UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

GEOGRAFIA ASIEI

LECT. DR. POPA VASILE

2009-2010
 I. Caracteristici fizico-geografice generale

Asia este continentul cel mai întins (ocupă 30% din suprafaţa uscatului terestru) şi cel mai
complex din punct de vedere fizico-geografic. Are cea mai mare şi cea mai mică altitudine, cea
mai lungă coastă (62 750 km), cel mai mare şi cel mai adânc lac, cele mai extreme condiţii
climatice şi în consecinţă cele mai variate forme de vegetaţie şi faună de pe Terra.

Poziţia geografică şi limitele

Asia este mai mult un termen geografic decât un continent omogen. Nu există o separare
fizică logică între Asia şi Europa (Europa este privită şi ca o extensie peninsulară a Asiei) prin
convenienţă a fost considerată ca limită Munţii Ural.
Continentul este mărginit de către Oceanul Arctic (Marea Kara, Marea Laptev, Marea
Siberiei de Est) în partea nordică, Oceanul Pacific (Marea Bering, Marea Okhotsk, Marea Chinei
de Est, Marea Chinei de Sud) în est, Oceanul Indian (Marea Arabiei, Golful Bengal) în sud, mările
interioare ale Oceanului Atlantic (Marea Mediterană, Marea Neagră) şi Europa în vest. Este
separat de America de Nord de Strâmtoarea Bering (35 km) iar de Australia prin Marea Arafura şi
Marea Timor. Istmul Suez uneşte Asia de Africa, Canalul Suez şi Marea Roşie fiind agreată ca
limită dintre cele două. Îngustele strâmtori Bosfor şi Dardanele separă Anatolia de Peninsula
Balcanică. Limita de uscat dintre Asia şi Europa este convenită de cei mai mulţi geografi ca o
linie care porneşte de la Oceanul Arctic, în lungul pantelor estice ale Munţilor Ural - fluviul Ural -
Marea Caspică - Munţii Caucaz - Marea Neagră - Str. Bosfor - Marea Marmara -Str.Dardanele -
Marea Egee.
Suprafaţa totală, excluzând insula Noua Guinee (considerată a nu face parte, geografic, din
Asia; politic jumătatea vestică a insulei aparţine Indoneziei) este de circa 44 mil.km2.
Asia poate fi divizată în 6 regiuni, fiecare posedând caracteristici fizice, politice, economice,
sau culturale distincte.
a. Asia de Sud-Vest sau Asia de Vest şi Sud-Vest: Podişul Iranian (Iran, Afganistan), Turcia,
Peninsula Arabă şi Golful Persic (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Qatar,
Kuweit, Yemen, Oman, Irak), Levantul (Liban, Israel, Siria, Iordania), Regiunea
Caucazului (Azerbaidjan, Armenia, Georgia);
b. Asia de Sud - Subcontinentul indian (India, Pakistan, Bangladesh), Sri Lanka, Maldive;
c. Asia de Sud-Est - Peninsula Indochina (Vietnam, Laos, Thailanda, Cambodgia, Myanmar,
Malaysia)şi Arhipelagul Malaezian (Singapore, Filipine, Brunei, Timorul de Est);
d. Asia de Est - China, Mongolia, Korea de Nord şi Sud, Taiwan;
e. Asia Nordică - partea asiatică a Rusiei (Siberia);
f. Asia Centrală - fost spaţiu sovietic din zona Mării Caspice şi Lacului Aral (Uzbekistan,
Turkmenistan, Kazakhsan, Tadjikistan, Kyrgyzstan);

Caracteristici paleogeografice

Actuala înfăţişare a reliefului, dată de predominanţa lanţurilor munoase şi a platourilor, este

rezultatul unei prelungi şi intense activităţi geologice. Geologic Asia este cel mai tânăr continent,
fiind constituit din structuri geologice formate în etape succesive, de la cele precambriene (cele
mai vechi) la cele terţiare şi cuaternare. Un rol deosebit în evoluţie l-a avut coliziunea plăcilor
tectonice. Cea mai dramatică dintre acestea a fost coliziunea plăcii indiene cu marginea sudică a
continentului, acum circa 50 mil. ani, care a înălţat Himalaya şi Platoul Tibet.
Asia se suprapune sau se găseşte la contactul mai multor plăci tectonice: euro-asiatică,
indo-australiană (contactul dintre acestea două se regăseşte în zona munţilor Suleiman-Himalaya
şi apoi în lungul unor zone de subducţie din vestul şi sudul Indoneziei), pacifică, filipineză
(aceastea se subduc sub placa euro-asiatică, formând masive gropi abisale), placa arabă
(desprinsă din Africa după formarea riftului Mării Roşii) dar şi placa americană (în nord-estul
Siberiei). Contactul dintre aceste plăci, uneori foarte activ, este responsabil de intensa activitate
seismică şi vulcanică (Kamchatka, Kurile, Japonia, Filipine, Indonezia).
Cele mai vechi şi mai rigide structuri geologice sunt scuturile precambriene (arabic, indian,
sinic, siberian-angara), care apar la zi sau sunt scufundate şi acoperite cu depozite sedimentare de
grosimi variabile (circa 7000 m în sinecliza tunguskă) şi sunt formate din roci puternic
metamorfozate şi intruziuni granitice.
În timpul cutărilor caledonice din paleozoicul inferior se formează regiunea din sud-vestul
şi sudul Lacului Baykal (Munţii Sayan, Tannu Ola), vestul Podişul Kazakhstan sau nordul
Munţilor Byrranga şi Insulele Severnaya Zemlya.
La sfârşitul Paleozoicului (permian-carbonifer), în urma orogenezei hercinice se realizează o
parte însemnată a continentului asiatic, cu precădere zona centrală (Munţii Altay, estul Podişului
Kazakhstan, Tian Shan, Kunlun, Hangai, Hinggan). Mari sectoare hercinice au suferit mişcări de
scufundate şi au fost transformate în bazine de sedimentare ce cuprind depozite groase mezozoice
şi terţiare (Câmpia Siberiei de Vest, Câmpia Turanului).
În această parte veche a istoriei Terrei au luat naştere forme de relief care astăzi apar
puternic nivelate. Înălţimile foarte mari (peste 5000 m) pe care le au astăzi unele unităţi muntoase
(Altay, Tian Shan, Kunlun) sunt datorate înălţărilor din timpul mişcărilor tectonice ulterioare (în
special terţiare).
În Mezozoic au loc mişcări tectonice care se finalizează cu formarea unor regiuni din nord-
estului siberian (Munţii Verkhoyansk, Munţii Chersky, Kolyma), cursul inferior al Amurului
(Sikhote-Alin) sau sud-estul Asiei (mare parte din Indochina şi Borneo). În cuprinsul acestora au
fost prinse şi antrenate masive vechi, cristaline (Kolyma, Khorat).
În era Neozoică (acum 66 mil. ani) Asia şi-a realizat, în linii mari, actuala înfăţişare. În
Pliocen are loc o intensificare a mişcărilor verticale, inclusiv înălţarea regiunilor muntoase vechi
(formarea de munţi bloc) şi intense erupţii vulcanice. Cel mai important eveniment tectonic a fost
coliziunea Eurasiei cu India acum circa 50 mil. ani, care a determinat puternice cutări, fracturări
şi înălţări. Platoul Tibet reprezintă cea mai mare concentrare de crustă continentală a Terrei,
consecinţă a acestei coliziuni. India încă se deplasează spre nord cu 6 cm menţinând altitudinile
ridicate în Himalaya şi Tibet. Efectul convergenţei s-a extins la nord de Baikal, multe unităţi fiind
întinerite, iar la sud s-a creat marele bazin Indo-Gangetic.
Cutările alpine (terţiare) prezintă două aliniamente, unul pe direcţie vest-est şi altul pe
direcţie nord-sud (cutările pacifice). Aliniamentul vest-est, mult mai importat, porneşte din Turcia
(Munţii Pontici şi Taurus) se continuă cu Munţii Caucaz, Munţii Iranului (Zagros, Elburs, Kopet-
Dag), Pamir, Hindu Kush, Suleiman, Karakorum, Himalaya, Arakan, Barisan (I. Sumatera) şi se
termină în Noua Guinee. Al doilea aliniament, cel pacific, începe cu Munţii Koryaksk (Koriaci),
din partea de nord-est a Asiei, apoi cuprinde Peninsula Kamchatka, Munţii Dzhugdzhur, Insula
Sakhalin, Japonia, Taiwan, până la sud de Filipine, unde se întâlneşte cu celălalt aliniament.
Comparativ cu sistemul alpino-himalayan, cel pacific are un pronunţat caracter insular şi o
tectonică activă (vulcanism, seismicitate). În cuprinsul acestei zone au fost incluse şi masive
cristaline vechi, cu aspect de podiş, precum Masivul Anatoliei, Masivul Iranian sau Masivul
Tibet.
Răcirea puternică a climei în Cuaternar a dus la instalarea gheţarilor (de calotă şi montani)
pe mari întinderi din suprafaţa continentului: Siberia (mare calotă glaciară ce ocupa jumătatea
nordică a Câmpiei Siberiei de Vest şi o bună parte a Podişului Central Siberian), Tibet (calotă de
gheaţă ce se întindea şi în regiunile muntoase înconjurătoare: Himalaya, Karakorum, Pamir,
Hindu Kush, Tian Shan, Kunlun, Altun Shan, Qilian Shan, M. Qinling), M. Altay (gheţari
montani), Hingganul Mare, Sikhote Alin, Caucaz, Koriaci, Verkhoyansk, Chersky, Kolyma,
Saian, Stanovoi, Hangai.
În Holocen, după topirea celei mai mari părţi din gheţari şi creşterea nivelului Oceanului
Planetar se definitivează configuraţia ţărmurilor (formarea arhipelagurilor din estul şi sud-estul
Asiei) şi a zonelor bioclimatice.
 Caracterele reliefului

Relieful este condiţionat de structura geologică şi climă (prin sistemul de modelare) şi

impune, prin altitudine şi orientare, diferenţieri majore în peisajul geografic.
Extremele altitudinale ale Asiei (şi ale Terrei în acelaşi timp) sunt Muntele Everest (8848 m)
respectiv Marea Moartă (400 m sub nivelul mării). În acelaşi timp cea mai adâncă depresiune
continentală este Lacul Baikal (1165 m sub nivelul mării).
Asia este continentul în care se regăsesc toate formele de relief însă caracteristica principală
este dată de marea predominare a munţilor şi platourilor, constituind circa 75% din suprafaţă.
Aproximativ 2/3 din uscat are peste 500 m altitudine, iar aproximativ 1/5 (20%) are peste 3000 m
altitudine (Caucaz, Pamir, Altai, Himalaya, Karakorum, Tian Shan, Kunlun).
În acest continent se întâlnesc numeroase unităţi muntoase, diferite prin vechime, altitudine,
orientare sau caracteristici ale peisajului.
În privinţa structurii geologică şi genezei munţii pot fi situaţi în cadrul platformelor stabile
(munţi de tip bloc) sau în zone de orogeneză active. Primii se găsesc pe marginile platformelor şi,
în general, sunt caracterizaţi prin vârfuri denudate, versanţi faliaţi şi abrupţi şi altitudini de 2000 -
3000 m (Gaţii de Vest şi Est, Hejaz-Yemen, Liban, Antiliban).
Munţii din zonele de orogeneză sunt mult mai înalţi, mai numeroşi şi au o structură mai
complicată. În această categorie includem munţii hercinici (Altay, Tian Shan), mezozoici
(Verkhoiansk, Chersky) sau alpini (Himalaya, Caucaz, Pamir).
În cadrul sistemului muntos al Asiei se impun două noduri orografice principale. În partea
centrală a continentului se găseşte Pamirul (peste 7000 m altitudine), din care lanţuri montane
radiază în aproape toate direcţiile: spre sud-vest Munţii Hindukush (6100 m) şi mai departe
Munţii Suleiman şi Munţii Kirthar; spre sud-est M. Karakorum, Himalaya şi Trans-Himalaya (sau
Nyen-chen Tangla); spre est Munţii Kuen-lun (Kunlun) continuaţi cu Munţii Qinling, iar spre
nord Tien Shan (Tianshan). Al doilea mare nod orografic este Podişul Armeniei din care pornesc
următoarele lanţuri montane: Munţii Pontici şi Taurus (spre vest), Munţii Caucaz (spre nord),
Zagros, continuaţi cu Makran şi Elburs (spre sud-est).
Platourile (podişurile) pot fi de mari dimensiuni (Podişul Central Siberian, Podişul Tibet,
Podişul Deccan, Podişul Arabiei), cu altitudini ridicate (Tibet, peste 4000 m), pe structuri
geologice variate (Podişul Central Siberian, Podişul Arabiei sau Podişul Deccan sunt pe structuri
precambriene în timp ce Podişul Iran, P. Tibet sau P. Anatoliei sunt în regiunea cutărilor alpine),
cu relief variat (glaciar-Tibet, deşertic-Gobi, vulcanic-Deccan, carstic-Yunnan, pe loess-Podişul
de Loess al Chinei) şi prezintă o mare varietate de peisaje (peisaj de stepă în Podişul Anatoliei,
peisaj deşertic în Pod. Arabiei, peisaj de savană în Pod. Khorat, peisaj de taiga în Pod. Central
Siberian).
Câmpiile Asiei sunt divers localizate (Campia Siberie de Nord în extremul nordic; Câmpia
Coromandel în sud), joase, cu suprafeţe monotone şi văi largi. Unele câmpii sunt foarte întinse (C.
Siberie de Vest, C. Turanului, C. Chinei de Nord, C. Mesopotamiei, C. Indo-Gangetică) şi se
constituie în mari regiuni agricole şi de concentrare umană (Câmpia Indo-Gangetică, Câmpia
Chinei de Nord, Câmpia Manciuriei, Câmpia Malabar). Condiţiile climatice, fertilitatea solurilor
sau gradul de umanizate au impus o mare varietate a peisajelor geografice în cadrul câmpiilor:
peisaje de tundră (Câmpia Siberiei de Nord sau Nordul Câmpiei Siberiei de Vest), peisaje
deşertice în Câmpia Turanului, peisaje tropicale în Câmpia Menamului sau C. Coromandel dar şi
peisaje intens umanizate în Câmpia Îndo-Gangetică, Câmpia Chinei de Nord, Câmpia Manciuriei
sau câmpiile arhipelagului japonez (C. Kanto).
Relieful Asiei se mai caracterizează şi prin prezenţa a numeroase depresiuni, unele foarte
extinse (Tarim, Djungaria, Qaidam, Sîchuan) sau înalte (Tarim, Qaidam). Sunt şi depresiuni foarte
joase (Turpan, -154 m, cea mai coborâtă suprafaţă de uscat), deşertice (Tarim, Qaidam) sau intens
umanizate (Sîchuan, Fergana).
 Tipuri de relief

Relieful deşertic. Se caracterizează prin mari contraste între formele de relief cu pante mari
(munţi, inselberguri), unde diferenţierile petrografice şi structurale sunt bine evidenţiate şi formele
joase unde câmpiile de eroziune alternează cu cele acumulative. Deşerturile majore ale Asiei sunt:
Gobi, Takla Makan, Karakum, Kyzylkum (în zona temperată), Rub-al-Khali, Nefud, Thar, Kevir
(în zona subtrapicală şi tropicală).
Relieful carstic. Cele mai însemnate arii carstice sunt acolo unde stratele groase de calcar
sunt asociate cu precipitaţiile bogate. Aceste condiţii sunt îndeplinite, în special, în Asia de Est,
Sud-Est şi Sud. Prin formele carstice impresionante se impun: sudul Chinei (ex. Podişul Yunnan-
Guizhou), nord-estul şi centrul Vietnamului (Ha Long Bay), Thailanda (provinciile Surat Thani,
Phang Nga, Krabi şi Trang – se impun insulele carstice cu faleze înalte) sau Malaysia (Parcul
Naţional Gunung Mulu din Sarawak
Relieful vulcanic este bine reprezentat în partea estică şi sud-estică a continentului, care se
încadrează „Cercului de Foc al Pacificului”. Regiuni vulcanice majore, cu numeroşi vulcani
activi, sunt: Indonezia (Semeru), Filipine (Pinatubo), Japonia (Fuji San), Peninsula Kamceatka,
Insulele Kurile. Relief vulcanic mai este prezent în Podişul Deccan (trappele bazaltice cretacice),
Masivul Putorana (situat în nord-vestul Podişului Central Siberian, cu depozite vulcanice
triasice), vestul Peninsulei Arabe, Podişul Anatoliei (vulcanism neozoic), Podişul Iranului
(Damavand, Sabalan, Taftan), China de Nord-Est (Changbaishan).
Relieful glaciar acoperă o întinsă suprafaţă în cadrul continentului, fiind reprezentat atât
relieful glaciar de acumulare (Asia de Nord - ocoperită în Cuaternar de o mare calotă glaciară, sau
morenele din lungul văilor montane) dar şi cel de eroziune. Cele mai însemnate regiuni cu relief
glaciar sunt: Munţii Himalaya, M. Karakorum, M. Hindukush, M. Pamir, Tian Shan, M. Kunlun,
M. Altay, Podişul Tibet, M. Caucaz, M. Alborz.
Relieful litoral. Ţărmurile Asiei, rezultat al interacţiunii factorilor endogeni şi exogeni, sunt
foarte crestate, cu numreoase capuri, insule, peninsule şi variate din punct de vedere genetic. Se
înâlnesc ţărmuri cu fiorduri (Insulele Noua Siberie, Novaya Zemlya, Peninsula Taymyr, Peninsula
Chukotsk), ţărmuri cu rias (China de Sud, sud-vestul Koreei), ţărmuri vulcanice (Insulele Kurile,
Japonia, Indonezia), cu estuare (vărsarea fluviilor Enisei, Ob, Khatanga), cu delte, lagune,
cordoane, perisipuri (Câmpiile Coromandel, Malabar, ţărmul nord-estului siberian, Indochina),
ţărmuri cu mangrove (Indochina, Indonezia, Filipine, Golful Bengal), ţărmuri coraligene (la
Marea Roşie, Golful Persic, Golful Oman, Maldive, Andaman, Nicobar, Indonezia, Filipine).
Cele mai importante peninsule sunt: Pen. Arabă (2,7 mil.km2, cea mai mare din lume), Pen.
India (peste 2 mil.km2), Pen. Indochina (1,8 mil.km2), Pen. Asia Mică, Pen. Kamchatka, Pen.
Malacca, Pen. Koreea, Pen. Taymyr. Insulele cele mai mari sunt: Borneo (Kalimantan, 737 mii
km2), Sumatera (425 mii. km2), Honshu, Sulawesi, Java, Luzon, Mindanao, Sri Lanka, Sahalin,
Noua Siberie, etc.

Caracteristici climatice

Clima Asiei este determinată de o serie de factori precum: marea întinderea în latitudine, de
la Ecuator până dincolo de Cercul Polar de Nord, ceeea ce impune o zonalitate a climei,
dimensiunile continentului, care face ca spre regiunile centrale gradul de continentalism să
crească, relieful (prin altitudine şi orientare), distribuţia presiunii atmosferice (care impune
circulaţia atmosferei - circulaţia musonică), curenţii oceanici (Kuro Shiwo, Oya Shiwo).
În timpul iernii, răcirea puternică din partea centrală şi nordică a Asiei, duce la formarea
anticiclonului siberian (mongolo-siberian) dinspre care aerul rece şi uscat se îndreaptă spre sudul
şi estul continentului (musonul de iarnă). În timpul verii, în schimb, continentul se încălzeşte
puternic şi dă naştere unei arii de minimă presiune care absoarbe masele de aer umed şi cald din
sudul şi estul Asiei (musonul de vară).
 Asia este traversat de trei linii matematice importante: Ecuatorul (străbate Indonezia-
insulele Sumatera, Borneo, Sulawesi sau Maluku), Tropicul Racului (străbate Peninsula Arabă,
India, nordul Peninsulei Indochina, sudul Chinei, Insula Taiwan) şi Cercul Polar de Nord
(traverseavă Siberia).
Clima este caracterizată prin temperaturi şi precipitaţii extrem de variabile. În Gobi
temperaturile coboară iarna la -400C şi urcă vara la 450C. Temperatura medie a lunii ianuarie este
sub -200C în mare parte din Siberia (-50, -700C în regiunea Verkhoyansk-Oymyakon-polul
frigului din emisfera nordică) şi peste 250C la sud de tropic. Distribuţia izotermei de 00C a lunii
ianuarie arată faptul că 2/3 din continent are temperaturi negative (Siberia, Asia Centrală, vestul
şi nordul Chinei, nordul Japoniei). Media termică în luna iulie variază de la 350C în sud-vest la
mai puţin de 100C în nord.
Aproximativ 2/5 din continent (Peninsula Arabă, Podişul Iran, Asia Centrală, vestul Chinei,
nordul Siberiei) este uscat, primind mai puţin de 250 mm precipitaţii anual, şi circa 1/3 (Coasta
Malabar, nord-estul Indiei, Indochina, Indonezia, Filipine, Japonia, sudul Chinei) primeşte
precipitaţii suficiente, mai mari de 1000 mm/an. Pantele maritime din sudul şi estul Asiei primesc
2000-3000 mm/an iar nord-estul Indiei este cea mai umedă regiune a globului (12 000 mm/an;
Cherrapunji - Mawsynram-polul ploii pe Glob).
Datorită marii deschideri spre nord (lipsei unor bariere muntoase) mare parte din nordul
Asiei este expus influenţelor climatice din nord şi vest, ceeea ce duce la ierni lungi şi aspre, veri
blânde şi puţine precipitaţii. O parte semnificativă din Asia de Sud-Vest (Pen. Arabă, Podişul
Iran) are un climat tropical, arid şi fierbinte iar o fâşie îngustă din lungul ţărmului Turciei şi
Levantului prezintă o climă mediteraneană, cu ierni blânde şi umede şi veri calde şi uscate. Partea
centrală a Asiei (Turanul, Vestul Chinei sau Pod. Gobi) prezintă un climat temperat continental cu
ierni aspre şi vieri fierbinţi şi foarte puţine precipitaţii.
Asia de Sud (subcontinentul indian), Indochina, sudul Chinei sau Japonia prezintă un climat
marcat de circulaţia musonică, în care sezonul umed (vara) alternează cu o perioadă uscată (iarna).
Indonezia, Filipine, Peninsula Malacca are un climat dominat de influenţe maritime şi ecuatoriale
şi este marcat de temperaturi ridicate şi constante şi de precipitaţii bogate. În nordul şi nord-estul
Chinei, nordul Pen.Koreea şi nordul Japoniei există un climat temperat caracterizat prin extreme
termice şi precipitaţii nu foarte bogate, iar centrul şi sudul Chinei, precum şi sudul Japonia, prin
contrast, are un climat subtropical umed, cu precipitaţii ridicate şi temperaturi blânde.

Caracteristici hidrologice

Apele Asiei, strâns legate de relief şi climă, prezintă o repartiţie neuniformă, cu regiuni
bogate în ape (Siberia, Asia de Sud, Sud-Est şi Est) şi regiuni aproape lipsite de ape (Asia
Centrală şi de Sud-Vest). În acest ultim caz (deşerturile Asiei Centrale, Pen. Arabe, Pod. Iran) se
impune caracterul areic (lipsit de scurgere) sau endoreic (cu scurgere spre lacuri interioare: Lacul
Aral, Marea Moartă).
În cadrul acestui continent se găsesc unele dintre cele mai lungi râuri ale lumii. Spre
Oceanul Arctic se varsă o serie de fluvii mari (Ob, Yenisey, Lena) care au izvoare în regiunea
muntoasă din sudul Siberiei, traversează podişurile şi câmpiile siberiene şi se termină prin estuare
(Ob, Yenisey) sau delte (Lena). Acestea au un regim pluvio-nival şi glaciar, un regim de scurgere
cu ape mari în anotimpul cald (dat de topirea zăpezilor şi gheţurilor), îngheţ în timpul iernii şi
inundaţii datorate dezgheţurilor mai timpurii din cursul superior.
Cele mai importante fluvii care se scurg spre Pacific sunt Amur, Huang He, Chang Jiang şi
Mekong care prezintă caracteristici diferite impuse de regiunile pe care le străbat. Fluviile Amur
şi Huang He străbat regiuni cu o climă rece (temperaturi negative iarna) care dau fenomene de
îngheţ şi debite mai mari vara. Huang He se remarcă prin debitul mare de aluviuni (care provin
din Podişul de Loess) care au înălţat continuu patul albiei şi au produs numeroase inundaţii.
Chang Jiang şi Mekong au izvoare în Tibet şi străbat regiuni cu o climă musonică care impun
creşteri semnificative de debit în timpul verii.
 Spre Oceanul Indian se orientează Tigru, Eufrat, Indus, Gange, Brahmaputra, Irrawaddy sau
Salween. Tigrul, Eufratul (cu izvoare în Podişul Armeniei) şi Indusul, deşi străbar regiuni uscate,
au apă datorită alimentării din zăpezi şi gheţari. Celelalte fluvii (la care se pot adăuga Godavari,
Mahanadi sau Krishna, care străbat Podişul Deccan) au un debit bogat vara, datorită ploilor
musonice, şi mai redus iarna. Nu trebuie neglijat nici aportul din topirea zăpezilor şi gheţarilor,
pentru cele cu izvoare în Tibet şi Himalaya.
Marea Mediterană şi Marea Neagră primesc o serie de râuri care, deşi nu sunt foarte mari, au
o mare importanţă pentru regiunile pe care le străbat. Se pot aminti: Orontes, Litani (din Levant),
Ceyhan, Sakarya, Kizik Irmak (Turcia), Rioni (Georgia).
Cele mai importante regiuni endoreice sunt: Câmpia Turanului, Bazinul Tarim şi Podişul
Iran. Amudarya şi Syrdarya, cele mai cunoscute, au izvoare în Pamir şi Tian Shan, străbat regiuni
deşertice şi se varsă în Lacul Aral. Amenajările din lungul acestor râuri, în special pentru irigaţii,
au influenţat negativ Lacul Aral (acesta şi-a redus foarte mult suprafaţa). Se mai poate aminti râul
Iordan care izvorăşte din Munţii Antiliban, străbate grabenul El Ghor şi se varsă în Marea Moartă.
Lacurile sunt numeroase, inegal distribuite în teritoriu şi cu origini diferite. Printre cele mai
mari se numără: Marea Caspică, lacul Aral, Lacul Balkhash, L. Baykal, L.Tuz, L.Van, L.Sevan
(Armenia), L. Urmia (Iran) sau L.Khanka (la graniţa dintre Rusia şi China).
Lacurile situate în regiunile aride şi semiaride din partea centrală şi de sud-vest al Asiei sunt,
în cea mai mare parte, sărate şi localizate în depresiuni tectonice. Alături de lacuri tectonice
(Baykal, Aral, Balkhash, Issyk-Kul, Marea Moartă, Biwa-Japonia) mai întâlnim şi lacuri
vulcanice (Toba-Sumatera, Tazawa, Mashu, Toya, Akan-Japonia, Lanao-Mindanao), de baraj
natural (Sarez-pe Murgab, M. Pamir), în depresiuni eoliene (Lop Nur-Bazinul Tarim), carstice (în
Podişul Anatoliei), lagune (Kara Bogaz), de baraj antropic (Bratsk-pe Angara, Krasnoyarsk-pe
Enisei, Trei Defilee). În Siberia, delta Gange-Brahmaputra şi cursul inferior al râului Mekong se
întâlnesc numeroase mlaştini.
Chang Jiang (Yangtze) este cel mai lung râu al Asiei (6300 km) şi al treilea din lume, Marea
Caspică este cel mai întins lac din lume (386 400 km2, împreună cu Kara Bogaz), Lacul Baykal
(1620 m) cel mai adânc, iar Lacul Tuz (329 g/l) şi Marea Moartă (322 g/l) sunt cele mai sărate.
Gheţarii. Gheţarul Fedchenko din Munţii Pamir (Tadjikistan) este cel mai lung gheţar din
lume (excepţie regiunile polare), având o lungime de 77 km. Alte regiuni glaciare majore sunt:
Munţii Karakorum (Siachen - 70 km, Biafo - 63 km, Baltoro, Batura), M. Himalaya (Rongbuk,
Khumbu, Gangotri), Podişul Tibet (circa 47% din suprafaţa gheţarilor din China), M. Altay
(Berel, Aktru), Tian Shan (Ingylchek de Sud - 60 km), M. Caucaz, Pen. Kamceatka, Munţii
Verkhoiansk sau M. Cerski.

Vegetaţia este influenţată, în special, de climă şi relief şi se caracterizează prin zonalitate şi

etajare. Tipurile de vegetaţie variază de la pajiştile de tundră din lungul coastei nordice la pădurile
ecuatoriale din sud-est. Între aceste două extreme se extind pădurile de conifere (taigaua), pădurile
mixte şi cu frunze căzătoare (est), vastele stepe (în partea centrală) şi vegetaţia xerofitică (sud-
vest). În regiunile intens sau timpuriu umanizate (Câmpia Chinei de Nord, Câmpia Indo-
Gangetică, Câmpia Mesopotamiei) vegetaţia naturală a fost puternic influenţată, fiind înlocuită, în
special, de terenuri agricole şi aşezări.
Zona tundrei, neregulată datorită topografiei, ocupă câmpiile joase ale Siberiei pe circa 400-
800 km lăţime, între Pen. Yamal şi Chukotsk. Cea mai extinsă pădure neîntreruptă din lume este
taigaua siberiană care se întinde pe circa 6400 km (Ural-Okhotsk) lungime şi 1600 km lăţime şi
este formată din Pinus sibirica, Pinus primula, Larix sibirica. În Câmpia Siberiei de vest există o
îngustă (80-160 km) pădure de amestec cu stejari, arţari, frasini. Păduri de amestec se mai
întâlnesc în Peninsula Koreea, nordul insulei Honshu, regiunile deluroase din jurul Marii Câmpii
Chineze şi Munţii Qinling, fâşii înguste în Munţii Himalaya, M. Elburz, M. Caucaz şi Munţii
Pontici. Pădurile de foioase, specifice climei temperate, se dezvoltă în special în estul Asiei
(Câmpia Chinei de Est, Câmpia Manciuriei, cursul inferior al Amurului, Japonia, Koreea).
 Stepa se întinde din sudul Câmpiei Siberiei de Vest până la M. Altai-Sayan apoi se continuă
la sud-est de Lacul Baikal, din Mongolia până în Podişul Ordos şi se remarcă prin predominanţa
speciei Stipa lessingiana.
Pădurile subtropicale (mixte) permanent verzi apar în sudul Chinei şi Japoniei, la sud de
Câmpia Kanto, Chang Jiang, până în estul Tibetului şi poalele sudice ale M. Himalaya şi sunt
compuse din arbori de camfor, pini, cedri, stejari, bambuşi, magnolii, chiparoşi. Se mai remarcă,
chiar dacă pe suprafeţe mai restrînse, vegetaţia mediteraneană (păduri şi tufişuri) în sudul şi vestul
Turciei precum şi în Levant (Cedrus libani).
Pădurile tropicale musonice, fără frunze în perioada uscată a anului, apar în sudul şi sud-
estul Asiei (Pen. India şi Pen. Indochina), iar pădurile tropicale umede şi ecuatoriale, abundente
în specii (palmieri, liane, ficuşi, bambuşi, smochini, orhidee, abanoşi, arbori de camfor, castani,
santali, pini), în Indonezia, Filipine, Pen. Malacca, părţi din Pen. Indochina, Coasta Malabar şi
nord-vestul Indiei.
Savana, în care se disting speciile de Acacii şi Euphorbiacee, apare în Podişul Deccan, nord-
vestul Indiei (Valea Indusului, Peninsula Kathiawar), în Yemen, sud-estul Peninsulei Arabe
(Oman-Qatar), Platoul Korat, sudul Cambogiei, iar mici areale în Borneo şi Filipine.
Întinse areale din centrul şi sud-vestul Asiei au o vegetaţie cu caracter deşertic (Haloxylon,
Tamarix, Artemisia, Ephedra, Carex), mai diversă în oaze şi în lungul râurilor.
În munţii înalţi (Himalaya, Caucaz, Pamir, Tian Shan, Altay etc.) se dezvoltă o vegetaţie
etajată (la înălţimi pajiştile alpine ocupă întinse suprafeţe) iar pe coastele joase şi umede din sudul
şi sud-estul Asiei (în special în ariile deltaice-regiunea Sundarbans) apar mangrovele.

Fauna este diversă variind latitudinal şi altitudinal. În zona rece (arctică şi subarctică) se
întâlnesc: reni (Rangifer tarandus), urşi polari (Ursus maritimus), vulpi arctice (Vulpes lagopus),
iepuri polari (Lepus timidus), lemingi (Lemmus obensis). Pădurile de conifere siberiene (taigaua)
reprezintă habitat pentru: elani (Alces alces), urşi bruni (Ursus arctos), vulpi (Vulpes vulpes), râşi
(Lynx lynx), samuri (Martes zibellina), lupi cenuşii (Canis lupus).
În regiunile central asiatice se pot întâlni: gazele mongole (Procapra gutturosa), asini
sălbateci (Equus hemionus), gazele tibetane (Procapra picticaudata), cămile bactriene (Camelus
bactrianus ferus), oi şi capre sălbatice (argalul – Ovis ammon) sunt caracteristice stepelor şi
deşerturilor, leoparzii de zăpadă (Uncia uncia), tigrii siberieni (Pantera tigris altaica), cinteze
mongole de deşert (Rhodopechys mongolicus), vulturi negri eurasiatici (Aegypius monachus),
berze albe (Ciconia ciconia), vulpi roşii (Vulpes vulpes).
În sudul, sud-estul şi estul continentului se întâlnesc: urşi negri asiatici (Ursus thibetanus),
urşi leneşi sau buzaţi (Melursus ursinus), panda giganţi (Ailurpoda melanoleuca - Rezervaţia
Wolong), tigri (Panthera tigris altaica), elefanţi asiatici (Elephas maximus), rinoceri indieni
(Rhinoceros unicornis), panda roşii (Ailurus), urangutani (Pongo pygmaeus), dragoni de Komodo
(Varanus komodoensis).
Solurile pot fi împărţite pe zone bio-climatice. Zona arctică este caracterizată de procese
pedogenetice rudimentare, spre sud soluri de tundră şi taiga. Solurile din stepele şi pădurile zonei
temperate sunt fertile şi bogate în humus. Solurile brune din zona mediteraneană şi cele galbene şi
roşii din regiunile subtropicale musonice sunt bogate în oxizi de fier şi aluminiu. În zona
ecuatorială solurile sunt tipic lateritice.

Caraceristicile populaţiei, oraşelor şi economiei

Populaţia Asiei
Populaţia continentului este de peste 3 miliarde locuitori (mai mult de jumătate din populaţia
Terrei): China (1,29 md.), India (peste 1,08 md.), Indonezia (238 mil.), Pakistan (peste 159 mil.),
Bangladesh (141 mil.), Japonia (127 mil.).
 Continentul a fost populat dispre Africa, fiind descoperite fragmente de hominizi în China
(Sinanthropus pekinensis), Indonezia (Pitecanthropul javanensis), Caucaz sau Orientul Apropiat.
Aici au apărut cele mai vechi civilizaţii ale omenirii: Mesopotamia (mil. III î.Hr - civilizaţia
sumeriană, akadină, asiriană, babiloniană), India (mil. III î.Hr - civilizaţia Indusului), China
(mil.II î.Hr. - cursul mijlociu al fluviului Huang).
Populaţia este repartivată inegal pe teritoriul continentului, cele mai mari densităţi de
populaţie (chiar peste 500 loc/km2) fiind întâlnite în Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei,
estul insului Honshu, Câmpia Indogangetică, Câmpiile Malabar şi Coromandel, Insula Jawa,
Insula Luzon, Câmpia Menam. La nivel statal se disting, prin densităţile mari: Singapore (4900
loc/km2), Bangladesh (circa 1000 loc/km2), Japonia (340 loc/km2) şi Coreea de Sud (470 loc/km2).
Regiuni slab umanizate sunt: Siberia (cliam este foarte rece iar solurile îngheţate pe mari
suprafeţe), ariile deşertice din partea centrală şi sud-vestică a Asiei (China de Vest, Asia Centrală,
Pen. Arabă, părţile interioare ale Iranului).
Dinamica naturală a populaţiei. Natalitatea este foarte ridicată în lumea islamică (Pakistan
36‰, Iran 34‰), în timp ce în China au fost adoptate politici demografice (politica unicului
copil). Mortalitate este ridicată în statele sărace: Afganistan (15‰), Laos (13‰), Yemen (11‰),
Nepal (11‰), state care se remarcă şi printr-o speranţă de viaţă redusă (sub 60 ani).
Migraţiile sunt interne (de la sat la oraş sau spre regiunile mai dezvoltate economic - China,
India, Indonezia), intracontinentale (dinspre statele sărace din Asia de Sus spre Golful Persic) şi
intercontinentale (spre Europa, America şi Australia).

Structura populaţiei

Rasială - se întâlnesc toate rasele: albă (statele caucaziene, statele arabe, statele Asiei
Centrale, nordul Indiei, Israel), mongoloidă (China, Mongolia, Siberia, Japonia,
Indochina), neagră (populaţii din India şi Filipine), dravidiană (intermediară între albă şi
neagră, în sudul Indiei).

Religioasă - marile religii ale lumii au apărut aici: creştinismul (Filipine, Timorul de Est,
Coreea de Sud-catolici, Rusia asiatică, Georgia, Armenia, Syria, Liban), islamismul
(statele arabe, statele Asiei Centrale, Pakistanul, Indonezia, Bangladesh, Malaysia, Iran,
Azerbaidjan, Afganistan), budismul (Peninsula Indochina, Sri Lanka, Mongolia, Japonia,
Koreea de Sud, Bhutan, China), hinduismul (India, Nepal, Sri Lanka, I-la Bali), iudaismul
(Israel), confucianismul (China), şintoismul (Japonia), şamanismul (Siberia, Laos,
Thailanda, Indonezia, Myanmar), sikhism (India, Malaysia, Hong Kong), zoroastrianism
(Iran, India, Pakistan) şi animismul (estul Indiei, Filipine).

Lingvistică – sunt state omogene din punct de vedere lingvistic (statele arabe, Japonia,
Koreea, Mongolia) şi heterogene (India - sunt recunoscute 15 limbi oficiale, Afganistan,
Iran, Filipine - peste 100 vorbite, Indonezia - peste 600 limbi).

Etnică – sunt unele state omogene, cu peste 90% din populaţie aparţinând unei singure
etnii (Japonia, Coreea de Nord şi Sud, Mongolia, Yemen, Armenia, China) sau heterogene
(India, Afganistan, Pakistan, Kazahstan).

Structura pe medii: întâlnim un grad ridicat de urbanizare în Singapore (100%), Israel
(90%), Japonia (80%), Coreea de Sud (80%), dar şi state unde predomină populaţia rurală:
Nepal (12% populaţie urbană), Afganistan (21%), Laos (23%), Tadjikistan (29%), India
(30%), China (35%), Indonezia (37%).

Oraşele Asiei

Vechimea oraşelor
În cadrul continentului asiatic se pot distinge mai multe generaţii de oraşe, după vechime:
oraşele antice (Ur, Uruk, Babilon, Mohenji-Daro, Harappa, Xian, Luoyang, Ierusalim, Damasc,
Persepolis), oraşele medievale (Bagdad, Samarkand, Buhara, Agra, Nanjing, Osaka, Kyoto,
Shiraz, Angkor), oraşe cu dezvoltare rapidă în perioada colonială (Calcutta, Bombay, Goa,
Madras, Singapore, Malacca, Jakarta, Macao, Shanghai, Colombo, Manila).

Mărimea oraşelor
Oraşele Asiei sunt printre cele mai mari din lume, cu perspective de creştere. Printre marile
metropole ale Asiei se disting: Tokyo, Osaka, Yokohama (Japonia) Shanghai, Beijing, Tianjin,
Guangzhou, Shenyang, Chongqing (China), Seul (Coreea de Sud), Jakarta (Indonezia), Manila
(Filipine), Bangkok (Thailanda), Karachi, Lahore (Pakistan), Bombay, Calcutta, Delhi, Madras
(India), Dhaka (Bangladesh), Teheran (Iran), Bagdad (Irak).

Repartiţia şi mărimea principalelor oraşe asiatice

• Asia de Nord: Novosibirsk (1,4 mil.loc), Omsk (peste 1 mil.loc), Ecaterinburg (1,2 mil),
Celyabinsk (peste 1 mil), Vladivostok, Karsnoiarsk;
• Asia Centrală: Taşkent (peste 2 mil.loc), Almaty (1,2 mil), Bishkek (600 mii), Aşgabad
(550 mii), Duşanbe (580 mii), Karaganda, Samarkand;
• Asia de Sud-Vest: Teheran (6,8 mil; 8 mil agl.urb), Mashhad (1,9 mil), Tabriz (1,2 mil),
Bagdad (5 mil.agl.urb), Amman (1 mil), Al-Basrah (1,5 mil), Ar-Riyad (4 miul loc),
Jeddah (2 mil loc), Kabul (2 mil.agl.urb), Kandahar, Erevan (1,2 mil), Baku (2,5 mil
agl.urb), Tbilisi (1,2 mil), Beirut (1,5 mil), Damasc (1,6 mil), Alep (1,6 mil);
• Asia de Sud: Bombay (10 mil; 12,6 mil. agl.urb.), Calcutta (5mil; 11 mil agl.urb.), Delhi
(7,5 mil; 8,5 agl.urb.), Madras (4 mil; 5,5 mil agl.urb.), Bangalore, Dhaka (4 mil; 8
mil.agl.urb), Islamabad (1,5 mil), Karachi (10 mil), Lahore (5 mil);
• Asia de Sud-Est: Jakarta (9,5 mil; 12 mil.agl.urb.), Surabaya (3 mil.), Bandung (2,5 mil),
Manila (1,6 mil; 15 mil-aria metropolitană), Quezon City (2 mil), Viangchan (550 mii),
Kuala Lumpur (1,2 mil), Yangon (4 mil), Bangkok (5,7 mil; 9 mil.agl.urb), Hanoi (3 mil);
• Asia de Est: Tokyo (8 mil; 12 mil. agl.urb.), Yokohama (4 mil), Osaka (3 mil), Beijing (7
mil; 11,5 agl.urb), Shanghai (8 mil; 14 mil.agl.urb), Tianjin (5 mil; 11 mil. agl.urb),
Shenyang (3,7 mil; 7 mil.agl.urb), Seul (10,5 mil; 15 mil.agl.urb), Pusan (4 mil),
Pyongyang (1,3 mil).

Unele oraşe apropiate au foarmat mari grupări urbane: megalopolisul japonez (Tokyo -
Nagoya - Osaka - Kytakyushu), gruparea de la vărsarea fluviului Chang Jiang (Shanghai –Nanjing
- Hangzhou), axa Gangelui (Delhi – Kanpur – Lucknow – Patna - Calcutta), axa Harbin - Dalien
(Harbin – Shenyang – Anshan - Dalian).

Funcţiile oraşelor
Oraşele importante au funcţii complexe (capitalele, oraşele mari), iar cele mijlocii şi mici au
funcţii industriale (metalurgică - Norilsk, siderurgică - Anshan, Jamshedpur, de prelucrarea a
petrolului - Abadan, Kirkuk, Yumen, Yanbu al Bahr), portuare (Singapore, Tianjin, Cochin,
Aden), financiar-bancare (Hong Kong, Singapore), turistice (Agra, Dubai, Nara, Bangkok),
semnificaţie religioasă (Mecca, Ierusalim, Benares, Najaf).

Economia

Există deosebiri regionale semnificative în dezvoltarea economică a continentului. Unele

state sunt puternic dezvoltate economic (Japonia, Coreea de Sud, Singapore, Israel, Malaysia,
Emiratele Arabe Unite), iar altele foarte slab dezvoltate (Mongolia, Laos, Yemen, Tadjikistan,
Timorul de Est, Afganistan). Există şi disparităţi de dezvoltare la nivel statal. Partea estică Chinei
este mult mai dezvoltată, comparativ cu cea vestică.
Factori determinanţi în dinamica economică
• Resursele - rol important în creşterea economică şi dinamica urbană (ex. statele de la
Golful Persic); resursele de subsol: petrol (Golful Persic - Arabia Saudită, cel mai mare
 producător, Asia Centrală, Siberia de Vest, China, India, Indonezia, Malaysia), gaze
naturale (Golful Persic, Asia Centrală - Turkmenistan, Siberia de Vest), cărbune (China,
India, Siberia, Kazahstan), minereu de fier (China, India), staniu (Thailanda, Malaysia,
Indonezia), cupru (Indonezia), zinc (China), aur (China, Indonezia, Uzbekistan), bauxită
(China, India), sare (China), fosfaţi naturali (China, Iordania, Israel);
• resursele de suprafaţă: lemn (Siberia, Asia de sud-est), hidroenergie (China-trei defilee),
solul fertil;
• resursele umane (capacitate de creaţie, calităţi morale - Japonia, China) - ex. Japonia după
1945; chinezii au contribuit cu multe descoperiri la civilizaţia omenirii;
• factorul istoric - rol marcant în schimbările socio-economice şi culturale (ex. Asia
Centrală - ocuparea acestui spaţiu de către Rusia, ce a condus la inventarea statelor,
etniilor, limbilor etc.; în Japonia - Restauraţia Meiji);
• factorul politic - marcat de deciziile liderilor politici care au condus unele state: ex. Mao,
Deng Xiaoping în China sau şogunul Tokugawa în Japonia;

Industria
• tradiţională: textilă, alimentară (Asia Centrală, unele state arabe, Iran - covoare, carpete);
• modernă: siderurgie (Japonia, China - Anshan, Wuhan, Baotou, India), industria staniului
(Thailanda), chimică (Japonia, China, statele de la Golful Persic, India), construcţii de
maşini (Japonia - automobile, nave, Coreea de Sud, China, India), electronică şi
electrotehnică (Japonia, Coreea de Sud, Taiwan), robotică (Japonia);

Agricultura
În cadrul spaţiului asiatic se întâlnesc mai multe tipuri de agricultură: de subzistenţă (cea
mai răspandită), de piaţă (comercială, pe bază de plantaţii – Malaysia, Indonezia, Filipine),
itinerantă (mai stab reprezentată, în unele locuri izolate din Indonezia, Filipine sau Indochina). În
regiunile cu climă caldă şi umedă din Asia de Est, Sud-Est şi Sud se practică 2 sau chiar 3 culturi
agricole anual.
Agricultură modernă este mecanizată, chimizată, irigată, fiind reprezentativă în Japonia,
Israel (sisteme eficiente de irigaţie), Malaysia, Coreea de Sud.
Cultura plantelor reprezintă sectorul reprezentativ în agricultura multor state: cereale (orez -
Asia de est, sud-est şi sud, grâu - China, India, porumb - China, mei – India, sorg - India, China),
plante tehnice (soia - China de nord-est, bumbac - Marea Câmpie Chineză, Podişul Decan,
Pakistan, Uzbekistan, trestie de zahăr - Câmpia Gangelui, sudul Chinei, Indochina, Indonezia,
iută, cânepă - Filipine), ceai (India, China), nuci de cocos - Filipine, palmieri de ulei - Malaysia,
arbori de cauciuc - Malaysia, cafea (Indonezia, Vietnam, Yemen), fructe (China - lider mondial),
sericicultură - China, Japonia, arbore de camfor (Japonia), qat (plantă euforizantă-Yemen),
curmale (statele arabe).
Creşterea aimalelor se practică sub forma nomadă, seminomadă (regiunile deşertice,
Mongolia), pentru tracţiune (China, India, Indochina) sau în ferme mari (Japonia, Israel). Se cresc
ovine (China, India, Iran, Asia Centrală - rasa karakul), caprine (India - cel mai mare crescător),
bovine (India, China), porcine (China - lider mondial), bubaline (India, Pakistan, China), cămile
(Pakistan, India), cabaline (China), yaci (Tibet, Tadjikistan), reni (Asia de Nord). Pescuitul se
practică pe scară largă în Japonia şi China.
Regiunile agricole importante sunt: Marea Câmpie Chineză, Câmpia Manciuriei, China de
Sud, Câmpia Indusului, Câmpia Gange-Brahmaputra, Câmpiile Malabar şi Coromandel, Podişul
Deccan, Câmpia Mesopotamiei, regiunile de câmpie şi colinare din Indochina, Indonezia şi
Filipine.

Transporturile
Încă din vechime s-au remarcat o serie de drumuri comerciale: drumul mătăsii (China - Asia
Centrală - Marea Mediterană), drumul tămâiei (sudul Pen. Arabe - Marea Mediterană), drumul
mirodeniilor (India – Mesopotamia - Marea Mediterană, sau pe mare dinspre Indonezia spre
Europa).
Transporturile rutiere sunt cele mai dezvoltate, ajungând în zonele cele mai dificile (Tibet,
Siberia, regiunile montane). Căile ferate cele mai faimoase sunt: Transsiberianul (traversează
Siberia de la vest la est, Moscova - Vladivostok), cu derivaţii spre China şi Mongolia, Magistrala
Baikal-Amur, Turksibul (de la Marea Caspică – Uzbekistan – Kazahstan - Novosibirsk) sau
Transtibetanul (calea ferată care ajunge la cea mai mare altitudine). În Japonia, unde reţeaua
feroviară este cea mai modernă, se remarcă trenurile de mare viteză (shinkansen), iar în China
trenurile maglev (pe levitaţie magnetică), în regiunea Shanghai. Cea mai densă reţea de căi ferate
se găseşte în Japonia, China de Est şi India.
Larga deschidere spre ocean a favorizat dezvoltarea transporturilor navale şi apariţia a
numeroase porturi: Singapore, Shanghai, Hong Kong, Chiba, Nagoya, Ulsan, Kwangyang (Corea
de Sud), Bombay, Calcutta, Tianjin, Kobe, Yokohama, Bangkok. Transporturi fluviale sunt şi ele
însemnate în unele regiuni, mai ales acolo unde cele rutiere sunt inexistente (ex. Siberia de Nord)
sau slab dezvoltate. Cele mai circulate sunt: Chang Jiang, Gange, Mekong, Indus, Menam, Amur.

Comerţul
Distribuţia spaţială inegală a resurselor naturale şi a diverselor produse industriale şi servicii
a condus la dezvoltarea comerţului, care se practică aici din cele mai vechi timpuri. Mărfurile
asiatice, precum mătasea, mirodeniile, tămâia, extrem de preţuite în Europa încă din vechime, au
favorizat deschiderea unor drumuri comerciale (Drumul Mătăsii, Drumul Mirodeniilor, Drumul
Tâmâiei) între centrele de producţie şi consumatori. În prezent, unele state asiatice sunt
dependente de comerţ. Japonia, una dintre cele mai sărace în resurse ţări ale lumii, este un astfel
de exemplu. Ea depinde foarte mult de materiile prime importate, dar şi de posibilitatea de a vinde
produsele finite, care au o mare valoare adăugată (produse electrotehnice, autovehicule, maşini şi
utilaje industriale etc.). Pe de altă parte, în unele state precum Arabia Saudită sau Iran, foarte
bogate în hidrocarburi, exporturile sunt dominate net de petrol.
Un comerţ foarte activ practică China, cu creşteri majore în ultimii ani, Coreea de Sud sau
Singapore.

Turismul
Potenţialul turistic este foarte bogat şi variat. obiective naturale: peisajele montane, cu bogat
relief glaciar, lacuri şi păduri (Himalaya, Caucazul), carstul din sudul Chinei, Tibetul, rezervaţiile
naturale din India, China, Indonezia, insulele tropicale din Thailanda, Indonezia, Maldive, cu plaje
întinse şi recifi coraligeni, vulcanul Fuji.
Potenţialul uman este reprezentat de numeroasele obiective religioase (biserici, temple,
moschei, statui, locuri de pelerinaj - Ierusalim, Mecca, Medina, Benares, Najaf, templul budist
Borobudur, Nara, Lhasa, Angkor, Agra - Taj Mahal), cultural-istorice (antice – Luoyang, Xian,
Marele Zid, din China, din Mesopotamia, Persia, sau Turcia, medievale – în oraşele Buhara,
Samarkand, din Uzbekistan, Ayutthaya şi Sukhothai din Thailanda, Insula Bali), staţiunile litorale
şi balneare (Japonia, Thailanda, Maldive, Dubai, Thailanda, la Marea Moartă).
 JAPONIA

Caracteristici fizico geografice

Japonia este localizată între Marea Japoniei şi Oceanul Pacific (între 22-460 latitudine
nordică), în partea de est a Asiei şi ocupă o suprafaţă de circa 377 mii km2. Este alcătuită din patru
insule mari (Hokkaido sau Yezo, Honshu sau Hondo , Shikoku şi Kyushu) şi numeroase insule
mici, dispune pe direcţia nord-est - sud-vest, pe circa 3500 km.
Aceste insule au ţărmuri foarte sinuoase, cu numeroase golfuri şi peninsule, lungimea totală
a ţărmului depăşind 30 mii km. Un caracter particular îl prezintă construcţiile coraligene care
însoţesc ţărmul multor insule din arhipelagul Ryukyu.
Dispunerea arhipelagului pe circa 200 latitudine (între 250 şi 450 latitudine nordică)
determină mutaţii semnificative în peisajul geografic. Formarea arhipelagului este legată de
mişcările tectonice pacifice (terţiare) şi de poziţia la contactul a 4 plăci tectonice (Euro-asiatică,
Pacifică, Filipineză şi Americană). Activitatea tectonică Terţiară a creat, printre altele, Marea
Japoniei, fapt ce a dus la detaşarea Japoniei de masa continentală asiatică.
Astfel, relieful este predominat muntos şi colinar (85% din total, din care 74% reprezintă
munţii), evidenţiindu-se munţii şi podişurile vulcanice (peste 150 vulcani), cel mai faimos fiind
Fuji-San (3776 m). Vulcanul Fuji-San are o formă perfect conică, fiind format dintr-un con central
înconjurat de numeroase conuri mai mici, situate la o altitudine de 1500-1900 m.
Intensa activitate tectonică a dus la apariţia a numeroase falii, longitudinale şi transversale
care au fragmentat ansamblul montan în mai multe compartimente (numeroase horsturi şi
grabene). Astfel au fost puse în evidenţă insulele mari, câmpiile şi depresiunile, unele acoperite de
apă (Mediterana Japoneză, Depresiunea lacului Biwa, Marele graben japonez, numit şi Fossa
Magna-situat între Golfurile Suruga şi Toyama). În mod similar s-a format şi Marea Japoniei,
acum circa 15 milioane de ani, fapt ce a dus la separarea Japoniei de uscatul asiatic.
Poziţia la contactul celor 4 plăci tectonice a determinat, pe lângă o intensă activitate
vulcanică, o seismicitate foarte activă. Aici se întâlnesc circa 200 vulcani, din care 50 activi şi au
loc peste 1500 cutremure/an (cel mai distructiv a fost cutremurul din 1923, când s-au înregistrat
circa 130 mii morţi). Periculoase sunt şi cutremurele submarine deoarece pot produce valuri
tsunami.
Relieful este predominant muntos (circa 73%), cu pante abrupte şi intens fragmentate de
râuri. Culmile sunt dispuse, predominant, de la nord la sud, din care se desprind lateral culmi mai
scurte, care coboară spre coastă. Altitudinea variază între – 4 m (Hachiro-gata sau Lacul Hachiro,
prefectura Akita, nordul Japoniei) şi 3776 m (Fujiyama sau Fuji-san). În relief se impune Masivul
Central Japonez, care ocupă partea mijlocie a insulei Honshu. Această regiune de impune şi
printr-un variat relief glaciar şi periglaciar.
În nord-estul Insulei Honshu relieful se prezintă sub forma a trei şiruri muntoase paralele:
Kitakami-Abukuma-Yamiza spre est, Ou-Joetsu în mijloc şi Dewa-Echigo spre vest, cu altitudini
ce depăşesc rereori 2000 m. Munţii Ou cuprind una din ariile vulcanice reprezentative ale Japoniei
(Iwate, Azuma), cu numeroase izvoare fierbinţi şi lacuri vulcanice (Onawashiro).
În partea sud-vestică a Insulei Honshu se remarcă Munţii Chugoku iar în Peninsula Kii sunt
Munţii Kii. Relief muntos prezintă şi insulele Kyushu şi Shikoku (Munţii Kyushu şi Munţii
Shikoku) cu altitudini care nu depăşesc 2000 m.
În Insula Hokkaido se impune un lanţ muntos central (Kitami-Hidaka), cu dispunere
aproximativă nord-sud şi cu altitudini care depăşesc 2000 m (vulcanul Tokachi, 2077 m), precum
şi alte culmi (Meakan), mai scunde, care fac legătura cu Insulele Kurile şi Honshu. În Shikoku
relieful este predominant muntos, însă altitudinile nu depăşesc 2000 m, altitudinea maximă fiind
atinsă în Muntele Ishizuchi (1981 m).
Câmpiile, care ocupă circa 15% din suprafaţa Japoniei, sunt extinse, în special, în lungul
cursurilor inferioare ale principalelor râuri şi în zonele litorale. Sunt reduse ca suprafaţă, dar bine
umanizate: Kanto, Osaka, Sendai, Ishikari. Pe coasta vestică se remarcă câmpile Ishikari (cea mai
mare din insula Hokkaido), Akita şi Niigata (în Honshu) iar pe cea estică Kushiro (în Hokkaido),
Tokachi (în sud-estul insulei Hokkaido), Sendai, Kanto (cea mai mare - circa 13 000 km2,
dezvoltată în lungul râului Tone), Nobi (în aria oraşului Nagoya), Osaka (în Honshu). În insula
Kyushu se distinge câmpia Tsukushi. Depresiunile sunt, majoritatea, de natură tectonică, cele mai
numeroase fiind în Insula Honshu (Nara, Matsumoto, Maebashi).
Unităţile deluroase, dezvoltate predominant pe formaţiuni sedimentare terţiare (gresii) ocupă
suprafeţe mai mari în I. Kyushu şi nordul insulelor Honshu şi Hokkaido.

Clima arhipelagului variază semnificativ de la nord la sud, dar şi de la vest la est, fiind
influenţată de dispunerea în latitudine, altitudinea ridicată, orientarea reliefului, suprafeţele
acvatice înconjurătoare, curenţii oceanici Kuroshio (cald) şi Oyashio (rece) precum şi de circulaţia
maselor de aer (musonul sud-est asiatic aduce multă umiditate vara).
Japonia are, în marea sa parte, un climat temperat, cu patru anotimpuri, mai rece în partea
nordică (50C media termică anuală la Nemuro, în Hokkaido), unde temperaturile medii ale iernii
sunt negative. Insula Hokkaido are clima cea mai rece, cu temperaturi care coboră în ianuarie la -
150C pe coasta nord-vestică (aici iernile sunt mai lungi, cu ninsori abundente şi vânturi reci
siberiene). La Sapporo temperaturile sunt cuprinse între -50C (în ianuarie) şi 200C (în iulie) iar
precipitaţiile medii sunt de circa 1100 mm/an (cele mai multe în septembrie). Insula Hokkaido şi
nord-vestul Insulei Honshu au veri mai scurte şi ierni lungi şi severe, din cauza vânturilor siberine
(nord-vestice) şi curentului rece Oyashio.
În sudul Insulei Honshu, în Shikoku şi Kyushu verile sunt calde şi umede iar iernile blânde,
cu puţină zăpadă. La Tokyo, temperaturile medii variază între 50C, în luna ianuarie, şi 250C, în
iulie, iar media anuală de precipitaţii este de circa 1500 mm, cele mai numeroase în timpul verii
(160 mm în luna iulie) dar şi în septembrie (210 mm), în timpul taifunurilor (cicloni tropicali).
Partea sudică (Insulele Nansei şi Ogasawara) prezintă un climat subtropical cu temperaturi
medii pozitive tot timpul anului (circa 220C în luna ianuarie şi 280C în iulie la Okinawa, media
anuală fiind de 160C). Precipitaţiile sunt bogate, cu valori care depăşesc 2000 mm/an, mai mari
vara. Insula Yaku (Yaku-shima), situată la sud de Kyushu, este unul dintre cele mai umede locuri
de pe Terra, cu valori ale precipitaţiilor care depăşesc 5000 mm/an.
Sezonul umed în Japonia, numit tsuyu, începe, în mare parte a Japoniei, la începutul lunii
iunie şi ţine până în a doua jumătatea a lunii iulie (în Okinawa se sfârşeşte în a doua parte a lunii
iunie). Aceste precipitaţii (frontale) se formează la contactul maselor de aer umede şi calde
pacifice, care vin din sud, cu cele continentale reci, care vin din nord. Sezonul ploios începe în
sudul Japoniei (Insula Okinawa) o lună mai devreme (începutul lunii mai) şi este aproape
insesizabil în nord (Hokkaido), unde aduce puţine precipitaţii. În timpul sezonului umed nu plouă
în fiecare zi, la Tokyo înregistrându-se o medie de 12 zile ploioase în luna iunie (conform Japan
Meteorological Agency).
Perioada august-octombrie este sezonul taifunurilor, cele mai numeroase înregistrându-se în
septembrie, care aduc multe precipitaţii (în multe locuri ale Japoniei fiind luna cu cele mai multe
precipitaţii).
În timpul iernii masele de aer continental din aria de presiune ridicată care se formează peste
Siberia sunt direcţionate spre centrul de presiune coborâtă de deasupra nordului Oceanului
Pacific. Aceste mase de aer absorb mari cantităţi de umiditate în timp de traversază Marea
Japoniei, care sunt transformate în precipitaţii solide (zăpadă) în timp ce traversează munţii din
partea centrală a ţării. Partea centrală înaltă a Insulei Honshu este una dintre cele mai bogate în
zăpadă din lume, stratul de zăpadă putând atinge 10 m grosime. În acelaşi timp, partea dinspre
Oceanul Pacific este săracă în precipitaţii. Astfel, dacă la Kanazawa, pe coasta Mării Japoniei, cad
circa 270 mm în luna iunie, la Tokyo se înregistreauă doar 50 mm. Situaţia este similară şi în
cazul precipitaţiilor medii anuale, cu circa 1000 mm mai multe în vest (circa 2470 mm la
Kanazawa şi 1470 mm la Tokyo).
În munţii înalţi clima este etajată, temperaturiile fiind mai reduse pe înălţimi iar precipitaţiile
putând depăşi 3000 mm/an.
 Instabilitatea climatică este specifică anotimpurilor de tranziţie (în special august-
septembrie) când sunt frecvente taifunurile (4-5/an) în partea sudică a ţării.

Reţeaua hidrografică este reprezentată de râuri scurte şi repezi, lacuri cu suprafeţe reduse
şi bogate ape subterane (remarcabile sunt cele termale).
Râurile, în strânsă legătură cu topografia şi clima, au rupturi de pantă, cascade şi un bogat
potenţial hidroenergetic, cele mai importante fiind: Shinano (367 km, cel mai lung din Japonia),
Tone (322 km, al doilea ca lungime dar primul ca suprafaţă bazinală – 16840 km2; cursul său
inferior a fost deviat, iniţial se îndrepta spre Golful Tokyo, prin actualele râuri Ara şi Edo),
Abukuma (239 km), Kitakami (249 km), Kiso (277 km), Mogami (229 km lungime – unul dintre
cele mai repezi din ţară, situat în nord-vestul Insulei Honshu), Ishikari (268 km, al treilea ca
lungime şi al doilea ca bazin; izvorăşte din M. Ishikari şi se varsă în Marea Japoniei, în aria
oraşului Sapporo), Tokachi (156 km), Teshio (156 km; în Hokkaido), Shimanto (cel mai mare din
insula Shikoku; nu este influenţat antropic, fiind considerat „ultimul râu curat” din Japonia). Râul
Shinano are un bazin hidrografic de 11900 km2, izvorăşte din Muntele Kobushi şi curge spre
nord-vest, spre Marea Japoniei, unde se varsă în zona oraşului Niigata. În anul 1922 a fost
construit canalul Ozoku, pentru apărarea oraşului Niigata de inundaţii. Apele râului sunt folosite
şi pentru întinsele câmpuri de orez din Câmpia Niigata.
Formează conuri aluviale la poalele munţilor şi delte la vărsare. Alimentarea este pluvio-
nivală iar cele mai mari debite sunt în timpul verii, când sunt condiţii de producere a inundaţiilor
(nivelurile râurilor cresc rapid). Marile inundaţii din trecut au impus lucrări de amenajare:
amenajarea canalului de scurgere, canale pentru preluarea surplusului de apă, rezervoare, baraje,
îndiguiri şi îndreptări de cursuri. Râurile nu sunt navigabile decât pe mici sectoare în cursul
inferior, însă sunt folosite în irigaţii.

Lacurile sunt numeroase, aproape 500 de lacuri mai mari de un hectar, majoritatea în partea
de nord a ţării. Din punct de vedere genetic lacurile sunt de diverse tipuri: tectonice, litorale, de
crater, de baraj vulcanic, antropice.
Lacuri tectonice: Lacul Biwa (este situat în partea centrală a Insulei Honshu, prefectura
Shinga, are o suprafaţă de circa 674 km2 - cel mai mare lac al Japoniei şi o adâncime maximă de
104 m), Kizaki, Aoki şi Nakatsuna (reprezintă un şir de lacuri tectonice situate în lungul Fossei
Magna, mare graben care străbate insula Honshu), Suwa (partea centrală a insulei Honshu).
Lacuri de baraj antropic: Nagase (localizat în Insula Shikoku, pe râul Monobe; utilizare
energetică şi pentru irigaţii), Sagami (localizat în Insula Honshu, pe râul Sagami; alimentrază cu
apă oraşele Yokohama şi Kawasaki, irigaţii şi hidroenergie), Ogachi (situat pe râul Tama din
partea centrală a Insulei Honshu; rol de aprovizionare cu apă a metropolei Tokyo).
Lacuri de crater şi calderă: Ikeda (lac de calderă situat la 40 km sud de oraşul Kagoshima,
sudul Insulei Kyushu; este utilizat pentru irigaţii, piscicultură şi turism), Toya (lac de calderă din
sudul Insulei Hokkaido), Towada (situat în nordul insulei Honshu, în Parcul Naţional Towada-
Hachimantai, într-o calderă dublă), Shikotsu (lac tipic de crater în vestul insulei Hokkaido),
Mashu (lac de crater localizat în Insula Hokkaido; are o suprafaţă de 19 km2 şi o mică insulă în
partea centrală), Onami (lac de crater în Insula Kyushu).
Lacuri de baraj vulcanic: Akan (situat în partea estică a Insulei Hokkaido; este faimos pentru
alga, de formă sferică, Aegagropila sauteri; importanţă piscicolă şi turistică), Kawaguchi (este
unul din cele 5 lacuri din jurul vulcanului Fuji; importanţă turistică), Nojiri (localizat în partea
centrală a insulei Honshu).
Lacuri litorale (lagune, limanuri): Saroma (situat pe ţărmul nord-estic al Insulei Hokkaido,
separat de Marea Okhotsk printr-un cordon de nisip de 20 km lungime; are o suprafaţă de 150
km2, o adâncime maximă de 19,5 m şi îngheaţă în timpul iernii; este utilizat în piscicultură,
acvacultură şi turism), Abashiri (situat pe ţărmul Mării Okhotsk, din nordul insulei Hokkaido),
Ogawara (se află în prefectura Aomori şi are 62 km2), Hamana (în prefectura Shizuoka).
 Lacurile Urabandai (partea centrală a Insulei Honshu) reprezintă un grup de circa 80 de
mici lacuri şi bălţi formate în urma unor alunecări de teren pe pantele vulcanului Bandai.
Alunecările au apărut ca rezultat al erupţiei vulcanului în 1888, cele mai mari lacuri fiind Hibara
şi Akimoto. Similar au luat naştere lacurile Oku-Nikko (10 mici lacuri) de pe pantele vulcanului
Shirane (2573 m). Cel mai mare lac este Chuzenji (1163 ha).
Apele geotermale şi minerale sunt abundente, valorificate economic sau balnear. Izvoarele
fierbinţi Kusatsu (37 mii litri/minut) sunt valorificat balnear din secolul al XIII-lea.
Kuroshio (Kuro Shiwo) este un curent cald (circa 240 C temperatura la suprafaţa apei) ce se
extinde din Filipine până în largul coastei estice a Japoniei şi are o lăţime de circa 100 km.
Curentul Tsushima este o ramură a curentului cald Kuroshio care pătrunde în Marea Japoniei prin
strâmtoarea Tsushima, dintre Insula Kyushu şi Peninsula Coreea.
Oyashio (Oya Shiwo, numit şi Curentul Kurile) este un curent rece cu originea în Marea
Okhotsk şi bogat în plancton, răceşte zonele de coastă din partea nordică. Uneori aduce ceţuri
puternice pe coasta estică a Insulei Hokkaido şi nordul Insulei Honshu.
Cei doi curenţi (Kuro Shiwo şi Oya Shiwo) se întâlnesc în largul coastelor insulei Honshu,
acest spaţiu marin fiind una dintre cele mai însemnate zone piscicole ale lumii: sardina japoneză,
tonul, codul de Pacific, somonul, scrumbia de Pacific, anşoa, macrouul, heringul, calmarul,
crevetele.

Vegetaţia variză foarte mult, în strânsă legătură cu clima şi altitudinea, de la păduri boreale,
în Hokkaido şi părţile înalte ale insulelor Honshu şi Shikoku, la păduri subtropicale permanent
verzi şi mangrove în partea sudică (aici numeroase sunt speciile indo-malaysiene). La altitudini
mari apare vegetaţia subalpină şi alpină. Chiar dacă Japonia are o mare suprafaţă împădurită (67%
- 25 milioane de hectare), doar o parte mai păstrează vegetaţia primară (18%). Suprafeţe
însemnate de pădure, în special de conifere, au fost defrişate şi înlocuite cu alte specii (plantaţii –
25%), precum cedrul japonez (sugi în japoneză - Cryptomeria japonica), laricele japonez
(karamatsu – Larix kaempferi) sau pinul roşu japonez (akamatsu – Pinus densiflora, rol important
în grădinile clasice japoneze), printre cele mai comune specii de arbori din Japonia.
Este formată dintr-o largă varietate de specii - circa 5600 specii native de plante vasculare
(circa 35% endemice). Conform Japan FAO Association (1997), tipurile de pădure şi compoziţia
floristică diferă de la nord la sud şi cu altitudinea, în funcţie de climă şi relief, astfel:
Pădurile de conifere (subalpine) sunt întâlnite în munţii din Insula Hokkaido (partea centrală
şi nord-estică), Insula Honshu (partea centrală montană înaltă, între 1600-2500 m; diversitatea
speciilor de conifere este mai mare decât în Hokkaido: Tsuga diversifolia, Abies veitchii, Abies
mariesii, Picea koyamai, Picea maximowiczii) şi Shikoku (în munţii înalţi), fiind compuse din:
bradul de Sahalin (Abies sachalinensis), molidul Yezo (Picea jezoensis), molidul de Sachalin
(Picea glehnii), pinul de piatră japonez (Pinus pumila), bradul argintiu Veitch (Abies veitchii – în
Honshu), bradul Nikko (Abies homolepis – în Honshu şi Shikoku), pinul alb japonez (Pinus
parviflora) dar şi mesteacănul (Betula ermani) sau frasinul de munte (Sorbus sambucifolia). La
sud de Sapporo, în Peninsula Oshima, apare fagul japonez (Fagus crenata), marcând limita dintre
zonele temperat boreală (rece) şi cea moderat rece.
În Insula Honshu există diferenţe clare în vegetaţie între laturile estică şi vestică datorită
diferenţelor de umiditate, versanţii vestici, spre Marea Japoniei, primesc precipitaţii abundente
sub formă de zăpadă, în timpul iernii, fapt care determină anumite adaptări ale plantelor. În
Honshu sunt şi câteva păduri de conifere primare, păstrate datorită faptului că au aparţinut unor
temple sau clanuri: pădurea de Thujopsis dolabrata (în nordul prefecturii Aomori), pădurea de
cedru japonez (Cryptomeria japonica, în prefectura Akita), cea de chiparos japonez
(Chamaecyparis obtusa, în sud-vestul prefecturii Nagano) şi pădurea de pin umbrelă (Sciadopitys
verticillata, în prefectura Wakayama).
Pădurile temperate cu frunze căzătoare, apar sub pădurile de conifere, în cadrul unui climat
temperat moderat şi sunt dominate de fagul japonez (Fagus crenata), care apare la peste 1000 m
în Insula Kyushu, 600 m în regiunea Kanto şi aproape de nivelul mării în nordul insulei Honshu şi
vestul insulei Hokkaido. Alături de fag, aceste păduri mai cuprind: teiul japonez (Tilia japonica),
castanul sălbatic (Aesculus turbinata), arborele katsura (Cercidiphyllum japonicum), nucul
japonez (Juglans ailanthifolia), frasinul manciurian (Fraxinus manchurica), stejarul (Quercus
mongolica).
Pădurile temperate sempervirescente, specifice unui climat temperat mai cald, din centrul şi
sudul Insulei Honshu şi insulele Shikoku şi Kyushu (în partea nordică a arealului aceste păduri
apar doar în arealele costale), sunt compuse din laur (Manchilus thunbergii), Quercus
phylliracoides, arborele de camfor (Cinnamomum camphora), stejarul permanent verde japonez
(Quercus acuta), stejarul albastru japonez (Quercus glauca), camelia (Camellia japonica),
magnolia stea (Magnolia stellata), stejarul de piatră japonez (Lithocarpus edulis), cleyera sau
sakaki (Cleyera japonica - plantă sacră pentru credincioşii shintoişti), Machilus thunbergii
(familia Lauraceae), tsuga (Tsuga sieboldii), Castanopsis cuspidata.
Păduri subtropicale permanent verzi se dezvoltă în partea sudică a Japoniei (arhipelagurile
Nansei şi Ogasawara): Ardisia sieboldi, Elaeocarpus photiniaefolius, Pisonia umbellifera,
Pouteria obovata, Rhaphiolepis integerrima, Livistona chinensis, Pandanus boninensis.
Zona alpină, întâlnită în regiunile înalte ale munţilor din insulele Honshu şi Hokkaido,
cuprinde specii de plante alpine, între care se remarcă Dicentra peregrina.
În insulele Nansei (Ryukyu), în cadrul unor estuare, se găseşte o vegetaţie de mangrove,
constituind limita nordică a acestui tip de vegetaţie, iar în regiunile costale sărăturoase (ex.
regiunea lacului Saroma) specii halofite (Salicornia europaea).

Fauna este şi ea bine reprezentată, circa 370 specii de păsări, 90 specii de mamifere, 65
specii de reptile, 50 specii de amfibieni, 215 specii de peşti, numeroase specii de nevertebrate,
multe dintre acestea fiind specii endemice.
Dintre elementele faunistice reprezentative amintim: macacul (Macaca fuscata, răspândit în
arealele montane din centrul şi sudul ţării), ursul negru (Ursus thibetanus), ursul brun Yezo
(Ursus arctos yesoensis – apare doar în Hokkaido), cocorul japonez (Grus japonensis), vulturul
auriu japonez (Aquila chrysaetos japonica), zibelina (Martes zibellina brachyura – în Hokkaido),
salamandra uriaşă japoneză (Andrias japonicus – este a doua ca mărime din lume, 1,5 m lungime),
pisica sălbatică iriomote (Prionailurus iriomotensis – pisică sălbatică ameninţată cu dispariţia,
sudul arhipelagului Ryukyu), broasca ţestoasă (Geoemyda japonica).
Arii protejate. Sistemul japonez de arii protejate a fost iniţiat în anul 1934, când se
înfiinţează şi primul parc naţional. Printre ariile protejate se disting: Shirakami Sanki (Patrimoniu
Mondial UNESCO; cuprinde o arie montană din nordul Insulei Honshu), Yakushima (Patrimoniu
Mondial UNESCO; se află în nordul arhipelagului Ryukuy), P.N. Hakone-Izu (beneficiază de
peisaje naturale superbe, cu munţi împăduriţi, lacuri, râuri repezi sau izvoare fierbinţi).

Caractere ale populaţiei, oraşelor şi economiei

Originea japonezilor. Nu există o explicaţie ştiinţifică clară asupra originii japonezilor.
Lângă Kobe a fost descoperit un schelet de om din paleolitic-Omul de Akashi (Nipponantropus
akashiensis). Majoritatea oamenilor de ştiinţă afirmă că omul care a trăit în paleolitic pe aceste
insule a fost exterminat de cataclismele naturale.
Cea mai răspândită teorie despre originea japonezilor este cea a unei culturi duble: curentul
nordic (Siberia, Mongolia, Manciuria, Coreea) şi curentul sudic (insulele indoneziene, Taiwan,
Filipine, sudul Chinei). Populaţiile curentului nordic s-au stabilit în secolul al IV-lea Insula
Honshu şi au format statul Yamato (regiunea Kinki).
Populaţia AINU - a venit din Europa, prin Siberia-Sahalin în Hokkaido şi nordul insulei
Honshu.
Numele nippon (nihon) - ţara soarelui răsare, apare pentru prima dată într-o scrisoare din
anul 607 adresată de prinţul Shotoku împăratului Chinei.
 În prezent Japonia are o populaţie de circa 127,6 mil.loc., cu o densitate de 341 loc/km2.
Cele mai mari densităţi de populaţie se înregistrează în megalipolisul japonez (Tokyo-Nagoya-
Osaka-Kitakyushu) cu valori care depăşesc 1000 loc/km2 (chiar 4000 loc/km2). Valori mai mici se
înregistrează în nordul insulei Honshu, Insula Shikoku şi Insula Hokkaido (cuprinde doar 5% din
populaţia ţării).
Natalitatea este de 9,5 ‰, mortalitatea de 8,7 ‰, speranţa de viaţă la naştere de peste 76 ani
(77 ani masculin şi 84 ani feminin; circa 1,02 milioane japonezi au peste 90 ani) şi o popuaţie
urbană de 78 %. Populaţia este foarte omogenă, fiind formată, în proporţie de 99%, din japonezi.
În Japonia mai trăiesc circa 500 mii coreeni, 250 mii chinezi, 180 mii brazilieni şi 90 mii
filipinezi. În insula Hokkaido există circa 20 000 ainu. Şintoismul (51%-străveche religie animistă
a Japoniei) şi budismul (38%) sunt religiile cele mai răspândite.
În condiţiile tendinţelor actuale populaţia Japoniei este în declin demografic şi îmbătrânire.
Se consideră că în 2050 Japonia va avea 100 milioane locuitori din care 35,7 % va avea peste 65
ani.

Oraşele Japoniei

Oraşele din Japonia sunt, în general, de vârstă recetă. Exceptând vechile capitale Nara,
Kyoto şi Kamakura, oraşele apar după după secolul XVI. În a doua jumătate a secolului al XVI-
lea în jurul templelor influente şi a castelelor seniorilor feudali încep să apară oraşe. Majoritatea
oraşelor importante se dezvoltă în jurul castelelor, multe localizate în lungul princialelor căi de
comunicaţie (Tokyo, Osaka, Nagoya, Himeji). Unele oraşe se dezvoltă în jurul centrelor portuare
(Kobe, Sakai).
Dezvoltarea centrelor urbane are loc de la sfârşitul secolului al XIX-lea (după restauraţia
Meiji), când prosperă centrele portuare (Kobe, Yokohama, Niigata, Hakodate, Nagasaki) şi apar
centrele industriale (Kawasaki, Amagasaki, Yawata). Multe oraşe-castel, în special cele din est,
sunt prinse în procesul industrializării. În Hokkaido şi sudul insulei Kyushu resursele minerale au
favorizat dezvoltarea industrială şi urbană (Muroran, Minamata).
Oraşele principale sunt: Tokyo (8,1 mil), Yokohama (3,4 mil), Osaka (2,6 mil), Nagoya (2,1
mil), Sapporo (1,8 mil), Kyoto (1,46 mil), Kobe (1,5 mil), Fukuoka (1,3 mil), Kawasaki (1,25
mil), Hiroshima (1,1 mil), Kitakyushu (1 mil), Sendai (1 mil).
Oraşul Tokyo este localizat în estul insulei Honshu, la Golful Tokyo. Originile oraşului
datează de la începutul secolului al XVII-lea, când şogunul Jeyasu Tokugawa construieşte, pe
locul unui sat pescăresc, un castel numit Edo, care să reprezinte reşedinţa sa (reşedinţa împăratului
se afla la Kyoto). În 1869, după abolirea şogunatului, capitala Japoniei moderne se stabileşte la
Edo, numit de acum Tokyo - capitala de răsărit. Oraşul are mult de suferit de pe urma
cutremurelor (în special cel din 1923) şi a bombardamentelor celui de-al doilea război mondial.
Reprezintă unul dintre cele mai importante centre urbane şi industriale ale lumii fiind şi primul
centru comercial, financiar şi de transport al ţării (nod de comunicaţii rutiere şi feroviare, port şi 2
aeroporturi internaţionale la Narita şi Haneda).
În 1980 42,4 % din totalul populaţiei Japoniei era concentrată în 3 arii metropolitane (aria
metropolitană – s-a considerat teritoriul întins pe 50 km distanţă de centru) - Tokyo, Osaka şi
Nagoya. În anul 2000 procentul s-a ridicat la 44,2 % din total, adică 56,14 mil.loc. (pe o suprafaţă
de 5,9 % din total). Densitatea populaţiei în aceste arii metropolitane este foarte mare: 4028
loc/km2 în aria Tokyo, 2209 loc/km2 în aria Osaka şi 1206 loc/km2 în aria Nagoya.

Caracteristici economice

Japonia este a doua putere economică a lumii, cu un PNB care depăşeşte 5200 md. dolari
(73,3 % din servicii, 25,4% industrie, 1,3% agricultură), capabilă să influenţeze mersul economiei
mondiale.
 „Miracolul economic japonez” rezidă din faptul că această ţară, relativ mică ca suprafaţă
(circa 378 mii km2), muntoasă în cea mai mare parte, situată într-o zonă seismică şi vulcanică
foarte activă dar şi cu multe taifunuri, lipsită de resurse naturale, grav afectată de
bombardamentele celui de-al doilea război mondial (inclusiv bombele atomice de la Hiroshima şi
Nagasaki, 6-8 august 1945) a devenit în epoca postbelică o mare putere economică, cu realizări
remarcabile din punct de vedere tehnologic. Explicaţia este dată de poteţialul uman remarcabil
(putere de muncă, onoare şi disciplină - spiritul bushido din perioada samurailor), resursele
financiare reduse care au fost alocate sectorului militar, stabilitatea politică, politicile economice
şi de dezvoltare guvernamentale.
Prima etapă a modernizării Japoniei poate fi considerată perioada 1870-1905 când au fost
puse bazele unei industrii naţionale bazate pe meşteşugurile tradiţionale dar şi pe importul de
tehnică. În 1901 apare prima oţelărie (Yawata Iron and Stell Mill).
Între 1905-1940 economia Japoniei creşte de 12 ori, înregistrând un boom care a continuat
până la criza de supraproducţie din 1929, dar care a continuat să se dezvolte datorită orientării
către producţia de război. În 1950 produsul naţional brut era de 10 miliarde dolari.
În perioada 1960-1970 are loc o creştere economică foarte mare (după ce în 1950 Japonia
era devastată de bombardamentele atomice din 1945, traumatizată de tragediile de la Hiroshima şi
Nagasaki, ca şi de soarta celor circa 7 milioane japonezi care se repatriau din zona Pacificului). În
1970 Japonia era a treia putere industrială a lumii (puternică dezvoltare a industriei siderurgice).
În anii 60 se dezvoltă puternic industria siderurgică, prin construirea unor mari capacităţi de-
a lungul coastelor. Până la criza petrolieră a fost cea mai prosperă şi eficientă industrie, dar şi un
mare consumator de energie.
Şocul petrolier (1973). Dacă în 1955 resursa energetică principală a Japoniei era cărbunele
(75%), în 1970 raportul se inversase, cărbunele contribuind cu doar 25% la necesarul energetic al
ţării. Un rol din ce în ce mai mare revenea petrolului. Şocul petrolier a dat o nouă şi semnificativă
dimensiune vulnerabilităţii Japoniei, o ţară cu resurse minerale foarte reduse. Astfel în 1974-1975
are loc o cădere economică importantă. Dacă în perioada 1960-1970 creşterea economică era de
11% în deceniul 1970-1980 s-a redus la 5,5%.
După criza petrolului au avut loc preocupări pentru restructurarea economiei naţionale:
trecerea treptată de la import şi consum de materii prime la import şi consum de semifabricate.
Restructurarea industrială a dus la promovarea ramurilor sofisticate de înaltă tehnicitate, cu mare
consum de inteligenţă şi scăderea ponderii ramurilor energofage. A progresat mult programul
nuclear dar şi tehnologiile de producerea a energiei pe baza potenţialului solar şi geotermal.
În anii 80 are loc aşa numitul „război al automobilelor” cu SUA şi Europa datorită
concurenţei puternice pe piaţa automobilelor (Toyota, Nissan, Honda, Mazda). Industria de
autovehicule este o industrie cheie deoarece antrenează numeroase activităţii (industria
siderurgică şi metalurgică - Al, Cu, Pb, ind. maselor plastice, anvelope, textile, produse chimice,
reţele de distribuţie, comercializare, service). Producţia de autovehicule a crescut constant, de la
peste 100 mii bucăţi în 1956 la peste 11 milioane în prezent.
Această confruntare economică şi comercială nu a fost singura: „războiul textilelor”
(deceniul 6), „războiul televizoarelor” (deceniul 7) sau „conflictul oţelului”.
Un rol central în dinamismul economiei îl prezintă industria de vârf. De asemenea se
remarcă trecerea spre exportul de capital: investiţii directe în străinătate ale companiilor japoneze,
achiziţii de acţiuni ale investitorilor japonezi; împrumuturi şi credite acordate de băncile japoneze.
Japonia este o ţară dependentă de comerţul exterior, de importul de materii prime şi exportul
de bunuri. În aceste condiţii menţinerea unui comerţ internaţional liber (fără practici
protecţioniste) este esenţială pentru economia Japoniei.
„Revoluţia electronicii” începe odată cu descoperirea tranzistorului (1947) - semiconductor
folosit la fabricarea calculatorului electronic şi continuă cu dezvoltarea circuitelor integrate cu
peste 100 mii tranzistori. Cheia industrializării postbelice a Japoniei a fost dată de folosirea pe
scară largă a tehnologiilor electronice în toate domeniile.
 Începând cu anul 1980 are loc boom-ul roboticii (în prezent sunt peste 410 mii roboţi
industriali). Industria roboticii a atins cote foarte înalte, fiind dezvoltaţi roboţi capabili să
efectueze diverse activităţi: roboţi care se joacă cu cei mici (pot cânta, dansa, spune poveşti sau îi
pot învăţa pe copii diferite lucruri), care au grijă de bătrâni (pot vedea şi urmări mişcări, pot auzi
şi procesa comenzi sau pot simţi mirosuri), care pot lucra cu bombe şi explozivi sau pot asigura
securitatea (roboţii gardieni). Cel mai avansat robot humanoid (ASIMO), fabricat de Honda, poate
merge în două picioare, vorbi sau recunoaşte oamenii după trăsăturile feţei.
Succesele deosebite obţinute în diverse domenii ale industriei de vârf (electronică şi
electrotehnică, telecomunicaţii, biotehnologie, robotică, aerospaţială) nu se puteau realiza fără
investiţii masive în cercetare şi învăţământ. În acest sens se evidenţiază oraşul ştiinţific Tsukuba,
situat în partea centrală a insulei Honshu, care cuprinde Universitatea Tsukuba (1973) şi
numeroase institute de cercetare şi educaţionale (una dintre cele mai mari concentrări ştiinţifice
din lume orientată spre cercetare fundamentală). În anul 1980 a fost locul Expoziţiei Ştiinţifice şi
Tehnologice Internaţionale.
Sfârşitul secolului al XX-lea este cunoscut ca „deceniul negru” fiind marcat de o încetinire a
creşterii economice (1,5 % în perioada 1990-1997).
Industria energiei electrice se bazează pe: petrol (49,4%), cărbune (19,1%), gaze naturale
lichefiate (13,3%), energie nucleară (12,6%), hidroenergie şi energie geotermală (3,5%), alte surse
(2,3%). Circa 80% din necesarul de energie se importă (90% din importurile de petrol provin din
Orientul Mijlociu).
Japonia are o industrie complexă, ramurile industriale reprezentative fiind: industria
siderurgică (fontă, oţel), metalurgie neferoasă (aluminiu, plumb), navală (primul producător
mondial), a automobilelor (8,6 milioane bucăţi, primul producător mondial), motocicletelor,
produselor electronice, chimice (petrochimie, hârtie - mare producător, farmaceutică), textile, cu
un înalt nivel tehnologic (larga utilizare a roboţilor), care antrenează 25% din populaţia activă şi
contribuie cu 25% la crearea PIB (ponderi în scădere în defavoarea serviciilor).
Japonia este patria celor mai fiabile automobile din lume (calitate, durabilitate, preţ, consum
redus de combustibil). Toyota Motor Corporation este o companie multinaţională care produce a
gamă largă de autovehicule (automobile, camioane, autobuze, roboţi). Compaia, ce a apărut în
anul 1933 şi îşi are sediul central în oraşul Toyota, este cel mai mare producător de autovehicule
din Asia şi al doilea din lume. În anul 2005, împreună cu Daihatsu Motor Company (unde Toyota
deţine majoritatea acţiunilor) a produs 8,54 milioane vehicule, cu aproape 500 mii mai puţin decât
General Motors. Alţi mari producători japonezi sunt: Honda (înfiinţată în anul 1948), Nissan,
Subaru, Suzuki, Mazda, Mitsubishi.
Printre cele mai importante şi cunoscute companii care fabrică produse electronice sunt cele
japoneze (Canon, Matsushita, Sharp, Sony, Seiko, Nintendo). Sony este una dintre cele mai
importante companii de produse electronice personale, iar Nintendo se impune prin dezvoltarea de
jocuri video. Firme precum Fujitsu, Hitachi sau NEC sunt printre cele mai bune în domeniul
producerii de computere. În domeniul produselor electrice şi electronice de înaltă tehnologie se
remarcă compania Toshiba iar în domeniul produselor optice şi de imagine (camere de luat vederi,
fotocopiatoare, imprimante) compania Canon.
Japonia are preocupări serioase şi în domeniul tehnologiei aerospaţiale, derulând programe
de cercetare în cadrul Agenţiei Spaţiale JAXA. În 1970 Japonia a devenit a patra ţară care a plasat
un satelit pe orbilă, numit Ohsumi. Această lansare s-a realizat de la Centrul Spaţial Kagoshima,
de pe coasta estică a Peninsulei Ohsumi. Satelitul ALOS are ca obiectiv transmiterea de date
pentru realizarea unei hărţi tridimensionale a Terrei (la scara 1: 25 000) şi să ofere date pentru o
mai bună înţelegere a impactului catastrofelor naturale.
Lipsa acută a spaţiului destinat construcţiilor (de unde dezvoltarea pe verticală) a făcut ca
multe unităţi industriale (şi nu numai) să fie amenajate pe insule artificiale (poldere industriale).

Agricultura este intensivă, cu randamente superioare, puternic mecanizată şi chimizată,

antrenează 5% din populaţia activă, participă cu 1,3% la PIB şi este subvenţionată de către stat.
Circa 15% din suprafaţa Japoniei reprezintă teren arabil, pe care se cultivă orez (jumătate din
terenurile cultivate), ceai, trestie (în insula Kyushu) şi sfeclă de zahăr, legume, fructe, arbore de
camfor. Se mai remarcă, prin activităţi semnificatice, pescuitul (inclusiv vânatul de balene),
silvicultura şi sericicultura.
Japonia se poate împărţi, din punct de vedere agricol, în două regiuni: Japonia de nord
(limita este situată la nord de Tokyo) caracterizată printr-un climat temperat rece cu ierni aspre
care nu este cultivabilă decât vara. Furnizează cele mai mari cantităţi de orez (limita culturii este
în nordul insulei Hokkaido), dar şi alte cereale (ovăz) sau sfeclă de zahăr. Se cresc bovine pentru
lapte pe baza bogatelor păşuni. Principala regiune agricolă a insulei Hokkaido este Câmpia
Ishikari. Japonia de sud (subtropicală) se remarcă prin două recolte pe an: o recoltă de orez vara şi
o recoltă complementară (grâu, soia, orz). Pe pantele munţilor culturi de ceai, dud pentru creşterea
viermilor de mătase sau pomi fructiferi (meri, mandarini).

Căile de comunicaţii sunt moderne şi diversificate (rutiere - 1,2 mil.km, feroviare - 23705
km, navale, aeriene şi speciale).
Transportul rutier. Japonia are circa 1,2 mil.km de reţea de drumuri (din care 863 mii km
drumuri pavate) incluzând 6114 km de autostradă. În marile oraşe autobuzele reprezintă un mijloc
secundar de transport public, completând trenurile şi metrourile. Deşi timpul de parcurgere este
mai mare, pentru distanţele medii şi lungi, transportul cu autobuzul este mult mai ieftin (cu până
la 50%).
Transportul feroviar. Reţeaua feroviară este deservită de trenuri de mare viteză
(shinkansen, peste 300 km/h) care leagă insulele japoneze prin poduri şi tunele (se remarcă
tunelul Seikan, lung de 55 km, între insulele Honshu şi Hokkaido; între insulele Honshu şi
Kyushu există un tunel submarin de 8 km lungime). Prima linie de mare viteză a fost construită
între Tokyo şi Osaka (515 km) şi dată în folosinţă în 1964. Până în 1975 linia se prelungeşte până
la Fukuoka. Alte linii au fost construite spre Niigata (la Marea Japoniei) şi Morioka (în regiunea
Tohoku). Cele mai noi trenuri, pe bază de levitaţie magnetică (JR-Maglev) au atins viteze de peste
500 km/h.
Oraşele Tokyo, Osaka, Kobe, Fukuoka, Kyoto, Sapporo, Nagoya, Sendai şi Yokohama
beneficiază de linii de metrou.
Transportul naval. Fiind alcătuită din foarte multe insule, Japonia deţine o reţea complexă
de feriboturi (pentru persoane, automobile şi marfă). În timp de cele 4 insule mari sunt conectate
între ele prin tuneluri şi poduri, insulele mici nu pot şi legate decât pe apă, prin vase de diferite
dimensiuni. Porturile japoneze sunt printre cele mai mari din lume: Kobe, Chiba, Nagoya,
Yokohama, Osaka, Kitakyushu, Kawasaki, Sendai, Shimizu, Toyama, Himeji, fiecare cu peste
100 mil.tone/an. Portul Nagoya se remarcă prin exportul automobilelor Toyota. Flota comercială
este semnificativă, fiind formată din peste 660 nave cu un deplasanment mai mare de 1000 tdw.
Transportul aerian. Japonia deţine două mari companii aeriene, Japan Airlines (JAL) şi All
Nippon Airways (ANA), care oferă un grad mare de destinaţii. Cel mai important aeroport
internaţional este Narita, din Tokyo, urmat de Kansai, din Osaka şi cel din Nagoya.
Aeroportul Internaţional Narita, localizat la 60 km de Tokyo, deţine majoritatea traficului de
pasageri dinspre şi spre Japonia, fiind un important punct de legătură pentru traficul aerian între
Asia şi America.
Aeroportul Internaţional Kansai, este situat pe o insulă artificială în mijlocul Golfului Osaka.
Aeroportul are un trafic anual de peste 112 mii de zboruri, dintre care circa 72 mii internaţionale.
A fost deschis în 1994 şi a avut un cost de realizare de 15 md. dolari, ceea ce a impus taxe de
aterizare ridicate (este al doilea cel mai scump aeroport din lume după Narita). Deoarece rata de
scufundare a insulei a scăzut semnificativ, în anul 2003 a început construirea unui al doilea
terminal.
Un alt aeroport construit pe o insulă artificială (dintre cele 5 existente) este Aeroportul
Internaţional Centrair Chubu, situat în Golful Ise, la sud de Nagoya. Aeroportul a fost inaugurat în
anul 2005, preluînd toate zborurile comerciale ale aeroportului Nagoya. Cel mai aglomerat
aeroport al Japoniei este Aeroportul Haneda, deservind cursele interne, singurele rute
internaţionale fiind spre Coreea de Sud. În anul 2006 s-a înregistrat un trafic de peste 65 mil.
pasageri.

Turismul nu beneficiază de un număr ridicat de turişti străini (6,1 milioane turişti străini au
vizitat Japonia în 2004, comparativ cu 16,8 milioane japonezi care au vizitat alte state; distanţa
relativ mare faţă de statele furnizoare de turişti şi costurile mari) fiind mai dezvoltat cel intern.
Predomină turismul cultural-istoric şi religios apoi cel balneo-climateric şi pentru sporturile de
iarnă.
Ca obiective reprezentative se remarcă: oraşul Tokyo (Palatul Imperial; numeroase grădini)
şi împrejurimile (P.N. Fuji-Hakone-Izu cu vulcanul Fuji San, staţiunile pentru sporturi de iarnă
Karuizawa şi Sugadaira, staţiunea Nikko), Fuji-San (loc sacru pentru japonezi), Hakone (populară
staţiune balneară-loc faimos pentru izvoarele fierbinţi), Nikko (oraş turistic la poalele vulcanului
Asama-Yama şi parc naţional), Kamakura (importanţă istorică-sec.12-14, cu numeroase temple şi
monumente istorice), Osaka şi împrejurimile (staţiunea balneară Takarazuka), Nara (prima
capitală a Japoniei, cu numeroase temple şi clădiri istorice), Kyoto (oraş turistic şi cultural cu
numeroase temple şi grădini; templul Ryoanji cu faimoasa grădină zen), Kobe (port însemnat; Port
Island – insulă artificială; Muzeul Perlelor), Nagano (staţiune pentru sporturile de iarnă),
Hiroshima (Parcul Păcii cu Muzeul Memorial al Păcii, Domul bombei atomice, grădini şi parcuri),
staţiunea termală Beppu (Insula Kyushu, cu peste 3000 izvoare fierbinţi), Sapporo (staţiune a
sporturilor de iarnă, festival al sculpturilor de gheaţă), Okinawa (recifi de corali cu abundentă
viaţă marină).
Prin concentrarea aşezărilor pe coasta Oceanului Pacific, strânsele legături de producţie şi
infrastructura de transport diversă, densă şi modernă (autostrăzi, trenuri de mare viteză) care
interconectează aceste centre, s-a detaşat, între Regiunea Kanto (Tokyo) şi nordul insulei Kyushu
(oraşul Kytakyushu) o mare formaţiune urbană (cu o mare dezvoltare industrială, comercială şi
portuară) cunoscută sub numele de Megalopolisul Japonez.

CHINA

Caracteristici fizico-geografice
Marea extindere teritorială (circa 9,6 mil. km2), unde se asociază o multitudine de factori
(interni sau externi) şi procese, a favorizat apariţia unor peisaje dintre cele mai diverse.
Bazinul Junggar (Junggar Pendi). Este situat în nord-vestul Chinei, între Munţii Altay, în
nord şi Tian Shan, în sud. Este acoperită cu nisipuri (dune fixate, barcane) şi grohotişuri formate
prin intense procese de dezagregare, takâre şi solonceacuri. Nisipurile ocupă suprafeţe mari în
centrul depresiunii, unde se individualizează Deşertul Gurbantunggut, iar la contactul cu munţii
apar piemoturi fragmentate de râurile care coboară din munţi.
Clima este continental uscată, cu iernii lungi şi aspre (-100C) şi veri fierbinţi (20-300C).
Precipitaţiile sunt reduse, 100-250 mm/an, cele mai reduse în centrul depresiunii, cu foarte puţină
zăpadă. Râurile, în mare parte, au caracter endoreic, sunt mici şi se pierd în interiorul depresiunii.
Vegetaţia este rară, xerofitică, formată din ierburi stepice şi tufişuri (Anabasis brevifolia, Ephedra
przewalski, Haloxilon ammodendron, Tamarix). Marginal, în lungul râurilor se dezvoltă o
vegetaţie formată din plop (Populus diversifolia), salcie (Salix ledebouriana) sau ulm (Ulmus).
Ariile deşertice central-estice sunt aproapte complet lipsite de vegetaţie (Nitraria sphaerocarpa).
Între elementele faunistice deosebite se disting: calul Przewalski (Equus przewalski),
măgarul sălbatic (Equus hemionus), gazela Gotered (Gazella subgutturosa), cămila bactriană
(Camelus bactrianus ferus), gecko de Gobi (Cyrtapodion elongatus).
 Tyan Shan (Munţii Cerului). Această regine muntoasă, înconjurată de bazine uscate, se
dispune pe direcţie vest-est, pe circa 2500 km, pe teritoriul statelor Kazakhstan, Kyrgyzstan,
Uzbekistan, Tadjikistan şi China (nord-vest), în partea centrală a Asiei.
Este de vîrstă paleozoică, predominat hercinică, cristalin cu intruziuni granitice. A suferit
puternice înălţări în terţiar-cuaternar, cauzate de coliziunea plăcii Indiene cu cea Euroasiatică.
Seismicitatea este pronunţată, existând numeroase linii de falie. Prezintă versanţi abrupţi, vârfuri
ascuţite, văi foarte adânci, pasuri de altitudine (Santas) dar şi culmi intens nivelate numite sirte.
La contactul cu regiunile joase marginale se întîlnesc piemonturi. Se caracterizaeză prin întinse
suprafeţe de nivelare, relief glaciar şi creste ascuţite.
Cuprinde mai multe culmi, orientate predominant pe direcţie vest-est, separate de depresiuni
tectonice sau de eroziune şi văi largi (Turfan, Hami). Altitudinile variază de la -154 m în Depr.
Turfan la 7439 m în vf. Pobeda. Depresiunea Turfan este unul dintre cele mai uscate şi mai joase
locuri ale Terrei. Aici plouă foarte rar, iar temperaturile urcă vara la 400C.
În părţile joase clima este continentală uscată, puternic influenţată de deşerturile
înconjurătoare. La altitudini de peste 3000 m se manifestă circulaţia vestică, atlantică. Precipitaţii
mai bogete, cuprinse între 500 - 800 mm/an, se desfăşoară pe pantele nordice şi vestice. În
anumite părţi (în special în vest) se înregistrează o circulaţie foehnală, care determină o topire mai
rapidă a zăpezilor. Dinspre sud şi est suflă un vânt uscat şi cald numit garmsil.
Precipitaţiile, zăpezile şi gheţarii reprezintă sursele pentru o reţea hidrografică densă şi o
vegetaţia diversificată, inclusiv păduri de conifere şi foioase (molid, pin, arţar, arin). La peste
3000 m vegetaţia este alpină.
În ce priveşte covorul vegetal, care beneficiază de un mare număr de specii (peste 2500) se
disting întinsele suprafeţe ocupate cu pajişti stepice (în partea inferiară a munţilor), cu Stipa,
Artemisia, Festuca, mai sus, între 1500-2700 m, în special pe pantele nordice, apar păduri de
conifere (predomină Picea Schrenkiana, dar apar şi specii de Populus tremula, Sorbus
Tianschanica, Betula verucosa, Juniperus turkestanica, Juniperus sibirica, Larix sibirica), iar la
peste 3000 m asociaţii alpine (Kobresia, Carex, plante cu flori: Ranunculus, Gentiana, Arenaria,
Leonthopodium).
Pisica sălbatică (Felis sylvestris), oaia sălbatică Argali (Ovis ammon), gazela Goitered
(Gazella subgutturosa), ibexul asiatic (Capra ibex), leopardul zăpezilor (Uncia uncia), lupul
(Canis lupus), ursul brun (Ursus arctos), dropia mică (Otis tetrax – în stepă) sunt câteva dintre
cele mai importante elemente faunistice ale acestor munţi. Unele elemente valoroase de floră şi
faună sunt protejate în Rezervaţia Naturală Gongliu Yunshan.

Depresiunea Tarim (Tarim Pendi). Mare parte din bazin este ocupat de Deşertul Takla
Makan (Taklimakan Shamo), cu un relief de câmpie cu acumulări eoliene şi loess. Contactul cu
munţii se face prin dealuri piemantane. Ea se dezvoltă într-un mare graben între Tian Shan şi
Kunlun. Prezintă un fundament cristalin-blocul Tarim, iar ca altitudine este cuprinsă între 800-
1500 m, cea mai coborâtă altitudine fiind în jurul lacului Lob Nur. Înclinartea generală este spre
nord. Deşertul nisipos Taklimakan (peste 300 mii km2, cel mai extins şi uscat deşert al Chinei),
este limitat la nord de râul Tarim. Predomină relieful eolian (barcane, dune longitudinale şi
transversale cu înălţimi de până la 200 m) iar spre vest şi sud are caracter pietros. Se extinde de la
est la vest pe circa 1000 km iar de la nord la sud de 420 km (Petrov, 1986). Dacă spre margini
nisipurile sunt fixate şi stabile în partea centrală acestea sunt neconsolidate şi mobile.
Clima este continental aridă, cu precipitaţii foarte reduse (sub 100 mm/an) şi extrem de
variabile, doar pe margini, în special în nord ajung la 200-300 mm/an. În partea centrală acestea
sunt cele mai coborâte, sub 50 mm/an. Ploile cad de obicei vara şi au caracter torenţial.
Temperaturile variază foarte mult atât în timpul anului cât şi în timpul zilei. Vara este foarte
fierbinte, cu o medie de peste 240C, iar iernile sunt aspre (-10, -70C). În munţi învecinaţi
precipitaţiile sunt mai bogate ceea ce face ca râurile să fie bine alimentate.
Reţeaua hidrografică are caracter endoreic şi temporar şi se rearcă prin Tarim. Acesta are
izvoare în Tian Shan (prin Aksai) şi Karakorum (prin Yarkand) şi traversează partea nordică a
depresiunii pe direcţie vest-est. Gura de vărsare s-a modificat permanent, fiind în apropierea
lacului Lop Nor (Lob Nur). Acest lac are dimensiuni variabile fiind sărat. La baza munţilor, unde
apar şi numeroase izvoare, râurile sunt amenajate pentru irigaţii (cereale, bumbac, legume).
În lungul râului Tarim şi al afluenţilor se găsesc numeroase oaze dintre care se remarcă
Yarkand. Spre interior oazele sunt foarte puţine. Aceste oaze sunt strâns legate de existenţa
zăpezilor şi gheţarilor din munţii învecinaţi. Plantele sunt foarte rare, mai comune fiind: Karelina
caspica, Alhagi sparsifolia (între dune), Nitraria sphaerocarpus (în zonele sărăturoase), Ephedra
przewalskii sau saxaulul (Haloxilon ammodendron), mai frecvent în lungul râului Tarim. În oaze
vegetaţia este mai diversă, inclusiv păduri de plop. Lumea animală este reprezentată de cămila
bactriană sălbatică (Camelus bactrianus ferus – în regiunea Lop Nor) sau asinul sălbatic asiatic
(Equus hemionus).

Munţii Kunlun (Kunlun Shan). Reprezintă rama nordică a Tibetului, care se desprinde din
Pamir, unde este mai îngust, se orientează vest-est şi se lăţeşte mult spre est. Constituie un lanţ
montan foarte lung (2500 km) care închide în interior câteva depresiuni (ex. Qaidam) şi are
aspectul unui uriaş lanţ, constituit din mai multe culmi paralele. Cea mai mare altitudine se
gesăşte în vf. Ulung Muztag (7724 m) din lanţul Altun Shan. Bazinul Qaidam, cu caracter
deşertic şi semideşertic, este un graben situat între Munţii Altun şi Qilian (în nord), cu altitudini
de peste 6000 m şi Kunlun (în sud), ce au peste 7000 m.

Podişul Tibet-Qinghai (Xizang-Qinghai). Este cel mai înalt podiş al Terrei (4500-5200 m),
situat la nord de Himalaya, de care este despărţit prin Valea râului Tsangpo (Brahmaputra). Are
caracter muntos, fiind străbătut de numeroase lanţuri de munţi, cu orientare generală vest-est. Cele
mai mari altitudini se găsesc în partea de nord-vest, ceea ce face ca mediul de aici să fie mai
aspru. Are, pe mari suprafeţe, caracter deşertic şi semideşertic, cu suprafeţe stâncoase, lipsite de
vegetaţie. Acest fapt este explicat de poziţia sa între mari sisteme muntoase (Himalaya, Kunlun,
Qilian, Karakorum) care funcţionează ca bariere climatice. Este prezent şi relieful glaciar (de
eroziune şi acumulare) şi gheţari.
Din punct de vedere tectonic se dezvoltă pe un vechi scut precambrian, scufundat (Scutul
tibetan) şi fragmentat de numeroase falii de către mişcările neotectonice, fapt care se reflectă
astăzi prin cutremure şi gheizere (Coteţ, 1967). Înălţări semnificative (circa 3000 m) au avut loc în
ultimii 2 milioane de ani. Suprafaţa podişului prezintă o alternanţă de platouri netede, bazine largi
şi lanţuri de munţi cu altitudini de 6000-7000 m (Koh Xil, Tanggula, Gangdise, Transhimalaya).
Platourile au caracter endoreic şi prezintă lacuri sărate iar munţii au versanţi lini, slab fragmentaţi
dar cu bogate grohotişuri. Munţii Transhimalaya reprezintă continuarea spre est a M. Karakorum,
prezintă altitudini care depăşesc 7000 m şi sunt dispuşi paralel cu Himalaya, de care sunt
despărţiţi prin Depresiunea Tsangpo (drenată de Brahmaputra). În această depresiune se găseşte
oraşul Lhasa, cel mai mare din Tibet, situat la 3685 m altitudine. În partea estică şi sud-estică
fragmentarea reliefului este mai intensă, cu defilee şi văi largi.
Clima este aspră, cu precipitaţii puţine (250 mm/an) şi oscilaţii termice pronunţate.
Temperaturile sunt scăzute mare parte din an iar vânturile puternice. Precipitaţiile cad vara şi în
special sub formă de zăpadă. Verile sunt foarte scurte cu temperaturi medii de 10-150C în partea
sudică (văile Indusului şi Brahmaputrei, inclusiv Valea Lhasa) şi sub 100C în zona alpină, unde
pot coborâ şi sub 00C. Iernile sunt lungi şi geroase, cu temperaturi care frecvent coboară sub -
300C. Zăpada nu prezintă strat continuu, solul îngheţând pe grosimi mari (pergelisol). Râurile şi
lacurile îngheaţă în acest anotimp. Există şi părţi care prezintă o climă mai blândă, în est şi sud,
unde temperaturile şi umiditatea sunt mai mari, ca urmare a influenţei musonice (favorizate de
prezenţa culoarelor de vale cu orientare spre est şi sud-est). Astfel la Lhasa se înregistrează 400-
500 mm/an, temperaturi vara de 15-170C iar iernile sunt mai blânde. În partea estică a podişului
umiditatea este mai mare (800-1000 mm/an) fapt ce a favorizat dezvoltarea vegetaţiei forestiere
(Picea, Taxus) şi a unei bogate reţele hidrografice (Chang Jiang, Huang He).
 Mare parte din Tibet este o regiune endoreică, excepţie face patea estică şi sudică (Chang
Jiang - Yangtze, Huang He, Brahmaputra - Zangbo Jiang - Tsangpo, Mekong-Lancang, Salween-
Nu Jiang). Se în tâlnesc numeroase lacuri sărate, la nord de Transhimalaya, iar în partea de nord-
vest albii părăsite. Cel mai mare lac este Tengri-Nor.
Vegetaţia este foarte săracă de pajişti alpine şi tufişuri, spre est apar păduri de conifere iar
spre sud-est unele specii subtropicale. Animalul caracteristic este yacul.
Pajiştile alpine şi tufişurile reprezintă o zonă de tranziţie între părţile mai calde şi umede din
sud-est şi stepele semiaride şi deşerturile reci din vest. Tipice sunt pajiştile cu kobresia (Kobresia
pygmaea, Kobresia humilis) şi rogoz (Carex atrata). Fauna tipică din această zonă este
rewprezentată de ungulate şi carnivore, precum: asinul sălbatic tibetan (Equus kiang), gazela
tibetană (Procapra picticaudata), oaia albastră (Pseudois nayaur), cerbul cu buzele albe (Cervus
albirostris), oaia sălbatică Argali (Ovis ammon), ursul brun (Ursus arctos), lupul (Canis lupus),
leopardul zăpezilor (Panthera uncia).
Vestul Tibetului este partea cea mai uscată a podişului, altitudinile sunt de peste 5000 m,
îngheţurile apar în aproape fiecare noapte, iar temperaturile medii sunt sub temperatura de îngheţ
9-10 luni/an. Bazine lacustre la mari altitudini şi soluri îngheţate (permafrost). Precipitaţiile sunt
foarte rare, în unele locuri doar 20-50 mm/an, sub formă de zăpadă, iar insolaţia este puternică.
Vânturile sunt persistente şi puternice. Există o înclinare a Podişului Tibet, cu cele mai mari
altitudini în nord-vest. În unele areale solurile sunt sărate, iar plantele sunt rare (Ceratoides
compacta, Hedina tibetica, Pegeophyton scapiflorum). Limita zăpezilor perene este la 6000-6200
m.

Podişul Gobi. Cuprinde o vastă suprafaţă în Mongolia şi nordul Chinei, fiind mărginită în
vest de Munţii Bei (Bei shan) iar în est de M. Hingganul Mare. Mare parte are caracter deşertic
(Deşetul Gobi). Morfologic, Gobi reprezintă o asociere de podişuri structurale cu altitudini între
500-1500 m şi masive muntoase cu înălţimi cuprinse între 2500 -3500 m, străbătute de numeroase
văi seci. Frecvente sunt şesurile structurale nisipoase-pietroase numite gobiuri (Petrov, 1986).
Partea de nord-est, situată în bazinele Kerulen-Argun are aspectul unei câmpii (Câmpia
Dalai Nor, de la lacul cu acelaşi nume). Partea estică reprezintă o vastă depresiune cu un relief
predominnt de podiş şi câmpie înaltă, drenată de apele bazinului Kerulen-Argun. Culmile
muntoase sunt rare şi puţin înalte. Partea sud-vestică este reprezentată de Deşertul Alashan, o
asociere de depresiuni nisipoase (predomină barcanele) cu albii secate şi munţi înalţi. Caracteristic
pentru Alashan este prezenţa unui număr însemnat de depresiuni, cu dimensiuni diferite, plane,
acoperite cu lacuri şi cu o vegetaţie specifică (Haloxylon) numite qaidamuri (Petrov, 1986).
Deşertul pietros Beishan (cu altitudini ce trec de 2000 m) face legătura cu Tian Shan şi Tarim.
Beishan reprezintă o asociere de culmi muntoase despărţite prin depresiuni înguste. La nord de
Beishan deşertul este pietros, lipsit de reţea hidrografică cu solonceacuri (în depresiuni).
Clima este temperat continentală uscată (200 mm/an). În nord-est se simt slabe influenţe
musonice. Cele mai aride părţi sunt cele interioare (sub 100 mm/an). Verile sunt scurte dar
călduroase (media termică 15-220C) şi uscate, cu osculaţii termice mari în timpul zilei. Maximile
ajung la 30-400C. Iernile sunt lungi şi aspre (-20,-100C), cu minime absolute de -300C sau chiar
mai puţin.
Reţeau hidrografică este săracă, mare parte din regiune fiind lipsită de cursuri permanente.
În nord-est se găseşte Kerulen (izvorăşte din M. Hangai), afluent al Amurului, ce primeşte ape
mai multe de pe versantul vestic al Hingganului Mare, prin afluentul său Argun. La extremitatea
sudică se află fluviul Huang. Singurul râu specific regiunii este Edzingol, care se formează pe
versantul nordic al Munţilor Nan (Nanshan) şi care traversează deşertul de la sud la nord, la limita
dintre Alaşan şi Beishan, vărsându-se în Lacul Gashun-Nor. În lungul acestui râu apar o serie de
oaze. Celelalte râuri sunt scurte şi se dezvoltă marginal, la ieşirea din munţi. Lacurile sunt mai
numeroase, sunt puţin adânci, au apă sărată şi seacă o bună parte din an. Apele subterane sunt
bogate la poalele munţilor (unde apar sub forma izvoarelor) şi în estul regiunii.
 Vegetaţia este săracă, xerofitică, foarte rar lemnoasă, mai ales în munţi (Tamarix,
mesteacăn, zadă). Specifice sunt colilia gobică (Stipa gobica), saxaul (Haloxilon ammodendron),
Nitraria, Salsola, Calligonum, Agriophyllum gobicum. Faunistic se remarcă ursul gobic, o specie
rară, argalul, o specie de oaie sălbatică, cămila bactriană (Camelus bactrianus), kulanul (măgarul
sălbatic, Equus hemionus).

Platoul Alashan este situat în sudul Podişului Gobi, fiind o regiune de platouri, munţi
(2000-2500 m - Munţii Helan) şi bazine intramontane. Limita sudică este dată de Munţii Qilian,
la poalele cărora se găsesc numeroase oaze. Părţile cele mai aride sunt formate din dunele de nisip
şi ţinuturile pietroase. Se remarcă Deşertul Badain Jaran, din partea vestică, format în proporţie de
peste 80% din dune de nisip de 200 -300 m înălţime. Vegetaţia, adaptată la condiţiile de
uscăciune, este compusă din: saxaul (Haloxylon ammodendron), Artemisia salsoloides, Artemisia
ordosica, Calligonum mongolicum, Zygophyllum xanthoxylum. Puţine râuri, precum Dong He şi
Xi He, străbat platoul, în lungul lor apărând plopi (Populus diversifolia) sau Tamarix. Climatul
este sever, cu largi variaţii sezoniere şi diurne a temperaturilor şi precipitaţiilor (150 mm/an) – cu
variabilitate spaţială şi temporală. În ariile cele mai uscate, pot trece mai mulţi ani fără ploaie.
Fauna este formată din: cămila bactriană sălbatică (Camelus bactrianus ferus), asinul sălbatic
(Equus hemionus), gazela Goitered (Gazella subgutturosa), gecko de Gobi (Cyrtapodion
elongatus), boa de nisip (Eryx tataricus). Speciile valoroase de faună şi floră sunt protejate în
Rezervaţia Naturală Anxi Bebi Caoyuan, în partea de sud-vest.
Geografii chinezi divid în regiune în trei mici deşerturi: Tengger (în sud), Badain Jaran (în
vest) şi Ulan Buh (în nord-est).
Munţii Helan (Helan Shan), sunt localizaţi în partea vestică a fluviului Huang, acolo unde
acesta coteşte spre nord, separând Platourile Ordos şi Alashan. Au o dispunere nord-sud, circa
180 km lungime şi 3556 m altitudine maximă. La peste 3000 m se găseşte relief glaciar.
Podişul Ordos. Este un podiş cu caracter semideşertic (stepă aridă) şi deşertic situat în
nordul Podişului de Loess (separate de Marele Zid) şi limitat în nord, vest şi est de Huang He,
dincolo de care se întinde Deşertul Gobi. Prezintă altitudini ridicate (circa 1100 m, mai mari în
vest, peste 2000 m, unde relieful este muntos), depresiuni cu lacuri şi sărături, dune de nisip de
12-15 m (în partea nordică). Nisipurile ocupă mare parte din regiune.

Podişul de Loess. Se întinde în partea nordică a Chinei (provinciile Shanxi, Shaanxi, Gansu,
Ningxia şi Henan) în bazinul mijlociu al fluviului Huang He, la nord de Munţii Qinling şi la sud
de Podişul Ordos. Platoul reprezintă cel mai mare depozit de loess din lume, cu grosimea medie
de 150 m şi maximă ce atinge 330 m (în apropiere de Lanzhou). Prezintă altitudini ridicate (ajung
la 2000 m) şi forme specifice de modelare: turnuri, văi înguste, cavităţi. Podişul s-a format în mai
multe etape acum 2,4-1,6 mil.ani.
Climatul este temperat continental cu veri calde (temperaturile pot depăşi 300C) şi ierni
friguroase (temperaturile pot coborâ la -300C). Precipitaţiile sunt de circa 200-550 mm/an, cu
caracter torenţial (circa 40% din aceste ploi pot cădea în urma unei singure ploi), în perioada iulie-
septembrie, fapt ce accentuează eroziunea solului şi transportul de aluviuni.
Debitul fluviului Huang He este ţinut sub control prin diguri şi lacuri însă sedimentele
loessoide continuă să se depună iar patul fluviului se înalţă cu o rată de 1 m/10 ani. În unele locuri
patul fluviului se află cu peste 10 m mai sus faţă de nivelul terenurilor înconjurătoare. Fluviul
transportă mai mult de 1 mld.tone de aluviuni/an, astfel încât nivelul apei la vărsare este foarte
mic, astfel încât navigaţia este împiedicată. În timp, gura de vărsare s-a modificat de mai multe
ori, la nord sau sud de Peninsula Shandong. Ca râuri se mai remarcă Wei He şi Fen He, care
prezintă văi largi.
În condiţiile unui climat temperat continental, vegetaţia este de silvostepă şi stepă iar
solurile sunt foarte fertile (cernoziomuri).
Munţii Taihang se extind pe mai bine de 400 km lungime, pe direcţie nord-sud, în estul
Podişului de Loess. Au o altitudine generală de 1500-2000 m şi cu o maximă de 2882 m.
 Munţii Qinling (Qin Ling) reprezintă un lanţ montan înalt (4107 m), o prelungire estică a
Munţilor Kunlun, cu dispunere vest-est. Împreună cu Munţii Daba separă Bazinul Sichuan, situat
la sud, de Platoul de Loess, din nord. Constituie o importantă limită bioclimatică a Chinei, la nord
de aceşti munţi existând o climă temperată iar la sud una subtropicală.
Depresiunea Sichuan (Sichuan Pendi). Este un bazin intramontan de natură tectonică, cu
altitudini care ajung la 1000 m, situat pe cursul râului Chang Jiang, cu relief de câmpie şi colinar
(piemonturi). Are caracter acumulativ (lacustru-lagunar) cu bogate resurse de sare şi cărbuni. Are
o climă şi vegetaţie subtropicale, soluri foarte fertile şi este bine umanizată şi valorificată agricol
din antichitate. Clima cu ierni moderate (5-80C) şi veri calde (26-290C) şi ceţoase.
Hingganul Mic (Xiao Hinggan Ling) are aspectul unei culmi joase orientate NV-SE, în
lungul malului drept al Amurului, până la confluenţa cu Sungari. Au versanţi abrupţi şi văi
înguste, cu aspect de defileu.
Khinganul Mare (Da Hinggan Ling, în chineză) este o regiune muntoasă, cu însemnate
depozite de natură vulcanică, situată în partea de nord.est a Chinei, la graniţa cu Mongolia.
Desparte Depresiunea Manciuriei de platoul stepic mongol, fiind una dintre cele mai împădurile
regiuni ale Chinei, funcţionând ca barieră climatică. Munţii se extind pe circa 1200 km, pe direcţie
aproximativ nord-sud, au altitudini medii de 1200-1300 m şi maxima de 2035 m. Flora este cea
dauriană.

Câmpia Manciuriei (Câmpia Chinei de Nord-Est sau Dongbei). Este situată în partea de
nord-est a Chinei, între Munţii Hingganul Mare, Hingganul Mic (1150 m) şi Changbaishan. Spre
sud ţine până la golful Liaodun, în care se varsă Lioa he. Altitudinile cele mai mari se găsesc la
contactul cu munţii (300-400 m). Clima este influenţată de circulaţia maselor de aer continental şi
marin şi de activitatea musonică. Are o climă continentală aspră, cu ierni foarte reci şi îngheţuri.
Vânturile de nord-vest din timpul iernii (care bat circa 7 luni) sunt uscate şi reci. În partea nordică
temperatura medie a lunii ianuarie este de -200C, dar care poate coborâ la -400C (la Harbin).
Verile sunt călduroase şi mai umede (600-700 mm/an), ca urmare a pătrunderii aerului umed
musonic din sud-est. În situaţiile în care aici pătrund mase de aer tropical-uscat dinspre centrul
Asiei au loc secete. Media lunii iulie este de 230C în nord şi 280C în sud. Reţeau hidrografică este
densă (Sungari şi Liaohe şi afluenţii lor) şi are un regim de scurgere neregulat, cu creşteri de debit
primăvara (datorită topirii zăpezilor din munţi) şi vara (sub influnţa ploilor musonice), când se pot
produce inundaţii.

Marea Câmpie Chineză este o vastă regiune de scufundare pe cursul inferior al fluviilor
Huang (Huang He) şi Chang (Chang Jiang), care au contribuit semnificativ la formarea acesteea.
Este cea mai mare câmpie aluvială din Asia de Est şi una dintre cele mai mari din lume.
Câmpia Huang He (Câmpia Chinei de Nord) este situată între Munţii Yen (în nord), Munţii
Taihang şi Qinling (în vest), Câmpia Chang Jiang (în sud) precum şi Golful Bohai (Bo Hai),
Marea Galbenă (Huang Hai) şi înălţimile Pen. Shandong în est.
Are un caracter tectonic, fapt dovedit şi de prezenţa Munţilor Huaian (1860 m, în
continuarea Munţilor Qinling) şi Sandong (1545 m, în peninsula cu acelaşi nume), care reprezintă
părţi ale vechiului scut sinic. Aceste unităţi muntoase, intens erodate, reprezintă munţi de tip bloc
sau horsturi, cristaline sau acoperite parţial de loess (Coteţ, 1967). Scutul sinic (sino-coreean),
precambrian, este acoperit cu strate foarte groase de sedimente. Altitudinea câmpiei este redusă,
cea mai mare parte sub 50 m, cu numeroase albii părăsite şi lacuri.
Rolul esenţial în formarea câmpiei a revenit fluviului Huang He, care a depus aici cantităţi
mari de aluviuni, mare parte din ele aduse din Podişul de Loess. Poate fi privit ca un imens con de
dejecţie, ce s-a format în a doua parte a terţiarului pe locul unei mari arii scufundate. În cuaternar
au avut loc intense mişcări de subsidenţă. Fluviul şi-a modificat de numeroase ori cursul în
decursul timpului, orientându-se atât la nord cât şi la sud de Peninsula Shandong. Această
modificare a cursului, cauzată de bogatele cantităţi de aluviuni transportate şi depuse pe fundul
albiei, a provocat numeroase inundaţii. În prezent, cursul său este suspendat faţă de nivelul
câmpie, digurile protejând-o de inundaţii.
Singurul râu autohton este Huai (He), care izvorăşte din Munţii Huaian şi se varsă în lacul
Hongze (Hongze Hu). Datorită cursului divagant al acestui râu, care producea inundaţii, a fost
supus unui proces de amenajare complexă.
Prezintă o climă temperată în nord şi subtropicală în sud, cu caracter musonic. Astfel, vara
este mai umedă şi caldă (acum bate musonul de sud-est, 260C la Beijing) iar iarna este rece şi
uscată (acum predomină aerul continental din nord-vest, musonul de iarnă). La Beijing
temperatura medie a lunii ianuarie este de -5, -40C în timp ce la Hangzhou este de 40C (Munţii
Qinling barează circulaţia masele de aer reci spre sud). Cantitatea de precipitaţii se modifică de la
sud (peste 1000 mm/an) la nord (circa 600 mm/an). În timpul toamnei zona de litoral este afectată
de puternice taifunuri, cu vânturi puternice şi precipitaţii mari. Atunci când musonul de vară nu
pătrunde suficient de mult spre nord în partea nordică a câmpiei se produc secete.
Datorită gradului ridicat de umanizare pădurile ocupă suprafeţe restrânse, fiind alcătuite din
foioase şi pin (teiul de Amur - Tilia amurensis, mesteacănul japonez - Betula japonica, pinul
coreean - Pinus koraiensis, stejarul de Mongolia - Quercus mongolica), în partea nordică, şi
păduri subtropicale (stejari, magnolii, arbori de canfor) în sud.
Solurile sunt foarte fertile, această câmpie fiind principala regiune agricolă a Chinei (sorg,
mei, porumb, bumbac).
Câmpia Chang Jiang (Yangtze) face trecerea spre regiunea colinară sudică şi se dezvoltă în
lungul fluviului cu acelaşi nume, de la ieşirea din defileu şi până la vărsare. Relieful este uniform,
cu suprafeţe plate, terase şi lacuri. Aici clima este subtropicală, cu ierni scurte şi blânde şi multe
precipitaţii (1000 mm/an). Fluviul are un regim de scurgere cu ape mari vara, datorită ploilor
musonice.
Cel mai lung fluviu din China şi al treilea din lume, Chang Jiang, străbate 6300 km între
izvoare, Munţii Tanggula, Provincia Qinghai şi vărsare. Localnicii de pe cursul inferior îi numesc
Yangzi. Chiar dacă nu s-a manifestat similar lui Huang He a provocat şi el inundaţii, cu pagube
considerabile. Cea din 1931 a preovocat 3 mil. de victime. Realizarea proiectului Trei Defilee va
fi benefică din multe puncte de vedere, protejând milioane de oameni de inundaţii, facilitând
transportul şi producând o cantitate importantă de energie.
Huai He este un râu autohton, cu o lungime de circa 1100 km şi un bazin hidrografic de 174
mii km2. Râul a fost supus unor intense proiecte de amenajare începând din anul 1950, pentru
controlul inundaţiilor, extinderea sistemelor de irigaţii şi exploatarea piscicolă.
Marele Canal Chinez este cel mai lung canal din lume (1747 km), fiind construit în etape
succesive, încă din antichitate, pentru a facilita transportul mărfurilor (în special cereale) între
centrul şi nordul Chinei.

Munţii Chinei de Sud. Reprezintă o regiune muntoasă şi colinară dezvoltă la sud de Chang
Jiang. Câmpiile şi depresiunile ocupă suprafeţe restrânse. Cutările mezozoice şi faliile au avut un
rol important în orientarea liniilor de relief pe direcţie SV-NE (Coteţ, 1967). Ţărmul este crestat
cu numeroase golfuri, peninsule (ţărm de tip riass) şi insule mici. Altitudinea nu depăşeşte 2000
m, fragmentarea este accentuată, văile sunt largi şi adânci (datorită faliilor numeroase).
Clima este subtropicală şi tropicală (Tropoicul Racului trece prin sud), cu multe precipitaţii
(peste 2000 mm/an), aduse de muson, şi ierni blânde. Pădurile sunt subtropicale, foarte bogate în
specii (magnolii, lauri, stejari, arbori de camfor, chiparoşi, camelii, bambuşi, liane, ferigi). Ginkgo
biloba, plantă fără flori, este una dintre cele mai vechi plante, cu originea în Permian. Are o formă
piramidală, cu 30 m înălţime şi 2,5 m diametru.

Podişul Yunnan. Este localizat în partea de sud-vest a Chinei, la limita cu Peninsula

Indochina. Are o altitudine medie de 2000 m, climat cald (veri umede şi ierni mai reci) şi umed
(1200 mm/an, din care 80% cad vara). Furtunile din timpul iernii aduc vreme rea şi zăpeti în
munţi. Topografic este divizat într-o parte vestică şi una estică. Partea estică reprezintă un platou
calcaros cu un relief carstic spectaculos (turnuri, stâlpi, peşteri, cursuri subterane). Partea vestică
are caracter muntos, fragmentată de numeroase văi, unele adânci, cu lacuri tectonice (Dianchi),
izvoare fierbinţi şi frecvente cutremure (structuri geologice intens faliate).
Vegetaţia şi fauna este bogată şi variată fiind alcătuite din păduri subtropicale permanent
verzi (Castanopsis, Lithocarpus, Cyclobalanopsis, Persea, Lindera, Dryopteris) cu tigri
(Panthera tigris), gibonul negru (Hylobates concolor), ursul negru (Selenarctos thibeticus).În
regiunile înalte sunt păduri de conifere, cu Pinus massoniane, Pinus yunnanensis, Pseudotsuga
brevifolia, iar mai jos păduri de foioase cu Quercus acutissima. Reprezentativ este relieful carstic
(chei, peşteri), faimoasă fiind „Pădurea de piatră” (shilin în chineză) localizată la circa 90 km est
de Kunming.

Caracteristici ale populaţiei, oraşelor şi economiei

Este situată în Asia de Est, ocupă o suprafaţă de 9 596 960 km2 şi se învecinează cu
Afganistan (76 km), Bhutan (470 km), India (3380 km), Kazakhstan (1533 km), Koreea de Nord
(1416 km), Kyrgyzstan (858 km), Laos (423 km), Mongolia (4673 km), Myanmar (2185 km),
Nepal (1236 km), Pakistan (523 km), Rusia (3645 km), Tajikistan (414 km), Vietnam (1281 km)
şi o linie de coastă de 14500 km (Marea Galbenă, Marea Chinei de Est, Marea Chinei de Sud).
Distanţa dintre cel mai nordic oraş, Mohe, localizat la graniţa nord-estică cu Rusia şi reciful
Zhengmu, din Insulele Nansha, în Marea Chinei de Sud, este de 5500 km. Pe direcţie est-vest,
dintre Munţii Pamir şi Heilong Jiang, sunt 5200 km.
Este formată din 22 provincii (Anhui, Fujian, Gansu, Guangdong, Guizhou, Hainan, Hebei,
Heilonjiang, Henan, Hubei, Hunan, Jiangsu, Jiangxi, Jilin, Lioning, Qinghai, Sahaanxi, Shanxi,
Shandong, Sichuan, Yunnan, Zhejiang), 5 regiuni autonome (Tibet, Xinjiang Uigur, Ningxia,
Inner Mongolia, Guangxi), 3 municipalităţi (Beijing, Shanghai, Tianjin) şi două regiuni
administrative speciale (Hong Kong şi Macao).

Teritoriul de astăzi al Chinei, leagăn de civilizaţie, cunoscut de-a lungul istoriei sub numele
de Regatul Mijlociu (Zhongguo), a oferit importante invenţii omenirii: calendarul de 365 zile,
hârtia, tiparul, mătasea, porţelanul, busola, arta ceasornicăriei, praful de puşcă, oţelul, hamul,
irigaţiile. Îndelungata istorie a Chinei a fost marcată de numeroase evenimente socio-politice
(conflicte interne, revolte sociale, expansiuni teritoriale, invazii străine) şi dezastre naturale
(inundaţii, cutremure, secete, taifunuri) care au avut consecinţe multiple în plan uman şi
economic.
Cele mai vechi urme de locuire, descoperite la sud-vest de Beijing, datează din epoca pietrei,
acum circa 500 mii ani. Resturile de hominizi (Sinanthropus pekinensis - Omul de Pekin) au fost
descoperite alături de numeroase unelte din piatră.
Statul chinez a luat naştere în partea nordică a Chinei, pe cursul mijlociu al fluviului Huang,
în regiunea Podişului de Loess. Prima dinastie datată arheologic a fost Shang, în mileniul II î.Hr.
La 1 octombrie 1949 se proclamă R.P. Chineză de către Mao Zedong, iar în intervalul 1966-
1976 are loc Revoluţia Culturală (proces de înnoire prin eliminarea liderilor mai vârstnici, a
vechii societăţi; campanii de distrugere a valorilor culturale străvechi-temple, locuri istorice, cărţi,
opere de artă). Se adoptă modelul sovietic al economiei planificate, împărţirea pământurilor şi
alungarea moşierilor, se naţionalizează industria (se pune accent pe industria grea). În 1960 are
loc ruptura de URSS. La sfârşitul anilor 50, în timpul Marelui Salt Înainte, milioane de ţărani au
fost angrenaţi în proiecte de construcţii, încurajarea dezvoltării industriei grele (producerea de
oţel). Acest fapt, corelat cu procesul de colectivizare şi unele calamităţi naturale (secetă) a făcut
ca, la începutul deceniului 6, circa 30 mil. oameni să moară de foame.
Revenirea în prim planul scenei politice a lui Deng Xiaoping (în 1978) a schimbat cursul
istoriei chineze. Chair dacă influenţa partidului comunist nu a fost diminuată s-a trecut la
deschiderea economică (economie socialistă de piaţă) şi modernizarea statului. În decembrie 1978
a inaugurat programul „Cele patru modernizări”, pentru dezvoltarea Chinei. Pentru modernizarea
agriculturii au fost desfiinţate comunele lui Mao, fermerii putând vinde produsele excedentare
păstrând profitul. Astfel, veniturile casnice rurale şi producţia agricolă au crescut consistent. În
industrie reforma a vizat înlocurea tehnologiilor depăşite, sprijinirea comerţului internaţional şi
investiţiile, a reînfiinţat sistemul bancar şi a încurajat afacerile private. Dacă în timpul lui Mao
industria grea era de bază, în timpul lui Deng se pune accent pe industria uşoară, produsele fiind
destinate exportului.
În 1989 are loc evenimentul Tienanmen, marcat de proteste serioase pentru drepturi civile,
soldate cu numeroase victime.

Dinamica populaţiei
Are o populaţie de circa 1,3 md. loc. (circa 20% din populaţia Terrei) cu o rată de creştere de
1,04% (1995). În timpul dinastiei Tang, în secolul VIII, populaţia era de circa 50 mil.loc. La
sfârşitul celui de-al doilea război mondial populaţia era de circa 500 mil.loc. Numeroşi chinezi
trăiesc în afara graniţelor, cei mai mulţi în Asia de Sud-Est (circa 20 mil.).
Densitatea populaţiei este de 130 loc/km2, cu vaiaţii notabile în teritoriu. Cea mai mare parte
este concentrată în jumătatea estică a ţării, cu densităţi care depăşesc 1000 loc/km2 (în Marea
Câmpie Chineză). În jumătatea vestică densităţile sunt foarte reduse, sub 20 loc/km2 (2 loc/km2 în
Tibet).
Natalitatea este de 16‰, mortalitatea de 7‰ şi o rată a fertilităţii de 1,7 copii/femeie.
Mortalitatea infantilă este de 52‰ iar speranţa de viaţă de 70 ani (68 bărbaţi şi 72 ani femei).
Populaţia urbană este de circa 40% dar cu tendinţă de creştere (în anul 1998 era de 32%).
După structura de grupe de vârstă predomină populaţia cu vârstă cuprinsă între 15-64 ani
(67%), urmată de populaţia tânără (26%) şi cea vârsnică (7%).
În 1971 guvernul a stabilit o serie de programe de planificare familială (politica unicului
copil, din 1978). În felul acesta fertilitatea a scăzut brusc de la 5,8 naşteri/femeie în 1970 la mai
puţin de 2 în prezent. În acest fel a scăzut şi rata de creştere a populaţiei. După moartea lui Mao
politica unicului copil a fost aspru criticată de multe familii de la sate. Această politică a avut
dramele sale, avorturi forţate, sterilizarea involuntară, uciderea fetelor, mai ales în zonele rurale
(din dorinţa tradiţională de a avea băieţi, mai capabili de a-şi întreţine părinţii în vârstă) iar mai
nou îmbătrânirea populaţiei. Cu toate aceste probleme rezultatele au constat în reducerea, în mare
măsură, aratei de creştere a populaţiei. În oraşe familiile preferă un singur copil şi datorită
spaţiului locativ restrîns.
Datorită progreselor economice, educaţiei şi sistemului sanitar mortalitatea infantilă s-a
diminuat semnificativ, de la 150‰ în 1960 la 25‰ în anii 90. Însă această mortalitate infantilă
prezintă diferenţe regionale, 10‰ la Shanghai şi peste 150‰ în Tibet.

Structura etnică
Populaţia majoritară este reprezentată de etnia han, care reprezintă 92% din total. În China
sunt recunoscute oficial 56 de minorităţi naţionale, circa 100 mil.loc, majoritatea în zonele
marginale, frontaliere: zhuang (în sud-vest, 16 mil.), uiguri (în nord-vest, musulmani, 7 mil.), hui
(în nord, 9 mil.), yi (6,7 mil.), tujia (5,7 mil.), tibetani (5 mil.), miao (7,5 mil.), manchu (10 mil.,
aproape jumătate din ei locuiesc în provincia Liaoning), mongoli (5 mil.), coreeni (în provincia
Jilin, în jurul oraşului Ji´an, se află cea mai puternică comunitate, circa 2 milione coreeni).

Structura religioasă
Cele două sisteme religioase majore, daoismul şi confucionismul au apărut, mai degrabă, ca
norme etice şi de conduită decât religioase.
Religii: taoişti (daoişti), budişti, musulmani (2%), creştini (4%, circa 87 milioane, locul 4 în
lume). Daoismul, confucianismul şi budismul au apărut în secolele VI-V î.Hr.
Daoismul, iniţial sistem filosofic, reprezintă învăţătura despre dao (legea universală a
mişcării şi transformării lumii), ca bază a tot ce există. Acest sistem viza protestul pasiv al
oamenilor împotriva rânduielilor sociale. Sub infuenţa budismului acest sistem s-a transformat în
religie, cu un panteon de sfinţi (luaţi din credinţele populare) şi ierarhie bisericească.
Confucianismul a apărut nu atât ca o religie cât ca o doctrină etico-politică. Concepţiile lui
Confucius, întemeietorul, vizau recunoaşterea faptului că toate fenomenele din natură se
produceau pe cale firească.
Budismul a pătruns din India în secolul I î.Hr., pe Drumul Mătăsii, sub forma a două şcoli,
Mahayana (predominat în China) şi Hinayana. O ramură a budismului, lamaismul, se practică în
Tibet. Dalai Lama este considerat întruchiparea lui Budda pe pământ. Două aspecte iau atras pe
chinezi: învăţătura despre karma, ce le oferea o explicaţia mai bună pentru nenorocul individual,
precum şi promisiunea vieţii de după moarte.
Islamismul a pătruns în China atât pe uscat, pe Drumul Mătăsii, din Arabia-Iran-India în
secolele VIII-IX (uigurii) cât şi pe mare (sec. IX-XII), unde un rol important l-au avut negustorii
arabi care vizitau oraşele din sudul Chinei. Zece dintre minoriţăţile naţionale ale Chinei sunt de
religie islamică (huii, uigurii, uzbecii, tătarii, kirghizii, kazahii, tadjicii), în total circa 14 milioane.
Etnia hui este compusă, în special, din chinezi han de religie islamică.
Creştinismul afost introdus în China de către nestorieni, în 635 şi a început să se
răspândească în secolul al XVI-lea prin intermediul misionarilor europeni din India (statul
Kerala).
Limba: chineza standard sau mandarina (bazată pe dialectul vorbit la Beijing), care ese
vorbită de cei mai mulţi chinezi şi face parte din familia lingvistică chino-tibetană. Alte dialecte:
cantonez (yue), shanghaez (wu), minbei (Fuzhou), limbile minorităţilor. Sistemul de scriere
pinyin este cel care s-a impus în scrierea oficială folosită de chinezi.

ORAŞELE

Chiar dacă populaţia urbană este încă redusă în China se întâlnesc oraşe multimilionare:
Shanghai (15 mil. - agl.urbană), Tianjin (10,7 mil. – agl.urbană), Shenyang (7 mil. – agl.urbană),
Wuhan (7 mil. – agl. urbană), Guangzhou (7 mil. – agl.urbană), Harbin (7 mil. – agl.urbană),
Chongqing (15 mil. – agl.urbană), Nanjin (5 mil.), Xian (7 mil.), Chengdu (10 mil.), Dalian 86
mil.) etc. În 1990 au fost înregistrate 450 municipalităţi şi 12 mii oraşe.Chiar dacă mare parte din
populaţie locuieşte la ţară nu toţi sunt fermieri, extinzându-se mult industria uşoară.
Beijing (capitala de nord). Are o istorie foarte veche şi o populaţie de circa 12 mil.loc. Este
localizat în nordul Chinei, 150 km de ţărmul mării şi circa 45 m altitudine. Este centrat în jurul
Oraşului imperial (Oraşul interzis) şi pieţii Tiananmen (cea mai mare din lume – 40 ha; aici, la 1
octombrie 1949, Mao a proclamat comunismul ca orientare politică). După cucerirea Chinei de
către mongoli aceştia au transformat Beijingul în capitală. A devenit capitala Chinei în 1421, în
timpul dinastiei Ming (1421-1644). Este al doilea oraş ca mărime şi putere economică, după
Shanghai, dar un mare centru politic şi cultural-ştiinţific. În gândirea chineză lumea avea forma
unui pătrat, astfel oraşele, şi în special capitala, trebuiau să reflecte ordinea cosmică prin
orientarea nord-sud şi vest-est a clădirilor şi străzilor.

ECONOMIA

Dezvoltarea civilizaţiei chineze s-a bazat pe o populaţie sedentară care practica agricultura
(irigaţii, îndiguiri) şi meşteşugurile. Producţia meşteşugărească în perioadele ulterioare a fost
înfloritoare (porţelanuri, ţesături-mătase naturală, prelucrarea fildeşului, jadului, bronzuri, lăcuitul
diverselor obiecte, gravura în lemn), multe dintre acestea produse făcând obiectul comerţului. În
secolul al XIX-lea începe să se dezvolte industria, prin valorificarea unor resurse de subsol, care
este destul de modestă până la jumătatea secolului al XX-lea.
Schimbările politice (1949 - revoluţia populară) au dus la modificări structurale
semnificative în economie (reforma agrară - 1950, exploatarea resurselor, dezvoltarea industriei
grele). Revoluţi populară a dus şi la desfiinţarea economiei feudale care se baza pe moşieri şi
ţărani.
China este o ţară cu o economie în proces de modernizare în care ramura principală a
economiei este industria. Industria energetică, vitală pentru economie, se bazează pe cărbune,
petrol şi hidroenergie (Trei Defilee, pe Huang He). Cărbunele reprezintă principala resursă
energetică, fiind şi primul producător mondial (peste 1 md.tone/an). Principalele bazine
carbonifere sunt: Datong (prov. Shanxi), Kailuan (prov. Hebei), Fushun.
Petrolul se extrage de la Daqing (cel mai mare câmp petrolifer din China), Yumen,
Karamay, Shengli (prov. Shandong), offshore (Bohai, Marea Chinei de Sud). Rafinarea se face în
zonele de extracţie sau în centrele de consum: Yumen, Daqing, Lanzhou, Chongqing, Fushun,
Dalian, Beijing, Shanghai. Transportul se face prin intermediul unor conducte: Yumen-Lanzhou,
Daqing-Dalian şi Beijing, Shengli-Beijing etc. Producţia, circa 150 mil.tone, este insuficientă şi
astfel importă mari cantităţi.
O cantitate importantă de energie este furnizată de hidrocentrale, cele mai importante fiind
construite pe fluviile Chang Jiang (Trei Defilee) şi Huang He.
Industria metalurgică. Ocupă locul II în lume la producţia de minereu de fier (peste 175
mil.t.), fiind şi un însemnat producător de aluminiu şi cupru. Complexe siderurgice se găsesc la:
Anshan (cel mai important centru siderurgic), Wuhan, Taiyuan, Baotou, Baoshan (lângă Shanghai
- modern). Siderurgia este amplasată în bazinele carbonifere (Anshan, Fushun, Benxi, Taiyuan,
Baotou, Hami), în lungul fluviului Chang-Jiang (Wuhan, Chongqing, Changsha) sau în porturile
maritime (Shanghai, Tianjin, Guangzhou).
Metalurgia neferoasă este localizată în zonele de extracţie sau în centrele mari consumatoare
(Shanghai, Beijing, Tianjin, Guangzhou, Shenyang).
Alte resurse: mercur, plumb, tungsen, antimoniu, mangan, molibden, vanadiu, zinc, uraniu,
cositor.
Industria construcţiilor de maşini este foarte diversă: tractoare şi maşini agricole (Luoyang,
Shenyang, Shanghai, Tianjin), autovehicule, aparate radio, televizoare, calculatoare electronice,
autovehicule (Changchun, Shanghai, Wuhan, Guangzhou, Nanjing, Chongqing, Tianjin, Beijing),
locomotive Diesel şi electrice (Dalian), material rulant (Shenyang, Qiqihar), nave (Shanghai,
Tianjin, Dalian, Guangzhou, Qingdao, Fuzhou). Vânzările de autovehicule totalizau 1,8 mil.
bucăţi în prima jumătate a anului 2006.
Ritmul susţinut al dezvoltării economiei a marcat şi sectorul construcţiei de automobile. De
la producerea primului automobil, în 1956, intreprinderile chineze au fabricat peste 24 milioane
autoturisme. Marile firme producătoare de automobile au pătruns pe piaţa chineză.
Industria chimică foloseşte o gamă largă de materii prime (huilă, petrol, sare), cele mai
dinamice ramuri fiind industria îngrăşămintelor chimice (Shenyang, Fushun, Shanghai), industria
petrochimică, produselor farmaceutice şi coloranţilor (Shanghai, Beijing), acidului sulfuric,
cauciucului sintetic, anvelopelor.
Industria textilă are tradiţie îndelungată, este foarte diversă şi de bază pentru export.
Prezintă o bază largă de materii prime (bumbac, lână, mătase naturală). Principalele centre de
producţie a mătăsii naturale sunt: delta Chang Jiang (Hangzhou – are cea mai mare industrie
producătoare; Wuxi, Suzhou – se impun broderiile pe mătase), Depr. Sâchuan şi delta Xi Jiang,
unde există o sericicultură dezvoltată. În producerea covoarelor este renumit oraşul Tianjin.
Industria alimentară cuprinde o gamă largă de produse: conserve de carne, peşte, fructe,
legume.
Alte ramuri: industria cimentului, a ţigaretelor (pe baza tutunului cultivat în sudul Chinei) şi
a lemnului (China de Nord-Est).

Agricultura a traversat mai multe etape majore în evoluţia sa: cuprinderea de noi terenuri,
introducerea de noi culturi, trecerea la agricultura comercială, reforma agrară (1950). În partea
sudică, acolo unde clima este caldă şi umedă, se obţin două culturi/an.
 Cultura plantelor se bazează pe terenurile arabile (doar 10% din suprafaţa ţării este
favorabilă agriculturii) predominând cultura cerealelor (orez, grâu, porumb), apoi plantele tehnice
(bumbac, trestie de zahăr, sfeclă de zahăr, soia, arahide, floarea soarelui), legume (cartofi, tomate,
batate), manioc, mere, banane, ananas, mango, ceai (patria ceaiului; ceaiul verde).
Creşterea animalelor: bovine, ovine, porcine, bubaline, yaci, cămile, albine. Păşunile şi
fâneţele ocupă circa 31% din suprafaţa ţării. Piscicultura este însemnată (mari consumatori de
peşte), producţia fiind de circa 15 mil.tone, cea mai mare parte provenind de la fermele piscicole.
Macrozone de producţie agricolă: China de Nord-Est (sfeclă de zahăr, soia), Chinade Nord
(orez, grâu, porumb, bumbac, arahide), China de Sud (orez ceai, trestie, citrice), China de Vest
(culturi de oază, creşterea animalelor).

Agricultura contribuie cu circa 15% la produsul intern brut iar industria cu 50%. Forţa de
muncă este formată din circa 778 mil. muncitori, din care 50% în agricultură, 22% în industrie şi
28% în servicii. Circa 80% din cereale se obţin de pe ogoarele irigate, acest stat deţinând cea mai
întinsă suprafaţă irigată a lumii (circa 480 mii km2) Apa este puţină şi poluată. Se constată o
penurie de terenuri agricole, multe terenuri se pierd în urma extinderii oraşelor, transporturilor şi
industriei. Datorită secolelor de folosinţă terenurile agricole şi-au redus calitatea. Extinderea
rapidă a infrastructurii industriale şi de transport reduce suprafaţa agricolă, cu circa 1 mil.ha /an.
Economie în dezvoltare (creştere de circa 8-10% în ultimii 20 ani), fapt ce determină o rată
sporită de utilizarea a resurselor, creşterea consumului şi a poluării (presiuni puternice asupra
mediului). Aerul multor oraşe este foarte poluat, fiind periculos pentru respiraţie. Comparativ cu
populaţia beneficiază de o parte mult mai mică din resursele lumii (7% din apa potabilă şi
terenurile agricole, 3% din păduri şi 2% din petrolul lumii) fapt ce presupune apelarea la imporuri.
Este încă o ţară rurală, agricolă şi relativ săracă. Schimbările produse în economie au dus la
îmbunătăţirea calităţii vieţii, nivelul de trai dublându-se faţă de cel din 1950.
Printre necesităţi: un sistem energetic care să nu se bazeze atât de mult pe cărbune (în
prezent reprezintă peste 75%); o alimentaţie care să nu forţeze prea mult limitele producţiei de
alimente; gestionare mai eficientă a resurselor de apă şi forestiere. Pe măsura creşterii nivelului de
trai se produc schimbări în modelul alimentar, de la un regim redominant cerealier la unul bogat
în carne. În prezent este lider mondial în consumul cărnii de porc. Pescuitul este o activitate
importantă şi se bazează pe numeroase ferme piscicole. Există şi o lipsă a masei lemnoase fapt ce
duce la importuri. Sunt vizate (protecţie prin cordoane verzi) şi terenurile afectate de extinderea
deşerturilor în partea nordică. În 1994 doar 14% din suprafaţă reprezenta pădure.
Se estimează că circa 2/3 din PNB se formează în afara sectorului de stat. În 1993
exporturile erau în valoare de 100 md. (textile, confecţii) în special în SUA. O bună parte a
economiei este finanţat de etnicii chinezi care trăiesc în străinătate.
Sectorul de vârf este prezent, fiind un stat cu realizări în domeniul spaţial (rachete şi sateliţi)
şi nuclear.
Căile de comunicaţie şi transporturile. Feroviare: Beijing-Urumqi, Beijing-Ulan Bator-
Rusia, Beijing-Shanghai, Beijing-Wuhan-Guangzhou, Beijing-Xian, Harbin-Dalian,
Transtibetanul – cea mai înaltă cale ferată din lume. Navale: Chang Jiang, Marele Canal (1700
km)-Beijing-Hangzhou; cel mai mare port este Shanghai-Wusong, apoi Dalian (cel mai mare port
din nord-estul ţării), Tianjin, Guangzhou.

Trezirea dragonului. În 1978 Deng Xiaoping devine liderul Chinei şi pune bazele
deschiderii şi reformelor economice. Se lansează un vast program numit „cele 4 modernizări”:
agricultură, industrie, apărare, ştiinţă şi tehnologie. Se adoptă o politică de deschidere, tolerarea
micilor ateliere private în oraşe. Pentru a diminua presiunea asupra politicului experimentele
economice au fost separate din punct de vedere spaţial, noile politici economice fiind aplicate în
zona pacifică. Au fost înfiinţate astfel Zonele Economioce Speciale, Oraşele deschise şi Zonele de
Coastă Deschise, menite să atragă investiţii străine. În aceste zone economice, investitorilor li s-au
oferit facilităţi însemnate (taxe foarte mici, posibilitatea repatrierii profiturilor, exportul
produselor obţinute). În prima fază (1980) au fost înfiinţate 4 ZES: Shenzen (locaţie apropiată
Hong Kong-ului), Zuhai (în apropierea fostei posesiuni portugheze Macao), Shantou, toate în
provincia Guangdong, şi Xiamen (la str. Taiwan, în provincia Fujian). Ulterior (1989 şi 1990) au
fost înfiinţate încă două ZES-uri: Hainan şi Pudong (în vecinătatea oraşului Shanghai). Succesul
înregistrat a dus la deschiderea a încă 14 oraşe-porturi investiţilor străine (Dalian, Qinhuangdao,
Tianjin, Yantai, Qingdao, Lianyungang, Shanghai, Ningbo, Fuzhou, Guangzhou, Zhanjiang şi
Beihai).
ZES Shenzen. Amplasarea acesteia a fost strâns legată de propierea de Hong Kong, care
reprezenta un mare potenţial investiţional. Astfel, dacă la sfârşitul anilor 70 Shenzen reprezenta o
aşezare cu activităţi pescăreşti şi agricole, cu o populaţie de circa 20 mii loc., în anul 2000
populaţia a ajuns la circa 4 mil.loc, reprezentând cea mai rapidă creştere demografică, a unui oraş,
din istoria omenirii. Acest fapt s-a datorat delocalizării a mii de fabrici din Hong Kong, care s-au
mutat aici, atrăgând forţă de muncă din împrejurimi. Investiţiile în infrastructură au transformat
profund oraşul, semănând în multe privinţe cu puternicul său vecin (blocuri turn, sedii de bănci,
centre de afaceri). Succesul economic al acestei zone economice a motivat guvernul chinez în
continuarea reformelor economice.

Zona administratrivă specială Hong Kong. Puternica dezvoltare economică a sa a fost

legată de statutul său politic, dependenţa, pentru o lungă perioadă de timp (1841 - 1997), de
Marea Britanie. În urma negocierilor cu Marea Britanie, în vederea retrocedării, teritoriul şi-a
păstrat economia capitalistă. Este localizat pe coasta sudică a Chinei, are o suprafaţă de circa 1000
km2 şi este compus din mai multe entităţi teritoriale: insula cu acelaşi nume, unde este situat şi
oraşul Victoria, peninsula Kowloon şi câteva insule mici (cea mai însemnată este I. Lantau, unde
se află aeroportul internaţional). Dacă până în anii 50 Hong Kong era un mic port aglomerat,
investiţiile din industria uşoară, în special textilă, apoi în cea de echipament electric şi electronic
au impulsionat mult dezvoltarea. În anii 80 Hong Kong a devenit un mare centru financiar,
portuar şi industrial (Tigru Asiatic).

India

Caracteristici fizico-geografice
India are 7000 km de coastă marină şi 14 mii km frontieră terestră cu 6 state: Pakistan,
China, Nepal, Bhutan, Bangladesh, Myanmar (Burma). Are dispute frontaliere cu Pakistan
(Kashmir), China (Aksai Chin din estul Kashmirului) regiunea şi Bangladesh.
Suprafaţa Indiei este de 2 973 190 km2 fiind divizată din punct de vedere regional în trei
principale regiuni. Câmpia Indo-Gangetică, Himalaya şi regiunea Peninsulară. Câmpia Indo-
Gangetică şi Himalaya indiană sunt cunoscuta ca India de Nord în timp ce Peninsula India este
cunoscută ca India de Sud.

Structura geologică. Scutul indian, partea a continentului Gondwana, se desprinde la

sfârşitul Cretacic (acum circa 90) de Africa şi se deplasează spre nord intrând în coliziune cu
Placa Eurasiatică (acum circa 50 mil ani, în Eocen) Această coliziune determină puternica înălţare
a Munţilor Himalaya dar şi ridicarea Gaţilor. În acelaşi timp are loc sudarea cu placa Australiană.
O considerabilă parte a peninsulei conţine gnaise şi şisturi precambriene, care sunt cele mai
vechi roci din India. În Mezozoic se depun strate groase de calcare de origine marină. La sfîrşitul
Cretacicului au loc erupţii vulcanice (curgeri de lavă) în Podişul Deccan (trappe) care acoperă
circa 500 mii km2. În Terţiar are loc înălţarea M. Himalaya.

Clima este puternic influenţată de poziţia geografică (Tropicul Racului traversează partea
nordică a Indiei), circulaţia musonică, Munţii Himalaya şi Gaţii de Vest (funcţionează ca bariere
climatice). Himalaya, prin înălţime şi orientare barează vânturile reci care vin centrul Asiei şi cele
umede din sud, iar Gaţii de Vest limitează cantitatea de precipitaţii din Deccan. Clima este
tropicală, cu diferite nuanţe iar în munţii înalţi variază foarte mult.
Meteorologii divid anul în patru anotimpuri: vară, musonic, iarnă şi retragerea musonului.
Vara durează între martie şi iunie în mare parte din India (în nord-vest durează din aprilie până în
iulie). Temperaturile depăşesc 300C în timpul zilei, în Deşertul Thar şi Deccan pot depăşi 400C.
Regiunile costale au peste 300C, fiind asociate cu niveluri ridicate de umiditate. Cea mai fierbinte
lună în vest şi sud este aprilie în timp ce în regiunile nordice este mai.
Vara este urmată de perioada ploilor musonice care udă cea mai mare parte din ţară cu ploile sale
(revigorează lacurile şi râurile iar vegetaţia devine abundentă). Circulaţia musonică este dată de
presiunea coborâtă din Deşertul Thar. Data oficială de sosire a musonului este 1 iunie, când acesta
traversează coasta Kerala. Musonul de sud-vest se desface în două ramuri, unul care se
deplasează spre Golful Bengal şi altul spre Marea Arabiei. Ramura Golfului Bengal se deplasează
spre nord traversând nord-estul India la început de iunie (ajunge la Delhi la sfîrşitul lui iunie).
Braţul Mării Arabe merge spre nord şi descarcă mare parte din precipitaţiile sale pe coastele
vestice ale Gaţilor de Vest. Musonul de sud-vest asigură peste 80% din totalul precipitaţiilor
anuale. La Cherrapunji şi Mawsynram (5 km vest de primul) cad cele mai mari cantităţi de
precipitaţii (s-au înregistrat 12 000 mm/an).
Musonul începe să se retragă din august în nordul Indiei şi din octombrie din Kerala.
Această perioadă de după retragerea musonului este cunoscută ca retragerea musonului şi este
caracterizată printr-o vreme liniştită. Acum temperaturile şi umiditatea sunt mai scăzute.
Din noiembrie începe iarna în arealele nordice iar în regiunile sudice din decembrie. Acest
anotimp prezintă zile calde şi nopţi reci, iar în nord este frecventă ceaţa. Temperaturile în anumite
părţi coboară sub punctul de îngheţ. Decembrie şi ianuarie sunt lunile cele mai reci cu temp medii
de 10-150C în nord-vest, de unde cresc spre sud şi est la 20-250C.
Musonul de nord-est se simte începând din noiembrie, însă mare parte din India nu este
afectată de acest muson. El este însă crucial pentru statul Tamil Nadu, care primeşte peste 60%
din precipitaţii în această perioadă (în acest stat noiembrie este cea mai umedă lună din an). Acest
muson mai aduce precipitaţii în statele Orissa, Andhra Pradesh, Kerala şi colţul sudic al statului
Karnataka. Pentru restul Indiei acest muson aduce 20% din totalul precipitaţiilor. Toamnele şi
primăverile sunt mai distincte în statele himalayene.

Apele. Râurile Indiei sunt clasificate, după drenaj în himalayene, peninsulare, costale (în
vest sunt scurte şi episodice) şi interioare (centrate în vestul statului Rajasthan, sunt puţine şi
frecvent dispar în anii cu puţine precipitaţii).
Gangele (Ganga), fluviul sfânt al hinduşilor, are izvoare în Himalaya şi, după 2700 km, se
varsă în Golful Bengal printr-o deltă. Cel mai important afluent este Yamuna (Jumna), afluent pe
partea dreapta, ce curge paralel cu Gangele pe mai bine de 1000 km şi găzdueşte pe malurile sale
oraşele Delhi şi Agra. Regimul de scurgere al Gangelui este determinat de topirea zăpezilor şi
gheţarilor din Himalaya şi de ploile musonice, care face ca cele mai mari debite şi niveluri să fie
înregistrate în a doua parte a lunii august. Debitul său mediu anual, la intrarea în deltă, este de
circa12 500 m3/s. Este navigabil pe 1450 km, intens utilizat pentru irigaţii şi parţial valorificat
hidroenergetic (pe afluenţii Gangelui).
Brahmaputra are cel mai mare volum de apă dintre toate râurile Indiei datorită precipitaţiilor
bogate care cad în cadrul bazinului său (la Shillong media anuală a precipitaţiilor este 2400 mm).
Are izvoare în Tibet, formează chei spectaculoase în Arunchal Pradesh, curge prin Valea Assam şi
se varsă, împreună cu Gangele, în Golful Bengal.
Mahanadi izvorăşte din statul Madhya Pradesh şi este un important râu în statul Orissa.
Bazinul superior prin secetele periodice contrastează cu situaţia şi regiunea deltei, cu frecvente
inundaţii. Barajul Hirakud a permis regularizarea râului.
Godavari are sursa la nord-est de Mumbay (Maharashtra) şi curge spre sud-est pe 1400 km
pentru a se vărsa în Golful Bengal, pe coasta statului Andhra Pradesh. Bazinul său este al doilea
ca mărime din India iar delta sa este una dintre cele mai importante surse de orez din ţară. Este
cunoscut la ”Gangele de sud” însă debitul său este moderat datorită nivelului mediu de
precipitaţii, 700 mm/an la Nasik şi 1000 mm la Nizamabad.
Krishna izvorăşte din Gaţii de Vest şi curge spre Golful Bengal. Are un debit redus din
cauza nivelului redus de precipitaţii din bazin (600 mm/an la Pune), însă este al 3 lea ca lungime
din India.
Izvorul lui Kaveri este în statul Karnataka şi cuge spre sud-est. Apa râului este o sursă
pentru irigaţii din antichitate. În anii 1990 circa 95% din apa râului a fost folosită pentru
agricultură. Narmada şi Tapti sunt singurele râuri majore care curg spre Marea Arabiei.
Narmanda, cu izvoare în statul Madhya Pradesh are o vale îngustă între Vindhya şi Satpura şi se
varsă în Golful Khambhat (sau Cambay) iar Tapti este mai scurt dar are un curs paralel cu
Narmada.
Cele mai importante lacuri sunt: Chilka (cel mai mare lac cu apă sărată, Orissa), Kolleru
(Andhra Pradesh), Loktak (Manipur), Dal (Kashmir), Sambhar (Rajasthan), Sasthamkotta
(Kerala), Lacul Pangong (Ladakh - Himalaya).

Vegetaţia. Vegetaţia este direct influenţată de condiţiile climatice, relief, sol dar şi de
activitatea umană. Prin defrişări, întinse suprafeţe au fost transformate în terenuri agricole, unele
au fost acoperite de o vegetaţia secundară (tufişurile ţepoase din Deccan), iar altele au fost
replantate, dar cu alte specii mai valoroase economic (ex. Tectona grandis).
Păduri tropicale umede apar pe Coasta Malabar, versanţii vestici ai Gaţilor de Vest, Valea
Brahmaputra, Câmpia Gangelui, statul Orissa, regiunea statelor Mizoram-Manipur, Insulele
Andaman şi Nicobar.
Păduri tropicale uscate se găsesc în Podişul Deccan, Podişul Chotta-Nagpur, Peninsula
Kathiawar, Valea Narmada. Asociaţiile vegetale sunt formate din: Hardwickia binata, Albizia
amara, Tectona grandis, Boswellia serrata, Diospyros tomentosa, Acacia catechu, Dalbergia
latifolia, Shorea robusta, Terminalia alata, Terminalia tomentosa, Shorea talura, Santalum album
(ultimele trei specii mai frecvent răspândite în sudul Podişului Deccan).
În părţile mai uscate ale Podişului Deccan (părţi din statele Tamil Nadu, Andhra Pradesh,
Karnataka şi Maharashtra) se întâlneşte o vegetaţie de tufişuri ghimpoase (Acacia planifrons,
Balanites roxburghii, Cassia fistula, Phoenix sylvestris, Cordia myxa, Capparis, Prosopis).
În Himalaya vegetaţia este etajată: păduri subtropiocale, păduri mixte şi temperate cu frunza
lată, păduri de conifere în zona subalpină şi vegetaţie alpină.
Vegetaţia de mangrove apare în Sundarbans, deltele Godavari, Krishna, Mahanadi, părţi din
coastele statelor Maharashtra, Karnataka şi Kerala, isulele Andaman şi Nicobar. Sunt formate din
Avicennia marina, Suaeda, Rhizophora şi Bruguiera. Multe păsări: flamingo (Phoenicoptreus
spp.), pelicani (Pelecanus philippensis).
Marea diversitate geografică a Indiei a favorizat existenţa a numeroase specii de animale:
peste 1200 specii de păsări, 350 specii de mamifere şi mii de specii de peşti, amfibieni şi reptile.
Marea extindere a Himalayei adăposteşte leopardul zăpezilor, ibexul, ursul himalayan, pantera,
cerbul Chinkala, gazela tibetană (Procapra picticaudata) – în Ladakh, şi o mare varietate de
fazani, apoi elefanţi, rinoceri şi giboni. Vasta câmpie a Gangelui cuprinde cerbi, bivoli şi elefanţi,
în statul Gujarat, leul asiatic, iar în deşert, dropia şi măgarul sălbatic. În pădurile tropicale din sud
trăiesc langurii, macacii şi civetele, iar diverse locuri, de la poalele Himalayei în mlaştinile de
mangrove, se întâlneşte tigrul.
În Deccan: dropia indiană (Ardeotis nigriceps), tigrul (Panthera tigris), elefantul asiatic
(Elephas maximus), gaurul (Bos gaurus), bivolul (Bubalus arnee), chinkara (Gazella bennetti),
câinele sălbatic (Cuon alpinus), ursul leneş (Melurus ursinus). Rezervaţia Nagarjunasagar –
Srisailam (în Andhra Pradesh).
Sundarbans (pădure frumoasă) reprezintă un sector deltaic din India şi Bangkadesh (la
Golful Bengal) ce cuprinde cea mai mare pădure de mangrove din lume. Este o arie protejată,
patrimoniu al umanităţii, cunoscută pentru fauna sa, cel mai important reprezentat fiind tigrul
bengalez (circa 400 exemplare), dar şi păsări, crocodili, şerpi sau cerbi pătaţi.

Câmpia Indo-Gangetică
Câmpia Indo-Gangetică este o mare câmpie aluvionară ce se întinde la poalele munţilor
Suleiman, Himalaya şi Indo-birmani, ca o fâşie lungă de circa 3000 km şi lată de circa 250-350
km, între Marea Arabiei şi Golful Bengal. Spre contactul cu Himalaya apar dealuri cu altitudini
reduse (numite local ghar) formate din depozite de pietrişuri şi nisipuri, aduse de râuri din munte.
Câmpia constituie o regiune de subsidenţă dezvoltată într-o uriaşă avanfosă, ocupată în
terţiar de un braţ marin, ocupat de aluviunile cărate de Indus, Gange şi Brahmaputra şi afluenţii
lor. Depozitele sedimentare au grosimi foarte mari, ce depăşesc, pe alocuri, 2500 m, iar
fundamentul reprezintă o porţiune scufundată a platformei cristaline precambriene a Podişului
Deccan, care apare la zi în Masivul Khasi (pe stânga fluviului Brahmaputra).
Cea mai mare parte prezintă altitudini sub 100 m, mai ales în sectoarele deltaice (circa 6 m
în delta Gange-Brahmaputra). Excepţie face sectorul care separă cele două bazine hidrografice
(Indus şi Gange), unde câmpia depăşeşte 250 m. Această câmpie este foarte netedă, mai
fragmentată spre munte, cu terase, lunci largi, braţe păsăsite, mlaştini, grinduri şi canale.
Reţeaua hidrografică a Câmpiei Indo-Gangetice prezintă un regim de scurgere caracterizat
prin două creşteri, una de primăvară (când se topesc zăpezile şi gheţarii din Himalaya, Karakorum
şi Hindu Kush) şi alta de vară-toamnă (dată de ploile musonice).

Deşertul Thar (Marele Deşert Indian) este localizat în vestul Indiei (în special în Rajasthan)
şi sud-estul Pakistanului (estul provinciei Sind şi sudul prov. Punjab). Deşertul prezintă întinse
suprafeţe nisipoase (dune de până la 150 m) şi pietroase. Fauna este reprezentată prin multe specii
de şopârle şi şerpi (unele endemice), antilope (Antilopa cervicapra), gazele (Gazella bennettii),
asini sălbatici (Equus hemionus), iar vegetaţia este compusă din arbori (acacii), arbuşti şi tufişuri
(Calligonum, Ziziphus) şi plante ierboase. Regiunea este caracterizată prin temperaturi extreme
(45°C) vara, precipitaţii puţine (sub 120 mm/an în vest şi 375 mm/an în est) şi neregulate. Canalul
Rajastan joacă un rol major în irigarea unor părţi din deşert (în nord şi vest).
Podişul Malwa. Este o regiune în vestul Indiei, ce ocupă un platou vulcanic (o extensiune a
trappelor din Deccan), cu o altitudine medie de 500 m (unele vîrfuri au peste 800 m). Este drenat
de Chambal şi afluenţii săi, are un climat tropical şi păduri uscate cu frunze căzătoare.
Munţii Vindhya. Sunt munţi joşi din centrul Indiei, dispuşi pe direcţie est-vest pe circa 1100
km. Formează limita dintre nordul şi sudul Indiei. Versanţii sudici, abrupţi, sunt drenaţi de
Narmada iar versanţii nordici de afluenţii Gangelui. Prezintă altitudini cuprinse între 450-900 m
dar culminează la 1113 m. Valea râului Narmada, care străbate o depresiune tectonică, separă
munţii Vindhya de Satpura.
Munţii Satpura. Situaţi în partea nordică a Podişului Deccan, cu dispunere pe direcţie vest-
est), aceşti munţi au altitudini care depăşesc în multe vârfuri 1000 m. Râul Narmada drenează
pantele nordice ale munţilor Satpura, Tapti versanţii sudici iar Mahanadi partea estică.
Podişul Deccan se întinde la sud de Munţii Satpura. Are formă triunghiulară şi este puternic
nivelat, cu altitudini predominant cuprinse între 400 şi 1000 m.
Corespunde morfostructural unei platformei precambriene (rest al străvechiului continent
Gondwana) constituită, în cea mai mare parte din şisturi cristaline, granite şi gnaise. Suprafeţe
însemnate sunt acoperite de roci bazaltice (cretacice) dispuse sub formă de curgeri (trappe).
Regiunea fiind mai uscată, din cauza barierei Gaţilor de Vest, prezintă o vegetaţia formată din
păduri tropicale fără frunze în perioada uscată a anului (Acacia, Albizia, Hardwickia) şi savane.
Râurile care traversează podişul (Mahanadi, Godavari, Krishna, Cauveri) au, în general, izvoare în
Gaţii de Vest şi se varsă prin delte în Golful Bengal.
 Gaţii de Vest. Sunt dispuşi în lungul marginii vestice a Platoului Deccan, la sud de râul Tapti
(lângă graniţa Gujarat-Maharasthra), pe circa 1600 km. Altitudinile sunt de circa 1000 m în partea
nordică şi cresc spre sud, unde culminează în Anai Mudi (2695 m), din Masivul Cardamon.
Munţii au caracter asimetric fiind abrupţi spre exterior şi cu versanţi domoli spre interior.
Sunt munţi de tip bloc ce se prezintă sub forma unei culmi continue, orientată nord-sud, alcătuiţi
din granite, gnaise şi bazalte.
Clima este puternic influenţată de circulaţia musonică şi orientare (rol de barieră climatică).
Astfel, versanţii vestici, dispuşi în calea maselor umede musonice, sunt mult mai bine udaţi (peste
3000 mm/an) decât cei estici. Umiditatea variază şi de la nord la sud, partea nordică a munţilor
fiind mai uscată.
Gaţii de Est au caracter discontinuu, sunt erodaţi şi fragmentaţi transversal de râurile
Godavari, Mahanadi, Krishna şi Kaveri. Se extind din statul Bengalul de Vest, în nord, până în
statul Tamil Nadu, în sud, în lungul Golfului Bengal. Sunt mai scunzi (altitudinea medie este de
circa 600 m, iar cea maximă de 1680 m) şi mai vechi decât Gaţii de Vest, cu care se întâlnesc în
extremitatea sudică.
Coasta Estică (Coromandel). Este o câmpie joasă, de acumulare, în care deltele râurilor care
o traversează formează o parte importantă a acestei câmpii. Lăţimea acestei câmpii variază între
100 şi 130 km. Câmpiile aluviale create de râuri sunt foarte fertile, însă poziţia faţă de Gaţii de
Vest face ca vara sa primească puţine precipitaţii. Precipitaţiile madii anuale sunt de 800 mm,
majoritatea cad în perioada octombrie-decembrie.
Coasta Vestică (Malabar) este o zonă de acumulare, îngustă (50-100 km), ce se întinde din
statul Gujarat (nord) până în Kerala (sud). Este o importantă regiune agricolă (cultura orezului),
fiind intens umanizată.

Parcurile naţionale. Primul parc naţional al Indiei fost Hailey National Park, numit ulterior
Jim Corbett, stabilit în 1935. Dacă în anul 1970 erau 5 parcuri naţionale, în prezent circa 90, cu o
suprafaţă de 38 000 km2 (1,2% din suprafaţa Indiei). P.N. Jim Corbett - este cel mai vechi parc
naţional din India (1936), localizat în statul Uttaranchal, cunoscut pentru viaţa sălbatică variată
(tigri, elefanţi, cobra, pangolinul indian, păsări). Parcul Naţional şi Sanctuarul de viaţă sălbatică
Pădurea Gir - este cunoscut pentru protecţia leului asiatic (Panthera leo persica) - circa 360
exemplare. P.N. Sundarbans - protejează o bogată vegetaţie de mangrove, în care trăiesc cele mai
multe exemplare de tigru bengalez. P.N. Bandipur (sudul statului Karnataka) - este unul dintre
cele mai cunoscute sanctuare din India pentru protecţia tigrului, fauna fiind completată de elefanţi
asiatici, leoparzi, languri, cerbi, căprioare (sambar), antilope, hiene, păsări, cobre, vipere,
crocodili etc.

Caractere umane şi economice

India este un stat federal compus din 28 state (ex. Andhra Pradesh, Arunachal Pradesh,
Assam, Bihar, Gujarat, Jammu and Kashmir, Kerala, Madhya Pradesh, Maharashtra, Punjab,
Rajasthan, Sikkim, Tamil Nadu), structurale pe baze etno-lingvistice, ce dispun de o largă
autonomie şi 7 teritorii unionale (Insulele Andaman şi Nicobar, Chandigarh, Dadra şi Nagar
Haveli, Daman şi Diu, Delhi, Lakshadweep, Pondicherry).

Populaţia
Cele mai vechi urme de locuire aparţin oamenilor paleolitici care se ocupau cu vânătoarea,
culesul sau pescuitul. În timpul neoliticului (mileniul V î.Hr) oamenii au început să cultive
pământul (cereale, pomi fructiferi) şi să domesticească animale (boi şi capre). Descendenţi ai
acestor oameni primitivi se întâlnesc şi astăzi în unele locuri ale Indiei: santalii (la vest de
Calcutta), khonzii (Orissa) sau gonzii (India Centrală).
Aici a apărut una dintre vechile civilizaţii ale omenirii - Civilizaţia Indusului (sau Harappa)
dezvoltată în mileniul III î.Hr., în valea fluviului Indus. În a doua jumătate a mileniului al II-lea
î.Hr pătrund din Asia Centrală populaţii indo-europene (indo-arienii) care cuceresc, până în
secolul V î.Hr., partea nordică a Indiei devenind elementul etnic principal. Aceştia introduc
sistemul castelor şi religia brahmanică.
Primii auropeni care ajung în India sunt portughezii, care prin Vasco da Gama ating coasta
Malabar în anul 1498 iar ulterior pun stăpânire pe mare parte din această coastă, monopolizând
comerţul cu Europa şi Africa.
După mai multe confruntări între puterile coloniale europene, în special între Anglia şi
Franţa, în a doua parte a secolului al XVIII-lea Anglia devine principala forţă de influenţă din
India, devenită din 1858 coloniei britanică (Perla Coroanei britanice).
Mişcarea de emancipare naţională are ca principal lider pe Mahatma Gandhi (1869-1948),
„părintele naţiunii indiene” care joacă un rol marcat în independenţa Indiei (1947). Însă,
disensiunile dintre hinduşi şi musulmani, soldate cu numeroase victime, face ca India să fie
divizată pe criterii religioase în două state distincte: Uniunea Indiană (cu populaţie hindusă) şi
Pakistanul (cu populaţie musulmană).

În prezent India are o populaţie de peste 1,08 md. loc.(15% din populaţia planetei), cu o
densitate de peste 310 loc/km2. Cele mai mari densităţi de populaţie (peste 500 loc/km2) se
întâlnesc în Câmpia Gange-Brahmaputra (statele Uttar Pradesh, Bihar, Bengalul de Vest, Assam
şi teritoriul naţional Delhi deţin aproape 40% din populaţia statului). Alte regiuni bine populate
sunt câmpiile Coromandel şi Malabar precum şi partea de sud a Indiei. Deşertul Thar are cea mai
redusă densitatea a populaţiei (sub 5 loc/km2).
La începutul secolului XX (1911-1920) atât natalitatea cât şi mortalitatea aveau valori
ridicate, de circa 48 ‰. Valorile mari ale mortalităţii se datorau epidemiilor, dezastrelor naturale
şi sărăciei. Progresele realizate în domeniul medical, social, educaţional au dus la reducerea
semnificatăvă a mortalităţii (sub 9 ‰) însă natalitatea a rămas ridicată (23 ‰), fapt care
favorizează creşterea populaţiei (în anul 1950 erau circa 360 mil.loc). Dacă în intervalul 1901-
1911 creşterea populaţiei a fost de 5%, iar între 1930 şi 1940 de 14%, în prezent ea este de peste
23%. Populaţia este tânără, circa 31% având sub 15 ani, iar rata de fertilitate este de 2,78
copii/femeie.
Speranţa de viaţă la naştere este de circa 64 ani, valoare nu prea ridicată (Japonia are peste
75 ani) datorită dificultăţilor socio-economice, fapt reflectat şi de mortalitatea infantilă care este
foarte mare (56,2 ‰) (sunt încă foarte răspândite malaria, holera, pneumonia, tuberculoza etc.).
Nici gradul de alfabetizare nu este foarte ridicat, aproximativ 60% din populaţia de peste 15 ani
ştie să scrie şi să citească, din care 70,2% masculin şi 48,3% feminin.

Structura populaţiei. Indienii sunt divizaţi din punct de vedere etno-rasial în indo-arieni
(72%), dravidieni (25%), mongoloizi şi alţii (3%). Din punct de vedere religios cei mai mulţi sunt
hinduşi (81,3%) urmaţi de musulmani (12%, peste 120 mil.), creştini (2,3%), sikhişti (1,9%, în
Punjab) şi budişti.
Esenţa hinduismului se bazează pe 3 dogme fundamentale: învăţătura despre inegalitatea
socială iniţială a oamenilor; credinţa în metempsihoză şi reîncarnări succesive; Karma-învăţătura
despre datorie şi răsplată, adică despre normele de comportare care asigură omului posibilitatea de
a trece pe o treaptă socială superioară numai în procesul reîncarnărilor de după moarte.
Budismul şi jainismul au apărut în sec. VI-V î.Hr ca protest împotriva sistemului de caste
prin promovarea egalităţii oamenilor şi plasarea acestora în societate în funcţie de meritele
personale. Sikhismul apare în sec. XVI-XVII ca o reformare a hinduismului sub influenţa
islamismului şi a altor religii.
 Limba cea mai vorbită este hindi (limbă maternă pentru circa 30% din populaţie) dar mai
sunt recunoscute de Constituţie alte 14 limbi vorbite în statele federale: bengali, telugu, marathi,
tamila, urdu, gujarati, malayalam, kannada, oriya, punjabi, assameza, kashmira, sindhi şi
sanscrita. Pe lângă acestea se mai vorbesc peste 200 limbi şi mii de dialecte. Engleza este încă
importantă în comunicare.
Religia, castele şi limba sunt factori majori în organizarea socială şi politică a Indiei de azi.
Diferenţele etno-culturale sunt foarte mari în India, singurul element de unitate poate fi
considerată religia hindusă împărtăşită de majoritatea populaţiei. Sistemul castelor, cu o vechime
de 2000 ani, stă la temelia civilizaţiei indiene, chiar şi în condiţiile în care promovează
discriminarea. Casta (din latinescul castus - pur, curat, neamestecat) este o grupare închisă,
formată din persoane care au aceeaşi origine, aceleaşi ocupaţii, un anumit tip de profesiuni, cu
drepturi, îndatoriri şi tradiţii bine precizate, pe care le respectă cu mare stricteţe.
Circa 8% din populaţia Indiei, adică 68 milioane loc., au un nivel de organizare tribală. Cea
mai mare concentrare a populaţiei tribale se află în regiunea himalayană (Jammu şi Kashmir,
Hirachal Pradesh, Uttar Pradesh, Assam, Meghalaya, Tripura, Arunchal Pradesh, Mizoram,
Manipur, Nagaland). Sunt şi grupuri tribale primitive, care trăiesc în izolare, în locuri greu
accesibile, care se caracterizează printr-o agricultură de subzistenţă şi un grad redus de
alfabetizare.

Oraşele
Cele mai vechi oraşe datează din perioada antică. Pe lângă oraşele Civilizaţiei Indusului
(Harappa, Mohenjo-Daro, Lothal, Amri, Rupar, Kalibangan etc.) mai pot fi amintite: Indraprastha
(pe teritoriul actualului oraş Delhi) este menţionat în epopea indiană Mahabharata ca oraş din
mineniul II î.Hr (circa 1400 î.Hr.), Pātaliputra (actualul Patna) era un oraş important, capitala
împăratului Chandragupta (sec.IV-III î.Hr), creatorul unui mare stat în partea de nord a Indiei,
Ujjayini (actualul oraş Ujjain) din Madhya Pradesh, unul dintre cele 7 oraşe sacre ale hinduşilor, a
fost în secolul III î.Hr reşedinţa împăratului Aśoka (ultimul domnitor Maurya), Varanasi este unul
dintre cele mai vechi oraşe din lume, continuu locuit din mileniul II î.Hr. Reprezintă prima
aşezare a indo-arienilor pe cursul mijlociu al Gangelui, fiind în acea perioadă un însemnat centru
cultural-religios dar şi meşteşugăresc (produse textile, parfumuri, prelucrarea fildeşului) şi
comercial.
Multe oraşe apar sau se dezvoltă în perioada medievală (Agra, Delhi, Hyderabad,
Bangalore) sau în cea colonială (Calcutta, Bombay, Madras, Nagpur, Bangalore) ca centre
administrative, comerciale, portuare sau industriale.
Chandigarh este unul dintre cele mai noi oraşe ale Indiei (oraş planificat), fiind situat la
poalele Colinelor Siwalik din nord-vestul ţării. A fost ales pentru a înlocui oraşul Lahore, cedat
Pakistanului în 1947, drept capitală a statului Punjab şi a fost construit după planurile arhitectului
elveţian Le Corbusier în colaborare cu arhitecţi indieni. Coceput ca un simbol al modernităţii,
construcţia oraşului a început în anul 1950 fiind împărţit în sectoare rectangulare. Oraşul are peste
500 mii loc şi împreună cu regiunea înconjurătoare formează un teritoriu unional.
După 1960 s-a constatat o urbanizare accelerată (Delhi, Madras, Bangalore, Hyderabad)
bazată atât pe creşterea naturală cât şi pe migraţiile din mediul rural. Oraşele mari se
caracterizează prin mari densităţi de populaţie (New Delhi-peste 6000 loc/km2), trafic aglomerat,
zgomot, poluare şi mari disparităţi în dezvoltare (la periferia marilor oraşe sunt cartiere foarte
sărăcăcioase-bidonviluri).
Populaţia urbană este de circ 28%, valoare forte redusă în condiţiile în care India are oraşe
foarte populate: Bombay (9,9 mil.loc. şi 16 mil.loc. aglomeraţia urbană), Delhi (7,3 mil. şi 8,4
mil.agl.urb.), Calcutta (4,5 mil. şi 11 mil. agl.urb.), Madras (3,8 mil. şi 5,5 mil.agl.urb.),
Bangalore (3,3 mil. şi 4,2 mil.agl.urb.), Hyderabad (3,1 mil. şi 4,3 mil.agl.urb.), Ahmedabad (3
mil loc.), Kanpur (2 mil.loc) etc.
În ciuda progreselor socio-economice înregistrate în ultimii ani India rămâne o ţară cu un
grad ridicat de ruralizare. Există însă diferenţe vizibile între state, cele mai ridicate valori fiind
întâlnite în statele Sikkim (91%), Himachal Pradesh (91%) sau Assam (88%).
New Delhi, capitala Indiei, este un oraş nou în partea de sud-vest a oraşului Delhi, în partea
de nord a statului (Câmpia Gangelui) pe malul drept al râului Yamuna (afluent al Gangelui).
Ocupă circa 20% din suprafaţa oraşului Delhi şi are peste 300 mii loc. Este un teritoriu locuit din
antichitate (sec.5 î. Hr) dar care se dezvoltă intens în secolul al XIII-lea când devine capitala
sultanatului Delhi. Din 1911 se începe construcţia oraşului New Delhi care în 1947 devine
capitala Indiei independente. Nu este un mare centru industrial (ind. uşoară, materiale de
construcţie, farmaceutică) însă se remarcă prin activităţile financiar-bancare, de transport,
cultural-ştiinţifice şi politice.

Activităţile economice
Activităţile economice se practică în India din cele mai vechi timpuri. În antichitate,
dezvoltându-se aici o mare civilizaţie, activităţile economice erau reprezentate de agricultură,
comerţ şi meşteşuguri. Agricultura se baza pe sisteme de irigaţie (canale), îngrăşăminte naturale,
rotaţia culturilor, iar cultura principală era orezul, alături de care se mai cultivau: orzul, grâul,
meiul, trestia de zahăr, cânepa şi unele legume. Se creşteau oivine, porcine, bovine (vacile erau
animale sacre), bubaline şi se practica pescuitul. Activităţile meşteşugăreşti, organizate în bresle,
erau reprezentate de prelucrarea unor produse agricole, confecţionarea uneltelor, armelor, olăritul,
ţesutul pânzei de bumbac, prelucrarea lemnului, metalelor, pietrei, pieilor, fildeşului, producerea
de bijuterii etc.
În perioada colonială economia Indiei este legată de nevoile de materii prime şi produse
agricole ale Coroanei britanice. Acum s-a dezvoltat industria extractivă, plantaţiile agricole (ceai,
iută, cafea, indigo ), transporturile feroviare şi activităţile portuare (pentru expedierea mai rapidă a
produselor spre metropolă sau desfacerea celor britanice).
Era Nehru (1947-1964)
Jawaharlal Nehru (1889-1964) a fost unul dintre cei mai importanţi lideri politici ai Indiei în
lupta pentru independenţă şi reformatorul economiei indiene. Politica sa economică a constat în
planificarea economiei. Primul plan cincinal a fost lansat în 1951 şi cele mai multe resurse au fost
alocate refacerii infrastructurii de transport feroviar şi realizării de sisteme de irigaţie.
În prezent India este un stat cu o economie în curs de dezvoltare (peste 500 md. dolari) dar
care se remarcă încă printr-un procent foarte mare (circa 2/3) de populaţie care este ocupată în
agricultură. Industria minieră şi prelucrătoare au creşteri importante în ultimul timp contribuind cu
circa 1/3 la PIB.
Agricultura. Deşi culturile ocupă jumătate din teritoriul ţării (55% terenuri arabile), peste
590 mii km2 de terenuri agricole sunt irigate, fertilitatea solurilor este ridicată iar în multe zone se
realizează două culturi pe an, randamentul agriculturii este încă redus (slaba dotare tehnică,
insuficienţa îngrăşămintelor chimice, fărâmiţarea terenurilor, calamităţi naturale).
Cu toate aceste dificultăţi India este un mare producător agricol, cu ponderi semnificative la
multe produse: cereale (al treilea producător mondial), orez (locul 2 pe glob-hrana de bază pentru
populaţia din estul ţării), grâu (locul 3-hrana de bază pentru populaţia din vestul ţării), mei (locul
1, peste 1/3 din producţia mondială), legume (tomate), leguminoase (locul 1), arahide (locul 1),
soia. Circa 75% din terenurile agricole sunt cultivate cu cereale şi leguminoase.
India dispune şi de mari plantaţii: ceai (locul 1, 30% din producţia mondială), iută (locul 1),
bumbac (locul 4), trestie de zahăr (locul 2), arbori de cauciuc, bananieri (locul 1), citrice (lămâi),
cocotieri (locul 3), măslini, tutun, arbori de cafea, ananas, mango (locul 1).
 Cu toate că deţine un şeptel semnificativ (locul 1 mondial la bovine, bubaline, caprine, locul
3 a cămile) creşterea animalelor nu deţine un loc marcant în agricultură. Se mai remarcă pescuitul,
silvicultura şi producţia (legală) de opiu pentru industria farmaceutică.
Tipurile de agricultură cele mai răspândite sunt cea de subzistenţă şi cea comercială (de
piaţă, bazată pe numeroase plantaţii), iar principalele regiuni agricole: Câmpia Gange-
Brahmaputra (orez, trestie de zahăr, iută), Câmpia Punjab (grâu), Câmpiile Malabar (orez,
mirodenii) şi Coromandel (orez, trestie de zahăr) sau Podişul Deccan (bumbac, mei, arahide,
tutun).
Industria. Variatele şi bogatele resurse de subsol au un rol important în economie, susţinând
numeroase ramuri industriele. India deţine minereuri de fier, bauxită, cărbuni (al 3-lea producător
mondial), petrol (care acoperă doar o parte din necesar), gaze naturale, uraniu, zinc.
Industria este foarte diversificată, absoarbe 20% din populaţia activă, contribuie cu circa
30% la economia naţională, dar la multe produse încă nu este competitivă pe piaţa externă. Prin
producţiile mari se remarcă: industria textilă (cea mai importantă - 20 mil. muncitori şi 1/3 din
exporturi), industria zahărului (printre cei mai mari producători mondiali), industria siderurgică,
metalurgia neferoasă (aluminiu, cupru, plumb, zinc), industria chimică (îngrăşăminte,
petrochimie), electronică, motoare vehicule şi a cimentului.
Industria energetică se bazează pe cărbune şi hidroenergie (27%, se remară regiunea
himalayană). Există şi centrale atomoelectrice (nord de Bombay, Madras, Rajastan, Gujarat) care
contribuie doar cu 3% la producţia totală.
India este al treilea producător mondial de cărbune (peste jumătate din necesităţile
energetice), bazine carbonifere majore fiind în statele Bihar (Bazinul Damodar), West Bengal şi
Madhya Pradesh. Cu rezerve de peste 80 md.tone şi o producţie de 360 mil.tone/an (în anul 1975
producţia era de 100 mil tone), industria carboniferă (peste 350 mine) este controlată de către stat.
Petrolul reprezintă circa 30% din consumul energetic, având rezerve de aproape 1 mld. tone.
localizate în regiunea Bombay, statul Assam, regiunea Krishna-Godawari, Cambay şi Cauvery.
Exploatări offshore se fac în regiunea Bombay, care este şi cel mai productiv bazin petrolifer al
Indiei.
Producţia de petrol este de 785 mii barili/zi (circa 45 mil tone/an) însă consumul este de 2,32
mil barili/zi (şi cu tendinţe de creştere în viitor), India fiind nevoită să importe cantităţi importante
de petrol.
Capacitate de rafinare este de 2,2 milioane barili/zi, însă cu o creştere importantă faţă de
1998 (970 mii barili/zi). Cele mai importante rafinării sunt: Jamnagar (Gujarat, 540 mii barili/zi),
Koyali (Gujarat, 185 mii barili/zi), Mangalore (Karnataka, 180 mii barili/zi), Mathura (Uttar
Pradesh, 156 mii barili/zi), Bombay (2 rafinării cu ocapacitate totală de 232 mii barili/zi), Madras
(130 mii barili/zi). Prin importanţa economică se mai evidenţiază terminalele petroliere Bombay,
Kochi (Cochin), Haldia, Kandla şi Madras.
Producţia de gaze a fost în 2005 de 22 md m3, cele mai mari producţii provenind din
regiunile Bombay şi Gujarat. În anul 2002 s-au descoperit 2 mari zăcăminte gazeifere: în bazinul
Krishna-Godawari (Andhra Pradesh), în lungul coastei sud-estice a Indiei şi în statul Gujarat.
După obţinerea independenţei printre priorităţile guvernelor s-a aflat dezvoltarea industriei
siderurgice pe baza minereurilor feroase din Podişul Decan (printre marii producători mondiali).
Prin valoarea producţiei se remarcă centrele: Durgapur, Bhilai, Rourkela (cu ciclu integrat -fontă,
oţel, laminate), Bokaro şi Vishakhapatnam. Compania privată Tata Iron and Steel (TISCO)
împreună cu un mare număr de minioţelării contribuie cu 40 % la producţia de oţel a Indiei, care
este de 18,5 milioane tone. Altă companie indiană, Mittal Steel, este cea mai mare din lume în
acest domeniu, fiind prezentă în numeroase ţări.
Îndustria construcţiilor de nave dispune de 4 mari şantiere navale (Kochi, Vishakhapatnam,
2 în Calcutta), 3 şantiere navale medii şi 35 şantiere mici (acestea fiind proprietate privată)
Domeniul ştiinţei şi tehnologiei reprezintă o nouă frontieră pentru India, cu rezultate
pozitive în domeniul spaţial (India utilizează 5 sateliţi de fabricaţie proprie - INSAT) şi nuclear
(este putere nucleară). În Bombay există Institutul de Cercetare Fundamentală Tata, cu cercetări în
domeniul astronomiei, matematicii, biologiei moleculare sau fizicii, iar Bangalore, capitala
statului Karnataka, este centrul pentru industria de vârf (high-tech) şi un major centru de cercetare
şi dezvoltare (tehnopol). În 1990 aici erau peste 100 mii muncitori şi 3000 companii numai în
industria electronică.
Este şi un major exportator de servicii software, de real succes s-au dovedit a fi Parcurile
Tehnologice Software (STPI) care au ca obiectiv furnizarea de date terestre şi satelitare diverselor
instituţii de învăţămât sau cercetare. Industria electronică se remarcă prin producţia de computere,
aparate electronice sau motoare de vehicule.
Reţeaua de transport, deşi este diversificată, este insuficientă (foarte aglomerată) şi nesigură
în unele locuri (multe accidente feroviare). În majoritatea oraşelor circulaţia este foarte
aglomerată, transportul în comun se face predominant cu autobuzul, care creează poluare. În
Calcutta există metrou iar în Bombay un sistem bine pus la punct pe calea ferată (însă foarte
aglomerat).
Sistemul de căi ferate din India este unul dintre cele mai mari din lume, cu circa 62 300 km
de linii şi peste 7 000 de staţii. Multe linii expres conectează cele mai importante oraşe. Cele mai
însemnate căi ferate sunt: Calcutta-Madras-Madurai (în lungul Coastei Coromandel), Delhi-Agra-
Kanpur-Varanasi-Calcutta (axa Gangelui), Calcutta-Nagpur-Bombay (traversează India de la est
la vest) şi Bombay-Madras.
Există 11 porturi majore: Kandla, Bombay, Nhava Sheva (în regiunea Bombay), Marmagao,
New Mangalore, Kochi (Cochin) pe coasta vestică şi Calcutta-Haldia, Paradip, Vishakhapatnam,
Madras, Tuticorin în est. Transporturile fluviale dispun de circa 16 000 km de cale navigabilă din
care circa 3600 km pentru vase de mare capacitate. În India sunt 4 mari aeroporturi internaţionale:
Indira Gandhi (Delhi; 25 km sud-vest de oraş), Mumbay (29 km nord de oraş), Calcutta (17 km
nord-est de oraş) şi Chennai (16 km sud-vest). Indian Airlines şi Air India sunt cele mai
importante companii indiene. Zborurile interne pornesc din Delhi şi Mumbay şi sunt operate de
compania naţională Indian Airline şi de companii private.
Turismul se bazează pe un potenţial foarte variat dar nu suficient valorificat. Se remarcă
turismul cultural-istoric care dispune de numeroase vestigii şi monumente istorice, de artă sau
religioase. Se evidenţiază: mausoleul Taj Mahal din Agra, Coloana de fier şi Moscheia Jama-
Masjid din Delhi, oraşul Varanasi cu numeroase temple, ruinele vechiului oraş Golconda de lângă
Hyderabad, Palatul maharajahilor din Bangalore, staţiunile climaterice Shimla şi Darjeeling din
Himalaya, staţiunea balneoclimaterică Puri de la Golful Bengal, oraşele Calcutta, Mumbay,
Madras etc.

Bibliografie

Coteţ, P. (1967), Europa şi Asia, Geografie fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Petrov, M. P. (1986), Deşerturile Terrei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
Jawaharlal Nehru (1956), Descoperirea Indiei, Editura de stat pentru literatură şi politică,
Bucureşti;
Mihai Martiş (1987), De la Bhārata la Gandhi, civilizaţie, istorie şi cultură indiană, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti;
Ovidiu Drimba (1985), Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti;
Posea Gr., Grigore M., Popescu N., Ielenicz M. (1976), Geomorfologie, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti;
J. Emmett Duffy (2008), Biological diversity in Japan, in Encyclopedia of Earth. Eds. Cutler J.
Cleveland, Washington, D.C.: Environmental Information Coalition, National Council for Science
and the Environment;
Mark McGinley (2007), Hokkaido montane conifer forests, in Encyclopedia of Earth. Eds. Cutler
J. Cleveland, Washington, D.C., Environmental Information Coalition, National Council for
Science and the Environment;
Wilson, D.E., Reeder, D.M. (eds), Mammal Species of the World, 3rd edition, John Hopkins
University Press.
*** Environment Agency of Japan. 1992. Nature Conservation in Japan: the 3rd Edition. Nature
Conservation Bureau, Environment Agency of Japan, Tokyo, Japan.
*** Nature Conservation Bureau. Environment Agenty of Japan, Tokyo, Japan.
*** Japan Meteorological Agency;
*** International Lake Environent Committee, World Lakes Database, 2001, Japan;
*** China, Ghid complet, Editura Aquila´93, Oradea, 2002.
*** Chinese Vegetation Map Compilation Committee, 1979. Vegetation Map of China (1: 10 000
000). Science Press, Beijing, China;
*** Enciclopedia Columbia; The Columbia Electronic Encyclopedia, Sixth Edition, 2003,
Columbia University Press.
*** Wikipedia, The Free Encyclopedia, Wikipedia Foundation Inc., USA;
*** IUCN Red List of Threatened Species, 2006;