Leoaica tanara, iubirea tema si viziunea despre lume

Poezia Leoaica tanara, iubirea face parte din al doilea volum al lui Nichita Stanescu, O viziune a
sentimentelor (1964), volum ce are ca tema iubirea ca stare de certitudine.
Poezia apartine neomodernismului prin ineditul abordarii temei, fiind caracterizata de ambiguitatea
limbajului poetic, insolitul imaginilor artistice, noutatea metaforelor si innoirile prozodice.
Tema poeziei este intalnirea neasteptata cu iubirea, ca intamplare a fiintei. Aparitia brusca,
surprinzatoare a iubirii, intruzimea ei violenta, agresiva in existenta umana transforma definitiv perceptia
barbatului indragostit asupra lumii si asupra sa. Iubirea este o stare de vibratie continua, o cale spre revelatie
si o modalitate de integrare in armoniile universale.
Motivul central al textului, care prin repetare devine laitmotiv, este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea
ca pasiune si fascinatie coplesitoare.
Viziunea asupra lumii se transpune intr-o viziune inedita asupra sentimentului concretizat in imaginea
leoaicei. Situat in centrul lumii sale, eul traieste plenar iubirea, sub semnul certitudinilor, el se afirma ca
focar de energie afectiva.
Titlul, reluat in incipit, defineste iubirea prin intermediul unei metafore surprinzatoare. Metafora explicita a
iubirii imaginate ca o leoaica tanara propune o perspectiva atipica pentru cititorul de poezie clasica, prin
ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire si o leoaica tanara, evidentiata in apozitie, evoca sensuri latente
ale sentimentului: cruzime, forta, senzualitate, dar si stare hipnotica, neputinta prazii de a i se sustrage.
Lirismul subiectiv are ca repere transmiterea in mod direct a sentimentelor si prezenta marcilor eului liric,
pronume si verbe la persoana I singular: mi-(a sarit), ma(pandise), mi-(am dus).
Compozitional, poezia are trei secvente lirice, corespunzatoare celor trei strofe: in prima este prezentata
intalnirea neasteptata cu iubirea, cea de-a doua descrie, intr-un tablou cosmogonic, metamorfoza fiintei ca
urmare a intalnirii cu iubirea si proiectia in eternitate a sentimentului.
Simetria se realizeaza prin cele doua imagini ale iubirii-leoaica, plasate la inceputul si la sfarsitul textului
poetic. Leoaica tanara si leoaica aramie se coreleaza cu doua perceptii diferite ale eului asupra lumii, ce
sugereaza faptul ca transformarea produsa de iubire este ireversibila.
Discursul liric ia forma unei confesiuni despre propria aventura in trairea sentimentului.
Prima secventa prezinta in maniera metaforica momentul indragostirii propriu-zise, ca o intalnire
neasteptata a fiintei umane cu iubirea, cu toate ca sentimentul exista deja in stare latenta in sufletul omului:
Leoaica tanara, iubirea/mi-a sarit in fata/Ma pandise-n incordare/mai demult. Scena vanatorii atribuie
iubirii insusiri precum: salbatica, necrutatoare,puternica. Violenta revelatiei este sugerata de imaginea
coltilor albi si de sugestia ranirii: Coltii albi mi i-a infipt in fata.
Cea de-a doua secventa poetica este un tablou cosmogonic ce sugereaza trecerea intr-o alta stare a
existentei. Totul in jur se transforma sub influenta iubirii: Si deodata-n jurul meu, natura/se facu un cerc,
de-a dura,/cand mai larg, cand mai aproape,/ca o strangere de ape.
Viziunea poetica a universului pulsatoriu si in expansiune, perceput prin simtiri omenesti aparent
autonome, ca privirea si auzul, se completeaza prin imaginea universului ca un cerc, simbol al perfectiunii.
Metaforele insolite Si privirea-n sus tasni,/curcubeu taiat in doua,/si auzul o-ntalni/tocmai langa ciocarlii
redau, prin miscarea ascensionala starea extatica provocata de intalnirea fiintei cu iubirea si aspiratia spre
transcendent.
Ultima secventa ilustreaza faptul ca fiinta umana nu se mai recunoaste dupa intalnirea cu iubirea.
Metamorfoza dupa trairea iubirii este ireversibila. Transformarile sufletesti se reflecta in plan fizic: Mi-am
dus mana la spranceana,/la tampla si la barbie,/dar mana nu le mai stie. Cele patru detalii fizice sunt,
metafore ale cunoasterii poetice.
Finalul poeziei evidentiaza ideea potrivit careia iubirea proiecteaza omul in eternitate, accentuata de
epitetul cu valoare metaforica leoaica aramie si de repetitia inca-o vreme/si-nca-o vreme. Precizia
temporala din strofele anterioare este inlocuita cu abolirea timpului, in starea de gratie a iubirii.
Sursele expresivitatii si ale sugestiei se regasesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel morfologic, selectia timpurilor verbale ilustreaza evolutia iubirii. In prima secventa, panda si
intalnirea cu iubirea sunt redate de verbe la mai-mult-ca-perfect (ma pandise) si perfect compus (a sarit,
a infipt, a muscat). Apoi, rapiditatea metamorfozei este redata de verbe la perfect simplu (se facu,
tasni), iar in ultima strofa, situarea eului in starea de gratie a iubirii, de verbe la prezent etern (nu stiu,
trece).
La nivel lexical, expresivitatea provine din asociatii semantice inedite, alaturand sfera vanatorii, cu cea a
revelatiei si cu aceea, foarte comuna aparent, a corpului: fata, mana, spranceana, barbie.
Ambiguitatea este produsa de metafore insolite: Leoaica tanara, iubirea, un cerc de-a dura.
Poezia nemodernista Leoaica tanara, iubirea este alcatuita din trei strofe, cu versuri inegale, cu rima, ritm
si masura variabile. Este prezenta tehnica ingambamentului.
Ambiguitatea poeziei nemoderniste deschide mai multe cai de interpretare. Poezie a intalnirii cu iubirea,
textul liric poate fi citit si ca intalnire a poetului cu inspiratia acaparatoare a fiintei, care are ca efect
transformarea lumii reale intr-un univers propriu de creatie, iar a omului obisnuit intr-un creator , ale carui
insusiri sunt contemplatia, reflectia, rostirea poetica. Creatia izvoraste din iubire si il proiecteaza pe creator
in eternitate.
Asadar, poezia neomodernista Leoaica tanara, iubirea ilustreaza intr-o maniera inedita intalnirea omului
cu iubirea. Sentimentul se corporalizeaza sub forma unei leoaice, animal feroce, a carei prada este intreaga
fiinta a celui indragostit.