CĂLDURA CUIBULUI PĂRINTESC. Educă-ți copilul cu blândețe și ajută-l să devină independent

Căldura cuibului părintesc

Toți părinții vor să aibă copii fericiți, care să devină cândva adulți apți pentru viață. Vor să le dea copiilor lor o patrie interioară, care să îi susțină o viață întreagă – căldura unui cuib care dă aripi. Dar, deși cei mai mulți părinți au o imagine clară a țelului, calea către acesta pare uneori incertă, sinuoasă și plină de obstacole.

Ce putem face pentru a nu fi scoși din fire de sarcinile noastre de educatori? Cum ne putem iubi copilul chiar dacă se comportă altfel sau dacă este altfel decât ne dorim noi? Putem iubi oare prea mult un copil? Cum punem limite? Când trebuie să le dăm frâu liber? Ce îi transformă pe copiii noștri în adulți capabili să se implice într-o relație? Care sunt cele mai grave greșeli în relația părinte–copil? Și cum le evit? Cum reușesc să-mi fac copilul fericit? Cum pot îndrepta greșelile comise? Cum pot eu, ca mamă sau tată, să fiu mai stăpân pe mine?

La prima vedere, s-ar putea crede că toate aceste întrebări cer răspunsuri foarte diferite. În realitate, însă, lucrurile sunt mai simple, deoarece găsim toate răspunsurile la aceste întrebări și soluții pentru aceste probleme dacă luăm în considerare cele trei nevoi psihologice existențiale fundamentale ale omului. 

Trei nevoi psihologice fundamentale

1. Nevoia noastră de atașament. Pentru a putea supraviețui avem nevoie de relații interumane, de conectarea la alți oameni și la comunitate. Acest lucru este valabil atât pentru copii, cât și pentru adulți. Aptitudinea pe care trebuie să o dezvoltăm pentru o conectare reușită este adaptabilitatea.

2. Nevoia noastră de autonomie. Pe lângă adaptabilitate, avem nevoie și de capacitatea de a fi autonomi, pentru a putea trăi independent și a merge pe propriul nostru drum. Pentru a reuși, avem nevoie mai ales de capacitatea de delimitare.

3. Nevoia noastră de valoare proprie. Fiecare om are o nevoie profundă de a se simți valoros și acceptat. Un sentiment bun al valorii proprii ne dă forță și siguranță interioară. Sentimentul valorii proprii se reflectă pe termen lung în capacitatea noastră de a fi mulțumiți în viață.

Atașamentul, autonomia și valoarea proprie sunt, ca să spunem așa, „cărămizile psihicului nostru. Așa cum fiecare casă are o fundație, pereți și un acoperiș, psihicul uman are aceste trei nevoi de bază. Dar toată această construcție nu este statică, ci mai degrabă un proces. Iar cele trei nevoi fundamentale se află într-o interdependență permanentă: toată viața noastră încercăm să ne cultivăm relațiile interumane (atașamentul) și, în același timp, să ne impunem propriile interese și dorințe (autonomia). Dacă reușim și una, și alta, acest lucru are un efect pozitiv asupra valorii proprii. Astfel, nevoile psihologice fundamentale au un efect amplu asupra personalității noastre, asupra relațiilor și, nu în ultimul rând, asupra tuturor evenimentelor din lumea înconjurătoare. Evenimente din lumea înconjurătoare – nu, nu este o exagerare. Căci oamenii care reușesc să realizeze un echilibru între relație și autonomie nu trebuie, spre exemplu, să-i devalorizeze sau să-i marginalizeze pe alții pentru a se simți mai bine. Coexistența unor astfel de personalități „mature se configurează automat pe principiul amabilității și libertății.

În baza acestei cunoașteri, ne putem înțelege mai bine pe noi înșine și, în același timp, putem construi pe piloni solizi relația cu copiii noștri. Când înțelegem și aplicăm cele trei principii psihologice fundamentale, înțelegem ce definește o relație sănătoasă părinte–copil și, prin aceasta, o bună educație. Iar atunci putem lăsa în urmă multe îndoieli, putem găsi răspunsul la multe întrebări legate de educația „corectă" și le putem da copiilor tot ceea ce le trebuie în viață: căldura cuibului care dă aripi. Educația desfășurată pe fundalul acestor trei principii va fi, în multe privințe, mai ușoară. Pentru că în toate domeniile vieții există structuri aparent complexe care pot fi reduse finalmente la nevoia de atașament, de autonomie și de competență. Dacă cunoaștem și înțelegem aceste elemente, putem căpăta o nouă perspectivă asupra lucrurilor, care este, pe de o parte, mai profundă, iar pe de altă parte, simplificată.

Cine suntem noi

Însă, înainte de a merge mai departe, noi, autoarele, am dori să ne prezentăm. Suntem Stefanie Stahl și Julia Tomuschat și ne-am cunoscut acum treizeci de ani lângă automatul de cafea din fața unei săli de curs a Universității Trier. De atunci suntem prietene. Am absolvit împreună psihologia și apoi am păstrat mereu legătura, chiar dacă destinul ne-a aruncat în regiuni diferite ale Germaniei. De aproximativ opt ani îi ajutăm pe participanții la workshopurile noastre și pe clienții noștri să-și dezvolte capacitatea de a avea relații interpersonale. Ca experte în relații, vrem să împărtășim, în sfârșit, experiența și cunoștințele noastre asupra problemelor de educație și parenting. Și asta nu doar pentru că acum Julia are doi copii adolescenți, ci mai ales pentru că mamele și tații ne-au rugat mereu să facem asta.

Și încă ceva: o prietenă comună a spus odată: „Cărți în care sunt tutuită nu citesc. Ea consideră că între autor și cititor ar trebui păstrată o oarecare distanță. Noi suntem însă de altă părere. Dorim să construim o punte către cititorii noștri. În plus, am constatat că oricum majoritatea părinților se tutuiesc, indiferent dacă se întâlnesc la terenul de joacă sau la ședința cu părinții. Se impune, se pare, forma naturală de adresare, pe care dorim să o adoptăm și noi, de aceea în paginile care urmează ne vom adresa cititorului cu „tu.

Prin această carte dorim să lansăm o invitație. Te invităm să te distanțezi puțin de rolul tău de părinte și să reflectezi complet relaxat, poate cu un cappuccino în față, asupra uneia dintre cele mai importante relații ale tale: relația cu copilul sau copiii tăi. O relație care cu siguranță îți aduce și ție cea mai mare fericire, cea mai profundă grijă și, uneori, te solicită până la extrem. Nu citești, așadar, un ghid pentru educație, ci un ghid pentru relații, mai precis un ghid pentru relația părinți–copii. Deoarece nu avem de-a face cu un ghid tipic, nici nu te vom împovăra cu sfaturi. Noi suntem de părere că oricum mamele și tații din ziua de azi realizează lucruri extraordinare. Nu este nici în folosul copiilor, nici în al părinților dacă se mărește mereu presiunea pe „așa-e-corect", inducându-le astfel celor din urmă mustrări de conștiință. Părinți perfecți nu există, cum nu există nici copii perfecți. „Să educăm fără a educa" înseamnă, înainte de toate, să reflectăm la relația cu copiii noștri și cu noi înșine, iar acest lucru este mai simplu decât crezi, extrem de interesant și o plăcere în sine. Îți putem promite că vei trăi multe momente de „aha" în această carte, fără să vezi vreodată vreun arătător ridicat în semn de mustrare. Asta deoarece într-o relație bună părinte–copil nu este atât vorba despre A FACE, cât despre A FI MAI CONȘTIENT. Astfel putem identifica mai precis nevoile reale ale fiicelor și fiilor noștri. Și atunci este adesea foarte ușor să le dăm întocmai aceste lucruri.

Dacă ar fi atât de simplu...

Toți părinții își doresc, firește, să-și iubească încă din prima zi copilul, din toată inima, urmând ca toate celelalte să vină apoi oarecum de la sine. Își doresc ca el să devină un adult fericit și apt de relații. Într-adevăr, capacitatea părinților de a-și accepta și iubi copilul așa cum este el constituie o premisă fundamentală pentru ca acesta să-și dezvolte propria personalitate, să devină puternic în interior și mulțumit. Teoretic, „ne iubim copiii" este foarte simplu; însă în practică, din păcate, aceasta este uneori o mare provocare. Fără să vrem, ca educatori, adesea nu ne urmăm propriile idei, ci dăm mai departe, ca și cum am fi ghidați de o forță străină, experiența acumulată în copilărie.

Iată un exemplu lămuritor: Susanne stă cu fiica ei Marie, în vârstă de opt ani, la masa din bucătărie și învață cu ea tabla înmulțirii. Pe fundal, mama este neliniștită fiindcă mai are de dat un telefon important de serviciu. Iar când Marie, pentru a cincea oară consecutiv, nu știe că șapte ori opt fac cincizeci și șase, Susanne, nervoasă, îi spune copilului: „Ești proastă ca noaptea". Nici nu și-a terminat bine propoziția că înțepenește de spaimă. Tocmai rostise vorbele cu care tatăl ei o rănea iar și iar.

Cum e posibil să spunem, ca și când am fi setați pe pilot automat, exact aceleași propoziții pe care le-au rostit cândva tata sau mama? Ceea ce se manifestă aici sunt „fenomene de transfer transgenerațional sau, în limbajul de zi cu zi: suntem prinși într-un film vechi. Imităm comportamentul părinților noștri. Ei au fost modelul nostru pentru parenting, iar acest lucru ne-a marcat atât de profund, încât, deși ne-am propus ferm să nu devenim niciodată ca ei, facem, sub o altă formă, exact același lucru pe care îl făceau ei. De multe ori, chiar ne-am format un contra-ideal și suntem extrem de atenți să facem totul cum trebuie. Însă, mai ales în situații stresante, capcana tiparelor se închide și ne tratăm copiii tocmai cum nu am fi vrut să o facem niciodată. Ne torpilăm idealul educațional și țipăm la copii, spre exemplu, deși nu voiam sub nicio formă să facem asta. Avem sentimentul că voința noastră de a acționa altfel nu este suficientă. Iar acest sentiment nu ne înșală. Un model bun pentru înțelegerea limitelor voinței noastre este „călărețul de elefanți. Într-adevăr, călărețul, voința noastră, stă așezat sus și are frâiele în mână. Dar, dacă elefantul de cinci mii de kilograme nu vrea, călărețul nu are nicio șansă să se impună. Elefantul simbolizează procesele noastre emoționale și parțial inconștiente, care, la rândul lor, sunt influențate puternic de experiențele prin care am trecut în copilărie.

Învățarea în structură duală

Experiențele legate de părinții noștri sunt marcate de un fel de trăire duală. Cunoaștem, ca să spunem așa, simultan cele două fețe ale unei medalii: pe de o parte, suntem „victime sau, într-o exprimare mai neutră, „receptori ai strădaniilor educaționale ale părinților noștri. Pe de altă parte, învățăm și cum e să fii „făptaș, respectiv „cel care exercită educația, deoarece părinții sunt automat modelul nostru atunci când avem noi înșine copii. Simțim, spre exemplu, când suntem copii, cât e de rău să fii certat de părinți, atunci când ne fac cu ou și cu oțet. Cu toate acestea, deprindem în această situație, din mers, după modelul părinților noștri, „arta de a insulta. Ambele sunt salvate în memoria noastră. Inconștient, învățăm așadar într-o structură duală. Copii fiind, suntem receptorii mesajului educațional al părinților noștri și, în același timp, învățăm de la ei cum trebuie îndeplinit rolul de părinte. În copilărie nu ne putem apăra de acest dublu mesaj. Părinții noștri sunt cosmosul nostru, prima noastră influență și marea noastră iubire. Chiar și atunci când luăm decizia conștientă: „NU voi face NICIODATĂ ca părinții mei, de multe ori reușim asta doar pentru un anumit timp. Sub presiune sau în situații deosebit de stresante, recădem mereu în tiparele învățate. Pentru că, oricâtă rezistență am opune, această dublă impregnare este ancorată în noi și iese mereu la suprafață. Dar, conduși de hotărârea fermă de a nu proceda niciodată ca părinții noștri, putem cădea în extrema opusă, „să facem prea mult bine". Dacă, de exemplu, în copilărie ne-am simțit neglijați acasă, avem tendința să fim hiperprotectori cu copiii noștri.

Copilăria nici nu trebuie să fi fost urâtă: cei mai mulți oameni au trăit și multe lucruri frumoase cu părinții lor, pe care vor să le transmită copiilor. Dar fiecare are de dus și un pachet mai mic sau mai mare de tipare negative din copilărie. Pentru că nu există părinți perfecți. Iar dacă ar fi perfecți poate că nici atunci nu ar fi tocmai grozav. Cine ar vrea să aibă părinți perfecți?

Fiecare dintre noi prezintă și tipare din copilărie care nu sunt tocmai favorabile. Și, cu cât suntem mai conștienți de aceste tipare problematice, cu atât mai puțin ne paște primejdia de a le transfera asupra copiilor noștri. Vedem mereu acest lucru la clienții noștri care au curajul de a se confrunta cu propriile lor istorii, pentru a le netezi astfel copiilor calea spre experiențe mai bune. În plus, copilul tău este altfel decât tine. Poate are nevoie de cu totul altceva decât ceea ce a fost important pentru tine în copilăria ta. Poate îi trebuie mai multă grijă, poate mai multă libertate, poate mai multe limite. Capacitatea de a vedea acest lucru, de a-ți accepta copilul cu personalitatea lui și de a ține cont de aceasta o capeți numai dacă recunoști pilotul automat și tiparele din familia ta de origine și le întrerupi.

FUNDAMENTELE VIEȚII: ATAȘAMENTUL ȘI AUTONOMIA

Fie că vrei, fie că nu vrei, fie că așa ai ales, fie că nu, fie că ai încredere în puterile tale, fie că nu – în ziua conceperii copilului tău, cel târziu în ziua nașterii sale, ai intrat într-o relație. De îndată ce bebelușul a venit pe lume, ai căpătat responsabilitatea educării unui mic pui de om. Ca mamă sau tată, nu trebuie să obții un permis de educator. Nimeni nu verifică dacă suntem apți pentru sarcina de a crește copii. O facem pur și simplu, fiecare cum poate, și de multe ori o facem chiar bine.

Dar tocmai acest mod de operare intuitiv deschide larg ușa programelor și modelelor noastre comportamentale inconștiente. Nu se poate supraevalua forța cu care experiențele noastre de viață ne influențează perspectiva asupra realității și, astfel, și asupra copiilor noștri. Spre exemplu, experiențele timpurii din relația cu părinții acționează ca un model pentru toate celelalte relații din viața noastră. Cu toate fațetele lor, bune și mai puțin bune. De cele mai multe ori, acest lucru se întâmplă cu totul inconștient. Dacă, spre exemplu, în copilărie am învățat să fim mereu prudenți, pentru că altfel ni s-ar putea întâmpla ceva, este foarte probabil să le transferăm copiilor noștri această frică latentă de viață. Cu cât recunoaștem mai precis ceea ce ne-a marcat, cu atât mai ușor putem decide liber, ca adulți, ce ni se pare corect, respectiv greșit. Atunci nu mai suntem, ca să spunem așa, sclavii atitudinilor și modelelor noastre comportamentale învățate inconștient, ci putem face alegeri libere.

Pentru a putea educa într-un mod mai autodeterminat, mai concentrat și mai relaxat, să aruncăm o privire mai atentă asupra pilonilor de susținere ai competenței noastre relaționale. Cele mai importante două nevoi fundamentale ale vieții noastre sunt:

 nevoia de apartenență/atașament, pe de o parte;

 nevoia de autonomie/independență, pe de altă parte.

Cât de bine ne putem satisface aceste nevoi depinde, la începutul vieții noastre, mai ales de persoanele de referință cele mai apropiate – în majoritatea cazurilor este vorba despre părinți.

Felul în care ne tratează părinții noștri lasă urme adânci în creierul nostru. Noi, oamenii, venim pe lume cu un creier neterminat. În primii șase ani ai vieții, acesta se dezvoltă enorm. Iar această dezvoltare are loc în interacțiune strânsă cu mediul nostru. Tot ceea ce învățăm în această perioadă ne lasă urme adânci în creier. Celulele noastre nervoase se conectează și formează artere uriașe de transmitere a datelor, se întipăresc modele comportamentale, emoționale și de gândire fundamentale. Primele experiențe trăite în relația cu părinții ne programează creierul în ceea ce privește relațiile. De aceea primii ani de viață ne marchează atât de profund întreaga existență. Astfel dobândim în primii doi ani de viață așa-numita încredere primară. Oamenii cu încredere primară pot avea încredere atât în ei înșiși, cât și în alți oameni. Au învățat, în relația cu primele lor persoane de referință, că autonomia și atașamentul pot coexista fără probleme. Această certitudine este bine ancorată în creierul lor și le dă un sentiment de securitate interioară și încredere în sine.

În primii doi ani de viață, relația cu părinții noștri este foarte corporală. Ni se schimbă scutecul, suntem purtați în brațe, ni se face baie, suntem îmbrăcați, hrăniți și alintați. Percepem, așadar, cu și prin tot corpul dacă suntem acceptați și iubiți. Din acest motiv încrederea primară nu se memorează doar în creier, ci și ca o senzație corporală profundă, ca un sentiment care ar putea fi descris astfel: „Sunt OK! Sunt binevenit!"

La începutul dezvoltării noastre, atașamentul se află în prim-plan. În trupul mamei suntem conectați complet și dispunem de zero autonomie. Apoi, când venim pe lume, ne desprindem de trupul mamei, suntem deconectați. Dacă în această lume nouă nu găsim o persoană care să se îndure de noi și de care să ne atașăm, murim.

Însă nu venim pe lume doar cu o dorință înnăscută de atașament, ci și cu o poftă înnăscută de explorare. Vrem să devenim oameni independenți. Copiii mici sunt extraordinar de mândri când reușesc să facă ceva fără ajutorul mamei sau al tatălui. Exclamația „Singur!" face parte din vocabularul timpuriu al multor copii.

Întreaga noastră evoluție are, așadar, scopul de a dobândi tot mai multe abilități pentru a ne putea atașa, pe de o parte, de a deveni tot mai independenți și mai autonomi, pe de altă parte. Astfel, sugarul este la început complet dependent de îngrijirea pe care o primește, iar singura acțiune autonomă pe care o poate desfășura este plânsul. Ne putem imagina ce experiență profundă de neputință și dramatică părăsire trăiește un sugar al cărui plâns nu stârnește decât rareori reacție sau trezește numai furie.

În evoluția sa ulterioară, copilul mic dobândește tot mai multă autonomie: învață să meargă de-a bușilea, să alerge, să vorbească, edificiul capacităților sale crește, astfel că, dacă totul merge bine, tânărul adult se va descurca fără ajutorul părinților. În aceeași măsură se dezvoltă și capacitatea sa de conectare: la început sugarul are o relație simbiotică cu părinții, în special cu mama. Apoi pătrund în câmpul vizual frații și rudele. La grădiniță și la școală cadrul relațional se lărgește tot mai mult, iar copilul învață treptat să configureze diferite tipuri de relații. La pubertate apar apoi, de cele mai multe ori, primele experiențe amoroase.

Conectarea și autonomia sunt strâns împletite și reprezintă cele două fețe ale unei medalii. Dacă, spre exemplu, un copil este neglijat și din această cauză nu dezvoltă un atașament securizant cu părinții săi, atunci va fi afectat și în dezvoltarea sa autonomă. Poate deveni excesiv de dependent, pentru că își simte conectarea mereu în pericol. Unii copii care nu au avut