Pe patul morții: Istoria raialei Giurgiu

Pe patul morții

Istoria raialei Giurgiu

Remus Moise

Publicat de MultiMedia Publishing

Copyright © 2022 Remus Moise

Publicat de MultiMedia Publishing, www.telework.ro/ro/editura 

ISBN: 978-606-033-732-4

© 2022 Remus Moise. Toate drepturile rezervate

Fratelui meu Gigi Anghel Moise, care, timp de optsprezece ani, cât a lucrat în Spania, s-a gândit la Giurgiu ca la un paradis pierdut

Argument:

„... eseul este știință fără dovezi explicite. Pentru scriitor este o chestiune de onoare intelectuală să nu scrie nimic ce-ar trebui dovedit fără să aibă mai înainte dovada. Dar îi este îngăduit să șteargă din opera sa orice aparență apodictică, lăsând dovezile în eclipsă, abia schițate, în așa fel, încât cel ce are nevoie de ele să le poată afla, iar pe de altă parte să nu stânjenească iradierea căldurii intime cu care aceste gânduri au fost concepute. Până și cărțile de natură exclusiv științifică încep să fie scrise într-un stil cât mai puțin didactic și „de umplutură"; sunt suprimate pe cât posibil notele de subsol, și întregul mecanism rigid al demonstrației este dizolvat într-o elocuțiune mai organică, mai caldă și mai personală".

- Jose Ortega y Gasset

1. Raiaua

În viziunea cronicarilor turci, momentul în care sultanul Mehmed I Celebi, zis Kirisci, sau Călăul, fiul lui Baiazid, a atacat Țara Românească, încercând să-i redea Imperiului Otoman strălucirea de altădată, eclipsată, temporar, de „interregnum, l-a reprezentat anul turcesc 819, echivalent al perioadei europene 1 martie 1416 – 17 februarie 1417, când, potrivit lui Saadeddin Mehmed Hodja Efendi, armata mahomedană, pornind din Anatolia, unde, „în marele oraș Adrianopol, sultanul fusese „onorat cu ceremonialul împărătesc, a trecut Dunărea și a luat cu asalt Principatul Român.

Evenimentul, de altfel, se află consemnat și în opera altor scriitori otomani, care toți, străduindu-se a fi cât mai exacți, au surprins dramatica lui măreție, observând, precum Solakzade Mehmed Hemdemi, că „spahiii cei purtători de victorie au trecut din porunca sultanului în Țara Românească, sau, precum Kara-Celebi-Zade Abdul-Aziz Efendi, că „prea luminatul sultan, fiind neliniștit din pricina știrii despre răscoala pusă la cale de voievodul Țării Românești, și-a îndreptat steagurile în partea aceea, sau, precum Așîk-pașa Zade, că, înainte de a iniția incursiunea, „Karamanoglu de asemenea i-a trimis oști și Isfendiar i-a trimis pe fiul său numit Kasîm, ori, în sfârșit, precum Idris Bitlisi, că „Plecând la Dunăre cu spahii luptători pentru credință, chiar atunci au fost emise porunci, de care asculta toată lumea, către principii (muluk) și stăpânii (hukkiam) țărilor islamice ca să vină la această expediție sfântă. De asemenea și lui Isfendiar bei, principele de Kastamonu, i s-a trimis o scrisoare împărătească, cu un rol anume, ca să ia parte el însuși la această expediție sfântă, împreună cu oștirea sa. (...). „Sus numitul principe (...) a trimis în slujba (mulazemet) sultanului, pentru a se supune firmanului împărătesc, pe fiul său Kasîm-bei, cu oastea bine pregătită".

Dar nici unul nu a descris înspăimântătoarele clipe în care armia otomană a descins pe pământ românesc, precum a făcut-o Mustafa Gelalzade, zis și Kodja Nișangi, care, deși a înfățișat pregătirile pentru o altă bătălie, desfășurată în anul 1529, tot la nord de Dunăre, a cuprins, în relatarea sa, întreaga semnificație a unui asemenea act: „În urma poruncii împărătești, oastea a trecut Dunărea spre miazănoapte cu meterhaneaua. În frunte erau akîngiii și apoi, rând pe rând, urmau comandanții, gaziii din Semendria și Rumelia. Trecerea oștii pe celălalt țărm s-a făcut în răstimp de 30 de ore. Cei din urmă au trecut Dunărea (Tuna) padișahul și căpeteniile militare ale suitei împărătești. După ce oastea a trecut pe celălalt mal, comandanții au așezat cetele lor la dreapta și la stânga podului, spre a da salutul. La dreapta podului, adică la răsărit, a fost așezată cavaleria, lefegiii de dreapta și străinii (guraba, sau oaste provenind din alte popoare islamice, arabi, iranieni etc.), iar la apus, adică la stânga, silahdarii și lefegiii de stânga, bulucurile de spahii, care alcătuiau, toate împreună, două ziduri de cetate. Toți acești ostași erau îmbrăcați în zale din cap până în picioare.

În cele din urmă, vizirii s-au întrunit la divan, iar la dreapta și la stânga acestora au stat ceilalți dregători ai oștii, având cușme de aur, săbii și hangere aurite, iar o parte căciuli cu fire de argint. La spatele vizirilor au fost așezați ostașii anatolieni care formau un fel de zid. Printre ei, în diferite locuri, au fost puși sangeacbei cu veșminte strălucind de curățenie. Lăncile și halebardele fiind ținute drept în sus, păreau o pădure de trestii. La dreapta și la stânga vizirului Mehmed-pașa, care fusese numit comandantul oștilor din Anatolia, se găseau căpeteniile sangeacurilor, având în mână steaguri și tuiuri. Dincolo de oștile amintite mai sus se aflau akîngiii.

În fruntea acestor oști de akîngii se găsea (Mihaloglu Hîzîr-bei). (...). La spatele akîngiilor s-a înșirat multă gloată, purtând felurite și curioase lucruri: căciuli de blană de lup, scuturi de lemn, pene de vulturi, piei de urs și de tigru, mătănii și kerbele, lanțuri și buzdugane cu lanțuri. În partea stângă, spre apus, se afla oastea din Rumelia cu uneltele ei de război și cu îmbrăcămintea de zale. Aceasta, grupându-se pe unități, și-a ocupat pozițiile. Husrev-pașa se găsea în fruntea unei părți a oștii rumeliote. La dreapta și la stânga lui se aflau așezați, ca și în oastea Anatoliei, sangeacbeii din Rumelia, cu steaguri și tuiuri (...). Îndată ce s-a terminat așezarea oștirii pentru salut și prezentarea salutului, padișahul a sosit de pe cealaltă parte a Dunării. El a venit avându-i înaintea lui pe solaci (ostași pedeștri din garda sultanului), pe pușcași și, salutând la dreapta și la stânga a trecut înainte și a mers drept în cortul său (...). După aceasta, padișahul a poruncit ca (oastea) să se îndrepte spre" obiectivul propus a fi cucerit.

În realitate, deși cronicarul turc a înfățișat lucrurile întocmai cum s-au desfășurat, și deși, în alte părți, sultanii au trecut frecvent la nord de Dunăre, în Țara Românească nici un padișah nu a pus vreodată piciorul. Armatele însă, transferate spre miazănoapte pe poduri de vase, au năvălit de zeci de ori și, potrivit cronicarilor turci, la fel s-a întâmplat și atunci, în 1417, sau în anul otoman 829 (deși, din pricina unor erori de documentare, unii autori orientali au avansat, propunându-l ca moment al invaziei, chiar anul 816 al Hegirei, ceea ce ar corespunde perioadei 3 aprilie 1413 – 22 martie 1414), când oștile mahomedane, ajungând pe pământ românesc, s-au oprit pe o insulă împădurită, parțial defrișată, numită mai târziu Ramadan, au privit către cetatea poligonală, neregulată, cu ziduri groase de piatră din fața lor, așezată pe un ostrov micuț și înțesată cu soldați de pază, și s-au orânduit în dispozitiv de război.

Cetatea, nu foarte vastă, dar prevăzută cu turnuri de observație și împresurată de un spațiu exterior, delimitat de pereți, în jurul cărora e posibil să se fi aflat care cu cai sau cu boi, fusese construită între anii 536 – 538 d.Hr., de eparhul Ioannes, supusul împăratului roman Justinian, apoi, după invazia tătară din 1338, care o nimicise, refăcută de domnitorul Mircea cel Bătrân, în 1386, iar acum, înconjurată de atâția dușmani și din pricina dimensiunilor mici, nu părea a avea o valoare militară prea mare; se găsea însă la marginea Imperiului Otoman, pe hotarul de la miazănoapte, poseda alături, pe un braț al Dunării, un port străvechi, care, în cazul cuceririi ei și a ținutului sălbatic din jur, le-ar fi îngăduit turcilor să trimită tributul în țara lor cu mare lejeritate, dar, mai ales, reprezenta un excelent punct de control militar al întregii regiuni adiacente, până în miezul Codrilor Vlăsiei, spre munți. De aceea, fideli caracterului lor duplicitar, manifestat în încăierări, sub pretextul de a purta întâi negocieri, pentru a evita vărsarea de sânge, dar, de fapt, cu intenția vicleană de a-și deruta dușmanii, pentru a-i prinde în cursă și a-i tăia apoi pe toți, vizirii, sangeacbeii și pașii au trimis sub ziduri, cu flamura albă, probabil cu o luntre ușoară, unul sau mai mulți dragomani, aparent pentru a le comunica apărătorilor cetății condițiile închinării, însă, în realitate, pentru a-i ameți cu vorbe dulci, creându-și premisele pentru a-i căsăpi; tradiția musulmană cerea ca mai marii oștirii turcești să arunce spre fortăreață, cu arcul, prins de un vârf de săgeată, un mesaj prin care să le solicite valahilor ca, pentru a scăpa cu viață, să se predea; între insula Ramadan și cetate însă, aflată pe micul ostrov, curgea apa Dunării, care împresura întăritura și, prin urmare, expedierea de soli s-a dovedit mai indicată. 

Pe vremea aceea, numită a marii expansiuni, turcii, instruiți de imami, de cărturari și de alți membri ai grupării ulema, admiteau cu sinceritate că ghiaurii, sau necredincioșii, adică oamenii străini de Islam, erau cu toții blestemați și răi, nelegiuiți și afurisiți, trăind în țări nenorocite, și că, prin urmare, a porni războiul sfânt împotriva lor, pentru a-i îngenunchea, a-i organiza și a-i civiliza, era o datorie trasată neamului lor de Allah. Preoții lor le inoculau convingerea, conform istoricului Andrina Stiles, că societatea otomană era „diferită de oricare alta, și că turcii reprezentau „poporul sfânt, alesul căruia îi este încredințată perpetuarea binelui și reprimarea răului; este singurul loc al justiției și credinței de pe pământ, singurul martor al lui Allah între popoare așa cum Profetul a fost martorul lui Allah între arabi, iar ei credeau.

Ulema, de fapt, reprezenta un soi de facțiune religioasă, paralelă cu clasa conducătoare a statului otoman, care însă, stabilind că imperiul trebuia să se subordoneze credinței, nu oferea șanse de realizare în viață decât musulmanilor nativi, excluzându-i pe robi; scopul ei era de a conferi comunității o bază religioasă, așa încât, cu tot exclusivismul practicat la vedere, întrucât membrii ei, după ce absolveau școlile musulmane primare de pe lângă moschei, apoi colegiul, numit medrese, apoi o facultate de drept, sau cu alt profil, deveneau învățători, cărturari, avocați și judecători imperiali, era agreată și respectată, iar deciziile sale, deși diferite de cele ale sultanului, aveau un caracter obligatoriu.

Componenți marcanți ai ulemei erau în primul rând cadiii, sau judecătorii, cărora le revenea sarcina de a aplica legea în mod efectiv, dar și juriștii, numiți muftii, ale căror atribuții constau, conform istoricului Andrina Stiles, în a interpreta articolele de lege și a redacta actele născute sub incidența respectivelor legi. Căpetenia ulemalelor se numea Shikh-ul-Islam, era muftiu șef, având privilegiul de a nu putea fi destituit decât de padișah, sau de marele vizir, iar sentința religioasă pronunțată de Shikh-ul-Islam, de muftiu și de alți reprezentanți ai șeriatului, sau ai legislației musulmane, se numea fetva.

Adevăratul pilon al conducerii Înaltei Porți însă îl constituia șeriatul, sau sheriat-ul, care, fiind un concept fundamental, provenit, ca denumire, din termenul arab shari"a, cu înțelesul de drum efectuat de cămile către o sursă de apă, pentru a se adăpa, cuprindea, în concepția susținătorilor lui, toate aspectele vieții și reprezenta însăși baza societății otomane, care nu mai vedea în el, ca în vechime, o cărare către un izvor material, ci, potrivit teologiei musulmane, o cale către mântuire, un cod comportamental prin care oamenii, în concordanță cu voința divină comunicată profetului Muhamad de către Allah, își obțineau mântuirea.

Alături de șeriat, celălalt uriaș pol al puterii politice, militare și de orice natură era deținut de către sultan, sau de umbra lui Allah pe pământ, care, fiind, concomitent, comandantul suprem al armatei, șeful statal absolut, conducătorul guvernului, vistiernicul șef, justițiarul suprem și autorul numirilor guvernamentale, dar și, potrivit unui exeget, „liantul principal al sistemului otoman, elementul central comun atât al stăpânitorilor, cât și al supușilor, liderul clasei conducătoare, apărătorul reaya („turma protejată a padișahului), concentrase în mâinile sale întreaga forță imperială. Or, în această calitate de semizeu, el era proprietarul necontestat al pământurilor, al sclavilor, al supușilor de orice fel, musulmani sau ne-musulmani, otomani sau turci, sau străini numiți reaya, sau al zimmilor de pe moșii, având dreptul de a emite porunci cu putere de lege, numite kanuni, și tot el era imamul cu gradul cel mai înalt, aflat în fruntea tuturor instituțiilor religioase, cu posibilitatea de a-i controla atât pe judecători și pe scribi, cât și pe învățători și pe erudiți. Totuși, nici el nu îndrăznea să contravină cu ceva conținutului sfânt al șeriatului și, când își împărțea ordinele printre miniștri, avea întotdeauna grijă să îl întrebe pe Shikh-ul-Islam, mai marele instituției religioase, dacă voința sa nu se abătea de la interpretarea acordată evenimentelor de șeriat.

Așa încât trupele otomane, puternic îndoctrinate religios, dar excelent echipate și motivate, aveau întotdeauna pregătită o alternativă: dacă semințiile atacate consimțeau să se predea „stăpânului lumii, cum era considerat sultanul, sau umbrei lui Allah pe pământ, și să plătească tribut, numit în limba lor și haraci, îi făceau vasali, își instalau funcționari administrativi în țara lor, pentru a-i lua în evidență, și le creau toate condițiile pentru a putea munci, astfel încât și zahereaua, sau produsele colectate, pe lângă tribut, pentru aprovizionarea forțelor militare în timp de război, concretizate în vite, în cereale și în diverse derivate animaliere, să fie cât mai consistentă. Dacă însă băștinașii li se împotriveau, atunci forțele militare ale Semilunii, constituite, în principal, din armata permanentă, care cuprindea armurierii, tunarii și călăreții curții, din armata provincială, formată, la rândul ei, din spahii, din azapi, din akîngii și din oastea de la hotare, precum și din marină, întreprindeau tot ce le stătea în putință pentru a-i măcelări pe oponenți, așa încât, la finalul unei acțiuni otomane dincolo de frontierele lor, situația, prin analogie cu un episod descris de cronicarul turc Tursun-bei, petrecut în 1560, se prezenta cam așa: „Când, cu ajutorul lui Allah, această mare expediție sfântă (sau Djihad, N.M.) s-a sfârșit, în afară de faptul că au încărcat cu capete de ghiauri turmele de cămile și de catâri ale oștii, fiecare gaziu a înfipt în vârful sabiei sale câte o tigvă „de ghiaur; săbiile lor păreau niște oameni cu capete de șarpe. Cerul a luat o înfățișare uimitoare. Sute și mii de ghiauri, ferecați în lanțuri, au fost aduși la curtea purtătoare de victorie. După ce s-a făcut slujba de seară, s-au aprins torțele și, aducându-se un scaun, padișahul cel victorios s-a așezat pe acesta. Apoi au fost aduși și ghiaurii cei cu înfățișare de balauri și răi ca Ahriman. Ienicerii și oastea de Poartă, repezindu-și săbiile setoase de sânge, i-au despicat (pe ghiauri) într-o clipă.

Când s-a terminat această sărbătoare fericită, padișahul, cu oastea sa numeroasă ca stelele din cer, a adus mulțumire atotstăpânitorului Allah pentru această binefacere. De asemenea, a făcut daruri beilor și ostașilor săi".

Iar alt cronicar turc, numit Enveri, deși trăitor într-un timp diferit de al lui Tursun-bei, a confirmat relatarea, acordându-i, prin scrisul său, un plus de veridicitate: „Au fost aduși în șir prinși (tutgun) fără număr. El (sultanul) a ținut sfat, iar ceaușii și-au făcut ruga,/ Ca să se verse sânge în dreapta și în stânga./ Au măcelărit acolo pe mulți dintre prinși/ Și aprinzând focuri, i-au înfipt aici în suliți./ Frigându-i, i-au tăiat în bucăți". 

Apărătorii cetății Giurgiu însă, supuși, toți, ai domnitorului valah Mircea cel Bătrân, care se războia cu turcii de mai bine de douăzeci de ani, cunoscându-le ipocrizia și știind că, în pofida promisiunilor mieroase, otomanii, dacă vor avea prilejul, îi vor nimici pe români, nu s-au lăsat amăgiți de propunerile mincinoase ale dragomanilor, și atunci peste fortăreața din ostrov, aflată doar la câteva sute de pași de oraș, de unde o parte a populației poate că se refugiase, a părut că s-a prăbușit infernul.

Respectând o cutumă împământenită de un șir lung de ani, armata română se compunea din oastea cea mare a principatului, convocată la luptă de vătășeii domnești, sub amenințarea pedepsei cu moartea, și din oastea cea mică, sau de țară, întreținută, echipată și ridicată la harță de către marii boieri, precum spătari, sau vornici, sau comiși, sau jupani, sau cneji, sau județi, sau paharnici, sau pârcălabi, care, posedând moșii dăruite în proprietate de voievodul lor, și având funcții și privilegii conferite tot de suveran, răspundeau la chemarea la bătălie atât pentru a-și apăra avutul, cât și pentru a se exonera de o datorie; însă, la atacul cetății Giurgiu, când turcii, superiori atât numeric, cât și ca dotări armate, au utilizat necruțător artileria, măcinând zidurile fortăreței cu lovituri de tun, iar pedestrașii s-au folosit de puști, apărătorii români, oricât s-au dovedit de viteji, n-au putut rezista năvalei păgâne, realizată, probabil, în proporție de zece, cincisprezece oameni la unul și, în cele din urmă, cei care au scăpat netăiați, sau nesfârtecați de ghiulele, s-au retras, conform cronicarului turc Idris Bitlisi, „în munții greu de pătruns și în locuri prăpăstioase". 

Dar ostașii musulmani erau îndârjiți și zădărâți de îndelungata împotrivire valahă și, în vreme ce grosul armatei a rămas pe loc, pentru a transforma ținutul cucerit în raia, cum se hotărâse la Înalta Poartă, akingiii, potrivit, pe de o parte, legii militare turcești, care stipula că, în urma unei victorii, ostașii erau liberi să incendieze, să violeze și să ucidă, iar pe de alta tuturor cronicarilor turci, au primit învoirea de a efectua o incursiune de jaf în Principatul Român, de unde, precum a observat mai târziu scriitorul Mehmed bin Mehmed, „oastea islamică a luat în robie (...) tineri mândri ca luna și fete frumoase și grase, întorcându-se cu tot felul de prăzi. Faptele, de altminteri, nici n-au mai trebuit a fi interpretate, căci s-au dovedit grăitoare, așa încât, ca și Mehmed bin Mehmed, cronicarul Saadeddin Mehmed Hodja Efendi n-a avut decât să noteze: „Între timp akîngiii, prinzând în ținuturile Țării Românești tineri voinici și fete tinere și frumoase, s-au întors sub cerul fericitei curți împărătești cu nenumărate prăzi de diferite feluri; tot atât i-a mai rămas de făcut și lui Orudj bin Adil, care, ca și ceilalți, a remarcat că akîngiii s-au înapoiat „cu o pradă foarte bogată, așa încât, conform tuturor celorlalți cronicari, care au observat în unanimitate că turcii au revenit din expediția lor cu carele pline cu poveri furate și cu o mulțime de sclavi, n-a mai existat nici o îndoială că, după cucerirea cetății Giurgiu, cândva un bastion de apărare la frontiere, Țara Românească a suferit o devastare de mari proporții. 

Orașul Giurgiu însă, mic, insignifiant, constituit doar din trei cartiere cu case mărunte, fără etaj, cu ogrăzile ocupate de clăi de fân și umbrite de pomi, dar foarte important prin portul său, care executa conexiunea între Orient și Occident, se pare că a scăpat de urgie tocmai datorită împrejurării că otomanii voiau să îl prefacă în raia, sau în kaza.

O raia reprezenta o unitate administrativă otomană, constituită dintr-o așezare, dintr-o cetate de zid, păzită de o garnizoană și dintr-un teren situat împrejur, destinat exploatării și aprovizionării cu alimente atât a ostașilor și a funcționarilor, cât și a locuitorilor; ortografiată reaya însă, mai avea și sensul de structură nemilitară, formată din contribuabilii Înaltei Porți, țărani, de obicei, dar și de supus în sine, de persoană înregistrată ca plătitoare de taxe și de impozite imperiale. Procesul de transferare a ei efectivă în proprietate turcească era însă destul de anevoios, și de complicat, iar o idee despre cum au prefăcut otomanii un pământ românesc în raia a Semilunii se regăsește în opera cronicarului turc Mustafa Gelalzade, care, referindu-se la anii 1552 – 1556, a descris cum autoritățile turcești au otomanizat un oraș valah: „Fortăreața întărită a Timișoarei (Deneșvar) trecând cu ajutorul celui dătător de noroc în rândurile ținutului șahului cel fericit, drumurile de trecere ale ghiaurilor din acel hotar au fost închise, apoi „serdarul de oaste cel cuceritor de cetăți, împreună cu armata sa „fără număr au intrat în localitate „fără luptă, punând mâna pe uneltele de luptă și pe bani și pe alte obiecte aflate în ea. Au fost numiți acolo un stăpân (hakim), un comandant de cetate (dizdar) și numeroși apărători, iar bisericile ei fiind transformate în geamii, s-a citit predica (hutbe) în numele sultanului legii lui Allah".

Conform turcologului Gabriel-Felician Croitoru, doctor în istorie, originar din Giurgiu, dizdarul, sau comandantul cetății (cetate, în sens de castel fortificat), constituia un factor de putere, iar în cazul raialei Giurgiu, mai cunoscută printre otomani ca Yerkoku, sarcina sa consta în a îngriji Cetatea din Insulă, totuși ruinată acum, pentru a-i păstra potențialul de luptă, precum și în a menține disciplina în sânul ostașilor din garnizoană. Tot el se ocupa însă și cu paza depozitelor de hrană ale armatei, și tot el numea agale de ieniceri, acordându-le misiunea de a aduce la judecată, în fața cadiului, anumiți fugari sau împricinați care ezitau să se prezinte la tribunal. Iar cadiul, supranumit „ochii și mâinile guvernului central în provincie", era, deopotrivă, primar, judecător musulman, notar și ofițer de stare civilă, având ca îndatorire atât aplicarea șeriatului, sau a legii religioase islamice, cât și impunerea kanun-ului, sau a dispozițiilor sosite, prin intermediul firmanelor sau al hatișerifurilor, de la sultan. De asemenea, cadiul trebuia să întrețină bune relații cu domnitorii teritoriilor cucerite, să-i primească pe trimișii Înaltei Porți sau ai unei Curți străine și să le acorde beilor locali permisiunea de a aplica pedepse, deoarece, fără încuviințarea lui, ca șef al dreptului administrativ și al Codului penal otoman, subordonat direct padișahului, beii orașului nu puteau încasa nici cel puțin o amendă.

Dar principala modificare în micul târg dunărean, percepută de locuitori, în majoritate valahi, în ziua când serdarul „cuceritor de cetăți" i-a numit în oraș, ca administratori, pe funcționarii turci, s-a produs în momentul când muezinul, sau preotul musulman însărcinat cu anunțarea ceasului de rugăciune, și-a lansat chemarea în așezare, înștiințându-i pe toți că, de acum, toată suflarea orașului va trăi potrivit șeriatului, sau legii musulmane. În schimb, tot din același moment, creștinilor ortodocși li s-a interzis să mai tragă clopotele în turlele bisericilor lor, pe care otomanii le-au transformat în geamii, și înșiși sfintele așezăminte religioase nu li s-a mai îngăduit să și le construiască decât sub pământ.

Toate acestea e foarte probabil să se fi întâmplat în răstimpul în care akîngiii s-au întors cu prăzi, plecând apoi spre țara lor, iar Mircea cel Bătrân, copleșit militar, s-a văzut silit să ceară pace, plătind Înaltei Porți tributul în avans pe trei ani, devenind vasalul Imperiului Otoman și trimițându-l la Edirne, ca ostatec, pe însuși fiul său, Mihail. Pe urmă, pentru a îndeplini poruncile umbrei lui Allah pe pământ, e de presupus că judecătorul musulman al orașului, proaspăt instalat în postul său, împreună cu dizdarul și cu celelalte autorități, au ieșit și i-au întâmpinat în port pe împuterniciții imperiali trimiși la Giurgiu pentru a hotărnici raiaua.

Hotărnicirea era o lucrare de delimitare a suprafeței kazalei, care presupunea măsurători în teritoriu, pentru a marca pământurile destinate a fi confiscate de turci, însemnându-le cu borne de piatră, și se desfășura în prezența domnitorului român, sau, în cazuri de forță majoră, a unui înlocuitor al său, și a unei numeroase comisii formate din bei otomani, toți însoțiți de militari călări. Mai înainte însă împuterniciții sosiți de la Înalta Poartă efectuau un fel de anchetă, combinată cu un soi de recensământ, pentru a afla cât teren era disponibil și câți pretendenți se găseau, stabilind numărul celor ce vor primi proprietăți și trecându-i pe o lungă listă, pe care apoi o expediau către padișah; și abia când sultanul își manifesta acordul noii stăpâni își intrau în drepturi, preluând moșiile de la posesorii lor, iar împuterniciții imperiali, laolaltă cu conducătorii locali, îi înscriau în registrele fiscale, pentru a fi taxați și impozitați.

Referitor la raiaua Giurgiu, nu se știe nici când s-a efectuat ancheta, nici cât a durat, și nici cum s-au distribuit către învingătorii turci bunurile din micul târg, constând în locuințe și, poate, în mici ateliere de manufactură și în prăvălii; se cunoaște însă că după hotărnicire teritoriul kazalei, pretins de otomani, a căpătat forma unui arc de cerc, cu baza pe Dunăre și cu latura semirotundă pornind de la apus, de lângă satul Vedea, trecând apoi pe lângă Hodivoaia, pe lângă Stănești, pe lângă Bălănoaia, pe lângă Frătești și pe lângă Oinacu, pe care l-a înglobat și, ocolind, de asemenea, prin spatele satului Braniștea, ajungând, în cele din urmă, din nou la fluviu, la răsărit, în apropiere de satul Gostinu, după ce, în prealabil, traversase râul Comasca. Raportat la suprafața totală a Țării Românești, acoperită, la vremea aceea, cu mari păduri, era, totuși, un domeniu apreciabil, cu pământ fertil, cu numeroase așezări, depopulate însă de recentul război, bogat în pășuni, în ogoare, în iazuri de pește și în livezi, iar domnitorul român, dacă a participat la lucrare, sau capuchehaia, nu s-a putut împotrivi înstrăinării lui.

Recensământul, de altfel, într-un stat multietnic, ca imperiul turcesc, era un instrument de lucru esențial și, pe lângă faptul de a stabili niște coordonate, a avut, probabil, și rostul de a obișnui locuitorii cu disciplina, deoarece, din momentul acela, avea să se repete periodic, din 20 în 20, sau din 30 în 30 de ani.

Apoi, pentru a desăvârși componența raialei, autoritățile au procedat la distribuirea către propriii compatrioți a pământurilor confiscate de la valahi, împărțindu-le, cu acordul Porții, celor mai merituoși dintre ei, potrivit sistemului timar.

Sistemul timar, în care denumirea în sine reprezenta o feudă, sau o moșie, era o modalitate de a acorda teren unei persoane din clasa militară conducătoare, numită askeri, pentru ca aceasta, primindu-l, să întemeieze pe el un fel de așezare mai mare, numită karye, sau una mai mică, numită ciftlic, ori o stână, numită câșlă, sau odaie, din al cărei venit se obliga, plătindu-și astfel dreptul de concesionare, să predea anual Înaltei Porți o anumită sumă de bani, sau produse până la concurența respectivei sume. Conform istoricului Andrina Stiles, „Obținerea unui timar era un proces de durată. O persoană care îl dorea trebuia să obțină mai întâi o recomandare din partea ofițerului comandant sau din partea unei oficialități din provincia locală. În cele din urmă se emitea un ordin în numele sultanului care stabilea că solicitantul era potrivit și indica valoarea timarului ce trebuia să fie acordat. Nu devenea însă stăpân pe domeniul său până ce nu primea titlul de proprietate, iscălit de padișah; după aceea însă principala sa grijă era să își achite partea de venit corespunzătoare moșiei sale, al cărei calcul se efectua într-un format tripartit, aplicat pe trei paliere comunitare: unul reprezentat de un domeniu capabil de a livra un venit de până la 19 999 de aspri, numit timarli, dar supranumit, popular, timar, altul apt de a furniza un profit de la 20 000 până la 99 999 de aspri, botezat zeamet, deoarece era destinat zimmi-lor, sau zaimi-lor și, în sfârșit, unul creditat cu capacitatea de a oferi un beneficiu mai mare de 100 000 de aspri, numit sahib-i-has; din recoltele acestor latifundii, după ce își plăteau sumele convenite către Înalta Poartă, proprietarii erau obligați să se întrețină pe ei, să-și hrănească familiile și, în caz de război, să se prezinte la luptă echipați pe cheltuiala lor, cu armele, cu caii și cu armurile în bună stare. În schimb, deși, teoretic, pământul aparținea coroanei, sub denumirea de miri, posesorul de timar avea posibilitatea să își lase domeniul ca moștenire urmașilor săi, în aceleași condiții, iar partea de teren pe care nu o putea munci să o arendeze familiilor de țărani de pe feuda sa. Calitatea de proprietar le dădea însă o serie de avantaje, precum posibilitatea de a-i pedepsi pe răufăcători, sau libertatea de a le impune țăranilor anumite corvezi; le era însă interzis să perceapă amenzi, deoarece corecția pecuniară, din care totuși încasau și ei jumătate, reprezenta apanajul exclusiv al cadiului și, întrucât, cum știa tot imperiul, clasa nemilitară a contribuabililor, numită reaya, constituită majoritar din țărani, era protejată de însăși umbra lui Allah pe pământ, nu li se îngăduia să îi persecute pe muncitori.

În Imperiul Otoman, de altfel, sistemele protecționiste, caracterizate prin acte de binefacere, se aflau la mare cinste și erau legalizate, ele nereprezentând altceva decât, potrivit Andrinei Stiles, „un aranjament islamic prin care deținătorii de proprietăți aducătoare de profit alocau o parte a acestuia în mod constant pentru realizarea unor acțiuni caritabile sau cu caracter religios, așa cum era construirea de drumuri și poduri, spitale, școli și moschei; iar popular acest amplu proiect purta denumirea de „fundație a pioșeniei, sau vakif.

În plus, modul otoman de a repartiza proprietăți funciare prezenta particularitatea că, dacă ne-musulmanii din categoria re"aya, cunoscuți ca zimmi, plăteau pentru terenul lor, luat în arendă, de cele mai multe ori, atât un impozit, în chip de haraci, cât și o taxă, numită gizia, posesorii de timar, sau cei din structura militară conducătoare, nu achitau către stat decât venitul socotit în funcție de mărimea feudei lor, numit deseatină.

Singurii care, datorită naturii îndeletnicirii lor, posedau un regim special, fiindu-le imposibil să dețină proprietăți, sau să se căsătorească, sau să facă negoț, erau ienicerii, însă mulțimea de privilegii deținute în contrapartidă compensa cu prisosință acest neajuns. 

Totuși, speriată de un război sângeros, bulversată, demoralizată, uluită de atâtea schimbări și poate refugiată, populația din micul târg, precum și din raia, tot restrânsă era, așa încât e foarte posibil ca atunci, la început, pentru a-și asigura un minim de lucrători, autoritățile otomane, cu învoirea Porții, să fi adus robi sau slugi de peste Dunăre, precum, conform lui Nicolae Iorga, procedaseră și în alte părți; sau poate că turcii înșiși, cu de la ei putere, au împământenit în raia, mobilizându-i cu forța, cum, de asemenea, aveau obiceiul, oameni mai tineri dintre supușii sârbi, sau bulgari, sau greci, sau traci, sau albanezi, pe care i-au așezat la nord de Dunăre, ca plugari pe moșii ori ca oieri la stâne, mânându-i cu sabia și cu buzduganul; oricum însă cert e că, într-un timp rezonabil, și-au acoperit necesarul și au mai făcut un pas, numind , „pe principiul contrabalansării și neutralizării reciproce a puterilor în stat, exercitate prin funcționari anume, menit să asigure autoritate puterii centrale", observat de Gabriel-Felician Croitoru, intendenți în port, vameși la frontiere și alți funcționari, prin intermediul cărora și-au consolidat structura administrativă. 

Iar acum, în sfârșit, așezarea Giurgiu, violent transformată și devenită kaza în toată legea, a căpătat un aspect cu specific oriental, având în componență o cetate pe un ostrov al Dunării, deși cu zidurile încă prăbușite, unde, în urma unor reparații, se putea instala o garnizoană, poseda ca punct central un târg, sau un panair, sau un bazar, numit pe turcește carși, deținea, pentru călători și pentru comercianți, unul sau mai multe hanuri, numite caravanseraiuri, avea geamii, pentru musulmani, care, din moment ce populația orășenească nu plătea impozit, probabil că umpluseră locul, avea băi publice, avea dughene și prăvălii și cuprindea, probabil, în temeiul legii religioase numite vakif, sau vacuf, așezăminte de binefacere, cunoscute ca imaret.

Pe baza unor cercetări mai recente, istoricul Gabriel-Felician Croitoru a presupus că în oraș se găseau și școli coranice, destinate ismailitenilor, precum și biserici creștine, pentru ortodocși, însă, dacă prezența așezămintelor religioase creștine s-a confirmat, prin existența unor lăcașuri de cult semiîngropate, în privința școlilor de învățământ musulman, în condițiile în care în Imperiul Otoman tiparul nu s-a introdus decât prin 1820, lucrurile sunt discutabile, îngăduind doar avansarea supoziției că, totuși, dacă, într-adevăr, în târg au ființat anumite puncte de instruire pentru tinerii turci, plantate pe lângă moschei, în cadrul acestora lecțiile s-au desfășurat exclusiv oral, doar imamul ajutându-se, probabil, de un manuscris.

În schimb, cum raiaua Giurgiu se afla în constituența sangeacului Nicopole, apoi, în ordine ierarhică, a provinciei, sau a vilayet-ului, sau a eyalet-ului Rumelia, condus de un beilerbei de la Sofia, e aproape sigur că acel beilerbei, ale cărui atribuții îi incumbau să se ocupe, deopotrivă, de transmiterea către subordonați a poruncilor sosite de la padișah, de nelămuririle posesorilor de timar și de desfășurarea proceselor juridice în care erau implicați membrii structurii militare conducătoare, a dispus ca dregătorii de sub autoritatea lui să numească în micul târg, pentru a-l face funcțional, emini în instituțiile locale, sau intendenți, responsabili cu activitățile în diferite domenii, precum și un arhitect, sau mi"mar; aianii, sau primarii rurali, se găseau sub ascultarea directă a cadiului și a muhafîzului și, pentru că, totuși, ei erau aleși de către țărani, nu așteptau de la guvernatorul regional, sau de la beilerbei, decât confirmarea pe post. 

Sangeacurile, ca termen, desemnau doar un simbol militar; în realitate însă reprezentau mari unități administrative, erau constituente ale unei provincii, dar superioare raialelor, precum și nahiyelelor, sau comunelor mai mici decât kazalele, și aveau în frunte guvernatori militari, sau bei, care, ca și beilerbeiul, păstrau legătura cu posesorii de timar, fiind ajutați în munca lor de câte un cadiu numit de Înalta Poartă. Iar eminii, sau „oamenii de încredere ai dizdarului și ai cadiului, precum și ai altor funcționari, mai mari, erau specialiștii însărcinați să organizeze activitatea în port, la vamă și în oraș, unde răspundeau de aprovizionare și de necesitățile religioase. Mai exista și un voievod, a cărui prezență însă avea, pentru turci, altă semnificație decât pentru români, el fiind acela care administra un has, sau o moșie producătoare de venituri mai mari de 100 000 de aspri; cum în raiaua Giurgiu însă, în afară de oraș, numit șehir, de sate mai mari, numite karye, și de așezări mai mici, numite ciftlicuri, precum și de câșle, e puțin probabil să se fi aflat și altfel de domenii, se prea poate ca voievodul să fi avut cu totul altfel de responsabilități, înrudite cu acelea ale capuchehaiei. Și, în sfârșit, din nici un birou, de pe lângă nici o autoritate, nu lipseau scribii, sau secretarii, numiți și katiban, sau katib, ale căror sarcini constau, ca ale oricărui secretar din lume, în a ordona activitatea șefilor lor și în a ține registrele în rânduială. Nici unul dintre funcționari însă nu primea salariu pentru munca lui, toți, de la beilerbei până la posesorii de timar, fiind siliți să se întrețină dintr-un venit numit dirlik, care, în traducere, însemna „mijloace de trai, oferit de stat pentru prestația lor; doar aianii, despre care, întrucât își duceau zilele în centrul producătorilor agricoli și al crescătorilor de animale, se presupunea că aveau alte posibilități de subzistență, trebuiau să plătească spre stat un impozit special numit ayaniye.

Apoi mi"mar-ul, sau arhitectul musulman al orașului, care avea ca îndatoriri întreținerea, ajutat de un intendent al construcțiilor, a tuturor fortificațiilor kazalei, precum și edificarea altor întărituri, cu caracter militar, a primit ordin de la superiori să înceapă preparativele pentru a repara cetatea din ostrov, procedând, în vederea obținerii finanțării, la o evaluare a stricăciunilor suferite în trecutul război, și lucrurile, în sfârșit, s-au urnit; dar, spre deosebire de anii trecuți, când, sub administrația valahă, în oraș activitățile se desfășurau liniștit, printre scârțâituri de care și îndemnuri către animale, acum pacea patriarhală era întreruptă de muezini, limbile străine încrucișate în aer loveau auzul și veșmintele orientale, atât ale bărbaților, cât și ale femeilor, largi, colorate și neobișnuite, șocau privirea. În plus, chiar și stilul de lucru al dregătorilor era diferit, căci beilerbeiul, de pildă, deși, ca funcție, ocupa o poziție superioară cadiului, nu avea totuși dreptul de a-i adresa porunci, iar defterdarului, sau responsabilului cu controalele fiscale, nimeni altcineva, cu excepția conducătorului Cancelariei financiare a Înaltei Porți, nu-i putea cere să dea socoteală. Cu toate acestea, micul târg, mai cosmopolit ca oricând, era viu și trăia, și probabil că ziua când arhitectul orașului și intendentul constructor, numit bina emin, i-au raportat dizdarului că reparaseră cetatea, iar muhafîzului că, de acum, fortăreței îi lipsea doar detașamentul de militari, a reprezentat un moment deosebit.

Mai târziu însă, evenimentul, în mod curios, a provocat o scindare în atitudinea cronicarilor turci, căci, dacă Saadeddin Mehmed Hodja Efendi, Mehmed bin Mehmed, Orudj bin Adil, Kiatip Celebi și alți câțiva au admis, consemnând ca atare, că, în urma luptelor din jurul anului 1417, dintre valahi și otomani, cetatea de la Giurgiu exista deja, ea doar acuzând necesitatea unor reparații, Mehmed-pașa Kuciuk Nișandji, Asîk-pașa Zade, Lutfi-pașa Mehmed-Neșri, precum și un scriitor anonim au avansat supoziția că fortăreața ar fi fost ctitorită de turci, evident, la îndemnul umbrei lui Allah pe pământ; pe de altă parte, Mustafa Ali a acceptat că, la vremea războiului cu Mircea cel Bătrân, cetatea avea deja făptură, existând pe mica insulă de pe brațul Dunării, dar, mai apoi, aducând în discuție și fortărețele Ieni-Sale, sau Enisala, și Sakgi, sau Isaccea, din alte ținuturi românești, a precizat că „repararea lor fiind foarte trebuincioasă, ele au fost constuite din nou și au fost aduse în stare bună, ceea ce a indus din nou ideea că întăritura ar fi fost zidită de otomani; și, în sfârșit, Sukrullah bin Șehabeddin Ahmed, afirmând cu tărie că ruinarea cetății s-a produs doar „din pricina ghiaurilor cei fără de minte, a acreditat ipoteza că, dacă, totuși, exprimarea sa nu reprezenta o trimitere la refuzul apărătorilor valahi de a preda fortăreața fără luptă, după încheierea negocierilor propuse de dragomani, atunci, pur și simplu, ori zidurile au fost ruinate total de artileria otomană, ori, și mai probabil, românii înșiși le-au năruit, înainte de a se retrage, pentru a nu le lăsa în mâinile năvălitorilor turci. Adevărul însă e unul singur, și anume că fortăreața exista deja, având o vechime de mai bine de opt sute de ani, iar arhitectul, intendentul, constructorii și hamalii au reparat-o atât de conștiincios încât, când au isprăvit, oferind condiții garnizoanei să se instaleze în ea, iar cronicarii, mai târziu, au aflat despre fapt, Saadeddin Mehmed Hodja Efendi a putut să precizeze că acum fortăreața era „mare cât un munte, omologul său, Kara-Celebi-Zade Abdul-Aziz Efendi, să o evalueze ca fiind „întărită, iar Șukrullah bin Șehabeddin să constate că a început „să înflorească. Totuși, la vremea respectivă, anumiți înalți dregători otomani nici n-au vrut să audă că fortăreața ar putea aparține și altcuiva și, prin urmare, mai ales că puseseră stăpânire pe întreaga raia, au declarat-o a fi turcească, socotind-o, firesc, parte integrantă a imperiului lor, au inclus-o în Casa Păcii, sau în Casa Islamului, adică în dar al-Islam, i-au rezervat destinația de avanpost al Înaltei Porți, iar în cele din urmă, înainte de a o utiliza ca pe un veritabil punct de observație al vadului dunărean, i-au acordat funcția de apărător al frontierei, dar și de supraveghetor al schelei Giurgiu, precum și de supervizor al transporturilor de produse sosite din principat. De asemenea, conform unui canon musulman, referitor la principatele vasale, care suna așa: „Mefruz el-Kalem ve Maktu el-Kadem, sau, în traducere, „Ele sunt separate de Cancelarie și se interzice călcarea lor cu piciorul", sultanilor li s-a impus cutuma de a nu păși niciodată pe pământul de la nord de fluviu. 

Odată cu otomanizarea orașului, instituțiile s-au turcizat și ele, așa încât, luând, probabil, ca model organizarea imperială - datorită căreia în cancelaria financiară, numită defterdalik și condusă de un ministru de profil, numit bașdefterdar, funcționarii erau exclusiv musulmani, provenind din clasa militară conducătoare, în tribunalele ostășești legea o îndeplineau kadiasker-ii, iar în Cancelaria centrală, sau în marele vizirat, nu se întâlneau decât persoane agreate de padișah -, în modestele birouri din Giurgiu, din port și de la vamă, dar și la reședințele micilor autorități locale, precum ale dizdarului, ale muhafîzului, ale cadiului,ale arhitectului și ale crunților colectori de taxe, care umblau prin raia doar călări pe cai, nu se mai găsea nici un dregător ne-musulman, și nu se mai vorbea în alt fel decât în limba turcă, în care, de altminteri, se întocmeau și actele oficiale. Pe cuprinsul kazalei însă, adică în câșle și în ciftlicuri, deși proprietarii, originari dintre askeri, fuseseră recrutați, în general, dintre spahii, având însă funcții mari în oraș, precum pașă, sau agă, sau alt soi de ofițer otoman, populația era preponderent valahă, locuia, laolaltă cu slugile și cu sclavii timarioților, în bordeie mici, săpate în pământ, își pierdea mai tot timpul muncind pe ogoare, sau îngrijind animale, participa la slujbele religioase, ținute de preoții creștini în bisericuțele de lemn, semiîngropate, doar la sfârșit de săptămână, și era înregistrată în catastifele financiare, pentru a fi taxată, sub denumirea de zimmi, adică supuși ne-musulmani, dar nu robi, ci doar contribuabili, numiți cu dispreț de stăpânire, ca și mahomedanii de aceeași condiție, reaya, sau raia; se îmbrăca însă curat românește, bărbații purtând ițari, cămăși și sumane, iar pe cap căciuli de miel, femeile fuste, bluze numite ii, precum și fote, iar pe frig cojoace, se încălța cu opinci și, când nu interacționa cu proprietarii, de obicei vorbea în limba română. Prea puțini oameni din comunitate însă aveau știință de carte, fără, totuși, a izbuti să aștearnă pe pergament vreun cuvânt în limba natală, deoarece, la vremea aceea, chiar și la mănăstiri, unde scribii deprindeau iscusința de a alcătui documente oficiale, sau cronici, sau testamente, nu se predau decât lecții în limba slavonă bisericească și, de altfel, nimeni, nicăieri nu îi cerea unui re"aya, cu atât mai mult ne-musulman, să știe să scrie și să citească. De aceea, poate singurul semn că, la începutul acelui secol, populația românească încă nu se otomanizase apreciabil, s-a păstrat în onomastica individuală, numele Iarcân, sau Talabă, sau Coman, sau Berindei, cu sonoritate slavă și cumană, prevalând în fața celor turcice, de mai târziu, precum Uzun, sau Turcuț, sau Aga, sau Omer, sau Dandara.

În veacul acela, Înalta Poartă nu era interesată în exces de comerțul cu țările de la nord de Dunăre, preferând a-și suplimenta veniturile prin cuceriri, iar urmarea acestui fapt era că atât moșierilor turci aflați în raia, cât și boierilor valahi din principat, le era interzis să facă negoț, tot surplusul de produse fiind nevoiți să-l vândă forței de ocupație, la prețuri mici, dictate de Semilună; de aceea, cum, potrivit afirmațiilor istoricului N.A. Constantinescu, de mai târziu, „administrația într-un stat militar ca cel otoman se confunda cu comandamentul militar și chiar cu percepția impozitelor", e mai mult decât probabil că negustorii străini, italieni sau germani, sau de altă etnie, chiar dacă se lăsau înșelați de aparențe și încercau să ia pulsul pieței, în general ocoleau portul Giurgiu. În schimb, întrucât Imperiul Otoman, din dorința de a colecta cât mai multe resurse de la supușii săi, era poate cel mai îngăduitor stat din lume în ceea ce privea convingerile religioase ale cetățenilor săi de altă credință decât cea mahomedană, numiți zimmi, e foarte posibil ca o parte dintre aceștia, pentru a scăpa de servituțile incumbate de condiția lor, precum interdicția de a se căsători cu femei musulmane, sau obligația de a trata cu pioșenie practicile evlavioase înscrise în Coran, să se fi convertit la Islam. O singură categorie de credincioși era repudiată atât de Înalta Poartă, cât și de creștinii ortodocși din ținut: aceea catolică, despre care, din motive politice și militare, se credea că, având posibilitatea de a-i contacta pe dușmanii imperiului, de peste munți, aflați în Ungaria, ar fi putut acționa subversiv împotriva Semilunii; în rest însă, pentru a obține un randament cât mai bun de la ei, zimmilor, deși li s-a impus a-și construi bisericile lor sub pământ, li s-a acordat, conform Dreptului islamic, o deplină libertate religioasă, fiind opriți doar de la a întreține relații trupești cu femei musulmane, și de la a avea o atitudine ireverențioasă față de Profet, sau de la