Cartea Mironei

CRONOLOGIE

1907

22 octombrie

Se naşte la Constanţa, dintr-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff – cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară.

1915–1919

Urmează clasele primare la Constanţa (1915–1916) şi Bucureşti (1916–1919), trăind şi experienţa refugiului în timpul Primului Război Mondial.

1919–1927

Urmează liceul la Bucureşti. Îi cunoaşte pe Camil Petrescu şi pe Mihail Sebastian.

1927-1931

Urmează Facultatea de Drept. Va practica avocatura în paralel cu preocupările literare.

1934

Debutează în Gazeta cu reportaje semnate Cella Marin.

1938

Debutează editorial cu romanul Pânza de păianjen, cel mai bun roman al său, întâmpinat favorabil de Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca ş.a. Romanul a fost reeditat, după 1944, cu revizuiri şi adăugiri.

Prozatoarea a colaborat sporadic la publicaţiile Reporter, Revista Fundaţiilor Regale, Universul, Democraţia, Viaţa românească, Femeia ş.a.

1945

Devine secretara „Universităţii libere populare", angajându-se fără rezerve în procesul de aclimatizare a doctrinei comuniste în cultura şi literatura postbelică. Reeditările înnoite ale ­romanelor sale exprimă urgenţa adaptării la contextul ideologic, dar şi conştientizarea limitelor estetice pe care linia ideologică o imprimase volumelor sale. Accentul cade pe rolul ­femeii în construcţia socialismului.

1950

Publică romanul Cad zidurile, reeditat în 1965, cu titlul Cartea Mironei, şi în 1972, cu titlul Mirona.

1950–1954

Publică romanele realist-socialiste Cântecul uzinei (1950), Cantemiriştii (1954) şi prozele S-a dumirit şi Moş Ilie (1950), Surorile (1951).

1958

Publică romanul Fetele lui Barotă, reeditat, în 1974, cu titlul Iubiri paralele.

1970

Publică romanul Genţiane.

1971

Publică volumul de memorialistică Pe firul de păianjen al memo­riei, cuprinzând efigii ale marilor autori Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Mihail Sebastian – mediate de perspectiva subiectivă a memorialistei.

1980

Îi apare povestirea pentru copii În cău­tarea somnului uriaş.

1983

Publică romanul Această dulce vară, tinereţea.

1992

Pe 19 noiembrie, prozatoarea încetează din viaţă la Bucureşti.

Portretul scriitoarei, de Magdalena Rădulescu (Muzeul de Artă Constanţa)

CARTEA MIRONEI

Toţi îşi găsesc liniştea

Când se aşterne umbra…

Numai pe mine noaptea

Mă ţine îndurerat şi treaz.

Michelangelo

Înecate în fumul dimineţii, casele se leagănă ameţite de somn. Cerul, livid, obosit ca după o noapte de veghe, e brăzdat de limbi de foc şi de ape verzi, luminoase. Neaşteptat, ca şi când aş privi de pe un vapor care se apropie de ţărm, apare în cadrul ferestrei, ieşind din ceaţă, oraşul. O clipă, mi se pare că sunt la Paris. Tot aşa se iveau acoperişurile şi zidurile suprapuse, inconsistente, în fereastra mansar­dei din 13, rue Jules Simon. Şi acolo scriam toată noaptea, şi acolo mă trezea, de îndată ce aţipeam, sirena unei fabrici.

Era în 1936. Războiul din Spania. Primii voluntari ai brigăzilor internaţionale intrau în foc. Primii români cădeau eroic la Puente de los Franceses, la Casa de Campo. Lisandra trecuse Pirineii, poate numai de dragul lui Octav, dar căra în spate răniţi, le spăla rănile, înfrunta moartea ca un soldat. Lumea discuta aprins despre inter­venţie şi neintervenţie. Eu scotoceam cărţile anticarilor pe cheiurile Senei şi aşteptam să treacă orele ca să admir Notre-Dame-ul în apusul soarelui, Sacre-Coeur-ul în lumina lunii. Mă pasionau surâsul Giocondei şi întrecerile vaporaşelor de hârtie care alunecau pe lac în grădina Luxemburg. Noaptea scriam. Voiam să scriu un roman. Ce a devenit acel roman? Ce-a devenit Mirona, fata cu fruntea plecată peste foile albe, la masa de scris?

Cum să încep?

Am răsfoit zeci de caiete în căutarea firului care leagă destinele eroilor mei, am refăcut drumurile pe care am umblat pe urmele lor, în căutarea mea. Şi nu ştiu cum se vor întâlni toate aceste poveşti răsfirate, cum se vor reflecta pe fundalul de cenuşă şi plumb al unei nopţi care a durat zece ani, cum voi izbuti să încheg din tot ce s-a adunat un climat, o viaţă, o carte.

I

Casa e îmbrăcată în iederă toată. Perdelele dese, draperiile afu­mate de timp, odăile umede, întunecoase. Mai ales cea de la subsol, unde trăieşte bunicul, unde moare bunicul, unde bunicul şop­teşte: „Mirona, fetiţa mea, te-am aşteptat toată ziua. Pe unde ai umblat? Se agaţă de mine ca un copil de fustele mamei. „Vino mai aproape! Să nu-ţi fie frică, tu ştii că nu sunt nebun. Caută o rochie neagră cu brâu roşu de catifea… Acolo am găsit scrisoarea… şi am cusut-o la loc. Desfă binişor brâul roşu, citeşte scrisoarea, şi rochiile apucă de le ia tu, rochiile Fanei. Bătrânul Miron i-a spus tot… acolo în scrisoare. Trebuie să ştii şi tu ade­vărul… caută… caută…

Mi se părea că-l aud îngânând poveşti ca pe vremuri: „Un tată pe moarte lasă fiilor lui o comoară, ascunsă undeva în pământ. Răscoliţi, săpaţi, căutaţi…" Nu voi uita niciodată ochii decoloraţi, tulburi, ai bunicului meu, dorinţa lui de a-mi lăsa ca moştenire cheia tainelor casei.

Bunica mea se numea Fana. Însuşi faptul că bunica avea un nume mi se părea tulburător, neaşteptat. Şi apoi, Fana! Era frumos? Urât? Nu ştiu. Venea de departe. Aducea parfumul unor vremi pe care mintea mea neliniştită se străduia să le înţe­leagă, timpuri în care am fost şi nu am fost, în care, nelămurit, doream să mă întorc.

De ziua mea, şase lumânărele pâlpâiau pe tortul înzăpezit de frişcă. Într-un capăt al mesei stătea tata, într-altul, ca o umbră cu ochelari, ca o sperietoare cu nasul de carton lipit de pieliţa scorojită – un fel de pergament mototolit care fusese cândva obraz omenesc – cu un neg mare pe frunte şi albeaţă pe un ochi, străbunica mea, teribila Catrina Caţian. Copiii de pe stradă, fiindcă nu ştiau cine a fost, îndrăzneau să râdă când o vedeau şi îi strigau Mumia. În casă domnea şi acum, când avea optzeci de ani, auzea orice şoaptă, vedea fiecare mişcare, împletea intrigile, între­ţinea misterul.

În zilele de sărbătoare lua masa cu noi şi bunicul. Unii îi spu­neau şi acum dom’ Jorj, alţii Nebunul. Niciodată n-am înţeles de ce nu era el bărbatul bătrânei Caţian. Era ginerele ei şi tatăl celor trei fete care stăteau în jurul mesei: mama mea, tanti Marie şi Neneea.

Mereu bolnav de gălbinare, încovoiat, cu un aer veşnic vinovat de ceva, ţinea ochii în jos, tăcea. De altminteri, la masă fiecăruia îi era parcă frică de propria lui voce, fiecare se ferea să nu-i afle celălalt gândul. Dar de ziua mea socoteam că-mi este îngăduit orice, chiar şi această întrebare, care nu ştiu cum îmi ţâşnise în minte şi nu-mi dădea pace:

– Cum o chema pe bunica?

Furculiţele mătuşilor mele rămăseseră în aer, gata să împungă. Privirile, toate, mărite, înţepenite, goale. Îmi bătea inima, îmi zvâcneau tâmplele, îmi tremurau mâinile, dar nu mai puteam da înapoi. Încăpăţânată, am repetat întrebarea. Bunicul a ridicat ochii din farfurie. Niciodată nu mi s-au părut atât de sfioşi, de obosiţi şi de galbeni.

– Fana, mi-a răspuns vocea lui.

Cred că n-o mai auzisem de mult.

– Fana?

În jurul mesei, chipurile stăteau împietrite, pâlpâiau triste lumânărelele în tort, capetele celor trei surori nu se mai deose­beau între ele. Bunicul meu repetă, cu vădită plăcere:

– Fana!

În clipa aceea, ceva se prăvăli. Mi se păru că aud un zgomot de cioburi împrăştiate. Căzuse de pe scaun Catrina Caţian.

S-a aflat mai târziu că Lavinia îi pusese în locul scaunului ei unul la fel, dar scos din uz, cu picioarele rupte.

În copilăria mea, apăsată de spaime şi bănuieli, iată câteva zile de libertate, de încântare şi vis. Îmi plăcea să răscolesc podul. Acolo îl întâlneam, în închipuire bineînţeles, pe „micul lord", logodnicul meu. Când băteam de trei ori în poarta castelului, Cedric îmi deschidea. Îmi săruta mâna. „Bine ai venit, my lady. Azi citim din abecedar, te învăţ aritmetică? Vrei să facem o plim­bare cu bicicleta sau pornim călare?"… Bicicleta avea numai o roată din două. Cei doi ponei: unul cu coada ruptă, celălalt fără cap. Şi mai aveam doi cai de plumb cu soldaţii lor – garda lui Cedric. Pe bereta lui, aproape albă de praf, scria: Marine. Pe abecedar, într-un colţ, rămăsese alt nume: Andrei. Pe cartea Micul lord scria caligrafic: „Lui Dody, mămica…" Îl chema deci şi Marin, şi Cedric, şi Andrei, şi Dody, şi Lord Fauntleroy. Era erou de roman, purta haină de catifea cu guler de horbotă şi-şi părăsea bunicul din Anglia, încruntatul conte bolnav de podagră, ca să se întâlnească cu mine când îl chemam. Îmi plăcea să scotocesc cu răbdare dulapul masiv, cafeniu, fără oglindă, fără sertare. Erau îndesate acolo zeci de umbrele – de iarnă, de vară, în toate culorile, şi între ele, una minunată, uşoară, pictată, de formă japoneză, cu sche­letul din trestie. Eram sigură că aparţinuse bunicii mele cândva. După mai multe zile de scotociri, am descoperit în colţul cel mai întunecos al podului, acolo unde se aflau claie peste grămadă şoşoni desperecheaţi şi tot felul de borcane goale, un sertar răstur­nat. Dedesubt – un pantof de lac şi unul poleit, un fier de frezat, peruca blondă a unei păpuşi şi coada albă a unui cal, cutii goale de bomboane, hârtii scrise mărunt, neciteţ şi o mulţime de fotografii aproape şterse de vreme. Dintre ele, am ales numai trei: o fată frumoasă cu cozile pe spate, cu trei fetiţe alături, aşezate după mărime; aceeaşi fată, cu bucle pe umeri, lângă un câine lup şi – desigur tot Fana – cu talia subţire şi fusta până la pământ, în formă de clopot, cu faţa spre fereastră, cu părul adunat în creştet, cu două crizanteme înfipte în coc.

Micul Lord îmi şopteşte: „Da, da, ea este: Fana…"

Am dat fuga la spălătorie şi am întrebat-o pe Floarea, ară­tân­du-i pozele:

– E bunica mea? Hai, spune, da?

– E dumneaei, zău, chiar dumneaei…

În jurul Floarei se ridica totdeauna un fum înecăcios şi gros. Amesteca mereu rufele în cazanul de aramă, şi falca i se mişca odată cu braţul, de parcă o ajuta la învârtitul rufelor. Bănuiam că Floarea îşi descântă acolo, în aburii aceia, că citeşte în ei, ca mătuşile mele în cărţi sau în zaţul cafelei.

– O cheamă Fana, i-am spus ca s-o încredinţez că ştiu şi eu multe.

– Da, zău, chiar aşa. Coniţa Fana, aşa o chema…

– Dar cum se poate, Floareo, să fie o bunică tânără şi fru­moasă?

– Că doar n-o fi fost bunică de când s-a născut, păcatele mele! A fost şi dumneaei copil, ca matale, pe urmă s-a făcut şi dumneaei mare…

– Atunci, poate că nu-i adevărat că a fost balaur, cum spune tanti Marie…

Floarea a râs să se prăpădească. Avea numai doi dinţi în faţă, care parcă stăteau să cadă şi ei. M-am gândit să-i cumpăr dinţi de aur şi pantofi mari, călduroşi, de pâslă, ca să-i intre mai bine picioarele umflate, şi o rochie de mătase, care să fâşâie, şi s-o poftesc la masă în sufragerie când o să fiu stăpâna casei.

Pe Micul Lord l-am părăsit de îndată ce-a apărut Marta. La noi acasă i se spunea fata lui Drăgan. Avea zece ani, când eu aveam numai cinci. Era înaltă, şuie, cu părul pe umeri, greu şi negru ca smoala, şi avea obiceiul să deseneze, cu cărbune, cu cretă, pe pereţii din pod, pe cimentul din curte, în timp ce tatăl ei spinteca butucii sau ne spoia bucătăria. Dar într-o zi, străbunica s-a supă­rat foc pe Drăgan, care a dispărut împreună cu Marta. Necăjită, stăteam mai mult pe la spălătorie şi adunam cu migală, din aburii care se ridicau din cazan, frânturi de fraze, nume şi şoapte, şi, căznindu-mă să le lipesc ca peticile rupte ale unei cărţi cu poze, repetam: „Fana…"

De când avea un nume şi ştiam că a fost frumoasă, nu-mi mai era frică de ea. A fost odată copil şi bunica, a fost fetiţă, a fost domnişoară. Mama, tanti Marie şi Neneea nici nu existau pe atunci. Dar eu? Era atât de greu de înţeles, atât de tulburător gândul că a fost o vreme când n-am existat! Era totuşi pe acelaşi loc casa asta. Şi aceiaşi copaci, doar mai tineri. Aceleaşi ferestre. La una din ele, mereu la aceeaşi, apărea o fată zveltă, cu bucle negre pe spate sau cu părul împletit în cozi grele sau adunat meşte­şugit pe creştet, prins în piepteni cu pietre, ace de os şi crizanteme. Mi-o închipuiam palidă, cu gura roşie, cu buzele vii, visătoare. Fereastra încadra aceleaşi stele. Era desigur aceeaşi fereastră şi totuşi alţi oameni, alte bunici, alte mame…

Curtea era mare, cât putea cuprinde privirea. Casa, plină de zvonuri, de şoapte nelămurite, de taine cuibărite prin colţurile odăilor, de amurguri grele de întrebări. Unii spuneau că bătrâna Caţian nu era mama adevărată a Fanei. Că pe acea poartă de fier, cum nu mai era pe atunci alta, dantelată şi înaltă, intra uneori o doamnă cernită, cu văluri subţiri peste o faţă albă, cu ochii mari, plânşi. Venea totdeauna încărcată de cutii cu daruri pentru micuţa Fana. Dar când, unde a dispărut această deosebită şi tristă doamnă? Când, cum a crescut Fana? Toate astea nu se mai ştiu, nu se mai pot afla.

Dar se ştie că frumoasa Fana, cu cozi groase, negre, pe spate, s-a măritat prea curând. Că nunta a fost cu alai bogat, dar şi cu lacrimi multe pe obrajii de copil ai miresei. Se mai spune că odaia mirilor a fost orânduită de bătrâna Caţian alături de a ei, şi ani în șir uşa a fost lăsată deschisă între cele două odăi de culcare, pentru ca tinerii să se sfiască, să fie stingheriţi de moarte, şi mama Catrina să ştie tot ce se petrece acolo noapte şi zi… Tânăra căsă­torită n-avea voie, la început, să se plimbe altfel decât în cupeul cu perdeluţe trase şi n-avea voie să se depărteze de preajma fai­moasei curţi.

Cu uşile mereu deschise între dormitoare, cu frâiele proas­petei căsnicii ţinute strâns, dibaci, de bătrână, Fana a avut totuşi trei fete, a devenit mamă, a devenit rea…

Se pare că nu le iubea pe copile fiindcă nu-l suferea pe bărbat, omul de cârpă în mâna soacrei, care îl dăscălea mereu şi îl întă­râta împotriva libertăţii şi a tinereţii ei. Bătrâna şi le apropiase în schimb pe fetiţe, le ademenise cu ceas de aur, cu păpuşi, cu cer­curi, cu „diabolo", cu farmece poate. Mi-o închipuiam pe această stranie bunică, singură, mereu dreaptă, subţire, înaltă, la aceeaşi fereastră, înfrângându-şi ciuda şi pregătindu-şi evada­rea cu răb­dare de ocnaş. Fetiţele, solidare între ele, o urau, deşi a fost poate şi o vreme când au iubit-o. Uneori, când porneau s-o caute toate trei, o găseau în salcâmul din curte, alteori pitită sub scara de ciment din dosul casei. Acolo îşi avea un culcuş cu scoarţe şi perne şi stătea ceasuri întregi, legănată, cu genunchii în braţe. Mai des se ascundea în pod, unde tot aşa îşi aşternea scoarţe şi perne şi tot aşa îşi legăna, visătoare, genunchii în braţe. Nu ţinea niciodată în mână acul sau cartea. Fetelor le vorbea rareori, şi atunci numai ca să râdă de ele. Îi plăcea să le tragă de păr. Când le strângea în braţe, le durea şi mai tare. Alteori, însă, le privea în adâncul ochilor, unde căuta cu pasiune ceva, ca o mamă care îşi caută printre străini copiii şi nu-i găseşte. Iubea copiii străini, iubea pisicile, câinii. Cu fetele ei era nepăsătoare şi rea. Lumea ajunsese să spună că nu sunt ale ei, ci ale bătrânei Caţian.

Dar ce nu se zvonea în jurul acestei case, acestei curţi, cu trei ronduri cuminţi de pansele în faţă?! Străbunicului i se spunea Franz Josef – fiindcă semăna într-adevăr cu împăratul sau fiindcă purta favoriţi şi părul tăiat după moda veche. Se spune că era tot timpul plecat. Vara se ducea la băi la Karlsbad, iarna la Viena, să asculte concerte. Acasă, nu ieşea din odaia lui, dar nici din vorba Catrinei. Îi era parcă frică de nevastă, de fată, de nepoţele. O sin­gură dorinţă ştia să-şi impună: plecarea. Îşi iubea poate nu­mai geamantanele şi câinele lup, pe care-l lua în toate călătoriile lui.

Stăpânul casei ajunsese ginerele său, soţul Fanei. Bătrâna Caţian îl îndemna să-şi spioneze nevasta, aţâţându-i cu meşteşug gelozia. Îi plăcea să-l vadă nenorocit ca să şi-l apropie cât mai mult sau numai ca să-i facă mizerii Fanei? Cine poate să ştie?… Le scormonea zi de zi viaţa, le surpa toate punţile de apropiere. Iar el, din laşitate, pentru bani sau, după cum credeau unii, din viciu, era cu totul sclavul bătrânei. Unii necunoscând situaţia, alţii din rea-credinţă, în bătaie de joc, în loc de dom’ Jorj sau ginerele coniţei sau Negru, cum îl chema, îi spuneau domnu Caţian. Intimii, mai toţi, în spate, în derâdere – Prinţul consort. Prinţesa era, pentru toată lumea, Catrina Caţian.

Fetele nu i-au văzut niciodată pe tatăl şi pe mama lor împre­ună, liniştiţi, într-o plimbare sau de vorbă în casă. Nu i-au văzut, ci… i-au surprins. Cea mai mică, Neneea, i-a găsit sărutându-se. O căutase pe mama ei în toată după-amiaza aceea. Către seară abia a zărit-o, cocoţată în salcâmul din grădină. În aceeaşi clipă l-a descoperit şi pe tatăl ei, care se pitulase binişor într-o umbră mai deasă. Neneea îşi văzu mama sărind din copac, uşoară ca o pisică, iar pe tatăl ei luând-o în braţe şi sărutând-o.

Ca din pământ, apăru şi bunica. Era, se vede, de mult la pândă, prin apropiere…

– Nu vă e ruşine de copii? a strigat tremurând de ciudă, ţinând fetiţa de umeri.

E drept că Neneea ţipase ca muşcată de şarpe în clipa sărutului, fără să vrea şi fără să ştie de ce. Vinovatul ţinea ochii în pământ. Vinovata avea privirea îndreptată nepăsătoare spre singura stea care răsărise. Fetiţei îi bătea inima. Bătrânei îi tremurau mâinile pe umerii fetiţei.

A doua zi, Neneea îşi găsi păpuşa cu ochii scoşi, cu părul smuls şi plânse până se îmbolnăvi, peste buclele blonde.

Fana râdea.

Odată, când se jucau în pod de-a v-aţi ascunselea toate trei: Tanţi, Marie şi Neneea, au apărut părinţii. Tata îi spunea mamei că o iubeşte. Ea îi răspundea prin cuvinte de neînţeles pentru ele: „Eşti un laş, te dispreţuiesc… Şi totuşi, îl lăsa să-i sărute mâinile, braţele, gâtul. Fetele ar fi vrut să ţipe. De ce nu apărea mama Catrina? Ea n-ar fi dat voie… Surorile se ţineau de mână, îşi ţineau răsuflarea. Le venea să plângă, să strige, dar nu făceau nici o miş­care, privind nesăţioase să vadă tot, să ştie, să afle… Tata a trântit-o pe mama pe un cufăr. Iat-o cu gâtul întins, cu capul căzut, cu părul albăstrui împrăştiat pe podea. Tata o săruta repe­zit – pe păr, pe gâtul palid. Era roşu la faţă. Fana – albă, liniştită, parcă moartă… Ba nu, se ridică deodată, elastică, vie, îşi priveşte bărbatul în faţă şi izbucneşte într-un râs de se clatină podul. El o privea înlemnit. Ea spunea liniştită: „Eşti un caraghios!… Apoi dispăru uşoară ca fumul.

Fetiţele povestiră bunicii lor întâmplarea.

Bătrâna le ameninţa că, dacă nu-i spun totul, vorbesc noaptea în somn, că ei nu i se poate ascunde nimic. Şi apoi, ea era stăpâna borcanelor cu dulceaţă, a sertarelor pline cu petice colorate şi din vitrinele magazinelor le putea cumpăra tot ce-şi doreau. Dar nu căpătau nimic degeaba. Şi dacă Fana a strivit ceasul lui Tanţi, dacă a lovit în el cu călcâiul până l-a făcut praf, e fiindcă a vrut s-o pedepsească pentru multe iscodiri şi trădări… Dar ele nu se simţeau vinovate şi ajunseseră s-o urască de moarte.

Zilele treceau încet, dar anii au trecut repede. Fana împlinea treizeci şi cinci de ani, în ziua nunţii mamei mele, cea mai mare dintre fetele ei. Se spune că ar fi furat rochia miresei şi că, în ascuns, ar fi brodat pe ea bucheţele de flori. Zadarnic s-a căutat rochia albă, spumoasă, zadarnic a făcut spume la gură bătrâna Caţian. În ultima clipă, au găsit pe pat (adusă probabil de Fana) o rochie sărăcăcioasă, băţoasă, de pichet alb de bumbac, şi Tanţi a fost nevoită s-o îmbrace. Frumoasă, somptuoasă în rochia de mătase înfoiată, bogată, cu crizanteme în păr, a apărut, în murmu­rul de admiraţie al lumii, mama miresei, fiica bătrânei Caţian.

Aceasta a fost Fana, bunica mea, care a fugit în noaptea ace­leiaşi nunţi cu un grec frumos şi bogat. E o poveste pe care nimeni n-a uitat-o. O ruşine pe care nimeni n-a iertat-o, care a apăsat asupra familiei, asupra leagănului unde mai târziu dormitam între vise nedesluşite eu, un nou pumn de viaţă, nepoata acelei destrăbălate femei… Fana a dispărut, a devenit „bunica", un balaur, un monstru, care putea ieşi de sub pat, pe întuneric, dacă nu eram cuminte…

Şi nu eram cuminte… Semănam cu bunica.

– La culcare, Mirona, ai stat afară destul! glasul ascuţit al lui tanti Marie.

– Vara am voie să stau mai târziu.

– Mai e până la vară, două luni cel puţin.

– A fost o zi de vară azi, se auzea vocea bunicului, îndepărtată, blajină.

Mama şi surorile ei parcă se certau. Tanti Marie susţinea că a plouat cu găleata. Mama se mira:

– Cum poţi să spui că a plouat? La şapte fix mă uitam la ceasul de deasupra hotelului Bulevard. Cerul era senin.

Ca să le fac în ciudă mătuşilor mele, îi ţineam mamei isonul:

– N-a plouat nici un pic… n-a plouat…

– Ce te amesteci când vorbesc oamenii mari? mă repezi Neneea.

– O fi fost o rupere de nori, interveni tata împăciuitor.

Tuşa Lavinia strângea masa. Era numai de câteva zile în casă la noi şi nu pricepeam cum ne înrudim. Dar grozav mi-ar fi plă­cut să mă cheme Lavinia! De ce erau atât de mici în seara aceea, sub bolta înstelată, tanti Marie, Neneea şi mama? Poate fiindcă mă îndepărtasem prea mult. De aci, de lângă poartă, faţa de masă părea cât o batistă. De ce se aşezase tata în aşa fel ca să nu-l pot vedea? Unde era bătrâna Caţian? De ce era cerul mai înstelat ca de obicei şi strada mai lungă? Ce-nseamnă o rupere de nori? Dacă aş sta până dimineaţa cu ochii pironiţi pe cer, aş vedea cum se rupe un nor?

– Hai, Mirona, că doar n-o să te faci astronom! De câte ori să ţi se spună: la culcare?

Când glasul ascuţit al lui tanti Marie se îngroşa, nu mai era nici o scăpare. Dar nu-mi era somn deloc, şi seara aceea ascundea puzderie de taine. M-am hotărât să intru în casă şi să ies afară numaidecât după plecarea celor mari. Ca să nu-mi ghicească cineva gândul, am întrebat nevinovat:

– Ce-i aia astronom?

Şi am început să alerg pe pietriş, zgomotos. Cozile cu funde mari mă loveau prietenos pe umeri…

În casă, prin fereastra deschisă, pe întuneric, împungea iar vocea lui tanti Marie. Ca de obicei când plecau la plimbare, era vorba de legătura de chei, de cheia din dos, de cea de la poarta din faţă… O scurtă ceartă între părinţi şi intervenţia obişnuită a mătu­şi­lor: „Mai încet, ne aud vecinii! O să spună că suntem neam prost… Aş fi vrut să întreb ce înseamnă „neam prost. Şi de ce e Marta „neam prost. De ce e Trude „neam prost…

În liniştea la început desăvârşită, am început să desluşesc zgo­motele tulburătoare ale străzii: paşi grăbiţi, paşi greoi, paşi mai sprinteni, mărunţi. Un câine lătra departe, o trăsură cu cai se apro­pia. Toate aveau pe asfalt acelaşi răsunet de vară, acelaşi ecou călduţ…

Fără să-mi mai pun întrebări, am ieşit iar în curte. Cozile mă loveau pe umeri ca mai înainte, dar curtea mi se părea altfel. Parcă o regăseam, după multă vreme, străină. Liliacul de lângă chioşc părea mai departe, într-o umbră mai deasă. Salcâmul, la fel. Mă izbea un miros de iarbă tânără, de pământ reavăn, de muşeţel. Mirosea gardul de lemn-câinesc de alături şi poate chiar păpădia de pe maidanul de peste drum.

Maidanul de peste drum părea un lac întunecat, înconjurat de sălcii. În dimineaţa aceea îngropasem miez de pâine, în secret. Floarea, spălătoreasa, se jura că dacă pui miez de pâine albă în pământ şi dacă stropeşti în toate zilele, ies ciuperci mari, cărnoase. Dar câtă apă intră într-o stropitoare şi câtă într-o ploaie ca aceea de azi? Dacă au ieşit dintr-odată? Doar există o vorbă: Au ieşit ca ciupercile după ploaie… De ce spunea mama că n-a plouat?

Strada nu era lată şi nu era întuneric ca în grădină. Frică? „Nu sunt fricoasă!" Totuşi, nu mă aşteptam să scârţâie poarta aşa de tare… Ce căutam pe stradă la ceasul când copiii dormeau?

– Eşti un monstru! se înfuriase odată tanti Marie, semeni cu bunica ta.

– Ce-nseamnă monstru? am întrebat.

– Cineva care nu e ca toată lumea. Înnădeşti aici toate haima­nalele…

Era vorba de Trude, pe care o iubeam mai mult ca pe oricine pe lume. Dar tanti Marie nu trebuia să ştie. Poate că are dreptate, poate că nu sunt ca toată lumea, poate că semăn cu bunica mea Fana… O răzvrătită, un balaur, un zmeu. Dar dacă nu vreau să ies pe poartă? Atunci, nu ies… şi nu mai semăn cu bunica mea Fana. Aş fi vrut să semăn cu Trude. Aş fi vrut să am zece ani, şi mama să mă trimită după cumpărături. Dar eu aveam cinci ani şi eram „o răzvrătită, un balaur, un zmeu"…

Trebuia s-o întreb pe Floarea de ce era bunica o răzvrătită… De ce nu mai aveam voie să mă joc cu Marta, fata lui Drăgan? Floarea ştia tot. Dar până mai venea la spălat era o cale şi-o vale, şi eu trebuia să mă duc la culcare. De ce trebuia? Şi cum s-a întâmplat că am zbughit-o pe poartă şi m-am pomenit peste drum, pe maidan?

Pe locul unde îngropasem pâinea, făcusem un semn cu o pia­tră. Dar pământul era acum altfel. Mai întins şi mai negru. Şi pietre erau peste tot, o mulţime, şi fiecare petic de pământ semăna cu alt petic. Căutam febril, cu spatele încovoiat, cu genunchii îndoiţi, cu braţele atârnate, cu fruntea aproape atingând pă­mân­tul jilav. Dacă minţise Floarea? Nu, asta nu se putea. Floarea jurase. Dar în întuneric era greu să găseşti o biată ciupercă. Sau poate nu ajunge o singură ploaie ca să răsară? Voi veni în fiecare dimineaţă cu stropitoarea şi chiar seara, de câte ori vor pleca cei mari de-acasă…

Şi iată: tocmai când încercam să mă resemnez, neaşteptat, ca printr-o minune, vârfurile degetelor mele atinseră o ciupercă. Era mică şi catifelată şi mi se părea că palpită, că-i vie, ca un pui de vrabie. Sufletul mi s-a umplut deodată de o bunătate necu­nos­cută până atunci, de o duioşie aproape prea mare ca s-o pot îndura. În jurul meu simţeam un freamăt. Pământul parcă răsu­fla, parcă voia să-mi vorbească. Mireasma acelei seri de vară se strânsese acolo, în jurul meu, toată. Era poate ora când coborau stelele ca să ocro­tească plantele şi gâzele părăsite? Adierea aceea catife­lată şi sigură ca ciuperca pe care o ţineam în palmă era poate răsufla­rea cu care voiau să le acopere, să le ferească de răcoarea nopţii. Sau poate o stea coborâse pentru mine anume, ca să-mi arate ciu­perca sau să mă ferească de răufăcători, fiindcă era întu­neric? Sau poate – cine ştie? – venise ca să-mi predea maidanul şi să mă pre­facă în zână! Pe umeri, prin păr, pe rotunjimea obra­jilor am simţit o tremurare de aer mângâietoare, am auzit şoapte: „Te numeşti Fana, prinţesă de Ringhi-Ring, şi vei stăpâni peste domeniul din Blemstod". Niciodată mai târziu nu mi-am putut lămuri de unde scornisem aceste cuvinte, aceste nume absurde: Ringhi-Ring, Blemstod?! Din ce reminiscenţe de filme sau cărţi de aventuri comentate prin casă veneau? Prinţesă de Ringhi-Ring?… De câte ori îmi aduc aminte şi oricât de necăjită aş fi, îmi vine să râd.

Dar în seara aceea cuvintele erau vătuite, fără răsunet, fără ecou şi totuşi grave, clare, de parcă ar fi fost scrise. Printre buruieni se iviră o mulţime de puncte strălucitoare. S-ar fi spus că cerul şi stelele se oglindesc pe pământ, ca într-o apă. Erau licurici, erau firimituri ca de sidef, diamante sau numai bucăţele de sticlă, sau poate stelele care cădeau se prefăceau în licurici şi în pietre scumpe? Şopteau gâzele între ele, sau foşneau frunzele? Oare aşa era zumzetul, viaţa, taina pământului noaptea? M-am gândit că poate această destrămare dulce, această încătuşare plăcută, până la durere, aceste aripi care îmi creşteau trebuie să fie ceea ce oame­nii mari înţeleg prin cuvântul „iubire", şi o clipă mi s-a părut că viaţa e numai mângâiere, cântec, iubire…

Dar acea deplinătate se risipi deodată, fiindcă în acelaşi timp, ca şi când cu o mână aş fi atins un cărbune aprins, iar cu cealaltă o bucată de gheaţă, am auzit, ca o detunătură, un hohot de râs şi m-am pomenit ridicată la o înălţime ameţitoare. Cineva râdea spart, altcineva spunea: „Hai, destul, lasă gluma!"

Cerul coborâse parcă, negru şi cu sclipiri nefireşti. Braţele care m-au ridicat s-au îndoit. Eram acum la nivelul unei priviri crucişe, al unei respiraţii grele de tutun şi de vin. Înnebunită de spai­mă, simţind pe coapse degete multe şi reci, am văzut totuşi ochii celuilalt, luminoşi, limpezi. Nu mi-am dat seama dacă erau albaş­tri sau verzi… Erau deschişi, limpezi. „Lasă fata", stăruia, şi mâi­nile lui puternice voiau să mă ajute. Cu toată zăpăceala, cu toată groaza acelei secunde, am simţit aerul dimprejur par­fumat. Mă zbăteam, mă smuceam, dădeam din picioare. Nu ştiu cum am scăpat, cum am traversat strada şi curtea. Urcam scările de piatră, treceam prin săli şi săliţe, uşile se deschideau ca prin farmec, sau poate treceam prin ele ca o nălucă. Nu respiram, ca să nu pierd timp. Alergam.

În odaia mea, am răsucit cheia de două ori şi am aprins lumina. Am rotit privirea împrejur şi am răsuflat. Scăpasem. Am dat fuga la oglindă. Nici o schimbare: fundele mari, albe, la capătul cozilor întunecate, săltau nepăsătoare la fiecare mişcare; fusta albastră, scurtă, plisată avea bretelele încrucişate cuminte pe spate peste flanela roşie. Am ridicat-o să văd dacă nu au rămas urmele degetelor aspre sau vânătăi. Nu, nici o urmă. Dar nici când te loveşti vânătăile nu apar numaidecât. Poate că mâine o să apară şi o să vadă toată lumea…

Năduşită de spaimă, am cotrobăit într-un sertar să caut batiste, să-mi pun comprese. Mâinile îmi tremurau. În faţa casei se auzeau voci cunoscute. Într-o clipă, am stins lumina, m-am dezbrăcat, m-am strecurat în aşternut.

Cineva râdea tare. Acelaşi râs îngrozitor… Şi totuşi, vocea tatălui meu… Doamne, cum e cu putinţă să râdă tata ca un străin, ca un bărbat? Tatăl meu era şi el bărbat, era în stare să râdă ca orice bărbat? Tata era un bărbat?

Tanti Marie bătea cu pumnii în uşă. Apoi, năpustindu-se înăuntru:

– Ce s-a întâmplat? Au fost hoţii?

– Nu ştiu nimic. Am dormit…

Învălmăşeală de voci, exclamaţii. Tata m-a luat în braţe.

– Bine că nu te-ai speriat, Mironel!

Mama mă privea împietrită (fusese la institutul de frumuseţe în ziua aceea şi nu voia să facă riduri). Neneea mă privea cu ochi de bufniţă. Tanti Marie, cu faţa lungită, cu sprâncenele veşnic mirate.

– Ce somn de buştean…

S-au făcut cercetări toată noaptea. Uşile fuseseră găsite vraişte. Totuşi, în casă nu lipsea nimic. Răvăşite erau batistele şi sufletul unui copil. Dar asta n-a băgat nimeni de seamă…

II

Discuţiile în jurul plecării mele au început în preajma baca­lau­rea­tului. Mama susţinea dorinţa mea de a pleca la Paris cu condiţia să urmez Conservatorul. Nu ştiu de ce credea că aş putea să ajung o mare pianistă. Tata voia să-mi iau licenţa în Drept.

– Cui am să las biblioteca juridică, clientela, biroul? Peste trei ani o trimit să-şi ia doctoratul la Paris. Dar deocamdată să se înscrie la Universitate, aici.

– La Universitate? protesta cu oroare tanti Marie. Şi după cursuri să umble hai-hui cu studenţii în cafenele şi cârciumi, să discute despre războiul din Abisinia? Nu vezi că a înnebunit tineretul?

– La Paris nu sunt cafenele şi cârciumi? întreba tata.

– Acolo e altceva… nu te ştie nimeni…

– Treaba ei. Cum o să-şi aştearnă, aşa o să doarmă, îi ţinea isonul Neneea.

Dar mama, solemnă:

– Acum aşa e moda. Văd că şi alte fete de familie bună…

Urma o înşirare de nume răsunătoare, cu care de altfel n-aveam relaţii, dar se vede că surorile se simţeau îndreptăţite să aibă şi credeau că imitându-le se apropie întru câtva de ele.

Ultimul cuvânt l-a avut, ca de obicei, bătrâna Caţian.

– Îi dau eu bani să dea cu nasul prin străinătăţile alea şi să se po­to­­lească. Să plece repede şi să se întoarcă degrabă, că vreau s-o mărit…

Itinerarul meu până la Paris, prin Italia, fusese notat în cele mai mici amănunte. Aveam însemnată până şi clipa când trebuia să pri­vesc pe fereastră ca să văd un peisaj care îi plăcuse mamei în călătoria de nuntă sau tatei când era însurat cu Lavinia, lui tanti Marie, care a călătorit şi ea până în Elveţia, unde trebuia să aibă loc o întâlnire cu un doctor dentist, „o vedere". (Până a ajuns acolo, dentistul s-a logodit cu alta, iar tanti Marie, jignită, nu s-a mai măritat.)

Acest itinerar, tocmai fiindcă era atât de amănunţit indicat, mă scotea din sărite. De o parte şi de alta a drumului mi se părea că văd gratiile vieţii mele şi nu ştiam cum aş face să ajung la Viena, să rămân măcar câteva zile, s-o văd pe Trude. Dar ultima dată când batista mamei a fâlfâit, albă, în zare, am înţeles că nu-i un semn de pace, ci tot o ameninţare: „Bagă de seamă… ştii că n-ai voie…"

Trenul alerga grăbit, vrând parcă să pună o distanţă din ce în ce mai mare între mine şi casa bătrânei Caţian. Câmpul galben şi neliniştit de apropierea furtunii părea o pânză de Van Gogh. Pe geam, lângă mâinile mele, am văzut nişte mâini enorme, cum sunt acele mănuşi, ghete sau creioane de reclamă. Curioasă, am ridicat capul să văd cui aparţin. Era neobişnuit de înalt bărbatul care privea pe fereastră. Mi-am apropiat mâinile de ale lui, ca să văd dacă sunt de două ori mai mari decât ale mele.

– Sunt exact de două ori mai mari!

O voce guturală, cunoscută, caldă. Ştefan…

Mi se părea că ne cunoaştem de mult, că am dreptul să-i spun pe nume, că am toate drepturile… Era prima dată că-i vedeam ochii de aproape, şi totuşi, parcă aş fi fost de când lumea îndră­gostită de privirea aceea albastră, rece şi stranie, de vocea lui puţin răguşită, dar caldă. M-a întrebat unde plec.

– La Paris, am răspuns cu un fel de mândrie, care l-a făcut să zâmbească.

– Adevărat?

Părea mirat.

– Singură?

Mi-am îndreptat umerii, ca să par mai înaltă.

– Tata vrea să fac Dreptul, mama – Conservatorul…

– Şi dumneata?

– Eu vreau să scriu un roman.

– Adevărat?

Gura i s-a strâns, ca şi când ar fi vorbit unui copil. Mi se părea că mă măsoară puţin zeflemitor, la fel ca în ziua când Marta, pre­zentându-ne, spusese despre mine: „O viitoare romancieră".

– Şi câţi ani aveţi, domnişoară?

– Aproape douăzeci…

– Nu se poate!

– De ce? Par mai mică?

– O să mai creşteţi.

– Nu mai sunt şanse…

– S-au mai văzut totuşi cazuri…

– Sunteţi medic, pe câte ştiu.

– Da.

– De copii?

– Nu, de femei.

Am roşit, şi la gândul că roşesc am roşit şi mai tare.

Mai târziu, în vagonul-restaurant, mi-a spus că nu se poate împăca cu gândul că plec singură în străinătate.

– Mi-ar plăcea să te întorci acasă. Să te ştiu lângă mama…

– Dacă aţi cunoaşte-o pe mama!…

A zâmbit amuzat. Apoi, după un pahar de vin:

– Parcă ai fi un cărbune sub care mocneşte focul. Uite, obrajii au început să se încingă. Spune, când erai mică aveai părul blond? Numai o dată, în Suedia, am văzut nuanţa asta închisă, cenuşie. Ştii că gura nu se potriveşte cu părul şi cu ochii? Ai un ten de cre­olă şi o gură de fetiţă blondă; parcă ar fi două petale roz, dezo­rientate. Îmi place că nu te fardezi.

În ameţeala vinului, în atingerea dintre privirea lui şi a mea, am simţit cum mă dezleg de acea veche tortură care-mi înţepenise voia bună timp de zece ani.

Aveam nouă ani când, în Cişmigiu, lângă un mic restaurant în formă de trunchi de copac, despre care îmi plăcea să cred că fusese cândva copac adevărat şi că se adăposteau în scorbura lui familii de pitici, s-au oprit două doamne, care au întrebat-o pe Fräulein dacă sunt fetiţa doamnei Runcu. Apoi le-am auzit: Elle est presque laide, la petite. Oui, c’est dommage, elle ressemble a son pere…¹ Şi s-au îndepărtat liniştite. Una răsucea pe umăr o umbreluţă albastră, cealaltă trăgea după dânsa un câine pekinez. În urma lor a rămas o dâră de parfum. Eu am rămas fără încredere în mine.

– De ce ai plecat de acasă, micuţa mea Mirona?

Duceam mereu la gură paharul cu vin, ca să-l pot privi în ochi fără sfială. Îi auzeam vocea guturală, caldă: „Micuţa mea Mirona…" Trenul fugea. Ştefan îmi punea o mie de întrebări despre familia mea.

Ce curios mi se părea că n-auzise nici de avocatul Runcu, nici de Catrina Caţian! Credeam că toată lumea îi cunoaşte.

– De ce am plecat? Dar n-am plecat, am fugit… De cine? De casa bătrânei… E o casă îmbrăcată toată în iederă, ferestrele sunt înguste, înăuntru miroase a naftalină şi a mucegai. În sufra­gerie, între fotoliul de catifea roşie şi godinul cu uşi de nichel şi mânere de porţelan, se află o ladă. În lada asta, căutând o scrisoare, am găsit o fotografie decolorată: o fată, în costum de ţigancă şi cu salbă la gât. Are o talie de viespe. Fotografia poartă o dată care nu se mai desluşeşte…

– Semeni cu fata din fotografie, sunt sigur.

– Da… se zice că semăn cu bunica mea, Fana…

– Şi ce-ai mai găsit în ladă?

– O întreagă viaţă de care nu ştiam nimic. Tot felul de oameni – se pare oameni de vază – îi scriau bunicului, începând cu „Dragă Jorj ". De când a murit, mama şi mătuşile mele au început să-şi umfle nările şi să privească miop printre gene: „Papa a fost cineva", „Papa dădea dejunuri la Capşa", „Papa…"

Nu i-am spus lui Ştefan că acasă se numărau cartofii, se cântă­rea zarzavatul, şi după ce se trăgeau câteva farfurii pentru „sufra­gerie" se înmulţea restul cu apă pentru slugi. Şi nu i-am vorbit de Lavinia, prima nevastă a tatălui meu, nici de Mitzi, secretara cu care trăia.

– Halatul lui tanti Marie atârna în faţa patului meu. Era legat în talie cu un şnur,