Cu fața spre Bizanț

întregești.

De ce „Cu fața spre Bizanț"?

Cartea de față este una despre puterea învățăturilor și despre devierile prin care răzbat și se propagă în lume falsele învățături. Încadrăm această tematică la capitolul sociologiei învățăturilor, a marilor învățături, pe care l-am inaugurat într-o altă lucrare a noastră, „Noologia („Noologia. Cunoașterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică). Evident că nu puteam ocoli chestiunea cauzelor care provoacă devierea de la învățăturile descoperite omului de către Însuși Dumnezeu. În cazul concret al Europei, aceste cauze pot fi sintetizate în ceea ce credem că este triumful strict istoric, secular, al marelui conglomerat pozitivist care a devenit și cea mai amplă și mai adâncită constrângere mentală a omului european de mai bine de 300 de ani încoace. Acest conglomerat este rezemat pe patru piloni: ideea omului autonom cu centrul în sine însuși, fără de Dumnezeu; raționalismul, ideea că rațiunea este autoritate supremă și deci unicul îndrumător al conduitei umane și al cunoașterii; naturalismul, postulatul că totul este materie și nimic nu este dincolo de aceasta; ateismul, negarea lui Dumnezeu, atitudine alienantă care a compus forța capabilă să devieze ființa omenească de la linia axială a marilor învățături revelate; aceștia sunt cei patru factori a căror agregare este răspunzătoare pentru ivirea unei conjuncturi de mare criză universală pe care o traversează astăzi omenirea. Cercetările dedicate acestei crize își au rădăcinile într-un studiu pe care l-am publicat în „Revista de geopolitică, acum câțiva ani, și l-am reluat într-un capitol al cărții de față. Specialistul, dar și tatăl care caută un îndrumar pentru fiul său nedumerit în fața unei lumi atât de înstrăinate de la rânduielile și menirea pe care i le-a fixat Dumnezeu la creație, dimpreună cu fiul însuși, sunt deopotrivă „năzuința acestei cărți. Notările sau redactările cercetărilor noastre încadrează în multe capitole căutări și cercetări în puterea nopții, confirmând strigarea psalmistului: „În puterea nopții m-am sculat și am strigat, Doamne. În cuvintele tale am nădăjduit".

*

Sunt dator, în fine, cu o precizare legată de titlul cărții. De ce „Cu fața spre Bizanț? Am păstrat titlul unui mai vechi „jurnal hermeneutic, editat acum câțiva ani, pentru a semnala continuitatea unei orientări, a unei serii editoriale și, deci, a unei opțiuni. În această serie sunt așezate cărți ale mele precum „Sincronism european și cultură critică românească (1984), „Timp și cultură (1987), „Teoria latențelor (1997), „Noologia (2000), „Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme (2003), „Tratat de geopolitică (2004). În toate se citește preocuparea pentru forțele spirituale ale lumii, nu pentru cele materiale. „Părinții pustiei" (din adâncul deșertului egiptean), Sfântul Evagrie Ponticul, Sf. Macarie, Sf. Antonie cel Mare, acum mai bine de 1500 de ani, dimpreună cu marii atoniți de-acum peste 600 de ani, în frunte cu Sf. Grigorie Palama, au semănat pentru noi, și acum bate iarăși ceasul culesului. Opera lor este axială pentru spațiul (spiritual) al vechiului Bizanț care nu s-a rupt niciodată de învățătura crucii și a învierii. Atunci când trufia puterii din lume a dezechilibrat puterea spirituală, Bizanțul s-a prăbușit. Toate imperiile care au năzuit refacerea Bizanțului s-au dovedit sterile, motiv pentru care N. Iorga le-a și numit pe toate imperii de substituție sau de imitație, iar pe ultimul dintre ele, pe cel bolșevic, l-a prezentat așa cum era: ateu și antiuman, purtând la culminație patologia revoluției franceze. Fiindcă, acesta a împins trufia puterii la pragul de la care s-a prăbușit, la începuturi, și cel ce, în chipul său luciferic, se crezuse o clipă a fi deopotrivă cu Dumnezeu. Acest imperiu de substituție și fără de vreo legitimitate s-a pus pe sine mai presus de toată omenirea declanșând războiul satanizaților veacului contra lui Dumnezeu. Așa se explică eșecul oricărei inițiative postbizantine, nu însă și a marilor sale cuceriri spirituale, pe care timpul nu le-a putut învinge. Dacă Bizanțul imperial s-a prăbușit, în chip direct și prin toate imitațiile sale, Bizanțul spiritual însă a învins timpul ca o mărturie a legii triumfului spiritual perpetuu. Continuitatea aceasta spirituală este axa unora dintre studiile mele din prezentul volum. De la studii biblice dedicate profeților Vechiului Testament și până la marginaliile asupra acediei, maladie spirituală diagnosticată întâi de Sfântul Evagrie Ponticul, persistă aceeași frământare: a evidenția specificul „spiritului răsăritean care și-a găsit marea lui culminație în spațiul pe care-l decupează vechea și scufundata geografie a Bizanțului. O geografie spirituală care pune laolaltă sirieni, egipteni, evrei, greci, ruși, români. Acesta este cadrul și disciplina unei cărți ca cea pe care o propun cititorilor într-o străduință destul de veche și deopotrivă foarte recentă, de care se leagă și alte cărți ale noastre între care așez pe primul plan „Noologia.

Încadrez toate străduințele acestea într-un curent mondial, pe care doi sociologi creștini americani, Tony Campollo și J. Frazer l-au așezat sub denominația care i se potrivește: „Sociologia prin ochii credinței. Prin această nouă orientare cele două extremități ale planetei: outland-ul pacific al Americii și heartland-ul Bizanțului interior al spațiului româno-egeano-israelian se „întâlnesc într-un același mare triumf spiritual, care, în spațiul româno-atonit, atinge pragul noologiei și sociologiei creștine. Am numit acest spațiu, printr-un termen folosit în antichitate: spațiu euxinian. El este, în vederile noastre, centrul (Mittelpunkt) Bizanțului spiritual, pe care am voit să-l cercetăm în această carte. Un atare spațiu este, totodată, spațiul triumfului învățăturilor scripturistice atestate noologic pe un continuum axial care leagă poporul Psalmilor de popoarele Evangheliilor, pe regele David și profeții de Mântuitorul omenirii, Isus Hristos. Axul acesta este însăși osia lumii. Desigur că multe dintre cele cuprinse în volumul de față sunt scrieri de șantier, unele au însoțit „Noologia, altele au precedat-o, ori se plasează după momentul publicării „Noologiei, încât pot spune că cele preluate în carte sunt, într-un fel, chiar caietele „Noologiei". Cititorul va hotărî dacă-i sunt de folos ori ba. Eu am socotit că da și trag nădejdea că nu m-am înșelat.

*

In fine, se cuvine să aduc mulțumiri IPS Teofan, care a încuviințat înscrierea problematicii acestei cărți în programul de lucru al Centrului pentru Studii de Teologie Aplicată de la Craiova. Tematica noastră și genul acestor studii se adaugă ostenelilor celorlalți membrii ai Centrului pe care-i port în inimă dimpreună cu tezaurul iubirii de Dumnezeu, de neam, pentru familia mea și pentru aproapele de pretutindeni.

Octombrie, 2004

PARTEA I

NOOLOGIE BIBLICĂ

„Că glas s-a auzit în Sion: (…)Voi, femei, ascultați acum cuvântul Domnului //

primească auzul vostru cuvintele gurii sale // și pe fiicele voastre învățați-le să

se tânguie // și fiece femeie să-și învețe vecina să plângă // Că moartea s-a suit

prin ferestrele voastre // în țara voastră și-a făcut intrare // ca să zdrobească

pruncii de pe afară // și pe tinerii de pe ulițe (…) Acestea zice Domnul:

Înțeleptul să nu se laude cu a sa înțelepciune // puternicul să nu se laude

întru a sa putere // iar bogatul să nu se laude întru bogăția lui // ci întru

acestea să se laude cel ce se laudă: întru înțelegerea și cunoașterea că

Eu sunt Domnul, // Cel ce face milă și judecată și

dreptate pe pământ" (Ir 9, 18-23).

I. Cadre spirituale. Lumea modernă contra lumii înnoite

1. Părinți și copii. Categoria tatălui – cadru noologic al trăirilor

Amintirea părinților este un lucru simplu și un adevăr universal. Indiferent de vârsta amintirii, fie că ai 40, 70 ori 80 de ani, de părinte îți amintești ca „părinte", adică printr-una și aceeași categorie mentală și sufletească, încât această categorie nu se va schimba în timp, ci eventual se va intensifica ori se va degrada în memoria ta, va fi umplută cu trăiri pozitive sau negative, dar ea însăși se va menține ca tipar și categorie noologică de ordonare a respectivului flux de trăiri.

Un conlocutor al Pr. Galeriu adresa această întrebare: „Dvoastră, când vă amintiți de părinții dvs., de tata, îl vedeți tot ca părinte?"

„Da, îl văd ca părinte și îl văd foarte înțelept. Rămân uimit"¹.

Două lucruri sunt evidente și tulburătoare: Părintele Profesor își amintește de tatăl sfinției sale perpetuu printr-una și aceeași „categorie" mentală și sensibilă: a tatălui ce revine pe canalul amintirii din negura de vremi și, în al doilea rând, umple acea categorie cu un conținut spiritual pozitiv, înălțător, de om înțelept. Mai sus, Părintele precizase că, în timp, „crește venerația sa față de ei" (părinții sfinției sale).

Procesul sufletesc în și prin care se manifesta cunoașterea ca amintire și re-amintire este cel de venerație, proces de tipar religios. Să ne imaginăm că cineva asociază figurii tatălui o amintire negativă. Deși categoria mentală e aceeași – cea de părinte – totuși conținutul ei și procesul sufletesc al actualizării amintirii ar fi, la respectivul ins, deviate, ar fi altele: nu de venerație, ci de ură, și nu de om înțelept, ci de personaj negativ. Cine pierde în acest caz? Subiectul reamintirii, căci lumea lui, actualitatea lui sufletească vor fi compuse din stări negative, adică vor fi urâțite. Deci nu trecutul este cel ce suferă, ci prezentul capătă caracterul unei suferințe, suferința desfigurării. Altfel spus, cadrul noologic al parentalității se înfățișează, în acest caz, ca o grădină răvășită, devastată, urâțită. Iar aceasta este singura dăruită nouă spre a ne trăi viața, adică spre actualitatea trăirii, pentru ființarea prezentului. Alta nu avem. Parentalitatea, categoria tatălui, reprezintă, iată, un cadru cumulativ și ordonator de trăiri, care persistă sub această calitate și cu această funcție indiferent de conținutul însuși al respectivelor trăiri. Intuim, iată, eroarea unui Freud care sugerează o așa de mare dependență a categoriei sufletești a tatălui de conținutul proceselor psihice ale copilului față de tatăl lui, încât dacă experiențele lui cu tatăl său au fost traumatizante figura tatălui capătă o funcție represivă, aducătoare de boală. La fel se întâmplă și în psihologia inconștientului genealogic al lui Szondi. Cel ce a dezlegat categoria tatălui de procesele sufletești din care se compune actualitatea psihică a insului a fost Jung, în vederile căruia, tatăl este ab originem un arhetip, structurat ca atare în cadrul inconștientului colectiv al omenirii. Așadar, categoria însăși nu este pozitivă ori negativă, ci restitutivă. Chiar atunci când trăirile evocate de figura tatălui sunt negative, categoria însăși contnuă să funcționeze ca o categorie ordnatoare, ca un cadru noologic în care se depozitează, se organizează și se esențializează trăiri până la a face din ele sentimente cu valoare referențială, cadre de referință, repere ale unui sistem afectiv totuși ordonat. Mai mult chiar, asemenea cadre nu sunt simple „cadre de referință" ale gândirii (reference frame), ci sunt „cadre ale vieții întregite, „actualizate, deci cadre ale trăirii creatoare de lume, ori împlinitoare. Curiozitatea este că, iată, experiența noastră este depozitată într-o și totodată depozitara unei „memorii ontologice" (Pr. Galeriu) în și prin care se propagă în lume unele și aceleași cadre de organizare noologică, sufletească, a existenței, în frunte cu acel cadru care evocă „momentul zidirii omului și al pecetluirii sale cu chipul Divin. „Purtăm întreaga memorie a umanității și, în anumite stări privilegiate, deosebite, toate țâșnesc în câmpul conștiinței noastre². Așadar, există anumite stări privilegiate în și prin care „toate țâșnesc în câmpul conștiinței noastre. Aceste stări culminează prin cea de „credință, de venerație pentru Dumnezeu, pe axul căreea se ordonează și cea de venerație pentru figura (imaginea) părinților. Între cele două există o „continuitate noologică" (nu istorică, evident), grație căreia omul unifică în persoana lui biografia (chiar istoria) și comunitatea eshatologică, în expresia ei de „comunitate mărturisitoare (care depune mărturie, îl mărturisește pe Iisus). În acest sens putem conchide cu Părintele Galeriu: „Cu orice om se multiplică umanitatea, dar se și unifică. Ce ecou extraordinar la cugetarea-vers a lui Eminescu: „Cu fiecare om, o lume își face încercarea și, încă, mai adânc: „Cu fiecare lucru universul s’opintește. Părintele mărturisește că între „memoria ontologică" (care este, de fapt, memoria momentului originar, al sădirii chipului lui Dumnezeu în om, este, deci, memoria Chipului Divin) și amintirea tatălui Sfinției sale (deci o memorie biografică, istorică) există o deplină continuitate noologică: „Or, în această conștiință eu simțeam la bietul tata, Dumnezeu să-l odihnească, sclipind neîncetat acel bine originar din om, acea memorie ontologică"³.

Iată, dar, că dacă această continuitate noologică e ruptă (această idee este replica creștină la doctrina falsă a reîncarnării și la freudism) rezultatul e suferința și maladia identității: nu mai știi cine ești și încotro mergi⁴. Iar continuitatea nu poate fi ruptă de nici o cauză exterioară, de nici o presiune biografică, istorică sau politică, de nici o represiune. Singură voința ta livrată răului, relei conștiințe, relei stări afective, poate rupe această continuitate. Deci răul în lume poate fi introdus numai pe cale voluntară, pe calea voinței (Pr. Galeriu) celui înrăit sufletește. Nu există pricină absolută de ruptură a continuității noologice cu Dumnezeu. Căci chiar atunci când n-ai găsi nimic pozitiv, demn de urmat la părinții tăi, de exemplu, îți rămâne în suflet chipul Tatălui divin și de la El poți reface legătura noologică, continuitatea binelui în lume, a bunătății⁵. Deci, dacă e rău în sufletul tău, atunci cauza nu este la predecesorul tău (părinte biologic ori simbolic, poporul, de exemplu), ci la tine, tu ai sufletul înrăit, prin tine se strecoară răul în experiență, starea ta de conștiință este sursa maladiei, a înrăutățirii întregii existențe (aici este unul din punctele în care noi ne despărțim de metoda lui Szondi). Răul n-are continuitate, ci doar înseriere. Răul are un început istoric, circumstanțial, el începe cu cineva anume, cândva anume, e databil. Binele nu este databil, el este permanent, continuu și doar noi, pentru viețile noastre, putem provoca „fracturările" lui în câmpul conștiinței noastre și deci al vieții noastre. Răul nu este imputabil, deci, familiilor (strămoșilor, ca la Szondi, chiar dacă e databil la unul dintre aceia), popoarelor, nici chiar dominațiilor, oricât de opresive ar fi, căci ele n-au putere asupra sufletelor noastre, nu pot rupe legătura între Chipul divin din noi (continuitatea memoriei ontologice) și memoria tatălui biologic, a strămoșilor pe care-i pomenim în numele Domnului și astfel refacem legătura, unitatea binelui, afectată dar nu distrusă de fapta vreunuia dintre strămoși. Prin urmare, cauza maladiei pe care Freud o desemnează prin sindromul complexului Oedip nu este defecțiunea relației dintre tatăl biologic și fiul biologic, ci ruptura care intervine între experiențele copilului cu tatăl său de sânge și experiențele lui cu Tatăl nostru sufletesc, cu persoana lui Dumnezeu Tatăl. Mergând pe firul aceleiași idei a continuității noologice dintre cele două planuri ale oricărei experiențe umane, planul pământesc și planul ceresc, se arată cu putință, într-un alt orizont al discuției, să distingem elitele harismatice de cele malefice, primele fiind veriga continuității memoriei ontologice în istoria unui popor, secundele fiind locul rupturii, momentul răutății etc. („Toată istoria neamului românesc, de la voevozi la domnitori și regi, luminați prin investitură harică, este o mărturisire de credință stropită cu sângele vitejilor acestui pământ, scrie unul dintre cei ce au stat 22 de ani în pușcăriile comuniste și despre care, vai, prea puțini tineri știu azi.⁶ Și mai departe: „Pentru orice tânăr român actul de apartenență la comunitatea de viață națională implică cunoașterea comunității ca entitate biologică și spirituală.... Când pierdem însă această stare de conștiință a interdependenței dintre individ și comunitate anulăm, mai întâi, ființei proprii dreptul de a beneficia de toate valorile materiale și spirituale ale comunității, iar mai apoi alterăm biologic și spiritual comunitatea, devenind factori de disoluție, vrednic de osândă și în plan istoric și în plan etern, ca un mădular infectat care trebuie extirpat pentru a nu infecta trupul.⁷). Continuitatea noologică se realizează, iată, prin experiențele pozitive, prin trăirile înălțătoare și înălțate, mijlocite de cadre noologice specifice precum sunt cele deja evocate, credința, memoria pozitivă a părinților, figurile exemplare cu care ne-am intersectat în viața noastră, miturile, ori, la scara vieții colective și deci a istoriei, elitele harismatice, dăruite de Dumnezeu și, într-un fel, chemate la o misiune, având, deci, o chemare anume, o vocație prin care și devin factor al destinului popoarelor etc.

Continuitatea noologică se săvârșește apoi prin categoriile memoriei exemplare, a persoanelor eidetice în frunte cu profesorii, cu duhovnicii, cu eroii, sfinții, martirii, cu marile caractere etc. Orice fracturare la pragul uneia dintre aceste imagini exemplare este imputabilă „ego-ului" reflexiv, celui ce săvârșește actul memoriei, se află în procesul actualizării latenței sufletești pe care o poate „trezi" respectiva categorie. Este evident că orice categorie noologică are legătură cu latența sufletească (primordială), dar acea legătură poate fi deviată de un flux volițional malefic într-o direcție de valorificare negativă. Să reținem, iată, un alt aspect fundamnetal care deosebește această manieră de a vedea lucrurile de raționalismul clasic, și anume faptul că la baza oricărei experiențe omenești se află două tipuri de energii nu una singură, o energie care nu e din lumea aceasta, pe care am denumit-o latență sufletească (aceeași cu ceea ce la Sf Grigorie Palama sunt energiile necreate) și o energie din lumea aceasta, legată strict de viața de aici, care se stinge odată cu viața noastră pe pământ. Grație latențelor sufletești, experiențele noastre ne pot muta din planul răutății vieții într-un plan de viață transfigurată, înălțată, pe care o numim cu termenul religios de „viață veșnică", la care însă pământeanul are acces doar sub forma discontinuă a categoriilor noologice, a trăirilor modelate de acestea, de la care ne îndepărtează faptele rele, păcatele, patimile, orgoliile, egoismele, interesele etc. Aceste categorii ordonează viața într-un plan înălțat pregătind-o pentru trecerea la veșnicie, pentru mântuire, un orizont de ordine înălțătoare, luminoasă, predictibilă, ceea ce ne arată că suntem încă într-un cadru de explicații raționaliste, dar acesta raționalism este unul nou, radical diferit de raționalismul clasic al omului autonom, căci noul raționalism permite înțelegerea unei lumi în care intervin legile supranaturale, lucrarea Duhului Sfânt, pronia divină, harismele, marile vocații, tainele sau sacramentele etc. Este un alt punct de ruptură cu metoda analizei de destin szondi-ană, căci spre deosebire de Szondi, care vede în strămoși un cadru de constrângeri patologice (cele opt fotografii-tip ale testului compus din 48 de fotografii reprezintă opt figuri de nebuni tipici, de la hermafrodit la depresiv și isteric sau paranoic), eu consider strămoșul numai ca pe o categorie noologică, un canal de actualizare a latențelor sufletești și deci de „intervenție" în lume a energiilor necreate. Szondi pierde din vedere că strămoșul, în calitate de categorie noologică, este doar un canal prin care se poate actualiza latența sufletească, iar aceasta este energie benefică fiindcă este energie necreată și numai fluxul voinței noastre poate devia dinamica minții noastre de la filonul acestei energii poticnind-o într-o spaimă ori o obsesie, un tip de angoasă legată de acel strămoș, care se va fi aflat în greșeală și a plecat nemântuit din lumea aceasta. Dacă în spatele acestuia n-ar exista stratul „energiilor necreate", atunci, într-adevăr, ultima realitate energetică ar fi aceea compulsivă care transportă în ființa noastră spirituală păcatul de atunci al acelui strămoș, pe care poate că nici nu-l mai știu, dar păcatele lui strigă în urmași, ca sângele lui Cain. Pomenirea noastră (memoria strămoșilor) însă poate fi sfințitoare cu acel strămoș, dacă mă rog pentru el, îi fac pomenirea în numele Domnului, ceea ce coincide cu vindecarea arborelui genealogic prin săvârșirea Sfintei Liturghii, cum ne arată Keneth MacAll.

Este drept, un fel de ruptură s-a produs la căderea protopărinților noștri ai tuturora, a primei perechi: „«când omul a căzut din spiritualitatea harică în trupesc, în senzualitatea pervertită», atunci a zis Domnul: «Nu va odihni pururi Duhul meu în acești oameni, pentru că sunt numai trup» (Facere cap. 6), adică au devenit prea trupești. Condiția omului este (și așa era chemat Adam): ca trupul lui să devină un templu al Duhului Sfânt. Nu cum spunea Platon: făcea legătura între soma și sema. În grecește soma înseamnă trup, de acolo – somatic – și sema înseamnă mormânt. Nu-i adevărat, trupul omului nu-i chemat să fie mormânt – e chemat să fie templu al Duhului Sfânt"⁸.

Continuitatea noologică înseamnă deci și acest lucru, că „sufletul devenise purtător de har, devenise spirit"⁹. Într-un sens încă mai profund, continuitatea noologică se realizează prin Cel care leagă cele două naturi – natura divină și natura umană – într-o singură persoană, Iisus Hristos. Prin urmare continuitatea noologică înseamnă creștinism, a fi creștin, creștinătate. În afara creștinismului această continuitate nu e deplină și e mereu amenințată cu ruptura, cum o arată istoria poporului ales, de unde succesiunea Mâniei lui Dumnezeu, reîntoarcerea constantă a lui Dumnezeu mânios asupra poporului Său. Însă și la evrei și la creștini, continuitatea este mereu în lume, este acolo unde se manifestă chemarea și ascultarea lui Dumnezeu, a Dumnezeului Cel Adevărat, în acel „loc noologic", care la creștini, de pildă, este locul săvârșirii sacramentelor, al împlinirii sfintelor taine, cele ce, chiar dacă sunt taine, nu sunt mai puțin active în lume, trecând în planul vieții de aici rânduieli și deci stări de ordine ce țin de viața cea de apoi, de cele eterne.

Există, deci, un tip de continuitate ce poate fi slăbită (de păcat) și mereu întărită, prin rugăciune, prin post, prin facere de bine către Dumnezeu, nu orice facere de bine, iar, la scara colectivităților, prin profeți, prin sărbători, prin genii, prin elite harismatice, chemate la o misiune. Nici una dintre acestea, însă, nu poate compensa celălalt tip de continuitate întărită, puternică, prin Iisus, prin sfinți și prin Biserica Sa, prin care toate dobândesc un statut nou, renovat.

Omul, deci, se arată a fi, în tot ceea ce este el esențial, un continuator, un conservator, un apărător, un părtaș („suntem procreatori, împreună lucrători cu Dumnezeu), prin aceasta spunem că, „cu fiecare făptură umană, apare o unicitate, iar legătura cu Dumnezeu este îndeplinită prin memoria ontologică, adică prin legătura harică, prin dar, și dușmanii lui Dumnezeu și ai omului au repetat mereu încercarea de a rupe această legătură, și una dintre tehnicile mai frecvente este de a inventa false începuturi, cum a fost Revoluția franceză și comunismul, ne spune același mare duhovnic, care este Părintele Galeriu. „Revoluția franceză a dorit să introducă în umanitate o nouă istorie, să rupă istoria. Și au moștenit atunci și comuniștii asta și au vrut să facă și ei lucrul acesta (…). Comunismul voia să distrugă memoria. Comunismul este moștenitorul Revoluției franceze"¹⁰.

Există o constantă încercare de ruptură și deviere, ceea ce atestă că istoria este o tensiune între două procese: unul de îndepărtare și unul de apropiere de Dumnezeu. Acele încercări deviante, ca cele menționate de Pr. prof. Galeriu, îmbracă două forme: ideologică și senzualistă (hedonistă), din care se nasc cele două idolatrii: a ideologiilor și a consumerismului. Când aceste înclinații me-onice (me-on = ceea ce nu există; despre categorizarea sintagmei grecești, vezi precizările Părintelui-duhovnic, C. Galeriu, în lucrarea tocmai citată) se insinuează în corpusul cunoașterii, apar „parateoriile", un fel de locuri ale devierii explicației: de la cauzalități spirituale la cauzalități materiale. Atunci, în locul unei teorii adevărate (în care realul se împlinește, adică teoria este realizatoare, adeveritoare), obținem „locuri ale de-realizării", categorii meonice, am putea spune în spiritul distincției operate de Pr. Prof. Galeriu, adică acele categorii în și prin care existența se de-realizează, pierde ceva esențial, de ordinul esenței, adică tocmai prezența Duhului Sfânt și a energiilor Sale lucrătoare în structura existenței, încât aceasta devine loc al morții, al nimicirii, al deficitului ontologic. Sistemul de gândire al celor ce luptă contra memoriei și spiritualității unui popor este meonic. O ilustrare tristă la un atare sistem de gândire urâțită este mijlocită de imondiciile care inundă reprezentările unor asemenea triști comedianți asupra poporului și țării din care fac parte. Cel ce adoptă un atare sistem de gândire atacă nu păcatele și căderile din popor, ci principiile lui spirituale, categoriile lui noologice: felul lui de a se ruga, biserica lui, sărbătorile lui, simbolurile lui, metaforele sale revelatorii, miturile, marile opere, figurile exemplare, de la martiri la sfinții și eroii lui etc. În felul acesta, memoria părinților, din care asemenea critici descind, devine suportabilă căci își pot spune: „nu e prea grav că părinții mei au fost așa, căci, iată, toți românii sunt ca părinții mei și ca mine, plini de răutăți și de patimi etc., etc. Printr-un atare deznodământ, memoria, în fapt obsesia păcatelor strămoșilor, ale tatălui, bunicului, unchiului, devin suportabile: un mecanism tipic de raționalizare care face suportabilă întâlnirea cu memoria acelor „strămoși, cum ar spune Szondi, inițiatorul metodei „analizei de destin. Psihologul maghiar crede că la baza vieții noastre sufletești zac, adânc scufundați în inconștientul nostru genealogic, opt martori și parteneri implacabili de dialog lăuntric, prin cele opt pulsiuni infrapsihice care cuprind preînclinații spre opt tipuri de maladii sufletești, opt „nebuni tipologici. Cu toată această garnitură de categorii teoretice și contrar îndatorărilor sale la propria sa „teorie, Szondi nu s-a răfuit cu poporul maghiar din care se trage, nici cu strămoșii săi evrei, ci a extins chestiunea la pragul de întâlnire cu toată specia repurtând un triumf în psihologia inconștientului. Lipsiți de orice vrednicie, cenușerii nefericiți ai spațiului românesc, în schimb, au devenit critici ai unuia dintre cele mai frumoase poeme apofatice ale lumii, „Miorița, critici ai spațiului mioritic, ai „poenilor patriei", cu sintagma întoarsă ironic, precum se poate citi într-unul dintre elaboratele patolirice ale acestor poeți engramați. Acești nefericiți au sufletele sfâșiate de neputințe și peticite de iluzii. Tristă mizerie!

Încheiem rezemându-ne pe gândirea luminoasă a marelui teolog și duhovnic al acestui veac, Pr. prof. Constantin Galeriu: „Poporul e tare bun. Noi preoții trebuie să fim vrednici de popor"¹¹, spune Pr. prof Galeriu voind parcă a-i chema din rătăcire pe nefericiții copii bolnavi ai acestui început de secol și de mileniu. Și ca să întărească, Părintele adaugă aceste versuri din Ion Barbu:

„O, Doamne, azi mă pipăi și nu mă dumiresc /

Ce vrajă se petrece de la un timp cu mine? /

Doamne, pe măsură ce cred și Te iubesc /

Îmbătrânesc în lume și-ntineresc în Tine"¹².

Oare nu sunt aceste versuri un motto prea nimerit la orice studiu despre categoriile noologice, așa cum ni s-au lăsat ele descoperite într-o lucrare a noastră, de dimensiuni mai mari, „Noologia. Cunoașterea ordinii spirituale a lumii. Sistem de sociologie noologică?! Fiindcă, ne spune poetul, în lume îmbătrânesc, dar întru Domnul, deci în cadrele trăirilor înălțate și înălțătoare, întineresc: „Îmbătrânesc în lume și-ntineresc în Tine. Aceasta este cea dintâi proprietate a categoriilor noologice; ne face tineri chiar și atunci când, biologic, suntem totuși bătrâni.

2. Carența smereniei și a dialogului. Maladia „locului spiritual"

Care este carența cea mai mare a inșilor care împărtășesc o gândire meonică? Carența smereniei; ei nu se pot smeri, dovedindu-se astfel posedați, căci, așa cum spune un sfânt părinte: diavolul nu se poate smeri, în multe e mai puternic decât noi, mai puțin în smerenie, în aceasta omul credincios e mai puternic. El se poate smeri și astfel poate să facă începutul cel bun.

Același mare duhovnic, Pr. Prof. Galeriu citează pentru noi: „Desăvârșirea este un abis de smerenie"¹³. Și mai departe: Pr. Teofil Pârâianu de la Sâmbăta: „a fi smerit înseamnă să îți ții locul, „să știi să îți ții locul; „locul tău față de Dumnezeu"¹⁴.

Există poziții sau situări ale omului care toate recompun ceva din ceea ce obișnuim a numi „locul față de Dumnezeu. „Să știi să îți ții locul; locul tău față de Dumnezeu ține de o energie și o învățătură aparte. Aceasta le lipsește celor cu o gândire meonică. Încât ei se vor raporta agresiv tocmai la cadrele de viață spirituală (noologice) în și prin care s-ar putea întâlni cu poporul din care fac parte, împărtășindu-i valorile și nicidecum profanându-le.

Sărbătorile poporului, obiceiurile lui, credința lui, sfinții lui, tradițiile lui, miturile și personajele exemplare ale istoriei lui, simbolurile lui și mai presus de toate Biserica lui, locul de închinare la Dumnezeul Cel adevărat, nu la alți dumnezei, reprezintă toate un astfel de loc, astfel de cadre noologice, pe toate acestea trebuie „să știi să le ții, căci prin ele „îți ții locul tău față de Dumnezeu. Ele sunt totodată un sistem de categorii ale cunoașterii și trăirii individuale și colective înălțate și înălțătoare, sistem spre care tinde orice cunoaștere sociologică și psihologică. Dar, mai apoi, caracterul tău și vocația ta sunt ele însele locuri de actualizare a ceea ce este sfânt într-un om, în făptura omenească. Prin ele răzbate energia care îți permite cultivarea locului tău în lume față de Dumnezeu. Acestea toate sunt cadre de trăire și de împărtășire cu „ai tăi" și deopotrivă categorii de gândire colectivă (larg împărtășite). Sunt, cu un alt termen: cadre noologice. Cadrele noologice sunt cele care îți mijlocesc accesul la acest „loc, la „locul tău față de Dumnezeu.

În schimb, poziția pe care ți-o dau banii, bogăția etc., n-are nici o valoare spirituală în sine chiar dacă este ținută la o prețuire înaltă de cei mai mulți. Cu toate că o atare poziție îți conferă un loc, „locul tău social, ea nu-ți dă prin ea însăși un „loc spiritual, nu este tot una cu „locul tău față de Dumnezeu", ci doar cu locul tău față de alții ca tine ori diferiți de tine după același criteriu… Asemenea poziții sunt locuri din lume ale omului, pe câtă vreme celelalte sunt „locurile din cer" (noologice, de la nous, în grecește, care înseamnă spirit), spirituale, ale făpturii umane. Fiindcă „omul este creat de Dumnezeu, ca și celelalte făpturi, dar după Chipul lui Dumnezeu. Și atunci omul, creat după Chipul lui Dumnezeu, e între lume și Dumnezeu. Nu produsul lumii, ci chipul Autorului lumii"¹⁵.

Deci, omul nu poate fi explicat exclusiv în lume, chiar dacă a căzut în lume, după săvârșirea păcatului. Însă chiar și pierzând Raiul (locul din Cer) el s-a păstrat prin ceva în locul pe care i l-a destinat Dumnezeu la creație, adică între lume și Dumnezeu. Or, acest loc este dat de totalitatea cadrelor noologice în și prin care (exclusiv) omul își poate actualiza latențele sufletești în cele trei planuri: de gândire, de simțire și de acțiune. Astfel el își relevă caracterul de „ființă grațiată" prin chiar acest fapt.¹⁶

O extraordinară ilustrare a legii tendinței spre menținerea locului tău față de Dumnezeu este mesianismul poporului ales. Prin mesianism, Vechiul Testament și deci poporul lui Israel indică o permanentă tindere spre Mesia, o pregătire în vederea primirii lui Mesia și deci o străduință suprafirească de ținere a locului său față de Dumnezeu. Spiritul este, iată, cu garnitura lui de categorii noologice, nu cu cele pur logice, canalul, puntea și matca prin care se poate manifesta și afirma omul care-l caută pe Dumnezeu, nu pur și simplu trupul cu simțualitatea lui.

„Trupul e o bună slugă dar un rău stăpân"¹⁷. Or, prin natura lui spirituală, omul este destinat dialogului, este o ființă dialogală.

Al treilea lucru care le lipsește celor cu memoria bolnavă este învățătura dialogului.

Marea problemă a dialogului este cea legată de prototipul acestuia, adică de comunicarea cu Dumnezeu. Aceasta poate fi una prin Cuvânt (prin Profet), și prototipul ei este fixat în Vechiul Testament, este, deci, o comunicare cu Dumnezeul în transcendența sa absolută, „un fel de singularitate, într-un fel de absolut, un transcendent absolut care nu comunică cu lumea decât prin cuvânt (prin Profet)"¹⁸. Prototipul acestei comunicări este, deci, cel din Vechiul Testament. Într-un fel lucrurile erau înțelese întocmai și de romani, care intuiau prin Conventus tocmai prototipul comunicării: „întâlnire, adunare în același înțeles, „adunare a celor care se înțeleg, „au același înțeles", sunt unificați în și prin unitatea acelui înțeles comun, doar că romanii antichității nu confereau sens vertical, absolut, acestei „întâlniri", ca evreii, ci unul relativ, ori de-a dreptul un sens orizontal. Există însă și prototipul Noului Testament, care ne spune că întâlnirea în Cuvânt este aceea în Cuvântul Întrupat, în Iisus, întâlnirea celor care-L mărturisesc pe Iisus, sunt Cristofori, purtători de Hristos.

Este totodată aici și voia lui Dumnezeu și auzirea chemării, primirea Harului Mântuirii.

Cităm spre întărirea argumentației iarăși de la Pr. prof. Galeriu: „Or, cel mai mare dar al lui Dumnezeu este tocmai Fiul pe care-L trimite în lume să ia Trup. De aceea cuvântul central al Revelației este acela de la Ioan (3,16): «Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, că pe Fiul Său Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică». Deci comunicarea lui Dumnezeu cu lumea prin Hristos. Adică prin Fiul lui Dumnezeu făcut Om, prin Cuvântul care s-a făcut Trup… și am văzut Slava Lui, Slavă ca a Celui Unul Născut din Tatăl plin de har și de adevăr"¹⁹.

Prin urmare acesta este modelul de comunicare: prin comuniunea întru Iisus a celor ce-L mărturisesc pe Fiul lui Dumnezeu și prin El se întâlnesc în Cuvânt. Or această comuniune întrupată este Biserica lui Iisus deci comunitatea celor ce-L mărturisesc pe Iisus. Acesta este numitorul comun. Restul e al celor ce vor semn, cer tot timpul semn. Or, din acest punct de vedere, se cuvine spus că toate popoarele cadrilaterului axial, Îl mărturisesc pe Iisus, ca Mesia, fiecare în felul său și după puterea sa: evreii înlăuntrul unei trăiri cutremurate, în chip mesianic, într-o așteptare, creștinii într-un chip adeveritor, ca cei ce L-au cunoscut, Îl cunosc, adeverind că