Curva sau Femeie – eps 1

As fi lasat in urma totul daca as fi putut. Nu imi explicam cum cazusem in aceasta
mizerie. Mi-era sila de mine si de toate gandurile mele. De starile si trairile mele. Mi-era
greata ca dupa o mancare plina de larve. Cum am putut sa umblu atata timp cu suferinta
intiparita pe fata? Parca tot corpul imi striga sa-l uit, ochii ramaneau larg deschisi in
noapte ca sa nu-i mai vad conturul atat de clar. Mi-am adunat toate suferintele, am ridicat
capul crezand ca vantul imi va spulbera amintirea lui si am fugit la Paris. Orasul
sufletului meu. Orasul in care intr-o alta viata am iubit si am inselat de 1000 de ori. Acum
Parisul meu imi intoarcea toate suferintele anterioare. Toate strazile, cafenelele, Sena,
tinerii indragostiti imi aduceau aminte ca am fost infranta.
Noptile de dragoste cu barbatul cu care fugisem la Paris nu faceau decat sa-mi aduca
aminte de moartea iubirii mele. Mergeam de mana cu Florin, dar nu aveam in minte decat
cuvintele Lui...esti pe zi ce trece din ce in ce mai frumoasa...ca apoi sa se intoarca ca un
bumerang al blestemului
-Te iubesc, iubitul meu ! ..
-Trebuie sa intelegi Sara ca noi doi facem doar sex si atat...
Apoi, ca un glonte in cap: ne despartim. Cat de naiva am fost !
Era prima data cand iubeam. Parca Dumnezeu a vrut sa-mi predea toata istoria iubirii de
odata. Absoluta, neconditionata, in cea mai pura forma a ei, netinad seama de mine.
Toate barierele cazusera, ratiunea, experientele mele de 35 de ani...nimic nu mai era.
Disparusera ca si cand nu fusesera niciodata. Cazuse ca dupa bombardamentul atomic
orice rezistenta a castelului unde ma ascunsesem cu atata dibacie de zeci de ani. Te
iubesc, iubitul meu! ...nu vreau sa ne mai intalnim. Imi pare rau. Gata !
Am ramas in acea camera de hotel fara sa pot scoate un sunet. A inchis usa dupa el,
iesind din viata mea brutal, asa de neasteptat de cum intrase. Am ramas nemiscata pana
seara, dezbracata asa cum ma lasase, cu ochii pironiti in gol, paralizata de durere. Intr.-un
tarziu m-am ridicat, umilita, murdarita mai mult decat fusesem vreodata. Mi-am tras
hainele pe mine, incet, dorindu-mi sa nu fi existat in acel moment. Mi-as fi dorit sa pot
muri atunci. Sa ma sting in acel moment, sa scap de durerea aceea insuportabila pe care
mi-o jurasem cu 35 de ani in urma sa nu o mai las in sufletul meu. Ce facusem cu mine?

Ma aruncam nebuneste in bratele lui Florin, fara sa-mi pese de nimic. Mai jos decat eram
nu mai puteam cobora, nu mai exista nici o forma a mizeriei pe care sa nu o fi gustat.
Parca ma razbunam pe mine, dorind sa devin curva care ma facuse EL, asa cum ma
transformase in acea zi. EL, barbatul pe care il iubeam, in acea camera de hotel.
Radeam si glumeam cu Florin, un fost iubit, la indemana, disponibil oricand. Il alesesem
pe el in fuga mea la Paris, doar pentru ca era primul in lista mea de telefon. Ar fi putut fi
oricine...nu-mi pasa cui ma voi da. Ne plimbam pe strazile acelui oras atat de cunoscut
mie si atat...de strain. Ma pedepseam cu fiecare sarut si atingere a lui Florin, vroiam sa
ma murdaresc din ce in ce mai mult, sa ma razbun pe mine pentru toata durerea prin care
treceam. Ma simteam din ce in ce mai murdara, dar nu suficient cat sa ma faca sa ma
opresc. Adormeam in bratele lui Florin, imaginandu-mi ca sunt in bratele Lui, visind cu
ochii deschisi, cautand sa mai simt inca o data pacea si linistea in care crezusem. Ce
ironie. Florin era indragostit de mine nebuneste, spunadu-mi de zeci de ori pe zi ca nu a
stiut ca exista atat fericire. Eu intalnisem iubirea si, iata, imi adusese atata nenorocire !
Ceea ce este sus este si jos. Egal, perfect echilibrat ! Stiusem, si cu toate acestea atunci
cand eram in bratele Lui deveneam amnezica. Parca as fi trait prima zi a vietii mele.
Trebuia sa-mi reiau viata de pana atunci. Fara fericire, fara suferinte. Acea viata plata,
liniara pe care o dusesem pana atunci. Fara surprize, fara extaz si fara disperari.
Ce cruda eram cu Florin...ma intorsesem la viata mea de pana atunci...fara mila, luand tot
ce puteam fara sa dau nimic in schimb. Japca sentimentala, fara complicatii inutile, fara
sa-mi pese de nimeni, fara sa-mi pese de cuvintele de dragoste ale nimanui. Ca apoi, in
ragazul dintre doua clipe EL sa-mi revina in minte, obsesiv. Nu mi-as fi dat seama cat de
mult il iubeam daca nu m-as fi urat pe mine atat de mult. Ma detestam ca am iubit, ma
invinuiam de toate chinurile prin care treceam si nu ma puteam ierta pentru ceea ce-mi
facusem.

In noaptea cand am plecat de la hotel, am condus pana in fata blocului Monei. Am stat in
fata scarii ei, in masina, invinuind-o ca murise. O uram ca nu mai este. Ca nu puteam sa-i
spun cat de nenorocita eram, cat de mult decazusem, ca iubirea este cel mai oribil lucru
care ti se poate intampla. Vroiam sa ma ia in brate si sa plang. Sa-i simt pielea calda si
mainile puternice, sa-i simt mangaierea pe par si sa-mi spuna ca in toate datile cand
eram ...nenorocita...Sara, capul sus ! Nu mor caii cand vor cainii. Avea in felul ei simplu
de a fi darul de a ma linisti...ma facea sa zambesc ascuns de felul cum vorbea...agramat,
si parca fara nici o grija pe lumea asta. Isi trecea mana peste gura si spunea mirata...
- Si pentru asta esti tu necajita ?

Isi pusese in mine toate sperantele ei, dorintele si visele. De multe ori ii reprosam ca
traieste prin mine, ca nu mai vreau sa fac mereu totul perfect…era de neclintit. Si parca,
acolo in noapte i-am auzit rasul nestiutor...vorba clara si simpla a taranului fara griji
inutile...capul sus, fetito !
Am plecat buimaca, fara tinta. Am ratacit asa o bucata de vreme. Am ajuns acasa, iar
efortul de a ascunde toata suferinta mea, m-a facut sa ma urasc si mai mult.
Nici Pairsul, nici zilele care au urmat nu m-au facut sa-mi scot din minte cuvintele Lui…
ce facem noi este doar sex. Si atat. Cum am putut sa decad atat ?
Ma topeam pe picioare, nimeni nu stia de ce slabeam vertiginos si dintr-o data nu mi-a
mai pasat de ce mi se intampla. Cand a dat masina aceia peste mine probabil ca lui
Dumnezeu i s-a facut mila de mine, daruindu-mi perspectiva mortii, sau poate doar ca
umblam ca o moarta vie pe strazi, fara sa vad si sa aud nimic, m-a aruncat in fata acelei
masini. Neatentia mea mi-a fost salvarea.

Acolo, pe masa de spital, fara sa stiu unde si de ce sunt acolo, am inteles. Trebuia sa pun
capat acelei nebunii. Trebuia sa revin, sa uit sau sa nu uit de fapt. Sa nu mai gresesc
vreodata! Sa nu mai iubesc!
Am plecat din spital dupa 2 saptamani, cu un corset infasurat pe mine, mai vie ca
niciodata, mai puternica ca oricand. Invatasem, ca intodeauna de altfel, prin suferinta.
Parca Cel de Sus imi daduse cea mai importanta lectie din viata mea: iubirea. M-a facut
sa simt tremurul unui sarut, dorinta de a auzi vocea barbatului iubit, freamatul gandului,
miracolul atingerii. M-a facut sa uit de orice ratiune, sa ma ofer cu totul, fara calcule,
planuri si bariere. Mi-a daruit cele mai frumoase clipe traite pana atunci. Si totul cu
intensitatea unei vieti intregi. Mi-a demonstrat ca nimic din ceea ce planuim noi nu are
valoare. Suntem plini de principii si norme morale, de obligatii sociale si civile, suntem
constransi mereu de cate ceva sau cineva...casatorii, copii, rude, servici, prieteni,
contracte...toate acestea ne fac sa uitam de noi, parca suntem dirijati de forte invizibile sa
ne punem singuri “de buna voie si nesiliti de nimeni” lesa moralitatii conjugale, morale si
etice...si odata cimentati in propriul nostru sicriu devenim niste clone umane. Si atunci
ma intreb: Acestea sunt principiile dupa care ne ghidam in viata? Asta este moralitatea
despre care toata lumea vorbeste la superlativ? O minciuna poleita cu aur la starea civila?
Parastasul zilnic dupa propria noastra viata pierduta?
M-am nascut dintr-o iubire mare, frumoasa si intensa. Interzisa pe vremea aceea, permisa
in zilele noastre. Mama, acum, la 80 de ani, traieste iubirea pe care nu a stiut niciodata
daca o va apuca sa o mai traiasca asa cum probabil a visat-o in fiecare noapte petrecuta
langa barbatul pe care nu l-a iubit, tata. Poate de aceea, viata care s-a nascut din aceasta
iubire ascunsa, pacatoasa, adica eu, a trebuit sa plateasca la randul ei tributul iubirii
neimplinite. Nu-mi pare rau ca m-am nascut dintr-o asa frumoasa si ascunsa iubire. Nu-
mi pare rau ca barbatului caruia i-am spus tata atatia ani nu-mi este tata si nu-mi pare rau
ca mama m-a dus la orfelinat, ascunzand de ea insasi rodul acelei unice si desavarsite
iubiri – considerand-ma un pacat major, imoral, ingropandu-ma pe mine intre alti zeci de
copii abandonati, nestiind ca odata cu renegarea mea isi renega propria inima.
Poate daca nu as fi deschis ochii intr-o sala friguroasa, cu miros de cartofi fierti si lapte
praf nu as fi fost in stare astazi sa nu-mi pese daca mananc Eugenia sau fois gras. Dar si
asa, nimic nu se compara cu ce am invatat de la mama. Ardoarea cautarii.
Unica comoara a lumii, iubirea pe care o avusese, vanduta candva pe cateva principii
morale, am inceput sa o caut eu, flamnda dupa atata timp, de iubire. Nu mi-am dat seama
de la inceput ce inseamna iubirea. Asa cum nu stiam ca exista Dumnezeu. Copil singur
fiind, mi-am facut lumea dupa bunul meu plac, ascunzand si eu la randu-mi toate
impulsurile omenesti din mine.
Acum, lucrez intr-o televiziune de ceva timp si aici am invatat ca nu tot ce vad si aud este
si adevarat. Aici mi-am dat seama ca pacatul cu care m-am nascut imi foloseste si ca sunt
ca toti ceilalti, incetand sa mai ma consider o ciudata printre oamenii normali.
Canapeaua in care ma cufund in fiecare seara ma relaxeaza psihic, imi ofera acea
stabilitate emotionala de care depind atat de mult...si asa imi dau seama ca sutele de ore
petrecute la psiholog nu m-au ajutat sa percep conceptul de Acasa si probabil ca acasa tot
eu insumi voi ramane indiferent cate palate si canapele imi voi cumpara.
Seara de seara, incepand cu fiecare toamna ma uit la televizor urmarind aceleasi talk
show-uri in care moderatorii injura alti moderatori, presedinti de stat si reprezentantii
guvernelor. Fiecare seara, daca as fi prea inertiala, as auzi aceleasi idei spuse mereu cu
alte cuvinte, as vedea oameni care pana mai ieri erau adeptii unui concept, ca dupa o
vreme sa-l huleasca. Si, iata, cum ma bucur in sinea mea, cand observ ca in acel orasel de
munte, unde am crescut, am invatat cum sa ascult ploaia, in singuratatea mea perfecta, si
cum eu sunt mai implinita decat toti cei care apar prin ziare si emisiuni...doar pentru ca
pacatul in care m-am nascut mi-a devenit maestru.

Intodeauna mi-a placut inceputul toamnei cand ploua caldut si vantul ridica fustele inca
scurte ale femeilor pe strada. Simt o senzualitate mocnita, dulce si inutila in acelasi timp
cand nu stiu sigur daca vreau sa fac dragoste sau sa ies la o carciuma seara. Mi se pare ca
timpul curge prea repede, odata cu amintirile invaluite in stropii de ploaie care ma trimit
invariabil in coltul copilariei din Rasnov. Am impresia ca oraselul de munte unde am
crescut si nevoia de a iubi se invalmasesc in mintea mea...si nu mai stiu daca eu sunt
aceiasi sau simt din ce in ce mai acut nevoia schimbarii.
Cand sunt atat de nostalgica am tendinta sa filozofez atat cand ma pricep ...si gandesc ca
tot ceea ce sunt astazi de fapt sunt suma zilelor care au trecut peste lume, de cand m-am
nascut si pana acum.
Tot ce ne inconjoara se schimba de la un ceas la altul . Ne schimbam noi de la un anotimp
la altul, descoperim sentimente pe care nu le-am mai trait si ramanem siderati ca nu stim
ce sa facem cu ele. De cele mai multe ori, fugim speriati, lasand sa treaca pe langa noi
poate cele mai intense lectii, emotii, daruri de la Dumnezeu, dandu-le la schimb cu
consecventa noastra inutila in a trai liniar si etic.

Ca in fiecare an, toamna, ma duc in Cismigiu. Stau pe o banca gandindu-ma ca a mai

trecut o vara peste mine. Ma incalzesc la soarele firav si, ca si altadata, admir pe furis
florile. Un zumzet de copii in spate, batranii care vorbesc politica, oameni grabiti spre
cine stie ce locuri. Si eu.
In Cismigiu nu ma stie nimeni. Aceiasi singuratate perfecta. Cine si-ar inchipui ca eu as
putea sta intinsa pe o banca, cu mana sub cap si ochii larg deschisi. Fireste, nimeni ! In
momentele acelea nu-mi pasa ca telefonul suna, ca email-urile asteapta raspunsuri sau ca
cineva are nevoie de mine. Toamna simt prin toti porii cat de mult am crescut. Si...imi
sunt draga. De curand am inceput sa ma iubesc...si imi place. Si inevitabil, gandul ca nu
pot impartasi aceast nou sentiment cu Mona ma intristeaza. Probabil ca ar fi ras tamp de
mine, neintelegand nimic din ceea ce i-as fi spus, dar simplu fapt ca ar fi fost langa mine
ar fi fost de ajuns.
Mona. Un nume scurt, dar plin. Poate prea plin..imi reprosez acum. Omul langa care am
crescut de la 5 ani. Venise in camin la un an dupa mine. Speriata de tot ceea ce o
inconjura, m-a atras prin fragilitatea ei de copil mare si solid. Nu era frumoasa, dar
bunatatea care nu a parasit-o pana in ultima zi a vietii, o facea, cel putin pentru mine,
omul pentru care as fi facut orice.
Imi aduc aminte cum am luat-o de mana si i-am aratat dulapul de lemn in care ne tineam
hainele, ca dupa aceea, toata viata Mona sa-mi multumeasca in felul ei, pentru acea mana
intinsa pe coridorul caminului. Nu mi-am dat seama ca, de fapt, ea m-a invatat sa merg
mai departe, m-a biciuit ca pe un animal sa merg inainte, sa nu cedez niciodata si sa nu
plang. Imi spunea mereu: sa nu lasi capul in pamant ! Atunci nu intelegeam ce imi spunea
si nici multi ani dupa aceea. Doar moartea ei m-a facut sa ma intorc de pe drumul pe care,
credeam eu, este castigator. Ce prostie !

Mi-am trait viata asa cum am stiut. Sau cum nu am stiut. Dumnezeu m-a lasat sa-mi gust
din plin amarul, sa invat ca fiecare treapta urcata are un pret, ca fiecare lucrut facut si
nefacut costa si ca indiferent cat de mult am incercat sa pacalesc viata cat si pe mine,
pana la urma, mai devreme sau mai tarziu am ajuns sa fiu purtata de destin tocmai prin
vamile prin care trebuia sa trec. Planurile Celui de Sus, nu s-au potrivit cu ale mele, iar
incapatanarea cu care am batut din picior in fata lui, nu l-a facut decat sa zambeasca. Mi-
a demonstrat ca niciodata nu poti stii ce-ti aduce clipa urmatoare, ca certitudinea este un
cuvant inventat de oameni, iar zicala “never say never” este atat de adevarata. Daca ma
uit in urma, as putea doar sa stau umila cu capul plecat, sa privesc cu calda ingaduinta la
mine si sa-mi spun in barba…nu as fi crezut niciodata! Cate planuri, cate strategii, cate
obiective ! Miile de decizii si norme pe care mi le-am impus de-a lungul vietii s-au
destramat rand pe rand, punandu-ma in situatii atat de diferite si totusi firesti, toate avand
rostul de a ma duce pe drumul meu, pe calea mea.
Maturitatea cu care privesc acum aceste lucruri nu am capatat-o din carti si nici din
invataturile altora, ci s-a nascut odata cu mine, in acelasi orfelinat, din mizerie, rautate si
suferinta.

Era seara de Craciun. Eram stransi toti copiii in sala de festivitati, emotionati si plini de
sperante. Cei mari, fara chef, galagiosi, gata sa-si demonstreze dominatia prin tot felul de
pumni...noi, cei mici, inca sperand ca se va intampla o minune, nepasandu-ne de rasul lor
batjocoritor. Auzisem ca, daca esti cuminte Mos Craciun iti va indeplini dorintele, iar
pentru mine doar atat conta. Cum nimeni nu a vrut sa-mi scrie scrisoarea catre Mosul, m-
am rugat in fiecare clipa sa ma auda...sperand din tot sufletul ca surzenia lui renumita nu
este atat de grava.
Eram imbracata in costum de iepuras, ciorapi albi si maieu, pe cap o caciula cu 2 petice
de carpa prinse cu sarma in loc de urechi. Ma uitam cu groaza la usa, de frica ca nu
cumva Mos Craciun sa fi uitat sa treaca si pe la caminul nostru. Cand mi-a venit randul
sa-mi spun poezia, tipatul meu i-a facut pe toti sa pufneasca in ras. Nu-mi pasa. I-am spus
ca nu am putu sa-i scriu pentru ca nu stiam inca , dar ca l-am rugat in fiecare zi, uitandu-
ma la cer...ca sa ma auda mai bine.
Nu stiu ce asteptam...ma gandeam ca in sacul lui destul de mare poate sa incapa mama,
iar dupa ce as fi rostit poezia, Mosul sa o scoata din sac, iar ea sa ma ia in brate si sa nu
mai imi dea drumul. Sa ma duca departe de locul acela, acasa, unde stiam eu sigur ca este
caldura si multa mancare. Cand a scos acea jucarie de plastic, un mielut alb cu fundita
albastra, tot pamantul s-a pravalit sub mine. Priveam impietrita, neintelegand nimic,
trecandu-mi prin minte tot felul de ganduri...si am inceput sa strig cat puteam, ca nu asta
am cerut, ca am fost cuminte...ca este surd si de aceea nu a auzit bine, tipand din ce in ce
mai tare, de frica ca nici atunci nu ma auzea, arancand cu jucaria cat colo, spunandu-i: nu
asta ti-am cerut. Eu o vreau pe mama.
Intre timp am aflat ca Mos Craciun nu exista, ca este o mare minciuna si de abia atunci
am inteles de ce Cei mari radeau atat de mult pe seama noastra, a celor mici. Ma
invatasem minte. Craciun urmator m-a pricopsit cu o papusa, Adela, pe care mi-a luat-o o
fata din ciclul mai mare. Atunci nu-mi pasa, dar dupa 35 de ani am gasit-o pe Adela, o
papusa de portelan, intr-o vitrina. Si in acea clipa am izbucnit in plans.
Mos Craciun exista de atat timp, iar eu...nu l-am vazut.

Venirea Monei in camin a fost trecuta cu vederea. Eram foarte multi copii, iar unul in
plus nu reprezenta nici o nouate. Am luat-o in cercul meu de fetite si baieti, toti avand 4
sau 5 ani, cautand parca sa impartim intre noi ceea ce mai ramasese din sufletul nostru.
Iarna ne strangeam toti intr-un pat sa ne incalzim si ne prindea dimineata tot inghetati,
altii inca in pat, altii ghemuiti pe jos.
Cand mai primeam pachete de acasa ascundeam cat puteam de bine tot ceea ce primeam,
nestiind atunci ca cei mari ne furau tot timpul tot ce gaseau. Invariabil se isca o bataie
intre noi, dand vina unul pe altul pana cand, intr-o zi, Mona s-a hotarat sa stea de paza.
Cred ca din acea zi am inceput sa gandesc altfel. Atunci am inteles ca lupta pentru ceea
ce este al tau, este legea prin care supravietuiesti. Atunci a fost prima data cand am
realizat ca viata este o continua lupta pentru ziua de maine, iar daca nu mai vrei sa fi
doborat trebuie sa stii sa stai in picioare. Foamea te face inventiv cateodata sau poate ca
senzatia de animal haituit iti acceseaza resorturi si sinapse nebanuite.
Poate ca nu frigul, bataia sau foamea m-au facut in anii care au urmat un om urat. Poate
ca toate acestea m-au adancit in mizeria umana ca apoi, cand a venit timpul sa descopar
lumina, sa merg catre ea, ca si cand totul era in mine fara sa stiu.

In prima zi de scoala eram cu totii satui de dormitorul imens, hala neschimbata de ani de
zile, cu aceleasi paturi mici din fier si cearceafuri rupte. Scoala ni se parea ca ne va
schimba viata, iar perspectiva de a iesi din camin era cea mai importanta. Nimic nu se
compara cu faptul ca o data cu inceperea scolii vom putea iesi “in oras”.
Deja, intram in lumea Celor mari, care fara a se ascunde de nimeni puteau pasi
nestingheriti pe strazile Bucurestiului. Ne faceam planuri de cum va fi in prima zi de
scoala, iar gandul ca vom putem fura de la ceilalti colegi de clasa ne infierbanta mintiile.
Ne consideram o familie, intr-un fel. Mona, de care eram cea mai legata, Liviu, care nu
incetase sa-si astepte parintii sa-l ia, Simona, o roscata creata, frumoasa, care mai tarziu a
fugit cu un sofer, Irina, cea mai mare dintre noi, cu ochelari de vedere si fricoasa, Dan ,
un brunet cu ochii atat de negrii incat mereu ii spuneam ca seamana cu Dracu. Si eu,
Sara, cea mai mica de statura, cea mai rea, despre care tot timpul se spunea “asta-i mica e
Dracu’ in persoana”.
Am fost prea impresionati de prima zi de scoala. Atata lume in jurul nostru, copii cu flori
in brate, parinti cu aparate foto (atunci nu stiam ce sunt), profesori...o lume despre care
nu stiam nimic, pe care ne-o doream atat de mult incat, atunci de abia intrati in ea, ne-a
speriat, iar gandul la dormitorul nostru ne venea din ce in ce mai des in minte.
Cat de ciudati suntem noi oamenii ! Asa mi-am explicat mai tarziu, de ce de cele mai
multe ori ne complacem in viata pe care o stim, chiar daca ea este plina de durere si
resemnari. Ramanem blocati in raul pe care il cunoastem si ajungem sa pedalam de la un
compromis la altul, impovarati de resemnarea visurilor noastre naruite, ramanem blocati
intr-o viata care ne traieste ea pe noi, incapabili sa rupem lanturile cu care ne-am legat.
Am auzit de multe unori femei si barbati, spunand resemnati si imbatraniti deja de
tineri...”acum ce sa mai fac? Am copii, am o casa...asta e!” Morti vii, tarandu-si viata de
la o zi la alta, injurand soarta, amnezici absoluti, sacrificati de ei insusi pe altarul
convenientelor. Si atunci, in prima zi de scoala am inteles ca daca nu voi merge inainte,
daca voi face un singur pas inapoi spre acel dormitor jilav si putred, imi voi petrece tot
restul vietii acceptand ca “rau cu rau dar mai rau e fara rau” este lozinca oamenilor morti
de cand s-au nascut.
Iar eu vroiam sa traiesc.

Viata mi-a adus toate raspunsurile. Avand la randul meu un copil, am stiut ca iubirea
exista. Era parte din mine, era singura fiinta din Univers care era a mea. Singurul om care
ma iubea si pe care il puteam iubi fara sa-mi fie frica. Ce poti sa ceri mai mult?, mi-am
spus atunci. Nu am banuit niciodata ca Dumnezeu este atat de creativ...crezand ca odata
cu venirea lui David pe lume, viata mea incepe si se temina. Nimic mai neadevarat, spun
acum!
Traim cu ideea ca odata cu venirea copiilor, noi parintii trebuie sa ne sacrificam total si
absolut. Uitam ca pe langa calitatea de parinti suntem inca oameni, cu suflet si inima, cu
sentimente, dorinte si sperante. Murim odata cu nasterea lor. Ne punem viata in cui si
incepem sa o traim prin ei. Uitam ca in continuare suntem femei si barbati, din carne si
oase, din emotii si trairi interioare, ca si pana atunci. Nu ne ia nimic. Din contra, la tot
ceea ce suntem, se adauga acel sentiment unic pe care nu-l poti avea decat atunci cand ai
un copil. Cat adevar poate exista in legatura atat de misterioasa dintre o mama si fiul ei!
Cand l-am tinut in brate prima data nu mi-am explicat cum mama nu a simtit ce am
simtiti eu atunci, cum de nu a murit si s-a nascut din nou de atata dragoste. Insa, asa cum
el pasea in prima zi din viata lui, asa la randu-mi, paseam pe un taram necunoscut pana
atunci, nebanuit al vietii mele.
M-am casatorit la 19 ani cu barbatul care ma curta de la 16. Era mai mare decat mine cu 8
ani, lucra la vama din Otopeni, avea bani si casa.
Pentru toti din gasca era exact ce le trebuia. Mai ales Mona era atat de incantata de
perspectiva acestei casatorii, incat m-ar fi aruncat din camera unde ne mutasem, direct in
strada...si mi-ar fi lua cheia. Era un barbat inalt, brunet cu ochii incredibil de frumosi.
Verzi, cu gene nepermis de lungi, cu parul negru – stilul atlet, foarte agitat, plin de el,
constient de furmusetea lui, curtat de toate femeile...si plin de bani. In anii ’80 cafeaua,
tigarile, deodorantele Fa si dresurile din dantela erau eticheta avutiei. El le avea pe toate,
pe langa un apartament in Balta Alba, bani la saltea si multa perseverenta.
Aveam in cap de mica sa ma casatoresc virgina. Visam ca voi intra in biserica curata
macar din punctul acela de vedere. Totul trebuia sa fie imaculat: rochia, inima, trupul.
Imi spusesem ca nimeni nu ma va avea pana in noaptea nuntii. Promisiune pe care mi-am
respectat-o cu indarjire, luptand cu hormonii adolescentei, cu sarutarile patimase ale
baietilor, cu propria mea dorinta de a explora acea chemare a trupului pentru implinire.
Poate de aceia eram atat de dorita de toti baietii.

Imi aduc aminte de primul meu iubit, Cornel. Un baietandru de 5 ani, cu care ma
“iubeam”. Imi spusese ca atunci cand va creste mare voi fi sotia lui. Suna bine acest..”a
lui”. Apartenenta si siguranta. Voi fi a cuiva, atunci cand voi creste mare. Pana atunci,
pentru ca sunt mica, sunt a nimanui.
Ce firesc gandesc copiii ! Totul se imparte atat de clar. Copiii sunt cele mai bune fiinte de
pe Pamant. Ei nu se supara pe tine. Precum Isus, iti intorc si obrazul celalalt, te iarta
firesc pentru raul pe care i l-ai facut. Ei, cat inca au doar vocea lui Dumnezeu in suflet nu
stiu sa urasca. Ii bati, ei te strang in brate, ii certi, ei plang, ii gonesti, ei te asteapta.
Cornel era un baiat caruia ii placea sa cante. Era inalt si atat de slab incat i se vedeau
umerii ca doua cuie prin camasa.
L-am uitat in clasa intai, cand Balan, un pusti blond cu ochii albastrii m-a intrebat daca
vreau sa-mi arate “cocoselul” lui. Ne-am ascuns in wc-ul fetelor si si-a dat pantalonii
bleumarin jos. Era atata tensiune in acel loc. Mi-era cald si tremuram toata de frica sa nu
ne prinda cineva, insa dorinta de a vedea ce avea Balan in chiloti era atat de mare incat
merita orice risc. Cand mi l-a aratat, l-am atins cu varful degetului, cu emotia lucrului
nepermis. Si eu si el eram incordati in acea cabina de wc, tacuti, plini de dorinte noi,
simturi care se napusteau in trupurile noastre firave cu o putere nestavilita. Era tare, cu
pielea aproape rosie, si umed. Statea sa explodeze in semetia lui falnica. Impugea aerul
din fata lui parca dorind sa-si demonstreze cat de mare, tare si frumos era. Ca un trofeu
scos la plimbare, cocoselul lui Balan imi arata pentru prima data in viata misterul al carui
inteles il voi descoperii mult mai tarziu.

Sa iubesti este un pacat sau nu, insa puterea ei te inalta mai sus decat ai crezut ca poti
zbura vreodata. Extazul pe care il traiesti la intensitati nebanuite merita sa-l gusti, chiar si
cu pretul disperarii de dupa. Fiecare clipa petrecuta in iubire ar trebui sa fie ultima pe
care o traim. Putem muri dupa ce descoperim de ce suntem in stare atunci cand iubim.
Restul, e nimic. Traim degeaba, apoi. Unii dintre noi regretand toata viata ca nu am avut
curajul sa iubim, altii sperand incontinuu sa mai poata iubi macar o singura data.

Acum 2 zile, luam masa la o carciuma faimoasa libaneza, in compania unor barbati care
pentru mine, fiecare in parte reprezinta ceva important si insemnat in viata mea. Toti trei
discutau despre un prieten comun care se indragostise de o duduie, mult mai tanara decat
el, iar despre nevasta-sa –comentau respectuos |”o femeie deosebita si merituoasa”.
Ii ascultam pe toti trei si nu-mi venea sa cred cum principiile morale si etice erau expuse,
precum felurile de mancare, de chelnari. Fiecare dintre ei mi s-au parut mici si falsi, iar
cu fiecare argument rostit nu faceau decat sa se impauneze cu virtute si sa condamne
prostia de a iubi a acelui om.
Cutezanta lui la 50 de ani, chiar si numai pentru ca trecea prin “acea criza a barbatului”,
era ceva pentru care il admiram si invidiam in acelasi timp. Unul dintre cei trei, a
concluzionat cu o tusa mai putin aspra, lasand totusi a se intelege ca daca ar fi fost in
locul lui nu s-ar fi “expus”.

Rautatea care ma mai bantuie din cand in cand, m-a cuprins atunci, dorindu-i in sinea
mea sa nu apuce sa iubeasca vreodata. Mi-a trecut repede si mi-am cerut iertare Celui de
sus, sperand ca intodeuana cand fac vreo prostie, ca Dumnezeu era ocupat in acel
moment. Duminica urmatoare am aprins cate o lumnare pentru fiecare. Una pentru
amicul indragostit, cealalta pentru cel caruia ii dorisem sa nu iubeasca niciodata. Pentru
amandoi m-am rugat ca Dumnezeu sa-i ajute sa inteleaga fiecare ce are de inteles. Amin !

Mi-a fost greu sa inchid in mine iubirea. Mi-a fost atat de greu sa ferec orice urma ai Lui.
Email-urile pe care mi le-a trimis dupa aceia sa ma intrebe ce fac, sa se asigure ca sunt
bine m-au facut sa-mi doresc sa-mi scot sufletul din mine. Acum, cand ma gandesc la
mine, cum eram atunci – asa cum nu fusesem nicodata – ma face sa ma intreb ce surprize
mai ascund.
Nu recunosteam nimic din Sara pe care o cunosteam eu. Incapabila sa-i raspund,
incapabila sa-i spun ca sunt mai mult decat vede el, ca naivitatea si sinceritatea mea ca de
pustoiaca sunt noi si pentru mine, ca nu citesc doar Dan Brown si Cosmopolitan...as fi
putut sa-i spun atat de multe, insa superioritatea cu care ma trata, graba cu care se misca,
ma paralizau. Tin minte, odata, m-a intrebat ce inseamna steluta de la gatul meu. Aveam
un medalion, o hexagrama. Nu am putut sa-i raspund decat “ying si yang”. Altadata mi-a
aruncat in treacat..
- Ce stii tu? Ai citit si tu Codul lui Da Vinci si crezi ca ai descoperit misterul Sfantului
Graal.
Nu am articulat decat “nu-i adevarat”. Stins, vexata de superficialitatea lui, umilita inca o
data, de catre omul pe care il iubeam.
Atunci nu puteam sa vad nimic din toate acestea. Ii iertam orice, ma invinuiam pe mine
de graba cu care venea si pleca, de absenta lui chiar si atunci cand era cu mine. Nu conta
ca ma trata ca pe un capriciu, ca nu vedea in mine nimic altceva decat femeia cu care
facea sex, ca nu se sinchisea nici macar sa vada dincolo de un trup care i se oferea. Nu
stiu nici acum de ce i-am spus ca-l iubesc. MI-a iesit pur si simplu pe gura, fara sa
gandesc, simplu, clar, fara rusine. Probabil ca atunci s-a speriat. I s-a facut frica de ce as
fi putut sa fac sau poate ca i s-a facut mila de mine sau si-a dat seama ca nu putea sa-mi
ofere decat niste partide de sex...si atat. Habar nu am.. Poate, pentru ca eram atat de
deschisa cu el, l-am facut sa ma creada o psihopata. Si eu as fi reactionat la fel daca unul
dintre fostii mei iubiti m-ar fi tocat cu povesti cu zane si Fat Frumos. As fi fugit de a-si fi
rupt pamantul. Si iata-ma, eu, tocmai eu, care calcam in picioare orice sentiment frumos,
eram doborata cu propriile arme.
Cunoscusem prin intermediul unei colege o astroloaga. Incredibil de buna, pe la a doua
tinerete, de la care am inceput sa invat astrologia. Mi-am facut propria astrograma cu
sufletul la gura. Cautam sa ma conving ca EL nu era decat o plata pe care trebuia sa o fac
pentru toate iubirile de care mi-am batut joc, pe care le-am calcat in picioare. Speram ca
iubirea sa nu fie asa. Vroiam sa iubesc si sa fiu iubita. Nu puteam accepta ca iubirea
poate fi si doar intr-un singur sens. Nu am gasit ceea ce speram sa gasesc. Ci altceva,
mult mai greu de inteles.

Pe EL l-am cunoscut intr-o zi de octombrie. Intr-o poza. O amica imi povestea de locul
unde se angajase de curand, o firma de distributie de medicamente si unde cunoscuse un
super barbat, tinerel, frumos, inalt, care ii facea curte. Ardoarea cu care vorbea despre
acest sex-simbol m-a facut, sa intru pe site-ul firmei unde lucra, sa vad minunea.
Insa, l-am vazut pe EL. M-a electrizat. Uitasem de ce intrasem pe site, uitasem de tanarul
amiciei mele, uitasem de tot.
Habar nu am ce am vazut in acea poza, de ce am zabovit atat de mult cu ochii tinta la El.
Se uita la mine, eu la el. Ramasesem pironita in ochii LUI.
Am inchis computerul...”o poza!” Mare lucru, mi-am spus.
Nici acum nu-mi explic ce s-a intamplat in acea seara, ce a declansat acea imagine, ce a
putut sa-mi spuna o poza de pe net. Nu era frumos, nu era atlet, nu era vreun sex simbol.
Nu avea nimic din componentele tipologiei unui barbat care te-ar putea atrage dintr-o
fotografie.
Zilele urmatoare am inceput sa caut prezenta fatucii amorezate. Am inceput sa o intreb
voalat despre colegul ei, cine este, cum este. Nu ma ajuta deloc. Era scarbos, plin el,
infumurat, usor nebun cand se enerva…o descriere care mi s-ar fi potrivit mie, dar care
nu ma incanta deloc la altii.
Am inventat un preterxt de a-l cunoaste. Eram atrasa de acea fotografie incat trebuia sa
vad originalul, trebuia sa vad cu ochii mei, sa simt, sa miros, sa analizez.
Si intr-o seara de toamna l-am vazut. Nu stiu daca sa blestem ziua cand l-am cunosct sau
sa-i multumesc lui Dumnezeu ca mi l-a scos in cale. Era peste puterile mele de a intelege.
Categoric, nici intr-o mie de vietii nu as fi crezut ca as putea sa iubesc un barbat care...era
opusul a tot ceea ce credeam.
Prosti suntem noi, oamenii! Intortochiate sunt caile Domnului. De atata perfectiune in
planuri nu poate fi invinuit decat Dumnezeu.Iti arata atat de clar, atunci cand nu pricepi,
si totusi, nici atunci nu vrei sa pricepi. Incerci sa te ascunzi, sa-ti gasesti alte cai de
scapare, te lupti cu atata indarjire ca lucrurile sa iasa asa cum stii tu, cum vrei tu incat,
cred ca-si spune in sinea Sa: Eu ti-am dat, ti-am aratat...nu vrei? Atunci Pacea fie cu tine.
Te lasa sa cazi exact acolo unde ti-ai sapat singur groapa.
Stateam in fata lui, la un ceai, batand campii, vorbind despre orice si nimic. In seara
aceea nu stiam ca barbatul din fata mea va fi acela care ma va face sa gust pentru prima
oara placerea unui sarut, sa simt pentru prima data dorinta de a fi doar cu el, si nimic mai
mult. Nu stiu ce a simtit EL. Poate nimic, poate altfel, poate eram o trecatoare in viata lui.
Nu caut si nici nu as vrea sa stiu. Teama ca as putea descoperi ca Dumnezeu a ales sa
iubesc neconditionat, total, profund un barbat care nu a dat 2 bani pe mine, ma face sa nu
caut acest raspuns. Traiesc doar cu gandul ca ceea ce am descoperit despre mine imi este
de folos. Acum pot spune ca stiu ce inseamna iubirea. Oare cati oameni pot spune asta cu
adevarat ?
Cunoscusem prin intermediul unei colege o astroloaga. Incredibil de buna, pe la a doua
tinerete, de la care am inceput sa invat astrologia. Mi-am facut propria astrograma cu
sufletul la gura. Cautam sa ma conving ca EL nu era decat o plata pe care trebuia sa o fac
pentru toate iubirile de care mi-am batut joc, pe care le-am calcat in picioare. Speram ca
iubirea sa nu fie asa. Vroiam sa iubesc si sa fiu iubita. Nu puteam accepta ca iubirea
poate fi si doar intr-un singur sens. Nu am gasit ceea ce speram sa gasesc. Ci altceva,
mult mai greu de inteles.

Pe EL l-am cunoscut intr-o zi de octombrie. Intr-o poza. O amica imi povestea de locul
unde se angajase de curand, o firma de distributie de medicamente si unde cunoscuse un
super barbat, tinerel, frumos, inalt, care ii facea curte. Ardoarea cu care vorbea despre
acest sex-simbol m-a facut, sa intru pe site-ul firmei unde lucra, sa vad minunea.
Insa, l-am vazut pe EL. M-a electrizat. Uitasem de ce intrasem pe site, uitasem de tanarul
amiciei mele, uitasem de tot.
Habar nu am ce am vazut in acea poza, de ce am zabovit atat de mult cu ochii tinta la El.
Se uita la mine, eu la el. Ramasesem pironita in ochii LUI.
Am inchis computerul...”o poza!” Mare lucru, mi-am spus.
Nici acum nu-mi explic ce s-a intamplat in acea seara, ce a declansat acea imagine, ce a
putut sa-mi spuna o poza de pe net. Nu era frumos, nu era atlet, nu era vreun sex simbol.
Nu avea nimic din componentele tipologiei unui barbat care te-ar putea atrage dintr-o
fotografie.
Zilele urmatoare am inceput sa caut prezenta fatucii amorezate. Am inceput sa o intreb
voalat despre colegul ei, cine este, cum este. Nu ma ajuta deloc. Era scarbos, plin el,
infumurat, usor nebun cand se enerva…o descriere care mi s-ar fi potrivit mie, dar care
nu ma incanta deloc la altii.
Am inventat un preterxt de a-l cunoaste. Eram atrasa de acea fotografie incat trebuia sa
vad originalul, trebuia sa vad cu ochii mei, sa simt, sa miros, sa analizez.
Si intr-o seara de toamna l-am vazut. Nu stiu daca sa blestem ziua cand l-am cunosct sau
sa-i multumesc lui Dumnezeu ca mi l-a scos in cale. Era peste puterile mele de a intelege.
Categoric, nici intr-o mie de vietii nu as fi crezut ca as putea sa iubesc un barbat care...era
opusul a tot ceea ce credeam.
Prosti suntem noi, oamenii! Intortochiate sunt caile Domnului. De atata perfectiune in
planuri nu poate fi invinuit decat Dumnezeu.Iti arata atat de clar, atunci cand nu pricepi,
si totusi, nici atunci nu vrei sa pricepi. Incerci sa te ascunzi, sa-ti gasesti alte cai de
scapare, te lupti cu atata indarjire ca lucrurile sa iasa asa cum stii tu, cum vrei tu incat,
cred ca-si spune in sinea Sa: Eu ti-am dat, ti-am aratat...nu vrei? Atunci Pacea fie cu tine.
Te lasa sa cazi exact acolo unde ti-ai sapat singur groapa.
Stateam in fata lui, la un ceai, batand campii, vorbind despre orice si nimic. In seara
aceea nu stiam ca barbatul din fata mea va fi acela care ma va face sa gust pentru prima
oara placerea unui sarut, sa simt pentru prima data dorinta de a fi doar cu el, si nimic mai
mult. Nu stiu ce a simtit EL. Poate nimic, poate altfel, poate eram o trecatoare in viata lui.
Nu caut si nici nu as vrea sa stiu. Teama ca as putea descoperi ca Dumnezeu a ales sa
iubesc neconditionat, total, profund un barbat care nu a dat 2 bani pe mine, ma face sa nu
caut acest raspuns. Traiesc doar cu gandul ca ceea ce am descoperit despre mine imi este
de folos. Acum pot spune ca stiu ce inseamna iubirea. Oare cati oameni pot spune asta cu
adevarat ?

Ma intreb ce as face daca nu as fi asa cum sunt? Cat de mult m-am mutilat incat am ajuns
sa-i multumesc mamei ca m-a parasit? De ce nu pot face un pas inapoi, sa plec capul
infranta macar o data si sa-mi plang mortii? Nu am plans cand a murit Mona, nu am plans
cand iubirea din mine am ferecat-o atat de adanc incat nu o mai aud. Mi-am ingropat
prietenul, mi-am ucis dragostea pentru acest barbat, mi-am biciuit inima pana cand nu a
mai miscat. Asa am invatat. Si, pentru ca am inceput sa-mi fiu draga, mi-am fabricat cele
mai sofisticate porti, pe care nu le mai poate darama nimeni.Nici EL. De mii de ori am
vrut sa-mi urlu suferinta, sa strig in gura mare, sa pot plange in bratele cuiva, sa spun ce
nu am spus niciodata. Mereu sfarsesc sa-mi spun..nu acum. Si maine este o zi!

Am plecat cu David de mana si cu o sacosa plina cu hainute. Am fugit noaptea lasand in

urma mea anii in care restrictiile, bataile si umilinta era modul in care plateam pretul
lectiiei ca, banii nu aduc nici pe departe fericirea. Frica ca ma voi intoarce din nou in
saracie, ca va trebui sa iau totul de la capat, ca fiul meu va trai in lipsuri, ma tintuise pe
loc atata timp intr-o casatorie.
Mergeam amandoi pe straduta care ne scotea in bd aviatorilor, tacuti, cu pasii numarati,
David de somn, eu de teama ca voi fi prinsa. Cand ne-a vazut Mona la usa a inteles. Stia
ca nu mai poate insista sa ma intorc, ca nu mai poate sa ma lase sa trec prin acele umilinte
doar pentru ca ei sa aiba o viata mai dulce. Ne-am culcat noi doua pe jos, fiul meu pe
canapea. Avea 3 ani ingerul pentru care as fi indurat orice daca as fi stiut ca lui ii va fi
bine. In ziua cand l-a batut si pe el am hotarat ca-mi voi omora barbatul. Ivanus m-a adus
cu picioarele pe pamant. Nu aveam de ales, trebuia sa fug din acel cosmar. Am divortat
atat de simplu incat, mult timp credeam ca este o inselatorie de-a lui. Nu-mi venea sa cred
ca am scapat atat de simplu, atat de repede...fi-ati ai dracu de bastarzi ! Doar atat.
Viata mea incepuse sa capete contur. Lucram intr-o agentie de publicitate, castigam
putin, dar suficient pentru toti 3. Salariu Monei era de ajutor. David mergea la gradinita,
era fericit. Parca simtea odata cu mine, parca eram unul si acelasi. Mai tarziu, mi-am dat
seama de ce legatura noastra era atat de speciala, de neinteles atunci, acum atat de clara.
Mona lucra la un GSM, casiera, iar programul ei ne permitea sa avem grija de baietelul
meu pe rand.
Munca in publicitate imi placea din ce in ce mai mult. Ambitia de a castiga si mai multi
bani ma facea sa ma spetesc invatand acea meserie, sa tac si sa inghit, sa fur tot ce stiau
ceilalti. Cum Caietul meu cu dorinte era plin inca de to do-uri, am ales cea mai banoasa
specializare: media.
In anii aceia, imediat dupa revolutie, advertising-ul se facea la nimereala, pe vorbe bine
spuse, pe arta negocierilor. Seful meu, patronul acelei agentii mici atunci, mari astazi, un
om deosebit, cu o inima cat cerul de mare, din pacate nici el nu stie, mi-a aratat pas cu
pas ca smecheria si diplomatia sunt surori gemene. Am furat de la el tot ce stia. Ideile
care imi veneau, indemanarea cu care gaseam solutii ma adusesera in randul celor mai
buni. Incepusem sa am putere, iar gustul ei, al naibii de bun, ma impingea din ce in ce
mai mult sa urc si mai sus, sa fiu Cea mai buna, cu orice pret, cu orice risc. Vroiam sa-i
demonstrez celui mai bun om de media din tara, colegul meu, ca parerea lui “femeile nu
vor putea niciodata sa fie The Best”, este falsa. Cand mi-am atins telul, cand am fost
recunoscuta ca fiind “al dracului de buna profesional, dar o jigodie” el murise cu cateva
luni inainte, ars intr-o cabana, de Revelion.

In lungile seri petrecute ascultandu-l pe tata, l-am intrebat daca vrajitoarele pot obtine
orice isi doresc. Raspunsul lui m-a bucurat si am inceput sa ma interesez din ce in ce mai
mult despre magie. Nu gaseam nimic pe la librarii, iar tata vorbea despre o altfel de
magie, una care nu-ti transforma 100 de lei intr-o mie. Tot de la el am aflat despre
alchimie, de unul si altul care toata viata lor au incercat sa transforme diverse metale.
Apoi, cand am mai crescut mi-a explicat ca si noi putem fi alchimisti, ca sta doar in
puterea noastra sa transformam mercurul in aur, ca sta in vointa noastra sa operam
minunile Divinului. Nu intelegeam o iota, insa cu timpul, am inceput sa simt, nu sa
inteleg, ceea ce vroia sa-mi spuna. Mi se insinua in suflet, incet, discret dorinta de a ma
desprinde de grosier, de ma departa de vulg si a explora subtilitatile si nuantele. Asa am
ajuns sa inteleg multi ani dupa, ca decantarea si purificarea nu vin decat dupa un lung sir
de decaderi, de mucegaiuri din care, printr-un proces nestiut de nimeni incepi sa separi
firesc si involuntar elementele ce te compun.
Trecerea timpului, precum nisipul din clepsidra, mai intai incet precum zilele cand
suntem tineri si avem impresia ca viata este o eternitate, ca apoi, spre sfarsit, boabele de
nisip sa o ia razna, are alta masura cu fiecare anotimp ce trece peste noi. Ajungem in acel
moment al vietii, cand zilele curg prea repede, parca grabindu-se sa goleasca clepsidra pe
jumatate goala, cand ne dam seama ca suntem prea batrani sa mai schimbam ceva, prea
tineri sa murim. Suntem prinsi in capcana timpului, dimensiune variabila in functie de
varsta pe care o simtim. Nu stim ce e mai bine de facut. Sa plecam capul in fata greselilor
trecute, infranti sau sa transformam invatamintele trecute intr-un viitor plin de lumina.
Totul renaste intr-o forma sau alta, totul se transforma, nimic nu ramane la fel. Chiar daca
vrem sau nu vrem, moartea ne invata ca nu este eterna, ci insasi viata care se transforma
prin moarte intr-o alta viata, ca apa ca si omul iese din pamant si tot in pamant ajunge.
Focul care este in noi de cand ne nastem si pana murim este cel care ne hraneste, ne
incalzeste, ne arde. Flacara care ne transforma mereu este neinduratoare cu nestiutorii,
binefacatoare cu cei ce invata sa o stapaneasca. Focul nu are credinta, el arde asa cum ii
cerem noi.
Dupa ce a murit tata, am inteles ca trebuie sa dau praful la o parte si sa merg mai adanc.
Sa intru in viata pe alta usa, sa nu mai ratacesc pe holurile ei fara sa vreau sa intru in sala
principala. Cat de mare este viata! Cat de multa! Poti merge pe coridoarele vietii la
nesfarsit, fara sa urci, fara sa cobori, asteptand un alt anotimp sa treaca, ciocnind un pahar
de sampanie din an in an, sarbatorind zgomotos cu porcul pe masa ora 12 noaptea, ca si
cand acel miez de noapte se deosebeste cu ceva de precedentul. Cat de frumoasa este
viata, atunci cand o descoperi. Nu poti sa o cuprinzi, nu o poti socoti.
Era iarna, iar hainele mele atarnau pe mine ca pe un cuier stramb. Paltonul pe care il
capatasem de la sora-mea, cu 15 ani mai mare decat mine, imi imbraca trupul mic intr-un
mod hilar, dar macar aveam ce pune pe mine. Erau la moda niste cizmulite scurte, din
piele intoarsa, pe care le gaseai doar pe sub mana, iar toate fetele care se respectau aveau
cel putin o pereche. Imi doream sa port si eu cizmulite, insa 350 de lei era o suma foarte
mare pentru mine. Pana la urma, Mona m-a convins. Am luat banii din perna si nu m-am
oprit pana la magazin. Nu a contat ca nu aveau masura mea, am luat ultima pereche,
numarul 40, iar a doua zi nu imi mai incapeam in piele. Era primul lucru nou pe care il
aveam, iar mandria trufasa ma facea sa cred ca sunt cea mai frumoasa fata din lume.
Chaplin. Asa au inceput sa ma strige colegii, razand, cand m-au vazut. Am ras cu ei, am
facut cateva piruete ca sa-mi ascund lacrimile de umilinta si suferinta batjocorii.
Eu purtam masura 35.

Poate ca acum, daca as putea sa dau timpul inapoi,nu as mai fi pierdut nici o clipa din
viata. Sau poate ca daca nu as fi avut viata pe care am avut-o nu as fi putut sa spun intr-o
zi : ‘’Gata ! Ma opresc. Nu mai vreau sa cumpar nimic. Acum vreau doar sa traiesc.’’
Lista pe care o incepusem in copilarie, astazi nu s-ar fi transformat din lista cu ce vroiam
sa am, in lista cu lucrurile pe care vreau sa le traiesc. Astfel, pe un colt al frigiderului am
agatat o coala de hartie cu dorintele mele: sa vad lumea asa cum este ea, sa ma plimb cu
barca pe lac, sa cant pe o scena...visele mele.
Poate ca banii pe care ii am acum mi-ar cumpara un camion de cizmulite. Dar acum stiu
ca nu banii ma pot face fericita. Nu banii imi aduc acea pace pe care am cautat-o cu atata
indarjire.
De-a lungul timpului am cunoscut tot felul de oameni. Saraci, amarati, cu copii atarnati
de gatul lor, incapabili sa vada dincolo de factura de intretinere si parizerul de pe masa,
tineri plini de idealuri sau pierduti in iluziile drogurilor, batrani asteptand moartea,
oameni care se dedicau carierei, vedete, milionari, preoti, actori…o expozitie grandioasa
in muzeul cel mai mare al lumii. Am avut norocul sa-i ascult pe toti, sa-i cunosc, sa invat
de la ei. Toti mi-au aratat ca momentele de fericire nu se ascund in portofel. Nu poti
cumpara fericirea. Nu se gaseste de vanzare, si poate de aceea toti alergam dupa ea
nestiutori, cautand-o in locurile unde ea nu se gaseste.
Am lucrat vreo 3 ani la un ziar. Asa l-am cunoscut pe Petre, un barbat care cauta fericirea
cu atata ardoare incat putea deveni campion la Baba Oarba. Cauta iubirea, femeia cu al
carui chip sa se trezeasca in fiecare dimineata alaturi. Nu stiu daca a gasit-o, nu stiu daca
viata lui este mai frumoasa acum, chiar daca are 2 copii, insa tin minte ca frumusetea lui
era atat de rar vazuta incat nu puteai spune daca era un om rau sau bun. Am lucrat cu el
acei ani, iertandu-i grosolaniile doar pentru ca eram printre putinii oameni care zarisera
lumina care palpaia in el. Cand am plecat de la el, mi-a luat inapoi masina pe care mi-o
facuse cadou, injurandu-ma.

Ce mai inseamna toate acestea acum? Amintiri cu care mergem mai departe, pe care le
ducem in suflet pana in ultima clipa. Si atunci, inainte sa ne desprindem de viata aceasta,
navalesc regretele, parerile de rau, lacrimi seci de durere ca am irosit inca o viata fara sa
intelegem mare lucru din ea. Si totusi, murim in fiecare zi cate putin, punem cate un bob
de grau deoparte in fiecare clipa, avem de-a lungul vietii regrete si remuscari pentru
lucrurile pe care nu le-am facut, am amanat mereu cate ceva, trecand grabiti la urmatorul
pas, spunandu-ne ca mai important este un meeting decat sa-ti vizitezi mama. Am cheltuit
o avere pe tehnologie transformandu-ne din oameni liberi in prizonieri cu celulare si
acces liber la internet.
Este toamna, iar ultimele zile sunt parca ultima respiratie a verii care se pregateste sa
plece. Stau deseori pe banca, in Cismigiu. Parcul acesta intodeauna m-a fascinat. Poate
pentru ca atunci cand eram copil il vedeam doar din tramvai si imi imaginam lumea
frumoasa care se ascundea in el. Privind in jurul meu, la fel ca si primavara, lumea
zumaie in jurul meu, porumbei se aduna in jurul firimiturilor de paine aruncate. Ma uit la
ei...atat de liberi! Atat de frumosi. MI-as pune sufletul pe aripile lor, sa poata zbura in
voie, sa gaseasca ce eu am hotarat ca nu mai vreau sa caut niciodata.
Iubirea pentru EL m-a facut sa stiu ca numai pentru aceste trairi merita sa traiesti. De
multe ori ma intreb daca mai pot spera sa pot iubi vreodata. Daca am sa mai pot lasa
garda jos, sa mai simt inca o data fericirea unei simple atingeri, daca mai pot sa visez cu
ochii deschisi. Mai exista o cale pe care ar trebui sa o stiu pentru a aduce din nou iubirea
in inima mea? Intrebari care imi vin in minte neincetat, dorinta de a-mi urma vocea din
mine care striga disperata dupa EL, dupa dragostea pe care am ingropat-o sub dalele reci
ale ratiuni. Oare voi mai putea atinge acel sublim, oare exista semne care imi vorbesc,
drumuri pe care ar trebui sa le urmez?
Privind porumbeii zburand, nu-mi imaginez decat ca ei ma vor duce acolo unde nu ma
poate rani nimeni, unde caldura si pacea ma va invalui si imi vor reda linistea dupa care
tanjesc atat. M-am intrebat de multe ori daca as mai putea sa ma intorc la EL. Daca as
putea sa-l las sa-mi intre din nou in inima, iar sufletul sa-mi tresara doar la vocea lui?
Este atat de departe si totusi face parte din mine. In intunericul sufletului meu mintea
spune NU.
Inima nu ar voie sa spuna nimic.

Cand lumina din mine a inceput sa palpaie, ochii au vazut, iar urechile au inceput sa
auda. Altfel, ca pana atunci. Am vazut ca fiecare dintre noi avem sperante si nazuinte,
gresim si facem lucruri minunate, iubim si uram, cantam si plangem. Toti avem drumul
nostru propriu, iar valea in care ne putem gasi la un moment dat nu este decat semnul ca
ar trebui sa urcam muntele. Prapastia in care am stat atatia ani de zile, pe care m-am
incapatanat cu indarjire sa nu o surmontez m-a invatat urateniile de care sunt capabila.
Mi-a arata cat de jos pot cobora, dar si cat de sus pot urca. Mona a fost langa mine in cele
mai adanci si negre hauri si m-a ajutat sa urc putin cate putin catre lumina, sa descopar
frumusetea care este in fiecare dintre noi. M-a ajutat sa pot ierta, pentru ca ea ierta
intodeauna, m-a invatat sa pot merge inainte pentru ca ea era acolo sa ma sprijine de cate
ori cadeam. Cat de mult imi lipseste Mona!
A murit neasteptat, dintr-o eroare medicala, o hemoragie interna subita. Am internat-o
dimineata, deloc ingrijorata, stiind ca nu era nimic grav, doctorii spunandu-mi ca o vor
investiga si ca vor stabili un diagnostic. Am mai stat cu ea cateva minute. Nu am simtit
nimic, nu am banuit nici o clipa ca era pentru ultima oara cand o vedeam. Am lasat-o in
salonul acela de spital, singura, trista ca era acolo, ridincandu-si mereu ochelarii cazuti pe
nas, spunadu-mi sa-i aduc o saorma cu usturoi cand voi reveni.
Am plecat distrata la servici, punandu-mi ordine in ganduri, in agenda, planificandu-mi
meeting-urile astfel incat sa pot reusi sa vin pana seara la ea.
Peste 4 ore am primit un telefon de la spital. Murise.

Cate greseli trebuie sa facem ca sa putem trece mai departe? Cate greseli trebuie sa
repetam ca sa putem invata o singura data? Cum sa-mi bag in minte ca viata merita traita
clipa dupa clipa, ca nu trebuie sa aman nici un lucru pe care il doresc sa-l fac? Cum sa fac
sa nu uit ca orice pe lumea asta are un inceput si un sfarsit, iar speranta ca finalul va veni
tarziu, foarte tarziu, este o himera. Ca nimic din ce este acum, peste o clipa poate sa
dispara. Ca dorintele noastre nu trebuie sa aiba soarta amanarii, ca orice ne iese in cale
merita privit si trait. Ce trebuie sa ni se intample ca sa putem intelege mai usor ca viata se
scurge precum fumul de tigara pe gaura cheii? Ca, precum anotimpurile, totul are o
repetitie menita de a ne deschide ochii si mintea? Cat mai trebuie sa alergam dupa fericire
cand ea este la indemana noastra, ca este atat de aproape de noi si totusi nu o vedem. Cati
trebuie sa moara in jurul noastru ca sa ne dam seama ca nu suntem invincibili, sa
realizam ca ne traim viata de parca am fi nemuritori, ca trecem pe langa frumusetile ei
fara macar sa observam ca exista.
Ne uitam in oglinzi, ne vedem mari si frumosi, potenti, bogati sau saraci si ramanem la
acea imagine despre noi pe care ne-o arata oglinda in fiecare dimineata. Dar dincolo de
oglinga cine suntem? Cine suntem noi cu adevarat? Ce s-a ales de visele noastre, de
iubirile noastre, de dorintele si placerile noastre? Unde ne-am pierdut? In care oglinda ne-
am ingropat si in care ne-am uitat? De ce nu putem trece dincolo de acea apa lucioasa din
rama de pe hol? Sa privim inauntrul ei, sa ne regasim acolo unde ne-am lasat uitati, sa
regasim drumul de intoarcere la sufletele noastre. Multi scriu carti intregi de cum trebuie
sa fim, ne dau lectii initiatice despre cum este Universul, cum este de fapt Dumnezeu si
toata armata lui, ce a spus Hermes, Solomon, Paracelsus si o mie de alti intelepti. Si apoi?
Dupa ce citim ce facem? Devenim mai intelepti? Suntem mai luminosi? Incepem sa
privim altfel cerul, soarele si luna, florile si cristalele din pamant? NU. Devenim
demagogi. Ne etalam cunostintele, ne batem in numarul de autori cititi, facem fratii peste
fratii, ne oferim icoane cadou si deveim piosi la ceremonii.
De multe ori m-am simtit penibil in fata unora care imi povesteau despre ce citisera in
carti, cand isi etalau superior cunoasterea, enumerand rand pe rand citate din carti greu de
inteles, vorbindu-mi cu voce joasa, patrunsa de adevarurile pe care le imprumutasera de
la cei care le traisera. Insa nici unul nu mi-a spus despre ce descoperise el in el citind si
studiind toate aceste carti minunate. Nici unul nu mi-a spus daca intelegand cu sufletul
ceea ce citisera se schimbasera intr-un fel, daca dupa fiecare carte viata lui a luat un alt
fagas.
Am incercat eu sa spun, timid. Nu am reusit niciodata. Absolut toti cu care vorbisem, nu
aveau timp sa ma asculte pe mine pentru ca nerabdarea de a se asculta pe ei era mult prea
mare. Poate este vina mea ca am tacut in continuare si i-am lasat sa-mi vorbeasca la
nesfarsit. Poate este vina mea ca ei revin mereu sa se asculte pe sine, poate ca daca le-as
fi spus ca si eu la randu-mi am citit cartile despre care ei vorbesc, s-ar fi uitat mai atent la
mine, poate daca le-as fi spus ca tatal meu era unul dintre...dar, am invatat ca este mai
castigat cel care stie sa asculte decat cel care vorbeste aiurea.
Am ales sa ascult si sa tac.

Cand am fost prima data la Paris, am fost sigura ca Dumnezeu a coborat special pentru
mine pe Pamant. Eram impreuna cu un coleg, un fel de sef de-al meu care, datorita
faptului ca eu reusisem sa conving un client sa ne trimita in prospectie la Cannes, sa
alegem cateva filme care i s-ar fi potrivit, nu a avut incotro si m-a luat si pe mine. Turnul
Efel era tot ce puteam visa, iar momentul in care am coborat din metro si mi-a aparut in
fata, a fost parca bariera pe care o trecusem de fata saraca care niciodata nu si-a inchipuit
ca va putea ajunge atat de departe.
M-am indragostit pe loc de acel oras. Se adunasera in capul meu toate povestile pe care
mi le spusese profesoara mea de franceza, cu ani in urma. Eram atat de fericita si plina de
tot ceea ce vedeam, incat nu mai vedeam decat acea constructie despre care stiam totul.
A doua zi m-am ratacit. Vroiam sa gust orasul fara sa fac conversatie cu nimeni, fara sa
fiu macar deranjata de prezenta cuiva. Am luat-o haihui pe strazi, iar drumul de
intoarcere mi-a fost imposibil sa-l gasesc. Mi-am cheltuit aproape toti banii pe o cartela
de telefon pentru a-l putea suna pe colegul meu.
Imi aduc aminte ca seara ne-am dus la un restaurant sa mancam. Eu cum nu aveam bani,
am mintit ca nu mi-e foame si mi-am comandat o apa minerala. Nu stiam ca daca mi-as fi
luat un sandvish as fi cheltuit exact aceiasi suma de bani pe care am dat-o pe apa. Oricum
nu conta. Eram fericita ca eram acolo. Cu ultimii banuti i-am cumparat lui David cateva
jucarii de la o dugheana si un tricou pe care scria mare Paris.
Acum, zambesc amuzata de acele zile, chiar daca buzunarele imi erau goale si stomacul
chinuit de foame. Si nu stiu daca sa-mi fie rusine de mine astazi, cand dau sute de euro pe
haine, sau nu.

Parisul a fost un alt motiv care m-a indarjit sa ma imbogatesc cu orice pret. Imi doream sa
revin de cate ori imi doream in acel oras. Astfel mi-am propus sa-i iau locul acelui sef al
meu, sa urc cat mai sus, sa fiu seful sefului, sa castig cat mai multi bani, sa pot accede la
alta lume, la alta pozitie sociala. Mi-a fost foarte usor. Trebuia doar sa inlatur piedicile.
Mona era cea care avea grija de David, eu doar trebuia sa invat si sa lupt sa devin cea mai
buna. Deja in compania unde lucram eram recunoscuta ca fiind cea mai buna pe ceea ce
faceam, dar nu era de ajuns. Am inceput sa-mi subminez seful, sa-l pun in situatii ciritice,
nu-l mai informam cu noutatile si realizarile departamentului, ci o faceam direct eu,
sefului lui. Ma consultam cu ceilalti sefi de departament, fara sa-l implic si pe el si intr-o
buna zi, l-au dat afara. I-am luat locul, firesc, fara sa aiba nimeni nimic de obiectat, ca si
cum eram de 1000 de ani in pozitia aceea.
In perioada aceea l-am cunoscut pe Andrei. Lucra intr-o companie cu care eu, evident
aveam contracte. A inceput totul intr-o seara de iarna, la el in birou, dupa un meeting
lung in care ne-am tiganit pe costuri. Ne era foame. In asteptarea soferului sau, am stat in
liniste, privind cum ningea. Nu stiu ce am simtit fiecare dintre noi atunci. Oboseala de
peste zi, poate frumusetea fulgilor care se rostogoleau, intunericul care era in birou sau
lumina zapezii de afara ne-a amutit si ne-a apropiat. Am ramas asa, fumand in intuneric,
nespunand nimic, privind afara, fiecare cu gandurile sale.
Cand secretara ne-a anuntat ca a venit soferul, Andrei a spus doar “bine” si am ramas
nemiscati. Ne-am privit, am zambit unul la altul si am tacut din nou. Cand Andrei m-a
intrebat daca vreau sa bem cafeaua de dimineata amandoi, i-am raspuns simplu “da”. L-
am intrebat adresa unde locuieste, s-a uitat intrebator la mine, dar mi-a dat-o. Am plecat.
El a ramas descumpanit.
A doua zi dimineata am facut cafea, am pus-o intr-o sticla, am luat o tava si 2 cesti si m-
am dus la el. Am sunat 5 minute la usa. Intr-un tarziu mi-a deschis, buimac de somn, cu
un halat tras in fuga peste pijama. Stateam in fata lui cu o tava in mana si doua cesti de
cafea. Nu a spus nimic, doar a zambit.
Cafeaua de dimineata a devenit un obicei.
Andrei. Nu stiu ce m-a atras la el cu adevarat. Profunzimea lui atat de bine ascunsa,
perversitatea, duplicitatea in care traia, asemanarea cu mine in ambitia de a reusi. Nu stiu
nici acum. Inaccesibilitatea lui aparenta m-a indemnat sa-l cuceresc putin cate putin,
savurand fiecare pas castigat, fiecare reduta pierduta.
El mi-a aratat viata de noapte a Bucurestiului, m-a atras in jocurile lui perverse, mi-a
demonstrat de ce pot fi in stare atunci cand sunt excitata, de ce nebunii pot face in vazul
lumii, dar fara sa fiu vazuta, fara sa-mi fie frica, fara sa-mi mai pese de principiile mele
de mare doamna. Incet incet ma invata sa-mi exprim sexualitatea in feluri negandite de
mine pana atunci. Parca era in filmul 9 saptamani si jumatate. Ocaziile de a ne afisa in
public impreuna erau foarte dese, iar noi nu ratam nici o ocazie de a profita, de a initia
jocuri erotice de fata cu toti. Era atat de excitant, incat ajunsesem sa cautam sentimentul
acela al culpabilitatii, al fricii de a nu fi prinsi sau vazuti. Goliciunea pe care mi-o
simteam nefiresc sub rochie, privirile lui pe care i le simteam intre picioarele mele
desfacute atat cat sa poata vedea, rochia de care ma dezbraca lasandu-ma doar in lenjerie
si haina de pe mine, biletele pe care mi le trimitea prin chelnari, noi fiind amandoi la
masa cu diverse persoane din business, totul era un carusel ametitor care imi placea si ma
provoca in continuu.
Intr-o seara mi-a spus ca ma iubeste. I-am intors marturisirea, simtind in aer ca lucrurile
ar putea capata alte valente. Nu m-a crezut. Eu nu cautam sa cred sau nu. Atunci mi-a
spus ca se simte folosit de mine, ca nu s-ar mira daca intr-o zi i-as lasa 100 de dolari pe
noptiera. Am ras amandoi, insa stiam ca are dreptate. Si el stia.
Faceam dragoste absolut tot timpul. Nu ma mai saturam de el, nici el de mine. Ajunsesem
sa dorm foarte putin, la birou trebuia sa fiu spirt, iar acasa trebuia sa fiu atat timp cat
David era treaz. Noaptea era a mea. Si numai la ea visam in timpul zilei. Monei ii
spuneam din ce in ce mai putin despre Andrei. Mi-era teama sa o mint, mi-era teama sa-i
spun adevarul. Nu cred ca ar fi inteles.
Am fost iubita lui Andrei cativa ani. Cu pauze. Ne certam crunt din cauza geloziei lui
exagerate. Inventa tot felul de povesti, vedea tot felul de amorezi in jurul meu, tot felul de
priviri, nu intelegea de ce trebuia uneori sa stau la birou pana noaptea tarziu. Certurile
dintre noi devenisera atat de dese incat obosisem sa ma justific, sa ma apar, sa-i explic.
Poate daca i-as fi spus ca ceea ce faceam cu el imi placea foarte tare, ca in timpul zilei ma
gandeam ce rol sa mai joc seara, in ce pozitie mi-ar placea sa fac dragoste chiar in
momentul in care ma gandeam la el, ar fi fost mai usor pentru amandoi. Dar mandria nu
ma lasa. Imi placea sa ma simt dorita, sa simt ca cineva ma vrea cu atata ardoare. Ce
prostie ! Pauzele pe care le luam, ca apoi sa o luam de la capat, nu faceau decat sa ne
sporeasca dorul regasirii, imbratisarii, brutalitatea sarutului, parca o confirmare a
proprietatii unuia asupra celuilalt. Noptile de dragoste erau prea scurte, iar zilele dintre
ele nu faceau decat sa ne atate dorinta. Dimineata ne sculam sleiti de putere, avizi de
somn, urand lumina care invada casa, astepand din nou intunericul.