Ucenicii Cuvântului

UCENICII CUVÂNTULUI

M.M. LOVIŞTE

Coperta: Ec. Ovidiu Valentin Ciorobea

Tehnoredactare computerizată: Ing. Vasilica Mihai

Editor coordonator: Pr. Prof. Dr. Nicolae Bălaşa

Copyright 2012 by M.M. Lovişte

Smashwords Edition

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be re-sold or given away to other people. Thank you for respecting the hard work of this author.

Ci sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris. Amin.

Evanghelia după Ioan, cap21, v25

„Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos, ba mai mult decât atât, dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că de fapt adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul."

F.M. Dostoievski

Note critice

(1)

La această oră Vâlcea are unul din scriitorii reali şi importanţi ai României. Nu vreau să folosesc aici cuvântul mare, pentru că el poate să fie un cadru relativ. Mihăiţă Mihai Lovişte e un scriitor adevărat, iar acest lucru e foarte rar. El scrie aşa cum scriau marii prozatori ai timpului. Astăzi, acestora li se mai spune „bătrânii, „demodaţii, „expiraţii, Dostoievski, Tolstoi, Dickens, Balzac. M.M. Lovişte scrie ca aceşti „bătrâni expiraţi, cu diferenţa că el dispune de un potenţial uman al zilelor noastre, pe care cei dinaintea sa nu-l aveau.

Romancierul de faţă este cu siguranţă unul autentic, iar când îi citeşti cărţile, nu le mai laşi din mână. Trăieşti în mod sincer bucuria lecturii. Fiecare dintre volumele sale e o epopee cutremurătoare, realizată extraordinar.

Autorul dispune de un real talent de a nu copia realitatea, ci de a face din realitate literatură de calitate.

Vâlcea are în M.M. Lovişte unul din scriitorii valoroşi ai României, chiar dacă astăzi, ca şi ieri şi poate ca şi mâine, ierarhizarea scriitoricească se va face după alte criterii decât cele valorice.

Romanul de ficţiune Ucenicii cuvântului aduce cu o minunată şi tainică rugăciune a autorului pentru sine şi semenii săi, făcută în ascuns, ca în ascuns să primească iertarea. Altfel spus, e o reuşită literară.

Sunt pe deplin convins că M.M Lovişte va rămâne în istoria literaturii române şi că cel puţin una din cărţile sale poate deveni o capodoperă literară.

Prof. Dr. în filologie şi ştiinţe teologice

Dan Zamfirescu,

critic şi istoric literar

(2)

Cartea romancierului M.M. Lovişte se înscrie pe linia marilor romane religioase. Deşi autorul e un scriitor de ficţiune, totuşi, romanul cuprinde istoria mântuirii neamului omenesc. M.M. Lovişte pleacă de la ispitirea Domnului nostru Iisus Hristos în pustia Quarantaniei şi trece prin toate etapele biblice ce cuprind această istorie.

Scriitor erudit, cu o limbă românească narată ce curge frumos, cu mult suspans creat cititorului, cu personaje credibile, excelent creionate, cu date precise, cu evenimente minunat descrise: localităţi, munţi, lacuri, atmosfera, toate te ţin aplecat spre o lectură dornică de gnoză.

Prozatorul trece cu subtilitate şi uşurinţă literară de la un eveniment la altul. Se găsesc în lectura lui: Întruparea, Jertfa, Învierea şi Înălţarea, toate petrecute în mijlocul poporului biblic.

Deşi este un autor profan, adâncimea scrisului te trimite către o excelentă cunoaştere teologică. Meritul incontestabil al romancierului se reflectă şi în faptul că romanul se adresează deopotrivă tuturor categoriilor de cititori, fără deosebire de religie, cunoştinţe teologice, profane, ştiinţifice, literare, filozofice şi fără deosebire de vârstă, sex sau culoare.

Cheia romanului o reprezintă centralitatea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Întrupat-Dumnezeu-Omul, care se găseşte în mijlocul evenimentelor narate de autor. Dialogul din roman dovedeşte lupta pe viaţă şi pe moarte a omului cu răul, dar şi drumul lui în libertatea cu care l-a înzestrat Dumnezeu încă de la creaţie.

Se citeşte cu respiraţia tăiată.

Preot, Prof. Dr.

Nicolae Bălaşa

(3)

De la ieslea Betleemului şi până pe vârful Golgotei, Iisus n-a făcut altceva decât să dărâme zidurile ce-i despart pe oameni, înlăturând păcatul care a fixat bariere între muritori. Fie ca lucrarea aceasta, a lui Mihăiţă Mihai – Lovişte să aducă oamenilor pacea şi liniştea!

Cu binecuvântarea noastră!

Arhimandrit Vartolomeu Androni

Exarh, Stareţul Sfintei Mânăstiri Cozia

I

Schelălăitul sinistru al hienelor se contopeşte perfid cu urletul ascuţit al şacalilor, iar vântul suflă turbat, ridicând trombe de praf până în înaltul cerului. Nori groşi, ameninţători, încarcă văzduhul, întunecându-l, apoi se preling duşmănoşi şi vicleni prin trecătorile muntelui, de parcă ar vrea să înghită cu totul deşertul ostil. La intervale de timp aproape egale, fulgere apocaliptice brăzdează cerul de la un capăt la celălalt. La lumina lor, o hienă urmată de puiul său caută cu disperare adăpost, scormonind în măruntaiele pământului nisipos. Vântul se prăvăleşte sălbatic şi o furtună îngrozitoare se porneşte violent, acoperind cu totul hămăiturile fiarei speriate.

În lumina sclipitoare a unui fulger se desluşeşte ca o părere profilul unui om, încremenit parcă într-o mută rugăciune. Nici vântul, nici ploaia şi nici chiar trăsnetele nu par a-l impresiona pe cel prins într-un tainic şi neîntrerupt dialog cu cerul. Ca un răspuns, stihiile naturii se năpustesc şi mai abitir, dezlănţuind un adevărat prăpăd. Slăbit din pricina efortului şi a vremii nemiloase, bărbatul se prăbuşeşte, fiind târât de puterea vântului în mâlul umed. Cu preţul unui efort aproape supraomenesc, caută să-şi încleşteze braţele pe un colţ de piatră ce înţeapă deşertul în acel loc. Rafale tot mai puternice de ploaie îi biciuiesc fără cruţare faţa, braţele şi trupul, şi aşa vlăguite, dar cel prins în ghearele furtunii continuă să i se împotrivească, reuşind să rămâ-nă agăţat de vârful stâncii încolţite în solul sterp.

Nimeni nu poate să spună cât să fi durat iadul acesta, dar a venit vremea să se şi oprească. Întunecaţii nori se rup în fâşii rebele, zdrenţuindu-se şi topindu-se sub puterea unui soare dogoritor, care îşi ia în stăpânire un cer tot mai senin. Curând astrul pârjoleşte tot ce-i stă în cale, uscând pustia de parcă n-ar fi existat nici un prăpăd. Aerul purifică atmosfera, care se limpezeşte până dincolo de orizont, înviorată şi ea de brusca schimbare a vremii. Cerul e de un albastru ireal. Puţinele vietăţi încep să mişune care pe unde.

De undeva, din depărtare, un punct tot creşte mereu. După o vreme, acesta capătă conturul unei făpturi omeneşti. E un bărbat trecut de treizeci de ani, de statură înaltă, îmbrăcat îngrijit, în picioare încălţări curate, încă neatinse de praful nisipului încins. Pe cap poartă înfăşurat un şal deschis la culoare, care-l apără de caniculă, acoperindu-i faţa până pe sub ochii ce scânteiază roşu-arămii în lumina astrului torid. Într-un timp, se opreşte aproape de colţul de piatră ieşit din pământ, acolo unde zace de ceva vreme sărmanul prins de furtuna ce în ajun măturase locul blestemat.

Noul sosit îl priveşte pe insul lovit de prăpăd cu toată atenţia. Abia de mai aduce a om. Mai mult de jumătate din faţă e acoperită cu mâl uscat ca o mască prost lucrată, dar fioroasă, ce-i dă un aspect hilar şi grotesc. Pe un pomet al obrazului, până spre gât, s-a format o crustă pietrificată, iar barba, cândva neagră şi deasă, e jalnică acum, ca o ţesătură murdară de alge, în care bate molatic un val dintr-o lagună mlăştinoasă şi urât mirositoare. Observă nările rănitului, înfundate de noroiul uscat, şi gura, uşor întredeschisă, lasând vederii şirul de dinţi înnegriţi şi împietriţi într-un rânjet macabru. Aşa cum arată, e o minune a lui Dumnezeu dacă muribundul mai trăieşte.

Musafirul nu pare impresionat de starea jalnică a celui prăbuşit în nisip. Îl priveşte mai mult ca pe un obiect de decor, cu destulă detaşare, ba chiar cu un aer superior, scuipând într-o parte cu dezgust. De la brâu scoate o ploscă pântecoasă, pe care o destupă cu meticulozitate. Lasă să treacă o vreme, după care soarbe încet din vas şi, cu suficientă linişte, împroaşcă întreg conţinutul pe faţa suferindului. Acesta rămâne inert. Proaspătul sosit repetă gestul, însă rănitul nu pare să dea nici un semn de viaţă. Se gândeşte să-l apuce şi să-l scuture zdravăn. Nu merită efortul. Mai bine ar fi să-l împungă cu vârful încălţămintei. Zadarnic, nici o reacţie. Hotărât, goleşte plosca până la ultima picătură direct pe grumazul insului fără suflare. Jetul curge în voie pe pielea arsă de soare, iar, de acolo, apa suptă cu lăcomie de nisipul încins lăsă în urmă o umbră de umezeală. Şi totuşi, un tremur uşor ca o părere îi încolţeşte pe gene, făcându-l pe musafir să devină atent. Mai trece un timp şi cel ce părea că-şi încheiase toate socotelile cu lumea aceasta deschide un ochi, apoi pe celălalt.

-Ca să vezi…trăieşte!? spuse în sine, nu fără o urmă de maliţiozitate, bărbatul cu plosca.

Drept răspuns, nefericitul încearcă din răsputeri să se ridice în şezut. Aproape că reuşeşte. Însă nu are destulă tărie să o facă. La o nouă încercare întoarce privirea spre colţul de stâncă. Piatra e clepsidra sa, pe care el a scrijelit zilnic câte un semn. Acum vrea să numere ce-a scris. Imposibil, privirea sa tulbure nu mai deosebeşte semnele. Stomacul îl doare îngrozitor, iar crampele îl fac să se strângă, încovrigându-se ca un animal prins de spasme. Îi este sete, iar senzaţia de foame devine insuportabilă. Nu vrea decât să mănânce puţin, orice, până şi din rădăcinile ierbii. Aici în pustie îi lipsesc atât de mult chiar şi acele rădăcini. Încearcă să îşi adune gândurile. Trebuie să fi trecut mai mult de o lună de când se află în acest loc fără de viaţă. Şi străinul, ce e cu străinul. Cine să fie: om bun sau un nebun. Cine să vină aici aşa din senin, fără nici un motiv. De multă vreme n-a mai văzut pe cineva la faţă. Foamea şi durerile fizice îi întunecă şi mai rău mintea. Are halucinaţii. E înconjurat de hiene şi şacali. Vin în valuri către el. Şacalii se prefac în şerpi veninoşi, care-l ţintuiesc cu privirea lor rece, neiertătoare. Hienele se transformă şi ele: sunt enorme şi înaintează spre el în cerc, arătându-şi colţii lungi, clămpănind fioros din maxilare puternice. Hohote de râs neomenesc, amestecate cu urlete cumplite, îi sparg timpanele. Cercul se strânge impasibil, iar el nu găseşte scăpare. Nici un ajutor, de nicăieri. Disperat, cere sprijin lui Dumnezeu. Nici o schimbare, rugăciunea nu i-a fost auzită. Fiarele se strâng şi mai mult către pradă. În curând, îl vor devora fără pic de milă. Speranţa însă nu-l părăseşte. Se aruncă în dorinţa sa arzătoare de a implora cerul să-l ajute. Pe nesimţite, întunericul învăluie totul în mister. Un fir de lumină subţire ca aţa îl readuce la viaţă, trezindu-l din coşmar.

Chiar deasupra lui îl pironesc iscoditor doi ochi hipnotici, care nu prevestesc nimic bun. E străinul chipeş şi bine îmbrăcat. O clipă insul zâmbeşte încurajator. Ba chiar îi întinde mâna să-l ajute să se ridice. E la capătul puterilor, aşa că ar fi momentul cel mai potrivit să găsească un ajutor. Dar străinul nu-i inspiră încredere. Se agaţă tot de Atotputernic, într-o nouă încercare de rugă, sperând că de această dată va fi auzit. Ca o străfulgerare, trăieşte o stare de graţie, prin care vede îngerul într-o singură bătaie de aripi zâmbindu-i serafic. Pare destul de real. E semnul pe care îl aşteaptă de atâta amar de vreme. Acum se resemnează şi o linişte firească îi străbate tot corpul. O simte în fiecare părticică a trupului. Minute bune trăieşte o emoţie plăcută. Brusc apare foamea, cu durerile ei teribile. Orice ar fi, trebuie să mănânce ceva. O altă crampă îi arde stomacul şi gemetele se înteţesc. Senzaţia de foame revine şi mai puternic, guvernându-i toate simţurile. Ce mult ar însemna acum pentru el o îmbucătură de hrană săracă. Cineva îi strânge faţa ca într-un cleşte. Instinctiv, îşi duce mâna la obraz. Ceva tare şi tăios i s-a lipit de pomeţi, încorsetându-i. Reuşeşte totuşi să rupă şi să desprindă cea mai mare parte din crusta ce-i acoperă faţa. De pe barbă însă nu poate să îndepărteze aproape nimic. Firele bărbii au creat o ţesătură compactă cu mâlul uscat. Trebuie înlăturată mai întâi crusta, sfărâmând-o în strânsoarea palmei, dacă o mai avea puterea s-o facă. În locul bucăţii de pământ abia desprinse apar mulţime de firicele minuscule sângerânde. Acestea îi înroşesc obrazul, amestecându-se cu urma prafului rămas pe faţă. Nevăzute aşchii ascuţite din piatră lucioasă i-au rănit faţa, provocându-i noi şi amarnice dureri. Încearcă să se ridice în şezut şi chiar reuşeşte.

-Era cât pe ce să-ţi dai duhul, în locurile astea uitate de lume şi de Dumnezeu, constată străinul pe un ton ceva mai îngăduitor, aproape prietenos.

În loc de răspuns, rănitul se luptă să-şi scoată dopurile de pământ din nas, sarcină deloc uşoară. După mai multe încercări dureroase, scapă de primul dop. Cel de-al doilea se lasă şi mai greu. După o vreme de noi şi vitrege chinuri îl extrage şi pe celălalt. Durerea devine surdă. Lacrimile îi curg în voie, împreunându-se sub buza superioară o dată cu sângele, care se prelinge din nas, iar, de acolo, pe buzele strânse ca o pungă, strecurându-se apoi prin barba albită de colb.

Acum îi e mult mai uşor, poate să şi respire în voie, nici nu se mai îneacă şi asta îi face bine. Deschide larg ochii, încercând să-l cerceteze pe noul sosit. De unde vine, ce hram poartă şi ce doreşte de la el, biet nefericit, abia scăpat cu zile din iadul prin care tocmai a trebuit să treacă.

-Era bine să mai păstrez un strop şi pentru tine. Ţi-o fi sete, îşi dă cu părerea oaspetele, clătinând a lehamite plosca goală. Vezi, o picătură n-a rămas. O să fie vai de capul nostru! Aici o să ne rămână oasele, se căină el. Măcar am făcut o faptă bună azi! Te-am salvat, fie şi pentru o vreme. Dar cu ce efort: mi-am pus viaţa pentru a ta. Şi nici măcar nu mi-ai mulţumit pentru cât m-am străduit. Sau ai făcut-o şi n-am auzit eu? adaugă cu ipocrizie guralivul musafir, privindu-l de sus.

Celălalt nu răspunde. Se mulţumeşte să asculte. La nevoia sa de sete a încetat să se mai gândească. A priceput bine că nu mai e apă. Dar poate ceva de-ale gurii, dacă s-o mai găsi pe undeva, pe aproape. De multe săptămâni n-a mai pus nimic în gură. A uitat cum e să mănânci.

-Cine eşti tu şi ce vrei de la mine? răsună fără veste în liniştea adâncă a deşertului vocea gravă a bărbatului răpus de atâta suferinţă. Să înţelegi bine, nu tu m-ai ajutat, ci doar bunul Dumnezeu. El poate salva pe oricine.

Surprins de intervenţia neaşteptată a insului ce nu se putea ţine în şezut, darămite să stea pe picioarele sale, cel întrebat zăboveşte o clipă cu răspunsul.

-Cel pe care l-ai invocat tu e mult prea ocupat. Universul întreg îl solicită într-una, cu tot felul de pricini care-i dau mari bătăi de cap. Nu se poate nici opri, nici împiedica de un biet nevolnic aşa cum eşti tu. A hotărât în schimb să mă trimită pe mine să te întăresc. Eu sunt păzitorul tău şi o să-ţi port de grijă. Trebuie să rămâi viu cu orice pret, pricepi? adaugă cu o rafinată prefăcătorie bărbatul chipeş.

Cuvintele străinului îi împovărează gândurile sărmanului om, neştiind cum şi ce să facă. Cercetându-l îndelung pe noul sosit, îl întreabă după un răgaz pe acelaşi ton serios.

-Dar tu, cine crezi că sunt eu?

Întrebarea celuilalt i se pare nostimă, chiar hazlie. Se aştepta să-i fie pusă. Zâmbeşte larg, binevoitor, afişându-şi siguranţa, dar şi aroganţa celui care cunoaşte mereu răspunsul potrivit.

-Am aflat din cartea neamului tău, scrisă în pergamentul din sulul rabinului, pe care l-am citit şi răscitit. Păstrez totul în minte. Trebuie să-ţi mărturisesc ceva, ştiu multe despre tine! Cam de când ai ieşit din pântecele maicii tale. De mine nu te poţi ascunde nicicum. Eşti născut sub o zodie norocoasă, însă acest loc nu e potrivit pentru tine. Aici nu trebuia să îndrăzneşti să vii. Sunt primejdii la fiecare pas. Te pândesc de peste tot. Greutăţile cele mai multe ţi le faci singur, fără ajutor. Se pare însă că ai mare noroc! Eu sunt salvarea ta! Te caut demult. Te-am găsit greu. Am scormonit pământul şi l-am întors până te-am aflat. Acum, dacă mă asculţi, o să scapi teafăr. Vei învinge şi vei trăi ca un rege. Eu o să am grijă de toate. Tu trebuie să faci ce-ţi poruncesc eu şi nimic n-o să-ţi lipsească. De fapt, nici nu-ţi poruncesc. E mai mult aşa, o rugăminte. Nu pot să cred că mă refuzi. Nu e genul tău. De un lucru te asigur. Împreună vom reuşi! Şi Dumnezeu va fi mulţumit de tine. Îţi va deschide larg porţile Raiului! Cerul întreg te va sărbători, adoratule! încheie prozaic pretinsul salvator.

-Văd că te pricepi, nu glumă, să meşteşugeşti cuvinte. M-ai purtat de colo până colo, ameţindu-mă cu vorbele tale alunecoase. Dar de aflat tot n-am aflat dacă ştii cu adevărat cine sunt, surâde trist şi uşor descumpănit cel reîntors la viaţă.

Străinul nu pare deloc surprins de neîncrederea cu care este privit. Dimpotrivă, râde cu poftă, umplând pustia cu hohotele sale de-a dreptul sălbatice, ce se rostogolesc grele printre dunele de nisip şi cactuşi. Însă râsul său forţat îngheaţă într-un zâmbet aspru, aproape rigid, gâtuindu-se sec.

-Ţi-am spus doar că sănătatea ta e de