Hitler în Argentina. Viața führerului după al doilea război mondial

NOTA EDITORULUI

Când ne-a fost prezentată inițial ideea cărții Hitler în Argentina, prima reacție a fost să o respingem pur și simplu ca pe o altă teorie a conspirației. Toată lumea știe că Hitler și Eva Braun s-au sinucis într-un buncăr, pentru a scăpa de umilința și execuția sigure care îi așteptau. Am fost, totuși, de acord să o analizăm mai atent, datorită reputației excelente a autorilor, Simon Dunstan și Gerrard Williams. Am fost încurajați, de asemenea, de descoperirea independentă și recentă a faptului că rămășițele găsite în buncăr nu erau ale lui Hitler sau ale Evei Braun. După ce am citit propunerea și am discutat obiecțiile cu autorii timp de mai multe luni, ne-am convins că au ridicat probleme serioase care contestă opinia generală și, prin urmare, am decis să publicăm cartea.

Autorii și-au petrecut ultimii cinci ani investigând acest subiect, călătorind în întreaga lume, stând de vorbă cu martori oculari, scoțând la iveală documente și punând cap la cap un număr uriaș de probe care i-au convins de un lucru aproape prea oribil să fie acceptat: Adolf Hitler a scăpat nepedepsit și și-a trăit viața într-o liniște relativă în Patagonia până în 1962, când a murit.

Această perspectivă este atât de revoltătoare, încât ne-am gândit să nu publicăm cartea, din grijă față de cei care ar fi ofensați doar la ideea evadării lui Hitler, indiferent dacă acceptă sau nu argumentul ca fiind credibil. Cu toate acestea, în urma unei reflecții atente și a unei îndelungate analize editoriale, în cursul cărora autorii au fost invitați să-și susțină datele, noi credem că este posibil ca ei să fi descoperit adevărul din spatele uneia dintre cele mai mari înșelătorii din istorie.

Această carte pune numeroase întrebări interesante, dar nu rezolvă problema definitiv. Poate că este un mister care nu va primi vreodată vreun răspuns, ca atâtea alte momente ale istoriei. Ori poate că, odată făcută publică această problemă, vor ieși la lumină și alte date, care ne vor aduce mai aproape de un răspuns definitiv. Autorii au scris această carte în căutarea adevărului și poate că l-au găsit. În mod inevitabil, tu, cititorule, vei fi judecătorul suprem.

PERSONAJE PRINCIPALE

Această listă de personaje semnificative menționate în volumul de față omite explicații inutile despre figuri istorice marcante ca Adolf Hitler, Martin Bormann, Hermann Göring, Franklin D. Roosevelt, Dwight D. Eisenhower și Winston Churchill. Scopul ei este să ajute cititorii să urmărească personalități mai puțin familiare, ce reapar în aceste pagini. Numele scrise cu majuscule în cadrul explicațiilor de mai jos se referă la persoane care figurează, de asemenea, printre personajele principale.

GERMANI ȘI AUSTRIECI

ABS, HERMANN JOSEF: Președinte al Consiliului de Administrație al Deutsche Bank AG (1957–1967). Membru al consiliului de conducere (1938–1945).

ALVENSLEBEN, GENERALUL LUDOLF VON: General SS și de poliție, un criminal de război căutat, mai târziu guvernator al așezării naziste de la Inalco, în provincia Río Negro din Argentina.

ARENSTORFF, GERDA VON: Colegă a lui DIETRICH NIEBUHR la ambasada germană din Buenos Aires (1938–1944), care a recrutat-o pe EVA DUARTE ca agent.

BARSCH, LOCOTENENTUL FRANZ: Comandantul submarinului U-1235.

BAUMBACH, LOCOTENENT-COLONELUL WERNER: Ofițer Luftwaffe (forțele aeriene) la comanda unității speciale Kampfgeschwader 200, care a supervizat zborul grupului lui Hitler de la Travemünde, în Germania, la Reus, în Spania, pe 29 aprilie 1945.

BAUMGART, CĂPITANUL PETER ERICH: Ofițer SS și Luftwaffe, născut în Africa de Sud, cu care a zburat grupul lui Hitler de la Berlin la Tønder, în Danemarca, pe 28 aprilie 1945.

BETHE, HEINRICH: Marinar german de pe cuirasatul Admiral Graf Spee, care a devenit ultimul servitor al lui Hitler.

BRAUN, WERNER VON: Director tehnic al programului pentru rachete balistice V-2; angajat în America după război.

CANARIS, AMIRALUL WILHELM: Șeful serviciului de informații al armatei, Abwehr.

DOERGE, HEINRICH: Funcționar Reichsbank detașat în Argentina ca asistent al lui LUDWIG FREUDE și consilier financiar al guvernului argentinian.

FAUPEL, GENERALUL WILHELM VON: Fost consilier militar al armatei argentiniene, iar în anii 1930–1940 șef al serviciilor de informații pentru Spania și America de Sud în calitate de șef al Institutului Ibero-American.

FEGELEIN, GENERALUL HERMANN: Aghiotantul SS al lui Heinrich Himmler la cartierul general al lui Hitler, care a devenit cumnatul lui Hitler și un confident al lui Martin Bormann.

FLICK, FRIEDRICH: Magnat al industriei oțelului și susținător al Partidului Nazist, director (1933–1945) al Vereinigte Stahlwerke AG (Oțelăriile Unite).

HOHENLOHE-LANGENBURG, PRINȚUL MAXIMILIAN EGON ZU: Aristocrat german, intermediar între Heinrich Himmler și ALLEN DULLES.

HÖTTL, MAIORUL WILHELM: Ofițer SS, intermediar între GENERALUL SS KALTENBRUNNER și ALLEN DULLES.

HUDAL, EPISCOPUL ALOIS: Principalul contact pronazist al lui Martin Bormann la Vatican, care a ajutat la organizarea evadării a numeroși criminali de război în America de Sud.

HUMMEL, LOCOTENENT-COLONELUL HANS HELMUT VON: Aghiotant SS al lui Martin Bormann și intermediar între Bormann și ALLEN DULLES.

KALTENBRUNNER, GENERALUL ERNST: General SS și de poliție, comandant al Biroului Central al Securității Reichului (RSHA), coordonator al poliției, Gestapoului (Poliția Secretă) și al diviziei SS pentru informații și contrainformații (SD).

KAY, COMANDORUL WALTER: Fost prim ofițer al cuirasatului Admiral Graf Spee, ulterior foarte activ în operațiuni ale serviciilor naziste de informații în Argentina și Uruguay.

KOEHN, WILLI: Șef al Biroului pentru America Latină, din cadrul Ministerului german pentru Afaceri Externe, cu sediul la Madrid, agent de informații activ.

LANTSCHNER, COLONELUL FRIEDRICH: Ofițer SS, mai târziu deținător al unei afaceri în construcții la San Carlos de Bariloche, în provincia Río Negro, în Argentina.

LEHMANN, OTTO (POSIBIL PSEUDONIM): Medic militar al așezării naziste de la Inalco, în Argentina, iar ulterior medicul personal al lui Hitler în refugiul La Clara.

MEYNEN, OTTO: Agent superior de informații la ambasada germană din Buenos Aires (1939–1944), înlocuitorul lui DIETRICH NIEBUHR.

MÜLLER, GENERALUL HEINRICH „GESTAPO": General SS și de poliție, comandantul Gestapoului.

NIEBUHR, COMANDORUL DIETRICH: Atașat naval la ambasada germană din Buenos Aires (1939–1941) și agent de informații al GENERALULUI VON FAUPEL.

OFFERMANN, LOCOTENENTUL HANS-WERNER: Comandantul submarinului U-518.

PUTTKAMER, AMIRALUL KARL-JESCO VON: Aghiotantul lui Hitler din cadrul Marinei în Führerbunker, care l-a ajutat pe Martin Bormann cu comunicații radio securizate.

ROSENBERG, ALFRED: „Comisar" artistic al Partidului Nazist și șef al ERR (Einsatzstab Reichsleiter Rosenberg für die Besetzten Gebiete – Personal Special al Liderului Național Rosenberg pentru Teritoriile Ocupate), organizația însărcinată cu furtul operelor de artă din țările ocupate.

RUDEL, COLONELUL HANS-ULRICH: Pilot de bombardier în picaj Stuka, cel mai decorat ofițer al forțelor armate germane, ulterior activ în comunitatea nazistă din regiunea orașului San Carlos de Bariloche, în Argentina.

SANDSTEDE, GOTTFRIED: Atașat de presă la ambasada germană din Buenos Aires (1939–1941), agent superior de informații al GENERALULUI VON FAUPEL și director al companiei maritime Delfino.

SCHACHT, HJALMAR: Președinte, cu un singur mandat, al Reichsbank, ministru al Economiei Reichului și administrator principal al Băncii Reglementelor Internaționale cu sediul la Basel, în Elveția.

SCHAUMBURG-LIPPE, PRINȚUL STEPHAN ZU: Funcționar consular în Chile (1936–1941), activ, de asemenea, în afacerile ambasadei din Buenos Aires.

SCHELLENBERG, GENERALUL WALTER: Ofițer SS, comandant al Agenției de Informații Sicherheitsdienst (SD) și intermediar-aspirant între Heinrich Himmler și ALLEN DULLES.

SCHMITZ, HERMANN: Președinte al Consiliului Director al cartelului IG Farben; finanțator și susținător al Partidului Nazist.

SCHÖTZAU, CĂPITANUL GERHARD: Comandantul submarinului U-880.

SCHRÖDER, BARONUL KURT VON: Bancher marcant și susținător al Partidului Nazist.

THERMANN, BARONUL EDMUND VON: Ambasador german în Argentina (1938–1941).

THYSSEN, FRITZ: Magnat în industria oțelului și susținător al Partidului Nazist; președinte al Vereinigte Stahlwerke AG (Oțelăriile Unite).

VOSS, AMIRALUL HANS-ERICH: Ofițer naval de legătură la cartierul general al Führerului.

WINTER, GUSTAV: Agent Abwehr care a creat o bază secretă de informații pe Fuerteventura, în Insulele Canare.

WOLFF, GENERALUL KARL: Guvernator militar SS al nordului Italiei, care a negociat cu ALLEN DULLES capitularea forțelor germane în Operațiunea Sunrise (Răsărit de soare).

AMERICANI

DONOVAN, GENERALUL WILLIAM J.: Director al Biroului Coordonatorului Informațiilor (COI) (1941) și Biroului pentru Servicii Strategice (OSS) (1942–1945).

DULLES, ALLEN WELSH: Avocat corporatist cu numeroase contacte, antebelice, în Germania; din octombrie 1941 șef de operațiuni COI și apoi șef al stației OSS de la Berna, în Elveția (1942–1945); după război, director al Agenției Centrale de Informații [CIA] (1953–1961).

FORD, HENRY: Magnat al industriei automobilistice, decorat de Partidul Nazist pentru susținerea oferită.

GROVES, GENERALUL LESLIE R.: Director al Proiectului Manhattan și inițiatorul eforturilor americane de localizare și neutralizare a programului de cercetare nucleară germană.

LANSDALE JR., LOCOTENENT-COLONELUL JOHN: Șef al securității Proiectului Manhattan și adjunct al comandantului Misiunii Alsos de neutralizare a programului de cercetare nucleară al Germaniei.

LESLIE, EDGEWORTH M.: Ofițer OSS, intermediar între ALLEN DULLES și GENERALUL SS KALTENBRUNNER.

MORGENTHAU, HENRY J.: Secretar al Trezoreriei americane (1934–1945).

PASH, COLONELUL BORIS T.: Comandant al Misiunii Alsos.

WALLACE, HENRY: Vicepreședinte al SUA (1941–1945).

BRITANICI

DALZEL-JOB, CĂPITANUL PATRICK: Ofițer al Marinei Regale, comandant al Echipei 4 din cadrul Unității de Asalt (AU) 30.

FLEMING, CĂPITANUL IAN: Ofițer în cadrul Rezerviștilor Voluntari ai Marinei Regale și asistent personal al amiralului John Henry Godfrey, director al Serviciilor de Informații ale Marinei; ulterior autor al romanelor de spionaj devenite bestselleruri, avându-l ca personaj principal pe James Bond.

NORMAN, SIR MONTAGUE: Guvernator al Băncii Angliei (1920–1944) și director principal al Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel, în Elveția.

ARGENTINIENI

EICHHORN, WALTER ȘI IDA: Susținători marcanți și colectori de fonduri pentru Partidul Nazist, prieteni cu Hitler și proprietari ai Hotelului Eden din La Falda, în provincia Córdoba, din Argentina.

FREUDE, LUDWIG: Bancher și milionar în industria construcțiilor care a acționat ca reprezentant financiar-șef al naziștilor și agent de influență în Argentina.

FREUDE, RODOLFO: Fiu al lui LUDWIG, care a devenit secretar particular și coordonator al serviciilor de informații ale PREȘEDINTELUI PERÓN.

LEUTE, RICARDO VON: Director general al concernului comercial Lahusen fondat de germani.

PAHLKE, MAX: Director de origine germană al filialei argentiniene a companiei Mannesmann și proprietar al Gran Hotel Viena cu clinică și spa, la Miramar, în provincia Córdoba.

PERÓN, COLONELUL JUAN DOMINGO: Membru al Grupo de Oficiales Unidos (GOU), junta militară Grupul Ofițerilor Uniți, care devine vicepreședinte, iar ulterior președinte al Argentinei.

PERÓN, EVA „EVITA" DUARTE: Amanta, ulterior soția colonelului PERÓN și agent de influență pentru serviciile de informații naziste.

SANTANDER, SILVANO: Deputat din provincia Entre Ríos (1936–1944), un oponent activ și zgomotos față de legăturile naziștilor cu guvernul Argentinei.

TABORDA, RAÚL DAMONTE: Președinte al Comisiei de anchetă a Congresului Argentinei asupra activităților naziste.

ALȚII

BRUGGMANN, CHARLES: Ambasador elvețian în SUA (1939–1945).

DODERO, ALBERTO: Milionar uruguayano-argentinian, magnat al transporturilor navale și aliat al familiei Perón.

MASSON, GENERALUL ROGER: Director al serviciului secret elvețian (1939–1945).

WALLENBERG, MARCUS: Magnat, bancher și industriaș suedez.

GRADELE MILITARE

Dat fiind că această carte nu este înainte de toate o lucrare de istorie militară, nu am făcut distincția între gradele de generali și ofițeri superiori, nici în cazul forțelor armate ale Axei și nici în cazul celor Aliate.

Am tradus gradele SS și ale forțelor navale germane ca mai jos și le-am simplificat pe primele. Complexitatea structurii SS semnifică faptul că gradele de generali deținute individual au fost redate adesea prin sufixe de diferențiere în cadrul organizației de bază sau Allgemeine-SS, a aripii militare sau Waffen-SS și gradului echivalent în cadrul poliției. În afară de cazul unor personaje-cheie cu titulaturi duble, ca „general SS și de poliție Kaltenbrunner", nu am considerat necesare majoritatea acestor distincții.

ABREVIERI

PREFAȚĂ

Nu ne-am dorit vreodată ca această poveste să fie adevărată. Inițial s-a dorit să fie un documentar de televiziune donquijotesc de tipul „teoria conspirației, dar care să-ți dea serios de gândit. Însă cercetările aprofundate în Argentina, Polonia, Germania, Marea Britanie și pe insula Fuerteventura în arhipelagul Canarelor s-au materializat într-un dosar convingător de detalii – susținut de mărturiile a numeroși martori oculari – care relata o cu totul altă poveste față de „istoria acceptată a celui de-al Doilea Război Mondial. Cum zicea Winston S. Churchill, „Istoria este scrisă de învingători". Nimic mai adevărat despre povestea nespusă a evadării lui Hitler din ruinele celui de-al Treilea Reich, în aprilie 1945.

Realitatea îngrozitoare, credem noi, este că, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, cel mai diabolic om din lume, Adolf Hitler, a fugit din Germania și a trăit în Argentina, și că adjunctul său, Reichsleiterul Martin Bormann, și Heinrich „Gestapo" Müller, un personaj-cheie în planificarea Soluției Finale, au fugit, de asemenea, de justiție și i s-au alăturat acolo. La fel de tulburătoare este dovada conform căreia SUA și Marea Britanie au înlesnit fuga a zeci de foști naziști¹, ca de exemplu cercetătorul în domeniul rachetelor Wernher von Braun și sadicul torționar Klaus Barbie, Măcelarul din Lyon. Ambii au fost angajați de agenții guvernamentale americane în anii de după război, iar altora li s-a permis să scape urmăririi penale și să fugă în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Chiar în timp ce această carte era trimisă la tipar, în vara lui 2011, un ucrainean în vârstă de 91 de ani, Ivan „John" Demjanjuk² era condamnat în calitate de complice la asasinarea a 28 060 de evrei în lagărul morții de la Sobibor, în Polonia, după aproximativ 68 de ani de la întâmplare. Ani de zile a dus o viață confortabilă, ca muncitor în industria auto la Ford Motor Company în orașul Cleveland din Ohio, după care a fost extrădat către Germania, în 2009, pentru a fi judecat pentru crime de război.

Nu există vreo dovadă medico-legală care să ateste că Adolf Hitler și Eva Braun au murit în Führerbunker, nici un martor ocular la momentul morții. Celebrul fragment din „craniul lui Hitler", păstrat la Moscova timp de mai multe decenii, a fost în sfârșit supus unui test ADN. Este al unei femei în vârstă de până în 40 de ani care nu este Eva Braun. Nu există, de asemenea, vreo dovadă medico-legală incontestabilă care să ateste presupusa moarte a lui Martin Bormann; în 1998, oficiali germani au afirmat că un schelet îngropat în apropiere de Reichstag corespunde unei rude apropiate mai în vârstă a lui Bormann, a cărei identitate nu a fost dezvăluită; după arderea rămășițelor, cenușa a fost împrăștiată pe mare. Familia lui Bormann a refuzat să accepte constatările. Între timp, oasele găsite în mormântul lui Müller, la exhumare, în 1963, s-au dovedit a fi ale altor trei persoane.

Semnalăm pentru prima dată că „ultimele fotografii oficiale ale lui Hitler împreună cu Artur Axmann și Tineretul Hitlerist, din 20 martie 1945, sunt de fapt ale unei sosii a lui Hitler. Știința modernă a dovedit fără urmă de îndoială că bărbatul care apare în filmul și în imaginile de la eveniment, deși seamănă frapant cu Hitler, este de fapt una dintre numeroasele sale sosii. Alf Linney, profesor de fizică medicală la University College London și un martor expert în domeniul identificării faciale, a examinat fotografia pentru noi și este convins că în ea nu este Hitler. Hitler nu era singurul care folosea înlocuitori plauzibili. Stalin avea numeroase dubluri, iar Churchill cel puțin una. Mareșalul Bernard Montgomery – „Monty – a folosit și el una într-o farsă, încununată de succes, menită să îi inducă în eroare pe germani cu privire la deplasările sale înainte de Ziua Z în 1944.

Magicienii cunosc trucul de sute de ani. Oamenii se așteaptă să vadă ceea ce li se arată. Este ceea ce numim scamatorie. Martin Bormann a făcut cea mai incredibilă scamatorie din istorie pe 28 aprilie 1945. Reichsleiterul l-a înlocuit pe Hitler cu sosia din apariția publică de pe 20 martie. O actriță din impresionanta „droaie de actrițe de film a Ministerului Propagandei al lui Joseph Goebbels – ajutată de cei mai buni machiori găsiți de Reich – a înlocuit-o pe Eva Braun. Sosiile le-au luat locul în Führerbunker, în timp ce Hitler și Eva evadau. Bormann a continuat șarada timp de două zile, până când a fost sigur că adevăratul Hitler era în siguranță. El a regizat, apoi, falsa dublă sinucidere a lui Hitler și a miresei sale, după care sosia lui Hitler și falsa sa mireasă au fost asasinați cu sânge rece, aproape sigur, de către „Gestapo Müller.

Ieșirea de urgență spre rețeaua metroului din Berlin există încă. La Londra există tuneluri asemănătoare, care leagă subsolurile Palatului Buckingham și numărul 10 de pe Downing Street, reședința premierului britanic, cu metroul din Londra, ce ar fi fost utilizate de către familia regală britanică, membri de rang înalt din guvern și militari, dacă Londra ar fi căzut vreodată în mâinile invadatorilor naziști.

Associated Press și Reuters au prezentat pe larg, de la Varșovia, în 1947, mărturia pilotului Peter Baumgart, care a scos cuplul și pe cumnatul Evei, generalul Hermann Fegelein, cu avionul din Berlin. Însă cercetătorii au nesocotit această mărturie până în prezent. După ce a lucrat o viață întreagă ca jurnalist pentru cele două celebre agenții de presă, Gerrard Williams știe cât este de dificil să publici ceva. Articolul trece pe la numeroși secretari de redacție, într-un proces riguros, înainte să poată să ajungă într-un ziar. Ziarele din întreaga lume au preluat articolul fără ca, în mod curios, să stea de vorbă din nou cu Peter Baumgart, iar el a dispărut pur și simplu din istorie după ce a fost eliberat, în 1951, de la închisoarea Mokotów din Varșovia (cunoscută și ca închisoarea Rakowiecka).

Istoricii au preferat să accepte relatarea „magistrală" a istoricului britanic, profesor la Oxford și fost ofițer de informații Hugh Trevor-Roper, care insistă asupra faptului că Hitler s-a sinucis în Führerbunker pe 30 aprilie 1945. Era vital pentru cauza Aliaților ca Hitler să fi fost mort, dovedit, pentru a permite nașterea unei Germanii noi din cenușa celei vechi. Lucrarea lui Trevor-Roper, publicată în 1947 sub titlul Ultimele zile ale lui Hitler, este din start eronată, conform mărturiei Hannei Reitsch – „pilotul favorit al lui Hitler –, care a negat că s-ar fi întâlnit vreodată cu Trevor-Roper sau că i-ar fi spus ceea ce el o citează că ar fi afirmat în fața aghiotantului lui Hitler din cadrul Luftwaffe, Nicolaus von Below, care, la rândul său, a declarat mai târziu că l-a mințit pe profesorul de la Oxford și că râde copios de fiecare dată când își vede minciunile repetate. „Le-am spus anchetatorilor americani și britanici mai tot ce credeam eu că vor să audă, a recunoscut ulterior, în 1974, șoferul lui Hitler, Erich Kempka³, interogat în mai multe rânduri.

Considerată ca prezentând faptele așa cum s-au petrecut, cartea lui Trevor-Roper continuă să fie publicată. Mult lăudatul istoric – care în 1983 a declarat că falsele „Jurnale ale lui Hitler sunt autentice – și-a creat propriul „fals. El nu a avut vreodată acces la acei germani care se aflau în buncăr, capturați de către sovietici în timp ce încercau să evadeze din Berlin; ulterior, acești evadați au fost ținuți prizonieri, unii timp de mulți ani. Totodată, Trevor-Roper a primit doar relatări scrise de la cei deținuți de către americani. Toți erau nerăbdători să își salveze pielea și spuneau invariabil ceea ce voiau să audă cei care îi capturaseră, și anume că Hitler era mort.

Există alte descrieri mai bune ale ultimelor zile ale lui Hitler. Relatarea lui James O’Donnell, în cartea sa din 1978, The Bunker, este un reportaj de investigație aprofundat care conține interviuri cu toți supraviețuitorii. Dar O’Donnell, la fel ca Trevor-Roper, a fost indus în eroare de un lucru. Cadavrele despre care „istoria" acceptată spune că au fost duse sus în grădină și arse nu au fost ale celor doi actori principali ai îngrozitoarei agonii finale a celui de-al Treilea Reich, ci ale sosiilor lor. Sosia lui Hitler era, probabil, un înlocuitor ghinionist, pe nume Gustav Weber, însă numele sosiei Evei s-ar putea să nu îl aflăm niciodată. Ele vor intra în istorie drept cadavrele celor mai ghinioniste sosii din lume.

Stalin nu a crezut nici un moment că Hitler era mort, insistând la Conferința de la Potsdam, pe 17 iulie 1945, că acesta a evadat, probabil în „Spania sau Argentina. „Nu am găsit nici un cadavru care ar putea fi al lui Hitler⁴, spunea pe 6 august 1945 unul dintre principalii generali ai lui Stalin, mareșalul Gheorghi Jukov.

Generalul Dwight D. Eisenhower a declarat public, pe 12 octombrie 1945, că „totul conduce la ipoteza că Hitler este mort, dar nu există nici cea mai mică dovadă concludentă că este mort"⁵. El a declarat pentru Associated Press că „prieteni ruși l-au informat că „nu au reușit să descopere vreo dovadă tangibilă a morții acestuia. Un senator american a mers până într-acolo încât a oferit un milion de dolari în schimbul unei probe care să dovedească moartea lui Hitler. Suma nu a fost revendicată vreodată.

Descoperirea evadării lui Hitler nu a fost simplă. Agentul nostru de la New York, Bill Corsa, ne-a oferit aparent cea mai bună analogie pentru acest efort. El l-a comparat cu urmărirea unui animal; nu reușești întotdeauna să vezi urmele lăsate, iar uneori există lacune, acolo unde pista pare că se pierde, dar, dacă perseverezi, dai de ea din nou, până când găsești vizuina în final.

În cazul autorilor, pista a început la Buenos Aires, în Argentina, în 2006 și ne-a condus mai târziu pe plajele bătute de vânt ale Patagoniei și în orașul San Carlos de Bariloche de la poalele Anzilor Cordilieri unde, spre marea noastră uimire, nici una dintre persoanele cu care am stat de vorbă nu a părut surprinsă că Hitler a trăit acolo după înfrângerea naziștilor în 1945. Înaintea acestei căutări, doi investigatori cu care ne-am întâlnit, căpitanul Manuel Monasterio și Abel Basti, au urmărit și descoperit urme a numeroase „apariții" ale lui Hitler în Argentina. Căpitanul Monasterio și-a publicat cartea, Hitler murío en la Argentina (Hitler a murit în Argentina), în 1987, și, deși recunoaște că a născocit o parte din ea, pentru a evita necazuri cu autoritățile argentiniene de la acea vreme, el insistă asupra faptului că detaliile cele mai importante sunt adevărate.

O mare parte din opera lui Basti este greu de acceptat. Pe site-ul și în cărțile lui Basti apare o fotografie cu un bărbat care ar fi Hitler la bătrânețe. I-a fost trimisă de către o sursă neidentificată, care a găsit-o pe internet. Basti prezintă această fotografie ca dovadă a supraviețuirii lui Hitler. Același expert care a descoperit falsul din 20 martie 1945 a verificat fotografia în mod științific pentru noi. Deși este un bătrân care aduce cu el, trăsăturile feței nu rezistă examenului. Nu este Hitler. Același lucru este valabil și pentru un pașaport despre care Basti presupune că îi aparține lui Martin Bormann. De origine uruguayană, el a fost emis la Genova, în Italia, pe numele Ricardo Bauer, un nume fals și cunoscut al lui Bormann în perioada postbelică. Pașaportul conținea o amprentă a degetului mare și fotografia unui bărbat care semăna superficial cu Bormann. Am verificat amprenta, prin confruntare, cu amprentele cunoscute ale lui Bormann din dosarele Interpolului, cu ajutorul unui expert din poliție, și am analizat fotografia. Nici una dintre ele nu-i aparținea loialei mâini drepte a lui Hitler.

Totuși, interviuri video cu martori oculari filmate în anii ’90, pe când Basti lucra la Ambito Financiero, unul dintre cele mai respectate cotidiene din Argentina, sunt convingătoare. Declarațiile acestor martori, înregistrate pe o casetă pe care ne-a dat-o directorul editorial al ziarului, Ricardo D’Aloia, au contribuit la rezultatele publicate în această carte.

În cele peste 20 de vizite de cercetare pe cere le-am făcut în Argentina, o țară frumoasă și plină de oameni minunați, ne-a surprins întotdeauna un lucru: toată lumea cu care am stat de vorbă despre posibilitatea ca Hitler să fi trăit acolo după război crede că era întru totul posibil, iar în numeroase cazuri că era categoric adevărat.

Asemenea afirmații apar în conversație des și în mod involuntar. Eram, într-una dintre călătoriile de investigație, în orașul Córdoba, plănuind o incursiune la dărăpănatul Hotel Viena, pe malul Mar Chiquita, un lac sărat întins situat în interiorul țării. Am întrebat-o pe tânăra recepționeră de la hotelul nostru care este cel mai bun drum de acolo, al doilea oraș argentinian ca importanță, până la Mar Chiquita. Fără să știe de ce mergeam la Mar Chiquita, ne-a luat harta și i-a arătat, politicoasă, interpretului nostru cel mai bun drum pentru a ajunge acolo. După ce-am terminat cu harta, ne-a spus „O, trebuie să încercați peștele, există pește de mare în mijlocul Argentinei! Iar după aceea, dacă vă plictisiți, puteți să vizitați Hotelul Viena, unde obișnuiau să stea Hitler și soția sa după război".

De-a lungul călătoriilor noastre ne-au întâmpinat povești similare. Pe 20 aprilie 2007 eram la San Carlo de Bariloche, fumând în fața cazinoului din oraș. Un bărbat în vârstă de 70 și ceva de ani s-a apropiat de noi și a cerut un foc, iar apoi, cumva deplasat, a întrebat dacă suntem sud-africani. Spunându-i că Gerrard este galez, iar Simon englez, l-am întrebat de unde este. „Chile", a răspuns el, explicându-ne că are o fermă piscicolă acolo. I-am oferit o țigară și am remarcat că Bariloche are un aer foarte german – erau mulți vorbitori de germană peste tot, mare parte din mâncare, arhitectură și cultură erau germanice, iar multe dintre numelor străzilor erau în germană. El ne-a răspuns că locul era plin de naziști, în special în acea seară, aniversarea zilei de naștere a Führerului. Ar trebui să știe cel mai bine, a spus el. Tatăl său a fost gauleiterul (lider regional al Partidului Nazist) landului Hamburg, în Germania, iar atunci când Hitler venea în vizită în Hamburg stătea întotdeauna la ei acasă. Apoi, cu un auf Wiedersehen vesel, a dispărut în noapte. Am avut zeci de întâlniri similare în cele mai îndepărtate colțuri ale Patagoniei, dar asta este altă poveste.

Nu există nici o dovadă că Adolf Hitler și „soția" sa Eva Braun s-au sinucis în buncăr și, cu toate acestea, restul lumii a crezut întotdeauna acest lucru. Nu toată lumea pare însă să fi acceptat asta: Biroul Federal de Investigații, sub conducerea directorului J. Edgar Hoover, păstra dosare cu rapoarte despre fiecare apariție a lui Hitler în anii ’60; cele relevante pentru Argentina vor fi descoperite în această carte. Totuși, multe dintre dosarele FBI despre Hitler și Eva Braun după război nu au fost declasificate, iar același lucru este valabil și pentru cele ale serviciilor de securitate britanice. Ar trebui amintit faptul că șiretlicul lui Bormann a păcălit pe aproape toată lumea și că Hitler a trăit, după aceea, printre naziști și colaboratori, mulți dintre ei căutați pentru crime de război. Guvernul lui Juan Domingo Perón și familia Perón au beneficiat masiv de pe urma afluxului de bani furați, dar și a unor experți și oameni de știință germani. Argentina este o țară uriașă, cam cât teritoriul Statelor Unite de la est de fluviul Mississippi, iar în 1945 avea mai puțin de 20 de milioane de locuitori. Astăzi sunt doar 42 de milioane, ceva mai mult decât populația statului California, din care aproximativ trei milioane de origine germană. Naziștilor le era ușor să-și piardă urma în locuri în care a fi german era întru totul normal.

De ce nici unul dintre serviciile secrete din lume sau guvernul israelian nu au continuat să îl caute pe Hitler? Răspunsul cel mai simplu este „De ce să ne deranjăm? Este mort". Spre rușinea lor, puterile aliate au folosit numeroși criminali de război naziști⁶ pentru presupusele lor cunoștințe despre Armata Roșie și potențialul sovietic în cadrul Războiului Rece, apărut spre sfârșitul anilor ’40. Indivizi precum Klaus Barbie, Măcelarul din Lyon, au fost angajați de către agențiile de informații occidentale în anii de după război, o informație jenantă, care nu a fost făcută publică decenii de-a rândul. Cei mai mulți s-au dovedit a avea o valoare nesemnificativă în confruntarea cu Uniunea Sovietică din timpul Războiului Rece. La fel de îngrijorător este faptul că multor naziști li s-a permis să înceapă o nouă viață în America de Nord și de Sud, dar și în Australia, în cadrul unor programe de emigrare patronate de guverne, în schimbul serviciilor acestora.

În cazul Israelului, tânărul stat era înconjurat de inamici, iar prioritatea sa absolută era pur și simplu supraviețuirea ca națiune. Ca un indiciu, istoria cea mai completă a redutabilelor servicii de informații israeliene are 634 de pagini, dar numai trei dintre ele sunt despre vânătoarea de naziști⁷ în America de Sud. Capturarea de către Mossad, într-un final, a lui Adolf Eichmann a avut loc numai în urma solicitărilor repetate ale unui supraviețuitor al lagărelor de concentrare, Lothar Hermann⁸, din Argentina, a cărui fiică se întâlnea cu unul dintre fiii lui Eichmann. Hermann a încercat timp de mai mulți ani să obțină implicarea ambelor guverne, german și israelian. Acum s-a dovedit⁹, în urma unei lungi bătălii judiciare în Germania, că serviciul de informații vest-german știa într-adevăr că Eichmann se afla în Argentina și-i cunoștea adresa și pseudonimul, Ricardo Klement, încă din 1952, cu opt ani înainte să fie capturat și dus în Israel, unde a fost judecat și spânzurat.

Germania de Vest din timpul cancelarului Konrad Adenauer avea motive întemeiate să păstreze tăcerea asupra subiectului. Șeful de cabinet al lui Adenauer, Hans Globke, nu doar că a ajutat la redactarea în 1935 a legilor antisemite de la Nürnberg, dar a colaborat cu Eichmann la Departamentul pentru Afaceri Evreiești. Orice dezvăluire a lui Eichmann în cursul procesului său, la Ierusalim, ar fi fost extrem de stânjenitoare pentru Germania de Vest, având în vedere faptul că numeroase alte posturi guvernamentale, atât la nivel federal, cât și la nivel local, erau deținute de către foști naziști care au fost achitați de complicitatea cu al Treilea Reich în urma unui program de „denazificare, la sfârșitul anilor ’40. Mulți dintre cei mai odioși criminali de război naziști au fost angajați în „Organizația Gehlen, finanțată de CIA și dominată de SS, condusă de fostul general nazist Reinhard Gehlen. Într-adevăr, în cadrul serviciilor de informații britanice, Organizația Gehlen era cunoscută și sub numele de „Băieții din Gestapo". O asemenea organizație nu era interesată să dezvăluie unde se aflau ceilalți naziști de frunte în lume. Pe linia frontului Războiului Rece, ceea ce știau vest-germanii știau și Statele Unite și Marea Britanie. Ce alte detalii se ascund în dosarele în continuare secrete ale Organizației Gehlen, predecesorul agenției vest-germane de informații externe, BND¹⁰? Probabil nu vom afla niciodată.

Dacă Eichmann ar fi putut să fie un motiv de stânjeneală considerabilă, ce ar fi reprezentat pentru Occident supraviețuirea lui Hitler, a lui Bormann și a lui Müller? Lumea era un loc periculos în timpul confruntării celor două superputeri nucleare aflate în total dezacord, iar Argentina nu se afla pe un loc important pe lista culegerii de informații a Uniunii Sovietice sau a Statelor Unite, ca să nu mai vorbim de Israel. De cealaltă parte a lumii, departe de „sfere de influență" importante, Hitler a putut să își trăiască viața ajutat, ascuns și adăpostit de prietenii fasciști ai lui Perón și de mii de naziști fanatici care au fugit în America de Sud după război.

Însă, probabil, comentariul cel mai relevant în vânătoarea noastră după Hitler și submarinele care l-au adus pe el și prada sa furată în Argentina îi aparține ministrului argentinian de justiție și pentru drepturile omului din perioada respectivă, Señor Aníbal Fernández. Înainte să ieșim din biroul său ministerial, în 2007, după un lung interviu, el ne-a strâns politicos mâinile și ne-a spus că, „în 1945, în Argentina, totul era posibil". Avea dreptate.

¹ The Office of Special Investigations: Striving for Accountability in the Aftermath of the Holocaust, Departamentul Justiției, Divizia Penală, 2006. Vezi http://documents.nytimes.com/ confidential-report-provides-new-evidence-of-notorious-nazi- cases?ref=us#p=l; vezi și http://www.archives.gov/iwg/declassified-records/rg-330-defense-secretary/. Vezi și Mark Aarons, Sanctuary: Nazi Fugitives in Australia (Melbourne: William Heinemann Australia, 1989), și Stephen Tyas, „British Intelligence and the Nazi Recruit", History Today 54, 2004, http://www.historytoday.com/stephen-tyas/british-intelligence-and-nazi-recruit.

² New York Times, „Demjanjuk Convicted for Role in Nazi Death Camp", 12 mai 2011, http://www.nytimes.com/2011/ 05/13/world/europe/13nazi.html?_r=l&scp=2&sq=Demjanjuk&st =cse.

³ James P. O’Donnell, The Bunker: The History of the Reich Chancellery Group (Boston: Houghton Mifflin, 1978).

⁴ Mareșalul Gheorghi Jukov, citat pe 6 iunie 1945 de United Press Berlin în Miami Daily News, „Hitler May Have Fled with Bride Before Fall of Berlin", 10 iunie 1945, http://news.google.com/newspapers?id=qE8yAAAAIBAJ&sjid= yecFAAAAIBAT&pg=2861,2346002&dq=hitler+fled+berlin+zhukov&hl=en.

⁵ Dwight D. Eisenhower, citat pe 12 octombrie 1945 de The Associated Press în Indian Express, „Is Hitler Alive?", 14 octombrie 1945, http://news.google.com/newspapers?id=orIAAAAI BAJ&sjid=SEwMAAAAIBAJ&pg=4222,1007385&dq =eisenhower+hitler+alive&hl=en.

⁶ New York Times, „Nazis Were Given Safe Haven in U.S., Report Says", 13 noiembrie 2010, http://www.nytimes.com/2010/ll/14/us/14nazis.html?scp=2&sq=nazis&st=cse. The Office of Special Investigations: Striving for Accountability in the Aftermath of the Holocaust, Departamentul Justiției, Divizia Penală, 2006, Raport: „Klaus Barbie: The Butcher of Lyon".

⁷ Ian Black and Benny Morris, Israel’s Secret Wars: A History of Israel’s Intelligence Services (New York: Grove Press, 1991).

⁸ http://www.holocaustresearchproject.org/trials/eichmanntrialcapture.html.

⁹ Daily Telegraph, „Germany and US «Knew Where Eichmann Was in 1952»", 9 ianuarie 2011, http://www.telegraph.co.uk/ news/worldnews/europe/germany/8248965/Germany- and-US-knew-where-Eichmann-was-in-1952.html.

¹⁰ Klaus Wiegrefe, „The Nazi Criminals Who Became German Spooks", Der Spiegel, 16 februarie 2011, www.spiegel.de/international/germany/0,1518,745640,00.html.

INTRODUCERE

Cine controlează trecutul controlează viitorul.

GEORGE ORWELL, 1984, 1949

Există o vorbă veche în activitatea poliției care se aplică celor mai multe infracțiuni – „Urmărește banii".

Atunci când Adolf Hitler s-a întors de pe Frontul de Vest¹¹ la München, după zece zile de la Armistițiul din 11 noiembrie 1918, avea în cont suma totală de 15 mărci și 30 de pfenigi, echivalentul a mai puțin de doi dolari. În pofida imaginii de personaj public auster și servitor dezinteresat al Germaniei, Hitler avea să devină, până în 1945, cel mai bogat om din Europa. Averea sa era bazată pe jaf și extorcare. Încă de la început, Hitler a atras contribuții financiare de la naționaliști și industriași germani interesați să contracareze amenințarea comunismului în slaba și decadenta Republică de la Weimar, după Primul Război Mondial. Odată ce Hitler a devenit cancelar în 1933, Germania a lansat un program masiv de reînarmare pentru refacerea forțelor armate germane, interzise prin umilitorul Tratat de la Versailles din 1919, la încheierea Primului Război Mondial. Germania s-a transformat curând într-o perspectivă atrăgătoare pentru capitaliștii din America și Marea Britanie doritori să obțină profituri și să creeze o Germanie puternică pe post de zid de apărare în Europa Centrală împotriva amenințării reprezentate de Uniunea Sovietică devenită comunistă.

De mai mulți ani, cel mai apropiat și mai loial acolit al lui Hitler era șeful Cancelariei partidului și conducătorul Reichului, Reichsleiterul Martin Bormann. Dată fiind lipsa totală de interes a lui Hitler față de problemele administrative, Bormann a preluat în curând conducerea agendei zilnice a lui Hitler și a afacerilor sale personale. Om de afaceri abil și birocrat, Bormann a conceput rapid numeroase programe vizând să sporească atât veniturile Partidului Nazist, cât și pe cele personale ale lui Adolf Hitler. Cu mult timp înainte ca jucătorii de fotbal și de baschet de astăzi să-și dea seama de valoarea drepturilor lor de imagine, Bormann a încasat o taxă de pe urma fiecărei utilizări a înfățișării Führerului, de la postere și până la timbre poștale – Hitler a obținut personal câțiva pfenigi pentru fiecare timbru emis în timpul celui de-al Treilea Reich. Similar, Hitler a primit o primă pentru fiecare tonă de oțel și fiecare baril de petrol produse de către industriașii recunoscători, care strângeau averi din reînarmarea Germaniei. Atât Wall Street, cât și City (cartierul financiar din Londra) erau nerăbdătoare să investească în economia germană care renăștea, în pofida exceselor regimului nazist, iar această complicitate a continuat inclusiv după declararea războiului, în septembrie 1939.

Mașina de război nazistă a ras totul în calea sa, în zilele victorioase ale campaniilor războiului-fulger (blitzkrieg) din perioada 1939–1941, care s-au întins de la Oceanul Atlantic la porțile Moscovei. Majoritatea națiunilor din Europa au fost zdrobite sub cizma de luptă nazistă și șenilele atotputernicelor panzere. Odată ocupate, aceste țări au fost jefuite fără milă de bogăția și patrimoniul lor cultural, pentru a umple seifurile Germaniei naziste și a satisface lăcomia liderilor ei corupți. Între ei, Adolf Hitler și feldmareșalul Hermann Göring și-au însușit cele mai vaste și valoroase colecții de artă deținute vreodată de cineva în istorie. Totodată, trezoreriile naționale ale țărilor ocupate au fost jefuite de lingourile și monedele de aur ca plată a materiilor prime necesare pentru susținerea efortului german de război. Mai întâi de toate, Partidul Nazist era o organizație criminală, iar ierarhia sa și-a însușit o mare parte din aceste bogății pentru propriile scopuri dubioase, ca să nu mai vorbim despre aurul și banii luați de la victimele Holocaustului, înainte ca acestea să fie masacrate în camerele de gazare din lagărele morții. Prin țările neutre Elveția, Suedia și Spania au trecut mari cantități de aur și pietre prețioase, iar în conturile secrete în bănci elvețiene au fost depuse averi individuale considerabile. Există un vechi proverb german care spune că „banii nu aduc fericirea dacă nu-i ții într-un cont elvețian"¹².

În 1943, Martin Bormann și-a dat seama că războiul era pierdut, iar Partidul Nazist sortit dispariției. El a instituit Aktion Adlerflug (Operațiunea Zborul Vulturului) pentru a scoate pe furiș lingouri de aur, pietre prețioase și alte valori din Germania, în „paradisuri" sigure din întreaga lume, în special din America de Sud. Sumele de bani au fost uluitoare. Nu avea să se repete ceea ce s-a întâmplat după Tratatul de la Versailles, când Germania a fost jefuită de toate posesiunile și bogăția sa. În același timp, Bormann a conceput Aktion Feuerland (Operațiunea Țara de Foc), pentru a asigura un refugiu sigur liderilor naziști. Vizuina aleasă se afla în străfundul Patagoniei, în Argentina. Prețul era mare, dar aurul nazist reprezenta o motivație puternică. Rezervele de aur argentiniene au crescut de la 346 de tone în 1940 la 1 173 de tone în 1943, în valoare de aproximativ 1,4 miliarde de dolari. Cele ale Braziliei au trecut de la 50 de tone la 346 de tone în aceeași perioadă, reprezentând o creștere de 350 de milioane de dolari. Cu titlu de comparație, prețul aurului în 1945 era de 37 de dolari uncia, iar acum, în momentul scrierii acestor rânduri, este de 1 360 de dolari uncia. Similar, puterea de cumpărare a dolarului în 1945 era de aproximativ 12 ori mai mare decât în prezent, astfel încât toate sumele citate în această carte trebuie să fie înmulțite de cel puțin zece ori pentru a înțelege valoarea lor reală.

În 1944, Aliații occidentali erau pregătiți de invadarea Europei de Nord-Vest în cadrul celei mai mari operațiuni militare cu amfibii din istorie, pe coasta Normandiei, în Franța. Aliații erau foarte conștienți de superioritatea tehnologiei militare germane, de la tancul greu de tip Tiger I și până la avionul de vânătoare de tip Messerschmitt 262, fără a uita prima rachetă balistică din lume, „Arma Răzbunării" V-2. De asemenea, Aliații se temeau foarte tare că germanii ar fi putut să realizeze prima bombă atomică. Au început să apară dovezi atât ale exterminării evreilor și altor minorități, cât și ale jafului resurselor Europei și al unor opere de artă celebre. Ca atare, Aliații au creat o multitudine de unități de elită în cadrul Forțelor Speciale, cu scopul de a aborda fiecare dintre aceste probleme. Echipe de soldați și de experți, ca de exemplu Unitatea de Avansare 30, Oamenii Monumentelor, TICOM și Misiunea Alsos se aflau în avangarda fiecărei armate aliate, cu scopul de a descoperi tehnologia militară, prada și comorile ascunse. Activitatea lor era atât de secretă, încât faptele lor extraordinare pot fi dezvăluite abia acum, după ce au fost tăinuite timp de mulți ani în documente clasificate. Aceste unități de elită au fost cruciale în înfrângerea Germaniei, iar ulterior, odată cu apariția Războiului Rece, rolul lor a fost integrat în lupta împotriva comunismului. Anchetele lor cu privire la arme și proiecte de cercetare naziste s-au dovedit inestimabile în cursa spațială postbelică și în dezvoltarea unor rachete balistice intercontinentale, submarine avansate și agenți biologici de război.

Pe măsură ce se întrezărea înfrângerea, membri din ierarhia nazistă ca Reichsfürerul SS Heinrich Himmler au încercat cu disperare să obțină o pace separată cu Aliații occidentali, care prevedea ca puterile democratice să își unească forțele cu Germania, cu scopul de a lupta împotriva comunismului, în timp ce Armata Roșie devasta Europa de Est. Cele mai multe dintre aceste tatonări de pace au fost purtate prin intermediul unor țări neutre cu agenți