Chişinău 2010

1)Concretizaţi semnificaţiile şi realizati o definiţie terminului elită.

Elitologia ca ramură ştiinţifică a apărut la sfîrşitul secolului XIX începutul secolului XX . Această
ramură ştiinţifică a evidenţiat anumite probleme ce frămînta societatea in perioada respectivă.
Elitologia este o ramură ştiinţifică ce explică natura, locul şi rolul grupurilor sociale ce detin puterea
decizională şi exercită o influenţă puternică in centul atentiei a elitologiei ce se găseşte elita ca subiect
politic.
Elitologia (teoria elitelor), fiind considerată de majoritatea cercetătorilor ştiinţă politică specială sau de
ramură, poate fi prezentată ca un ansamblu de gîndire, avînd ca scop să explice natura, locul şi rolul
grupurilor sociale în mîinile cărora se află concentrată influenţa politică şi puterea decizională.
Oricum, elita, ca subiect politic, persistă în ambele definiri ale obiectului de studiu al
elitologiei. Termenul “elită” (lat. “eligere” – a alege, a tria) poartă un caracter polisemantic. Dacă cei
neavizaţi folosesc termenul dat în unele îmbinări de cuvinte pentru a reflecta anumite trăsături
pronunţate (“grîu de elită”, “oştiri de elită”, “cai de elită”, “elită hoţească” etc.), culturologii îl
utilizează pentru a evidenţia unele personalităţi marcante ale culturii (ca sinonim al “spiritului
aristocratic”), iar reprezentanţii ştiinţelor socioumane (politologii, sociologii, filosofii etc.)
folosesc termenul în cauză pentru a desemna acel grup de oameni (valoros; cel mai bun) din societate
care prin statutul şi rolul său constituie “structura de putere” (establishment) şi exercită o influenţă
majoră sau controlează direct elaborarea şi realizarea deciziilor politice, economice şi sociale într-o
comunitate umană.
La nivel mai concret, se poate evoca termenul de elită pentru a califica membrii unei meserii, ai unei
profesiuni, ai unei arte, care excelează în sfera lor de activitate
(elita arhitecţilor, elita zugravilor, elita spărgătorilor de case de bani etc.). În cel de-al doilea sens,
conceptul de elită nu presupune şi o excelenţă morală, caracteristică pe care o presupune, de altfel,
integral, un singur concept aferent elitei - conceptul de aristocraţie. Referindu-ne exclusiv la conceptul
de elită (politică, economică, ştiinţifică, informaţională, militară etc.), putem constata că orice societate
umană are nevoie de o pătură conducătoare (cîrmuitoare, diriguitoare, stăpînitoare, guvernantă sau
dominantă) în cadrul diviziunii organice şi sociale a muncii.
Aşadar, termenul “elită” este utilizat de specialişti în domeniul ştiinţelor socioumane pentru a
consemna oameni deosebiţi prin pregătire şi talent în domeniul lor de activitate (politică, economie,
cultură, ştiinţă etc.), care se remarcă prin crearea de valori pentru societate, au acces la mecanismele şi
tainele puterii, ale dominaţiei (arcanum imperii), posedă anumite funcţii de conducere şi un anumit
volum de putere.Actualitatea cercetării elitei politice, în general, şi a impactului ei asupra procesului
de edificare statală, în particular, este determinată de un şir de circumstanţe şi motive cu caracter
teoretic şi practic.
Pentru ştiinţele politice problema analizei fenomenului elitei politice a fost şi rămîne de o deosebită
importanţă. Întreaga dezvoltare istorică a omenirii din ultimele secole demonstrează că organizarea şi
conducerea democratică şi nedemocratică a societăţii sînt indisolubil legate de activitatea subiecţilor
politici (elita politică, liderul politic, partidul politic, politicieni, grupul de presiune etc.), care joacă
diverse roluri în viaţa politică a societăţii. Procesul repartizării, obţinerii, menţinerii şi exercitării
puterii nu presupune o participare egală la putere a tuturor cetăţenilor, deoarece în orice societate, în
afară de inegalitatea economică, socială, spirituală, mai există şi inegalitatea politică.
Problema elitei este strîns legată de problema diviziunii sociale a muncii, elementul căreia îl constituie
diferenţierea societăţii în conducători (minoritate) şi conduşi (majoritate). Acest aspect al problemei,
într-o anumită măsură, corelează cu deosebirile biologice, psihice şi cu alte diferenţieri între oameni,
din care rezultă că nu toţi indivizii pot deveni conducători, diriguitori, organizatori. Practica social-
politică istorică şi cea curentă demonstrează că organizarea socială optimală a unei comunităţi umane
şi deci soluţionarea adecvată a problemei privind guvernarea eficientă a societăţii rezidă în optimizarea
corelaţiei dintre elită (guvernanţi) şi mase (guvernaţi). În consecinţă, într-un regim democratic
înţelegerea corectă a rolului elitelor se corelează cu principiile şi mecanismele care asigură tuturor
membrilor societăţii şanse egale de afirmare pe plan politic, economic, social, cultural etc.

2)Determinaţi şi caracterizaţi fenomenul stratificarea politică.

Stratificarea ierarhică a societăţii contemporane în clase şi categorii tot mai numeroase, în grupuri
şi pături cu cerinţe şi necesităţi diversificate face şi mai dificilă guvernarea acestora. Aceasta se
datoreşte faptului că în societate are loc o interacţiune politică a instituţiilor politice (a statului, elitelor,
liderilor, partidelor, grupurilor de presiune etc.) în baza rolurilor şi funcţiilor politice. Lupta politică
(lupta pentru putere) se desfăşoară pe două planuri: între lideri, diferite grupuri sociale care acţionează
pentru a cuceri, menţine sau influenţa puterea şi, totodată, între puterea care se exercită şi cei asupra cărora
se exercită. Cu alte cuvinte, acţiunea politică este rezultatul participării a două categorii de subiecţi: pe de o
parte, agenţi colectivi (partide politice, elite politice, grupuri sociale, grupuri de presiune, mase populare)
şi, pe de altă parte, actori individuali (lideri, personalităţi, militanţi, aderenţi, simpatizanţi).
Orientarea activităţii politice a subiecţilor colectivi şi individuali şi deci eficacitatea acţiunii
politice este condiţionată de cîţiva factori majori, inclusiv de rolurile şi funcţiile politice îndeplinite în
viaţa politică de subiecţii colectivi sau individuali, de statusul politic pe care îl ocupă aceştia.
Statusul politic reflectă totalitatea drepturilor şi datoriilor unui subiect social, definind poziţia
politică ocupată de acesta în societate şi identitatea lui politică. Rolul politic exprimă un comportament
aşteptat şi evidenţiază funcţiile şi atribuţiile ce-i revin unui subiect în poziţia politică ocupată. Unui
status îi este asociat un set de roluri care redă un complex de activităţi ce pune individul sau grupul de
persoane în relaţie cu ceilalţi. Spre exemplu, statusul politic al elitei este determinat de anumite
atribuţii şi funcţii ale acesteia în societate şi îi prescrie dreptul în elaborarea, adoptarea şi realizarea
deciziilor politice pentru întregul corp social. De aceea, în afară de inegalitate socială şi economică,
mai există şi inegalitate politică determinată de gradul şi modul exercitării sau influenţării puterii în
societate. Din această perspectivă, pot fi utilizate pe deplin noţiunea şi termenul “stratificare politică”
care fixează volumul de putere al subiecţilor politici în raport cu nivelul dominaţiei politice, locul şi
rolul lor în sistemul politic al societăţii. Drept temei al stratificării politice servesc astfel de criterii ca
volumul puterii, poziţia statutară, averea, nivelul pregătirii profesionale, provenienţa, diverse calităţi şi
abilităţi personale (autoritate, prestigiu etc.), precum şi atitudinea faţă de puterea politică (orientările
politice). Majoritatea cercetătorilor definesc stratificarea politică în contextul diferenţierii populaţiei
după criteriul statusului politic, componentele structurale ale căruia sînt situaţia, poziţia şi prestigiul
politic, orientarea politică, motivaţia acţiunii politice, competenţa şi profesionalismul în exercitarea
funcţiilor politice.

3)Reprezentaţi care sunt funcţiile elitologiei.

Elitologia, ca şi politologia în ansamblu, fiind preocupată de studierea directă a realităţii social-politice şi
de sintetizarea datelor oferite de alte ştiinţe politice, vizează o anumită finalitate concretizată prin îndeplinirea
anumitor funcţii

metodologică,
teoretico-cognitivă,
teoretico-explicativă,
 conceptuală,
normativ-aplicativă sau critică,
axiologică sau de valorizare,
praxiologică sau de raţionalizare,
educativă sau civică,
prospectivă sau de prognozare

Evidenţierea funcţiilor elitologiei este necesară pentru delimitarea ei ca ramură ştiinţifică, ca domeniu
specific de cercetare, ca ştiinţă şi disciplină autonomă în raport cu celelalte ştiinţe politice.

Pentru definirea obiectului de studiu al oricărei ştiinţe se impune şi precizarea metodologiei

acesteia, cu ajutorul căreia se realizează investigaţia ştiinţifică. Metodologia este un ansamblu de
metode, mijloace, procedee şi tehnici de cercetare integrate într-o viziune, într-un cadru teoretico-
conceptual, propriu disciplinei respective. În cazul elitologiei, ca şi în cel al politologiei, al sociologiei
politice şi al altor ştiinţe politice, acest cadru îl constituie concepţia ei teoretică proprie asupra
politicului, principiile şi categoriile specifice prin care îl defineşte. Metodologia ocupă un loc central în
asigurarea nivelului calitativ-ştiinţific al investigaţiei realităţii politice. De asemenea, se subliniază
întemeiat că metodologia ştiinţei este strîns legată de filosofie, deoarece filosofia este baza conceptuală
a oricărei metodologii.

Metodologia, fiind teoria despre metodele cunoaşterii ştiinţifice, conţine următoarele componente
definitorii: 1) enunţuri (teze, postulate, formule) teoretice fundamentale care servesc drept orientări în
abordarea realităţii sociale; 2) metode şi mijloace de cercetare şi culegere (colectare) a datelor empirice; 3)
tehnici şi procedee de prelucrare a datelor şi informaţiilor obţinute, de ordonare, sistematizare şi corelare
necesare pentru argumentarea ştiinţifică; 4) metode şi procedee de analiză, interpretare şi construcţie
(reconstrucţie) teoretică pe baza datelor empirice în vederea elaborării descrierilor, tipologiilor, explicaţiilor şi
predicţiilor teoretice.

Mergînd pe urmele lui David Easton şi ale altor cercetători occidentali, politologii români Ovidiu
Trăsnea şi Ion Mitran în studiile lor divizează întreaga varietate a modurilor de abordare (a metodelor)
practicate în ştiinţa politică în două categorii distincte. Este vorba, în primul rînd, de modurile de abordare
politologice, din şirul cărora fac parte instituţionalismul sau orientarea instituţionalistă (M. Prelot este
considerat unul dintre cei mai autorizaţi reprezentanţi al acestei direcţii), psihologismul (utilizat de
Confucius şi N. Machiavelli, de S. Freud care fundamentează concepţia psihanalizei), behaviorismul (şcoala
behaviorală sau comportamentalismul, direcţie fondată de W. Wilson), structural-funcţionalismul (utilizarea
sa se datorează lui G.A. Almond şi şcolii sale, metodă numită şi paradigma Almond), funcţionalismul (model
de cercetare utilizat des în elitologie), formalismul (inovaţie recentă în cîmpul analizei politice), analiza
semantică sau logică a limbajului politic (demers terminologic în accepţia lui G. Balandier), teoria jocurilor
etc.

În al doilea rînd, este vorba de tipurile de analiză (de reflecţie) extrapolitologice a politicului. În
această categorie sînt incluse modurile de abordare istoric (istorico-logic sau logico-istoric), sociologic
(utilizat pe larg de marxism în analiza politicului ca suprastructură a bazei economice), economic
(considerat de unii autori mod de elaborare din punct de vedere al activităţii), psihologic (abordare ce a
impus necesitatea constituirii unei discipline cum este psihologia politică), juridic, geografic (abordare ce a
condiţionat apariţia geopoliticii ca ştiinţă interdisciplinară), antropologic (folosit la vremea sa de Aristotel),
filosofic (numit, de obicei, mod de abordare ontologic sau substanţional). În prezent aceste moduri de
abordare sînt fortificate cu noi metode de analiză a politicului, cum ar fi cea sistemică (cunoscută ca
paradigmă sistemică sau paradigma Parsons-Easton), comparativă (metodă de reflecţie folosită de la
Aristotel încoace, condiţionînd apariţia politologiei comparate ca una dintre direcţiile ştiinţei politice
fundamentale), dialectico-critică (folosită de marxism şi neomarxism, de gîndirea liberală de stînga şi
social-democrată), normativ-valorică (folosită, îndeosebi, în anii “războiului rece” în scopul argumentării
formei optimale a unui sau altui regim politic).
La sfîrşitul sec. XX în ştiinţele socioumane tot mai insistent se impunea o nouă metodă de analiză,
numită metoda sinergetică (grec. “synergeia” – acţiune colectivă), apariţia căreia (ca direcţie de cercetare)
este legată de numele chimistului belgian (de origine rusă) I. Prigojin şi de numele fizicianului german G.
Hacken. Acest tip nou de reflecţie teoretică în ştiinţele politice oferă posibilitate cercetătorului să aprecieze
în chip nou unele procese, fenomene, evenimente şi fapte politice care nu pot fi examinate cu ajutorul
metodelor tradiţionale. În opinia unor autori, sinergetica, ca mod de abordare, de reflecţie.

4)Precizaţi ce este puterea politică şi efectuaţi o tipologizare a puteri politice.

Puterea, în general, este un semn al socialului, o entitate esential – constitutiva a societatii. Odata
cu dezvoltarea unei societati, puterile sociale se amplifica, se multiplica si se diversifica.
Puterea politica este una din formele specializate ale puterii sociale. Ea este o putere globala si
suverana în raport cu celelalte puteri sociale (economica, spirituala, profesionala etc.) si reprezinta
nucleul oricarui sistem politic. Puterea politica se manifesta ca o capacitate generalizata de decizie si
control la nivelul societatii. Astfel, grupurile si clasele sociale care detin puterea politica devin grupuri
si clase sociale dominante, conducatoare în societate. De aici, miza luptelor politice între indivizi,
grupuri, clase sociale, vizând cucerirea si exercitarea puterii sau împartirea acesteia.
Bertrand de Jouvenele, în lucrarea sa Du pouvoir, remarca faptul ca “puterea politica apare ca o mica
societate ce domina una mai mare”, pe baza supunerii; “a cunoaste cauzele supunerii (ascultarii)
înseamna a cunoaste natura Puterii”. Politologul francez afirma, astfel, ca proprietatile puterii sunt:
forta, legitimitatea si binele comun. El descria puterea ca “un corp permanent ce dispune de
habitudinea de a se face ascultat, poseda mijloacele materiale de constrângere si este sustinut prin
opinia pe care o are despre forta sa, credinta în dreptul sau de a comanda (legitimitatea sa) si speranta
pe care o pune în actiunea sa binefacatoare”.
Orice doctrina politica exprima o atitudine fata de putere, o raportare prin medieri grupale si de clasa la
puterea politica, în particular la cea etatica. De aici rezulta si prioritatea criteriului puterii în orice
tipologie a doctrinelor politice.

Puterea politica constituie un subsistem al puterii sociale cu rol determinînt în reglarea şi funcţionarea
vieţii sociale, ea reprezentând capacitatea unor grupuri de oameni de aşi impune voinţa în organizarea şi
conducerea de ansamblu a societăţii.

Puterea politica are anumite trasaturi care o indivizualizeaza fata de alte forme de putere din
societate, precum:

se manifesta la nivelul cel mai general al societatii, asigurând organizarea si conducerea ei la

nivel global;
prin forta de care dispune, detine capacitatea de a coordona celelalte forme ale puterii, pe care
le slujeste, în scopul asigurarii concertarii acestora spre o conducere unitara cu caracter
suveran;
se exercita, de regula, pe baza unei legislatii asigurate prin constitutie sialte legi;
 se manifesta în mod organizat, prin i ntermediul unor institutii politice (stat, partide etc.).

Puterea politică este caracterizată de trăsături esenţia le. Ca formă mai importantă a
puterii, puterea politică permite deţinătorului ei (clasei, naţiunii, individului, par -
tidelor etc.) să-şi promoveze voinţa. Voinţa grupurilor ce deţin puterea este
exprimată în programul de activitate. Puterea'politică dispune de posibil itatea de a
utiliza con strîngerea în limitele statului.

Deciziile adoptate de subiec ţii puterii politice sunt obligatorii pentru orice altă for -
mă a puterii. Puterea politică dispune de posibilitatea de a limita influenţa
instituţiilor corporative put ernice, a organelor de informare în masă, a altor
organizaţii sau le poate interzice. Puterea politică este publică, este univer sală şi
impersonală. Spre deosebire de o putere privată, puterea politică se adresează prin
intermediul normelor juridice tutu ror cetăţenilor. O trăsătură caracteristică pu terii
politice o constituie centrul unic de adoptare a deci ziilor. în societatea democratică
puterea economică, socia lă, spirituală, informaţională sunt policentrice. Puterea po -
litică, îndeosebi, cea de sta t dispune de o diversitate de re surse: economice, sociale,
cultural -informaţionale.
Puterea politică există şi funcţionează în diverse forme: de stat, de partid,
informaţională. Cea mai influenţă şi mai dezvoltată este puterea de stat, care
formează nucle ul puterii politice.
Puterea de stat este o formă a puterii politice, c a r e se întemeiază pe un aparat
specific al impunerii şi este înze strat cu dreptul unic de a adopta legi şi de a aproba
diverse acte normative, pe care le impune tuturor. Spre deo sebire de puterea politică
pţiterea de stat deţine monopo lul asupra forţelor de constrîngere (armata, politia,
judecata, procuratura etc.).
Puterea de stat nu utilizează în mod obligatoriu mijloa cele de constrîngere pentru
atingerea unui scop politic.
In baza domeniilor de răspоndire a influenţei puterea se împarte în: putere de stat,
putere de partid, putere a sin dicatelor, putere familială etc.
Este răspоndită clasificarea puterii în baza funcţiilor î ndeplinite. Este vorba despre
cele trei ramuri ale pu terii de stat: legislativă, executivă, judiciară.
5) Caracterizaţi teoriile contemporane,despre esenţa şi rolul elitelor în societate.
Doresc să expunem succint unele idei, teorii, concepte, doctrine ale politologilor occidentali
referitor la esenţa, rolul şi particularităţile elitelor politice. Sînt cunoscute diferite centre
politologice, şcoli, care susţin unele teorii reale viabile, circulante în literatura de specialitate,
avînd aspecte de conţinui similare. De exemplu, toţi specialiştii d i n ştiinţele politice
consideră că indiferent de forma de guvernare în societate,minoritatea adică,,elita,, sau
,,clasa politică,, conduce majoritatea.
Reprezentanţii şcolii machiavele (W.Pareto,G.Moska,R.Michels) afirmau că :
oricărui societăţi îi este caracteristic elitismului,la temelia caruia se află factorii
diferenţierii naturale a oamenilor după criteriile fiyice,psihologice,morale etc
elitei îi sînt caracteristice anumite calităţi politice şi organizatorice;
masele recunosc dreptul elitei la putere, adică legitimitatea ei;
elitele se înlocuiesc una pe alta în lupta pentru putere, fiindcă puterea nu este
cedată benevol de nimeni.
 Dintre conceptele cu o răspîndire mai largă menţionăm:
Teoria elitismului democrat (R. Dali, S. Lipset) presupune că democraţia
este acceptată drept luptă a concurenţilor la conducere în perioada campaniilor
electorale. Aici este vorba despre noua modalitate de recrutare a elitei, care, în
fond, depinde în întregime de electorat:
elita este apreciată ca apărător al va lorilor democratice (al libertăţii,
egalităţii, drepturilor omului), pe cînd masele largi se includ în lupta politică
avînd drept scop apărarea drepturilor la muncă, asigurare soci ală etc.;
elita nu domneşte, ci realizează conducerea maselor cu consimţămî ntul lor
prin intermediul alegerilor.
Teoria integrală este exprimată prin următoarele poziţii:
elita este un grup social dotat cu înalte capacităţi de conducere;
poziţiile de vîrf ale piramidei puterii sînt îndreptăţite, findcă corespund
intereselor generale ale societăţii;
elita reprezintă rezultatul selecţiei naturale a persoanelor dotate cu înalte
calităţi şi capacităţi de conducere;
formarea elitei nu vine în contradicţie cu principiile democratice;
egalitatea socială trebuie înţeleasă ca egalitat ea posibilităţilor.
Teoria elitei pluraliste presupune că:
elita e numeroasă, însă nici un grup constitutiv nu este în stare să influenţeze
esenţial concomitent toate domeniile;
în condiţiile democratice puterea este repartizată între diferite grupuri de elită,
care influenţează asupra adoptării deciziilor, apărînd interesele proprii;
elita este controlată de mase prin intermediul referendumurilor, testări lor,
mass-media, grupurilor de presiune;
concurenţa dintre diverse elite elimină posibilitatea formării u n u i grup
integral, de monopol, deschizînd, astfel, posibilitatea să fie controlate de mase;
hotarele între elite şi mase sînt reale;
pătrunderea în rîndurile elitei este posibilă nu numai a ce lor ce dispun de
bogăţie, ci şi a celor dotaţi, cu capacităţi deosebite, cunoştinţe etc. Conceptul
elitei liberale de stînga este situat pe următoarele poziţii
(Mills):
în viaţa reală elita se află în vîrful piramidei puterii şi nu permite mase lor să
se includă în politică, posibilităţile instituţiilor democratice (ale gerile,
referendumurile) sînt insuficiente de a schimba radical situaţia;
elita conducătoare ocupă poziţiile -cheie în stat, asigurîndu -şi, astfel, puterea,
bogăţia şi popularitatea;
diferenţa dintre elită şi mase este destul de mare, reducerea ei este, practic,
imposibilă.
Aceastea sînt principalele caracteristici ale elitei poltice expuse în teoriile
diferitelor grupuri de specialişti ai ştiinţelor politice.
6)Realizati un potret rob ot a personalitaţi de elită
În literatura de specialitate sînt indicaţi mai mulţi factori ce contribuie la
determinarea caracterului şi calităţilor personalităţi de elită.Fiecare personali tate
are caracteristicile sale unice care, în linii generale, pot fi grupate în trei categorii:
 ereditară, morală şi profesională . Particularităţile înnăs cute sau ereditare se
reflectă prin natura caracterului, voinţă,atracţie sau farmecul personal, fermi tate,
intuiţie, inteligenţă etc.Calităţile morale sînt determinate de onestitate, bunăvoinţă,
nobleţe» fidelitate socială, grija pentru oameni, binele şi dreptatea socială etc. Acestea
sînt caracteristicile generale.Calităţile profesionale ale personalităţ i de elită sînt
extrem de diverse, voi menţiona unele dintre ele: potenţialul analitic, orientarea
operativă în situaţia creată la moment, poziţia argumentată faţă de oponenţi,
competenţa, înţe lepciunea politică, profesionalismul în adoptarea deciziilor politice
etc
Personalităţi de elită le sînt potrivite şi iscusinţa de a apropia oamenii,
mînuirea artei oratorice, simţul umorului, puterea de convingere, price perea de a
însufleţi, de a inspira optimismul, vocaţia de a dirija oamenii. Printre calităţile
profesionale mult înseamnă cunoaşterea artei negocieri lor, obţinerii acordului şi
compromisului, rămînînd la înălţime, tacticos şi diplomat. în cazuri de presiune din
partea opoziţiei în problemele -cheie, personalităţi de elită trebuie să manifeste
loialitate, flexibilitate, capacitatea de a manevra printre forţele polare, a fi pregătit
de a distinge diverse vizi uni, recomandări, cerinţe etc. Calităţile enumerate
formează în totalitatea lor mai mult un ideal decît realitatea obiectivă. Cu toate
acestea, personalităţi de elită i se cere să dispună de capacităţi analitice, de
priceperea de a lua în considerare, de a exprima şi a apăra interesele anumitelor
grupuri so ciale; ca interesele societăţii să fie puse mai presus decît cele de grup sau
personale; să aibă vocaţia de organizator şi o cultura politică înaltă; să fie cinstit,
înzestrat, sociabil, înţelept, corect; personalităţi de elită trebuie să aibă un program
politic propriu şi să depună toate eforturile, voinţa, capacităţile pentru realizarea
lui.
7).Determinati interferentele sintagmelor elita politica,clasa politica,clasa
conducatoare,birocratie politica
Noţiunea de elită are mai multe nuanţe .Printre ele deosebim noţiunele de ,,elită
politică,, ,, clasa conducătoare,, ,, birocraţie politică,, ca re în fond nu sunt
identice.
Noţiunea de "clasa conducătoare" este mai largă şi include toate tipurile de elite ce
participă direct sau indirect la procesul de conducere (politică economică, militară,
financiară, ideologică etc). Prin urmare, elita politică constituie numai o parte a clasei
conducătoare. Insă, spre deosebire de grupurile constituante ale clasei conducătoare, numai
elita politică participă nemijlocit la elaborarea şi exercitarea puterii politice. Ea este
prezentată de un anumit grup social care concentrează în mîinile sale puterea de stat,
ocupînd în toate domeniile vieţii sociale poziţiile-cheie. Acest grup este alcătuit din
politicieni-profesionişti, abilitaţi cu funcţii de putere, funcţionari superiori de stat, pregătiţi
profesional pentru a participa la elaborarea şi implementarea programelor politice, a
strategiei dezvoltării sociale. Munca de conducere necesită o pregătire specială, cunoştinţe,
pricepere, iscusinţă etc.
Referitor la definitivarea componenţei elitei politice, ex istă mai multe păreri. De
exemplu, politologul francez L. Boden consideră că este formată din oameni cu capacităţi
intelectuale şi morale superioare în comparaţie cu masele populare. Ea deţine posturi înalte
de răspundere în societate, prin intermediul cărora influenţează asupra proceselor sociale.
Fondatorul ştiinţei politice contemporane germanul Max Weber con sidera că elita
politică este constituită din personalităţi charismatice. Pol itologul A.Toinbi
susţinea că elita polit ică este formată dintr -o minoritate creatoare contrapusă
majorităţii pasive. Astfel, viziunile cu privire la componenţa elitei politice nu
coincid, cu toate că majoritatea specialiştilor presupun, că elita politică a unui stat
contemporan este formată din monarh sau preşedintele ţări i în calitate de şef al
statului, vicepreşedinte, prim-mi- istru, miniştri, conducătorii org anelor legislative şi
executive etc

Birocraţia ca elită
Corelaţia dintre elită (grupul de persoane care guvernează societatea) şi birocraţie (grupe de persoane
care se ocupă profesional cu activitatea de conducere a comunităţii umane) este interpretată în mod
diferit de autori. Pentru unii (Gh. Aşin) birocraţia şi elita nu sînt identice: elita propriu-zisă ar fi
reprezentată doar de veriga superioară a birocraţiei şi de aceea veriga inferioară şi cea mijlocie nu pot
fi clasate la elită. Alţi autori remarcă faptul că locul birocraţiei în sistemul relaţiilor de conducere poate
fi determinat ca fiind intermediar între elită şi masă. Totodată, din componenţa elitei, inclusiv din cea
politică, fac parte persoane care nu pot fi clasificate ca “birocraţi”. Al treilea grup de autori (L.
Sanisteban) consideră că voinţa politică a elitei se realizează prin aparatul birocratic care se ocupă
permanent de treburile de stat. Elita trasează obiectivele principale şi liniile magistrale ale activităţii de
stat, iar aparatul administrativ al elitei le realizează sau le sabotează.

Conform opiniei lui I. Mitran, termenul “birocraţie”, din perspectiva politică, nu se referă la sensul de
hipertrofiere a aparatului funcţionăresc sau de tergiversare ori împiedicare a rezolvării unor probleme,
ci la translarea puterii executive în mîinile funcţionarilor. De fapt, se are în vedere concentrarea puterii
de către executiv, prin diminuarea funcţiei legislativului, iar în cadrul executivului, birocratizarea
semnifică trecerea deciziei de la oamenii politici la înalţii funcţionari. Una din cauzele acestei tendinţe
este explicată prin faptul că funcţionarii şi demnitarii “apolitici” au o anumită continuitate, deţin o
bogată experienţă administrativă, absentă, de regulă, la oamenii politici, care se află în “bătaia
vînturilor electorale”, dar au nevoie de aparate administrative pentru a-şi aplica politicile.

În plan social, conceptul de birocraţie are în vedere modul de organizare a administraţiei moderne,
considerîndu-se că statului îi este necesar, efectiv, un aparat eficient care să asigure relaţii funcţionale
între guvernanţi şi guvernaţi. De fapt, aici este concentrată concepţia expusă de M. Weber, care
susţinea că orice organizare socială modernă, pentru a funcţiona performant, trebuie să se bizuie pe un
sistem ierarhic, pe relaţii bine determinate (norme fixe şi raţionale) între componentele individuale şi
colective, birocraţia permiţînd precizie, calculul rezultatului şi subordonare logică. În această accepţie,
statul modern, pentru a face faţă problemelor de administraţie, are nevoie de un aparat plasat între
guvernanţi şi restul populaţiei. Sociologul german califica birocraţia drept un tip de organizare socială,
al cărui scop este să facă ca statul să funcţioneze la fel de eficient ca o întreprindere economică. Într-o
democraţie problema esenţială în raport cu existenţa birocraţiei este de a exercita un control eficace
asupra activităţii sale, de a-i face pe funcţionarii guvernamentali responsabili în faţa legii, precum şi de
a supune instituţia administrativă, la un anumit interval de timp, unor reforme administrative menite să
raţionalizeze aparatul administrativ (“Legea lui Parkinson”).

Concepţia birocraţiei lui M. Weber este considerată o fundamentare solidă a elitarismului. Vom aminti
că această concepţie este strîns legată de tipologia bazelor legitimităţii dominaţiei politice (dominaţia
tradiţională, dominaţia raţional-legală sau birocratică şi dominaţia charismatică). Începînd cu M.
Weber, teoreticienii şi cercetătorii birocraţiei (R. Merton, R. Bendix, S.M. Lipset etc.) consideră
fenomenul birocraţiei o manifestare a procesului de raţionalizare a activităţii de conducere
(administrative), o tranziţie de la societatea tradiţională (puterea se transmitea prin moştenire) la cea
contemporană (puterea se află în mîinile persoanelor care posedă cunoştinţe). Dacă M. Weber şi
adepţii lui interpretează acest fenomen în sens pozitiv (ştiinţific), pentru marxişti el a căpătat o
conotaţie peiorativă. Una dintre particularităţile specifice ale formării şi dezvoltării concepţiei
contemporane de birocraţie constă în faptul că teoria birocraţiei de stat este influenţată de alte teorii
cunoscute în ştiinţele socioumane (teoria organizaţiei este axată pe analiza socialului, teoria
managementului – pe tratarea economicului, în timp ce teoria birocraţiei are ca repere abordarea
politicului). O altă particularitate a dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice despre birocraţia de stat (de
altfel, M. Weber scria despre două forme ale birocraţiei – de stat şi privată) constă în faptul că, de rînd
cu abordarea weberiană, a căpătat o oarecare răspîndire abordarea funcţionalistă (K. Meyer, L. Gulick
etc.), abordarea sistemică (L. Von Bertalanfi) etc.. Aceste trei abordări se reduc la constatarea că
birocraţia este un fenomen specific societăţilor contemporane cu anumite trăsături caracteristice
aparatului birocratic (administrativ), în care politicienii produc decizii, iar birocraţiile administrează.

Elita şi clasa guvernantă

În sec. XX termenul “elită” a intrat în circuitul ştiinţific datorită lucrărilor lui V. Pareto şi altor
teoreticieni clasici ai elitelor. În “Tratat de sociologie generală” el constata că elita o reprezintă acele
persoane care au obţinut cel mai înalt indice în domeniul lor de activitate şi au atins nivelul superior al
competenţei. Însă G. Mosca în loc de elită folosea termenul de clasă conducătoare. Începînd cu
reprezentanţii primei generaţii a elitologilor, au fost propuse mai multe definiţii ale elitei, definiţii
adesea cu diverse accepţii şi conotaţii. În unele dintre ele se observă o confuzie de termeni: unii autori
prin elită înţeleg doar elita politică, în timp ce la alţi autori tratarea elitei poartă un caracter
atotcuprinzător. În literatura ştiinţifică pot fi întîlniţi mai mulţi termeni care desemnează fenomenul
elitei: clasă politică, clasă conducătoare, clasă guvernantă, clasă dominantă, clasă stăpînitoare, clasă
cîrmuitoare, clasă diriguitoare, corp politic, structuri de putere, oligarhie politică, elita puterii şi alte
fenomene similare elitei.

M.Eminescu folosea termenul de “pătură superpusă” pentru a desemna acele pături guvernante care se
folosesc de “prisosul” muncii sociale pentru consum propriu şi pentru cheltuielile guvernării fără a
oferi nimic în compensaţie. Pentru a reda sugestiv condiţia păturii superpuse, el foloseşte adeseori
metafora “hotelului” în care membrii păturii superpuse duc o viaţă de vacanţă, rupţi total de lumea
înconjurătoare cu necazurile şi problemele ei reale. Numai clasele pozitive (clasa productivă), lucrînd
pentru ţara reală, îi pot oferi înălţarea.

Unii cercetători (R. Dahrendorf, spre exemplu) încearcă să identifice fenomenul elitei prin clasificarea
ei, enumerînd părţile componente ale elitei (liderii politici, liderii economici, profesorii şi învăţătorii,
judecătorii şi avocaţii, ofiţerimea şi preoţimea, jurnaliştii remarcabili etc.), în timp ce alţi specialişti în
materie, cum ar fi Zb. Brzezinski, marchează în interiorul elitei trei grupuri semnificative din punct de
vedere politic (elita stăpînitoare, liderii de afaceri şi militarii).

O altă modalitate de a defini elita a propus K. Mannheim, unul din fondatorii teoriei meritocraţiei. El
arăta că “elita” este o ierarhie bazată pe realizările proprii, deosebindu-se de “clasă”, întrucît
apartenenţa la aceasta se determină prin provenienţa membrilor. Cu alte cuvinte, persoana poate avea
acces la elită numai datorită eforturilor individuale, manifestîndu-şi talentul în sfera conducerii.
Precum se vede, elita nu se restrînge la clasa politică (minoritate guvernantă, non-ereditară), la clasa
conducătoare (entitate care fără a deţine neapărat funcţii politice exercită o sensibilă sau chiar decisivă
influenţă) sau la alte fenomene similare, ci prezintă o entitate proprie cu caracteristicile sale specifice.

În sociologia şi politologia contemporană termenul “elită” este aplicat, în general, grupurilor

funcţionale sau ocupaţionale cu un standard (social şi politic) ridicat în societate. Uneori termenul de
elită este folosit numai ca sinonim pentru lideri. Alteori, conceptul dat are conotaţia de “conducere a
societăţii”. Astfel, elita este desemnată ca “organ executiv” al clasei stăpînitoare (conducătoare). Însă
noţiunea de elită nu coincide cu noţiunea de clasă guvernantă nici prin volum, şi nici prin conţinut,
deoarece clasa guvernantă recrutează în activitatea de conducere cele mai competente persoane din alte
domenii de activitate umană şi din alte straturi sociale. În scopul ierarhizării elementelor structurale al
elitei, unii autori (S. Keller, spre exemplu) includ în circuitul ştiinţific termenii “elită strategică”,
“superelită”, “subelită” etc.

Problema corelării noţiunilor “elită” şi “clasă” a devenit un subiect de discuţie încă la sfîrşitul sec. XIX
– începutul sec. XX. Mai sus am arătat că teoria elitistă (elitismul clasic) din punct de vedere istoric a
apărut şi s-a dezvoltat drept reacţie la teoria de clasă marxistă. În timp ce “Manifestul Partidului
Comunist” (document programatic scris de K. Marx şi F. Engels şi publicat la începutul anului 1848)
proclamă că toată istoria societăţii, în afară de orînduirea primitivă (preistorică, în accepţiunea
civilizaţională), a fost o istorie a luptei de clasă, crezul elitariştilor se reduce la teza că istoria
societăţilor care au existat pînă în prezent a fost o istorie a luptei elitelor. Întrucît noţiunea de elită în
literatura ştiinţifică contemporană este tratată neunivoc şi chiar adesea într-un sens peiorativ (termen
cu semnificaţie neobiectivă şi preştiinţifică, termen împovărat de etimologia sa etc.), unii autori se
întreabă dacă nu ar fi cazul să abandonăm, în general, acest termen. În plus, unii cercetători tratează
adesea termenul “elită” ca echivalent pentru îmbinarea “fără clasă” sau drept alternativă pentru
“diferenţierea de clasă”.

La drept vorbind, abordarea elitistă este orientată spre substituirea divizării societăţii în mari grupuri
de oameni în dependenţă de atitudinea lor faţă de mijloacele de producţie cu dihotomia elită – mase
bazată pe accesul diferit al oamenilor la putere, pe criteriul derivat care rezultă din diferenţierea socială
şi de clasă. De aceea politologul rus Gh. Aşin revine la problema pusă în discuţie din altă perspectivă:
el încearcă să clarifice dacă noţiunea de elită poate fi folosită nu ca o alternativă pentru diferenţierea de
clasă, ci, dimpotrivă, pentru desemnarea dimensiunilor (aspectelor) acesteia. La întrebarea cine
înfăptuieşte puterea în societatea diferenţiată pe clase, acelaşi autor răspunde că puterea este exercitată
de clasa dominantă. La o altă întrebare legată de modalitatea realizării puterii, în opinia lui, răspunsul
trebuie căutat în elucidarea mecanismului dominaţiei politice a clasei dominante, una din verigile
căreia rezidă în evidenţierea elitei guvernante. Concluzia autorului se reduce, de fapt, la teza că ar fi
posibilă o îmbinare a noţiunii de elită cu “teoria claselor” (nedogmatizată, nehipertrofiată).

Dimpotrivă, sociologul politic român V. Măgureanu menţionează că problema care se conturează este
aceea dacă noţiunea de clasă politică mai acoperă, în prezent, şi va mai acoperi, în perspectivă, o
realitate, şi care anume, şi dacă nu cumva termenul ar trebui înlocuit cu un altul mai precis, mai
relevant, mai puţin ambiguu. Totodată, se va ţine cont de faptul că termenul “clasă” sugerează o
diviziune macrostructurală a societăţii, un macrogrup. În studierea clasei politice, continuă autorul,
confuziile şi ambiguităţile terminologice se datorează suprapunerii criteriului metodologic-conceptual
peste cel istorico-empiric. Şi nu în ultimul rînd, se pune întrebarea: ce diferenţe semantice există între
sintagmele “clasă politică”, “clasă conducătoare”, “elită politică”?

În fine, am sublinia că elita şi clasa dominantă se deosebesc, mai întîi de toate, prin conţinut şi prin
volum (elita este o parte a clasei). Dacă clasa (socială, conform abordării de clasă) este determinată de
locul ei într-un anumit sistem de producţie social, de raportul ei faţă de mijloacele de producţie, elita
(în toate celelalte abordări contemporane) se defineşte prin raportul faţă de locul şi rolul ei în
guvernarea politică a societăţii. Elita reuneşte acea parte a clasei dominante care posedă deprinderi ale
activităţii politice profesionale şi înfăptuieşte nemijlocit conducerea statului. Deci elita exprimă voinţa
clasei dominante, dar, totodată, are şi o anumită autonomie faţă de această clasă.

8) Efectuaţi diferenţa dintre liderul politic şi personalitatea politică

Liderismul politic reprezintă o varietate specifică de liderism. Vizavi de problema dată sunt lansate
diferite păreri, unii autori califică drept lider politic pe orice persoană care deţine posturi înalte în
politică şi îndeplineşte diferite funcţii vizând organizaţia politică sau mişcarea respectivă,
conducerea societăţii. Alţii relevă neordinaritatea liderismului politic, subliniind că nu orice
monarh, prim-ministru, conducător al unui partid sau orice parlamentar este şi lider politic. Se
subliniază faptul, că liderul politic este doar acela, care este în stare să schimbe mersul
evenimentelor, direcţia proceselor politice. El activează procesele politice în societate, înaintează
programe, ce determină mersul istoric al dezvoltării societăţii. Politica reală niciodată nu s-a
înfăptuit fără participarea liderilor politici, care erau şi sunt animatorii, agenţii principali ai
proceselor politice. După cum demonstrează istoria, lideri de înalt calibru apar în perioade cruciale în
dezvoltarea societăţii, perioade de criză, de grele încercări pentru societate. Ca atare lideri sunt
consideraţi Franclin Roosvelt pentru americani, cel care a format o echipă de specialişti profesionişti
de excepţie, a elaborat şi realizat un program de depăşire a celei mai acute crize din istoria
capitalismului; Ghelmut Kohl pentru nemţi (prin restabilirea unităţi naţionale), Margaret Tatcher
pentru britanici, cea care în anii săi a uimit lumea capitalismului ş.a.

Liderul politic reflectă relaţiile şi procesele politice în structurile superioare ale puterii, fixează
raporturile de putere dintre subiectul şi obiectul politicii pe obiectul piramidei politice. Pentru
liderul politic este caracteristică influenţa personală asupra mentalităţii, conştiinţei, voinţei,
energiei, activismului politic al cetăţenilor.

Trei aspecte vizând liderismul politic sunt determinante:

a) trăsăturile personale ale liderilor, calităţile lor omeneşti (naturale, morale, profesionale);
b) instrumentele, mecanismele realizării de către lider a puterii. Acestea includ, sau
reprezintă, acel suport pe care se poate bizui, sau conta, liderul în atingerea scopurilor
propuse (partidele politice, organele legislative, judecătoreşti, aparatul birocratic, mijloacele de
comunicare în masă ş.a., care-i pot asigura liderului contactele necesare cu masele).
c) situaţia cu care se confruntă liderul, care poate fi I) normală, liniştită; II) grava,
complicată, de criză, sau de mijloc, adică intermediară.
Combinaţia acestor trei aspecte în multe privinţe predetermină constituirea tipului de lider
politic, eficienţa şi rezultativitatea (randamentul) activităţii lui.

“Cunoaşte-te pe tine însuţi!”

Vestita inscripţie de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delfi, a cărei paternitate nu a fost în mod
cert dovedită, fiind atribuită unora din cei şapte înţelepţi ai Greciei, dar devenită celebră datorită lui
Socrate, pune în valoare necesitatea cunoaşterii de sine. Acesta devine principiul fundamental al
gândirii lui Socrate şi a rămas printre cele mai cunoscute cugetări din lume.
Cunoaşterea de sine se dovedeşte a fi cel mai important lucru din viaţa unui om, pentru că numai
cunoscându-te pe tine însuţi poţi să-i cunoşti şi să-i înţelegi pe ceilalţi, să te înţelegi pe tine şi să fii în
echilibru cu tine şi cu lumea. Cunoaşterea de sine permite interacţiunea cu lumea înconjurătoare, cu
ceilalţi, ea reprezintă o permanentă provocare.
Personalitatea este o realitate specifică umanului şi este, poate, cea mai complexă problemă a
psihologiei care ocupă un loc central în cercetările teoretice şi aplicative, privită ca ansamblu, ca
sistem ce antrenează/vizează: 1. Constituţia psiho – fiziologică
2. Elementele instinctiv – afective
3. Temperamentul
4. Aptitudinile ( latura instrumental – operaţională a personalităţii ): Inteligenţa, Creativitatea
5. Caracterul ( latura relaţional – valorică a personalităţii )
Personalitatea politică este caracterizată prin capacităţi şi realizări ieşite din comun, rod al
unui uriaş efort de instrucţie, de muncă, de însuşire a valorilor autentice ale culturii universale. Ea
exprimă şi influenţează, prin trăsăturile şi activitatea sa, fizionomia politică, morală şi intelectuală a
forţelor sociale pe care le reprezintă şi le conduce. Natura însăşi a politicului face ca nici dobândirea şi
păstrarea puterii statale, nici exercitarea efectivă a acesteia să nu fie posibile fără contribuţia
personalităţii politice, capabile de a organiza şi conduce acţiunea, de a sesiza şi exprima interesele
anumitor categorii sociale, de a surprinde perspectiva istorică a activităţii acestora, de a se orienta în
complexitatea situaţiilor şi raporturilor de forţe, de a formula scopuri şi de a elabora strategii şi tactici
politice adecvate.
Cercetările efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice, psihosociologiei etc. au pus
în evidenţă o serie de trăsături ale comportamentului liderului, în măsură să facă din acesta o
personalitate politică, care să se implice plenar şi eficient în procesul dobândirii şi exercitării puterii.
Între acestea menţionăm:
Vocaţia puterii (conducătorului). Eficienţa (reuşita) activităţii oamenilor politici angrenaţi în
procesul cuceririi şi exercitării puterii depinde, în mare măsură, de existenţa unor motivaţii, scopuri şi
calităţi manageriale, psihologice, psihosociologice şi morale adecvate, dar şi de folosirea, de către ei
şi/sau staff-urile lor, a mijloacelor şi resurselor instituţionale şi politice cores 757i88h punzătoare
pentru a stimula şi satisface aşteptările adepţilor şi susţinătorilor lor.
Competenţa politică. Cucerirea şi exercitarea puterii politice presupune astăzi, mai mult ca
oricând, un sistem coerent de cunoştinţe, deprinderi, priceperi, abilităţi şi aptitudini speciale
(organizatorice şi manageriale) pentru influenţarea şi orientarea vieţii sociale în direcţia cerută de
idealurile comunitare fundamentale. Pentru atingerea acestui scop, liderul politic trebuie să facă
dovada capacităţii de a influenţa şi conduce/comanda pe ceilalţi, să întrunească calităţile
profesionistului desăvârşit, care stăpâneşte până la nivel de detaliu ştiinţa şi arta elaborării politicii
majore - megapolitica.
 Dacă în perioadele anterioare, omul politic se definea mai ales prin legitimitate, societăţile
moderne sunt guvernate de politicieni profesionişti. Nivelul ridicat al pregătirii profesionale într-un
domeniu, imaginea specialistului sau a expertului poate determina încrederea celor guvernaţi într-o
mai bună şi eficientă administrare a intereselor lor.
Autoritatea charismatică. Charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viaţa şi destinul
conducătorului politic, în activitatea sa orientată spre obţinerea şi exercitarea puterii. Ea induce
acceptarea necondiţionată a acestuia, identificarea cu el, coincidenţa convingerilor adepţilor cu cele ale
sale, implicarea emoţională în misiunea grupului. Focalizarea interesului mulţimii asupra liderului
generează fidelitate, speranţă, fascinaţie. Charisma unui lider constă în: prestigiul personal aureolat de
credinţa într-un ideal, intuiţie (percepţia directă şi spontană a elementelor concrete ale realităţii
politice), inspiraţie, imaginaţie, capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare
a prezenţei scenice].
Conform opiniei lui G. Hermet („Poporul contra democraţiei”), liderul charismatic are o serie
de particularităţi, între care: a) accede la putere în virtutea unui drept istoric şi nu a unui consens
explicit; b) se „confundă” cu un proiect pe care îl întruchipează în timp; c) se legitimează doar prin
destinul său istoric].
Gheorghe Teodorescu enumeră, în acelaşi context, charisma (ideea de graţie, har, cu aspect
providenţial) între cele mai importante elemente de structură ale personalităţii liderului politic, alături
de: competenţă (pregătire solidă într-un domeniu de activitate); şarm (farmec) personal - varianta
materială a charismei: aspect fizic, timbru vocal, stil de vorbire, vestimentaţie; capacitatea de
garantare a existenţei celor guvernaţi (axa responsabilităţii); ideile şi programul politic pe care le
promovează (axa ideologică); capacitatea de reprezentare şi identificare cu interesele colectivităţii pe
care o reprezintă şi o conduce (axa psihologică);comportamentul moral (relaţia de continuitate între
ţinuta, atitudinile şi ideile pe care le promovează)].
Prestigiul, considerat aici drept capacitatea liderului politic de a influenţa şi determina
comportamentul maselor în direcţia dorită, conferă acestuia o mare putere, capacitate persuasivă a
discursului şi relaţiilor sale de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon supralicita, fără îndoială,
rolul prestigiului atunci când arăta că influenţa conducătorilor politici se „bazează prea puţin pe
raţionamentele lor şi foarte mult pe prestigiul lor. Dacă prestigiul este…ştirbit, ei nu mai au nici o
influenţă…Mulţimea rămâne supusă prestigiului conducătorului…”. Afirmaţia gânditorului francez
surprinde, însă, o dimensiune a realităţii politice ce nu poate fi ignorată.
Inteligenţa şi instrucţia. Liderii politici de succes nu trebuie să aibă doar un coeficient de
inteligenţă (IQ) ridicat şi performanţe şcolare deosebite, ci şi un coeficient ridicat de inteligenţă
emoţională (IE), care presupune autocunoaştere emoţională (conştientizarea şi stăpânirea propriilor
emoţii). Conform lui Anthony Giddens, utilizarea adecvată de către lider a limbajului emoţional are un
mare efect de motivare asupra celor pe care îi conduce, ca urmare a mai bunei înţelegeri a concepţiilor
şi atitudinilor lor]. Inteligenţa emoţională (la D. Goleman) sau interpersonală (la Gardner) nu este
ereditară, moştenită, ci se cultivă prin educaţie.
În concepţia lui D. Misin (studiul „Inteligenţa politică şi politicomul”), inteligenţa politică a
liderului se materializează în: dovedirea competenţei necesare pentru îndeplinirea în condiţii de
eficienţă a sarcinilor asumate/încredinţate; recunoaşterea şi respectarea competenţei celorlalţi în
exerciţiul actului politic; acceptarea retragerii, la momentul oportun, din poziţia de frunte pe care o
deţine pentru a lăsa locul celor mai tineri; refuzul de a transforma poziţia de lider într-o sursă de
privilegii; responsabilitatea morală pentru faptele şi acţiunile întreprinse, faţă de cei care l-au ales, dar
şi faţă de propria conştiinţă; încrederea în valorile naţionale şi efortul în vederea afirmării lor pe plan
internaţional.
 Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia sunt tot atâtea mijloace de a realiza o bună
comunicare cu cercurile puterii, opoziţiei politice, cu societatea civilă. Liderul trebuie să se adapteze,
să se sincronizeze cu dinamica situaţiilor politice concrete, să se manifeste ca o adevărată
„personalitate tranzacţională” prin stăpânirea „artei compromisului” şi „manevrarea oamenilor în
sensul atingerii obiectivelor obţinerii şi exercitării în condiţii de eficienţă a puterii.
Studii sociologice şi de psihologie socială valoroase scot în evidenţă că numai realismul, raţionalitatea
politică, inteligenţa nu sunt suficiente pentru câştigarea încrederii/susţinerii adepţilor şi simpatizanţilor
în vederea exercitării puterii. Adesea, în percepţia şi opinia publică sunt mai apreciaţi liderii politici
care se remarcă prin efortul şi angajarea în rezolvarea problemelor cu care se confruntă marea masă a
cetăţenilor.
Angajarea. Această trăsătură exprimă devotamentul complet pe care liderul politic trebuie să
îl manifeste faţă de îndatoririle şi atribuţiile ce îi revin, el consolidându-şi, astfel, legitimitatea şi
autoritatea. Una din condiţiile sine qua non ale reuşitei activităţii liderului implicat în obţinerea şi
exercitarea puterii este dăruireapentru această cauză, care trebuie completată, pe bună dreptate, de
conştientizarea poziţiei sale şi a sarcinilor pe care le are de îndeplinit, simţul proporţiilor, evaluarea
efectelor şi urmărilor faptelor sale.
Energia. Energia face trimitere la entuziasmul (elanul şi efortul de asumare a iniţiativei) pe
care este necesar să îl demonstreze liderul politic în realizarea scopului şi intereselor urmărite. Este
de reţinut că eficienţa energiei cu care el îşi îndeplineşte îndatoririle şi atribuţiile încredinţate
depinde de loialitatea şi integritatea manifestate.
Nu de puţine ori, entuziasmul liderului are un rol la fel de important ca şi calitatea pregătirii sau
munca susţinută pentru realizarea scopurilor politice propuse şi poate suplini un coeficient de
inteligenţă mai redus, competenţa, calităţile deficitare. În acest sens, este cu atât mai îndreptăţită
remarca potrivit căreia: „Capacitatea de a transmite altor oameni entuziasmul pentru un ţel comun
este aproape o definiţie a calităţii de lider].
Hotărârea exprimă dorinţa de acţiune, perseverenţa, voinţa, încrederea în victorie,
concentrarea, disciplina, şi asumarea responsabilităţii liderului în raport cu sarcinile politice
asumate/încredinţate. Trebuie reţinut că liderul politic, care are o voinţă puternică şi de lungă durată,
exercită o influenţă importantă asupra maselor şi este urmat (ascultat) de acestea pe o perioadă mai
îndelungată. „Un mare geniu politic - arăta, foarte sugestiv, Emil Cioran - trebuie să fie un dominator.
Dacă ştie şi nu poate comanda, n-are nici o valoare”.
Integritatea. Integritatea presupune aderarea de către lider la un set de valori morale
(onestitate, corectitudine etc.) în activitatea politică pe care o desfăşoară, fără de care nu poate obţine
şi/sau consolida încrederea celor pe care îi conduce.
Loialitatea reprezintă sinceritatea abordării responsabilităţilor politice asumate/încredinţate,
faţă de superiori, faţă de sine şi faţă de subalterni. Pentru o reuşită deplină în atingerea scopurilor
propuse, loialitatea pe care liderul o pretinde subalternilor trebuie completată cu cea manifestată de
acesta faţă de nivele ierarhice inferioare.
Altruismul. Altruismul implică sacrificarea intereselor şi ambiţiilor personale şi angajarea
plenară a liderului politic în rezolvarea şi realizarea intereselor colective şi performanţei
grupului/organizaţiei pe care le reprezintă, dar şi stabilirea, în egală măsură, de relaţii interpersonale
pozitive cu membrii acestora, destinate scopului în cauză.
Încrederea în subordonaţi este acea trăsătură care conduce spre stabilirea de relaţii
interpersonale bazate pe încredere reciprocă, întrucât încrederea liderului în subordonaţii săi implică,
în mod direct, încrederea acestora în autoritatea şi personalitatea sa. Capitalul de încredere câştigat,
astfel, de lider are efecte benefice în planul iniţiativei, angajării sale în rezolvarea sarcinilor
încredinţate şi convingerii cu care le abordează.

Elita politică

Termenul de "elita" provine din elita franceză - ceea ce înseamnă cel mai bun, selectaţi, alege ", ales de
oameni". Elitele politice în numele persoanei care a primit cel mai mare indice în domeniul activităţilor
lor. noţiuni interschimbabile noţiunea de "elita" - "" elitei conducătoare, "hotărâri" clasa,
"conducători".

În sensul său iniţial, etimologic al conceptului de elită nu conţine nimic inuman sau anti-democratic şi
pe scară largă în limbajul de zi cu zi. De exemplu, vorbesc adesea despre elita cafea elita de animale şi
plante de sport de elita, etc Evident, în societatea umană, există naturale şi sociale diferenţe între
oamenii care le fac inegale capacitatea de a controla şi influenţa asupra proceselor politice şi sociale,
iar acest lucru dă un motiv să pună în discuţie elitei politice şi de transportator, cea mai pronunţată
politice şi calităţi manageriale.

Elitelor în toate societăţile, existenţa sa este cauzată de următorii factori:

1. inegalitatea psihologică şi socială a persoanelor şi a competenţelor lor variate, abilităţile şi

dorinţa de a participa în politică;
2. diviziune a dreptului muncii, care necesită formare profesională a muncii manageriale, ca o
condiţie a eficacităţii sale;
3. importanţa socială a muncii ridicate de conducere şi a promovării acesteia corespunzătoare;
4. ample oportunităţi de management pentru diferite tipuri de privilegii sociale. Este cunoscut
faptul că activitatea politică şi de conducere este direct legată de distribuţie a valorilor şi a
resurselor;
5. imposibilităţii practice de a pune în aplicare o monitorizare completă, pentru ca liderii politici;
6. pasivitate politică a maselor populaţiei, interesele vitale principale care de obicei se află în
afara sferei de politica.

Toate aceste şi a altor factori conduce la elitiste societate. elita politică în sine intern diferenţiate. Ea
împărtăşea:

1. pe de guvernământ, care are o autoritate de stat directe, adică - Este puterii politice elita
2. opoziţie (adică, contra-elite), cel mai mare, care ia semnificative pentru soluţia de întregul stat
3. medie, care acţionează un barometru al opiniei publice (inclusiv aproximativ 5% din
populaţie),
4. administrativ - că angajaţii, manageri (birocraţia)
5. şi distins elitele politice în partide, clase, etc Dar separarea elitelor politice nu înseamnă că
acestea nu sunt influenţa reciproc şi să interacţioneze unii cu alţii.

Astfel, elitismul a societăţii moderne - aceasta este realitatea. Eliminarea elita aceeaşi politică nu poate
fi decât în detrimentul autorităţilor publice. Cu toate acestea, în acest stadiu de dezvoltare a civilizaţiei
umane oameni de sine - este destul de atractiv ideal, o utopie decât o realitate.
Pentru un stat democratic de primă importanţă nu este o luptă cu elitismul, şi problema de a oferi cea
mai bună pregătire, productiv şi benefic pentru elita societăţii politice, sa actualizări în timp util de
înaltă calitate pentru a preveni tendinţele de înstrăinare de oameni şi de a deveni casta dominantă
închis privilegiat. Cu alte cuvinte, există o nevoie de a înfiinţa instituţii adecvate care să asigure
eficienţa elitei politice şi a proprietăţii sale din comunitate.

Nivelul de această sarcină este caracterizată în mare măsură de reprezentativitate socială a elitei, şi
anume reprezentarea diferitelor sectoare ale societăţii, o expresie a intereselor lor şi punctele de vedere
în elita politică. Această reprezentare depinde de mulţi factori. Una dintre ele - origine socială sau
apartenenţă socială. statutul de Strict vorbind, sociale este în mare măsură determinată de apartenenţa
la elita, odată cu aderarea elita, de obicei, înseamnă cumpărarea unui nou statut social şi profesional şi
pierderea vechi.

Disproporţionat în caracteristicile sociale ale elitei şi a populaţiei în statele moderne este suficient de
mare. De exemplu, astăzi, în ţările occidentale (chiar şi în Rusia), absolvenţi de universitate sunt
reprezentate în elita este mult mai mare decât alte grupuri. Aceasta este o stare destul de ridicat socială
a părinţilor. În general, reprezentarea disproporţionată a diverse segmente ale elitei politice de obicei
creste cu statut de poziţia lui. În etapele de jos a politico-administrative, straturile inferioare ale
piramidei populaţiei sunt mult mai ample decât în eşaloanele superioare ale puterii.

Elita politică - este un grup social care are mare un anumit nivel de influenţă politică şi care este
principala sursă de cadre pentru instituţiile de guvernul unui stat sau a societăţii.

Din cele de mai sus rezultă că elita acoperă cele mai influente cercuri şi grupuri punct de vedere
economic şi politic, clasa conducătoare. Aceste persoane sunt concentrate în mâinile a resurselor
materiale mari, mijloace tehnice şi organizatorice, mass-media. Acestea sunt ofiţeri profesionişti,
politicieni şi ideologii, etc

Dar elita politică - nu este pur şi simplu suma aritmetică a conducători şi conducători. Această
structură este mai complexă. Este nu numai faptul că membrii săi s-ar concentra power în mâinile lor
de către monopoliza dreptul de a decide cu privire la definirea obiectivelor, dar acest lucru este în
primul rând un anumit grup social, care se bazează pe deep, relaţiile interne ale politicii sale
constitutive, ideologie, etc Interesele lor comune, care sunt legate de posesia de pârghiile de putere
reală, dorinţa de a păstra monopolul asupra lor, să le evite alte grupuri să stabilizeze şi să consolideze
poziţia elitelor ca atare, şi, în consecinţă, poziţia fiecărui membru.

Pentru a castiga alegerile un candidat trebuie să obţină acces la alegători. Din păcate, runde ale tuturor
alegătorilor în persoană şi cu fiecare ", au o inimă" este practic imposibil. Prin urmare, pentru a reduce
nu sunt necesare pentru candidaţii de elita, preţurile în mass-media (în opinia alegătorilor ordinare) pur
şi simplu enormă. Prin urmare, alegerea a prezentat în faţa alegătorilor candidaţilor aparţinând elitelor,
sau depinde de elite.

Tendinţele afirmării şi realizării elitei politice din Republica Moldova, este consacrat analizei
proceselor politice ce se derulează în ţară. Totodată, este cercetată posibilitatea de a ajunge la un
acord dintre reprezentanţii elitei şi de a realiza trecerea elitei de la dezbinare la unificare consensuală,
ceea ce ar face ca regimul politic să devină stabil şi, aparent, democratic. Este puţin probabil că
interesele private vor ceda în faţa celor naţionale, dar, cel puţin, o tranzacţie între elite este posibilă. Se
observă tendinţa unei părţii a elitei aflată în opoziţie faţă de elita de la putere de a ajunge la un acord
de conlucrare cu aceasta din urmă, dar există divergenţe în rândul elitei, din cauza ambiţiilor personale
privind rolul de lider şi a luptei interne pentru poziţii în structurile de conducerile. Încercările de
unificare, precum şi apariţia ideii unei „mese rotunde” ce ar facilita discuţiile private dintre elita
puterii şi elita opoziţiei denotă că elitele manevrează în direcţia aplanării diferendelor majore dintre
ele, ceea ce ar servi drept o punte directă spre consolidare democratică în Republica Moldova.

Elita politică, fiind catalizatorul tuturor proceselor politice, implică reflecţii teoretice asupra analizei
unor aspecte ale vieţii sociale, legate, în principiu, de inegalităţile sociale în procesul de organizare şi
conducere a societăţii. Elita reprezintă un grup restrâns de persoane, opus maselor populare,
ce deţine pârghiile puterii, adoptă sau influenţează adoptarea/neadoptarea deciziilor politice.
Acceptând acest cadru teoretico-metodologic, trebuie să recunoaştem, implicit, necesitatea funcţionării
unei elite în orice societate. Elita politică este înzestrată cu mai multe calităţi, una dintre ele fiind
autoritatea. Exercitarea autorităţii este un atribut elitar, societatea contemporană delegând
elitei autoritatea şi puterea. Astfel, elita reprezintă o anumită imagine a ţării. Anii regimului sovietic
au creat o structură socială diferită de cea occidentală. Putem taxa nomenclatura drept elita politică a
perioadei sovietice, deoarece ea întrunea toate atributele unei elite. Schimbările care s-au produs în
mediul elitar s-au redus doar la transformarea elitei vechi sovietice în elita nouă democratică. Dacă, în
anii sumbri ai democratizării, o mare parte din nomenclaturişti au schimbat puterea pe proprietate, apoi
în prezent constatăm procesul invers - proprietatea tot mai mult vrea să fie asigurată de putere.
Reflectând asupra poziţiei elitei în societate, putem menţiona că aceasta ar trebui să exercite
următoarele funcţii: de gestionare, de servire a societăţii şi, cea mai importantă, de creare a valorilor.
În acest sens, elita politică moldovenească nu-şi îndeplineşte în măsură deplină funcţiile sale, deoarece
este imposibilă crearea valorilor noi de către o elită cu o mentalitate veche, care urmăreşte realizarea
propriilor interese.
Pentru a aborda relaţia dintre elită şi masă trebuie să constatăm nivelul jos al permeabilităţii elitei.
Persoanele străine elitei au şanse minime de a pătrunde în rândurile ei, deoarece drept criterii de
recrutare rămân a fi loialitatea, relaţiile de rudenie, clientelă şi patronat, nănăşismul, cumătrismul etc.
Suntem departe de un sistem de recrutare care s-ar baza pe testarea abilităţilor şi aptitudinilor
pretendenţilor la posturile elitare. Selectoratul este îngust pentru posturile numite şi larg, dar neelevat,
credul şi uşor de manipulat, - pentru funcţiile eligibile. În lumina acestor constatări, credem că este
nevoie de a schimba mentalitatea oamenilor, de a cultiva o cultură politică şi sentimentul de datorie
civică, nu numai în rândul exponenţilor elitei, dar şi a populaţiei în genere, căci baza socială a elitei, în
sens larg, este societatea. Pornind de la scopurile şi obiectivele stabilite în teză, pot fi trase
următoarele concluzii:
• Termenul de elită are conotaţii diferite din cauza etimologiei lui. Elita presupune valoare şi
superioritate, realitatea însă este alta. Membrii elitei rareori se pot mândri că sunt dotaţi cu calităţi
pozitive deosebit de valoroase. Discuţiile purtate în mediul ştiinţific şi în mass-media pun în
dezbatere existenţa elitei politice în Republica Moldova, mai exact, dreptul reprezentanţilor acestor
grupuri sociale de a se numi elită. O parte din cercetători evită utilizarea termenului, pentru a nu
conferi actorilor politici un conţinut apreciativ. În paginile lucrării am încercat să fundamentăm
dreptul acestui termen la existenţă, utilizându-l în abordarea puterii fără a ţine cont de conotaţia
meritocratică. Elita politică, în acest sens, rămâne un termen deja infiltrat în vocabularul ştiinţific,
corect din punct de vedere politologic, servind drept un reper din punctul de vedere al filozofiei
politice şi fiind o aspiraţie din punct de vedere valoric.
• Crizele social-politice generează schimbări în mediul elitar. Are loc un proces de substituire a
persoanelor care nu mai corespund cerinţelor timpului. Tranziţia de la sistemul politic totalitar,
nomenclaturist, la cel democratic a produs schimbări în cadrul elitei politice actuale, însă acestea
nu au fost radicale, vechea elită păstrându-şi, în mare parte, poziţia şi influenţa sa în politică şi în
sectoarele economiei naţionale, mai ales, în cel financiar.
• Noua elită politică, formată la sfârşitul anilor ’80 - începutul anilor ’90 ai sec. XX, are trăsături
caracteristice comune proprii unei elite şi particularităţi specifice condiţionate de mai mulţi factori
(trecutul nomenclaturist, interese comune, rezistenţa la schimbare etc.).