Cele 7 Peceti

ÎN LOC DE PREFAȚĂ

Aș fi putut să încep cu: „Oare sunt eu vrednic să discut despre Taina aceasta?" Ar fi fost însă o falsă smerenie. Și sunt înconjurat de așa ceva. Prea mulți își ascund ignoranța, lipsa de curaj sau mândria în fața smereniei false. Prefer mândria recunoscută unui orgoliu fățarnic, ascuns în spatele cuvintelor Sfinților Părinți. Ei chiar credeau în ele. Așa că renunț la falsa smerenie și spun ce simt și ce cred. Atâta timp cât mi-a venit în minte întrebarea înseamnă că eu, sau alți oameni, am ajuns la nivelul unui răspuns. Poate nu eu personal, Dragoș Ovidiu Argeșanu, ci oamenii al căror subconștient îl reprezentăm, fiecare dintre noi, atunci când scriem. Și pentru că orice întrebare așteaptă un răspuns, am purces la căutarea lui.

Poate că este timpul să se discute și despre cea mai mare Taină a Sfintei Sripturi. Departe de mine gândul de a putea descifra odată pentru totdeauna secretul nedescoperit nici măcar de înțelepții Cerului, ci doar de Mielul înjunghiat. Încerc doar să deschid o poartă către acest secret și, implicit, către Dumnezeu și Cer pentru cei care vor, pot și trebuie să intre.

Cunoașterea spirituală este aceea ce înalță și duce la îndumnezeirea omului. Eu unul nu cred că mântuirea este un lucru care vine doar odată cu moartea. Ceea ce ar trebui să obținem este traiul pe pământ în trup și cel în Rai cu spiritul. Așa cum trăiau, la începuturile pământului, Adam și Eva. Sau cum trăiesc spirite pe alte planete. Or pentru asta nu avem alt model decât pe Mântuitor și pe Sfinții Părinți.

Mă gândeam la Dumnezeu, la Cer și, fără să vreau, mi se părea că ceva din ceea ce ne este propovăduit pe pământ este greșit. Vedeam la televizor procesiunile pe drumul Golgotei și mi se părea că totul sună a teatru ieftin. Vedeam Liturghiile slujite de preoții ortodocși. În afara câtorva dintre ei, în rest toți erau o apă și un pământ. Ritualuri goale, fără de suflet, făcute pentru Dumnezeu, în numele Fiului lui Dumnezeu. Exorcizări făcute de preoți renumiți, slujbe și cântări religioase oficiate de oameni dotați cu voci minunate și, totuși, aveam senzația că ceva lipsea. La un moment dat am înțeles ce – lipsea ESENȚA CREDINȚEI!

Cu stupoare am realizat acest aspect. Dacă ar fi fost adevărat ceea ce se face și ce se citește, rugăciunile care se fac, credința ar fi putut fi demonstrată foarte ușor. Dar nicăieri nu am mai găsit-o pe Ea, esența credinței creștine propovăduită de Hristos. Și NIMENI nu mă poate contrazice. De ce? Pentru că nimeni nu mai poate face ceea ce a făcut El, Iisus Hristos. Nimeni nu mai merge pe apă, nimeni nu mai vindecă ologii, leproșii și orbii din naștere, nimeni nu mai învie morții, nimeni nu se mai vindecă pe el însuși. Nimeni nu mai poate nimic. Ce se întâmplă? Unde se greșește? Unde s-au pierdut învățăturile transmise de Iisus Hristos de NIMENI NU MAI POATE FACE NIMIC!!! Nicio minune!

M-am cutremurat. Am pierdut pe drumul de 2 000 de ani de la Hristos tot ceea ce ne adusese El. Și totuși Iisus spusese: „Cine crede Mie acestea și mai mari decât acestea va face!" Există doar două posibilități: ori El a greșit, ori noi am luat-o razna. Iar noi nu am ajuns să facem nici atât cât putea face El, ce să vorbim de mai multe! Sunt mulți care își zic sfinți, preasfinți, avve, maeștrii și... degeaba. Sunt sătul de preoții care se mândresc cu harul lor. Le spun doar atât: nu văd nici un om vindecându-se sub mâinile voastre, nimic. Sunteți morți spiritual. Și ce este mai grav sunteți și orbi și nu realizați asta. Cine să creadă în voi? Cum demonstrați credința voastră? Oamenii nu se simt cu nimic mai bine în preajma voastră, nu se vindecă, nu se schimbă, nu înțeleg nimic din ceea ce le spuneți. CREDINȚA FĂRĂ FAPTE E MOARTĂ! Cum să vă creadă cineva că veniți în numele lui Hristos când voi sunteți buni numai la încasat bani?

Ce este mai ușor a spune: „Iertate îți sunt păcatele, sau ia-ți patul și umblă!" Asta apropo de un preot cu care am stat de vorbă o seară întreagă și voia să-mi spună că harul lui de preot este superior darului vindecării. Adică vindecarea este o harismă, iar harul preoțesc este har! Nu dau doi bani pe harul preoțesc dacă nu folosește nimănui.

Ascunzându-se în spatele tainelor, preoții și episcopii creștini își justifică propria nimicnicie și impotență spirituală. Vindecarea este o taină, numai ei o pot face, așa sună sloganele lor. Dar Sfânta Paraschiva și alți sfinți, precum Antonie cel Mare, care nu au fost preoți și care au vindecat și ajutat oamenii, ei ce sunt? Ei sunt sfinții! Vine inevitabilul răspuns la toate. Alo! Au fost oameni!

Atunci ce îi face să fie sfinți? Cum au ajuns sfinți din oameni care făceau același lucru ca și noi: mâncau, beau, procesau și scoteau produsul final tot pe acolo? Din punctul ăsta de vedere nu este nici o diferență între Fiul lui Dumnezeu, sfinți și cel mai păcătos om.

Sunt primul care o recunosc că harul preoțesc este superior. Ciudat, nu? Da, pentru că știu. Numai că nu mai știu să îl folosească și sunt prea îngâmfați să recunoască asta și să învețe de la cei care știu. Prostul nu e prost destul dacă nu e și fudul! Dacă biserica ortodoxă nu va înțelege acest lucru, își va pierde credincioșii. Oamenii sunt sătui de vorbe. Mă duc la medicul care mă poate ajuta, nu la cel care îmi ia doar bani. Asta este valabil și pentru suflet. Iar preotul este medicul sufletului. Și eu unul nu mai am unde să trimit un om să se vindece sufletește. Nici un preot. Fiecare are căpoșenia și prostia lui din cap.

„Mă doooare!!! Ce poți face pentru mine!" țipă omul din el. Și nici un răspuns. Liniște.

La un moment dat, eram la Botoșani și predam Reiki. Inițiasem mulți maeștri pe Lumină și eram fericit. Chiar mândru de mine. Mi se părea că făcusem ceva extraordinar pentru Cer, Lumină, Dumnezeu. Una dintre cursantele mele mă roagă să merg până la ea acasă, să o văd pe fata ei.

M-am dus. Se născuse cu malformații și nu mersese niciodată, zăcea în pat de zece ani!

Toată cunoașterea mea, toată Lumina mea s-a oprit în fața unui copil care nu râsese, nu vorbise și nu mersese niciodată. Atunci am coborât brusc pe pământ din înaltul părerilor bune despre mine însumi și am redevenit un simplu căutător al Luminii și al Adevărului. De aceea, celor care cred că au ajuns Acolo le spun să meargă în fața unui asemenea copil. Atunci când vor spune: „I-ați patul și umblă! Tanita Kumi!" și copilul se va ridica din patul unde zace de zece ani și se va plimba prin cameră îmbrățișându-și mama, care are inima uscată de durere și de speranță neîmpărtășită, atunci le voi săruta picioarele și îi voi recunoaște drept sfinți. Înseamnă că au ajuns aproape de Dumnezeu și Iisus Hristos. Până atunci însă, nu suntem decât niște viermi în căutarea Luminii pe un fir de praf din Univers.

A transmis Iisus Taine în cei trei ani jumătate cât a stat cu apostolii? Sigur. Au transmis ei mai departe cunoașterea, preoților și episcopilor? Evident. Și atunci? Pur și simplu s-au pierdut. S-au perindat de atunci, în cei 2 000 de ani, zeci de generații de episcopi și preoți. Dacă fiecare a uitat 10% din ceea ce a fost învățat de predecesorul său (este un procentaj optimist!), eventual nu 10, ci numai 5%, la noi tot nu a mai ajuns mai nimic. Ceea ce nu se știe este că această cunoaștere spirituală, primită direct de la Mântuitorul, s-a transmis prin viu grai, nu scrisă. Ea formează ceea ce în ortodoxie se numește Sfânta Tradiție. Din păcate, de-a lungul timpului, cunoașterea spirituală creștină a îmbrăcat obiceiuri și rituri păgâne, care nu au nimic de a face cu Dreapta Credință. Sărbătorile creștine odată suprapuse altora păgâne – ouăle roșii de Paște, bradul de Crăciun, iepurașul de Paște –, este aproape de-a dreptul imposibil să mai discernem valoarea spirituală certă, creștină, de toate aceste făcături.

Moare un om nespovedit, neîmpărtășit și, pentru salvarea lui, trebuie să duci un cocoș alb la preot!? Unde-i Iisus în treaba asta? Pe mort trebuie să-l treci douăsprezece punți, să dai găleți de pomană... să arunci bani la colțurile străzilor, la intersecții, și într-un colț demonul râde de prostiile noastre. Și atunci am înțeles că sunt lucruri special menite să-l ascundă pe Dumnezeu de noi. Le-am creat noi, ne-a ajutat demonul și Le-a îngăduit și El.

Cert este ca am ajuns să nu mai putem vedea Adevărul de tâmpeniile pe care le învățăm. Am deschis odată o carte care se numea Tipicul Bisericesc. Nu am putut-o citi. Nu aveam senzația de adevăr și îmi ziceam că, dacă asta este calea spre Dumnezeu, s-ar putea să mor fără să Îl întâlnesc vreodată. Șansa mea a fost că nu acela este adevărul. Nici Sfânta Liturghie, nici Euharistia nu reprezintă întregul adevăr, ci sunt cuprinse în El. Sunt părți ale lui. Am descoperit că Adevărul este acela care unește religiile și nu îi face pe oameni să se omoare între ei. Cel care te face să accepți, nu să impui, să ajuți, nu să ceri, să destăinui, nu să ascunzi, să faci, nu să stai, să iubești, nu să fii iubit, să vindeci pentru a te vindeca pe tine însuți. Cu ce este mai bun un preot ortodox decât un preot greco-catolic dacă se bat și ei și enoriașii lor pe o biserică? Este mai creștin dacă îi spargi capul cu un crucifix ortodox?

De când mă știu, am încercat să aflu de ce? De ce se întâmplă aia, de ce este ailaltă așa și nu altfel. Este fondul meu și nu cred că răul vrea asta. Demonul ne vrea ignoranți, lipsiți de cunoaștere, atât intelectuală cât și spirituală. Ne dă de lucru ca să nu ne gândim. Ne umple viața de lucruri banale, sau de altele pe care le considerăm speciale, dar care nu au nicio valoare. Doar ca să nu avem timp să gândim și să căutăm Cerul și Adevărul. Este adevărat că, dacă vede că reușim ceva, ne îndeamnă apoi să folosim ceea ce cunoaștem ca să ne autodistrugem, sau ca să distrugem pe alții. Dar asta este o altă problemă.

Dacă mă gândesc bine, din interiorul meu întotdeauna am căutat modele spirituale, maeștri de la care să învăț, preoți sau cunoscători ai lumii spirituale și ai duhurilor. Am umblat ca și alți oameni pe la cei considerați inițiați, puternici, înduhovniciți, preoți călugări, maeștri... Și am căutat destul până ce, la un moment dat, mi-am găsit pacea în suflet. S-a întâmplat pe neașteptate, dar nu destul de brusc ca să îmi dau seama cum. Pur și simplu cred că din interiorul meu am găsit ceea ce căutam. Am o singură problemă. Nu sunt conștient de ceea ce am găsit. Știu că înăuntru meu „m-am așezat", dar ce informație sau informații au făcut posibil acest lucru numai Dumnezeu știe.

Știu că, în interiorul meu, știu. Dar nu știu ce. Nu sunt ca Socrate, să spun că știu că nu știu nimic. Nu mă refer la mental,