New Yorkul de altădată

FAPT DE ZI ÎNȘELĂTOR

(Anii patruzeci)

PARTEA ÎNTÂI

I

Fânul, verbina și rezeda umpleau de miresme acea zi liniștită de iulie. Căpșuni mari, apărând îmbujorate printre firele de mentă, pluteau în cupa unui vas de un galben pal aflat pe masa de pe verandă: un vas georgian vechi, cu reflexe de diferite culori pe părțile poligonale, având gravat blazonul familiei Raycie între capete de leu. Din când în când domnii, avertizați de un bâzâit amenințător, se plesneau peste obraz, peste frunte sau peste creștetul pleșuv; dar o făceau cât se poate mai discret, pentru că domnul Halston Raycie, pe a cărui verandă se aflau, nu accepta ideea că la High Point existau țânțari.

Căpșunile erau din grădina domnului Raycie; vasul georgian era de la străbunicul lui (care făcuse parte dintre cei ce semnaseră Declarația de Independență); veranda aparținea conacului său de la țară, care se afla pe o culme deasupra râului Sound, la o distanță convenabilă de casa din oraș de pe Canal Street.

― Mai vrei un pahar, comandore? întrebă domnul Raycie, scoțând o batistă de in, mare cât o față de masă, și ducând un colț spre fruntea asudată.

Domnul Jameson Ledgely zâmbi și mai luă un pahar. Prietenii intimi îi spuneau „comandor" pentru că servise în marină în tinerețe și pentru că luase parte la războiul din 1812, ca aspirant de marină, sub amiralul Porter. Acest burlac jovial și ars de soare, al cărui chip semăna cu acela al unuia dintre idolii de bronz pe care îi adusese cu el, își păstra aerul marinăresc deși se retrăsese de mult din marină; dar pantalonii albi de doc, șapca cu bordura aurie și dinții strălucitori îl făceau să arate încă asemenea unui comandant de fregată. Iar acum, iată că tocmai transportase pe apă un grup de prieteni de la locuința lui de pe țărmul din Long Island, iar goeleta sa albă și cochetă se odihnea în golful din vale.

Conacul Halston Raycie dădea spre o pajiște ce cobora până la râul Sound. Pajiștea era mândria domnului Raycie; era tunsă odată la două săptămâni și bătătorită primăvara de un bătrân cal alb, potcovit special în acest scop. Dedesubtul verandei gazonul era întrerupt de trei ronduri de mușcate roz, vanilie sălbatică și trandafiri bengalezi, pe care doamna Raycie îi îngrijea, purtând mănuși speciale și o mică umbrelă cu mâner de fildeș cu încrustații. Casa, refăcută și mărită de domnul Raycie când se căsătorise, fusese în timpul revoluției așezământul coloniștilor, unde Benedict Arnold își instalase cartierul general. O stampă reprezentând-o așa cum era atunci atârna în biroul domnului Raycie, dar nimeni n-ar fi putut recunoaște silueta umilă a vechii case în maiestuoasa clădire de piatră aparentă, construită din bârne, cu un turn unghiular, cu ferestre înguste și înalte, cu o verandă sprijinită pe stâlpi cu caneluri și care poza, la fel de sigură de sine, ca o „vilă toscană" în Arta arhitecturii în America a lui Dowing. Era o diferență tot atât de mare între vechea litografie reprezentând bătrâna casă și gravura în oțel curat înfățișând-o pe cea care i-a urmat (având și un fag plângător pe pajiște), ca și între cele două clădiri. Domnul Raycie era îndreptățit să-l prețuiască pe arhitect.

De fapt, el prețuia majoritatea lucrurilor legate de persoana sa prin rudenie sau interes. Nimeni nu știuse niciodată prea bine dacă o făcuse pe doamna Raycie fericită, dar se știa că o aprecia foarte mult. Același lucru se întâmpla și cu fiicele sale, Sarah Anne și Mary Adeline, replici mai recente ale limfaticei doamne Raycie; nimeni n-ar putea jura că se înțelegeau prea bine cu jovialul lor părinte, deși toată lumea știa cât de mult îl proslăveau. Dar cel mai de seamă obiect din galeria auto-prețuirii îl reprezenta fiul său, Lewis. Și totuși, așa cum remarcase odată James Ledgely, care spunea exact ceea ce gândea, se presupunea că tânărul Lewis nu prea era genul de lucrătură pe care Halston ar fi meșterit-o dacă ar fi fost să creeze tiparul propriului său fiu și moștenitor.

Domnul Raycie era un bărbat foarte voinic. Dimensiunile sale în înălțime, lățime și grosime erau așa de apropiate, încât în orice fel ar fi stat, aveai cam aceeași amplă perspectivă; iar fiecare părticică a acelei enorme circumferințe era așa de bine îngrijită, încât în ochii unui fermier persoana lui ar fi apărut ca o mare proprietate agricolă din care nici o părticică nu rămăsese nelucrată. Chiar și chelia, care era proporțională cu restul, arăta de parcă era special lustruită în fiecare zi, iar pe caniculă întreaga lui persoană te purta cu gândul la o minunată mostră de irigație perfectă: era așa de imens și avea atâtea suprafețe, încât era fascinant să urmărești fiecare dâră de transpirație urmându-și propriul drum. Chiar și pe mâinile lui curate, picăturile se despărțeau, prelingându-se în diferite direcții de la încheieturile degetelor; cât despre frunte, tâmple și pungile de sub ochi, fiecare din aceste pante își avea cursul ei, cu ochiuri adânci și cascade ivite pe neașteptate; dar priveliștea nu era supărătoare, pentru că imensa lui suprafață acoperită de broboane era de un trandafiriu curat și plăcut, iar transpirația, parfumată puternic de apă de colonie scumpă și de cel mai bun săpun franțuzesc.

Doamna Raycie, deși plămădită la o scară mai puțin eroică, avea dimensiuni mai reduse; atunci când îmbrăca cea mai scumpă mătase marmorată (în genul celei care stă singură în picioare), își încadra chipul în nenumărați zulufi prinși în panglici și-și așeza strugurii de nuanță purpurie pe cea mai nouă pălărie pariziană, reușea aproape să egaleze volumul soțului ei. Și totuși, din această pereche impozantă, cum ar fi spus comandorul, rezultase pipernicitul și slăbănogul de Lewis, o fărâmă de copil, un băiețaș firav, ajuns acum un tânăr pricăjit, cât o umbră în miez de zi.

Toate aceste lucruri, gândea Lewis bălăngănindu-și picioarele, așa cum stătea așezat pe balustrada verandei, treceau fără îndoială prin mintea celor patru domni adunați în jurul tatălui său.

Domnul Robert Huzzard, bancherul, bărbat înalt și voluminos, care părea mare în orice altă companie cu excepția domnului Raycie, se lăsă pe spate, ridică paharul și făcu o plecăciune spre Lewis:

― Pentru călătoria cea mare!

― Nu mai sta cocoțat pe balustradă ca o vrabie, băiete, îi reproșă domnul Raycie, iar Lewis sări în picioare și-i întoarse domnului Huzzard plecăciunea.

― Nu mi-am dat seama, se bâlbâi el.

Era scuza pe care o invoca cel mai frecvent.

Domnul Ambrose Huzzard, fratele mai mic al bancherului, domnul Ledgely și domnul Donaldson Kent, ridicară cu toții paharele și repetară veseli:

― Pentru călătoria cea mare!

Lewis făcu din nou o plecăciune și-și lipi buzele de paharul de care uitase. De fapt, nu-l agrea decât pe domnul Donaldson Kent, vărul tatălui său, un bărbat tăcut, cu un profil uscățiv de uliu, care arăta ca un erou al revoluției, în retragere, și care trăia într-o permanentă spaimă că s-ar putea ivi oricând vreun risc cât de mic sau vreo răspundere.

Acestui cetățean prudent și circumspect îi revenise, cu câțiva ani în urmă, neașteptata și nedorita îndatorire de a o lua în grijă pe fiica unicului său frate, Julius Kent. Julius murise în Italia – mă rog, asta era treaba lui, dacă preferase să trăiască acolo. Dar faptul că-i îngăduise soției să moară înaintea sa și că lăsase o fiică minoră și un testament prin care o încredința stimatului său frate mai mare, Donaldson Kent, proprietar în Kent’s Point, Long Island și în Great Jones Street, New York – ei, așa cum spusese și domnul Kent și cum spusese și soția sa pentru el, nu fusese nimic, chiar nimic în atitudinea sau în comportamentul domnului Kent care să explice de ce nerecunoscătorul de Julius (ale cărui datorii le plătise de mai multe ori) îi pusese în spinare această ultimă povară.

Nepoata sosise. Avea paisprezece ani, o fetiță destul de ștearsă, micuță, negricioasă și slăbuță. Se numea Beatrice, ceea ce era destul de rău, dar și mai rău era că numele fusese prescurtat de străini neștiutori în Treeshy. Fata se arăta însă energică, serviabilă și blajină și, așa cum spuseseră prietenii domnului și doamnei Kent, faptul că nu avea nimic ieșit din comun făcea ca lucrurile să fie și mai simple. Era tocmai vremea când se înălțau și cei doi băieți ai familiei Kent – Bill și Donald – și dacă această verișoară lipsită de avere ar fi fost ca un boboc gata să se deschidă – ei, atunci ar fi trebuit mai bine supravegheată și s-ar fi putut să răsplătească bunătatea unchiului și a mătușii printr-un act de cumplită ingratitudine. Dar riscul fiind înlăturat din pricina înfățișării ei, puteau să fie îngăduitori cu ea, fără regrete, iar blândețea era ceva obișnuit la ei. Așa că, odată cu trecerea anilor, fata deveni treptat tutoarea tutorilor ei, deoarece atât doamna, cât și domnul Kent găseau firesc să se lase în seama oricui de care nu se temeau instinctiv sau în care aveau încredere.

― Da, pleacă luni, spuse domnul Raycie, dând din cap mustrător către Lewis, care pusese jos paharul după ce gustase doar o dată.

„Golește-l, nu trage chiulul!" comanda semnul din cap, și Lewis, dându-și capul pe spate, îi dădu drumul pe gât dintr-o înghițitură, deși băutura părea să se oprească în gâtlejul lui subțire. Trebuise să bea până acum două pahare, dar chiar și numai atât era prea mult pentru el, și s-ar putea ca efectul să fie o stare de excesivă volubilitate, urmată de o seară posomorâtă și de dureri de cap a doua zi dimineața. Și el dorea să aibă mintea limpede în ziua aceea și să se gândească mult și profund la Treeshy Kent.

Desigur, nu putea încă să se căsătorească cu ea. Împlinea douăzeci și unu de ani chiar în acea zi, dar era complet dependent de tatăl său. Și nu-i displăcea deloc să facă mai întâi acel mare voiaj. Era lucrul la care visase întotdeauna, după care tânjise din momentul în care ochii lui de copil fuseseră pentru prima dată atrași de stampele reprezentând orașe europene, ce atârnau în coridorul lung de sus care mirosea a rogojină. Și tot ceea ce Treeshy îi spusese despre Italia îi sporise și-i întărise dorința. O, să fi mers acolo cu ea – cu ea ca ghid, Beatrice a lui! (Pentru că ea îi dăruise un Dante în miniatură, ce aparținuse tatălui ei și care o avea gravată în oțel, pe frontispiciu, pe Beatrice; iar sora lui, Mary Adeline, care învățase italienește cu un exilat romantic din Milano, își ajutase fratele la gramatică.)

Gândul de a merge în Italia cu Treeshy era doar un vis; dar mai târziu, ca soț și soție, vor reveni acolo, și atunci probabil că Lewis va fi ghidul ei și-i va dezvălui minunile antice ale ținutului ei natal, despre care ea știa la urma urmei atât de puțin, cu excepția amănuntelor domestice minore, care erau amuzante, dar lipsite de importanță.

Perspectiva îi umplu sufletul și-l făcu să se umfle în pene și să se împace cu gândul despărțirii. De fapt, în sinea sa se simțea încă băiețandru, dar la întoarcere va fi cu adevărat bărbat; intenționa să-i spună acest lucru când aveau să se întâlnească a doua zi. Când se va întoarce, va fi un om format, cunoștințele sale despre viață (pe care le socotea de pe acum considerabile) vor fi complete, și atunci nimeni nu-i va mai putea ține departe unul de altul. Și zâmbi gândindu-se cât de puțin îl vor impresiona pe bărbatul întors din marea călătorie țipetele și scandalul făcut de tatăl său.

Domnii povesteau întâmplări legate de primele lor experiențe în Europa. Nici unul din ei – nici măcar domnul Raycie – nu călătorise așa de mult cât se plănuise pentru Lewis, deși frații Huzzard fuseseră de două ori în Anglia cu probleme bancare, iar comandorul Ledgely, un om îndrăzneț, în Franța și Belgia – ca să nu mai vorbim despre experiențele lui timpurii în Orientul Îndepărtat. Cu toții păstraseră amintiri vii și amuzante, cu o vagă nuanță de dezaprobare, în legătură cu ceea ce văzuseră.

― O, ce mai franțuzoaice, chicoti comandorul printre dinții lui albi.

Dar bietul domn Kent, care plecase în străinătate în luna de miere, fusese surprins la Paris de revoluția din 1830, se îmbolnăvise de friguri la Florența și fusese cât pe ce să fie arestat, fiind luat drept spion la Viena, singurul episod plăcut din această aventură unică și dezastruoasă fiind acela când fusese luat drept ducele de Wellington (pe când încerca să se strecoare afară dintr-un hotel vienez, îmbrăcat în vestonul albastru de curier) de o gloată care fusese…

― Ei bine, foarte recunoscătoare în entuziasmul de care era cuprinsă, admisese domnul Kent.

― Cum o fi putut bietul meu frate să trăiască în Europa? Uitați-vă la consecințe… – obișnuia el să spună, ca și cum înfățișarea ștearsă a bietei Treeshy ar fi confirmat de minune opinia lui.

― Există un lucru la Paris, băiete, de care trebuie să fii prevenit: e vorba de casele de jocuri de noroc de la Pally Royle, insistă domnul Kent. Eu unul n-am pus piciorul niciodată în acele locuri, dar o privire din afară a fost de ajuns.

― Cunosc un tip care a fost ușurat de avere acolo, confirmă domnul Huzzard, în timp ce comandorul, ajuns la al zecelea pahar, chicotea cu ochii umezi:

― O, femeile, femeile…

― În ceea ce privește Viena…, începu domnul Kent.

― Chiar și la Londra, spuse domnul Ambrose Huzzard, un tânăr trebuie să ia seama la jucătorii de cărți. Sunt practicate toate formele de escrocherie, iar chibiții sunt întotdeauna în căutare de ageamii, un termen, adăugă el spre a se scuza, cu care ei numesc pe orice călător abia sosit în țară.

― La Paris, spuse domnul Kent, era gata-gata să fiu provocat la un duel.

Scoase un oftat ce exprima groază și ușurare și privi, sigur pe el, în josul râului Sound, spre culmea acoperișului său tihnit.

― O, un duel, râse comandorul. Acolo un bărbat poate să se bată în duel. Eu m-am bătut de multe ori pe când eram tânăr, la New Orleans.

Mama comandorului era din sud și, după moartea tatălui, își petrecuse câțiva ani la părinții ei în Louisiana, așa că avusese de timpuriu o experiență bogată.

― Cât despre femei, zâmbi el confidențial, ridicând paharul gol spre domnul Raycie.

― Vin doamnele! exclamă domnul Kent, cu un glas menit să fie un avertisment.

Domnii se ridicară în picioare, iar comandorul o făcu la fel de prompt și de sigur ca și ceilalți. Ușa salonului se deschise și în ea apăru doamna Raycie, într-o rochie plisată, de tafta florentină, și cu o pălărie lucrată în „point de Paris", urmată de cele două fiice în organdi apretat, cu șaluri trandafirii. Domnul Raycie privi cu mândrie și încuviințare spre ele.

― Domnilor, spuse doamna Raycie cu o voce egală, cina este servită și, dacă vreți să ne onorați pe domnul Raycie și pe mine…

― Onoarea, doamnă, pentru o astfel de amabilă invitație, este de partea noastră, spuse domnul Ambrose Huzzard.

Doamna Raycie făcu o reverență, domnii se înclinară, iar domnul Raycie spuse:

― Oferă-i brațul doamnei Raycie, Huzzard. Această mică petrecere de adio este o chestiune de familie, iar ceilalți domni vor trebui să se mulțumească cu cele două fiice ale mele, Sarah Anne și Mary Adeline.

Comandorul și domnul Huzzard înaintară ceremonios spre cele două fiice, iar domnul Kent încheie procesiunea, între domnul Raycie și Lewis.

O, cina! Imaginea ei avea să-i apară uneori lui Lewis înaintea ochilor când se va afla în locuri străine, pentru că, deși nu fusese mâncăcios și nici pretențios acasă, la gândul acelor mese opulente avea totuși să sufere de foame când va avea în față făina de castane, usturoi și ciudate alge cu barbă. În mijlocul mesei se afla eperpne-ul familiei Raycie din argint filigranat, în care era un buchet de trandafiri de iunie, înconjurat de coșulețe cu migdale zaharisite și bomboane vărgate de mentă; în jurul acestui „motiv decorativ se înșiruiau farfuriile Lowestoft încărcate cu zmeură, fragi și cu primele piersici de Delaware. Pe margini erau rânduite prăjituri, saleuri, tort cu căpșuni. Pâinea de grâu fierbinte și bucăți de unt auriu acoperit încă de stropi, abia scos din punguțele de pânză din lăptărie, îți purtau privirea spre șunca de Virginia din fața domnului Raycie și spre cele două platouri cu jumări de ouă, pâine prăjită și scrumbie albastră la grătar, peste care domina soția sa. Lewis n-avea niciodată după aceea să plaseze în această lucrătură complicată „mâncărurile accesorii, cum ar fi pulpa de curcan condimentată, tocănița de pui cu smântână, castraveții și roșiile tăiate felii, vasul masiv de argint cu smântână de culoarea untului, laptele de pasăre, „prăjiturelele" și jeleurile cu lămâie, toate intercalate printre elementele mai consistente ale aranjamentului culinar; dar fuseseră cu toate acolo, fie în același timp, fie pe rând, și tot așa era și cu mormanul de clătite, cu carafele elegante de argint cu sirop de arțar, care escortau în permanență restul mesei, deoarece negresa Dinah avea grijă să le umple mereu.

Și mâncau – ah, cum mai mâncau cu toții! –, deși se presupunea că doamnele trebuiau doar să guste; dar bunătățile din farfuria lui Lewis rămâneau neatinse, până când câte o privire mustrătoare din partea domnului Raycie sau o privire rugătoare aruncată de Mary Adeline îl îndemnau să mai întindă leneș furculița spre mâncare.

Și, în tot acest timp, domnul Raycie continua să peroreze:

― După părerea mea, înainte de a-și face un cămin, un tânăr trebuie să vadă lumea; să-și formeze gustul; să-și întărească judecata. Trebuie să studieze cele mai renumite monumente, să examineze modul de organizare al altor societăți, obiceiurile și tradițiile acelor vechi civilizații al căror jug am avut onoarea să-l înlăturăm. Deși ar putea să vadă acolo multe lucruri deplorabile și de reproșat – („Totuși, unele fetișcane…" fu auzit zicând comandorul Ledgely) –, multe îl vor face să fie recunoscător pentru privilegiul de a se fi născut și de a fi fost crescut în spiritul instituțiilor noastre libere, și cred, încheie domnul Raycie cu mărinimie, că va fi în stare să învețe multe.

― Duminicile, însă, se hazardă cu glas prevenitor domnul Kent, iar doamna Raycie îi șopti fiului ei:

― Ah, asta spuneam și eu!

Domnului Raycie nu-i plăceau întreruperile și reacționă devenind vizibil mai voluminos. Trupul lui imens păru să amenințe un moment, asemenea unei avalanșe, în liniștea care urmă remarcii domnului Kent și șoaptei doamnei Raycie; apoi se năpusti la amândoi:

― Duminicile – ei, ce-i cu duminicile? Care ar fi lucrul ce ar putea înspăimânta un credincios episcopalian în ceea ce numim duminica europenilor? Presupun că suntem cu toți oameni evlavioși, nu? Nu există nici urmă de vreun miorlăit metodist sau utilitarian ateist în casa mea, sunt sigur de asta. Și nu vreau să jignesc pe doamnele mele cu presupuneri că și-ar fi plecat urechea, în secret, la vreun flecar de baptist din capela de la capătul aleii noastre. Nu? Bănuiam eu că nu! Ei, atunci, de ce toată această zarvă în legătură cu papistașii? Departe de mine să aprob doctrinele lor păgâne – dar, fir-ar să fie! și ei merg la biserică, nu-i așa? Și au și ei slujbă ca și noi, nu? Și au și cler, nu o gloată de neisprăviți îmbrăcați ca laicii, huiduiți pentru asta, și care stau la taifas cu Atotputernicul în păsăreasca lor vulgară. Nu, domnule, se întoarse el spre domnul Kent care se făcuse mic de tot, nu de biserică mă tem eu când e vorba de alte țări, ci de canalizare, domnule!

Doamna Raycie deveni palidă; Lewis știa că și ea era preocupată de canalizare.

― Și de aerul ce se respiră noaptea, murmură ea abia perceptibil.

Dar domnul Raycie își reluă ideea.

― După părerea mea, dacă un tânăr călătorește, trebuie să călătorească atât cât îl ține punga; și să vadă cât mai mult. Acestea sunt comenzile de bord pentru călătoria fiului meu, comandore, și să închinăm ca el să le ducă la bun sfârșit, folosindu-și toate puterile!

Negresa Dinah luă șunca de Virginia, sau mai degrabă resturile care mai rămăseseră în farfurie, reușind să facă loc unui vas cu punci, din care domnul Raycie turnă cu polonicul băutura parfumată în paharele aranjate în fața lui pe o tavă de argint. Domnii se ridicară în picioare, doamnele zâmbiră și lăcrimară și se închină în sănătatea lui Lewis și pentru reușita călătoriei celei mari, cu o asemenea elocvență, încât doamna Raycie le făcu semn grăbit fetelor și le mână încet afară din cameră în foșnet de volane apretate.

― La urma urmei, o auzi Lewis spunându-le în șoaptă în pragul ușii, faptul că tatăl vostru e în stare să vorbească astfel înseamnă că e liniștit în privința lui Lewis.

II

Cu toate că băuse cam mult, Lewis Raycie se sculă a doua zi de dimineață înainte de răsăritul soarelui.

Ridică obloanele fără zgomot și se uită spre pajiștea acoperită de rouă ce se pierdea în boschetele încețoșate și spre apa râului Sound ce abia se zărea sub cerul plin de stele. Capul îl durea, dar inima îi era plină de înflăcărare; perspectivele ce-l așteptau erau suficient de palpitante pentru a alina chiar și o minte mai zbuciumată decât a lui.

Se îmbrăcă repede, complet (cu excepția pantofilor) și apoi, trăgând cuvertura înflorată de pe patul înalt din lemn de mahon, o făcu sul și o puse sub braț. Așa enigmatic echipat, o porni cu pantofii în mână prin întunericul palierului, spre scara lunecoasă de stejar, când lumina unei lumânări ce apăru în bezna holului de dedesubt îl făcu să tresară. Își ținu respirația și, aplecându-se peste balustrada de metal, o văzu plin de uimire pe sora sa Mary Adeline înaintând, cu pelerina și boneta, tot fără pantofi, dinspre culoar spre cămară. Și ea ducea o dublă povară: pantofii și lumânarea într-o mână, iar în cealaltă un coș mare acoperit, care-i îndoia brațul gol.

Fratele și sora se opriră și se priviră în semiîntunericul albăstrui; lumina lumânării cădea de sus, modificând atât de tare trăsăturile plăcute ale chipului lui Mary Adeline, încât Lewis se simți îngrozit când se furișă lângă ea.

― Ah! șopti ea. Ce Dumnezeu faci aici? Tocmai luam câteva lucruri pentru tânăra și neajutorata doamnă Poe, care stă la capătul străzii și care e tare bolnavă – înainte ca mama să intre în cameră. N-o să-i spui, nu-i așa?

Lewis o făcu să înțeleagă că-i este complice și deschise cu grijă ușa din față. Nu îndrăzniră să mai scoată un cuvânt până ce nu se mai îndepărtară. Se așezară o clipă pe treptele de la intrare ca să-și pună pantofii, apoi se strecurară grăbiți, fără vreun cuvânt, printre tufișurile fantomatice, până ce ajunseră la poarta ce da în stradă.

― Dar tu, Lewis? întrebă deodată sora lui, privind mirată la cuvertura făcută sul de sub brațul fratelui său.

― Hm, eu – ascultă, Addy, dar se întrerupse și începu să se caute prin buzunar, n-am prea mult la mine… bătrânul mă ține din scurt ca întotdeauna, dar poftim un dolar, dacă crezi că-i va fi de folos sărmanei doamne Poe, mi-ar face plăcere… m-aș simți onorat.

― Vai, Lewis, ce bun, ce generos ești! Sigur că aș putea să le mai cumpăr câte ceva cu el… știi, ei nu mănâncă niciodată carne, decât când le duc eu câte o bucățică și… mă tem că e pe moarte… și amândouă, ea și mama ei, sunt îngrozitor de mândre.

Tânăra fată lăcrimă impresionată, iar Lewis răsuflă ușurat: reușise să-i distragă atenția de la cuvertură.

― O, se simte briza, șopti el, inspirând aerul devenit deodată răcoros.

― Da. Trebuie să plec; trebuie să fiu înapoi înainte de răsăritul soarelui, spuse Mary Adeline, nerăbdătoare; dacă mama ar afla, n-aș putea să mai fac asta…

― Nu știe că mergi pe la doamna Poe?

Chipul naiv al lui Mary Adeline exprima o copilărească șiretenie:

― Bineînțeles că știe! Și totuși nu știe… așa ne-am înțeles. Știi, doamna Poe este ateistă, așa că tata…

― Înțeleg, dădu din cap Lewis. Ei, aici o să ne despărțim; eu mă duc să mă scald, spuse el degajat.

Dar deodată se întoarse și o prinse de braț pe sora lui.

― Surioară, spune-i doamnei Poe, te rog, că l-am auzit pe soțul ei citindu-și poeziile acum două seri, la New York.

― Vai, Lewis, tu? Tata spune că e un defăimător.

― Și un mare poet – un Mare Poet. Spune-i asta din partea mea, te rog; vrei, Mary Adeline?

― Ah, frățioare, nu pot… nu vorbim niciodată despre el, șovăi fata, surprinsă, îndepărtându-se grăbită.

În golful unde goeleta comandorului sosise cu câteva ore mai înainte, o barcă măricică cu vâsle înfrunta primele valuri. Tânărul Raycie vâsli spre barcă, își prinse schiful cu odgoanele și sări repede în ea.

Din fundul buzunarelor scoase niște sfoară,