Piramidele din Montauk

O călătorie în universul conştiinţei

Preston B. Nichols & Peter Moon

Coperta: Templul din Montu

Zeul Montu te priveşte în timp ce pătrunzi în universul lui, căutând
secretele sanctuarului său din vechea Teba. Lumina planetei pe care o
guvernează, Marte, pătrunde prin porţile templului şi se reflectă asupra
formelor geometrice care simbolizează matricea dezvoltării noastre evolutive.

După cel de-al Doilea Război Mondial a fost iniţiat un proiect de

cercetare de mare anvergură, urmărindu-se finalizarea experimentelor legate
de invizibilitate realizate în anul 1943 la bordul navei USS Eldridge.
Cunoscut generic sub numele de Proiectul Montauk, acest demers ştiinţific
şi-a propus să studieze ce se întâmplă cu factorii psihologici atunci când
omul este implicat în procesul de ieşire din continuumul spaţio-temporal şi
de atingere a invizibilităţii. Au fost monitorizate capacităţile psihice ale mai
multor indivizi implicaţi în procesul de control şi de manipulare a timpului.
Experimentele extrem de ciudate realizate la unitatea militară de aviaţie de
la Montauk Point, statul New York, au fost descrise în prima lucrare de
popularizare din această serie: „Proiectul Montauk: experimente asupra
timpului”, semnată de Preston B. Nichols şi Peter Moon.
În anul 1992, Peter Moon a încercat să dovedească faptul că acest
proiect ciudat a existat cu adevărat. Spre imensa lui surpriză, el a descoperit
că în spatele întregului scenariu de la Montauk se ascund factori oculţi
extrem de puternici. Aceste aventuri au fost descrise în cea de-a doua lucrare
a seriei: „O nouă călătorie la Montauk: aventuri în sincronicitate”, semnată
de aceeaşi autori.
„Piramidele din Montauk: o călătorie în universul conştiinţei”
recapitulează evenimentele descrise în primele două lucrări, conducându-ne
apoi într-o călătorie încă şi mai spectaculoasă. Descoperirea piramidelor
reprezintă un pas înainte pe firul investigaţiei, dezvăluind conexiunea care
există între Montauk şi Egiptul Antic, şi demonstrând că Montauk reprezintă
o poartă între dimensiuni. Noile informaţii legate de ocultism şi de istoria
antică a umanităţii dezvăluite aici îi vor face chiar şi pe cei mai cinici dintre
increduli să mai reflecteze.

Cuprins
Cuvânt Înainte
Dedicaţie
Introducere
Partea întâi de Peter Moon
Capitolul 1 Întoarcerea la Montauk

1
Capitolul 2 O chestiune de proprietate
Capitolul 3 Procesul Montauk
Capitolul 4 Investigaţia este subminată
Capitolul 5 Descoperirea piramidelor
Capitolul 6 Sentinţa nedreaptă în procesul indienilor Montauk
Capitolul 7 Tribul din Montauk
Capitolul 8 Descoperirea actului de proprietate
Capitolul 9 Şamanul indienilor Montauk
Capitolul 10 Golful Broaştei Ţestoase
Capitolul 11 Montauk şi Reţeaua
Capitolul 12 Şcolile Misterelor
Capitolul 13 Reţeaua morfogenetică
Capitolul 14 Faraonii din Scoţia
Capitolul 15 Faraonul şi înţelepciunea antică
Capitolul 16 Tahuti
Capitolul 17 O istorie a planetei Marte
Capitolul 18 Moştenirea marţiană
Capitolul 19 Înţelepciunea pierdută
Capitolul 20 Phree-ii şi catholi-ii
Capitolul 21 O scurtă istorie a lumii
Capitolul 22 Ora cea mai întunecată a nazismului
Capitolul 23 Ian Fleming şi conexiunea britanică
Capitolul 24 Definiţia cuvântului Montauk
Capitolul 25 Preotul din Mentu
Capitolul 26 Cartea legii
Capitolul 27 Siriusienii
Capitolul 28 Poate Dumnezeu să trăiască într-un câine?
Capitolul 29 Babalon
Capitolul 30 Recviem
Partea a doua de Preston B. Nichols
Introducere
Capitolul 31 Ansamblul subteran din Montauk
Capitolul 32 Sticla misterelor
Capitolul 33 Băieţii din Montauk
Capitolul 34 Transmisiunile din Montauk

2
 Capitolul 35 Acceleratorul de particule
Capitolul 36 Linia timpului
Epilog

Cuvânt Înainte
Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansată pe piaţă
în iunie 1992, dând naştere unui şir nesfârşit de intrigi, dar şi unei mari cereri
de informaţii suplimentare. Cea de-a doua lucrare din serie, O nouă călătorie
la Montauk: aventuri în sincronicitate, şi-a propus să răspundă la
numeroasele întrebări care au apărut între timp, sfârşind prin a cea un
scenariu încă şi mai elaborat care ne-a condus la limita ocultismului şi la o
serie de conexiuni cu marile şcoli ale misterelor care au existat pe planeta
noastră. Cea de-a treia carte, Piramidele de la Montauk: o călătorie în
universul conştiinţei, îşi propune să analizeze încă şi mai în profunzime
misterele psihice ale fenomenelor care s-au petrecut la Montauk, ajungând la
concluzii cutremurătoare referitoare la crearea şi la drama universului în care
trăim. Acest Cuvânt Înainte are scopul de a-i familiariza pe cititorii care nu au
citit primele două lucrări cu subiectul, dar şi de a le readuce aminte celor care
au citit deja primele cărţi despre ce este vorba.
Proiectul Montauk îşi are originea în anul 1943, când s-au făcut
experimente legate de invizibilitatea pe radar la bordul navei USS Eldridge.
Întrucât nava era staţionată în acea vreme la baza navală din Philadelphia,
evenimentele legate de ea au devenit generic cunoscute sub numele de
„Experimentul Philadelphia”. Scopul acestui experiment a fost acela de a face
ca nava să devină nedetectabilă de către radar, dar efectele sale secundare au
fost cu totul dramatice şi neaşteptate. Nava a devenit invizibilă nu doar pentru
radar, ci şi pentru ochiul uman, fiind dislocată din timpul şi spaţiul cu care
suntem familiarizaţi! Deşi realizarea era remarcabilă din punct de vedere
tehnologic, pentru oamenii implicaţi în experiment ea a avut efecte
catastrofale. Marinarii aflaţi pe navă au fost transportaţi într-o altă
dimensiune, din care s-au întors îngroziţi, într-o stare de mare confuzie
mentală. Unii dintre ei au murit, iar cei care au supravieţuit au fost lăsaţi la
vatră, fiind consideraţi „instabili psihic” sau discreditaţi, şi întreaga afacere a
fost îngropată.
După război, cercetările au continuat sub conducerea doctorului John
von Neumann, cel care coordonase şi aspectele tehnice ale Experimentului
Philadelphia. Acestuia i s-a ordonat să descopere de ce vibrează mintea
omului şi de ce nu pot fi supuşi oamenii unor fenomene interdimensionale
fără a fi afectaţi. A început astfel un proiect masiv de studiere a factorilor
psihici umani, realizat la Brookhaven National Laboratories din Long Island,
New York şi cunoscut sub numele de Proiectul Phoenix.
Von Neumann nu a fost doar inventatorul calculatorului modern şi un
geniu matematic recunoscut, dar a avut şi acces la uriaşele resurse ale
complexului militar industrial care includea incredibila bază de date a
naziştilor referitoare la cercetările psihologice desfăşurate de aceştia şi pe
care aliaţii au capturat-o după cel de-al Doilea Război Mondial. Folosindu-se
de toate aceste resurse, von Neumann a încercat să asocieze tehnologia

3
computerelor cu echipamentul radio din ce în ce mai sofisticat, în încercarea
de a lega între ele minţile oamenilor şi maşinile. În cele din urmă, eforturile
lui au fost încununate de succes. După ani de experimente empirice,
gândurile oamenilor au putut fi înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe
bază de cristale, fiind stocate apoi în computere sub formă de biţi. Structura
gândurilor putea fi afişată apoi pe un ecran de calculator şi tipărită la o
imprimantă. Metoda a fost ulterior dezvoltată, până când s-a putut crea o
maşină virtuală de citire a minţii. Între timp, tehnologia a evoluat, astfel încât
s-a putut crea un aparat de receptare a gândului unui medium şi de
redirecţionare a lui astfel încât să afecteze potenţial mintea unei alte persoane.
În final, Proiectul Phoenix a permis mai buna înţelegere a manierei în care
funcţionează mintea umană, generând un potenţial uriaş de control al minţii.
Proiectul s-a concretizat într-un raport către Congres, care a dispus
abandonarea sa, inclusiv de teama ca senatorii şi congresmenii să nu fie
controlaţi ei înşişi.
Interesele private care au contribuit la susţinerea proiectului nu au
ascultat însă de decizia Congresului, încercând să convingă armata de ideea
că această tehnologie putea fi folosită în timp de război pentru a controla
minţile inamicilor. Un grup restrâns, dar cu resurse financiare nelimitate, a
luat decizia în secret, se pare în legătură cu responsabilii armatei, de a crea o
nouă bază de cercetare la Camp Hero, o bază militară dezafectată care
aparţinuse cândva forţelor aeriene, localizată la Montauk Point, în statul New
York. Locaţia a fost aleasă deoarece aici exista o uriaşă antenă radar Sage
care putea emite pe frecvenţa de aproximativ 400-425 MHz, întâmplător sau
nu, exact frecvenţa pe care se putea pătrunde în conştiinţa minţii umane.
Reactivarea bazei militare de la Camp Hero a început pe la sfârşitul anilor 60,
deşi fără fonduri aparţinând bugetului armatei. Proiectul Montauk a continuat
până în anul 1972, incluzând experimente masive de control al minţii
efectuate pe oameni, animale şi alte forme de conştiinţă despre care se credea
că există.
De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk şi-au perfecţionat
tehnicile de control al minţii şi au continuat să sape din ce în ce mai adânc în
căutarea limitelor potenţialului uman. Dezvoltându-se capacităţile psihice ale
mediumurilor, s-a ajuns la amplificarea gândurilor acestora cu ajutorul unor
echipamente tehnice până la punctul susţinerii unor iluzii subiective sau
obiective. Printre acestea se număra şi crearea unei materii virtuale.
Realizările au depăşit tot ce se cunoştea în materie de „experienţă umană
obişnuită”, dar cercetătorii nu s-au oprit aici. Ei şi-au propus să pătrundă încă
şi mai adânc în universul misterelor. După ce s-a descoperit că un medium
putea crea materie, ei au observat că aceasta putea apărea în momente
diferite, în funcţie de ceea ce gândea mediumul. S-a pus problema ce s-ar
întâmpla dacă mediumul s-ar gândi să manifeste o carte, dar nu astăzi, ci ieri?
Experimentele făcute cu condus la ideea că timpul poate fi controlat. După
ani de cercetări empirice, s-au putut deschide portaluri temporale, printr-o
serie de experimente masive şi absolut cutremurătoare. Apogeul a fost atins
prin deschiderea unui portal temporal care a condus la anul 1943 şi la
Experimentul Philadelphia.
Toate aceste informaţii nu ar fi cunoscut niciodată lumina tiparului
dacă nu ar fi existat Preston B. Nichols, un geniu al electronicii care a

4
descoperit într-o zi că a fost victima acestor experimente. În timp ce lucra
pentru un contractor din Long Island în domeniul apărării, studiind telepatia
la mediumurile psihice, Preston a descoperit existenţa unor unde radio de
mare putere transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra. Fiind un
expert în electronică şi în aparatură radio, lui Preston nu i-a fost greu să
localizeze sursa undelor, care era situată în baza aeriană de la Montauk.
Descoperirea l-a determinat să înceapă un studiu care a durat mai bine de un
deceniu. A cumpărat o mare parte din echipamentul folosit anterior în cadrul
Proiectului Montauk şi, spre marea sa uimire, a aflat că foarte mulţi oameni
din Montauk îşi aminteau că ar fi lucrat şi el la proiect. Punctul culminant s-a
produs atunci când soţul verii sale a susţinut acelaşi lucru. Cei doi bărbaţi
aproape că s-au încăierat pe această temă, Preston susţinând că nu a lucrat
niciodată la Montauk. La scurt timp după această ceartă, el a început să
perceapă crâmpeie dintr-o viaţă despre care anterior nu fusese conştient.
După ce a vorbit cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri asociaţi într-un fel
sau altul cu Proiectul Montauk, Preston a înţeles ce s-a întâmplat de fapt. Se
pare că era supravieţuitorul unei vieţi duble, în care a lucrat în acelaşi timp în
Montauk şi într-o altă locaţie.
Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un bărbat ciudat, pe
nume Duncan Cameron, care a apărut la poarta sa în anul 1985. Duncan avea
o aptitudine ieşită din comun pentru analiza psihică şi susţinea chiar că ar fi
fost antrenat în acest domeniu de NSA (National Security Agency). Fără să-i
spună nimic despre legăturile sale personale cu Montauk, Preston l-a dus pe
Duncan să viziteze zona şi a rămas uimit să constate că acesta cunoştea
perfect baza militară (acum dezafectată), amintindu-şi că ar fi lucrat el însuşi
acolo. Se pare că Duncan fusese principalul medium folosit pentru
experimentele legate de călătoriile în timp, amintindu-şi chiar că fusese la
bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului Philadelphia, împreună
cu fratele său Edward (cunoscut astăzi sub numele de Al Bielek).
Din spusele lui Preston şi Duncan, se pare că Proiectul Montauk a
atins punctul culminant la data de 12 august 1983, când s-a deschis un portal
temporal, dar lucrurile au scăpat de sub control, aşa că Duncan a convocat
mai multe persoane şi au luat hotărârea să boicoteze proiectul. În timp ce se
afla pe Scaunul de la Montauk (un aparat conectat la receptorii radio ezoterici
pe bază de cristale care transmiteau gândurile unui transmiţător gigantic),
Duncan a eliberat o bestie uriaşă din subconştientul său, care a distrus
literalmente proiectul. După acest dezastru, supraveghetorii proiectului au
luat subit decizia să îl abandoneze. În consecinţă, gurile de aer şi intrările
către încăperile subterane în care se derulau experimentele au fost cimentate.
Ce s-a petrecut cu exactitate a rămas însă până astăzi un mister.
Deşi a existat un film video neautorizat distribuit pe scară largă şi s-au
ţinut mai multe conferinţe legate de Proiectul Montauk, pe piaţă nu apăruse
nici o carte referitoare la acest subiect. Au existat autori care au încercat să-şi
asume această sarcină, dar care s-au dovedit incapabili să o ducă la bun
sfârşit, ori au fost speriaţi într-un fel sau altul de anumite forţe oculte. Un
reporter care lucra pentru New York Times a făcut investigaţii legate de acest
subiect, convins că era vorba de o fraudă, dar când a descoperit că totul era
real a dat înapoi.

5
 Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioadă în care eram
interesat de un sistem sonor complex pe care îl inventase el. În scurt timp, m-
am trezit că ascult una dintre cele mai fascinante poveşti pe care le-am auzit
vreodată, mai bună decât orice science-fiction. După câteva luni, m-am decis
să scriu o carte pe această temă, intitulată Proiectul Montauk: experimente în
timp. Singura persoană cu care m-am consultat în timpul acestui demers a fost
Preston (care dorea să-şi protejeze sursele). Nu mi-am propus să fac
investigaţii personale costisitoare, care m-ar fi făcut să pierd foarte mult timp,
ci mi-am propus să scot mai întâi cartea, folosindu-mă apoi de ea pentru a
aduna alte indicii care să le completeze pe cele existente şi eventual chiar să
dovedească această poveste incredibilă.
Într-adevăr, după publicarea cărţii Proiectul Montauk au apărut
numeroase fapte şi dovezi care au demonstrat că în spatele informaţiilor
neverosimile oferite de Preston se ascundea un scenariu real. Am colectat
aceste dovezi în cea de-a doua lucrare a seriei, O nouă călătorie la Montauk.
Cea mai spectaculoasă informaţie primită a fost descoperirea potrivit căreia
Proiectul Montauk era legat într-un mod misterios, dar indubitabil, de cel mai
mare ocultist al tuturor timpurilor: Aleister Crowley, descris uneori prin
apelativul: „cel mai malefic om din lume”. Potrivit rapoartelor, Crowley a
folosit el însuşi anumite practici de magie sexuală în scopul de a manipula
timpul, de a comunica cu diferite entităţi dezîncarnate şi de a călători în alte
dimensiuni. Au existat chiar ipoteze potrivit cărora natura interedimensională
a Experimentului Philadelphia nu ar fi fost altceva decât expresia exterioară a
operaţiunilor magice ale lui Crowley.
Dovezile cele mai convingătoare referitoare la legătura cu Crowley au
apărut după mult timp, dar descoperirea a început să prindă contur chiar de la
prima mea conversaţie cu Preston, care a afirmat din senin că era înrudit cu
magicianul Aleister Crowley. Era convins că într-o viaţă anterioară el şi
Duncan au fost Preston şi Marcus Wilson, doi fraţi gemeni care au fost primii
producători de instrumente ştiinţifice din Marea Britanie, prieteni şi asociaţi
în afaceri cu familia lui Aleister Crowley.
Deşi povestea părea neverosimilă, am început să caut referinţe legate
de fraţii Wilson în cărţile lui Aleister Crowley, dar nu am găsit nimic. Totuşi,
spre surpriza mea, am aflat nu numai că magicianul a vizitat Montauk-ul în
anul 1918, dar chiar menţionează un anume „Duncan Cameron” în
autobiografia sa. A urmat apoi un lung şir de sincronicităţi legate de familiile
Cameron şi Crowley (despre care am vorbit pe larg în O nouă călătorie la
Montauk), dar nici o informaţie legată de fraţii Wilson nu a ieşit la iveală.
Semnificaţia acestor sincronicităţi (legate de numele Cameron şi
Crowley) mi-a devenit mai clară după ce am aflat de existenţa unei femei care
îşi spunea „Cameron”, faimoasă pentru că s-a măritat cu Jack Parsons,
inventatorul rachetei propulsate cu combustibil solid şi discipol al lui
Crowley. Cei doi soţi au participat la un proiect interdimensional cunoscut
sub numele de Proiectul Babalon (o ceremonie care includea acte de magie
sexuală, pe care unii o consideră cel mai mare proiect magic al secolului XX).
A urmat o nouă serie de sincronicităţi incredibile, care m-au condus la
cunoaşterea „accidentală” a unui prieten al lui Cameron în timpul unei
călătorii de afaceri în California. Am aflat astfel că femeia locuieşte în partea

6
de vest a Hollywood-ului şi în scurt timp am ajuns să-i povestesc personal
despre Experimentul Philadelphia, despre Proiectul Montauk şi despre relaţia
dintre numele lui Crowley şi cel de Cameron. Spre marea mea surpriză, m-a
informat că numele ei real nu era Cameron, ci Wilson!
În sfârşit, aveam dovada că povestea lui Preston nu era o simplă
invenţie, ci avea o bază reală. Mai mult, am aflat astfel, dincolo de orice
îndoială, că existau o serie de corespondenţe ciudate legate de
interdimensionalitate.
Câteva luni mai târziu aveam să primesc o scrisoare uluitoare,
semnată Amado Crowley, un bărbat care pretindea că era fiul nelegitim al lui
Aleister Crowley. Acesta nu numai că mi-a mărturisit că îşi amintea de faptul
că tatăl său a vorbit despre fraţii Wilson, dar mi-a furnizat şi dovezi
irefutabile că era într-adevăr fiul lui Aleister Crowley.
Amado a verificat existenţa familiei Wilson şi, în plus, mi-a oferit o
spectaculoasă relatare legată de ce a făcut tatăl său în ziua de 12 august 1943
(ziua în care s-a desfăşurat Experimentul Philadelphia). Se pare că în acea zi,
Aleister a condus o ceremonie magică la Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un
loc în care există o stâncă mare care iese din apă. Potrivit relatării lui Amado,
Aleister l-ar fi aşezat pe acesta într-o gaură din stâncă, a cărei direcţie indica
cu precizie Long Island, în statul New York.
Cam aici se termină povestea relatată în O nouă călătorie la Montauk,
care descrie un lung şir de descoperiri uimitoare care ne-au demonstrat că
Preston nu fabulează şi că raţionamentele sale sunt corecte. De altfel, acesta a
fost principalul scop al cărţii respective. În plus, ea a demonstrat că forţele
care s-au manifestat în cadrul Proiectului Montauk aveau o legătură
incontestabilă cu ocultismul.
Deşi în lucrarea anterioară am prezentat o reţea fascinantă de
informaţii şi de intrigi, greu de egalat, acestea nu ne-au permis încă să tragem
concluziile finale. Deşi ne rămăseseră foarte multe întrebări fără răspuns,
cartea a realizat totuşi un obiectiv foarte important: a demonstrat că Proiectul
Montauk este legat, într-un fel sau altul, de şcolile misterelor, acele
organizaţii secrete care există încă din timpuri imemoriale şi despre care se
spune că ar controla nivelul de conştiinţă al umanităţii şi libertatea personală
a fiecăruia dintre noi în parte. Aceasta este premisa de la care vom începe în
cartea de faţă: Piramidele din Montauk: o călătorie în universul conştiinţei.

Dedicaţie
La data de 20 octombrie 1993, Virginia „Ginny” Nichols s-a stins din
viaţă, la vârsta de 77 de ani.
Ginny era mama lui Preston Nichols şi lucrase ca profesoară de
gramatică, fiind în acelaşi timp o artistă şi o muziciană talentată. În plus, avea
marea calitate de a le merge la inimă celor care o cunoşteau. Printre aceştia
mă număram şi eu.
Diagnosticată cu cancer la sân cu aproape zece ani înainte de a muri,
medicii i-au mai dat şase luni de viaţă, dar ea a surprins lumea medicală
cramponându-se de viaţă. Voinţa ei de a trăi era foarte puternică, aşa că

7
supravieţuit numeroaselor operaţii chirurgicale la care a fost supusă. Şi-a
uimit doctorii şi toţi cunoscuţii.
Am întâlnit-o pe Ginny de mai multe ori şi a fost foarte drăguţă cu
mine, deşi vizitatorii erau în general ţinuţi la distanţă de teama posibilelor
infecţii. Într-o zi, m-a sunat pentru a-mi mulţumi că l-am ajutat pe Preston cu
Proiectul Montauk. Deşi Ginny nu credea întreaga poveste, era convinsă că
avea un sâmbure de adevăr. Chiar în ziua respectivă, Preston mi-a spus că s-a
întrebat de multe ori care este adevăratul motiv care o face să se cramponeze
cu atâta disperare de viaţă. Pornind de la alte conversaţii pe care le avusesem
anterior cu el, m-am gândit că femeia ar putea deţine anumite informaţii pe
care ar dori să le facă publice, eventual legate de fraţii Wilson. Preston nu era
foarte sigur, dar mi-a mărturisit totuşi că mama sa şi-a adus aminte că ar fi
citit despre fraţii Wilson pe vremea când era la colegiu, în Skidmore. Întrucât
boala lui Ginny nu-i permitea să primească vizitatori, nu am avut până atunci
posibilitatea să-i pun întrebări legate de acest subiect. Surprinzător, o
asemenea posibilitate mi s-a oferit cu o lună sau două înainte de a muri.
Tocmai terminasem de transmis o emisiune radiofonică în care îl
aveam ca invitat pe Preston şi pe care am ţinut-o acasă la el. Peste câteva ore
urma să transmitem partea a doua a emisiunii, dar până atunci aveam câteva
ore libere. Preston era obosit, aşa că s-a culcat, iar eu am avut în sfârşit ocazia
să stau de vorbă cu Ginny. Nu numai că arăta foarte bine, dar era şi foarte
bine dispusă. Am avut o conversaţie lungă, în mare parte legată de Montauk.
Am întrebat-o dacă ştia ceva de fraţii Wilson şi mi-a răspuns că îşi aminteşte
cu siguranţă că a citit despre ei. Făcuse cândva parte din clubul de
parapsihologie din Skidmore şi mi-a spus că existau acolo numeroase
informaţii legate de cei doi, deşi nu era sigură că acestea erau cuprinse într-o
carte sau în diferite materiale. Se pare că fraţii Wilson făcuseră cercetări
asupra vieţilor lor anterioare, urmărind să descopere canale care să le permită
călătoria în timp. Mai mult, una din nepoatele lor făcea parte din grupul în
care studiase Ginny. Mama lui Preston nu avea nici cea mai mică îndoială
asupra existenţei reale a fraţilor Wilson. Probabil că transmiterea acestor
informaţii a fost foarte importantă pentru ea, căci conversaţia cu mine a fost
ultima pe care a avut-o într-o stare de luciditate.
Cartea de faţă este dedicată memoriei ei, în speranţa că vom putea
regăsi cândva vibraţia ei plină de iubire.

Introducere
De la publicarea cărţii Proiectul Montauk în anul 1992, foarte mulţi
oameni ne-au scris în legătură cu ciudatele fenomene legate de controlul
minţii şi al timpului cu care s-au confruntat de-a lungul vieţii. Se pare că lista
este nesfârşită. Nu cu mult timp în urmă, asemenea oameni ar fi fost
consideraţi nebuni de opinia publică, fiind nevoiţi să îşi ascundă relatările.
Deşi s-au mai schimbat vremurile, chiar şi în prezent riscă să fie neînţeleşi,
motiv pentru care nu se decid decât foarte greu să vorbească. Cei mai mulţi
dintre ei doresc o formă de consiliere sau de validare a experienţelor pe care
le-au trăit.

8
 La început am încercat să răspundem fiecărei scrisori primite, dar am
renunţat de multă vreme la acest procedeu, căci nu ne mai rămânea timp
pentru altceva. Am ajuns astfel să nu mai răspundem decât la scrisorile
simple, care necesită un răspuns pe măsură. Vă asigurăm însă că nici o
scrisoare primită de la dumneavoastră nu rămâne necitită.
Una din concluziile generale pe care le-am desprins din scrisorile
dumneavoastră este următoarea: dacă sunteţi cu adevărat convins că aţi fost
implicat într-un proiect legat de timp şi de spaţiu, cel mai probabil aţi fost. La
urma urmei, însuşi universul în care trăim nu este altceva decât un proiect
spaţio-temporal. Unicul lucru pe care îl putem face Preston Nichols şi cu
mine este acela de a continua să investigăm şi să vorbim despre fenomenele
de la Montauk, în speranţa că relatările noastre vor contribui la o schimbare a
percepţiei opiniei publice şi chiar a nivelului general de conştiinţă.
La momentul actual, majoritatea cititorilor noştri susţin eforturile pe
care le facem. Din păcate, nu acelaşi lucru îl putem spune şi despre mas-
media, care preferă să le ignore cu desăvârşire. Se pare că acesta este unicul
mijloc de apărare pe care l-au găsit. Dacă am apărea la televiziuni, nu am face
decât să creăm controverse, făcându-i şi mai interesaţi pe oameni.
În toamna anului 1992 şi în vara lui 1993, Preston şi cu mine ne-am
oferit serviciile tuturor staţiilor de radio din întreaga Americă. Ne-am făcut
cunoscută disponibilitatea de a acorda interviuri la cele mai importante
posturi de radio, ba chiar am dat anunţuri de o pagină într-un ziar referitoare
la cea de-a 50-a aniversare a Experimentul Philadelphia. Din fericire, am
constatat că majoritatea posturilor locale de radio din America au încă
libertate de exprimare, lucru care nu este valabil însă şi pentru principalele
posturi din New York sau Los Angeles, care ne-au ignorat complet. În ceea ce
priveşte posturile de televiziune, acestea nici nu au vrut să audă de acest
subiect, cu două excepţii. Chiar şi acestea au fost nevoite însă să anuleze
emisiunile cu noi, după ce acestea au atins cote maxime de audienţă.
Aşa cum am mai precizat, relatările din Proiectul Montauk nu sunt
neapărat adevărate în proporţie de 100%. O parte din informaţii sunt intuitive
sau au la bază lecturi psihice, dar este cert faptul că magnaţii mas-media nu
doresc cu nici un preţ să le dea publicităţii.
Când am publicat O nouă călătorie la Montauk, nu s-a făcut nici o
campanie mediatică în jurul proiectului nostru. Să vorbeşti la radio despre
ocultism nu este deloc un lucru uşor, căci majoritatea ascultătorilor sunt ţinuţi
în ignoranţă în privinţa acestui subiect tabu. Este mult mai uşor în schimb să
vorbeşti despre călătoriile în timp, deşi şi acest subiect se află pe lista neagră
a status quo-ului puterii.
Lucrarea Piramidele din Montauk îşi propune să descopere motivaţiile
profunde pentru care aceste subiecte sunt interzise, mergând până la a oferi
anumite răspunsuri legate de circumstanţele creaţiei. Majoritatea celor care
vor citi această carte vor afla pentru prima oară de aceste informaţii, şi nu ne
îndoim că vor rămâne uimiţi. Cartea este scrisă în primul rând pentru ei, cu
scopul de a-i familiariza cu subiectul. În ceea ce îi priveşte pe ocultişti, chiar
dacă aceştia vor înţelege mult mai uşor despre ce este vorba, suntem convinşi
că vor avea ei înşişi surpriza unor interpretări complet noi, despre care nu au

9
mai auzit. În final, dorim să precizăm că lucrarea de faţă nu îşi propune să
militeze pentru o doctrină oficială. Ea nu reprezintă altceva decât rezultatul
cercetărilor pe care le-am făcut personal şi al informaţiilor la care am avut
acces de-a lungul demersului meu. Speranţa mea este ca ea să vă fie de folos
pentru a înţelege mai bine circumstanţele propriei dumneavoastră creaţii şi
pentru a vă oferi anumite răspunsuri pe care nu le cunoşteaţi.

Partea întâi de Peter Moon

Capitolul 1
Întoarcerea la Montauk
În vara anului 1993, muziciana Denney Colt a vizitat Montauk-ul
după o călătorie de un an în Spania. Lipsind atât de mult timp din ţară şi din
căminul ei din Long Island, ea nu a auzit nimic despre prima noastră carte,
Proiectul Montauk: experimente în timp. În timp ce se îndrepta către farul din
Montauk pentru a admira mai bine peisajul, Denney a observat o structură
ciudată, care semăna cu o antenă radar de mari dimensiuni. Intuiţia i-a spus că
era ceva în neregulă în legătură cu obiectul respectiv, aşa că şi-a exprimat
intenţia de a afla despre ce este vorba. Tocmai atunci trecea pe lângă două
turiste, care au auzit-o şi i-au răspuns că tocmai se întorceau de la locul
respectiv. Se pare că fuseseră avertizate cu brutalitate de către nişte
reprezentanţi ai armatei să nu se apropie, întrucât locul era secret militar.
Relatarea nu a făcut decât să o întărâte şi mai tare pe Denney, care s-a hotărât
să afle cu orice preţ despre ce este vorba. Pentru moment, ea s-a limitat însă
să fotografieze radarul, după care s-a întors acasă.
În aceeaşi seară, Denney i-a făcut o vizită lui Lorry Salluzzi, care este
întâmplător şi o bună prietenă de-a mea. Nici nu a apucat să intre în casă că a
primit un fluturaş intitulat „Montauk-ul şi sincronicitatea” şi care oferea
informaţii legate de o conferinţă pe care urma să o ţin eu. Denney a trăit ea
însăşi destule experienţe legate de sincronicitate, aşa că s-a hotărât să vină la
conferinţă. Cu ocazia aceasta, ea a aflat şi despre cartea noastră. Imediat ce
ne-am întâlnit, mi-a spus despre povestea cu radarul şi mi-a arătat şi
fotografia făcută. Nu cunoşteam instalaţia, aşa că mi-am dat seama că a sosit
timpul să facem o nouă călătorie la Montauk.
Preston, Denney şi cu mine ne-am îndreptat aşadar către far, pentru a
afla ce se petrece. Am ajuns la instalaţia radar înainte de căderea serii.
Aceasta se afla la mai puţin de doi kilometri de far, către vest. Antena
parabolică se învârtea, iar lângă ea exista un trailer uriaş şi un generator. În
apropiere exista un buncăr subteran, care între timp a fost sigilat. Când am
ajuns noi nu era nimeni prin preajmă, dar exista totuşi un indicator mare care
preciza că trecerea era interzisă. Am respectat consemnul, dar am dat roată
buncărului, încercând să găsim o altă intrare în zona interzisă.
Mergând pe drum, am fost surprinşi să vedem un mare cârd de păsări
stând pe o linie telefonică ce conducea către bază. Ciudat era faptul că circa
90% dintre ele stăteau încremenite, cu capul orientat în aceeaşi direcţie. Am
strigat şi am aruncat după ele cu pietre pentru a vedea dacă putem stârni vreo

10
reacţie, dar foarte puţine s-au mişcat din loc. Cât timp am supravegheat zona,
păsările nu şi-au schimbat poziţia. Mai târziu, Preston le-a filmat pe camera
video luându-şi zborul într-o manieră ciudată. Zburau circular, ca şi cum ar fi
fost prinse într-un vârtej aerian. Pe scurt, aveau un comportament incredibil
de straniu.
Drumul pe care am apucat-o mergea până în partea opusă a radarului.
Întrucât nu exista nici un indicator care să ne interzică intrarea, ne-am
apropiat. Când am ajuns la câteva sute de metri, am constatat că în apropierea
instalaţiei au oprit două maşini, din care au coborât şase sau şapte oameni.
Era evident că o parte dintre ei lucrau acolo. Erau bine îmbrăcaţi şi aveau
mine de ingineri. Erau însoţiţi de un fotograf cu trăsături orientale. Imediat
după ce au coborât din maşină, s-au grăbit către radar. Unul dintre ei a
început să gesticuleze, părând că-i explică altuia ce se întâmplă cu radarul.
Scena părea desprinsă dintr-un film, şi chiar ne-am întrebat dacă nu cumva
omul încearcă să ne transmită nouă ceva.
Preston s-a apropiat şi s-a adresat unuia dintre ei. Omul a recunoscut
că lucrează pentru compania de radare Cardion, la departamentul de Relaţii
cu Publicul. Compania Cardion produce echipamente radar şi îşi are sediul în
oraşul Syosset din Long Island. Omul de la Relaţii cu Publicul ne-a spus că
radarul era testat pentru o ţară străină interesată să împiedice apropierea de
ţărm a vaselor mici care transportau droguri. A indicat către ocean şi ne-a
spus că un asemenea vas se afla chiar acum în larg şi că făceau experimente
cu el. Era greu să-ţi dai seama dacă este adevărat ce spune, căci era sezonul
pescuitului şi zona era înţesată de bărci.
Pe scurt, povestea ni s-a părut cam trasă de păr. Preston şi-a dat seama
că radarul era extrem de sofisticat, fiind mult mai mare decât ar fi fost necesar
pentru depistarea bărcilor mici (genul acesta de radare exista de mult timp pe
piaţă şi era bine cunoscut).
După ce ne-am întors acasă, mi-am sunat un amic şi i-am povestit
despre radarul din Montauk. Spre surprinderea mea, mi-a spus că firma
Cardion este unul din clienţii săi. A rămas să se intereseze şi să vadă ce poate
afla. Câteva zile mai târziu, m-a sunat şi mi-a spus o altă poveste care i s-a
relatat de cei de la Relaţii cu Publicul. Se pare că armata dorea să îi detecteze
pe militanţii arabi din Orientul Mijlociu. În ţările arabe au fost exportate
alimente în care fuseseră introduse fibre cu un nivel redus de radiaţii, astfel
încât potenţialii terorişti sau soldaţi să poată fi depistaţi pe ecranul radarelor.
În medicină, acest principiu este folosit prin ingerarea de bariu pentru
radiografierea sistemului intestinal. Se părea că era vorba de un nou tip de
radar, cu o tehnologie foarte avansată, care depista bariul ingerat de cei care
se apropiau de zonă.
I-am relatat întreaga poveste lui Preston, care a rămas extrem de uimit.
Mi-a spus că povestea este cusută cu aţă albă, întrucât există radare de
dimensiuni mult mai mici care pot face deja inclusiv distincţia între oameni şi
animale, aşa că nu era în nici un caz nevoie de un radar atât de sofisticat. Era
evident că cei de la Cardion aveau ceva de ascuns şi că ne serviseră două
fumigene în numai câteva zile, cu scopul să ne îmbrobodească.

11
 Mai erau şi alte aspecte ciudate legate de radar. Omul de la PR ne
spusese că acesta avea o putere de 3 GHz, dar am descoperit între timp că
puterea sa reală era de 6 GHz. Mai mult, dintr-un motiv sau altul, radarul era
orientat către sol. În plus, radarul interfera cu camera video a lui Preston,
întrerupând din loc în loc imaginile înregistrate. Preston mi-a spus că acest
lucru indică faptul că nu este vorba de un radar electromagnetic obişnuit, ci
de altceva. Deocamdată nu-şi putea da seama ce se întâmplă.
După ce ne-am întors din excursia noastră la Montauk, ne-am gândit
mult la instalaţia radar. Lucrurile nu se legau însă deloc. Era curios că cei de
la Cardion aleseseră o locaţie a unui echipament nou atât de departe de sediul
lor din Syosset, în condiţiile în care aveau un poligon de testare la numai 20
de minute de sediu. Montauk-ul se afla la două ore şi jumătate de mers.
Pentru a lămuri lucrurile, Preston s-a decis să se consulte cu prietenul său
Klark, care avea numeroase legături de familie cu cei din industria de apărare.
Klark i-a răspuns că ştie o persoană care fusese delegată la Montauk de către
corporaţia Siemens din New Jersey. Se pare că omul avea misiunea de a
instala un radar nou chiar la baza militară. Deşi putea fi vorba de o instalaţie
complementară sau o extensie a radarului de pe coastă, cert este că locaţia era
diferită.
Fanii istoriei celui de-al Doilea Război Mondial ştiu că Siemens a fost
compania care a executat toate lucrările electronice comandate de cel de-al
treilea Reich. Această revelaţie se adăuga la cele anterioare, care păreau să
dovedească existenţa unei conexiuni între Montauk şi nazişti. O vizită scurtă
la biblioteca publică mi-a permis să aflu pe loc că la începutul anilor 90,
Siemens a achiziţionat compania Cardion. În sfârşit, lucrurile începeau să se
lege. Mi-am amintit de povestea lui Norman Scott, un lobby-ist influent de pe
Dealul Capitoliului care a făcut un documentar despre Montauk. Cercetările l-
au condus la compania Siemens din Germania, după care a făcut brusc un
atac de cord. Deşi s-a vindecat, a renunţat la investigaţia referitoare la
Montauk. Existau multe întrebări la care nu aveam un răspuns, dar era
evident că legăturile istorice dintre germani şi Montauk erau încă foarte
actuale.
Preston şi-a propus să obţină mai multe informaţii referitoare la radar
zburând pe deasupra bazei de la Camp Hero şi înregistrând pe video întreaga
zonă. A descoperit însă că era foarte greu să găsească un pilot dispus să
zboare pe deasupra bazei. În cele din urmă, a reuşit să închirieze un charter de
la aeroportul din East Hampton. Pilotul era foarte nervos şi a încercat să
renunţe după un prim zbor pe deasupra bazei, dar Preston a insistat să se
întoarcă. Cei doi s-au învârtit pe deasupra bazei de mai multe ori, iar Preston
a reuşit să facă un film care s-a dovedit destul de interesant.
Întors acasă, el a privit întreaga casetă împreună cu prietenul său
Danny, un specialist în fizică nucleară. La un moment dat, Danny i-a cerut să
oprească banda video, întrucât descoperise un cerc uriaş la sud de baza
Montauk, care arăta exact ca un accelerator de particule1. Nu este vorba de o
simplă speculaţie, căci Danny este una din puţinele persoane din SUA care
1
Într-o explicaţie sumară, un accelerator de particule este un aparat care creează energie prin
accelerarea vitezei cu care se mişcă particulele nucleare până la o viteză apropiată de cea a luminii. O
descriere tehnică a acceleratorului de particule de la Montauk este dată de Preston Nichols în capitolul
35.

12
ştiu totul despre acceleratoarele de particule (a şi construit unul). De altfel,
înainte de a vedea restul imaginilor, el a putut prezice o sumedenie de
amănunte, care s-au adeverit apoi aproape în totalitate, cu una sau două
excepţii minore. Am aflat astfel că în incinta Parcului Naţional Montauk
există nici mai mult nici mai puţin decât un accelerator de particule!
Dacă ţinem cont de faptul că bariul reflectă razele lăsate de particule
pe radar, imaginea începe să se clarifice. Amicul meu (cel cu legături la
Cardion) îmi spusese că oamenii erau hrăniţi cu bariu pentru a putea fi
detectaţi pe radar. Această poveste s-a dovedit absurdă, căci oamenii pot fi
depistaţi chiar şi de radarele obişnuite. Ce s-ar întâmpla însă dacă ar fi fost
creat un „radar de depistare a razelor lăsate de particule”? Acest lucru ar
explica testarea unui nou sistem radar la Montauk. În afara monitorizării
vârtejului şi a altor activităţi ezoterice pe care le desfăşurau probabil acolo,
cei de la Cardion ar fi avut nevoie de acceleratorul de particule de la
Montauk. Dacă ar fi fost vorba de testarea unui radar obişnuit, poligonul de
lângă Syosset ar fi fost mai mult decât suficient.
În mod evident, radarul Cardion avea o altă destinaţie decât cea
declarată oficial. Tentativele noastre de a afla despre ce este vorba s-au soldat
cu două dezinformări succesive. Se pare că prima se adresa publicului
general, spunându-li-se celor interesaţi că se doreşte monitorizarea vaselor
mici care ar fi putut transporta droguri, în timp ce cea de a doua era mai
tehnică, dar la fel de mincinoasă. Potrivit acestei variante, cei de la Cardion
pretindeau că scopul radarului era acela de a detecta oamenii cu ajutorul
bariului. Dacă exista totuşi ceva adevărat în toată povestea (este ştiut că cele
mai bune dezinformări sunt cele care amestecă adevărul cu minciuna), acesta
se referea probabil la partea cu detectarea bariului. Această variantă ar fi
susţinut afirmaţia lui Danny potrivit căreia cercul din Montauk era un
accelerator de particule. Oricum, nici un argument suplimentar nu mai era
necesar pentru a-l convinge pe Danny, care era absolut convins de ceea ce
văzuse. Faptul că Danny este unul din puţinii specialişti în fizica particulelor
ne-a ajutat să ne convingem la rândul nostru.
Nu ştiam însă la ce folosea bariul. Cu siguranţă, nu era folosit pentru
depistarea intruşilor, dar nu era exclus să fie totuşi utilizat pentru detectarea
anumitor indivizi, şi, într-o variantă mai speculativă, pentru descifrarea
semnăturii lor psihice.
Ne-am continuat aşadar investigaţia şi ne-am dus din nou la Montauk
pentru a explora în persoană cercul cu pricina. De data aceasta eram însoţiţi
de Mike Nichols şi de Denney Colt. Cercul era astupat şi arăta ca şi cum ar fi
fost întreţinut. Tufişurile din jur fuseseră tunse, dar nu foarte îngrijit, ca şi
cum s-ar fi dorit să se lase impresia că locul se afla în părăsire. Pe aleile
pavate crescuseră buruieni, dar am descoperit totuşi una care părea umblată.
Era exact aşa cum spusese Danny. Acesta afirmase că trebuie să existe o zonă
astupată cu dale de ciment, ridicate din când în când cu o macara pentru ca
locul să poată fi întreţinut, după care erau puse la loc. Toţi cei care am
participat la vizitarea cercului pavat am avut ulterior reacţii. Mike se simţea
foarte obosit şi dezorientat. Denney era şi ea obosită şi a descoperit pe gât un
semn roşu, în forma unui triunghi. Personal, am rămas cu o durere de cap aşa
cum nu mai avusesem niciodată. Dar poate cel mai afectat dintre noi a fost

13
Preston, care a rămas cu arsuri radioactive pe piept şi pe picioare. Medicul pe
care l-a consultat a atestat că arsurile erau de sorginte radioactivă, dar nu a
fost de acord să depună mărturie în scris din motive personale. Personal, am
văzut cu ochii mei cum reacţionează un aparat Geiger aşezat lângă arsurile lui
Preston.
Excursia noastră nu numai că a dovedit ipoteza lui Danny potrivit
căreia avem de-a face cu un accelerator de particule, dar a adus şi o serie de
informaţii suplimetare foarte interesante.
Înainte de a pleca spre cerc, Preston a luat cu el nişte receptoare radio,
în scopul de a încerca să prindă eventualele transmisiuni emise de la bază.
Într-adevăr, a reuşit să capteze diferite transmisiuni, dar de îndată ce le
prindea mai bine, acestea încetau. Cum îşi dădea jos echipamentul,
transmisiunile începeau din nou. Experimentul s-a repetat de câteva ori, fiind
pe cât de clar observabil, pe atât de iritant. Preston a ajuns la concluzia că cei
din baza Montauk se jucau cu el, aşa că a renunţat să mai încerce.
În timp ce ne-am parcat maşinile în parcarea farului, un reporter de la
un cotidian local s-a apropiat de noi. A privit cu interes antena de pe
microbuzul lui Preston şi ne-a întrebat dacă suntem în căutarea unor
extratereştri. După care a început să chicotească, motiv pentru care l-am
poreclit ulterior Giggles2.
Giggles s-a dovedit a fi un surfer care se pregătea să coboare pe plajă.
Ne-a povestit că a trăit în zonă de când s-a născut şi ne-a confirmat că
Montauk este un loc plin de ciudăţenii. După părerea lui, toate acestea aveau
de-a face cu fenomenele electromagnetice (aşa s-a exprimat textual). Giggles
ne-a mai spus că locuitorii oraşului nu înţeleg ce se întâmplă şi au uneori
manifestări ciudate. În ceea ce îl priveşte, înţelege despre ce este vorba şi îşi
vede liniştit de treburi, fără să facă prea multe valuri. După părerea lui, cea
mai bună manieră de a-i aborda pe locuitorii din zonă era să-ţi iei o placă de
surfing şi să ieşi cu ea. Dacă îi convingi că eşti din zonă, îţi vor vorbi cu mult
mai multă sinceritate despre problemele lor. Giggles ne-a mai spus că
surfingul dincolo de Punctul Montauk avea o calitate energetică cu totul
specială. Singurul loc în care a mai trăit aşa ceva a fost în Hawaii. Am rămas
cu convingerea că Giggles ştia mai multe decât a fost dispus să ne spună, dar
avea cu siguranţă dreptate în privinţa surferilor.
În dimineaţa aceleiaşi zile, prietenul nostru Mike Nichols a făcut
surfing în zonă şi a observat radarul Cardion. I-a văzut pe muncitori pornind
generatorul şi i-a întrebat ce fac. Unul dintre aceştia i-a răspuns prietenos,
spunându-i că generatorul nu a funcţionat în subteran şi că încercau să-l
pornească. Mike a rămas prea uluit ca să mai pună alte întrebări. S-a dus
direct acasă şi ne-a dat telefon, fără să ştie că intenţionam deja să plecăm la
Montauk. Practic, ne-a prins cu câteva minute înainte de a pleca.
După ce Giggles a coborât pe plajă, a apărut un alt surfer, care a
observat şi el că Preston umblă cu diferite aparate electronice în microbuzul
său. S-a prezentat ca fiind Ray şi ne-a întrebat ce facem. Preston i-a explicat
că dorim să aflăm ce se petrece la baza militară. Ray i-a răspuns că şi-ar dori
ca cineva să afle ce se petrece, întrucât locuieşte chiar lângă bază şi este trezit
2
N. Tr. Jiggles – chicoteli.

14
deseori în mijlocul nopţii de zgomotul elicopterelor, care descarcă numeroase
echipamente şi de pe care coboară o sumedenie de oameni. Se pare că toată
povestea l-a iritat atât de tare încât s-a dus chiar la bază şi s-a plâns
autorităţilor. Ofiţerul de serviciu i-a răspuns cu multă aroganţă şi discuţia lor
a degenerat într-o ceartă. În final, Ray a chemat poliţia, dar oamenii legii i-au
spus că nu pot face nimic. Tulburarea liniştii locuitorilor zonei nu intra sub
jurisdicţia lor, excepţie făcând doar amatorii de curiozităţi care încercau să
treacă dincolo de zona interzisă de la Camp Hero.
Un oficial al municipalităţii ne-a spus ulterior că soldaţii din baza
militară ar fi fost membri ai Gărzii Naţionale făcând exerciţii de antrenament.
Explicaţia pare însă neverosimilă, dar fiind că baza era declarată zonă toxică
cu grad înalt de periculozitate (conform declaraţiei lui George Larsen,
Supraveghetor al Parcului Naţional, susţinută şi de o lege federală dată în
acest scop). Dacă baza era într-adevăr contaminată, era absurd să antrenezi
trupe militare în acest mediu toxic. De altfel, rareori se întâmplă ca militarii
să aibă un comportament atât de agresiv atunci când fac simple exerciţii de
rutină.
Am descris evenimentele din acest capitol cu scopul de a arăta că
întâmplările bizare de la Montauk nu au încetat în intervalul care s-a scurs de
la apariţia ultimei noastre cărţi. Pe scurt, ne aflam în elementul nostru: o
instalaţie radar de ultimă generaţie amplasată într-un parc naţional, rapoarte
privind activităţi militare neobişnuite, refuzul oficialităţilor de a colabora şi
imposibilitatea poliţiei de a face ceva (la fel ca în filmul Invadatorii de pe
Marte, difuzat în anul 1950). Şi capac peste toate, cineva a pomenit chiar
ceva despre un buncăr subteran!
Ce mai putea urma?

Capitolul 2
O chestiune de proprietate
Nici Preston, nici eu nu aveam de gând să renunţăm la investigaţiile
noastre referitoare la Montauk, mai ales după ultimele descoperiri. Pe scurt,
ne-am întors peste puţin timp şi ne-am îndreptat către radarul Cardion.
Apropiindu-ne dinspre vest, am observat un bărbat într-un camion parcat în
apropiere de oglinda parabolică a radarului. Se pare că era un paznic, căci ne-
a spus că zona în care ne aflăm este interzisă accesului public. Ne-a vorbit cât
se poate de politicos, aşa că ne-am întors. În timp ce ne îndreptam către
maşină, i-am indicat lui Preston o cărare mai puţin umblată care părea să ducă
spre partea de suprafaţă a buncărului situat în apropierea radarului. Am urcat
pe un deal, ascunzându-ne prin tufişuri, dar ne-am trezit în final undeva la
nord de radar, mult prea aproape de acesta pentru a mai părea simpli turişti.
Într-adevăr, bărbatul din camion ne-a observat şi s-a îndreptat imediat către
noi. Nu aveam de gând să ne luăm la harţă cu el, dar omul părea destul de
furios. Preston înregistra întreaga scenă pe video, lucru care l-a întărâtat şi
mai tare pe paznic.
- V-am spus că nu aveţi voie pe această proprietate! a strigat el.
Preston a continuat să filmeze, iar paznicul i-a spus să înceteze.

15
 - Este proprietate publică, l-a sfidat Preston.
- Nu-mi place să apar pe video, i-a răspuns omul, din ce în ce mai
furios. Iar acum, plecaţi sau voi chema poliţia.
- N-ai decât, i-a spus Preston. Le vom spune poliţiştilor că am fost
agresaţi.
- Cum adică agresaţi? l-a întrebat paznicul, complet debusolat.
I-am explicat atunci că ne aflăm pe o proprietate a statului.
- Nici vorbă, m-a contrazis el. Aceasta este o proprietate privată.
Părea un om destul de simplu, aşa că am continuat să mă joc cu el,
insistând că ne aflăm pe proprietatea statului. Ţinându-mi isonul, Preston l-a
întrebat dacă ştie care este linia de demarcaţie între proprietatea privată şi
parcul naţional în care ne aflam. A fost lovitura de graţie. S-a întors şi a dat să
plece, ca un puşti pus în încurcătură care se grăbeşte să alerge la mama (lucru
cu atât mai ironic cu cât era un om de statură uriaşă, foarte musculos şi care
părea la început foarte hotărât să nu se lase călcat în picioare).
Nu doream nici noi să continuăm confruntarea, aşa că ne-am grăbit să
coborâm pe cărarea pe care am urcat. În câteva minute am ajuns la baza
deluşorului. Am observat de departe o maşină a poliţiei care şi-a făcut subit
apariţia, îndreptându-se către radar. Din fericire, nu ne-a observat. În timp ce
ne îndreptam către maşină, am observat o pajişte ascunsă. Nu existau drumuri
directe de acces către ea, aşa că mi s-a părut un loc perfect pentru diferite
adunări oculte. De aceea, mi-am propus să o verific. Drumul către ea nu a fost
deloc uşor, căci între cărarea principală şi pajişte existau o sumedenie de
tufişuri şi mărăcini. Preston a renunţat la un moment dat să se mai lupte cu
mărăcinii şi a rămas în spate.
În timp ce mă aştepta, Preston se afla practic la numai 45 de metri de
radarul Cardion. Deşi nu-l putea vedea din cauza tufişurilor, el l-a auzit pe
paznic spunându-le poliţiştilor să ne aresteze. Aceştia au insistat însă să afle
dacă am intervenit în vreun fel asupra instalaţiei radar. Aflând că nu, şi-au
declinat competenţa, spunând că nu am comis nimic ilegal. Paznicul a
continuat să insiste, dar nu a reuşit să-i convingă pe poliţişti. M-am întors la
rândul meu de pe pajişte şi ne-am îndreptat către maşină fără alte incidente.
După ce ne-am întors acasă, Preston i-a arătat banda video înregistrată
prietenului său Danny. Spre surpriza noastră, acesta l-a recunoscut pe
paznicul radarului. Era un angajat al Brookhaven National Laboratories pe
nume John Zacker. Pe timpuri fusese şeful echipei care se ocupa de
microunde. Ulterior a fost promovat în departamentul de securitate, lucru care
explica probabil prezenţa sa la Montauk. La un moment dat, Danny l-a
angajat chiar el la compania sa pe o durată temporară. După incidentul descris
mai sus, Danny l-a sunat pe Zacker, dar nu a primit nici un răspuns de la el
timp de şase luni. Când, în sfârşit, acesta l-a sunat, omul s-a arătat extrem de
surprins să afle că a fost filmat pe video la Montauk. Nu-şi amintea să fi fost
vreodată acolo! Danny ne-a mai povestit de o întâmplare în care cineva l-a
văzut pe Zacker ieşind dintr-un restaurant din Montauk. Întrucât se
cunoşteau, a încercat să îl salute, dar Zacker l-a repezit, dând semne că nu îl
recunoaşte. După discuţia cu Danny, omul şi-a afirmat intenţia de a vedea

16
înregistrarea video, dar până la ora actuală nu am reuşit să ne întâlnim cu el.
Se pare că a dispărut din oraş, fără ca cineva să ştie unde se află.
După prima noastră întâlnire cu John Zacker, Preston şi cu mine ne-
am oprit să-i facem o vizită lui Carol Brady, la biroul imobiliar în care lucra
aceasta. Am vorbit despre ea în O nouă călătorie la Montauk, unde am arătat
că a fost foarte amabilă cu noi, prezentându-ne mai multe oficialităţi locale.
Carol ne-a spus că a văzut o farfurie zburătoare plutind pe deasupra bazei şi
că radarul era încă activ. Era convinsă că la bază se petrece ceva. Am trecut
aşadar pe la biroul ei şi am întrebat de ea, dar ni s-a spus că este plecată în
concediu. Femeia de la birou ştia cine suntem, deşi eu nu-mi aminteam să o fi
cunoscut.
După un scurt schimb de cuvinte din politeţe, i-am pomenit de
întâlnirea noastră cu John Zacker. Femeia ne-a spus că proprietatea pe care
ne-am aflat le aparţine federalilor şi că aceştia nu au înapoiat-o oficial
statului. Am încercat să o contrazicem, dar era cât pe aci să iscăm o ceartă,
lucru care ne-a luat prin surprindere. Am rugat-o să se uite pe harta
impozitelor. Avea o asemenea hartă în birou. A scos-o şi ne-am uitat cu toţii
pe ea. Camp Hero era trecut ca proprietate a statului New York.
-Exact asta am spus şi eu, ne-a ripostat enervată. Este proprietate
guvernamentală; proprietatea guvernului statului New York.
Încăpăţânarea ei era atât de mare încât am preferat să cedez. Nu mi-
am putut înfrâna însă curiozitatea să aflu de unde provine această confuzie
legată de chestiunea proprietăţii. În mod evident, era din ce în ce mai iritată
de prezenţa noastră.
-Duceţi-vă şi întrebaţi-l pe George Larsen, ne-a spus ea. El vă va
explica.
I-am explicat politicos că nu putem avea încredere că Larsen ne va
spune adevărul, întrucât era supraveghetorul parcului naţional, aşa că putea fi
implicat cu uşurinţă într-o conspiraţie. De altfel, anterior ne spusese că baza
urmează să fie demolată, şi când colo, între timp a apărut un radar nou. Cum
ar putea demola o bază o companie care produce radare? Iradiind clădirile?
Femeia ne-a răspuns că dacă nu îl credem pe George Larsen, putem
să-i întrebăm pe alţii. A pomenit chiar un anumit nume, dar nu mi-l amintesc.
M-am întrebat cu voce tare de unde puteam şti noi că persoanele respective
ne vor spune adevărul. Furia femeii a ajuns la apogeu.
Ne-am grăbit să plecăm, nu fără o mare uimire în legătură cu
comportamentul acesteia. În mod evident, părea să ne considere o ameninţare
la adresa ei. Pe de altă parte, era limpede că ştia mai multe decât a fost
dispusă să ne spună. Ulterior, am mai auzit şi cu alte ocazii că guvernul
federal este proprietarul terenului de la Camp Hero.
Câteva luni mai târziu, am citit într-un ziar că microbuzul lui Carol
Brady a ars ca o torţă în parcarea motelului Gurney’s Inn din Montauk.
Evenimentul s-a petrecut la o lună după apariţia pe piaţă a lucrării O nouă
călătorie la Montauk, în care am pomenit numele lui Carol. Se pare că femeia
şi-a mutat apoi şi locul de muncă. Nu ştim exact ce s-a petrecut şi nici nu am

17
căutat-o, pentru a o proteja în acest fel. Am mai auzit şi de alte poveşti cu
maşini cărora li s-a dat foc la Montauk în semn de avertisment.
În timp ce ne întorceam acasă, am discutat cu Preston despre ciudata
întâlnire de la biroul imobiliar. De ce era acea femeie atât de sigură că
federalii erau proprietarii terenului? Şi de ce şi-a ieşit din minţi când am
contrazis-o? În mod evident, subiectul proprietăţii terenului de la Camp Hero
era cât se poate de fierbinte, iar femeia ştia mai multe decât a fost dispusă să
ne spună.
Preston mi-a răspuns că nu era prima oară când i s-a spus că
proprietarii terenului sunt federalii. Mi-am reamintit de un proces juridic care
s-a ţinut pe data de 16 iunie 1993. Pentru a înţelege mai bine confuzia legată
de chestiunea proprietăţii Camp Hero, vă propun să analizăm pe scurt acest
proces.

Capitolul 3
Procesul Montauk
În februarie 1993, Preston şi Duncan au făcut o excursie la Montauk.
Preston terminase deja filmarea pe bandă video a „Turului localităţii
Montauk” (după cum avea să fie cunoscut), singura înregistrare disponibilă la
ora actuală a clădirilor din interiorul bazei Camp Hero. Cu ocazia excursiei
respective, Preston şi-a parcat microbuzul într-o zonă aflată la nord de
intrarea principală la Camp Hero. Clădirile bazei se aflau în partea de est a
zonei respective. Este vorba de clădirile în care au locuit cândva militarii
staţionaţi la Camp Hero, preluate între timp în proprietate de diferiţi indivizi.
Preston, Duncan şi o a treia persoană s-au îndreptat către buncărul aflat în
exteriorul gardului care delimita curtea interioară a bazei. La întoarcere, au
fost acostaţi de doi poliţişti din poliţia parcului naţional.
Aceştia i-au amendat pe Preston şi pe amicii săi, dar numai după ce s-
au consultat cu un al treilea bărbat îmbrăcat în civil. Preston le-a explicat că
nu se aflau pe teritoriul bazei şi că nu făcuseră nimic ilegal. Unul dintre
ofiţerii de poliţie i-a răspuns că sunt dispuşi să se ia la harţă cu orice curios
care se apropie prea mult de bază. Între timp, Preston a dat pe ascuns drumul
la camera video pe care o purta agăţată la gât. A obţinut astfel suficient
material audio pentru a putea servi ca probă într-un eventual proces de
contestare a amenzii.
Cei mai mulţi americani sunt dispuşi să scoată imediat 50 de dolari din
buzunar pentru a scăpa de aceste amenzi. Nu era însă cazul lui Preston,
Duncan şi amicului acestora, care s-au decis să conteste amenzile la tribunal.
Era o chestiune de principiu, nu de bani sau de timp. Cu ocazia aceasta, ar fi
aflat în mod oficial şi cui aparţinea proprietatea bazei Montauk.
Prima înfăţişare în faţa Curţii de Justiţie din East Hampton, Suffolk
County, s-a produs la data de 19 mai 1993. Numerele de înregistrare ale
dosarului erau 93-4-345, 93-4-346 şi 93-4-347. Judecător era Onorabilul
James R. Ketcham, procuror era Michael Brown, Esq. (procuror adjunct al
districtului), iar reporter al curţii era Elena McClash.

18
 În timpul înfăţişării, domnul Brown a arătat că cei trei erau acuzaţi de
aceeaşi crimă (încălcarea proprietăţii). L-a informat de asemenea pe judecător
că aceştia doreau să rezolve diferendul prin proces juridic. Preston a explicat
că, anterior, fusese inclusiv în porţiunea interioară a bazei, pentru a face un
film video. A adăugat că a obţinut două afirmaţii diferite din partea Comisiei
Parcului Naţional în legătură cu zonele închise accesului public. Un ofiţer de
poliţie al parcului i-a spus să stea în afara gardului care delimita zona
interzisă. O altă doamnă de la biroul pacului naţional din Hither Hills le-a
spus de asemenea că atâta vreme cât rămân în afara indicatorului care spune
că încălcarea proprietăţii este interzisă totul este în regulă. Ambele afirmaţii
difereau de cea a poliţistului care i-a amendat.
Judecătorul Ketcham a spus că doreşte să lămurească chestiunea o
dată pentru totdeauna, pentru că este posibil să mai apară şi alte asemenea
cazuri. A adăugat că pe vremuri obişnuia să pescuiască în zonă, dar nu mai
era la curent cu ultimele evoluţii. Preston dorea să obţină o delimitare clară a
zonei în care avea voie să meargă de cea care era interzisă. De fapt, aştepta ca
cei de la Comisia Parcului Naţional să dea publicităţii o hartă, întrucât auzise
de la un prieten avocat din New York că există o lege potrivit căreia parcurile
naţionale sunt disponibile accesului public. Dacă cel puţin o treime din
teritoriul parcului nu este disponibilă accesului public, teritoriul respectiv îşi
pierde statutul de parc naţional (şi fondurile aferente primite de la stat).
Preston anticipa deja răspunsul Comisiei Parcului Naţional, căci făcuse
estimări şi stabilise că zona interzisă depăşea o treime din teritoriul parcului.
Chestiunea era greu de descâlcit.
Judecătorul era preocupat mai întâi de toate de aşezarea corectă a
indicatoarelor, pentru ca oamenii să ştie pe unde au voie să treacă şi pe unde
nu. Se pare că nu ţinea de jurisdicţia sa să ordone Statului să deseneze liniile
de demarcaţie. Judecătorul Ketcham i-a cerut procurorului să-l aducă pe
poliţistul care i-a amendat pe cei trei acuzaţi ca martor în proces, stabilind
apoi data procesului propriu-zis.
Pe 16 iunie 1993, la Curtea de Justiţie East Hampton s-a ţinut
procesul. Numerele de înregistrare şi numele celor implicaţi erau aceleaşi.
Personal, nu am putut participa la proces, căci un prieten mă invitase la un
concert Moody Blues, după ce îi dăduse lui Justin Hayward un exemplar din
cartea mea, Proiectul Montauk (am primit ulterior o scrisoare de la acesta în
care îmi spunea că i-a plăcut cartea şi că şi-a intitulat următorul album
Călător în timp). L-am rugat aşadar pe amicul meu Mike Nichols să participe
în locul meu la proces. Altfel spus, să fie ochii şi urechile mele.
Acuzaţii s-au prezentat dis-de-dimineaţă la proces. Deloc surprinzător,
toate celelalte procese programate pentru ziua respectivă s-au ţinut înaintea
acestuia. Era o încercare evidentă de a izola cazul în speţă, astfel încât să
participe cât mai puţini oameni în publicul spectator. Într-adevăr, sala
tribunalului a rămas în final complet goală, cu excepţia lui Mike Nichols.
Acesta mi-a povestit mai târziu că procurorul s-a apropiat de el şi i-a cerut să
părăsească sala. Mike i-a răspuns că era un proces public şi că avea dreptul să
rămână dacă dorea, după care nu a mai fost deranjat cu nimic.
Din motive de pragmatism, Preston i-a reprezentat şi pe ceilalţi doi
acuzaţi, vorbind practic pentru toţi trei.

19
 Procurorul adjunct al districtului şi-a început discursul acuzându-i pe
Preston şi pe ceilalţi doi de violarea secţiunii 375.1, subdiviziunea H, din
Legea Parcurilor şi Recreaţiei a statului New York, potrivit căreia intrarea sau
rămânerea pe o proprietate numită structură desemnată ca fiind interzisă
printr-un indicator sau de către un oficial al biroului, pe o perioadă definită
sau indefinită, reprezintă o infracţiune. Potrivit domnului Brown: „Aceste
fapte s-au petrecut în oraşul East Hampton, districtul Suffolk, statul New
York”. Este foarte important să remarcăm că tribunalul a recunoscut că
proprietatea în cauză se afla sub jurisdicţia Legii Parcurilor şi Recreaţiei, dată
de statul New York, întrucât reprezenta un precedent juridic. Dacă statul New
York deţinea sau nu proprietatea asupra terenului în cauză nu făcea obiectul
procesului.
Preston şi-a început apărarea (inclusiv în numele celorlalţi doi)
povestind întâlnirea sa cu poliţistul şi cu doamna de la biroul din Hither Hills,
care i-au spus că poate rămâne în afara gardului interior. Gardul avea însemne
roşii şi albe, care indicau că zona este interzisă accesului public. De aceea, el
considera că atât timp cât a stat în afara gardului, s-a aflat în legalitate. A
adăugat că se afla în preajma buncărului departamentului de pompieri, situat
în afara gardului cu pricina, când a fost acostat de nişte oameni care
pretindeau că lucrează în interiorul incintei interzise. Aceştia l-au întrebat ce
face acolo şi el le-a răspuns că face un film video. Muncitorii nu au părut să
fie deloc deranjaţi şi nu i-au cerut să plece.
S-a stabilit aşadar că problema aflată în litigiu ţinea strict de zona în
care se aflau acuzaţii în momentul amendării lor: în interiorul sau în afara
gardului.
Acuzarea l-a chemat atunci ca martor pe ofiţerul Roland Walker.
Acesta a afirmat că lucra în Poliţia Parcului Naţional al statului New York de
nouă ani, din care şapte şi i-a petrecut la Montauk. A adăugat că a absolvit
Academia de Poliţie a statului New York, fiind specializat în Hazmat, radare,
EVOC şi muncă de secretariat3.
Rugat să descrie indicatoarele amplasate lângă bază, ofiţerul Walker a
spus: „Acestea sunt aşezate la fiecare metru şi afirmă clar că proprietatea
aparţine statului New York, fiind interzisă accesului public”.
Ofiţerul Walker a depus mărturie că la data de 5 februarie 1993 a fost
chemat de Donald Balcuns pentru motiv că nişte intruşi ar fi pătruns în parc.
I-a aşteptat pe aceştia la intrarea în parc, aşteptând să se întoarcă la maşină. A
recunoscut în faţa curţii că atunci când i-a văzut, aceştia nu se afla în partea
interioară împrejmuită de gard. Acest lucru nu l-a împiedicat însă să îi
amendeze, bazându-se pe mărturia lui Donald Balcuns, care afirma că
acuzaţii s-au aflat mai devreme în interiorul părţii împrejmuite. Preston şi-a
încheiat interogatoriul întrebându-l pe ofiţer dacă i-a văzut personal în
interiorul curţii interioare. Răspunsul a fost negativ.
Acuzarea l-a chemat apoi ca martor pe Donald Balcuns. Acesta a
afirmat că locuieşte la Camp Hero, Montauk, New York (în ansamblul de

3
Preston Nichols afirmă că există o discrepanţă în stenograma tribunalului. El îşi aminteşte că ofiţerul
Walkins s-ar fi specializat în radare pe când se afla în serviciul forţelor aeriene. În caz că are dreptate,
omisiunea din stenograma tribunalului pare foarte ciudată şi convenabilă pentru putere.

20
locuinţe din partea de nord a bazei), fiind angajat de statul New York ca
mecanic.
Balcuns a depus mărturie că baza a aparţinut cândva armatei, având la
acea vreme şi un gard exterior. Între timp, ea a trecut în subordinea Diviziei
de radare 773, care a pus şi un gard interior. A recunoscut aşadar că zona este
împrejmuită de două garduri.
Procurorul l-a întrebat pe Balcans ce s-a întâmplat la data de 5
februarie 1993, la orele 4:45 după-amiaza. Acesta a răspuns că un alt angajat
i-a transmis prin radio că „există intruşi în Camp Hero”. În continuare,
Balcans a cercetat zona şi i-a descoperit pe cei trei acuzaţi, după care a apelat
la poliţia parcului.
În treacăt fie spus, este curios faptul că primul angajat a preferat să-i
transmită mesajul radio lui Balcans, şi nu direct poliţiştilor. Oare avea acesta
şi statutul de ofiţer de securitate? Şi de ce ar fi trebuit să le pese lucrătorilor
din incinta parcului dacă cineva se află în afara gardului interior?
Balcans a afirmat clar că acuzaţii s-au aflat în afara gardului Diviziei
de Radare 773, dar în interiorul gardului exterior care delimitează baza Camp
Hero. El a adăugat că le-a spus acuzaţilor că se aflau într-o zonă interzisă, dar
aceştia i-au replicat că se află în afara gardului de protecţie, motiv pentru care
a transmis mesajul radio către poliţişti.
Procesul a continuat cu tot felul de discuţii referitoare la cele două
garduri, unul exterior şi celălalt interior. Toată lumea a căzut de acord că
acuzaţii s-au aflat în incinta gardului exterior, dar în afara zonei împrejmuite
de gardul interior. Balcans susţinea că inclusiv zona din interiorul gardului
exterior era interzisă. Acuzarea a insistat foarte mult pe această temă. Preston
l-a întrebat însă pe Balcans dacă în afara gardului exterior erau puse
indicatoare de restricţionare a accesului. Acesta a răspuns că nu existau
asemenea indicatoare, exceptându-le pe cele vechi, rămase de pe timpul
armatei, care spuneau: „Zonă interzisă, aparţinând Guvernului SUA”.
Preston i-a spus că este o poveste de adormit copiii. Balcans susţinea
că turiştii nu au dreptul să treacă dincolo de gardul exterior, dar singurele
indicatoare sunt cele aparţinând guvernului federal, care ar indica faptul că
mai există încă o prezenţă federală în zonă. Convingerea lui a rămas aceea că
Balcans dădea de fapt un semnal care nu era adresat tribunalului.
Judecătorul Ketcham a dispus eliberarea acuzaţilor, pe motiv că nu
existau suficiente motive pentru ca aceştia să nu treacă dincolo de gardul
exterior. A comentat de asemenea afirmând că indicatoarele militare nu
reprezintă în nici un caz indicatoare ale parcului naţional. Pe de altă parte, a
adăugat că nu poţi intra în interior fără un permis de acces.
În final, Preston a cerut un ordin al tribunalului care să oblige Comisia
Parcului Naţional să delimiteze cu precizie zona interzisă oficial. Judecătorul
i-a răspuns că nu poate da un asemenea ordin, deşi şi-ar fi dorit să aibă
autoritatea de a face acest lucru. Ofiţerul Walker a promis că se va interesa ce
poate fi făcut în această direcţie.
După tot acest tămbălău, câteva indicatoare au apărut subit la capătul
autostrăzii Old Montauk Highway, în zona vestică de acces în Camp Hero.

21
Acestea nu afirmă însă altceva decât „Parcarea interzisă”. Până la ora actuală
nu am întâlnit indicatoare care să interzică intrarea în perimetrul exterior al
gardului care încercuieşte incinta bazei. Dată fiind şi cererea procurorului
care i-a cerut amicului meu să părăsească tribunalul înainte de începerea
procesului, înclin să cred că întreaga chestiune este considerată extrem de
sensibilă.
Oricum ar fi, Preston şi prietenii săi au câştigat procesul. Mai mult,
tribunalul a recunoscut că baza de la Camp Hero era o facilitate aparţinând
parcului naţional al statului New York. În acest caz, rămâne întrebarea: de ce
nu a putut face nimic poliţia în cazul surferului deranjat la miezul nopţii care
s-a confruntat cu personalul militar al bazei? Şi de ce s-a comportat oficialul
atât de nepoliticos? Şi ce căuta o corporaţie privată (Cardion) într-un parc
naţional? John Zacker susţinea chiar că este vorba de o proprietate privată.
Pe scurt, am luat decizia să studiez mai amănunţit chestiunea
proprietăţii de la Camp Hero.

Capitolul 4
Investigaţia este subminată
M-am decis aşadar să aflu o dată pentru totdeauna ce se ascunde în
spatele enigmei proprietăţii din Montauk, aşa că am început să caut prin
indexul ziarului New York Times. Din păcate, publicaţia locală Newsday nu
este indexată, astfel încât cercetarea s-a dovedit extrem de dificilă.
Am descoperit totuşi că la data de 6 februarie 1984 a apărut pe pagina
B4 un anunţ în Times referitor la Camp Hero. Acesta preciza că la data de 8
februarie, Administraţia Serviciilor Generale urma să vândă prin licitaţie
publică o proprietate de 278 de acri la Montauk Point. Se preciza că locaţia
era o fostă bază a Forţelor Aeriene SUA. Anunţul a fost publicat de Judith
Hope, Supraveghetor al oraşului East Hampton, care avertiza că această
vânzare de către ASG ar fi ilegală întrucât viola Legea Mediului (U.S.C.
4321, et seq.), Legea Controlului Zonei de Coastă (16 U.S.C. 1451, et seq.) şi
alte legi referitoare la agenţiile federale.
Anunţul adăuga că „La data de 6 ianuarie 1984, Consiliul Municipal al
oraşului East Hampton a adoptat în unanimitate, conform autorităţii investite
în el de alegătorii şi legislaţia statului New York, un act potrivit căruia
teritoriul de 278 de acri pe care ASG îşi propunea să-l vândă a fost atribuit
departamentului de Parcuri şi Conservare. Actul normativ are la bază
principiile corecte ale prezervării mediului natural şi planificării comunitare,
fiind necesar pentru protejarea stării de sănătate publică, a siguranţei şi
bunăstării cetăţenilor.
Potrivit Codului Oraşului East Hampton (secţiunea 153-17A),
singurele destinaţii care pot fi atribuite terenurilor din această categorie sunt:
1. terenuri de golf şi de tenis; 2. rezervaţii naturale şi locuri de vânătoare; 3.
parcuri; 4. locuri de recreaţie şi plaje; 5. clădiri asociate cu destinaţiile de mai
sus, cum ar fi: cluburi sportive, clădiri pentru administraţie şi întreţinere.
Consiliul decretează că, potrivit legii, nu pot fi construite pe terenurile
din această categorie (atât timp cât se vor încadra în această categorie) alte

22
clădiri, case, hoteluri, moteluri, blocuri de locuinţe sau alte structuri
rezidenţiale, comerciale sau industriale”.
Anunţul continua precizând intenţia autoarei de a bloca vânzarea
proprietăţii bazei aeriene, pentru a menţine astfel clasificarea actuală a
terenului. M-am întrebat cum a fost posibilă schimbarea clasificării astfel
încât să permită construirea unei instalaţii radar în zona respectivă!
Un alt articol din New York Times, datat 6 februarie şi semnat de
Lindsey Gruson, era intitulat „Oficiali guvernamentali încearcă să protejeze o
suprafaţă de teren aparţinând guvernului la Montauk”. Autorul scria în el:
„Departamentul Apărării construieşte o bază militară (la Montauk) camuflată
sub aparenţa unui sat de pescari construit pe această plajă izolată şi
vulnerabilă. Nici un duşman nu a încercat vreodată să se apropie de ţărm în
această zonă”. Se pare că nu a auzit niciodată de diferitele încercări ale
naziştilor de a coborî pe ţărmul Montauk-ului. Mai mult, habar nu avea că
poate cel mai mare duşman al umanităţii îşi avea chiar atunci sediul la baza
din Montauk. Articolul mai preciza că instalaţia radar a fost închisă cu trei ani
în urmă şi că terenul a fost declarat disponibil. „Preocupat de deficitele
bugetare, Preşedintele Reagan a ordonat acum doi ani guvernului să vândă
terenurile disponibile aflate în proprietatea guvernului pentru a reduce astfel
datoriile federale. Până atunci, terenurile considerate disponibile erau cedate
statelor contra unei taxe nominale, cu condiţia să fie folosite pentru parcuri şi
alte destinaţii publice”.
Interesant era faptul că nici acest articol nu menţiona nimic despre
folosirea bazei militare pentru construirea unui radar. Era citată afirmaţia
supraveghetorului oraşului, Tony Bullock: „Parcurile şi zonele naturale aflate
în conservare sunt foarte restrictive. În afară de creşterea arborilor şi a
florilor, nimic nu este permis în aceste zone”. Practic, nici una din aceste
afirmaţii ale unor oficiali guvernamentali aflaţi pe diferite nivele nu permitea
ASG să vândă proprietatea.
Numărul din 7 februarie al New York Times prezintă un articol în care
se face precizarea că judecătorul Leonard D. Wexler de la Curtea de Apel
Federală a împiedicat temporar Guvernul să vândă o suprafaţă de teren de
278 de acri aparţinând fostei baze aeriene de la Montauk. El a emis o hotărâre
care îi permitea Guvernului să primească oferte în cadrul unei licitaţii
publice, dar nu şi să vândă terenul înainte de a se înfăţişa înaintea
tribunalului.
A doua zi, Times a publicat un nou articol referitor la baza militară, în
care se preciza că un avocat din Manhattan pe nume Jack Weprin a licitat 1,9
milioane de dolari pentru proprietate, în numele companiei Joshua Sundance
Inc. Weprin nu a dezvăluit ce intenţii avea în legătură cu terenul. Un purtător
de cuvânt al ASG a făcut precizarea că la licitaţia care a durat 20 de minute
au participat doi ofertanţi.
În numărul din 12 februarie, Jane Perlez a scris un articol din care
rezultă că în disputa legată de proprietatea terenului a intrat şi Secretarul de
stat responsabil de interne William P. Clark. Acesta a luat partea
Municipalităţii East Hampton şi a scris o scrisoare adresată ASG în care le
recomanda acestora să păstreze statutul de proprietate a statului New York.

23
Propunerea lui era ca bucata de teren cunoscută sub numele de Camp Hero să
fie cedată Parcului Naţional Montauk Point în schimbul unui teren de 125 de
acri cedaţi corporaţiei Fire Island National Seashore. Altfel spus, secretarul de
stat propunea un schimb de terenuri. Interesant este faptul că scrisoarea sa a
ajuns la ASG cu numai o zi înainte de licitaţie. Se pare că diferiţi oficiali de la
tot felul de departamente făceau încercări disperate să preîntâmpine trecerea
proprietăţii în mâini private. Un nou nume intrat în scenă a fost cel al
senatorului Patrick Moynihan. Acesta a indicat o lege care le permitea celor
de la ASG să transfere o proprietate federală fără taxe, cu condiţia ca terenul
să fie folosit ca parc naţional.
Pe 1 mai, aceeaşi doamnă Perlez scrie un nou articol în care
precizează că senatorii Moynihan şi Alfonse D’Amato au introdus în Senat un
amendament care să permită schimbul terenului de la Montauk, aflat în
proprietate federală, contra a 125 de acri de teren aflat în proprietatea State’s
Fire Island. William P. Clark, secretarul de stat responsabil de interne, dorea
ca pământul să intre sub jurisdicţia departamentului său, pentru ca apoi să fie
cedat statului New York. Judecătorul Wexler a interzis acest transfer înainte
de a decide dacă agenţia federală (ASG) nu a acţionat cumva ilegal în
încercarea de a vinde terenul.
În numărul din 4 iulie 1984, Laura Durkin de la Newsday scria într-un
articol că în Congres a fost adoptată o lege care permitea schimbul de terenuri
de care vorbeam mai sus. Autoarea îl citează pe purtătorul de cuvânt al ASG:
„Legea declară limpede că cea mai bună destinaţie a terenului este aceea de
parc şi de loc de recreaţie. De aceea, cei 278 de acri vor merge la
Departamentul de Interne, care va face apoi transferul către statul New York”.
Se pare că toată lumea a fost fericită la gândul că preţioasa bucată de teren nu
va intra pe mâini particulare.
În aceeaşi săptămână, New York Times descrie declanşarea transferului
de proprietate, urmând ca o ceremonie festivă să fie ţinută miercurea viitoare
pentru a marca oficial evenimentul. Ceremonia urma să se ţină chiar pe
terenul din Montauk.
Cel mai surprinzător aspect al investigaţiei mele a fost faptul că nu am
reuşit să găsesc nici un articol care să descrie ceremonia de miercuri, nici în
New York Times, nici în Newsday. Ziarele trăiesc din acest gen de ştiri; de
aceea, m-aş fi aşteptat să găsesc un articol foarte detaliat, dar nu am
descoperit nici măcar o menţiune. Am rămas astfel cu semne de întrebare
referitoare la încheierea tranzacţiei. Este de remarcat faptul că a fost creată o
lege specială pentru transferul terenului de la ASG la Departamentul de
Interne, iar apoi la statul New York. Nu ştiu exact cum a fost formulată legea,
dar din câte am citit în ziare, nu ar fi exclus ca terenul să mai fie încă în
proprietatea Departamentului de Interne. Mă întreb dacă toate articolele din
presă citate mai sus nu au fost o simplă manipulare.
Aveam să descopăr mai târziu că problema crizei proprietăţii avea
rădăcini mult mai adânci. Să nu uităm că a mai existat un doritor al terenului
care a găzduit cândva baza aeriană de la Montauk.

Capitolul 5

24
 Descoperirea piramidelor
În timp ce tribunalul îi achita pe Preston şi pe Duncan în chestiunea
amenzilor, în cadrul „Procesului Montauk”, eu eram pe punctul de a termina
manuscrisul la lucrarea O nouă călătorie la Montauk. Înainte de a transmite
cartea editurii în vederea publicării, mai doream să fac o ultimă vizită la
bibliotecă, cu scopul de a verifica încă o dată semnificaţia cuvântului
„Montauk”. Speranţa mea era să găsesc cele mai profunde sensuri ale
cuvântului, care să-mi permită să scot încă un iepure din pălăria de magician.
Surpriza de care am avut parte a bibliotecă a fost însă atât de mare, încât am
rămas acolo întreaga după-amiază.
Cea mai acceptată definiţie a cuvântului „Montauk” este cea oferită de
Dr. J. H. Trumbull, un eminent savant specializat în dialectul algonquin
(indienii din Montauk sunt consideraţi indieni din tribul algonquin), care
sugerează că Montauk provine de la „manatuck”, nume dat frecvent locurilor
înalte (deluroase), care înseamnă: „loc care poate fi văzut de departe (ori din
care se poate privi departe)” sau „loc de observaţie”. Deşi aceasta este
semnificaţia cea mai acceptată a cuvântului, nimeni nu poate fi absolut sigur
asupra ei. Dacă privim lucrurile din perspectiva legendei Montauk,
semnificaţia de „loc de observaţie” pare cea mai potrivită, dacă ne gândim la
o privire prin ferestrele timpului. Marea surpriză pe care am trăit-o şi la care
mă refeream mai sus nu se referă însă la definiţia cuvântului Montauk, ci la o
informaţie suplimentară pe care am descoperit-o în timpul investigaţiei.
În timp ce căutam referinţe cu privire la Long Island, am observat o
carte groasă. Numele autorului era „Wilson”. Am scos-o imediat din raft.
Intitulată Istoria ţinutului Long Island şi semnată de Rufus Rockwell Wilson,
cartea nu avea index, iar cuprinsul nu m-a ajutat prea mult. Am descoperit
totuşi o listă cu referinţe ale ilustraţiilor, din care una era numită „Piramidele
din Montauk”. Am deschis la pagina 317 şi am găsit poza unei structuri în
formă de piramidă, cu o înălţime de circa şase metri. În faţa ei se afla un om.
La distanţă se puteau vedea alte două formaţiuni similare4. În mod curios, nu
am găsit nici o menţiune scrisă referitoare la piramide sau la Montauk în
întreaga carte! Lucrarea a fost publicată în anul 1911, deci este evident că
fotografia a fost făcută cu ceva timp înainte. Personal, nu am auzit niciodată
de aceste piramide. Voi detalia subiectul mai târziu, dar deocamdată mă voi
limita să vorbesc de descoperirile mele din bibliotecă.
Următorul lucru pe care l-am aflat a fost că dialectul indienilor
Montauk s-a pierdut. Se spune că George Pharoah a fost ultimul care
cunoştea acest dialect. Pharoah era şeful indienilor Montauk şi s-a adresat în
limba sa nativă lui John Lion Gardiner în anul 1798. Relatarea afirmă de
asemenea că numele de Pharoah ocupă un loc cu totul special în istoria
ţinutului Montauk. Familia Pharoah era înrudită cu şeful de trib Wyandanch,
cunoscut ca cel mai mare între toţi şefii de trib, numele apărând în numeroase
documente locale referitoare la disputele legate de proprietate. Oamenii albi
au pus stăpânire pe Montauk încă de la sosirea lor în Long Island.

4
Fotografia de pe pagina următoare este o copie a celei originale din cartea Istoria ţinutului Long
Island. Este posibil ca, iniţial, piramidele din spate să fi fost mai mari decât ceea ce se vede în
fotografie. Fiind situate la mare distanţă, nu este exclus ca spaţiul dintre ele să fi fost acoperit cu
pământ şi nisip, dând impresia unei înălţimi mai reduse.

25
 A mai existat un Pharoah faimos provenit din aceeaşi familie. Numele
său complet era Stephen „Talkhouse” Pharoah. Era un descendent al lui
George Pharoah şi vorbea pe lângă engleză şi un dialect vechi. Se pare chiar
că P.T. Barnum l-a angajat o vreme, etichetându-l drept „regele indienilor
Montauk”. Interesant mi s-a părut faptul că în copilărie a lucrat ca argat
pentru un colonel pe nume William Parsons, acuzat de unii că i-ar fi redus la
sclavie pe indienii Montauk. Din păcate, nu am putut găsi alte informaţii
referitoare la el.
Ilustraţie
Piramidele din Montauk
Au apărut astfel o sumedenie de lucruri noi, dar nu ştiam încă cum să
le leg. Asociaţia dintre piramide şi numele de Pharoah5 te ducea imediat cu
gândul la Egiptul Antic. Chiar şi „reducerea la sclavie” a lui Stephen Pharoah
şi a indienilor Montauk de către un om pe nume Parsons mi s-a părut o
coincidenţă ironică, ţinând cont de Jack Parsons şi de legendele legate de el
pe care le-am descris în O nouă călătorie la Montauk. Era greu să conteşti
existenţa unor sincronicităţi. Oricum, la acea vreme nu vedeam încă decât
vârful aisbergului.
Continuând să fac investigaţii în bibliotecă, am dat în curând peste
Thomas Jefferson (cel care a fost Preşedintele Americii). Se pare că la un
moment dat Jefferson a fost foarte interesat de dialectul nativ al indienilor
Montauk, propunându-şi să prezerve această limbă aproape moartă. Se pare
că acorda o asemenea importanţă acestei probleme încât a călătorit până la
Long Island în speranţa de a o rezolva. Jefferson a găsit numai trei femei
bătrâne care mai vorbeau vechiul dialect. El şi-a notat alfabetul şi numeroase
cuvinte de vocabular, schiţând chiar un fel de dicţionar. Nu era o lucrare
exhaustivă, dar pentru condiţiile date a fost considerată o mare realizare.
M-a uimit la culme efortul uriaş depus de Jefferson pentru un demers
aparent atât de neînsemnat. Mi-am adus însă aminte că era francmason şi m-
am gândit că avea motivele lui secrete. Am aflat ulterior că ar fi declarat că a
pierdut manuscrisul dicţionarului în râul Potomac! A fost salvată doar o mică
parte a manuscrisului. Mi-a fost imposibil să nu mă întreb de ce nu a revenit
în Long Island, de vreme ce şi-a dat atâta osteneală prima oară.
I-am adresat toate aceste întrebări lui Kenn Arthur, un amic de-al meu
care pare să ştie mult mai multe informaţii decât ai putea crede, îndeosebi cu
privire la Montauk. Am vorbit despre el în lucrarea O nouă călătorie la
Montauk, unde am povestit că şi-a exprimat scepticismul cu privire la
relatările lui Preston, spunându-mi totodată că adevărata poveste a Montauk-
ului este infinit mai bizară decât şi-ar putea imagina vreodată Preston. I-am
spus mai întâi despre piramide.
-Văd că te apropii în sfârşit (de aflarea adevărului despre Montauk),
mi-a spus el.
I-am relatat apoi povestea despre Thomas Jefferson şi demersul său
legat de dicţionarul limbii indienilor Montauk. Mi-a răspuns că limba
acestora era cunoscută sub numele de Vril, fiind considerată de iniţiaţi o

5
N. Tr. În limba engleză, cuvântul „faraon” se scrie Pharaoh, asociaţia cu Pharoah fiind izbitoare.

26
limbă atlantică străveche. Mai mult decât atât, dialectul reprezenta versiunea
ulterioară a unei limbi încă şi mai vechi, numită limba enohiană6, limba
îngerilor7.
-De unde ştii că vorbeau în vril? l-am întrebat.
-Pur şi simplu ştiu, mi-a răspuns el.
Următoarea întrebare pe care i-am pus-o se referea la numele de
Pharoah. De ce se numeau şefii de trib ai indienilor Montauk Pharoah şi de ce
este atât de proeminent acest nume în istoria lor?
Kenn mi-a răspuns că în istoria pământului nu au existat decât două
civilizaţii care au folosit numele de „Pharoah”. În mod evident, una a fost cea
egipteană.
-Şi cealaltă? l-am întrebat.
-Ar trebui să ştii deja, mi-a răspuns el.
-Atlantida?
-Ai nimerit-o.
În sfârşit, lucrurile începeau să se lege. Subliniez asupra cuvântului
„începeau”, căci mai este cale lungă până la descifrarea întregului scenariu.
L-am întrebat dacă îmi poate spune ceva suplimentar în legătură cu
piramidele. Kenn mi-a spus că la un moment dat existau în Montauk mai
multe piramide mici. Se pare că aveau o culoare albă şi că erau confecţionate
din cărămizi. A adăugat că piramidele au fost acoperite, sau poate chiar
mutate în subteran, şi că nu era sigur că movilele pe care le-am descoperit eu
în carte erau identice cu cele originale.
În lucrarea O nouă călătorie la Montauk l-am pomenit şi pe prietenul
meu John. Tatăl acestuia fusese mai demult responsabilul farului din
Montauk, făcând parte din Garda de Coastă prin anii 40. De aceea, l-am
întrebat pe John dacă a auzit ceva de nişte piramide. Mi-a răspuns că pe
vremea când era copil, în anul 1943, profesorul său i-a dus cu clasa într-o
excursie pe un câmp şi le-a spus că acolo s-au aflat mai demult nişte piramide
construite de indieni. Cum fotografia din carte a fost făcută înainte de 1911,
este evident că movilele au dispărut între cele două date. Au existat persoane
care i-au acuzat pe militari de acest lucru (probabil în perioada Primului
Război Mondial), dar nu ştim cu siguranţă că aşa s-au petrecut faptele.
Personal, nu am reuşit să găsesc pe nimeni care să ştie măcar unde s-au aflat
cu exactitate piramidele.
Următoarea persoană căreia i-am telefonat a fost doamna X. Am
vorbit şi despre ea în O nouă călătorie la Montauk, unde am menţionat că

6
N. Tr. Sau „limba lui Enoh”. Enoh a fost un personaj biblic pomenit în Vechiul Testament, ridicat la
cer de Dumnezeu.
7
La ora actuală, termenul de „vril” este folosit în asociere cu o formă de energie sau forţă psihică.
Madame Blavatsky afirmă că atlanţii numeau această energie MASH-MAK, expresie care poate fi
aproximată fonetic cu Montauk. Primele referiri la termenul de „vril” de care am eu cunoştinţă apar în
lucrarea lui Bulwer Lytton, Rasa care urmează, folosită ulterior de propaganda fascistă. Deşi se ştie că
limba enohiană are propria ei gramatică şi sintaxă, nu există nici o referinţă cu privire la ea. Se
presupune că Vril este o limbă derivată din cea enohiană, cunoştinţele referitoare la ea fiind încă şi mai
obscure.

27
potrivit spuselor ei, şcolile misterelor au monitorizat o vreme Montauk-ul,
considerându-l un focar energetic planetar. I-am vorbit aşadar despre
piramide şi mi-a răspuns că nu este deloc surprinsă să audă despre ele. De
fapt, se încadrau perfect în logica lucrurilor.
-De ce? am întrebat-o.
-Nu-ţi dai seama? mi-a răspuns.
Nu eram sigur unde doreşte să ajungă, aşa că i-am cerut amănunte.
-Unde mai există piramide? m-a întrebat ea.
-Pe Marte, i-am răspuns.
-Exact.
Mi-am amintit subit de o conversaţie pe care am avut-o cu ea acum
şase luni, în care mi-a vorbit de relaţia dintre Montauk şi Marte. La vremea
respectivă a refuzat să detalieze subiectul, propunându-mi să descopăr singur
despre ce este vorba.
Acum, doamna X îmi spunea că exista o legătură intimă între atlanţi,
Marte şi Montauk. Ba mai amesteca şi Egiptul în toată această supă
alchimică. Ideea era că toate aceste locaţii, la care se adăugau alte locuri sacre
în care există piramide şi diferite structuri geometrice, fac parte integrantă
dintr-o reţea. Ideea nu este nouă şi pot spune că am auzit numeroase variante
ale ei, cu menţiunea că nici una nu reuşeşte să explice care este conexiunea
funcţională dintre locaţiile respective. De aceea, mi-am propus să analizez
chestiunea dintr-o perspectivă funcţională.
Pentru cei care nu ştiu de unde provine ideea de reţea, doresc să
menţionez corespondenţa mitologică cu titanul grec Atlas, cel care sprijinea
pe umerii săi planeta pământ. Atlas era fiul lui Uranus (zeul spaţiului sau al
cerului) şi fratele lui Chronos (zeul timpului). Deloc întâmplător, cărţile care
conţin hărţi sunt cunoscute sub numele de „atlase”. Legenda referitoare la
susţinerea pământului pe umerii lui Atlas era de fapt o metaforă a ideii că
planeta noastră este susţinută în timp şi spaţiu de o reţea de linii care se
intersectează. Ea are la bază forme geometrice tridimensionale care
acţionează ca o structură scheletică a planetei, putând fi privite ca nişte oase
care susţin materia planetară.
Potrivit mitologiei greceşti, Atlas era tatăl Pleiadelor, cunoscute şi sub
numele de Cele Şapte Surori, mit care figurează în aproape toate legendele
legate de creaţie ale triburilor primitive. Spre exemplu, mulţi amerindieni
consideră că se trag din aceste Pleiade. Legenda este importantă întrucât arată
că Atlas a fost părintele stelelor (anterior lor), iar reţeaua geometrică ce
susţine pământul se extinde dincolo de sistemul solar, în întreaga galaxie,
acoperind practic întregul spaţiu şi întregul timp.
Ne putem imagina reţeaua ca pe un fel de grilă a creaţiei de care se
foloseşte forţa divină sau o anumită putere stelară pentru a crea o planetă sau
un corp ceresc. O asemenea creaţie trebuie echilibrată în anumite puncte
pentru a deveni un ecosistem complex încă înainte ca viaţa biologică să poată
fi introdusă în ecuaţie. Reţeaua este numită morfogenetică, întrucât se află
într-o rotaţie constantă în diferite direcţii şi este într-o continuă mişcare.

28
„Morph” înseamnă mişcare, iar „genetic” se referă la faptul că dă naştere
universului aşa cum îl cunoaştem noi. Trasarea grafică a acestei imense reţele
a existenţei reprezintă o mare provocare. Una din civilizaţiile care par să fi
ştiut cele mai multe informaţii legate de acest subiect au fost mayaşii. Din
păcate, literatura rămasă de la ei nu este deloc clară şi ar avea nevoie de mai
multe explicaţii.
În timp ce pământul se roteşte în jurul soarelui, liniile reţelei se rotesc
şi ele, cu o viteză diferită, dar integrându-se în acelaşi sistem. Oamenii pot
încerca să înţeleagă sistemul prin cel puţin două metode. Prima este cea
matematică, ce ar putea elucida întreaga reţea. Nu ne propunem însă să ne
ocupăm de ea în actuala lucrare. Cea de-a doua metodă este cea a
corespondenţelor şi a rezonanţei, categorie în care intră şi sincronicitatea.
Este vorba de corespondenţe matematice simple, fără a ne propune însă
elucidarea întregului sistem, până la ultimele sale consecinţe (lucru pe care
prima metodă ar fi obligată să îl facă). Ne vom ocupa de această metodă ceva
mai târziu în cartea de faţă.
Faptul că au existat piramide la Montauk demonstrează că locaţia a
fost recunoscută cândva ca punct cheie al reţelei. Acest lucru sugerează în
sine o corespondenţă cu piramidele din Egipt şi de pe Marte. Există de
asemenea legende care vorbesc despre existenţa unei piramide scufundată în
Atlantic odată cu întregul continent. Însuşi numele de Atlantida a fost derivat
de la Atlas, probabil pentru că vechii atlanţi foloseau energia reţelei
morfogenetice a pământului pentru a-şi propulsa vehiculele, lucru confirmat
de viziunile lui Edgar Cayce, în care acesta afirmă inclusiv că atlanţii s-au
mutat după cataclism în Egipt. În esenţă, întreaga civilizaţie egipteană pare
derivată din cea atlantă.
Legendara conexiune dintre Montauk şi Atlantida este susţinută de
geologia teritoriului de la est de Long Island. Cunoscută iniţial ca o insulă,
Montauk a ajuns să fie legată de restul peninsulei printr-o punte îngustă de
nisip, care s-a accentuat în anii din urmă. De altfel, geologia regiunii
Montauk este diferită de cea a peninsulei Long Island, semănând mai degrabă
cu un lanţ muntos care iese din mare. Există voci care susţin că Montauk-ul
este o rămăşiţă a străvechii Atlantide care nu s-a scufundat şi că indienii
Montauk sunt urmaşii direcţi ai atlanţilor. Numele familiei regale, Pharoah,
este o dovadă sugestivă care susţine această teorie.
Majoritatea geologilor consideră că peninsula Long Island a ajuns în
poziţia sa actuală ca urmare a presiunii gheţarilor coborâţi de la Polul Nord.
Este greu de spus dacă Montauk-ul a apărut ca urmare a aceleiaşi mişcări. În
caz afirmativ, conexiunea sa cu regiunea nordică ne-ar trimite cu gândul la
străvechiul mit arian al Hiperboreei şi la capitala acesteia, Thule. Naziştii
erau fascinaţi de Hiperboreea şi de relaţia acesteia cu Atlantida. Putem vorbi
astfel de o nouă corespondenţă, dată fiind conexiunea dintre filiera germană
şi Montauk, despre care am mai vorbit.
Am stabilit aşadar că limbile şi legendele pământului atestă o
conexiune puternică între Egiptul Antic, Atlantida şi Montauk. Ar mai rămâne
să vorbim despre Marte. Ştiam că s-au descoperit piramide acolo, dar am
rămas surprins când Madame X m-a sunat într-o seară, la scurt timp după
discuţia noastră referitoare la piramidele din Montauk. Mi-a spus că după ce a

29
vorbit cu mine a dat peste o carte intitulată Cairo: biografia unui oraş şi
semnată de James Aldridge. Ce i s-a părut cu adevărat interesant era faptul că
printre autorii care au colaborat la scrierea cărţii se număra şi D.A. Cameron,
unul dintre cei mai faimoşi egiptologi ai vremii (pe la sfârşitul secolului
XIX). Printre multe alte lucruri, cartea explica faptul că numele oraşului
Cairo, în original Al-Kahira, înseamnă Marte. Potrivit unei atestări, iniţial
numele său ar fi trebuit să fie Mansurya. Înainte de clădirea oraşului,
perimetrul ales a fost înconjurat de un mare contingent de sclavi. Aceştia au
fost înzestraţi cu unelte şi trebuiau să aştepte semnalul unui clopot pentru a
începe construirea oraşului. Semnalul trebuia dat de astrologi, care
calculaseră momentul precis în care trebuia să înceapă construcţia. Spre
surpriza tuturor, cel care a dat semnalul sonor, lovind clopotul, a fost un corb
(simbolul cunoaşterii oculte la indienii americani). Astrologii s-au temut de
consecinţele acestui semn şi au luat decizia ca numele oraşului să fie
schimbat în Al-Kahira, după planeta Marte, aflată la orizont în acel moment.
Marea lor teamă în legătură cu această planetă se datora faptului că, potrivit
legendelor, aceasta era planeta din care au coborât cândva zeii care le-au
cucerit pământul, construind piramidele şi sfinxul.
Numele de Cairo reprezintă o conexiune clară între Marte şi Egipt8.
Doamna X a adăugat că pot descoperi numeroase corespondenţe, dacă îmi
dau osteneala. În consecinţă, am început un studiu exhaustiv, propunându-mi
să descopăr corespondenţele dintre Egipt, Marte, Atlantida şi Montauk. Am
căutat prin diferite cărţi şi am ajuns astfel la Templul Montu din Egipt.
Cunoscut şi sub numele de Monthu-Re, Montu era zeul războiului în
Egipt. În onoarea lui, egiptenii i-au construit un templu la Karnak. Zeul
războiului este corespondentul exact al lui Marte, zeul războiului la romani.
Fonemic vorbind, Montu este aproape identic cu Montauk. Un alt exemplu de
corespondenţă lingvistică apare dacă ţinem seama că la romani, Montu era
cunoscut sub numele de Mentu sau Menthu, care seamănă foarte bine cu
Men-an-Tol, străvechea piatră circulară de la Cornwall, locul în care s-a ţinut
ceremonia magică la care a participat Amado Crowley la data de 12 august
1943.
Vom detalia mai târziu în această carte diferitele aspecte ale grilei
energetice a pământului şi diferitele locaţii amintite în acest capitol.
Deocamdată, important este să înţelegem că investigaţia mea referitoare la
cuvântul „Montauk” m-a condus la punctul de intersecţie al unor conexiuni
extrem de interesante. Imaginea de ansamblu care se contura acum era infinit
mai mare decât cea pe care o aveam Preston şi cu mine atunci când am scris
Proiectul Montauk.
În mod evident, misterioşii descendenţi ai familiei Pharoah ocupă un
loc important în acest puzzle. De aceea, mi-am continuat cercetările la
bibliotecă, încercând să aflu care este provenienţa numelui lor. Astfel, am
descoperit că deşi invadatorii le dădeau deseori nativilor titluri ca acela de
„rege”, pentru a le face pe plac, în cazul indienilor Montauk nu s-a întâmplat
8
Oraşul Cairo, locul Marilor Piramide, este situat la 100º de Montauk. Dacă reduci pământul la un
dodecaedru (un poliedru cu 12 feţe), corespondenţa devine foarte clară din punct de vedere geometric.
La fel de interesant este şi faptul că Montauk-ul se află pe aceeaşi paralelă ca şi muntele Olimp din
Grecia şi oraşul mitic al Troiei de pe teritoriul actual al Turciei. Troia se află la nord de Cairo şi se
presupune că se afla la apogeul puterii sale în clipa când s-a scufundat Atlantida.

30
acest lucru. De pildă, sachem-ul (şeful de trib) Wyandanch nu a fost încoronat
ca Pharoah de către invadatori, iar el nu a folosit niciodată acest nume.
Numele poate fi găsit însă în numeroase izvoare istorice, originea sa
pierzându-se undeva în antichitate.
Istoria recentă a indienilor Montauk este caracterizată de disputele
pentru pământ ale celor din familia Pharoah. Spre surpriza mea, am găsit
menţiuni şi la terenul care avea să devină mai târziu cunoscut sub numele de
Camp Hero. Se pare că baza aeriană Montauk a fost construită pe unul din
pământurile sacre ale nativilor!
Lucrurile au luat astfel o nouă întorsătură. La începutul secolului,
Curtea Supremă a Statului New York a declarat rasa indienilor Montauk
complet dispărută. Am studiat mai în profunzime problema şi am descoperit o
adevărată dramă umană, care nu face altceva decât să adâncească şi mai mult
misterele de la Montauk.

Capitolul 6
Sentinţa nedreaptă în procesul indienilor Montauk
După ce am aflat de pierderea drepturilor de proprietate ale indienilor
Montauk, m-am dus la biblioteca din East Hampton ca să investighez
procesul. Mă însoţea un prieten bun cunoscător al bibliotecii, care m-a condus
într-o încăpere specială, în care tot ce aveai de făcut era să selectezi din
catalog materialul dorit, iar bibliotecarul ţi-l aducea.
Am recunoscut imediat numele bibliotecarei care m-a ajutat. Aceasta
îmi fusese recomandată cu un an înainte de Dick White, preşedintele
Societăţii Istorice Montauk, care mi-a spus că, pe timpuri, femeia a făcut
săpături arheologice la Montauk, dar era foarte reţinută în a vorbi despre
descoperirile sale. Nu i-am spus nimic bibliotecarei de acest lucru, dar i-am
arătat fotografia piramidelor şi am întrebat-o dacă a auzit vreodată de ele. S-a
mulţumit să râdă şi mi-a răspuns că arată ca nişte dune de nisip. Cel puţin
aparent, nu avea informaţii semnificative cu privire la piramide, dar avea
totuşi o atitudine refractară. Am preferat să nu insist. I-am spus doar că sunt
interesat de procesul indienilor Montauk. Mi-a adus imediat un volum uriaş
în care era înregistrat întregul proces. Cartea părea foarte veche. Femeia mi-a
pus-o pe masă şi mi-a spus că o pot citi integral, dacă doresc. Mi s-a părut că
depistez o undă de dezgust în vocea ei, nu la adresa mea, ci a întregii afaceri.
Am început să studiez cazul şi am aflat foarte multe lucruri interesante despre
indienii Montauk.
Pe 13-14 octombrie 1909, Curtea Supremă a Statului New York s-a
întrunit într-o „sesiune specială” în Suffolk County, New York. Reclamanţi
erau indienii din tribul Montauk, reprezentaţi de şeful lor, Wyandank Pharoah
(un descendent al şefului Wyandank la care ne-am referit anterior). Acuzaţi
erau următorii: Jan Ann Benson şi Mary Benson, executoare ale ultimului
testament al lui Arthur W. Benson; John J. Pierpont şi Henry R. Hoyt,
executori ai ultimului testament al lui Frank Sherman Benson; Mary Benson,
Compania Montauk, Compania de Îmbunătăţiri Funciare Montauk, Alfred W.
Hoyt, Compania de Cale Ferată Montauk şi Compania de Cale Ferată Long
Island.

31
 Nici una din părţile implicate nu punea la îndoială faptul că la data de
6 august 1660 indienii au vândut pământul din Montauk oraşului East
Hampton. În schimbul acestuia, indienii au primit o altă bucată de teren.
Pentru a evita orice confuzie, la data de 6 februarie 1661 s-a dat un ordin
judecătoresc care le asigura indienilor dreptul să ocupe acel teren. De
remarcat, între altele, faptul că ambele date de mai sus conţin trei de 6.
Mai trebuie să subliniem şi faptul că în toate înţelegerile dintre indieni
şi oamenii albi, aceştia din urmă făceau un legământ solemn că vor respecta
de-a pururi drepturile indienilor de a-şi ocupa pământurile atât timp cât vor
dori. Motivaţia acestui gest era pur spirituală, căci indienii nu privesc dreptul
de proprietate la fel ca rasa albă. În viziunea lor, pământul îi aparţine Marelui
Spirit sau lui Dumnezeu şi nu poate să aparţină unui singur om. Acesta nu
poate fi decât cel mult custodele pământului. Această divergenţă profundă de
opinii a condus la multă confuzie şi la o mare revoltă atunci când Lion
Gardiner a achiziţionat pământul de la şeful de trib Wyandanch. Când acesta
din urmă a dorit să-şi reocupe terenul, se pare că Lion Gardiner „a uitat” în
mod deliberat de înţelegere.
Avocaţii ambelor părţi ştiau foarte bine ce simt indienii faţă de
pământul lor. Principalele lucruri pe care le reclamau indienii au fost
înregistrate astfel: „Să le fie recunoscute drepturile lor de ocupare a terenului
şi să fie anulate astfel drepturile de proprietate ale familiei Benson, pentru că
acestea: a) au fost obţinute prin violarea legilor acestui stat; b) au fost
obţinute fără să ţină cont de faptul că drepturile indienilor asupra pământului
din Montauk trebuiau prezervate intacte, indiferent de testamentele familiei
Benson”.
O mare parte a disputei a fost centrată asupra momentului transferului
de proprietate asupra familiei Benson. La două secole după ce municipalitatea
East Hampton a achiziţionat pământul din Montauk, acesta a fost vândut
familiei Benson. Drepturile indienilor asupra pământului erau specificate
expres în actul de transfer, aşa că aceştia ţineau întruniri regulate pe pământul
lor sacru, în conformitate cu drepturile pe care le aveau asupra lui. De fapt,
mulţi indieni au continuat să trăiască pe ceea ce ei numeau „câmpiile
indiene”. După ce a achiziţionat proprietatea, Benson i-a alungat în mod
deliberat pe indieni, oferindu-le case în East Hampton sau în altă parte. El
susţinea că drepturile lor asupra pământului nu erau stipulate decât într-un
aranjament temporar. În scurt timp, indienii Montauk au dispărut de pe
pământul lor. Abia începând din acest moment au început să circule zvonurile
referitoare la extincţia tribului. Lucrurile nu stăteau însă aşa. De altfel, nimeni
nu a contestat vreodată existenţa tribului Montauk înainte ca Benson să
cumpere pământul lor. Este suficient să citeşti numele companiilor acuzate în
proces pentru a-ţi da seama cât de mare era manipularea.
După primele înfăţişări nu s-a luat nici o decizie judecătorească. Se
pare că a apărut o dispută chiar între indieni şi avocatul lor. Acesta din urmă
era îngrijorat că nu-şi va primi banii şi a abandonat cazul. Nu este greu să ne
imaginăm că avocatul a fost corupt cu bani de partea adversă, dar, aşa cum
este şi firesc, acest lucru nu apare în înregistrarea oficială.
La 1 noiembrie 1910 curtea s-a întrunit din nou. De această dată,
indienii Montauk erau reprezentaţi de un alt avocat. Decizia judecătorească s-

32
a dat însă împotriva lor. Numărul din 9 decembrie 1910 al ziarului East
Hampton Star scria cu litere de o şchioapă: „Tribul Montauk este declarat
mort din punct de vedere legal”. De remarcat expresia: „din punct de vedere
legal”.
În timpul procesului, apărarea a insistat foarte mult pe ceea ce avocaţii
numeau: „înfăţişarea negroidă” a unora dintre indienii Montauk. Ei nu au
rostit nici un cuvânt referitor la documente, testamente şi drepturi reale.
Există chiar un raport potrivit căruia curtea nu a luat în consideraţie anumite
informaţii considerate vitale. Apărarea a preferat să-l convingă pe judecător
că indienii actuali erau rezultatul unor încrucişări mixte cu populaţia neagră.
Numele judecătorului era Abel Blackmar, lucru de-a dreptul amuzant dacă ne
gândim la jocul de cuvinte pe care îl reprezenta9.
Pe scurt, cazul a fost un adevărat coşmar din perspectiva drepturilor
omului. Articolul din East Hampton Star menţiona chiar că indienii aveau
drepturi constituţionale asupra pământului, dar era puţin probabil să facă apel,
căci în majoritatea cazurilor de acest fel proprietatea revenea întotdeauna
albilor.
Dorind să aflu mai multe amănunte cu privire la proces, am contactat-
o pe Olive Pharoah, cea mai bătrână descendentă a clanului Pharoah, care
trăieşte încă într-un cartier mărginaş din Long Island. Olive s-a dovedit cât se
poate de amabilă, fiind încântată să audă că mă interesam de proces. Mi-a
spus că tribunalul a declarat rasa indienilor Montauk dispărută întrucât
nimeni din partea lor nu a apărut la proces. Acest lucru nu era adevărat. Am
găsit personal un raport în care se preciza că judecătorul ar fi spus: „Ei bine,
nu există indieni Montauk aici. Cazul este respins”. În realitate, tribunalul era
plin de indieni Montauk, dar aceştia au fost ignoraţi. Olive mi-a mai spus că
nu s-a făcut apel din lipsă de bani.
I-am povestit lui Kenn Arthur ce am descoperit despre indienii
Montauk. Mi-a răspuns că s-au făcut încercări sistematice de a-i „denigra”,
forţându-i să se căsătorească cu persoane din rasa neagră. Lucrul a fost
posibil prin privaţiuni economice şi manipulări. Scopul era ca indienii să
devină rasa „cea mai inferioară”. Dată fiind atitudinea rasistă din acele
vremuri, nu este de mirare că negrii erau priviţi în acest fel. Mult mai uimitor
este faptul că cineva şi-a propus să scape de indieni în această manieră.
După ce am aflat aceste informaţii, l-am vizitat împreună cu Preston
pe Joe Pitone. Joe este menţionat în lucrarea O nouă călătorie la Montauk,
unde se precizează că este proprietarul companiei E.T. şi că eu şi Preston îl
bănuiam a fi implicat până peste cap în Proiectul Montauk. I-am povestit lui
Joe ultimele noastre descoperiri cu privire la Montauk, inclusiv conexiunile
cu Aleister Crowley şi cu Jack Parsons. Ştia foarte bine despre ce vorbim şi a
fost de acord că am dat peste „ceva important”, după cum s-a exprimat el. La
un moment dat, Joe a început să vorbească de casa lui din Sedona, Arizona.
Nu ştiam că are o casă în Sedona, dar nu m-am putut abţine să nu îl tachinez:
-Nu ar trebui să locuieşti în Sedona. Acela este un teren indian sacru şi
tu nu ai dreptul decât să-l vizitezi.

9
N. Tr. Being able to mar blacks – a avea puterea de a-i păgubi pe negri.

33
 Pentru cei care nu cunosc nimic în legătură cu tradiţiile indienilor
legate de Sedona, trebuie să precizez că afirmaţia mea era adevărată. Deşi îl
tachinam pe Joe, intenţia mea era să îl şi provoc, pentru a afla mai multe
amănunte.
Curiozitatea mea era maximă. Joe are peste 70 de ani şi cu siguranţă
nu este un „New Ager” la fel ca mulţi dintre cei care s-au mutat la Sedona.
Cum se făcea atunci că un contractor militar care locuia în majoritatea
timpului în New York avea o casă la Sedona?
I-am relatat apoi lui Joe despre procesul indienilor Montauk şi despre
faptul că terenul se afla pe pământ indian sacru. Spre marea noastră surpriză,
s-a dovedit că Joe cunoştea cazul până la ultimele detalii. În general, ştia
foarte multe lucruri în toate domeniile, dar de data aceasta coincidenţa era
prea mare. Ne-a spus că indienii Montauk erau dispăruţi ca rasă şi deci nu
aveau cum să câştige un proces, întrucât pur şi simplu nu mai existau! Ce
puţin, tribunalul nu a fost de acord să-i recunoască, din cauza amestecului lor
cu populaţia neagră.
Ne-a trecut atunci prin cap că Joe ar putea şti cine este adevăratul
proprietar al terenului de la Camp Hero. Prea era ferm în convingerile sale cu
privire la indienii Montauk. Ne-a răspuns că terenul este proprietate federală.
I-am replicat că harta impozitelor arată că este proprietatea statului New
York. Ne-a răspuns că statul nu este decât custodele terenului, „păzindu-l”
pentru federali. Nu era prima oară când auzeam că federalii continuă să deţină
proprietatea asupra terenului pe care se află Camp Hero. Confuzia legată de
dreptul juridic de proprietate asupra bazei Montauk pare să fie întreţinută din
toate direcţiile.
Câteva luni mai târziu, Preston a primit veşti de la un prieten care
cunoştea o femeie din tribul Montauk. Aceasta ne-a relatat că industriaşii au
făcut eforturi sistematice să le conteste dreptul la muncă indienilor Montauk.
Scopul era de a-i sufoca economic şi de a-i sili astfel să se înroleze în armată.
Pe formularul de înrolare trebuiau să semneze apoi la rubrica „negri”, astfel
încât să nu mai poată fi incluşi administrativ în rândul indienilor americani.
Era ca un fel de semnătură că erau negri şi nu indieni Montauk. Avem de-a
face cu un exemplu în plus al manierei în care s-a încercat deposedarea prin
orice mijloace a indienilor de moştenirea la care aveau dreptul. Faptul că
această metodă continuă să fie aplicată şi astăzi nu trebuie să vi se pară deloc
surprinzător.
A mai existat şi o altă tentativă de a-i declara inexistenţi pe indienii
Montauk. La data de 7 aprilie 1918, un tribunal a dat o decizie prin care
aceştia erau consideraţi „rasă albă”. Este evident că cineva a considerat
această rasă ca fiind o ameninţare, propunându-şi să o scoată din istorie cu
orice preţ. Personal, nu am mai auzit de nici un alt exemplu similar, în care să
se facă atâtea eforturi numai pentru a declara un trib rasă dispărută.

Capitolul 7
Tribul din Montauk

34
 A sosit momentul să ne punem o întrebare cheie: cine a fost acest trib
atât de disputat şi în ce a constat moştenirea sa?
Potrivit unei cărţi scrise de Verne Dyson şi intitulată Heather Flower10
şi alte poveşti ale indienilor din Long Island, populaţia indiană din Long
Island era de circa 500.000 de oameni atunci când au sosit invadatorii albi în
secolul XVII. Diferite surse indică faptul că la origini au existat 13 triburi
principale. Fiecare dintre acestea avea propriul său sachem (şef de trib), care
prezida întâlnirile tribale şi avea funcţia de judecător şi de comandant
executiv. Toţi istoricii sunt unanim de acord că tribul regal sau conducător era
Montauk. Există chiar relatări care afirmă că domeniul indienilor Montauk se
întindea mult mai departe de Long Island.
Când au apărut pentru prima oară oamenii albi, sachem-ul indienilor
Montauk era Mongatchsee sau Cuţit Lung. Acesta avea patru fii: Poggatacut,
Wyandanch, Nowedeonah şi Momowets. Aceştia conduceau indienii
Poggatacut, Montauk, Shinnecock şi Corchaug. Cei patru şefi de trib au
alcătuit o organizaţie puternică şi faimoasă cunoscută sub numele de „Cei
Patru Fraţi Federali”. Erau fiii faimoşi ai unui părinte faimos. Este evident din
aceste informaţii că cele patru triburi aparţineau indienilor Montauk, deşi
tribunalele de mai târziu aveau să le considere separate, în încercarea
evidentă de a denigra renumele indienilor Montauk.
Wyandanch a moştenit funcţia tatălui său şi a devenit cel mai faimos
dintre toţi indienii. Era cunoscut ca „Vorbitorul Înţelept”. Dyson afirmă că
Wyandanch şi-a ales ca sediu al locuinţei sale regale teritoriul Montauk, care
însemna, printre altele, „loc fortificat”. Dyson continuă spunând că
Wyandanch a construit un sat fortificat capabil să adăpostească 500 de
războinici. Deşi indienii Montauk erau de regulă paşnici, războinicii lor erau
viteji şi foarte competenţi.
Poate cel mai bine cunoscut incident din istoria indienilor Montauk se
referă la nunta fiicei lui Wyanndanch, Heather Flower. Cunoscută pentru
frumuseţea ei ieşită din comun, aceasta trebuia să se mărite cu tânărul şef de
trib al indienilor Shinnecock în primăvara anului 1653. Urma să se ţină o
mare ceremonie, pentru care s-au făcut numeroase pregătiri festive. Printre
invitaţi se numărau Lion Gardiner, Richard Smith şi alte notabilităţi engleze
ale timpului.
În noaptea nunţii, un grup de indieni Narragansetts din Connecticut au
atacat tabăra, ucigându-i pe mire şi pe alţi nuntaşi. Heather Flower a fost luată
prizonieră. Inima lui Wyandanch a fost profund rănită. Şeful de trib Ninigrate
dorea o recompensă. În cele din urmă, Lion Gardiner, frate de sânge cu
Wyandanch, a aranjat schimbul. Ca răsplată pentru acest serviciu, Wyandanch
i-a dăruit o uriaşă bucată de teren pe malul nordic al Long Island. Gardiner i-a
vândut mai târziu terenul lui Richard Smith, iar zona a căpătat numele de
Smithtown.
Trebuie să menţionăm că varianta de mai sus aparţine rasei
cuceritoare. Istoricii indieni afirmă că Lion Gardiner ar fi manipulat întreaga
afacere. În fond, cineva trebuie să-l fi avertizat pe şeful de trib Ninigrate de
festivităţile nupţiale care urmau să se ţină. Oricare ar fi varianta corectă, cert
10
N. Tr. Numele unei plante din America de Nord; iarbă-neagră.

35
este că Gardiner a avut o mare influenţă asupra indienilor, care s-a transmis
ulterior şi descendenţilor săi. Tribul Montauk pare să fi dispărut ca urmare a
„caldei prietenii” cu influenta familie politică Gardiner.
La un moment dat, Dyson citează un fragment din Cronicile oraşului
East Hampton, scrisă de David Gardiner, care afirmă că „tribul Montauk a
fost redus în timp la o mână de cerşetori care nu număra mai mult de 10-15
beţivani şi oameni degradaţi”. Pasajul a fost scris pe la jumătatea secolului al
XIX-lea, în perioada în care familia Benson a început să-i expulzeze pe
indieni de pe pământul său. Fiind în mod evident o afirmaţie falsă, ne putem
îndoi pe bună dreptate în ceea ce priveşte prietenia familiei Gardiner cu
indienii Montauk.
Mai există şi o altă latură a poveştii, pe care mi-am propus să o
elucidez abordându-l pe liderul recunoscut al indienilor Montauk, Robert
Cooper, sau „Bob”, după cum este cunoscut. Detectiv de poliţie la pensie,
Bob Cooper a fost ales în Consiliul Municipal al oraşului East Hampton (sub
jurisdicţia căruia se află şi astăzi regiunea Montauk). I-am explicat de la bun
început lui Bob că nu doresc neapărat să creadă în descoperirile mele
referitoare la Montauk sau să se implice în investigaţie. Singura mea dorinţă
era să aflu mai multe de la el în legătură cu tribul Montauk, în speranţa că aş
putea să-i ajut pe membrii săi să îşi recupereze moştenirea pierdută.
Bob nu ştia nimic de cărţile mele, dar povestea i s-a părut interesantă.
Pe vremea când lucra ca poliţist era nevoit să-i alunge deseori pe puştii care
se jucau prin buncăre şi mi-a spus că activitatea din subterane părea să fi
continuat în permanenţă.
Cel mai tare m-a izbit înfăţişarea lui Bob Cooper. Deşi avea pielea
întunecată, nu arăta deloc ca un african-american. Trăsăturile sale aminteau
mai degrabă de atlanţi (aşa cum apar ei în diferitele legende) sau de
polinezieni. Bob mi-a spus că are sânge de indian Montauk în proporţie de
98% şi că descendenţa sa poate fi dovedită. Făcea parte din clanul Pharoah,
iar străbunica sa a fost ultima regină a tribului Montauk. Numele ei era Edith
Banks Cooper şi îşi mai amintea încă de faptul că vorbea adeseori de
ameninţările constante la care erau supuşi indienii Montauk în legătură cu
pământul lor. Visul ei cel mai mare era să fie recunoscută ca indiancă nativă.
Intenţia lui Bob era aceeaşi: să obţină pentru indienii din tribul său
recunoaştere legală şi o parte din pământul lor sacru. Prietenii şi chiar unii
membri ai tribului îl întrebau adesea de ce doreşte să-şi asume o sarcină atât
de imposibilă. Bob mi-a spus însă că are viziuni cu strămoşii săi şi că a primit
o misiune din partea acestora. Sarcina lui nu este deloc uşoară.
Lucrul care m-a impresionat cel mai mult la Bob Cooper era faptul că
nu dorea să obţină înapoi pământul indienilor Montauk pentru ca aceştia să
cultive pe el tutun şi să construiască tot felul de cazinouri. Scopul său era să
determine o trezire a conştiinţei faţă de mediul înconjurător şi să-i înveţe prin
exemplul său personal pe indieni să trăiască în mod natural, la fel ca strămoşii
lor. Era evident că şi-a asumat o poziţie de lider demnă de rădăcinile sale
regale.
Bob mi-a spus că indienii Montauk au fost dezrădăcinaţi din lumea lor
şi că, potrivit tradiţiei, vor trebui să se întoarcă acasă înainte ca noi toţi să

36
putem evolua către o altă lume. Această metaforă corespunde descoperirilor
mele legate de Proiectul Montauk. Punctul energetic Montauk, situat pe grila
sacră, trebuie smuls din mâinile forţelor oculte şi redat umanităţii în
ansamblul ei.
În ceea ce priveşte procesul, Bob mi-a spus că indienii sunt foarte
interesaţi să anuleze decizia care i-a declarat rasă dispărută. Au nevoie însă de
un avocat care să cunoască legile indiene şi să nu fie interesat exclusiv de
profitul său. Deocamdată nu a apărut nici un avocat care să îndeplinească
aceste cerinţe. A adăugat că un avocat indian de frunte ar fi spus odată: „Cel
mai fantastic caz juridic la nivel naţional este cel al indienilor Montauk”. Din
păcate, el nu a putut prelua cazul din motive personale.
Dacă se găsesc doritori care să contribuie la această cauză, pot scrie pe
adresa Prietenii Pharoah-ilor (Friends of Pharoahs), Bob Cooper, PO Box
126, East Hampton, New York 11937-0126.
Poate cel mai uimitor lucru pe care l-am aflat de la Bob Cooper se
referă la Legea Neintervenţiei11 din 1793. Legea a fost adoptată la începutul
istoriei Statelor Unite şi stipulează că orice teren aflat în proprietatea
Guvernului federal la care acesta doreşte să renunţe se întoarce la proprietarul
iniţial. Sub incidenţa acestei legi, chestiunea proprietăţii asupra Camp Hero
devine încă şi mai complicată. Dacă Guvernul şi-ar propune vreodată să
renunţe la proprietatea asupra terenului, acesta ar trebui să se întoarcă la
indienii Montauk. Din păcate, aceştia au fost declaraţi rasă dispărută de
Curtea Supremă a Statului New York. Dacă această decizie judecătorească ar
fi anulată, pretenţiile indienilor Montauk de a-şi vedea înapoi pământurile ar
fi imposibil de contracarat.
Următorul punct pe ordinea de zi era să caut actul de proprietate
referitor la Camp Hero pentru a vedea cine deţine propriu-zis în proprietate
terenul.
Ilustraţie
Iazul fără fund
Ilustraţia prezintă un iaz în formă triunghiulară situat la nord-est de
Drumul Industrial, pe partea opusă lacului Fort Pond. La prima vedere pare să
fie o extensie a lacului, dar există oameni care susţin că acest iaz este practic
fără fund. Toată lumea este unanim de acord că este foarte adânc. Există o
legendă străveche care susţine că un membru al poporului Montauk acuzat de
crimă a fugit în acest loc şi s-a aruncat de pe o stâncă în prăpastie. Pământul
s-a închis în urma lui, iar în locul în care a căzut a ţâşnit un izvor care nu a
mai secat niciodată. Amprenta ultimului său pas a rămas întipărită pe stânca
de pe care a sărit, şi care între timp a dispărut din zonă. Se spune că ar fi
existat trei asemenea stânci la Montauk, cunoscute uneori şi sub numele de
„Urma Copitei Diavolului”. Potrivit legendei, izvorul care nu a mai secat
niciodată s-a transformat în timp în acest iaz fără fund.

Capitolul 8

11
Non-Intercourse Act.

37
 Descoperirea actului de proprietate
Am arătat în capitolul 4 că cel care trebuia să primească terenul de la
Camp Hero pentru a-l ceda mai departe statului New York pentru a fi
transformat în parc era Departamentul de Interne. Motivaţia acestui transfer
este evidentă. Dacă Departamentul de Interne ar continua să deţină în
proprietate terenul, ar rezulta că se află încă în custodia Guvernului SUA.
Dacă Departamentul de Interne l-ar ceda statului New York, ar fi considerat
teren ieşit de sub jurisdicţia Guvernului american şi, conform legii, ar trebui
înapoiat indienilor Montauk, proprietarii săi iniţiali.
Evident, se ştie că la ora actuală terenul de la Camp Hero se află sub
supravegherea Comisiei pentru Parcuri a Statului New York, dar dacă situaţia
ar fi şi legalizată, ar fi imposibil ca pe teritoriul respectiv să se desfăşoare
proiecte secrete, atât de bine păzite.
Consilierul Cooper mi-a spus că ar trebui să existe un act de
proprietate îndosariat la Oficiul Cadastral din Riverhead, New York. Am
făcut aşadar o excursie la Riverhead şi mi-am parcat maşina în faţa oficiului.
Chiar în faţa mea se afla parcată o maşină identică cu a mea, având aceeaşi
culoare şi acelaşi an de fabricaţie. Din ea a coborât o femeie. Am observat că
plăcuţa de înmatriculare a maşinii avea inclus numărul 666. M-am gândit să-i
cer numărul de licenţă, dar în cele din urmă am renunţat. Când m-am întors la
maşina mea, am observat că acul kilometrajului era oprit nici mai mult nici
mai puţin decât la 066,6. Mi-am dat seama că aceasta era distanţa exactă de la
casa mea şi până aici. Apariţia numerelor 666 mi s-a părut o adevărată ironie
a sorţii, ţinând cont şi de faptul că cele două acte de proprietate au fost
semnate pe 6 august 1660 şi pe 6 februarie 1661.
M-am dus apoi la Oficiul Cadastral şi am cerut actele de proprietate
ale terenului numit Camp Hero. Pentru cei interesaţi, care doresc să
examineze personal actele, vă pot spune că acestea se găsesc în tomul Liber
9670, începând de la pagina 153 şi până la pagina 161, secţiunea acte de
proprietate din regiunea Suffolk County, New York.
Actul este intitulat „Act de Renunţare la Pretenţii12” şi nu vorbeşte
propriu-zis de un transfer de proprietate, aşa cum ne-au lăsat ziarele să
credem. Unul din numerele ziarului Long Island Newsday din iulie vorbea de
o ceremonie de semnare a actului de transfer în săptămâna care urma. Actul
nu a fost semnat însă până pe 10 septembrie 1984. Reprezentantul Guvernului
care l-a semnat la această dată a fost James W. Coleman Jr., Director
Regional al Serviciului pentru Pacuri Naţionale, Regiunea Atlanticului de
Mijloc, 143 Third Street, Philadelphia, Pennsylvania. Reprezentantul statului
New York nu a acceptat transferul legal decât pe data de 16 octombrie 1984.
Actul precizează clar că Guvernul Statelor Unite ale Americii cedează
proprietatea „pentru a fi transformată într-un parc naţional sau pentru scopuri
de recreaţie, în beneficiul cetăţenilor statului New York”. Guvernul îşi rezervă
însă dreptul de a lua din nou în proprietate terenul în caz de necesitate legată
de apărarea Statelor Unite. Actul este intitulat „Act de Renunţare la Pretenţii”,
nefiind propriu-zis un act de transfer de proprietate. În el se mai stipulează şi
dreptul Guvernului Statelor Unite de a-şi păstra proprietatea asupra bogăţiilor
12
Textual: quitclaim.

38
din subsolul terenului respectiv şi dreptul de a-şi croi drumuri de acces în
vederea exploatării respectivelor bogăţii. Această prevedere dă practic carte
albă guvernului de a exploata zonele subterane din regiune. Mai departe, actul
precizează că oricare din cele două părţi poate adăuga amendamente, iar dacă
cealaltă parte este de acord, dispoziţiile din el pot fi schimbate. Dacă statul
New York nu foloseşte terenul cu destinaţia de parc naţional, Guvernul are
libertatea de a-l lua înapoi.
Ilustraţie
Indicatorul de la Camp Hero
Pe indicatorul de mai sus scrie:
„SECŢIUNEA CAMP HERO DIN PARCUL NAŢIONAL
MONTAUK POINT. ACEST TEREN A FOST DONAT DE GUVERNUL
FEDERAL”.
Dicţionarul Webster’s New World defineşte cuvântul a dona astfel: „a
dărui, îndeosebi pentru o cauză filantropică sau religioasă; a contribui”.
Înainte de publicare, i-am arătat acest capitol unui agent imobiliar care
nu mă credea. Mi-a spus că un act de renunţare la pretenţii înseamnă o
renunţare definitivă şi irevocabilă la orice fel de pretenţii asupra proprietăţii
transferate. Drepturile asupra bogăţiilor subsolului pot constitui o excepţie,
dar nu şi amendamentele ulterioare. De aceea, doresc să subliniez că nu am
exagerat cu nimic. Orice om interesat poate să consulte actul pentru a vedea
cu ochii lui cum a fost redactat.
În mod evident, întregul aranjament a fost făcut să servească unui
proiect clandestin. Afacerea a fost intenţionat prezentată în presă ca un
transfer de proprietate. Statul New York urma să cedeze o parte din Fire
Island companiei Fire Island National Seashore, primind în schimb terenul de
la Camp Hero. Cine citeşte cu atenţie toate articolele de presă pe care le-am
citat mai sus îşi poate da seama de maniera insidioasă în care s-a încercat
manipularea opiniei publice. Actul de transfer al proprietăţii nefiind altceva
decât un act de renunţare la pretenţii cu tot felul de amendamente şi excepţii,
el nu reprezintă un transfer absolut şi irevocabil de proprietate către statul
New York. În acest fel, tribul Montauk nu poate emite pretenţii asupra
terenului. În treacăt fie spus, trebuie să remarcăm că deşi indienii Montauk au
fost declaraţi rasă dispărută de către un tribunal al statului New York, nu
există nici o decizie federală în această direcţie.
Nu mi-am propus să prezint în acest capitol opinia unui jurist expert,
ci doar o conturare generală a situaţiei. Interesant mi se pare faptul că Joe
Pitone a fost singura persoană cu care am vorbit care părea să înţeleagă exact
aranjamentul legal de la Camp Hero. Atunci când am vorbit cu el, ne-a spus
că statul New York acţionează ca un custode pentru federali. Deşi susţine că
nu are nici un interes la Montauk, acest lucru pare greu de crezut, date fiind
toate amănuntele pe care le cunoaşte.
În mod evident, nimic din cele afirmate mai sus nu-i poate împiedica
pe indienii Montauk să îşi recapete terenul sacru înapoi. Tehnic vorbind, dacă
li s-ar recunoaşte existenţa, proprietatea ar trebui să se întoarcă la ei indiferent
de amendamentele din actul de renunţare la pretenţii.

39
 Este imperativ ca indienii să primească urgent ajutor pentru a
redeschide procesul, căci am auzit speculaţii potrivit cărora Guvernul ar
intenţiona să blocheze aspectul retroactiv al legii din 1793 care dispune
întoarcerea la proprietarul iniţial a proprietăţilor federale la care Guvernul
renunţă.

Capitolul 9
Şamanul indienilor Montauk
Actul de proprietate al terenului din Montauk este o chestiune cât se
poate de importantă. Fără a o minimaliza, moştenirea clanului Pharoah şi a
strămoşilor acestuia ne sileşte să căutăm implicaţii încă şi mai profunde.
În calitatea sa de lider recunoscut al indienilor Montauk, Bob Cooper
m-a ajutat să ajung la descoperirea actului de proprietate şi să înţeleg mai
bine adevărata istorie a poporului său. În continuare, mi-a făcut un serviciu
încă şi mai mare, aranjându-mi o întrevedere cu Sharon Jackson, şamanul
indienilor Montauk, descendentă directă a clanului Pharoah, cunoscută şi sub
numele de Regina indienilor Montauk.
Pe lângă harul şamanic pe care l-a primit de la strămoşii ei, Sharon
lucrează şi ca preoteasă, conducând totodată şi o asociaţie de ajutorare a
copiilor bolnavi de SIDA. După ce ne-am întâlnit, mi-a spus că indienii
Montauk descind din Leni Lenape din Delaware Valley, o mare confederaţie
care includea 32 de subdiviziuni. Potrivit tradiţiei, Leni Lenape „au existat
dintotdeauna”. Indienii Montauk au reprezentat una din cele trei diviziuni
principale care locuiau în zona metropolitană a New York-ului actual. Indienii
Matinnecock ocupau partea de vest a peninsulei Long Island şi o parte din
actualul New Jersey. Totemul lor era curcanul. Indienii Unami trăiau în
actualele zone ale Brooklyn-ului, Manhattan-ului şi de-a lungul râului
Hudson. Totemul lor era lupul. Tribul principal erau însă indienii Montauk,
care ocupau restul peninsulei Long Island. Animalul lor sacru era broasca
ţestoasă.
Sharon mi-a mai explicat că indienii Montauk au fost foarte atenţi de-
a lungul timpului să îşi păstreze intactă moştenirea. Procesul juridic i-a
afectat într-o oarecare măsură, dar nu a reprezentat în nici un caz o lovitură
mortală pentru ei. Cu sute de ani în urmă, indienii Montauk s-au divizat în
două ramuri principale: ramura Freetown din Southampton şi ramura
Eastville, care s-a stabilit în centrul peninsulei Long Island. Indienii Montauk
din ramura Freetown aparţineau în totalitate familiei Pharoah. Altfel spus, toţi
purtau numele de Pharoah. Indienii Montauk din ramura Eastville erau
înrudiţi cu ei, dar nu erau recunoscuţi ca indieni Montauk, întrucât au fost
mutaţi sistematic şi nu au mai revenit în arealul lor de referinţă. Din câte mi-a
explicat Sharon, indienii Montauk din ramura Eastville erau mai preocupaţi
de moştenirea lor spirituală decât de pământ.
Era impresionant să asculţi şamanul unui trib vorbind despre
prezervarea instinctelor rasei sale. Indienii Montauk au fost întotdeauna un
popor liniştit şi paşnic, cu tendinţa de a se căsători între ei (în interiorul
tribului), pentru a-şi prezerva astfel moştenirea. Au păstrat până astăzi

40
înregistrări genealogice extinse, tocmai în acest scop, cu care şi-ar putea
câştiga cauza în orice tribunal decent.
Atât Sharon Jackson cât şi Robert Cooper mi-au spus că întreaga
istorie a indienilor Montauk era rescrisă la ora actuală de profesorul John
Strong de la Southampton College. Lucrarea este extensivă şi bine
documentată şi am primit asigurări că indienii Montauk vor sfârşi prin a-şi
câştiga drepturile. Evident, dacă anumite forţe oculte nu-şi vor băga nasul,
lovindu-i sub centură.
După ce m-am împrietenit cu Robert Cooper şi am aderat la cauza lui,
acesta a fost atacat în presa locală, care l-a numit „nativ american negru” şi a
încercat să îl discrediteze prin orice mijloace. După ce a sugerat că trebuie să
răspundă unor acuzaţii de corupţie de pe timpul când a fost poliţist, un lung
articol de presă i-a cerut să demisioneze din Consiliul Municipal şi să renunţe
la pensia de poliţist. Autorul articolului afirma că acţiunile sale (pentru
susţinerea cauzei indienilor Montauk) erau iresponsabile. Bob mi-a spus că
este de acord ca acuzaţiile care i se aduc să fie verificate. V-am povestit toate
acestea pentru a sublinia faptul că pretenţiile indienilor Montauk de a-şi
redobândi moştenirea de drept întâmpină o opoziţie puternică. Speranţa mea
este ca cititorii care pot ajuta cu ceva la această cauză să intervină activ.
Discutând cu Sharon, m-am bucurat să aflu că indienii Montauk îşi
strâng rândurile pentru a lupta pentru drepturile lor, dar am dorit să aflu dacă
ştie ceva şi de piramidele din Montauk. Bob Cooper nu auzise de ele. I-am
arătat lui Sharon o copie a fotografiei şi ea mi-a dat un răspuns cât se poate de
interesant. Mi-a spus că indienii nu construiesc niciodată structuri simple,
care îţi permit să îţi dai imediat seama ce reprezintă. În general, clădirile lor
ascund diferite mistere. A mai remarcat că piramidele sunt aliniate, lucru de
asemenea neobişnuit pentru clădirile construite de ei. În mod normal, genul
acesta de construcţii sunt circulare sau în formă de semilună. După părerea ei,
piramidele din fotografie simbolizau progresul şi nu erau construite de o
civilizaţie terestră.
I-am povestit apoi legenda potrivit căreia movilele acopereau piramide
alcătuite dintr-un fel de cărămizi construite din piatră albă. S-a întrebat atunci
dacă nu cumva au fost construite din pietre luate din Stânca de Consiliu.
Neştiind ce înseamnă această Stâncă de Consiliu, am rugat-o să-mi explice.
Mi-a răspuns că există undeva o stâncă uriaşă de culoare albă, cu
irizaţii caramel, care pare să fie un cuarţ de culoare lăptoasă. La ora actuală
este situată în mijlocul cimitirului de lângă Domeniul Montauk şi a fost
folosită de secole de indieni ca loc de întrunire pentru consiliile lor. Sharon a
adăugat că geologii au stabilit că stânca nu este indigenă şi pare să fi fost
adusă din Mexic. Este însă prea mare pentru a fi putut fi transportată pe un
vas din vechime, aşa că reprezintă un alt mister al locului.
O altă poveste demnă de remarcat pe care am aflat-o de la şamanul
indienilor Montauk este cea a Golfului Broaştei Ţestoase, de care ne vom
ocupa în continuare.
Ilustraţie
Stânca de Consiliu

41
 Stânca de Consiliu a servit ca loc de întrunire pentru consiliile
indienilor Montauk timp de secole la rând. A fost mutată din locaţia ei iniţială
odată cu crearea cimitirului Fort Hill. Felul în care a ajuns stânca în Montauk
rămâne un mister până în ziua de astăzi.

Biserica comunităţii Montauk

Aflată pe autostrada Montauk, la est de oraş, Biserica Comunităţii
Montauk a fost construită cu pietre luate din cimitirele sacre ale indienilor
Montauk.

Capitolul 10
Golful Broaştei Ţestoase
La câteva mile sud-est de clădirea transmiţătorului şi la scurtă distanţă
de farul din Montauk, către vest, se află Golful Broaştei Ţestoase. Deşi mulţi
indieni Montauk nu mai ştiu acest lucru, există în cultura lor o tradiţie care
afirmă că lumea s-a născut în acest loc. Este greu de spus dacă originea
pământului este situată în Montauk, dar există oameni care cred cu
convingere acest lucru. Majoritatea tradiţiilor indienilor americani afirmă că
sursa universului este o broască ţestoasă.
Evident, este vorba de un mit, dar nimeni nu ştie care este semnificaţia
lui. Mulţi oameni au auzit legende care afirmă că pământul este susţinut pe
carapacele mai multor broaşte ţestoase. La prima vedere, această imagine
pare de-a dreptul absurdă. Dacă aprofundăm însă simbolurile mitologice,
aflăm că acest mit reprezintă o metaforă care exprimă un principiu cu o
semnificaţie foarte profundă.
Pentru a înţelege această metaforă, este necesar să vă vorbesc de
Fundaţia MERU, un grup de cercetare care s-a ocupat de recuperarea unei
cunoaşteri străvechi, disponibilă până recent numai şcolilor iniţiatice. Una din
cele mai spectaculoase acţiuni a Fundaţiei MERU este decodificarea
alfabetului ebraic. Procesul a început în anul 1968, când un om pe nume Stan
Tenen s-a uitat peste versiunea ebraică a Cărţii Genezei. Stan nu cunoştea
limba ebraică, aşa că textul nu i-a spus nimic, dar fiind un om înzestrat cu
anumite calităţi legate de recunoaşterea structurilor, el a observat că literele
sunt ordonate într-o suită particulară. Exista cu siguranţă o relaţie simetrică,
dar nu-şi putea da seama despre ce era vorba. A început astfel o analiză care
avea să dureze zece ani pentru a afla răspunsul.
În cele din urmă, după ce a citit toate cărţile din domeniu pe care le-a
putut găsi şi după ce a încercat tot felul de formule matematice sofisticate,
Stan a recurs la metoda cea mai simplă pe care şi-o putea imagina: a luat
primul verset din Geneză şi a scris fiecare literă pe un şirag de mărgele (câte
o literă pe fiecare mărgea), curbând apoi şiragul până când literele identice s-
au aliniat. Rezultatul a fost o formă geometrică ce semăna cu o piramidă
privită într-un plan bidimensional (vezi Figura 1)
Figura 1

42
 Forma creată de literele de acelaşi tip luate din primul verset al
Genezei şi inscripţionate pe mărgelele unui şirag. Copyright 1989 de Stan
Tenen.
Descoperirea nu sugerează numai semnificaţia sacră a piramidei, ci şi
o posibilă sincronicitate între alfabetul ebraic şi geometria sacră. Acesta a fost
însă doar primul pas al uluitoarei descoperiri a lui Stan Tenen. Continuarea
cercetărilor a revelat faptul că alfabetul este corelat şi cu alte forme
geometrice.
Poate cea mai remarcabilă descoperire a sa a fost legată de gruparea
literelor pe perechi şi reducerea lor matematică la forma cea mai compactă şi
mai elegantă pe care a putut-o găsi. Forma obţinută a fost una cât se poate de
neobişnuită: un fel de vârtej tridimensional. Uluitor era faptul că dacă priveai
vârtejul din 27 de unghiuri diferite, puteai vedea toate cele 27 de litere ale
alfabetului ebraic. La fel, dacă ţineai o lumină în spatele unei ilustraţii solide
a vârtejului, mişcând-o în 27 de unghiuri diferite, puteai vedea toate literele
alfabetului ebraic sub formă de umbre (vezi Figura 4).
Stan a ajuns la forma de vârtej grupând literele câte două, dar mai
există şi alte metode de grupare prin care se ajunge la aceeaşi formă. Să luăm
de pildă forma unei gogoşi. Cei care au citit Anexa F din Proiectul Montauk
îşi mai amintesc desigur că universul poate fi asemănat cu o gogoaşă. Ideea
este unanim acceptată în lumea fizicii şi nu reprezintă o revelaţie în sine. Stan
şi-a dat seama că se poate obţine un profil circular prin rularea unei foi de
hârtie şi introducerea ei într-un tub, legând apoi cele două capete ale sale.
Motivul pentru care preferăm să folosim hârtie în acest exemplu este legat de
faptul că dorim să introducem în această ecuaţie cele şapte culori ale
spectrului, care pot fi desenate cu uşurinţă pe o foaie de hârtie. Înainte de a
obţine profilul circular de care vorbeam mai înainte, vom desena cele şapte
culori ale spectrului pe o foaie de hârtie, în proporţii egale (vezi Figura 2 de
la pagina următoare), astfel încât atunci când profilul este gata, fiecare
culoare să aibă margine comună cu celelalte şase culori, dar nu mai mult
decât o singură margine pentru fiecare culoare. Odată obţinut profilul colorat
(vezi Figura 3), linia care demarchează cele şapte culori va porni din centru şi
va evolua într-o formă spiralată (de vârtej), pe măsură ce rotim profilul în
jurul axului său central. Dacă vi se pare prea greu de înţeles, imaginaţi-vă
profilul ca având o piele în şapte culori. Dacă veţi împinge partea albastră a
pielii către centru, toate celelalte culori se vor deplasa într-o manieră
corespondentă. Liniile de demarcaţie vor evolua către centru în forma unui
vârtej (vezi Figura 4). Observarea acestui vârtej din 27 de unghiuri diferite
permite obţinerea celor 27 de litere ale alfabetului ebraic.
Figura 2
Foaia de hârtie este colorată în şapte culori, fiecare având aceeaşi
proporţie cu celelalte şi fiind reprezentată printr-un număr. Dacă rulăm foaia
în sensul indicat de săgeţi şi de linii, obţinem un profil circular la fel ca şi cel
ilustrat în Figura 3. Pentru a obţine acest profil, capetele foii în formă de
pătrat trebuie unite conform sensului indicat de săgeţi. Dacă unim mai întâi
partea de sus cu partea de jos a pătratului, obţinem un cilindru. Dacă unim
apoi şi părţile laterale, obţinem profilul circular.

43
 Copyright 1993 de Stan Tenen
Figura 3
Profilul circular cu cele şapte culori este redesenat în stilul lui Arthur
Young din „Universul reflexiv”
Copyright de Arthur Young
Figura 4
Ilustraţia de mai sus este o proiecţie bidimensională a „vârtejului” sau
„liniei de demarcaţie” dintre cele şapte culori atunci când profilul circular
este rotit în jurul axului său central. Dacă privim această figură din 27 de
unghiuri diferite, vom obţine cele 27 de litere ale alfabetului ebraic.
Copyright 1993 de Stan Tenen
Figura 5
De remarcat că structura de pe spatele acestei broaşte ţestoase
seamănă foarte bine cu pătratul colorat în şapte culori din Figura 2. Broasca
ţestoasă este o proiecţie a profilului într-un plan bidimensional.
Copyright de Stan Tenen

Un lucru foarte semnificativ legat de această descoperire este faptul că

dacă profilul circular este proiectat într-un plan bidimensional, obţinem forma
carapacei unei broaşte ţestoase (vezi figura 5)13. Carapacea broaştei ţestoase
are aceeaşi structură hexagonală.
Toate acestea demonstrează nu doar că în univers există o ordine
intrinsecă, ci şi că aceasta este reflectată în limbile şi mitologiile popoarelor
native. A existat cândva o conexiune cu divinul care s-a pierdut. Această
structură ordonată a mentalului şi a limbii a fost cea care le-a permis
babilonienilor să se dezvolte atât de rapid, deopotrivă spiritual şi fizic. După
prăbuşirea Turnului din Babilon, popoarele au pierdut capacitatea de a mai
vorbi limba divină şi au fost pedepsite să nu se mai înţeleagă unele cu altele.
În consecinţă, societatea umană a degenerat.
Toate aceste informaţii nu fac decât să demonstreze ceea ce orice
arheolog ştie de mult timp: că popoarele din vechime deţineau o cunoaştere
superioară celei actuale, care s-a pierdut între timp. Ne vom ocupa mai
departe în această carte de cunoaşterea strămoşilor noştri. Nu trebuie să uităm
însă că revelaţia ne-a parvenit pornind de la un loc numit Golful Broaştei
Ţestoase din Montauk.
Ilustraţie
Golful Broaştei Ţestoase
Aceasta este partea de vest a Golfului Broaştei Ţestoase. Călătorul
care intră în Camp Hero din Parcul Naţional Montauk prin partea de sud-est
(cunoscută şi sub numele de intrarea pescarilor), îndreptându-se către zona de
13
Cuvântul Turtle (broască ţestoasă) este derivat de la tortoise, care înseamnă tortus (răsucit).
Dicţionarul Webster New World consideră că latinescul tortus este derivat din grecescul tartarouchos,
care înseamnă demon malefic, locuitor al Tartarului.

44
pescuit, va găsi rămăşiţele unui drum pavat care făcea parte cândva din
autostrada Montauk. De aici porneşte o cărare îngustă care conduce la Golful
Broaştei Ţestoase.

Vreţi să aflaţi mai multe despre celelalte dimensiuni?

Am prezentat în acest capitol doar o scurtă introducere la preocupările
Fundaţiei Meru (o organizaţie non-profit) şi ale lui Stan Tenen. Dacă doriţi să
aflaţi mai multe în legătură cu aceste teme, puteţi scrie la adresa:
The Meru Foundation
PO Box 1738
San Anselmo, California 94979
Membrii fundaţiei deţin numeroase casete şi modele care explică în
detaliu informaţiile prezentate mai sus. Studierea lor este fascinantă şi vă va
permite să înţelegeţi mai bine cum pot exista alte dimensiuni din perspectiva
geometriei timpului şi a spaţiului. Vă recomand insistent să studiaţi aceste
materiale.

Capitolul 11
Montauk şi Reţeaua
Informaţiile la care aţi avut acces în ultimul capitol au fost considerate
de secole privilegiate, dar erau disponibile celor care ştiau să pună întrebările
corecte. Deşi povestea şi istoria Montauk-ului au rămas o enigmă pentru
majoritatea populaţiei, ele au fost cunoscute dintotdeauna de către diferitele
şcoli ale misterelor. Acest lucru explică, printre altele, călătoria lui Thomas
Jefferson la Montauk pentru a recupera limba localnicilor, fascinaţia
germanilor pentru acest loc şi Proiectul Montauk.
Evident, Montauk nu reprezintă singura poartă energetică, dar merită
să-i acordăm o atenţie specială din cauza întâmplărilor petrecute aici.
Activităţile malefice şi programările pe oameni care au avut loc aici pot fi
descrise pe bună dreptate ca nişte crime împotriva umanităţii. Ar putea fi
descrise la fel de bine şi ca nişte crime împotriva reţelei. Dacă dorim să
vindecăm fisura produsă la Montauk, va trebui să începem prin a-i dezvălui
misterele. Am făcut parţial acest lucru prin cărţile pe care le-am publicat, dar
nu ne putem opri înainte de a prezenta şcolile misterelor care au orchestrat
întregul demers. Nu putem învinovăţi Guvernul Statelor Unite, ai cărui
membri nu reprezintă decât suprafaţa oricărei conspiraţii posibile.
Oricât de mult am dori, nu vom putea acoperi niciodată întreaga
agendă şi toate sistemele de învăţare ale diferitelor şcoli ale misterelor de pe
pământ. O asemenea sarcină ar fi supraomenească. Putem dezvălui însă
anumite aspecte elementare legate de activitatea acestora. Am vorbit până
acum despre reţeaua morfogenetică. Ne vom ocupa în continuare de apariţia
structurii reţelei morfogenetice prin evoluţia solidelor lui Platon (vezi
ilustraţia). Cel care a studiat aceste solide a fost Platon (aşa cum rezultă şi din
numele lor). Este vorba de cele cinci forme principale ale geometriei

45
solidelor: tetraedrul, cubul, octaedrul, icosaedrul şi dodecaedrul. Felul în care
evoluează aceste forme geometrice a reprezentat întotdeauna o cunoaştere
bine păzită şi ferită de ochii lumii, fiind esenţial pentru înţelegerea manierei
în care evoluează universul. Am vorbit deja de acest proces în capitolul
precedent şi îl vom examina în continuare mai detaliat, pentru a putea
înţelege cel mai elementar concept al evoluţiei.
Să luăm exemplul unui navigator aflat în largul mării. El trebuie să fie
foarte vigilent şi să studieze în permanenţă relevmentul (compasul). Acesta
indică poziţia vasului în raport cu alte puncte fixe precum stâncile, munţii sau
geamandurile. Pentru a stabili poziţia vasului în spaţiu, navigatorul se
foloseşte de un compas echilibrat de un giroscop. Dacă nu există stânci sau
alte puncte fixe, el se foloseşte de sextant şi de diferitele corpuri cereşti. Ideea
este să se situeze în permanenţă în anumite relaţii de referinţă pentru a se
poziţiona în spaţiu. Liniile care indică latitudinea şi longitudinea pe hărţi
reprezintă pentru navigator un instrument nepreţuit, deşi sunt un sistem
arbitrar.
Prin toate aceste instrumente, navigatorul nu face altceva decât să se
poziţioneze exact în timp şi spaţiu. Dacă analizăm conceptul de reţea
morfogenetică a pământului, avem practic de-a face cu aceeaşi idee de sistem
de referinţă, în care includem însă şi ideea de conştiinţă. Orice organism viu
trebuie să se poziţioneze în timp şi spaţiu pentru a putea supravieţui. De pildă,
respectul faţă de părinţi nu este altceva decât o recunoaştere a originii din
care ai provenit, un punct de referinţă care te ajută să te poziţionezi în timp şi
spaţiu. Evident, există nenumărate asemenea puncte de referinţă.
Ilustraţie
Cele cinci solide platonice
În ilustraţia de deasupra sunt prezentate cele cinci solide platonice:
octaedrul, dodecaedrul, tetraedrul, icosaedrul şi cubul, începând din dreapta
sus şi continuând în sensul acelor de ceasornic. Aceste forme fac parte din
acelaşi sistem de referinţă, fiecare dintre ele putând fi derivat pornind de la
tetraedru.

Dacă dorim să supravieţuim, este absolut esenţial să ne raportăm la un

sistem de referinţă cât mai corect cu putinţă. Printre altele, trebuie să
înţelegem universul în care trăim şi poziţia noastră în raport cu el. Şamanii
nativilor americani înţeleg acest proces, cel puţin dintr-o perspectivă
rudimentară. Ei vorbesc de cele şase direcţii ale spaţiului: nord, sud, est, vest,
sus şi jos. Aceste direcţii reprezintă baza unei reţele tridimensionale.
Dacă un om avansează de-a lungul uneia sau alteia din aceste şase
direcţii, oriunde s-ar opri el se va afla în interiorul reţelei tridimensionale,
într-un punct care poate fi fixat arbitrar. Dacă obţinem o sferă cu raza egală
cu distanţa de la centru până la punctul respectiv, aceasta va acoperi toate cele
şase direcţii. Acesta reprezintă primul act de conştiinţă, fiind reprezentat
uneori ca fiind oul creaţiei. Cabaliştii îl numesc Sefirot, care înseamnă sferă.

46
 Cel de-al doilea act de conştiinţă va fi dublarea sferei abia create.
Obţinem astfel o formă cunoscută sub numele de vesica pisces, ilustrată mai
jos:
Punctul A
Vesica pisces este obiectul din centrul imaginii, care are forma unui
balon de rugbi şi este obţinut prin intersectarea a două sfere. Este o
reprezentaţie simbolică a unui peşte (literal, vesica pisces înseamnă vezica
unui peşte) şi a fost folosit ca simbol al lui Christos. Se spune că vesica
pisces conţine întreaga înţelepciune a universului, printre altele şi pentru
faptul că întreaga creaţie poate fi derivată din ea. Dacă privim vesica pisces
din lateral (punctul A), obţinem o imagine care seamănă cu un OZN
(presupunând că sferele sunt transparente şi că privim o imagine
tridimensională), conform imaginii de pe pagina următoare:
Cel de-al treilea act de creaţie ar consta în introducerea unei a treia
sfere, care ne-ar conduce la apariţia următoarei imagini:
Nu îţi trebuie prea multă imaginaţie în planul bidimensional pentru a-
ţi da seama că unirea diferitelor puncte de intersecţie conduce la obţinerea
unor triunghiuri echilaterale. Dacă mai adăugăm o sferă şi o suprapunem
peste primele, la o distanţă egală de un centru comun, obţinem un tetraedru.
Tetraedrul reprezintă o formă foarte specială, întrucât prin duplicare poate da
naştere unui cub, unui octaedru, unui icosaedru sau unui dodecaedru.
Procesul este cunoscut ca evoluţia solidelor lui Platon.
Solidele lui Platon sunt definite ca o serie de cinci forme matematice,
unicele posibile în geometria tridimensională, ale căror linii şi unghiuri sunt
egale, dând astfel naştere unor suprafeţe plane egale între ele. Orice formă
care există în creaţie, fie ea biologică sau de altă natură, poate fi redusă la
structura unuia sau altuia din aceste cinci solide ale lui Platon.
Deşi solidele au căpătat numele lui Platon, acesta a aflat despre ele de
la şcoala misterelor lui Pitagora. Pitagora a predat toate aspectele geometriei
în raport cu conştiinţa umană. Cele cinci solide ale lui Platon sunt esenţiale
pentru înţelegerea reţelei morfogenetice şi a întregii creaţii umane.
Buckminster Fuller a primit chiar elogii academice pentru faptul că a
demonstrat că întreaga creaţie este alcătuită din forme tetraedrice. Fuller şi-a
aplicat conceptul asupra reţelei, iar ruşii i-au furat patentul şi l-au folosit
pentru scopurile lor. Din păcate, opera lui Fuller este scrisă într-un limbaj
greu accesibil publicului larg, astfel încât a trecut neobservată de acesta. Se
spune însă că opera sa conţine toate secretele universului. Mulţi oameni au
văzut domul său geodezic, cel mai vizibil edificiu de la Centrul Disney
EPCOT din Florida, alcătuit în întregime din tetraedre.
Întregul proces al creaţiei poate fi privit ca o evoluţie a formelor
geometrice, dar şi a conştiinţei, căci aceasta din urmă este cea care a făcut
prima mişcare în spaţiu. Pe măsură ce sinele începe să se reflecte în interiorul
conştiinţei, fiinţa începe să se poziţioneze în timp şi spaţiu, creându-şi ca
puncte de referinţă cele şase direcţii cardinale. Am făcut până acum o sinteză
simplă a unui subiect mult mai profund. Pentru mai buna sa înţelegere, puteţi
crea din polistiren solidele lui Platon, pentru a vedea cum evoluează acestea
unele din altele. Casetele lui Stan Tenen vă pot ajuta enorm în această

47
direcţie. Dacă doriţi să mergeţi chiar mai departe, puteţi studia opera lui
Buckminster Fuller, disponibilă în orice librărie.
Următoarea întrebare firească pe care merită să ne-o punem este: cum
a început totul? Putem vorbi oare de un big-bang?
Aşa cum afirmă majoritatea filozofiilor şi religiilor, înainte de
începutul creaţiei a existat un vid universal, în care existau toate lucrurile, dar
într-o formă potenţială. Odată cu manifestarea primului act de conştiinţă au
apărut toate formele geometrice imaginabile şi astfel a început întreaga
proiecţie a creaţiei. La ora actuală suntem în plin de proces de evoluţie a
acestei creaţii.
Reţeaua energetică a pământului s-a format în jurul acestor forme
geometrice. Nefiind altceva decât o matrice de linii definite de forme, reţeaua
energetică a planetei noastre este determinată de evoluţia solidelor lui Platon.
Pe măsură ce aceste linii solide ale energiei se intersectează şi interacţionează
unele cu altele apar diferite aspecte mecanice. Spre exemplu, dacă două linii
energetice se intersectează într-un punct, se creează un nod. Nodurile sunt
puncte energetice în care energia este canalizată în sus sau în interior.
Canalizarea energiei către interiorul pământului poate conduce la apariţia
unui canion, a unei prăpăstii sau chiar a unor vârtejuri marine, precum cel din
regiunea Charybdei (lângă Italia, despre care mitologia greacă afirmă că a
înghiţit nenumăraţi marinari). Nodurile în care energia este canalizată în sus
pot genera fenomene naturale precum vulcanii, lanţurile muntoase sau
gheizerele.
Nodurile în care energia este canalizată în jos sau în sus apar de multe
ori împreună, potenţându-se reciproc. De pildă, în interiorul unui munte înalt
poţi găsi peşteri adânci. Stânca Men-an-Tol din Cornwall, Anglia, este un
asemenea exemplu, gaura din stâncă fiind generată de un nod care
canalizează energia către interior, în timp ce stânca alăturată, care are o formă
falică, a fost generată de canalizarea energiei în sus. Însăşi regiunea Montauk
este considerată un munte, dar conţine şi un lac fără fund, ca să nu mai
vorbim de stânca în formă conică din largul mării, care a spintecat în anul
1862 vasul numit Great Eastern. Regiunea este caracterizată de asemenea de
caverne subterane uriaşe.
Aceste locaţii precise ale nodurilor energetice în care energia
pământului este direcţionată în jos şi în sus au fost identificate şi dispuse pe
hărţi în vederea construirii unor structuri artificiale. Printre acestea se numără
diferitele piramide, întâlnite în foarte multe locuri din lume, marele ansamblu
de pietre de la Stonehenge şi alte locuri considerate sacre de popoarele native
ale lumii.
Deloc întâmplător, multe din aceste locuri au fost folosite pentru
construcţii funerare. Motivul este că oasele conţin structura cristalină a fiinţei,
care permite stabilirea unei legături cu informaţiile legate de viaţa acesteia
prin stocarea lor într-un nod energetic. Procesul facilitează comunicarea cu
morţii şi permite protejarea locului sacru prin teama generată de superstiţiile
create în legătură cu el.
Însăşi regiunea Montauk este plină de oase ale indienilor de altădată,
îndeosebi în jurul Domeniului. Am auzit poveşti cu muncitori care au încetat

48
lucrul la blocurile de locuinţe din cauză că locurile erau bântuite de fantome.
Se pare că mai există şi astăzi clădiri părăsite şi neterminate din această
cauză. Oficialităţile locale au stârnit şi mai rău lucrurile, clădind cu ani în
urmă Biserica Comunităţii din Montauk cu pietre luate din cimitirele indiene.
Această instituţie mai există şi astăzi, iar dacă sunteţi un om curajos, puteţi
lua chiar parte la serviciul religios, care se ţine în fiecare duminică.
Fiind un nod de intersecţie al mai multor linii energetice, Montauk-ul
poate fi folosit pentru captarea energiei sau pentru o transfuzie de energie
către sistemul circulator al planetei. Duncan Cameron se pare că a fost folosit
în acest scop. Beneficiind de un antrenament psihic intensiv şi cu ajutorul
tehnologiei ezoterice care i s-a pus la dispoziţie, el s-a pus la unison cu
„pulsul” planetei-mamă, a intrat în rezonanţă cu diferite energii din reţea şi a
putut extrage sau introduce informaţii în aceasta, în funcţie de ceea ce i s-a
cerut. Procedeul permite programarea maselor cu anumite gânduri şi chiar
influenţarea întregii conştiinţe a timpului.
Duncan nu a fost ales întâmplător pentru această acţiune. Am vorbit în
lucrarea anterioară de remarcabilele sincronicităţi legate de numele de
Cameron. Aşa cum vom demonstra în continuare, această persoană şi
vehiculul său fizic sunt conectate la reţea într-o manieră de-a dreptul
năucitoare.

Capitolul 12
Şcolile Misterelor
Influenţarea Reţelei Morfogenetice este cunoscută sub numele de
ştiinţa Energiei Morfice, fiind apanajul de secole al „Şcolilor Străvechii
Înţelepciuni şi ale Misterelor”. Protejată de simbolismul geometriei sacre,
această cunoaştere a fost rezervată doar celor „treziţi” sau „iniţiaţi”.
Aceste şcoli şi-au consacrat dintotdeauna eforturile în direcţia
studiului conştiinţei şi naturii realităţii. De aceea, este de datoria lor să
descopere necunoscutul, să facă cercetări de pionierat şi să comunice
descoperirile lor în privinţa celorlalte stări ale realităţii. Una din funcţiile lor
cele mai importante ar trebui să fie integrarea cunoaşterii dobândite şi
transformarea ei într-un program educaţional evoluţionist.
Lucrurile ar fi fost minunate dacă de-a lungul timpului aceste şcoli nu
s-ar fi împărţit în grupuri polarizate, care au intrat în conflict unele cu altele
în ceea ce priveşte cursul pe care ar trebui să-l urmeze evoluţia umanităţii. Au
apărut astfel diferite sisteme de convingeri şi construcţii religioase
responsabile de ghidarea comportamentului moral al oamenilor. Conflictele
dintre ele au degenerat în războaie şi au condus la indiferenţă faţă de valorile
morale.
În acest context, marile sisteme de convingeri nu pot fi create decât
prin intermediul unor evenimente puternice, de tipul viziunilor Fecioarei
Maria, învierii lui Christos, sau al viziunilor profetice. Fără a analiza natura
exactă a acestor evenimente miraculoase este evident că ele nu pot decât să
genereze tot felul de dogme. Oamenii nu sunt încurajaţi să descopere
adevărul în legătură cu faptele, ci să creadă într-un anumit sistem de

49
convingeri. Identificându-se perfect cu convingerile lor, „credincioşii”
respectă sistemul şi le solicită şi celorlalţi să facă la fel, dând astfel naştere
unor noi generaţii care trăiesc în iluzie şi în teamă, putând fi manipulate uşor
cu ajutorul butoanelor de control deja instalate. Profeţiile sunt special create
pentru a-i conduce pe oameni către o anumită viziune asupra realităţii,
indiferent care este aceasta.
Fiind atâtea şcoli ale misterelor, care au generat religii diferite,
numărul oamenilor convinşi să participe la fiecare sistem de convingeri în
parte devine foarte important pentru generarea unui viitor sau altul. Acest
fenomen este influenţat în mare măsură prin puterea gândurilor care
alimentează reţeaua energetică. Popoarele cele mai influente în lume sunt cele
care cred într-un număr foarte mare într-o profeţie sau alta.
Pornind de la aceste informaţii, trebuie să ne fie foarte clar că noi
avem puterea de a ne racorda la reţea, stabilindu-ne singuri cursul propriului
nostru destin. De aceea, evoluţia stă în mâinile noastre, iar principala sarcină
care ne revine este aceea de a recupera ceea ce am pierdut cândva. Cum
putem face acest lucru? Mai întâi de toate, deschizând porţile care ne sunt
accesibile, aşa am procedat eu pentru a afla informaţiile pe care vi le prezint
în această carte. Acelaşi lucru îl puteţi face şi dumneavoastră.

Capitolul 13
Reţeaua morfogenetică
Legenda potrivit căreia Golful Broaştei Ţestoase reprezintă sursa
universului este semnificativă pentru ideea că Montauk-ul este o poartă către
marele vârtej al creaţiei. Nu v-am vorbit despre simetria inerentă a alfabetului
ebraic pentru că aş dori să vă convertesc la iudaism, ci pentru a vă demonstra
dincolo de orice dubiu că procesul creaţiei a fost imprimat cândva în minţile
şi în sufletele strămoşilor noştri. Alfabetul sanscrit, cel grecesc şi cel arab
sunt caracterizate şi ele de această simetrie divină, iar acest lucru este
probabil valabil şi în ceea ce priveşte alte limbi ale Antichităţii.
Unicul motiv pentru care cartea Proiectul Montauk a stârnit atâta
interes este legat de faptul că descrie o serie de evenimente remarcabile, care
trezesc curiozitatea. Principala teză a cărţii este că umanitatea poate genera
un asemenea câmp de conştiinţă încât să manipuleze materia, energia, timpul
şi spaţiul. Un asemenea câmp a fost generat la Montauk, cel puţin pentru o
scurtă perioadă de timp. Acest lucru este demn de remarcat pentru simplul
motiv că umanitatea a pierdut legătura cu procesul de creaţie. Dacă toată
lumea ar putea participa la acest proces, nimeni nu ar fi fost probabil interesat
de carte. Rezultă că există în univers o putere secretă care poate face
asemenea miracole, acţionând ca o influenţă ocultă. Ajungem astfel la
conceptul de Dumnezeu, aşa cum este el acceptat în societatea noastră.
Încă de la începuturile istoriei, oamenii nu au avut păreri similare în
ceea ce îl priveşte pe Dumnezeu, cum arată acesta şi dacă există cu adevărat.
Orice om inteligent îşi poate da seama cu uşurinţă că numitorul comun al
tuturor descrierilor referitoare la Dumnezeu este principiul creator al
existenţei. Nu este necesar să crezi într-un Dumnezeu bărbos, îmbrăcat cu o
robă albă, pentru a asista la miracolul înfloririi unei flori sau al naşterii unui

50
copil. Acestea sunt procese de creaţie şi toată lumea le poate vedea cu
uşurinţă. Războaiele religioase şi conflictele sociale nu apar decât atunci când
aceste procese sunt asociate cu diferite fiinţe divine, care au anumite
caracteristici particulare.
Neînţelegerile referitoare la natura creaţiei sunt rezultatul diferitelor
şcoli de gândire, polarizate şi divizate, care există pe planeta noastră de
milenii. Dacă dispui de secretul creaţiei şi nu doreşti ca oamenii să-l afle, cel
mai bun lucru pe care îl poţi face este să creezi şcoli de gândire în rândul
populaţiei, incitându-le la dezbateri. Dacă ţii minţile oamenilor ocupate cu
aceste conflicte, aceştia nu vor bănui niciodată că există un secret adevărat
care merită să fie aflat. Evident, sarcina gestionării acestor conflicte este
extrem de complexă, iar scenariul iniţial se poate complica foarte tare, lucru
care s-a şi întâmplat la ora actuală pe pământ.
În America au existat dezbateri foarte ample între creaţionişti şi
evoluţionişti. Simplificând la maxim lucrurile, creaţioniştii cred că Dumnezeu
l-a creat pe om din ţărână într-o manieră supranaturală, în timp ce
evoluţioniştii cred că el a evoluat din regnul animal. Ambele teorii conţin o
doză de adevăr, suficient de mare pentru a menţine viu interesul oamenilor.
Sfatul meu este să nu aderaţi la nici una din aceste teorii.
În ce constă atunci adevărata teorie a creaţiei?
În întreaga materie şi în organismele biologice se petrec procese
vizibile şi invizibile. O parte din aceste procese invizibile pot fi văzute prin
disecări şi analize microscopice, dar oricât de mult am avansa pe această cale
tot vor rămâne procese invizibile pentru ochiul nostru. Microscopul ne poate
ajuta, dar numai până la un punct. Percepţiile extrasenzoriale şi stările
modificate de conştiinţă ne pot ajuta însă să mergem mai departe, până când
ajungem în lumea incredibilă a structurilor geometrice care vibrează,
interacţionează şi fac tot felul de miracole simetrice. Aceste structuri pot fi la
rândul lor reduse la cele cinci solide platonice despre care am discutat mai
sus. Evoluţia şi interacţiunile acestor forme (tetraedrul, cubul, octaedrul,
icosaedrul şi dodecaedrul) sunt studiate de aşa-numita geometrie sacră. Toate
legile ştiinţei fizice au la bază aceste structuri.
Atomii, moleculele, fulgii de zăpadă şi florile – toate respectă jocul
acestor forme geometrice, din care rezultă diferite grade de armonie.
Progresia matematică poate fi constatată cu uşurinţă în Tabelul Periodic al
elementelor chimice. Întreaga biologie poate fi redusă la forme geometrice şi
spirale (elicele moleculelor de ADN) care derivă din cele cinci solide
platonice. Mecanica acestor solide este practic infinită şi nu constituie
obiectul de studiu al acestei cărţi. Ceea ce ne propunem noi este să
identificăm procesul funcţional al evoluţiei şi să demonstrăm că el respectă
jocul acestor cinci forme.
Există o ramură a biologiei numită morfologie, care studiază forma şi
structura plantelor şi animalelor. Cel care a inventat cuvântul „morfologie” a
fost J.W. von Goethe, un ocultist german care i-a fost profesor lui Rudolf
Steiner, un prieten apropiat al lui Aleister Crowley. Când foloseau cuvântul
morfologie, Goethe şi Steiner se refereau inclusiv la studiul formei şi
structurii pământului. Definiţia din dicţionar a cuvântului acceptă acest punct

51
de vedere. De aceea, putem spune că, în sine, cuvântul sugerează o relaţie
între aspectul biologic şi cel strict fizic al existenţei.
Pe măsură ce viaţa evoluează, jocul celor cinci forme elementare
devine din ce în ce mai complex, dând naştere unor miriade de forme. Înainte
de apariţia vieţii biologice pe această planetă, pământul însuşi a fost cel care a
evoluat după aceleaşi principii. Când pământul a început să se învârtească în
jurul soarelui, el avea deja forma sa fizică actuală. Caracteristicile sale
depindeau de celelalte corpuri cereşti, de propria sa orbită, de viteza sa de
rotaţie şi de alte variabile cosmice. S-au produs însă şi o serie de procese
interne care au afectat structura pământului, iar acestea au depins de
interferenţa structurilor geometrice cu forţele haosului. Eventualele
intervenţii ale unor fiinţe extraterestre nu puteau fi decât complementare
acestor forţe naturale. Acesta a fost contextul în care a evoluat viaţa biologică
pe pământ.
În sine, cuvântul geometrie înseamnă „măsurarea pământului”. Pe
măsură ce lichenii şi planctonul au început să evolueze, transformându-se
gradat în forme superioare de viaţă, acestea au început să utilizeze cele patru
elemente alchimice: focul (soarele), apa, aerul şi pământul. Conştiinţa
formelor primitive de viaţă trebuie să fi fost într-o rezonanţă perfectă
(instinctuală) cu structurile geometrice naturale şi cu reţeaua energetică a
pământului. Liniile de forţă care alcătuiesc această reţea servesc drept căi
naturale de-a lungul cărora a evoluat procesul cunoscut sub numele de viaţă.
Aşa cum am mai afirmat în această lucrare, am numit aceste căi şi întreaga
ecostructură pe care au generat-o: Reţea Morfogenetică, de la „morph” –
schimbare şi „genetic” – geneză sau început.
Reţeaua Morfogenetică poate fi concepută ca un sistem de canale prin
care circulă informaţiile, şi implicit schimbările şi programele evoluţioniste.
Reflexii ale acestei funcţii pot fi văzute şi în viaţa de zi cu zi, inclusiv în
chestiunile cele mai lumeşti, precum moda sau atitudinile sociale. Majoritatea
sentimentelor pe care le trăim zilnic sunt influenţate de această reţea
morfogenetică. Porumbeii călători şi păsările migratoare se folosesc de
aceeaşi reţea pentru a-şi găsi calea. Faimosul experiment al schimbării
comportamentului a 99 de maimuţe în funcţie de cea de-a o suta este în
strânsă corelaţie cu acelaşi câmp morfogenetic. S-a demonstrat că dacă un
anumit procentaj din populaţia totală de maimuţe învaţă un anumit lucru,
noua funcţie se transmite automat, pe cale telepatică, tuturor maimuţelor din
aceeaşi specie care trăiesc pe pământ, inclusiv celor care se află izolate pe o
insulă. „Cea de-a o suta maimuţă” este denumirea generică a maimuţei care
îşi schimbă prima comportamentul, învăţând ceva nou.
Aproape orice om înzestrat cu o minimă sensibilitate şi inteligenţă
poate percepe cu uşurinţă această reţea energetică. Nu este suficient însă să
acceptăm existenţa ei. Important este să realizăm că nici un om nu îşi poate
aroga dreptul de a o folosi aşa cum vrea el (de a o controla în exclusivitate)!
Teoretic vorbind, nimeni nu poate monitoriza şi programa evoluţia la fel cum
ar proceda cu o afacere. Dacă totuşi există asemenea oameni, ei ştiu să
rămână în umbră. Majoritatea oamenilor nu fac decât să comenteze ceea ce se
întâmplă, fără să intervină direct în reţea.

52
 În anii din urmă, în reţea s-a „pompat” multă panică, întrucât oamenii
s-au focalizat foarte tare asupra crizelor de mediu. Sunt unii care doresc să ne
facă să credem că pământul se află în pragul autodistrugerii din cauza
„efectului de seră” sau al altor grozăvii. Alţii doresc să ne facă să credem că
militanţii pentru mediu îşi au propria lor agendă coruptă şi sinistră. Cert este
că facem cu toţii parte din aceeaşi conştiinţă de grup şi am adus în discuţie
problema mediului tocmai pentru că sunt convins că aveţi sentimente
puternice în legătură cu acest subiect. Este uşor să simţi „pulsul reţelei”
gândindu-te la el. În chestiunea mediului există numeroase grupări care
doresc să ne facă să credem anumite lucruri. În realitate, principala
ameninţare la adresa mediului în care trăim este lipsa de informare.
Pe măsură ce formele primitive de viaţă precum lichenii sau algele au
evoluat, ele au început să emită unde electromagnetice, creând câmpuri
necesare pentru a supravieţui şi pentru a interacţiona cu alte elemente şi
forme de viaţă. Au apărut astfel diferite specii, fiecare împărtăşind cu semenii
lor aceleaşi coduri electromagnetice. Toate au însă un numitor comun: codul
electromagnetic elementar pe care îl numim viaţă. Energia trece de la
diferitele specii în reţea, şi invers, reţeaua acţionând ca un depozit uriaş de
informaţii. Simpla observare a vieţii şi a evoluţiei ne permite să ne dăm
seama că viaţa evoluează în conformitate cu un program legate de toate
creaturile care au trăit vreodată pe pământ. Energia din Reţeaua
Morfogenetică acţionează ca un computer. Am putea efectua un întreg studiu
asupra reţelei pornind de la terminologia computerelor. Nu este exclus ca în
viitorul apropiat să asistăm la introducerea unui software inovator aplicat în
acest domeniu (în treacăt fie spus, nu trebuie să uităm că cel care a inventat
computerul modern a fost John von Neumann).
Autostrada informaţiilor care circulă de-a lungul reţelei a fost numită
de Carl Jung „subconştientul colectiv adormit”. Fiind cu toţii conectaţi la
reţea, această autostradă permite comunicarea directă între specii; aşa se
explică de ce un „medium telepatic trezit” ne poate citi gândurile. Gândurile
pot fi receptate şi transmise instantaneu pe această cale. Ele nu sunt altceva
decât răspunsuri sau acţiuni amplificate ale diferitelor corpuri energetice care
alcătuiesc indivizii umani. Aceste corpuri energetice sunt cunoscute prin
denumiri precum: corpul vital (fizic), emoţional, astral, mental sau corpul
energiei subtile. Ele înconjoară vehiculul corpului fizic. Ori de câte ori apare
un gând, acesta este prelucrat, fiind perceput ca o tulburare a câmpurilor
subtile. În final, corpul emoţional creează o imagine vizuală şi gândul este
tradus pe nivelul grosier al limbajului. Aşa se explică de ce un medium
telepatic poate citi gândurile altor persoane chiar dacă nu le cunoaşte limba.
La fel ca şi alte specii, umanitatea îşi creează o matrice energetică,
cunoscută în cazul ei ca „forma ondulatorie (subtilă) umană”, fiind alimentată
ca un singur corp de către „subconştientul colectiv adormit”. Aşa se explică
de ce oameni aflaţi în locuri diferite adoptă aceleaşi obiceiuri, tipare sau
limbaje. Pe un nivel mai profund, cea care alimentează cu informaţie
subconştientul colectiv adormit este reţeaua morfogenetică.
Toate aceste concluzii ne conduc către o întrebare extrem de
interesantă. Cine este cel care programează computerul evoluţiei şi cine
alimentează reţeaua morfogenetică? Înainte de a răspunde la ea, ne propunem

53
să examinăm doar una din „dischetele” folosite pentru a scrie programul:
Duncan Cameron.

Capitolul 14
Faraonii din Scoţia
Când Duncan Cameron a acţionat în Scaunul din Montauk, el s-a aflat
în apropierea unui meridian arbitrar (măsurat pe o hartă normală) situat la 72º
faţă de Meridianul Central de la Greenwich, Anglia. Dacă mergem de-a
lungul acestui meridian către sud, ajungem la ruinele scufundate ale
Atlantidei, vizibile cu claritate în zona Insulelor Caraibe. Meridianul continuă
apoi de-a lungul insulei Hispaniola, renumită pentru cultura ei voodoo, şi
ajunge la Machu Picchu, oraşul sacru al incaşilor.
Aşezat la nord de Atlantida, Duncan şi-a efectuat lucrarea pe solul
sacru al indienilor americani şi în apropiere de oasele familiei Pharoah din
Montauk. Moştenirea regală a acestei familii îşi are rădăcini prea vechi în
timp pentru a putea fi descoperite, dar este cert că indică spre continentul
pierdut al Atlantidei.
Sarcina lui Duncan a constat în a manipula energiile de-a lungul
reţelei păzite multă vreme chiar de familia Pharoah. Alegerea locaţiei
(cimitirul în care erau îngropate oasele lor) i-a permis lui Duncan să acceseze
înţelepciunea pierdută a acestor paznici străvechi ai reţelei. Duncan a devenit
un canal perfect pentru energia clanului Pharoah întrucât propria sa
genealogie îşi are sorgintea în familiile faraonilor din Egipt, despre care
Edgar Cayce şi alţii au afirmat că provin din Atlantida.
Povestea acestor informaţii începe cu descoperirea numelui lui
Duncan Cameron în autobiografia lui Aleister Crowley, intitulată
Confesiunile lui Aleister Crowley. La pagina 361, autorul vorbeşte de un
anume Ludovic Cameron, cunoscut şi sub numele de „Duncombe” sau
„Duncan”, care dorea să reunifice naţiunile celtice într-un imperiu. La pagina
366 el face o nouă referire la Duncan Cameron, citând din MacBeth: „Să-l
trezeşti pe Duncan din somnul lui? Mi-aş dori să poţi face acest lucru”.
Mă întreb dacă Shakespeare, a cărui operă este considerată o
transcriere a Cabalei într-un plan literal, nu vorbea chiar de Duncan Cameron
al nostru. La vremea respectivă nu am înţeles semnificaţia acestei descoperiri,
dar mi-am imaginat intuitiv că MacBeth a făcut parte din arborele genealogic
al lui Duncan. Doi ani mai târziu, am primit un telefon de la Jon Singer, care
a adus multă lumină asupra cazului. Jon m-a sunat din senin şi mi-a spus că a
citit o carte în care se demonstra că MacBeth descindea direct din faraonii
Egiptului. Tocmai atunci citeam eu însumi un studiu referitor la faraoni.
Cartea de care mi-a vorbit Jon se numea MacBeth: Marele Rege al Scoţiei şi
era semnată de Peter Ellis.
Potrivit informaţiilor din această carte, celţii provin din India, de unde
au migrat către Egipt, sub conducerea lui Niul. Acesta s-a căsătorit cu fiica
faraonului, Scota, care a dat naştere unui fiu numit Gaidheal Glas. Faraonul
acelei epoci era Chenthres, cunoscut şi sub numele de Ramses II (fiecare
faraon avea cel puţin cinci nume diferite). În timpul persecuţiei evreilor, celţii

54
au fost siliţi să părăsească Egiptul. Ei s-au îndreptat către Palestina, Africa de
Nord, iar apoi Spania şi Irlanda. După ce s-au stabilit în Insulele Britanice, şi-
au numit regatul Scoţia, în onoarea Scotei, fiica faraonului. Era evident că
scoţienii erau foarte mândri de moştenirea lor spirituală, care îi unea cu
faraonii Egiptului.
Există dovezi care sugerează că MacBeth se trăgea din faraoni.
Numele de Beth derivă din ebraicul „bet”, prima literă a alfabetului ebraic,
echivalentă cu b-ul nostru. Înseamnă de asemenea casă, termen din care
derivă cuvântul „faraon”. Fiind prima literă a alfabetului ebraic, bet
simbolizează imaginea vârtejului pe care am prezentat-o în capitolul 10.
„Mac” din „MacBeth” înseamnă clanul „Beth”-ilor.
Pornind de la aceste considerente, m-am decis să studiez mai
îndeaproape piesa lui Shakespeare, pe care nu o citisem până atunci şi pe care
nu am văzut-o niciodată dramatizată. Primul caracter de care m-am lovit a
fost Regele Duncan. Frunzărind literatura pe care am găsit-o în legătură cu
piesa lui Shakespeare, am aflat în curând că autorul a dramatizat povestea
unui rege real, numit Duncan, ucis de un general pe nume MacBeth.
Considerată de mulţi cea mai bună piesă a lui Shakespeare, MacBeth a
fost scrisă la comanda regelui Scoţiei James I, un mare expert în vrăjitorie.
Figurile istorice MacBeth şi regele Duncan erau veri primari şi se aflau sub
influenţa vrăjitoarelor epocii în care au trăit. Patria vrăjitoarelor era
considerată insula Skye.
Istoria îl prezintă pe Regele Duncan ca pe o figură plină de
compasiune, care nu îşi pedepsea niciodată supuşii. Aceştia au profitat de
bunătatea lui excesivă, hoţiile şi spargerile luând asemenea proporţii încât au
provocat haos social. MacBeth era generalul regelui Duncan. Era un om
eficient şi iute la mânie. Când flota vikingilor din Norvegia a atacat Scoţia şi
l-a înconjurat pe Regele Duncan, acesta i-a trimis un mesaj secret lui
MacBeth. Generalul i-a învins pe vikingi într-o bătălie remarcabilă şi i-a
izgonit din Scoţia. Ameţit de putere şi aflat sub influenţa anumitor vrăjitoare,
MacBeth l-a ucis pe Regele Duncan şi a preluat domnia. A condus regatul cu
mână de fier şi a eliminat în mare parte criminalitatea din ţară. Din păcate
pentru el, a avut soarta majorităţii tiranilor: nu a avut încredere în nimeni şi
nimeni nu a avut încredere în el.
Când i-am povestit lui Preston Nichols aceste informaţii, el şi-a adus
aminte pe loc că numele real al Regelui Duncan era Alexander Duncan
Cameron. A aflat acest lucru cu mult timp înainte de a-l cunoaşte pe Duncan,
de la un profesor de engleză din liceu. Până la ora actuală nu am putut
verifica această informaţie, dar numele Regelui Duncan şi ale familiei sale
sunt identice cu cele din arborele genealogic al clanului Cameron.
Toată această analiză indică o fuziune a moştenirii faraonice a
scoţienilor (prin persoana lui Duncan Cameron) cu moştenirea faraonică a
indienilor Montauk în marea intersecţie a timpului numită Montauk Point.
Evident, s-au făcut destule greşeli. Dacă nu ar fi fost aşa, nu aţi mai
sta astăzi în actuala realitate, citind această carte. Vehiculul genetic al lui
Duncan a fost forţat şi utilizat greşit. El a fost silit să intre în reţea, accesând
astfel cunoaşterea şi energia strămoşilor săi. Această forţare a energiei

55
faraonilor nu a condus însă decât la o mare stare de confuzie şi la dezastru.
Nu este deloc de mirare că ingredientul cel mai important care lipseşte din
cultura zilelor noastre se referă la rolul faraonului. Ne vom ocupa mai
îndeaproape de acest lucru în capitolul următor.

Capitolul 15
Faraonul şi înţelepciunea antică
În Antichitate, păzitorul înţelepciuni străvechi care avea acces la reţea
era faraonul. În Egipt, faraonul era definit ca omul care uneşte cursul superior
şi cel inferior al Nilului. În mod evident, avem de-a face cu o descriere
simbolică a fuziunii celor două triunghiuri (unul cu vârful în sus şi celălalt cu
vârful în jos) care alcătuiesc împreună Sigiliul lui Solomon (mai popular
cunoscut sub numele de Steaua lui David). Triunghiul cu vârful în sus indică
energiile superioare şi lumile ezoterice. Cel cu vârful în jos reprezintă lumea
exoterică care include manifestarea exterioară şi toate chestiunile lumeşti de
pe pământ. Conceptul de faraon se referă la o entitate trezită spiritual, care
operează cu energiile inferioare privind totodată prin ferestrele superioare
pentru a primi inspiraţie şi ghidare. Dacă există ceva în lumea de astăzi care
ne lipseşte tuturor mai presus de orice, acesta este rolul faraonului în
conştiinţa socială modernă.
Întrucât avea acces la ambele lumi (cea ezoterică şi cea exoterică),
rolul faraonului era acela de a interpreta informaţiile pe care considera
necesar să le lase să circule în lumea exterioară pentru ca evoluţia să se
orienteze către manifestarea ei divină. La modul ideal, rolul faraonului era
acela de punct de echilibru între cele două lumi. Altfel spus, el avea datoria să
pompeze informaţii în reţeaua morfogenetică. Dacă faraonul guverna cu
înţelepciune, societatea evolua în mod cert către un paradis terestru.
Pe lângă funcţia îndeplinită de faraon, şcolile misterelor îşi vedeau de
propriile lor interese, fiind implicate în tot felul de intrigi. Indiferent care erau
scopurile lor, toate erau interesate să se afle în preajma faraonului, căci acesta
era nivelul la care se desfăşura bătălia pentru evoluţie. Această bătălie
includea şi lupta dintre bine şi rău, despre care mulţi filozofi au afirmat că
este absolut necesară pentru ca evoluţia să fie posibilă. Întrucât nu poate fi
contestat sau eliminat, răul trebuie echilibrat, şi aici intră în scenă rolul
şcolilor misterelor. Echilibrarea răului este esenţială pentru construirea
universului.
Linia genealogică a faraonilor a intrat în declin pe vremea lui Moise,
un mare preot egiptean iniţiat să devină faraon. Moise a declanşat
literalmente declinul Egiptului, orchestrând Exodul şi părăsind ţara cu
sceptrul arcadian, un instrument magic rămas de pe timpul atlanţilor.
Părăsirea Egiptului de către Moise a reprezentat o grea lovitură pentru
preoţime, căci şcoala lui a fost ultima iniţiată în magie. După plecarea lui,
rolul faraonului s-a redus, fiind preluat de diferite societăţi secrete care luptau
pentru putere. Rolul tradiţional al faraonului şi-a pierdut influenţa în faţa
populaţiei, iar degradarea acestei instituţii a fost şi mai mult dramatizată în
timpurile recente de prigonirea indienilor Montauk.

56
 Cuvântul „faraon” înseamnă „Casă Mare”. Dacă analizăm şi mai
profund etimologia cuvântului (adică dacă îi analizăm originile), aflăm
următoarele: cuvântul „mare” provine din grecescul magos şi din persanul
maz, care înseamnă „magie”. Cuvântul „casă” derivă din indo-europeanul
skeu sau keu, care înseamnă „a ascunde”. În consecinţă, rezultă că „faraon” se
traduce prin „loc magic ascuns”. Trebuie să recunoaştem că se potriveşte de
minune în puzzle-ul nostru.
În timp ce faraonul reprezenta locul magic ascuns în interiorul formei
umane, manifestarea fizică propriu-zisă a magiei se petrecea în Marea
Piramidă. O piramidă reprezintă jumătatea superioară a unui octaedru. Deşi
majoritatea oamenilor nu cunosc acest lucru, sub Marea Piramidă este
construită o alta, inversată. Piramida de sus este considerată anticamera şi
ilustrează creaţia, în timp ce piramida de jos este considerată anti-camera şi
ilustrează distrugerea. Se creează astfel un efect de gaură neagră / gaură albă.
Împreună, cele două piramide alcătuiesc un octaedru, adică exact forma pe
care a avut-o antena Delta-T despre care am vorbit în Proiectul Montauk.
Octaedrul reprezintă o formă cheie în structura reţelei pământului. Dacă vă
puteţi imagina două tetraedre care se intersectează în interiorul pământului, în
centrul lor apare un octaedru aflat într-o mişcare de rotaţie continuă. Prin
generarea de unde în interiorul câmpului acestui octaedru, magicianul poate
schimba spaţiul şi timpul.
Dacă realizăm că pământul conţine structuri geometrice legate în reţea
şi aflate într-o mişcare de rotaţie continuă, ne dăm seama că octaedrul se
roteşte şi el. Vă reamintesc că particulele din continuumul spaţio-temporal nu
sunt continue. Ele apar şi dispar, dar percepţia noastră sincronizată (la fel ca
în cazul vizionării unei pelicule) face ca ele să ne apară ca fiind în stare solidă
şi fixă. Particulele sunt create de pulsaţii electromagnetice care se folosesc de
octaedru ca de un canal.
Ne putem face o imagine mai exactă a acestui fenomen construind un
octaedru micuţ. Dacă îl vom roti cu 90º în jurul axei laterale şi vom număra
punctele care pot recepta pulsaţii, vom descoperi că acestea sunt în număr de
12 înainte de a reveni la poziţia sa iniţială. Dacă îl vom roti în sens invers,
vom obţine alte 12 puncte, ceea ce ne dă un total de 24 de realităţi potenţiale.
Dacă vom roti octaedrul în jurul axei sale verticale, vom obţine tot atâtea
realităţi. Avem astfel un total de 48 de realităţi posibile.
Fiecare rotaţie a octaedrului generează 12 realităţi diferite. Este
important să ţinem cont de acest lucru, căci 12 este un număr sacru, reflectat
de cele 12 luni ale anului, de cele 12 semne ale zodiacului, de cei 12 discipoli
ai lui Christos, etc. Dacă luăm o sferă, de pildă o bilă de marmură şi încercăm
să lipim de ea cât mai multe bile de aceeaşi dimensiune, vom constata că
numărul acestora este de 12. Rezultă că 13 este şi el un număr sacru. Orice
om cunoaşte superstiţiile legate de acest număr. În horele vrăjitoarelor există
13 persoane, la Cina cea de Taină au participat tot 13 oameni (dacă îl socotim
şi pe Christos), iar calendarul lunar are 13 luni. Numărul 13 este număr prim,
iar strămoşii noştri îl considerau sacru.
În exemplul de mai sus cu bilele am arătat cum arată 12 realităţi
diferite în jurul unui punct de referinţă central. Exemplul este super-

57
simplificat, dar ne ajută să ne facem o idee generală despre felul în care
intervine geometria în diferitele realităţi.
Pentru cel care studiază simetria realităţii este uşor de înţeles că artele
magice aveau la bază anumite principii geometrice bine definite. Deşi este
aproape imposibil să mai găseşti astăzi un astrolog sau o vrăjitoare care să
înţeleagă în profunzime aceste principii, întreaga lor raţiune de a fi se bazează
pe ele! Aşa cum am mai afirmat, omul nu mai are acces la adevărata
cunoaştere.
Marea Piramidă de la Gizeh nu reprezintă altceva decât jumătatea
superioară a unui octaedru construit pentru punerea în rezonanţă cu reţeaua
morfogenetică a pământului şi pentru accesul la alte realităţi paralele. O altă
curiozitate legată de Marea Piramidă este legată de faptul că pe pereţii ei au
fost desenate toate aspectele vieţii de zi cu zi a egiptenilor, cu excepţia celor
care au construit piramida şi a motivaţiei lor. De vreme ce au explicat până şi
felul în care spălau egiptenii, ai fi putut crede că cei care au construit
piramida ar fi trebuit să descrie şi maniera în care au realizat acest lucru şi
care au fost motivele care au stat la baza acestei construcţii. Acest lucru era
însă strict secret şi nu trebuia împărtăşit decât celor iniţiaţi în şcolile
misterelor. Dacă aţi înţeles principiile care stau la baza octaedrului, sunt
convins însă că aţi realizat în mare măsură la ce folosea aceasta.
Informaţiile descrise mai sus demonstrează că reţeaua morfogenetică a
pământului acoperă numeroase realităţi diferite, nu doar pe aceea în care
trăim noi. Piramida egiptenilor era o poartă care permitea accesul la aceste
realităţi şi la informaţiile de ansamblu ale reţelei.
În concluzie, piramida era locul magic ascuns, iar faraonul era
reprezentantul personal al acestui secret. Întrucât orice formă de cunoaştere
reprezintă o putere potenţială, sarcina faraonului era aceea de a păzi secretul,
pentru a păstra astfel echilibrul între lumile de sus şi cele de jos. Evident,
faraonul era doar un om. Pe lângă el, mai exista cineva cu un rol infinit mai
important în cursul evoluţiei, iar acesta trăia chiar în interiorul Marii
Piramide.

Capitolul 16
Tahuti
Cunoscut uneori ca Păzitorul Pragului, Tahuti a reprezentat o figură
cheie în panteonul egiptean. Se credea despre el că trăieşte chiar în interiorul
Marii Piramide. Ilustrat deseori prin imaginea unui ibis (alteori ca un câine
sau ca o maimuţă), Tahuti era zeul înţelepciunii, învăţării şi magiei.
Inventator al numerelor, el era cunoscut ca scrib al zeilor. Grecii îl numeau
Thoth sau Hermes. Romanii i-au spus Mercur, iar ebraicii Enoh.
Tahuti nu numai că locuia în Marea Piramidă, dar a fost chiar
constructorul acesteia. Evident, asta nu înseamnă că a cărat pietre sau că a
supravegheat muncitorii. În calitatea sa de scrib al zeilor, el a absorbit
întreaga cunoaştere disponibilă şi „a scris programe” (ca să ne folosim de o
analogie cu limbajul programatorilor de calculatoare) în funcţie de diferiţii
factori ai evoluţiei. A acţionat ca un filtru al tuturor informaţiilor provenite

58
din reţeaua morfogenetică, putând fi descris ca un analist de sistem (ca să ne
folosim de aceeaşi analogie).
Funcţia lui Tahuti şi rolul său în creaţie merge însă mult mai departe.
Dacă citim Evanghelia după Ioan, descoperim aici că primul verset
afirmă că „la început a fost Cuvântul, iar Cuvântul era Dumnezeu”. prin
„Cuvânt” se înţelege Logosul sau principiul divin generator al existenţei.
Etimologic vorbind, „cuvânt” înseamnă verb. Altfel spus, prima acţiune care
a apărut în univers a fost un verb, adică o activitate. O putem numi Cauza
Primară, sau oricum dorim.
Cauza Primară a permis naşterea universului din vid. Primul lucru
care a apărut a fost o sferă, precum cea descrisă în capitolul anterior. Din ea a
rezultat mai târziu un tetraedru, aşa cum am arătat atunci. În calitatea sa de
zeu al numerelor şi al geometriei, Tahuti este considerat creatorul tetraedrului,
şi implicit al piramidei. Aceasta este semnificaţia ideii că el este autorul Marii
Piramide aflată în rezonanţă cu reţeaua pământului, pe care a construit-o ca
locuinţă pentru sine. Rolul său era acela de a servi ca punte între dimensiunea
noastră terestră şi celelalte dimensiuni.
Fiind zeul numerelor, Tahuti nu a fost implicat doar în procesul de
creaţie. Scrierile sale au înregistrat întregul proces şi cunoaşterea care a stat la
baza lui. De-a lungul istoriei, aceste informaţii au fost transmise de la o
generaţie la alta de societăţile secrete care au marcat civilizaţia.
Unul din marile secrete ale lui Tahuti a fost aşa-numitul proces al
tetragramei, de care poate aţi auzit. Apare în Biblie şi în dicţionar, dar
adevărata cunoaştere a termenului este ocultată în mod deliberat. Cărţile de
magie şi societăţile secrete descriu uneori anumite aspecte ale tetragramei,
dar afirmă de fiecare dată că acestea sunt extrem de secrete şi nu trebuie
menţionate altor persoane. De altfel, ele nu se învaţă decât după un lung
proces de iniţiere. Din cauza acestor mistere, cuvântul este interpretat în fel şi
chip, dar foarte puţini oameni ştiu despre ce este vorba.
În dicţionar tetragrama este definită ca o succesiune a celor patru
consoane care alcătuiesc numele Dumnezeului ebraic. În funcţie de traducere,
ele apar ca JHVH, YHVH sau YHWH. Dacă adăugăm vocalele obţinem
cuvântul Iahve sau Iehova, de care foarte mulţi oameni au auzit. Foarte puţini
(inclusiv clerici) înţeleg însă la ce se referă acest cuvânt.
Aleister Crowley şi-a dat seama despre ce este vorba şi a afirmat că
literele Yod, Hé, Vau şi Hé corespund elementelor foc, apă, aer şi pământ. Ele
reprezintă un simbol al tatălui, adică al principiului primordial din care s-a
născut ulterior mama – principiul feminin sau negativ. Fuziunea dintre cei doi
dă naştere fiului, care este moştenitorul lor. Din fuziune se mai naşte însă şi o
soră geamănă. Datoria tatălui este să facă din fiică mireasa sa, pentru ca ea să
poată prelua rolul mamei sale. Când fiica îl îmbrăţişează pe tatăl, din fuziunea
lor se reaprind puterile Tatălui primordial (principiul iniţiator al întregului
proces). Nu este vorba despre un rit al incestului, ci de un principiu magic
care stă la baza întregii creaţii. Crowley cunoştea mai multe, dar a preferat să
nu dezvăluite tot ce ştia. În mod evident, această formulă poate fi interpretată
în felurite moduri.

59
 Marele secret al tetragramei este legat de etimologia cuvântului.
Prefixul „tetra” înseamnă patru. Altfel spus, avem de-a face cu principiul
tetraedrului. Fonemul „tetra” provine din „tort”, care înseamnă „a se roti” sau
„a se răsuci”. Cuvântul ne duce astfel cu gândul la ideea unui tetraedru aflat
într-un proces de rotaţie creativ, sufixul „grama” (grammaton) se referă la
scris, îndeosebi la litere. Ne întoarcem astfel la descoperirile lui Stan Tenen şi
la tetraedrul său. Mulţi ocultişti ştiu că cele patru litere sunt Yod, Hé, Vau şi
Hé, dar foarte puţini le asociază cu tetraedrul, ale căror patru puncte
corespund focului, apei, pământului şi aerului. Cât despre cei care înţeleg
acest principiu, aceştia nu vorbesc prea mult.
Ideea că tetraedrul reprezintă însăşi temelia vieţii nu poate fi subliniată
îndeajuns. Acesta este unul din motivele pentru care am preferat să ofer mai
multe perspective asupra acestui principiu. Aşa cum am mai afirmat, toate
formele pot fi derivate din tetraedru. Există un proces cunoscut ca tet-
tracking care constă în suprapunerea mai multor tetraedre în diferite forme,
obţinând practic orice formă din creaţie. De pildă, spirala ADN, care
reprezintă însăşi sămânţa vieţii, poate fi derivată cu uşurinţă prin tet-tracking.
Dacă plasezi faţă în faţă 33 (un alt număr magic din numerologie) de
tetraedre, ceea ce obţii este o formă în spirală (un fel de elice). Tăierea în
două a acestei spirale alcătuite din 33 de tetraedre conduce la obţinerea a
două elice care imită perfect forma ADN-ului. Interesant este că numărul total
al feţelor geometrice de pe cele două elice este 66.666. Aşa se explică de ce
Crowley şi alţi magicieni au afirmat că numărul omului este 666. El este
codul ADN-ului nostru.
Apropo de numărul 666, există o corespondenţă interesantă cu acesta
şi în tabelul periodic al lui Mendeleev. Elementul cu numărul 12 este
carbonul. Întreaga viaţă de pe planeta noastră este bazată pe carbon, deoarece
atomii acestuia nu lipsesc din nici un organism viu. Carbonul are şase
electroni, şase protoni şi şase neutroni. Avem aşadar din nou de-a face cu
numărul 666.
Crowley nu era doar perfect conştient de semnificaţia numărului 666,
dar era şi foarte interesat de Tahuti. Şi-a dedicat ultimii ani de viaţă terminării
uneia din cele mai bune cărţi ale sale, intitulată Cartea lui Thoth, considerată
astăzi cea mai mare autoritate în materie de Tarot. Cuvântul „Tarot” include
literele TARO, care au o semnificaţie interesantă. Ocultiştii afirmă că TARO
derivă de la ROTA, care înseamnă „roată” (de altfel, cele patru litere fac parte
integrantă din cuvântul „rotaţie”). Etimologia cuvântului ne conduce din nou
la termenul de „tort”, care înseamnă acelaşi lucru (răsucire sau rotaţie).
Constatăm că pe măsură ce avansăm cu studiul nostru referitor la informaţiile
sacre, conceptul de tetraedru şi cel de rotaţie (care are o importanţă egală)
revin cu tot mai multă putere. În capitolul precedent am demonstrat că rotaţia
tetraedrului este maniera în care se manifestă realitatea în diferite dimensiuni.
Dacă nu avem nici o îndoială că Aleister Crowley şi-a lăsat amprenta
asupra Montauk-ului, putem spune acelaşi lucru şi despre Tahuti. Ordo
Templi Orientis sau OTO are o lojă numită Tahuti care se întruneşte regulat la
Montauk. Şeful OTO m-a informat cu o anumită ocazie că a publicat cartea
lui Jack Parsons, Libertatea este o sabie cu două tăişuri, în timp ce îşi vizita

60
fraţii din Montauk. Putem spune că şirul corespondenţelor nu are practic
sfârşit.
În esenţă, Tahuti este un zeu (adică o funcţie creatoare a universului)
care deţine toate informaţiile sacre. A existat de la începuturile creaţiei şi a
acţionat dintotdeauna ca un zeu al cunoaşterii. Cunoaşterea sa poate fi
accesată de orice om care ştie cum să procedeze. Lăcaşul său fiind piramida,
poarta de acces către lumea cu patru dimensiuni, el poate oferi calea de ieşire
din acest univers. Din păcate, de-a lungul istoriei această cale a fost fie
blocată, fie abandonată sau ferm păzită de diferitele şcoli ale misterelor.
Foarte puţini adepţi au mai reuşit de atunci să străpungă acest văl; evident,
numai cei mai buni dintre ei, în strânsă conformitate cu principiul
supravieţuirii celor mai bine înzestraţi şi al morţii celor incapabili să se
adapteze.
În capitolul anterior afirmam că faraonul avea acces simultan la lumile
superioare şi la cele inferioare ale existenţei. Când un faraon din vechime
pătrundea în lumile superioare, el „străpungea vălul”, scufundându-se în
oceanul imemorial al înţelepciunii străvechi. În epoca modernă au mai rămas
foarte puţini oameni care să ştie măcar de existenţa vălului; ce să mai vorbim
de străpungerea lui… Aceasta a rămas apanajul câtorva privilegiaţi.
Şcolile misterelor din Egiptul Antic aveau chiar menirea de a preda
aceste secrete. Câteva dintre ele au fost menţionate în această carte. Este cert
faptul că o parte din înţelepciunea lor atât de bine păzită avea de-a face cu
corespondenţele cu planeta Marte, despre care am mai vorbit. Nu trebuie să
uităm că însuşi numele capitalei Egiptului, Cairo sau Al-Khahira, înseamnă
Marte. În capitolul următor vom analiza o parte a istoriei antice a planetei
roşii.

Capitolul 17
O istorie a planetei Marte
Planeta Marte s-a aflat la orizontul conştiinţei umane mai mult decât
orice alt corp ceresc, cu excepţia lunii şi a soarelui. Venus este mai apropiată
şi străluceşte mai puternic decât Marte, dar acesta din urmă atrage într-o mai
mare măsură atenţia. În acest capitol vom încerca să descoperim de ce este
această planetă atât de adânc înrădăcinată în conştiinţa umană.
Probabil cel mai clasic exemplu al efectului lui Marte asupra
psihicului uman este cel surprins de Orson Welles prin transmisiunea sa
radiofonică a Războiului lumilor, în noaptea de Halloween a anului 1938.
Oameni din întregul New Jersey alergau disperaţi în toate direcţiile, convinşi
că ne-au atacat marţienii, în ciuda faptului că la radio se spusese că programul
care urmează reprezintă o ficţiune. De ce au sărit oamenii ca din puşcă şi nu
s-au limitat să schimbe postul sau să cheme autorităţile?
La începutul secolului XX a existat un entuziasm popular imens legat
de ideea că pe Marte există viaţă. Viziunea societăţii şi a comunităţii
ştiinţifice era mult mai arogantă în acea perioadă, iar literatura vremii este de-
a dreptul fascinantă din perspectiva actuală.

61
 Unul din cele mai interesante personaje care a trăit în acea vreme a
fost Percival Lowell, un faimos astronom şi om de ştiinţă care şi-a construit
un observator la Flagstaff, în Arizona, cu scopul exclusiv de a studia planeta
Marte. El a observat pe ea existenţa unor canale şi a rămas convins că a fost o
vreme când pe Marte exista apă. Lowell susţinea că Marte era locuit de fiinţe
capabile să construiască un sistem de irigaţii la nivel planetar. Asemenea
opinii, inclusiv cele referitoare la existenţa vieţii pe Marte, erau adeseori
ridiculizate de colegii săi. Dintr-o anumită perspectivă, Lowell poate fi
asemănat cu Tesla, un alt savant reputat care a făcut afirmaţii considerate tabu
de comunitatea convenţională a oamenilor de ştiinţă. Calculele astronomice
ale lui Lowell era extrem de precise şi au condus la descoperirea planetei
Pluto, prin anii 30. Fiind un savant reputat, afirmaţiile lui ar trebui tratate cu o
anumită consideraţie. În timpul vieţii sale, nimeni nu a dispus de un telescop
mai puternic decât al lui Lowell, ceea ce nu i-a împiedicat pe colegii săi să se
grăbească să îl ridiculizeze. Unul dintre cei mai mari opozanţi ai săi a fost
Alfred Wallace, unul dintre savanţii care au susţinut cel mai tare „teoria
evoluţiei”. Deşi acest lucru spune totul, mai putem adăuga că Wallace a
afirmat cu tărie că temperatura de pe Marte este mult prea scăzută pentru a
permite existenţa apei. Mai mult, el a susţinut cu convingere că „Marte este
absolut NELOCUIBIL!”.
Arthur C. Clarke a afirmat despre Lowell că a fost unul dintre cei mai
fascinanţi astronomi din istorie. Deşi susţine că la ora actuală s-a demonstrat
că acele canale de care vorbea Lowell nu există (există încă astronomi care nu
sunt de acord cu această afirmaţie), el spune:
„Acum, când avem fotografii de bună calitate ale planetei Marte, ar
trebui să comparăm desenele lui Lowell cu realitatea pentru a înţelege ce s-a
întâmplat la Flagstaff la începutul secolului. Cum a fost posibil ca un savant
atât de reputat să susţină cu atâta convingere, timp de mai bine de 20 de ani, o
iluzie optică (dacă despre aşa ceva a fost vorba)? Cum a reuşit el să-i
convingă şi pe alţii de adevărul spuselor sale? A existat vreo corelaţie între
capacitatea altor astronomi de a vedea canalele de pe Marte şi poziţia lor pe
statele de plată ale Observatorului de la Flagstaff? Acestea sunt doar câteva
din întrebările pe care ar trebui să ni le punem…”.
În mod evident, Clarke pleacă de la premisa că fotografiile şi datele
asociate cu acestea (care dovedesc inexistenţa canalelor) sunt corecte, deşi
NASA are reputaţia de a pune la dispoziţia publicului numai fotografii
parţiale. Cel puţin Clarke recunoaşte o anomalie majoră în istoria lui Percival
Lowell.
Dacă privim cu mai multă atenţie scenariul marţian, vom descoperi că
în anul 1903 au existat pe această planetă furtuni magnetice extrem de
puternice, care au durat între lunile mai şi august. La data de 13 august aceste
furtuni au apărut în nişte fotografii prezentate de revista Science News. S-au
emis atunci teorii ferm susţinute potrivit cărora aceste furtuni magnetice
creau o atmosferă capabilă să restaureze civilizaţia pe Marte. Calota de
gheaţă şi norii extrem de bogaţi asigurau suficientă umezeală, oxigenul şi
celelalte componente necesare apariţiei vieţii organice. Lowell a fost unul
dintre puţinii oameni care au asistat direct la acest fenomen. Teoriile sale
referitoare la viaţa pe Marte au fost controversate şi contestate de gândirea

62
ştiinţifică modernă. Chiar dacă este să credem toate datele oferite de ştiinţa
convenţională şi concluziile la care au ajuns oamenii de ştiinţă moderni, nu
putem să nu observăm cel puţin o neconcordanţă în gândirea lor. Savanţii
actuali pornesc de la premisa că Marte din timpul lui Lowell este acelaşi ca şi
Marte actual. Orice scenariu este însă posibil. Mi s-a spus chiar că Lowell era
pe punctul de a descoperi un experiment major de călătorie în timp prin care
civilizaţia noastră încerca să transforme Marte într-o planetă locuibilă.
Dacă examinăm datele disponibile (şi mai sunt încă destule pe care
trebuie să le consult14), putem trage concluzia că observaţiile ştiinţifice ale lui
Lowell au condus la contactarea acestuia de către extratereştri sau de către
oameni din viitor. Este la fel de posibil ca fiinţele respective să fi fost chiar
marţieni pur-sânge. O altă variantă este că şcolile misterelor i-au furnizat
informaţii referitoare la anumite anomalii stranii din sistemul nostru solar.
Această teorie pare cât se poate de credibilă dacă ţinem seama că Lowell
cunoştea informaţii din categoria celor cu care se ocupă în mod curent şcolile
misterelor. Spre exemplu, el ştia că pe planeta Neptun există un efect
gravitaţional cu mult înainte ca societatea în ansamblul ei să accepte acest
lucru. Această informaţie a condus în cele din urmă la descoperirea planetei
Pluto de către comunitatea ştiinţifică, după moartea lui Lowell. Era de
asemenea conştient de existenţa planetei Vulcan. Este vorba de o planetă
mică, ce orbitează în jurul soarelui în interiorul lui Mercur. Descoperirea ei a
generat un adevărat scandal, pe care NASA şi alţi astronomi moderni refuză
să-l accepte. O altă informaţie cu totul neobişnuită pe care o cunoştea Lowell
era faptul că planetele mai au şi o a treia mişcare, în afara celei de rotaţie şi a
celei de revoluţie în jurul soarelui, despre care foarte puţini oameni vorbesc.
Este vorba de o mişcare lentă de rotaţie pe axa nord/sud. Va veni o vreme
când planetele vor fi complet inversate, astfel încât soarele va răsări la vest şi
va apune la est, aşa cum se întâmplă deja cu Uranus şi cu Neptun.
Viziunea lui Lowell ne indică faptul că urma o anumită cale iniţiatică.
Deşi a suferit de o moarte subită, dacă este să credem presa populară a
vremii, el a lăsat în urma sa o moştenire extrem de importantă.
Chiar şi după moartea lui Lowell, în ziarele epocii domnea un
entuziasm generalizat cu privire la existenţa vieţii pe planeta roşie. Marte era
atât de puternic prezent în conştiinţa socială a vremii încât Comandantul
Operaţiunilor Navale şi Directorul Departamentului de Transmisiuni al
Armatei au dat ordin în anul 1924 ca staţiile radio să nu comunice între ele pe
perioada cât Marte se afla în cea mai strânsă opoziţie faţă de pământ din acest
secol. În New York Times au apărut chiar articole în care se vorbea de
receptarea unor semnale venite de pe planeta roşie care nu aveau nici un sens,
dar care, reprezentate grafic, scoteau în evidenţă faţa unui om! Unul din
aceste articole este reprodus integral pe pagina următoare. Vom vorbi mai
târziu în această carte de un experiment în care s-a încercat o călătorie în timp
în anul 1923. Ne putem întreba pe bună dreptate dacă există vreo
corespondenţă între acel experiment, dispariţia canalelor lui Lowell şi faţa
transmisă de pe Marte în anul 1924.
14
Până la momentul apariţiei acestei cărţi nu am reuşit să găsesc nici una din cărţile lui Lowell, dar am
vorbit cu unul din reprezentanţii Observatorului de la Flagstaff. Acesta m-a informat că este posibil să
consult arhivele Observatorului, dar nu îmi pot trimite cărţi prin poştă. Este necesar să vizitez
magazinul cu suveniruri în persoană. Se pare că va fi necesar să fac cândva o nouă excursie.

63
 Pagina cu articolul:
SEMNE DE PE MARTE ÎNTR-UN FILM RADIO DE 10 METRI
Dr. Todd va studia fotografiile recent înregistrate, alcătuite din
misterioase puncte şi liniuţe.
WASHINGTON, 27 august – developarea unui film fotografic obţinut
prin prelucrarea unor semnale radio în timpul perioadei de 29 de ore în care
Marte s-a aflat la distanţa cea mai mică faţă de pământ a adâncit misterul
punctelor şi liniuţelor recepţionate de operatori separaţi de la mai multe staţii
din ţară.
C. Francis Jenkins din Washington, inventatorul unui aparat pe care l-
a numit „maşina de transmisie continuă a mesajelor radio-fotografice” a fost
rugat de dr. David Todd, profesor emerit de astronomie la Amherst şi
organizator al societăţii internaţionale de „ascultare” a semnalelor provenite
de pe Marte, să facă această înregistrare.
Filmul, cu o lungime de 10 metri şi o lăţime de 15 centimetri, prezintă
un aranjament alb-negru de puncte şi liniuţe, marcate de intervale care dau
naştere unei feţe umane desenată schematic.
„Personal, nu cred că rezultatele obţinute au vreo legătură cu Marte”,
a declarat domnul Jenkins. „După părerea mea, sunetele înregistrate sunt
rezultatul interferenţei semnalelor radio. Filmul prezintă o faţă umană, care se
repetă la intervale de o jumătate de oră. Este o curiozitate pe care nu o putem
explica”.
Citatul de mai sus reproduce textual un articol apărut pe pagina a
şasea a ediţiei New York Times din 28 august 1924.

Merită să ne întrebăm de ce nu s-a găsit nimeni dispus să analizeze

mai profund diferitele puncte de vedere referitoare la planeta Marte.
Literatura de popularizare pe marginea acestui subiect a tratat întotdeauna
povestea cu o superficialitate maximă. În mod evident, informaţiile
referitoare la Marte au fost ocultate în mod deliberat. Este suficient să
analizăm povestea vieţii lui Jules Verne pentru a ne da seama de acest lucru.
Celebrul autor a scris de existenţa a două luni care se învârtesc în jurul lui
Marte cu mult înainte ca acestea să fie descoperite în mod oficial de Asaph
Hall, în anul 1877. Pe lângă faptul că se afla în contact cu cei mai
proeminenţi savanţi ai vremii, Verne avea legături extinse cu diferite societăţi
secrete şi mistice, printre care se numărau Golden Dawn, OTO şi Societatea
Teozofică.
Cu un secol înainte, Jonathan Swift menţiona deja cele două luni în
celebra sa carte, Călătoriile lui Guliver. El a făcut chiar o serie de observaţii
extrem de pertinente referitoare la orbitele lor şi la distanţa faţă de planeta-
mamă. Pare evident că cei doi scriitori făceau parte din societăţi secrete sau
aveau acces la anumite scrieri străvechi. Poetul grec Homer a scris şi el
despre cei doi bidivii ai lui Marte, pe care i-a numit Phobos (teama) şi
Deimos (fuga sau panica). Aceştia erau caii care trăgeau carul zeului Marte.
Când Asaph Hall a descoperit cele două luni ale lui Marte, el le-a dat numele
cu care erau cunoscute în Antichitate (Phobos şi Deimos). Dacă mergem şi

64
mai departe cu analiza noastră, putem găsi un veritabil rezervor de informaţii
referitoare la Marte, menţionate în scrieri străvechi şi chiar în Scriptură.
Textele din Antichitate menţionează că întreaga noastră percepţie
asupra timpului a fost profund influenţată de planeta Marte. Însuşi calendarul
nostru are la bază activitatea acestei planete. Totul a început prin observarea
de către scribii biblici a mişcărilor planetei Marte. Întrucât aceşti scribi nu
trăiau foarte mult, evaluarea unor perioade mai lungi de timp depindea de
calendarul acestor mişcări. În acele timpuri, istoria era privită cu alţi ochi
decât în prezent, considerându-se că prezentul este puternic influenţat de ea.
Potrivit acelor observatori din vechime, între Marte şi Pământ exista o
orbită perfect rezonantă15. Marte avea nevoie de exact 720 de zile pentru a
efectua o rotaţie completă în jurul soarelui, în timp ce pământul avea nevoie
de 360 de zile. La şcoală ni se predă că anticii au estimat greşit durata unui an
la 360 de zile, în timp ce oamenii de ştiinţă moderni au descoperit că durata
completă este de 365,25 de zile. Cât de uşor ne este să-i acuzăm pe cei din
vechime de o cunoaştere greşită!
Scribii au remarcat că Idele lui Marte (15 martie) şi data de 26
octombrie sunt momentele în care cele două planete se apropie cel mai mult.
Nu întâmplător, cele două date au devenit punctele cardinale ale calendarului.
Idele lui Marte au marcat începutul primăverii şi sfârşitul iernii, în timp ce
data de 26 octombrie a marcat ziua recoltei şi sfârşitul anului la vechii celţi şi
la alte popoare din Antichitate16.
Un alt lucru pe care l-au observat istoricii din Antichitate a fost acela
că la fiecare 108 ani, Martie se apropie înspăimântător de mult de pământ.
Există relatări care afirmă că Marte se apropia atât de tare de pământ încât
unii oameni puteau vedea efectiv ce se întâmplă pe el, inclusiv canalele care
existau pe planetă. Cel puţin o sursă afirmă că atmosfera pământului era
acoperită cu o peliculă de apă care acţiona ca o lentilă capabilă să mărească
toate corpurile cereşti, şi cu atât mai mult pe Marte, care se afla extrem de
aproape de pământ. Se pare că folosirea greşită a unor arme de tip laser a
provocat colapsul acestei pelicule de apă, care a inundat pământul într-un
veritabil potop.
În cele din urmă, această apropiere a celor două planete a provocat un
câmp gravitaţional atât de puternic încât s-a produs un cataclism major.
Evident, este posibil ca el să fi fost influenţat şi de alţi factori, de pildă, o
interferenţă a planetei Venus.
Cataclismul este descris în Biblie ca un eveniment major. În Bătălia de
la Beth-horun, descrisă în Cartea lui Iosua, se vorbeşte de cea mai lungă zi a
lui Iosua, în care s-au făcut ritualuri pentru prevenirea acestui eveniment. Se
spune aici că poporul biblic a înconjurat zidul în fiecare zi, până la Sabat.
Într-o zi, oamenii au înconjurat de şapte ori zidul, momentul fiind reţinut de
istorie ca ziua în care soarele a rămas nemişcat. Se pare că cele două planete
15
Energia liberă are la bază acest model, în care două corpuri aflate pe orbite diferite îşi influenţează
reciproc câmpurile armonice.
16
Cândva, martie (luna lui Marte) a fost considerată prima lună a anului. Acest lucru este ilustrat şi de
calendarul nostru gregorian, care foloseşte următoarele denumiri: septembrie, octombrie, noiembrie şi
decembrie, adică luna a şaptea, a opta, a noua şi a zecea. Altfel spus, septembrie este a şaptea lună de la
prima lună a calendarului – martie, octombrie este a opta, etc.

65
aproape că s-au izbit una de cealaltă, iar pe Marte s-a produs un cataclism
major. Pământul s-a cutremurat şi el, iar zidurile Ierihonului s-au prăbuşit.
În ziua în care soarele a rămas nemişcat, condiţiile fizice au făcut ca
ziua să aibă 28 de ore. În consecinţă, pământul a câştigat în viteză (la fel ca
un electron) şi a primit un impuls energetic care a făcut ca perioada de
revoluţie în jurul soarelui să se prelungească cu 5,25 de zile. La rândul ei,
orbita lui Marte s-a modificat, durata de revoluţie scurtându-se de la 720 de
zile la 686,5 zile. Astrologii vremii (toţi astronomii acelor timpuri erau
simultan şi astrologi) au început să calculeze schimbările şi şi-au dat seama
că echinocţiile şi solstiţiile şi-au schimbat datele corespondente. Întrucât
Templul lui Solomon şi alte temple erau construite astfel încât să coincidă cu
anumite evenimente cereşti (de multe ori, afişând umbre sau manifestând alte
fenomene curioase), ele au trebuit reconstruite, căci poziţia lor deviase cu 6º
faţă de cea anterioară. Astfel, începutul primăverii s-a modificat de la data de
15 martie la 21 martie. Această perioadă de reînnoire a fost marcată de zeiţa
Ishtar, identificată cu Venus (aşa cum spuneam mai devreme, se pare că
planeta Venus a fost implicată în acest eveniment cosmic care s-ar fi putut
solda cu o coliziune între cele două planete). Un festival păgân o sărbătorea
pe Ishtar în această perioadă a anului şi însuşi cuvântul Paşti (n.n. Easter în
limba engleză, citit Istăr) derivă de la numele acestei zeiţe.
Pe de altă parte, zodiacul astrologic începe cu Berbecul (n.n. Aries în
limba engleză), identificat cu Ares, zeul grec al războiului. Romanii i-au dat
lui Ares numele de Marte. Evident, constelaţia Berbecului este guvernată de
Marte. Toate aceste informaţii demonstrează în mod clar că întregul nostru
sistem de marcare a timpului îl consideră pe Marte forţa primordială a
cerului.
Cele 5,25 de zile adăugate la data de 26 octombrie au condus la
marcarea zilei recoltei la 31 octombrie. În prezent, această zi este celebrată în
SUA ca Allhallows Eve sau Halloween. Pentru strămoşii noştri, această zi era
extrem de importantă, iar druizii sărbătoreau Anul Nou la data de 1
noiembrie, sau Samhain. După cum se poate observa, Halloween este în
realitate o celebrare a lui Marte. Între altele, simbolizează transmigraţia
sufletelor de pe Marte pe pământ.
Marele cataclism care s-a produs între Marte şi pământ a mai avut şi o
altă influenţă asupra percepţiei noastre asupra timpului. Potrivit unuia dintre
calendarele antice, acest eveniment s-a produs în anul 1440 î.Ch. Un alt
calendar îl plasează în anul 1404 î.Ch, la o diferenţă de 36 de ani. Acesta este
un număr cheie, întrucât anumite tradiţii consideră că el simbolizează
numărul anilor pe care i-a trăit Christos, viaţa sa având o influenţă supremă
asupra conştiinţei umane. Evident, există şi şcoli ale misterelor care susţin că
vârsta până la care a trăit Christos a fost de 33 de ani. Nu acest lucru este
important, ci faptul că şcolile misterelor pot merge până acolo încât să
schimbe un întreg calendar pornind de la un eveniment de talia vieţii lui
Christos. Ele încearcă în permanenţă să manipuleze conştiinţa noastră, în
acest caz particular prin folosirea timpului.
În anul 701 sau 731 î.Ch. s-a produs o altă apropiere între cele două
planete documentată de scribi. Făcând calculele, ei au descoperit că ciclul la
care se repetă acest eveniment este de 108 ani. Altfel spus, în istoria

66
umanităţii s-a produs câte un asemenea cataclism la fiecare 108 ani.
Schimbările de pe pământ erau legate de această ciclicitate. Istoria acestor
dezastre şi a terorii pe care o instaura Marte de câte ori se apropia de pământ
i-au adus acestei planete reputaţia sa de planetă a luptelor şi a focului.
Potrivit ştiinţelor oculte, pământul este situat pe o orbită-leagăn, care
favorizează viaţa. În Antichitate, Marte s-a aflat pe aceeaşi orbită-leagăn şi în
mod normal ar fi trebuit să fie centrul vieţii în sistemul nostru solar. În viitor,
pământul va ieşi din această orbită-leagăn, iar cea care va intra în ea va fi
Venus. Această ipoteză are la bază faptul că sistemul solar este modelat după
structura atomului, fiind predestinat să se prăbuşească cândva în sine. Într-un
asemenea scenariu, viaţa trebuie să se mute periodic dacă doreşte să scape de
extincţie. Aşa se explică de ce Marte a lăsat o cicatrice atât de profundă în
conştiinţa pământenilor. A existat cu siguranţă o vreme când am fost invadaţi
şi colonizaţi de marţieni.
Prin secolul XVI sau XVII, data Anului Nou a fost mutată la 1
ianuarie. Scopul acestei mutări era tocmai acela de a îndepărta spaima
oamenilor de Marte şi de a anihila cultul lui Baal. Mulţi oameni îşi amintesc
că Baal era viţelul de aur sau zeul fertilităţii din filmul Cele zece porunci.
Baal a fost totodată şi un mare oraş al Antichităţii, localizat la nord de Cairo,
fiind mai cunoscut astăzi sub numele de Heliopolis. La fel cum Cairo a fost
numit după planeta Marte, cultul lui Baal a fost de origine marţiană.
Evangheliile pomenesc un episod în care apostolul Pavel condamnă cultul lui
Baal pe Colina lui Marte. Legenda lui Moise din Vechiul Testament
povesteşte că acesta a rupt-o cu Baal sau cu tradiţia marţiană, dar este
interesant de notat faptul că fondatorul hasidismului (o sectă extrem de
influentă a misticilor evrei, foarte bine cunoscută în New York), Israel ben
Eliezer pe numele său real, a preferat să-şi ia numele de Baal Shem Tov.
Poate că ştia să citească printre rânduri, sau poate că avea acces la informaţii
mai puţin discutate în sinagogi.
Există şi anumite dovezi ştiinţifice interesante care susţin faptul că
viaţa a transmigrat de pe Marte pe pământ. Analiza sângelui locuitorilor
vechiului Baal a demonstrat că această populaţie este identică cu cea galică ce
s-a stabilit mai târziu în Munţii Pirinei şi în localitatea St. Angeles din Italia
de astăzi. 60 până la 90% din aceşti oameni au un Rh negativ al sângelui.
Deşi mulţi oameni au auzit de Rh, foarte puţini dintre ei (inclusiv dintre
medici) ştiu că acesta provine de la numele maimuţei rhesus. Altfel spus,
dacă sângele dumneavoastră are un Rh pozitiv, înseamnă că structura
dumneavoastră genetică este similară cu cea a maimuţei din această specie.
De vreme ce au un alt tip de sânge, putem presupune că aceşti oameni nu
provin de pe pământ. Există rapoarte care demonstrează că guvernele lumii
au făcut studii secrete asupra factorului Rh numai pentru a studia această
influenţă. Mesajul este cât se poate de clar: rasa galică şi toţi cei care au un
Rh negativ al sângelui descind din marţieni.
Nu este exclus nici ca cei cu Rh pozitiv să provină tot din marţieni. În
cartea GENESET a lui David Wood şi Ian Campbell se afirmă că s-au făcut
studii pe oameni supuşi unei privări senzoriale complete prin aşezarea într-un
tanc cu apă sărată. După o perioadă de timp petrecută în tanc, ceasurile
corporale care controlează sistemul nervos autonom ale tuturor subiecţilor

67
experimentului au trecut la un ciclu de 24 de ore şi 40 de minute. Or, aceasta
este exact lungimea zilei marţiene! Nu putem exclude aşadar ipoteza că
întreaga noastră structură genetică provine din timpurile în care planeta Marte
ocupa orbita-leagăn.
Toate aceste argumente legate de sorgintea marţiană a sângelui nostru
ne reaminteşte de legendele merovingienilor, care s-au stabilit în sudul
Franţei, fiind cunoscuţi sub numele de cathari. Potrivit lucrării Sângele sfânt,
Graalul sfânt, se crede că aceşti oameni sunt descendenţii familiei lui Iisus.
Există chiar teorii care susţin că Iisus a continuat să trăiască după data la care
i s-a atribuit moartea, fugind şi stabilindu-se în sudul Franţei împreună cu
Maria Magdalena. Catharii au fost practic exterminaţi de Inchiziţie, dar în
urma lor au rămas legende foarte bine cunoscute de capetele încoronate din
Europa, care se consideră descendenţi cu sânge albastru ai Casei lui David
(din care făcea parte şi Iisus). Se pune întrebarea firească: era acesta sânge
marţian?
Un lucru este cert: catharii nu au avut atâta putere politică încât să-l
înfrunte pe Papă. De aceea, ei nu şi-au permis să pretindă deschis că se trag
din Iisus, indiferent dacă acest lucru era adevărat sau nu. De aceea, au
preferat să creeze o mişcare subterană, şi astfel a apărut „creştinismul
Graalului”, care predica aceleaşi mistere străvechi sub forma legendelor
creştine. Această tactică le-a permis merovingienilor să scape de mânia
Bisericii. Mişcarea Graalului a ajuns la apogeu odată cu legendele despre
Regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde. Se spune că aceşti cavaleri au
căutat Sfântul Graal, despre care credeau că ar conţine sângele lui Christos.
Regatul lor legendar era cunoscut sub numele de Camelot, care nu înseamnă
altceva decât Oraşul lui Marte17.
Mai există un aspect despre care merită să discutăm atunci când
vorbim despre sânge. Cuvântul blood derivă de la rădăcina indo-europeană
bhlo, care înseamnă a germina sau a înflori, care ne duce cu gândul la ideea
de matrice cristalină a creşterii, şi deci la conceptul geometriei sacre şi al
principiului florii vieţii.
Atunci când studiem aceste legende legate de Marte, de sângele lui
Christos şi de câte şi mai câte, adevărul lor relativ apare ca fiind mai puţin
semnificativ prin comparaţie cu principiile reale încrustate în cuvinte şi în
limbajul folosit, care transmit un alt mesaj. Din păcate, foarte puţini oameni
îşi fac timp să studieze aceste legende, ca să nu mai vorbim de codificările
ezoterice. Realitatea este că aspectele istorice prezentate mai sus au fost
ascunse mult timp de ochii maselor. Ele au creat însă un limbaj curios în
cultura noastră. De pildă, în Statele Unite se spune despre cineva care arată
mai straniu că pare să fie un „marţian”. Aceste expresii nu sunt altceva decât
o manipulare psihologică subtilă a conştiinţei umane folosită de anumite forţe
oculte care se prevalează de limbajul specific culturii noastre. Un om care
provine de pe Marte nu poate avea nici o credibilitate (întrucât arată ridicol).
Ridiculizarea este unul din cele mai puternice mijloace de dezinformare. Ori

17
Jon Singer este cel care a descoperit că numele de Camelot provine din Camulodunum, un cuvânt
celto-latin. Cumhul era numele zeului galic/celt pe care romanii îl numeau Marte. Dunum înseamnă
„oraş”.

68
de câte ori vă confruntaţi cu ea, merită să vă întrebaţi dacă nu cumva cineva
doreşte să încetaţi orice investigaţie suplimentară a subiectului în cauză.

Capitolul 18
Moştenirea marţiană
Din multe puncte de vedere, OZN-ologia modernă a început prin anii
40, odată cu contactele stabilite de George Hunt Williamson şi George
Adamski. Williamson era un profesor de arheologie despre care se spune că a
stat la baza personajului Indiana Jones şi ne-a lăsat numeroase informaţii
legate de Marte. Întrucât în vremea lui contactele cu extratereştrii şi
povestirile despre răpiri nu erau luate foarte în serios, experienţele şi
descoperirile sale au fost ignorate în timpul vieţii lui.
Williamson a predat arheologia la Universitatea din Colorado, dar a
pierdut dreptul de a profesa la catedră din cauza scrierilor sale despre OZN-
uri şi a părerilor sale care contraveneau celor oficiale. O mare parte din
controversatele sale afirmaţii se referă la o colonie de marţieni trimisă pe
pământ.
Potrivit acestei istorii, rasa care s-a stabilit iniţial pe pământ s-a numit
Rasa Străveche a lui Elohim (care înseamnă primul născut). Intenţia acelor
oameni era de a-şi continua evoluţia pe planeta noastră. La vremea respectivă,
rasa umană care exista pe pământ de-a abia se ridicase în două picioare şi nu
era foarte evoluată18.
Elohimii erau un popor cu o înaltă civilizaţie tehnologică. Deşi nu
erau foarte evoluaţi din punct de vedere spiritual, ştiau ce paşi trebuie să
parcurgă şi se aşteptau să aibă nevoie de foarte mulţi ani pentru a progresa în
direcţia anticipată de ei. Îşi spuneau oameni (n.n. humans) deoarece cuvântul
HU însemna în limba lor „Întregul spectru al culorilor lui Dumnezeu”.
Considerau că frecvenţa totală a lui Dumnezeu era dată de totalitatea
spectrului electromagnetic. „Hu” este omonimul perfect al cuvântul hue (n.n.
nuanţă de culoare), ceea ce explică derivaţia actuală a cuvântului om
(human).
În viziunea lui Williamson, elohimii au colonizat planeta Marte
înaintea pământului, lăsând în urma lor istoria scrisă a vieţii pe acea planetă.
Pe vremea când Marte se afla încă pe orbita-leagăn, la suprafaţa planetei
existau diferite forme de viaţă. Pe măsură ce orbita s-a schimbat, climatul de
la suprafaţă a devenit instabil. Îngheţurile şi topirea gheţurilor se succedau cu
rapiditate. Inundaţiile au lărgit canalele deja existente. Populaţia era foarte
afectată, motiv pentru care s-a luat decizia mutării ei pe altă planetă. Cei
suficient de evoluaţi din punct de vedere spiritual şi-au putut schimba
modalitatea de existenţă şi au rămas pe planeta Marte, dar într-o altă
dimensiune, la fel ca marţienii descrişi de Ray Bradbury în lucrarea sa,
Cronici marţiene. Cei care nu erau suficient de evoluaţi pentru a-şi schimba
frecvenţa de vibraţie au fost însă nevoiţi să se mute într-un alt mediu pentru a
putea supravieţui. Ei au folosit maşini de călătorie în timp sau nave spaţiale şi
18
Există speculaţii potrivit cărora Elohim a tatonat multă vreme pământul înainte de a se stabili aici,
pentru a se asigura că dinozaurii vor dispărea. El a aplicat un plan de creaţie destinat transformării
planetei într-un loc locuibil pentru diferite rase umane.

69
s-au mutat pe pământ în forma lor fizică. Mai târziu, lor li s-au alăturat cei
care s-au reîncarnat dintr-un corp marţian într-unul terestru.
Povestea lui Williamson este incredibilă, dar se potriveşte de minune
cu cele discutate de noi în capitolul anterior. Încă şi mai interesante sunt
afirmaţiile lui potrivit cărora o mare cantitate de informaţii a fost scrisă pe
„pergamente”, care erau de fapt nişte simboluri geometrice „încrustate” în
cristale. Ironia sorţii face ca acest format să fie identic cu cel din biblioteca
magică a cristalelor lui Eloi (de remarcat şi asemănarea de nume cu Elohim)
de care vorbeşte H.G. Wells în celebra sa carte, Maşina timpului. De fapt,
încrustările de care vorbeşte Williamson nu erau deloc încrustări, ci structuri
geometrice minuscule formate din tonalităţi auditive. Pentru ochiul liber, ele
apar ca nişte pete în interiorul unui cristal, dar o analiză microscopică ar arăta
cu totul altceva.
Există oameni care consideră că George Hunt Williamson a fost
primul om din istoria modernă căruia i s-a permis să treacă de porţile
înţelepciunii antice, întâlnindu-se cu „păzitorii porţilor”. El a aflat de
existenţa acestor cristale într-o expediţie în Munţii Anzi în care a ajuns la
Mânăstirea celor Şapte Raze. Aşa cum este normal, întoarcerea în civilizaţie
şi relatarea incredibilei sale poveşti au stârnit un interes enorm. Foarte mulţi
oameni doreau să afle ce se ascunde dincolo de aceste şcoli ale misterelor şi
ce înseamnă de fapt să fii adept. La toată această intrigă se mai adaugă şi
şcoala iniţiatică a lui Madame Blavatsky, în care se vorbea de egipteni,
atlanţi, sirieni şi alte mişcări considerate esenţiale în crearea diferitelor şcoli
ale misterelor.
Exact în perioada în care Williamson stabilea contactele sale, în partea
opusă a planetei s-a produs o mare resurgenţă a interesului faţă de Marte. Cel
de-al Treilea Reich tocmai descoperise un alt aspect al istoriei marţiene prin
cercetările arheologice pe care le-a făcut în Tibet. Diferite artefacte
descoperite acolo au scos la iveală o istorie care îşi avea începutul pe Marte.
Interesant este faptul că acestea corespundeau cu descoperirile lui Williamson
din Anzi. Conform spuselor lui Williamson, aceste înregistrări datau dintr-o
perioadă veche de 450.000 de ani, mergând până la un milion de ani. El a fost
izbit de faptul că nativii din Anzi desenau hărţi ale lui Marte pe vasele lor din
lut, care prezentau locaţii geografice de la suprafaţa planetei.
Atât în America de Sud cât şi în Orientul Îndepărtat, cele mai
importante informaţii legate de aceste artefacte se refereau la nişte tăbliţe de
cristal pe care erau ilustrate tehnici de elevare a conştiinţei umanităţii. Printre
acestea se numărau reprezentări geometrice care creau o iluzie
tridimensională, invocând astfel posibilitatea existenţei unei a patra
dimensiuni, şi deci a transcendenţei. Fiecare desen separat reprezenta un
proces în sine, o veritabilă şcoală de gândire. Adeptul nu putea trece la
următorul proces decât după încheierea celui anterior.
Artefactele de acest fel au fost deliberat ascunse în aşa-numitele
„locuri secrete ale leului”. Aşa se explică aşezarea simbolică a leilor (atât în
varianta occidentală, cât şi în cea orientală, mult mai bogat decorată) la
intrarea în clădiri, ca păzitori ai pragului. Dintre aceste locuri secrete, cele
mai sacre între toate, imposibil de accesat la ora actuală (atât în dimensiunea
fizică cât şi în plan interdimensional) sunt piramidele de la Shensi. Acestea

70
sunt localizate în China, chiar la ieşirea din Tibet. La Shensi există zece
piramide principale, alte trei mai mici şi trei tipuri de sfincşi. Influenţa Celui
de-al Treilea Reich în această zonă a luat sfârşit prin invadarea regiunii
Tibetului de către armatele lui Mao Tse Tung, care au ucis nenumăraţi
călugări şi au lăsat în urma lor numai dezolare. Dacă ne gândim la piramidele
din Shensi, motivaţiile acestei invazii apar într-o lumină nouă, căci teritoriul
pe care l-au lăsat în urma lor a rămas al nimănui inclusiv la ora actuală.
În viziunea lui Williamson, aceste piramide reprezintă ultimul sigiliu
care trebuie rupt pe această planetă. Dacă ar putea fi deschise, ştiinţa pierdută
a intrării în reţeaua morfogenetică a pământului ar putea fi redescoperită.
Acest lucru ar permite nu doar accesul la o energie liberă, ci şi o întreagă
schimbare de conştiinţă a umanităţii. Măcelul călugărilor a început la scurt
timp după ce naziştii au aflat de la ei această informaţie.
Gândirea americană normală a epocii pe care o trăim nu poate accepta
decât cu mare greutate ideea că aceste tăbliţe pot proveni de pe Marte. Dacă
ne aducem aminte de corespondenţa care există între Cairo şi Marte, nu
trebuie să ne surprindă faptul că aceeaşi lecţie o putem descoperi şi în Egipt.

Capitolul 19
Înţelepciunea pierdută
Am afirmat într-un capitol anterior că sub Marea Piramidă de la Gizeh
există o alta, inversată, care face legătura cu Sfinxul printr-un coridor
subteran. Structura are o vechime de aproximativ 39.000 de ani, având
aceeaşi vârstă ca şi piramidele din Shensi. Cunoscut sub numele de Sala
Cunoaşterii, acest coridor conţine inscripţii pe ziduri ale unor simboluri
geometrice sacre transmise din generaţie în generaţie încă de pe timpul lui
Tahuti. Ele alcătuiau legea lui Tahuti, cunoscută şi sub numele de „Legea lui
Unu”, predată ulterior de şcolile misterelor intitulate Ochii lui Horus.
În mitologia egipteană, Horus era considerat fiul lui Osiris şi al lui
Isis, şi fratele lui Set sau Seth. Osiris a fost ucis de Set, care i-a tăiat trupul în
14 bucăţi şi le-a împrăştiat pe întregul pământ. Strivită de durere, Iisis a
adunat rămăşiţele soţului ei, cu excepţia penisului. Celălalt fiu, Horus, şi-a
răzbunat tatăl ucigându-l pe Set şi descoperind inclusiv penisul tatălui său.
Osiris a fost apoi readus la viaţă şi a devenit liderul lumii subterane,
judecându-i pe morţi înainte de următoarea lor încarnare. Cât despre Horus,
acesta a devenit domnul lumii exterioare.
Mitul conţine o simbologie interesantă, dacă ar fi să ne referim doar la
geometrie. Cele 13 bucăţi din trupul lui Osiris reprezintă cele 12 sfere unite în
jurul unei sfere centrale de aceeaşi dimensiune. Cea de-a 14-a bucată
reprezintă cele 14 faţete care se formează în jurul sferelor dacă acestea sunt
înconjurate de o suprafaţă plană. Întrucât corpul său a fost tăiat în 13 bucăţi,
Osiris a devenit liderul lumii subterane, căci sub suprafeţele plane există 13
sfere. Horus a găsit cea de-a 14-a bucată din trupul tatălui său, devenind astfel
domnul lumii exterioare.
Aşa cum am mai afirmat, Tahuti este prezentat în diferite ipostaze în
mitologia egipteană. Între altele, el a fost medicul care a vindecat ochiul lui

71
Horus. Se spune că Horus şi-a pierdut ochiul, iar Tahuti i l-a restaurat.
Legenda afirmă că a făcut acelaşi lucru şi pentru alţi zei, aşa că îl putem
considera un medic al percepţiei. Pe măsură ce geometria evoluţiei şi-a
continuat dezvoltarea, s-au făcut greşeli, pe care Tahuti le-a reparat.
Acest concept al îmbunătăţirii percepţiei a condus în timp la apariţia
şcolilor intitulate Ochiul lui Horus. Acestea erau împărţite în Ochiul Drept al
lui Horus şi Ochiul Stâng al lui Horus. În fiziologie, ochiul drept corespunde
emisferei cerebrale stângi, a cărei natură este intelectuală, liniară şi analogică.
Nu este de mirare că Ochiul Drept al lui Horus se preocupa exact de aceste
aspecte ale funcţiilor umane. Ochiul stâng corespunde emisferei cerebrale
drepte, a cărei natură este intuitivă sau creativă. Deloc întâmplător, Ochiul
Stâng al lui Horus se ocupa exact de aceste aspecte.
Scopul suprem al acestor şcoli era fuziunea structurii cristaline a celor
două emisfere cerebrale. Când adeptul reuşea acest lucru în timpul riturilor de
iniţiere, din fruntea sa era secretat un praf de aur alb. Fenomenul era cunoscut
ca Iluminarea Ochiului lui Horus sau deschiderea celui de-al treilea ochi. În
realitate era vorba de un proces chimic care făcea ca glanda pituitară din
creier să secrete o veritabilă cascadă de hormoni în regiunea care corespunde
celui de-al treilea ochi. Riturile de iniţiere erau astfel realizate încât să
genereze o stare de armonie între câmpurile energetice ale corpului şi reţeaua
morfogenetică a pământului. De altfel, însuşi cuvântul „hormon” este uluitor
de apropiat de termenul „armonie” (n.n. harmony în limba engleză), fiind
probabil un derivat al acestuia. Riturile de iniţiere vizau cele şapte sigilii ale
corpului (care corespund glandelor endocrine), cunoscute şi ca cele şapte
chakra-e. Apogeul era atins prin ruperea celui de-al şaptelea sigiliu, care
echivala cu „deschiderea marii cărţi” şi conducea la părăsirea corpului fizic
prin atingerea transcendenţei.
Acest lucru ne arată că a existat un timp în istoria umanităţii în care
adepţii practicau un procedeu special care le permitea să iasă din corpul fizic
şi să îşi atingă adevăratul potenţial al spiritului uman. Se nasc în mod firesc o
serie de întrebări. Mai întâi de toate, în ce consta acest procedeu? În al doilea
rând, dacă erau atât de buni, de ce nu au reuşit acei oameni să facă cunoscut
procedeul şi în rândul restului populaţiei?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt legate de ritmurile mecanicii
orbitale a pământului şi ale sistemului nostru solar, îndeosebi prin raport cu
centrul galaxiei noastre. Să vedem mai întâi în ce fel se manifestă aceste
ritmuri din perspectiva conştiinţei sociale.
A existat în istoria umanităţii o perioadă în care oamenii erau foarte
avansaţi, având cu uşurinţă acces la înţelepciune, dacă doreau acest lucru. Ei
au decis însă să înmagazineze această înţelepciune în temple, sub tutela
preoţilor. Păstrătorii acestei înţelepciuni au devenit în timp foarte puţin
cunoscuţi. Lao Tzu a fost un asemenea exemplu. Potrivit legendei, el a fost
un înţelept care s-a decis să părăsească viaţa socială. Când se afla însă pe
punctul de a ieşi din civilizaţie, păzitorul porţii l-a oprit şi i-a cerut să îşi
noteze pe hârtie viziunile. Astfel a apărut Tao Te King sau Cartea lui Tao,
după care Lao Tzu s-a retras în pădure şi nu a mai fost văzut niciodată. Dacă
privim această legendă în lumina informaţiilor prezentate în această carte,
este evident că Lao Tzu a străpuns vălul dimensiunii noastre şi a părăsit-o.

72
Faimosul păzitor al porţii din legenda chineză reprezintă o analogie evidentă
cu păzitorii porţilor acestei dimensiuni. Cine studiază taoismul cu ajutorul
cărţii lui Lau Tzu îşi dă seama că principalul atribut al acestuia nu era
înţelepciunea, virtutea sau percepţia, ci obscuritatea! Explicaţia îşi are
rădăcinile în conştiinţa epocii, care, vă vine să credeţi sau nu, era bazată pe
fizica hiperdimensională. Să argumentăm.
La fel cum pământul şi luna se învârtesc în jurul soarelui, acesta din
urmă se învârteşte la rândul lui în jurul centrului galactic al universului
nostru, cunoscut uneori şi sub numele de Soarele Negru sau punctul de
referinţă zero. La fiecare 26.000 de ani (numărul este aproximativ) pe pământ
se petrece un eveniment numit Precesiunea Echinocţiilor, care face ca în
fiecare an sideral punctul exact al echinocţiului (care poate fi văzut pe cerul
nopţii) să se mute un pic mai la vest pe orizont. Spre exemplu, dacă privim
orizontul în momentul echinocţiului de primăvară şi vedem constelaţia
Berbecului, aceasta va apărea în punctul X. În anul următor, la acelaşi
echinocţiu, el va fi deplasat puţin mai la vest, dar nu suficient de mult pentru
ca mutarea să poată fi observată cu ochiul liber. Motivul acestei mutări este
legat de atracţia gravitaţională exercitată asupra pământului de soare şi de
lună, care modifică puţin axa pământului, făcând-o să se încline. De-a lungul
unei perioade de aproximativ 26.000 de ani mişcarea către vest a
echinocţiului face un cerc complet, revenind în locul din care a plecat.
Această perioadă este numită yuga.
Întrucât axa pământului se înclină în timpul unei yuga, planeta noastră
se apropie de soarele negru timp de o jumătate de yuga, după care se
îndepărtează de el timp de o altă jumătate de yuga. Soarele negru este sursa
luminii în universul nostru local. De aceea, îndepărtarea de el este numită o
rotaţie negativă, întrucât înseamnă practic o îndepărtare de sursa de lumină.
Invers, apropierea de el este numită rotaţie pozitivă, întrucât înseamnă o
apropiere de lumină. Fiecare asemenea perioadă durează aproximativ 13.000
de ani.
Din perspectiva corespondenţelor universale, acest lucru înseamnă că
fiecare rotaţie a electronilor se schimbă la fiecare jumătate de yuga. Altfel
spus, electronii din interiorul atomilor care alcătuiesc lumea noastră fizică se
apropie de lumină exact în perioada în care pământul nostru se apropie de
lumină. Acelaşi lucru este valabil şi în ceea ce priveşte rotaţia negativă, de
îndepărtare de lumină şi apropiere de întuneric. Din perspectiva evoluţiei,
apropierea de lumină echivalează cu evoluţia propriu-zisă, în timp ce
îndepărtarea de ea este sinonimă cu un proces de involuţie.
În epoca pe care o trăim ne pregătim să intrăm în Era Vărsătorului,
care corespunde începerii unei noi rotaţii pozitive (de apropiere faţă de
centrul luminos). Vălurile întunericului încep să se risipească, ceea ce explică
scoaterea la lumină a unor informaţii precum cele din această carte. În trecut,
momentul îndepărtării de lumină a coincis cu sechestrarea cunoaşterii de
către marea preoţime. Excesele acesteia au cauzat o involuţie de proporţii a
conştiinţei umane. Evident, cunoaşterea dobândită nu se pierde niciodată
definitiv, aşa că mai este încă posibil să ne redobândim moştenirea pierdută.
Repercusiunile acestei schimbări majore de conştiinţă nu au încă un
impact deplin asupra noastră. S-au produs deja câteva schimbări esenţiale pe

73
pământ de la publicarea primei noastre cărţi, iar unii oameni anticipează chiar
o schimbare a polarităţii planetei. Există nenumărate teorii referitoare la
evenimentele care urmează să se petreacă, dar nu considerăm necesar să ne
pierdem în speculaţii. Există destui oameni care se ocupă cu aşa ceva.
Mai există un aspect important pe care merită să-l menţionăm în
legătură cu ceea ce se petrece atunci când se face trecerea de la jumătatea
negativă la cea pozitivă a unei yuga (de la întuneric la lumină). Există
numeroase studii ştiinţifice care atestă acest lucru (inclusiv o analiză
extensivă a Universităţii din Stanford). Este vorba de proprietăţile magnetice
ale celor doi poli ai creierului. Întrucât creierul funcţionează la fel ca un
computer, pe baza unor câmpuri bio-electromagnetice, în cazul în care
câmpul magnetic al pământului îşi pierde din intensitate sau este afectat într-o
altă manieră omul îşi poate pierde complet memoria. Exact acest lucru se
petrece în timpul unei schimbări de yuga (vă reamintesc că la ora actuală ne
aflăm chiar în mijlocul unei asemenea schimbări).
În trecut, şcolile misterelor au jucat un rol important, scopul lor fiind
acela de a menţine o continuitate de gândire pe pământ, care include şi
amintirea de sine de la o viaţă la alta. Evident, acest lucru a condus la
existenţa unui număr mic de oameni aleşi care îşi amintesc întreaga
cunoaştere, grupaţi în societăţi secrete precum Iluminaţii, care profită de
avantajul lor pentru a dobândi întreaga putere planetară şi a o folosi în
scopurile lor exclusive.
Dacă reţeaua magnetică a pământului tinde către zero, ne aflăm cu
toţii în pericol de a ne pierde memoria. În cazul unora dintre oameni
pierderea va fi totală. O asemenea catastrofă poate fi însă evitată prin
utilizarea fibrei electromagnetice „din care suntem confecţionaţi”. Dacă vom
învăţa cum putem comunica cu propriile noastre câmpuri electromagnetice, în
momentul impactului le vom putea modifica astfel încât să ne putem păstra
propriul magnetism. Toate aceste câmpuri corespund formelor geometrice,
dar subiectul este complicat şi nu face obiectul de studiu al prezentei lucrări.
Sfinxul a fost creat cu scopul de a juca un rol important în procesul de
păstrare a memoriei. Pe măsură ce diferitele epoci ale evoluţiei se încheie, ele
sunt înregistrate în acea bază de date pe care am numit-o reţeaua
morfogenetică a planetei, iar accesul la ele poate fi făcut din Sala Cunoaşterii
aflată în tunelul de sub Sfinx, în care sunt înregistrate atât trecutul cât şi
viitorul, care pot fi consultate în vederea noului ciclu al evoluţiei. Altfel spus,
consultarea Sălii Cunoaşterii reprezintă un proces de educaţie care ne poate
permite să aflăm în ce constă viitorul nostru. Scopul acestor înregistrări este
de a fi accesate la sfârşitul unei yuga, pentru a ne reaminti direcţia în care
trebuie să mergem şi înţelepciunea trecutului.
Una din marile teme dezvăluite de cunoaşterea înmagazinată în Sala
Cunoaşterii este cea a nemuririi (nu neapărat trupeşti, cât din perspectiva
memoriei). Cel care accesează această cunoaştere poate dobândi nemurirea,
care nu este altceva decât o continuitate a memoriei. El îşi poate chiar
transcende nivelul actual, ajungând pe nivelul superior de conştiinţă. Aşa cum
am afirmat mai sus, acest subiect devine un măr al discordiei între diferitele
şcoli ale misterelor şi elitele puterii, ale căror avanposturi sunt bancherii
internaţionali.

74
 O scurtă retrospectivă istorică ne poate ajuta să înţelegem mai bine. Se
ştie că orice civilizaţie a avut suişurile şi coborâşurile sale. De regulă,
perioadele de ascensiune sunt destul de bruşte, în timp ce declinurile sunt
prelungite şi caracterizate de o stopare a evoluţiei. Aceste mişcări depind de
apropierea sau îndepărtarea planetei de centrul galaxiei noastre. Dacă dăm
timpul înapoi în perioada creării Sfinxului, vom constata că civilizaţia umană
a atins un moment de apogeu, după care, 13.000 de ani mai târziu, a intrat în
declin. Ultima perioadă a declinului s-a concretizat în distrugerea Atlantidei
în urmă cu 13.000 de ani. Evident, odată cu această distrugere a dispărut
inclusiv amintirea culturii sale.
Şcolile misterelor au păstrat însă principalul lor secret, potrivit căruia
câmpul magnetic personal poate fi prezervat în aşa-numitul ou sau
merkabah19, prin rotaţia unor simboluri geometrice (care guvernează câmpul
electromagnetic personal) într-un proces de vizualizare.
Scopul final al acestor tehnici este acela de a atinge starea supremă a
evoluţiei. Se spune că atunci când vom atinge această stare de apogeu,
umanitatea va începe un proces de transmigrare de pe această planetă.
Dacă teza susţinută de această carte este corectă, rezultă că în anii care
vor urma vom fi literalmente bombardaţi de informaţii rămase ascunse timp
de milenii la rând. Speranţa noastră este că Era Vărsătorului va fi una a
iluminării şi înţelegerii. Pe de altă parte, deşi informaţiile ne vor bombarda de
pretutindeni, ar fi o prostie să credem că totul se va petrece lin, fără nici un
efort din partea noastră. Din fericire, se simte deja un mare optimism din
partea celor care doresc să înveţe din trecutul îndepărtat al umanităţii pentru
a-şi programa în consecinţă viitorul.
În clipa în care această carte este scrisă, ne apropiem de „momentul
final”. Foarte mulţi adepţi New Age vorbesc de celebrul calendar maya, care
se încheie brusc în anul 2012, iar creştinii ne reamintesc de Apocalipsă şi de
Armageddon. Dincolo de toate, este cert că circulă şi o sumedenie de prostii
referitoare la „sfârşitul timpului”. Mulţi oameni îşi exprimă teama că
pământul va suferi mutaţii majore şi că o mare parte din SUA se vor scufunda
în ocean, după care se grăbesc să vândă proprietăţi imobiliare în Montana
ascultătorilor creduli. Nu poţi decât să te minunezi…
Examinând diferite aspecte ale trecutului, putem dobândi o
perspectivă mai bună asupra viitorului. De aceea, ne propunem să facă o
scurtă retrospectivă istorică ce ne va conduce înapoi la Montauk şi la marile
influenţe planetare.

Capitolul 20
Phree-ii şi catholi-ii
Potrivit teoriei yuga de care am discutat în capitolul anterior,
civilizaţia terestră a atins momentul de apogeu în timpul perioadei Atlantidei,

19
Cuvântul merkabah este derivat de la mer – forţa vieţii (care înseamnă şi a-ţi aduce aminte sau a
gândi), ka – suflet şi bah – vehicul care transportă (sufletul). Altfel spus, avem de-a face cu un vehicul
care transportă sufletul, cu proprietăţi interdimensionale. Nu întâmplător, acest vehicul este folosit
atunci când omul doreşte să călătorească dintr-o dimensiune în alta.

75
acum 13.000 de ani. În cadrul acestei perioade, societatea era alcătuită după
modelul republicii lui Solomon, în care toţi cetăţenii erau consideraţi egali,
indiferent dacă erau muncitori sau intelectuali. Toată lumea era educată la
şcoala înţelepciunii, primind diferite grade de absolvire, dar incluzând toate
aspectele conştiinţei. Era un sistem educativ infinit superior celui pe care îl
cunoaştem astăzi. Pe măsură ce câmpurile energetice au început să-şi schimbe
rotaţia, societatea a căzut în declin. Oamenii continuau să aibă o anumită
putere, dar şi-au pierdut înţelepciunea izvorâtă din apropierea de centrul
galactic. S-a creat astfel o uriaşă polarizare a conştiinţei. Noua conştiinţă
socială se îndrepta către întuneric. Luptătorii Luminii au devenit o rasă pe
cale de dispariţie. Evoluţia celor două polarităţi a condus în cele din urmă la
apariţia a două facţiuni principale: phree-ii şi catholi-ii.
Phree este un cuvânt francez care înseamnă lumină. Cu alte cuvinte,
phree-ii s-au identificat cu constructorii luminii, sau francmasonii. Catholi
provine de la rădăcina „catolic”, care înseamnă universal sau integru. Ambele
facţiuni s-au născut din şcolile înţelepciunii străvechi care au existat în
Lemuria. La acea vreme, pe planetă domnea o „conştiinţă civică universală”.
Toată lumea acţiona la unison, pe o frecvenţă mai mult sau mai puţin comună.
Această conştiinţă socială s-a fracturat odată cu marele cataclism, şi astfel au
apărut cele două grupări. Yuga întunericului şi-a început domnia odată cu
apariţia a două facţiuni în locul unei singure frăţii universale.
În timp ce phree-ii se considerau constructori ai luminii, catholi-ii şi-
au exprimat aceeaşi pretenţie. În curând, cele două grupări au devenit
preocupate mai degrabă de obţinerea controlului asupra conştiinţei planetare.
Phree-ii îi considerau pe universalişti o forţă întunecată, aşa că au preferat să-
şi păstreze independenţa, căutând în secret adevărul. În realitate, ambele
facţiuni erau grupuri renegate provenite din aceeaşi şcoală a cunoaşterii. Erau
însă polarizate şi se considerau în competiţie una cu cealaltă. Pe scurt, a fost
un pas înapoi de la fosta conştiinţă universală care a domnit timp de o
întreagă yuga a luminii. Aşa s-au născut sistemele religioase, care au condus
la rândul lor la acele procese iluzorii de abandonare a liberului arbitru şi
aderare la un sistem colectiv de convingeri. În această atmosferă, phree-ii au
emigrat în Egipt, iar catholi-ii în Italia, unde au creat Imperiul Roman.
Phree-ii îşi considerau cunoaşterea atât de valoroasă încât au preferat
să o păstreze secretă, în scopul prezervării ei. Din păcate, au reuşit să o
ascundă atât de bine încât nimeni nu a mai ştiut cum să o practice. Catholi-ii
erau universalişti, aşa că doreau să unească întreaga lume sunt un singur
stindard. Având o natură mai agresivă, au câştigat războiul împotriva
Egiptului.
Evident, apariţia phree-ilor şi a catholi-ilor nu s-a produs în Egipt şi
respectiv Italia. Istoria lor este comună, dar localizarea lor în jurul anului zero
(al naşterii lui Iisus) este importantă, întrucât această perioadă a marcat un
moment de cotitură în conştiinţa planetară.

Capitolul 21
O scurtă istorie a lumii

76
 Scurta istorie a lumii pe care v-o propun în acest capitol începe odată
cu anul zero. Nu mi-am propus să ofer aici un punct de vedere exhaustiv
asupra lumii, ci doar o viziune care are la bază propriile mele lecturi şi
concluziile personale pe care le-am tras. Există două motive pentru care mi-
am propus să scriu acest capitol: pe de o parte, pentru a demonstra că phree-ii
şi catholi-ii continuă să interfereze cu realitatea noastră, încercând să o
controleze, iar pe de altă parte, pentru a servi ca punte de referinţă între
istoria antică despre care am discutat în capitolele anterioare şi investigaţia
noastră referitoare la Montauk.
Potrivit uneia din sursele mele, perioada imediat următoare anului
zero a fost atât de puternic marcată de şocuri încât martorii acelor evenimente
nu şi-au mai revenit niciodată. Redarea în scris a celor petrecute în timpul
vieţii lui Iisus s-a făcut mulţi ani mai târziu. Să afirmi despre această perioadă
că a fost rezultatul apariţiei unei nave spaţiale sau al acţiunii unor extratereştri
ar fi o supra-simplificare şi nu ar reda neapărat adevărul. Cert este că
perioada a fost intens marcată de interdimensionalitate. Indiferent de ceea ce
s-a petrecut în realitate în timpul vieţii lui Christos, nu există nici o îndoială
că după aceste evenimente conştiinţa generală a umanităţii s-a îndepărtat
radical de Împărăţia Cerurilor (sau, dacă preferaţi, de dimensiunile
superioare) şi s-a scufundat într-o eră a întunericului.
La apogeul Imperiului, romanii au rămas faimoşi pentru procesul de
„romanizare” a duşmanilor lor pe care l-au declanşat. Cu alte cuvinte, ei nu se
limitau să cucerească un popor, ci îi învăţau pe învinşi legea lor, sistemul lor
financiar şi vamal, astfel încât să îşi consolideze imperiul. După dispariţia lui
Christos, catholi-ii şi-au menţinut puterea absorbind creştinismul în imperiul
lor. Primele învăţături creştine erau practic identice cu cele predate în Egipt,
fiind considerate o ameninţare pentru Imperiul Roman. Ambele mişcări au
fost însă consolidate atunci când împăratul Constantin a emis Edictul de la
Milano, permiţându-le cetăţenilor romani să îl venereze deschis pe Christos.
Prin această mişcare abilă, phree-ii şi catholi-ii s-au unit într-o oarecare
măsură, creând un monopol al puterii care avea să rămână în picioare o
perioadă foarte lungă de timp. Cu tot succesul politic al lui Constantin, acesta
a stârnit mânia intelighenţiei atunci când a interzis la Conciliul din Niceea
doctrina reîncarnării, mutând atenţia generală asupra Sfintei Treimi. Efectul
acestui edict a fost acela că memoria colectivă a fost interzisă, iar căutătorii
adevărului şi ai iluminării au fost nevoiţi să se ascundă.
Cea mai semnificativă dintre grupările subterane care au dus mai
departe torţa phree-ilor în timpul acestei perioade au fost Gnosticii. Aceştia
au continuat să-şi practice convingerile în ciuda faptului că erau hărţuiţi de
Biserică. Ei au fost primii eretici. Din rândul gnosticilor s-a ridicat mai târziu
Carol cel Mare, primul împărat al Sfântului Imperiu Roman. Acesta a ajuns la
putere în jurul anului 700 şi a încercat să spargă monopolul catholi-ilor sub
tutela Bisericii Romano-Catolice. A fost unul din membrii entuziaşti ai
mişcării creştinismului Graalului, care urmărea să predea misterele străvechi,
fiind în opoziţie directă cu Biserica. După multe intrigi politice, Carol cel
Mare a fost forţat să îngenuncheze şi să sărute inelul Papei. Gestul a fost
dramatic şi a rămas în istorie. Sfântul Imperiu Roman a supravieţuit, dar
numai cu numele. Adevăratul deţinător al puterii era Papa. Deşi nu s-a putut
împotrivi foarte tare puterii papale, Carol cel Mare a continuat să poarte

77
Suliţa lui Longinus (despre care se credea că a sfârtecat trupul lui Iisus) ca pe
un talisman magic şi să practice în secret vechile mistere. Într-o zi, la vârsta
avansată de 72 de ani, Carol cel Mare a scăpat suliţa pe când se afla în galop.
Semnul a fost considerat de rău augur, iar două săptămâni mai târziu Carol a
murit. De atunci a rămas legenda că cel care deţine suliţa poate controla
destinul umanităţii, în bine sau în rău. Deşi eforturile lui Carol cel Mare nu au
reuşit să-i asigure o independenţă completă de Biserică, ele aveau să conducă
la apogeu la Era Cavalerilor şi la apariţia Regelui Arthur.
Chiar şi înainte de domnia lui Carol cel Mare au existat elemente care
au încercat să spargă coeziunea dintre phree şi catholi. În anul 570 s-a născut
Profetul Islamului. Acesta a reuşit să unească triburile rătăcitoare ale arabilor
sub flamura lui Allah. Eforturile sale ar putea fi interpretate şi ca o încercare a
unei puteri superioare de a zdruncina puterea catholi-ilor, care deţineau
controlul asupra Pământului Sfânt. Profetul, care era un phree, a cucerit
Ierusalimul şi l-a eliberat de creştini. Tocmai când phree-ii credeau că au
câştigat o bătălie majoră, profetul a murit, iar moştenitorii săi nu s-au ridicat
la înălţimea sa. Catholi-ii au preluat controlul asupra mişcării islamice,
inclusiv asupra Pământului Sfânt, dar de data aceasta sub o flamură diferită.
Este interesant să remarcăm că Profetul a primit textul Coranului de la
Gabriel, Arhanghelul Bunei Vestiri. Fiind un mesager al veştilor, Gabriel
corespunde din punct de vedere cabalistic lui Tahuti, creatorul Sălii
Cunoaşterii, ceea ce ne confirmă cine era autorul real al acestei mişcări. Linia
genealogică a familiei Profetului nu s-a stins niciodată. Deşi consideraţi o
sectă renegată de corpul principal al Islamului, descendenţii săi s-au stabilit în
raiul tuturor refugiaţilor politici: Franţa, ţara phree-ilor.
În acel moment, catholi-ii controlau Pământul Sfânt, dar situaţia era
de-a dreptul comică. Phree-ii au preluat controlul şi au vândut întregul
continent european pentru a-şi duce Cruciadele. Au apărut astfel armate
uriaşe în numele lui Christos cu scopul de a elibera Pământul Sfânt de
musulmani. Chiar şi copiii au pus mâna pe arme, într-o mişcare de
manipulare care anticipa proiectul băieţilor din Montauk. Legenda lui Pier
Piper a apărut în această perioadă, în care abuzurile împotriva copiilor au
întrecut orice imaginaţie.
Încă de la început, phree-ii au jucat la ambele capete, asumându-şi un
rol major odată cu apariţia Cavalerilor Templieri. Convingerile lor sunt prea
complicate pentru a le analiza aici detaliat, dar cert este că ei au cultivat
legenda potrivit căreia Iisus nu ar fi murit pe cruce, ci s-a refugiat cu restul
familiei sale în sudul Franţei, luând cu el înţelepciunea străveche a egiptenilor
şi a lui Moise. Urmaşii lor au rămas cunoscuţi sub numele de cathari, fiind
persecutaţi cu cruzime şi practic exterminaţi de Inchiziţie.
Cavalerii Templieri şi-au câştigat popularitatea oferind circuite
turistice pe Pământul Sfânt. Întrucât erau soldaţi duri şi aveau legături intime
cu musulmanii din Ierusalim, oamenii se simţeau în siguranţă să viziteze
locurile sfinte sub tutela lor. Circuitele la aceste locuri sfinte erau destul de
costisitoare, căci atât templierii cât şi musulmanii profitau din plin de situaţia
creată. În consecinţă, templierii au devenit extrem de bogaţi, creând primele
rudimente ale sistemului bancar de mai târziu. În scurta perioadă în care
Pământul Sfânt a revenit înapoi creştinilor ca urmare a Cruciadelor, templierii

78
şi-au asumat rolul de paznici ai Sfântului Mormânt, de unde şi-au luat şi
numele (de Cavaleri ai Templului).
Căpătând atâta putere şi bogăţie, templierii au devenit curând
vulnerabili. După ce regele Phillip al Franţei s-a refugiat în templul lor din
Paris cu ocazia unei răzmeriţe populare, el a rămas uimit de bogăţia uluitoare
pe care a găsit-o aici şi a făcut cerere să devină membru. Întrucât cererea i-a
fost refuzată, el a conspirat cu Papa să-i scoată în afara legii pe templieri, care
deveniseră o mare ameninţare politică inclusiv la adresa Bisericii, făcând
astfel din ei o ţintă principală a Inchiziţiei. Jacques de Molay, şeful
templierilor, a fost arestat, dar mulţi dintre membrii frăţiei au scăpat
refugiindu-se în Scoţia şi luând cu ei cea mai mare parte a averii ordinului.
De Molay a fost ars pe rug, dar înainte de a muri, l-a blestemat public
pe rege, afirmând că va muri după un anumit interval de timp. Într-adevăr, la
numai câteva luni, regele a murit, iar asupra monarhiei franceze a început un
asalt care, câteva secole mai târziu, avea să se concretizeze în Revoluţia
Franceză şi ghilotinarea lui Marie-Antoinette. Un efect secundar al arderii pe
rug al lui Jacques de Molay au fost legăturile extrem de strânse care s-au
creat între Franţa şi Scoţia.
Din ruinele Revoluţiei Franceze s-a născut apoi Napoleon, a cărui
primă acţiune a fost aceea de a-l insulta pe Papă. A urmat cucerirea Egiptului
şi căutarea înţelepciunii sacre. Despre aceste aspecte, istoria oficială nu
vorbeşte nimic. Napoleon a făcut de asemenea eforturi să pună mâna pe suliţa
lui Longinus, pe care a posedat-o cândva Carol cel Mare, dar aproape
întreaga societate phree din Europa a conspirat cu succes să îl împiedice. Deşi
atunci când l-a insultat pe Papă a acţionat ca un phree, aspiraţia lui era aceea
de a unifica întreaga lume, ceea ce era un concept catolic. Se pare că
Napoleon a fost o figură complexă, de care s-au folosit ambele tabere. În cele
din urmă a fost otrăvit pe Insula St. Helena (o insulă vulcanică şi un punct
major al reţelei morfogenetice conectat cu Atlantida). Analiza ulterioară a
firelor de păr a descoperit arsenic în compoziţia acestora, fiind de bănuit că a
fost asasinat pentru a fi redus la tăcere.
În timpul lui Napoleon, pe scenă a apărut o facţiune evreiască ce avea
să joace un rol major în istoria lumii. Este vorba de familia Rothschild. Atât
creştinismul cât şi islamul au apărut din religia mozaică, dar evreii îşi
pierduseră puterea la ei acasă şi au redevenit un trib rătăcitor. Monarhiile
Europei nu au arătat niciodată o simpatie deosebită faţă de evrei, arătându-se
dispuse să-i izgonească la cel mai mic semn de neînţelegere. În această
atmosferă, membrii familiei Rothschild au reuşit să asmută monarhiile una
împotriva alteia, construind o bază de putere evreiască sub forma sistemului
bancar internaţional. Era o simplă chestiune de supravieţuire rasială. Între
altele, au preluat funcţia de bancheri a templierilor, care fuseseră siliţi să intre
într-un con de penumbră.
Familia Rothschild a orchestrat întreaga bătălie de la Waterloo
(influenţând, probabil, inclusiv fuga lui Napoleon de pe Insula Elba), cu
scopul de a produce un crah la Bursa din Londra. Fiind evreu, Rothschild îi
simpatiza pe phree, căci ceea ce încerca el să răstoarne era establishment-ul
catolic. Ironia sorţii făcea ca monarhiile europene să fie de orientare catolică,
înclinându-se în faţa autorităţii Papei, dar în secret, majoritatea regilor au

79
subscris la orientarea catharilor, fiind convinşi că „sângele lor albastru”
descindea direct din Christos.
Subtilităţile şi conexiunile dintre phree şi catholi sunt atât de
complexe încât par fără sfârşit. Important era să fie păstrată polarizarea
conştiinţei sociale a epocii; conta mai puţin cine avea dreptate. Oamenii erau
divizaţi unii împotriva celorlalţi, iar zeul războiului, Marte, era la el acasă. În
mitologia vikingilor, războinicul care murea pe câmpul de luptă ajungea în
rai, în timp ce, dacă murea în condiţii paşnice, ajungea în iad.
Între timp, templierii s-au regrupat în Scoţia, generând un conflict
uriaş cu monarhia britanică ce se pregătea să pună bazele Imperiului Catolic
Britanic. De aceea, ei au pus la cale Revolta Iacobiţilor.
Iacobiţii erau originari din Asia Mică şi aveau o orientare gnostică. Au
migrat în Insulele Britanice odată cu celţii, despre care am mai vorbit în
această carte. Se considerau moştenitorii faraonilor din Egipt şi se opuneau
învăţăturilor sterile ale Bisericii. Britania era prin excelenţă o ţară păgână, iar
vechea religie a druizilor era încă vie în inimile oamenilor. Legiunile romane
au fost primele care i-au cucerit pe britoni, impunând legea catolică. În
încercarea de a o rupe cu imperiul catolic, Henric al VIII-lea a creat Biserica
Anglicană, lucru care a dat speranţe mişcării protestante aflate la începuturile
ei, dar în cele din urmă Biserica Anglicană a rămas o instituţie destul de
catolică. Se pare că unul din scopurile ei majore a fost acela de a menţine sub
control vechile convingeri celtice (inclusiv pe phree).
Iacobiţii l-au considerat pe regele James II (cunoscut şi ca regele
James VII al Scoţiei) ultimul rege cu drepturi depline al Marii Britanii. În
parte, acest lucru s-a datorat şi Pietrei din Scone, pe care fuseseră încoronaţi
toţi regii legitimi. Se spunea că piatra deţine puteri magice, motiv pentru care
era păstrată într-o abaţie din E. Perthshire, din Scoţia. Edward I a luat însă
piatra şi a plasat-o sub scaunul încoronării din Westminster Abbey. În acest
fel, se spune că regii Angliei au „furat” regatul Scoţiei.
Toate acestea s-au petrecut după domnia lui James II. Familia acestuia
era cunoscută sub numele de Stuart, iar moştenitorul legitim al tronului era
prinţul Charlie cel Frumos, care a fost nevoit să se ascundă în Franţa după
deposedarea familiei sale de putere. Prinţul Charlie cel Frumos a făcut o
tentativă nobilă de a reveni, a strâns o armată de 5.000 de oameni şi a început
să mărşăluiască spre Londra. Deşi a fost aşteptat de o armată de 10.000 de
oameni, la care se adăugau alte 30.000 de trupe suplimentare care aşteptau în
afara Londrei, istoria consemnează faptul că panica s-a instaurat în întreaga
capitală. Oamenii dispreţuiau monarhia britanică, iar regele ştia foarte bine
acest lucru. La fel de bine ştia şi Charlie cel Frumos, care şi-a continuat fără
teamă marşul către Londra, convins că oamenii simpli se vor alătura cauzei
sale nobile şi păgâne, izgonind armata regelui. Avea probabil toate motivele
să creadă acest lucru, întrucât britonii nu aveau nici un alt simbol în jurul
căruia să se adune. Din păcate pentru el, sfetnicii săi erau fie laşi, fie spioni,
împiedicându-l să-şi continue marşul către inima oraşului. În cele din urmă, a
fost nevoit să se retragă şi să se ascundă. Englezii l-au urmărit prin întreaga
Scoţie, iar viaţa i-a fost salvată de un anume Duncan Cameron când a căzut
de pe o stâncă. Clanurile Cameron şi Mar (cel din urmă locuia în Mar, un
district din Aberdeenshire, în Scoţia; Mar era de asemenea titlul dat sfinţilor

80
şi clericilor din Biserica Iacobită) au avut o influenţă decisivă în
supravieţuirea prinţului Charlie cel Frumos şi în transmiterea mai departe a
luminii phree-ilor.
Unul din cele mai amuzante incidente legate de fuga prinţului Charlie
cel Frumos s-a produs atunci când acesta s-a ascuns în Insula Skye de lângă
Dun Cann, un deal vulcanic în formă tronconică. Etimologia expresiei Dun
Cann este foarte interesantă, căci Dun înseamnă cal, iar Cann putere. Putem
face o corespondenţă cu calul de aur de pe coperta Proiectului Montauk, care
a simbolizat vehiculul pentru călătoria în timp. Într-o altă interpretare, „dun”
înseamnă fortăreaţă pe un deal, definiţie identică cu cea pe care o dau unii
cuvântului Montauk. Din această perspectivă, Dun Cann s-ar traduce prin
fortăreaţă foarte puternică.
Dar poate cea mai curioasă etimologie a expresiei „Dun Cann” este
cea referitoare la cuvintele englezeşti „dun”, care înseamnă crepuscul, şi
„cann”, care înseamnă fie 1) puterea sau capacitatea de a translata în lumea
fizică; fie 2) tub sau trestie; fie 3) joc de culori. „Dun” se referă la o lume
crepusculară, situată între întuneric şi lumină, iar „cann” este un tub sau un
canal între lumi care ilustrează întregul spectru electromagnetic, adică
întregul joc al creaţiei.
La scurt timp după ce templierii s-au mutat în Insulele Britanice şi
chiar înainte de fuga prinţului Charlie cel Frumos, familiile Crowley, Wilson
şi Parson au emigrat în America, stabilindu-se în colonia de la Massachussetts
Bay. Se pare că unii s-au stabilit de asemenea în Mayflower. În mod evident,
clanul Cameron nu putea fi nici el prea departe. Au mai fost implicate şi alte
familii, iar francmasoneria a început să prindă rădăcini în America.
Într-o carte despre arborele genealogic al familiei, membrii clanului
Parson susţin că au fost prieteni apropiaţi ai lui George Washington, un
maestru mason, luând hotărârea să ajute la cauza comună într-o manieră mai
puţin ostentativă. Deşi aveau o mare influenţă, membrii clanului au preferat
să rămână în umbră. Se spune că cea mai mare parte a Constituţiei ar fi fost
scrisă de un membru al clanului Wilson, un anume James Wilson. Evident, nu
este exclus ca acesta să-l fi cunoscut la rândul lui pe Thomas Jefferson, cel
care a studiat cu atâta interes limba nativă a indienilor Montauk.
Thomas Jefferson şi Ben Franklin au fost numiţi ambasadori ai
Statelor Unite în Franţa şi au avut legături foarte puternice cu phree-ii din
această ţară. Într-o biografie a lui Jefferson se vorbeşte de o amantă a acestuia
care avusese înainte o legătură intimă cu un misterios doctor Parsons (despre
care cartea nu spune nimic altceva). Pe vremea cât a fost preşedinte, Jefferson
a cumpărat statul Louisiana de la Franţa, în condiţii foarte favorabile pentru
SUA. Peste mai puţin de 100 de ani, phree-ii din Franţa au oferit în semn de
recunoştinţă Statuia Libertăţii phree-ilor din America, semn că fusese creată o
nouă colonie a libertăţii (conform tradiţiei phree-ilor).
Deşi Statele Unite îşi câştigaseră libertatea, catholi-ii au încercat să
supună noul stat finanţând Războiul Civil declanşat de Coroana Britanică.
După ce această tentativă a dat greş, catholi-ii au preferat să se folosească de
instrumentele financiare pentru a-şi confirma poziţia de unitate totală.

81
Descoperirea rezervelor de petrol a condus la afirmarea clanului Rockefeller,
iar această industrie este folosită şi astăzi ca instrument politic.
Primul Război Mondial a fost declanşat în mare parte ca urmare a
animozităţii dintre catholi-ii britanici şi restul europenilor, care aveau un
resentiment împotriva Sfântului Imperiu Roman. La vremea respectivă,
Marea Britanie sufoca economic Europa, dacă nu cumva chiar întreaga lume.
Familia Rothschild, care a luat partea phree-ilor atât timp cât acest lucru i-a
servit interesele, a îmbrăţişat cauza Imperiului Britanic, declanşând ceea ce
germanii aveau să numească violul Europei. A urmat un război abil
orchestrat, care a lăsat Germania într-o stare de sclavie economică faţă de
Imperiul Britanic şi de interesele financiare ale bancherilor din acesta.
Lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată atunci când Hitler a reuşit să
pună mâna pe Suliţa lui Longinus, cea aflată cu mult timp în urmă în posesia
lui Carol cel Mare. Hitler nu şi-a început adevărata campanie militară decât
după ce a reuşit să obţină talismanul. El a fost arhetipul suprem al catholi-lor,
încercând să unească întreaga lume sub stindardul unuia din cele mai sacre
simboluri ale lumii: svastica. La ora actuală, acest semn şi-a pierdut complet
sacralitatea, devenind un simbol al antisemitismului. Strămoşii noştri aveau
însă o cu totul altă viziune. Numele simbolului derivă din sanscritul svasti,
care înseamnă bunăstare sau binecuvântare. Se spune că naziştii ar fi inversat
simbolul, dar în realitate el apare în ambele direcţii pe diferitele artefacte.
Interesant este faptul că unghiurile svasticii sunt de 90º faţă de crucea centrală
a spaţiului şi a timpului, ceea ce conduce la ideea unei schimbări de
conştiinţă. Deşi istorii moderni l-au catalogat pe Hitler ca fiind complet
nebun, el cunoştea foarte bine semnificaţia ezoterică a acestor simboluri şi se
spune că ştia Scriptura pe dinafară mai bine decât orice preot.
Simbolurile arhetipale care influenţau profund subconştientul colectiv
şi reţeaua morfogenetică nu erau suficiente însă pentru Hitler. El avea nevoie
de un duşman în carne şi oase împotriva căruia să-i unească pe oameni.
Bancherii evrei reprezentau în această direcţie ţinta sociologică perfectă
pentru mentalitatea lui Hitler şi a rasei ariene a epocii. Deşi pe jumătate evreu
el însuşi, Hitler a mizat pe sentimentele puternic antisemite ale europenilor
arieni. În primii săi ani de putere, evreii au fost încurajaţi să părăsească
Germania, fără să fie însă forţaţi. Un reprezentant al evreilor a obţinut chiar o
listă cu nume şi adrese ale evreilor de la Gestapo, pentru a-i ajuta să
emigreze. Ulterior, evreii rămaşi au fost persecutaţi fără milă, după care a fost
declanşat holocaustul, dar nu înainte de a le anihila complet baza de putere în
Germania.
Odată cu Hitler, yuga actuală a atins momentul său cel mai întunecat.
La numai câteva ore de la declararea oficială a morţii lui Hitler, trupele
americane au descoperit suliţa lui Longinus într-un buncăr, astfel încât
talismanul a ajuns în posesia Trupelor Aliate. În final, ea a fost returnată
Muzeului Habsburgilor din Viena (unii spun că nu a fost returnată decât o
copie). Balanţa puterii s-a schimbat astfel din nou.
După câştigarea celui de-al Doilea Război Mondial, Aliaţii au
moştenit maşina de război nazistă şi serviciile de contrainformaţii ale celui
de-al Treilea Reich. Ei au solicitat de asemenea toată baza de date referitoare
la cercetările genetice ale oamenilor de ştiinţă germani, la tehnologia

82
aerospaţială şi întreaga colecţie de relicve şi informaţii ezoterice. Această
tranziţie a puterii a fost orchestrată de OSS (Oficiul pentru Servicii
Strategice), care avea să devină câţiva ani mai târziu CIA (Agenţia Centrală
de Contrainformaţii), păzitoarea Noii Ordini Mondiale.

Capitolul 22
Ora cea mai întunecată a nazismului
După ce CIA a căpătat arhivele şi fişele de personal naziste, ea a
devenit astfel beneficiara unei moşteniri fascinante, dar greu de gestionat. Un
mare prelat din Biserica Anglicană mi-a spus odată că după ce Aliaţii au
descoperit natura multidimensională a relicvelor naziste, ei au rămas şocaţi.
S-a luat decizia ca cercetările în domeniul paranormalului să continue, dar cu
evitarea completă a acestui subiect în timpul proceselor pentru crime de
război.
Deşi naziştii au fost cu adevărat o grupare odioasă, mulţi oameni vor
rămâne surprinşi să afle că cei care au pus bazele partidului nazist au pornit
de la nişte convingeri religioase şi spirituale. Întreaga poveste, dar şi
dezintegrarea ulterioară a imperiului nazist, este legată de unul din cele mai
influente personaje din istoria celui de-al Treilea Reich, din păcate foarte
puţin cunoscut astăzi: Karl Haushofer20.
Deşi numele său apare frecvent în cărţile despre nazişti, acestea nu
oferă prea multe informaţii referitoare la Karl Haushofer. În mod interesant,
biografia sa este în general omisă de cărţile de istorie. Se ştie doar că a fost un
ocultist, bun cunoscător al unor limbi precum rusa, engleza, franceza,
sanscrita şi japoneza. Se spune chiar că ar fi vorbit inclusiv chineza şi
tibetana. La începutul secolului Haushofer a fost ataşat militar la Tokyo, iar
abilităţile sale lingvistice l-au ajutat să pună bazele viitoarei Axe. În plus, a
petrecut o lungă perioadă în Tibet, unde a devenit membru al preoţimii Bon.
Cunoscuţi şi sub numele de Mantalele Galbene21 din Tibet, comunitatea Bon
reprezenta o religie şamanistă ce a precedat apariţia budismului tibetan, fiind
considerată a fi sursa tuturor religiilor tibetane. Fiind cel mai înalt nod
energetic de pe planeta pământ, Tibetul este considerat un punct de acces
esenţial în reţeaua morfogenetică planetară22.
Haushofer a avut şi o carieră militară deosebită. Capacitatea sa
profetică ca general a rămas legendară în timpul Primului Război Mondial,
ajutându-l să câştige în luptă. În timp ce îşi comanda trupele pe front nu a fost
rănit niciodată şi a reuşit să îşi desfăşoare soldaţii cu o precizie remarcabilă în

20
În limba germană, numele de Haushofer echivalează cu englezescul Householder (n.n. Păzitorul
Casei), lucru de-a dreptul ironic dacă ne gândim la etimologia cuvântului faraon, despre care am
discutat anterior. Faraon se traduce prin casă, loc ascuns sau templu magic.
21
Deşi literatura ocultă nazistă îi numeşte pe membrii comunităţii Bon Mantalele Galbene, în alte cărţi
ei sunt cunoscuţi sub numele de Mantalele Roşii. Confuzia nu face decât să ateste o dată în plus
influenţa lor omniprezentă.
22
În lucrarea sa, Conspiraţia ocultă, autorul Michael Howard afirmă că Haushofer l-a întâlnit pe
faimosul ocultist şi agent secret G.I. Gurdjieff, cel care l-a instruit pe Dalai Lama. Se spune de
asemenea că în această perioadă Gurdjieff, cunoscut şi sub numele de Dorjieff (vezi lucrarea lui Dusty
Sklar, Naziştii şi ocultismul) ar fi avut contacte cu Iosif Stalin, care ar fi fost cândva chiriaş în casa
familiei Gurdjieff.

83
mijlocul celor mai haotice situaţii. A fost un militar extrem de decorat şi
foarte admirat. Rudolph Hess, cel care avea să devină fuhrer adjunct al
partidului nazist, a servit sub generalul Haushofer şi a fost foarte impresionat
de geniul acestuia.
După Primul Război Mondial, Haushofer a început să pună în practică
directivele primite în Tibet (pe cale spirituală sau naturală). El a adunat alţi
ocultişti şi oameni influenţi, înfiinţând două societăţi: Societatea Thule şi
Societatea Vril.
Societatea Thule a fost numită astfel după numele ţinutului mitologic
al Hiperboreei, despre care se spune că ar fi existat la Polul Nord sau în
apropierea acestuia. Thule a fost capitala acestuia şi pământul natal al rasei
ariene. În mitologia greacă, zeul Apollo a fost un hiperborean care l-a ucis pe
Pithon, un şarpe uriaş, şi a înfiinţat Oracolul de la Delphi. Pythia a fost marea
preoteasă a acestuia. Se crede chiar că Pitagora însuşi (o altă mare figură
legată de şcolile misterelor) a învăţat la şcoala hiperboreanului Apollo sau că
a fost o încarnare a acestuia. Pitagora a rămas vestit pentru învăţăturile sale
prin care îşi ajuta adepţii să evolueze cu ajutorul principiilor geometriei sacre.
Societatea Thule avea la bază o moştenire spirituală foarte bogată. Nu
se ştie exact ce cunoştinţe erau predate în cadrul ei, dar este greu de crezut că
membrii ei erau o simplă adunătură de fanatici arieni, aşa cum sunt prezentaţi
caricatural în anumite cărţi. Este cert însă că i-au manipulat cu multă
pricepere pe adevăraţii fanatici arieni, folosindu-se de mitul arian pentru a-şi
atinge scopurile.
Societatea Thule avea două ramuri distincte. Una era ramura
ezoterică, condusă de Rudolph Steiner, un faimos ocultist şi om de ştiinţă.
Steiner era artist şi un om minunat, care ar fi putut crea o întreagă Renaştere,
dacă ar fi avut posibilitatea. Cealaltă ramură a Societăţii Thule era exoterică
şi era alcătuită îndeosebi din industriaşi, bancheri şi susţinători de tipul
Cămăşilor Brune din perioada de început a nazismului. La scurt timp, Hitler a
fost ales ca şef al ramurii exoterice, după care a renunţat la influenţa lui
Steiner, pe care l-a alungat literalmente din ţară.
Simultan cu Societatea Thule, Haushofer a creat şi Societatea Vril,
preocupată de restabilirea străvechii culturi a atlanţilor şi de corectarea
greşelilor făcute în vremea acestora. Cuvântul vril înseamnă energie psihică.
Haushofer a apelat la serviciile a doi mediumi profesionişti, care ţineau
lecturi şi care au sfârşit prin a stabili un contact cu extratereştrii, care au
acceptat să le împărtăşească din secretele lor tehnologice. S-au făcut tot felul
de planuri şi schiţe, iniţiate încă din anii 20. Se spune că germanii au construit
farfurii zburătoare, care s-au dovedit însă aparate de luptă extrem de
neperformante, întrucât nu erau suficient de flexibile pentru a-şi nimeri
ţintele. Societatea Vril a fost secretă şi nu a contribuit neapărat la efortul de
război. Multe din secretele ei au fost ferite de ochii lui Hitler şi ai
oficialităţilor naziste de frunte.
După înfiinţarea societăţilor Thule şi Vril, Karl Haushofer a continuat
să desfăşoare o activitate de culise, dar a devenit şi profesor la Universitatea
din Munchen. După ce şi-a luat doctoratul, chiar înainte de declanşarea
Primului Război Mondial, dr. Haushofer a inaugurat o nouă materie, intitulată

84
Geopolitica. Rudolph Hess şi-a căutat fostul general pe care l-a admirat atât
de mult pe timpuri şi a devenit un student pasionat al noii materii. Se spune
despre Hess că ar fi fost complet vrăjit de capacitatea intelectuală şi ocultă a
profesorului său. În timpul acestei perioade petrecute la Munchen l-a
descoperit el pe Adolf Hitler.
După război, Hitler a lucrat pentru serviciile secrete ale armatei şi s-a
infiltrat în grupurile comuniste din Munchen, care reprezentau o veritabilă
ameninţare pentru structura politică a Germaniei. După anihilarea grupărilor
comuniste, el i-a turnat pe liderii acestora, care au fost arestaţi şi împuşcaţi.
Prestigiul lui Hitler a crescut mult odată cu această acţiune, iar prezenţa sa în
berăriile aglomerate a devenit tot mai proeminentă. Discursurile sale despre
complotul căruia i-a căzut pradă Germania au devenit din ce în ce mai
pasionale. Cunoştinţele sale politice şi ezoterice erau remarcabile şi era
cunoscut ca un om capabil să ţină piept oricărei dezbateri cu diverşi
contraopinenţi, inclusiv cu oameni profund religioşi.
Într-o zi, Rudolph Hess l-a auzit vorbind pe Hitler şi a rămas foarte
impresionat. Era convins că are de-a face fie cu un mesia, fie cu un nebun,
dar nu era încă sigur în ce categorie trebuie să-l încadreze. Hess a recunoscut
marile calităţi de lider ale lui Hitler şi i l-a prezentat lui Haushofer. Astfel, cei
trei au devenit prieteni.
În anul 1923, Hitler a pus la cale aşa-numitul Puci din Berăria din
Munchen. El a adunat un grup de prieteni înarmaţi şi loiali şi a încercat să
răstoarne guvernul bavarez. Nu au ajuns însă foarte departe. În timp ce
mărşăluiau pe străzile din Munchen, armata bavareză a deschis focul. Se
spune că Hitler a fost primul care a fugit, dar mulţi dintre asociaţii săi au fost
împuşcaţi. Hitler a fost arestat, dar Hess a scăpat fugind în Austria. Hitler a
fost judecat şi condamnat, deşi a ţinut un discurs remarcabil în apărarea sa.
Haushofer a fost atât de impresionat de acesta încât s-a decis să facă din el un
mesia german. Hitler a fost condamnat la nouă luni de închisoare, iar Hess şi-
a afirmat loialitatea întorcându-se în Germania şi acceptând să împartă
aceeaşi celulă cu el. Haushofer i-a vizitat în timpul acestei perioade şi a
contribuit probabil cu cel puţin un capitol la lucrarea de căpătâi a lui Hitler,
Mein Campf. Când Hitler a ieşit din închisoare, Haushofer l-a învăţat cum să
se îmbrace, pavându-i practic drumul către succes.
În timp ce Hitler îşi urma calea, se spune că în Germania s-a produs
un alt eveniment remarcabil. Maia Shamayyim de la Şcoala Misterelor Steaua
lui Isis afirmă că în anul 1923 s-a experimentat o călătorie în timp în care au
fost implicaţi şi naziştii. Maia se află în contact telepatic cu Tahuti (pe care ea
îl numeşte Thoth), care i-a spus că bucla temporală de la Montauk nu a
început cu Experimentul Philadelphia din anul 1943, ci în 1923, când anumiţi
membri importanţi ai Societăţii Thule au colaborat cu Loja lui Aleister
Crowley, Astrum Argentinum (Ordinul Stelei de Argint a Iluminaţilor), dând
naştere unui proiect hibrid care a fost numit Phisummum. Scopul proiectului
şi al ordinului secret care l-a coordonat era călătoria în timp. Acest ordin
secret era cunoscut sub numele de Ordinul Soarelui Negru.
Întrucât nu prea am încredere în informaţiile transmise telepatic, am
sunat-o pe Maia şi am întrebat-o de unde a auzit de Ordinul Soarelui Negru.
Personal, nu auzisem niciodată de el şi la vremea respectivă nu ştiam nici

85
măcar că acesta este numele sub care este cunoscut centrul galaxiei. Maia mi-
a răspuns că nu a citit şi nu a auzit nimic despre acel ordin, cu excepţia
comunicării telepatice.
În anul următor au apărut informaţii suplimentare, când am primit un
fax de la un bărbat din Germania care îmi spunea că avea contacte cu
Societăţile Thule şi Vril, şi că acestea continuau să existe şi la ora actuală.
Avea multe să-mi spună, dar informaţiile erau mult prea sensibile pentru a fi
transmise prin fax. De aceea, a rămas să ne întâlnim în persoană. Şase luni
mai târziu, m-am întâlnit cu această persoană într-o cameră de hotel din New
Jersey. Mi-a explicat că cea mai mare parte a literaturii americane despre
Societăţile Thule şi Vril este incorectă, prezentându-l pe Haushofer ca
membru al acestor societăţi, nu ca fondator. Conexiunea cu Tibetul este
amintită rareori, cel mult sub forma unei aluzii. În timp ce îmi explica toate
aceste lucruri, l-am întrerupt şi l-am întrebat dacă a auzit de un ordin secret al
Soarelui Negru. Mi-a răspuns că da. Era chiar subiectul despre care se
pregătea să-mi vorbească în continuare! Nu îmi propun însă să intrăm în
detalii, întrucât acestea nu sunt direct legate de subiectul cărţii de faţă. Am
vrut doar să demonstrez că informaţiile Maiei s-au confirmat indirect. De
aceea, voi continua cu relatarea ei.
Prin proiectul Phisummum, Ordinul Soarelui Negru îşi propunea să
aducă Sfântul Graal dintr-un secol anterior şi să-l dea unei persoane menite să
joace rolul Antichristului, cu scopul de a echilibra cele două forţe şi de a cea
o conştiinţă transdimensională. La eveniment au participat Aleister Crowley
şi alţi magicieni. Unii dintre ei erau nazişti cu rang înalt. Se pare că s-au
folosit tehnici de magie sexuală, iar ca sursă de putere magică s-a utilizat
suliţa lui Longinus. Ordinul Soarelui Negru a aranjat astfel lucrurile încât să
controleze rezultatele finale.
S-a creat astfel o mică fereastră în timp, distorsionată, iar cei prezenţi
şi-au dat seama cât de copleşitoare este puterea cu care se jucau. În anul
respectiv, autorul proiectului, Dietrich Eckhart, a murit, iar succesorii săi
(care dispuneau de o înţelegere încă şi mai mică decât el) au creat o buclă
temporală care avea să conducă la Experimentul Philadelphia din anul 1943,
la evenimentele de la Montauk din 1634, la Bannock Hill din perioada lui
Merlin şi la alte câteva locuri din lume.
Tot ce am mai aflat de la Maia a fost faptul că după „explozia
temporală” din anul 1923, un anume dr. Karl Obermeyer a furat o casetă care
conţinea un număr de cristale absolut cruciale pentru proiect. Acestea
fuseseră create printr-un proces dificil şi de lungă durată, asemănător fisiunii
nucleare, cu diferenţa că atomii erau manipulaţi într-un spaţiu inversat de tip
gaură neagră.
Toate aceste informaţii se coroborează cu ceea ce a auzit de multă
vreme Preston Nichols: că cel de-al Doilea Război Mondial a fost un război al
timpului. De pildă, filmul Experimentul Philadelphia II prezintă un scenariu
în care naziştii au reuşit să călătorească în timp. Mai este însă nevoie de multe
informaţii şi de cercetarea serioasă a perioadei naziste înainte de a ne face o
părere exactă despre călătoriile în timp ale acestora. Deocamdată, unicul
lucru pe care dorim să-l subliniem se referă la faptul că în aceste experimente
au fost implicate ordine mistice serioase, care nu se joacă cu aceste forţe.

86
 Aceste societăţi secrete l-au considerat de la început pe Hitler ca un
Copil al Lunii sau ca un mesia ce putea fi folosit pentru reunificarea lumii şi
pentru reconstruirea Turnului Babilonului, în scopul de a fuziona conştiinţa
socială cu conştiinţa supremă. Aşa se explică alegerea svasticii, simbolul
bunăstării şi al echilibrului forţelor primordiale în om.
Potrivit legendelor care circulă prin comunitatea celor preocupaţi de
OZN-uri, pleiadienii aveau legături strânse cu membrii societăţii Thule şi s-au
împrietenit chiar cu Hitler. Ei i-au furnizat acestuia tehnologia necesară
pentru construirea OZN-urilor, care ar fi fost văzute chiar pe teatrul
operaţiunilor de pe frontul cel de-al Doilea Război Mondial. Contactul meu
din Germania mi-a spus că în literatura lor nu există informaţii referitoare la
pleiadieni, care par să fie în întregime o invenţie a americanilor. Apar în
schimb informaţii referitoare la aldebarani, care ar fi contactat într-adevăr
membrii societăţii Vril. Analiza hărţii cereşti arată că ambele sisteme sunt
foarte apropiate de constelaţia Taurului.
Pe măsură ce Hitler avansa pe scara puterii, el i-a pus la dispoziţie lui
Karl Haushofer toate resursele de care avea nevoie. Se pare că acesta a creat
doctrina ştiinţifică nazistă şi planul de dominaţie germano-japoneză asupra
lumii. Numele de „Axă” dat alianţei dintre Germania, Japonia şi Italia, a avut
ca bază de pornire schimbarea axei pământului (despre care am discutat
anterior, în capitolul despre precesiunea echinocţiilor şi despre yuga) şi
corespondenţele fireşti ale acesteia cu alte corpuri cereşti, precum soarele
negru din centrul galaxiei noastre. Aşa cum am afirmat mai devreme, centrul
galaxiei este considerat momentul zero al timpului. Haushofer ştia foarte bine
acest lucru. Să nu uităm că era un om genial, care a orchestrat descoperirea
tăbliţelor sacre din Tibet şi al cărui obiectiv era de a readuce lumea la
originea ei divină. A acţionat simultan ca un phree şi ca un catholi, fiind
probabil cel mai bun exemplu că cele două concepte aparent opuse se trag din
aceeaşi sursă unică. Unul din principalele motive pentru care a eşuat a fost
Adolf Hitler.
Un intelectual de mare forţă şi un magician eficient, Hitler era extrem
de precis în acţiunile sale. După ce a pus ochii pe suliţa lui Longinus, el ar fi
putut-o lua cu forţa imediat după ce a preluat puterea în Germania, dar a
preferat să aştepte până la anexarea legală a Austriei, după care a pregătit
actele necesare pentru preluarea legitimă a talismanului. Viziunile mistice pe
care le avea i-au confirmat că trebuie să aibă suliţa pentru planurile sale
malefice. Ştia foarte bine că a fost un ales al răului, dar a acceptat acest rol şi
l-a dus până la capăt. La fel ca şi Christos, ştia că în final va muri. Aceasta a
fost ipostaza de Anticrist a lui Hitler (nu există în întreaga istorie a umanităţii
un alt nume care să atragă atâta atenţie pentru faptele rele pe care le-a făcut).
Aşa cum afirmam în lucrarea O nouă călătorie la Montauk, rolul lui Christos
şi cel al Anticristului sunt intim legate între ele.
În cele din urmă, marile planuri ale lui Haushofer au fost împiedicate
de situaţia evreilor. Haushofer nu avea un interes deosebit de a-i şterge de pe
suprafaţa pământului pe evrei. Dimpotrivă, el aprecia în mod deosebit religia
lor, iar soţia şi fiul său erau parţial evrei. Am citit chiar o referinţă potrivit
căreia el însuşi era pe sfert evreu. Din păcate, teoria sa geopolitică impunea o
supremaţie ariană asupra lumii. În realitate, Haushofer nu a fost unicul nazist

87
de rang înalt care era favorabil evreilor. Hermann Goering, cel care urma la
comanda armatei dacă Hitler murea, era renumit pentru că a lăsat să scape din
lagărele de concentrare un mare număr de evrei, întrucât mulţi dintre ofiţerii
săi erau căsătoriţi cu femei evreice. Goering nu avea o orientare rasistă, dar a
fost nevoit să urmeze politica vremii. Eforturile sale au fost stopate după ce
Heinrich Himmler i s-a plâns lui Hitler, care i-a dat un ordin sever de a înceta
cu asemenea acţiuni caritabile.
Haushofer nu era doar un om de geniu; se spune chiar că şi-a folosit
capacitatea de clarviziune în slujba efortului de război. El a fost cel care i-a
spus lui Hitler când trebuie să invadeze Polonia, iar mai târziu Franţa, şi toată
lumea s-a minunat cât de corecte au fost sfaturile sale. Lucrurile s-au
desfăşurat cu o precizie maximă, deşi mulţi generali nazişti priveau cu
neîncredere viziunile lui Haushofer, care nu se potriveau cu planurile din
cabinetele lor. Din păcate, pe măsură ce Hitler şi-a început campania
victorioasă, el a început să aplice Soluţia Finală, lucru care l-a dezgustat peste
măsură pe Haushofer. Acesta dorea deposedarea evreilor de puterea politică,
dar în nici un caz masacrarea lor. Atât el cât şi membrii societăţilor Thule şi
Vril şi-au dat seama că Hitler a fost o carte proastă, scăpată de sub control.
La vremea respectivă, Hitler devenise un dictator absolut şi şi-a
pierdut respectul pentru societăţile secrete care l-au propulsat la putere. Nu
este totuşi exclus ca anumiţi membri ai acestor societăţi să fi fost de acord cu
el, ştiind că Hitler îşi îndeplineşte perfect rolul de Anticrist.
La nivel conspiraţional şi strategic, probabil nici o altă persoană nu
simţea o mai mare responsabilitate pentru ascensiunea lui Hitler ca şi Karl
Haushofer. De aceea, el a pus la cale un plan şi şi-a contactat o veche
cunoştinţă, bine cunoscută în cercurile magice din Germania. Era vorba de
Aleister Crowley. Fiind în război cu Anglia, Haushofer nu putea zbura pur şi
simplu în această ţară. De aceea, el s-a folosit de serviciile secrete şi de un
paşaport de Vatican, întâlnindu-se cu Ian Fleming la Lisabona, capitala
Portugaliei. Faimos îndeosebi pentru romanele sale cu James Bond, Fleming
este mai puţin cunoscut ca agent al M16 (echivalentul britanic al CIA).
Haushofer dorea ajutorul ocult al lui Crowley şi i-a vorbit despre planul său
lui Fleming, care îl cunoştea personal pe magician. În cele din urmă,
Haushofer a reuşit să ajungă în Anglia şi s-a întâlnit cu Crowley. Decizia
celor doi ar fi trebuit să aibă un efect profund asupra războiului.
Planul consta în utilizarea vechiului adept al lui Haushofer, Rudolph
Hess, care urma să zboare în Scoţia, oferindu-le englezilor pacea. Trebuia să
se pună astfel capăt măcelului, care scăpase de sub control. Crowley i-a
transmis lui Hess o serie de informaţii oculte. Simultan, la Ashdown Forest s-
a ţinut o ceremonie magică extrem de complexă, păzită de militari. La ritual a
participat şi Amado Crowley (care, de altfel, nu este unica sursă ce confirmă
această informaţie). Cel care a condus ritualul de aducere a lui Hess în Anglia
a fost Aleister.
După un zbor cu multe peripeţii, Hess a reuşit să se paraşuteze în
Scoţia, unde s-a întâlnit cu vechea sa cunoştinţă, Ducele de Hamilton, cu
scopul de a face pace între cele două naţiuni aflate în război. Churchill a
refuzat să se întâlnească însă cu Hess, neavând la vremea respectivă intenţia
de a face pace. În lucrarea Nimeni nu îndrăzneşte să îi spună conspiraţie,

88
Gary Allen afirmă că Churchill avea chiar interese financiare în anumite
fabrici de armament din Germania, care de altfel nici nu au fost bombardate.
Cert este că Aleister Crowley şi-a respectat cuvântul, iar rolul său nu a
fost deloc unul minor. După ceremonia magică şi plecarea lui Hess, nimic nu
a mai mers bine pentru nazişti. Hitler era furios. Haushofer nu mai avea nici o
influenţă asupra lui. Hitler nu mai asculta de astrologi şi de ocultişti, întrucât
ajunsese să se teamă de ei. Împotriva tuturor sfaturilor, el a invadat Rusia, iar
zarurile au început să se încline în favoarea aliaţilor.
Deşi episodul amintit mai sus i-a redus statutul lui Haushofer, el nu a
rămas nici pe departe lipsit de putere. A pus la cale asasinarea lui Hitler, care
trebuia pusă în aplicare de fiul său Albrecht. Tentativa a eşuat, iar Albrecht a
fost condamnat la moarte. A stat în închisoare aproape un an, timp în care a
scris sonete, plângându-şi soarta. Albrecht s-a întrebat de ce trebuie să moară
atâţia oameni, în timp ce Hitler continua să rămână în viaţă din cauză că
cineva a mutat îl ultima clipă servieta cu bomba. Înainte de a muri, Albrecht
Haushofer a înţeles că Hitler trebuia să supravieţuiască, pentru a-şi duce până
la capăt rolul de Anticrist. El a scris că oamenii trebuie să cunoască oroarea
absolută declanşată de acest om, pentru a nu mai lăsa niciodată să se întâmple
asemenea lucruri. La scurt timp înainte de sinuciderea lui Hitler în buncărul
său, Heinrich Himmler a dat ordin ca Albrecht să fie executat. Se pare că se
temea ca acesta să nu-l implice şi pe el în tentativa de asasinat.
După război, Karl Haushofer a fost primul ocupant al aşa-numitei
„Case de Oaspeţi”, după cum avea să fie cunoscută. Era vorba de o casă mare
din Nurenberg în care „naziştii ne-periculoşi” erau ţinuţi într-o formă uşoară
de arest. Hess nu şi l-a amintit pe Haushofer sau pe alţi membri de rang înalt
ai partidului nazist. Faptul este consemnat de toate manualele de istorie şi nu
este disputat. În mod evident, persoana judecată la Nurenberg în calitate de
Rudolph Hess era fie o dublură a acestuia, fie un individ căruia i s-a spălat
creierul. A fost întemniţat de viaţă şi nu i s-a mai permis să vorbească despre
trecutul său nazist.
Există cel puţin două relatări diferite referitoare la moartea lui Karl
Haushofer. Una susţine că ar fi comis harakiri, ritualul japonez al sinuciderii,
la data de 14 martie 1946. Potrivit unui raport al celui care l-a interogat,
părintele Edmund Walsh, ar fi murit însă prin otrăvire cu arsenic la data de 10
martie 1946. Mai am şi o descriere a morţii sale la data de 9 martie, care
susţine că s-a otrăvit cu arsenic, împreună cu soţia sa. Haushofer ar fi murit,
dar soţia sa nu. Când s-a trezit, aceasta s-a spânzurat de o grindă. Pe scurt,
moartea sa este la fel de puţin cunoscută cum i-a fost şi viaţa.
În septembrie 1946, Edmund Walsh a scris un lung articol despre Karl
Haushofer în revista Life. În articol nu se prezintă însă ca preot, ci ca
geostrateg militar. Relatarea mi se pare însă suspectă, întrucât Walsh nu
pomeneşte nimic de calităţile oculte ale lui Haushofer. Dincolo de atitudinea
sa condescendentă şi aparent corectă faţă de Haushofer, există câteva aspecte
în articol pe care le consider interesante.
La un moment dat, Walsh a dispus ca Haushofer să fie plimbat prin
ruinele de la Nurenberg pentru a vedea cu ochii lui dezastrul care a urmat ca o
consecinţă a teoriilor sale. De fapt, Haushofer s-a plâns că teoriile sale au fost

89
aplicate greşit de nazişti. Walsh afirmă că acesta a fost foarte afectat când
maşina s-a oprit şi a văzut statuia unui cal în mijlocul ruinelor bisericii St.
Egidien. Statuia îl comemora pe Împăratul Wilhelm I, fondatorul Imperiului
German şi era uimitor faptul că rezistase în mijlocul ruinelor, în condiţiile în
care totul în jurul ei era făcut praf. Iată ce spune autorul în articol:
„Printr-unul din acele paradoxuri care se petrec uneori în timpul
bombardamentelor, această statuie a rămas intactă în mijlocul ruinelor,
călăreţul privind cu mândrie la dezastrul imperiului nazist. Haushofer l-a
privit mult timp în tăcere. Nu cred că trebuie să mai scot în evidenţă
simbolismul momentului”.
Am vorbit despre Nurenberg în lucrarea O nouă călătorie la Montauk,
în care am afirmat că acesta a fost unul din punctele luate în vizor de forţele
aeriene ale aliaţilor. Simbolismul calului este bizar. Duncan mi-a spus
adeseori că simbolul calului de aur se află în mijlocul unui oraş în ruine.
Walsh a mai făcut o afirmaţie interesantă legată de Haushofer. Se pare
că ultima dorinţă a acestuia a fost ca mormântul său să fie anonim. Există
numai două motive care pot justifica această cerere. Fie Haushofer nu dorea
ca mormântul său să fie scuipat, fie nu dorea să se ştie că a murit. Între altele,
Haushofer a fost şeful unei organizaţii numită Germanii din Străinătate, cu
misiunea de a exporta cultura germană în întreaga lume. Un lucru este cert:
după război, societăţile Thule şi Vril au intrat în anonimat. Nu este chiar
exclus ca el să fi scăpat cu viaţă şi să li se fi alăturat.
Karl Haushofer avea o vorbă preferată: „Cel care călăreşte un tigru nu
se poate aştepta să scape prea uşor”. Cam aşa s-a desfăşurat şi viaţa sa. Când
s-a dat jos de pe tigru, a nimerit în braţele lui Aleister Crowley, despre care
credea că îl poate ajuta să îndrepte dezastrul pe care l-a creat.
Factorii care au contribuit la încheierea războiului în Europa au fost
numeroşi, dar nu poate fi contestat că Aleister Crowley a fost şeful orchestrei.
El a fost cel care a iniţiat ritualul care a condus la căderea naziştilor şi pe care
îl putem considera, pe bună dreptate, ca fiind ora cea mai întunecată a
naziştilor.

Capitolul 23
Ian Fleming şi conexiunea britanică
Am vorbit în capitolul anterior de Ian Fleming, cel care a făcut
legătura pe timp de război între Karl Haushofer şi Aleister Crowley. Fleming
şi Crowley erau foarte apropiaţi. Multe din scenele descrise în romanele sale
sunt luate fie din anecdotele lui Crowley, fie chiar din propria sa viaţă. Era
recunoscut ca un mare amator de sex şi de ocultism. S-a afirmat chiar că
Agentul 007 a fost un alter ego al personalităţii sale. Nu este exclus ca 007 să
fi fost chiar propriul său cod de identificare.
În august 1964, Ian Fleming şi-a propus să zboare până la New Jersey
pentru a se întâlni acolo cu un alt membru al serviciilor secrete britanice: Ivan
T. Sanderson. Sanderson a rămas faimos ca reporter radio şi ca explorator. La
rândul lui, a scris mai multe cărţi. Fiind şi zoolog, obişnuia să apară însoţit de
animale la showul de televiziune al lui Johnny Carson, Tonight Show.

90
Sanderson era şi el preocupat de paranormal, fiind probabil susţinătorul cel
mai înfocat al lui Morris K. Jessup, primul om care a încercat să afle adevărul
despre Experimentul Philadelphia.
Al Bielek şi Ivan Sanderson erau prieteni prin anii 60, iar Al mi-a
povestit o întâmplare interesantă legată de acesta. Într-o zi, Ivan l-a uimit pe
Al punându-i întrebări în legătură cu fratele său, Duncan. Al nu avea fraţi în
familia Bielek şi nu a înţeles despre ce vorbeşte Sanderson. Ivan i-a răspuns
că au făcut toţi trei explorări comune în peşteri, dar Al a trecut conversaţia cu
vederea, considerând-o unul din acele evenimente ciudate care i se întâmplau
atât de des. Aceasta a fost prima informaţie pe care a primit-o Al în legătură
cu fratele său Duncan, pe care avea să-l cunoască abia 20 de ani mai târziu.
Al îşi aminteşte perfect de vizita pe care Sanderson urma să i-o facă
lui Fleming. Acesta se aştepta să primească informaţii cheie referitoare la
Experimentul Philadelphia de la Sanderson şi a existat o mare speranţă că
misterul va fi în sfârşit rezolvat. Pe data de 12 august (data la care se aniversa
cea de-a 21-a aniversare a Experimentului Philadelphia) Fleming a murit însă
de un atac de cord, iar transferul de informaţii nu s-a mai produs.
29 de ani mai târziu (să nu uităm de ciclul astrologic al lui Saturn, care
durează exact 29 de ani), la data de 12 august 1993, aveam să primesc o
scrisoare de la Amado Crowley în care acesta îmi confirma faptul că tatăl său
a condus ritualul magic din 12 august 1943, în ziua în care s-a produs
Experimentul Philadelphia. Când i-am povestit lui Al, acesta mi-a răspuns că
misterul vechi de 30 de ani a fost în sfârşit rezolvat, cel puţin parţial. După
părerea lui, Fleming urma să reveleze anumite aspecte legate de cunoştinţele
lui Crowley referitoare la Proiectul Curcubeu. Până la ora actuală nu s-a aflat
ce dorea să comunice Fleming, dar ritualul descris de Amado Crowley
prezintă anumite indicii majore care m-au ajutat să înţeleg ce s-a întâmplat
mai târziu la Montauk. Iată un citat din scrisoarea acestuia:
„La data de 12 august 1943, Aleister Crowley, eu şi încă cinci
persoane ne-am strâns în jurul unui monument din piatră străvechi, numit
Men-an-Tol, lângă Morvah, situat în Cornwall, Anglia. Ataşez la scrisoare
copia unei fotografii a acestuia. Piatra are o gaură circulară la mijloc. Ritualul
a constat din introducerea unei plăci în gaura pietrei, pe care stăteam eu.
Rolul meu era similar cu cel al unei tije din ferită introdusă într-o bobină
electrică. În continuare, Aleister a efectuat un ritual care a provocat apariţia
unei pânze de apă între acest loc din sudul Angliei şi Long Island din SA”.
Menţionând similaritatea dintre numele Men-an-Tol şi Montauk,
Amado mi-a oferit o informaţie extrem de preţioasă pentru puzzle-ul meu.

Capitolul 24
Definiţia cuvântului Montauk
Observaţia lui Amado Crowley referitoare la legătura de nume dintre
Men-an-Tol şi Montauk a fost cea care m-a determinat să mă duc la bibliotecă
(aşa cum am arătat pe larg în capitolul 5), declanşând efectul de domino care
avea să conducă la scrierea acestei cărţi. În continuare, ne vom ocupa mai
îndeaproape de definirea cuvântului Montauk.

91
 Etimologia, ştiinţa semnificaţiei cuvintelor şi a originii lor, este un
instrument folosit dintotdeauna de magicieni, care îl consideră o ştiinţă
sacră23. Vom ţine cont de această tradiţie inclusiv la examinarea definiţiei
cuvântului „Montauk”.
Montauk are mai multe semnificaţii. A fost definit de diferite autorităţi
în domeniu ca „loc izolat”, „spirit”, „arbore al spiritului”, „movilă”,
„fortăreaţă” sau „loc de observaţie”. Am vorbit deja de un maestru taoist care
trăieşte în Long Island, pe nume Mantak Chia. Acesta mi-a spus că numele
„Mantak” pe care l-a primit el înseamnă în tibetană „virtute pozitivă”, dar şi
claritate, înţelegere şi lumină strălucitoare. În dicţionarul Webster’s New
World virtutea este definită de cuvântul latin vir, care înseamnă om.
Dicţionarul ne trimite apoi la cuvântul werewolf (n.n. vârcolac), derivat de la
wei – a fi puternic sau a avea putere. Asemănarea cuvântului Montauk cu un
cuvânt tibetan cu rezonanţe pozitive nu mi se pare deloc surprinzătoare, căci
limba tibetană are foarte multe cuvinte identice sau similare cu limba hopi a
nativilor din America. Spre exemplu, muyaw, cuvântul hopi pentru soare
înseamnă în tibetană lună. Tiawa, cuvântul hopi pentru lună înseamnă în
tibetană soare. Indienii hopi vorbesc dialectul shoshone, care face parte
integrantă din familia de limbi uto-aztece.
Şamanii indienilor Montauk sunt cunoscuţi pentru spiritele lor
călăuzitoare, pe care le numesc Manatu sau Manitou. Se spune despre acestea
că au puterea de a schimba formele şi de a călători în timp. Numele are o
rezonanţă comună cu tibetanul „mantak”. Dacă facem conexiunea dintre ele,
obţinem: mantak = virtute = om = putere. Altfel spus, mantak ar însemna
puterea sau potenţialul total al omului, care include din start puterea de a
schimba formele şi de a călători în timp.
În glosarul la lucrarea Cheile lui Enoh a lui J.J. Hurtak, „tak” apare ca
traducerea tibetană pentru Orion, fiind definit ca „prag al creaţiei care face
trecerea de la galaxia noastră fizică la următorul nivel al creaţiei din universul
Tatălui nostru ceresc, alcătuit din miriade de super-supergalaxii”. Dacă
adăugăm această semnificaţie a cuvântului „tak” la prefixul „man”, obţinem o
semnificaţie a cuvântului „mantak” destul de apropiată de cea dată mai sus
(făcând aluzie la aceeaşi natură interdimensională a omului).
Definiţia lui Hurtak continuă cu o referinţă la Cheia 107, versetul 2. În
acest verset ni se spune că Orion este împărţit în cel puţin două diviziuni. Una
are de-a face cu „crearea stelelor”, cu naşterea şi regenerarea, iar cealaltă cu
„moartea stelelor”. Autorul continuă: „Ambele izvorăsc din Tronul Tatălui,
care guvernează din sistemele stelare Alnitak, Alnilam şi Mintaka”. De
remarcat similaritatea cuvântului „Mintaka” cu Montauk. Hurtak afirmă în
continuare că Mintaka şi celelalte două sisteme stelare „reprezintă poarta care
face legătura între universul soarelui nostru şi miriadele de stele din universul
Tatălui nostru”.

23
O practică obişnuită a acestora era aceea de a reduce literele alfabetului la numerele corespondente
(A=1, B=2, etc.), comparând apoi numerele astfel obţinute. Spre exemplu, cuvântul grecesc agape
(iubire) are acelaşi echivalent numeric ca şi cuvântul grecesc thelema (voinţă). În magie, aceste cuvinte
sunt echivalente, considerându-se că omul nu trebuie să iubească decât în conformitate cu voinţa sa.
Cele două stări nu trebuie diferenţiate, fiind identice. Metoda nu poate fi aplicată întotdeauna pentru
limba engleză, dar există corespondenţe care se pot stabili din când în când.

92
 Evident, tibetana nu este singura limbă legată de cuvântul Montauk.
Potrivit unui lingvist galez, Montauk şi Men-an-Tol sunt derivate din aceeaşi
rădăcină mer, asociată cu marea, dar care înseamnă inclusiv cerc al unei
mişcări perpetue, la fel ca şi vârtejul prin care se manifestă creaţia şi care
permite ieşirea în afara ei. Mer este şi rădăcina numelui magicianului Merlin,
derivată de la mori – mare şi dunn – colină, care ne conduce la ideea de
colină sau fortăreaţă la malul mării. De remarcat că Montauk a fost definit de
anumiţi savanţi indieni tot ca o fortăreaţă. Uneori, cuvântul mer este înlocuit
de mar, care ne duce cu gândul la Marte, o planetă despre care oamenii au
crezut dintotdeauna că este înzestrată cu mări.
Mai există şi o altă etimologie curioasă a cuvântului Montauk, dacă
pornim de la cuvântul lună (n.n. moon), care derivă de la men, care înseamnă
chiar lună (calendaristică sau corp ceresc). Men nu numai că apare în numele
Men-an-Tol, dar mai înseamnă şi sânge. Este rădăcina cuvântului menses
(n.n. ciclu menstrual), adică a pierderii de sânge de către femei în timpul
menstruaţiei lunare. Pe de altă parte, luna a fost dintotdeauna măsura cea mai
la îndemână a timpului.
Cuvântul „Men-an-Tol” este derivat din men, care mai înseamnă şi
piatră (de la cuvântul latin stipare, care înseamnă a comprima) sau om (n.n.
man), şi de la tol, care înseamnă a lua, a impozita, a susţine sau a atinge.
Men-an-Tol ar putea fi interpretat din această perspectivă ca luarea omului
sau susţinerea omului. Şi putem continua cu acest simbolism la infinit.
Poate cea mai importantă corespondenţă a cuvintelor Montauk şi
Men-an-Tol este cea cu templul lui Mont sau Montu din Teba antică. Romanii
îi spuneau lui Montu Mentu sau Menthu. Primul rege al primei dinastii din
Egipt se numea Menes. Se crede că el a fost cel care a pus fundamentul
pentru primul templu al lui Montu, imediat după preluarea puterii. Indiferent
cine a construit templul este cert faptul că acesta a reprezentat un omagiu la
adresa zeului războiului Marte.
Mai există şi cuvinte precum „montologie”, care înseamnă studiul
divinaţiei. Unul din accesoriile folosite de cei care practicau divinaţia era
„mantaua” (n.n. mantle sau manteau). Veşmintele actuale ale preoţilor sunt
reprezentative pentru acest concept. O altă asemănare apare în numele lui
Montezuma, preotul-rege al populaţiei native din Mexic. Numele lui derivă
din Mohtecuzomatzin, care înseamnă prinţ nobil, foarte curajos şi foarte
respectat. Acesta a jucat rolul de faraon pentru poporul său, deşi fără prea
mare succes.
Putem continua astfel la infinit, dar sunt convins că aţi înţeles mesajul.
Unicul cuvânt pe care mai doresc să-l menţionez este cel spaniol „montar”,
care înseamnă a călări pe cal, care ne duce cu gândul la calul de aur pe care a
călărit Duncan şi care apare pe coperta Proiectului Montauk.
Revăzând toate aceste definiţii, mi-am dat seama că am petrecut foarte
mult timp studiind etimologia acestui cuvânt, inclusiv fenomenele de la
Montauk. Probabil că am devenit cel mai mare expert din lume. De aceea,
definiţia mea este următoarea:
Mon.tauk: [nume al tribului Algonquin; cuvânt atlantic vrillic: mon –
prim, om, sau primul om (Adam) + tok – a arăta, a revela, a scoate la iveală.

93
Originea cuvântului are la bază prima manifestare a omului sub forma
conştiinţei umane care se dilată în continuumul spaţio-temporal, implicând un
proces de generare, degenerare şi regenerare. Cuvântul Montauk şi fonemele
sale sunt atât de strâns legate de expresia primordială a gândirii încât
numeroase cuvinte din diferite limbi exprimă practic acelaşi concept iniţial].
1. Numele porţii interdimensionale care face legătura cu sistemul circulator al
planetei şi cu forţele superioare ale creaţiei, manifestată uneori ca un vârtej
energetic în apropiere de capătul dinspre est al peninsulei Long Island, New
York, în diferite locuri situate la aproximativ 71,4º longitudine şi 41º
latitudine; 2. nume generic folosit pentru a descrie pământul sacru al nativilor
americani din această regiune (partea de est a peninsulei Long Island), marcat
cândva de piramide şi care corespunde unei reţele energetice numită reţeaua
morfogenetică a pământului, care permite manifestarea conştiinţei planetare
şi a tuturor construcţiilor fizice de pe Terra; 3. numele unui trib regal al
nativilor americani în care populaţia poartă numele de Pharoah şi se consideră
păzitori ai reţelei; 4. referinţă generală la Proiectul Montauk sau la alte
operaţiuni similare prin care se încearcă limitarea conştiinţei oamenilor şi
împiedicarea trezirii plenare a potenţialului uman; 5. oraş de pe coasta de est
a peninsulei Long Island, cu o populaţie de 12.666 oameni.

Capitolul 25
Preotul din Mentu
Definiţia cuvântului Montauk ne-a ajutat să înţelegem că avem de-a
face cu o intersecţie de autostrăzi prin care circulă informaţiile
interdimensionale şi particulele sub-cuantice. Aceasta este autostrada în care
încearcă să pătrundă magicienii atunci când îşi realizează ritualurile lor
magice. Scopul lor este de regulă acela de a accesa portalul, de a manifesta o
intenţie şi de a îi deschide acesteia calea către lumea fizică. În celebra sa
carieră, Aleister Crowley a realizat numeroase asemenea ritualuri magice, cu
intenţia declarată de a contacta cât mai multe entităţi şi portaluri posibile.
Unul din titlurile pe care şi le-a asumat în această activitate a fost şi acela de
Preot al lui Mentu (sau Preotul din Montauk).
Legătura lui Crowley cu Montauk-ul este indisolubil asociată cu
principala sa lucrare magică: Cartea legii. Cartea este pe cât de scurtă, pe atât
de concentrată, fiind interpretată în fel şi chip de diferiţi magicieni şi savanţi,
întrucât se considera că ar conţine principala cheie a magiei. S-au făcut foarte
multe cercetări pentru a afla această cheie. În capitolul următor ne vom ocupa
mai îndeaproape de ea.
Pentru a înţelege mai bine conexiunea care există între Crowley şi
Montauk, trebuie să începem prin a arăta cum a ajuns Crowley să scrie
Cartea legii. Totul a început cu căsătoria sa cu Rose Kelly la data de 12
august 1903. Rose nu era interesată de magie sau ezoterism, fiind o soţie cât
se poate de normală. Cu toate acestea, fără ea, Cartea legii nu ar fi fost scrisă
niciodată. De aceea, data căsătoriei lor este celebrată în fiecare an de lojile
Ordo Templi Orientis.
După căsătorie, cei doi soţi Crowley au făcut o lungă călătorie în
Orient. La întoarcere, s-au gândit să se ferească o vreme de răceala vremii din

94
Anglia, specifică lunii februarie, aşa că, în ultimul moment, s-au decis să
rămână o vreme în oraşul lui Marte: Cairo, capitala Egiptului. La scurt timp,
au vizitat Marea Piramidă, rămânând peste noapte în Camera Regelui. Şi aşa
a început totul, cu doi tineri căsătoriţi în sediul lui Tahuti, păzitorul pragului.
Experienţa a marcat-o profund pe Rose. Când cei doi soţi s-au întors
în apartamentul lor din Cairo, ea a intrat într-o stare modificată de conştiinţă,
lucru foarte ciudat, căci până atunci nu fusese deloc preocupată de ocultism.
Aflată în transă, ea a repetat de nenumărate ori că Aleister l-a ofensat pe
Horus, zeul egiptean. Crowley a rămas uimit, căci Rose nu ştia absolut nimic
despre mitologia egipteană. Ea a continuat, spunându-i cum trebuie să-l
invoce pe Horus, după care l-a târât după ea la Muzeul Boulak. Aici, uimirea
sa s-a transformat într-o stare de şoc. Rose i-a arătat imaginea lui Horus în
ipostaza cunoscută sub numele de Ra-Hoor-Khuit. Imaginea acestuia era
sculptată într-o piatră numită Stela din Ankh-af-nakhonsu, cunoscută şi sub
numele de Preotul lui Montu. Numărul exponatului era „666”, adică exact
numărul cu care se identifica Aleister Crowley. Experienţa nu numai că i-a
schimbat pentru totdeauna viaţa lui Crowley, dar se pare că l-a şi iniţiat în
secretele magice ale acestei yuga, inclusiv în Lucrarea Babalon (despre care
Jack Parsons crede că reprezintă cel de-a patrulea volum al Cărţii legii – deşi
Crowley a scris numai trei volume).
La miezul nopţii de 19 martie24, Crowley a declarat că a început
Echinocţiul Zeilor şi o nouă eră în istoria umanităţii. Pe 8, 9 şi 10 aprilie
1904, el a scris sub dictare un mesaj de la Aiwass, despre care a afirmat că
este îngerul său păzitor. Aiwass avea rolul de a stabili o punte de legătură
între forţele spirituale solare şi umanitate. Mesajul a devenit cunoscut sub
numele de Cartea legii, constând în esenţă dintr-un cod simplu de conduită,
care spunea: „Legea supremă este: fă ceea ce doreşti. Legea este iubirea,
iubirea guvernată de voinţă. Nu există nici o altă lege în afară de: fă ceea ce
doreşti”. Legea nu însemna că omul poate face orice îi trece prin minte. Ea se
referea la împlinirea adevăratei sale meniri, în conformitate cu circumstanţele
stabilite de univers pentru individul respectiv, dar şi pentru întreaga creaţie.
Este uluitor cât de greşite au fost interpretările date ulterior Cărţii legii25.
Până la apariţia lui Crowley, Stela de la Ankh-af-nakhonsu fusese
cunoscută sub numele de „Stela 666”. El este cel care i-a spus „Stela
Revelaţiei”, nume sub care este cunoscută astăzi de majoritatea ocultiştilor.
Prin Revelaţie se înţeleg informaţiile primite de Crowley şi redate în scris în
Cartea legii. Citirea cărţii şi contemplarea stelei demonstrează că între cele
două există o corespondenţă. Într-un fel, s-ar putea spune despre Cartea legii
că reprezintă o traducere a imaginii de pe stelă, deşi mai corect ar fi să
spunem că este o expunere a unor principii.
Revelaţia este legată de zeul cu cap de acvilă Horus, echivalentul
egiptean al zeului roman Marte. Panteonul egiptean era mult mai flexibil şi
24
18 martie este considerată data de naştere tradiţională a lui Iisus Christos, potrivit tradiţiei ezoterice.
Este data la care soarele iese din constelaţia Peştilor (guvernată de Neptun, care reprezintă iluzia) şi
intră în cea a Berbecului (guvernată de Marte, care reprezintă, printre altele, realitatea şi focul
războiului).
25
Celor interesaţi să citească Cartea legii le recomand să înceapă cu o altă lucrare a lui Crowley, Legea
este pentru toţi, în care se oferă textul original al legii şi două interpretări date de autor în două
momente diferite.

95
mai multi-personalizat decât cel grec sau cel roman, mulţi dintre zeii săi
având aspecte subtile şi complexe. Horus însuşi se manifestă în multe din
divinităţile prezentate în Cartea legii. Aiwass, fiinţa care i-a dictat cartea lui
Crowley, reprezintă un aspect al lui Horus care s-a prezentat ca
„antevorbitorul inspirat al lui Mentu”. Mentu este o altă ipostază a lui Horus,
legată de planeta Marte. Ankh-af-na-khonsu este o ipostază a lui Horus legată
de lună.
Cartea legii îl numeşte pe Crowley Profet sau Preot al lui Mentu.
Dacă ne aducem aminte de diferitele etimologii despre care am vorbit în
această carte, ne putem da seama că Aleister Crowley poate fi considerat un
profet al lui Marte, dar şi ca preotul din Montauk.
În cartea sa, Horus se consideră un luptător şi un zeu al războiului. El
spune:
„3. Mai întâi de toate, trebuie înţeles faptul că eu sunt un zeu al
războiului şi al răzbunării. De aceea, voi fi dur cu ei. 4. Alege-ţi o insulă! 5.
Fortific-o! 6. Înarmează-te cu tehnologie de război! 7. Eu îţi voi da o armă. 8.
Cu ajutorul ei îi vei putea controla pe oameni, şi nimeni nu ţi se va putea
opune”.
La început, Crowley a interpretat acest pasaj considerând că se referă
la o chakra a sistemului spiritual uman. Mai târziu, şi-a dat seama că insula se
referă la Marea Britanie şi că textul implica un secret militar. Ulterior, a
afirmat că arma lui Horus reprezenta probabil un avertisment cu privire la
Marele Război care urma să fie declanşat şi în care Horus avea să triumfe
asupra oamenilor.
Dacă ţinem cont de faptul că Montauk reprezintă din punct de vedere
geologic o insulă, fiind cunoscut în trecut ca atare, implicaţiile fragmentului
de mai sus ni se par evidente, cu atât mai mult cu cât se ştie că societăţile
secrete germane (Thule şi Vril) aveau contacte intime cu OTO şi cu cât este
probabil să fi cunoscut Cartea legii şi alte documente secrete de acelaşi gen
care nu au ieşit încă la lumină. Această viziune ar explica cel puţin parţial
fascinaţia incredibilă a germanilor faţă de Montauk, pe care îl considerau un
loc strategic.
O altă corespondenţă are de-a face cu numele de Aleister, ales chiar de
Crowley (părinţii săi l-au numit Edward Alexander) şi care derivă de la
cuvântul grecesc pentru zeul răzbunării. El şi-a ales acest nume cu mult timp
înainte de a scrie Cartea legii, inclusiv fraza: „Eu sunt zeul războiului şi al
răzbunării”.
După revelaţia referitoare la alegerea insulei, Aiwass (care îi
reprezintă deopotrivă pe Horus şi pe Crowley) spune: „Eu sunt Domnul
războinic al celor 40: cei 80 se pleacă în faţa mea, dar sunt nimiciţi. Îţi voi
aduce victoria şi bucuria; mă voi afla în mijlocul armelor în luptă şi tu te vei
bucura să ucizi. Succesul este dovada ta; curajul este armura ta; mergi înainte,
purtat de puterea mea, şi nu vei fi nevoit să-ţi întorci niciodată spatele în faţa
cuiva!”
Referinţa la anii 40 şi 80 este indiscutabilă. Anii 40 au deschis o
poartă în continuumul temporal prin Experimentul Philadelphia. Cel de-al
Doilea Război Mondial a fost numit uneori şi războiul timpului. Aparent,

96
victoria şi bucuria se referă efectiv la victoria repurtată la sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial, dar interpretarea este greşită. Anii 80 au fost
„nimiciţi”, dacă ne raportăm la dezastrul de la Montauk, care a atins apogeul
în 1983, dar victoria şi bucuria vor urma pe o scară mai largă, dacă ne gândim
la era iluminării care va urma.
Crowley interpretează diferit acest pasaj, după care spune: „Sunt tentat
să cred că textul are o semnificaţie mai simplă şi mai profundă decât cea care
mi-a fost dezvăluită până acum”.
Există într-adevăr o semnificaţie mai profundă, care ni se revelează
odată cu recunoaşterea implicării lui Crowley în serviciile secrete şi militare,
despre care am vorbit parţial în celelalte lucrări ale mele. Influenţa sa magică
este evidentă dacă ne gândim că numele său conspirativ în cadrul OTO era
Phoenix. Numele de cod al Proiectului Montauk şi al altor experimente
similare a fost Phoenix. Aproape toate proiectele secrete în care au fost
implicaţi militarii au fost denumite Phoenix.
În mitologia egipteană, phoenixul era o pasăre mare, care renăştea din
propria ei cenuşă la fiecare 666 de ani (sau 500, în funcţie de referinţă),
regenerându-se complet. Era ilustrat printr-un şoim, vehiculul zeului Horus,
al cărui mesager, Aiwass, i-a transmis lui Crowley Cartea legii. Numele
zeului Horus mai prezintă o corespondenţă, dacă ne gândim că din el derivă
cuvântul „erou” (n.n. hero). Nu întâmplător, unitatea militară de la Montauk
este numită Camp Hero. Horus reprezintă şi rădăcina cuvântului „orologie”
(n.n. horology), definit ca arta măsurării timpului sau a confecţionării de
ceasuri. Din această perspectivă, Camp Hero s-ar traduce prin „Unitatea
Militară de Măsurare a Timpului”.
Nu se cunoaşte cu precizie ce a făcut „Phoenix” la Montauk, dar
Amado Crowley ne furnizează câteva indicii. Din relatările sale rezultă că
Aleister s-a dus acolo cu o intenţie bine precizată. În nici un caz nu tatona noi
experimente sau ritualuri secrete din categoria celor pe care le ascund cu atâta
mândrie societăţile secrete. Se pare că dorea să instaleze un anumit tip de
„receptor”. Asemenea receptoare au fost instalate şi în alte puncte strategice
ale planetei. Ritualul de la Men-an-Tol din data de 12 august 1943 era de fapt
o „emisie”. Tatăl său i-a explicat că un anumit tip de „energie” poate activa
reţeaua alcătuită din puncte similare pentru o anumită perioadă de timp. Deşi
la vremea respectivă nu fusese încă emisă teoria plăcilor tectonice, Amado
susţine că această reţea de puncte energetice coincidea perfect cu faliile
geologice din crusta pământului (o asemenea falie principală trece prin
Montauk Point şi a fost popularizată într-un roman de ficţiune semnat de
Robert Mitgang şi intitulat chiar Falia din Montauk).
Când Amado l-a întrebat pe tatăl său dacă dorea să declanşeze un
cutremur de pământ sau să activeze un vulcan, acesta i-a răspuns: „Nu îmi
propun să fac ceva atât de simplu!”
Altfel spus, scopul său era o operaţiune complexă. Fiind foarte tânăr,
Amado credea că se luptă cu forţele răului, încercând să contracareze
planurile unui alt grup. Dacă operaţiunea era într-adevăr atât de complexă,
este posibil ca ea să se fi desfăşurat de mai multă vreme, ceea ce implică o
serie de aplicaţii practice pentru influenţarea reţelei morfogenetice cu ajutorul

97
aparaturii tehnologice. Concluzia lui Amado a fost că Aleister Crowley spiona
un alt grup, dar simultan executa şi o anumită activitate ocultă.
Din cine era însă alcătuit celălalt grup? Nimeni nu pare să ştie la ora
actuală. Este posibil să fi fost vorba de germani, dar şi de extratereştri. Ne
vom ocupa imediat de acest subiect, dar mai întâi ne propunem să vorbim de
cheia care explică lucrarea lui Crowley, Cartea legii.

Capitolul 26
Cartea legii
Aşa cum spuneam în ultimul capitol, Cartea legii este considerată de
mulţi ocultişti păstrătoarea secretului suprem al magiei. Orice analist care o
citeşte îşi dă seama că lucrarea este înţesată de corespondenţe numerologice,
transmise de o sursă superioară. Cartea este mult prea complexă pentru a fi
putut fi imaginată de o simplă minte umană. În ceea ce priveşte secretul de
care vorbeam, acesta este redat în Partea a III-a, versetul 47:
„Această carte trebuie tradusă în toate limbile, dar întotdeauna cu
originalul Bestiei în faţă, căci forma literelor şi poziţia lor reciprocă nu este
întâmplătoare; ele ascund mistere pe care nici o Bestie nu le poate ghici.
Nimeni nu trebuie să încerce să le descopere, căci va veni cineva după el, pe
care nu îl voi numi, care va găsi Cheia. Atunci, această linie desenată va
deveni o cheie. Lipsa pătratului încadrat în cerc va deveni de asemenea o
cheie. Apoi, Abacadabra. Va deveni copilul său, şi asta în modul cel mai
curios. Nimeni nu trebuie să caute cheia, căci numai aşa o poate găsi26”.
Cartea legii a fost publicată în diferite formate, dar după câte se
afirmă chiar în text, nu există decât un singur format corect: cu coperta roşie
şi cu literele aurii. Textul continuă afirmând că orice traducere trebuie să
includă şi o copie după originalul scris de mâna lui Crowley. Oare de ce?
Dacă privim manuscrisul original la pagina 16, observăm citatul de mai sus,
peste care a fost haşurată o grilă (o reţea). În cartea de faţă textul este
reprodus la pagina xxx. Nu a încetat nici o clipă de mă mire faptul că cei care
fac comentarii referitoare la Cartea legii nu menţionează niciodată existenţa
acestei grile, ca să nu mai vorbim de o eventuală interpretare. Cine citeşte
numai varianta tipărită a textului nu va înţelege nimic din el. Iată ce am
descoperit eu din acest secret.
Ceea ce te izbeşte pe pagina alăturată este ideea de reţea, la care se
adaugă linia trasă peste scrisul lui Crowley. Un raportor arată că linia este
trasă la un unghi de 26º. Acest lucru mi se pare interesant, căci reprezintă
unghiul a cel puţin două din principalele intrări în Marea Piramidă. Este
vorba de intrarea descendentă care conduce la „Camera Haosului” şi de cea
ascendentă care conduce la Marea Galerie, dar şi la Camera Reginei. Cea de-
a doua intrare permite pătrunderea în interior a luminii lui Sirius chiar înainte
26
N. Tr. Textul fiind foarte dificil de tradus, îl reproducem şi în original: This book shall be translated
into all tongues: but always with the original in the writing of the Beast; for in the chance shape of the
letters and their positions to one another: in these are mysteries that no Beast shall divine. Let him not
seek to try: but one cometh after him, whence I say not, who shall discover the Key of it all. Then this
line drawn is a key: then this circle squared in its failure is a key also. And Abrahadabra. It shall be his
child and that strangely. Let him not seek after this; for thereby alone can he fall from it.

98
de sezonul ploios, anunţând astfel începutul noului an. Sirius corespunde
acestui unghi de 26º, căci în trecut se ridica la orizont la un unghi de 26,5º la
sud de estul de astăzi. Soarele însuşi se ridica la un unghi de 26,5º de estul de
astăzi. Mai departe, mi s-a spus că dacă proiectezi în exterior unghiul de 26º
al canalului ascendent, în acelaşi plan, acesta va indica direct către Ierusalim.
Pe scurt, această linie ne oferă o Cheie a intrării în Marea Piramidă, locul în
care Crowley şi soţia sa şi-au petrecut noaptea înainte de primirea Cărţii
legii.
Următoarea tentativă de a înţelege acest puzzle m-a determinat să
unesc toate literele atinse de linia trasă de Crowley, „căci forma literelor şi
poziţia lor reciprocă nu este întâmplătoare; ele ascund mistere pe care nici o
Bestie nu le poate ghici”. Dacă unim literele atinse de linie, obţinem
următoarea înşiruire: S, T, B, E, T, I, S, A, Y, F, A. Rearanjând literele, am
obţinut: EASY IF BAST, sau IF BAST EASY (n.n. „este uşor, dacă Bast”).
Am descoperit mai târziu că Bast era o zeiţă obscură din panteonul egiptean,
dar cuvântul aminteşte destul de mult şi de cuvântul Beast (n.n. Bestie).
Informaţiile despre această zeiţă sunt greu de găsit şi mi s-a spus că au fost
ascunse în mod deliberat. Ea corespunde stelei Sirius menţionată mai sus, dar
vom analiza acest lucru ceva mai târziu.
Încercând să verific ce am descoperit, m-am dus la un criptolog
ocultist pe care îl cunoşteam şi care face uneori şedinţe mediumice pentru a-i
ajuta pe poliţişti. Este un mare amator de puzzle-uri, aşa că a fost încântat de
noua provocare pe care i-am propus-o. I-am trimis prin fax pagina scrisă de
mâna lui Crowley, care i-a acaparat curând toată atenţia. Fiind şi grafolog
(persoană care descifrează trăsăturile de personalitate în funcţie de scrisul de
mână), m-a întrebat dacă scrisul îmi aparţine. I-am răspuns că nu. Mi-a spus
că se bucură să audă acest lucru, căci dacă mi-ar fi aparţinut, ar fi încetat pe
loc orice prietenie cu mine. L-am întrebat de ce, şi mi-a răspuns că cel care a
scris textul respectiv a fost un sadic, un masochist, un pesimist extrem care
avea probleme sexuale, dar şi un geniu al ocultismului. Abia atunci i-am spus
că era scrisul de mână al lui Crowley şi a început să râdă. În cele din urmă,
criptologul mi-a spus că deşi corespondenţele pe care le-am stabilit unind
literele sunt valabile, ar trebui să încerc să unesc şi cuvintele străbătute de
linia trasă. Aceste cuvinte sunt: SHAPE, TO, BE, TRY, I, SAY şi A (aprox.:
FORMĂ, A FI, ÎNCERCE, EU, SPUN şi A). De remarcat că nu am ales decât
cuvintele alcătuite din litere aflate într-un pătrăţel al grilei. Ele pot fi ordonate
astfel: I SAY TRY TO BE A SHAPE, sau I SAY TRY A SHAPE TO BE, sau I
TRY TO SAY BE A SHAPE (aprox.: „Îţi spun, încearcă să fii o formă, sau
„Îţi spun: încearcă o formă să fie”, sau „Încerc să-ţi spun: fii o formă”). Dacă
extindem cuvântul BE la BEAST, adăugând şi cuvântul OF, obţinem: I SAY
TRY TO SHAPE A BEAST, sau I TRY TO SAY SHAPE OF A BEAST, sau I
SAY TO TRY SHAPE OF A BEAST (aprox.: „Îţi spun, încearcă să modelezi
o bestie”, sau „Încerc să-ţi spun: forma unei bestii”, sau „Îţi spun să încerci să
modelezi o bestie”).
Cea mai clară dintre aceste fraze mi se pare: „Încerc să-ţi spun să fii o
formă”, fiind şi cea mai corectă în viziunea amicului meu criptolog şi
corespunzând regulilor criptogramelor. Le-am adăugat şi pe celelalte
deoarece toate au acelaşi numitor comun, aşa cum vom vedea în continuare.

99
 Următorul indiciu pentru a înţelege despre ce vorbeşte Crowley este
simbolul desenat în pătrăţelul d-7, cunoscut şi sub numele de Semnul Bestiei.
Ilustraţie
Textul lui Crowley mai spune: „Atunci, această linie va deveni o
cheie. Lipsa pătratului încadrat în cerc va deveni de asemenea o cheie”.
Există cel puţin două maniere de a interpreta aceste fraze. Mai întâi, trebuie
să precizăm că Aleister era un bun cunoscător al matematicii tradiţionale.
Probabil că la şcoală, profesorii i-au spus celebrul paradox potrivit căruia cu
un compas şi o linie fără gradaţii nu poţi face un pătrat care să fie egal cu aria
cercului. Regula a rămas valabilă până astăzi în matematica modernă. Dar
Crowley spune: „cheia se află în lipsa pătratului”. Definiţia cuvântului „lipsă”
include şi termenii „ignorare sau omisiune”.
Încadrarea unui pătrat într-un cerc este o operaţiune bidimensională.
Dacă extindem procedeul la un spaţiu tridimensional, putem încadra un cub
într-o sferă prin derivarea solidelor platonice de care am discutat anterior. Un
creion tridimensional care ar scrie în aer ar putea îndeplini cu uşurinţă această
sarcină.
Dacă aplicăm acelaşi principiu tridimensional Semnului Bestiei sau
crucii din interiorul cercului, obţinem o configuraţie foarte interesantă. Mai
întâi, vom uni punctele de intersecţie ale crucii cu cercul şi vom obţine
următorul desen bidimensional:
Ilustraţie
Deşi ilustrată în două dimensiuni, această reprezentare grafică este cea
a unui octaedru în interiorul unei sfere. Dacă nu vi se pare clar, imaginaţi-vă
că trageţi de centrul crucii în sus cu degetele de la o mână şi în jos cu degetele
de la cealaltă mână. Veţi obţine astfel un octaedru circumscris de o sferă.
Dacă nici acum nu vi se pare clar, construiţi-vă un octaedru din câteva beţe şi
priviţi-l de sus. Veţi constata că arată la fel ca o cruce.
Octaedrul nu este numai o formă sacră. Antena Delta-T folosită pentru
experimentele asupra timpului la Montauk avea de asemenea o formă de
octaedru. Marea Piramidă are aceeaşi formă. Aşa cum spuneam în capitolele
anterioare, octaedrul este obţinut prin derivarea unui tetraedru, la fel ca şi
cubul, icosaedrul şi dodecaedrul. Întrucât cele cinci solide platonice pot fi
folosite apoi pentru a construi orice formă existentă în natură, această
structură reprezintă însăşi cheia reţelei morfogenetice şi a vieţii.
Afirmaţia „încearcă să fii o formă” sau „fii o formă” este direct legată
de câmpurile geometrice înmagazinate în structura electromagnetică a fiinţei
noastre. Prin vizualizarea lor putem pătrunde în însăşi esenţa fiinţei noastre,
sau în structura noastră matricială, după cum este numită ea uneori. Aceasta
este cheia înţelegerii noastre în mijlocul vastei panorame a creaţiei. Când am
vorbit despre geometria sacră, am demonstrat că prin înţelegerea acestor
principii putem deschide o poartă. Chiar dacă extindem cuvintele afirmaţiei la
„încearcă să capeţi forma unei bestii (unui animal)”, avem de-a face cu
acelaşi principiu. La fel ca şi forma umană, forma animală este alcătuită din
aceleaşi forme geometrice.

100
 Aşa cum spuneam mai devreme, mai există o manieră de interpretare a
acestui fragment. Din această perspectivă, trebuie să menţionăm că ideea
pătratului încadrat în cerc în matematica tradiţională este absolut arbitrară. Un
matematician mi-a spus odată că această frază ar putea avea şi alte
semnificaţii legitime. De pildă, s-ar putea referi la faptul că poţi obţine un
pătrat dintr-un cerc prin tăierea circumferinţei sale de patru ori cu o rază a sa.
Obţinem astfel prima imagine ilustrată în acest capitol. Putem desena apoi
pătratul unind cele patru puncte în care razele se intersectează cu
circumferinţa cercului. Obţinem astfel cea de-a doua imagine. Dacă
proiectăm imaginea într-un spaţiu tridimensional, obţinem antena Delta-T şi
primul solid platonic (din care pot fi derivate toate celelalte). Cartea legii
afirmă însă: „cheia stă în lipsa lui”. Abordarea acestei afirmaţii poate fi foarte
diferită de cea oferită anterior. Poate că fraza nu poate fi înţeleasă decât
studiindu-l pe acela care „va veni după el şi va descoperi cheia”.
La fel ca mulţi alţii, Crowley credea că cel care va veni după el era
Charles Stansfield Jones, un magician care a murit cu mulţi ani în urmă. Era
considerat fiul magic al lui Crowley şi promitea foarte mult. Am văzut
personal o ilustraţie grafică desenată de Jones care era alcătuită exact din
formele geometrice de care am discutat. Desenul nu era însoţit de nici o
explicaţie. Deşi nu părea să ofere nici o cheie celor neinstruiţi, ilustraţia
demonstra că Jones avea într-adevăr o viziune foarte profundă. Magicianul a
scris de asemenea o carte pe care nu a publicat-o niciodată, intitulată Liber
XXXI. Deşi nu am avut posibilitatea să o consult, nu cred că a vorbit ceva în
ea de geometria sacră, dar este sigur că o cunoştea. Jones avea o singură
problemă: era nebun.
După o carieră magică legendară, Jones „a luat calea abisului”.
Metoda lui consta în esenţă în interpretarea tuturor evenimentelor din viaţa sa
ca având semnificaţie magică. Avea un intelect uluitor şi cunoştinţe magice
foarte extinse, dar la un moment dat a fost depăşit. După o excursie în Anglia
în care a încercat fără succes să convertească Biserica Romano-Catolică la
Legea Thelemei, s-a întors acasă cu vaporul. A coborât la Vancouver,
îmbrăcat numai cu o haină de ploaie. Şi-a dat-o rapid jos şi a început un ritual
prin centrul oraşului, într-o încercare de eliberare de toate restricţiile. După
cum vă puteţi imagina, a fost imediat arestat şi aruncat la închisoare, unde a
devenit ţinta tuturor glumelor. Jones avea o viziune genială, dar a eşuat ca
fiinţă umană, neputând să îşi integreze cunoaşterea în propria sa realitate. A
sfârşit ducând războaie magice cu Crowley şi declarându-l pe acesta
duşmanul său. Pe bună dreptate, ne putem pune întrebarea: dacă acest om a
descoperit cheia, cum se face că a sfârşit într-o manieră atât de degradantă?
Biografia lui Jones mi-a demonstrat că era un om extrem de orgolios,
convins că poate realiza orice prin magia sa. În plus, era uluitor de lipsit de
bun simţ. Crowley avea să afirme despre el că a sărit peste nişte etape absolut
necesare în pregătirea de magician şi a suportat consecinţele. Este evident că
Jones a avut o serie de viziuni geniale, dar le-a urmărit până la capăt în
detrimentul propriei sale evoluţii. Altfel spus, a pus realizarea sa intelectuală
înaintea inimii.
Revenind la cea de-a doua manieră de interpretare, nu contează prea
mult dacă Aleister se referea la eşecul lui Jones (cu toată iluminarea lui) sau

101
nu. Importantă este conexiunea geometrică şi faptul că trebuie să învăţăm din
eşecul lui.
Orice om care primeşte informaţii de acest fel intră într-o stare de
minunare. Sunt oameni care trăiesc sentimentul că nu merită să-şi trăiască
restul vieţii decât studiind Marea Piramidă sau secretele diferitelor şcoli ale
misterelor. Acestea sunt absolut fascinante şi este uşor să te laşi sedus de
incredibila complexitate a naturii şi a geometriei sacre. Cel care înţelege
aceste lucruri îi poate apoi seduce şi pe cei din jur. Pe de altă parte, dacă nu
urmează calea inimii, omul este sortit eşecului.
Inima umană găzduieşte scânteia divină. La ea se raporta faraonul
atunci când opera simultan cu energiile superioare şi cu cele inferioare.
Ruperea punţii de legătură cu această scânteie nu poate conduce decât la
decădere; aceasta este boala de care suferă lumea noastră modernă. „Nimeni
nu trebuie să caute cheia, căci numai aşa o poate găsi” ne sugerează textul,
sfătuindu-ne să nu devenim obsedaţi de aceste informaţii. Atunci când soseşte
timpul, iluminarea ne găseşte singură. Informaţiile legate de subtilităţile
creaţiei, OZN-uri, răpiri, Montauk, etc., nu trebuie să devină obsesii pentru
nimeni. Important este să ne păstrăm echilibrul.
S-ar mai putea spune multe lucruri despre Cartea legii. Ar fi nevoie
însă de o altă carte şi de încă un an de studiu, lucruri pe care nu mi le-am
propus deocamdată. În acest capitol nu am încercat decât să prezint o sinteză
a cărţii, cu referiri speciale la Montauk şi la subiectul de care ne ocupăm în
lucrarea de faţă. Este important să reţinem că unica valoare pe care o are
Cartea legii este legată de cheia conştiinţei. Ea poate deschide porţile
înţelegerii, iar acesta este singurul caz în care putem spune că am găsit cheia.
Dacă această cheie nu răspunde la toate întrebările vieţii, va trebui să recitim
cartea, care ne va revela o nouă cheie. Ea nu reprezintă decât un instrument
care ne poate ajuta să restabilim puntea cu infinitul.

Capitolul 27
Siriusienii
Cel mai important aspect legat de descoperirile din capitolul anterior
se referă la faptul că explică anumite aspecte cheie ale moştenirii noastre
străvechi. Aşa cum am mai spus, Cartea legii face trimitere la Marea
Piramidă prin linia înclinată la un unghi de 26º, dar şi la Sfinx, prin anagrama
zeiţei Bast. Să revenim aşadar la cele două minuni ale lumii antice şi la Cairo,
oraşul lui Marte. Am demonstrat deja că Egiptul, la fel ca atâtea alte civilizaţii
antice, şi-a adus tributul planetei Marte. A existat însă un corp ceresc chiar
mai important decât această planetă, şi anume steaua Sirius.
Egiptenii şi-au bazat întregul calendar pe mişcările acestei stele sacre,
cea mai strălucitoare de pe firmamentul nostru. Am afirmat mai devreme că
Marea Piramidă a fost astfel construită încât să permită luminii lui Sirius să
intre prin deschizătura care duce la Camera Reginei într-un anumit moment al
anului. Textele ezoterice indică faptul că scopul era ca lumina stelei să
strălucească asupra unui iniţiat în timpul unui ritual. Dacă egiptenii erau atât
de fascinaţi de Sirius, rezultă de la sine că străvechea civilizaţie de pe Marte
trebuie să fi avut aceeaşi devoţiune faţă de această stea. Se crede chiar că

102
formele geometrice de pe planeta Marte au fost construite în semn de
devoţiune faţă de Sirius.
Potrivit unei anumite legende, faţa de pe Marte a fost construită în
onoarea zeului (sau logosului) solar Sukon. Siriusienii s-au stabilit pe Marte
cu permisiunea acestuia. Un alt nume al zeului era Set sau Seth. Motivul
pentru care siriusienii s-au stabilit pe Marte era legat de faptul că la acea
vreme, planeta se afla pe orbita-leagăn al vieţii. Cele 720 de zile cât dura
rotaţia completă în jurul soarelui asigurau condiţii meteorologice optime, care
permiteau stabilirea unei civilizaţii.
Am arătat în Proiectul Montauk că cei care au asigurat scaunul
necesar pentru experimentele asupra timpului au fost siriusienii. Un anume
domn X m-a contactat şi mi-a spus că a fost implicat în negocierile pentru
obţinerea scaunului. Tot el mi-a povestit şi de capacitatea lui Crowley de a
manipula timpul, fiind prima persoană care mi-a sugerat că atât Experimentul
Philadelphia cât şi Proiectul Montauk au fost efectele magiei lui Crowley.
Acest lucru pare de-a dreptul ironic, dacă ne gândim la conexiunile
secrete ale lui Crowley. Acesta a fost implicat nu doar în OTO, ci şi într-o
societate secretă numită Argentum Astrum, sau Ordinul Stelei de Argint.
„Steaua de Argint” se referea la Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cer şi
cea care deţinea poziţia cheie în străvechea constelaţie a Phoenixului.
Asirienii şi fenicienii şi-au tras numele de la această stea.
Crowley a afirmat că cei care făceau parte din Ordinul Stelei de Argint
erau chiar Iluminaţii. Corespondenţele merg însă şi mai departe. Esenţa
magiei sale era inspirată de siriusieni, existând numeroase tradiţii care susţin
această afirmaţie. În tradiţia ocultă, Sirius este considerat Zeul Ascuns sau
„soarele din spatele soarelui”. La fel cum luna reflectă lumina solară, soarele
reflectă lumina lui Sirius. Această idee a fost exprimată în Cartea legii, într-
un fragment în care Crowley scria: „Khabs este în Khu, nu Khu este în
Khabs”. Cuvântul Khab înseamnă stea, în timp ce Khu se referă la lumină.
Ideea este următoarea: subconştientul colectiv crede că stelele sunt cele care
emit lumină; în realitate, ele se scaldă în această lumină, pe care doar o
reflectă. Aceasta era maniera în care Crowley, la fel ca şi strămoşii noştri,
adora steaua Sirius, fiind în realitate un adorator al luminii creaţiei. Sirius era
steaua cea mai strălucitoare de pe cer, deci era cea mai puternică, întrucât
reflecta cea mai mare cantitate de lumină.
În viziunea vechilor egipteni, atunci când Sirius se apropia cel mai
mult de planeta pământ, între cele două corpuri cereşti se forma o legătură
ocultă specială. Altfel spus, în acel moment Sirius reflecta către Terra o
cantitate de lumină mai mare decât în orice altă perioadă a anului. Ei au
descoperit că această legătură devenea extrem de puternică în timpul Zilelor
Câinelui din august (Sirius mai era cunoscută şi sub numele de Steaua
Câinelui), într-o perioadă cuprinsă între 23 iulie şi 23 august. Unii specialişti
consideră că perioada poate fi extinsă până la 8 septembrie. Acest aspect legat
de Sirius ne conduce la o sincronicitate, dacă ne aducem aminte de teoria
expusă în Proiectul Montauk, potrivit căreia bioritmurile pământului se repetă
la fiecare 20 de ani, începând cu data de 12 august. Această dată nu reprezintă
numai aniversarea căsătoriei lui Crowley, a Experimentului Philadelphia şi a
apogeului Proiectului Montauk; ea se află chiar în centrul intervalului numit

103
Zilele Câinelui. În acest context, ipoteza potrivit căreia scaunul din Montauk
a fost furnizat de siriusieni pare extrem de pertinentă. Dacă tot acest
incredibil scenariu al Proiectului Montauk este adevărat, este evident că
singurii care ar fi putut cunoaşte cum poate fi construit un scaun capabil să
rezoneze cu conştiinţa timpului erau siriusienii.
Potrivit informaţiilor pe care le avem, siriusienii erau creaturi extrem
de tehnice, dar fără un simţ politic foarte dezvoltat. Din spusele lui Al Bielek,
ei arată foarte asemănători cu oamenii din anumite puncte de vedere. Sunt
musculoşi, dar au pupila ca o fantă verticală, la fel ca în cazul pisicilor. Poartă
pe cap un fel de năframă şi se bănuieşte că ar fi chei. Uneori, poartă pe ochi
nişte chestii ciudate, care ar putea fi instrumente de comunicare. Au o
înălţime de aproximativ doi metri şi dacă sunt deghizaţi corespunzător, pot fi
confundaţi cu uşurinţă cu oamenii. Siriusienii de la Montauk erau cât se poate
de amabili cu oamenii şi îşi vedeau de treaba lor.
Cam acestea sunt informaţiile care se cunosc despre ei. Ceea ce mi se
pare important este faptul că nu pot fi disociaţi în nici un fel de informaţiile
revelate în această carte.
Există o carte intitulată A 12-a planetă şi scrisă de Zacharia Sitchin
care aduce numeroase dovezi în sprijinul ipotezei că pământul ar fi fost
vizitat încă din timpuri imemoriale de către extratereştri. Lucrarea începe cu
Sumeria antică, exact locul în care se presupune că s-au stabilit siriusienii.
Dacă acceptăm această ipoteză, siriusienii devin nu numai punctul focal din
care au plecat toate religiile noastre planetare, ci şi centrul a tot felul de
activităţi extraterestre.
Crowley a studiat această cunoaştere chiar de la sursă, analizând
riturile ceremoniale ale vechilor sumerieni. Istoria îi consemnează pe aceştia
ca un popor de păstori-regi numiţi yezidi. Profetul lor era Yezid, iar Crowley
avea să descopere ulterior că era o reîncarnare a acestuia.
Studiind vechii sumerieni şi riturile lor, Crowley a aflat că aceştia erau
un popor orgiastic la limita extremă. Ceremoniile lor erau executate într-o
sincronizare perfectă cu revoluţiile stelare. Urmaşii lor au deschis ulterior
şcolile de mistere greceşti sau romane. Aceşti oameni din vechime priveau
impulsurile primitive într-o manieră foarte diferită faţă de societatea
„civilizată” de astăzi. Ei recunoşteau instinctiv (aproape la fel ca animalele în
timpul sezonului de împerechere) faptul că mişcările de revoluţie ale
universului coincid cu impulsurile sexuale, deschizându-i adeptului iniţiat
accesul la lumile invizibile din alte dimensiuni. În artele tantrice hinduse,
cunoscute şi sub numele de yoga iubirii, aceste impulsuri erau numite kala,
unităţi de timp sau vibraţii vaginale. Dacă reducem spaţiul şi timpul la
aspectele lor masculine şi feminine, este uşor să înţelegem că mama-natura
prezintă ondulaţii care corespund vaginului. Am vorbit mai devreme în
această carte de vesica pisces, un simbol în formă de ochi care a rezultat ca al
doilea act al procesului creator evoluţionist. Mai este cunoscut şi sub numele
de Ochiul lui Horus sau Ochiul lui Set (Sirius). Dacă „ochiul” se află într-o
poziţie verticală, el devine un simbol al vaginului.
Pe măsură ce geometria spaţiului şi a timpului devine din ce în ce mai
complexă ca urmare a procesului de evoluţie (cunoscut şi sub numele de

104
mama-natura), se produc procese şi repetiţii care imită sau rezonează cu ceea
ce noi numim procesul sexual. Aceste energii sunt uluitor de puternice şi
permit crearea realităţii. Reţeaua morfogenetică nu este altceva decât un tipar
energetic, care devine apoi realitate. Aceasta era esenţa riturilor orgiastice ale
vechilor sumerieni sau asirieni. Ei celebrau de fapt ondulaţiile naturii şi
evoluţia simbolurilor geometrice, conectându-şi conştiinţa la acestea prin
intermediul procesului sexual.
Orice om ştie că intră într-o stare diferită de conştiinţă în timpul
actului amoros. Fiind vorba de un act de creaţie, nu este greu de bănuit că ori
de câte ori ne aflăm în această stare de conştiinţă putem influenţa creaţia.
Atunci când ne angrenăm într-un act amoros, noi accesăm reţeaua energetică
ce a permis creaţia universului.
Studiind aceste informaţii, Crowley a înţeles că strămoşii noştri ştiau
foarte bine ce fac atunci când îşi realizează riturile orgiastice. Evident,
practicanţii moderni ai orgiilor au transformat ritualul sacru într-un procedeu
denaturat şi lipsit de orice sacralitate (ceea ce nu înseamnă însă că energiile
magice nu sunt prezente la faţa locului).
Toate acestea ne conduc înapoi la Bast27, zeiţa vrăjitoriei şi a magiei
sexuale la vechii egipteni. Dacă aţi simţit vreodată impulsul de a face ceva
bizar de natură sexuală, v-aţi aflat cu siguranţă sub imperiul lui Bast. Dar cine
anume este această zeiţă?
Identificată adeseori şi ca zeiţa-pisică a egiptenilor, Bast este una din
cele mai vechi ipostaze a lui Babalon, zeiţa-mamă. Este portretizată fie ca o
pisică, fie ca o leoaică. Fiind zeiţa magiei sexuale, ea guverna desfrâul şi
impulsurile amoroase. Sarcina ei era să vegheze ca toate posibilităţile să se
împlinească şi să vadă lumina soarelui. Bast este de multe ori identificată ca
Bestia (n.n. Beast), întrucât se pare că a tutelat experimentele atlanţilor (iar
mai târziu ale egiptenilor) care au condus la crearea sirenelor, minotaurilor,
centaurilor, a calului Pegas, etc.

27
În capitolul 26 am arătat că literele străbătute de linia trasă de Crowley în Cartea legii alcătuiesc
cuvintele EASY IF BAST (este uşor dacă Bast). O prietenă căreia i-am dat să citească manuscrisul m-a
luat în derâdere, întrebându-mă de ce nu am grupat altfel literele, pentru a obţine EASY IF STAB
(aprox.: este uşor dacă înjunghii). Prietena mea a refuzat să creadă că am descoperit o corespondenţă
pertinentă. Chiar dacă Bast nu reprezintă adevărata cheie, este cert totuşi că studierea acestei
corespondenţe mi-a permis să descopăr o sumedenie de informaţii utile. Chiar a doua zi, coincidenţa a
făcut să întâlnesc un autor care mi-a oferit tot felul de date despre Jack Spintecătorul. Spre surpriza
mea, am constatat că fraza „EASY IF STAB” nu este deloc lipsită de semnificaţii dacă este abordată
din perspectiva studierii vieţii lui Jack Spintecătorul. Nu numai că există numeroase indicii referitoare
la legătura dinte Crowley şi Jack Spintecătorul, dar s-a comentat chiar că Aleister ar fi cunoscut
identitatea acestuia. Dacă ne gândim şi la sincronicitatea numelui său cu cel al lui Jack Parsons, nu
putem decât să ne minunăm. Nu am avut încă timpul necesar pentru a studia această linie de
cauzalitate, dar sunt aproape convins că aş putea descoperi corespondenţe foarte interesante cu Jack
Spintecătorul dacă aş aborda cazul din perspectiva frazei „EASY IF STAB” din Cartea legii. Misterul
identităţii lui Jack Spintecătorul nu a fost rezolvat niciodată. Intuiţia îmi spune că a fost mai degrabă o
fiinţă interdimensională decât un simplu om. Faptul că a ucis prostituate reprezintă o primă
corespondenţă cu Crowley. O altă corespondenţă interesantă rezultă din afirmaţia potrivit căreia şcolile
misterelor protejează cu multă atenţie energiile Marii Piramide, căci prin accesarea acestora un novice
ar putea distruge cu uşurinţă orice ar dori fără a putea fi prins. Dacă mai facem şi legătura cu mutilările
de vite atribuite extratereştrilor (în scopul prelevării de glande şi organe vitale), posibilităţile de
investigaţie devin multiple.

105
 De la zeiţa Bast provin cel puţin două cuvinte rămase în lexiconul
nostru modern: cuvântul „bastard”, născut din cutia Pandorei, din care au
rezultat practicile sexuale neconvenţionale specifice vremii. În timpul
domniei zeiţei, paternitatea nu reprezenta o chestiune importantă. Instituţia
căsătoriei a apărut mai târziu, ca o necesitate pentru a prezerva structura
patriarhală, în scopuri legate de succesiune şi moştenire. Când zeul (soţul
zeiţei) a preluat puterea, el a stabilit instituţia paternităţii, pedepsindu-le pe
femeile care năşteau copii în afara căsătoriei consfinţite printr-un inel.
Întreaga chestiune nu ţine atât de morală cât de putere.
Se ştie despre cultura amazoanelor că acestea ştiau să se înmulţească
fără ajutorul bărbaţilor. Dacă ţinem cont de faptul că trupul uman este în
esenţă androgin, nu este neapărat necesară separarea pe sexe pentru a da
naştere unui copil. Această afirmaţie este susţinută de faptul dovedit ştiinţific
că zona pellucida (acea zonă a organului reproducător al femeii care conţine
un sac) poate fi penetrată de o proteină masculină latentă secretată de
structura genetică moştenită de femeie, pe care corpul acesteia o asimilează
unui spermatozoid. Aşa apar naşterile din fecioare.
S-ar putea argumenta că energia feminină a amazoanelor era
dezechilibrată din cauza lipsei bărbaţilor. Acesta este însă un cu totul alt
aspect. După înlocuirea cultului zeiţei-mamă cu un cult patriarhal, femeile au
fost subjugate şi supuse unor condiţii greu de suportat. Forţele masculine au
preluat controlul. Aşa s-a născut moralitatea, generată de elitele aflate la
putere în respectivele civilizaţii.
La nivel primordial, scopul energiei feminine este de a regenera prin
intermediul organelor sexuale. Aceasta este poarta către nemurire a formei
animale a speciilor. Animalul nu îşi poate proiecta imaginea în viitor,
obţinând astfel viaţa eternă pentru specia sa, decât prin intermediul organelor
genitale feminine. Bast simboliza acest principiu, şi implicit ideea practicilor
de reproducere neinhibate, cunoscute uneori şi sub numele de catting28.
Cuvântul derivă şi de la cunt29, un termen de argou pentru vagin, folosit însă
de regulă într-un sens peiorativ. Cuvântul este considerat atât de tabu încât
face parte din „lista celor şapte cuvinte murdare” care nu pot fi rostite pe un
post de televiziune. După cum putem vedea, influenţa zeiţei Bast nu este cu
nimic mai mică nici în zilele noastre. Este uşor de înţeles astfel că ranchiuna
şi duşmănia cu care sunt privite cuvintele „bastard” şi „cunt” derivă din
străvechiul criticism al culturii prevalente în perioada domniei zeiţei Bast.
Conceptul de Femeie Roşcată sau Babalon, mult uzitat de Crowely, nu
este decât un alt nume pentru zeiţa Bast. Culoarea roşie a părului este aleasă
din cauza similarităţii ei cu culoarea sângelui (aceasta este inclusiv culoarea
aleasă pentru coperta Cărţii legii). Aşa cum am mai spus, sângele
simbolizează fazele lunii şi ciclul menstrual. De aceea, calendarul lunar
reprezintă calendarul lui Bast, şi implicit adevăratul calendar al trecerii
timpului. El se află într-o opoziţie directă cu calendarul gregorian, apărut ca
urmare a unui decret al Papei Grigorie, cel care a autorizat şi funcţionarea
Inchiziţiei.

28
Împerechere a pisicilor aflate în călduri.
29
Denumirea populară a organului genital feminin.

106
 Progeniturile lui Bast (zeiţa lunii) sunt numite copii ai lunii. Spuneam
în capitolul anterior că Aleister Crowley a fost recunoscut ca reîncarnare a
preotului Ankh-af-an-Khonsu, sau Preotul lui Mentu. Khonsu fiind una din
denumirile lunii, o putem considera pe Bast ca o Preoteasă a lui Mentu. Din
această perspectivă, putem spune că Bast a fost divinitatea tutelară a
experimentelor tutelare şi genetice de la Montauk. Ca o coincidenţă
amuzantă, menţionăm că în zona de lângă parcarea din apropierea farului din
Montauk rătăcesc un mare număr de pisici. Nu au cămin, dar sunt de regulă
bine hrănite de turişti, care îşi aleg din când în când câte una ca să o ducă
acasă. Aceste pisici sunt cunoscute chiar sub numele de „pisicile din
Montauk”. Cineva mi-a spus că dacă urmăreşti o asemenea pisică înainte de
furtună, te va conduce în galeriile subterane.
Deşi corespondenţa dintre Bast şi Montauk pare încă obscură, este cert
că ea a fost celebrată în Egiptul Antic sub forma Sfinxului. Avea corpul unui
leu, simbolizat de Constelaţia Leului, şi partea superioară a unei fecioare,
simbolizată de Constelaţia Fecioarei. La origini, Sfinxul avea sâni, dar aceştia
au fost înlăturaţi după instaurarea culturii patriarhale. Faţa i-a fost de
asemenea modificată, astfel încât să semene mai mult cu cea a unui
cimpanzeu. Se pune întrebarea: de ce a unui cimpanzeu?
Răspunsul este legat de genetica noastră. Evoluţia umană pe această
planetă a început cu evoluţia maimuţelor. Am afirmat anterior că un Rh
pozitiv al sângelui se referă la moştenirea genelor maimuţelor rhesus în
sistemul uman. Rh-ul negativ se referă la o genetică extraterestră. Există şi o
anumită asemănare a oamenilor cu maimuţele. Dacă nu mă credeţi,
comparaţi-vă cu o gorilă de la grădina zoologică.
Însuşi cuvântul „maimuţă” (n.n. monkey în limba engleză) ne permite
anumite jocuri de cuvinte. Prefixul „mon” este legat de Montu, Montauk şi de
celelalte definiţii ale fonemului de care am vorbit anterior, în timp ce sufixul
„key” (n.n. cheie) se referă la „cheia enigmei de la Montauk”. Deşi savanţii
nu sunt unanim de acord în această privinţă, convingerea generală este că
acest cuvânt derivă din olandezul monnekijn, care provine din latinescul
monne, a cărui origine este incertă. Manikan înseamnă om mic sau imitaţie de
om. Cuvântul monne este şi el intim legat de rădăcina cuvintelor despre care
am tot discutat.
Se crede că un alt cuvânt, ape (n.n. un alt nume pentru maimuţă) este
derivat dintr-un cuvânt teutonic, deşi unii afirmă că provine din limba celtă.
Totul devine mult mai clar dacă studiem un derivat al său, cuvântul apex (n.n.
vârf, culme). Corespondenţele acestuia sunt cât se poate de interesante.
Cuvântul se referă la punctul culminant al timpului, dar şi la vârful superior al
unui triunghi sau al unei piramide. Turnul din Babalon şi aspectul muntos al
regiunii Montauk par direct asociate cu acest cuvânt, care derivă de la tip,
asociat de regulă cu vârful pălăriei unui sacerdot (n.n. flamen). Un flamen era
un preot sau un magician în Roma Antică, cuvântul fiind derivat din
sanscritul brahman.
O altă specie de maimuţe, orangutanul, derivă de la oran, care
înseamnă om, şi utan, care înseamnă pădure. Cuvântul oran este de origine
malaieziană şi este suspect de apropiat de Orion. Cuvântul cimpanzeu derivă
de la pan, care înseamnă omniprezent. Este totodată numele lui Pan, zeul

107
pădurilor şi al câmpiilor, despre care se spune că era cât se poate de activ din
punct de vedere sexual. Crowley a scris chiar o poezie despre el.
Cuvântul gorilă a fost inventat de dr. Savage (care a existat în
realitate), pornind de la un cuvânt al triburilor africane locale care desemna o
femeie foarte păroasă. Este o referinţă directă la un specimen genetic despre
care nu cunoaştem prea multe astăzi. Pentru informaţii suplimentare, puteţi
citi cartea Mama a fost un animal adorabil, de Philip Jose Farmer.
Toate aceste informaţii sunt cât se poate de clare. Cineva s-a jucat
cândva cu genetica noastră, la modul literal. Pe vremea zeiţei Bast s-au
încercat toate tipurile de experimente genetice posibile. Se pare că influenţa
masculină de mai târziu a preferat să propage ideea unei similitudini a omului
cu maimuţa, folosindu-se de reţeaua morfogenetică a evoluţiei.
Bast a stabilit că omul poate coborî pe un nivel de conştiinţă inferior
dacă alege acest lucru, şi invers, că formele inferioare pot evolua pe nivelul
conştiinţei umane. Afirmaţia poate părea un sacrilegiu astăzi, dar în trecutul
îndepărtat era un adevăr unanim acceptat. Arheologii au găsit în oraşul
Bubastis un mare număr de pisici mumificate care păzeau templul sacru. Se
pare că respectul faţă de Bast era imens în acele vremuri.
Cartea legii ne învaţă că propagarea vieţii este complet nerestrictivă
prin natura ei. Toate posibilităţile sunt reale şi trebuie împlinite prin evoluţia
formelor geometrice care stau la baza creaţiei. Zeiţa Bast simbolizează
potenţialul nerestrictiv al întregii creaţii. Limitările evoluţiei noastre sunt
influenţate de cei care controlează reţeaua morfogenetică, dar nu pot fi cu
adevărat determinate decât de liberul nostru arbitru şi de propriile noastre
opţiuni.

Capitolul 28
Poate Dumnezeu să trăiască într-un câine?
Desacralizarea zeiţei Bast în cultura noastră face din vechile rituri
sexuale sumeriene un tabu absolut. Acest lucru este uşor de recunoscut în
principalul curent al creştinismului, care penetrează întreaga noastră cultură.
Sumerienii priveau viaţa dintr-o perspectivă complet opusă celei din care o
privim noi. Prin riturile lor sexuale, ei considerau că celebrează lumina sau
spectrul electromagnetic al creaţiei care se manifestă prin diferitele corpuri
cereşti ale galaxiei. Lumina simboliza întreaga creaţie, iar procesul sexual
reprezenta puntea de legătură între animal şi divinitate. Conceptul de Sfântă
Treime a fost inventat mai târziu, pentru a-i inocula omului ideea că
Dumnezeu l-a creat numai prin intermediul spiritului. Deşi acest lucru nu este
complet neadevărat, el a fost astfel predicat încât să-l diferenţieze pe om de
animal. Este un prim exemplu de gândire polarizată, de diviziune.
Culmea este că Biserica a insistat de-a lungul timpului asupra
doctrinei potrivit căreia Iisus s-a născut dintr-o fecioară. Practicanţii magiei,
deseori duşmani de moarte ai doctrinei Bisericii, nu au nici o problemă în a
accepta această idee. Ceea ce nu acceptă ei este ideea că omul este complet
separat de animal. Există multe motive care stau la baza acestei idei, iar unul
dintre ele are o importanţă deosebită, întrucât este legat de Iehova.

108
 Într-un capitol anterior am arătat că numele ebraic al lui Iehova este
JHVH, YHWH sau IHVH. Este vorba de cele patru litere ale alfabetului
ebraic, Yod, Hé, Vau şi Hé. Ce nu v-am spus atunci este că dacă inversăm
literele IHVH, obţinem HIVH, care este numele ebraic pentru bestie şi se
pronunţă heva. Întrucât acest cuvânt are acelaşi echivalent numeric ca şi
Iehova, cele două semnificaţii se consideră a fi identice. Aceasta este magia
alfabetului. Însumate, ambele cuvinte dau numărul 26, adică unghiul liniei
trasate de Crowley în Cartea legii.
Ajungem astfel la un alt mister, legat de numele popular al lui Sirius:
Steaua Câinelui. Toţi câinii derivă din lupi, animale mult mai populare şi mai
sacre în cultura New Age. Câinele este un animal domesticit, dar rămâne
totuşi un animal. Nu este exclus ca riturile sexuale ale asirienilor să fi inclus
şi animale, cert este că ele urmăreau să scoată la lumină latura animalică a
omului. Aşa se explică alegerea câinelui. Din punct de vedere al plăcerii strict
fizice, câinele sau latura animalică a omului reprezintă cel mai bun prieten al
său, întrucât îl face să se simtă bine.
Egiptenii îl mai numeau pe Set şi An, care înseamnă „câine”. Astfel s-
a ajuns la cuvântul „Set-an”, care s-a transformat apoi în Satan, cel care
conduce iadul, un loc infernal în care predomină o căldură excesivă. Referinţa
la un câine în călduri pare evidentă. Aşa se explică dictonul moral de mai
târziu: „Dacă laşi animalul din tine să iasă la lumină, vei ajunge în iad”. În
realitate, orice om a vizitat deja iadul şi nu s-a simţit deloc rău acolo!
Dar poate cel mai uimitor mister legat de Steaua Câinelui este faptul
că „zeu” şi „câine” conţin aceleaşi litere, inversate (n.n. zeu – god, câine –
dog, în limba engleză). Din punct de vedere numeric, ambele dau numărul 26,
deşi literele provin din cuvintele în limba engleză, nu din echivalentele lor
ebraice. Cât de mari pot fi şansele ca acest lucru să fie o simplă coincidenţă?
Se pare că toate aceste argumente au contat în ochii lui Crowley, care a scris
în Cartea legii: „Poate Dumnezeu (un zeu) să trăiască într-un câine?”
Toate aceste informaţii par greu de acceptat în ochii celor cu
convingeri extrem de bine definite. Celor cu convingeri creştine foarte ferme
le reamintesc cuvintele lui Iisus: „Fii la fel de viclean ca şi şarpele, dar la fel
de blând ca şi porumbel”. Este un îndemn evident la cunoaşterea tuturor
posibilităţilor. Nu întâmplător, ordinul iezuiţilor îşi îndeamnă adepţii să
devină avocaţii diavolului pentru a se familiariza cu punctele de vedere ale
ereticilor.
Pentru a obţine corespondenţele numerice ale cuvintelor Dumnezeu
(zeu) şi bestie (animal), am fost nevoiţi să inversăm literele celor două
cuvinte. Există însă un derivat al cuvântului Dumnezeu (n.n. God) care nu
necesită nici o inversiune a literelor pentru a obţine câteva concluzii de mare
interes.
Cuvântul englezesc God (n.n. Dumnezeu sau zeu) derivă din germanul
gott, care înseamnă a chema sau a invoca. Cuvântul a invoca derivă din
latinescul vocare, care înseamnă a chema şi derivă la rândul lui de la
străvechiul cuvânt din limba norse kalla. Dicţionarul Webster’s New World
nu oferă decât supoziţii cu privire la derivaţiile cuvântului kalla. Ce nu ştiu
autorii dicţionarului este faptul că limba norse era vorbită de rasa ariană, cea

109
care a „invadat” subcontinentul indian, creând mai târziu Vedele şi religia
hindusă. Orice istoric ştie acest lucru. Religia lor a fost însoţită de diferite
forme de yoga, inclusiv de cea sexuală sau tantrică. Arienii care au creat
tantra, transmiţând-o culturii dravidiene, foloseau cuvântul kala.
Kala este un cuvânt sanscrit care înseamnă vibraţie vaginală sau
perioadă măsurată de timp. Mai înseamnă şi emanaţie a esenţei divine şi este
ilustrat printr-o floare, o stea, un parfum sau o rază. Din Kala a derivat Kali,
străvechea zeiţă hindusă a timpului şi creatoare a universurilor. Kala-ele mai
sunt reprezentate şi de diferitele căi ale Arborelui Cabalistic al Vieţii. Intrarea
în rezonanţă cu kala-ele permite accesarea arhetipurilor existenţiale, şi
implicit schimbarea conştiinţei. Kala-ele mai corespund şi celor opt culori
(inclusiv negrul) ale spectrului şi reprezintă chiar rădăcina cuvântului
„culoare” (n.n. color).
Cea mai importantă kala era neagră şi o reprezenta pe zeiţa Kali.
Negrul semnifică vidul creator din care s-au născut toate lucrurile. Este o altă
formă de reprezentare a zeiţei-mamă. Pe măsură ce umanitatea a avansat în
yuga întunecată, această cunoaştere s-a pierdut. Ea a degenerat şi a fost
numită magie neagră, deşi la origini nu era practicată cu scopuri sau intenţii
negative. Negrul era o culoare sacră, ilustrând întregul spectru
electromagnetic.
Din perspectiva celeilalte semnificaţii a ei, de măsurare a unităţilor de
timp, kala reprezintă rădăcina cuvântului „calendar”. Acesta era sensul care o
făcea atât de înspăimântătoare pe zeiţa Kali, care avea puterea şi
responsabilitatea supremă de a devora întreaga viaţă. În realitate, aceasta este
doar una din manifestările vieţii. Timpul devorează orice organism viu.
După cum observăm, derivatele cuvântului God permit o întreagă
disertaţie teologică în sine. Ce merită observat este faptul că strămoşii noştri
se raportau la creaţie şi la divinitate într-o manieră complet opusă sistemelor
obişnuite ale dogmelor din zilele noastre.
Set sau Shaitan este cel mai vechi din zeii documentaţi de istorie şi nu
este exclus ca sumerienii să fi aparţinut aceleiaşi rase ariene care s-a stabilit
în India. Set era cunoscut şi sub numele de Sothis, Saturn sau Sept, din care a
derivat mai târziu cuvântul septembrie. Pe măsură ce yuga întunecată a
avansat, întregul eşafodaj al vechilor religii a intrat în declin. Mai târziu,
creştinii l-au satanizat pe Shaitan, încorporând acest concept ca un principiu
opus în religia lor. Conceptul deriva însă din religia sumeriană şi a fost
perpetuat până în vremea cavalerilor templieri. Inchiziţia i-a torturat pe
templieri „în numele lui Christos”, cerându-le să renunţe la Satan. În realitate,
templierii nu erau deloc atât de răi pe cât dorea Biserica să-i reprezinte; ei
credeau pur şi simplu într-un sistem diferit de valori.
Numitorul comun al vechilor religii sumeriene şi ariene (personal,
bănuiesc că ambele au derivat din aceeaşi sursă unică) pare să se învârtă în
jurul procesului sexual sub forma zeiţei-mamă şi a conceptului timpului.
Ambele principii erau strâns asociate cu conştiinţa. Ajungem astfel din nou la
proiectul Montauk, despre care am afirmat în repetate rânduri că a fost
caracterizat prin metode de operare sexuale, care aveau ca scop afectarea
timpului. El a generat un curent opus în reţeaua morfogenetică a pământului,

110
aducând la suprafaţă informaţii puţin înţelese până acum, venite din negura
timpului. Readucerea lor la lumină poate schimba conştiinţa umanităţii,
învăţându-ne să evităm greşelile trecutului.

Capitolul 29
Babalon
Potrivit tradiţiei, asirienii s-au stabilit iniţial în Sumeria, având trupuri
de pisici sau de lei. Nu se ştie exact din câţi hibrizi şi din câţi oameni
autentici a fost alcătuită această cultură. Ce se ştie este că la un moment dat
asirienii s-au stabilit în regiunea Cairo-ului, pe care au numit-o Babalon sau
Babilon, care înseamnă pui de leu (n.n. baby-lion în original). Oraşul a fost
desemnat ca unul din Locurile Sacre ale Leului şi s-a luat decizia construirii
unui mare depozit al cunoaşterii, care să permită prezervarea cunoaşterii
colective. Acest proiect de construcţie s-a finalizat cu ceea ce noi numim
Marea Piramidă şi Sfinxul. Marea Piramidă şi piramidele sale satelit au fost
concepute ca ceasuri antice, fiind sincronizate cu întreaga natură ciclică a
universului. Sfinxul o reprezenta pe zeiţa Bast, cunoscută şi ca Babalon, iar
mai târziu Isis. Aşa cum am mai afirmat, Isis şi Osiris au derivat de la Sirius.
Prin Sfinx şi prin Marea Piramidă, asirienii au ilustrat cele două
principii cheie ale religiei lor. Ambele erau asociate cu cunoaşterea sacră
depozitată în Sala Cunoaşterii.
Aleister Crowley a fost iniţiat în toată această cunoaştere. Atunci când
a dormit în Marea Piramidă, înainte de a primi Cartea legii, el căuta iniţierea
supremă. Proiectându-se într-o lume mai presus de propria sa înţelegere, el a
trăit o experienţă extrem de profundă. A intrat în rezonanţă cu forme de
conştiinţă care ieşeau complet din tiparele cunoscute, cunoscând o
matematică atât de precisă a universului încât nu au încetat să-l uimească pe
Crowley până la sfârşitul zilelor sale. În esenţă, el şi-a petrecut restul zilelor
încercând să explice ce s-a întâmplat atunci.
Am vorbit mai devreme de tetragramă, formula magică sau alchimică
ce însoţea „primul tetraedru” al existenţei. Primul element din alchimie sau
din tarot este focul, care desemnează primul punct al tetraedrului tetragramei.
Focul se manifestă ca o undă, a cărei structură este reprodusă pentru a ilustra
forma de vârtej din tetraedrul lui Stan Tenen (despre care am vorbit în
capitolul 10). Aceasta este identică cu cornul unui berbec şi reprezintă baza
alfabetului ebraic, ale cărui litere pot fi percepute prin rotirea formei în
interiorul tetraedrului. Cu atâta simbolism codificată într-o singură formă,
este uşor de înţeles că matricea geometrică ce conţine un tetraedru sau o
piramidă emană un curent energetic de conştiinţă. Este vorba de o spirală
conică de energie, care corespunde cu precizie formulei matematice
cunoscută sub numele de spirala lui Fibonacci. Faptul că acest con de energie
poate influenţa inteligenţa unei minţii este demonstrat de pălăriile conice
aşezate de-a lungul timpului pe capul studenţilor leneşi. Iniţial, scopul
acestora era de a-i face mai inteligenţi, dar treptat ele s-au transformat într-o
pedeapsă. Deşi nu avea o pălărie conică, Aleister Crowley purta totuşi o
pălărie de vrăjitor, care, la urma urmei, reprezintă acelaşi lucru.

111
 Focul sau energia primordială a tetragramei din interiorul Marii
Piramide este asociat cu focul şi pasiunea Sfinxului prin intermediul canalului
de legătură cunoscut sub numele de Sala Cunoaşterii. Sfinxul simbolizează
poftele desfrânate ale lui Bast, dar şi pe Fecioara inteligentă, cunoscută la
romani ca Diana, Zeiţa Lunii, cea care transmută energiile inferioare în
energii superioare. Altfel spus, este persoana care are acces la Sala
Cunoaşterii. Când Crowley realiza acte de magie sexuală, el încerca să intre
în rezonanţă cu conştiinţa superioară a Sălii Cunoaşterii, folosindu-se de
energiile inferioare pentru a avea acces la cele superioare.
În sine, Marea Piramidă este o structură foarte curioasă din mai multe
motive. Una dintre cele mai uimitoare trăsături ale sale este legată de faptul
că nu reprezintă un poligon simetric. Dacă ar fi jumătatea superioară a unui
octaedru, cele două unghiuri de la baza suprafeţelor triunghiulare ar trebui să
măsoare fiecare câte 60º. În realitate, ele măsoară 51,51º , ceea ce înseamnă
că piramida este uşor turtită. Altfel spus, putem obţine acelaşi rezultat dacă
luăm un octaedru perfect simetric, împingând uşor vârfurile de sus şi de jos
către centru. Sub presiunea forţei, unghiurile suprafeţelor laterale s-ar ascuţi
puţin. Explicaţia este simplă: pământul însuşi nu este propriu-zis o sferă, ci
doar un sferoid, având forma unei mandarine. Cu alte cuvinte, liniile matricei
energetice a pământului nu sunt nici ele perfect simetrice. La origini este
posibil să fi fost, dar din momentul în care pământul a fost strivit, căpătând
forma unui sferoid, liniile corespondente au fost şi ele modificate în
consecinţă. Unghiurile de 51,51º ale suprafeţelor laterale ale Marii Piramide
corespund perfect cu distorsiunea geometrică a pământului. Un lucru este
cert: cine a construit Marea Piramidă cunoştea perfect forma exactă a
pământului.
Mai există un aspect interesant legat de unghiurile Marii Piramide. În
vremurile de apogeu, aceasta era pavată cu dale din calcar (carbonat de
calciu). Analiza de la microscop revelează faptul că molecula triunghiulară a
acestei substanţe chimice are exact aceleaşi unghiuri ale suprafeţelor laterale
(de 51,51º). Se poate spune că moleculele de calcar ale dalelor care pavau
piramida imitau însăşi forma acesteia, care la rândul ei imită reţeaua
morfogenetică a pământului. Mergând mai departe, trebuie să spunem că
oasele omului sunt confecţionate tot din carbonat de calciu. Aşa se explică de
ce erau atât de importante oasele morţilor din Montauk pentru accesarea
reţelei. Geometria oaselor se află într-o rezonanţă perfectă cu structura
piramidală a reţelei. Evident, toate oasele de om au această proprietate. Ele
emană o anumită energie care poate influenţa conştiinţa. Dacă nu credeţi,
încercaţi să speriaţi de moarte pe cineva cu un schelet. În mod normal, acest
lucru pare hilar, dar funcţionează de fiecare dată.
În diferitele sale lucrări, Crowley indică faptul că ştia toate aceste
aspecte legate de Marea Piramidă şi de energiile sale. Folosindu-se de
cunoştinţele sale şi de studiul intens al perioadei sumeriene, el a creat ritualuri
specifice menite nu doar să permită accesul la alte planuri de conştiinţă, ci şi
să comunice cu lumile invizibile prin tot felul de instrumente. Printre aceste
lumi se numărau cu siguranţă şi cele ale extratereştrilor.
În anul 1918, Crowley a început un act de magie sexuală cu o
persoană de sex feminin din New York pe nume Roddie Minor. Actul se

112
numea Ritualul Amalantrah şi a fost executat cu câteva luni înainte ca
Aleister să-şi petreacă vara la Montauk. Unul din simbolurile principale ale
acestui ritual era oul. Se pare că Aleister primise mesajul: „Totul este conţinut
în ou”, care corespunde exact cu elementele de geometrie sacră de care am
discutat în această carte. Oul reprezintă prima sferă de conştiinţă şi întregul
potenţial care urmează să se manifeste ulterior. Entitatea contactată de
Crowley se numea LAM şi o schiţă desenată de el arată că semăna izbitor cu
extratereştrii cenuşii de care am auzit cu toţii atât de mult vorbindu-se. Forma
capului lui LAM semăna perfect cu un ou.
Documentele OTO indică faptul că LAM reprezintă un cuvânt tibetan
care înseamnă Cale sau Cărare, în timp ce un LAMA este „cel care merge”.
Această conexiune tibetană a operei lui Crowley chiar înainte de vizita sa la
Montauk este interesantă şi merită să fie menţionată. Am definit mai devreme
cuvântul tibetan Mantak, arătând că înseamnă claritate sau înţelegere. În timp
ce realiza Ritualul Amalantrah, Crowley a primit mesajul: „Trebuie să mergi
pe această Cale”. Asocierea dintre LAM şi Montauk este uşor de făcut, nu
numai prin cuvântul „mantak”, ci şi mergând pe conexiunea germană, de care
am vorbit mai devreme în această carte.
LAM este şi un cuvânt celtic care înseamnă prag, adică un obstacol pe
cale. În Irakul de astăzi există de asemenea un loc care se numea Elam,
localizat pe malul nord-estic al fluviului Tigru, chiar la intrarea în Golful
Persic. Limba vorbită în Elam era o curiozitate şi nu i s-a găsit nici o familie
de limbi cu care să fie înrudită.
Interesul faţă de LAM nu a scăzut nici astăzi. OTO a fondat un cult al
lui Lam pentru membrii atraşi de această entitate care doresc să se folosească
de forma oului ca de o capsulă spaţială astrală pentru a călători în ţara Lam şi
pentru a face salturi tantrice în timp.
Dar lucrul care ne interesează cel mai tare este contactarea lui
Crowley de o entitate extraterestră asociată practic cu toate aspectele pe care
le-am studiat până acum. Nu este exclus ca Aleister să-şi fi continuat
activitatea şi după moartea sa fizică pe LAM, îndeosebi dacă ţinem seama că
în anul morţii sale, 1947, s-a produs o veritabilă invazie de OZN-uri.
Anul 1947 prezintă în sine corespondenţe uimitoare, legate de unul
din principalele puncte ale reţelei descoperit pe mai multe planete. De pildă,
Cydonia, regiunea de pe Marte în care se află faţa umană şi piramidele, se
află la 19,47º faţă de ecuator. Vârtejul roşu (care apare ca un punct) de pe
Jupiter este situat la aceeaşi latitudine; la fel şi o zonă similară de pe Neptun.
Pe pământ, piramidele de pe peninsula Yucatan din Mexic sunt situate exact
la 19,47º nord faţă de ecuator. Cineva abia întors din Hawaii m-a informat că
şi acolo s-au descoperit piramide acoperite de junglă, situate la aceeaşi
latitudine faţă de ecuator.
Evident, toate acestea nu reprezintă dovezi că moartea lui Aleister
Crowley în anul 1947 ar avea vreo legătură cu invazia de OZN-uri, dar multă
lume a remarcat coincidenţa, inclusiv prăbuşirea OZN-ului de la Roswell,
New Mexico, chiar dacă moartea lui Crowley s-a produs la 1 decembrie,
ulterior accidentului. Unii ar putea argumenta că, oricum, Crowley era deja
slăbit, ceea ce le-a permis militarilor din New Mexico să tragă asupra OZN-

113
ului cu radarul lor SAGE. Scenariul ni se pare improbabil, dar un lucru este
cert: că Aleister Crowley l-a influenţat profund pe un alt magician, la fel de
legat de extratereştri, de CIA şi de Montauk. Este vorba de Jack Parsons, al
cărui mare experiment s-a produs în anul 1946.
Am vorbit pe larg despre Jack Parsons în lucrarea O nouă călătorie la
Montauk, unde am arătat că acesta a realizat un act de magie sexuală
considerat de mulţi drept cel mai mare experiment magic al secolului.
Parsons a fost ajutat de alţi doi magicieni, membri ai clanului Wilson:
Marjorie Cameron şi L. Ron Hubbard. Experimentul s-a numit Ritualul
Babalon şi a avut drept scop invocarea Zeiţei-Mamă în aspectul ei glorios,
numit Babalon.
De la publicarea lucrării am făcut numeroase cercetări referitoare la
Jack Parsons. Acestea ar merita o carte întreagă, aşa că nu voi putea include
aici decât o sinteză scurtă a descoperirilor mele.
Jack a fost co-fondatorul Laboratorului de Propulsie prin Jet, iar
invenţiile sale în domeniul rachetelor au stat la baza programului spaţial
american. Oficial, a murit la data de 17 iunie 1952 ca urmare a unei explozii
petrecute în laboratorul său, dar studierea ziarelor şi o discuţie cu soţia sa au
scos la iveală o serie de circumstanţe misterioase. Soţia sa, Marjorie
Cameron, a sosit la faţa locului după explozie, dar înainte de plecarea
ambulanţei. Paramedicii nu au lăsat-o să intre în ambulanţă şi nu i s-a permis
vizitarea lui la spital. Chiar poliţia a încălcat procedura, evitând să o cheme să
identifice cadavrul. Cameron era ruda cea mai apropiată a lui Parsons, având
în vedere că mama lui s-a sinucis la auzul veştii. Nici Cameron, nici George
Frey, cel care s-a ocupat propriu-zis de incinerare, nu au putut vedea corpul
celui decedat. Mai mult, relatările din ziare abundă în tot felul de mărturii
dubioase, ale unor personaje care nu pot trezi decât suspiciuni. Moartea
Virginiei Parsons, mama lui Jack, este înconjurată de acelaşi mister.
Am întrebat la Departamentul de Poliţie din Pasadena dacă pot
examina dosarul cazului. Mi s-a răspuns că fiind atât de vechi, trebuie să caut
în departamentul de microfilme. Dacă nu era dat la secret, puteam să-l
consult. Le-am scris atunci o scrisoare, cerându-le permisiunea să cercetez
dosarul, şi după o lungă aşteptare mi s-a răspuns că acesta a fost şters din
sistem. Ceea ce ştiu cu siguranţă este că pe timpul vieţii, FBI-ul îi
supraveghea fiecare mişcare lui Parsons. De aceea, nu este exclus ca
vreodată, dosarul lui să apară de undeva.
În timp ce circumstanţele în care a murit Jack sunt înconjurate de
mister, cariera sa magică este ceva mai bine cunoscută. Probabil a fost
magicianul cel mai devotat şi mai pasional al Zeiţei-Mamă din acest secol.
Crowley şi Jack nu s-au întâlnit faţă în faţă în momentul Proiectului Babalon.
Crowley se afla pe patul de moarte, iar Parsons a jucat rolul fiului rebel. Se
pare că Aleister i-a scris o scrisoare, în care i-a spus că experimentul a eşuat,
lăsând totuşi o portiţă deschisă. I-a spus că nu a primit raportul lui Parsons, pe
care îl aştepta înainte de a trage concluzia finală.
În timpul Ritualului Babalon din 1946, Parsons a invocat zeiţa
Babalon cu scopul de a pune capăt tiraniei care a dominat umanitatea în
timpul erei întunericului. Faptul că ştia exact ce face este ilustrat de yantra pe

114
care a folosit-o. O yantra este o figură simbolică bidimensională (un desen)
folosită pentru a invoca accesul la o dimensiune superioară. Este un
instrument clasic folosit în magie, în yoga şi în alte tehnici de meditaţie.
Yantra folosită pentru Ritualul Babalon era o stea cu şapte colţuri, pe care o
reproducem pe pagina alăturată. De remarcat faptul că cele şapte litere ale
cuvântului Babalon sunt inscripţionate în cele şapte colţuri. Toate unghiurile
din acest desen au 51,51º, fiind identice cu unghiurile Marii Piramide din
Gizeh rezultate ca urmare a armonizării piramidei cu reţeaua morfogenetică a
pământului. Dacă înmulţim 51,51 cu 7, obţinem 360,57, lungimea
aproximativă a anului calendaristic antic. Acesta a fost instrumentul prin care
magicienii care au lucrat la Proiectul Babalon (Jack, Ron şi Cameron) au
accesat conştiinţa timpului. Ce s-a întâmplat cu ei după ce au intrat în acea
stare modificată de conştiinţă nu putem decât cel mult să bănuim. Cert este că
au reuşit să se proiecteze în afara acestei realităţi, act în urma căruia au
rezultat atât de multe sincronicităţi încât am putut scrie această carte.
Ilustraţie
Yantra Babalon
O yantra este o reprezentare geometrică a unei mantra (undă sonoră)
ce corespunde unei zeităţi particulare, în cazul de faţă Babalon. O yantra sau
o mantra nu are nici o semnificaţie dacă nu este activată prin punerea magică
în rezonanţă cu conştiinţa corespondentă de către practicant (proces cunoscut
sub numele de tantra). Ilustraţia de pe pagina următoare este o reprezentare
artistică a cărţii „Steaua” din Tarot. Steaua din figură este identică cu yantra
de mai sus, fiind identificată cu steaua cu şapte colţuri, Venus sau Babalon, a
cărei principală caracteristică este iubirea. Orice realitate are la bază
principiul creator al zeiţei-mamă. Oamenii obişnuiţi o numesc pe aceasta
mama-natura. Magicienii îi spun Babalon şi o invocă ori de câte ori doresc să
imprime evoluţiei un nou curs. [NOTĂ: ilustraţia de mai sus este o
reproducere exactă după un desen al lui Jack Parsons. Dacă yantra este
desenată corect, unghiul demarcat în ilustraţie trebuie să fie de exact 51,51º.
Desenul de mai sus are un unghi ceva mai mic]

Cameron mi-a spus că operaţia i-a schimbat pentru totdeauna pe Jack

şi pe Ron Hubbard. Cei doi nu au mai fost niciodată aceiaşi. După ce şi-a
revenit de pe urma unei paralizii pe partea dreaptă (rezultată ca urmare a
experimentului), Hubbard a devenit absolut genial şi a făcut dovada unei
energii remarcabile, pe care şi-a canalizat-o în mare parte creând mişcarea
Dianeticii şi a Scientologiei. Între altele, a făcut regresii cu oamenii şi a
studiat implanturile extratereştrilor cu 40 de ani înainte ca acest lucru să
devină o modă.
Parsons a apucat-o pe o altă cale. Considerat tot timpul un risc de
securitate de complexul militar-industrial, el şi-a continuat operaţiile magice.
A terminat singur Ritualul Babalon, iar reacţiile în lanţ care s-au declanşat nu
şi-au epuizat încă toate consecinţele.
Cu privire la Proiectul Babalon, Jack a scris o notă în care afirma că
va fi consumat de foc. Este greu de ştiut dacă vorbea într-un sens metaforic
sau real. Afirmaţia era făcută în onoarea lui Babalon, ca sacrificiu suprem. Cu

115
câteva luni înainte de moarte, el şi-a dat seama că i se apropie sfârşitul. Nu a
făcut însă nimic pentru a i se împotrivi.
Există însă un mister şi mai mare, trecut cu vederea de multă lume.
Deşi fusese exclus din OTO ca urmare a Proiectului Babalon, Jack a obţinut
gradul nouă în cadrul acestuia. Pentru a obţine acest grad, adeptul trebuie să
renunţe la identitatea sa. Este cert faptul că el a făcut acest lucru, nu se ştie
însă dacă prin asumarea unei identităţi secrete în cadrul guvernului sau prin
moartea fizică. De altfel, moartea fizică este considerată insignifiantă în
marea schemă a lucrurilor. Un lucru este sigur: el şi-a schimbat identitatea. În
ultimii 40 de ani, Jack Parsons a fost considerat mort din punct de vedere
legal.
Un alt aspect legat de viaţa lui Jack trecut cu vederea este faptul că el
nu era doar membru OTO, ci şi membru AA, ordinul Iluminaţilor, din care nu
se spune că ar fi fost exclus vreodată! Cameron mi-a spus odată că a dat
datele naşterii lui Jack unor astrologi de frunte din California de sud. Aceştia
i-au spus că astrograma sa indica faptul că ar putea fi şeful CIA.
De vreme ce atât Crowley cât şi Parsons erau membri ai Iluminaţilor,
merită să ne ocupăm puţin de asociaţia acestora, pentru a vedea ce reprezintă
ea. Până acum am aflat doar că ea are o anumită legătură cu Sirius. Există
nenumărate cărţi şi teorii ale conspiraţiei legate de acest subiect. Definiţia din
dicţionar afirmă că Iluminaţii sunt membrii unei societăţi secrete care pretind
că au un grad special de iluminare intelectuală sau spirituală.
Să vedem aşadar ce se întâmplă dacă un om dobândeşte un asemenea
grad de iluminare, transcenzând întreaga experienţă cunoscută. El pătrunde
într-o altă dimensiune şi înţelege întreaga structură a creaţiei. Experienţa este
cunoscută şi sub numele de ascensiunea lui kundalini sau accesul la conştiinţa
universală. Evident, există diferite grade de iluminare. Eu mă refer aici la cea
supremă. Cel care atinge această stare pe pământ rămâne legat o vreme de
planul fizic, cu toate imperfecţiunile şi agitaţia acestuia. Pe de altă parte, dacă
un individ atinge o asemenea stare, ea nu se transferă automat întregii rase
umane.
Ajungem astfel din nou la războiul conştiinţei. Există oameni care
doresc să devină mai conştienţi şi să-şi extindă conştiinţa dincolo de
perimetrul cunoscut al existenţei. Există însă alţi oameni care doresc să
limiteze această activitate. Se pun astfel la cale tot felul de scenarii, care mai
de care mai gigantice şi mai complexe, care pot fi recunoscute ori imaginate
cu uşurinţă, prin care diferite societăţi secrete se luptă unele cu altele.
Un lucru este sigur: Aleister Crowley şi Jack Parsons făceau parte
dintr-o tradiţie intitulată Iluminaţii care urmărea expansiunea conştiinţei. Nu
ne propunem aici să stabilim dacă activităţile lor erau bune sau rele. Cert este
că scrierile amândurora reflectă intenţia lor de luptători pentru conştiinţă. Cei
care i-au denigrat par să se afle în cealaltă barcă.
Scopul lui Aleister Crowley era punerea în mişcare a unor forţe oculte
care să conducă la iluminarea tuturor oamenilor până la sfârşitul acestui
secol. Jack Parsons a urmat aceeaşi tradiţie, dar circumstanţele morţii sale la
o vârstă încă tânără dau naştere unei alte enigme. Ne putem pune întrebarea
legitimă dacă nu cumva a continuat să trăiască orchestrând forţe extrem de

116
puternice într-o manieră super-secretă, sau dacă nu a făcut acelaşi lucru după
moartea fizică, din lumea spiritelor. Cert este că magia lui a provocat efecte în
lanţ, care nu s-au oprit nici după moartea sa. Amândoi magicienii s-au
confruntat cu forţe ale întunericului şi nici unul nu s-a temut să se lupte cu
ele. S-au folosit amândoi de vehicule ale întunericului prin care să comunice.
Dar la urma urmei, ce anume au avut ei de comunicat? Mesajul lor a fost că
întreaga creaţie se manifestă din lumină, definită şi ca spectru
electromagnetic, care nu reprezintă decât un alt cuvânt pentru natura-mamă.
Crowley ne-a oferit un indiciu atunci când a anunţat că nu-şi va asuma
oficial numele de „Phoenix” până când opera sa nu va fi încheiată. Din
această perspectivă, adevăratul Proiect Phoenix constă în eliberarea
umanităţii de forţele ignoranţei şi ale opresiunii care au domnit în ultimele
13.000 de ani.
Armageddonul ne aşteaptă într-adevăr, dar nu în sensul inoculat de
forţele întunericului în scopul amplificării fricii şi al promovării propriilor lor
interese. El va consta într-o revelaţie personală pentru fiecare om în parte,
dacă nu cumva aceasta s-a produs deja. Va fi o luptă între Christos şi forţele
angelice, pe de o parte, şi Anticrist cu demonii săi pe de altă parte. Cei care
invocă înţelepciunea lui Babalon nu vor rămâne deoparte în această luptă. Ei
vor fi arbitrii care se vor asigura că meciul se desfăşoară corect, fără mite
oferite Federaţiei Mondiale a Boxului de către diferiţi membri ai şcolilor
misterelor care stau în fotoliile lor scumpe din primele rânduri. Dacă vom
reuşi să realizăm acest lucru, meciul se va desfăşura echilibrat şi va fi urmat
de o ascensiune.
În Ziua Judecăţii nu va fi nici o judecată. În caz contrar, cei care o vor
face nu vor respecta mesajul lui Christos care spune: „Nu judecaţi, ca să nu
fiţi judecaţi”.
Aşadar, să ne pregătim de joc, după cum spune proverbul.

Capitolul 30
Recviem
Ne propunem în final să părăsim acele proiecţii ale conştiinţei care ne-
au condus până pe înălţimile Iluminaţilor, privind prin Ochiul lui Horus, şi să
ne întoarcem cu picioarele pe pământ, în punctul din care am plecat: Montauk
Point. Acesta este locul în care desacralizarea tradiţiei străvechi a nativilor
americani a atins apogeul, oamenii întorcându-şi spatele în faţa cunoaşterii
străvechi şi a sistemului păgân de convingeri care o celebra.
Aşa cum spuneam la începutul acestei cărţi, studierea istoriei tribului
Montauk ne-a condus la descoperirea anumitor sincronicităţi legate de
numele de Parsons. A existat un colonel William Parsons care a făcut un
angajament cu tânărul Stephen Talkhouse Pharoah. Proprietatea tribului
Montauk a trecut astfel sub tutela familiei Parsons. Când pe la sfârşitul
secolului XVIII s-au descoperit movilele şi piramidele din Motnauk,
Guvernul SA a arătat un interes deosebit faţă de acestea, trimiţându-l ca
emisar pe Samuel Holden Parsons pentru a cumpăra pământul de la localnici.
Parsons era prieten cu George Washington (un francmason care a dispus şi

117
construirea Farului din Montauk). Nu este exclus ca el să fi achiziţionat
terenul ca urmare a unui ordin prezidenţial. Nu se ştie cu precizie acest lucru,
dar este cert că Washington l-a numit judecător al Teritoriului de Nord-Vest.
La rândul lui, Thomas Jefferson s-a implicat personal în povestea cu relicvele
geometrice din Montauk. Samuel Parsons a murit în condiţii misterioase,
înecându-se accidental în Big Beaver River, Ohio, la data de 17 noiembrie
1789. La mulţi ani după moartea sa s-a făcut o investigaţie care a scos în
evidenţă că Parsons ar fi acţionat în asociere cu britanicii, trădând revoluţia.
Remarcabil în toate aceste exemple este faptul că numele de Parsons
pare să fi avut o influenţă malefică asupra culturii indienilor Montauk. Nu
avem motive să credem că Jack Parsons s-ar fi aflat el însuşi în opoziţie cu
această cultură, dar imediat după moartea sa din anul 1952 a apărut un post
nou de televiziune consacrat exact denigrării nativilor americani. Numele
postului era The Lone Ranger (n.n. Călăreţul Singuratic) şi era foarte popular
în rândul copiilor pe la începutul anilor 60. Călăreţul Singuratic a fost un
cowboy legendar care făcea fapte bune, oprindu-i pe răufăcători din
demersurile lor malefice. Era asistat întotdeauna de Tonto, un tovarăş indian
loial care îi servea drept interpret, dar care nu s-a bucurat niciodată de un
prestigiu prea mare. Tonto era un „indian bun”, care înţelegea înţelepciunea
infinită a omului alb. Curios este faptul că Tonto se adresa întotdeauna
Călăreţului Singuratic prin apelativul „Kee-ma-sabee”, o distorsionare
fonetică a cuvintelor spaniole Que el mas sabe, care înseamnă „Cel care ştie
foarte multe”. Tot în spaniolă, cuvântul tonto înseamnă „prost”.
Una din trăsăturile distincte care îl singulariza pe Călăreţul Singuratic
era faptul că nu folosea decât gloanţe de argint. Poate îşi transfigura
duşmanii, considerându-i un fel de vârcolaci, sau poate că aceste gloanţe de
argint reprezentau o dorinţă înainte de moarte pusă lui Manitou, zeul nativilor
americani, capabil să îşi schimbe forma. Nimeni nu ştie cât de departe a mers
simbolismul intenţionat de scenariştii care au orchestrat întregul show. Cert
este că el a însemnat o presărare de sare pe rănile culturii native, inclusiv pe
cele ale tradiţiei lui Manitou.
Manitou era numele colectiv al şamanilor sacri ai tuturor triburilor
native din America, despre care se crede că puteau călători în timp,
schimbându-şi inclusiv forma fizică. Cunoscuţi ca Marile Spirite, ei credeau
că toate creaturile trebuie să evolueze în funcţie de natura lor şi că întreaga
înţelepciune sau iluminare trebuia câştigată prin efort personal. Încarnaţi pe
pământ cu sute de ani în urmă, ei s-au decis să părăsească această planetă
după ce au constatat felul în care le este denigrat felul natural de viaţă şi
sistemul lor de convingeri.
Profeţiile şi plecarea lui Manitou au revenit în actualitate în anul 1869,
când un mistic Paiute pe nume Wodzuwob sau Tavibo a profetizat căderea
pieilor albe şi întoarcerea strămoşilor indieni ca urmare a unei ceremonii a
unui dans sacru. Fiul misticului, Wowoka, a avut la rândul său o viziune, în
care se făcea că moare de două ori şi că este înviat. El l-a văzut pe
Dumnezeu, care i-a spus că pământul va fi acoperit de ape şi de noroi şi că
civilizaţia albilor va fi distrusă. Dacă poporul său va executa dansul în cerc,
inundaţia nu îi va afecta în nici un fel. Toţii nativii americani se vor întoarce
atunci pe pământ şi se vor bucura de o existenţă liberă, lipsită de suferinţe.

118
 Wowoka a început să-şi propovăduiască viziunea în anul 1886, dar a
menţionat că indienii americani trebuie să-şi câştige dreptul la această lume
nouă printr-un efort personal. S-a opus violenţei împotriva albilor şi a compus
cântece pentru dansul sacru în cerc, care a ajuns cunoscut sub numele de
Dansul Stafiilor. El s-a transformat apoi în Religia Stafiilor, care s-a răspândit
pe întreaga coastă vestică. Nu toţi nativii au îmbrăţişat însă viziunea non-
violentă a lui Wowoka. Naţiunea Sioux şi-a creat propria versiune a Dansului
Stafiilor, interpretată ca fiind ostilă de către rasa albă. Dansul Stafiilor a fost
interzis, dar siucşii au continuat să-l practice, lucru care a condus la
izbucnirea ostilităţilor şi la uciderea lui Sitting Bull. Ulterior, la data de 29
decembrie 1890, un grup masiv de indieni a primit ordinul să îşi facă tabăra la
Wounded Knee Creek. A urmat un veritabil masacru, care a pus definitiv
capăt oricărei opoziţii serioase la adresa rasei albe.
Personal, nu ştiu dacă viziunea lui Wowoka se va adeveri. Totul
depinde de informaţiile inoculate în reţeaua morfogenetică. Interesant este cu
totul altceva. Numele anglicizat al lui Wowoka era Jack Wilson! În această
etapă a investigaţiei noastre referitoare la Montauk nu cred că mai surprinde
pe nimeni apariţia numelui de Wilson, ca să nu mai vorbim de prenumele de
Jack. Au mai existat însă şi alte sincronicităţi.
O altă coincidenţă remarcabilă s-a petrecut atunci când m-am întâlnit
cu şamanul din Montauk pentru a doua oară, în parcul Lion Gardiner din
Bayshore. Ironia sorţii face ca Lion Gardiner să fi fost primul om care i-a
izgonit pe indienii Montauk de pe pământurile lor. Prenumele său, Lion (n.n.
leu) mai are şi alte implicaţii, pe care cred că le înţelegeţi deja. Şamanul
dorea să-mi facă un ritual de iniţiere, dar nu ştiam ce are în gând. Chiar
înainte să plec de acasă, am primit un telefon de la Denney Colt, care mi-a
spus că doreşte să vină cu mine. Am pornit toţi trei în plimbare pe o cărare
către un golf din care se poate vedea casa lui Duncan Cameron. Acest lucru
mi s-a părut ciudat.
Şamanul a pus-o pe Denney să deseneze un cerc pe nisip, apoi m-a
întrebat ce înseamnă acesta. I-am răspuns că este simbolul lui Alfa şi Omega,
prima şi ultima literă din alfabetul grecesc, care reprezintă începutul şi
sfârşitul. Împreună, ele alcătuiesc cercul infinitului. Înclin să cred că am
trecut testul. Şamanul a desenat apoi o cruce în mijlocul cercului, obţinând
simbolul din Cartea legii. M-a întrebat ce înseamnă acel lucru. Tocmai
descoperisem semnificaţia acelui simbol cu câteva zile înainte, iar
sincronizarea era perfectă. I-am răspuns aşadar pe larg. Şamanul a înţeles ce
doream să spun, deşi nu îl citise pe Crowley. Simbolul era însă cunoscut de
toţi misticii, aşa că îi fusese transmis pe linie şamanică. Sincronicitatea era
uimitoare, dar a ajuns la apogeu când Denney ne-a spus că tocmai făcuse o
bijuterie exact în forma acelui simbol.
Această experienţă demonstrează o dată în plus importanţa cercului şi
a crucii, precum şi felul în care acţionează simbolurile înregistrate în mintea
noastră asupra reţelei morfogenetice. Crucea din interiorul cercului este unul
din cele mai vechi simboluri din univers. Proiectată într-un plan
tridimensional, ea devine baza energiei şi a evoluţiei oricărei forme create.
Este inclusiv simbolul care a stat la baza celor întâmplate în timpul
Proiectului Montauk. Operatorii acelui proiect ştiau foarte bine cum poate fi

119
accelerată sau înfrânată evoluţia umană şi cum să pătrundă în reţeaua
morfogenetică. Aceşti operatori aparţineau şcolilor misterelor, care au
alimentat de-a lungul timpului reţeaua cu diferite informaţii, până când
lucrurile s-au dezechilibrat de tot.
Din păcate, şcolile misterelor şi-au folosit cunoaşterea pentru a
introduce impulsuri negative în reţeaua morfogenetică, în loc să introducă
impulsuri pozitive, care să conducă la trezirea spirituală a conştiinţei
oamenilor. Chiar şi la ora actuală, reţeaua din Montauk continuă să fie
bombardată cu transmisiuni electronice artificiale. Montauk-ul a ajuns un loc
bolnav, care trebuie vindecat.
Singurele persoane care au permisiunea de a efectua această vindecare
sunt proprietarii legitimi ai locului, sau păzitorii porţii, adică indienii
Montauk.
Chiar înainte de a da această carte la tipar, am avut privilegiul şi
onoarea de a fi invitat la sărbătoarea de Thanksgiving a indienilor Montauk,
sponsorizată de Miller Ridge Inn din Jericho, Long Island. Am fost surprins
să constat că posturile de televiziune din New York au prezentat evenimentul
ca o sărbătoare a indienilor nativi. Când am fost invitat să spun câteva
cuvinte, operatorii TV au dispărut ca prin farmec. Parcă erau programaţi.
Unul din indienii Montauk mi-a spus că totul se petrecea cu intenţie şi că era
foarte nepoliticos.
Am ţinut un discurs scurt, vorbindu-le indienilor Montauk despre
Proiectul Montauk, de care majoritatea nu auziseră. M-am referit îndeosebi la
numele de Pharoah, la piramide, la rolul sacru al Montauk-ului şi la
necesitatea restaurării dreptului lor de proprietate asupra locului. La sfârşit,
am rămas surprins când am constatat că una dintre tămăduitoarele lor s-au
apropiat de mine şi mi-a mulţumit pentru că am vorbit despre piramide. Mi-a
spus că bunicul ei i-a povestit de existenţa acestora, dar nimeni nu dorea să o
creadă. Erau construite din pietre şi localizate foarte aproape de Camp Hero.
Bunicul îi mai spusese că strămoşii lor ţineau ceremonii subterane, chiar sub
piramide. În final, au fost acoperite de nisip. Din spusele ei, nu păreau să fie
piramidele construite din cărămizi albe de care am vorbit în capitolul anterior.
În acest fel, membrii tribului Montauk au aflat motivele pentru care le-
a fost luată proprietatea şi pentru care moştenirea le-a fost desacralizată.
Mulţi dintre ei ştiau oricum mai multe decât ar fi fost dispuşi să spună, atribut
care îi caracterizează în general pe nativii americani. Aceştia nu vorbesc decât
atunci când se simt pregătiţi. În ultimă instanţă, singurii care pot vindeca
reţeaua sunt indienii Montauk. Oasele care conţin inscripţionate în ele
secretele trecutului, în rezonanţă cu structurile secrete ale reţelei
morfogenetice, le aparţin strămoşilor lor. Energiile lor trebuie purificate, iar
secretele din vechime trebuie scoase din nou la lumină.
Indiferent ce spun actele de proprietate şi oricine ar fi posesorii
temporari ai pământului, adevăraţii proprietari vor continua să rezoneze de-a
pururi cu conştiinţa strămoşilor lor şi cu reţeaua morfogenetică. Există o
putere subtilă care acţionează în sensul conştientizării indienilor Montauk faţă
de responsabilitatea care le revine. Dacă se vor raporta la conştiinţa străveche

120
a familiei lor regale Pharoah, ei se vor putea racorda la reţeaua
morfogenetică, purificând-o.
Primul pas a fost făcut deja de şamanul din Montauk, care a decretat
amnistie pentru toţi cei care au participat la desacralizarea pământului din
Montauk, inclusiv pentru toate crimele împotriva umanităţii şi a procesului
morfogenetic al evoluţiei. Amnistia este valabilă de asemenea pentru toţi
birocraţii, oficialii guvernamentali şi toţi indivizii care au participat, dintr-o
funcţie sau alta, la încercarea de a investiga adevărul legat de fenomenele
secrete petrecute la Camp Hero sau în apropierea Montauk-ului.
Dacă faceţi parte din categoria celor implicaţi în această amnistie, tot
ce aveţi de făcut pentru a vă bucura de efectele ei constă în a recunoaşte ce aţi
comis. Confesiunea trebuie făcută în faţa Creatorului, dar dacă aveţi
informaţii utile pentru mersul anchetei, transmiteţi-le celor în drept şi nu le
ascundeţi de cei îndrituiţi să le cunoască. Cei care doresc să îşi mărturisească
faptele criminale într-un scop spiritual i se pot adresa în scris şamanului, fie
pe adresa editurii acestei cărţi, fie pe următoarea adresă: Montauk Shaman,
PO Box 454, Bayshore, New York, 11706.
Amnistia este acordată de şamanul din Montauk în virtutea autorităţii
sale spirituale. Ea nu are nimic de-a face cu mine, întrucât eu nu am o
asemenea autoritate. Singura mea rugăminte este ca toţi cititorii care pot face
ceva, oricât de mic, pentru a-i ajuta pe indienii Montauk să-şi recapete
drepturile, să o facă. Sarcinile şi responsabilităţile ce le revin nu sunt deloc
mici, şi au nevoie de tot ajutorul pe care îl pot primi de la semenii lor.
Deocamdată nu pot dezvălui mai multe. Vă mulţumesc pentru că m-aţi
ascultat cu toată atenţia.

NOTĂ: Unul din evenimentele care s-a petrecut între prima şi a doua
ediţie a acestei cărţi este legat de faptul că Robert Pharoah, moştenitorul
regal al indienilor Montauk, şi-a cerut în mod oficial drepturile ca sachem al
nativilor. Pentru mine, acest lucru s-a dovedit o surpriză, căci deşi vorbisem
anterior cu mama sa, Olive, nici măcar nu ştiam că aceasta are un fiu. Se
pare că la ora actuală există 40 de moştenitori de sânge regal înrudiţi cu
familia Pharoah, care au avut însă diferenţe de opinie cu indienii Montauk pe
care i-am consultat eu.
Deşi cei din clanul Pharoah nu l-au recunoscut multă vreme pe Bob
Cooper ca Şef de Trib sau pe Sharon Jackson ca şaman, sunt fericit să vă
anunţ că în ultima perioadă de timp s-au reunit cu toţii într-un consiliu al
tribului încercând să îşi reconcilieze toate diferendele şi să facă front comun
care să le permită să-şi recupereze proprietăţile pierdute.
Am scris această anexă la cererea lui Olive Pharoah, care a dorit ca
cititorii să ştie că evenimentele descrise aici nu au rămas fără urmare. Vă
vom ţine la curent cu eforturile indienilor Montauk de a-şi recupera
pământul în ziarul nostru, The Montauk Pulse.

Partea a doua

121
 De Preston B. Nichols

Introducere la partea a II-a

Doresc să încep declarându-mă primul om dispus să accepte amnistia
propusă de şamanul din Montauk asupra celor care au participat într-un fel
sau altul la desacralizarea pământul sacru al nativilor americani. Participarea
mea la Proiectul Montauk este deja bine cunoscută, deşi mai rămân aspecte
ale implicării mele rămase în mister chiar şi pentru mine.
Doresc de asemenea să accept amnistia pentru o blasfemie pe care am
rostit-o la Stânca de Consiliu. Pe când am vizitat odată locul împreună cu
Peter, Duncan şi alţi doi prieteni, am făcut o afirmaţie verbală, susţinând că
este o simplă piatră. Chiar în acel moment, m-am împiedicat şi am căzut,
lovindu-mă destul de grav la picior. Durerea m-a ţinut o săptămână şi înclin
să cred că a fost o lecţie pentru mine. Stânca de Consiliu este sacră şi le
aparţine nativilor, la fel ca şi restul pământului asupra căruia solicită dreptul
de proprietate.
În continuare, îmi propun să fac o aducere la zi a evenimentelor
descrise în lucrarea O nouă călătorie la Montauk. Voi începe cu prezentarea
unei istorii generale a galeriilor subterane din Montauk, până în anul 1944.
Voi vorbi apoi din nou despre băieţii din Montauk, despre transmisiunile
neregulate de date de la baza militară, şi voi face o descriere tehnică a
acceleratorului de particule amintit de Peter la începutul acestei cărţi. În final,
voi încheia cu o scurtă descriere a liniei temporale, care să completeze
informaţiile furnizate în Partea I a cărţii.
Doresc să menţionez de asemenea că sunt vizitat deseori de oameni
care doresc să afle mai multe informaţii tehnice legate de Montauk. Într-
adevăr, descrierea generală oferită în Proiectul Montauk este cam generală.
Informaţiile tehnice oferite în această carte şi în O nouă călătorie la Montauk
nu au alt scop decât revelarea cât mai multor mistere legate de Montauk. Pe
de altă parte, publicarea unei dizertaţii tehnice detaliate ar necesita un volum
de-sine-stătător, adresat unei audienţe extrem de restrânse.
Ştiu că există foarte mulţi ingineri interesaţi de aceste informaţii,
indiferent dacă sunt convinşi sau nu că poveştile mele sunt adevărate. Sunt
chiar unele persoane care îmi reproşează că nu dezvălui mai multe. Pe scurt,
ar dori ca eu să fac munca în locul lor. De altfel, am rezerve serioase că ar şti
ce să facă cu o maşină a timpului. De regulă, acest gen de oameni nu sunt
foarte evoluaţi din punct de vedere spiritual şi dacă ar avea acces la o
asemenea maşină, nu ar face altceva decât să recreeze dezastrul de la
Montauk.
Acesta sunt doar două din motivele pentru care nu sunt dispus să
revelez mai multe informaţii legate de aspectele tehnice ale călătoriei în timp.
O altă explicaţie constă în faptul că nu cunosc nici eu chiar toate detaliile. La
urma urmei, nu am fost decât un şurub într-o mare maşinărie, fiind folosit la
rândul meu la fel ca şi toţi ceilalţi de puterile care s-au aflat în spatele
experimentului. Pe măsură ce misterele de la Montauk ni se vor dezvălui în
întregime, vom afla mai multe. Dar toate la timpul lor…

122
 Capitolul 31
Ansamblul subteran din Montauk
Galeriile subterane din Montauk îi fascinează pe mulţi. Nu puţini sunt
cei care chiar pornesc în căutarea lor. Ideea nu este deloc bună, din nouă
motive: pe de o parte, intrările sunt ascunse, şi este puţin probabil ca cei
însărcinaţi cu paza lor să lase pe altcineva să intre. Pe de altă parte, chiar dacă
sunteţi suficient de „norocos” să găsiţi o intrare sau un tunel, este necesară o
veritabilă operaţiune de recunoaştere militară pentru a vedea despre ce este
vorba. Tunelele au lungimi de kilometri şi pot acoperi distanţe uriaşe, în cazul
în care nu sunt sigilate sau blocate. Pentru a le cerceta, este nevoie de oameni,
de lumină, de hrană şi de foarte mult timp. De asemenea, este posibil să daţi
de canale laterale, şi cine ştie, poate nimeriţi chiar peste o instalaţie străină,
caz în care vă puteţi aştepta la o primire deloc călduroasă. Dacă vă propuneţi
să vizitaţi Montauk-ul, reţineţi toate aceste aspecte şi nu vă aventuraţi inutil.
Galeriile subterane din Montauk nu reprezintă propriu-zis un secret, ci
mai degrabă o informaţie ascunsă în mod deliberat. Cei cu adevărat interesaţi
pot găsi referinţe la ele în diferite surse. De pildă, cine consultă o hartă
geodezică de dinainte de 1940 poate vedea o colină la ieşirea din oraş, după
care drumul până la far este complet plat. O hartă din anii 60 arată apariţia
mai multor coline în acest spaţiu. După părerea mea, acestea sunt făcute de
mâna omului, nu de natură. Explicaţia este legată de faptul că regiunea Camp
Hero a funcţionat ca bază militară între anii 40 şi sfârşitul anilor 60. Pentru a
ajunge la far (care continuă să fie şi astăzi proprietate guvernamentală) erai
nevoit să treci printr-un punct de verificare militară. Cumpărarea farului a
fostă făcută de Alexander Hamilton la ordinul preşedintelui Washington.
Prin anii 40 s-a derulat aici un proiect de construcţie important. Au
apărut astfel un grup de clădiri pe nouă niveluri, sub care s-au construit alte
două niveluri subterane. În final, acestea au fost acoperite cu pământ,
transformându-se în cele două dealuri care pot fi văzute astăzi în interiorul
bazei. Unul dintre ele este Radar Hill (Dealul Radarului), pe care este aşezat
turnul transmiţătorului.
Buncărurile au fost construite prin consolidarea altora mai vechi, de
prin anii 20 (dată atestată prin studierea cablurilor rămase până astăzi).
Ulterior, ele au fost reconstruite şi li s-au adăugat facilităţi noi. După
încheierea proiectului de construcţie, a apărut un ansamblu subteran pe patru
nivele care putea fi folosit de Guvern ca adăpost antiaerian. Scopul său oficial
era acela de a adăposti în caz de atac toţi membrii administraţiei federale din
regiunea de nord-est a Americii. Deşi rolul real al bazei Camp Hero a fost
ascuns în mod deliberat, este cert faptul că ea a reprezentat odată cartierul
general al armatei în regiunea de nord-est.
Când a început Proiectul Montauk, pe la sfârşitul anilor 60, ansamblul
subteran ajunsese la şase niveluri. Ultimele două fuseseră adăugate prin anii
50 (există rapoarte care atestă că în acea perioadă s-au executat lucrări de
consolidare, pentru ca farul să nu se prăbuşească în ocean). Bucăţi mari de
stâncă au fost smulse din pământ, fărâmiţate şi acoperite cu nisip,
consolidând astfel Montauk Point. Cunosc personal un individ care a lucrat

123
pe şantier prin anii 60 şi care mi-a mărturisit un aspect curios pe care l-a
observat în timp ce se plimba printre stânci. Mi-a spus că a observat la baza
unei stânci un tunel din care ieşea un excavator care arunca pământ la baza
stâncii. Era vorba probabil de o prelungire a nivelului şase al ansamblului
subteran. Este posibil ca stâncile smulse din sol cu care s-a consolidat
Montauk Point să fi fost aduse chiar prin acest tunel.
Am primit chiar rapoarte de la martori oculari care mi-au spus că la
ora actuală există nu mai puţin de opt nivele subterane ale ansamblului.
Acestea corespund cu alte rapoarte care atestă faptul că pe la sfârşitul anilor
80 şi începutul anilor 90 în zonă au apărut bolovani uriaşi, cu o lăţime de trei
metri, o înălţime de doi metri şi o lungime de 4-5 metri. Rapoartele susţin că
aceştia au fost dinamitaţi şi reduşi la dimensiuni mai mici. Apariţia bruscă a
acestor stânci uriaşe generează o serie de întrebări: mai întâi de toate, cum au
ajuns acolo? I-am întrebat de mai multe ori pe localnici dacă au observat
vreodată felul în care au fost transportaţi bolovanii. Mi s-a răspuns că nu,
lucru extrem de curios, căci ar fi fost nevoie de foarte multe camioane pentru
a transporta nişte pietre de dimensiuni atât de mari. S-au folosit oare barje?
Pentru ca o barjă să poată transporta asemenea stânci pe mal, ar fi trebuit să
se apropie suficient de mult de ţărm şi să plutească într-o apă cu o adâncime
suficient de mare. Apa din apropierea farului din Montauk nu are însă o
asemenea adâncime.
La o conferinţă pe care am ţinut-o în Long Island într-o noapte, cineva
din audienţă a spus că a văzut odată o uşă mascată deschizându-se la baza
promontoriului. Din tunel a ieşit o stâncă uriaşă, care s-a rostogolit la vale.
Această referinţă (la fel ca şi alte rapoarte similare) ar putea explica sursa
bolovanilor care au apărut peste noapte, căci Montauk este în esenţă un munte
care iese din ocean. Pentru a construi un ansamblu subteran cu 6-8 nivele,
este nevoie să excavezi direct în stâncă. Este posibil ca bolovanii care au
apărut în anii din urmă şi care pot fi văzuţi inclusiv la ora actuală să provină
din excavaţiile făcute pentru construirea nivelelor 7 şi 8.
Toate aceste informaţii sunt dovezi ale existenţei unor galerii şi
ansambluri subterane. Voi descrie în continuare natura acestora, pornind de la
alte rapoarte, inclusiv de la propriile mele amintiri.
Nivelele 1 şi 2 sunt alcătuite dintr-un grup de clădiri izolate conectate
prin tunele. În medie, fiecare clădire are dimensiuni de 300/125 metri. Unele
se apropie destul de mult de ţărm. Nivelele 3 şi 4 se extind până la circa 1,6
kilometri către nordul şi sudul bazei Camp Hero, şi până la aproximativ 800
de metri către est şi 3,5 kilometri către vest. Clădirile sunt continue (nu sunt
izolate). Nivelele 5 şi 6 seamănă cu nivelele 4 şi 5, cu diferenţa că se extind
sub întregul perimetru al oraşului Montauk, până în zona Fort Pond. Nivelul 7
este încă şi mai extins, ocupând un perimetru de circa 8 kilometri către nord,
sud şi la est de Radar Hill. Către vest, avansează până la 16 kilometri, către
Napeague Strip. Nivelul 8 este încă mic, întrucât construcţia lui nu s-a
terminat. Mi s-a spus că nivelele 5, 6 şi 7 pot fi comparate cu un oraş
subteran.
O altă curiozitate legată de construirea oraşului subteran se referă la
turnul Montauk din centrul oraşului, la nord de traficul circulat. Este posibil
ca acesta să fie locul în care sunt cazaţi muncitorii care lucrează în subteran,

124
dat fiind că nu există niciodată maşini parcate aici, deşi ori de câte ori încerci
să închiriezi un loc ţi se spune că motelul este complet ocupat. Dacă vezi cel
mult şase maşini în parcarea motelului, cifra este deja neobişnuită. O doamnă
care a reuşit să pătrundă în interiorul motelului mi-a spus odată că acesta are
camere incredibil de mici. Nu este exclus ca ele să fi fost special concepute
pentru cazarea extratereştrilor. Cert este că această clădire reprezintă o altă
enigmă în oraşul Montauk, alături de atâtea altele.
Există şi alte informaţii care demonstrează existenţa unui ansamblu
subteran la Montauk. Când au apărut primele informaţii despre Proiectul
Montauk, în anul 1983, ansamblul a fost închis până prin anul 1987. Există
însă dovezi că în 1987 au fost făcute contracte pentru întreţinerea nivelelor
subterane ale bazei militare aeriene. Acest lucru indică o reactivare a
proiectului, care a durat probabil patru ani.
O altă dovadă este legată de existenţa unui atelier de întreţinere din
preajma bazei de la Camp Hero. Acesta adăposteşte un contor industrial
capabil să măsoare megawaţii. Se naşte întrebarea legitimă cine are nevoie de
atâţia megawaţi? Dacă s-ar alimenta o asemenea putere electrică în atelier,
acesta ar exploda instantaneu. Cu siguranţă, cel care consumă această
cantitate uriaşă de energie este ansamblul subteran.
Întregul parc naţional este alimentat cu nu mai puţin de 60-70
megawaţi. Există două linii electrice care alimentează parcul, una dinspre est
şi cealaltă dinspre vestul atelierului. Potrivit LILCO (Companiei de
Electricitate din Long Island), cele două linii de transport al energiei provin
de la surse diferite şi nu au conexiuni subterane, în pofida părerii generale a
localnicilor din Montauk. Ele sunt foarte mari şi nu servesc unei destinaţii
obişnuite.
Între timp, a mai apărut o uzină electrică, chiar în Montauk. Aceasta
reprezintă o adevărată anomalie. Municipalitatea susţine că este o sursă de
energie de rezervă a oraşului Montauk. După estimările mele, ea poate
asigura 20 de megawaţi de electricitate, suficient pentru a alimenta întregul
South Fork din Long Island în condiţii de urgenţă. De ce ar avea nevoie un
orăşel minuscul, în care principala activitate economică este pescuitul, de o
uzină electrică atât de mare? Inginerii de la LILCO pe care îi cunosc mi-au
spus că adevărata capacitate a uzinei este de 100 de megawaţi. Dacă acest
lucru este adevărat, înseamnă că ea deserveşte un consumator uriaş.
Pe lângă uzina electrică din Montauk mai există una şi în oraşul East
Hampton, chiar lângă calea ferată. Din aer se vede că uzina este înconjurată
de o zonă circulară. S-a dovedit în cele din urmă că este vorba de un
accelerator de particule (despre care puteţi citi mai multe în capitolul 35 al
cărţii de faţă). Prietenul meu de la LILCO nu a dorit să comenteze în legătură
cu uzina din East Hampton. M-a rugat să nu-i mai pun întrebări, întrucât nu
are voie să dea răspunsuri pe această temă. Bănuiesc însă că este vorba de o
uzină capabilă să producă gigawaţi de energie electrică, suficient pentru a
alimenta întreaga zonă de nord-est a Statelor Unite.
Avem aşadar de-a face cu două uzine electrice suplimentare pe lângă
cele două linii de transport normal ale LILCO. La ce poate servi atâta
energie? Probabil pentru alimentarea acceleratorului de particule.

125
 Un alt aspect interesant legat de South Fork este legat de faptul că
aproape nici o persoană care are proprietăţi la est de East Hampton nu are
dreptul de a exploata bogăţiile subsolului pe proprietatea sa. Acest lucru
sugerează posibilitatea ca ansamblul subteran să se extindă până la East
Hampton. Generatorul uriaş de electricitate din acest oraş ar justifica această
ipoteză. Nu am însă dovezi în această direcţie.
Un alt indiciu cu privire la existenţa unui ansamblu subteran a apărut
în anul 1991, când Guvernul a încheiat un contract cu o firmă pentru
curăţarea deşeurilor toxice la baza aeriană din Montuak. Contractul a început
să se deruleze abia din 1993, când se pare că c-a muncit foarte mult. Au fost
dărâmate numeroase clădiri şi s-au săpat o grămadă de găuri în sol. Această
acţiune capătă sens dacă ţinem cont de teoria mea legată de investigaţia
Congresului la Montauk. Le-am vorbit mai multor congresmeni despre
Montauk, iar aceştia mi-au răspuns că fac propria lor investigaţie. Din păcate,
se pare că aceasta va dura foarte mult, căci întâmpină tot felul de obstacole.
Oricum, mi s-a spus că Peter Moon şi cu mine suntem ultimii oameni cărora
li se vor comunica vreodată rezultatele acestei investigaţii.
Personal, cred că responsabilii Proiectului Montauk fac tot ce le stă în
puteri pentru a ascunde dovezile referitoare la existenţa ansamblului subteran
din Montauk. Teoria mea este că demolarea clădirilor şi săparea gropilor are
drept unic scop ascunderea şi sigilarea intrărilor către acest ansamblu. În
acest fel, responsabilii proiectului îşi acoperă urmele în vederea investigaţiei
Congresului. De pildă, când investigatorii vor solicita hărţile tehnice ale
armatei şi vor vedea o intrare într-o galerie subterană, li se va răspunde că
zona a fost închisă şi sigilată (cimentată). Investigatorii nu vor putea
presupune decât că dacă nu mai există intrări, eventualul ansamblu subteran
nu poate fi în funcţiune.
Există probabil intrări în subteran chiar în oraşul Montauk, la fel ca şi
în atelierul de întreţinere. În cazul atelierului, intrarea conduce probabil la o
zonă dezafectată, care le va fi arătată investigatorilor. Dacă ar şti unde să
cerceteze, sunt convins că aceştia ar găsi rapid instalaţii aflate în funcţiune.
Am ajuns la toate aceste concluzii după ce judecătorul Ketcham mi-a
interzis să mă mai apropii de zona interzisă a bazei. Am făcut atunci câteva
zboruri pe deasupra bazei, având la mine o cameră video capabilă să filmeze
cu 2000 de cadre pe secundă. Cu toate vibraţiile aparatului de zbor, imaginile
mi-au ieşit ca lacrima. Am putut vedea astfel ce se întâmplă. Am filmat
demolarea clădirilor şi săparea găurilor.
Au mai apărut şi alte anomalii. Una dintre ele se referă la un coş de
fum care a fost lăsat în picioare după demolarea unei uzine generatoare de
abur (necesar pentru alimentarea uzinei electrice). Unul dintre prietenii mei
care lucrează în construcţii şi demolări mi-a spus că primul obiectiv care se
demolează este întotdeauna coşul de fum, pentru ca acesta să nu cadă peste
muncitori atunci când este demolată clădirea propriu-zisă. Mai mult, mi-a
spus că este foarte periculos să laşi un asemenea coş de fum în picioare.
Trebuia aşadar să existe un motiv pentru care s-a procedat astfel la Montauk.
Probabil, coşul are ceva de-a face cu ansamblul subteran.

126
 Existenţa acestui ansamblu este dovedită şi de filmarea (din avion)
unor conducte acoperite cu azbest. Două puncte principale în contractul de
curăţare a deşeurilor toxice se refereau direct la eliminarea transformatoarelor
pe bază de azbest şi PBC (bifenoli policloruraţi, un tip de ulei pentru
transformatoare). Curios este că deşi transformatoarele pe bază de PBC au
fost într-adevăr eliminate, cele pe bază de azbest au rămas, lucru care poate fi
văzut cu ochiul liber. Conductele acoperite cu azbest străbat întreaga bază. Pe
timpuri, ele făceau parte dintr-o reţea de conducte prin care circula aburul şi
apa caldă necesară pentru a încălzi clădirile.
Potrivit normelor APM (Agenţia de Protecţie a Mediului), un
muncitor nu are voie să se apropie la mai mult de 70 de metri de aceste
conducte fără costum de protecţie. Deşi clădirile au fost demolate, conductele
acoperite cu azbest au fost lăsate la suprafaţă. Potrivit contractului de
eliminare a deşeurilor, primul lucru de care ar fi trebuit să scape muncitorii
erau tocmai aceste conducte. Lăsat în contact cu aerul, azbestul devine extrem
de periculos. În concluzie, contractul de eliminare a deşeurilor nu este ceea ce
pare să fie. Dovada este înregistrată pe casetele mele video. Contractul nu
este decât un mijloc de acoperire şi probabil se încadrează în teoria mea
referitoare la sigilarea ansamblului subteran în eventualitatea unei investigaţii
a Congresului.
În primăvara anului 1994, am descoperit pe una din casetele mele
video o gaură imensă în spatele vechii uzine electrice, umplută cu apă. Mi s-a
părut curios, aşa că i-am arătat-o amicului meu Tim de la construcţii şi
demolări. La început, nu a ştiut ce să-mi spună. Ulterior, a văzut însă o altă
poză a zonei. Între timp, apa se evaporase, aşa că am putut vedea fundul
găurii. Pe acesta se afla o structură cimentată, care era în mod evident
acoperişul ansamblului subteran. S-a dovedit de asemenea că gaura nu fusese
săpată cu mijloace artificiale, ci era o gură naturală prin care ieşea la
suprafaţă un izvor subteran.
Unul din băieţii din Montauk (devenit între timp adult) mi-a spus că
îşi aminteşte de o perioadă în care se făceau săpături subacvatice într-un lac
din perimetrul bazei. Mi-am dat astfel seama că ansamblul subteran a fost
inundat, ceea ce ar explica săparea găurilor pentru salvarea celor din interior,
aflaţi în anumite pungi de aer.
Această speculaţie este doar unul din indiciile care arată că în
ansamblul subteran din Montauk s-a petrecut la un moment dat un accident
major. Am observat de pildă că în tot anul 1994 nu s-au făcut transmisiuni în
Montauk. Scenariul accidentului ar explica acest lucru, la fel ca şi amplasarea
radarului Cardion deasupra solului. Mike Nichols a precizat în capitolul 1 că i
s-a spus că radarul nu a lucrat niciodată în subteran.
Există de asemenea martori oculari care au văzut amplificatoare
electrice de dimensiuni foarte mari în subteranul bazei Montauk. Acestea ar fi
necesitat un lichid de răcire, la fel ca şi acceleratorul de particule, pentru
frigiderele sale criogenice. Pe scurt, era necesară o mare cantitate de apă. În
această direcţie, am auzit că s-ar fi construit un mare canal care făcea legătura
cu oceanul, pe direcţia unuia dintre curenţii marini. Acesta începe la distanţă
mică de fundul oceanului şi coboară la o distanţă de circa 20 de metri, făcând
legătura cu o conductă mare. În acest fel se asigură presiunea necesară a apei,

127
pentru ca aceasta să alimenteze conducta care conduce direct la ansamblul
subteran, pentru a răci acolo echipamentele.
Probabil din cauza lucrărilor de demolare sau a unui accident, marea
conductă s-a rupt şi a inundat ansamblul subteran. Când presiunea apei a
devenit suficient de mare, ea a spart acoperişul ansamblului şi a ieşit la
suprafaţă ca un fel de gheizer. Cu siguranţă, gaura uriaşă pe care am filmat-o
eu era o supapă de ieşire a apei de undeva din interior. În anul 1994, când
gaura era plină cu apă, întreaga regiune Montauk Point mustea de apă (lucru
pe care nu l-am mai văzut niciodată). Mlaştinile erau complet inundate şi
există oameni care afirmă că era vorba de apă sărată. La fel de interesant este
faptul că o mare parte din vegetaţia mlaştinilor este moartă, lucru care ar
atesta de asemenea ipoteza apei sărate.
Deocamdată, mă voi opri aici cu argumentele în favoarea teoriei mele
potrivit căreia sub baza de la Montauk există un ansamblu subteran care a fost
inundat la un moment dat cu apă. Sunt convins că mai devreme sau mai târziu
adevărul va ieşi la lumină, oferindu-ne o viziune infinit mai ciudată decât cea
pe care am reuşit să o ofer eu aici. Pentru propria dumneavoastră siguranţă,
repet avertismentul de la începutul capitolului: nu vă aventuraţi în căutarea
galeriilor subterane.
Ilustraţie
Un buncăr sigilat
Corporaţia Cardion şi-a instalat sediul chiar în faţa acestui buncăr.
Pregătirile de sigilare a acestuia au început imediat după ce compania a
părăsit baza. Potrivit anumitor rapoarte, acest buncăr conduce la principalul
ansamblu subteran din Montauk.

Stânci uriaşe şi pietriş la Montauk

Aceste pietre au fost fotografiate în apropiere de golful pescarilor.
Există oameni care afirmă că ele au fost aduse la suprafaţă ca urmare a
săpăturilor făcute pentru construirea ansamblului subteran din Montauk.

Capitolul 32
Sticla misterelor
În timpul uneia din filmările mele aeriene s-au petrecut alte
evenimente care merită povestite. În timp ce zburam pe deasupra bazei Camp
Hero, pe obiectiv mi-a apărut o clădire mică, de dimensiunile unei magazii.
Am auzit odată vorbindu-se de aceasta de la nişte copii care au fost urmăriţi
de un elicopter negru, dar nu am văzut-o niciodată. Subit, s-a petrecut ceva
ciudat. Clădirea a dispărut de pe obiectivul aparatului meu, pentru a reapărea
şi a dispărea iarăşi.
După ce m-am întors acasă, am examinat cu atenţie filmul. Era una
din puţinele structuri supraterane de la Camp Hero pe care nu le examinasem
niciodată până atunci. Încetinind viteza filmului la 1/30 secunde, am observat
în apropiere o mică zonă dreptunghiulară pe care strălucea un obiect rotund.

128
Urmează momentul în care clădirea dispare şi reapare. De data aceasta,
obiectul strălucitor apare pe o suprafaţă neagră din apropierea celei
dreptunghiulare. Subit, această suprafaţă se deschide ca o trapă într-un
acoperiş, dar imaginea nu apare decât pe un singur cadru. Nici o uşă nu s-ar
putea deschide şi închide la loc într-un timp atât de rapid, dar este indiscutabil
faptul că ceva s-a petrecut. De aceea, mi-am propus să examinez mai
îndeaproape problema.
O săptămână mai târziu, am plecat într-o mică excursie la faţa locului
şi am intrat în cuşca leului. Eram însoţit de Peter Moon şi de prietenul nostru
comun Tim. Clădirea de care vorbim nu este situată în interiorul perimetrului
interior, păzit de poliţia parcului naţional, iar noi am avut grijă să nu intrăm în
nici o zonă cu indicatoare pe care scria „Trecerea oprită”. Pe scurt, am urmat
un circuit destul de sinuos, prin mlaştină. În cele din urmă, după ce ne-am
rătăcit pentru circa o oră, am reuşit să găsim clădirea. Am inspectat
acoperişul, dar nu am descoperit nimic care să indice posibilitatea deschiderii
şi închiderii unei trape în numai a treizecea parte dintr-o secundă. Am găsit
micuţul perimetru dreptunghiular, dar nu şi obiectul negru care apărea pe
film.
În mod misterios, chiar lângă clădire se afla o scară. Aceasta nu-şi
avea rostul, întrucât nimic nu părea să indice vreun motiv pentru a urca pe
acoperişul clădirii. Peter s-a urcat pe ea, dar acoperişul era atât de îngust încât
era aproape să cadă. Era imposibil ca cineva să se fi aflat pe acoperiş în
timpul filmării.
Am văzut toţi trei o sticlă de vin care se afla pe acoperiş. Era plină cu
apă murdară. Am filmat-o, împreună cu restul acoperişului. Când am ajuns
acasă şi am developat filmul, nu am putut găsi sticla pe acoperiş. Mi s-a părut
ciudat. A doua zi dimineaţă, sticla a apărut în casa mea. Le-am arătat-o lui
Peter şi lui Tim. Părea să fie aceeaşi sticlă pe care am văzut-o pe acoperişul
clădirii. Era de neînţeles.
O explicaţie ar fi fost că grupul din Montauk a vrut să ne demonstreze
ce putea să facă.
O alta ar fi legată de o schimbare a realităţii locale, când clădirea a
dispărut, după care a reapărut. Noua clădire nu era însă aceeaşi cu cea veche.
Ea avea ceva negru care semăna cu o uşă deschisă. Respectivul dispozitiv
mecanic a ieşit foarte rapid, a scos ceva din subteran, după care s-a scufundat
la loc. Această explicaţie porneşte de la premisa unei realităţi alternative.
Secvenţa respectivă este disponibilă pe caseta video Montauk Tour, Partea II.
Deocamdată, nu ne rămâne decât să adăugăm o nouă enigmă la lunga listă pe
care o avem deja.

Capitolul 33
Băieţii din Montauk
În lucrarea O nouă călătorie la Montauk am vorbit despre Băieţii din
Montauk. Aceştia au fost folosiţi în timpul Proiectului Montauk, pentru
diferite activităţi ilegale. Cei mai mulţi aveau o înfăţişare ariană şi au fost
răpiţi sau atraşi în proiect prin alte mijloace. În continuare, au fost abuzaţi în

129
fel şi chip, fiind programaţi prin tehnici psiho-sexuale. Scopul era să fie
reintegraţi în societate şi să servească agenda guvernului secret. Obiectivul
urmărit era ca ei să atingă poziţii normale în societate, dar să fie pregătiţi să-şi
asume poziţii cheie în cadrul unei dictaturi militare, dacă s-ar fi ajuns la
necesitatea impunerii legii marţiale.
După părerea mea, celor mai mulţi dintre băieţii care au participat la
Proiectul Montauk li s-au spălat complet creierele. Ideea era să devină un fel
de maşini programate. Mijloacele folosite au fost dintre cele mai brutale.
Ulterior, investigaţia m-a condus la descoperirea unor băieţi mai tineri; s-a
dovedit că aceştia nu aveau urme de traume sau de bătăi. Se pare că proiectul
Băieţilor din Montauk a trecut printr-o etapă de tranziţie. Iniţial, s-a pornit de
la ideea unor bătăi foarte dure, dar mai târziu au fost descoperite mijloace mai
eficiente de golire a trupului de suflet.
Mijloacele de recrutare au devenit la rândul lor mult mai umane. Dacă
iei un băiat necopt şi îi spui că urmează să lucreze pentru Statele Unite, va
face probabil tot ce îi ceri. După recrutare, băieţii sunt testaţi şi educaţi. În
pauze, li se asigură mijloace de recreaţie şi li se prezintă tot felul de avantaje.
Celor care se oferă ca voluntari, li se spune că vor trece prin iad, dar după ce
se va termina perioada de antrenament, vor face parte dintr-un grup de elită,
cel mai bun de pe întreaga planetă. Mai mult decât atât, li se spune că vor
salva planeta de la dezastru.
Cea mai mare parte a băieţilor recrutaţi în a doua etapă a proiectului s-
au oferit ca voluntari. Aceştia nu au mai fost brutalizaţi decât în cazul în care
făceau deja parte din proiect, iar celelalte mijloace metafizice aplicate asupra
lor nu funcţionau. Asemenea cazuri au fost însă foarte rare. În final, dacă un
băiat nu putea fi complet transformat prin metode metafizice (hipnoză, etc.), i
se ştergea memoria şi era trimis înapoi.
Băieţii aveau parte de săli de recreaţie şi de jocuri. Trataţi ca nişte
VIP-uri, li s-a acordat cale liberă în primul nivel al ansamblului subteran, care
a devenit nivelul lor. Deşi era cam rudimentar, nivelul a fost redecorat astfel
încât să ofere o ambianţă cât mai plăcută. Unii dintre băieţi îşi mai amintesc
încă de buncărul în care au fost educaţi şi care nu corespunde acestei imagini.
Acest lucru sugerează că buncărul continuă să fie activ, dar într-o altă
realitate. Între timp s-au acumulat suficiente dovezi care atestă faptul că la
Montauk există o punte între realităţi şi că multe din activităţile proiectului se
produc în realităţi alternative.
Am descoperit de asemenea că majoritatea băieţilor care au trecut prin
Proiectul Montauk au activat mai târziu în Delta Force, un grup care
recuperează OZN-urile care suferă accidente, indiferent dacă acest lucru se
petrece în SUA sau într-o altă ţară. Uneori, aceste accidente se petrec în
realităţi alternative. Băieţii de altădată au crescut, fiind azi adulţi bine
antrenaţi, în special în lupta împotriva extratereştrilor. Această informaţie
provine de la mai multe persoane cu care am lucrat şi care mi-au spus că
sarcina lor este să fie literalmente un fel de Rambo. Evident, nu este greu să
convingi un copil să devină un Rambo. Aceşti bărbaţi s-au antrenat ani de zile
pentru a face parte dintr-un grup super-elitist. În general, sunt foarte
mulţumiţi de sarcinile pe care le primesc, dar sunt programaţi să nu-şi

130
amintească nimic în viaţa obişnuită, căci proiectul este clasificat ca fiind
ultrasecret.
Unul din cei cu care am lucrat era furios deoarece ştia că în armată a
ocupat o poziţie foarte înaltă, dar era tratat în continuare ca un soldat
neinstruit. Îşi mai aducea aminte ca prin ceaţă că a fost o perioadă în care a
fost tratat regeşte. Într-adevăr, atât timp cât se află în timpul serviciului,
membrii grupului Delta Force sunt trataţi cu toate onorurile. Din păcate
pentru ei, sarcinile pe care le primesc depăşesc cu mult atribuţiile normale ale
serviciului militar, motiv pentru care sunt programaţi să uite ce au făcut
atunci când revin la viaţa normală. Exemplul care urmează vă va ajuta să
înţelegeţi mai bine acest lucru.
În timp ce deprogramam unul dintre băieţi, am auzit zgomote şi am
simţit prezenţa unei persoane în curtea exterioară a casei mele. Am alergat
după intrus, dar nu l-am putut vedea. Îl auzeam şi chiar vedeam ramurile care
se rup sub greutatea trupului său, dar străinul era invizibil. Pare incredibil, dar
în realitate este un efect secundar al Experimentului Philadelphia, care a fost
dezvoltat ulterior. Există mai mulţi băieţi din grupul Delta Force care susţin
că în timpul misiunii poartă un dispozitiv de dimensiunile unui reportofon
ataşat la centură care le permite să devină invizibili. Dispozitivul are trei
moduri: „off”, „invizibil” şi „în afară”. În modul „off”, te afli în mediul fizic,
dar eşti invizibil. În modul „invizibil”, nu poţi fi văzut cu ochiul liber sau
detectat de radar, dar poţi interfera cu realitatea fizică. În cel de-al treilea
mod, „în afară”, te afli complet într-o realitate paralelă, dar poţi privi în
realitatea fizică (fără a interfera cu ea). De pildă, poţi trece printr-un zid. Cred
că v-aţi făcut o idee în legătură cu puterile pe care le au aceşti băieţi.
Pe prima casetă video intitulată The Montauk Tour apare unul dintre
aceşti băieţi care apare şi dispare din cadru.
Nu toţi băieţii din Montauk au fost programaţi să lucreze în grupul
Delta Force. Există şi alte funcţii importante care necesită personal
specializat, iar programul este probabil înţesat de surprize şi planuri secrete.
M-am izbit personal de acest lucru atunci când am cunoscut pe cineva în
Seattle. Acesta avea un implant care emitea un semnal care rezona în întregul
lui corp, lucru pe care l-am putut simţi punând mâna pe el. Orice om cât de
cât receptiv l-ar fi putut simţi. Îmi aducea aminte de un semnal radio, dar
avea o frecvenţă mai înaltă. Mi-am dat seama că omul se afla în plin proces
de transmisie a unui mesaj.
La scurt timp, am început să lucrez cu acest individ, pe care am să-l
numesc Bill. Mi-am dat seama că cel care i-a implantat dispozitivul am fost
chiar eu, pe vremea când am lucrat la Montauk. Am descoperit că pot
controla psihic implantul, oprindu-l şi pornindu-l la loc. Dacă îl opream, Bill
era pe punctul de a leşina, aşa că am fost nevoit să-l las pornit. Deşi nu sunt
programator de computere, ştiam pe dinafară programul acestui implant,
lucru care m-a ajutat să depăşesc unul din blocajele mele de memorie.
După această descoperire, m-am decis să caut şi alte implanturi.
Următorul pe care l-am găsit îi aparţinea lui Mike Ash. La început, a fost
dificil. Mi-am dat seama că implantul lui Mike era programat să se
autoînchidă ori de câte ori încerca cineva să-l testeze. La început totul a fost o

131
teorie de-a mea. Treptat, mi-am dat seama că pot controla psihic implantul şi
i-am dat drumul. I-am putut chiar simţi transmisiunile.
Pe măsură ce mi-am continuat cercetările, am descoperit că implantul
lui Bill avea o defecţiune, motiv pentru care nu se închidea singur atunci când
încercai să-l probezi. Acesta a fost norocul meu. Programul lui Mike
funcţiona, dar am reuşit să-l dezafectez.
Implantul avea o unitate centrală de procesare (UCP), adică un cip
introdus în osul pieptului, chiar deasupra inimii. Sub UCP se află chipul de
memorie, situat la baza cutiei toracice. La baza gâtului, către dreapta, se află
o interfaţă care face conexiunea cu un nod de fire ce ajung în spatele capului.
Sistemul este organizat de un grup de electrozi implantaţi în nervi.
Există câte cinci electrozi pentru fiecare nerv, dar nu voi descrie decât trei
dintre ei, întrucât ceilalţi doi au aceleaşi funcţii, dar mergând în direcţie
inversă. Primul electrod receptează impulsul neurologic care circulă pe fibra
nervului. Cel de-al doilea generează un impuls de semn contrar, anulându-l pe
primul. Cel de-al treilea inoculează nervului un impuls primit de la computer.
Întregul sistem este astfel construit încât să conecteze sistemul nervos al
omului la calculator.
Computerul este autoprogramat, dar are şi o conexiune la un receptor
de date, ceea ce înseamnă că un operator aflat la distanţă poate privi
literalmente prin ochii băieţilor programaţi la Montauk. Simultan, el poate
trimite un semnal către implant, determinându-l să schimbe impulsurile care
circulă pe neuronet. Este o formă de control la un nivel inferior. Operatorii
pot controla gândurile fizice şi acţiunile băieţilor în planul fizic. Este într-
adevăr o tehnologie foarte sofisticată.
Acest tip de implant nu poate fi inoculat decât atunci când creierul
este complet dezvoltat, adică începând cu perioada pubertăţii. Momentul
exact depinde de fiecare individ în parte. Acest lucru explică într-o anumită
măsură vârstele extrem de diferite ale băieţilor atraşi în Proiectul Montauk.
Nu toţi băieţii au creierul la fel de dezvoltat la aceeaşi vârstă. Operatorii
proiectului trebuie să aştepte până când individul este complet dezvoltat din
punct de vedere neurologic, pentru ca implantul să nu mai trebuiască să fie
schimbat pe durata întregii vieţi a acestuia.
Implanturile fac parte dintr-o tehnologie de vârf, de care operatorii
Proiectului Montauk se folosesc pentru a manipula. Studiindu-le, ne putem
apăra mai bine împotriva celor care doresc să ne facă rău. Îmi dau seama că
mulţi oameni vor fi îngroziţi să afle în ce constă adevărata natură a acestor
aparate. Lucrul cel mai important pe care trebuie să-l reţineţi este că ele nu
pot fi cu adevărat eficiente decât dacă gazda este de acord cu ele. Omul are
puterea de a se elibera de orice doreşte.

Capitolul 34
Transmisiunile din Montauk
Ansamblul subteran din Montauk şi programarea băieţilor dovedesc că
Proiectul Montauk este la fel de activ şi astăzi. O altă dovadă este legată de
transmisiunile care emană din zona Camp Hero.

132
 Deşi acestea aproape că au încetat după inundaţiile care s-au produs,
în anul 1993 s-au intensificat brusc. Pe data de 15 august a acelui an am făcut
o excursie la Montauk, însoţit de Duncan Cameron, Al Bielek, Pete Sokol,
Mike Nichols şi Peter Moon. Toţi aceştia au fost martori ai evenimentelor pe
care le voi descrie în continuare.
Pe la aproximativ 4.00 după-masa, mi-am instalat staţia de
monitorizare din microbuzul meu în parcarea de unde se poate privi
panorama zonei, situată în apropierea bazei militare. Imediat, osciloscopul a
început să tresară, indicând existenţa unor transmisiuni. Deloc surprinzător,
acestea se produceau în intervalul de 420-450 MHz, frecvenţa pe care poate fi
controlată mintea umană, aşa cum am arătat în lucrarea Proiectul Montauk:
experimente asupra timpului. Simultan, am mai descoperit o a doua
transmisiune în intervalul 172-173 MHz. Aceasta este frecvenţa pe care
transmite canalul 7 de televiziune (ABC), lucru ilegal. Multă lume din
Montauk s-a plâns de interferenţe asupra canalului 7. Din fericire, majoritatea
au cablu, aşa că pot recepta canalul ABC fără probleme. Folosind un detector
al direcţiei undelor radio obişnuit, am aflat că semnalele proveneau din
direcţia fostei baze aeriene. Am înregistrat toate aceste informaţii pe casetă
video, şi orice specialist care consultă caseta va înţelege imediat despre ce
este vorba.
Toate acestea indică faptul că se petrece ceva. Teoretic, fosta bază
aeriană a devenit parc naţional al statului New York. Ce interes pot avea
funcţionarii parcului să transmită semnale radio? Ni s-a spus personal, mie şi
lui Peter Moon, de către supraveghetorul parcului, că nimeni nu poate intra în
interiorul bazei din cauza deşeurilor de azbest şi de PBC. Manipularea este
evidentă.
Ca o ciudăţenie în plus, am observat instalarea unei porţi noi care
delimita curtea interioară a bazei militare şi care nu putea fi deschisă decât cu
ajutorul unei chei, dar şi a unui cod de acces. Deloc întâmplător, această nouă
măsură de securitate a fost însoţită de un alt scenariu ciudat. Cu câteva
săptămâni înainte de 12 august (cea de-a 10-a aniversare a momentului de
apogeu a Proiectului Montauk), pe dealurile din partea de sud a bazei a fost
instalat un radar nou. Este vorba de radarul Cardion menţionat în capitolul 1
al acestei cărţi.
O discuţie între Peter Moon şi unul din poliţiştii poliţiei parcului ne-a
confirmat că noua poartă a fost instalată tot de corporaţia Cardion. Peter mi-a
spus că poliţistul a evitat să-i dea prea multe amănunte, dar din discuţia cu el
a rezultat că s-a încheiat un fel de contract cu compania. Nu ştia exact în ce
consta acesta. Când Peter l-a întrebat dacă instalarea porţii a fost făcută în
schimbul dreptului de folosire a bazei militare, poliţistul nu a fost de acord,
limitându-se doar să spună că s-a încheiat un fel de înţelegere.
Acest scenariu ridică nişte întrebări foarte interesante. Mai întâi, cum
se face că o companie industrială privată are dreptul de a se folosi de o zonă a
unui parc naţional? În al doilea rând, de ce se emiteau semnale radio ilegale
din apropiere de Radar Hill (n.n. Dealul Radarului), locul în care se află
clădirea transmiţătorului, care, între noi fie vorba, nu se află în vecinătatea
instalaţiei radar a companiei Cardion? În al treilea rând, de ce se fac
transmisiuni în intervalul de frecvenţă 420-450 MHz, care corespunde

133
controlului minţii umane? În al patrulea rând, de ce este înzestrată o bază
militară dezafectată cu linii de transmisiune de mare putere (20 MW, suficient
pentru a alimenta un orăşel) şi cu linii telefonice noi? Şi peste toate, un înalt
funcţionar al parcului ne-a spus că baza tocmai era demolată.
Întrebările de mai sus nu sunt noi, fiind cunoscute de multă vreme, dar
este pentru prima oară când apar într-o carte. În trecut, mulţi radioamatori s-
au plâns la FCC din cauza frecvenţelor ilegale care emană din baza Montauk.
FCC a făcut o investigaţie de suprafaţă, după care a spus că nu s-au făcut
asemenea transmisiuni. Se pare că cineva de la FCC nu este prea dornic să
spună adevărul. Dacă ar fi dorit să facă o investigaţie adevărată, s-ar fi dus la
faţa locului, nu le-ar fi telefonat înainte operatorilor din baza Montauk să
înceteze transmisiunile. Ce-i drept, în anul 1994 nu s-au observat
transmisiuni. Poate că operatorii de acolo au devenit mai prudenţi după ce am
publicat aceste informaţii în ediţia de vară a revistei noastre, The Montauk
Pulse, cerând FCC şi politicienilor locali să facă investigaţii serioase sau să
ne dea în judecată pentru folosirea nejudicioasă a unui parc naţional. Dacă
transmisiunile vor reîncepe, noi vom fi pe fază.

Capitolul 35
Acceleratorul de particule
S-a vorbit mai devreme în această carte despre un accelerator de
particule descoperit ca urmare a unei filmări video pe care am făcut-o
zburând pe deasupra Camp Hero. Cercul de mari dimensiuni observat pe
peliculă a fost identificat de prietenul meu Danny, un fizician nuclear, drept
un accelerator de particule. În timp ce îi arătam filmul, a devenit agitat şi m-a
rugat să opresc cadrul. A scos apoi diagrama unui accelerator de particule şi a
suprapus-o peste ecran, identificând diferitele elemente ale acestuia.
„Iată, acesta este generatorul de unde. Aceasta este secţia de
întreţinere. Aceasta este secţia criogenică (cea care generează temperaturi
foarte scăzute, care influenţează proprietăţile materiei). Acesta este punctul de
injecţie a particulelor”.
Pe scurt, diagrama acceleratorului se suprapunea exact peste imaginea
de pe ecran.
Această descoperire aruncă o lumină nouă asupra Proiectului
Montauk. Am început să fac cercetări şi să studiez acceleratoarele de
particule. Am aflat astfel că un accelerator foarte mare este folosit pentru a
alimenta altele mai mici. Înclin să cred că acceleratorul mai mare este
localizat la Brookhaven National Labs. Din cauza interferenţelor energetice
care se produc între acceleratoare, cele mai mici trebuie situate la o anumită
distanţă faţă de cel principal. Locaţiile ideale pentru aceste acceleratoare mai
mici sunt oraşul Montauk şi capătul dinspre est al Long Island.
În continuare, vă voi explica cum funcţionează un asemenea
accelerator de particule. Dacă nu aveţi înclinaţii tehnice, puteţi sări peste
restul capitolului.
Procesul începe prin injectarea de protoni în acceleratorul principal.
Un proton este o particulă încărcată pozitiv din interiorul nucleului unui

134
atom. El este antiteza unui electron. Protonii folosiţi în accelerator sunt
obţinuţi prin eliminarea electronilor din atomii de hidrogen. Procesul începe
prin separarea hidrogenului uşor de cel greu. Se obţine astfel hidrogen uşor,
în care nucleul atomilor este golit de neutroni. În continuare, eliminarea
electronilor din atom devine foarte uşoară, obţinându-se astfel atomi de
hidrogen cu o sarcină pozitivă, adică protoni. Un flux de protoni este injectat
în acceleratorul principal, iar protonii capătă o mişcare din ce în ce mai
accelerată. Ei se dilată şi ocupă un spaţiu din ce în ce mai mare, până când
devin practic virtuali.
În punctul de ieşire din acceleratorul principal, protonii călătoresc deja
cu 0,5 C (C este viteza luminii, deci 0,5 C reprezintă jumătate din viteza
luminii). Din punctul de ieşire, protonii sunt trimişi printr-un tunel magnetic
şi injectaţi în acceleratorul situat în baza militară de la Montauk. Aici, viteza
lor este şi mai mult accelerată, ajungând la nivelul vitezei luminii.
La acest nivel se poate opera cu formula lui Einstein, potrivit căreia
energia este egală cu masa ori viteza luminii (E = MC2). O particulă care
călătoreşte cu viteza luminii dispune aşadar de o anumită energie, conform
formulei de mai sus, care poate fi scrisă şi ca E = MV 2, unde V reprezintă
viteza. Viteza maxim posibilă este viteza luminii, astfel încât energia maximă
este obţinută atunci când V este egală cu C.
Scopul oricărui accelerator de particule este creşterea continuă a
vitezei unei unităţi de energie electromagnetică (în cazul de faţă, a unui
proton, care acţionează ca o particulă). Când sunt aduse la viteza luminii,
particulele emană o mare cantitate de energie, căci se iese din lumea reală şi
se intră într-o lume complet virtuală, ce poate fi definită inclusiv ca energie
mentală.
În timp ce studiam acceleratorul de particule de la Montauk, împreună
cu Dan, în mintea mea s-au aprins tot felul de beculeţe de alarmă. În cele din
urmă, am reuşit să-mi explic o problemă cu care m-am confruntat ani de zile.
Ori de câte ori i-am întrebat pe mediumii cu puteri psihice să-mi spună ce
putere instalată există la Montauk, aceştia mi-au dat un răspuns astronomic:
un milion de megawaţi de energie. Răspunsul mi s-a părut întotdeauna
absurd, căci pentru a alimenta un amplificator cu un milion de megawaţi ai
nevoie de două milioane de megawaţi putere instalată, lucru imposibil în
Long Island.
I-am povestit toate aceste lucruri lui Dan, care a început să-mi explice
ce se întâmplă cu acceleratoarele în care particulele sunt aduse la viteza
luminii. Când l-am întrebat câtă energie pot produce aceste acceleratoare,
Dan a luat un grafic cu date, în care era trecută inclusiv energia produsă în
raport cu diametrul circular al acceleratorului. Măsurasem deja cercul de la
baza aeriană Montauk şi aflaserăm că diametrul acestuia era de 210 metri.
Această cifră figura cu precizie pe graficul lui Dan. Să fi fost o simplă
coincidenţă?
Am estimat şi celelalte variabile necesare, inclusiv diametrul fluxului
de protoni şi energia cu care era alimentat acceleratorul. Dan a făcut apoi
nişte calcule şi a ajuns la concluzia că acceleratorul producea o energie
echivalentă cu cea a unei bombe nucleare de o sută de megatone. A luat apoi

135
un alt grafic şi l-a consultat ca să vadă ce putere instalată echivalează cu cea a
unei bombe de o sută de megatone. Cifra obţinută era de un milion de
megawaţi…
După întâlnirea cu Dan, am continuat să studiez problema
acceleratoarelor de particule. Am aflat astfel din mai multe rapoarte că
acestea au nevoie de amplificatoare foarte mari, întrucât operează la 435 de
MHz. Aceste amplificatoare de mari dimensiuni sunt numite klistroni şi
înlocuiesc amplitronii uriaşi folosiţi cândva în ansamblul subteran. Decizia a
avut în mod evident o motivaţie tehnică, întrucât doi sau trei klistroni pot
înlocui 24 de amplitroni. În plus, sunt mai uşor de alimentat şi acţionează la
fel ca un magnetron, cu excepţia faptului că sunt liniari (un magnetron este o
sursă de emitere a unui semnal de tip microundă, similară unui cuptor cu
microunde. Este alcătuit dintr-un tub cu o orbită pentru electroni, care
produce o mare cantitate de energie RF). Klistronii sunt tuburi cu o lungime
de aproximativ 33 de metri şi un diametru de 6 metri, nefiind în esenţă
altceva decât amplificatoare de mare putere pentru microundele care
alimentează fluxul acceleratorului de particule.
Un amplificator al fluxului de particule (care este sinonim cu un
accelerator de particule) foloseşte particule nucleare precum neutronii şi
protonii, spre deosebire de magnetron sau amplitron, care foloseşte electronii.
Protonii şi neutronii sunt direcţionaţi către o anumită orbită pentru a produce
astfel o rezonanţă în cavităţile acceleratorului. O cavitate este un spaţiu de
rezonanţă limitată de o suprafaţă reflectantă de energie RF, cum ar fi un scut
sau o suprafaţă metalică. Rezonanţa se produce din cauza vitezei, în cazul de
faţă egală cu viteza luminii.
Aceşti neutroni/protoni sunt special focalizaţi pe orbită astfel încât să
acţioneze ca nişte focare energetice în interiorul unui magnetron sau
amplitron (care au electroni pe orbită). În timp ce particulele din acceleratorul
principal sunt trimise în acceleratorul din Montauk, apropiindu-se astfel de
viteza luminii, particulele din cavitate se unesc în pachete de energie.
Cavitatea intră astfel în rezonanţă cu energia acestor particule. Dacă fluxul de
electroni este accelerat încă şi mai mult, el transferă cavităţilor o energie care
poate fi ulterior externalizată.
Acceleratorul de particule are deja o orbită. Important este ca
particulele să fie grupate astfel încât să aibă o viteză relativ uniformă. În
cazul în care se realizează acest lucru, energia poate fi scoasă din accelerator
cu ajutorul unui grup de cavităţi, la fel ca în cazul unui magnetron.
În cazul acceleratorului de la Montauk (cel cu diametrul de 110 metri),
două seturi de cavităţi sunt poziţionate în unghiuri drepte în jurul unui cerc.
Folosind un transmiţător de circa 30 de megawaţi, unul din cele două grupuri
de cavităţi este direcţionat de-a lungul unei axe pe care o vom numi axa X. La
fel ca în cazul unui amplitron obişnuit, energia de alimentare grupează fluxul
de electroni de-a lungul setului de cavităţi. Este vorba de aşa-numita structură
ondulatorie lentă (undele lente sunt cele care călătoresc la viteze inferioare
vitezei luminii). În cazul amplificatorului de particule nu mai avem de-a face
cu unde lente, ci cu o structură ondulatorie înzestrată cu viteza luminii.
Cavităţile interioare grupează în acest caz fluxul de particule la o viteză de
aproximativ 0,9 C.

136
 Pe măsură ce particulele sunt accelerate şi mai mult, atingând viteza
luminii, ele îşi eliberează întreaga energie de care dispun. Energia astfel
eliberată este colectată în cavităţile de pe axa Y, situată la 90º de axa X, după
care energia este direcţionată aşa cum se doreşte.
Pentru a extrage energia din amplificatorul de particule, normal ar fi
ca ea să fie trimisă înapoi la turnul radar prin firele de înaltă tensiune. Acest
lucru este însă imposibil la o putere de un milion de megawaţi, căci firele s-ar
arde. De aceea, în loc ca energia să fie trimisă prin cabluri (sub formă de
energie electrică), constructorii au transformat amplificatorul de particule
într-o antenă. Cercul din jurul amplificatorului cu o putere de un milion de
megawaţi nu este altceva decât o antenă E cuplată cu antena Delta T. Cu
siguranţă, puterea amplificatorului este suficient de mare pentru a modifica
timpul şi spaţiul.
Cavitatea de ieşire a energiei a fost construită astfel încât să treacă
printr-un fel de rectificator, al cărui scop nu-mi este încă foarte clar
deocamdată. O parte din această energie este folosită pentru a alimenta antena
Delta T, al cărei vârf este situat chiar sub centrul zonei. Baza antenei este
situată mult mai jos, sub acceleratorul de particule. Pentru a alimenta cu
energie bobinele X şi Y ale antenei Delta T, constructorii au amplasat
acceleratorul de particule chiar deasupra solului. Au orientat apoi bobina Z
către acceleratorul din oraşul Montauk. Am bănuiala că şi energia acestuia
este accelerată până la viteza luminii. Nefiind modulată, aceasta generează un
semnal sonor care poate fi folosit ca semnal de corelare pentru modificarea
liniei timpului (vezi capitolul 12 din Proiectul Montauk).
Modificarea liniei timpului nu este singura destinaţie a acceleratorului
de particule. La ora actuală el este folosit şi ca armă. Se ştie că OZN-urile
sunt sensibile pe o bandă de frecvenţă de 435 pe 20 MHz. Unul din seturile
de cavităţi poate fi reglat astfel încât să fie obţinută o frecvenţă de 435 MHz.
Fluxul de particule poate fi folosit astfel ca armă, prin intermediul unui
dispozitiv de focalizare magnetică înzestrat cu oglinzi reflectante. Se
generează astfel două fluxuri elicoidale întrepătrunse, care au aceeaşi funcţie
ca şi caduceul. Prin controlarea fazelor ondulatorii, fluxurile pot fi trimise
până la o anumită distanţă, după care pot produce interferenţe distructive,
generând un fel de găuri negre în miniatură. Secretul străpungerii scutului de
protecţie al OZN-urilor este modulaţia, lucru cunoscut încă din perioada
radarului Sage, când s-a început doborârea OZN-urilor. Dar aceasta este o altă
poveste, pe care o voi relata într-o carte aflată în pregătire, în care relatez
experienţa mea legată de OZN-uri.

Capitolul 36
Linia timpului
Deşi informaţiile pe care le-am oferit până acum sunt de natură
tehnică sau experimentală, aş dori să închei cu un punct de vedere filozofic
legat de conştiinţa timpului.
Am descoperit cu mai mulţi ani în urmă că Proiectul Montauk este
legat de mai multe proiecte similare (de modificare a liniei spaţio-temporale)
efectuate de-a lungul istoriei. La rândul lor, acestea sunt asociate cu alte

137
proiecte, extinzându-se inclusiv în viitor. Se pare că Proiectul Montauk a
reuşit o proiecţie în trecut cu 3,6 milioane de ani în urmă şi în viitor cu 6.037
de ani. S-au creat astfel nişte bucle temporale, ceea ce înseamnă că noi trăim
practic această linie a timpului pentru a doua oară (sau poate am parcurs-o
chiar de mai multe ori). Cum două linii temporale nu pot fi parcurse în acelaşi
timp, rezultă că una din ele a fost anihilată şi transformată într-o realitate
alternativă. Concluzia nu poate fi decât una singură: prima linie temporală a
fost cea creată de Dumnezeu; cea de a doua a derivat din aşa-numitul păcat
originar.
Ce înseamnă însă acest păcat originar?
Dacă citim Biblia, ne dăm seama că acesta se referă la păcatul
cunoaşterii. Biblia afirmă textual acest lucru. Omul a căpătat acces la
cunoaştere, iar Dumnezeu l-a izgonit din Grădina Paradisului. În realitate, nu
Dumnezeu l-a izgonit pe om. Când prima linie temporală a fost înlocuită de o
a doua, ea s-a transformat într-o realitate alternativă. Cea de-a doua linie
temporală este propria noastră creaţie, nu a lui Dumnezeu. Dumnezeul
original, Dumnezeu Tatăl, nu poate fi găsit pe această linie a timpului. Aşa se
explică de ce afirmă creştinismul că Dumnezeu Tatăl nu poate fi descoperit
decât prin intermediul lui Christos.
Cine este Christos?
Christos este acel aspect dinlăuntrul nostru care ne poate conduce
înapoi la Dumnezeu Tatăl. Crucea reprezintă punctul de intersecţie a liniei
noastre temporale cu cea originală, aparţinând Creatorului. Altfel spus,
păcatul originar este păcatul cunoaşterii timpului şi spaţiului, al jocului de-a
Dumnezeu şi al creării propriei noastre realităţi. Noi singuri ne-am creat
această realitate, separându-ne astfel de Creatorul nostru.
A existat cândva o conştiinţă colectivă care a creat aceste proiecte
spaţio-temporale care fac parte din păcatul originar. Ele au devenit istoria
noastră. Singura noastră şansă de a ieşi din această linie temporală artificială
constă în a redeveni conştienţi de adevărata linie a timpului. Acesta este
obiectivul cărţilor din seria Montauk.
Dacă 10% din fiinţele care populează galaxia noastră pot deveni
conştiente de linia temporală originală, ele vor crea masa critică necesară
pentru ca restul fiinţelor să le urmeze. Speranţa noastră este că citirea acestei
cărţi a ridicat şi nivelul dumneavoastră de conştiinţă. În acest caz, călătoria
dumneavoastră de întoarcere acasă a început deja.

Epilog
Spectrul sincronicităţilor legate de Montauk a depăşit toate aşteptările
noastre. Nici Preston nici eu nu ne-am fi gândit la început să vom descoperi
atâtea conexiuni posibile investigând acest subiect.
Principala strategie pe care am folosit-o a fost să lansăm în circulaţie
informaţiile obţinute şi să aşteptăm reacţii care să ne aducă alte informaţii.
Mai sunt încă destule aspecte în care nu vedem decât vârful aisbergului.

138
 Este cert că cititorii vor continua să solicite informaţii legate de
proiectul Montauk şi de fenomenele asociate cu acesta. Investigaţiile noastre
vor continua fără doar şi poate, şi se vor concretiza în alte lucrări.
Am colaborat deja cu Preston la o carte legată de experienţele sale cu
extratereştrii. Ea va fi semnată doar de Preston Nichols şi sunt convins că va
reprezenta un moment de referinţă în domeniul fenomenologiei OZN. Cartea
va include informaţii legate de tehnologia folosită de OZN-uri, de fenomenele
răpirilor şi de multe alte subiecte conexe. Cu puţin noroc, publicarea ei va fi
gata în anul 1995.
Avem în intenţie şi scrierea altor cărţi, despre Jack Parsons şi Proiectul
Babalon, despre conexiunea naziştilor cu Montauk-ul şi Tibetul şi despre
povestea lui Duncan Cameron. După ce a citit prima parte a acestei cărţi,
Preston m-a informat că ar dori să scrie o lucrare despre ultimele opt zile ale
Proiectului Montauk, cu referire specială la relaţia dintre Marte şi Montauk,
descrisă sumar în O nouă călătorie la Montauk. Există însă foarte multe
cercetări pe care va trebui să le facem înainte de a putea concretiza acest
proiect.
Foarte mulţi oameni ne întreabă dacă se intenţionează lansarea
vreunui film legat de subiectul Montauk. Vă informăm cu această ocazie că
diferite surse din Hollywood au manifestat deja un interes cert faţă de acest
subiect. Din păcate, cei mai mulţi dau dovadă de o anumită naivitate în
această privinţă, nedându-şi seama că Montauk-ul se află în capul listei cu
subiecte cenzurate sau interzise. Cred că înţelegeţi cu ce dificultăţi ne
confruntăm. Deşi sunt convins că va veni vremea când va fi realizat un film
pe acest subiect, cred că va mai trebui să treacă o vreme până când lumea va
fi pregătită pentru el.
La ora actuală nu ne-am propus să continuăm investigaţiile referitoare
la geometria sacră şi la şcolile misterelor despre care am vorbit pe larg în
această carte. Celor sincer interesaţi de acest subiect misterios le recomand să
studieze lucrarea lui Stan Tenen, amintită în capitolul 10. Cartea prezintă o
abordare ştiinţifică asupra geometriei sacre şi oferă foarte multe informaţii
legate de acest subiect.
Evident, orice descoperiri noi pe frontul investigaţiei Montauk ne pot
face să ne schimbăm actualele planuri. Cu siguranţă vor apărea elemente noi
legate de cererea indienilor Montauk de recuperare a pământurilor lor natale.
Vom comenta pe larg aceste informaţii, şi altele de acelaşi fel, în revista
noastră, The Montauk Pulse.
Între timp, avem cu toţii datoria să facem tot ce ne stă în puteri pentru
a alimenta reţeaua morfogenetică a pământului cu informaţii cât mai corecte.
Altfel spus, avem datoria să devenim din ce în ce mai conştienţi, ajutându-i şi
pe alţii în această direcţie.
În final, ne manifestăm speranţa că această carte v-a oferit informaţii
pe care nu le cunoşteaţi şi v-a permis să vă ridicaţi astfel nivelul de conştiinţă
şi de înţelegere a procesului creaţiei. Vă urăm ca linia temporală pe care
avansaţi să fie una cât mai plăcută cu putinţă.

139