Ornitorincul

Ornitorincul este un animal australian foarte interesant, o adevarata ciudatenie a naturii. Corpul sau aduce putin cu cel al unui castor, dar are
un cioc ca acela al ratei! Desi face parte din clasa mamiferelor, el se inmulteste prin oua, ca reptilele sau pasarile. Totusi, isi hraneste puii cu
lapte, aidoma celorlalte mamifere! Poate fi intalnit in raurile din partea estica a Australiei si in Tasmania, insa acest animal este inca putin
cunoscut, fiind o prezenta discreta in mediul sau natural.
Ornitorincii sunt grupati intr-o singura rasa. Totusi, exista anumite diferente de talie, in functie de regiunile in care traiesc, distingan-du-se
mai multe sub-rase.
Ornitorincul are in medie o lungime de jumatate de metru, desigur, cu unele variatii. De obicei, cantareste doar cateva kilograme si traieste
cam 12 ani. Unul dintre exemplarele crescute in captivitate a atins varsta-record de 17 ani.
Ciocul ornitorincului (spre deosebire de cel al ratei - cu care, de altfel, seamana destul de bine) nu este dur, ci flexibil, moale si umed, fiind
acoperit cu o piele fina, ca nasul unui caine. La extremitatea ciocului se afla nasul ornitorincului - de fapt, doua mici orificii care constituie
narile prin care respira. Ele sunt in asa fel plasate, incat ii permit animalului sa respire chiar si atunci cand corpul sau este aproape in intregime
sub apa.
Neavand dinti, ornitorincul mesteca hrana cu ajutorul unor placi osoase, cu care este prevazut ciocul, o alta asemanare cu pasarile.
Ca mai toate animalele, ornitorincul comunica; mai exact scoate niste sunete care ii permit sa transmita mesaje semenilor sai. El nu poseda
coarde vocale. Aceste sunete sunt produse de catre pui, atunci cand isi cheama tovarasii de joaca, ori de catre adulti, cand sunt in primejdie
sau cand vor sa comunice alte informatii celorlalti vecini ai lor.
Ornitorincul este acoperit cu o blana deasa si foarte matasoasa. Coada este lata si turtita, asemanatoare cu cea a castorului. Insa, daca acesta
din urma isi foloseste coada pentru a inota, pentru ornitorinc ea nu reprezinta decat un fel de carma, pentru pastrarea sau schimbarea
directiei, atunci cand este in apa. Coada mai are si o alta functie, speciala: ea constituie un adevarat rezervor de grasime, care il ajuta pe micul
animal sa supravietuiasca atunci cand hrana ii lipseste.
Femela-ornitorinc isi mai foloseste coada si pentru a aduna frunzele cu care isi captuseste cuibul, apoi pentru a tine ouale lipite de corpul sau,
atunci cand le cloceste.
O alta ciudatenie o reprezinta faptul ca acest animal este unul dintre rarele mamifere capabile sa secrete venin, care poate fi injectat
dusmanului cu ajutorul unui spin aflat in regiunea labelor din fata, venin produs de anumite glande. Numai masculul adult este veninos.
De obicei, ornitorincul este un animal singuratic si are un teritoriu propriu unde traieste si vaneaza. El se adaposteste in vizuini pe care le sapa
singur, cu labele, in pamantul moale de pe tarmurile raurilor (in doua ore poate sapa un tunel de un metru). Au fost descoperite si tuneluri lungi
de 20 de metri! Intrarea se afla deasupra nivelului apei, pentru a evita inundarea tunelului si a vizuinii.
Acest animal isi petrece cea mai mare parte a zilei pe uscat, ramanand in apa circa doua ore, desi este un foarte bun inotator. In apa, se
deplaseaza cu o viteza de 3 - 4 kilometri pe ora.
Se hraneste cu scoici, crustacee, viermi, larve de insecte acvatice si alte mici vietuitoare care traiesc pe fundul apei. Deseori, da la o parte
cate o piatra de pe fundul raului pentru a manca viermisorii care se ascund sub ea.
De obicei, nu ramane sub apa mai mult de un minut sau doua, caci trebuie sa iasa la suprafata, pentru a respira. De altfel, acest animal isi
petrece cam jumatate din zi pentru a manca.
De regula, femela face doua oua, pe care le depune pe un covor de frunze, intr-un spatiu special amenajat al vizuinii, si le cloceste timp de 10
zile. Cand ies din ou, puii sunt de culoare roz, golasi si orbi si sunt imediat alaptati de mama lor.
O alta curiozitate a acestui animal este faptul ca, atunci cand se afla sub apa si ii lipseste oxigenul, poate sa-si reduca ritmul batailor inimii, de
la 200 pe minut, la mai putin de 10!
Oamenii de stiinta au mai constatat ca ornitorincul este unul dintre foarte putinele animale cu sange cald (practic, singurul, in afara de
furnicar) si care nu viseaza in timpul somnului

Cangurul
Din acest ordin mai fac parte si iepurele marsupial, veverita marsupiala, vulpea marsupiala etc., toate aceste animale australiene avand acea
punga in care isi cresc puii in primele luni de viata. In urma cu aproximativ 136 de milioane de ani, continentul australian, locul de bastina al
cangurilor, s-a separat de Antarctica, deplasandu-se spre nord. La inceput, pe taramurile Australiei, numai varfurile muntoase ieseau la
suprafata oceanului, insa treptat, dupa ce nivelul apei a inceput sa scada, iar clima sa se incalzeasca (acum aproximativ 30 de milioane de ani),
noul continent a devenit casa ideala a unor specii de animale printre care si cangurul din zilele noastre.
Cangurul face parte dintr-o familie foarte numeroasa. Rudele sale (aproximativ 60 de rase diferite de canguri, numite toate laolalta macropozi
- adica picioare lungi), desi sunt foarte asemanatoare, se deosebesc intre ele prin dimensiuni si prin modul de viata diferit. Cel mai mic
membru al familiei macropozilor este cangurul-sobolan. Dimensiunile sale variaza intre 38 si 52 de centimetri (cantarind sub un kilogram), fapt
ce-i permite sa se strecoare cu usurinta prin galeriile subterane unde isi construieste adapostul.
O alta rasa, raspandita atat in Australia, cat si in Tasmania, este cangurul cu coada scurta. El locuieste la primul nivel al padurilor tropicale,
fiind de asemenea un animal de talie mica.
Terenurile aride si pietroase ale stepelor australiene, putin primitoare pentru oameni, sunt insa un paradis al cangurilor de stanca. Pentru a face
fata pietrelor colturoase, labele din spate ale acestei specii au cate patru degete cu pernute groase si rezistente.
Un alt membru al familiei este cangurul flasnetar, botezat asa din cauza obiceiului sau de a-si roti labele din fata in timp ce topaie, ca si cand ar
rasuci manerul flasnetei pentru a canta. Coada exemplarelor acestei specii i-a pus pe ganduri pe cercetatori, deoarece are la varf un pinten dur,
care in aparenta nu serveste la nimic. Nelamurirea zoologilor este insa si mai mare in cazul cangurilor de copac. Pentru a se putea catara mai
usor in arbori, acolo unde gasesc hrana din abundenta, labele din fata ale acestei specii de canguri s-au dezvoltat mai mult decat cele din spate,
invers fata de evolutia celorlalte rude ale lor, in cazul carora labele din spate sunt mai mari decat cele din fata.
Cei mai mari membri ai familiei sunt insa cangurii rosii, care locuiesc in campiile din interiorul continentului australian, si cangurii maronii
rasariteni si apuseni, care traiesc de obicei in zonele impadurite.
Cangurul rosu este cel mai cunoscut membru al familiei macropozilor, numele sau stiintific fiind macropus rufus. Este un mamifer de dimensiuni
mari, avand aproximativ 1,5 metri inaltime si o greutate de circa 80 de kilograme, aparent greoi, cu o coada lunga si subtire, ce poate atinge
aproximativ un metru lungime. Atentie, nu toti cangurii rosii sunt intr-adevar rosii! Exista diferente de nuanta a blanii in functie de regiune: in
est, masculii sunt de obicei rosii, iar femelele sunt gri-albastrui. In alte parti, ambele sexe pot avea un par brun-rosiatic. Pasunile aride, stepele
pline de arbusti si bogate in sare din sud-vestul Australiei reprezinta habitatul natural al acestei rase, dar ei pot trai chiar si in ape de mica
adancime. Adaptandu-se climei uneori deosebit de calde, aceste animale pot supravietui la temperaturi de peste 40 de grade Celsius, evitand
activitatea in timpul zilei si risipa de apa.
Cand timpul este racoros, cangurii raman activi si ziua, insa sunt animale nocturne, preferand sa doarma in timpul zilei, nu noaptea.
Cangurii rosii traiesc in grupuri de la cateva zeci la cateva sute de indivizi, migrand pe timp de noapte in cautarea hranei. Membrii grupului
comunica prin intermediul bocanitului. Cand se iveste vreun pericol (de exemplu, aparitia cainilor dingo), cangurii lovesc pamantul cu labele din
spate, avertizandu-i pe ceilalti. Viteza de reactie este mare, tinand cont ca in astfel de situatii salturile unui cangur rosu pot atinge pana la doi
metri si jumatate in inaltime si 4 - 4,5 metri in lungime, deplasandu-se cu aproximativ 65 de kilometri pe ora! In mod normal insa, salturile sunt
mult mai mici, iar viteza de deplasare nu depaseste 12 kilometri pe ora. Oricum, in general, cangurul merge numai sarind. Chiar si atunci cand
inoata, isi misca picioarele in acelasi timp. Din acelasi motiv, cangurul nu poate merge inapoi.
Femelele au dimensiuni mai mici decat masculii, atingand insa maturitatea mai repede decat acestia. Dupa numai 18 luni de viata, pot ramane
gravide, perioada de gestatie fiind de 33 de zile. Apoi, pot naste intre unul si sapte pui. Puii nascuti sunt tinuti in marsupiu pana la 5 - 6 luni de
zile, timp in care se obisnuiesc treptat cu lumea exterioara. Dupa aceasta perioada, nu se vor mai intoarce in marsupiu, insa vor continua sa suga
pana la implinirea varstei de un an, ramanand apoi inca sase luni in apropierea mamei. Masculii, desi par animale pasnice, pot deveni violenti in
perioada de imperechere. Disputele pentru cucerirea femelelor se transforma adesea in conflicte violente.
Sprijinindu-se pe cozi, cangurii isi lovesc adversarii cu labele din spate sau incearca sa-i impinga cu cele din fata, asemenea unor boxeri.
In mediul lor natural, cangurii pot trai aproximativ 15 ani, insa, din pacate, din cauza anumitor factori naturali potrivnici si a activitatii umane,
unele specii au disparut, iar altele sunt pe cale de disparitie. Astazi, aceste specii sunt ocrotite in parcuri naturale special amenajate.