SANATATEA SI BOALA

Definitia sanatatii

Sanatatea este o stare de bine complet, fizic, mental si social si nu consta doar
in absenta bolii sau a infirmitatii. Sanatatea este un proces dinamic aflat intr-o
continua remaniere(OMS).
Sanatatea este o stare in care nevoile umane sunt indeplinite in mod autonom si
nu se limiteaza doar la absenta bolii sau a infirmitatii (V. Henderson).
Sanatatea este o stare de echilibru bio-psiho-social, cultural si spiritual, stare de
autonomie si independenta, fara a fi egala cu absenta bolii sau a infirmitatii. Este o
stare dinamica ce da posibilitatea unui organism de a ramane in echilibru cu mediul
intern si extern.

Definitia bolii

Boala este ruperea echilibrului, a armoniei, un semnal de alarma tradus prin

suferinta fizica, psihica, o dificultate sau o inadaptare la o situatie noua, provizorie
sau definitiva.
Fiecare bolnav modeleaza in mod concret o anumita stare de boala, in
conformitate cu particularitatile individualitatii sale biologice si reactive si in stricta
dependenta de conditiile concrete de imbolnavire.

Caracteristici ale starii de boala

- apare ca urmare a unei agresiuni patogene din mediu
- include un complex caracteristic de reactii de raspuns ale organismului supus
actiunii agentului patogen

2
 - starea functionala a organismului se caracterizeaza prin deficienta, mai mult sau
mai putin importanta a mecanismelor de reglare neuro-umorala a functiilor
- reducerea capacitatii de adaptare a organismului
- diminuarea capacitatii de munca si de integrare sociala
- orice boala afecteaza organismul in ansamblul sau

Decalogul sanatatii

Redescoperirea mijloacelor naturale, reintoarcerea de pe noi pozitii la natura,

aplicarea principiilor naturale in viata de toate zilele, reprezinta strategia sanatatii
viitorului.
Pentru individ, elementele esentiale ale mentinerii sanatatii in perimetrul artei
de a trai, se inscriu in urmatorul decalog :
1. disciplina muncii, obtinerea de performante profesionale,
2. stiinta petrecerii timpului liber,
3. alimentatie cumpatata si echilibrata in principii alimetare cu predominanta
produselor naturale,
4. calirea organismului prin factori naturali – apa, aer, soare – si miscare in
diferitele ei variante, pentru mentinerea conditiei fizice,
5. locuinta igienica si familie inchegata,
6. comportament social integru si constiinta ecologica,
7. receptivitate si consecventa fata de tropisme (tendinta de crestere, de orientare a
organismelor vii determinata de directia din care actioneaza asupra lor anumiti
factori fizico-chimici),
8. cultura sanitara si evitarea factorilor de risc – fumat, alcool, automedicatie,
sedentarism,
9. control medical preventiv, cu respectarea prescriptiilor,

3
 10.cunoastere de sine si autoeducatie
Acest decalog este inscris in hemocultura. Hemocultura reprezinta un
ansamblu de cai si mijloace care concura in dinamica la dezvoltarea psihosomatica si
culturala a omului, la ocrotirea vietii si a sanatatii lui.

Persoana si sanatatea

Conceptia privind sanatatea nu trebuie sa se limiteze la observarea bolii, ci

trebuie sa aiba in vedere si dezvoltarea persoanei. Sanatatea nu este o dezvoltare
statica, ci este preferabil sa vorbim despre dinamica sanatatii, subliniind posibilitatile
de adaptare ale individului la particularitatile mediului sau, realizand ca persoana care
trebuie sa ajute la infaptuirea unei stari de bine, de adaptare, de destindere, in situatii
diferite, este asistentul medical.
Necesitatea de sanatate a persoanei se realizeaza prin sustinerea persoanei in
eforturile sale pentru realizarea unei sanatati maximale. Specificitatea actiunii
asistentului medical se bazeaza pe mobilizarea fortei vii a persoanei si a anturajului
pentru compensarea capacitatii alterate de boala, tinand cont de limitele impuse de
aceasta.

Realizarea scopului ingrijirilor presupune 3 actiuni :

1. Actiuni de sustinere oferite pacientului pentru confort, tratament, ingrijire si
vindecare,
2. Actiuni generatoare care ajuta pacientul sa gaseasca noi mijloace pentru
rezolvarea dificultatilor sale,
3. Actiuni de protectie pentru promovarea sanatatii si profilaxia bolilor.
Interventia in procesul boala- sanatate, trebuie sa faca obiectul unei gandiri

4
sistematice, care sa aiba la baza cunostinte variate care trebuie sa intregeasca global
ingrijirile acordate pacientului.
Postulatele nurselor in raport cu persoana ingrijita nearata ca orice fiinta umana
tinde spre independenta. Individul formeaza un tot caracterizat prin nevoi
fundamentale si specifice. Daca o nevoie ramane nesatisfacuta, individul nu mai este
un tot, un intreg, nu mai este independent.
Asistentul medical trebuie sa-si indeplineasca toate functiile sale proprii. Daca
ea preia din sarcinile medicului, automat va fi nevoita sa predea din sarcinile ei unei
persoane necalificate, ceea ce nu este bine pentru pacient.

Promovarea sănătăţii

Este procesul conştient prin care oamenii îşi pot creşte controlul asupra propriei
stări de sănătate şi, ca atare, să-şi amelioreze sănătatea.Promovarea sănătăţii
acţionează asupra determinanţilor stării de sănătate: pacea, locuinţa, relaţiile sociale,
securitatea socială, educaţia, alimentaţia, venitul, promovarea femeii, respectul pentru
drepturile omului, stabilitatea ecosistemului, utilizarea adecvată a resurselor, justeţea
socială.Ameninţarea cea mai mare pentru sănătate este sărăcia.

Factori care cresc riscul de imbolnavire:

- stresul psihic – pierderea partenerului, divort, pierderea unui membru al
familiei,
- mediu prea cald – determina imbolnaviri mai frecvente (temperatura optima
este de 18-20 ºC in incaperi)
- fumatul – determina afectiuni cardio-respiratorii, alcoolul – determina hepatite,
ciroze, gastrite
- expunerea exagerata la raze solare – determina cancer de piele

5
 - deficiente de igiena personala
- somnul inadecvat si lipsa exercitiilor – debiliteaza organismul – la adolescenti
determinand mononucleoza infectioasa
- sedentarismul – determina boli cardio-vasculare, obezitatea – determina boli
cardiace
- nutritia necorespunzatoare – determina cicatrizari intarziate, iar lipsa de
vitamina C determina scorbutul

Cauze principale ale bolilor :

- invazia organismului cu germeni patogeni,
- dezechilibrul biochimic al organismului,
- perturbari ale sistemului imun,
- substante toxice,
- conditiile de mediu,
- leziuni, accidente,
- varsta,
- defecte congenitale.

Clasificarea factorilor etiologici :

1. Dupa mediul din care provin :
- endogeni – obezitate, calculoze
- exogeni – microbi, substante toxice, radiatii
2. Dupa natura lor :
- din mediul fizico-chimico-biologic – agenti mecanici care determina contuzii, plagi,
agenti electrici ce determina electrocutarea, agenti termici ce determina arsuri sau
degeraturi, energia radianta ce determina arsuri, fotosensibilitate

6
- factori din mediul social sau factori psihogeni – somajul surmenajul, anxietatea,
conflictele familiale
Factorii psihogeni modifica reactivitatea organismului in sensul scaderii
rezistentei sale si joaca rolul de conditii favorizante, iar factorii fizici, chimici si
biologici joaca rolul de cauze determinante.
3. Dupa mecanismul de actiune :
- cu actiune directa asupra organismului – alergenele
- cu actiune indirecta asupra organismului, prin intermediul mecanismelor
centrale de reglare si integrare a functiilor (factori psihogeni pe un anumit tip
de sistemnervos si in conditii ce modifica reactivitatea organismului.

Boli acute şi cronice

Boala acută este caracterizată prin debut brusc, evoluţie rapidă şi constantă.
Boala cronică este boala care persistă pe o durată egală sau mai mare de 3 luni,
necesitând intervenţia medicului şi este caracterizată prin prezenţa semnelor şi
simptomelor.Bolile cronice prezintă exacerbări – faze acute – şi revenirea la faza
cronică – remisiune.

Stadiile psihologice in evolutia bolilor :

1. Stadiul I – faza de neacceptare si negare
2. Stadiul II – faza de iritabilitate si manie
3. Stadiul III – faza de incercare de redobandire a controlului
4. Stadiul IV – faza de depresie si disperare
5. Stadiul I – faza de acceptare si participare

7
 Raspunsuri comune la boala

Dependenta – este incapacitatea de a functiona satisfacator fara ajutorul altei

persoane, o pierdere a controlului. Pentru a reduce sentimentul de amenintare pe care
il resimte pacientul in prezenta bolii, asistentul medical isi propune sa il ajute pe
pacient sa devina parte activa in planul propriei ingrijiri.
Sentimentul de vinovatie – este sentimentul ca ai facut ceva rau – sustinator de
familie bolnav, se simte vinovat pentru lipsurile familiei, scaderea veniturilor familiei
datorita unei persoane bolnave timp indelungat poate genera resentimente la adresa
acesteia, incapacitatea de a indeplini indatoririle gospodaresti poate genera si ea
resentimente.
Anxietate – sentiment vag ca lucrurile nu merg bine si ca ceva necunoscut si
neplacut se poate intampla oricand.
Frica – este mai acuta decat anxietatea si este mai clar definita – frica de
handicap este mai mare decat frica de moarte
Regresia – este reactia la anxietate, de revenire la un comportament imatur.
Egocentrismul – focalizarea asupra propriei persoane – solicita un plus de
atentie din partea celor din jur si un comportament revendicator.
Ostilitatea – poate fi un raspuns la o anxietae exagerata – asistentul medical
admonesteaza pacientul, iar acesta isi varsa ostilitatea asupra ei.
Depresia- este cel mai comun mod de a raspunde la boala. Ea include tristetea
si lipsa de speranta. Poate fi de scurta durata sau poate fi cronica devenind o boala in
sine.
Vindecarea – reprezinta restabilirea integrala a echilibrului functional adaptativ
al organismului. Vindecarea cu sechele implica persistenta unor vicii, leziuni,
cicatrici, etc, care nu afecteaza in mod esential aptitudinile adaptative ale
organismului. Recuperarea este un proces dinamic prin care individul atinge nivelul

8
cel mai inalt posibil de functionare, iar accentul se pune pe imbunatatirea aptitudinilor
pe care pacientul inca le detine si nu pe aptitudinile pe care le-a pierdut pe parcursul
evolutiei bolii.
Cronicizarea – reprezinta o alternativa defectuoasa, incompleta de evolutie a
procesului de insanatosire si recuperare.
Moartea – se produce ori de cate ori influentele distrugatoare induse de agentul
patogen depasesc posibilitatile de rezistenta ale organismului si se caracterizeaza prin
incetarea functiilor vitale – circulatie, respiratie – ceea ce determina degradarea si
moartea celulelor prin suprimarea aportului de oxigen.

Conditii esentiale pentru sanatate : pace, adapost, educatie, alimentatie,

venituri, ecosistem stabil, resurse confirmate, dreptate.

Stilul de viata si modul de viata

Caracteristicile stilului de viata :

- consumul alimentar – bazele pentru promovarea unei alimentatii sanatoase
- consumul de substante potential nocive pentru organism, igiena, miscarea
fizica, conduita psihica, relationarea cu mediul social

Dimensiunile modului de viata :

- cadrul social: mediul social, conditii de locuit, venit, tip de familie, ocupatia
- tipul de consum: servicii de sanatate, alimentar, cafea, tigari, alcool, droguri
- petrecerea timpului liber
- atitudini, perceptii fata de religie, risc, act medical si de ingrijire, reguli si
norme, sex
- relatii interpersonale : familie, prieteni, colegi, vecini

9
 Probleme de sanatate:
- culegerea informatiilor privind stilul de viata si modul de viata
- caracteristici socio-demografice
- indicatori utilizati pentru evaluarea starii de sanatate a populatiei – speranta de
viata, mortalitatea, morbiditatea
- caracteristici necoresounzatoare ale stilului de viata care pot afecta starea de
sanatate – indicatori pentru evaluarea stilului de viata (consum de tutun, alcool,
droguri, dieta) si a factorilor de risc asociati sanatatii
- implicarea profesionistilor de sanatate – educatia pentru sanatate nonformala si
formala
- promovarea sanatatii prin mass-media

MEDICINA PREVENTIVĂ

Medicina modernă devine tot mai mult preventivă îndreptându-se spre o

medicină a omului sănătos, fără a neglija obligaţiile terapeutice care îi revin pentru a
vindeca şi recupera omul bolnav.
Trebuie să ne putem baza pe o profilaxie activă, pe participarea întregii
populaţii la obiectivele medicinei preventive prin respectarea regulilor de viaţă ce
asigură sănătatea, protecţia mediului înconjurător şi dobândirea unei culturi
medicale.Nu e suficient să orientăm activitatea medico-sanitară spre profilaxie, ci
trebuie să convingem populaţia de valoarea profilaxiei.

10
 Putem acţiona profilactic la mai multe niveluri:

1. Profilaxia primară - urmăreşte protecţia şi promovarea sănătăţii prin diferite

măsuri, cum ar fi:
- obţinerea şi controlul apei potabile,
- fluorizarea apei pentru prevenirea cariei dentare,
- prevenirea guşei endemice prin folosirea sării iodate în alimentaţie şi
distribuirea de suplimente de iod sub forma unor tablete în regiunile cu
predispoziţii,
- măsuri pentru împiedicarea impurificării aerului,
- suprimarea factorilor nocivi din mediul de muncă,
- controlul şi protecţia gravidelor pentru naşterea de copii sănătoşi,
- examinarea periodică a muncitorilor din intreprinderi,
- vaccinări preventive,
- educaţia sanitară a populaţiei.

2. Profilaxia secundară:
- măsuri pentru depistarea precoce a bolii şi împiedicarea cronicizării
acesteia
- tratarea precoce a bolii descoperită în stadiu incipient, evitându-se
complicaţiile şi sechelele.

3. Profilaxia terţiară – urmăreşte recuperarea rapidă a bolnavilor, graţie unor

tratamente speciale, în aşa fel încât să-şi redobândească capacitatea de muncă
anterioară bolii.În această fază rolul profilactic al medicinei constă în prevenirea
incapacităţii de muncă, evitarea pensionărilor şi a invalidităţilor din cauza bolilor.

11
 Printre realizările unei bune profilaxii se numără prelungirea duratei medii a
vieţii active şi dezvoltarea mai lentă a procesului de îmbătrânire, promovarea
factorilor şi a condiţiilor care asigură oamenilor o sănătate deplină îndelungată,
precum şi promovarea măsurilor de igienizare a mediului pentru a face mediul
favorabil sănătăţii.
Obiectivele unei bune profilaxii se realizează prin:
- formarea unor deprinderi igienice,
- îmbunătăţirea condiţiilor de mediu la locul de muncă,
- aplicarea unui complex de măsuri pentru dezvoltarea normală, fizică şi mintală
a copiilor,
- punerea în valoare a culturii fizice,
- promovarea unei alimentaţii raţionale,
- măsuri de depistare precoce a unor anomalii, prin programele de contol a
populaţiei.
Fiecare individ trebuie să cunoască principalele probleme de sănătate ale
secolului, tendinţele morbide, bolile predominante, precum şi factorii favorizanţi şi
determinanţi ai acestora.
Patologia actuală predominantă este reprezentată de: boli cardio-vasculare,
tumori, accidente, boli de nutriţie şi digestie, boli psihice, boli determinate de abuzul
de medicamente, boli reumatice, alergice sau infecţioase, tabagism,
alcoolism.Apariţia acestor boli este în mare parte favorizată de modul de viaţă, de
cultura medicală a populaţiei, de neglijjarea sănătăţii, de modul de alimentaţie, de
igiena muncii fizice şi psihice, de modul de organizare a timpului liber, de respectarea
timpului de odihnă, de modul cum trăim şi respectăm mediul înconjurător, de unii
factori nocivi care ţin de aspectele vieţii moderne: sedentarismul datorită hranei
moderne şi lipsei de mişcare provoacă obezitate, suferinţele determinate de zgomotul
citadin, poluarea aerului, etc.

12
 STRATEGIA SANATATE PENTRU TOTI

OMS (Organizatia Mondiala a Sanatatii) stabileste ca notiuni de sanatate starea

de confort psihic, fizic si social.
S-a stabilit concret ca persoanele care ajuta cel mai mult la realizarea strategiei
"Sanatate pentru toti in anul 2000" sunt asistentii medicali.
Starea de sanatate a populatiei depinde si de justetea sociala a epocii, cea care
poate crea sau rezolva inechitatile materiale, avand ca rezultat inechitatile socio-
culturale care impreuna influenteaza sanatatea individului.
Prin sanatate intelegem acea state in care organismul functioneaza in perfecta
armonie.
OMS defineste sanatatea ca o state a perfectiuaii corporale, a sanatatii spirituale
si sociaie. Sanatatea nu consta doar in lipsa bolii sau a infirmitatii. Pe plan biologic
sanatatea are la baza un echilibru al tuturor functiilor organismului. Intre starea de
sanatate si cea de boala granita este greu de stabilit. Medicina moderna, preventiva,
consta in descoperirea timpurie a statii de tranzitie, a statilor morbide in stadiul bio-
chimic, inainte de a se ajunge la boala manifestata clinic.
In 1978, la Contetinta OMS de la Alma Ata, s-a emis un concept ce apartine
sistemuiui octotirii sanatatii - PHC - iiigrijiri primare de sanitate (Primary Healthy
Care), traduse la noi in intelesul mai larg ca asistenta sanitara primara. Acest subsistem
este format -din autoritati locale, medici, asistenti madicali si populatie.El asigura
ingrijirile de sanatate esentiale, verificate stiintific, accesibile pentru toti indivizii ii
familiile dintr-o comunitate cu participarea acestora.
PHC cuprinde 8 directii de actiune :
1. Edncatia pentru sanatate
2. Alimentatia,
3. Aprovizionarea cu apa potabila

13
 4. Asistenta materno-fetala. Incluzand si planificarea familiala
5. Imunizari impotriva majoritatii bolilor infectioase.
6. Prevenirea si combaterea bolilor infectioase,
7. Tratamente accesibile pentru boli si afectiuni comune
8. Aprovizionarea cu medicamente de baza

OMS a lansat chemarea pentru o noua strategie in dezvoltarea sanatatii numita

"Sanatate pentru toti pana in anal 2000".Aceasta strategie vizeaza schimbati in
mentalitatea populatiei, cat si in cea a personalului medico-sanitar, influentand structura
sistemului de asigurate a sanatatii.
"Strategia sanatate pentm toti pana in anul 2000" se bazeaza pe 3 principii:
1. echitate in folosirea si distribuirea ingrijirilor de sanatate,
2. participarea activa a populatiei la mentinerea starii de sanatate,
3. promovarea sanatatii si asistenta preventiva sa fie parteneti egali cu asistenta
curativa
4. tehnologie accesibila si economie fezabila
5. toate sectoarele activitatii umane sa se implice luand acele masuri care au efecte
directe sau indirecte asupra sanatatii.

PROMOVAREA SANATATII SI
EDUCATIA PENTRU SANATATE

Stabilind liniile directoare ale strategiei "SANATATEA PENTRU TOTI IN

SECOLUL XXI", Organizatia Mondiala a Sanatatii postuleaza: "unul dintre drepturile
fundamentale ale fiintei umane este acela de a dispune de cea mai buna stare de
sanatate pe care este capabila sa o atinga".

In perspectiva politicilor de sanatate europene, obiectivele medicinii

14
preventive (conform strategiei "Sanatatea Pentru Toti pana in anul 2000") devin
astfel:

"A da viata anilor" prin controlul morbiditatii si al incapacitatilor,

"A da sanatate vietii" prin promovarea sanatatii,

"A da ani vietii" prin reducerea numarului deceselor premature si prin cresterea
sperantei de viata la nastere.

Timp indelungat medicina s-a aflat si, de fapt, inca se mai afla cu fata spre
boala si spre omul suferind. Sa previi imbolnavirea, sa tratezi boala, sa recuperezi
bolnavul - acestea sunt dezideratele fundamentale ale oricarei practici medicale.
Deoarece omul este dominat de nelinistea bolii si nu de apararea sanatatii, medicina
cunoaste mai bine boala decat sanatatea, iar programele medicale sunt orientate mai
degraba spre patologie decat spre ocrotirea starii de sanatate. In ultimele decenii insa,
alaturi de medicina clasica, a carei principala misiune este de a se ocupa de omul
bolnav, a aparut notiunea de medicina a sanatatii sau a omului sanatos, notiune
nascuta din insasi conditiile vietii moderne, care pun organismul in fata unor noi
termeni de solicitare si implicit de adaptare. Mediul in care traim este intr-o continua
schimbare si, din pacate, adeseori nu in folosul si in profitul sanatatii. Cum foarte
plastic se exprima LEVI (1998), " ucigasii moderni" sunt:

- Noi insine, prin poluarea mediului

- Noi insine, prin obiceiurile noastre daunatoare sanatatii

- Noi insine, prin acceptarea existentei unor conditii sociale inadecvate.

Obiectivul principal al promovarii sanatatii, de la nivelul individului si

macrogrupului familial pana la nivelul societatii (si, prin extensie, la nivelul intregii
15
umanitati) este tocmai modificarea comportamentelor, obiceiurilor si traditiilor pentru
a le face favorabile sanatatii.

Prin investitii si activitati, promovarea sanatatii actioneaza asupra

determinantilor starii de sanatate pentru a crea cele mai mari castiguri pentru
sanatatea oamenilor, pentru asigurarea respectarii drepturilor umane, pentru a crea un
capital social si demografic, scopul principal fiind de a creste durata medie a sanatatii
si de a micsora diferentele in acest domeniu dintre tari si dintre diferite grupuri.

Modificarea comportamentelor si atitudinilor este insa un proces de durata,

implicand un demers educativ laborios. Obisnuintele comportamentale (alimentare,
igienice, de viata sexuala, etc.) trebuiesc urmarite in dinamica lor, uneori ani de-a
randul, pentru a se putea trage concluzii valabile in privinta formarii, fixarii si
consolidarii acestora. Ca atare, in cercetarea educationala urmarirea "produsului finit"
este dificil de realizat. Tocmai pentru ca este vorba de o "investitie in timp" - cum
foarte sugestiv o denumeste O.M.S. – eficienta educatiei pentru sanatate se
materializeaza in mod lent, cu o scadenta mai indepartata. Investitiile in acest
domeniu sunt insa deosebit de rentabile, ele fiind incomparabil mai reduse si totodata
mai utile decat cheltuielile efectuate in scopuri terapeutice.

Educatia pentru sanatate este in esenta un furnizor de valori orientative

necesare sanatatii, tineretii si vietii, individul uman fiind receptiv la informatia pe care
o primeste in aceasta directie. De ce totusi continua oamenii sa fumeze? De ce
persista obiceiurile alimentare nesanatoase? De ce promiscuitatea sexuala se extinde
vertiginos? Raspunsurile la aceste intrebari sunt situate la intersectia stiintelor
medicale cu cele socio-umane (psihologie, sociologie, pedagogie, antropologie
culturala chiar). Studiile interdisciplinare pun in evidenta faptul ca primind informatii,
sfaturi si indicatii despre care de fapt stie ca sunt spre folosul si binele sau - motiv
pentru care le si accepta - individul pare a li se si opune in acelasi timp, fie si numai
16
deoarece demersurile sanogenetice ar putea totusi ramane fara un rezultat palpabil (cel
putin pe termen scurt). De regula, in domeniul sanatatii, indivizii nu pot percepe cu
promptitudine beneficiile pe care le aduc modificarile comportamentale. In definitiv
este vorba de o "investitie" pe termen lung si fara avantaje imediat vizibile si care, de
cele mai multe ori, constituie o piedica pentru satisfacerea unor placeri si comoditati
adanc inradacinate.

Educatia pentru sanatate va trebui sa devina tot mai mult un instrument eficient
de profilaxie, cu o utilizare sistematica a mijloacelor, tehnicilor si metodelor necesare
dezvoltarii unor conduite sanogenetice responsabile, in vederea atingerii idealului de
sanatate individual si comunitar.

STRATEGIA NATIONALA DE SANATATE PUBLICA

Document elaborat pentru Ministerul Sanatatii de catre Centrul pentru Politici
si Servicii de Sanatate, in cadrul imprumutului Bancii Mondiale
Iunie 2004

Sănătatea publică este un concept a cărui semnificaţie a evoluat de-a lungul

timpului de la preocuparea strictă asupra controlului bolilor infecţioase, sănătăţii
mediului, ocrotirii sănătăţii grupelor defavorizate şi educaţiei pentru sănătate la o
abordare comprehensivă a stării de sănătate a populaţiei.
Strategia Naţională de Sănătate Publică ia în considerare conceptul de “noua
sănătate publică” care se referă, conform definiţiei lui Frenk (1993) la “identificarea
nevoilor de sănătate şi organizarea de servicii de sănătate comprehensive la nivel
populaţional, incluzând astfel procesul de informare în vederea caracterizării stării de
sănătate a populaţiei şi mobilizarea resurselor necesare pentru a interveni asupra
acestei stări. Deoarece esenţa sănătăţii publice este starea de sănătate a populaţiei,

17
aceasta include organizarea personalului şi a unităţilor medicale în vederea furnizării
tuturor serviciilor de sănătate necesare pentru promovarea sănătăţii, prevenirea
bolilor, diagnosticarea şi tratamentul bolilor şi reabilitarea fizică, socială şi
profesională”.

ASPECTE PRIVIND STAREA DE SANATATE A POPULATIEI

După 1990, sărăcia şi scăderea marcată a nivelului de trai au avut un impact

profund negativ asupra stării de sănătate a populaţiei din România.

Aspecte demografice
Situaţia demografică a Romaniei este caracterizată, în ultimii 11 ani, de sporul

natural negativ. Sporul natural al populaţiei României a început să scadă din anul
1989 (când s-a înregistrat valoarea de 5,3/1.000 locuitori), pentru ca în anul 2002,
acest indicator să atingă valoarea de 2,7/1.000 locuitori, cea mai scăzută valoare
înregistrată de acest indicator după anul 1989. Cauzele principale ale scăderii sporului
natural au fost: creşterea mortalităţii generale, scăderea accentuată a natalităţii,
emigrarea în ţările dezvoltate.

Natalitatea a înregistrat o scădere constantă, de la 16 nou născuţi/1000 de

locuitori în 1989, la 9,7 nou născuţi/1000 locuitori în anul 2002.
Mortalitatea generală a înregistrat o creştere constantă, de la 10,7/1.000
locuitori în 1989, la 12,4/1.000 locuitori în 2002, fenomen explicabil prin procesul de
îmbătrânire a populaţiei, înrăutăţirea condiţiilor de viaţă şi prin scăderea eficienţei
serviciilor medicale.

18
 20

16
15
13,6 12,7 12,4 12,4
11,9 11,6 11,6 11,7 12 12 11,8 11,6
11,4

10 10,7 10,6 10,9 11,4 11 10,9

10,4 10,5 10,5 10,4 10,5
la 1.000 locuitori

10,2 9,7
9,8

5 5,3

3
1
-0,2
0 -0,6
1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002
-1,6
-0,8 -0,9
-1,9 -1,5 -1,4 -1,8 -2,7
-2,5
-5

Natalitatea Mortalitatea Sporul natural

Figura 1 Evoluţia natalităţii, mortalităţii generale şi a sporului natural în România, în

perioada 1989 – 2002
Sursa: Ministerul Sănătăţii, Centrul de Calcul Statistică Sanitară şi Documentare
Medicală

Mortalitatea maternă este încă ridicată, în anul 2002 înregistrându-se 22,32

decese materne la 100.000 născuţi vii. Deşi evoluţia acestui indicator este pozitivă,
România continuă să se menţină şi în 2002 pe primele locuri în Europa în ceea ce
priveşte nivelul ratei mortaltităţii materne.
Fertilitatea a înregistrat o scădere continuă începind cu anul 1989 (66,3 născuţi
vii la 1.000 femei 15-49 ani), pentru ca în anul 2002 valoarea acestui indicator să fie
de 37,3 născuţi vii la 1.000 femei 15-49 ani, reprezentând o scădere de 43,7% faţă de
anul 1989.
Speranţa de viaţă la naştere în România se înscrie pe o curbă uşor
crescătoare, în anul 2000 având valoarea de 71,25 ani în rândul populaţiei generale.
Populaţia feminină prezintă o speranţă de viaţă mai mare (74,82 ani) faţă de cea

19
masculină (67,81). Comparativ însă cu celelalte ţări europene din Centrul şi Estul
Europei, România se prezintă cu o speranţă de viţă mai mica.

Speranţa de Bărba Femei

Tara
viaţă ţi
Rusia 65,43 59,15 72,36
Moldova 67,75 63,99 71,45
Romania 71,25 67,81 74,82
Ungaria 71,5 67,19 75,82
Bulgaria 71,71 68,48 75,09
Croaţia 73 69,12 76,68
Slovacia 73,45 67,38 77,64
Polonia 73,95 69,8 78,09
Cehia 75,21 71,75 78,61
Media Uniunii 78,65 75,49 81,67
Europene
Media ţărilor din 73,03 69,16 76,93
Centrul şi Estul
Europei

Tabel 1 Speranţa de viaţă în câteva ţări europene (2000

Sursa: Health for All 2003

Mortalitatea infantilă a diminuat semnificativ după 1989: de la 26,9 decese 0-

1 an la 1.000 născuţi vii (1989), la 17,3 decese 0-1 an la 1.000 născuţi vii (2002). Cu
toate că acest indicator a înregistrat o scădere continuă, se menţine totuşi la un nivel
ridicat comparativ cu celelalte ţări europene .

20
 18 17,3
16,4
16
14,6 14,4

de c e s e la 1 .0 0 na s c uti v ii
14
11,9
11,6
12

10 8,6
8,1 8,1
8

6
3,9
4

Figura 2 Mortalitatea infantilă în unele ţări europene (2002 sau 2003)

Sursa: Health for All 2003

Mortalitatea pe cauze a relevat în anul 2003 că principalele cauze de deces în

Romania sunt bolile aparatului cardiovascular, urmate de tumori, boli digestive,
leziuni traumatice şi otraviri şi bolile aparatului respirator.

1%
1%
1% 2%

5%

5%

6%
boli aparat circulator
tumori
boli aparat digestiv
leziuni traumatice/otraviri
boli aparat respirator
boli infectioase si parazitare
boli aparat genitourinar
boli endocrine/de nutritie/metab
16%
altele
63%

Figura 3 Structura deceselor pe cauze, Romania, 2003

21
 Sursa: Anuar de statistică sanitară, 2003, Ministerul Sănătăţii, Centrul de Calcul
Statistică Sanitară şi Documentare Medicală

Trebuie amintit faptul că ratele specifice de mortalitate nu demonstrează şi

povara bolii, măsurată printr-un indicator sintetic care ţine cont atât de anii de viaţă
pierduţi prin deces prematur cât şi de anii de viaţă trăiţi în incapacitate. Acest
indicator numit Disability Adjusted Life Years (DALY) pune în evidenţă o altă
ierarhie a poverii bolii în România .

Grupa de boli DALY la 1000 % din total

locuitori DALY
Boli cardiovasculare 60 31.88
Tumori maligne 18,97 10.1
Tulburări mentale/de 18,79 9.98
comportament
Accidente, traumatisme, 16,73 8.89
otrăviri
Boli ale Sistemului Nervos 13,67 7.26
Central
Boli aparat digestiv 11,89 6.32
Boli aparat respirator 10,77 5.72
Boli infecţioase 3,67 1.95
Alte boli 33.61 17.86
Total DALY 188,1 100

Tabel 2 Structura DALY pe cauze, Romania, 1998

Sursa: Studiu efectuat de Institutul de Sănătate Publică Bucureşti, 1999

Morbiditate
In România modelele de morbiditate şi mortalitate au suferit modificări
importante în ultimele decenii, în sensul creşterii prevalenţei bolilor cronice şi a

22
mortalităţii de aceste cauze, în contextul creşterii ponderii populaţiei vârstnice,
asociată cu acţiunea multiplă a factorilor de risc biologici, de mediu, comportamentali
şi cu influenţa condiţiilor socio-economice şi de asistenţă medicală.

Informaţiile de rutină referitoare la morbiditatea bolilor netransmisibile

subestimează mult nivelul real al fenomenului. Date de bună calitate s-au obţinut
numai din anchetele stării de sănătate efectuate de Ministerul Sănătăţii prin Centrul de
Calcul, Statistică Sanitară şi Documentare Medicală. Ultima anchetă efectuată a avut
loc în 1997.

Pe de altă parte, informaţiile de rutină referitoare la morbiditatea bolilor

transmisibile au o calitate mult mai bună, deoarece este funcţional un sistem de
supraveghere al bolilor transmisibile, aflat în prezent în plin proces de restructurare.
Dintre bolile transmisibile care reprezintă priorităţi ale sănătăţii publice putem aminti:
tuberculoza (România se află pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte nivelul
incidenţei tuberculozei), bolile cu transmitere sexuală (incidenţa sifilisului a crescut
de 3 ori în 2003 faţă de 1989), infecţia HIV/SIDA (4679 cazuri de SIDA în 2003),
infecţiile nosocomiale (datele de care dispunem în prezent nu reflectă nivelul real al
fenomenului).

Determinanţii stării de sănătate

Factori comportamentali
Aşa cum arată evidenţele, factorii comportamentali cu impactul cel mai
puternic asupra stării de sănătate sunt: fumatul, consumul de alcool, consumul de
droguri, dieta, inactivitatea fizică.
Fumatul a luat amploare în România după 1990, atât în rândul bărbaţilor cât şi
al femeilor, dar mai ales în rândul tinerilor. Ancheta stării de sănătate a populaţiei din
1997 a arătat că 46% dintre bărbaţii şi 13 % dintre femeile de peste 18 ani fumează în

23
mod regulat. Este o valoare mare dacă o comparăm cu media ţărilor din Uniunea
Europeană, dar similară cu cea a ţărilor din Centrul şi Estul Europei. Fumatul în
spaţiile publice a fost reglemtat prin lege în decembrie 2002.
In ceea ce priveşte consumul de alcool, aceeaşi Anchetă a stării de sănătate a
populaţiei din 1997 a arătat că 56.2% dintre persoanele de peste 15 ani erau
consumatori de alcool, dintre care 3.7% dependenţi de alcool. Consumul de alcool
este cel mai frecvent la grupa de vârstă 25-44 ani (66.3%).
Consumul de droguri este un fenomen care a apărut în România numai după
1990. Diferite studii efectuate în România au furnizat estimări foarte diferite ale
prevalenţei consumului de droguri intravenoase. De exemplu, un studiu al Institutului
Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Sănătate a estimat că în 1998 existau în
România 1000 de consumatori de droguri intravenoase. Pe e altă parte, un raport
preliminar al unui studiu efectuat de UNICEF a estimat la 30.000 numărul
consumatorilor de droguri intravenoase în 2002, numai în Bucureşti. Este nevoie şi de
alte studii care să ajungă la nişte concluzii mai ferme.

Factori socio-economici
Factorii sociali şi economici au contribuit şi ei la deteriorarea stării de sănătate
a populaţiei din România după 1990 fie direct, fie indirect prin acţiunea asupra altor
factori cu influenţă asupra stării de sănătate. Factorii socio-economici cu un impact
deosebit asupra stării de sănătate sunt: nivelul sărăciei, rata şomajului, structura
cheltuielilor în gospodărie, excluziunea socială.
Nivelul sărăciei în 2002 era estimat la 27%, iar cel al sărăciei extreme la circa
11%, conform raportului Bancii Mondiale din Septembrie 2003. Situaţia prezintă cea
mai mare gravitate în regiunea de nord-est a ţării, în care rata sărăciei depăşeşte 40%.
Categoriile populaţioanle cele mai afectate de sărăcie sunt: copii abandonaţi, neglijaţi
sever, abuzaţi, trăind în sărăcie extremă; familii în şomaj cronic; familii cu mulţi

24
copii; femei victime ale violenţei domestice, victime ale traficului de persoane,
exploatării sexuale; populaţia din zone defavorizate economic; populaţia romă săracă.
Rata şomajului în Romania a fost de 7% în decembrie 2003. Această valoare
include numai şomerii înregistraţi oficial. Grupa de vârstă cea mai afectată de şomaj
este cea sub 25 de ani, la care nivelul ratei şomajului a atins în decembrie 2003
valoarea de 18,5%.
Structura cheltuielilor în gospodărie reflectă în general nivelul de bunăstare
al unei familii. Deşi populaţia României cheltuieşte lunar mai puţin pe alimente în
2002 (35,8% din totalul cheltuielilor pe gospodărie) decât în 2000 (38,5%), această
valoare este încă suficient de mare pentru a plasa populaţia României aproape de
limita sărăciei (dacă se consideră această limită la 40% cheltuieli cu alimentele în
gospodărie). Pentru sănătate, o gospodărie cheltuieşte în medie numai 3,6% din
totalul cheltuielilor.

Factori de mediu
Mediul înconjurător este un factor cu un impact deosebit asupra stării de
sănătate, influenţând apariţia multor boli, cum ar fi: afecţiunile respiratorii cronice,
cardiovasculare, alergice, endocrine, de metabolism şi nutriţie, bolile psihice şi nu în
ultimul rând bolile neoplazice. In această grupă de determinanţi ai stării de sănătate
trebuie să se ia în considerare: calitatea aerului, a apei, a solului, a alimentelor, a
locului de muncă, a aşezărilor umane şi a factori fizici cum ar fi zgomotul şi
radiaţiile.

Conform rapoartelor publicate de Ministerul Mediului şi al Gospodăririi

Apelor, s-a putut observa în ultimii ani o uşoară îmbunătăţire a calităţii aerului
datorată pe de o parte diminuării activităţilor economice şi realizării programelor de
retehnologizare şi modernizare de la nivelul unor unităţi industriale, şi pe de alta
intensificării activităţii Inspectoratelor de Protecţia Mediului. Dacă în 1995 existau

25
numai 474 de staţii de monitorizare a calităţii aerului, în 2002 numărul lor a ajuns la
700. Din datele raportate de Ministerul Mediului şi al Gospodăririi Apelor se poate
observa o scădere a emisiilor totale anuale de gaze cu efect de seră, dintre care putem
menţiona scăderea emisiilor de CO2 (de la 194,8 ktone în 1989 la 66,8 ktone în 2000)
şi CH4 (de la 2,3 ktone în 1989 la 1,2 ktone în 2000). Au scăzut uşor şi emisiile de
NO2 (de la 362 ktone în 1996 la 332 ktone în 2000) şi de SO 2 (de la 898 ktone în 1996
la 773 ktone în 2000). Din aceleaşi date a rezultat că în anul 2000, circa 18 mii ha de
teren agricol au fost contaminate prin acoperirea terenurilor cu deşeuri şi reziduuri
solide, terenuri scoase din circuitul agricol.
Conform datelor publicate de Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi
Turismului, transportul pasagerilor s-a intensificat în anul 2003 faţă de 2002, mai ales
în transportul rutier (de la 5,2 milioane pasageri-km în 2002 la 9,4 milioane pasageri-
km în 2003). Modurile de transport mai puţin poluante pentru mediu (fluvial, aerian)
au marcat diminuări ale traficului.

ASPECTE PRIVIND STAREA SISTEMULUI DE SANATATE

1. Principalele modificări în organizarea şi finanţarea sistemului de sănătate

In contextul schimbărilor politice din decembrie 1989, sistemul de sănătate a
suferit schimbări majore, principalele obiective ale reformelor care au urmat vizând:
- reconstruirea cadrului legislativ şi organizatoric
- introducerea sistemului de asigurări sociale de sănătate
- plata serviciilor bazată pe eficienţa şi calitatea actului medical
- asigurarea unei mai bune accesibilităţi a populaţiei la serviciile de sănătate
- trecerea centrului de greutate al îngrijirilor către asistenţa ambulatorie
- creşterea calităţii serviciilor medicale

26
- descentralizarea sistemului de sănătate, prin creşterea rolului autorităţilor locale,
asociaţiilor profesionale, instituţiilor finanţatoare, a comunităţilor
Frecventele schimbări de guvern şi de miniştri, lipsa unor strategii clare şi a
unor obiective definite riguros şi care să fie urmărite independent de schimbările
politice au încetinit însă procesul de reformă sanitara dupa 1990.

Abia în 1998 România a adoptat un sistem de asigurări sociale de sănătate care

a determinat schimbarea rolurilor principalilor actori din sistem. Ministerul Sănătăţii
nu mai deţine controlul direct asupra finanţării unei importante părţi din reţeaua sa de
furnizori de servicii, devenind în primul rând un organism cu responsabilităţi în:
elaborarea şi coordonarea politicilor de sănătate, dezvoltarea şi administrarea
programelor de sănătate, reglementarea sectorului de sănătate, atât public, cât şi cel
privat. Ministerul Sănătăţii are 42 unităţi administrative, descentralizate – direcţii
judeţene de sănătate publică - care se află sub autoritatea prefectului judeţului
respectiv. Cu toate acestea, schimbările din punct de vedere legal ale rolurilor şi
responsabilităţilor nu au fost încă pe deplin corelate cu schimbări semnificative la
nivelul abilităţilor şi competenţelor.

Principala sursă de finanţare a sistemului de sănătate este reprezentată de

Fondul Naţional de Asigurări de Sănătate (82,5% din cheltuielile pentru sănătate în
2003), constituit în principal din contribuţii plătite de angajaţi (6,5% din venit) şi
angajatori (7%), dar şi din contribuţii plătite de stat pentru anumite categorii de
populaţie (şomeri, pensionari, etc). Celelalte surse de finanţare ale sistemului sunt
reprezentate de: bugetul de stat (13,5% în 2003), credite externe şi fonduri
nerambursabile (3,5% în 2003), venituri proprii. In acest calcul nu sunt incluse plăţile
directe ale populaţiei, care nu se cunosc cu exactitate, dar diversele studii estimează
că valoarea lor s-ar situa între 25-29% din totalul cheltuielilor pentru sănătate.
O altă modificare adusă de reformele sistemului de sănătate a constat în
schimbarea modului de plată a furnizorilor. Astfel, medicii de familie primesc un

27
buget de practică alcătuit dintr-o combinaţie de plată per capita (75% - pentru 2004) şi
plată per serviciu (25%), plus o sumă pentru acoperirea cheltuielilor administrative
legate de activitatea lor şi pentru plata salariilor personalului cu care colaborează
(reprezentând 50% din valoarea totală a plăţilor per capita şi per serviciu cumulate).
Medicii din asistenţa medicală secundară ambulatorie sunt plătiţi per serviciu, în timp
ce personalul spitalului continuă să primească salarii.
Incepând cu 1 ianuarie 2004, 185 de spitale din România sunt finanţate pe baza
DRG. Restul spitalelor sunt finanţate prin buget global (stabilit pe baza unor
indicatori prevăzuţi în Contractul-cadru), dar conform prevederilor Ordinului
Ministerului Sănătăţii nr. 29/2003 ele au introdus colectarea electronică a setului
minim de date la nivel de pacient în vederea extinderii finanţării bazate pe caz a
spitalelor (DRG).

Problemele majore cu care încă se confruntă sistemul de sănătate

Provocările majore pentru sistemul de sănătate din România sunt:

- subfinanţarea şi utilizarea ineficientă a resurselor

- accesul scăzut şi inechitabil la servicii de calitate
- managementul deficitar al resurselor umane
- insuficientă atenţie acordată serviciilor de promovare a sănătăţii
- managementul deficitar al informaţiilor
- colaborare intersectorială inadecvată

Subfinanţarea şi utilizarea ineficientă a resurselor

Introducerea în 1998 a Legii asigurărilor sociale de sănătate a urmărit printre
altele creşterea nivelului de finanţare astfel incat sa apropie Romania de media din
tarile candidate la integrarea in UE, prin crearea Fondului Asigurărilor Sociale de

28
Sănătate, destinat special sistemului de sănătate. Din păcate, acest deziderat nu a fost
atins in totalitate.

Surse de finanţare 199 199 199 199 199 199 199

199 1998 1999 2000
0 1 2 3 4 5 7 6
Bugetul de stat 24 62 153 366 1.00 1.32 2.00
4.41 3.184 3.518 3.710
3 4 9 9
Credite externe 6 10 86 119 74
123 483 890 2.390
Bugete locale - - - 102 263 408 616
1.32 69 95 105
5
Fondul special - - 32 126 283 414 530 1.19 462 492 765
pentru sănătate 7
Fondul asigurărilor - - - - - - - 7.404 15.48 24.81
sociale de sănătate 2 7
Cheltuieli publice 24 62 191 604 1.63 2.26 3.22 7.06 11.45 20.06 30.39
totale 6 5 8 4 8 7 5
Cheltuieli publice 1.09 813 621 794 989 1.11 1.04 985 1.291 1.309
totale (milioane 2 4 7
US$)
Cheltuieli publice 2,9 2,8 3,2 3,0 3,3 3,1 3,0 2,8 3,1 3,8 3,8
ca pondere din PIB
(%)
Cheltuieli private 7,5 16, na na Na 461 782 1.79 3.073 4.580 6.479
de sănătate 5 2
Cheltuieli totale ca 3,7 3,6 … … … 3,7 3,7 3,5 3,9 4,6 4,6
pondere din PIB
(%)

Evoluţia cheltuielilor pentru sănătate în România, 1990–2000

(după sursele de finanţare, în miliarde Lei sau după cum se specifică în tabel)
Sursa: Ministerul Finanţelor Publice şi Comisia Naţională de Statistică

In ciuda unei uşoare creşteri a ponderii cheltuielilor totale pentru sănătate

(publice şi private) din PIB după 1998 (de la 3,9% la 4,6% - Tabel 3), nivelul de
finanţare a sistemului de sănătate din România rămâne scăzut în context european, ţări

29
din Centrul şi Estul Europei precum Ungaria, Croatia sau Cehia cheltuind pentru
sănătate, în medie, 6-8% din PIB.

Buget
Tip Realiza Prevăzu Revizui Realiza Prevăzu Revizui Realiza Prevăzu
servicii t 1998 t 1999 t 1999 t 1999 t 2000 t 2000 t 2000 t 2001
Asistenţa 9,0 15,5 9,5 9,1 14,5-15 9,8 8,8 14,5-15
primară
Ambulator 5,8 11,7 6,6 6,1 8,75 7,8 7,5 8,75
iul de
specialitate
Spitale 67,2 40,0 61,2 64,2 59-61 64,0 65,5 50-53
Medicame 6,8 20,0 9,3 8,0 10-11 12,8 11,3 10
nte în
ambulatori
u
Stomatolo 2,7 4,2 2,8 2,4 2,5-3 1,6 1,4 3
gie
Reabilitare 0,8 1,0 1,2 1,1 1 0,6 0,6 1-1,2
Proteze, 3,2 3,0 0,6 0,3 1 0,3 0,3 1
orteze, etc
Urgenţe 4,3 4,5 3,8 3,7 3-4 3,0 3,0 3
prespitalic
eşti
Programe 0,1 0,0 5,0 5,2 0,1-1 0,0 7,0 8
Total 100 100 100 100 101 100 100 100

Cheltuielile Fondului Naţional de Asigurări de Sănătate: Compararea

prevederilor Contractului-cadru cu bugetele revizuite şi cheltuielile realizate,
1998-2001(%)
Sursa:Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate

Pe lângă subfinanţare se poate vorbi de o utilizare ineficientă a resurselor. Nivelele

cheltuielilor pe diverse sectoare nu sunt concordante cu bugetele planificate care au

30
avut ca scop reorientarea utilizării serviciilor. Un studiu efectuat de experţi ai Băncii
Mondiale arată că în perioada 1998-2000 (Tabelul 4) cheltuielile pentru sectorul
asistenţei primare au fost mult mai scăzute decât cele prevăzute în buget, pe când
cheltuielile din sectorul spitalicesc au depăşit bugetul prevăzut.

Accesul scăzut şi inechitabil la servicii de calitate

Inechităţi în accesul la servicii există în primul rând între mediul urban şi cel
rural. Conform ultimului recensământ al populaţiei efectuat în 2002, în mediul rural
trăieşte aproape jumătate din populaţia ţării (47,3%), care este dezavantajată sub
raportul sănătăţii şi al accesului la asistenţa medicală. Rata brută a mortalităţii a fost
aici de 1,65 ori mai mare decât în mediul urban, atât din cauza unui grad mai mare de
îmbătrânire a populaţiei, dar şi datorită unor carenţe în asigurarea serviciilor de
sănătate necesare. Asigurarea populaţiei din mediul rural cu medici (58,2 medici la
100.000 locuitori) este de aproape 5 ori mai mică faţă de rata medie a asigurării cu
medici în mediul urban (301,4 o/o.ooo), zonele cel mai slab acoperite cu medici în
mediul rural fiind cele din Nord şi Est.
Categorii relativ mari de persoane nu sunt înscrise pe lista medicilor de familie,
chiar dacă sunt asigurate prin efectul legii (persoane cu venituri mici, agricultori, etc),
în virtutea liberei alegeri a medicului şi a dreptului medicului de a-i primi sau nu pe
lista sa de pacienţi.
Sectorul medical beneficiază de resurse limitate iar alocarea acestora în teritoriu
este deficitară. Costurile economice directe sau suplimentare aferente serviciilor de
sănătate nu pot fi suportate de o categorie largă de pacienţi (de exemplu, costul
medicamentelor). Există categorii de bolnavi cronici, nedeplasabili a căror îngrijire
pe termen lung nu poate fi suportată integral de sistemul de sănătate şi care necesită
îngrijiri comunitare şi medico-sociale.
In ceea ce priveşte înscrierea în sistemul asigurărilor sociale de sănătate, în
2002 doar 34% din populaţia de etnie romă avea asigurare. In mediul rural

31
probabilitatea existenţei asigurării era de 64%, faţă de 84% în urban. Educaţia joacă
un rol important, participarea la sistemul asigurărilor de sănătate fiind de 91% în
rândul gospodăriilor al căror cap este un absolvent de colegiu sau facultate, respectiv
de doar 57% pentru cele al căror cap nu are nici un fel de studii. Cei mai mulţi
motivează lipsa asigurării prin greutăţile financiare.
Grupurile sociale cu deficit de acces la serviciile medicale sunt: familii sărace
dezorganizate, familii cu mulţi copii, romii, locuitorii săraci din zone rurale, cei fără
un venit constant, persoanele fără locuinţă.

Managementul deficitar al resurselor umane

Managementul resurselor umane este esenţial pentru asigurarea unei bune
funcţionări a sistemului de sănătate. Comparativ cu ţările europene, nivelul asigurării
populaţiei din România cu medici şi cadre medii sanitare este inferior mediilor
europene.
Distribuţia teritorială a personalului medical este neuniformă, asigurarea cu
medici fiind mai mică faţă de media pe ţară în regiunea sudică a ţării (Ialomiţa - 1048
locuitori/1medic, Călăraşi - 939 locuitori/1 medic) şi mai bună faţă de media pe ţară
în zona de Vest şi Nord Vest a ţării (Cluj, 234 locuitori/1 medic, Bihor 382
locuitori/medic). Aceeaşi distribuţie neuniformă se înregistrează şi în cazul cadrelor
medicale cu pregătire medie.
Problemele critice ale sistemului de sănătate românesc în materie de personal
sunt: personal de specialitate în număr insuficient (mai ales pentru sectoarele
preventive, medico-social, sănătate publică şi managementul îngrijirilor de sănătate),
inegalităţi în distribuţia teritorială a personalului medical, pondere inadecvată a
personalului auxiliar, concentrarea personalului medical în zonele urbane şi în spitale.
Alte probleme se referă la lipsa stimulentelor pentru alegerea carierei medicale şi a

32
susţinerii specialiştilor tineri, slaba organizare a procesului de formare continuă şi
postuniversitară a medicilor, nivelul scăzut al salariilor etc.
Planificarea şi formarea personalului medical trebuie să ţină seama de aceste
probleme, creşterea rolului şi implicarea asistentului medical în îngrijirile la
domiciliu, preluarea de către asistenţii medicali a unora din sarcinile medicului,
creşterea numărului de asistenţi sociali, pregătirea personalului pentru îngrijiri
comunitare şi creşterea numărului specialiştilor pregătiţi în sănătate publică şi
management sanitar constituind tot atâtea priorităţi, în perspectiva dezvoltării
îngrijirilor la domiciliu, al celor comunitare şi sociale.

Insuficientă atenţie acordată serviciilor de promovare a sănătăţii

Reţeaua de promovare a sănătăţii este reprezentată la nivel naţional de Ministerul
Sănătăţii, iar la nivel local de compartimentele de promovare a sănătăţii din cadrul
direcţiilor judeţene de sănătate publică. In plus există numeroase organizaţii non-
guvernamentale care îşi desfăşoară activitatea în acest domeniu, independent sau în
colaborare cu instituţiile din reţeaua de promovare a sănătăţii. Dintre dificultăţile
principale cu care se confruntă această reţea se pot cita: (a) resurse umane insuficiente
numeric, exagerat de medicalizate şi sărace în specialişti de sănătate publică, (b)
colaborare dificilă cu instituţii relevante la nivel naţional şi local şi (c) resurse
financiare modeste, risipite în fiecare program naţional de sănătate.

In ciuda a numeroase campanii de educaţie pentru sănătate vizibile în mass-media,

se face simţită lipsa considerării promovării sănătăţii şi a educaţiei pentru sănătate ca

o prioritate pentru politica de sănătate publică, poate şi datorită faptului că
demersurile în acest sector destinate modificării comportamentelor şi prevenţiei
necesită un efort susţinut, planificare riguroasă iar rezultatele apar după un timp destul
de îndelungat (10-15 ani).

33
 Managementul deficitar al informaţiilor
Unul dintre obiectivele strategice ale planului de acţiuni al Programului
Comunitar al Uniunii Europene din domeniul sănătăţii publice pentru perioada 2003-
2008, program care a fost adoptat prin Decizia nr. 1786/2002 a Parlamentului
European este acela de a dezvolta şi îmbunătăţi sistemelor de informaţii şi cunoştinţe
din domeniul sănătăţii publice.
In România, existenţa mai multor sisteme paralele de informaţii coordonate şi
controlate de către proprietari diferiţi (Ministerul Sănătăţii şi unităţile subordonate,
Casa Natională de Asigurări de Sănătate, spitale, cabinete particulare, institute de
cercetare şi învăţământ etc ), acompaniată de absenţa unor standarde (definiţii,
indicatori, codificări, nomenclatoare etc.), au condus duplicarea raportărilor, la apariţia
unor incoerenţe a datelor, la pierderea sau chiar inaccesibilitatea unor informaţii.
Deşi Ministerul Sănătăţii a beneficiat după 1990 de mai multe finanţări externe
(dintre care cea mai importantă a fost finanţarea de la Banca Mondială pentru
dezvoltarea sistemului de informaţii al sănătăţii), iar în prezent se află în derulare
diferite proiecte PHARE pentru dezvoltarea unor sisteme de supraveghere (boli
transmisibile şi netransmisibile) se impune totuşi abordarea acestei probleme în cadrul
Strategiei Naţionale de Sănătate Publică pentru alinierea la standardele stabilite de
Uniunea Europeană.

Colaborare intersectorială inadecvată

Conform programelor comune între mai multe ministere şi a convenţiilor
internaţionale pe probleme intersectoriale la care Guvernul României a aderat, există
colaborare între diverse sectoare, dar rezultatele acesteia sunt puţin vizibile. Prin
funcţia de “stewardship” a sistemului de sănătate, menţionată în Raportul Mondial al
Sănătăţii din 2000 al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, Ministerul Sănătăţii are
posibilitatea “de a acţiona asupra factorilor din mediul social, politic şi economic în

34
care funcţionează sistemul de sănătate”. Colaborarea intersectorială inadecvată este
relevată de nivelul ridicat al determinanţilor de altă natură decât serviciile de sănătate
care au impact negativ asupra stării de sănătate a populaţiei din România.
Evaluarea impactului politicilor altor sectoare asupra stării de sănătate, un
instrument deosebit de util şi insistent recomandat de către organizaţiile
internaţionale, nu este practicată în România, neexistând o reglementare legislativă în
acest sens, neexistând evaluatori specializaţi, iar comunicarea cu alte sectoare fiind
greoaie.
Evaluările intervenţiilor din alte sectoare se limitează la măsurarea unor
indicatori de mediu şi a impactului asupra mediului şi sănătăţii populaţiei în zonele în
care se produc accidente industriale cu implicaţii ecologice.
Protecţia consumatorului este singura instituţie care se ocupă cu verificarea
calităţii produselor şi serviciilor destinate consumatorului la modul general.

POLITICA DE SANATATE A GUVERNULUI

Deşi în România nu există un document special asupra politicii de sănătate,
Programul de Guvernare 2000-2004 include sănătatea printre priorităţile sale.
Programul guvernamental în acest domeniu aminteşte faptul că “îngrijirea sănătăţii
trebuie să fie un bun social colectiv, accesibilă tututror cetăţenilor României,
indiferent de capacitatea lor de a plăti, pe fondul asigurării unui acces liber şi
echilibrat la serviciile de sănătate”.

Programul stabileşte ca principal obiectiv strategic “O Românie sănătoasă, cu o

morbiditate scăzută şi mai puţine decese premature”.

Alt obiectiv menţionat în Programul Guvernului se referă la “ameliorarea

indicatorilor de mortalitate şi morbiditate în populaţia generală, prin intermediul

35
programelor naţionale de sănătate, prin dezvoltarea reţelei serviciilor de sănătate
publică şi prin schimbarea raportului sectoarelor spitalicesc-extraspitalicesc”.

In dezvoltarea strategiei pentru atingerea acestor obiective, Guvernul

recomandă luarea în considerare a următoarelor principii ale politicii sale de sănătate:
- asigurarea accesului echitabil la serviciile de sănătate
- acoperirea întregii populaţii cu aceste servicii
- solidaritatea în finanţarea serviciilor medicale
- stimularea furnizarii de servicii eficace şi eficiente
- acordarea serviciilor în funcţie de nevoile de sănătate
- libertatea pacientului de a-şi alege medicul
- autonomia profesioniştilor în domeniul medical
- colaborarea serviciilor de sănătate cu alte sectoare care influentează starea
de sănătate (educatie, servicii sociale etc.)
Având în vedere presiunea exercitată de resursele insuficiente, Guvernul a
relansat programul în Decembrie 2001, dezvoltând cu prioritate:
- Strategia naţională privind reforma în spitale
- Strategia privind politica în domeniul medicamentului şi materialelor sanitare
- Strategia privind îmbunâtăţirea sistemului de finanţare din sănătate
- Strategia privind sănătatea femeii, copilului şi familiei

POLITICI INTERNATIONALE DE SANATATE

1. Politica oficială de sănătate a Uniunii Europene

Prima investitură oficială a Uniunii Europene în domeniul sănătăţii publice i-a
fost conferită prin Tratatul de la Maastricht în 1992. Uniunea Europeană a fost atunci

36
mandatată să încurajeze cooperarea între state şi să acorde sprijin pentru acţiunile
acestora în domeniul sănătăţii publice (Art 129).

Acest mandat a fost întărit în octombrie 1997 prin Tratatul de la Amsterdam,

când autoritatea Uniunii Europene asupra politicii de sănătate a fost revizuită. Astfel,
Uniunea Europeană a fost autorizată să asigure „o protecţie a sănătăţii umane la nivel
înalt” prin definirea şi implementarea tuturor activităţilor şi politicilor Uniunii, iar
împreună cu statele membre să îmbunătăţească sănătatea publică, să prevină bolile şi
să înlăture sursele de pericol pentru sănătatea umană, acordând sprijin şi conlucrând
cu statele membre (Art.152).

Elaborarea legilor şi politicilor din domeniul sănătăţii este realizată în cadrul

Uniunii Europene de către Comisia Europeană de Sănătate şi de noul Forum
European pentru Sănătate, organism cu rol pur consultativ, înfiinţat special pentru a
formula politicile de sănătate ale uniunii. In prima sesiune a Forumului, din noiembrie
2001 s-a decis printre altele că sănătatea şi procesul de lărgire a Uniunii Europene
trebuie să reprezinte una din priorităţile de bază. Cu ocazia întrunirii din noiembrie
2002 a Forumului European pentru Sănătate, s-au elaborat nişte recomandări privind
sănătatea, în contextul lărgirii Uniunii Europene:

- creşterea investiţiilor în cadrul sistemelor de sănătate şi în domeniul sănătăţii

publice
- dezvoltarea şi creşterea rolului organizaţiilor non-guvernamentale care au ca obiect
de activitate îmbunătăţirea stării de sănătate, precum şi a altor grupuri
reprezentative
- creşterea rolului de stewardship a Uniunii Europene, care în contextul lărgirii
Uniunii ar trebui să iniţeze o serie de măsuri prin care să fie sprijinite acţiunile
întreprinse la nivel naţional în domeniul sănătăţii publice şi al îngrijirilor de
sănătate

37
- modalitatea prin care ţările candidate la Uniunea Europeană pot beneficia de
programele de sănătate ale Uniunii şi instrumentele care pot fi folosite în acest
scop
Recomandările Forumului European pentru Sănătate au ca scop alinierea
tuturor ţărilor europene la standarde şi nivele unitare şi pregătirea acestora pentru
implementarea planului de acţiuni al Programului Comunitar al Uniunii Europene din
domeniul sănătăţii publice pentru perioada 2003-2008, program care a fost adoptat
prin Decizia nr. 1786/2002 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii
Europene. Cele 3 mari obiective ale acestui Program sunt:

- dezvoltarea şi îmbunătăţirea sistemelor de informaţii şi cunoştinţe din domeniul

sănătăţii publice
- dezvoltarea capacităţii de reacţie rapidă la ameninţările la adresa sănătăţii
- intervenţia asupra determinanţilor stării de sănătate

2. Politica Organizaţiei Modiale a Sănătăţii “Sănătate pentru toţi în secolul

21”
Pentru România, o sursă importantă de viziuni şi principii în elaborarea
Strategiei Naţionale de Sănătate Publică este reprezentată de “Declaraţia Mondială
asupra Sănătăţii” adoptată în mai 1998 în cadrul celei de-a 51-a Adunări a
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Strategia „Sănătatea pentru toţi în secolul 21”
reprezintă cadrul de politică de sănătate al Biroului Regional pentru Europa al
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii.
Statele membre ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi-au luat angajamentul
de a respecta nişte principii generale care se referă la: consolidarea, adaptarea şi
reformarea propriilor sisteme de sănătate; asigurarea accesibilitătii şi calităţii
serviciilor de sănătate furnizate în limite rezonabile de costuri.

38
 Pentru Regiunea Europeană a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, strategia
“Sănătatea pentru toţi în secolul 21” cuprinde:
 scop: realizarea întregului “potenţial de sănătate” pentru toţi
 două mari obiective
- promovarea şi protejarea sănătăţii populaţiei pe tot parcursul vieţii
- reducerea incidenţei şi a suferinţelor provocate de principalele boli,
traumatisme şi infirmităţi
 trei valori de bază:
- sănătatea este un drept fundamental al omului
- echitatea în sănătate şi solidaritatea în acţiuni între state, între grupe
populaţionale şi între sexe
- participarea în luarea deciziei şi responsabilizarea indivizilor, grupurilor şi
comunităţilor, ca şi a instituţiilor, organizaţiilor şi a diferitelor sectoare
sociale
 patru mari direcţii strategice pentru a asigura faptul că dezvoltarea durabilă
ştiinţifică, economică, socială şi politică vor conduce la implementarea cu succes a
obiectivelor de politică de sănătate:
- cooperarea intersectorială pentru abordarea determinanţilor sănătăţii
- programe de sănătate bazate pe rezultate şi investiţii pentru îmbunătăţirea
sănătăţii şi a sectorului curativ
- îngrijiri primare integrate, orientate pe familie şi comunitate, sprijinite de un
sistem flexibil şi cu capacitate bună de răspuns de îngrijiri spitaliceşti
- un proces participativ de dezvoltare a sănătăţii, care să implice parteneri
relevanţi de la toate nivelele

39
 PRINCIPII DIRECTOARE
Principiile generale care stau la baza elaborării şi implementării Strategiei
Naţionale de Sănătate Publică sunt principii formulate în diferite documente
internaţionale ale principalelor instituţii ce abordează domeniul sănătăţii publice la
nivel internaţional, cum ar fi în principal, Declaraţia Mondială asupra Sănătăţii –
“Sănătatea pentru toţi în secolul 21”, adoptată în 1998 la cea de-a 51-a Adunare a
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, precum şi Raportul Conferinţei Internaţionale
pentru Populaţie şi Dezvoltare din 1994, care s-a desfăşurat la Cairo.

1. SANATATEA este un DREPT FUNDAMENTAL al omului, orice persoană

având dreptul la un înalt nivel de sănătate şi la asistenţă de sănătate publică, astfel
încât serviciile de sănătate de bază să fie distribuite gratuit indiferent de statutul
socio-economic, gradul de educaţie etc.
2. ASIGURAREA UNUI INALT NIVEL DE PROTECTIE UMANA prin
identificarea condiţiilor şi ameninţărilor din domeniul sănătăţii şi prin
implementarea măsurilor susţinute şi cost-eficace de securizare.
3. SUSTINEREA DEZVOLTARII SANATATII bazată pe estimarea nevoilor
prezente şi viitoare ale populaţiei, astfel încât nevoile resimţite de generaţiile
viitoare să fie minime iar nivelul de protecţie a sănătăţii acestora să fie
corespunzător acestor nevoi.
4. PARTENERIAT şi colaborare pentru îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei.
Planificarea, implementarea şi evaluarea programelor de sănătate publică reclamă
colaborarea tuturor celor implicaţi: comunitatea, guvernul, sectorul non-
guvernamental, organizaţii ştiinţifice şi de sănătate, alte sectoare, etc. Această
colaborare ar trebui extinsă pentru a include programe şi politici elaborate în
cadrul altor sectoare, dar care au impact asupra sănătăţii publice.

40
5. ALINIEREA LA STANDARDELE ŞI RECOMANDARILE ORGANIZATIILOR
INTERNATIONALE, în contextul dezideratului de integrare în Uniunea
Europeană. In acest sens pentru implementarea obiectivelor propuse, Strategia de
Naţională Sănătate Publică ar trebui să înglobeze conceptele şi principiile de
ETICA PROFESIONALA, ECHITATE, SOLIDARITATE şi JUSTITIE
SOCIALA regăsite în scopurile formulate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii în
ceea ce priveşte elaborarea politicilor de sănătate publică.
6. DECIZII BAZATE PE EVIDENTE. Deciziile ar trebui să fie bazate pe o analiză
atentă a evidenţelor ştiinţifice existente în domeniul sănătăţii publice, absenţa unor
evidenţe concluzive nefiind o scuză pentru inacţiune.
7. EFICIENTA. Imbunătăţirea sistemului de sănătate publică, încurajarea inovaţiilor
şi examinarea atentă a modului în care sunt acordate îngrijirile sunt considerate
importante pentru obţinerea de rezultate optime.
8. INTEGRAREA şi COORDONAREA tuturor strategiilor precum şi
EXTINDEREA programelor care au legatură cu sănătatea publică.

COMISIA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Bruxelles, 23.10.2007
CARTE ALBĂ

Împreună pentru sănătate: O abordare strategică pentru UE 2008-2013

O NOUĂ STRATEGIE ÎN MATERIE DE SĂNĂTATE

Sănătatea ocupă un loc central în viaţa oamenilor şi trebuie susţinută prin
acţiuni şi politici eficiente în statele membre, la nivelul CE şi la nivel mondial.

41
 Statelor membre le revine principala responsabilitate pentru politica în
domeniul sănătăţii şi furnizarea de servicii de asistenţă medicală cetăţenilor europeni.
Rolul CE nu este acela de a reflecta sau dubla activitatea acestora. Cu toate acestea,
există anumite domenii în care statele membre nu pot acţiona eficient în mod
independent şi în care acţiunea comună la nivelul Comunităţii este indispensabilă.
Printre acestea se numără ameninţările majore la adresa sănătăţii şi problemele
cu impact transfrontalier sau internaţional, cum ar fi, de exemplu, pandemiile şi
bioterorismul, precum şi cele cu privire la libera circulaţie a bunurilor, serviciilor şi
persoanelor.
Prezenta strategie consolidează importanţa sănătăţii în politici cum ar fi
Strategia de la Lisabona pentru creştere şi locuri de muncă, subliniind legăturile între
sănătate şi prosperitate economică şi Agenda cetăţenilor, recunoscând dreptul
persoanelor la autodeterminare în privinţa sănătăţii lor şi a serviciilor de asistenţă
medicală. Acţiunile din cadrul strategiei reprezintă activităţile referitoare la sănătate
din toate sectoarele. Sănătatea apare în articolele din Tratat privind, printre multe
altele, piaţa internă, mediul, protecţia consumatorului, afacerile sociale, inclusiv
securitatea şi sănătatea lucrătorilor, politica de dezvoltare şi cercetarea.
Activitatea privind domeniul sănătăţii la nivel comunitar aduce un plus de
valoare acţiunilor statelor membre, în special în sfera prevenirii bolilor, inclusiv
activitatea privind siguranţa alimentelor şi alimentaţia, siguranţa produselor medicale,
combaterea fumatului, legislaţia privind sângele, ţesuturile şi celulele, organele,
calitatea apei şi a aerului, precum şi lansarea unui număr de agenţii active în domeniul
sănătăţii. Cu toate acestea, există câteva probleme din ce în ce mai mari pentru
sănătatea populaţiei, care necesită o nouă abordare strategică.
– În primul rând, evoluţiile demografice, inclusiv îmbătrânirea populaţiei modifică
modelele patologice şi exercită presiuni asupra viabilităţii sistemelor de sănătate ale
UE.

42
 Sprijinirea unui mod sănătos de îmbătrânire înseamnă atât promovarea sănătăţii
pe toată Comunitatea Europeană, durata vieţii, urmărind prevenirea problemelor de
sănătate şi a dizabilităţilor de la o vârstă fragedă, precum şi combaterea inegalităţilor
în materie de sănătate, asociate factorilor sociali, economici şi de mediu.
– În al doilea rând, pandemiile, incidentele fizice şi biologice majore şi bioterorismul
reprezintă posibile ameninţări importante la adresa sănătăţii. Schimbările climatice
cauzează noi modele de boli transmisibile. Coordonarea şi reacţia rapidă la
ameninţările la adresa sănătăţii la nivel mondial precum şi sporirea capacităţilor CE şi
a ţărilor terţe în acest domeniu constituie o componentă esenţială a rolului
Comunităţii în materie de sănătate. Aceste aspecte sunt strâns legate de obiectivul
strategic general de securitate vizat de Comisie.
– În al treilea rând, sistemele de asistenţă medicală au cunoscut o evoluţie importantă
în ultimii ani, datorată, în parte, dezvoltării rapide a noilor tehnologii care
revoluţionează modul de promovare al sănătăţii, precum şi modul de anticipare,
prevenire şi tratare a bolilor. Acestea includ tehnologiile informaţiei şi comunicării
(TIC), inovaţiile în genomică, biotehnologie şi nanotehnologie.
Prezenta carte albă vizează definirea unui cadru coerent - o primă strategie
comunitară în materie de sănătate - care să orienteze activităţile Comunităţii în
domeniul sănătăţii. Aceasta propune patru principii esenţiale care stau la baza a trei
obiective strategice, reprezentând o prioritate pentru următorii ani. De asemenea,
strategia defineşte mecanismele de punere în aplicare pentru cooperarea între
parteneri, oferind un loc mai important sănătăţii în toate politicile şi sporind
vizibilitatea şi înţelegerea sănătăţii la nivel comunitar. Cartea albă stabileşte o
strategie până în 2013, când va avea loc o revizuire care va promova definirea
viitoarelor acţiuni în vederea realizării obiectivelor.
Cartea albă este însoţită de un document de lucru al serviciilor Comisiei.

43
 PRINCIPII FUNDAMENTALE ALE ACŢIUNII CE ÎN MATERIE DE
SĂNĂTATE
PRINCIPIUL 1: O STRATEGIE BAZATĂ PE VALORI COMUNE ÎN
DOMENIUL SĂNĂTĂŢII
În iunie 2006, Consiliul a adoptat o declaraţie asupra valorilor şi principiilor
comune în sistemele de asistenţă medicală ale UE, care enumeră valorile
fundamentale de universalitate, acces la îngrijire de bună calitate, echitate şi
solidaritate.
Carta Drepturilor Fundamentale recunoaşte dreptul de acces al cetăţenilor la
asistenţă medicală preventivă şi dreptul de a beneficia de tratament medical.
Autodeterminarea cetăţenilor reprezintă o valoare fundamentală. Asistenţa
medicală devine din ce în ce mai orientată către pacient şi individualizată, iar
pacientul devine din ce în ce mai mult un subiect activ, în loc de simplu obiect al
serviciilor de asistenţă medicală. Pe baza acţiunilor din Agenda pentru cetăţeni,
politica comunitară în materie de sănătate trebuie să ia ca punct de plecare drepturile
cetăţenilor şi ale pacienţilor. Acest aspect include participarea la luarea de decizii şi
influenţa asupra acestui proces, precum şi competenţele necesare pentru bunăstare,
inclusiv „cunoştinţele în materie de sănătate”, în conformitate cu Cadrul european
privind competenţele esenţiale în procesul de învăţare pe toată durata vieţii, cum ar fi,
de exemplu, urmărirea unor programe educaţionale şi a programelor existente pe
internet.
Reducerea inegalităţilor în materie de sănătate trebuie să figureze printre
valorile referitoare la ameliorarea sănătăţii. Deşi numeroşi europeni se bucură de o
viaţă mai îndelungată şi mai sănătoasă decât generaţiile anterioare, există inegalităţi
majore în ceea ce priveşte sănătatea, atât între state membre şi regiuni cât şi în cadrul
acestora, precum şi la scară mondială. De exemplu, deşi populaţia UE în ansamblu
îmbătrâneşte, speranţa de viaţă la naştere între ţările UE variază cu până la 9 ani

44
pentru femei şi 13 ani pentru bărbaţi, iar rata mortalităţii infantile variază de şase ori
mai mult.
În ultimul rând, politica în domeniul sănătăţii trebuie să fie axată pe cele mai bune
dovezi ştiinţifice disponibile preluate din date şi informaţii corecte, şi pe baza unor
cercetări relevante.

PRINCIPIUL 2: „SĂNĂTATEA ESTE BUNUL CEL MAI DE PREŢ”

Sănătatea este importantă pentru bunăstarea indivizilor şi a societăţii, însă o
populaţie sănătoasă reprezintă, de asemenea, o condiţie necesară pentru productivitate
şi prosperitate economică. În 2005, numărul anilor de viaţă sănătoasă (HLY) a fost
inclus ca indicator structural la Lisabona, pentru a sublinia faptul că speranţa de viaţă
a populaţiei care se bucură de o stare bună de sănătate – nu doar durata vieţii –
constituie un factor esenţial de creştere economică.
Raportul Comisiei către Consiliul European de primăvară din 2006 a încurajat
statele membre să reducă numărul ridicat de persoane inactive din cauza problemelor
de sănătate. Raportul a subliniat faptul că politicile, în numeroase sectoare, au un rol
în ameliorarea sănătăţii, spre beneficiul economiei în general.
Cheltuielile privind sănătatea nu reprezintă doar un cost, ci o investiţie.
Cheltuielile cu sănătatea pot fi considerate ca o povară economică, dar costul real
pentru societate rezidă în costurile directe şi indirecte asociate problemelor de
sănătate, precum şi lipsa unor investiţii suficiente în domeniile semnificative ale
sănătăţii. S-a estimat faptul că povara economică anuală a bolilor coronariene poate
atinge până la 1% din PIB, iar costul tulburărilor mentale până la 3-4% din PIB.
Cheltuielile cu asistenţa medicală ar trebui însoţite de investiţii în prevenirea,
protejarea şi ameliorarea stării fizice şi mentale generale ale populaţiei, care, în
conformitate cu datele OCDE, se ridică în prezent la 3% în medie din bugetul total

45
anual alocat sănătăţii în statele membre, în comparaţie cu 97% destinat tratamentelor
şi asistenţei medicale.
Sectorul european al sănătăţii este un furnizor important de locuri de muncă şi
formare profesională: sectorul sănătăţii şi al serviciilor sociale reprezintă un motor
esenţial al expansiunii sectorului serviciilor încă din anul 2000 (până la 2,3 milioane
de locuri de muncă). Sectorul în creştere al sănătăţii reprezintă, de asemenea, o sursă
şi un utilizator important al tehnologiilor inovatoare, sprijinind politica regională,
precum şi coeziunea economică şi socială.

PRINCIPIUL 3: SĂNĂTATEA ÎN TOATE POLITICILE (ABORDAREA

HIAP)
Sănătatea populaţiei nu priveşte numai politica în domeniul sănătăţii. Şi alte
politicicomunitare joacă un rol esenţial, de exemplu politica regională şi de mediu,
impozitarea tutunului, reglementarea produselor farmaceutice şi a produselor
alimentare, sănătatea animalelor, cercetarea şi inovarea în domeniul sănătăţii,
coordonarea sistemelor de securitate socială, sănătatea în politica de dezvoltare,
sănătatea şi securitatea la locul de muncă, TIC şi protecţia împotriva radiaţiilor,
precum şi coordonarea agenţiilor şi serviciilor care reglementează importurile.
Stabilirea unor sinergii cu aceste sectoare şi altele este crucială pentru o politică
comunitară energică în domeniul sănătăţii şi multe sectoare vor coopera pentru a
îndeplini obiectivele şi acţiunile prezentei strategii.
Această abordare HIAP trebuie aplicată, de asemenea, în politicile externe,
inclusiv în dezvoltare, relaţii externe şi comerţ. Globalizarea înseamnă că, atât
problemele de sănătate, cât şi soluţiile traversează frontierele şi au adesea cauze şi
consecinţe intersectoriale. Am putea cita în acest sens abordarea coordonată a
combaterii HIV/SIDA în UE şi în ţările învecinate şi Strategia UE de acţiune

46
comunitară privind criza de resurse umane în domeniul sănătăţii în ţările în curs de
dezvoltare.

PRINCIPIUL 4: VOCEA UE TREBUIE SĂ SE FACĂ MAI BINE

AUZITĂ ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII LA NIVEL MONDIAL
Comunitatea europeană şi statele ei membre pot obţine rezultate mai bune în
domeniul sănătăţii pentru cetăţenii UE şi pentru ţările terţe printr-o conducere
colectivă durabilă în domeniul sănătăţii la nivel mondial.
În contextul globalizării, este dificilă separarea acţiunilor naţionale sau
comunitare de cele ale politicii mondiale, având în vedere că problemele de sănătate
mondiale au repercusiuni asupra politicii interne a Comunităţii în domeniul sănătăţii
şi viceversa. CE îşi poate aduce contribuţia la sănătatea mondială prin împărtăşirea
valorilor, experienţei şi competenţei sale, precum şi prin luarea unor măsuri concrete
pentru ameliorarea sănătăţii. Acţiunea poate sprijini eforturile de asigurare a coerenţei
între politicile interne şi externe în domeniul sănătăţii pentru realizarea obiectivelor
mondiale de sănătate , pentru a considera sănătatea ca un element important în
combaterea sărăciei prin aspectele referitoare la sănătate ale cooperării externe pentru
dezvoltare cu ţările cu venituri mici, pentru a răspunde ameninţărilor la adresa
sănătăţii din ţările terţe şi pentru a încuraja punerea în aplicare a acordurilor
internaţionale în domeniul sănătăţii, cum ar fi convenţia cadru a Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii (OMS) pentru combaterea fumatului (FCTC) şi Regulamentul
sanitar internaţional (IHR).
Contribuţia UE la sănătatea mondială necesită interacţiunea între mai multe
domenii ale politicii, cum ar fi sănătatea, cooperarea pentru dezvoltare, acţiunea
externă, cercetarea şi comerţul. O coordonare sporită în materie de sănătate cu
organizaţiile internaţionale ca OMS şi alte agenţii competente ale Organizaţiei
Naţiunilor Unite, Banca Mondială, Organizaţia internaţională a muncii, OCDE şi

47
Consiliul Europei, precum şi cu alţi parteneri şi ţări strategice va permite, de
asemenea, ca vocea UE în domeniul sănătăţii mondiale să se facă mai bine auzită,
sporind totodată influenţa şi vizibilitatea sa la înălţimea puterii sale economice şi
politice.

OBIECTIVE STRATEGICE
Politica în domeniul sănătăţii la nivel comunitar ar trebui să promoveze
sănătatea, să protejeze cetăţenii împotriva ameninţărilor şi să susţină durabilitatea.
Pentru a răspunde provocărilor majore cu care se confruntă sănătatea în UE, prezenta
strategie identifică trei obiective ca domenii principale de acţiune pentru următorii
ani.

OBIECTIV 1: PROMOVAREA UNEI STĂRI BUNE DE SĂNĂTATE

ÎNTR-O EUROPĂ CARE ÎMBĂTRÂNEŞTE
Îmbătrânirea populaţiei, care rezultă din ratele scăzute de natalitate şi dintr-o
creştere a speranţei de viaţă reprezintă un fenomen bine cunoscut în prezent. Până în
anul 2050, numărul persoanelor în vârstă de peste 65 de ani va creşte cu 70% în UE.
Grupa de vârstă de peste 80 de ani va creşte cu 170%.
Aceste schimbări se vor traduce probabil printr-o cerere crescută de servicii de
asistenţă medicală, dar şi printr-o diminuare a populaţiei active. Această evoluţie ar
putea genera o creştere a cheltuielilor de sănătate cu 1 până la 2% din PIB în statele
membre până în anul 2050. În medie, acestea ar echivala cu o creştere de aproximativ
25% a cheltuielilor cu asistenţa medicală, ca pondere din PIB. Cu toate acestea,
conform previziunilor Comisiei, dacă populaţia poate să se bucure de sănătate pe
măsură ce speranţa de viaţă este tot mai mare, creşterea cheltuielilor cu sănătatea
datorate îmbătrânirii populaţiei s-ar reduce la jumătate.

48
 Îmbătrânirea sănătoasă trebuie susţinută prin acţiuni de promovare a sănătăţii şi
de prevenire a bolilor de-a lungul întregii vieţi prin abordarea unor factori cheie cum
ar fi alimentaţia necorespunzatoare, activitatea fizică, consumul de alcool, droguri şi
tutun, riscurile pentru mediu, accidentele de circulaţie şi accidentele domestice.
Ameliorarea sănătăţii copiilor, a adulţilor de vârstă activă şi a persoanelor în
vârstă va contribui la crearea unei populaţii sănătoase şi productive şi va favoriza o
îmbătrânire sănătoasă atât în prezent, cât şi în viitor. De asemenea, îmbătrânirea
sănătoasă este sprijinită de acţiuni menite să încurajeze adoptarea unor moduri de
viaţă sănătoase şi să reducă comportamentele nocive, să prevină şi să trateze anumite
afecţiuni specifice, inclusiv tulburările genetice. Dezvoltarea medicinii geriatrice
trebuie să fie încurajată activ, punând accentul pe asistenţa individualizată. Îngrijirile
medicale cu caracter paliativ şi o mai bună cunoaştere a bolilor neurodegenerative,
cum ar fi boala Alzheimer, constituie, de asemenea, necesităţi importante care trebuie
luate în considerare. Există, de asemenea, posibilitatea continuării activităţii cu privire
la sânge, ţesuturi, celule şi organe, inclusiv problemele referitoare la transplanturi.

OBIECTIV 2: PROTEJAREA CETĂŢENILOR DE AMENINŢĂRILE

LA ADRESA SĂNĂTĂŢII
Acţiunea la nivel comunitar pentru protectia sanatatii populatiei cuprinde
evaluarea ştiinţifică a riscurilor, pregătirea şi reacţia la epidemii şi bioterorism,
strategiile de abordare a riscurilor asociate unor boli şi stări specifice, acţiunile în caz
de accidente şi vătămări corporale, îmbunătăţirea securităţii lucrătorilor şi acţiunile
privind siguranţa alimentelor şi protecţia consumatorului.
Pe plan mondial, creşterea schimburilor comerciale şi a călătoriilor au
determinat apariţia unor noi riscuri, facilitând propagarea bolilor transmisibile.

49
 Combaterea pandemiilor sau a incidentelor biologice şi abordarea ameninţării
bioterorismului impun o cooperare la nivel comunitar şi o coordonare între statele
membre şi actorii internaţionali.
Noile ameninţări la adresa sănătăţii, cum ar fi cele legate de schimbările
climatice necesită, de asemenea, acţiuni în scopul evaluării impactului lor potenţial
asupra sănătăţii publice şi sistemelor de asistenţă medicală. Securitatea pacienţilor
constituie o altă sursă importantă de preocupare. În Regatul Unit, 10% din pacienţii
admişi în spital sunt victimele efectelor adverse ale serviciilor de asistenţă medicală,
iar această problemă ar putea atinge proporţii similare şi în alte ţări ale UE.

OBIECTIV 3: PROMOVAREA UNOR SISTEME DE SĂNĂTATE

DINAMICE ŞI A NOILOR TEHNOLOGII
Sistemele de sănătate ale UE sunt supuse unor presiuni crescânde de a răspunde
provocărilor de îmbătrânire a populaţiei, aşteptărilor crescânde ale cetăţenilor,
migraţiilor şi mobilităţii pacienţilor şi a cadrelor medicale.
Noile tehnologii pot revoluţiona asistenţa medicală şi sistemele de sănătate şi
contribui laviabilitatea lor viitoare. E-sănătatea, genomica şi biotehnologiile pot
ameliora prevenirea bolilor, asigurarea tratamentului şi pot susţine o schimbare a
orientării dinspre asistenţa spitalicească către profilaxie şi îngrijire medicală primară.
E-sănătatea poate contribui la asigurarea unei asistenţe mai bune, orientate către
cetăţean, precum şi la scăderea costurilor şi sprijinirea interoperabilităţii dincolo de
frontierele naţionale, facilitând mobilitatea şi securitatea pacienţilor. Cu toate acestea,
trebuie evaluate corespunzător noile tehnologii, inclusiv sub raportul cost-eficienţă şi
echitate, şi trebuie luate în considerare implicaţiile formării şi capacităţii cadrelor
medicale. Tehnologiile noi şi puţin cunoscute pot genera preocupări de ordin etic şi
trebuie examinate aspectele legate de încrederea cetăţenilor.

50