Leoaica tanara, iubirea Nichita Stanescu

Leoaica tnr, iubirea

mi-ai srit n fa.
M pndise-n ncordare
mai demult.
Colii albi mi i-a nfipt n fa,
m-a mucat leoaica, azi, de fa.

i deodata-n jurul meu, natura
se fcu un cerc, de-a-dura,
cnd mai larg, cnd mai aproape,
ca o strngere de ape.
i privirea-n sus ini,
curcubeu tiat n dou,
i auzul o-ntlni
tocmai lng ciocrlii.

Mi-am dus mna la sprncean,
la tmpl i la brbie,
dar mna nu le mai tie.
i alunec-n netire
pe-un deert n strlucire,
peste care trece-alene
o leoaic armie
cu micrile viclene,
nc-o vreme,
i-nc-o vreme...




Poezia "Leoaica tanara, iubirea" face parte din volumui "O viziune a
sentimentelor" din 1964, in care Nichita Stanescu (1933 -1983), prin
cuvantul poetic esential, vizualizeaza iubirea ca sentiment al eului poetic,
reflectand lirismul subiectiv.
Este considerata o capodopera a liricii erotice romanesti, individualizandu-se
prin transparenta imaginilor si proiectia cosmica, prin originalitatea
metaforelor si simetria compozitiei evidentiind conceptul de arta poetica
printr-un ansamblu de trasaturi care compun viziunea despre lume si viata a
unui autor, despre menirea lui in univers si despre misiunea artei sale, intr-
un limbaj literar care-l particularizeaza.
Tema o constituie consecintele pe care iubirea, navalind ca un animal de
prada in spatiul sensibilitatii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu
lumea exterioara si cu sinele totodata.
Poezia "Leoaica tanara, iubirea" este o confesiune lirica a lui Nichita
Stanescu, o arta poetica erotica, in care eul liric este puternic marcat de
intensitatea si forta celui mai uman sentiment, iubirea.
Titlul este exprimat printr-o metafora in care transparenta imaginii
sugereaza extazul poetic la aparitia neasteptata a iubirii, vazute sub forma
unui animal de prada agresiv, "leoaica tanara", explicitata chiar de poet prin
apozitia "iubirea".
Poezia este structurata chiar de catre Nichita in trei secvente lirice,
corespunzatoare celor trei strofe.
Prima strofa exprima vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei
tinere leoaice agresive, care ii sare "in fata" eului liric, avand efecte
devoratoare asupra identitatii sinelui, infigandu-si "coltii albi [...] in fata" si
muscandu-l "de fata". Abundenta de pronume personale potenteaza
confesiunea eului poetic in sensul ca el era constient de eventualitatea ivirii
sentimentului de dragoste, care-l "pandise-n incordare/ mai demult", dar nu
se astepta ca acesta sa fie atat de puternic, sa aiba atata forta devastatoare
"mi-a sarit in fata", "mi i-a infipt in fata", "m-a muscat [...]defata".
Strofa a doua accentueaza efectul psihologic al acestei neasteptate
intalniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degaja asupra
sensibilitatii eului poetic o energie omnipotenta, extinsa asupra intregului
univers: "Si deodata-n jurul meu, natura". Forta agresiva si fascinanta a
iubirii reordoneaza lumea dupa legile ei proprii, intr-un joc al cercurilor
concentrice, ca simbol al perfectiunii: "se facu un cerc de-a dura,/ cand mai
larg cand mai aproape,/ ca o strangere de ape". Eul liric se simte in acest
nou univers un adevarat "centrum mundi", un nucleu existential, care poate
reorganiza totul in jurul sau, dupa alte perceptii, cu o forta impresionanta.
Privirea, ca si auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se inalta
"tocmai langa ciocarlii", sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare
superioara a bucuriei supreme, a fericirii, care este perceputa cu toate
simturile, mai ales ca se spune ca ciocarlia este pasarea care zboara cel mai
sus si are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment
neasteptat, care-l copleseste. Curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate,
poate semnifica un fenomen rar si fascinant, ca si iubirea, sau poate fi un
adevarat arc de triumf, de izbanda cereasca, reflectat in sufletul prea plin al
eului poetic.
Strofa a treia revine la momentul initial, "leoaica aramie/ cu miscarile
viclene" fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul
liric. Sinele poetic isi pierde concretetea si contururile sub puterea
devastatoare a iubirii, simturile se estompeaza: "Mi-am dus mana la
spranceana,/ la tampla si la barbie,/ dar mana nu le mai stie", poetul nu se
mai recunoaste, simtindu-se confuz si bulversat de "atacul" surprinzator al
unui sentiment extrem de puternic. Eul liric identifica sentimentul, nu mai
este o "leoaica tanara" oarecare, ci "aramie", stie ca iubirea este perfida, are
"miscarile viclene", dar fericirea traita acum vine dupa o perioada terna a
vietii, "un desert", care capata brusc "stralucire". Iubirea, ca forma a
spiritului, invinge timpul, dand energie si profunzime vietii "inc-o vreme,/si-
nca-o vreme...". Sau poate, temator, eul liric este nesigur, nu poate sti cat
timp iubirea il va ferici.
Poezia este o romanta cantabila a iubirii, sentiment materializat, vizualizat
de Nichita Stanescu, stare sufleteasca ce capata puteri demiurgice asupra
sensibilitatii eului poetic, inaltandu-l in centrul lumii care, la randul ei, se
reordoneaza sub forta miraculoasa a celui mai uman sentiment.
Imaginile poetice se individualizeaza prin transparenta, dinamism si sugestie
semnificativa pentru "obiectul" iubire, intreaga poezie concentrandu-se intr-o
unica metafora.
Ca structura, poezia este alcatuita din trei strofe neregulate si 24 de versuri
libere inegale, cu rima aleatorie si ritm combinat, in care spontaneitatea si
muzicalitatea redau fluxul ideilor. Se remarca tehnica ingambamentului. De
asemenea, forma moderna reprezinta o eliberare de rigorile clasice, o cale
directa de transmitere a ideilor si sentimentelor poetice.
In incheiere se poate afirma ca poezia lui Nichita Stanescu este o arta
poetica neomodernista, dat fiind ca interesul autorului vizeaza relatia poet-
lume si poet- creatie, identificand poezia cu iubirea. Sentimentul poetic este
acela de contopire cu esenta lumii prin sentimentul profund al dragostei.
In opinia mea, atitudinea poetica de suprapunere a poeziei cu iubirea este o
modalitate de cunoastere a lumii proprie literaturii, respectiv a genului liric.
Acesta se dovedeste specific artistului in masura in care el este chemat sa
redescopere si sa redimensioneze realitatea astfel incat aceasta sa treaca
dincolo de concretul lumii.