O Volta: de la ratiune inspre emotii

Această carte este un omagiu mamei mele – adresat din păcate post-mortem…

…căci ea a trăit această Voltă cu mult înaintea timpului în care eu aş fi putut înţelege şi aprecia aşa ceva.

Sensul profund al acestei Volte a fost întregul conţinut al vieţii, artei şi personalităţii ei.

Totodată dedic această carte nepoatei mele

Nives Vera Elisabeth

născută tocmai în timpul lucrului la prezentele texte.

…poate, cândva, va trăi şi ea această Voltă, asemenea străbunicii ei.

Mama mea, artista Tatiana Brandsdörfer (pictoriţă), a murit la 2 iulie 1991, foarte departe de locul în care eu locuiam. Ea a decis ca eu să fiu anunţat abia după înmormântare. Aşadar am primit această informaţie – înţeleasă aici ca experienţă/percepţie empirică – abia în seara acelei zile triste a înmormântării mamei. Surprinzător: această informaţie/experienţă nu a declanşat în sufletul meu nici lacrimi, nici tristeţe şi cu atât mai puţin vreo depresiune psihică. Este adevărat că în timpul ce a urmat am încercat adesea să „vorbesc cu ea" – încercam să o caut… Aprindeam o lumânare şi mă gândeam intensiv la ea, cuprins fiind de mare pietate.

Aşa ceva este mult şi frumos … şi în acelaşi timp mult prea puţin: pierdusem totuşi propria mamă!

Aproape douăzecişicinci de ani de la moartea ei, în luna Decembrie 2015, pe când lucram tocmai la această carte, am descoperit din întâmplare într-un sertar uitat unele tablouri pictate de mama mea. Cu toate că aceste tablouri nu erau din punct de vedere artistic dintre cele mai reuşite ale ei, ele au avut o neaşteptată forţă de impact asupra sufletului meu. Deodată am fost direct confruntat cu sufletul ei! Pentru prima dată am izbucnit în lacrimi – aşa cum fiecare fiinţă simte sau resimte experienţa/informaţia pierderii propriei mame! Admiram morala ei exemplară, profund creştină, care acum îmi lipsea. Abia în acel moment am preţuit aşa cum se cuvine iubirea ei nemărginită pentru oameni, pentru animale ca şi pentru muzică şi culori. După un timp atât de îndelungat am înţeles prin aceste tablouri mult, foarte mult…

Uitatele tablouri nu mi-au readus mama… Nu! Însă ele mi-au înlesnit simţirea (emoţională) a morţii ei! Arta – arta ei! – a realizat după aproape douăzecişicinci de ani ceea ce părea a nu mai fi posibil: să împerecheze totuşi experienţa cu resimţirea acesteia de către mine, aşa cum îndeobşte este cazul! Până la acel moment nu mi-am fi putut închipui vreodată că între o experienţă şi resimţirea subiectivă a acesteia ar putea trece atâta amar de vreme! Se pare că în lumea sufletului şi a emoţiilor nu domneşte vreo regulă impregnată de raţiune… căci acolo şi imposibilul este posibil!¹

¹ NOTĂ IMPORTANTĂ: Pe parcursul întregului volum, şi mai cu seamă în eseul Culoare şi Fiinţă, se va ţine seama, în spiritul fenomenologiei, de o riguroasă diferenţiere între conceptul de experienţă şi simţirea/resimţirea acesteia de către subiect. Astfel: 1) „experienţă" desemnează percepţia empirică a unui element/fenomen din afara subiectului; asemănător, „experienţă" poate desemna şi a afla, a primi o informaţie, adică atunci când subiectul ia cunoştinţă de o idee nu prin simţuri, ci pe cale mentală (înţelegere!). 2) „A simţi/a resimţi" desemnează în fond prelucrarea/valorificarea experienţei, fie ea în tărâmul emoţional (suflet), fie în cel ideatic (spirit). În ambele cazuri această prelucrare/valorificare este mereu subiectivă (se petrece exclusiv în subiect – în sufletul sau în spiritul acestuia).

Cu alte cuvinte experienţa poate fi înţeleasă ca a fi o cauză, iar a simţi sau resimţi (simţul, simţământul, senzaţia), dar şi fertilitatea unei idei aflate (interpretări sau speculaţii pe marginea acesteia), pot fi înţelese ca efect.

Şi mai pe scurt: experienţă = ce „intră" în subiect, iar simţire/resimţiere, senzaţie etc. = cum reacţionează subiectul la ceea ce a aflat. Extins, este vorba aici de contactul subiectului cu Lumea din afara sa!

În limba franceză echivalentul lui „experienţă" este expérience, iar în limba germană Erfahrung – ambele foarte des folosite în texte filosofice. Pentru a simţi/a resimţi, simţ/simţământ, senzaţie, francezii folosesc cuvântul éprouver, iar germanii Empfindung.

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE

Tăcerea, cifra zero şi liniştrea

TĂCEREA

CIFRA ZERO

II-A ZEROUL „MATEMATIC"

II-B ZEROUL „FILOSOFIC"

II-C ZEROUL „ABSOLUT"

LINIŞTEA

Culoare şi Fiinţă

INTRODUCERE

PARTE DOCUMENTARĂ

CE SPUNE FILOSOFIA DESPRE CULORI?

CE SPUNE FIZICA DESPRE CULORI?

CE SPUNE NEUROFIZIOLOGIA DESPRE CULORI?

CONCLUZIILA PARTEA DOCUMENTARĂ

PARTE ESEISTICĂ

FIINŢA UMANĂ ŞI DARUL PRIMIT

Culoare în viaţa cotidiană

Culoarea ca informaţie

Culoare şi simbol

Relaţie activă Fiinţă-culoare

Culoare în natură

Culoare şi artă

Abstinenţă cromatică în artă

Trei funcţii ale culorii în artă

Culoare în pictură

Culoare în film

ANTAGONISMUL LOGOS-MITHOS ŞI ŞANSA FIINŢEI UMANE ÎN CULOARE ŞI MUZICĂ

Sfera Logosului şi a Mithosului - definiţie şi conţinut

Tensiune între Logos şi Mithos

Reechilibrare prin muzică

Reechilibrare prin culoare

Reechilibrare prin iubire

A asculta şi a contempla

Muzică şi culoare - opere deschise

Muzică, culoare şi esenţe

„amor musicaeşi „amor chromatis

Cuvântare de încheiere

Gheruţă

un text din lumea emoţiilor

GHERUŢĂ

***

DESPRE AUTOR

Cuvânt înainte

Pentru cititorii care cunosc deja unele scrieri de-ale mele ar fi trebuit să fi devenit o evidenţă: Am încercat întotdeauna să cuplez ideea cu emoţia, adică să exprim atât aura emoţională a ideilor, cât şi miezul ideatic al emoţiilor.

Consider a fi o prejudecată rigidă afirmaţia potrivit căreia lumea ideilor – a ideilor filosofice! – nu ar avea nimic comun cu lumea emoţiilor; cu atât mai mult a crede că aceste două lumi s-ar exclude reciproc.² Mult mai curând sfera ideii/raţiunii şi cea a emoţiei se oglindesc, se caută şi chiar se susţin reciproc, împofida faptului că uneori acest fenomen nu este lesnicios vizibil. Ceea ce constituie Humanul – spiritul şi sufletul – nu sunt două monade independente, ci o complexă, foarte complexă diadă!³

Nu mai puţin adevărat este că în interiorul acestei diade se ivesc adevărate tensiuni care adesea sunt inconciliabile, cum este în filosofie cunoscutul conflict ireductibil dintre Logos şi Mythos, în care Logosul se întemeiază pe idee şi raţiune, în vreme ce Mythosul se sprijină mai curând pe emoţionalitatea credinţei. Faptul că acest antagonism se manifestă aproape permanent şi întotdeauna în interiorul fiinţei umane nu poate fi un indiciu al coexistenţei a două monade în complexul uman (spirit şi suflet sau raţiune şi emoţionalitate). Mult mai curând acest fapt înseamnă o dovadă convingătoare a existenţei unei diade înlăuntrul căreia se petrec procese foarte dinamice, câteodată chiar dramatice. Nici spirit sau suflet, nici idee/raţiune sau emoţie pot fi despărţite vreodată în cadrul unei sinteze! Ele sunt Una într-un singur Tot: Fiinţa Umană! Heterogenitatea care apare la fiinţa umană văzută în perspectivă analitică primeşte în cadrul unei perspective sintetice indubitabil trăsăturile omogenităţii! Atât de mare este diferenţa între a înţelege fiinţa umană ca fiind două monade (raţiune şi emoţie) şi a o înţelege ca fiind o diadă!

În acest spirit am introdus în eseurile mele în mod neaşteptat şi neconvenţional, în plin curs al dicursului analitic, per se întemeiat pe raţiune (vezi: fără de emoţiii), metafore, comparaţii poetice şi formulări care determină stări emoţionale. Foarte posibil că o asemenea abatere stilistică, absolut „neortodoxă, apare unor cititori neobişnuită, ba chiar stridentă sau deranjantă. Alţi cititori însă acceptă şi chiar apreciază acest act de indisciplină stilistică. Totuşi, motivul principal pentru care nu intenţionez să renunţ la „grefe poetice în texte teoretice sunt convingerile mele filosofice schiţate ceva mai sus.

Totuşi, odată cu această „marcă stilistică" în textele mele teoretice tema diadei idee-emoţie la fiinţa umană nu este pentru mine pe deplin rezolvată. În romanul Frumoasa insulă, scris în anul 2005, am introdus două personaje foarte semnificative (dealtfel esle sunt personajele principale): eruditul Horaţio şi „adversarul" său Felix. În vreme ce Horaţio este omul raţiunii care îşi interzice orice emoţionalitate (sau cel puţin încearcă să o facă!), Felix, un om cel puţin tot atât de cultivat ca primul!, este în schimb un om care se lasă aproape permanent guvernat de emoţii şi simţuri. Cei doi poartă des discuţii contradictorii ce se apropie de graniţa violenţei. Felix este cel care câştigă mereu! Mai ales în confruntarea cu moartea câştigă Felix suveran!… Este aproape de prisos să subliniez aici că Horaţio şi Felix sunt în fond una şi aceeaşi persoană, că ambii sunt o diadă şi nicicum două monade! (chiar dacă în roman i-am despărţit în mod artificial din raţiuni de dramaturgie).

Următorii zece ani m-a urmărit necontenit această temă; sau, mai bine zis, am urmărit-o ba mai mult, ba mai puţin conştient.

După un atac cardiac – cu pericol de moarte, dar din fericire cu succes tratat de către doctori – nu am mai putut timp de mai bine de un an nici să scriu şi nici măcar să citesc. Nici acum nu pot să îmi mi explic acest „stop al activităţii mele spirituale! Pe când „pauza în sfârşit se terminase, reîncepusem să scriu cu mare prudenţă şi pe alocuri chiar nesigur pe mine (probabil voiam să-mi demonstrez că pot din nou să scriu!). Din fericire textele au devenit, pas cu pas, din ce în ce mai profunde şi, după părerea mea, din ce în ce mai bune. Era însă evident că multe pasaje şi chiar texte întregi erau puternic impregnate de emoţionalitate. Iată: eram din nou guvernat de vechea mea temă – diada idee-emoţie! Am hotărât să public această culegere de texte sub titlul Plimbări printre idei şi emoţii 2013-2014 (BoD - 2015). Totuşi înainte de a publica această carte am dorit să reechilibrez balanţa dintre raţiune şi emoţie, de astă dată în favoarea raţiunii. Pentru asta am scris în anul 2014 două eseuri care probabil sunt cele mai bune ale mele: Tăcerea, cifra zero şi liniştea şi cel numit Culoare şi fiinţă. În cadrul acestor două eseuri s-a petrecut, din partea mea absolut instinctiv, pilotată probabil de către subconştient, o voltă uluitoare: tema diadei raţiune-emoţie a păşit din nou în prim-plan, şi chiar sub altă formă, mult mai accentuată şi manifestă ca deobicei! (…şi eu care voiam tocmai prin aceste ultime eseuri să mut centrul de greutate înspre raţiune!…).

DESENUL ACESTEI VOLTE

În primul eseu, Tăcerea, cifra zero şi liniştea, interpretez în ultimul capitol liniştea ca a fi un „zero absolut, înspre care fiinţa fuge de „gălăgia lumii pentru a putea ajunge la esenţe şi astfel a se apropia de Dumnezeire (Tranquillitas animi sau Ataraxie în sensul dat acestui concept de Epicur). Acolo pot fi desluşite rezonanţele unui îndemn ascuns de a se depărta de fenomenele perceptibile şi de înţelegerea lor prin raţiune(!) în favoarea unei apropieri de senzorialitate şi emoţie – singurele care ne înlesnesc a auzi „sunetul originar al lumii" şi al tuturor fenomenelor – adică a intra în contact nemijlocit cu esenţele! Această idee este, fără îndoială, debutul Voltei!…

În al doilea eseu, Culoare şi fiinţă, capătă această Voltă o formă şi mai clară şi radicală. După o mulţime de pagini conţinând riguroase filosofice, fizicale şi fiziologic-anatomice analize (cu toate îndeajuns de „seci"), urmează o profundă parte eseistică. Pe la sfârşitul acestei părţi întrerup abrupt discursul cu frazele: „Eu nu mai ştiu, nu mai pot şi poate nici nu mai vreau să spun ceva în plus despre Culoare şi Fiinţă. Cel mult, aş putea să mă adresez acum unui prieten, unui prieten bun, apropiat, unui prieten de suflet şi gândire"… Şi la sfârşitul acestei „cuvântări plină de tandreţe şi emoţionalitate către „prieten îi spun acestuia: „Poate… poate ar fi fost mai bine să te fi mângâiat pe creştet… în loc de a fi scris acest eseu…"

Unii cititori apropiaţi mie s-au arătat dezamăgiţi de această frază – presupuneau probabil că nu voi mai scrie teorie. Un refuz şi mai evident şi radical al teoriei în favoarea emoţiei nici că ar putea fi! Încerarea mea iniţială de a crea o stare de echilibru între raţiune şi emoţie a eşuat! Felix din Frumoasa insulă a câştigat din nou! Dacă eu am câşigat sau am pierdut ceva prin această Voltă va putea arăta numai viitorul. Deocamdată mie îmi place Volta… îmi place foarte tare… Dar, cum se ştie, nimic nu este făcut pentru eternitate…

Pentru a completa şi a accentua înnoit această Voltă foarte importantă pentru mine, mi-am permis, pe deplin conştient, un sacrilegiu stilistic: am încheiat această carte de eseuri cu un text adresat unei mici creaturi fără de apărare. Am ales un animal domestic – un motănaş –, cu toate că ar fi putut să fie aleasă orice altă creatură. Am numit această fiinţă imaginară (din păcate nu am nici un animal domestic în casă) Gheruţă.

În acest ultim text al cărţii − text ce nu mai poate fi considerat ca a fi un eseu − încerc să redau, în evidentă „cheie" poetică, toate emoţiile, stările sufleteşti şi gândurile pe care le poate avea o fiinţă umană în cadrul unei profunde legături cu un animal mult iubit. De aceea am dat acestei scrieri subtitlul Un text din lumea emoţiilor. Este bucuria şi seninătatea pe care un animal iubit le dăruieşte fiinţei umane, dar şi grijile şi fricile acesteia din urmă pentru binele vietăţii fără de apărare. Este vorba şi de jocurile-visuri pe care fiinţa umană într-o astfel de relaţie cu un animal le întreprinde, redevenind ea însăşi puţin copilărească (!). Sunt însă şi mustrările de conştiinţă şi sentimentul de culpă ale omului de a nu se fi comportat faţă de „prietenul" său întotdeauna corespunzător speciei şi naturii acestuia…

În continuare Gheruţă va fi însărcinat să vestească tuturor animalelor, şi mici şi mari, să fie foarte prudente în relaţiile lor cu oamenii, căci aceştia nu răspund întotdeauna cu dragoste atunci când li se arată, cu naivă bună-credinţă, dragoste şi devoţiune, aşa cum fac animalele. Gheruţă va afla că oamenii se pot isteriza, aşa cum odinioară un om înţelept a spus. Iar când tema acestei isterii este lăcomia − cum foarte des e cazul! − şi omul întrevede în sacrificarea animalelor câştiguri mari, Gheruţă trebuie să le avertizeze pe toate: Animalele nu au nici o şansă!

Totuşi există şi o consolare: Îi promit lui Gheruţă că atunci când voi pleca într-acolo de unde nimeni nu se mai întoarce, voi aranja cu Bunul Dumnezeu să le dăruiască animalelor, şi mici şi mari, o singură stea din multele miliarde ce sclipesc pe magicul firmament. După ce vor fi plecat din lumea noastră vor putea trăi cu toate pe acea stea minunată, numai după legile, puterile, dorinţele şi obişnuinţele lor − mai cu seamă fără de oameni! A şti asta le va ajuta pe toate! Mai ales în clipele grele, chinuitoare, în clipele de frică faţă de oameni şi în cele de panică în faţa morţii, acolo, în abatoarele apocaliptice, o privire în sus, spre steaua cea strălucitoare, le va fi întrucâtva un ajutor.

„…mai cu seamă fără de oameni…" am scris mai sus. Astea sunt cuvinte grele… foarte grele! Rog cititorul să înţeleagă aceste cuvinte numai în contextul