Partea a II-a

Psihologie socială

5
 5. Percepţia socială

După studierea acestui capitol veţi reuşi:

să definiţi noţiunea de Eu;
să descrieţi resursele formării conceptului de Eu;
să descrieţi relaţia dintre conştiinţa de sine şi stima de sine;
să concretizaţi modurile de prezentare a Eului;
să concretizaţi eforturile de modelare a impresiei altora;
să explicaţi automonitorizarea;
să enunţaţi reprele percepţiei sociale;
să definiţi atribuirea;
să explicaţi eroarea fundamentală de atribuire;
să explicaţi procesul de autorealizare a profeţiei;
să definiţi stereotipurile;
să explicaţi formarea stereotipurilor;
să definiţi prejudecăţile;
să explicaţi formarea şi perpetuarea prejudecăţilor;

Concepte cheie:
atribuire; automonitorizare; comparaţie socială; conştiinţă de sine; discriminare;
distorsiuni; Eul actual; Eul posibil; introspecţie; memorie autobiografică; observator-actor;
preconcepte; prejudecăţi; prima impresie; rasism; sexism; stereotipuri; stima de sine;

Conţinut:
1. Eul social ?
2. Percepţia altor persoane.
3. Percepţia grupurilor.

6
5.1. Eul social

Ce este Eul?

Eul este conceptul ce reuneşte ansamblul tuturor credinţelor, opiniilor unei

persoane despre ea însăşi, despre însuşirile, trăsăturile, atributele personalităţii.

În creaţia culturală, literară, filosofică, ştiinţifică, Eul reprezintă aspectul

fundamental sau nucleul personalităţii. Conceptul de Eu constituie componenta
cognitivă a Eului. Începuturile conceptului de Eu le putem identifica în
următoarele condiţii:

 recunoaşterea propriei persoane ca entitate separată, distinctă de alte fiinţe

umane este primul pas în dezvoltarea acestui concept;
 recunoaşterea propriei imagini în oglindă este un proces ce există numai la
om şi la primatele superioare. Copilul îşi recunoaşte chipul în oglindă in
jurul vârstei de 1½-2 ani (18-24 luni);
 opiniile celorlalţi devin absolut necesare deoarece funcţionează asemenea
unei oglinzi în care se reflectă propria persoană. Ajungem să ne cunoaştem
bazându-ne pe ceea ce credem că gândesc despre noi, persoanele
semnificative. Imaginile pe care credem că le au alţii sunt încorporate în
conceptul de Eu.

Elementele conceptului de Eu sunt ilustrate în figura 5.1. Conceptul de Eu include

opinii, credinţe interiorizate, aspecte referitoare la existenţa sa în interacţiune cu
mediul, atribute interpersonale, interese şi activităţi etc.

Formarea conceptului de Eu se bazează pe mai multe surse: introspecţia, percepţia

propriului comportament, influenţa celorlalţi şi memoria autobiografică.

Introspecţia
Se crede că introspecţia (analiza propriilor stări şi conţinuturi psihice) este cheia
cunoaşterii adevăratului Eu. Numai subiectul are acces la lumea lui interioară, la
gânduri, fantezii, dorinţe, intenţii, emoţii. Cercetările arată că introspecţia este o
cale puţin eficientă în descoperirea atributelor reale ale Eului; uneori diminuează
precizia autoevaluării şi autodescrierii. Introspecţia nu garantează precizia
autocunoaşterii. Dacă este excesivă poate perturba procesele mentale, creează
confuzii în analize şi predicţii şi poate avea influenţe negative asupra
comportamentului adaptativ.

7
 A t r i b u ţi i A s p e c te O p i n i i , c r e d i n ţe
in te rp e rs o n a le e x i s t e n ţi a l e i n t e r i o r iz a t e

C a r a c t e r is t i c i C o n c e p tu l d e C o n ş t i i n ţa d e
a t rib u ite E u s in e

In te r e s e ş i D i fe r e n ţi e r e
A u t o d e t e r m in a r e
a c t i v i t ă ţi s o c ia lă

Figura 5.1. Conceptul de Eu (după Rentsch & Heffner)

Valoarea introspecţiei depinde de determinanţii comportamentului. Pentru un

comportament dirijat de cogniţii (de exemplu, elaborarea deciziei) inventarierea
motivelor şi a argumentelor poate contribui la creşterea gradului de precizie în
autocunoaştere. Pentru un comportament determinat afectiv acest lucru nu este
realizabil. Valoarea introspecţiei depinde şi de timpul alocat, de existenţa unor
sarcini concurente şi de resursele cognitive disponibile pentru autoreflecţie.

Percepţia propriului comportament

În teoria autopercepţiei se arată că atunci când apar dificultăţi în interpretarea
stărilor interne, oamenii îşi concentrează atenţia asupra observării şi interpretării
propriului comportament şi a situaţiei în care acesta se desfăşoară. Când sunt
preocupaţi de ceea ce fac şi nu dispun de alte repere pentru stările lor interne,
deduc din comportament însuşiri consistente cu acesta. Procesul este împiedicat în
situaţii semnificative de tipul recompensă-pedeapsă. Percepţia comportamentului
este relevantă numai dacă situaţia nu apare drept cauză a comportamentului.

Pe baza teoriei autopercepţiei, ipoteza feedback-ului facial arată că expresiile faciale

pot produce nu doar o reflectare adecvată a stărilor interne, ci pot chiar să
genereze o stare emoţională (zâmbetul îi poate face pe oameni să se simtă fericiţi).
Schimbarea expresiei faciale are ca efect schimbări corespunzătoare ale experienţei
subiective a emoţiilor.

Nu s-a stabilit relaţia dintre emoţii şi stările fiziologice (dacă expresia facială
generează schimbări fiziologice ce produc răspunsuri emoţionale sau invers).

8
Modificările ţinutei, poziţiei, gesturilor oferă un feed-back senzorial şi
influenţează dispoziţia afectivă. Acelaşi efect îl au şi schimbările vocii. Cercetările
arată că stilul vorbirii (repede, tare, încet, moale) amplifică emoţiile.

Pe baza teoriei autopercepţiei se explică de ce adesea oamenii îşi pierd interesul

pentru activităţile atractive în care au fost anterior recompensaţi. Efectul de
suprajustificare reflectă transformarea motivaţiei activităţii, din intrinsecă în
extrinsecă, respectiv, diminuarea motivaţiei intrinseci în activităţile asociate
acestor recompense. Motivaţia intrinsecă este prezentă în activităţi a căror
desfăşurare îi creează subiectului plăcere, satisfacţie. Din aceste activităţi subiectul
nu aşteaptă obţinerea unei recompense exterioare. Motivaţia extrinsecă se găseşte
în activităţi desfăşurate sub impactul unor factori externi – recompensă, evitarea
pedepsei.

Acelaşi efect de reducere a motivaţiei intrinseci îl pot avea şi alţi factori externi:
competiţia, evaluarea, termenele limită. Efectul suprajustificării are implicaţii
serioase în educaţie, în muncă şi în alte activităţi sociale. Se poate pune problema
oportunităţii recompensei. Cercetările arată că eficienţa recompenselor depinde de
felul în care sunt percepute de subiect. Dacă apar sub formă verbală sau ca
bonusuri pentru performanţe superioare, recompensele pot creşte motivaţia
intrinsecă. Diferenţele individuale in orientarea motivaţională trebuie luate în
considerare în acordarea recompenselor. Astfel, pentru persoanele orientate spre
realizări precis determinate, premiile, recompensele, punctele şi competiţia au
efecte pozitive asupra motivaţiei intrinseci.

Influenţa celorlalţi
Teoria comparaţiei sociale elaborată de Festinger susţine că oamenii care au
incertitudini asupra propriilor opinii şi abilităţi, se evaluează prin comparaţie cu
persoane similare. Raportarea la alţii se reflectă în procesul autodescrierii (de
exemplu, se precizează genul, etnia, rasa, ocupaţia). În condiţii instabile, când
stările emoţionale sunt neclare oamenii interpretează starea lor de activare generală
(arousal) raportându-se la ceea ce fac alţii în aceleaşi situaţii. Se consideră că
experienţa emoţiilor se bazează pe doi factori: arousalul (nivelul general de
activare) fiziologic şi interpretarea cognitivă a acestui arousal.

Memoria autobiografică
Memoria autobiografică se referă la ceea ce se păstrează ca experienţă emoţională
de viaţă. Amintirile despre părinţi, fraţi, prieteni, locuri, şcoală păstrate în
memorie constituie fundamentele identităţii şi continuităţii individului.

Se actualizează mai uşor evenimentele din trecutul mai apropiat, în timp ce

evenimentele mai îndepărtate sunt mai greu de datat şi mai puţine. Există totuşi
două excepţii: (1) perioada adolescenţei şi începutul vârstei adulte sau anii cei mai
plini şi (2) datarea evenimentelor mai vechi este facilitată prin raportare la
evenimente de mare semnificaţie personală sau socială. Aceste evenimente ocupă
locuri speciale în memoria autobiografică.

9
Cei mai mulţi oameni nu-şi amintesc întâmplări anterioare vârstei de 3 ani.
Fenomenul a fost numit amnezia copilăriei. Cercetările oferă date contradictorii în
acest sens. Unele susţin posibilitatea păstrării întipăririlor mai vechi dacă ele sunt
marcante pentru drumul de viaţă. Altele arată că astfel de amintiri timpurii
reprezintă prelucrări ale povestirilor sau relatărilor de la părinţi sau de la alte
persoane semnificative.

Eul ghidează memoria autobiografică prin următoarele procese:

 efectul autoreferenţial: există o mai mare probabilitate ca oamenii să-şi

amintească lucrurile sau evenimentele ce au legătură cu propriul Eu decât
să-şi amintească ceea ce are legătură cu alte condiţii;
 tendinţele egocentrice influenţează memoria autobiografică deoarece
oamenii îşi supraestimează rolul în evenimente trecute, se văd în postura de
actori;
 reconsiderarea propriei istorii în lumina unor informaţii mai recente. Pe acest
model al revizuirii trecutului se realizează percepţia copiilor de către
părinţi prin raportare la „perioada lor de aur”. Practic, adulţii uită că nu
mai sunt la vârsta copilăriei că au trecut demult de adolescenţă, că de fapt
raportează copiii de astăzi la adultul de astăzi, a cărui memorie este
marcată de distorsiuni sau construcţii.

Schematele Eului
Schematele Eului reprezintă convingeri specifice despre propria persoană. Ele
ghidează procesarea informaţiilor. Datorită schematelor se realizează selecţia,
interpretarea şi reactualizarea informaţiilor. Schematele se formează timpuriu. În
situaţii relevante, prin schematele Eului, oamenii elaborează judecăţi rapide
despre ei înşişi, îşi amintesc cu uşurinţă întâmplări trecute sau prevăd acţiuni
viitoare. Schematele determină respingerea informaţiilor inconsistente. Lumea
socială, celelalte persoane sunt percepute prin schematele Eului.

Din moment ce există mai multe schemate ale Eului, este firesc să existe mai multe
faţete ale Eului. Unele dintre cele mai studiate sunt Eul actual şi Eul posibil
(reprezentând ce ar putea, ce i-ar plăcea sau ce i-ar fi teamă să devină subiectul).
Majoritatea oamenilor îşi imaginează devenirea într-o direcţie pozitivă (bogat,
fericit, cu succes, sănătos). Pe baza acestei viziuni asupra devenirii se elaborează
scopuri şi planuri.

Perspective multiculturale

Culturile diferă în conceptualizarea Eului, în construirea identităţii sociale şi

personale. Mulţi europeni şi nord-americani îşi consideră Eul ca independent şi
autonom, distinct, unic, diferit de alţii. Oamenii din alte culturi concep Eul în
interdependenţă cu grupul. Eul are sens doar prin conexiunile sale sociale. Eul în
culturile non-vestice este parte a reţelei sociale în care se includ părinţii, fraţii,
rudele, colegii, prietenii. Diferenţe culturale influenţează modul în care percepem,
simţim şi ne prezentăm în relaţiile cu alţii.

10
 Întrebări de verificare:

1. Ce factori stau la baza formării conceptului de Eu?

2. Ce sunt schematele Eului?

Stima de sine

Ce este stima de sine?

Stima de sine reprezintă evaluarea pozitivă sau negativă a propriei persoane,
ansamblul autoevaluărilor, sensul propriei valori.

Datorită multiplelor schemate ale Eului, unele componente vor fi evaluate mai
favorabil sau mai precis comparativ cu altele.

Stima de sine are o influenţă profundă asupra modului de a gândi şi de a simţi în

legătură cu propria persoană. Indivizii cu stima de sine mai înaltă experimentează
stări afective pozitive şi îşi propun standarde ridicate, au încredere în posibilitatea
atingerii expectanţelor. Persoanele caracterizate prin fluctuaţii ale stimei de sine,
reacţionează mai puternic la evenimentele de viaţă pozitive sau negative,
comparativ cu persoanele a căror stimă este sigură şi stabilă.

Indivizii cu stima de sine scăzută se pot afla în raport cu propriul comportament

(manifestări de retragere, înfrângere) în situaţia cercului vicios (figura 5.2). Nivelul
redus al stimei de sine are ca efect stabilirea unui nivel redus al expectanţelor, din
care rezultă angajare redusă în activitate însoţită de anxietate ridicată. În
consecinţă activitatea se va desfăşura la nivel scăzute cu posibile eşecuri.
Autoblamarea, consecinţă a acestor eşecuri duce la diminuarea stimei de sine.

Stima de sine este corelată cu modul în care oamenii se raportează la viaţa lor
cotidiană. Cei care se evaluează pozitiv tind să fie eficienţi, fericiţi, au succese şi
sunt în general sănătoşi. Ei fac faţă dificultăţilor de durată şi îi acceptă pe ceilalţi
mai uşor, rezistă la stres. Oamenii cu stimă de sine redusă sunt mai anxioşi, sunt
depresivi, pesimişti, înregistrează mai multe eşecuri, se îmbolnăvesc mai uşor.

Figura 5.2. Cercul vicios al stimei de sine reduse (după Brehm & Kassin)

Discrepanţele Eului
Stima de sine este definită prin raportarea Eului real la cel ideal. Între cele două
faţete pot exista diferenţe de diferite mărimi.

11
 a p r o p ie r e a d e

R e n u n ţa r e la
S c h im b a r e a

a u to a n a liz ă
s ta n d a r d e

S c ă z u tă
În a ltă

d is c r e p a n ţe lo r
E x p e c ta n ţa
r e d u c e r ii
în tr e E u l r e a l ş i
D is c r e p a n ţe

E u l id e a l
C o n ş tie n tiz a r e
a s u p r a E u lu i

a s u p r a E u lu i
p e r s o n a lita te

C o n c e n tr a r e

C o n c e n tr a r e
T r ă s ă tu r i d e

S itu a ţii

Figura 5.3. Cauzele şi efectele conştiinţei de sine (după Brehm & Kassin)

Teoria discrepantelor susţine că accentuarea diferenţelor între Eul actual cel ideal are
ca efect diminuarea stimei de sine şi poate duce la tulburări afective. Discrepanţele
mari între Eul actual şi cel ideal se asociază cu sentimentul de dezamăgire şi cu
depresia, se asociază cu disconfortul emoţional. Pe de altă parte, stările emoţionale
negative accentuează discrepanţele.

12
Discrepanţele dintre Eul real şi ceea ce ar trebui să fie în viziunea subiectului sunt
legate de sentimentul de vină, ruşine şi anxietate. Efectele emoţionale depind de
mărimea discrepanţelor şi de gradul de conştientizare, aşa cum se vede în figura
5.3. Conştiinţa de sine îi face pe oameni să acţioneze pentru diminuarea
discrepanţelor dintre Eul real şi cel ideal. Acest lucru se poate realiza prin
apropierea comportamentului de standardele personale sau sociale ori prin
renunţare la autoanaliză.

Conştiinţa de sine
Absorbiţi de muncă, de diferite activităţi sociale, oamenii petrec puţin timp
gândindu-se la ei înşişi. Se gândesc mai ales atunci când au probleme, când sunt
nefericiţi.

Există anumite situaţii care accentuează concentrarea asupra propriei persoane

(oglinda, camera video, prezenţa unui auditoriu). În aceste situaţii se intensifică
procesul de conştientizare a propriei existenţe, şi de multe ori individul
experimentează stări emoţionale negative.

Conştiinţa de sine ne obligă să observăm discrepanţele dintre Eul real şi ceea ce

dorim şi ar trebui să fim (se produce astfel o diminuare a stimei de sine), dacă
distanţa este percepută ca fiind prea mare.

Pentru depăşirea situaţiei ne adaptăm comportamentul, astfel încât să întrunească

standardele ce menţin stima de sine sau ne retragem din situaţiile care ne
determină să ne concentrăm asupra propriilor însuşiri, renunţăm la
conştientizarea centrată pe propria persoană (figura 5.3).

Alcoolismul, consumul de substanţe şi suicidul pot apărea ca modalităţi de a scăpa

de o conştiinţă de sine apăsătoare. În acelaşi timp se constată că persoanele
preocupate mai mult de ele însele, absorbite de Eul lor, ajung să sufere mai mult
decât alţii de anxietate, depresie, alcoolism şi alte tulburări clinice. Există ipoteze
conform cărora tendinţa de suicid este mai frecventă la indivizii concentraţi
asupra Eului lor. Suicidul poate apărea ca ultima soluţie de scăpare atunci când:

 îşi dau seama de prăbuşirea standardelor personale;

 îşi atribuie vina pentru eşecurile personale;
 îşi concentrează prea mult atenţia spre ei înşişi;
 experimentează stări negative stabile, de exemplu depresie;
 gândesc rigid, dihotomic (totul sau nimic).

Conştiinţa de sine este intensificată nu doar de situaţii specifice de tipul celor

prezentate mai sus, ci şi de anumite trăsături de personalitate. Am precizat că
există persoane mai preocupate de propriul Eu decât altele. Tendinţa lor de a
introspecta gândurile sau trăirile ţine de aspectul privat sau intim al conştiinţei de
sine. Tendinţa de concentrare asupra imaginii publice sau a imaginii în ochii
celorlalţi, ţine de conştiinţa publică. Ele reprezintă trăsături distincte.

13
Conştiinţa intimă se reflectă în uşurinţa autodescrierii, în receptivitatea acută faţă
de schimbările stărilor interne, în formularea propoziţiilor la persoana I singular.
Conştiinţa publică se deosebeşte prin sensibilitatea individului faţă de felul în care
este văzut de alţii. Cele două aspecte sunt semnificative pentru strategiile de
reducere a discrepanţelor Eului, prin apropierea de standardele personale sau de
normele sociale.

Întrebări de verificare:

1. Ce este stima de sine?

2. În ce situaţii se accentuează conştiinţa de sine?

Înălţarea Eului

Majoritatea oamenilor îşi protejează stima de sine, privindu-se în mod pozitiv. Ei

îşi prezintă trăsăturile favorabile mai detaliat decât pe cele negative. De asemenea,
supraestimează contribuţia lor la desfăşurarea evenimentelor, controlul asupra
evenimentelor, anticipează un viitor mai bun decât prezentul. Îşi evaluează
trăsăturile de personalitate ca fiind mai dezirabile comparativ cu cele pe care
consideră că nu le au.

Înălţarea Eul se realizează prin:

 cogniţia auto-deservirii care constă în acordarea creditului pentru succes

(acesta este pus pe seama propriilor calităţi) şi negarea vinovăţiei în caz de
eşec (eşecul fiind atribuit factorilor externi); acest lucru se poate vedea
adesea în mediile şcolare în perioadele de examene;
 găsirea de scuze şi chiar afirmarea unor deficienţe personale pentru a-şi
justifica (în proprii ochi şi faţă de ceilalţi) eşecul anticipat. Expectanţa
predicţia eşecului în situaţii importante duce la afişarea bolii, a durerii, a
anxietăţii;
 diferenţele de gen în modul de prezentare a scuzelor şi în tipul de scuze
sunt foarte semnificative: femeile folosesc mai mult simptomele fizice,
bărbaţii în schimb, pun accent pe trăsături sau stări mentale. De asemenea,
există diferenţe interpersonale determinate de nivelul stimei de sine şi de
motivaţie. Cei cu stimă scăzută, prin găsirea unor deficienţe personale,
oferă un mijloc sigur de apărare faţă de eşec;
 asocierea propriei persoane cu succesul altora. În locuri publice caută să fie
văzuţi de persoane importante şi evită cunoştinţele care-i fac de ruşine.
Asocierea cu persoane importante poate fi observată şi în relatările
indivizilor; după victorii în sport se foloseşte expresia „Noi am învins”, iar
după înfrângeri, „Ei au pierdut”.
 comparaţia cu alţii mai puţin fericiţi, fără atât de multe succese, mai puţin
norocoşi;

14
Când alţii ne depăşesc în domenii importante pentru noi, devenim geloşi şi ne
distanţăm de ei. Când suntem depăşiţi de ceilalţi în domenii ce nu au relevanţă
pentru noi, suntem mândri şi încercăm să ni-i apropiem.

Cercetările recente arată că:

 unele iluzii au rol pozitiv în menţinerea sănătăţii mentale;

 alte studii arată că iluziile, pozitive promovează manifestări
comportamentale de înfrângere daca se manifesta pe termen lung.

Întrebări de verificare:

1. Care sunt modalităţile de înălţare a Eului?

2. Ce efecte au iluziile pozitive?

Prezentarea Eului

Prezentarea Eului este procesul prin care oamenii încearcă să modeleze gândirea
altora despre persoana lor. Ei sunt în acelaşi timp atenţi la comportamentul lor
public. Majoritatea oamenilor sunt interesaţi de imaginea lor în ochii celorlalţi.
Preocuparea pentru înfăţişarea fizică este exploatată astăzi de o serie de activităţi
sociale: industria modei, industria produselor cosmetice, centrele nutriţioniste,
centrele de fitness.

Strategiile folosite pentru a influenţa percepţia altora asupra Eului nostru

urmăresc de fapt acelaşi lucru: obţinerea aprobării, a respectului, a simpatiei sau
dobândirea controlului asupra celorlalţi. Metodele folosite sunt diverse şi depind
de persoana şi de situaţia în care se află.

Strategii de prezentare
Efortul de a modela impresiile celorlalţi pentru ca ei să ne placă şi să ne respecte se
exprimă în controlul comportamentului non-verbal: zâmbet, gesturi de aprobare
sau în prezentarea verbală a calităţilor personale, în demonstrarea competenţelor
sau a rezultatelor. Nu de puţine ori aceste eforturi au efecte contrare expectanţelor
subiectului. Uneori efortul de a fi pe placul altora creează probleme de sănătate
(de exemplu, dieta pentru slăbire, comportamentul nesăbuit al adolescenţilor).

Prin procesul de autoverificare, încercăm să-i facem pe ceilalţi să ne privească în

felul în care ne privim noi. Suntem preocupaţi de verificarea Eului aşa cum se
prezintă în ochii celorlalţi şi selectăm în acest sens dovezi care confirmă conceptul
de Eu. Cercetările arată că oamenii, se gândesc mai mult la însuşirile lor pozitive
decât la cele negative, doresc să facă o bună impresie şi în acelaşi timp, ar vrea ca
ceilalţi să aibă o imagine cât mai corectă despre ei. O problemă deosebită apare în
cazul unui concept negativ al Eului, a unei stime reduse. Cum se modelează în
acest caz impresia altora?

15
Automonitorizarea
Oamenii se deosebesc prin tendinţa de a-şi regla comportamentul pentru a se
adapta situaţiilor sociale. Automonitorizarea este o însuşire de personalitate ce
ghidează comportamentul în situaţii sociale.

Automonitorizarea înaltă semnifică modificarea comportamentului în funcţie de

situaţie, astfel încât, acesta diferă semnificativ de la o situaţie la alta. Persoanele
caracterizate prin automonitorizare redusă au reacţii mai constante indiferent de
situaţii sau de timp. Automonitorizarea are implicaţii asupra comportamentului
social. Gradul de adaptabilitate, şansele de succes social, raportarea la normele şi
valorile sociale sunt influenţate de această caracteristică a personalităţii.

Întrebări de verificare:

1. Care sunt strategiile de prezentare a Eului?

2. Ce este automonitorizarea?

5.2. Percepţia altor persoane

Reperele percepţiei sociale

Cunoaşterea persoanelor cu care interacţionăm este esenţială în toate activităţile

sociale: în şcoală, în activităţile lucrative, în afaceri, în politică, în justiţie, în viaţa
personală. Cunoaşterea stă la baza anticipării comportamentului persoanelor cu
care ne relaţionăm. Percepţia socială este procesul prin care ne înţelegem unii pe
alţii. În realizarea sa se îmbină trei elemente: persoana, situaţia şi comportamentul.
Perspectiva acestor elemente şi integrarea lor depind de observator.

Pentru a-i cunoaşte pe ceilalţi, pentru a le descifra stările şi însuşirile interne ne

folosim de repere indirecte. Acestea sunt aspectele fizice, contextul sau situaţia în
care îi percepem şi comportamentul lor.

Aspectul fizic
Oamenii efectuează în mod frecvent judecăţi despre alţii, bazându-se pe aspecte
exterioare: numele, înfăţişarea fizică (înălţimea, greutatea, culoarea pielii, a
părului, a ochilor şi mai ales trăsăturile feţei). Ele au efecte importante în diferite
activităţi sociale cum ar fi de exemplu selecţia profesională.

Adulţii cu faţă de copil sunt văzuţi ca având calităţi de copil: cald, onest, supus,
naiv. Determinismul genetic susţine că oamenii sunt programaţi să-i răspundă
copilului cu blândeţe, să-l ocrotească. Ei se vor comporta în mod similar faţă de
adultul cu faţă de copil. Pe de altă parte, înfăţişarea de copil se asociază prin
învăţare, cu neajutorarea. Această asociere se transferă asupra adultului cu faţă de

16
copil. Atunci când manifestările comportamentale contrazic expectanţele faţă de
înfăţişarea de copil, şocul observatorului este mult mai puternic decât în cazul
unui adult obişnuit care se abate de la expectanţele observatorului.

Situaţiile
Dispunem de preconcepţii sau scenarii despre anumite tipuri de situaţii. Scenariile
sunt influenţate de factori socio-culturali. Acestea ghidează interpretarea
comportamentului celorlalţi. Cadrul social oferă repere pentru înţelegerea
comportamentului verbal şi non-verbal (de exemplu interviul pentru ocuparea
unui post, participarea la un serviciu religios, o călătorie cu avionul).

 vedem ceea ce ne aşteptăm să vedem în situaţii determinate;

 folosim ceea ce ştim despre situaţia socială pentru a explica determinanţii
comportamentului.

Mărturia comportamentului
Oamenii deduc semnificaţii din comportament prin divizarea acestuia în unităţi
separate pe care le pot descifra. Măsura în care este divizat comportamentul în
unităţi mai fine ori mai grosiere, influenţează interpretarea (semnificaţiile şi
posibilitatea reactualizării). Cei care fragmentează comportamentul în unităţi mai
mici, detectează mai multe semnificaţii, îşi amintesc mai multe detalii despre
autorul acţiunilor.

Pe baza comportamentului nonverbal se descoperă stările emoţionale ale celorlalţi.

Din expresiile faciale se pot identifica emoţiile; acestea se exprimă la fel de către
toţi oamenii, indiferent de cultura căreia îi aparţin; bucuria, frica, tristeţea,
surpriza, furia şi dezgustul sunt emoţii general umane. Descifrarea lor este
posibilă în orice cultură. Unele pot fi descifrate mai uşor. De exemplu, furia se
identifică mai uşor decât celelalte emoţii, probabil datorită caracterului mai
adaptativ al identificării acestei emoţii.

Limbajul corporal, privirea şi atingerea reprezintă forme importante ale

comunicării nonverbale; interpretarea diferă în funcţie de cultură, dar există
numeroase semnificaţii transculturale (de exemplu, contactul vizual este
interpretat în lumina unor relaţii interpersonale preexistente. Evitarea contactului
vizual poate însemna ruşine, teamă răceală, indiferenţă etc.

Atingerea fizică a fost pusă în legătură cu prietenia, îngrijirea sau ocrotirea,

interesul sexual, dragostea, iar în ultimii ani, cu dominarea şi controlul). S-a
constat că bărbaţii, persoanele mai în vârstă şi cei cu statut socio-economic mai
înalt recurg la acest comportament mai frecvent decât femeile, tinerii sau
persoanele cu statut socio-economic mai scăzut.

Se utilizează indicatori nonverbali pentru a detecta minciuna, dar inferenţele

efectuate sunt imprecise, întrucât, acordă prea multă atenţie feţei şi neglijează alţi
indicatori comportamentali mai semnificativi.

Întrebări de verificare:

17
1. Care sunt reperele percepţiei sociale?

2. Ce comportamente nonverbale servesc la identificarea emoţiilor celorlalţi?

Atribuirea

În relaţiile cu alte persoane este util să ştim ce gândesc, cum vor acţiona, dacă
putem avea încredere în ceea ce spun. Pentru aceasta trebuie să descoperim
trăsăturile lor stabile, dispoziţiile, atitudinile, abilităţile. Întrucât nu pot fi
cunoscute direct, le deducem din comportament, din ceea ce fac şi din ceea ce
spun persoanele cu care interacţionăm.

Atribuirea este procesul prin care explicăm comportamentul. Pentru a descoperi

sensul lumii sociale căutăm să înţelegem cauzele comportamentului nostru şi al
celorlalţi. Explicaţiile vizează trăsăturile de personalitate (atribuire personală) sau
factorii externi (atribuire situaţională).

Logica atribuirii
Începem să-i înţelegem pe ceilalţi efectuând atribuiri situaţionale sau personale
privind comportamentul lor. Explicăm reacţiile ca răspunsuri la împrejurările de
viaţă sau ca expresii ale unor caracteristici interne (abilităţi, motive, dispoziţii,
efort).

Teoria corespondenţei (Jones, Davis) stabileşte că oamenii învaţă despre alţii,

despre caracteristicile lor din comportament (dacă acesta este spontan, oferă o
cantitate mai mare de informaţii decât atunci când este impus. Dacă reacţiile se
distanţează de ceea ce este tipic, de prescripţiile rolului social, de cerinţele situaţiei,
pare mai relevant. Măsura în care comportamentul corespunde expectanţelor,
poate fi pusă în legătură cu volumul de informaţii despre persoana respectivă. Cu
cât este mai neaşteptat, cu atât este mai mare cantitatea de date. În funcţie de
dezirabilitatea consecinţelor comportamentului, se pot desprinde concluzii
semnificative despre oameni: sunt mai relevante comportamentele cu dezirabilitate
redusă.

18
 Figura 5.4. Atribuirea în teoria covarianţei (după Kelly)

Atribuirea se bazează pe trei tipuri de informaţie covariantă (conform teoriei lui

Kelly): consensul (cum reacţionează diferite persoane la acelaşi stimul),
distinctivitatea (cum reacţionează aceeaşi persoană la stimuli diferiţi) şi consistenţa
(măsura în care se schimbă comportamentul în timp, dacă persoana şi stimulii
rămân neschimbate). Atribuirea personală se caracterizează prin consens redus,
distinctivitate redusă şi consistenţă ridicată. Atribuirea externă se caracterizează
prin valori înalte ale celor trei parametri.

19
Un exemplu de atribuire poate fi urmărit în figura 5.4. Atribuirea personală se
bazează pe consistenţă înaltă, distinctivitate şi consens redus, iar atribuirea
situaţională are la bază nivele înalte ale consistenţei, distinctivităţii şi consensului.

Teoriile atribuirii au stârnit controverse. S-a pus problema dacă oamenii pot
analiza comportamentul după atâtea criterii, dacă au timp şi capacităţi cognitive
pentru aceasta. Se constată că de cele mai multe ori nu depun efort pentru
efectuarea unor analize laborioase şi utilizează în schimb, diferite strategii de
procesare rapidă.

Distorsiuni de atribuire
De la logica atribuirii se pleacă în câteva direcţii.

Strategii euristice. Se uzează de procesarea informaţiei pe scurtătură, ceea ce are ca

efect formularea unor judecăţi rapide, dar adesea eronate, numite euristici
cognitive:

 reprezentativitatea – tendinţa de a presupune, în ciuda argumentelor

contrare că cineva aparţine unui anumit grup, atunci când pare asemănător
sau reprezintă un membru tipic (dacă cineva explică, repetă, vorbeşte mai
tare, fără a fi profesor);
 disponibilitatea – tendinţa de a estima probabilitatea unui eveniment după
uşurinţa cu care cazurile sau exemplele sale sunt disponibile în memorie
(de exemplu, apariţia frecventă a unei persoane pe ecranul TV îi face pe
oameni să creadă că ştiu mai multe date despre acea persoană);
 încadrarea – tendinţa de a fi influenţat de modul în care este prezentată sau
încadrată problema (dacă prezentăm eficienţa unei metode de slăbire în
proporţie de 50%, va fi acceptată mai uşor decât dacă se prezintă rata
eşecului într-un procent de 50%);
 ancorarea – tendinţa de a elabora estimări numerica în funcţie de punctul
iniţial de pornire sau de ancoră (exprimată printr-un număr);
 simularea – tendinţa de a prezice sau de a explica un eveniment depăşit,
după cât de uşor se imaginează scenariile alternative sau simulările lui.

Consecinţele euristicii:

 efectul falsului consens - tendinţa oamenilor de a supraestima consensul

opiniilor, atributelor sau comportamentelor proprii. Această înclinaţie
vizează şi conţinuturile psihice, şi reacţiile externe. Tendinţa de a-i vedea pe
alţii după propriile standarde se corelează cu tendinţa asocierii cu persoane
similare şi cu tendinţa evocării evenimentelor similare mai mult decât a
celor diferite;
 percepţia socială este influenţată mai mult de relatări vii, decât de factori cu
valoare statistică; oamenii sunt relativ insensibili la rapoarte pe baze
numerice, dar sunt influenţaţi în schimb de grafice, evenimente dramatice,
povestiri de viaţă.

20
Eroarea fundamentală de atribuire. Se referă la supraestimarea rolului factorilor
interni şi subestimarea impactului situaţiilor. Această explicaţie a
comportamentului celorlalţi are probabilitate mai mare atunci când observatorul
este distrat sau ocupat cognitiv în momentul percepţiei persoanei ţintă. Întrucât
această eroare este atotcuprinzătoare, a fost numită eroare fundamentală de
atribuire.

Eroarea fundamentală de atribuire are probabilitate mai redusă atunci când:

 observatorul dispune de timp înainte de efectuarea judecăţii;

 este puternic motivat să efectueze judecăţi corecte, precise;
 presupune că există motive ulterioare pentru comportamentul actual.

Explicaţia erorii fundamentale de atribuire:

 percepţia comportamentului altora se aseamănă cu iluzia optică: din

moment ce actorul este pe primul plan, iar situaţia apare ca un fundal,
evenimentul va fi atribuit actorului;
 factorii culturali sunt în parte responsabili de eroarea fundamentală de
atribuire: în culturile vestice se consideră că individul este autonom,
motivat de forţe interne şi responsabil pentru acţiunile sale.

Diminuarea erorilor de atribuire, prin corelarea atribuirii personale cu atribuirea

situaţională este exemplificată în figura 5.5. În modelele tradiţionale
comportamentul este explicat prin factori personali sau situaţionali. Teoriile mai
recente sugerează că atribuirea personală este realizată în mod automat şi poate fi
urmată de analiza contextului pentru a se ajunge la o explicaţie mai complexă în
care îşi fac loc factorii situaţionali.

Efectul actorului observator. Se referă la tendinţa de a atribui comportamentul

propriu unor cauze de ordin situaţional. Aceasta se explică în primul rând prin
conştientizarea schimbării comportamentului de la o situaţie la alta, întrucât,
oamenii dispun de informaţii mai multe despre ei decât despre alţii. Pe de altă
parte, atunci când observatorii se concentrează asupra actorului, încercând să îi
explice comportamentul, acordă o importanţă redusă factorilor situaţionali. Este
mai uşor de efectuat judecăţi asupra actorului decât asupra situaţiei. Atunci când
actorul şi observatorul reprezintă aceeaşi persoană, efectul este invers.

21
 c o m p o r ta m e n t la d is p o z iţie

N u e s te d e f ie c a r e
I n f e r e n ţa d e la

d a tă a tâ t d e
n e p o litic o s
=
p r o b le m e f a m ilia le
A ţi a f la t c ă a r e
s itu a ţio n a lă
A tr ib u ir e

A d o u a fa z ă
E fo r t
-
+
E s te n e p o litic o s ,
p ro s t c re s c u t
p e r s o n a lă
A tr ib u ir e

A u to m a tiz a te

P r im a fa z ă
r ă s p u n d e la s a lu t
C o m p o r ta m e n tu l

c u n o s c u tă n u v a
s a lu ta ş i n u v a
O p e rs o a n ă

Figura 5.5. Etapele procesului de atribuire (după Brehm & Kassin)

Distorsiuni motivaţionale. Atribuirile sunt părtinitoare. Când vizăm propriul

comportament, îl privim într-o lumină mai bună, mai favorabilă. Cercetările arată
că părinţii, profesorii, elevii, studenţii îşi acordă un rol personal mai important în
acţiunile de succes, în timp de eşecul este pus pe seama factorilor situaţionali. Se
caută mai multe informaţii în legătură cu capacităţile decât în raport cu
slăbiciunile, se supraestimează contribuţia în activităţile grupului, se exagerează
controlul asupra evenimentelor, prezice un viitor roz. Se supraestimează
consensul în gândire, simţire şi acţiune pentru a se asigura că modul de a judeca
sau de a se comporta este normal şi corect.

22
Când explicăm succesul altora, îl atribuim unor factori externi, în schimb eşecul îl
punem pe seama însuşirilor de personalitate.

Credem într-o lume dreaptă, n este greu să înţelegem ura, agresiunea sau violenţa
şi în consecinţă criticăm victima şi o considerăm responsabilă pentru soarta ei, o
găsim vinovată.

Întrebări de verificare:

1. Ce distorsiuni pot exista în procesul de atribuire?

2. În ce constă eroarea fundamentală de atribuire?

Integrarea informaţiilor

Formarea impresiilor este un proces de integrare a informaţiilor într-o imagine

unitară. Integrarea se bazează pe: dispoziţiile personale ale observatorului şi pe
trăsăturile persoanei percepute (figura 5.6). Procesul percepţiei sociale porneşte de
la observarea comportamentului, a situaţiei şi a subiectului. Pe această bază se
efectuează atribuiri cauzale; în anumite condiţii impresiile se formează numai
după integrarea atribuirilor. Pe baza impresiilor se confirmă distorsiunile
perceptive, existând riscul autoîmplinirii profeţiei.

Trăsăturile sunt considerate după semnificaţia lor în ochii observatorului.

Determinarea trăsăturilor nu este o medie aritmetică calculată prin însumarea
tuturor informaţiilor despre persoana percepută şi raportarea sumei la numărul
de elemente.

Asemenea altor aspecte ale percepţiei sociale, formarea impresiilor nu se

întemeiază pe reguli logice. Combinarea trăsăturilor nu este efectuată de un
computer, ci de un om, de aceea deviaţiile de la aritmetică sunt inevitabile.
Explicaţia acestor deviaţii constă în interacţiunea următorilor factori:
caracteristicile observatorului, caracteristicile ţintei, teoriile implicite ale
personalităţii, efectul primei impresii.

Caracteristicile observatorului
Există diferenţe între observatori privind natura trăsăturilor pe care le percep.
Diferenţele se referă la tipurile de impresii: unii observatori apreciază inteligenţa,
alţii aspectul fizic, alţii simţul umorului etc. Fiecare remarcă şi îşi aminteşte
anumite tipuri de trăsături relative la persoana percepută. În consecinţă, aceeaşi
persoană ţintă va crea impresii diferite la observatori diferiţi.

23
 Im p re s ii
A t rib u ire
D i s p o z i ţi i

C o n fi r m a r e
A t rib u ire
C o m p o rta m e n t
P e rs o a n e
S i t u a ţi i
O b s e r v a ţi i
P e rs o a n a

p e rc e p e
c a re

Figura 5.6. Procesele percepţiei sociale (după Gilbert şi Malone)

Impresiile observatorului se pot schimba în timp în funcţie de experienţele recente.

Conceptele utilizate mai frecvent şi mai recent revin în minte cu uşurinţă şi
influenţează interpretarea noilor informaţii (liste de cuvinte memorate ce
influenţează descrierea aceleiaşi persoane – tipul de concepte cu care s-a operat va
afecta prezentarea impresiilor). Efectul este mai puternic dacă sunt prezentate atât
de rapid încât, subiecţii nu sunt conştienţi de expunere şi dacă ei nu sunt puternic
motivaţi să efectueze aprecieri precise şi obiective despre persoana ţintă.
24
Impresiile sunt influenţate şi de dispoziţiile observatorului. Dacă el se află într-o
stare pozitivă ori este trist sau mânios, va selecta şi va colecta informaţii
corespunzătoare trăirilor sale. Efectul părtinitor al dispoziţiilor este cu atât mai
puternic cu cât persoana percepută este mai deosebită (atipică) pentru că
înţelegerea necesită mai mult efort.

Efectul combinat al diferenţelor individuale, al experienţelor recente şi al

fluctuaţiei dispoziţiilor, ne determină să afirmăm că într-o anumită măsură,
formarea impresiilor depinde de ochii privitorului.

Caracteristicile ţintei
Trăsăturile de personalitate diferenţiază indivizii percepuţi. Într-una din teoriile
trăsăturilor, sunt stabilite cinci dimensiuni pe baza cărora s-au stabilit diferenţe
interpersonale: extraversiunea, stabilitatea emoţională, deschiderea la experienţă,
agreabilitatea şi conştiinciozitatea (The Big Five). Dintre acestea unele sunt mai
uşor de judecat decât altele. În percepţia socială se remarcă în primul rând,
extraversiunea.

Valenţa trăsăturii este de asemenea importantă pentru impresia finală.

Informaţiile negative au o greutate mai mare decât cele pozitive. Există o mai mare
probabilitate de a acorda atenţie informaţiilor care încalcă expectanţele noastre
pozitive relative la o persoană. O singură trăsătură negativă este suficientă pentru
a distruge reputaţia unei persoane (opinia publică este modelată mai uşor de
însuşirile negative ale candidaţilor decât de cele pozitive).

Teoriile implicite ale personalităţii

Teoriile implicite ale personalităţii reprezintă o reţea de păreri privind relaţiile
dintre diferitele tipuri de oameni, trăsături şi comportamente. Ele se formează pe
baza experienţelor personale.

Ştiind că cineva are o anumită trăsătură, vom deduce că prezintă şi alte tipuri de
trăsături (de exemplu, imprevizibil-periculos) sau vom deduce de la anumite
trăsături, comportamente specifice, determinate de trăsăturile respective.

Trăsăturile centrale exercită o influenţă puternică asupra tuturor impresiilor.

Impactul trăsăturilor centrale este confirmat de diferite studii. S-a constat că atunci
când o persoană este etichetată rece şi alta caldă, din aceeaşi listă de cuvinte
subiecţii vor alege pentru fiecare însuşirile corespunzătoare trăsăturii centrale.

Efectul primei impresii

Ordinea descoperirii trăsăturilor este de asemenea, importantă în formarea
percepţiei sociale. Informaţiile prezentate mai devreme sau la început au un
impact mai puternic faţă de cele prezentate ulterior.

Efectul primei informaţii este atât de puternic, deoarece, observatorul tinde să

creadă că şi-a format o impresie precisă şi nu mai este atât de atent la informaţiile
contradictorii ulterioare. În plus, aceasta îi solicită consum de timp şi îl oboseşte.

25
Dacă este stimulat în căutarea informaţiilor ce infirmă prima impresie, efectul
acesteia se reduce.

După formarea primei impresii toate informaţiile viitoare sunt interpretate în

perspectiva acesteia. Astfel, la o persoană etichetată blândă, calm înseamnă gentil,
pacifist, senin, iar la o persoană etichetată crudă, calm înseamnă rece, calculat, abil.
Transformarea informaţiilor contradictorii într-o impresie coerentă pare a fi un
proces creativ remarcabil (de exemplu, bun + hoţ = haiduc).

Întrebări de verificare:

1. Ce caracteristici ale observatorului influenţează impresiile despre o persoană?

2. Cum se explică efectul primei impresii?

Confirmarea distorsiunilor

Căutarea şi interpretarea informaţiei care validează credinţele existente se

numeşte confirmarea distorsiunilor. Odată cu impresia s-a format probabilitatea
de a-i schimba semnificaţia scade chiar dacă există dovezi contradictorii. Tendinţa
de a căuta, de a interpreta sau de a produce informaţii care să confirme credinţele
existente este ghidată de opiniile deja constituite.

Perseverarea credinţelor
S-a demonstrat experimental că:

 prima impresie se păstrează chiar în condiţiile unor informaţii inconsistente

sau contradictorii;
 informaţiile ambigue sunt interpretate în conformitate cu prima impresie.
Vedem ceea ce vrem sau ceea ce ne aşteptăm să vedem;
 oamenii îşi formează teorii ce susţin credinţele iniţiale şi discreditează
dovezile contrare.

Crezând că cineva are o anumită trăsătură caută în realitate argumente pentru

această credinţă. Astfel, oamenii reuşesc să întărească suportul credinţelor lor.
Ştiind că cineva este individualist vom căuta dovezi comportamentale care să
confirme această impresie.

Profeţia care se autoîmplineşte

Procesul denumit de Merton profeţia care se autoîmplineşte se referă la
transformarea expectanţelor în realitate. El a fost studiat pentru început în mediul
şcolar. S-a constat că profesorii au expectanţe înalte pentru elevii mai buni şi
expectanţe scăzute pentru cei mai slabi.

26
Pe baza ipotezei influenţei expectanţelor asupra realizărilor, s-a derulat o cercetare
aplicativă. Copiii selectaţi aleator au fost împărţiţi în două grupe echivalente.
Profesorii au fost informaţi că una din grupe are IQ ridicat, cealaltă scăzut. După
câteva luni în care profesorii au desfăşurat activităţi cu ambele grupe, măsurarea
IQ a arătat diferenţe ale scorului mediu de peste 30 de puncte.

Studiul numit „Pygmalion în clasă” a stârnit discuţii contradictorii. Cele mai

serioase probleme se referă la efectele de durată ale expectanţelor negative ale
profesorilor şi de multe ori ale părinţilor. Bazate pe o serie de factori – mediul de
provenienţă, statutul socio-economic al familiei, înfăţişarea fizică, rezultatele
şcolare iniţiale, rezultatele la testele standard – expectanţele profesorilor pot avea
efecte negative ireversibile asupra drumului de viaţă al copiilor.

E x p e c ta n ţ e le
C o m p o r ta m e n t u l
o b s e r v a t o r u lu i f a ţă d e 1 o b s e r v a to r u lu i f a ţă d e
p e r s o a n a ţin t ă - n o u l c o le g
p e r s o a n a ţin tă
e s te d is t a n t, a r o g a n t,
- îl e v it ă , n u - i v o r b e ş te
n e p o litic o s

3 2

C o m p o r ta m e n t u l
p e r s o a n e i ţin tă - n u - i
v o r b e ş te , n u s a lu t ă , n u
in tr ă în d is c u ţii

Figura 5.7. Profeţia care se autoîmplineşte

Acest proces este ilustrat în figura 5.7. Autoîmplinirea profeţiei sau transformarea
expectanţelor în realităţi parcurge următoarele etape:

1. Observatorul elaborează expectanţe legate de persoana ţintă;

2. Observatorul se manifestă în funcţie de aceste expectanţe;
3. Persoana ţintă îşi adaptează comportamentul în funcţie de acţiunile
observatorului.

Întrebări de verificare:

1. Ce înseamnă confirmarea distorsiunilor?

2. Care sunt fazele autoîmplinirii profeţiei?

27
5.3. Percepţia grupurilor

Stereotipuri

Ce sunt stereotipurile?
Stereotipurile sunt credinţe, concepţii, convingeri ce asociază grupurile de oameni
cu anumite tipuri de însuşiri; fiecărui grup îi corespund însuşiri specifice.

De exemplu, adolescenţei îi corespund: nechibzuinţa, căutarea pericolului,

nonconformismul. Bătrâneţea este asociată cu boala, declinul fizic şi mental,
apropierea morţii. Profesorilor li se asociază tendinţa de a da sfaturi, de a explica,
de a repeta, de a face evaluări subiective. Stereotipurile sunt interpretate din
diferite perspective, astfel din punct de vedere politic ele sunt văzute ca mijloace
utilizate de cei aflaţi la putere pentru justificarea dominaţiei, a inegalităţii, a
războiului. Sub aspect socio-cultural se consideră că diferenţele dintre grupurile
sociale au la bază diferenţe reale.

Din perspectiva psihologiei sociale stereotipurile se formează datorită tendinţei

oamenilor de a se grupa pe ei înşişi şi pe alţii în categorii sociale. Procesul este
normal şi are valoare adaptativă.

Categorizarea socială are drept consecinţă perceperea membrilor altor grupuri mai
asemănători între ei, cu mai multe însuşiri comune, comparativ cu membrii
propriului grup. Diferenţierea indivizilor este deci mai accentuată în grupul din
care facem parte. Exponenţii celorlalte grupuri sunt percepuţi mai omogeni, cu
mai multe similitudini decât cei din grupul propriu. Explicaţiile pentru aceste
diferenţieri se pot grupa astfel: (1) există puţine contacte între grupul propriu şi
celelalte grupuri astfel încât, diferenţele nu pot fi observate la fel de precis în
grupurile exterioare ca şi în propriul grup; (2) nu există la dispoziţia
observatorului eşantioane sau persoane reprezentative pentru ex-grupuri.

Datorită acestei tendinţe se produc generalizări de la indivizi la întregul grup şi

invers, de la grup la indivizi, atunci când percepem celelalte grupuri.
Generalizările au la bază de cele mai multe ori, însuşiri negative. Stereotipurile se
activează în afara conştiinţei şi operează la nivel implicit. Rezultă astfel
simplificarea cunoaşterii, pe de o parte şi eliberarea resurselor cognitive pentru
alte tipuri de activităţi. Această facilitare a proceselor cognitive a fost considerată
ca un aspect adaptativ pozitiv al stereotipurilor.

Stereotipurile se activează mai uşor când oamenii sunt ocupaţi sau stresaţi. De
exemplu, o persoană cu ritm de zi activează mai multe stereotipuri dacă este
testată seara, iar o persoană cu ritm de noapte activează mai multe stereotipuri
dacă este testată dimineaţa. De asemenea oboseala sau consumul de alcool
facilitează activarea stereotipurilor.

28
Dacă dispunem de mai multe informaţii, stereotipurile şi alte preconcepte vor
avea relevanţă mai scăzută. Motivaţia pentru formarea unei imagini corecte,
precisă reduce de asemenea impactul stereotipurilor în cogniţia indivizilor şi a
grupurilor.

În consecinţă răspunsul la întrebarea: Stereotipurile un rău necesar?, trebuie să ia în

considerare următoarele repere:

 Stereotipurile se activează adesea în afara conştiinţei şi operează la un nivel

neconştient sau implicit
 Stereotipurile simplifică procesul de formare a impresiilor şi eliberează
astfel resursele cognitive care pot fi utilizate în alte activităţi.
 Observatorul poate ignora stereotipurile şi îşi poate forma impresii
personale dacă se informează direct sau are informaţii personale, are
abilităţi pentru utilizarea informaţiei personale şi este motivat pentru
aceasta.
 Dar pentru o perioadă mai lungă?

Comportamentele ce diferă semnificativ de expectanţele rezultate din stereotipuri

sunt interpretate ca fiind mai discrepante decât sunt în realitate, ca rezultat al
efectului de contrast. În percepţia profesorilor de către elevi dacă manifestările lor
se abat de la aşteptările elevilor, acestea par mai relevante.

Perpetuarea stereotipurilor
Perpetuarea stereotipurilor se explică prin mai multe mecanisme:

 Percepem legături iluzorii între grupuri şi trăsături. Supraapreciem

asociaţiile între variabile ce sunt numai în aparenţă sau prea puţin asociate.
 Ceea ce este nou şi deviant în comportamentul persoanelor captează
imediat atenţia. La minorităţi, actele deviante sunt remarcate cu prioritate şi
se operează generalizări de la individ la grup, iar memoria amplifică aceste
acte.
 Stereotipurile pot fi menţinute de suporturi false. Boala mentală este
percepută ca periculoasă şi de aici, se supraestimează numărul crimelor
comise de bolnavii psihici în comparaţie cu alţi criminali. Perceperea
manifestărilor de corupţie ale unui politician este urmată de supraestimarea
cazurilor de corupţie din guvern; aceeaşi situaţie se constată şi în percepţia
cadrelor didactice de către ex-grupurile de părinţi sau copii.
 Oamenii au tendinţa de a selecta şi de a explica evenimentele în sensul
confirmării stereotipurilor.

Întrebări de verificare:

1. Ce înseamnă categorizare socială?

2. De ce se perpetuează stereotipurile?

29
Prejudecăţile

Prejudecăţile se definesc ca atitudini negative în raport cu membrii altor grupuri

sociale (ex-grupuri).

Există două căi de fundamentare a discriminării, una bazată pe stereotipuri,

cealaltă bazată pe prejudecăţi. Între variabile există legături reciproce. Practicile
discriminatorii întreţin şi dezvoltă stereotipurile şi prejudecăţile. Stereotipurile pot
cauza prejudicii, iar oamenii care suferă efectul acestor prejudicii îşi justifică
sentimentele prin stereotipuri (figura 5.8).

D is c r im in a r e

S te r e o tip u r i P r e ju d e c ă ţi

Figura 5.8. Relaţia dintre stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare

Originea prejudecăţilor
La baza prejudecăţilor se află mai multe surse:

Conflictul direct dintre grupuri sau competiţia ca sursă a părtinirii, poate fi

considerat ca sursă a conflictului intergrupal. Prejudecăţile îşi au originea în
supraevaluarea oportunităţilor sau a bunurilor, deci natura competiţiei este
economică. Ea are ca efect perspectiva negativă asupra membrilor altor grupuri şi
aprecierea propriului grup ca fiind superior, trasarea unor graniţe stricte între
propriul grup şi cele cu care se află în competiţie economică.

În mediul nostru, conflictele generate de supraevaluarea oportunităţilor apar între

instituţii şi ele sunt legate de atragerea elevilor şi studenţilor, de accesul şi
extinderea pe piaţa educaţională. Exponenţii instituţiilor rivale, profesori sau
studenţi sunt percepuţi într-o lumină negativă, iar atitudinile şi reacţiile lor sunt
interpretate ca fiind ostile.

30
Categorizarea socială – noi versus ei – ceea ce înseamnă că tindem să divizăm lumea
socială in două categorii distincte: noi, grupul din care facem parte (vârstă, sex,
ocupaţie, profesie, apartenenţă politică, etnie, religie, rasă) şi ei, respectiv, restul
grupurilor. Propriul grup, ca şi cele din afară, se percep, nu doar sub aspect
demografic sau statistic, ci cu anumite valori, sentimente, credinţe sau trăsături.
Persoanele ce aparţin propriului grup sunt percepute în termeni pozitivi, iar cele
ce aparţin altor grupuri, într-o lumină negativă. Toţi posedă trăsături nedorite sau
neplăcute, fără a fi diferenţiaţi. Unele cercetări arată că oamenii prejudiciaţi într-o
măsură mai mare, sunt mai preocupaţi de categorizarea străinilor şi păstrează o
barieră mai rigidă între grupul lor şi alte grupuri.

Tendinţa de a împărţi lumea exterioară în noi şi ei, este şi sursă a formării

prejudecăţilor, dar şi a modalităţilor de exprimare.

Învăţarea socială este realizată prin observarea celor din jur, părinţi, profesori,
prieteni, având ca efect achiziţionarea atitudinilor negative în legătură cu alte
grupuri de persoane. Procesul se bazează pe tendinţa de identificare a copiilor cu
acei adulţi ce reprezintă modelul sau sistemul lor de referinţă, pe imitarea
comportamentului acestora şi de multe ori, pe recompensarea de către adulţi a
manifestărilor „bune, drepte, corecte” ale copiilor, expresii ale imitării
comportamentelor lor.

În procesul de învăţare socială, un rol deosebit îl are astăzi mass-media. Prin

modul tendenţios în care prezintă grupurile sociale, contribuie la formarea
prejudecăţilor (de exemplu, faţă de ţigani, faţă de „ortaci”, faţă de profesori).

Sursele cognitive ale prejudecăţilor. Probabil cele mai perturbatoare prejudecăţi îşi au
originea în stereotipurile cognitive în care se includ cunoştinţele şi credinţele
legate de anumite grupuri sociale. Conform acestor cadre cognitive, toţi membrii
unui grup social au trăsături specifice. Stereotipurile au un puternic impact asupra
procesării informaţiei sociale. Astfel, informaţia relevantă pentru un stereotip este
mai uşor de procesat decât cea nesemnificativă.

Stereotipurile ne fac să acordăm atenţie unui anumit gen de informaţii, cele

consistente cu stereotipurile. Atenţia este deci direcţionată datorită cadrelor
noastre cognitive spre acele informaţii care vin să le confirme, să le întărească.
Celelalte informaţii, inconsistente cu stereotipurile vor fi ignorate, negate ori vor fi
interpretate ca şi cazuri particulare şi nu ca excepţii faţă de stereotip. Ca atare,
prejudecăţile se vor accentua pe baza acestei selecţii dirijate a informaţiilor,
ducând adesea, la grave erori sau la judecăţi greşite în legătură cu membrii altor
grupuri.

Pe de altă parte, prejudecăţile vor constitui suportul identităţii noastre sociale,

întrucât, acordăm propriului grup trăsături pozitive, în timp ce devalorizăm
celelalte grupuri şi astfel, ne putem identifica cu grupul din care face parte.
Identificarea cu propriul grup şi cota de pozitivitate acordată activităţii grupului
în interacţiune cu nivelul realizărilor personale se află la baza stimei de sine
(figura 5.9). Stima de sine are la bază două componente: identitatea socială şi
identitatea personală. Pe baza realizărilor personale, a realizărilor grupurilor din
31
care face parte subiectul şi prin procesul de favorizare a propriului grup corelat cu
denigrarea ex-grupurilor, se stabileşte nivelul stimei de sine.

Id e n tita te R e a liz ă r ile

p e r s o n a lă p e r s o n a le

R e a liz ă r ile
g r u p u lu i

N e v o ia d e
Id e n tită ţi S tim a
s tim ă d e
s o c ia le d e s in e
s in e

F a v o r iz a r e a
g r u p u lu i p r o p r iu
ş i d e n ig r a r e a
a lto r g r u p u r i

Figura 5.9. Teoria identităţii sociale (după Tajfel şi după Turner)

Se poate ilustra rolul stereotipurilor în formarea identităţii naţionale a copiilor din

spaţiul nostru cultural. Stereotipurile interacţionează cu prejudecăţile etnice, cu
atitudinile etnocentriste sau altercentriste.

Schimbarea prejudecăţilor
Ruperea cercului prejudecăţii ar fi posibilă prin valorificarea principiilor învăţării
sociale. Dacă prejudecăţile rezultă din învăţare, ar fi posibilă, tot prin mecanismele
învăţării, formarea la copii a unor atitudini pozitive faţă de celelalte grupuri socio-
economice, etnice, religioase, etc. Este însă, dificil de realizat, întrucât, adulţii
consideră justificate atitudinile lor negative faţă de alţii. Ar trebui ca adulţii înşişi –
deoarece sunt modele pentru copii – să fie învăţaţi să-şi modifice atitudinile, să
manifeste în comportamentul lor toleranţă şi acceptare a celor din afara propriului
grup.

Contactul direct între grupuri trebuie să aibă loc pe baza unor reglementări
acceptate în comun. Grupurile trebuie să fie aproximativ egale în privinţa
statusului social sau a sarcinilor pe care le înfăptuiesc. În sistemul şcolar actual
soluţia nu are şanse în schimbarea prejudecăţilor elevilor/studenţilor în raport cu
profesorii sau invers, în schimbarea prejudecăţilor profesionale faţă de elevi şi
studenţi. Situaţia de contact trebuie să implice cooperare şi interdependenţă, astfel
încât, fiecare grup să participe la realizarea obiectivului comun, să fie responsabil

32
pentru înfăptuirea acestuia. Contactul între grupuri trebuie să se realizeze în
condiţiile existenţei unor norme general acceptate care să favorizeze în mod egal
fiecare grup, să nu permită discriminări. Persoanele implicate trebuie să-i
privească pe ceilalţi ca reprezentativi pentru grupul lor.

Recategorizarea, reaşezarea graniţelor dintre noi şi ei, se poate înfăptui atunci când
grupurile între care existau conflicte alimentate de prejudecăţi, se raportează de pe
aceeaşi poziţie, la un alt grup. Având de data aceasta o perspectivă similară şi
interese comune, îşi vor putea reconsidera atitudinile negative existente iniţial.

Cele mai frecvente prejudecăţi sunt sexismul şi rasismul. Ele alimentează

discriminarea sexuală şi rasială. Grupurile discriminate se caracterizează prin
statut scăzut, roluri sociale inferioare şi prin căi de depăşire similare: schimbarea
comportamentului şi a cadrelor mentale precum şi a normelor instituţiilor sau
organizaţiilor.

Sexismul

Sexismul este formă de discriminare având ca bază genul. În mod obişnuit,

genului îi sunt asociate anumite atribute. Ele funcţionează ca stereotipuri de gen –
pentru bărbaţi: asertivitate, independenţă, orientare spre acţiune; pentru femei:
sensibilitate, dependenţă, orientare spre familie şi spre prieteni.

Distincţia între cele două genuri este fundamentată social: numele de botez,
culorile, cadourile, jucăriile, modelele de conduită, expectanţele familiei, ale şcolii,
selecţia pe piaţa muncii.

Faptul că stereotipurile de gen există încă în copilărie, este un lucru evident. Dacă
stereotipurile corespund unor diferenţe reale, rămâne încă o problemă în atenţia
cercetării. Rezultatele investigaţiilor susţin existenţa diferenţelor între bărbaţi şi
femei în legătură cu diferite aspecte comportamentale, dar amplitudinea acestor
diferenţe este amplificată de stereotipuri. Mai mult, diferenţele dintre indivizii
aceluiaşi gen sunt mult mai mari decât diferenţele dintre sexe.

Multe stereotipuri sunt legate în primul rând, de comportamentul social, de

exemplu, credinţele că femeile sunt mai sensibile, mai timide sau mai emotive, iar
bărbaţii, dominatori şi agresivi. Cercetările au stabilit că femeile sunt mult mai
receptive decât bărbaţii în identificarea trăirilor emoţionale ale altora pe baza unor
indicatori non-verbali, şi mai eficiente în transmiterea semnalelor non-verbale
referitoare la trăirile lor afective.

În legătură cu agresiunea mai ridicată a bărbaţilor, cercetările fac diferenţieri, în

funcţie de tipul de conduită luat în considerare. Privind agresiunea fizică, se
constată că bărbaţii sunt într-adevăr mai agresivi decât femeile, în special, în
situaţiile în care nu există o provocare semnificativă. Atunci când apare o
asemenea stimulare, diferenţele dintre bărbaţi şi femei se micşorează considerabil.
Desigur, agresiunea poate să ia şi alte forme: acţiuni de răspândire a zvonurilor, a
bârfelor, jigniri, etc. în care femeile se implică mai frecvent.

33
Factorii care activează stereotipurile de gen sunt observatorul, persoana ţintă şi
situaţia socială.

 oamenii care au roluri determinate de gen sunt mai predispuşi să împartă

lumea în două tabere: masculină sau feminină;
 stereotipurile de gen influenţează percepţia persoanelor ţintă şi produc
deformări ale judecăţilor sociale;
 persoana ţintă, în funcţie de aparenţa fizică, mai accentuat masculină sau
feminină, poate activa mai intens stereotipurile de gen ale observatorului;
numele persoanei ţintă activează de asemenea stereotipurile de gen; de
asemenea, îmbrăcămintea persoanei ţintă este un factor important în
selecţia sa pentru un post determinat de gen;
 situaţiile sociale influenţează stereotipurile de gen;
 stereotipurile de gen se perpetuează prin activitatea instituţiilor care
operează distincţii între femei şi bărbaţi;
 rolurile sociale şi ocupaţionale contrastante accentuează diferenţele;
 perceperea diferenţelor de gen este amplificată prin roluri sociale
contrastante.

Nu genul, ci rolul social influenţează percepţia socială aşa cum se vede în figura
5.10. Rolurile sociale de gen sunt determinate de factori biologici, sociali,
economici şi politici, iar comportamentele se diferenţiază în funcţie de rolurile de
gen. Percepţia comportamentelor se realizează prin stereotipuri de gen, astfel încât
comportamentul este atribuit diferenţelor de gen şi nu diferenţelor de rol.

F a c to r i
b io lo g ic i, R o lu r i s o c ia le A b ilită ţi ş i P e r c e p ţia s o c ia lă
s o c ia li, ( d iv iz iu n e a c o m p o r ta m e n te p r in s te r e o tip u r i
e c o n o m ic i, m u n c ii) a d e c v a te r o lu r ilo r de gen
p o litic i

Figura 5.10. Teoria rolurilor sociale şi a stereotipurilor de gen (după Eagly)

Rolul feminin este legat de casă, copii, ocupaţii cu statut socio-economic mai
scăzut; rolul masculin este legat de activităţi sociale, spaţiu public, putere fizică,
socială şi economică, dominare).

Rasismul

Rasismul este formă de discriminare bazată pe culoarea pielii sau moştenire

etnică. Stereotipurile negative legate de rasă sau etnie influenţează interpretarea
situaţiilor sociale. Comportamentul negativ al reprezentanţilor altor rase sau etnii
este mai intens perceput şi judecat decât al exponenţilor propriului grup. Refuzul
34
ajutorului este manifestat mai puternic faţă de membrii altor grupuri etnice sau
rasiale. În activităţile terapeutice atitudinea faţă de client şi sprijinul acordat
acestuia este influenţat de prejudecăţile rasiale. Ele funcţionează şi în mediile
educaţionale.

Rasismul se transmite noilor generaţii prin învăţare, distorsionează percepţia şi

comportamentul, face victime şi de multe ori, se întoarce împotriva celor care îl
provoacă.

Deşi este în declin, rasismul persistă în forme mascate. Rasismul modern se

manifestă atunci când oamenii încearcă să îşi raţionalizeze comportamentul rasist.
Simptomele sale deschise pot fi ascunse, dar bazele rămân neschimbate.

Mulţi indivizi sunt ambivalenţi în acest punct de vedere. Ar dori să fie percepuţi
deschişi, fără prejudecăţi, dar în prezenţa exponenţilor altor grupuri etnice sau
rasiale dezvoltă stări de anxietate, de disconfort. Declară că sunt de acord cu
principiile egalităţii, dar în practică se opun prieteniilor sau mariajelor mixte,
angajări în activităţi social-politice, sau în funcţii de conducere a reprezentanţilor
altor etnii sau rase.

Rasismul modern, aparent invizibil este dureros şi umilitor. În procesul de

angajare profesională, minorităţile rasiale sau etnice se confruntă cu îndoieli faţă
de competenţele lor, cu expectanţe reduse, greu de depăşit, cu refuz. Atunci când
oamenii sunt victime ale rasismului îşi amplifică stereotipurile negative faţă de
opresor. Ei atribuie standardele lor de viaţă scăzute, discriminărilor. Atribuirea
insuccesului personal unor factori externi este unul din aspectele logicii atribuirii.

Depăşirea rasismului implică în primul rând reducerea prejudecăţilor,

valorificând în acest sens ipoteza contactului intergrupal (statut egal, interacţiuni
directe, activităţi de cooperare, norme sociale comune).

Întrebări de verificare:

1. Ce factori activează stereotipurile de gen?

2. Cum se manifestă rasismul modern?

Aplicaţii
Prezentaţi valoarea şi limitele memoriei autobiografice în formarea Eului.

Concretizaţi elementele conceptului de Eu.

Ilustraţi cercul vicios al stimei de sine reduse.

Analizaţi strategiile de prezentare a Eului utilizată de profesori şi de studenţi.

35
Interpretaţi expresia „percepţia ţintei depinde de ochiul observatorului”.

Argumentaţi criticile aduse studiului numit „Pygmalion în clasă”.

Analizaţi problema discriminărilor în mediile educaţionale.

Propuneţi soluţii de reducere a discriminărilor în educaţie.

Concretizaţi interacţiunile dintre stereotipuri, prejudecăţi şi discriminare.

Bibliografie
Abramson L.Y., (ed.), 1998, Social cognition and clinical psychology: A synthesis, New
York, Guilford.

Allport G.W., 1954, The nature of prejudice, Cambridge, Addison-Wesley;

Ashmore R.D., 1990, Sex, gender, and the individual, in L. A. Pervin (ed.), Handbook of
personality: Theory and research, New York, Guilford Press;

Bandura A., 1986, Social foundation of thought and action: A social cognitive theory, New
York, Prentice-Hall;

Bandura A., 1997, Self-efficacy: the exercise of control, New York, Freeman;

Baron R.A., Byrne D., 1997, Social psychology: Understanding human interaction, (8th ed.),
Boston, Allyn & Bacon;

Batson C.D., Schoenrade P., Ventis W.L., 1993, Religion and the individual: A social-
psychological perspective, New York, Oxford University Press;

Baumeister R.F., 1991, Meanings of life, New York, Guilford;

Baumeister R.F., Smart L., Boden J., 1996, The dark side of high self-esteem. The dark side
of high self-esteem, in Psychological Review, p. 67;

Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology:
Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press;

Brehm S.S., Kassin S.M., 1996, Social Psychology, (3 rd ed.), Boston, Houghton Miflin
Comp;

Burkitt I., 1991, Social Selves: Theories of the Social Formation of Personality, Newbury
Park, Sage Publishing;

Camilleri C., Vinsonneau G., 1996, Psychologie et culture, Paris, Armand Colin;

Carlson J., Hatfield E., 1992, The psychology of emotion, Forth Worth, TX, Holt, Rinehart
& Winston;

36
Carver C.S., Scheier M.F., 1981, Attention and self-regulation, New York, Springer-
Verlag;

Costa P.T., Widiger T.A., (eds.), 1994, Personality Disorders and The Five Factor Model of
Personality, Washington D.C., APA;

Crosby F.J., (eds.), 1987, Spouse, parent, worker: On gender and multiple roles, New
Haven, CT, Yale University Press;

Dunning D., Sherman D.A., 1997, Stereotypes and tacit inference, in Journal of Personality
and Social Psychology, 73, pp. 459-471;

Eagly A.H., 1987, Sex differences în social behavior: A social-role interpretation, Hillsdale,
NJ, Erlbaum;

Festinger L., 1954, A theory of social comparison processes, in Human Relations, 7, p. 114-
140;

Festinger L., 1957, A theory of cognitive dissonance, Stanford, Stanford University Press;

Gaines S.O. jr, et al, 1997, Links between race/ethnicity and cultural values as mediated
by racial/ethnic identity and moderated by gender, in Journal of Personality and Social
Psychology, 72, pp. 1460-1476;

Gilbert D.T., Malone P.S., 1995, The correspondence bias, Psychological Bulletin, 117, 21-
38;

Gudykunst W., Kim Y.Y., 1997, Communicating with strangers. An approach to

intercultural communication, (3rd ed.), New York, McGraw Hill;

Hewstone M., 1989, Causal attribution: From cognitive processes to collective beliefs,
Oxford, Basil Blackwell;

Hewstone M., Stroebe W., Stephenson G.M., (eds.), 1996, Introduction to social
psychology. A European perspective, Oxford, UK, Blackwell;

Hinsz, V. B., Tindale, R. S., Vollrath, D.A., 1997, The emerging conceptualization of
groups as information processors, Psychological Buletin, 121, 43-664;

Hogan R., Johnson J., Briggs S., (eds.), 1997, Handbook of Personality Psychology, San
Diego, Academic Press;

Ickes W., (ed,), 1997, Empathic accuracy, New York; Guilford;

Kaës R., Ruiz Correa O.R., Douville O., Eiguer A., Moro H.R., Revah-Lévy A., Sinatra F.,
Dahoun Z., Lecourt Z., 1998, Différence culturelle et souffrance de l’identité, Paris,
Dunod ;

Kitayama S., Marcus H.R., 1995, Culture and Self Implication for internationalizing
psychology, in N.R. Goldberg, J.B. Veroff (eds.), The culture and psychology reader, New
York, University Press;

37
Mackie D.M., Hamilton D.L., (eds.), 1993, Affect, cognition and stereotyping: Interactive
processes in group perception, San Diego, CA, Academic Press;

Macrae N., Hewstone M., Stangor C., (eds,), 1996, Stereotypes and stereotyping, New
York, Guilford;

Moscovici S., Mucchi-Faina H., Maas A., (eds.), 1995, Minority influence, Chicago, IL,
Nelson-Hall;

Myers D., 1999, Social Psychology, (6th ed.), New York, McGraw-Hill;

Neculau, A., (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom;

Neculau, A., (coord.), 1997, Reprezentările sociale, Iaşi, Editura Polirom;

O’Leary V.W., Unger R.K., Wallston B.S. (eds.), 1985, Women, gender and social
psychology, Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Petard J.P., (coord.), 1999, Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal;

Radu I., Iluţ P., Matei P., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE;

Ruble D., Costanzo P., (ed.), 1992, The social psychology of mental health, New York,
Guilford;

Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of

emotions;

Schwarzer R., (ed.), 1985, Self-related cognitions in anxiety and motivation, Hillsdale, NJ,
Erlbaum;

Snyder C.R., Forsyth D.O., (eds.), 1991, Handbook of social and clinical psychology, The
health perspective, New York, Pergamon;

Sorrentino R., Higgings E.T., (eds.), 1996, Handbook of motivation and cognition: The
interpersonal content, vol. 3, New York, Guilford;

Stroebe W., Hewstone M., (eds.), 1993, European review of social psychology, Chichester,
Wiley;

Tajfel H., (ed.), 1982, Social identity and intergroup relations, London, Cambridge
University Press;

Tesser A. (ed.), 1995, Advanced social psychology, New York, McGraw-Hill;

Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill;

Turner J.C., 1987, Rediscovering the social group: A self-categorization theory, Oxford,
Basil Blackwell;

Workel S., Morales J.F., Paez D., Deschamps J.C., (1998), Social Identity. International
Perspectives, London, Sage;

38
Wyer R.S. jr., 1998, Stereotype activation and inhibition: Advances in social cognition, vol.
11, Mahwah, NJ, Erlbaum;

39
 6. Interacţiunea socială
După studierea acestui capitol veţi reuşi:
să explicaţi rolul recompenselor în atracţia interpersonală;
să explicaţi acţiunea factorilor care influenţează atracţia interpersonală;
să enunţaţi dificultăţile personale în realizarea succesului social;
să explicaţi influenţa variabilelor situaţionale asupra atracţiei interpersonale;
să caracterizaţi relaţiile intime;
să enunţaţi teoriile explicative asupra relaţiilor intime;
să descrieţi problemele apărute în relaţiile intime;
să definiţi noţiunea de comportament prosocial;
să explicaţi factorii care influenţează comportamentul prosocial;
să descrieţi tipurile de reacţii la primirea ajutorului;
să definiţi agresiunea;
să prezentaţi teoriile referitoare la agresiune;
să descrieţi efectele media asupra agresiunii;
să explicaţi ciclul violenţei intrafamiliale;

Concepte cheie:
agresiune; agresiune; altruism; atractivitate fizică; atracţie; catharsis; comportament
prosocial; coping; echilibrul reacţiilor; echitate; frustrare; gelozie; media; motivaţie
socială; putere socială; recompense; schimbul social; sexualitate; stima de sine; violenţă;

Conţinut:
1. Atracţia interpersonală
2. Relaţii intime
3. Comportamentul prosocial
4. Agresiunea

40
6.1. Atracţia interpersonală

Rolul recompenselor

În activităţile sociale se constată existenţa unor nivele diferite de acceptare sau

respingere a celor cu care venim în contact. Întâlnim oameni de care ne simţim
atraşi a căror companie o dorim şi o căutăm şi evităm relaţiile cu alţii pentru că ne
displac fără să putem identifica un motiv raţional al acestei atitudini.

Atracţia are la bază experienţe de tipul recompenselor; recompensarea

experienţelor interpersonale generează răspunsuri emoţionale pozitive şi
intensifică dorinţa de a fi împreună cu persoana care le-a provocat. Recompensele
pot fi directe şi indirecte.

Recompensa directă există atunci când individul beneficiază de sprijin, înţelegere,

atenţie, de informaţii, bani, poziţie socială ori de prezenţe unor însuşiri dezirabile
la cealaltă persoană – frumuseţe, inteligenţă, simţul umorului. Suntem deci, mai
atraşi de persoanele de la care primim recompense mai directe: comportamente,
avantaje reale, caracteristici personale.

Recompensa indirectă apare prin asocierea persoanelor cu diferite experienţe

pozitive: suntem mai atraşi de persoanele pe care le asociem unor experienţe
pozitive, unor ocazii fericite din viaţa noastră (succes la examen, victorie,
sărbătoare, câştig).

Teoria echilibrului – susţine că oamenii îşi doresc consistenţă în gânduri,

sentimente, relaţii sociale.

 plăcerea consistenţei este un alt tip de recompensă pe care îl putem obţine

de la alţii. Echilibrul relaţiilor semnifică recompensă.
 reciprocitatea presupune schimburi între cel care primeşte şi cel care dă.
Suntem atraşi de cei despre care credem că sunt atraşi de noi. Ne plac cei
cărora credem că le suntem pe plac.

Există mai multe categorii de factori care influenţează atracţia interpersonală:

caracteristicile individului, caracteristicile celorlalte persoane, compatibilitatea,
situaţiile. Acţiunea factorilor este unitară, dar noi nu-i putem prezenta decât
succesiv.

Caracteristicile individului

Ce factori de personalitate sau ce însuşiri ne fac să căutăm compania altora? De ce

avem nevoie de prieteni, de cunoştinţe, de colegi? Ce factori ne împiedică să ne
apropiem de alţi oameni?
41
Stima de sine: încredere vs. dorinţă
Persoanele cu stimă de sine înaltă manifestă dorinţe reduse de recompensă socială.
Ele sunt mai puţin motivate să-i abordeze pe cei de care se simt atraşi. Pe de altă
parte acestea îşi păstrează încrederea, se simt sigure în acţiunile de urmărire a
recompenselor sociale. Persoanele cu stimă de sine scăzută sunt puternic motivate
să caute recompense sociale, dar nu au încrederea necesară pentru a le urmăriri
sau pentru a le atinge. În concluzie, nivelul stimei de sine are efecte reduse asupra
atracţiei interpersonale.

Motivele sociale: afilierea şi intimitatea

Nevoia de afiliere determină comportamente sociale active, creşterea frecvenţei
contactelor sociale; accentul cade pe cantitatea contactelor sociale. Nevoia de
intimitate determină un comportament social mai pasiv; accentul cade pe calitatea
contactelor sociale. În timp, atracţia bazată pe calitatea relaţiilor are consecinţe mai
bune decât cea bazată pe cantitate. Nevoia de intimitate poate fi un predictor mai
bun al adaptării psihosociale de durată decât nevoia de afiliere.

Dificultăţi sociale – anxietate şi singurătate

Anxietatea socială şi singurătatea sunt asociate cu interacţiuni sociale
nerecompensate; frica de respingere îi face pe indivizii anxioşi să-i respingă pe
ceilalţi, să se retragă, să primească răspunsuri negative de la ceilalţi şi să manifeste
comportamente sociale ineficiente.

Cercul vicios – anxietate-respingere sau capcana interpersonală a anxietăţii poate

fi urmărit în figura 6.1. Persoanele cu anxietate socială ridicată dezvoltă
interacţiuni sociale negative. Anxietatea socială este asociată cu reacţii negative
faţă de alţii, cu retragere socială, comportament social ineficient şi reacţii negative
venite din partea celorlalţi. În consecinţă din interacţiunea acestor componente se
alimentează în continuare anxietatea şi insatisfacţiile sociale. Acelaşi cerc vicios
apare şi în cazul persoanelor care trec prin experienţe depresive sau se simt
singure.

Diminuarea anxietăţii sociale ar fi posibilă prin acordarea creditului pentru succes

social şi încurajarea comportamentului social sau prin modificarea atribuirii de la
sursa adevărată spre o altă sursă care permite evitarea cercului vicios. În anumite
condiţii, atribuirea greşită poate creşte performanţa şi abilităţile de coping.

42
 A n x ie ta te s o c ia lă

R e a c ţii n e g a tiv e R e a c ţii n e g a tiv e

f a ţă d e a lţii d in p a r te a a lto r a

R e tr a g e r e
C o m p o r ta m e n t s o c ia l
in e f ic ie n t

Figura 6.1. Anxietatea socială

Singurătatea persistă mai mult timp dacă este atribuită caracteristicilor personale;
este efectul discrepanţei dintre ceea ce avem sau suntem şi ceea ce vrem.
Singurătatea poate fi izolare socială (fără prieteni, fără relaţii) sau izolare emoţională
(fără partener).

Singurătatea este astăzi din ce în ce mai prezentă în rândul adolescenţilor şi al

adulţilor tineri.

Singurătatea se asociază cu anxietatea socială şi cu depresia (triada negativă: eu,

viitor, lume socială). Atribuirea cauzală a singurătăţii are urmări asupra perioadei
de singurătate (figura 6.2). Explicaţia dată singurătăţii de către subiect
influenţează perioada de singurătate. Atribuirea internă stabilă se asociază cu
prelungirea singurătăţii.

C a u z a l i ta te

I n te rn ă E x te rn ă

C o l e g i i d e a ic i s u n t a t â t d e
S u n t s i n g u r p e n t r u c ă n u p o t fi
n e p r ie t e n o ş i ! E i n u s e v o r
s i m p a t i z a t , n u p o t fi a g r e a t ,
S t a b il ă

s c h im b a . P o a te în a lt c e n tru
n u p o t fi iu b i t . N u v o i fi iu b it d e
u n i v e r s it a r a ş g ă s i a l t fe l d e
n im e n i n ic io d a tă , n u m e rit.
S ta b i l i ta te

c o le g i, d a r c u m s ă p le c ?

A c u m s u n t s in g u r, d a r c re d
Aşa e s te în to td e a u n a la
c ă n u p e n tru m u lt tim p . N u vo i
I n s ta b ilă

î n c e p u t , c â n d n u - ţi c u n o ş t i
fi a t â t d e c o n ş t i i n c i o s , v o i i e ş i
c o le g ii. S u n t s ig u r c ă lu c ru rile
ş i e u , v o i în t â l n i o a m e n i n o i ,
vo r m e rg e m a i b in e .
î m i v o i fa c e p r ie t e n i .

Figura 6.2. Atribuirea cauzală pentru singurătate (după Shaver şi Rubinstein)

43
Expectanţele şi credinţele indivizilor pot deveni adevărate, conform mecanismelor
percepţiei care se autoîmplineşte. S-a verificat experimental că subiecţii masculini
care au fost pregătiţi pentru interacţiuni cu persoane feminine atractive s-au
aşteptat ca acestea să aibă trăsături de personalitate mai atractive. În discuţiile
telefonice ei au fost mai deschişi, mai sociabili, mai încrezători comparativ cu
subiecţii care au fost pregătiţi pentru interacţiuni cu persoane feminine
neatractive.

Caracteristicile altora

Din observaţiile curente rezultă că unii oameni sunt mai atractivi decât alţii, mai
solicitaţi, mai căutaţi. Ce însuşiri personale prezintă aceştia?

Atractivitatea fizică
Oamenii reacţionează mai favorabil la persoanele atrăgătoare sub aspect fizic. Prin
asociere cu persoane atractive ne creştem atractivitatea în proprii ochi şi în ochii
celorlalţi.

Atractivitatea frumuseţii fizice poate fi explicată prin stereotipul: ce este frumos

este şi bun. Indivizii mai atractivi au mai multe abilităţi sociale. Dezvoltarea
abilităţilor este stimulată de nivelul ridicat al încrederii în propria eficienţă. Starea
psihologică de bine este experimentată într-o mai mare măsură de indivizii care se
văd atractivi şi mai puţin de cei pe care alţii îi văd atractivi.

Conform ipotezei schimbului de resurse:

 bărbaţii caută tinereţe, atractivitate fizică la parteneră, standarde mai

reduse pentru relaţii scurte;
 femeile caută succes economic;
 selecţia partenerilor este influenţată de gen şi de orientarea sexuală.

Asemănările
Atracţia interpersonală parcurge două etape: evitarea persoanelor cu care
subiectul nu are nimic comun, urmată de apropierea faţă de cele cu care are
similaritate înaltă.

 de obicei, oamenii sunt atraşi de cei cu care se aseamănă (figura 6.3);

 nediferenţierea preferinţelor poate fi interpretată ca lipsă de inteligenţă?;
 cei care sunt selectivi, moderaţi sunt de obicei preferaţi persoanelor
neselective sau extrem de subiective.

Atracţia este asociată cu similarităţi de tipul:

 caracteristici demografice;
 însuşiri de personalitate;
 dispoziţie;
 atractivitate fizică;

44
 

N ic i o a s e m ă n a r e
atractivitate atitudinală.

E v ita r e
N e v o ia d e P e r s o a n e le

45
a ltu l, d e în tâ ln ite s a u
oam eni c u n o s c u te
P u ţin e a s e m ă n ă r i,
In d if e r e n ţ ă
N u e x is tă
d is c r e p a n ţ ă
S im ila r ita te în a ltă C o n tin u a r e a
A tr a c ţie c o n ta c te lo r

Figura 6.3. Procesul de atracţie pe baza asemănărilor (după Byrne)

Există cercetări ce arată că în timp ce similaritatea determină atracţie,

disimilaritatea determină respingere. Similaritatea creşte încrederea în sine şi
alimentează sentimente de protecţie, înţelegere, pe când disimilaritatea se asociază
cu teama, cu dezacordul sau cu pericolul.

Oamenii reacţionează în primul rând la disimilaritate, apoi la similaritate, îi evită

sau îi resping pe cei cu care nu au elemente comune şi apoi fac selecţie între cei cu
care se aseamănă, preferându-i pe ci ce prezintă similaritate înaltă. Efectul falsului
consens duce la anticiparea reciprocităţii.

Influenţa situaţiilor

Situaţiile sociale influenţează procesul de atracţie interpersonală în următoarele

condiţii:

Proximitatea
Efectele proximităţii nu sunt întotdeauna pozitive. Vecinii pot fi cei mai buni prieteni
sau cei mai aprigi duşmani. Proximitatea oferă şanse pentru interacţiuni sociale, dar
nu determină calitatea lor. Preferinţele pentru spaţiul personal constituie un indicator
subtil al fricii sau al prejudecăţilor. Violarea spaţiului personal intensifică reacţiile
negative faţă de alţii (de exemplu: membrii grupurilor în raport cu care avem
prejudecăţi, persoanele infectate cu HIV, minorităţile sexuale).

Familiaritatea
Contactele mai frecvente sporesc de obicei atracţia, mai ales atunci când persoana
nu conştientizează legătura dintre prezenţă şi atracţie. Dacă cineva nu ne place,
contactul repetat duce la creşterea ostilităţii.

Rolul dificultăţilor
Dorinţa de afiliere creşte în situaţii stresante, dacă existenţa altora este percepută
ca fiind utilă în diminuarea stresului. În situaţii ambigue, oamenii preferă să
reducă riscul de a fi respinşi de către cei de care sunt atraşi. Barierele situaţionale
pot spori atracţia interpersonală. Există explicaţii asupra rolului opoziţiei ca forţă
motivaţională: fiecare om dispune de un set specific de libertăţi exprimate în
acţiuni, gânduri sau sentimente. Atunci când una dintre libertăţi este ameninţată,
ea pare mai atractivă şi în consecinţă, creşte motivaţia restabilirii sale.

Întrebări de verificare:

1. Ce tipuri de asemănări se asociază cu atracţia interperosnală?

2. De ce creşte dorinţa de afiliere în situaţii stresante?

46
6.2. Relaţii intime

Construirea relaţiilor intime

Relaţiile intime ale adultului cuprind trei componente: ataşamentul emoţional

(sentimente de afecţiune şi dragoste), împlinirea nevoilor psihologice
(împărtăşirea sentimentelor) şi interdependenţa (fiecare partener are influenţe
semnificative şi de durată asupra celuilalt).

Teoriile stadiale susţin că relaţiile intime traversează stadii şi secvenţe specifice;

există însă puţine dovezi pentru existenţa unor secvenţe sau stadii distincte.

Alte explicaţii ale relaţiilor intime sunt cele referitoare la acumularea

recompenselor şi accentuarea diferenţelor dintre diferitele tipuri de relaţii
interpersonale.

Schimbul social
Teoria schimbului social arată că în comportamentul lor social oamenii caută să
maximizeze câştigurile şi să minimalizeze costurile. Atunci când realizările ating
sau depăşesc nivelul comparaţiei sociale al individului, se experimentează
satisfacţii înalte. Expectanţele mai reduse în legătură cu alternativele relaţiilor şi
investiţii mai mari în relaţiile intime sunt asociate cu angajament mai puternic.

Teoria echităţii susţine că satisfacţiile cele mai mari apar atunci când proporţia
dintre beneficii şi contribuţii este similară la ambii parteneri. Atât beneficiile
excesive cât şi experienţele negative provocate de absenţa beneficiilor sunt
nesatisfăcătoare. Importanţa echităţii poate varia în ciclul vieţii de familie şi poate
fi mai accentuată pentru femei.

Construcţia schimburilor sociale este formată din recompense (beneficii sau

câştiguri) şi costuri (eforturi sau pierderi). Se mai includ nivelele de comparaţie,
nivelul de comparaţie pentru alternative şi de asemenea, investiţiile. Aceşti factori
sunt puternic asociaţi cu satisfacţia şi angajamentul partenerilor în relaţia de cuplu
(figura 6.4).

Dezvăluirea Eului
Dezvăluirea Eului între parteneri se lărgeşte şi se adânceşte pe măsură ce
avansează într-o relaţie intimă. Descoperirea şi prezentarea Eului este corelată cu
calitatea relaţiilor intime şi în funcţie de starea acestora. Femeile de obicei îşi
dezvăluie propriul Eu mai mult decât bărbaţii. Pentru heterosexuali, prieteniile
sunt bazate pe modele emoţionale la femei şi pe activităţi comune la bărbaţi;
pentru homosexuali, prieteniile sunt aproximativ similare.

47
 +In v e s tiţiile
N iv e lu l d e c o m p a r a ţie
p e n tr u a lte r n a tiv e

A n g a ja m e n tu l
c o m p a r a ţie
N iv e lu l d e

-
-

S a tis f a c ţie
P ie r d e r i
C o s tu r i
-
R ecom pense
B e n e f ic ii

Figura 6.4. Construirea relaţiilor intime (după Brehm şi Kassin)

Recompensele relaţiei de durată

Ce aşteptăm de la partener(ă)? (după Carlson şi Halfield)

Recompense personale:

 agreabilitate, amabilitate – un partener prietenos şi relaxat în societate;

48
  intelect – un partener inteligent şi informat;
 înfăţişare – un partener atractiv, preocupat de îngrijirea sa corporală în
termeni de: curăţenie, îmbrăcăminte, exerciţiu fizic şi obişnuinţe alimentare
sănătoase.

Recompense emoţionale:

 aprecierea calităţilor şi acţiunilor tale;

 afecţiune fizică;
 sex – împlinire, plăcere, fidelitate;
 siguranţă – angajamentul partenerului, asigurare;
 planuri şi scopuri pentru viitor;
 înţelegere.

Recompense cotidiene:

 acord financiar între parteneri;

 sociabilitate:
 companie bună, plăcută;
 partenerul(a) este compatibil cu prietenii tăi;
 plăcerea de a locui împreună;
 cunoaşterea partenerului este interesantă;
 echitate în elaborarea deciziei;
 evocarea momentelor speciale;
 prilejuri de a participa la evenimente de familie (existenţa de părinte, bunic,
evenimente maritale, aniversări);
 a nu avea gânduri legate de pierderea oportunităţilor (dacă ai fi avut alt
partener sau dacă rămâneai singur);

Tipuri de relaţii

Stabilirea unei tipologii a relaţiilor intime este realizabilă doar teoretic. În realitate
separarea este dificil de înfăptuit, practic imposibil. Se face distincţie între
dragoste şi plăcere. În piramida nevoilor (Maslow) dragostea este o nevoie socială
iar sexul apare în categoria nevoilor biologice aflate la baza sistemului. Altă
distincţie este cea între modelul schimbului, unde se preferă reciprocitate imediată
şi modelul în care se manifestă înţelegere faţă de nevoile celuilalt. De asemenea,
face deosebirea între dragostea pasionată şi tovărăşie;

Există şase stiluri de dragoste:

 ataşament – angajament în final;

 eros – atracţie fizică intensă, intimitate;
 ludică – joc;
 manie – posesivă, scăpată de sub control;
 agapă – altruistă;
 pragmatică – ocupaţie, vârstă, religie.
49
O interesantă analiză a tipurilor de dragoste este realizată de către Sternberg prin
combinarea a trei elemente: intimitate, pasiune şi angajament.

În funcţie de tipul de ataşament – protector, evitativ, ambivalent sau

contradictoriu – se vor construi şi tipurile de relaţii intime ale adultului.

Probleme în relaţiile intime

Cercetările s-au oprit asupra sexualităţii, geloziei şi asupra puterii sociale.

Rezultatele cercetărilor pot fi sintetizate astfel:

Sexualitatea
Accesul mai mare la sex nu creşte şansa succesului marital în cuplurile care
coabitează. Faţă de femei, bărbaţii sunt mai permisivi în atitudini şi în
comportamentul sexual, percep interesul sexual exprimat de ceilalţi, sunt
proactivi. Infecţia HIV în rândul homosexualilor este mai ridicată. Pericolul
infecţiei HIV creşte şi în rândul heterosexualilor (femei mai ales) datorită utilizării
drogurilor (intravenos).

Gelozia
Gelozia este generată de percepţia slăbirii relaţiei, a existenţei ameninţării sau a
unui pericol în legătură cu acea relaţie. Cel mai puternic sentiment de gelozie este
determinat de ameninţarea exclusivităţii sexuale. Gelozia poate provoca gânduri
sau credinţe iraţionale; reacţiile emoţionale implicate sunt de cele mai multe ori
negative. Stilul de ataşament ambivalent/anxios este asociat cu ezitări în căutarea
suportului social şi cu gelozie. Depresia este asociată cu autoblamare – indivizii îşi
asumă cauza geloziei.

Copingul include diminuarea credinţelor iraţionale, creşterea stimei de sine,

antrenarea abilităţilor de comunicare, creşterea echităţii în relaţie. Sensul
independenţei şi valoarea Eului sunt esenţiale în acest proces.

Puterea socială
Puterea socială este definită în termenii influenţării comportamentului celorlalţi
sau controlării rezultatelor lor. Partenerul care apreciază o relaţie cel mai puţin,
are cea mai mare putere; oamenii care au mai multe alternative relaţionare au mai
multă putere în relaţiile lor intime.

Comportamentele de întrerupere şi contact pot exprima şi pot întări uneori

puterea celor care le iniţiază (de exemplu: bărbaţii întrerup mai des femeile într-o
conversaţie decât femeile pe bărbaţi, semn al puterii sociale mai mari a bărbaţilor);
(de exemplu: atingerea femeilor de către bărbaţi este mai frecventă decât a
bărbaţilor de către femei, ceea ce exprimă statul social şi puterea socială mai
înaltă).

50
Stereotipurile de gen se exprimă şi în exersarea strategiilor puterii: femeile
angajează strategii indirecte – manipulare, rugăminţi, pledoarii, sugestii, aluzii –
iar bărbaţii utilizează strategii directe – întrebări, persuasiune, acord, negociere.

Există dovezi că bărbaţii şi femeile de succes în carieră sau care au încredere în ei

înşişi preferă strategii directe. Pentru femei, consecinţele comportamentului
dominator sunt adesea negative într-o relaţie. Dominarea combinată cu
agreabilitatea la bărbaţi este preferată de către partenerele lor.

Conflictul în relaţiile intime

Cuplurile care au mai multe conflicte se angajează mai des în schimburi de

comportamente (mai ales non-verbale) ce exprimă sentimente negative
(reciprocitatea afectului negativ). Interacţiunile lor urmează modelul revendicare-
retragere. Patternul revendicare-retragere are trei componente:

 iniţierea (partenerul revendicativ încearcă să iniţieze discuţia despre

problemele relaţiei, iar partenerul retractant încearcă să o evite);
 interacţiunea (în timpul discuţiei, partenerul revendicativ pretinde, cere,
insistă, celălalt este liniştit şi retras);
 criticismul (partenerul revendicativ critică, partenerul retractant este în
apărare).

În cuplurile căsătorite, soţiile sunt mai revendicative. Probabil diferenţele în stilul

emoţional sau expectanţele legate de rolurile feminine explică această
caracteristică. Evitarea conflictului nu este întotdeauna benefică, deoarece se pot
amplifica dezacordurile şi creşte riscul divorţului. Reducerea efectelor negative ale
conflictului este posibilă prin:

 creşterea satisfacţiei în relaţii;

 balanţa comportamentelor pozitive-negative să încline în favoarea celor
pozitive;
 căutarea mai multor recompense în celelalte aspecte ale relaţiei;
 încercarea de a înţelege punctul de vedere al celuilalt.

În legătură cu terminarea relaţiei intime se constată:

 sfârşitul neaşteptat generează mai mult distres decât cel anticipat;

 indivizii pentru care relaţia intimă joacă un rol central în autodefinire sunt
mai afectaţi de terminarea unei relaţii;
 partenerii interdependenţi au relaţii mai trainice, mai lungi şi
experimentează mai mult distres dacă acestea se sfârşesc.

Aceste aspecte pot fi valorificate ca modalităţi de coping după terminarea relaţiei

intime.

Capcana atribuţională

51
Explicarea comportamentului partenerului se poate realiza prin două stiluri de
atribuire (figura 6.5). Modelul de atribuire diferă în funcţie de starea relaţiei de
cuplu: cuplurile fericite diminuează ponderea explicaţiilor negative şi pun accent
pe explicaţii pozitive. În cuplurile nefericite atribuirea este inversă: pentru
evenimente negative este internă, globală şi stabilă, iar pentru evenimente pozitive
este externă, instabilă şi specifică. Relaţiile între atribuiri şi satisfacţii pot fi
reciproce.

S ta r e a
r e la ţie i P a tte r n u l C o m p o r ta m e n t u l
a t r i b u ir ii A t r i b u ir i
c u p lu lu i p a r te n e r u lu i

E x te r n ă
E s te p r e a s t r e s a t l a s e r v i c i u

N e g a t iv
I n s ta b ilă
N u a c u m p ă ra t c e e a
D e o b ic e i î ş i a m in te ş te
c e a p r o m is
S p e c ific ă
Î ş i r e s p e c t ă p r o m i s i u n il e , d a r
a c u m a u ita t
Î n f r u m u s e ţa r e a
F e r ic it ă
r e la ţie i
I n te r n ă
e l e s t e a te n t , d r ă g u ţ

P o z i ti v S ta b ilă
A v e n it c u f l o r i f ă r ă F a c e m e r e u s u r p r i z e p l ă c u te
m o t iv
G lo b a lă
T o a te f a p te le lu i s u n t c a ş i
a c e a s ta

I n te r n ă
E s te u n e g o is t , n u s e g â n d e ş te
la p r o g r a m u l m e u
N e g a t iv
S ta b ilă
N u a c u m p ă ra t c e e a
N ic io d a tă n u - ş i a m in te ş te d e
c e a p r o m is
a s ta
G lo b a lă
T o a t e p r i m i s i u n il e s u n t u i ta te
P e r p e tu a r e a
N e f e r i c i tă
d is tr e s u lu i
E x te r n ă
I - a s u g e r a t c i n e v a s ă f a c ă a s ta

P o z i ti v I n s ta b ilă
A v e n it c u f l o r i f ă r ă P r im u l ş i u l t im u l g e s t d e a c e s t
m o t iv fe l
S p e c ific ă
V re a c e v a s a u a fă c u t c e v a

Figura 6.5. Modele de atribuire în cuplu (după Fincham şi Bradbury)

Întrebări de verificare:

1. Ce recompense se aşteaptă de la partener?

2. Ce relaţii există între tipul de atribuire şi satisfacţia în relaţia de cuplu?

52
6.3. Comportamentul prosocial

Ce este comportamentul prosocial?

În legătură cu comportamentul prosocial, cele mai importante probleme privesc

ipotezele explicative. Validarea ipotezelor ar fi un pas important în stimularea şi
optimizarea relaţiilor interumane.

Noţiunea de comportament prosocial se referă la acele acţiuni efectuate în

favoarea sau în beneficiul altor persoane, din care autorul lor nu obţine avantaje
sau foloase.

În şcoală, asistăm zilnic la asemenea manifestări. Elevii sar în ajutorul colegilor

fără a urmări obţinerea unui câştig, profesorii îşi dedică o parte importantă a
timpului, fără a fi recompensaţi, pentru a ţine consultaţii sau pentru a-i încuraja pe
copii, atunci când percep o situaţie de criză. Ce motivează asemenea
comportamente? Dintre explicaţiile date prin valorificarea cercetărilor aplicative,
vom reţine câteva (figura 6.6).

C e l ă l a l t a r e n e v o ie P e n t r u c ă a r e n e v o ie
E m p a t ie , a l tu r i s m
d e a ju to r d e a j u to r.

C e l ă l a l t a r e n e v o ie R e d u c e r e a s t ă r il o r P e n t r u a n e d im in u a
d e a ju to r n e g a t iv e t r ă i r il e n e g a t i v e

P e n tr u a c r e ş te
C e l ă l a l t a r e n e v o ie D e t e r m in i s m u l
p r o b a b il i ta t e a
d e a ju to r g e n e t ic
c o n t i n u i tă ţ ii n o a s t r e

Figura 6.6. Determinanţii comportamentului prosocial (după Baron)

Ipoteza empatie-altruism
Ipoteza empatie-altruism sugerează că atunci când întâlnim o persoană ce necesită
ajutor, ajungem să experimentăm empatia ne punem în situaţia acelei persoane şi
astfel, îi înţelegem mai bine problemele, nevoile, trăirile ceea ce ne motivează în
acordarea ajutorului. Avem de-a face aici, cu o motivaţie lipsită de egoism şi cu o
acţiune de acelaşi tip. Este cazul elevului sau studentului care se transpune mental
în situaţia unui coleg şi astfel ajunge să-i ofere un sprijin dezinteresat, punându-şi
nevoile personale, deocamdată, pe al doilea plan.
53
Ipoteza diminuării stărilor negative
Ipoteza diminuării stărilor negative porneşte de la constatarea că perceperea
nevoii de ajutor a unei persoane creează trăiri afective negative. Pentru reducerea
lor sau pentru a ne elibera de povara lor, îi acordăm ajutor. Deci, motivul nu mai
este înţelegerea problemelor celuilalt, ci starea de disconfort psihic pe care ne-o
creează perceperea nevoii de ajutor. Pentru diminuarea acestei stări negative ce ne
aparţine nouă, îl ajutăm. De fapt, îl ajutăm nu pentru că are nevoie, ci pentru a
diminua starea negativă, pentru a ne simţi din nou bine. Promovăm un student la
un examen de restanţă pentru a nu-l mai vedea, pentru a ne reduce starea
negativă, de iritare, provocată de nevoia lui de ajutor.

Ipoteza determinismului genetic

Ipoteza determinismului genetic subliniază că ajutorul se acordă, cu prioritate,
celor asemănători cu noi, care au o ereditate similară. Ajutorul oferit rudelor de
sânge se explică din perspectiva sociobiologiei în perspectiva moştenirii genetice
comune. Selecţia rudelor în acordarea ajutorului este mai evidentă în situaţii de
viaţă şi de moarte decât în situaţii obişnuite.

Ipoteza empatie-altruism pare a fi cel mai important motiv al comportamentului

prosocial. Cercetările susţin că experimentarea empatiei este însoţită de un mai
mare sens al apropierii dintre noi şi celălalt, tinzând spre fuziunea cu celălalt.
Astfel, atunci când îl ajutăm, de fapt, ne ajutăm pe noi înşine (figura 6.7). Ajutorul
acordat unei persoane în dificultate poate avea la bază răspunsuri emoţionale şi
motive opuse: empatie-altruism vs. distres personal-egoism.

Influenţe asupra comportamentului prosocial

Comportamentul social poate fi influenţat de mai mulţi factori. Dintre aceştia ne

vom referi, în continuare la efectul spectatorului sau al martorului şi la efectul
stărilor afective.

54
 D im in u a r e a

D im in u a r e a
d is tr e s u lu i
S a t is f a c e r e a

p r o p r iu lu i
m o t iv e lo r

d is tr e s
a lto r a
A ltr u is te

E g o is te
M o tiv e

p e rs o n a l
e m o ţio n a l

E m p a tie
R ăspuns

D is tr e s
p e rs p e c t iv e i
A d o p ta re a

p e rs o a n e
c e le ila lt e

Da

Nu
P e r c e p ţia .
C in e v a a r e
n e v o ie d e
a ju to r

Figura 6.7. Motivaţia comportamentului prosocial

Efectul spectatorului
Multe lucrări evocă, pentru a ilustra acest efect, tragicul eveniment petrecut în
urmă cu câteva decenii, al atacării şi uciderii unei femei în New York City, la care
au asistat nu mai puţin de treizeci şi opt de persoane, în spatele ferestrelor închise,
fără ca vreunul să intervină sau să anunţe poliţia, excepţie făcând un singur
martor care, în prealabil s-a consultat telefonic cu un prieten. Întâmplarea nu este
ieşită din comun.

Oamenii sunt atacaţi sub privirile indiferente ale multor trecători sau vecini, fără
ca cineva să schiţeze un gest de ajutor. În şcoală, copiii sunt bătuţi în asistenţa
colegilor şi nimeni nu intervine.

55
S-a explicat indiferenţa sau apatia martorilor astfel: fiecare din ei gândeşte că altul
ar trebui sau ar dori să intervină; responsabilitatea se împarte, se difuzează,
asemenea sentimentelor de vinovăţie, între spectatori. Mergând pe acest traseu
explicativ, se poate adăuga că, în caz de pericol, şansele de salvare sau ajutor nu se
amplifică odată cu numărul martorilor sau că, victima ar fi mai norocoasă, dacă, în
preajma ei s-ar afla un singur martor, nu mai mulţi.

De aceea, într-un mediu prea aglomerat, cu o densitate sporită a populaţiei sau

într-un oraş prea mare, în care şansele de a cunoaşte victima sau agresorul sunt
nesemnificative, efectul spectacolului este atât de puternic şi comportamentului
prosocial atât de redus.

Procesarea informaţiei sociale este şi aici, esenţială, pentru că intervenţia

martorului depinde de capacitatea sa de identificare şi interpretare adecvată a
situaţiei, a relaţiilor dintre agresori şi victimă, a poziţiei celorlalţi martori, poziţie
care se imită într-o măsură incredibilă.

În şcoală, sub ochii colegilor, un băiat agresează o fată, fără ca cineva să o apere;
primii spectatori cred că între ei există ceva şi conform educaţiei primite, nu se
amestecă în asemenea relaţii, ori cred că fata îşi merită pedeapsa, iar colegii care
apar între timp, tind să adopte sau să imite reacţia primilor martori. Situaţii
similare se întâlnesc şi în alte locuri publice, pe stradă, în baruri, în discoteci.

Efectul stărilor afective

Dispoziţiile afective obişnuite pot influenţa comportamentul prosocial, mai mult
decât se crede, de obicei, dar nu în maniera în care se crede (figura 6.8). Buna
dispoziţie este însoţită de dorinţa menţinerii pe de o parte şi de gândul şi
expectanţe pozitive pe de altă parte. Fiecare dintre aceste consecinţe poate duce la
accentuarea comportamentului prosocial.

La prima vedere, suntem înclinaţi, să spunem că buna dispoziţie are efecte

stimulative asupra comportamentului prosocial, că atunci când trăim starea de
bine suntem mai săritori, mai dispuşi să-i ajutăm pe alţii, decât atunci când,
dispoziţia noastră este negativă. Deci, indispoziţia sau faptul de a fi rău dispus, va
avea efecte inhibitorii asupra conduitei prosociale.

Cercetările în legătură cu efectul stărilor afective aduc dovezi contradictorii. Dacă

ajutorarea unei persoane ar strica buna dispoziţie a individului, acesta nu ar mai
acorda ajutor. Să presupunem că un student se află în situaţia comodă de a fi
promovat examenul practic, ceea ce alături de alţi factori, îi creează o bună
dispoziţie. Rămas în sală, el poate să-şi ajute colegul aflat într-o situaţie dificilă,
fără a se expune pericolului de fi văzut de profesor. Dacă profesorul îşi dă seama
de situaţie şi ameninţă cu anularea examenului întregii grupe, dacă se mai
continuă cu „ajutorarea”, sprijinul iniţial pe care-l putem considera dezinteresat,
încetează, pentru că poate deteriora starea de bine a celui promovat.

56
 S ă a ju ţ i p e c in e v a
D o r in ţa d e m e n ţin e r e
B u n a d is p o z iţie
a b u n e i d is p o z iţii
S ă te a n g a je z i î n a lte
a c t iv i t ă ţ i p l ă c u t e

Î n le g ă tu r ă c u
S ă a ju ţ i p e c in e v a
s p r i j in i r e a a l t o r a

G â n d u ri ş i D e s p re p e rs o a n a S ă a ju ţ i a c e a
e x p e c t a n ţ e p o z i t iv e c a r e a r e n e v o ie p e rs o a n ă

S ă a ju ţ i p e c in e v a
Î n le g ă tu r ă c u
a c tiv ită ţile s o c ia le
S ă te a n g a je z i î n a lte
a c t iv i t ă ţ i p l ă c u t e

Figura 6.8. Efectele bunei dispoziţii asupra comportamentului prosocial (Watson

et al)

Dacă cineva este indispus şi este centrat numai pe propriile probleme, va sări mai
greu în ajutorul altei persoane, faţă de un om care în acel moment nu
experimentează o asemenea stare negativă. Suntem indignaţi când vedem în
diferite locuri publice copii sau tineri stând pe scaune şi persoane în vârstă sau cu
disabilităţi fizice, abia ţinându-se în picioare. Dacă i-am cunoaşte pe tineri, am
ajunge la concluzia că nu sunt cu toţii lipsiţi de educaţie sau de bun simţ, că unii
au dureri şi necazuri care-i absorb atât de tare, încât, nu mai pot vibra la suferinţa
nimănui.

Cercetările arată că posibilitatea de a schimba dispoziţia negativă prin ajutorarea

altei persoane, face să crească comportamentul prosocial al individului. Un
profesor care se află într-una din perioadele mai dificile ale vieţii, văzând
dificultăţile – mai mari în care se zbate un student – îi oferă ajutorul, îl încurajează,
simţind astfel, că devine util pentru cineva. Aceasta face să se simtă mai bine.

57
Influenţe interpersonale

Însuşirile receptorului
Atractivitatea persoanei aflată în dificultate este un factor care favorizează
comportamentul prosocial. Atractivitatea înseamnă şi înfăţişare fizică dar şi
anumite însuşiri de personalitate. Între acestea, mai des evocată, este carisma.

Cei ce solicită ajutor şi cei ce încearcă să obţină ajutor au şanse mai mari să-l
obţină. În medie, femeile primesc mai mult ajutor decât bărbaţii iar aceştia oferă
mai mult ajutor decât femeile.

Dacă receptorul este considerat responsabil pentru situaţia sa dificilă, el nu mai

este privit cu simpatie, iar şansa de a fi ajutat este scăzută. Atunci când atribuirea
cauzală a dificultăţii este externă, şansele ajutorului cresc. Atribuirea depinde de
observator astfel încât, aceeaşi situaţie, aceeaşi persoană în dificultate, este
percepută diferit de către persoane diferite.

Similaritatea
Toate formele de asemănare cresc disponibilitatea pentru acordarea ajutorului.
Similaritatea creşte atractivitatea şi percepţia atractivităţii creşte altruismul. În
mod similar, empatia este pusă în legătură cu intensificarea comportamentului
prosocial.

Exponenţii aceleiaşi rase, etnii sau categorii socio-demografice se ajută mai

degrabă unii pe alţii decât pe reprezentanţii ex-grupurilor.

Ajutorarea poate fi un semn de compasiune dar poate reprezenta şi un semn de

superioritate faţă de persoana care are nevoie de ajutor. În raporturile
interculturale comportamentul prosocial nu este perceput întotdeauna ca expresie
a unor atitudini egalitare.

Reacţia faţă de persoanele apropiate

Cercetările au demonstrat că există două modalităţi de răspuns diferite la
performanţele superioare ale unor persoane semnificative.

Dacă realizările apar în domenii nerelevante pentru subiect, ele pot fi privite cu
înţelegere, cu simpatie, iar dacă apar în domenii semnificative pentru Eul
subiectului el dezvoltă resentimente faţă de persoanele semnificative.

Atunci când intr-o sarcină comună, nesemnificativă pentru valoarea subiectivă a

Eului, apar dificultăţi, suntem predispuşi să acordăm ajutor prietenilor, mai
degrabă decât persoanelor străine. Când sarcina este semnificativă pentru stima de
sine, pentru valoarea subiectivă a Eului nu suntem dispuşi să ne ajutăm prietenii,
ci mai degrabă îi ajutăm pe străini.

58
Influenţa situaţiilor

Observarea modelelor altruiste poate duce la intensificarea reacţiilor de ajutorare a

altora. Mai mult observarea recompensării comportamentului prosocial, creşte
probabilitate imitării acestuia şi oferă date relevante despre standardele de
conduită.

În societatea funcţionează o serie de reguli generale de conduită, numite norme

sociale. Ele se referă la standardele comportamentului aprobat social sau
dezaprobat şi se învaţă prin ceea ce fac sau spun cei din jur, persoanele de
referinţă. În zilele noastre media, în special televiziunea exercită o influenţă uriaşă
în prezentarea expectanţelor normative.

Există două seturi de norme care influenţează comportamentul prosocial. Normele

de reciprocitate stabilesc tranzacţii aprobate social. De obicei îi ajutăm pe cei ce ne
ajută, mai ales când ajutorul iniţial a fost oferit voluntar. Normele echităţii stabilesc
că cei ce obţin rezultate mai mari decât cheltuielile ar trebui să-i ajute pe cei ce au
rezultate mai mici decât cheltuielile.

Comportamentul prosocial este influenţat şi de normele personale care reprezintă

standardele de conduită specifice individului derivate probabil din modelele
parentale. De asemenea imaginea de sine, în mod deosebit nivelul stimei de sine
este asociat comportamentului prosocial.

Reacţii la primirea ajutorului

Reacţia la primirea ajutorului depinde de mai mulţi factori (figura 6.9). Modelul
descrie reacţia oamenilor la primirea ajutorului. Atunci când ajutorul este
perceput ca suportiv rezultă răspunsuri emoţionale pozitive, iar când este
perceput ca ameninţător se ajunge la răspunsuri emoţionale negative. În
consecinţă, probabilitatea căutării ajutorului diferă în funcţie de percepţia asupra
controlului evenimentelor pe de o parte şi în funcţie de natura răspunsului
emoţional.

În primul rând persoana care primeşte ajutor, îl percepe fie ca un pericol, ca o

ameninţare, când se simte inferior şi dependent faţă de cel care i-l acordă, fie ca un
autentic sprijin. Dacă primitorul percepe în mod pozitiv ajutorul, trăieşte o stare
de bine, acceptă ajutorul, îi poartă recunoştinţă celuilalt. Dacă se simte ameninţat
trăieşte, o stare afectivă negativă şi în consecinţă, evaluează nefavorabil şi ajutorul
primit şi persoana care i-l acordă.

Perceperea ajutorului ca un semn de ameninţare, depinde de nivelul stimei de sine

a primitorului. Dacă aceasta are valori înalte, există tendinţa ca primitorul să
reacţioneze negativ. Similitudinea înaltă între primitor şi persoana care oferă
ajutorul amplifică contrastul, iar primitorul se simte pus în inferioritate. Reacţia la
primirea ajutorului depinde şi de domeniul în care acesta este acordat, de
semnificaţia activităţii pentru stima de sine a primitorului.

59
Excepţii de la aceste reacţii fac persoanele apropiate între ele. Chiar dacă au stimă
de sine înaltă ei nu reacţionează negativ la ajutorul primit de la persoanele
similare (fraţi, prieteni, parteneri). În astfel de relaţii sentimentele de inferioritate
apar mai puţin, întrucât, fiecare poate primi sau acorda ajutor. Reciprocitatea face
ca primirea ajutorului să nu fie percepută ca un pericol, chiar dacă domeniul de
activitate este semnificativ pentru stima de sine.

S t im a d e s in e s c ă z u t ă a p rim it o ru lu i S t im a d e s in e în a ltă a p rim it o ru lu i

( d e s t in a t a ru lu i) : ( d e s t in a t a ru lu i) :
C a ra c t e ris t ic ile - n u s u n t a s e m ă n ă ri în t re p rim it o r ş i - s i m i l a r i t ă ţi î n t r e p r i m i t o r ş i c e l c e
in t e ra c ţ iu n ii c e l c e o fe r ă a j u t o r ; o fe r ă a j u t o r ;
- r e l e v a n ţă r e d u s ă a a j u t o r u l u i p r i m i t - r e l e v a n ţă î n a l t ă a a j u t o r u l u i p r i m i t d e
d e l a o p e r s o a n ă s e m n i fi c a t i v ă l a o p e r s o a n ă s e m n i fi c a t i v ă ;

P e rc e p ţia
S p rijin P r i m e j d i e ( A m e n i n ţa r e )
a ju to ru lu i

R ă s p u n s e m o ţi o n a l p o z i t i v R ă s p u n s e m o ţi o n a l n e g a t i v
R e a c ţ iile
E v a l u a r e fa v o r a b i l ă a a j u t o r u l u i ş i a E v a l u a r e n e fa v o r a b i l ă a a j u t o r u l u i ş i a
p rim ito ru lu i
c e lu i c a re a ju tă c e lu i c a re a ju t ă

P e rc e p ţia c o n tro lu lu i P e r c e p ţi e î n a l t ă a P e r c e p ţi e r e d u s ă a
a s u p ra e v e n im e n te lo r c o n tro lu lu i e ve n im e n te lo r c o n t ro lu lu i e ve n im e n te lo r
v iito a re viito a re viit o a re

P ro b a b ilita t e a
P ro b a b ilit a t e a P ro b a b ilita t e re d u s ă a P ro b a b ilit a te a rid ic a t ă a
c ă u t ă rii a ju t o ru lu i
c ă u t ă rii a ju t o ru lu i c ă u t ă rii a ju t o ru lu i c ă u tă rii a ju t o ru lu i
în v iit o r

Figura 6.9. Relaţia dintre nivelul stimei de sine şi reacţia la primirea ajutorului
(după Brehm şi Kassin)

Întrebări de verificare:

1. Cum se explică comportamentul prosocial?

2. În ce constă efectul spectatorului?

60
6.4. Agresiunea

Ce este agresiunea?

În literatura de specialitate există divergenţe în ceea ce priveşte definirea

agresiunii. Se insistă fie asupra actului agresiv în sine, fie asupra intenţiei.

Agresiunea se defineşte ca orice formă de conduită orientată cu intenţie către

persoane, obiecte sau către sine, în vederea producerii anumitor prejudicii, a unor
răniri, distrugeri sau pagube.

Comportamentul agresiv nu se confundă cu comportamentul antisocial.

Comportamentul unui boxer nu este antisocial şi cu cât este mai agresiv, cu atât
este mai performant.

Potrivit definiţiei de mai sus, orice comportament antisocial, infracţional este

caracterizat prin agresiune, ar mai fi de notat faptul că prin comportamentul
agresiv nu înţelegem un comportament incisiv, energic, care poate aduce de multe
ori succes în atingerea unor anumite obiective, dar care nu prejudiciază sau nu
răneşte o anumită ţintă.

Marea complexitate a acestui fenomen, face ca tipologizarea acesteia să fie extrem

de dificilă; totuşi, câteva criterii de clasificare pot fi identificate:

 în funcţie de agresor putem diferenţia: agresiunea tânărului şi cea a adultului,

agresiunea masculină şi cea feminină, agresiunea individuală şi cea
colectivă, dar şi agresiunea spontană şi cea premeditată.

Studiile arată că agresiunea fizică este mai puternică şi mai frecventă la bărbaţi.
Femeile folosesc mai ales agresiunea indirectă, manipularea altora pentru a face
rău persoanei ţintă. Explicaţiile acestor diferenţe de gen sunt de ordin biologic
(dezvoltare fizică, hormoni), se referă la rolurile sociale sau la expectanţele de rol
(agresiunea bărbaţilor este mai uşor de acceptat decât a femeilor).

 în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive,

diferenţiem agresiunea fizică şi cea verbală, agresiunea directă şi cea
indirectă;
 în funcţie de forma de manifestare a agresiunii, diferenţiem agresiunea
violentă şi cea non-violentă, agresiunea latentă şi cea manifestă;
 în funcţie de obiectivele urmărite, agresiunea ce urmăreşte obţinerea unor
beneficii şi cea care urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea
victimei.

O clasificarea importantă a formelor de agresiune o redă Erich Fromm, în lucrarea

sa Anatomia distructivităţii umane. El face diferenţă între agresiunea benignă,
biologic adaptativă şi în serviciul vieţii, pe de o parte, şi agresiunea malignă,
biologic nonadaptativă, pe de alta. Astfel, agresiunea biologică adaptativă este o
61
reacţie la ameninţările îndreptate împotriva intereselor vitale, fiind în acest mod
spontană, reacţională şi defensivă, având ca scop fie înlăturarea ameninţării, fie
îndepărtarea sursei acesteia. Agresiunea malignă nonadaptativă biologic, nu
constituie o apărare împotriva unei ameninţări, fiind dăunătoare din punct de
vedere biologic, având ca principale manifestări omorul şi cruzimea. Ea este
producătoare de plăcere şi în afara oricărei alte finalităţi.

Teorii referitoare la agresiune

Agresiunea este înnăscută

Teoriile care susţin că agresiunea este un instinct au fost promovate de Sigmund
Freud, de renumitul etolog Konrad Lorenz, şi de colaboratorul acestuia, Irenäus
Eibl-Eibesfeldt.

Viziunea freudiană, susţine rolul dominant al inconştientului în determinarea

comportamentului uman. La acest nivel al inconştientului se află instinctele,
dorinţele imorale, întipăririle timpurii, experienţele refulate. Instinctul morţii –
thanatos – acţionează în opoziţie cu cel al vieţii – eros. Astfel, energia thanatosului
este de obicei direcţionată către alţii şi mai puţin către sine, pentru a evita
autodistrugerea, Freud văzând aşadar agresiunea împotriva celorlalţi ca fiind
inevitabilă, ca rezultat al canalizării instinctului morţii.

Oarecum în contradicţie cu Freud, care atribuia agresiunii un rol predominant

distructiv, în opera lui Lorenz agresiunea interspecifică are o valoarea adaptativă
şi este esenţială pentru supravieţuire, animalul apărându-şi teritoriul şi
disponibilităţile de hrană. Deşi opera lui se concentrează asupra animalelor, el a
elaborat teorii care încearcă să explice în special, motivele pentru care oamenii se
ucid între ei, spre deosebire de alte specii, precum şi modul în care energia
instinctuală agresivă se adună în organismul uman şi este eliberată periodic.

Lorenz afirmă că există două tipuri de reacţii ale animalelor la pericol:

comportamentul de luptă, respectiv cel de fugă. Animalele cărora le lipsesc
mecanismele de apărare eficiente (de exemplu, căprioare, păsări), recurg la fugă,
pe când cele înzestrate cu „arme” puternice (gheare, dinţi ascuţiţi) aleg lupta. În
cazul omului, căruia îi lipsesc mijloacele eficiente de apărare, inhibiţiile privind
agresiunea împotriva unui cogener sunt slabe; adăugând la acest fapt
impresionanta dezvoltare a mijloacelor de agresiune, omul a devenit un eficient şi
neliniştit ucigător al semenului său.

A doua mare teorie a lui Konrad Lorenz a fost cea asupra naturii energiei
instinctuale agresive. Astfel, el a sugerat că energia agresivă este generată constant
şi se adună intr-un individ, urmând să fie descărcată la un moment dat în urma
acţiunii unor anumiţi stimuli sau chiar în absenţa acestora, în caz că acea cantitate
de energie este suficient de mare.

Teoria lui Lorenz prezintă multe similitudini cu socio-biologia. Spre deosebire de

Lorenz, în acest grup de teorii (aplicaţii ale biologiei evoluţioniste la explicarea
comportamentului social) se accentuează supravieţuirea genetică mai mult decât
62
cea individuală. Agreisunea este o caracteristică universală înnăscută favorizată de
selecţia naturală, dar limitată de nevoia protejării genelor comune. Ca atare,
agresiunea orientată spre cei ce au legături genetice cu potenţialii agresori, trebuie
să fie inhibată.

Agresiunea ca răspuns la frustrare

Susţinătorii teoriei pornesc de la convingerea că agresiunea este determinată de
condiţiile externe. În acest sens, cea mai populară şi cea mai cunoscută este teoria
frustrare – agresiune, formulată de John Dollard, Doob Miller etc. de la Yale, care
în lucrarea Frustrare şi agresiune, au elaborat două postulante:

1) agresiunea este întotdeauna o consecinţă a frustrării

2) frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresiune.

Blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări care la rândul lor, se
pot constitui în surse de manifestare a agresiunii. Destul de frecvent, agresiunea
nu este îndreptată asupra sursei de frustrare, ci este redirecţionată către o sursă
mai sigură.

Această teorie a fost însă revizuită ulterior. Astfel, Leonard Berkowitz, consideră
că teoria lui Dollard exagerează legătura dintre frustrare şi agresiune şi susţine că
frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa; o
persoană frustrată poate să dea curs furiei atunci când sunt prezente şi anumite
semne ale agresiunii sau uneori când nu sunt prezente asemenea semne.

Aşadar, frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, iar agresiunea nu este

întotdeauna precedată de frustrare. Comportamentul agresiv are o varietate de
cauze, dintre care frustrarea este doar una.

Teoriile învăţării sociale

Această poziţie este legată în special de numele lui Albert Bandura, care a
formulat teoria învăţării sociale a agresiunii. Conform acestei teorii,
comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi şi anume:

 învăţare directă, prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente;

 prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale
adulţilor.

Cel mai frecvent, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:

 familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi sau maltrataţi, adesea,

provin ei înşişi din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a
conduitei, pedeapsa fizică);
 mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt
acceptate şi admirate, agresiunea se transmite uşor noilor generaţii; de
exemplu, subcultura violentă a unor grupuri de adolescenţi oferă
membrilor lor multe modele de conduită agresivă);

63
  media (în special televiziunea, care oferă aproape zilnic modele de conduită
agresivă, fizică sau verbală. Vizionarea acestora nu duce totdeauna la acte
agresive, dar poate duce la o reducere a sensibilităţii la agresiune, ceea ce
poate înlesni adoptarea unor conduite agresive).

Surse de influenţare a agresiunii

Principalele surse de influenţare a agresiunii ar fi:

a)frustrarea;
b)durerea fizică şi morală – poate duce la creşterea agresiunii; în urma unor
cercetări efectuate, Berkowitz a ajuns la concluzia că stimularea aversivă poate
determina într-o măsură mult mai mare decât frustrarea, agresiunea ostilă;
c)aglomeraţia – în mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de
facultate, în casa de locuit etc. apare în calitate de agent stresor şi poate creşte
agresiunea;
d)căldura – foarte multe cercetări au constat o legătură directă între
temperaturile înalte şi manifestarea agresiunii;
e)zgomotul – în împrejurări în care nivelul zgomotului este ridicat, poate creşte
agresiunea cu precădere însă în cazurile în care subiectul expus a fost enervat sau
frustrat înainte;
f)exerciţiul fizic – poate conduce la acte agresive, deoarece o serie de schimbări
fiziologice au loc în organismul subiectului. Se concretizează aproape numai în
cazurile în care individul a fost enervat sau frustrat înainte;
g)materialele cu conţinut pornografic asociat cu violenţă – influenţează
agresiunea, depinzând însă de cât este de explicit materialul, de mesajul său
(violent/nonviolent, pozitiv/negativ);
h)alcoolul şi drogurile – alcoolul consumat în cantităţi mari, reduce mult
luciditatea şi realismul perceptiv, contribuind la accentuarea agresiunii, atât prin
potenţarea ei directă, cât si prin neluarea în considerare a caracteristicilor
agresorului şi a neplăcerilor provocate propriei persoane şi celor apropiaţi.
Drogurile pot afecta şi ele comportamentul agresiv, însă realizarea acestui lucru
depinde de: tipul drogului, dimensiunea dozei şi percepţia pericolului;
i)anonimatul, deindividualizarea – anonimatul, produs printr-o mascare a
caracteristicilor corporale după care o persoană poate fi recunoscută (de exemplu,
măştile celor de la Ku Klux Klan), produce o stare psihologică numită
deindividualizare, prin care conştiinţa de sine se reduce, teama de o sancţionare
negativă din partea celorlalţi se reduce, individul fiind mult mai apt a se angaja în
acte agresive şi antisociale;
j)atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, ce atrage, de cele mai multe
ori, răspunsul agresiv al celui vizat; nu de puţine ori şirul răzbunărilor devine
practic nesfârşit (acte teroriste, răzbunări tip vendetta, cu morţi din rândul
persoanelor nevinovate); totodată, răspunsul celui agresat este în concordanţă cu
agresiunea pe care o suportă la rândul său sau cu cea pe care crede că agresorul o va
întreprinde;
k)bătaia şi incestul în cadrul familiei, cu consecinţe extrem de nefavorabile
asupra procesului de dezvoltare şi maturizare psiho-comportamentală a copilului;

64
 l)violenţa expusă prin intermediul televiziunii şi presei – o listă a efectelor
negative ale mass-media asupra agresiunii (deşi nu poate fi ignorată prezenţa unui
efect cathartic): dezinhibiţia, învăţarea de tehnici de agresiune, afectarea
operaţionalităţii sistemului cognitiv desensibilizarea faţă de victimă.

F ru s tra re
E x p e rie n ţe
Zgom ot
n e p lă c u t e
P ro vo c a re

R ă s p u n s e m o ţio n a l A fe c t n e g a t i v

A s o c ie ri L u p tă
s p o n ta n e

I n fo r m a ţi i l e g a t e d e
I n f lu e n ţe I n d ic a t o r i s i t u a ţio n a l i ,
e ve n im e n t; p e rc e p e re a
e x te rn e e fe c t u l a r m e l o r
i n t e n ţio n a l i t ă ţi i ; a p ă r a r e

A lc o o l

P ro c e s e P r o c e s a r e c o g n i t iv ă
c o g n itiv e m a i in te n s ă

T r ă i r i a f e c t iv e E m o ţi a C o m p o r ta m e n t
ş i a c ţiu n i
F u rie F ric ă A g re s iu n e E vita re

Figura 6.10. Modelul agresiunii (după Berkowitz)

Un posibil model sintetic al agresiunii este cel construit de Berkowitz (figura 6.10).
Modelul îmbină determinanţii interni şi condiţiile externe în explicarea conduitei
agresive. Experienţele neplăcute generează reacţii emoţionale negative. Afectul
negativ declanşează automat furia şi frica. Influenţele externe şi procesele
cognitive modelează sentimentele şi acţiunile rezultate.

Violenţa intimă

Victimele violenţei intime sunt copiii, la fel ca şi adulţii. Formele violenţei intime
sunt adesea fizice şi sexuale. Violenţa poate fi intensificată de utilizarea
materialelor difuzate prin media (figura 6.11).

65
Există corelaţii între atitudinile negative faţă de femei şi folosirea materialelor cu
conţinut violent şi pornografic. Ele au efecte comune asupra intenţiei sexuale
agresive dar şi efecte diferite: folosirea materialelor cu conţinut pornografic asociat
cu violenţa stă la baza comportamentului sexual agresiv.

A titu d in i n e g a tiv e fa ţă d e fe m e i: I n te n ţii s e x u a le a g r e s iv e :

- a c c e p ta r e a v io le n ţe i - p r o b a b i li t a t e a f o l o s ir ii f o r ţ e i
i n t e r p e r s o n a le ş i a v i o l u l u i; s a u a v io lu lu i p e n tr u a fa c e s e x ;

C o m p o r ta m e n t s e x u a l a g r e s iv :
R e c u n o a ş te r e a c o n s u ltă r ii ş i a
- f o lo s i r e a c o n s t r â n g e r i i ş i a
v iz i o n ă r ii m a t e r i a l e l o r c e c o n ţ in
f o r ţ e i p e n t r u a a v e a r e la ţ ii
v io l e n ţ ă p o r n o g r a f i c ă
s e x u a le

Figura 6.11. Atitudini şi agresiune sexuală (după Demare et al)

Cercetările efectuate asupra generaţiei tinere arată că atât femeile cât şi bărbaţii se
angajează în proporţii similare în acţiuni coercitive în scopul obţinerii satisfacţiei
sexuale. Consumul de alcool este implicat în majoritatea incidentelor sexuale
agresive. Experienţele sexuale anterioare sunt de asemenea asociate cu
comportament sexual coercitiv. Persoanele care au avut un număr mai mare de
parteneri sexuali indică cu o probabilitate mai ridicată, utilizarea unor tactici
agresive în interacţiunile sexuale. Atitudinile privind violul sunt asociate de
asemenea cu un comportament sexual coercitiv. O mai largă acceptare a „mitului
violului” este corelată cu intensificarea comportamentului coercitiv (figura 6.12).
Agresiunea sexuală implică emoţii, atitudini şi experienţe sexuale. Aceste variabile
se asociază direct sau indirect şi stau la baza comportamentului sexual coercitiv.

Se constată că între parteneri, cele mai reduse nivele se înregistrează la nivelul

cuplurilor ocazionale, apoi la nivelul cuplurilor căsătorite şi cele mai înalte la
nivelul cuplurilor care coabitează. Coabitarea şi abuzul fizic se explică prin
nesiguranţă, prin lipsa angajamentului în continuarea relaţiei sau prin stresul
aventurii. Violenţa în cuplu este atribuită unor factori de personalitate, unor
factori socio-economici sau interacţiunii dintre parteneri:

 vârsta partenerilor;
 atitudinile faţă de violenţă;
 consumul de alcool şi droguri;
 nivelul veniturilor;
 nivelul educaţiei;

66
  conflicte interpersonale;
 izolare socială;
 evenimente de viaţă;
 experienţa violenţei în familia de provenienţă.

- p re s iu n i ş i m a n ip u la re ;
C o m p o rta m e n t s e x u a l

- a c ţi u n i a n t i s o c i a l e ;
c o e rc it iv:

E x p e r i e n ţe s e x u a l e :

- im p lic a re s e x u a lă ;
p a r t e n e ri s e x u a li;
- a m b i v a l e n ţă ;

- n u m ă ru l d e
E x p e r i e n ţe
r e l a ţi o n a l e

- c o n fl i c t ;
n e g a t ive :
O s t i l i t a t e fa ţă
d e p a rte n e r
A t it u d in i
vio le n t e

F u rie
e m p a t i e i fa ţă
d e p a rte n e r
D i s p a r i ţi a

Figura 6.12. Variabile psihologice implicate în agresiunea sexuală (Cristopher et al)

Copilul abuzat

Copilul care creşte asistând la violenţa din familie nu este doar martor, ci de multe
ori, victimă.

Copiii sunt abuzaţi de către străini şi de către membrii familiei, dar abuzul sever
vine din partea părinţilor sau a persoanelor care îl îngrijesc. Băieţii suferă abuzuri
67
fizice mai mult decât fetele, iar mamele mai mult decât taţii, abuzează fizic de
copiii lor. În contrast fetele sunt victime ale abuzului sexual mai mult decât băieţii
iar taţii, mai mult decât mamele, abuzează sexual de copiii lor. În ceea ce priveşte
uciderea copiilor s-a constat că diferenţele între mame şi taţi sunt nesemnificative.
În ultimii ani există studii care arată că mai degrabă bărbatul, tatăl sau partenerul
mamei, este responsabil de uciderea copilului.

Abuzul asupra copiilor se asociază cu anumite particularităţi ale părintelui (abuz

de substanţe, trăsături de personalitate), însuşirile copilului (copilul mai mic este
abuzat mai degrabă decât cel mai mare), cu factori socio-economici, conflicte
maritale, izolare socială, cu experienţa părintelui abuzat in perioada copilăriei.

P rim a În c o p i l ă r i e , C . ş i - a v ă z u t p ă r i n ţi i
g e n e ra ţie b ă tâ n d u -s e

C o p i i i l u i C . s - a u b ă t u t fo a r t e
A doua C . a c re s c u t ş i s -a c ă s ă to rit. E l m u lt în t re e i, ia r c â n d a u
g e n e ra ţie î ş i b a t e s o ţi a ş i c o p i i i c re s c u t m a ri a u în c e p u t s ă - l
b a t ă p e t a t ă l lo r

C o p iii s - a u lu p ta t u n u l c u a ltu l, C o p iii lu i C . s - a u c ă s ă to rit. E i

A tre ia s - a u b ă t u t , ia r c â n d a u a ju n s s e c o m p o r t ă v i o l e n t fa ţă d e
g e n e ra ţie d e s t u l d e m a ri i- a u b ă tu t p e c e i p a r t e n e r ( ă ) ş i fa ţă d e p r o p r i i
b ă trâ n i c o p ii.

S e p o a t e u n e o ri c o n t in u a u n e o ri

Figura 6.13. Violenţa familială (după Brehm şi Kassin)

Legătura dintre violenţa la care a fost victimă copilul şi violenţa sa ca adult este
denumită prin termenul de ciclul violenţei în familie. Copiii care au asistat la
violenţa parentală şi care au fost la rândul lor abuzaţi vor manifesta o probabilitate
mai mare decât ceilalţi copii, violenţă faţă de partenerul de viaţă şi faţă de proprii
copii. În plus, copiii lor vor reacţiona violent în relaţiile interpersonale.
Internalizarea violenţei domestice nu este însă obligatorie (figura 6.13). Ciclul
violenţei familiale reprezintă procesul de transmitere a modelelor de violenţă
domestică la generaţiile următoare. Ciclul nu este obligatoriu. Nu toţi copii care au
asistat la scene de violenţă sau abuz în familie, ajung la vârsta adultă la abuz sau
violenţă.

68
Prevenirea şi reducerea agresiunii

Literatura dedicată studierii agresiunii diferenţiază în principal trei modalităţi de

reducere şi prevenire a agresiunii: catharsisul, pedeapsa şi folosirea unor modele
non-agresive.

Catharsisul este procesul de descărcare a tensiunii emoţionale şi de reducere a

pornirii către conduita agresivă. Cele mai cunoscute metode ar fi vizionarea de
materiale cu scene violente, consumarea tendinţei agresive la nivelul imaginarului,
al fanteziei (Freud), angajarea în acţiuni violente efective, dar care nu au
consecinţe antisociale (sporturi, agresiune faţă de obiecte neînsufleţite). Totuşi,
cercetările au arătat că de multe ori aceste modalităţi de substituire a
comportamentului agresiv conduc la o potenţare a agresiunii, nu la reducerea
acesteia.

Pedeapsa se aplică în urma manifestării agresiunii, în vederea sancţionării ei şi

totodată cu intenţia clară de a preveni repetarea. Pedepsele pot fi instituţionalizate
(sancţiunile juridice) sau neinstituţionalizate (din cadrul familiei).

În ceea ce priveşte cea de-a treia modalitate folosirea unor modele non-agresive, ea
este bazată pe teoriile învăţării sociale (Bandura), potrivit cărora comportamentul
agresiv se imită şi se învaţă. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea
achiziţii comportamentale, trebuie evitat pe cât posibil contactul cu asemenea
modele de conduită agresivă şi căutat contactul cu modele nonagresive.

Factorii psihologici sunt implicaţi în toate evenimentele şi condiţiile care

influenţează agresiunea. Diminuarea agresiunii, posibilă printr-o abordare
complexă, la scară socială, vizează tocmai aceşti factori. Soluţiile sunt multiple,
corespunzătoare surselor multiple ale agresiunii:

 creşterea şanselor de realizare a scopurilor valorizate în societate (succes

financiar, succes în carieră, status) prin mijloace nonviolente;
 recompensarea comportamentului nonviolent;
 furnizarea de modele atractive ale comportamentului pacifist prin mass-
media;
 reducerea tuturor formelor de agresiune: pedeapsa fizică, pedeapsa
capitală, războiul;
 diminuarea frustrărilor prin creşterea calităţii vieţii în locuinţe, în serviciile
de sănătate, în îngrijirea copiilor, la locurile de muncă;
 reducerea sau blocarea accesului la armele de foc şi la alte mijloace de
agresiune;
 formularea scuzelor faţă de persoana ofensată. Acesta nu este un semn de
slăbiciune;
 reducerea şi renunţarea la consumul de alcool;
 oprirea acţiunii în momentele de furie; controlul furiei.

Una din soluţiile diminuării agresiunii, controlul furiei, poate fi realizată astfel:

69
 1) Opreşte-te. Ieşi pentru moment din situaţie. Dacă nu poţi pleca, nu vorbi şi
nu acţiona. Poţi fi furios, dar nu ai voie să acţionezi.
2) Calmează-te. Foloseşte tehnici cognitive. Gândeşte la consecinţele acţiunii
tale, imaginează-ţi ce s-ar întâmpla dacă ai trece la fapte.
3) Inserează gândurile între furie şi impulsul de a acţiona.
4) Foloseşte tehnici somatice. Respiră, controlează-ţi respiraţia şi mişcările
corpului, învaţă exerciţii de relaxare.
5) Aplică principiile asertivităţii:
a. respect egal faţă de tine însuţi şi faţă de alte persoane;
b. acţionează cum este cel mai bine pentru relaţiile interpersonale;
c. exprimarea sentimentelor;
d. stabilirea preferinţelor şi a priorităţilor;
e. afirmarea drepturilor.

Întrebări de verificare:

1. Cum se explică agresiunea?

2. În ce condiţii media stimulează violenţa?

Aplicaţii
Explicaţi starea de singurătate a adolescenţilor şi adulţilor tineri în societatea
contemporană.

Explicaţi relaţia dintre anxietatea socială şi singurătate.

Descrieţi influenţa situaţiilor asupra atractivităţii interpersonale.

Ilustraţi interacţiunea dintre atribuire şi satisfacţie în relaţia de coping.

Argumentaţi influenţele stărilor afective asupra comportamentului prosocial.

Concretizaţi efectul spectatorului în mediul educaţional.

Ilustraţi sursele de influenţare a agresiunii.

Enumeraţi căile de prevenire şi diminuare a agresiunii.

Bibliografie
Anderson C.A., Bushman B.J., 1997, External validity of “trivial” experiments: The case of
laboratory aggression, in Review of General Psychology, 1, p. 19-41;

70
Aron A., Aron E. N., 1994, Love, in A.L. Weber, J.H. Harvey (eds.), Perspective on close
relationships, Boston, Allyn & Bacon;

Bandura A., 1986, Social foundation of thought and action: A social cognitive theory, New York,
Prentice-Hall;

Bandura A., 1997, Self-efficacy: the exercise of control, New York, Freeman;

Baron R.A., 2001, Psychology, fifth edition, Boston, Allyn & Bacon;

Baron R.A., Byrne D., 1997, Social psychology: Understanding human interaction, (8th ed.),
Boston, Allyn & Bacon;

Baron R.A., Richardson J.H., 1996, Human aggression, (2nd ed.), New York, Plenum;

Baumeister R.F., 1991, Meanings of life, New York, Guilford;

Berkowitz L., 1993, Aggression: Its causes, consequences and control, New York, McGraw-
Hill;

Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology:
Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press;

Brehm S.S., Kassin S.M., 1996, Social Psychology, (3rd ed.), Boston, Houghton Miflin Comp;

Bushman B.J., Anderson C.A., 1997, Methodology in the study of aggression: Integrating
experimental and nonexperimental findings, in Borich G.D., Tombari M.L., 1997,
Educational Psychology, New York, Longman;

Buss D.M., Malamuth N.M., (eds.), 1996, Sex, power, conflict: Evolutionary and feminist
perspective, New York, Oxford University Press;

Byrne D., Clore G.L., Smeaton G., 1986, The attraction hypothesis: Do similar attitudes
affect anything? Journal of Personality and Social Psychology, 51, 1167-1170;

Camilleri C., Vinsonneau G., 1996, Psychologie et culture, Paris, Armand Colin;

Carlson J., Hatfield E., 1992, The psychology of emotion, Forth Worth, TX, Holt, Rinehart &
Winston;

Christopher F.S., Owens L.A., Stecker H.L., 1993, An examination of single men’s and
women’s sexual aggressiveness in dating relationships, Journal od Social and Personal
Relationships, 10, 511-527;

Demare D., Lips H.M., Briere J., 1993, Sexually violent pornography, anti-women
attitudes, and sexual aggression: A structural equation model, Journal of Research in
Personality, 27, 285-300;

Eysenck, H., Eysenck, P., 1998, Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, Ed. Teora;

Feshbach S., Zagroska J., (eds.), 1997, Human aggression: Biological and Social Roots, New
York, Plenum;

71
Fincham F.D., Bradbury T.N., 1993, Marital satisfaction, depression and attributions: A
longitudinal analysis, Journal of Personality and Social Psychology, 64, 442-452;

Geen, R., & E. Donnerstein (eds) 1997, Human aggression: Theories, research and implications
for policy, San Diego, Acad. Press;

Gottman J., 1994, Why marriages succeed or fail, New York, Simon & Schuster;

Hendrick C., (ed.), 1989, Review of personality and social psychology, vol. 10, Newbury Park,
CA, Sage;

Hendrick C., Hendrick S., 1993, Romantic love, Newbury Park, CA, Sage;

Hewstone M., Stroebe W., Stephenson G.M., (eds.), 1996, Introduction to social psychology.
A European perspective, Oxford, UK, Blackwell;

Ickes W., (ed,), 1997, Empathic accuracy, New York; Guilford;

Jones W.H., Perlman D., (eds.), 1987, Advances in personal relationships, vol. 1, Greenwich,
CT, JAI Press;

Kelley H.H., 1973, Personal relationships: Their structures and processes, Hillsdale, NJ,
Lawrence Erlbaum;

Myers D., 1999, Social Psychology, (6th ed.), New York, McGraw-Hill;

Neculau, A., (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom;

O’Leary V.W., Unger R.K., Wallston B.S. (eds.), 1985, Women, gender and social psychology,
Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Petard J.P., (coord.), 1999, Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal;

Petty R.E., Krosnick (eds.), 1995, Attitude strength: antecedents and consequences, Hillsdale,
NJ, Erlbaum;

Preda V., 1998, Delincvenţa juvenilă, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară;

Radu I., Iluţ P., Matei P., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE;

Ruble D., Costanzo P., (ed.), 1992, The social psychology of mental health, New York,
Guilford;

Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of

emotions;

Schwarzer R., (ed.), 1985, Self-related cognitions in anxiety and motivation, Hillsdale, NJ,
Erlbaum;

Shaver P., Rubinstein E., 1980, Childhood attachment experience and adult
loneliness, in L. Wheeler (ed.), Review of personality and social psychology, vol. 1, pp.
42-73, Beverly Hills, CA, Sage;

72
Snyder C.R., Forsyth D.O., (eds.), 1991, Handbook of social and clinical psychology, The health
perspective, New York, Pergamon;

Sorrentino R., Higgings E.T., (eds.), 1996, Handbook of motivation and cognition: The
interpersonal content, vol. 3, New York, Guilford;

Sternberg R.J., Barnes M.L., (eds.), 1988, The psychology of love, New Haven, CT, Yale
University Press;

Sternberg R.J., Hojjat M., (eds.), 1997, Satisfaction in close relationships, New York, Guilford;

Stroebe W., Hewstone M., (eds.), 1993, European review of social psychology, vol. 4,
Chichester, Wiley;

Tesser A. (ed.), 1995, Advanced social psychology, New York, McGraw-Hill;

Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill;

Workel S., Morales J.F., Paez D., Deschamps J.C., (1998), Social Identity. International
Perspectives, London, Sage;

73
 7. Influenţa socială
După studierea acestui capitol veţi reuşi:
să explicaţi conformismul;
să descrieţi principiile acordului;
să exemplificaţi tehnicile obţinerii acordului;
să explicaţi obedienţa;
să exemplificaţi obedienţa;
să descrieţi facilitarea socială;
să descrieţi delăsarea socială;
să descrieţi impactul mulţimii asupra comportamentului individului;
să explicaţi procesele de grup;
să definiţi conflictul;
să enunţaţi tipurile de conflicte;
să identificaţi căile soluţionării conflictelor;

Concepte cheie:
acord; asertivitate; brainstorming; conflict; conformism; deindividuare; delăsare; dilemă
socială; facilitare; gândire de grup; grup; polarizare; obedienţă; polarizare;

Conţinut:
1. Conformismul;
2. Procese de grup;
3. Cooperare, competiţie, conflict

74
7.1. Conformismul
Termenul de conformism se referă la acţiunea sau modul de a gândi al indivizilor
ori la schimbarea atitudinilor şi a comportamentului în funcţie de anumite norme
sau reguli sociale scrise sau consacrate prin obişnuinţă. Normele şi conformarea la
ceea ce ele stabilesc, a celor mai mulţi oameni, în cele mai multe situaţii – pe
stradă, în instituţii, în unităţi economice – asigură funcţionarea societăţii,
diminuarea dezordinii, a haosului social. Influenţa exercitată de regulile sociale
asupra comportamentului, face ca majoritatea oamenilor să se asemene între ei.

Normele sociale pot avea caracter descriptiv, adică precizează comportamentul cel
mai adecvat pentru anumite situaţii, reacţiile cele mai adaptative, la care recurg
majoritatea oamenilor sau pot fi imperative adică, prescriu obligativitatea
exprimării unor reacţii şi a reprimării altora în situaţii date.

Respectarea normelor de către majoritatea celor angajaţi în activitatea educativă le

conferă o anumită asemănare. Elevii de pildă – vin la şcoală, participă la ore,
răspund la solicitările profesorilor; profesorii – intră la clase îşi prezintă lecţiile,
verifică, dau note). Asemănarea nu trebuie să ducă la uniformizarea
comportamentului sau a modului de a gândi, situaţie în care de obicei normele
sunt contestate şi încălcate.

Acordul

Înţelegem prin acord o formă a influenţei sociale în care una sau mai multe
persoane acceptă (încuviinţează) cererea sau rugămintea venită de la unul sau mai
mulţi oameni: profesori, părinţi, vânzători, persoane care fac reclamă lobby, adună
fonduri, politicieni. Tehnicile de obţinere a acordului sunt prezentate în figura 7.1.

Prietenie/simpatie
Oamenii sunt în general mai dispuşi să cadă de acord cu solicitările prietenilor sau
ale persoanelor pe care le simpatizează, decât cu rugăminţile sau cererile venite de
la străini sau de la indivizi care nu le sunt pe plac.

A se băga sub pielea cuiva, a-l face să te simpatizeze sau să te placă, se poate
realiza prin diferite procedee de înălţare sau înfrumuseţare a propriei persoane
sau procedee care sporesc atractivitatea (ex: schimbări în înfăţişarea fizică sau în
vestimentaţie, dovezi de prietenie sau admiraţie faţă de persoana ţintă, asocierea
cu persoane sau participarea la evenimente preferate de aceasta, sunt tactici de
care se uzează şi în şcoală dacă vrem să intrăm sub pielea profesorilor (de
exemplu, transformarea fizică a studentelor mai ales, atunci când se prezintă la
unele examene, exprimarea admiraţiei faţă de un curs sau faţă de lucrările
elaborate de un profesor ori faţă de materia pe care o predă etc.).

75
Pentru a atrage simpatia se utilizează diferite procedee de înfrumuseţare a
celuilalt, adică a persoanei ţintă – flatarea, acordul, aprobarea, manifestarea
interesului faţă de această persoană.

S c h im b a r e a c e r e r ii T e h n ic a D e s c r ie r e

- s e î n c e p e o f o a r t e m i c ă s o lic it a r e ;
- s e a s ig u r ă a c o r d u l ;
P ic io r u l î n p r a g
- s e fa c e o c e re re m a i m a re ,
s e p a r a tă d e p r i m a ;
D e la m i c ă
la m a r e
- s e a s ig u r ă a c o r d u l c u o c e r e r e ş i
a p o i s e c r e ş te d im e n s iu n e a a c e le i
M in g e a jo a s ă
c e r e r i c u d e s c o p e r i r e a c o s t u r il o r
ascunse;

- s e î n c e p e c u o c e r e r e fo a r te m a r e ;
U ş a î n fa ţă - c e r e r e a s e r e s p in g e ;
- s e c o n ti n u ă c u o c e r e r e m a i m ic ă ;

D e la m a r e
l a m ic ă

- s e î n c e p e c u c e r e r e m ă r i tă ;
N u e s te c h ia r t o t - im e d i a t s e r e d u c e m ă r im e a c e r e r i i;
- s e o fe ră re d u c e re s a u b o n u s ;

Figura 7.1. Strategii secvenţiale ale cererii

Exagerările sau neatenţia pot duce la reacţii contrare aşteptărilor, pot crea
antipatie sau repulsie din partea persoanei care a fost lăudată exagerat (De multe
ori profesorii decodifică intenţiile celor care-l laudă excesiv sau manifestă interese
exagerat faţă de disciplina lor în preajma examenelor, ajungând astfel la reacţii de
genul celor menţionate.

Consistenţa
Din moment ce ne-am angajat într-o acţiune sau am luat o anumită poziţie,
suntem mai predispuşi să realizăm comportamente consistente cu poziţia luată, să
nu ne contrazicem, să nu părem instabili în ochii celorlalţi.

În practică această modalitate de influenţare pe principiul consistenţei faţă de

poziţia adoptată anterior, se realizează în două etape. Se începe cu o solicitare
neînsemnată banală care de obicei este acceptată de persoana ţintă şi apoi, se
formulează una mult mai mare, de fapt, cea adevărată.

Se solicită profesorului acordul pentru susţinerea examenului la care au dreptul

toţi studenţii, iar după aceea, se cere să-i primească şi pe cei care n-au frecventat

76
cursurile sau laboratoarele, sau i se cere părerea în legătură cu şansele de
promovare şi după ce-şi manifestă poziţia – fiecare are posibilitatea de a-şi lua
examenele – i se pune în faţă adevărata solicitare – de a-i trece pe toţi. Această
tehnică este cunoscută sub numele de „piciorul în uşă” sau „piciorul în prag”.

Reciprocitatea
Suntem, în general, mai dispuşi să acordăm încuviinţare sau bunăvoinţă faţă de
cei care anterior ne-au făcut o concesie sau o favoare decât faţă de aceia care nu s-
au manifestat în acest fel faţă de noi.

În viaţa cotidiană reciprocitatea este un principiu fundamental. Îi tratăm pe alţii

după cum ne-au tratat ei sau ni se răspunde cu aceeaşi monedă, deşi, aşa cum am
precizat, ne este greu să acceptăm că şi noi putem greşi faţă de persoanele din
jurul nostru.

Manifestările de obrăznicie, lipsa de respect ale elevilor sunt de fapt răspunsuri la

atitudinile profesorilor, jignitoare şi lipsite de consideraţie faţă de ei. aceeaşi elevi
obraznici cu anumiţi profesori se comportă exemplar cu profesorii care îi respectă.
Profesorii sunt mai înţelegători cu clasele „cuminţi” şi devin severi în clasele
rebele sau ostile.

Spre deosebire de tehnica piciorului în uşă, tehnica cunoscută sub denumirea de

uşa în faţă … porneşte de la o solicitare de mare amploare şi după ce se refuză se
formulează o cerere mai redusă, cea adevărată, de fapt. Persoana ţintă simte
nevoia de a-i da un răspuns favorabil, întrucât i s-a făcut o concesie, prin
renunţarea la prima solicitare. Cerem de exemplu prezenţă obligatorie la toate
cursurile, iar după ce ni se explică problemele sau dificultăţile studenţilor (au
familie, sunt angajaţi, fac naveta din localităţi îndepărtate), le solicităm prezenţa la
un număr mult diminuat de ore.

Criza
Se ştie că, bunurile sau şansele sau persoanele care ne lipsesc sau se află într-o
mărime insuficientă pentru noi, sunt apreciate la cote mai înalte decât cele ce
există în cantităţi adecvate ori în exces. În consecinţă, vom fi mai receptivi la
solicitările ce vizează insuficienţa sau absenţa.

Tehnicile bazate pe principiul insuficienţei sau lipsei sunt cunoscute sub

denumirea de joacă tare pentru a câştiga sau abordare rapidă – tehnica termenului
limită.

Deşi par mai dificile, efectele lor în obţinerea acordului sunt semnificative. Prima,
poate cea mai frecventă, este încercarea unor persoane de a crea impresia că sunt
foarte necesari, că sunt foarte cunoscuţi în că sunt printre puţinii experţi, tocmai
pentru a-i determina pe alţii să dea curs cererilor lor.

În şcoală, există profesori care se învăluie în această lumină spre a fi solicitaţi de

către elevi şi părinţi la pregătirea copiilor prin sistemul meditaţiilor sau mergând

77
pe a doua tactică, forţează decizia, propunând un termen limită, afirmând că sunt
foarte solicitaţi, că aşteaptă şi alţii.

Autoritatea
Dată fiind aprecierea autorităţii, încrederea acordată şi mijloacele de constrângere
de care dispune, vom fi dispuşi să fim de acord cu solicitările ce vin din partea
acesteia.

Obedienţa

Obedienta este calea directă de influenţare a comportamentului şi apare ca

răspuns, ca acceptare a unui ordin formulat direct de către o autoritate. Aceasta
apare în diferite domenii ale vieţii sociale nu numai în armată, ci şi în justiţie, în
viaţa politică sau în afaceri, în instituţiile şcolare, în unităţile de cercetare. Este o
cale de influenţare cu efecte mai ample decât celelalte, întrucât, cei ce se bucură de
autoritate deţin mijloacele de impunere a ordinelor sau a comenzilor. Aşa cum
rezultă din cercetările lui Milgram, chiar în absenţa acestor mijloace se poate
induce ascultarea. Experimentul s-a referit la executarea ordinelor venite de la
surse a căror autoritate nu era probată şi care nu dispuneau de mijloace coercitive.

La experiment, organizat la Universitatea Yale, au participat persoane de vârste,

profesii şi ocupaţii foarte diferite. Subiecţilor, întâmpinaţi de cercetător, li s-a spus
că se va studia învăţarea sub efectul pedepsei. Printr-o tragere la sorţi regizată,
subiectul devenea de fiecare dată, profesor care urma să administreze pedeapsa
sub formă de şocuri. Intensitatea pedepsei urma să crească după fiecare greşeală.
pentru fiecare greşeală. Persoana care devenea „elev” prin aceeaşi tragere la sorţi,
era colaboratorul experimentatorului. Desigur, că elevul nu primea aceste şocuri,
el doar se prefăcea aşa cum se prefăcea că greşeşte lecţia. Profesorul şi elevul se
aflau în încăperi diferite, iar profesorul putea sesiza greşelile având obligaţia de a-l
pedepsi. Pe măsură ce se avansează în derularea învăţării, elevul greşea mereu, iar
şocurile aplicate deveneau mai puternice. Ca răspuns, printr-un comportament
regizat elevul se manifesta prin ţipete, prin refuz, cereri imperative de întrerupere,
proteste vehemente, urlete, plâns, iar la un şoc de 300 volţi se izbea cu capul de
perete. Dacă subiectul profesor se adresa experimentatorului (însuşi autorul
cercetării, Milgram), cerându-i oprirea probei, rugându-l, protestând sau
prezentând ca argument suferinţa vizibilă a elevului, acesta îi spunea că are
obligaţia de a continua.

Rezultatele, au fost surprinzătoare, contrazicând toate estimările. 62% din

participanţi au continuat să aplice elevului şocuri severe peste limita pericolului
supunându-se indicaţiilor experimentatorului. Cercetarea s-a repetat şi alte ţări,
iar rezultatele au fost chiar mai ridicate.

Experimentul lui Milgram a fost criticat pentru încălcarea normelor etice ale
cercetării. Criticile vizau efectele, uneori dramatice, asupra celor care au aplicat
pedepse, cărora le-a fost afectată imaginea de sine, deoarece regizarea
experimentală le-a demonstrat că pot comite acte reprobabile, pot chinui oameni
sau pot ajunge la crimă numai pentru a se supune autorităţii. Concluzia privind
78
mecanismul şi nivelul obedienţei: mai mult din jumătate din populaţie, mai mult
de jumătate din oamenii obişnuiţi ascultă de autoritate, urmează ordinele primite,
chiar dacă sunt absurde sau inumane s-a confirmat şi în realitate (nazismul
german, masacrele din Vietnam şi Iugoslavia).

Sunt necesare câteva precizări. S-a constatat experimental, că pe măsura apropierii

fizice de victimă, gradul de obedienţă faţă de autoritatea cercetătorului se
diminuează ceea ce demonstrează că este mai uşor să ignori consecinţele faptelor
tale, atunci când nu asişti direct la ele, să faci rău comandându-l de la o distanţă
confortabilă neparticipând direct la agonia victimei (de exemplu
bombardamentele de la Hiroshima sau Nagasaki).

Pe de altă parte, influenţa autorităţii era cu atât mai puternică, cu cât

experimentatorul se găsea mai aproape de subiectul căruia îi dădea ordine. În
concluzie, participanţii la experimentele lui Milgram trăiau conflictul generat de
cunoaşterea suferinţei victimei şi ascultarea de ordinele cercetătorului. Dacă
durerile victimei nu erau perceptibile, sau dacă autoritatea experimentatorului se
manifesta prin proximitate, gradul de obedienţă creştea. Apropierea spaţio-
temporală a victimei şi îndepărtarea autorităţii, ducea la reducerea obedienţei.

Probabil pentru că există în majoritatea societăţilor, ca o condiţie a funcţionării sau

a continuităţii, educaţia pentru obedienţă, cultivarea obedienţei. Cei supuşi vor fi
promovaţi, recompensaţi pentru obedienţa lor şi stimulaţi să aspire spre o nouă
treaptă superioară din ierarhia la care se raportează din zona lor de realitate
socială. Faptul este evident nu numai în relaţiile dintre elevi şi profesori, ci şi în
mecanismele nonformale de promovare a profesorilor, de selecţie a personalului
de conducere din şcoli.

Persoanele cu un nivel mai ridicat de educaţie sunt mai puţin dispuse la

executarea ordinelor, comparativ cu cele cu grad redus. Cei care au lucrat mai
mult timp în instituţii de tipul celor militare, probabil datorită persistenţei
deprinderilor, sunt mai ascultători decât alte categorii ocupaţionale. Tot aşa stau
lucrurile şi cu subiecţii, la care autoritatea este o dispoziţie cheie în structura
personalităţii, comparativ cu dispoziţiile liberale predominante la alţii. În general,
subiecţii obedienţi, indiferent din ce categorii sociale provin, manifestă atitudini
mult mai autoritare decât cei neobedienţi.

Înclinaţia spre obedienţă reduce sentimentele de responsabilitate şi culpabilitate

puse pe seama autorităţii (n-am făcut decât să execut un ordin”). Stau mărturie în
acest sens, nu numai comportamentele cutremurătoare ale unui număr
impresionant de oameni în societăţile ce se autodefinesc „democratice”. Multe
instituţii şi în multe structuri grupale obedienţa rămâne condiţia adaptării sau a
avansării. Să rămânem numai la exemplele şcolii şi familiei care – cel puţin în
cultura noastră – sancţionează neascultarea sau nesupunerea, preferând copilul
„cuminte” sau „mielul blând”.

Profesorii pot constata că atunci când îşi transmit ordinele printr-un coleg de-al lor
ce nu predă la clasa respectivă, gradul de ascultare al elevilor este mai scăzut,
comparativ cu situaţia în care le formulează direct. Elevii care nu se află în faţa
79
profesorului atunci când acesta încheie situaţia, pot fi mai uşor victimizaţi. În
momentul în care profesorul percepe suferinţa elevului pe care-l aşteaptă o
corigenţă, o notă scăzută la purtare, devine mai puţin obedient faţă de exigenţele
autorităţii exprimată prin programele şi regulamentele şcolare.

Acelaşi lucru se remarcă şi în raporturile cu părinţii. Prezenţa lor în faţa

profesorului care urmează să dea o pedeapsă, îl determină să fie mai indulgent cu
copilul pe care l-ar fi sancţionat mult mai dur, dacă nu înregistra direct durerea
părinţilor.

Interesant este comportamentul în proximitatea autorităţii şcolare. Elevii care au

proiectat felurite variante de revoltă, îşi pierd curajul de a protesta atunci când
apare profesorul şi-i execută ordinele fără împotrivire. În faţa autorităţii
reprezentată de director sau de persoana din structurile superioare, acelaşi
profesor, autoritar cu elevii devine obedient.

Întrebări de verificare:

1. Care sunt modalităţile de obţinere a acordului?

2. Ce probleme etice ridică experimentul lui Milgram?

7.2. Procese de grup

Prezenţa altora

Grupul este un ansamblu de indivizi care interacţionează, desfăşoară o activitate

comună sau urmăresc obiective comune. În funcţie de frecvenţa interacţiunilor şi
de intensitatea lor la nivelul grupului au loc mai multe procese care influenţează
comportamentul şi cogniţia invidiului.

Facilitarea socială. Delăsarea socială

Pornim de la premisa că cele mai multe situaţii şcolare angajează elevii sau
studenţii în activităţi similare. În cadrul acestor activităţi interacţiunile dintre
participanţi sunt reduse. Aceste situaţii, numite colective, sunt importante prin
efectul prezenţei celorlalţi asupra nivelului rezultatelor individului. Efectul poate
fi rezumat pe baza modelului oferit de Zajonc.

 prezenţa altora creează şi creşte starea de activare nespecifică sau arousalul

(nivelul general de activare) care energizează comportamentul în mod
difuz, nediferenţiat;
 tendinţa individului este de a realiza răspunsul dominant, reacţia cea mai
rapidă şi mai uşor de exprimat, în raport cu stimulii;

80
  calitatea performanţei depinde de tipul sarcinii. Într-o sarcină uşoară –
simplă sau bine învăţată – răspunsul dominant este de obicei, corect, dar în
situaţii dificile – complexe şi nefamiliare – răspunsul dominant este adesea,
incorect.

Prezenţa altora şi efectul pozitiv asupra rezultatelor subiecţilor în activităţi uşoare,

poartă denumirea de facilitare socială (figura 7.2). Prezenţa altora creşte nivelul
activării şi probabilitatea răspunsului dominant. Răspunsul dominant este corect
în sarcini uşoare şi incorect în sarcini complexe şi dificile.

Zajonc a considerat facilitarea socială ca având valoare universală. Ea este

prezentă nu numai în activităţile umane, ci apare şi la animale. Aplicarea
termenului la sarcinile dificile în care prezenţa celorlalţi duce la scăderea
performanţei, nu este tocmai potrivită

P e r c e p ţia a lte i p e r s o a n e s a u a
a lto r e x p o n e n ţi a i s p e c ie i

C r e ş te r e a n iv e lu lu i
g e n e r a l d e a c tiv a r e

R ă s p u n s u l d o m in a n t

S a r c in ă u ş o a r ă S a r c in ă d i f ic i lă

R ă s p u n s c o re c t R ă s p u n s in c o r e c t
P e r f o r m a n ţ ă r i d ic a t ă P e r fo r m a n ţă s c ă z u tă

Figura 7.2. Facilitarea socială (după Zajonc)

Teoria iniţială a fost supusă unor amendamente. În primul rând, se consideră că

prezenţa altora are efecte pozitive sau negative, numai dacă aceştia sunt în postura
de evaluatori ai performanţei. De obicei, prezenţa şi calitatea de potenţial
evaluator sunt simultane, cel puţin, în mediul şcolar. Pentru fiecare dintre noi,
prezenţa elevilor, a studenţilor sau a profesorilor este percepută şi ca o evaluare a
conduitei sau a personalităţii. Pe de altă parte, se consideră că prezenţa altora are

81
ca efect distragerea atenţiei, dificultăţi în concentrarea asupra sarcinii, mai ales,
când aceştia ne sunt mai puţin familiari, mai puţin apropiaţi, chiar ostili.

Dacă până acum ne-am referit la activităţi în care rezultatele individului pot fi
identificate şi evaluate separat de ale celorlalţi, este firesc să ne întrebăm ce se
întâmplă în situaţiile în care performanţele individuale nu pot fi determinate cu
precizie, pentru că oamenii lucrează împreună? Cercetările au stabilit că într-o
activitate colectivă are loc o diminuare a rezultatelor individului, o delăsare, o
transferare a responsabilităţilor de către fiecare, spre ceilalţi. Această reacţie
desemnată prin termenul delăsare socială poate fi diminuată dacă:

 subiecţii cred că performanţa personală va fi evaluată;

 sarcina este semnificativă sau cel puţin, contribuţia individului este
importantă pentru el;
 există expectanţe referitoare la prestaţia insuficientă a celor din echipă,
astfel încât, delăsarea ar avea ca efect, eşecul acţiunii comune;
 subiecţii cred că efortul lor este necesar pentru înfăptuirea cu succes a
acţiunii comune;
 grupul reprezintă o valoare pentru membrii săi;
 grupul este mic.

În plus, s-a constat că procesul este mai atenuat în grupurile în care predomină
femeile, în culturile estice, la extravertiţii cu orientare socială accentuată sau la cei
sub protecţia cărora se află grupul.

Pierderea autocontrolului
Primele descrieri ale efectelor mulţimilor au fost remarcate în urmă cu
aproximativ 100 de ani, în opera lui Tarde şi a lui Gustave Le Bon. Ei au subliniat
distructivitatea mulţimii şi efectul său magnetizant în raport cu indivizii. Sub
cupola mulţimii, aceştia ajung la pierderea conştiinţei de sine, la comportamente
iraţionale, impulsive, deviante.

Violenţa grupurilor sau violenţa indivizilor în grup se explică prin: imitarea

modelelor, frustrări intense, temperatură înaltă, stimulări externe puternice,
existenţa unor gânduri sau acţiuni agresive în grup, prezenţa unor instrumente de
agresiune. Mai mult, în interiorul grupului, are loc un proces de pierdere a
sensului individualităţii şi de reducere a inhibiţiilor, a restricţiilor faţă de
comportamentul deviant. Cercetările consideră că fenomenul, denumit
deindividuare este de natură colectivă, apare în condiţiile pierderii individului în
mulţime.

La baza procesului de pierdere a individualităţii se află o serie de condiţii ce ţin de

mediul fizic şi social. În primul rând, imposibilitatea de a fi recunoscut, de a da
cuiva socoteală, de a fi luat la rost, este asigurată de mai multe repere.
Decodificarea lor este urmată de calcularea relaţiei dintre recompense şi
costuri/eforturi. În cadrul unor mitinguri, demonstraţii, concerte, festivaluri,
adunări politice în aer liber, cel ce crede că poate rămâne neidentificat datorită
protecţiei oferite de mulţime, devine mult mai agresiv decât în mod obişnuit.

82
Comportamentul deviant poate fi stimulat şi de indicatori ce orientează atenţia
individului dinspre sine, spre exterior. Conştiinţa de sine se diminuează, are loc
un proces de reducere a controlului cognitiv, de coborâre a standardelor interne
ale autocontrolului. Individul reacţionează impulsiv, mai mult la situaţii imediate
şi este mai puţin receptiv la consecinţele de lungă durată ale comportamentului. O
asemenea stimulare poate avea loc în discoteci, la concerte în aer liber, unde
asistăm la diminuarea inhibiţiilor, la creşterea asertivităţii, la reacţii agresive, la
acţiuni extreme.

I n d i c a t o r i a i i m p r o b a b i l i t ă ţi i
In d i c a t o r i e x t e r n i a i a t e n ţi o n ă r i i
v e r i fi c ă r i i

C o s tu ri re d u s e s a u R e d u c e r e a c o n ş t i i n ţe i
re c o m p e n s ă m a re d e s in e

S t a re a d e d e in d ivid u a liz a re
A le g e re d e lib e ra t ă
( p i e r d e r e a i d e n t i t ă ţi i i n d i v i z i l o r )

C o m p o rta m e n t
d e v ia n t

Figura 7.3. Sursele comportamentului deviant (Prentice-Dunn şi Rogers)

În primul caz, problema responsabilităţii se pune altfel. Aici avem de-a face cu o
angajare deliberată într-un comportament deviant, pentru că subiectul ştie că nu
poate fi prins şi pedepsit. Pentru al doilea, este definitorie reducerea capacităţii de
autocontrol. Deşi teoretic ele pot fi diferenţiate, în realitate lucrurile sunt mai
dificile. În mulţime, creşte anonimatul şi se reduce în acelaşi timp conştiinţa de
sine şi controlul comportamentului. De aceea, acest dublu impact al grupurilor
mai mari asupra indivizilor, este adesea asociat cu violenţa.

Există şi momente când impactul este diferit, chiar opus. Indivizii în mulţime, pot
deveni mai sensibili şi mai receptivi la nevoile altora decât atunci când ei
acţionează izolat. Expansiunea bunătăţii indivizilor aflaţi în mulţime, are loc dacă
grupul se defineşte în termeni de preocupare şi grijă pentru soarta altora.

83
Relaţiile dintre comportamentul deviant şi mediul fizic sau social, se prezintă în
(figura 7.3). Există două căi ale elaborării comportamentului deviant. Prima
porneşte de la indicatori care semnalizează imposibilitatea verificării sau
identificării individului, improbabilitatea de a fi tras la răspundere (semnale ale
anonimatului). A doua, are ca punct de plecare existenţa unor indicatori de
distragere a atenţiei (stimularea externă intensă) dinspre sine şi orientare spre
exterior. Rezultatul ambelor trasee este acelaşi.

Analiza impactului existenţei în mulţime este necesară, deoarece, de multe ori,

actorii educaţiei se află sub astfel de influenţe. Comportamentul în mulţime
interferează cu activitatea educativă sau cu autoeducaţia.

Întrebări de verificare:

1. Ce efecte are prezenţa altora asupra acţiunii individului?

2. Cum se explică acţiunile deviante ale individului în mulţime?

Interacţiunea cu alţii

Grupurile interactive pot fi de tipuri şi mărimi diferite, având durată variabilă.

Participarea indivizilor poate fi involuntară. În cele mai interactive grupuri,
participarea membrilor este voluntară.

Nevoia de grup
Desigur, ne putem întreba, care sunt motivele ce-i fac pe oameni să se unească în
grupuri şi cum se dezvoltă grupurile, constituite pe baza opţiunii libere. Probabil,
unele grupuri oferă oamenilor statusul social dorit, şansa de a se angaja în activităţi
plăcute. Grupul oferă membrilor săi prilejul de a se achita de unele obligaţii pe care
şi le-au asumat. În orice caz, afilierea şi identificarea cu grupul reprezintă nevoi
esenţiale. Integrarea în grup, voluntară sau nu, este condiţia indispensabilă a
satisfacerii nevoilor, de la cele biologice, până la cele de autorealizare. Dacă ne
raportăm la dimensiunea ontogenetică a existenţei umane, constatăm că în afara
grupului nu este posibilă nici supravieţuirea individului nici modelarea
personalităţii.

Există situaţii în care prezenţa în grup se explică prin similarităţile membrilor, prin
dorinţa de a interacţiona a celor ce posedă unele însuşiri comune. Intrarea în grup
presupune un proces de adaptare a individului. Grupul însuşi trece printr-un
proces de adaptare pentru a integra noul venit. Relaţiile membrilor se schimbă.
Noul venit este luat în grijă de cei vechi şi antrenat pentru a se integra. Cei care
vor face acest lucru, acţionând de pe poziţia mentorului, se vor apropia mai mult
de noul venit, vor construi relaţii mai apropiate cu acesta. De exemplu, integrarea
tinerilor profesori în grupurile didactice este ghidată de colegi cu mai multă
experienţă în instituţie, noul venit în clasa de elevi este luat în primire şi orientat
de către unii colegi de clasă.
84
Grupul exercită anumite presiuni pentru a menţine membrii împreună, pentru ca
aceştia să se supună unor norme şi valori. Membrii conformişti prevalându-se de
regulile şi uzanţele grupului, îi marginalizează sau îi resping pe cei ce deviază de
la ele. Confruntarea cu un grup structurat, cu o înaltă coeziune, este mai dificilă
pentru unul din interior, decât pentru un străin.

Presiunea poate să fie sub forma recompensei, pe care individul n-o poate obţine
decât în grup sau prin etalarea costurilor implicate de părăsirea grupului. Putem
aminti în acest sens, atractivitatea unora din membrii grupului, sarcinile de grup,
performanţa grupului, sentimentul de mândrie pe care-l trăiesc prin realizările lor
cei ce fac parte din grup. Există şi factori externi care contribuie la coeziunea
grupului, cum ar fi pericolul extern sau duşmănia altor grupuri.

Polarizarea grupului
Discuţiile din interiorul grupului, dacă există puncte de vedere diferite, nu duc la
consens, ci la intensificarea atitudinilor preexistente. Această polarizare – termen
introdus de Serge Moscovici şi Marisa Zavalloni (1969) – reprezintă unul din
efectele grupului, de a exagera ca urmare a discuţiilor, tendinţele sau opiniile
iniţiale ale membrilor.

Cercetările în domeniul educaţiei au demonstrat fenomenul de accentuare a

diferenţelor iniţiale existente între diferite grupuri. Polarizarea poate fi ilustrată în
realitatea noastră educaţională, când se discută despre politică sau despre reformă.
După dezbateri aprinse, fiecare devine mai convins de propria poziţie. În familie,
discuţiile părinţi-copii pot fi un alt exemplu al efectului polarizării. El este prezent
şi în comunităţi. Conflictele intracomunitare determină asocieri între indivizii cu
tendinţe similare, implicit, amplificarea tendinţelor. Delincvenţa bandelor apare
din întărirea reciprocă a atitudinilor împărtăşite de membrii cu statut
socioeconomic şi etnic similar.

Polarizarea depinde de ceea ce spun indivizii în cadrul dezbaterilor, de ceea ce

aud, şi de la cine aud. Încercările de explicare sprijinite de cercetări ştiinţifice,
accentueză rolul argumentelor prezentate în timpul discuţiilor – influenţa
informaţională – sau modul în care se percep membrii grupului în raport unii cu
alţii şi dorinţa lor de a fi acceptaţi şi admiraţi de ceilalţi – influenţa normativă.

În perspectiva influenţei informaţionale, polarizarea apare ca efect al persuasiunii.

Argumentele aduse de o anumită persoană sunt puse în legătură cu date ce relevă
poziţia sa în raport cu problema dezbătută. Cu cât numărul şi tăria argumentelor
vehiculate în grup sporesc, cu atât atitudinile se deplasează mai mult spre
extreme. Participarea activă la discuţii produce mai multe schimbări atitudinale
decât ascultarea pasivă. Deşi aud aceleaşi idei ca şi observatorii, participanţii
urmează să le aşeze în propriile cuvinte sau în propriile cadre cognitive, iar acest
efort amplifică efectul de polarizare. Chiar expectanţa discuţiei cu o persoană care
are acelaşi statut de expert, dar susţine o poziţie opusă, poate motiva individul să-
şi rânduiască argumentele şi să adopte astfel, o atitudine mai hotărâtă.

85
Polarizarea apare ca urmare a decodificării opiniile altora în procesul comparaţiei
sociale. Festinger, autorul teoriei, consideră evaluarea abilităţilor, a capacităţilor
sau opiniilor personale prin raportare la ceilalţi, una din notele definitorii ale
naturii umane. Suntem modelaţi în cea mai mare măsură, de persoane din grupul
nostru de referinţă, întrucât, ne raportăm şi ne identificăm cu acest grup. Mai
mult, aşteptând recunoaştere şi apreciere ne putem exprima opiniile mai puternic,
dacă descoperim că sunt împărtăşite de alţii.

Construirea realităţii sociale pe plan mental prin comparare cu alţii, presupune

mai întâi, identificarea unui suport temeinic al propriilor opinii, mai puternic
decât fusese anticipat. Atunci când suportul este atacat, intervin pentru a-l susţine,
normele şi motivele, ceea ce are ca efect direcţionarea atitudinilor spre extreme.

Categorizarea socială, tendinţa de a aşeza propria persoană sau pe alţii în termeni de

grup social, aplicându-le eticheta grupului, face posibilă compararea reacţiilor la
informaţii provenite din interiorul grupurilor sau la informaţii provenite de la alte
grupuri. Polarizarea apare numai în cadrul propriului grup. Opiniile ex-
grupurilor sunt subapreciate şi respinse din start.

Gândirea de grup
Procesele de persuasiune, comparaţie socială şi categorizare socială pot avea şi
efecte mai periculoase, observate în procesul adoptării deciziilor. Concurenţa sau
ameninţarea întăresc sentimentele pozitive faţă de grup, reduc disonanţa şi
accentuează uniformizarea opiniilor.

Gândirea de grup se manifestă când nevoia de acord, de consens este mult mai
puternică decât nevoia de a obţine date precise şi de a adopta o decizie adecvată
situaţiei reale. Ea apare ca o boală socială ce infectează grupul. Efectele
dezastruoase trec dincolo de limitele grupului implicând uneori naţiuni sau chiar
comunitatea mondială.

Grupurile cu o înaltă coeziune resping membrii cu opinii deviante şi astfel, sunt

mai vulnerabile la această prejudecată. Grupurile structurate, direcţionate de o
conducere puternică, compuse din oameni cu trecut comun, grupurile izolate,
sunt de asemenea predispuse la decizii greşite. În situaţii stresante, procesul se
intensifică şi are o frecvenţă mai mare. Evoluţia gândirii de grup este reprezentată
în figura 7.4.

86
 Figura 7.4. Evoluţia gândirii de grup (după Janis)

Comportamentul membrilor din grupurile cu o înaltă coeziune şi foarte

structurate este marcat de câteva caracteristici. Ele au fost desprinse din analiza
unor documente istorice relative la decizii nefaste, din relatările participanţilor şi
ale observatorilor. Simptomele gândirii de grup se grupează astfel:

 Supraestimarea puterii şi a drepturilor grupului manifestată prin:

 iluzia invulnerabilităţii, dezvoltarea unui optimism excesiv;
 credinţa exagerată în moralitatea şi necesitatea poziţiei adoptate de grup;
 Închiderea mentală concretizată în:
 raţionalizare – explicarea, apărarea şi justificarea de către membrii grupului
a deciziilor adoptate. Activitatea grupului se concentrează pe justificare nu
pe identificarea situaţiei reale.
 stereotipuri în percepţia altor grupuri de tipul: prea răi, prea slabi sau prea
puţin inteligenţi;
 credinţe rigide, invariante referitoare la acţiunile proprii.
 Creşterea presiunii pentru uniformitate, pentru a susţine coeziunea
grupului exprimată prin:

87
  presiuni pentru conformare exercitate nu prin argumente, ci prin sarcasm
sau prin ridiculizarea membrilor care se îndoiesc de asumpţiile şi planurile
grupului;
 autocenzurarea gândurilor şi acţiunilor care se abat de la normele grupului.
 iluzia unanimităţii generată de autocenzură şi de presiunea pentru
conformare. Consensul aparent confirmă decizia grupului. De multe ori,
decizia luată în absenţa unei diferenţe de opinii este un fiasco.
 păzirea minţilor sau protejarea grupului de informaţii care ar pune
probleme în legătură cu eficienţa sau moralitatea deciziilor.

Efectul gândirii de grup poate fi evitat printr-o procesare activă a informaţiei,

efectuată cu mai multă preocupare pentru adevăr, prin consultarea cu
reprezentanţi ai altor grupuri, prin existenţa unor lideri care încurajează
criticismul în mod real, prin stabilirea unor reguli severe de revizuire a tuturor
deciziilor.

Deşi ideile şi observaţiile lui Janis au avut o largă audienţă, unii cercetători au
exprimat îndoieli legate de metodologia investigaţiei şi de condiţiile care
favorizează gândirea de grup. Verificările au confirmat efectele negative ale
conducerii directive, în timp ce coeziunea nu s-a dovedit a fi în toate situaţiile un
temei pentru decizii greşite.

În şcoală, gândirea de grup poate fi exemplificată în procesul luării deciziei

privind pedepsirea unui elev. Normativitatea pedepsirii exemplare este un factor
care creşte coeziunea grupului didactic. Simţindu-se ameninţaţi de faptele rebele
ale elevilor profesorii reacţionează prin întărirea unităţii. Puternic structurat,
grupul didactic urmează deciziile directorului, nu ascultă alternativa elevului şi
este convins de corectitudinea soluţiei adoptate.

În acţiunile unor bande de adolescenţi sau tineri, procesul poate fi întâlnit

frecvent. Luarea deciziilor orientate spre acţiuni antisociale, spre violenţă, este
precedată de o serie de simptome cum ar fi supraestimarea invulnerabilităţii,
prejudecata că ei sunt speciali, blocarea mentală, perceperea caracterului protector
al grupului.

Performanţa grupului
Există împrejurări în care, grupul desfăşoară acţiuni de înaltă performanţă, care
pot depăşi nivelul realizării individuale. Cercetările asupra performanţei grupului
în raport cu cea a membrilor săi, au stabilit următoarele particularităţi:

 În sarcini aditive, rezultatul este dat prin însumarea contribuţiei tuturor

membrilor. Contribuţia fiecăruia este mai redusă decât dacă fiecare ar face
acţiunea singur (delăsarea socială), dar a grupului este mai bună, decât a
unui singur membru.
 În sarcini conjuncturale, performanţa este determinată de individul cu cele
mai slabe realizări. Deoarece vulnerabilitatea pentru cel mai scăzut nivel de
performanţă există în principiu pentru oricare membru din grup,
performanţa grupului în sarcini conjuncturale este mai scăzută decât a

88
 unui individ mediu (de exemplu, în activitatea unei echipe de alpinişti, în
grupurile căutătorilor de senzaţii).
 În sarcini disjunctive, acţiunea grupului este determinată de individul cu cea
mai bună performanţă. Este cazul rezolvării problemelor în grup sau al
dezvoltării unor strategii de acţiune.

Dezvoltată pentru a amplifica performanţa grupului în rezolvarea creativă a

problemelor, tehnica numită brainstorming a devenit foarte populară în afaceri, în
activităţile de guvernământ şi educaţie. Astăzi brainstormingul electronic,
combinat cu munca individuală, are efecte foarte apreciate.

Rezultatele cercetărilor privind eficienţa acestei tehnici nu s-au dovedit atât de

convingătoare. De fapt, aşa-numitele grupuri nominale – câţiva indivizi care
lucrează singuri, generează idei mult mai multe şi mai bune, decât grupurile reale
în care membrii interacţionează direct.

Una din explicaţiile ineficienţei brainstormingului a fost cea a blocajului

productivităţii. Singur, individul lucrează mai bine şi mai mult, emite idei fără a fi
perturbat. În grup, el trebuie să asculte ceea ce spun alţii şi trebuie să aştepte
pentru a-şi exprima ideile, uitând de multe ori ceea ce voia să spună.

O altă explicaţie a eficienţei reduse a brainstormingului accentuează nivelarea

rezultatelor. În grup, standardele fiecăruia pot fi influenţate de performanţele
celorlalţi, pe când într-o activitate solitară individul îşi fixează standarde proprii.
Dacă realizările membrilor grupului sunt scăzute la începutul sarcinii, fiecare îşi
va ajusta activitatea după acest standard. Este cazul performanţelor scăzute ale
indivizilor cu nivele ridicate de anxietate socială incluşi în grupuri interactive. Ei
exercită influenţe negative asupra nivelului rezultatelor celorlalţi membri care
prezintă nivele scăzute de anxietate socială.

Întrebări de verificare:

1. Cum se explică nevoia de grup?

2. Ce factori stimulează gândirea de grup?

7.3. Cooperare, competiţie, conflict

În orice societate, integrarea în grupuri constituie condiţia indispensabilă a
satisfacerii trebuinţelor umane, dar căile şi resursele disponibile sunt insuficiente
pentru a-i mulţumi pe toţi şi astfel, indivizii sau grupurile abandonează
conlucrarea şi ajung în situaţii conflictuale.

Conflictele sunt prezente la toate nivelele vieţii sociale: de la naţiunile aflate în

cursa înarmărilor, la războaie deschise, la disputele dintre corporaţii şi lucrători, la

89
certurile interindividuale. De fiecare dată este vorba de acelaşi mecanism:
percepţia incompatibilităţii acţiunilor sau obiectivelor. Indiferent dacă percepţia
este corectă sau distorsionată, fiecare parte crede că pierderea sa reprezintă
câştigul celeilalte sau câştigul său echivalează cu pierderea suferită de partea
adversă. În afara conflictului, relaţiile interpersonale intra şi intergrupale ar fi
probabil apatice, ar stagna ori s-ar rarefia.

Conflictul înseamnă implicare, angajare, sacrificii. Recunoaşterea şi acceptarea,

premise ale soluţionării conflictelor, contribuie la continuarea, înnoirea sau
îmbogăţirea relaţiilor, la perfecţionarea individuală şi socială.

Eu sau noi
În interacţiunile directe există situaţii în care indivizii sunt nevoiţi să aleagă între a
coopera sau a intra în competiţie pentru a câştiga primul loc sau pentru obţinerea
celei mai mari recompense ori a singurului premiu disponibil. Fiecare opţiune are
posibile beneficii şi inevitabile costuri. Existenţa motivelor mixte pentru fiecare
alegere generează o dificilă dilemă.

„Dilema prizonierului” (situaţie numită astfel după o cunoscută povestire) pune

indivizii să aleagă între a coopera sau a intra în competiţie, asumându-şi de fiecare
dată, avantaje şi pierderi. Dacă ambii aleg cooperarea, obţin o recompensă
moderată, iar dacă fiecare alege competiţia, fiecare va avea de suferit o pierdere
moderată. Dacă au opţiuni opuse, cel care a preferat competiţia se alege cu o
recompensă mare, iar cel ce a ales cooperarea, suferă o mare pierdere. Modelul a
stimulat cercetarea şi a adus un plus de înţelegere asupra comportamentului
uman în situaţii conflictuale.

Dilema prizonierului se referă la căile de alegere pe care le au în faţă doi criminali

complici. Nu există suficiente dovezi pentru demonstrarea vinovăţiei lor. Ei sunt
interogaţi separat. Fiecărui prizonier i se cere să depună mărturie împotriva
celuilalt. Dacă nici unul nu mărturiseşte, fiecare primeşte o pedeapsă uşoară. Dacă
ambii mărturisesc, fiecare împotriva celuilalt, primesc o pedeapsă moderată. Dacă
unul mărturiseşte şi celălalt neagă, cel care şi-a trădat partenerul, adoptând soluţia
competiţiei, este achitat. Celălalt primeşte pedeapsa maximă.

Cooperarea stimulează reacţii similare din partea celorlalţi, iar competiţia

provoacă reacţii competitive. Tendinţa spre cooperare sau spre competiţie nu au
aceeaşi forţă. Se constată că persoanele cooperante în mod constant şi
necondiţionat, pot fi exploatate, că se pot obţine diferite avantaje pe seama lor.
Atitudinea cooperantă nu-i obligă pe ceilalţi la reciprocitate. Competiţia, în
schimb, va provoca atitudini similare, va stimula înclinaţia spre competitivitate, va
genera conflicte.

Există diferenţe între indivizi privind predispoziţia spre cooperare sau spre
competiţie. Persoanele orientate spre cooperare caută să maximizeze câştigul
comun. Cele cu orientare individualistă urmăresc maximizarea propriului câştig,
iar cele cu orientare competitivă caută să-şi maximizeze beneficiile în raport cu

90
beneficiile altora sau în detrimentul celorlalţi membri ai grupului, provocând
conflicte.

Predispoziţia individualistă sau cea colectivistă există în interiorul aceleiaşi culturi

ca tendinţe opuse ce diferenţiază oamenii. Analizele efectuate prin raportare la
grupurile de apartenenţă: familia, cuplul, prietenii, vecinii, colegii de muncă sau
de şcoală, persoanele cunoscute, precum şi la atitudini şi credinţe, intenţii de
acţiune şi la comportamentul social, au scos la iveală conflictele dintre cele două
tendinţe ale personalităţii.

Orientarea individualistă spre deosebire de cea colectivistă, se caracterizează prin

preocuparea mai accentuată pentru propriile obiective decât pentru obiectivele
grupului, distanţare faţă de grup, atenţie mai redusă faţă de punctele de vedere
ale grupului, încredere în sine, competitivitate, decizie individuală fără informaţii
referitoare la punctele de vedere ale altora, preocupare redusă faţă de grup.
Principalele diferenţe dintre tendinţele individualiste şi cele colectiviste sunt
sintetizate în tabelul 7.1.

Tabelul 7.1. Deosebiri între individualism şi colectivism

Criterii de diferenţiere Orientarea individualistă Orientarea colectivistă

Conţinutul Eului Diferenţe individuale Categorii sociale
Autorealizarea Prin forţe proprii; încredere Prin grup; încredere în forţa
în propriile competenţe, de acţiune a grupului
abilităţi, capacităţi
Unitatea fundamentală de Individul Grupul
supravieţuire (percepută)
Reglarea comportamentului Atitudini personale; analiza Reguli ale grupului de
raportului costuri - beneficii apartenenţă
Obiective Obiectivele personale sunt Obiectivele grupului de
prioritare apartenenţă primează în faţa
obiectivelor personale
Diferenţe între grupul propriu Reduse Puternice
şi ex-grupuri
Omogenitatea grupului propriu Ex-grupul este mai omogen Grupul de apartenenţă este mai
şi a ex-grupurilor omogen
Tipul relaţiilor Orizontale Verticale

Individualismul şi colectivismului reprezintă caracteristici ale culturilor.

Diferenţele cele mai semnificative se remarcă în conceptul de Eu, în percepţia
socială, în experienţa emoţională. Studiile efectuate în diferite culturi
demonstrează că în lumea vestică, Eul este o entitate autonomă, în timp ce în
culturile non-vestice Eul este inerent relaţionat cu ceilalţi; persoana este întreagă,
numai dacă se plasează într-o unitate socială.

Dileme sociale
Competitivitatea grupurilor este mai accentuată decât a indivizilor. Ea îşi
are rădăcinile în frică şi lăcomie, frica faţă de posibilitatea exploatării de către alt
grup şi dorinţa lacomă de maximizare a beneficiilor activităţilor pe seama altor

91
grupuri. Chiar dacă frica sau lăcomia se constituie ca forţe motivaţionale alte
actelor individuale în raporturile interpersonale, în condiţiile competitivităţii între
grupuri, aceste motive orientate în direcţia grupului advers, se accentuează la
nivelul exponenţilor fiecărui grup.

Urmărirea propriului interes de către fiecare individ sau grup generează aşa-
numitele dileme sociale: ceea ce este bine pentru unul, este rău pentru toţi ceilalţi.
Dacă unul optează pentru cea mai mare recompensă socială, toţi vor avea de
suferit cea mai mare pierdere. Opţiunea exclusivă în favoarea propriei bunăstări, a
propriilor avantaje face ca ceilalţi să obţină cele mai slabe realizări.

În condiţiile societăţii contemporane, dilemele sociale se amplifică datorită

bulversării sistemelor productive şi diminuării resurselor pe de o parte, şi
accentuării tendinţelor consumatoriste, pe de altă parte. Chiar dacă diminuarea
resurselor este conştientizată ca o ameninţare globală, nici indivizii şi nici
grupurile nu renunţă la urmărirea obiectivelor şi astfel, acţiunea fiecăruia
interferează cu binele comun. Soluţiile egoiste la dilema resurselor se întorc
împotriva celor ce le promovează. Perpetuarea opţiunii pentru astfel de soluţii este
stimulată de percepţia manifestărilor egoiste ale celorlalte grupuri. Percepţia
reacţiilor competitive amplifică acţiunile competitive ale observatorilor.

Chiar dacă întreaga populaţie beneficiază de serviciile publice: şcoli, străzi,

parcuri, spitale, contribuţiile la susţinerea lor nu sunt dezirabile nici pentru
indivizi, nici pentru grupuri şi acolo unde este posibil, nici nu se fac. Dacă nici un
cetăţean şi nici un agent economic nu şi-ar achita taxele şi impozitele, serviciile
destinate tuturor nu ar putea continua. Contribuţia la binele public este percepută
ca efect al forţei publice, ca tranzacţie neechivalentă cu statul. Fiecare crede că dă
prea mult faţă de ceea ce primeşte.

Ca şi în cazul dilemei resurselor şi în cazul dilemei bunului public, asistăm la

conflicte între obiectivele comune, de interes general şi cele particulare,
individuale sau de grup. Paradigma intergrupală a bunurilor publice combină
răspunsurile intra şi inter-grupale la dilema bunurilor publice în condiţiile
existenţei unei singure recompense pentru care intră în competiţie două grupuri.
În fiecare grup, fiecare membru decide în legătură cu angajarea propriilor resurse
pentru a ajuta grupul de apartenenţă la obţinerea recompensei.

Grupurile pot intra în competiţie sau pot coopera pentru recompensă. Ea trebuie
distribuită ca un bun public pentru toţi membrii care au colaborat la obţinerea sa.
Cooperarea şi comunicarea din grup diminuează cooperarea intergrupală. Atunci
când dilemele sociale implică un singur grup, cooperarea intragrupală reprezintă
soluţia ideală, dar dacă sunt implicare mai multe grupuri, cooperarea are efecte
negative. În consecinţă, cooperarea intragrupală creşte conflictele intergrupale, iar
conflictul dintre grupuri intensifică relaţia de cooperare din fiecare grup.

Cercetările efectuate asupra celor două tipuri de dileme au arătat că accesul mai
uşor la resurse sau contribuţiile substanţiale la bunurile comune stimulează
cooperarea în dilemele resurselor mai mult decât în dilemele bunului public.
Accesul redus la resurse, contribuţiile insuficiente la serviciile publice corelează cu
92
atitudinea cooperantă mai ales în dilemele bunurilor publice decât în cele are
resurselor. Pentru cei ce au, este mai uşor să se oprească din a lua decât să dea.
Pentru cei ce nu au, este mai uşor să dea decât să se oprească din a lua.

Rezolvarea dilemelor sociale ar fi posibilă prin valorificarea factorilor psihologici

care influenţează comportamentul indivizilor în astfel de situaţii contradictorii şi
prin punerea în lumină a unor noi planuri structurale.

Factorii psihologici vizează în primul rând marea diversitate a caracteristicilor

personale.

Orientarea individualistă sau competitivă ori cea spre cooperare se reflectă în

dilema resurselor. Este mai probabilă tendinţa consumatoristă, accentuarea
consumării resurselor la persoanele cu orientare individualistă sau competitivă.
Dispoziţia negativă în condiţiile unor resurse sărace, creează dificultăţi în
amânarea gratificaţiei. Astfel, indivizii iau ceea ce vor, fără a chibzui prea mult la
consecinţele pe termen lung. Dispoziţia pozitivă stimulează eforturile de apărare a
binelui comun, într-un mediu caracterizat prin competitivitate înaltă.

Experienţa anterioară în managementul propriilor resurse favorizează creşterea

responsabilităţii în utilizarea resurselor colective, iar experienţa în activităţi bazate
pe cooperare stă la baza acţiunilor menite să contribuie la binele public.

Învăţarea socială modelează comportamentul indivizilor în funcţie de natura

situaţiilor la care asistă. În condiţiile expunerii la aceiaşi stimuli, efectele sunt
contradictorii. De exemplu, conduitele orientate spre conservarea unor resurse al
căror sfârşit este anticipat, pot stimula reacţii similare, dar în acelaşi timp, pot
duce la delăsare socială, la abandonarea şi transferarea efortului, a
responsabilităţii în seama celor angajaţi deja în acţiunile de salvare şi conservare a
resurselor.

Expunerea la acţiuni egoiste, iresponsabile stimulează comportamente similare.

Absenţa modelelor egoiste stimulează cooperarea. Observând că bunurile se
epuizează rapid, oamenii nu mai sunt dispuşi să îşi continue eforturile de
conservare. Înţelegând însă că resursele se vor consuma, simt nevoia să facă ceva
pentru a opri procesul.

Întrucât modelele egoiste au influenţe contradictorii – actualizarea motivelor

egoiste dar şi a celor altruiste, sociale, reacţiile celor expuşi la asemenea influenţe,
se desfăşoară încet chiar în situaţii de urgenţă. Când pericolul vine dinspre mediul
natural, angajamentul în acţiunile de salvare şi conservare, este mult mai puternic
decât atunci când resursele sunt ameninţate de acţiunile oamenilor. Catastrofele
naturale sunt urmate de acţiuni semnificative de salvare, de manifestări de
emoţionantă solidaritate. Dezastrele provocate de comportamente iresponsabile
guvernate de dorinţa maximizării câştigului chiar dacă generează atitudini de
dezavuare, nu duc la acţiuni de recuperare sau ameliorare a resurselor.
Responsabilitatea şi remedierea sunt atribuite celor percepuţi ca vinovaţi.

93
Mărimea grupului este un factor important de influenţare a răspunsului la
dilemele sociale. Grupurile mari exploatează resursele limitate cu mai puţină
rezervă decât cele mici. În astfel de grupuri, procesul de identificare socială este
dificil şi acest lucru se remarcă şi în identificarea redusă cu bunăstarea sau cu
problemele celorlalţi. Responsabilitatea socială se accentuează în grupurile mai
mici, iar modelarea comportamentului este influenţată şi de raportarea indivizilor
la bunăstarea celorlalţi, afectaţi de aceeaşi dilemă. În grupul mic, oamenii percep
mai acut efectele acţiunilor lor, le amplifică impactul asupra celorlalţi şi sunt
înclinaţi să realizeze acorduri de cooperare, să se preocupe de înfăptuirea lor.

Multe dileme sociale implică grupuri mari de tipul naţiunilor, statelor,

comunităţilor etnice sau religioase. Factorii psihologici sunt ineficienţi în acţiunile
de mare extindere socială. Prin ample acorduri sau aranjamente structurale se
recompensează comportamentele de cooperare şi se pedepsesc cele egoiste sau
resursele trec din proprietatea publică în cea privată ori se stabileşte o autoritate
de control asupra resurselor. Aceste acorduri implică la rândul lor, contradicţii.

Instalarea şi funcţionarea autorităţii pentru controlul resurselor necesită cheltuieli

publice. În acelaşi timp, există riscul administrării ineficiente sau percepţia folosirii
resurselor în favoarea exponenţilor autorităţii.

Amplificarea conflictelor
Nu putem şti dacă în zilele noastre conflictele sunt mai adânci sau mai violente
decât înainte. Ştim că s-a schimbat percepţia asupra conflictelor. Mass-media
aduce zilnic imagini directe ale diferenţelor etnice, rasiale, religioase, culturale sau
politice ce explodează în ură, violenţa, vărsări de sânge. Conştientizarea
conflictelor se amplifică în mintea spectatorilor.

Cercetările au demonstrat că existenţa potenţialului de atac alimentează tentaţia

irezistibilă spre acţiune. Atunci când indivizii sau grupurile dispun de mijloace
coercitive tind să le utilizeze chiar dacă astfel distrug şi propriile realizări. Pe de
altă parte, puterea coercitiva poate fi mai eficientă când nu este folosită, dar este
totuşi percepută, decât atunci când este pusă ostentativ în practică. Oamenii sunt
mai puţin cooperanţi atunci când puterea de constrângere este afişată, când se face
prea multă demonstraţie de forţă de către poliţie sau armată.

Desfăşurarea conflictelor necesită resurse materiale şi financiare, consum de timp

şi de energie din partea indivizilor sau a grupurilor. Cei ce au la dispoziţie resurse
adecvate se vor angaja mai uşor în confruntări deschise decât cei ce nu dispun de
asemenea potenţial. Chiar dacă în orice conflict se consumă resurse, eforturile nu
garantează obţinerea rezultatelor. Mai mult, se constată că şi în cazul înfrângerilor,
alocarea de resurse nu se opreşte, ci continuă la dimensiuni sporite.

Angajamentele de a continua investirea resurselor în acţiuni nereuşite pentru a

justifica investiţiile anterioare, se explică prin nevoia diminuării disonanţei
cognitive (disonanţa dintre atitudini şi comportamente). Astfel, decizia anterioară
se acoperă cu o lumină mai bună şi pare mai justă. Continuarea alocării resurselor
se explică şi prin inerţia instituţiilor în procesul de menţinere a unei decizii şi prin

94
decalajele dintre momentul luării deciziei şi dobândirea informaţiilor negative.
Gândirea de grup este unui din cei mai puternici factori ai promovării unor
judecăţi extreme ce fundamentează decizii greşite, uneori nefaste.

Amplificarea conflictelor se datorează stereotipurilor şi prejudecăţilor. În timpul

desfăşurării conflictelor, grupul advers devine ecranul pe care se proiectează cele
mai rele temeri. Ceea ce se vede în grupul duşman este de fapt, ceea ce acesta vede
la rândul său în grupul duşman (imaginea în oglindă prezentă în confruntările
politice). Fiecare grup îşi percepe acţiunile ca fiind bune, iar pe cele ale
adversarilor, rău intenţionate, incorecte, greşite. Acest dublu standard se remarcă
în percepţia comportamentelor, dar şi în percepţia trăsăturilor grupurilor aflate în
conflict. Fiecare grup atribuie grupului advers, menţinerea stării conflictuale,
optând pentru cea mai nefavorabilă interpretare sau explicaţie legată de celălalt.
Percepţia negativă a celorlalţi accentuează coeziunea grupului orientată spre
adversar şi justifică actele de agresiune.

Soluţionarea conflictelor presupune contact, cooperare, comunicare, conciliere.

Contactul poate ajuta procesul de rezolvare a conflictelor dar nu este suficient.
Cooperarea se poate realiza mai uşor în condiţiile existenţei unui pericol extern
comun sau când grupurile rivale pot identifica scopuri comune supra ordonate.
Un rol deosebit în procesul de cooperare îl are învăţarea.

Întrebări de verificare:

1. În ce constă dilema prizonierului?

2. Ce factori determină amplificarea conflictelor?

Aplicaţii
Argumentaţi caracterul pozitiv, respectiv consecinţele negative ale
conformismului.

Concretizaţi strategiile secvenţiale ale cererii în mediile educaţionale.

Prezentaţi un model de cercetare alternativă la experimentului lui Milgram.

Argumentaţi nevoia de grup.

Ilustraţi facilitarea socială.

Concretizaţi factorii care atenuează delăsarea socială.

Explicaţi polarizarea grupului.

Construiţi un exemplu după dilema prizonierului.

95
Comparaţi consecinţele cooperării şi ale competiţiei.

Prezentaţi modalităţile de rezolvare a unui conflict apărut în şcoală.

Bibliografie
Allport G.W., 1954, The nature of prejudice, Cambridge, Addison-Wesley;

Baron R.A., Byrne D., 1997, Social psychology: Understanding human interaction, (8th ed.),
Boston, Allyn & Bacon;

Baron R.S., Kerr, N.L., Miller, N., 1992, Group process, group decision, group action,
Pacific Grove, CA, Books/Cole;

Berry J.W., Poortinga Y.H., Segall M.H., Dasen P.R., 1992, Cross-cultural psychology:
Research and applications, Cambridge, Cambridge University Press;

Blanchet A., Trognon A., 1994, La Psychologie des groupes, Paris, Nathan;

Brauer M., Judd C.M., Gliner M.D., 1995, The effects of repeated expressions on attitude
polarization during group discussions, Journal of Personality and Social Psychology, 68,
1014-1029;

Brehm S.S., Kassin S.M., 1996, Social Psychology, (3 rd ed.), Boston, Houghton Miflin
Comp;

Buss D.M., Malamuth N.M., (eds.), 1996, Sex, power, conflict: Evolutionary and feminist
perspective, New York, Oxford University Press;

Camacho I.M., Paulus P.B., 1995, The role of social anxiousness in group brainstorming,
Journal of Personality and Social Psychology, 68, 1071-1080;

Camilleri C., Vinsonneau G., 1996, Psychologie et culture, Paris, Armand Colin;

Cialdini R.B., 1984, Influence: How and why people agree to things, New York, William
Morrow;

Comstock G., (ed.), 1986, Public communication and behavior, vol. 1, Orlando , FL,
Academic Press;

Crosby F.J., (eds.), 1987, Spouse, parent, worker: On gender and multiple roles, New
Haven, CT, Yale University Press;

Damon W., 1995, Greater expectations: Overcoming the culture of Indulgence in

America’s Homes and Schools, New York, Free Press;

Druckman D., Bjork R.A., (eds), 1994, Learning, remembering, believing: Enhancing
human performance, Washington D.C., National Academy Press;

96
Dunning D., Sherman D.A., 1997, Stereotypes and tacit inference, in Journal of Personality
and Social Psychology, 73, pp. 459-471;

Eagly A.H., Chaiken S., 1993, The psychology of attitudes, San Diego, CA, Harcourt
Brace Jovanovich;

Eysenck, H., Eysenck, P., 1998, Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, Ed. Teora;

Festinger L., 1954, A theory of social comparison processes, in Human Relations, 7, p. 114-
140;

Festinger L., 1957, A theory of cognitive dissonance, Stanford, Stanford University Press;

Furnham A, Kirkcaldy B.D. & Lynn R., 1994, National attitudes to competitiveness,
money, and work among young people: First, second and third world differences. Human
Relations, 47, 119-132

Gudykunst W., Kim Y.Y., 1997, Communicating with strangers. An approach to

intercultural communication, (3rd ed.), New York, McGraw Hill;

Hendrick C., (ed.), 1989, Review of personality and social psychology, vol. 10, Newbury
Park, CA, Sage;

Hewstone M., Stroebe W., Stephenson G.M., (eds.), 1996, Introduction to social
psychology. A European perspective, Oxford, UK, Blackwell;

Hinsz, V. B., Tindale, R. S., Vollrath, D.A., 1997, The emerging conceptualization of
groups as information processors, Psychological Buletin, 121, 43-664;

Hogan R., Johnson J., Briggs S., (eds.), 1997, Handbook of Personality Psychology, San
Diego, Academic Press;

Ickes W., (ed,), 1997, Empathic accuracy, New York; Guilford;

Janis I.L., 1989, Crucial decisions: Leadership in policymaking and crisis management,
New York, Free Press;

Kaës R., Ruiz Correa O.R., Douville O., Eiguer A., Moro H.R., Revah-Lévy A., Sinatra F.,
Dahoun Z., Lecourt Z., 1998, Différence culturelle et souffrance de l’identité, Paris,
Dunod ;

Karau S. J., Williams K. D., 1993, Social loafing: A meta-analytic review and theoretical
integration. Journal of Personality and Social Psychology, 65, 681-706;

Kitayama S., Marcus H.R., 1995, Culture and Self Implication for internationalizing
psychology, in N.R. Goldberg, J.B. Veroff (eds.), The culture and psychology reader, New
York, University Press;

Le Bon G., 1990, Psihologia mulţimilor, Bucureşti, Ed. Anima;

Le Marc M., 1999, Du conflict in J.P. Petard, (coord.), Psychologie sociale, Paris, Grand
Amphi Breal;

97
Mackie D.M., Hamilton D.L., (eds.), 1993, Affect, cognition and stereotyping: Interactive
processes in group perception, San Diego, CA, Academic Press;

Macrae N., Hewstone M., Stangor C., (eds,), 1996, Stereotypes and stereotyping, New
York, Guilford;

Maslow A.H., 1970, Motivation and Personality, (2nd ed.), New York, Harper & Row;

Moscovici S., Mucchi-Faina H., Maas A., (eds.), 1995, Minority influence, Chicago, IL,
Nelson-Hall;

Moscovici S., Zavalloni M., 1969, The group as a polarizer of attitudes, Journal of
Personality and Social Psychology, 12, 125-135;

Mugny G., Oberle D., Beauvois J.L., (eds.), 1995, Relations humaines, groupes et influence
sociale, Grenoble, Press Universitaire de Grenoble;

Myers D., 1999, Social Psychology, (6th ed.), New York, McGraw-Hill;

Neculau, A., (coord.), 1996, Psihologie socială, Iaşi, Editura Polirom;

Osborne A.F., 1953, Applied imagination, New York, Scribner;

Paulus P.B., Larey T.S., Dzindolet M.T., 1998, Creativity in groups and teams, in M.
Turner (eds.), Groups at work. Advances in theory and research, Hilsdale, New York,
Erlbaum;

Perez J.A., Mugny G., 1993, Influences sociales. La theorie de l’elaboration du congflict,
Neuchâtel, Delachaux et Niestle;

Petard J.P., (coord.), 1999, Psychologie sociale, Paris, Grand Amphi Breal;

Petty R.E., Krosnick (eds.), 1995, Attitude strength: antecedents and consequences,
Hillsdale, NJ, Erlbaum;

Prentice-Dunn S., Rogers R.W., 1982, Effects of public and private self-awarness on
deindividuation and agression, Journal of Personality and Social Psychology, 43, 503-
513;

Radu I., Iluţ P., Matei P., 1994, Psihologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE;

Ruble D., Costanzo P., (ed.), 1992, The social psychology of mental health, New York,
Guilford;

Saarni C., 1993, Socializationof emotion, in M. Lewis, J. Haviland, (eds), Handbook of

emotions;

Schroeder D. (ed.), 1992, Social dilemmas: Psychological perspectives, New York: Praeger;

Schwarzer R., (ed.), 1985, Self-related cognitions in anxiety and motivation, Hillsdale, NJ,
Erlbaum;

98
Shavitt S., Brock T.C. (eds.), 1994, Persuasion, Boston, Allyn & Bacon;

Snyder C.R., Forsyth D.O., (eds.), 1991, Handbook of social and clinical psychology, The
health perspective, New York, Pergamon;

Sorrentino R., Higgings E.T., (eds.), 1996, Handbook of motivation and cognition: The
interpersonal content, vol. 3, New York, Guilford;

Stroebe W., Hewstone M., (eds.), 1993, European review of social psychology, vol. 4,
Chichester, Wiley;

Tesser A. (ed.), 1995, Advanced social psychology, New York, McGraw-Hill;

Triandis H.C., 1994, Culture and social behavior, New-York, McGraw-Hill;

Wiseman R. (ed.), 1995, Intercultural Communication Theory, London, Sage;

Workel S., Morales J.F., Paez D., Deschamps J.C., (1998), Social Identity. International
Perspectives, London, Sage;

Wyer R.S. jr., 1998, Stereotype activation and inhibition: Advances in social cognition, vol.
11, Mahwah, NJ, Erlbaum;

Zajonc R.B., 1980, Compresence, in P.B. Paulus, Psychology of group influence, Hillsdale,
NJ, Erlbaum.

99