I.

COPILUL DIN BRABANT

„Eu acord aceeaşi atenţie omului care creează opera ca şi
operei."
VINCENT VAN GOGH
Vincent Van Gogh s-a născut la 30 martie 1S53, la Groot-
Zundert, care pe atunci era un biet sat din Brabant, la
frontiera olandezo-belgiană. A murit la 29 iulie 1890, la
Auvers-sur-Oise, în Ile-de-France. Intre aceste două date
se înscrie existenţa pămîntească a unei fiinţe, un scurt
dar strălucitor destin, unul dintre cele mai extraordinare
destine ale vremurilor noastre. Extraordinar, nu prin vreo
acţiune pe care ar fi exercitat-o asupra epocii sau prin
vreo influenţă artistică imediată. Extraordinar prin
complexitatea dramei sale interioare. Cazul său
psihologic care poate fi studiat — şi este studiat — sub
diverse unghiuri, îi derutează, în egală măsură, pe
biografi, pe critici şi pe psihiatri. Treizeci şi şapte de ani,
dintre care jumătate au fost o căutare tragică în care se
amestecă orgoliul şi credinţa, umilinţa, suferinţa fizică şi
morală, dorinţa de apostolat şi voinţa artistului — ani de
căutări şi de lupte, la capătul cărora experienţa al cărui
„cobai" a fost într-un fel Van Gogh se întîlneşte cu un
domeniu care, în mod vădit, nu mai este al nostru.
în funcţie de optica din care e considerat, în funcţie de
planul de pe care e studiat, destinul lui Van Gogh este
acela al unui artist, al unui mistic sau al unui bolnav. Dacă
e privit numai dintr-unul din aceste puncte de vedere, el
se sus-13 trage analizei, deoarece formează un
tot, ca o construcţie a cărei desăvîrşire trebuie
urmărită de la temelie pînă la acoperiş.
Aceste trei aspecte ale cazului Van Gogh sînt strîns legate
între ele. Apar încă din copilărie, se dezvoltă, se
orînduiesc uneori tainic, insesizabil, dar totdeauna în
vederea unei anume împliniri dramatice, spre a se uni în
cele din urmă şi a se exprima într-o operă de vizionar.
Să examinăm deci unul dintre aceste trei aspecte pentru
a le explica pe celelalte? Să le privim pe toate trei
succesiv? Asemenea încercări n-ar reuşi nici să le rezolve
nici chiar să le definească. Ne-ar face să deviem, le-ar
falsifica. Dacă opera în sine şi-ar păstra frumuseţea, ar
pierde, în schimb, o parte din semnificaţia, din bogăţia sa.
Căci dincolo de pictor, de bolnav, descoperi totdeauna
omul. Datorită tocmai contradicţiilor sale, caracterului
său, constituit se pare din trăsături nu numai diferite, ci
opuse, şi ale căror ciocniri dădeau impresia că sînt mai
multe fiinţe în Vincent, dictîndu-i rînd pe rînd violenţa şi
tandreţea, revolta şi credinţa, umilinţa şi spiritul de
independenţă, neliniştea şi exaltările sale. El nu lupta
numai cu societatea, cu arta, cu Dumnezeu; ci mai întîi cu
Vincent însuşi. Şi era lupta cea mai sfîşietoare; căci nici
un alt om n-a fost mai sincer ca el.
Un asemenea destin suscită, evident, cele mai diverse
interpretări. El reclamă în acelaşi timp analiză şi sinteză,
incită pe psihanalist la diagnostic şi pe poet la lirism, fără
ca unul sau celălalt să satisfacă măcar aparenţa unui
adevăr.
Un fapt deosebit pentru studiul acestui destin
este, de altfel, abundenţa mărturisirilor pe care
ni le-a lăsat omul: o operă picturală care merge
paralel chiar cu evoluţia dramei; o operă episto
lară care îi egalează puterea de creaţie. Nici un
artist n-a vorbit mai bine de meşteşugul său. Nici
o fiinţă nu şi-a exprimat mai bine agitaţia lăun
trică. Iar noi posedăm, în legătură cu ceea ce se
numeşte „nebunia lui Van Gogh" pagini de o
cutremurătoare luciditate Datorită acestor mărturisiri este
posibil, cel puţin pentru anumite perioade, să
reconstituim aproape zi cu zi, viaţa lui Vincent. Dar numai
relatarea acestei vieţi, expunerea minuţioasă a faptelor,
nu e suficientă pentru a pătrunde problemele pe care le
pune eroul. Ne va permite totuşi să-i descifrăm datele, să
le urmărim desfăşurarea, modul în care au proliferat. Va
constitui baza de la care vom porni pentru a încerca să
găsim unele explicaţii, va fi o modalitate de abordare.
Examinînd faptele şi evenimentele va apărea legătura
esenţială a cauzelor, importanţa consecinţelor. Şi poate
astfel vom da unele lămuriri care vor ajuta să înţelegem
mai bine omul şi arta lui.
Dar nu e vorba aici atît de a defini cît de a sugera, nu de a analiza ci de a
propune.
Precizia documentelor şi, pe de altă parte, anumite
lacune, ne interzic să neglijăm cel mai neînsemnat fapt,
cel mai neînsemnat gînd.^ Căutarea lor, confruntarea lor
stau la baza oricărei încercări de sinteză şi vor permite să
degajăm din aparentul haos al destinului lui Van Gogh
direcţiile majore ale unei misiuni îndeplinite în chip dure-
ros, dar total.
FAMILIA Şl ORIGINILE SALE
Vincent Van Gogh era fiul unui pastor neerlan-dez. Şi de
data aceasta trebuie să cunoaştem ascendenţii eroului,
pentru a înţelege condiţiile care i-au determinat
temperamentul şi caracterul.
în introducerea la ediţia Scrisorilor, Johanna van Gogh-
Bonger, cumnata pictorului, i-a prezentat genealogia.
Numele de familie aminteşte de Goch, un orăşel situat în
teritoriul german, la frontiera Limburg-ului, dar la numai
cîţiva kilometri de provincia Noord-Brabant de unde era
originar Vincent. Este posibil ca familia Van Gogh (de
Goch) ca şi numele ei să se tragă de acolo. S-ar fi putut
să fi făcut parte din nobilime, şi motivele blazonului ei —
o grindă împodobită cu trei trandafiri — dă de crezut că
la început cei din familia Van Gogh au fost constructori.
Au urmat destinele patriei lor. Anterioară secolului al XVI-
lea, familia a cunoscut cea mai mare strălucire în cursul
secolului al XVII-lea. în rîndurile ei se numărau atunci
mari personalităţi ale regatului: un amune Johannes van
Gogh, judecător reprezentant al regelui la Zutphen, care
devine trezorier general al Uniunii Neerlandeze, precum şi
un anume Michael van Gogh, consul general tn Brazilia,
apoi trezorier general al Zeelandei şi care, în 1660, a fost
trimis ca ambasador pe lîn-gă regele Garol al Il4ea al
Angliei. Dar, încă de pe atunci, printre diplomaţi şi înalţi
funcţionari poate fi întîlnit un pastor, Cornelius, al cărui
fiu, Matthias, a fost medic, apoi tot pastor.
După declinul ţării lor, cei din familia Van Gogh se
îndreaptă spre industrie şi artă. Filiaţia directă a pictorului
poate fi stabilită de la un prim Vincent van Gogh (1674—
1746). Unul dintre fiii acestuia, David, născut în 1697,
care se ocupa cu etirarea firelor de aur, la Haga, s-a că-
sătorit cu o valonă, Măria Stalvius şi a avut ei însuşi doi
fii, Jan şi Vincent. Primul (1722—1796) s-a căsătorit şi a
avut un fiu care moşteni averea unchiului său Vincent
(1729—1802). Acesta şi-a petrecut o parte din tinereţe la
Paris, a făcut parte din Garda Elveţiană a lui Ludovic al
XV-lea, apoi s-a consacrat sculpturii; a rămas celibatar.
Johannes, fiul lui Jan (1763—1840), a practicat la început
meseria bunicului său David, apoi a predat teologia, s-a
căsătorit şi a avut un fiu, Vincent (1789—1874), bunicul
pictorului. Acest Vincent era pastor. A studiat teologia la
Leyda şi a oficiat pe rînd la Benschop şi la Qchten, apoi,
din 1822, la Breda, unde la 8 februarie, în acelaşi an, s-a
născut Theodorus, tatăl lui Vincent.
■Repetarea prenumelor, fidelitatea faţă de anumite
profesii, dovedeşte caracterul tradiţionalist al acastei
familii neerlandeze.
Dat fiind rolul pe care îl vor juca în viaţa tînărului pictor, e
indispensabil să spunem cîteva cuvinte despre fraţii
pastorului Theodorus, unchii lui Vincent.
Familia bunicului număra unsprezece copii din care
majoritatea aveau să ajungă în situaţii demne de invidiat.
Cel mai mare, Johannes, s-a consacrat marinei; devenind
viceamiral, a fost numit director al şantierelor Marinei din
Amsterdam. Alţi trei erau negustori de arta: Cornelis Mari-
nus la Amsterdam, Hendrick la Rotterdam şi Vincent la
Haga. Acesta din urmă, cu o sănătate şubredă dar cu o
mare cultură, ţinuse un magazin de culori, înainte de a-şi
deschide o galerie de artă. Foarte influent în mediile
artistice de la Haga, a reuşit repede să facă afaceri
înfloritoare. Casa Vincent van Gogh de la Haga avea
onoarea de a fi „furnizoarea Cabinetelor Majestaţilor Lor,
Regele şi Regina". Directorul ei s-a asociat mai tîrziu cu
celebra firmă Goupil din Paris, şi s-a dus el însuşi în
capitala Franţei după ce a lăsat conducerea magazinului
din Haga în seama unui oarecare domn Tersteeg, căruia
Vincent — nepotul — avea să-i devină într-o bună zi
subaltern. Al şaselea era perceptor. în ceea ce priveşte
fetele, două dintre ele s-au căsătorit cu generali.
Theodorus, pastorul, nu s-a ridicat la nivelul social
al fraţilor săi. Fapt care a stîrnit mirare, fără să se
ţină seama că perfecţiunea pe care o atinsese în
profesiunea sa îl conducea tocmai spre renunţare
mai degrabă decît spre reuşită. Blîn-deţea şi
umilinţa se îmbinau în el cu un rigorism faţă de
forme care îl făcea să se simtă dator de a fi
împotriva a tot ceea ce i-ar fi putut stînjeni
misiunea. Vocaţia religioasă, remarcată la mai
mulţi dintre predecesorii lui, a găsit în el un teren
favorabil. Vom regăsi la Vincent, mai cu seamă în
prima parte a maturităţii sale, aceeaşi umilinţă şi
aceeaşi intransigenţă.

„Domine" — aşa era numit în Brabant pastorul

parohiei — Theodorus van Gogh şi-a făcut studiile
la Utrecht. Avea douăzeci şi şapte de ani cînd, în
ianuarie 1849, a fost numit la Groot-Zun-dert, o
modestă parohie pe drumul dintre Anvers şi Breda,
la cîţiva kilometri de frontiera belgiana. Noord-
Brabant — sau Brabantul Septentrional 17 — se
deosebea de celelalte provincii neerlandeze prin
tendinţele sale religioase. Elementul protestant
era aici mult mai puţin important decît elementul
catolic. Zundert nu mai numără astăzi decît vreo
treizeci de „reformaţi". Cînd Theodorus a fost
numit acolo, aceştia reprezentau cam jumătate din
totalul populaţiei, evaluată atunci cam la vreo suta
de oameni.
în mai 1851, la doi ani după instalarea sa la Groot-
Zundert, pastorul s-a căsătorit cu fiica unui maistru
legător de la Curte, Anna-Comelia Carbentus, născută la
Haga la 10 septembrie 1819, adică mai în vîrstă decît
soţul ei cu trei ani.
Anna-Cornelia era sora soţiei lui Vincent van Gogh,
directorul galeriilor de la Haga. Se poate ca acesta să nu
fi fost străin de căsătoria tînărului său frate. Această
dublă înrudire — cei doi fraţi fiind căsătoriţi cu cele două
surori — a contribuit la strîngerea legăturilor de afecţiune
dar şi de dependenţă dintre pastor şi negustorul de artă,
dintre Theodorus şi Vincent, afecţiune ce se va repeta
într-un mod ciudat şi va fi şi mai puternică între cei doi fii
ai pastorului, botezaţi cu aceleaşi prenume.
De multe ori „domine" îşi va consulta fraţii, şi mai ales pe
negustorul de artă, cînd avea să se pună problema
îndrumării fiilor săi spre o situaţie onorabilă. Acest
sentiment de inferioritate socială, de dependenţă faţă de
unchi, nu va scăpa neobservat de tînărul Vincent. Să-1
reţinem ca pe un element susceptibil să contribuie la
formarea caracterului său.
Deşi la căsătoria lui Theodorus s-a ajuns prin relaţii
familiale, căsnicia a fost fericită.
In micul volum consacrat fratelui său, Elisa-beth-Huberta,
una din fiicele pastorului, evoca astfel amintirea
părinţilor: „Erau foarte uniţi şi foarte caritabili. Tata avea
un chip cu trăsături fine, un păr alb argintiu. Mama avea
trăsături mai puţin regulate, dar o expresie vioaie şi o pri-
vire pătrunzătoare, privirea lui Vincent".
Unul dintre primii biografi ai lui Van Gogh, Gustave Coquiot îi face
lui Theodorus următorul portret: „Un om mărunt, uscat,
cu umerii înguşti, faţa blinda, fără mustaţă, fără barbă,
părul scurt. Predicator corect, fără strălucire. Avea aerul
unui funcţionar al religiei". Acest portret nu prea mă-
gulitor este dezminţit de fotografia expusa în sacristia
micului templu din Nuenen, unde Theodorus a fost mai
tîrziu pastor.
Mult mai în vîrstă pe vremea aceea, tatăl lui Vincent ne
apare cu un chip frumos, grav, fără a fi sever, şi care pare
a fi chipul unui om de spirit. Aerul de bunătate care se
desluşea pe trăsăturile lui regulate atrăgea simpatia. în
satul în care avea să-şi exercite profesiunea, i s-a spus
din primele zile „de mooi domine", adică pastorul
cumsecade. A fost, dupji toate probabilităţile, iubit de cei
din jurul său, dar în cercul familial, pătruns de autoritatea
sa şi de principiile religiei sale, el va da adesea dovada,
mai ou seamă în relaţiile sale cu Vincent, unui caracter
intransigent, coleric şi a unor vederi înguste, în contrast
cu umanismul generos al celor doi fii, Vincent şi Theo.
Talentele sale de predicator nu se ridicau la înălţimea
prestanţei sale; să fi fost oare acesta unul din motivele
pentru care Theodorus van Gogh a trăit modest toată
viaţa prin parohii dezmoştenite?
în prefaţa sa la ediţia olandeză a scrisorilor lui Vincent,
doamna Van Gogh-Bonger nu dă deloc detalii despre
familia mamei. Oare din pricină că a fost mai umilă? Deşi
în rîndurile ei se număra şi un episcop de Utrecht; e tot ce
ştim despre familia Carbentus. Soţia pastorului pare să fi
fost o femeie solidă al cărei caracter avea multe trăsături
comune cu cel al lui Vincent: dragostea pentru natură,
plăcerea de a-şi nota impresiile asupra vieţii şi asupra
propriilor ei sentimente, un simţ artistic ce se manifesta
în desene, în acuarele, trăsături care nu prejudiciau nici
activitatea casnică, nici spiritul ei vioi. Totdeauna avea un
ac în mînă. Găsea chiar mijloacele de a-şi ajuta soţul
veghind asupra treburilor gospodăreşti. Anna i Carbentus
a murit în 1907, la optzeci şi şapte de |" anii. Potrivit
registrului de internări al azilului din Saint-Remy, Vincent
ar fi declarat doctorului Peyron, directorul azilului „că una
din surorile mamei sale era epileptică şi că mai existau
cazuri în familie". Johanna van Gogh-Bonger nu menţio-
nează acest fapt. Este evident că principala lipsă a
elementelor biografice furnizate de rudele apropiate ale
personajului constă în aceea că nu relevă decît fapte
susceptibile de a flata istoria familiei sau pe cea a eroului.
IN ZODIA BERBECULUI
Căsătoria pastorului Theodorus van Gogh şi a Annei-
Cornelia Carbentus avea să dea în curînd roade. După un
an, tînăra femeie născu un fiu, care fu numit Vincent-
Willem. S-a născut mort şi a fost înhumat în micul cimitir
din Zundert, unde i se mai poate vedea încă mormîntul.
Probabil că acestui mormînt trebuie să i se atribuie
eroarea relevată în anumite lucrări mai vechi şi pe plăcile
de pe anumite pînze (mai ales în Muzeul Boymans din
Rotterdam), care indică anul 1852 ca dată de naştere a lui
Vincent.
Pierderea primului lor copil i-a afectat profund pe pastor
şi pe soţia sa. Dar, peste un an, s-a născut un alt băiat
căruia părinţii i-au dat acelaşi prenume.
Vincent-Willem van Gogh s-a născut la 30 martie 1853, la
orele 11, deci în zodia Berbecului. Este interesant de
reamintit că această zodie marchează în emisfera noastră
victoria luminii asupra întunericului, deoarece pe măsură
ce soarele înaintează spre Berbec zilele cresc în
detrimentul nopţii. Este zodia impulsului creator,
momentul celei mai mari puteri vitale.
Curba vieţii lui Van Gogh — drumul său spre lumină —
pare să urmeze curba acestei zodii. Ataşamentul pe care
îl va manifesta faţă de ciclul vital al germinaţiei
simbolizează apartenenţa lui la Berbec.
„Fiinţa din această zodie izbucneşte în inconştienţă şi nu
e niciodată sigură de ceea ce anume este; e
inadaptabilă deoarece instinctul ei viguros eliberează
forţe noi, necunoscute încă; aceste forţe pot fi echivalate
cu un foc devorator, cu o izbucnire anarhică,
dezordonata, cu un vulcan devastator; are o mare putere
de expansiune, dar nu se poate stăpîni ţi are un caracter
inconştient, dezorientat, primitiv" '.
„Simt în mine o forţă, un foc pe care nu-1 pot stinge", va
scrie Vincent. Această forţă va exploda în perioada de la
Arles, cea mai fecundă şi mai exaltată dia viaţa şi opera
9a.
Această putere e contracarată de ascendentul Cancerului
pe care lucrarea citată o exprimă în aceşti termeni:
„Există o incompatibilitate între două naturi fundamental
diferite: una care merge înainte, şi e îndrăzneaţă,
temerară, riscă totul, trăieşte pentru viitor şi progres... şi
cealaltă, care dă înapoi, se retrage în sine, trăieşte în
refugiul ei interior, în sensibilitatea sa vulnerabilă, în tre-
cut, pentru a se conserva, pentru amintiri... de unde şi o
dualitate care se exprimă prin ieşiri şi prin retrageri în
sine, prin faze de exteriorizare motrică şi prin faze de
contemplaţie şi visare, de entuziasm şi de depresiune".
Iată, foarte exact, caracterul şi drama lui Vincent van Gogh.
Anumiţi biografi au subliniat, pe bună dreptate, faptul că
acest al doilea fiu a fost conceput în momentul în care
durerea părinţilor, cauzată de prima naştere zadarnică,
încă nu se potolise. Această împrejurare poate oare
explica, fie şi parţial, caracterul sumbru al copilului?
Coincidenţa tulburătoare a datei naşterii, care 1-a situat
pe cel de al doilea fiu sub aceeaşi zodie ca şi primul,
decizia părinţilor de a-i da acelaşi prenume ar putea lăsa
să se creadă că s-a operat un fel de report de
personalitate care ar explica dubla natură a pictorului la
fel de bine sau poate chiar mai bine deoît opoziţia dintre
caracterele mamei şi tatălui. Şi n-a avut oare chiar el
însuşi o obscură conştiinţă a acestui fapt, încă din primii
săi ani, văzînd în micul cimitir de lîngă casa parohială
mormîntul acela pe care figurau prenumele şi data lui de
naştere, ca şi cum un alt el însuşi ar fi fost înmormîntat
acolo?
Se pare că toată viaţa lui, Vincent a trăit sub povara unui
destin într-un anume fel uzurpat. în echilibrul misterios al
vieţii nu era numai el ci şi acel „un altul" pe care 1-a
„înlocuit".
în 1855 s-a născut o fiică, Anna, apoi la 1 mai 1857,
Theodore, admirabilul frate, care va fi providenţa lui
Vincent: în sfîrşit, alte două fete, Eli-sabeth-Huberta şi
Wilhelmina sau Wil, şi un alt băiat, Comelis sau Cor.
în afară de Theo, fraţii şi surorile n-au jucat nici un rol în
viaţa lui Vincent. Totuşi, în Scrisori, el a menţionat-o de
mai multe ori pe Anna. Vincent a trăit un timp la Londra
alături de ea. A întreţinut o oarecare corespondenţă cu
Wil, cea mai mică dintre fete. Fratele Cornel is şi Elisa-
beth-Huberta se pare că au avut mai puţine contacte cu
Vincent.
Aceasta este poziţia genealogică a lui Vincent. în urma
lui, după cum scrie doctorul Doiteau „un şir de strămoşi
burghezi neerlandezi, cumsecade, probabil artritici,
zdraveni în general, sănătoşi şi care, în majoritate, au
atins o vîrstă înaintată, fără mari tare fizice sau morale
aparente". în jurul său, o familie numeroasă dar nu
scutită de sim-ptome patologice. însuşi Vineemt confirmă
acest lucru cînd îi scrie de la Arles fratelui său: „Nevroza
noastră ... este şi o moştenire fatală, deoarece, în
condiţiile civilizaţiei noastre, ne vlăguim din generaţie în
generaţie" ... „O nevroză, adaugă el, care vine de departe".
Mai ales dinspre partea mamei trebuie căutate cauzele
stării patologice care s-au manifestat încă din timpul
tinereţii lui Vincent. Este evident că asupra destinului său
apăsa o grea ereditare.
Am arătat că umilinţa tatălui putea fi regăsită şi la fiu, la
fel, poate, ca şi complexul de inferioritate care a
contribuit la menţinerea pastorului în condiţia lui
mediocră şi 1-a îndemnat adesea să solicite sprijinul sau
sfaturile fraţilor săi în pro- blemele propriei sale familii.
Complex dovedit adesea de comportarea şi confidenţele
lui Vincent. Şi totuşi, dacă ereditarea ajută să situăm
drama lui Van Gogh, ea nu explică totul. Pentru că numai
ea singură nu poate forma un caracter, un temperament
nu determină un destin. îl vom cita în acest sens pe
doctorul Vernet: „Trăim cufundaţi într-un mediu de la care
primim toate condiţiile existenţei noastre şi ale cărui
neregularităţi, intemperii şi violenţe le suportăm aşa cum
îi primim şi lumina. între el şi noi e un schimb constant,
noi încercînd ba să ne adaptăm, ba să ne apărăm ..."
Autorul se plasează aici pe un plan fiziologic. „Noi iSÎntem
construiţi în acelaşi timp şi de mediu şi de noi înşine",
scrie de asemenea Dr. Alexis Carrel.
Or, în ce mediu s-a născut Vincent? Un cămin nou,
părinţi încă tineri. Tatăl are treizeci şi unu de ani,
mama, treizeci şi patru. O atmosferă liniştită, austeră. O
viaţă egală, fără alte evenimente decît naşterea
copiilor. O casă în care zilele se scurgeau în credinţa şi
respectul faţă de Dumnezeu. Părinţii lui Vincent sînt
oameni cultivaţi, orăşeni — tatăl a trăit la Breda, mama la
Haga — transplantaţi prin forţa împrejurărilor, şi anume
cariera de pastor, în mediul rural. Se poate crede că nu
sufereau din această cauză, tatăl îşi iubea misiunea,
mama iubea satul. Dar în ciuda decăderii sociale a
părinţilor săi, copilul a crescut într-un cămin foarte
diferit de celelalte. Parohia? Cîteva case înşirate pe
drumul spre Anvers. Influenţa pastorului e aproape nulă
deoarece^ majoritatea populaţiei este catolică.
Totuşi, dacă îi dăm crezare autorului cîtorva lucrări despre
Ţările de Jos, H. Havard, care a străbătut Brabantul prin
1875 „se pare că în această paşnică regiune din Flandra
calvinismul ar fi influenţat catolicismul care devenise
foarte sumbru şi rezervat". Deosebirile de confesiuni
nu dăunau deci omogenităţii populaţiei. E o regiune
de cîmpii mohorîte, de lande nisipoase pe care locuitorii
nu-niai cu multă răbdare reuşeau să le redea agri-3
culturii. Un climat mai puţin maritim decît cel al
Zeelandei, care era în apropiere, mai puţin bîntuit de ploi
sau de vînturi, dar totuşi aspru şi adesea rece. Va
contribui şi el la formarea fizică şi spirituală a lui Vincent.
Evoluţia artei lui îl va conduce spre căutarea unei anume
calităţi a luminii. Dar în toată partea de la începutul vieţii
sale el va rămîne, aşa cum îi scrie lui Theo, „un copil din
Brabant". Viaţa nu ne dă la naştere numai antecedentele
familiale ci şi temperamentul unei rase sau al unui popor.
Această filiaţie, puternic marcată la Van Gogh, va apare
adesea şi în faptele şi în arta lui. El însuşi are o conştiinţă
precisă a acestei împrejurări. în 1881, îi scrie prietenului
său, pictorul Rappard: „Dumneata şi cu mine nu putem
face altceva mai bun decît să lucrăm după natura
olandeză. Atunci sîntem noi înşine, ne simţim acasă, în
elementul nostru. E cu atît mai bine dacă sîntem la curent
cu ceea ce se petrece în străinătate, dar nu trebuie să
uităm că noi avem rădăcini adînci în pămîntul olandez".
Particularităţile caracterului său, copilăria pe care şi-o va
petrece în Brabantul natal, gustul moştenit de la mama
sa pentru natură şi introspecţie vor contribui şi mai mult
la întărirea a ceea ce era olandez în fiinţa lui, nu atît în
sensul naţional cît în sensul rural sau ţărănesc al
termenului.
PRIN CIMPIA CU MĂRĂCINI. ..
Pentru a cunoaşte astăzi locul de obîrşie al lui Vincent, nu
trebuie mers la Zundert prin Anvers sau Breda. Marea
şosea internaţională care leagă aceste două oraşe,
trecînd prin tîrg, i-a răpit cîm-piei înconjurătoare
caracterul pe care îl avea la mijlocul secolului trecut. Dar
oricine şl—1 poate uşor închipui venind de la Etten,
dinspre nord, prin şes. Pe acolo nu există şosea, doar
drumuri tăiate de carele ţărăneşti într-un sol format din
nisip negricios, aproape la fel de friabil ca cel de pe
ţărmul mării. Prin împrejurimi numai pajişti sărace, cîteva
petice cultivate, ferme scunde dintre care multe sînt încă
acoperite cu paie, o cîmpie deprimantă, măturată de
vînt, mohorîtă şi tristă, sub un cer acoperit de nori grei.
Mărăcinii, alungaţi de landă s-au refugiat pe taluzuri pînă
la marginea făgaşelor făcute de roţile carelor, unde
ramurile le tremură la cea mai mică adiere. De îndată ce
te îndepărtezi de sate, peisajul se face şi mai aspru.
Piciorul se afundă în ţărîna moale. Printre arături apar
păduri rare de pini, covoare de buruieni vineţii.
Astfel arată regiunea unde Vincent şi-a petrecut copilăria.
„îmi amintesc că am mai văzut, pe vremea cînd eram
copil, mărăcinii şi micile ferme, meşterii ţesînd,
vîrtelniţele exact aşa cum le văd acum în desenele lui
Mauve şi Ter Meulen", va scrie Vincent van Gogh. Peisaj
fără frumuseţe, dar de o sfîşietoare nostalgie, o cîrnpie
prin care plimbarea nu poate fi decît o reverie fără ţel.
Pînă la orizont, şi dincolo de el, aceleaşi pămînturi
netede, mărginite de cîte o pădure neagră, aceleaşi cărări
printre mărăcinii care, după ce li s-au scuturat florile, par
valuri cenuşii ce se întind cît vezi cu ochii.
Peisajele cele mai pustiite sînt cele ce ne izbesc în mod
deosebit. Şi e de înţeles ca omul să fi păstrat amintirea
acelui pămînt al copilăriei sale, obsesia a-celor spaţii care
i-au hrănit primele visuri.
Era cel mai mare copil din familia pastorului. Poate din această
cauză a rămias izolat, departe de fraţii şi surorile care au
venit după el şi printre care va fi multă vreme un fel de
străin. Cel puţin aşa spune Elisabeth-Huberta în cartea ei
de Amintiri. încă de pe vremea aceea, potrivit relatărilor
doamnei Theo van Gogh, Vincent era prada unor mlnii
violente. Cele cîteva mărturii culese de la contemporani
ni-1 descriu ca pe un copil taciturn.
îi plăcea să se plimbe pe cîmp, dar surorile şi fraţii lui nu
îndrăzneau să-i ceară să-1 însoţească. Fugea de oamenii
din sat preferind singurătatea pentru a observa în voia lui
natura, cu acea atenţie cu care .îl vom vedea urmărind
spectacolele vieţii, întreaga lui viaţă. încă din acea vreme
colec- ţiona insecte şi plante şi cînd se întorcea acasă
le arăta surorilor prada strînsă în timpul plimbărilor sale.
Dacă mergea la rîu venea cu insecte acvatice pe care le
curăţa şi le prindea grijuliu cu ace în cutiuţe pe care le
scria numele, adesea în latină. Sau vreun cărăbuş, flori de
cîmp. De aceea ceilalţi copii din familie îl considerau
foarte savant! „Toţi vorbeau despre elcu respect", scrie
Llisabeth.
Vincent ştia de asemenea unde poate găsi cuiburi;
descoperea ciocîrliile fără să culce grîul la pămînt şi îşi
petrecea adesea vremea privind mişcările unor insecte
sau zborul păsărilor pe deasupra mărăcinilor.
A fost trimis la şcoala comunală, dar institutorul era
adesea beat, iar contactul cu micii bădărani din sat l-au
făcut pe Vincent grosolan. Pastorul 1-a retras. A angajat o
guvernantă care se ocupa de educaţia copiilor.
Dintre toţi fraţii şi surorile, numai cel mai mare era solid.
Avea tenul deschis al părinţilor săi, parul de un blond
roşcat, o privire pătrunzătoare pe sub nişte sprîncene
foarte pronunţat desenate „Noi, ceilalţi copii, .nu aveam o
constituţie prea robustă", notează Elisabeth. Theo, cel de
al doilea băiat, cu patru ani mai mic decît Vincent, vădea
o fire mai blîndă, avea trăsături mai fine. Avea încă de pe
atunci bunătatea, simplitatea tatălui său.
Copilul este prin esenţă un imitator. Observaţia, pentru care
tînărul Van Gogh dovedea un deosebit gust, avea în
curînd să-1 incite la reproducerea a ceea ce iubea.
Elisabeth semnalează marea abilitate pe care o avea în
această privinţă încă din copilărie şi vorbeşte despre un
mic elefant pe care fratele ei 1-a modelat cu multă
exactitate din lut. Să fi fost amintirea vreunei gravuri
care-1 izbise sau poate aceea a unor vizite la Amsterdam
sau Haga. „Pe la opt ani, scrie sora lui — din cele ce i s-au
povestit, deoarece era prea mică spre a fi putut cunoaşte
nemijlocit faptele — a desenat o pisică ce se urca într-un
copac."
Aceste elanuri artistice erau prea puţin frecvente,
continuă Elisabeth şi ne asigură că „nimic nu s-a păstrat
din vremea aceea, nici crochiuri în peniţă, nici schiţe în
creion".
Or, cataloagele operelor lui Van Gogh comportă
douăsprezece desene 'datate şi adesea semnate, a căror
execuţie fină contrastează într-un mod surprinzător cu
asprimea şi, s-ar putea spune chiar, cu stîngăcia primelor
desene ale artistului adult.
Vincent avea atunci nouă ani. Este destul de surprinzător
că aceste desene — dacă sînt autentice —: nu au atras
atenţia părinţilor, şi mai ales a unchiului Vincent, fostul
director al galeriilor de la Haga, care ar fi remarcat un dar
atît de evident. Aceste schiţe promiţătoare continuă pînă
în 1864. Dar nu mai e nici o urmă din ceea ce ar fi putut fi
desenat de tînărul artist între doisprezece şi douăzeci de
ani.
O COPILĂRIE AUSTERA
Vincent dădea adesea dovada unui caracter dificil. Era
tenace şi voluntar asemenea mamei sale, dar aceste
calităţi ajungeau să se transforme în defecte. Johanna
Bonger, soţia lui Theo, spune că era încăpăţînat,
capricios. Educaţia părinţilor s-a dovedit neputincioasă să
disciplineze independenţa lui naturală şi, pe la
doisprezece ani, Vincent a fost trimis într-un pension, la
un anume Jean Provily, la Zevenbergen, un tîrg situat la
vreo douăzeci de kilometri de Zundert. Vincent va povesti
mai tîr-ziu, într-o scrisoare către Th':o, despre emoţia
acestei prime despărţiri de familie. A fost un elev plin de
bunăvoinţă dar prea puţin dotat pentru învăţătură. La
sfîrşitul anului, părinţii vor fi felicitaţi de director pentru
docilitatea şi sîr-guinţa sa.
în vacanţele şcolare, Vincent revine la Groot-Zundert şi
regăseşte casa părintească, îşi regăseşte fraţii şi surorile,
locurile dragi din frageda copilărie. E şi mai puternic
influenţat de ele. La începutul vieţii, acest „mediu" se va
impune mai cu seamă prin condiţiile pe care omul e
coastrîns să le suporte. El contribuie la formarea lui fizică
în acest joc al adaptării — ca planta ce se formează în
climatul în care răsare — şi morală prin uşurinţa sau
greutatea cu care se operează această adaptare.
Inteligenţa copilului se modelează după atracţia ce i-o
oferă acea facultate de observare, mai mult sau mai puţin
ascuţită, de la individ la individ, dar care cere de
asemenea ca dezvoltarea ei să fie alimentată. Vincent a
găsit toate aceste condiţii în jurul casei din Zundert. Are
acum treisprezece sau patrusprezece ani. Gîmpul plimbă-
rilor sale se lărgeşte ca şi cel al impresiilor. Natura îi va
revela de acum înainte nu numai viaţa uimitoare a
animalelor şi plantelor, un simplu material pentru acea
curiozitate, pentru acea nevoie de a cunoaşte şi de a
reţine, care 1-a făcut atunci să catalogheze plantele, aşa
cum mai tîrziu. va colecţiona reproducerile după pînzele
care-i plăceau — natura îi va revela acum nu numai viaţa
pe care ea o tăinuie, ci şi armoniile pe care le creează,
întărindu-i plăcerea pentru singurătate, ea îi va dărui
sentimentul spaţiului. Corpul s-a adaptat, inteligenţa e
satisfăcută; în acea clipă se trezeşte sufletul. Lumea
senzaţiilor va înceta să mai fie o descoperire; devine o
obişnuinţă. Dar lumea impresiilor se formează tocmai din
aceste senzaţii, se îmbogăţeşte cu amintirea lor.
Vincent simte pe obraji suflarea vîntului, simte mirosul
paielor. Privirea i ise pierde din nou pe deasupra landelor
cenuşii şi peste lanurile de grîu. Interesează faptul că
Vincent a trăit primii săi ani în această cîmpie fără relief
căreia punctul din care priveşti nu poate să-i modifice
aspectul. Peisajul dobîndeşte aici un caracter de
nelimitat, uşor de comparat cu cel al mării, prin repetatea
aceloraşi imagini, indiferent de locul în care te-ai afla. în
timpul plimbărilor sale din copilărie, va descoperi
caracterul acela de neschimbare, o viziune pe care nu o
va uita. „Sentimentul spaţiului" îl vom regăsi în cea mai
mare parte a peisajelor artistului, în toate epocile carierei
sale, în acelaşi timp cu expresia muncii ţărăneşti.
Dar Vincent descoperă de acum înainte, dincolo de
lucrurile familiare, raporturi secrete, un sens nou prin
care lumea vizibila încetează să mai fie o realitate spre a
deveni aparenţa unei ordini superioare. Această
transpunere a impresiei în emoţie, care se manifestă spre
cincisprezece ani, nu este altceva decît trezirea
conştiinţei artistice. Şi nicăieri ea nu poate fi mai vie decît
în aceste vaste întinderi unde vibrează încă sufletuf lumii.
Ceea ce Vincent descoperă aici e o tristeţe profundă,
viaţa grea a oamenilor care populează acest pămînt a
cărui unică bogăţie e truda lor. Aceeaşi munca reluată
mereu de la capăt; griul cîştigat, după cum a vrut
Dumnezeu, cu sudoarea frunţii. Aceste pămînturi
considerate generoase sînt cele mai avare. Trebuie fără
încetare fecundate, torturate ca să le smulgi recolta.
Nimic nu este un dar, o ofrandă.
în aspectul sever al cîmpiei, copilul regăsea trăsăturile
propriului său cămin. Ceea ce nu înseamnă că nu 1-a
iubit, dar aceeasta dublă austeritate i-a pecetluit fiinţa cu
o angoasă iremediabilă. Nici natura şi nici familia nu i-au
îngăduit atunci să cunoască nepăsarea.
Casa era situata în centrul tîrgului, la marginea şoselei. A
dispărut pentru a face loc unei clădiri mai moderne; nu
departe de ea se află încă mica biserică în care pastorul
Theodorus îşi aduna credincioşii. E un edificiu de
cărămidă roşie, cu ferestre înalte cu ogive, pe jumătate
ascunsă sub frunzişul unui castan mare şi al unei sălcii
plîngătoare ale cărei ramuri se apleacă peste vechi
morminte cu pietre gravate. Această biserică şi acest
cimitir i-au fost la fel de familiare lui Vincent ca şi
„păstoria". Copilul putea să găsească în acest loc
romantic, a cărui curăţenie olandeză şi al cărui caracter
ordonat lăsau totuşi să răzbată tristeţea, o hrană pentru
visările sale taciturne.
Ca şi în trecut, prefera să fie singur decît însoţit de
surorile sale. Şi totuşi, în curînd, îşi făcu obiceiul de a-1
lua pe Theo cu el în plimbările sale spre a-i împărtăşi
bucuriile.
Acolo în cîmpia din Zundert s-a născut prietenia profundă
care avea să joace un rol atît de important în destinul
pictorului Theo sa pas treze şi el, va spune Vincent, „ceva
din copilul din Brabant"; şi cînd va fi constrîns să trăiască
în străinătate, fratele cel mare va evoca adesea zilele
copilăriei petrecute împreună prin cîmpiile cu mărăcini.
Afecţiunea pe care Vincent o nutreşte faţă de fratele mai
mic apare ca o primă manifestare a acelui altruism
generos şi totodată exigent de care va da dovadă de
atîtea ori mai tîrziu. Vincent îl iubeşte pe Theo pentru că
se joacă împreună, pentru că îi ţine o frăţească tovărăşie,
dar şi pentru ca poate să-1 facă să-i înţeleagă gusturile,
pentru ca şi-1 poate face părtaş la primul lui entuziasm.
Natura este acum, între ei şi pentru ei, ceea ce va fi mai
tîrziu pictura. Şi este de crezut că Vincent i-a dat încă de
pe atunci fratelui său sfatul pe care i-1 va repeta, de la
Londra, cînd va avea douăzeci de ani: „caută să găseşti
frumos tot ceea ce poţi..."
După doi ani de învăţătură la Tilburg, Vincent revine la
Zundert. Are aproape şaisprezece ani. Elisabeth îl
prezintă astfel: „Fratele meu, mai mult solid decît înalt, cu
spatele uşor cocoşat din pricina prostului obicei de a
merge cu capul plecat, avea părul roşcat, tăiat scurt sub
o pălărie de pai care umbrea această ciudată figură. Nu
era chipul unui tînăr. Sub fruntea proeminentă,
sprâncenele erau încruntate de gînduri profunde, ochii
mici şi afundaţi în orbite erau cînd albaştri, cînd verzui.
„Sub acest aspect dizgraţios şi deşelat, exista totuşi ceva
minunat, prin expresia evidentă a unei profunzimi
inferioare."
încă din acea vreme, Vincent citea mult. în biblioteca
părintească a găsit lucrările esenţiale pentru primele sale
lecturi; Biblia, care se citea în familie, cunoaşterea
precoce a lucrărilor teologice, la care s-a adăugat
educaţia riguroasă pe care i-o dăduse pastorul, n-au fost
desigur străine de înclinaţia pe care o va manifesta mai
tîrziu spre apostolatul evanghelic. Dar în clipa în care a
trebuit ■să se hotărască pentru o meserie, n~a dat
dovadă de nici o dispoziţie specială care să-i ajute pe
părinţi în alegerea unei cariere. Darurile sale în materie
de desen sau de modelaj nu depăşeau încercările din
copilărie. „Domine" făcu atunci apel la inteligenţa şi la
relaţiile fratelui său Vincent pentru a putea hotărî pe ce
cale ar fi mai potrivit <să-şi îndrume fiul.
Retras din afaceri după ce a făcut avere, „unchiul
Vincent" şi-a cedat galeria firmei Goupil, cu care în
prealabil se asociase. De atunci trăia la Princenhage, un
cartier din Breda, şi îşi petrecea, în general, lunile de
iarnă la Menton.
Am arătat care au fost circumstanţele care au contribuit
la dezvoltarea raporturilor şi afecţiunii celor doi fraţi. Şi
familiile lor erau foarte unite mai ales de cînd apropierea
rezidenţelor lor le îngăduia să-şi facă vizite frecvente.
Fostul negustor era acum unchiul care-i răsfăţa pe copiii
de la „păstorie"; sosirea trăsurii lui stîrnea o mare bucurie
fiindcă în ea se găseau totdeauna fructe sau alte cadouri
pentru băieţi şi fete.
Cînd Vincent a împlinit şaisprezece ani, s-a întrunit un fel
de consiliu de familie. Unchiul Vincent — care avea să
intervină frecvent în cariera nepotului său — acceptă să-1
plaseze ca ucenic la Galeria Goupil din Haga, fosta lui
proprietate, unde avea destui prieteni.
Tînărul îşi părăsi deci satul şi pe ai săi spre sfîrşitul lui
iulie 1869. Şi e de crezut că nu fără regrete, în ciuda firii
lui solitare. Şi-<a luat rămas bun de la mărăcini, de la
lanurile cu grîu, de la tot ceea ce pînă atunci constituise
universul său.
II. PRIMA AMĂRĂCIUNE
Tinereţea lui Vincent n-a fost condusă de exigenţele
vreunei vocaţii. Supusă vicisitudinilor carierei pe care i-au
ales-o părinţii, ea s-a ordonat din exterior, fără
participarea voinţei personale. Vincent a fost poate un
copil dificil; avea capricii, dar ele nu aveau consecinţe. în
fapt, acceptă cu docilitate şi meseria şi felul de viaţă
cărora le-a fost destinat.
Austeritatea educaţiei sale şi a mediului sau îl îndeamnă
la această pasivitate. Nu arată mai multă tărie de
caracter, numai datorită faptului că îi lipsesc ocaziile. N-a
fost încă stăpînit de nici o pasiune arzătoare... „E un
visător", scrie sora lui. Dar nu ştim nimic despre visurile
care l-au obsedat pe cîmpiile din Brabant, nici în cursul
acestor trei ani — cei în care a devenit bărbat — pe care
avea să-i petreacă acum la Haga. Despre aceştia, cu
doisprezece ani mai tîrziu, avea să-i spună lui Theo numai
atît: „Primii doi din aceşti trei ani au fost destul de
neplăcuţi, Jn schimb al treilea mi-a adus mai multe
satisfacţii".
Se pare că în el se opera un foarte lent proces de
elaborare. In intimitatea naturii, apoi în intimitatea
operelor de artă, se strîng, încet-încet, elementele
destinului său de pictor. Impresiile din afară se depun în
străfundurile lui ca un mîl. Le vom vedea reapărînd din
trecut, mult mai tîrziu, îmbogăţite prin desăvîrşirea
tainicei lor maturaţii. Dar la vîrsta la care, în general,
adolescentul se crede chemat spre cele mai înalte
misiuni, la care vocaţiile se conturează cu vigoare şi se
afirmă exigenţe adesea imediate, Van Gogh nu manifestă
altă ambiţie decît aceea de a-şi cîştiga existenţa în mod
cinstit şi de a-şi ţine ochii deschişi spre această lume ale
cărei aspecte mereu noi îl încîntă. S-ar putea găsi în
această atitudine şi o amprentă a eredităţii, sau numai
dorinţa de a fi credincios exemplelor de care a fost
înconjurat în copilărie. Meseria de negustor de artă îi
permite să întrevadă un viitor la fel de strălucit ca acela
al unchilor săi. Oare Vincent nu speră mai mult? Eve-
nimentele îi conduc tinereţea, iar el le acceptă pur şi
simplu, ca şi cum ar fi fost ineluctabile. Va şti să profite
de ceea ce ele îi aduc, dar în el domină un sentiment care
se va manifesta în cursul schimbărilor pe care le va
cunoaşte în curînd: nu este vorba de curiozitatea faţă de
ziua de mîine, atît de proprie tineretului, ci tocmai de
regretul provocat de ceea ce nu mai este. Există în el, şi
va exista totdeauna, un fond de nostalgie, o atracţie spre
lucrurile trecute, ca şi cum el ar fi trebuit să descopere în
ele ceea ce mu a putut lua şi păstra. Această trăsătură
caraoteriisijică pentru Vincent indică o natură înclinată
spre tristeţe, spre insatisfacţie.
Stătea în pensiune la o familie de mic-burghezi, Roos,
probabil cunoscută de unchiul său. La Haga locuiau
diverşi membri ai familiei Van Gogh: Haa-nebeck şi
mătuşa Fie Carbentus, o soră de-a mamei lui Vincent,
care avea trei fete dintre care una s-a căsătorit mai tîrziu
cu pictorul Anton Mauve. Tînărul. ucenic le făcea vizite şi
unora ?i altora şi, în cei trei ani pe care i-a petrecut la
Haga, atît conduita cît şi munca sa n-au suscitat nici o
critică. Fostul angajat al unchiului său, dl. Tersteeg, ajuns
director al galeriei, era un tînăr de 24 de ani, inteligent şi
cultivat; trimitea adesea veşti despre Viincent la
Princenhage şi se declara satisfăcut de serviciile lui
Vincent.
Firma Goupil et Cie, „Editeurs Imprimeurs", fondata la
Paris în 1827 de Adolphe Goupil (a cărui familie
descindea, prin mamă, din familia Drouais, pictori
francezi din secolul al XVIII-lea) şi de editorul Rittner, s-a
dezvoltat mult odată cu vulgarizarea procedeelor de
reproducere, spre jumătatea secolului trecut. După
revoluţia din 1830, această firmă a favorizat menţinerea
gravurii cu acul pentru reproducerea operelor maeştrilor,
dobîndind astfel un renume mondial.
La moartea lui Rittner, în 1841, M. A. Goupil s-a asociat cu
Vibert. Se deschiseseră sucursale la Paris apoi la Londra,
la Bruxelles, la Haga, la Berlin şi în sfîrşit, ki 1848, la New
York. Se făceau afaceri importante raai ales cu vînzarea
de gravuri, acvaforte şi litografii.
Vincent acordă muncii aceeaşi atenţie pe care o
acordă vieţii. Se interesează, fireşte, de tot ceea ce îl
înconjoară şi, dacă nu îl atrage de loc comerţul în sine (o
dată va spune că îl considera drept „un furt
convenabil"), îl preocupă mult materia negoţului.
Simţul său de observaţie, instinctul său de colecţionar
se îndreaptă de acum încolo spre picturile şi gravurile
printre care îşi petrecea jumătate din existenţă. Meseria
avea să-1 conducă astfel spre cunoaşterea picturii prin
reproducerea de tablouri, dintre care cele mai bune nu
erau şi cele mai răspîndite. O documentaţie atît de
bogată, oferită la întîmplare şi fără ghid şi prin care,
evident, subiectul punea în umbră arta, nu va întîrzia
să producă în gusturile lui o confuzie ce va persista multă
vreme. Va mărturisi el însuşi acest lucru, după zece
ani, prietenului său Rappard. Deoarece pînă atunci lumea
însemna pentru el satul, e atras la început, mai mult
dintr-o raţiune sentimentală decît prin gustul artistic, de
operele care evocă universul său familiar, cîmpiile,
pădurile, munca ţăranului, care constituiau în acelaşi
timp amintirile şi regretele lui. Chiar din primele lui
scrisori către Theo vorbeşte cu entuziasm despre pictorii
de la Barbizon, mai cu seamă de Miîlet, căruia îi va
păstra o admiraţie durabilă, şi despre cei din tînăra
şcoală de la Haga, Maris şi Mauve între alţii, ale căror
opere le poate vedea în original.Este puţin probabil ca
Vincent să fi avut în acei ani de la început un contact
direct cu tinerii pictori de la Haga, dar fără îndoială că îi
vedea des în magazin, iar dl. Tersteeg i-a vorbit
despre ei Duminica, Vincent se ducea cu multă
plăcere Ia plaja din apropiere, care atunci nu era decît
un biet sat de pescari în faţa căruia, la vremea refluxului,
eşuau bărcile cu pînze. Ceva mai tîrziu, la Londra, îşi va
aminti cu amărăciune de duminicile petrecute le
Scheveningen unde îşi reia, pe ţărmul „mării cenuşii",
îndelungatele rătăciri din Brabant. în august 1872,
Theo vine să-şi vadă fratele, la Haga. De îndată ce se
întoarce acasă, acesta îi scrie. E prima scrisoare dintr-o
corespondenţă ce va continua neîntrerupt pînă la moar-
tea pictorului. Acest tovarăş din copilărie va fi mai mult
decît un frate, va fi un prieten pe care Vincent îl
va îndruma cu plăcere şi care îl va susţine atunci cînd vor
veni zilele grele.
Tînărul vînzător petrece trei ani la Haga. Are acum
nouăsprezece ani. Un portret îl înfăţişează la această
vîrstă cu ochii adînc înfundaţi sub arcadele sprîncenelor,
cu acea privire ascuţită pe care o vor revela pînzele
ulterioare. Părul rebel deasupra unei frunţi late; nasul
drept, gura destul de puternic marcată, bosumflată. Un
adolescent taciturn ce pare închis, neliniştit. Să fie
adevărat ce scrie Gustave Coquiot că „prostia
cumpărătorilor îl exaspera pe Vincent"? Ar însemna poate
să i se atribuie o siguranţă de judecată puţin cam pre-
matură. E totuşi posibil ca încă de pe atunci să ss fi
produs cîteva ciocniri între el şi H.-C. Tersteeg. Mai tîrziu,
va vorbi cu dispreţ despre fostul său director. Dar pe
vremea aceea relaţiile lor sînt curtenitoare şi sînt
stabilite atît pe plan amical cît şi pe cel profesional.
Tînărul funcţionar trecventează familia patronului său.
Continuă să deseneze şi va lăsa fiicei celei mici a lui H.-
C. Tersteeg trei carnete cu schiţe de plante şi animale
care au fost găsite acum cîţiva ani. Salariul său ajunge la
cincizeci de florini pe lună, fapt de care Vincent se arată
satisfăcut. Gustul său pentru pictură s-a afirmat.
Profitînd de concediul de Crăciun vizitează, în ianuarie
1873, muzeele din Amsterdam unde are revelaţia marilor
maeştri. în aceeaşi vreme, Theo e angajat, la rîndul său,
la sucursala din Bruxelles a firmei Goupil. Cei doi fraţi vor
găsi în profesia lor comună un nou teren de înţelegere şi
de interes, dar ea îi va condamna de-acum încolo să
trăiască departe unul de celălalt. Din luna martie, se pune
problema trimiterii lui Vincent la sucursala din Londra. Ar
fi o frumoasă avansare. Tînărul se bucură că va merge în
Anglia dar în acelaşi timp e îndurerat gîndindu-se că se va
despărţi de ai săi şi de prietenii din Haga. Proiectul se
precizează, în mai, Vincent merge să-şi ia rămas bun de
la familia sa, la Helvoirt. De acolo ia trenul spre Paris
unde trebuie să se ducă — fără îndoială pentru a se întîlni
cu patronii — înainte de a pleca la Londra spre a-şi ocupa
postul în care a fost numit.
„ÎNGERUL CU PRUNCI"
Ajunge la Lonidra tocmai cînd împlineşte douăzeci de ani.
Putea să se bucure de noua sa libertate. Tutela mai mult
sau mai puţin simţită a părinţilor şi a unchilor a dispărut.
Are un salariu onorabil şi dl. Tersteeg, cînd i-a semnat
certificatul, i-a dat de înţeles că îl aşteaptă un viitor
frumos. Dar nici libertatea şi nici situaţia nu reuşesc să-1
ameţească pe tînărul Vincent. Aşa cum ieri mai observa
încă păsările şi ţăranii din Zun-dert, astăzi îşi aţinteşte
privirile asupra vieţii marelui oraş în care destinul 1-a
condus. Facultatea lui de a privi cu atenţie dovedeşte că
este disponibil, că nu e frământat de nici o grijă interioară
care să se interpună între el şi lumea apropiată. La
Londra duce o viaţă paşnică de mic funcţionar. Primele
sale scrisori adresate lui Theo, prietenilor săi din Haga,
reflectă satisfacţia lui şi chiar o oarecare bună
dispoziţie. Vorbeşte despre lecturile sale şi mai ales
despre tablourile pe care le vede în galerie în numeroase
reproduceri. Se interesează de asemenea de desenele şi
gravurile care apar prin reviste. Spre 1883, îi va scrie lui
Van Rappard: „Sînt mai bine de zece ani de cînd, fiind la
Londra, mergeam în fiecare săptămână să privesc
vitrinele imprimeriei Graphic şi London Netvs. Impresiile
mek de atunci au fost atît de puternice încît am păstrat
amintirea clară şi precisă a acelor desene, în ciuda a tot
ceea ce s-a petrecut după aceea în capul meu".
Prima pensiune în care a locuit era situată într-o mahala
care, scria el, semăna cu Tilburg, unde a trăit o vreme în
copilărie. Pensiunea era ţinută de două doamne care
creşteau papagali şi era frecventată de trei tineri nemţi
cu care Vincent s-a împrietenii; repede. Seara se
organizau şedinţe muzicale.
în fiecare zi, Vincent se duce la galeria Goupil, instalată în
Ştrand, Southarnpton Street nr. 17. Conştient de rolul său,
îşi informează părinţii de intenţia sa de a-şi cumpăra un
joben, indispensabil, precizează el, „ca să tratezi afaceri
la Londra". Copilul din Brabant vrea să devină un gen-
tleman. Şeful său, dl. Obach, îl priveşte fără îndoială cu
simpatie din moment ce îl însoţeşte uneori duminica la
Bexhill, „o colină plantată cu merişor", la şase ore de
Londra, unde re&piră aerul mării. Face din cînd în cînd
călătorii şi cu cei trei nemţi, dar renunţă repede la ele
deoarece aceştia cheltuiesc prea mult şi, poate, într-o
anume măsură, şi pentru a rupe aceste relaţii costisitoare
părăseşte pensiunea ale cărei condiţii i se păreau de
asemenea oneroase.
Vrea să facă economii pentru a putea trimite ceva bani
părinţilor săi. Plăcerile şi confortul rămîn în urma acestei
bune intenţii.
Se instalează atunci la doamna Loyer, văduva unui pastor
protestant originar din sudul Franţei, care ţine, împreună
cu fiica ei Ursula, o grădiniţă sau un fel de creşă. Vincent
n-a bănuit că în * clipa în care a trecut pragul acestei
case a de- dansat mecanismul destinului său. A trăit
pîna a-tunci într-un fel de aşteptare, poate în aşteptarea
iubirii care avea să se concretizeze în acea tînără fată
necunoscută. N-a vorbit nimic despre ceea ce ar fi fost
mai înainte experienţele şi sentimentele lui de dragoste,
dar fără nici o îndoială că ceea ce descoperă acum este
prima sa pasiune.
Nu se ştie aproape nimic despre Ursula Loyer, nici despre
fizicul, nici despre caracterul ei, dar mai mult decît de
fizic sau de caracter, Vincent a fost mişcat de o prezenţă.
Doamnele Loyer nu ţineau o pensiune; primeau cîte un
chiriaş pentru a mai cîştiga un Dan. In momentul acela,
Vincent era singurul lor musafir şi cum avea o mare
dragoste pentru familie, cum avea cultul familiei —
scrisorile lui o dovedesc — a reuşit cu uşurinţă să-şi
găsească aici un nou cămin. Viaţa sa i se părea acolo la
fel de ordonată de parcă ar fi locuit la ai săi. Duminica
făcea canotaj pe Tamisa, vizita expoziţii şi muzee pentru
a cunoaşte mai bine pictorii care-i plăceau. Ii
împărtăşeşte fratelui său impresiile asupra artei engleze,
cu care „trebuie să te obişnuieşti", şi îi apreciază îndată
pe ConstabLe, Turner şi Gain-sborough. în fiecare seară
după închiderea galeriei, vine la pensiune pe jos,
străbătînd cheiul. Această plimbare de trei sferturi de oră
îi alimentează reveriile: „de cîte ori, plecînd din
Southampton Street spre casa doamnei Loyer, nu m-am
oprit la Embankment ca să fac cîteva schiţe cu Tamisa", îi
va scrie mai tîrziu lui Theo. Vincent continuă deci să
deseneze. îi trimite marrei sale cîteva desene cu strada,
casa, camera sa, fără îndoială pentru a-i arăta unde
trăieşte, dar îi mărturiseşte că schiţele acelea „nu
seamănă cu nimic".
Gînd e acasă, dornic să se facă util celor două doamne,
lucrează în grădină. Şi, încet-încet, această viaţă
monotonă se luminează de o bucurie nouă. Un observator
atent are acum în faţa ochilor, foarte aproape de el, o
fiinţă mai interesantă, mai vioaie decît păsările din
Brabant, mai seducătoare decît portretele pictate din
galeria Goupil. Inti- mitatea vieţii de la pensiune îi
revelează farmecele Ursulei şi prin ea îi revelează
totodată farmecul tinerei fete, ale femeii, ale mamei; căci
Ursula se ocupă de copii, oferindu-i viitorului pictor, în
graţia tinereţii sale, mii de tablouri mişcătoare. Vincent o
numeşte „îngerul cu prunci". E cucerit de acest farmec,
de această prospeţime, învăluit de această prezenţa, de
duioşia care domneşte în acest cămin, şi fără îndoială că
afecţiunea se naşte în el înaintea dorinţei.
Le împărtăşeşte părinţilor ceea ce simte. Sentimentul se
trezeşte în acest băiat pe care îl credeau aspru. Emoţia sa
se exprimă în acele cîteva fraze adresate uneia din
surorile sale, în legătura cu Ursula: „N-am văzut niciodată
şi nici n-am visat ceva mai frumos ca dragostea dintre ea
şi mama ei. S-o iubeşti pentru mine!" Şi în exaltarea
acestei prime iubiri, el descoperă în lume, în fiinţe, o
măreţie nouă. Vincent îşi termină scrisoarea cu acest
omagiu liric adus Creatorului: „Această viaţă atît de
frumoasă este opera ta, o Doamne!"
PRIMUL ŞOC
Pasiunea lui Vincent, ca şi vocaţia sa, se dezvoltă încet,
nutrită de impresiile zilnice, de speranţele care îi
populează spiritul. îşi construieşte iubirea cu răbdare şi o
împodobeşte pe fata iubită cu tandreţea de care el însuşi
este copleşit. în 1881, cînd va fi năpădit de o altă iubire,
mai exigentă, într-o scrisoare către Theo va evoca
dragostea sa de la douăzeci de ani a cărei „pasiune fizică
era foarte slabă, probabil din cauza cîtorva ani de sărăcie
şi de muncă foarte dură, dar (a cărei) pasiune
intelectuală era foarte puternica".
Ursula lasă să i se facă o curte care poate fi considerată
ca discretă. Probabil nu se mira că suscită atîta atenţie,
deoarece va spune mai tîrziu că a fost logodită cu un
tînăr care a locuit în pensiune înaintea lui Vincent. Fără
îndoială că se 3' şi amuză să reînceapă cu un nou
chiriaş un ioc care nu-i displace. Discreţia lui Vincent, sau
timiditatea lui, o face să nu-şi dea seama cît de puternice
îi sînt sentimentele. Cînd ea va realiza acest lucru va fi
prea tîrziu ca să mai poată repara răul cauzat de
inconştienţa sau de uşurinţa ei. Dar tot anul acela,
Vincent care trăia într-un climat de fericire atît de
proaspătă, atît de nouă, nu-şi mai doreşte nimic.
Pînă în primăvara următoare, scrisorile lui reflectă
bucuria. I se destăinuie surorii sale Anna şi părinţilor săi,
deoarece în scrisorile adresate lui Theo nu se află nici o
aluzie în legătură cu această iubire. Afecţiunea faţă de
fratele său nu a slăbit, dar acesta nu are decît
şaisprezece ani; Vincent îl consideră prea tînăr pentru a-i
face confidenţe de acest gen. Se mulţumeşte să-i
vorbească despre arta, îl îndeamnă să meargă la muzee.
Theo este pentru el acelaşi tînăr tovarăş de joacă din
Brabant, a cărui tandreţe se va exprima într-o bună zi
într-un gest mişcător. în septembrie, după ce a plecat din
Bruxelles spre a-şi petrece concediul în Olanda, Theo îi
trimite fratelui său exilat un pacheţel cu spice de grîu şi
frunze de stejar, amintiri ale unui pămînt cu atît mai drag
cu cît l-au părăsit; dar tînărul vînzător nu mai revine la
Bruxelles; ocupă locul lăsat liber de Vincent, la Haga, sub
oblăduirea domnului Tersteeg, şi urmindu-i exemplul se
instalează la pensiunea Roos.
Trista iarnă londoneză nu umbreşte fericirea lui Vincent.
Sărbătoreşte Crăciunul la familia Loyer. în ianuarie, firma
Goupil îl avansează. Fără îndoială că îşi imagina de pe
acum viaţa fericită şi simplă pe care o va trăi alături de
cea pe care o iubea. La începutul verii, se decide să-i
împartă-» şească iubirea sa Ursulei şi să-i ceară mîna. Nu
ştim nimic precis despre cum anume a fost primită
această cerere, dar este cert că Vincent a fost respins
fără menajamente şi fără să i se lase nici o speranţă.
Probabil că Ursula s-a înspăimîn-tat descoperind pasiunea
pe care tînărul nu i-o mai ascundea. De aproape un an el
nutrea o speranţă ce se făcea din zi în zi mai
puternică pînă cînd a devenit, în străfundurile fiinţei
lui, una din raţiunile profunde ale vieţii. Pasiunea
cea mai puternica este cea care prinde viaţă în acest
fel, pe nesimţite, încet, pe care nu poţi încerca s-o
distrugi fără să distrugi însuşi sufletul. In faţa acestui
refuz, Vincent se află ca în faţa unui zid ce apare brusc
între el şi ceea ce era fericirea şi consolarea lui. E rănit
în iubirea lui, dar această rană nu poate încă să-1
lămurească în privinţa lui însuşi. Este descumpănit de
această prăbuşire şi în primul rînd se grăbeşte să revină
lîngă ai săi. Părăseşte Londra pe la sfîrşitul lui iunie sau
începutul lui iulie spre a-şi petrece concediul în Olanda. E
prima durere din viaţă. Instinctiv — aşa cum va face de
fiecare dată cînd va încerca o prea mare amărăciune —
Vincent se întoarce în căminul pastorului, pe pămîntul
Bra-bantului. Nu pentru a găsi aici o consolare, sau
pentru a-şi descărca sufletul prin mărturisiri, ci pentru
a simţi în jurul lui, ca un refugiu, dulceaţa visurilor sale de
copil.
AMĂRĂCIUNE Şl URÂ
Helvoirt, unde locuieşte acum pastorul, este o parohie şi
mai mica decît Zundert, situată pe drumul dinspre
Tilburg, la nouă kilometri de Bois-le-Duc. în jurul ei sînt
cîteva lanuri de grîu şi mlaştini. De cele mai multe ori
Vincent se închide în camera sa şi fumează mult.
Desenează totuşi şi familia constată că face progrese, dar
chinurile de care e copleşit îi întristează pe cei din jurul
său. Sora sa Anna are nouăsprezece anj. Se pare că
atunci ea a fost confidenta lui şi, dînd curs unui proiect
care data încă din primăvară, cînd a sosit vremea
întoarcerii, 1-a însoţit ve Vincent la Londra ca să-şi facă şi
ea o situaţie acolo. El a promis că nu va mai căuta s-o
revadă pe Ursula. Cei doi tineri se instalează la o altă
pensiune, ceea ce îi bucură pe părinţi, deoarece, scriu ei
în legătură cu doamnele Loyer, „e prea mult 1 mister în
casa aceea". în scrisorile pe care i le adresează lui
Theo, Vincent îi povesteşte cît e de mulţumit că este
împreună cu Anna. Se plimbă seara împreuna pe străzile
Londrei, iar în timpul acestor plimbări tînărul continuă să
se extazieze de frumuseţea lucrurilor.
Dar această afecţiune nu-i poate vindeca chinul. La fel ca
şi pasiunea lui care s-a exprimat cu încetul, durerea, în
loc să se atenueze, creşte din zi în zi. Vincent nu mai
desenează. Caută un derivativ citindu-i pe Michelet şi
Renan, citind Iubirea, poate şi pentru a găsi explicaţia
sentimentelor sale şi a suferinţei de care nu reuşeşte să
scape.
în august 1874, Vincent îi scrie lui Theo: „Ne mutăm într-o
altă casă complet acoperită de iederă. In curînd îţi vom
spune mai multe în această privinţă". Dar în urma acestei
promisiuni, în Corespondenţa publicată, există un gol de
şase luni. E reluată în februarie 1875, fără nici o ex-
plicaţie care să justifice tăcerea. Se poate pune în-
trebarea dacă nu cumva în mod voit, anumite scrisori n-
au fost date publicităţii; poate că ele ar fi fost lămuritoare
pentru evoluţia care se opera atunci în Vincent.
Pînă la acest prim eşec, caracterul lui rărnîne incert. Nu
pentru că şi-1 disimula; ci din simplul motiv că, pînă
înainte de acest şoc, n-a întîlnit încă emoţia care
răscoleşte cele mai tainice unghiuri ale conştiinţei.
Decepţia din dragoste pare să descătuşeze, în
străfundurile fiinţei lui, sentimente pe care nu le bănuia,
pare să elibereze, ca un instinct de apărare, trăsături
necunoscute nici chiar de el însuşi. Simte născîndu-se în
el, din tristeţea şi din umilinţa lui, o fiinţă pe care o
ignora, care nu mai acceptă, care refuză ceea ce e
evident, îşi afirmă, în sfîrşit, propria sa voinţă. Descoperă,
chiar în rana sa, o dorinţă de răzbunare şi de violenţă.
Ceea ce îi va scrie lui Theo despre „pasiunea (sa)
intelectuală" lasă să se creadă că şi durerea sa a fost mai
ales, de ordin spiritual. Pentru că nu dorinţa îl obsedează
cel mai mult, ci refuzul îl irita, dezvăluindu-se astfel una
dintre trăsăturile esenţiale ale caracterului său. De
atunci, întreaga sa viaţă, Vincent nu va putea suferi vreo
contrazicere. Durerea lui se transformă într-un resenti-
ment, de care nu va reuşi să se apere, faţă de Ursula, faţă
de mama ei, faţă de întreaga lume, care dintr-o dată, i se
pare ostilă. Dar nu va renunţa la ideea de a le umili pe
fostele sale pro-priatărese. Fiul pastorului nu admite
resemnarea şi îndărătnicia sa, tot pentru prima oară, se
exprimă acum deschis.
L-a transformat în triade văr această primă durere
pricinuită de iubire, aşa cum susţine Johanna van Gogh-
Bonger? Sau, într-un anume fel, l-a ajutat să se descopere
el însuşi? Căci omul nu se descoperă decît prin cele mai
mari bucurii sau dureri. Ele sînt piatra de încercare,
revelatorul.
Vincent începe să scrie mai rar părinţilor săi. Duce o viaţă
retrasă şi ascunsă. După ce a fost taciturn, iată-1 acum
nesociabil. Nu mai e băiatul docil de altădată; devine
morocănos, şi uneori are izbucniri necontrolate care nu
vor înuîrzia să-i pună în pericol cariera. O lady, oare
venise la Galeriile Goupil, supărată de lipsa lui de
amabilitate îl face „mitocan olandez". Unchiul lui Vincent,
prevenit fără îndoială prin relaţiile sale londoneze de
schimbarea care s-a petrecut în atitudinea tînă-rului, îi
scrie şi îl sfătuieşte să mai iasă şi el în lume. Părinţii sînt
neliniştiţi şi cred că ceaţa Londrei nu i-a priit firii sensibile
a fiului lor. Din acea clipă, la Princenhage, se pregăteşte
transferul tînărului vînzător.
SPRE UN DESTIN MAI ÎNALT
Vincent nu are cunoştinţă despre aceste proiecte. Nu-1
mai interesează viitorul. Prima lui reacţie faţă de dispreţul
Ursulei a fost disperarea, sentimentul unui vid
iremediabil. Dar el nu acceptă nici durerea nici refuzul.
Prin ura pe care o nutreşte acum, răzbate umilinţa, se
simte umilit de dispreţul cu care a fost tratată fericirea pe
care *J el nu voia numai s-o ceară ci s-o şi ofere. Şi
oare cea care o refuza era demnă să o primească? Pentru
a-şi învinge durerea şi pentru a o uita, Vincent va încerca
s-o domine, să se ridice deasupra ei. Amorul propriu rănit
e şi el în măsura să-1 salveze. Notează această frază din
Renan şi i-o citează lui Theo: „Să fii mort pentru tine în-
suţi. . . Să realizezi fapte mari, să reuşeşti să te înnobilezi
şi să depăşeşti vulgaritatea în care îşi tîrăsc existenţa
aproape toţi indivizii". Aceasta e linia de conduită pe care
şi-o propune. E linia dictată de orgoliu şi poate, chiar,
Vincent crede că fericirea i-a fost refuzată anume ca el să
poată „muri pentru el însuşi", ca să ia cunoştinţă că e
chemat spre un destin mai înalt?
Pînă atunci n-a avut altă ambiţie decît aceea de a-şi
îndeplini modesta sarcină de negustor de artă, şi nici altă
dorinţă decît aceea de a trăi aşa cum au trăit părinţii şi
unchii lui. Dar fragilul eşafodaj a fost dărâmat de hohotul
de rîs al unei fete. Vincent a cunoscut durerea, mînia,
furia. întrezăreşte acum mijlocul de a scăpa de disperare;
acest mijloc este dispreţul faţă de obiectul disperării. Nu
mai vrea să vadă în fericirea la care visa decît acea
„vulgaritate în care îşi tîrăsc existenţa aproape toţi
indivizii". Suferinţa pe care o îndură trebuie să-1 conducă
spre o misiune mai nobilă.
Cucerire dificilă pe care n-o va încheia decît odată cu
propria-i viaţă. Refuzul „îngeriului cu prunci" 1-a condus
pe un plan nou de unde fericirea omenească îi apare ca
un lucru mizer, dincolo de care rămîn încă foarte multe de
făcut. Vincent îşi prooune ţeluri mai înalte. Isus, de
Renan, Jeanne d'Arc, de Michelet, îi întreţin fervoarea şi
îl exaltă. îndrăgostitul devine mistic.
Această transmutaţie nu se operează fără dificultăţi şi
fără înfrîngeri. Mult timp încă Vincent va păstra în inimă
iubirea pentru Ursula şi speranţa secretă că o va cuceri.
Cînd unchiul său îl anunţă că a reuşit să-i obţină
transferul la Paris, Vincent, furios, nu-i răspunde. Pleacă
totuşi în octombrie 1874 şi intră la galeria Goupil din stra-
da Chaptal. Dar depărtarea, sentimentul că în
mod deliberat e despărţit de Ursula îi înflăcărează dorinţa
şi, într-un nou sens, îl irită ca o piedică. In decembrie, se
reîntoarce la Londra, probabil la cererea sa şi ou speranţa
de a o revedea pe Ursula. Nu reuşeşte s-o întîlnească. Mai
rămîne la Londra vreo cîteva luni înainte de a fi trimis
definitiv la Paris. Locuieşte acum pe Bedforstreet nr. 25,
în Ştrand, citeşte mult şi din cînd în cînd îi trimite cîte un
desen lui Theo. îl cunoaşte pe compatriotul său, pictorul
Thijs Maris, dar nu-i vorbeşte despre încercările sale
cărora probabil că nu le acorda prea mare importanţă. E
preocupat de alte gînduri; dar trebuie totuşi să notăm
această persistenţă a unei munci care, într-un anume fel,
se desăvârşeşte fără ca el să-şi dea seama. De mai mulţi
ani şi încă alţii în continuare, obişnuinţa sa de a desena
va fi pentru el un simplu mijloc de destindere. în
irealitate, peste vicisitudinăle existenţei sale, această
obişnuinţă este linia sigură care îl conduce spre un ţel pe
care îl ignoră. în timp ce inima şi mintea îl antrenează pe
calea altruismului şi apostolatului, mîna sa veghează şi se
formează, gata să-1 asculte atunci cînd Vincent va auzi,
în sfîrşit, ordinul imperios al vocaţiei sale tardive.
Astăzi, e atent la cu totul altceva. Un sentiment moştenit
poate de la strămoşii săi îl îndrumă spre căutarea unei
raţiuni de existenţă, care depăşeşte această lume şi
fericirea pămîntească. Mila pe care o încearcă şi faţă de
el însuşi, de-păşindu-i ura, va sfîrşi într-un fel de
compasiune frăţească faţă de toţi cei ce suferă.
Afecţiunea pe care o închinase Ursulei, părinţilor,
unchilor, prietenilor, se va îndrepta spre dezmoşteniţii
soartei, săracii, victimele unui destin tot atît de nedrept
ca şi al lui. Din nou, pentru alte scopuri, în adîn-ourile
fiinţei Lui se petrec schimbări obscure în care se va
cufunda spre a uita sau a înţelege drama al cărei erou
devine, brusc, chiar el.
„Sper şi cred că nu sînt ceea ce mulţi cred despre mine",
îi scria lui Theo, în aprilie 1875. Cînd părăseşte Londra, în
luna următoare, criza misti-4S că este aproape.
„SĂ FII MORT PENTRU TINE ÎNSUŢI..."
Vincent van Gogh soseşte la Paris în cursul lunii mai.
Această schimbare care i-a fost impusă nu va avea nici o
influenţă asupra gînduriîor sale. Concentrat numai asupra
lui însuşi, îl interesează doar fervoarea, confuză încă, de
care e stăpînit. Londra sau Parisul? Ce importanţă are
locul în care trebuie să trăiască şi să muncească. îşi reia
activitatea de funcţionar la Goupil dintr-un fel de
automatism. Ea nu prezintă pentru el nici o importanţă,
nici un interes. Ceea ce îl preocupă se afla în el însuşi; şi
anur.e găsirea unei misiuni, dorinţa de a da un ţel
existenţei sale.
Atenţia pe care o acorda altădată lucrurilor care-1
înconjurau a dispărut brusc. Parisul nu-i inspiră nici o
reflecţie care să lie împărtăşită fratelui sau părinţilor, iar
aceştia înţeleg că transferul nu va reuşi să-1 scape de
zbucium.
Unchiul din Princenhage a venit să-şi vadă nepotul chiar
la începutul şederii sale la Paris, probabil pentru a-1
prezenta noilor lui patroni, domnii Boussod şi Valadon,
ginerii şi succesorii lui Goupil. Tînărul ar fi preferat să-şi
întîlnească fratele şi ar fi fost foarte fericit să-1 ştie lînga
el. Vincent regretă acum ceea ce a părăsit. Ar vrea să se
reîntoarcă la Londra şi, începînd chiar din luna iunie,
vorbeşte despre plecare.
Dar în zbuciumul gîndirii sale şi în incertitudinea în care
trăieşte, un lucru îl interesează to- tuşi: pictura. De cum
soseşte la Paris, merge să contemple la Luvru vechii
maeştri, mai ales pe olandezi printre care îl găseşte
„superb" pe Ruys-dael. La Luxemburg, îi descoperă
pe moderni. Vizitează salonul şi expoziţia
organizate îndată după moartea lui Corot. „Am văzut
mai ales un tablou, Grădina măslinilor. Sînt bucuros
că 1-a pictat." Vincent vorbeşte despre frumuseţea arbo-
rilor, dar această scurtă propoziţiune lasă să se
înţeleagă importanţa pe care el o atribuie subiectului.
Pentru el pictura este în primul rînd expresia unui gînd.
Acum el îi cere să-i fortifice şi să-i susţină idealul de
care este pătruns. Predilecţiei pentru peisaj şi pentru
scenele agreste i se substituie puţin cîte puţin
preferinţa sa pentru pictura religioasă în care vede o
mărturie, un motiv de recunoştinţă sau de exaltare.
Preferinţele lui estetice îi urmează pas cu pas
sentimentele. în primele săptămîni ale şederii sale a
trăit, fără îndoială, ca şi la Londra, într-o pensiune. La
începutuliui iulie, închiriază în Montmartre o cameră a
cărei fereastră dă spire o grădiniţă tapisată cu iederă şi
viţă sălbatecă. Şi îndată după mutare, se grăbeşte să
agate pe pereţi mai bine de douăzeci de gravuri,
reproduceri după tablourile care-i plac pentru că îi
vorbesc despre natură şi despre Dumnezeu, într-un
limbaj căruia i-a sesizat dublul caracter, artistic şi
spiritual.
Cam în aceeaşi vreme, îi scrie lui Theo: „Simţul, şi chiar
un foarte ascuţit simţ al frumuseţilor naturii, nu e totuna
cu sentimentiul religios, deşi cred că există o legătură
între ele".
Tot ceea ce anii copilăriei au depus în străfundurile lui,
încet, cum se depune nămolul pe fundul unei bălţi, se
ridică în lumina conştiinţei în clipa în care fericirea vieţii
de bărbat îi este refuzată, în cercetarea răbdătoare pe
care o începe, în singurătatea sa — „să nădăjduieşti şi să
te rogi", scrie el — se sprijină pe amintirile sale pentru a
găsi un sens destinului său: ogoarele pe care trudesc
oamenii, zilele fericite şi cele întunecate, petrecute în
căminul pastorului. Se simte acest lucru în cele
cîteva fraze prin care descrie o gravură de Rembrandt
agăţată pe unul din pereţii locuinţei sale: „Citirea Bibliei.
(O odaie mare de pe vremea Olandei de odinioară) —
seara — o luminare aşezată pe masa la care tinăra
mama, care stă lîngă leagănul copilului ei, citeşte Biblia; o
bătrînă care sade o ascultă, e o scenă ce te face să
gîndeşti: Adevăr zic vouă, acolo unde doi sau trei oameni
se adună în numele meu, eu sînt în mijlocul lor". întreaga
viaţă a lui Vincent din zilele acelea este în această
imagine şi în ceea ce el vede în ea: locul natal, căminul în
care o mamă citea tot Biblia, legănîndu-şi copiii, Cartea
de la care începe să aştepte singura învăţătură posibilă,
toate acestea exprimate de cel mai mare geniu al
poporului său.
Viaţa austeră pe care o duceau la Zundert, misiunea
tatălui său i se păreau acum admirabile. Toate în el „devin
din ce în ce mai limpezi"... Ceea ce căuta la Londra, a
doua zi după ce iubirea i-a fost rănită, ceea ce
întrezăreşte de-acum încolo ca un fel de chemare la acea
viaţă în care ar putea să se „înalţe la nobleţe şi să
realizeze fapte mari" nu înseamnă oare a-1 sluji de Dum-
nezeu?
Detaşarea sa de lumea care îl înconjoară îl îndreaptă spre
renunţare. în septembrie, îi mărturiseşte lui Theo dorinţa
lui „de a deveni sărmanul Domnului". Cărţile lui Michelet
şi Renan îi apar acum ca nişte ghizi pernicioşi. Le
repudiază şi îl îndeamnă pe fratele său să procedeze
grabnic la fel. „Caută lumina şi libertatea şi nu te cufunda
prea mult în noroiul acestei lumi", îi scrie din nou lui Theo.
Pentru el, deşi continuă să meargă la Galeria Goupil ca să
vîndă lucrări de Henner sau Cabanei, universul se
restrînge de-acum înainte la mica odaie din Montmartre,
tapisată cu gravurile familiare, la bisericile şi la muzeele
între care îşi împarte timpul liber de duminică. în august,
mergînd la Ville-d'Avray, descoperă la biserică picturile lui
Corot, un dublu motiv al fervorii sale.
UN NOU PRIETEN
Vincent nu e totuşi singur. S-a împrietenit cu un tînăr de
optsprezece ani, Harry Gladwell, fiul unui anticar din
Londra, salariat al Galeriei. Van Gogh i_a propus tînărului
să locuiască împreună cu el şi duc amîndoi o viaţă de
holtei. Se scoală dimineaţa la cinci sau şase iar către ora
opt pleacă împreună, după ce Gladwell a pregătit în
prealabil, pentru micul dejun, o porţie solidă de fulgi de
ovăz. Seara se grăbesc să se întoarcă acasă unde ore în
şir citesc şi comentează Biblia. Vincent a acaparat acest
suflet dintr-o primă dorinţă de apostolat. îi arată
„scumpului său englez" — aşa-i spune — primejdiile
acestei lumi şi îl face să guste şi el din pasiunea lui
religioasă. Uneori, la Luxem-bourg, îi vorbeşte şi despre
pictură. Harry Gladwell devine pentru Vincent o „prezenţă
amicală", aşa cum Theo n-a putut să rămînă, primul
dintre acei tovarăşi la care altruistul solitar va visa pînă la
sfîrşitul vieţii.
Seara, în lunile de iarnă, cei doi tineri îşi fumează pipa la
gura sobei, vorbind despre Dumnezeu şi despre oameni,
şi, pentru moment, Vincent pare fericit... Totuşi, dorul de
ţară şi de părinţi devine tot mai imperios în sufletul exila-
tului. El evocă, împreună cu prietenul său sărbătorile de
Crăciun din Olanda, acea căldură din casă în timp ce
afară din cauza zăpezii sau a gerului toate lucrurile devin
imobile şi tăcute. Şi cînd vin sărbătorile nu mai rezistă.
Fără acordul patronilor săi, ia trenul spre nord pentru a
petrece sărbătorile împreună cu ai săi.
Pastorul Theodorus a fost transferat pentru a treia oară.
Oficiază acum la Etten, un tîrg situat la intersecţia cîtorva
drumuri, la vreo zece kilometri de Breda. Biserica
protestantă are acolo mai multă importanţă decît cea din
Zundert, dar parohia nu e bună. Case sărăcăcioase,
scunde, se înşiră de-a lungul unor drumuri mărginite de
cărări năpădite de buruieni care se pierd apoi prin mă-
răcinişuri.
Vincent îl regăseşte acolo şi pe scumpul său Theo, venit şi
el să-şi vadă căminul. Tuturor, părinţi, fraţi şi surori, poate
să li se pară că s-au întors vremurile din Zundert. Peste
landă pluteşte aceeaşi tristeţe infinită, în inimi e aceeaşi
prietenie. Şi totuşi pastorul şi soţia sa nu se lasă înşelaţi.
Fiul lor cel mare, Vincent, băiatul acesta morocănos şi
taciturn se întoarce la ei pentru că suferă. Precum a mai
făcut şi pînă acum şi cum o va face atît de des, el caută la
„păstorie" un refugiu. Părinţii săi simt indiferenţa lui faţă
de muncă, faţă de viitor, faţă de locul unde trăieşte, văd
că e stăpînit de un misticism care maschează destul de
rău vechea lui durere. N-au vorbit nimic desipre asta în
zilele pe care le-au petrecut împreună, dar după plecarea
celor doi fii, tată! îi scrie lui Theo, spre a-i împărtăşi
îngrijorarea ce i-o pricinuieşte fratele său: „Trebuie ca
Vincent să fie fericit! Va fi nevoie oare să-i găsim o altă
situaţie?"
Pastorul se recunoaşte oare în fiul său? Cum să-i impună
lui Vincent o cariera comercială cînd el se simte chemat
pe alte căi? Tînărul se întoarce la Galeria Goupil unde
actul său de indisciplină a fost considerat ca inadmisibil.
Nemulţumit la culme, dl. Boussod, nepuţînd să-1
concedieze în mod brutal pe nepotul fostului său asociat,
îl con-strînge totuşi să-şi dea demisia de la data de 1
aprilie.
Fapt de care Vincent nu este deloc afectat, pentru că nu
vrea să părăsească numai Galeria Goupil ci şi Parisul.
Harry Gladwell nu mai locuieşte cu el. Vincent îl considera
de-acum drept un „vechi prieten" — „am impresia că n-o
să ne mai despărţim niciodată" — îi scria el cu naivitate
fratelui său — şi totuşi tînărul englez 1-a părăsit. Nu se
ştie din ce motiv, dar se bănuieşte: caracterul despotic al
lui Van Gogh, intransin-genţa sa, dorinţa de a se impune
faţă de cei pe care îi iubeşte, o atitudine care va
descuraja cele mai puternice simpatii... Pare să aibă con-
ştiinţa faptului că nici în prietenie nu va izbîndi mai bine
decît în dragoste cînd scrie: „te simţi ! aneori singur şi
doreşti să ai prieteni, dar te înşeli pe tine însuţi..."
Totuşi Harry Gladwell n-a rupt relaţiile cu el. îl vizitează cu
regularitate în fiecare vineri şi, după plecarea lui, îi va lua
locul la Galerie. Dar pentru sensibilul olandez, faptul că a
fost părăsit înseamnă o nouă rană.
REINTOARCEREA IN JARÂ
Dorinţa sa de a se întoarce în Anglia s-a precizat. Voind să
găsească el însuşi un mijloc de a trăi acolo, dă anunţuri
prin ziarele englezeşti pentru a obţine o slujbă de
meditator sau profesor de franceză. La sfîrşitul lui martie
1876, condus la gară de prietenul său Harry, părăseşte
Parisul pentru a se reîntoarce la Etten.
Părinţii săi sînt consternaţi de această concediere şi mai
ales de schimbarea atitudinii fiului lor cu care, la Haga, dl.
Tersteeg se mîndrise. în timp ce Theo se arăta foarte
conştiincios şi serios, nefericitul Vincent, de cînd cu
iubirea sa fatală de la Londra, pare să fi făcut tot ce i-a
stat în putinţă ca la douăzeci şi trei de ani să ajungă fără
situaţie şi fără meserie.
Unchiul din Princenhage, iritat de faptul că a recomandat
foştilor săi asociaţi un nepot atît de puţin dornic să-1
onoreze, i-a dat de înţeles pastorului că nu se va mai
interesa de acest incapabil. Părinţii n-au cum să-şi ajute
fiul. Micile lor economii au fost cheltuite cu educaţia
copiilor. Vincent şi-a primit partea şi de acum nu mai
poate conta decît pe el însuşi. Dacă nu vrea să se facă
negustor de artă, ar putea să-şi găsească o slujbă în
marină, sugerează pastorul gîndindu-se la spiri-jinul
probabil al unchiului Johannes, iar Theo, care n-a uitat
desenele fratelui său, îl sfătuieşte sa facă pictură. Dar
Vincent n-are decît o singură dorinţă: să trăiască modest
căutînd un mijloc prin care să se poată devota semenilor
săi.
„Asemenea celui care vrea să-i salveze pe alţii 1 Şi nu se
poate salva el însuşi", gîndesc cei din jurul său. Ce
himere bîntuie acest creier care se 1 străduieşte să-şi
născocească fel şi fel de chinuri? I Oare Theo simte în
atmosfera de dezaprobare în I care trăieşte acum fratele
său un început de ran-chiuna şi ostilitate? Poate se teme
de influenţa pe care o au la „păstorie" unchiul din
Princenhage I şi fraţii săi. Pentru a veni în sprijinul lui
Vincent, 1 din salariul lui trimite pentru prima dată un aju-
tor părinţilor săi, la Etten, recomandîndu-le sa-1
iubească şi de acum înainte pe Vincent şi să nu-1 I
abandoneze pentru ca „el va îndeplini fapte 1
mari"...
Trebuie reţinute aceste cuvinte ale lui Theo. Ele înseamnă
mai mult decît prietenie. Prin acest prim gest şi prin
această scurtă frază, fratele mai tînăr îşi ocupă locul în
destinul fratelui mai mare. încă din copilărie, cînd îl
însoţea pe Vincent prin cîm- I piile cu mărăcini şi
descoperea prin el mii de secrete în ierburi şi ape, Theo
avea pentru tratele său o afecţiune amestecată cu
admiraţie. Forţa fratelui mai mare, construcţia lui robustă
impuneau celorlalţi copii ai pastorului un sentiment de
respect, dar încă de pe atunci Theo ştia că asprimea lui
Vincent ascundea o inimă duioasă şi că în spiritul lui
exista o abilitate oarecum misterioasă care-i permitea să
descopere cuiburi şi îi îngăduia tot atît de bine să explice
raţiunea lucrurilor. Mai tîrziu, la şcoala din Oisterwysk
unde Vincent se ducea să-1 vadă şi în corespondenţa pe
care o purtau de cîţiva ani, această prietenie frăţească
avea să se afirme şi să se îmbogăţească. Ea poate explica
darul pe care tînărul i-1 făcea celui care se zbătea în
greutăţi. Dar acea încredere în Vincent, pe care le-o
împărtăşeşte părinţilor şi recomandarea pe care le-o face
par să fi fost determinate de un fel de presimţire.
în ajunul plecării sale din Paris, Vincent a primit, în sfîrşit,
un răspuns din Anglia. Provenea de la un anume domn
Stokes, vicar al bisericii anglicane, care ţinea o şcoală cu
internat la Ram-sgate, un orăşel în comitatul Kent, la
vărsarea Tamisei. îi propunea o probă de o lună în care
să-i înveţe franceza pe elevii săi, oferindu-i în
schimb casă şi masă, precum şi promisiunea unui
eventual salariu în viitor.
Vincent nici nu vrea mai mult; fără să discute condiţiile se
decide să plece. Se pare că părinţii n-au făcut nici o
obiecţie. Au renunţat, pentru moment cel puţin, la
speranţa că Vincent şi-ar putea face o situaţie pe măsura
ambiţiilor lor. Iată-1 deci cu o ocupaţie conform dorinţei
sale dar ei se gîndeau, fără îndoială, că firea lui schimbă-
toare îl va împiedica să stea prea mult la Ram-sgate.
Familia îl conduce la gară în vinerea mare şi stă cu el pînă
la plecarea trenului. Pastorul şi soţia sa au pentru acest
fiu mai mare un sentiment de milă amestecat cu nelinişte
ca şi cum acesta ar fi fost stăpînit de un rău misterios. De
unde vine acel zbucium de care nimeni, nici chiar el
însuşi, ou ştie cum s-ar putea vindeca? Deci totuşi este
adevărat — aşa a spus Theo — ca Vincent „va îndeplini
fapte mari"? Simt într-adevăr că fiul lor mai mare nu e un
incapabil şi că trebuie să-1 iubească în ciuda greşelilor lui,
sau poate din cauza lor. Dar văzîndu-i mîna care le făcea
semne prin portieră îşi dau seama cît de mult s-a
îndepărtat Vincent de ei, îndxeptîndu-se spre un destin
imprevizibil.
în tren, tînărul se gîndeşte la zilele care au trecut, la cele
ce vor veni. Nu cunoaşte nici el destinul spre care se
îndreaptă şi încă de pe acum — aşa se întîmplă totdeauna
în momentul plecării — părăsind pămîntul natal şi pe ai
săi se simte copleşit de tristeţe. La Rotterdam, ia vaporul
şi contemplă dunele care mărginesc Meusa. Pînă la
apusul soarelui, după ce coasta a dispărut, rămîne pe
punte, în vîntul rece, urmărind cu o privire fixă valurile a
căror spumă albă se sparge în jurul navei cu un zgomot
care-i tulbură gîndurile.
A doua zi este la Harwick, de unde ia trenul spre Londra. Ajunge seara
dar nu întîrzie în oraşul care-1 întîmpină cu amintiri
dureroase şi pleacă imediat spre Ramsgate, la dl. Stokes.
Vicarul ne- fiind acasă, îl primeşte fiul lui şi îl invită să vizi
teze şcoala. E o şcoală cu douăzeci şi patru de elevi
cărora li se predau noţiuni elementare din toate materiile.
LA RAMSGATE
Şcoala este o clădire din piatră galbenă construită în
mijlocul unei peluze vaste în care cresc cîteva flori. E
înconjurată de o grădină înţărcuită cu garduri şi arbuşti.
Ferestrele sălii de mîncare dau spre mare, ceea ce îl
încîntă pe tînărul profesor şi compensează, va scrie el,
prezenţa ploşniţelor din anexa în care se instalează
împreună cu cîţiva elevi. Situaţia nu pare să-1
decepţioneze. Din tovarăşii săi de cameră îşi va face
prieteni. în ceea ce-1 priveşte pe dl. Stokes, iată cum îl
descrie, cu umor, într-o scrisoare adresată părinţilor: „E
un bărbat înalt, slab, dar cumsecade şi care, ca să spun
astfel, e spînzurat în propriile sale veşminte.
„E totdeauna îmbrăcat în negru şi seara devine
fantomatic. Faţa îi este crestată de riduri adînci şi are
culoarea unei vechi statui de lemn.
„Această sperietoare a găsit o femeie, care este blîndă,
liniştită, copleşită, ca şi el, de grijile unei familii
numeroase".
Vincent îşi ia în serios noua sa meserie; profi-tînd de
bunăvoinţa lui, vicarul îi încredinţează şi alte sarcini:
dictări, probleme. „Nu e prea greu să dai lecţii, remarcă
Vincent, dar e mult mai greu să-i faci să le înveţe." Munca
sa nu se mărgineşte numai la atît! Cînd se termină orele,
îşi supraveghează elevii şi uneori, din proprie iniţiativă, îi
ajută pe cei mai mici să-şi facă toaleta. în curînd, întreaga
viaţă îi este absorbită de aceşti copii cu care se şi joacă:
face cu ei partide de bile, construieşte castele de nisip pe
plaja din apropiere. Uneori îi ia pe cei mai mari la plimbări
pe ţărmul mării. Ca şi la Scheveningen, Vincent se îmbată
de vîntul care-i mîngîie obrajii. în faţa dunelor de nisip, a
mării cenuşii şi verzi, ajurată de spuma valurilor, se
gîndeşte la duminicile petrecute la Haga. Nici un peisaj nu
e mai sfîşietor decît acea coastă pustie, decît acele
valuri livide. Din nevoia unei frăţeşti prietenii, încearcă,
aşa cum a făcut cu Theo, cu Gladwell, să trezească în
sufletele tinerilor săi tovarăşi exaltarea şi entuziasmul
său. Fiu al unui pămînt ingrat, al unui climat aspru,
Vincent iubeşte acest peisaj marin, bîntuit de furtuni şi
încă de pe acum îi vorbeşte lui Theo cu un simţ poetic, cu
o putere de evocare ce vădesc, dincolo de sensibilitatea
omului, ochiul artistului: „Marea era gălbuie, mai ales
lîngă plajă. La orizont se vedea o fîşie de lumină iar
deasupra nori cenuşii, enormi, întunecaţi, din care se
vedea cum ploaia cade pieziş. Vîntul mîna praful de pe
alee spre mare şi legăna măcieşii în floare care creşteau
pe stînci. La dreapta, lanuri verzi de grîu, iar în depărtare
oraşul cu turnuri, cu mori, cu acoperişuri şi cu casele lui în
stil gotic; jos, portul între două zăgazuri. .. Totul semăna
cu un desen de Albrecht Dlirer".
„SA FII MESAGERUL LUI HRISTOS"
Contactul cu natura, prezenţa acestor elevi care îl smulg din
singurătate, şi poate şi munca de zi cu zi, care îl
absoarbe, îl învăluie pe Vincent într-o linişte pe care el o
uitase.
Scrisorile sale către Theo dovedesc că ducea o viaţă
tihnită. Vorbeşte puţin despre sentimente şi scrie mai ales
despre viaţa lui zilnică, în mijlocul copiilor, despre grija sa
de a-şi îndeplini cu dragoste o sarcină pentru care, totuşi,
nu primeşte nici un salariu. Nu e la el nici o urmă de
revoltă, nici de resemnare, ci doar un fel de aşteptare,
care ascunde, poate, o profundă disperare. „E o fericire şi
o pace, îi scrie el lui Theo, subliniind fraza, cărora mă
dăruiesc în întregime. Dar din-tr-un luoru se poate naşte
un altul. Omul nu e pe deplin satisfăcut; ba zice că a avut
noroc, ba iată-1 din nou nemulţumit... Despre asemenea
lucruri mai bine să nu vorbim. Mai degrabă să ne urmăm
drumul în tăcere."
După două luni, dl. Stokes încă nu-i acordă Ss nici
o retribuţie angajatului său. La o întrebare pe care i-o
pune Vincent, îi răspunde că „îi este imposibil să-i dea
salariu ţinînd seama de faptul că poate găsi oricîţi
pedagogi ar vrea în schimbul hranei şi al locuinţei; ceea
ce e adevărat", constată Vincent.
în această mediocră perspectivă, în ciuda ataşamentului
său faţă de elevi — le vorbeşte despre Brabant, despre
ţara sa, şi în ochii lor vede că e urmărit cu atenţie — în
ciuda vieţii liniştite pe care a găsit-o alături de aceste
fiinţe dezinteresate, Vincent face cîteva demersuri pentru
a obţine o slujbă mai avantajoasă şi care ar fi mai con-
formă dorinţei sale de apostolat. Ar vrea să devină
predicator sau misionar într-una din mahalalele copleşite
de mizerie şi de întuneric. Cunoaşterea mai multor limbi,
socoteşte Vincent, l-ar putea ajuta să se adreseze
marinarilor, muncitorilor, îi scrie în acest sens unui pastor
la a cărui biserică se ducea pe vremuri şi merge la Londra
să-1 vadă, dar acolo află că asemenea misiuni nu pot fi
încredinţate decît unor tineri care au cel puţin douăzeci şi
patru de ani. Cum ar mai putea aştepta încă zece luni?
înşelătoarea lui linişte începuse să se clatine. Cuprins din
nou de dorinţa de a rătăci fără ţel, care îl va face să
pribegească întreaga lui viaţă, ca pe Beethowen,
Rembrandt şi atîţia alţii, porniţi în căutarea lor înşişi, Vin-
cent pleacă la drum, pe jos, de pe la patru dimineaţa.
Aceste lungi marşuri îl aduc din nou spre cauzele
chinurilor şi bucuriilor sale: gîndurile care îl frămîntă în
singurătatea drumului, percepţia frumuseţilor şi tristeţilor
acestei lumi. Seara se oulcă sub cerul liber, pe malul unui
eleşteu sau pe scările unei biserici — pelerin în căutarea
Absolutului — şi în zori ajunge în mahalaua londoneză la
ceasurile cînd populaţia periferiei — muncitori, negustori,
meşteşugari — se îndreaptă spre City unde o cheamă
truda zilnică. Vincent citeşte în ochi imensa oboseală ce
nu e iluminată de nici o speranţă. Şi din nou visează să
devină mesagerul lui Hristos.
Cum s-ar putea oare mulţumi să înveţe cîţiva copii cînd
vede în jurul lui un întreg popor neno- rocit căruia
visează să-i aducă, dacă nu uşurarea, măcar resemnarea
şi poate speranţa? Ca şi tatăl său, ar vrea să sădească
încrederea în suflete, dar va fi oare înţeleasă dorinţa sa?
Nu va fi din nou acuzat de nestatornicie?
Vicarul şi-a mutat şcoala la Islewortb, într-o mahala a
Londrei. în iulie 1876, Van Gogh îl părăseşte pe dl. Stokes
pentru a intra în serviciul unui pastor metodist, dl. Jones,
care conduce în acelaşi oraş un internat. De data aceasta,
Vincent le predă elevilor istorie sacră iar seara se roagă şi
cîntă împreună cu ei, apoi le spune poveşti de Andersen,
Longfellow şi Erckmann-Chatrian.
în octombrie, dl. Jones îl roagă, „dacă i-ar face plăcere să
meargă în locul lui în plimbare la Londra ca să încaseze
nişte bani". încet-încet „pare mai puţin constrîns să-i
înveţe pe elevi" şi e trimis să viziteze diferiţi oameni, să le
vorbească. Ceea ce î! bucură deoarece are astfel
posibilitatea de a-şi revedea vechii prieteni din Londra, pe
părinţii lui Gladwell, pe sora sa Anna, căruia îi mai făcuse
şi pînă acum vizite la Welwyn, unde predă şi ea franceza
într-o instituţie particulară. L-a revăzut, de asemenea, pe
prietenul său Harry ln-tr-o împjejurare dureroasă. O soră
de-a acestuia din urmă, în vîrstă de şaptesprezece ani, a
căzut de pe cal pierzîndu-şi viaţa. Vincent se grăbeşte să-
şj consoleze prietenul. Traversează întreaga Londră, intră
în casa^ îndoliată şi stă acolo retras pînă cînd Harry îl
zăreşte şi vine în întîmpinarea Iui. Vincent va sta cu el
toată ziua. Evocă împreună amintirile anilor care au
trecut şi vorbesc despre viaţa lor actuală pe care o trăiesc
în mod diferit. Seara, Vincent îl însoţeşte pe Harry la gara,
continuîndu-şi confidenţele sale pasionate prin forfota
mulţimii, primele confidenţe pe care le poate face unui
prieten adevărat de la sosirea sa la Londra. Şi credinţa
care îl însufleţeşte transfigurează oraşul. Toate fiinţele
care îl populează, toate aceste destine tainice, sînt
infinite, ca speranţa din inima lui Vincent! Se opreşte cu
Gladwell ca să contemple City-ul. După ce şi-a 57 luat
rămas bun de la prietenul său, nu se poate hotărî să se
smulgă din farmecul acestei întîlniri. Ia trenul pîna la
Richmond, dar se întoarce pe jos la Isleworth, mergînd
de-a lungul Tamisei. „Seară frumoasă, aproape solemnă",
îi scrie el lui Theo, povestindu-i despre emoţia sa.
Reîntors în singurătatea lui, Vincent se gîndeşte la
Gladwell, la zilele pe care le-a petrecut împreună cu el la
Paris, la Galeria Goupil unde Harry i-a luat locul. „Viaţa lui
era şi viaţa mea", mai spune el. Şi simte că de atunci, în
ciuda îndoielilor, a dificultăţilor, a mai făcut un pas pe
calea pe care vrea s-o urmeze, spre ţelul de care se apro-
pie ou răbdare: „Sînt încă foarte departe de ceea ce aş
vrea să fiu dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi va reuşi ce
vreau ..."
PRIMELE PREDICI
Mergînd să încaseze bani în contul domnului Jones,
Vinoent are prilejul să se plimbe prin mahalalele Londrei.
Porneşte la drum în zorii înceţoşaţi ai primelor zile de
toamnă, se odihneşte prin bisericile pe care le întîlneşte
în drum, stă de vorbă cu muncitori, vizitează bolnavi. îşi
face prieteni noi, ca de pildă George Road, de care, cinci
ani mai tîrziu, îi va vorbi lui Theo cu căldură, sau
regăseşte prieteni mai vechi, un anume domn Ri-
chardson cu care se plimba la Paris prin cimitirul Pere-
Lachaise.
Dar deocamdată îi face prea puţine confidenţe fratelui
sau; nu-i povesteşte nimic despre mizeria pe care o
descoperă în cartierul Whitechapel, mergînd pe urmele lui
Dickens, şi la fel ca şi el, dar, probabil, cu mai multă
dragoste şi milă, descoperă suferinţa omenească, iar
amărăciunea pe care o strînge acum va izbucni mai tîrziu,
în Borinage. încă o dată, se poate sesiza răbdătoarea
prefacere care se operează în sufletul tînărului
evanghelist, ca o sămînţă ce nu se revelează decît cu
întîrziere, odată cu germinaţia.
Vincent a ştiut să guste mişcătoarea poezie a peisajului
urban, aşa cum a ştiut să guste poe- zia singurătăţii
de la ţară. La Londra, aşa cum va face mai tîrziu la
Amsterdam, îi place să se oprească prin parcuri în amurg,
cînd trecătorii nu sînt decît nişte umbre născute din ceaţa
în care dispar după o clipă. Aşezat pe o bancă, Vincent îi
scrie fratelui său ca şi cum ar scrie pentru el însuşi,
descriind soarele care apune însîngerînd ceaţa. Mila de
care e obsedat nu-i ascunde frumuseţea sfîşietoare a
cartierelor mizere pe care i-a revelat-o Dickens. Are în
inimă tandreţea care învăluie fiecare pagina a
romancierului şi pe care o vom regăsi mai tîrziu în geniul
lui Chaplin, izvorîtă din aceeaşi sursă. Acest sentiment
întreţine în el gustul pentru artă, o mică flacără tremură-
toare şi poate el se miră că mai pîlpîie în bezna nopţii
care îl învăluie. Uneori îi trimite lui Theo cîteva crochiuri
naive. Tablourile, pe care le admiră în muzee şi chiar la
Goupil, îi arată oare un alt drum pe care şi-ar găsi, poate,
mîntuirea? Viaţa pe caxe o duce fratele său, printre
picturi şi desene, îi apare ca o „viaţă frumoasă", şi chiar îi
spune acest lucru, regretînd încă o dată că sînt departe
unul de celălalt: „De ce sîntem despărţiţi?" Din cînd în
cînd îl cuprinde nostalgia, regretul după ţară, dorul de
familie, piedici care mai stau încă pe calea detaşării
evanghelice. Mai are totuşi încredere: „Cred că Domnul
m-a acceptat aşa cum sînt, cu toate defectele mele".
Viaţa lui nu s->a schimbat deloc la noul pastor, în fiecare
zi pînă la ora treisprezece face lecţii cu elevii, apoi, după
cum e nevoie, aleargă pentru treburile domnului Jones
sau reia munca de pedagog. Duminica dimineaţa e un
ours; după-amiaza merge să ia ceaiul la pastor sau la
vreun vecin. Pare să trăiască în bună înţelegere cu
gazdele lui. Ca să fie iertat pentru că prin casă se simte
mirosul fumului de pipă, din cînd în cînd aduce de la
Londra, pentru doamna Jones, un buchet de violete.
Seara nu lipseşte de la predica pastorului din biserica
metodistă iar cînd se întoarce acasă, poate, în sfîrşit, să
se gîndească la el însuşi. Compune primele sale predici; îi
scrie lui Theo scrisori lungi 59 pe care uneori le termină
abia a doua zi, la Lon- dra. Mica lui cameră e refugiul său.
Ca de obicei, şi-a împodobit-o cu gravuri în care acum
domină subiectele religioase: Crist consolatorul, Vinerea
patimilor, Mironosiţele la mormînt, dar şi mici peisaje cu
„furtună pe mare" şi cîmpii acoperite de mărăcini. Pentru
fratele său, evocă liniştea care-1 înconjoară, în care se
simte fericit, apărat, plin de elan şi de încredere: „O
Doamne, scrie el, fă din mine un muncitor creştin.
Desăvîrşeşte munca pe care ai început-o în mine ..."
Biblia şi Bossuet sînt principalele lui lecturi. Fiecare
eveniment al vieţii sale austere îi exalta misticismul.
Chiar şi boala i se pare o binefacere deoarece ea îi
permite să se gîndească mai mult la Dumnezeu.
Vincent începe, în sfîrşit, să predice la Peters-ham, la
Turnham Green. Dar foarte curînd apar dificultăţile.
Engleza sa incertă nu-i îngăduie să-şi traducă exact
gîndurile. Elocvenţa, pe care ar vrea s-o dezvolte pentru
a pătrunde în inimile celor care îl ascultă, este
stînjenită de duritatea sa nativă. Se încurca, iar cînd vrea
să vorbească prea repede se bîlbîie. Ca negustor de
artă îi lipsea graţia necesară pentru a se întreţine cu o
clientelă de elită. Nu este înzestrat nici cu arta
de a vorbi frumos pentru a putea face predici bune.
Să-i fi destăinuit oare pastorul Jones cît de puţină
nădejde îşi pune în vocaţia lui de predicator? Totuşi
Vincent nu-şi pierde încrederea. Dacă nu este demn
să se facă ascultat de publicul care frecventează
bisericile, va merge să ducă cuvîntul Domnului
muncitorilor, ţăranilor, celor care au mai mare nevoie
de Dumnezeu şi care adesea îl ignoră.
Vincent nu e un om din popor şi totuşi numai
în mijlocul oamenilor de rînd şi al copiilor poate
fi el însuşi, găseşte cuvintale potrivite. Fiul pas
torului seamănă cu ţăranii din Brabant printre
care a crescut şi pe care într-o bună zi îi va
picta aşa cum îi vede, aşa cum sînt, cu trupul
parcă cioplit cu dalta într-o carne la fel de dură
ca pămîntul pe care trăiesc.Totuşi, la sfîrşitul lui
octombrie, a putut să predice într-o biserică şi imediat îi
scrie lui Theo, rnorins de emoţie: „Fratele tău a vorbit
pentru
prima
oară în casa Domnului..."
OBSESIA MISTICA
E în Anglia de mai bine de şase luni. Şi într-o zi n-a mai
putut rezista dorinţei de a merge să bată la uşa doamnei
Loyer. A aflat că Ursula se măritase. Ce loc ocupă acum
această amintire în inima lui? Să fie oare Vincent de-acum
„mort pentru sine însuşi", după cum spune Renan? Dra-
gostea lumească, dorinţele tinereţii nu mai au putere
asupra lui? Va reuşi să se menţină oare la acest nivel de
la care devine posibilă realizarea unor „fapte mari", în
sensul în care Vincent a înţeles aceste cuvinte din
gîndirea filozofului, în sensul în care Theo i-a acordat
încrederea?
Pînă în ultimele luni, la Ramsgate, şi chiar la începutul
şederii sale la Islewwth, Vincent părea să trăiască într-o
resemnare a cărei dovadă e umilinţa cu care îndeplinea
tot ceea ce i se cerea, muncind cu o conştiinciozitate
plină de dragoste. O astfel de supunere, accentuată
poate, trebuie s-o spunem, de tonul confidenţelor făcute
lui Theo, contrastează în mod ciudat cu însuşi caracterul
lui Vincent, cu schimbările bruşte ale dispoziţiei sale, cu
acea febră în care n-a încetat şi nu va înceta să wăiască.
Dar acest armistiţiu e de scurtă durată. Plimbările sale prin
Londra, contactul cu mizeria poporului, cu aspra
frumuseţe a oraşului, îl fac, puţin cîte puţin, să devină
copleşit de sentimentul unei acţiuni care îl exaltă.
Misticismul său dobîn-deşte exigenţa neliniştită a unei
pasiuni. Nu e mulţumit că merge în fiecare seară la
biserica me-todistă, frecventează şi biserica catolică,
sinagoga, Armata salvării, ale cărei manifestaţii populare
sînt astfel organizate încît îl încîntă. Sa ni-1 imaginăm în
sălile acelea slab luminate, amestecat în mulţimea de
mici funcţionari şi muncitori, cîn- tînd imnuri de slavă
Domnului. Fervoarea ce-1 înconjoară este pentru Vincent
ca un fum de tămîie cu care se îmbată. Peste tot îl caută
pe Dumnezeu şi din nou e cuprins de un fel de angoasă.
Se zice că odată, în timpul slujbei religioase, şi-ar fi
aruncat ceasornicul de aur şi mănuşile în cutia milelor.
„Primul gest caracterizat drept nebunie", scrie în această
privinţă doctorul Doiteau; poate puţin cam pripit. Dar se
poate vedea în ce climat trăieşte de acum înainte tînărul
Van Gogh. Prin acest gest, el a voit fără îndoială să-şi
afirme dorinţa de a se elibera de bunuri inutile, care încă
îl separă de săracii cărora doreşte cu ardoare să le devină
prieten, un bun pastor. In faţa oamenilor, această faptă
apare, într-adevăr, ca primul gest al unui nebun, dar în
faţa lui Dumnezeu el poate fii şi primul gest al umui sfîntt.
„Cel ce vrea să predice Evanghelia, îi scrie Vincent fratelui
său, trebuie în primul rînd s-o poarte în inimă."
Admiraţia pe care o resimte atunci faţă de tatăl său —
sau mai degrabă faţă de misiunea tatălui său — reanimă
amintirile despre locurile natale. II cuprinde o nostalgie
tainică ce se exprimă paralel în scrisori şi în credinţa sa
exaltată. Theo fiind atunci bolnav la Haga, Vincent plă-
nuieşte să petreacă cîteva zile în Olanda. A fost convins
totuşi să aştepte Crăciunul care, ca de obicei, va reuni
întreaga familie la „păstorie". Tînărul se resemnează
acceptînd propunerea. Dar ultima scrisoare pe care o
sorie din Isleworth dezvăluie neliniştea de care e stăpînit.
Această ciudată şi lungă misivă e plină de exortaţii, de
citate din Biblie şi de poeme amestecate cu evocarea
unor amintiri, a unor idei de-ale părinţilor săi, reluate sub
imperiul unor gînduri sfîşietoare după ce de mai multe ori
îşi lua rămas bun.
Cînd soseşte, de Crăciun, la Etten, misticismul său exaltat
îi surprinde şi îi nelinişteşte pe părinţi şi pe surori. „Mila te
face idiot", îi va scrie, cu-rînd după aceea, una dintre ele.
Blajinul pastor e emoţionat de această credinţă excesivă
pe care o crede iluzorie. Ca să-1 abată de la ea, reuşeşte
sa-si convingă fiul să nu se mai întoarcă la Lon-dra Acest
oraş distilează visuri pernicioase pen-tru sufletul lui
Vincent. Şi, docil ca la şaisprezece ani tînărul porneşte din
nou pe drumul banal pe care e readus... Dar accepta sa
ramina in Olanda noate Şi pentru că a regăsit în jurul
„păstoriei nămîntul Brabantului, cîmpiile cu maracim
cărora, cum foarte des îi mărturiseşte lui Theo, le-a dus
mereu dorul.
IV. CRIZA MISTICA
Această întoarcere în ţară e din nou un impas. Nu
potoleşte angoasele lui Vincent şi îl lasă dezarmat în faţa
viitorului, în faţa acelui viitor la care înţelepţii lui părinţi
nu încetează să se gîn-dească. E din nou consultat
unchiul din Princen-hage, care se lasă înduplecat şi îi face
rost nepotului de un loc de vînzător la librăria Blusse şi
Van Braam, din Dordrecht, condusă de dl. Braat, al cărui
fiu e funcţionar la Paris, la Boussod şi Valadon.
Sarcina lui constă în a vinde „imagini multicolore
şcolarilor", dar şi în diverse alte treburi care îl^ reţin
uneori pînă la miezul nopţii. Vincent acceptă fără să
murmure această slujbă nenorocită. Se stabileşte într-o
pensiune situată foarte aproape de librărie, la dl. Rijken,
negustor de cereale şi făină, în Talbrugstraatge, o
străduţă foarte strîm-tă, care merge din piaţă pînă în
Nieuwe Haven, i bazinul unde lungi şlepuri negre dorm pe
apa limpede.
Această străduţă, care abia spre chei se mai lărgeşte
puţin, este mărginită de case sărăcăcioase j dintre care
multe sînt contemporane cu epoca în care Van Gogh a
trăit la Dordrecht. Nici o placă nu semnalează pragul pe
care Vincent îl trecea în fiecare seară în acea iarnă din
anul 1877. Fără îndoială că pe vremea aceea
Talbrugstraatge era mai puţin îngrămădită decît astăzi:
„Fereastra camerei dă spre o grădină plantată cu brazi, cu
plopi
IV. CRIZA MISTICA
Această întoarcere în ţară e din nou un impas. Nu
potoleşte angoasele lui Vincent şi îl lasă dezarmat în faţa
viitorului, în faţa acelui viitor la care înţelepţii lui părinţi
nu încetează să se gîn-dească. E din nou consultat
unchiul din Princen-hage, care se lasă înduplecat şi îi face
rost nepotului de un loc de vînzător la librăria Blusse şi
Van Braam, din Dordrecht, condusă de dl. Braat, al cărui
fiu e funcţionar la Paris, la Boussod şi Valadon.
Sarcina lui constă în a vinde „imagini multicolore
şcolarilor", dar şi în diverse alte treburi care îl^ reţin
uneori pînă la miezul nopţii. Vincent acceptă fără să
murmure această slujbă nenorocită. Se stabileşte într-o
pensiune situată foarte aproape de librărie, la dl. Rijken,
negustor de cereale şi făină, în Talbrugstraatge, o
străduţă foarte strîm-tă, care merge din piaţă pînă în
Nieuwe Haven, i bazinul unde lungi şlepuri negre dorm pe
apa limpede.
Această străduţă, care abia spre chei se mai lărgeşte
puţin, este mărginită de case sărăcăcioase j dintre care
multe sînt contemporane cu epoca în care Van Gogh a
trăit la Dordrecht. Nici o placă nu semnalează pragul pe
care Vincent îl trecea în fiecare seară în acea iarnă din
anul 1877. Fără îndoială că pe vremea aceea
Talbrugstraatge era mai puţin îngrămădită decît astăzi:
„Fereastra camerei dă spre o grădină plantată cu brazi, cu
plopi etc.... şi spre faţada posterioară a unei case vechi
cu streşinile năpădite de iederă."
„Potrivit obiceiului său, tînărul a prins pe peretele văruit
stampe, icoane, care-1 reprezentau pe Hristos, sau
desene pe care le-a făcut el însuşi cu peniţa."
Dl. J. Blusse notează aceste detalii într-un articol publicat
în Nieuwe Rotterdamscbe Courant despre şederea lui Van
Gogh la Dordrecht. Autorul a întîlnit cîţiva martori, în
special pe Rijken şi pe soţia lui care aveau mult respect
ţaţă de tînărul lor chiriaş datorită „profundei lui gravităţi"
şi datorită blîndeţii sale, dar erau disperaţi văzîndu-1 cît e
de nepăsător în privinţa mîncării şi a somnului.
Cei mai mulţi îl considerau un original. îmbrăcat cum era
cu veşminte de quaker aduse de la Londra, Vincent
devenise obiectul batjocurii tinerilor din pensiune. Numai
un student, P. C. Gor-litz, care acceptase să împartă
camera cu noul venit, îl stima: „Era un om ciudat, a
relatat acesta din urmă. Era econom din fire. Cînd se în-
torcea seara acasă mă găsea studiind. îmi spunea cîteva
cuvinte şi se apuca şi el de lucru. Se aşeza cu Biblia în
faţă şi, citind, transcria extrase, îşi pregătea predicile . .."
Duminica nu se mulţumea, ca la Londra, numai cu
biserica; mergea, de asemenea, şi la vechea biserică
catolică şi uneori se plimba cu Gorlitz, dar de cele mai
multe ori singur, de-a lungul Meusei despre care i-a scris
fratelui său slăvind minunatele apusuri de soare care se
reflectau în apele ei. Ieşind din Talbrugstraatge, Vincent
ajungea în faţa bazinului înţesat" de vase, în care se
oglindeau, printre şlepurile negre, turnurile de la Groote Kerk pe
care le-a pictat Van Goyen. Mai trecea un pod pentru a ajunge la Meusa
Veche. Dincolo se afla Zwijndrecht, cîteva cocioabe pe malul fluviului.
Dordrecht e un orăşel admirabil străbătut de canale ale
căror ape imobile scaldă pietrele de temelie ale vechilor
case. Legate de ţăruşi vetuşti, bărcile visează... Dincolo
de Groothoofdspoort se deschide un orizont de ape pe
eare îl limitează doar o limbă subţire de pămînt.
Vincent e fericit că şi-a regăsit ţara. Ii scrie lui Theo: „Mi
s-a întîmplat să mă simt încîntat la gîndul că picioarele
noastre calcă din nou pe acelaşi pămînt şi că vorbim din
nou aceeaşi limbă". Dar îl chinuie dorinţa sa de apostolat.
Nu-i ajunge faptul că trăieşte ca un ascet, că citeşte Biblia
şi că se roagă prin biserici. în februarie, îl revede pe
fratele său la Amsterdam şi tot atunci îi face o vizită
unchiului Cor, negustorul de artă şi unchiului Ştricker,
pastorul. Se gîndeşte la misiunea tatălui său şi îi
mărturiseşte lui Theo că ar vrea să continue tradiţia unui
neam de predicatori.
Le împărtăşeşte şi patronilor ideile sale, dar se supără ca
nu e înţeles.
„Totdeauna a existat, din cele mai îndepărtate timpuri pe
care le cunoaştem, un slujitor al Evangheliei în fiecare
generaţie a familiei noastre, căci e o familie creştină în
cel mai deplin înţeles al acestui ouvînt. De ce această
voce nu s-ar face auzită şi în generaţia de azi şi în
generaţiile viitoare? .. . Să-mi fie dat să fiu un creştin, un
adevărat servitor al lui Hristos..."
„Theo, băiete, frate iubit, aceasta e suprema mea dorinţă,
dar cum mi-aş putea-o îndeplini?" Nu rămîne la
Dordrecht. Din nou îi vine pofta pribegiei care îl exaltă şi îl
liberează. într-o sîm-bătă seara, aflînd că un fost vecin din
Zundert e pe jnoarte, ia ultimul tren spre Oudenbosch şi
pleacă în noapte peste cîmpia cu mărăcini şi mlaştini.
Satul doarme încă în clipa cînd el ajunge la primele case.
în aşteptarea zorilor, Vincent se duce la cimitir. Iată aleea
strîmtă, biserica tăcută. Aer-sen a murit. Vincent se
plimbă cu fiul vechiului său prieten. Nu va uita faţa aceea
încremenită pentru totdeauna pe care a văzut reflexul
copilăriei sale pierdute.
De la Zundert regine la Etten, tot peste cîmp, pentru a~i
spune tatălui său că vrea să se facă predicator.Va învăţa
greaca şi latina; ca mulţi dintre strămoşii săi, va răspîndi
cuvîntul Lui Hristos. Va putea pastorul să respingă încă
multă vreme această vocaţie care se afirmă? Vincent va
merge deci la Amsterdam pentru a se pregăti în vederea
concursului la teologie.
NOI STUDII... NOI DECEPŢII...
Van Gogh va sta ceva mai mult de un an la Amsterdam.
Va spune mai tîrziu despre epoca aceea că a fost una
dintre cele mai cumplite. N-a trăit totuşi nici o dramă, dar
în timpul acestor luni a depus un constant efort zilnic ca
să studieze, ca să aştepte, în timp ce misticismul său
exaltat îl îndemna la acţiuni imediate. A fost o încercare
cumplită pentru acest impulsiv. Căci de la primele
simptome ale crizei în care îl vedem acum, Vin-cant a
dorit apostolatul. Nu face parte din categoria celor oare
se mulţumesc să-1 caute pe Dumnezeu în ei înşişi, să se
roage şi să mediteze. în cazul lui, sentimentul că deţine
adevărul are nevoie să se exprime. S-ar putea descifra de
pe acum în această nevoie o anume vocaţie artistică. Nu
are conştiinţa că îl slujeşte pe Dumnezeu decît ex-
primîndu-şi iubirea prin fapte. Misticismul lui activ este şi
un misticism social. Fără îndoială că lecturile cu care s-a
hrănit în tinereţe l-au influenţat pe Vincent. Michelet,
Dickens, tot ceea ce mizeria socială a epocii putea să
ofere ca romantic a găsit ecou în acest suflet sensibil.
Muncitorii harnici din Londra au dat chip şi viaţă
angoaselor extrase din cărţi. Acum, în marele port al
Amsterdamului, în sărăcăciosul cartier evreiesc,
regăseşte motivele compătimirii care îl îndeamnă să
salveze sufletele.
La Etten tatăl a cedat, dar familia nu crede deloc în
această barocă vocaţie de evanghelist. Theo i-a luat
apărarea faţă de surori, dar una dintre ele i-a răspuns
fără cruţare: „Tu crezi că el e mai mult decît o fiinţă
obişnuită, dar mai bine ar fi dacă s-ar considera el însuşi
o fiinţă obişnuită".
Pastorul Theodorus face apel la fraţii săi din Amsterdam
ca să-1 ajute pe „nenorocitul fiu care îşi propune acum să
aprofundeze ştiinţa religiei lucrurilor divine".
Unchiul Johannes tocmai fusese numit director al
Şantierelor Marinei. Această reuşită îi permite să fie
generos. Văduv, trăind singur după ce toţi copiii s-au
căsătorit, îl primeşte pe Vincent şi îi oferă casă şi masă.
Unchiul Stricker, un frate de-al mamei, pastor şi teolog
care a publicat un eseu asupra Bibliei, va putea la rîndul
său să îndrume şi să supravegheze studiile tînărului. Or,
acestea vor fi lungi şi grele. Pentru a intra la Universitate,
Vincent trebuie să dea un examen şi mai ales să înveţe
temeinic latina şi greaca. Pastorul Stricker îi încredinţează
unui tînăr profesor grija de a-i prepara nepotul la aceste
materii.
Mendes da Costa nu e decît cu doi ani mai mare decît
elevul său. Lui i se datorează cîteva interesante detalii
privind raporturile sale cu Vincent. Acesta tocmai
împlinise douăzeci şi patru de ani. „S-a simţit îndată în
largul lui, scrie Da Costa. Aspectul său fizic, în ciuda
părului său lins (blond-roşcat, «morcoviu») şi a
numeroşilor pistrui, nu era deloc antipatic. Nu înţeleg de
ce sora sa vorbea despre aspectul lui mai mult sau mai
puţin grosolan. Poate din pricina unei anumite neglijenţe,
poate pentru că şi-a lăsat barbă, faţa şi-a mai pierdut din
farmecul ciudat pe care-1 avea altă dată; dar sînt sigur că
faţa lui n-a putut să fie niciodată grosolană."
încă din primele zile, îşi cumpără cărţi de la un evreu şi se
gîndeşte, ca şi la Paris, Londra sau Dordrecht, la gravurile
cu care îşi va împodobi pereţii camerei. Unchiul Johannes
locuieşte în Ma-rinewerf — la şantierul naval.
Parohia pastorului Stricker nu e prea departe de acolo,
este parohia Oosterkerk, „Biserica de Est", în jos de
Wittenburgerstraat, un edificiu masiv de cărămidă, auster
şi lipsit de frumuseţe. Vincent mergea în fiecare duminică
să asculte predicile pe care le ţinea unchiul în faţa munci-
torilor din port. Cînd ieşea din biserică, putea să vadă
docurile de la Nieuwe Vaart şi cheiul mărginit de arbori
mari sub care se jucau copiii oamenilor de rînd.
Vincent se simte acolo în elementul său. Amsterdam,
acest mare oraş activ, îi place tocmai datorită
contrastelor sale. încă din primele zile, 1-a străbătut în
lung şi-n lat, pentru a vizita bisericile, sinagogile,
asculdnd adesea, în aceeaşi zi, cîteva predici ale căror
terne i le comenta lui Theo. Frecventa mai ales
Noorderkerk şi mica biserică engleză din Beguinage. Atfa
de aproape de zgomotoasa Kalverstraat, care răsuna de
strigătele negustorilor, el gustă o linişte care îl
emoţionează. Dar nu renunţă la plimbările sale solitare. în
zori, se duce spre Oester Begraafplaats, o „ţară a nimă-
nui", între oraş şi mahala, unde se mai găseau încă mici
crînguri, terenuri necultivate. .. Pe acolo caută ghiocei
pentru a-i oferi profesorului său. „îl vedeam, scrie Mendes
da Costa, prin fereastra camerei mele de studii,
traversînd podul Nieuwe Heeren Gracht. Fără pardesiu, cu
cărţile sub braţul drept, strîns lipite de corp, venea ţinînd
cîteva flori în mîna stîngă. Pe faţa lui era întipărită
tristeţea. Şi cînd ajungea sus, spunea pe un ton ciudat, cu
o foarte discretă melancolie: „Mendes, ţi-am adus o
floricică pentru că eşti atît de bun cu mine."
„îmi era imposibil să mă supăr pe el pentru că nu
învăţase nimic. Nici n-ar fi putut să înveţe dată fiind
dorinţa lui de a-i ajuta pe cei nenorociţi. Am remarcat
acest lucru chiar şi acasă la mine. Nu numai că Vincent
avea multă simpatie faţă de fratele meu care era surdo-
mut, dar şi faţă de o mătuşă care locuia cu noi. O mătuşă
care era cam diformă, înţelegea destul de greu ce i se
spunea, avea dificultăţi în exprimare şi pe care cei mai
mulţi se simţeau ispitiţi s-o tachineze".
Unchiul Johannes îi asigură casa şi masa. La pastorul
Stricker, care are o bibliotecă foarte bogată, Vincent
merge să studieze sau să citească. Destul de des coboară
şi pînă la Leidsche Straat, 69 frumosul bulevard unde
unchiul Cor şi-a instalat galeria sa de artă. Freamătul
portului, farmecul melancolic al canalelor, cărţile pe care
le poate citi la pastor, tablourile pe care le descoperea, îi
solicită tot timpul atenţia. Nu uită totuşi scopul pe care îl
urmăreşte, exigenţele dorinţei sale de a fi predicator.
„Studiile pe care le-a început cu cele mai bune intenţii
mergeau foarte bine la început, povesteşte Da Costa.
începea să traducă şi, în ciuda puţinelor cunoştinţe pe
care le avea, a început de asemenea să-1 citească pe
Thomas a Kempis. Ia început totul mergea bine, numai că
în curând verbele greceşti i s-au părut prea grele. Am
încercat toate mijloacele pentru a face ca această muncă
să fie cît mai puţin plictisitoare..."
Totuşi Vincent se înverşunează: „învăţătura e lucru greu,
bătrîne, îi scrie el lui Theo, dar trebuie să mă ţin tare!"
SENTIMENTUL NEVREDNICIEI...
Uneori îşi aminteşte de Londra, de Paris, de Bra-baratul
său care e atiît de aproape şi attt de îndepărtat. Sosirea
verii îl face să se gîndească la viaţa de la ţară... „Lecţiile
de greacă, în inima Amsterdamului, în inima cartierului
evreiesc, în-tx^o după-amiază foarte călduroasă şi
copleşitoare, şi gîndul că ai de dat multe examene cu
profesori şireţi şi foarte savanţi, toate acestea te fac să te
simţi mai puţin în largul tău decît printre lanurile de grîu
din Brabant, care într-o zi ca aceasta sînt, desigur, foarte
frumoase."
Se mulţumeşte cu plimbările prin oraş, se mul
ţumeşte să meargă la micul muzeu Trippenhuis,
să vadă desenele lui Rembrandt, căutîndu-le mai
ales pe cele cu teme biblice. Orice pretext e bun
ca să hoinărească prin oraş. îi povesteşte lui Theo
despre frumuseţea anumitor privelişti, despre va
lurile de muncitori care sosesc în fiecare dimi
neaţă la şantier, despre canalele în care cad deja
frunzele toamnei. Dar studiile sînt din ce în ce mai
împovărătoare. Deşi unchiul său i-a interzis să mai mun-
cească noaptea, Vincent se apucă de lecţii numai seara.
Doarme puţin, se trezeşte de dimineaţă şi pleacă. în casa
unchiului Johannes, el nu mai e un musafir ci un pasager
în trecere. Viceamiralul renunţă să-1 mai dăscălească; se
detaşează de acest tînăr fantezist şi dacă uşa îi rămîne în
continuare deschisă — pînă la o anumită oră, cel puţin! —
e de presupus că studentul nu mai are totuşi relaţii prea
strînse ou unchiul său.
Fără ca vocaţia imperioasă de care se simte pătruns să-i fi
slăbit, e cuprins din nou de dorinţa de a hoinări pe străzi,
de a se amesteca prin mulţime. De-a lungul întregii sale
vieţi vom regăsi, sub cele mai diverse pretexte, această
curiozitate arzătoare. Ca şi la Londra, îi plac mai ales
cartierele muncitoreşti. Caută sărăcia, e pătruns de mi-
zeria care îl înconjoară, îşi întreţine mereu vie dorinţa sa
de compasiune. Suferă din cauza condiţiei umane. Voinţa
sa de apostolat e în primul rînd o imensă milă faţă de cai
nenorociţi.
O dată, în cartierul portului, în apropiere de podul
Kattenburger, este martorul unui accident. Cîţjva copii s-
au înecat jucîndu-se prin preajma bazinului. Vincent se
duce la familia îndurerată, şi tristeţea pe care nu şi-a
putut-o potoli îl urmăreşte toată seara, în timp ce îşi
continuă plimbarea.
Acest „copil din Brabant", atît de legat de pă-mîntul
olandez, poartă în inimă o nelinişte care nu e proprie
neamului său. Dezertează tot mai des din frumoasa casă
unde tipsiile de aramă şi de cositor strălucesc în
bucătăria foarte ordonată, unde se poate fuma tihnit în
salonul ale cărui mobile ceruite desenează pete brune pe
pereţii deschişi. Vincent fuge de această siguranţă, de
această pace burgheză. Cutreieră docunile şi cheiurile,
Sin-gel — piaţa de flori, rătăceşte de-a lungul canalelor,
ajunge cîteodată pînă la Zuiderzee, prin cimitirul evreiesc,
încovoindmse sub aversele tur- bate care se năpustesc
din cerul la fel de instabil, la fel de frămîntat ca şi
Vincent. Toamna trece, iarna vine.
Vai, studiile îl plictisesc din ce în ce mai mult. Afară de
greacă şi latină, mai trebuie să cunoască geometria,
algebra, geografia, istoria: la mai bine de douăzeci şi
patru de ani trebuie să facă o treabă de şcolar. Un nepot
de-al lui Mendes, profesor la o biată şcoală evreiască,
Teixeria de Mat-tos, e însărcinat să-1 înveţe pe Vincent
aceste materii ingrate. Dar acesta nu le găseşte mai
atrăgătoare decît limbile moarte.
Elevul începe să se îndoiască de utilitatea acestui bagaj
pentru drumul pe care vrea să-1 urmeze. „Mendes, crezi
într-adevăr că asemenea orori sînt necesare pentru
cineva care vrea ceea ce vreau eu, adică să aducă
liniştea în inimile sărmanelor creaturi?" Perspectiva
examenelor îl copleşeşte. Acestor cunoştinţe el le opune
simplitatea lui Thomas a Kempis în Imitaţia, şi pe cea a lui
Millet sau cea a lui Jules Dupre în pictura sa Stejari bă-
trlni...
Toată această erudiţie i se pare vană. Ce va putea adăuga
ea la credinţa care îl animă? Şi dacă cuvîntul Domnului
trebuie să treacă prin gura lui, cuvintele le va găsi în
propria-i inimă, nu în cărţi.
în faţa sarcinii pe care nu crede c-o va putea duce pînă la
capăt, e din nou cuprins de nelinişte, în acele „zile negre
care preced Crăciunul", rătăceşte prin oraşul amorţit şi
merge să se roage la Beguinage ca Domnul să-i dea
putere de a-şi continua munca. Sărbătorile îl fac să-şi
reamintească de copilărie. Unchii îi fac cadouri — cărţi,
bani, ţigări — dar el se gîndeşte la tatăl său care poate e
necăjit din pricină că progresele lui sînt atît de lente.
Ceva mai tîrziu, în februarie, Theo-dorus vine să-i vadă pe
unchiul Stricker şi pe Mendes da Costa şi să stea de vorbă
cu fiul său. De zeci de ori profesorul i-a mărturisit
unchiului că îşi pune prea puţină speranţă în elevul său.
Fără îndoială că tatăl lui Vincent a plecat cuprins de
teama că, în mod sigur, fiul său nu-şa va putea croi un
drum în viaţă. Aceeaşi teamă îl co-pleşeşte şi pe Vincent.
După ce şi-a condus părintele la gară, a privit în urma
trenului care se îndepărta, apoi s-a întors în camera sa
întristat de nevrednicia lui. îi povesteşte lui Theo emoţia
încercată în faţa scaunului pe care, cu cîteva clipe mai
înainte, şezuse tatăl său. „Scaunul tatii se afla încă lîngă
masa pe care zăceau cărţile şi caietele din care am
învăţat în ajun, şi ara început să plîng ca un copil."
N-a fost în stare să-i ofere acestui om pe care îl venera, şi
a cărui misiune i se părea atunci atît de importantă, nici
mulţumire, nici încredere, ci numai propria sa îndoială.
„Cînd vezi că alţii se descurcă mai bine decît tine, îţi vine
să-ţi urăşti propria ta viaţă. .."
Cînd nu şi-a dus treburile la bun sfîrşit, cînd s-a lăsat
distras de spectacolul oraşului, mergînd să se uite Ia
muncitorii care se duceau spre şantier, la soarele de iarnă
ce răsărea peste bazinul portului, cînd era nemulţumit de
el însuşi, Vincent se flagela cu o nuia, sau, socotind că nu
merită odihna pe care i-o oferă căminul, lăsa să treacă
ora pînă la care unchiul Johannes ţinea poarta deschisă şi
mergea să se culce, ca un vagabond, în vreo baracă de
pe chei.
„SÂ IUBEŞTI CEEA CE ESTE ÎNTR-ADEVĂR DEMN DE IUBIT . .."
Din această luptă, din acest zbucium, el nu-i mărturiseşte lui Thso decît
dorinţa de a se domina. Şi astfel, pe nesimţite, dificultăţile învăţăturii îi apar
ca o încercare ce-i este impusă. Chiar dacă studiile îi repugnă, este conştient
de necesitatea muncii sale şi, după eforturile pe care este obligat să le facă,
el măsoară valoarea rezultatului. „Ceea ce e dificil e bun! Sînt sigur de asta",
scrie el, şi în altă parte: „Nu trebuie să-ţi faci viaţa prea uşoară..."
Dacă meritul se cîntăreşte cu truda pe care o
reclamă, calea pe care s-a angajat poate să fie
pentru Vincent calea salvatoare. Misticismul său va găsi pe acest drum o
nouă hrană. îşi va iubi viaţa sa tristă, copleşitoare; va refuza bucuria şi
speranţa. „Cei în care există o valoare superioară sînt cei cărora li se aplică
aceste cuvinte: „Plugari, viaţa voastră este tristă, plugari voi înduraţi multă
suferinţă, plugari voi sînteţi fericiţi". Vincent este de-acum acest plugar
înhămat la trudă. Ar vrea să accepte ,,o întreagă viaţă de luptă şi de muncă
susţinută, fără a se încovoia vreodată".
Dorinţa sa de apostolat, altruismul său instinctiv se întilnesc în acest spirit
mesianic care condiţionează mântuirea de suferinţă. în el şi în jurul lui,
Vincent caută ceea ce răspunde idealului său. Oînd unchiul săiu Cornelis,
negustorul de artă, îl întreabă dacă îi place Phryne de Gerâme, sau dacă i-ar
plăcea o femeie frumoasă, Vincent îi răspunde că s-ar înţelege mai bine cu
cea căreia „experienţa de viaţă şi necazurile i-ar fi dăruit minte şi un suflet".
Iată, aici se poate vedea încă de pe acum secretul primei „maniere" a
pictorului. Dacă Vincent admiră tablourile pe care le expune unchiul său şi
dacă mai desenează şi el cîce ceva, mai cu seamă scene biblice, nu le acordă
acestora decît o importanţă secundară. Dar între timp misterioasa înaintare
continuă. „Instinctiv, în timp ce scriu, fac din cînd în oînd un mic desen... Nu
sînt lucruri extraordinare, daT uneori le văd în minte foarte distinct, foarte
clar."
Spiritul său este cuprins de o înclinaţie morbidă spre suferinţă, şi tocmai ea
va reapărea mai tîr-ziu, în stilul sumbru din perioada olandeză. Arta lui Van
Gogh va fi totdeauna ghidată de ţelul pe care şi 1-a propus.
Fără îndoială în această primăvară a anului 1878 — de aproape un an se află
la Amsterdam — progresele lui Vincent, în sensul pe care-1 doreau profesorii
săi, nu sînt de loc evidente. Credinţa lui e tot atît de aprigă, dar el e împărţit
între dorinţa de a continua studiile, pe care le consideră drept o încercare şi
dorinţa de a începe imediat misiunea sa de evanghelist.
Mai are încă cinci ani de muncă înainte de a fi agreat în serviciile Sfîntului
Cuvînt. Dar ce apostol a cerut vreodată ştiinţei să-i dicteze adevărurile sale?
Nici lumea, nici credinţa lui Vincent nu vor putea aştepta sfîrşitul acestei
încercări.
Cinci ani mai tîrziu, îi va mărturisi lui Theo adevărul: „Mi-am pregătit eu
însumi, în mod deliberat, .eşecul..."
„... eu, care cunoşteam mai de mult cîteva limbi străine, eram în stare s-o
scot la capăt cu nenorocita aceea de latină etc, am declarat însă că mă dau
înapoi din faţa efortului. Dar nu era decît un pretext..."
Hristos nu şi i-a ales pe ai săi din rîndurile doctorilor, ci din rîndurile celor
umili, a celor ignoranţi. Această învăţătură o va urma Vincent.
într-o scrisoare din luna mai, îi scrie fratelui său: „Dacă continui să iubeşti în mod
sincer ceea ce este într-adevăr demn de iubit, şi dacă nu-ţi risipeşti iubirea
pe lucruri neînsemnate, fără valoare şi; fade, vei dobîndi, încetul cu încetul,
mai multă lumină şi vei deveni mai tare".
. .. Lucruri fără valoare şi fade... Se gîndeşte la studii, la retorică, la verbele
greceşti. Vincent este de-acum hotărît să nu-şi mai „risipească iubirea". Fraza
pe care o scrie în această scrisoare este cheia care dezleagă misterul
prodigiosului său destin.
„Dobîndeste mai multă lumină" ... încă cu trei ani în urmă, îi spunea lui Theo:
„Caută lumina. .." Cunoaşte acum obiectul neliniştilor şi speranţelor sale.
„Mai multă lumină ..." Sînt cuvintele pe care le-a spus Goethe pe patul morţii,
şi Beethowen. într-o bună zi, Vincent va fi uluit de acest lucru.
Dar mai are de străbătut un drum lung prin desişurile nopţii.
V. „PRIN BEZNĂ . . ."
Vincent revine la Etten în iulie, ca să-şi petreacă vacanţa, epuizat de această
luptă lungă, mai mult chiar decît de studii. Ceea ce nu înseamnă că nu-şi
continuă munca; şi după ce a petrecut o zi pe cîmp, la strînsul griului, seara
veghează, scriind la lumina unei lumînări o lungă dizertaţie asupra parabolei
cu sămînţa de muştar.
Părinţii săi sînt din nou cuprinzi de nelinişte văzîndu-şi fiul pradă unor
frământări despre care ştiu că izvorăsc nu atât din circumstanţele vieţii cît
din propria lui inimă. „Mi-e totdeauna teamă că Vincent să nu strice orice ar
vrea să întreprindă, din cauza ciudăţeniei sale, din cauza concepţiilor lui
extraordinare despre viaţă", scrie mama sa.
„Domine" înţelege că trebuie să caute o akă ieşire. Cu ocazia sosirii la Etten
a pastorului Jo-nes, de la Isleworth — solicitat poate de tată — se ia hotărîrea
de a se face noi demersuri spre a-i permite lui Vincent să-şi realizeze mai
repede dorinţa sa de apostolat. Cei trei pleacă la Bruxelles pentru a consulta
un comitet de evanghelizare.
Şcoala de formaţie flamandă nu pretvnde decît trei ani de curs şi îngăduie
chiar obţinerea unui loc de evanghelist dacă postulantul e în stare să se
adreseze cordial enoriaşilor. în ceea cel privea pe Vincent, î-ar fi de ajuns
trei lumi pentru a-şi face educaţia apostolica.
La sfîrşitul lui august, după căsătoria surorii sale Anna, părăseşte casa
părintească pentru a-şi face acest stagiu pe lîngă pastorul De Jonge, la
Bruxelles. întrevede, în sfîrşit, viaţa către care e chemat de atîta vreme.
împreună cu alţi doi camarazi, care în curînd îşi vor bate joc de el, Vincent va
fi elevul unui oarecare domn Bokma. Ca şi la Amsterdam sau Londra, atenţia
îi este reţinută de viaţa mahalalelor din care îşi extrage elementele
altruismul său, voinţa nu atît de a uşura mizeria şi suferinţa cît de a lua parte
la ele, de a se contopi cu ele, ca într-o iubire.
îi scrie de la Laeken lui Theo, la 15 noiembrie, şi îi povesteşte despre o gravură,
ultima dintr-o serie despre „viaţa unui cal", în termeni care nu sînt decît
imaginea pe care el însuşi şi-o face despre viaţă: „Sărmanul animal se afla
într-un loc extrem de singuratic şi părăsit, o cîmpie în care creştea o iarbă
pipernicită şi uscată şi-n care se mai găsea, ici şi colo, cîte un copac răsucit,
încovoiat şi frînt de vijelie. Un craniu zace pe pă-mînt şi în depărtare, în
ultimul plan, se vede scheletul alb al unui cal, lîngă cocioaba unde locuieşte
un om care se ocupă cu jupuitul animalelor. Peste toate se lasă un cer
furtunos; e o zi urîtă şi aspră, o vreme închisă şi întunecoasă".
Aglomerează epitetele pentru a reda mai bine caracterul dramatic al gravurii
pe care o descrie, şi mai ales sentimentul lui, acea durere a cărei greutate o
simte apăsînd lumea şi pe el însuşi.
îşi reaminteşte de această gravură cînd vede caii de la „ferma noroaielor", de
pe drumul ede-cului, pe unde îşi poartă gîndurile în trista toamnă flamandă.
Şi pentru al, cai şi căruţaşi, dobitoace şi oameni sînt fiinţe „cufundate şi
adînc înrădăcinate în mizerie".
Acesta e drumul pe care Vincent îl urmează de
ani de zile; de pe vremea cînd la Londra propria
sa durere i-a deschis ochii asupra durerilor lumii.
Peste tot pe unde îl poartă paşii, viaţa este o dramă ce se joaca în faţa
lui şi la care el participă prin compasiunea sa — o ciudată putere de simpatie
impregnată de cel mai pur spirit mesianic. Doreşte să poarte povara acestei
suferinţe, sa urmeze întocmai pilda lui Hristos. Copilăria petrecută în căminul
pastorului, studiile biblice, lucrările umanitariste ou care şi-a suprasaturat
spiritul de la cea mai fragedă vîrstă, toate acestea l-au ajutat să dobîndească
conştiinţa dramei destinului uman, un „sentiment tragic al vieţii". Un simţ al
absolutului îl va îndruma acum spre oamenii cei mai săirmani. Misiunea «a va
fi cu atît mai importantă cu cît ea va fi dusă la îndeplinire printre fiinţele cele
mai nenorocite.
Prin vicisitudinile căutărilor sale anxioase se precizează totuşi dorinţa lui de a
desena, dar crede că e mai bine să nu se apuce de desen. Cu toate acestea îi
trimite fratelui său un crochiu al cocioabei în care stă vînzătorul de cărbuni,
intitulat „La cărbunarie", al cărui subiect dezvăluie sensul gîndirii sale.
în timpul şederii sale la Londra, 1-a citit pe Dickens care povestea despre
mizeria minerilor, încă din acea vreme a solicitat, fără să-1 abţină, un post de
evanghelist printre dezmoşteniţii soar-tei. Această idee îi revine în minte în
momentul cînd urmează să-şi aleagă locul apostolatului. în aceeaşi scrisoare
din Laeken, îi citează lui Theo, dintT-un manual de geografie, descrierea
populaţiei din Borinage, regiune din împrejurimile Mons-ului, important
centru carbonifer, unde exploatarea hulei se făcea încă de prin secolul al doi-
sprezecelea. Acolo va merge el să răspîndească cuvîntul Domnului, printre
„cei care lucrează în beznă, în măruntaiele pămîntului..." Vincent începe un
lung şi surprinzător periplu care avea să-1 conducă spre conştiinţa unei alte
misiuni, spre descoperirea unor lumi de lumină. „Ştii foarte bine, îi mai spune
el lui Theo, că una din rădăcinile sau adevărurile fundamentale, nu numai ale
Evangheliei oi ale întregii Biblii, este: «Lumina care străluceşte în beznă».
Prin beznă spre lumina".
Van Gogh subliniază această frază din scrisoare. Va merge în adîncul beznei,
pentru a întreţine acolo mai viu, pentru a vedea cum luminează acolo ceea
ce el numeşte „focul sufletului..."
OMUL CUCERIT
Se obişnuieşte în general ca această perioadă din viaţa lui Vincent să fie
considerată ca o epocă de tatonări şi de erori, pe care unii le atribuie credu-
lităţii lui Van Gogh „candid şi de o bunătate apostolică", gata totdeauna să
asculte „flecăreala romancierilor". Alţii scriu pur şi simplu că viaţa lui Vincent
începe odată cu arta lui. Dar aceasta înseamnă să minimalizezi o voinţă care
s-a manifestat de-a lungul atâtor ani şi un efort cu atît mai mare cu cît
pretindea sacrificii, lupte neîntrerupte împotriva unui demon interior care
sălăşluia în Van Gogh, cel supus şi în acelaşi timp revoltat împotriva
stăpînilor săi — cîteva incidente la Laeken dovedesc acest lucru ■—
împotriva societăţii, $i chiar împotriva oamenilor pe care visa să-i salveze.
E în afară de orice îndoială faptul că Vincent van Gogh a suferit în mod
excesiv — tot ce vine de la el este excesiv ■— influenţa mediului în care a
fost crescut, a austerităţii protestante, apoi cea a lecturilor sale, a ideilor
descoperite mai ales la scriitori preocupaţi ca şi el de condiţia umană: Renan,
Zola, Dickens, Michelet. Descoperă la ei teme care îi exaltă generozitatea şi,
în acelaşi timp, exemple care-i determină circumstainţele vieţii. Din valurile
acestea de idei generoase, el acceptă totul, fără control, fără discernămînt,
ames-tecînd ce e mai bun cu ce e mai rău, încercînd să retopească în
creuzetul propriei sale flăcări această materie alină de zgură.
în acelaşi timp, nevoia lui de frumos, care va
merge totdeauna paralel cu pasiunea sa religioasă,
îl face să vadă în gravurile cele mai mediocre, la
pictori fără talent, fervoarea pe care, mai tîrziu,
va încerca s-o pună în operele sale. Această lipsă de discernămînt, care
merge uneori pînâ la lipsa de gust, nu-i va împiedica geniul să se manifeste.
Dar voinţa de apostolat care a fost la fel de ne-îndupleca/tă, la fel de tenace,
la fel de încordată ca şi cea a artei sale, nu poate fi redusă la un simplu joc al
influenţelor. în realitate, ele se explică una prin cealaltă, urmărindu-se în
aceeaşi căutare a luminii, spre acelaşi absolut, prin aceleaşi suferinţe. Dacă
Vincent a renunţat totuşi, a făcut-o pentru că el nu putea fi de acord decît cu
Dumnezeu şi pentru că în calea lui a dat peste teologi care, îi va spune el o
dată lui Rappard, i-au pretins să „se înhame la un jug" pe care natura lui
independentă 1-a refuzat din prima clipă.
încă din timpul şe3erii la Londra, mesianismul lui Van Gogh s-a exprimat sub
forma unui apostolat umanitarist. Nu este vorba de un autentic misticism, ci
de o nevoie pătimaşă de a-şi ajuta semenii să-şi împartă suferinţa cu el, de a
o ridica pe un plan în care ea nu ar mai fi durere, ci speranţă ... Parabolele pe
care le comenta, exemplele pe care le alegea din Biblie pentru a le folosi ca
teme ale predicilor sale erau tocmai cele care puneau în cauză omul, care se
refereau la sfîrşkul lui, la mîntuirea lui. Nu e eroul unor speculaţii mistice,
este, s-ar putea zice, „un mistic social". Spiritul practic al neamului său,
contactul cu realităţile ţărăneşti au contribuit de asemenea la întărirea
sensului realist al pasiunii sale religioase.
Asemenea marilor artişti ai ţării sale, el vede în primul rînd lumea care îl
înconjoară. Ceea ce îl pasionează în Dumnezeu, este opera lui: omul şi
natura. Pînă la sfîrşiftul vieţii sale, Vincent le va iubi şi se va consacra salvării
lor. Qnd va picta fiinţele şi lucrurile, ţelul său va rămîne neschimbat.
Vincent nu este şi nu va fi niciodată un contemplativ, ci un om de acţiune, de
acţiune imediată, la care îl îndeamnă firea sa exigentă, impulsivă, pasionată.
N-a putut niciodată să aşteprte. Nici la Londra, nici la Amsterdam şi nici
acum, la Bruxelles. în curînd îi va scrie lui Van Rappard: „Resemnarea este
pentru cei ce ştiu să se resemneze, şi credinţa pentru cei ce ştiu să creadă.
Ce-ai vrea să fac din moment ce eu sînt născut nu pentru primul lucru, adică
pentru resemnare, ci pentru cel de al doilea, adică pentru credinţă şi pentru
tot ceea ce decurge dintr-asta?"
Ceea ce decurge din credinţa sa este nevoia de a o propovădui, de a-i face
pe cei nenorociţi să se adape din ea, de a le aduce speranţa care îl
însufleţeşte. E preocupat mult mai puţin de propria sa mîntuire, decît de
îndeplinirea misiunii sale altruiste printre dezmoşteniţii soartei. El e omul
cucerit: de această lumină care îl obsedează.
EVANGHELIST PRINTRE MINERI
înitr-o scrisoare din 15 noiembrie 1878, Vincent îi împărtăşeşte lui Theo
dorinţa sa de a se duce în Borinage. Chiar a doua zi, porneşte la drum. Ne-
maiputîndu-şi urma studiile şi fără să mai aştepte o numire problematică,
nerăbdător, se hotărăşte să treacă peste tergiversările pastorilor. Se insta-
lează pe cheltuiala lui înainte de a solicita un salariu. Găseşte o pensiune la
Pâturages, la cîţiva kilometri de Mons, la un negustor ambulant, care se
numea Van der Haegen şi locuia pe strada Bisericii la nr. 39. Fără îndoială că
în contul chiriei el dă, seara, lecţii copiilor gazdei sale. Pentru a mai cîştiga
ceva bani desenează hărţi pentru tatăl său şi face pe scribul. Dar grijile
materiale nu-1 preocupă de loc. Nu are decît o dorinţă: să înceapă misiunea
lui de evanghelist, să acţioneze.
Vincent van Gogh ajunge în acest ţinut trist, în Borinage, în cel mai urît
anotimp. Totuşi, bucuria de a vedea, în sfîrşit, îndepl,inindu-se ceea ce el
considera a fi ţelul vieţii sale face ca această tristeţe să-i pară tînărului
evanghelist învăluită într-un anume farmec. în prima scrisoare pe care i-o
scrie lui Theo, în a doua zi de Crăciun, compară regiunea acoperită de
zăpadă cu „pînzele medievale ale lui Breugel (năzdrăvanul)" şi adau- gă:
„Mi-e greu să-ţi spun oît de pitorească e regiunea acum, cînd zăpada se
topeşte şi se văd ogoarele negre acoperite cu verdele griului de iarnă.
Străinii găsesc, desigur, că satele din regiune sînt adevărate labirinturi, cu
nenumăratele lor străduţe şi cărări, mărginite de mici case de muncitori,
clădite aitît la poalele colinelor cît şi pe versantele sau pe culmile Iot".
în aceeaşi zi, îi scrie preşedintelui Comitetului Evanghelic pentru a-i cere să
propună spre examinare cazul său la prima reuniune.
în ianuarie 1879, i se oferă pentru un stagiu de încercare de şase luni un post
la Wasmes, sat vecin cu Pâturages, cu un salariu lunar de 50 de franci.
în cei doi ani ck va sta în Borinage, Vincent nu-i va scrie lui Theo decît zece scrisori. O lungă
şi dureroasă tăcere întretaie această prietenie şi îndată după sosirea lui
Vincent în Borinage scrisorile se răresc şi tonul lor se schimbă. Relatările
surorilor lui şi rezultatele unei anchete efectuată la faţa locului de către un
scriitor belgian, Louis Pierard, prin 1912, sînt singurele surse care au permis
reconstituirea acelei epoci dramatice din viaţa lui Vincent.
Louis Pierard 1-a chestionat pe bătrînul pastor care 1-a primit pe tînărul
evanghelist şi care i-a relatat în aceşti termeni amintirile sale despre Vincent:
„îmi amintesc despre sosirea sa la Pâturages; era un tînăr blond, de talie
mijlocie, cu chip plăcut; avea o ţinută foarte corectă, maniere frumoase şi
întreaga lui persoană purta caracterele curăţeniei olandeze.
„Se exprima corect în franceză şi era în stare să vorbească destul de
convenabil la întrunirile religioase ale micului grup protestant din Wasmes,
unde a fost trimis. O altă comunitate din Wasmes îşi avea pastorul ei. Lui
Vincent van Gogh îi era repartizată o zonă de lîngă pădure, aproape de
Warquignies; prezida întrunirile care se ţineau într-o fostă sală de dans."
Vincent a intrat în pensiune la un brutar: Jean-Baptiste Denis, la capătul
cătunului Petit-Wasmes. „Casa aceea era relativ frumoasă, scrie pastorul
Bonte, şi se deosebea într-un mod foarte evident de cele din împrejurimi,
unde nu se vedeau pe vremea aceea decît case mici de mineri.
„Familia care îl găzduia pe Vinoent van Gogh era modesta şi trăia ca şi
familiile de muncitori.
„Dar tînărul nostru evanghelist şi-a manifestat foarte repede faţă de casa în
care locuia sentimentele ciudate care-1 stăpîneau, găsind că locuinţa sa e
prea luxoasă; fapt care rănea umilinţa lui creştină şi nu putea suporta să fie
găzduit în condiţii atît de deosebite de condiţiile în care locuiau minerii.
Atunci a părăsit persoanele care îl înconjurau cu simpatia lor şi s-a dus să
locuiască într-o cocioabă. Nu avea mobilier şi se povesteşte că dormea lîngă
vatră.
„De altminteri, veşmintele pe care le purta dezvăluiau aspiraţiile lui originale;
ieşea îmbrăcat cu o vestă militară veche şi cu o şapcă ponosită şi mergea
prin sat în ţinuta aceasta caraghioasă.
„Hainele frumoase cu care a venit nu le-am mai văzut, iar altele noi nu şi-a
cumpărat.
... „Mizeria, pe care o descoperea în timpul vizitelor sale, 1-a îndemnat să-şi
dăruiască aproape toate veşmintele: banii i-a dait de asemenea săracilor, iar
pentru el, ca să spun aşa, nu şi-a păstrat nimic. Sentimentele sale religioase
erau toarte puternice şi voia să dea ascultare în modul cel mai deplin cuvintelor lui
Hristos.
„Se simţea dator să-i imite pe primii creştini, să sacrifice orice lucru de care
s-ar fi putut dispensa şi voia să fie mai despuiat decît majoritatea minerilor
cărora le propovăduia Evanghelia.
„Mai adaug că a lăsat de asemenea baltă şi curăţenia proprie olandezilor;
săpunul a fost înlăturat ca un lux vinovat, şi evanghelistul nostru, chiar dacă
nu avea faţa mînjită de cărbune, era totuşi, de obicei, cu obrazul mai murdar
decît cărbunarii.
„Nu-1 preocupa acest detaliu exterior; era absorbit de idealul lui de renunţare
şi încerca să explice că atitudinea lui nu era rezultatul neglijenţei, ci
expresia practica a ideilor după care se conducea conştiinţa lui.
„Dar dacă nu se îngrijea de loc de bunăstarea lui, inima-i veghea mereu la nevoile
altora.
„Se preocupa îndeosebi de cei mai nenorociţi, de răniţi, de bolnavi, şi stătea
multă vreme împreună cu ei; era gata să sacrifice totul pentru a le aduce o
alinare.
„De altminteri sensibilitatea lui prolundă mergea mult mai departe decît omenia lui.
Vincent van Gogh respecta viaţa animalelor, chiar şi a celor mai inferioare.
„O omidă scîrboasă, de pildă, nu-i inspira dispreţ, era o creatură cu suflet,
trebuia să trăiască.
„De la familia care 1-a găzduit am atlat că dacă vedea prin grădină vreo
omidă caie se tîra pe păimînt, o lua uşor şi o punea pe iun pom.
„Alături de această trăsătură de caracter care va fi, poate, considerată
neînsemnată sau stupidă, păstrez impresia că Vincent van Gogh era stăpînit
de un ideal frumos: uitarea de sine şi devotamentul faţă de toate celelalte
fiinţe; aceasta era într-adevăr ideea directoare pe care o accepta din toată
inima.
„Nu-1 voi micşora dacă voi spune că, după părerea mea, el a rămas cu un
mare derect: era un fumător incorigibil. L-am tachinat uneori pe această
temă; eşti un duşman al tutunului, îi spuneam, dar greşeşti că nu renunţi la
el; n-a făcut nimic în această privinţă, lăsînd o mică umbră în tablou; pictorii
au nevoie şi de umbre.
„In ceea ce priveşte pictura lui, n-aş putea să vă vorbesc despre ea ca un
cunoscător; de altminteri nimeni nu i-o lua în serios.
„Mergea la haldă şi se aşeza acolo ghemuit: făcea portretele femeilor care
culegeau cărbuni şi care plecau cu sacii în spinare.
„Lumea băga de seamă că el nu reproduce lucrurile caxe-ţi iau ochii, cele pe
care noi le socotim frumoase.
„A făcut cîteva portrete de bătrîne şi de fapt nimeni nu-i dădea vreo
importanţă considerfnd acest fapt ca pe un mijloc de distracţie.„Se pare
totuşi că şi în pictură tînărul nostru avea o predilecţie pentru ceea ce părea
mai degrabă mizer.
„Nimeni n-a notat nimic în legătură cu trecerea lui Vincent van Gogh prin
Borinage, lumea nu mai ştia ce s-a întîmplat cu el; am fost foarte surprinşi
aflînd că a devenit un adevărat pictor."
Am ţinut să cităm integral relatarea acestor amintiri ale unui martor, amintiri
a căror vioiciune, la treizeci şi cinci de ani după eveniment, dovedesc
impresia profundă pe care a lăsat-o şederea lui Vincent van Gogh la Petit-
Wasmes.
Vincent şi-a început apostolatul ca predicator. A găsit în fundul unei vîlcele o
sală de dans, pe rue du Bois, cunoscută prin partea locului sub numele de
„Salon de Bebe", şi acolo comenta în franceză, pentru auditorii săi, versete
din Biblie.
Acest „Salon de Bebe", scrie Louis Pierard, „se afla la liziera pădurii Colfontaine.
Pereţii văruiţi ai sălii de întruniri erau alb-albăstrui. In spatele oratorului se
vedeau printr-o fereastră grădini în pantă, straturi de zarzavaturi".
Regiunea Borinage, pe care Vincent a ales-o pentru a-şi exercita misiunea, fusese cu
cîteva secole mai înainte un puternic focar al protestantismului. Aici s-au
stabilit, fugind de persecuţii, reformaţi din regiunile vecine cu Mons şi Aves-
nes. La diverse epoci, aici se găseau diferite secte eretice create de călugări
sau chiar de muncitori care deveniseră taumaturgi. Pe la sfrîşitul secolului al
XlX-lea, socialismul care începea să pătrundă în rîndul maselor muncitoare
avea să aducă în Borinage fermentul unui nou ideal, dar chiar şi astăzi mai
pot fi remarcate în regiune numeroase „cămine evanghelice".
SUFERINŢELE OAMENILOR
Aceste prime luni petrecute printre minerii din Borinage marchează
marea sfîşiere care se produce brusc în sufletul lui Vincent. In Brabant a
85 văzut truda ţăranilor. A cunoscut în mahalalele Londrei trista condiţie
a muncitorilor. Dar numai acum pătrunde în adîncul mizeriei poporului. 5 000
de copii sub patrusprezece ani, 3 000 sub şaisprezece ani, 3 000 de femei,
20 000 de bărbaţi lucrează în mină, şi în asemenea condiţii încît exploziile de
grizu se înmulţesc, făcînd sute de victime. Salariile care erau de 3,19 fr. pe
zi, în 1876, scad în următorii doi ani la 2,52 fr. Bolile fac ravagii în locuinţele
neigienice... „numeroase cazuri de febră tifoidă şi de febră malignă, care e
numită aici fierbinţeala proastă, şi care provoacă vise lugubre, coşmaruri şi
ţe face să delirezi. Aşadar sînt mulţi bolnavi, oameni care zac, oameni slabi,
jigăriţi şi nenorociţi, îi scrie Vincent fratelui său. Ştiu o casă în care toată
familia are febră. Aici, la noi, bolnavii îi îngrijesc pe bolnavi, îmi spunea
femeia, aşa cum săracul e prietenul săracului".
Vincent a venit să aducă celor nefericiţi ajutorul credinţei, dar această
mizerie, pe care n-a cunoscut-o pînă atunci decît din cărţi şi din predicile
frumoase, o descoperă brusc şi descoperirea îi răscoleşte inima. De acum
înainte îl va inspira numai Evanghelia lui Hristos, nu şi cea a pastorilor. El îl
prezintă pe Hristos ,,ca un muncitor cu trăsăturile chinuite de durere, de
suferinţă şi de oboseală, fără nici o aparenţă de frumuseţe, dar cu un suflet
nemuritor". Şi foarte curînd va înţelege că cei din Borinage au nevoie mai
mult de ajutor decît de predici. Le dă tot ce are, hainele, lenjeria; şi
nemaiavînd nici o cămaşă, nici ciorapi, va povesti mai tîrziu fiul gazdei, îşi
confecţionează îmbrăcăminte din pînză de ambalaj, ca sacii cu care minerii
îşi acopereau capul cînd încărcau cărbunii.
îngrijeşte de bolnavi, se ooupă de învăţătura copiilor, se hrăneşte cu pîine,
orez şi sirop de melasă, jumătate din fiecare noapte şi-o petrece citind şi
rugîndu-se. O explozie de grizu, la o mina vecină, Agrappe, la Frameries, se
soldează cu un mare număr de răniţi. Ultima cămaşă a lui Vincent va fi dată
pentru a se face din ea bandajele necesare la pansarea arsurilor semenea lui
Hristos-Dumnezeu care se face om pentru a salva oamenii, asemenea'lui
Francisc din Assisi, care şi-a schimbat veşmintele cu zdrenţele unui cerşetor
şi s-a dus la Roma să cerşească pentru a face experienţa sărăciei, Vincent va
încerca să se identifice cu cei pe care vrea să-i ajute. Coboară într-una din
cele mai vechi şi mai periculoase mine din împrejurimi, numită „Marcasse", şi
petrece acolo şase ore împTeună cu minerii.
Coliba din care şi-a făcut locuinţă e goala de tot. Vincent se culcă pe un sac
de paie. „Cu minerii, îi scrie lui Theo, trebuie să ai caracterul minerilor; să nu
ai pretenţii, nici mîndrie..." Şi pentru a le semăna şi mai bine se miînjeşte pe
faţă şi pe m'îini cu praf de cărbune.
Această voinţa de mimetism este caracteristică pentru misticismul activ care
îl însufleţeşte acum pe Vincent, aşa cum odinioară îl însufleţea pe Francisc în
Umbria.
Tifosul face ravagii prin regiune. Bolnavii epuizaţi nu primesc nici o îngrijire.
Vincent îi ajută din toate puterile. Se alătură minerilor aflaţi în mizerie spre a
le dovedi că le este frate.
Vincent va începe aici acea căutare a Luminii, caie îl va conduce în cele din
urmă sub soarele implacabil din Provence, vizionar al unor lumi invizibile.
Porneşte de la om, şi tocmai pentru a-l ajuta pe om să învingă ^puterea
întunericului" evanghelistul îşi va spori zelul.
Louis Pierard culege amintirile care au supravieţuit acestui apostolat:
„Van Gogh a reuşit să facă o seamă de conversiuni celebre printre
protestanţii din Wasmes. Se mai vorbeşte încă despre minerul pe care s-a
dus să-1 vadă după un accident petrecut la mina din Marcasse.
„Omul era alcoolic, era «un necredincios şi un bîasfematoT» după cîte
spuneau oamenii care mi-au povestit întâmplarea. Cînd Vincent s-a dus la el
ca să-1 ajute şi să-1 îmbărbăteze, a fost primit cu o ploaie de înjurături. I s-a
spus mai ales că e un «haleşte mătănii», de parcă ar fi fost preot caro-lic. Dar
omul a fost convertit de blîndeţea evanghelică a lui Van Gogh.
„Se povesteşte de asemenea că în perioada «tragerii la sorţi» pentru
recrutări, femeile veneau să-i ceară sfîntului om să le indice pasajele din
Scriptură ce le-ar putea sluji ca talisman fiilor lor spre a trage un număr bun
care să-i dispenseze de serviciul militar".
Alături de mila de care e saturat, Vincent păstrează instinctul lui de
observaţie, ca şi cum ar căuta sub aspectul lucrurilor secretul lor. în aprilie
1879, îi descrie lui. Theo peisajul mohorît din Borinage: „în jurul minelor,
locuinţe mizerabile de mineri, cu cîţiva arbori complet afumaţi, garduri de
mărăcini, grămezi de bălegar şi de cenuşă, munţi de cărbune inutilizabil". Şi
adaugă: „Maris ar fi făcut din toate acestea un tablou admirabil".
E mereu sensibil la spectacolele naturii. Fiul lui Denis povesteşte că în timpul unei
furtuni s-a dus pe cîmp „să vadă marile minuni ale lui Dumnezeu şi s-a întors
acasă ud pînă la piele".
Totodată se menţine şi plăcerea lui de a desena. Cînd are o clipă de răgaz,
încearcă să fixeze pe hîrtie imagini din tîrg şi siluete de mineri.
Un bătrîn muncitor chestionat de Louis Pierard „M revedea pe pastorul
Vincent (aşa i se spunea) aşezat pe un scaun pliant, în curtea unei mine (la
puţul nr. 10 de la Grisoeul), desemînd cuşca şi «floarea», schela de fier,
ieşirea minerilor negri de cărbune, clipind repede din ochi cînd dădeau de
lumina zilei, cu lămpile în mînă . .."
RESPINS INCA O DATA...
Omului îi este imposibil să urmeze cuvînt cu cu-vînt mesajul lui Hristos, fără
să stîrnească în jurul său mirarea, dispreţul sau neliniştea. Doamna Denis,
gazda la care stă, este cea dintâi care se alarmează văzîndu-1 prea legat de
misiunea lui. Ea le scrie părinţilor lui, la Nuenen, ca să le po vestească cum
„tînărul domn, care nu era la fel că toată lumea, dăruia tot ce avea".
Pastorul Theodorus vine în grabă sa-şi vadă fiul la Wasmes. îl găseşte în
cocioaba lui goală, slăbit şi cu febră, şi încearcă să-1 facă mai înţelept.
Vincent se lasă convins să se mute din nou în casa brutarului... Dar nu pentru
mult timp. în urma raportului ce le-a fost înaintat de pastorul Roche-lieu, care
a făcut o inspecţie pe la sfîrşitul lui februarie, „Domnii din Bruxelles" sînt şi ei
neliniştiţi de acest zel pe care îl consideră intempestiv. Cele şase luni de
încercare s-au terminat. Tînăru-lui misionar îi este trimis un preaviz de trei
luni. Mandatul nu-i va mai fi reînnoit.
Iată textul raportului Uniunii Bisericilor protestante din Belgia în legătură cu
trecerea lui Van Gogh prin Borinage:
„încercarea ce-a fost făcută acceptîindu-se serviciile tînărului olandez, dl.
Vincent van Gogh, care se credea chemat să predice evanghelia în regiunea
Borinage, nu a dat rezultatele aşteptate. Dacă la admirabilele calităţi pe care
le-a desfăşurat faţă de bolnavi şi răniţi, daca la devotamentul şi la spiritul de
sacrificiu de care a dat nenumărate dovezi, veghind bolnavii şi dăruindu-le
propriile lui veşminte s-ar fi adăugat şi harul vorbirii, indispensabil oricui este
aşezat în fruntea unei congregaţii, dl. Van Gogh ar fi fost cu siguranţă un
evanghelist desăvîrsit.
„Fără îndoiaîS că n-ar fi înţelept să se pretindă talente extraordinare. Dar
este ştiut că absenţa anumitor calkăfi ar face cu neputinţă exercitarea
principalei funcţiuni a evanghelistului.
„Din nefericire, acesta era cazul domnului Van Gogh. De aceea, expirînd termenul
de încercare — cîteva luni — a trebuit să se renunţe la ideea de a4 păstra
mai multă vreme.
„Evanghelistul, care predică acum, dl. Huton, şi-a preluat misiunea la 1
octombrie 1879" (al 23-lea raport al Comitetului sinodal de evanghelizare [1879/80]
publicat de Louis Pierard).
Vincent a dăruit totul oamenilor, puţinele lui bunuri, timpul său, credinţa sa,
ardoarea devota- mentului său. S-a dus pînă la capătul drumului pe care şi 1-
a ales şi n-a ajuns decît la un nou eşec.
în acelaşi timp îşi pierde şi raţiunea vieţii şi modestul venit care îi asigura
existenţa. Dar nu-i de-ajuns pentru a-1 face să renunţe, pentru ca să-şi
piardă curajul. Vincent îşi strînge desenele într-o mapă şi o porneşte pe jos,
spre Bruxelles, ca să-i ceară un sfat pastorului Pietersen. Ajunge zdrenţăros,
frînt de oboseală şi mizerie. E bine primit de către pastor; cum şi el lucrează
cu acuarele, priveşte cu interes la desenele musafirului său. Vorbesc despre
picturi tot atît^cîtşi despre Evanghelie, iar Vincent obţine îngăduinţa de a
pleca din nou, într-o altă comună din Borinage, unde va sta pe contul lui, pe
lîngă un evanghelist.
VI. „UN FEL DE FUNDĂTURĂ, SAU UN FEL DE NOROI ..."
Cuesmes, unde se duce acum Vincent, e un orăşel minier la cîţiva kilometri
de Mons. Străzi cu case de cărămidă roşie; o „haldă" mare cu două conuri,
terenuri degradate care astăzi sînt în parte inundate, în urma surpării
terenurilor miniere, încă de pe atunci năpădite de măcieşi.
Vincent găseşte un adăpost la evanghelistul Fraok a cărui adresă i-o
comunică lui Theo: „în mlaştină". Or, cartierul „Mlaştina mare" — după cum
era numită de un indicator ce mai putea fi văzut încă prin 1963 în această
zonă declarată „nelocuibilă" — era destul de departe de strada Pavilionului
unde se afla casa Decrucq unde se afirmă în general că ar fi locuit dl. Frank,
afirmaţie întemeiată numai pe faptul că acolo se ţineau şedinţele de
evanghelizare. După toate probabilităţile Van Go'gh s-ar fi mutat la familia
Decrucq abia în anul următor, aşa cum dă de înţeles doamna Theo van Gogh
în Introducerea la Scrisori; şi tot atunci Vincent dă această adresă fratelui
său, fără să facă nici o referire la vechea sa locuinţă.
Coabitarea cu dl. Frank nu va întîrzia să dea naştere la ciocniri. Refuzul
pastorilor de a-1 menţine în funcţie a trezit în Vincent instinctul revoltei.
De pe vremea dud trăia la Londra de cînd '1 tînăra Ursula i-a respins
prima lui dragoste, Vin- cent a fost respins fără încetare de cei pe care voia
să-i iubească sau să-i slujească. Ceea ce ei numesc indisciplină nu e decît
consecinţa nevoii sale de absolut. El nu face parte din categoria celor care
acceptă să se prefacă sau să amîne. Dacă se dăruieşte unui ideal, dăruirea
lui e totală, fără rezerve, fără compromisuri. Dar mergînd în acest fel spre
împlinirea intenţiilor sale, nu întîl-neşte decît dispreţ, neînţelegere. Superiorii
săi se plîng de zelul lui, pe care îl consideră excesiv, pentru simplul motiv că
el vorbelor le substituie faptele; tatăl său nu-şi poate da seama de pasiunea
care îl stăpîneste; fratele său îi întoarce spatele. De mai bine de un an nu
mai răspunde deloc la scrisori. Totuşi, pe la începutul toamnei, Theo îl
vizitează. Vincent scrie în legătură cu aceasta: „Pe cînd ne plimbam
împreună în apropierea gropii părăsite căreia i se spune Vrăjitoarea, mi-ai
adus aminte că era o vreme cînd ne plim-baim la fel pe lîngă vechiul canal şi
moara Rijs-wijk şi atunci, spuneai tu, noi eram de acord asupra multor
lucruri, dar, ai adăugat tu, de atunci te-ai schimbat, nu mai eşti acelaşi".
Vincent nu mai e acelaşi pentru că a pierdut totul. Poate nu şi credinţa, dar
şi-a pierdut încrederea pe care o avea în cei care o propovă-duiau şi, odată
cu ea, respectul pe care i-1 inspira misiunea tatălui său. O scrisoare lungă,
scrisă în octombrie, marchează ruptura cu Theo. în jurul nefericitului Vincent,
totul se prăbuşeşte: stima pe care o arăta maeştrilor săi, admiraţia lui faţă
de sacerdoţiu, prietenia care îl lega de fratele său. Şi sfatul de a fi înţelept pe
care acesta şi-a permis să i-1 dea 1-a rănit ca o injurie. Oare ce putea fi
comun între voinţa lui de apostolat şi meseria de brutar, sau alte meserii la
care Theo a făcut aluzie? Viitorul lui? Ce-i pasă? Nu doreşte să-şi facă o
situaţie; şi încă mai «puţin să trăiască ca un burghez de pe urma miezeriei
săracilor.
Multă vreme a crezut în semenii săi; s-a arătat supus învăţăturii şi sfaturilor
lor. Anul petrecut printre mineri i-a deschis ochii asupra realităţilor acestei
vieţi pe care o credea frumoasă şi care nu-i decît suferinţă. Nevoia lui de
încredere, arzătoa-rea sete de lumină şi speranţa sînt şi mai aprige, dar oare
a greşit drumul care ducea la ele ?
Din clipa aceea refuză consemnele pe care le consideră mincinoase. între el
şi evanghelistul Frank izbucnesc certuri deoarece Vincent îşi permite să
critice predicile pastorului. Dar e decis să caute propriul său adevăr „în ceea
ce 1-a învăţat experienţa" şi nu în sfaturile „împărţite cu cea mai mare
bunăvoinţă din lume". Ştiinţa pastorilor? Nu mai crede în ea. Şi adaugă: „Mi
se întîmplă să primesc de la un zilier lecţii ce mi se par mai utile decît lecţiile
de greacă".
Această lungă scrisoare adresată în octombrie lui Theo este prima scrisă pe
un asemenea ton. Ea marchează o ruptură care va dura aproape un an. Dar
sub această revoltă e numai amărăciune.
Şi iar vine iarna în Borinage. Vincent e singur cu mizeria. De la tatăl său
primeşte rare subsidii care-i îngăduie doar să-şi împartă pîinea cu un bătrîn
miner. Se pare că a cam terminat cu predicile, mulţumindu-se să
propovăduiască credinţa oum şi cui se nimerea. Descumpănit, se întoarce să
locuiască la Wasmes, la brutarul De-nis. Rătăceşte prin ţinutul înzăpezit şi
tăcerea se aşterne peste iarna lugubră.
Oare nu mai rătnîne nimic de care sa se agate? Dacă pastorii i-au înşelat
aşteptările, Vincent speră să găsească la artişti acea compasiune, acea
dragoste frăţească pe care arde de nerăbdare s-o împartă cu ei. Ştie că Jules
Breton, pictorul-poet, care cîntă măreţia celor umili, trăieşte şi el într-o
regiune imineră, la Courrieres, în Pas-de-Calais. Spre sfîrşkul iernii o porneşte
spre acel mic port, încercînd încă o dată să iasă din impas. Şi abia în luna
august îi va povesti lui Theo despre această călătorie: „Am făcut-o sperînd că
poate voi găsi acolo ceva de lucru, aş fi acceptat orice ... Dar mi-am spus:
trebuie să vezi Courrieres..."
Toată averea lui fiind zece franci, ia trenul pînă la Valenciennes şi de acolo
continuă drumul pe jos spre Courrieres, unde ajunge după o sap-tămînă,
extenuat. Aici dă peste o altă decepţie. Pictorul muncitorilor locuieşte „într-
un atelier nou-nouţ, proaspăt construit din cărămidă, de o regularitate
metodistă, cu o înfăţişare neospitalieră, îngheţată şi enervantă..."
Nu îndrăzneţe să bată la uşa lui Jules Breton şi, fără îndoială, că nici nu mai
are poftă să bată. Cine pictează muncitori, trebuie să ducă aceeaşi viaţă ca
ei, cu ei, să împartă necazurile şi suferinţa, gîndeşte Vincent. Oare artiştii sînt
şi ei, ca pastorii, nişte falşi apostoli?
Vincent nu va cunoaşte acea casă a minciunii... Dar a văzut, în schimb,
cîmpia Nordului şi „cerul francez ... delicat şi limpede ..."
Pleacă din Courrieres, porneşte pe jos spre Mons. Merge trei zile şi trei nopţi
„sfîrşit de oboseală, cu picioarele zdrelite". îşi poate cumpăra, făcînd cîteva
desene, coaja de pîine cu care se hrăneşte. Noaptea trebuie să-şi „găsească"
adăpost în cîmp, odată într-o căruţă părăsită.albă toată de bruma dimineţii,
un culcuş destul de prost, altă dată într-o grămadă de vreascuri şi încă o
dată, ceva mai bine, într-o claie în care „am reuşit să-mi fac un bîrlog cît de
oît confortabil, numai că o ploaie măruntă m-;a împiedicat să mă simt mai
bine".
„Ei bine, totuşi, în mizeria aceea cumplită am simţit că îmi revine energia, şi
mi-am spus: orice-ar fi, o să mă ridic iar, o să iau din nou creionul pe care îl
părăsisem în marea mea descurajare şi iar voi începe să desenez şi de atunci
mi se pare că totul s-a schimbat pentru mine şi acum sînt pe drum .. .K
„PE DRUMUL PE CARE MĂ AFLU ..."
In lumina acestei noi voinţe care a pus stăpînire pe Van Gogh, arta de care s-
a interesat totdeauna cu ardoare pare să exprime o anume mistica. Pica pe
care le-o purta pastorilor n-a ştirbit cu nimic credinţa în Dumnezeu: „Căutaţi
sa înţelegeţi esenţa a ceea ce spun în capodoperele lor marii artişti, maeştrii
serioşi, în ele îl veţi găsi pe Dumnezeu".
Vincent înţelege să se consacre artei pătruns de acest sentiment religios; ca
şi evanghelistul, pictorul îşi va alege ca temă şi scop, omul, fratele său. „In
tablouri, aş vrea să spun ceva care să mîngîie ca o muzică ..."
Dar, deşi e „pe druim", Vincent n-a scăpat de piedici, de nelinişte. După
acele zile întunecate din iarna anului 1879—1880, cea mai cumplită din cîte
i-a fost dat să cunoască, înfruntînd gerul şi zăpada, mizeria şi îndoiala, după
naşterea dureroasă a unei vocaţii tardive, pluteşte într-o nesiguranţă ,nu în
ceea ce priveşte scopul ci în mijloacele prin care ar putea atinge acest scop
şi ar pu-tea deveni ceea ce vrea să fie.
Pleacă din nou spre Brabant, ca să-i arate tatălui său motivele eşecului şi
noua sa speranţă. Pastorul îi propune să se stabilească în vecinătate, lingă
Etten. Dar Vincent refuză deoarece simte că pentru ai săi el a devenit un
străin. Se simte legat de Borinage şi de oamenii de acolo. „în aceşti oameni
există ceva simplu şi bun", scrie el, şi se reîntoarce la Cuesmes pentru a se
pune pe4 treabă. De data aceasta se instalează la minerul Decrucq şi începe
să studieze desenul, citindu-i în acelaşi timp pe Shakespeare, Victor Hugo,
Es-chiil. Nepotolita lui sete de cunoaştere îl face să se cufunde din nou în
Michelet, în Biblie. „Este ceva din Corregio în Michelet, ceva din Dela-croix în
Victor Hugo şi ceva din Rembrandt în Biblie."
In viaţa lui Vincent cărţile au ocupat cel puţin tot atîta loc ca tablourile. De
mic, e un cititor pasionat care absoarbe tot ceea ce-i poate hrăni spiritul cu
entuziasm şi generozitate, cu aceeaşi candoare şi cu aceeaşi aviditate cu
care s-a apropiat de operele de artă. „Toată viaţa îi va fi astfel otrăvită de
cărţi, fie că este vorba de Car-lyle, Mrs. Stowe sau fraţii Goncourt", scrie Flo-
rent Fals. Este de netăgăduit faptul că lecturile i-au influenţat foarte puternic
gîndirea şi uneori chiar şi faptele. Biblia şi lectura lucrărilor teo- logice l-au
îndemnat să se facă evanghelist, Di- ckens i-a trezit mila pentru cei
nenorociţi, Miche-let va fi ghidul care-i va orienta atitudinea faţă de Christine,
şi Zola şi-a pus pecetea pe ideile sale sociale.
Acest caracter atît de personal, atît de independent, este şi foarte influenţabil; se
poate crede totuşi că Vineent găseşte în lecturi mult mai mult decît nişte
reguli de conduită sau nişte justificări. El are nevoie de acea substanţă ca de
o hrana; în focul credinţei sale o transformă asemenea flăcării care face din
minereu un metal pur. Pînă la sfîrşitul vieţii sale va găsi în cărţi cele mai mari
bucurii. La azilul din Saint-Remy, după crize, îl reciteşte pe Shakespeare cu
atîta pasiune încît după lectură e obligat, îi scrie lui Theo, să meargă să
privească „un fir de iarbă, o ramură de pin, un spic de grîu" ca să se
calmeze.
Ca şi în pictură, pe măsură ce trece vremea, gustul său e mai rafinat şi are
pentru misiunea scriitorului acelaşi respect pe care îl are faţă de cea a
pictorului. A fost mai ales sensibil la literatura naturalistă franceză a epocii
sale: Zola, Dau-det, Maupassant, Huysmans; pentru că ea aborda problemele
umane şi sociale care îl frămîntau şi pe el. Dacă lectura i-a „otrăvit" viaţa, i-a
otrăvit-o în felul în care ar face-o orice ştiinţă, orice dorinţă de cunoaştere. Şi
în măsura în care generozitatea sufletească ar fi nocivă.
De nouă luni, între cei doi fraţi s-a aşternut tăcerea. Ultima lor întîlnire, ohiar
aici în Bori-nage, a zdruncinat încrederea pe care Vineent o avea în Theo. Dar
la Etten, tatăl său îi aduce la cunoştinţă un anume gest al fratelui său mai
mic. Vineent se hotărăşte atunci să-i scrie. începe astfel:
„îţi scriu puţin cam în silă deoarece nu ţi-am mai scris de multă vreme şi
aceasta dintr-o mulţime de motive.
„într-o oarecare măsură ai devenit pentru mine un străin, şi sînt şi eu un
străin pentru tine, mai mult decît ai crede, şi poate că ax fi mai bine pentru
noi să nu mai continuăm în felul acesta. Probabil că nu ţi-aş fi scris nici acum
dacă n-aş fi fost pus în situaţia de a fi obligat, dacă n-ar fi fost necesar să-ţi
scriu, dacă, ţin s-o spun, tu însuţi nu m-ai fi pus în această situaţie. Am aflat
la Etten că ai trimis cincizeci de franci pentru mine; ei bine, i-am primit.
Desigur, în silă, desigur cu destulă melancolie, dar sitnt într-un fel de fun-
dătură, sau într-un fel de noroi, ce-aş mai fi putut face?
„îţi scriu deci ca să-ţi mulţumesc".
Simte nevoia să justifice această acceptare „în silă", faţă de care orgoliul său
se pleacă. Deoarece a pierdut sentimentul unui acord intim cu Theo, acest
gest — care nu e primul de acest fel — îi pare umilitor. L-ar fi primit cu
emoţie dacă, în ochii lui, Theo ar fi rămas fratele şi prietenul. ..Prietenia este
şi trebuie să fie acţiune şi în mod sigur nu numai un sentiment", îi va spune,
cu altă ocazie, lui Van Rappard.
Acestei justificări îi datorăm lunga scrisoare din iulie 1880 — din care am
împrumutat extrasele de mai sus — prima scrisă integral în franceză şi în
care „cu zece ani înainte de sinucidere, după cum remarcă Midiei Florisoone,
se găsesc toate cauzele sinuciderii, cumplita întrebare". Ar trebui citată în
întregime. Caracterul complex al lui Vineent se exprimă în aceste pagini
patetice cu orgoliul, cu mândria, cu certitudinile, cu revolta sa şi cu acea
cumplită luciditate faţă de alţii şi faţă de el însuşi, care nu-1 va părăsi nici în
cele mai grele ceasuri ale „nebuniei". Problema vieţii sale materiale şi poziţia
sa în faţa împlinirii dorinţelor sale supreme se găsesc exprimate aici, cu
nelinişte, ca o dilemă de care nu va putea scăpa decît prin moarte. Pentru că,
dacă astăzi e „pe drum", nu ştie cum îl va putea continua... „Necesar e să
continui, să continui. . ."
Dar ca să continuie trebuie să trăiască. Şi odată cu cariera sa de pictor va
începe pentru Vineent acea dramă care nu se va termina decît în clipa în
care el va ceda strigîndj „tristeţea va dura toată viaţa". Această dramă e
mizeria. Desigur, în lunile care s-au scurs, a cunoscut mizeria cea mai
neagră. S-a culcat pe pămîntul gol din cocioaba lui, a dormit chiar fără un
acoperiş în gerul iernii; a trăit în zdrenţe, s-a hrănit cu cojile de pîine pe care
le primea de pomană. S-a despuiat de tot ca sănşi îndeplinească misiunea de
evanghelist. Dar însăşi necesitatea de a-şi îndeplini misiunea îi cerea să
procedeze astfel... Mîine nu va fi vorba numai de-a trăi — să mă-nînce, să
aibă un adăpost — ci să facă faţă nevoilor operei pe care voia «-o
întreprindă. Ge-i trebuie azi? HSrde, cîteva creioane... Pe măsură ce se va
preciza dorinţa de a picta, nevoia va fi copleşitoare, sarcinile meseriei tot mai
grele. Iar împlinirea ei nu va fi posibilă fără afecţiunea lui Theo.
IZOLAREA.. .
In pragul acestei lungi etape, aceea a celei din urmă speranţe, Vimcent îşi dă
seama de singurătatea sa.
„Fără voia mea am ajuns în familie un fel de personaj imposibil şi suspect..."
Cel mai bun lucru e să plece, să stea la o distanţă convenabilă, „să fiu ca şi
cum n^aş fi".
„Şi iată că de vreo cinci ani mi se pare, nu mai ştiu precis, sînt tot fără slujbă
rătăcind de colo-colo; îmi spuneţi: de la cutare sau cutare dată tu ai decăzut,
te-ai stins, n-ai făcut nimic. Dar e oare întru totul adevărat?
„E drept că uneori mi-wn cîştigat eu singur
pîinea, uneori cîte un prieten mi-a dat^o de po
mană, că am trăit cum am putut, de bine de rău,
cum s-a nimerit, e drept că mulţi şi-au pierdut
încrederea pe care o aveau în mine, e drept că
situaţia mea financiară e foarte proastă, e drept
că viitorul e destul de întunecat, e drept că aş fi
putut face totul mai bine, e drept că am pierdut
vremea numai ca să-mi cîiştig pîinea, e drept că
situaţia studiilor e proastă, disperată şi că îmi lip
sesc multe, infinit mai multe decft se spune.
Dar oare asta înseamnă că te înjoseşti, înseamnă
că nu faci nimic? „Poate vei spume: dar de ce mu ai mers înainte, aşa cum s-
a dorit, eu studiile universitare? în privinţa aceasta nu voi răspunde decît
atît: e prea scump; şi apoi acel viitor n-ar fi fost mai bun decît starea de
acum pe drumul pe care mă
aflu..."
Vincent compară starea lui prezentă cu perioada de năpîrlire a păsărilor:
„Poţi rămîne mereu în starea de năpîrlire dar poţi şi ieşi din ea, ajungînd,
oarecum, reînnoit".
Ar vrea totuşi să vadă restabilindu-se între el şi tatăl său, între Theo şi el, o
„antantă cordială". Răspunzînd reproşurilor pe care Theo i le adresa
în vara precedentă, se apără susţinînd că s-a schimbat: . .. „să nu crezi că
reneg una sau alta, sînt un fel de credincios în necredinţa mea şi cu toaite
că m-am schimbat sînt acelaşi şi iată care e cauza zbuciumului meu: mă
întreb oare la ce-aş putea fi bun, n-aş putea fi şi eu de folos la ceva şi să
slujesc în vreun fel, cum aş putea să cunosc mai bine şi să aprofundez cutare
sau cutare subiect? Vezi tu, aceste întrebări mă fac să mă zbucium fără
încetare, şi apoi mă simt prizonierul constrîngerilor, exclus de la
participarea la cutare sau cutare acţiune şi cutare sau cutare lucru util
depăşeşite puterea mea de înţelegere. Din această cauză nu pot să nu fiu
melancolic, şi apoi simt un gol acolo unde ar putea să fie prietenie şi o mare
şi serioasă afecţiune, şi simt cum groaznica descurajare roade energia
morală, şi fatalitatea pare că poate să pună bariere în faţa instinctului de
afecţiune şi mă cuprinde un val de dezgust. Şi apoi zic: pînă clnd, Doamne
Dumnezeule?" „Ei bine, ce vrei, ca ceea ce se petrece înăuntru să se
vadă şi afară? Unul are în sulflet o vatră mare şi nimeni nu vine să
se încălzească la ea şi trecătorii nu observă decît un fuim subţirel ce iese prin
coş şi îşi văd de drum. Şi-acum, ce e de făcut, să păstreze acea vatră
înăuntrul său, să-şi păstreze ospitalitatea în el însuşi, să aştepte răbdător, şi
totuşi cu cîtă nerăbdare, să aştepte, zic, ora cînd cineva va voi, va veni să se
99 aşeze lingă această vatră sau, mai ştiu eu, să ră- mină acolo? Oricine
crede în Dumnezeu aşteaptă ceasul care va sosi oricum, mai devreme sau
mai tîrziu."
Da, în jurul lui nu-i decît confuzie şi dezordine, dar în străfundul sufletului
simte acea energie, acea voinţă, acea preştiinţă care, din etapă în etapă, îl
conduc spre un ţel de care nici nu-şi dă seama. De şapte ani luptă ca să fie
„mont pentru el însuşi", ca să găsească în sfîrşit adevărata libertate, într-o zi
'îi spume Lui Theo că va veni şi rîndul lui şi atunci se va zice: „Exista deci
ceva .. ."
Nu vede încă golful în care să acosteze, dar speră că se va termina cu
„noroiul", că va ieşi din fundătură. Caută şi aşteaptă... „sînt bun la ceva, simt
că am o raţiune de a exista, ştiu că aş putea fi cu totul alt om ... Există ceva
înăuntrul meu, ce-o fi oare}"
Această cutremurătoare întrebare îl va obseda de-a lungul întregii sale vieţi,
dar pentru că se va strădui cu încăpăţînare să găsească răspunsul, va trebui
oare să apară tuturor, chiar şi fratelui său, drept „un fel de trîntor"?
„Gînd vine primăvara o pasăre în colivie ştie foarte bine că există ceva la
care ar fi bună... Nu-şi aduce prea bine aminte: apoi are nişte idei vagi şi îşi
spune: «celelalte îşi fac cuibul, fac pui şi îi cresc», apoi se dă ou capiul de
gratiile coliviei. Şi-apoi colivia rămiîne tot colivie şi pasărea e nebuna de
durere."
„Omul trîndav se aseamănă cu pasărea trîndavă".
„Şi oamenii se afla adesea în imposibilitate de a face ceva, prizonieri în nu
ştiu ce colivie îngrozitoare, îngrozitoare, cumplit de îngrozitoare'".
Cu zece ani înainte de a relua în propria sa vi
ziune Plimbarea prizonierilor de Gustave Dore,
tema este deja marcată de destinul lui. De multă
vreme şi încă zece ani de-acuim înainte, Vincent
se va învîrti fără răgaz în cercul propriei sale
drame, prizonier al demonului care îl hărţuieyte
şi-1 face să fie dificil în raporturile cu alţii şi cu
el însuşi.„Există de asemenea, o ştiu bine, eliberarea, eliberarea tardivă. O
reputaţie compromisă pe drept sau pe nedrept, greutăţile, fatalitatea
împrejurărilor, nenorocirea te ţin prizonier".
„Nu poţi să-ţi dai totdeauna seama ce anume te ţine închis, te ţine zidit, ce
anume pare că te înmormîntează, dar simţi, totuşi, nu ştiu ce fel de zăbrele,
de gratii, de ziduri.
„Să fie toate acestea o fantezie închipuită? Nu cred; şi apoi te întrebi: o să
mai ţină oare mult, Dumnezeule, o să mai ţină mult, aşa o să fie totdeauna,
aşa o să fie pînă în vecie?
„Să ştii că numai o afecţiune profundă, serioasă, poate face să dispară
închisoarea. Prietenia, frăţia, iubirea, iată ce anume deschide porţile
închisorii cu o putere supremă, ca o vrajă atotputernică. Dar cel ce nu are
parte de ele, acela rămîne în moarte."
Scrisoarea lui, atît de violentă la început, se încheie cu acest apel de tandreţe şi
prietenie: „Şi să ştii că-mi faci un bine dacă-mi scrii".
Fiindcă acest om nesociabil, acest revoltat are nevoie în primul rînd de
încredere. Şi tocmai exigenţele prieteniei sale, intransigenţa cu care vrea să
fie înţeles, urmat, vor fi cauza neîncetatelor discuţii, certuri ce vor avea loc în
viitor cu părinţii, cu prietenii lui, aşa cum în trecut au avut loc între el şi
patronii şi şefii lui. Nu va fi niciodată omul care să accepte tîrguieli, jumătăţi
de măsură; se ya dărui cu trup şi suflet celui pe care îl iubeşte, celor pe care
îi iubeşte, şi aşteaptă din partea lor lacelaşi lucru; aceleaşi exigenţe le are
chiar şi faţade propriile lui fapte ...
PRIMELE DESENE
Nu cunoaştem răspunsul lui Theo la această lungă confesiune, dar, după
tonul pe care îl vor avea de acum înainte scrisorile lui Vincent, se pare că ea
a pTodus o răsturnare în poziţiile celor doi fraţi. Ea marchează în orice caz
reluarea unei co-101 respondenţe regulate, în care există ceva mai pro- fund,
mai deplin. Pîna atunci Vincent îi scria fratelui său mai ales pentru a-1
îndruma; era sfătuitorul lui, voia să-1 facă să-i împărtăşească gusturile, să
profite de pe urma lecturilor sale. Rămî-nea fratele mai mare care îl lua pe
Theo la plimbare prin cîmpiile Brabantului pentru a-i transmite primele
elanuri ale entuziasmului său. De luptele lui, de revoltele, de secretele,
dorinţele lui, nu i-a vorbit decît foarte puţin, şi niciodată despre iubirile lui.
Abia acum Theo îi va deveni confident. Pe el se va sprijini Vincent, la el va
căuta îmbărbătare şi tandreţe, ca şi cum el ar fi fost fratele mai mare.
Şi în mod reciproc, sfîşietorul apel al pictorului va redeştepta încrederea pe
care Theo o avea altădată în el, încrederea care cu mult timp în urmă 1-a
făcut să-i spună tatălui său să nu-1 părăsească pe Vincent fiindcă acesta „va
face fapte mari".
Se ştie dintr-una din scrisorile următoare ale lui Vincent că Theo i-a propus să
vină la Paris. „Desigur, aceasta ar fi marea şi arzătoarea dorinţă, să vin fie la
Paris, fie la Barbizon sau altundeva. Dar cum aş putea oare, fiindcă eu nu
cîştig o lăţcaie şi cu toate că muncesc din greu, ar mai trebui să treacă un
timp pînă să ajung la o situaţie care mi-ar îngădui să mă gîndesc la un ase-
menea lucru, adică să vin la Paris. Pentru că, într-adevăr, ca să pot lucra cum
s-ar cuveni, ar trebui să am cel puţin o sută de franci pe lună, se poate trăi şi
cu mai puţin, dar atunci eşti strîmtorat, ba chiar mai rău."
Crede că, cel puţin pentru un moment, e mai bine să rămînă la Cuesmes. Ar
vrea să închirieze o modestă casă muncitorească (în medie 9 franci pe lună)
şi să continuie astfel să deseneze copii după Millet, sau să deseneze după
natură „minerii şi muncitoarele mergînd dimineaţa, pe zăpadă, la mină", sau
cărînd în spate saci umpluţi cu cărbuni culeşi de prin haldă.
Cfoeva din aceste prime desene au avut şansa de a nu fi fost risipite. Ele
dezvăluie, în ciuda lipsei de îndemînare, grija autorului de a fi un „martor".
Ele înfăţişează oameni, şi în aceste cro- chiuri fruste, ca arta unui primitiv, se
simte efortul de a reda mişcarea, adică viaţa: femei încovoiate sub povara
sacilor pe care-i poartă în spinare, un miner cu lopata pe umăr, cu un sac
vechi pe cap, sprijinindu-se cu o mînă de coapsă ca să urce o pantă; un şir de
copii mergînd prin zăpadă spre mină.
Două desene mari în creion, reprezentînd grupuri de locuinţe din tîrg, au fost
descoperite acum vreo zece ani în casa Decrucq de un descendent de-al
minerului. Sînt mult mai puţin neîndemîna-tke decît figurile de „mineri şi
muncitoare" din aceeaşi vreme.
Tot începînd din acel moment, Vincent copiază desenele lui Millet Orele zilei,
Semănătorul, cea dintîi expresie a unei teme pe care o va relua de-a lungul
întregii sale cariere ca un laitmotiv al cărui simbol îl obsedează.
Minerii din Borinage, în mijlocul cărora trăieşte, ţesătorii pe care i-a văzut la
Courrieres, ţăranii lui Millet, iată cine sînt cei pe care vrea el să-i înfăţişeze,
pentru a vorbi despre truda şi mizeria lor. „Aşteaptă, îi scrie lui Theo, şi poate
vei vedea că şi eu sînt un muncitor, deşi nu ştiu dinainte de ce voi fi în stare,
dar oricum sper încă să fac nişte mîzgălituri în care s-ar putea găsi ceva
omenesc."
încă o dată, la douăzeci şi şapte de ani, Vincent începe să înveţe. Studiază
desenul după cursul lui Bargue, pe care Tersteeg i-1 trimite la cerere. Dar în
curînd, în faţa dificultăţilor care îl^ exaltă totuşi, îşi dă seama că e necesar
dacă nu să lucreze cu un profesor (experienţele prin care a trecut îl fac
suspicios în această privinţă) să ia cel puţin contact cu alţi pictori, să revadă
tablouri, să arate rezultatele eforturilor lui celor care ar putea să-1 îndrume.
Misticismul nu 1-a părăsit, dar marea criză a trecut. Speră acum ca arta să-i
aducă ceea ce nu i-a oferit religia.
în octombrie, cu mapa de desene sub braţ, Vincent pleacă din Borinage şi
ajunge la Bruxelles, pe jos, cum mai făcuse şi cu un an înainte cînd s-a dus
să-1 vadă pe pastorul Pietersen.
VII. A LUPTA Şl A TRĂI
Dorinţa lui Van Gogh de a arăta oamenii trudind e atît de puternică şi pentru
că el vrea să exprime propria sa luptă. Tot ceea ce destinul îi impune în mod
misterios să înfăptuiască, el nu va putea înfăptui decît cu preţul unui efort
continuu. Ca şi existenţa minerului, a ţăranului, arta sa trebuie „cîştigată".
Niciodată nu i se va dărui nimic. Trebuie să cucerească totul, pas cu pas, în
mod dureros şi să îndeplinească o sarcină nebunească fără să se simtă
vreodată descurajat.
în istoria picturii nu există un alt caz asemănător. Yincent van Gogh nu e un
pictor. Chiar dacă încă din prima sa tinereţe a fost atras de artă şi încă din
copilărie a dovedit o evidentă înclinaţie pentru desen, nu are de loc uşurinţă
în pictură. Şi nu o va avea niciodată. Qpera sa va fi rezultatul unui efort
voluntar, tenace, istovitor, care n-a fost niciodată recompensată, nici cu cea
mai neînsemnată încurajare, oscilînd mereu între certiitudimile instinctului
său şi dificultatea de a se face înţeles.
Se vede în primele încercări cît de neascultător era creionul între degetele
sale. Desenul e stângaci; cînd voinţa îi va fi dat acea vigoare care îl face
admirabil, arta lui va rămîne ca o mărturie a conflictului dintre pictor şi
obiectul său.
Nu-i va fi îngăduită nici o clipă de răgaz. Şi pentru că nu izbuteşte niciodată
să-şi exprime gîn-direa într-un mod total, va relua neîncetat aceleaşi teme.
Dar arta sa îi va hrăni, îi va forma geniul exact aşa cum ţăranul se hrăneşte
din grîul pe care îl recoltează. Pentru Vincent pictura este mai necesară decît
pîinea; ea va deveni unica raţiune a vieţii sale, şi chiar mai mult, s-ar putea
zice, însăşi substanţa vieţii.
O ştie prea bine atunci cînd îi spune lui Theo: „Eu sînt un muncitor..."
Nedreptatea constă în faptul că această muncă nu-i va aduce pe plan
material decît mizeria. Nu va fi niciodată plătit pentru munca lui şi totuşi ca
s-o ducă la bun sfîrşit trebuie să trăiască. Ca şi acelor nenorociţi pe care visa
să-i ajute, viaţa îi pune în fiecare zi lui Vincent probleme îngrijorătoare. De
cînd s-a stabilit la Borinage face ucenicia mizeriei. Şi mizeria îl va urmări pînă
la moarte, nu mizeria unui boem ci aceea a săracului care suferă fizic din
pricina tuturor lipsurilor.
Ajungînd la Bruxelles, Van Gogh se stabileşte la un hotel mediocru, cu
pensiune, pe bulevardul Midi la numărul 72. Pentru cincizeci de franci pe
lună, obţine o cămăruţă şi pîine, dimineaţa, la prînz şi seara. Părinţii îi
asigură o subvenţie lunară de şaizeci de florini. După ce-şi va fi plătit
camera, Vincent se hrăneşte, de cele mai multe ori, numai cu pîine goală şi
castane coapte cumpărate la un colţ de stradă sau cartofi.
Uneori, din cînd în cînd, luînd masa la un restaurant, mai prinde puteri.
Dacă facem excepţie de timpul petrecut la părinţi, Vincent avea să trăiască
subalimentat toată jumătatea din urmă a vieţii sale. în mod fatal,
subalimentarea avea să agraveze exaltarea în care trăieşte şi să-1 ducă, mai
devreme sau mai tîrziu, într-o stare patologică. Surprinzător este faptul că ea
nu i-a ştirbit vigoarea morală, energia cu care urmărea ţelul dificil pe care
şi-1 propusese.
Dar astăzi n-are altă grijă decît aceea de a încape să lucreze — ca şi mai
înainte cînd trăia printre pastori şi evanghelişti — şi din nevoia de a avea o
credinţă pe care s-o împărtăşească şi 105 alţii, din nevoia de a avea un
sprijin, se duce la Galeria Goupil din Bruxelles pentru a-i cere directorului
Schmidt să4 pună în legătură cu alţi artişti. Acelaşi lucru i-1 cere şi lui Theo.
Primul, la curent, fără îndoială cu proasta comportare pe care Vincent a avut-
o la Londra şi Paris, îi sugerează, pur şi simplu, să se înscrie la Bele-Ane.
Theo, în schimb, îl sfătuieşte să meargă să-1 caute pe Roelofs, pictor olandez
stabilit la Bruxelles. Acesta îl îndeamnă pe Vincent să urmeze cursurile
gratuite ale Academiei unde va putea studia anatomia şi va putea lucra într-
un local încălzit. Theo îi mai spune să-1 caute şi pe un alt pictor olandez pe
care 1-a cunoscut la Paris: Anthon G. A. van Rappard, care locuieşte la
Bruxelles într-o casă elegantă pe strada Traversiere. Intr^o dimineaţă,
Vincent îi face o vizită. Diferenţele sociale stânjenesc 'primul contact, dar cei
doi artişti se simt destul de repede apropiaţi printr-o anume identitate de
vederi. „Comun între noi esUe faptul că amîndoi ne căutăm motivele în inima
poporului, şi mai avem comună aceeaşi nevoie de a picta studiile după
natură, în realitate", remarcă Vincent.
Rappard are un atelier în care Vincent va putea să lucreze. Incet-încet, între
ei se va lega o prietenie care va dura cinci ani, atestată de o corespondenţă
destul de regulată şi care ne dă informaţii preţioase despre concepţiile
artistice ale lui Van Gogh în epoca respectivă. în aceeaşi corespondenţă se
găsesc de asemenea, dincolo de reticenţe, în ideile pe care le susţine,
exigenţele lui, acel acaracter absolut de care Vincent a făcut mai de mult
dovadă prin felul său de viaţă.
Ca toate prieteniile pe care le-a întreţinut cu pasiune, şi această prietenie a
fost zguduită de furtuni. Şe pare de altfel că, în ciuda lipsei sale de
experienţă profesională şi a tinereţii, Vincent a influenţat evoluţia artei lui
Rappard pe care îl critică vehement la începutul cunoştinţei lor, pentru că îşi
alegea subiecte facile şi picta nu-duri. Această prietenie se va termina brusc
din pricina unei neînţelegeri pe care Van Rappard o va regreta
totdeauna.Vincent a urmat sfatul lui Roelofs. Se înscrie la Academie, dar nu
va urma multă vreme cursurile. Preferă să lucreze singur chiar şi pentru a
învăţa rudimentele de tehnică, scoţîndu-şi din manuale elementele pentru
studiile sale şi copiind la şcoala veterinară planşe anatomice cu animale.
Primele modele i le furnizează oamenii de rînd pe care-i frecventează cu
plăcere: cîţiva comisionari bătrîni, un muncitor sau nişte soldaţi.
Scopul său imediat este acela de a învăţa sa deseneze destul de corect
pentru a fi în măsura să facă ilustraţii pentru ziare sau cărţi. în acest fel îşi va
putea continua ucenicia fără a mai cere ajutorul părinţilor săi. Deoarece,
chiar mîncînd prost şi îmbrăoîndunse cu haine cumpărate de ocazie, n-ar fi în
stare să-şi închirieze atelierul care i-ar fi necesar dacă n-armai fi acolo
Rappard. Theo le trimite bani părinţilor pentru a-tşi ajuta fratele care e de pe
acum chinuit de gîndul că este o dublă povară. Ca să iasă din această situ-
aţie, încearcă să se angajeze ca lkograf socotind că astfel ar putea să-şi
asigure existenţa şi să-şi perfecţioneze munca în acelaşi timp. Dar e refuzat
peste tot.
Despre aceste încercări zadarnice nu-i va povesti lui Tlheo decît mult mai
tîrziu, la Haga; deocamdată îşi exprimă doar un fel de amărăciune în legătură
cu indiferenţa pe care unchii săi — în special unchiul Coernelis Marimis,
negustorul de artă din Amsterdam — o manifestă faţă de vocaţia lui artistică.
Fiindcă din moment ce acesta trăieşte el însuşi din artă, n-ar fi oare logic să-
şi ajute nepotul care-şi face ucenicia într-o meserie ale cărei debuşee le
cunoaşte mai bine decît oricine? De ce oare atîta sărăcie în familia pastorului
în timp ce fraţii acestuia trăiesc în bogăţie? Dar în jurul lui a şi început să se
spună că Vin-cemt vrea să trăiască „pe spinarea unchilor săi"... E uluit de
această bănuială şi trage concluzia că n-are altă posibilitate decît aceea „de
a munci singur cu o energie răbdătoare. Acolo unde există 107 voinţă, există
şi un mijloc de a răzbi."
De acum încolo ştie încotro merge. Această voinţă va menţine în el un
echilibru provizoriu. „Arta e geloasă, îi va scrie el ceva mai tîrziu lui Van
Rappard, ea ne pretinde tot timpul, toate forţele noastre ..." Dar aceste
pretenţii sînt binefăcătoare; îl fixează asupra unor realităţi precise care,
pentru moment, îl fac să uite de visurile generoase ce l-au frămîntat atîta
vreme.
Această situaţie durează puţin. în curînd, Van Rappard, care e bolnav, va
trebui să plece din Bruxelles. Vincent pierde în acelaşi timp un prieten preţios
şi atelierul în care putea să lucreze. Dar primăvara îl face să se simtă din nou
atras de cîmpiile copilăriei. Profkînd de o scurtă şedere în Olanda, Theo
pregăiteşte reîntoarcerea fratelui său în căminul părintesc. Acolo Vincent va
putea desena fără a mai avea grija chiriei. Dar nu se va reîntoarce la
„păstorie" în postura de oaie rătăcită, de fiu pribeag, ci cu o convingere
fermă, cu un ţel precis. Vai, severitatea celor din jurul său, elanul unei
pasiuni pe oare ai săi o dezaprobă, vor strica totul. Această nouă reîntoarcere
în casa pastorului se va termina ou o ruptură.
LINIŞTEA CĂMINULUI
Plecarea lui Rappard o determină pe cea a lui Vincent care pleacă din motive
profunde pe care le-a expus el însuşi. Se poate de asemenea crede că
această plecare confirmă o anume trăsătură de caracter a tînărului pictor
pentru care ucenicia avea să devină în curînd o povară. Hotărîndu-se să fie
artist, Vincent arde de nerăbdare, şi de data aceasta, de a intra în acţiune.
Desenele executate după scheletele şi planşele de anatomie îi devin tot atît
de insuportabile ca limbile moarte sau dizertaţiile biblice. Dorinţa lui e să
exprime viaţa, să se ia la trîntă cu realitatea. Meseria de pictor? O va învăţa
făcînd pictură. Pentru el nu există altă şcoală derît viaţa.
„Dumneata şi ou mine nu avem altceva mai bun de făcut decît să
lucrăm după natura olan deză. Numai atunci sîntem noi înşine,
sîntiem acasă şi ne simţim în elementul nostru." Simte intens ceea
ce îi scrie lui Van Rappard, şi va simţi ou atît mai mult cu cît va
pătrunde mai adînc în viaţa aspră a poporului din Brabant în
mijlocul căruia şi-a petrecut primii ană. în cîmpiile cu mărăcini care
înconjoară Etten-ul va regăsi în acelaşi timp şi nostalgiile copilăriei şi
sentimentul de fraternitate cu cei umili, cu cei care luptă şi suferă,
aceştia fiind astăzi ţărani şi ţesători, aşa cum iîn urmă cu cîţiva
ani erau muncitori din Londra, Amsterdam sau Borinage. Nici un alt
loc n-ar fi putut mai bine decît Brabantul natal să-1 ajute să se desco-
pere, să reia calea dureroasă dar necesară care îl va duce pas cu pas „prin
beznă spre lumină.. ." La „păstorie" e primit bine. Părinţii speră, fără îndoială,
că fiul lor şi-a găsit, în sfîrşit, drumul, şi că după ce va studia o vreme — Theo
le-a dac, probabil, asigurări în această privinţă — Vincent va putea, după
cum le-a şi spus, să deseneze ilustraţii sau să-şi vîndă primele pînze.
în această familie de negustori de artă ar fi fost cît se poate de nepotrivit
să refuzi picturii orice credit. La Etten, Vincent şi-a regăsit părinţii,
surorile, şi mai ales pe Will care rămîne preferata lui. Nu mai are grija
locuinţei nici a hranei şi poate, în sfîrşit, să nu se mai gîndească decît la
misiunea lui, să i se consacre cu trup şi suflet.
Din luna aprilie începe să hoinărească prin împrejurimi. E preocupat de peisaj
dar desenează şi tăietori de lemne, unelte de muncă ţărăneşti cu care vrea
să se familiarizeze. îi scrie scrisori lungi lui Rappard căruia poate, mai bine
decfa fratelui său, să-i vorbească despre pictură, să-i expună părerile sale
despre artă şi piotori. E o perioadă de linişte. Cînd prietenul său vine în vizită,
Vincent îl duce, aşa cum odinioară şi-a dus fratele, prin cîmpiile cu mărăcini,
printre ţarinile unde ţăranii seamănă cartofii, prin cătunele vecine, la Seppe,
La Passievaart, la Lierbosch, prin micile păduri de pini şi prin landele în care
singurătatea e crîn-109 cenă, copleşitoare...
La începutul lui august, Theo se întoarce de la Paris spre a petrece cîteva zile
la Etten. E bucuros de progresele pe care le-a făcut fratele său în studiul
desenului; acum e sigur că munca îl va conduce la un rezultat. Probabil că el
e cel care îl sfătuieşte atunci pe Vincent să-i arate desenele lui Tersteeg,
negustorul de la Haga, al cărui angajat a fost, şi pictorului Anton Mauve, văr
prin alianţă dinspre mamă, care deţine un loc onorabil în şcoala de la Haga,
moştenitoare a spiritului şi a stilului şcolii de la Barbizon.
Mauve îi dă sfaturi şi îi spune să revină mai drziu ou alte desene. în urma
acestei vizite, Vincent se hotărăşte să lucreze după modele. Reuşeşte nu fără
greutate — deoarece aceştia vor să-şi îmbrace hainele de sărbătoare — să
convingă vreo cîţiva muncitori şi ţărani să-i pozeze. în acelaşi timp, îşi
extinde procedeele şi, preocupat să găsească „marile linii", începe să lucreze
cu un be-ţigaş de trestie, ou penelul sau ou estompa, cu puţină sepia sau tuş
şi din cînd în cînd cu puţină culoare.
Primele lui desene — peisajele şi mai ales figurile — vădesc încă de pe acum
stilul dur dar şi exactitatea şi forţa ce caracterizează perioada olandeză. Apar
temele pe care le va relua pînă la sfîrşiţul vieţii, semănătorul, bătrînul „în
pragul eternităţii". „Natura începe să se arate refractară faţă de desenator..."
El nu se lasă însă „derutat de această ostilitate" şi continuă lupta cu o con-
vingere liniştită. „Desenul e o luptă aspră şi îndrăzneaţă", scrie el.
Familia e liniştită în privinţa posibilităţilor lui Vincent după ce acesta a fost
încurajat de Mauve, pictor oficial şi comercial. Unchiul de la Prin-cenhage, ca
să-şi arate aprobarea, îi oferă artistului o cutie de culori ...
După anii cumpliţi din Borinage, aceste luni de vară reprezintă o nouă epocă
de linişte. Prin împrejurimile „păstoriei" regăseşte dulceaţa tristă a copilăriei,
mărăcinii înfloriţi alternînd cu lanurile ce se pregăteau de seceriş. Vremea
recoltei este pentru ţăran vremea speranţei. Intim legat de viaţa
lucrurilor, mai sensibil decît oricare altul la acele mari curente care animă
păimîntul şi fiinţele, Vincent începe şi el să spere. N-a terminat de arat, de
semănat, n-a terminat truda; pentru el vremea recoltei e încă departe, dar în
inimă are tenacitatea plugarului şi, de acum înainte, are şi certitudinea unei
sarcini pe care trebuie s-o ducă la capăt.
Pentru că neliniştea i s-a mai potolit, Vincent redevine accesibil
sentimentelor elementare. Va descoperi o nouă dragoste care în destinul său
va apare ca un nou blestem, un nou zid de care, la fel ca altă dată la Londra,
se vor zdrobi speranţele sale într-o viaţă de fericită simplitate. Neputinţa de a
atinge cea mai umilă fericire să fie oare tristul privilegiu al unor anumite
fiinţe? „Să fii mort pentru tine însuţi", scria odată Vincent. Şi iată că vrea să
reînceapă să trăiască, de parcă n-ar şti că pentru el viaţa înseamnă suferinţă,
înseamnă să exprime suferinţa, să caute dincolo de sentimente, dincolo de
fericirea dăruită oamenilor, un nu se ştie ce mister, o nu se ştie ce lumină?
O NOUA IUBIRE
Printre oaspeţii veniţi în această vară la păstoria de la Etten se numără şi o
tînără văduvă, Kee Vos, cu copilul ei. E fiica unchiului Stricker din Amsterdam
şi deci veri^oara lui Vincent. A înitîl-nit-o de nenumărate ori, împreună cu
soţul ei, la Amsterdam, în casa pastorului, pe vremea cînd învăţa latina.
După o vizită pe care le-a făcut-o atunci, îi scria fratelui său: „Cînd îi vezi
stînd seara, unul lîngă altul, sub lumina intensă a lămpii, în camera de zi care
e chiar lîngă odaia copilului. .. e într-adevăr un tablou idilic". Dar nenorocirea
s-a abătut asupra acestui cămin fericit. Kee e văduvă, iar copilul orfan.
Cînd o revede la Etten, farmecul tinerei femei îl emoţionează cu atît mai mult
cu cît de ani de zile Vincent a trăit printre oameni aspri, mineri Şi ţărani, iar
durerea ei îi conferă acea frumuseţe tristă faţă de care el e mult mai
sensibil... Prezenţa copilului îi apropie şi foarte curînd Vincent îi va mărturisi
verişoarei sale că o iubeşte. „Cînd i-am spus, mi-a răspuns că pentru ea
trecutul şi viitorul rămîn de nedespărţit şi că niciodată nu va putea răspunde
sentimentelor mele."
în ciuda acestui răspuns, Vincent nu se descurajează, începînd din luna
septembrie, îi vorbeşte fratelui său despre noua lui iubire şi scrisorile lui
reflectă, pe un ton de o veselie destul de rar în-tîlnită la el, voinţa de a cuceri
dragostea care i se refuză. Trebuie să dea o altă luptă, să cîştige o altă
victorie. Se angajează în aceasta luptă, ca şi în artă, ou aceeaşi tenacitate,
cu aceeaşi insistenţă, cu aceeaşi stiîngăcie.
Vincent i-a făcut lui Kee un portret care a dispărut. Afecţiunea pe care el i-o
arată fiului ei o mişcă pe tînăra femeie, dar înţelegînd foarte curînd că nu va
fi în stare să-1 „cuminţească" pe Vincent, pleacă în grabă la Amsterdam.
în sufletul tînărului pictor, acest „niciodată, nu, niciodată" devine o raţiune în
plus de a dori iubirea care-i este refuzată. Ar putea scrie în această privinţă
aşa cum a scris despre desen „această rezistenţă e un îndemn de a învinge
mai deplin". Vincent nu concepe renunţarea. E înarmat cu destulă răbdare şi
cu destulă dragoste ca să cîştige această inimă ce se ascunde de el. Şi pînă
acum viaţa i-a tot demonstrat că nimic nu-i va fi dăruit, că va trebui să lupte
neîncetat. „Ea, nu alta", repetă el adresîndu-se lui Theo. Doliul ei recent îl
emoţionează; îl respectă, dar nu ajunge ca să-1 îndemne la renunţare... „M-
am arătat atunci că nu sînt un resemnat ci un credincios."
Liniştea care domnea la „păstorie" avea să fie de scurtă durată. La început,
mama şi tatăl şi, în curînd, întreaga familie consideră această pasiune ca
„nesăbuită". Pentru ei nu este decît o nouă toană a acestui „personaj
imposibil şi suspect".
Vincent are destulă încredere în dragostea lui ca să fie convins că va putea
cîştiga inima lui K... că va reuşi să înlăture acel „niciodată, nu, niciodată" pe
care un doliu prea recent i-1 dicta acum.Dar între ei există şi „persoanele în
vîrstă" — părinţii, unchii, mătuşile — „în fond ele se tem că ea şi-ar putea
schimba atitudinea. Pentru ca persoanele în vîrstă să-şi modifice opinia ar fi
de-a-juns nu să spună Kee contrariul ci ca eu să devin un om care cîştigă cel
puţin 1 000 de florini pe an". Pe el problemele materiale nu-1 sperie: „Cine
iubeşte trăieşte, cine trăieşte munceşte, cine munceşte are pîine". Iubirea lui
e tot o credinţă.
„îşi închipuia că mă iubeşte", va spune totuşi Kee însăşi. Sînt puse astfel pe
seama unei imaginaţii dereglate sentimentele lui cele mai autentice, mai
absolute, tocmai pentru că sînt autentice şi absolute, şi nu se dau înapoi din
faţa obstacolelor pe care le ridică viaţa sau împrejurările. Vincent nu se
revoltă, dar se Încăpăţânează.
La „păstorie", această insistenţă irită autoritatea tatălui, aşa cum pasiunea
fiului îi ultragiază austeritatea. Vincent îi cere lui Theo să încerce să-i
convingă pe părinţi să dea o dovadă de mai multă omenie şi înţelegere. Dar
Theo însuşi întîr-zie cu răspunsul la aceste confidenţe înflăcărate, în Casa de
la Etten încep iarăşi discuţiile, se aştern tăceri grele în timpul cărora se
repetă la nesfîrşit aceleaşi gînduri contradictorii. A venit din nou toamna, cu
seri interminabile petrecute la gura sobei, cu mînii mocnite, ca furtunile
despre care se ştie că în cele din urmă tot vor izbucni!
Ieri, faţă de criza mistică a lui Vincent, una din surori exclama „mila te face
idiot". Astăzi, această iubire le pare tuturor, şi mai cu seamă tatălui, un
sentiment pe cît de nesăbuit pe atît de incestuos. Plin de prejudecăţi, plin de
rigorismul lui protestant, „domine" vede în această pasiune semnul unui
blestem. Acest fiu care mai ieri voia să salveze sufletele, astăzi nu mai vrea
să meargă la biserică; citeşte cărţi franţuzeşti scrise pentru atei, Michelet,
Victor Hugo . .. Multă vreme pastorul Theodorus s-a străduit să creadă în
sfaturile lui Theo, să aibă încredere în Vincent; acum mî-nia lui se dezlănţuie
şi, pentru că Vincent rezistă, pastorul ajunge chiar să-i spună să plece.
Dar şi în această situaţie Vincent se încăpaţî-nează. Nu ia în seamă aceste
cuvinte spuse la mînie. Are de apărat în acelaşi timp şi dragostea şi munca
lui. Va mai găsi oare altundeva aceste modele, aceste peisaje, această
atmosferă pe care din zi în zi o sesizează mai precis şi pe care le învăluie, de
asemenea, în iubirea lui? Neputînd să trăiască altundeva fără bani şi fără
meserie, nu-şi va părăsi „cîmpul de lucru".
Se ştie că nu are mijloace de existenţă şi i se reproşează din nou acest lucru.
Vincent va putea fi uşor acuzat că se înverşunează astfel într-o situaţie
imposibilă anume ca să-i irite pe ai săi. între el şi tatăl lui dăinuie de multa
vreme o neînţelegere, de cînd el n-a reuşit să merite încrederea ce i s-a
acordat. Probabil că pastorul a fost dezamăgit şi vexat în acelaşi timp de
faptul că fiul său a nesocotit atît de des sfaturile unchilor şi s-a lăsat tîrît de
falsa lui vocaţie.
Eşecul apostolatului din Borinage a fost ultima încercare. Impietatea de care
Vincent dă astăzi dovadă i se pare lui Theodorus a fi o insultă la adresa
misiunii lui de pastor. Nu mai are decît o singură dorinţă: să-1 îndepărteze de
lîngă căminul părintesc pe „acest fiu care-1 face de ruşine".
Vincent consideră încercările mamei lui de a-1 consola ca fiind fără nici o
noimă deoarece el nu e disperat. Despre tatăl său îi scrie lui Theo: „Putem să
ne respectăm unul pe celălalt, chiar dacă părerile noastre diferă deoarece ne
leagă multe lucruri..."
LA PICTORUL MAUVE IN HAGA
Continuă să-i scrie lui Kee scrisori care îi sînt res
tituite fără să fi fost citite. încearcă să-i dea ex
plicaţii unchiului Stricker în legătură cu senti
mentele lui, să-i vorbească despre încrederea cu
care aşteaptă o schimbare ce ar putea interveni în
atitudinea tinerei femei.Acum doreşta să meargă la Amsterdam ca s-o
revadă, fără să mai aştepte sărbătorile de la sfîr-şitul anului cînd, după
socotelile lui, ar fi avut prilejul s-o reîntâlnească. Theo îi trimite bani pentru
călătorie dar Vincent îi „păstrează ca rezerva", sperînd că va primi un
răspuns la scrisori.
Viaţa la Etten devine imposibilă. Anotimpul ploios nu-i mai permite lui
Vincent să se plimbe pe cîmpiile care-i ofereau în acelaşi timp motive de
exaltare şi de alinare. Din această cauză suferă şi munca, fiindcă nu mai
poate lucra afară şi mai ales nu mari poate lucra după model. Vincent îşi dă
seama fără îndoială ca, în ciuda a ceea ce-i scria lui Theo cu cîteva săptămîni
în urmă, şederea sa la Etten nu va mai putea fi prelungită. Va fi alungat
înainte de Crăciun? Ia el iniţiativa. Fără să plece definitiv din Etten, se duce în
decembrie la Haga pentru a-i arăta lui Mauve o serie de noi desene şi, în
acelaşi timp, merge şi la unchiul Stricker la Amsterdam.
Vincent îi scrie lui Theo despre emoţia care îl cuprinde cînd merge să-1
revadă pe tînărul maestru de la Haga. Nu-1 va trimite oare la plimbare
socotind că ambiţia lui de a deveni pictor e o nebunie, aşa cum familia sa
consideră drept o nebunie iubirea lui pentru Kee? „I-am vorbit lui Mauve
astfel: «Ce-ai zice dacă aş veni să-ţi stau pe cap vreo lună? în acest răstimp
aş reuşi să înving micile mizerii ale picturii şi apoi m-aş întoarce la Heike?»
„Ei bine! Mauve m-a instalat în faţa unei naturi moarte în mijlocul căreia,
printre diverse obiecte, trona o pereche de saboţi, iar eu tn-am apucat îndată
de treabă."
Mauve îl critică şi-1 încurajează. Este pentru prima oară cînd se acordă
atenţie proiectelor lui şi cînd nu e sfătuit să renunţe la ele. De atunci îi va
păstra o permanentă recunoştinţă. Avînd încredere în el însuşi, Vincent va
vorbi despre speranţele şi elanurile sale. După un an îi va scrie lui Theo:
„Acum înţeleg mai bine de ce Mauve îmi spunea: «Nu-mi vorbi de Dupre, mai
bine spu- ne-mi ceva despre groapa aceea sau despre ceva asemănător»".
Corot spunea la fel: „Trebuie să vezi cîmpiile nu tablourile".
De altminteri, pictorul de la Haga nu se mulţumeşte numai să-i dea sfaturi
vărului său mai tî-năr. îi permite de asemenea să facă primele picturi în ulei.
într-o săptămînă Vincent schiţează cinci naturi moarte, dar în acelaşi timp
continuă sa deseneze seară de seară.
Are drept locuită o cămăruţă învecinată cu atelierul lui Mauve. Şi acum
Vincent întrevede o altă speranţă, aceea de a se stabili la Haga, sau mai bine
la Scheveningen, unde ar putea luora sub îndrumarea vărului său. Visul lui ar
fi să facă cît mai curînd ceva „vandabil" pentru a putea fi independent şi
pentru a-şi continua studiile de care îşi da seama că încă are mare nevoie.
Tatăl său, căruia îi cere bani, îi pretinde să-i prezinte lista cheltuielilor. Dacă
Theo ar putea să-1 ajute, ar rămîne la Haga; dacă s-ar întoarce la Etten ar
trebui oricum să închirieze un atelier în care să lucreze.
„SÂ-ŢI PĂSTREZI MINTEA LUCIDA ..."
Vincent profită de şederea sa la Haga pentru a se duce la Amsterdam. în
aceeaşi seară merge la unchiul Stricker. E strînsă familia la cină, dar Kee nu e
acolo. Şi în timp ce schimbă cîteva cuvinte, Vincent nu se gîndeşte decît la
un singur lucru: „Unde e Kee?" întreabă el în cele din urmă. Află că tînăra
femeie a părăsit casa îndată după sosirea lui. Este deci cazul să creadă ca
sălbăticia şi răceala ei sînt reale? Unchiul Storieker, la rîn-dul său, încearcă
să-1 facă pe Vincent să-şi dea seama de situaţie şi îi citeşte o scrisoare de-a
tinerei femei în care Kee îi cere vărului ei să înceteze corespondenţa aceea
zadarnică şi „să-şi scoată din cap" toată povestea. Vincent ascultă scrisoarea
ce i se citeşte şi cuvintele unchiului, aşa cum ascultă predicile în care nu mai
crede. Se cramponează de Dumnezeul din Biblie în care se spune că „iubirea
va izbăvi multe păcate".Stă trei zile la Amsterdam. De fiecare dată cînd
merge la unchiul său, Kee dispare. Şi-atunci nefericitul Vincent se poticneşte
din nou. Nu vrea să cedeze nici în faţa refuzului cu care e mereu întîmpinat,
nici în faţa acelui sentiment de descurajare pe care îl cunoaşte bine, şi care e
gata să-1 cuprindă din nou, să-1 învăluie ca o apă înşelătoare. S-a zbătut
destul. Să-1 lase măcar să stea de vorbă cu Kee, «ă încerce s-o convingă.. .
„Ea nu vrea să audă de tine, şi tenacitatea ta e dezgustătoare ... !" îi replică
unchiul. „Mi-am întins degetele în flacăra unei lămpi şi am răspuns că vreau
s-o văd numai atît timp cît pot să-mi ţin degetele în flacără... Mi se pare că
au stins lampa şi că au spus: «n-ai s-o vezi»."
Vincent înţelege atunci că şi de data aceasta fericirea fuge de el. Că e
copleşit de un fel de fatalitate. Şi încet-încet această zadarnică iubire care îl
înflăcăra cedează locul unui „vid insondabil" .
„Cred în Dumnezeu, nu mă îndoiam de puterea pe care ţi-o dă iubirea, dar am
simţit ceva în mine şi am strigat: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce
m^ai părăsit?» Nu mai înţelegeam nimic şi gîndeam: «M-am înşelat oare?
Oh, Doamne Dumnezeule! Nu există Dumnezeiu?»"
... „Pe vremea aceea consolarea mea era Mauve. M-am avîntat cu toate
puterile în muncă."
După ce i-a făcut o vizită surorii sale Will, la Hartem, Vincent se reîntoarce la
Haga descumpănit. Nu îl chinuie numai dorinţa ci şi teama că va fi din nou
cuprins de melancolia de altădată; nu vrea să-şi distrugă munca, voinţa, din
pricina lui Kee... Şi astfel simte că iubirea lui e pe moarte. Kee se agaţă de
trecut. Vincent va aştepta ca ea să înţeleagă viaţa aşa cum o înţelege el
acum. îşi reneagă ideile pe care le avea despre Dumnezeu şi religie. „Pentru
că acum eu cred în viaţă şi în ceva real, nu mă mai cufund în ab stracţiuni, ca
pe vremuri..." Şi adaugă: „Eu trebuie să muncesc, să-mi păstrez mintea
lucidă, ca să pot picta, desena .. ."
O prostituată, la Haga, îl salvează de starea de depresiune în care se temea
că va cădea din nou. Acum există un lucru care contează mai mult dech
iubirea, decît fericirea lui, acest lucru e munca, voinţa lui de a continua ceea
ce a început. Dacă e aşa cum îi scrie lui Theo, „un om care-şi are patimile lui"
va căuta să le satisfacă după cum se va nimeri. Dominantă e o singură
pasiune şi nu admite compromisuri: pictura.
După reîntoarcerea sa la Etten, reîncepe lucrul, nerăbdător să valorifice
sfaturile lui Mauve. Acesta îi trimite materialele necesare ca să poată picta în
ulei, ceea ce-i permite să continue căutările de la Haga, dar desenează în
continuare foarte mult, mai ales figuri. Pentru că el vrea să se exprime în
primul rînd prin desen. Pentru el desenul este „o acţiune prin care-ţi croieşti
drum într-un perete invizibil de fier, care pare să existe între ceea ce simţi şi
ceea ce poţi".
Nici suferinţele morale şi nici mizeria fizică nu-1 împiedică să dea această
luptă de care depinde sensul vieţii lui. Şi în primul rînd ca să scape de piedici.
De Crăciun, între tată şi fiu izbucneşte o nouă ceartă. Pretextul? Impietatea
lui Vincent. „Nu ţin minte să mă fi lăsat vreodată împins de furie ca atunci", îi
mărturiseşte el lui Theo. într-adevăr, s-a adunat prea multă ură ca să mai
poată fi pace. în aceeaşi zi, Vincent părăseşte casa părintească avînd
sentimentul că nu se va mai întoarce niciodată.
VIII. SIEN
„Merg în întâmpinarea unui moment critic; apa urcă, îmi va ajunge poate
pînă la buze, poate chiar mai sus: cum aş putea şti dinainte? Dar n-ane
importanţă, nu voi înceta lupta, îmi voi vinde scump pielea, voi încerca în
pofida oricărei situaţii să înving şi să urc din nou la suprafaţă." Iată cum vede
Vincent situaţia după ruptura intervenită între el şi tatăl său. Acum trebuie să
conteze numai pe el însuşi, să înfrunte problemele vieţii materiale: să se
hrănească, să se îmbrace, să-şi găsească o locuinţă. Şi în afara acestor nece-
sităţi, rămîne de îndeplinit sarcina pe care şi-a asumat-o.
Pastorul îi oferă nişte bani. Mauve vrea să-1 ajute. Vincent refuză. Aşteaptă
să fie sprijinit de fratele său ca să treacă peste acest moment dificil.
Deoarece, dintre toţi pe care-i ştie, Theo a fost singurul — înainte de Mauve
— care 1-a încurajat să facă pictură.
încă de pe vremea cînd Vincent se afla în Bori-nage, Theo şi-a asumat de fapt
întreţinerea fratelui său prin intermediul pastorului. Dar ajutîn-du-1 în mod
direct, aşa cum i se cere acum, Theo s-ar substitui autorităţii părinteşti şi ar
prelua răspunderea pentru soarta fratelui. Din momentul în care acesta a
rupt-o cu tatăl său într-un mod brutal, cererile lui ridică pentru Theo o
problemă de conştiinţă. Ajutîndu-1 pe Vincent nu înseamnă oare ca se aliază
cu el spre a-1 dezavua pe pastor?
Şi totuşi nu trebuie să-1 ajute în realizarea unei cariere căreia de mulţi ani îl
tot îndeamnă să se consacre?
în faţa acestei alternative, Theo ezită să se pronunţe. Nu răspunde la primele
scrisori expediate din Haga. Vrea în acest mod să-şi arate dezaprobarea?
Mauve este acela care îi dă lui Vincent o sută de florini ca să-şi facă rost de o
locuinţă şi de mobilă. încă din primele zile ale lunii ianuarie, tînărul pictor îşi
instalează atelierul într-o cameră închiriată lîngă gara Rinului, pe Schenkweg,
nr. 138, o stradă de mahala în dreptul antrepozitelor căii ferate. Casa era
vetustă.
De la fereastră se văd grădini, un rînd de arbori, cîmpia şi diverse clădiri.
Muncitorul e gata să-şi înceapă treaba dar n-are din ce să trăiască. Scrisorile
lui trădează nerăbdarea. Theo îi trimite ceva bani, reproşîndu-i totodată
atitudinea lui faţă de părinţi. în acelaşi timp îşi ia totuşi un fel de angajament
pe care îl va respecta pînă la capăt cu o admirabilă conştiinciozitate. „îmi
propun să te ajut în limita mijloacelor mele pînă cînd vei reuşi să-ţi cîştigi
singur cele necesare traiului. Dar găsesc cu totul nepotrivit modul în care i-ai
părăsit pe Pa şi pe Moe."
De anul nou Vincent îi trimite tatălui său urările de rigoare; refuză să facă
mai mult deoît atît. Chiar dacă ar fi avut vreun regret, situaţia ră-mîne
aceeaşi: „Regret momentan cele întîmplate? Nu. La drept vorbind sînt din ce
în ce mai pasionat de desen, ca un marinar de mare".
Cînd Vincent soseşte la Mauve, la începutul anului 1882, şcoala de la Haga e
în plin avînt. Promotorii ei au fost Jongking (1819— 1891) a cărui carieră s-a
desăvîrşit în Franţa, W. J. J. Nuyen, mort prematur (1813—1839) şi J.
Bosboom (1817—1891) pe care Van Gogh îl admira foarte mult.
Peisagiştii francezi din secolul al XlX-lea — şi mai ales şcoala de la Barbizon
— i-au influenţat pe pictorii olandezi, dar aceştia şi-au păstrat, de la maeştrii
naţionali, dragostea pentru imensitatea ce rului şi orizonturile nesfîrşite. J. H.
Weissenbruch (1824—1903), un excelent peisagist, 1-a încurajat pe Van
Gogh care i-a arătat cîteva desene şi îl frecventa destul de regulat în acea
vreme. Printre ceilalţi reprezentanţi ai acestei şcoli, se cuvine a fi citat mai
ales Josef Israels (1824—1911), pictorul sărmanilor, care a atins culmea cam
în vremea cînd Vincent se afla la Haga, Jakob Maris (1837—1889) şi cei doi
fraţi ai săi Matthys (1839—1917) pe care Vincent îl întîlnise la Londra, şi
Willem (1844—1910), H.-W. Mesdag (1831—1915) care a lăsat oraşului său o
colecţie ce-i poartă numele, bogată în opere franţuzeşti din secolul al XlX-lea.
în ceea ce priveşte pe Anton Mauve (1838—1888), acesta după ce a debutat
la Harlem, s-a stabilit la Haga în 1874 unde s-a căsătorit cu o nepoată de-a
mamei lui Vincent, Jet Carbentus. Operele lui Mauve vădesc astăzi o oarecare
dulcegărie. Nu au calităţile care se găsesc la Israels, Weissenbruch şi
Bosboom.
în ciuda neînţelegerii dintre ei, Van Gogh îi va păstra mereu recunoştinţă
vărului său pentru că 1-a ajutat la începuturile carierei sale de pictor.
Dintre reprezentanţii mai tineri ai şcolii de la Haga, Van Gogh îl frecventa de
asemenea pe Georges Hendrik Breitner (1857—1923), unul dintre cei mai
buni pictori ai timpului, dar destul de opus atît şcolii cît şi concepţiilor
artistice ale lui Van Gogh.
Vincent a întreţinut de asemenea relaţii cu H. J. van der Weele (1852—1930)
la „Pukhri studio" unde în urma intervenţiilor lui Mauve a fost admis să
deseneze după model. Trebuie să-i mai cităm pe W. de Zwart (1862—1931) şi
pe belgianul Theophile de Bock, cu care Vincent a lucrat la Scheveningen.
„îndată după sosire (la Haga) am frecventat toate atelierele care-mi erau
deschise ca să-mi fac relaţii şi să-mi găsesc prieteni. Dar foarte curînd treaba
asta m-a lăsat rece", îi va scrie Vincent ceva mai tiîrziu lui Van Rappard. Căci
nu numai concepţiile artistice îl îndepărtează de confraţii săi ci şi, sau mai
ales, caracterele lor.
„Mi-am închipuit că pictorii de aici formează un fel de cerc, de asociaţie în
care domneşte prietenia, cordialitatea şi o anume solidaritate. După părerea
mea aşa ar fi fost firesc ..."
Vincent s-a dus să-1 vadă pe Tersteeg, fostul lui patron, care la început îl
încurajează şi îl ajută împrumutîndu-i cîţiva florini. Mauve îl pune să
deseneze în propriul său atelier după modele de ipsos. Dar Vincent aleargă
pe la cantinele populare şi prin sălile de aşteptare de clasa a IlI-a ca să facă
crochiuri. „Mă socotesc fericit că pot beneficia de sfaturile lui, îi scrie el lui
Theo în legătură cu Mauve, dar ca şi el, nu vreau să mă închistez în vreo
reţetă, într-o şcoală, într-o tendinţă ... Dacă între noi există puncte de asemă-
nare, există de asemenea şi deosebiri reale..." Aşadar elevul nu va fi
docil. Concepţiile lui sînt departe de cele ale maestrului. Ciocnirile se vor
produce fără întîrziere, izbucniri de mînie pe care Vincent le stăpîneşte cu
mare greutate. Dacă munceşte, munceşte nu ca să facă artă: „Fie în figură,
fie în peisaj, aş vrea să exprim nu ceva sentimental melancolic, ci o durere
profundă". El va povesti despre mizeria dezmoşteniţilor. Şi fiind stă-pînit de
acea obsedantă voinţă, e obligat să asculte observaţiile neplăcute pe care
Mauve i le face în legătură cu ţinuta lui. Aspectul exterior al lui Vincent,
ţinuta lui neglijentă nu erau de natură să-i permită frecventarea cercurilor în
care Mauve sau Tersteeg ar fi vrut să-1 vadă. Adesea n-are altceva de
îmbrăcat decît hainele vechi pe care le poartă prin casă şi, în munca sa
febrilă, nici nu se gîn-deşte să le menajeze ... seamănă cu ceea ce vrea să
fie: un muncitor manual.
Ajutorul pe care-l primeşte din partea lui Theo nu-1 poate scăpa de sărăcie. Se
simte vexat de cri-ticile pe care acum i le fac cei care pretindeau că-1 susţin.
Tersteeg pare să fi fost primul care-i reproşează tînărului că nu îşi „cîştigă
pîinea"... „Dar ce înţelegi prin a-ţi cîştiga pîinea?" îi va replica el unchiului
Cor, negustorul de artă din Amsterdam. „Să-ţi cîştigi pîinea, sau să meriţi
pîinea — să nu mai meriţi pîinea, adică să fii nedemn de pîinea pe care
o cîştigi, aceasta, mi se pare o crimă, deoarece fiecare om cumsecade e
demn d« coaja lui de pîine — cînd însă, din fatalitate, nu o poţi cîştiga deşi o
meriţi, oh!, da, asta e o nenorocire, o mare nenorocire."
în aceeaşi chestiune îi scrie şi lui Van Rappard: „Mi se pare că e vorba nu atît
de a cîştiga cît de a merita". Vincent îşi dă destulă silinţă ca să fie sigur că o
merită. „Dacă muncesc din greu, cu perseverenţă, în curînd munca îmi va
aduce un cîştig".. . Lui Theo, singurul care nu-i face reproşuri, Vincent îi
împărtăşeşte dorinţa lui de a fi în curînd demn de „o meserie care-i va
permite să cîştige destui bani ca să poată trăi, la fel de bine ca meseria de
forjor sau de medic".
Dar pentru a o exercita va accepta, totuşi, să-şi trădeze convingerile,
credinţa care îl exaltă? Ca să picteze mizeria oamenilor e nevoie să copieze
busturi şi mîini de ipsos? Vincent nu va fi niciodată „elev". Ca să facă auzit
cuvîntul Domnului la ce i-a folosit, cu ani în urmă, că a buchisit latina şi
greaca la Amsterdam? Oare mai are acum nevoie de principiile lui Mauve?
RUPTURA CU MAUVE
Acordul dintre Maestru şi elev e rupt acum. „într-o zi, mi-a vorbit pe tonul
unui profesor universitar. M-am stăpînit, dar cînd am ajuns acasă, cuprins de
o cumplită furie, am aruncat toate mulajele acelea prăpădite în lada cu
cărbuni unde s-au şi sfărîmat. Mi-am zis: nu voi mai desena după modele de
ipsos decît atunci cînd aceste sfărîmături vor fi iar albe şi cînd nu vor mai
exista mîini şi picioare de oameni vii pe care să le desenez."
In urma acestei izbucniri, Mauve îi face cunoscut lui Vincent că nu se va mai ocupa
de el vreme de două Luni. Vincent nu e deloc afectat de această pedeapsă.
După ce trec cele două luni, îi scrie vărului său: „Să ne stfîngem mîinile şi să
123 ştergem dintre noi orice urmă de ranchiună. Dacă totuşi vă este greu
să mă îndrumaţi gîndiţi-vă ca şi mie îmi este greu să fiu îndrumat de
dumneavoastră care îmi cereţi «să imă conformez cu toată stricteţea»
tuturor dorinţelor dumneavoastră: n-aş mai fi în stare să mă supun. In
consecinţă mai bine ar fi să terminăm, dumneavoastră ou rolul de îndrumă-
tor, eu cu cel de îndrumat. Ceea ce nu înseamnă că nu mă simt obligat faţă
de dumneavoastră şi că nu vă datorez multă recunoştinţă".
Mauve nu-i răspunde. în ranchiuna lui se amestecă şi decepţia piriaimuiită
'de Vincent care nu e ceea ce ar fi vrut el să fie: un elev care să-1 urmeze,
să-1 venereze, un pictor demn de grupul pe care îl frecventează şi în care
strălucesc Breitner şi atîţia alţii. Acest elev nu-i face onoare, aşa cum sperase
el, şi prin urmare îl îndepărtează. Mauve a ajuns chiar să-şi bată joc de
Vincent, să-i imite în derîdere mersul, atitudinile. îi poartă pică nu numai
pentru că nu-i plac modelele academice, ci şi pentru că îşi alege modele din
popor, de pe stradă, de prin cartierele cele mai sărace şi cele mai urîte. Aşa
cum s-a luat la harţă cu pastorii şi cu negustorii de artă, Vincent se ia la
harţă cu Mauve, cu Tersteeg, cu micul cerc artistic din Haga.
„Voi avea multe de suferit, tocmai datorită unor trăsături caracteristice ale
firii mele pe care nu le pot schimba. în primul rînd înfăţişarea mea, felul meu
de a vorbi, de a mă îmbrăca; apoi mediul pe care îl frecventez"...
Acest mediu este cel care corespunde nevoilor muncii lui, dorinţei lui de a
picta viaţa celor nefericiţi, de a fi, în felul său, bardul şi prietenul lor. Dar ar
putea el să fie aşa cum doreşte dacă nu le-ar semăna? După cum îi scrie lui
Theo, nu se simte în largul său şi nu „redevine el însuşi" decît în mijlocul
oamenilor care muncesc şi numai îmbrăcat în haine grosolane. „Aşadar, dacă
încep să-mi facă observaţii în legătură cu felul meu de a imă purta, în
legătură cu îmbrăcămintea, cu înfăţişarea mea, cu felul meu de a vorbi, ce-ai
vrea să le răspund? Că mă plictisesc fleacurile astea."
în jurul lui Vincent creşte ostilitatea. I se reproşează că „nu-şi cîştigă
pîinea" dar mai ales e criticat pentru mîndria şi ambiţiile sale. Ajutorul
pe care i-1 dă unul sau altul serveşte mai ales ca pretext pentru a-1 umili.
Tersteeg spune peste tot că Vincent nu va ajunge niciodată artist. Desigur,
nu va fi niciodată un artist pentru galeriile Goupil şi pentru saloanele
frecventate de doamnele din lumea bună. „I-aş fi aruncat în obraz
cei zece florini pe care mi i-a dat dacă i-aş fi cerut pentru mine, dar trebuia
să plătesc un model, o sărmană femeie bolnavă care nu putea să
aştepte. Aşa că am tăcut." Şi Vincent adaugă: „Prefer să mă lipsesc şase luni
de masa de prînz ca să cheltuiesc mai puţin, decît să mai accept iar zece flo-
rini de la Tersteeg şi să-i ascult reproşurile ... !" Unchiul Cornelis Marinus,
care i-a făcut o vizită, îi cere douăsprezece desene în peniţă, cu vederi din
Haga, pe care Vincent se grăbeşte să le execute şi să i le expedieze. îi scrie
lui Tkeo despre bucuria pricinuita de acest eveniment ce i se părea „cvasi
miraculos". Dar artistul trimite desene făcute în cartierele populare în care
trăieşte, adică nu ceea ce dorea negustorul de artă. O a doua comandă, pe
care nu o termină, dă naştere unei discuţii aprinse. în legătură cu toate
acestea Vincent îi scrie prietenului său Rappard: „Am primit un
răspuns cu privire la subiectele desenelor «iele: am obţinut pe ele mai puţin
decît mă aşteptam deşi nu speram mai mult de treizeci de florini —
pentru şapte bucăţi. Am încasat douăzeci de florini şi pe deasupra am mai
primit şi o mustrare: oare-mi închipui că astfel di desene ar avea vreo
valoare comercială?"
„I-am răspuns că nu am de loc pretenţia că aş fi la curent cu valoarea
comercială a lucrurilor şi că, dacă el, ca negustor, îmi spune că^ n-au
paloare comercială, eu n-am nici o poftă să-1 contrazic şi nici să contest
punctul lui de vedere; că, în ceea ce mă priveşte, dau maj multă importanţă
valorii artistice şi că prefer să mă preocupe natura mai degrabă decît
calculu'. preţurilor; în sfîrşit, i-am scris că îi vorbeam de preţuri şi nu-i
dădeam desenele mele pe nimic deoarece aveam ca oricare alt om nevoi
omeneşti: să mănînc, să am o locuinţă etc. şi consider că e de datoria mea
să pun la punct aceste chestiuni relativ neînsemnate. îi mai spuneam că nu
vreau să-mi impun lucrările împotriva voinţei lui şi că rămîn dispus să-i trimit
desene aşa cum doreşte el, dar că sînt la fel de dispus să renunţ la clientela
lui. Sînt absolut sigur că această poveste va avea şi alte urmări şi că
atitudinea mea va fi socotită drept o manifestare de nerecunoştinţa, o ma-
nifestare grosolană şi brutală."
Se pare că în acel moment Theo însuşi se îndoieşte de Vincent. Tersteeg s-a
dus la Paris să stea de vorbă cu el. Şi felul în care i-a prezentat situaţia a fost
fără îndoială cauza tăcerii lui Theo care, în primele luni ale anului 1882, îi
prici-nuieşte lui Vincent în repetate rînduri o foarte mare îngrijorare.
Reproşurile pe care i le face unchiul din Amsterdam, săgeţile pe care i le
aruncă Tersteeg nu sînt de natură să-1 reconcilieze cu negustorii care au fost
primii lui patroni şi care nu i-au iertat năzbîtiile din trecut. Regretă că Theo se
află în rîndurile lor, nu alături de el. Şi de ce oare nu ar trece de partea lui?
De ce n-ar veni şi el de partea artiştilor care lucrează cu propriile lor mîini, în
loc să-i servească pe cei care trăiesc din ceea ce produc alţii? Theo, ca şi el,
ar putea deveni pictor: „Sînt cît se poate de sigur că atunci cînd vei fi în
atelierul tău ceva de care încă nu-ţi dai seama se va trezi în tine — o mare
putere de muncă şi de creaţie pe care încă nu o cunoşti."
Theo nu încearcă deoît să reînnoade legăturile
care se destrămau şi face risipă de sfaturi în care-1
îndeamnă să fie indulgent: „Tersteeg a fost pentru
noi ca un frate mai mare, încearcă să fii priete
nos cu el". Dar Vincent şi-a încheiat socotelile cu
această pretinsă prietenie, în care n-a descoperit
deoît dispreţ şi uneori răutate. Tersteeg va împinge
lucrurile atît de departe încît îi va spune lui Vin
cent: „Mauve şi cu mine vom interveni ca Theo
să nu-ţi mai trimită bani".
Vincent se revoltă nu dintr-un orgoliu van, ci pentru că se consideră o victimă
a nedreptăţii, a lipsei de înţelegere. Nu-şi face un titlu de glorie din izolarea
care-i este impusă; suferă din pricina ei. Trăieşte „strîns într-o menghină". îi
lipseşte mai ales prietenia lui Mauve, fiindcă era prietenia unui artist. S-au
văzut din nou, încă o dată.
„Mauve mi-a spus că nu va mai putea da înapoi, sau, în orice caz, că nu mai
vrea. L-am invitat să vină să vadă ce-am lucrat ca să discutăm după aceea
despre afaceri. A refuzat categoric: „Evident că nu voi veni la dumneata;
între noi totul s-a terminat."
„în chip de concluzie a adăugat: «Ai un caracter perfid». Apoi mi-.a întors spatele.
Scena s-a petrecut printre dune ...
„Am făcut cale întoarsă revenind singur, cu inima copleşită de tristeţe şi
gîndindu-mă că Mauve a îndrăznit să-mi spună ce mi-a sjms. Nu-i voi cere
explicaţii, dar nici eu n-o să-mi cer scuze. Şi totuşi — şi totuşi — şi totuşi!"
„Aş vrea atît de mult ca Mauve să regrete ce-a spus."
„Lumea mă bănuieşte de ceva — simt eu acest lucru — crede că eu ascund
ceva. Vincent are un secret care se teme să iasă la lumina."
CHRISTINE
Aici, chiar în această admirabilă scrisoare, Vincent îi dezvăluie lui Theo
secretul care fără îndoială stă la baza nenorocirilor lui şi a reproşurilor cu
care e copleşit.
„Ei bine! domnilor, o să vă întreb, pe voi, care ţineţi atît de mult la bunele
maniere şi la comportarea politicoasă, cu condiţia ca totul să nu fie decît
imitaţie, cînd faci dovadă de mai multă politeţe, delicateţe, sensibilitate şi
curaj: cînd laşi o femeie în voia soartei sau cînd te interesezi de o femeie
părăsită?
„Am întîlnit iarna aceasta o femeie însărcinata, părăsită de bărbatul al cărui copil îl
purta în pîn-tece.
„O femeie gravidă care rătăcea pe străzi cău-tînd să-şi cîştige existenţa într-
un mod pe care îl bănuieşti.
„Am angajat-o ca model şi am lucrat cu ea toată iarna.
„Nu i-am putut da salariul ce se plăteşte unui model, dar asta nu înseamnă că
nu i-am plătit orele în care mi-a pozat şi că n-am reuşit, slavă Domnului, s-o
salvez pe ea şi pe copilul ei de foame şi de frig, împărţind cu ea bucata mea
de pîine ...
„. . .Cred că orice om care preţuieşte^ măcar cît pingeaua de la proprii săi
pantofi, dacă s-ar fi găsit într-o situaţie asemănătoare ar fi acţionat la fel."
Vincent vede în această femeie un auxiliar al muncii sale: „Am făcut
progrese, continuă el, pentru că aveam un model bun de desenat. Acum
această femeie s-a ataşat de mine ca o porumbiţă îmblîn-zită; în ceea ce mă
priveşte, neputîndu-mă căsători decît o singură dată, nu văd cum^aş putea
proceda mai bine decît căsătorindu-mă cu ea, acesta fiind unicul mijloc de a
continua s-o ajut; altfel mizeria ar constrînge-o să reia drumul spre prăpastie.
„.. .M-am gîndit la o altă femeie pentru care inima mea mai bate încă, dar ea
era foarte departe şi refuză să mă vadă, în vreme ce aceasta rătăcea pe
străzi în toiul iernii, bolnavă, gravidă, înfometată. N-am putut proceda altfel.
Mauve, Theo, Tersteeg, pîinea mea e în mîinile voastre; mi-o veţi refuza
oare şi îmi veţi întoarce spatele?"
Cine e această femeie pe care Vincent încearcă s-o salveze într-un moment
cînd el însuşi e p« cale să se scufunde?
într-o scrisoare scrisă la Enen în decembrie, îi povesteşte lui Theo despre
întîlnirea lui cu o prostituata din Haga, îndată după vizita la unchiul Stricker,
vizită care 1-a umplut de amărăciune, şi după încercarea zadarnică de a o
vedea pe Kee.
Portretul acestei femei corespunde cu cel pe care i-1 va face Ghristinei cu
şase luni mai tîrziu. Totuşi, contrar afirmaţiei pe care o face Georges
Charensol într-o notă la „Corespondenţa completă", nu este sigur că e vorba
de aceeaşi femeie, într-o scrisoare posterioară, Vincent scrie într-adevăr că a
întîlnit-o pe Christine „spre sfîrşitul lui ianuarie", după ruptura cu Mauve. E
posibil totuşi ca în această nouă stare de derută să se fi dus deseori la
aceeaşi prostituată care, cu o lună în urmă, 1-a consolat de decepţia lui
amoroasă. Aşadar Vincent a falsificat cu bună ştiinţă această dată pentru ca
Theo să nu creadă cumva că el ar putea fi tatăl copilului care avea să se
nască? Această ipoteză emisă de L. Roelandt nu pare să fie demnă de
reţinut. Oricum ar sta lucrurile este vorba de una dintre acele prostituate
care vor fi singurele tovarăşe ale scurtei lui vieţi. „Mi s-a întîmplat adesea să
rătăcesc pe străzi, singur-sin-gurel, cu sufletul chinuit, bolnav, pradă mizeriei
şi fără bani şi să urmăresc cu privirea şi să-i invidiez pe bărbaţii care-şi
puteau permite luxul de a merge cu aceste femei, şi aveam impresia că
aceste sărmane, prin situaţia lor socială şi prin experienţa lor >de viaţă, erau
surorile mele. Pe vremea cînd eram adolescent ridicam uneori ochii, cu o
neţărmurită simpatie, cu respect, spre un obraz de femeie, pe jumătate
veştejit şi pe care se putea citi, aş îndrăzni să zic: viaţa m-a brutalizat."
Viaţa a brutalizat-o pe Christine. A fost sedusă de tînără, după decesul tatălui
ei, de un bărbat de la care ea a rămas cu o fetiţă. Murindu-i amantul, se vede
din nou singura, părăsită, alături de o mamă care munceşte ca servitoare
pentru a-i întreţine pe ceilalţi şapte copii. Pentru a şi-1 creşte pe al său — şi
fără îndoială pentru a-şi ajuta familia — Christine nu va avea în curînd altă
resursă decît trotuarul. O melodramă lamentabilă care nu e literară. Qînd o
întâlneşte Vincent, e gravidă, bolnavă, descumpănită. O ia ca model —
acesta e termenul pe care îl foloseşte cînd îi vorbeşte lui Theo despre ea şi
cu care justifică prezenţa ei faţă de cei care mai vin încă pe la el, la atelier.
Dar cînd îi face mărturisiri fratelui său, nu-i ascunde dorinţa de a se căsători
cu ea, mai mult din dato-torie decît din dragoste.
Se pare că adesea a fost falsificat sensul şi chiar şi datele acestor împrejurări
care reprezintă cu totul altceva decît o banală aventură în care candidul
Vincent s-ar fi lăsat prins. Numeroşi biografi au folosit cu plăcere cele mai
întunecate culori cînd au făcut portretul acestei femei pe care au gratificat-o
cu cinci copii (atribuind fiicei progeniturile mamei). „Era o beţivă abjectă,
scrie Michel Florisoone. îi fura ultimii bani ca să-şi cumpere bitter; 1-a rupt de
lume, 1-a coborît în infern." — „înjură şi scuipă, îl pune pe Vincent să dea
copiilor terciul, fumează ţigări de foi şi bea zdravăn . . ." (G. Coquiot).
La originea acestor comentarii stă răspunsul pe caxe ea 1-a dat unui medic
de la spitalul din Leyda, unde s-a internat ca să nască. Aceste slăbiciuni
ocazionale, pe care ea le mărturiseşte rîzînd — bitter-ul şi ţigările de foi —
sînt prezentate ca o obişnuinţă.
Vincent nu-şi face iluzii în privinţa ei. Modul în care o descrie fratelui său lasă
să se înţeleagă destul de limpede că îşi dă seama şi de decăderea şi de
vulgaritatea ei. „Nu mai e drăguţă, nu mai e prea tînără . .. Are o voce
dezagreabilă şi ţipă destul de des, spune lucruri sau are expresii pe care
micuţa noastră surioară Wilhelmine s-ar feri să le rostească." Dar el n-a
căutat-o, adaugă; a găsit-o. Şi, aşa cum făcuse totdeauna pînă atunci, merge
în această circumstanţă pînă la ultima consecinţă a ideilor sale; e logic cu el
însuşi cînd culege această epavă. „Pentru mine ea e frumoasă, găsesc în ea
exact ceea ce-mi trebuie. Viaţa a lovit-o; pe ea şi-au pus pecetea suferinţa şi
adversităţile; se poate scoate ceva din ea."
„DOAMNA SĂRĂCIE"
Să ne reamintim ce ira spus Vincent unchiului Cor în legătură cu Phrine a lui
Gerome. De fapt el o aştepta pe Christine de ani de zile. Dragostea?
Nu.Iubirea pentru Kee 1-a lăsat fără speranţe. „Nu mai sînt capabil de o
iubire ca aceea care s-a terminat cu un naufragiu."
Ceea ce îl leagă de Christine este nevoia imperioasă de a se devota cuiva,
dorinţa de a găsi un mijloc prin care să „fie totuşi folositor la ceva". Şi pentru
aceasta era nevoie ca el^ sa se îndrepte spre fiinţa cea mai mizerabilă, să
întindă mîna femeii cele mai decăzute, de la care ceilalţi îşi întorc privirile cu
dezgust sau dispreţ. Aceasta este ultima încercare prin care Vincent mai
trebuie să treacă — cea mai disperată — înainte de a-şi asuma, în sfîrşit,
această suferinţă către care se îndreaptă astăzi, liniştit, răbdător, luptînd zi
de zi cu greutăţile, cu mizeria, cu boala.
A fost o aventură? Vincent n-a mers niciodată atît de departe pe calea
idealului său evanghelic. El a preluat asupra sa suferinţele^ şi ^păcatele
Christinei, nemaimulţumindu-se ca altădată cu acea caritate verbală a
pastorilor, şi nici chiar cu ajutorarea aproapelui, cum a încercat să facă în
Borinage. El ia în căsătorie, ca Francisc, dar în dublu sens al cuvîntului, pe
„doamna sărăcie". Da, doamna sărăcie e într-adevăr această femeie
dezbrăcată, descărnată, lipsită de orice farmec şi ps al cărei portret el îl
intitulează „The Great lady" ... Ea e propria lui conştiinţă, justificarea lui.
Vincent nu se mai miră totuşi de scandalul j>e care îl provoacă şi de data
aceasta altruismul său. După ce a fost respins de negustorii de artă şi de
pastori, acum e respins de către ai săi, de unchi, de prieteni. Nici declasarea
lui nu e un act de abdicare, un pas greşit. E un act de voinţă dictat de
aceeaşi logică, de aceeaşi umilinţă: „Sînt hotărît să mă înrădăcinez în clasele
cele mai de jos". Va fi la nivelul celor pe care îi iubeşte şi pe care îi susţine,
adică va fi el însuşi ca ei.
Dar nu într-asta constă drama lui Vincent, ci
în faptul că pentru a-şi asuma o asemenea misiune
nu ajunge numai voinţa. Dacă speranţa îl ajută
să se considere destul de curînd „drept un munci-
tor care exercită o meserie", el nu e totuşi încă decît un elev nedocil,
neîndemînatic, incapabil să-şi asigure existenţa deşi are pretenţia de a
asigura existenţa unei femei şi a unui copil. în curînd Tersteeg îi va spune
atest lucru, chiar faţă de Christine, cu o îngrozitoare cruzime.
In cursul acestor prime luni ale anului 1882, reuşeşte să-şi asigure existenţa
graţie banilor pe care-i primeşte de la Theo, dar îl chinuie sărăcia şi
îngrijorarea. Vidul din jurul lui devine pe zi ce trece şi mai copleşitor. Toţi cei
care puteau să-1 ajute l-au părăsit, convinşi că au de-a face cu un om
imposibil deoarece nu vrea să urmeze calea pe care i-au arătat-o ei. Numai
Theo îi rămîne credincios prin încrederea pe care i-o acordă şi prin ajutorul
financiar pe care i-1 dă. Dar oare Vincent are dreptul să nu-i spună nimic
despre o legătură pe care o întreţine fără ştirea lui? Mărturisind-o itn acea
scrisoare din mai, e conştient de ceea ce riscă: „Dacă vrei să mă ucizi, iată
întind gîtul. îmi cunoşti situaţia şi ştii că viaţa şi moartea mea depind, ca să
spun aşa, de sprijinul tău". Vincent se aşteaptă la orice, chiar la o „sentinţă
de moarte".
Theo nu semnează această sentinţă de moarte. Fără îndoială că mărturisirile
pe care i le face Vincent n-au fost pentru el o noutate. în timpul călătoriei
sale la Paris, Tersteeg 1-a informat desigur despre prezenţa Ohristinei în
viaţa fratelui său, deşi pe vremea aceea ea nu stătea încă în ne-încăpătoarea
locuinţă a pictorului. Vine să-i pozeze în fiecare zi dar trăieşte încă împreună
cu mama, fraţii şi surorile ei. Vincent nu i-a ascuns femeii nici sărăcia lui, nici
starea lui de dependenţă, nici ameninţarea care apasă astăzi asupra
viitorului pe care el îndrăzneşte să i-1 propună.
Dar Sien — aşa-i spune el — acceptă mizeria şi situaţia aceea nesigură
pentru că şi ea a găsit o afecţiune de care n-a avut parte.
Vincent vrea s-o ia de soţie pentru că ea nu-i cere nimic în plus faţă de ceea
ce el îi oferă acum. . . „Ea şi cu mine sîntem doi nenorociţi care-şi ţin
tovărăşie şi îşi poartă împreună povara.
Iată de ce nefericirea noastră s-a transformat în fericire şi insuportabilul a
devenit suportabil."
Trebuie să înţelegem din toate acestea că buna înţelegere domneşte în
atelierul mizer în care Christine pozează ceasuri în şir, în care adesea
lipseşte pîinea, iar uneori Vincent tună şi fulgeră împotriva negustorilor de
artă, împotriva meseriei, împotriva lui însuşi? Christine se încrîncenează şi
ea, ţipă, înjură, ameninţă ... Dar cum ar putea ea oare să-1 „înşele" şi să-1
„ducă" pe Vincent, aşa cum scrie la început Theo, răspunzînd la lunga
scrisoare a fratelui său? Această primă reacţie, in-inifluenţaită după ouim s-
ar putea crede de bîrfeîile lui Tersteeg, are să se schimbe în curînd. Cîteva
zile mai tîrziu, îi scrie cu o „notă de duioşie" care-1 mişcă pe Vincent. Ajutorul
primit, începînd din luna ianuarie, i-a permis acestuia să trăiască dar şi s-o
salveze pe Christine, care a devenit „altceva deoît o femeie bolnavă şi
palidă". Şi aşa cum şi-o face părtaşă cînd e vorba de caritatea lui Theo, şi-o
face părtaşă şi cînd e vorba de munca lui, de lupta lui pentru a deveni pictor.
„Desenele mele sînt făcute de modelul meu şi de mine", scrie el. Uneori, în
acele zile de primăvară friguroasă, p!eacă amîndoi şi poposesc „ca ţiganii"
printre dunele din Scheveningen, alături de vînzătorii de vreascuri şi de
muncitorii care se duc la lucru, într-o noapte, după trei zile de furtună, vîntul
smulge o fereastră de la locuinţa lor vetustă, răstoarnă un paravan,
împrăştie desenele prinse pe pereţi. Sînt obligaţi să prindă o cuvertură la fe-
reastră ca ploaia să nu mai pătrundă în cameră. Vincent ar vrea să închirieze
o casă din vecini, mai mare şi mai primitoare, dar cei 100 franci pe care Theo
îi trimite în fiecare lună sînt prea puţini ca să poată trăi din ei trei persoane.
Cînd banii întîrzie, Vincent e la mare strîimtoare. E furios pe Tersteeg, pe
unchiul Cor, pe Mauve ... II neliniştesc zvonurile care i-au ajuns la ureche,
zvonuri potrivit cărora familia lui ar avea de gînd să-1 dea în grija cuiva
socotindu-1 incapabil 133 să se conducă singur în viaţă. Familia a mai avut
ideea, cu cîţiva ani în urmă, să ceară internarea lui la Geel, la casa de
nebuni!
Privaţiunile şi neliniştea îl macină pe Vincent. O boală venerică pe care i-a
transmis-o Christine îl obligă, la începutul lui iunie, să se interneze la spitalul
comunal din Haga. Stă acolo mai multe săptămîni, la pat, incapabil să
deseneze, îngrijorat din pricina lui Sien a cărei sarcină se apropie de termen.
Christine îl vizitează zilnic; are grijă de atelier în timpul absenţei lui, iar cînd
vine la el, îi aduce carne afumată şi zahăr. Aceasta să fie „bruta" de care
vorbeşte Florisoone, „beţiva care fură ca să bea"? Oare i-a „pervertit
gusturile, i-a zdruncinat gîndirea", aşa cum scrie Florent Fels? Mai înainte
venea în fiecare săptămînă să cureţe atelierul şi chiar cînd nu poza îi făcea
uneori lui Yinceat surpriza de a împărţi cu el o mîncare de cartofi sau de
fasole verde.
La maternitatea din Leyda unde este primită, copilul se prezintă prost.
Naşterea va fi grea şi dureroasă ...
Vincent iese din spital în ciuda avizului medicilor, trece pe la atelier, apoi
imediat, împreună cu mama şi cu fetiţa Christinei, se duce la Leyda unde
tînăra femeie tocmai născuse un băiat. în faţa acestui copil din „tată
necunoscut", Vincent se simte emoţionat de parcă ar fi al lui. La întoarcere,
de acasă de la mama Christinei, îi scrie lui Theo spre a-i face cunoscută în
această ocazie recunoştinţa lui: „Dacă nu mi-ai fi venit în ajutor, probabil că
astăzi Christine n-ar mai fi printre noi... Frate, datorită ţie, astăzi am plîns de
bucurie ..."
„UN LEAGÂN Şl UN SCAUN DE COPIL..."
întors acasă, se duce să vadă din nou casa vecină unde s-ar putea muta
împreună cu Christine şi ar putea dispune de un atelier mai puţin strîmt. Pro-
prietăreasa e gata să i-o închirieze la un preţ derizoriu, în sfîrşit, Vincent se
decide. Cumpără un leagăn pe care îl cară în spinare, apoi ajutat de mama
Christinei şi de un trtmplar de prin vecini, îşi amenajează cu dragoste ceea
ce va fi, în sfîrşit, căminul său. Mila care 1-a condus spre Christine a fost
substituită de un sentiment mai puternic: „încet-încet, pe nesimţite, între ea
şi mine s-a născut altceva, nevoia pe care o avem unul de celălalt. Ceea ce
există între Sien şi mine este real, nu e un vis, e realitate..."
Vincent priveşte acum această realitate cu o liniştită încredere. împotriva
bolii, împotriva zilelor grele, împotriva ironiei şi ranchiunei lui Tersteeg şi a
altora, el are munca lui, şi e convins că în curînd ea îi va aduce şi un cîştig.
Dar, mai ales, orice s-ar întîmpla, are această casă şi această femeie, umila
fericire la care visa încă de pe vremea cînd o cunoscuse pe Ursula Loyer:
„Cînd vei veni să mă vezi n-o să mă găseşti nici abătut nici melancolic; vei
intra într-un interior în care cred că te vei putea simţi bine . .. Un atelier de
debutant şi un menaj încă tînăr în plină activitate.
„E un atelier nici misterios, nici mistic, deoarece este înrădăcinat în inima
vieţii. Un atelier în care se află un leagăn şi un scaun de copil. .."
în destinul lui Van Gogh, copiii au ocupat totdeauna un loc capital. într-un
anume fel, viaţa lui a fost condiţionată de prezenţa a doi copii: copilul născut
mort, căruia i s-a substituit el, micul Vincent Willem van Gogh, care doarme
în cimitirul din Zundert, şi celălalt Vincent Willem van Gogh, nepotul său, din
calea căruia, într-o bună zi din vara anului 1890, el va dispare de bună voie.
De-a lungul întregii sale existenţe, Vincent a avut faţă de copilărie o duioşie
şi o atracţie profunde, în ochii lui, copilăria e însăşi imaginea vieţii, imaginea
seminţei care aşteaptă să crească: „Socotesc că nicăieri nu te poţi gîndi mai
în linişte decît lîngă vatra unui ţăran, lîngă un leagăn vechi în care doarme un
copil, în timp ce prin fereastră zăreşti un mic lan de grîu de un verde delicat..
.." Aceasta e imaginea care îl va copleşi în singurătatea de la Drenthe.
Pe lîngă femeile pe care le-a iubit cu adevărat: Ursula, Kee, Sien, au existat
totdeauna copii. Vin cent trebuie să se interneze din nou în spital dar e
nerăbdător să se apuce de treabă. Christine s-a întors de la Leyda încurajată
de profesorul care a îngrijit-o şi de infirmiere. I s-a spus că în faţa ei se
deschide o viaţă nouă dacă îşi poate făuri un cămin.
Vincent a obţinut de la Theo promisiunea că îi va trimite un ajutor lunar de
150 franci, expe-diindu-i din zece în zece zile cîte 5P franci. Suma îi va
ajunge să facă faţă nevoilor menajului şi să-şi continue aspra lui ucenicie,
pentru a putea răspunde cît mai curînd încrederii pe care fratele lui i-a
acordat-o. Ca să se căsătorească cu Sien, va aştepta să fie în măsură să-i
asigure pîinea, dar îi face cunoscută lui Theo intenţia lui de a-şi informa
părinţii despre legătura lui cu Christine. înainte de toate, vrea să se
întîlnească cu fratele său pentru a examina împreună situaţia. în sfîrşit, Theo
poate răspunde la acest apel. Soseşte da Haga în primele zile ale lui august.
IX. CĂMINUL PIERDUT...
După ce e reluată corespondenţa, în urma vizitei lui Theo, tonul scrisorilor lui
Vincent e complet schimbat. Vreme de cîteva luni nu face nici o aluzie la
Christine, nici la viaţa lui sentimentală. Singurul subiect, de care se ocupă în
misivele sale, e munca înverşunata cu scopul de a-şi „cîştiga pîinea".
Această tăcere lasă să se ghicească totuşi că n-a reuşit să găsească la Theo
ceea ce spera — dacă nu o aprobare, măcar o înţelegere care l-ar fi susţinut
în ciudata misiune ce şi-a asumat-o.
încă de la primele confidenţe ale fratelui său, Theo şi-a dat seama că această
legătură, într-un astfel de moment, şi atît de împovorătoare, mi face decît să
agraveze situaţia şi aşa dificilă, iar prin grijile pe care le comportă să
îngreuneze îndeplinirea sarcinii pe care şi-o asumase. I-a spus aceste lucruri
fratelui mai mare, e de crezut că fără mînie, dar şi fără speranţa de a-1
vedea remmţînd înainte ca împrejurările să-1 ducă la un impas. Poate că de
comun acord au socotit că e mai înţelept să nu mai vorbească despre toate
acestea, şi fiecare să-şi continuie propriul său efort cu scopul de a-i permite
lui Vincent să înveţe meseria. Deoarece din acel moment, acesta vorbeşte
foarte des de munca lui, ca despre un lucru care-i face solidari. „Ceea ce fac
eu depinde de ceea ce faci tu: adică dacă nu-mi mai trimiţi tot atîţia bani eu
nu-mi Toi mai putea continua munca şi voi ajunge la disperare." Scrie adesea
munca noastră, efortul nostru, subliniind astfel tocmai faptul că unul nu
poate fi artizan şi nu poate crea opere, fără materialele pe care i le dă celă-
lalt, în această direcţie, merge atît de departe în solicitările lui pline de
nelinişte încît devine exigent. Promiţîndu-i ajutorul său, Theo s-a angajat
după cum s-a angajat şi Vincent, pe un plan diferit, dar care impune aceleaşi
îndatoriri.
Unele din acele răspunsuri la scrisorile fratelui său, dar mai ales atitudinea
lui în diverse împrejurări, permit să ne facem o idee despre el ca om. E mult
mai ponderat decît fratele şi chiar decît tatăl său, care are, şi el, ieşiri
violente, o intransigenţă ce cu greu şi-o poate tempera.
Theo e sensibil, indulgent şi aşa va fi totdeauna. Meritul lui de a se arăta
generos faţă de Vincent e cu atît mai mare cu cît, după ce 1-a încurajat să se
facă pictor, nu pare să fi păstrat totdeauna convingerea că va ajunge
vreodată artist. Afecţiunea profundă ce i-o poartă fratelui său, înverşunarea
cu care acesta îşi continuă munca, sînt motivele care în acest prim an îl
îndeamnă să-1 ajute, mult mai mult decît o încredere oarbă în talentul lui.
Dacă îl încurajează, îl încurajează mai mult cu prietenie decît cu căldură.
Chiar şi în zilele glorioase, s-ar putea pune întrebarea dacă Theo crede
într-adevăr în geniul lui Van Gogh. Violenţa pasiunii de care e mistuit pictorul,
absolutul pe care îl încorporează în tot ce întreprinde nu pot fi împărtăşite.
Dar pentru că Theo înţelege că fervoarea aceea este viaţa lui, îl va ajuta pînă
la capăt să şi-o întreţină. Astăzi ca şi mîine, i se întîmplă totuşi să se
îndoiască, şi-i dă de înţeles acest lucru lui Vincent. Anul acesta, după multe
luni de eforturi, îi mărturiseşte: „în privinţa viitorului nu pot să-ţi dau decît
puţine speranţe". Prin natura meseriei lui, ştie destul de exact care pictură
„se vinde" pentru a-şi putea da seama că aceea a lui Vincent va tenta prea
puţini amatori. Din acea clipă, însă, este drept oare să-1 mai încurajeze pe
un drum care poate nu are nici o ieşire?
Theo îi va scrie cîndva uneia dintre surorile sale: „M-am întrebat adesea dacă
nu fac o greşeală ajutîndu-1 mereu şi dacă n-ar fi mai bine, aşa cum adesea
am fost pe punctul s-o fac, să4 las să se descurce singur. După scrisoarea ta,
m-am gîndit mult la această problemă şi am ajuns să cred că trebuie să
continui şi că nu pot proceda altfel decît aşa. în mod cert e un artist şi cu
toate că ceea ce face acum nu e prea frumos, i-ar putea servi mai tîrziu şi
poate că atunci va fi apreciat. Iată de ce ar fi păcat să fie împiedicat să-şi
con-tinuie studiile; deşi e prea puţin practic în studiile sale, cred că într-o
bună zi va reuşi să-şi vîndă lucrările".
Astfel răspunsul pe care îl dă propriilor sale îndoieli îl angajează pe Theo tot
mai mult pe un drum care în cele din urmă va fi drumul datoriei, în ceea ce-1
priveşte pe Vincent, acesta nu-şi drămuieşte eforturile, e sigur de progresele
pe care le realizează, de scopul pe care-1 urmăreşte.
DESCOPERIREA PICTURII
Dacă vizita lui Theo n-a schimbat cu nimic problemele pe care le punea
prezenţa Christinei, ea a marcat totuşi un eveniment capital în vocaţia fra-
telui mai mare: descoperirea picturii.
Theo s-a angajat să-i asigure existenţa vreme de un an şi îi lasă suficienţi
bani ca să-şi poată cumpăra culori, pensule, o paletă ...
Primele încercări de pictură în ulei, pe care le-a făcut în atelierul lui Mauve în
ianuarie, n-au mai putut fi continuate din lipsă de mijloace. Vincent s-a văzut
constrîns să-şi „înfrîneze pofta". Poate, în sfîrşit, să revină la pictură şi cu
materialele de care dispune acum — are 'chiar şi un cadru confecţionat de un
fierar, un cadru pe care îl fixează în faţa lui ca să vadă peisajul „ca printr-o
fereastră", cu scopul de a sesiza mai bine efectele perspectivei — părăseşte
pentru un moment atelierul şi studiile spre a lucra la ţară şi pe ţărmul mării
la Soheveningen. Pictează sălciile cu ramurile tăiate, ce se înşirau
de-a lungul rîului, cîmpiile verzi cu căpiţe de fîn şi marea ce se zărea dincolo
de dune.
Acestea sînt primele sale studii pictate. Şi Vin-cent care trudeşte la desen de
doi ani de zile îi mărturiseşte surpriza sa lui Theo: „Crezusem că primele
studii nu vor semăna cu nimic dar că următoarele vor fi mai bune. Şi trebuie
să spun că într-adevăr seamănă a ceva".
Pentru prima oară în viaţă, rezultatele o iau înaintea speranţelor. Desenul era
pentru el o muncă, pictura e o revelaţie. I se dăruieşte cu tot sufletul
amintind de cuvintele lui Millet: „Jn pictură trebuie să-ţi amesteci sîngele".
Poate că aceste „lucruri nemărginite şi intense" pe care le vede dintr-o dată
în culori sînt tocmai ceea ce căuta el încă de pe vremea cînd era la Londra
sau în Borinage, acea eliberare pe care o chema... „E ceva în mine, ce-o fi oare?"
în curînd, acest elan va fi din nou frînt de mizerie, dar în momentul de faţă
Vincent îl trăieşte din plin ... „Nu trebuie să te menajezi nici cînd simţi
nevoia. Dacă eşti epuizat pentru o vreme, îţi revii, şi din asta cîştigi studiile
pe care le recoltezi, ca grîul sau ca fînul ţăranului."
Nici ploaia, nici furtuna nu-1 pot opri, aşa cum nu-1 opreşte nici oboseala. în
anumite zile, lucrează printre dune pe un vînt atît de puternic încît cu greu se
poate ţine în picioare, şi care-i acoperă pînza cu nisip. Altădată, pe cînd
pictează un petec de pămînt arat, se dezlănţuie o furtună „însoţită de o
ploaie puternică. A durat aproape o oră. Dar eram atît de înverşunat încît nu
mi-ana părăsit postul şi m-am adăpostit de bine de rău în dosul unui copac.
Cînd, în sfîrşit, furtuna s-a potolit şi corbii au început iar să zboare, n-am
regretat că am aşteptat aoest moment, din cauza tonului profund, admirabil,
al pămîntului ud de ploaie".
„înainte de furtună am lucrat stind în genunchi pentru a avea orizontul cît
mai jos, iar pentru a continua a trebuit să îngenunchiez în noroi. -." E de pe
acum acel „nebun după pictură" care va cutreiera cîmpiile din Arles şi din
Auvers şi în această pasiune regăseşte la fel de vie ca şi odinioară dragostea
lui pentru natură. Vorbeşte despre natură cum n-a mai vorbit niciodată, cu un
simţ al culorilor şi al luminii pe care munca i-o dezvăluie pe măsură ce i se
dăruieşte. La Scheveningen, pictează mari întinderi de nisip şi cer, cu cîteva
mici figuri de pescari şi cu bărci. Prin pădurea „autumnală" descoperă pe
trunchiurile arborilor nuanţe care merg „de la un verde strălucitor" pînă la un
„negru cald şi intens" ...
„Am fost surprins cînd am văzut cît de solid sînt înfipte în sol aceste mici
trunchiuri de copaci, pe care le-am început cu pensula, dar, din cauza
stratului gros de culoare cu care era pictat solul, trăsătura de pensulă se
topea ca nimic, şi atunci, apăsînd tubul, am făcut să iasă din el rădăcinile şi
trunchiurile ■— şi le-am modelat uşor cu penelul.
„Da, iată-le, ţîşnesc din el, sînt aici solid înrădăcinate, într-un anume fel sînt
mulţumit că nu am învăţat să pictez. Poate că aş fi învăţat să las să treacă
neobservate efecte de acest fel, aşa că acuma spun nu — tocmai asta vreau
să obţin, dacă nu e posibil, nu e posibil, dar vreau să încerc deşi nu $tiu cum
ar trebui făcut. Nu ştiu nici eu cum pictez, mă aşez cu un panou alb în faţa
locului care m-a izbit, privesc ceea ce am în faţa ochilor, îmi spun, acest
panou alb trebuie să devină ceva — mă răzgîndesc nemulţumit — îl pun de-o
parte şi după ce mă odihnesc mă uit la el cu o anume spaimă — rămîn
nemulţumit pentru că sulfletul îmi este prea plin de această minunata natură
ca să pot fi mulţumit — şi totuşi văd ca natura mi-a povestit ceva, mi-a
vorbit, şi că eu am notat stenografie cele spuse. S-ar putea să existe cuvinte
indescifrabile în stenograma mea — greşeli sau lacune, totuşi rămîne ceva
din cele ce mi-au spus pădurea sau plaja sau o figură omenească." De la
primul său contact cu pictura, Vincent afirmă o siguranţă pe care n-a avut-
o în nici o altă împrejurare. în aceeaşi scrisoare catre theo
spune: „pictura mi-a intrat în sînge .. ." Şi dintr-o dată îşi găseşte, fără nici un
studiu, fără nici o lecţie, maniera, acele împăstări care sînt ca brazdele de
pămînt sau ca scoarţa copacilor, făcute din materie nu din aparenţe.
Dar în acest fel culorile se epuizează repede, şi cu atît mai repede cu cît
lucrează de dimineaţa pînă seara, abia oprindu-se ca să îmbuce ceva. îşi
agaţă studiile pe pereţii atelierului. Dar le va putea vinde oare?
După cîteva săptămîni, asemenea unui luptător prea înflăcărat care şi-a
consumat toate cartuşele, trebuie să înceteze focul şi să-i pună din nou lui
Theo îngrijorătoarea problemă a banilor. „Ar trebui să ştiu dacă studiile mele
acoperă preţul pensulelor, al culorilor şi al pînzei."
Şi ca să afle ar trebui să vîndă? Dar deocamdată nici nu e vorbă de aşa ceva
şi pictorul care abia s-a descoperit e obligat să nu mai picteze pentru că nu
mai are culori. . .
ARTA Şl COMERŢUL
Vincent nu se descurajează. Reîncepe să deseneze, reia studiile de figuri.
Renunţă la culturile de cartofi, la întinderile marine, pentru a reveni la
bărbaţii şi femeile care forfotesc prin pieţe, prin cantinele pentru săraci, prin
azilurile de bătrîni. Se reîntoarce de asemenea în atelierul unde Sien îşi
creşte copilul...
La puţină vreme după ce s-a mutat la Nuenen, noua sa „păstorie", Theodorus
vine să-şi vadă fiul. Stă de vorbă cu el pe un ton „dezaprobator" despre
legătura sa, dîndu-i ca argument al criticii sale această ciudată sentinţă:
„Totdeauna există ceva imoral în legătura cu o femeie de condiţie inferioară".
Totuşi nu-i mai pretinde nimic, ştiind bine că Vincent nu va asculta decît de
propria sa conştiinţă; puţin timp după întoarcerea sa acasă, îi va trimite la
Haga un pachet cu îmbrăcăminte şi un „palton călduros de femeie", dar
care îl va emoţiona profund pe fiul său.
Din nou, se resemnează cu munca obositoare şi cu mizeria. „E mai bine să fii
învins decît învingător — Prometeu deoît Jupiter."
In iarna aceea, se va gîndi la sarcina înfăptuita; e sigur că a înaintat. Lîngă el,
şi tot atît de încet, o femeie „progresează", redobîndindu-şi sănătatea şi
liniştea; o fetiţă reînvie; un copil doarme. în mijlocul mizeriei care îl hărţuie,
acest cămin îl susţine adueîndu-i un fel de fericire.
„în toată iarna aceea atît de întunecată, îi scrie prietenului său Rappard,
acest copil a fost pentru mine ca o lumină în casă. Iar femeia, cu toate că nu
e solidă şi că trebuie să muncească din greu pentru a asigura ordinea în
atelier, s-a mai în-zdrăvenit şi ea. Vezi deci că, sforţîndu-mă să aprofundez
arta, lîneerc în acelaşi timp să aprofundez viaţa, amiîodauă mergînid mînă în
mînă."
\ incent nu-i mărturiseşte nimic din toate acestea lui Theo; îi vorbeşte numai
despre lecturile sale — Zola, Hugo, Murger. îl ţine la curent cu lucrările sale,
cu acea sarcină comună, căreia, înjugaţi amîndoi, i se consacră în vederea
unui viitor mai bun. Acest viitor, chiar după experienţa pasionantă pe care
tocmai o făcuse, nu-1 considera din punctul de vedere al picturii. Aceasta nu
poate fi pentru el deoît o eliberare personală dar nu o consideră o meserie.
Expoziţiile nu-i trezesc interesul. Ce-i deci în ochii lui aceaistă pictură pentru
care uită chiar să mănînce? O exigenţă pe care o simte fermentînd în
interiorul său, dar care nu-1 angajează decît pe el însuşi. în cursul acestei
toamne, îi sorie lud Van Rappard: „N-am avut nici o dată poftă, şi de altfel
cred că nu voi avea niciodată, să cer publicului să vină să-mi vadă opera. Nu
mă lasă rece dacă o apreciază, dar trebuie s-o facă fără zgomot; consider că
lucrul cel mai puţin de dorit din lume este o anume formă de popularitate".
Simte, înainte chiar de a fi încercat, că opera lui născută din pasiune, din ardoare,
nu e făcută pentru negustori. Transformarea artei în comerţ îl revoltă. O
situează pe prima prea sus şi pe cel din urmă prea jos pentru a admite că un
tablou ar putea deveni o valoare comercială. Şi chiar dacă împreună cu Theo
gîndeşte că primele sale studii ar putea fi cîndva vandabile, ajunge foarte
curînd la concluzia că locul lor „e mai degrabă în atelier deoît în comerţ".
Cu tablourile a făcut cunoştinţă prin intermediul gravurilor şi sub această
formă le atribuie el o anumită misiune, o anume putere asupra publicului.
Dar ca opera unui om să ajungă proprietatea altuia i se pare o aberaţie.
Theo i-a acordat un an ca să-şi perfecţioneze desenul. Termenul se apropie.
La tehnicile pe care le folosea pînă acum, creionul, estompa, peniţa, adaugă
litografia. Intră în legătură cu un tipograf şi face cîteva încercări pe care le
supune judecăţii fratelui său. Are suficiente cunoştinţe oare ca să poată
ajunge ilustrator la Haga sau, dacă e nevoie, la Londra, unde reviste ca
Graphic sau London News i-ar putea asigura o slujbă fixă?
Dar acest muncitor este descumpănit eînd trebuie să aibă de-a face cu
oamenii. Puţin cîte puţin s-a cufundat, după venirea lui la Haga, într-un
mediu şi chiar într-o singurătate care nu fac decît să agraveze
nesociabilitatea lui naturală.
Stîngăcia şi timiditatea lui, caracterul violent şi felul lui repezit de a vorbi,
ţinuta lui pe care şi Theo i-o reproşa, nu sînt de natură să-i dea siguranţa de
care ar avea nevoie. Dincolo de munca înverşunată în care se angajează, îl
frămîntă viitorul. „Uneori mi se strînge inima cînd văd cum merg treburile, şi
atunci îmi piere tot cheful. Nu că n-aş dori să consacru desenului toate
preocupările mele, dar ar trebui să iau legătura cu redactorii, pfu! şi gîndul
ăsta mă face să mă cutremur."
Şi oare sub presiunea editorilor nu va trăda această artă agonisită cu preţul
atîtor eforturi? Descoperă peste tot, în idei ca şi în execuţie, „ceea ce Zola
numeşte triumful mediocrităţii".Dacă pastorii l-au trădat pe Dumnezeu,
acum vede că şi artiştii trădează adesea arta. Gravurile cizelate cu fineţe pe
care le admira la Londra în Graphic, îşi pierd puţin cîte puţin calităţile, mo-
tivele, semnificaţiile. Editorii cer astăzi „actualităţi" făcute prea în grabă.
Frumoasele vremuri ale stampei sînt pe ducă. In reviste apar primele repro-
duceri fotografice. „O acvaforte obişnuită, o simplă litografie are un farmec
original pe care nici un procedeu mecanic nu-1 poate înlocui."
Vincent ar vrea să se lipsească de negustori. Uitînd pentru o clipă decepţiile
pe care i le-au provocat egocentrismul şi meschinăria pictorilor de la Haga, îi
face cunoscut lui Theo un proiect de asociaţie — fără preşedinte şi fără statut
— care i-ar grupa pe pictori şi pe gravori în vederea realizării unor
reproduceri după operele de artă, reproduceri menite să împodobească
locuinţele muncitorilor şi ţăranilor. Expune amănunţit această idee himerică,
îi vorbeşte despre ea şi lui Rappard. Proiectul — „caritabil, nu comercial",
precizează el — nu va fi pus în aplicare nici măcar într-o formă incipientă. Se
încheie anul. în ciuda progreselor realizate, situaţia rămîne neschimbată. E la
fel de grea, viitorul la fel de nesigur... Ţelul lui? „Mă zbat să ajung la el, aş
vrea să realizez ceva serios, care să aibă suflet!" Dar în aceasta luptă pentru
artă şi pentru existenţă, nu are, în continuare, alt sprijin şi altă armă decît
afecţiunea lui Theo.
Un eveniment neaşteptat va face ca legăturile dintre cei doi fraţi să se
strîngă şi mai mult. Se deosebesc prin caracter, dar au aceleaşi sentimente.
La începutul lui ianuarie, la un an după Vincent, Theo se ataşează, la rîndul
său, de o tînără femeie bolnavă, pe care amantul tocmai o părăsise lăsînd-o
să se descurce singură cu toate datoriile. Theo i se mărturiseşte în taină
fratelui său mai mare. Din acel moment toate firele sînt reînnodate. După
mai multe luni de absenţă, Christine reapare în scrisorile lui Vincent. Gestul
lui Theo şi confidenţele lui îi alătură, mai uniţi ca oricînd împotriva lumii care-
i înconjoară: „Societatea din care facem parce califică asemenea fapte drept
nesăbuite, temerare, stupide..."
Nu, hotărît, Theo nu va fi de partea lui Ter-steeg, ci alături de cei care suferă,
alături de cei care ştiu ce e mila, pentru că ei înşişi se consideră vrednici de
milă.
Vincent a făcut bilanţul anului de muncă, dar acum îi poate vorbi fratelui său
şi de un alt progres, cel realizat, după părerea lui, de Sien pe calea
însănătoşirii ei fizice şi morale. Este „mai înzdrăvenită, mai puţin nervoasă";
copilaşul este fermecător, fetiţa se simte mai bine, chiar dacă mai poartă
încă urmele marii mizerii de odinioară. Acest an n-a fost aşadar inutil. Şi
Vincent se bucură la rîndul său că şi Theo are „de salvat o viaţă". Pentru un
moment redevine fratele mai mare care-I copleşeşte cu sfaturi, spunîndu-i
cum s-o îngrijească pe tînăra femeie, cum s-o păzească de singurătate şi de
lipsa de preocupări.
în cele din urmă Theo va renunţa. Dar situaţia aceasta similară va face ca
Vincent să capete o încredere deplină în fratele său.
„ALBUL Ş^ NEGRUL"...
Ajutorul pe care i-1 dă Theo e cu totul altceva decît un gest de milă
frăţească. Este, am mai spus-o, o participare, o anume asociere în vederea
unui scop care nu e acela de a trăi în primul rînd, ci acela de a înfăţişa
frumuseţea lumii şi mizeria poporului. Frumuseţea lumii nu poate fi
descoperită, după părerea lui Vincent, decît în locurile cele mai mizere — în
inimile cele mai nenorocite. „Am fost să văd locul unde măturătorii aruncă
gunoaiele. Tii, drace! cît era de frumos!" exclamă el. Şi vorbind despre
lucruri, are aceleaşi accente de tandreţe cu care vorbeşte despre fiinţe! „Ce
frumos e glodul şi iarba veştejită!" Vincent îşi continuă drumul cu încetineală
— dacă nu chiar în beznă — ca pe vremea cînd era tn Borinage — într-o
penumbră în care figurile şi obiectele îi apar la fel de terne. Vincent nu vor
beşte niciodată despre lumină, despre soarele care scaldă uneori vastele
întinderi ale cîmpiei. Ci despre pajiştile ce mustesc de ploaie, despre re-
flexele apei sub cerul cenuşiu. Fulgerul întrezărit prin pictură nu 1-a orbit
decît o clipă. E încă cu totul legat de ceea ce-i seamănă, de tristeţea vieţii. O
tristeţe de pe urma căreia nu suferă, pe care o cultivă cu un fel de pasiune
morbidă. Ajunge chiar sa-şi împletească strîns meseria cu altruismul la care
nu poate renunţa: „Idealul meu este să lucrez după model şi să dispun de un
număr tot mai mare de modele; de o ceată de oameni sărmani pentru care
atelierul ar putea însemna un fel de «liman de bunăvoinţă» cînd e frig sau
cînd n-au de lucru, sau cînd au nevoie de un azil. Unde să ştie că vor găsi
căldură, mîncare şi băutură, şi posibilitatea să cîştige cîţiva gologani.
Deocamdată fac acest lucru la o scară redusă, dar sper că în curînd voi putea
face mai mult."
Problema modelelor a fost totdeauna o problemă capitală pentru Vincent. Nu
putea să lucreze din memorie — şi cele cîteva încercări de a lucra în acest fel
făcute la Arles, după sfatul lui Gaugaiin, nu-i vor aduce nici satisfacţii şi nu
vor mai fi repetate.
Această dorinţă de a picta după natură are două motive: nevoia de adevăr,
pe care nu-1 poate exprima decît studiind cu răbdare şi tenacitate, şi
contactul uman — sau poate, mai exact, contactul social. Este destul de
curios că lipsindu-i banii necesari ca să-şi poată plăti modele recrutate
printre străini (profesionişti sau neprofesio-nişti), Vincent nu i-a pictat
aproape niciodată pe cei apropiaţi — părinţi sau prieteni. Nici fratele, nici
surorile, nici părinţii, cu excepţia cîtorva desene făcute după fotografiile de
familie, nici femeile pe care le-a iubit: Kee Vos, Margot Bege-man — în afară
de Christine care i-a fost model înainte de a-i deveni amantă.
Aceasta s-ar putea explica prin faptul că el nu căuta atît să individualizeze
caractere cit să contureze tipuri sociale: muncitori, ţărani, ţesători. Mai
tîrziu, la Arles, va încărca figurile cu sim boluri care le vor depăşi. Factorul
Roulin va deveni un fel de zeu socratic, soţia lui va evoca „femeia care
leagănă copilul", pictorul Eugene Boch, un poet.
„E ciudat să frecventezi modelele, scria el de la Haga, afli o mulţime de
lucruri despre viaţa lor; am lucrat iarna asta cu oameni de care o să-mi
amintesc totdeauna."
Pentru a-şi exprima sentimentele, „albul şi negrul" îi sînt mai la îndemînă
decît culorile. Dar se foloseşte de ele ca pictor, căutîndu-le toate nuanţele,
căutînd toate efectele acestei game sumbre. Celor care spuneau: „A picta
înseamnă să desenezi cu culori". Le răspundeam: „fie, dar şi să desenezi în
alb şi negru înseamnă de fapt să pictezi în alb şi negru". Iar ei ziceau: „A
picta înseamnă a desena", iar eu: „a desena înseamnă a picta!" într-adevăr,
din acest moment Vincent este pictor. A sesizat linia, mişcarea. Căutările lui
din cursul acestor prime luni ale anului 1882 au mai ales ca obiect modelele,
clarobscurul. Litografia nu 1-a interesat decît în trecere, dar graţie ei a
descoperit noi ustensile şi materiale noi: creionul litografic, cerneala
autografică şi în curînd cerneala de tipar pe care o amestecă pe paletă cu
culori de ulei, brun şi alb, sau pe care o diluează cu esenţă de terebentină
spre a obţine laviuri mai mult sau mai puţin deschise. Ceva mai înainte a
încercat cărbunele muiat în ulei. Caută nuanţe profunde de negru şi pentru a
le realiza experimentează toate tehnicile care-i trec prin minte. După ce
termină un desen, aruncă o găleată de apă peste hîrtie şi reface liniile cu
pensula pe foaia udă. Elegantelor „Faber" le preferă creionul de tîmplărie sau
grafitul natural al cărui luciu îl face să' dispară folosind ca fixativ laptele. într-
adevăr, pictează fără culori. Uneori mai încearcă şi acuarela, dar acest mijloc
prea clasic nu-1 satisface decît pe jumătate; o găseşte oarecum fadă şi se
acomodează mai bine cu laviu-rile în griuri, pe care k obţine prin mijloacele
pe care le-am văzut. în acelaşi timp, înţelegînd rolul luminii asupra obiectelor
şi asupra modelelor, comandă nişte obloane mobile pe care -le fixează în
interiorul ferestrelor spre a putea dispune de lumină după plac şi pentru a o
putea dirija cum vrea el. în cîteva luni, minuţiosul ucenic a luat alura unui
novator. Se consacră în continuare figurilor pe care le desenează în atelier
îmbrăcîndu-şi modelele — pe Sien, pe fetiţă (o soră mai mică de-a Christinei,
nu propria ei fiică), cîţiva bătrîni de la azil, sau un muncitor de prin vecini —
cu zdrenţe descoperite pe la telali. Sînt siluete mari, aproape întotdeauna în
mişcare... „Sa desenezi o fiinţă omenească, ceva ce trăieşte... spune el.
Stîngă-cia de acum un an a devenit un fel de asprime a trăsăturilor care e
caracteristică pentru siluetele pictate la Haga. Trăsăturile sînt ferme,
volumele sînt solid construite. E munca lipsită de complezenţă, de înflorituri,
a unui artizan care-şi stăpî-neşte bine uneltele. Ţăranul încovoiat în timpul
muncii, femeile cu privirile aţintite asupra greutăţilor vieţii, bătrîni de la azil
drapaţi în redingotele lor lungi.
Van Gogh arată omul în acţiune, muncitorul făcind acele gesturi care, pentru
el, au avut întotdeauna semnificaţia simbolică a muncii ce se săvârşeşte
după cum a poruncit Dumnezeu.
Scrie despre o compoziţie pe care o pregăteşte — culegătorii de cartofi: „îmi
închipui că bine-ar fi sa fac, cu aceste figuri, îngenuncheate, seara, pe un
cîmp plat, ceva care să evoce un anume climat de devoţiune".
în primăvară, o vizită la Rappard, o scurtă călătorie pe care o face la Utrecht,
anume ca să-1 vadă, îl decide să se apuce într-adevăr de compoziţii mari,
pentru care se simte pregătit.
Se duce printre dune, la carierele de nisip, începe simultan mai multe desene de un
metru pe cincizeci de centimetri: muncitorii de la turbărie la lucru, groapa cu
gunoaie, antrepozitul de căr- buni, culegătorii de cartofi; peste tot apar
oameni în acţiune cărora el trebuie să le sesizeze în acelaşi timp şi gesturile
şi caracterele. Adesea porneşte la drum de pe la patru dimineaţa; uneori
lucrează toată noaptea, cu pipa în gură, în tă-
cere. ..
Un tînăr topograf de prin vecini, pe nume Fur-nee, îi cere lui Vincent
permisiunea de a lucra alături de el şi îi cere unele sfaturi. Atunci prietenia lui
Rappard e pentru el un sprijin în muncă. Urmează amîndoi drumuri oarecum
paralele. „Am uneori impresia că mă aflu pe bordul unei corăbii pe vreme de
furtună, cînd grijile devin prea împovărătoare, scrie el. în sfîrşit, cu toate că
marea ne oferă primejdii şi ne putem îneca în ea, iubesc nespus de mult
marea..."
Furtuna nu mai e departe. Dar Vincent găseşte în muncă o forţă invincibilă.
încrederea pe care o are în el însuşi, dar şi necesitatea, îl îndeamnă sa
meargă la Tersteeg să-i arate unul din desenele lui mari. Vizită zadarnică.
Irascibilul negustor se mulţumeşte să-i aducă aminte că 1-a sfătuit să facă
acuarele. Cît despre desene, abia le priveşte şi nu spune nimic despre ele:
„N-aş fi de loc mirat dacă le-ar considera ca fiind opera unui nebun, sau ceva
absurd ..."
O scrisoare adresată unchiului Cornelis, negustorul din Amsterdam, prin care
încearcă să reînnoade legăturile lor şi îi cere să vină să-i vadă desenele,
rămîne de asemenea fără răspuns. Nu-i nimic! Vincent va continua să
meargă pe calea pe care şi-a trasat-o. Cîndva tot va trebui să i se dea
dreptate.
Fie, negustorii pot să-i întoarcă spatele; în fond nu i-ar păsa de atitudinea lor
dacă n-ar avea atîta nevoie de bani. Din nou a stabilit relaţii cu cîţiva pictori:
Van der Weele, al cărui talent şi eforturi le apreciază, Breitner, care vine să-1
revadă după o lungă absenţă, Blommers, V. de Velden, căruia îi face o vizită
la Rotterdam, dar ale cărui pînze îl irită, şi în sfîrşit, De Bock, care îi creează
condiţii oa să poată lucra la Scheve-ningen. în vară, Vincent se decide să se
apuce din nou de pictură şi să facă cîteva studii de peisaje marine şi de
peisaje cu figuri. Dar chiar atunci Theo îi spune că are prea puţine speranţe
în privinţa viitorului.
„APA URCA..."
Această scurtă frază e de ajuns ca să destrame din-tr-o dată curajul lui
Vincent, acel curaj care se întreţinea numai dintr-o tensiune încordată a în-
tregii lui voinţe: „Numai pentru că simţeam trăind în mine speranţa în
vremuri mai bune am persistat dăruindu-mi toată puterea muncii pe care o
fac acum, fără să mă îngrijesc de viitor altfel decît nutrind speranţa că într-o
bună zi voi culege roade după cum am semănat...
„Au trecut săptămîni, multe săptămîni, şi luni de-a lungul cărora cheltuielile
mele au depăşit mijloacele, în ciuda strădaniilor mele, în ciuda grijii şi
parcimoniei mele. Cu banii pe care mi-i trimiţi, eu trebuie nu numai să mă
descurc vreme de zece zile ci să şi plătesc o grămadă de datorii astfel încît
cele zece zile următoare sînt cît se poate de slabe. Femeia mai trebuie, în
plus, să-şi alăpteze copilul, şi adesea se întîmplă să nu aibă lapte. „Şi eu mă
simt uneori foarte slăbit cînd trebuie să lucrez printre dune sau în altă parte;
nu mă-nînc pe săturate.
„Ghetele mele sînt numai petece şi cu pingelele găurite; toate astea şi alte
mici mizerii mă îmbă-trînesc.
„în sfîrşit, asta n-ar fi nimic, Theo, dacă aş putea să mă agăţ de ideea că
totuşi situaţia se va îndrepta cu condiţia ca eu să perseverez. Dar tu tocmai
mi-ai scris: nu-ţi pot da decît prea puţine speranţe în privinţa viitorului..."
Vincent simte din nou că se apropie un dezas-
tra. în mizeria pe care o îndură de mai bine de
un an, alături de această femeie şi de cei doi copii ai eij el n-a putut conta
decît pe munca lui
şi pe sprijinul ce i-1 oferea credinţa lui. Oare nu
varnai putea conta nici pe ele?
Şi Christine, care nu are acest sprijin, fără îndoială că e de multă vreme
deznădăjduită. Încă din primăvară, Vincent se plînge de „caracterul ei
execrabil". Şi-a făcut socoteala, şi mama ei de asemenea, că în sfîrşit acest
pictor le va scăpa de mizerie. Acum ea nu mai crede asta, iar cei din jurul ei,
familia îi dau de înţeles că pînă la urmă el o va părăsi.
Datoriile cresc; creditorii îl hărţuiesc. Dacă-1 plăteşte pe unul, ridică pretenţii şi
celălalt. Un negustor din cartier îi intră în casă înjurînd în gura mare şi cînd
Vincent încearcă să-1 dea afară negustorul îl ia de guler şi-1 trînteşte jos,
ceea ce nu cerea un prea mare efort dată fiind starea de slăbiciune a
nefericitului pictor. Perceptorii reclamă plata impozitelor, dar el se
mulţumeşte sa-şi aprindă pipa cu somaţiile lor şi le spune că vîn-zarea
mobilierului său sărac n-ar acoperi cheltuielile.
Corabia ia apă prin toate părţile. încă o dată Vincent îşi dă seama că se
scufundă. Grijile, foamea, mizeria l-au epuizat. îl cheamă în ajutor pe singurul
prieten care nu 1-a părăsit: „Fă tot posibilul ca sa vii mai repede, frate, căci
nu ştiu cît mai pot rezista. Sînt prea copleşit, simt că îmi voi da sufletul sub
povară.
„Ţi-o spun deschis, încep să mă tem că n-o s-o scot la capăt în felul acesta,
deoarece constituţia mea ar fi destul de bună dacă n-aş fi postit prea mult
sau dacă aş fi muncit mai puţin, şi pe cît a fost posibil am ales prima soluţie,
pînă în clipa cînd iată-mă ajuns prea slab. Cum aş putea continua să rezist?"
în încheiere, îi cere să nu vorbească nimănui despre starea tn care se află ca
nu cumva cei care „l-au prevenit şi i-au prezis" să creadă că au dreptate.
Cînd Theo primeşte acest apel disperat, e cuprins el însuşi de nelinişte. îi
vorbeşte lui Vincent de îndoiala care îl „roade încercînd să-şi dea seama dacă
e responsabil de consecinţele supărătoare ale unei acţiuni bune..." Probabil
că această întrebare se referă la urmările propriei Iui aventuri. E posibil ca
ea să se refere şi la Vincent. Dar cine este aşadar responsabil de aceste
urmări supărătoare? „Ce să mai spun de momentele în care simţi cum un soi
de fatalitate face ca binele să se transforme în rău, răul în bine."
Caută împreună o ieşire din acest nou impas. Să meargă la Londra? Dar
Vincent nu se simte destul de sigur pe meserie ca să înfrunte editorii. Să se
instaleze la ţară unde viaţa — chiar cu femeia şi copiii — ar fi mai ieftină?
Dar cheltuielile mutatului nu ar agrava şi mai mult situaţia? Să se stabilească
la Loosduinen, pe ţărmul mării?
Ca pe vremea tinereţii, Vincent reîncepe, descumpănit, hoinărelile lui
solitare. Rătăceşte printre dune pînă dincolo de Scheveningen, pe coastele
pustii unde tăcerea se umple de obsedantul vuiet al mării şi de ţipetele
păsărilor. Singurătatea îi redă liniştea.
Aşteptînd sosirea lui Theo, mai pictează cîteva 9tudii. Dar şi el îşi pune prea
puţine speranţe în viitor. „Nu numai că am început să desenez relativ tîrziu,
dar nici nu sînt sigur că mai am mult de trăit..." Şi fără să poată prezice,
calculează totuşi că trupul lui va mai rezista bine încă „şase pînă la zece ani".
Vincent nu se înşeală. Nu mai are de trăit decît şapte ani.
O NOUĂ PLECARE
Făcînd bilanţul destinului său, trage concluzia: „Trebuie ca în cîţiva ani să duc
la bun sfîrşit o sarcină determinată; nu e deloc nevoie să mă grăbesc paste
masară — trebuie să mă ţin de muncă, senin şi liniştit, cît mai regulat şi cu
înflăcărare, pe cît mi-e posibil; lumea nu mă interesează deloc, sau numai
pentru că am o datorie faţă de ea şi, fiindcă m-am plimbat prin această lume
vreme de treizeci de ani, am de asemenea şi obligaţia de a-i lăsa ca semn de
recunoştinţă cîteva amintiri sub formă de tablouri — care n-au fost făcute ca
să;placă unei tendinţe sau alteia, ci ca să exprime un sentiment omenesc
sincer".
Theo vine să-1 vadă la 15 august. Despre această întîlnire nu se ştie nimic,
sînt cunoscute numai reacţiile lui Vincent, din scrisorile expediate după
întîlnire. Theo regretă din nou că fratele său a rupt-o cu familia, gîndindu-se
poate că şi de data aceasta ar fi putut găsi un refugiu la „păstorie". Martor la
dezastru, Theo nu s-a putut abţine să nu-i reamintească lui Vincent
reproşurile făcute de Tersteeg, în legătură cu ţinuta, de pildă. Dar Vincent n-
are altă îmbrăcăminte decît hainele vechi ale tatălui şi fratelui său. Theo a
încercat de asemenea să-i deschidă ochii în privinţa Chris-tinei care nu va
putea fi niciodată altceva decît o piedică în munca lui şi în calea seninătăţii
pe care el şi-o doreşte. Vincent este şi el conştient de toate acestea. Dar nu
vrea să „precipite nimic"; mai speră în nu se ştie ce miracol; dacă ar smulge-
o de lîngă familie şi ar pleca în provincia aceea pierdută de care i-a vorbit
Rappard, în Drenthe, numai cu ea şi copiii, nu şi-ar recăpăta ea oare
bunăvoinţa de altădată? Dar nu mai e timp. Christine s-a îndepărtat de
amantul ei. Mama şi fratele o îndeamnă s-o rupă cu el şi să-şi reia vechea
meserie. „Ea nu-şi dă seama că procedează rău sau — mă întreb uneori — nu
vrea să-şi dea seama." Ea nu va lupta pentru salvarea ei aşa cum Vincent
luptă pentru meseria lui. „Da, nu mă interesează nimic şi sînt leneşă, îi
răspunde ea lui Vincent, da, sînt o prostituată şi în afară de meseria asta nu
văd pentru mine altă ieşire decît să mă arunc în apă." Şi ea, ca şi Vincent, şi-
a prevăzut destinul.
Pentru moment, ea renunţă să-1 urmeze în fuga lui spre pămînturile
sălbatice din Drenthe. Hotărăsc amîndoi o despărţire provizorie, înţelegînd
foarte bine, şi el şi ea, că va fi o despărţire definitivă. Vincent încă mai speră
că ea o va apuca pe drumul cel bun; fiindcă i-a promis că se va angaja ca
servitoare, el dă anunţuri. îşi propune s-o ajute dacă are cu ce. Christine pare
că vrea să se îndrepte, dar, pe la spatele lui Vincent, mama şi fiica
complotează cu „peştele de frate-sâu"... Vincent constată că anunţurile sînt o
prefăcătorie şi în cele din urmă Sien îi mărturiseşte ca „a făcut demersuri ca
să fie angajată într-un bordel". Femeia s-a răzgîndit la timp, dar în faţa
acestor minciuni şi intrigi nefericitul Vincent îşi pierde curajul... Nici ea şi nici
mama ei nu se vor ridica din mizeria care le copleşeşte; şi ce se va întîmpla
cu copiii?
Aici din nou trebuie semnalată o eroare repetată des de către majoritatea
biografilor. Vincent ar fi profitat, ca să fugă, de internarea Christinei la
maternitatea unde ar fi născut un „al şaselea copil" care putea fi al lui
Vincent. Legendă odioasă şi stupidă colportată încă şi astăzi de biografii ce
falsifică însăşi termenii scrisorii lui Vincent1. Or, tocmai dimpotrivă, acesta îi
relatează lui Theo cum anume i-a vorbit Christinei: „Dacă vei ajunge din nou
în starea în care te-am întîl-nit, casa mea va continua să fie şi a ta. Dar situa-
ţia e alta; furtuna a trecut; poţi să-ţi croieşti un drum în viaţă cu propriile tale
puteri, fără ajutorul meu — trebuie să încerci..."
în ceea ce-1 priveşte, e hotărît acum. O misiune mult mai exigentă decît
salvarea acestui suflet care refuză să fie salvat îl obligă să urmeze o altă
cale. Dar încă o dată generozitatea lui a eşuat. Trebuie să se rupă de această
afecţiune care îl leagă de trei fiinţe, pentru a îndeplini sarcina ce-o are de
îndeplinit. Să se elibereze. Să fugă. Dar unde? „N-are importanţă, numai să
trăiesc o vreme sub acoperişul unui ţăran, departe, foarte departe, la ţară,
foarte departe de aici, acolo unde natura este autentică."
Pleacă. Porneşte „la drum, fără bagaje, singur,
la învăţătură. .."
Christine şi copiii îl conduc la gară unde ultimul său prieten, tînărul topograf
Furnee, vine şi el să-1 salute... „La plecare ne-am luat un rămas-bun
sfîşietor..."
Acest mic şi trist grup, care descreşte pe peronul gării din Haga, reprezintă
pentru Vincent, în nea gra lui mizerie, singura fericire pe care o va fi
cunoscut în ceea ce credea el că este „viaţa adevărata ...
Acum îl cheamă o altă viaţă pe care şi-o va petrece în singurătate.

X. SINGURĂTATEA

Oare această smulgere e o eliberare? Vincent a mers pînă la căpătui acestui

efort care a durat aproape doi ani într-o situaţie imposibilă, şi oare de mult l-
ar fi dat gata pe oricare altul. Total lipsit de resurse materiale, la discreţia
unui frate care-i „ţinea soarta în mîinile lui" şi care nu-i aproba modul de
viaţă, el voia în acelaşi timp să-şi întemeieze un cămin, să înveţe o meserie,
sa făurească o operă, să salveze un suflet care pînă la urmă renunţă din
propria-i voinţă să se salveze — şi toate acestea în vreme ce aproape toată
lumea era împotriva lui, părinţi, confraţi, negustori. ..
în trenul care-1 poartă printre scundele coline din Weliiwe, după durerea
pricinuită de această ruptură ce sancţionează un nou eşec, Vincent încearcă
o senzaţie de uşurare. Va încerca să-şi revină, contînd pe singurătate şi pe
lucrul său, pentru a-1 ajuta.
Soseşte seara la Hoogeveen, în inima regiunii Drenthe, şi trage la „un han
rustic", foarte a-proape de gară, de unde se şi grăbeşte să-i scrie fratelui său
pentru a-i da adresa şi pentru a-i împărtăşi impresiile. Cîmpia tristă răspunde
stării lui de spirit. în jurul burgului — „un lung şir de case de-a lungul unui
canal" — se întind pajişti în care cresc cîţiva arbori şi prin care sînt împrăş-
tiate stîne, ferme sau colibe, iar şi mai departe, prin împrejurimi, se află
turbăriile şi landele acoperite cu mărăcini.
Intenţia lui nu e să se stabilească la Hooge-veen — unde podul hanului,
spune el, ar putea totuşi să-i servească drept atelier — ci să meargă dintr-un
cătun într-altul, dintr-un sat într-altul. Gazda sa îl asigură că ar putea „vizita
toată regiunea turbăriilor cu «saboţii», pînă la frontiera prusacă şi pînă la
Lacul Negru". Iată-1 deci gata să cutreiere împrejurimile, căutînd motive
pentru arzătoarea lui dorinţă de a picta.
Drenthe, provincie situată în nordul Ţărilor de Jos, între vechiul Zuiderzee şi
frontiera germană, era pe vremea lui Van Gogh una dintre cele mai
dezmoştenite regiuni. Henry Havard, care a cutreierat-o în epoca aceea, o
descrie în lucrarea sa La Hollande a voi d'oiseau^ (Traversînd Olanda), ca pe
o regiune austeră, cu „un sol sărac şi nisipos în care nimic nu se obţine fără
efort".
Şi totuşi, în această regiune ingrată, o seamă de peisagisti olandezi din
marea epocă s-au dus să-şi instaleze şevaletele cu mult înaintea lui Vincent,
printre aceştia numărîndu-se Jacob van Ruysdael şi prietenul său Hobbema.
în jurul fiecărui sat se afla o mică zonă de culturi, Esch, înconjurată de
întinderi atît de vaste de pămînt acoperit cu mărăciniş, încît Havard şi
însoţitorul său s-au rătăcit prin împrejurimile orăşelului Zweeloo, negăsind
„nici o urmă de drum, nici de cărare, pierduţi între cerul arzător şi landa
neagră".
Localnicii îşi scoteau veniturile, pe vremea aceea, din turba „Veen", ce
provenea din terenurile mlăştinoase şi pe care o transportau cu „saboţii" pe
canale. Turba era vîndută în alte regiuni ale ţării. Dar insalubritatea
mlaştinilor afecta populaţia.
0 asemenea sălbăticie naturală era parcă anume
făcută să-1 încînte pe Vincent.
Vioiciunea impresiilor noi, autenticitatea rustică pe care o descoperă după o
lungă şedere la oraş, ti redeşteaptă entuziasmul său faţă de natură,
faţă de fiinţele fruste din care vrea să-şi facă modele. Se duce prin cătunele
vecine, intră prin colibele în jurul cărora bărbaţi şi femei au de lucru cu
turba...
Şlepurile, cărora prin regiune li se spune „saboţi", sînt trase de cai de-a
lungul canalelor, dar de cele mai multe ori sînt trase de bărbaţi, de femei sau
de copii. Viaţa aspră şi mizeria, şi aici, şi-au pus pecetea pe trăsăturile
acestor ţărani, au ofilit feţele femeilor. Şi-atunci în Vincent se redeschide
dureroasa rană: „Theo, cînd văd prin mărăcinişuri cîte o sărmana femeie
purtîndu-şi copilul în braţe sau strîngîndu-1 la piept, mi se umplu ochii de
lacrimi. O recunosc în femeia aceea cu atît mai mult cu cît slăbiciunea şi îm-
brăcămintea jerpelită accentuează asemănarea.
„Ştiu că ea nu e bună, că am avut perfectă dreptate să fac ce am făcut, că-
mi era imposibil s-o aduc aici, că a fost înţelept şi cuminte să fac ce am
făcut, dar asta nu mă împiedică să-mi simt lufletul sfîşiat şi inima îndurerată
cînd zăresc o biată fiinţă bolnavă de friguri şi nenorocită. Cîtă tristeţe-i pe
lumea asta!"
Şi Vincent îşi încheie scrisoarea cu aceste cuvinte: „Sînt momente cînd nu-mi
găsesc liniştea decît în certitudinea că nefericirea nu mă va cruţa nici pe
mine".
NATURA Şl OAMENII
Din lipsă de bani, Vincent n-a putut aduce cu el decît o mică provizie de
culori. Cu toate acestea se apucă imediat de treabă şi începe cîteva studii de
peisaje cu colibe şi cu mici figuri încovoiate de muncă. Dar nu are cu ce-şi
plăti modelele, iar cînd găseşte mijloace, modelele refuză să-i pozeze faţă de
adunătura de gură-cască. Şi-atunci, se instalează, de bine de rău, într-o şură
sau vreun pod unde abia pătrunde lumina. De cele mai multe ori lucrează
sub cerul schimbător, profitînd de ultimele zile frumoase, pentru a reda
unduirea ierburilor din lande, „veen"-ul, terenurile cu turbării, ochiurile de
apă din mlaştinile noroioase, buşteni putrezi, un peisaj în descompunere prin
care el însuşi rătăceşte cu chinurile lui.
„Totul e frumos aici, oriunde te-ai duce", scrie el. Hoinăreala redeşteaptă în el
sentimentele din copilărie şi pe acela al singurătăţii. în natură găseşte
sublimul şi găseşte asemănări cu „Millet" în ţăranii aceia şi mai primitivi decît
cei din Bra-bantul natal. Dar îl apucă ameţeala cînd trebuie să redea pe pînză
nesfîrşita cîmpie cu mărăcini.
Lupta n-a încetat dar în continuare îi lipsesc armele. într-o zi, pleacă de
dimineaţă ca să picteze ... „N-am putut face nimic, îmi lipseau vreo patru sau
cinci culori, şi m-am întors acasă ca un caraghios."
Vine toamna cu vreme urîtă, cu „zile ploioase şi mohorîte" . .. Nefericitul
Vincent se retrage în podul care constituie refugiul lui. „Lumina cade prin
unicul ochi de sticlă peste caseta mea goală, peste o legătură de pensule cu
părul tocit care nu mai valorează mare lucru."
Pradă amărăciunii, Vincent e singur acum. Face penibilul bilanţ al anului ce
se încheie, contul datoriilor pe care încă nu le-a putut plăti, lui Rap-pard,
gazdei sale, imposibilitatea de a lucra, din lipsă de materiale şi de atelier, la
opera care, doar ea, e în măsură să-i justifice exilul.
Lungile scrisori pe care le trimite fratelui său sînt toate strigăte disperate în
care îşi mărturiseşte grijile ce-1 chinuie din pricina lui Sien, de la care nu mai
are nici o veste, şi din pricina lui însuşi întrucît e „împotmolit şi poticnit" ca în
cele mai negre zile pe care le-a petrecut pe vremuri la Bo-rinage. Caută
zadarnic o ieşire şi la un moment dat se gîndeşte să se ducă în Indonezia. în
cele din urmă, copleşit de melancolie, pleacă mai departe, fugind de propria
lui singurătate.
îi lasă hangiului neînsemnatul său bagaj şi se îmbarcă pe un şlep. Pe canal,
trecînd printre mă-răcinişuri, ajunge la Nieuw Amsterdam, un sat situat la
limita frontierei şi a mlaştinilor.
îi povesteşte lui Theo despre „interminabila călătorie" prin „vaste întinderi
plate, cîmpii colorate diferit... punctate ici-colo de petele pe care le făceau un
bordei ca o movilă, acoperita de iarbă, o mică fermă, un pîlc de mesteceni
subţiri, plopii, stejarii..."
Ii lipsesc culorile dar în scrisori e pictor. Frazele lui sînt tot atîtea studii,
precise, de o ciudată frumuseţe: „Cerul era de un alb-mcv delicat, de ne-
descris, nu cu norişori de vată ci, dimpotrivă, cu nori groşi îngrămădiţi unul
peste altul şi care acopereau tot cerul, ca nişte smocuri colorate în mov, în
gri, în alb cu o singură şi mică despicătura prin care apărea albastrul. La
orizont o dîră roşie mag-mrica; şi dedesubt imensul maraciniş brun, întu-
necat, uimitor; în sfîrşit, profilată pe banda roşie a cerului, grămada de
acoperişuri scunde ale micilor bordeie".
Şi de data aceasta, în faţa splendorilor naturii, îşi regăseşte liniştea.
înainte de a pleca din Hoogeven a primit zece florini de la tatăl său şi cîteva tuburi de
culori comandate de la Haga. Poate să reînceapă treaba şi în acelaşi timp îşi
recapătă speranţa.
Camera pe care o închiriază la han e destul de spaţioasă, are un balcon din
care poate vedea „mărăcinii şi barăcile" şi are o sobă pentru zilele reci. Cînd
se simte copleşit de singurătate, coboară pentru o clipă şi se aşază în
bucătăria rustică unde s-ar putea să existe şi un leagăn.
. .. Un leagăn. Lîngă vatra goală Vincent se gîndeşte la căminul lui destrămat.
A primit veşti de la Sien prin vecinul lui, tîmplarul, care a socotit de cuviinţă
să nu-i dea femeii adresa pictorului deşi ea i-o cerea. Vincent îi scrie imediat;
s-au înţeles că el îi va scrie dacă ea va dori în curînd va afla că ea continuă
să lucreze ca spălătoreasă şi ca femeie cu ziua, că sînt sănătoşi copiii. Să fie
adevărat? „Scrie aproape indescifrabil, incoerent şi pare să regrete anumite
lucruri din trecut".
„Mila şi afecţiunea mea pentru ea n-au murit", repetă Vincent. Şi ceva mai
tîrziu: „Sărmana, sărmana creatură! Iată singurul sentiment pe care l-am
încercat la început şi pe care-1 încerc iarăşi la sfîrşit".
IN PRIVINŢA NEGUSTORILOR .. .
Şi Theo care, la Paris, trăieşte tot cu Măria, tînara de care s-a îndrăgostit, are
de întîmpinat greutăţi. Situaţia lui la Boussod şi Valadon rămîne nesigură din
pricina lipsei de înţelegere a negustorilor care face ca situaţia lui să devină
„aproape de nesuportat". Or pentru Theo nu se pune numai problema
propriei lui existenţe. Vincent e pe deplin lămurit: „Tu îi ajuţi pe Tata, pe
Mama, pe Wilhel-mine, pe Măria şi mai ales mă ajuţi pe mine". Dar la
proiectele fratelui său de a pleca în America, i-1 opune pe al său, cel pe care
i-1 sugera încă de la Haga: sa se facă şi el pictor, să se lepede o dată pentru
totdeauna de preocupările negustoreşti şi să treacă în clanul artiştilor. Desi-
gur, el însuşi duce de ani de zile o luptă grea şi încă n-a reuşit să-şi asigure
existenţa. E sigur însă că odată şi odată tot va izbuti şi nu vrea ca Theo,
numai pentru a-1 ajuta pe el, să continue, împotriva dorinţei lui, o carieră
care-i repugnă şi pentru care nu e făcut. Vincent a suferit mai mult decît a
lăsat să se vadă şi decît ar fi putut spune ştiindu-şi fratele de partea lui
Tersteeg şi a lui Cornelis Marinus. Ştie că locul lui nu e acolo şi i-a spus de
nenumărate ori acest lucru. Astăzi i-1 repetă cu o înflăcărare, o insistenţă
care cresc pe zi ce trece şi se exprimă în scrisori în care încet-încet se
conturează o nouă himeră plină de generozitate şi de dragoste.
Această încercare prin care trece Theo e poate anume dată ca să-1
lămurească mai bine asupra lui însuşi, ca să-1 oblige să se răsgîndească, să
se schimbe: „nu o repetare a aceluiaşi lucru, ci o regenerare totală. în trecut
nu te-ai înşelat; nu, dat fiind trecutul, tu trebuia să fii cum ai fost..." Dar să fi
fost trecutul acela doar o epocă de „fundamentare, de şlefuire şi nu încă
adevărata soluţie?" Scriind acestea, Vincent se gîndeşte la el însuşi, care
vreme de atîţia ani a căutat, s-a înşelat, înainte de a descoperi drumul pe
care s-a angajat şi de care acum e sigur şi pe care îl va urma pînă la capăt în
ciuda tuturor obstacolelor ş[ a tuturor celor care îl dispreţuiesc, neluînd în
seamă ceea ce nu e în deplin acord cu indestructibila lui voinţă: „Daca ceva
în adîncul tău îţi spune: «nu eşti pictor», abia atunci trebuie să pictezi,
bătrîne, şi vocea aceea va amuţi". Faţă de sarcina lor comună se comportă
ca ţăranul pe ogor, ca vitele la arat: „Trebuie să te apuci de treabă cu
îndrăzneală, cu o anume conştiinţă că ceea ce faci e conform raţiunii, ca
ţăranul care mînă căruţa ... Dacă n-ai cal, devii propriul tău cal".
Tăcerea pe care o păstrează unchiul Cor, faţă de încercarea lui Theo de a
restabili o apropiere, întăreşte şi mai mult voinţa pictorului. Singurătatea în
care trăieşte, viaţa aspră pe care o are în faţa ochilor, în loc să-1 descurajeze
îl ajută să vadă mai bine zădărnicia acelei lumi în care Theo se consumă în
van luptînd cu intrigile şi cu încercările unora sau altora de a-1 ponegri.
Vincent poate vorbi tocmai de avantajul de a nu „avea un anume rang".
„Viaţa noastră e într-o atît de mare măsură un mister încît sistemul «bunei
cuviinţe» e fără discuţie prea strîmt. Pentru mine acest sistem nu mai are
nici o valoare".
Zilele de singurătate petrecute în Drenthe, încercările prin care a trecut la
Haga, viitorul lui Theo, nu viitorul lui de negustor, ci de om, iată tot atfaea
motive care-1 determină pe Vincent să se clarifice nu în privinţa zilei de
mîine, de care nu-i pasă, ci în privinţa situaţiei în care se află acum, în
privinţa felului său de a înţelege viaţa, în ciuda atîtor avataruri, nu şi-a
pierdut nici credinţa, nici încrederea, şi acum are în inimă certitudinea pe
care o căuta odinioară.
„LOCUL TÂU E INTR-UN LAN DE GR1U ..."
Această certitudine e destinul său de pictor. Pînă acum niciodată n-a vorbit
despre ea cu atîta convingere. Regretele pe care le are atunci cînd se
gîndeşte la femeie şi la copii nu-1 fac să se îndoiască totuşi că ceea ce
ieri încă mai numea „viaţa adevărată" însemna pentru el tocmai viaţa de
pictor. „Acum trăiesc într-o atmosferă care mă exaltă atît de puternic, care-
mi ordonează, reglează, întăreşte, reînnoieşte şi-mi amplifică gîn-durile, încît
am ajuns să fiu în întregime sub stă-pînirea ei."
De demult, după acea atroce călătorie prin ţara neagră, în toiul iernii, în el
germinează ceva, încet, dureros, dar care-i întăreşte tot mai mult credinţa
într-o artă mai imperioasă decît apostolatul. De-atunci, trecînd prin încercări,
el a putut să se îndoiască de toate şi de toţi. Dar niciodată de ţelul lui, de
această desăvîrşire care se aseamănă cu o naştere.
„Are Gustave Dore o vorbă pe care totdeauna am găsit-o foarte frumoasă:
Am o răbdare de bou. Eu văd în ea, în acelaşi timp, ceva de bine, o anume
cinste fermă ..." ... „Am o răbdare, cîtă linişte exprimă, cîtă demnitate."
„Cum s-ar putea oare să n-ai răbdare, să nu înveţi de la natură să ai răbdare,
să ai răbdare să vezi în linişte înălţîndu-se grîul, crescînd lucrurile -— oare te
poţi socoti un lucru mort cu desăvîrşire încît să crezi că nici măcar nu poţi
creşte?"
Problema pe care Vincent i-o pune lui Theo este următoarea: dacă îşi dă în
sfîrşit seama că trebuie s-o rupă cu Goupil şi asociaţii lui, tînărul _ frate va
reuşi sa-şi găsească un drum alături de Vincent. Acesta îşi va relua rolul de
frate mai mare pentru ca, la rîndul lui, să-1 îndrume pe această cale pe care
el însuşi s-a poticnit multă vreme. îl va sprijini. Din nou Vincent se entuzias-
mează în scrisorile lui înflăcărate, ca «n apostol în căutare de discipoli. „Dar
dacă vrei să creşti, continuă el, trebuie să te afunzi în pămînt. îţi spun deci:
seamănă-te în pămîntul din Drenthe şi aici vei încolţi... eşti grîu şi locul tău e
într-un lan de grîu."
Sub impresia acestei speranţe care 1-a scos din cercul singurătăţii lui,
Vincent îşi aminteşte din-tr-o dată de dificultăţile prin care trece chiar el, şi
care indiscutabil că se vor înmulţi cînd Theo va deveni pictor. Poate conta pe
un mic capital de 2 400 florini care le-ar ajunge să trăiască doi ani în
Drenthe. Incapabil să-şi dea seama cît de himeric poate fi un astfel de proiect
în astfel de circumstanţe, reconstruieşte mintal eşafodajul acelei frăţii de
artişti — de data aceasta în adevăratul sens al cuvîntului — la care de atîtea
ori a visat la Bruxelles şi la Haga, aşa cum va mai visa încă şi la Paris şi la
Arles.
„Nu mă pot împiedica să-mi închipui cum viitorul se alcătuieşte nu numai din
mine singur, ci din tine şi din mine, pictori şi colaboratori, tovarăşi în această
mică ţară de turbă."
La această revărsare de entuziasm, pe care firea sa ponderată refuză să-1
împărtăşească, Theo răspunde cu prudenţă. Vincent e mirat, pune întrebări;
se teme ca nu cumva Măria, prietena fratelui său, să fie cauza ezitărilor. Nu
se îndoieşte că Theo e gata, aşa cum e gata şi el, să înfrunte cea mai cruntă
mizerie numai să se realizeze, dacă într-asta vede el destinul său.
„Vom avea destule greutăţi dar, dragul meu, ce bucuroşi vom fi că sîntem noi
doi, că trăim împreună în sînul acestei naturi de o nespusă frumuseţe şi mai
ales că sîntem pătrunşi de ideea că sîntem doi muncitori manuali. E atît de
îmbucurător că aproape nici nu îndrăznesc să mă gîn-desc la toate acestea şi
totuşi nu mă pot stăpîni, deşi această fericire îmi pare prea mare, atît pentru
tine cît şi pentru mine, pentru că în existenţa noastră noi n-am fost obişnuiţi
cu fericirea, şi sîntem înclinaţi să spunem că ea e hărăzită mai degrabă
altora decît nouă."
în singurătatea în care se retrage ziua, în lungile seri de noiembrie, reia fără
încetare aceste gînduri în care descoperă pentru el însuşi salvarea din
singurătatea care-1 copleşeşte. Acest gînd a încolţit ca o sămînţă, fiind pe
cale să pună stăpî-nire pe el. Nu-i mai vorbeşte lui Theo de studiile lui, de
lumea care-1 înconjoară. Trăieşte în acest viitor apropiat care va aduce
alături de el fiinţa cea mai dragă, cea mai „frăţească".
Cînd, în sfîrşit, îşi dă seama că încă o dată şi-a făcut speranţe zadarnice, se
pare că treburile lui Theo se rezolvaseră de multă vreme. Pentru Vin-cent e o
crudă decepţie faptul că îndemnurile lui au rămas fără efect, că Theo n-a
avut curajul de a face saltul care l-ar fi smuls „de lîngă negustori", în
scrisorile pe care i le adresează atunci fratelui său, se simte ciuda că acesta
nu e aşa cum Vincent ar fi vrut să fie, că acceptă compromisurile comerţului,
că a „sacrificat prea mult de dragul bunăstării" ... In cele din urmă, îi dă
dreptate lui Theo, dar amărăciunea nu-i trece, iar această nouă rană îl
împinge din nou în singurătate, încă vreo cîteva săptămîni... După care îi va fi
imposibil s-o mai suporte.
PLIMBAREA LA ZWEELOO ...
Spre sfîrşitul lui noiembrie, îl însoţeşte pe hangiul
care se duce cu brişcă la tîrgul din Assen. Pornesc
înainte de revărsatul zorilor, şi pe la orele şase
ajung în satul Zweeloo. A doua zi, Vincent îi va
povesti fratelui său această lungă plimbare prin
noaptea de iarnă .. . „Cînd a prins să se lumineze
de ziuă şi cocoşii au început să cînte din toate
bordeiele împrăştiate prin landă, totul, căsuţele
izolate pe lîngă care treceam, înconjurate de plopi
subţiri din care auzeam căzînd frunzele îngălbe
nite, vechea clopotniţă dărăpănată din micul cimi
tir împrejmuit cu ziduri de lut şi cu garduri de
făget, peisajul plat, landa, lanurile de grîu, totul,
totul semăna perfect cu cele mai frumoase pînze
ale lui Corot. O linişte, un mister, o pace cum
numai el a pictat". :
în satul în care a lucrat Liebermann, Vincent spera să găsească alţi pictori.
Obsedat mereu de ideea fraternităţii artistice se gîndea poate — avînd acum
îndoieli în privinţa fratelui său — că va întîlni pe acolo vreun alt izolat ca şi el.
Toată viaţa lui Vincent, solitarul, este într-un anume sens o căutare a unei
iubiri imposibile, a unei prietenii fecunde care să-1 smulgă din singurătate.
Totuşi, şi de data aceasta, frumuseţea lucrurilor, sentimentul infinitului pe
care îl intuieşte în ele, îl copleşesc cu o bucurie ce nu e dăruită decît anu-
mitor suflete.
Fără; să-1 mai aştepte pe hangiul care-şi continuă drumul spre Assen,
Vincent se întoarce pe jos. Stă de vorbă cu plugarii, cu cantonierii, desenează
o bătrînică ce lucrează la o vîrtelniţă într-un han unde se opreşte să mănînce
o bucată de pîine şi o ceaşcă de cafea şi porneşte din nou printre lanurile de
grîu galben care-1 fac să se gîndeascîf la mare.
... „Cînd, în sfîrşit, a apus soarele, închipuie-ţi liniştea, pacea acestei clipe!
închipuie-ţi o mică alee de plopi înalţi, cu frunziş de toamnă; închipuie-ţi un
drum lat făcut din noroi, numai din noroi negru, avînd, la dreapta mărăcini cît
vezi cu ochii şi la stînga mărăcini cît vezi cu ochii, întunecatele siluete
triunghiulare ale cîtorva bordeie acoperite cu iarbă, lumina roşie a vetrei ce
se vedea prin ferestre, bălţile de apă de un galben murdar, în care se reflecta
cerul şi în care putrezeau rădăcini; închipuie-ţi această întindere de noroi,
seara în amurg, cu un cer alburiu deasupra, deci toate lucrurile negre pe un
fond alb. Şi, în această grămadă de noroi, un personaj care de sus pînă jos
era numai păr, ciobanul, o masă ovala făcută din două jumătăţi, una de lînă,
alta de noroi, ciocnindu-se, întrepătrunzîndu-se reciproc. Şi turma, o vezi
venind, te înconjoară; şi faci cale întoarsă şi o urmezi. Turma neascultătoare
înaintează pe drumul de noroi. înaintează cu greu. Dar în depărtare apare
ferma, acoperişuri năpădite de muşchi, grămezi de paie şi de turbă printre
plopi...
«... Ziua a trecut şi, din zori pînă la asfinţit sau mai degrabă de la o noapte la
alta, m-am cufundat în această simfonie."
u Această pagină, dintre atîtea altele, se cuvenea să fie citată, pentru că
forţa unor astfel de impresii au avut în viaţa lui Vincent şi în arta lui tot atîta
importanţă — ţi poate mai multă greutate — ca şi evenimentele care i-au
marcat cursul. Precizia observaţiei, intensitatea imaginilor şi raportul w de
culori înregistrate şi redate într-un stil admi rabil, totul revelează pictorul care
este Van Gogh, pictorul în plină putere pe care îl ţin în frîu şi adesea îl reduc
la tăcere nefericirea şi mizeria. „Cu ce te alegi după o astfel de zi? trage el
concluzia. Numai cu un mare număr de schiţe. Şi totuşi îţi mai aduce şi
altceva: o poftă liniştită de lucru."
reîntoarcerea in casa părinteasca ...
Această înaltă plenitudine nu durează. „Tot soiul de tulburări, datorate unui
guturai şi nervozităţii mele", va spune el — îl chinuie pe Vincent în zilele ce
urmează. îi scrie lui Theo despre eventualitatea de a petrece Crăciunul în
familie, dar brusc, fără să-1 mai prevină în această chestiune, se decide —
deşi acest proiect îl „înspăimîntă enorm". „Călătoria mea a început cu o
plimbare de mai bine de şase ore printre mărăcinişuri, înspre Hoogeveen.
într-o după-amiază, pe furtună, pe ploaie şi pe zăpadă.
„Această plimbare mi-a ridicat moralul sau mai exact starea mea de spirit şi
natura s-au îngemănat, într-atîta şi atît de bine încît această afinitate m-a
calmat mai bine decît orice. Mi-am spus că reîntoarcerea mea acasă mă va
lumina în privinţa a ceea ce trebuie să fac."
Cele trei luni petrecute în Drenthe i-au întărit hotărîrea de a picta; de a picta
în afara oricărei veleităţi de a face din pictură un mijloc de a-şi cîştiga
existenţa. Contactul cu natura fortifică voinţa lui Vincent, dar îl îndepărtează
şi mai mult de exigenţele vieţii sociale, de ciudata concepţie a vieţii citadine.
E ca ţăranul; ară, seamănă, dar Dumnezeu e cel care face să rodească
sămînţa... Care Dumnezeu va face să încolţească şi truda lui Vincent?
A făcut multe sacrificii pentru aceasta artă manuală, şi acum să nu fie ea în
stare să-1 susţină? în timpul şederii la Drenthe, s-a gîndit muit; într-un
anume fel, s-a „reînnoit în natură". Dar, de cînd a abandonat proiectul unei
posibile vieţi împreună cu Theo, îşi dă bine seama ca nu va putea suporta
singurătatea. N-a mai pictat decît vreo dteva tablouri; n-a mai simţit acea
febra a muncii care la Haga, în ciuda grijilor, 11 punea creionul între degete.
Dar atunci avea alături de el o femeie şi un leagăn. Ca şi ţăranul are nevoie
de un cămin în care seara saj>e odihnească, are nevoie de o prezenţă
afectuoasă, de o voinţa lesată de voinţa lui.
Plecarea lui din Nieuw Amsterdam, pe furtuna, e încă o fugă. Se reîntoarce în
casa părinteasca fără iluzii, fără speranţe. N-are de ales. Acolo e ultimul lui
refugiu
XI. ARTA Şl BANII
Cei doi ani pe care Vincent van Gogh îi va trai la Nuenen vor încheia etapa
tatonărilor, a căutărilor bîjbîite. Ajunge la „păstorie" frînt, descumpănit,
prăpădit, încît nici nu se poate dărui artei care trebuie să-1 salveze. Se
reîntoarce pornit împotriva tuturor pentru că nu s-a putut descurca singur şi
nici n-a putut suporta singurătatea la care singur s-a comtrîns. Experienţa lui
de la Drenthe a fost un eşec; ea s-a terminat cu o ultimă speranţă spulberată
pentru că Theo n-a venit alături de el să ducă împreună, cot la cot, lupta pe
care el o susţine singur de atîta amar de vreme.
Ce va găsi în acest burg din Brabant împrejmuit, ca şi cele din Drenthe, de
lande cu mărăcini şi lanuri de grîu?
Ce va găsi în această familie cu care e mai mult sau mai puţin certat de trei
ani?
Parohia lui Theodorus numără numai vreo sută de enoriaşi într-un orăşel cu
mai bine de două mii de suflete. Biserica e la fel de modestă ca şi cea de la
Zundert. Pastorul e o persoană familiară printre enoriaşi şi buna impresie pe
care el şi ai săi au făcut-o prin tîrg riscă să fie oarecum compromisă de
venirea acestui fiu îmbrăcat cu o cămaşă albastră de ţăran, cu o pălărie cu
boruri largi înfundată pînă la ochi, şi care rătăceşte tot timpul pe cîmp,
merge pe la ţesători şi pe la ţărani dar fuge de lumea din burg?Dar nu
intenţionează să stea aici prea multă vreme. Ar vrea numai să se mai
întremeze; aşteaptă fără îndoială cine ştie ce gest sau ce vorbă care ar putea
face să renască în el încrederea de altă dată. „înfrîngîndu-şi propriul orgoliu",
pare avid de căldura care i-a lipsit vreme de trei luni, căldura căminului. O va
găsi la „pasterie", unde se reîntoarce ca „un dine zbîrlit" care are nevoie de
mîngîieri?
După aceşti doi ani de absenţă, pastorul îi face o primire „prietenească şi
fermecătoare" — recunoaşte el — dar îşi dă seama în curînd ca în sinea lor,
atît tatăl cît şi ceilalţi din familie sînt la fel de neînţelegători, iar el se
consideră victima lipsei lor de înţelegere. în cercul familiei el rămîne
„străinul".
Au trecut ani, Vincent a fost supus multor încercări. Pastorul a rămas însă
neschimbat în bine-cuvîntata lui linişte; e sigur că a acţionat totdeauna cît se
poate de bine, ieri ca şi astăzi. Dincolo de primirea lui amabilă, Vincent n-a
găsit, ceea ce fără s-o mărturisească, nădăjduia, elanul capabil de a trezi
afecţiunea pierdută.
Cum va putea deci să trăiască pe lîngă ai săi? Primele zile au fost dificile,
Vincent nu ştie cu exactitate cum anume ar trebui să privească viitorul, dar
nici în privinţa şederii lui în casa părintească, pentru a-şi putea continua
acolo munca, nu primeşte din partea celor interesaţi un răspuns mai clar, sau
spontan şi călduros. „într-o seară, se hotărăşte că mai pot sta aici o vreme —
a doua zi dimineaţa mi se spune: trebuie să ne mai gîn-dim încă la asta."
^ Vincent compară cazul lui cu cel al prietenului sau Rappard care şi-a instalat
atelierul la Utrecht, în casa părintească. De ce lui i se refuza ceea ce alţii
acordă fără discuţii, ca un lucru „de la sine înţeles"?
Vincent nu-şi va putea stăpîni mînia pe care această atitudine o adaugă la
amărăciunea strînsă cu ani în urmă.
După cîteva zile are cu tatăl său o discuţie despre care se grăbeşte să-1
informeze pe Theo.
TRĂDAREA LUI THEO
E multă vreme totuşi de cînd Vincent nu mai aşteaptă nimic de la pastor şi
de la cei din preajma sa. Le întoarce spatele, lăsîndu-i alături de Tersteeg şi
de mulţi alţii într-o lume faţă de care nu are nici ură, nici mînie, dar pe care
vrea s-o ignore; refuză să acosteze la acest ţărm. Dacă revine asupra acestei
chestiuni chiar în vreme ce caută un refugiu la „păstorie" o face pentru că
resentimentele lui au un alt motiv, mai profund şi care îl afectează mult mai
mult.
Şederea la Nuenen va marca ruptura definitivă cu familia. Dar, în acelaşi
timp, ea situează şi precizează raporturile dintre cei doi fraţi; e un moment
esenţial prin faptul că determină destinul de pictor al lui Van Gogh. Această
prietenie a fost cu totul altceva decît afecţiunea generoasă, aşa cum e
îndeobşte considerată, a unuia care dă spre a-i permite celuilalt să trăiască şi
să picteze. Interminabilele scrisori din această epocă de la Nuenen, dintre
care multe n-au fost cunoscute decît în 1952, cînd s-a editat „Centenarul",
precizează ceea ce înainte se putea doar bănui. Această prietenie a dobîndit
caracterul unei adevărate pasiuni şi astfel — mai ales în aceşti ani cruciali —
a formulat exigenţe, a cunoscut momente de amărăciune sau de strălucire.
Vincent a fost alungat din singurătatea de la Drenthe de decepţia cauzată de
refuzul lui Theo de a alege meseria de pictor. El a crezut în acest destin
imaginar aşa cum pe vremuri a crezut în iubirea Ursulei. Dorinţa lui are
aceeaşi forţă ca şi iluzia care i-o provoacă. Astăzi ca şi ieri, nu admite ca
lucrurile să fie altfel decît le-ar vrea el, adică aşa cum îi par lui că sînt.
încă din prima scrisoare expediată din Nuenen, începe din nou să vorbească
despre meseria de negustor de artă pe care o exercită Theo, meserie căreia
el îi aduce mult mai multe reproşuri decît părinţilor săi, revine asupra acestui
ciudat comerţ care dă valoare comercială unor opere făcute de oameni
pentru oameni şi care n-ar trebui să fie decît nişte daruri din moment ce
impun atîtea sacrificii! Nu are mai multă încredere în cei care cumpără decît
în cei care vînd.
Se poate concepe ca o operă care izvorăşte din inimă şi e făcută cu degetele
îndrumate de geniu să fie măsurată în cifre, să fie evaluată? Cum pot
pretind; negustorii o asemenea aberaţie? îi evocă pe Rembrandt, pe Millet,
pe Israels: „Puţin mă interesează că una din pînzele lor costă un gologan sau
o sută de bilete de o mie de florini. Aşa că negustoria cu obiecte de artă nu
mă interesează deloc.
„Nu mă interesează decît dacă mă gîndesc la tine şi numai cînd ajung să mă
întreb dacă e posibil să-ţi placă această meserie."
Această idee îl chinuie pe Vincent ca şi iubirea pe care i-a refuzat-o Kee.
Afecţiunea lui pentru Theo înseamnă pentru el şi durerea de a-1 vedea în
tabăra celor pe care îi dispreţuieşte. Drama constă în faptul că Theo nu e în
lumea lui, în universul lui... Că are în cealaltă „un anume rang" şi consideră
acest rang drept o necesitate socială cu care Vincent a rupt-o, încă de la
Haga, cu bună ştiinţă şi nu fără zarvă.
Theo nu-şi dă seama că o apucă pe un drum greşit, la capătul căruia va
deveni asemenea celor care-1 înconjoară? „De ce să ucizi o parte din tine, să
renunţi la ce e mai bun în sufletul tău?"
Cîteva luni mai tîrziu, îi va adresa acest patetic avertisment: „Nu vreau să te
văd printre cei mediocri, pentru că te-am iubit prea mult, da, pentru că te
iubesc încă prea mult ca să pot suporta să te împotmoleşti, sa te văd ajuns
într-o stare de toropeală."
Acestor reproşuri, din ce în ce mai vehemente, Theo le răspunde, încercînd
să se justifice aşa cum de altfel încearcă să-1 facă pe fratele său să înţeleagă
că în cazul tatălui lor nu este vorba numai de o „vanitate de pastor", ci de
motive, de puncte de vedere justificabile. Ceea ce pentru Vincent e un motiv
bun de şi mai violentă răzvrătire. îi aminteşte lui Theo propriile lui vorbe:
„Semăn tot 173 mai mult cu Pa", spre a-1 face să înţeleagă că dacă şi
el, Theo, va deveni „un Van Gogh" ca Pa sau Cornelis Marinus, el îi „va
întoarce spatele."
E posibil ca acest frate iubit să fie, şi el, unul dintre aceia în care „lumina e
neagră"...
Iată ce-1 obsedează acum, ce-1 chinuie ca o rană deschisă.
Prezenţa la păstorie a acestui pictor, cu înfăţişare de ţărani, suscita în
Nuenen comentarii lesne de bănuit. Acest personaj insolit, a cărui existenţă a
fost mai mult sau mai puţin tăinuită, apare dintr-o dată în mijlocul acestei
familii rigoriste şi onorabile, venită de abia un an şi jumătate prin partea
locului, ca un subiect de reprobare, într-adevăr, Theodorus avea oarecum
dreptate cînd îi scria lui Theo spre a-i face cunoscut un acord ce avea să-i
îngăduie lui Vincent să locuiască şi să lucreze la el: „E într-adevăr nevoie de
curaj ca să facem această nouă experienţă; ne-am propus sa-i lăsăm toată
libertatea în privinţa felului său ciudat de a se îmbrăca .. ."
Discuţia n-a dus la nici un rezultat. Fiecare şi-a păstrat poziţia. Vincent vrea
cu orice preţ să se agate de acest ultim refugiu, pentru că el îi oferă singurul
mijloc de a-şi continua munca.
E golită o spălătorie de lîngă casă care-i va servi drept atelier şi unde îşi va
putea adăposti ceea ce el numeşte „sfîntul calabalk" ... „Atelier într-o
magazie de cărbuni cu canal şi cu o groapă pentru bălegar", astfel îl descrie
el, cu amărăciune, fratelui său.
Se apucă de treabă, porneşte în căutarea modelelor. Le va găsi printre
ţesătorii care trudesc în condiţii îngrozitoare, în cocioabe întunecoase, pentru
fabricile din Eindhoven, oraşul vecin. Discuţiile lui cu ţăranii, lungile plimbări
fără ţintă pe ogoare şi prin cîmpiile cu mărăcini ca şi îmbrăcămintea lui
ciudată au făcut ca în privinţa lui să circule tot felul de poveşti şi i-au atras şi
o poreclă: „nea pictorul" ...
Pe aceste meleaguri care sînt şi ale lui, şi chiar în sînul familiei, Vincent este
mai singur ca ori-cînd. Nu ia parte deloc în viaţa comună; „păstoria" nu e
căminul lui. Vincent nu mai are cămin.
„N-AM PROCEDAT BINE ..."
De îndată ce a putut intra în stăpînirea spălătoriei, pleacă la Haga pentru a
expedia lucrurile pe care le-a lăsat în grija gazdei sale^ A petrecut o zi la
Rappard care 1-a încurajat să rămînă în continuare la tatăl său, în ciuda
greutăţilor. A revăzut-o pe Sien.
Cîteva zile mai tîrziu, după o nouă despărţire, copleşit de suferinţa ce se
adaugă acum resentimentului, revine la Nuenen pornit împotriva lui Theo pe
care îl acuză că vara precedentă 1-a împins s-o rupă cu Sien, lucru ce astăzi
şi-1^ reproşează. „Din moment ce ne-am despărţit rămînem despărţiţi;
numai că la urma urmelor regretăm că nu am ales o cale de mijloc;
afecţiunea noastră mutuală dăinuie, pentru că are rădăcini prea adînci şi
baza ei e prea solidă ca să piară dintr-odată."
îi relatează lui Theo cum Christine a avut o „conduită demnă", muncind ca
spălătoreasă pentru a-şi putea creşte copiii, în ciuda sănătăţii ei şubrede. Se
lasă amăgit? Nimic nu autorizează o asemenea afirmaţie.
„Frate, am găsit-o într-o neagră mizerie şi sînt încă adînc îndurerat din
această pricină. Evident, îmi dau seama că s-a întîmplat mai ales din cauza
mea, dar tu ai fi putut să vorbeşti altfel."
... „N-am procedat bine". .. Iată cum judecă acum hotărîrea lor. In sfaturile
care l-au îndemnat atunci să plece, Vincent descoperă cu amărăciune părţile
rele ale lui Theo, „felul de a-i privi pe anumiţi oameni". Mintal îl situează în
clanul lui Tersteeg şi al burghezilor unde şi pînă acum considera, dar numai
ocazional, că se află de fapt, datorită ataşamentului său faţă de meserie. Din
acest moment, vreme de cîteva luni va căuta, cu plăcere parcă, să deschidă
această rană; va răscoli în trecut, în relaţiile lor, fapte care ar putea fi un cap
de acuzare împotriva fratelui său, ca un amant gelos, după ce a intervenit o
ruptură.
„Cît despre prietenia noastră, frate, ea e foarte zdruncinată ..."
Descoperă în Theo două firi opuse, „două firi care se luptă", şi îl acuză că în
acea ocazie a lăsat să acţioneze latura cea rea: „eşti crud cu toata
înţelepciunea ta, după pilda lui Pa, care se comportă adesea în acelaşi fel.
„îţi repet: crud. Pentru că există oare un lucru mai crud decît să răpeşti
sprijinul unei femei atît de nenorocite, de prăpădite, şi al copilaşului ei? Să
nu-ţi închipui că vei reuşi să te convingi că nu despre asta ar fi vorba, şi nici
că era doar o himeră de-a mea. Să nu-ţi închipui că vei reuşi să crezi că, la
urma urmelor, nu era vorba decît de o tîrfă prăpădită şi de copiii unei tîrfe.
Motiv în plus, după părerea mea, de a-ţi fi sincer mila de ei — de altfel eu am
dovedit prin fapte că nu-ţi spun vorbe în vînt".
... „Probabil că nu ai conştiinţa de a fi săvîrşit o faptă rea", continuă el, şi
dacă totuşi a vrut să le facă un serviciu femeii, copiilor şi lui însuşi, le-a făcut
„un serviciu pe dos" ...
La Haga, Vincent are o lungă convorbire cu Christine. Au înţeles că era
imposibil, şi fără îndoială, inutil să reia viaţa în comun. Dar, pe măsură ce în
nopţile lui de nesomn şi în timpul plimbărilor solitare Vincent îşi stîrneşte
resentimentele de care e copleşit, ajunge să se convingă că astăzi ar avea
dreptul să nu mai asculte decît de propria lui conştiinţă. „Am încă tot atîta,
dacă nu chiar mai multă afecţiune pentru ei..." în numele căror principii, pe
care el le respinge, au vrut să-1 smulgă din căminul ce şi 1-a întemeiat? Vrea
din nou să-şi facă auzită voinţa şi, în timp ce lui Theo îi scrie că nu e decis,
tatălui său îi spune că se gîndeşte să se reîntoarcă la Christine şi chiar s-o ia
de soţie. „I-am vorbit lui Pa despre această chestiune pentru a repune pe
tapet problema «dreptul părintesc» de a împiedeca o soluţie de acest gen,
pentru că el a adus-o în discuţie."
Or, Theo, care-şi cunoaşte fratele, are toate motivele să se teamă ca nu
cumva acesta, din bravadă sau din dorinţa de a-şi afirma independenţa, să ia
de la cap această lamentabilă poveste. înainte chiar ca fratele său să-i
relateze noua discuţie pe care a avut-o cu pastorul, „pretinde" ca Vincent să
renunţe odată pentru totdeauna la această femeie, asa cum el însuşi a
recunoscut adesea — şi chiar ieri — că e necesar să facă. Şi cum ar putea-o
ajuta în situaţia actuală din moment ce nu cîştigă un ban?
Nu acesta e argumentul care-1 va convinge pe Vincent. Replică imediat în
legătură cu starea de dependenţă în care îl ţine în prezent ajutorul fratelui
său: „Nu-mi stă în putere s-o ajut, în orice caz pentru moment. Sînt deci mai
ales în puterea ta, şi concomitent în puterea multor altora care nu pot fi de
acord cu mine. N-o să mă poţi face să renunţ la ea, cu toată puterea ta
financiară. Pentru că în privinţa femeii nu voi ceda, şi vreau să afirm acest
lucru cît se poate de clar încît să-1 audă şi cei tari de ureche. Declar dinainte
că am hotărît să împart cu ea tot ce este al meu şi că nu doresc să accept de
la tine bani pe care, fără nici un gînd ascuns, nu-i pot considera ca un bun al
meu".
Theo consideră deci banii pe care-i trimite fratelui său drept o pomană; şi, ce
e mai grav, „condiţionată"? Vincent nu va admite niciodată această situaţie.
Libertatea pe care el le-o lasă altora vrea să-i fie şi lui recunoscută, să fie
lăsat să trăiască şi să acţioneze după cum crede el de cuviinţă. Din acea
clipă, în mintea lui ruptura a devenit fapt consumat. Nu-1 mai consideră pe
Theo ca altădată; nu-1 mai socoteşte frate sau prieten; acum va da în vileag
tot ceea ce i-a părut suspect în atitudinea lui, pentru a-1 copleşi cu reproşuri,
pentru a găsi motive să-i refuze prietenia şi chiar banii aceia care „nu-i mai
fac plăcere".
Totuşi, pe la mijlocul lui ianuarie, un eveniment de familie face să dispară
pentru o clipă resentimentele pictorului. în timp ce cobora din trenul ce-o
aducea de la Helmond, unde s-a dus că facă nişte cumpărături, Moe —
mama — a căzut şi şi-a fracturat femurul drept. Iat-o deci imobilizată pentru
şase luni. în Vincent se redeşteaptă imediat spiritul de devotament şi
împreună cu surorile lui — mai ales Wilhelmine, cea mai mică — îngrijeşte
bolnava şi totodată dă o mînă de ajutor la treburile gospodăriei.
Această „catastrofă" are şi alte consecinţe pentru căminul pastorului. Vincent
pune la dispoziţia tatălui său banii pe care tocmai ii primise de la Theo şi cu
care voia să-şi achite datoriile pe care le făcuse la Furnee, tatăl tînărului său
prieten, topo-graful, care în curînd avea să-1 ameninţe cu sechestrul.
O domnişoară bătrînă care locuieşte împreuna cu surorile ei în casa vecină îşi
oferă şi ea ajutorul la treburile „păstoriei". Are vreo patruzeci de ani şi se
numeşte Margot Begemann. E o fire blîndă, sensibilă, şi visează, ca şi Vincent
pe vremuri, să se devoteze aproapelui; fiindcă toată lumea din tîrg îşi bate
joc de „nea pictorul", ea se simte atrasă de el. Accidentul lui Moe îi va
apropia; se leagă un început de prietenie pe care totuşi Vincent n-a încurajat-o
deloc.
Pentru moment are cu totul alte gînduri. Şi în primul rînd, e preocupat să
cîştige ceva bani spre a-şi aduce şi el contribuţia la cheltuielile impuse de
îngrijirile ce trebuie date mamei. Din nou îi cere lui Theo să facă efortul de a-
1 ajuta să vîndă.
După accident, văzîndu-i devotamentul, pastorul i-a spus lui Vincent că poate
să stea la el o vreme fără să plătească ceva. Astfel că banii pe care-i
primeşte de la Theo îi permit pictorului să-şi achite vechile datorii pe care le
are la Haga. A ajuns oarecum pe linia de plutire, dar în viitor — deşi pentru
moment tonul scrisorilor lui e mai puţin agresiv — îşi propune să procedeze
altfel. Din moment ce nu mai e înhămat împreună cu Theo la aceeaşi treabă,
nu va putea accepta să-i fie o povară, „să trăiască pe spinarea lui", aşa cum
a fost deja acuzat, în trecut, că ar vrea trăiască pe socoteala unchilor lui. I-o
spune fără mînie, de data aceasta, dar cu fermitate: „Declar cu tărie că
socotesc banii pe care i-am primit pînă acum de la tine ca o datorie pe care o
voi lichida de va fi posibil, chiar dacă tu ai în această privinţă alte păreri".
Pînă atunci, îi face fratelui său următoarea propunere: „Iţi voi trimite lucrările
mele, vei reţine din ele tot ce ţi se pare demn de reţinut, dar ţin să consider
banii pe care-i voi primi de la tine începînd din martie ca fiind bani cîştigaţi
de mine. Şi voi socoti că e cît se poate de just ca la început să-mi dai mai
puţin decît mi-ai trimis pînă acum".
Vincent propune această soluţie care-i permite să menţină raporturile lui cu
Theo, dar pe alte baze. Nu-i cere să-i ia lucrările „în calitate de negustor, ci
ca om care jnţe'.ege să întreprindă ceva pentru cei de felul său, pentru cei
care sînt încă la început".
îi lasă lui Theo grija de a aprecia valoarea şi posibilităţile de vînzare a acestor
lucrări. Şi fără să mai aştepte răspuns îi trimite, la 13 februarie, un prim colet
poştal conţinînd trei „mici tablouri şi nouă acuarele".
NEGUSTOR SAU PROTECTOR?
De-acum încolo Vincent îi va trimite fratelui său regulat, în schimbul banilor
pe care-i primeşte, aproape toate operele sale: desene, picturi. „Vreau să fiu
liber de orice obligaţie faţă de tine...", îi scrie el în scrisoarea aceea din
februarie. într-adevăr, din acel moment — dacă cei doi fraţi ar fi putut citi
viitorul — Theo e cel care devine obligat!
E conştient oare de acest lucru?
în^ această privinţă, trebuie relevată o impor
tantă divergenţă ce apare în traducerile făcute
după scrisorile lui Vincent. în cea a lui Georges
Philippart (Grasset, 1947) se poate citi în răs
punsul pe care Vincent îl dă observaţiilor lui Theo:
»cred că e adevărat ceea ce spui, că munca mea
trebuie să se îmbunătăţească .. . (scrisoarea 358).
Aceeaşi frază devine în Corespondenţa completă:
«Cred că ai dreptate, vreau să spun că opera mea
valorează mult mai mult..." . Această interpretare falsifică opinia care s-ar
putea face în legătură cu atitudinea lui Theo. Chiar dacă acesta crede în
talentul lui Vincent — ceea ce nu e încă sigur — nu crede în valoarea
comercială a lucrărilor lui. Iar pictorul, nu numai că îşi dă seama de acest
lucru, dar i-o şi spune fără să-1 menajeze:
„Pînă în prezent, n-ai vîndut nimic — nici la preţ bun nici la rău — şi ca să-i
spun adevărului pe nume, cred că nici n-ai încercat vreodată să vinzi".
N-a discutat pînă acum despre acest lucru pentru că, în fond, lui Vincent îi
repugnă vînzarea. I-a scris în acest sens de nenumărate ori, şi în măsura în
care Theo, prin ajutorul pe care i-1 da, colabora la opera lor comună, puţin îi
păsa dacă aceasta e rentabilă sau nu. Astăzi, după ce acest pact intim a fost
desfăcut, situaţia nu mai e aceeaşi.
. . . „Trebuie s-o scot la capăt, Theo. Lăsîndu-mă în nădejdea ta, am rămas tot
unde eram acum cîţiva ani; ceea ce spui tu acum despre lucrările mele: «Sînt
aproape vandabile, dar...» e strict identic cu ce mi-ai scris cînd ţi-am trimis
de la Etten primele mele schiţe din Brabant."
Dar dacă Theo îi refuză lucrările, va face el însuşi demersuri pe lîngă
negustori. Theo nu le va refuza, dar în această situaţie se simte strîns cu uşa.
îşi va schimba din această cauză părerile şi atitudinea? Are încredere în arta
lui Vincent numai pentru că speră într-un viitor care mereu se îndepărtează.
Nu-1 descurajează; dar nici nu-1 mai încurajează, şi e oarecum de mirare,
date fiind relaţiile lui cu impresioniştii, că nu-i arată fratelui său, cu mai multă
francheţe sau cu mai multă brutalitate, ce anume din pictura lui merge împo-
triva unei evoluţii pe care, de altfel, pictorul retras în cîmpiile cu ciulini nici n-
are cum s-o cunoască. Asupra acestei chestiuni vom reveni ceva mai tîr-ziu.
în această împrejurare, spiritul timorat al lui Theo a făcut un deserviciu lui
Vincent. „Am impresia că eziţi, că nu arăţi nimănui lucrările mele; ba chiar
cred că nici nu le vei arăta într-un viitor apropiat."
Totuşi Vincent trebuie să vîndă de acum încolo din motive multiple şi
imperioase: ca să nu se mai îndatoreze la Theo, ca s-o ajute pe Christine şi
pe copiii ei, de asemenea ca să dea bani şi în casa în care trăieşte „din milă",
pentru a-şi cumpăra lucrurile de care are nevoie şi în primul rînd culori:
„Trebuie să-ţi dai seama că nu mă pot resemna cu situaţia actuală; pe
oriunde mă duc, şi mai cu seamă acasă, sînt tot timpul întrebat ce tac cu
lucrările mele, dacă îmi aduc vreun cîştig etc. în sfîrşit, aproape toată lumea
se interesează de povestea asta şi aşteaptă să vadă ce-o ieşi de-aici".
Acum nu mai e în singurătatea din Drenthe, şi pentru alţii, ca şi pentru el
însuşi, Vincent are nevoie să ştie încotro merge. Va fi nimicită oare credinţa
care-1 susţine?
în această lungă scrisoare — care datează probabil de la începutul lui martie
— Vincent imploră, îşi dezvăluie neliniştea, mînia, dispreţul şi o profundă
amărăciune: „Deschis vorbind, nu ţi-aş purta pică dacă mi-ai spune fără ocol
că lucrările mele sînt mediocre, sau că din diverse motive nu te poţi ocupa
de ele, dar nu e frumos din partea ta să le vîri undeva într-un colţ şi să nu le
arăţi; cu atît mai mult cu cît în acelaşi timp mă asiguri — nu am nici o
încredere în asigurările tale — că nu le găseşti rele. Nu cred, şi la rîndul tău
nici tu nu crezi ce spui. Deoarece tu însuţi spui că îmi cunoşti munca mai
bine decît oricine, am tot dreptul să presupun că ai despre lucrările mele o
părere foarte proastă şi că nu vrei să-ţi murdăreşti mîinile cu ele. — Şi-atunci
de ce să mai insist?"
Face bilanţul anilor care s-au scurs şi al anului în care au fost prieteni. Ceea
ce aştepta el de la Theo era să-1 „ajute să progreseze", să-şi pună cauza lui
„la inimă". „Bani, desigur" — deoarece banii înseamnă că el va „continua să
muncească" şi va putea „să aibă răbdare".
De răbdare e la fel de sătul ca şi de viaţa pe care o duce, fără cămin şi fără
dragoste „Ţi-am spus atunci (altădată) că îmi repugnă să trăiesc singur,
că aş prefera să trăiesc cu o tîrfă nenorocită decît să trăiesc singur ...
„Să trecem peste cei doi ani, pe care cu greu mi-i explic, în cursul cărora am
fost tulburat de idei religioase — de un fel de misticism — dar în rest am dus
o viaţă destul de pasionată."
La Nuenen — fapt de care îşi va da seama ceva mai tîrziu — lumea îl priveşte
cu suspiciune şi relaţiile lui amicale cu Margot alimentează cancanurile din
oraş. Surorile domnişoarei bătrîne sînt îngrijorate de prietenia ei cu „nea
pictorul"... Despre aceste lucruri încă nu-i spune nimic lui Theo; şi de ce i-ar
spune? „Nu mă mai gîndesc la tine ca la un frate, ca la un prieten, cu bucuria
de altădată."
îi reproşează că uneori s-a folosit de ajutorul pe care i-1 da ca să-i influenţeze
hotărîrile şi ca să joace rolul unui protector faţă de care e mai mult sau mai
puţin obligat să se supună ... „N-am ce face cu protecţia ta, dacă tu nu faci
nimic pentru munca mea.. ." Revine asupra legăturii sale cu Christine pe
care, mai mult decît alţii, Theo o dezaprobase „şi poate pe bună dreptate,
recunoştea el, dar am ajuns să mi se facă lehamite de părerile tale şi de
dreptatea ta" . . .
„Nu mai vreau să primesc banii tăi daca trebuie să mă conformez moralei
tale ..."
Pe măsură ce scrie tonul devine tot mai agresiv — dar s-ar putea spune oare
că devine şi nedrept cînd, reproşîndu-i-se că „nu şi-a păstrat rangul", el
răspunde că totdeauna i s-a dat exact numai atît cît să nu moară de foame?
Caută o soluţie care să le îngăduie să rămînă în punctul unde se găsesc
acum, „să evite o dispută violentă încă vreo cîţiva ani de-acum înainte, din
moment ce nu ne hotărîm să rupem acum relaţiile noastre — o dispută care
ne-ar putea face să ne urîm".
Cum să evite o asemenea situaţie? „Fi-vei Pa II? — unul mi-ajunge", adaugă
el. De mai multe săptămîni îl bate gîndul să se instaleze la Anvers unde ar
reuşi poate să vîndă ceva. Dacă nu, ce se va întâmpla cu el? Nu ştie
nici nu caută să ştie. Dar există un lucru pe care îl refuză, un lucru pe care
îl repetă cu îngrijorare în mai multe scrisori: „Nu vreau să devin protejatul
tău, Theo, nu vreau . .."
UN CONTRACT CIUDAT .. .
Este desigur regretabil că răspunsurile lui Theo la aceste scrisori nu au fost
publicate. Ele ar fi îngăduit să fie şi mai bine interpretat acest conflict
dramatic — şi care va dura şase luni — în decursul căruia raporturile dintre
cei doi fraţi vor apărea într-o lumină nouă. Intrucît majoritatea biografilor lui
Van Gogh n-au făcut aluzie la acest conflict — şi, cel puţin pînă în 1952, din
motive temeinice — ni s-a părut necesar să cităm numeroasele extrase
reproduse mai sus, şi în acest fel să prezentăm „documentele procesului"
mai degrabă decît o interpretare romanţată a evenimentului. Din cele o sută
de scrisori expediate de Vincent de la Nuenen, zece nu au fost publicate în
primele ediţii, iar treizeci şi trei au fost trunchiate. Aceste cifre relevate de L.
Roelandt, în lucrarea sa Vincent van Gogh şi fratele său Theo, spun destul de
mult despre importanţa acestei dispute. Se va vedea mai departe cum con-
secinţele ei vor trece dincolo de problemele materiale ce sînt puse în discuţie
şi vor depăşi chiar şi conflictul sentimental care-i dezbină pe cei doi fraţi.
Tocmai după această amară experienţă — fiindcă trebuie să recunoaştem că
Theo nu-i apreciază pînzele — Vincent va descoperi adevăratul sens al
picturii pe care pînă atunci mai mult sau mai puţin îl subordonase sensului
sentimentelor. Criticile lui Theo, cărora li se împotriveşte cu vehemenţă, îl
răscolesc, dar aflînd despre ele numai din ripostele pe care le primeşte, nu le
cunoaştem decît latura cea mai puţin justă, tocmai latura împotriva căreia
Vincent putea să reacţioneze ştiind că are dreptate. Astfel îşi putea îngădui
să scrie: „îmi serveşti părerea pe care ar avea-o juriul Salonului dacă ar
trebui să-mi ju dece lucrările, deşi ştii foarte bine că niciodată n-am
intenţionat să trimit ceva pentru Salon".
Şi continuă cu această diatribă căreia fontii patroni îi servesc drept ţintă:
„In rezumat, spui că te vei ocupa de desenele mele dacă ele merită
osteneala, dacă ai putea să le aşezi alături de Millet şi Corot.
„Te cred cu dragă inimă, dar îmi dau seama că în acest caz aş putea să mă
adresez altora, nu numai ţie. Fiindcă îţi place să-mi aminteşti că firma Goupil
& Comp. face mai ales comerţ cu artă de felul celei a lui Millet şi Daumier, îţi
voi răspunde că firmei Goupil & Comp. nu i-a păsat de Millet înainte ca Millet
să se vîndă bine — şi nici de Daumier. Pe vremea debutului lui Millet şi al lui
Daumier, firma Goupil & Comp. se interesa mai mult de Julien Brochart şi de
domnul Paul Delaroche — pe care, Delaroche, nu-1 consider un mare domn,
înţelegi? Iată, asta-i firma Goupil & Comp."
Dar în criticile lui, juste sau nu, Theo nu ia acea poziţie netă pe care Vincent
o reclamă cu aceeaşi insistenţă cu care încearcă să provoace o ruptură
definitivă. Theo nu numai că 1-a lăsat singur cu „sarcina lor comună" —
acesta e termenul pe care fratele său 1-a folosit adesea — dar acum nu mai
crede nici în munca pe care Vincent o continuă, singur, împotriva tuturor din
jurul său, renunţînd pentru ea la ceea ce el numea „viaţă adevărată". Pentru
pictor, comportarea lui Theo se aseamănă cu trădarea unei iubiri.
Theo acceptă pînzele pe care i le trimite Vincent, dar nu mai vrea să se
angajeze, e în aşteptare. Or — fie că le vinde, fie că le păstrează ■— faptul
că îi achiziţionează lucrările cu satisfacţie, ar fi pentru Vincent mai mult decît
o încurajare, o dovadă ... „din partea ta, scrie el, o mărturie de încredere în
viitorul meu, dar nu voi încerca să-ţi smulg această dovadă ..."
Ar trebui să credem că, ulcerat de o atitudine pe care şi el, la rîndul său, o
poate considera drept ingratitudine, Theo refuză să-i ofere fratelui său o
dovadă pe care în altă situaţie poate ca i-ar fi dat-o? Ţine oare, în faţa
acestui orgoliu care se împotriveşte, să-şi umilească fratele, făcîndu-1 cu
orice preţ să simtă că se află într-o stare de dependenţă? Niciodată n-a
încetat şi n-a rărit ajutorul în bani pe care i-1 trimitea. Dimpotrivă, se pare că
adesea răspunde la injurii trimiţînd o altă bancnotă. Vincent a putut să-i
scrie: „Dacă-ţi este absolut imposibil să faci altceva decît să-mi trimiţi,
frăţeşte sau nu, bani, poţi să-ţi păstrezi banii..." Theo nu-i va păstra, iar
Vincent, de voie de nevoie, îi va primi.
în acest duel fără ieşire, ei ajung în cele din urmă la un fel de convenţie
absurdă pe care Vincent o confirmă în aceşti termeni, acceptînd banii ca bani
„cîştigaţi": „E de la sine înţeles că îţi voi trimite în fiecare lună lucrările mele.
Aceste lucrări vor fi, aşa cum spuneai, proprietatea ta; sînt absolut de acord
cu tine că vei avea dreptul absolut de a nu le arăta nimănui şi că eu nu voi
avea nimic de obiectat dacă vei găsi cu cale să le distrugi ... Vreau să merg
mai departe, am nevoie de bani ca să progresez şi vreau să-i cîş-tig cu orice
preţ, aşa că, în consecinţă, chiar dacă puţin îmi pasă sau nu-mi pasă de tine,
nu voi rupe legătura noastră şi voi accepta totul, dacă e nevoie, atîta timp cît
banii pe care mi-i trimiţi în fiecare lună, fără să-mi pui condiţii în privinţa a
ceea ce pot şi ceea ce nu pot să fac, îmi vor fi utili sau indispensabili".
„Părerea pe care o am despre tine şi despre banii tăi contrabalansează
părerea pe care tu o ai despre mine şi despre lucrările mele."
PREZENTUL Şl VIITORUL
De-a curmezişul vicisitudinilor acestei furtunoase prietenii, ciudatul tîrg va
dăinui pînă la moartea pictorului. Acesta va primi cu regularitate de la
tratele său singurii bani care-i îngăduie să trăiască — totdeauna prost — şi să
muncească. La fel » credincios, Vincent îi va trimite aproape toate 5 pînzele
lui, fiind din ce în ce mai puţin interesat să le arate sau să le găsească vreun
achizitor. E mulţumit că ele acoperă cheltuielile pe care le face Theo iar lui îi
permit să „progreseze", să meargă mai departe. Pare indiferent faţă de soar-
ta lor. Va lasă la păstoria din Nuenen toate lucrările pe care nu le-a trimis
fratelui său şi care, în parte, vor fi dispersate, fiind vindute ca obiecte de
ocazie. La Anvers va lăsa în voia soartei tot ce a pictat acolo. Celelalte lucrări
se vor îngrămădi în strimtul apartament al lui Theo, deoarece sînt
„proprietatea" lui.
Dar Vincent a acceptat pentru moment această convenţie împins de nevoi.
„Să laşi să zacă lucrările mele într-un colţ, aşa cum faci tu, asta se cheamă
neglijenţă..." îi scria el înainte de a încheia pactul. Ceva mai tîrziu va adăuga:
„Ar trebui să rupem relaţiile noastre din moment ce îmi dau seama că pierd
ocaziile de a vinde fiindcă accept banii tăi".
Această ruptură nu se va produce deoarece Vincent nu va putea să vîndă. N-
are nici aplicaţia şi nici mijloacele necesare; sarcina lui constă în cu totul
altceva, el trebuie să creeze, să picteze. Dar e de netăgăduit că vede just
situaţia. Dacă Theo 1-a salvat, într-o anume măsură el a contribuit şi la
pierzania fratelui său. Afecţiunea lui nu poate fi pusă la îndoială, dar în afară
de caracterul său timorat — opus caracterului lui Vincent — şi împrejurările
au făcut ca la urma urmelor el să fie cel mai prost situat pentru a-1 putea
impune pe pictorul Van Gogh aşa cum va încerca să-i impună pe Monet,
Renoir, Gauguin. Se poate aprecia după îngrijorarea pe care i-o împărtăşeşte
în mai multe rînduri fratelui său — şi mai ales în vremea cînd acesta se afla
în Drenthe — că situaţia lui Theo la „D-nii Goupil &c Comp." era precară,
nemulţumitoare — sau cel puţin aşa şi-o imagina el. Cum ar fi putut acest
colaborator, atît de puţin sigur pe situaţie în ciuda conştiinciozităţii sale, să
facă pe cineva să creadă într-un pictor „amator" care avea şi dublul
dezavantaj de a-i fi frate şi, mai rău, da a fi un fost salariat al Casei,
destituit (sau aproape) pentru in disciplină şi pentru munca lui mediocră;
dezavantajat în plus — dacă mai era nevoie — de directorul unei sucursale
din străinătate, dl. Tersteeg, cu care s-a certat şi care era sigur, el în orice
caz, că Vincanţ nu e un artist? Chiar dacă ar fi vrut să-1 prezinte astăzi
patronilor săi pe acest „cusurgiu" ca pe un geniu — sau pur şi simplu ca pe
un pictor „vandabil" — Theo ar fi riscat, printr-o astfel de tentativă, să se
expună sarcasmului patronilor săi care ar fi considerat că e pus pe glume.
Vincent nu se înşeală cînd îi reproşează fratelui său că n-a „încercat
niciodată" să-i vîndă pînzele — sau cel puţin n-a încercat la Goupil. Theo nu
va încerca niciodată. Şi cum ar fi putut interveni pe lîngă alţi negustori fără
să fie acuzat că slujeşte „concurenţa"?
Dată fiind poziţia lui, nu-i va putea da nici un ajutor imediat, chiar dacă mai
tîrziu va ajunge, să creadă în geniul lui Vincent. Nu va avea alt mijloc de a
asigura realizarea pictorului de-cît banii pe care-i trimite şi pe care'astăzi
oricum nu-i mai putea considera drept un dar caritabil.
Vincent era prea mîndru, prea independent, ca să-i accepte ca atare. îşi dădea seama,
chiar dacă numai el gîndea acest lucru, că nu i-a propus un tîrg care să-1
păgubească şi că lucrările lui valorau mai mult decît primea pentru ele, iar în
ultimă instanţă beneficiarul va fi Theo.
Spre sfîrşitul vieţii, cînd va înţelege că nimic nu se va schimba în situaţia lor,
Vincent va spune: „îţi voi da banii sau îmi voi da sufletul".
Theo n-a mai apucat să mediteze asupra acestei dileme. Dar soţia şi fiul lui
au trăit. Fiecare pîn-ză şi fiecare scrisoare de-a lui Vincent avea să-i
răsplătească pe moştenitori pentru generozitatea lui fheo şi, în acelaşi timp,
prin difuzarea lor, pînzele şi scrisorile aveau să-i facă dreptate geniului lui
Vincent.
XII. PICTORUL ŢĂRANILOR
„Există, fără îndoială, momente cînd eşti scîrbit de oameni, inclusiv de
propriul tău eu ..."
în acest fel îi împărtăşeşte Vincent amărăciunea sa pictorului Van Rappard. în
mod miraculos prietenia lor dăinuie de aproape cinci ani dar, • în cuarînd, ea
se va destrăma. Şi în acest caz, ca şi în privinţa trădării lui Theo sau a
mizeriei, Vincent se va resemna.
în ciuda frămîntărilor lui obsedante, munceşte
fără întrerupere, făcînd un dublu efort în ceea
ce priveşte desenul şi pictura. Modelele lui sînt
ţesătorii alături de care a petrecut multe cea
suri, urmărindu i cum lucrează la războaie. Cu
ani în urmă, la Courrieres, a fost izbit de aceşti
muncitori în care vedea ,,tipuri încă inedite" pe
care voia să le „aducă la lumină". Pentru Vin
cent, scopul artei sale era să arate omului truda
oamenilor. împreună cu ţesătorii, aşa cum pe vre
muri făcuse cu minerii, el se cufundă în adîncul
beznei, în barăcile întunecoase unde se săvîrşeşte
munca misterioasă care le îngăduie „celor goi să
se îmbrace". Urmărind în jurul siluetelor masive
ale maşinilor gesturile precise, repetate fără în
cetare, ale ţesătorilor, pictorul vede totdeauna
omul din Biblie supus caznei ce i-a fost dată,
frate al ţăranului şi al minerului, aserviţi cu toţii
luptei elementare împotriva frigului şi a foamei.
Din ianuarie pînă în iulie 1884, el realizează pe
acest motiv zece pînze şi numeroase desene.E posibil de asemenea ca în
faţa pînzei ce se ţesea sub ochii lui, din fire de diverse culori, Vincent să fi
intuit legi cromatice care în eu-rînd aveau să devină pentru el o preocupare
obsedantă.
îngrijorat de reticenţele lui Theo, îi trimite cî-teva desene lui Rappard,
cerîndu-i părerea. Aprecierile încurajatoare ale acestuia îl îndeamnă să-i mai
ceară să arate lucrările trimise unor amatori care ar fi eventual dispuşi să le
achiziţioneze. „Sînt obligat să fac acest lucru. Dacă n-aş fi obligat, fii sigur că
aş prefera să-mi păstrez studiile şi n-aş consimţi să le vînd." Amatorii poate
vor avea încredere în el, dar la negustori („fără nici o excepţie"), precizează
el — şi e de bănuit la cine se referă — „e sigur că nu va găsi nici apreciere,
nici bună-oredinţă, nici încredere ..."
în schimb, îi vorbeşte lui Theo despre Rappard şi e uimit că şi de pictura
acestuia fratele său se interesează la fel de puţin ca şi de pictura lui. Dar
sentimentul unui efort comun e de ajuns ca să-1 mai însenineze pe solitar.
Scrisorile pe care le adresează fratelui devin mai puţin agresive şi dau
asigurări că şi relaţiile cu lumea din Nuenen s-au îmbunătăţit.
în mai, renunţă la spălătoria de la presbiteriu şi îşi aranjează un atelier în
casa paracliserului bisericii catolice de la care închiriază două camere —
„una mare şi una mică şi care dau dintr-una într-alta" ca să lucreze în cele
mai bune condiţii. La propunerea lui, Rappard vine să petreacă vreo zece zile
la Nuenen înainte de a se duce la Ter-schelling, o insulă din Frise, unde a mai
fost de cîteva ori. Lucrează împreună prin cocioabe şi pe cîmpuri.
Economiile pe care le face la banii pentru mîn-care — deoarece tatăl său îi
asigura întreţinerea — îi permit lui Vincent să se dedice din nou picturii.
Atenţia pe care Rappard o acordă desenelor lui îl îmbărbătează, şi dacă n-are
îndrăzneala de a pretinde că îl egalează în materie de colorit, are totuşi
sentimentul că în această privinţă face ceva 89 progrese. Ambiţia lui e
răbdătoare, dar din ce în ce mai fermă. Iubirea ce i-o arată Margot Bege-
man, iubire care s-ar putea crede că e mai degrabă entuziasm şi admiraţie,
face şi ea ca Vincent să-şi recapete încrederea în sine fără de care nu poate
trăi. în sfîrşit, prin iunie, Theo însuşi vine pe neaşteptate la Nuenen. în
bucuria revederii, cei doi fraţi uită de resentimentele trecute. Prietenia lor se
va lega oare din nou?
O BUTADA DE-A LUI DELACROIX . ..
în prima scrisoare expediată după vizita lui Theo, Vincent transcrie un pasaj
din cartea lui Charles Blanc: Artiştii timpului nostru. Acest pasaj se referă la
„tonul local" şi citează cuvintele lui Dela-croix care afirmă că „marii colorişti
nu fac tonul local": „ceea ce e perfect adevărat, spune Dela-croix, iată un
bun exemplu (arată cu degetul tonul cenuşiu şi murdar al pavajului). Dacă i
s-ar fi spus lui Paolo Veronese: Pictează-mi o frumoasă femeie blondă a cărei
carnaţie să aibă tonul acesta, el ar fi pictat-o şi, în tabloul lui, femeia ar fi fost
o blondă".
Theo i-a adus fratelui său această carte scrisă de un contemporan cu scopul
de a-i face cunoscuţi pe „artiştii timpului său" ale căror opere sau tendinţe
Vincent le ignora; de mulţi dintre ei nici măcar n-a auzit. Theo i-a vorbit
despre pictorii de la PaTis, pe care tinerii îi consideră astăzi ca fiind şefi de
şcoală: Delacroix, Courbet. I-a oferit de asemenea Maeştri de altădată de
Fromentin. Th^o e sigur — poate i-a şi spus fratelui său — că Vincent, în
ciuda tuturor eforturilor lui, nu se va putea dezbăra de anumite idei, de
anumite tradiţii, dacă nu va avea conştiinţa constantei evoluţii a artei căreia
doreşte să i se consacre. Din această frază cuprinsă în scrisoarea următoare:
„înţeleg tot ce vrei să spui prin «prea negru»" — rezulta că fratele său a
încercat să-1 lămurească şi că 1-a sfătuit să renunţe la bitum şi la brunul
închis care domină toate picturile de la Nuenen şi pe care Vincent le apără cu
pasiune.
Dar ceea ce-i spune Theo îl nelinişteşte. Şi chiar dacă nu-i dă dreptate,
convingerile lui nu mai sînt atît de ferme. „Te aud citînd foarte multe nume
noi şi ajung să nu înţeleg nimic, dat fiind că n-am văzut absolut nici o lucrare
de-a acestor pictori."
„Iar din ceea ce spui despre «impresionism», am înţeles că este cu totul
altceva decît credeam eu; dar încă nu mi-e prea clar ce anume înseamnă
aces termen."
Singurătatea intelectuală în care trăieşte de ani de zile îl privează de aceste
fecunde schimburi de idei la care visa altădată. Scrisorile lui Theo şi lecturile
sînt singurele porţi ce-i sînt deschise spre artă. într-adevăr, e obligat să
descopere totul numai prin meditaţiile sau instinctul lui. Şi totuşi va reuşi atît
de bine încît atunci cînd va sosi la Paris se va afla imediat pe picior de
egalitate cu marii maeştri ai timpului.
Deocamdată ceea ce încearcă el să redea neîncetat este „clarobscurul cald
al unui interior întunecos şi prăfuit". Şi totuşi e izbit de butada lui Delacroix.
Ea îl va lămuri — confirmînd sfaturile lui Theo — asupra legilor pe care le
descoperă dintr-o dată chiar şi în anumite opere pe care le admira. Dacă un
gri murdar pare luminos — ca în anumite ceruri ale lui Corot — culorile vii pot
şi ele să fie mai vii sau mai stinse în funcţie ie cele pe lîngă care sînt puse.
Această descoper re a raporturilor dintre culori îl conduce pe Vincnt exact pe
drumul pe care Theo ar fi vrut să-1 vadă angajat, dar ataşamentul său faţă
de pictorii care-i plac, sensul precis pe care vrea să-1 dea artei sale, îl fac să
se intereseze mai puţin de „lucrurile mai noi". în timpul şederii sale la
Nuenen, continuă sa picteze „negru", avînd totuşi, ici-colo, cîteva tuşe vii, iar
în unele crochiuri acuarelate o anume prospeţime ce anunţă evoluţia care se
pregăteşte. în cursul anului următor, cînd va studia raporturile dintre culori,
va aescoperi legile a căror aplicare sistematică îi va fi revelată de pictorii de
la Paris: „Văzute de . aProape, cele mai bune tablouri şi tocmai cele mai
complete din punct de vedere tehnic sînt făcute din pete de culoare puse
una lîngă alta, şi nu au efect decît de la o anume distanţă".
Mintal, Vincent a parcurs singur drumul ce duce la impresionism.
IUBIREA UNEI FEMEI
încă din primele săptămîni ale şederii sale la păstorie, Vincent plănuieşte să
meargă la Anvers unde ar vrea să reia contactul cu pictorii şi cu negustorii.
Dar lunile trec; rămîne la Nuenen pentru că iubeşte natura, pentru că aici
găseşte modele şi poate folosi pentru pictură banii pe care-i primeşte de la
Theo. Avînd atelier poate lucra în linişte. Pe neaşteptate, se ameliorează şi
relaţiile lui sociale. Mergînd într-o zi la Einhoven ca să cumpere culori, în
prăvălia negustorului face cunoştinţă cu un fost bijutier, Hermans, acum
anticar, care la vîrsta de şaizeci de ani şi-a pus în gînd să-şi decoreze singur
sufrageria cu tablouri repre-zentînd diverşi sfinţi. Vincent îl convinge să pic-
teze în locul acestor „personaje mistice", ţărani a căror muncă va simboliza
anotimpurile şi care vor fi mult mai apţi să „stîmească pofta de mîncare a
celor pe care-i va invita la masă". Hermans acceptă iar Vincent va desena
pînzele pe care amatorul nu va avea decît să le copieze. Drepit compensaţie,
Hermans îi va plăti cadrele, culorile şi modelele, iar tablourile, după ce vor fi
fost copiate, vor fi restituite autorului. Vincent e în-cîntat de acest
aranjament care-i permite să lucreze fără profit — dar şi fără cheltuială.
Or, în aceasta fericită stare de spirit, o nouă dramă vine să tulbure viaţa
pictorului. Relaţiile lui cu Margot au continuat, dar se pare că în această nouă
aventură sentimentală rolurile s-au inversat. De data aceasta, Margot e cea
mistuită de o pasiune pe care multă vreme şi-o înăbuşise şi în care îşi pune
toate speranţele. Vincent regretă că n-a cunoscut-o mai de mult; acum ea îi
face impresia, scrie el nu fără umor, că e „o vioară de Cremona deteriorată
de un reparator incapabil Mişcat de iubirea ei, Vincent e gata s-o ia de soţie
dacă ea doreşte. Pînă una-alta, aşteptînd să se lămurească situaţia, el o
respectă, fiind, după cît se pare, prea puţin pasionat şi deloc dornic să atragă
asupra lui mînia celor cinci sau şase harpii — surorile mai mari — care zilnic
îs,i copleşesc sora mai tînără cu reproşuri şi ameninţări din cauza relaţiilor ei
cu „nea pictorul" — cu acest incapabil, cu acest personaj straniu care a ajuns de
rîsul lumii.
Lucmuirile au mers pînă acolo încît, după o nouă discuţie, într-un acces de
disperare, Margot se otrăveşte. Neliniştit pe bună dreptate de exaltarea ei,
Vincent 1-a prevenit, cu trei zile înainte, pe fratele femeii că se teme de o
eventuală depresiune nervoasa. Margot a aşteptat momenul în care avea o
întîlnire cu Vincent ca să ia otrava şi, fără îndoială, să moară în braţele lui.
Cînd şi-a mărturisit fapta începuse să nu mai prea poată vorbi şi să se
contorsioneze ... Cu ajutorul fratelui ei, chemat în mare grabă, nefericita a
fost dusă la un medic din Eindhoven care a constatat că femeia înghiţise
stricnina amestecată cu cloroform sau laudanum care avu efect de antidot.
Transportată apoi la Utrecht, unde familia, ca să evite cancanurile din tîrg,
spunea că s-a dus să facă o vizită, Margot se restabileşte cu greutate şi fiind
mereu sub ameninţarea unei boli de nervi.
Vincent se duce s-o vadă şi petrece o zi alături de ea. Gestul ei, pe care el îl
consideră o consecinţă a unei atitudini ce-i reaminteşte de atitudinea propriei
sale familii faţă de el însuşi — acea „religie a rangului social cu care fac
negoţ oamenii onorabili", are darul să-1 apropie de tînăra femeie a cărei
afecţiune a rămas nealterată. Uneia dintre surori, care şi-a permis să-1
interpeleze în legătură cu această dramă, îi replică într-o manieră foarte
dură. „în privinţa scandalurilor încep sa fiu mai bine înarmat ca să le curm cît
mai re-93 pede", îi scrie el fratelui său. Dar confidenţele pe cace i le face lui
Theo se pare că au avut drept rezultat dîteva remarci sarcastice care au
turnat gaz peste foc... Şi Vincent constată: „Nu pot scăpa de impresia că
ceea ce ne dezlbină e un conflict fatal..."
Dar însuşi sensul pe oare fiecare dintre ei îl dă vieţii îi stîrneşte pe unul
împotriva celuilalt; fie că era vorba de familie, de sentimente, de artă sau de
bani. Unul respectă ceea ce altul dispreţuieşte. Cum s-ar putea pune de
acord? Vincent nu poate decît sâ-şi deplîngă fratele. Şi în acest sens evocă
Libertatea lui Delacroix: „Soarta a făcut să ne pomenim în două tabere
duşmane, deşi eu sperasem că tu vei evolua altfel şi că ne vom regăsi de
aceeaşi parte a baricadei".
Deocamdată ei aipără cauze opuse. Vincent nu-şi face iluzii în privinţa
soaritei lui, dar preferă să fie alături de cei care rămîn credincioşi faţă de
ceea ce sînt, faţă de ceea ce vor să fie, fără să cedeze ambiţiilor care
alterează chiar şi intenţiile cele mai bune. Va avea, fără îndoială, mult de
luptat şi mult de suferit. Totuşi credinţa lui în viitor e din ce în ce mai fermă.
Oricare ar fi obstacolele <x-i vor sta în cale, are certitudinea că va izbîndi.
„ ... Şi voi vedea raza albă înainte de a închide ochii..."
UN ELEV DE-AL LUI VINCENT
Despre această epocă din viaţa lui Vincent avem o mărturie directă, cea a lui
Anton Kerssamakers, un tăbăcar de vreo patruzeci de ani, destul de înstărit,
oare, la fel ca şi bijutierul Hermans, voia să^şi consacre timpul liber picturii.
Vincent a acceptat să-i dea cîterva lecţii de care elevul a profitat cît se poate
de bine. El şi-a publicat în aprilie 1912, într-un săiptămiînal olandez, „De
Amster-dammer" Amintirile sale despre Van Gogh în care evocă vremurile
cînd lucrau împreună prin cîmpiile Brabantului: „Am făcut mai multe excursii
la Nuenen şi am vizitat între altele o străveche capelă medievală, situată în
mijlocul cîmpului şi 0 veche moară de vint lîngă Lieshout. „Vincent era stoic.
Voia să se deprindă cu sărăcia ca un boem şi se întîimpla ca săptămîni în şir
să nu mănânce carne, ci numai pîine şi brînză. «Asrtea nu se strică pe drum»
— spunea el. Şi nu voia să accepte altceva.
„Singurul lux pe care şi-1 permitea era o ploscă de coniac pe care o lua cu el
în toate excursiile, acesta fiind un obicei la care n-ar fi vrut să renunţe.
„Atelierul pe care-1 avea în casa paracliserului era şi el foarte boem. Cînd
intrai înăuntru ră-mîneai uimit văzîndu-1 cît era de înţesat de picturi şi
desene în acuarelă sau creion reprezentînd capete de bărbaţi şi femei care
aveau nasurile în vînt, fălcile proeminente, urechile mari, pumnii bătătoriţi şi
ridurile foarte accentuate. Alături de ele, ţesători, războaie de ţesut, oameni
care semănau cartofi, femei care pliveau, nenumărate naturi moarte, cam
vreo zece studii în ulei a străvechii capele din Nuenen, amintită deja, în faţa
căreia el se simţea totdeauna cuprins de extaz şi pe care a pictat-o în toate
anotimpurile, pe vreme frumoasă şi urâtă. Mai tîrziu această capelă a fost
demolată de vandalii din Nuenen, cum le Spunea Vincent. Soba n-a fost
niciodată curăţită şi era înconjurată cu morimane de cenuşă. Se mai aflau
acolo cîteva scaune desfundate, un dulap în care erau pe puţin treizeci de
cuiburi de păsări, diferite plante şi muşchi adunat de prin cîm-pia cu
mărăcini, cîteva păsări împăiate, apoi mosoare, Vîntelniţe, un vas de ars
jăratec, diverse iinstrumenite agricole, şepci vechi, pălării vechi, bonete
femeieşti mur dare şi ponosite, saboţi etc. Cutia lui de vopsele ca şi paleta au
fost confecţionate la Nuenen după indicaţiile lud."
In Amintirile sale, Anton Kerssemakers vorbeşte despre o latură puţin
cunoscută a ideilor estetice ale lui Vincent, care compara frecvent pictura cu
muzica şi, cu speranţa de a sesiza mai bine corespondenţele, raporturile
dintre cele două arte, a luat la Eindhoven lecţii de pian de la un bă trîn
organist. „Dar nu multă vreme, povesteşte Kerssemakers, deoarece Vincent,
în timpul lecţiilor, compara mereu tonurile pianului cu albastrul de Prusia, cu
verdele smarald, cu ocrul sau cadmiul. Pînă cînd într-o bună zi, crezînd că are
de-a face cu un nebun, bătrînul organist a fost cuprins de o asemenea frică
încît a întrerupt lecţiile."
Vincent întreţinea de asemenea relaţii ou un funcţionar de la căile ferate, Van
de Wakker, şi cu fiul tipografului Gestel, în atelierul căruia a reuşit, tocmai
datorită acestei prietenii, să graveze cîteva litografii după tablourile sale.
Profesor benevol, Vincent se mulţumea să le ceară elevilor săi, în schimbul
sfaturilor, cîteva tuburi de culoare cu care îşi potolea marea lui sete de
pictură. „Căci vreau sa pictez mult, îi scrie el lui Theo, fără întrerupere; vreau
să ajung să nu mai lucrez cu jumătate din forţele mele, ci să pictez de
dimineaţa pînă seara."
De aceea, are nevoie de culori. în ciuda certurilor care-i dezbină, el îi cere
fratelui său să4 trimită un supliment de 20 de franci, de cîte două ori pe
lună; îi scrie din nou lui Mauve şi lui Tersteeg, sperînd că îi va „recîştiga prin
culoare". E ca un toxicoman privat de drog, nu-1 interesează decît pictura
care a devenit scopul vieţii lui. în privinţa mizeriei în care e silit să trăiască,
scrie: „Nu pot suporta ca munca mea să sufere din această cauză".
Vorbeşte mereu de plecarea lui la Anvers, dar nu pleacă pentru că nu are
mijloace şi de teamă că ar putea pierde şi refugiul pe caire i-1 oferă casa
părintească.
în afară de banii care-i sînt necesari pentru pictură nu-1 mai interesează
nimic. Theo se oferă să-i trimită 50 de franci în plus pentru a-1 despăgubi pe
tatăl său de cheltuielile pe care le are cu întreţinerea lui Vincent; el însă
refuză să se amestece în această afacere; dacă Theo consideră că e necesar,
să trimită el însuşi banii acasă.
în ciuda solicitărilor repetate la care Theo răspunde totdeauna, Vincent nu
abdică nici de la mîndria nici de la certitudinile lui: „înainte de toate,
reţine acest lucru şi pentru totdeauna: dacă îţi cer bani nu ţi-i cer pe nimic;
tu primeşti în schimb munca în care-i investesc şi, dacă sînt pentru moment
în întîrziere faţă de tine, sînt pe cale ca într-o bună zi să fiu chiaT în avans".
ZILELE DE IARNA ...
In familie, atmosfera e din nou încordată. Vizitele surorilor Begemann •—
prea frecvente după părerea lui Vincent, deşi el le invită — întreţin în jurul
lui, la „păstorie" un climat de ostilitate. Nu mai vine pe acasă decît la culcare
şi pentru a-şi lua mînicarea pe care adesea o mănîncă pe cîmp. „Vincent se
înstrăinează din ce în ce mai mult de noi, îi scrie tatăl lui Theo. Nu se mai
uită la noi."
Cînd vine toamna, pictează peisaje melancolice — alei cu frunzele copacilor
galbene, vechiul turn şi „cimitirul ţăranilor", o moară de apă. Şi cînd Rappard
îi face o nouă vizită, în octombrie, e iarnă.
Zilele scurte şi întunecoase, vremea urîtă îl obligă să stea în atelier unde, de
data aceasta, compune naturi moarte în aceleaşi -tonalităţi de brun-închis:
ulcioare, oale vechi patinate de mîinile ţăranilor. Se aviîntă într-o muncă
înverşunată voind să picteze cincizeci de capete — şi dacă cincizeci nu
ajung, va picta o sută! Capete de ţărănci de o asprime sălbatică, cu trăsături
dure, accentuate, cu priviri care exprimă nu seninătatea lui Le Nain sau
resemnarea lui Millet, ci acceptarea fără iluzii a unui destin ce se aseamănă
cu un blestem.
Relaţiile cu Theo sînt din ce în ce mai dificile; raporturile dintre cei oloi fraţi
se menţin, deşi la sfîrşitul anului 1884 Vincent propune de mai multe ori să le
pună capăt odată pentru totdeauna: „ ... m-ai făcut să înţeleg cît se poate de
limpede că n-ai intenţia să te ocupi de mine şi de munca mea decît în
calitate de protector. Ce să zic, mii de mulţumiri! E adevărat că mi-ai trimis
bani refulat, dar cu răceală, fără prea multe vorbe, fără cea mai mică
mărturie de simpatie — în timp ce eu lucram cu încăpăţânare — dar mi-am
dat seama din ce în ce mai bine că va veni un moment cînd fiecare îşi va
urma propria lui cale în loc să ne ţinem unul altuia tovărăşie pe acelaşi
drum".
Compară această atitudine cu cealaltă, căreia el îşi închipuie că i-a fost
victimă Măria, tînăra de care în cele din urmă Theo s-a despărţit.
în privinţa lui Mauve şi Tersteeg, după ce demersul lui Vincent s-a izbit de
acelaşi refuz ca şi în cazurile precedenţe, îi reproşează lui Theo că a avut o
poziţie „neutră". Fiindcă Theo n-a făcut nimic ca să-1 sprijine; scrisorile lui,
pe care Vincent le compară acum cu „un fel de vitriol" de care trebuie să se
păzească, nu-i oferă în chip de încurajare deoît „neîncrederea" lui. Theo
rămîne credincios promisiunii sale ca şi cum s-ar achita de o datorie. Dar
nimic din comportarea lui nu mai aminteşte de vechea prietenie. La
propunerea lui Vincent de a pune capăt relaţiilor lor, Theo răspunde pînă la
urmă pe tonul unui „bun ministru al bele-artelor", în nişte termeni pe care
Vincent îi repetă cu dispreţ: „Poate că mai tîrziu, cînd vei fi reuşit să te
exprimi mai clar, s-ar putea ca noi să descoperim unele calităţi în lucrările
tale de acum şi să adoptăm atunci o atitudine diferită". Zilele de iarnă se
consumă astfel fără să lase să se întrevadă vreo ieşire în această ceartă vană
şi nici din situaţia în care se află Vincent: „Nici un an n-a început pentru mine
mai mohorît şi mai trist", mărturiseşte el.
Theo, dimpotrivă, îşi informează părinţii că afacerile lui merg bine. Datorită
renumelui pe care şi 1-a cîştigat la Boussod şi Valadon, primeşte din altă
parte o ofertă de 1.000 franci pe lună; sumă enormă pe vremea aceea şi pe
care el îşi permite s-o refuze. Această reuşită nu-1 împiedică pe Vincent să
creadă în continuare că negoţul cu tablouri va intra în curînd într-o „panică
generală". Dar se înşeală grav. In aceeaşi scrisoare în care îi vorbeşte lui
Theo despre succesul lui — şi fără îndoială că la „păstorie" se fac comentarii
în legătură cu cei doi fraţi — Vincent evocă condiţia ţesătorilor din Nuenen
unde o familie — bărbatul care ţese şi o femeie care îl ajută să depene
bobinele — are pentru această dublă muncă un cîştig net de 4,50 fr. pe
săptămînă, cam douăzeci de franci pe lună. Iar cînd ţesătorul duce la o
fabrică ceea ce a lucrat, adesea se întoarce acasă fără să fi obţinut o altă
comandă. „Aici, în momentul de faţă, situaţia e adesea deprimantă. Oamenii
tac..."
Apropierea nu e făcută explicit dar e semnificativ faptul că Vincent a citat
aceste cifre după cifra lui Theo. Acest contact permanent cu mizeria
muncitorilor şi a ţăranilor, cu această mizerie pe care burghezii, negustorii,
cei de-o seamă cu Tersteeg şi Theo n-au cunoscut-o niciodată şi nu vor s-o
cunoască, este un alt punct sensibil, o altă „baricadă" între cei doi fraţi.
Puţinele lor referinţe la problemele sociale din acea vreme relevă o opoziţie
radicală, şi o discuţie mai deschisă pe această temă ar fi mărit dimensiunile.
„N-am nici posibilitatea şi nici poftă să mă mai opresc acum asupra acestui
capkol. Ajunge. După mine, morala convenţională e de-a-ndoaselea şi m-aş
bucura dacă timpul ar aşeza-o în picioare şi ar înnoi-o."
Nimic oare, în ciuda fondului lor de dragoste frăţească, nu va putea să
reînvie încrederea din vremea tinereţii? Şi totuşi, cu toate bruftuluielile pe
care trebuie să le suporte şi cu toată neîncrederea pe care i-o arată Vincent,
Theo pare mereu conştient de destinul excepţional care-i este rezervat
fratelui său. în octombrie al acelui an, îi scrie uneia dintre surori: „Vincent
face parte din rîn-dul acelor fiinţe care au văzut lumea foarte de aproape şi s-
au retras din ea. Acum trebuie să aşteptăm să vedem dacă are geniu".
... Şi iată că în primele zile ale primăverii, la 26 martie, pastorul Theodorus se
prăbuşeşte pe pragul presbiteriului, dobortfc de o criză cardiacă...
MOARTEA TATĂLUI
Acest eveniment i-a strîns la păstorie pe toţi membrii familiei, fraţi, surori,
unchi. Resentimentele şi dezacordul care-i dezbină pe Vincent şi Theo nu
rezistă în faţa căldurii sentimentelor lor de dragoste. Această întâlnire
marchează un fel de împăcare tacită şi din nou, în scrisorile ce le va scrie de
acum înainte, pictorul va vorbi despre opera lor comună, de banii aceia care-
1 fac pe Theo „pe jumătate" autorul creaţiilor lui Vincent.
Ate loc un incident cu Anna, cea mai mare dintre surori, din pricina unor
chestiuni băneşti. Vincent se mulţumeşte să dea din umeri, fiind din ce în ce
mai indiferent faţă de ceea ce s-ar putea crede despre el. Dar se decide s-o
rupă definitiv cu această familie pe care dispariţia tatălui şi a autorităţii lui o
va duce la dezagregare. îi face cunoscut lui Theo intenţia de a se muta la
paracliserul Sohafrat, în atelierul în care şi aşa îşi petrece aproape tot timpul.
Acolo va putea să se consacre în întregime singurului lucru care îl preocupă
de-acum înainte, munca sa de pictor, care cîndva tot va reuşi să-i asigure
existenţa, fără ca el să mai apeleze la ajutorul altora. Incidentul cu Anna îl
determină să renunţe la partea lui de moştenire „deoarece, îi va explica el
prietenului său Rappard, arvînd în aceşti ultimi ani grave disensiuni cu tatăl
meu, n-aş vrea să-mi arog nici un drept şi nici să dobîndesc ceva din ce i-a
aparţinut".
Pastorul a fost înmormiîntat în micul cimitir din jurul vechii biserici pe care
Vincent a folosit-o ca subiect în multe din studiile sale. Această biserică era
situată lîngă prasbiteriu şi poate fi remarcata în mai multe pînze şi desene
care înfăţişează grădina şi chiar în anumite picturi cu ţesători, în care ea se
vede prin ferestrele cocioabelor.
Ultimul studiu de pictură înfăţişează vechiul turn, cu clopotniţa retezată şi cu
cîteva cruci împrejur, în mijlocul unui stol de corbi. Această temă funebră va
fi reluată la Anvers într-un lan de grîu. El prefigurează aici moartea templului
după moartea pastorului. Această pînză a fost pictată, într-adevăr, în mai
1885, la două luni după moartea tatălui.
Astăzi din această biserică n-a mai rămas nimic. Pe locul unde se înălţa ea
odinioară, în faţa unui crîng, se află un Hristos răstignit pe trunchiul unui
copac mort şi, ceva mai departe, abandonată printre buruieni, alături de
altele, piatra funerară pe care abia se citesc cuvintele: „Aici odihneşte
pastorul Theodorus van Gogh... 1822—1885".
Primprejur, vîntul suflă neostenit peste grîul abia răsărit.
Dincolo de ogoare se zăresc primele case din Nuenen şi clopotniţa profilată
pe cer.
Moartea pastorului, care a provocat ruptura definitivă dintre Vincent şi
familie, a fost totodată, în mod paradoxal, cauza unor certuri cu Anton van
Rappard, certuri care vor dura cîteva luni şi, în cele din urmă, vor strica
prietenia dintre cei doi artişti. Luat pe neaşteptate de eveniment şi acaparat
de venirea fratelui şi a unchilor, Vincent neglijează să-şi anunţe prietenul de
moartea tatălui. Rappard a fost primit în mai multe rîn-duri la păstorie. Or,
ferparul ce i-a fost trimis, ca oricărei alte persoane, i s-a părut a fi nedemn
de prietenia care-1 lega de această familie, li trimite văduvei o scrisoare de
condoleanţe, dar tăcerea lui Vincent i se pare o ofensă. Cînd acesta reia co-
respondenţa întreruptă timp de două luni, trimi-ţîndu-i o litografie după una
din lucrările lui, Rappard dă frîu liber supărării sale şi critică atît 101 de
violent compoziţia, ba chiar şi ambiţiile pictoru'ui, încît Vincent, uluit, jignit, îi
trimite misiva înapoi, însoţită de aceste cuvinte: „Tocmai am primit scrisoarea
dumneavoastră — spre marea mea mirare! Alăturat v-o restitui. Salutări". O
prietenie veche de cinci ani se destramă din pricina unei neînţelegeri
stupide. Zadarnic pretinde Vincent ca prietenul sau să-şi retracteze
afirmaţiile sale ofensatoare. în zadar o cunoştinţă comună, pictorul
Wenkebach din Utrecht, încearcă o reconciliere. Cîteva luni, urmează un
schimb de scrisori acerbe, jignitoare şi pentru unul şi pentru celălalt. Dar
mînia lui Vincent nu e durabilă; fiecare suferă de pe urma acestei rupturi şi în
cele din urmă consimt să „şteargă cu buretele". „Neînţelegerea cu Rappard e
complet dată uitării", îi scrie Vincent fratelui sau ... Dar, după cîteva
săptămîni — nu se ştie de ce... poate şi din lipsa documentelor —
corespondenţa se termină cu o scrisoare care e totuşi amicală. Nu se va mai
vorbi de Van Rappard. Pictorul ţăranilor şi-a pierdut şi pe ultimul său tovarăjş.
„ŢĂRANI M1NCJND CARTOFI . . ."
Şi totuşi vorbele de încurajare ale acestuia l-au îndemnat pe Vincent să se
lanseze în compoziţia incriminată. După schiţele făcute la Haga — grupurile
de lucrători la turbărie şi culegătorii de cartofi — pictorul a revenit la figurile
izolate. îi lipseşte siguranţa necesară pentru a plasa personajele în spaţiu,
dar trebuie să „meargă înainte", începînd cu primele luni ale anului 1885,
face din ce în ce mai multe studii de capete şi de mîini pentru o mare
compoziţie în care va înfăţişa ţărani aşezaţi în jurul mesei la cină, mîncîntd
cartofi, fructul sărăcăcios al trudei lor.
Decorul? Interiorul unei cocioabe din Nuenen, locuinţa familiei De Groot, în
care şi-a petrecut multe seri lucrînd. în martie, cînd survine moartea tatălui,
are schiţată compoziţia pe care i-o va arăta fratelui său. O reia în luna
următoare, adaugă încă un personaj. Sînt acum cinci în lumina zgârcită, ou o
expresie rătăcită, îndobitocită, aşezaţi în faţa cartofilor aburind.. . O lume
închisă, obscură, lipsită chiar şi de acele minuscule ferestre ce dau spre cîmp
şi care pot fi remarcate în a-proaipe toate pînzele cu ţesători. în prim plan, o
fată văzută din spate, în contre-jour, închide cercul familiei — celula originară
adunată în jurul lămpii, în lumina care nu luminează ci conturează doar
relieful feţelor pe fondul lor de umbra. Pînza e pictată într-o tonalitate
verzuie, ca şi cartofii aceia păliţi de ger. „Eu pictez cu pămînt", scrie Vincent.
Nicicînd bestiala servitute a omului nu a fost dezvăluită cu atîta cruzime, cu
atîta forţă dramatică.
în mai, a treia pînză — versiunea definitiva — îi este expediată lui Tiheo;
aceeaşi pînză a cărei litografie a stîrnit indignarea lui Rappard. Pentru
Vincent, ea reprezintă un moment de mare importanţă, e o încercare de la
care aşteaptă multe: „Toată iarna am ţinut în mînă firul acestei ţesături
pentru care căutam un model definitiv, şi dacă acum a devenit o ţesătură cu
aspect aspru şi grosolan nu e totuşi mai puţin adevărat că firele ei au fost
alese cu grijă şi după anumite reguli. Şi s-ar putea să fie o adevărată pictură
cu ţărani. Ştiu că asta şi aste".
„Dacă un grajd miroase a bălegar, foarte bine! De aceea şi este un grajd".
„Un tablou cu tirani nu trebuie niciodată să fie parfumat."
„Cît despre Durand-Ruel, continuă Vincent, chiar dacă a apreciat că desenele
nu preţuiesc prea mult, arată-i acest tablou. N-are decît să-1 găsească rău
sau bun. Dar arată-i-1 totuşi, ca să-şi poată da seama că noi investim multă
energie în lupita noastră. Vei auzi desigur spunîndu-se că e un „tablou prost"
şi fii pregătit, aşa cum sînt şi eu pregătit, să auzi asemenea vorbe. Dar pînă
la urmă noi vom da ceva autentic şi cinstit".
Se pare că Theo s-a mărginit să-i arate pînza lui Portier, un negustor din
Montmartre care se interesa de studiile lui Vincent. Amîndoi găsesc că
această compoziţie e stîngace. Vincent prevăzuse că aşa se va întîmpla şi că
desenul va fi socotit incorect. Era la curent cu aceste aprecieri cînd îi scria lui
Theo rugîndu-1 să arate pînzele şi cîtorva colegi de la galerie: „Spune-i lui
Serret că aş fi disperat dacă figurile mele ar fi bune, spune-i că nu le vreau
de o corectitudine academică, spune-i că eu cred că daca e fotografiat un om
care sapă, în mod sigur, omul n-ar mai săpa. Spune-i că eu găsesc admirabile
figurile lua Michel-angelo, deşi picioarele sîn<t în mod cert prea lungi,
şoldurile şi coapsele prea mari. Spune-i că eu socotesc că Millet şi Lherimitte
sînt adevăraţi pictori pentru ca nu pictează lucrurile aşa cum sînt ele, după o
analiză aprofundată şi seacă, ci aşa cum Millet, Lhermitte, Mic'helangelo le
simit. Spune-i că marea mea dorinţă este să învăţ să fac astfel de
inexactităţi, astfel de anomalii, astfel de remanieri, astfel de modificări ale
realităţii încît din ele să iasă, da, minciuni dacă vrei tu, dar mai adevărate
decît adevărul literal".
în Ţărani mîncînd cartofi Vincent a vrut să facă altceva decît să dovedească
abilitatea lui de meşteşugar. Prin feţele acelea, mîinile acelea, fructele acelea
extrase din pămînt, în cina ţăranilor, el exprimă ciclul vital al alimentului
dezgropat din pămînt ca să hrănească trupurile acelea ce se vor reîntoarce în
pămînt. „Nu în zadar am meditat eu seri la rînd, aşezat lîngă foc, în casele
minerilor, ale muncitorilor de la turbării, iar aici, în casele ţesătorilor şi ale
ţăranilor exceptînd serile cînd munca nu-mi lăsa timp şi pentru gîndire.
„Cunoscînd viaţa ţăranului din fiecare clipă a zilei, am ajuns să fiu atît de
intim amestecat în această viaţă încît într-adevăr aproape că nu ma mai
gîndesc la nimic altceva."
Munca lui e viaţa lui. Şi o vrea în armonie cu el însuşi: „să te mulţumeşti doar
să ai ce mînca, ce bea, ou ce te îmbrăca şi unde să dormi, să ai cele cu care
se mulţumeşte ţăranul..."
îi spune atunci lui Theo: „Eu sînt un pictor al ţăranilor" şi îi vorbeşte despre
dorinţa lui de a rămîne printre ei, pe meleagurile Brabantului pe care ai săi,
după moartea tatălui, vor să le părăsească spre a se stabili la Leyda sau în
altă parte. S-a despărţit „fără zarvă" de maică-sa şi de surori şi s-a mutat la
Schafrat, în atelierul lui. Acolo şi lucrează atunci cînd nu cutreieră cîmpiile în
tovărăşia ţăranilor cu care, de-aoum înainte, „dezgustat de civilizaţie", vrea
să-şi împartă viaţa şi bucuriile: ,,... e fo?.rre mult să te simţi, iarna, în largul
tău prin zăpadă: în largul tău printre frunzele galbene ale toamnei; în largul
tău vara, prin holdele de grîu copt; să fii fericit primăvara, prin iarbă; e foarte
mult să fii mereu împreună cu se-cerătorii şi ou tinerele ţarinei, vara ou cerul
imens deasupra ta, iarna în colibele afumate. Şi să-ţi spui: toate acestea au
fost dintotdeauna şi vor exista totdeauna!"
în timpul plimbărilor prin cîmpiile acoperite cu mărăcini, în lungile ceasuri pe
care le petrece prin cocioabe, realizează pînze pe care se grăbeşte să le
trimită lui Theo spre a nu fi mereu tentat să le retuşeze. Ele sînt tot atîtea
dovezi ale muncii lui, ale vieţii lui grele; mănîncă frugal numai pîine şi brînză,
luptă ca şi ţăranul cu natura care e în acelaşi timp ostilă şi amicală: „ ... pe
cele patru pînze pe care le vei primi, am strîns cu siguranţă vreo sută de
muşte, poate chiar mai mult; fără să mai pun la socoteală praful, nisipul etc.
şi de asemenea fără să mai pun la socoteală faptul că, în cele două ceasuri
cît a trebuit să-mi car pînzele printre mărăcini şi hăţişuri, e posibil ca o crean-
gă sau altceva să fi zgîriat în tăcere pînza etc". ^ • ■. Tot atîtea mărturii
despre ceea ce preocupă gîndirea lui creatoare!
TEMA FECUNDITĂŢII
In pi/iza aceea, atît de prost primită de cei cărora " ^ destinată, a investit
ceea ce vedem noi astăzi în ea: totalul celor 12 ani de eforturi în direcţia
unei picturi care să răspundă dublului sens, plastic şi psihologic pe care,
după părerea lui, îl comportă opera de artă şi ale cărui exigenţe le rezumă în
două scrisori adresate lui Theo în acea privăvară a anului 1885: „...ceea ' ce
vreau să exprim: că toate obiectele sînt rotunde, că forma, ca să spun astfel,
nu are nici început nici sfîrşit, că ea constituie un tot viu şi armonios". Şi „în
acest fel eu caut să învăţ nu să desenez o mînă, ci un gest, nu un cap de o
exactitate matematică, ci o expresie profundă. De pildă, omul care sapă
adulimecînd viîmtul cîrîH ridică pentru o clipă calpul, sau oînd vorbeşte.
înitr^un cuvînt viaţa".
Viaţa. Aceasta este într-adevăr tema esenţială şi la drept vorbind singura
temă care animă pînzele din Nuenen, primele — după perioada de ucenicie
de la Haga — care constituie o operă semnificativă şi coerentă. Pînzele din
ceea ce se numeşte ,.perioada olandeză" sînt caracterizate prin factura lor
grosolană, prin tonalităţile surde. Folosirea bitumului, la fel ca şi în tablourile
peisagiştilor francezi din secolul al nouăsprezecelea, a şi denaturat cea mai
mare parte a operelor din acea vreme care, întunecate la origine, ise
estompează din ce în ce mai mult într-o masă maronie. Ce va ră-mîne din ele
,peste o sută de ani?
Şi totuşi fără să poată fi comparate cu extraordinara bogăţie a operelor din
ultimele perioade, acestea de acum prezintă implicit tot ceea ce va urma,
sub aspectul motivelor tematice şi chiar — prin contrast sau prin inversiune
— sub aspectul facturii.
Aceste motive Vincent le rezumă într-un singur cuvânt: viaţa. Nu aparenţa pe
care realitatea o da fiinţelor şi lucrurilor, ci esenţa lor.
încă de pe vremea cînd era la Haga, a schiţat pentru prima oară tema
fundamentală, aceea a Semănătorului. Această temă constituie firul con-
ducător, legătura ce va uni întreaga operă a lui Van Gogh. Din acest gest şi
din acest act deriva celelalte motive ce se vor dezvolta ulterior în se-riile în
care apar munca ţăranului şi lanul de grîu.
El compară pictura însăşi cu grîul care trebuie să încolţească pentru a putea
rodi. „Eşti grîu, îi scrie el lui Theo..." îndemnîndu-1 să se facă pictor. De la
sămiînţă la spic, de la semănător la seceră-tor, aceasta e tama fecundităţii
care se dezvolta şi se lărgeşte la dimensiunile pe care le-am descifrat în
Ţărani mincînd cartofi: ciclul vieţii care renaşte fără încetare prin taina
pămîntului care-o nutreşte.
Trebuie subliniat, chiar din această primă epocă a operei pictate, constantele
care justifică şi determină activitatea prin care însuşi Vincent se realizează şi
se desăvîrşaşte. Din această muncă obscură pe care o continuă cu
înverşunare în singurătate şi mizerie vor înflori marile opere. Vincent este
astăzi plugarul, semănătorul, ţesătorul care îmbină cu răbdare firele urzelii,
minerul care smulge pârniîntului hrana focului. Vor veni zilele strălucitei
recolte, a ţesăturilor bogate în culori, a flăcării care încălzeşte şi luminează.
Această transmutaţie lentă la capătul căreia pictorul îşi va fi consumat viaţa
este după chipul şi asemănarea tainei lucrurilor.
în cursul celei de a doua perioade a şederii lui la Nuenen, în toamna anului
1885, în pînzele care au ajuns pînă la noi domină alte două motive: motivul
cuiburilor şi cel al bojdeucelor. Naturi moarte? Peisaje? Ambele sînt pictate în
aceeaşi manieră, sînt făcute din aceeaşi materie. Ele constituie un motiv
unic. Vincent spune despre bojdeucile zgribulite sub acoperişurile lor de paie
că sînt „mici cuiburi de oameni". Şi aici ne aflăm în faţa temei fecundităţii, a
fecundităţii fiinţelor: oameni sau păsări, purtînd grija „clocitului", şi a naşterii
care asigură sub aspectul reproducerii — asemenea grăunţei sub aspectul
hranei — perpetuarea vieţii. Este semnificativ faptul că în femeie Vincent a
iubit totdeauna mama. Chiar şi în cazul tinerei Ursula, Vincent a fost mişcat
de instinctul e' matern. îi spunea, după cum s-a mai arătat «îngerul cu
pruncii". Alături de Kee Vos Stricker, cînd Vincent s-a îndrăgostit de ea, se
afla un alt copil, un orfan. Şi Sien n-ar fi rămas oare o simplă aventură dacă
n-ar fi fost însărcinată atunci cînd a cunoscut-o Vincent? Sau dacă copilul ei,
„mogîl-deaţa" de care el vorbea cu atîta tandreţe, n-ar fi ajutat la înghebarea
acelui cămin derizoriu în care totuşi Van Gogh a cunoscut prima şi ultima lui
fericire omenească?
Aceasta este „viaţa adevărată" la care a visat, pe care n-a cunoscut-o
niciodată şi pe care n-o va putea realiza decît prin intermediul unei opere
geniale dar totodată, ba poate chiar în primul rînd, a unei opere de individ
predestinat, de vizionar.
Criza mistică a lui Van Gogh era un preambul. El îşi închipuia că i-a trecut de
îndată ce a rupt-o cu pastorii, cu tatăl său ...
De fapt ea a început odată cu arta lui.
DAMNATUL DIN NUENEN
Vizita pe care i-o face Theo în august n-a ameliorat raporturile lor, mai puţin
încordate, dar care se menţineau anevoie. Din nou, ca pe vremea cînd
Vincent se afla la Drenthe, negustorul de artă este îngrijorat de viitorul său.
După cum reiese din scrisorile lui Vincent, Theo îi reproşează fratelui mai
mare că are faţă de el o atitudine duşmănoasă şi că se bucură oarecum de
insuccesele lui materiale. Dar este fondată o asemenea bănuială din moment
ce Theo mărturiseşte că cifra lui de afaceri se ridică la 500 000 franci pe an?
Dimpotrivă, Vincent se arată mai conciliant; spera din nou că vor realiza
„mica lor afacere cu picturi", care ar fi „sufletul unei afaceri pe care am
putea-o pune la cale ceva mai tîrziu"; şi din nou îşi sfătuieşte fratele să se
facă pictor. „Viaţa la tejghea e ceva trecător ..." scrie el.
în privinţa lui, în privinţa propriului său destin, are convingeri ferme. „Pe
măsură ce împrejurările exterioare devin mai puţin favorabile, forţa mea
interioară, şi prin aceasta înţeleg voinţa mea de lucru, creşte."
Iată însă că noi necazuri încep să4 hărţuiască. Furnee, tatăl amicului său,
topograful din Haga, căruia Vincent nu i-a achitat facturile pentru nişte
culori, îl ameninţă cu sechestrul. Pentru 30 de florini pe care Vincent nu-i
poate achita şi pe care Theo declară că nu-i poate plăti.
Relaţiile pictorului cu ţăranii — şi se pare că în mod deosebit, relaţiile lui
cu „mîncătorii de cartofi", familia lui De Groot şi cu fiica acestuia Gordina
— sînt interpretate greşit. De data aceasta, parohul bisericii catolice îi
reproşează lui Vincent că are o comportare familiară cu „oameni de condiţie
inferioară" şi ajunge chiar să le interzică enoriaşilor săi să mai pozeze pentru
pictor. „O tânără femeie care a pozat pentru mine a rămas însărcinată, iar
eu sînt bănuit că aş fi amestecat în această poveste", îi scrie ei lui Theo. Or,
responsabil de această întîmplare e tocmai unul dintre enoriaşii
preotului.
Vincent care nu acceptă să se lase dus de nas merge la primar şi—1 roagă să
reamintească „domnilor preoţi că în parohiile lor trebuie să se intereseze de
lucruri mai puţin materiale". Ceea ce, după cum se şi poate bănui, nu
rezolvă situaţia. Impresionaţi de interdicţia preotului — pentru moment, cel
puţin — ţăranii refuză să mai pozeze. Celor care susţin că în acest fel pierd
un cîştig suplimentar, preotul se oferă să le dea el însuşi banii dacă
persistă în refuzul lor. Acest fiu nedemn este acum obiect de scandal. S-a
despărţit de familie ca să-şi afle liniştea, nu ca să trăiască în conflict cu alţii,
dar acum lumea vrea ca el să plece, să scutească oraşul de o prezenţă
îngrijorătoare, de un exemplu care tulbură conştiinţele şi inimile. N-a
contribuit şi atitudinea lui la boala care i-a răpus părintele? Acest pictor, care
n-are căutare, nu trăieşte oare pe spinarea fratelui său? Se vorbeşte despre o
nenorocire care era cît pe ce s-o dea gata pe Margot, care locuia Ungă
casa parohială ... Şi ce-i cu copilul pe care-! poartă în pîntece fiica lui De
Groot? Ajung toate acestea pentru ca pastorii să facă front comun împotriva
oii rîioase care ameninţă să contamineze toată turma. Vincent,
damnatul, va trebui oare să-şi î0' părăsească „cîmpul de lucru"?
OBIECTUL Şl CULOAREA
Or, în corespondenţa pictorului, se suprapune peste aceste necazuri, de care nu
mai vrea să se lase copleşit, o nouă conştiinţă a artei sale. Din cărţile aduse
de Theo cu prilejul primei lui vizite la Nuenen, din convorbirile pe care le-au
avut cei doi fraţi, din schimbul de idei cu Rappard, în spiritul lui Vincent s-a
format ceva, ceva ce de asemenea s-a dezvoltat, a încolţit în taină.
în cursul ultimelor luni petrecute la Nuenen, în scrisorile adresate lui Theo, se
afirmă o certitudine ce creşte, o certitudine ce relevă depăşirea unei etape
decisive. Arta care în curînd avea să se desă-vîrşească în operele lui,
conştiinţa artei moderne se exprimă în reflecţiile pe care Vincent le îm-
părtăşeşte fratelui său — şi le împărtăşeşte lui însuşi — asupra raporturilor
prin care e legată de obiect, asupra sensului şi ralului culorii în expresia
picturală. Cunoaşterea acestei apropieri, aceste reflecţii, pertinenţa acestor
observaţii dezmint legenda unui pictor nebun, a unui inspirat al cărui geniu s-
a manifestat bTusc, aproape fără ca el să-şi fi dat seama. Nkicînd un creator
n-a pătruns mai adînc în secretele artei sale, nicicînd expresia acestor
preocupări n-a trădat mai multă luciditate, chiar şi atunci cînd părea, cînd de
fapt era, deosebit de îndrăzneaţă.
Acum, Vincent începe să bănuiască, dincolo de adevărul pe care-1 desluşeşte
prin câmpiile şi prin bojdeucile din Brabant, o realitate diferită care nu se va
exprima numai prin lucrurile pictate ci chiar prin culoare.
Pe nesimţite în concepţiile lui se produce o răs
turnare. Acum aspiră la o pictură constructivă şi,
în acest mod, cercetătorul solitar se alătură celor
pe care în curînd îi va întîlni la Paris. O parte
din strădaniile lui i se par acum depăşite, inutile.
Dar subliniază: „N-aş fi vrut să mă lipsesc de
această eroare. .. Pot să admit că ar fi fost o
nebunie, o prostie, să continui mereu în aceeaşi
manieră, dar nu şi că toată strădania mea n-a fost
decît pierdere de timp."Şi declară:
„Un cap de bărbat sau de femeie este de o frumuseţe divină, nu-i adevărat?
Dacă e privit cu seriozitate, cu multă seriozitate. Ei bine, această frumuseţe
a tonurilor, care în natură se influenţează unele pe altele, se pierde în cazul
unei imitaţii forţate, literale; se păstrează renegînd-o printr-o gamă de culori
paralele dar nu în mod tatăl exacte, ba chiar foarte departe de a fi conforme
modelului.
Să te serveşti totdeauna în mod inteligent de tonurile frumoase care se
formează singure cînd amesteci culorile pe paletă, şi repet: începînd cu
propria-ţi paletă, cu experienţa pe care o ai în privinţa amestecurilor care
dau culori frumoase, înseamnă altceva decît o copiere mecanică, servilă, a
naturii.
Un alt exemplu: să presupunem că am de pictat un peisaj de toamnă, arbori
cu frunze galbene. Bun. Ce importanţă are, din moment ce eu concep acest
peisaj ca o simfonie în galben, dacă galbenul meu fundamental este sau nu
galbenul frunzelor? Asta nu adaugă sau nu scade decît prea puţin. Depinde
însă mult, aş zice chiar că totul depinde de modul în care eu simt infinitatea
varietăţii de tonuri din aceeaşi familie.
... Culoarea exprimă ceva prin ea însăşi", conchide el.
Dar îşi dă bine seama că se află pe un drum al cărui capăt e încă departe, ca
mai trebuie_să înveţe mult, să studieze, să reflecteze. Că trebuie să mai vadă
„ceva din Chardin, din Rembrandt, din vechii maeştrii olandezi şi francezi ...
să mai reflectez încă în modul cel mai serios fiindcă vreau să ajung să fac
mai mult..."
Şi în vreme ce grijile îl copleşesc, la Nuenen — după întîmplarea cu modelele,
preotul exercită presiuni asupra paracliserului ca să4 dea afară pe chiriaş —
Vincent are o asemenea nevoie de a verifica ceea ce intuieşte, încît în
octombrie, împreună cu prietenul său Kerssemakers, va merge pentru cîteva
zile la Amsterdam ca să viziteze din nou muzeele.
Iată cum relatează Kerssemakers această vizită:
„Vincent a plecat cu o zi mai devreme şi mi-a dat întâlnire pentru a doua zi în
sala de aşteptare a clasei a IlI-a a gării centrale din Amsterdam. Cînd am
intrat în sala aceea, l-am văzut pe Vincent aşezat în faţa ferestrei pictînd
privelişti din oraş, înconjurat de o masă de oameni compusă din controlori de
tren, călători, muncitori etc. Era foarte calm, nu dădea nici o atenţie
publicului, şi era îmbrăcat într-un ulster miţos, iar pe cap avea o căciula de
care nu se despărţea niciodată. Cînd m-a văzut şi-a strfîns foarte liniştit
uneltele şi ne-am îndreptat spre muzeu. Ploua cu găleata, aşa că după puţin
timp Vincent, cu ulsterul şi căciula lui, a ajuns să semene cu o pisică plouată.
Am luat o trăsură, fapt care 1-a făcut să mă bodogănească: «Puţin îmi pasă
de Amsterdam, mi-a spus, prefer să merg pe jos; dar dacă dumneata nu vrei
altfel, mă rog».
Clînd am ajuns la muzeu şi-a reoîştigat buna dispoziţie. M-a dus să văd
tablouri de Van Goyen, de Bol şi mai ales de Rembrandt. Nu se mai putea
despărţi de Logodnica evreică în faţa căreia şi-a petrecut cea mai mare parte
a timpului; şi s-a dus să-şi găsească un loc cît mai bun lîngă tablou. Eu mi-am
continuat vizita. «O să mă găseşti tot aici!» mi-a spus. Cînd m-am întors
după o vreme şi l-am întrebat dacă nu plecăm, m-a privit cu o expresie de
uimire şi mi-a spus: «Mă crezi sau nu, dar mi-aş da zece ani din viaţă ca să
pot sta aici cincisprezece zile şi să am de mîncare numai brînză şi cîte o
coajă de pîine. In sfîrşit, hai să mergem, a spus, că oricum nu putem donmi
aici!» Şi cu mare greutate s-a hotărît să plece".
Este semnificativ faptul că Vincent s-a oprit atîta vreme în faţa tabloului
Logodnica evreică, „pictat de o mînă de foc", care este fără îndoială unul
dintre tablourile cu cele mai somptuoase culori. Astăzi, el contemplă cu ailţi
ochi pînzeie maeştrilor olandezi.
Vizita la Amsterdam îl face să se hotărască. „Paleta mea e pe cale să se
dezgheţe", îi scrie el lui Theo. Dorinţa lui de a merge să lucreze la
Anvers, atît de des exprimată, timp de aproape doi ani, se precizează. Dacă
va fi necesar, ca să-şi cîştige existenţa, va încerca să facă portrete, să dea
lecţii de pictură, şi la nevoie va picta firme.
„Simt dorinţa de a restabili contactul, măcar pentru o vreme". Acum nu mai
are importanţă că vor să-1 alunge din Nuenen. A fost şi va ră-mîne „pictorul
ţăranilor". Dar trebuie să meargă mai departe, să înainteze spre drumul
luminos, încă de pe acum, consideră plecarea sa „ca o reîntoarcere din exil".
La sfârşitul lui noiembrie, lăsînd în voia soartei cea mai mare parte a
studiilor, rezultatul trudei lui de doi ani, ia trenul spre Anvers. Părăseşte
aşadar Olanda, Brabantul natal, pămînturile nordice, în care nu se va mai
întoarce niciodată. Acum începe periplul care îl va conduce spre „Japonia",
pînă în extremul orient al luminii şi al culorii.
CELE DOUA CÂRTI
Cu cîteva săptămîni înainte de plecare, Vincent a pictat o natură moartă, una
dintre cele mai desă-vîrşite din această epocă olandeză, şi care prin calitate
îl înrudeşte cu Chardin. Iată cum i-o descrie lui Tiheo: „O Biblie deschisă (deci
un alb rupt) legată în piele, pe un fond negru, avînd un avant-plan de galben-
brun şi încă o notă de galben ca lamîia ..."
Planurile, culoarea, tehnica. Or, această pînză este o operă-cheie, o cotitură nu
numai în cariera dar şi în spiritul şi în viaţa lui Vincent. Tabloul înfăţişează o
biblie deschisă alături de un calendar şi de o carte închisă. Criticul Jean
Leymarie a făcut o subtilă analiză a acestei opere, analiză din care ni se va
permite să cităm esenţialul; ea situează perfect o etapă anume a evoluţiei
spirituale şi artistice a lui Van Gogh.
„Noi vedem aici o confruntare intenţionată a două cărţi perfect caracterizate:
o Biblie deschisă, nu la întîrnplare, ci la un pasaj precis indicat de o inscripţie
foarte distinctă: Isaia, cap. MII, XX, şi un roman franţuzesc modern al cărui
titlu nu este mai puţin aparent: Bucuria de a trăi de Zola, apărut cu un an în
urmă. Faimosul verset al lui Isaia preamăreşte suferinţa şi reabilitarea finala
a Slugii lui Dumnezeu. Această Biblie monumentală — deschisă pentru
frumuseţea ei picturală şi în acelaşi timp pentru valoarea ei de mesaj — este
Biblia tinereţii lui pe care şi-a consacrat-o religiei, este Biblia tatălui său,
pastorul. Alături de ea este aşezat un sfeşnic cu luminarea stinsă, combinaţie
de motive caracteristice în Vanităţile din secolul al XVII4ea, ce figurează şi
într-un desen anterior, făcut la Haga în 1883, reprezentând o femeie pe patul
morţii. Or, de la moartea pastorului s-au împlinit cel puţin şapte luni, şi Biblia
simbolizează amintirea lui şi autoritatea lui morală ... Acestui memento mori
— Biblia şi luminarea stinsă — clarobscurului vechilor maeştri olandezi,
prejudecăţilor calviniste ale vechii generaţii, cartea «galben ca lămîia» le
opune bucuria păgînă de a trăi, chemarea culorii pure, libertatea nouă a
tinereţii; minuscula şi densa lumină vie, de pe marginea mesei, echilibrează
cu îndrăzneală marea masă desfăşurată în penumbră. Astfel este ilustrată
într-un mod deosebit de impresionant trecerea dramatică a lui Van Gogh de
la beznă la lumină, de la Sorrow 1 la Bucurie, de la Nord la Sud." Dacă Ţăranii
mîncînd cartofi constituie sinteza perioadei olandeze, Biblia deschisă
constituie testamentul ei. Cu această pînză, Vincent încheie o etapă asupra
căreia nu va mai reveni niciodată. Face pasul decisiv, care aruncă tot trecutul
său într-un neant la fel de necesar ca moartea — condiţie a oricărei renaşteri.
Admirabil este în acest testament, în acest adio mut şi tragic (în ciuda titlului
înşelător) modul în care se îmbină, din nou şi încă o dată, cele două realităţi:
viaţa şi arta lui Vincent, sufletul şi geniul lui. Modul în care se juxtapun şi se
echilibrează în sensul spiritualist al temei şi în sensul expresiv al culorii.
Biblia aceea deschisă la cuvin-tele lui Isaia, sfeşnicul acela ca un suflet mort,
fondul acela obscur, imagine a trecutului, marchează sflîrşitul unei perioade
întunecate. Cartea aceea luminoasă, ,»galben ca lămîia", este deja
floarea-'soarelui şi cămăruţa din Arles, este viitorul către care pictorul a şi
pornit. Bucuria de a trăi e scrisă pe culoarea soarelui şi a grîului. Dar a
presimţit Vincent oare toate acestea? Cartea nu se va desdhide niciodată.
Bucuria îi va fi refuzată.
XIII. ETAPA DE LA AN VER
Smai înalt, un anume sentiment al spaţiului, al nobleţei muncii ţăranului,
către care va reveni într-un mod ciudat, odată cu închiderea ciclului, atunci
cînd podişurile din Anvers îl vor întîm-pina „în pragul Eternităţii" . ..Vincent a
fost foarte adesea prezentat ca un persecutat, ca un personaj care de peste
tot e alungat de oprobriu. De fapt, el e cel care se detaşează, care se
eliberează de servitutile ce încearcă să-1 ■copleşească. De fapt, nici pastorii
din Londra, nici Goupil, nici părinţii nu l-au „alunga/t" ... A plecat, s-a
îndepărtat, uneori cu bucurie, alteori cu duTere — cum s-a întîmplat cînd s-a
smuls din căminul său de la Haga — de tot ceea ce devenea o misterioasă
piedică în calea destinului sau, ale cărui ocolişuri numai el le cunoştea.
Dificultăţile din aceste ultime luni n-ar fi constituit un motiv suficient ca să
renunţe la Nuenen, dacă n-ar fi simţit dorinţa de a-şi continua drumul. A
strîns o recoltă şi a pus-o în hambare; va veni timpul să semene din nou altceva.
Viaţa lui nu e incoerentă, e un drum spre împlinire. S-a smuls succesiv din
ţesătura pe care educaţia, mediul şi formaţia lui au făcut-o în jurul
adevăratului său „eu", descoperind astfel ceea ce era adevărul profund al
propriei lui personalităţi. „Devin ceea ce eram cu adevărat", îi spune el lui
Theo.
Anvers marchează o cezură în arta pictorului, dar şi în viaţa lui. A lăsat
pentru totdeauna prin cîmpiile Brabantului tinereţea sa austeră, viaţa
burgheză cu morala ei eronată şi cu principiile ei meschine
„O STRAŞNICA JAPONEZARIE"
Şederea lui la Anvers va fi scurtă. El pregăteşte aici epoca pariziană aşa cum
în Drenthe a pregătit-o pe cea de la Nuenen. E izbitoare sentinţa dramatică
după care s-ar părea că se conduce destinul lui Vincent, organiziîndu-se după
toate rigorile unei tragedii. Printre motivele care l-au adus la Anvers se
numără şi dorinţa lui nestă-pînită de a vedea pînzele lui Rubens — pe care îl
găseşte „găunos, superficial, emfatic", dar al cărui colorit îl uluieşte.
Culoarea a intrat în viaţa, în fiinţa lui. In curînd, va vorbi despre un carmin . ..
„la fel de cald şi de spiritual ca vinul".
îndată după sosirea lui la Anvers, vizitează muzeul de artă veche şi muzeul
modern. La catedrală, în faţa pînzelor lui Rubens, descoperă „emoţia prin
combinaţia de culori". Niciodată nu i-a înţeles mai bine ca acum pe
Rembrandt şi Frans Hals, şi nu numai datorită tablourilor lor, ci şi pentru că
le-a întîlnit personajele în tavernele în care pentru cîţiva gologani putea să-şi
petreacă toată seara.
A închiriat o cameră cu 25 de franci pe lună, la nişte compatrioţi care au un
magazin de culori în rue des Images, la nr. 194, aproape de gara centrală.
Casa a fost transformată şi poartă astăzi nr. 224 pe strada devenită Longue
rue des Images.
După îndelungata lui claustrare în atelier şi în bojdeucile de la Nuenen,
Vincent parcă e beat de sentimentul propriei lui libertăţi. Se plimbă pe
cheiuri, pe la docuri, pe ulicioarele cartierului marinăresc, cu baruri
gălăgioase şi cu firme scrise în toate limbile pămîntului. Priveşte la docheri,
stă de vorbă cu prostituatele, şi e foarte mirat cînd descoperă alături de
„mateloţi flamanzi, zdraveni, care, stînd în picioare, mănînca scoici şi beau
bere" minuscula figură, încadrată de un păr ca smoala a unei micuţe asiatice
„ca un şoricel care se strecoară pe lîngă ziduri". Merge prin şantanuri, pe la
balurile populare, plin de interes faţa de „oamenii care se distrează". ,,E o
Straşnică japonezărie", îi scrie el lui Theo.
Exotismul pe care-1 descoperă aici —■ va descoperi de asemenea şi stampe
japoneze cu care îşi împodobeşte pereţii camerei, stampe care vor avea un
rol de jucat în evoluţia picturii lui — exotismul acela, amestecat în viaţa
tumultoasă a portului, e culoarea făcută din viaţă, e viaţa devenită culoare ...
Carne şi suflet, sălăşluieşte în el ca ceva sfînt.
Nu uită însă motivele care l-au adus aici şi nici de nevoia de a-şi cîştiga
existenţa. Cîţiva negustori îi iau două-trei pînze în consignaţie. Toţi se plîng
că afacerii? merg prost. Chiar Vincent e izbit acum de faptul că studiile lui îi
par sumbre aici. Desenează şi pictează cîteva colţuri din An-vers: casele din
piaţa centrală, cu faţadele lor ornamentale, catedrala, bătrîna cetate —
Steen — de pe malul rîului Escaut. Dincolo de fluviul cu ape mîloase, se află
şesul ce se întinde pînă în Olanda.
Dar Vincent nu priveşte într-acolo, ci spre străduţele în care se îngrămădeşte
o mulţime din care ar vrea să-şi facă modele. „Prefer să pictez ochii
oamenilor, mai degrabă decît catedrale, oricît de majestuoase şi de
impozante ar fi ele — sufletul unei fiinţe omeneşti, chiar şi ochii unui cerşetor
prăpădit sau ai unei prostituate care face trotuarul sînt după mine mult mai
interesanţi".
Nişte bani trimişi de Theo îi permit să-şi angajeze ca model o chelneriţă de la
un şantan „un foarte frumos model după care am făcut un cap în mărime
naturală". O femeie solidă, într-o bluză albă, cu părul negru legat cu o
panglică roşie, gravă, cu privirea fixă, „cu o expresie de Ecce fiomo, scrie
Vincent, ceva ce e în acelaşi timp voluptuos şi sfîşietor ...".
Ar vrea s-o picteze goală. Dar ea refuză. Desigur, i-ar trebui mai mulţi bani.
Două prostituate acceptă să-i pozeze pentru cap; drept salariu vor primi
portretele.
Cu cît devine mai conştient de ceea ce vrea să facă, cu atît mai mult îşi dă
seama că mai trebuie să lucreze încă... Să refacă, „fără grabă nervoasă, cu
calm şi pe îndelete, toate studiile de figuri de la început. Aş vrea să cunosc
atît de bine nudul şi structura figurii încît să pot lucra din memorie".
De îndată ce a renunţat la singurătate e mai puţin sigur de el. Solicitat de
ceea ce admiră, hărţuit de diverse influenţe, aude mai puţin bine singura
voce care contează, cea a geniului său. Cele mai bune opere le va picta tot în
singurătate, departe de tablouri şi de pictori: la Arles, la Saint-Remy, la
Auvers, aşa cum a pictat la Nuenen.
Marile lecţii pe care i le dau maeştrii, ca şi cele pe care i le va da
impresionismul, el va trebui sa le asimileze, apoi să le uite. „Rubens mă
exaltă tocmai pentru că el e artistul care caută să exprime, să reprezinte
efectiv o atmosferă de bucurie, de seninătate, de culoare, prin combinaţiile
de culori."
Dacă, după ce a pictat ţărani, acum pictează tîrfe, o face pentru a trece ca şi
atunci dincolo de aparenţe, pentru a exprima prin culoare ceea ce a
descoperit în cărţi, „infinita frumuseţe a personajelor feminine ale marilor
maeştri ai literaturii, Zoda, Daudet, Goncourt, Balzac".
Dar nu are posibilitatea de a angaja modele. îi reproşează din nou lui Theo că
vrea să-1 lase la discreţia creditorilor, se plînge de „jumătăţile lui de măsură"
şi, în timp ce el e înhămat la treabă, „tu, îi scrie, continui să stai în două
luntre".
în cele din urmă, spre a putea munci cu mai puţine cheltuieli şi mai ordonat,
se înscrie la Academia din Anvers, aşa cum încă mai de mult avusese
intenţia.
UN „BÂDÂRAN" LA ACADEMIE
Intră la 18 ianuarie în clasa de pictură condusă de Karel Verlat. Pictorul
belgian Victor Hage-man, decedat în 1938, care a fost martor la prima lecţie,
povesteşte cum şi-a făcut apariţia acest ciudat personaj în atelierul
maestrului. Redăm aceste amintiri pentru savoarea lor, dar, şi de data aceas-
ta, se pare că martorul a sacrificat adevărul de dragul efectului. Dacă ar fi să
dăm crezare relatării pe care i-o face lui Theo, Vincent n-a fost dat afară din
clasa de pictură. A luat lecţii vreme de cîteva săptămîni înainte de a trece la
cursul de desen condus de Eugene Siberdt. Acesta pare să-1 fi încurajat
dezvăluindu-i că Verlat — fără să-i fi spus acest lucru elevului — considera că
„a muncit bine".
Sau poate că Vincent a falsificat adevărul spre a-1 convinge pe Theo că a
avut succes?
Victor Hageman i-a împărtăşit amintirile sale lui Louis Pierard a cărui lucrare
am mai citat-o:
„Eram pe atunci elev în clasa de desen. El a stat în această clasă cîteva
săptămîni. îmi amintesc foarte bine de acest om aspru, nervos, neliniştit,
care a căzut în Academie ca o bombă; toţi, director, profesori, elevi, erau
foarte impresionaţi".
Glasa de pictură număra vreo şaizeci de elevi, dintre care un sfert erau englezi
şi germani. Vincent avea pe vremea aceea ceva mai mult de treizeci de ani.
A venit la Academie aşa cum era îmbrăcat şi la Nuenen în haine de lucru
ţărăneşti, de culoare albastră, şi cu căciula. „în loc de paletă, povesteşte
Hageman, s-a folosit de o scîndură smulsă dintr-o ladă în care probabil c-a
fost zahăr sau drojdie de bere. în ziua aceea, elevii aveau de pictat doi
luptători care pozau pe un podiu, goi pînă la brîu. Van Gogh a început să
picteze, febril, cu furie, cu o viteză care i-a uluit pe con-discipolii săi. Pusese
straturi atît de groase de culori încît culoarea curgea literalmente pe
parchet".
„Cînd Verlat a văzut lucrarea şi pe extraordinarul ei autor, 1-a întrebat în
flamandă, oarecum zăpăcit: «Cine eşti dumneata?» Van Gogh i-a răspuns
liniştit: «Ei da, sînt Vincent, olandez». Atunci foarte academicul director a
spus pe un ton dispreţuitor, arătînd pînza noului venit: «Eu nu corectez acest
stîrv de cîine. Băiete, du-te cît mai repede în clasa de desen». Van Gogh s-a
roşit, şi-a stăpînit mînia şi s-a dus la cursul de desen al bravului domn Sieber
(sic); şi pe el îl speria noul venit, dar avea un caracter mai puţin irascibil
decît directorul său. Vincent a rămas acolo, în clasă, vreo cîteva săptămîni;
desena cu ardoare, înverşunîndu-se cu vădit efort să sesizeze forma, lucra
repede, fără să facă retuşuri şi rupînd de cele mai multe ori desenul sau
azvîrlindu-1 în spate de îndată ce-1 termina. Făcea crochiuri după tot ce
vedea în sală: desena elevii, hainele lor, mobilele, uitînd de ipsosul pe care
profesorul i-1 dăduse să-1 copieze. încă din vremea aceea, Van Gogh uluia
prin repeziciunea cu care lucra, refă-cînd acelaşi desen, sau acelaşi tablou,
de cîte zece-cincisprezece ori".
Nu este sigur că situaţia a fost redată exact, oricum, se pare că Vincent a
frecventat o vreme clasa lui Verlat. Dar incidentele nu vor întîrzia să-i facă
asprului brabantez situaţia dificilă atît faţă de profesori cît şi faţă de elevi:
„Odată, relatează mai departe Louis Pierard, după amintirile lui Hageman,
elevilor li s-a dat (ca din întîmplare) să facă o copie după Venus din Milo.
Frapat de una din caracteristicile esenţiale ale modelului, Van Gogh a
accentuat foarte mult lăţimea şoldurilor, făcînd ca Venus să sufere aceleaşi
diformări ca şi Semănătorul lui MiMet, sau Samariteanul milostiv al lui
Delacroix pe care de asemenea avea să le copieze în cursul carierei sale.
Frumoasa grecoaică a devenit o robustă matroană flamandă. Cînd bunul
domn Sieber a văzut lucrarea, a cio-pîrţit furios cu creionul foaia lui Van
Gogh, co-rectîndu-i desenul şi amintindu-i canoanele imuabile. Atunci tînărul
olandez ... a fost cuprins de o violentă mînie şi i-a strigat profesorului
îngrozit: «Aşadar, dumneata nu ştii ce-i aia o femeie, Godferdom! O femeie
trebuie să aibă şolduri, să aibă fese, să aibă un bazin în care sa poată purta
copilul!...»" Aceasta a fost ultima lecţie pe care Van Gogh a primit-o — sau a
predat-o — la Academia din Anvers.
Vincent şi-a făcut printre elevii Academiei, mai ales printre englezi, cîţiva
buni prieteni, ca Le-vens, de pildă, care este şi autorul unui portret al
pictorului, publicat odinioară în revista Van nu en streks.
îi spune lui Theo oît de nemulţumit este pentru că la şcoală nu vede decît
ceea ce nu trebuie să facă. I se fac şicane din pricina conturului: ,,fă mai întîi
un contur etc... De vreo douăzeci de ori am vrut să spun: conturul dumitale e
un artificiu etc ... daT mi-am spus că nu merită osteneala. Şi totuşi, deşi nu le
spun nimic, eu îi agasez şi ei mă agasează".
De el nu se prind falsele precepte. îndelungata lui experienţă în materie de
desen, exemplele adevăraţilor maeştri, îl ajută să se menţină în sfera
certitudinilor sale. I se permit unele licenţe, dar oare exemplul lui nu-i va
îndemna şi pe ceilalţi elevi să pună la îndoială principiile academice? în ceea
ce-1 priveşte, consideră că toate desenele sînt „în mod radical ratate".
Munca în comun, schimbul de idei îl stimulează şi în cele din urmă îi confirmă
justeţea convingerilor lui, opuse învăţămîntului oficial. Vincent nu se
mulţumeşte numai cu Academia. Se înscrie la un club condus de Frans Vinck,
unde seara, tinerii artişti pot să deseneze nuduri după model.
Şi atunci, lucrînd de la asfinţit pîna noaptea
tîrziu, ca un neofit, Vinoent realizează cîteva din
tre portretele cele mai bune şi mai ales — în afară
de Fata cu panglică roşie — Batrin în maniera
lui Victor Hugo, Doica, Femeia în albastru etc.
— portrete de o factură clasică, mai individuali
zate însă decît ţăranii din Nuenen, mai realiste
decît vor fi portretele simbolice din perioada de
la Arles.
Unele crochiuri din carnetele lui — scene de bal popular — au o mişcare şi o
vigoare care amintesc de Degas.
Dar viaţa istovitoare a acestor săptămîni şi privaţiunile pe care a trebuit să le
suporte ani de zile îl aduc pe Vincent într-o stare de depresiune fizică atît de
gravă încît se decide, în sfîrşit, să consulte un medic, pe doctorul Cavenaille
— căruia, potrivit unei anchete întreprinsă de M. E. Trailbaut printre
descendenţii medicului, pictorul i-ar fi plătit consultaţiile făcîndu-i şi
dăruindu-i un portret, astăzi dispărut.
— Lucrezi cu fierărie, nu-i aşa? 1-a întrebat medicul. Şi Vincent îi scrie fratelui
său: „Iată exact metamorfoza pe care mi-o doream. în tinereţe, aveam
aspectul unui intelectual surmenat, acum am înfăţişarea unui docher care
încarcă şi descarcă fiare".
Dar acest docher este epuizat de mizerie şi de surmenaj. La 19 decembrie,
după cîteva săptămîni de la sosirea lui la Anvers, îi scrie fratelui său:
„închipuie-ţi că mi-e foame în sensul literal al cuvintului".
încă de la Nuenen, după moartea tatălui, se hrănea mai ales cu pîine şi
brînză. într-un an, n-a mîncat decît de vreo cinci sau şase ori mîncare caldă.
La Anvers, gazda îi dă micul dejun; a mers de trei ori la restaurant. în rest,
mînca pe la lăptarii cîte o bucată de pîine cu o ceaşcă de cafea, sau se
mărginea la pîinea de secară pe care o ţinea în valiză. Şi ca să-şi înşele
foamea, fuma peste măsură.
„S-ar putea să nu înţelegi, îi explică el fratelui său, dar iată că, de îndată ce
primesc banii, nu comină pofta de a mînca, deşi am tot postit, ci de a picta,
şi pornesc imediat în căutare de modele. Şi continui tot aşa pînă mi se
termină banii."
La slăbirea generală, provocată de un astfel de regim, se adaugă tensiunea
nervoasă, uneori abuzul de alcool, cu atît mai nefast cu cît regimul lui
alimentar e nesatisfăcător şi în sfîrşit permanenta îngrijorare pricinuită de
neputinţa de a-şi asigura existenţa. Negustorii n-au vîndut nimic. Fără
îndoială că în descurajarea lui nici n-a căutat să picteze firme sau, aşa cum
îşi pusese în gînd, să coloreze fondul pe probele fotografilor. Treburi nedemne
pe care de altfel nici nu le-ar fi acceptat, chiar dacă i s-ar fi oferit.
Are accese de tuse, vărsături, febră, o decalcifiere dentară — sărmanul
Vincent nu mai e decît o epavă. „Arăt de parcă aş fi stat zece ani închis într-o
celulă", constată el cu amărăciune.
Nu mai poate munci şi îşi dă seama că trebuie ,,să spună adio bucuriilor
materiale ale existenţei". Theo îi sugerează să se reîntoarcă la Nuenen unde
familia, care se pregăteşte să se mute la Breda, ar avea nevoie de ajutorul
unui bărbat. Dar chiar dacă s-ar simţi în stare să facă acest lucru, pictorul nu
ţine deloc să reia relaţiile cu ai săi, nici măcar ocazional. „Am plecat de-
acasă; dorinţa lor a fost îndeplinită ..." De ce să mai revină asupra unei
situaţii clasate, să-i mai scrie mamei? Fiindcă mama şi surorile îi sînt acum
mai străine decît nişte necunoscute.
îl tentează mai mult un alt proiect. Să meargă la fratele său, la Paris, să lucreze
o vreme la Cor-mon, apoi să-şi aranjeze un atelier împreună cu Theo. Theo
nu spune nu. Pare ca de obicei să oscileze între afecţiunea ce i-o poartă
fratelui său şi teama de ciocnirile la care în mod sigur îi vor ] duce
deosebirile de fire, de caracter, divergenţele de păreri. Amînă termenul de
aplicare al acestui proiect, caută să cîştige timp. Din nou e „în două luntre".
Ar fi cel mai bun mijloc de a se regăsi, socoteşte Vincent. „Nădăjduiesc din
toată inima că am pus capăt despărţirii noastre şi că i-am pus capăt pentru
totdeauna".. .
Se teme şi el puţin de această experienţă dar nu vede într-asta un motiv
suficient de serios ca să nu încerce.
Siberdt e de părere că ar fi mai bine să rămînă la Academie decît să plece la
Paris şi să lucreze la Cormon. Vincent participă alături de colegii lui la
concursul de la sfîrşitul sesiunii, desenînd o statuetă de ipsos ce-1 înfăţişează
pe Germanicus — deşi ştie „cu certitudine" că va fi clasificat ultimul. Juriul se
pronunţă la 31 martie. îl trimite pe olandezul Van Gogh la cursul elementar.
La acea dată — sînt cîteva săptămîni de atunci — exact la 27 februarie, fără
să mai aştepte aprobarea fratelui său, Vincent a luat trenul de Paris, lăsînd în
voia soartei o parte din pinzele şi din desenele sale.
XIV. AERUL FRANJEI
Vincent soseşte la Paris în dimineaţa zilei de
28 februarie. Nu se duce la galeria din bulevardul
Montmartre, temîndu-se fără îndoială de o pri
mire rece şi preferind să aibă cu fratele său o
explicaţie într-alt loc decît la foştii lui patroni. Ii
trimite un bilet scris cu creionul fixîndu-i o întîl-
nire pentru amiază în sala „pătrată de la Luvru".
„în privinţa cheltuielilor, precizează el, ţi-o repet,
va fi tot un drac. De altfel am bani, asta se-nţe-
lege, şi înainte de a face vreo cheltuială _ aş vrea
să-ţi vorbesc. O să vezi ce bine vom aranja lucru
rile." . v
Theo, care e celibatar, are o mica locuinţa pe strada Laval — astăzi Victor-
Masse — lîngă Place Pigalle. Nici nu poate fi vorba de a amenaja acolo un
atelier. Abia e loc pentru cei doi fraţi pînă cînd vor închiria un apartament
mai spaţios.
Vincent e grăbit să intre în atelierul Cormon, situat nu departe, în apropiere
de Place Blanche şi despre care Theo, apoi şi cîţiva confraţi din Anvers
spuneau că e foarte interesant.
Fernand Cormon, care îl conduce, are vreo patruzeci de ani, pictează scene
istorice, e foarte oficial şi foarte academic, dar pare să lase elevilor săi o
anume libertate de vederi. Vincent, cu părul lui roşu, cu felul lui de a se
mişca, repezit, vorbind o franceză bolovănoasă şi îmbrăcat tot ca un
muncitor, a fost pentru maestru ca şi pentru asistenţă tot o surpriză ca şi
la Anvers. Totuşi pentru el e necesar să continuie munca în care e angajat şi
din nou începe să copieze mulaje de ipsos pentru a-şi exersa mîna, pentru a
dobîndi uşurinţa, la care tot visează, de a reda forma, volumul, „îl revăd
parcă la Cormon, după amiaza, cînd ceilalţi elevi erau plecaţi iar atelierul
devenea pentru el un fel de celulă, aşezat în faţa unui mulaj de ipsos antic şi
copiind frumoasele forme cu o răbdare îngerească. Vrea să stăpînească relie-
furile, contururile, masele acelea. Se corectează, reîncepe cu pasiune, şterge
şi în cele din urmă îşi sfîşie foaia de hîrtie frecînd-o cu guma." în aceste
amintiri găsim prima descriere făcută de un martor, de unul dintre cei care l-
>au cunoscut în cursul acestei epoci pariziene. Emile Bernard era mai mic cu
cincisprezece ani decît Van Gogh. A fost frapat, ca şi ceilalţi camarazi, de
aspectul noului venit — mai mare decît ei toţi — şi de felul său da a se purta.
Cîteva săptărmîni, Vincent se mulţumeşte să deseneze, în sfîrşit, într-o luni,
începe prima lui pînză. Un alt coleg de-al său, Francois Gauzi, prieten de-al
lui Lautrec, a povestit această scenă: „Pe masa pentru modele poza o femeie
aşezată pe un taburet. Van Gogh a făcut repede desenul pe pînză şi a luat
paleta . ..
„Transformînd taburetul în divan, el a plasat femeia pe o draperie albastră, de un albastru
intens, neprevăzut, care, pus în opoziţie cu galbenul auriu al pielii femeii,
dădea o îmbinare de tonuri violente, inedite, care deveneau mai violente.
Lucra cu o graba febrilă. Lua culoarea parcă cu lopata şi pasta, întinzîndu-se
pe coada pensulei, îi nă-clăia degetele. Nu s-a oprit din lucru nici cînd
modelul s-a odihnit. Violenţa studiilor lui i-a surprins pe toţi cei din atelier;
clasicii au fost uluiţi cînd le-au văzut."
A doua zi, cînd Cormon s-a uitat la pînze, s-a limitat doar să critice desenul fără să
facă nici o remarcă în legătură cu pictura.
La atelier, Vincent se împrieteneşte mai ales cu Louis Anquetin, cu
australianul J.-P. Russel, care-i va face un portret, cu Alexandre Reid, un
englez datorită căruia Vincent poate cunoaşte arta lui Monticelli, mort în
acelaşi an din cauza mizeriei la Marsilia, Francois Gauzi, pe care l-am amintit
mai sus, şi mai ales cu un tînăr de douăzeci şi doi de ani, care poarta barbă
şi lornion, are un chip fin, o expresie sfidătoare şi picioare de pitic, contele
Henri de Toulouse-Lautrec, un aristocrat care nu întreţine relaţii decît cu
prostituatele, cu clovnii şi cu cîntăreţele care urlă la şantan.
La fel ca Vincent — deşi geniile lor sînt diferite — acest pictor n-are ce face în
această „cavernă de rechini", unde totuşi lucrează de cîţiva ani, dar într-o
manieră foarte puţin academică, în ceea ce-1 priveşte pe primul, acesta „va
părăsi atelierul cu eticheta de nebun", scrie Bernard.
De fapt nu 1-a părăsit ci, după ce atelierul s-a închis pentru cîteva săptămîni,
Vincent n-a mai revenit, convingîndu-1 şi pe Toulouse-Lautrec să procedeze
la fel. „La atelier înveţi să pictezi şi să trăieşti pentru aparenţe, ca un
intrigant."
Lui Vincent i-au ajuns trei sau patru săptămâni ca, după experienţa
asemănătoare pe care a avut-o la Anvers, să-şi dea seama de acest adevăr.
Va continua să înveţe dar nu va mai accepta alt îndrumător, va fi el însuşi
propriul său ghid.
PE PANTELE DE PE BUTTE
Decizia lui Vincent este justificată şi de un alt motiv. în iunie, cei doi fraţi se
mută într-un apartament închiriat de Theo pe strada Lepic nr. 54, la etajul al
treilea al unei case burgheze unde locuieşte şi Portier, negustorul de artă,
prieten al celor doi fraţi. Au trei camere mari, din care una va fi atelierul lui
Vincent şi o cămăruţă în care va dormi pictoTuî şi o mică bucătărie. Fereastra
atelierului se deschide spre acoperişurile Parisului. Prin împrejurimi pe Butte
se văd morile, cîrciu-mioarele, maidanele care se întind pînă la fortificaţiile
de la Cliehy şi Saint-Ouen.
Theo îşi instalează dulapul lui olandez, o canapea confortabilă şi o sobă în
camera în care îşi va putea primi prietenii, mai ales pe Andre Bon-ger, un
olandez cu care s-a împrietenit de cîţiva ani şi care mai tîrziu îi va deveni cumnat.
Merge adesea sa cineze împreuna cu Vincent, la maica Bataille, pe rue des
Abbesses, un restaurant renumit în fauna din Montmartre, unde se mănîncă
bine şi ieftin, iar acest dublu avantaj atrage o grămadă de artişti, de scriitori,
de cîntă-reţi şi de modele.
Theo stă toată ziua la Galeria Boussod şi Vala-don, din bulevardul
Montmartre al căror girant a devenit între timp. în acest timp, Vincent
pictează cu o neobosită ardoare acoperişurile oraşului şi morile, uneori de la
fereastra atelierului, aşa cum făcea pe vremuri la Haga. Dar acum nuanţele
de brun sînt înlocuite cu griuri delicate. Pictează şi flori, tot felul de flori
„pentru a armoniza brutalitatea extremelor, încercînd să redea culori in-
tense".
Scăpat de Academie, ia contact cu Montmartre, cu Parisul, începe încet-încet
să fie stăpînit de o febră pe care chiar atmosfera în care trăieşte o va
conduce la paroxism. încă de pe cînd era la Cor-mon, povesteşte Francois
Gauzi „şmecherii de la atelier evitau să facă glume pe socoteala lui. Le era
puţin teamă de el".
în gesturile lui repezite, în atitudinea lui aspră, în greutatea cu care se
exprima — mai ales în franceză — se simţea un fel de „dificultate de a
exista", ca şi cînd trupul s-ar fi arătat potrivnic spiritului, tot aşa cum pe
vremuri creionul era potrivnic desenului. Şi totuşi doreşte cu aceeaşi
aviditate să se facă înţeles.
îşi împarte timpul între muncă şi vizitarea muzeelor şi expoziţiilor. Delacroix îl
entuziasmează, iar impresionismul, pe care îl descoperă în epoca în care
creatorii săi încep să se impună, îl face să înţeleagă că în faţa picturii se
deschid căi noi, la a căror netezire va trebui şi el să pună umărul.
Este o epocă de cardinală importanţa pentru evoluţia artistică a lui Van
Gogh, şi se consideră ■că. în această epocă în contact cu operele lui Dela-
croix, ale lui Monticelli, ale impresioniştilor, Vin-cent are brusca revelaţie a
culorii şi luminii. Ceea ce este adevărat. Dar această revelaţie este şi re-
zultatul unei maturizări care a început încă la Nuenen, căci încă de pe atunci
pictorul îi scria fratelui său: „Culoarea exprimă ceva prin ea însăşi". A
descoperit pe cheiurile din An vers, înainte de a le revedea la Paris, stampele
japoneze pe care marinarii le aduceau din Extremul Orient. Parisul va
însemna deci nu atît o revelaţie cît o confirmare a descoperirii sale: culoarea.
într-o scrisoare adresată unui vechi prieten din Auvers, H. M. Levens, Van
Gogh scrie în legătură cu primele luni petrecute la Paris: „N-am avut bani ca
să-mi plătesc modele, altfel aş fi pictat numai chipuri. Dar am pictat o serie
de studii în culori, flori pur şi simplu, maci roşii, albăstrele, nu mă uita,
trandafiri albi şi roz, crizanteme galbene, căuţînd să pun în opoziţie albastrul
cu portocaliul, roşul cu verdele, galbenul cu violetul şi căutînd tonuri neutre
pentru a armoniza brutalitatea extremelor şi străduindu-mă să redau culori
intense, nu o armonie în gri."
Şi adaugă: „Am frecventat trei sau patru luni atelierul lui Cormon, dar nu mi
s-a părut chiar atît de util pe cît mă aşteptam. S-ar putea, totuşi, să fi fost
vina mea; dar oricum ar sta lucrurile, l-am părăsit, aşa cum am părăsit
Anvers-ul; şi de-atunci lucrez singur. Şi imaginează-ţi că de atunci
simt mult mai mult că sînt eu însumi". Aşadar, în timpul acestei prime
perioade a şederii sale la Paris, Vincent pictează flori din lipsă de
altceva mai bun, dar şi pentru a-şi lumina paileta. După ce a părăsit destuii
de brutal atelie-Tul Cormon fiind încă oarecum izolat printre confraţii săi, se
pare că şi-a petrecut vara anului 1886 în singurătate, pictînd acasă, pe
strada Lepic, naturi moarte, vederi din Paris şi morile care încă mai existau în
Montmartre.
în vara aceea, Gauguin e în Bretania unde îl va înrîlni Bernard după hoinăreala prin
Normandia.
N!"umai în toamnă îl va întîlni Van Gogh pe Gauguin şi-1 va revedea pe
Bernard, întors la părinţii săi la Asnieres în ciuda opoziţiei manifestată de
tatăl sau în privinţa vocaţiei fiului.
Cînd Theo se întoarce acasă, în strada Lepic, au loc discuţii interminabile despre
artă, despre viitor, despre experienţa pe care Vincent o continuă. Şi, la fel ca
pe vremuri, pictorul nu suportă să fie contrazis.
E pus din nou pe tapet vechiul proiect al unei „afaceri cu picturi" pe care cei doi fraţi ar fi
urmat s-o facă împreună, Bonger s-ar putea asocia şi el, iar cînd Theo pleacă
în Olanda unde în fiecare an îşi petrece concediul, se înţelege ca el să le
vorbească unchilor despre această afacere, probabil pentru a le cere un
capital. Această călătorie mai avea şi rostul de a pune capăt unei poveşti
sentimentale. Theo întreţine relaţii cu o oarecare S. care acum îl cam sîoîie.
Ca să evite o tentativă de sinucidere ce ar putea fi provocată de eventualele
certuri — îşi aminteşte de Margot — Vincent îi sugerează fratelui său (iar
Bonger e de aceeaşi părere) „să i-o paseze altuia" şi el, Vincent, se declară
gata s-o ia el, ba chiar, dacă va fi necesar, să se căsătorească cu ea. Ceea ce
ar fi rezolvat lucrurile cît se poate de bine, deoarece „S. s-ar fi ocupat de
treburile casei".. . Şi aştep-tînd ca pînă la întoarcerea lui Theo să se găsească
o soluţie, trăiesc cum se nimereşte: „Ştii că S. şi Bonger îşi petrec nopţile
aici? E o situaţie curioasă: ba sîntem foarte îngrijoraţi din pricina ei,, ba
sîntem cît se poate de veseli şi facem mare haz. Dar S. este extrem de
tulburată; încă nu s-a lecuit, mai are nevoie de mult timp".
„Domnii din Olanda" refuză să accepte cererea lui Theo, cel puţin pentru
moment. Dintr-o scrisoare adresată de pictor surorii sale rezultă că problema
a fost repusă în discuţie şi în vara următoare şi cu acelaşi insucces. îl privesc
pe Vincent cu prea multă neîncredere ca să susţină o iniţia--231 tivă al cărei
promotor e chiar el.
DE LA TRISTEŢE LA BUCURIE
Datorită faptului că în anii 86—87 cei doi fraţi sînt împreună se rupe firul
conducător — corespondenţa — graţie căruia a putut fi urmărită, înainte şi
după aceste zile şi aproape zi cu zi, viaţa pictorului. Din acelaşi motiv, criticii
n-au putut să dateze cu certitudine pînzele din această perioadă. Refăcut
după postul şi mizeria de la Anvers, Vincent van Gogh se avîntă, mai ales la
începutul anului 1887, cu ardoarea lui obişnuită în mişcarea picturii la Paris.
Fratele său nu s-a hazardat să arate picturile lui, aşa cum face cu cele ale lui
Gauguin şi ale altora, patronilor săi, al cărui salariat prea puţin docil a fost şi
Vincent, la Haga. Se mulţumeşte doar să-1 pună în contact cu cîţiva
negustori mai mărunţi, ca Por-tier — care locuieşte în acelaşi imobil cu cei doi
fraţi — şi cu moş Tanguy, providenţa pictorilor fără bani.
Dar îl interesează oare pe Vincent vînzarea şi succesul? Ar vrea totuşi să
creeze o mişcare, împreună cu camarazii lui şi împreună cu ei să se impună
atenţiei publicului. Ceea ce nu-1 împiedică însă să lucreze în continuare cu
toată înverşuna-Tea. Din primăvara anului 1887, Vincent reîncepe să picteze
în aer liber. îşi lărgeşte orizontul şi prin „Micul bulevard" ajunge în mahalaua
din nord care, pe malurile Senei, mai are încă un aspect rural.
Este semnificativ că aici, ca la Anvers, dispar
marile teme simbolice. După plecarea pictorului
-din Olanda, din opera lui, fie că este vorba de
naturi moarte, de portrete sau de peisaje, a dispă
rut orice urmă de misticism, de participare la su
ferinţele şi la mizeria omenirii. Motivele nu mai
sînt decît de ordin cromatic sau plastic. Marile
teme de altădată, tratate cu o tenace pasiune, nu
vor mai reapare decît în perioada provensală în
pînze ca Semănătorul, Femeia care leagănă copilul,
Plimbarea prizonierilor, Pietâ de Delacroix, pre
cum şi tema griului care va marca apoteoza epocii
«de la Anvers.
Operele de la Paris constituie nişte game. Vincent învaţă să cînte în tonalităţi
noi, pentru care foloseşte facturile contemporanilor săi, ale căror încercări —
divizionismul lui Seurat şi Signac, de pildă — îl interesează. Dar zadarnic am
încerca să vorbim de o influenţă a impresionismului. Fiindcă artistul va
începe să lucreze în anul următor prin mici tuşe divizioniste sau să fo-
losească o tehnică sau alta numai din conştiinciozitate şi din dorinţa de a
încerca orice experienţă. Şi tot din conştiinciozitate — şi chiar îndată după
plecarea din Nuenen — vrea să picteze de acum înainte în culori luminoase.
Căci astăzi, pentru el, problema esenţială e aceea a culorii. Prin culoare vrea
el să se exprime, vrea să opereze trecerea de la beznă la lumină, de la
tristeţe la bucurie.
încă din vară, i-a vorbit camaradului său de la Anvers despre intenţia lui de a
merge „în sudul Franţei, patria tonurilor albastre şi culorilor vesele".
Pe drumul tainic a! destinului său, Vincent vede apropiindu-se vremea
secerişului şi a recoltelor. De pe acum încă se vede o năvalnică înflorire cu
gladiole, maci, lalele, trandafiri, crizanteme şi în curînd cu primele floarea-
soarekii. Şi cu acele Romane pariziene, Cărţile galbene — care semnifică
libertatea spiritului şi cu copiile după stampele lui Hiroshige şi Yeisen, care
reprezintă chemarea Orientului.
Vincent a lăsat în Nordul cenuşiu melancolia de altădată, şi brunurile şi
negrul din Brabantul natal. E la o cotitură de drum, de la care, în sfîrşit, toate
lucrurile se luminează. în vara următoare, îi va scrie surorii sale Will: „Eu, de
pildă, am trăit atîţia ani în care n-am avut niciodată poftă să rîd... eu, de
pildă, simt mai cu seamă nevoia să rîd, să rîd mult".
VINCENT Şl IMPRESiONIŞTII
Cea de a opta expoziţie a impresioniştilor a fost deschisă din mai pînă în
iunie, pe strada Laffitte A fost ultima. Anul 1886 poate astfel marca naş terea
postimpresionismului. Georges Seurat cu O duminică pe insula Grande Jatte
a împins pînă la limita extrema „divizionismul" tonurilor. După epoca de
înflorire, impresionismul se desface în tendinţe diverse iar Vincent asistă uluit
ca martor la această proliferare.
Mai ales începînd din primăvara anului 1887, el ia legătura cu alţi pictori de
pe vremea lui. La Portier, pe strada Lepic, la moş Tanguy, negustor de culori
şi de tablouri nevandabile, la restaurantul Bataille, în cafenelele şi prin cîrciu-
mioarele care se înşiră din piaţa Clichy pînă pe Butte, de la „Tambourin" pînă
la „Biliard en bois" îi întîlneşte pe toţi cei care, în Montmartre de atunci, erau
socotiţi artişti liberi şi gînditori îndrăzneţi.
Un desen de Pissarro îl arată alături de Felix Feneon, celebrul critic al vremii.
Toulouse-Lautrec îi face un portret în pastel, în cafeneaua „Tambourin". El
însuşi mâzgăleşte cîteva desene pe listele de bucate ale restaurantului
Chalet, o „bombă" de pe avenue de Clichy unde ia uneori masa. Şi unde, într-
o bună zi, se va duce să4 salute pe Seurat după ce-i văzuse o pînză la
expoziţia din strada Laffitte, pe care însă nu-1 va cunoaşte cu adevărat decît
în ajunul plecării sale.
întîlneşte, fără să-i fi frecventat pe toţi, marii impresionişti: Monet, Sisley,
Renoir, Cezanne. Dar mai ales Pissarro e cel care, prin vîrstă, prin calitatea
operei şi autoritatea lui binevoitoare, va avea asupra lui cea mai
puternică influenţă. Ceilalţi nu acordă nici o atenţie acestui pictor care se
caută pe sine şi pare atît de departe de concepţiile lor. Mai tîrziu Renoir îi
va spune lui Ambroise Vollard că „nu poate suferi" latura exotică a
picturii lui Van Gogh, iar Cezanne, cu felul lui de a vorbi fără ocolişuri, va
spune: „Sincer vorbind, dumneata faci o pictură de nebun". Aşadar, nu cu cei
despre care Theo îi prezentase drept maeştri va reuşi Vincent să stabilească
raporturi prieteneşti, nu cu ei va reuşi să înjghebeze acea frăţie de eforturi
pe care o dorea încă de la Haga. S-ar putea să găsească însă prietenia
printre tinerii care, ca şi el, caută, dincolo de cuceririle impresionismului, un
nou elan.
Tanguy îl prezintă lui Signac, Portier lui Guil-laumin, Theo lui Gauguin. în
prăvălia lui moş Tanguy îl regăseşte pe Emile Bernard, pe care, imediat, îl
numeşte „prietenul său". Fiecăruia Vincent îi propune să facă schimb de
tablouri. E plin de admiraţie faţă de operele camarazilor săi. „Este excelent,
este excelent!" îi spune el lui Emile Bernard — care în viaţa lui n-a primit
atîtea elogii -— după ce-i vede pînzele în prăvălia lui Tanguy. în anul următor,
însă, îşi „ocărăşte" prietenul care şi-a permis să-1 denigreze pe Signac numai
pentru că s-a certat cu el. îi reproşează că e sectar, şi el însuşi manifestă un
interes plin de pasiune faţă de tot ce se elaborează în jurul său, idei şi opere,
chiar dacă la rîndul lui se înflăcărează apărînd un punct de vedere. Astfel,
Guil-laumin îl vede cum se-nfurie deodată în faţa unei pînze cu „descărcători
de nisip" deoarece consideră că mişcările sînt false. Şi dezbrăcîndu-se de
haină, începe să mimeze cu frenezie mişcările muncitorilor.
Vincent se ducea frecvent în fostul atelier al lui Daubigny, de pe cheiul Anjou,
unde Guillaumin îşi primea prietenii. Alţi martori, dimpotrivă, îl descriu ca un
izolat, ca un taciturn. Putea fi văzut de asemenea la reuniunile săptămînale,
la Toulouse-Lautrec, pe strada Caulaincourt: „Venea cu o pînză grea sub braţ,
o aşeza într-un colţ, dar cît mai în lumină şi aştepta ca lumea să-i dea cît de
cît atenţie, povesteşte Suzanne Valadon, mama lui Utrillo. Nimeni nu-1
remarca. Se aşeza pe un scaun, stătea cu ochii la pîndă, amestecîndu-se
foarte puţin în discuţie. Apoi, plictisit, îşi lua ultima operă şi pleca".
în primăvară, Vincent va urma totuşi pilda impresioniştilor; revine la pictura
în aer liber. Dar de data aceasta nu va evoca munca ţăranului. Prin mahalaua
plină de cîrciumi, pe talazurile unde se-ntîlneau duminica îndrăgostiţii, el
caută pretexte care-1 vor ajuta să asimileze tehnicile folosite de pictorii din
Paris, ceea ce-i va oferi posi bilitatea de a pune în practică teoria culorilor pe
care o studia mintal, cu pasiune, cu doi ani în urmă, în Brabant, pe vremea
cînd paleta lui era încă sumbră.
Nu încape îndoială că Vincent face această nouă experienţă cu unicul
scop de a vedea unde va ajunge. La Paris, ca şi la Anvers, el caută,
compară, îşi inventariază resursele. Sîrguinţa care se simte în poantilismul
minuţios dintr-o pînză ca Interiorul restaurantului sau extrema libertate a
tuşelor mari, vibrante, ale Sărbătorii din 14 iulie la Paris, dovedesc prin
diversitatea lor acel interes faţă de experiment, care caracterizează aproape
toate pînzele din perioada pariziană. în acelaşi scop, Vincent pleca uneori
cu o pînză enormă — era luat drept pictor de firme — pe care la întoarcere se
puteau vedea mai multe subiecte, cum a făcut şi în stampele care au fost
utilizate ca fundal în portretul lui moş Tanguy.
Această perioadă pariziană — cea mai puţin cunoscuta în ceea ce
priveşte biografia pictorului — a fost una dintre cele mai fecunde. Din cele
880 de pînze menţionate în Catalogul J.-B. de La Faille (ediţia 1970), 231
adică mai mult de un sfert din producţia totală sînt pictate la Paris.
Această perioadă este totodată, prin abundenţa ei, şi cea mai diversă
tocmai datorită evoluţiei pe care o determină şi — consecinţă a acestei
mutaţii — cea mai puţin personală.
Oriunde ar fi, printre ţăranii din Brabant sau printre confraţii din Paris,
Vincent caută — aşa cum va face şi cînd va descoperi strălucirea me-
leagurilor provensale şi a nopţilor înstelate — să înveţe şi să înţeleagă pentru
a putea exprima viziunea care-1 izbeşte. Dar numai cînd redevine el însuşi,
dincolo de aceste căutări, numai atunci geniul lui începe să strălucească.
Lui Gustave Coquiot care i-a cerut să-i povestească amintirile sale despre
Van Gogh, Signac i-a răspuns: „îl întâlneam la Asnieres şi la Saint-Ouen;
pictam pe malurile Senei, mîncam pe la cîrciumile din mahala şi ne
reîntorceaim la Paris pe jos pe avenue de Saint-Ouen sau Clichy. Van Gogh,
îmbrăcat cu o bluză albastră de tinichigiu, şi-a pictat pe mîneci puncte
colorate. Mergea foarte aproape de mine, striga, gesticula, agita în aer pînza
lui mare de 30 cu vopseaua încă proaspătă: se umplea de culoare şi el şi la
fel păţeau şi trecătorii".
Pe temeiul cîtorva titluri eronate din primele cataloage La Faille, s-a spus că
Vincent a lucrat la Suresnes, la Chatou, la Joinville. Or, dacă facem abstracţie
de cele cîteva peisaje din Tuile-ries şi din Bois de Boulogne (acestea din urmă
iscă îndoieli), Van Gogh n-a pictat deloc în această perioadă pariziană decît
privelişti din Montmartre şi din mahalaua vecină, Asnieres, unde-1 atrăgea
prietenia lui pentru Bernard. Vincent a pictat acolo podurile, taluzurile Senei,
colţuri din parcL bărci goale, cîrciumi şi uzinele din Cliohy care fumegau la
orizont.
Podurile, şinele de cale ferată, ca şi bocancii grei de mărşăluială, vor reveni
în toate epocile artei lui — teme ale evaziunii, amintiri din călătorii, dor de
hoinăreală ce-1 cuprinde cînd munca îl obligă să stea mai mult într-un loc, ca
ţesătorul lingă război.
Dar indiferent care ar fi motivul, important e că acum cultivă o pictură
luminoasă la care im-presioniştii l-au făcut să adere pentru totdeauna.
Factura poate varia la infinit, de la o pînză la alta, marea descoperire constă
în culoare. „Aerul Franţei limpezeşte ideile şi-ţi face bine, îi scrie el pictorului
Devens, face mult bine, tot binele din lume."
LA „TAMBOURIN", ACASÂ LA SEGATORI. ..
Cei care au operat mai întîi această revoluţie a culorii pure şi a luminii expun
acum graţie tenacităţii lui Theo van Gogh, gerant la domnii Bous-sod,
Valadon et Comp. pe bulevardul Montmartre. Pissarro, Monet, Degas, Renoir,
Cezanne sînt consideraţi maeştri de către iniţiaţi. Sînt pictorii „de pe marele
bulevard". Vincent — care-i nu meşte astfel — nu-şi are locul acolo, dar
visează să-şi grupeze camarazii, pe Lautrec, Gauguin, Sig-naic, Bernard,
Anquetin, pe toţi cei care frecventează cafenelele din Montmartre. Aceştia
vor fi pictorii de pe „micul bulevard" — bulevardul Clichy. Ca să-şi expună
lucrările n-au nevoie de o galerie de burghez, ci de o sală de cafenea unde se
întîlnesc seara oamenii din cartier dar şi spiritele libere care nu consideră o
înjosire faptul ca stau alături de plebea de pe Butte.
Drept negustori îi au pe moş Tanguy, care adună în magazia din spatele
prăvăliei pînzele pe care pictorii i le dau în schimbul tuburilor de culoare; pe
Portier, care nu vinde deloc, şi pe alţi doi „amatori": Martin, un fost zidar din
Louve-ciennes, care i-a cunoscut pe Corot şi pe Jong-kind şi ţinea o galerie
într-un demisol de pe strada Laffitte, şi Thomas, fost negustor de vinuri din
Bercy, stabilit pe bulevardul Malesherbes. Toţi aveau lucrări de-ale lui Van
Gogh dar n-au vîndut nici una.
Ar fi trebuit ca pînzele, chiar dacă nu se vînd, să fie măcar expuse, să
dovedească că există acolo o întreaga comunitate de artişti care căuta ceva
nou, că lupta împotriva artei oficiale a academiilor continua. Vincent
dorea să arate ceea ce descoperise el însuşi: strălucirea lucrărilor lui
Monticelli, ale cărui apere le-a văzut pe rue de Provence, la Delarbeyrette
şi, mai ales, stampele japoneze pe care le-a apreciat încă de pe vremea cînd
era la Anvers. Bing, un negustor tot de pe rue de Provence, avea un pod plin
de stampe. Le vindea pe cîţiva gologani. Vincent s-a grăbit să cumpere
atît cît îi permiteau slabele lui mijloace financiare şi îl zorea pe Theo să
achiziţioneze, în special Hokusai, conştient fiind de valoarea pe care
aveau s-o dobîndească în viitor. Va reveni asupra acestei chestiuni cînd va fi
la Arles, îndemnîndu-şi din nou fratele să se intereseze de stampe. I se
oferă posibilitatea de a-şi expune stampele într-un cabaret, în sala prin
care se perindau toţi oamenii de litere şi de artă ai timpului. Acest
cabaret-restaurant, „Le Tambourin'1, situat pe bulevardul Clichy, la
numărul 62, era ţinut de o italiancă, Agostina Segatori, care cu ani în
urmă a fost model şi a pozat mai ales pentru Gerome; poate şi
pentru Corot. Restaurantul servea Asti, Barbera şi faimoasa „cratiţă
milaneză". Pereţii erau acoperiţi cu desene şi versuri de-ale obişnuiţilor
localului şi erau împodobiţi cu tamburine. Pe vremea aceea acolo puteau fi
întîlniţi Maurice Rollinat, Alphonse Allais, Edmond Haraucourt,
Steinlein, Caran d'Ache, J. L. Forain, Carabin, Toulouse-Lautrec şi bine-
înţeles toţi pictorii de pe „micul bulevard". Vincent a câştigat repede
favorurile patroanei dar, cum era de aşteptat, povestea a luat o
întorsătură neplăcută. Pe vremea aceea lumea artiştilor se amesteca
adesea cu lumea interlopă. Montmartre era cartierul lui la Goulue
dar şi al lui Gasque d'Or. După spusele lui Gauguin, „Tam-bourin" ar fi
fost unul din locurile de întîlnire ale apaşilor din cartier care îşi puneau
la cale loviturile în tîîmip ce la mesele de alături esteţii şi artiştii
discutau despre problemele la zi în materie de estetică. Un chelner care pare
să fi fost prietenul patroanei — „ea nu e nici liberă şi nici stăpînă în casa
ei", scrie Vincent — provoacă o ceartă care degenerează în încăierare.
Chelnerul îl aruncă pe artist în stradă după ce-i crăpase obrazul cu un ciob de
pahar.
De oînd începuse legătura pictorului cu Segatori, pînzele lui Vincent stăteau
agăţate pe pereţii restaurantului „Tambourin". într-o scrisoare adresată lui
Theo, care se afla în Olanda, Vincent scrie că „mai ţine" la amanta lui. Se
reîntoarce la cabaret cu intenţia de a-şi recupera pînzele şi foarte hotărît „să
nu o menajeze" dacă va încerca să nu i le dea.
La puţin timp după aceea, „Tambourin" a dat faliment. Potrivit amintirilor
negustorului Am-broise Vollard, unele tablouri de-ale lui Van Gogh au fost
scoase la mezat şi vîndute pe cîţiva franci, împreună cu alte diverse obiecte.
fe Această nefericită experienţă nu 1-a putut convinge pe Vincent să
renunţe la organizarea altor expoziţii colective în locuri publice. Una, la
„Theâtre Libre" unde Antoine care îşi deschisese în anul precedent sala a pus
la dispoziţia artiştilor necunoscuţi „şaizeci sau optzeci de metri de perete"
pentru a fi decorat. Alta, în sala unui restaurant popular de pe avenue Clichy
(fără îndoială restaurantul Chalet) unde Van Gogh a reuşit să strîngă, alături
de cele cam o sută de pînze ale sale, şi pînzele prietenilor lui de pe „micul
bulevard": Pissarro, Gauguin, Seurat, Guillaumin, Anquetin, Bernard etc.
Acesta din urmă şi-a găsit cu acest prilej primul său cumpărător. Dar Vincent
n-a vîndut nimic.
O ETAPA IN DRUMUL SPRE LUMINA
în cei doi ani petrecuţi la Paris alături de fratele său, Vincent a scăipat de
mizerie. Constituţia lui robustă de ţăran din Brabant iese învingătoare de
îndată ce nu mai e obligat la privaţiunile pe care le-a îndurat atîţia ani de
zile. La începutul şederii lui la Paris, are încă nevoie de unele îngrijiri, dar
Theo, mai ordonat, reuşeşte, nu fără dificultăţi, să echilibreze viaţa materială
a fratelui său şi îi creează condiţii care-i permit să mă-nînce pe săturate.
Această bruscă fortificare nu e fără îndoială străină de efervescenţa lui, de
violenţa vorbelor şi faptelor lui, subliniată în unanimitate de toţi cei care l-au
cunoscut în epoca aceea. Aţîţătoarea viaţă pariziană, alcoolul — datorită lui
Gauguin s-a obişnuit să bea absint — fac de asemenea ca artistul să trăiască
într-o stare de febrilitate pe care nici chiar munca nu reuşeşte s-o modereze.
Se mînie din nimic pe soţia lui Tanguy, pe confraţii lui şi, bineînţeles, pe Theo
a cărui răbdare e pusă la grele încercări. Va evoca mai tîrziu, scriindu-i lui
Gauguin, „zilele acelea ciudate cînd se discuta cu pasiune prin atelierele
sărace şi prin cafenelele de pe «micul bulevard»."
In cursul acestei şederi la Paris, pictează puţine figuri, din motive deja
cunoscute. Cîteva portrete ale Agostinei Segatori, ale lui moş Tanş;uy, ale
camaradului său Alexanter Reid, coniirmă totuşi calităţile lui de portretist şi
în special cele douăzeci şi trei de autoportrete care sînt tot atî-tea mărturii
asupra omului.
Are barba scurtă, părul roşcat, tuns scurt, faţa destul de împlinita, creştetul
ţuguiat, dar ceea ce frapează în toate aceste pînze este privirea aţintită
asupra lui însuşi, profundă, de o fixitate ciudată şi uneori aproape
halucinantă. Trăsături aspre, expresie gravă sau amară care contrazice tot
ceefi ce spune el despre jovialitatea lui din acea vreme şi care fără îndoială
nu e decît o revoltă împotriva trecutului său şi a lui însuşi.
în această privinţă este revelatoare scrisoarea adresată în toamna anului
1887 surorii sale Wil-heknine: „Acum cred că însuşi Hrisţos le-ar spune celoT
care stau melancolici şi pasivi: «N-aţi înţeles. Ridicaţi-vă! Treziţi-vă! De ce
căutaţi viii printre morţi?»" Şi cînd ea îi scrie despre intenţia ei de „a studia
ca să scrie", el îi răspunde: „Nu, scumpa şi micuţa mea surioară, învaţă mai
degrabă să dansezi, îndrăigosteşte-te de unul sau de mai mulţi subnotari sau
de ofiţeri, mă rog, de cine ţi-e mai la-ndemînă. Fă mai degrabă, da, fă mai
degrabă o grămadă de prostii decît să studiezi olandeza. N-are nici un rost să
te abrutizezi învăţînd. Aşa că nici nu vreau să aud de asta.
în ceea ce mă priveşte, am şi-acum în mod constant cele mai imposibile
aventuri de dragoste, cele mai deochiate din care în general ies şi ruşinat şi
păgubit. Dar socotesc că am tot dreptul, deoarece îmi spun că pe vremuri,
cînd ar fi fost normal să fiu îndrăgostit, îmi vîram în cap tot felul de poveşti
religioase, sociale sau de artă, şi credeam mai mult decît astăzi că arta e un
lucru sfînt." I se mai întîmplă încă să se gîndească la ceea ce pe vremuri el
numea „viaţa adevărată" — un cămin, copii — dar acum se află angajat într-o
aventură pe care n-o justifică nici ambiţia şi nici reuşita. Ceva îl împinge pe
un drum al cărui capăt nu ştie unde se găseşte. Căci îşi dă bine seama că
aici, la Paris, ca pe vremuri la Wasmes sau la Nuenen, înaintează pe un
anume drum. Ideile care-1 înflăcărează, culorile care-1 obsedează sînt
instrumente care-1 ajută să facă noi descoperiri. Influenţele pe care se pare
că le suferă în vremea aceea — şi care fac din pînzele epocii pariziene, în
ciuda însemnătăţii lor pe planul evoluţiei, opera cea mai puţin personală a
artistului — nu sînt decît rodul unei experienţe. Ţelul lui se află dincolo de o
anume concepţie artistică, dincolo de toate tehnicile pe care le încearcă
îmboldit de aceleaşi convingeri şi de acelaşi elan cu care în trecut desena
forme. Lucrul cel mai bun pe care 1-a realizat pînă atunci — îi scrie el
Wilhelminei — este Ţărani mîncînd cartofi... Acum trebuie să reia acest drum
în sensul adevărat, să treacă de la beznă la lumină... „Sper să arăt că eu caut
şi altceva decît să pictez tablouri cu flori şi peisaje înverzite."
FUGA SPRE SOARE . ..
Vincent e la Paris de optsprezece luni. Cu mult înainte încă de toamna
acestui an 1887, vorbea de dorinţa lui de a merge mai departe, de a căuta o
altă lumină. Şi de data aceasta, noutatea — curentele care-1 puneau în
contact cu o lume necunoscută — s-a consumat. Din muzeele unde s-a
reîntîlnit cu marii maeştri, de la Delacroix şi Monticelli, de la impresionişti şi
de la camarazii lui care acum încearcă să depăşească formula impresionistă,
din arta japoneză care a fost pentru el o mare revelaţie, Vincent a reţinut
ceea ce-1 putea ajuta sa progreseze. A încercat încă odată să-i unească
în jurul lui pe cei care munceau pentru acelaşi scop. Dar rezultatul a fost
doar certuri şi supărări. Nu se lasă descurajat numai de atît, dar pentru
moment are nevoie de altceva. Să se retragă pentru o vreme în Sud, „să nu
mai văd atîţia pictori care, ca oameni, mă dezgustă", îi scrie el lui Theo, care
e în concediu.
Nesociabil este din cauza aspiraţiilor lui de fraternitate. Voind să iubească
prea mult oamenii, îşi dă seama cu şi mai multă amărăciune cît sînt ei uneori
de nedemni de iubire. Această alternanţă de înflăcărare şi dezgust nu este în
cazul lui Vincent nici contradicţie şi nici paradox.
Totuşi Theo îi scrie uneia dintre surori: „E ca şi cum în el ar exista doi oameni,
unul extraordinar de dotat, delicat şi blînd, celălalt orgolios, egoist şi duT. Ce
păcat că el e propriul său duşman, fiindcă nu numai că le face viaţa grea al-
tora, dar şi-o face şi lui însuşi".
în locuinţa din strada Lepic, Vincent întreţine o permanentă dezordine; tinerii
pictori pe care Theo îi primeşte cu plăcere în casă, şi pe care îi susţine, îl
ocolesc de teama discuţiilor interminabile care adesea devin veninoase. „E
aproape intolerabil, spune Theo . .. nu-i cer decît un singur lucru, să nu-mi
facă vreun rău, dar rămînind îmi face un rău, pentru că mi-e greu să-i suport
prezenţa..."
Vincent îşi dă seama, chiar dacă fratele său ezită să i-o spună, că îi amărăşte
viaţa. Mai e acum şi vorba de faptul că, sătul de viaţa de boem, Theo se va
căsători într-un viitor apropiat. Vincent înţelege că oricum va deveni
indezirabil în căminul acela, în acea „viaţă adevărată" care începe să se
înjghebeze. Iată deci un alt motiv al plecării lui: dispare, pentru prima oară
din destinul lui Th6o. Odată mai mult, Vincent se retrage, fără zarvă, aşa
cum a procedat şi cînd a fost vorba de părinţii săi, de unchii săi, de atîţia
prieteni.
Dar nu-şi pierde totuşi speranţa că Theo va rămîne tovarăşul său de luptă.
Mai tîrziu, îi va scrie Iul Gauguin, care a plecat din nou, pe la începutul lui
februarie, în Bretania, relatîndu-i întîmiplările care s-au petrecut după
plecarea lui şi despre care spune că „vor rămîne de neuitat". „Discuţiile cu
Guillaumin, cu Pissarro tatăl şi fiul, cu Seurat, pe care nu-1 cunoşteam (i-am
făcut o vizită la atelier doar cu cîteva ore înaintea plecării mele), au devenit
mult mai cuprinzătoare.
„In aceste discuţii a fost foarte adesea vorba de ceea ce ne stă la inimă, atît
fratelui meu cît şi mie, adică de măsurile care trebuie luate pentru a
salvgarda existenţa materială a pictorilor..."
I-a vorbit despre plecare şi lui Toulouse-Lau-trec care se pare că l-ar fi sfătuit
să meargă la Arles — în Provence, unde pictează Cezanne, unde a murit
Monticelli.
Aşa că, de multă vreme, visează să vadă Sudul, iar despărţirea le-ar aduce,
lui şi fratelui său, uşurare şi linişte.
în ultima seară, merge împreună cu Theo la un concert unde se cînta
Wagner; ceva mai înainte, Vincent 1-a rugat pe Emile Bernard să-1 ajute a
doua zi să aranjeze în aşa fel atelierul, încît fratele său, cînd va reveni acasă,
să aibă sentimentul că Vincent e tot acolo. Dragostea lor rămîne neştirbită.
Pînzele îi vor prelungi prezenţa. Dar ce blestem îi împiedică să se înţeleagă
ca fraţii?
„A prins cîteva stampe japoneze pe pereţi, scrie Bernard, a aşezat cîteva
tablouri pe şevalete, iar alte tablouri le-a lăsat grămadă pe jos. Ne-am
despărţit la acel colţ de pe avenue de Cli-chy, supranumit de el „micul
bulevard", şi s-a terminat pentru totdeauna, n-o să-1 mai văd niciodată, n-o
să mai fiu alături de el decît după ce vom fi despărţiţi prin moarte. ..
XV. TARA GALBENA
Theo şi-a condus fratele la gară. Nu ştim cum s-au despărţit, dar a doua zi
Vincent îşi începe astfel prima lui scrisoare: „în timpul călătoriei m-am gîndit
la tine cel puţin tot atîta cît m-am gîndit la locurile noi pe care le vedeam".
Dialogul epistolar e reluat în modul cel mai firesc, ca un fir ce se reînnoadă, dar pe un
ton nou, mai înflăcărat, mai plin de încredere. Ciocnirile dintre ei, care încă
de pe vremea cînd Vincent era la Haga n-au încetat o clipă, dispar acum defi-
nitiv, deşi situaţia fiecăruia rămîne neschimbată. Cei dei ani pe care i-au
petrecut împreună le-au dovedit că nu pot duce aceeaşi existenţă, dar i-au
ajutat de asemenea să se cunoască mai bine unul pe celălalt. „Am simţit
totdeauna că în iarna aceasta noi ne-am pus inima în dicuţiile noastre." Dacă
încă nu-şi dă exact seama de valoarea operei fratelui său, în orice caz Theo
nu se mai îndoieşte acum nici de destinul lui de pictor, nici de buna lui
credinţă. începe imediat să-i trimită bani, nu ca o pomană pe care o dai
strîmbînd uneori din nas ci, dimpotrivă, cu sentimentul că participă la
elaborarea operei, aşa cum Vincent îi ceruse pe vremuri. îi trimite mai mult
— aproximativ 250 franci pe lună şi de cele mai multe ori îi cumpără şi-i
trimite de la Paris pînze şi culori. Răspunde fără nici o discuţie şi fără să-1
facă să 245 aştepte la orice solicitare suplimentară a fratelui său; acum
Vincent e cel care are regrete: „Să ştii că mai bine aş vrea să mă las de
pictură decît să te ştiu spetindu-te ca să cîştigi bani". Şi în altă parte: „îmi fac
mereu reproşuri că pictura mea nu face cît costă".
Theo nu spune nimic.
Nu mai aşteaptă acum unul de la celălalt decît ceea ce fiecare poate da.
Experienţa de la Paris ina demonstrat lui Vincent că visul lui de a
munci pentru realizarea aceleiaşi sarcini, împreună cu Theo, ca doi boi
înhămaţi la acelaşi jug, este un vis himeric; dar prin mijloace diferite, amîn-
doi urmăresc acelaşi scop: să impună pictura care răspunde pasiunii lor şi
este conformă cu principiile lor. Şi în această luptă, Vincent abia acum
înţelege, Theo a dat mai mult decît el, reuşind, adesea împotriva
dorinţei patronilor lui, să-i ajute pe impresionişti să devină apreciaţi şi
cunoscuţi, să învingă în acelaşi timp şi indiferenţa publicului şi ostilitatea
criticilor şi a negustorilor. Astăzi Theo îi apare cu totul diferit de Tersteeg
cu care îndrăznise pe vremuri să-1 compare. Acum el vede în Theo „unul
dintre primii sau chiar primul negustor-apostol" care nu mai e împotriva
pictorilor, ci alături de ei. Astfel, Theo — dacă e să fie comparat cu grîul — a
încolţit, iar misiunea lui i se pare pictorului atît de nobilă încît se gîndeşte să
facă la Marsilia ceea ce face Theo la Paris. Această schimbare de
poziţii determină o schimbare definitivă a raporturilor dintre cei doi fraţi.
„NEGUSTORI CARE N-AR FI CĂMĂTARI"
Soseşte la Arles la 20 februarie şi găseşte întreaga regiune acoperită de
zăpadă. Dar această surpriză nu-1 decepţionează: „Peisajele înzăpezite, cu
creste albe ce se înalţă pe cerul la fel de luminos ca zăpada, semănau foarte
bine cu peisajele de iarnă ale japonezilor". Crede că măslinii — „arbori mici,
cu o coroană rotundă şi cu frunzişul verde-oliv sau verde-gri" — sînt lămîi.
în ceea ce priveşte oraşul, consideră că poate fi comparat, ca importanţă,
cu Breda sau Mons.
Ca şi la Haga şi la Anvers, se instalează în apropierea gării. Trecînd de Poarta
Cavaleriei şi de fortificaţii, găseşte pe strada Cavaleriei, care duce spre
centru, un restaurant-hotel, la Carrel, unde închiriază o cameră. Strada
Cavaleriei e o arteră comercială, animată, în care dau numeroase străduţe
prost famate, frecventate de zuavii din garnizoană.
Nu-i spune nimic lui Theo despre sentimentele sale şi nici despre starea lui
fizică şi mintală, care nu e deloc satisfăcătoare. Ca de obicei, lasă să treacă
vreo cîteva luni pînă cînd va spune adevărul: „Cînd te-am părăsit în gara de
Sud, foarte mîhnit şi aproape bolnav şi aproape alcoolic din pricină că am tot
încercat să mă înşd . .."; iar despre ultimele săptămîni petrecute la Paris
scrie: „într-adevăr nu mai puteam suporta".
Absintul, cu care l-au obişnuit camarazii lui de pe „micul bulevard", a făcut
nule efectele ce le-a avut asupra lui hrana mai substanţială. La fel şi
discuţiile, diversitatea concepţiilor artistice, au fost pentru el, om al
absolutului, un fel de febră epuizantă, în ciuda producţiei sale abundente, îşi
dă seama că la Paris nu va putea lucra în sensul în care ar vrea el. Are nevoie
să-şi recîştige „calmul şi îndrăzneala". Singurătatea pe care n-o poate
suporta îi este totuşi necesară.
Dar cîţi din prietenii lui n-ar avea şi ei nevoie să ia contact cu alte realităţi
decît cele de pe bulevard: „Aş vrea din multe motive să le pot asigura un loc
de refugiu cailor de la trăsurile din Paris cînd se vor deşela, adică ţie şi
multora dintre prietenii noştri, impresioniştii săraci".
Da, de-acum încolo Theo face parte din tagma pictorilor. Dovadă această
frază; în mintea lui Vincent, el a trecut „de cealaltă parte a baricadei", şi de
ce oare n-ar trece chiar şi Tersteeg? Zăpada care acoperă cîmpia, frigul,
oboseala nu-i îngăduie lui Vincent să facă altceva decît să gîndească. Din
nou îl asociază pe fratele său la proiectele lui himerice: ar putea să facă
şi el, la Marsilia, pentru opera lui Monticelli, care încă nu şi-a găsit locul
cuvenit, ceea ce Theo a făcut la Paris pentru impresionişti. Şi oare n-ar
putea, mai degrabă decît Alexander Reid, în care n-are încredere, să încerce
să facă treaba asta în Anglia chiar Tersteeg? Plimbîndu-se prin mahalalele din
Arles sau pe cîmpiile ce se întind, mereu acoperite de zăpadă, pînă la colina
Montmajour, Vincent deapănă din nou visul lui de a înfiinţa o asociaţie de
artişti şi negustori „care n-ar fi nişte cămătari"; se gîndeşte că fraţii mai mari
— cei de pe „marele bulevard" — ar putea veni într-ajutor, cu pînzele lor,
fraţilor mai mici care ar putea să-şi continuie munca şi să-şi facă o reputaţie.
îi scrie în acest sens lui Tersteeg şi-i trimite scrisoarea lui Theo care adaugă
cîteva cuvinte aşa cum i-a cerut Vincent. Se pare că şi Theo crede acum în
această comunitate de eforturi. Deşi a dorit-o, plecarea lui Vincent lasă în
strada Lepic un gol pe care Theo se hotărăşte foarte curînd să-1 umple găz-
duind în casa lui un tînăr pictor olandez, Koning, care va sta acolo cîteva luni.
Vincent a făcut şi el cîteva cunoştinţe la Arles. I-au făcut vizite cîţiva pictori
amatori, apoi un tînăr danez, Mourier Petersen, pe care-1 apreciază mai mult
ca prieten decît ca pictor, iar mai tîrziu, un american care i-a vorbit de John
Russel, de Mc Knigt, şi un belgian, Eugene Boch, cu care lucrează împreună
la Fontvieille.
Tersteeg întîrzie cu răspunsul: pînă la urmă, răspunde dar nu spune nimic
precis. Proiectul cade de la sine, ca atîtea altele, dar Vincent continuă să se
gîndească la el.
PREZENŢA TRECUTULUI
Pentru prima oară în acest an, Theo îi propune lui Vincent să-şi expună cîteva
pînze la Salonul Independenţilor. E o nouă dovadă de stimă faţă de lucrările
fratelui său. „Pe mine, scrie Vincent, această problemă mă lasă mai mult sau
mai puţin rece. Contez mai degrabă pe lucrările din anul acesta". Dar nu
refuză. Iar Theo expune trei pînze din epoca pariziană: Romane pariziene, La
Butte Montmartre şi In spatele lui Moulin de la Galette — lucru de care, în
cele din urmă, autorul se declară foarte mulţumit, deoarece a fost expus
„împreună cu ceilalţi impresionist!".
Dar preocuparea lui este „munca din acest an". La puţin timp de la sosire,
schiţează cîteva pînze: o Bătrînă arleziană, un Peisaj cu zăpada, Prăvălia unui
mezelar de pe strada Cavaleriei, văzută prin vitrina restaurantului Carrel, şi
două pînze mici, o ramură înflorită de migdal, care sînt un fel de promisiune.
Zăpada a dispărut, dar după ea vine mistralul rece şi uscat. Vincent începe
să descopere Pro-vence străbătînd drumurile ce duc spre Fontvieille şi
Tarascon. Da, e într-adevăr ţara exotică pe care şi-o închipuia, Japonia
visurilor lui. „Apusuri de un portocaliu şters, care fac ca pământul să pară
albastru. Sori galbeni, splendizi", îi scrie lui Ber-nard. Migdalii, şi în curînd
piersicii, se vor desface în buchete pe cerul „de un albastru dur". Mistralul nu
va reuşi să-1 oprească din muncă. „E prea frulmos", scrie Vincent. îşi
instalează şevaletul prin livezi, îi leagă picioarele de ţăruşi, ca atunci cînd
lupta cu vîntul Mării Nordului printre dunele din Scheveningen şi lucrează „cu
mişcări neregulate", cuprins adesea de o „furie de a munci", ca să picteze
„livezile din Provence de o extraordinară veselie".
Prin sora sa Wilhelmine, Vincent află despre dispariţia lui Mauve. Răspunde
simplu: „Am fost foarte impresionat de moartea lui". Şi în acelaşi timp îi scrie
lui Theo: „Am lucrat o pînză de 20 în aer liber, într-o livadă .. . Probabil că e
cel mai bun peisaj din cîte am făcut pînă acum. Tocmai cînd am sosit cu el
acasă, primesc din partea surorii noastre o lucrare olandeză dedicată lui
Mauve, cu portretul pictorului (...)... Am simţit că ceva parcă mă strînge de
gît de emoţie şi am scris pe tabloul meu: «In amintirea lui Mauve — Vincent
şi Tbeo» şi, dacă găseşti că e bun aşa cum e, îl vom trimite amîndoi doamnei
Mauve . . ." Şi adaugă: „Cred că în memoria lui Mauve ar trebui făcut ceva
duios şi foarte vesel..."
Poate şi din cauză că Tersteeg a fost prieten cu Mauve, Vincent începe din
nou să spere că relaţiile lor s-ar putea îmbunătăţi.
Poate şi pentru că se află dintr-o dată sub impresia acestui Sud a cărui
splendoare ajunge la desăvîrşire în vară, şi pentru că e la antipodul ţării sale
— „uneori totul este pe atît de formidabil de vesel pe cît e Olanda de tristă"
— exilatul îşi îndreaptă gîndurile spre ţara sa natala spre a-i aduce un ultim
omagiu: „Aş vrea să fac vreo cîteva studii destinate Olandei, apoi să las
Olanda , în pace pentru totdeauna".
„Am simţit în aceste zile, gîndindu-mă la Mauve, la J. H. Weissenbruch, la
Tersteeg, la mama şi la Will, o emoţie mai puternică decît ar fi fost poate
normal, şi mă simt mai liniştit cînd îmi spun că voi face cîteva pînze pentru
cei de acolo. După aceea îi voi uita şi probabil ca mă voi gîndi la ei tot atît cît
mă gîndesc la micul bulevard."
Poate şi pentru că regăseşte, descoperind întinsele şesuri din valea rîului
Crau, „sentimentul spaţiului", adus cu el din Brabant.
„în privinţa caracterului, multe motive de aici sînt absolut identice cu cele din
Olanda; diferenţa constă în culoare..." Şi compară Camargue cu peisajele lui
Ruysdael.
Şi odată cu livezile înflorite, Vincent descoperă în sudul oraşului, pe canalul
care duce de la Aries la Bouc, poduri mobile asemănătoare cu cele din
Olanda; aşa cum a pictat morile din Montmartre, pictează acum cîteva pînze
cu unul dintre ele, podul Langlois, care fără îndoială îi aminteşte de ţara sa.
în mod curios, încetul cu încetul, în timp ce e tot mai impregnat de Sud, în
străfundurile lui se trezesc nu numai imaginile trecutului, dar şi întrebările lui
mistice, angoasele de odinioară. Primele pînze, acele livezi în floare, acele
peisaje în culori strălucitoare, Vincent le pictează, cuprins de „o febră
continuă de lucru", cu o rapiditate care-1 surprinde şi pe el. încercările pe
care le-a făcut cu atîta minuţiozitate la Paris nu mai au nici o valoare aici
unde mistralul suflă în pîn-zale lui de parcă ar fi pînzele unei corăbii pe
furtună, unde soarele „îmbracă totul în sulf". Pictorul redevine el însuşi, fără
„nici un sistem de tuşă", îi scrie lui Bernard: „împăstări, locuri în care pînza,
pe ici pe colo, nu e acoperită de culoare, colţuri lăsate complet neterminate,
reluări, brutalităţi; în sfîrşit, înclin să cred că rezultatul este destul de
îngrijorător şi enervant şi nu va fi deloc o încîntare pentru cei care au idei
preconcepute despre tehnică".
Se gîndeşte scriind acestea, şi poate cu o anume surpriză, la camarazii lui de
pe „micul bulevard" înnebuniţi după divizionism, după cloazonism, după
căutările acelea nu zadarnice, dar care trebuie cît mai repede dominate
pentru ca nu cumva, în loc să te servească, să te limiteze. îi vorbeşte acum
cu dragă inimă lui Theo despre Cezanne şi Renoir care de multă vreme au
depăşit impresionismul. Acum îi depăşeşte el, şi în faţa naturii, nu mai
ascultă decît de imperioasele ei exigenţe. Desigur nu reneagă moştenirea de
la Paris, dar ea este asimilată. Tuş-a e fermă, voluntară, schimbătoare;
culoarea joacă un rol primordial şi are game de o uluitoare bogăţie. Uimitoa-
rea prospeţime din Livezile albe, admirabilul Pod Langlois, simfonie de
galben, albastru, roşu, verde, marchează după foarte răbdătoare căutări o
stăpînire deplină a culorii dobîndită cu atîta răbdare. Ieşind din beznă,
Vincent a cîştigat, în sfîrşit, lumina datorită căreia toate lucrurile vor avea un
nou aspect şi poate un nou sens. încă n-a văzut vara meridională dar visează
alţi sori... >,Un cer înstelat, iată ce-aş vrea să încerc să fac..." îi scrie lui
Bernard.
Entuziasmul stîrnit de această explozie de lumină, care nu e numai în jurul lui
ci şi în el însuşi, îl antrenează pe pictor într-un adevărat uragan creator care
va ajunge la paroxism în lunile următoare. îi comandă fratelui său, într-o
singură scrisoare, peste o sută de tuburi de culori — pe care acesta i le
trimite imediat — şi pînze de cîte zece metri pe care el însuşi le prinde pe
şasiuri.
Nu se mulţumeşte numai cu pictura: scrie lungi scrisori fratelui său — uneori
cîte două pe zi — lui Bernard, surorii sale, lui Russel, lui Koning ...
Şi totuşi, cel care se dăruieşte acestei munci copleşitoare, acestei opere
supraomeneşti, este un om epuizat, bolnav.
O ALTA VIAŢA ...
E fericit Vincent în această beţie creatoare? Nu-i
0 nenorocire că e complet absorbit de muncă, îi
scrie el Wilhelminei... Dar totuşi el îşi imagi
nează „fericirea cu totul altfel".
El singur a voit să părăsească Parisul pentru că îşi dădea seama că se
pornise pe un drum care-1 va duce repede la dezastru. Dar la Paris tocmai
starea de surescitare în care trăia era pentru el un sprijin. Odată cu dispariţia
ei, reînvie angoasele, în primele scrisori din Arles, terne oarecum, nu
vorbeşte deloc despre suferinţele lui. Abia în mai, cînd criza s-a atenuat, îi
mărturiseşte lui Theo: „Doamne, ce melancolie şi ce deprimare, cînd am
încetat să mai beau, cînd am mai rărit-o cu fumatul, cînd am reînceput să
reflectez în loc să caut să nu mă mai gîndesc!"
Ca să uite, începe din nou să muncească cu înverşunare, cum a făcut la
Nuenen cînd era la fel de singur ca şi acum. Şi aceleaşi necazuri financiare s-
au năpustit asupra lui, ca muştele asupra unui animal rănit. La Carrel încep
discuţiile deoarece vor să-1 pună să plătească un surplus de chirie pentru
materialele cu care a tixit hotelul;
1 se serveşte o poşircă infamă pe care stomacul lui
bolnav n-o suportă, aşa cum nu suportă nici mîn carurile „năclăite de
grăsime". Cere, dar fără nici un rezultat, să i se dea cartofi, orez, paste făi-
noase. Nu mănîncă mai nimic şi nici nu bea, pentru că îşi impune, dar şi
pentru că, deşi Theo îi trimite bani, cheltuieşte totul cu pictura şi nu are
niciodată suficiente mijloace ca să se hrănească îndestulător.
Şi atunci începe din nou să facă un plan de viaţă în comun cu alţi pictori. Ar
vrea, ca la Nuenen, să aibă un atelier nu numai pentru el ci pentru toţi cei pe
care el ar vrea să-i facă tovarăşii lui de luptă, creînd Atelierul Sudului. îi tri-
mite lui Theo un întreg program de viaţă sănătoasă care ar urma să-1 ajute
să-şi regăsească echilibrul şi să devină „într-un an, cu totul alt om". Dar îi
mărturiseşte că mai bea şi acum peste măsură cînd se simte copleşit de
descurajare şi de singurătate. Relaţiile cu femeile sînt reduse la minimum.
Dragostea la care a tot visat — acum îşi dă foarte bine seama că nu va
ajunge niciodată să trăiască „adevărata viaţă", că destinul lui este într-altă
parte! — dragostea nu mai e pentru el decît o necesitate pe care şi-o
satisface „în bordelurile pentru soldaţi".
După săptămânile acestea de deziluzii şi de sleire, e „ceva mai îmbătrînit,
dar nu mai trist.. ."
„Chiar şi această viaţă artistică, despre care noi ştim că nu e cea adevărată,
mi se părea atît de însufleţită încît aş fi un ingrat să nu fiu mulţumit de ea ..."
Din această perspectivă îşi pune noi întrebări. El a situat totdeauna dincolo
de prezent ţelul său, recompensa eforturilor sale. Vorbeşte despre pictorul
viitorului; credinţa lui este că acesta se va naşte din suferinţele celor de
astăzi. Se consideră el însuşi o verigă dintr-un lanţ care începe undeva
departe şi va merge mai departe prin generaţiile viitoare de artişti. Iar
această succesiune de generaţii face din artă ceva ce poate fi comparat cu
viaţa — „o altă viaţă". O pasiune, o voinţa ce se transmit de la un artist la
altul ca de la tată la fiu; un alt ciclu al cărui scop nu e mai limpede decît
scopul vieţii, dar e la fel de cert şi la fel de necesar. „Ne dăm seama că e
ceva mult mai mare decît noi, că e mai de durată decît viaţa noastră".
Trăind din nou în singurătate (uneori trec zile fără să schimbe o vorbă cu
cineva) Vincent uita de vanele dispute estetice de la Paris: „Ce am învăţat la
Paris se duce ... iar eu mă reîntorc la ideile mele". Vîlvătaia de lumină din
Provence, nopţile înstelate îl fac să devină din nou conştient de ceea ce 1-a
obsedat fără încetare, de ceea ce a obsedat omenirea de cînd există ea. Va
reapare tema Semănătorului.. . „Valuri de amintiri de odinioară, aspiraţii spre
acel infinit ale cărui simboluri sînt semănătorul şi snopul şi care mă încîntă şi
acum la fel ca odinioară. Dar cînd oare voi face cerul înstelat, tabloul acela
care m-a preocupat dintotdeauna?"
Viaţa? Poate că ea continuă şi dincolo de lanurile de grîu şi dincolo de
leagăne. în spiritul lui Vincent pătrunde sentimentul cosmic: „Mereu mi se
pare că sînt un călător care merge undeva şi are o destinaţie".
în banalitatea vieţii cotidiene, înfruntînd vicisitudinile destinului său
omenesc, acest nomad a năzuit totdeauna să se stabilească undeva. E o
himera, la fel ca şi dorinţa lui de ordine, de viaţă sănătoasă şi liniştită. Se şi
gîndeşte să meargă la Marsilia, sau chiar în Africa, împreună cu Ber-nard,
dacă acesta va trebui să-şi facă acolo stagiul militar. Totodată însă vorbeşte
despre dorinţa lui de a se stabili undeva, caută mereu să cheltuiască cît mai
puţin şi pe cînd primele lui pînze încep să se usuce îşi face reproşuri că încă
nu i-a trimis nimic lui Theo de la care a primit pînă acum o mulţime de bani,
şi care are dintr-o dată din nou dificultăţi cu Boussod şi Valadon. îngrijorat că
a cheltuit atîta bănet, Vincent încetează să mai picteze şi revine la desen.
începe atunci să facă acele surprinzătoare crochiuri în tuş, pe care le execută
cu o bucată de trestie ascuţită la un capăt, de o factură foarte personală dar
în care spiritul japonez e mult mai sensibil decît în tablouri. Sînt desene
mari care uneori depăşesc şaizeci de centimetri, făcute din linii scurte, din
linii punctate, unele dintre ele fiind combinate cu mină de plumb, cărbune
sau acuarelă. Reia aceleaşi motive, Crau, Montmajour, livezile, semănătorul...
Şi cu toate că foarte curînd va trece iar la pictură, Vincent continuă să dese-
neze în această factură minuţioasă care lasă totuşi marilor planuri de
ansamblu şi amploarea şi luminozitatea.
Şi în această privinţă, Vincent are sentimentul că lucrează mai bine ca în
trecut. Dar desenul nu-i pricinuieşte mai puţine necazuri decît pictura: „Nu
oricine ar răbda să se lase asaltat de muşte; sau să lupte împotriva acestei
agasante sîcîieli a mistralului care suflă într-una, fără să mai pun la socoteală
faptul că mi-am petrecut toată ziua afară fără să fi mîncat decît puţină pîine
şi nişte lapte. Eram prea departe ea să mă reîntorc în oraş de cîte ori aş fi
avut poftă".
Hotărîrea lui Vincent e determinată de dificultăţile pe care le are cu hangiul,
de nevoia „de a schimba locul". La începutul lui mai, îşi anunţă fratele că
tocmai a închiriat pentru un an — cu 15 franci pe lună — o casă cu patru
camere — sau mai exact două odăi şi două cămăruţe — în aripa dreaptă a
unei clădiri situate în piaţa La-martine, la intrarea în oraş. E o casă zugrăvită
cu galben pe dinafară şi văruită înăuntru, o casă însorită şi aşezată în faţa
unui scuar a cărui verdeaţă el o apreciază în mod deosebit.
„Va fi atelierul, magazia, pe timpul cît va dura campania aici, în Sud." Va putea astfel să
scape de cheltuielile şi de necazurile de la hotel şi mai ales poate acum să se
gîndească la realizarea campania aici, în Sud". Va putea astfel să scape Theo,
lui Bernard şi altora pe care i-ar fi plăcut să-i aibă lîngă el. Dar casa ar trebui
mobilată, e nevoie de investiţii pe care nu le putea acoperi dintr-o dată şi
mai ales nu în acest moment. Pleacă totuşi de la hotelul Carrel, dar nu fără
dificultăţi. Patronul vrea să-i reţină lucrurile dacă nu S5 plăteşte nota ce
se ridică la 67,40 franci, sumă pe care Vincent o consideră excesiv de
mare. Face deci apel la un „judecător de pace" — ca să mă exprim, scrie el,
„ca evreul arab din Tartarin". în parte i se dă cîştig de cauză.
Zugrăveşte casa din nou şi pînă să-şi poată cumpăra mobilă, după ce şi-a
depozitat tot cala-balîcul şi pînzele în atelier, închiriază cu un franc pe zi o
cameră într-o „cafenea de noapte" care rămîne deschisă pentru căruţaşi şi
pentru beţivi. Va mînca la cafeneaua de la gară pe care o ţin soţii Ginoux, la
care va găsi o hrană mai sănătoasă şi mai bună decît la Carrel şi cu care se
va împrieteni foarte curînd.
A trecut şi luna mai. Criza de adaptare pare să se fi terminat; stă mai bine cu
sănătatea: „Nu mai simt chiar atîta nevoie de distracţii, sînt mai puţin hărţuit
de pasiuni şi pot munci mult mai liniştit", scrie el ... A trimis lui Theo primul
colet cu zece studii... Şi începe din nou să picteze pentru că simte
apropiindu-se marea strălucire a verii.
DIFICULTĂŢILE LUI GAUGUIN
în timp ce în casa, solitară şi goală, Vincent se gîndeşte la comunitatea de pictori
pe care a şi numit-o Atelierul Sudului, la Pont-Aven, Paul Gauguin o duce
foarte greu. E aproape singur de două luni şi trăieşte la un han pe datorie. La
22 mai, îi cere lui Theo van Gogh — care şi el încearcă să-i vîndă pînzele —
un ajutor provizoriu spre a ieşi din impas. Cînd află despre toate acestea de
la fratele său, Vincent se gîndeşte să-i propună lui Gauguin să se mute la el,
în casa galbenă. „Nu poţi să-i trimiţi şi lui din ce să trăiască în Bre-tania, şi
mie din ce să trăiesc în Provence, îi scrie el lui Theo. Dar poate socoteşti şi tu
că e mai bine să facem totul pe din două şi să fixăm o sumă, să zicem 250
pe lună, dacă în fiecare lună, pe lîngă şi în afară de munca mea, ai mai avea
şi un Gauguin."
Nu e oare acum momentul să înceapă cu Gauguin realizarea unei comunităţi
de pictori? Vincent îi cere lui Theo „să considere propunerea lui ca o simplă
afacere", ţinînd seama de faptul că sumele pe care le-ar expedia îi vor
asigura, în afară de rezultatul muncii lui Vincent „şi proprietatea asupra unei
pînze de Gauguin".
Negustorii din Amsterdam sau din Paris dau din umeri. Ah, dacă ar putea ei
să prevadă viitorul. Ce avere ar fi făcut Theo dacă ar fi avut destui bani ca
să-i întreţină pe cei cărora Vincent le spunea „impresionişti săraci": viitorul
avea să facă dovada că „acest nebun de Vincent" avea dreptate! ... Nu
numai în materie de pictură ci şi în afaceri...
îi scrie chiar lui Gauguin, transmiţînd scrisoarea fratelui său spre a-i cere
consimţămîntul. Theo se declară de acord şi-i trimite lui Gauguin 50 de franci
ca să-1 scoată din încurcătură. Acesta îi răspunde lui Vincent fără
însă să se pronunţe foarte precis asupra propunerii deoarece se pare
că are alte proiecte — mult mai himerice — şi speranţa „de a găsi un
capital de 600.000 de franci cu care să înfiripe un magazin de tablouri
impresioniste". Lucru pe care Vincent îl comentează cu mult bun simţ
scriindu-i lui Theo: „ceea ce-i acum mai solid la Gauguin e pictura lui..." La
începutul lui iunie, după ce cîteva săptămîni a tot amînat plecarea, Vincent
ia, în sfîrşit, diligenta care îl duce la Saintes-Maries-de-la-Mer, unde va
petrece cîteva zile. Relatările pe care le face despre această călătorie lui
Theo şi lui Bernard sînt pline de amintiri despre ţara natală. La Ca-margue?
„Lande, cîmpii întinse ca în Olanda." Plaja? „Ca în Olanda — fără
dune însă şi cu mai mult albastru..." Chiar şi în jurul vechii biserici
fortificate se află cocioabe „ca prin mără-cinişurile noastre sau ca prin
turbăriile din Dren-the". Chiar şi marea îl face să se gîndească — „cu totul
involuntar", precizează el — la unchiul lor, marinarul!
Ca şi la Scheveningen, se plimbă pe plajă unde vede tinere fete „svelte,
drepte, puţin cam triste dar mai ales mici vase
Verzi roşii, albastre, atît de frumoase ca formă şi colorit de parcă-ar fi nişte
flori".
Crochiurile pe care le face în scrisorile lui după aceste mici corăbii, cu volute
de valuri şi cu pîn-zele umflate, sînt ca nişte desene japoneze.
In ceea ce priveşte Mediterana, pe care o vede pentru prima oară, scrie că
are „o culoare de scrumbie, adică schimbătoare, astfel înck nu se poate şti
dacă e verde sau violetă, nu se poate şti dacă e albastră deoarece după o
secundă reflexul schimbător a luat o nuanţă de roz sau gri".
în acest magic univers al luminii în care se află acum, Vincent descoperă noi
motive de entuziasm. Priveşte toate lucrurile „cu un ochi mai japonez".
Această culoare, această bucurie transfigurează imaginile realizate în
această săptămînă — trei studii pictate, acuarele, desene — imagini care au
prospeţimea unui vis fericit.. .
Se plimbă „o noapte pe ţărmul mării, pe plaja pustie. Priveliştea nu era
veselă dar nici tristă, era frumoasă".
Chiar şi această noapte înstelată era frumoasă datorită culorilor — are un
albastru profund, un albastru de cobalt, şi „albeaţa albastră a căii lactee" ...
Cîteva zile mai tîrziu îi scrie lui Theo: „Acum, după ce am văzut marea aici, îmi dau
perfect seama cît de important este să rămîn în Sud şi să simt că trebuie şi
mai mult intensificată culoarea — Africa nefiind departe".
Provence i s-a revelat progresiv ca de obicei, urmînd lent drumul soarelui spre suprema lui
strălucire. „Totul e altfel decît în primăvară", remarcă el. Vorbeşte despre o
regiune care „îţi dă o idee de spaţiu şi de cer", despre căldura „uscată,
limpede, diafană"; nu mai vede lucrurile ci culorile. Nuanţele de auriu, de
bronz, de arămiu, de galben, de albastru strălucesc în scrisorile lui aşa cum
strălucesc pe pînze. Şi cînd vrea să-şi supună pînzele unui examen, le aşază
pe fondul roşu-cărămiziu al pardoselii atelierului . . . Lumea este culoare.
„Aşadar poate, poate, sînt pe urmele ei, şi ochiul meu se formează după
natura de aici . . ." în această munca înfocată, în această orgie de pictură,
evenimentele vieţii curente par să treacă neobservate. Proiectul lui Gauguin,
care ar vrea să amestece şi negustorii în treburile lor, nu4 tentează deloc. El
are încredere în artişti, nu în negustori — ba încă şi în privinţa artiştilor, care
foarte des „se mânîncă între ei" nu-şi mai face totdeauna iluzii! începe să fie
sătul de reticenţele lui Gauguin, îşi dă seama că nu e chiar la aşa mare
strîmtoare cum pretinde, şi din clipa aceea nici Vincent nu mai este „excesiv
de grăbit".
La Paris, Theo tocmai organizează la Baussod şi Valadon o expoziţie cu
pînzele pe care Glande Monet le-a pictat în Antibes, din februarie pînă în mai.
Monet îi scria lui Gustav Geffroy: „înoţi în aer albastru, e ceva înspăimîntător
. . ."
Vincent ar vrea grozav să vadă aceste pînze. Dar e şi el încătuşat de munca
lui, de destinul lui ... „sînt strîns în propria-mi piele, iar pie'ea mea e prinsă în
angrenajul Artelor Frumoase ca bobul de grîu între pietrele morii".
SIMBOLISMUL CULORII
în iunie, după „o săptămînă de muncă neîntreruptă şi încordată, prin lanurile
de grîu, în soare", schiţează un semănător: „Pe o cîmpie arată, pe o cîmpie
întinsă cu bulgări de pămînt violeţi, urcă spre orizont un semănător în
albastru şi alb. La orizont, un lan de grîu copt, peste toate acestea un cer
galben cu un soare galben." O simplă schiţă în care însă culoarea „joacă un
rol foarte important", şi din care ar vrea să facă un „nemaipomenit tablou" . ..
Vincent începe ciclul simfoniei sale solare pe tema iniţială care îl obsedează
dintotdeauna. Aceasta e prima încercare în care culoarea participă la
expresivitatea ideii. Este o schiţă capitală care leagă astfel în arta lui Vincent
trecutul de viitor, Brabantul de Arles, şi chiar mai departe, de podişurile din
Auvers. Joncţiunea s-a făcut. Simbolul semănătorului intră în marea
descoperire a luminii. Soarele apare pentru prima oară în pînzele pictorului şi
este semnificativ că apare pentru a lumina gestul semănătorului. Pămîntul
sterp din Brabant se acoperă cu recoltele din Arles. Vincent a ajuns acolo
unde voia să meargă. Pictura lui intră în era cosmică; în ea strălucirea lumilor
se juxtapune gestului vieţii.
Semănătorul şi-a reluat locul în opera şi în spiritul lui Van Gogh. Tratează din
nou acest subiect cîteva luni mai tîrziu, de data aceasta însă tăind personajul
pe la jumătatea corpului pentru a pune mai bine în valoare gestul şi aureola
ca un imens disc galben ce împrăştie raze de lumină pe un cer verzui. S-ar
putea spune că sensul simbolic se detaşează mai precis. în cursul acestor
luni de vară, Vincent cutreieră cîmpiile spre Montmajour şi Fontvieille, prin
aurul grînelor coapte, pictînd zile întregi, fără răgaz, tot mai repede, nu din
uşurinţă ci pentru că mîna lui nu mai este decît un instrument pe care mintea
îl conduce cu ardoare, cu lăcomie de parcă ar trebui să smulgă tot aurul din
soare, să fure ca Prometeu focul cerului.
„Un soare, o lumină, îi scrie el lui Theo, pe care din lipsă de alte cuvinte mai
potrivite nu le pot numi decît galben, galben de sulf pal, citron pal auriu. Ce
frumos e galbenul!"
în alte pînze din această perioadă, cum ar fi Asfinţitul soarelui sau Lanul de
grîu, cîmpia nu mai e decît o revărsare strălucitoare de aur ce se întinde pînă
spre orizont unde formează o dungă subţire ceva mai întunecată.
Pe drumul sau printre stîncile din Montmajour se îmbată de această strălucire
şi revine de cinci ori în faţa acestui peisaj pe care îl compară cu o mare mai
frumoasă decît marea deoarece aici trăiesc oameni. „Nimic decît infinitul,
eternitatea" ...
într-o anume seară, rămîne pînă tîrziu într-un
loc pustiu, acoperit de bolovani ca să vadă „cum
cad pe pămînt raze foarte galbene, o adevărata
ploaie de aur".;,Oh, cei ce nu cred în soarele de aici sînt într-adevăr nişte
pagini", îi scrie el lui Theo.
Iar în scrisoarea trimisă lui Emile Bernard, adaugă: i,N-am nici o îndoială că
din cauza aceasta te ţicneşti, or, eu fiind ţicnit mai dinainte nu pot decît să
mă bucur de acest lucru".
Din lipsă de bani, din lipsă de modele (pentru că nu e ceea ce se numeşte
„bărbat cu femeile", scrie el, încît tîrfele să-i pozeze gratuit) Vincent a trebuit
să abandoneze portretul, deşi acesta îl face „să simtă infinitul mai mult decît
celelalte".
în aceste luni din vara anului 1888, care marchează plenitudinea artei sale,
poate în sfîrşit să lucreze din nou portrete. Un gornist dintr-un regiment de
zuavi — pe care fără îndoială 1-a întîlnit într-un bordel — acceptă să-i pozeze.
Face cu el două pînze („E necioplit şi, mă rog urît şi făcut anapoda"). Dar noul
mod în care îşi organizează viaţa materiala îi va permite să găsească modele
printre noii lui prieteni: Doamna Ginoux, care ţine cafeneaua de la gară, unul
din clienţii ei cei mai credincioşi, un fel de uriaş socratic şi revoluţionar,
factorul Roulin — care de fapt este „antrepozitar de poştă" — şi familia
acestuia, în sfîrşit un sublocotenent de zuavi, Milliet, căruia îi dă prieteneşte
cîteva lecţii de desen şi care îl însoţeşte adesea în plimbările pe care le face
la ţară.
Ca şi în peisaj, urmărind acelaşi ţel şi din aceleaşi motive, în portret se
operează o evoluţie ce tinde să meargă dincolo de aparenţe şi de atitudini
spre a exprima prin culoare caracterul, sufletul, personajului, adică însăşi
esenţa. Şi nu numai prin imaginea modelului oi şi prin fondul pe care modelul
pozează, de unde rezultă şi tonurile violente, contrastele acelor mari
suprafeţe acoperite cu o singură culoare care în portretele lui Van Gogh sînt
ceea ce era fondul de aur al primitivilor cînd îl pictau pe Hristos sau pe sfinţi.
Aşa sînt tonurile pe care se detaşează Arleziana sau Armând Roulin de
exemplu.
Alteori dimpotrivă, aşa cum a încercat deja cu Moş Tanguy care are un fundal
în maniera stampelor japoneze, pictorul se foloseşte de fond pentru a
accentua caracterul pe care vrea să-1 dea modelului. El explică aceasta
foarte precis înti-o scrisoare adresata lui Theo în legătură cu portretul
prietenului său belgian, pictorul Boch: „Aş vrea să redau în tablou aprecierea mea,
dragostea ce i-o port.
Pentru început îl voi picta deci aşa cum este, cît voi putea mai fidel. Dar cu
asta tabloul nu e terminat. Ca să-1 termin voi fi acum un colorist arbitrar.
Exagerez culoarea părului blond, ajung la tonuri de portocaliu, de crom, de citron-
pal.
în spatele capului, în loc să pictez zidul banal al unui apartament meschin,
pictez infinitul, fac un fond simplu dintr-un albastru bogat, cel mai intens pe
care-1 pot eu confecţiona şi, prin simpla combinaţie a capului blond luminat
pe fondul albastru bogat, obţin un efect misterios ca steaua în azurul
profund".
Portretul unui ţăran, Patience Escalier, îi oferă pretextul de a rezuma în el,
folosind acelaşi procedeu, tot ceea ce îi sugerează „dogoarea din vremea
secerişului": „De aici tonuri fulgurante de portocaliu, ca fierul înroşit, de aici
tonuri de aur vechi ce luminează în beznă".
„VIAŢA E ROTUNDA"...
Tot în acest sens începe, în sfîrşit, o serie de portrete ale factorului Roulin.
„Nu ştiu dacă-1 voi putea picta pe factor aşa cum îl simt", spune el. Un om
liber care vorbeşte deschis, un revoluţionar de felul lui Tanguy, cu care îţi
face plăcere să discuţi şi să bei; şi chiar dacă e puţin ameţit, „exaltarea lui e
foarte firească şi foarte inteligentă şi raţionează în clipele acelea cît se poate
de generos, în maniera lui Garibaldi".
„L-am văzut odată cîntînd Marseillaise şi mi s-a părut că văd 89 ... Era un
Delacroix, un Daumier, un vechi maestru olandez foarte pur."
Cu acest personaj face şase portrete. E necesar să fie văzută în realitate o
pînză ca aceea din muzeul Kroller-Miiller pentru a înţelege cum anume
transcende Van Gogh ceea ce priveşte spre a ajunge acolo unde vrea el să
meargă. Cu frumoasa lui uniformă albastră, cu aerul lui de om fericit, acest
factor poştal e în acelaşi timp Bachus, Buddha şi Neptun. E magistral!
Se pictează pe el însuşi, aşa cum arăta în acea vară, cu părul tăiat scurt, cu
barba tunsă, obsedat de problemele infinitului... „Exagerînd şi propria mea
personalitate, am căutat mai de grabă caracterul unui bonz simplu, adorator
al eternului Buddha."
Fie că este vorba de portrete, de peisaje, de naturi moarte sau de aceeaşi
mizeră sală de la Cafeneaua de noapte, Vincent nu mai pictează lucrurile;
pictează ceea ce ele îi evocă, semnificaţia pe care ele o comportă dincolo de
aparenţe: „Lucrurile nu trebuie pictate din exterior ci dinăuntru, din miezul
lor ..." aşa cum desenează Michelan-gelo şi Daumier. Iar el încearcă să facă
acest lucru în ciuda — sau datorită — faptului că lucrările sînt „executate cu
brutalitate şi neîndemînare". Cafeneaua de noapte, unde fel şi fel de
vagabonzi dorm cu capul pe mese şi o pereche caută să-şi omoare timpul,
devine un soi de peşteră infernală: „am căutat să exprim cu roşu şi verde
cele mai îngrozitoare patimi omeneşti".
Ca să le picteze, „spre marea bucurie a patronului, a factorului poştal şi a
vagabonzilor", a muncit trei nopţi în şir, dormind ziua. Tabloul este „unul
dintre cele mai urîte pe care le-am făcut vreodată", îi scrie el lai Theo, dar
face această afirmaţie numai pentru al compara cu Ţăranii mîncînd cartofi, în
care trecuse deja dincolo de imagine spre semnificaţie.
Culoarea, a cărei tainică putere o descoperise încă la Nuenen, a devenit
astăzi pentru pictor un univers la fel de vast ca cel al liniilor şi formelor şi
poate chiar mai misterios decît acesta. întreaga lui artă este simbol, magie:
„Să exprim iubirea dintre doi îndrăgostiţi prin alăturarea a două
complementare ... Să exprim speranţa prin cîteva stele. înflăcărarea unei
fiinţe prin razele soarelui care apune . . ."
Pictura, în sfîrşit, i-a permis să ajungă la acea conştiinţă a unei realităţi ce
există dincolo de aparenţe, care, aici la Arles, îl preocupă din nou devenind
primordială, obsedantă. Prin ea, îi scrie el lui Emile Bernard, reuşeşte să
întrevadă chiar dincolo de artă, „arta de a face viaţă, arta de a fi nemuritor
încă din timpul vieţii", întocmai ca bobul de grîu şi ca sămînţa dătătoare de
viaţă — singurul mijloc de a scăpa de precaritatea şi de mizeria existenţei.
Căci dacă încă se mai „crede că viaţa este plată", Vincent ajunge la convin-
gerea că ea este rotundă — ca pămîntul. Şi că într-o bună zi ne va fi dat să
cunoaştem şi cealaltă emisferă.
NOAPTEA !,NSTELATÂ
Cafeneaua de noapte este prima „nocturnă" a lui Van Gogh. Şi în timp ce el pictează
„patimile omeneşti", noaptea învăluie oraşul prin care curge, tăcut, Rhonu'l,
reflactînd tremurătoare luminile de pe chei. Deasupra însă nu se mai află
abisul întunecat al cerului nordic, ci adîncimea albăstrie a infinitului, ciuruită
de stele. Provence i-a revelat pictorului-poet lumina soarelui, dar şi claritatea
nopţilor. Chiar de la început el se întreabă: „Cînd voi face oare un cer
înstelat?"
Se pare că ajunge să realizeze acest lucru tocmai prin Cafeneaua de noapte.
Ceva mai tîrziu, la luimina unui bec de gaz, în piaţa Forumului, din centrul
oraşului, schiţează o pînză uimitoare: exteriorul unei cafenele, o terasă
violent iluminată de lumina gălbuie a unui felinar, iar deasupra străzilor
întunecate un colţ de cer cu stele enorme. De data aceasta luminile cerului
sînt în echilibru cu luminile oamenilor, aşa cum vor fi şi în alta pînză, Noaptea
înstelată, în care se desfăşoară paralel o fîşie de cer şi una de apă, într-un
peisaj nocturn, pe malul Rhonului, în care se vede „licărirea verde şi roz" a
Carului Mare. , ■ .„Simt o copleşitoare nevoie de a avea — să vorbim
deschis — o religie, şi-atunci ies noaptea pe-afară ca să pictez stelele."
Cînd pînza nu este destul de bine luminată, Vincent ■ îşi aşază pe borul
pălăriei un cerc de luminări aprinse, şi cu această ciudată instalaţie pictează,
„în sfîrşit, cerul înstelat..."
Pe măsură ce avansează, Vincent descoperă lumi noi, lumea culorilor îi
revelează lumea nopţii, dincolo de care, în alte lumi, nu există nici zi, nici
noapte, ci numai eterna strălucire a aştrilor.
... „Totdeauna cînd văd stelele încep să visez", scrie el. Şi în maniera lui de a
se exprima în parabole ingenue şi profunde, îi mărturiseşte lui Theo: de ce
«punctele luminoase ale firmamentului» ne-ar fi mai puţin accesibile decît
punctele negre care indică oraşele pe harta Franţei? Aşa cum luăm trenul ca
să ne ducem la^Tarascon sau la Rouen, noi luăm moarte ca să mergem în.tr-
o stea:
„în acest raţionament adevărul cert este faptul că fiind în viaţă nu ne putem
duce în nici o stea aşa cum fiind morţi nu putem lua trenul...
Dacă mori liniştit de bătrîneţe înseamnă să mergi în stele pe jos."
Cîndva se va vedea constrîns să uzeze de un mijloc mai prompt.
XVI. CASA CU FLOAREA-SOARELUI
Vincent trăieşte şi într-o stare de plenitudine interioară. Vara de foc a pătruns
în el ca o forţă, ca o căldură ale cărei radiaţii se exprimă în operele lui, răzbat
în ideile lui. într-o anume dimineaţă, îi scrie lui Theo, apoi merge să termine
un .tablou cu „o grădină însorită". Pleacă cu o pînză albă, pictează... Se
reîntoarce... „şi-acum am poftă să-ţi scriu încă odată". într-alte zile, începe
munca de la şapte dimineaţa şi o continuă pînă seara la şase, îngăduindu-şi
doar răgazul de „a mînca ceva prin apropiere". E cuprins de „o sete de
muncă" nepotolită, de un entuziasm pe care-1 înfrînează uneori numai
sentimentul că e o povară pentru fratele său. Dar acum ştie că Theo îl
înţelege: „Atîta vreme cît mai poţi suporta povara pe care o reprezintă
culorile, pînzele şi banii pe care mi4 trimiţi, mai trimite-mi". Nu ştie dacă
munca lui înseamnă ceva pentru negustorii de astăzi. Dar ştie că trebuie să
picteze: „Nici vorbă de oboseală, scrie el. Am încă multă forţă acumulată în
mine care nu cere decît să fie consumată în muncă". Şi îşi dă seama foarte
bine că truda lui nu e zadarnică. Nu mai vorbeşte despre negustori; nu
pictează pentru ei. Ci ca să se realizeze ca artist. Acest adevăr, pe care îl
descoperă acum, va deveni cîndva la fel de evident pentru toată lumea.
Cînd? N-are importanţa. Înainte de orice trebuie să lucreze, fără o clipă de
răgaz, atîta timp cît maşinăria funcţionează: „Lucrez de parc-aş fi o
locomotivă de pictat..." Niciodată n-a muncit cu atîta rapiditate, termi-nînd o
pînză în cîteva ore. „Fac tablourile de parcă aş visa", scrie el.
E încă singur în casa galbenă, dar nu e singur şi în munca lui. Theo îl ajută, îl
încurajează, îi trimite tot ce-i cere, bani, pînze, culori, fără nici o discuţie, şi
uneori atît de prompt şi cu atîta generozitate încît însuşi beneficiarul este
uimit. Theo a devenit astfel tovarăşul pe care Vincent îl aştepta în Drenthe,
deoarece chiar dacă n-a pus mîna pe penel: „Faci pictură indirect", îi scrie el,
iar ceva mai tîrziu vine cu precizări: „Dînd bani artiştilor, faci tu însuţi o
muncă de artist..." ... „tot ce-cni doresc este să fac asemenea pînze înck tu
să nu fii prea nemulţumit de munca ta".
Această comuniune cu Theo, în sfîrşit realizată, contribuie la plenitudinea
artei lui Vincent. E ca un fel de osmoză care transformă arta unuia şi meseria
celuilalt într-o sarcină unică, îndreptată spre acelaşi ţel. Vincent îl consideră
pe Theo pictor şi se consideră acum pe sine — dar nu în sens peiorativ —
negustor. Dovadă, scrisoarea pe care i-o scrie lui Gauguin, în octombrie. Prin
modul lui de a gîndi şi prin activitatea lui, Vincent se face părtaş la misiunea
fratelui său. Vorbeşte despre „datoria noastră de negustori de tablouri,
fiindcă poate ştiţi, adaugă el, că şi eu am muncit cîţiva ani în comerţ şi nu
dispreţuiesc o meserie care m-a ajutat să-mi cîştig existenţa".
In mintea lui, meseria de negustor devine un sacerdoţiu care-i permite
pictorului să se realizeze, să trăiască din rodul muncii lui, ca orice om demn
de numele de om. „Arta să fie a artiştilor", iată „marea revoluţie" pe care o
visează.
CALCULELE LUI GAUGUIN
în tot cursul acestei veri este foarte preocupat şi de sosirea lui Gauguin.
Proiectul acestei prime tovărăşii îl exaltă cu atît mai mult cu cît, fiind mereu
sub impresia discuţiilor de la Paris, în ea vede realizarea vechii sale idei falansteriste.
Dar Vincent e sceptic şi reţinut faţă de ambiţioasele proiecte ale lui Gauguin
care vrea să atragă în afacerea lor un mare capitalist, apoi împreună să
aranjeze publicarea litografiilor. La entuziasmul lui Vincent, Gauguin
răspunde prin calcule. Iar singuratecul din casa galbenă îşi va da seama în
curînd că pretextele pe care le invocă: datoriile pe care le are la Pont Aven,
cheltuielile necesare călătoriei, sănătatea lui şubredă, urmăresc mai ales să
obţină un surplus de avantaje în acordul pe care speră să-1 realizeze cu
Theo. Şi-atunci Vincent îi scrie fratelui său că Gauguin nu trebuie să vină la
Arles împotriva voinţei lui, că această asociaţie nu este posibilă decît în
măsura în care toţi cei interesaţi parti^ cipă cu bună credinţă şi încredere.
Admiraţia pe care o nutreşte faţă de „un artist atît de mare" îl împiedică să
formuleze critici mai aspre, dar mărturiseşte că se aştepta la altceva din
partea lui şi că din clipa aceea î se pare deplasat să mai insiste în această
chestiune.
în mai multe rînduri, din dorinţa de a ajunge la o înţelegere, Vincent îi
propune fratelui său — cu regret de altminteri — să meargă el însuşi să stea
de vorbă cu prietenul lor, la Pont Aven, să vadă dacă nu cumva viaţa ar fi
acolo mai ieftină.
Dar oare aceasta e principala grijă a lui Gauguin? Vincent se teme că încă n-
a devenit atît de înţelept înicît să renunţe la „viaţa pariziană" şi mai cu
seamă se întreabă dacă va accepta să răcia — nu ca pe o situaţie de
moment ci ca o realitate permanentă: „să fie mereu la strîmtoare"; dacă va fi
capabil, ca Vincent, să ducă mereu „o viaţă aproape de călugăr sau de ermit,
în care pasiunea dominantă e munca şi să se resemneze în privinţa
bunăstării".
Are o mare nevoie de prietenie, care-1 face să dorească prezenţa lui Gauguin,
dar în acelaşi timp pare că se teme de ea. Ambiţiile pictorului de la Pont
Aven, povara unei familii de^care vir-tualmente este copleşit, şi fără îndoială
şi acea autoritate nativă, acea forţă pe care el le admiră, în ochii lui Vincent
par să fie nişte primejdii care pîndesc o înţelegere mai profundă. ^Nu ţin nici
la reuşita nici la fericirea mea, ţin saT dureze ceea ce au întreprins, cu
energie, impresioniştii, ţin ca ei să aibă asigurate un adăpost şi pîinea cea de
toate zilele. Şi consider că e o crimă faptul că eu le am, din moment ce cu
aceeaşi sumă am putea trăi doi."
Aceste preocupări Vincent i le împărtăşeşte numai lui Theo. Gauguin le
ignoră, cu^atît_ mai mult cu cît un om ca el ar fi incapabil să-şi imagineze un
asemenea altruism absolut. în această privinţă însă generosul artist nu-şi
face iluzii. Dacă Gauguin tot amînă înseamnă că are alte planuri, aşa că
trebuie lăsat să aleagă singur.
într-adevăr, situaţia s-a schimbat la Pont Aven. Desigur, Gauguin are şi acum
o existenţă dificilă, dar a devenit şeful unui grup de artişti recent constituit.
Din acest cerc fac parte vechiul lui tovarăş din Martinica, Charles Laval, Henri
Mo-ret, Chamaillard, un avocat din Ghâteaulin care s-a apucat de pictură, li
se va alătura în curînd şi Emile Bernard care, după ce a stat un timp la Saint-
Briac,, se reîntoarce la Pont Aven împreună cu sora sa Madeleine şi cu mama
sa şi, în sfîrşit, Paul Serusier, ultimul venit, un fost elev al academiei Julian,
care e gata să devină discipol al maestrului.
între timp datoriile cresc, Gauguin se plînge că trăieşte în mizerie, discută cu
Theo care, în luna decembrie a anului precedent, organizase deja la
Boussod şi Valadon o expoziţie cu operele lui din Martinica — ceea ce n-a
făcut şi nu va putea face niciodată pentru fratele său — şi a vîndut cîteva
pînze.
Dar cînd să ajungă la un acord care ar fi urmat să-i asigure lui Theo o parte
din opere, Gauguin se străduieşte să obţină un maximum de profit şi pentru
prezent şi pentru viitor.
Nu prietenia îl va îndrepta spre Vincent, ci interesul.
O CASA DE ARTIST
Aceste prime dificultăţi nu-1 descurajează pe Van Gogh. Dacă nu vine
Gauguin, poate va veni un altul. Acest Atelier al Sudului trebuie să devină o
realitate. După ce a scăpat de neliniştea ce-1 stăpînea la început, acum ar
vrea să se instaleze el însuşi în casa galbenă. La sfârşitul lui august, îi scrie
lui Theo explicîndu-i de ce anume ar fi interesaţi amîndoi ca el să locuiască în
casa aceea mai degrabă decît să plătească o cameră la Cafeaua de noapte.
Şi de data aceasta Theo se grăbeşte să-i satisfacă dorinţa! La începutul lui
septembrie, îi trimite 300 de franci ca să-şi mobilizeze casa. Ceea ce Vinoent
şi face, dar nu pentru a locui nuimai el singur ci „în aşa fel încît să mai poată
găzdui încă pe cineva". Iar acestui musafir necunoscut îi rezervă „cea mai
drăguţă cameră de la etaj" din care va căuta să facă „pe cît e cu putinţă, un
budoar într-adevăr artistic", în bucuria lui de-a avea în sfîrşit o locuinţă pro-
prie, îi scrie lui Theo, cu ingenuitate, despre planurile lui de-a face din ea „o
casă de artist". Jos, un atelier pentru care îi cere lui Theo să-i trimită litografii
după Daumier şi Delacroix şi stampe japoneze, un alt atelier care în acelaşi
timp ar putea servi şi ca bucătărie; la etaj — cele două camere. Pe a sa se va
mulţumi s-o mobileze cu mobilă de lemn nevopsit: un pat, masă, scaune.
Pentru cealaltă însă a cumpărat un pat de nuc şi îşi propune să o decoreze
numai cu picturi cu floarea-rsoarelui — o simfonie în albastru şi galben — cu
picturile pe care a început să le facă de cîteva săptămîni. în felul acesta, îi
scrie el lui Theo, „aici la Arles ai putea să crezi că te afli la casa ta de la
ţară".
Deoarece speră că şi Theo va veni să-1 vadă; că această casă va fi din cînd
în cînd ■ şi a lui; îl face şi de data aceasta părtaş la efortul şi la bucuriile lui.
în sfîrşit, la 18 septembrie, Vincent se poate instala în casa din piaţa
Lamartine. „Mă simt foarte mulţumit", îi scrie el fratelui său — deşi mai
rămiîn încă multe de făcut dacă vor locui acolo două persoane. Speră că de
acum încolo va face tot mai plăcută şi mai primitoare această casă care va
trebui să devină căminul unei religii, un atelier pentru cei care vor să se facă
părtaşi la efortul lui, care vor înţelege pictura aşa cum o înţelegea el, dincolo
de oricare speculaţii sau glorii vane.
Deşi în scrisorile lui n-o spune decît pe jumătate, se poate bănui că faptul că
Gauguin nu se grăbeşte, şi mai cu seamă pretenţiile lui, îl dezamăgesc.
Copleşitoarea muncă, de luni de zile, îi menţine spiritul într-o stare de
tensiune de care uneori el însuşi e îngrijorat; iar cînd această tensiune scade,
e deprimat, buimăcit: „Mai am încă emoţii nemotivate, dar involuntare, sau
în anumite zile mă simt năucit". Istovit de muncă, doarme uneori cke
douăsprezece sau şaisprezece ore în şir. Sînt apoi zile în care din nou îl asal-
tează îndoielile de altădată: „Dacă furtuna dinăuntrul meu bubuie prea tare,
beau un pahar mai mult, ca să mă ameţesc", îi mărturiseşte el fratelui său
care e şi el îngrijorat...
Prietenia care i-o arată oamenii simpli din jurul său, soţii Ginoux, factorul
Roulin şi familia lui, chiar şi sublocotenentul Milliet, căruia nu-i place pictura
lui Vincent dar se înţelege cu el ca om, nu ajunge ca să4 salveze de
singurătatea lui interioară. Ar reuşi Gauguin, dacă ar fi aici? în sfîrşit, la
începutul lui octombrie, acesta se de- cide să anunţe sosirea la Arles.
Hotărîrea a fost motivată de o scrisoare de-a lui Theo. întrucît viitorul, oricît
ar fi de sigur, nu-i poate rezolva problemele prezentului, Gauguin contează
acum pe sprijinul lui Theo ca să-şi plătească datoriile din Bretania şi ca să-şi
acopere cheltuielile de călătorie. Deşi lui Vincent ise pare'excesiv, Theo
cedează în cele din urmă şi cumpără de la Gauguin „vase de lut în valoare de
300 de franci". Gauguin îi scrie lui Vincent după ce află că Theo a acceptat
tîrgul, adăugind şi o scrisoare de-a lui Emile Bernard care se arată dispus^ să
participe şi el la Atelierul Sudului împreună, poate, cu Charles Laval, E.
Chamaillard, Henri Moret, tot grupul din Pont Aven. I-a determinat să meargă
la Arles admiraţia ce o nutresc pentru Gauguin, dar şi încrederea pe care
acesta o are în Theo van Gogh, de a cărui eficacitate s-a putut convinge pe
deplin, deşi consideră că nu are de ce să^i fie recunoscător. „Fii liniştit, îi
scrie el prietenului său Schuffenecker, oricît m-ar iubi Van Gogh (Theo), nu s-
ar angaja el să mă întreţină în Sud numai pentru ochii mei frumoşi. A studiat
terenul ca orice olandez calculat..."
Avînd existenţa asigurată în Provence, Gauguin constată totodată că datorită
eforturilor negustorului, operele lui sînt din ce în ce mai căutate şi îşi măresc
valoarea comercială. Aceste perspective îl fac euforic dar într-un sens cu
totul diferit de cel pe care Vincent îl descifrează cînd primeşte scrisoarea
aceea „cu totul şi cu totul remarcabilă". Pentru Vincent, toate acestea
reprezintă „Speranţa" de a vedea în sfîrşit împlinindu-se obsedanta lui
dorinţă de a alcătui o comunitate frăţească. Aşa că se grăbeşte să
desăvârşească ceea ce a început, amenajarea casei şi decorarea ei, împo-
dobind pereţii nu numai cu Floarea-soarelui ci şi cu Casa galbena, Noaptea
înstelată, Grădinile poetului. .. „Veţi băga poate de seaimă, îi scrie el lui
Gauguin, că aranjîndu-vă atelierul m-am gîndit la dumneavoastră cu o
deosebită emoţie." îi cere lui Theo culori ca să continuie decorarea casei, cu
condiţia însă ca noile cheltuieli să nu afecteze esenţialul: (sublinierile îi
aparţin) „călătoria lui Gauguin înainte de toate, în detrimentul buzunarului
tău şi al meu. înainte de toate".
Cumpără o măsuţă de toaletă, ^o comodă („trebuia oricum ceva în ce să-şi
pună lenjeria");^ plăteşte un instalator să-i introducă gaze în bucătărie şi în
atelier. Trebuie cu orice preţ, ca acest Atelier al Sudului să fie „demn de
artistul Gauguin, care va fi şeful lui".
„Strigă-mi să mă opresc dacă merg prea departe, îi scrie lui Theo. Dar simt
că muncim pentru a întreprinde ceva bun şi mare, care nu are nimic de-a
face cu vechiul comerţ". Şi pentru toate acestea, ca de obicei, tot el e cel
care are de suferit. Fiind din nou lipsit de bani — banii s-au consumat —
Vincent e obligat să se mulţumească vreme de patru zile cu douăzeci şi trei
de cafele cu pîine, obţinute pe ^credit.^ „Nu e din vina ta, e dintr-a mea,
dacă există într-adevăr vreo vină..." El voia însă să-şi vadă pînzele înrămate
pe pereţii casei galbene. Şi a cumpărat rame...
MOŞTENITORUL LUI MONTICELLl
După ce a pictat livezMe primăverii şi lanurile de grîu ale verii, Vincent
pictează viile toamnei. Mistralul furios mătură frunzele moarte ... Artistul e
obligat uneori să-şi aşeze pînzele pe jos şi să picteze stînd în genunchi. Dar
tensiunea provocată de toate treburile pe care trebuie să le facă în acelaşi
timp, privaţiunile şi oboseala îl silesc să înceteze lucrul pentru cîteva zile. S-a
îmbolnăvit de ochi şi se compară, cum s-a mai comparat şi altădată, cu
pictorul nebun Hugo van der Goes. .. „Oricum, nu prea trebuie să am
încredere în nervii mei", mărturiseşte el.
Paul Gauguin a primit banii trimişi de Theo. îşi achită datoriile, îşi rezolvă
problemele financiare. Vincent e nerăbdător şi e cuprins de nelinişte fiindcă
tocmai a primit tablourile trimise, în urma propunerii lui de a face schimburi
cu cei din Pont Aven — portretul lui Bernard făcut de Gauguin şi un portret al
lui Gauguin făcut de Bernard şi i se pare că cel al lui Gauguin e „prea negru,
prea trist". E deci chiar atît de bolnav, de deprimat? Iată un motiv în plus ca
să vină cît mai repede să se refacă sub soarele Sudului.
Ziîele trec. Vincent este extrem de îngrijorat cînd se gîndeşte, uneori
cu foarte mare încredere, alteori cu o bruscă teamă, la părerea pe care Gau-
guin şi-o va face despre Arles şi despre el. Nu va considera oare că Bretania
e o regiune mai frumoasă? Şi în astfel de momente, pictorul pare să se simtă
şi mai legat de Arles, de regiunea aceasta pe care, spune el, o consideră „ca
o nouă patrie". Vorbind despre frumuseţea acestor locuri, spune ca ele
sînt ca un „Daumier însufleţit" şi plănuieşte ca ceva mai tîrziu să ia legătura
cu Felibres, fiindcă şi el, în felul său, a cîntat meleagurile provensale.
De mai multe ori, în scrisorile pe care i le trimite lui Theo în cursul lunii octombrie, îl
evocă pe Monticelli, la care se gîndeşte „enorm de mult", ca şi cum i-ar fi fost
fiu sau frate, cu sentimentul că îi continuă opera de colorist, operă căreia va
trebui să i se consacre şi Atelierul Sudului.
îşi propune ca, după ce va fi sosit şi Gauguin, să meargă la Marsilia şi să se
plimbe pe Cane-biere, îmbrăcat ca Monticelli, cu un veston de catifea,
pantaloni albi, o pălărie mare galbena, „cu un aer foarte meridional". Iar
lucrările pe care le va expune le vor reaminti marseiezilor de opera lui Monticelli.
Generaţiile de artişti în favoarea cărora acţionează acum el şi Theo nu4
consideră de pe acum drept moştenitor al pictorului care a murit în mizerie,
tocmai în vremea cînd Vincent, la Paris, descoperise culoarea, încă înainte
de a veni aici, spre a prelua ştafeta, sub acelaşi cer al Sudului? Aşa cum s-a
substituit, născîndu-se viu, copilului născut mort, Vincent se substituie astăzi,
cu beţia lui de lumină, celui pe care îl consideră drept unul dintre precursorii
culorii. Aşadar „ce ne interesează dacă morţii vor învia cîndva sau nu,
din moment ce vedem că în locul unui om mort apare imediat un om viu.
Preluînd aceeaşi cauză, con-tinuînd aceeaşi muncă, ducînd aceeaşi viaţă,
murind de aceeaşi moarte".
... în sfîrşit, într-o zi soseşte Gauguin.
DOI OAMENI
A sosit în zori, cu trenul de noapte. Cum e prea devreme ca să-1 trezească
pe Vincent, intră în cafeneaua cu vagabonzi, unde patronul îl „recunoaşte"
imediat. „Dumneavoastră sînteţi prietenul!" exclamă el.
... Prietenul. Dar nu va fi el niciodată prietenul lui Vincent. Charles Morice,
care a fost amicul lui Gauguin, vorbeşte despre „nobleţea lui sfidătoare",
despre „umerii lui largi şi teoriile lui". Armând Seguin, care i-a fost şi
codiscipol, îl evocă astfel: „Căciula lui de astrahan, enorma lui mantie
albastru închis, îmblănită, prinsă în cize-luri preţioase, care-i făcea pe
parizieni să-1 compare cu un somptuos şi uriaş maghiar, cu un Rem-brandt
din 1635, cînd se plimba încet, grav, spri-jinindu-şi mîna înmănuşată în alb,
cu brăţări de argint, de bastonul pe care şi 1-a încărcat cu ornamente ..."
Confidenţele pe care Emile Bernard i le face lui Vincent, căruia îi mărturiseşte
că admiraţia lui faţă de Gauguin se învecinează cu teama, nu au avut desigur
rostul de a-i diminua prestigiul pe care acesta îl avea în ochii lui Van Gogh.
Vincent aştepta un prieten, şi vede apărînd un stăpîn. îşi dă atît de bine
seama de acest lucru încît, în timp ce se grăbeşte să termine pînzele cu care
vrea să împodobească locuinţa, îi scrie lui Theo: „M-am străduit să avansez
cît mai mult cu ceea ce aveam în lucru, din marea mea dorinţă de a-i putea
arăta ceva nou şi pentru a nu suferi influenţa lui". Influenţă pe care totodată
afirmă că o doreşte, deşi vrea „în mod indubitabil" să-i arate „propria
originalitate".
Aceste fraze conţin în germene viitorul lor de- zacord. Deoarece, dacă
Vincent a dorit totdeauna să aibe „prieteni", nu s-a înţeles niciodată cu
stăpînii săi. Procesul de degradare va urma acelaşi drum ca şi în trecut, dar
se va desfăşura mai rapid, datorită exaltării amîndurora, exaltare alimentată
de pasiunea lor artistică dar şi de alcool.
Gauguin s-a dus să-1 trezească pe Van Gogh. Despre modul în care şi-a
petrecut primele zile, Gauguin a relatat într-un text pe care Charles Morice 1-
a publicat după moartea artistului: „Ziua ne-am petrecut-o ocupîndu-ne de
instalarea mea, apoi am stat mult de vorbă, ne-am dus să facem o plimbare
ca să admirăm frumuseţea oraşului şi frumuseţea arlezienelor, care, în
paranteză fie spus, n-au reuşit să mă entuziasmeze.
„Chiar de a doua zi am început treaba".
Şi pentru unul şi pentru celălalt, această întîl-nire a fost o primă decepţie. Şi,
după toate probabilităţile, infinit mai crudă pentru Vincent care sperase mult
mai mult! Şi-o fi dat seama Gauguin că fiecare obiect din camera şi din
atelierul lui reprezenta pentru celălalt un act de sacrificiu, o dovadă de
dragoste? Sau că locuinţa ce i s-a oferit era impregnată de tandreţe?
Gauguin era prea preocupat de sine ca să se mai intereseze şi de alţii, era
prea obişnuit cu omagiile ca să mai acorde atenţie omagiilor lui Vincent. în
privinţa lucrărilor pe care acesta voise să i le arate, Vincent îi scrie lui Theo,
opt zile mai tîrziu, că încă nu ştie ce părere are Gauguin, în general, despre
pictura lui; ştie doar că i-au plăcut cîteva pînze ca Semănătorul şi Floarea-
soarelui... S-ar putea crede că a fost vorba de o concesie amabilă, deoarece
în relatarea publicată de Morice, Gauguin scrie: „în momentul în care am
ajuns la Arles, Vincent era vîrît pînă-n gît în şcoala neoimpresionistă, şi se
bălăcea rău de tot, ceea ce-d făcea să sufere".
Cauza acestei orbiri trebuie oare căutată în suficienţa pictorului? Sau poate
că în faţa strălucitoarei opere a lui Vincent, divergenţele dintre concepţiile lor
i-au ascuns maestrului de la Pont Aven forţa ce se opunea propriei lui forţe?
Gauguin i-a putut uşor domina pe cei ce-'l înconjurau acolo, de la Bernard
pînă la Serusier, pentru că aveau talent dar nu aveau geniu. Altfel stau însă
lucrurile cu Vincent. Ceea ce nu-1 va împiedica să afirme cu o nemărginită
infatuare: „Mi-am luat sarcina să4 îndrum, sarcină uşoară, de altfel, deoarece
găseam un teren bogat şi fertil... Din acea zi, Van Gogh al meu a făcut
progrese uimitoare ..."
INFLUENŢA MAESTRULUI
Gauguin este omul care crede, fără îndoială, ceea ce spune. Cum credea de
altfel şi în afirmaţia pe care o făcea în aceeaşi relatare, potrivit căreia s-a dus
la Arles „învins de elanurile sincere de prietenie ale lui Vincent". S-a văzut
însă care a fost motivul adevărat al plecării lui, confirmat de altfel şi într-o
scrisoare adresată lui Schuffenecker: „Şederea mea acolo are rostul de a-mi
facilita munca — fără să mai am grija banilor pînă cînd el (Theo) va reuşi să
mă lanseze".
Gauguin poate să creadă în afirmaţia lui şi pentru că în faţa omului pe care îl
admiră, impetuosul Vincent redevine iarăşi umil. Gauguin este pentru el şeful
de atelier pe care-1 visa. Iar artistul i se pare cu atît mai mare cu cît omul —
mai în vîrstă cu cinci ani — se impune, îl subjugă prin vitalitatea, prin
autoritatea lui, prin poftele lui mereu nepotolite. Amintindu-şi de scrisorile
din această vară, Vincent mărturiseşte cît este de mirat văzîndu-1 pe
Gauguin mult mai zdravăn decît el, mai ales după ce în vremea din urmă a
fost copleşit de atîtea griji.
în primele scrisori adresate fratelui său după venirea pictorului, se simte o
decepţie nemărturisită, o bruscă scădere a entuziasmului cu care aştepta
sosirea lui Gauguin. Vorbeşte foarte pe scurt despre interesul, despre
încrederea pe care i-o inspiră omul, dar nu spune un cuvînt despre bucuria
pe care o spera; dimpotrivă, scrie din nou des-pre grijile pe care munca lui i
le impun lui Theo. La care admirabilul său frate îi răspunde imediat: 7 «Nici
nu-ţi poţi da seama cît am fost de îndure rat cînd mi-ai scris că ai muncit
atîta încît nici nu-ţi mai dădeai seama că trăieşti.
în primul rînd, socotesc că n-ai dreptate fiindcă trăieşti într-adevăr, şi trăieşti
ca un om mare şi nobil. Dar te rog din suflet, anunţă-mă din timp ca să nu
mă simt vinovat că ai ajuns iar în mizerie şi că ai fost din nou bolnav pentru
că n-ai avut din ce să trăieşti".
După ce-au trecut însă primele momente dificile, bunăvoinţa lui Vincent a
ieşit învingătoare. Planul lor începe să se realizeze. Iată-i pe toţi trei gata să
înceapă treaba chiar dacă acum sînt obligaţi „să-şi mai tragă puţin sufletul".
Gauguin are cu atît mai multe motive să aibă încredere în el însuşi cu cît,
după ani şi ani de dificultăţi, îşi vede succesul cu ochii. Theo a vîn-dut două
pînze de-ale lui pe care, după ce se va reţine comisionul, pictorul va primi
600 franci; are un amator şi pentru Hora Bretonelor, Gauguin se poate deci
considera un maestru şi n-are de ce să se mire că foarte curînd Vincent îi va
arăta un „nemaipomenit respect".
Chiar de la început au discutat despre toate si mai ales dacă ceea ce
întreprind ei trebuie să aibă sau să nu aibă un caracter comercial. E
cunoscută părerea lui Vincent în această privinţă. Dar influenţa pe care o
dorea, şi de care în acelaşi timp se temea, se va face în curînd simţită. în
ceea ce priveşte regiunea, Gauguin îi scrie lui Bemard că totul i se pare
„mărunt, meschin, peisajul şi oamenii". Şi după ce îi va fi descris frumuseţile
din Bretania, Vincent va renega oare „natura sfrijită din pîrjolita Provence?"
Japonia? El, Gauguin, a fost pînă la capătul lumii. A văzut Tropicele, insulele
din Pacific de care~i este mereu dor.
Milliet va pleca în Africa unde probabil că se va duce şi Bernard, care
urmează să-şi facă stagiul militar. Şi oare nu acolo, peste mări, şi chiar mai
departe, trebuie să-şi aibă atelierul pictorii de mîine? Chiar de pe acum
Gauguin începe să-şi facă planuri cu privire la reîntoarcerea lui în
Martinica. Dac-ar avea cu zece sau douăzeci de ani mai puţin, Van Gogh ar fi
gata sa-1 urmeze. Dar acum e prea tîrziu sau prea devreme; se simte legat
de aceste meleaguri, de toate lucrurile mărunte care-l înconjoară în care el a
găsit un adevărat izvor de bucurie şi de care încearcă să se agate acum cînd
tiradele violente ale lui Gauguin fac să i se clatine entuziasmul. „Seara, mai
ales la lumina becului de gaz, îmi place foarte mult cum arată atelierul."
Totuşi Gauguin se plînge de dezordinea care domneşte şi în casă şi în
administrarea banilor. Cu multă precauţie, spune el, spre a nu şoca „o prea
mare susceptibilitate", încearcă să organizeze viaţa în comun. „într-o cutie
am pus o anume sumă pentru plimbările nocturne şi de igienă, o anume
sumă pentru tutun, şi de asemenea, o anume suma pentru cheltuieli
neprevăzute, inclusiv chiria. Deasupra, o foaie de hîrtie şi un creion ca
fiecare să scrie cinstit cît a luat din aceşti bani. într-o altă cutie am pus restul
banilor împărţiţi în patru, pentru hrana pe cîte o săptămînă. Am suprimat
mesele la restaurant şi pentru că avem o mică plită cu gaz, eu gătesc în timp
ce Vincent face tîrguielile fără să meargă prea departe de casă."
Chiar şi pe acest plan, Vincent trebuie să recunoască superioritatea
prietenului său. Găteşte perfect, notează el; şi ispitit de economiile pe care
le-ar putea realiza în acest fel, îl anunţă pe Theo că intenţionează să
gătească şi el. Dar vai, supa care marchează această tentativă e de
nemîncat. „Şi Vincent al meu începe să rîdă şi să strige: Ta-rascon! Fir-ar
şapca lui Moş Daudet să fie!" — povesteşte Gauguin.
„E un foarte mare artist şi un excelent prieten", îi scrie Vincent lui Theo, iar
surorii lui Wil: „Sîn-tem foarte fericiţi împreună ..."
După plecarea lui Gauguin, Vincent va recunoaşte că acesta era foarte abil în
a organiza cheltuielile zilnice, „dar punctul lui slab, adaugă el, este faptul că
printr-o zvîrlitură de copită sau printr-o mişcare pripită răstoarnă tot ce-a
aranjat".
UN SUPUS DIFICIL
Noiembrie. Un mediocru negustor parizian, Du-jardin, îi face lui Theo oferta ca în
schimbul unui tablou să expună lucrările lui Vincent. Această propunere e de-
ajuns ca mânia pictorului să izbucnească din nou şi să-i răspundă fratelui său
cu indignare, reamintindu-i ca în momentul acela nu-1 interesează nici un fel
de expoziţie. Refuză cu blîndeţe şi proiectul lui Theo care intenţiona să le
prezinte domnilor Boussod şi Valadon o mică pînză reprezentînd un Piersic
roz. Dacă trebuie să debuteze la aceşti domni vrea ca debutul lui să nu fie „o
bagatelă" ci unul „în toată regula". Şi cum Theo nu poate face comerţ în
afara firmei la care este angajat, cel mai bun lucru este să păstreze pînzele
în apartamentul lui unde la o adică ar putea fi arătate şi altora. Dacă Theo îl
poate ajuta „să reziste la asediu", e mai bine să aştepte. „Va veni şi ziua
mea", spune el. Pentru că încrederea, certitudinile i-au rămas intacte. Numai
că studiile lui nu sînt tablouri. Din tot ce a pictat în ultimele luni, poate că
numai Semănătorul şi Cafeneaua de noapte corespund ambiţiilor lui. Iar
sfaturile, teoriile pe care Gauguin le dezvoltă anume pentru el, îl fac şi mai
mult să creadă că mai are încă serios de muncit.
într-adevăr, încetul cu încetul îşi modifică tehnica. Renunţă la împăstări, la
tuşele făcute cu nerăbdare, la materia cromatică bogată, spre a adopta în
Lupanarul, Femeia care citeşte romane, Mama Roulin cu copilaşul, Arenele
din Arles, contururile atît de dragi „cloasoniştilor" de la Pont Aven, iar în
portretele lui Armând Roulin şi al Arlesienei (Doamna Ginoux) tentele plate
de culoare, preconizate de Gauguin. în unele cazuri, măiestria lui are de
cîştigat, dar, ca şi la Paris, îşi pierde personalitatea. încearcă încă o dată, din
raţiune — deoarece crede în ceea ce învaţă — să înăbuşe vocea instinctului
lui creator, încercare ce nu-i reuşeşte totuşi fără revolte şi fără izbucniri de
mînie.
Gauguin va putea crede că 1-a influenţat pe Van Gogh, aşa cum s-ar putea
spune că 1-a influen ţat încă mai dinainte şi impresionismul. Dar nu este
vorba decît de o influenţă trecătoare ale cărei urme se vor şterge de îndată
ce Vincent îşi va fi redobîndit independenţa, adică singurătatea. Nimeni n-a
fost mai puţin apt ca el pentru munca în echipă, deşi mereu a dorit acest
lucru. Umilinţa lui îl trăda, îl făcea să, sufere diverse influenţe, şi cu atît mai
mult îl trăda în faţa unei personalităţi copleşitoare şi seducătoare ca cea a lui
Gauguin.
Din această epocă datează două pînze care simbolizează în acelaşi timp
spiritul autoritar al unuia şi starea de dependenţă a celuilalt: Fotoliul lui
Gauguin, amplu, fastuos şi Scaunul şi pipa, ale lui Vincent, un modest scaun
din lemn nevopisit, aşezat pe o pardosea de cărămidă roşie împreună cu pipa
şi tutunul pictorului. Pe fotoliul lui Gauguin se află o lumînare aprinsă care
este în acelaşi timp (ne amintim de luminarea stinsă de lîngă Biblia
pastorului) prezenţa spirituală (am vrut să pictez „locul gol" lăsat de el, îi va
scrie Vincent, ceva mai tîrziu, lui Aurier) şi lumina.
„Ne petrecem zilele muncind într-una, seara sîntem frînţi şi ne ducem la
cafenea apoi ne culcăm cît mai devreme! Aceasta este existenţa noastră."
Pictează împreună viile toamnei, Alyscamps, dar şi scene de cafenea pentru
că se apropie iarna şi nu mai pot lucra pe-afară în fiecare zi. Gauguin se
arată neîncrezător faţă de nevoia chinuitoare a lui Vincent de a avea
privelişti şi modele, încetul cu încetul ajunge săjl convingă să picteze
portrete din imaginaţie, ceea ce va face, îl asigură el, ca lucrările sale să aibă
un accent mai mistic. Vincent încearcă să facă acest lucru în Grădina din
Etten de care însă nu va fi satisfăcut. Dar vrea să creadă şi în acest caz că
Gauguin are dreptate, împotriva propriilor sale păreri.
Casa galbenă se prăbuşeşte sub nostalgia unor locuri necunoscute; şi oare
certitudinile care-1 susţin nu sînt şi ele nişte simple iluzii? Arta lui nu e încă
demnă, după atîtea şi atîtea eforturi, de pictorul care ar vrea el să fie? Tot
mai are încă de învăţat? Cînd Gauguin va pleca — pentru că acum este sigur
că va pleca, peste şase luni sau peste un an — Vincent se va găsi nu numai
singur ci şi într-un adevărat vid. Au fost de-aj uns cîteva săptămîni ca să-şi
piardă şi încrederea în sine şi orice urmă de fericire. E iarnă. Şi în atelierul în
care ei lucrează acum împreună, ciocnirile devin tot mai grave, deşi în
această privinţă dă dovadă pînă acum de o mare discreţie cînd îi scrie lui
Theo. Pe la jumătatea lui decembrie, o călătorie la Montpellier, unde Gauguin
îl duce pe Vincent să vadă colecţia Bruyas, accentuează starea de tensiune.
Toate renunţările pe care pictorul le-a acceptat s-au transformat acum, în
sufletul lui, într-o ranchiună surdă pe care şi cel mai mic pretext o poate face
să explodeze. „Discuţia este încărcată de o electricitate excesivă şi uneori,
cînd o terminăm, ne simţim capetele obosite ca nişte baterii electrice
descărcate", îi mărturiseşte el, în fine, fratelui său.
Şi nu este vorba numai de dezacordul lor în privinţa valorii pictorilor care-i
stîrneşte pe unul împotriva celuilalt, ci şi de lucruri care, pe bună dreptate,
spune el, sînt „mai degrabă în noi înşine, undeva înăuntrul nostru".
Ca şi la Etten, ca şi la Bruxelles, ca şi la Cues-mes, revolta ia locul umilinţei.
Şi încă ceva, ceva mai tulbure, şi mai tulburător, care urcă parcă uneori din
străfundurile inconştientului cum ar urca din adîncurile timpului, din
îndepărtate gene-.raţii de olandezi.
Eu sînt Sfîntul Duh Eu sînt sănătos la minte!
scrie Vincent pe unul din pereţii casei galbene. Dar într-o noapte Gauguin se
trezeşte tresărind. Vin-vcent, în picioare, se apropie de patul lui. „Ce-ai păţit
Vincent?" Sînt de ajuns aceste cîteva vorbe ca celălalt să se-ntoarcă la loc în
patul lui unde „cade într-un somn de plumb".
Vincent a renunţat la iluzii. Atelierul Sudului face acum parte din trecut
împreună cu toate eşecurile, cu toate speranţele lui moarte. La 23 de-
cembrie, îi scrie lui Theo: „Gauguin e puţin cam decepţionat de Arles, de
căsuţa galbenă în care lucrăm împreună şi mai ales de mine".
REVOLTA
Gauguin tocmai terminase un portret al lui Vincent în care artistul apărea
pictînd o floarea-soa-relui. Modelul considera că personajul din tablou pare
un om distrus. „Sînt într-adevăr eu, dar după ce voi fi înnebunit".
Să reluăm acum relatarea lui Gauguin: „în aceeaşi seară ne-am dus la
cafenea: el a luat un absint slab.
„Deodată îmi aruncă în cap şi paharul şi conţinutul paharului. Am evitat
lovitura şi luîndu-1 de mijloc am ieşit din cafenea, am traversat piaţa Victor
Hugo (Gauguin vrea să spună piaţa Lamar-tine), şi după cîteva minute
Vincent se afla în patul lui unde a adormit imediat, trezindu-se abia a doua zi
dimineaţa."
Iată tot ce se ştie despre acest prim incident. S-au şi certat? Vincent a fost
beat? Faptul că a adormit imediat dă de bănuit că da. Oricum însă şi
indiferent de motivul imediat, gestul rămîne semnificativ. Vincent îi aruncă lui
Gauguin absintul în faţă deoarece ştie că este pentru trupul sau tot atît de
pernicios ca şi teoriile, ca şi „sfaturile" maestrului pentru spiritul, pentru arta
lui. Acest gest reprezintă revolta unui nesupus, un refuz. Şi în mod sigur n-a
fost suficient ca să-1 domolească.
A doua zi cînd se trezeşte, Vincent se duce să-şi caute prietenul:
— Dragul meu Gauguin, îi spune, îmi amintesc foarte vag că aseară te-
am jignit.
— Te iert cu dragă inimă şi din tot sufletul — îi replică Gauguin — dar scena
de ieri s-ar putea repeta şi dacă aş fi lovit s-ar putea să nu mai fiu în stare să
mă stapînesc şi să te strîng de gît. Aşa că permite-mi să-i scriu fratelui tău ca
să-1 anunţ că plec.
„Ce zi, Dumnezeule!" continuă Gauguin în relatarea lui, fără să mai spună
însă nimic în plus despre această întîmplare. De altfel, fără ştirea lui Vincent,
1-a informat pe Theo despre intenţia lui de a pleca din Arles: „V-aş fi foarte
recunoscător dacă mi-aţi trimite o parte din suma ce-mi revine din vînzarea
tablourilor. Mi-am făcut toate socotelile şi sînt obligat să mă reîntorc la Paris;
din cauza firilor noastre cu totul deosebite, Vincent şi cu mine nu putem trăi
în linişte sub acelaşi acoperiş, iar noi amîndoi avem nevoie de linişte ca să
putem munci".
Gauguin i-a vorbit lui Vincent despre o eventuală plecare dar acesta nu-i dă
crezare decît pe jumătate; într-adevăr Gauguin părea să fi renunţat la o
plecare imediată dar incidentul de la cafenea îl determină să-şi părăsească
prietenul. Or, această decizie, de care el este făcut răspunzător, înseamnă
pentru Vincent sfîrşitul acelui vis tenace care îl obseda încă din tinereţe, îi
demonstrează zădărnicia eforturilor şi sacrificiilor pe care Theo şi el însuşi au
acceptat să le facă. Pentru Vincent, ca şi refuzul Ursulei de a-1 iubi, ca şi
refuzul lui Theo de a se face pictor, această plecare înseamnă o trădare. Iar
nenorocirea se abate asupra unei fiinţe vlăguite de muncă şi de mizerie,
copleşită de grija şi teama singurătăţii. Vincent e mînios acum pe Gauguin şi
mai ales pe el însuşi din cauza acestui eşec care nu face decît să confirme
eşecurile din trecut. Nu va putea niciodată să trăiască în tovărăşia cuiva
pentru că nimeni nu-1 va putea înţelege sau nu-1 va putea suporta.
Dar, tot în aceste zile, la Paris, are loc un alt eveniment — nu mai puţin grav
pentru viitorul artistului: Theo se logodeşte cu Johanna Bonger, sora
prietenului lor comun Andre Bonger, cu care au împărţit o vreme
apartamentul lor din strada Lepic. Este posibil (dar nu sigur, aşa cum afirmă
Pierre Marois în lucrarea sa Secretul lui Vincent) ca Vincent să fi fost informat
de acest eveniment într-o scrisoare de-a lui Theo pe care ar fi primit-o în
aceeaşi zi de 24 decembrie. Dar posibil e de asemenea ca să fi aflat chiar de
la Theo care a făcut o scurtă vizită la Arles cîteva zile mai tîrziu.
în cazul în care se acceptă prima ipoteză, e lesne de bănuit cît de
descumpănit s-a simţit pictorul în această împrejurare. Deoarece
căsătoria lui Theo, care pătrunde astfel în acea viaţă adevărată ce lui Vincent
i-a fost şi îi va fi interzisă, va impune, în mod fatal, o modificare a raporturilor
dintre cei doi fraţi, legătura conjugală nu va distruge oare legătura
frăţească realizată cu atîta greutate? Iar Theo care va avea acum alte griji
şi noi poveri va mai putea continua să lupte, sprijinindu-1 pe Vincent, pentru
viitorul picturii? în orice caz, instinctiv, cu acel simţ al absolutului care-i este
propriu, fratele mai mare intuieşte că viaţa artistică, în care 1-a atras într-o
anume măsură pe Theo, nu-1 satisface pe deplin, că ea nu va fi pentru
acesta, aşa cum este pentru Vincent, unica raţiune a vieţii. Acum, ca şi
atunci cînd Gauguin i-a anunţat plecarea, dar într-un mod şi mai
tragic, Vincent se vede părăsit în singurătate. Amărăciunea lui e cu atît mai
mare cu cît ar dori să se bucure de fericirea lui Theo; e cu atît mai profundă
cu cît amintirile — de cînd a sosit la Arles îl asaltează cu perfidie — devin mai
dureroase în aceste zile din preajma Crăciunului, care evocă frăţeasca
afecţiune ce domnea pe vremuri în căminul pastorului.
Fără îndoială că despre toate acestea nu i-a spus nici un cuvînt lui Gauguin.
Dar ce discuţii au avut loc între cei doi? Ce au făcut, ce şi-au spus? Cum de-a
dat frîu liber ranchiunei, ce s-a putut întîmpla ca acest om, despre care
Gauguin însuşi spunea că este de „o mare delicateţe, de un altruism
evanghelic", s-a putut lăsa dominat de mînie şi ură?
în aceste luni a trăit într-o prea mare tensiune, beţia lui creatoare s-a
consumat sub un soare prea puternic; în pînzele lui au apărut deodată prea
multe culori şi prea multe stele; s-a gîndit prea mult la infinit. „S-ar putea ca
într-o bună zi să am o criză", scria el încă din vară. Privaţiunile din ultimele
luni şi absintul din ultimele zile au completat restul. în jurul lui Vincent lumea
se crapă ca o rodie coaptă.
E ajunul Crăciunului. Vremea e destul de caldă ca să-i dea lui Gauguin iluzia
că laurii au înflorit.
„Ce zi, Dumnezeule!
De îndată ce s-a înserat şi mi-am terminat cina, am simţit nevoia să mă plimb
singur pe-afară, în aerul înmiresmat de florile de lauri. Am traversat aproape
toată piaţa Victor Hugo cînd am auzit în în urma mea nişte paşi mărunţi,
repezi şi sacadaţi pe care-i cunoşteam foarte bine. M-am întors în aceeaşi
clipă în care Vincent se năpustea asupra mea cu un brici în mînă. Pesemne
că în momentul acela privirea mea a fost foarte puternică, deoarece el s-a
oprit şi cu capul plecat a luat^o la fugă înapoi spre casă."
Gauguin nu 1-a urmat. „Am fost laş în clipa aceea, n-ar fi trebuit să-1
dezarmez, să-1 liniştesc?"
S-a tlus şi a închiriat o cameră la un hotel din Arles şi cu mare greutate a
reuşit să adoarmă pe la trei dimineaţa.
Este exactă această versiune dramatică? Scrisă în 1903, la multă vreme
după eveniment, ea nu e confirmată de nici un martor. Or, la cîteva zile după
această întîmplare, într-o scrisoare adresată prietenului său Aurier, Emile
Bernard scrie: „Am alergat să-1 întîlnesc pe Gauguin care mi-a spus
următoarele: în ajunul plecării mele, Vincent a alergat după mine — se
înnoptase — eu m-am întors spre el, căci de la o vreme devenise foarte
ciudat şi mă cam păzeam de el. Şi-atunci mi-a spus: «Eşti taciturn, iar eu voi
fi la fel». M-am dus să mă culc la hotel, iar cînd m-am întors acasă tot oraşul
era strîns în faţa casei. Jandarmii m-au arestat pentru că toată casa era
plină de sînge. Iată ce se întîmplase: cînd s-a întors acasă după plecarea
mea, Vincent a pus mîna pe un brici şi şi-a tăiat o ureche".
în această relatare, nu se pomeneşte despre nici o tentativă de omor şi e
greu de stabilit vreun motiv care săsl fi determinat pe Bernard să falsifice, cu
sau fără voie, relatarea ce i-ar fi fost făcută de Gauguin. Se poate deci
presupune că acesta din urmă, cu cincisprezece ani mai tîrziu, pe cînd se afla
în Martinica a inventat toată povestea? Această supoziţie este cu atît mai
demnă de luat în seamă cu cît prin relatarea lui ulterioară arătînd că a fost
ameninţat cu moartea, Gauguin putea spera că îşi va justifica plecarea lui
precipitată.
IN ARENA VIEŢII
Oricum ar sta lucrurile, cert este că încă odată Vincent a fost învins de
autoritatea lui Gauguin. Reîntorcîndu-se în casa galbenă, nu s-a putut răz-
buna în clipa aceea decît pe el însuşi. Văzînd că pierde sînge din abundenţă,
a încercat să oprească hemoragia cu prosoape muiate în apă. Apoi şi-a
înfăşurat capul într-o cîrpă, şi s-a apucat să spele bucata de ureche
secţionată pe care a pus-o după aceea într-un plic. Terminînd această treabă
şi-a tras pe cap un basc şi s-a dus în rue du Bout-d'Arles, la casa de toleranţă
nr. 1", unde era girantă o oarecare Virginie. Acolo, i-a dat plicul închis unei
tinere prostituate, Gaby, căreia la lupanar i se spunea Rachel, şi care era
preferata lui, spu-nîndu-i: „Păstrează cu sfinţenie acest obiect în amintirea
mea". Şi a luat-o imediat la fugă spre casă unde, după ce a închis obloanele
şi a aprins o lampă pe masa de lîngă fereastră, s-a culcat şi a adormit.
A doua zi dimineaţa cînd Gauguin s-a reîntors la casa galbenă, a văzut o
grămadă de lume adunată în faţa locuinţei. Un domn cu melon 1-a in-
terpelat brutal:
„Ce i-ai făcut domnule camaradului dumitale? — Nu ştiu nimic — Ba ştii prea
bine ... a murit".
Să reluăm iar relatarea lui Gauguin: „Simţeam că mă sufoc de mînie, de
indignare, dar şi de durere, şi de ruşine, fiindcă toate privirile acelea păreau
o injurie la adresa mea, şi abia am reuşit să îngăimez: „Bine domnule, să
urcăm şi vom lămuri lucrurile sus".
în cele două încăperi de la parter şi pe scară erau azvîrlite în dezordine
prosoape pătate cu sînge. Vincent nu era mort. Dormea, cu faţa bandajată şi
fără îndoială că era slăbit din cauza sîn-gelui pe care 1-a pierdut.
Şi în timp ce lumea aştepta să vină un medic şi o trăsură, Gauguin încerca
să-1 convingă pe comisar că ar fi preferabil ta el, Gauguin, să plece înainte
de trezirea camaradului său deoarece prezenţa lui „ar putea să-i fie funestă".
Dar în clipa în care Vincent a deschis ochii le-a cerut celor care se aflau pe
lîngă el să-1 cheme tocmai pe Gauguin; apoi a cerut pipa şi tutunul şi, în
sfîrşit, cutia cu bani. Mai tîrziu îi va spune lui Theo că voia să-1 roage pe
Gauguin ca toată această poveste să rămînă numai între ei, ca să nu-şi mai
îngrijoreze fratele.
Gauguin însă a dispărut. Vincent nu-1 va mai revedea niciodată.
S-au dat multe explicaţii ciudatei comportări de după această primă criză.
Dacă este adevărat că Vincent a vrut să-1 ucidă pe Gauguin — în această
privinţă însă nu există nici o certitudine şi oricum ameninţarea nu poate fi
echivalată cu actul în sine — şi că a fost împiedicat de forţa dominatoare a
victimei, înseamnă că el se găsea în situaţia amantului înşelat care,
neputîndu-se decide să distrugă obiectul iubirii sale, se distruge pe el însuşi.
Or, Vincent nu şi-a tăiat beregata; şi-a tăiat o ureche. S-a scris că a fost
vorba de o „mutilare de jertfă", de o „sinucidere ratată"; ceea ce nu explică
de ce a ales această mutilare şi nu alta; şi explică şi mai puţin vizita lui la
Gaby. în ciuda faptului că este considerat nebun, orice încercare de a explica
faptele lui Van Gogh trebuie să se bazeze pe logică.
Acest gest dramatic, tăierea urechii, reprezintă de fapt mărturisirea unei
înfrîngeri, o „lovitură de moarte" metafizică, o moarte din care Vincent nu va
mai învia. Explicaţia cea mai logică a acestei întîmplări este cea pe care
arlezienii au dat-o chiar atunci cînd s-a petrecut şi pe care un scriitor
provensal, J. Olivier, o rezumă într-o scrisoare adresată lui V. W. van Gogh —
nepotul pictorului — în urma unui articol pe care acest autor 1-a publicat într-
o revistă din Saint-Remy-de-Provence în 1951. în prealabil trebuie însă re-
amintit faptul că Van Gogh mergea adesea la arenele din Arles unde asista la
luptele cu tauri şi că tot acolo a văzut cum matadorul oferă urechea taurului
răpus „doamnei visurilor lui".
„Sînt absolut convins, scrie J. Olivier, că Van Gogh a fost foarte impresionat
de acest obicei. Şi astfel cele două fapte (îşi taie urechea apoi o oferă unei
femei) nu sînt deloc incoerente ci se înlănţuie normal pentru cei care cunosc
acest obicei. Van Gogh şi-a tăiat urechea, propria sa ureche, ca şi cum ar fi
fost în acelaşi timp taurul învins şi matadorul triumfător. Se confundă într-o
singură persoană învinsul cu învingătorul. Ceea ce adesea ni se întîmplă şi
nouă tuturor. Ceea ce i s-a întîmplat lui Van Gogh chiar în noaptea în care a
fost adus la exasperare de Gauguin dar a refuzat să se mai lase dominat."
A refuzat într-adevăr, dar a trebuit să suporte consecinţele refuzului său.
Astfel, prin acest act care nu e daloc nebunesc ci simbolic — şi în arta ca şi în
gîndirea lui Vincent totul este simbol — Van Gogh îşi consfinţeşte înfrîngerea;
într-un anume fel devine chiar mesagerul învingătorului: duce urechea
învinsului tinerei prostituate, singura femeie căreia îi poate aduce în
momentul acela omagiul înfrîngerii lui; el schimbă în acest fel sensul ritului
care nu mai semnifică dominaţie ci sacrificiu.
Trebuie, în sfîrşit, reamintit aici şi faptul ca aproape în toate religiile primitive
mitul solar şi mitul taurului apar conjugate, ca simbol al luptei şi al puterii.
Dar acum cînd starea de exaltare în care a trăit toată vara, sub soarele din
Provence va fi încetat, această identificare cu animalul rănit de moarte
capătă şi sensul de prevestire. Momentul acesta dramatic, tăierea urechii,
marchează şi sfîrşitul unei lupte.
XVII. O EXTRAORDINARĂ LUCIDITATE
Gauguin i-a telegrafiat lui Theo pentru a-1 pune la curent cu evidenţele şi
pentru a-1 informa de plecarea sa. A aşteptat sosirea fratelui ca să plece
împreună cu el? în această privinţă nu se ştie nimic precis, cert e însă că a
fugit — acesta este termenul exact, fără să se mai intereseze măcar de
propriile-i lucruri, pînze, măşti, mănuşile de scrimă, pe care ulterior i le va
cere lui Vincent! în orice caz, nimeni nu 1-a văzut la Hotel-Dieu, unde rănitul
a fost internat, deşi Vincent cerea mereu să stea de vorbă cu el.
Cînd soseşte Theo, medicul Felix Rey — un tînăr de 23 de ani, sensibil şi plin
de devotament — îl informează că fratele său, care se află într-o stare de
„delir furios", a trebuit să fie închis într-o celulă. Se străduieşte totuşi să-1 li-
niştească spunîndu-i că de fapt criza pare să se atenueze şi că fără îndoială
este vorba de ceva trecător. într-adevăr, în curînd Vincent se va simţi destul
de bine ca să poată sta de vorbă cu fratele său — împrejurare pe care
biografii nu au menţionat-o deşi este atestată într-o scrisoare adresată de
Theo logodnicei sale, Johanna Bonger, scrisoare pe care aceasta o citează în
introducerea ei la prima ediţie a „Corespondenţei": „Cît am stat eu cu el avea
momente cînd se simţea bine, dar imediat era din nou frămîntat de obsesiile
lui filozofice şi teologice. Era cît se poate de dureros să vezi cum din cînd în
cînd se schimbă, cum suferă, cum încearcă să plîngă şi nu reuşeşte".
Fără îndoială Theo n-a stat la Arles decît o zi sau două. E preocupat de
afacerile lui şi de călătoria pe care trebuia s-o facă în Olanda în vederea
logodnei. Pleacă deci foarte curînd după ce însă primeşte toate asigurările că
doctorul Rey se va interesa de bolnav şi îl va informa despre starea lui.
Vincent a fost internat într-unui din saloanele mari ale spitalului. Se cere
subliniat faptul că medicii din Arles îl considerau bolnav, nu nebun —
altminteri ar fi fost internat într-un ospiciu. Diagnosticul medicului şef Urpar
indica o criza nervoasă de origine epileptoidala cu halucinaţii şi delir ale cărei
semne dispar după trei zile. Totuşi, la 29, doctorul Rey îi scrie lui Theo că
starea lui Vincent pare să se agraveze. A doua zi, însă veştile sînt mai
liniştitoare: „Pastorul protestant domnul Salles, a venit aseară la mine şi i-
am făcut împreună o vizită. Era foarte liniştit şi părea complet restabilit". Cu
toate acestea, cînd au intrat în salon, Vincent i-a primit foarte arţăgos şi i-a
spus că ar dori să aibă cît mai puţin de-a face cu el. „Atunci l-am asigurat că
îi sînt prieten şi că doresc să-1 văd cît mai repede sănătos. Am stat destul de
mult de vorbă şi ne-am despărţit ca doi buni prieteni. M-a rugat să vă scriu şi
să vă informez cum se simte. Ceea ce la început nu voia". Rey este de părere
că starea lui Vincent este mai bună — „A mîncat destul de bine şi are
suficientă forţă fizică pentru a suporta crizele"; crede că se va însănătoşi
repede, dar că va rămîne cu „o mare excitabilitate".
„NEBUNIA LUI VAN GOGH"
Sub acest tititlu, doctorii Victor Doiteau şi Edgar Leroy au publicat în 1928, la
editura Aesculape o lucrare care încearcă să definească, după ce exami-
nează originea, destinul şi caracterul patologic al lui Vincent, forma exactă a
afecţiunii de care a suferit.Nu este vorba în acest caz nici de o demenţă de
natură sifilitică, nici, cum declara Jaspers, de schizofrenie (demenţă parţială
şi precoce) care se caracterizează printr-o „alterare a personalităţii, o
dislocare, o diminuare progresivă a facultăţilor intelectuale".
Or, pînă la moartea lui — act de voinţă şi raţional justificată — în intervalele
dintre crize, Van Gogh a fost mai lucid ca oricînd, mai conştient ca oricînd de
ceea ce voia el şi de arta lui. Scrisorile din această epocă au aceleaşi calităţi
expresive, pictura lui are aceeaşi vigoare cromatică.
în sprijinul refuzului lor de a crede că a fost vorba de un caz de schizofrenie,
doctorii Doiteau şi Leroy remarcă tocmai faptul că „Vincent van Gogh n-a
prezentat niciodată, nici înaintea psihozei sale, care s-a declanşat brusc în
1888, nici chiar în ultimii ani care au precedat-o, tulburări demenţiale:
demenţa fiind definită — repetăm — printr-o slăbire progresivă şi definitivă a
facultăţilor intelectuale".
Psihiatrul german, doctorul Walther Riese, este de aceeaşi părere. Ca şi
Dostoievski, Van Gogh avea crize de natură epileptică. Acesta este şi diag-
nosticul la care s-a oprit doctorul Urpar din Arles, apoi doctorul Peyron de la
Saint-Remy. în privinţa originii: „Epilepsie incontestabilă dinspre partea
maternă", notează Doiteau şi Leroy, în lucrarea lor.
Această ereditate a fost confirmată şi în faţa doctorului Peyron de către Van
Gogh. Or, după doctorul Maurice Vernet, epilepsia este adesea dată ca
exemplu „în studiul eredităţii morbide la om", ea fiind mai transmisibilă decît
oricare alte maladii. Este adevărat ceea ce afirmă tot doctorul Vernet că
descendenţilor li se transmit numai va-riaţiunile anormale de excitabilitate
organică senzitivă şi că „de fapt nu există ereditate specifică, ci numai
ereditate patologică"?
Cazul lui Vincent dovedeşte că anumite trăsături de caracter se repetă în
indivizi din genera-ţie în generaţie Aşa cum remarca doctorii Doiteau * Şi
Leroy, absenţa atacurilor de epilepsie nu schimbă cu nimic natura afecţiunii.
Este vorba de o psihoză epiloptoidă, stare mintală epileptică, iar doctorul E.
Regis, în lucrarea sa Precis de pskhia-trie scrie că în aceasta stare bolnavul
„este sumbru, taciturn, suspicios, susceptibil, mereu pe punctul de a se
supăra, de a-i jigni pe cei din jur, de a se înfuria, de a lovi". Ceea ce
corespunde nu spiritului lui Vincent ci caracterului său; acelei duble firi de
care se plîngea Theo pe vremea cînd locuiau împreună la Paris.
„Iritabilitatea, scrie şi J. Fabret, constituie în mod obişnuit trăsătura
dominantă a caracterului epilepticului".
Un alt studiu asupra psihozei epileptoide, datorat unui alt psihiatru german, Kleist, descrie fe-
nomene patologice care sînt exact cele ale lui Vincent: crize fără simptome
prealabile, accese de excitaţie care pot duce la violenţă sau la rănirea altora
sau la autorănire, halucinaţii audio-vizua-le, momente de teroare în timpul
crizelor, somn „post-episodic", pierderea memoriei şi stare de depresiune
după crize etc. ..
Doctorii Doiteau şi Leroy conchid astfel: „psihoză epileptoidă fără atac de
epilepsie (epilepsie latentă, mintală) ale cărei cauze trebuie căutate mai ales
în antecedentele ereditare şi personale". Ceea ce nu diminuează însă
„influenţa cauzelor adjuvante: sifilis posibil, cafeism, tabagism, alcoolism
relativ, stare de denutriţie datorată mizeriei, surrrenaj fizic şi mintal". Tot la
diagnosticul acesta se raliază şi doctorul F. Minkowska, ale cărei lucrări pe
această temă au fost publicate într-o plachetă*.
Aşadar nu există nici un tamei să se creadă măcar o clipă că Vincent van
Gogh a fost nebun.
în orice caz, se cuvine să subliniem această a-xiomă a doctorului Vinchon:
„Niciodată nebunia n-a dat naştere geniului" — chiar daca îngăduie
manifestări expresive, plastice. Situaţia inversă este mai plauzibilă şi acelaşi
autor subliniază că „o activitate intelectuală, interioară şi înnăbuşită, pusa în
slujba unei pasiuni ce o împinge mereu să creeze, uzează spiritele care sînt
de o factură mai fragilă, trezeşte vechi tendinţe morbide ce stau în stare^
latentă, exagerează facultăţile emotive, provoacă uneori o psihoză de
epuizare".
Pictura deci — sau mai degrabă lupta lui pentru pictură — a provocat
„nebunia" lui Van Gogh. Dar oare nu e tot atît de van să defineşti starea lui
patologică pe cît este de dificil să explici arta lui? Deoarece geniul care
inventează propriile jale forme şi propria sa expresie e poate capabil să-şi
inventeze chiar şi propriile-i maladii.
„MICUL TIGRU BONAPARTE AL IMPRESIONISMULUI"
Rana se cicatrizează fără să se infecteze. Vincent are capul bandajat.
Memoria lui reia încetul cu încetul firul evenimentelor care l-au adus în
această stare. Regretă mai ales faptul că Gauguin a considerat că este cazul
să-1 deranjeze pe Theo.
Otova zile mai tîrziu, la 1 ianuarie, factorul Roulin îi face o vizită la Hotel-
Dieu. Insistă ca doctorul să-i permită să-1 scoată pe Vincent din spital pentru
o zi şi pînă la urmă reuşeşte să obţină aprobarea. Se duc împreună ia casa
din piaţa Lamartine în care acest om cumsecade, împreună cu o femeie
angajată tot de el, a făcut curat şi a pus totul în ordine chiar a doua zi după
dramă. Vincent îşi vede iar pînzele şi toate lucrurile din casă rînduite cum
erau înainte de furtuna aceea despre care nu-şi aminteşte încă decît foarte
vag. li scrie imediat o scurtă scrisoare fratelui său în care îşi afirmă voinţa de
a^şi continua munca, precum şi convingerea că va reuşi să-şi ducă misiunea
la bun sfîrşit: „Cînd voi ieşi voi putea isă pornesc din nou pe drumul meu aici,
şi în curînd va veni primăvara iar eu voi începe iar să pictez livezile în floare".
Pentru Gauguin adaugă un bilet în care îl asigură de prietenia lui „sincera şi
profundă" şi îi cere să se abţină „pînă cînd amîndoi vom judeca mai bine lu-
crurile să vorbească de rău biata noastră casă galbenă..."
Apoi, datorită afecţiunii lui Roulin — care nu 1-a părăsit cînd 1-a văzut în
nenorocire ci, dimpotrivă, s-a apropiat de el — Vincent se reîntoarce la spital
cu moralul mai ridicat. Relaţiile lui cu doctorul Rey sînt din ce în ce mai
cordiale, împreună cu alţi medici, Rey va veni să-şi vadă prietenul şi
pacientul, iar în zilele acelea grele va fi unul din oamenii care îl vor ajuta pe
Vincent să-şi recîştige echilibrul. în timpul vizitelor, se discută despre pictură
şi musafirii lui Vincent înţeleg „al naibii de repede" problema culorilor
complementare.
La cincisprezece zile după această foarte scurtă criză, Vincent îşi recapătă
întreaga sa luciditate. La 7 ianuarie se reîntoarce acasă, deşi, după cum îi va
mărturisi el lui Theo, cîteva zile mai tîrziu, se teme să doarmă singur în casă.
Iată însă că Roulin vine să-şi petreacă toată ziua împreună cu el. Iau masa
împreună la restaurant „bine dispuşi", în aceeaşi seară, Vincent îi scrie
fratelui său: „Sper că n-a fost decît o simplă ţicneală de artist, şi-apoi am
avut febră mare în urma pierderii de sînge foarte considerabile, deoarece a
fost tăiată o arteră, dar pofta de mîncare mi-a revenit imediat, cu digestia
stau bine şi îmi refac zi de zi sîngele pierdut şi pe zi ce trece îmi simt capul
mai limpede".
Acum singura lui grijă este să reînceapă lucrul, încercarea prin care a trecut
nu e decît una în plus pe lîngă atîtea altele şi nu trebuie să-i abată din calea
pe care s-au angajat, sau mai degrabă trebuie să-i readucă pe drumul pe
care au pornit înainte de venirea lui Gauguin.
încetul cu încetul, pe măsură ce amintirile şi ideile devin mai precise, Vincent
lasă să se întrezărească în scrisorile lui către Theo ceea ce n-a spus Gauguin:
motivele, vorbele care au provocat un gest ce nu era un act de nebunie ci de
furie „N-ar fi fost oare acum timpul să-şi dea seama că noi nu eram
exploatatori ci, dimpotrivă, căutam să-1 ajutăm să-şi asigure existenţa,
posibilitatea de a munci şi ... şi ... cinstea?"
Şi din moment ce Vincent vorbeşte în continuare despre „castelele din
Spania" ale lui Gauguin, este de presupus că acesta din urmă — hotărît deja
să plece, după cum s-a văzut — le-a reproşat celor doi fraţi că îl obligă să
ducă la Arles o existenţă mediocră numai cu scopul de a-i „exploata"
talentul. Tăcerea pe care Gauguin o păstrează, în legătura cu un gest care
fără îndoială a avut un motiv, justifică această interpretare, o face cu atît mai
convingătoare cu cît în relatarea amintită Gauguin falsifică motivele venirii
lui la Arles! Iar Vincent, care pare să vorbească despre aceste lucruri de
reticenţă şi regret, conchide că prietenul său ar face bine dacă s-ar duce şi el
sa consulte un psihiatru, deoarece 1-a văzut făcînd lucruri pe care „tu sau eu
nu ne-aim permite să le facem" şi adaugă: „Eu care l-am cunoscut foarte,
foarte de-aproape, cred că se lasă antrenat de imaginaţie, poate de orgoliu
dar ... destul de iresponsabil". Gauguin i-ar fi spus lui Theo că-i este teamă ca
nu cumva prezenţa lui să-1 deranjeze pe Vincent. Afirmaţie de care Vincent
este cu atît mai indignat cu cît pentru el în această prezenţă se concretizau
speranţele lui şi sentimentele lui de prietenie.
în această lungă scrisoare din 7 ianuarie, face tristul bilanţ al acestei
aventuri şi, în ciuda prieteniei pe care nu vrea s-o rupă, nu ascunde resenti-
mentele pe care le nutreşte faţă de prietenul care a dezertat din post
lăsîndu-1 singur într-o luptă pe care ar fi trebuit s-o susţină împreună. îl com-
pară pe Gauguin cînd cu Tartarin — datorită imaginaţiei lui meridionale („şi
cu imaginaţia asta a lui ce va face el în Nord? Pe legea mea dacă nu vom
auzi de întîmplări poate chiar mai ciudate!") cînd cu Napoleon — datorită
ambiţiilor lui — numindu-1 „micul tigru Bonaparte al impresionismului" ... Iar
fiascoul din Provence îl face să se gîndească la cel din Egipt!
Vincent se mira de proiectele himerice, de „copilăriile" lui Gauguin —
„măştile şi mănuşile de scrima" — de incoerenţa lui care îl face să viseze,
deşi are soţie şi copii în Danemarca, să trăiască în Martinica. „Sînt
înspăimîntat de dorinţele lui inverse şi de necesităţile incompatibile pe care
desigur i le ocazionează".
Şi totuşi, cu două zile mai tîrziu, atît e de convins că soluţia lor este cea
bună, Vincent se declara gata să „reînceapă" experienţa cu Gauguin. E
ultima zvîcnire a unei speranţe moarte. Căci după opt zile nu mai crede că ar
putea reîncepe.
UN OM FRINT
... Reîncepe singur. Aceeaşi muncă de Sisif, cu aceleaşi dificultăţi, cu acelaşi
curaj. Reîncepe ciclul său de muncă şi mizerie fără să se plîngă, fără să se
simtă disperat.
Dar exaltarea creatoare din vara trecută a pie
rit pentru totdeauna. Marele său vis de a fi pro
motorul unei frăţii de artişti i-a fost spulberat de
eşecul pe care abia 1-a suferit. Nu va mai vorbi
niciodată despre repetarea unei noi experienţe ase
mănătoare, iar despre experienţa pe care a încer
cat-o nu se va şti niciodată ce anume i-a spus
Gauguin în ziua aceea de 25 decembrie. în scri
soarea sa din 7 ianuarie îi spune lui Theo: „Mi-e
greu să cred că noi am apucat-o pe un drum chiar
atît de greşit..." După patru luni, în clipa cînd
trebuia să părăsească locuinţa din casa galbenă,
va scrie din nou despre ţelul care i-a unit pe amîn-
doi şi despre incidentul acela care i-a adus lui
Theo, la fel ca şi lui însuşi, atîtea necazuri. Ate
lierul Sudului s-a năruit... „Situaţia e atît de de
finitivă, scrie el, iar elanul meu de a fonda ceva
simplu dar durabil era atît de puternic. . . Dar de
pe urma lor am rămas cu remuşcări grave şi greu
de definit. Cred că de aceea am ţipat atîta în
timpul crizei, pentru că voiam să mă apăr şi nu
puteam. Fiindcă nu mie ci pictorilor... nenorociţi
... le-ar fi folosit acest atelier".Criză de nebunie? ... S-ar putea ca, dimpotrivă,
ea să fi avut un motiv foarte precis: mî-nie sau disperare, cauzate de o
nedreptate ce îl lovea în inimă, de fapt o dublă lovitură deoarece îl atingea în
acelaşi timp şi pe Theo. Cînd a încetat această stare de tensiune în care a
trăit atîta vreme parcă s-a sfărîmat ceva în lumea aceea învăluită în pulberea
de aur a soarelui provensal şi în atelierul cu floarea-soarelui: Vincent e un om
frînt căruia i-a fost răpit crezul ce constituia raţiunea vieţii. Va continua
totuşi, va „reîncepe", deoarece e prins „în angrenajul artelor frumoase" dar
nu-şi mai propune decît să-şi îndeplinească sarcina proprie, cu orice preţ...
„Noi nu sîntem decît nişte verigi dintr-un lanţ", va repeta el în curînd,
scriindu-i lui Theo. Nu-şi mai pune întrebări în legătură cu sensul misiunii lui,
mulţumin-du-se pur şi simplu să ducă la bun sfîrşit aceasta misiune.
Să fi fost Gauguin chemat de destin anume ca să confirme nedreptatea şi
înfrîngerea care îndeobşte pun capăt marilor misiuni, să fi fost el chemat
pentru ca toate — cum spune Evanghelia — „să se împlinească"?
Cînd a descoperit soarele şi grîul copt, Vincent s-a văzut pe tărîmul luminii
aceleia la care visa încă din tinereţe, şi a ajuns la un paroxism dincolo de
care totul se sfarmă — arta şi gîndi-rea. Artistul s-a realizat, iar ciclul începe
să se închidă peste cucerirea lui patetică de care e încă orbit ca de soarele
ce-şi reflectă razele în cioburile unei oglinzi.
De acum înainte, în spiritul şi în opera lui vor apare progresiv gîndurile şi
temele care l-au condus spre răbdătoarea lui ascensiune.
In delirul său, el a revăzut casa natală din Zun-dert şi decorul copilăriei de
parcă întreaga lui viaţă i s-ar fi desfăşurat pe dinaintea ochilor, amestecînd
prezentul cu trecutul în faţa acestui zid ce se ridică între el şi viitorul lui.
îndată după ieşirea din spital îi scrie surorii sale Wil şi ma- mei sale, împins
de o afecţiune ce de multa vreme rămăsese uitată, simţindu-se din nou legat
de ele printr-o tainică iubire.
Cu cîteva luni în urmă a primit, foarte emoţionat, o fotografie de-a mamei. O
fotografie după care a pictat un portret cu dorinţa de a pune în concordanţă
această imagine cu sentimentele pe care el le atribuie culorilor. Şi cînd a
izbucnit criza avea în lucru o pînză — prima lucrare pe care o reia cînd se
apucă din nou de muncă — un portret al doamnei Roulin pe care-1 intitulează
Cîntecul de leagăn, portret şi temă în care parcă de asemenea converg
sentimente de dragoste ce îşi au obîrşia într-un trecut mai îndepărtat chiar
decît propria lui copilărie. Ideea de a face din acest portret ceva în faţa
căruia oamenii pierduţi „să încerce un sentiment de legănare, care să le
amintească de oîntecele lor de leagăn" i-a venit în timp ce vorbea cu
Gauguin despre pescarii din Islanda. Şi pentru că doamna Roulin este soţia
unui om a cărui prietenie îi pare uneori a fi mai degrabă iubire părintească,
poate că Vincent prin această imagine aude „cîntecul său de leagăn".
Niciodată — înainte şi după criza aceea de violenţă — Vincent n-a redat prin
culoare o asemenea stare de linişte şi atîta dragoste. Din cauză că Gauguin
1-a trădat sau pentru că Roulin, adevăratul prieten, urmează să-1 părăsească
(fiind numit la Marsilia, va pleca la 21 ianuarie)? în casa lui galbenă, Vincent
se simte de parc-ar fi un matelot pe mare, în drum spre nu se ştie ce furtuni,
ca un copil rătăcit... „Am reuşit să cînt prin culorile mele un cîntec de
leagăn?" — se întreabă el însuşi, scriindu-i lui Theo.
O NOUA CRIZA
... Vincent a reînceput. Chiar din primele zile, îndată după ieşirea din spital,
pictează două portrete în care apare el însuşi, cu capul bandajat,
autoportrete despre care nu-i spune nimic lui Theo. într-unui din ele, la fel
ca şi în Cafeneaua de 30° noapte, pe roşul şi verdele ce constituie fundalul,
apare un chip ce pare să fi dominat, să fi înfrînt aceste culori ale „cumplitelor
patimi omeneşti". Face, de asemenea, portretul doctorului Rey, o pînză de o
ţinută perfectă, de o surprinzătoare autenticitate psihologică. Aceeaşi
luciditate pe care o dovedesc scrisorile adresate lui Theo, o dovedeşte şi
penelul său. „Nu mi-am pierdut de loc echilibrul ca pictor", constată el cu
satisfacţie. Poate deci nădăjdui că îşi va relua lucrul, că îşi va putea plăti
datoriile cu tablouri, cum a făcut şi anul trecut şi că în ciuda apropiatei
căsătorii a lui Theo, sau poate chiar datorită acestei căsătorii, asociaţia lor
frăţească îşi va putea continua existenţa, deoarece Jo li s-ar putea alătura
„ca să lucreze alături de artişti"?
Dar e mereu preocupat de această datorie, de banii pe care i^a înghiţit
pictura lui fără să fi fost recuperaţi. „Vei fi trăit mereu în sărăcie ca să mă
hrăneşti, dar eu îţi voi da banii sau îmi voi da sufletul."
în sfîrşit, Theo pleacă în Olanda, aşa cum proiectase, dar crezînd că Vincent
are de toate neglijează să-i mai trimită bani, astfel că pentru nefericitul
convalescent urmează o săptămînă de „post negru". A avut de făcut faţă
diverselor cheltuieli impuse de incidentul din decembrie, dar nu cere bani; se
teme doar că în aceste condiţii se va însănătoşi mai greu deoarece suferă şi
de insomnii pe care încearcă să le combată punîndu-şi camfor sub pernă şi în
saltea. „Mă simt slăbit şi cam neliniştit şPînfricoşat..." mărturiseşte el.
Merge cu regularitate la spital să se panseze dar şi ca să se întîlnească cu
doctorul Rey şi cu pastorul Salles cu care întreţine relaţii prieteneşti.
După tonica demonstraţie de afecţiune a lui Roulin, Vincent vede acum,
aproape cu mirare, că peste tot este primit cu multă simpatie. Comisarul de
poliţie îi face o vizită şi strîngîndu-i mîna îl asigură că dacă are nevoie de el i
se poate adresa ca unui prieten... Se duce şi pe la casa de toleranţă unde
află că Gaby a leşinat cînd a văzut ce „cadou" i-a făcut. Dar şi acolo i se
spune că „pe-aici, prin locurile astea asemenea întîmplări nu mai miră pe
nimeni...".
în repetate rînduri, Vincent i-a spus lui Theo că oamenii din Sud sînt puţin
„ţicniţi", ceea ce îl face să se simtă mai liniştit cînd se gîndeşte la el însuşi.
„Toţi de pe-aici sînt buni cu mine", scrie el. „Oamenii au mult suflet." Pe
aceste meleaguri şi-a găsit o nouă patrie. Un Crăciun provensal pe care îl va
vedea la Folies Arlesiennes îl va emoţiona la fel de profund ca un cîntec de
leagăn... Ca acel cîntec de leagăn pe care îl pictează neobosit în cinci pînze
consecutive.
„Eu am locurile astea de-aici şi nu simt deloc nevoia de a pleca la Tropice .
.."
Dar în ciu.da încrederii în sine pe care vrea să şi-o păstreze neştirbită, e silit
să-şi dea seama că nu s-a vindecat. într-o dimineaţă, pe cînd se afla în
camera doctorului Rey care tocmai se rădea, Vincent s-ar fi oferit să-i dea o
mînă de ajutor, dar cu o privire care pe medic 1-a făcut să se teamă de o
periculoasă urmă a crizei: „Hai, şterge-o de-aici imediat! ..." Iar Vincent a
ieşit din cameră cu capul plecat. Totuşi, dacă în timpul crizelor există obsesia
crimei, este totdeauna vorba despre o obsesie mai mult veleitară decît
efectivă.
I se recomandă să înceteze deocamdată orice activitate cerebrală. Cu toate
acestea, la începutul lui februarie, este constrîns din nou să se interneze în
spital şi o nouă criză îi obligă pe medici să-1 închidă în „celula furioşilor".
La o telegramă de-a lui Theo care e neliniştit pentru că nu mai are nici o
veste de la fratele său, doctorul Rey răspunde la 3 februarie: îl linişteşte
scriindu-i că Vincent se simte mai bine, că în curînd va putea ieşi din spital,
dar că ar trebui măcar o vreme să mănînce şi să doarmă la spital.
„SUB CHEIE Şl ZÂVOARE"
îşi reia din nou activitatea şi corespondenţa. Nebunia îl va obliga să se
interneze la Aix sau în altă parte? în acest caz, el e gata să accepte orice, dar
nimeni să nu acţioneze fără consimţămîntul lui. Pentru moment, simpatia cu
care e privit peste tot, faptul că la spital e cunoscut şi e îngrijit de doctorul
Rey, constituie suficiente motive ca să rămînă la Arles. „Singura mea dorinţă
ar fi să pot continua să cîştig cu propriile mele mîini ceea ce cheltuiesc."
Nu ştie că în jurul său se urzeşte un complot. Mai multe persoane, nu din
răutate, fără îndoială, ci pentru că sînt într-adevar îngrijorate, întocmesc o
petiţie adresată primarului prin care cer internarea nebunului lăsat în
libertate. Iniţiatorii strîng pe petiţie optzeci de semnături şi o trimit la pri-
mărie. Vincent avusese incidente cu vecinii: „Dacă poliţia — îi va spune el
mai tîrziu pastorului Salles — mi-ar fi protejat libertatea împiedicînd copiii şi
chiar persoanele mature să se adune în faţa locuinţei mele şi chiar să se
caţere pe fereastră, aşa cum au făcut (de parcă aş fi un animal ciudat), aş fi
fost mai calm; în orice caz n-am făcut rău nimănui".
Petiţionarii au cîştig de cauză. Comisarul central ordonă spitalului să-1
interneze pe bolnav, cum se va şi întîmpla, iar ordinul e cu atît mai simplu de
executat cu cît doctorul Rey fiind el însuşi suferind lipseşte din spital.
Pastorul Salles este cel care-1 anunţă pe Theo de acest nou necaz, într-o
scrisoare din 2 martie: ..Faptele ce i se reproşează fratelui dumneavoastră
(admiţînd că sînt exacte) nu permit ca un om să fie considerat alienat şi să
se ceară internarea lui".
După cincisprezece zile, la 18 martie, scrie din nou: „Fratele dumneavoastră
mi-a vorbit cu mult calm şi cu o perfectă luciditate despre situaţia lui şi
despre petiţia semnată de vecini... în starea lui e ceva ce nu poate fi definit
şi este imposibil să-ţi dai seama de schimbările atît de brusce şi atît de
complete ce se petrec în el. Este evident că atît timp cît se va afla în situaţia
în care l-am găsit eu nu s-ar putea pune problema internării lui; şi nimeni,
după cîte ştiu eu, n-ar avea tristul curaj să facă acest lucru". Este lesne de
închipuit în ce stare sufletească e Theo acum, cu o lună înainte de căsătorie,
cînd primeşte aceste vesti. A închiriat un apartament pentru el şi Jo, tot în
Montmartre — Cite Pigalle nr. 8. De aici scrie el, cu neţărmurită dragoste,
această admirabilă frază: „Ai făcut atît de mult pentru mine" ... — această
frază care pare să inverseze poziţiile lor, dar care în fond nu face decît să
confirme comuniunea celor doi fraţi: „Ai făcut atît de mult pentru mine încît
sînt profund mîhnit că acum, cînd probabil eu voi trăi zile de mare fericire cu
scumpa mea Jo, tu vei trece prin multe necazuri. Fiindcă ar vrea, pe cît este
cu putinţă să ducă aceeaşi viaţă pe care o duc şi eu, ea credea că ai să-i fi şi
ei un frate, aşa cum totdeauna mi-ai fost mie..."
îi vorbeşte despre pînzele lui care „fac odăile atît de vesele" şi în care se
simte „un puternic accent de adevăr, satul autentic..."
Vincent nu i-a scris lui Theo imediat după noile evenimente deoarece nu voia
să-şi neliniştească fratele. îi scrie acum, cînd primeşte această scrisoare în
care „îngrijorarea frăţească 1-a emoţionat" ... „Iată-mă zile întregi pus sub
cheie şi zăvoare, închis în celula furioşilor, fără ca vina mea să fi fost
demonstrată sau măcar demonstra-bilă."
Dar nu-i cere să intervină în favoarea lui. Are Theo nevoie să-i dea asigurări
că este „în deplinătatea facultăţilor mintale?" Scrisoarea lui o dovedeşte cu
prisosinţă: Vincent îl sfătuieşte să suporte situaţia cu stoicism, aşa cum o
suportă şi el şi să-şi stăpînească mînia. „Dacă eu nu mi-aş reţine indignarea
— scrie el pe bună dreptate — aş fi imediat socotit un nebun furios."
Contează pe prietenii săi, doctorul Rey — despre care încă nu ştie că este
absent — pe comisar şi chiar pe primar, sperînd că vor interveni spre a pune
capăt abuzului.
„Lucrurile se vor aranja. Situaţia e prea idioata ca să mai dureze."
Se gîndeşte că poate, cîndva, într-adevăr va trebui să se interneze. Acum
însă nu există motive. Ceea ce i s-a spus la bordel despre întîmplarile prin
care a trecut, cele ce i s-au spus prin alte părţi, la fel ca tot ce se petrece în
jurul său, îl fac să se simtă liniştit. îşi dă seama că populaţia trăieşte într-o
stare de nelinişte confuză din pricina unor uşoare mişcări seismice, aşa cum
s-a în-tîmplat cu doi ani în urmă şi la Nisa, cînd datorită cutremurului s-a
produs panica aceea care 1-a bucurat atît de mult pe Nietzsche.
Dacă suferă de ceva, suferă într-adevăr de o „sensibilitate excesivă", ca şi
Gauguin, numai că el n-are nevoie să meargă la Tropice din cauza asta. Şi îi
atrage atenţia lui Theo să nu-şi iasă din fire cu toate că „între noi există o
mare simpatie şi comunitate de idei".
Dar inactivitatea îl apasă. în celula în care e închis — „Să suferi fără să te
plîngi e unica lecţie" — totul îi este interzis, chiar şi fumatul. „Neavînd nimic
altceva de făcut, mă gîndesc toată ziua şi toată noaptea la cei pe care i-am
cunoscut."
Trecutul se amestecă iar cu prezentul. Peste resentimentele uitate ce le
nutrise faţă de ai săi, se suprapune acum amărăciunea pricinuită de laşitatea
a cărei victimă a căzut. Arlezienii aceştia în a căror simpatie crezuse, vecinii
pe care i-a preţuit, i-au trădat încrederea pe care le-a arătat-o. Fiindcă — mai
remarcă Vincent — el s-a rănit pe sine, dar lor nu le-a făcut nimic. Iar celor
care l-au adus aici, le declară că e gata „să se arunce în apă" o dată pentru
totdeauna dacă poate astfel să-i facă fericiţi pe „omuleţii aceia virtuoşi"^.
Această „lovitură de măciucă" 1-a zdruncinat; dacă ar fi în libertate şi ar fi
provocat sau insultat, cum a mai fost, s-ar mai putea oare stăpîni?
Mai tîrziu va afla că de fapt nici unul din vecinii lui, cu care avusese oarecare
relaţii, nu figura pe lista petiţionarilor. Afecţiunea atît de emoţionantă a lui
Roulin, simpatia doctorului Rey şi cea a pastorului Salles — „un om foarte
cumsecade şi devotat", spune el, îl pot consola de celelalte decepţii. în
singurătatea din celulă, zilele se scurg cenuşii; dac-ar fi afară ar picta
ca anul trecut livezile în floare. „Munca îmi lipseşte mai mult decît m-ar
putea obosi." între timp însă prietenii lui fac demersuri ca să-1 scoată de
acolo. Doctorul Rey s-a reîntors; pastorul Salles a găsit pentru Vincent o mică
locuinţă într-un alt cartier unde şi-ar putea regăsi liniştea. Lucrurile se vor
aranja oare? Căsătoria lui Theo nu va aduce, şi ea, o mai mare stabilitate a
bunei lor înţelegeri? Şi din moment ce sînt atît de uniţi, fericirea fratelui său
nu este într-o anume măsură şi propria lui fericire? Iar scrisoarea
prietenească pe care a primit-o de la Jo lasă să se înţeleagă că ea ar putea
deveni o legătură în plus în frăţia lor de artişti...
VIZITA LUI PAUL SIGNAC
Nici prietenii din Paris nu l-au uitat. Koning îi spune lui Theo că ar vrea să
meargă la Arles să-1 vadă pe Vincent; Bernard îi scrie în acelaşi sens. Dar
Vincent nu mai îndrăzneşte să-i încurajeze după ce a trăit experienţa aceea
care i-a adus atî-tea suferinţe.
Cam pe la 20 martie, Paul Signac care mergea să picteze pe litoral îi face o
vizită. Pentru Vincent e o mare bucurie şi nu vrea să-şi lase prietenul să plece
pînă ce nu-i arată pînzele sale. Medicul îi acordă autorizaţia de a ieşi din
spital. Dar casa galbenă a fost închisă de poliţie. Ca să poată intra a fost
nevoie să parlamenteze ... „La început n-au vrut să ne lase să intrăm, dar
pînă la urmă tot am intrat."
într-o scrisoare adresată lui Theo, Signac relatează despre această vizită
următoarele: „L-am găsit pe fratele Dumneavoastră perfect sănătos, şi fizic şi
moral. Am ieşit împreună ieri după-amiază şi astăzi de dimineaţă. M-a dus
să-mi arate tablourile care, cele mai multe, sînt foarte bune şi toate foarte
curioase. Amabilul lui doctor, internul Rey, crede că dacă ar duce o viaţă mai
ordonată, daca ar mînca şi ar bea normal şi la ore regulate, ar exista toate
şansele ca teribilele crize să nu se mai repete niciodată. S-a arătat foarte
dispus să-1 ţină în spital cît timp va fi necesar ... Dacă nu se reîntoarce la
Paris, ceea ce, după părerea doctorului Rey, ar fi preferabil, ar trebui să se
mute deoarece lumea de prin vecini îi este ostilă. Aceasta e şi dorinţa fratelui
dumneavoastră care ar vrea să iasă cît mai repede din acest ospiciu unde la
urma urmelor desigur că suferă din cauză că e permanent supravegheat."
Aceste precizări sînt confirmate în amintirile pe care Signac i le va împărtăşi
lui Gustave Coquiot, cu excepţia unui singur punct pe care în mod deliberat
1-a omis în scrisoarea adresată lui Theo: „Toată ziua mi-a vorbit despre
pictură, literatură, socialism. Seara era puţin cam obosit. Poate că îl enerva şi
mistralul care sufla îngrozitor. A vrut să bea esenţa de terebentină direct din
sticla care se afla pe o masă din cameră. Era vremea să ne reîntoarcem la
ospiciu".
Şi Vincent confirmă relatarea lui Signac într-o scrisoare către fratele său, şi
mai ales cele spuse de doctorul Rey, recunoscînd că într-adevăr el s-a „ţinut
în puteri mai ales cu alcool şi cafea". „Recunosc, spune el mai departe, dar
iarăşi e adevărat că pentru a atinge tonul înalt de galben pe care l-am atins
în vara asta, era nevoie să mă ameţesc şi eu puţin."
De cînd s-a îmbolnăvit, vede cu alţi ochi tablourile cu floarea-soarelui,
această floare al cărei pictor a devenit aşa cum alţii au devenit pictorii altor
flori, această floare care, ca şi el, se întoarce după soare şi pe care el a
pictat-o în acea notă galbenă, puternică şi înaltă ca un ţipăt. Acum e de
părere că una din pînze ar putea fi expusă la Goupil; ar vrea să aibă şi Theo
una, „pentru intimitatea dintre tine şi soţia ta", i-ar da una şi lui Gauguin
căruia ar vrea să-i facă „o plăcere de o oarecare forţă" ...
„E o pictură care-şi schimbă puţin aspectul, care se îmbogăţeşte dacă o
priveşti mai multă vreme."
Crede că şi Theo a contribuit, ca să-i „fortifice 307 moralul", la vizita pe care
i-a făcut-o Signac şi la tot binele pe care i 1-a făcut această vizită, şi îi spune
simplu „îţi mulţumesc pentru asta".
Theo se va căsători în curînd. Pleacă din nou în Olanda pe la începutul lui
aprilie. Şi cu toate că Vincent îi vorbeşte lui Signac (deşi recunoaşte
binefacerile unei asemenea căsnicii) cu un umor destul de macabru, ca de
cioclu, despre ceremonia pe care fratele său va fi nevoit s-o suporte, pentru
onoarea familiei, îi trimite lui Theo o scrisoare plină de dragoste.
De la vizita lui Signac iese din spital în fiecare zi şi lucrează. Pentru a cincea
oară reia Cîntecul de leagăn, care fără îndoială îl ajută să uite „o anume
tristeţe vagă şi greu de definit" de care s-ar putea să nu fie străină căsătoria
lui Theo. Această fericire care lui i-a fost refuzată, această fericire de care el
nu mai are parte, înseamnă de asemenea şi sfîrşitul fericit al unei himere cu
care s-a iluzionat prea multă vreme... Nici pentru Theo viaţa de artist nu e
viaţa adevărată. A găsit-o pe cealaltă; şi cu toate că afecţiunea Johan-nei s-
ar putea alătura afecţiunii lui Theo, Vincent se simte iarăşi părăsit.
în aceeaşi scrisoare citează acest epitaf de pe un mormînt antic al unei
preotese din Carpentras: „ ... care nu s-a plîns niciodată de nimeni..." De cine
deci ar fi îndreptăţit Vincent să se plîngă? Dar cine e îndreptăţit să se plîngă
vreodată? „Prin comparaţie eu mă simt un fel de fiinţă ingrată."
Nicicînd n-a fost atît de calm, atît de îngăduitor, atît de resemnat. Dacă va
trebui să-şi părăsească „sărmana căsuţă galbenă", o va părăsi fără să facă
şicane pentru cheltuielile pe care le-a avut cu zugrăvitul şi cu instalarea
gazelor de care n-a profitat mai deloc. Doctorul Rey se oferă să-i închirieze
două cămăruţe într-o casă de-a lui. Vincent însă nu se mai simte în stare să-
şi amenajeze un nou atelier şi să locuiască acolo singur. Nu vrea nici „să
sacrifice încă o existenţă pentru existenţa sa" şi cum ar putea oare?
De-acum încolo, ce altă soluţie ar mai fi decît aceea de a-şi accepta soarta
oricît ar fi ea de amară? 11 citează totuşi pe dascălul Panglos care-1
îndeamnă să fie optimist. Aşadar, din cînd în cînd, mai are încă umor şi
cultivă ironie. Nu vrea să cedeze „deznădejdilor interioare destul de
serioase", despre care îi vorbeşte lui Signac. Şi dacă într-o bună zi va
înnebuni, ce-i rămîne de făcut? „Mă gîndesc să accept fără nazuri meseria
mea de nebun aşa cum Degas s-a făcut notar. Numai că, adaugă el, nu prea
mă simt în puteri ca să joc un asemenea rol."
CĂSĂTORIA LUI THEO
în cursul lunii aprilie, cînd la Amsterdam are loc căsătoria lui Theo, Vincent e silit
să plece din casa galbenă în care a investit atîtea speranţe. După această
nouă ruptură nu-i mai rămîn decît „prieteniile profunde" despre care îi
vorbeşte lui Signac, dar care au „dezavantajul că te ancorează în viaţă" mai
mult decît s-ar cere.
închiriază cele două camere oferite de doctorul Rey, dar numai ca să-şi
depoziteze acolo mobilierul şi pînzele. în ceea ce-1 priveşte ar vrea să ia
totul de la capăt, dar simte că-i este imposibil. Pentru că nu poate sta la
nesfîrşit în spital se hotărăşte, după ce în prealabil a discutat problema şi cu
doctorul Rey şi cu pastorul Salles, să se interneze la ospiciul din Saint-Remy-
de-Provence, un azil pentru alienaţi unde speră că va putea continua să
picteze. Pictura e singurul lucru care-1 mai interesează. „Provizoriu doresc să
fiu internat atît pentru propria mea linişte cît şi pentru liniştea altora."
în momentul în care Theo păşeşte în viaţa adevărată, Vincent se închide în
singurătate. în el se produce un imens vid, şi dacă mai pictează şi acum,
pictura nu mai e pentru el decît „mijlocul de a se retrage din viaţă".
„Nu te necăji din pricina mea — îi scrie lui Theo. Iată, în aceste zile cînd m-
am mutat, cînd mi-am transportat mobila, cînd am ambalat pîn zele pe care
ţi le voi trimite, totul era trist, dar mai ales mi se părea trist că toate mi-au
fost dăruite de tine cu atîta dragoste frăţească şi că atîţia ani de zile tu ai
fost totuşi singurul om care m-a sprijinit şi-acum sînt silit s-o iau de la capăt
şi să-ţi spun această tristă poveste, dar mi-e greu să exprim ce simţeam.
Bunătatea pe care mi-ai arătat-o nu-i un lucru pierdut, pentru că tu ai avut
această bunătate şi ea rămîne ca ceva al tău, chiar dacă rezultatele ei
materiale ar fi nule, cu atît mai mult ea îţi va rămîne ca ceva al tău, dar nu
pot să-ţi spun aceasta aşa cum o simţeam."
Această scrisoare a unui om care din propria-i voinţă se retrage dintre
oameni, această scrisoare sfîşietoare ar trebui citată în întregime. E o scri-
soare impregnată de o nesfîrşită dragoste, dar în ea se citeşte totodată
disperarea, ea anunţă dispariţia voită a unei fiinţe, un fel de sinucidere mo-
rală (înaintea celeilalte), deşi finalul ei este consolator — încearcă să fie —
vorbind despre posibilitatea „de a continua să mai muncesc puţin la pictură".
... „îţi strîng mîna în gînd, nu ştiu dacă o să-ţi scriu foarte, foarte des, fiindcă
nu sînt în fiecare zi cu mintea destul de limpede ca să pot scrie cît de cît
logic.
„Bunătatea care ai arătat-o faţă de mine mi se pare astăzi mai mare ca
oricînd, nu-ţi pot scrie aşa cum simt, dar te asigur că această bunătate e de
mare preţ şi dacă încă nu-i vezi roadele, scumpul meu frate, nu te necăji,
căci ea va rămîne ca un bun al tău. Şi pe cît e cu putinţă îndreaptă asupra
soţiei tale această dragoste. Iar dacă noi vom coresponda mai puţin, vei
vedea că dacă ea este aşa cum o cred eu, în ea vei găsi mîngîierea. Iată ce
nădăjduiesc ..."
El ise retrage în umbră. Şi pentru că ştie că sentimentele care dictează
faptele au mai multă importanţă decît propriile lor rezultate, îi lasă lui Theo,
în schimbul a ceea ce a primit de la el, aceste cîteva cuvinte repetate cu o
sfîşietoare elocvenţă: „Bunătatea ta îţi va rămîne ca ceva al tău ..."
UN SINGUR REFUGIU...
Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo răspunde imediat, animat de
aceleaşi sentimente, afirmînd că ajutorul său a fost ceva cît se poate de
firesc, „fără să mai ţin seama de faptul că şi tu m-ai ajutat de multe ori prin
munca ta şi printr-o comportare frăţească mai valoroasă decît toţi banii pe
care i-aş putea dobîndi vreodată".
Theo s-a reîntors la Paris cu Jo — „mai fericit decît s-ar putea spune în
cuvinte" — în apartamentul lor din Montmartre. Temîndu-se ca hotă-rîrea lui
Vincent de a se interna în ospiciu să nu fi fost dictată de dorinţa pictorului de
a-şi scuti prietenii de grijile ce şi le fac din cauza lui, Theo îi propune să vină
la ei la Paris. La vară ar putea merge la Pont Aven, împreună cu colegii lui.
Dar Vincent se declară deocamdată incapabil să-şi organizeze singur viaţa şi
azilul i se pare a fi un refugiu — „o simplă formalitate", în aşteptarea unui
viitor pe care, totuşi, nu se bizuie prea mult.
Pastorul Salles urmează să plece la Saint-Remy, să vadă în ce condiţii ar
putea fi internat Vincent, care acum se zbuciumă din cauză că îşi obligă
prietenii să facă fel şi fel de demersuri şi să se preocupe de problemele lui.
Se acuză de un egoism de care pesemne că nu şi-a dat seama pînă acum.
Dar „nu-ţi poţi vedea de meserie şi în acelaşi timp să te interesezi de celelalte".
Vincent s-a lepădat de orice ambiţie şi de orice orgoliu. Nu mai are nici o
aspiraţie, vrea doar să aibă asigurată hrana şi odihna, cu condiţia de a-i fi
totuşi lăsată libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de „a-şi uza viaţa".
„Nu mă simt în stare să merg la Paris sau să merg la Pont Aven, de altfel mai
niciodată nu mi se întîmplă să doresc ceva sau să regret ceva din inimă."
Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiraţie de fericire,
sentimentul iremediabilei lui singurătăţi... „Şi astfel, de faleza disperării se
sparg valurile, furtuna dorinţei de a îmbrăţişa ceva, o femeie bună ca o
cloşcă dar, UN SINGUR REFUGIU...
Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo răspunde imediat, animat de
aceleaşi sentimente, afirmînd că ajutorul său a fost ceva cît se poate de
firesc, „fără să mai ţin seama de faptul că şi tu m-ai ajutat de multe ori prin
munca ta şi printr-o comportare frăţească mai valoroasă decît toţi banii pe
care i-aş putea dobîndi vreodată".
Theo s-a reîntors la Paris cu Jo — „mai fericit decît s-ar putea spune în
cuvinte" — în apartamentul lor din Montmartre. Temîndu-se ca hotă-rîrea lui
Vincent de a se interna în ospiciu să nu fi fost dictată de dorinţa pictorului de
a-şi scuti prietenii de grijile ce şi le fac din cauza lui, Theo îi propune să vină
la ei la Paris. La vară ar putea merge la Pont Aven, împreună cu colegii lui.
Dar Vincent se declară deocamdată incapabil să-şi organizeze singur viaţa şi
azilul i se pare a fi un refugiu — „o simplă formalitate", în aşteptarea unui
viitor pe care, totuşi, nu se bizuie prea mult.
Pastorul Salles urmează să plece la Saint-Remy, să vadă în ce condiţii ar
putea fi internat Vincent, care acum se zbuciumă din cauză că îşi obligă
prietenii să facă fel şi fel de demersuri şi să se preocupe de problemele lui.
Se acuză de un egoism de care pesemne că nu şi-a dat seama pînă acum.
Dar „nu-ţi poţi vedea de meserie şi în acelaşi timp să te interesezi de
celelalte".
Vincent s-a lepădat de orice ambiţie şi de orice orgoliu. Nu mai are nici o
aspiraţie, vrea doar să aibă asigurată hrana şi odihna, cu condiţia de a-i fi
totuşi lăsată libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de „a-şi uza viaţa".
„Nu mă simt în stare să merg la Paris sau să merg la Pont Aven, de altfel mai
niciodată nu mi se întîmplă să doresc ceva sau să regret ceva din inimă."
Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiraţie de fericire,
sentimentul iremediabilei lui singurătăţi... „Şi astfel, de faleza disperării se
sparg valurile, furtuna dorinţei de a îmbrăţişa ceva, o femeie bună ca o
cloşcă dar, UN SINGUR REFUGIU...
Scrisoarea aceasta e un fel de adio la care Theo răspunde imediat, animat de
aceleaşi sentimente, afirmînd că ajutorul său a fost ceva cît se poate de
firesc, „fără să mai ţin seama de faptul că şi tu m-ai ajutat de multe ori prin
munca ta şi printr-o comportare frăţească mai valoroasă decît toţi banii pe
care i-aş putea dobîndi vreodată".
Theo s-a reîntors la Paris cu Jo — „mai fericit decît s-ar putea spune în cuvinte" — în
apartamentul lor din Montmartre. Temîndu-se ca hotă-rîrea lui Vincent de a
se interna în ospiciu să nu fi fost dictată de dorinţa pictorului de a-şi scuti
prietenii de grijile ce şi le fac din cauza lui, Theo îi propune să vină la ei la
Paris. La vară ar putea merge la Pont Aven, împreună cu colegii lui. Dar
Vincent se declară deocamdată incapabil să-şi organizeze singur viaţa şi
azilul i se pare a fi un refugiu — „o simplă formalitate", în aşteptarea unui
viitor pe care, totuşi, nu se bizuie prea mult.
Pastorul Salles urmează să plece la Saint-Remy, să vadă în ce condiţii ar
putea fi internat Vincent, care acum se zbuciumă din cauză că îşi obligă
prietenii să facă fel şi fel de demersuri şi să se preocupe de problemele lui.
Se acuză de un egoism de care pesemne că nu şi-a dat seama pînă acum.
Dar „nu-ţi poţi vedea de meserie şi în acelaşi timp să te interesezi de
celelalte".
Vincent s-a lepădat de orice ambiţie şi de orice orgoliu. Nu mai are nici o
aspiraţie, vrea doar să aibă asigurată hrana şi odihna, cu condiţia de a-i fi
totuşi lăsată libertatea de a picta, ultimul lui mijloc de „a-şi uza viaţa".
„Nu mă simt în stare să merg la Paris sau să merg la Pont Aven, de altfel mai
niciodată nu mi se întîmplă să doresc ceva sau să regret ceva din inimă."
Din cînd în cînd doar, mai simte mocnind în el vechea lui aspiraţie de fericire,
sentimentul iremediabilei lui singurătăţi... „Şi astfel, de faleza disperării se
sparg valurile, furtuna dorinţei de a îmbrăţişa ceva, o femeie bună ca o
cloşcă dar,
anul trecut. în timpul cît a stat închisă, cîteva pînze s-au deteriorat din cauza
umezelii^... Ce va rămîne din toată truda lui, se întreabă, deoarece ştie,
fiindcă a văzut la Luvru pînzele lui Delacroix, că „tablourile se vestejesc ca
florile..." Acum ar trebui să găsească un ospiciu în care să fie primit pe gratis
în schimbul pînzelor^ ce le-ar lăsa azilului. Numai că un asemnea ospiciu nu
există: „Aceasta fiind poate, nu spun o mare, dar oricum.o mică nedreptate.
Eu m-aş resemna dacă aş găsi un astfel de azil". Şi adaugă această frază
care spune totul: „Dacă n-ar fi prietenia ta oamenii m-ar împinge fără nici o
remuşcare la sinucidere, şi poate că, oricît aş fi de laş, pînă la urmă acolo aş
ajunge".
DACA SAMÎNŢA NU PIERE ...
La 2 mai, Vincent îi trimite lui Theo jdouă lăzi cu pînze din care fratele sau ar
urma să păstreze picturile ce i se par „acceptabile" şi să le distrugă pe
celelalte. Se pare că Vincent şi-a pierdut în momentul acela încrederea în
sine, care pe vremuri constituia suportul lui moral.. . „Or, eu, ca pictor, . nu
voi reprezenta nimic important, sînt absolut sigur ..." Acum i se pare că şi
acordul încheiat cu Theo e un tîrg păgubitor pentru fratele său şi din această
cauză e din nou frămînţat, e din nou cuprins de remuşcări: „Banii cheltuiţi cu
pictura mea fac să mă simt strivit sub un sentiment de datorie şi de laşitate
şi bine^ar fi dacă s-ar putea ca totul să se termine odată".
încă mai pictează livezi de măslini, un lan de grîu şi începe iarăşi să facă
desene în peniţă, care devin din nou „foarte negre şi destul de melancolice,
ţinînd seama de faptul că e primăvară". Este vorba acum şi de o reîntoarcere
spre motivele care îl atrăgeau pe vremuri, reîntoarcere care va încheia ciclul
evoluţiei sale. Impresionismul va rămîne pentru el obiectul unei anume
pasiuni, ceea ce nu înseamnă însă că pictorii care l-au precedat tre- buie
neglijaţi... „îmi dau seama că mă reîntorc din ce în ce mai mult la ideile pe
care le aveam înainte de a veni la Paris".
Viitorul plin de speranţe pe care-1 întrevedea atunci cînd lupta pentru pictură
şi pentru pictori nu mai e astăzi decît o amintire. îşi reia cu modestie locul
său de verigă în lanţul fără sfîrşit al artei şi al oamenilor. „Principalul este — îi
spune lui Theo — să ne simţim cît mai uniţi", dar această unire nu mai poate
fi decît sentimentală, afectivă. A încetat şi ea să mai fie cimentul unei opere
comune.
„Acum că te-ai căsătorit, noi nu vom mai trăi pentru marile idei ci, crede-mă,
numai pentru cele mărunte. Iar eu găsesc într-asta o formidabilă uşurare de
care nu mă plîng deloc."
în Vincent, totul a fost ars de focul unei vieţi neîndurătoare. Fiecare scrisoare
din aceste ultime zile petrecute la Arles completează bilanţul înfrîn-gerii.
Soarele, al cărui pictor şi bard a devenit, 1-a nimicit cu lumina pe care
Vincent o căutase atîta amar de vreme. Acest om zdrobit nu mai este decît o
modestă aparenţă, un înveliş gol pe dinăuntru, pentru că a dat totul fără să
primească nimic în schimb. Dar „dacă sămînţa nu piere . .."
Şi totuşi, deşi nu-şi mai face nici o iluzie, va continua să înainteze pe calea
de lumină orbitoare pe care s-a angajat.
XVIII. CIMPUL ÎNGRĂDIT
Azilul de alienaţi din Saint-Remy, situat la 25 km de Arles, era găzduit în
vechea mănăstire Saint-Paul de Mausole, construită în veacul al Xll-lea, cam
la 1 500 de metri de oraşul în care s-a născut Nostradamus, lîngă podişul
Antiques şi în apropierea ruinelor de la Glanum, cetate recent descoperită,
anterioară ocupaţiei romane.
Regiunea e admirabilă. înspre imensul şes se văd turnurile din Avignon şi
culmile munţilor Ventoux. în partea opusă, se află lanţul Alpililor, cu creste
stîncoase ce se decupează pe un cer de cobalt, cu coaste brăzdate de un
labirint de viroage acoperite cu o vegetaţie luxuriantă în care chită greierii.
Azilul a fost înfiinţat la începutul secolului trecut de un anume doctor
Mercurin, alienist, iar din anul 1874 la conducerea ospiciului a venit doctorul
Theophile Peyron, care era în acelaşi timp şi administrator şi medic şef. Azilul
depindea de un ordin religios, iar doamna Deschanel, sora Epiphanie, care
era stareţa acestui ordin, conducea pe vremea aceea serviciul de întreţinere
şi „de aprovizionare şi de distribuire a hranei".
în ziua de 8 mai, pastorul Salles, care s-a ocupat de cele necesare internării, îl
conduce pe Vincent la azil. Este deci în măsură să-i scrie lui Theo: „Călătoria
noastră a decurs în condiţii ex- celente. Domnul Vincent a fost foarte calm şi
el însuşi i-a prezentat doctorului cazul său ca un om pe deplin conştient".
Doctorul Peyron este „un orn bolnav de gută, văduv de cîţiva ani şi care
poartă nişte ochelari foarte negri", va nota Vincent. Fost medic în marină,
apoi oculist la Marsilia, Peyron nu pare să fie prea competent în actuala lui
funcţie. 11 întreabă pe Vincent despre familia sa, despre antecedente.
Doctorul Urpar, de la ospiciul din Arles, a eliberat certificatul de ieşire dar se
pare că nu a precizat evoluţia bolii. Iată textul certificatului de internare,
redactat şi semnat de doctorul Peyron, a doua zi după sosirea lui Vincent:
„Subsemnatul doctor în medicină, director al ospiciului din Saint-Remy,
certific că numitul Van Gogh (Vincent) în vîrstă de treizeci şi şase de ani, năs-
cut în Olanda şi domiciliat actualmente la Arles (B.-du-R.), în tratament la
spitalul din acest oraş, a suferit de manie acută cu halucinaţii ale vederii şi
auzului, care 1-a făcut să se mutileze tăindu-şi urechea. Astăzi, el pare să fi
revenit la normal, dar nu are forţa şi curajul de a trăi în libertate şi a cerut el
însuşi să fie primit în azil. Consider, ţinînd seama de toate precedentele, că
dl. Van Gogh are atacuri de epilepsie, foarte distanţate în timp, şi că este
cazul să fie ţinut sub o observaţie prelungită".
Avînd în vedere răspunsurile pe care i le-a dat bolnavul la întrebările ce i-au
fost puse, doctorul precizează într-o notă complementară: „Ne-a povestit că
o soră de-a mamei lui a fost epileptică şi că în familie sînt mai multe cazuri.
Ceea ce i s^a întîmplat bolnavului n-ar fi deoît o continuare a unor întîmplări
prin care au trecut mai mulţi membri ai familiei sale".
Aripa stîngă a azilului Saint-Paul era rezervată bărbaţilor, dar încă de pe
vremea aceea vreo treizeci de camere stăteau neocupate. Lui Vincent i se dă
la primul etaj „o cameră mică, cu tapet de hîrtie într-un gri verzui, care are
două draperii verzi, cu desene într-un roz foarte şters, înviorate de nişte
dungi subţiri de culoarea sîngelui". Mobilierul foarte sumar e completat cu
un fotoliu vechi, îmbrăcat într-o tapiserie uzată, despre care Vincent crede
că a rămas moştenire de la vreun pacient mai înstărit.
Dar iluzia pe care acest decor ar vrea s-o ofere pacientului, încercînd sa-1
facă să uite că încăperea este o celulă, este anulată de fereastra prevăzută
cu drugi solizi de fier.
Această fereastra dă totuşi spre un peisaj odihnitor, spre ultimele ondulaţii
ale Alpililor, iar dimineaţa Vincent va vedea „soarele ridicîndu-se glorios".
Chiar de lîngă zidul clădirii coboară în pantă lină un cîmp ce aparţine
domeniului, dar care e complet îngrădit cu un zid înalt de piatra. Zidul nu
ascunde orizontul, dar opreşte privirea ca şi drugii de fier, de parcă dincolo
de refugiul lui Vincent chiar şi lumea exterioară ar fi limitată. Cîmpul îngrădit
va deveni unul din motivele familiare ale pictorului — temă simbolică a
izolării sale, de care se izbesc valurile pietrificate ale Alpililor.
CALATORII D1NTR-O ALTA LUME
Totul în acest aşezămînt, lăudat cu multă amabilitate în anunţurile
publicitare, totul aici are două feţe: camera-celulă, cîmpul îngrădit şi viaţa
clocotitoare care freamătă în pădurile de pini şi prin vîlcele. Libertatea cîntă
împreună cu greierii, aerul e înmiresmat de parfumul plantelor aromatice,
dar în marea sală de la parter unde se strîng bolnavii, şi, uneori prin celule,
se aud urlete cumplite, care fac să-ţi îngheţe sîngele în vine.
Bolnavii se plimbă într-una încoace şi-n colo, printre ziduri, urmărind cine ştie
ce himeră sau speranţă născută din propria lor imaginaţie. Cei mai periculoşi
şi cei mai indecenţi se află într-o altă aripă a clădirii. în jurul lui Vincent se
află mai ales fiinţe abulice care-şi tîrăsc de colo pînă. colo neputinţa şi
plictisul.
„Sala în care se stă în zilele ploioase e ca o sală de aşteptare de clasa a IlI-a
dintr-un sat ce lîncezeşte.. . Unii bolnavi vin cu bastoane, cu lunete,
în ţinută de călători, ca nişte pasageri" ... gata să întreprindă o călătorie
dincolo de posibil.
Azilul are trei clase — cum aveau şi căile ferate pe vremea aceea. Costul
ultimei clase, cea a lui Vincent, este de 100 fr. pe lună, iar regimul alimentar
(atît de lăudat în prospecte) poate fi asemănat, scrie pictorul, cu mîncărurile
restaurantelor pariziene de mîna a şaptea, năpădite de gîndaci de bucătărie
(de altfel, din cînd în cînd, în supă mai cade cîte un gîndac); de obicei se
mănîncă fasole, năut, linte şi „alte articole de consumaţie". Acest regim
alimentar se datorează, fără îndoială, doctorului Peyron, pe care îl
interesează mai mult economiile decît hrana bolnavilor; în „sectorul domnilor"
sînt numai doisprezece oameni.
Vincent nu se plînge de această cumplită companie, cel puţin la începutul
şederii sale în ospiciu. Dar e lesne de înţeles că această ambianţă nu era de
natură să vindece un om ale cărui crize trecătoare nu afectau deloc
luciditatea de care se bucura după accese.
Tratamentul se reduce la băi şi se pare că nimeni nu se interesează de
tratament, deoarece Vincent scrie: „nu se face absolut nimic, bolnavii sînt
lăsaţi să vegeteze în inactivitate şi sînt hrăniţi cu mîncăruri fade şi cam
stricate".
Vincent refuză această hrană şi se mulţumeşte numai cu pîine şi supă, astfel
încît condiţiile lui de trai nu se schimbă deloc. Dar el îi scrie fratelui său
despre aceste lucruri fără să se plîngă. Vorbeşte despre pacienţii internaţi ca
despre nişte fiinţe nenorocite care îl fac să nu mai simtă „repulsia" ce i-o
provoca nebunia. Acum, artiştii care au murit nebuni — şi, vai, au fost atîţia
— îi par că au „o înfăţişare senină". Descoperă că între aceste fiinţe
năpăstuite există un fel de solidaritate amicală, care îi face să se suporte
reciproc, şi uneori chiar să se ajute între ele. Vincent a văzut în jurul lui toate
feţele mizeriei, foamea, frigul, sărăcia lucie a minerilor şi a ţesătorilor, dar n-
a apucat pînă acum să trăiască în mijlocul acestei ultime decăderi, care nu e
numai fizică ci fi morală.
Theo îi scrie că pentru el această şedere la Saint-Remy nu înseamnă că
Vincent s-a retras din lume, ci doar „o odihnă de moment", pînă cînd va mai
prinde puteri. S-a oferit să-i caute o pensiune în apropierea Parisului şi i-a
propus chiar să plece la Pont Aven, unde mai sînt şi alţi pictori.
„Aş vrea, îi scrie Theo, să găsesc undeva nişte oameni care să te îngrijească
lăsîndu-te în acelaşi timp să fii complet liber". Dar Vincent numai doreşte
nimic. Deocamdată consideră că e preferabil să rămînă unde e. „Mă simt
bine aici", răspunde el.
Fără îndoială că ceea ce vede în jurul lui, printre aceste epave umane, îl
îndeamnă să se considere un favorizat al soartei. Luciditatea pe care şi-a
redobîndit-o e o compensaţie pentru frica lui de noi crize, de care îşi dă
seama că nu a scăpat. Şi pentru a uita prezentul şi spaima de viitor, el are
munca, are misiunea lui pe care trebuie să le continue atîta timp cît va mai fi
în stare să ţină o pensulă în mînă.
MIŞCAREA DE ROTAŢIE A LUMILOR
Primele saptămîni petrecute în ospiciu îi aduc lui Vincent o oarecare linişte.
Viaţa ordonată, faptul că e scutit de preocupările gospodăriei, băile pre-
lungite pe care le face de doua ori pe săptămînă îl calmează, îl liniştesc şi
foarte curînd începe să picteze pînze care, şi ele, sînt o expresie a liniştii lui
interioare: trunchiuri de copaci acoperite de muşchi, ramuri înfrunzite,
vechea bancă de lîngă bazinul ce ornamentează grădina părăginită. I se
permite să lucreze numai în grădină, nu şi în afară. Dar primăvara face din
acest loc împrejmuit un paradis vegetal în care Vincent descoperă „eternele
cuiburi de verdeaţă pentru îndrăgostiţi".
E mereu preocupat să restituie ceea ce primeşte. Certurile estetice i se par
acum ceva foarte înde părtat, ori nişte „furtuni într-un pahar cu apa" Din nou
scrie că face „unele progrese" şi din nou îşi aminteşte de anii tinereţii şi, în
acelaşi timp, de tot ceea ce pe vremuri fusese obiectul admiraţiei sale.
La propunerea lui Theo de a participa la Expoziţia Independenţilor, răspunde, şi
de data aceasta, că totul îi este indiferent. Poate, eventual, Noaptea
înstelată? Dar oricum, nu vrea nimic, nu-şi doreşte nimic, nici măcar să-şi
revadă prietenii la care, totuşi, se gîndeşte adesea.
De o lună „n-am simţit niciodată dorinţa de a fi într-altă parte ..."
Esenţial este faptul că-i liniştit şi că liniştea lui persistă. Faptul că se răresc
crizele îi dă o oarecare speranţă ... „Acum, îi scrie el lui Theo, dezgustul meu
de viaţă e mai puţin pronunţat, iar melancolia mai puţin acută".
îl citeşte din nou, cu pasiune, pe Shakespeare şi mai cu seamă lucrează cu
ardoare, avînd „douăsprezece pînze pe şantier". Crede că în special munca îl
poate vindeca.
La cererea lui, doctorul Peyron îi permite să iasă, însoţit de un gardian, ca să
picteze prin împrejurimile ospiciului unde regiunea muntoasă îi oferă motive
noi.
într-adevăr, Vincent se află acum pentru prima oară în faţa acestor convulsii
încremenite ale naturii şi se pare că în caracterul atît de aparte, atît de
zbuciumat al operelor din Saint-Remy, trebuie să fie remarcat un mod
conştient de a trata motivele ce le descoperă în aspectele geologice, mai
degrabă decît un fel de inconştienţă genială datorată stării sale patologice.
Ca şi înainte, Vincent pictează acum — oameni şi lucruri — căutînd să
descopere ceea ce se află dincolo de aparenţe. El nu va evoca aspectul
Alpililor, ci structura lor: munţii redobîndesc violenţa lor de haos în care
ţîşnesc flăcările negre ale chiparoşilor. întreaga natură se întoarce la originile
ei dramatice prin-tr-un fel de suprarealism luat în adevăratul sens al
cuvîntului care vrea să desemneze o facultate sporită de a vedea şi de a
înţelege.Vincent va merge şi mai departe cînd, pe la începutul şederii lui în
ospiciu, va picta o Noapte înstelată. Dar de data aceasta nu mai e cerul de la
Arles, cerul imobil şi liniştitor al aparenţelor: aştrii sînt antrenaţi într-un vîrtej
cosmic, în mişcarea de rotaţie a lumilor de care noi nu ne dăm seama
deoarece ne poartă şi pe noi prin infinit. E o pictură de vizionar, desigur, dar
tocmai ea reflectă adevărul.
Pe la începutul lui iunie, lui Vincent i se permite să meargă, tot însoţit, în
satul Saint-Remy, numai că această experienţă îl va decepţiona: „Simpla
vedere a oamenilor şi a lucrurilor a avut asupra mea un efect de parcă eram
pe cale să leşin, şi m-am simţit foarte rău. în faţa naturii mă stăpîneşte
sentimentul muncii".
La ospiciu nu pare să se dea prea multă atenţie picturilor lui care, fără
îndoială, sînt considerate drept o manie de om bolnav. Doar stareţa, sora
Epiphanie, manifestă un anume interes şi intenţionează să-i ceară pictorului
o pînză cu care să decoreze sala de reuniuni a surorilor. Călugăriţele o
sfătuiesc însă să renunţe la această idee şi ea nu mai insistă.
Mult mai tîrziu (ea îşi va păstra încă multă vreme funcţia pe care o are la
ospiciu), sora Epiphanie îşi va aminti în special de „cuiburile de rîndunele" şi
de „ciucurii de culori" din tablourile lui Vincent. A fost şi ea mirată, ca toţi
ceilalţi, de rapiditatea cu care lucra Vincent. Picta „ca o maşină", scria şi fiul
doctorului Peyron. De îndată ce încetează să muncească Vincent e pierdut,
devine prada unui plictis de moarte, e cuprins de o „groaznică spaimă şi
soîrbă" care-1 împiedică să gîndească. Dar îl susţine voinţa lui de a arăta
lumii frumuseţea şi tainica forţă a naturii, a unei naturi, care, „se întinde
dincolo de Saint-Ouen..." precizează el, gîndindu-se şi la prietenii lui de la
Paris.
Poate că ceea ce cu precădere le lipsea confraţilor săi de pe „micul bulevard"
era tocmai conştiinţa măreţiei ce domină pitorescul... As- tazi, în monotonia
acestor zile care se aseamănă, lui Vincent îi este dat să creadă „că un lan de
grîu sau un chiparos merită osteneala de a fi priviţi mai de-aproape..." cum
privea el pe vremuri cîmpiile şi mărăcinişurile din Brabant.
O LEGĂTURA MAI PUTERNICA DECÎT AFECŢIUNEA
Or, în timp ce Vincent pare că se restabileşte încetul cu încetul în
singurătatea morală de la Saint-Remy, la Paris, Theo, care nu s-a putut
niciodată lăuda cu o sănătate de fier, se plînge de tulburări inexplicabile... La
16 iunie, îi scrie fratelui său: „Ar fi trebuit de multă vreme să-ţi scriu dar nu-
mi puteam formula ideile ..."
în această scrisoare, şi în această nouă stare psihică, îi vorbeşte lui Vincent
despre opera lui cum n-a mai vorbit niciodată pînă atunci. Elogiază calităţile
picturilor lui, ale coloritului, dar, adaugă el, „ai mers prea departe şi dacă ar
fi să se caute simbolul, cercetîndu-se cu migală forma, eu găsesc în multe
din pînze, în expresia rezumativă a gîndirii tale despre natură şi despre
fiinţele vii, că te simţi foarte legat de ele. Dar cît ţi-ai muncit mintea şi la ce
risc te-ai expus mergînd pînă la punctul extrem în care ameţeala devine ine-
vitabilă".
îl sfătuieşte ca acum să nu meargă mai departe spre „tărîmurile misterioase
ce s-ar părea că pot fi atinse, dar în care nu poţi pătrunde fără să fii
pedepsit".
înţelegerea care s-a stabilit la Paris, între cei doi fraţi, capătă acum un sens
nou. Theo pare să pătrundă într-un domeniu ce pînă atunci i-a fost interzis. El
intră în tragicul univers al lui Vincent în momentul cînd apar primele semne
ale bolii de care, pînă la urmă, va fi şi el răpus şi care îl va smulge din
fericirea lui, din „viaţa adevărată", spre a-1 conduce, alături de Vincent, în
moarte. Sînt de-acum amîndoi legaţi prin acelaşi destin atroce, sînt legaţi
pentru totdeauna aşa cum visa Vincent, în Drenthe, ca „doi boi ce se pleacă
suo povara aceluiaşi jug" arînd pămîntul în care trebuie să încolţească grîul
eforturilor lor.
Vincent a restabilit contactul cu Olanda. îi scrie mamei sale — care are
aproape şaptezeci de ani — şi surorii sale Wilhelmina. Evocă în scrisorile
către Theo „mărăcinişurile şi mestecenii de la Nuenen, care erau atît de
frumoşi..."
La 5 iulie, Jo îi anunţă lui Vincent o veste mare: „Iarna viitoare, probabil prin
februarie, sperăm să avem un copil, un băieţaş drăguţ pe care-1 vom boteza
Vincent, dacă vei voi să-i fii naş". Cu cîteva zile înainte de a primi această
scrisoare, pictorul îi scrie surorii sale Wil: „Eu care n-am nici soţie, nici copii,
am nevoie să văd lanurile de grîu ..."
Vechea amărăciune nu i-a trecut dar se bucură că Theo şi Jo, mai fericiţi decît
el, vor vedea rodul iubirii lor. în relaţiile dintre cei doi fraţi intervine astfel un
element nou dar, totodată, şi acea dedublare ce se conturează în destinul lui
Theo care va fi împărţit între „viaţa adevărată", voită, ordonată, logică, şi
ataşamentul secret ce-1 ţine alături de fratele său, de misiunea lui de pictor,
de parcă ar fi legat de destinul celuilalt...
întrucît pe la începutul lui iulie pare să se ma-' nifeste o ameliorare, Vincent
primeşte autorizaţia de a se duce la Arles, împreună cu un supraveghetor, ca
să-şi ia cele cîteva pînze pe care le lăsase să se usuce şi să i le trimită lui
Theo. Mai avea de asemenea de expediat la Saint-Remy mobila ce urma să
fie depozitată la azil unde era destul loc. Dar pastorul Salles e plecat într-un
concediu de două luni, iar doctorul Rey, care a dat un examen, s-a instalat la
Paris. Vincent se întîlneşte numai cu foştii lui vecini, desigur şi cu familia
Ginoux, şi cu alţii. Călătoria a decurs fără incidente, iar în zilele următoare
Vincent îi trimite lui Theo cîteva tablouri a căror primire e confirmată abia la
16 iulie, desigur din cauză că Th£o se simţea extrem de obosit. în ace-3
eaşi scrisoare îi vorbeşte lui Vincent de interesul pe care l-au arătat faţă de
aceste pînze Pissarro, moş Tanguy şi un norvegian, Verenskiold, secretarul
Grupului XX din Bruxelles, care 1-a întrebat dacă Vincent n-ar vrea să expună
la ei. îl mai înştiinţează totodată că din lipsă de loc a închiriat o încăpere la
moş Tanguy unde va depozita o parte din pînze, ceea ce îi va permite
negustorului să schimbe mai des tablourile pe care ar vrea să le arate
publicului.
Dar Vincent nu răspunde la această scrisoare. A fost doborît de o nouă criză
ce s-a declanşat în timp ce se afla pe cîmp şi „se pregătea să picteze pe o
vreme cu vînt". Theo e înştiinţat de doctorul Peyron abia pe la începutul lui
august cînd criza aproape trecuse. Atunci îi scrie în olandeză rînduri pline de
îngrijorare şi de dragoste: „Bietul meu băiat, tare-aş vrea să ştiu ce se poate
face ca să te scap de aceste coşmaruri.
Dacă într^o bună zi vei socoti că ţi-ar face bine să stai printre oameni care ar
dori să-ţi alunge urîtul şi s-ar bucura să te ştie alături de ei, gîn-deşte-te la
cămăruţa noastră ...
... Doctorul şi personalul se poartă bine cu tine? Tratamentul bolnavilor se
face diferenţiat, în funcţie de cît plătesc? ... Nu-ţi pierde curajul şi gîndeşte-te
că eu am atîta nevoie de tine".
„ ... Am multă nevoie de tine ..." Deşi tuşea încetează, starea sănătăţii lui
Theo nu se îmbunătăţeşte: „Arăt ca un cadavru", scria el în urmă cu două
săptămîni. Acum i-a venit şi lui rîndul să tînjească după viaţa rustică; şi el, cel
care de atîta vreme luptă pentru pictura nouă, mărturiseşte că, în anumite
momente, preferă tehnicilor savante pînzele maeştrilor de odinioară, în care
există „ceva adevărat şi sănătos, ca o tartină de pîine neagră".
Urmează şi unul şi celălalt acelaşi drum, dar Vincent e profund mîhnit că el
nu va mai reuşi să ajungă nicăieri. Repetarea crizei îl face să creadă că şi în
viitor va fi la fel, că această ameninţare va pluti mereu asupra lui. „E ceva
abominabil", scrie el. Din cauză că în timpul crizei a ţipat fără încetare şi i s-a
umflat gîtul şi vreme de patru zile n-a putut mînca nimic: „Nu mai văd cum
ar fi cu putinţă să am curaj sau vreo speranţă de mai bine ..."
CICLURILE Şl LANŢUL
E închis într-o celulă de la parter şi deocamdată i se interzice accesul în
camera pe care o folosea ca atelier, iar lipsa lucrului îl chinuie la fel cum l-ar
chinui lipsa unui drog cu care s-ar fi obişnuit, în timpul crizei, a încercat să-şi
mănînce vopselele. Cînd, în sfîrşit, poate iarăşi să lucreze, din celula lui
pictează din nou Cîmpul îngrădit de care s-au poticnit speranţele lui — un
cîmp cu paie galbene, dezmiriştit; reia „lupta cu o pîn-ză începută înainte de
criză ..." şi îi e recunoscător — Creatorului, cerului? — fie şi pentru această
ameliorare trecătoare!
Pînza încheie ciclul hranei, al bobului de grîu, paralel cu ciclul vieţii.
„... Un secerător, studiul e complet galben, groaznic de năclăit, dar motivul e
frumos şi simplu. Şi-am văzut atunci în acest secerător — o siluetă neclară
care luptă ca un drac cu zăpuşeala, ca să-şi ducă treaba la capăt — şi-am
văzut atunci imaginea morţii în sensul că omenirea va fi grîul ce e secerat."
E o pînză care, în opoziţie cu acel Semănător, pictat la Arles, aureolat de
soarele galben, reprezintă realizarea temei iniţiale pe care a urmărit-o de-a
lungul întregii sale cariere. „Dar în această moarte nu e nimic trist, căci totul
se petrece într-o lumină vie sub un soare care inundă lumea cu o lumină de
aur fin."
Orice moarte e o renaştere, gîndeşte Vincent şi de aceea secerişul
acesta e o apoteoză.
„Ar ca un apucat, lucrez cu o frenezie surdă mai mult ca oricînd", scrie el.
Acum capodoperele la creează „dincoace de drugii de fier ai celulei".
în acelaşi timp, începe sa lucreze din nou figuri. Schiţează două portrete ale
supraveghetorului-şef, dintre care unul îndată după criză „slab, palid ca
unjirac", apoi reia motive din Arles — casa galbenă — lucrează din amintire...
N-a mai ieşit din ospiciu de şase săptămîni, deşi ar fi vrut să meargă „în
munţi, sa picteze zile în şir", deşi greierii care au pentru el „acelaşi farmec ca
greierele din vatra ţăranului de pe la noi", umplu aerul albastru cu muzica lor
... De cînd a avut criza, azilul îl apasă ca un blestem, îl chinuie frica de ceilalţi
bolnavi şi frica de propria-i boală. Ar vrea să plece din Saint-Remy. Dar va
putea? I se va permite să părăsească azilul? După săptămî-nile acelea de
rătăcire şi-a redobîndit toată luciditatea şi începe să lucreze cu înverşunare,
munca fiind „cel mai bun paratrăsnet pentru boală".
în ciuda asigurărilor liniştitoare pe care i le dă doctorul Peyron, Vincent nu-şi
mai face iluzii în ceea ce-1 priveşte. Ştie, simte că inevitabilele crize se vor
repeta, mai mult sau mai puţin violente, la intervale mai lungi sau mai
scurte, că oricum boala planează asupra destinului său ca un pericol
permanent. Caută să descopere în el, în jurul său, cauza care ar putea
provoca aceste crize bruşte în urma cărora se simte sfîrşit şi se reface
anevoie, stăpînit de o angoasă de care reuşeşte să scape din ce în ce mai
greu. în speranţa că se va vindeca, se hrăneşte convenabil — doctorul i-a
prescris un regim special cu carne şi vin — evită să mai aibă de-a face cu
ceilalţi bolnavi, lucrează fără să se mai gîndească la nimic. Remarcă totodată
că acum crizele iau „o turnură religioasă absurdă" şi se întreabă dacă nu
cumva mediul în care trăieşte are asupra lui o influenţă nefastă. N-ar fi
trebuit să-şi apere cu mai multă înverşunare atelierul, libertatea, chiar dacă
ar fi fost să se bată cu vecinii şi să omoare vreo cîţiva jandarmi?
Ospiciul nu-i mai apare ca un refugiu ci ca un loc plin de miasme în care se
cufundă tot mai mult.
Prezenţa alienaţilor îi provoacă un fel de spaimă, „îşi suporta boala cu mult
curaj, povestea stareţa, doamna Deschanel. Cel mai mult îl apasă
promiscuitatea. Directorul i-a permis să lucreze în sala mare care e în
dreapta intrării. Dar adesea mînca vopselele; şi atunci trebuia să i se admini-
streze urgent un antidot. După ce se liniştea ne cerea iertare şi se apuca
imediat de lucru."
S-ar putea să nu-i mai priască Sudul? S-a ataşat de coloritul meleagurilor de
aici, de cîteva fiinţe simple care sînt la fel ca sufletul acestor locuri, Roulin,
Ginoux, doctorul Rey, dar acum e cuprins de „cumplita dorinţă" de a-şi
„revedea prietenii şi de a revedea cîmpiile din nord."
E un ciclu fatal, ca cel al vieţii sau ca cel al anotimpurilor, căruia, mai
devreme sau mai tîrziu, va trebui să i se supună. Totuşi niciodată nu va uita
zilele pe care le-a trăit aici şi tot ce a realizat aici, sub acest cer de foc, şi
dacă va avea cîndva succes „mă văd — scrie — regretînd cu anticipaţie
singurătatea şi mîhnirea mea de aici, cînd zăresc printre drugii celulei cosaşii
pe cîmpul de sub fereastră".
Aceste rînduri sînt reproduse dintr-o lungă scrisoare, scrisă în septembrie, în
care face un fel de bilanţ al experienţei sale meridionale, experienţă
primejdioasă, la care nici nu vrea să se gîndească prea mult, dar care, dacă
ar fi fost mai robust, dacă rezistenţa lui nu s-ar fi epuizat atît de repede, l-ar
fi condus acolo unde poate vor merge alţi pictori ce vor veni după el. „Pentru
mine e atît de limpede că istoria oamenilor e ca istoria griului, chiar dacă
omul nu este semănat în pă-mînt ca să încolţească, ce importanţă are asta,
fiindcă e măcinat ca să poată deveni pîine."
După ce trece criza, doctorul Peyron îi acordă multă libertate dar Vincent
ezită să iasă din ospiciu. De două luni stă închis între zidurile arse 327 de
soare. Pictează o copie după Pieta de Dela croix şi un portret al soţiei
supraveghetorului despre care spune că e „un fir de iarbă prăfuit"... Şi încet,
încet începe să-şi recîştige încrederea în pictură şi în el însuşi.
Este momentul în care începe seria de Lucrări agricole după gravurile lui Millet pe
care îl interpretează cromatic — admirabilă simfonie de motive albastre şi
galbene, o modulaţie foarte dulce care marchează o culme în evoluţia
„pictorului ţăranilor". Niciodată n-a mai pictat ceva atît de liniştitor, atît de
muzical (e poate cel mai frumos lucru pe care 1-a făcut vreodată, va spune
Theo!). într-adevăr, aceste tablouri, ca şi motivele pe care le ia din Delacroix,
ca şi acea cutremurătoare pînză inspirată de Gustave Dore, Plimbarea
prizonierilor, care e totodată şi imaginea propriului său destin, sînt cu totul
altceva decît nişte simple copii. îi va explica lui Theo ce reprezintă ele din
punctul lui de vedere, făcînd o comparaţie între pictor şi muzicianul care nu e
totdeauna compozitor ci uneori e şi interpret.
„îmi aşez în faţă, ca motiv, albul şi negrul lui Delacroix sau Millet sau ale
altora de după ei.
Şi-apoi pe aceste motive improvizez culoarea lor, bineînţeles, rămînînd pe
de-a-ntregul eu însumi, dar căutînd să-mi amintesc de tablourile lor. .."
Contopind în acest mod geniul lor cu al său, Vincent realizează prin pictură
fuziunea care-1 inserează în lanţul de artişti, adăugînd la creaţia lor propria-i
interpretare spre a crea ceva complet nou, dar legat de opera lor; nu exact la
fel ci doar înrudit, fiind continuatorul lor aşa cum fiul e continuatorul tatălui şi
devenind astfel şi continuatorul tuturor celor ce le-au precedat... „Şi-atunci
pensula se mişcă între degetele mele ca arcuşul pe vioară, numai şi numai
pentru plăcerea mea."
Toată toamna lucrează la pînzele în care-1 interpretează pe Millet. îşi
aminteşte şi de Monti-celli şi foloseşte uneori împăstările lui, acea strălucire
de culori care îl obseda încă de pe vremea cînd era la Paris.
LINIŞTEA
Această activitate creatoare îi aduce pictorului liniştea şi ţine în frîu demonii
negri ce stau gata să se năpustească asupra lui. Se gîndeşte însă mereu să
plece din Saint-Remy şi, eventual, să lucreze cu Pissarro, care s-a stabilit la
Eragny, în valea rîu-lui Epte. Doctorul Peyron, care a făcut o călătorie la Paris,
s-a întîlnit cu Theo şi 1-a liniştit în privinţa stării actuale a fratelui său.
Plecarea lui Vincent nu prezenta nici un inconvenient dar doctorul sugera
totuşi, dat fiind faptul că în general crizele s-au declanşat după călătoriile
făcute la Arles, să mai încerce o nouă experienţă înainte de a părăsi ospiciul.
Pissarro trăieşte şi el în mizerie, iar în casa lui „cîntă găina", scrie Theo. Nu-1
poate primi pe Vincent la el, dar îl sfătuieşte să meargă la Au-vers-sur-Oise,
un sat lînpă Pontoise, unde trăieşte un oarecare doctor Gachet, prieten de-al
impresio-niştilor, care ar putea fi pentru Vincent şi medic şi prieten.
Propunerea pare să-i fi convenit pictorului, dar încă din primele zile ale lui
octombrie începe să facă plimbări în afara ospiciului, ba chiar porneşte într-o
lungă excursie în Alpili în căutarea unor motive pe care le-ar putea trata fie
acum fie la primăvară. Aşadar, nu are în vedere o plecare imediată, nu se
gîndeşte să se despartă de acest peisaj ale cărui bogăţii sînt încă departe de
a se fi epuizat. Lucrează „prin locuri foarte sălbatice", într-o carieră aproape
de ospiciu, daT şi mult mai departe, prin rîpele de la Peyroulets, prin văile
adînci ale Alpililor unde vegetaţia este de o exuberanţă cvasi tropicală.
Uneori, chiar cînd e afară, pe cîmp, se simte asaltat de atrocele sentiment al
singurătăţii, pe care munca însă reuşeşte să-1 tempereze. Se grăbeşte să-şi
ducă treaba la bun sfîrşit, ca ţăranul care de teama furtunii îşi cară grîul în
hambare.
îi scrie fratelui său că dacă nu se vor mai repeta crizele, va rămîne la Saint-
Remy pînă la primăvară, deşi seara — şi acum se înserează
devreme — cînd trebuie să termine cu lucrul se „plictiseşte de moarte".
în aceste momente de repaus, care sînt copleşitoare, e mereu obsedat de ideea
că stăruinţele lui sînt absurde. S-au cheltuit o grămadă de bani pentru o
grămadă de tablouri, care desigur n-au valoarea pe care criticii — ca acel
Isaăcson, autorul unor note recent publicate într-un ziar olandez — încep
acum să le-o descopere. Vin-cent îşi pierde încrederea în propria-i operă în
momentul în care alţii ajung, în sfîrşit, să i-o aprecieze. în privinţa calităţilor
ce i se atribuie, consideră că este „extrem de exagerat" să se discute cu
atîta emfază.
Fără îndoială, el continuă cu ardoare lupta aceasta care îl ajută să trăiască şi
care acum e singura raţiune a existenţei sale. Dar pare că vrea să limiteze cît
mai mult sensul operei sale. Pictează pentru propria sa plăcere, pentru cîţiva
prieteni, pentru cei care au fost martorii primelor lui eforturi şi care poate că
acum, văzîndu-i pîn-zele, vor înţelege ceea ce n-au înţeles pe vremuri din
desenele lui stîngace.
Acum, la capătul carierei, prin opera înfăptuită, restabileşte legătura cu
tinereţea sa. „Ne cramponăm de sentimentele de afecţiune din trecut", îi
scrie el atunci surorii lui Wil... Şi se oferă să-i trimită tablouri din care, o
roagă, să dea cîteva mamei, verilor, femeii care 1-a iubit, Margot Bege-
mann. Mamei sale îi scrie, referindu-se la portretul lui, că „totuşi el a rămas
oarecum un ţăran din Zundert".
E din nou stăpînit de acest sentiment de rusticitate profundă şi primeşte cu
oarecare nemulţumire crochiurile pe care i le trimit Gauguin şi Bernard,
făcute după Grădina Gethsemani, compoziţiile acelea biblice - Bernard a
văzut oare în viaţa lui un măslin? — care nu sînt decît literatură sau
convenţie. Pentru propria-i plăcere, pictează culesul măslinilor, revenind la
semitonurile de altă dată, cu mai puţină strălucire cromatică, de parcă ar
picta „o vagă amintire, estompată de vreme" ... Viaţa calmă pe care o duce
de atî tea luni, în izolare, îi aduce această liniştire? Exaltarea care îl stăpînea
la Arles a dispărut. Nu mai poate atinge decît trecător acele «înalte note de
galben" care l-au ameţit. „în fond, nu sînt chiar atît de violent cum s-ar putea
crede — conchide el — în sfîrşit, simt mult mai mult că sînt eu atunci cînd
sînt liniştit".
UN NOU VINCENT
O nouă călătorie de două zile la Arles, în noiembrie, s-a terminat cu bine, fără
urmări supărătoare şi toţi cei de acolo l-au primit foarte bine. în decembrie,
pictează pe bulevardul circular din Saint-Remy pînzele lui cu Lucrătorii de la
pava), într-o tonalitate oarecum surdă. Dar spre sfîrşitul lunii, „iarăşi am
făcut o criză, fără nici un motiv ..."
Va fi o criză scurtă, numai o săptămînă, şi de pe urma căreia răimîne mai
puţin neliniştit decît în alte daţi. „în vreme ce eram bolnav, ningea cu fulgi
care se topeau repede şi noaptea m-am ridicat să privesc afară. Niciodată,
niciodată natura nu mi s-a părut atît de emoţionantă şi atît de senzitivă..."
Pe la începutul lui ianuarie, pastorul Salles îi face o vizită. îl găseşte restabilit,
lucid. Dar Vin-cent nu mai ştie ce să creadă despre anul care începe. Se
gîndeşte mereu să părăsească azilul de care e dezgustat, mai cu seamă din
cauza modului în care sînt trataţi bolnavii: sînt prost hrăniţi şi sînt obligaţi la
inactivitate, deşi o muncă oarecare i-ar putea salva, aşa cum pe el îl salvează
pictura. Fi-va în stare să trăiască singur, să ducă o viaţă liberă, la Auvers,
avîndu-1 alături pe doctorul Gachet, sau va trebui să se interneze într-un alt
azil, în Olanda sau altundeva, mai degrabă la Montdevergjues unde un
gardian i-a spus că bolnavii sînt lăsaţi să lucreze fiecare ce-1 trage inima? ^
Deşi perspectivele sînt sumbre, Theo continuă 1 să-1 încurajeze. Arta lui
începe să fie cunoscută.
în Grupul XX de la Bruxelles se vorbeşte despre „simfoniile lui Van Gogh". îi
propune să participe la o expoziţie ce se va deschide în curînd în pavilionul
Primăriei din Paris. „Cred că putem aştepta succesul cu răbdare, sînt sigur că
vei avea", declară acum Theo. Nu sînt simple vorbe de consolare, adresate
unui bolnav. Ele exprimă convingerea fermă a lui Theo, susţinută de părerile
tuturor celor care au văzut pînzele lui Vincent. Un tînăr critic, Albert Aurier,
pregăteşte un articol entuziast ce urmează să apară în ianuarie în Mer-cure
de France. Ceva mai tîrziu, referindu-se la Independenţi, Gauguin va spune
că pînzele trimise de Vincent constituie „punctul de atracţie" al expoziţiei, iar
Monet spune că ele sînt „lucrul cel mai bun". Sînt expuse zece tablouri, zece
capodopere de la Arles şi Saint-Remy, precum şi desene în peniţă sau
executate cu un beţişor de trestie.
Vincent n-ar mai avea acum decît să aştepte, muncind mai departe, culesul
roadelor care s-au copt atît de greu. „E fantastic cît ai muncit de anul trecut
pînă acum", va mai spune fratele
sau.
Dar la sfîrşitul lui ianuarie, are un nou acces. Ca şi cel precedent, e scurt. Şi
chiar în timpul acesta, la Paris, se naşte la 31 ianuarie, copilul mult aşteptat,
un băiat care va fi, aşa cum voia Jo şi Theo, un nou Vincent... „îi urez să fie la
fel de perseverent şi la fel de curajos ca tine."
Theo îi anunţă evenimentul în aceeaşi scrisoare în care îşi exprimă
îngrijorarea faţă de noua criză a fratelui său... „E singurul nor care pluteşte
deasupra fericirii noastre..." îi scrie şi Jo, chiar cu o zi înainte de a naşte. Wil e
la Paris ca să-şi ajute cumnata.
Naşterea fiului lui Theo va strînge şi mai mult legăturile afective care-i unesc
pe membrii acestei familii exemplare şi, din azilul de nebuni unde se află în
clipa aceea, Vincent se gîndeşte la bucuria lui Moe, bunica, şi mai ales la
bucuria fratelui care i-a dăruit atîtea . .. Copilul^ îi va sene 33 el Johannei,
„va fi ca un mic soare ce răsare în el". :
SE RIDICA VALUL
Avea-va parte şi Vincent de bucurii? Theo îi trimite articolul lui Albert Aurier
din Mercure de France, primul articol de amploare pe care critica îl consacră
operei lui, un articol scris în termeni care îi oferă prilej şi de bucurie şi de
mîndrie. Albert Aurier este un simbolist care se exprimă în limbajul şcolii
sale, dar care a sesizat bine, şi arată cu sincer entuziasm noul pe care opera
lui Van Gogh îl aduce în arta timpului său.
... „E universala şi nebuneasca şi orbitoarea strălucire a lucrurilor; e materia,
e natura întreagă contorsionată frenetic, paroxizată, ridicată pe culmile
exacerbării, e forma ce devine coşmar, culoarea ce devine flacără, lavă şi
nestemate, lumina ce se preface în incendiu; viaţa, emoţie fierbinte."
Albert Aurier subliniază complexitatea artei lui Van Gogh, acel „miraculos
limbaj destinat să traducă Ideea", Ideea care-şi găseşte expresia în gestul
Semănătorului, „cel semănător de adevăr," chemat să regenereze lumea de
astăzi, iar în pînzele cu sori şi cu floarea-soarelui „glorioasa alegorie
heliomitică".
Aurier analizează în acelaşi timp şi tema şi maniera. „Pensula lui operează cu
pete enorme pe tonuri foarte pure, cu dîre curbe, rupte de tuşe rectilinii... cu
foarte strălucitoare construcţii, îngrămădite uneori cu stîngacie, şi toate
acestea dau anumitor pînze aparenţa solidă de ziduri orbitoare de lumină
clădite din cristale şi soare."
După ce citeşte articolul, Vincent îi mărturiseşte fratelui său că este extrem
de surprins. în acest articol, el vede nu atît o prezentare a artei sale, ci mai
degrabă ceea ce ea ar fi fost de dorit să fie. Dar mai ales e uimit şi aproape
iritat, că toate comentariile elogioase — pe care de altfel le găseşte
„exagerate" — se referă la el în loc să se refere la toţi cei care trudesc ca şi
el urmărind acelaşi ţel.
Cîteva zile mai tîrziu, îi transmite lui Theo o lungă scrisoare destinată
criticului în care subliniază următoarele: „ ... în articolul dumnea
voastră, am recunoscut pînzele mele dar mai bune decît sînt ele în realitate,
mai bogate, mai semnificative. Totuşi, ma simt destul de stînjenit gîn-dindu-
mă că ceea ce spuneţi despre mine s-ar potrivi mai degrabă altora. De
exemplu şi mai cu seamă lui Monticelli..." Şi vorbeşte pe larg despre meritele
pe care le are culoarea în opera acestui pictor din Marsilia spre a conchide: ...
„spuneţi în legătură cu mine nişte lucruri ce par să se refere la numele meu
numai din greşeală şi care aţi face bine să le spuneţi despre Monticelli căruia
îi datorez foarte mult. Apoi îi datorez foarte mult lui Paul Gauguin cu care am
lucrat cîteva luni la Arles şi pe care, de altfel, îl cunoşteam încă de la Paris".
Această nevoie de a da altora ceea ce nu-i aparţine decît lui este o formă a
altruismului de care Van Gogh a fost animat tot timpul, o formă de expresie a
acelui spirit de colectivitate care-l face să se simtă legat în lanţul eforturilor
din care se consideră a fi o simplă verigă, şi din toate aceste motive a fost
desigur şocat din capul locului de titlul articolului lui Aurier: „Un izolat" ...
în legătură cu acest articol, îi destăinuieşte mamei sale: „Ceea ce mă susţine
atunci cînd lucrez, este tocmai sentimentul că ceilalţi fac întocmai ca mine".
Totuşi păstrează recunoştinţă criticului, desti-nîndu-i unul din tablourile sale
cu Chiparoşi „pe un colţ de cîmp cu grîu într-o zi de vară în care bate
mistralul".
Acest articol inteligent şi clarvăzător este primul omagiu public ce se aduce
operei lui Van Gogh. Dar acum Vincent nu mai are curajul să se „lase tîrît"
spre acea muzică de culori care cu un an în urmă 1-a dus pe marginea
prăpastiei. Limita lui va trebui să fie totuşi un anume realism simplist? „Tot
mai prefer încă să fiu cizmar decît muzician al culorilor." O altă veste
încurajatoare îi vine de la Bruxelles unde Anna Boch, sora pictorului belgian
cu care Vincent era în bune relaţii pe vremea cînd locuia la Arles, ea însăşi
pictoriţă,
cumpără din expoziţia Grupului XX Viile roţii cu patru sute franci.
Acest omagiu ce este, în sfîrşit, adus muncii lui îl nelinişteşte pentru că se
îndoieşte de meritele sale, de rostul trudei lui. în momentul în care a ajuns să
fie înţeles, se întreabă dacă într-adevăr trebuia să spună ceea ce a spus... „Şi
astfel, tot gîndindu-mă ... îmi vine să refac totul şi să caut să fiu într-un fel
iertat că toate tablourile mele sînt totuşi aproape un strigăt de spaimă, deşi
rustica floare a soarelui simbolizează recunoştinţa".
ULTIMA CRIZA
La 25 februarie, Theo primeşte o scrisoare de la doctorul Peyron. După o
călătorie de două zile la Arles, fratele său a Tebuit să fie adus cu trăsura la
Saint-Remy, fiind doborît de o nouă criză. Nu-şi amintea unde şi-a petrecut
noaptea şi ce a făcut cu un tablou pe care-1 luase cu el.
Theo îi scrie fratelui său la 19 martie, apoi din nou, împreună cu Jo, la 29
martie. îl informează despre succesul pe care pînzele lui l-au avut la Salonul
Independenţilor şi la Grupul XX din Bruxelles. Numai că Vincent nu poate răs-
punde la aceste scrisori. La 23 aprilie, Theo tot nu are încă veşti de la el decît
prin intermediul doctorului Peyron care se străduieşte să-1 liniştească
convins că, deşi prelungită, criza va trece, ca şi cele precedente. în sfîrşit,
Vincent e în stare sa citească scrisorile ce i-au fost adresate, iar pe la sfîrşitul
lui aprilie e capabil să şi scrie ... „am avut iar o criză, fără dureri, e adevărat,
dar am fost complet abrutizat.. ."
Remarcă totuşi că „treaba mergea bine şi ultima pînză cu ramuri înflorite —
vei vedea şi tu poate că e tabloul făcut cu cea mai multă migală şi cel mai
bun — am pictat-o cu calm şi cu tuşe mult mai sigure.
Iar a doua zi numai eram decît o brută nenorocita".
S-a remarcat de-acum că în timpul crizelor bolnavul nu mai e capabil de nici
o activitate intelectuală. Nu mai scrie, nu mai pictează. Or, această ultimă
criză, deşi a durat mai mult, se pare că a fost mai puţin violentă deoarece în
cursul acestui nou acces Vincent a pictat „trei mici pînze din memorie", adică
„Amintiri din Nord": două Colibe în soare (F691—692) şi un Peisaj de iarnă
(F693) al căror desen convulsiv trădează starea patologică a pictorului. Sînt
fără îndoială singurele pînze cărora li se poate aplica remarca lui Cezanne: „O
pictură de nebun". Dar va trebui subliniat mereu că nu nebunia este resortul
picturii lui Van Gogh şi că pictura 1-a dus la nebunie. Cu excepţia acestor trei
pînze, perioadele de criză au fost perioade de totală neputinţă creatoare.
în timpul bolii mai primeşte şi alte scrisori, de la Gauguin, care e şi el
„disperat că nu poate continua"; de la familia sa — scrisori pe care Vincent
încă nu are curajul să le citească. îi scrie în schimb fratelui său ca să-1
felicite de ziua lui. „în acelaşi timp te rog să accepţi diversele tablouri pe
care ţi le trimit împreună cu mulţumirile mele pentru tot ce ai făcut pentru
mine, căci fără tine aş fi fost foarte nenorocit."
Se simte din nou răscolit de cele ce s-au spus despre lucrările sale. în
aceeaşi scrisoare îi cere lui Theo să-1 roage pe Albert Aurier să nu mai scrie
despre tablourile lui. „Insistă şi spune-i în primul rînd că se înşeală în privinţa
mea, şi-apoi că într-adevăr sînt mult prea amărît ca să pot face faţă
publicităţii."
„Pe mine pictura mă distrează, dar nu-şi poate închipui cît de rău îmi face să
aud vorbindu-se despre tablourile mele."
în scrisoarea din 23 aprilie, Theo îi spune din nou cît regretă că se afla atît de
departe de el şi-i cere fratelui său să-i dea de veste dacă are nevoie de el,
sau dacă vrea să stea de vorbă cu el... „şi alerg imediat".
Cele două scrisori, care sosesc în ajunul zilei sale de naştere, îl umplu de
bucurie. îşi dă însă seama că lui Vincent îi este greu să mai stea la Saint-
Remy şi că şederea în ospiciu ar putea să-i fie nefastă. Theo s-a văzut cu
doctorul Gachet pe la sfîrşitul lui martie. Dacă doctorul Peyron consideră că
este posibil, această soluţie va trebui luată în consideraţie de îndată ce
starea lui Vincent o va permite. Theo îşi sfătuieşte însă fratele să pornească
la drum însoţit de cineva, ţinînd seama de faptul că scurtele călătorii, făcute
la Arles, au declanşat adesea crizele. Schimbarea mediului îi va folosi
bolnavului? în orice caz e o nouă experienţa pe care Theo — deşi e de pre-
supus că o priveşte cu nelinişte — vrea ca Vincent să o încerce.
PLECAREA DIN PROVENCE
Şi totuşi Vincent e din nou perfect restabilit. Le atrage atenţia, doctorului
Peyron şi fratelui său, că în general, după crizele mai lungi, urmează o
perioadă de linişte de cîteva luni şi consideră deci că acum e momentul cel
mai potrivit ca să plece. Mobilierul din Arles îi va fi trimis ceva mai tîr-ziu.
Aventura meridională n-a fost decît un nou „naufragiu"... „Dar am ajuns la
capătul răbdării, scumpul meu frate, nu mai pot, trebuie să plec de aici chiar
dacă aş pleca la ceva mai rău."
Refuză să accepte însoţitorul propus de Theo. Din clipa în care a putut ieşi
din nou în parc, în mijlocul naturii, s-a simţit „foarte limpezit pentru muncă".
După criză, 1-a informat pe Theo de intenţia lui de a reface pînzele din
Nuenen, Ţărani mîncînd cartofi, Vechiul turn, Coliba. Dar începe din nou să
picteze flori de primăvară, în parc, iace „ultimele tablouri de aici cu o
fervoare calmă ?i constantă", trandafiri, stînjenei, găsind efecte
„extraordinare de culori complementare disparate care se exaltă prin
opoziţie."
Acum în momentul plecării îşi ia rămas bun cu pensula de la meleagurile
provensale pe care le paraseste.
Mai are o ultimă convorbire cu doctorul Peyron — căruia, de altfel, Theo i-a
scris că e de acord cu plecarea ■— şi Vincent îşi face bagajele, termină
tablourile pe care le avea în lucru, le scrie soţilor Ginoux, rugîndu-i să-i
expedieze cele două paturi la Paris, restul mobilierului le rămîne lor. La 14
mai, îşi duce bagajele la Saint-Remy. Se reîntoarce „după ploaia răcoroasă şi
înflorită" în podişul Mausole unde în curînd va veni vara.
îi scrie lui Theo evocînd ziua în care s-au despărţit şi zilele în care vor fi din
nou împreună ... „E iarăşi ciudat că, la fel ca în zilele acelea cînd am fost atît
de surprinşi de pînzele lui Seurat, aceste ultime zile de aici sînt din nou
pentru mine o revelaţie a culorii. Scumpul meu frate, acum la plecare mă
simt mult mai în formă de lucru şi ar fi o ingratitudine din parte-mi să spun
ceva rău despre Sud şi îţi mărturisesc că mă despart cu multă mîhnire de
aceste locuri."
îşi ia un ultim rămas bun în acea strălucitoare pînză Drumul cu chiparoşi —
de care vorbeşte într-o scrisoare neterminată, adresată lui Gauguin şi găsită
ulterior printre documentele lui, după drama de la Auvers. . . „Un chiparos cu
o stea ... o stea cu o strălucire exagerată dacă vrei..." —■ în care din nou, ca
şi în Noaptea înstelată şi în Cafeneaua, seara, evocă într-o scînteiere de
culori mişcarea de rotaţie a luminilor, pe deasupra strălucirii întunecate a
chiparoşilor.
XIX. ZBORUL CORBILOR
Vincent soseşte la Paris într-o sîmbătă, la 17 mai 1890. Theo, care n-a dormit
toată noaptea, îl aşteaptă la gară neliniştit. Călătoria a decurs fără nici un
incident. E lesne de bănuit bucuria celor doi fraţi care se revăd în aceeaşi
gară în care s-au despărţit cu doi ani în urmă, şi mai ales bucuria lui Theo
care îşi vede fratele chiar mai sănătos decît nădăjduise.
Acasă, în apartamentul de la etajul IV al unei clădiri severe, care are o mică
grădiniţă la intrare şi e situată în cite Pigalle, la nr. 8, într-o fundătură din
apropierea pieţei, Johanna, soţia lui Theo, care a rămas cu copilaşul (are trei
luni şi jumătate), aşteaptă şi ea cu nelinişte pe cumnatul necunoscut de care
Theo i-a vorbit atît de mult şi ale cărui scrisori au fost adesea obiectul
conversaţiei lor.
O scrisoare, în care tînăra femeie îşi împărtăşeşte impresiile, confirmă
impresiile lui Theo: „Mă aşteptam să văd un om bolnav, dar în faţa mea se
afla un bărbat solid, lat în spate, cu faţa sănătoasă pe care se citea o
expresie de bucurie, un om plin de vigoare. Portretul pe care şi 1-a făcut el
însuşi redă cît se poate de exact starea lui fizică din vremea aceea. Evident,
în el s-a produs o subită şi ciudată schimbare, aşa cum foarte mirat remarca,
încă de la Arles, şi pastorul Salles: «E cît se poate de sănătos, pare mai solid
decît Theo» — iată ce mi-a trecut prin minte în clipa c'nd l-am văzut. Theo s-
a dus cu el în dormitor unde era leagănul. Tăcuţi, cu lacrimi în ochi, cei doi
fraţi se uitau la copilul adormit. Vincent s-a întors spre mine şi mi-a spus
arătînd cuvertura simplă de pe leagăn: «Surioară, n-ar trebui să-1 ţii chiar
a$a, în dantele». A stat la noi trei zile şi tot timpul a fost vesel şi liniştit; nu s-
a vorbit deloc de Saint-Remy".
în aceste trei zile petrecute la Theo, Vincent reia contactul cu Parisul. Se
întâlneşte cu cîţiva dintre vechii săi prieteni şi face cunoştinţă cu Albert
Aurier. Vizitează expoziţia din Champ de Marş unde în mod special îi reţine
atenţia o pînză de Puvis de Chavannes. Vorbeşte despre expoziţie într-o
scrisoare pe care i-o adresează într-una din aceste zile compatriotului său,
criticul Isaăcson, al cărui articol despre impresionişti tocmai îl terminase de
citit. îi scrie mai ales ca să-1 roage să vorbească despre el cît mai puţin
posibil, dat fiind faptul că în Sud n-a reuşit decît să se apropie de un univers
care, acum cînd 1-a părăsit, i se pare de o şi mai mare importanţă. Acasă la
Theo şi-a ; revăzut pînzele cu o emoţie şi cu o surpriză pe care i le
împărtăşeşte şi surorii sale Wil, într-o scrisoare expediată ceva mai tîrziu. —
Pînze sînt peste tot, pe pereţi, pe jos, chiar şi sub pat. Altele se află în
mansarda lui moş Tanguy care a fost închiriată anume pentru ele. Cele pe
care le-a adus cu el sînt agăţate pe pereţi: ramuri de migdal înflorit,
deasupra pianului, un nou portret de-al doamnei Ginoux, Arlesiana ...
Nu vrea să atribuie o valoare deosebită acestor
studii, dar îşi dă totuşi seama mult mai bine că
la Arles şi Saint-Remy a luat contact cu o altă
lume despre care îi şi vorbeşte lui Isaăcson: „Ce
fel de fiinţe sînt oamenii care trăiesc printre livezile
de măslini, de portocali, de lămîi?" Ei constituie
o lume aparte, deosebită de lumea griului, dar care
îşi va găsi şi ea cîndva pictorii ei. Efortul lui_
s-a mărginit doar „să numească aceste două lucruri
— măslinii şi chiparoşii". Alţii însă, mai puternici
şi mai buni decît el, vor exprima „limbajul lor
simbolic". Iar pînzele lor, nădăjduieşte el, vor avea
fără îndoială o soarta mai buna.
LA AUVERS-SUR-OISE
Şi-a revăzut pînzele, a cunoscut-o pe Jo — „fermecătoare şi foarte simplă şi
cumsecade; plină de bun simţ şi de bunăvoinţă", îi scrie el surorii sale Wil —
şi-a văzut nepotul, pe noul Vincent, care „nu-i firav, dar nici prea solid". în
această confruntare parca vede puse una lîngă alta „viaţa adevărată", pe
care a ales-o Theo, şi cealaltă viaţă, a sa; copilul din leagăn, înfăşat în
dantele şi pînzele, care i-au consumat toate forţele şi în care a pus atîta
lumină, îngrămădite, în praf sub un pat.
în urma acestor confruntări, chiar dacă nu spune nimic, nu va rămîne cu o
secretă amărăciune?
Vincent nu prelungeşte prea mult şederea în cite Pigalle. „Zgomotul şi
agitaţia Parisului" îl obosesc. Are nevoie să regăsească grabnic liniştea vieţii
de la ţară şi, poate, singurătatea. Aşa cum au convenit, se duce tot singur la
Auvers-sur-Oise, la doctorul Gachet.
Probabil că Theo a fost foarte ocupat sau că a devenit într-adevăr sclavul
meseriei din moment ce nu a reuşit să-şi facă timp nici să-1 aducă pe
Vincent de la Saint-Remy şi nici măcar să-1 însoţească la Auvers ca să-1
prezinte doctorului Gachet. S-a mulţumit doar să-i trimită medicului, luni, 19,
o scrisoare în care-i anunţă sosirea lui Vincent. Miercuri, 21 mai, pictorul
coboară în mica gară din Auvers-sur-Oise. Se poate deduce din prima
scrisoare pe care i-o trimite lui Theo că s-a interesat chiar la sosire — cînd a
trecut prin piaţa Primăriei, ca să ajungă în strada Vesse-nots unde stătea
doctorul — dacă n-ar putea locui la cafeneaua din faţa primăriei. I s-au cerut
3,5 fr. pe zi.
Dincolo de oraş, unde mai sînt încă multe case acoperite cu paie, Vincent a
văzut de-a lungul rîului Oise lanuri întinse de grîu. ,,E nespus de frumos", va
scrie el.
L-am văzut pe doctorul Gachet care mi-a făcut impresia că e destul de
excentric, dar experienţa lui de medic îl ajuta desigur să-şi păstrez*
echilibrul, combătînd boli de nervi de care el însuşi pare să fie atins cel
puţin la fel de grav
ca mine".
Această constatare nu-1 îngrijorează. Dimpotrivă îi scrie surorii sale Wil că a
găsit în doctor un nou prieten, „un fel de nou frate într-atît sîntem de
asemănători din punct de vedere fizic (Theo subliniase acest lucru) şi moral".
Doctorul Gachet 1-a condus la hanul Saint-Aubin, situat pe şoseaua ce vine
dinspre Pontoise, chiar la poalele colinei pe care se află casa medicului. Dar
aici pensiunea costă 6 fr., iar Vincem găseşte că e prea mult; şi, în ciuda
sfaturilor p« care i le dă noul său prieten, preferă hanul Ra-voux: „în zadar
mi-a spus că aici voi fi mai liniştit, e prea scump şi pace".
Contrar celor scrise de mai mulţi biografi, Vin-cent n-a locuit niciodată la
hanul Saint-Aubin. Spune explicit acest lucru în prima scrisoare din Auvers (în
care dă şi detaliile pe care le-am amintit mai sus), scrisă chiar în ziua sosirii
şi conchide: „în sfîrşit, o să încep cu acest han de trei franci şi jumătate".
LA DOCTORUL GACHET
Zilele petrecute la Paris, oamenii pe care i-a re-întîlnit, emoţiile pe care le-a retrăit,
după un an de singurătate, i-au provocat un şoc moral, care însă n-a
declanşat o nouă criză. Vincent are totuşi o uşoară indispoziţie care se
prelungeşte şi în primele zile ale şederii sale la Auvers. „Dar cum treaba
merge destul de bine, mă voi linişti şi eu". Fiindcă imediat a şi început să
lucreze. îi dă curaj mai ales făptui că doctorul Gachet i-a spus să „lucreze
fără teamă" şi să nu se gîndească la boală. Pictează mai întîi la ţară, casele
cu acoperişuri de paie, apoi în prima jumătate a lunii iunie, foarte curînd
deci, faimoasa biserică din Auvers, al cărei turn gotic se profilează pe „un cer
de un albastru profund şi simplu de cobalt pur", în avanplan „câteva flori" şi
şoseaua acoperită cu nisip care parc-ar curge ca o apă.
„E ceva aproape identic cu studiile pe care le-am făcut la Nuenen cu vechiul
turn şi cu cimitirul, îi scrie Vincent surorii sale, numai că acum culoarea e mai
expresivă, mai somptuoasă." Astfel se încheie ciclul operei lui Van Gogh. în
curînd, mai sus de uliţele şi de casele cu acoperişuri de paie ce se caţără pe
coastele dealurilor, va descoperi podişul imens unde lanurile de grîu se vălu-
resc în vînt, la fel, ca odinioară, lanurile din cîm-pia Brabantului. Şi aşa cum
mai ieri s-a întknplat la Arles, cînd a descoperit valea rîului Crau, Vincent
regăseşte sentimentul spaţiului.
Dar nu frumuseţea acestei lunci, care i-a fost atît de dragă lui Daubigny, îl va
captiva şi nu va picta malurile Oisei străjuite de plopi înalţi sau năpădite de
flori. Ci din nou, ca şi cum ar fi trebuit să vadă mult mai departe, va picta
nemărginirea şi holdele de grîu.
E bucuros de asemenea că se poate consacra şi portretului: doctorul Gachet
— „cu figura împietrită de necazuri" — va deveni în curînd anul dintre cele
mai bune modele. încă din prima scrisoare pe care i-o trimite lui Theo,
Vincent spune că doreşte să-i facă un portret. Doctorul îl tratează ca pe un
prieten. La cîteva zile după sosire, îl invită să picteze la el acasă, apoi iau
masa împreună, după care doctorul îl însoţeşte pînă la han ca să vadă ce a
mai pictat.
Casa doctorului „e plină de vechituri negre, negre, negre, excepţie făcînd
tablourile impresioniş-tilor" — majoritatea impresioniştilor i-j.\i fost
oaspeţi la Auvers — la care ţine extrem de mult. Doctorul a rămas văduv de
cîţiva ani şi trăieşte în casa aceea mare împreună cu fiică-sa, Margue-rite —
căreia i se mai spune Clementine şi care are 19 ani — şi fiul său Paul, mai
tînăr cu doi ani decît fata. Mai are şi uluitor de multe animale — opt pisici, tot
atîţia dini, o capră, găini, un păun, iepuri, gîşte, porumbei, o broască
ţestoasă — *•* iar cîteva dintre acestea, tratate extrem de familiar.

liar de toată lumea, îşi fac apariţia de îndată ce sînt strigate pe numele cu care
au fost gratificate.
Totodată „vechiturile" îţi oferă orice natură moartă ţi-ai putea dori, iar în
grădină se găsesc toate florile de vară. Vincent va veni aproape în fiecare
săptămînă să lucreze aici şi să ia masa cu doctorul şi familia acestuia.
Se apreciază şi se stimează reciproc. Preferinţa pe care doctorul o are pentru
pictura modernă îl ajută să înţeleagă şi pictura lui Vincent, pe care o
analizează şi despre care discută adesea. Gachet ascultă apoi conchide: „Cît
de greu e să fii simplu". în ceea ce priveşte portretele — autoportretul făcut
la Saint-Remy şi portretul Arle-zienei — Gachet „le aprobă fără nici o rezervă,
dar fără nici o rezervă, aşa cum sînt..." şi pozează pentru Vincent cu o
caschetă de pînză albă pe cap şi cu acea „expresie dezolată specifică vre-
murilor noastre". Lui Vincent, doctorul i se pare tot atît de decepţionat de
meseria lui pe cît de descurajat e pictorul de pictură. Gachet îşi practică
profesiunea la Paris unde se duce de trei bri pe săptămînă. Restul timpului şi
—1 petrece la Au-vers alături de cei doi copii.
Cînd Vincent vine la el la prînz, se pregătesc mese îmbelşugate — patru sau
cinci feluri — pe care pictorul le găseşte „abominale", la fel de nesănătoase
pentru doctor ca şi pentru el; dar satisfacţia de a picta şi mai ales prietenia
sau, mai precis, înţelegerea pe care i-o arată doctorul, îl fac pe Vincent să nu
ţină seama de acest inconvenient. De multă vreme n-a mai lucrat şi n-a mai
discutat cu un prieten atît de inteligent, atît de subtil şi cu un caracter
independent şi original care contribuie la întreţinerea stimei lor reciproce.
DOAR MUNCA...
Vincent duce o viaţă foarte simplă; se scoală de dimineaţă, adesea pe la
cinci, iar seara se culcă la ora nouă. La hanul Ravoux mai stă în pensiune un
pictor, pe nume Martinez de origine din Cuba.Una din sălile hanului le-a fost
lăsată în folosinţă celor doi pictori; acolo îşi pune Vincent pînzele la uscat.
Masa o ia în familie, cu hangiul, soţia acestuia şi fiicele lor: Adeline, cea mai
mare, căreia îi va face un portret bust, Femeia în albastru şi Germaine, care e
încă un copil.
Vincent lucrează aproape fără întrerupere — în şaptezeci de zile va face
aproape şaptezeci de picturi, vreo treizeci de desene, opt litografii şi o
acvaforte, căci doctorul Gachet se ocupă cu gravura şi 1-a învăţat pe Vincent
acest procedeu, oferindu-se totodată să-i graveze desenele.
Pictorul intenţionează să închirieze un mic local în care şi-ar putea face un
atelier, dar nu numai ca să lucreze ci şi ca să-şi depoziteze pînzele care „nu
mai au loc" la Theo sau cele care riscă să se deterioreze în „păducherniţa" de
la moş Tanguy — şi nu numai propriile-i pînze, dar şi cele pe care le primeşte
prin schimb de la Ber-nard, Guillaumin şi alţii.
Starea sănătăţii lui e bună şi începe să creadă că, aşa precum 1-a asigurat
doctorul Gachet, crizele ar putea foarte bine să nu se mai repete. „E oricum
ciudat, îi scrie el lui Theo la 10 iunie, că am scăpat cu totul de coşmar" ...
în duminica precedentă, la 8 iunie, Theo şi Jo au venit să-1 vadă împreună cu
copilul. Vincent s-a dus cu doctorul Gachet să-1 întîmpine la halta Chaponval.
Pentru copil .Vincent a adus un cuib — un cuib, refugiul oricărei noi vieţi... Au
luat masa împreună la doctorul Gaohet. A fost o zi frumoasă ce părea că lasă
să se întrevadă vremuri mai bune pentru toţi. Această viaţă paralela cu a sa,
constituie pentru Vincent o fericire care-i aparţine întrucîtva şi lui de vreme
ce şi Theo, la rîndul său, e părtaş la bucuria lui de a crea.
Din scrisorile mult mai numeroase acum pe care le trimite surorii sale Wil şi mamei
sale se degajă o dragoste reînnoită, un fel de linişte ce se exprimă cu teamă
şi pudoare şi totdeauna cu frica de a nu părea orgolios. Mama, de care
deosebirile de mentalitate l-au despărţit atîta vreme, îi devine, acum cînd
vraja solară aparţine trecutului, la fel de apropiată ca pămîntul natal năpădit
de mărăcini şi pustiit de vînturi. Maică-sa a făcut o scurtă călătorie la Nuenen
unde a revăzut locurile dragi de altădată .. . Împreună cu ea, Vincent face bi-
lanţul destinului său. Scrisoarea lui de la jumătatea lui iunie, ultima scrisoare
pe care i-o mai adresează mamei, e într-un anume fel o prevestire a
definitivei despărţiri. „Viaţa, pricina despărţirilor, a plecărilor, a neliniştii care
persistă, nu e nici acum mai uşor de înţeles.
în ceea ce mă priveşte, s-ar putea spune că duc o viaţă singuratică. Din
motive obscure, pe cei de care am fost cel mai mult legat nu i-am văzut decît
ca într-o oglindă. Şi totuşi, trebuie să aibă o cauză faptul că uneori munca
mea de astăzi e mai armonioasă. Pictura e o lume în sine. Am citit undeva,
anul trecut, că a scrie o carte sau a picta e ca şi cum ai avea un copil. Totuşi
nu îndrăznesc să cred că aceste cuvinte mi s-ar potrivi. Am considerat
totdeauna că ultimul din aceste trei lucruri este cel mai firesc şi cel mai bun,
admiţînd desigur că aceste cuvinte sînt adevărate şi că cele trei lucruri sînt
egale.
De aceea şi dau uneori tot ce-i mai bun în mine, deşi această muncă a mea e
lucrul cel mai de-n-ţeles şi pentru mine e unica legătură dintre trecut şi
prezent."
Nu-şi mai face proiecte de viitor. Dar pictura îl preocupă în continuare, ea e
singurul lui suport. Dar astfel stînd lucrurile mai e oare nevoie să-şi facă
relaţii, să obţină comenzi de portrete sau să încerce să vîndă? „Poate-i mai
bine să caut un dram de prietenie şi să trăiesc de pe o zi pe alta . . ."
CELE DOUA VIEŢI
Prietenii din Paris sînt foarte interesaţi acum de pictura lui Vincent.
Guillaumin îi propune noi schimburi de tablouri, Aurier promite că va veni să-i
facă o vizită la Auvers, Boch îi recomandă un confrate, un olandez, Anton
Hirsehig, care va veni să stea în pensiune la hanul Ravoux „un băiat
prea drăguţ ca să facă pictură" ... La Auvers s-a instalat un grup de tineri
artişti americani, dar Vincent nu-i ia în seamă. Face totuşi cunoştinţă cu un
pictor australian, Walpole Broo-ke, care stă de cîtva timp în sat. Oamenii cu
care-i place să se întîlnească şi să stea de vorbă rămîn aceeaşi mici
negustori şi meseriaşi, lumea de rînd, proprietarul bodegii din halta
Ohaponval, un jandarm pensionar — moş Penel — sau un oarecare Pascalini
beat de dimineaţă pînă seara.
Unii acceptă să-i pozeze. După ce termină portretul doctorului, Vincent o
pictează pe fika-sa, aşezată la pian sau în grădină. Pictează copii, pe micuţul
Levert „copilul cu portocala". Ar vrea să-i picteze pe Theo şi Jo, împreună cu
copilul, în aer liber. Dar nu-i va picta din lipsă de timp. Fără îndoială că tot
lipsa de timp e motivul pentru care n-a făcut nici un portret de-al fratelui său.
în cite Pigalle, viaţa nu e lipsită de necazuri. O nefericită plimbare prin Saint-
Cloud, întreruptă de o ploaie torenţială, era să aibă urmări dezastruoase
pentru copil; Theo e copleşit de muncă — în special e foarte solicitat de o
expoziţie a lui Raffaelli — şi e din nou neliniştit din pricina comportării
patronilor săi. în cele din urmă, pe la sfîrşitul lui iunie, micul Vincent se
îmbolnăveşte grav din cauza laptelui sau din altă cauză... „Niciodată nu cred
că ai auzit ceva mai dureros decît plînsetul acela aproape continuu, vreme de
cîteva zile şi cîteva nopţi, şi nu ştiam ce să-i facem .. ."
Theo îi scrie fratelui său despre această întîm-plare la 30 iunie. I-a promis că
duminică va veni la el împreună cu familia. Dar boala copilului 1-a împiedicat
să meargă. Theo îi scrie lui Vincent cum nu i-a mai scris niciodată pînă
atunci: „îţi dai seama, cred, că Jo a fost demnă de toată admiraţia". Se
odihnea lîngă leagănul în care dormea copilul... „Plîngea în somn şi eu nu
puteam s-o ajut cu nimic."
^E seară. Alături de cele două fiinţe dragi, Theo 347 rămîne un moment
singur. Şi-atunci face şi el un bilanţ al destinului său... Ce s-a întîmplat
că se simt amîndoi de parc-ar fi ajuns la capătul unui drum? Theo se gîndeşte
la propria-i viaţă, la viaţa acestor fiinţe pe care e dator să le întreţină ... „Ar
trebui să trăiesc fără grija zilei de mîine, dar, deşi muncesc de dimineaţă
pînă seara, nu reuşesc, totuşi, s-o scutesc pe buna mea Jo de grija banilor,
fiindcă şobolanii aceia de Boussod şi Valadon mă plătesc de parcă abia ieri
m-a$ fi angajat la ei şi mă ţin la cheremul lor. Ar trebui, văzînd că fără să fac
cheltuieli deosebite sînt totuşi la strîmtoare, să le arăt care e situaţia şi dacă
ar îndrăzni să mă refuze să le spun, în sfîrşit, domnilor, cu orice risc, mă voi
face negustor pe contul meu. îmi dau seama scriindu-ţi că aceasta e
concluzia şi că aceasta e datoria mea, deoarece chiar dacă Moe, sau Jo sau
tu sau eu vom mai strînge cureaua, tot nu vom realiza nimic, şi dimpotrivă tu
şi cu mine ne vom agita ca nişte bicisnici ce rabdă de foame, în vreme ce din
contra, dacă ne vom păstra curajul şi vom trăi sprijinin-du-ne cu dragostea
noastră reciprocă, vom ajunge mult mai departe şi ne vom face datoria şi ne
vom împlini sarcinile şi vom trăi într-o stare de mult mai mare siguranţă derît
dacă ne-am număra fiecare îmbucătură. Ce spui, batrîne? Nu-ţi fră-mînta
creierii pentru mine sau pentru noi, bă-trîne, şi află că cea mai mare plăcere
pentru mine e să te ştiu sănătos, să ştiu că îţi vezi de admirabila ta muncă.
Şi-aşa te-ai consumat prea mult, iar noi va trebui încă multă vreme de-acum
înainte să fim în stare să luptăm, căci toată viaţa vom avea de luptat dar fără
să avem asigurat ovăzul ce li se dă la bătrîneţe cailor de la casele boiereşti.
Vom trage la căruţă cît o mai merge şi pînă om mai putea să privim cu
admiraţie soarele sau luna, după cum e zi sau noapte."
Aceste rînduri par să fie scrise de Vincent. De altfel Theo începe să-i semene
din ce în ce mai mult, gîndeşte ca şi el şi prin el, iar acest ciudat mimetism
se prelungeşte de fapt cu mult în urmă, pînă în trecutul pe care acum l-au
regăsit... „Noi am băgat prea multe la cap ca să putem uita vreodată
părăluţele înflorite şi brazdele proaspete de pamînt pe care le răstoarnă
plugul şi crîngurile care înmuguresc primăvara, nici copacii desfrunziţi ce se
clatină în vîntul iernii, nici cerul senin, albastru, limpede, nici norii groşi de
toamnă, nici cerul uniform cenuşiu al iernii, nici cum se ridica soarele
deasupra grădinii, nici soarele roşu ce cobora în mare la Scheveningen, nici
luna şi nici stelele frumoaselor nopţi de vară sau iarna, nu, orice s-ar
întîmpla, aceasta e credinţa noastră. Dar nu e numai atît, eu am, iar tu sper
din toata inima că vei avea cîndva o soţie căreia îi vei putea spune toate
acestea, ca mine, care adesea am gura amuţită şi capul gol, căci prin ea
germenii care au mai mult decît probabil o obîrşie foarte îndepărtată, dar
care au fost găsiţi de tatăl nostru şi mama noastră, părinţii noştri prea iubiţi,
vor creşte poate anume ca eu să devin cel puţin un om, şi cine ştie dacă fiul
meu, de va trăi şi de voi putea să-1 ajut, cine ştie dacă nu va ajunge cineva.
Tu, dragul meu frate, tu ţi-ai găsit drumul, carul tău e de-acum plin şi solid,
iar eu îmi întrezăresc de asemenea drumul meu datorită scumpei mele soţii.
Tu mai linişteşte-te şi mai ţine-ţi calul în buiestru ca să nu ţi se-ntîmple ceva,
iar mie nu mi-ar strica, din cînd în cînd, să fiu îndemnat cu biciul."
VIITORUL?
Niciodată Theo van Gogh n-a fost atît de apropiat de fratele său. „Oh! mamă,
îi va scrie el mamei sale îndată după dramă, eram într-adevăr din acelaşi
sînge!" Se pare că de cînd s-a căsătorit şi a devenit tată, de cînd a intrat în
„viaţa adevărată" a început să înţeleagă pasiunea lui Vincent, să se simtă
solidar cu un scop care nu-i este mai clar decît scopul vieţii, dar care din ce
în ce mai mult i se pare la fel de necesar. Iar raţiunea lui constă, nu atît în
opera realizată cît în lupta neîntreruptă pentru realizarea operei. Din acest
moment, datorită acestei împrejurări care îl obli gă pe Theo să se împartă
între problemele fratelui său şi problemele propriului său cămin, se profilează
o dublă dramă ce se va încheia tragic, peste şase luni, printr-un ciudat
paradox: Vincent, nebunul, va muri din propria-i voinţă, deplin lucid; iar după
cîteva luni Theo, înţeleptul, se va cufunda în nebunie.
Copilul, a cărui sănătate este precară, se va în-zdrăveni totuşi după ce va
urma o cură cu lapte de măgăriţă. Măgăriţa este adusă în fiecare dimineaţă
în faţa locuinţei din cite Pigalle şi din această cauză familiei îi este
imposibil să plece din Paris. Theo este obligat să renunţe la vizita ce
proiectase să i-o facă lui Pissarro, la 14 iulie, iar fratelui său îi propune să
vină el la Paris într-o duminică: „Vei sta la noi cît vei voi şi-o să ne dai sfaturi
cu privire la aranjarea noului nostru apartament". Era într-adevăr vorba
ca familia Van Gogh să se mute de la etajul patru la etajul întîi, ceea ce le-
ar fi îngăduit să profite de mica grădină din faţa casei, cu atît mai mult cu
cît Andre Bonger, fratele Johannei, şi soţia sa Annie urmau să închirieze
apartamentul de la parter. în scrisoarea precedentă, Theo răspunde unei
vechi dorinţe de-a lui Vincent: aceea de a deveni negustor pe cont propriu.
Dar în legătură cu ceea ce Theo crede astăzi că ar fi o „anume datorie",
Vincent nu-şi spune părerea: „Ai vrea să-ţi spun cum va fi poate viitorul,
poate fără Boussod?" „Va fi cum va fi . .."
Despre propunerea pe care i-o face Gauguin de a merge să trăiască în
Madagascar, spune că „realizarea acestui plan e aproape absurdă". Vincent
nu mai are încredere în viitorul pictorilor. Totul i se pare inutil şi zadarnic, deşi
lucrează cu un fel de frenezie, împins parcă de o forţă pe care n-o poate
stăpîni, realizînd una şi cîte odată două pînze pe zi ... „încă iubesc mult arta
şi viaţa", scrie el în aceeaşi scrisoare, dar printre rînduri se simte că şi-a
pierdut orice speranţă şi în artă şi în viaţă: „Mărturisesc că nu ştiu absolut
deloc ce întorsătură vor lua lucrurile".
O DUMINICA LA THEO
îl preocupă, i-a şi spus-o lui Theo, sănătatea Johannei şi a micului Vincent, şi
crede că pentru amîndoi ar fi bine să se ducă undeva la ţară, să vină
eventual la Auvers, unde îl au pe doctorul Gachet şi unde sînt „copii,
animale, flori şi aer bun" ... în fiecare din scrisorile lui, Vincent revine asupra
acestei probleme. Susţine cu insistenţă că ar fi mai bine ca Theo să-şi
petreacă, împreună cu familia, concediul la Auvers, nu în Olanda. E obsedat
de această idee şi în această stare de spirit pleacă la Paris în ziua de 6 iulie.
în ciuda corespondenţei şi a mărturiilor, care uneori sînt contradictorii, e
imposibil de reconstituit ultima săptămînă din viaţa lui Vincent. într-o
scrisoare datată după această călătorie, pictorul vorbeşte despre bucuria pe
care i-a făcut-o „revederea cu prietenii" şi un tablou al lui Lautrcc. L-a invitat
Theo pe Lautrec la el la masă? L-a invitat Vincent pe prietenul său Walpole la
moş Tanguy? I-a făcut într-adevăr o vizită lui Albert Aurier, aşa cum rezultă
din afirmaţiile lui Julien Leclerq, care susţine că Vincent l-ar fi întîlnit cu acest
prilej la Aurier? A stat mai mult de o zi la Theo sau s-a reîntors în aceeaşi
duminică la Auvers, aşa cum afirmă o serie de biografi? Dar în acest caz nu
ar fi putut să aibă atîtea întîlniri. Şi mai ales stăruie întrebarea: ce anume s-a
petrecut acasă la Theo?
în scrisoarea pe care i-o trimite înainte de această călătorie, Theo nu pare să
fie deocamdată îngrijorat: „am mult noroc în afaceri" ... A vîn-dut două pînze
de Gauguin, i-a trimis un aconto lui Pissarro, sănătatea copilului nu mai
mispiră teamă. După toate probabilităţile Theo i-a spus fratelui său că s-a
decis sa nu mai meargă împreună cu Jo şi cu copilul Ia Auvers ci în Olanda,
ceea ce l-a supărat pe Vincent care, ca de obicei, nu suporta sa fie contrazis.
S-au certat? Şi-au spus vorbe jignitoare? Nu se ştie nimic; cert e însă că
mecanismul tragic a fost pus în funcţiune. O scurtă misivă a lui Vincent,
expediată imediat după întoarcerea la Auvers, lasă să se ghicească climatul
în care s-au despărţit cei doi fraţi. „Mă surprinde oarecum faptul că vrei
parcă să forţezi situaţia ..." O a doua scrisoare, mai lungă, scrisă poate chiar
în aceeaşi zi, lasă să se vadă aceeaşi schimbare de ton ce a intervenit în
relaţiile lor. Vincent ar fi fost bucuros să primească o scrisoare, poate chiar o
scrisoare prietenească. „Dar consider că este vorba de un fapt împlinit, cred
că Theo, Jo şi micuţul sînt într-adevăr cam surmenaţi şi cam istoviţi — de
altfel şi eu sînt departe de a mă simţi cît de cît mai liniştit."
E din nou îngrijorat de sănătatea nepotului său şi o imploră pe Jo, dacă va
mai avea şi alţi copii, să nască şi să stea la ţară patru-cinci luni. în legătură
cu plecarea în Olanda, încearcă iarăşi să-i convingă să renunţe la această
călătorie de care se teme că ,,ar fi insuportabilă pentru noi toţi". Se teme
oare ca în timpul şederii lor în Olanda familia să nu pună iar pe tapet
problema situaţiei celor doi fraţi? De altfel tot în această scrisoare vorbeşte
despre situaţia lui incertă, găsind „ciudat că nu ştiu în ce condiţii plec — dacă
e ca înainte, adică 150 fr., în trei rate. Theo n-a stabilit nimic..."
E pentru prima oară, de cînd e în Franţa, că problema ajutorului bănesc
revine în discuţie. Este posibil ca Jo să-i fi răspuns tăios lui Vincent cînd
acesta s-a referit Ia dificultăţile ce se întrevăd în viitorul lor sau la condiţiile
neprielnice pe care copilul le are la Paris, în apartamentul lor de la etajul IV.
Această ipoteză e cu atît mai plauzibilă cu cît Jo e cea care îi răspunde lui
Vincent într-o scrisoare ce n-a fost publicată, deşi în mod cert se găsea
printre documentele lui Vincent, iar în urma acestui răspuns pictorul se simte
mult mai liniştit. „într-adevăr, scrisoarea lui Jo a fost pentru mine ca o
binecuvîntare, m-a scăpat de marea îngrijorare ce mi-au provocat-o ceasurile
destul de neplăcute şi laborioase pentru toţi, pe care le-am petrecut
împreună.
Nu e deloc uşor pentru nici unul din noi să ne simţim ameninţată pînea cea
de toate zilele, nu e deloc uşor cînd şi din alte cauze simţim că existenţa
noastră e şubredă.
Reîntorcîndu-mă aici, m-am simţit şi mai trist şi simţeam în continuare cum
mă apasă şi pe mine furtuna ce vă ameninţă pe voi.
N-ai ce face — vedeţi, eu de obicei caut să fiu cît mai bine dispus, dar şi viaţa
mea e atacată chiar la rădăcină, paşii mei sînt şi ei şovăielnici."
OBOSEALA
Această scrisoare a fost scrisă cam pe la 12 iulie, în ea poate fi desluşită
cauza profundă a gestului ce-1 va face cu cincisprezece zile mai tîrziu: obo-
seala. Se pare că teama de noi crize n-a jucat nici un rol în hotărîrea luată de
Vincent, cu toate că adesea s-a afirmat contrariul. Spaima pe care o încerca
la început, cînd vedea că se repetă crizele, i-a trecut. Dacă totuşi mai
vorbeşte despre crize, în scrisoarea precedentă adresată lui Theo, o face
tocmai pentru a-i spune că ele se datoresc influenţei pe care o exercită
asupra lui alţi bolnavi. Chiar şi faptul că după ce s-a reîntors la Paris, deşi era
profund angoasat, nu a avut nici o criză, dovedeşte că în parte şi-a redobîndit
echilibrul. La Auvers e foarte lucid — dar de o luciditate care îl determina să
scrie: „Mă simt ratat. în ce mă priveşte, îmi dau seama că asta e soarta pe
care o accept şi care nu se va mai schimba".
E o situaţie care s-ar mai putea prelungi multă vreme încă, dar cui i-ar folosi?
Să fi fost acesta momentul în care Vincent şi-a procurat revolverul de care
avea să se folosească mai tîrziu? Nu se ştie nimic.
Dar după toate probabilităţile între timp s-a mai întîmplat ceva. în scrisoarea
adresată lui Theo înainte de a primi mesajul pe care i-1 va trimite Jo, Vincent
scrie: „Şi-acum să vorbim despre doctorul Gachet. Am fost ieri să-1 văd şi nu
l-am găsit. . .
Cred că nu putem conta deloc pe doctorul Ga- chet. în primul rînd pentru că,
după cît mi s-a părut mie, e mai bolnav decît mine, sau cel puţin la fel de
bolnav, asta-i';.
Or, dacă Vincent n-a reuşit să dea ochi cu doctorul Gachet înseamnă că
acesta nu voia să-1 primească. Cu puţin timp înainte, cei doi au avut o
discuţie violentă din cauza unui tablou de Guil-laumin pe care doctorul, în
ciuda sfaturilor lui Vincent, nu voia să-1 înrămeze — pretext banal care însă
i-a oferit pictorului ocazia de a da frîu liber irascibilităţii sale — irascibilitate
datorată firii dar în acelaşi timp şi stării sale patologice — şi de a se descărca
de tensiunea ce-1 stăpînea de cînd s-a reîntors de la Paris. Despre acest
incident a avut grijă să nu-i vorbească fratelui său, dovadă în plus că
scrisorile lui nu spun totul.
în legătură cu această ceartă persistă aceleaşi incertitudini ca şi în privinţa
discuţiilor aprinse pe care le-a avut la Arles cu Gauguin. Să fi remarcat
doctorul Gachet că Vincent a schiţat un gest de parcă ar fi vrut să scoată un
revolver din buzunar? Gest pe care privirea dominatoare a lui Gachet l-ar fi
oprit înainte de a fi fost dus pîna la capăt, aşa cum s-a întîmplat şi cu
Gauguin. Dar cît credit se poate acorda unor astfel de supoziţii? Şi-atunci
cum să nu stîrnească mirare atitudinea doctorului Gachet care, ştiind cu cine
are de-a face, 1-a lăsat pe Vincent să plece, pur şi simplu, să plece
împovărat, ca la Arles, de un sentiment de culpabilitate morală ce acum se
adăuga la deprimarea provocată de reproşurile directe sau subînţelese pe
care le-a auzit în casa fratelui său?
într-o cerere de rectificare adresată în 1947 jurnalului Arts, doctorul Gachet-
fiul scrie că aceasta ceartă: .. . „de fapt n-a fost decît un incident datorat
unei decepţii pe care o încercase Vincent — nici tatăl meu şi nici eu n-am
spus niciodată că în ziua aceea Vincent ar fi vrut să-1 omoare pe doctorul
Gachet".
Să închidem deci dosarul acestor legende despre ameninţarea cu moartea.
Oricum ar sta însă Iu crurile, ruptura cu doctorul Gachet e un fapt consumat.
Situaţia care s-a creat permite supoziţia ca cei doi nu s-au mai revăzut
înainte de dramă ... Iar faptul că o prietenie, ce s-a dovedit atît de fecundă,
se destramă din vina pictorului, va alimenta şi el haosul interior de care
Vincent se simte copleşit.
Ce-i mai rămîne? Pictura. .. După ce se simte însă liniştit în urma scrisorii
trimisă de Jo, Vincent mai scrie şi următoarele: „reîntorcîndu-mă aici m-am
apucat de treabă — totuşi pensula aproape că îmi cădea din mînă. .."
Cu multă întîrziere şi după mari peripeţii, bagajele trimise de soţii Ginoux
sosesc, în sfîrşit, de la Arles. Vincent îşi va putea închiria la Auvers o locuinţă,
„trei cămăruţe cu 150 franci pe an..." în care poate să lucreze, să retuşeze
pînzele de la Paris şi mai ales să le scape de „păducherniţa" lui moş Tanguy:
,,Fiindcă nu mă refer la ale mele — ci la pînzele lui Bernard, Prevot, Russell,
Guillau-min, Jeannin, care s-au rătăcit pe-acolo şi care nu-şi aveau acolo
locul". Dar se pare că e prea tîrziu să înceapă o asemenea muncă. în imensa
disperare de care e copleşit, Vincent mai pictează trei pînze mari: Grădina lui
Daubigny, care e un tel de adio adresat frumuseţii florilor şi buruienilor, dar
mai ales „imensa întindere a holdelor de grîu sub cerul tulbure şi — le explică
el lui Theo şi Jo — nu m-am sfiit să caut să exprim tristeţea, singurătatea
extremă". în zilele acelea Vincent merge să picteze în afara satului, spre He-
rouville, pe platoul unde grîul alterna cu ovăzul şi secara formînd un uriaş
covor vălurit, de un galben deschis, ce făcea ca cerul să pară şi mai profund
albastru. Pămîntul părea inundat de grîne... „Sînt în întregime absorbit de
această întindere fără margini a lanurilor de grîu, pe un fond de dealuri mari
ca marea..." scrie pictorul în ultima scrisoare adresată mamei sale.
Grîul care-i înconjurase leagănul, grîul din cîm-3Ss pia Brabantului,
„imensele întinderi" roşcate din lunca rîului Crau revin ca un ultim lait
motiv în învălmăşeala de spice a celor din urmă pînze din Auvers. Dar
deasupra acestei strălucitoare recolte, pe cerul portocaliu, zboară nişte corbi!
Acum cînd Vincent singur şi-a pronunţat sentinţa, el nu mai reprezintă
moartea în care „nu e nimic trist", ca secerătorul blond din Saint-Remy; ea e
corbul sinistru care, cu mult timp în urmă încă, zbura pe deasupra ruinelor
turnului din Nuenen şi peste mor-mîntul pastorului. Puterile beznei, împotriva
cărora Vincent a luptat întreaga lui viaţă, se reîntorc acum ca să întunece
roadele verii. Dar cine va putea spune cum va arăta „dimineaţa înălţătoare",
ca să folosim expresia unui alt vizionar. . .?
ULTIMELE ZILE
La 14 iulie, Vincent pictează Primăria din Auvers, ce pare, împodobită cum e,
cu drapele şi lampioane, derizorie şi tristă ca un sfîrşit de petrecere; piaţa
pustie parcă ar fi scena unui teatru după ce piesa s-a terminat. In aceeaşi zi,
Theo îi scrie: „Sîntem ca nişte căruţaşi care, după ce caii s-au opintit din
greu, aproape că au ajuns în vîrful dealului..." De la Leyda — unde locuieşte
acum mama — speră să meargă la Haga, să-1 vadă^ pe Mesdag ca „să-i
vorbească de Corot", apoi să se întoarcă prin Anvers „cu un tablou de Diaz".
„Domnii aceia" — Boussod şi Valadon — dau de înţeles că vor lua nu se ştie
ce decizie în legătură cu situaţia lui Theo.
Acesta îşi lasă soţia şi copilul în Olanda şi după cîteva zile se reîntoarce la
Paris. Vincent continuă să picteze obsedat de insolubila problemă a muncii
sale, de ideea că ea e o povară pentru fratele său, pentru familia fratelui său.
La 23, scrie: „Poate aş vrea să-ţi scriu despre multe lucruri, dar în primul şi în
primul rînd mi-a trecut pofta, şi-apoi simt că e inutil".
... Oboseala. Şi totuşi încă se înverşunează să lucreze la Gradina lui Daubigny
— „una din pîn-zele cele mai elaborate" — şi din nou cere culori fiindcă
trebuie să continue pînă la capăt, orice s-ar întîmpla. „Chiar şi pictorii stau la
pîndă." vincent nu mai crede în uniunea dintre negustori şi impresionişti şi
dacă totuşi s-ar realiza, n-ar fi decît o uniune vremelnică.
Această scrisoare din 23 iulie este, de fapt, ultima. Ea începe exact cu
aceleaşi fraze ca şi cea — atît de des citată — care a fost găsită asupra lui
Vincent şi e considerată ca fiind ultima. Această repetiţie a făcut să se
creadă, aşa cum remarca Dr. Hulsker, că este vorba de o ciornă lăsată de-o
parte şi că a fost scrisă o a doua versiune care a şi fost expediată. Poate că
Vincent a rescris începutul pentru că prea semăna cu o scrisoare de adio:
„Nu era nevoie să mă linişteşti în privinţa bunăstării căminului tău, scria el,
cred că am văzut şi ce-i bine şi latura cealaltă ..."
Theo poate trăi fericit alături de ai săi „viaţa adevărată". Ca şi pînă acum, în
diverse alte împrejurări, Vincent va trebui să se dea la o parte, de data
aceasta însă definitiv, va trebui sa dispară pentru ca această fericire să se
realizeze, între Vincent cel care s-a născut mort, a cărui viaţă a uzurpat-o, şi
acest Vincent care abia s-a născut şi vrea să trăiască, transferul trebuie să-1
facă el, Vincent, cal al cărui destin s-a încheiat.
Opera e totuşi o realitate, dar de-acum e în afara lui, în afara lor. „Şi cu toate
acestea, scumpul meu frate, există un lucru pe care ţi l-am tot spus şi pe
care ţi-1 mai spun odată, cu toată greutatea ce i-o poate da efortul de
gîndire ce caută cu asiduitate să găsească mijlocul de a face totul cît mai
bine — şi îţi mai spun încă o dată că voi considera totdeauna că tu eşti
altceva decît un oarecare negustor de Corot, că prin intermediul meu tu ai
partea ta chiar la producţia anumitor pînze, care chiar în toiul dezastrului îşi
păstrează seninătatea. .."
Dezgustul îl copleşeşte, dar îndoiala nu a pus încă stăpînire pe el. E liniştit,
opera lui poate aştepta zorii ce vor veni. Vincent a scăpat de amărăciunea şi
de îngrijorarea de altădată şi aproape că nu mai are regrete. E împăcat cu
propria-i con ştiinţă, considera că şi-a făcut datoria. Theo nu-i va citi
scrisoarea decît după moarte. Iar dincolo de aceste cîteva fraze, nu mai e
nimic decît un fapt consumat. Un gest nebunesc — s-a scris ... Ce
enormitate! N-a fost decît un gest de disperare, nimic mai mult. Căci şi de
data aceasta Jo-gica şi simţul absolutului au condus gîndirea şi mîna lui
Vincent: dispare pentru ca alţii să poată trăi; merge pînă la capătul ciclului
unui destin pe care-1 acceptă dincolo de sine însuşi.
RELATĂRILE MARTORILOR
Să dăm acum cuvîntul celui mai simplu dintre martori, tînăra fiică a hangiului
Ravoux — „femeia în albastru" — căreia Vincent îi făcea portretul cu o lună în
urmă. în 1953, la întrebările puse de Maximilien Gauthier, pentru Les Noh-
velles Litteraires, Adeline Ravoux — văduva Gai-rie — îşi deapănă amintirile:
„De dimineaţă, devreme ca în toate celelalte zile, s-a dus pe cîm-pia din
preajma castelului, s-a întors să prîn-zească şi a plecat din nou. Nimic în
atitudinea lui nu ne putea face să presimţim ceea ce avea să se întîmple.
Pînă atunci, fără nici o excepţie, a luat cina acasă şi de aceea am şi fost
îngrijoraţi cînd am văzut că se face seară şi nu se mai întoarce. L-am
aşteptat multă vreme, apoi ne-am hotărît să punem masa şi să mîncăm
supa. Apoi ne-am aşezat afară în faţa uşii ca să ne mai răcorim cînd, în
sfîrşit, l-am văzut trecînd prin faţa noastră ca o umbră, fără să ne spună un
cuvînt. A traversat sala cu paşi mari şi s-a urcat în camera lui. Era de-acum
atît de întuneric încît doar mama a băgat de seamă că se ţinea de coaste ca
un om pe care îl doare ceva. Şi imediat i-a spus tatei: «Ar trebui să mergi să
vezi ce-i. Eu credea domnul Vincent nu se simte prea bine». Tata a urcat. L-a
auzit gemînd şi a intrat. Domnul Vincent era întins pe pat. I-a arătat rana şi i-
a spus că de data aceasta nădăjduieşte că n-a ratat Lovitura. Trebuia chemat
un medic. S-au dus mai întîi la medicul care venea de două ori pe săptămînă
la Auvers şi care îngrijea tot satul. Nu l-au găsit. Atunci s-au gîndit la doctorul
Gachet care nu practica medicina la Auvers, iar noi acasă la el n-am fost
niciodată. Cînd a sosit, am avut impresia că dl. Vincent şi doctorul nu se
cunoşteau".
Declaraţia Adelinei Ravoux se contrazice asupra unui punct important cu
amintirile lui Paul Ga-chet-fiul, publicate în revista Aesculape. Acesta afirma
că doctorul Mazery era prezent cînd tatăl său a ajuns la căpătîiul bolnavului
pe care l-au examinat împreună. A vrut oare doctorul Gachet să diminueze
prin acest pretins conciliabul medical răspunderea tatălui său pentru
tratamentul bizar pe care l-a prescris? — nici o intervenţie, nici extracţie
posibilă, supraveghere şi repaus absolut.
Mărturia precisă a Adelinei Ravoux prezintă interes şi dintr-alt punct de
vedere. La întrebarea pe care i-o pune Maximilien Gauthier, doamna Carrie
răspunde:
„Tatăl meu a susţinut mereu că cei doi n-au schimbat nici măcar un singur
cuvînt".
în realitate, această tăcere confirmă ruptura dintre Vincent şi Gachet,
intervenită după incidentul iscat din cauza pînzei lui Guillaumin. întrevederea
a fost scurtă.
,,De altminteri, continuă doamna Carrie, doctorul Gachet nici măcar adresa
lui Theo n-o ştia; ne-a cerut-o cînd a coborît şi ne-a spus că nu mai e nimic
de făcut şi că nu ne rămîne decît să anunţăm familia şi jandarmeria. Tatăl
meu şi-a petrecut noaptea alături de domnul Vincent şi era numai el singur
acolo cînd au venit jandarmii. Unul dintre ei se numea Rigaurr.ont. Cînd l-a
interogat pe domnul Vincent, acesta i-a răspuns foarte calm că asta nu
priveşte pe nimeni, că era liber s-o facă şi că nu va mai scoate un cuvînt."
Relatări oarecum diferite au fost făcute şi da alţi martori, mai cu seamă de
către pictorul olandez Anton Hirschig, dar autenticitatea lor pare la fel de
dubioasă ca şi afirmaţia potrivit căreia Vincent s-ar fi omorît în curtea unei
ferme din spre Chaponval, pe strada Boucher. Un ţăran care 1-a văzut în ziua
aceea cică l-ar fi auzit mormă-ind: „E imposibil, e imposibil".
Este probabil că Vincent a voit să moară aşa cum a trăit, departe de toţi. A
urcat în spatele castelului, cu faţa spre acele „imense întinderi" ce
reprezentau în acelaşi timp şi munca şi viaţa şi singurătatea lui. Şi aşa cum
scria în legătură cu „Secerătorul mo.rţii": „totul se petrece într-o lumină vie
sub un soare care inundă lume?, cu o lumină de aur fin".
O altă relatare, emoţionantă şi exactă, a fost făcută de Emile Bernard într-o
scrisoare în care-1 pune la curei) i pe Albert Aurier cu drama de la Auvers:
„Scumpul nostru prieten Vincent a murit acum patru zile.
Cred că ai şi început să banuieşti că s-a omorît singur. într-adevăr, duminică
seara s-a dus pe o cîmpie de lîngă Auvers, şi-a proptit şevaletul de o căpiţa şi
s-a dus în spatele castelului unde s-a împuşcat. Din cauza şocului violent
(glontele a trecut pe sub inimă) a căzut, s-a_ ridicat, de trei ori consecutiv, ca
să se reîntoarcă la hanul unde locuia".
Acest ultim detaliu probabil că trebuie pus pe seama misticismului lui Emile
Bernard care stabileşte o identitate între drama lui Vincent şi patimile lui
Hristos. Faptul relatat nu e sigur dar nu e imposibil. Glontele a ricoşat dintr-o
coastă şi a ajuns în abdomen de unde doctorul Gachet, potrivit relatărilor
fiului său, ar fi considerat că e imposibil să fie extras. E de mirare totuşi că
nu s-a întreprins nimic, că n-a fost chemat un practician mai competent în
materie de chirurgie şi că Vincent a fost lăsat să moară fără ca medicul să fi
încercat să-1 salveze.
In seara aceea doctorul Gachet nu s-a mai reîntors în cameră. A plecat acasă şi^ 1-a
trimis^ pe fiul său, care avea atunci 17 ani, să stea cu rănitul, evident pentru
eventualitatea că va trebui să fie chemat din nou. Paul Gachet-fiul mi-
ajconfir-mat, în 1949, că a petrecut noaptea la căpătîiul lui Vincent van
Gogh. Adeline Ravoux precizează însă că tatăl ei era singur în momentul în
care au sosit jandarmii, adică dimineaţa. S-a spus de asemenea că Hirschig a
vegheat alături de Ravoux — probabil că au făcut de veghe cu rîndul. Aceste
mărturii pot sa nu fie contradictorii...
„Tatăl meu a găsit adresa printre hîrtiile lui — mai spune doamna Carne — şi
i-a trimis o telegramă domnului Theo. .." Această „telegramă" pare să fi fost
în realitate scrisoarea doctorului pe care Hirschig i-a dus-o a doua zi de
dimineaţă lui Theo, la galeria din bulevardul Montmartre. „Regret nespus de
mult că vă tulbur liniştea. Cred însă că e de datoria mea sa vă scriu imediat.
Astăzi, duminică seara pe la orele 9 am fost chemat din partea fratelui
dumneavoastră, Vincent. Cînd am ajuns la el, l-am găsit cît se poate de rău.
S-a rănit... Neavînd adresa dumneavoastră deoarece n-a vrut să mi-o dea,
această scrisoare vă va parveni prin Casa Goupil.. ."
Or, după Louis Anfray {Arts-Documents, dec. 1954), această scrisoare ar fi
fost publicată cu două pasaje lipsă. Fără să se poată afirma ceva precis —
inginerul V. W. van Gogh nu a dat nici un răspuns corespondentului său care
dorea să cunoască pasajele cenzurate — se poate presupune că doctorul
Gachet îl informa pe Theo asupra incidentului care a pus capăt relaţiilor sale
cu Vincent, incident a cărui natură şi ale cărui motive exacte rămîn de fapt
necunoscute. „în legătură cu relaţiile dintre Vincent şi Gauguin şi dintre Vin-
cent şi doctorul Gachet încă nu s-a spus ultimul cuvînt," scrie inginerul Van Gogh.
Theo a plecat i-mediat spre Auvers unde a ajuns în dimineaţa zilei de luni.
Vincent era în pat şi după toate aparenţele nu avea dureri. Theo a izbucnit în
lacrimi. „Nu plînge, i-a spus Vincent, am făcut-o pentru binele tuturor..."
Apoi au discutat mult în olandeză; nimeni n-a înţeles nimic din convorbirea
lor.
Theo i-a scris imediat soţiei sale ca s-o informeze despre dramă: „Trebuie să
ştii că viaţa lui e poate în pericol...
Bietul băiat, n-a prea avut parte de fericire şi-acum nu mai are nici măcar o
speranţă; 1-a apăsat prea greu singurătatea... Mi-a spus că tu nici nu bănuiai
ce viaţă tristă a avut. Ah! dacă am putea să-i dăm un dram de curaj. Totuşi
nu fii prea îngrijorată fiindcă el a mai fost în aceeaşi situaţie disperată şi
constituţia lui robustă a învins".
Theo vrea să-işî pregătească soţia pentru veşti mai triste. E greu de presupus
că a crezut în posibilitatea unei vindecări. Nu se poate trăi cu un glonte în
abdomen. în ceea ce priveşte „dramul de curaj" de care vorbea, era de
asemenea prea tîrziu... „E inutil, răspunde Vincent, tristeţea va dura toată
viaţa. .."
îşi petrece ziua liniştit, fuimiîndu-şi pipa şi discu-tînd ou Theo. Nu are nici un
regret. Cînd doctorul Gachet îi spune că s-ar putea să fie salvat, Vincent
şopteşte: „Va trebui deci s-o iau de la- nceput".
Spre seară, puterile încep să-1 părăsească. Se lasă noaptea. Nu mai e nimic
de făcut, se apropie sfîr-şituî, un sfîrşit prematur ce pare să fie liniştit, uşor ca
un sfîrşit firesc. Mai şopteşte cîteva cuvinte: „Acum mi-ar plăcea să mă
reîntorc acasă", apoi închide ochii şi se stinge, la ora unu şi jumătate, fără să-
şi mai fi redobîndit conştiinţa.
Vincent „a luat moartea ca să se ducă într-o stea" ...
XX DIN ACELAŞI SINGE . ..'
„Ieri, miercuri, 30 iulie am sosit la Auvers către ora zece — continuă Emile
Bernard în scrisoarea lui către Albert Aurier. Theodore van Gogh, fratele lui,
era acolo cu doctorul Gachet. De asemenea şi Tanguy (sosise acolo încă de
pe la nouă). M-a condus Charles Laval. Sicriul era închis iar eu am ajuns prea
tîrziu ca să-1 mai pot vedea pe cel care s-a despărţit de mine, cu patru ani în
urmă, plin de speranţe. Hangiul ne-a povestit toate detaliile accidentului şi
despre vizita neruşinată a jandarmilor care au venit chiar la patul lui ca sa-i
reproşeze un act de care numai el era răspunzător ..."
Preotul din Auvers-sur-Oise nu va fi nici el mai demn şi nici mai caritabil decît
jandarmii. Refuză să dea dricul parohiei pentru un „sinucigaş" astfel că
primăria din Mery, comuna vecină, îl va oferi pe al său spre a-1 conduce pe
pictor spre lăcaşul de veci.
„L-au aşezat pe nişte capre în sala cea mare pe care domnul Theo şi tata au
transformat-o în cameră mortuară, aducînd lumînări şi jerbe de flori — a
povestit Genmaine Ravoux; pe pereţi erau agăţate ultimele pînze ale
domnului Vincent. Cum s-ar putea uita toate acestea?"
Emile Bernard e cel care i-a sugerat lui Theo ideea acestei prime şi ultime
expoziţii. Nu spune acest lucru în rîndurile pe care i le trimite lui Albert
Aurier, dar îi scrie: „Pe pereţii sălii în care era expus corpul au fost prinse
toate pînzele lui pictate în ultimul timp şi care păreau ca o aureolă în jurul lui,
iar strălucirea geniului ce se degaja din fiecare tablou făcea ca această
moarte să li se pară artiştilor şi mai crudă. Pe sicriu s-a pus o simplă pînza
albă şi multe flori, floarea soarelui care-i plăcea atît de mult, dalii galbene,
flori galbene peste tot. Dacă îţi mai aminteşti, galbenul era culoarea lui
preferată, simbol al luminii pe care el o dorea în inimi şi în opere. Şevaletul,
mapa şi pensulele lui au fost aşezate pe jos, în faţa sicriului.
Au venit mulţi oameni, mai ales artişti printre care i-am recunoscut pe
Pissarro şi Lăuzei, pe ceilalţi nu-i cunoşteam, dar au venit şi oameni de prin
partea locului care l-au cunoscut sau l-au văzut o dată sau de două ori şi
care-1 iubeau pentru că era atiît de bun ,şi de omenos.
Iată-ne adunaţi în jurul acestui sicriu care tăinuieşte un prieten în tăcerea
supremă. Mă uit la studiile lui: o pagină de suferinţă foarte frumos
interpretată după Delacroix: Fecioara şi Isus. Nişte ocnaşi care dau ocol unei
închisori înalte, pînză după Dore, ce simbolizează cu o cumplită acuitate
propriul lui sfîrşit. N-a fost oare viaţa pentru el, asemenea acelei închisori
înalte, cu ziduri atît de înalte, atît de înalte ... iar acei oameni umblînd fără
răgaz în pivniţa aceasta nu sînt ei oare bieţii artişti, bieţii blestemaţi, minaţi
de biciul destinului ..."
Cei pe care Bernard nu-i cunoştea şi se aflau alături de moş Tanguy, de Laval
şi de Andre Bonger, fratele lui Jo, erau Hirschig, Van der Valk, un alt pictor
olandez care lucra la Auvers, şi domnişoara Mesdag cu care avea să se
căsătorească.
„La ora trei corpul a fost ridicat, purtat de prietenii lui pînă la dric. Cîţiva
dintre cei de faţă plîngeau. Thecdore van Gogh, care şi-a adorat fratele şi 1-a
sprijinit permanent în lupta lui pentru artă şi independenţă, plîngea în
hohote...
Afară era un soare cumplit, iar noi urcam pantele din Auvers vorbind despre
el, despre imbol dul îndrăzneţ pe care el 1-a dat artei, de marile proiecte pe
care le avea în cap, de binele ce 1-a făcut fiecăruia dintre noi."
Cimitirul e la marginea podişului ce domină valea, faţă în faţă cu holdele de
grîu pe care Vin-cent le recolta în pînzele lui. Totul era scăldat în
strălucitoarea lumină a soarelui care era pe cer, aşa cum l-ar fi dorit Vincent
„în deplină glorie". Doctorul Gachet a rostit cîteva cuvinte la care Theo n-a
putut răspunde decît cu un „mulţumesc" .. .
„Apoi ne-am reîntors. Theodore van Gogh e zdrobit de durere; toţi cei care au
participat la înmormîntare pleacă, foarte emoţionaţi, unii spre casele lor, alţii
la gară.
Laval şi cu mine ne întoarcem la Ravoux unde discutăm despre el...
Dar cred că e destul, dragul meu Aurier, cred că-i destul, nu-i aşa, cît ţi-am
scris despre această tristă zi. Ştii desigur cît l-am iubit şi bănuieşti cît de mult
am plîns. Nu-1 uita şi încearcă, dumneata care ai fost criticul lui, să mai spui
cîteva cuvinte astfel încît toată lumea să ştie că înmormînta-rea lui a fost o
apoteoză într-adevăr demnă de inima lui nobilă şi de marele lui talent."
Aceste cuvinte sînt scrise de un artist, de un băiat de douăzeci şi doi de ani,
a doua zi după eveniment. Şi Emile Bernard e cel care are dreptate: căci a
fost într-adevăr o „apoteoză" a prieteniei şi a naturii — nu „sinistra
îngropăciune" pe care o evoca Andre Malraux în omagiul rostit la funeraliile
lui Georges Braque.
Tocmai Georges Braque pare să rezume tragicul destin al lui Vincent van
Gogh în aceste fraze: «Artistul e cel care trebuie să hrănească pictura, s-o
hrănească cu propria sa fiinţă, cu propriul sau spirit, aproape pînă cînd din
această cauză ajunge să-şi piardă cunoştinţa, să-şi piardă tot smgele. Să se
angajeze pînă la primejdie pe calea fidelităţii totale. Arta e o rană care
devine lumină".
Această rană 1-a ucis pe Vincent.
EFORTURI INUTILE . . .
Theo, doctorul Gachet şi fiul acestuia s-au întors şi ei la hanul lui Ravoux.
Theo le-a oferit prietenilor care erau acolo pînzele lui Vincent, invi-tînd
pe fiecare să ia ce-i place mai mult. Hangiul Ravoux a refuzat darul
deoarece avea Primăria din 14 iulie şi portretul fiicei sale. Doctorul Gachet
„nu s-a lăsat rugat şi cu ajutorul fiului său a împachetat o mulţime de pînze"
... spune Adeline Ravoux. Dar graţie dublului dar, cel pe care Theo 1-a făcut
doctorului şi cel pe care fiul acestuia, Paul Gachet, 1-a făcut muzeului
Luvru, Franţa avea sa posede măcar cîteva din capodoperele pictorului. S-a
spus şi s-a încercat să se demonstreze, avîn-du-se în vedere darul pe care
Theo 1-a făcut atunci, gestul acela care astăzi apare ca deosebit de generos,
că Theo manifesta foarte puţin interes faţă de opera fratelui său. Dar
Vincent ar fi procedat altfel? Deşi avea conştiinţa valorii lor, el îşi arăta
ataşamentul faţă de propriile-i pînze făcînd totdeauna cel puţin cîte o
replică la fiecare portret, deoarece originalul îl lăsa modelului, fie că era
vorba de locotenentul Milliet, de „Leagăn", de factorul Roulin sau de fiica
hangiului. Dacă aceste opere ar fi fost fără valoare, Theo avea oricum
destule alte pînze pentru a păstra amintirea fratelui său; iar dacă ele ar fi
fost sortite să „urce", din acelaşi motiv Theo ar fi fost într-o bună zi posesorul
unei averi. Putea deci face un gest generos faţă de cei ce-au fost lîngă
Vincent în ulti-mile lui zile. Sau poate că lăsîndu-i pînzele acelea doctorului
Gachet, el încerca să dea astfel uitării o neînţelegere, un incident, cel pe
care fragmentele tăiate din scrisoarea către Theo ne împiedică să-1
cunoaştem.
„Am o durere care mă va apăsa multă vreme şi care, fără îndoială, va dăinui
în sufletul meu toată viaţa — scrie Theo. Oh! mamă, noi eram într-adevăr din
acelaşi sînge".. .
în aceeaşi scrisoare subliniază, referindu-se la
cei ce l-au cunoscut pe Vincent, că „acum toţi
vorbesc numai despre talentul lui..."
Ar vrea, şi consideră că într-adevăr e de datoria lui, să-1 facă pe Vincent
cunoscut prin opera sa, să-1 facă el însuşi cunoscut pe fratele său. De aceea,
începînd din 12 august îi scrie doctorului Gachet în acest sens, iar la 12
septembrie reconfirmă, tot în scris, că ar fi foarte fericit „să citească tipărit
ceea ce dumneavoastră credeţi despre el"1. Lucrarea va rămîne însă în
itadiul de proiect. Theo va cere şi concursul celui care a scris pentru prima
oară despre Vincent şi a înţeles pictura lui mai bine şi mai profund chiar decît
Theo. La 27 august, se adresează lui Albert Aurier, su-gerîndu-i să scrie o
biografie pentru care se oferă să-i furnizeze datele necesare. I-a cerut lui Du-
rand-Ruel să organizeze o expoziţie în galeria sa. Durand-Ruel „nu e încă
decis dar sper că voi obţine sala.
Acolo aş vrea să prezint un catalog cu o scurtă biografie şi dacă doriţi am
putea discuta împreuna dacă nu ar fi cazul să se facă un volum mai mare cu
ilustraţii şi cu fragmente din diferite scrisori". Contrar celor scrise de L.
Roelandt, Albert Aurier n-a refuzat propunerea lui Theo; dimpotrivă, două zile
mai tîrziu, 1-a informat de intenţia lui Theo pe Emile Bernard: „Theodore van
Gogh mi-a scris spre a-mi spune că intenţionează să organizeze la Durand-
Ruel o expoziţie cu operele fratelui său. Se oferă să-mi furnizeze toată do-
cumentaţia necesară pentru un studiu critico-bio-grafic asupra lui Vincent.
Cunoşti mult prea bine dragostea şi admiraţia ce o nutresc faţă de operele lui
Van Gogh ca să mai fie necesar să-ţi spun cu cîtâ grabă accept această
sarcină atît de dificilă dar atît de nobilă".
în schimb, Durand-Ruel tergiversează lucrurile şi în cele din urmă dă un
răspuns negativ. Potrivit celor stabilite încă înainte de moartea lui Vincent,
familia Van Gogh a închiriat un apartament la primul etaj al aceluiaşi imobil
din cite Pigalle. Theo vrea de asemenea să recupereze pînzele îngrămădite în
mansarda lui Tanguy.
La 18 septembrie, deşi e copleşit în acelaşi timp de munca lui curentă, de
durere, de starea îngrijorătoare a sănătăţii lui, dar cine ştie? poate şi de
anume remuşcări, Theo face apel la Emile Bernard, contînd pe simţul lui
artistic şi totodată pe entuziasmul lui, ca să-i trezească pe ceilalţi din
indiferenţă: „Acum ne-am mutat, dar cantitatea de tablouri e copleşitoare.
Nu izbutesc să organizez un ansamblu care să ofere o privire generală asu-
pra operei. Cînd am văzut la Auvers cu cîtă pricepere organizaţi un
ansamblu, m-am şi gîndit că atunci cînd va fi de făcut o expoziţie vă voi ruga
să mă ajutaţi s-o organizez. Durand-Ruel m-a refuzat categoric şi
deocamdată nu pot face altceva decît să agăţ cît mai multe tablouri la mine
acasă ca să le pot arăta oricui ar vrea să-i vadă opera".
DUPÂ ŞASE LUNI ...
Eforturile lui Theo nu vor da nici un rezultat... Durerea pricinuită de moartea
fratelui său a lovit într-un organism şubrezit de boală. Spre sfîrşitul lui
septembrie, starea sănătăţii lui se agravează şi brusc se produce o nouă
dramă. Şi în această privinţă mărturiile sînt imprecise şi în legătură cu multe
lucruri se păstrează o tăcere deliberată. Dar uneori adevărul poate fi găsit şi
în afara faptelor. în clipa cînd a pierit, Vincent a luat cu sine o parte din Theo
care acum numai e decît un om lipsit de ceea ce era mai bun în fiinţa sa. Ce
angoase s-au acumulat în sufletul lui zi de zi? Pe neaşteptate, după o nouă
discuţie mai violentă cu patronii săi, Theo îşi^ dă demisia, lucru pe care n-a
îndrăznit niciodată să-1 facă: îşi dă demisia ca şi cum, în sfîrşit, ar răspunde^
dorinţei lui Vincent, acelor apeluri de altădată pe care i le trimetea zilnic din
Drenţhe. Să-şi £i reproşat Theo, după sinuciderea lui Vincent, că e un
bicisnic? Gestul acesta de răzvrătire, devenit de-acum inutil, îl face oare
pentru a-şi uşura con ştiinţa? Problemele care l-au preocupat pe Vincent şi pe
prietenii săi vor marca primele semne de dezechilibru. îi telegrafiază lui
Gauguin: „Asigurat plecarea la tropice urmează banii" ... Dar vestea e
imaginară. Apoi îşi manifestă dorinţa de a închiria cafeneaua „Tambourin", ca
să creeze acolo o asociaţie de pictori aşa cum dorise fratele său.
„Viaţa adevărată", care 1-a ţinut departe de Vincent, nu-i mai inspiră decît
spaimă şi scîrbă. Vrea să^şi ucidă soţia şi copilul. în legătură cu toate
acestea cunoaştem doar puţine lucruri. La 12 octombrie, Theo trebuie
internat în sanatoriul doctorului Dubois, iar după trei zile în sanatoriul
doctorului Emile Blanche. Atins de o paralizie generală, care de fapt e o criză
de demenţă, Theo a un om condamnat. O uşoară ameliorare a stării lui îi
permite Johannei să-1 ducă în Olanda.
Dar o nouă criză impune transferul bolnavului în sanatoriul doctorului Willem
Arntsz, la Utrecht, unde şi moare în ziua de 25 ianuarie 1891 într-o stare de
prostraţie completă. Va fi înmormîntat la Ltreeht, la 29 ianuarie, exact la şase
luni după moartea fratelui său. Hemiplegie ca urmare a unei nefrite cronice
— iată diagnosticul acestei morţi. Sau mai precis, pretextul ei. Fiindcă Theo a
murit de moartea lui Vincent.
UN ADEVĂRAT PRIETEN
Credincios prieteniei şi promisiunii pe care, fără îndoială i-a făcut-o lui Theo
după înmormîntare, Emile Bernard vrea să dea curs proiectului de a organiza
o expoziţie. Aflînd de moartea celui de care ar fi trebuit să se simtă apropiat
prin mizerie şi prin pasiunea comună pentru pictură, Gauguin i-a scris lui
Bernard doar atît: „Oricît de tristă ar fi vestea acestei morţi, ea mă
îndurerează prea puţin fiindcă eu am prevăzut-o şi ştiam cît suferă bietul
băiat care trebuia să lupte cu nebunia lui..."
în legătură cu proiectul lui Bernard, despre care a fost informat prin
Serusier, Gauguin scrie acest post-scriptum destul de crud: „... Organizaţi o
expoziţie cu lucrările lui Vincent. Ce stângăcie! Ştiţi cît de mult îmi place arta
lui Vincent. Dar dată fiind tîmpenia publicului, e cu totul lipsit de sens să-i
amintim acum de Vincent şi de nebunia lui, tocmai în momentul cînd fratele
său e în aceeaşi situaţie. Mulţi spun că pictura noastră e nebunie. Ar însemna
să ne provocăm nouă înşine un prejudiciu fără să-i facem vreun bine lui
Vincent, etic ...
Mă rog, faceţi-o. Dar e o IDIOŢENIE". După moartea lui Theo, doamna Van
Gogh-Bonger s-a declarat de acord ca Emile Bernard să organizeze expoziţia
şi — faptul e precizat într-o scrisoare — îi pune la dispoziţie suma de 600
franci. Reîntoreîndunse în Olanda, alături de familie, Johanna n-a mai vrut să
revină în Franţa, după moartea soţului.
Emile Bernard înttmpină cele mai mari greutăţi în încercarea sa de a da curs
proiectului. Cu toate acestea, în 1891, lui Vincent van Gogh i s-au adus două
omagii publice: primul la „Independenţi", unde au fost expuse numai zece
pînze, care însă au suscitat un articol entuziast al lui Octave Mirbeau în
l'Ecbo de Paris: „Printre multe banalităţi, printre încă şi mai multe imposturi,
strălucesc pînzele regretatului Van Goigh. Iar în faţa lor, în faţa crepului
negru ce le îndoliază şi care atrage asupra lor atenţia mulţimii nepăsătoare
de trecători, simţi că te cuprinde o mare tristeţe la gîndul că acest pictor
deosebit de dotat, acest ar-trist atît de vibrant, atît de intens, atît de vizionar
nu mai există".
Un al doilea omagiu i-a fost adus la Bruxelles de către Grupul XX. Dar abia în
anul următor şi cu un număr infim de tablouri — şaisprezece pînze
împrumutate de Tanguy — Emile Bernard a reuşit să organizeze în galeria Le
Parc de Boutte-ville pruna expoziţie particulară consacrată lui Van Gogh.
între timp, pierzîndu-şi speranţa că va mai putea fi realizat proiectul unei
expoziţii la Paris, şi pregătind ea însăşi o retrospectivă la Amsterdam,
Johanna îl însărcinează pe fratele ei, Andre Bon-ger, care locuieşte la Paris,
să-i trimită din tablourile lui Vincent cele pe care le consideră mai bune
precum şi mobilierul din apartament.
Cîte pînze se găseau la Paris? în mod cert cinci-şase sute, din care
aproximativ trei sute au fost trimise în Olanda. Celelalte? O scrisoare de-a
Johannei adresată lui Emile Bernard lasă să se înţeleagă ce s-a întîmplat cu
celelalte: „... el (este vorba de Andre Bonger) a primit în contul meu 200 fr.
pentru nişte tablouri de Vincent.. . Credeţi că veţi putea face ceva cu 600 fr.?
Fiindcă banii aceştia destinaţi expoziţiei vor rămîne mereu la dispoziţia
dumneavoastră, şi dacă mai vînd ceva veţi avea bani în plus. .."
Aceste detalii pe care le dă Louis Anfray în Arts-Documents din Geneva,
graţie documentelor lui Emile Bernard, ne îngăduie să credem că mai bine de
200 de pînze ale lui Vincent, pe care cumnatul lui Theo le-a considerat fără
valoare, au fost vîndute la un preţ derizoriu. Tocmai de aceea Emile Bernard
putea scrie în legătură cu aceste pînze că sînt... „aproape aruncate ca nişte
lucruri de nimic, zac pe tarabele negustorilor de vechituri de pe bulevardele
Clichy sau Rochechouart". Şi cam în aceeaşi termeni Albert Aurier îi semnala
surorii sale un Buchet de flori „la un negustor de lucruri de ocazie. L-ar fi dat
cu vreo cincisprezece franci."
IŢI VOI ÎNAPOIA BANII"
Johanna nu acţionează sub impusul cupidităţii, deoarece ea destina banii
realizaţi din aceste vîn-zări organizării unor expoziţii, ci pentru că ignoră
valoarea unei oipere, în care nici alţii, pe vremea aceea, nu credeau mai
mult, chiar dacă erau admiratori ai lui Vincent, căci în caz contrar tablourile
lui n-ar fi rămas atîta amar de vreme pe tarabele negustorilor de lucruri de
ocazie. Pînzele acestea se aflau în afara comerţului de artă şi doamna Van
Gogh putea foarte bine să creadă, aşa cum crezuse soţul ei şi încă mulţi
alţii, ca erau de-ajuns 300 de pînze pentru a perpetua memoria lui Vincent şi
pentru gloria pictorului dacă, oîndva, talentul lui (nimeni nu îndrăzneşte să
spună geniul lui) va fi recunoscut. Nici vorbă să fie dăruite vreunui muzeu
care în mod sigur le-ar fi refuzat. Aşa că ar fi fost poate mai bine să
procedeze ca Theo şi să le ofere vechilor lui prieteni.
După ce ideea unei expoziţii a fost abandonată, pentru că nu s-a găsit nici o
galerie care să se arate interesată de o asemenea expoziţie, tot lui Emile
Bernard i-a revenit misiunea de a ambala lucrările alese pentru a fi trimise în
Olanda.
Johanna — care pare să fi acţionat destul de repede după moartea lui Theo —
îi scrie lui Emile Bernard: „La 1 mai, deschid o pensiune la Bus-sum şi cred că
voi putea cîştiga destul pentru nevoile mele şi ale copilului. E o caisă
frumoasă în care vom fi mult mai bine instalaţi copilul, tablourile şi eu, decît
în micul nostru apartament din Paris, în care, totuşi, ne-am simţit atk de bine,
şi unde mi-am petrecut cele mai fericite zile din viaţa mea. Să nu credeţi
cumva că tablourile vor fi puse în pod sau în vreo debara. Ele vor decora
toată casa şi sper că veţi veni şi dumneavoastră în Olanda şi veţi putea
vedea dacă am avut sau nu grijă de ele".
Locul acestei strălucitoare opere — şi care în mod cert, împreună cu lucrările
reunite în Muzeul Kroller-Muller, reprezintă marea parte a lucrărilor lui
Vincent — era însă altundeva decît într-o pensiune provincială. Ea se află
astăzi la Rijksmuseum din Amsterdam clădit anume ca s-o primească. In-
ginerul Vincent Willem van Go>gh, fiul lui Theo, a cedat-o guvernului olandez
împreună cu ahe pînze şi desene de-ale impresioniştilor, pentru suma de
optsprezece milioane şi jumătate florini, cam două miliarde de franci vechi.
Vincent şi -a dat sufletul — dar aşa precum voise a restituit şi banii.
DESTINUL OPEREI
Vincent van Gogh se decide să se consacre desenului în primăvara anului
1880, cînd se afla în Borinage. Opera lui se eşalonează deci de-a lungul a
numai zece ani, în cursul cărora, în mod cert, a realizat — ţinînd seama şi de
lucrările dispărute — peste 1 000 de desene şi acuarele şi aproape 900 de
picturi în ulei. în copilărie, apoi la Londra şi la Haga, a făcut, desigur, cîteva
desene aşa cum era în stare să le deseneze orice adolescent de vîrsta lui. Ele
nu sînt incluse în opera lui artistică.
Ultima ediţie a Catalogului J. -B. de La Faille (Meulenihoff International, 1970)
menţionează dintr-un total de 875 de pînze, 145 de tablouri semnate. Nici
unul dintre acestea nu poartă numele de Van Gogh ci numai prenumele.
După prima sa prezenţă publica, la „Independenţi", unde a participat cu trei
pînze, Vincent îi scria fratelui său: „ ... prin urmare numele meu va trebui
inserat în catalog aşa cum îl semnez eu pe pînze, adică Vincent şi nu Van
Gogh, pentru bunul motiv că aici nimeni nu ştie cum se pronunţă acest
nume".
într-adevăr, după cum se ştie, felul în care pronunţăm Van Gogh este la fel de
fals şi de greşit din punct de vedere al limbii olandeze ca şi Juan din punctul
de vedere al limbii spaniole.
Oare numai această raţiune de ordin fonetic să explice de ce anume Vincent
a adoptat aceasta semnătură? El semna şi cu prenumele încă din pe-rioada
olandeza. Se ambiţiona (trăise şi la Londra, şi la Paris) să fie cunoscut şi în
afara frontierelor ţării sale? Sau poate mai mult decît atît, semnînd Vincent,
el voia să-şi renege neamul său de pastori şi negustori (pe vremea aceea îl
detesta)? Căci aşa după cum îi scria lui Theo nu voia „să fie un Van Gogh".
Dar Vincent nu acorda prea mare importanţa-acestei chestiuni. El foloseşte uneori
semnătura — enorma semnătură de pe Marina din Saintes-Ma-ries, de pildă
— ca o notă de culoare.
Din Arles îi scrie fratelui său: „începusem să-mi semnez pînzele dar am
renunţat foarte repede, mi se părea ceva idiot".
La moartea lui Vincent, operele lui erau relativ dispersate. Toţi biografii
pictorului scriu că în timpul vieţii s-a vîndut numai o singură pînză: Viile roşii
(F. 495), cumpărată la Bruxelles de Anne Boch cu 400 fr.
Or, potrivit unei note a lui E. Tralbaut, citată-de Pierre Cabanne în lucrarea sa Van
Gogh (Ed. Somogy) — de altfel autorul nu ţine seamă ăe. această notă —
„Cartea de vînzări" a firmei Bous-sod şi Valadon ar menţiona la data de 8
iunie 1888 vînzarea tabloului Pont de Glichy (F. 303) de către Theo van Gogh
cu 250 franci. Probabil că este vorba de altceva: acest tablou i-a fost cedat
lui Ters-teeg, fapt menţionat în scrisoarea 471 a lui Vincent din primăvara
anului 1888.
Acelaşi autor, E Tralbaut citează de asemenea o scrisoare de-a lui Theo din 3
octombrie 1888, adresată negustorilor Sulley şi Lori din Londra, prin care
confirmă că a trimis o pînză de Vincent — un autoportret — achiziţionată şi
plătită de cei doi.
Dacă exceptăm aceste trei pînze vîndute, schimburile făcute cu alţi pictori şi
mai ales portretele ?' alte cîteva lucrări pe care pictorul le-a dăruit Modelelor
sau prietenilor săi (în total nu poate fi vorba de^ nici o sută de tablouri)
restul lucrărilor se aflau în vremea aceea:
- cele din perioada de dinainte de Nuenen şi
Parte din lucrările din acea epocă în atelierul
unui tîmplar din Breda, Schrauer, care a acceptat să le depoziteze la el;
— grosul lucrărilor din aceeaşi epocă (trimise lui Theo) şi lucrările ulterioare:
la Theo sau depozitate la Tanguy.
CAPODOPERE VÎNDUTE DE OCAZIE
TJatorită faptului că o bună parte din stocul de pînze de la Theo au fost
vîndute negustorilor de obiecte de ocazie de către Johanna, la începutul
anului 1891 şi în 1903, datorită faptului că cele din depozitul de la Breda au
fost lăsate de moştenitori în voia soartei, s-au dispersat patru pînă la -cinci
sute de pînze, adică mai bine de jumătate din opera pictorului.
Am relatat condiţiile în care Johanna i-a cerut fratelui ei să vîndă o parte din
operele ce se aflau în apartamentul din Paris. în ceea ce priveşte stocul din
Breda, iată pe scurt cum s-au petrecut lucrurile.
Cînd Vincent a plecat la Anvers, în 1885, şi-a lăsat la Nuenen toate desenele
şi picturile ce le avea în atelier. în anul următor, cînd familia pastorului
defunct a părăsit oraşul, a fost necesar ca aceste lucrări să fie puse în nişte
lăzi pe care, fără îndoială, din lipsă de spaţiu, văduva le-a depozitat la
tîmplarul Schrauer din Breda.
Jan Benno Stokvis, care a întreprins o anchetă cu privire la aceste pînze în
anul 1927, relatează următoarea întîmplare: cum una dintre pînze nu mai
încăpea în ladă, doamna Van Ck>gh a exclamat: „Pentru Dumnezeu, măcar
comedia asta păs-tieaz-o pentru dwmnetea!"
în primăvara anului 1890, se pregăteşte să ple
ce din Breda spre a se stabili la Leyda, unde se
aflau fiicele sale. Cu acest prilej, face o scurtă
călătorie la Nuenen, călătorie despre care vorbeşte
într-una din scrisori, la care Vincent răspunde:
„în scrisoarea dumitale m-a izbit un fapt, spui că
pe cînd te aflai la Nuenen ai văzut toate lucrurile
despre care ştiai «că ţi-au aparţinut cîndva», dar
că foarte liniştită le-ai lăsat altora".
în vremea aceea, au fost restabilite raporturile afectuoase între mamă şi fiu,
dar nici ea şi nici el nu sînt îngrijoraţi de soarta pînzelor care vor fi „abandonate" la
tîmplarul Schrauer.
în 1903, adică după şaptesprezece ani, tîmplarul, care fără îndoială nu mai
ştia nimic de familia Van Gogh, s-a hotărît să se debaraseze de obictele
acelea pe care nu le mai reclama nimeni. Aşa că le-a vîndut, împreună cu
nişte vase vechi de aramă, unui negustor ambulant, pe nume Cou-vreur,
pentru suma de doi florini şi jumătate.
Negustorul a triat desenele şi le-a vîndut după cum s-au ivit clienţii cu cinci
pînă la zece cenţi, în funcţie de mărime. Un croitor din Breda, pe nume
Mouwen, a avut buna idee să cumpere ceea ce i-a mai rămas cu un florin. Or,
în cele din urmă, Couvreur a fost surprins că totuşi aceste lucrări au o
valoare mai mare decît credea el, a încercat să recupereze marfa vîndută la
un preţ atît de mic. Şi astfel Mouwen a putut să mai cumpere o serie de
lucrări pe care le-a plătit cu 80 de florini.
Care erau operele în cauză?
Se vorbeşte despre 200 de tablouri şi sute de desene şi schiţe, „toată
producţia din Nuenen" — ceea ce e fals, ţinînd seama de faptul că Vincent,
potrivit acordului stabilit cu Theo, trimitea la Paris cea mai mare parte din
lucrările sale. De altfel, 34 de pînze din Nueaen se găsesc în fosta colecţie a
fiului lui Theo. Or, s-a văzut că nu e vorba decît de o mică parte din lucrările
care se găseau în casa lui Theo la moartea pictorului.
Dacă cifra indicată este exactă, e de presupus că erau mai degrabă opere
din perioada de la Haga decît din cea de la Nuenen, că erau guaşe şi
acuarele mai degrabă decît picturi în ulei. Intr-adevar, după ce s-a reîntors la
păstorie, Vincent a plecat la Haga să-şi aducă ceea ce numea el „ca-
labalîcul", adică picturile şi desenele pe care le lăsase în grija unui vecin
înainte de a pleca la Drenthe. Aceste lucrări au rămas la „păstorie" du- pă
plecarea lui Vincent la Anvers şi ele au consti-tuit grosul stocului depozitat de
către văduva pastorului.
Pînzele vîndute la un preţ de nimic au continuat să circule. începînd din 3 mai
1904, vreo douăzeci de pînze din această epocă şi tot atîtea acuarele au fost
scoase la vînzare, la Amsterdam.
Moştenitorii i-au intentat un proces tîmplarului Schrauer şi l-au pierdut — aşa
cum se şi ^cuvenea — dat fiind dispreţul manifestat de văduva pastorului
faţă de opera fiului ei dispărut.
Faptul ca opera Iui Vincent s-a împrăştiat, şi la Paris şi la Haga, nu înseamnă
deloc, aşa cum s-a scris adesea, că multe pînze s-au pierdut. în catalogul
său, J. B. de la Faille menţionează numai 14 tablouri despre care se vorbeşte
în corespondenţă şi nu au fost găsite. Operele dispersate au reapărut de
îndată ce, în sfîrşit, a fost recunoscută valoarea pictorului.
CATALOGUL JACOB-BAART DE LA FAILLE
Dar însăşi încetineala cu care şi-a croit drum re-nuraele lui Van Gogh a
favorizat regruparea operelor sale. în conformitate cu Dicţionarul vinza-rilor
de artă al doctorului Mireur, în 1900 au fost puse în vînzare numai trei
tablouri şi două desene:
Dejunul (Tavernier) 910 franci
Casă de ţară (X) 1 000 franci
Nalbe (Blot) 1 100 franci
La aceea dată în Olanda avuseseră loc mai multe expoziţii, dintre care
menţionăm cu precădere pe cea de la Haga, din mai 1882 (89 tablouri), apoi
cea care a fost organizată de Johanna van Gogh la Amsterdam în iarna anului
1892—1893 şi care •cuprindea 87 picturi, şi cea din Rotterdam, în 1896, cu
78 de opere din epoca parisiană.
La începutul secolului, expoziţiile s-au înmulţit, iar în anul 1905 Stedelijk
Museum din Amsterdam prezenta prima expoziţie de mare amploare — 474
tablouri. în sfîrşit, în 1908, Bernheim Jeune deschide o expoziţie la Paris cu
titlul O sută de tablouri de Vincent van GoghAstfel a devenit indispensabilă
inventarierea acestei opere a cărei importanţă începea să fie remarcată de
critică. Jacob Baart de la Faille, doctor în drept al Universităţii din Utrecht, va
face această inventariere şi, pentru a defini şi clasifica ansamblul operei,
după perioadele de creaţie, va lua drept bază scrisorile adresate de Vincent
fratelui său.
Lucrarea n-a putut fi publicată decît în 1928, adică după 38 de ani de la
moartea pictorului. A fost editată în patru volume de Editions G. Van O.est
(Paris, Bruxelles), într-un tiraj de 650 exemplare. După ce s-a epuizat,
lucrarea a fost reeditată parţial (Hyperion — 1939); noua ediţie cuprindea
însă numai pînzele, cu 847 opere (dintre care 14 nereprdduse).
în curînd şi acest nou catalog avea să ajungă de negăsit. Fluctuaţia
colecţiilor, apoi faptul că inginerul Van Gogh şi-a cedat colecţia sa statului
olandez a impus alcătuirea unui nou catalog. în 1961, guvernul neerlandez a
încredinţat această sarcină unui comitet de redacţie prezidat de prof. Dr. A.
M. Hammacher şi compus din următoarele personalităţi: Dr. J. G. van Gelder,
Dr. "W. Jos de Gruyter, Dr. Jan Hulsker, Dr. H. Gerson, secretar, în cursul anilor
următori, s-au făcut oarecare schimbări în compoziţia comitetului: în 1968, d-
ra Ellen Joosten a luat locul doctorului W. Jos de Gruyter şi, în anul 1965,
doctorul V. Gerson a fost înlocuit cu Dr. S. J. Gudlaugsson, succesorul său în
funcţia de director al Biroului de stat al documentării istoriei de artă la Haga,
căruia i se încredinţase munca pregătitoare. Printre colaboratorii acestui
birou trebuie să menţionăm în special pe doaimna A. Tellegen-Hoogendoorn
şi domnişoara M. M. Op. de Coul. Pentru desene (afara de cele din perioada
pariziană), munca pregătitoare a fost efectuată de M. E. van Uitert de la
Universitatea din Utrecht, căruia i-au trebuit aproape zece ani ca să-şi ducă
munca la capăt. Noul catalog a fost publicat în 1970, în engleză, de
Meulenhoff International din Amsterdam, în colecţia Theo van Gogh: tablouri
şi desene
adunate de Theo (Gauguin, Corot, Manet, Pissarro,
Toulouse-Lauitree, Bernard, Moticelli şi alţii);
toate scrisorile lui Vincent către Theo;
vreo 25 de tablouri de Vincent care au apar
ţinut „Fundaţiei Theo van Gogh" creată de fiul
său, inginerul Van Gogh.
Această tranzacţie priveşte o parte importantă a operei lui Van Gogh; ea a
fost făcută în interesul comunităţii şi salvează opera de speculaţii sau
aproprieri abuzive.
La Amsterdam, a fost construit un muzeu special lingă Stedelijk Museum, anume
pentru a prezenta publicului operele şi documentele Fundaţiei. Muzeul a fost
inaugurat la sfîrşitul anului 1972.
RÂSPINDIREA OPERELOR LUI VAN GOGH ÎN LUME
Ni se pare interesant să prezentăm în tabelele ce urmează repartiţia pînzelor
lui Vincent în colecţiile şi muzeele din diverse ţări.
Extragerea acestor date din Catalogul la Faille s-a dovedit uneori extrem de
dificilă din cauza picturilor recto-verso de pe anumite panouri şi din cauza
pînzelor încredinţate de anumiţi colecţionari unor muzee. în acest ultim caz,
am menţionat tablourile în cauză la muzee şi nu în colecţii, deoarece dorim
mai puţin să stabilim o statistică riguroasă decît să informăm cititorii despre
importanţa operelor pe care poate va fi în măsură să le cunoască.
Lista e întocmită în ordinea descrescîndă a numărului de tablouri pe care le
posedă o ţară iau alta.
RÂSPINDIREA PICTURILOR IN ULEI

Ţări Muze Col. Total Situa Variaţ

e part. 1970 ţia ii
Olanda 328 36 471 _107
S.U.A. 57 133 190 47 + 143
Elveţia 9 70 79 50 + 29
Franţa 25 20 45 106 _ 61
Anglia 11 26 •ii 23 + H
R.F.G. 17 6 23 86 — 63
U.R.S.S. 9 9 9
Grecia 9 9 + 9
Canada 3 5 8 + 8
Suedia 3 2 3 + 2
Brazilia 5 5 + 5
Belgia 2 2 4 3 + 1
Danemarca 3 3 « — 3
Japonia 2 1 3
Italia 2 2 1 + 1
R.D.G. 1 1 2 + 2
Austria 1 1 2 6 _ 4
Norvegia î 1 2 2
Israel 2 2 +'2
Cehoslovacia 1 1 3 — 2
Iugoslavia 1 1
Finlanda 1 l
Egipt 1 1
Argentina 1 1
Australia 1 + 1
Haway I 1 + 1
Africa de Sud 1 1 + 1
"Ungaria 1 — 1
TJruguay 1
488 314 802 825
Sit. necunosc. 73 18
875 843
Confruntarea este interesantă în sensul că arată mişcările care s-au produs
în principalele ţări interesate, în treizeci de ani, s-a înregistrat un adevărat
exod al operelor lui Van Gogh în detrimen tul Olandei (107 tablouri), al
Franţei (61), al Republicii Federale Germania (63), în beneficiul Statelor Unite
(143 pînze), al Elveţiei (29) şi al Marii Britanii (14). Aceste mişcări — şi acesta
e faptul cel mai regretabil — au fost în favoarea unor colecţii particulare care
s-au îmbogăţit în urma unor noi achiziţii. Dar asupra acestei probleme vom
mai reveni.
Mai semnalăm, în sfîrşit, că în aceşti ultimi treizeci de ani cinci pînze de Van
Gogh au fost distruse. Patru dintre acestea au fost distruse de
bombardamente în timpul celui de al doilea război mondial: una la Arnheim,
una la Berlin, una în Japonia şi una, celebra pînză a pictorului pe drumul spre
Tarascon (F. 448) la Magdeburg; o a cincea a fost distrusă de un incendiu în
1967 (F. 271).
DESENELE Şl ACUARELELE
In ceea ce priveşte desenele, pastelurile, tuşurile, acuarelele, guaşele etc,
dat fiind marele număr de opere „recto-verso", de carnete de schiţe etc. nu
putem pretinde că vom da o cifră exactă. Tabelul de mai jos nu reprezintă
deci decît o situaţie destul de aproximativă, eşalonată pe perioadele de
creaţie. Paralel prezentăm numărul picturilor în ulei din aceleaşi perioade.
Picturi
Desene

Borinage 10 —
Etten 74 2
Haga 222 25
Drenthe 15 7
Nuenen 287 194
Anvers 48 8
Paris 108 231
Arles 124 186
Saint-Remy 148 140
Auvers 65 82
1.101 875
Această alăturare permite să urmărim, sub aspectul tehnicilor folosite,
evoluţia operei lui Van Gogh. Locul preponderent pe care îl au desenele în
prima perioadă a carierei sale tinde, începînd de la Nuenen, să se echilibreze,
pentru ca mai tîr-ziu, şi în special în perioada pariziană şi cea din Aries să
domine picturile în ulei (căutarea culorii); în cele din urmă, la Saint-Remy şi
Auvers, desenele şi picturile ajung la o oarecare paritate.
Dar în aceste epoci din urmă, desenul pare să fie ceea ce reprezintă el în
general pentru oricare pictor: un crochiu, o schiţă a operei în faza ei pre-
gătitoare, o punere în pagină a elementelor picturale.
în perioada olandeză de la Etten şi mai ales de la Haga, desenul constituie
dimpotrivă o expresie semnificativă, e opera în sine, şi adesea de o calitate,
pe care chiar Renoir — căruia nu-i plăcea pictura lui Van Gogh — o sublinia
spunîndu-i iui Vollard: „Desenele lui cu ţărani sînt cu totul altceva".
Etten reprezintă o epocă de ucenicie, dar la Haga Vincent se dovedeşte a fi
ajuns la maturitate, e stăpîn pe arta liniilor şi a volumelor în portretele de
bătrîni şi copii, în portretele cu Sien, a căror forţă şi patetism îl fac încă de pe
atunci să se apropie de marii maeştrii, şi în modul cel mai surprinzător de
Daumier, prin acele trăsături despre care Corot spunea că îl ajută să-1
înţeleagă pe Michelangelo. Am arătat cum Van Gogh, încă de pe cînd căuta şi
experimenta diverse tehnici, la Haga, şi încerca o mare diversitate de mate-
riale, realizase deja o viguroasă operă picturală. Această parte a operei lui
Van Gogh, desenele şi guaşele de la Haga, ca şi desenele de la Nuenen este,
fără îndoială, cea mai remarcabilă şi pare să marcheze o perioadă de
echilibru între ele două forme, înainte ca pictura să fi devenit modul major de
expresie plastică şi tematică.
Din fericire, tot muzeele din Olanda deţin cea mai mare parte de desene.
Rijksmuseurn Van Gogh (Fundaţia Van Gogh) posedă aproximativ 450 de
desene; Muzeul Kroller-Miiller posedă 175; în Franţa, Luvrul are şase desene.
Restul este repartizat în diverse muzee şi colecţii particulare.
ARTA Şl BANII
Yincent van Gogh s-a ridicat cu deosebită vehemenţă şi pe bună dreptate
împotriva dictaturii pe care banul o exercita în problemele de artă. E posibil
ca această situaţie să fie insolubilă. Ceea ce nu înseamnă însă că ea nu
constituie o aberaţie datorită căreia pe măsură ce o operă de artă este
recunoscută ca valoroasă, şi prin urmare cota ei creşte, ea încetează să mai
fie un bun cultural co-lactiv. Bugetele statelor din Europa sau din America vor
avea totdeauna posibilităţi mai reduse de-cît averile capitaliste. Este deci
probabil, aşa cum de altfel o demonstrează situaţia pe care am citat-o mai
înainte, ca viitoarele vînzări să conducă un număr din ce în ce mai mare din
aceste opere nu în muzee (unde s-ar cuveni să se afle) ci în diverse colecţii
particulare, cu alte cuvinte ele vor fi rezervate satisfacţiei egoiste — care de
cele mai multe ori este satisfacţia posesiunii şi nu are nimic de-a face cu arta
— a unui oarecare miliardar american sau armator grec. Faptul că averea îi
permite domnului Niarchos să răpească oamenilor nouă pînze de Van Gogh,
care le-au fost de fapt lor destinate, nu se va putea nicicum justifica şi nici
măcar nu se poate explica.
Nu e cazul să discutăm aici despre posibilităţile — care de fapt există — de a
codifica piaţa operelor de artă astfel îneît ele să nu poată fi niciodată altceva
decît un uzufruct, iar proprietatea unei opere de artă să fie, chiar de la
punerea ei în vînzare, rezervată 'de drept, dacă nu şi în fapt, unui organism
naţional care în orice moment ar putea uza de dreptul de preempţiune spre a
intra în posesia unui obiect considerat drept bun naţional, iar în acest caz
opera ar fi „recunoscută ca 3W fiind de utilitate publică".
Nu există alt mijloc derît revoluţia — aşa cum s-a întîmplat în URSS — de a
restitui opera destinului şi misiunii ei.
Practica donaţiilor testamentare — căreia numeroase muzee îşi datorează
actuala lor bogăţie, dată fiind generozitatea unor donatori — nu va reuşi
totuşi să remedieze aberaţiile sistemului.
Pe de altă parte, în ciuda unor exemple semnificative, este totuşi puţin
probabil că erorile de pronostic i-ar putea descuraja pe speculanţi. Dar ori-
cum este interesant să reamintim că în acel an 1890 în care Van Gogh vindea
cu 400 de franci Viile roşii, un portret de Goya nu depăşea 800 fr. în timp ce
faimosul tablou al lui Alphonse de Neu-ville, Ultimile cartuşe ajunsese la 200
000 franci, cam între 60 şi 80 de milioane de franci vechi actuali. Or, aceeaşi
pînză a fost adjudecată în 1949 la ... 3.900 fr., adică la o sumă care ar fi
corespuns cu 13 fr. din 1890. Dar cîte opere plătite astăzi cu o avere nu vor
cădea peste un secol sau două în acelaşi neant comercial şi artistic?
Preţurile exorbitante pe care le ating pe la începutul secolului nostru operele
impresioniste, şi mâi ales cele neoimpresioniste, nu corespund decît unor
noţiuni pur speculative. Valoarea lor — care n-o să scadă niciodată — constă
în altceva şi nu va putea fi evaluată în cifre. Iar cînd este vorba de Van Gogh,
de pictorul care a fost ucis de mizerie, acest fenomen e de-a dreptul monstiuos.
în 1957, Uzinele din Clicby au fost cotate la Londra la 31 000 lire sterline,
adică la aproximativ 31 0C0 000 fr. din anul vînzării. Această sumă ar fi
reprezentat în epoca în care Van Gogh îşi picta pînza (1887) aproximativ
132.000 fr. adică aproximativ de şapte ori echivalentul sumei totale pe care
Vincent a primit-o de la fratele său în cursul celor zece ani în care Theo i-a
asigurat existenţa.
în sfîrsit, iată cu titlu documentar preţurile (in franci francezi) la care au fost
cotate cîteva pînze
de Van Gogh, puse în vînzare publică în ultimii ani, conform anuarului
Mayer:
— Parke Bernet Galleries — New York:
aprilie 1965: Les Demar-
cheurs — F. 438 1 185 600 fr.
mai 1966: Podul din Asnie-
"« — F. 240 691 600 „
— Sotheby and Cie. — Londra:
decembrie 1965: Pieta de
Delacroix — F.757 552 800 „
— Galeria Motte — Geneva;
iunie 1967: Ţăran cule^lnd
recolta. (1889)578 560 „
— Manşon & Woods — Londra:
decembrie 1967: Portretul
mamei — F. 477 1 362 900 „
— La aceeaşi galerie:
Portretul domnişoarei Adeline Ravoux — F. 768 — vîndut unor americani, în
1905, de hangiul Ravoux cu 20 fr., a atins, la 24 iunie 1966, cota record de 2
176 500 fr.
O OPERĂ DESTINATA OAMENILOR
„Opera voastră să lumineze oamenii: cred că aceasta e deviza oricărui
pictor", scria Van Gogh. Ş: nu prin „piaţa artei" — ce bine e numită! — opera
de artă îşi va îndeplini această misiune! De aceea ni se şi pare important să
abordăm aici un fenomen a cărui importanţă pare să nu fie încă înţeleasă:
acela al reproducerii mecanice a operelor de artă.
Să mai precizăm oare că numai 25 de ţări din lume şi mai puţin de 10 oraşe
în Franţa au putut vedea o expoziţie cu operele lui Van Gogh în optzeci de
ani? Cîte ţări ca Spania, Portugalia, ca să nu pomenim decît de cultura
occidentală, nu numai că nu posedă nici o pictură de Van Gogh dar nici n-au
văzut cea mai neînsemnată expoziţie a acestui pictor?
Incontestabil — chiar dacă regretăm acest fapt — „originalul" este o noţiune
în total dezacord cu lumea modernă.
Florent Fels scria, acum vreo douăzeci de ani: „Nimic nu ne poate da vreo
idee de ceea ce este galbenul la Van Gogh, în ceea ce a mai rămas din el,
decît pînzele din colecţia Kroller-Mliller.
Se^piirecă" numai climatul Olandei ar fi ferit operele sale, care în galeriile
din Paris se închid şi se înverzesc."
Amabilul doctor
„Amabilul lui doctor, internul Rey. .." îi scrie Paul Signac lui Theo după vizita
pe care i-a făcut-o lui Vincent.
Născut la Arles la 24 iunie 1867, Felix Rey a fost intern la Avignon înainte de
a veni la Hotel-Dieu din Afles ca să-1 secondeze pe doctorul Urpar. Anul
următor şi-a susţinut teza la Montpellier, apoi a navigat, între 1890 şi 1894,
tot ca medic, după care a practicat medicina în oraşul său natal unde şi
moare la 15 septembrie 1932.
Tînărul intern a reuşit să-şi înţeleagă pacientul şi să-i cîştige foarte repede
încrederea, dar nu i-a apreciat deloc pictura. Portretul pe care i 1-a făcut
Vincent a fost executat la repezeală, în prima jumătate a lunii ianuarie 1889.
Vincent i-a trimis doctorului prin Theo o reproducere după Lecţia de
anatomie a lui Rembrandt, încer-cînd să-i mulţumească astfel pentru că 1-a
îngrijit. Această gravură era în permanenţă agăţata în cabinetul doctorului.
în schimb, doctorului Rey nu-i plăcea deloc portretul pe care i 1-a făcut
Vincent şi, după cum relatează V. Doiteau şi E. Leroy, nu putea fi de acord,
nici măcar de dragul culorilor complementare, că „avînd pe vremea aceea
barba şi părul negru, pictorul 1-a făcut cu barbă verde şi păr roşu".
Pictorul Charles Camoin, care în 1900 se afla în garnizoană la Arles, a regăsit
pînza. După ce a stat un timp într-un pod, tabloul era folosit în vremea aceea
ca uşa la un coteţ de găini! Acest lucru ne-a fost confirmat şi de fiica unei
foste paciente a doctorului Rey care a văzut această pictură — pe care
doamna Rey o considera, cu indignare, o caricatură — pusă în dreptul unei
găuri din peretele coteţului. Charles Camoin 1-a convins pe Vollard să
cumpere pînza cu 150 franci, apoi ea a fost achiziţionată, în 1908, cu 46C0 fr.
de către J. Sciukin, un mare colecţionar rus. Şi astfel portretul a ajuns să
figureze astăzi în Muzeul Puşkin din Moscova.
DOMNIŞOARELE RAVOUX
în urma articolului lui Andre Bourin, care a apărut în Les Nouvelles Litteraires,
un colaborator al revistei a reuşit să dea de urma „Domnişoarei Ravoux" — şi
a surorii ei — fiica hangiului din Auvers, căreia Van Gogh i-a făcut portretul în
rochie albastră „prima ei rochie de domnişoară", portret cunoscut cu titlul de
„Femeia în albastru". Ei îi datorăm emoţionanta relatare reprodusă mai
înainte. Pe vremea aceea Adeline Ravoux, văduva Carrie, gira împreună cu
sora ei Germaine, văduva Guilloux, hotelul Institutului Saint-Joseph din castelul de
la Mesnieres-en-Bray.
„Eram foarte tînără cînd domnul Vincent a venit să locuiască la noi — îi
declara ea reporterului. — Au trecut mai bine de şaizeci de ani şi cu toate
acestea îl revăd de parcă totul s-ar fi petrecut ieri. Mergea cu capul puţin
plecat într-o parte, spre partea în care-i lipsea urechea tăiată. Nu mi se părea
frumos; vorbea puţin, dar era atît de simplu şi atît de bun, şi avea
totdeauna pe buze un zîmbet calm, avea mult farmec. Nimeni n-ar fi putut
bănui că suferise de un dezechilibru mintal..,"
Cînd picta.., „era foarte absorbit, trăgea tot timpul din pipă, învăluit într-un
adevărat nor de fum. Eu îi pozam în sala din fund a hanului nostru pe care le-
am lăsat-o celor trei artişti ce locuiau la noi...
Pictura lui mă înspăimînta oarecum din pricina violenţei ei şi nici nu găseam
că portretul îmi seamănă. Abia mult mai tîrziu am observat, uitîn-du-mă la
reproduceri, că el a ştiut să ghicească în fetişcana care eram atunci femeia
ce aveam să devin.
.. .La puţină vreme după moartea domnului Vincent, părinţii noştri au plecat
din Auvers ca să se stabilească la Meulan. în faţa cafenelei lor, se afla un
hotel — hotelul Pinchon — unde au tras nişte pictori care veneau să consume
la noi. Trei dintre ei — un olandez, un german şi un american — care au
remarcat tablourile aflate în sala din fund — i-au oferit pentru doua din ele
40 de franci, iar tatăl meu le-a vîndut. în ceea ce priveşte Primăria din
Auvers, pot să vă spun că pe vremea aceea tabloul nu era semnat..."
Cele două tablouri se află astăzi în Statele Unite: Primăria din Auvers (F. 790),
într-o colecţie particulară, iar Portretul Adelinei Ravoux (F. 786) este din anul
1958 la Muzeul din Cle-veland.
Sora „femeii în albastru", doamna Germaine Guilloux-Ravoux (prin a cărei amabilitate
avem posibilitatea să reproducem documentul publucat în ilustraţii) mi-a
anunţat în 1965 decesul surorii sale. Ea însăşi, Germaine Ravoux, în vîrstă
astăzi de peste optzeci şi trei de ani, trăieşte tot la Rouen unde am avut
prilejul s-o întîlnesc acum cîţiva ani.
Ne permitem să publicăm mai jos — avlnd autorizaţia ei — o scrisoare care ni
s-a părut că merită să fie cunoscută, fără ca prin aceasta sa. avem intenţia
de a păta memoria doctorului Gachet. Pentru că datorită aprigei lui pasiuni
de colecţio nar avem posibilitatea să admirăm la Jeu de Paume pînzele
prestigioase donate de fiul lui. Dar orice adevăr merită să fie cunoscut, iar
acesta demonstrează că uneori nu e bine să judeci pe loc faptele oamenilor.
Iată textul scrisorii din 17 aprilie 1964:
„Am primit azi dimineaţă cartea dumneavoastră pentru care vă
mulţumesc cu toată sinceritatea.
Nu vă veţi mira dacă vă spun că m-am repezit asupra capitolului în care se
vorbeşte despre moartea sărmanului domn Vincent şi am văzut cu satisfacţie
că şi dumneavoaistră vă îndoiţi de faptul că doctorul Gachet şi fiul acestuia
ar fi stat la căpă-tîiul pictorului. într-adevăr tata a fost cel care, fie împreună
cu Theo fie împreună cu pictorii care se aflau în casă, a vegheat corpul
domnului Vincent.
Tînărul Gachet s-a dus la înmormîntare, apoi a venit la noi acasă spre a lua
cît mai multe pînze cu putinţă; tatăl lui le lua de pe pereţi şi i le dădea
spunîndu-i: «împachetează-le coco», sub privirea stupefiată şi scandalizată a
tatălui meu; de altminteri, «împachetează coco» a rămas un fel de expresie a
familiei pe care o repetam ori de cîte ori aveam ceva de împachetat.
în sfîrşit, toate astea sînt atît de îndepărtate şi... n-am de ce să mă războiesc
cu un domn Gachet care a făcut o donaţie atît de mare muzeului Luvru şi-
apoi, nu-i aşa? Vincent van Gogh a devenit cunoscut şi prin minciunile lui,
dar chiar ieri seara ascultînd la radio Luxembourg emisiunea despre Vincent
nu mi-am putut reţine indignarea auzind asemenea minciuni..."