PREISLAMUL

Toata lumea ştie că islamul este una dintre cele trei mari religii ale
omenirii, că beneficiază de peste un miliard de adepţi şi că a dat naştere unei
civilizaţii prestigioase a cărei influenţă se exercită asupra omului până în zilele
noastre. Dar această religie este încă puţin cunoscută de marele public din
Occident şi greu de înţeles în ciuda unor avalanşe de scrieri, de cercetări şi
de studii. Islamul nu este doar puţin cunoscut, el constituie totodată subiectul
a multiple paradoxuri ce apar la o primă abordare sau la o privire exterioară
superficială.
Această religie care cucereşte masele cele mai frustrate din punct de
vedere economic, cele mai limitate din punct de vedere intelectual, îi atrage şi
îi fascinează pe cei mai renumiţi gânditori şi filozofi şi face obiectul celor mai
profunde cugetări şi celor mai profunde analize ale lor.
Această religie care propovăduieşte supunerea şi „stăpânirea de sine”,
are adepţi care dau dovadă de nesupunere şi rebeliune.
Această religie care se bazează mai presus de orice pe credinţa intimă
şi implicarea personală, refuzând existenţa preoţilor, care este resimţită ca o
lege severă, permanent în vigoare.
Această religie face obiectul unei imense maltratări mediatice din cauza
barbariei şi violenţei comise în numele ei, fascinează şi îşi atrage mereu noi
adepţi.
Islamul, care unora le aduce alinare şi altora le produce spaimă, este în
acelaşi timp motiv de mândrie pentru primii şi îşi atrage demascarea şi
idignarea celor din urmă.

1 ©2000 Radu Dimitriade

 Spre deosebire de celelalte patru religii: creştinism, budism, hindusism
şi iudaism, islamul este singura religie care nu se termină in „ism”. Şi dacă
spunem islamism, se evocă un context diferit, daca nu chiar opus.
Revolta islamului faţă de „normele” concepute în Occident depăşeşte
denumirile şi termenii de contestare a regulilor admise şi de sugereare a
altora, prin faptul că el nu se supune normelor, contrar a ceea ce se crede şi
se spune în mod obişnuit.

Ce înseamnă cuvântul islam?

Voi începe prin a defini cuvântul `islam, mai întâi în limba arabă. Voi
arăta apoi cum se defineşte singur islamul, adicp modul în care Coranul
explică acest cuvânt, definiţia care scoate în evidenţă caracteristicile proprii
care îl deoseesc şi îl individualizează ca entitate autonomă.

`islam conform etimologiei

Deseori, orientaliştii şi o mare parte dintre cercetătorii musulmani,

traduc în franceză `islam prin „soumission” (supunere). Nu împartaşesc
punctul lor de vedere din simplul motiv că echivalentul „supunerii” în arabă
este un alt cuvânt care nu are aceeaşi rădăcină cu `islam şi anume khudu.
Faptul că respingem traducerea `islam prin „supunere” nu exclude în nici un
caz ideea că această religie propovăduieşte ascultarea lui Dumnezeu şi
supunerea totală faţă de Voia sa. Tocmai dorinţa de exactitate ne obligă sa
spunem lucrurilor pe nume, întrucât exactitatea este deja un pas spre
elucidare.
Să analizăm rădăcina cuvântului `islam precum şi derivaţii săi. În limba
arabă, ca în orice limbă semită, pentru a găsi rădăcina unui cuvânt trebuie să
extragem din el consoanele conform ordinii lor.
Înveşmântarea cu vocale sau cu litere mazida (un fel de sufixe şi
prefixe) dă formele verbale şi substantivele derivate. Cu ajutorul diverselor

2 ©2000 Radu Dimitriade

sensuri obţinute, putem discerne, într+un mod foarte precis, rădăcina, în cazul
de faţă S L M.
`islam este denumirea unei acţiuni ce are complement pe muslim al
cărui verb `aslama, provine de la rădăcina S L M, ale cărui derivate gravitează
tot în jurul cuvântului „mântuire”.
Salam: pace, mântuire, salut
Slim: pace (opusă războiului)
Sallama: a da, a mântui, a admite un argument
Salima: a fi mântuit, a scăpa
Istaslama: a se preda, a capitula
`aslama este un verb de care ne vom preocupa în mod deosebit pentru
că este propriu denumirii acţiunii `islam. Acest verb poate fi atât de tranzitiv
cât şi intranzitiv. Când este tranzitiv înseamnă: a da ceva din toată inima,
dintr-un sentiment de recunoştinţă, veneraţie sau adorare. Aceasta este
motivul pentru care cercetătorii dintre cei mai serioşi, care stăpânesc bine
limba arabă, au tradus cuvântul `islam cu „a se lăsa călăuzit” conform lui
Roger Arnaldez sau cu „stăpânire de sine” conform lui Olivier Carre.
Dar verbul `aslama de la `islam (islamul, religia) este un verb intranzitiv,
care înseamnă „a fi pătruns de pace, de pacea lui Dumnezeu”. Traducerea
verbului `aslama făcută de noi se sprijină pe una dintre funcţiile prefixului `a
cu aceeaşi formă. Întradevăr, litera hamza (`) însoţită de vocală (a) la
începutul unui verb are deseori trei sensuri: trecerea, privaţiunea şi, dacă
ramâne intranzitiv, `a introduce noţiunea de „a patrunde în lucruri”, lucru
indicat de rădăcină, cum ar fi:
`asbaha a pătrunde în subh, dimineaţa, cu complementul musbish.
`amsa a pătrunde în masa`, seara, cu complementul mumsi
Coranul confirmă această interpretare în apelul din versetul 208,
surata 2:
O, voi, cei ce credeţi! Pătrundeţi toţi în pace.

3 ©2000 Radu Dimitriade

`islam conform Coranului

Dar dacă vom căuta în Coran sensul şi conţinutul cuvântului `islam,

vom descoperi o semnificaţie pe cât de importantă pe atât de surprinzătoare.
Conform Coranului, islamul este adevărata religie, indiferent de profetul
care a iniţiat-o sau de epoca iniţierii. Islamul este „adeziunea la pacea lui
Dumnezeu” propovăduită de toţi trimişii lui Dumnezeu dintotdeauna, sinonimă
într-un fel cu religia revelată sau cu religia monoteistă, aceea a lui Noe, a lui
Avraam, a lui Moise şi în sfârşit a lui Mahomed. Coranul afirmă în versetul 19,
surata 3:
Religia este în ochii lui Dumnezeu, este de fapt islamul...
Avraam şi fiul său Ismail se roagă lui Dumnezeu, spunând în versetul
128, surata 2:
Doamne, fă din noi două fiinţe musulmane şi
din progenitura noastră, o naţiune musulmană.
Înaintea morţii sale, Iacob pune sub semnul întrebării viitorul credinţei
celor doisprezece fii ai săi, în versetul 133, surata 2:
...Când moartea se înfăţişă lui Iacob, acesta le
spuse fiilor săi: „Pe cineveţi adora voi după
moartea mea?” şi ei spuseră: „Îl vom adora pe
dumnezeul tău şi pe dumnezeul părinţilor tăi
Avraam, Ismail şi Isaac, un singur şi unic
Dumnezeu şi noi suntem pentru El pe de-a
întregul musulmani.”
După înfrângerea faraonului, Coranul relatează în versetul 90, surata
10:
Când Iisus a simţit că ei (fariseii şi scribii) nu
cred, a spus: „Cine sunt adepţii mei în cauza lui
Dumnezeu?” şi apostolii răspunseră: „Noi
suntem adepţii lui Dumnezeu şi confirmăm că
suntem musulmani”.

4 ©2000 Radu Dimitriade

 Toţi care cred într-un dumnezeu unic, conformându-se şi supunându-se
învăţăturilor transmise de Moise, Iisus, Mahomed sau oricare alt profet, sunt
în concepţia Coranului musulmani, indiferent dacă aceasta se întâmplă
înainte de revelaţia Coranului sau după aceea. Coranul afirmă în versetul 62,
surata 2:
Cei care au crezut (în mesajul lui Mahomed)
evreii, creştinii şi sabeenii; cei dintre ei care cred
în Dumnezeu şi în ultima zi şi fac fapte bune;
aceştia îşi vor afla răsplata de la Domnul lor. Ei
nu vor cunoaşte teama şi nu vor fi în suferinţă.
Coranul recunoaşte iudaismul şi creştinismul prin însuşi faptul că se
consideră continuarea lor firească. Cu această ocazie el aduce un omagiu
evreilor şi creştinilor, numindu-i `ahl al kitab, „Oamenii Cărţii”, sau `ahl al
dhikr, „Oamenii Chemării”. Aceşti credincioşi sinceri, virtupşi şi cucernici sunt
conform Coranului muslimin curaţi, adepţi ai păcii lui Dumnezeu, musulmani.
Deşi Coranul critică anumite dogme creştine sau respinge anumite
practici evreieşti, el nu pune la îndoială însăşi autenticitatea mesajelor lor.
Pentru Coran, această denunţare vizează ceea ce el numeşte interpretările
eronate şi nu bazele religiilor lor. Dimpotrivă, el confirmă veridicitatea ambelor
religii. Musulmanul este deci într-un fel un monoteist ecumenic.

`islamul conform contextului istoriei şi civilizaţiei

Până acum am constatat că:

Islamul este aderarea la pacea lui Dumnezeu
Islamul este denumirea oricărei religii adevărate
Dar aceste definiţii nu precizează statutul real al acestei religii şi nu o
disting de altele, mai ales de cele mai apropiate, cum ar fi iudaismul şi
creştinismul. Suntem în acest caz siliţi să definim islamismul prin propriile
specificităţi, neîmpărtăşite de celelalte şi vom obţine următoarele: islamul
este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu revelat

5 ©2000 Radu Dimitriade

de profetul Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavril. Această
religie s-a născut la Mecca în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d.C.
Islamul recunoaşte religiile monoteiste apărute înaintea lui, dar în acelaşi timp
se declară ca şi ele izvorât din credinţa lui Avraam şi se socoteşte
continuarea iudaismului şi a creştinismului pe care le confirmă şi le
completează.

Naşterea islamului

Înainte de a aborda direcţiile generale ale acestei religii, ne confruntăm

cu necesitatea de a vorbi despre atmosfera şi condiţiile care au însoţit
naşterea sa. Orice doctrină, orice filozofie sau orice meditaţie ia naştere ca
eracţie faţă de anumite condiţii de viaţă sau faţă de anumite moduri de a
gândi sau de a reacţiona. Religia nu face excepţie de la această regulă.
Această metodă riscă sa ne prezinte religiile ca o antiteză, ca o reacţie
necesară pentru desfăşurarea vieţii omeneşti, ceea ce este foarte aproape de
lectura dialectică şi materialistă a istoriei. Dar credinciosul, indiferent de
gradul său de religiozitate, nu poate nega această stare de lucruri. Dacă el
crede profund că religia reprezintă vindecarea a numeroase tare spirituale,
morale şi sociale, este nevoit să admită că pentru a descoperi esenţa
remediului trebuie diagnosticată boala. Dacă religia este răspunsul la
întrebările oamenilor, avem mai întâi de analizat această problemă, pentru că
ea este cheia răspunsului. Aceste întrebări sau aceste tare au existat sau
există cu adevărat. Să le luăm pe rând.

Arabia înainte de islam

În consecinţă, în ce priveşte islamul, trebuie să vorbim deci de situaţia

Arabiei înainte de predica lui Mahomed şi să analizăm această predică, mai

6 ©2000 Radu Dimitriade

întâi în condiţiile în care se încadrează sau cărora li se opune, apoi în
calitatea de mesaj universal valabil pentru toate timpurile.
Avem un avantaj dublat de o fericită coincidenţă atunci când studiem
societatea arabă preislamică. Ea este printre rarele societăţi care, chiar şi
relativ recent, a dost ferită de evoluţii civilizaţionale, fiind la jumătatea distanţei
dintre societatea primitivă şi societăţile care au o etică şi nişte tradiţii. La
aceasta se adaugă extraordinara conservare cvasiintactă a limbii sale, a eticii
şi a literaturii sale.
Societatea arabă, cu mult înaintea islamului, era constituită dintr-un
popor nomad cu o structură tribală alcătuită din familii, clanuri şi triburi.
Gruparea se bazează evident doar pe înrudirea de sânge. În această
societate, chiar după relativa sa evoluţie, legăturile de rudenie şi filiaţia rămân
noţiuni sacre şi legătura de sânge va constitui întotdeauna liantul intangibil al
clanului. Toţi membrii se angajează sa apere viaţa şi onoarea întregului trib,
iar întreg tribul se angajează să-i apere pe toţi membrii. Toţi alcătuiesc o
singură fiinţă. Femeile clanului sunt partea feminină a acestei fiinţe, partea
fragilă, punctul său slab.
Mai târziu, sociabilitatea e evoluat graţie bogatei amintiri a unor lungi
experienţe ancestrale (sau prin urmele lăsate de Mesaje). Iar omul începe să
înţeleagă instinctiv că propria sa mântuire este legată de mântuirea celuilalt şi
că de pace nu se pot bucura decât toţi laolaltă. Aceasta este începutul
înţelegerilor tactice şi anume prima piatră ridicarea la temelia edificiului eticii.
Dar etica sau morala nu izvorăşte din neant, ea trebuie să se hrănească din
nevoile unora, negociind sau ţinând seama de nevoile celorlalţi. Prin urmare,
brutalitatea şi violenţa nu mai sunt apreciate şi marile triburi îşi aleg de acum
înainte în fruntea lor oameni consideraţi înţelepţi, capabili să justifice războiul
şi în aceeaşi măsură apţi să proslăvească binefacerile păcii.
Arabii au elaborat o etică foarte prezentă şi foarte exigentă, dar a fost
întotdeauna o etică războinică, obligând bărbatul să-şi ocrotească armele,
femeile şi memoria strămoşilor şi mai ales să nu accepte niciodată insulta sau
dispreţul. Avem aici toate sculele bine ascuţite pentru a dăltui idolul aurit şi

7 ©2000 Radu Dimitriade

adorat al onoarei. Bărbatul este gata să accepte mai degrabă moartea în
onoare decât să-şi păstreze viaţa în dezonoare. Această exagerare a vitejiei,
dictată de rivalitatea tribală şi de zel războinic a sacralizat armele, femeile şi
bunul nume al strămoşilor care sporeşte prin lucrarea urmaşilor.
Reputaţia câştigată de pe urma salvgardării sau renunţării la acest triplu
capital este `ird-ul, adică „preţul onoarei” fiecăruia, reputaţia sa.
La arabi, acest „preţ al onoarei” este atribuit femeilor familiei, clanului şi
tribului. Atâta vreme cât femeile sunt caste ireproşabile, la adăpost de orice
insultă ce-l poate afecta pe Celălalt, toţi bărbaţii tribului sunt mândroo şi merg
cu capul în sus în faţa întregii lumi. Daca, Doamne fereşte, trupurile feminine
ale tribului au constituiut obiectul celei mai josnice plăceri a străinului, numai
sângele poate spăla această ruşine traumatizantă, căci altminteri tribul este
mânjit pentru totdeauna.
Cât despre aspectul economic, dacă putem vorbi de economie în
aceastp epocă, principala sursă de bogăţie a arabilor era creşterea vitelor
mici, adică a caprelor şi a oilor. Astfel se explică de ce majoritatea triburilor
erau nomade, deplasându-se permanent în căutarea de păşuni şi de surse de
apă. Ei deţineau de asemenea două animale mult îndrăgite, care au marcat
imaginea arabilor şi au colorat literatura lor şi le-au inspirat poeţii, calul şi
dromaderul. În timp ce calul era motivul lor de mândrie şi luxul lor,
simbolizând libertatea şi nobleţea, cămila era animalul cel mai folositor, cel
mai eficace ăn viaţa lor aspră şi austeră. Arabii consumă carne de cămilă,
beau lapte de cămilă şi ţes corturi, pături şi haine din părul lor renumit. Dar
valoarea acestui animal este dată de faptul că este unicul mijloc de transport,
fiindcă numai cămila poate străbate deşertul pe o caniculă permanentă,
numai cămila poate rezista la sete mai multe zile, chiar mai multe săptămâni.
Toate acestea au făcut ca ea să aibă o importanţă capitală, devenind aproape
o monedă de schimb. Arabii preţuiesc efectiv obiectele, salariile şi
indemnizaţiile, luând ca eralon „cămila”. Se spunea de exemplu: cutare marfă
valorează zece cămile... Dar nu toţi arabii sunt nomazi crescători de vite.

8 ©2000 Radu Dimitriade

Existau şi citadini care locuiau în oraşele din apropierea oazelor de curmali
înrte care se puteau cultiva câteva fructe şi legume cu randament redus.
O parte a arabilor se ocupau de comerţ, mai exact de comerţul exterior,
adică de medierea schimburilor între regiuni şi continente. Acesta era cazul
tribului Quraysh care locuia ăn Cetatea-Stat Mecca. Tribul făcea două
călătorii pe an, prima vara, spre nord, Siria şi Levant, cea de-a doua spre sud,
spre Yemen şi Etiopia. Astfel se explică existenţa articolelor şi mărfurilor ce
veneau din lumea întreagă în oraşul Mecca, situat totuşi în inima deşertului
occidental al Arabiei.
Cât despre aspectul religios, în Arabia preislamică existau un cult
dominant şi mai multe religii minoritare. Cultul dominant se baza pe adorarea
unor divinităţi precum Hubal, Al Lat, Al `Uzza, Manat, `Isaf, Na`ila...
Aceşti idoli erau consideraţi intermediari între oameni şi Dumnezeu,
capabili de a face bine sau rău în locul Lui. Cultul era un fel de politeism, dar
nu un politeism adevărat, pentru că adepţii acestui cult nu recunoşteau decât
un singur Dumnezeu care a creat pământul, cerul şi omul. Dar acest
dumnezeu nu domneşte singur asupra universului, el are asociaţi, divinităţi
care au o putere autonomă în raport cu Dumnezeul Creator.
Coranul numeşte acest cult shirk, tradus în franceză prin
„associationnisme” (asociaţionism). În felul acesta, fiecare trib, sau aproape
fiecare trib, avea propriul său dumnezeu-asociat, reprezentat de o statuie
lucrată în argilă sau sculptată îm lemn sau piatră. Este ciudat însă că
sanctuarul comun al tuturor asociaţioniştilor era Ka`ba, la Mecca, un loc al
unor mari pelerinaje, unde, cu mult înaintea islamului, pelerinii asociaţionişti
aveau ca ritual să se rotească în jurul Ka`bei, complet goi. În calitatea sa de
centru cultural al arabilor, Ka`ba a determinat toate triburile să aşeze fiecare
în acest loc o copie a divinităţii sale şi cronicarii relatează că erau peste trei
sute saizeci şi cinci de idoli în jurul Ka`bei.
Pe lângă bogăţia sa comercială, tribul Quraysh se bucura pe atunci şi
de un mare prestigiu religios. Dacă clanul qurayshit deţinea un fel de putere
temporală datorită averii sale şi a cavaleriei, însărcinată mai ales să asigure

9 ©2000 Radu Dimitriade

siguranţa drumurilor străbătute de caravane, clanul hashemiţilor avea un
prestigiu cel puţin la fel de mare, fiind preoţi ai tuturor arabilor. Ei erau cei
care deţineau cheia Ka`bei şi ei se ocupau de pelerinii sosiţi din toată Arabia.
În Arabia nu exista asociaţionism, ci mai existau şi minorităţi evreieşti
care se stabiliseră în preajma verilor lor, după cea de-a doua distrugere a
Templului din Ierusalim de către romani. Ei se instalaseră mai ales în sudul
Yemenului şi în vestul Hijazului. Evreii erau şi ei grupaţi în triburi, având
caracteristic faptul că locuiau în cetăţi fortificate, probabil dintr-o teamă
ancestrală de a nu fi agresaţi de invadatorii străini.
Exista de asemenea creştinism: triburi întregi de sorginte arabă,
nomade, îmbrăţişaseră creştinismul. Erau forme de creştinism destul de
răspândite în acea epocă, îndeosebi iacobismul, care a fost cazul arabilor din
Siria sau nestorianismul, confesiunea lakhmidilor din Iraq sau a tribului Najran
din Yemen. În urma dezbaterilor scolastice despre cele două naturi, umană şi
divină, a persoanei lui Iisus, monofizismul oficial şi nestorienii sunt excluşi.
Ca reacţie la conciliul de la Constantinopole din 381, care a susţinut
consubstanţialitatea Tatălui şi a Fiului, un preot din Antiohia, pe nume
Nestorius, a elaborat o doctrină conform căreia Iisus are două naturi, una
divină şi una umană, dar ele nu sunt legate între ele decât în mod accidental
(şi nu în mod esenţial). În acest caz, Fecioara Maria ar fi mama lui Christos şi
mama omului, dar nu şi mama lui Dumnezeu. Deşi nestorialismul a fost
condamnat, el s-a răspândit în Persia şi Arabia.
Mai existau în Arabia şi cei care se numesc Hunafa`, înţelepţi cultivaţi
care cred într-un singur Dumnezeu. Aceştia îl venerează pe Avraam şi
respectă câteva vestigii ale tradiţiei transmise de primii lor strămoşi, urmaşii
lui Adnan şi ai lui Ismail. Dar ei se abţin de la cultul dominant al arabilor fără
controverse sau polemici. Nutresc un respect deosebit faţă de creştinism şi
iudaism fără să urmeze practicile lor sau să adere la dogmele lor. Hunafa-ii nu
alcătuiau un clan sau un trib şi nici nu se bucurau de multă consideraţie.
În privinţa aspectului cultural, arabii nu deţineau cunoştiinţe ştiinţifice ca
ale egiptenilor, sau o meditaţie filosofică comparabilă cu cea a grecilor.

10 ©2000 Radu Dimitriade

Cunoştinţele lor se bazau pe experienţă şi intuiţie şi pe un raţionament izvorât
din bun-simţ şi dintr-o judecată cumpătată. Toate acestea se transmiteau pe
cale orală prin bătrânii înţelepţi, şeicii. Aceştia din urmă se bucurau de multă
consideraţie, ceea ce îi ridica la rangul de căpetenii de trib şi deciziile
importante privind viitorul tribului erau luate de aceşti bătrâni care se
consultau reciproc. Arabii aveau o bogată literatură orală şi, deşi pare
incredibil, fiecare învăţa pe de rost mii de versuri. Poezia era memoria
trecutului lor, mijlocul lor de comunicare şi mai ales instrumentul lor de
propagandă. Fiecare trib avea proprii săi poeţi care aveau sarcina de a slăvi
onoarea sa şi de a veşteji onoarea tribului advers. Elocinţa era un atu şi arabii
erau foarte sensibili la cuvinte; un cuvânt poate declanşa un război sau poate
linişti spiritele instaurând pacea.
Arabii erau în mare măsură analfabeţi. Existau desigur numeroşi
oameni care cultivaţi care stăpâneau scrierea nabateană din care se trag
caracterele arabe de azi, dar în epoca preislamică şi chiar la un secol după
apariţia islamului, scrierea arabă nu era cu adevărat o scriere, în sensul de
azi al cuvântului. Era doar un fel de îndreptar rudimentar, la care se recurgea
când se uita un cuvânt sau o frază, ceea ce se întaâmpla rareori. Multe litere
se scriau identic şi vocalele denumite scurte lipseau cu totul. Pe scurt,
majoritatea arabilor nu ştiau să scrie, să citească şi nici să socotească. Faptul
cel mai curios este că nedispunând de un punct de plecare pentru a data sau
a situa evenimentele în istorie, ei stabileau puncte de reper, denumind fiecare
an în funcţie de cel mai important eveniment produs în anul care se scursese,
de exemplu, anul foametei, anul cutărei catastrofe, anul cutărui război...
Algerienii din timpul ocupaţiei franceze, reduşi la analfabetism chiar în limba
lor maternă şi pierzând orice reper istoric, s-au retras şi s-au întors la
memoria ancestrală.

11 ©2000 Radu Dimitriade

Bibliografie:

 „Marile religii” – Seria Cultură generală, editura

Orizonturi.
 Encyclopædia Britannica 2000
 Encarta Encyclopedia 2000
 Coran

12 ©2000 Radu Dimitriade