Bazele Genetice Ale Comportamentului Uman
Bazele Genetice Ale Comportamentului Uman
Bazele Genetice Ale Comportamentului Uman
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE
SINTEZA
GENETICA COMPORTAMENTULUI UMAN
ANUL I, semestrul 2
Conf. Univ. Dr. Corneliu Stanciu
1
SINTEZA CURSULUI
Prolegomena
Etologia (gr. ethos = morav, obicei, atitudine) este o ramură a ştiinţelor psiho-sociale care
studiază comportamentul animal (deosbit profund de cel uman) şi uman (iniţial, etologia avea ca
obiect exclusiv comportamentul animal). Includerea în obiectul aceleaşi ramuri ştiinţifice –
etologia – a comportamentelor fiinţelor din cele două domenii atât de diferite, cel animal şi cel
uman, o considerăm total nepotrivită, păgubitoare chiar, dacă judecăm lucrurile din perspectiva
devenirii lumii materiale şi spirituale. Comportamentele animal şi uman –în esnţa lor- nu sunt
decât mijloace (modalităţi) de adaptare secvenţială la un mediu mereu variabil. Dacă, începând
cu Konrad Lorenz (ca să ne referim la cel mai fervent susţinător al ideii), caracterul ereditar al
comportamentelor urmărea înocularea ideii de continuitate (şi nu numai!) între lumea animală şi
cea umană, în baza celor mai recente cercetări ştiinţifice, ne simţim, moralmente, obligaţi să
respingem cu vehemenţă o astfel de opinie. Lumea umană nu este „un altfel” de lume animală
(prea ne domină definiţia dată omului de către stagirit!), ci „un altceva” decât aceasta! Or, tocmai
acesta este motivul esenţial pentru care am denumit disciplina de care ne ocupăm – Etologie
comparată (sintagmă, de asemenea, mai puţin potrivită!): să evidenţiem deosebirile fundamentale
dintre comportamentul animal şi comportamentul uman; la rigoare, ar fi trebuit să vorbim despre
două discipline: Etologia animală (bio-psihologică) şi Etologia umană (bio-psiho-socio-culturală).
2
nu au nimic comun cu « socialul » uman). Meritul lui constă tocmai în aceea că a înţeles cât de
gravă poate fi greşala extrapolării legităţilor dintr-o lume în alta.
3
Trebuie să ţinem cont, în primul rând, de faptul că trăirea (termen ce îl excede prin
conţinut pe acela de vieţuire) nu se desfăşoară într-o secţiune a timpului, adică nu doar în clipa
prezentă, ci într-un segment temporal care cuprinde, deopotrivă şi concomitent, trecutul,
prezentul şi viitorul. În al doilea rând, că, în baza aceluiaşi raţionament, mediul în care se
manifestă un anumit comportament nu este unul omogen, dat la un moment anume, ci el
reprezintă “sinteza” amintirilor, percepţiilor, asocierilor, semnificaţiilor şi raţionamentelor
izvorâte din viaţa deja trăită, din cea prezentă şi din cea proiectată a subiectului considerat
(aspiraţii, idealuri). În al treilea rând, că viaţa psihică a unui subiect, de cele mai multe ori, nu se
exteriorizează obiectiv, ci dimpotrivă şi, din acest motiv, ea trebuie sondată şi adusă la
“suprafaţă” de către subiectul însuşi, prin tehnici speciale aplicate de terapeut.
CUPRINS
4
VII.Categorii de comportamente umane. Coloratura genetică a
comportamentelor.
a. Conceptul de cauzalitate
b. Tipuri de cauze
c. Cauzalitate şi motivaţie
d. Tipuri de motivatii umane
Un obiect sau un proces se numeşte cauză atunci când precede şi produce cu necesitate
un alt obiect sau proces denumit efect. ( Cu stupoare am constatat, la un logician de prestigiu –
este vorba despre von Wright, 1995-, punerea efectului înaintea cauzei, caz considerat de el ca
unic în realitate, ceea ce, considerăm noi, reprezintă o eroare de gândire şi nu una de limbaj). Atât
în plan fenomenologic, cât şi în plan noumenologic, comportamentul este un fenomen cauzal,
dând termenului « cauză » un înţeles mai general decât i-a dat Descartes (la ale cărui idei generale
subscriem cu convingere, având argumente !).
Mai mult decât în oricare alt domeniu, în etologie trebuie să facem distincţie între tipurile
de cauze, cu atât mai mult cu cât, în această zonă ştiinţifică, interpretările eronate pot conduce la
grave consecinţe negative. Din perspectiva celor ce ne interesează, cauzele pot fi împărţite în
două mari categorii: cauze eficiente şi cauze declanşatoare. Pentru a simplifica lucrurile, să dăm
un exemplu dintr-un domeniu mai accesibil. Pentru gândirea comună, cauza plecării proiectilului
din armă este apăsarea pe trăgaci. În realitate, însă, cauza eficientă a plecării proiectilului este
presiunea de gaze dezvoltată de aprinderea pulberii din cartuş, toate celelalte procese fiind, în
raport cu plecarea proiectilului, cauze declanşatoare în trepte: apăsarea pe trăgaci –deşi ea este
cauza eficientă a eliberării cuiului percutor al capsei-, detonarea capsei –deşi ea este cauza
5
eficientă a aprinderii pulberii-, aprinderea pulberii –abia aceasta fiind cauza eficientă a generării
presiunii de gaze care elimină proiectilul. În domeniul de care ne ocupăm, comportamentul,
independent de categorie, are o singură cauză eficientă (cea de la capătul lanţului cauzal ; capăt
care poate fi situat în prezent, în trecut sau în viitor ), aceasta fiind menită să asigure atingerea
unui anumit nivel redus al entropiei la care se menţine homeostazia globală (în cazul fiinţei
umane –homeostzie bio-psiho-socio-culturlă), şi mai multe cauze declanşatoare, acestea putând să
fie considerate drept « motivaţii secundare » sau aparente. O asemenea problemă este esenţială
pentru psihoterapeuţi: arta lor constă tocmai în descoperirea cauzei eficiente prin analiza celei
(celor) declanşatoare (motivaţie, (motivaţii) aparentă (aparente)). Pentru a ne face înţeleşi, să dăm
un exemplu din viaţa unui cuplu marital. Soţul, ca oricare bărbat, este mai puţin atent la detalii :
venind acasă îşi împrăştie veştmintele la întâmplare prin apartament. Soţia, cu un simţ al ordinii
mai dezvoltat, este nemulţumită, dar, pentru a nu da naştere la discuţii, nu face nici o remarcă, dar
acumulează în interior nemulţumirea. Situaţia se repetă şi ei i se adaugă şi alte gesturi similare
(aparent fără importanţă) faţă de care partenera, deşi nu reacţionează, nutreşte nemulţumiri
interioare care se acumulează în timp precum picăturile într-un pahar. Cum „paharul„ are o
capacitate limitată, un gest minor şi nevinovat în sine (nu şi-a scos încălţările la intrarea în
sufragerie) se institue ca « picătura » ce excede capacitatea « paharului » ei, şi atunci ea
« izbucneşte » într-o reacţie de reproş (care, de regulă, cuprinde şi istoricul), imposibil de a fi
justificată, logic, de gravitatea acestei ultime neglijenţe a partenerului. După cum bine s-a înţeles,
acest ultim gest neglijent al partenerului nu reprezintă decât « cauza declanşatoare » a reacţiei
partenerei, « cauza eficientă » fiind reprezentată de fapt de acumularea tuturor nemulţumirilor
anterioare rămase nerezolvate. Chiar şi numai din acest exemplu rezultă importanţa covârşitoare a
« comunicării spontane şi sincere » în relaţiile interpersonale (şi nu numai). Motivaţia eficientă
se institue ca o forţă ce dinamizează actele comportamentale. Stabilirea cu precizie a spaţiului şi
timpului dinspre care acţionează motivaţia constitue adevărata măiestrie a psihoterapeutului;
pentru că unele motivaţii îşi au originea în prezent, altele în trecut –de cele mai multe ori în
trecutul foarte indepărtat, chiar în viaţa intrauterină-, iar altele în viitor (scopuri, aspiraţii). Faptul
că scopul, care este o proiecţie în viitor, poate constitui o motivaţie, nu trebuie să conducă la
concluzia greşită că efectul anticipează cauza: scopul, deşi este o proiecţie în timpul ce va să vină,
el este stabilit înaintea acţiunii ce urmează a-l împlini.
6
umane (bio-psiho-socio-culturală), motivaţiile pot fi de tip biologic, psihologic, social şi cultural
(desigur, disocierea ultimelor două dimensiuni trebuie privită tot din perspectivă didactică,
socialul făcând parte din cultură, ca tot ceea ce omul adaugă Naturii, inclusiv proprie-i naturi).
Pentru a ne face mai bine înţeleşi, să dăm un exemplu la îndemână : comportamentul alimentar
(deşi acesta ţine mai mult de « codul bunelor maniere » decât de etologia autentică). În esenţă,
motivaţia lui aparţine tipului biologic, întrucât face posibilă alimentarea cu substanţe nutritive a
celulelor ce compun organismul, ele fiind singurele entităţi capabile de metabolism întru devenire
(celula este singurul sistem viu tocmai din acest motiv ; organismul pluricelular, inclusiv cel
uman, neavând un metabolism propriu, altul decât cel al elulelor sale, nu este un sistem viu în
sine şi prin sine ; spunem, însă, că el este viu numai întrucât este format din sisteme vii –celulele).
În acelaşi timp, şi cu un pronunţat caracter istoric, comportamentul alimentar deţine şi celelalte
trei tipuri de motivaţii : psihologică (plăcerea, determinând preferinţele culinare, satisfacerea
simţului estetic prin aranjament, formă, colorit etc.), socială (calitatea, diversitatea produselor,
ambientul şi momentul în care acestea sunt servite definesc nu numai condiţia noastră socială, ci
şi abilităţile de care dispunem în stabilirea relaţiilor interpersonale, de grup, sociale, în general, ca
premize ale atingerii scopurilor urmărite etc.) şi culturală (arta culinară, adecvarea veselei si
tacâmului la preparatele servite, temele de discuţie cu convivii şi tonul folosit, fundalul muzical
ales, ţinuta vestimentară, modul de a mânca etc). Dacă admitem că actul nutriţional este bazat pe
un comportament înnăscut, atunci se pune urmatoarea problemă : de ce copilul, la virsta de 6-7
luni postpartum, cînd ia viaţa pe cont propriu şi foloseşte pentru prima oară lingura, nu-şi
nimereşte gura decât cu dificultate ?
a. Finalitate şi finalism
b. Identitatea finalităţii comportamentelor animale şi umane
c. Homeostazie şi entropie
d. Organismul viu ca sistem termodinamic
e. Cerinţe (niveluri de aşteptare) şi împliniri (niveluri de realizare)
7
Sistemul viu –animal sau uman- este un sistem termodinamic deschis. Existenţa şi
devenirea lui sunt condiţionate de două mărimi: homeostazia, care este o mărime ce
caracterizează starea de moment a sistemului în raport cu mediul propriu de viaţă, şi entropia,
care caracterizează evoluţia (dinamica) lui în timp. Homeostazia nu este o mărime divizată, ci una
globală şi, din acest motiv, este total greşit să vorbim despre homestazia calciului plasmatic, a
glucozei, a temperaturii corpului etc. De asemenea, homeostazia nu este o mărime scalară: ea nu
poate fi nici mai mare, nici mai mică; ea este, sau nu este! Homeostazia este o mărime ce
caracterizează starea sistemului în întregul său, iar în cazul omului, ea vizează concomitent toate
cele patru dimensiuni ale sale: biologică, psihologică, socială şi culturală, fiind “resimţită” ca o
stare generală de bine (concordantă cu mediul de viaţă dat), stare generatoare a sentimentului de
împăcare cu lumea şi cu sine (ceea ce unii numesc « fericire », uitând că fericirea nu înseamnă
atingerea unei ţinte, ci chiar drumul spre ea) . Nu poate exista homeostazie doar în plan biologic,
dacă homeostazie nu există în plan psihologic, social şi cultural. Dar, pentru a fi menţinută,
homeostazia presupune cheltuială de energie. Din acest motiv, homeostazia diverselor organisme
diferă funcţie tocmai de cheltuiala energetică necesară menţinerii ei. În ultimă şi succintă analiză,
homeostazia, sub aspect energetic, semnifică nivelul adaptării la mediu. Or, tocmai de aceea este
absurd să ne punem întrebarea dacă, date fiind poziţiile lor diferite pe scara evolutivă, mamiferul
este mai bine adaptat la mediul său decât peştele la mediul propriu. Desigur, fiecare este tot atât
de bine adaptat la propriul mediu de viaţă, numai că ceea ce diferă este preţul energetic plătit de
fiecare pentru menţinerea propriei homeostazii în acele condiţii, întrucât nivelul entropiei
mamiferului este inferior celui al peştelui.
În legătură cu adaptarea ca proces sunt necesare câteva detalieri, cu atât mai mult cu cât
comportamentele nu sunt decât mijloace adaptative.
Dacă ne-am propune să ierarhizăm conceptele din domeniul biologic după criteriul
ambiguităţii, cel de adaptare ar trebui plasat pe primul loc. Ar fi prea puţin profitabil să ne oprim
asupra numeroaselor definiţii şi interpretări date acestui concept de-a lungul timpului. Mult mai
importantă, considerăm noi, este evidenţierea cauzelor care au generat această atât de păgubitoare
stare de lucruri. Prima dintre ele este abordarea necorespunzătoare a problemei, cei mai mulţi
autori pornind de la adaptarea ca stare şi nu, cum ar fi normal, de la adaptarea ca proces.
Formei unui organ sau celei a corpului în întregime, coloritului sau unor particularităţi funcţionale
le-au fost căutate mai degrabă corespondenţe în mediu care să le justifice, decât explicaţii care să
8
le facă inteligibile. A doua cauză rezidă în aceea că modificărilor adaptative (adaptărilor) li se
atribue un grad de adecvare la mediu şi, prin aceasta, o utilitate biologică pentru organism, mult
mai înalte decât le au în realitate. Afirmaţia că fiecare specie este “perfect” adaptată la propriul
mediu de viaţă, deşi constitue o vădită exagerare, este mult prea des întâlnită în literatura de
profil. Faptul că unii autori, ceva mai circumspecţi în evaluarea modificărilor adaptative, încearcă
un compromis susţinând că adaptarea este de două categorii, una desăvârşită şi alta imperfectă, nu
schimbă cu nimic lucrurile, ci trădează doar incompetenţa lor. În fine, cea de a treia cauză este
reprezentată de numeroasele inconsecvenţe ale gândirii multor biologi, ori de câte ori aceasta este
confruntată cu problema poziţiei pe care adaptarea o deţine în raport cu evoluţia. Este, cel puţin,
surprinzător faptul că, în acelaşi context ideatic, găsim afirmaţia că sporirea gradului de adecvare
a organismului la mediu constitue criteriul progresului alături de aceea că evoluţia nu duce spre
adaptări, ci abia se realizează prin acestea. Apoi, cei care susţin, pe de o parte, că nota
caracteristică a evoluţiei este progresul, tendinţa spre perfecţiune, spre dobândirea, prin adaptări
succesive, a unei din ce în ce mai sporite capacităţi de explorare şi de exploatare a mediului şi, pe
de altă parte, recunosc, în acelaşi timp, că grupele de organisme cu cea mai înaltă specializare,
adică desăvârşit daptate, au drumul spre evoluţie definitiv închis ne obligă fie la revizuirea
drastică a semnificaţiei noţiunii de perfecţiune, fie la admiterea ideii că perfecţiunea este o
însuşire graduală.
9
obiectul evoluţiei nu poate fi individul, ci mulţimea (populaţia, specia), şi, din acest motiv, între
aceste entităţi s-a impus departajarea.
Etimologia cuvântului adaptare (ad=la, spre ; apt=potrivit, bun pentru) face posibilă
utilizarea lui şi cu alte inţelesuri, inclusiv acela de modificare a unui parametru anatomic sau
funcţional ca răspuns la o schimbare din mediu, dar, o astfel de utilizare – acceptată în limbajul
comun – nu are ce căuta în discursul ştiinţific. Adaptările cu un asemenea înţeles nu sunt
răspunsuri din partea organismului la modificările factorilor de mediu : creşterea frecvenţei
cardiace – ca răspuns dat unei solicitări locomotorii -, sporirea şi generalizarea contracţiilor
musculare izometrice (frisonul) – ca răspuns dat scăderii temperaturii din ambient etc.-, nu
reprezintă modificări adaptative în sens de adaptări, ci, pur şi simplu, consecinţe ale intervenţiei
mecanismelor reglatoare în anumite condiţii ambientale (adecvare). În egală măsură nu sunt
adaptări nici modificările anatomice ale organismului apărute în consecinţa funcţionării sau a
nefuncţionării unor organe. Nu ne propunem să polemizăm aici cu adepţii neodarwinismului, ci
doar să atragem atenţia asupra faptului că eroarea comisă de aceştia nu provine dintr-un mod
greşit de gândire, ci dintr-o insuficientă cunoaştere a realităţii. În primul rând, programul genetic
nu conţine informaţii discrete, ci potenţialităţi scalare, nivelul la care acestea se actualizează în
fenotip fiind funcţie şi de condiţiile exterioare suportului material al acelui program. Astfel,
dezvoltarea unui organ poate lua orice valoare cuprinsă între limita minimă şi cea maximă a
potenţialităţii scalare determinată genetic, în funcţie de condiţii, inclusiv de gradul de solicitare a
organului considerat, dar niciodată în afara acestor limite ! Mediul nu poate da lecţii eredităţii, ci
poate doar să determine modificări în interirul acestor limite !!! Astfel, se impune concluzia că
nefuncţionarea unui organ, care nu poate determina modificări în conţinutul de potenţialităţi al
programului genetic, nu poate duce la dispariţia lui ; aceasta se va putea întâmpla numai în
împrejurarea în care, datorită fie unor erori de recombinare a ADN-ului, fie unor mutaţii cu
origine externă, potenţialitatea genetică respectivă devine recesivă sau dispare. În al doilea rând,
faptul că modificarea unui organ, în consecinţa funcţionării mai intense sau a nefuncţionării lui,
se păstrează de-a lungul mai multor generaţii – ceea ce constitue un argument în susţinerea
afirmaţiei că aceasta este o adaptare – nu se datorează unei transmiteri ereditare, ci identităţii
condiţiilor de mediu în care acele generaţii trăiesc, deci, identităţii nivelului de întrebuinţare a
acelui organ în acele condiţii. Un exemplu la îndemână : frecvenţa obezităţii în SUA (mai de
curând şi în Europa, prin extinderea reţelelor fast-food).
10
Considerăm suficient argumentată afirmaţia că existenţa biologică nu are scop în sine, ci
ea are o anumită finalitate : permanenta devenire a Naturii, care, însă, nu este posibilă decât în
condiţiile asigurării homeostaziei generale, la niveluri joase ale entropiei. Dar, pentru a deveni,
sistemul viu trebuie mai întâi de toate să existe în modul său specific, adică prin metabolism, şi
nu oricum, ci să existe la un nivel calitativ corespunzător . Întrucât calitatea existenţei biologice
este cu atât mai înaltă cu cât homeostazia se realizează şi se întreţine în timp la niveluri mai joase
ale entropiei şi cu costuri energetice mai reduse, şi întrucât homeostazia este o mărime ce
caracterizează starea sistemului termodinamic format din sistemul viu propriu-zis şi ambientul
acestuia, se deduce că existenţa biologică se va desfaşura la un nivel calitativ maxim numai atunci
când raportul dintre vitezele de evoluţie a parametrilor de stare proprii celor două componente ale
sistemului termodinamic se menţine la o valoare optimă şi cvasiconstantă. Homeostazia, deci, nu
trebuie înţeleasă – cum din nefericire adesea se întâmplă – ca invarianţã cantitativ-calitativă a
condiţiilor oferite de ambient (lichidul interstiţial) sau a parametrilor de stare ai citoplasmei, ci ca
invarianţã (relativă) a valorii unui raport, în care cei doi termeni sunt reprezentaţi de vitezele de
evoluţie a parametrilor de stare proprii celor două componente ale sistemului termodinamic –
organism-mediu. Valoarea acestui raport nu este importantă prin ea însăşi, ci prin ceea ce ea
determină : nivelul calităţii vieţii biologice. Variaţia ei fie în sens pozitiv, fie în sens negativ
înseamnă, în fapt, trecerea homeostaziei la niveluri ridicate ale entropiei, reducerea nivelului
calitativ al vieţii biologice şi, prin acestea, compromiterea condiţiilor necesare şi suficiente
devenirii ; devenirii ADN-ului şi devenirii sistemului viu, ca expresie fenotipică a acesteia. Că
valoarea acestui raport nu are importanţă în sine decurge şi din faptul că, pentru devenire, nu
numai constanţa acesteia contează, ci şi modul cum ea se obţine şi se întreţine în timp şi, desigur,
între anumite limite, şi valorile absolute ale celor doi termeni ai raportului. În domeniul
matematic, valoarea unui raport ramâne constantă în următoarele trei situaţii : când valorile celor
doi termeni, indiferent care ar fi acestea, rămân neschimbate ; când valorile absolute ale celor doi
termeni sporesc în acelaşi timp şi în mod egal ; când valorile absolute ale celor doi termeni scad
în mod egal şi în acelaşi timp. În domeniul biologic, însă, lucrurile sunt diferite din cel puţin două
motive. Primul, este acela că raportul nu poate avea niciodată valoarea 1, întrucât –aşa cum s-a
constatat mai sus- atunci când vitezele de evoluţie ale parametrilor de stare ai celor două
componente devin comparabile, sistemul termodinamic, deci, implicit sistemul viu propriu-zis,
încetează să existe, iar al doilea, pentru că cei doi termeni ai raportului nu pot lua orice valoare,
aceasta derivând din faptul că dinamica parametrilor de stare ai sistemului viu este una alertă,
specifică, cu limite de variaţie predeterminate ca potentialităţi prin programul genetic şi cu
posibilităţi reale de variaţie în interiorul acestor limite şi în funcţie de circumstanţe. Or, tocmai
11
această permanentă trecere a dinamicii parametrilor de stare de la un nivel valoric la altul în
interiorul limitelor predeterminate genetic, trecere reclamată atât de nevoile concrete ale
sistemului viu, cât şi de ofertele de moment ale ambientului, cade în sarcina exclusivă a
mecanismelor de reglare şi a secluziunii. Şi tocmai din acest motiv, asemenea variaţii temporare
ale planului funcţional al sistemului viu nu pot fi considerate adaptări.
La acest punct al discuţiei se impune să atragem atenţia asupra unei probleme deosebit de
importante pentru înţelegerea corectă a lucrurilor. Am făcut referire, în paragrafele anterioare, la
dinamica parametrilor de stare ai sistemului viu şi am raportat-o la dinamica parametrilor de stare
ai ambientului, tocmai pentru a defini calitatea existenţei biologice, adică homeostazia la niveluri
joase ale entropiei. Dar, calitatea existenţei este doar condiţia, nu şi cauza devenirii ADN-ului.
Devenirea îşi are propria ei cauză şi aceasta acţionează din interiorul şi nu din afara ADN-ului, iar
calitatea la nivel înalt a vieţii este importantă pentru devenire doar prin aceea că o face posibilă,
că îi asigură câmp liber realizării ei în oricare direcţie dintre cele decise de legităţile interne în
baza cărora se desfaşoară “jocul” genetic. Din acest motiv, considerăm a fi nu numai posibilă, ci
şi necesară transferarea discuţiei în planul raportului dintre dinamica rezultatelor
autorestructurărilor ADN-ului (viteza devenirii) şi dinamica ofertelor ambientului. Cu alte
cuvinte, este necesar să analizăm raportul dintre dinamica devenirii sistemului viu – ca expresie
fenotipică a devenirii ADN-ului – şi dinamica schimbărilor condiţiilor de mediu, ceea ce
defineşte homeostazia sistemului termodinamic organism-mediu.
12
fenotipul nu este în întregime determinat de genotip şi, prin consecinţă, că el –fenotipul- se
bucură de o însemnată autonomie faţă de acesta. Or, dacă admitem că în plan calitativ acizii
nucleici sunt identici la toţi indivizii speciei, atunci cum poate fi explicată variabilitatea
individuală în cadrul unei populaţii care trăieşte în aceleaşi condiţii de mediu, câtă vreme se ştie
că modificările dobândite (adaptările) nu sunt ereditare? Credem că am insistat suficient asupra
inconsistenţei unor astfel de opinii.
Dar, de vreme ce adaptarea, ca potrivire –chiar dacă relativă- între organism şi mediu,
reprezintă o realitate de necontestat, ea trebuie explicată şi înţeleasă. Să admitem că toţi indivizii
unei populaţii restrânse sunt adaptaţi convenbabil la condiţiile de mediu în care trăiesc. Dacă din
“jocul” recombinărilor ADN-ului -şi oricare joc îşi are regulile sale- rezultă, la un moment dat,
un individ cu modificări anatomofuncţionale (fenotipice) care nu sunt potrivite acelor condiţii de
mediu, atunci calitatea existenţei sale biologice scade până la un nivel de la care se impune cu
necesitate găsirea unor soluţii salvatoare. Care pot fi acele soluţii ? O revenire la vechea armonie
cu mediul prin renunţarea “voluntară” la acele modificări anatomofuncţionale nu poate fi pusă în
discuţie, ea fiind o absurditate : modificările fenotipice ale unui individ nu sunt decât “decizii”
deja împlinite ale genotipului şi, din acest motiv, ireversibile. Logic, dar şi practic, rămân doar
două soluţii posibile : i) “adaptarea” mediului ambiant la modificările organismului nou apărute
şi ii) căutarea unui alt mediu ambiant, care să se dovedească potrivit acelor modificări ale
organismului. Ele nu sunt, însă, soluţii alternative, ci laturi ale unui proces complex şi unitar prin
care sistemul viu, în întregul său, “luptă” pentru supravieţuire, adică pentru restabilirea valorii
optime a raportului dintre viteza de modificare a organismului (viteza devenirii dată de
amplitudinea modificărilor nou apărute), care a crescut în acest mod, şi viteza de modificare a
ambientului, care a rămas cvasiconstantă. Astfel, dacă faţă de neadecvarea anumitor factori de
mediu (factorul hrană, de exemplu) organismul nu poate adopta soluţia “adaptării” ambientului la
noile necesităţi (sporirea cantităţii de hrană), ci numai pe aceea a căutării acelor surse într-un alt
spaţiu, faţă de neadecvarea altora (factorul temperatură, de exemplu) el poate adopta ambele
soluţii, desigur, în măsuri diferite, funcţie de gradul neadecvării. La o privire mai atentă vom
putea observa că, în fapt, ambele soluţii au aceeaşi finalitate : restabilirea homeostaziei
sistemului termodinamic format din organismul viu şi ambient, desigur, la un nivel entropic
acceptabil. Rezultă că atât “adaptarea” ambientului la noile necesităţi ale organismului, cât şi
căutarea ambientului capabil să satisfacă acele necesităţi sunt modalităţi homeostazice. Atât
“adaptarea” ambientului mai puţin potrivit, cât şi căutarea ambientului potrivit noilor cerinţe
(dictate de ADN) se realizează prin activităţi specifice ale organismului individual
13
(comportamente), care sunt nu numai complexe şi unitare, ci şi structurate în mod adecvat
împlinirii unui anumit “scop” (considerat ca finalitate). Asemenea complexe acţionale structurate
şi orientate spre scopuri le numim comportamente. Dacă adaptarea mediului nepotrivit şi căutarea
mediului adecvat noilor cerinţe sunt modalităţi homeostazice,adică adaptative, atunci
comportamnetele prin care ele se concretizează au valoare de mijloace homeostazice. Dacă
homeostazia, ca mărime ce caracterizează starea sistemului termodinamic în ansamblul său, este
una şi indivizibilă, neputând fi nici mai mare, nici mai mică - ea este sau nu este - , mijloacele
homeostazice sunt multiple, tocmai întrucât prin ele se asigură controlul evoluţiei parametrilor de
stare proprii componentelor ce intră în alcătuirea acelui sistem. Astfel încât, la nivelul sistemului
termodinamic format de organismul pluricelular superior organizat şi ambientul propriu acestuia,
homeostazia este generată şi întreţinută în timp prin contribuţia a trei categorii de mijloace
homeostazice, vizând controlul parametrilor de stare proprii celor trei compartimente ale
organismului, care, deşi distincte, sunt strâns interrelate în plan procesual : tehnologiile
metabolismului (împlinite prin organitele celulare) –care controlează compartimentul intracelular-
, subsistemele de organe ale organismului (digestiv, respirator, excretor etc.) –care controlează
compartimentul extracelular (lichidul interstiţial) si comportamentele adaptative (adaptarea
mediului nepotrivit şi/sau căutarea mediului adecvat) –care « controlează » ambientul
extraorganismic (o porţiune cu o anumită extindere din mediul înconjurător, numită habitat).
Apărute în timp în această ordine –ordine în care sporeşte şi gradul lor de complexitate-,
mijloacele homeostazice, ca împliniri fenotipice ale potenţialităţilor genotipului, se dovedesc a fi
şi ele rodul devenirii. Şi devenirea acestora atinge nivelul maxim la fiinţa umană, la care
comportamentele adaptative sunt nu numai de complexitate mai mare decât la organismele
animale, ci şi, mai cu seamă, de o nouă şi superioară calitate, prin trecerea lor sub controlul
raţiunii şi al legilor morale.
Teoretic, finalitatea ideală spre care tind comportamentele adaptative (adaptarea mediului
nepotrivit şi căutarea mediului potrivit) este concordanţa perfectă dintre cerinţele organismului şi
ofertele ambientului. Practic, însă, rezultatele acestor comportamente sunt, de regulă, departe de a
fi perfecte, în cvasitotalitatea cazurilor la nivelul ambientului ramânând încă ceva posibil de
adăugat sau de înlăturat pentru ca acesta să corespundă pe deplin cerinţelor organismului. Aceasta
din doua motive : i) rezultatul jocului genetic (modificările fenotipice) nu reprezintă
materializarea unei intenţii, ci a unei tendinţe – tendinţa permanentă spre structurare şi ii) datorită
însuşirilor sale, ambientul nu poate fi modelat nici oricum, nici oricând şi nici oricât, iar
probabilitatea existenţei ambientului ideal în interiorul spaţiului accesibil individului este aproape
14
nulă. Or, tocmai din aceste motive, adaptările –ca potriviri între organism şi mediu- sunt
imperfecte ; în raporturile sale cu ambientul, organismul viu este obligat la compromisuri, care –
chiar dacă sunt admisibile întrucât nu sunt de esenţă-, sunt suficiente pentru a face ca nivelul
calitativ al existenţei să nu fie niciodată maxim; viaţa este mereu perfectibilă.
Dar, valoarea raportului dintre dinamica devenirii parametrilor sistemului viu şi dinamica
evoluţiei factorilor ambientali se poate schimba şi prin modificarea celui de al doilea termen –
mediul. Să admitem că toţi indivizii unei populaţii restrânse sunt adaptaţi convenabil la condiţiile
de mediu în care trăiesc. Dacă, din motive ce nu au aici importanţă, ambientul se modifică
semnificativ într-un sens sau altul, dar acele modificări nu au valoare de factori mutageni, atunci
nu unul, ci toţi indivizii acelei populaţii vor fi obligaţi la aceleaşi comportamnete adaptative :
corectarea mediului nepotrivit, respectiv căutarea altuia potrivit. Însă, datorită variabilităţii
individuale, determinată genetic, variabilitate care înseamnă şi dezvoltarea inegală a acelor factori
ce condiţionează comportamentele, nu toţi indivizii vor reuşi în egală măsură, unii putând chiar
eşua. Comportamentele adaptative implică inteligenţă, strădanie, cheltuială energetică, uneori
chiar sacrificiu, şi toate acestea independent de termenul raportului pe seama căruia s-a produs
schimbarea ; toate acestea reprezintă un tribut plătit, desigur, de organismul viu. Dacă acest tribut
poate fi la fel de mare în cele două situaţii analizate, ceea ce se obţine în schimbul lui sunt lucruri
total diferite. În primul caz, când, datorită sporirii dinamicii devenirii, valoarea raportului creşte,
organismul plăteşte tribut pentru propria existenţă şi devenire, iar în al doilea caz, când, datorită
sporirii vitezei evoluţiei factorilor de mediu, valoarea raportului scade, organismul plăteşte tribut
doar pentru propria existenţă biologică (în afara acesteia devenirea nefiind posibilă).
Variabilitatea individuală vizează şi forţa cu care se manifestă tendinţa spre nou (spre
variabilitate) a recombinărilor acizilor nucleici. Această tendinţă trebuie înţeleasă prin prisma
celor discutate în capitolul precedent cu privire la conţinutul programului genetic. Acest program
nu cuprinde determinări discrete ale caracterelor fenotipice, ci doar potenţialităţi graduale, scalare
ale acestora. Cu cât limitele minimă şi maximă ale potenţialităţilor sunt mai îndepărtate, cu atât
libertatea organismului în plan existenţial este mai mare (euribioză) şi cu atât mai probabilă este
apariţia noului (progresului, devenirii) în urma recombinărilor acizilor nucleici. Organismele
dotate cu astfel de programe genetice au cele mai mari şanse de devenire, tocmai întrucât gradul
lor de adaptare este mai departe de « perfecţiune ». Dimpotrivă, organismele al căror program
genetic cuprinde potenţialităţi între limite foarte restrânse (stenobioză), pierd orice şansă de a
deveni (nu însă şi de a exista). Limitele mai largi sau mai strâmte ale potenţialităţilor derivă din
15
modificări ale modelului de autorestructurare a ADN-ului, întrucât, după cum s-a văzut, odată cu
apariţia macromoleculei de ADN, devenirea biochimică s-a incheiat atât ca tip, cât şi ca nivel de
structurare.
16
existenţa biologică dobândeşte un scop în sine : organismele există ca să existe, dar nu ca să
devină ! Drumul lor spre progres, spre devenire s-a închis definitiv ! Existenţa speciilor
stenobiotice nu reprezintă altceva decât încercări eşuate ale Naturii ! Încă o dovadă a faptului că
Natura, în drumul ei spre progres, nu urmăreşte un plan prestabilit, ci realizează tot ceea ce este
posibil în condiţiile date, impulsionată fiind de preexistenţa imanenţelor materiei : veşnica
interacţiune şi permanenta mişcare!
Există un alt tip de “adaptare” care pune încă unele probleme de interpretare. Se susţine,
de exemplu, că strămoşul cabalinelor actuale avea planta piciorului lată, cu cinci degete, ca o
“adaptare” la terenul mlăştinos, moale pe care călca, ceea ce constituia, desigur, un incontestabil
avantaj adaptativ. Darwiniştii şi neodarwiniştii susţin că, datorită unor modificări de climă,
mlaştina s-a uscat progresiv şi terenul a devenit din ce în ce mai dur, făcând ca talpa lată cu cinci
degete să constitue un real inconvenient. În consecinţă, din populaţia existentă, şanse reale de
supravieţuire au avut doar acei indivizi care au reuşit să se “adapteze” noilor condiţii, călcând
doar pe vârfurile a din ce în ce mai puţine degete şi / sau cei ce au “beneficiat” de o mutaţie
favorabilă (??) în acest sens (talpa cu un număr redus de degete), ceilalţi dispărând, fiind
incapabili să se apere de duşmani prin fugă sau să se deplaseze pe distanţe mai mari în căutarea
hranei (acum mai puţin abundentă). Logica aparentă a unui asemnea scenariu a indus (şi, din
nefericire, mai induce încă) pe mulţi în eroare. Deşi nu dorim să polemizăm cu adepţii unui
asemenea raţionament, chiar şi numai o minimă obligaţie, izvorâtă din etica profesională, este în
măsură să justifice prezenţa aici a două observaţii critice din partea noastră ; desigur, observaţii
cu un caracter foarte general şi nu de strictă specialitate, ci de simţ comun. Prima : dacă talpa
piciorului unui individ începe să se modifice la impactul cu un sol dur – ceea ce, între anumite
limite, poate fi adevărat -, se pune întrebarea : cum şi sub ce formă ajunge la celula generatoare
de gameţi (din ovar sau testicul) informaţia despre modificarea anatomică a piciorului, astfel încât
ea să devină ereditară, descendenţii nu numai beneficiind de ea, dar să poată, la rândul lor, să
accentueze acea modificare cu caracter benefic? La o asemenea întrebare – pusă încă de cei
dintâi critici ai neolamarckismului – s-a răspuns cu mai multe decenii în urmă : caracterele
dobândite nu sunt ereditare, nu se transmit la urmaşi ! A doua: cunoscând că mutaţiile – care,
ipotetic, ar putea fi implicate în asemenea cazuri - afectează, în general, vitalitatea sau fertilitatea
organismului individual, motiv pentru care ele sunt, de regulă, letale sau duc la sterilitate; că
mutaţiile naturale (nu provocate experimental) sunt contingente şi, sub raportul conţinutului,
aleatorii –motiv pentru care ele nu pot fi asociate, în sens adaptativ, unui mediu dat; că frecvenţa
cu care mutaţiile apar într-o populaţie este extrem de redusă, cunoscând toate acestea, se pune
17
întrebarea : cum a fost posibil ca tocmai atunci, adică în acel interval de timp, când modificările
de climă (care nu au potenţial mutagen) au dus la secarea terenului mlăştinos să apară şi o mutaţie
la vieţuitoarele respective, şi nu oricare, ci una care corespundea perfect noilor condiţii
ambientale ?? Comentariile ar fi de prisos ! Desigur, nu este în intenţia noastră construirea unui
scenariu alternativ ; dorim doar să dezvoltăm un raţionament pe baza concluziilor ce pot fi
desprinse din discuţia de mai sus.
În interiorul acelei populaţii şi în timpul în care ea trăia în acea zonă mlăştinoasă a apărut,
datorită jocului genetic al recombinărilor din timpul gametogenezei şi ovogenezei sau –de ce nu!
– din cauza unei mutaţii, o variantă de program (un individ) care conţinea şi potenţialitatea
trecerii la păşirea pe mai puţine degete, eventual chiar pe unul singur, chiar dacă această
modificare era contrară condiţiilor concrete de existenţă ale individului respectiv (teren
mlăştinos). O asemenea modificare fenotipică (cu caracter adaptativ ( ???), după opinia celor mai
mulţi specialişti !)) era, însă, în totală discordanţă cu acel mediu mlăştinos şi, în consecinţă,
individul purtător al acelei insolite modificări, neputându-şi adapta mediul la acea particularitate
determinată genetic, nu a mai avut, pentru supravieţuire, decât şansa oferită de căutarea altui
mediu, care să fie potrivit acelei modificări: un teren uscat şi tare, în raport cu care suprafaţa
plantară mult redusă (prin determinare genetică) constituia un real avantaj, altfel, dispariţia lui
devenea iminentă . Că acel mediu potrivit a fost găsit (din întâmplare sau nu – este mai puţin
important -) ne-o dovedeşte chiar faptul incontestabil că astăzi exită numai cabaline ce păşesc pe
un singur deget ! Ceea ce trebuie remarcat, în subsidiar, este faptul că în această variantă
explicativă, din care rezultă că nu schimbarea factorilor de mediu a determinat modificarea
anatomică, ci o cauză internă organismului (autorestructurarea ADN-ului), “selecţia naturală” –în
înţelesul actual al sintagmei- nu a acţionat în sensul darwinian de motor al evoluţiei :
supravieţuirea individului modificat ne fiind condiţionată nici de secarea arealului mlăştinos, nici
de dispariţia restului indivizilor care îl populau.
18
coloritul devine astfel un important factor de selecţie. Dar, este, oare, coloritul în sine un criteriu
valoric pentru progresul, devenirea speciei ? Sau, se asociază, oare, coloritul de protecţie cu o altă
determinare genetică valoroasă pentru devenire ? Nu avem nici o dovadă în acest sens şi avem
serioase îndoieli în privinţa existenţei vreuneia. Cu toate acestea, în literatura de profil încă mai
este vehiculat un exemplu (dintre numeroasele posibile) prin care se doreşte a ne convinge că, sub
acţiunea cromaticii ambientului, prin “adaptare” de-a lungul mai multor generaţii, organismele
dobândesc un colorit protector. Este vorba despre o specie de peşti de apă dulce (zglăvocul) în
interiorul căreia s-a constatat existenţa a două populaţii: una cu partea dorsală a corpului de
culoare deschisă, ca rezultat al adaptării la un areal în care fundul râului este albicios, alta cu
partea dorsală de culoare închisă, ca rezultat al adaptării la un areal în care fundul apei este
negricios. În realitate, însă, aici nu este vorba despre o homocromie obţinută prin adaptare, aşa
cum se susţine în prezent; o astfel de concluzie nu este singura posibilă şi –oricum- nu cea mai
credibilă. Să ne imaginăm o populaţie iniţială din această specie formată din indivizi cu partea
dorsală a corpului de culoare închisă (aceasta este chiar caracteristica speciei). Din jocul
autorestructurărilor genetice din timpul gametogenezei (şi al formării zigotului) a rezultat, la un
moment dat, un individ (sau un grup) cu partea dorsală a corpului de culoare deschisă, care a avut
şanse de înmulţire şi de transmitere la urmaşi a acestei particularităţi cromatice. Să admitem că,
din motive legate de existenţa biologică, indivizii de cele două culori se răspândesc pe o zonă mai
extinsă în lungul râului şi ajung, în număr aproximativ egal, în cele două areale: cel cu vadul de
culoare închisă şi cel cu vadul de culoare deschisă. În mod firesc, în fiecare areal prădătorii vor
depista mai uşor indivizii de culoare contrastantă în raport cu mediul, ceea ce va face ca, în timp,
numărul acestora să scadă până la dispariţie, rămânând doar cei homocromi. Aceasta nu
înseamnă, însă, nici că procesul selecţei după acest criteriu s-a încheiat –el va continua cel puţin
în zona limitrofă, întrucât indivizii unei asemenea specii nu pot fi suspectaţi de “raţiune”, în baza
căreia să evite intrarea în zona necorespunzătoare din punct de vedere cromatic-, nici că
homocromia este o modalitate infailibilă de supravieţuire –prădătorii vor devora şi indivizi
homocromi aflaţi in arealele potrivite, chiar dacă într-un număr mai redus, nici că o astfel de
homocromie a condiţionat progresul, devenirea speciei: această diferenţiere cromatică între
populaţii putea foarte bine să nu apară! În ceea ce priveşte “coloritul de avertizare” avem dovada
certă că este vorba despre o condiţionare reflexă a evitării, care se transmite de la o generaţie la
alta în interiorul populaţiei prădătorilor, tot în baza condiţionării (învăţare), prin “exemplul”
comportamental dat urmaşilor de către părinţi: prădătorii de larve fără culori « de avertizare » pot
fi uşor “înşelaţi” prin inversarea experimentală (vopsitul) a coloritului între indivizii
« comestibili » (fără culori de avertizare) şi cei otrăvitori (cu colorit de avertizare). Or, tocmai
19
astfel se explică faptul că aceste specii cu colorit de avertizare şi secreţii toxice nu dispar prin
selecţie naturală pasivă, deşi nu se “adaptează” prin homocromie, ci păstrează un colorit
discordant, strident chiar, în raport cu mediul; a considera această discordanţă coloristică drept o
“adaptare” a cărei finalitate ar fi “avertizarea” (!!) prădătorilor ni se pare a fi ceva mai mult decât
o exagerare.
Din bogăţia de situaţii concrete să mai alegem una particulară. Să admitem că o populaţie
restrânsă este adaptată convenabil la un anumit ambient şi că în interiorul acesteia, la unul dintre
indivizi, apare, ca urmare firească a autorestructurărilor (recombinărilor) ADN-ului, o modificare
fenotipică ceva mai amplă, care nu se potriveşte în condiţiile ambientale date (o dovadă în plus că
acea modificare nu a fost consecinţa relaţiei organism-mediu). Să presupunem că, datorită
amplitudinii modificării, refacerea valorii optime a raportului dintre dinamica devenirii şi cea a
ambientului nu este posibilă prin adoptarea soluţiei de corectare (adaptare) a mediului şi că,
astfel, individul purtător al acelei modificări este constrâns să apeleze la soluţia căutării mediului
potrivit cu modificarea apărută . Probabilitatea ca acest mediu să fie găsit va fi cu atât mai mare
cu cât spaţiul posibil de explorat va fi mai extins şi cu condiţii mai variate de la o zonă la alta.
Dacă, însă, acel spaţiu este puţin extins, uniform în privinţa condiţiilor şi izolat geografic –aşa
cum este cazul unei insule marine (vezi insulelele Galapagos !)-, atunci individul purtător al
noului va fi sortit pieirii. Aceasta nu înseamnă încă stoparea devenirii în cadrul populaţiei
respective ; printr-o altă autorestructurare posibilă a ADN-ului unuia sau al mai multor indivizi,
sau printr-o mutaţie individuală, va putea să apară, în unul sau mai multe cazuri, o altă
modificare fenotipică, cel puţin tot atât de amplă ca şi cea dintâi, dar individul (indivizii) care o
va deţine va avea aceeaşi soartă. Cu trecerea timpului, asemenea tentative se reduc până la
dispariţie atât din cauza eliminării indivizilor capabili de a genera - prin autorestructurări
(recombinări) ale ADN-ului – gameţi cu programe genetice novatoare (deci, a celor mai înclinaţi
spre variabilitate), cât şi din cauza imposibilităţii participării la reproducere şi a unor indivizi
aparţinând unor populaţii cu un alt genofond, ei fiind absenţi din cauza aceleaşi izolări geografice.
În acest mod, variabilitatea individuală se reduce progresiv, iar devenirea este stopată prin
închiderea în sine a modelului de autorestructurare a ADN-ului. În asemenea spaţii geografice
izolate, existenţa biologică dobândeşte un scop în sine, iar generarea de noi indivizi devine o
simplă re-producere (multiplicare, înmulţire, dar nu procreaţie !) a părinţilor deţinători de ADN
înclinat spre conservatism (este cazul insulelor Galapagos vizitate de Darwin).
20
Modificările fenotipice care apar în consecinţa autorestructurărilor novatoare ale ADN-
ului înclinat spre variabilitate nu au aceeaşi valoare pentru existenţa individului, unele putând fi
total lipsite de importanţă sau chiar dăunatoare. Aceasta este o dovadă în plus că devenirea nu
urmăreşte un plan prestabilit, ci ea derivă din aceea că autorestructurarea ADN-ului care îi stă la
bază generează tot ceea ce este posibil în condiţiile date. Dacă analizăm doar câteva dintre
numeroasele situaţii concrete prin această prismă vom putea înţelege mai bine însăşi devenirea.
Ar fi o absurditate să negăm, de exemplu, utilitatea trompei pentru existenţa elefantului. Dar,
oare, dacă trompa nu ar fi apărut, acea fiinţă nu ar fi putut exista, aşa cum există toate animalele,
din acelaşi habitat, care nu o deţin ? Apariţia trompei, deci, nu a constituit un răspuns adaptativ al
organismului la o anume nevoie existenţială şi nici nu a avut valoarea unei etape obligatoriu de
străbătut pentru continuarea devenirii ! Forţând puţin lucrurile, am putea spune că, chiar dacă
purtătorul ei nu “conştientizează” acest lucru, întrucât nu “ştie” cum ar fi viaţa în absenţa ei,
trompa este o anexă destul de incomodă. Însă, odată apărută din jocul genetic, trompa şi-a găsit
întrebuinţări care îi pot justifica existenţa, dar nici una care să îi poată motiva apariţia. Mai mult
chiar, păstrarea ei de la o generaţie la alta nu derivă din calitatea trompei de a fi indispensabilă
existenţei biologice, ci din aceea că nu o prejudiciază ; dacă prezenţa ei ar fi adus prejudicii
existenţei, desigur, nu trompa ar fi dispărut, ci însuşi purtătorul ei.
După cum cauzele pot fi eficiente sau declanşatoare, şi motivaţiile coportamentelor, care,
în general, au finalitate adaptativă, pot fi reale (eficiente) sau aparente (declanşatoare, de un nivel
sau altul). Pentru actele coportamentale cauza eficientă, sau motivaţia reală, majoră este unică atât
pentru animal, cât şi pentru fiinţa umană : asigurarea homeostaziei la niveluri joase ale entropiei.
Dacă homeostazia este o mărime globală şi nu una secvenţială, aceasta nu înseamnă că ea nu
poate fi abolită dintr-o direcţie sau alta : biologică, psihologică, socială sau culturală (la om). Spre
exemplu, depresia psihică duce la abolirea homeostaziei globale (nu doar psihice) prin aceea că
determină o depresie şi a sistemului imunitar, aceasta ducând la afectarea stării de sănătate,
sănătatea precară reducând interesul pentru cultură (sau deturnându-i sensul) şi, astfel,
modificând relaţiile sociale. Un exemplu edificator : la scurtă vreme după evenimentele din 1989,
dispărând « tutelarea globală » (nu numai în planurile psiho-socio-politice şi culturale, ci şi în
plan biologic – ne referim la interdicţia întreruperii de sarcină), căreia au fost obligaţi să se
supună timp de peste 40 de ani (şi în condiţiile căreia au fost nevoiţi să se descurce pentru a
exista în condiţiile indicate!), majoritatea covârşitoare a indivizilor s-au trezit debusolaţi :
pierduseră deprinderea de a decide singuri ce,cum şi cât să întreprindă pentru a-şi asigura o
existenţă convenabilă. Un asemenea sentiment de insecuritate privind existenţa pentru ziua de
21
mâine, fără să mai implicăm planurile pe termen lung, se institue ca un puternic factor stressant.
Or, starea de stress este determinată de o mai mare descărcare de adrenalină (şi nu numai) din
glanda medulosuprarenală, hormon care blochează eliberarea de insulină din celulele ß ale
insulelor Langerhans din pancreas, şi astfel, nivelul glicemiei sporeşte. Aşa se explică sporirea
incidenţei diabetului zaharat (pe bază de stress) în ultimii ani.
În mod similar, un eşec în plan social (socio-profesional mai frecvent) determină apariţia
unor « trăiri » negative în plan psihic, acestea influenţând în sens negativ şi celelalte planuri ale
existenţei. Ceea ce este important de reţinut este faptul că dimensiunea psihică a fiinţei umane –
poate tocmai pentru că ea operează pe baza principiului hedonic aflat sub « lumina » conştiinţei
(animalele nu au conştiinţă, ci doar conştienţă) – este cea mai frecventă şi importantă cale de
abolire a homeostaziei acesteia ; de aici derivă şi enorma importanţă a selectării şi individualizării
tehnicilor de psihoterapie în conformitate cu specificul individual al fiecărui subiect (client).
Afirmând că motivaţia ultimă pentru oricare dintre comportamentele umane este restabilirea şi
întreţinerea homeostaziei la valori joase ale entropiei, suntem conştienţi că ne situăm exclusiv la
nivelul principiilor de bază ale etologiei şi, din acest motiv, ne simţim obligaţi să transferăm
discuţia în sfera concretului.
22
de ofertant pentru acele cerinţe, un sistem termodinamic, în interiorul căruia aceste două
componente au viteze de evoluţie (în sens de dinamică), ale propriilor parametrii de stare, în mod
necesar diferite. În timp ce viteza de evoluţie a parametrilor de stare specifici mediului (Vm) este
redusă, cea a parametrilor de stare specifici organismului (Vo) este ridicată. Într-o exprimare mai
succintă : în timp ce una dintre componente (mediul) se află într-o anumită stare, cea de a doua
componentă (organismul) trece printr-o mulţime de stări posibile. Existenţa în condiţii optime a
sistemului termodinamic (în speţă, a sistemului viu, a cuplului, grupului etc.) este dependentă în
mod direct de cvasiconstanţa valorii raportului dintre viteza de evoluţie a parametrilor de stare ai
mediului (Vm) şi viteza de evoluţie a parametrilor de stare ai organismului (Vo), valoare ce
trebuie să fie subunitară şi cvasiconstantă (Vm/Vo≈k). Or, tocmai această valoare cvasiconstantă
a raportului Vm/Vo reprezintă, în fapt, homeostazia, ceea ce nu înseamnă constanţă a parametrilor
consideraţi separat. După cum bine s-a înţeles, în menţinerea homeostaziei organismului
individual (cuplului, grupului social etc.) astfel definită, acestuia îi revine un rol activ (la om şi
raţional), în timp ce mediului unul pasiv. Trebuie remarcat faptul că în împrejurarea în care
dinamica ofertelor mediului este prea lentă în raport cu cerinţele organismului (cuplului, grupului
social etc.), acesta intervine în mod activ şi raţional (la om) în direcţia modificării ritmului
acestora, aducând-ul cât mai aproape de nivelul optim (antropizarea mediului, cultura, civilizaţia).
Desigur, reuşita omului în acest demers nu este întotdeauna garantată (între Sisif şi Prometeu nu
există decât un pas). La un nivel inferior şi unele animale întreprind acţiuni similare de adaptare
a mediului la cerinţele proprii (construirea de cuiburi, vizuini etc.). Cu alte cuvinte, homeostazia
nu reprezintă prezervarea la valori cvasiconstante de către organism a propriilor parametrii de
stare în circumstanţe variabile de mediu, ci permanenta lor adecvare la acestea sau/şi adaptarea
mediului la nevoile proprii sau, cînd aceasta nu este posibilă, căutarea unui alt mediu mai potrivit
cerinţelor sale (prin migraţii mai mult sau mai puţin extinse).
23
primul rînd) nu-i oferă condiţiile optime pentru împlinirea acestuia. În acel « moment » (marcat
de primele confruntări cu consecinţele negative ale acestui dezacord), homeostazia este abolită şi
individul intră într-o stare de derută ce se accentuează cu trecerea timpului (nu se mai simte
împăcat cu sine, dar nici cu lumea) şi oscilează între adoptarea unuia sau altuia dintre
comportamentele pe care le consideră posibile : acceptarea unei vieţi ce nu-i aparţine întrucât nu
corespunde cu idealul « visat » (ceea ce echivalează cu o sinucidere morală şi subscrierea la
statutul de « cadavru viu » ; vezi Tolstoi); lupta deschisă (în varii modalităţi) în vederea
schimbării mediului (societăţii) în conformitate cu aspiraţiile sale (unul îpotriva tuturor, ceea ce
este puţin probabil) ; refuzul acestor două variante, din motive de cele mai multe ori nici de el
înţelese, şi eşuarea în forme comportamentale diferite prin care se autoexclude din lumea
normalului (izolarea de lume, refugierea în lectură [lectura ca drog], refugierea în depresie, în
consumul de alcool, de droguri, agresivitatea, autoagresivitatea, până la suicid, ca forme de refuz
de a trăi viaţa altcuiva, neconformă cu aspiraţiile sale ). Şi toate acestea în tendinţa redobândirii
homeostaziei, a stării de împăcare cu sine şi cu lumea ! Cu certitudine, omul ajuns într-o
asemenea situaţie nu-şi pune problema homeostaziei (despre care, de regulă, nici nu are habar !),
ci caută să-şi explice (justifice) eşecul prin autoculpabilizare, prin diverse proiecţii, de cele mai
multe ori greşit orientate etc., ceea ce afectează grav comportamentele în toate cele patru
dimensiuni ale sale : biologică, psihologică, socială şi culturală. Desigur, la acest punct al
discuţiei trebuie precizat faptul că stabilirea şi prezervarea homeostaziei la niveluri joase ale
entropiei, generatoare a sentimentului de împăcare cu sine şi cu lumea (« fericirea » ca
deziderat), sunt direct dependente şi de nivelul de aşteptare (aspiraţii) al individului (cuplului,
grupului etc.), nu numai de condiţiile de mediu, cunoscând că, în fapt, homeostazia exprimă un
raport între cerinţe (nivel de aşteptare în cele patru dimensiuni ale sale) şi oferte (condiţiile de
mediu bio-psiho-socio-culturale). Situaţia poate fi comparată cu aceea a atleţilor săritori la
înălţime : sunt indivizi (cupluri, grupuri etc.) care îşi fixează « ştacheta » la 1 m înălţime, ceea ce
le asigură reuşita încă de la prima încercare –aceştia sunt falşii fericiţi-, alţii care o fixează la 3 m
înălţime, ceea ce conduce la eşec perpetuu –aceştia sunt falşii nefericiţi. Individul raţioal, realist
îşi plasează ştacheta la 1,5 m înălţime, o doboară de câteva ori, dar până la urmă reuşeşte să o
sară ; după mai multe încercări reuşite, o ridică cu cîţiva cm şi, după câteva nereuşite, o trece din
nou, ceea ce îi sporeşte încrederea în sine şi îi dă posibilitatea să o ridice mereu cîte puţin şi să se
învingă, de fapt, pe sine (şi nu pe adversar !), desigur, nu fără eşecurile inerente, dar efemere, ale
fiecărui nou început. Abia de aici provine adevărata fericire : parcurgerea drumului, dar nu
atingerea ţintei! Succesiunea aceasta : nereuşită-reuşită-nereuşită-reuşită... este plastic surprinsă
de Brâncuşi în « Coloana fără sfârşit », din care trebuie să desprindem şi alte două semnificative
24
detalii : dispunerea ei pe verticală, sugerând aspiraţia spre devenire, spre diacronism, şi capătul
superior deschis, sugerând deschiderea spre nou, optimismul (nu pot să garantez că sculptorul a
urmărit să ne transmită asemenea mesaje !).
25
în incapacitatea de a produce spermatozoizi, adică – sterilitate biologică : imposibilitatea de avea
urmaşi. Desigur, instanţa a hotărât diorţul, dar, dând câştig de cauză soţului (deşi, sub aspectul
moralităţii, şi el avea partea lui de vină!). Iată un exemplu în care motivaţia eficientă a
comportamentului soţiei nu a acţionat punctual, ci pe termen lung. Soţia, care în primii doi ani de
viaţă conjugală a manifestat un comportament conform « propriei naturi », a trecut la un
comportament simulat, pentru a-şi ascunde propria vinovăţie. Desigur, pentru a te comporta într-
un mod contrar naturii proprii – şi, mai cu seamă pe termen lung – presupune o mare cheltuială
energetică interioară (menţinerea homeostaziei generale îşi cere drepturile ei entropice !), ceea ce
semnifică o accentuată stare de nefericire, de neâmpăcare cu tine însuţi şi cu lumea ! Ce poate fi
mai probant pentru nefericire ? Dar, viaţa, din păcate, poate fi trăită şi astfel ! Desigur, pentru
cine este în stare de aşa ceva . Şi, din nefericire, cazurile de acest gen nu sunt rare !
Din adevărul că dimensiunea psihică a fiinţei vii (animală sau umană) este apanajul
sistemului neuroendocrin (cu rol integrator) ajuns la un anumit grad de dezvoltare (nu toate
organismele animale au psihic, acesta apărând odată cu geneza analizatorilor, când dvin posibile
senzaţiile însoţite de unul din afectele primare : plăcut – neplăcut, adică de principiul hedonic),
decurg două concluzii importante în privinţa sistemului nervos: prima, este aceea că actele
comportamentale, fiind ansambluri –mai mult sau mai puţin complexe- de acte reflexe motivate,
implică existenţa anumitor circuite neuronale (arcuri reflexe nu numai de complexitate diferită, ci
şi modulare) şi, a doua, că finalitatea existenţei circuitelor neuronale, deci a existenţei neuronilor,
26
este dublă. Studiul dezvoltării ontogenetice demonstrează că circuitele neuronale existente în
sistemul nervos al omului (şi animalului) adult sunt de două tipuri: i) circuite neuronale (arcuri
reflexe) cu funcţie prestabilită genetic (cu care organismul se naşte, şi care asigură instinctele),
acestea asigurând realizarea acţiunilor reflexe înnăscute ( noncomportamentale) prin care devine
posibilă vieţuirea individuală, pur biologică (instinctuală), inclusiv arhetipurile de gândire
descrise de Piaget (nu însă şi componentele-simbol ale “memoriei colective” presupuse de Jung,
care nu sunt suficient susţinute de dovezi ştiinţifice autentice), ele fiind stabile şi comune tuturor
membrilor speciei respective, constituind baza de « pornire » pentru formarea circuitelor noi (din
al doilea tip), şi ii) circuite neuronale noi, în construcţie prin învăţare nemijlocită( experienţă
individuală) şi mediată (educaţie), acestea asigurând realizarea acţiunilor comportamentale
(învăţate), prin care se asigură existenţa bio-psihologică şi socio-culturală (la om) cu finalitate
adaptativă (comportamentală), ele (circuitele neuronale) realizând arcuri reflexe cu caracter
modular exclusiv individual fără a avea caracter ereditar ; iată încă un motiv pentru care
comportamentele nu pot fi înăscute, şi nu pot caracteriza o specie – fie ea animală sau umană -
câtă vreme ele sunt mijloace cu finalitate adaptativă ! Caracterul modular al circuitelor în
construcţie prin învăţare trebuie înţeles în sensul că un anumit neuron poate contribui, în
momente diferite, la constituirea unuia sau a mai multor arcuri reflexe, atât anatomic cât şi
funcţional, funcţie de tipul solicitării prin stimuli şi de starea de moment a organismului
(considerat ca entitate quadridimensională).
Dacă numărul şi calitatea neuronilor din circuitele prestabilite genetic (care asigură
vieţuirea, latura instinctuală), precum şi cele descrise de Piaget (în cazul fiinţei umane, de
asemenea determinate genetic, dar care asigură baza de pornire în dezvoltarea noilor circuite
comportamentale ) sunt, pentru o anumită specie, mereu aceleaşi, numărul şi calitatea neuronilor
din circuitele în construcţie prin experienţă (care servesc împlinirii comportamentelor, ca
mijloace de existenţă adaptativă bio-psihologică la organismele animale şi bio-psiho-socio-
culturală în cazul fiinţei umane) sunt remarcabil variabile de la un individ la altul, de la o
generaţie la alta, şi de la o etapă la alta a existenţei lor, precum şi de la un areal geografic la altul.
Iată un motiv esenţial în plus pentru a contrazice afirmaţia că acţiunile comportamentale sunt
caracteristice unei anumite specii – animală sau umană. Desigur, există o anumită aparenţă în
acest sens : învăţarea , directă şi mediată. O dovedeşte şi deosebirea dintre comportamentele, în
cadrul aceleaşi specii, a populaţiilor conspecifice ce vieţuiesc în zone geografice diferite, precum
şi modificarea comportamentelor odată cu schimbarea condiţiilor existenţiale. O dovadă în
sprijinul acestei ultime afirmaţii o găsim în cazul multor specii de animale sălbatice care au
27
dobândit (prin învăţare nemijlocită sau mediată) teama faţă de prezenţa omului, care nu exista la
început, ci a apărut abia din momentul în care acesta a început să le vâneze.
Când vorbim despre neuronii variabili cantitativ si calitativ, facem referire, desigur,
exclusiv la neuronii intercalari, nu şi la cei senzitivi (din zonele primare şi secundare, zonle I şi
II) sau efectori, cu toate că ei pot fi implicaţi, funcţie de circumstanţe, şi în prima categorie
(circuitele neuronale din cele două tipuri nu sunt izolate unele de altele, ci ele interferă chiar prin
intermediul neuronilor senzitivi,asociativi şi efectori aparţinând celor două categorii considerate,
ceea ce conferă sistemului nervos caracter funcţional unitar, de sistem).
28
tocmai aceste noi circuite conferă suportul material al comportamentelor, se deduce că acestea nu
pot să fie înnăscute, ci doar învăţate . Învăţarea, nemijlocită sau mediată, are, deci, rolul de
« sculptor », şi ea nu este posibilă în afara procesului de memorare.
29
IV. Bazele biologice (genetice) ale instinctelor : pattern-uri preformate
Pentru ca un organism individual să poată exista ca « sistem viu » (viu nu în sine şi prin
sine, ci viu întrucât este alcătuit din elemente vii : celulele) el trebuie să se dovedească a fi în
stare să-şi asigure condiţiile necesare realizării metabolismului la nivelul celulelor sale (singurele
entităţi cu adevărat vii, tocmai întrucât sunt singurele capabile să metabolizeze întru devenire ).
Ceea ce revine ca sarcină sistemelor de organe ale organismului pluricelular (digestiv, respirator,
excretor etc.) este realizarea şi întreţinerea homeostaziei lichidului interstiţial (extracelular), fără
de care metabolismul celulelor, inclusiv ale celor proprii acelor sisteme de organe, este de
neconceput, acest lichid constituind chiar mediul intim de viaţă al acestora. Se deduce, astfel, că
sistemele de organe ale organismului pluricelular nu au decât valoarea de sisteme homeostazice
aservite celulelor care compun organismul, şi, de asemenea, că ele nu realizează un metabolism al
întregului, altul decât al celulelor sale –care nu există- , ci doar îl condiţionează şi îl fac posibil pe
cel de la nivelul acestora. Deci, aceste sisteme nu determină existenţa viului, ci abia o fac
posibilă.
Puse în faţa unor solicitări de intensitate şi durată diferite din partea mediului extern (sau
intern), se deduce că activitatea sistemelor homeostazice ale organismului trebuie să fie
permanent pusă în acord cu acestea, adică să fie integrată. Această integrare cade în sarcina
sistemului neuroendocrin (integrator). Referindu-ne doar la componenta neurală a acestui sistem,
vom înţelege de ce este imperios necesară preformarea în ontogeneză (în baza programului
genetic propriu) a anumitor circuite neuronale (arcuri reflexe înnăscute) implicate în integrarea
minimală a organismului, integrare prin care vieţuirea (existenţa biologică) devine posibilă.
Acestea sunt arcurile rflexe (circuite neuronale) înnăscute (determinate genetic, standardizate şi
30
comune tuturor membrilor speciei) care deservesc funcţiile fiziologice de fiinţare, funcţii care nu
fac parte din comportamentele propriu-zise (care sunt învăţate) decât ca modalităţi de împlinire a
fazelor iniţială (de cele mai multe ori) şi finală (întotdeauna) ale acestora. Pentru facilitarea
înţelegerii acestor probleme vom analiza, prin simplificare maximă, un exemplu îndeobşte
cunoscut: aşa-zisul comportament alimentar cu determinare pur biologică. Majoritatea celor care
discută despre această problemă consideră că motivaţia în baza căreia este declanşat
“comportamentul” alimentar o reprezintă starea de foame (stare şi nu senzaţie, întrucât la
generarea ei participă mai mulţi analizatori). În realitate însă, ceea ce numim “foame” nu
reprezintă altceva decât semnalul (“soneria”) adresat centrilor sistemului integrator (pe calea unor
circuite neuronale înnăscute, genetic determinate) prin care acesta este informat că homeostazia
generală a organismului a fost abolită (aceasta fiind motivaţia reală) pe calea dimensiunii
biologice: scăderea concentraţiilor substanţelor organice în plasma sanguină, substanţe necesare
realizării metabolismului (exclusiv la nivel celular). Generarea acestor semnale cade în sarcina
unor senzori, sau receptori (dendrite ale neuronilor senzitivi vegetativi din zonele reflexogene
situaţi în peretele superior al crosei aortei şi în sinusul carotidian), specializaţi în detectarea
variaţiilor concentraţiilor substanţelor organice şi anorganice din plasmă, şi a altora
(mecanoreceptori) situaţi în pereţii tubului digestiv, capabili să informeze asupra existenţei sau
nonexistenţei unui conţinut în tubul digestiv (nu în mod necesar alimentar : dacă în stomac se
introduce, cu ajutorul unei sonde, un balon cu pereţi extensibili, umplerea acestuia cu aer din
exterior, reduce sau anulează starea de foame prin simpla distensie mecanica a peretelui gastric).
Aceşti senzori sunt situaţi în locuri “strategice”, astfel încât, centrii nervoşi află despre asemenea
variaţii chiar în momentul în care sângele părăseşte ventriculul stâng, sau alimentul ajunge în
stomac (întrucât, pe dendritele şi axonii cu mielină potenţialele de acţiune se propagă cu o viteză
de peste 600 km/h !). Asemenea semnale ajunse la nivelul centrilor nervoşi superiori nu
generează senzaţii (deci nu sunt conştientizate), ci o stare generală de disconfort, uneori vecină cu
leşinul (în hipoglicemie, de exemplu). Sumate, aceste semnale cu origini diferite, generează starea
de foame, în baza căreia centrii nervoşi dau comenzi de declanşare a restabilirii homeostaziei
organismului. Abia acum se declanşază comportamentul alimentar (pe circuite neuronale
constituite prin experienţă, prin învăţare) care începe cu căutarea hranei, continuă cu
prehensiunea şi masticaţia, încheindu-se odată cu deglutiţia.
31
cât şi de la fiinţa umană. Că unele comportamente sunt învăţate prin imitare, nu schimbă esenţa
problemei, imitarea fiind o formă mai subtilă a condiţionării.
Din cele discutate până acum, se poate deduce că organismul deţine două depozite de
memorie net distincte. Un « depozit de memorie al speciei », al cărui conţinut informaţional este
dat de la naştere (în baza circuitelor preformate prin determinare genetică, în care nu trebuie
incluse circuitele ce asigură « arhetipurile de gândire » ale lui Piaget, deşi au şi ele o anume
determinare de acest tip), asigurînd instinctele (necesare vieţuirii), şi în care nu mai este necesar
nimic de adăugat prin învăţare. Tot ce s-ar putea modifica în conţinutul său cade în sarcina
jocului recombinărilor ADN-ului, modificări care însă nu vizează generaţia parentală (la nivelul
căreia se produce recombinarea), ci pe aceea a urmaşilor, aceasta având menirea să împlinească în
fenotip zestrea genetică primită sub formă de potenţialitate. Acest depozit poate fi asimilat
inconştientului (dar nu în sensul folosit de Jung). Al doilea, care poate fi asimilat
subconştientului, este « depozitul de memorie individuală », fără determinare gentică a
conţinutului, ci doar de influenţare a desfăşurării procesului de memorare, el încărcându-se
informaţional exclusiv prin învăţare (directă sau mediată) pe tot parcursul vieţii (desigur, cu un
ritm şi cu o eficienţă ce scad odată cu înaintarea în vîrstă a individului). De aici nu trebuie trasă
concluzia greşită că la naştere acest depozit al memoriei individuale este gol. Începând cu vârsta
de 5 – 5,5 luni de viaţă intrauterină sistemul nervos al fătului este suficient de bine dezvoltat
pentru a engrama în special « trăiri », dar şi informaţii privitoare la senzaţii : labirintice (mişcările
de deplasare ale mamei), gustative şi tactile (îşi suge degetul, desigur când, din întâmplare, îşi
nimereşte cu degetul orificiul bucal), auditive (ascultă muzică împreună cu mama) etc. Mai
importante pentru viaţa postnatală a individului sunt « trăirile » din această perioada, ele având, în
totalitate, un efect pozitiv. Până la momentul parturiţiei, fătul trăieşte într-o adevărată Arcadie (et
in Arcadia ego !) : nu are nici măcar grija respiratului, dară-mi-te a mâncatului, iar geutatea
corporală pe care şi-o resimte nu depăeşte cîteva sute de grame (e aproape în imponderabilitate !),
deşi spre luna a noua greutatea lui reală poate depăşi uneori 3 000 grame (datorită flotabilităţii în
lichidul amniotic). Această stare de bucurie trăită de făt îl determină, de multe ori, să zburde în
pântecele mamei (de regulă, asemenea mişcări ale fătului sunt interpretate de către mamă – şi nu
numai - ca mişcări de corectare a poziţiei corporale incomode în care se află, deşi sunt destul de
frecvente şi acestea). Ce mai, această Arcadie este un adevărat Rai pentru făt ! Dar, vine şi
implacabilul moment al parturiţiei ! Mama pierde lichidul amniotic şi, brusc, fătul îşi simte
propria greutate. Acesta este primul moment de spaimă pentru el, după care începe calvarul
travaliului naşterii, care nu cade exclusiv în sarcina mamei. Fătul luptă alături de mamă pentru a
32
veni într-o lume pe care nu şi-a ales-o şi pe care (exagerînd !) nici nu şi-a dorit-o ; venirea în
această lume nu este o decizie care să-i fi aparţinut !! Actul parturiţiei se dovedeşte astfel pentru
făt ca o experienţă extrem de negativă : un adevărat Iad !!! Nu putem rezista tentaţiei de a ne
asocia opiniilor unui prestigios gînditor care pune pe seama acestor experienţe, comune tuturor
indivizilor, ideile de Rai şi Iad –indiferent de numele dat acestora în diverse culturi -, care au stat
şi stau la baza tuturor religiilor apărute pe Pământ, în momente şi locuri geografice diferite, fără
comunicări directe între acestea . Dar –adăugăm noi -, nici nu putem neglija faptul că între Rai şi
Iad – din perspectivă psihologică (bazată pe principiul hedonic) – nu există deosebiri esenţiale
faţă de recompensă şi pedeapsă !!! Şi, oare, nu toată viaţa noastră este o permanentă oscilaţie
între aceste extreme ???
Un alt aspect al problemei aflată în discuţie merită menţionat. Dacă asemenea trăiri
pozitive din viaţa intrauterină nu sunt conştientizate de făt, faptul că ele au fost engramate ca
atare în depozitul individual de memorie le conferă uneori (la anumiţi idivizi mai mult, la alţii
mai puţin) posibilitatea să fie actualizate, în anumite circumstanţe, la maturitate, fără a fi
conştientizată originea lor. Unele persoane mature, călătoresc într-o ţară în care nu au mai fost
niciodată şi, în asemenea spaţiu geografic, admirând un peisaj, un apus ori un răsărit de soare etc.,
trăiesc, în consecinţă, o stare, o emoţie pozitivă ( stare de catharsis) comparabilă cu una dintre
trăirile pozitive din viaţa intrauterină, trăire ce se poate actualiza în mod frust : şi-o amintesc ca
atare, fără a-i putea stabili în mod conştient originea. Desigur, identitatea trăilor pozitive din cele
două etape ale existenţei individuale – foetală şi adultă - este în măsură să genereze maturului
impresia că, într-o împrejurare neidentificabilă, a mai trăit o asemenea stare, a mai trecut printr-
un asemenea catharsis. Neconştientizând originea primei stări, peste care se suprapune până la
identitate cea de a doua – prima neconştientizată, dar actualizabilă (conştientizabilă ca trăire), cea
de a doua trăită conştient în prezent -, un asemenea subiect – posesor de conştiinţă şi, din acest
motiv, imperios mânat spre găsirea unei explicaţii a vieţii trăite -, recurge la cea mai facilă
concluzie : « eu am mai fost în acest loc » (deşi este conştient că în acel loc se află pentru prima
oară). De aici şi până la ipoteza Reîncarnării nu mai este decât un pas !!! Ca şi între sublim şi
ridicol.
Necesitatea de a distinge între memorare, care este un proces, şi memorie, care este
rezultatul acestuia, este una imperioasă. Faptul că folosim aceeaşi sintagmă – depozit de
memorie – atunci când vorbim despre formaţiunile neuroanatomice ( ??) ale inconştientului şi
subconştientului nu trebuie înţeles decât ca un avatar al unui demers de ordin didactic (deşi nu
33
este exclus ca el să fie chiar rezultatul unei anume indolenţe intelectuale a specialiştilor în
domeniu!). Că ambele formaţiuni au calitatea de depozit reprezintă un adevăr incontestabil şi
unanim recunoscut. Dar, faptul că ele sunt nu numai esenţial deosebite în plan funcţional şi
distincte prin determinarea genezei lor, este unul care scapă, prea adesea, gândirii celor ce se
preocupă de o asemenea problemă. Şi consecinţele negative nu sunt de neglijat ! S-a precizat că
memorarea (ca proces) constă în achiziţia, stocarea, procesarea şi actualizarea (redarea)
informaţiilor la şi de la nivelul depozitului. Da, dar toate acestea sunt specifice exclusiv
depozitului de memorie individuală (subconştientului), nu şi depozitului de memorie al speciei
(inconştientului). Acestuia din urmă nici nu putem, din perspectivă logică, să-i recunoaştem
capacitatea de memorare (ca proces), întrucât la nivelul unui asemenea depozit – răspunzător de
procesele vitale,mereu aceleaşi în plan principial -, la care nu mai e nimic necesar de adăugat, dar
nici de înlăturat (de vreme ce existenţa pur biologică este posibilă în aceste condiţii) -, nu există
fazele de achiziţie, stocare şi, mai cu seamă, de procesare ale informaţiilor (comparativ cu
procesarea de la nivelul celuilalt depozit), toate fiind predeterminate prin programul genetic
moştenit de la predecesori -, singurul proces comun fiind actualizarea (redarea), deşi şi acesta se
deosebeşte profund de actualizarea de la nivelul subconştientului.
Este cunoscut faptul că limbajul nu ne serveşte îndeajuns gândirea. Când ne referim strict
la subconştient (memoria individuală), termenul stocare este mai puţin potrivit întrucât
sugerează, prin derivare din limbajul comun, un proces static (de fapt, ca şi termenul depozit). Or,
în realitate, orice nouă achiziţie la nivelul subconştientului este integrată în structura
informaţională preexistentă, fie în mod logic (împreună cu informaţiile din aceeaşi categorie), fie
în mod metaforic (împreună cu informaţii din categorii diferite). Pentru a facilita înţelegerea :
informaţia adusă de cuvântul albastru va fi integrată, în mod logic, categoriei cromatice şi despre
această culoare (ca despre oricare alta) putem spune că are o anumită nuanţă, luminozitate,
intesitate etc., dar nu îi putem asocia însuşiri metrice : albastru lung, lat, înalt etc. Şi totuşi, în
mod metaforic (dincolo de sensul propriu al termenului, ceea ce nu e la îndemâna oricui !),
poetul spune : un albastru vertical. O asemenea asociere are pentru cititori (desigur, nu pentru
toţi !) nu numai darul de a trezi resorturile estetice individuale, ci şi pe acela de a schimba
percepţia omului despre lume.
34
localizat la nivelul neocortexului, singurul capabil de activitate conştientă şi de reflectare prin
conştiinţă. Dacă ar fi să poziţionăm în spaţiu cele trei segmente ale sistemului nervos (ipotetic),
depozitul de memorie al speciei (răspunzător de instincte) s-ar situa la limita de jos a reprezentării
spaţiale prezumate, urmat, în ordine, de depozitul de memorie individuală (răspunzător de
iniţierea comportamentelor), apoi, deasupra lor, s-ar situa supervizorul (neocortexul, răspunzător
de actualizarea comportamentelor). Desigur, sistemul nervos fiind o entitate, se pune problema
relaţiilor dintre aceste trei componente în interiorul acestei entităţi care este sistemul nervos în
ansamblul său. Câtă vreme conţinutul depozitului de memorie al speciei este un dat genetic,
imuabil – modificările lui fiind apanajul exclusiv al recombinărilor genetice - cel al memoriei
individuale este un rezultat al relaţiei dintre potenţialitatea genetică şi condiţiile de mediu.
Aceasta nu trebuie să conducă la concluzia greşită că structurările şi restructurările (procesarea)
informaţiilor din subconştient se petrec doar la impactul cu factorii de mediu ; nici măcar cu
precădere sau în primul rând !Impactul direct cu factorii ambientali este esenţial pentru faza de
aciziţie a informaţiilor. Procesarea la acest nivel deţine o autonomie atât de avansată faţă de
circumstanţe încât am putea afirma că ea este mai productivă în momentele (etapele) în care
subconştientul nu este « deranjat » nici de inconştient, nici de conştient.
35
Relaţia dintre inconştient (depozitul de memorie al speciei) şi neocortex (conştient) nu
este directă, ci mediată de subconştient. Astfel, toate pulsiunile (instinctuale) plecate din
inconştient şi care se cer împlinite în acte comportamentale, comandate de neocortex, ajung mai
întâi în subconştient unde sunt suspuse unei procesări cu atât mai complexe, cu cât încărcătura cu
informaţii a acestuia este mai bogată. Subconştientul dobândeşte astfel un rol de « filtru » între
inconştient şi conştient, dar nu unul pasiv, ci activ datorită procesării ce are loc la acest nivel.
Păstrând comparaţia, putem spune că « dimensiunile porilor » filtrului (adică permisivitatea
subconştientului) sunt cu atât mai selective (deci mai reduse), cu cât cantitatea informaţiilor
preexistente este mai mare şi de mai bună calitate (calitatea rezidând în complexitatea procesării
de la acest nivel). Încât, neocortexul va primi de la depozitul de memorie al speciei informaţii
care au fost deja prelucrate (procesate) de subconştient într-o manieră mai mult sau mai puţin
riguroasă, funcţie de « dimensiunile porilor », adică de nivelul educaţiei şi autoeducaţiei, al
învăţării nemijlocite şi mijlocite. Rigoarea procesării subconştiente fiind graduală, ea diferă de la
un subiect la altul, putând lua orice valoare cuprinsă între o limită minimă apropiată de zero (ceea
ce frizează patologicul) şi una ce tinde spre maximă (doar ca deziderat, ea fiind intangibilă).
Desigur, subiecţii din prima categorie se vor caracteriza prin comportamente fruste, primitive,
aproape animalice, în vreme ce subiecţii din a doua categorie vor manifesta comportamente
civilizate, elevate, cu putere de exemplu pozitiv. Din cele de mai sus nu trebuie să ajungem la
concluzia greşită că nivelul rigorii procesării de la nivelul subconştientului unui subiect anume
este un dat genetic, sau că dimensiunile porilor sunt rigide, statice. Dimpotrivă, în anumite
condiţii şi pe intervale de timp de regulă scurte, se poate constata că rigoarea procesării – mărime
graduală fiind nu numai de la un subiect la altul, ci şi la acelaşi subiect în momente diferite -, mai
cu semă la cei din a doua categorie (procesare superioară), se poate modifica în sens opus. De
unde concluzia că între Prometeu şi Sisif nu există decât distanţă de un pas !!
36
Experimentele lui Pavlov, prin care se obţine salivarea condţionată la un semnal sonor ce
precede alimentul, sunt prea cunoscute pentru a mai fi analizate în acest context. Condiţionarea de
acest tip implică relaţia temporală dintre cei doi stimuli, ceea ce simplifică mult realitatea din
afara laboratorului. Iată un exemplu în care este implicată relaţia spaţială. Într-un bazin de formă
cilindrică, în care se află apă netransparentă (adăugând o substanţă insolubilă care dispersează),
se fixează pe peretele interior, în poziţie orizontală, la 2-3 cm sub nivelul lichidului, o mică
platformă din plastic transparent. Se plasează un şoricel în mijlocul bazinului, astfel încât capul să
fie orientat într-o anume direcţie. Apa fiind adâncă, animalul înoată disperat în toate direcţiile
încercând să se salveze. Din pură întâmpare, la un moment oarecare, nimereşte platforma de
plastic pe care nu avea cum să o repereze vizual. Se aşază pe ea « fericit », considerându-se
salvat. Experimentatorul îl ia de pe platformă, repetînd manevra iniţială, dar îl aşază în centrul
bazinului cu capul orientat în altă direcţie. Înotul animalului este şi de această dată tot atât de
disperat şi haotic ca la prima probă şi, tot din întâmplare, nimereşte platforma şi se salvează. Se
repetă manevra, dar de fiecare dată capul este orientat pe altă direcţie. După mai multe astfel de
manevre, indiferent de orientarea capului, animalul execută în mijlocul bazinului cîteva mişcări şi
se îndreaptă, fără panică, direct spre platforma pe care nu o putea vedea. Explicaţia : pe pereţii din
laborator se aflau diverse planşe, iar animalul a asociat poziţia platformei cu poziţia unei anume
planşe (colorit, forma desenului etc.). Verificarea a fost simplă : mutând « planşa reper » pe un alt
perete, animalul aşezat în bazin s-a îndreptat în direcţia planşei, dar nu spre platforma salvatoare
şi a fost obligat din nou să înoate haotic, ca şi la primele manevre.
Învăţarea asociativă poate determina un răspuns condiţionat şi din partea unor mecanisme
vegetative, mult mai complexe decât cele somato-motorii. Unui pacient cu hipertensiune arterială
i se administrează zilnic medicaţia hipotensoare într-o rezervă din clinică, rezervă în care fondul
sonor, discret şi permanent, era de fiecare dată acelaşi: fragmente dintr-un anume concert
simfonic. După mai multe zile de asociere între acest fond sonor şi medicaţie, pacientul este lăsat
într-o zi să aştepte tratamentul câteva zeci de minute, dar în prezenţa aceluiaşi fond muzical, după
care i se măsoară tensiunea arterială, înainte de aplicarea tratamentului. Valoarea acesteia era
foarte apropiată de cea normală, deşi nu se administrase medicaţia hipotensoare.
37
Iată un exemplu de învăţare prin condiţionare mediată. O căprioară paşte liniştită într-o
poieniţă, asaltată fiind de o serie întreagă de stimuli olfactivi (miros de flori, de frunze uscate
etc.), auditivi (ciripit de păsări, foşnetul pădurii etc.), vizuali (tot ce o înconjoară). În tot acest
ansamblu de stimuli, căprioara paşte liniştită. La un moment dat, simte un miros foarte slab ca
intensitate, dar extrem de semnificativ -mirosul de lup : renunţă la hrană şi fuge în direcţie opusă.
Cum s-a realizat condiţionarea în acest caz ? Este oare obligatoriu să implicăm ipoteza că această
căprioară a fost atacată în trecutul apropiat de un lup şi, din fericire, a scăpat, dobândind astfel
experienţă? Desigur, nu! Explicaţia: pe când era pui, îşi însoţea mama la păscut ; cînd căprioara
matură simţea mirosul de lup, fugea în sens opus, iar puiul îşi urma mama (imprinting). După
câteva repetări ale scenariului, puiul a asociat acel miros cu iminenţa unui mare pericol din faţa
căruia trebuie să se retragă prin fugă în sens opus. Dar căprioara-mamă de unde a învăţat ?
Desigur, de la mama ei în acelaşi mod. Cu siguranţă, cândva, în trecut, a trebuit să existe cel puţin
un exemplar care să fi trecut în mod direct printr-o asemenea experienţă dramatică, din care, din
întâmplare, s-a salvat. Deci, teama de duşmanii potenţiali se învaţă prin experienţă directă sau
mediată. E.Racoviţă relata că, în expediţia din antarctica (1897-1899), intra în grupurile de
pinguini şi îi mângâia chiar, fără ca aceştia să manifeste sentimentul de teamă, în vreme ce în
zilele noastre ei se refugiază în apă îndată ce văd o fiinţă umană apropiindu-se. Explicaţia rezidă
în vânarea exagerată a acestor păsări nezburătoare.
38
« investigarea ambianţei » : se ridică timid, pune botul examinând olfactiv toată încăperea şi,
după ce constată că nu e « rost » de hrană şi că nu există nici iminenţa vreunui pericol, se retrage
resemnat şi în siguranţă într-un colţ al încăperii. În această fază, experimentatorul declanşază
soneria. În baza reflexului necondiţionat de orientare (bazat pe circuite neuronale înnăscute), care
nu ţine de comportament, animalul întoarce capul în căutarea şi identificarea sursei sonore. În
acel moment, este aprins becul de culoare roşie, aflat în câmpul vizual al animalului.Reacţia este
de acelaşi tip : orientarea capului spre noua sursă, ca reflex, de asemenea, necondiţionat.
Experimentul continuă cu aprinderea şi a următoarelor becuri : galben, albastru şi verde, faţă de
fiecare animalul reacţionând, tot necondiţionat, ca şi la ceilalţi stimuli. Imediat după aprinderea
becului verde (ultimul în lanţ), se aude un zgomot în planşeu, faţă de care animalul reacţionează
identic şi astfel depistează prezenţa hranei spre care se îndreaptă şi din care se înfruptă (desigur,
fără a se sătura). Asocierea acestor stimuli se repetă, în aceiaşi succesiune, de mai multe ori (până
la elaborarea codiţionării). La un moment dat, experimentatorul trece la aplicarea fiecărui stimul
cu o mică întârziere (1-2 sec.) faţă de precedentul. În această variantă, se constată că la începerea
acţiunii primei surse (soneria), animalul nu îşi orientează privirea spre ea, ci spre următoarea
sursă (becul roşu), deşi aceasta încă nu a început să acţioneze (becul roşu încă nu s-a aprins, dar îl
aşteaptă să o facă), iar cea anterioară nu şi-a terminat acţiunea (soneria încă nu s-a oprit). Acest
comportament anticipativ al animalului a continuat şi faţă de ceilalţi stimuli în mod identic. În
fine, experimentatorul a aplicat stimulii succesivi în aceeaşi ordine, dar nu a aprins becul verde
(ultimul în lanţ), cel care preceda administrarea hranei. Faţă de această nouă situaţie animalul a
avut un comportament bizar: mai întâi şi-a orientat privirea spre placa turnantă din planşeu, apoi,
întrucât aceasta nu s-a mişcat, a sărit pe masă, cu membrele anterioare pe perete, şi a început să
lingă becul ce nu se aprindea. Concluzia: legăturile temporare între centrii nervoşi corespunzători
stimulilor se realizeaza în aceeaşi succesiune ca şi aplicarea lor anterioară, adică se realizează o
înlănţuire la nivel central (stereotip). Aceeaşi concluzie se desprinde şi dacă analizăm, de
exemplu, învăţarea strunjitului de către un ucenic, manevrarea strungului presupunând realizarea
anumitor etape (faze) într-o ordine anumită (nu se poate scoate piesa din mandrină înainte de a
opri motorul strungului).
Dacă ne referim la fiinţa umană, lucrurile sunt mai complicate, omul având raţiune,
proiecte, ambiţii, orgolii etc. Dobândirea conştiinţei de sine (raţiunea) a adus şi un enorm
neajuns : subiectivismul. Pe de altă parte, fiecare individ poartă amprenta educaţiei primite, are o
anumită experienţă de viaţă, are o anumită valoare a raportului dintre starea celor două
componente (simpatică şi parasimpatică) ale sistemului nervos vegetativ, anumite valori ale
39
concentraţiilor diverşilor hormoni în plasmă etc. Independent de toate aceste aspecte particulare,
independent de circumstanţe, trebuie reţinut faptul că orice acţiune întreprinsă de om (orice
comportament) are la bază o motivaţie şi nu o determinare genetică. Nu există acte sau
comportamente pur voluntare (fără o motivaţie). Liberul arbitru nu este decât o pură iluzie a
omului ! În viaţa cotidiană învăţăm permanent (direct sau mediat) câte ceva care duce la cizelarea
comportamentelor noastre sau, dimpotrivă, la degradarea lor. Un gest, o acţiune simplă sau un
comportament complex se exteriorizează în varii modalităţi şi determină consecinţe care nu sunt
decât feed-back-uri pe care le interpretăm, corect sau nu, modificîndu-ne comportamentul astfel
încât să obţinem satisfacerea propriilor noastre cerinţe (expunerea în exterior a unei anumite
imagini, aceea pe care o considerăm oportună : persona) . Sumarizînd, aceste cerinţe oscilează
permanent între obţinerea recompenselor (de ordin bio-psiho-socio-cultural) şi evitarea
pedepselor (sancţiuni mai mult sau mai puţin drastice, pe care nu întotdeauna le interpretăm
corect). Acest principiu îl regăsim şi în religii sub forma tentaţiei « Raiului » şi teama de « Iad » !
Din cele de până aici se poate trage concluzia că actele comportamentale au întotdeauna o
cauză, numită motivaţie, şi că motivaţia ultimă (cauza eficientă) este reprezentată de nevoia de
restabilire şi menţinere a homeostaziei globale la un nivel redus al entropiei, dar nu de o
predeterminare genetică !. Aceasta este o regulă cu aplicabilitate generală, inclusiv în sfera
culturală (atât pentru creatorul, cât şi pentru consumatorul de act cultural). O motivaţie trebuie să
existe pentru oricare act comportamental; totul este să-i găsim originea; ea poate fi, indirect, în
patrimoniul genetic, în trecutul existenţei imature (inclusiv în cea intrauterină, cel puţin după
două sute de zile de la concepţie), în existenţa matură actuală (prezent), în fantasmele noastre, sau
în proiectele pe care le imaginăm (viitor). Oricum am pune problema, trebuie să fim conştienţi de
faptul că motivaţia eficientă a comportamentelor umane este, de regulă, o necunoscută pentru
individ. Din acest motiv, pentru buna convieţuire (omul fiind cu adevărat singura fiinţă socială), a
fost necesară instituirea unor reglementări comportamentale nonjuridice (în mare parte), capabile
să confere individului conştiinţa propriei superiorităţi faţă de restul vieţuitoarelor. Acestea sunt
normele morale, al căror caracter istoric nu poate fi contestat, societatea însăşi fiind un sistem
deschis în continuă devenire. Ele au cu precădere un caracter restrictiv în raport cu cerinţele
subiective de ordin bio-psiho-socio-cultural ale individului şi, din acest motiv, sunt generatoare
de frustrări şi nu pot fi însuşite decât în timp prin educaţie. Când copilul mic (6-7 luni de viaţă
postnatală) intră în relaţii directe cu lumea din jur, el nu poate concepe că ceea ce îl înconjoară
are un alt rost decât asigurarea bunei sale existenţe. El nu poate concepe, de exemplu, că o jucărie
care îl tentează poate aparţine altcuiva şi, din acest motiv, o revendică în mod justificat. Atunci
40
intervine părintele (de regulă mama), spunînd : nu e voie !, introducând astfel prima normă de
convieţuire (normă socială), prima normă odată cu care începe dezvoltarea dimensiunii sociale a
individului (Supraeul) care, dacă nu va fi respectată, îi va atrage sancţiunea de rigoare. Pentru o
vreme, copilul se va supune regulilor de teama pedepsei, dar cînd va mai creşte şi va fi în stare să
înţeleagă că respectarea regulii este o necesitate pentru buna convieţuire, va accepta interdicţia ca
atare, fără să-şi pună problema unei alte justificări. În fine, când individul va atinge un anumit
nivel de dezvoltare a înţelegerii, nu a lumii în general, ci a poziţiei sale în această lume, el va
ajunge la conştientizarea faptului că respectarea normelor de conviţuire este necesară pentru a-şi
defini condiţia de fiinţă raţională, superioară altor fiinţe şi, din acel moment, norma va fi nu
numai liber, ci şi cu drag consimţită. Din acel moment, norma va fi interiorizată şi nu va mai
acţiona din afara fiinţei lui. El nu o va încălca nu de teama celor din jur, de teama pedepsei, ci din
dorinţa de a nu îşi coborâ condiţia sa de fiinţă cu raţiune la nivelul fiinţelor lipsite de ea. Abia din
acest moment el va deveni o fiinţă morală ! Un mare filosof (I.Kant) spunea : important e să şti ce
face omul atunci cînd nu îl vede nimeni !
41
Integrarea externă, prin care individul se manifestă vizibil în relaţiile cu lumea, cu alte
cuvinte persona, constitue obiectul de studiu al etologiei –stiinţa comportamentului. Aceasta nu
trebuie să conducă la concluzia grşită că între cele două domenii ale integrării există disjuncţie.
Dimpotrivă, integrarea internă exercită o influenţă covârşitoare (dar nu determinare !) asupra
comportamentului. Cel mai simplu şi convingător argument în acest sens ne este oferit de
diferenţa dintre comportamentul omului sănătos şi acela al omului suferind de o anumiă maladie.
Întrucât în dezvoltarea ontogenetică (determinată genetic), desfăşurată în anumite condiţii
(interne şi externe), sistemul integrator suportă numeroase şi importante transformări, se deduce
că şi actele comportamentale, bazate pe învăţare, vor dobândi, în consecinţă, un caracter dinamic
corespunzător, inclusiv din motive legate de calitatea integrării interne (ceea ce se va reflecta în
comportament). Tot ce influenţează semnificativ dezvoltarea şi funcţionarea sistemului integrator
neuroendocrin se va reflecta în comportamentele individuale. Desigur, dacă un grup social se
dezvoltă în circumstanţe asemănătoare, dezvoltarea sistemului integrator şi, prin aceasta,
dinamica actelor comportamentale ale tuturor indivizilor ce îl compun, vor avea unele trăsături
similare, dar nu identice. Această realitate se institue ca sursă a multor confuzii.
Faza embrionară. Din perspectivă biologică, cea mai importantă etapă a dezvoltării
ontogenetice se desfăşoară în primele trei luni de sarcină (faza embrionară). Aceasta întrucât în
acest interval de timp se produce organogeneza (formarea sistemelor de organe, inclusiv a celui
integrator), proces complex extrem de sensibil la influenţe interne (prin intermediul organismului
matern) şi externe (mediul de viaţă al mamei). După această perioadă şi până la momentul
parturiţiei nu se mai formează organe noi, ci cresc şi se dezvoltă cele deja formate (faza foetală,
puternic marcată de factorul genetic ce a acţionat în faza anterioară) ; foetusul este mult mai puţin
susceptibil faţă de influenţele interne şi externe, comparativ cu embrionul. Pentru exemplificare :
dacă faza embrionară se desfăşoară în intervalul ianuarie-martie, temperatura mediului, lumina,
alimentaţia şi bioritmurile mamei, influenţele câmpurilor şi radiaţiilor astrelor aflate deasupra
zonei etc., vor face ca dezvoltarea embrionară să suporte importante influenţe (pozitive sau
negative), conferind viitorului individ (cu precădere sistemului integrator, care deţine cea mai
mare sensibilitate) anumite particularităţi ce se vor păstra toată viaţa, reflectându-se, mai cu
seamă, în comportamente. Desigur, o fază embrionară desfăşurată într-o altă perioadă a anului, va
determina alte particularităţi individuale, altele fiind condiţiile. Astfel se explică existenţa unor
trăsături comune pentru toţi indivizii a căror fază embrionară s-a desfăşurat pe parcursul aceloraşi
luni din an (zodia). Desigur, trebuie să avem în vedere şi faptul că aceleaşi trei luni succesive
oferă condiţii neidentice pe perioade lungi de timp, ca şi de la o zonă geografică la alta. De
42
asemenea, trebuie să facem distincţie netă între zodia astfel definită, care se bazeaza pe
argumente ştiinţifice, şi « zodiacul » publicat zilnic în media, care urmăreşte sporirea
optimismului individual.
Ordinea nşterii. Aproximativ din luna a şasea de viaţă intrauterină, sistemul nervos al
fătului este apt să recepteze anumiţi stimuli auditivi, vestibulari, mecanici (în sensul strict al
termenului !) externi, dar mai cu seamă, este capabil să aibă anumite « trăiri », a căror
complexitate sporeşte în lunile următoare, până la parturiţie. Fiind scutit de toate servituţile
existenţei, neavând nici măcar « grija » respiratului, fiind înconjurat de lichidul amniotic se simte
aproape în stare de imponderabilitate etc., fătul trăieşte o stare de adevărată fericire (un adevărat
Rai). Asemenea trăiri se stochează în depozitul de memorie individuală şi se vor repercuta asupra
individului matur. Când vine momentul parturiţiei, mama pierde lichidul amniotic, fătul îşi simte
greutatea reală, apoi începe travaliul, care nu este doar un efort al mamei, ci şi al fătului. Actul
parturiţiei devine astfel o sursă de spaime pentru făt, o sursă de trăiri negative, traumatizante (un
adevărat Iad), care şi ele se cantonează ca atare în memorie, punându-şi amprenta pe întreaga
viaţă a individului. Desigur, primul copil născut suportă o traumă mai accentuată decât cei ce se
vor naşte ulterior. Dar, ordinea naşterii poate avea şi alte consecinţe care îşi pot pune amprenta,
după naştere, pe întreaga existenţă a individului (aceasta depinzând de comportamentul
părinţilor). Naşterea primului copil reprezintă un eveniment remarcabil în viaţa familiei. Copilul
devine centrul atenţiei, este înconjurat de grija deosebită a tuturor, i se satisfac toate dorinţele etc.,
încât, dacă l-am putea suspecta de raţionamente mai elevate, el consideră că tot ce îl înconjoară îi
aparţine, că el este « stăpânul ». Situaţia este de natură să-i genereze trăiri pozitive. Dar, după doi
ani (să presupunem) apare al doilea copil, care va polariza grija familiei (deşi nu ca în cazul
primului născut), în detrimentul celui dintâi. Acesta se simte detronat, frustrat şi nutreşte un
sentiment de ură chiar faţă de cel ce i-a anulat calitatea de « stăpân » (şi nu sunt rare cazurile în
care cel dintâi se manifestă agresiv fizic faţă de intrus). Când cei doi mai cresc şi intră, uneori, în
relaţii conflictuale, părinţii îi cer celui dintâi să fie mai tolerant, mai înţelegător, el fiind mai mare
etc. Naşterea unui al treilea copil va estompa starea conflictuală : detronând-ul pe cel de al doilea
născut, cel dintâi se simte răzbunat şi se apropie suficient de mult faţă de ultimul venit, astfel
încât, resetimentele lui faţă de mijlociu se reduc semnificativ . Toate aceste trăiri se vor regăsi,
sub diverse forme, în comportamentele fiecăruia la maturitate.
Spaţiul cultural. Câtă vreme comportamentele sunt învăţate, este firesc să acordăm
importanţa cuvenită climatului şi nivelului cultural al mediului în care se formează un individ.
43
Una este dezvoltarea unui copil care, atunci când e în stare să perceapă lumea, vede în jur rafturi
cu sticle de băutură, şi alta atunci cînd rafturile sunt pline cu cărţi ! Problema este destul de
cunoscută pentru a mai insista asupra ei.
Spaţiul geografic. Un copil care se naşte şi se formează într-o zonă înconjurată de munţi
va avea mereu dorinţa să afl ce se află dincolo, pe când un altul, care se naşte la câmpie, nu are
asemenea curiozităţi, lumea fiindu-i dată până la orizont. Că asemenea situaţii îşi pun amprenta
pe trăiri, sentimente şi comportamente, ne-o poate dovedi, în creaţia literară, comparaţia dintre
L.Rebreanu şi P.Istrati.
Atitudinile parentale. Din nefericire, cei mai mulţi dintre părinţi ignoră faptul că o
dragoste exagerată, o tutelare prea grijulie faţă de copil poate să-i aducă acestuia nefericire în
viaţa adultă. Despre complexul Oedip nu avem nimic de adăugat (nici nu ar fi posibil !) la cele
scrise în literatură de la tragedia antică elenă (ex.Oedip rege), la Shakespeare (ex.Hamlet) şi
Dostoevski (ex.Fraţii Karamazov). La acest subpunct vrem să ne referim doar la atitudini mai
simple, dar tot atât de importante. Dintr-o « dragoste » exagerată faţă de fiu, tutelarea permanentă
a mamei poate duce la « îngroşarea cordonului ombilical » într-o asemenea măsură încît acesta, la
maturitate, să ducă o viaţă de cuplu precară, tocmai datorită permanentei lui tentaţii de a-şi
compara soţia cu propria mamă. Aceleaşi atitudini materne faţă de fiică, pot determina la aceasta
din urmă un sentiment de « eliberare » atunci când, după majorat, ea îşi va lua viaţa pe cont
propriu, de cele mai multe ori alegând căile cele mai puţin potrivite. Dacă tatăl se manifestă, din
44
cele mai pure intenţii, foarte apropiat de fiică, şi aceasta vede în el un simbol, un etalon, ea va
avea reale dificultăţi în alegerea propriului ei soţ.
Atragem atenţia de la început asupra caracterului pur didactic al unui asemenea demers.
Fiinţa umană (ca şi cea animală, desigur la un alt nivel !) nu poate fi încadrată exclusiv într-o
categorie comportamentală sau alta. Fiinţa umană este un univers aproape imprevizibil ! Cel mult,
putem spune despre un subiect că aparţine « cu precădere », dominant deci, unei categorii sau
alteia. Spre exemplu, un subiect, care din diverse motivaţii este submisiv, obedient chiar în
raporturile cu şefii şi colegii la locul de muncă, poate să se manifeste în familie (şi de cele mai
multe ori o şi face !) prin comportamente agresive, tiranice chiar. E şi asta o modalitate de
defulare (în sens de compensare a frustrărilor din celălalt domeniu). În consecinţă, nu putem
« pune mâna în foc pentru nimeni, nici chiar pentru noi înşine » !
45
Comportamentul agresiv. Agresivitatea este o formă a instabilităţii emoţionale (facem
precizarea că în sistemul nervos nu există o separaţie anatomică sau funcţională între inteligenţa
academică şi cea emoţională (aşa cum susţine Goleman) ; ceea ce el numeşte inteligenţă
emoţională nu reprezintă altceva decât capacitatea de a-ţi gestiona corect emoţiile, şi aceasta nu
presupune separare a centrilor !)). Cauzele apariţiei comportamentelor agresive sunt diverse : o
copilărie nefericită petrecută, de regulă, în familii dezbinate, cu unul sau ambii părinţi dependenţi
de alcool, droguri etc., victime ale unor abuzuri, prezenţa complexului de inferioritate prost
administrat, lipsa afecţiunii ş.a. Formele de manifestare sunt diverse, de la agresivitatea verbală,
atitudinală, impulsivitate şi tendinţa de a domina, până la autoagresivitate. Datorită impulsivităţii,
reacţiile lor sunt imprevizibile şi ei constitue un real pericol social, mai cu seamă în comunităţile
de adolescenţi. Individual, agresivul este simpaticomimetic, cu mare mobilitate a stărilor de
excitaţie, dominat de adrenalină, iar în psihosomatică se încadrează, de regulă, în tipul mezomorf
(şi displastic). Integrat într-o activitate militară sau sportivă bine organizate şi conduse,
deţinătorul unui astfel de comportament îşi poate reorienta agresivitatea în direcţia obţinerii unor
rezultate pozitive (în război, în sporturi precum boxul, unele arte marţiale etc.).
46
indivizi constitue cel mai mare pericol pentru societate. Din nefericire, mulţi –chiar prea mulţi-
chiar reuşesc să înşele lumea, afişând cât mai la vedere un « ambalaj » strălucitor care îmbracă un
produs fără valoare autentică. Deţinătorul acestei categorii de comportament poartă un nume :
impostor,gata oricând să accepte sinecura. Pentru el, sinecura este modul obişnuit de a exista şi
suprema lui satisfacţie.
Comportamentul normal. Avem cel mai scurt comentariu de făcut în legătură cu această
categorie. De ce? Tocmai pentru că ne este cu neputinţă să definim corect şi complet normalul !
Suntem în situaţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii care defineşte sănătatea ca « starea de bine »
a individului. Sintagma ni se pare cel puţin hilară, şi acesta este motivul pentru care renunţăm la
definirea comportamentului uman normal. În fond, am putea afirma şi noi că un comportament
normal este acela care nu deţine nici una dintre caracteristicile comportamentelor enumerate mai
sus, ci pe toate, dar nu în acelaşi timp, nu în acelaşi grad şi nu în aceleaşi circumstanţe.. Dar, am
fi total incorecţi, întrucât normalitatea frizează perfecţiunea. Şi care dintre noi poate spune că este
perfect, adică normal? În ceea ce ne priveşte, noi nu ne putem asuma un asemenea risc ! Desigur,
defectele descrise mai sus la diverse categorii comportamentale nu ne caracterizează, dar nici nu
ne sunt total străine. Avem momente, chiar scurte etape în viaţă când suntem submisivi, agresivi
etc., dar acestea nu ne domină. Rămânem la adevărul că omul cu comportament normal este acela
car face ca între sublim şi ridicol, între Sisif şi Prometeu să nu existe crevase de netrecut, ci
distanţe micronice.
47
Bibliografie selectiva: KANDEL,E.R; SCHWARTZ,J;JESSELL,Th., 1991,Principles of Neural
science,Prentice-Hall International Inc.,USA; BOTEZ,M.I (sub red.),1996,Neuropsihologie
clinica si neurologia comportamentului,Masson & Ed.Medicala, Bucuresti; von
WRIGHT,G.H.,1995,Explicatie si
intelegere,Humanitas,Bucuresti;LEVI,STRAUSS,C.,1970,Gindireasalbatica,Ed.Stiintifica,Bucur
esti;GREIMAS,A.J;FONTANILLE,J.,1997,Semiotica pasiunilor ,Ed.Scripta, Bucuresti;MALIM
TONY, ANN BIRCH,SHEILAHAYWARD,2000,Psihologie comparata,Ed.Tehnica,
Buc.;BARNETT,S.A,1995,Biologie
silibertate,Ed.Stiintifica,Buc.;CARPENTER,R.H.S,1990,Neurophysiology,OxfordUniversityPres
s,Inc.,N.Y.,USA.; DELACOUR,J.,2001,Introducere in neurostiintele cognitive, Ed.Polirom,
Bucuresti; STANCIU C., 2004, Introducere în psihofiziologie, Ed.FRM, Bucureşti; STANCIU
C.,1998, The Biochemical-IonicTheory of Excitability,Ed.Ştiinţifică, Bucureşti.
Autoevaluare
48
1. Prin ce se poate argumenta discontinuitatea dintre bazele comportamentului uman, fata de
comportamentul animal?
49