33 De Spectacole

Cuvântul autorului

Sunt, de mai bine de 20 de ani, profesor de științe sociale. Încă am dorința de a merge zi de zi la întâlnirea cu tinerețea scormonitoare. Încă îmi place să descopăr idei și viziuni noi, să dezbat împreună cu elevii mei probleme arzătoare, să încurajez gândirea critică.

De cinci ani sunt editor coordonator al site-ului Bookhub.ro, loc unde împreună cu colegii mei încercăm să reflectăm o bună parte dintre evenimentele culturale importante din România. Câteodată ne simțim copleșiți, căci suntem puțini (dar gura lumii zice că și buni) și încercăm să arătăm cât mai mult din frumosul care se-ntâmplă să fie în jurul nostru: lansări de carte, apariții noi, spectacole, concerte, expoziții sau vernisaje. Atât timp cât vom aveam pasiune și vom fi în putere, vom scrie! Am editat sute (site-ul îmi indică o cifră de ordinul miilor, dar parcă nu-mi vine a crede) de articole, dar am și scris alte câteva sute de cronici literare, de spectacol și muzicale. O fac din dorința de a vedea cât mai mulți tineri în sălile de teatru și/sau de concerte și pentru că știu că nevoia de a afla citind nu va putea fi satisfăcută decât în măsura în care va fi conștientizată importanța acesteia.

Merg la teatru să respir praful scândurii și să-mi încarc plămânii cu oxigenul unui act cultural aparte. Pentru mine, teatrul este arta care mă învață din mers că altruismul există ca să poată fi exersat zi de zi. Un spectacol nu se naște dintr-o imensă singurătate, ci dintr-un dialog continuu al creatorilor – autorul textului, regizor, scenograf, actori, muzician etc. Dacă spectacolul mă cucerește este că pentru acest dialog s-a consolidat și rafinat de-a lungul repetițiilor. Simt imediat când un spectacol este lucrat suficient și aplaud la scenă deschisă când distribuția a fost gândită cu mare atenție.

De Teatrul Maghiar de Stat Cluj mă leagă multe fire, nevăzute și văzute. La începutul anilor ’90 treceam prin fața teatrului și admiram draperiile de la ferestrele de deasupra intrării; mă gândeam că în spatele acelor perdele – în fapt, e vorba despre foaierul teatrului – se pun la cale multe și se țes intrigi nevăzute. Nici nu știam câtă dreptate aveam! Astăzi, merg în acel foaier și mă scufund într-un fotoliu doar pentru a observa actorii și regizorii înainte sau după reprezentația unui spectacol. Îmi sorb încet cafeaua și îmi amestec gândurile cu emoțiile lor. O dependență mai sănătoasă nici că pot avea! Așa se explică apariția acestui volum. Restul este poveste.

Nona Rapotan

Educarea nevoii de teatru

Să recunoaștem că e nevoie de luciditate și tenacitate să panoramezi 30 de ani de teatru de limbă maghiară la Cluj prin cronici la spectacolele Teatrului Maghiar de Stat (TMS). Luciditate pentru a selecta cele mai semnificative spectacole din diversitatea estetică a producțiilor din ultimele trei decenii și tenacitate să urmărești online înregistrările unor spectacole mai vechi (1991-2000) care au scris istoria (recentă a) TMS. Perioada coincide cu directoratul vizionar al regizorului Gábor Tompa, care a preluat conducerea instituției în 1990. De la izolarea culturală etnică la ascensiunea și recunoașterea trupei printre cele mai valoroase din țară – cea mai bună în opinia unor critici –, drumul trece prin sute de premiere, zeci de regizori și artiști invitați, coproducții internaționale, selecții în festivaluri naționale și internaționale și numeroase premii. În cele trei decenii scurse din 1991, politica managerială și repertorială a TMS a desființat bariera limbii maghiare pentru publicul larg de teatru prin supratitrarea tuturor spectacolelor în română (și engleză, după caz), a diversificat plaja estetică a spectacolelor, a plasat instituția în fluxul teatral național și internațional. Acest prim exemplu de deschidere interculturală s-a răspândit cu rapiditate în țară, a stimulat dorința celorlalte teatre ale minorităților etnice de a se adresa și publicului nevorbitor de limbă maghiară/germană din orașul lor. Practica invitării regizorilor români a oferit trupei repere din afara esteticilor familiare și a crescut vizibilitatea națională a Teatrului. În interacțiune cu metodele de lucru ale unor importanți regizori invitați din spațiul național și internațional, trupa s-a dezvoltat artistic și s-a omogenizat. În acest proces de sincronizare la pulsul teatral internațional, festivalul bienal Interferențe s-a afirmat încă din 2007, de la prima ediție, ca o vitrină națională a celor mai noi estetici din lume, un spațiu al confruntării artei cu societatea și, nu în ultimul rând, al lărgirii orizontului publicului spre practicile experimental-performative ale altor spații teatrale. Din punct de vedere educațional, festivalul oferă cadrul conectării tinerilor artiști în formare cu scena profesionistă, prin workshopuri și conferințe susținute de artiști și teoreticieni recnoscuți internațional.

Anul acesta, Teatrul Maghiar de Stat Cluj face bilanțul celor trei decenii de politici interculturale pe care le chestionează un amplu interviu realizat de Nona Rapotan pentru revista online Bookhub.ro cu Gábor Tompa, directorul teatrului în ultimele trei decenii. Deși interviul dorește să marcheze retrospectiv proiectele împlinite, Gábor Tompa evită să se refere la anul 2020 ca la un moment aniversar festiv, ci repertoriază cu luciditate și onestitate momentele decisive pe care le-a traversat în formarea trupei și în urmărirea strategiei repertoriale pe termen lung. Acesta e motivul pentru care cartea se deschide cu acest interviu, plasat ca o introducere concisă în istoricul reformării TMS din momentul preluării directoratului de către Gábor Tompa. Preambul cu ton confesiv, interviul oferă cititorului fundalul sociocultural pentru lectura cronicilor de spectacol pe care le propune volumul, justifică focalizarea autoarei asupra spectacolelor Teatrului Maghiar de Stat Cluj. Aș sublinia aici că succesul trupei maghiare, consolidată în trei decenii, continuă tradiția regizorilor fondatori de companii din istoria teatrului european și național, pe care Gábor Tompa a înțeles-o într-un sens mult mai generos. El nu a construit o trupă croită după nevoile esteticii sale regizorale, ci a format o trupă versatilă, cu un ambitus larg, ce merge de la dramă și comedie până la musical, teatru-dans și performance, o trupă adaptabilă la metodele de creație ale regizorilor invitați, cu actori omogeni, ce acoperă o plajă largă de calități performative.

Ținem în mână, așadar, o carte cu un indirect caracter documentar, conex intenției declarate de a aduna cronici la spectacolele unui teatru reper pentru scena din România ultimilor 30 de ani. Autoarea ei, Nona Rapotan e ceea ce numim în limbajul curent jurnalist cultural. Nu s-a format ca teatrolog, dar anii de catedră ca profesor de științe umaniste (istorie, filosofie, sociologie etc.) și formator pentru cadre didactice au învățat-o să stabilească reperele dialogului cu „clasa". Cea mai importantă lecție a unui profesor e să își ajusteze limbajul la vârsta și înțelegerea auditoriului, iar abilitatea aceasta e conținută în tot ce scrie Nona Rapotan, fie că sunt recenzii de carte, cronici de teatru sau de concert. Autoarea scrie pentru revista culturală online Bookhub (https://bookhub.ro) de șase ani, din 2015, și a vizionat din sală și online spectacolele despre care scrie cu pasiune și curiozitate culturală, dar și cu atenție pentru acuratețea informațiilor. Volumul strânge 33 de cronici publicate în Bookhub, unde Nona Rapotan este editor coordonator. Se poate întâmpla ca cititorii revistei să fi văzut o parte dintre spectacolele recenzate, dar articolele se adresează la fel de bine și celor ce nu au avut ocazia să ajungă la Cluj, mai ales acum, în anii teatrului intermediat de ecrane (2020-2021). La lectură simțim grija pentru cititor; tonul direct, accesibil al cronicilor se adresează tuturor, trezește la finalul lecturii dorința de a vedea spectacolele, online sau pe scenă (când se va putea). În anul suspendării activităților cu public ale instituțiilor de spectacol, înregistrarea sau transmisiile live stream au reprezentat conexiunea artiștilor cu spectatorii și, nu mai puțin, a publicului cu scena. Nu doar actorii, prin natura meseriei, sunt dependenți de relația cu publicul lor, ci și noi, spectatorii, ne hrănim din viața personajelor de teatru. Iar cronicile cărții stimulează această nevoie, o alimentează prin calitatea comentariilor culturale ce evită cu abilitate să intre prea adânc în analize și să folosească un limbaj strict specializat, dar oferă, în schimb, conexiuni culturale cu alte arte, referințe literare sau excursuri semiotice la imaginile scenei. Cu alte cuvinte, Nona Rapotan stăpânește tehnica numită captatio benevolentiae și o practică cu naturalețe și discreție. Nici urmă de didacticism în comentariile sale, o abordare clară fără să fie simplistă e punctată de observații personale, puncte de vedere subiective prin care simțim că împărțim cu ea fotoliul din sala de spectacol. Cronicarul se substituie ochiului și urechilor cititorului, deschide piste personale de reflecție, îl ghidează discret, pe un ton serios, fără să fie grav în lectura semnelor scenei. Nona Rapotan scrie așa cum se înfățișează: luminoasă, discretă, feminină, deschisă la dialog. În fond, cronicile sale sunt scrise cu intenția de a stârni în cititor gustul pentru dialogul polemic. Un dialog stratificat, pe de o parte, cu propriile concluzii de spectator (dacă cititorul a vizionat spectacolul comentat) și, pe de altă parte, un dialog cultural intermediat de cronică, născut din confruntarea cu reperele din societate. Toate aceste paliere conduc într-un unic punct de fugă: alimentarea nevoii de teatru a cititorului, a pasiunii stârnite prin lectură. O pasiune pe care Nona Rapotan o împărtășește cu cititorul și o trezește în cititor.

Cartea apare în anul 2021, după anul aniversar pentru TMS, dar și un an 2020 al declanșării pandemiei de Covid-19, care se prelungește fără un orizont palpabil pentru reluarea spectacolelor cu public. Dacă e să găsim și un aspect pozitiv în blocajul instituțiilor de spectacole cauzat de pandemie, deschiderea arhivelor, atâtea câte sunt disponibile și în starea în care se găseau (diferită de la o instituție la alta), ne-a oferit ocazia să evaluăm trecutul prin prisma prezentului, să recuperăm momentele fondatoare ale unor estetici teatrale, să urmărim evoluția în decenii a unor trupe. Nona Rapotan profită de ocazie și repertoriază în cronici câteva spectacole reper ale TMS, vizionate din sală sau revăzute online: Cântăreața cheală, Cabala bigoților, Cumnata lui Pantagruel, Opereta, Scaunele, Unchiul Vania, Trei surori. Privirea dinspre prezent spre trecut pune în valoare tocmai viziuni regizorale reconfirmate fie de longevitatea unor spectacole (Unchiul Vania a ajuns la 200 de reprezentații neîntrerupte de la premiera din 2007), fie de comparația cu alte montări europene relevante ori cu transformările societății în timpul scurs de la premieră. Dacă teatrul e un seismograf al societății, vitalitatea acestor producții confirmă valoarea lor dincolo de epoci sau mode și validează, astfel, strategia repertorială a TMS pe termen lung. O altă serie de cronici se oprește la comentariul polemic al contextului sociopolitic românesc (Leonida Gem Session, O scrisoare pierdută, Ilegitim) sau la deriva etică a lumii contemporane (Leonce și Lena, Mutter Courage, Născut pentru niciodată, Neguțătorul din Veneția, Richard al III-lea, Victor sau copiii la putere). La capătul lecturii celor 33 de articole constatăm că spectacolele alese fixează punctele nodale ale traseului de creație parcurs de trupă și de Teatru în trei decenii. Pentru mulți actori intrați în companie în prima parte a anilor ’90 (generația absolvenților de la Universitatea de Arte din Târgu Mureș, 1994), viața acestor spectacole coincide cu procesul maturizării și realizării lor profesionale, iar cartea e și mărturia împlinirii lor pe această scenă.

În ce mă privește, am citit cartea printr-o dublă lentilă; întâi, cu curiozitatea confruntării cu propriile opinii critice, dar și cu interes pentru felul în care e receptat profilul Teatrului de un cronicar străin de cultura maghiară. Ca spectator „profesionist", am văzut majoritatea spectacolelor comentate în carte, iar ca româncă născută și trăită la Cluj până în 2016, am fost martora dobândirii excelenței artistice de către TMS. Am asistat din sală la reușitele și eșecurile despre care vorbește Gábor Tompa în interviul din deschiderea cărții. Indiferent de succesul lor, toate spectacolele mi-au educat gustul, m-au provocat să meditez la diferențele care ne unesc și asemănările care ne afirmă identitățile sub umbrela valorilor teatrului intercultural. În 30 de ani s-au schimbat multe, dar mai ales s-au schimbat mentalitățile de o parte și de alta a scenei acestui Teatru care ne-a primit pe toți, vorbitori și nevorbitori de limbă maghiară, cu aceeași ospitalitate și respect pentru spectator. Proximitatea culturii maghiare, colaborările profesionale cu colegii maghiari fac parte din cotidianul mediului cultural clujean care transpare subsidiar și în cronicile Nonei Rapotan. Unul dintre primele cuvinte învățate în limba maghiară prin frecventarea spectacolelor TMS a fost rendező („regizor"). Nu eram conștientă că îl știu până în ziua în care m-a salvat dintr-un blocaj de memorie în timpul unui interviu în limba engleză cu coregraful de origine maghiară Pál Frenák. Nu găseam cuvântul englezesc pentru regizor, nici cel din limba franceză, când mă trezesc că spun spontan: rendező. Imediat, atmosfera se destinde, artistul înțelege soluția la pana mea de memorie ca pe o dovadă de multiculturalitate locală și devine mult mai personal și implicat în dialog. Regizor e cuvântul care unește întregul teatru al secolului XX. Regizor e și cuvântul care face posibil dialogul intercultural din repertoriul TMS. Regizorul stă în spatele conceptului de spectacol descifrat în fiecare dintre cronicile Nonei Rapotan, culese în acest volum-mărturie al aurei dobândite de trupa TMS Cluj în trei decenii de transformări. Fiecare spectator păstrează vie amintirea unor imagini care i-au revelat forța teatrului de a sintetiza o lume. În Cumnata lui Pantagruel (regia: Silviu Purcărete), momentul împachetării lui Dimény Áron în aluatul din care se va coace pâinea (cea de toate zilele) s-a gravat în amintirea mea ca alegorie a sacrificiului artiștilor în fața publicului, a energiei cu care scena ne hrănește pentru a putea înfrunta viața cea de toate zilele.

Oana Cristea Grigorescu

„Un cuvânt-cheie pentru noi rămâne riscul! Fără risc

noi nu putem face nimic și în risc este un posibil eșec!"

(Gábor Tompa în dialog cu Nona Rapotan)

Gábor Tompa –

30 de ani de directorat

În 1990, Andrei Pleșu, pe atunci Ministru al Culturii, i-a propus lui Gábor Tompa să devină noul director al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. La ora actuală, teatrul are una dintre cele mai bune (dacă nu cea mai bună) trupă de actori din România, un repertoriu ce reușește să pună în valoare calitățile și pregătirea fiecăruia în parte și un festival – Interferențe – așteptat de fiecare dată de spectatori și oamenii de teatru. Participările trupei la diferitele festivaluri și turnee din țară și din lume au contribuit la crearea unei cărți de vizită unice – să fii angajat al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj este dovada talentului, combinat cu un profesionalism asumat. Despre toate acestea și încă alte câteva am stat de vorbă cu domnul Gábor Tompa, președintele în exercițiu al UTE, director al Teatrului Maghiar de Stat Cluj, profesor la UC San Diego și, nu în ultimul rând, regizor care a montat multe spectacole de referință pentru istoria teatrului românesc și mondial, pe scenele din țară și din lume.

Zilele acestea celebrați 30 de ani de directorat al Teatrului Maghiar. La ce vremuri trăim, nici nu știu dacă aniversare sau celebrare sunt cuvinte potrivite. Dar încerc o trimitere înapoi, la momentul în care ministrul (de atunci al) Culturii, domnul Andrei Pleșu, v-a propus să preluați mandatul de director. Mi-ați povestit în treacăt că, atunci v-ați dus acasă, la Târgu Mureș, și ați făcut acest drum doar ca să obțineți acordul tatălui dumneavoastră. De ce era atât de important acest acord?

În primul rând, nu celebrez și nu aniversez, dar constat, cu oarecare groază, că au trecut 30 de ani, că anii trec! Timpul trece și nu ne iartă nici pe noi! Într-adevăr, pe 1 noiembrie 1990 (Ziua Tuturor Sfinților la catolici, urmată de Ziua Morților, care este pe 2 noiembrie), domnul Andrei Pleșu m-a sunat și m-a întrebat dacă mă interesează să preiau conducerea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Eu m-am bâlbâit puțin, nu știam ce să răspund și el, prompt, mi-a dat 36 de ore de gândire. Atunci m-am dus la Târgu Mureș, pentru că, deși cu tata am avut multe dispute și controverse și chiar opțiuni și opinii diferite în ceea ce privește stilul și tendințele teatrale, el a fost, fără doar și poate, unul dintre cei mai buni directori de teatru! La acea dată, terminasem la București IATC-ul doar de nouă ani! Evit denumirea de „manager", pentru că nu-mi place și nici nu cred să corespundă realității din teatrele din România sau a multora din Europa. Manager este cineva care n-are nimic de-a face cu partea artistică, însă poate administra, poate gospodări, poate face o muncă administrativă! Și adevărul este că noi, directorii de teatru, avem și această responsabilitate. Tata a înființat trupa teatrului din Târgu Mureș, fostul Teatrul Secuiesc pe atunci, așa se numea; pe urmă, s-a numit Teatrul de Stat Târgu Mureș (din 1962 până în 1971), pentru ca după aceea să devină Teatrul Național. Tata a fost director timp de 21 de ani, a creat o trupă extraordinară, cunoscută în toată țara în anii ’50; de aceea, eu l-am respectat foarte mult și în calitate de director de teatru, dar și în calitatea de dascăl. Toată lumea își aduce aminte de directoratul său și, bineînțeles, am vrut să mă consult cu el. Nu i-am cerut aprobarea, doar opinia! Prima oară a fost vehement împotriva acestei idei, ceea ce pe mine m-a și surprins. Mi-a spus: „Regia este o meserie (și o profesie) foarte solitară – cu ideea aceasta nu pot fi de acord decât parțial cu el –, dar nu există nimeni mai singuratic decât directorul de teatru. Orice ai face, ai să fii înjurat. Întotdeauna va cădea vina pe director,