Latinitate

şi dacism
CUPRINS

1 – ARGUMENT

2–
ETNOGENEZA
3 – CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIE

4 – ASPECTE LINGVISTICE

5 – LITERATURA INSPIRATĂ

6 – CONCLUZII

ARGUMENT

Că slav eram, de n-aş fi fost latin,

latin aş fi, de nu mi-ar zice dac -
dar a ieşit aşa : să fiu român -
şi vreau cu toată lumea să mă-mpac !
Geo Dumitrescu
 Pendularea între latinitate şi dacism este o poveste fără de
sfârşit. Au fost vremuri când ne-am revendicat mai mult daci, au
fost vremuri când ne-am vrut latini şi chiar vremuri când originile
noastre erau răsăritene, slave. Că românul nu-i niciunul. Nu-mi
propun să argumentez sistematic această dilemă, ci doar să
expun câteva idei, constatări, bănuieli, trăite de mine şi auzite de
la alţii.

Am auzit o speculaţie algebrică. Dacia a fost cucerită de

romani. Unii soldaţi romani au rămas în Dacia şi s-au căsătorit cu
femei dace. Deci 50% femei dace şi 25% bărbaţi daci (restul au
murit în război) şi 25% soldaţi români. Dar dintre soldaţii romani
nu toţi proveneau din latinitatea Romei. Erau fie traci, iliri şi ale
altor popoare, cam jumătate erau romani (acceptăm). Asta
înseamnă că 12,5% din “pedigree-ul” poporului român este pur
romanic.

Românii plecaţi în Italia învaţă foarte uşor limba italiană.

Probabil avem aceleaşi reguli sintactice şi morfologice, aceeaşi
muzicalitate. Este interesant că cei întorşi de la Roma, vorbesc în
tonalitate italiană fără să-şi dea seama. Dacă îi întrebi cum e
acolo... “cam ca la noi”.

Italiană o învăţăm uşor, dar franceza foarte greu. Cel puţin

generaţia noastră. Am înţeles că structura şi funcţionalitatea
statului român modern, au fost inspirate după modelul francez.
Cumva suntem datori Franţei, Mamei Franţa, dar acest noblesse
oblige, este mai mult apanajul bunicilor.

Huţulii, sau huţanii, care îşi au locul pe văile superioare ale

Moldovei şi Moldoviţei, sunt o minoritate cu origini imprecise. O
variantă ar spune că sunt urmaşii carpilor (dacilor liberi). În
această idee, dacă vrem să vedem un dac care a traversat istoria
în spaţiul izolat şi conservant al munţilor, mergeţi pe la Raşca,
Argel, Colacu şi încercaţi să acceptaţi că sufixul de “iuc” a fost
aplicat ulterior.

Un român de la ţară, pe numele lui Badea Cârţan, dorind să

vadă cu proprii ochi momentele care erau mărturii ale istoriei
poporului român, a mers pe jos până la Roma. Ajuns în faţa
Columnei seara, s-a hotărât să se culce acolo. A doua zi
dimineaţă, trecătorii, poliţiştii, ziariştii au avut o revelaţie, un
ţăran din Corjaţi, un dac la picioarele Columnei lui Traian. Presa
din Roma a scris în ziua următoare: „Un dac a coborât de pe
Columnă: cu plete, cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”.
(sfârşitul secolului 19)

Românii sunt latini, latinii sunt catolici, noi suntem majoritar

ortodocşi. Încercările de creeare a unui ortodoxism de limbă latină
(grecocatolicism) au eşuat, aidoma unui transplant pe care
organismul îl refuză.

În 2006, am fost într-o tabără la Sinaia, de curăţare a

monumentelor istorice (cimitirelor) din Primul Război Mondial. O
lecţie de istorie solemnă. La un moment dat văzându-ne foarte
veseli şi gălăgioşi, (eram cu un grup de elevi de la colegiul militar)
s-a apropiat de noi un bătrânel ce a început să ne vorbească în
franceză. Era un gen de reproş că pe înscrisurile monumentului
de acolo, nu era nicio referire la misiunea militară franceză. Spre
surprinderea lui, unii elevi au început să converseze în franceză
iar profesorii însoţitori au menţionat că ştiu de meritele
generalului Berthelot, iar în ochii bătrânelului a licărit o lacrimă de
fericire. În momentul acela m-am simţit mai aproape de Franţa.
Spun asta de pe poziţia unei generaţii de epigoni care a schimbat
macazul dinspre Franţa înspre Marea Britanie şi SUA. Nu consider
că este vina noastră totuşi.

ETNOGENEZA
- Generalităţi
 - Romanizarea geto-dacilor
- Formarea poporului roman şi a limbii romane
- Societatea veche românească
- Surse
- Cronologie
-
I. Generalităţi

La sfârşitul antichităţii, începutul evului mediu, în spaţiul

carpato-balcanic în rezultatul evoluţiei istorice s-a format un etnos
nou - poporul roman.

Poporul roman aparţine de marele grup etnolingvistic

indoeuropean, fiind unul dintre cele mai vechi neamuri din
Europa, care locuieşte în spaţiul sau de geneză de peste două
milenii. Românii reprezintă un popor de origine daco-romana,
format în rezultatul simbiozei traco-geto-dacilor cu romanii. În
perioada medievală timpurie, la elementele etnolingvistice de
bază s-au adăugat şi influenţe venite din partea unor neamuri
migratoare, în special din partea slavilor vechi. În cazul romanilor,
slavii, au jucat acelaşi rol ca şi germanii în cazul popoarelor
romanice occidentale, dat fiind că au imprimat etnosului
românesc o coloratură specifică.

Limba română reprezintă un idiom romanic, care îşi trage

originea din vechea latină. Fiind o limbă romanică de răsărit,
limba română, aparţine în acelaşi timp de marele grup al limbilor
neolatine din care mai fac parte italiană, franceza, spaniola şi
portugheză. Dintre toate acestea, limba romana, datorită
condiţiilor specifice de evoluare, a conservat cele mai multe
elemente arhaice, din care cauză anume ea, în raport cu alte
limbi neolatine, se găseşte în cea mai apropiată relaţie cu latina
antică. În acelaşi timp, spre deosebire de alte limbi romanice,
limba romană este unitara în tot spaţiul etnic românesc, fără a
avea dialecte regionale.

Numele etnic propriu al romanilor sau etnonimul (de la

"etnos" - popor şi "nyme" - nume) se găseşte în legătură directă
cu numele vechilor romani. Etnonimul Roman reprezenta o formă
lingvistica evoluată a etnonimului Romanus. În acest context,
romanii reprezintă unicul popor neolatin care şi-a păstrat numele
de origine până la etapa actuală. În perioada medievală, străinii, i-
au desemnat pe romani prin aloetnonimul (alt etnonim) Vlah
(Blah, Olah, Voloh, etc.).

Conştiinţa etnică a romanilor, care se găseşte în legătură

strânsă cu limba şi numele etnic, a păstrat în toate timpurile
amintirea descendentei neamului de la vechii romani. În cadrul
marelui ocean al neamurilor migratoare din Europa de sud-est
romanii reprezentau unicul popor de origine romana, care în
opoziţie cu migratorii se concepeau pe sine drept urmaşi ai
slăvitei Rome şi respectiv succesori a unei civilizaţii strălucite.

Spaţiul etnogenezei romanilor a cuprins teritorii întinse

din Europa de sud-est, care corespundeau pământurilor tracilor
de nord (geto-dacilor) şi parţial ale tracilor de sud, care se
întindea de la Câmpia panonică până în Transnistria şi de la
Carpaţii nordici până în partea centrală a munţilor Balcani. Spaţiul
de etnogeneza al romanilor avea drept axa centrală bazinul
Dunării de Mijloc şi de Jos, limitat de două cetăţi naturale uriaşe
formate din munţii Carpaţi şi Balcani. În epoca migraţiunilor,
spaţiul etnogenezei poporului roman s-a restrâns la teritoriul
Carpato-Danubiano-Nistrean.

Timpul etnogenezei romanilor reprezintă o perioadă

îndelungată de restructurări etnoculturale, lingvistice şi spirituale,
desfăşurate pe parcursul a circa 900 ani, având drept limita
inferioară sec. II-I a.Chr. şi limita superioară sec. VII-VIII p.Chr.
Procesul etnogenezei romanilor s-a început din momentul
declanşării expansiunii civilizaţiei române în Dacia şi s-a sfârşit
odată cu consolidarea daco-romanilor pe o bază etnolingvistica
calitativ nouă.

Factorii etnogenezei reprezintă elemente care

determinată caracterul noului popor. În dependenta de condiţiile
istorice pot fi evidenţiaţi diferiţi factori ai etnogenezei. În cazul
etnogenezei romanilor rolul decisiv l-au avut doi factori de natura
spirituală: romanitatea şi creştinismul. Romanitatea a determinat
profilul etnolingvistic al poporului roman, limba şi conştiinţa lui
naţională. Prin factorul roman, poporul roman a devenit un etnos
romanofon. Creştinismul a determinat mentalitatea romanică a
neamului românesc, spiritualitatea, unitatea şi continuitatea lui în
condiţiile migraţiunii popoarelor. Prin creştinism romanii au
devenit un etnos profund spiritual, un etnos religios, calităţi care
în mare măsură au contribuit la păstrarea fiinţei romanice a
neamului.

Premisele etnogenezei reprezintă condiţiile care au

generat noul etnos. La baza procesului de etnogeneza a romanilor
s-au aflat trei premise fundamentale. Prima premisă a constituit-o
civilizaţia traco-geto-daca, care servit drept teren al etnogenezei
romanilor. A doua premisă a rezultat din încadrarea traco-geto-
dacilor în sec. VII-II a.Chr. în sistema valorilor antice greceşti. Cea
de-a treia premisă a etnogenezei romanilor a fost integrarea geto-
dacilor în sec. I a.Chr. - sec. IV p.Chr. în cadrul civilizaţiei antice de
tip roman. Civilizaţia traco-geto-daca a constituit materialul
primar al etnogenezei romanilor. Influentele eline au format
condiţiile necesare pentru distanţarea traco-geto-dacilor de lumea
barbară şi apropierea lor de valorile civilizaţiei antice. În fine,
includerea traco-geto-dacilor în sistema civilizaţiei române a creat
cele mai favorabile condiţii pentru desfăşurarea procesului de
asimilare etnoculturală a autohtonilor şi de constituire a unei noi
etnii.

Etapele etnogenezei ilustrează fazele de constituire a

noului etnos Procesul etnogenezei romanilor cuprinde două etape
de bază:
etapa primară (sec.II-I a.Chr. - sec.V p.Chr.) când se formează
comunitatea romanică de răsărit (daco-romanii)
etapa finală (sec. VI-VIII) când se constituie poporul roman
propriu-zis.

II. Romanizarea geto-dacilor

Esenţa romanizării. Romanizarea reprezenta procesul

asimilării de către imperiul roman a unor popoare antice, inclusiv
a traco-geto-dacilor. Romanizarea traco-geto-dacilor a însemnat
îmbinarea civilizaţiei romane cu civilizaţia autohtonă din spaţiul
carpato-balcanic, preluarea de către băştinaşi a culturii de tip
roman, a structurilor sociale, economice, spirituale romane şi a
limbii latine ca mijloc de comunicare.

Romanizarea a cuprins doua faze consecutive: asimilarea

economico-culturala şi asimilarea lingvistico-spirituala. Procesul
romanizării traco-geto-dacilor a avut o durată cronologică destul
de mare şi o răspândire teritorială foarte largă. Timpul romanizării
cuprinde perioada dintre sec. II-I a.Chr. şi sec. IV-V p.Chr., iar
spaţiul romanizării include întregul teritoriu al Daciei istorice,
inclusiv regiunile dacilor liberi şi jumătatea de nord a Traciei
balcanice.

Premisele romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor

a avut la bază un şir de premise favorabile, printre care se
evidenţiază: originea comună, indo-europeana, a traco-geto-
dacilor şi a romanilor; includerea traco-geto-dacilor în sistema
relaţiilor de tip antic prin intermediul lumii greceşti; gradul relativ
înalt de dezvoltare al civilizaţiei traco-geto-dace; gradul înalt de
compatibilitate dintre civilizaţia traco-geto-daca şi cea romană.

Căile romanizării. Fenomenul romanizării a decurs pe

două căi de bază: oficială şi populară. Calea oficială a romanizării
reprezenta politica de stat a Romei Antice de asimilare a altor
popoare. Calea populară a romanizării reprezenta procesul de
implementare a civilizaţiei romane, inclusiv a limbii latine, în
mediul traco-geto-dacic.

Focarele romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor

s-a derulat concomitent prin intermediul mai multor focare din
provinciile romane Dacia, Moesia Inferior, Moesia Superior, etc.,
care reprezentau nuclee de iradiere a civilizaţiei romane: oraşe şi
târguri romane, aşezări rurale de tip roman, tabere militare
romane, aşezări civile daco-romane, centre economice, centre
administrative romane, centre religioase romane, scoli romane,
etc.
 Factorii romanizării. Romanizarea traco-geto-dacilor
s-a realizat datorită unor factori, care în dependenta de timp,
spaţiu şi alte condiţii au contribuit la asimilarea relativ rapidă a
traco-geto-dacilor. Printre factorii de bază ai romanizării traco-
geto-dacilor pot fi evidenţiaţi următorii: limba latină, colonizarea
romana, armata romană, instituţia cetăţeniei romane, dreptul
roman, sistema administrativă provincială, cultele religioase
romane, religia creştină, căsătoriile mixte daco-romane, educaţia
de tip roman, valorile culturale şi morale romane, urbanizarea,
aşezările rurale romane, relaţiile economico-comerciale, sistemele
de alianţe cu dacii liberi, limesul dacic, etc. Factorii hotărâtori ai
romanizării au fost limba latină şi creştinismul.

Etapele romanizării. Procesul romanizării s-a

desfăşurat în trei etape de bază: etapa preliminară din sec.II-I
a.Chr. - 106 p.Chr., etapa decisivă din perioadei de existenţa a
provinciei Dacia între anii 106-275 p.Chr. şi etapa finală din
perioada antică târzie, de la retragerea administraţiei romane din
provincia Dacia în anul 275 până la definitivarea procesului de
formare a comunităţii daco-romane, în sec. V.

Procesul romanizării geto-dacilor. În procesul

romanizării a fost antrenat tot spaţiul geto-dacic, atât regiunile
incluse în cadrul provinciilor romane (Dacia, Moesia Inferior,
Scithia Minor, etc.) cât şi regiunile dacilor liberi, rămase în afara
limesului roman.

Colonizarea provinciilor dunărene a reprezentat un

factor esenţial al romanizării geto-dacilor. Acest proces în Dacia s-
a desfăşurat oficial, cu participarea întregului aparat de stat.
Procesul colonizării masive şi organizate a Daciei a fost declanşat
de către împăratul Traianus şi continuat cu aceiaşi râvna de
urmaşii săi. Coloniştii, după informaţiile unor autori antici, au fost
aduşi în Dacia pentru "a popula oraşe şi a cultiva ogoare".
Coloniştii romani au creat în Dacia centre economice şi religioase,
au adus aici limba latină şi spiritualitatea romana, s-au infiltrat în
mediul autohton, au creat familii mixte daco-romane, au
contribuit direct la atragerea geto-dacilor în sistema de valori
romane şi în fine la romanizarea lor.

Oraşele din provinciile dunărene (Ulpia Traiana,

Apullum, Napoca, Potaisa, Drobeta, Dierna, Tropaeum Traiani,
Noviodunum, etc.) erau cele mai efective nuclee de iradiere a
romanizării romane, constituind reţele închegate şi bine
organizate. În cadrul oraşelor romane erau concentrate
majoritatea instituţiilor purtătoare a procesului de romanizare,
care reprezentau în acelaşi timp factori fundamentali ai
romanizării: administraţia, instanţele judiciare, marile centre
religioase, teatre, şcoli, congregaţii meşteşugăreşti, etc.

Tabere militare romane au reprezentat un alt nucleu

important al romanizării. Teritoriile provinciilor Dacia şi Scithiei
Minor erau împânzite cu tabere militare romane de tip castrum şi
castella şi aşezări civile ale familiilor ostaşilor romani de tip
canabae.

Limba latină a reprezentat principalul factor al

romanizării. Răspândirea rapidă a limbii latine printre daci s-a
datorat faptului că latina era unicul mijloc de comunicare în
administraţie, în instante judiciare, în unităţi militare, în relaţiile
comerciale, în centrele religioase, în educaţie, etc.

Instituţia cetăţeniei române a reprezentat unul dintre

cele mai efective instrumente ale romanizării, dat fiind că titlul de
cetăţean al Romei deschidea numeroase drepturi de ordin social,
economic, politic, etc. Semnarea de către împăratul Caracala a
decretului din anul 212 privind acordarea cetăţeniei romane
tuturor oamenilor liberi din imperiul roman, inclusiv populaţiei
dacice a reprezentat un eveniment crucial pentru procesul de
romanizare a populaţiei autohtone din Dacia.

Cel mai important factor a romanizării geto-dacilor

din perioada de după anul 275 a fost religia creştină, care
pătrunde la nordul Dunării în mod sporadic încă în timpul
stăpânirii romane. Dar pe o scară mai largă noua religie se
răspândeşte aici în prima jumătate a secolului al IV-lea d.Chr.
Creştinarea masivă a daco-romanilor a sporit în secolele IV-V prin
activitatea unor misionari, inclusiv a episcopilor Ulfila, Martin,
Audias, etc. Unii dintre ei fiind executaţi au devenit martiri pentru
creştini. Prin intermediul creştinismului din limba latină au
pătruns în limba romana principalii termeni creştini: Dumnezeu
(Domine Deus), creştin (Christianus), cruce (Crux, Cruis),
duminica (Dies Dominica), păcat (pecatum), rugăciune (rogatio)
s.a.

III. Formarea poporului roman şi a limbii romane

Impactul migratorilor asupra etnogenezei

romanilor. Procesul etnogenezei romanilor s-a desfăşurat în
condiţiile Marii Migraţii a Popoarelor, care în spaţiul Carpato-
Danubian spre deosebire de alte regiuni ale Europei a durat o
perioadă de peste o mie de ani. Migraţiunea popoarelor şi
etnogeneza romanilor au rprezentat fenomene paralele, cu
anumite tangente mai mult sau mai puţin pronunţate. Perindarea
prin spaţiul Carpato-Danubian a multiplelor popoare migratoare
(sarmaţi, goţi, huni, slavi, gepizi, avari, bulgari, unguri, pecenegi,
uzi, cumani, etc.) a generat interferenţe etnoculturale, care au
lăsat amprente şi asupra procesului etnogenezei romanilor. Dintre
toate poarele migratore numai slavii au reuşit să influenţeze
parţial procesul etnogenezei romanilor, fără însă ai schimba
esenţa.

Rolul slavilor în etnogeneza romanilor.

Populaţia slavă veche a migrat în spaţiul Carpato-Dunarean în
sec. VI-VII. Extinderea acestor triburi în Balcani, a avut drept
consecinţă divizarea lumii romanice orientale în două părţi
distincte: romanici nord-danubieni şi romanici sud-dunareni.
Romanicii nord-dunareni (daco-romanii), în secolele următoare
vor supravieţui în vâltoarea migraţiunilor, îi vor asimila pe slavii
rămaşi în regiunea Carpato-Danubiano-Nistrean şi vor sfârşi cu
formarea unei etnii noi, a poporului roman. În acelaşi timp,
romanicii sud-dunareni se vor pierde în cea mai mare parte în
masa slavilor şi vor păstra doar unele insule izolate în diferite
regiuni ale peninsulei Balcanice.
 Finalizarea etnogenezei romanilor. În sec. VII-
VIII, în condiţiile presiunii tot mai puternice din partea diferitor
popoare migratore, la nord de Dunăre are loc un proces de
generalizare etnoculturală şi etnolingvistica a populaţiei
romanice. În acest context se finalizează procesul etnogenezei şi
profilării poporului roman, popor nou cu trăsături distincte şi
originale.

Apariţia limbii romane. Odată cu încheierea

etnogenezei s-a finalizat şi procesul formarii limbii romane, care a
parcurs practic aceleaşi etape şi a cuprins aceiaşi durata de timp.
Limba romana s-a format din latina populară (vulgară) răspândită
în provinciile romane dunărene şi preluată de către traco-geto-
daci. În sec. IV-VI latina populară din regiunile dunărene a evoluat
pe fundalul lingvistic autohton şi s-a transformat în final într-o
limbă romanică deosebită - romană. Limba romana după
caracterul său este o limbă romanică sau neolatina, păstrând din
fondul lingvistic traco-geto-dacic circa 160 cuvinte.

IV. Societatea veche româneasca

În perioada medievală timpurie, romanii, duceau un

mod de viaţa sedentar, fiind legaţi puternic de pământul
strămoşesc. Ei locuiau în cadrul unor aşezări rurale. Satul
reprezenta locul unde se concentra viaţa românească şi se
conservau tradiţiile etnolingvistice şi etnoculturale. În vremurile
paşnice romanii se extindeau în largul stepei, iar în cele
războinice se concentrau în regiunile de deal, de codru şi la
munte. Pe parcursul perioadei migartiilor, pădurile şi munţii, au
reprezentat factorii de bază în ocrotirea poporului roman.

Civilizaţia veche româneasca purta un caracter profund

rural. În comparaţie cu civilizaţiile agro-urbane din Europa
Occidentală, civilizaţia veche româneasca s-a constituit ca o
civilizaţie pur agrara, o civilizaţie ţărănească, o civilizaţie a
obştilor săteşti alcătuite din ţărani liberi, care au format uniuni de
obşti, sau tari, care au constituit nucleele viitoarelor state
medievale romaneşti.

Surse

"Traian i-a învins pe dacii lui Decebal şi a transformat în

provincie romana teritoriul Daciei de dincolo de Dunăre; aceasta
era de jur împrejur un million de paşi; dar în timpul împăratului
Gallienus ea a fost pierdută, iar Aurelian, după ce I-a mutat de
acolo pe romani, a creat doua dacii în regiunile Moesiei şi
Dardaniei ".
Rufius Festus a scris în anul 372 A.D. despre situaţia din Dacia
post-romana în lucrarea sa Scurtă istorie a poporului roman

"În ceaţa cea pestriţă ruşi, greci destui erau.

Poloni, vlachi ca gândul de repede zburau
Pe caii lor cei ageri. Erau buni călăreţi!
Precum le era firea se se şi purtau eroii îndrăzneţi.
Venea pe cai sălbatici, cu şapte sute ostaşi,
Însuşi Ramune hertegul, care stăpânea
În ţara vlachilor. Sburau sirepii lor."

Menţionarea romanilor în Cântecul nibelungilor sub denumirea de

vlachi.
"În ţara ardealului nu lăcuiesc numai unguri, ca şi saşi peste sama
de mulţi şi romani peste tot locul, de mai multu-i tara latita de
romani decitu de unguri Romanii, câţi se afla lăcuitori în Ţara
Ungureasca şi la Ardeal şi la Maramorosu, de la un loc sintu cu
moldovenii şi toţi de la Rim să trag". Grigore Ureche, Letopiseţul
Ţării Moldovei.

"Aşa şi neamul nostru, de care scriem, al ţărilor acestora,

numele vechiu şi mai dreptu este rumân, adică râmlean, de la
Roma Iara streinii şi ţările împrejur le-au pus acestu nume vlah,
de pe vloh, cum s-au mai pomenit, valios, valascos, olah, volosin,
tot de la strein sintu puse aceste nume, de pre Italia, cărora zic
vloh Cum vedem că, macara să ne răspundem acum moldoveni
iara nu întrebăm : "ştii moldoveneşte? ", ce "stiiromaneste ?"".
Miron Costin, De neamul moldovenilor.
 Cronologie:
Sec. II-I a.Chr. - sec. V p.Chr. - etapa primară a etnogenezei
romanilor
Sec. VI-VIII p.Chr. - etapa finală a etnogenezei romanilor
sec. II-I a.Chr. - începutul expansiunii economice a romanilor în
Dacia
Sec. II-I a.Chr. - 106 p.Chr. - etapa preliminară a romanizării
106-275 p.Chr. - etapa decisivă a romanizării
275 - sec. IV-V p.Chr. - etapa finală a romanizării
74-72 a.Chr. - începutul expansiunii militare a romanilor la Dunăre
29-28 a.Chr. - cucerirea Dobrogiei de către romani, includerea ei
în componenţa regatului Odris.
4-12 p.Chr. - primele expediţii militare romane la nord de Dunăre
15 p.Chr. - formarea provinciei romane Moesia
46 p.Chr. - includerea Dobrogei în componenţa provinciei Moesia
57-67 p.Chr. - Cucerirea de către romani a teritoriului din sudul
Moldovei şi a oraşului Tiras
85-89 - războiul daco-roman dintre Decebal şi Domitian
86 p.Chr. - Formarea provinciilor romane Moesia Inferior şi Moesia
Superior
101-102 - I război daco-roman dintre Decebal şi Traian
105-106 - al II-lea război daco-roman dintre Decebal şi Traian
106, 11 august - formarea provinciei romane Dacia
Sec. VI-VII - Migraţia slavilor
Sec. VII-VIII - finalizarea etnogenezei romanilor
Sec. VI-VIII - individualizarea limbii romane
Sec. VII - cea mai veche atestare scrisă a limbii romane
Sec. X - cele mai vechi atestări ale unor antroponime romaneşti
602 - căderea limesului bizantin la Dunăre, deplasarea în masă a
slavilor la sud de Dunăre
562-796 - stăpânirea avariilor în Panonia
650 - migraţia bulgarilor la Dunărea de Jos
681 - formarea I Târât Bulgar la sud de Dunăre
971-1018 - căderea I Târât Bulgar, revenirea dominaţiei bizantine
la gurile Dunării
896 - Stabilirea ungurilor în Panonia, formarea statului ungar
898 - menţionarea romanilor în Transilvania de către Cronica
veche ungara
915 - instaurarea dominaţiei pecenegilor la est de Carpaţi
sec. IX - prima menţiune scrisă a unei Ţări romaneşti la Moisei
Chorenati
976 - prima menţiune scrisă despre români la sud de Dunăre
1048-1065 - dominaţia uzilor în Bugeac
1067 - stabilirea în spaţiul nord-dunărean a dominaţiei cumanilor
1228 - formarea episcopiei catolice a cumanilor
1234 - prima menţiune scrisă despre episcopi romani de rit
ortodox la sud-est de Carpaţi
1241 - stabilirea dominaţiei mongole în spaţiul românesc
Sec. IX - sec. X - voievodatele romaneşti din Crisana, Banat şi
Transilvania, sub conducerea lui Menumorut, Glad şi Gelu
Sec. XI - voievozii romani Ahtum şi Gyla
Sec. VIII-XI - formarea unor formaţiuni prestatale romaneşti la est
şi sud de Carpaţi
Sec. IX - sec. XI - formaţiunea militaro-politica a tivertilor
943 - formaţiunea militaro-politica din Dobrogea în frunte cu
jupanul Dimitrie
1185 - formaţiunile din Dobrogea sub conducerea lui Ţâţos,
Sestlav şi Szata.
 Cultura şi civilizaţia dacică

Civilizaţia şi cultura dacilor a avut loc în spaţiul carpato-

dunărean timp de câteva sute de ani şi a atins nivelul cel mai înalt
în sec. I î.Hr (î.e.n.) - I d.Hr.
În arheologie, termenul de cultură se referă atât la aspectele
vieţii materiale, cât şi la cele spirituale, în totalitatea lor, studiind:
aşezările, locuinţele, uneltele, armele, ceramică, podoabele,
riturile funerare, ritualurile religioase, manifestările artistice.
Scriitorul antic Dio Chrysostom spunea: "geţii sunt mai înţelepţi
decât aproape toţi barbarii şi măi, asemenea grecilor.[2]

Origini
Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în
antichitate, pe întregul teritoriu european (în afara lumii greceşti,
etrusce şi romane) decât de civilizaţia celţilor, pe care în unele
privinţe chiar au depăşit-o, erau un popor a cărui forţă şi cultură
s-a bucurat de multă consideraţie în antichitate. Denumirea
generală de "traci" a fost dată triburilor de limbă tracică dintre
Marea Egee şi Dunăre; triburile din nordul Dunării, vorbind aceeaşi
limbă tracică, purtau nume de daci sau de geţi, său nume tribale
specifice (carpi, costoboci, etc.). Muzică, religia, medicina
populară empirică, artele meşteşugăreşti dezvoltate de traci erau
unanim apreciate de greci şi de romani, iar aportul traco-frigian la
cultura elenică a fost considerabil: divinităţi ca Dionysos, Sabazios,
Semele, Seirenes, Silenus, etc.; medicină populară: zeul-"medic"
Aesculapios, plante medicinale geto-dace, câteva cuvinte
importante în limba greacă (ambon, basileus, etc.) şi o serie de
mari figuri ale civilizaţiei elenice: Tucidide, artiştii Brygos, Doidalses,
antroponime trace, gramatici ca Dionysios Thrax, câţiva filologi, etc.
Teritoriul ocupat de traci se întindea de la Marea Egee până în
regiunea Boemiei, şi din zona Şerbiei actuale până la gurile Bugului.
Dar, în contrast cu tracii dintre Haemus şi Marea Egee, care n-au
reuşit să-şi întemeieze o civilizaţie proprie şi o politică a lor, ci
serveau numai ca unelte oarbe, mercenari sălbatici, geţii,
stăpânitorii marelui drum de civilizaţie al Dunării, de la început îşi
urmăreau o politică a lor şi alcătuiau un stat bine închegat,
primeau puternice înrâuriri greceşti, dar în aceeaşi vreme ofereau
la rândul lor şi grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală
superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a
însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din geţi aproape un
popor fabulos, prin vitejia, înţelepciunea şi spiritul lui de dreptate.

Ø Dacii şi geţii, ramură a marelui popor indo-european al

tracilor, erau unul şi acelaşi popor (fapt recunoscut de autorii
antici) şi vorbind aceeaşi limbă. Dintre cele peste 100 de
formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile dacilor şi
geţilor erau cele mai mari şi cele mai puternice. Ocupau
teritoriul cuprins între Munţii Balcani (Haemus) şi Munţii
Slovaciei, şi de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo
de bazinul Tisei, adică până la Bazinul Panonic. Triburile
denumite "dacice" locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii şi
al Banatului, iar ale "geţilor" în câmpia Dunării (inclusiv în
sudul fluviului), în Moldova şi Dobrogea de azi. Una şi aceeaşi
populaţie geto-dacă apare la scriitorii greci de obicei cu
numele generic de "geţi", iar la autorii romani cu denumirea
de "daci", pentru prima dată la Iulius Caesar. Dacii şi geţii sunt
menţionaţi de 63 de autori antici; de 32 în limba greacă şi de
31 în latină. Între etimologiile propuse pentru numele de
"daci" este şi cea care îl presupune că derivând din dacă
("cuţit, pumnal", arma caracteristică populaţiilor geto-dace).
Dar ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi cea care leagă acest
nume de dáos, cuvânt care în frigiană (limbă înrudită cu
limba tracilor) înseamnă "lup". După mărturia lui Strabon,
dacii înşişi îşi spuneau dáoi. Pare destul de probabil că
numele lor etnic derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul
ritual al unei confrerii războinice. Triburi războinice cu
 numele de "lupi" se întâlnesc în multe alte părţi (în Spania,
Irlanda, Anglia, etc.). Acest nume de animal, desigur totemic,
explică formă de lup a stindardului dac. Se pare că în prima
jumătate a sec. II î.e.n. toate aceste formaţiuni gentilice şi
tribale constituiau patru uniuni puternice, fiecare emiţând
(încă din secolul anterior) monedă proprie.

Înfăţişarea
Dacii aveau, (după unele date istorice) păr brun deschis sau
alb. Bărbaţii purtau bărbi. Cum descrie Strabon, ei erau de statură
înaltă şi erau "laţi în umeri" şi aveau "pumnii că ciocanii de spars
ziduri".

Economia
Formaţiunea social-economică geto-dacă era cea de tipul
obştei săteşti, a proprietăţii colective a pământurilor. Dar alături
de proprietatea comună funciară exista şi proprietatea privată a
comatilor, precum şi proprietatea privată a regelui, a nobililor şi a
preoţilor. Teoretic, pământul aparţinea monarhului. Comatilor le
rămânea tripla obligaţie faţă de stat (a plăţii dărilor, a participării
la lucrările publice şi a satisfacerii obligaţiilor militare).
La prea puţinele date transmise de autorii antici cu privire la
economia geto-dacilor se adaugă mărturia istoricului got Iordanes
(sec. VI e.n.), care în Istoria şi originea geţilor, folosind şi lucrarea
(pierdută) a contemporanului său Cassiodor, scrie că geţii au fost
totdeauna superiori aproape tuturor barbarilor şi aproape egali cu
grecii, şi după cum relatează Dio Chrysostomos, care a compus
istoria şi analele lor în limba greacă. Dio a fost un filosof şi rector
grec (cca 40-112), care, proscris de împăratul Domiţian, a trăit
printre geţi, lăsând şi câteva informaţii asupra lor. Oricum, atât
textele sporadice ale autorilor antici, cât şi descoperirile
arheologice conduc la concluzia că, sub raportul dezvoltării
economice şi sociale, civilizaţia geto-dacilor era mult mai
înaintată decât cea, de pildă, a germanilor.

Agricultura
 Asemenea celorlalte ramuri tracice, şi geto-dacii erau mari
producători de cereale: orz, secară, linte, bob şi mai multe
varietăţi de grâu. Baza economiei o formau agricultură şi
creşterea vitelor. Foloseau plugul cu brăzdar şi cuţit de fier încă
din sec. III î.e.n. Inventarul uneltelor agricole de fier însuma la
acea dată: coase lungi (de tip celtic), seceri, sape, săpăligi,
cosoare pentru tăiatul viţei de vie, târnăcoape, securi, greble cu
şase colţi, etc.
Geto-dacii cultivau intensiv şi viţa de vie. Câţiva termeni dacici
legaţi de această ocupaţie au rămas până azi în limba română
(butuc, strugure, curpen). Practicau tot atât de intens albinăritul
şi, bineînţeles, pescuitul. Creşteau vite cornute, mici şi mari; iar
rasă de cai foarte iuţi ai geţilor era renumită. Dacia era vestită şi
prin bogăţiile ei naturale. Lemnul pădurilor transilvane era foarte
căutat de greci pentru construcţia corăbiilor. Din timpuri vechi,
dacii foloseau desigur păcura, dar numai cea găsită la suprafaţă
(căci dovezi privind extracţia păcurii nu există decât din epoca
romană). Cu sarea gemă (mult folosită atât pentru conservarea
peştelui şi a cărnii, cât şi la argăsitul pieilor) geto-dacii făceau un
comerţ intens, mai ales cu grecii.

Prelucrarea metalelor
Pământul Daciei era foarte bogat în minereuri. Meşterii geto-
daci lucrau fierul şi aramă, argintul şi aurul. Reducând minereul
de cupru la o temperatură de 1085°C şi amestecându-l cu cositor
obţineau bronzul din care făceau felurite unelte şi podoabe.
Exploatau aurul nu numai din aflorismente (locurile unde, prin
eroziune, roca auriferă apare la suprafaţă), ci şi din nisipul aurifer
al râurilor de munte. O mare dezvoltare luase prelucrarea fierului;
metalurgia fierului a început pe teritoriul României către anul 800
î.e.n. În timpul lui Decebal, se pare că la Sarmizegetusa şi în
împrejurimi existau cele mai mari ateliere de metalurgie din
întregul teritoriu al Europei, rămas în afara Imperiului roman.
În aceste ateliere se confecţionau, mai întâi, ustensilele:
nicovale masive, ciocane de diferite forme şi dimensiuni, baroase
şi ciocane de forjă, pile, cleşti, dălţi. Apoi, unelte şi obiecte de fier
servind la prelucrarea lemnului sau în construcţii: ferăstraie cu
pânză lată sau îngustă, cuie şi piroane, topoare, scoabe, cuţitoaie,
burghii, tesle, ţinte, zăvoare şi balamale pentru uşi. În atelierele
geto-dacilor se fabricau şi marile cantităţi de arme necesare unei
armate atât de numeroase: lănci şi suliţe, săbii drepte şi curbate,
pumnale, scuturi, vârfuri de suliţe, etc. Apoi, diferite alte articole:
lanţuri, compase, sule, cârlige de undiţe, foarfeci, lame de brici,
frigări mari (cu suporturile respective) cu doi sau mai mulţi dinţi,
cuţite, etc. Din fier se confecţionau şi podoabe sau accesorii
pentru îmbrăcăminte (catarame, paftale, nasturi, fibule, brăţări,
etc.).
Dar podoabele erau mai ales din argint. În atelierele
argintarilor daci (în care s-au descoperit şi uneltele meşterilor:
nicovale mici, dălţi, pile, ciocănaşe) se lucrau coliere, brăţări,
inele, fibule, broşe, catarame; de asemenea, piese de
harnaşament. Existau adevărate centre meşteşugăreşti, grupând
mai multe genuri de ateliere, printre care era şi câte un atelier de
orfevrărie; dar existau şi meşteri argintari ambulanţi, care se
stabileau temporar în diferite localităţi mai mici. Măiestria lor se
arăta în piese lucrate cu o fantezie şi deosebită fineţe: se cunosc
încă din secolele IV şi III î.e.n. podoabe reproducând prin tehnica
ciocănitului imagini de fiinţe umane şi animale, motive scito-
iraniene vegetale sau fantastice, brăţări spiralice, lanţuri
ornamentale obţinute prin împletire de fibre sau îmbinări de inele,
palmete şi capete de animale stilizate, brăţări cu capete de şarpe
de tip elenistic, din tezaurele de la Pecica, Costeşti, Căpâlna, Stăncuţa
în judeţul Galaţi, etc. Pe întreg teritoriul geto-dacic exista o artă
dacică a argintului, generalizată, începând din sec. III î.e.n.
Meşterii argintari daci practicau şi tehnică suflării cu aur.
Obiectele de aur descoperite până acum sunt însă într-un număr
foarte mic. Explicaţia (o explicaţie cel puţin parţială) ar putea fi
dată de faptul că numai regele avea dreptul să posede obiecte de
aur. Primul rege al marelui stat geto-dac (şi, probabil că, înaintea
lui, şi şefii triburilor) instituise monopolul regal asupra aurului.

Ceramică
De-a dreptul impresionantă este cantitatea şi calitatea
ceramicii geto-dacilor, fapt atestat de descoperirile arheologice.
Meşterii daci au început să folosească roata olarului din
prima jumătate a sec. V î.e.n. Alţi cercetători susţin însă că roata
olarului ar fi fost folosită pe teritoriul geto-dacilor începând din
sec. III î.e.n. La geţii din Dobrogea şi din câmpia de sud a Olteniei
şi Munteniei, tehnica lucrării ceramicii la roată se constată din
secolele VI-V î.e.n. Deşi ceramica lucrată cu mâna de geto-daci
datează dintr-o perioadă mai veche (vasele descoperite la
Tariverde datează din sec. VI î.e.n.), o producţie locală
caracteristică, de ceramică tipic geto-dacă apare mai întâi în
perioada secolelor V-IV î.e.n. După o perioadă considerată
„medie” (sec. III-II î.e.n.), epoca de aur a acestei ceramici este
atinsă între aproximativ 100 î.e.n. şi 106 e.n.; dată la care, odată
cu cucerirea romană, ceramica geto-dacă va fi mult influenţată (şi
treptat înlocuită) de produsele lucrate cu tehnica de depurare a
pastei folosită de romani.
Olarii geto-daci au preluat uneori de la meşterii străini unele
procedee tehnice, sau anumite forme şi motive ornamentale,
imitând (de pildă) cupele greceşti de tipul celor din Delos; dar
formele vaselor geto-dace sunt în marea lor majoritate originale.
Şi dacă la aceasta se mai adaugă şi faptul că ceramica fină,
cerută de clienţii bogaţi, mai era uneori şi pictată cu motive
animale sau vegetale (mai rar umane), se constată că meşterii
olari din Dacia nu erau întru nimic inferiori meşterilor celorlate
popoare antice care la acea dată se aflau pe aceeaşi treaptă de
civilizaţie.
Chiar din perioada secolelor V-IV î.e.n., când repertoriul de
forme era încă sărac, apar, lucrate cu mâna, cele două forme
caracteristice pentru ceramica geto-dacă: ceaşca cu toartă (aşa
numita ceaşcă dacică) şi farfuria cu picior înalt, „fructiera”, cum i
se spune de obicei, fiindcă seamănă într-adevăr cu o fructieră
clasică. Cea mai veche ceaşcă dacică cunoscută (găsită la Schela
Cladovei, lângă Turnu Severin) datează din sec. II î.e.n.
Ornamentaţia este încă simplă, reducându-se la linii incizate,
alveole făcute cu degetul, precum şi proeminenţe în relief de
brâie, butoane, uneori chiar reprezentări schematice de flori sau
animale. În secolele III-II î.e.n. vasele sunt lucrate mult mai îngrijit.
Formele de bază rămân aceleaşi, dar cu un număr mare de
variante şi (fără a fi încă pictate) cu un mult mai bogat repertoriu
ornamental: brâu în relief cu alveole, torţi (în cazul cănilor de lux)
lucrate în torsadă, ornamente lustruite. Nu este, fireşte, cazul
chiupurilor, a vaselor mari servind la păstrarea proviziilor,
îngropate în pământ şi atingând chiar o dimensiune de 2,20 m.
În perioada ei de apogeu (sec. I î.e.n.-sec I e.n.), ceramica
geto-dacă era în general lucrată cu roata (această tehnică
predominând cantitativ în sec. I e.n.). Apar acum, sub influenţa
ceramicii elenistice, vasele pictate: peste angoba (vopseaua) alb-
gălbuie, motive geometrice, mai simple sau mai complicate,
elemente vegetale redate fie naturalist fie stilizat, reprezentări
(niciodată umane) de păsări şi animale reale sau fantastice.
Culorile folosite sunt de obicei roşul şi brunul (în diferite nuanţe);
mai rar, galbenul şi negrul. Păsările şi animalele sunt redate în
mişcare sau în repaos, uneori având probabil semnificaţii
simbolice şi fiind, poate, angajate într-o compoziţie, într-o scenă;
dar până în prezent nu s-a descoperit niciun vas întreg care să
confirme această presupunere.

Organizarea militară
Autorii antici, în general, subliniază virtuţile războinice ale
daco-geţilor; şi într-adevăr, crearea, menţinerea şi prestigiul
statului s-au fondat în mare măsură pe o bună organizare
militară, atât ofensivă, cât şi defensivă.

Armata
V. Pârvan susţine că "unele procedee tactice, că ordinea de
bătaie în unghi ascuţit pentru a străpunge frontul duşman, au fost
învăţate de geţi de la sciţi". Mărturiile contemporanilor
îndreptăţesc presupunerea (formulată de D. Berciu) că "în epoca lui
Decebal exista într-adevăr o armată permanentă care se instruia
mereu" şi că "se practica sistemul de recrutare teritorial-unională
şi pe obşti". Dio Chrysostomos, care cunoştea situaţia din Dacia de
după anul 89 e.n. relatează că "acolo la ei [la daco-geţi] puteai să
vezi peste tot săbii, platoşe, lănci, peste tot cai, peste tot arme,
peste tot oameni înarmaţi". În împrejurări speciale, getul
dobrogean "C-o mână e pe armă, cu cealaltă pe plug", confirmă
un alt martor ocular, Ovidiu.
Armata daco-geţilor era compusă din pedestrime şi din
corpuri de cavalerie. Termenii tratatului de pace încheiat de
Decebal cu Domiţian, precum şi cei ai condiţiilor capitulării impuse
de Traian arată clar că armata dacilor fusese instruită şi dotată
urmând modelul armatei romane; că avusese, un timp, în serviciul
ei instructori şi ingineri militari romani; şi că în doatarea ei
intraseră şi arme şi maşini de război romane (fapte care au
asigurat un înalt potenţial de război şi o foarte bună pregătire de
luptă).

Cetăţi şi puncte fortificate

Cetăţile şi aşezările fortificate (unele datând din perioadă
anterioară formării statului lui Burebista) constituie dovezi
elocvente privind nu numai aspectele militare defensive, ci şi
tehnică cu totul remarcabilă de inginerie militară a acestor
construcţii. Numărul lor este considerabil. Numai în regiunea
Moldovei au fost descoperite până acum peste 20, datând din
epoca cuprinsă între secolele VI-III î.e.n.
Dintre cetăţile din această zonă a Moldovei, de-a dreptul
impresionante erau îndeosebi cea din Stânceşti (jud. Botoşani) şi
Bâtca Doamnei, de lângă oraşul Piatra Neamţ. Stânceşti şi Bâtca
Doamnei au fost construite la date diferite, nu aveau exact
aceeaşi destinaţie (Bâtca Doamnei era probabil şi un centru
politic, nu numai economic şi religios) şi nu corespund exact
aceloraşi structuri. Prima întinzându-se pe o suprafaţă de 45 ha,
era apărată pe o lungime de un kilometru de un val de pământ lat
(la bază) de 20-22 m şi având o înălţime care, încă şi azi, atinge
5,5 m; în timp ce şanţul (din care s-a săpat pământul pentru val)
era lat de 20 m şi adânc de 7 m, în medie. A doua, cetatea de la
Bâtca Doamnei, construită pe un pisc înalt de 140 m de la nivelul
Văii Bistriţei, era închisă din două părţi, la început de un val de
pământ şi de piatră lat de 6 m; iar ulterior, de un zid din lespezi
de piatră (spaţiul dintre paramenţi - dublul zid de lespezi fiind
umplut cu pământ şi piatră de râu).
Dar centrul defensiv al statului dac, situat în jurul centrului
politic şi administrativ, era constituit din sistemul de cetăţi şi
puncte fortificate (cetăţi puternice, fortăreţe, turnuri izolate de
apărare sau de supraveghere) din Munţii Orăştiei: "un sistem de
fortificaţii ce nu-şi are egal, nu numai la noi, dar nici în altă parte
a Europei" (I. H. Crişan).
La construcţia lor au lucrat desigur şi arhitecţi şi meşteri
greci, după cum o dovedeşte tehnica elenistică folosită. Numărul
de aproximativ 40 de cetăţi (câte au fost explorate arheologic
până acum) din acest sistem şi din alte zone cuprinse în interiorul
arcului carpatic, dar mai ales exemplele celor din Blidaru, Costeşti şi
Grădiştea Muncelului, sunt suficiente pentru a reda o idee clară, atât
despre monumentalitatea lor, cât şi despre concepţia şi tehnică
constructorilor lor.
Puternică cetate de pe piscul Blidaru, cu două incinte
ocupând o suprafaţă de aproape 6000 m² avea şase masive
turnuri exterioare de apărare, poartă de intrare "în şicană", "cu
piedică", platforme de apărare, un fel de cazemate, şi o dublă
incintă, din blocuri de piatră fasonată. În general grosimea
zidurilor complexului defensiv din Munţii Orăştiei varia între 2 şi 4
m. Cetatea de la Costeşti era apărată mai întâi de un val de
pământ larg de 6-8 m la bază. Creasta valului era întărită cu o
palisadă, din trunchiuri groase de lemn; în dosul valului, urma
zidul de piatră, gros de 3 m şi mai multe bastioane. Între cele
două paramente de zid din blocuri tăiate regulat (legate între ele
de bârne groase, prinse la capete în jgheaburile săpate într-un
bloc exterior şi altul interior) era umplutură de pietre şi pământ.
În centrul sistemului defensiv din Munţii Orăştiei, cetatea de la
Grădiştea Muncelului (situată la o altitudine de 1200 m) închidea
între zidurile ei o suprafaţă de 3 ha. Aici este de localizat
Sarmizegetusa, probabil localitatea de reşedinţă a regilor daci. Zidul
de piatră perfect ecarisată al incintei militare (cu mai multe
turnuri de apărare) atingea iniţial o înălţime mai mare decât cea
păstrată până azi. Iar unul din turnurile de apărare din incinta
cetăţii trebuie să fi avut înălţimea de 15 m. În Transilvania,
aşezările fortificate apar încă din mileniul al II-lea î.e.n.; iar la
începutul mileniului I î.e.n., acestor întărituri (cu val de pământ,
şanţ şi palisadă) li se adaugă şi ziduri de piatră brută. Din
perioada cuprinsă între secolele VIII-IV î.e.n. se cunosc peste 33
de asemenea aşezări fortificate (proto-dacice s-ar putea spune)
unele din ele acoperind întinderi apreciabile: 67 ha aşezarea de la
Corneşti, 78 ha cea de la Sântana (conform lui I. H Crişan).
 Cunoştinţe ştiinţifice

Medicina dacilor
Platon, în dialogul său Harmides, 156 e - 157 b, îi atribuie lui
Socrate unele afirmaţii despre medicii traci ai lui Zamolxis, care
credeau că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii
fără a fi vindecat capul, tot aşa nu trebuie să tămăduim capul fără
a ţine seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a
vindeca trupul fără a încerca să tămăfuim sufletul. Arian, în
Fragmente, III, 37, scrie despre descântecele şi vrăjile menite să
îndepărteze influenţele malefice sau, dimpotrivă, să le atragă
contra unor oameni. Acestea erau stăpânite mai ales de către
femei. Geto-dacii aveau şi cunoştinţe farmaceutice . Medicul grec
Discoride (De materia medică, II-IV) reproduce 35 de denumiri de
plante medicinale din limba dacă la care Pseudo-Apuleius mai adaugă
încă 14. La Sarmizegetusa a fost descoperită o trusă medicală, care
conţinea printre altele şi o tabletă medicamentoasă din cenuţă de
la vulcanii mediteraneeni, cenuşă folosită ca absorbant pentru
răni. La Poiana s-a găsit un craniu dac cu urme de trepanaţii.

Astronomia dacilor
În Getica, Iordanes scrie în detaliu despre secretele
astronomice şi teoria despre cele 12 semne ale zodiacului, pe
care Deceneu le-ar fi împărţit compatrioţilor săi. Menţionează
evoluţia globului de foc al soarelui şi al celor trei sute patruzeci şi
şase de stele, cunoştinţe care dacă cu adevărat au fost stăpânite
de geto-daci ar fi putut sta la bază şi a unui calendar. Hadrian
Daicoviciu pe baza teoriilor lui Constantin Daicoviciu presupune că la
Sarmizegetusa, pe lângă construcţii religioase există şi un
templu-calendar. Demonstraţia lui se bazează pe faptul că marele
sanctuar circular din incinta sacră de la Sarmizegetusa cuprinde
trei cercuri concentrice (un cerc din blocuri de andezit, unul din
stâlpi de andezit şi un cerc de stâlpi groşi din lemn).

Limba
Cunoscutul geograf grec din epoca romană, Strabon, afirmă
despre daci că "au aceeaşi limbă ca şi geţii" care "sunt mai bine
cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a
Istrului şi totodată mulţumită faptului că s-au amestecat cu tracii şi
cu misii." Din afirmaţia lui Strabon se deduce o relaţie lingvistică
între daci şi geţi, dar totodată o relaţie între limbă vorbită de daci
şi cea vorbită de traci. Geograful grec însă nu îşi argumentează
afirmaţia, opinia sa nefiind confirmată direct de alţi autori.
Indirect, prin faptul că romanii i-au numit daci pe geţi aşa cum
susţine printre alţii şi Pliniu cel bătrân se poate considera şi o
anumită relaţie lingvistică
O altă sursă privind limba dacilor se regăseşte în Tristele şi
în Scrisorile din Pont ale poetului roman exilat la Tomis, Publius
Ovidius Naso, care iniţial mărturiseşte că nu înţelege limbă vorbită
de geţi şi că geţii, la rândul lor, râd prosteşte la auzul poemelor
recitate de Ovidiu. Poetul, însă, afirmă ulterior că a învăţat limba
geţilor şi că a şi scris un volum în limba acestora.

Scrierea dacilor
Aristotel, contemporan cu Androtion, se întreabă în
Probleme, XIX, 28 - De ce se numesc legi unele cântece? Oare
pentru că înainte de cunoaşterea literelor se cântau, ca să nu se
uite, precum era obiceiul la agatârşi?. Această populaţie este
localizată de Herodot la izvoarele Mureşului.
Dio Cassius (Istoria romană, LVIII, 7, 1.) ne spune că Domiţian
trimisese la Roma între altele şi o pretinsă scrisoare a acestuia,
despre care se spune că a plăsmuit-o el. În aceeaşi lucrare, Dio
Cassius mai arată că în momentul în care Traian a pornit
împotriva geto-dacilor şi se apropia de Tapae... i s-a adus o
ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi
aliaţi, cât şi burii sfătuiesc să se întoarcă şi să facă pace.
Arheologul şi istoricul român Constantin Daicoviciu consideră că
pe vremea lui Burebista, scrisul era folosit pentru însemne
religioase, politice, cu litere greceşti, iar în vremea lui Decebal s-a
trecut la caracterele latine. Constantin Daicoviciu consideră
însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Grădiştea
Muncelului reprezintă un album de nume de regi, mari preoţi şi alţi
demnitari .
 Pe un vas descoperit la Ocniţa-Cosota (jud. Vâlcea) apare
inscripţia în greacă Regele Thiamarcos. Pe un alt vas găsit la
Grădiştea Muncelului scrie cu litere latine DECEBALUS PER
SCORILO, interpretat ca Decebal, fiul lui Scorilo sau o simplă
marcă de olar.

Mitul lui Zamolxis

Mitul lui Zamolxis este redat diferit în numeroasele relatări
antice, dar posibil ca varianta lui Herodot să fie cea mai apropiată
de varianta reală, datorită faptului că este varianta cea mai
detaliată şi pentru că părintele istoriei s-a inspirat din medii
culturale apropiate de societatea getică, şi anume a cules date
din coloniile greceşti pontice pe care le-a vizitat.
Pe scurt, pasajele lui din Cartea IV, 93-96, redau intenţia de
a explica credinţa în nemurire a geţilor, şi anume după moarte ei
merg la Zalmoxis. Sunt descrise şi ritualurile de trimitere a solilor
la Zalmoxis (aruncarea în suliţi) ca şi alte rituri (tragerea de săgeţi
către cer).
Se descriu în continuare faptele lui Zalmoxis-omul după
întoarcere: introducerea dogmei imortalităţii omului şi alte rituri
(tot de esenţă pitagoreică: ospeţele comune) şi actului retragerii
într-o locuinţă subterană, urmat de apariţii periodice ale sale. La
încheiera pasajului chiar Herodot îşi exprimă neîncrederea în
unele detalii exprimate de el, mai ales asupra legăturii directe
dintre Zalmoxis şi Pitagora. Totuşi pasajul a fost reluat de
numeroşi autori, ale căror scrieri despre Zalmoxis pot fi încadrate
tradiţiei lui Homer: Hellanicos (Obiceiuri barbare, 73), Clement din
Alexandria (Covoarele, I, IV), Origene (Împotriva lui Celsus, II, 15),
Iamblich (Viaţa lui Pythagoras, XXX, 73), Porphyrius din Tyros (Viaţa
lui Pythagoras, 14), Suidas (Lexicon, 500).
Principalele forme folosite ale numelui în izvoarele străvechi
sunt Zalmoxis, Zamolxis sau Salmoxis. Originea numelui este
incertă, dar mulţi cercetători fac apropierea cu cuvântul zemel
(pământ), termen de origine indo-europeană. Pe această bază,
I.I.Rusu consideră că Zalmoxis era o zeitate a pământului[18].

Arta şi cultura
 Folclorul dacilor
Practicile ceremoniale se împleteau cu muzică şi dansuri,
ducând la un sincretism al formelor de expresie care a rămas
specific folclorului şi obiceiurilor populare. Xenophon în Anabis ,
scrie despre dansurile războinice ale tracilor, între care unul cu
caracter colectiv, în care mai mulţi dansatori înarmaţi simulau
înfrângerea unor duşmani. Posibil ca aceste dansuri să fi existat şi
la tracii nord-dunăreni şi să fi stat la baza Căluşului românesc. În
Tristele lui Ovidius apare versul Păstorul cânta din fluierele lui
lipite cu smoală Herodot mai aminteşte toba folosită de geţi, iar
Athenaios menţionează fluierele şi o liră specific getică, numită
magadis. O informaţie dată de Teopomp şi păstrată de Athenaios
în Banchetul înţelepţilor, XIV, 24, ne spune că geţii cântă din
citerele pe care le aduc cu ei, când se găsesc într-o solie.
B.P.Haşdeu consideră că doina are o origine geto-dacă şi nu
romană, deoarece romanii preferau genul epic spre deosebire de
strămoşii românilor care preferau genul liric. În baza acestei idei
B.P.Haşdeu aduce un argument privind continuitatea culturii geto-
dacice după cucerirea şi retragerea romană din Dacia.

Legăturile dintre cultură şi artă la daci

Rolul pe care l-au avut daco-geţii în cultura românească este
unul foarte însemnat. Pe lângă faptul că folclorul românesc, arta
plastică, muzica, dansurile, ritmurile, obiceiurile, ceramica
româneşti conţin urme ale civilizaţiei acestui popor al tracilor,
lexicul românesc conţine 100-200 cuvinte de origine dacică, ce
denumesc părţi ale corpului omenesc, funcţii fiziologice, boli, stări
afective, relaţii familiale, încălţăminte, îmbrăcăminte, locuinţă,
gospodărie, floră şi faună (cele mai multe) etc. Pe lângă celelalte
moşteniri daco-getice, cuvintele de origine dacică, intrate definitiv
în fondul principal lexical al limbii române, arată încă o dată că
poporul român este continuatorul civilizaţiei şi culturii daco-geţilor

Timpuri străvechi

Pe teritoriul României au fost descoperite vestigii de o rară

frumuseţe ale culturilor neolitice; în acest spaţiu a înflorit
civilizaţia geto-dacilor, un neam aparţinând marii familii a tracilor.
Geto-dacii s-au impus în faţa celorlalte neamuri în condiţii de
mare însemnătate istorică ( în anul 335 î.e.n. ei au luptat
împotriva celebrului Alexandru cel Mare, iar în jurul anului 290
î.e.n. ei au luat ca ostatic pe succesorul acestuia, regele Lisimac).
Domniile elene au influenţat pozitiv cultura şi civilizaţia geto-
dacilor, care au asimilat benefic această influentă.

Prin faptul că a reuşit să-i sperie pe geto-daci, expansiunea

Imperiului Roman în Peninsulă Balcanică a contribuit la întărirea
unităţii lor. La mijlocul secolului I al erei noastre, regele get
Burebista reuşeşte să întemeieze un stat foarte puternic, unind
triburile geto-dacice dintr-un spaţiu vast, care se întindea de la
actualul teritoriu al Slovaciei până în Balcani; el a forţat toate
oraşele pontice, de la Olbia la Apolonia din Tracia, să se supună
stăpânirii sale. Lupta dintre armatele conduse de Burebista şi cele
conduse de Iuliu Cezar urma să aibă loc în anul 44 î.e.n.; tocmai
atunci însa împăratul roman a fost asasinat; după puţin timp,
Burebista a avut aceeaşi soartă.

La începutul erei noastre, Imperiul Roman, în expansiunea

să, s-a apropiat tot mai mult de Dunăre, geto-dacii neavând altă
soluţie decât să menţină relaţii cu acesta, fie cordiale, fie ostile,
să asimileze elemente ale civilizaţiei romane şi de tehnica
militară. Aceştia vor ţine piept romanilor din punct de vedere
politic şi militar vreme de aproape un secol, până în vremea
împăratului roman Traian. În anul 106 e.n., după lungi şi teribile
războaie, acesta reuşeşte să înfrângă rezistenta eroică a dacilor,
al căror rege, Decebal, intrat în legenda pentru curajul sau, a
preferat să-şi ia viaţa decât să devină prizonierul romanilor.
Generaţiile ce aveau să urmeze au păstrat în conştiinţa lor, ca pe
o faptă glorioasă, rezistenta şi înfrângerea Daciei conduse de
Decebal. Monumentele care dăinuie - Columna lui Traian, aflată la
Roma, şi Tropaeum Trajani de la Adamclisi, Dobrogea - stau
mărturie, prin scenele pe care le reprezintă, a curajului arătat de
daci în apărarea ţinutului lor şi a munţilor lor ca o pavăză şi plini
de bogăţii.

Cu toate suferinţele îndurate, includerea Daciei în Imperiul

Roman a avut şi părţile ei bune: prin strădania localnicilor şi a
coloniştilor romani, prin spiritul lor întreprinzător, Dacia atinge un
înalt grad de dezvoltare materială şi spirituală, şi are loc un
important proces de romanizare, cu amprente durabile, ce pot fi
regăsite până astăzi în limba latină a poporului român, în numele
sau în conştiinţa şi cultura. În etnogeneza poporului român
elementul etnic primordial este cel geto-dacic, peste care se
suprapune elementul etnic roman.

În anul 271 e.n., datorită crizei care macina Imperiul Roman,

precum şi presiunii exercitate de popoarele barbare, Împăratul
Aurelian s-a văzut nevoit să treacă la retragerea din Dacia a
trupelor sale, a administraţiei şi a unei părţi din populaţia
oraşelor, deplasându-le la sud de Dunăre. Cu toate acestea,
majoritatea populaţiei, alcătuită din ţărani români şi daci
romanizaţi, nu şi-a părăsit pământul, rămânând strâns legată de
lumea romană sud-dunăreană. Daco-romanii, în contact cu
popoarele barbare, au adoptat forme de organizare impuse de
nou createle condiţii istorice. Ei s-au organizat în ceea ce marele
istoric roman Nicolae Iorga numea "romanii populari" sau "romanii
rurali", respectiv acele teritorii unde autoritatea imperială
încetase şi a căror populaţie se grupase în organisme populare.
Aceasta era considerată drept romani prin locuitori, care erau
conştienţi că aparţin sau că aparţinuseră Imperiului Roman.
 CULTURĂ ŞI CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR

Geto-dacii sunt consideraţi, pe bună dreptate, strămoşii

direcţi ai romanilor. Aşadar, a vorbi despre cultura şi civilizaţia
românească fără a o pune în evidenţă pe cea a geto-dacilor este
ca şi cum ai şterge din înţelegerea omului matur copilăria să. Prea
multe elemente din trecut s-au altoit în fizionomia poporului
roman (e adevărat, foarte greu de pus în evidenţă) încât a
înţelege ceea ce suntem presupune să facem acest pas înapoi,
peste timp. Dar cine erau geto-dacii?

Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem,

constituind ramura nordică a numeroaselor populaţii tracice.
Relativ la limba geto-dacilor, lingviştii au avansat mai multe
ipoteze, cea mai consistentă aparţinând lui I.I. Russu. I.I.Russu
conchide, în urma unei analize complexe a tuturor datelor
problemei, ca ''pozitia limbii traco-dace este următoarea: un
idiom indo-european independent din grupa de răsărit satem'' .
Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o
constituie delimitarea teritoriului locuit de geto-daci înainte de
cucerirea romană. Descoperirile arheologice de la noi din ţară şi
din străinătate i-au îndemnat pe cercetătorii avizaţi ai chestiunii
să susţină că expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme
Olbia .Bratislava , Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko
Tirnovo, la sud. Cât priveşte răspândirea culturii ''clasice'' a geto-
dacilor (sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se susţine că ea cuprinde doua
arii principale concentrice: o arie centrală, în care această cultură
este reprezentată prin aşezări, descoperiri funerare, depozite,
tezaure etc., în care principalele componente îşi găsesc
antecedente locale, şi o arie periferică, unde descoperirile geto-
dacice apar într-un mediu care, chiar dacă avusese iniţial un fond
general tracic, a făcut parte apoi, în secolele IV-II i.d.Hr., din aria
culturii Latène celtice (în vest) sau a celei scitice (în est) şi unde,
deci, o origine locală e greu de dovedit. Această arie centrală
poate fi cuprinsă între Nistru, Tisa, Carpaţii Nordici şi Balcani.

CIVILIZAŢIA GETO-DACILOR
 Prin expresia ''civilizatia geto-dacilor'' desemnam
ansamblul manifestărilor de civilizaţie ale geto-dacilor. Am făcut
aceasta precizare din capul locului pentru a-l atenţiona pe cititor
asupra faptului că: 1. în teritoriul geto-dacilor existau manifestări
de civilizaţie aparţinând altor etnii (greceşti, celtice, scitice etc.),
analiza lor ar fi presupus o scimbare de titlu (''civilizatii din spaţiul
geto-dacic''), aspect ce nu corespunde obiectivelor demersului
nostru; 2. civilizaţia geto-dacilor cuprinde elemente de împrumut,
preluate de la etniile cu care a intrat în contact şi care aveau ceva
de ''dat'' (numai din această perspectivă vom aduce în discuţie
raporturile cu aceste etnii), iar pe de altă parte civilizaţia lor
cuprinde elemente originale, rod al unor sinteze sau inovări (din
această perspectivă se poate vorbi de civilizaţia ''geto-dacica'',
adică a geto-dacilor, specifica lor); 3. adjectivul cel mai corect
pentru a exprima fapte ale geto-dacilor este ''geto-dacic'' sau
''daco-getic''

STATUL GETO-DACILOR
În secolul I i.d.Hr., începând cu Burebista, lumea geto-dacica
intra într-o altă etapă a evoluţiei ei, în etapa statală. Acum se
poate vorbi de prezenţa unui rege la daci, în înţelesuri deosebite
de cele date acestei funcţii pentru perioadă anterioară. Acum
regele nu mai este atât un comandant de oaste, funcţie ce se va
menţine în măsura deosebită, cât, din ce în ce mai mult, un
legiuitor, un om preocupat de probleme administrativ-civile.
Regele nu mai este, ca pe vremea lui Dromichaites, de exemplu,
primus inter pares. Prezenta adunării armate lângă rege, în
vremea aceasta, nu mai înseamnă ''democratie militara'', nu
înseamnă transformarea regelui într-un şef militar doar. Începând
cu Burebista, se poate admite instituirea principiului priorităţii
agnaţilor la moştenirea tronului. După detronarea şi moartea lui
Burebista statul sau a fost împărţit între fiii sau nepoţii sau alte
rude ale marelui rege. Este greu să ne închipuim că Burebista nu
a căutat, încă din timpul domniei, să-şi asigure tronul cu
moştenitori de sânge. Regele ajunge, în vremea statului dacic, un
adevărat conducător, preocupat de toate problemele societăţii, de
la purtarea războaielor şi până la ridicarea cetăţilor, de la
apărarea clasei dominante şi până la reglementarea vieţii moral-
spirituale. Preţuit de popor, glorificându-l când şi-a apărat tara,
cum s-a întâmplat cu Diurpaneus, supranumit Decebalus, regele
nu era considerat zeu. Puterea regelui geto-dacilor nu era
despotică, ci mărginita, chiar controlată de un consiliu
aristocratic, dar şi de adunarea poporului, ca la vechii
macedoneni. Un absolutism întunecat, cumplit, sângeros, de
rezonanţă orientală, teocratic, nu fiinţa la geto-daci. Prezenţa unui
consiliu nobiliar, a adunării armate, nu a impietat asupra
coerentei sistemului politic din statul geto-dacic. Nu cunoaştem
cu exactitate ierarhia în cadrul conducerii statului geto-dacilor şi,
implicit, a consiliului regal. Este sigur însă ca regele încerca un
control al întregului stat printr-un aparat administrativ compus, în
partea sa superioară, din tarabostes.

În antichitate, pentru ca o ţară să fie considerată că ar avea

condiţie de stat era absolut necesară existenţa unei armate
permanente. Dacă pentru timpul lui Burebista nu avem date
sigure (nimic nu ne opreşte însă să ne imaginăm prezenţa unei
numeroase gărzi personale pentru preîntâmpinarea eventualelor
mişcări interne, pentru a domina şi ridică tributul de la oraşele
greceşti supuse sau chiar pentru o rapidă intervenţie la hotare),
pentru epoca lui Decebal însă, avem dovezi certe despre
existenţa unei armate permanente. Astfel, în unul din discursurile
sale Dion Chrysostomos (XII, 19), care, trecând prin Dacia lui
Decebal după anul 87, adică într-o vreme de linişte şi pace din
partea romanilor, spune că acolo el a văzut ''peste tot săbii, lănci,
peste tot cai, peste tot arme, peste tot oameni inarmati''. Tot din
timpul acestui rege, ştim de la Cassius Dio (LXV, 8, 5) ca una
dintre condiţiile păcii impuse lui Decebal de către Traian în 102
prevedea ca regele dac ''sa predea armele, maşinile de război
împreună cu constructorii acestor masini''. Or, o asemenea clauza
echivala cu desfiinţarea unei armate cu caracter permanent. Dar
dovada cea mai puternică o constituie cea arheologica. Este
vorba de multitudinea cetăţilor dacice care, în timp de pace,
aveau fiecare câte o garnizoană.

În ansamblul statului geto-dacilor un rol deosebit îl juca

sacerdoţiul. Începând cu Burebista, cinul preoţesc geto-dacic a
devenit o instituţie organizată şi cu funcţiuni social-politice foarte
importante. Conducătorul sacerdoţiului era marele preot al
cultului zeului cel mai cinstit de către geto-daci. Nu avem date cu
privire la organizarea internă a sacerdoţiului. Despre preoţi putem
afirma că se bucurau de mare cinste. Marele preot era un fel de
căpetenie spirituală în societatea geto-dacica. Ei contribuiau, prin
cultivarea şi întreţinerea unui anumit cult legat de ''panteonul''
pan-dacic, la întărirea unităţii politice a geto-dacilor, la păstrarea
unei anume moralităţi. Contribuţia sacerdoţiului la crearea
valorilor spirituale în societatea geto-dacica a fost, la vremea
aceea, remarcabilă întrucât el era depozitarul aproape al tuturor
cunoştinţelor ''stiintifice''. Cu toate acestea, statul geto-dacilor nu
era unul teocratic, chiar dacă unii regi au deţinut şi funcţia de
mare preot sau, ca în timpul lui Burebista, marele preot a avut o
poziţie foarte importantă în stat.

Despre alte elemente, pe care le reclama fiinţa de stat în

lumea popoarelor antice, şi anume: emiterea şi folosirea monedei
ca mijloc de schimb, existenta oraşului, capitala etc. vom vorbi în
paginile următoare.

Cu toate aspectele statalităţii geto-dacice mai sus prezentate,

se poate spune însă, în final, ca acest regnum al dacilor încă nu a
atins nivelul unui stat în adevăratul înţeles clasic. Lipsesc multe
din caracteristicile unui stat antic. Scrisul, bunăoară, este rar
întâlnit şi în nici un caz nu exista o administraţie (cu un aparat
funcţionăresc, cu birouri, arhive) unde să se redacteze actele şi
dispoziţiile, să se codifice legile, să se ţină registre etc. Despre
fruntarii bine delimitate (sau conştiinţa acestora), despre o
eventuală organizare administrativă (dacă a existat), nu vem nici
un fel de indicii.

Concluzia care poate fi desprinsa este ca statul dacic - ca

formă de conducere, organizare, integritate etnică, centralizarea
puterii, unitatea spirituală - ''se situează pe o treaptă inferioară
raportat la monarhia elenistică..., îşi găseşte locul la mijloc, intre
monarhia elenistică şi stătuleţele celtice'' .

STRUCTURA ŞI STAREA SOCIALĂ

Numele clasei nobiliare geto-dacice îl aflam în scrierile mai
multor autori antici. Aşa, de exemplu, filosoful-calator în Dacia,
Dion Chrysostomos, ne relatează, în ale sale Discursuri (LXXIII, 3),
ca ''... aici, uneori, se pot vedea oameni având pe cap un fel de
căciuli, aşa cum poartă astăzi unii traci, numiţi geţi ...'' . Aceeaşi
denumire ne-o transmite şi Criton, care îi aminteşte ''pe geţii
purtători de pileus (căciula)''. Cea mai importantă informaţie
legată de numele clasei nobiliare aparţine lui Iordanes ce ne
transmite, de fapt, o ştire raportată de Dion Chrysostomos: ''El
(Dios Chrysostomos) spune că acei dintre ei (geţi), care erau de
neam s-au numit la început tarabostes, iar apoi pileaţi...'' .

Aceşti nobili deţineau poziţii foarte importante în stat: în

consiliul regal, în conducerea armatei, în aparatul administrativ,
dintre ei se alegea regele etc. În plan economic aceşti tarabostes
dispuneau de importante bunuri mobile (turme, cirezi, herghelii),
erau interesaţi în negoţul cu străinii, probabil că aveau sclavi. Nu
ştim nimic însă despre relaţiile lor cu cealaltă stare socială
importanta - capillati, şi nu putem avansa date sigure despre
faptul dacă tarabostes aveau moşii în proprietate privată sau le
datorau regelui, iar dacă le aveau nu putem preciza dacă erau
situate în teritoriile obştilor sau în locuri neocupate de ele. În
concluzie, aceşti tarabostes constituiau o clasă nobiliara
războinică, puternică şi bogată, cu un rol social important. ''Se
cuvine remarcat, totuşi, ca tarabostes nu se puteau manifesta
despotic fata de popor, care avea încă solide drepturi politice şi în
vremea statului dac''.

Despre cealaltă stare socială - capillati, izvoarele vechi ne

spun puţine, doar Columna lui Traian fiind mai generoasă. Nu
putem, din datele păstrate, să ştim numele lor geto-dacic, ci doar
cel greco-latin, cum nu putem şti nici care a fost numele lor
autentic de clasă. Numele lor, care nu are semnificaţie socială,
este legat doar de înfăţişarea lor exterioară. Despre numele lor
(latin - capillati, grecesc - comati), dicţionarele uzuale dau
însemnarea de ''pletosi'', ''cei care poartă părul în plete'',
însemnare ce corespunde reprezentărilor de pe Columna lui
Traian.

Majoritatea istoricilor susţin că prin comati trebuie să

înţelegem poporul de rând. Ca atare, aceştia deţineau poziţia
dominantă în economia dacică, acoperind practic toate activităţile
cunoscute, la vremea aceea, de economia Daciei libere. Nu poate
fi neglijată însă participarea lor la acea adunare armată generală,
cu rol politic şi militar important.

Cât priveşte categoria socială formată din sclavi şi

captivi, se pot avansa în momentul de faţă, câteva idei. În vremea
statului, Dacia nu mai era o furnizoare de sclavi lumii greco-
romane decât, în cea mai mare parte, sub forma captivilor făcuţi
de armatele romane expediţionare la Dunăre. Societatea geto-
dacica atinsese un nivel al dezvoltării sale economice şi sociale,
care să-i permită valorificarea locală a aparentului surplus de
forţa de muncă, iar din punct de vedere spiritual să ducă la
înlăturarea practicii vânzării ''conationalilor'' ca sclavi.

Prezenta sclavilor ca o categorie socială integrată în

economia Daciei este o realitate atestată de bune izvoare istorice.
Dintre aceştia, captivii de război constituiau o categorie aparte,
cu un statut special. Ei erau siliţi la cele mai grele munci, iar viaţa
le era mereu în primejdie. Aceşti captivi nu se aflau la dispoziţia
vreunui particular, ci în puterea regelui, a statului. Este foarte
probabil ca regii daci, angajaţi într-un mare efort constructiv,
acordau deosebită atenţie acestei componente a prăzii de război.

VIAŢA COTIDIANĂ
Prin expresia ''viata cotidiana'' desemnam civilizaţia în actu,
adică acele manifestări de civilizaţie pe care le găsim în viaţa de
toate zilele ale geto-dacilor, precum şi modul de convertire a unor
fapte potenţiale de civilizaţie (tehnici şi obiecte, cunoştinţe de tot
felul, norme sociale şi morale) în fapte de civilizaţie efective.
Pentru că ce este civilizaţia dacă nu inserarea în viaţa de fiecare
zi a fiecăruia a bunurilor culturale şi materiale, recunoaşterea
valorii şi acceptarea valorii lor sociale şi individuale. Iar măsura
civilizaţiei unui popor nu este altceva decât viaţa cotidiană a
indivizilor acelui popor, felul lor de a se îmbrăca şi locui, de a se
hrăni, de a se instrui, de a convieţui cu semenii, de a-şi duce viaţă
de familie, de a-şi creşte copii, de a munci şi a-şi petrece timpul
liber, raporturile lor cu natura etc. Dintre toate acestea ne vom
opri doar la câteva aspecte, acelea despre care putem spune
ceva cu certitudine.
a. Cele mai multe date le avem despre habitatul geto-
dacilor, înţeles că tipuri de aşezări şi locuinţe, dar şi ca mod de
locuire. Zona cea mai interesantă, dar şi cea mai studiată, este
cea din Munţii ªureanu, zona asupra căreia ne vom opri cu
preponderenta şi o vom oferi ca model pentru habitatul geto-
dacilor.
Aşezările civile geto-dacice, preponderent rurale, pot fi
grupate în trei tipuri distincte: răsfirate, caracteristice în general
zonelor montane, chiar şi în epocile ulterioare, cvasicompacte şi
compacte. În aşezările răsfirate, gospodăriile, uneori grupate câte
două-trei, se aflau la sute de metri unele de altele şi erau dispuse
pe terase parţial amenajate în pantele domoale sau piezişe ale
înălţimilor. Alteori, pâlcurile de case erau situate, în funcţie de
formele de relief existente, de aşa maniera încât eforturile pentru
amenajarea terenului în vederea ridicării construcţiilor să fie
minime. În aşezările cvasicompacte se întâlneşte aceeaşi
preocupare pentru dispunerea locuinţelor şi a anexelor
gospodăreşti în funcţie de formele de relief, evitându-se
înghesuirea construcţiilor chiar dacă terenul se preta la şiruri
(străzi) de construcţii. În jurul locuinţelor din prima categorie se
aflau, probabil, atât restrânsele terenuri arabile, cât şi păşunile.
Lângă acelea din a doua categorie se aflau doar curţile şi
grădinile sau livezile, pământul arabil şi păşunile comune fiind în
afara ariei ocupate de aşezare. Nu putem însă avansa date certe
referitoare la întinderea aşezărilor. În zona amintită, compacte
sunt doar aşezările de la Fata Cetei, Fetele Albe şi Sarmizegetusa,
toate situate pe locuri improprii, fapt ce a necesitat terasări pe
versantele însorite ale înălţimilor. În cadrul acestor aşezări toate
categoriile de construcţii se afla numai pe terase şi ele nu ocupau
integral suprafaţa teraselor antropogene, rămânând loc pentru
curţi. Din punct de vedere economic, aşezările în discuţie
reprezentau, în primul rând, mari centre de producţie
meşteşugărească şi mari consumatoare de produse agro-
alimentare. Prin funcţia lor economică, ele reprezentau
aglomerări protourbane, având un caracter oppidan, cum susţine
H. Daicoviciu.
Cât priveşte locuinţele geto-dacilor, domeniu în care
schimbările survenite în cursul dezvoltării istorice în ceea ce
priveşte conceperea şi amenajarea sunt dintre cele mai lente, în
zona Munţilor ªureanu domina locuinţele de suprafaţă, ridicate
direct pe sol şi în majoritate din lemn. Unele locuinţe sunt
patrulatere, altele sunt rotunde, ovale sau poligonale. Ca acest tip
de locuinţă a evoluat din acelea adâncite sau semiadancite în
pământ (prezente în zonele mai joase ale Daciei), o
demonstrează, mai întâi, perpetuarea unor sisteme de construcţie
''improprii'' noului tip de locuinţă (ridicarea pereţilor pe un schelet
de stâlpi înfipţi în pământ) şi, în al doilea rând, planul lor. Numai
că acum nu mai avem de a face cu un schelet de stâlpi uniţi între
ei cu împletitura de nuiele lipită apoi cu lut, ci din pereţi din lut
armat cu lemn, deci fără pomenita împletitura de nuiele. În alte
cazuri, la construcţiile poligonale cu încăperi concentrice,
constatam aplicarea simultană a două sisteme diferite de ridicare
a pereţilor. Cel de acum cunoscut (lut armat cu lemn), pentru
piesa ''centrala'' - patrulatera sau cu absida, şi altul cu piatra la
baza peretelui sau a pereţilor din lemn ai încăperii sau ai
încăperilor exterioare, specific locuinţelor de suprafaţă. Pietrele
de la baza pereţilor, dispuse distanţat sau în şir continuu, nu
constituiau temelia clădirii pentru că se aşezau direct pe
suprafaţa amenajată a solului. Atât la clădirile poligonale, cât şi la
cele rotunde, învelitoarea (acoperişul) era din şindrila montată pe
căpriori, în faţete triunghiulare. Lumina pătrundea în locuinţa prin
spaţiul dat de rostuirea şindrilelor sau prin lucarnele practicate în
acoperiş.
La locuinţele cu plan patrulater, pereţii din lemn au fost
ridicaţi totdeauna pe o bază de piatră. Se constată existenţa mai
multor încăperi dispuse în şir sau grupat, indicii pentru planul
evoluat al acestora. Învelitoarea era în două ape şi tot din şindrila.
Pătrunderea în locuinţe se realiza prin uşi de lemn, iar în încăperi
prin deschideri practicate în pereţi, uneori acoperite cu produse
rezultate din prelucrarea unor organe interne ale animalelor.
Pereţii erau, uneori, zugrăviţi, probabil în diverse culori.
Înfăţişarea în ansamblu a locuinţelor trebuie să fi fost
înfrumuseţata şi prin meşteşugite cioplituri în lemn şi prin ţinte
ornamentale de fier. Podina încăperilor era din lut bătătorit,
uneori înregistrându-se deschiderea unor gropi în această menite
unor mici depozite de provizii.
Ieşită din comun este apariţia în zona capitalei dacice a
locuinţelor cu etaj, construite cu aceiaşi pereţi din lut armat.
Comunicarea între parter şi etaj se făcea, desigur, cu ajutorul unei
scări interioare, confecţionată din lemn. Raportate la realităţile de
atunci, acestea pot fi considerate palate.
La toate construcţiile cu mai multe încăperi destinaţia
acestora era diferită. La acelea cu încăperi concentrice, în cazul în
care ele constau din trei piese, prima, exterioară, era târnaţul, a
doua magazia sau celarul, iar a treia încăperea propriu-zisă de
locuit, după cum demonstrează amplasarea vetrei de foc şi
inventarul acesteia.
Raportate la lumea ''barbara'' europeană, dar nu numai,
de-a dreptul impresionante sunt captările de apă ale izvoarelor,
conductele de teracota pentru apă potabilă, care, însumate, ajung
la lungimi de kilometri, filtrele de plumb, cisternele simple,
căptuşite cu lemn sau construite după cea mai avansată tehnică a
vremii, canalele dăltuite direct în stâncă sau alcătuite din blocuri
anume cioplite, scările monumentale din piatră fasonată,
drumurile pavate, unele din lespezi de calcar şi protejate de
acoperişuri. Toate acestea, chiar dacă au avut drept modele
construcţii similare din lumea greco-romana sau au fost realizate
şi cu participarea unor meşteri străini, demonstrează nivelul
elevat de civilizaţie la care ajunse o parte a lumii geto-dacice.
Atari pretenţii de confort şi bunăstare, cel puţin în lumea capitalei
şi la nivelul stărilor superioare ale locuitorilor, se dovedesc net
superioare celui al popoarelor vecine şi sunt de comparat cu
realităţile din lumea greco-romana.
b. Despre modul de hrănire al geto-dacilor putem avansa,
mai mult pe cai deductive şi pe baza materialului descoperit,
câteva idei. La nivelul stărilor înstărite, aşa cum ne arata
descoperirile arheologice, hrana era complexă, abundentă,
completata cu produse rafinate din import (untdelemn, vin),
regulată şi obţinută, în marea ei majoritate, prin prelucrarea
alimentelor de bază. Nevoile acestora erau asigurate printr-un
comerţ activ cu celelalte regiuni ale Daciei. Dacii, ca şi alte
popoare, cunoşteau tot felul de metode de conservare
îndelungată a unor produse (uscare, afumare, folosirea sarii,
îngheţarea etc.) şi de păstrare a acestora (gropi arse, chiupuri şi
hambare pentru tot felul de grăunţe, vase din lemn, ceramica sau
metal pentru alte produse). Fiecare locuinţă, cum am văzut, avea
amenajata vatra pentru foc, folosit pentru gătit şi încălzit.
Multitudinea obiectelor din fier (cuţite, topoare etc.), dar cele mai
multe din lemn şi ceramică (linguri, stachini, oale etc.), întregesc
imaginea unei îndeletniciri civilizate în acest sens.
Stările mai nevoiaşe (oamenii de rând) erau mult mai
dependente de natura din acest punct de vedere, aspect păstrat
până spre zilele noastre. Procurarea hranei era o problemă, hrana
în sine era dependenta de tipul de ocupaţie al comunităţii
respective, de sezon, de zonă geografică etc. Credem că nu
greşim dacă afirmăm că hrana acestora era predominant de
provenienţa animalieră, completata cu produse vegetale foarte
diverse (culese din natura îndeosebi, dar şi cultivate), că gradul
de prelucrare era modest şi ca obţinerea acesteia era ocupaţia
principală a tuturor membrilor familiei, fiecare în felul său. Nu de
puţine ori tentaţia civilizaţiei greco-romane i-a împins, şi din acest
motiv, dacă nu exclusiv din acest motiv, pe geto-daci la acţiuni de
pradă la sudul Dunării. Evident, cel mai greu, pentru omul de rând
era perioada de iarnă.
c. Despre viaţa de familie a geto-dacilor ştim puţine lucruri.
Familia lor, ca şi la alte popoare ale vremii, îndeosebi din cele mai
evoluate, era una patriarhala, în care cultul strămoşilor, rolul
bărbatului şi un ansamblu de moravuri şi norme de viaţă (vom
reveni) jucau un rol foarte important. În perioadă la care ne
referim, aşa cum am văzut, încetase practică mai veche a vinderii
unor copii ca sclavi. De asemenea, susţin cei mai mulţi specialişti
ai perioadei, geto-dacii din vremea statului erau monogami, fapt
dovedit de două preţioase documente - Columna lui Traian şi
Trofeul de la Adamclisi, unde bărbaţii daco-geti sunt înfăţişaţi cu
câte o singură femeie. În moralitatea vieţii de familie la geto-daci
un rol foarte important l-a avut sacerdoţiul din timpul statului
geto-dacic. De creşterea copiilor mici se ocupau cu predilecţie
mamele. De la o anumită vârstă, de educarea acestora pentru
viaţa se ocupau bărbaţii, în cazul băieţilor, şi mamele, în cazul
fetelor. Era acesta, în lipsa unuia organizat - scoală, ca şi în cazul
grecilor sau romanilor, sistemul tradiţional, care s-a păstrat în
societatea noastră până în vremile contemporane, în mediul rural
încă cu valente deosebit de importante.
d. Îmbrăcămintea geto-dacilor cu greu poate fi surprinsă în
toate detaliile şi ipostazele sale. Columna lui Traian, monumentul
de la Adamclisi şi câteva piese de argintărie (Surcea, Herăstrău)
ne permit să desprindem doar câteva aspecte din ceea ce se
poate numi portul (costumul) geto-dacilor. Bărbaţii purtau
pantaloni lungi şi largi, strânşi pe gleznă, doua tunici, una mai
scurtă cu mânecă lungă, care, probabil, se bagă în pantaloni, alta
mai lungă, despicata în părţile laterale şi încheiată bord à bord pe
piept, încinsa pe talie cu o curea subţire şi cu poalele căzând până
aproape de genunchi. Pe deasupra purtau o mantie închisă cu o
fibulă pe umărul drept, care, după franjurii mari ce o mărginesc,
putea fi dintr-o ţesătură miţoasă. În picioare purtau opinci. Nobilii
purtau pe cap o bonetă moale, asemănătoare celei frigiene;
oamenii de rând umblau descoperiţi, dar se pare că mantiile erau
prevăzute cu glugă. Femeile purtau o tunică lungă până la
pământ, încinsa pe talie şi degajând gâtul, peste care puneau alta
tunica mai scurtă, închisă, se pare, la fel ca şi cea bărbătească.
Purtau şi ele mantie, care însă se drapa liber. Părul îl aveau lung,
pieptănat cu cărare, în onduleuri mari, pe lângă obraji şi adunat
într-un coc amplu pe ceafă. Nu purtau nimic pe cap. Cu anumite
ocazii sau la anumite tipuri de îmbrăcăminte, cu siguranţă însă la
stările bogate, se purtau tot felul de podoabe (brăţări spiralate,
fibule, colier-lant, centura-lant, bijuterii din metale nobile).
Dincolo de aceste aspecte generale, se poate deduce totuşi
caracterul sumar şi sărăcăcios al îmbrăcămintei celor cu stare
socială scăzută, dificultatea producerii şi asigurării îmbrăcămintei
pentru toată familia în mod continuu. Multe din elementele de
îmbrăcăminte textile erau înlocuite sau suplimentate, pentru
timpul rece, cu tot felul de blănuri şi piei, mai mult sau mai puţin
prelucrate.
e. Cât priveşte îngrijirea sănătăţii, igiena zilnică, ritmul zilnic
de viaţă, nu putem spune aproape nimic cu certitudine, mai ales
în ce-i priveşte pe cei mulţi, poporul de rând. La nivelul
aristocraţiei geto-dacice din zona capitalei existau, cu certitudine,
astfel de preocupări. Diversele obiecte (oglinzi, ''trusa medicala''
etc.), conductele de apă, canalele şi gropile de gunoi atestate prin
descoperirile arheologice ne îndeamnă spre concluzia existenţei
unor preocupări de igiena şi sănătate. Contactul cu lumea romană
şi greceasca a deprins aristocraţia geto-dacica şi cu o anume
viaţa mondenă.

Religia geto-dacilor
Religia geto-dacilor, că a tuturor popoarelor din antichitate,
constituie unul dintre subiectele cele mai pasionante, atât prin
fascinaţia subiectului în sine, cât mai ales prin aura creată în jurul
lui de către o literatură de tot felul. Deşi istoriografia noastră (dar
nu numai) a reuşit achiziţii notabile, ea este totuşi destul de
departe de a avea şi a ne oferi o imagine a religiei geto-dacice cât
mai completă şi general acceptată.

Intre problemele de bază ale religiei geto-dacice se înscrie

caracterul acesteia. După o lungă disputa între specialişti, ipoteză
care susţine caracterul politeist al religiei geto-dacilor tinde să se
impună. Îl atenţionam pe cititorul mai puţin avizat ca
superioritatea (mai degrabă farmecul, profunzimea şi bogăţia)
unei religii nu este dată de caracterul său, o religie monoteistă nu
este mai evoluată decât una politeista, şi, ca atare, nu trebuie să
manifeste nici un fel de reţineri subiective în a accepta caracterul
politeist al religiei geto-dacilor.

Mult mai dificilă este situaţia atunci când trebuie să se arate

natura zeităţilor adorate de geto-daci, atributele sau elementele
legate de ierarhizarea într-un ''panteon'', ori date despre perioada
când au fost la apogeul adorării lor.

Zeul cel mai frecvent menţionat la autorii vechi este Zalmoxis

(specialiştii nu au ajuns la un consens asupra formei numelui:
Salmoxis - Zalmoxis - Zamolxis). Cât priveşte natura şi atributele
sale, unii susţin că este o divinitate chtoniană, alţii că este
uraniana. Mai vechea teorie potrivit căreia Zalmoxis ar fi fost
fiinţa pământeană s-a dovedit a fi fantezistă. În vremea lui
Burebista şi al lui Decebal , se pare că Zalmoxis nu mai era însă
adorat ca zeitate supremă, fiind destul de probabilă chiar
prezenta sa în ''panteonul'' geto-dacic. O astfel de ipoteza se
sprijină pe faptul că la autorii greci de după Herodot, Zalmoxis
este amintit ca o divinitate veche, iar unii autori latini (Vergilius,
în Eneida, Ovidius, în Pontice şi Tristele) şi greci (Dion
Chrysostomos) arata adorarea lui Marte de către geto-daci de o
manieră neobişnuită în perioada Burebista-Decebal. Acestui zeu,
ne spune Iordanes, ''i se jertfeau primele prăzi, lui i se atârnau pe
trunchiurile arborilor prăzile de război cele dintâi şi exista un
simţământ religios adânc în comparaţie cu ceilalţi zei, deoarece
se părea că invocaţia spiritului său era ca aceea adresată unui
parinte''.

În ceea ce priveşte alte zeităţi adorate de geto-daci,

documentele literar arheologice vorbesc despre divinităţile
feminine Hestia şi Bendis, prima considerată drept protectoare a
focului din cămin şi a căminului, în general, a doua - zeiţă a
pădurii, a lunii, a farmecelor şi protectoare a femeii.
 Deşi nu sunt suficient de explicite, izvoarele vechi lasa totuşi
să se înţeleagă că Zalmoxis, Gebeleizis, Marte, Hestia, Bendis, ca
zeităţi, erau adorate nu de un trib anume, ci de către geto-daci în
totalitatea lor. Aşadar, se poate vorbi de prezenţa unui ''panteon''
la geto-daci (în sprijinul acestei afirmaţii situându-se gruparea
marilor sanctuare de la Sarmizegetusa şi a altora asemănătoare
în alte locuri ale Daciei), de unitatea lor spirituală şi de existenţa
conştiinţei comunităţii etno-lingvistice.

Un alt element al religiei geto-dacice îl constituie aşa-zisa

credinţa în nemurire. ''Nemurirea'' a fost considerată adeseori că
un element specific concepţiei religioase a geto-dacilor, care i-ar
fi deosebit între toate popoarele antichităţii. S-a considerat a fi o
filosofie, o doctrină promovată de Zalmoxis a cărei esenţa ar fi
credinţa în nemurirea sufletului. Împărtăşim ideea potrivit căreia
''nemurirea'' geto-dacica este o credinţă obişnuită, ca ''dincolo''
vor continua viaţa pământeană în mare desfătare. Această
credinţă nu are nimic fenomenal, excepţional, în sensul unei
spiritualizări sublime, cum s-a prezentat adeseori în tot felul de
cărţi.

Viaţa religioasă a geto-dacilor se afla sub controlul şi

conducerea sacerdoţiului despre care am vorbit mai înainte. Este
posibil ca în vremea lui Burebista, marele preot Deceneu să fi
săvârşit o adevărată reforma religioasă, conştient de autoritatea
castei preoţeşti pe care o conducea şi de rolul major al religiei ca
element de unitate politică a geto-dacilor. Aceasta reforma nu a
fost violentă, şi este foarte probabil că geto-dacii adorau în acest
Marte nu numai pe zeul războiului, el având şi atribuţii care,
poate, aparţineau altor divinităţi, cum ar fi cazul lui Zalmoxis, de
pildă.

Strâns legată de viaţa lor religioasă, dacă nu cumva chiar

parte a acesteia, sunt miturile şi riturile geto-dacilor.

Mitul cel mai cunoscut este cel al lui Zalmoxis, dacă nu este
cumva şi singurul despre care ştim ceva. Faptul că din tezaurul de
mituri geto-dacice, pe care efervescenta culturală afirmata de
acest popor ne dă dreptul să-l presupunem că ar fi fost deosebit
de bogat, s-a păstrat şi a ajuns până la noi în primul rând acest
mit (mai degrabă ''mitul'' mitului lui Zalmoxis) se datorează
consemnărilor scrise ale unor autori străini. Curiozitatea stârnită
de oamenii îndepărtatelor tărâmuri carpato-danubioano-pontice,
ecoul acţiunilor geto-dacilor şi formaţiunilor lor politice, dar şi o
recunoaştere a calităţilor intrinseci ale mitologiei lor au
determinat aceasta aplecare a scriitorilor antici asupra
spiritualităţii geto-dacilor. Mitul lui Zalmoxis a reprezentat,
probabil, cel mai important şi cel mai reprezentativ mit al geto-
dacilor. Acest mit şi însuşi personajul sau central s-au cristalizat
devreme în lumea geto-dacica, ca rezultat al unor fenomene de
sincretism desfăşurate pe diferite planuri cultural-istorice. În
epoca clasică a statului geto-dacic, cultul Zalmoxian scade ca
intensitate, pentru că mai târziu urmele sale să dispară, din
diverse motive, din spiritualitatea daco-romanilor şi din folclorul
românesc.

Despre riturile geto-dacilor, foarte bogate, ca la oricare popor

antic, de altfel, putem avansa câteva idei doar în legătură cu
câteva dintre acestea. Herodot, Valerius Maximus şi Pomponius
Mela ne vorbesc de întristarea ce-i cuprindea pe Traci (subliniem
traci) la naşterea unui copil, stare manifestată prin plânsul rudelor
apropiate, care nu vedeau în viaţa pământească decât prilej de
suferinţe şi greutăţi.

Cât priveşte ritul de înmormântare, în epoca clasică a

civilizaţiei lor geto-dacii practicau cu preponderenta incineraţia;
inhumaţia se întâlneşte mai rar. Mormântul de incineraţie plan
reprezintă tipul cel mai des întâlnit la geto-daci. De cele mai
multe ori resturile funerare sunt pur şi simplu aşezate într-o
groapă, în puţine cazuri fiind depuse în prealabil într-o urnă.
Mormintele plane cu caseta din piatră sunt extrem de rare. Cu
prilejul înmormântării se făceau anumite jertfe, se aşezau în
groapa obiectele de care mortul ar putea avea nevoie în viaţa de
apoi, precum şi vase cu mâncare şi băutură. La moartea celor
bogaţi se făceau şi ospeţe funerare cu spargerea rituală deasupra
mormântului a vaselor folosite.

La geto-daci întâlnim, în ansamblul riturilor de sacrificiu, atât

jertfele umane (constatate, dealtfel, şi la alte popoare), cât şi
sacrificarea de animale şi ofrande, acestea două din urmă
devenind, probabil, destul de timpuriu preponderente.

CUNOŞTINŢE ŞTIINŢIFICE. SCRISUL LA GETO-

DACI
Multă vreme geto-dacii nu au cunoscut şi nu au folosit
scrisul, cel puţin aşa ne spun specialiştii, avându-se în vedere că
până la prima parte a epocii Latène nu avem nici un indiciu,
deocamdată, care să probeze contrariul. Pentru vremea
respectivă însă analfabetismul nu era ''semnul infailibil al unei
subdezvoltari'', cum sublinia H. Daicoviviu, şi nici una din cauzele
acesteia. Se putea ajunge la un grad suficient de înalt de
dezvoltare fără a simţi nevoia scrisului, societatea geto-dacica
fiind o dovadă elocventă a acestui lucru. Numai ca de la un
anumit moment a fi în istorie şi a face istorie înseamnă nevoia
scrisului. Acest moment este resimţit şi de lumea geto-dacica.
Contactele cu lumea greacă şi romană, cu statele din ''noua
confederaţie daca'', stadiul dezvoltării sociale, economice şi
culturale, angrenarea în marile evenimente politice ale antichităţii
europene de la Dunărea de Jos, au impus cunoaşterea şi folosirea
scrierii în societatea dacică. Dacă în vremea lui Burebista şi
imediat după el preponderenta era folosirea scrierii greceşti, în
secolul I d.Hr. preponderent, în scrierea geto-dacilor, era alfabetul
latin. Chiar dacă în lumea dacică se cunoştea scrierea, fireşte, ea
nu a fost niciodată la îndemâna oricui. Exemplele de folosire a
scrierii sunt rare, cele pomenite în izvoarele literare se referă la
conducători, iar descoperirile arheologice în acest domeniu sunt
aproape în totalitate la Sarmizegetusa. Scrierea a rămas, la geto-
daci, un apanaj al curţii regale şi al preoţimii înalte.

Cât priveşte aşa-zisele cunoştinţe ştiinţifice ale geto-dacilor

(din societatea geto-dacica, mai precis), majoritatea istoricilor,
unii dintre ei cu mai puţin discernământ, invoca vestitul pasaj din
Geticele lui Iordanes. Acesta, entuziasmat de cele aflate despre
activitatea lui Deceneu, pe care îl considera strămoşul sau, scria:
''... Observând dispoziţia lor (a dacilor) de a-l asculta în toate şi că
ei sunt din fire inteligenţi, i-a instruit în aproape toate ramurile
filozofiei, căci el era în aceasta un maestru priceput. El i-a învăţat
morala, dezbarandu-i de moravurile lor cele barbare; i-a instruit în
ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii ...; i-a
învăţat logica, făcându-i cu mintea superiori celorlalte popoare;
arătându-le practica, i-a îndemnat să petreacă în fapte bune;
demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale zodiacului,
le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi
cum creşte şi scade orbita lunii şi cum globul de foc al soarelui
întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi
sub ce semn cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în
drumul lor cel repede de la răsărit la apus spre a se apropia sau
îndepărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere ca nişte oameni
prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filozofice când mai
aveau puţin răgaz de războaie. Puteai să-l vezi pe unul cercetând
poziţia cerului, pe altul proprietăţile ierburilor şi ale arbuştilor, pe
acesta studiind creşterea şi scăderea lunii, pe celălalt observând
eclipsele soarelui şi cum, prin rotaţia cerului, soarele vrând să
atingă regiunea orientală este dus înapoi spre regiunea
occidentală ...''

În acest text al lui Iordanes exagerările sunt evidente,

dar ar fi o greşeală respingerea sa în bloc. Dincolo de vesmântul
sau naiv, textul oglindeşte un tablou real, nu acela al unui întreg
popor preocupat de astronomie, botanică, filosofie etc., ci al unei
restrânse categorii de învăţaţi ocupaţi cu astfel de îndeletniciri, nu
''intelectuali'' de meserie (societatea geto-dacilor făcând prea
puţine progrese pentru ca în sânul ei să apară filosofi şi oameni
de ştiinţă specialişti), ci preoţi. Aceşti preoţi daci posedau şi
mânuiau, pentru a-şi spori autoritatea, un minimum de cunoştinţe
ştiinţifice, bazate pe seculara experienţa a poporului şi pe
contactul cu lumea greco-romana, în primul rând.

Datele oferite de Iordanes sunt completate însă şi de alte

izvoare literare (Dioscorides, de exemplu) precum şi de
descoperirile arheologice. Dintre acestea din urmă, cel mai
strălucit exemplu rămâne marele sanctuar circular din incinta
sacră a Sarmizegetusei. După unele interpretări mai noi, altarul
incintei, numit şi ''Soarele de Andezit'', constituie un posibil
cadran solar (astrolab).

ASPECTE LINGVISTICE
EVOLUŢIA LIMBII ROMANE

Din secolul al XIII-lea până la

 începutul secolului al XVII-lea

Grafia:
Fonetica limbii romane aşa cum se oglindeşte în textele din
secolul al XIII-lea până în secolul al XVI-lea pune cercetătorilor o
serie de probleme.Studiul grafiei textelor se impune ca o prefaţă
necesară studiului foneticii.
Textele din sec. al XVI-lea sunt scrise, în majoritatea lor, cu
ajutorul alfabetului chirilic, textele religioase semiunciala
întrebuinţată în manuscrisele slavoneşti din sec. al XV-lea şi al
XVI-lea, iar textele netraduse cu caracter cursiv.Pentru a atinge
realitatea fonetică care se ascunde sub această haină
împrumutată şi rău adaptata limbii romane, grafia chirilică trebuie
interpretata.Niciodată grafia nu e bine adaptată la sunetele unei
limbii, pentru că exista tot felul de sunete şi de varietăţi de
sunete intonaţii care nu pot fi redatecu ajutorul unui alfabet
obişnuit, care notează sunete-tip şi foneme.
Numai lingvistul poate reda într-o măsură oarecare aceste
nuanţe prin întrebuinţarea unor alfabete speciale în fiecare sunet
e notat printr-un semn.Pe de altă parte, se întâmpla ca un alfabet
care notează aproximativ exact sunetele unei limbi, la un moment
dat, numai notează exact aceste sunete, din cauza evoluţiei
foinetice
Principiile fonologiei ne lămuresc asupra felului cum se face
notarea prin scris a sunetelor vorbite.Sunetul-tip este o medie a
diferitelor pronunţări ale unui sunet, de exemplu sunetul-tip e
este medie tuturor e-urilor pronunţate în mod real, un e
abstract.Fenomenul este unitatea fonologică a limbii care nu
poate fi analizată în unităţi mai mici şi succesive.Este o clasă de
sunete.Fenomenul deci nu e un sunet ci o reuniune de
particularităţi fonetice folosite de vorbitor şi care sunt
recunoscute de auditor.
Urmarea acestor constatări e ca scrisul notează sunete-tip şi
fenomene, sunetele de care dispunem grupându-se într-un număr
limitat de tipuri sonore pe care ne-am desprins să le recunoaştem
în sunetele vorbite şi pe care am învăţat să le notăm cu literele
alfabetului.Scrisul e deci o aproximaţie şi semnele care ne stau la
dispoziţie pentru a nota sunetele unei limbi ne sunt impuse de
societate, prin şcoli.Ele se aplică unor tipuri fonetice limitate :
consoane şi vocale.
Ţinând seama de aceste consideraţii vom putea da o soluţie
justă problemelor pe care le ridică interpretarea grafiei noastre
vechi.
Alfabetul chirilic, aşa cum este întrebuinţat în secolul al XVI-
lea a fost aplicat la notarea sunetelor limbi romane către sfârşitul
secolului al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea.În sfârşit mai
trebuie ţinut seama de faptul că, în multe cazuri, s-au aplicat
cuvintelor romaneşti reguli ortografice slave:
1. a notează diftongul ia ex.:apoa=apoia ; celua=celuia
2. a,i+l,r sunt notaţi uneori ca în cuvintele slave l+b(b),r+b(b)
3 grupul ng este notat gg
ex.:laggori=lingouri
4. -------- din interiorul cuvintelor sau la final nu au nici o valoare
fonetică
5. în privinţa accentuări textelor de multe ori ea nu corespunde cu
realitatea fonetică, în sensul că sunt indicate ca accentuate
vocale care nu puteau comporta accentul.
6. Paiericul care în textele slavoneşti indica locul unei vocale
omise în scris, are acelaşi rol în textele romaneşti şi apare notat
după consoane.
Alternantele grafice:
Numim alternante grafice grfiile diferite care apar fie în
acelaşi text, uneori pe aceeaşi pagină sau în acelaşi rând, fie în
texte diferite şi care notează un singur sunet, de exemplu grafiile
lege-lege şi den-din.
Cauzele care provoacă alternantele grafice sunt următoarele:
1. tradiţia grafică şi evoluţia limbii; menţine grafia lege(cu e),
evoluţia limbii impune grafia lege(cu e)
2. un sunet complex şi deci greu de notat
3. coexistenţa în graiul aceleiaşi persoane a două sunete, unul
produs prin evoluti fonetica şi celălalt importat din altă regiune şi
impus prin condiţii de viaţă socială
4. aspectul grafic al cuvitelor slave provoacă alternante
Toate textele din secolul al XIII-lea-XIV-lea cunosc
alternantele grafice.În textele în care nu sunt copii, alternanta nu
se poate explica decât prin criteriile arătate mai sus.
Începând cu secolul al XIII-lea, elemente ale limbii romane
sunt atestate în textele scrise în limba cancelarie:latină, maghiara
şi slava.
În monumentele de limba din secolele al XIII-lea -al XV-lea
vocalele în hiat apar într-o formă depăşită în zilele noastre;ex.:uo
astăzi o.În privinţa consonadismului e de observat că graiurile din
Ţara Romana şi din sudul Ardealului prezintă un stadiu mai
avansat decât graiurile din Moldova.În sintaxa, în secolul alXVI-lea
se manifestă o puternică influenţa a limbii slavoneşti sau a celei
maghiare asupra sintaxei textelor romaneşti traduse din aceste
limbi.Vocabularul primeşte foarte multe elemente variate, pe
calea cărturăreasca.
În regulă generală, trebuie ţinut seama, în interpretarea
faptelor de posibilitatea ca o intonaţie semnalată într-un punct
oarecare al teritoriului dacoromân să fie locală sau răspândită
numai pe un teritoriu restrâns.Aşadar, când vreun izvor oarecare
ne indica, de exemplu, ca ea fusese monoftongat în secolul al XIII-
lea în cutare localitatea din Transilvania, acesta nu atrage după
sine concluzia că fenomenul este general.În domeniu vocalismului
e de semnalat faptul că e nu fusese încă acceptat în drept.e
accentuat urmat în silaba următoare de e fusese diftongat în ea la
o epocă anterioară.u final dispăruse din sctis încă din secolul al
XIII-lea.Notaţiile cu b,b la finală în documentele slave nu redau o
vocală redusă ci reprezintă o simplă grafie fără valuare fonetică.
Intre e şi u în hiat s-a dezvoltat un v; ex.:grevul-
greul.Fenomenul e semnalat astăzi în mai multe regiuni ale
domeniului dacoromanesc.În domeniul morfologiei sunt de
semnalat particularităţile următoare: genit-dativul numelor proprii
masculine terminate ca Stoicai.La numele în a găsim genit-dativul
în îi.
Pe lângă terminaţia în -ure a pluralelor neutru, apare
terminaţia mai recentă -uri.Genit-dativul numelor proprii se
construieşte cu articolul lu.
Două tipuri de texte:cele mai vechi texte romaneşti
cunoscute astăzi datează din secolul al XVI-lea.Aceste texte sunt
de două categorii:
a. texte traduse
b. texte netraduse: scrisori particulare, însemnări zilnice, acte
oficiale şi juridice de natura variată.
Deosebirile dintre aceste două categorii de texte privesc
limba şi împrejurările care au provocat apariţia lor.Diferenţele de
limba sunt examinate mai departe; vom examina aici
împrejurările în care au apărut categoriile de texte indicate mai
sus şi cauzele care au provocat aparutia lor.

Vechea slava.
Limba cancelarie a culturii şi a biserici româneşti în secolul al
XVI-lea era vechea slava.Prin vechea slava bisericească sau
vechea bulgara se înţelege limba în fraţii Constantin şi Metod fiii
unui înalt funcţionar grec din Salonic, au scris traducerile
religioase pe care le-au efectuat în parte la Constantinopol şi mai
târziu în Moravia, în anii 863-865.O parte din boierime cunoaşte
slava.Astfel ştim că Stefan cal Mare se adresează în slavoneşte în
1503 unui sol polon.Slavona va fi scoasă din slujbă bisericească
foarte târziu printr-un proces lent, care a durat ani de zile: Astfel
tipărirea Liturghierului romanesc al lui Dorosftei este considerată
drept o invatie îndrăzneaţă.
Transformările fonetice
Structura gramaticala a limbii romane este de origine latină. În
timp, asupra cuvintelor acţionează legile fonetice:
-caderea consoanelor finale(m,n,t,s):
- ventum>ventu>vânt
-filum>filu>firu>fir
-callis>calli>cali>cale
-consoana “i” intervocalica se transforma în “r” (fenomen numit
rotacism):
-solemn>soare
-consoana dubla “l” se reduce la “l”:
-olla>ola>oala
-caballus>cabalu>cal
-disparitia lui “h” iniţial:
-herba>erba>iarba
-grupul consonantic “ct” devine “pt”:
-nocte>nopte>noapte
-grupul “cs” devine “ps”:
-cocsa>coapsă
-vocala”o” se transforma în diftongul “oa”:
-solemn>soare
- “ b” trece în "v" şi apoi cade
 Romana comună:
Stadiul de limba anterior sciziunii provocate prin deplasarea
spre sud a grupului aromân se numeşte straroman, roman
primitiv său roman comun.Creare şi menţinerea unei limbi
comune pe teritoriul întins de formare a limbii romane se explică
prin necesitatea în care s-au găsit grupurile sociale din acel
teritoriu de a comunica între ele; existenţa limbii comune implica
existenţa unei populaţii care vorbea această limbă şi a unei
civilizaţii unitare impuse acestor grupuri umane. Din cercetarea
vocabularului de origini diferite a limbii romane rezulta că această
civilizaţie era de tip rural: pastoral şi agricol.
Unitatea romanei comune presupune existenţa de raporturi
sociale frecvente intre grupuri; acesta unitate s-a rupt, în
momentul plecării spre sud a strămoşilor aromâni.Unitatea de
civilizaţie a romanilor, în epoca de comunitate, oglindită în
unitatea limbii, este un fapt de o mare importanţă pentru
dezvoltarea ulterioară a romanei;limba comună, formată atunci şi-
a menţinut omogenitatea într-o aşa măsură încât divergentele
dialectale din sânul dacoromânei sunt minime, iar deosebirea faţă
de grupul aromân nu sunt de natură să împiedice trecerea uşoară
de la un sistem ligvistic la altul, unuitatea originara grupurilor
fiind şi astăzi aparentă.
După cum, potrivit unei tendinţe generale,limba romana s-a
diversificat în cursul epocii sale de comunitate , tot astfel, potrivit
unei alte tendinţe generale, dialectele derivate dintr-o limbă
comună iau cu sine din truchiul comun tendinţa de a inova în
aceeaşi direcţie, şi grupurile odată separate dezvolta inovaţii la
fel.
Cele cinci declinări latineşti se reduc în limba romana la trei,
dispărând declinările IV şi V;
Se păstrează cazurile din limba latină, cu excepţia
ablativului.
Se menţin cele trei genuri din latina.
În limba romana, apare articolul, care nu exista în limba
latină, acesta formându-se dintr-un pronume latinesc.
Numeralele sunt în majoritate latineşti;
Verbul moşteneşte cele patru conjugări, menţinându-se, în
mare, aceleaşi categorii gramaticale specifice din latina;
Părţile de vorbire neflexbile sunt, de asemenea, păstrate;
 Sintaxa este , în genereal, moştenită din limba latină;
Lexicul este în majoritate latinesc, vocabularul
fundamental fiind 60-66% de origine latină.

Dialectele limbii romane

Fiecare limbă îşi are propriile dialecte. În limba romana comună
întâlnim dialectele dacoromân, aromân, istroromân,
maglenoroman. În cadrul dacoromânei se pot identifica unele
deosebiri, ceea ce face să se vorbească de subdialecte, fără însă
a modifica uniattea gramaticala a limbii: muntean, moldovean,
maramureşean, crişan, bănăţean; în cadrul subdialecteleor se
nasc graiurile, spre exemplu graiul vrâncean, oltean, ialomiţean
etc.

Primele texte romaneşti.

Cele mai vechi documente slave cunoscute astăzi, scrise în
ţara Româneasca şi în Moldova, datează din 1364 şi 1392.Pentru
a scrie cărţi de cultura într-o limbă, alta decât vechea slavă, într-
un timp când numai greacă, latină şi slava erau recunoscute de
biserica ca limbi de cult şi oficialitatea de le noi păzea cu sfinţenie
întrebuinţarea limbii slave, era necesară o revoluţie.
În traducerile cărţilor bisericeşti în româneşte nu era deci un
fapt divers, aşa cum ar fi fost simplă însemnare românească
făcută, la un moment dat într-o localitate oarecare a ţării
noastre.Diferenţa dintre textele traduse şi netraduse apare deci
cu evidentă: traducerea textelor bisericeşti, în secolul al XVI-lea,
nu poate fi concepută decât <<provocată>> de o cauză
exterioară şi ni lupta cu canoanele bisericii ortodoxe.Atât textele
romaneşti din secolele al XVI-lea care întrebuinţează o ortografie
tradiţională adică fixată într-o epocă aterioara, cât şi câteva ştiri
precise ne arată că s-a scris româneşte în secolul al XV-lea.

Primele traduceri romaneşti

Primul text romanesc care ne-a fost tradus este scrisoarea
lui Neacşu din Câmpulung din 1521.Curând după această dată
apar traducerile romaneşti de cărţi religioase.Aceste traduceri
manuscrise, în starea în care ne-au provenit, nu conţin nici
prefeţe nici epiloguri nici vreo altă însemnare care să ne permită
să le datăm şi localizam alrfel decât prin ipoteza.
 Primele traduceri romaneşti ne-au provenit sub formă de
copii fără să putem stabili cu precizie dacă între aceste copii şi
originalele pierdute trebuie presupuse copii
intermediare.Localizarea şi datarea primelor traduceri romanest
nu se pot face aşadar decât prin ipoteza luande-se în consideraţie
particularităţile lor de limbă.Sunt o serie de particularităţi
ligvistice ale acestor texte, printre care ratacismul şi prezenţa
unor cuvinte maghiarie cu circulaţie restrânsă, care ne permit să
localizăm primele traduceri româneşti în Maramureş şi în nordul
Ardealului vecin.Dacă comparam limba primelor traduceri
romaneşti cu limba diaconului Coresi din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea constatam o serie de divergente atât fonetice
cât şi lexicale, între aceste două categorii de texte.
Admiţând că primele traduceri romaneşti nu au nimic în limba
lor care să nu poarte data din secolul al XVI-lea, nu rămâne să
examinăm explicaţiile care au fos date cu privire la impulsul care
a provocat traducerea în româneşte a cărţilor religioase.

Gruparea textelor pe regiuni dialectale.

Dacă grupam laolalata textele din secolul al XVI-lea care au
trăsături fonetice comune, obţinem o clasificare pe regiuni
dialectale, în sensul că textul provine dintr-o regiune
naturală.Pentru textele netraduse în afară de textele din secolul al
XVI-lea, câteva texte de la începutul secolului al XVII-lea, numărul
exemplelor a fost mărit fără a întrece prea mult limita secolului al
XVI-lea.
Sintaxă.
În studiul sintaxei se face deosebirea între textele traduse şi
textele netreduse.În textele traduse deseori fraza româneasca
imita frază din originalul slavonesc sau maghiar.Singurele fapte
de reţinut sunt abaterile de la modul străin: asemănările chiar
dacă nu un aspect romanesc risca să fie imitaţii.
 Elementele vocabularului:
Vocabularul traducerilor este diferit de vocabularul textelor
netraduse.Traducătorii dispuneau de un lexic sărac şi aveau la
îndemâna termeni romaneşti suficienţi care să corespundă tuturor
termenilor slvonesti sau maghiari din versiunea biblică.S-au
întrebuinţat diferite procedee pentru a ocoli aceste dificultăţi pe
lângă procedeul de a traduce mai mulţi termeni din textul biblic în
unul singur în româneşte, traducătorii au recurs de cele mai multe
ori, la procedeul mai simplu de a introduce în textul lor cuvinte
slavoneşti sau maghiare care nu avea echivalent românesc.În
felul acesta un număr mai mare de elemente străine au pătruns în
vocabularul traducerilor.
Majoritatea acestor cuvinte nu apar în textele care
reprezintă, cel puţin în parte, limbă vorbită, de exemplu în
scrisorile particulare.

Bazele limbii române literare:

În timpul din urmă s-au ridicat obiecţii împotriva tezei după
care subdialectul muntean ar forma baza limbii romane literare,
începând din secolul al XVI-lea.G. Istrate, pornind de la afirmaţi că
diaconul Coresi venit de la Braşov la Târgovişte nu ar fi pafticipat
la traducera cărţilor romaneşti pe care le-a tipărit, elimina
subdialectul muntean din discuţie şi substituie graiul din regiunea
Brasov-Orastie.
Istrate pleacă de le o presupunere ne demonstrabila: aceea
ca diaconul Coresi nu ar fi participat la traducerea cărţilor pe care
le-a tipărit.Într-adevăr, ştirile privitoare la activitatea diaconului
Coresi sunt sumare.Istrate nu a vzut însă ca referinţă la Coresi
este inutilă pentru ca toţi cercetătorii sunt de acord că nu a
existat, şi nici nu a existat în secolul al XVI-lea, un subdialect al
sudului Transilvaniei.
Întrucât sudul Ardealului şi , deci, inclusiv refiunea
Brasovului, aparţine grupului de graiuri munteneşti, este evident
că toate cărţile tipărite de Coresi şi de ucenicii săi sunt o mărturie
a subdialectului din Muntenia.În privinţa vocabularului cărţilor
tipărite de Coresi, am arătat mai de mult ca Coresi împreună cu
colaboratorii săi, a eliminat din textul pe care l-a tipărit termenii
care nu aveau circulaţie în sudul Transilvaniei sau termeni mai
puţini cunoscuţi.
 CUVINTE ROMÂNEŞTI
CONTEXT FONETIC
DE ORIGINE LATINĂ

a se modifica în î
canto → cânt
a accentuat + n
canem → câne
(+consoană)
plango → plâng

l se modifică în r
solem → soare
l intervocalic molam →moară
salem → sare

cl şi gl în dacoromână
se modifică în k’, g’
clavem → cheie
grupuri consonantice cl, gl clamo → chem
glandem → ghindă

Limba romana în sec XVI

În secolul al XVI-lea, principala limbă literară folosită de
români a fost slavona. În slavonă era liturghia bisericii ortodoxe, și
tot în slavonă actele emise de cancelariile domnești ale
principatelor române - practic slavona avea rol de limbă oficială.
Totuși, în acest veac are loc începutul scrierii în limba română.
Primul document în limba română cu datare certă este
scrisoarea lui Neacșu din Dlăgopole (azi Câmpulung), scrisă în
1521.
Poate chiar înainte de 1521 s-a folosit limba română în
scris în mânăstirea Peri din Maramureș (azi în regiunea
subcarpatică a Ucrainei), de unde s-au păstrat manuscrise în grai
maramureșean rotacizat, dar datarea acestora nu este sigură.
În 1544 este tipărit la Sibiu „Catehismul Luteran”, fiind
prima carte tipărită în limba română. Tipăritura nu s-a mai păstrat
până azi, fiind distrusă într-un incediu. Totuși, se cunoaște
existența ei, datorită unor chitanțe în care se menționează plata
sumelor aferente către tipografii pentru această carte. Începând
cu 1560, diaconul Coresi editează la Brașov primele cărți tipărite
în limba română.

Dialectele limbii romane

Dialectul daco-roman s-a dezvoltat în nordul Dunării, pe teritoriul
actual al României, are numărul cel mai mare de vorbitori, a
evoluat ca limba literară, dar şi-a diversificat în timp variantele
regionale, subdialecte: bănăţean, crişan, maramureşean,
moldovean şi muntean.
Dialectul aromân s-a dezvoltat în zone din mai multe ţări
balcanice (Grecia, Albania, Macedonia, Bulgaria), scris cu alfabet
grecesc, apoi latin, are o literatură cultă; aromânii au trecut şi în
secolul al XX-lea prin strămutări dintr-o zonă în alta, datorită
frământărilor istoriei; mulţi s-au stabilit în România.
Dialectul megleno-roman , intermediar, între cele două
menţionate mai sus, cca. 5000de vorbitori în zone restrânse şi
compacte (regiunile Meglen şi Salonic din Grecia,Voivodina din
Serbia, oraşele Gevgelija şi Skopje din Macedonia); lipsesc
scrierile culte, în literatura populară s-au păstrat câteva culegeri
de la începutul secolului al XX-lea
Dialectul istro-roman se afla în curs de dispariţie, cca 1500
de vorbitori, în nord vestul Croaţiei (mai ales sate din peninsula
Istria); are o literatură populară (dominată de basme scurte,
snove, proverbe), puţine scrieri culte.

DIMITRIE EUSTATIEIVICI BRAŞOVEANUL (1730-1796) Director

al şcolilor Naţionale Neunite din Transilvania, autorul primei
gramatici româneşti, iniţiatorul primei reviste economice din ţară,
creator de cărţi bisericeşti şi şcolare – iată doar câteva din marile
contribuţii pe care Dimitrie Eustatievici le aduce pe altarul culturii
naţionale. Fiu al protopopului şcheian Eustatie Grid [1], născut în
anul 1730, în şcheii Braşovului, învaţă carte în şcoala de lângă
Biserica Sf. Nicolae – prima din ţară – condusă şi reorganizată pe
atunci de tatăl său. Din anul 1744 este înscris la prestigioasa
Academie Teologică din Kiev (înfiinţată de mitropolitul român
Petru Movilă), unde, învăţând teologia şi filozofia în limbile de
cultură ale timpului, slavă, latină şi greacă, îşi însuşeşte vaste
cunoştinte de cultură universală[2]. Nu se cunoaşte durata
studiilor făcute aici, dar cele două atestate, eliberate în limba
latină de Academia amintită – păstrate în arhiva muzeului (doc.
173) – conving asupra faptului că Dimitrie Eustatievici a reuşit să
se ridice la nivelul cerinţelor acestei înalte instituţii spirituale.
Primul atestat, eliberat la 19 aprilie 1753, de prefectul Academiei
Georgius Czezerbaki, în limba latină, certifică: “După ce
magnificul domn, Dimitrie Eustatievici s-a transferat
la Academia din Kiev s-a dedicat şcolii teologice şi a
dat dovadă de străduinţă în bunele moravuri,
datorită respectului şi recunoştinţei la care a ajuns.
Eu doresc şi socotesc că trebuie să fie recunoscută
valoarea, credinţa acestuia. Pentru domnul Dimitrie
Eustatievici eu depun mărturie. Scrisă cu mâna mea
şi prin sigiliul din partea amintitei Academii de mai
sus. Kiev, anul 1753, aprilie 19 zile. Prefectul
Academiei din Kiev, ieromonah Georgius Czezernaki.”
(Document aflat în Arhiva Muzeului Bisericii Sf. Nicolae: hârtie
pergamentată, sigiliu din ceară roşie, semnat). Cel de-al doilea
atestat, emis dor pentru 4 zile după precedentul, de data aceasta
de către rectorul Academiei, Georgius Konicki, tot în limba latină,
completează în conţinut informaţiile : “Prin strălucirea şi
generozitatea în orice domeniu, domnul (n.n.Dimitrie
Eustatievici) de o demnitate şi o ţinută deosebită,
lucru care este important să fie cunoscut, ecunoscut
şi arătat, că acest domn Dimitrie Eustatievici,
student priceput în ştiinţele prezente, a dovedit o
hărnicie deosebită în Academia din Kiev, atât în
domeniul artelor libere, cât şi în ştiinţele teologice.
Printr-o atitudine modestă, prin ţinută deosebită, cât
şi printr-o înclinaţie însufleţitoare spre ştiinţe prin
hărnicie şi inteligenţă pe o lungă perioadă de timp a
promovat studiile sale cu o apreciere maximă şi fiind
un model de probitate, modestie, inteligenţă şi
integritate deosebită. Drept urmare a acestui lucru,
în anul 1753, luna aprilie, ziua 23, după ce s-au dat
voturile şi în alte Academii celebre şi renumite, să
termine şi să promoveze studiile sale până la cel mai
înalt grad s-a cerut şi de la Academia sus numită o
atestare a acestuia cu privire la ţinuta lui şi ştiinţa
sa, atestare, care este semnată de şigiliul acestei
Academii solemne şi chiar şi de mâna mea semnată.“.
Celelalte ,,Academii solemne’’, la care face referinţă atestatul, nu
le cunoaştem. Unii cerecetători consideră că Dimitrie Eutastievici
a studiat şi la Moscova, iar alţii apreciază că a urmat cursurile
universităţii din Halle (Germania). Ambele supoziţii sunt posibile,
atât timp cât atestatul confirma mai multe Academii, iar
cronicarul braşovean, , Joseph Trausch (1702-1770) afirmă:
“Item komm des Pope Staţie în Kronen Sohn, aus
Teutsch landen heim ;er hatte în Halle studieret” (de
asemeni a venit fiul preotului Staţie din Germania; el a studiat în
Halle). Or, afirmaţia cronicarului local, atât de bine imformat
asupra realităţilor, nu poate fi pusă la îndoială, fiind contemporan
evenimentelor. Ştiut fiind adevărul că în anul 1753 Eustatievici îşi
termină studiile teologice şi de filozofie la Kiev, iar întoarcerea în
ţară are loc doar după doi ani, putem înţelege că în acest interval
a urmat cursurile vestitei universităţi germane, motiv pentru care
istoricul Sultzer, care l-a cunoscut personal, îl aprecia în termenii
elogioşi: “ein Mann von dem besten Karacter und ein
Kenner der moisten europenischen besondere
slavischen Sprachen” (un om de cel mai bun caracter şi a mai
multor limbi europene cu precădere slave, cunoscător) . La numai
2 ani de la sosirea sa în şcheii Braşovului, definitivează prima
gramatică românească, care poartă în manuscris un pompos titlu:
“Întru mărirea sfintei cei de o fiinţă, făcătoarei de
viaţă şi nedespărţitei Troiţe a Tatălui şi a Fiului şi a
Sfântului Duh, GRAMATICA ROMÂNESC, afierotisită
prea blagocestivului, prea luminatului şi prea
înălţatului domn şi oblăduitor a toată Ungro-Vlahia,
domnului Io Constatin voievod, acum întâi izvodită
prin Dimitrie Eustatiev Braşoveanul, metodos prea
folositor şi prea trebuincios întărit cu pilde prea
foloşitoare aşezat cu rânduială dreaptă şi rodit în
Bulgaria (şcheiul) Braşovului, anul 1757 sep.1“. Se
certifică din titlu, nu numai autorul, dar şi locul (şcheii Braşovului),
precum şi anul definitivării, (1 septembrie 1757), dată la care
începea şi anul şcolar, care corespundea şi cu începerea anului
bisericesc. Dacă formularea în stil medieval corespundea
gramaticii lui Smotriţki, editată la Râmnic în anul 1755 şi pe care
Eustatievici a cunoscut-o în timpul studiilor din Rusia, în schimb
conţinutul modelat după gramaticile latine, trimite la gramatica
lui Gregorius Molnar, scrisă în limba latină şi editată pentru a
doua oară la Cluj, în anul 1756. Faptul că Dimitrie Eustatievici
închină gramatica sa domnului muntean Constantin Mavrocordat,
căruia îi dedica în prefaţă şi un cuvânt de afierotisire pentru
vrednicia de ,,apărător învăţăturilor celor adevărate’’, poate
sugera adevărul că dascălul şcheian întrezărea posibilitatea
tipăririi cărţii sale în Muntenia, unde se imprimase de altfel, şi
gramatica rusesacă a lui Smotriţki (la Târgovişte,1755). Prin
lucrarea sa, Dimitrie Eustatievici, nu numai că urmărea o
adaptare după gramaticile latineşti, slave sau greceşti, şi eavând
un alt model în limba română, realizează o carte proprie limbi
noastre, pusă în slujba şcolii. La aceasta contribuie şi exemplele
aplicative, foloşite mai mult în partea de sintaxă, constând din
proverbe, cugetări, diferite fraze cu conţinut educativ, extrase din
Biblie sau din operele unor scriitori şi filosofi antici ca : Homer,
Aristotel, Demostene, Plutarh, Platon, Socrate, Herodot ş.a. Dacă
în prima parte a gramaticii, consacrată ortografiei şi în care se
ocupă pe lerg de alfabetul chirilic şi scrierea limbii române, de
accentul cuvintelor şi de semnele de punctuaţie, se observă o mai
consecventă păstrare a modelului slav, în schimb în celelate trei
părţi (etimologia, sintaxa şi prozodia) se observă o colaţionare a
gramaticilor folosite, în special cea latină a lui Molnar, din care
preia atât elemente de structură, cât şi prezentarea noţiunilor sub
formă euristică. Se recunosc şi modele greceşti, în special în
ultima parte a lucrării, dedicată prozodiei şi în acest sens se poate
cita gramatica lui Cnstantin Lascaris din secolul al XV-lea, pe care,
de altfel o şi menţionează fiindu-i la îndemână, datorită
multiplelor ediţii şcolare din secolul al XVIII-lea. Se poate remarca
– după constatarea lui Nicolae Ursu – că, în ciuda multor modele
folosite, fiind ,,ştiuitor de mai multe limbi europene’’, n-a fost
zadarnic efortul lui Eustatievici de a oglindi în lucrare cât mai
judicios structura morfologiei şi sintaxei limbii române, de a
consemna cu grijă eventualele excepţii de la regulile stabilite, de
a face să se vadă ‚”deşteptăciunea limbii romaneşti, cât
este şi ce feli este şi cât este dialectul românesc, mai
îndestulat sau mai neîndestulat decât alte dialecte“.
Cititorul de azi poate înţelege, citind gramatica lui Eustatievici,
cât de mare a fost strădania acestuia pentru a modela
particularităţile limbii române la terminologia găsită de el în
gramaticile pe care le cunoştea. În cadrul foneticii, el denumeşte
vocalele şi consoanele, ,,glasnice’’şi ,,soglasnice’’ sau ,,împreună
glasnice’’; Virgulă o numeşte ,,împiedicare’’ sau ,,jumătate de
soroca’’; punctul era ,,întreaga împunsătură sau soroacă’’.
Morfologia este denumită etimologie, în cadrul căreia ’’numele’’
era de fapt substantivul, ’’numele adaugător’’ definea adjectivul;
numeralul era ,,numele numărător’’. Cazurile sunt numite
,,căderi’’, fiind 6 la numar’’: numitoare (nominativ), născătoare
(genitiv), dătătoare (dativ), pricinuitoare (acuzativ), chemătoare
(vocativ) şi luătoare (acuzativ)’’. Conjugările erau ’’înjugături’’,
interjecţiile ,,în mijloc aruncătoare’’, conjunctiile- ,,pentru
împreunare’’ ş.a.m.d. Fireşte că această gramatică a fost folosită
şi la şcoala bisericii Sf. Nicolae din şchei, unde Dimitrie
Eustatievici, funcţiona ca dascăl, cu atât mai mult cu cât în
protocolul dascălilor se consemnau pentru această perioadă
,,copiii care vor învăţa gramatica’’, cu obligaţia de a plăti 20 fl.,
spre deosebire de cei care învăţau alte materii şi plăteau cel mult
6 fl. pe an. Pe de altă parte, slujitorii şcolii din şchei semnau ca
,,dascăli normalicesti’’, iar scoala figura în actele oficiale ca
’’scoală de normă’’ sau ,,normală’’, deci depăşea statutul unei
şcoli elementare. Aceasta l-a determinat pe Eustatievici să
copieze gramatica sa în 2 exemplare, unul fiind folosit la şcoala
din şchei, iar altul pentru a fi predat domnului Muntean în vederea
publicării lui. Începând cu anul şcolar 1786, când se înfiinţează
Directoratul şcolilor Naţionale Neunite din Transilvania cu sediul la
Sibiu, Dimitrie Eustatevici este numit primul director al acestei
prestigioase instituţii, după ce funcţionase o scurtă perioadă de
timp ca secretar episcopal al Mitropoliei Ardealului cu sediul pe
atunci la Răşinari şi Sibiu. În nouă calitate de director şcolilor
naţionale pe care o îndeplineşte până la moarte (1796), o primă
iniţiativă este înfiinţarea unui curs de pregătire pedagogică, cu
durata de şase săptămâni, care încă de la început, s-a bucurat de
un larg răsunet, fiind frecventat anual de numeroase cadre
didactice din lumea satului. Cum era de aşteptat, se preocupă în
mod deosebit şi de bunul mers al şcolii din şchei, interesându-se
în continuare de frecvenţa elevilor şi asigurarea şcolii cu cadre
necesare. Printr-o adresă semnată la 30 septembrie 1789,
Eustatievici solicita inspectorului şcolar Ioan Marcu, de la şcoala
Bisericii Sf. Nicolae, să întocmească un tabel cu toţi părinţii care
nu şi-au trimis copiii la şcoală. Drept urmare, inspectorul
întocmeşte un tabel cu 61 părinţi menţinând numele şi adresa lor
(documente necatalogate în arhiva muzeului). La numai câteva
luni, printr-o nouă adresă Eustativici dispune ca “plata
dascălilor să se plătească din venitul bisericii……..şi
de la părinţii copiilor nimic să nu tragă … şi toţi
oamenii să de-a copiii la scoală, să înveţe …şi să i-a
seama – îl avertiză Eustatievici pe Ioan Marcu – că dascălii să
înveţe cu usărdie pruncii şi să păzască şcoala şi
pruncii să meargă la şcoală…’’. În încheiere ţinea să-i
atragă atenţia :”Dumneata sileşte cu şcoala spre osăbit
binele şi lauda dumitale” (doc. 719/1790). Tot în urma
intervenţiilor sale, guvernatorul Transilvaniei emite la 13 iulie
1787 un decret pentru înfiinţarea unei şcoli capitale în şchei.
Începutul a fost mai mult decât promiţător, căci în primul an al
funcţionării şcolii capitale, acelaşi guvernator felicita pe
organizatorii ei în termeni elogioşi [12] Cu toate acestea,
exigenţele lui Dimitrie Eustatievici sunt şi mai mari, căci la puţin
timp după aceasta, la 24 mai 1789, nemulţumit de starea şcolii ,
se adresează inspectorului şcolar , acelaşi Ioan Marcu, cumnatul
său, pe un ton destul de poruncitor: “încă o dată să chemi în
faţa părintelui protopopului, a preoţilor, a jupanului
Zăhării (n.n.Dumă) şi a jup. Niculiţii Nicolaus (n.n
Nicola Nicolau) şi a jup. staroşti şi a cinstiţilor juraţi,
pe aceia, care au făgăduit a da ajutorul cel sfânt pe
seama procopsitoarei învăţături şi tinerea şi păzirea
legăturii ce s-au făcut cu ştirea înălţatului, crăescului
Guberniu şi cu întărirea Curţii Împărăteşti, să nu dea
pricină a rămânea mai slabă decât la sate proaste …
fiindcă nu iese vreo sumă mare, care să treacă peste
putinţa averii şi puterii dumnealor…şi mie îmi cade
cu ruşine – scria Eustatievici în încheiere – că arăt că
patrioţii mei, că aşa parolişti sunt, pe care eu
pretutindeni îi laud şi îi aduc pildă bună spre
întătrirea numelui celui bun al dumnealor…Dumneata
să le citeşti cartea aceasta şi să le-o tălmăceşti,
doară doară să vor înţelege şi nu vor aştepta mijlociri
şilitoare să-i întâmpine…“. Strădaniile directorului
Eustatievici se dovedesc în continuare zadarnice, căci în cursul
anului 1792 curatorii bisericii se plâng magistratului că nu pot
scoate de la oamenii din şchei salariul dascălilor, motiv pentru
care şcoala este în continuare puţin frecventată. Din ce în ce mai
bolnav, Eustatievici nu mai este în stare să intervină pentru
redresarea situaţiei şcolare. La puţin timp, în 1796 când încă nu
împlinise vârsta de 66 ani se stinge din viaţă lăsând urmaşilor o
contrbuţie valoroasă la dezvoltarea învăţământului românesc. Ca
pedagog, Dimitrie Eustatievici era conştient de necesitatea
înzestrării şcolii cu manuale şcolare de valoare. În acest scop
realizează mai întâi un “Catehism mic sau scurta
pravoslavnica mărturisire a legii greceşti neunite“,
editat la Sibiu, în anul 1789 în limbile sârbă, germană şi română.
Pentru realizarea acestei cărţi, colaborează cu mai mulţi cărturari
între care Ioan Raici, pentru textul slavon, Teodor Ioanovici,
pentru cel german, iar în perioada când era bolnav, Eustatievici
apelează la ajutorul cronicarului bănăţean Nicolae Stoica din
Haţeg. Într-o primă formă acest Catehism a fost publicat la Viena
1776), bucurându-se de un real interes din parte bisericilor
ortodoxe şi a şcolilor din subordine, căci în acelaşi an Maria
Tereza dispune, prin statut şcolar, să se folosească această carte
obligatoriu, în şcolile româneşti dependente de mitrpolia din
Carloviţ. Tot la Sibiu, în anul 1789, Eustatievici tipăreşte “Ducere
de mână sau povăţuire către aritmetică sau socotelă”
cu text bilingv, român-german, foloşindu-se, deşigur, de manualul
lui I. Fellinger, publicat la Viena (1774) pentru şcolile elementare
săseşti. În anul 1790 în aceaşi tipografie sibiană edita
“Dezvoaltele şi tâlcuitele evanghelii a dumunicilor
sărbătorilor şi oarecărora zile“, din care s-a păstrat un
exemplar şi în arhiva din şchei (C.V.419). După cum apreciază
autorul în prefaţă (f.2-6), “cartea este rânduită a se ceti…
pentru că e plină de învăţătură şi sunt vrednice
(epistolele) de a se cerceta şi a se înţelege … ca să
ştim învăţăturile pentru obiceiurile cele bune ale
noastre“. Cartea conţine, pentru prima dată, o metodică de
predare în şcoala timpului, motiv pentru care cităm câteva
fragmente: “Dascălul să poruncească, prin ucenicii
adunaţi împreună, rar să citească… arată capul său
stihul împreună, de la care începe stiucul şi ascultă…
toate acestea… le scrie după modelul slovelor pre
tabla cea neagră a şcolii, porunceşte de vreo câteva
ori să le poftorească şi toţi împreună să le zică apoi
dechilin… ştiucurile sau părţile le aduce înainte ca să
le facă mai cunoscute supt ştiute învăţături şi îi
învaţă totdeauna stihul, între care şi ştiucurile cele
vrednice de luare de seamă, se află… Dascălul le
tâlcuieşte lucrurile cele prea vrednice de luare de
seamă… Mai pre urmă, dascălul arată învăţăturile
creştineşti şi obiceiurile cele bune, care să cuprind în
Evanghelie şi însemnează locul său stihul.
Învăţătorul, care iaste iscusit va şti singur toate
acestea să facă…’’. În prefaţa acestei cărţi se face referinţă la
o altă carte a sa, numită ,,Cartea iadului’’, despre care nu avem
cunoştinţă, nefiind înregistrată nici în Bibliografia Românească
Veche şi nici în alte studii de specialitate. După un an, tot pentru
trebuinţele şcolii, Eustatievici tipăreşte ,,sinopsis, adecă
cuprinderi în scurt a cei vechi şi cei noao scriituri, adică a Biblii’’,
reeditată la Sibiu în anul 1808, în tipografia lui Jan Bart şi la 1830,
în cea a lui Georgius de Clozius. În condiţiile în care, în toate
regiunile tării, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, apar
bucoavne, Eustatievici editează, la Sibiu, în anul 1788
“Bucoavna pentru pruncii cei rumâneşti“, propunând text
bilingv, român şi german. În anul 1792, tot la Sibiu, Eustatievici
redactează un alt manual, intitulat ,,Scurt izvod pentru lucruri de
obşte şi dechilin în scrieri de multe chipuri’’, pe care îl tradusese
din limba slavă “pentru trebuinţa cateheţilor şi
dascălilor neuniţi“, pregătind astfel material didactic pentru
şcoala pedagogică de la Sibiu. Nicolae Iorga, studiind un
,,Sbornic’’ voluminos, provenit din Braşov, considera că
,,însemnările de cronică’’, înscrise pe filele de forzaţ, i-ar aparţine
lui Dimitrie Eustativici[14], iar Ioan Pop apreciază că şi ,,cronica
Braşovului’’ socotită anonimă, a fost scrisă de Dimitrie
Eustatievici şi după modelul ei, s-au copiat ulterior celelalte
cronici publicate de N. State şi I. Crăciun’’. În ultimul an al
vieţii, ,,cu preţul vătămării sănătăţii şi scurtarea vietii’’ sale,
traduce şi tipăreşte, la Sibiu, ,,Alexandria sau viaţa lui Alexandru
Macedon’’, din care am putut identifica, în şchei, un exemplar,
lipsit de prefaţă şi fila de titlu (C.V.1181). La sfârşitul cărţii
Eustatievici adaugă o frumoasă poezie, având ca temă vitejia.
Animat de idealuri iluministe, încearcă, în anul 1789, să pună
bazele unei reviste romaneşti, în Ardeal, cu numele ,,Foaia
română pentru econom’’, pe care voia să o editeze sub egida
,,Societăţii filosoficeşti a Neamului Românesc din Marele Principat
al Ardealului’’. Autorităţile guvernamentale ale Tranşilvaniei,
apreciind că ,,Dimitrie Eustatievici este unul din cei rumâneşti
bărbaţi, care şi-a dobândit merite mari pentru întemeierea şcolilor
normaliceşti’’, înaintează Curţii din Viena propunerea cărturarului,
însoţind-o de o rezoluţie favorabilă editării acestei reviste. Doar
moartea timpurie a lui Eustatievici zădărniceşte valoroasă
iniţiativa. Ca o aprecierte finală, la acest moment aniversar,
considerăm semnificativă remarca făcută de Nicolae Albu, privind
valoarea cărturarului braşovean, similară cu cea despre Gheorghe
şincai :,,că nişte orânduiţi preste aceste şcoli directori, Dimitrie
Eustatievici şi Gheorghe şincai, se învoiesc despre deşteptarea şi
bună creştere a copiilor celor româneşti… Aceşti de laudă vrednici
domni – încheia referentul – multe cărţi rumâneşti, cu vătămarea
sănătăţii şi scurtarea vieţii sale, pentru treaba pruncilor celor
rumâneşti au făcut şi în tiparul lumii le-au dat..’’[16]. Bibiografie
[1] 1. Eustatie Grid (1721-1767) este fiul protopopului Şcheian
Vasile Grid (1686-1747), venit de la Făgăraş. Se formează în
mediul de familie, propice aspiraţiei spre cultură, cunoscând de
copil frământările politice ale românilor din Şchei. Graţie pregătirii
sale intelectuale, cronicarul local, David Cepescu, îl prezintă ca
,,un om împodobit cu ştiinţe şi cu mare înţelepciue’’ (1. Protocol
2, p.87), referindu-se atât la activitatea obştească, în calitatea sa
de protopop, cât şi la cea didactică, ca dascăl al şcolii. Cea mai
importantă faptă a sa a fost ridicarea în piatră a etajului şcolii,
reuşind astfel să depăşească opreliştile impuse de autorităţile
locale. S-a folosit, în reuşita să, de patronajul domnilor români de
peste munţi, cât şi protecţia Elisavetei Petrovna a Rusiei, care a
oferit bani (3.000 ruble), cărţi (cca. 20) şi haine preoţeşti. Izvodul
după care Petcu Şoanu a tipărit primul calendar-almanah a fost
recent descoperit într-o bibliotecă particulară din Şchei şi a fost
achiziţionat pentru muzeu, fiind expus în sala ,,Cârtea şi cărturarii
braşoveni’’. Pe plan politic, şcheienii obţin protecţia acestei
împărătese, Elisabeta Petrovna, care intervine pe lângă Maria
Tereza în favoarea românilor din Şchei, cerându-i să înceteze
presiunile pentru unire cu biserica Romei. În acelaşi scop, Eustatie
Grid se deplasează de mai multe ori la Carloviţ, reuşind să obţină
la 28 august 1735 hrisov de protcţie de la mitropolitul Vichentie
Ioanovici, prin care se obligă să-i apere pe ortodocşi de
presiunile ,,Uniaţiei” (Sterie Stinghe ,,Documente privitoare la
trecutul românilor din Şchei, 1700-1795”,Braşov, 1901-1906,,
vol.I, p.179-181). Alte ori îl găsim la Sibiu, Râmnic, Bucureşti, la
Curtea Canacuzinilor sau în Moldova, la Curtea Mavrocordaţilor,
obţinând drepturi şi hrisoave de curte pentru românii din Şchei
(Candid Muşlea op.cât. vol.I, p.179-189). Actul testamentar de
moştenire, conceput cu puţin timp înainte de moarte, ne îngăduie
să apreciem valoarea bibliotecii sale şi prin ea să apreciem omul
de cultură, care a slujit cu dăruire bunul mers al bisericii şi al
şcolii. Menţionăm între acestea o Biblie românească, în valoare de
24 fl. (retribuţia pe trei luni a unui dascăl), care nu putea fi
decât ,,Biblia de la Bucureşti’’ (1688), aflată azi în Şchei; o
,,Pravilă românească’’, în valoare de de 10 fl. Fiind cu siguranţă
,,Îndreptarea legii’’ de la Târgovişte a lui Matei Basarab din 1652,
prezentă şi ea în Şchei în patru exemplare; un ,,Apocalips scris cu
mâna’’, în valoare de 2 fl. (nu s-a mai păstrat); ,,o carte grecească
de cântări, un epistolar grecesc, o Psaltire slavonă’’(încă
neidentificate). Petre Constantinescu-Iaşi ,,Relaţiile culturale
româno-ruse din trecut’’,Bucureşti, 954, p.67 Andrei Bârseanu
,,Istoria şcoalelor centrale române gr.or. din Braşov”, Braşov,
1902, p.16 a. + p. 17 a. Nicolae Ursu ,,Dimitrie Eustatievici
Braşoveanul – Gramatica Românească-1757”, Bucureşti, Editura
Academiei, 1969, p.VI. Candid Muşlea ,,Biserica Sf. Nicolae din
Şcheii Braşovului”, Braşov, 1946, vol.II, p.44. ,,Quellen zur
Geschichte der Stadt Brasso”, Braşov, 1886-1926, vol.VI, p.486
Nicolae Ursu, op.. cât., p.VI. [8] Nerva Hodo[, Ion Bianu
,,Bibliografia românească veche”, vol.II, Bucureşti, 1903-1909,
p.132. op. cât. p.XXII. [10] Vasile Oltean ,,Acte, documente şi
scrisori din Şcheii Braşovului”, Editura Minerva, 1981, p.12.
Andrei Bârseanu, op. cât. p.17 a. Idem, p.8 a. [13] Idem. p. 19 a.
Nicolae Albu ,,Istoria învăţământului românesc din Transilvania,
până la 1800”, Blaj, 1944,p.286. Aurel Ioan-Pop ,,Raportul dintre
cronica atribuită lui Dimitrie Eustatievici şi aşa-numita cronică
anonymă a Braşovului”, în ,,Anuarul Institutului de Istorie
Naţională, Cluj-Napoca”, an XX(1970), 313-319. Nicolae Albu, op.
cât, p.245.

LITERATURA INSPIRATĂ
LITERATURA INSPIRATĂ DIN ACEASTĂ TEMĂ

Simbioza Latinitate-Dacism
Vintilă Horea „Dumnezeu s-a născut în exil”

În multe din eseurile şi conferinţele sale, precum şi în romane,

Vintilă Horia îşi expune
concepţiile cu privire la relaţia dintre ştiinţă, filozofie, religie şi
literatură. Deşi forţează cronologiile şi concentrează mituri şi
simboluri pentru a-şi susţine ideile, trebuie acceptată o constantă
a operei scriitorului: pledoaria pentru o întoarcere la spirit, la
religios, într-un agitat veac XX, resimţit ca un „sfârşit de ciclu”.
Religia .Pelerinajul
Ovidiu, personajul din Dumnezeu s-a născut în exil, este expus
unei traiectorii stabilite de altcineva: relegarea la Tomis a hotărât-
o Augustus, iar poetul e obligat să se supună. Cu acest personaj,
se poate vorbi deja de tema pelerinajului în proza lui Vintilă Horia.
Călătorul Ovidiu nu alege locul unde va călători, ci locul îl alege
pe el. Eforturile lui de părăsi acest loc ostil şi rece slăbesc în
intensitate o dată cu trecerea anilor şi cu parcurgerea treptelor
către sine. În interiorul acestei mari călătorii, Ovidiu face câteva
drumuri „secundare” în teritoriile dacilor: aceste mini-pelerinaje îi
aduc revelaţiile necesare.
Orice călătorie (mai ales cele spirituale) se revendică de la
cuvintele lui Dumnezeu către Avram (Facerea, 12, 1): „Ieşi din
pământul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în
pământul pe care ţi-l voi arăta Eu.” Starea edenică, obiectul –
interiorizat sau nu – al călătoriilor lui Ovidiu nu dă dovadă de
accesibilitate. Centrul pe care-l caută şi care, se va dovedi, este
chiar în sine, are mai multe învelişuri. Un veritabil labirint se
alcătuieşte în jurul lui. După încercări repetate de a atrage atenţia
celor rămaşi acasă asupra situaţiei sale, personajul are un
moment de revelaţie care îi va schimba traiectoria: din acest
moment, el nu mai doreşte cu adevărat să se întoarcă înapoi, ci
ştie că drumul său poate merge doar înainte: „Înţeleg şi mă întorc
din nou la Lâna de Aur pe care începusem s-o caut”. Mitul Lânii de
Aur simbolizează, după Jung, cucerirea a ceea ce conştiinţa
consideră drept imposibil, fiind înrudit cu toate miturile care
presupun căutarea unei comori materiale sau spirituale.
Adevărul şi puritatea spirituală sunt resorturile intime ale acestui
proces. Prima călătorie în ţara geţilor este prima etapă: poetul
cunoaşte realitatea romanilor dezertori şi are visul revelator care
reuneşte simbolurile creştine (lumina, peştele). Doar în vis, în
zonele subconştientului, acceptă ideea încă neexprimată: „Îmi
spuneam: «Iată-mă. Iată-mă în sfârşit. Am ajuns la capătul lungii
mele călătorii», şi mă pregăteam să cobor, ca şi cum această
umbră, vreau să spun lumină, era portul în care urma să găsesc
tot ceea ce căutasem în zadar până atunci (…) Îmi spuneam:
«Barca mea a atins ţărmul» . Alte călătorii, la Histria sau Troesmis
şi de acolo în interiorul teritoriului geţilor îl aduc tot mai aproape
de centru. Se produc şi călătorii care nu-i aparţin de drept: este
vorba de cele relatate de medicul grec Teodor, mesagerul, cel
care-i descoperă punctul-cheie al labirintului interior. Bătrân,
bolnav şi, mai ales, singur, ca un veritabil pelerin, Ovidiu îşi
consideră călătoria încheiată: tot ce era de trăit, s-a trăit, tot ce
era de scris s-a scris. Odată ajuns la capătul călătoriei sale, poetul
trăieşte senzaţia pelerinului care şi-a mobilizat toate resursele
pentru a-şi îndeplini misiunea.

Formă de evadare.
O perspectivă religioasă asupra existenţei – aceasta este
modalitatea prin care se produce salvarea lui Vintilă Horia şi a
personajelor sale din confruntarea cu Timpul. Desigur,procesul
este unul îndelungat.
În termenii personajului Ovidiu, demonstraţia este aproape
didactică: observându-i pe geţi, îşi conştientizează propria nevoie
de divinitate. Primul contact cu religia geţilor nu scapă
(auto)ironiei: „Mi s-a spus că sunt foarte credincioşi, închinându-
se unui zeu unic , al cărui nume îmi scapă pentru moment. Cum
ar putea un singur zeu să umple tot cerul? Dacă cerul e gol, cum
credem, acest zeu trebuie să fie tare mic şi tare singur în mijlocul
unei tăceri şi a unei singurătăţi copleşitoare. Acest zeu unic, de
fapt, trebuie să-mi semene, măcar în această privinţă” .
Apropierea se face treptat, o dată cu o cunoaştere mai profundă a
noii paradigme existenţiale: „După religia dacilor, toţi războinicii
căzuţi în luptă se duc în cerul lui Zamolxe, devenind nemuritori.
(…) Când moare un get, mai ales în război, i se sărbătoreşte
moartea prin praznice. Când se naşte un get, toţi plâng pentru
intrarea lui în viaţă, fiindcă va avea de suferit până ce Zamolxe se
va îndura de el. Găsesc această credinţă plină de o adâncă
înţelepciune” . Coexistenţa celor doi termeni, Zamolxe şi
Dumnezeu, nu face decât să potenţeze reţeaua simbolică a cărţii.

Mituri ale originilor.Etnogeneza.

Vintilă Horia nu ezită să apeleze, în romanul său de notorietate, la
mitul etnogenezei, Traian şi Dochia. Textul face dovada unui
imaginar naţional la baza căruia stă ideea de
simbioză. Fie că sunt privite separat, fie împreună, cele două
origini ale românilor se constituie în referenţi identitari. De pe
poziţia, oarecum privilegiată, a Străinului, poetul roman Ovidiu
observă şi descrie dacii, punctual, comparându-i cu romanii în
ceea ce consideră esenţial: religie, obiceiuri, mentalitate, ritualuri
etc. Scriitorul nu numai că nu camuflează suficient de abil
autoreferenţialitatea acestui text, dar, dimpotrivă, pare că vrea să
dea europenilor o lecţie despre o naţiune mică, sortită, în anumite
viziuni, unei culturi minore.
Există în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, un cuplu, Dochia –
Honorius, care reflectă explicit ideea de mai sus.Dochia i-a fost
dată lui Ovidiu ca „femeie de serviciu. E încă indiferentă, nu ştie
decât puţine cuvinte latineşti, câteva greceşti şi mă învaţă limba
getă, limba ei. Ar putea fi frumoasă (…) Printre geţi, desigur
trebuie să treacă drept o frumuseţe, cu părul ei castaniu şi ochii
adânci care vor să pară severi. (…) cu siguranţă e o poveste în
viaţa ei” . Femeia a fost adusă în casa poetului de Honorius,
centurionul roman care întruchipează puterea romană la Tomis.
Undeva, în afara cetăţii, are o casă în care locuiesc tatăl şi fiica
sa, care îi poartă numele. Identitatea tatălui acestui copil e încă
ascunsă, însă pe parcursul întâlnirilor, Ovidiu simte că în
trăsăturile acestui copil este ceva cunoscut :„Ochii ei îmi
amintesc ceva, expresia cuiva, dar încă nu-i cunosc tatăl şi-mi
pare de prisos să caut un nume acestei asemănări.”. În paralel,
constată o metamorfozare a lui Honorius, care, la început, părea
„îmbibat de romanitate”, iar apoi, subtil, pare să se transforme:
„În figură lui se schimbase ceva, îmi părea mai slab şi mai
îngândurat, dar îmi dădui repede seama că schimbarea nu venea
dinăuntru şi că transfigurarea, ca să spun aşa, se datora bărbii pe
care o lăsase să crească, ca romanii din timpurile lui Caton cel
bătrân. Sau ca geţii. (…) Numai barbarii au păstrat acest obicei
care-i fac (!) asemănători fiarelor sălbatice” . Precipitându-se
evenimentele, Ovidiu află că „Honorius este soţul Dochiei şi
micuţa Dochia e rodul legitim al dragostei lor. Un preot dac a unit
acestă pereche, după legea lui Zamolxe. Este deci vorba de o
nouă «trădare». Honorius e dac, a devenit dac când, lepădându-
se de legea Romei, s-a unit cu o femeie getă, împotriva
regulamentului militar. (…) A voit să rămână totuşi fidel misiunii
sale şi uniformei pe care o purta şi nu mi-a dezvăluit marele
secret al vieţii sale. A făcut-o în clipa când, rechemat la Roma, s-a
hotărât să plece dincolo de Dunăre” .
Nici simbolistica numelui nu este de neglijat. Oarecum facil,
personajul feminin poartă numele Dochia, trimiţând direct la mitul
etnogenezei şi la toate implicaţiile etnogonice şi literare ale
acestuia. Mai mult, dincolo de rânduri, se simte intenţia autorului
de a face trimitere la etnogonia daco-romană, fundamentată pe
„simbioza poporului dac cu populaţia romană, legionari şi
veterani, oameni din administraţia provinciei Dacia. Mitul
simbiozei între daci şi romani se sprijină pe alte două mituri
statale romane: pe mitul conciliatio romanorum şi pe mitul Daciei
Felix”. Cuplul Dochia – Honorius nu este singurul semnificant al
acestei idei. Pe parcursul romanului, alte personaje sunt
purtătoare de semnificaţii similare: Mucaporus sau Flavius Capito
sunt astfel de exemple: „Şi asemenea lui Flavius şi lui Mucaporus
mai sunt mulţi alţii. «Sute, îmi spunea dacul din piaţa Histriei,
sute în satele din nordul Danubiului şi dincolo de munţi, în
ţinuturile care fuseseră odinioară ale agatârşilor, unde râurile
rostogolesc pulbere de aur odată cu pietrişul. Alţii întemeiază
sate noi şi seamănă grâul pentru prima oară pe aceste
pământuri. Alţii pătrund în codrii nesfârşiţi, printre triburile
sălbatice ale dacilor din nord-est, acolo unde pădurile de brad
sunt negre şi unde zimbrii fac să tremure poienile sub copitele
lor». Şi aceşti oameni sunt poate romani pe care i-am întâlnit în
forum sau la circ sau pe stradă, oameni ca mine, pe care însă
nimeni nu i-a silit să se exileze aici, pe acest pământ pe care încă
nu-l înţeleg, dar pe care nu-l mai urăsc” . Simbioza devine un leit-
motiv, transferul de trăsături insinuând ideea unei populaţii noi.
Dochia şi Honorius „şi-au transmis, unul altuia, ce aveau mai bun
în ei, ca şi gesturile cele mai frumoase. Mica Dochie le seamănă,
dar e în acelaşi timp altfel, o fiinţă nouă, un nou chip omenesc,
chipul perfect al unei rase care va fi făcut din ceea ce e mai bun
la daci şi la romani. O rasă a viitorului, dragă lui Dumnezeu” .
Generaţia care se întrezăreşte „amestecă vorbele dace cu cele
latineşti, făcând un fel de limbă secretă” . Motivul fuziunii daco-
romane sub semnul aceleiaşi figuri mitice se constituie într-un mit
al originii, valorificat de Vintilă Horia în manieră mai mult sau mai
puţin conştientă, dar cât se poate de justificabilă: în momentele
delicate, în care identitatea (naţională sau individuală) este în
vreun fel ameninţată, se face apel la miturile originilor, la acele
valori, din bagajul cultural al fiecărei naţiuni, care permit o
ancorare cât mai solidă într-un fundament spiritual sigur şi
confortabil. Proiecţia mentală a unor sintagme devenite clişeu
(insulă de latinitate, răscruce a civilizaţiilor, poartă a Europei) are
o deosebită forţă mobilizatoare. Identitatea etnolingvistică face
apel la mitul etnogenezei, al strămoşului comun. Latinitatea în
sine a devenit un mit subiacent celor menţionate. „Construită, ca
orice identitate, în jurul unor revizuiri arbitrare ale memoriei,
identitatea română se sprijină, şi ea, pe câteva adevăruri
considerate ca stabile şi profunde, care întreţin un raport strâns,
deşi niciodată definitiv, cu istoria.Latinitatea poporului şi a limbii
române reprezintă o permanenţă şi un reper, un marcator de
identitate care-şi găseşte punctul de ancorare în fapte istorice
legate de romanizare şi de naşterea etniei române.Tributară
matricei unor semnificanţi care trimit la origini, latinitatea devine
în timp o proiecţie mentală care reflectă conştiinţa de sine a
poporului, un vector de dialog cu Europa şi un instrument
indispensabil revendicării şi edificării identităţii sale naţionale.
Este vorba de un concept major care respiră cu doi «plămâni», pe
de o parte un ansamblu de fapte de ordin istoric, etnic şi cultural,
obiective şi constante de-a lungul timpului, pe de altă parte o
construcţie imaginară care se reflectă în variabile subordonate
mizelor culturale şi multiplelor strategii ideologice şi politice.”
Romanitatea occidentală le este foarte aproape românilor datorită
moştenirii lingvistice lăsate de marea forţă civilizatoare care a
fost Roma. Epocile istorice şi ideologiile politice au hotărât dacă şi
cât de important este să fim urmaşi ai romanilor, ai romanilor şi ai
dacilor sau doar ai dacilor! Esenţial este că printre miturile
fondatoare ale românilor, la loc de cinste, se află Traian şi Dochia,
„simbolizând constituirea însăşi a poporului român” (G.
Călinescu). În finalul Istoriei sale, acelaşi critic punea punct
problematicii respective în felul următor: „Noi am făcut caz de
latinitatea noastră, indiscutabilă, dând însă impresia că suntem
tineri şi neglijând substanţa medulară. Noi însă suntem romani ca
şi francezii galo-romani, popor străvechi adică, cu notele lui etnice
neschimbătoare esenţial, primind limba şi cultura latină. În fond
suntem geţi şi e mai bine a spune că, în felul nostru, am primit şi
noi succesiunea spiritului roman, pe care trebuie să-l continuăm
de la longitudinea reală, fără mimetisme anacronice. Spiritului
galic şi brit trebuie să-i corespundă aici, prin sporire, spiritul getic.
Căci să nu uităm că pe columna lui Traian,noi, dacii, suntem în
lanţuri.

Substratul geto-dac
Mihail Sadoveanu “Creanga de aur”

În anul 780 trăia în Dacia de atunci cel de-al 33-lea

decheneu, pe nume Kesarion Breb. Într-un manuscris al cărui
autor a fost profesorul Stamate, s-au consemnat viaţa, învăţătura
şi povestirile lui Kesarion. Autorul primeşte în cele din urmă acest
manuscris din partea profesorului al cărui elev a fost chiar
autorul. Profesorul considera lucrarea ca fiind o poveste de
dragoste.
În acelaşi an 780, preotul Zamolxis a decis că trebuia să fie
schimbat cu cel de-al 33-lea. Acesta avea să fie în cele din urmă
Kesarion Breb.
Preotul l-a ales, dar i-a încredinţat o misiune care însemna că
Breb să plece în Egipt. Misiunea era secretă, şi obiectivele ei erau
aflarea dacă religia nou apărută, creştinismul, era mai bună sau
putea înlocui în vreun fel vechile legi. În aceeaşi măsură, Kesarion
a plecat spre Bizanţ deoarece acesta din urmă era sufletul
creştinismului.
În călătoria sa de a îndeplini misiunea, Kesarion a fost urmat
de un slujitor, un dac creştin. Kesarion Breb a urmat apoi
învăţăturile preoţilor iniţiaţi în creştinism.
În anul 787, Kesarion împreună cu slujitorul său au plecat
spre marele Bizanţ pentru a pune în aplicare planul bătrânului
decheneu. În Bizanţ, Kesarion l-a cunoscut pe episcopul Platon
care era foarte apreciat de Irina , împărăteasa şi mama lui
Constantin.
Împărăteasa Irina domnea în Bizanţ, unde reuşise să se facă
foarte cunoscută prin susţinerea de către această a
creştinismului.ea a fost ascultată de popor şi a stabilit
creştinismul religia oficială în teritoriu. Pe lângă aceste lucruri, a
reuşit să renoveze vechile biserici creştine precum şi icoanele din
acestea.
Localitatea încotro Kesarion şi slujitorul lui se îndreptau a
fost Amnia. Pe drum ei au poposit la un han de unde au aflat de
cuviosul Filaret. Acesta era cunoscut în întregul ţinul pentru
bunătatea dar şi sfinţenia acestuia. Kesarion avea de la episcopul
Platon un dar pentru cuviosul Filaret; zece măgari încărcaţi cu
grâu. La vederea darului, Filaret şi falimia lui s-au bucurat. Însă nu
a durat mult bucuria deoarece casa a fost mai târziu încărcată cu
cerşetori.
La casa lui Filaret, Kesarion a cunoscut-o pe Maria, nepoata
lui Filaret căreia i-a dat să probeze conturul împărătesc, care i s-a
potrivit perfect. Astfel Maria a fost dusă la palat spre a fi
prezentată lui Constantin şi Irina. Scopul era o întrecer între fete
pentru a deveni soţia lui Constantin. Astfel, la palat mai erau încă
nouăsprezece fete frumoase de viţă nobilă. Însă acest lucru nu a
înpiedicat-o pe Maria de la Amnia să câştige, care, după un lung
concurs, a reuşit să ajungă lângă Constantin ca soţie.La nuntă a
participat, firesc, şi familia Mariei care, în cele din urmă s-au
mutat la curtea înmărătească.
Însă Constantin a fost necredincios soţiei sale dar şi mamei
dale împotriva căreia a uneltit. Despre acest plan ştia şi Kesarion
Breb care i-a povestit împărătesei Irina, aceasta închizându-l pe
fiul ei şi pedepsindu-l. La aflarea ceştii varagii şi paznicii s-au
răsculat şi au reuşit să-l elibereze pe Constantin care mai târziu a
fost încoronat înlocuind-o pe mama sa, Irina.
Constantin a renegat-o pe soţia lui, Maria, şi s-a căsătorit cu
Teodota.
Maria a fost alungată în insula Principelor unde aceasta a
fost obligată să se prostitueze, timp în care bunicul ei a murit. Dar
Maria a asistat numai la moartea şi priveghiul bunicului ei pentru
că soţul ei nu i-a dat voie să se ducă şi la priveghiul bunicii ei.
Dar în tot acest timp, în Bizanţ poporul aflase de nelegiuirile
lui Constantin şi l-au detronat în cele din urmă.
Când Kesarion Breb s-a întors în Dacia, Constantin geja îl
omorâse pe episcopul Platon la fel ca şi pe Alexie Moseles.
Kesarion a aflat despre detronarea lui Constantin dintr-o scrisoare
primită în Dacia. Scria cum că fiului lui Irina i-a fost luat locul pe
tron de către mama sa care l-a pedepsit. În acest proces, Irina a
fost ajutată de varangii şi de popor. Astfel Irina a revenit pe tronul
Bizanţului, iar Maria a aflat toate acestea de la un sol trimis la
mănăstirea unde aceasta trăia.
Astfel Kesarion Breb devenise ultimul decheneu. El a ieşit
pentru a binecuvânta oamenii Daciei, despre care auzise de la
slujitorul său, Constantin , că mulţi susţineau ideea ridicării de
mănăstiri creştine în Dacia dar că se temeau de forţa slujitorului
lui Zamolxis.

Latinitatea
“Letopiseţele” Grigore Ureche,Miron Costin,Ion Neculce

Primul care demonstrează latinitatea limbii române este Grigore

Ureche,într-un capitol din lucrarea să “Letopiseţul Ţării
Moldovei”,consacrat special acestei probleme,intitulat “Pentru
limba noastră moldovenească”,pentru care conchide cu mândrie
că”de la Rîm-Roma- ne tragem ;şi cu ale lor cuvinte ni amestecat
graiul”.Pentru a-şi convinge cititorii de acest adevăr,el dă o probă
de etimologii latine:”…de la râmleni ,ce le zicem latini,pâine ,ei
zic panis,găină…ei zic galina ,muierea…mulier…şi multe altele
din limba latină că de n-am socoti preamănuntul ,toate le-am
înţelege.”
Lui GRigore Ureche îi urmează alţi scriitori şi lingvişti care susţin
în lucrările lor sorgintea latină a limbii române.În “Istorie în
versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”,cronicarul
Miron Costin,realizează o sinteză a schemei structurii limbii
române:”unde trebuia să fie Deus ,avem Dumnezeu sau
Dumnedzeu,al mieu în loc de meus,aşa s-a stricat limba;unde era
coelum avem cierul;homo-omul;frons-frunte;angelus-
indzierul.Unele cuvinte au rămas chiar întregi:barba,luna;iar altele
foarte mici deosebiri.În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine
cuvinte ungureşti.În sfârşit luându-se cele sfinte de la sârbi ,s-au
adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.”Iar în operă “De neamul
moldovenilor din ce ţara au ieşit strămoşii lor “,aşa cum indică şi
titlul,cronicarul îşi propune să scoată “lumii la vedere felul
neamului,din ce izvor şi seminţe sântu lăcuitorii tarei
noastre,Moldovei şi Tarei Munteneşti şi românii din Ţările
ungureşti.”El dovedeşte că precum şi alte neamuri:”franţozii-
galii,turcii-otomani,ungurii-huni,aşa şi românii poartă numele
romanilor.”
Tot aici Miron Costin prezintă şi câteva obiceiuri romane,păstrate
şi astăzi,cum ar fi toastul la petreceri şi aniversări,precum şi
ritualul îngropării mortului”.
Dimitrie Cantemir,prezintă rădăcinile adânci ale”romano-moldo-
vlahilor”săpând adânc în istorie până la înstrăinarea lui Eneas la
Laţium,continuând cu întemeierea Romei de către Romulus şi
ajungând la anul 107 ,”anul tocmirii firii omeneşti”.

ANEXE
Anexa 1 – Şcoala Ardeleană

Samuil Micu:
„Să adeverează, a treia, din limbă cum că românii ce astăzi sânt
în Dachiia sânt din romanii cei vechi, că tot cel ce ştielimba cea
latinească şi cea românească bine cunoaşte cum că limba cea
românească iaste alcătuită din cea latinească carea, întru atâtea
neamuri varavare, măcar rău stricată, tot o au ţinut românii în
Dachiia; care lucru cu totul de c rezut face cum că ei sunt
adevăraţi fii şi nepoţi ai romanilor celor vechi carii preste toată
lumea împărăţea [...] Nici să poată zice că românii s-au
împrumutat din limba latinească pentru împărtăşirea ce avea cu
romanii. Că românii cei ce acum sânt în Dachiia, de multe sute de
ani nici o amestecare şi nici o împărtăşire nu au cu romanii din
Italiia, de vreme ce sunt departe unii de alţii, şi în mijlocul lor
multe osibite neamuri lăcuiesc, care osibită limbă au. Iar bine să
poată zice cum că românii au luoat unele cuvinte de la bulgari şi
de la sloveni şi de la unguri, pentru că aceste neamuri şi stăpâne
şi vecine era şi împreună mestecate cu românii lăcuia şi să
trăbuia unii cu alţii, care lucru bărbaţii cei învăţaţi bine l-au
cunoscut şi l-au însemnat...”
„Şi din numele cu care ori românii să numesc pre sine, ori alte
nemauri îi chiamă, românii pre sine să numesc români, care
cuvânt însemnează roman, că s-au obicinuit românii de demult că
a înainte de n să-l mute în î în cuvintele cele din latinie, ca: lana,
lină, campo, câmp şi altele...”

Gheoghe Şincai:
„Neamul care se foloseşte de una şi aceeaşi limbă, coruptă
neîndoios, dar romană sau latină, diferită totuşi de italiană,
franceză, spaniolă, însă apropiată cel mai mult de vallică şi de
italiană, nu numai eu, ci şi alţii am crezut de cuviinţă să o numim
cu numele general daco-romană, de aceea că, vorbindu-se în
diferite regiuni şi provincii, a primit chiar şi nume diferite de la
acele regiuni sau de la părţile lor...”

Petru Maior:
„...Din cele până aci despre limba latinească cea comnu zise
lesne se poate afla începutul limbei româneşti. Aceaia se ştie că
mulţimea cea nemărginită a romanilor, a căroara rămăşiţe sânt
românii, pre la începutul sutei a doao de la Hs. în zilele
împăratului Traian, au venit din Italia în Dachia; şi au venit cu
acea limbă latinească, carea în vremea aceaia stăpânea în Italia.
Aşadară limba românească e acea limbă latinească comună,
carea pre la începutul sutei a doao era în gura romanilor şi a
tuturor italianilor...
...Aceaia se pricepe, căci întră români sânt mai multe dialecte...
Însă, măcar că limba românilor e împărţită în mai multe dialecte,
a căror osebire mai vârtos stă în pronunţiaţia sau răspunderea
unor slove, totuşi românii cei dincoace de Dunăre toţi se înţeleg
laolaltă; bani, cărţi nice nu au fără o dialectă singură: desclinirea
dialectelor numai în vorbă se aude...”

Mihai Eminescu:
„Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia
Traiană! Se cam ştersese diploma noastră de nobleţă: limba însă
am transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în
literile de aur ale limbelor surori. Cam degenerase arborele nostru
genealogic cu câte o codiţă străină, dar îl vom curăţi de toate
uscăturile.”

„Legile după care cuvintele latine s-au prefăcut în cuvinte

româneşti şi-au sfârşit de mult evoluţiunea lor; în momentul în
care românii au primit cuvinte slavone, limba lor era formată, de
secole deja.”
„Despre limba principalilor reprezentanţi ai Şcolii Ardelene circulă
încă în marele public opinii în general suficient de eronate. E
drept că reprezentanţii Şcolii Ardelene puneau în teorie un accent
foarte apăsat pe <<romanitatea>> limbii noastre, dar nu din
vina lor această împrejurare va duce mai târziu la exagerările
lipsite de umor ale latiniştilor.”

Anexa 2 – Mândria de a fi dac

Napoleon Săvescu: „Cum să nu fii mândru că te tragi dintr-un

asemenea popor ca dacii? Americanii sunt cel mai naţionalist
popor. Ei îşi apără valorile şi bine fac. Noi de ce să ne temem? Cei
care nu cred în valorile spiritualităţii dacice s-au refugiat într-un
americanism de prost gust fiindcă nu au găsit în istoria lor
propriile valori. Statul Israel îi plăteşte pe evreii ultraconservatori
pentru a purta uniforma lor tradiţională la 41 de grade Celsius:
jiletca, pălărie neagră, pardesiu negru. Este o idee şi pentru
refacerea portului românesc, care e foarte frumos, pentru a pune
în valoare turistică acest loc, amenajat cum trebuie, nu ţigănie.
Sanctuarul de la Sarmisegetuza trebuie făcut accesibil turismului,
nu degradându-i fondul.“

Anexa 3 – cea mai veche limbă europeană

Iosif Cueşdean: Arheologii din lumea întreagă au constatat că pe

teritoriul României se afla nucleul vechii civilizaţii europene, în
urmă cu aproximativ 8000 de ani. Pe atunci nu existau nici greci,
nici latini, dar rumânii strămoşi existau, pentru că limba rumână
este cea mai veche limbă europeană, de vreme ce ea este vorbită
cu sunetele naturii, cu onomatopee. Greaca clasică şi latina
clasică sunt creaţii artificiale ale elitei rumâneşti, din mediul
urban, plecând de la morfemele ancestrale ale rumânilor ţărani.
Nu poate fi nici o îndoială că acele slove ce repetă sunetele din
natură sunt cele mai vechi cuvinte europene. În română există cel
puţin 300 de onomatopee şi cel puţin 300 de cuvinte cu
compunere onomatopeică, ceea ce nu mai există în nici o altă
limbă europeană. Limba română este aşa de veche încât ea
începe cu sunetele din natură, primele coduri de comunicare
sonoră a omului primitiv european.
Este o mare absurditate afirmaţia unor lingvişti cum că dacii erau,
aproape, muţi până la venirea romanilor lui Traian şi că ei au
ajuns să vorbească limbi străine, în 165 de ani de ocupaţie, pe
doar 14% din teritoriul dac al lui Decebal.

Anexa 4-Tărâmul magic

În anul 2000, pelerinul care porneşte dinspre Valea Mureşului şi
se îndreaptă spre sud, lăsând Apusenii în spatele său, călătoreşte
toată ziua cu soarele drept în faţă. Din această pricină, culmile
moi ale Munţilor Orăştiei par topite în lumină. Masivul Şureanului
şi platoul înalt al Luncanilor strălucesc în „amiaza mică”, aşa cum
numesc localnicii târziul dimineţilor cuprinse de linişte. Dincolo de
perdeaua luminoasă a orizontului se ascunde Retezatul. Păşunile
alunecă lin spre marginea apelor reci, ce izvorăsc din munte,
desfăcute ca razele. Sibişelul, Grădiştea şi Streiul înşiruie satele
pe fundul văilor, la distanţe aproape egale. De departe, răzbate
cântecul cucului singuratic, iar mierlele se aud parcă de pe altă
lume... Pe nesimţite, în timp ce urci, atmosfera ţinutului începe să
se schimbe. Plaiurile verzi sunt pictate cu fagi seculari şi carpeni,
printre care pasc liniştit armăsari cu coama sură. Cirezile de vite
s-au mai împuţinat şi blana pădurilor de pe culmi îşi întinde umbra
tot mai mult. Din când în când, zăreşti câte o biserică asediată de
verdeaţă, ce răspândeşte sunete stinse de clopot. Aerul îţi dă
iluzia că apasă locurile cu o greutate misterioasă. Pe Valea
Grădiştei, ţărani vârstnici lucrează în ţarină, răsfiraţi unul de altul.
Apariţia oricărui străin îi nelinişteşte repede... Cu cât este mai
aproape muntele, cu atât ţi se pare că oamenii devin mai bătrâni.
Tinerii au fugit din faţa istoriei şi s-au mutat în mările oraşe,
lăsându-i pe părinţi şi pe bunici singuri cu amintirile. De aceea,
locuitorii aşezărilor s-au rărit. Casele au porţi masive, tipic
ardeleneşti, dincolo de care nu se vede nimic. Singurele dovezi că
mai sunt locuite rămân muşcatele de la ferestre. Pe măsură ce
intri în munte, apa râului curge învolburat, iar tumultul ei acoperă
foşnetul adânc al codrilor. Câteva mori de apă vechi măsoară
trecerea timpului. Oamenii de azi numesc aceste meleaguri „ţara
râurilor” sau „tărâmul magic”, pentru că nimic nu pare obişnuit pe
aici. De la toponimie şi portul tradiţional până la felul de-a vorbi al
ţăranilor, întreg ţinutul şi-a păstrat o amprentă misterioasă, pe
jumătate legendară, pe jumătate adevărată, aureolată de trecut.
Aerul răsună de nume aproape vrăjite, pe care le auzi rostite când
şi când: „Sântămăria de Piatră”, „Poarta Raiului”... Cel dintâi
numeşte cariera de unde îşi aduceau strămoşii daci blocurile de
piatră pentru fortificaţiile şi zidurile cetăţilor ce nu au fost învinse
decât o singură dată. Cel de-al doilea, aflat dincolo de marele
platou al Luncanilor, este locul lângă care s-a purtat una dintre
bătăliile câştigate de romani înaintea asediului asupra
Sarmizegetusei. De acolo, sufletele dacilor au plecat direct în cer!
Peste tot, aici, cele petrecute cu două mii de ani în urmă sunt atât
de aproape, încât la Ocolişul Mic, de pildă, un cătun aflat sub
pădure, ţărăncile se mai îmbracă şi acum cu „cămeşoi” de
cânepă, numit „ciupag”, cu un „pui mic” la gât, aşa cum se vede
numai în piatra dăltuită a Columnei lui Traian. Ele nu cultivă
cartofi, ci „crumpeni” şi rămân înveşmântate în alb desăvârşit nu
numai la sărbătoare, ci şi la muncă, după tradiţia femeilor geto-
dace de odinioară. Bărbaţii se încalţă cu opinci din „talpă de vită”,
ca acum două milenii, apucă un sac în spinare, trec dealul şi se
duc la moară de apă a lui moş Antone, să macine „cucuruz” în loc
de porumb. Vara, ei poartă izmene bătute cu piatră în apa
Grădiştei, ca să-ţi ia ochii de albeaţă, şi iarna îmbracă „cioareci”,
cu „laibăr” de lâna. Femeile cele mai în vârstă păstrează încă
tradiţia de două ori milenară a strămoşilor şi nu se tund o viaţă
întreagă. Când merg la biserică, îşi fac „cormi”, adică o
împletitură a părului de jur-împrejurul capului, cum le descria şi
Iordanes în „Getica”. În toate satele de pe Valea Grădiştei, de la
Castau, Beriu şi Sereca până la Ludeştii de Jos, Bucium,
Orăştioara sau Costeşti nu întâlneşti picior de venetic, „nici ungur,
nici ţigan, nici evreu, numai români albi”, cum zic localnicii. Aici a
rămas singurul loc din ţară unde se mai ţine până în ziua de azi, în
fiecare an, în ajun de Duminică Tomii, nedeea „Păştiţelor” sau
„Paştele Mic”, o sărbătoare la care se mănâncă „zamă acră” şi se
bea „o fele de vinars”. După slujba de pomenire a tuturor
morţilor, „până-n fundul veacului”, preotul de la Grădiştea de
Munte i-a obişnuit pe săteni să exclame mândru: „Suntem neam
mai mult spre daci, decât spre romani!”. Tot el adaugă,
cutremurat de o adâncă nostalgie, ce trece cu mult dincolo de
amintirea ultimului strămoş cunoscut: „Cine mănâncă un vârf de
sare, bea o cană cu apă dulce şi respiră aerul ăsta nu mai pleacă
niciodată, fiindcă pe această vale s-au născut primii romani din
istorie! De la noi începe totul...”.

Anexa 5

Cercetătoarea americană Marija Gimbutas, profesoară la

Universitatea din Los Angeles, California, spune: "România este
vatra a ceea ce am numit "vechea Europa", o entitate culturală
cuprinsă între 6500-3500 B.C., axată pe o societate matriarhală,
teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat
societăţile Indo-Europenizate patriarhale, de luptători, din epocile
Bronzului şi Fierului. A devenit de asemenea evident că această
străveche civilizaţie Europeană precede cu câteva milenii pe cea
Sumeriană, făcând imposibilă ipoteza conform căreia civilizaţia
războinică şi violentă a sumerienilor ar fi fost cea mai timpurie de
pe glob".

Bibliografie

Ø -CUEŞDEAN, LUCIAN IOSIF – România, inima vechii Europe,

Ed. Solif, 2006
Ø DAICOVICIU, HADRIAN – Dacii, Ed. Enciclopedică română,
1972
Ø DENSUŞIANU, NICOLAE – Dacia preistorică, Ed. Meridiane,
1986
Ø DRĂGAN, IOSIF CONSTANTIN – Noi, Tracii – Istoria
multimilenară a neamului românesc – Ed. Scrisul românesc,
1976
Ø ELIADE, MIRCEA – De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed.
Ştiinţifică şi enciclopedică, 1980
Ø GHEORGHE, GABRIEL – Studii de cultură şi civilizaţie
românească, Fundaţia Gândirea, 2001
Ø LUNGU, ION – Şcoala Ardeleană, Ed. Viitorul românesc, 1995
Ø PANAITESCU,P.P.-Introducere la istoria culturii
 româneşti,Ed.Ştiinţifică,1969
Ø PANDELE, LIVIU – Transilvania – Terra Dacica, Ed. Romprint,
2005
Ø ROSETTI, ALEXANDRU – Istoria limbii române – De la origini
până în secolul al XVII-lea, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică,
1978
Ø RUSSU, ION – Elemente traco-getice în Imperiul Roman şi
înByzantium, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,
1976
Ø RUSSU, ION – Etnogeneza românilor, Ed. Ştiinţifică şi
enciclopedică, 1981
Ø INTERNET- www. daniorga.gapo.ro, www.enciclopedia-
dacica.ro, www.ghidromania.ro, www.wikipedia.org