Pacienta Tăcută

PROLOG

Jurnalul Aliciei Berenson

14 iulie

Nu ştiu de ce scriu asta.

Ba nu-i aşa. Poate că ştiu, numai că nu vreau s-o recunosc.

Nici măcar nu ştiu cum să-i zic – chestiei ăsteia pe care o scriu. Sună cam pompos să-i zic jurnal intim. Doar nu prea am ce spune. Anne Frank a ţinut un jurnal, sau Samuel Pepys – nu cineva ca mine. Să-i zic „Jurnal" sună cumva prea pretenţios. Ca şi cum aş scrie în el zilnic, şi nu vreau s-o fac – dacă devine o corvoadă, n-o să mă ţin de el.

Poate că n-am să-i zic nicicum. Un ceva fără nume în care o să scriu din când în când. Aşa îmi convine. Dacă îi pui nume unui lucru, asta te împiedică să-l vezi în întregime sau de ce e important. Te concentrezi pe cuvânt; care, de fapt, nu-i decât cea mai mică parte, vârful aisbergului. Nu m-am simţit niciodată în largul meu cu cuvintele – întotdeauna gândesc în imagini, mă exprim prin imagini –, aşa că nu m-aş fi apucat să scriu asta dacă nu era Gabriel.

În ultima vreme am fost deprimată din pricina unor lucruri. Credeam că izbutesc să ascund asta, dar el a obser­vat – fireşte că a observat, nu-i scapă nimic. A întrebat cum merge pictura – am zis că nu merge. Mi-a adus un pahar cu vin şi am stat la masa din bucătărie în vreme ce el gătea.

Îmi place să mă uit la Gabriel umblând de colo colo prin bucătărie. E un bucătar plin de graţie – elegant, cu mişcări de balerin, organizat, nu ca mine. La mine, totul e vraişte.

– Povesteşte-mi, a zis.

– Nu-i nimic de povestit. Câteodată mă blochez. Mă simt ca şi cum aş umbla prin mocirlă.

– Ce-ar fi să încerci să aşterni pe hârtie? Să ţii, cumva, socoteala? Ar putea să te ajute.

– Da, cred că da. O să încerc.

– Nu-i destul s-o spui, draga mea. Fă-o.

– O s-o fac.

M-a cicălit, nu glumă, dar n-am mişcat un deget. Şi apoi, după câteva zile, mi-a dăruit carneţelul ăsta în care să scriu. Are coperte de piele neagră şi pagini albe, groase. Am mângâiat prima pagină, i-am simţit netezimea; apoi am ascuţit creionul şi am început.

Şi el a avut dreptate, desigur. Deja mă simt mai bine – faptul că scriu toate astea mi-a adus un soi de eliberare, un loc de descărcare a emoţiilor, un spaţiu în care să mă exprim. Cam ca o terapie, presupun.

Gabriel n-a spus-o, însă îmi dau seama că-şi face griji pentru mine. Şi, dacă e să fiu sinceră – şi aş face bine să fiu –, adevăratul motiv pentru care am acceptat să ţin acest jurnal intim a fost ca să-l liniştesc – să dovedesc că totul e în ordine. Nu suport să ştiu că-şi face griji pentru mine. Nu vreau să-l tulbur vreodată, ori să-l fac nefericit, ori să-i provoc suferinţă. Îl iubesc pe Gabriel nespus de mult. El este, fără îndoială, iubirea vieţii mele. Îl iubesc cu toată fiinţa mea, atât de mult, încât uneori asta aproape că mă copleşeşte. Uneori cred că…

Nu. N-o să scriu despre asta.

O să fie o înregistrare plină de voioşie a ideilor şi imaginilor care mă inspiră în plan artistic, lucruri care au asupra mea un impact creativ. N-o să scriu decât lucruri pozitive, vesele, gânduri normale.

N-au ce căuta gândurile nebuneşti.

PARTEA ÎNTÂI

Cel care are ochi de văzut şi urechi de auzit se poate convinge că nici un muritor nu-i în stare să păstreze un secret. Dacă buzele îi sunt mute, pălăvrăgeşte cu vârfurile degetelor; trădarea se prelinge din el prin fiecare por.

Sigmund Freud, Prelegeri de introducere în psihanaliză

1

Alicia Berenson avea treizeci şi trei de ani când şi-a omorât soţul.

Erau căsătoriţi de şapte ani. Amândoi erau artişti – Alicia pictoriţă, iar Gabriel un renumit fotograf din lumea modei. Avea un stil distinct, fotografia femei pe jumătate moarte de foame şi pe jumătate despuiate din unghiuri ciudate, care nu le avantajau. După ce a murit, fotografiile sale au ajuns la preţuri astronomice. Ca să fiu sincer, lucrările lui îmi par destul de şmechere şi de superficiale. N-au nimic din calitatea viscerală a celor mai bune lucrări ale Aliciei. Desigur, nu cunosc destule despre artă ca să spun dacă Alicia Berenson va trece sau nu testul timpului ca pictoriţă. Talentul îi va fi întotdeauna umbrit de notorietate, aşa că e greu să fiu obiectiv. Şi aţi putea să mă acuzaţi că sunt părtinitor. Nu pot decât să-mi spun părerea, atât cât valorează ea. Şi, pentru mine, Alicia a fost un fel de geniu. În afară de abilitatea tehnică, picturile sale au o capacitate stranie de a atrage atenţia – aproape că te înşfacă de beregată – şi de a o ţine ca într-o menghină.

Gabriel Berenson a fost omorât acum şase ani. Avea patruzeci şi patru de ani. A fost ucis pe 25 august – era o vară neobişnuit de fierbinte, poate că vă amintiţi, cu unele dintre cele mai înalte temperaturi înregistrate. Ziua în care a murit a fost cea mai caldă din an.

În ultima sa zi de viaţă, Gabriel s-a trezit devreme. O maşină l-a luat la ora 5.15 din casa în care locuia împreună cu Alicia, în nord-vestul Londrei, lângă Hampstead Heath², şi a fost dus la o şedinţă foto în Shoreditch. Şi-a petrecut ziua fotografiind modele pe un acoperiş, pentru Vogue.

Nu se ştie prea mult despre mişcările Aliciei. Urma să aibă o expoziţie şi era în urmă cu lucrul. Probabil că şi-a petrecut ziua pictând în casa de vară din fundul grădinii, pe care o transformase de curând în atelier. Până la urmă, şedinţa foto a lui Gabriel s-a prelungit şi n-a fost adus cu maşina acasă decât la ora 23.

Peste o jumătate de oră, vecina lor, Barbie Hellmann, a auzit câteva împuşcături. Barbie a sunat la poliţie şi la 23.35 a fost trimis un echipaj de la secţia din Havestock Hill. A ajuns la casa familiei Berenson în mai puţin de trei minute.

Uşa din faţă era deschisă. În casă era beznă; nu funcţiona nici un întrerupător. Poliţiştii au mers prin hol până în living. Şi-au rotit lanternele prin încăpere, luminând-o cu fascicule intermitente. Alicia a fost descoperită lângă şemineu, în picioare. Rochia ei albă licărea ca o fantomă în lumina lanternelor. Părea că nu-şi dă seama de prezenţa poliţiei. Era încremenită, îngheţată – o statuie dăltuită în gheaţă –, cu o expresie ciudată pe faţă, îngrozită, ca şi cum s-ar fi confruntat cu o teroare invizibilă.

Pe podea era o puşcă. Alături, în întuneric, Gabriel stătea nemişcat, legat de un scaun cu sârmă răsucită pe după gleznele şi încheieturile mâinilor. La început, poliţiştii au crezut că era viu. Capul îi atârna un pic într-o parte, ca şi cum şi-ar fi pierdut cunoştinţa. Apoi o rază de lumină a arătat că Gabriel fusese împuşcat de câteva ori în faţă. Trăsăturile sale frumoase dispăruseră pe vecie, lăsând în loc o magmă pârjolită, înnegrită, însângerată. Peretele din spatele său era împroşcat cu aşchii de ţeastă, creier, păr – şi sânge.

Peste tot era sânge – stropind pereţii, curgând pe podea în pârâiaşe întunecate, de-a lungul fibrelor scândurilor. Poliţiştii au presupus că era sângele lui Gabriel. Şi apoi ceva a sclipit în lumina lanternei – pe podea, lângă picioarele Aliciei, era un cuţit. Altă rază de lumină a arătat sângele împrăştiat pe rochia ei albă. Un poliţist i-a prins braţele şi le-a ridicat în lumină. Erau crestături adânci peste venele încheieturilor – tăieturi proaspete, din care curgea sângele şuvoi.

Alicia s-a împotrivit încercărilor de a-i salva viaţa; a fost nevoie de trei agenţi ca s-o imobilizeze. A fost dusă la Royal Free Hospital, aflat la o distanţă de numai câteva minute. Pe drum a leşinat. Pierduse mult sânge; însă a supravieţuit.

În ziua următoare zăcea în patul dintr-o rezervă a spitalului. Poliţiştii au interogat-o în prezenţa avocatului ei. Alicia n-a scos nici o vorbă. Buzele îi erau albe, fără strop de sânge; se mişcau din când în când, dar nu alcătuiau cuvinte, nu scoteau nici un sunet. Nu răspundea la întrebări. Nu putea, nu voia să vorbească. N-a vorbit nici când a fost acuzată de uciderea lui Gabriel. A rămas tăcută când a fost arestată, refuzând să-şi tăgăduiască vinovăţia ori s-o confirme.

Alicia n-a mai vorbit niciodată.

Tăcerea ei permanentă a transformat această poveste dintr-o tragedie familială banală în ceva mult mai măreţ: un mister, o enigmă care a monopolizat titlurile din ziare şi a captivat imaginaţia publicului luni în şir.

Alicia a rămas tăcută, însă a făcut totuşi o declaraţie. Un tablou. L-a început, când i s-a dat drumul din spital şi a fost plasată în arest la domiciliu, înainte de proces. După părerea asistentei medicale de la psihiatrie, numită de tribunal, Alicia mânca şi dormea foarte puţin – nu făcea altceva decât să picteze.

În mod normal, Alicia muncea săptămâni întregi, uneori chiar luni, înainte să înceapă un tablou – făcea nenumărate schiţe, aranja în fel şi chip compoziţia, experimenta cu culori şi forme –, o gestaţie îndelungată, urmată de o naştere prelungită, întrucât fiecare trăsătură de pensulă era făcută cu trudă. Acum însă, şi-a schimbat dramatic procesul de creaţie, terminând tabloul în câteva zile de la moartea soţului său.

Şi, pentru majoritatea oamenilor, asta a fost destul ca s-o condamne – faptul că s-a întors în atelier atât de curând după moartea lui Gabriel dovedea o extraordinară lipsă de sensibilitate. Monstruoasa lipsă de remuşcare a cuiva care a ucis cu sânge-rece.

Aşa o fi. Dar, să nu uităm, chiar dacă Alicia Beren­son ar fi putut să fie o ucigaşă, era şi artistă. Era perfect de înţeles – cel puţin, pentru mine – ca ea să-şi ia pensulele şi vopselele şi să-şi exprime pe pânză emoţiile complexe. Nu-i de mirare că, de data asta, a ajuns să picteze cu atâta uşurinţă; dacă durerea poate fi numită uşurinţă.

Tabloul era un autoportret. I-a pus numele în colţul din stânga jos al pânzei, cu litere greceşti azurii.

Un singur cuvânt:

ALCESTA.

Unul dintre cele mai populare spaţii verzi din Londra

2

Alcesta este eroina unui mit grecesc. O poveste de dragoste dintre cele mai triste. Alcesta îşi dă viaţa pentru soţul său, Admet, murind în locul lui când nimeni altcineva n-a vrut s-o facă. Un mit tulburător despre sacrificiul de sine, şi nu era clar cum se leagă de situaţia Aliciei. Adevăratul înţeles al aluziei mi-a rămas necunoscut o vreme. Până ce, într-o zi, adevărul a ieşit la lumină…

Dar o iau prea repede. Pun carul înaintea boilor. Trebuie să încep cu începutul şi să las lucrurile să vorbească de la sine. Nu trebuie să le colorez, să le răsucesc ori să spun minciuni. O s-o iau pas cu pas, încet şi cu grijă. Dar de unde să încep? Ar trebui să mă prezint, însă poate că nu încă; la urma urmei, nu eu sunt eroul acestei poveşti. E povestea Aliciei Berenson, aşa că trebuie să încep cu ea – şi cu Alcesta.

Tabloul este un autoportret care o arată pe Alicia în studio, acasă, în zilele de după crimă, în picioare în faţa unui şevalet pe care este o pânză şi ţinând o pensulă. E despuiată. Trupul îi este pictat cu amănunte necruţătoare: şuviţe lungi de păr roşcat care cad pe umerii osoşi, vene albastre vizibile sub pielea translucidă, cicatrice proaspete pe amândouă încheieturile mâinilor. Ţine între degete o pensulă. Din pensulă se prelinge vopsea roşie – sau este sânge? E surprinsă în timp ce pictează – şi totuşi, pânza e albă, la fel ca expresia sa. Are capul întors peste umăr şi priveşte ţintă la noi. Cu gura deschisă, cu buzele desfăcute. Mută.

În timpul procesului, Jean-Felix Martin, directorul micii galerii din Soho care o reprezintă pe Alicia, a luat hotărârea controversată, criticată de mulţi ca macabră şi urmărind senzaţionalul, de a expune Alcesta. Faptul că pictoriţa era în acel moment în boxa acuzaţilor pentru că îşi omorâse soţul a însemnat, pentru prima oară în lunga istorie a galeriei, că la uşă era coadă.

Am stat la coadă cu ceilalţi iubitori de artă care mureau de curiozitate, aşteptându-mi rândul lângă tuburile de neon roşii ale sex-shop-ului de alături. Unul câte unul, ne-am târşâit paşii înăuntru. Ajunşi în galerie, am fost mânaţi spre tablou ca o mulţime aţâţată de la un bâlci care îşi croieşte drum prin casa bântuită. În cele din urmă, m-am pomenit chiar în faţă – şi m-am confruntat cu Alcesta.

M-am holbat la tablou, m-am holbat la chipul Aliciei, încercând să-i interpretez privirea, încercând să înţeleg – însă portretul mă sfida. Alicia se uita şi ea la mine – o mască neutră – indescifrabilă, de nepătruns. Nu puteam citi în expresia sa nici vinovăţie, nici nevinovăţie.

Altor oameni li s-a părut mai uşor de descifrat.

– Răutate pură, a şuşotit femeia din spatele meu.

– Nu-i aşa? a încuviinţat însoţitorul ei. Căţea cu sânge-rece.

Cam nedrept, mi-am zis – având în vedere că vinovăţia Aliciei încă nu fusese dovedită. Însă, de fapt, era o concluzie de dinainte trasă. Ziarele de scandal o distribuiseră de la bun început în rolul negativ: o femeie fatală, o soţie care şi-a ucis soţul. Un monstru.

Faptele, în sine, erau simple: Alicia a fost găsită sin­gură cu cadavrul lui Gabriel; pe puşcă nu erau decât amprentele ei. N-a existat niciodată vreo îndoială că ea îl omorâse pe Gabriel. Pe de altă parte, de ce îl omorâse, asta rămânea un mister.

Crima a fost comentată pe larg şi diferite teorii au fost prezentate în ziare, la radio şi la emisiunile de televiziune. Au fost aduşi experţi care să explice, să condamne, să justifice acţiunile Aliciei. Cu siguranţă, a fost victima abuzului în familie, împinsă peste limite, până să explodeze în cele din urmă, nu? Altă teorie implica un joc sexual care a scăpat de sub control – soţul a fost găsit legat, nu-i aşa? Unii au bănuit că vechiul motiv, gelozia, a împins-o pe Alicia să ucidă – altă femeie, probabil? Însă la proces, fratele lui Gabriel l-a descris ca pe un soţ devotat, profund îndrăgostit de soţia sa. Ei bine, şi cum rămâne cu banii? Alicia n-avea prea mult de câştigat de pe urma morţii lui; ea era cea care avea bani, moşteniţi de la tatăl său.

Şi aşa mai departe, speculaţii nesfârşite – fără răspunsuri, doar mai multe întrebări – despre motivele Aliciei şi tăcerea sa ulterioară. De ce refuza să vorbească? Ce însemna asta? Ascundea oare ceva? Proteja pe cineva? Şi dacă da, pe cine? Şi de ce?

În acel moment, îmi amintesc că îmi spuneam că, în vreme ce toată lumea vorbea, scria, se contrazicea în privinţa Aliciei, în miezul acestei activităţi dezlănţuite, gălăgioase, era un gol – o tăcere. Un sfinx.

În timpul procesului, judecătorul n-a privit cu ochi buni refuzul persistent al Aliciei de a vorbi. Nevi­novaţii, a arătat judecătorul Alverstone, au tendinţa să-şi proclame sus şi tare nevinovăţia – şi încă des. Alicia nu numai că rămânea tăcută, dar nu arăta vreun semn de remuşcare. N-a plâns niciodată în timpul procesului – fapt pe care s-a pus un mare accent în presă – şi faţa i-a rămas neclintită, rece. Îngheţată.

Apărării nu i-a rămas decât să pledeze responsabilitate redusă. Alicia avea un lung istoric de probleme de sănătate mintală, s-a spus, încă din copilărie. Jude­cătorul a respins o mare parte dintre acestea ca mărturii indirecte, însă, în cele din urmă, s-a lăsat convins de Lazarus Diomedes, profesor de psihiatrie medico-legală la Imperial College şi directorul clinicii The Grove, o instituţie medico-legală de maximă siguranţă din nordul Londrei. Profesorul Diomedes a argumentat că refuzul Aliciei de a vorbi era în sine o dovadă a unei tul­burări psihologice profunde şi că sentinţa trebuie să fie dată în conformitate cu aceasta.

Era o modalitate destul de ocolită de a spune ceva ce psihiatrilor nu le place s-o zică de la obraz.

Diomedes spunea că Alicia e nebună.

Era singura explicaţie care avea sens. Din ce motiv să-l legi pe omul iubit de un scaun şi să-l împuşti în faţă, din apropiere? Şi apoi să nu arăţi nici o remuşcare, să nu dai nici o explicaţie, nici măcar să nu vorbeşti? Probabil că era nebună.

Trebuia să fie.

În cele din urmă, judecătorul Alverstone a acceptat pledoaria de responsabilitate redusă şi a sfătuit juriul să facă la fel. Prin urmare, Alicia a fost internată la The Grove, sub supravegherea aceluiaşi profesor Diomedes, a cărui mărturie avusese o influenţă atât de mare asupra judecătorului.

Adevărul este că, dacă Alicia nu era nebună – cu alte cuvinte, dacă tăcerea ei era doar un rol, un spectacol dedicat juriului –, atunci i-a mers. A fost scutită de condamnarea la mulţi ani de închisoare, şi, dacă reuşea să-şi revină complet, putea fi eliberată în câţiva ani. Cu siguranţă că acum era momentul să înceapă să mimeze acea revenire, nu? Să rostească din când în când câte o vorbă, apoi mai multe; să comunice încetul cu încetul un soi de remuşcare? Dar nu. Săptămânile se scurgeau una după alta, lunile se scurgeau una după alta şi apoi s-au scurs anii – şi Alicia tot nu vorbea.

Era, pur şi simplu, tăcere.

Şi aşa, fără să apară vreo dezvăluire, presa dezamăgită şi-a pierdut, în cele din urmă, interesul faţă de Alicia Berenson. Ea s-a alăturat celorlalţi criminali care au făcut o vreme vâlvă; feţe pe care ni le amintim, dar al căror nume l-am uitat.

Nu toţi, trebuie spus. Unii – printre care mă număr şi eu – sunt fascinaţi în continuare de mitul Aliciei Berenson şi al tăcerii ei persistente. Ca psihoterapeut, mi-a fost clar că ea a suferit o traumă gravă la moartea lui Gabriel; şi această tăcere era o manifestare a acelei traume. Nefiind în stare să se împace cu ceea ce făcuse, Alicia s-a poticnit şi s-a oprit ca o maşină stricată. Voiam s-o ajut să pornească din nou – s-o ajut să-şi spună povestea, să se vindece şi să se simtă bine. Voiam s-o repar.

Fără să vreau să par lăudăros, mă simţeam calificat s-o ajut pe Alicia Berenson. Sunt psihoterapeut medico-legal şi am lucrat cu unii dintre cei mai vătămaţi, cei mai vulnerabili membri ai societăţii. Şi ceva din povestea Aliciei intra în rezonanţă cu mine pe plan personal – de la bun început am simţit o empatie profundă.

Din păcate, în acea vreme încă mai lucram la Broadmoor³, aşa că tratarea Aliciei ar fi rămas – ar fi trebuit să rămână – doar o fantezie, dacă n-ar fi inter­venit pe nepusă masă soarta.

La aproape şase ani după internarea Aliciei, postul de psihoterapeut medico-legal de la The Grove a devenit vacant. De cum am văzut anunţul, am ştiut că n-am de ales. Mi-am urmat intuiţia şi mi-am depus dosarul.

Cel mai cunoscut dintre cele trei spitale psihiatrice de maxi­mă securitate din Marea Britanie

3

Numele meu este Theo Faber. Am patruzeci şi doi de ani. Şi am devenit psihoterapeut din pricină că eram sărit de pe fix. Ăsta-i adevărul – cu toate că nu e ceea ce am zis în timpul interviului pentru ocuparea postului, când mi s-a pus întrebarea.

– Ce anume crezi că te-a atras spre psihoterapie? a întrebat Indira Sharma, privindu-mă pe deasupra ochelarilor care o făceau să arate ca o bufniţă.

Indira era consilier psihoterapeut la The Grove. Avea spre şaizeci de ani, o faţă rotundă, atrăgătoare, şi păr lung negru ca smoala, cu câteva fire cenuşii. Mi-a surâs, ca şi cum m-ar fi asigurat că era o întrebare uşoară, o pasă de încălzire, precursoarea unor lovituri mai înşelătoare.

Am şovăit. Simţeam privirile celorlalţi membri ai comisiei. Am avut grijă să păstrez contactul vizual cât timp am oferit un răspuns pregătit dinainte, o poveste înduioşătoare despre cum am lucrat în adolescenţă cu jumătate de normă la un cămin de bătrâni; şi cum mi-a trezit asta interesul faţă de psihologie; lucru care, la rândul lui, a dus la studii postuniversitare de psiho­terapie şi aşa mai departe.

– Am vrut să ajut oamenii, presupun, am zis, ridicând din umeri. Asta e, de fapt.

Ceea ce era praf în ochi.

Mă rog, sigur că voiam să ajut oamenii. Însă acesta era un scop secundar – în special în momentul în care am început pregătirea. Motivul real era complet egoist. Încercam să mă ajut pe mine însumi. Cred că la fel stau lucrurile cu cei mai mulţi dintre cei care intră în domeniul sănătăţii mintale. Suntem atraşi de această profesie tocmai din cauză că suntem vătămaţi – studiem psihologia ca să ne vindecăm pe noi înşine. Că suntem sau nu dispuşi s-o recunoaştem, asta-i altă mâncare de peşte.

Ca oameni, primii noştri ani sunt un tărâm dinaintea amintirii. Ne place să credem că am ieşit din ceaţa asta primordială cu caracterul pe deplin format, ca Afrodita care se înalţă perfectă din spuma mării. Însă, mulţumită cercetărilor din ce în ce mai numeroase despre dezvoltarea creierului, ştim că nu este aşa. Ne naştem cu creierul format doar pe jumătate – mai degrabă ca un boţ de lut decât ca o zeitate din Olimp. După cum a spus psihanalistul Donald Winnicott: „Nu există aşa ceva – bebeluş, pur şi simplu". Dezvoltarea personalităţii noastre nu se petrece în izolare, ci în rela­ţiile cu alţii; suntem modelaţi şi completaţi de forţe nevăzute, de care nu ne amintim – şi anume de părinţii noştri.

Lucrul acesta e înspăimântător, din motive evidente – cine ştie ce grozăvii am suferit, ce torturi şi abuzuri, pe acest tărâm de dinaintea amintirii? Caracterul nostru s-a format fără ca s-o ştim măcar. În ceea ce mă priveşte, am crescut simţindu-mă nervos, speriat, neliniştit. Această nelinişte părea să fie dinainte să apar pe lume şi să existe independent de mine. Însă bănuiesc că a izvorât din relaţia cu tata, în preajma căruia nu eram niciodată în siguranţă.

Accesele de furie imprevizibile şi arbitrare ale tatei făceau ca orice situaţie, oricât de paşnică, să devină un posibil teren minat. O remarcă nevinovată sau o părere diferită puteau să-i stârnească mânia şi să declanşeze o serie de explozii de care nu te puteai ascunde. Casa se zguduia în vreme ce el zbiera, urmărindu-mă în sus pe scară până în camera mea. Mă aruncam sub pat şi alunecam până la perete. Respiram aerul plin de scame, rugându-mă în gând să mă înghită cărămizile şi să dispar. Însă mâna lui mă înşfăca, mă târa afară să-mi înfrunt soarta. Cureaua era scoasă şi şuiera prin aer înainte să lovească; fiecare lovitură mă arunca într-o parte, arzându-mi carnea. Apoi bătaia înceta, la fel de brusc cum începuse. Eram azvârlit pe podea, unde zăceam ca un morman de zdrenţe. O păpuşă lepădată de un plod mânios.

Nu ştiam niciodată ce făcusem ca să-i stârnesc furia sau dacă o meritam. O întrebam pe mama de ce e tata mereu aşa de supărat pe mine, iar ea ridica din umeri cu disperare şi zicea: „De unde să ştiu? Tatăl tău e nebun de-a binelea".

Când zicea că era nebun, nu glumea. Dacă ar fi fost evaluat astăzi de un psihiatru, bănuiesc că tata ar fi primit diagnosticul de tulburare de personalitate – o boală care a rămas netratată toată viaţa lui. Rezultatul a fost o copilărie şi o adolescenţă dominate de isterie şi violenţă fizică; de ameninţări, lacrimi şi sticlă spartă.

Au fost, desigur, şi momente de fericire; de obicei, când tata era plecat de acasă. Îmi amintesc de o iarnă în care a fost plecat o lună în America, într-o călătorie de afaceri. Timp de treizeci de zile, eu şi mama am avut la dispoziţie casa şi grădina, fără ochiul lui vigilent. În acel decembrie a nins mult la Londra, şi grădina noastră a fost îngropată sub un covor alb gros şi îngheţat. Împreună cu mama am făcut un om de zăpadă. Conştient sau nu, l-am făcut să semene cu stăpânul nostru absent: eu l-am botezat „Tati" şi, cu burdihanul lui, cu două pietricele negre în loc de ochi şi două crenguţe puse oblic în chip de sprâncene severe, chiar că exista o asemănare stranie. Am completat iluzia dându-i mănuşile, pălăria şi umbrela lui. Şi apoi ne-am apucat să-l bombardăm zdravăn cu bulgări, chicotind ca nişte copii obraznici.

În noaptea aceea a fost un viscol cumplit. Mama s-a dus la culcare şi eu m-am prefăcut că dorm, apoi m-am furişat în grădină şi am stat în ninsoare. Mi-am întins mâinile, prinzând fulgi şi privindu-i cum dispar