Sistemul Osos
Sistemul Osos
Sistemul Osos
S1
1. Sistemul osos
Oasele sînt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează sistemul osos (scheletul); ele
reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.
Forma. în această privinţă, oasele pot fi clasificate în: lungi, late şi scurte, după raportul existent
între cele trei dimensiuni: lungimea, lăţimea sau grosimea.
Oasele lungi formează scheletul extremităţilor şi la ele predomină lungimea. Corpul unui os
lung se numeşte diafizâ (fig. 22) şi este aproape cilindric. Cele două extremităţi, care sînt mai
voluminoase, se numesc epifize.
1.1 Structura. în general oasele sînt alcătuite pe principiul: cu material puţin maximum de rezistenţă.
Pe o secţiune longitudinală făcută într-un os lung (fig. 23) se observă la periferia diafizei periostul, o
membrană conjunctivă vascularizată cu rol în creşterea osului în grosime şi refacerea ţesutului osos la
nivelul unef fracturi. Dedesubt se găseşte os compact, iar spre interior, la nivelul diafizei, se găseşte un
canal central. în interiorul epifizelor, în locul canalului central apar lame osoase care se încrucişează
formînd osul spongios. Aceste lame formează structuri adaptate pentru rezistenţa la tracţiune şi
presiune, fiind orientate pe direcţia solicitărilor mecanice.
Oasele late şi cele scurte au la periferie un manşon de ţesut compact ce acoperă osul spongios.
Nu au canal central.
în spaţiile dintre lamele osului spongios se găseşte măduva roşie. în canalul central se găseşte
măduvă roşie numai la făt; la adult se găseşte măduvă galbenă.
Numai unele oase ale adultului mai conţin măduvă roşie cum ar fi vertebrele, sternul, coastele,
oasele coxale şi cele ce formează baza craniului. La bătrîni măduva devine cenuşie prin
transformarea ei în ţesut conjunctiv fibros.
1.2 Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osificare (osteogeneză). După originea lor oasele se pot
împărţi în oase de membrană şi oase de cartilaj. Oasele de membrană trec în dezvoltarea lor prin două
faze: faza de membrană conjunctivă şi faza de os. Osificarea de membrană (fig. 24) se produce astfel:
într-o membrană conjunctivă tînără fibrele colagene dintr-un anumit centru de osificare se înmulţesc şi
se adună formînd fascicule. Celulele osoase tinere (osteoblastele) îmbracă aceste fascicule şi secretă
oseina care le înglobează, iar prin mineralizarea ei se formează o lamelă osoasă. Osificarea înaintează
(iradiază) de la centru către periferie. Procesul se repetă şi în alte centre de osificare, ce, prin
fuzionarea lor, vor forma osul definitiv. Prin osificarea de membrană iau naştere oasele bolţii cutiei
craniene, mandibula, clavicula etc.
După încetarea procesului de creştere epifizele rămîn acoperite cu un strat subţire de cartilaj
hialin numit cartilaj articular.
Atît în diafiză cît şi în epifize osificarea începe în anumite centre de osificare de la care se
întinde pînă cuprinde tot osul. Rămîn cartilaginoase nişte discuri aşezate între epifiză şi diafiză prin
care osul creşte în lungime. Acestea se numesc cartilaje de conjugare sau de creştere în lungime şi celulele
lor proliferează numai în partea dinspre diafiză. Cînd creşterea în lungime s-a terminat, în jurul
vîrstei de 20—25 de ani cartilajele de creştere sînt înlocuite de os şi epifizele se sudează cu
diafiză.
Procesele de osificare încetinesc progresiv dar nu se opresc niciodată. Sub acţiunea unor factori
mecanici şi inflamatori se pot intensifica, aşa cum se în-tîmplă în cazul reparării oaselor de la
nivelul unei fracturi.
Dezvoltarea şi creşterea oaselor este strîns legată de secreţia hormonului hipofizar de creştere, de
hormonii tiroidieni, de unele enzime cu rol în calcifierea oaselor, de vitaminele A, C, D etc.
S2
2. Alcătuirea scheletului
Oasele, în număr de 223, legate între ele prin articulaţii, alcătuiesc scheletul (fig. 27). Ele se grupează în:
scheletul capului, scheletul trunchiului şi scheletul membrelor. Cea mai mare parte sînt perechi, cele
neperechi fiind aşezate în planul de simetrie bilaterală a corpului.
Este alcătuit din 22 oase dintre care 8 formeaza craniul cerebral (neurocraniul) ce conţine
encefalul, iar 14 formează craniul visceral sau fetei.
Craniul cerebral, cu capacitate-medie de 1400-1500 cm3, are forma unui ovoid cu partea
posterioară mai voluminoasă şi prezintă o bază şi o boltă. Dintre oasele ca-re-1 alcătuiesc, 4 sunt
mediane si neperechi: frontal, etmoid, sfenoid, şi occipital, iar 4 sunt perechi si asezate lateral: oasele tem-
porale şi parietale (fig. 28).
Osul occipital are o porţiune verticală şi una orizontală care înconjură orificiul occipital; prin acesta
canalul vertebral se continuă cu cutia craniană. Pe porţiunea orizontală se găsesc 2 condili occipitali,
prin care se face articulaţia cu prima vertebră cervicală — atlas.
S3
3. Scheletul trunchiului
Scheletul trunchiului este format din coloana vertebrală (şira spinării), sternul, coastele,
pelvisul (bazinul) şi articulaţiile dintre ele. Din cauza legăturilor funcţionale pe care le are cu
membrele inferioare, pelvisul va fi studiat împreună cu acestea.
Regiunea cervicală
Regiunea toracală
Regiunea lombară
Promontoriul
Regiunea sacrală
Marginea superioară şi cea inferioară a fiecărui pedicul prezintă cîte o adâncitură. Prin
suprapunerea celor două adîncituri de la arcurile a două vertebre succesive se formează de fiecare
parte cîte un orificiu inter vertebral, prin care ies nervii spinali.
Între vertebrele ce alcătuiesc regiunile coloanei vertebrale există unele deosebiri (fig. 32).
Astfel, primele două vertebre ale regiunii cervicale (7) prezintă modificări determinate de
articulaţia craniului la coloana vertebrală.
Prima vertebră numită atlas nu are corp; este de formă inelară. Pe ea se fixează, în două
cavităţi articulare, cei doi condili occipitali.
A doua vertebră numită axis prezintă pe faţa superioară a corpului său o proeminenţă numită
dinte, care pătrunde în partea anterioară a inelului atlasului. In mişcarea de rotire a capului, craniul
împreună cu atlasul se roteşte în jurul dintelui axisului.
S4
4. Scheletul membrelor
4.1 Scheletul membrelor superioare (fig. 33) este format din 2 părţi:
a) Centura scapulară. este partea care leagă membrul superior de tor ace şi
este formată din cîte două oase de fiecare parte: clavicula, situată anterior şi
scapula , (omoplatul), situată posterior.
Spre deosebire de alte vertebrate, la om osul coracoid este sudat cu corpul scapulei.
b) Partea liberă sau membrul superior propriu-zis are 3 segmente: braţul,
antebraţul şi mâna.
Scheletul braţului este alcătuit din humerus;
Scheletul antebraţului este format din 2 oase: radius şi ulna (cubitus). Aceste două oase sînt
solidarizate între ele printr-o membrană conjunctivă puternică — membrana interosoasă.
Scheletul mâinii este constituit din oasele carpiene, metacarpiene şi falange. Oasele carpiene în
număr de 8 sînt oase .scurte, aşezate pe două rânduri. Ele formează un jgheab deschis spre palmă,
prin care trec tendoanele, vasele de sînge şi nervii, dinspre antebraţ spre mînă.
Fig. 33 — Oasele toracelui, centurii scapulare şi membrului superior: a—
m — coaste.
4.2 Scheletul membrelor inferioare (fig. 34) este format, de asemenea din 2 părţi:
a) Centura pelviană formată dintr-un singur os — osul coxal — , de fiecare parte care provine
din sudarea a trei oase primitive ilion, ischion şi pubis. Cele două oase coxale se articulează
posterior cu sacrum şi anterior, între ele, la nivelul simfizei pubiene. Împreună formează pelvisul
(bazinul), care la femeie este mai larg şi mai scund.
b) Scheletul membrului inferior liber (fig. 34) format din scheletul coapsei, al gambei şi al
piciorului.
-Scheletul coapsei este alcătuit din femur, cel mai lung os din corp.
In partea anterioară a genunchiului se găseşte rotula. Este de forma unei lentile plan-convexe şi
cuprinsă în grosimea tendonului unui muşchi numit cvadriceps.
-Scheletul gambei este format din 2 oase fibula (peroneul) şi tibia, legate între ele, ca şi la ante-
braţ, printr-o membrana interosoasă.
-Scheletul piciorului este format din oasele tarsiene, în număr de 7 (dintre acestea cităm
două: as-tragalul ce formează glezna şi cal-caneul — osul călcâiului), oasele me-tatarsiene şi falangele.
Piciorul, adaptat pentru staţiunea bipedă, are o construcţie în boltă atît în sens longitudinal
cît şi în sens transversal. In acest mod greutatea corpului este distribuită prin aceste bolţi către
punctele de sprijin ale piciorului pe sol. Aceasta, împreună cu existenţa pieselor osoase mici articulate,
asigură elasticitatea necesară pentru diferitele faze ale mişcării.
Fig. 34 — Oasele centurii pelviene şi ale membrului inferior.
4.3 Articulaţiile
Oasele sînt legate între ele prin articulaţii. După gradul de mobilitate posibilă între oasele care
alcătuiesc o articulaţie, acestea se împart în:
Sinartrozele sunt articulaţii în care nu este posibilă mobilitatea. între oasele ce se articulează
se interpune un strat de ţesut conjunctiv cartilaginos sau osos.
deci nu au cavitate articulară. Există suturi, în care oasele se fixează prin dinţaturi ce se întrepătrund
(suturi dinţate) ca la oasele parietale ale cutiei craniene. La naştere, la locul de întîlnire dintre
oasele parietale cu frontalul şi respectiv cu occipitalul, se găsesc spaţii membranoase numite
fontanele (anterioară şi posterioară). în primele 6 luni de viaţă se închide fontanela posterioară, iar
cea anterioară, în jur de 2 ani. Ele servesc pentru sporirea dimensiunilor bolţii craniene.
În alte locuri, marginile oaselor sînt lipsite de dinţi, subţiate şi trecute unele peste altele ca
nişte solzi (suturi solzoase) aşa cum este sutura dintre solzul osului temporal şi osul parietal.
Diartrozele sunt articulaţii mobile. Cele cu mobilitate redusă se numesc amfiartroze. La nivelul
lor, între oasele ce se articulează se interpune o formaţiune fibrocartilaginoasă (exemplu: articulaţiile
dintre corpurile vertebrale, între care se intercalează discurile intervertebrale). Deşi mobilitatea
dintre două vertebre este redusă, totuşi, prin însumarea mişcărilor tuturor vertebrelor, coloana, în
ansamblu, poate executa mişcări complexe şi de amplitudine variată. Vertebrele dorsale sunt foarte
puţin mobile, iar cele sacrale sînt complet imobile fiind sudate; ele formează un os unic.
Sinovială
Ligament
S5
5.3 Deficienţele morfofuncţionale ale sistemului osos. Acestea trebuie căutate în primul rând în
tulburări ale metabolismului osos, în special în procesul de mineralizare şi demineralizare, care la
rîndul său, aşa cum am arătat, se află sub influenţa activităţii hormonale şi vitaminice.
Când secreţia glandelor paratiroide este prea intensă (hiperseereţia) hormonul în exces
mobilizează calciul din oase şi se produce rarefierea ţesutului osos. Oasele devenind fragile sînt
predispuse la fracturi.
Sunt binecunoscute şi consecinţele deficitului în vitamina D. Acesta duce, Ia adult, la
diminuarea procesului de mineralizare a oaselor, boală numită oşteo-malatie, iar la copii la boala
cunoscută sub numele de rahitism.
Rahitismul poate apărea, fie din cauza unui aport insuficient de vitamină D în alimentaţie, fie
prin lipsa de expunere la razele solare. Regiunile tropicale sînt lipsite de rahitism. Boala produce
tulburări complexe, iar sistemul osos este în primul rînd afectat. Se produc deformări mai ales ale
oaselor membrelor inferioare (fig. 36, Ab). Rahitismul se vindecă prin administrarea de vitamină D,
prin expunerea la soare, în special în climatul marin şi prin administrarea sărurilor de calciu.
În afară de factorii hormonali şi vitaminici, sînt şi alţi factori care pot acţiona asupra
structurii şi funcţiei osului. Aşa de exemplu, deformările pot apărea ca o consecinţă a poziţiei
defectuoase a corpului în timpul lucrului, iar la şcolari ca urmare a poziţiei necorespunzătoare în
timpul scrisului (scolioză, fig. 36, Aa).
Integritatea anatomică a oaselor poate fi compromisă prin factori externi, cum sînt loviturile
puternice care duc la fracturi. Oasele lungi sînt în special expuse fracturilor, ele se pot rupe în două
sau mai multe fragmente care se pot aduce în poziţia normală. Cu ajutorul aparatului gipsat se
realizează imobilizarea care favorizează consolidarea fracturii (fig. 36, B).
Turtirea bolţii tarsiene dă naştere deformaţiei numită picior, care ia contact cu solul pe toată
lărgimea sa. Se corectează cu aparate ortopedice care introduse în încălţăminte, menţin bolta.
Aceasta, ca şi modificările diurne ale curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale, se datoreşte
staţiunii verticale şi gravitaţiei. Animalele patrupede nu prezintă aceste modificări.
Talia omului diferă în cursul unei zile, în special la cei care stau mult timp în picioare,
din cauza tasării discurilor intervertebrale sub greutatea trunchiului şi din cauza turtirii bolţii
piciorului. Acestea revin la normal în timpul nopţii. Dimineaţa omul este mai lung decît seara cu 2—
3 cm.