Table of Contents

ILEANA VULPESCU
ARTA CONVERSAŢIEI
ILEANA VULPESCU
ARTA CONVERSAŢIEI
Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veştezi în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.
Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta nesfârşit de blând.
ALEXANDRU PHILIPPIDE – TOAMNĂ

CAPITOLUL UNU
„Ce vânăt amurg…”.
Prin vinete-amurguri, prin veştede ramuri, se-apropie toamna cu paşi arămii… Din
vămile văzduhului, toamna pornise tiptil printre frunze moarte, printre vrejuri şi
printre crengi trosnitoare, vulpe tăcută, măturând pământul cu coada, păşind cu
sunet înfundat de labe prudente, scrutând orizontul cu ochi micşoraţi şi reflexivi,
prospectând atent împrejurimile ca un strateg încercat.
Cu-o săptămână mai-nainte, pe Transfăgărăşan, din verdele-mbătrânit şi din
rugină, din curcubeul de adori şi de transparenţe, vulpea – materializare a
anotimpului – nu li se-arătase. Le ieşise-n cale-un cerb, indiferent în măreţia lui
împodobită cu ample coarne rămuroase pe măsura vastelor ogive ale codrului, şi-
un urs – adolescent, judecând după blană, după colţi, după cheful de joacă –
născut şi crescut se vede într-o rezervaţie, fiindcă se-arăta prietenos cu oamenii şi
le căuta societatea. Redat libertăţii, animalul primea danii comestibile şi-n semn
de gratitudine, în timp ce donatorii imortalizau fotografic momentul de-nfrăţire-
ntre specii, el le trăgea câte-o labă amicală.
„Ce vânăt amurg…”. Hm! sună-a poezie… Numai Tudor citează când nu te-aştepţi,
de parc-ar spune de la el”.
În momentul acela, punga de nailon din mâna dreaptă a Sânzienei se sparse-n
fund şi pe trotuar fugiră, care-ncotro, cele cinci vinete lunguieţe, „ultimele de anul
ăsta”, şi cele două kilograme de mere domneşti, cumpărate mai adineauri din
piaţă, de la ţărani.
(„Of! De o mie de ori am zis să-mi iau nişte plase ca lumea, nu flendurile-astea, în
care pui două paie, şi s-au dus dracu'! Bine că nu s-a rupt a cu untdelemn! Nu
mă-nvăţ odată minte!”.)
În timp ce Sânziana se moraliza – adunându-şi de pe jos proviziile şi-ncercând să
le-nghesuie-n punga validă în care avea două „jumătăţi” de untdelemn, şi-n geanta
maro, „de moaşă comunală” – o femeie de vârstă mijlocie, căruntă, îmbrăcată-ntr-
un impermeabil verde, îi întinse o pungă de nailon şi se-apucă să-i ajute. Totul
fusese recuperat.
— Vă mulţumesc, doamnă, şi nu vă supăraţi, dar să vă dau leul pe pungă, zise,
trăgându-şi sufletul, Sânziana.
Femeia făcu semn cu mâna că nu era nevoie.
— Nu mă mai cunoaşteţi, doamna doctor! Ce să mă mai cunoaşteţi… şi femeia
făcu un gest demonstrativ către părul cărunt, către faţa ridată, către corpul ei –
piele şi os.
— Filipescu… Filipescu Angela, salonul 10… 1970, spuse rar Sânziana.
— Da, doamna doctor! Mă mir că nu m-aţi uitat.
— Cum să vă uit!
„Filipescu Angela, 36 de ani, muncitoare textilistă. Tentativă de sinucidere.
Otrăvire cu „Sodil”. Hematoame pe tot corpul provenite din bătaie”. O noapte-
ntreagă luptase s-o scoale din morţi. Apoi plastia de esofag, trei luni în salonul 10,
pat 7.
— Ce vă mai fac copiii, bărbatul?
— Mulţumesc, doamna doctor, băiatu-ăl mare-a terminat armata, e parchetar pe
şantier, ăl mic e la liceul tehnic. Nenorocitu' ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a
murit, a făcut ciroză, am pătimit ce-am pătimit, da' măcar am scăpat. Acum,
trăiesc şi eu pentru copii, să-şi facă şi ei un rost, şi pe urmă… Că vorba de mi-o
spuneaţi dumneavoastră: i-am făcut – trebui' să-i facem şi oameni. Că bărbaţii,
dă-i dracu', Doamne iartă-mă!
„Dă-i dracu', dar parcă nu pe toţi”, se gândi Sânziana.
— Am fost mai săptămânile trecute pe la spital c-am o cumătră internată, şi-am
aflat că v-aţi mutat la alt servici şi că v-aţi… v-aţi divorţat cu soţul.
Sânziana înclină din cap în semn de aprobare.
— Ce să facem, doamnă Filipescu, aşa e viaţa…
— Dumneavoastră să fiţi sănătoasă, şi fetiţele.
(„Va să zică i s-a dat un raport complet. Fifi? Gina? Oricare… Că nu le mănâncă
pe niciuna discreţia”.)
— Foarte bine ziceţi.
Îşi mai făcură câte-o urare pentru ele şi pentru copiii lor, după care, doctoriţa
Sânziana Hangan şi fosta ei pacientă, Filipescu Angela, îşi spuseră la revedere.
„„Nenorocitu' ăla, ne-a ajutat Dumnezeu de-a murit”, parcă aşa spusese Filipescu
Angela, salon 10, pat 7. Cum trebuie să se poarte-un om ca să-i consideri moartea
o binefacere… Doamne, Doamne!
Când îi spusese Alexandru că trebuie să se despartă, poate că şi ea-i dorise
moartea. Cât de elevat să fie un om – să nu vrea să te vadă mort, dacă-i dai o
măciucă-n cap? Să nu vrea să i se facă o dreptate mai presus de ce oferă
Justiţia?”.
Sânziana avu un zâmbet ca la o pagubă de care te-ai consolat. Scutură apoi din
cap, ca şi când ar fi jenat-o o şuviţă de păr. „Să mişcăm niţel „sediul central” ca să
aşezăm altfel gândurile. Dacă n-ar fi fost simpozionul de microbiologie, când aş fi
văzut eu Transfăgărăşanul?
…Ce drum, ce vreme, ce culori, câtă pace şi câtă măreţie. Şi noi doi, ca la-
nceputul lumii. Am făcut drumul dus-întors fără să ne-atingem, fără exclamaţii de
entuziasm, cu umilinţă, ca-n faţa unei minuni de nepătruns. De ce să nu ne
trecem în revistă gândurile şi-amintirile frumoase, când le-avem? De câte ori n-am
să mai merg în minte pe Transfăgărăşan? De câte ori n-au să-mi alunece
gândurile-n prăpastia Barajului? De câte ori n-am să te strig „Mircea, Mircea!”? De
câte ori nu strigam cu capu-n pernă, în adolescenţă, „Daniel, Daniel!”, invocându-
te, nene Dal, iar tu habar n-aveai că te iubesc? De câte ori n-am strigat tare
„Pavel, Pavel!”, încercând să domin vuietul mării de care e legat numele tău,
Pavele? De câte ori nu v-am mângâiat cu sufletul, domnule doctor Naiculescu,
îngânând ca pe-un refren dintr-un cântec de leagăn „Nini, Nini…”? Şi când eraţi în
„lumea cu luminile”, cum zicea Maica, şi de când v-aţi dus. Iar dumneavoastră,
domnule doctor Murgu, dumneavoastră sunteţi o permanenţă a vieţii mele
sufleteşti. N-am să-ndrăznesc niciodată să vă spun… dar vă rostesc de multe ori
numele într-o incantaţie care-l rostogoleşte-n adâncimi fără dimensiune.
Când am început să mă-ndrăgostesc de Mircea, m-am simţit vinovată faţă de
dumneavoastră, mereu mă trezeam spunând „iertaţi-mă, domnule doctor, iertaţi-
mă, sunt o fiinţă… o biată femeie, am încă vârsta la care dorinţa atârnă greu în
balanţă, dar orice s-ar întâmpla, în sufletul meu…”. Nici nu ştiam că nu mint.
Deşi îl iubesc pe Mircea…
Ce patetică sunt! Şi de ce să nu fiu? Şi faţă de tine însuţi, nici în tine însuţi să nu-
ndrăzneşti să spui tot ce crezi, fără să-ţi fie ruşine, fără să te temi de ridicol, de
lipsa de măsură?
Iar doctorul Kölönte… A, cu el e ceva încurcat. Parcă m-aş uita-ntr-o oglindă
printr-un tifon. La orice m-aş fi aşteptat… dar să-mi dea un parfum… ce bine se
asorta „Hermes Calčche”-ul cu vânăta din geanta „de moaşă comunală”. Becket,
Ionescu, nişte dulci copii!”.
La acest punct al monologului ei, doctoriţa Sânziana Hangan ajunse-n faţa
apartamentului în care locuia de şapte ani. În deschizătura cutiei de scrisori –
cutie mare de lemn băiţuit, „safe-ul băncii Angliei”, cum îi zicea Maria, stătea-nfipt
un braţ de crizanteme: bulgări mari de zăpadă imaculată, sfere opulente, sângerii,
cu nervuri de aur, cataifuri ruginii, fideluţe mov, albe, roz-stins, coniac,
champagne, galben ca puiul ieşit din ou, galben de smântână – un braţ de culori şi
de forme peste care plutea un miros dulceag-amărui de miere şi de toamnă.
Sânziana lăsă pungile de nailon în dreptul uşii, scoase cu grijă cozile florilor din
cutia poştală, una câte una, le ţinu pe braţul stâng ca pe-un copil, închise ochii şi
le strânse la piept.
„Înseamnă că pleci, dacă n-ai şi plecat, altfel…”, îşi spuse ea în timp ce-ncerca să
descuie „yala”.
— Stai că-ţi deschid eu, se-auzi dinăuntru glasul Mariei.
Şi uşa se dădu la perete. Sânziana stătea nehotărâtă-n cadrul ei.
— Pup, pup! zise Maria, şi-şi sărută mama pe frunte, obicei de când era mică, şi
maică-sa trebuia să se-aplece pentru acest ceremonial tandru.
Acum, fata-şi întinse doar niţel capul, o sărută, apoi, cu o privire complice către
flori, îi şopti:
— Ei, îm?
— Vreun fost pacient…
Fata închise un ochi.
— Şi de unde ştii că nu sunt pentru tine? o-ntrebă maică-sa.
— Faci mişto de mine?!
— Iar vorbeşti ca pe maidan?
— Stimată doamnă, folosesc un limbaj argotic, atâta tot, adăugă fata cu o dicţie
pedantă, şuşotind apoi la urechea maică-sii:
— Avem oaspeţi… pe „dumnealui”, de! pe tata.
— A!
— Când am venit acasă, la 12, c-a lipsit diva de fizică, le-am găsit „ca pe-o
scrisoare la cutie”; şi-i arătă din ochi florile. Nu le-am luat, ca să le vadă
mahalaua, şi Maria făcu un gest larg către uşile de pe palier.
De fapt, Maria nu le luase fiindcă ştia că vine taică-său. Chiar dacă-ntre părinţii ei
totul era de mult mort şi-ngropat, nu prindea rău ca „domnul”, să vadă că fosta
nevastă nu era de lepădat, îşi zicea Maria cu mintea ei de şaisprezece ani.
De câte ori venea taică-său şi-ntreba unde e Sânziana, Maria-i răspundea
invariabil: „cu vreun gagic la cinema”, folosind „neologismul” foarte en vogue cu
intenţia de-a-şi enerva tatăl.
„Unde-ai învăţat să vorbeşti aşa?”, o-ntrebă acesta.
— În societate, şi dacă nu-ţi place, regret. Ce vrei, sunt un copil semi-orfan.
Sânziana, care-şi cunoştea copiii, ştia de ce fata ei cea mare îşi compusese un
asemenea personaj „sictirizant” – cum ar fi spus cei din aceeaşi generaţie cu ea –
pe care nu scăpa nici o ocazie să-l arboreze şi să-l joace în cele mai mici amănunte
în faţa lui taică-său, ca o actriţă de mare talent, îndrumată de mână de maestru.
Aproape după fiecare vizită paternă, Maria răbufnea, blagoslovind-o ca la uşa
cortului pe actuala nevastă a lui taică-său şi netrecându-l cu vederea nici pe
acesta, cu toate-ncercările Sânzienei de-a o domoli.
— Ce, vine-aici să-şi verse nervii pe care şi-i face cu „marea vedetă”? Vine să ne
şicaneze pe noi că aia a dumnealui se culcă cu altul?
— Maria, te rog să taci, te rog să taci, că dacă nu, plec pe stradă.
— Sigur, să tac cum ai tăcut tu! Ca o… bleaga. Vine una şi-ţi ia bărbatul şi tu zici
„ia-l, scumpi, dacă-ţi trebuie”.
— Tu ce-ai fi făcut în locul meu?
— Ce-aş fi făcut?! Mă duceam la „aia” şi-o luam de ciuf şi măturam trotuarul cu ea
şi-i ziceam „paştele şi Dumnezeii mă-tii de… lasă-mi bărbatu-n pace că, de nu, te
pocesc!”. Aşa i-aş fi zis, şi-aşa i-aş fi făcut, nu ca tine, distinsă doamnă doctor.
Şi Maria se roşea şi se zburlea ca şi când scena s-ar fi petrecut în realitate.
Sânziana Hangan n-avea nici o-ndoială în ceea ce priveşte eficacitatea reţetei
propusă de fiică-sa. Mai întâi, pentru că majoritatea oamenilor se teme de scandal
şi „marea vedetă” ar fi dat poate-ndărăt în faţa unei asemenea vehemenţe; în al
doilea rând, pentru că Alexandru s-ar fi simţit flatat de-această vehemenţă şi-ar fi
socotit-o, vanitos cum era, o dovadă de dragoste din partea nevestei sau măcar o
dorinţă tenace de a-l păstra. Pe când ea…
Şi, dintr-odată, inima fetei se-nmuia şi-o lua-n braţe pe maică-sa, ca pe-un copil
prostănac, şi-o săruta şi-o săruta şi-i sufla la ureche:
— Dă-i dracu', noi să fim sănătoase.
Maria îi întinse maică-sii cheia cutiei de scrisori, apoi se-aplecă şi ridică cele două
plase cu provizii.
— Vezi că mai e ceva-n cutie, zise ea şi făcu stânga-mprejur, spre bucătărie, fără
să mai privească-ndărăt.
În cutie, Sânziana găsi un plic albastru, pe care scria, cu un scris necunoscut,
„Doamnei doctor Sânziana Hangan”, şi un pacheţel lunguieţ, un etui ca de stilou,
învelit într-o hârtie cu steluţe aurii. Deschise scrisoarea.
„Ţi-am urmat sfatul. Trebuia să plecăm săptămâna viitoare. Totul s-a precipitat.
Aseară, am aflat că plecarea este pentru azi la 10. Te-am căutat la Institut,
centrala era stricată. Nu mă certa. Rămâi cu bine, înţeleaptă mea iubire, Mircea”.
Citi scrisoarea de câteva ori. Îşi înăbuşi un oftat fiindcă auzi paşii Mariei.
„Înţeleaptă mea iubire…”.
Deschise maşinal ambalajul cu steluţe aurii sub care se afla o cutiuţă cu capac
bombat. Într-un culcuş de mătase vişinie, strălucea molcom o brăţară filigranată
aurie, împărţită-n casetoane mici, împodobite alternativ cu jad şi cu ochi de tigru.
Pe interiorul capacului Sânziana citi „Chinese jewels”.
Maria, care venea din bucătărie cu paşi mari şi cu gura plină de ce avea să-i mai
spună, înghiţi în sec.
— Puşică, ce e cu tine? rosti ea cu glas matern şi-şi mângâie mama pe cap şi pe
obraz.
Se uită apoi în cutiuţa de mătase, apucă delicat brăţara şi o prinse la mâna stângă
a maică-sii, deşi întâmpină împotrivire.
— Ţi-a dat-o ca s-o porţi, nu? Hai în casă, îi spuse ea rugător, şi-o luă pe după
umeri.
„Săraca de tine, ce-o fi-n bietul tău sufleţel”, se gândi fata.
— Bună ziua, îşi salută Sânziana fostul bărbat.
— Sărut mâna.
Alexandru o cântări de sus şi până jos. În lumina roşiatică ce pătrundea prin
fereastra sufrageriei, mare cât peretele, Sânziana i se păru frumoasă. „Nu mi se
pare, chiar este”. Verdele stins al scurtei de catifea, pusă peste un pulover gălbui
cu guler întors, îi venea bine; se asorta cu părul ei castaniu, cu faţa bronzată, în
care ochii cu paiete aurii păreau mai luminoşi şi mai deschişi decât de obicei;
scurta scotea în evidenţă şoldurile, care se curbau domol într-o fustă-n carouri
cărămizii, oranj şi galbene, aşezate-n biais. Pantofii montanţi, cu un pic de toc,
dădeau eleganţă gleznelor şi picioarelor drepte ca o linie stilizată continuu din care
nu se detaşa nici un muşchi.
„Are o strălucire…”, îşi zise Alexandru şi i se aprinse privirea, „strălucirea pe care
o capătă orice corp când se ştie iubit”, trase el concluzia, uitându-se avid la fosta
nevastă. Îl apucă un fel de iritare.
Sânziana se duse-n camera ei să pună scrisoarea şi cutia brăţării-n dulap. O clipă
o bătu gândul să-şi scoată brăţara de la mână. „La urma urmei, de ce? Singura
care n-ar fi trebuit să ştie, Maria, ştie. În rest…!”. Mai strânse o dată la piept florile
pe care le ţinuse tot timpul pe braţul stâng şi le puse-n patul ei îngust. Când
reveni-n sufragerie, Alexandru se-apropie de ea, o apucă de ceafă şi vru s-o sărute.
Sânzienei îi bătu inima repede şi simţi o greaţă şi o nelinişte ca la un început de
boală.
Se uită la el atât de surprinsă, încât Alexandru renunţă.
Maria veni-n sufragerie cântând asortat cu pasul milităros pe care-l adoptase ad-
hoc: „La oaste când am plecat, Lino, Leano…”.
Fata era-mbrăcată acum într-o fustă care abia dacă-i depăşea cu un lat de palmă
puloverul gros de lână seină, foarte mulat pe bustul din care sânii abia mijeau. Îşi
ridicase părul într-un coculeţ, drept în creştet, şi-nfipsese-n el două măciulii mari
de sidef, foste ace de pălărie ale răposatei sale bunici, Smaranda Hangan. Îşi
vopsise puternic pleoapele cu albastru, iar pe degete îşi înşirase tot felul de
„bijuterii” luate de la „tinichigerie”, până-n doişpe lei bucata.
Sânzienei îi veni să râdă mai ales de boiala de pe pleoapele ei – truc nou de ultimă
oră, bine-nţeles – căci până atunci n-o văzuse niciodată „travestită” astfel. Îi veni
să-i spuie „ce te-ai boit ca o paţachină?”, dar se gândi că nu trebuia să-i strice
fetei efectele faţă de taică-său.
Alexandru, contrariat de tot ce se petrece-n fosta lui casă – şi, de ce n-ar fi
recunoscut-o, mai ales de braţul de crizanteme din cutia de scrisori, iar acum, de
brăţara de la mâna Sânzienei – cu un glas care se străduia să nu-i trădeze
enervarea, se adresă fiică-sii pe-un ton ironic:
— Faci reclamă pentru vreun circ sau pentru vreo fabrică de ciorapi-chilot?
— Ei bine, domnule, nu! Nici circ, nici izmeno-ciorapi! Îmi fac propria reclamă!
„Lume, lume! veniţi de vedeţi: şarpele boa, şapte metri de la cap la coadă, zece
metri de la coadă la cap!”.
Sânziana izbucni-n râs, în timp ce Alexandru se roşi de indignare: mai mult de
râsul ei decât de ireverenţa fiică-sii.
Maria, făcându-se că ignoră impresia pe care le-o produsese părinţilor, i se-adresă
pe-un ton oficial maică-sii:
— Doamnă doctor, în ordine cronologică, aţi fost căutată de H. B.- uri şi de un
domn Pavel Vlas care vă va mai căuta în jurul orei 6.
La numele „Pavel Vlas”, Sânziana simţi nevoia să se-aşeze.
Fata continuă, fără să-i fi scăpat reacţia maică-sii („O fi ăl cu florile şi cu brăţara?
Că altul cine să fie?”):
— V-am făcut un piuré de cartofi, chiftele prăjite şi salată de varză roşie ca să vă
refaceţi forţa fizică şi ca să vă păstraţi frumuseţea. În baie, veţi găsi înmuiată cu
„„Far” – produs excepţional, spală, albeşte, înfrumuseţează şi, dacă ştii să te porţi,
face şi ouă” – veţi găsi înmuiată, precum v-am spus, lenjeria de pat din terocel
imprimat – 18 lei metrul – a doamnei doctor Sânziana Hangan şi-a fiicelor sale,
domnişoara Maria Bujor şi Ana Hangan. Acum, să vă pun o-ntrebare: doriţi să mă
duc s-o iau de la grădiniţă pe sora mea, zisă „falfabeta”?
— Cum vrei; când am trecut pe-acolo se jucau în curte, aşa că poţi s-o laşi până
spre 6.
— Mă rog, dacă este la alegere… Până una-alta, vă rog respectuos să-mi permiteţi
să mă deplasez până-n piaţă spre-a cumpăra din sectorul particular nişte
cucurbitacee, popular zise tărtăcuţe, pentru decoraţiuni interioare.
— Ai bani?
— Ca la turci, doamnă, ca la turci. Domnule, i se adresă lui taică-său, dacă doriţi
să mă-nsoţiţi, plăcerea e de partea mea, dacă rămâneţi cu doamna, şi n-am să vă
mai găsesc când mă întorc, vă spun: rămâneţi cu bine şi transmiteţi, vă rog,
salutările mele, doamnei, soţia dumneavoastră, şi fiului dumneavoastră, mon
demi-frčre. Doamnă, domnule, bună ziua!
La ultimele cuvinte, îi salută scurt, dintr-o-nclinare de bărbie, le-ntoarse spatele
şi, cu un mers graţios şi elegant, care-i punea-n valoare corpul nepârguit, se-
ndreptă spre uşă.
„Aşa trebui' să fi fost soacră-mea la vârsta ei”, se gândi Alexandru. „Aceiaşi ochi
albastru-nchis, acelaşi păr negru, la fel de subţirică, la fel de frumoasă!”.
— Ţie nu ţi se pare că fata asta exagerează? o-ntrebă Alexandru pe Sânziana.
— În ce fel? îl întrebă Sânziana la rândul ei, fără nici un interes în glas.
În momentul acela, sună telefonul.
— Alo! Da, nene Daniel… A şi trecut un an?!… Direct la Belu… Da, ştiu, De câte
ori merg la Mama şi la Tata, trec şi pe la el. Bine, la 11. La revedere.
„Un an de când v-aţi dus, domnule doctor Nini Naiculescu. Nini, Nini”. Tot trecutul
dădea năvală asupra ei. Pavel, Nini, chiar şi Nenea Daniel, chiar şi Alexandru. „Şi
tu, Mircea, eşti şi prezent şi trecut… Trecutul e o-ncăpere din prezent în care
intrăm mai rar. N-avem decât să deschidem o uşă, atât, şi suntem în trecut, iar
uşa asta se deschide singură foarte des”.
— Scuză-mă, te rog. Să revenim la ce vorbeam. De ce crezi că Maria exagerează,
mai degrabă cu ce?
— Bine, dar tu n-o vezi cum umblă-mbrăcată, cum se boieşte? Cum o laşi?
— Chiar dac-ar umbla aşa tot timpul şi n-aş avea ce să-i reproşez: aşa umblă, să
nu exagerez, 80 la suta din generaţia ei. Şi generaţia asta nu e cu nimic mai rea
decât altele. Acum, am să-ţi spun ceva pe care din solidaritate cu ea n-ar trebui să
ţi-l spun: umblă aşa numai când o vezi tu. De exemplu, fusta cu care era
îmbrăcată n-o mai poartă de cel puţin doi ani. O şi uitasem. Vrea cu orice preţ să
te contrarieze. E un mod copilăros de a-şi manifesta sentimentul de frustrare.
— Ce fel de frustrare?
— Nu te face că nu pricepi! De copil părăsit de tată.
— Bine, dar cred că nu mă poate-nvinui de nimic, cred că nu-i lipseşte nimic.
— Nu-i vorba de ce crezi tu, e vorba de ce crede ea. Cred că eşti convins că eu n-o
influenţez în direcţia asta; ba, dimpotrivă: mă străduiesc să-i demonstrez că
relaţiile dintre un bărbat şi-o femeie n-au legătură cu cele părinte-copil. Că tu nu
mai eşti bărbatul meu, dar că eşti tatăl ei. E mare şi judecă singură şi, mai ales,
ca mulţi adolescenţi, trece printr-o perioadă de negare şi de nonconformism. Şi te-
a ales pe tine ţap ispăşitor.
— Nu-i săptămână-n care să n-o văd; o iubesc; cred, sper, că nu-i lipseşte nimic.
— În acest „sper” simt o nuanţă de dubiu. În sinea ta, cred că te-ndoieşti că nu-i
lipseşte nimic. Şi dă-mi voie să-ţi traduc acest dubiu: în gândul tău, îţi spui, bine-
nţeles, că ce-i dai tu ei, împart eu cu cealaltă, cu cea din flori. Nu-i aşa? Vreau să
ştii că tot ce prisoseşte din stricta ei întreţinere, a Mariei vreau să zic, depun pe-
un cec, pentru ca-n momentul când i-or trebui banii ăştia, să-i aibă.
— Ai putea s-o-mbraci mai bine.
— E-mbrăcată decent, cum trebui' să fie o fată de vârsta ei. Nu vreau să capete
gustul boarfelor, să devină „borfomană”, cum zice ea. Nu-i cu nimic mai prost
îmbrăcată decât mine, iar eu sunt adultă, nu mai cresc. Vreau să ştie să
cântărească banul, să aibă mentalitatea unui om care trăieşte dintr-o suma fixă.
Eu trăiesc ca toţi oamenii din categoria mea. Dar nu boarfele-i lipsesc ei.
— Sunt sigur c-ai să spui ceva care să mă acuze.
— Nu-i vorba nici de acuzat, nici de scuzat. Numai că, vezi, copiii de părinţi
despărţiţi sunt cu părintele „lipsă” ca nevestele de navetişti: fiecare cu viaţa lui. Eu
te-nţeleg. Eu am ajuns la vârsta când înţeleg orice, dar nu-i poţi pretinde nimănui
să fie gata-nvăţat de când se naşte. La copiii cu părinţi despărţiţi apare totdeauna
un dezechilibru, mai grav sau mai puţin grav, ca-n cazul Mariei: copiii ăştia n-au o
idee clară despre ce este o familie. Nici eu, de altfel, dacă stau bine să mă gândesc,
n-am avut o idee limpede-n privinţa asta. Cred totuşi că-n mintea mea lucrurile
erau mai clare decât într-a Mariei. Eu ştiam că n-am tată. Ştiam că el murise pe
front şi că niciodată n-am să am tată. Şi n-am suferit afectiv de lipsa asta, fiindcă
eu nu l-am cunoscut pe Tata. Am suferit, când mi-am dat seama, social, ce
dezarmat e un copil când n-are un bărbat în spate. Dar afectiv nu puteam suferi
după ceva ce nu cunoscusem. Mie n-avea cine să-mi tulbure apele. Maria însă –
cum spune ea, în glumă, dar nici nu-şi dă seama câtă dreptate are – este o semi-
orfană.
— Am impresia că ai fi preferat să fie orfană de-a-devăratelea, zise el cu-o ironie pe
care-o dorea benignă.
— Eu? încerc să-ţi explic ce se-ntâmplă cu ea. Pentru ea e mai bine să aibă un
tată, scriitor cunoscut, cu un statut social… decât să aibă doar mamă: o obscură
doctoriţă de laborator…
— Cum are cealaltă.
— Exact, cum are cealaltă! Cealaltă are însă un statut sufletesc cert: ea n-a avut,
n-are şi n-o să aibă niciodată un tată. Eu sunt unicul ei părinte, aşa cum a fost
Mama pentru mine. Sper să nu simtă lipsa asta niciodată. („Ce-o fi vrând Pavel?”.)
Mariei însă tu îi lipseşti. Nici nu te-ar iubi… nici nu te-ar urî… nici indiferent nu i-
ai devenit.
— Cum ţi-am devenit ţie…
— Eu am o putere de-a mă vindeca, o putere ca şopârlele. Le rupi coada, ele
trăiesc mai departe. N-am fost în viaţa mea bolnavă în afară de bolile copilăriei şi
de-o gleznă luxată. („Ce fericită m-a făcut glezna asta. Mi-aş fi scrântit toate-
ncheieturile cu mâna mea numai să…”.) Nici Mama n-a fost. Am să mor probabil
ca ea, repede şi fără să sufăr. Cel puţin îmi place să sper.
— Hai să nu mai dramatizăm.
— Hai să nu mai dramatizăm”! Ce convenţional sună vorbele astea! Şi despre ce să
vorbim? De fapt, afară de ce o priveşte pe Maria…
— N-avem ce ne spune, nu-i aşa?
— Chiar aşa! Ce să ne spunem? Oamenii despărţiţi n-au prezent, nici viitor
comun. Ei au numai un biet trecut din care, dacă-l tot pigulesc şi-l tot vântură, în
loc să-l lase să-şi doarmă somnul, fac un venin al prezentului. Şi de venin nu duce
nimeni lipsă… Mie mi-e foame, dacă vrei să mănânci din chiftelele şi din piureul
făcut de Maria, poftim, dacă nu, aşteapt-o, fă ce vrei. („Doamne, de ce-o fi telefonat
Pavel?”.)
Sună din nou telefonul.
— Alo, da, doamnă. Mi-a spus Maria, dar am uitat, nu vă supăraţi… Da, e unul
dintre cei mai buni chirurgi din generaţia mea, aş îndrăzni să spun chiar cel mai
bun… îl cunosc, am fost colegi de grupă… Cum să nu… O clipă numai, să scriu în
carnet… O-lim-pi-a Ma-te-es-cu. Bun. Mă duc chiar mâine dimineaţă… Aha… un
coleg în trecere prin Bucureşti, el le-a pus… Bun… Sărut mâna…
— Am lichidat şi cu H. B.- urile.
— Cu ce?
— Cu haş-beu-rile, care nu reprezintă simbolul vreunui vaccin sau al vreunui ser,
ci se traduce prin „hoaşte bătrâne” zise şi „haş-bilici”, cum le-a botezat fiica
noastră comună pe „tinerele” mele vecine, pe care nu le are la inimă.
În timp ce dădea aceste explicaţii filologice, Sânziana îi oferi fostului ei soţ un
scaun la masa din bucătărie, iar ea se-aşeză-n faţa farfuriei întinse, pusă peste un
şervet imprimat cu fructe.
— Nu vrei o chiftea?
— Aş bea ceva.
— Cico” sau „Pepsi”, altceva n-am. Băuturi beţive nu se beau în casa asta decât
din an în paşti. Adusese Tudor nişte coniac, dar l-a băut tot el, pe tot.
Numele lui Tudor nu-l binedispuse defel pe Alexandru.
— Anul ăsta am vrut să vin la 24 iunie pe-aici, dar mi-ai spus că nu eşti acasă.
— De 24 iunie?
— Da, de ziua ta. Sânzienele, sânzienii, Sanctus Joannes. Dar ai spus că nu eşti
acasă.
— Nici n-am fost. Am mâncat cu fetele-n oraş. Mi-a spus Maria că-mi taie mâinile
dacă spăl vreo farfurie de ziua mea. Şi dac-aş fi fost acasă crezi că trebuia chiar să
vii?
— Sânziana, ori de câte ori fac o tentativă de-a stabili nişte relaţii… umane între
noi, o respingi. Nu suntem nici primii, nici ultimii oameni care se despart. La
urma-urmei, ne-am despărţit foarte civilizat.
— Ce e drept, nu ne-am azvârlit cu oalele-n cap… Numai că motive pentru care să
ne mai vedem… Afară de Maria, „motiv” obligatoriu, ce mai avem de-mpărţit?
— Crezi că le dai un exemplu bun cu flori, cu…?
Şi, uitându-se la brăţara Sânzienei, Alexandru atacă brusc subiectul care-l râcâia
pe suflet de când intrase-n casă, trecând peste întrebarea fostei lui neveste, căreia
i se opri chifteaua-n gât. Altădată, l-ar fi poftit pe uşă-afară pentru asemenea
indiscreţie, acum însă, într-o dispoziţie generoasă din pricina dragostei pentru
Mircea, neliniştită de telefonul lui Pavel şi copleşită de amintirea lui Nini
Naiculescu, pe care-a doua zi prietenii aveau să-l pomenească, îi răspunse lui
Alexandru cum ar fi răspuns oricui i-ar fi pus o astfel de întrebare.
(„„La-nceput ai să-l urăşti, ai să-l scoţi din rândul oamenilor, pe urmă, are să-ţi
devină indiferent şi n-ai să mai cheltuieşti nici un sentiment pe el, şi mai pe urmă,
ai să te uiţi la el cum de fapt trebuie sa ne uităm la fiecare semen al nostru când
începem să-l considerăm prin prisma unui singur sentiment: înţelegerea”. Măicuţa
mea dragă, totdeauna ai avut dreptate”.)
— Dacă te-ar auzi cineva, ar zice că te porţi ca un bărbat gelos. Alexandru păli
atât de tare că, un moment, Sânziana se gândi că i se făcuse rău. („N-ai învăţat
nimic de la „marea vedetă”, mare, într-adevăr, în viaţa ta n-ai să ştii să ascunzi ce
simţi”.) Eu însă ştiu că nu poate fi vorba de-aşa ceva şi de-asta am să-ţi răspund
ca unui părinte îngrijorat de educaţia copilului său, educaţie pe care n-are timp s-
o supravegheze. Aşadar: n-ai nici un motiv să fii neliniştit de „exemplul” pe care li-l
dau fetelor mele, din care una e şi a ta. Nu văd la mine decât o viaţă de om cinstit
şi-atât. În casa asta în afară de nenea Daniel, de nenea Matei şi de Tudor, nu calcă
decât rar picior de bărbat, şi atunci, en tout bien, tout honneur. Nu merg nicăieri
fără Maria vorbesc de câte-un spectacol la care mă mai duc din an în paşti, că de
vizite… Dumnezeu cu mila… Iar ea nu face un pas pe care să nu i-l ştiu. Mulţi
părinţi ar vrea să aibă un copil ca ea. Fata asta-n viaţa ei n-a luat o meditaţie şi-a
fost şi este printre cei mai buni copii din clasă. De când cu moda meditaţiilor, bagă
părinţii mii, zeci de mii, în fundul copiilor şi de multe ori degeaba. Când am vrut
să ia nişte lecţii suplimentar la engleză mi-a spus: „Mi-a dat statul cap să-l
folosesc; într-o lună, îţi promit să fiu prima la engleză”. Şi este. M-ajută cât poate,
nu cere nimic mai mult decât îi dau eu; pentru fiecare leuţ se justifică. E un copil
bun, înţelegător şi echilibrat. Şi pe lângă toate astea care sunt preţioase pentru ea,
ceva tot atât de preţios mai ales pentru mine: mă iubeşte.
— Dar te şi respectă?
— Mă respectă, poţi să fii sigur. De altfel, nu iubeşti cu-adevărat decât pe cine
respecţi… Dar nu ţi-am răspuns la-ntrebare. Să ştii că florile şi… sunt ceva cu
totul întâmplător şi chiar dacă n-ar fi… Maria nu mai este copil. E-n stare să-
nţeleagă lucruri pe care nu le vede şi despre care nu vorbim. Ar fi fericită să
primesc în fiecare zi flori şi mai ales să ştie că mă iubeşte cineva pe care l-aş iubi
şi eu. Dacă un om deştept, frumos, cunoscut, prin nu ştiu ce minune, m-ar lua-
ntr-o zi de nevastă, nu ştiu cât de… fericită aş fi eu, ea însă nu şi-ar mai încăpea-
n piele. N-am să uit cum arăta când am ţinut anul trecut o comunicare la
congresul de microbiologie. Nu trăia, plutea. Toată lumea a felicitat-o. Pe scările
Institutului, mi-a şoptit la ureche: „E cea mai frumoasă zi din viaţa mea. N-am fost
niciodată atât de mândră”. Şi-a-nceput să plângă. Am mai coborât câteva trepte şi
mi-a şoptit iar la ureche, de data asta cu un glas mic, în care se-adunase toată
părerea de rău din lume: „De ce n-a trăit şi Buniţa să te vadă?”. Şi-am început să
plângem amândouă, şi-atâta am plâns că nu ştiau colegii ce s-a-ntâmplat cu noi
de nu mai apăream la C. O. Ş., unde s-a dat o masă cu toţi participanţii.
Sânziana-şi şterse două lacrimi cu degetele, sperând să le facă neobservate.
(„Când am să-nvăţ să vorbesc despre tine, Mamă, fără să plâng?”.) Îşi drese glasul,
oftă, şi i se-adresă lui Alexandru pe-un ton de constatare:
— Pentru un părinte nimic nu este mai important decât să fie iubit de copilul lui.
Dacă nu ştii să-l faci să te iubească – e o cauză pierdută. Eu n-aş vrea de la fetele
mele decât să mă iubească aşa cum am iubit-o eu pe Mama. Acum, când am copii,
îmi dau seama cât am iubit-o pe Mama.
* „Ce copil n-ar fi iubit o asemenea mamă? Un om de-o cinste ireproşabilă, de-o
tenacitate şi de-o răbdare cum eu, cel puţin, n-am mai văzut: dreaptă, înţeleaptă,
blândă, şi frumoasă, şi-nvăţată. O ţărancă învăţată, învăţată cum numai ţăranul
cu mintea lui proaspătă şi avidă poate-ajunge. Eram gelos că Sânziana o iubea
mai presus de orice. Iar eu aş fi vrut… Eram umilit de ştiinţa ei şi, ca un prost, mă
ofensau observaţiile pe care mi le făcea, în loc să fi deschis ochii şi să fi ciulit
urechile să-nvăţ de la ea. Şi Sânziana, crescută de-asemenea mamă, ştia mai mult
decât mine… şi asta mă irita. Mă irita că-n sinea lor mă judecau… şi că nu mă
socoteau la-nălţimea lor. Aş fi vrut ca soacră-mea să mă admire, şi mă admira.
Dar eu aş fi vrut – fără nici o rezervă. Aş fi vrut să mă găsească perfect. Când îmi
bătea la maşină, îi acceptam toate sugestiile. Cum mi-a devenit soacră… parcă mă
pişcase strechea. Când mi-aduc aminte de „pontifus maximus”… Şi pe lumea
cealaltă o să-mi fie ruşine. Parc-o aud, cu vocea ei care ştia atât de bine să fie
neutră când spunea un lucru neplăcut sau grav: „S-a strecurat o greşeală: este
pontifex nu pontifus”, iar eu – cocoşul nătărău care se crede mai presus de toate
orătăniile fiindcă se poate cocoţa pe gard, am găsit o explicaţie „genială” pentru
ignoranţa mea. „Nu e o greşeală de tipar; eu îl simt altfel pe pontifus, mai expresiv
mai cuprinzător, aşa că-l las cum este”. „În cazul ăsta şi şuşă trebuie să ţi se pară
mai cuprinzător decât şosea”, a zis ea, şi-atât a fost. Din ziua-aceea, nu i-am mai
dat să bată nimic la maşină. Cel mai mult din firea ei mă supăra lipsa de
reproşuri. Niciodată nici un reproş. Mi-era groază, pur şi simplu, să-i spun că mă
despart de Sânziana, mai groază decât să-i spun Sânzienei. După ce mi-am luat
inima-n dinţi şi i-am spus, ea, ca şi când ce auzise era lucrul cel mai obişnuit, mi-
a răspuns: „M-aşteptam… de vreo… şase luni. Ţi-aduci aminte ce ţi-am spus când
mi-ai cerut-o pe Sânziana?… Să-ţi spun eu. Ţi-am spus: Nu vă potriviţi şi s-ar
putea ca mai curând sau mai târziu să vă daţi seama de lucrul ăsta. Eu cred că
nu faceţi bine… Şi ţi-am argumentat şi de ce! Acum nu mai are nici o importanţă.
Important este că Maria are să fie un copil cu părinţi despărţiţi. Te-ai gândit bine?
Sigur că te-ai gândit, dar, pentru moment, asta nu ţi se pare mare lucru. Îmi fac
încă o datorie: te previn că dacă cine ştie cum, vreodată – acum ai să spui un 'nu'
categoric – dacă vreodată, că nimeni nu-şi ştie de la-nceput toate cărările vieţii –
dacă vreodată ai vrea să te-mpaci cu Sânziana, aşa ceva nu se poate. O cunosc
atât de bine că aproape ştiu şi ce ţi-ar răspunde. Dar, mă rog… să lăsăm
pronosticurile. Vreau să-ţi mai spun ceva şi cu asta, ce v-o da Dumnezeu
fiecăruia. Faci o mare greşeală. Dai mălaiul din mână pe vrabia de pe gard.
Dragostea vine şi trece. Căsătoria e o instituţie, iar lumea e nesfârşită: posibilităţi
de combinări, câte clipe are viaţa. Sânziana, pe lângă alte calităţi, are una care
astăzi ţi se poate părea fără importanţă, dar pe care s-ar putea s-o regreţi: are o
mare capacitatea de a tolera defectele. Şi încă o calitate, cea mai mare, cea mai
profundă: e un om al datoriei, nu pune niciodată plăcerea înaintea datoriei:
'Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să moară'„, încheiase ea cu un citat, ca să
atenueze tonul grav al monologului pe care-l recitase-n faţa mea. Câtă dreptate a
avut… Am dat un om al datoriei pe-o colecţionară de plăceri…”.
Tăceau de câteva minute, fiecare cu gândurile lui.
— Să-mi fie de bine, zise Sânziana, ca să curme într-un fel tăcerea, în timp ce-şi
strângea farfuria şi tacâmul pe care le puse-n chiuvetă şi lăsă apa să curgă un pic
peste ele.
— Hai să mergem în sufragerie că vreau să-mi croiesc ceva şi am nevoie de-o masă
mare.
În trecere, luă din dulapul de pe culoar un pachet ambalat într-o hârtie a
magazinelor „Romarta”. Lăsă pachetul pe servantă, în sufragerie, şi se duse-n
camera ei, după cutia de lucru. Dădu cu ochii de crizantemele care stăteau
răsfirate-n mijlocul patului ca un evantai pufos, imens. Luă un vas din vestibul, se
duse-n bucătărie, îl umplu cu apă, se-ntoarse-n cameră şi aşeză florile cu grijă,
preocupată să le-mbine cât mai armonios culorile. („Dragele mele, iubitele mele,
iertaţi-mă că v-am lăsat atâta vreme fără apă, dar a năvălit trecutul peste mine.
Voi nu ştiţi asta… Ce-o fi cu Pavel? În viaţa mea n-am fost mai neliniştită…”.)
În sufragerie, îl găsi pe Alexandru-n picioare, uitându-se prin fructiera aşezată-n
mijlocul mesei, pe un petec rotund de ţesătură aurie – căci se uita prin ea şi nu la
ea. Acest obiect, o imensă cupă suprapusă unei cupe mai mici, răsturnată, în chip
de picior, îl fascinase totdeauna.
Privită pe dinafară, fructiera părea o lume submarină încremenită, în care nimic
nu era formă sau culoare precisă. Valuri verzui, violacee, gălbui, sângerii, se
topeau unele-ntr-altele, pentru a se despărţi apoi într-o profuziune de franjuri, de
aripi, de nervuri, de lamele ale unor plante sau ale unor animale fabuloase, ori
forme ale materiei de dinaintea-mpărţirii pe regnuri. La bază, într-o cută a lumii
aceleia haotice, se rătăcise o semnătură caligrafiată copilăreşte: Gallé.

(„Câtă artă într-o sticlă. Pe care-o faci ţăndări dintr-o mişcare neatentă”.)
Gratuitatea acestei mari investiţii îl tulbura. Sânziana îi întrerupse meditaţia. Cu
mâini atente, ca şi când ar fi umblat cu o bombă, ea luă vasul şi-l băgă în
servantă, încuindu-l cu cheia.
Sânziana le explicase fetelor ei că vasul acela era lucrul cel mai preţios din casa
lor, că el costa o „avere”, iar ele n-aveau voie să-l atingă, drept care Maria şi Ana îl
ocoleau aproape superstiţios. O colegă de laborator, cu care lucrase-ntr-o după-
amiază la nişte coeficienţi, preţuise gallé-ul la 15.000 de lei „pe puţin”, ceea ce pe
Sânziana n-o tulburase deloc; în schimb, cifra făcuse mare impresie asupra
Mariei.
— Auzi tu, „Falfabeta”? 15.000 de lei! Ştii tu ce-nseamnă asta?
— Un număr de casă? o-ntrebase la rândul ei „Falfabeta”, duios neştiutoare-ntr-
ale cifrelor.
În ochii Sânzienei, lucrurile aveau valoare prin frumuseţe, deşi frumuseţea şi
preţul se află de multe ori într-o interdependenţă justificată. Pe lângă frumuseţe,
vasul avea o valoare afectivă deosebită pentru Sânziana. El era – împreună cu-o
cruciuliţă de aur cu lănţişorul ei, pe care Sânziana le scotea de la gât numai la
baie şi la mare, darul pe care i-l făcuse ei de botez „Naşa-mare”, coana Luxiţa
Bantaş, bunica profesorului Daniel Şerban, „nenea Dal”, străbunica lui Tudor
Şerban, naşă din neam în neam a familiei Sânzienei dinspre mamă.
„Sânziana, tu şi cu Smaranda sunteţi finele mele cele mai dragi, şi am de unde-
alege, că n-or face-un regiment finele mele, dar o companie tot fac”, zicea „Naşa-
mare”, căreia toţi cei apropiaţi îi spuneau – de la treizeci şi cinci de ani, de când se
făcuse soacră – Coana-mare. Coana-mare-şi scandalizase familia – mai precis pe
fiică-sa, Luţa, pe gineri-său, Sică Şerban, şi pe nepoată-sa, Marie-Jeanne
(„scandalizabilii, mimozele senzitive ale neamului”, cum îi lua Coana-mare peste
picior) – cu-asemenea risipă-n nişte vremuri atât de tulburi, ca anul '40. În timp ce
fiică-sa, Luţa Şerban, scotocea toată casa până s-aleagă lucrul cel mai nefolositor,
cel mai prăfuit sau cel mai urât ca să-l dea-n dar – în împrejurări asemănătoare,
Coana-mare cumpăra sau alegea ca pentru sine: „Ori dai ori nu dai. Adică să-i dau
altuia ce nu-mi place mie? Niciodată! Dac-o fi, Luţo, mamă, să sărăcim, să ştii că
nu dintr-asta o să ni se tragă”, îşi liniştise ea fiica în legătură cu darul destinat
fină-sii Sânziana. „Fără gallé tuşesc, ţărancele, că la neamul lor de la Cernaţi
numai galeuri or fi avut!” îi răspunsese, ca argument suprem împotriva unei
asemenea risipe, coana Luţa. „Tocmai că n-au avut – să aibă”, pusese Coana-mare
punct discuţiei.
Sânziana şterse masa de sufragerie cu o cârpă de finet, şi-ntinse pe ea un bucle
de-o culoare greu de definit: bătea-n negru, în maro, în verde şi-n… vişiniu
totodată.
— Frumoasă ţesătură! zise Alexandru. Cât costă?
— 250 metrul. Chinezească; cică e lână pură.
— Ce vrei să faci din ea? continuă Alexandru s-o-ntrebe, uitându-se cum Sânziana
scotea dintr-o cutie de lemn natur, cu o semilună-ntr-un colţ, un caiet, un metru
şi-o cretă de croitorie.
— Palton.
— Şi de ce ţi-l faci singură? Nu ţi-e greu?
— Greu, uşor, scutesc 1.000 de lei, adică exact ce-mi rămâne-n mână la o
chenzină, de la Institut; dacă mai pun şi ce iau de la Policlinica mea cu plată – o
treime din ce câştig într-o lună. Şi Policlinica azi e – mâine poate să nu mai fie.
Alexandru se gândi la braitşvanţul şi la vizonul Danei: 90.000 de lei. („Un chilipir,
fiindcă i le-am luat cucoanei pe-amândouă deodată”.)
— Când ai învăţat să-ţi coşi? încercă Alexandru să pună capăt comparaţiilor care-i
trezeau un sentiment de culpă şi de revoltă. („Ca-n romanele gen Dramele
Parisului – una bună şi econoamă, alta a dracului, risipitoare etC. Etc.”, îşi
echilibră el starea de spirit.)
— Ştiu să cos de când eram mică şi le făceam rochii păpuşilor. Pân-acum doi ani,
îmi lucra Mama, acum însă… E singura posibilitate de-a fi cât de cât în pas cu
moda, cu mijloace modeste. Mi-aduc aminte cum zicea Coana-mare…
— Cine?
— Naşa-mare, bunica lui nenea Daniel.
— A, da!
— Când s-a terminat cu boieria mi-am spus: „Madam Bantaş, dacă nu vrei să
umbli ca pozele din cimitir, apucă-te şi-nvaţă croitorie”„. Aşa şi eu. Dac-am s-
aştept să-mi cos la marile case o să m-apuce bătrâneţea.
Sânziana măsura, trăgea semne cu creta, înfigea bolduri, lua seama atent
materialului şi iar măsura.
* „Poţi să-i dai unei femei luna de pe cer şi tot te-nşeală. Sânziana m-o fi-nşelat?
Parcă n-aş crede. Oricum, n-am simţit. Dac-am fi rămas împreună, poate că şi
ea… Dar sunt sigur c-ar fi fost altfel… Cu perdea. Socotindu-se vinovată,
nemaiştiind ce să facă şi cum să-mi intre-n voie. Pe când asta… asta se poartă ca
românul când are amantă: totu-i pute-acasă, începând bine-nţeles cu mine. „Are
de studiat, are de repetat!” – motiv foarte bun ca să dormim în camere separate.
Lipseşte de-acasă cât poate. Cu tipu' ăsta, ultimul – ultimul, vorba vine – nu se
fereşte nici pic. Îmi vine s-o omor. Nu mai are nevoie de mine. E lansată şi
răslansată. Frate-său a plecat. Maică-sa şi guvernanta văd de casă şi de copil. Mă-
sa are bani căcălău, o casă pe care dac-ar vinde-o, cu lucruri cu tot, nici cu
3.000.000 n-ar fi plătită. Bijuterii – o casetă. Îi lipsea un nume impus, când ne-am
luat. Chiar m-o fi iubit? E-atât de mare actriţă că nu era cine ştie ce să-
mbrobodească şi pe altul mai… nu numai pe mine. Şi, totuşi, atunci m-a iubit. Iar
acum i-a trecut. Sunt oameni care nu prelungesc o legătură dincolo de iubire. Dar
eu o mai iubesc? Mie mi-a trecut înaintea ei, dar mă fascina actriţa: rampa,
afişele, pozele, strălucirea. Pe Sânziana cred că n-am încetat nici o clipă s-o
iubesc. Altfel de ce-aş fi fost şi de ce sunt mereu gelos pe ea? Dacă mă-ntorc la
Sânziana, mă-ntorc cu mâinile-n sân. Ca să iau ceva-napoi de la Dana ar trebui să
mă ţin de nişte procese, care-ar dura pân' la moarte. Ce să-i iau înapoi? Blănurile,
bijuteriile, călătoriile, tablourile? Fiindcă toţi banii mei pe ele s-au dus. Casă n-am
cumpărat, că avea; ceva la munte, la mare – nu, fiindcă aveau ei vila de la Sinaia.
Blănuri, bijuterii, argintărie avea, dar nu-i strica să mai aibă. Cred c-ar răsufla
uşurată s-o las. M-ar fi lăsat ea mai demult, dar nu vrea să-şi ia răspunderea
despărţirii. Să divorţez eu – asta vrea! Dacă divorţez – îi fac jocul, dacă nu
divorţez… Dar cât am să pot s-o duc aşa? Într-un hal de nervi, că mă mir că nu
plesnesc? Până când?”.
— Acum ne putem apuca de croit, zise Sânziana, şi vârî foarfeca într-o margine a
stofei.
În timp ce ea, numai ochi, tăia pe liniile trasate cu cretă şi-nsemna pe dos nişte
litere, de teamă să nu-ncurce bucăţile, iar Alexandru-ntorcea pe toate feţele
aceleaşi gânduri care-l întăreau în intenţia de-a se-mpăca aici şi de-a pune cruce
dincolo („ce? nu s-a mai văzut?”), dinspre intrare se-auziră glasuri de copii care
strigau din răsputeri „dii, căluţule, dii!”.
Uşa sufrageriei se deschise la perete şi apărură doi „căluţi”: Maria şi doctorul
Tudor Şerban, fiecare cu un călăreţ în cârcă. Maria – cu un băieţel brun cu părul
numai inele. Tudor Şerban cu o fetiţă şaten-deschis, aproape blondă, grăsuţă, cu
ochi albaştri-albaştri. „Căluţii” încordară gâturile, scurmară covorul cu copita,
scoaseră un „mihoho” la unison şi-şi depuseră jocheii-ntr-o berjeră.
— Sărut mâna, doamnă doctor, vă salut, domnule.
— Servus, spuse Sânziana ridicând doar o clipă ochii spre nou-sosiţii.
— Haute couture! Să ţi-l prezint pe fiu-meu, domnul Şerban Şerban, i se adresă
Tudor lui Alexandru Bujor.
Între timp, îi întinse Sânzienei o plasă cu ceva destul de voluminos înăuntru.
— Asta ce-o mai fi? întrebă Sânziana cântărind plasa în mână.
— Un crap exotic, din Orientul îndepărtat.
— Înţeleg că mâine trebui' să te invit la masă…
— Vai, doamnă… ni cette indignité! Cum mă puteţi bănui?
— Ce vrei să fac din el? întrebă mai departe Sânziana, în timp ce-şi aprecia opera
croitoricească.
— Păi, mă gândeam că burta o frigem pentru ăştia mici, iar noi, adulţii şi
adolescenţii – şi cu un gest plin de deferenţă o arătă pe Maria – noi trei, un borşic
cu leuştean şi-o plachiuţă.
— Cum vrea clientul! zise Sânziana, şi-şi adună metodic bucăţile paltonului, le-
mpachetă şi le duse-n dulapul de pe culoar. Zăbovi acolo, rânduindu-le.
De când îi ştia, Alexandru simţise o adevărată aversiune faţă de toţi membrii
familiei profesorului Şerban, aversiune pe care, la o analiză rece, îşi dădea seama
că aceşti oameni n-o meritau deloc, dar pe care el, fire pătimaşă, nu reuşea nici
pic să şi-o domolească. Deşi, chiar faţă de el însuşi, nu-i venea să recunoască
acest lucru, ceea ce-l scosese totdeauna din sărite în privinţa lor era că nu le
putea reproşa altceva decât locul pe care-l ocupau în viaţa şi-n sunetul Sânzienei.
Aerul acela de familie pe care-l avea Sânziana-n mijlocul lor sau cu fiecare dintre
ei în parte. „Sunteţi prietene cu ei din snobism, fiindcă sunt boieri”. „Ei sunt
familia noastră. În viaţa mea nu m-am gândit că sunt boieri şi că noi suntem
ţărance. De când mă ştiu pe lume, cu ei mă ştiu. Mi se pare-atât de ciudat ca
cineva să creadă aşa ceva despre mine şi despre Mama; noi şi snoabe…”, îi
răspunsese Sânziana foarte mâhnită.
Luptând pe două fronturi, o dată, când profesorul Şerban îi povestise de când se
cunoştea el cu Smaranda, mama Sânzienei, şi cât de prieten fusese cu doctorul
Gheorghe Hangan, aflând un prilej atât de bun să-şi descarce direct
resentimentele şi-n tabăra „boierească”, Alexandru îi spusese profesorului că-
nţelegea prietenia asta, dat fiind că „ţăranii s-au socotit totdeauna onoraţi de, hai
să-i zicem, prietenia boierilor”.
„Pe vremea noastră, a părinţilor Sânzienei şi-a mea, se făceau mai puţine separări
– ca să nu le zic discriminări – generalizatoare. Dar dacă e vorba să generalizăm,
să ştii că te-nşeli asupra ţăranilor: nimeni nu e mai selectiv, mai exigent şi mai
circumspect în relaţiile cu oamenii decât ţăranul. Nu dă buzna cu prietenia peste
nimeni şi mai ales peste cine nu-i de-o seamă cu el. Pe ţăran nu-l onorezi tu cu
prietenia, te onorează el pe tine, după ce te-a cântărit pe balanţă de bijutier. Am
câştigat cu greu prietenia lui Gheorghe şi-a Smarandei şi dac-am păstrat-o îmi
place să cred c-am meritat-o. Prietenia, dragostea şterg barierele de clasă.
Nevastă-mea e fată de-nvăţători de ţară, prietenii mei cei mai buni au fost
Gheorghe Hangan, băiat de ţărani din Moldova, şi Iancu Stein, băiatul unui
tinichigiu ovrei (mort în războiul din '16) şi-al unei lenjerese, cu dugheană-n
Dudeşti. Noră-mea cea mare, Myriam, e fata lui Iancu Stein şi-a Marioarei, iar
Marioara e fata lui nea Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului. După cum vezi,
şi „boieria” şi „rasele pure” sunt nişte corcituri. Şi-acum, că ţi-am expus „arta mea
poetică”, să mă mai duc şi-acasă”, zisese profesorul Şerban, fără să se-arate
ofensat de observaţia lui Alexandru Bujor.
O măciucă fiind însă prea de-ajuns la un car cu oale, din ziua aceea, familia
Şerban îşi retrăsese „ambasada”, fără proteste şi fără declaraţii, de pe teritoriul lui
Alexandru Bujor, rămânând mai departe în aceleaşi relaţii de prietenie cu
Smaranda şi cu Sânziana, continuând să se vadă la Smaranda, şi chiar la
Sânziana acasă, când intransigentul şi susceptibilul stăpân era absent sau, de
cele mai multe ori, la profesor acasă, unde Alexandru, fără măcar să mai invoce
vreun pretext, nu răspundea nici unei invitaţii.
Tudor Şerban nu-i făcea de data asta lui Alexandru mai multă plăcere decât i-ar fi
făcut altădată. Pe-atunci, Alexandru ar fi găsit un cuvânt cu care să-i scurteze
vizita-n casa lui. Acum, acel cuvânt nu putea decât să scurteze propria vizită în
casa altuia, căci, de la despărţire, Sânziana instituise un regim în care nu-ncăpea
nici o-ndoială că-i tăiase lui Alexandru orice drept la ea în casă. La-nceput, pe
când trăia Smaranda Hangan, Sânziana nu se-arăta la nici o vizită a lui
Alexandru. După ce maică-sa murise, îndată ce problemele „tehnice”, legate strict
de creşterea Mariei, erau epuizate, Sânziana, fără alt preambul, îi spunea fostului
ei bărbat „la revedere, am treabă”. Astăzi, Sânziana i se părea lui Alexandru în
duşi nesperat de buni în privinţa lui, ocazie de care trebuia să profite pentru
testările preliminare propunerii de reconciliere. Şi-apoi, timpul trecând, parcă şi
antipatia lui faţă de Tudor, că – de ce n-ar fi recunoscut-o? – el îi era de departe
cel mai antipatic dintre Şerbani, se mai tocise. De fapt, antipatia nu era decât o
etichetă sumară a sentimentelor pe care i le inspira Tudor. Dacă l-ar fi situat pe
Tudor Şerban într-un context neutru n-ar fi ştiut ce cusur să-i găsească. Deştept,
cu o replică neaşteptată, cel mai imprevizibil om din câţi cunoştea – sub acest
aspect – fără ifose, deloc ostentativ, unul dintre puţinii oameni care de dragul de-a
nu jigni pe cineva înghiţea un cuvânt oricât ar fi fost el de spiritual, sobru şi
serios, sub aparenţa unei binevoitoare nepăsări, informat în domenii diverse, citit
şi sensibil, om de cuvânt şi de caracter, Alexandru n-ar fi avut ce să-i reproşeze.
Dar Tudor nu-i apăruse niciodată-ntr-un context neutru, ci-n „contextul
Sânziana”, în care Alexandru se simţea vioara a doua. Cunoscându-se de când
erau pe lume, colegi de grupă la facultate, medici în acelaşi spital, Tudor şi
Sânziana fuseseră, fără să vrea, martorii aceloraşi întâmplări şi cunoscuseră
aceiaşi oameni; iar ceea ce-i apropia mai mult decât toată aceasta viaţă-n comun
erau părerile şi reacţiile lor.
Acelaşi stimul le declanşa amândorura acelaşi efect. De câte ori îşi azvârleau o
privire sau făceau o aluzie la care mai totdeauna se porneau pe râs, le tălmăceau
pentru cei din jur, ceea ce nu-i micşora lui Alexandru starea de iritare, căci codul
dintre Sânziana şi Tudor, chiar explicat, avea subtilităţi fără cheie, rămânând mai
departe un cod care pe el îl excludea. Stării pe care i-o provoca Tudor Şerban îi
corespundea de fapt noţiunea de neacceptare, de neacceptare într-un club închis.
Iar viaţa Sânzienei ar fi trebuit să-nceapă cu el şi să continue numai cu el, cu
Alexandru. Deşi era sigur că Sânziana şi Tudor nu se iubiseră, pe nimeni nu
fusese şi nu era mai gelos Alexandru decât pe Tudor. Acum, se uita la prima lui
nevastă, la Tudor, la fiică-sa, Maria, şi la cei doi copii care-şi şuşoteau ceva la
ureche, aşezaţi unul lângă altu-n berjeră, ca la nişte personaje literare.
Înalt şi suplu, cu un mers de o mare eleganţă, fără să pară studiat – şi nici nu era
– cu un chip prelung cu trăsături armonioase şi subţiri de parcă erau tăiate din
brici, foarte brun, cu nişte ochi în care pâlpâia tot timpul o ironie blândă, cu o
voce baritonală şi cu o dicţie perfectă, Tudor Şerban era un bărbat în stare să
incite curiozitatea.
„Parcă azi îl văd prima dată”, îşi spuse Alexandru. Se gândi să şi schimbe câteva
cuvinte cu dânsul.
— Numai pe băieţelul ăsta-l ai? i se adresă el lui Tudor.
— Pentru moment… ce-o fi mai târziu, om mai vedea.
— Pentru asta e nevoie şi de acordul nevestei… ea ce mai face?
— Presupun că bine, îi răspunse Tudor şi dându-şi seama că răspunsul ăsta
sibilin nu-i lămurea lui Alexandru Bujor ce se-ntâmpla cu fosta doamnă Şerban,
Tudor continuă.
— Acum un an ne-am despărţit, adică ea m-a lăsat în „favoarea” unui chirurg
care-a operat-o pe maică-sa, adică pe fosta mea soacră. Un chirurg foarte bun, 43
de ani, casă, maşină „Ford Capri”, covoare, argintărie, mobilă „stil”, clasici pe
pereţi, plecări multe-n străinătate, mă rog, tot ce nu-i putea oferi un hematolog.
(La aceste cuvinte, Tudor îşi duse arătătorul la piept, ca să nu fie nici un dubiu cu
privire la identitatea hematologului.) Dragă domnule, ce să-i faci, aşa e-n viaţă: ca-
n romane!
De data asta, i se aprinse-n ochi o lumină jucăuşă.
— La urma urmei, de ce să n-o recunoaştem? Chirurgii sunt vedetele medicinii,
dar nu-i nimic, noi să fim sănătoşi.
Cu toate că lui Tudor Şerban nici prin gând nu-i trecuse să facă vreo aluzie
răutăcioasă vorbind de „vedete”, fiindcă nici faţă de cine-i era profund antipatic
nu-şi schimba comportamentul discret, rezultat al unei mari înţelegeri faţă de
oameni şi-al unei educaţii desăvârşite, cu toate astea lui Alexandru Bujor i se păru
că „piatra” asta nu fusese azvârlită la-ntâmplare.
În atitudinea şi-n privirea lui Tudor – acum se uita drept în ochii lui Alexandru –
nu se citea nici o intenţie de ofensă. „Cu oamenii cu care trebuie să mă
supraveghez când vorbesc, mai bine nu mai vorbesc. Ne salutăm şi ne dăm
informaţii meteorologice”, îi spusese o dată Sânziana, la-nceputul căsătoriei lor,
când el îi reproşase purtarea, prin purtare-nţelegând cuvintele pe care le spusese,
într-o vizită la nişte „obligaţii” de-ale lui. „Ce, nu poţi să-ţi ţii gura? Ce trebuie să-ţi
spui tu părerea? Crezi că fără părerea ta, ăştia nu puteau trăi? Te trezeşti toot
dâând din gură!”, îi spusese el atunci. „Eu pot să număr pe degete prietenii pe
care-i am, dar cu ei vorbesc cum aş vorbi cu mine. Iar cu lume-n general ce rost
are să stai de vorbă dacă nu spui ce gândeşti?”, constatase ea pe un ton plin de
amărăciune. „Pe lumea asta, nu poţi avea numai prieteni, trebuie să mai menţii şi
nişte relaţii şi nu-ţi deşerţi sacul faţă de nişte oameni pe care nu-i cunoşti”,
încercase el să mai îndulcească tonul conversaţiei, fiindcă, deşi fire nestăpânită, şi
brutală, după fiecare asemenea schimburi de păreri cu Sânziana, îşi dădea seama
că greşise măcar tonul dacă nu şi conţinutul enunţurilor lui moralizatoare. În
urma unor asemenea schimburi de păreri, Sânziana luase hotărârea nu numai să
nu-şi mai spună nici o părere, dar nici să nu mai ducă în prezenţa lui Alexandru
vreo conversaţie oricât de banală. Dacă erau invitaţi undeva, de cum treceau
pragul, Sânziana-şi căuta o ocupaţie care s-o scoată complet din atenţia
musafirilor. Se retrăgea lângă o bibliotecă, se uita la cărţi, le răsfoia sau o ajuta pe
gazdă, schimbând cu ea anodine reţete culinare, păreri despre-ngrijirea copiilor şi
oricum nimic care să se ridice deasupra acestui nivel. La orice tentativă de
prietenie din partea cuiva, ea rămânea pe poziţie defensivă, nedepăşind faza
„doamnă”, „domnule”.
Când aveau ei invitaţi, ea-şi găsea tot timpul ceva de lucru la bucătărie, sau cu
Maria, încât mai mult de „bună seara” la venire şi la plecare nu le spunea. Nu era
de mirare că printre amicii lui Alexandru, sau care se făceau că-i sunt amici, unii
o considerau pe Sânziana „o fire foarte-nchisă”, iar alţii îi puneau inteligenţa sub
un mare semn de-ntrebare. Cineva mai slobod în păreri şi la gură o apreciase o
dată drept „frumuşică, tinerică şi proastă cât încape”. „Mă surprinde”, ripostase
un profesor de la Medicină, aflat şi el în acelaşi cerc. „Poate că dumneavoastră
literaţii, artiştii nu daţi prea multe parale pe-un doctor, dar cum poate fi proastă o
fată strălucită-n meseria ei, o fată care-a intrat prima la Medicină, care-a terminat
facultatea cu 10?”. „Domnule profesor, o fi ea nemaipomenită la doftoreala ei
acolo, dar, zău, luată ca om, în particular, ce poţi să crezi de cineva care nu scoate
nici o vorbă? Poţi să crezi că e deştept?”, nu se lăsase literatul. „Mă surprinde
grozav ce-mi spuneţi. Fata asta avea un haz în facultate! O fi suferit vreun
traumatism?!”.
Plăcându-i să vorbească, să fie-ascultat şi să se-asculte, Alexandru Bujor nici nu
băga de seamă lipsa de participare a nevesti-sii când se aflau în câte-un cerc de
oameni. Nu băga de seamă că nici cu el Sânziana nu mai schimba nici o părere, că
avea faţă de el comportamentul prudent al unui inculpat prezumtiv în faţa
anchetatorului. „Nu vorbi ne-ntrebat, şi-atunci cât mai cu economie”. Când, oricât
de puţin preocupat era de nevastă-sa, totuşi parcă vedea ceva schimbat la ea,
punea transformarea asta pe seama vârstei: a reflecţiei şi-a sedimentarii pe care ea
le-aducea în sufletele oamenilor afectându-i uneori şi temperamental.
De unde, la-nceput, Sânziana ar fi schimbat tot în garsoniera lui Alexandru ca să
facă mai frumos, de când – dând această garsonieră şi garsoniera dublă a doamnei
Hangan – obţinuseră un apartament cu patru camere, în afara asigurării unui
strict necesar totul îi era indiferent. Văzută şi mai ales auzită singură ai fi refuzat
să crezi că Sânziana e acelaşi om cu nevasta lui Alexandru Bujor. Ai fi zis mai
degrabă că ai de-a face cu un actor care interpretează două roluri diferite,
mergând până la identificarea cu fiecare personaj. Plină de umor, fire deschisă dar
nu dintre cele care fac confidenţe, având totdeauna o vorbă de duh pe buze,
Sânziana inspira simpatie. Se număra printre medicii respectaţi de personalul
mediu, şi nu numai de formă. După cum nici un inspector şcolar – oricât de
competent şi de exigent – nu poate califica un profesor mai corespunzător decât o
fac elevii, tot aşa barometrul profesional pentru un medic este personalul mediu
sanitar. Nici elevul, nici asistenta ori sora de spital nu pot fi păcăliţi. Respectul nu
le poate fi impus prin vreo decizie ori de patalamale, ci de ce ştii.
Deşi exigentă până la pedanterie şi nefăcând o viaţă prea uşoară personalului
subaltern, Sânziana Hangan trecea drept un om cumsecade în serviciul de
chirurgie unde lucrase şase ani. Şi, deşi felul amănunţit în care controla
activitatea asistentelor – şi, când era de gardă, şi pe-a colegilor – putea să pară
poliţienesc, reuşea să nu supere pe nimeni datorită, mai întâi, tactului cu care
făcea observaţiile – stăpânindu-şi nervii, supraveghindu-şi vocea, tonul, mimica –
apoi tratamentului faţă de personal şi faţă de pacienţi, în care nu-ncăpea dram de
părtinire, şi, mai ales, datorită conştiinciozităţii personale: venea prima şi pleca
ultima din secţie, de – vorba unei surori mai în vârstă – număra şi firele de păr din
capul bolnavilor.
De multe ori, în „anabasele” ei – cum zicea Tudor – prindea cu ocaua mică şi
surorile şi asistentele şi colegii şi superiorii. Celui cu musca pe căciulă nu-i cădea
bine că ieşise „lipsă la cântar”, dar nici griji prea mari nu-şi făcea, fiindcă discreţia
doctoriţei Hangan era cunoscută de-ntreaga secţie. Oricine simţea nevoia de-un
umăr pe care să plângă, ori de-un sfat, la ea venea. Cine ardea să bârfească, în
taină şi fără consecinţe, vreo mărime, că nu mai putea ţine-n sine tot ce ştia
despre persoana cu pricina, la ea venea. Astfel, nu-i fusese greu să afle care cu
care se ţinuse şi se ţinea, cât de culant sau de cupid era fiecare, cu personalul, cu
bolnavii, cu nevasta, cu amanta, din noianul acesta de fapte diverse posibile
oricând şi oriunde, detaşându-se-ntâmplări care deveniseră anecdote: cum o
doctoriţă de la ginecologie scrisese-n fişa unei paciente: „uter şi anexe normale”,
cum pacienta citind fişa o-ntrebase pe doctoriţă: „va să zică n-am nimic??”. „Nu
vedeţi? V-am scris şi-n fişă că n-aveţi nimic!”, răspunsese doctoriţa plictisită. „Ce
curios, nu credeam c-au să mai crească…”, zisese mai departe pacienta ca pentru
sine. „Ce să vă crească, doamnă? De câte ori să vă spun că n-aveţi nimic?”, îi mai
spusese doctoriţa pe punctul de-a-şi ieşi din pepeni. Dar pacienta nu se lăsa;
părea să aibă dubii. „Înseamnă că mi-a mai crescut un rând; că un uter şi două
anexe mi le-a scos profesorul Bulgaru acum cinci ani, ori mi-o fi scos el altceva?”.
„Lăsaţi-mă, doamnă-n pace, nu mă-nvăţaţi dumneavoastră pe mine să examinez o
pacientă!”, zisese cu un glas ceva mai moale doctoriţa. „Doamnă doctor, ori eu
sunt un caz unic în analele medicinei, ori că organele astea după ce le scoţi cresc
înapoi ca iarba după tuns. Bună ziua!”. Zadarnic alergase doctoriţa şi sora
Anastasescu după cucoană să-i smulgă fişa din mână că nu se lăsase cucoana în
ruptul capului până nu-i arătase directorului clinicii fişa care o proclama
fenomen. Directorul, pe un ton patern, îi recomandase doamnei doctor – care era
nevasta cuiva din minister, cu greutate – să fie mai atentă când avea de-a face cu
paciente „de-astea, mai aşa…”.
Sânziana aflase şi că nevasta doctorului Alexandrescu era prietenă la cataramă cu
amanta doctorului, până-ntr-atât, că-şi schimbau între ele fuste, pulovere, pantofi,
inele, cercei etC. Etc. Că nevasta domnului Catafŕ o suna măcar o dată pe
săptămână pe doctoriţa Zadurian, iubită de-o viaţă a aceluiaşi domn Catafŕ,
pentru a o ţine la curent cu necesităţile „tânărului” menaj Catafŕ: „Fanette dragă –
îi spunea doamna Catafŕ, graseind – Fanette dragă, ni s-a terminat zahărul şi
cafeaua, orez mai avem foarte puţin, iar eu aproape că nu mai am cu ce mă-
ncălţa”. O mai întreţinea câteva minute-n felul ăsta, apoi ca nu cumva cererea ei
să sfârşească pe ton de jelanie, doamna Catafŕ îi povestea doctoriţei ce făcea
Miţuş, motanul ei siamez, şi Bobiţă, papagalul, imitându-i-l la telefon, ceea ce pe
doctoriţă o făcea totdeauna să râdă. Când punea-n furcă receptorul, după fiecare
convorbire cu fosta ei rivală de-acum patruzeci de ani, doamna profesor doctor
Zadurian zicea invariabil „pauvre Valérie”, aşa că sora Lucica, fiindcă ea
răspundea la telefon, recunoscând vocea solicitantei striga: „doamnă doctor, vă
caută doamna „povr Valeri”„.
Când sora Lucica îi făcea comanda ei lunară la „Mercur”, adăuga o listă
abundentă şi pe adresa doamnei povr. Sânziana aflase că marele profesor Pandele
(mare-ntr-adevăr), enervându-se (cum se enerva de obicei) pe-o asistentă a lui, o
doctoriţă tânără, Gabriela Stanciu, îi spusese în cursul unei operaţii „ieşi afară,
idioato” şi, ca să nu-l contrarieze, „idioata” ieşise val-vârtej, uitând să-i amintească
profesorului că pacientul de pe masă, unchiul ei, avea un singur rinichi, ceea ce
profesorul uitase, desigur, şi considerând că rinichiul nu mai era „bun de nimic” îl
scosese. Pacientul murise pe loc. Profesorul Pandele dăduse moartea pe seama
fatalităţii – „aşa i-a fost norocul” – faţă de cei care-i fuseseră martori; iar în foaie
trecuse la cauza decesului – „stop cardiac”.
Doctoriţa Stanciu, neputând să-şi ierte că, fără să vrea, contribuise la „norocul” lui
unchiu-său, se lăsase de urologie chirurgicală şi se-apucase de stomatologie. Dar
câte nu poate vedea şi auzi un om într-un spital! Peste tot lumea greşeşte, dar nu
peste tot greşelile sunt ireparabile. Sânziana şi-aducea aminte cum ieşind o dată
de la o operaţie şi având impresia că i-au ieşit nişte broboane pe faţă se uitase-ntr-
o oglindă. În oglindă, văzuse o femeie bătrână, cu-o brazdă adâncă-ntre
sprâncene, cu ochi terni, cu-o gură trasă-n jos, din care pierise culoarea.
„Dumnezeule mare, ce-o fi cu mine?”. Ieşise apoi din sală doctorul Staicu, mâna
întâi, între 45 şi 48 de ani, şi doctoriţa Crângaşu, o femeie blondă, exuberantă,
care să fi tot avut 40 de ani.
Viorica, asistenta, le scosese la amândoi masca şi-n faţa Sânzienei se afla acum o
pereche de moşnegi cu obraji cenuşii, cu umerii căzuţi.
„Doamnă doctor, aprinde-mi te rog o ţigară”, i se-adresase doctorul Staicu. Peste
câteva minute intra iar în operaţie. Sânziana habar n-avea că cineva spusese
vreun cuvânt. Nu-i venea să creadă că cele trei epave adunate acuma la un loc
erau cei care la ora opt intraseră-n sală. „Unu, doi, hei, doctor Hangan Sânziana”,
strigase iar doctorul Staicu. „Prezent”, răspunsese Sânziana, atât de cufundată-n
gânduri că se crezuse la şcoală. „Ce-i cu dumneata?”, o-ntrebase doctorul dând de
două-trei ori prin faţa ochilor cu mâna-nmănuşată. „Ţi-e rău?”. „Adineauri m-am
uitat în oglindă, acum mă uit la dumneavoastră şi mi se pare că de azi dimineaţă
au trecut peste noi treizeci de ani”. „Fetiţa tatii, asta e chirurgia. Nu te mai uita-n
oglindă că te laşi de meserie”, îi spusese doctorul şi, scuipând ţigara care făcuse
naveta între buzele lui şi mâna asistentei, se-ntorsese-n sală.
„De câte ori îmi taie cineva din aripi îmi zice „fetiţa tatei”, aşa mi-o fi mie dat.
„Pontifus maximus”; „Eppur şi muove, cum a spus Galileo pe rug”, hibridul ăsta
obţinut din încrucişarea dintre Galileo şi colegul său întru răzvrătire ştiinţifică,
Giordano Bruno; „între câine şi lup”, ca echivalent al lui entre chien et loup;
„mutual” însemnând „aşa, pe muteşte, adică pe şest”: fraudele astea culturale pe
care le-ntâlneşti în cărţi, în reviste, pe care le-auzi la radio, le-auzi şi le „vezi”, cu
„emiţător” cu tot, la televizor, n-au de ce să te bucure, desigur, dar din ele nu
moare nimeni, pe când neglijenţa noastră cea mai mică, pontifus maximus al
nostru e un mort sau un om nenorocit pe viaţă. Din greşelile noastre se trece pe
lumea cealaltă. Ce apăsare să ştii că viaţa altuia atârnă de tine, de tine profesional
şi uman! Te-ai certat seara cu nevasta, cu un vecin, cu un copil, dormi prost sau
deloc noaptea şi-a doua zi-ţi tremură mâna, şi mai rău decât atât – îţi tremură
atenţia, uiţi un amănunt care nu atârnă nici cât un fir de păr şi care schimbă
viaţa-n moarte, sănătatea recuperabilă în boală pe viaţă. Viaţa altuia în mâna ta.
De aceea, unii doctori se autozeifică, se urcă pe-un soclu socotind că li se cuvine
orice, absolut orice, şi de-aici pacientul devine obiect, obiectul asupra căruia-şi
exercită harul. Li se pare normal ca pacientul să atârne trup, şi prin urmare şi
suflet, de hachiţele şi de indiferenţa zeului. Zeii însă nu se recrutează, mai bine zis
nu se auto-recrutează, dintre cei mai buni muritori, ci din oamenii care se
autosuspectează fie de slăbiciuni profesionale – şi, mai ales – de slăbiciuni umane.
Zeificarea este simptomul unui complex de inferioritate în adâncul fiinţei zeului;
de superioritate – pumnul de ţărână aruncat în ochii spectatorului. Cei mai buni
dintre medici sunt cei mai fireşti, sunt cei pentru care pacientul este un egal, un
egal bolnav; pentru acest egal îngrijorat uneori, nefericit alteori, disperat, doctorul
adevărat găseşte o vorbă, un gest, o privire de solidaritate umană cu un suflet şi
cu un trup în derivă. „Niciodată n-o să ştiţi, doamnă doctor, ce loc ocupă un medic
în viaţa pacientului, mai ales în cea afectivă, şi-n viaţa familiei acestuia”, mi-a
spus o dată un bolnav care, pe ocolite, voia să-mi spună… că-i plac. Dacă i-aş
spune cuiva aceste gânduri, s-ar putea să i se pară nişte truisme, dar ce să fac eu
dacă viaţa se compune din adevăruri elementare, cărora, ca spor de complicaţie, li
se-adaugă situaţii, stări ambigui, care de fapt sunt variaţii pe teme elementare?”.
„G. Călinescu (şi nenea Daniel pronunţase gî) zice că, în artă să nu fii Shakespeare
nu e grav, grav e să nici nu vrei să fii” şi, uitându-se la Sânziana, adăugase: „Noi,
chirurgii, trebuie să fim Shakespeare, nu-i aşa?”.
— Ziziana, mi-e foame, zise Şerban Şerban – („dacă are să-l cheme „Şerban
Şerban” scapă de complicaţii, nu ca mine care sunt când „domnul doctor Tudor”,
când „domnul doctor Şerban”, eu şi cu doctorul Kölönte căruia 90 la sută din
lume-i spune „doctorul Zsolt”„) – şi părăsind berjera şi pe prietena şi colega lui de
grădiniţă, Ana, Şerban Şerban se apropie de „Ziziana” şi-o apucă de picioare cu-
amândouă mâinile.
— Ziziana” are treabă, aşa că faceţi bine şi mergeţi cu mine la bucătărie să vă
alăptez. Un-doi, un-doi, hai, „infanţilor”, zise Maria şi-i luă pe cei doi copii de
mână.
— Sânziana, „Coboară toamna-ncet din slavă… Lumina soarele şi-o frânge”, spuse
Tudor Şerban cu vocea egală a celui care comunică lucrurile cele mai banale. Nu
vrei să facem, şi se-nclină şi spre Alexandru Bujor, nu vrei să facem cu toţii o
plimbare? La Şosea, în Cişmigiu?
— Am o cadă de „hăinuţe de pat”, cum zice Ana, de terocel de opşpe, de băgat în
maşină, aşa că… Dar ia tineretul şi duceţi-vă.
Telefonul ţârâi din nou.
— Da, sigur… unde eşti? Perfect. Urcă.
Peste câteva minute, în timp ce tineretul se pregătea de plimbare, în sufragerie,
apăru profesorul Daniel Şerban. Salută pe toată lumea, îi întinse Mariei un
pacheţel, dădu mâna cu Alexandru.
— A, domnul profesor Şerban, zise Tudor care apărea din culoar cu Ana şi cu
Şerban de mână. Ai fost azi la Clinică, tată? continuă Tudor. Nu? Atunci nu ştii c-
a murit Voicu Marin.
— Dumnezeu să-l ierte, că are de ce! zise profesorul Daniel Şerban; şi fără tranziţie
i se adresă Sânzienei: Sânziana, ce zici, n-ai găsi tu un loc unde să pui „la
Normandie”? Fiindcă noi n-avem unde să ţinem o mobilă cât casa, Tudor n-are
unde, Mihai n-are, de Matei şi de Marie-Jeanne – ce să mai vorbesc! Uite, şi scoase
din buzunar un petec de hârtie, uite-aici dimensiunile. Mi-ar părea rău să nu-l
mai văd niciodată. La tine, e-n familie.
— Am să-l pun aici, zise Sânziana şi indică locul pe care-avea să-l ocupe imensul
bufet normand făcut ca pentru eternitate.
— Iar pe ăsta, şi Tudor arătă cu mâna bufetul lung din lemn natur pe care avea
să-l înlocuiască „la Normandie”, unde-l „madamadamizezi”.
— Pe culoar, zise Sânziana.
„Iar vorbesc cifrat. Dracu-i înţelege acum”, îşi spuse Alexandru, furnicat de ciudă
şi de curiozitate. Explicaţia urmă îndată. I-o dădu Tudor.
— Prin '50 mereu auzeai: „Ştii, l-a evacuat pe X, ştii, l-a evacuat pe Y”, până când
le evacuase şi pe ele, pe Sânziana şi pe Smaranda Hangan. Din ce în ce mai
tulburată de cuvântul „a evacua”, al cărui conţinut îl înţelegea în sfârşit pe când
se aflau deja-n mansarda din strada Cercului, Sânziana o-ntrebase-ntr-o zi pe
maică-sa de unde venea verbul ăsta „a evacua”. Înainte ca maică-sa să apuce să-i
explice ce este vacuum-ul de la care se trăgea verbul atât de en vogue în vremea
aceea, Sânziana, cunoscătoare a mitologiei greco-romane şi, la fel de bine, a celei
iudeo-creştine, îi făcuse maică-sii un semn cu mâna să tacă: „Mamă, ştiu de unde
vine: de la Eva, madam Adam, că şi pe ea a dat-o Iehova afară din rai”. Acum,
înţelegi mata ce-nseamnă să „madamadamizezi”, i se-adresă Tudor lui Alexandru
Bujor şi, ducând două degete la chipiul imaginar, zise „salut” şi ieşi urmat de
Maria, de Şerban, de Ana şi de profesorul Daniel Şerban, care-ncheia cortegiul.
* „Azi, e „Ziua cadourilor”. Parfum „Hermes Calčche”, „Chinese jewels” şi-acum şi-
un bufet normand. Moartea lui Voicu Marin, care, ce-i drept, nu m-a tulburat
deloc, dar m-a indispus prin atmosfera creată-n jurul ei, aluzia doctorului,
„profesor doctor” Staicu, mai mult decât transparentă: „Sărut mâna. S-ar putea să
operăm în curând împreună”, îi spusese el începând „reorganizarea” secţiei înainte
ca răposatul să se răcească bine. Iar conversaţia cu doctorul Kölönte credeam că
le pune capac la toate… şi telefonul lui Pavel, iar mâine la 11… Trec uneori ani şi
nu se-ntâmplă-n ei cât se-ntâmplă-n trei ore. De ce să-mi spună Zsolt – uite că-i
spun Zsolt – tot ce mi-a spus? „L-am citit amândoi pe La Rochefoucauld…”. Are
dreptate: între noi e o tensiune. Când sunt cu el pe-un loc, abia aştept să plec de-
acolo sau să plece el. Cu dumneavoastră, domnule doctor Murgu, aş sta o viaţă
pe-un loc, prezenţa dumneavoastră nu mă tulbură, deşi vă iubesc. Aş sta la
picioarele dumneavoastră, v-aş mângâia hainele, v-aş şterge pantofii de praf, aş fi
un credincios în perpetua adoraţie faţă de zeul lui. Ce-a fost, ce este, n-are nici o
importanţă când mă gândesc la dumneavoastră, sublim doctor de bebeluşi. Cu
Kölönte nu mi se poate-ntâmpla, deşi-l preţuiesc, deşi e un om demn de admiraţie,
nu mi se poate întâmpla decât ceva… nu ştiu cum să-i spun… ceva sălbatic, ca o
vijelie-ntr-o pustă. Să mă ferească Dumnezeu!”.
* „Să-i spun direct, cum i-am spus şi când am plecat. Ce să mă tot sucesc şi să
mă-nvârtesc. Lucrurile trebuie spuse deschis. Are pe cineva, pe Tudor ăsta, cu
toate că nu s-ar părea, sau pe altul, ce era să facă: să m-aştepte pe mine pân' la-
nvierea morţilor şi la viaţa veacului ce va să vie? „Aştept învierea morţilor şi viaţa
veacului ce va să vie”. „Nu cunosc o expresie mai laică a optimismului decât acest
cuvânt evanghelic”, spunea soacră-mea, doamna Smaranda Hangan. Pentru ea,
toate religiile erau nişte coduri laice. Făcute de oameni pentru oameni, de dragul
de-a stabili norme ale-mpăcării cu aproapele, împăcarea-aceasta lăsându-ţi timp
să-ţi potoleşti şi dorul de absolut reprezentant de ideea divinităţii. Nu religii, ci
etici. Mi-e atât de dor de ea uneori, de doamna Smaranda Hangan, mi-e dor şi-mi
lipseşte. Câte-aş avea acuma să-i spun!”.
— Sânziana!
Sânziana tresări.
— Vrei să bem o cafea?

(„În fine, foloseşte un plural în care mă asociază şi pe mine”.)

— Aş bea.
— Mă duc s-o fac.
Alexandru o urmă-n bucătărie.
— Sânziana, crezi că Smaranda s-ar bucura, mă rog, nu ăsta e cuvântul, ar fi de
acord să ne-mpăcăm? îşi luă, în sfârşit, Alexandru inima-n dinţi.
Sânziana se uita la el, a doua oară-n ziua aceea, cu aerul omului căruia nu-i vine
să-şi creadă ochilor şi urechilor.
— N-am vorbit niciodată cu ea despre asemenea posibilitate. La-ntrebarea asta
nu-ţi pot răspunde.
Sânziana se-apucă să spele farfuria şi tacâmul din chiuvetă. Era limpede că n-
avea de gând să-l ajute cu nimic la conversaţia-sondaj în vederea tratativelor de-
mpăcare.
— Atunci ce-ai zice tu dacă m-aş întoarce acasă?
— Acasă? care „acasă”?
— La tine.
— Eu nu sunt o noţiune locativă. La mine nu te mai poţi întoarce şi nici în „acasă”
asta, dacă e vorba să stabilim spaţial nişte lucruri.
— La divorţ puteam obţine şi eu o cameră-n apartamentul ăsta.
— Puteai, bine-nţeles, aşa cum şi eu puteam să revendic jumătate din banii tăi de
la C. E. C. Ştiu, erau bani câştigaţi de tine, pe cărţile tale, şi nici prin gând nu mi-
a trecut să-ţi cer un leu, dar dacă ne ţineam de litera legii, ea e cu juma'-juma'.
Dacă ai nevoie de casă, putem schimba oricând apartamentul ăsta pe două
locuinţe, ca să-mpăcăm şi capra şi varza. Eu nu l-am schimbat, c-am zis s-aştept
până s-o mărita Maria, s-avem atunci ce schimba. Altfel mă spetesc muncind la
120 de metri de casă, fără să mai vorbesc de banii care mă costă.
Alexandru se uită la mâinile ei îngrijite, cu unghii şi cu pieliţe tăiate, frumoase
încă, dar îngroşate de muncă. Mâini care spălau, găteau, frecau parchetul, pe care
le aspreau detergenţii. Îi venea să le mângâie şi să le sărute. Un val de duioşie-l
cuprinse pentru fosta lui nevastă.
— Sânziana, eu la tine vreau să mă-ntorc, nu într-un „spaţiu locativ”, îi spuse
Alexandru, şi o ţinti cu privirea drept în ochi, întorcând-o cu faţa spre el.
Sânziana, cu-o farfurie-ntr-o mână şi cu buretele de spălat în cealaltă, se uită-n
ochii albaştri cu pleoape cătând în jos ca ai măştii Tragediei, se uită de fapt prin
aceşti ochi, parcă s-ar fi uitat la o lamă pusă la microscop, cu o privire în care se-
amesteca absenţa şi curiozitatea. „Nu puteai să-ţi găseşti altă zi pentru
propunerea asta?”, se gândi Sânziana apucată de-un fel de năuceală.
Toată viaţa, Smaranda Hangan nu obosise să-i predice fiică-sii nişte principii pe
care i le materializa prin purtarea ei, adică lui préchant d'exemple, cum zic
franţujii.
Dacă nu şi-ar fi adus aminte o vorbă a maică-sii („fata mamei, nu lua niciodată
oamenii peste picior”), Sânziana, care, desprinzându-şi privirea din ochii lui
Alexandru, se uita acum la farfurie şi la buretele de vase, venindu-i să râdă, i-ar fi
spus fostului ei bărbat una de să nu se mai scoale. „Apele teatrale sunt în
scădere?” sau „S-a stricat şandramaua pasiunii şi domnul vrea să se-ntoarcă la
fosta nevastă precum câinele la borâtura lui?”, dar, în mintea Sânzienei,
Smaranda Hangan era prezentă, după doi ani de la moarte, poate mai mult decât
pe vremea când trăia. Absenţa fizică a cuiva important în viaţa noastră ne face să-l
abstractizăm în două feluri: să-l estompăm până la nimicire – cazul obişnuit – sau
să-l păstrăm, amplificându-l unidimensional. Astfel, Smaranda Hangan ajunsese
în inima fiică-sii o voce. Această voce rostea cuvinte pe care le rostise şi, la fel de
bine, rostea cuvinte pe care nu le rostise, dar pe care le-ar fi putut rosti: „Nu e
nimeni pe lume de care să nu-ţi poată fi milă. Fiecare-şi ştie sunetul lui. Şi nu e
fericire-n niciunul”.
— Dac-aş avea cincizeci de ani, cred că m-aş împăca, vreau să zic, aş accepta să
locuiesc iar cu tine, Alexandre. Şi-atunci numai de dragul Mariei. Dac-aş putea şi-
acum aş face-o de dragul ei. Dar…
— E cineva de care nu poţi, adică de care nu vrei să te desparţi? o-ntrebă
Alexandru cu glas confidenţial şi scăzut, ştiind ce mult îi apropie mărturisirile pe
oameni.
— De câte ori auzea de-o femeie care şi-a lăsat bărbatul pentru altul, Mama-
ntreba: „S-a dus după ăla sau a fugit de ăsta?”. Problema pentru mine n-ar fi să
mă despart de cineva. De când m-am despărţit de tine, consider bărbaţii posibili în
viaţa mea ca pe-o excursie, ca pe-o vacanţă. O excursie, o vacanţă pot fi frumoase,
de neuitat („ca tine, Pavele”), dar nu sunt un stâlp pe care să-ţi sprijini existenţa.
Nu e vorba că nu m-aş putea despărţi de cineva, e vorba că nu mai vreau să
trăiesc cu tine. Nici chiar ca doi colocatari civilizaţi, şi tot nu mai vreau. Nu cunosc
nici un bărbat despre care să pot spune: „uite, pe ăsta aş vrea să-l iau acasă, ăsta
e bărbatul vieţii mele”. Probabil că există şi-asemenea bărbaţi. În lumea asta, unde
sunt posibile „n” combinaţii… Cunosc un bărbat cu care m-aş duce la Poli pe jos,
pentru care-aş face orice din admiraţie („da, domnule doctor, e-adevărat”), dar mă
gândesc dac-aş vrea să fie bărbatul meu… Alexandre, între noi socotelile sunt
definitiv încheiate.
— Mai înainte, pomeneai de Maria. Nu crezi că pentru ea ar fi mai bine sa trăim
din nou împreună? Măcar aşa s-o luăm.
„Oare toate dialogurile sunt dialoguri de surzi? Fiecare o ţine pe-a lui?!”, se gândi
Sânziana, trase aer în piept, ca şi când ar fi oftat şi-şi continuă expunerea, pe
partea ei, făcând însă un enchaâné cu spusele interlocutorului.
— Tare mi-e teamă că-n privinţa Mariei – ce s-a stricat faţă de tine, faţă de noi,
luaţi ca un cuplu – ce s-a stricat nu se mai drege.
— Nu s-au mai văzut cazuri de soţi despărţiţi şi recăsătoriţi? Ce-ar putea să i se
pară aşa de şocant?
— Şocant nu, dar nu ne-ar mai lua-n serios. „Părinţii ăştia-ai mei, care se joacă
aci de-a divorţul, aci de-a-nsuratul”; sunt sigură că aşa ne-ar judeca.
— Bine, dar nişte oameni pot sincer să regrete nişte lucruri, pot să ierte sincer
nişte lucruri, şi se pot sincer împăca. La vârsta ei, crezi că nu-nţelege aşa ceva?
— Ea poate da, eu însă nu. Şi nu e vorba că eu nu cred că asemenea lucruri nu se
pot întâmpla şi că nu se şi-ntâmplă, dar nu mie. Ca să-ţi spun c-aş putea lua
viaţa de la-nceput cu tine ca şi când ne-am cunoaşte azi, şi-aş avea iluziile intacte
despre tine, te-aş păcăli.
— În general, în viaţă puţine lucruri se pot lua de la zero; fiindcă noi pe noi nu ne
mai putem lua de la zero. Luăm lucrurile şi pe noi aşa cum sunt şi aşa cum
suntem. Îţi repugn fizic chiar aşa de mult?
„Ce pleonasm logic! Ca şi când repulsia ar avea un fel de scară Richter”.
„Nu-mi repugni, dar ori de m-aş culca cu tine ori cu miliţianul din colţ – tot
atât…”.
— Nu-ţi comunic nici o noutate spunându-ţi că şi fizic lucrurile au originea tot
aici, zise Sânziana, şi-şi duse mâna la frunte. Aici se produc toate apropierile şi
toate depărtările dintre oameni, în privinţa ta, aici s-a produs un stop.
— Te-am întrebat ceva precis: îţi repugn fizic chiar aşa de mult? insistă Alexandru,
în speranţa de-a afla de la ea lucruri cu implicaţii şi-n teritoriul Danei.
— Nu-mi repugni nici mult, nici puţin, răspunse Sânziana zâmbind şi ridicând din
umeri, dar nici nu mă interesezi.
— Să ne-nchipuim c-am fi pe-o insulă pustie. Nu crezi că dezinteresul tău faţă de
mine ar putea fi depăşit?
— În vacanţa de iarnă din ultima clasă de liceu, am mers cu şcoala-ntr-o excursie-
n Bucegi. Deşi cabanierul fusese anunţat din vreme de sosirea noastră, nu-
ncălzise decât camerele-n care avea deja nişte excursionişti. Clasa noastră a fost
cazată-n nişte-ncăperi în care s-a făcut focul abia când am sosit noi. Îţi dai seama
ce plăcere, după un drum de 15 kilometri, făcut pe-ntuneric şi cu zăpada pân' la
genunchi! Diriginta noastră s-a-nfuriat şi s-a certat cu cabanierul, spunându-i că
era bătaie de joc ce făcuse. Calm, cabanierul i-a replicat: „Închipuiţi-vă că era
război!”. Am tremurat toată noaptea, dar mi-a fost imposibil să-mi închipui că e
război. Sunt o fiinţă fără imaginaţie!
— Poate că nici eu n-oi avea mai multă, parabolele însă le-nţeleg! Şi dac-am sta
fiecare-n camera lui, ca doi colocatari civilizaţi care, din când în când, joacă
tabinet împreună, ce-ai zice?
— Tot „nu” aş zice. De ce să stau „în comun” dacă pot sta separat? De ce să ne
legăm la cap fără să ne doară?
— Pe tine nu te doare. Pe mine mă doare, nu vezi?! îi spuse el cu un zâmbet
pişicher în ochii cu pleoapele trăgând în jos ca ai măştii Tragediei sau ca ai
asiaticilor, dar aşezaţi de-a-ndoaselea.
— Când visez urât, visez ori că mă evacuează cineva-n mansarda din Cercului, ori
că-mi forţează uşa vrând să-mi ocupe apartamentul, ori că fac de zor mărţişoare şi
desenez felicitări ca-n copilărie, ori că mănânc pâine neagră şi rece cu marmeladă
„la cutie, cu 5 lei kilul” şi că beau ceai de tei, ori c-aud ţăcănit de maşină, maşina
la care bătea Mama.
— Apropo, ce se-aude? şi Alexandru arată spre tavan de unde venea zgomot ca de
cuie bătute-n pereţi.
— Noii locatari. La ora asta-ncep amenajările.
— Cine sunt?
— Cine să fie?!… Nu ştiu. N-au dat decât cinci sute de mii pe apartament. Leafa
mea pe douăzeci de ani! Oameni economi! L-a vrut şi Bogdan Marin – fiul cel mare
al răposatului profesor Voicu Marin, Bogdan, însurat cu fata celui mai mare doctor
din Ploieşti, cum zicea el când a luat-o, fireşte „cel mai mare doctor” fiind ăl cu ăi
mai mulţi bani, pediatră fata – a vrut şi el să-l cumpere, dar i-o fi displăcut
vecinătatea cu mine… n-o fi avut atâtea parale… Mă rog, treaba lor, pe mine
primejdia de-a-mi cumpăra casă de-o juma' de milion nu mă paşte.
— Nu-ţi pierzi totuşi prea multă vreme cu treburi extraprofesionale?
— Ba-mi pierd. Circa patruzeci la sută din viaţă mi-o petrec şi eu ca majoritatea
femeilor de pe mapamond: la nivelul a patru clase primare, ca să poţi citi numele
străzilor nu de alta, că altfel nici de asta n-ar fi nevoie, dar ce-aş putea să fac? Să-
mi iau o femeie care să mă coste o mie de lei pe lună, pe puţin, când eu, în cel mai
fericit caz, câştig trei mii?
— Şi cu banii Mariei?
— Am un caiet în care notez tot ce-i dai tu Mariei. Una peste alta n-au fost
niciodată mai mult de-o mie cinci sute de lei pe lună, din care mă străduiesc să-i
pun de fiecare dată deoparte două-trei sute şi pe urmă-ncepe altă strădanie: să nu
m-ating de ei.
— Presupun că şi tatăl celei mici îţi dă ceva…
— Tu l'as voulu, Georges Dandin! Dar nu e treaba mea!
— Asta ziceam şi eu!
— Sânziana, eu zic să te mai gândeşti la ce ţi-am spus. Dacă vrei, pot să-ţi explic
de ce-am ajuns la concluzia c-ar fi bine să ne-mpăcăm, şi pe ce căi, zise
Alexandru, dornic să schimbe tonul dezagreabil al ultimelor replici şi cu speranţa
că avea să-i incite Sânzienei curiozitatea.
— Nici când m-ai lăsat nu te-am întrebat de ce mă laşi, nici acum când vrei să mă
iei înapoi nu te-ntreb de ce; aşa sunt eu – fire discretă, zise Sânziana jumătate-n
glumă, jumătate-n serios, ca să-i taie lui Alexandru elanul „confidenţial”, în care
voia s-o implice.
* „Mi-ajung confidenţele Ninei despre jumate din Bucureşti, aşa că a se slăbi…
Doar n-o să-mi spui că vrei s-o laşi fiindcă se ţine cu unu-n văzul lumii! Eşti prea
orgolios. Foarte bine face! Bravo ei! Începi însă, începi să ai dubii asupra fizicului
tău privit de sexul advers. E distrugător să te-ndoieşti de tine fizic. E distrugător
să ştii că te-nşeală nevasta şi nu pentru că singur ţi-ai dinamitat soclul, ci pentru
că – aşa ţi-nchipui tu – a găsit un mascul mai grozav decât tine şi nu poate rezista
atracţiei fizice a acestui nou super-bărbat. Niciunul dintre voi nu acceptă că
„masculul” nou e numai un biet brânci care dă jos şandramaua veche şi şubrezită.
Când ţi-oi fi luat tonul ăla de anchetator, cred că s-a căit amarnic „marea vedetă”
că s-a legat la cap cu tine. De, băieţaş, toate se plătesc pe lumea asta…”.
— Uneori abandonezi o haină, care poate fi de calitate, pentru că nu-ţi mai vine
bine, alteori fiindcă ţi s-a urât de ea şi-ai vrea una nouă, care poate nu e de-
aceeaşi calitate însă e nouă, zise Sânziana pe-un ton de constatare, uitându-se pe
fereastră la soarele enorm care-nvăpăia un cer violet „la fel ca-n tabloul lui nea
Matei, de la mine din cameră”.
— Eu cred că tu trebuie să fii vreo nepoată de-a lui Aisopos!
— Mama spunea că dinainte chiar de perioada clasică diftongii se monoftongaseră-
n greacă. Aşa că sunt nepoata lui Esop, puse la punct Sânziana felul cum se
pronunţa numele străvechiului fabulist al antichităţii eline.

(„Iar am nimerit-o ca cu – frumoasă cacofonie – ca cu „pontifus”, fir-ar el al dracu'

de „pontifex”„).
Telefonul puse capăt discuţiei filologice dintre cei doi foşti parteneri de viaţă.
— La telefon, zise Sânziana cu un glas atât de stins încât trebui să repete
răspunsul… Cum aş fi putut?… La ce oră trebuie să pleci? Vino când vrei. Sigur
că da. La 5 minute de-aici trec 33, 86, 94… ai la alegere. Nu, stăteam de vorbă cu
cineva. E o singură intrare. Butonul de lumină e-n stânga uşii. Etajul I, cel din
faţa scării. Scrie pe uşă. Perfect. La revedere.
Pe chipul Sânzienei apăru o expresie de nelinişte.
— Acum, m-apuc să spăl rufele, adică le bag în maşină, zise ea pe-un ton care,
deşi foarte politicos, arăta că vizita s-a terminat.
Alexandru era sigur că ultimul telefon era cauza acestei despărţiri bruşte. „Păcat,
azi era-n toane bune… am mai fi putut sta de vorbă”, îşi spuse el şi se-ndreptă
spre vestibul, îşi luă trenciul, îi sărută mâna Sânzienei şi-o mângâie pe bărbie.
Simpla intenţie de-a se reînsura cu ea parcă-i dădea nişte drepturi. Sânziana, fără
să protesteze – că de asta-i ardea ei acum – îi spuse „la revedere” şi, din graba cu
care-i deschise, uşa-i scăpă din mână, trântindu-se.
* „„Pe musafir du-l până-n drum ca să fii sigur că nu se mai întoarce”, parc-aşa
zicea nea Krikor Krikorian. O-nţelepciune de-a lor armenească. Tare frumos
mirosea la el în dugheană a cafea! Sânziana se poartă foarte româneşte cu mine,
aproape să-mi dea cu uşa-n cap. De fapt, mă conduce numai când n-are cine-
nchide după mine, altfel… La urma-urmei, ce pretenţii aş putea să am?! Se poartă
şi s-a purtat totdeauna lux, fiindcă e o fire-nfrânată şi mai are şi-o educaţie
desăvârşită. Şi eu îmi dau seama cum ar trebui să mă port, că la mama, deşi nu
era profesoară de latină şi de greacă, numai lucruri bune şi bunăcuviinţă am
văzut; dar eu, deşi-mi dau seama cum ar trebui să mă port, nu mă rabdă inima să
nu mă port cum îmi vine şi nici măcar pentru că nu pot să mă stăpânesc, ci
pentru că nu vreau să mă stăpânesc. Abstracţie făcând de felul în care-au evoluat
lucrurile-ntre mine şi Dana, tot m-aş întoarce la Sânziana. După maică-sa, e
singura femeie de la care-nvăţ de fiecare dată câte ceva, e un personaj mereu viu,
n-a-nţepenit într-un tipar; deşi atât de egală – e plină de neprevăzut, în timp ce
Dana, deşi atât de inegală, e cât se poate de previzibilă. Nimic mai previzibil decât
oamenii nestatornici… Păcatul meu e că nu vreau şi nici n-am vrut să-nvăţ nimic
de la nimeni. Nu m-am exprimat bine: de-nvăţat vreau să-nvăţ de toate de la toţi,
dar nu vreau să fiu învăţat. Ileana socotea opoziţia, încăpăţânarea asta, păcatul
meu major. Şi de Ileana mi-e dor de multe ori. Dar mi-a tăiat-o… scurt: „Să ne mai
vedem? Ca să ne spunem ce? Eu ce scrii citesc… de cunoscut ca persoană
particulară te cunosc…”. Sânziana nici nu ştiu dacă mă citeşte. Cu ea trebuie să
discut acest subiect; de-acum înainte am să discut tot felul de subiecte cu ea”.
Pe vremea când Smaranda Hangan nici cu gândul nu gândea că Alexandru Bujor
avea să-i fie ginere i-l caracterizase o dată Sânzienei ca scriitor: „Un amestec de
talent, mare şi adevărat, cu un prost gust „desăvârşit”. Un personaj incredibil”; iar
când Sânziana-i spusese că voia să se mărite cu el, Smaranda-ncercase s-o
oprească, de astă dată făcându-i portretul dincolo de literatură: „E de-o ambiţie
nemăsurată. Ambiţia socială a celui care nu suportă să-i fie cineva superior, nici
măcar egal. O ambiţie care seamănă grozav cu arivismul. Are-n el o sete de putere,
pe care niciodată cu nimic n-o s-o potolească. E-un personaj ros pe dinăuntru de
nişte lucruri obscure, pe care nici lui nu-ndrăzneşte să şi le mărturisească şi
poartă-n el nişte germeni care se propagă. Să nu zici că nu ţi-am spus”. „Mamă, îl
cunoşti atât de puţin, de ce eşti atât de sigură că e-aşa cum mi-l descrii mie? Dacă
l-ai văzut de douăzeci de ori…”. „L-am văzut puţin, dar i-am citit cărţile, cum n-o
să i le citească nimeni niciodată. Eu i le-am bătut la maşină, şi-n timp ce i le
băteam, cântăream fiecare cuvânt, aşa că-l cunosc foarte bine. Eu nu mă opun,
Doamne fereşte, să-l iei, dar îţi atrag atenţia pe cine iei. Nu de-un copil ca tine ar
avea el nevoie. Ar avea nevoie de cineva autoritar, de cineva care să-i impună şi
care să-i satisfacă şi vanitatea, iar vanitatea asta nu se poate mulţumi cu-o fetiţă
de nouăşpe ani, oricât de frumoasă ar fi ea, de deşteaptă, de cuminte, de modestă
şi de studentă la medicină. Ar avea nevoie de-o femeie voaiantă, cunoscută,
vestită, îi plac stridenţele, nu calmul”. „Bine, mamă, dar nevastă-şi ia pentru el,
pentru sufletul lui, nu pentru ca să le ia ochii altora”. „Să dea Dumnezeu aşa să
fie!”, îi urase doamna Hangan. „Şi n-a fost aşa”, îşi zicea acum Sânziana, în timp
ce punea „hăinuţele de pat” în maşină. „Pe nimeni nu invidiez. N-aş vrea să fiu în
locul nimănui, iar în locul lui Alexandru mai puţin ca-ntr-al oricui. Să fii ros tot
timpul de suspiciuni, de invidii, de ambiţii nu e nici o bucurie, oricât ai fi de
cunoscut, de recunoscut, de omologat. Eu, care n-am avut altă ambiţie-n viaţa
asta decât să-nvăţ ca să ştiu, şi tot spun că nu e uşor. Viaţa nu-i o sinecură. N-am
vrut să iau scaunul nimănui, nu m-am temut pentru scaunul meu modest, la care
nu credeam că cineva poate râvni, şi câte copite-am primit… şi cât de-nvăţată cu
greul am fost de când mă ştiu… Uneori, îmi vine să cred că Sartre, pe care nu-l
ador, are dreptate când spune că „povestea unei vieţi, oricare-ar fi această viaţă, e
povestea unui eşec”; aşa sau cam aşa, în orice caz, asta este esenţa. Dacă i-ai
spune cuiva că o adolescentă e-ndrăgostită de-un bărbat de-o seamă cu taică-său,
că bărbatul ăsta, un om în toată puterea cuvântului, nu-şi pune mintea cu ea şi
că prin fiecare gest încearcă să-i tempereze ardoarea, că adolescentei îi trece, se
mărită din dragoste cu un băiat potrivit cu ea, că mai cunoaşte apoi şi alţi bărbaţi,
spre care se-ndreaptă, hai să nu zicem neapărat din dragoste, dar cu trup şi
suflet, şi totuşi, după douăzeci de ani, fosta noastră adolescentă simte
neîmplinirea dragostei aceleia ca pe-o mutilare a dragostei în general, ca pe-un
eşec irecuperabil, dac-ai povesti asta cuiva ce-ar zice? Ar zice că bine-a fost c-a
fost aşa. O fată de cinşpe-şaişpe ani şi-un bărbat de patruşcinci de ani, Doamne
Dumnezeule! Ce, se prădase lumea de bărbaţi? Ca dovadă că fata-şi găsise un
bărbat potrivit, se măritase, se lăsase, dar asta era altă parte a poveştii… Oamenii
sunt interşanjabili, priviţi ca utilităţi. Cu condiţia să nu-i iubeşti. Aş fi vrut să mă
săruţi, nene Dal, să mă iubeşti o dată, una singură: cu trupul şi cu sufletul tău
frumos, şi pe urmă puteam să şi mor. După niciunul dintre ceilalţi n-am simţit că
m-am împlinit într-atât încât să pot muri. Dragostea cu niciunul nu e-atât de
proaspătă-n minte, ca dragostea noastră neîmplinită. Fiindc-a fost neîmplinită? Ce
folos că celelalte…? Am fi ştiut numai tu şi cu mine. Şi-aşa ştiam. Nu erai orb.
Lecţia ta, pe care-aş intitula-o „Tăiat necesar de aripi”, nici pe patul morţii n-am s-
o uit. M-am aruncat la pieptul tău suspinând şi te-am cuprins în braţe. Nu mai
ştiam nici ce se-ntâmplă cu mine, dară cu tine?! Într-un târziu, am simţit o mână
care mă mângâia pe cap şi-am auzit o voce albită de emoţie, care se străduia să
vorbească liniştit. „Fetiţa tatei, fetiţa tatei, toate trec, toate trec”. Aveam o viaţă-
nainte care să-mi dovedească trecerea, atenuarea, semi-uitarea asta continuă. Te-
ai desprins încet de mine, m-ai lăsat cu braţele desfăcute-n aer după forma ta şi
te-ai dus. Am stat acolo cu ochii-nchişi pân-a venit cineva de-afară. Ai făcut ce
trebuia să faci, nene Dal. Întrebarea e: cui i-a folosit? Aş fi făcut, aş face la fel ca
tine, dar tot m-aş întreba: cui foloseşte? A doua zi după cezariană, când am
născut-o pe Maria, a venit doctorul Vladimirescu să mă vadă. Era ora mesei şi cele
trei colege de rezervă se duseseră-n sufragerie. Doctorul m-a-ntrebat cum mă
simt, cum e temperatura, am discutat despre facultate, mi-a povestit câte ceva de
pe vremea studenţiei lui, totul pe un ton sobru, pe tonul lui obişnuit. S-a uitat la
ceas, s-a ridicat şi, de sus, m-a privit drept în ochi. Am simţit că ceva se topeşte-n
mine şi-n aceeaşi clipă ceva s-a schimbat în privirea lui. În pupilele lui vedeam…
ce vedeam? Ceva ce n-are nume, n-are durată, nu se repetă. Am închis ochii-
ncercând să păstrez în ei ce văzusem. Când i-am deschis, doctorul stătea-ntr-un
genunchi lângă patul meu şi mă privea. S-a ridicat şi din toată-nălţimea s-a frânt
în două spre mine. Când mai erau două palme-ntre mine şi el i-am pus o-ntrebare
din ochi. „E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr…”, a şoptit el cu ochii-
nchişi, mi-a sărutat perna şi-a plecat. Cu-o zi înaintea ieşirii mele din spital,
Alexandru plecase cu-o delegaţie-n Polonia, da, în Polonia. Maria, toată numai
panglici şi dantele, era instalată-n portbebeul-valiză. Am rugat-o pe Mama, care
venise să ne ia cu un taxi, am rugat-o să stea o clipă cu fetiţa, ca eu să-mi iau
rămas-bun de la doctorul Vladimirescu. Am intrat în cabinetul lui exact în
momentul când dinăuntru ieşea cineva, aşa că n-a fost nevoie să bat la uşă. Se
uita la nişte radiografii, cu spatele spre mine. Purta pantaloni gri-nchis, reiaţi, şi-o
cămaşă lila. M-am uitat în voie la corpul lui suplu, la părul care-ncepea să-
ncărunţească, i-am urmărit mişcările. Uitasem pentru ce mă aflam acolo. Mă
aflam acolo ca să mi-l întipăresc în minte. Mi-a simţit prezenţa şi s-a-ntors către
mine privindu-mă.
Stăteam nemişcată lângă uşă. Nu găseam nici un cuvânt. Nici nu-l căutam. Câtă
vreme o fi trecut aşa nu ştiu. Doctorul s-a depărtat de negatoscop şi-a venit până-
n mijlocul camerei.
— Ştiu că pleci acasă. Ţi-am semnat externarea. Ai un doctor bun pentru fetiţă?
— N-am.
— Pe dumneata cine te-a văzut când erai copil?
— Nimeni. Adică, un chirurg, coleg cu tata.
— Tatăl dumitale e chirurg?
— A murit pe front în '42.
— Şi tata a murit pe front în '42. Era-nvăţător la ţară.
A scris ceva pe-un carnet de reţete, apoi a ridicat ochii spre mine.
— Mama dumitale s-a recăsătorit? m-a-ntrebat el, întinzându-mi hârtia pe care,
scrise ordonat şi citeţ, se aflau numele, adresa şi telefonul dumneavoastră,
domnule doctor Murgu.
— Nu s-a recăsătorit.
M-a privit ca un orfan care se uită la alt orfan.
— Dacă ai nevoie de ceva, Sânziana, indiferent ce-ar fi şi când ar fi, caută-mă.
Nu-mi spusese până atunci niciodată pe nume. Cele opt luni cât mă văzuse, îmi
zicea „domnişoară”, „domnişoară doctor”, „stimată doamnă”, mi-o mai fi zis şi
altfel, dar pe nume niciodată. Am tresărit.
— Credeai că nu ştiu cum te cheamă? mi-a ghicit el gândul. 24 iunie 1940… a
rostit apoi data naşterii mele, spaţiind cuvintele.
După o pauză, a continuat:
— Sânziana, peste-o lună, trebuie să vii la control. Eu cred că am să fiu în
concediu; vino la doamna doctor Cantuniari, mi-a spus el după o clipă de ezitare.
— Vă mulţumesc, domnule doctor, am zis eu, ne-ndrăznind să mă mişc din loc.
El s-a apropiat de mine şi m-a-ntrebat cu glas scăzut şi niţel răguşit:
— Dac-ar fi să faci ce-ţi spune inima ce-ai face-acum?
Mă uitam la el, iar inima, biata mea inimă, se făcuse cât un purice. Nu-mi aduc
aminte să mă fi simţit nici pân-atunci, nici de-atunci încolo mai tulburată decât în
clipa aceea. Mă uitam la fruntea lui înaltă şi boltită, la ochii cenuşii, micşoraţi
între nişte riduri fine, la creasta nasului care se subţia spre vârful niţel acvilin, la
gura cu un pic de prognatism, la bărbia cu gropiţă, la faţa lui tuciurie de parcă
toată ziua l-ar fi bătut vântul şi nu-mi venea o vorbă, una singură, în minte.
— Vreau să plec, am spus eu în sfârşit, într-o inspiraţie „supremă”.
— Atunci, pleacă, a zis el şi s-a uitat la mine cu indulgenţa cu care te uiţi la un
copil prins cu minciuna. Cu mâna stângă mi-a pipăit faţa. Ca un orb. A-nchis
ochii şi a lăsat mâna-n jos. Te rog să vii la doctoriţa Cantuniari.
Ne uitam unul la altul ca la un paradis pierdut. Am început să plâng, fără
suspine, fără nici un sunet. Am pornit-o spre uşă. Simţeam o sfâşiere şi-o fericire
fără seamăn.
— De ce-o fi viaţa atât de complicată? s-a-ntrebat el, de parc-atunci ar fi
descoperit asta.
M-a luat pe după umeri şi-a mers alături de mine. A barat uşa cu spatele şi mi-a
dat drumul. Ne despărţea acum o jumătate de metru. „E-atâta rutină pe lume, dar
şi-atât adevăr!”, mi-a trecut prin minte. Era prima oară când mă simţeam tot una
cu-o altă fiinţă. Deodată, din mine, din acea mine pentru care lumea se reducea la
omul din faţa mea, pe care-l sorbeam şi de care eram sorbită, a răsărit un glas de-
o frumuseţe şi de-o linişte vecine cu veşnicia, un glas care dăruia tot ce-aveam mai
ascuns şi mai adânc în mine: „Vă iubesc, domnule doctor”. Eram liberă şi fericită.
Luam din inima mea piatra care mă apăsa şi-o îngropam în inima dumneavoastră,
domnule doctor. Mi-a sărutat gura, solul care-i adusese acea bună-vestire…
M-a petrecut până la taxi. S-a-nclinat adânc şi i-a sărutat mâna Mamei. I-a luat
coşuleţul, i-a ajutat să urce, s-a uitat duios la fata mea, i-a pus mamei coşuleţul
în braţe şi a-nchis portiera. Mi-a sărutat mâna, s-a uitat în ochii mei în speranţa
unui verdict, apoi mi-a spus cu un glas pe care mai mult îl bănuiam:
— Cum ai să vrei tu aşa are să fie.
„Domnul doctor Vladimirescu, la direcţie, domnu' doctor”, a răsunat de undeva, de
la o fereastră, o voce care-l chema la ordinea rutinei”.
* „Am pus destul detergent, rufele nu sunt nici prea multe, nici prea puţine, acum,
frumoaso, fă-ţi meseria”, spuse-n gând Sânziana şi dădu o „tapă” amicală maşinii
de spălat.
„„E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr”, dar pentru adevărul ăsta puţin
şi rar, pentru acest miracol merită să trăieşti. De câte ori mi-a fost greu, de câte
ori îl aveam de-nfruntat pe răposatul profesor Voicu Marin şi „curtea” lui,
închideam ochii peste rutină şi-i deschideam spre adevăr. N-o să ştiţi niciodată,
domnule doctor Gheorghe Vladimirescu, niciodată, cât preţ are pentru mine
adevărul acela unic şi nerepetabil de-atunci dintre noi. Zile, săptămâni, luni, n-am
trăit: am plutit. Să te ştii iubit şi să iubeşti. Nu mai aveam nici un gând numai al
meu. Gândurile mele erau ale dumneavoastră, dumneavoastră eraţi singurul meu
gând. Câtă generozitate nu te-nvaţă dragostea! Îl iertam pe Alexandru că lipsise, el
ştie unde, în noaptea când am născut-o pe Maria. Îl iertam, că oricât îl rugasem să
nu fumeze, cât fusesem însărcinată, fumase, îl iertam că nouă luni n-adusese o
pâine, un măr, o salată din piaţă, lăsând totul pe seama Mamei, „sluga fără
simbrie” bună-la-toate, şi-a mea. Îl iertam de tonul iritat pe care-l avusese-n
ultimele luni, când sunt sigură că se-ncurcase cu cineva. Adevărul acela al nostru
m-a făcut să-l iert şi peste nouă ani, când lăsa o nevastă şi-un copil şi se ducea
după o mare iubire, adevărul acela m-a făcut să-l iert, dar să-mi şi pun întrebarea
„cui a folosit?”. Cui a folosit că m-am lipsit de-acel adevăr? Cui a folosit c-am lăsat
să se usuce atâta dragoste, atâta foame? Cui a folosit c-am slăbit în două luni zece
kilograme; „din cauza alăptatului”, ziceau toţi, afară de Mama care, ştia-nu ştia,
simţea că de dor; afară de ea şi de nenea Dal, care mi-a spus într-o zi: „Ce te
roade, ce e cu tine? Te suge-un zburător?”, şi m-a privit cu nişte ochi în care
citeam înţelegerea paradisurilor pierdute. Mă uscam de dor. Douăzeci de minute
mă despărţeau de harul tămăduitor. Şi nu mă duceam spre el fiindcă legea unei
căsătorii e „să nu minţi”. „Să nu minţi” cu ce? Dragostea pe care-am extirpat-o din
mine, pe care-am lăsat-o să moară-n dumneavoastră… Cui a folosit cenuşa acestei
incinerări? „Cui foloseşte?”, ajung iar la-ntrebarea asta. La fel aş face şi azi, la fel
şi mâine, domnule doctor Vladimirescu, dar întrebarea tot mi-aş pune-o. Şi-am să
mi-o pun pân' la Ziua de Apoi”.
Sânziana închise ochii istovită. Monoloagele ei interioare o sleiau mai mult decât
două zile de laborator puse cap la cap şi decât toată casa dată cu fundu-n sus, la
curăţenia de Paşti. Îşi duse mâna la frunte şi oftă.
* „De ce-o fi atât de complicată viaţa? Oare pentru toată lumea? Ce ştim noi despre
„toată lumea”, când nu ştim nimic nici despre omul cu care trăim într-o casă, cu
care mâncăm la o masă, cu care dormim într-un pat? Fiecare se ştie pe sine.
Restul – presupuneri, mai subtile, mai puţin subtile. Când o să renunţăm la
aroganţa de-a ne pretinde atotştiutori asupra semenului nostru?… Mi-aţi lăsat cea
mai frumoasă amintire despre dragoste, domnule doctor Vladimirescu, şi un regret
fără sfârşit. Neîmplinirea dragostei pentru nenea Dal tăia o mână unei copile,
neîmplinirea dragostei cu dumneavoastră, amputa vitalitatea unei femei. M-aţi
învăţat ce e dorinţa, partea aceea fierbinte, iraţională şi-atât de-adevărată a
dragostei. Îl iubisem pe nenea Dal. Nimic nu putea şterge iubirea asta. Şi pe el îl
dorisem. De ce să mint? Ca să fac retrospectiv pe pura cu mine însămi? Dar
atunci nu ştiam ce doresc. Atunci – bănuiam, acum – aflasem. Îmi ţineam cursuri
de morală de dimineaţa până seara: „tentaţii ai să-ntâlneşti mereu; bărbaţi pe care
să-i doreşti, care să te neliniştească aşa cum te nelinişteşte, cum te bântuie acest
domn doctor atât de sobru şi-atât de pătimaş, ai să găseşti şi azi şi mâine. Trebuie
să-nveţi să te-nfrânezi, să te disciplinezi. Spune-ţi mereu: sunt femeie măritată, nu
trebuie. Sunt mamă de copil, nu trebuie. Căsătoria şi copilul sunt permanenţele
mele, sunt teritoriul meu. N-am voie să trec fraudulos frontiera şi să le schimb pe
efemer. Bărbaţi care să-mi strice liniştea, sobri şi pătimaşi, am să găsesc şi azi şi
mâine”… De şaisprezece ani, n-am mai găsit. N-am mai găsit focul acela mistuitor.
Am găsit frumuseţea-nălţătoare a adoraţiei pentru dumneavoastră, domnule
doctor Murgu, te-am întâlnit pe tine, Pavele, băiatul meu drag şi curat, coborât din
creierul munţilor, te-am întâlnit pe tine, Emile, singura mea eroare, pe
dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu, pe tine, Mircea, şi vă iubesc pe
toţi, şi-mi sunteţi dragi, şi mi-e drag să vă răsfoiesc, şi nu mi-e ruşine cu voi şi nici
cu mine, v-am întâlnit pe voi, dar pe el nu l-am mai întâlnit în niciunul din voi şi
ştiu, simt, că nici n-am să-l mai întâlnesc, în nimeni, niciodată. „Nimeni”,
„niciodată” le spunem deseori fiindcă ne-am dezvăţat să le analizăm conţinutul,
fiindcă vorbim la-ntâmplare, fiindcă rostim cuvintele fără să le atribuim nici o
valoare. „Nimeni”, „niciodată” sunt cuvinte definitive, cu un conţinut sacru,
inviolabil ca un mormânt. Eu nu spun niciodată cuvinte la-ntâmplare. Sunt cam
patetică. De ce n-aş fi? Să ne cenzurăm şi-n noi înşine, nici cu noi înşine să nu-
ndrăznim să fim noi? Atunci, când? Şi faţă de cine? Faţă de viermii cei neadormiţi
care ne află tainele trupurilor? Dar pe-ale sufletelor ce viermi au să le afle
vreodată? Cuvinte, cuvinte… Am un respect pentru cuvânt ca pentru o fiinţă.
Poate pentru că m-a născut şi m-a crescut o mamă adăpată la două izvoare ale
cuvântului: la cel de la ea din sat, de la Cernaţi, şi la cel al culturii clasice,
învăţată-n şcoli. „Cu gura face şi-şi face omul şi cel mai mare bine şi răul cel mai
mare”, aşa zicea Mama. „Umblă, mamă, cu vorbele, cum ai umbla cu un ou
moale”, mă dojenea ea blând când o mai luam eu razna cu gura. Aşa învăţase ea
din pomul veşnic roditor al cunoaşterii. De când am început şcoala, în fiecare
dimineaţă se uita la mine ca la o icoană şi-mi spunea cu un glas rugător şi
pătrunzător, care voia să intre-n fiecare fibră din mine: „ai grijă ce vorbeşti, copilul
mamei, sunt vorbe care, ştii tu… te roagă mama…”. Aflasem şi eu că erau vorbe
care te puteau evacua în spaţii mai strâmte decât mansarda noastră din Cercului”.
* „„Uite, Hangan, ce bine ştie! Ea cum a-nvăţat şi tu nu?”, m-a dat de exemplu,
într-o zi, profesoara de franceză, prin '50, cred, când Niura, una din gemenele
Dulgheru, pe care-o ascultase după mine, se poticnise la „si conditionnel”.
„Hangan a avut guvernantă”, s-a grăbit o colegă să ne-ajute pe-amândouă.
„Guvernantă n-am avut, dar mama mea şi-a făcut doctoratul la Paris; a-nvăţat
acolo franţuzeşte şi englezeşte şi m-a-nvăţat şi pe mine de mică”. „Parcă-n fişă
scrie că mama ta e dactilografă”, m-a-ntrerupt profesoara, care ţinuse-un
trimestru locul dirigintei noastre (profesoară de rusă, plecată la specializare în U.
R. S. S.). „Acum e dactilografă, dar la bază e profesoară de latină şi de greacă”. „La
bază”. Mi-era greu să stabilesc vreo relaţie între „baza” din această formulare şi
„baza” din geometrie. Dar nu ştiam să exprim altfel decât prin sintagma aceea „tip”
situaţia profesională a Mamei. „Bunicii tăi ce sunt?”, a continuat profesoara, dintr-
odată plină de curiozitate în privinţa genealogiei mele. „Ţărani”. „Şi şi-au trimis
fata la doctorat, la Paris?”, a rostit profesoara, neîncrezătoare. „A trimis-o statul cu
bursă”. „Tatăl tău ce e?”. „A fost doctor; a murit pe front”.
Afară de Liliana, singura mea prietenă, nimeni din clasă nu ştia nimic despre
mine. Nu era rău să ştii franţuzeşte, că doar fusesem citată ca personaj pozitiv
pentru asta – însă trebuia să ştii de la şcoală, să fi-nvăţat de-a valma cu toţi copiii.
Înţelegeam că oameni care ţineau haine de blană la naftalină umblau cu lodene;
înţelegeam că etalarea unor bunuri materiale care nu fuseseră şi nu erau la-
ndemâna tuturor putea părea aroganţă. Dar nişte bunuri spirituale, ca, de pildă, o
limbă străină învăţată acasă, un bun spiritual cum putea ofensa pe cineva? Pe
cine, de pildă, ar fi ofensat că eu aş fi ştiut să pictez? Cum putea fi cineva ofensat
că altcineva ştia ceva ce el, acel cineva, ştia mai puţin sau deloc? I-am povestit
Mamei cele-ntâmplate la şcoală şi i-am expus cum m-am priceput nedumerirea
mea cu privire la bunurile materiale şi la cele spirituale şi la dezacordul pe care
puteau să-l stârnească-ntre oameni. Mama mi-a explicat că orice bun spiritual
este convertibil în bunuri materiale, iar bunurile materiale în muncă. Aşa rezum
eu astăzi explicaţiile ei de-atunci. „Cine munceşte cu braţele se gândeşte: cât ar
trebui să muncesc eu ca să-mi cumpăr covorul ăsta?'„.
Explicaţia, această primă parte a explicaţiei o-nţelegeam. Dar nu-nţelegeam de ce
omul care muncea cu braţele s-ar fi supărat pe unul care picta, ca nenea Matei, de
pildă. „Fiindcă se gândeşte: cât timp ar trebui să muncesc eu ca pe urmă să pot
sta şi să pictez un tablou?'„. „Mamă, şi tu crezi că el are dreptate când gândeşte
aşa?”. „Draga mamei, nu ştiu dacă are sau n-are, dar aşa gândeşte şi aşa e-nvăţat
să gândească. Mai întâi, trebuie să te pui în locul altuia şi după-aceea să-l judeci.
De când lucrez la 'Cauciucul', înţeleg altfel lucrurile decât înainte”. Mi-aduc
aminte că am fost tristă toată ziua. În sufletul meu se furişase ceva tulbure, ce nu
existase pân-atunci: îndoiala, bănuiala”.
* „De ce spunem, „mamă vitregă”, „tată vitreg” şi nu spunem şi „bărbat vitreg” şi
„nevastă vitregă”; „bărbatul vitreg” şi „nevasta vitregă” întâlnindu-se mult mai des
decât mama şi tatăl? De ce mi-a venit gândul ăsta? Nu ştiu. Pentru că, probabil,
demult îl cloceam şi-acum a spart coaja.
Mama, într-o zi când aveam dexterităţi, m-a dus la „Cauciucul”. Să văd munca
unui schimb. M-a plimbat prin toată fabrica. Ţin minte nişte oameni negri ca nişte
draci, luptându-se cu nişte furci negre pe care se opinteau să le-nfigă-n ceva.
Căldura, curentul, negreala… Mama nu mi-a spus niciodată de ce mă dusese-
acolo. Am înţeles din vizita aceea un lucru mult mai important decât părea la
prima vedere: am înţeles de ce cât lumea şi pământul acei care n-au îi vor urî pe-
acei care au, şi de ce acei care muncesc cu mâinile vor avea totdeauna o bănuială-
n sufletul lor în privinţa celor care muncesc cu mintea. Nu era vorba numai de
efortul fizic, era vorba de certitudinea pe care o dă lucrul ieşit din mâna omului şi
de incertitudinea pe care-o simţi în faţa lucrului ieşit din mintea lui. Ce iese din
mâna omului se măsoară, se cântăreşte. E bun sau nu e bun. Dar ce iese din
mintea lui? Cine este judecătorul – suprem, imparţial – care să judece lucrul ieşit
din mintea omului şi care să-l încredinţeze pe cel care munceşte cu mâinile că
lucrul acela al minţii e bun, nu numai fiindcă aşa i se pare judecătorului, ci
fiindcă el este bun în mod absolut? Cine să-l încredinţeze pe cel care-şi măsoară
priceperea cu metrul şi cu balanţa că ceva ce nu se poate măsura astfel e bun? Un
şurub e bun sau nu e bun. El nu poate stârni controverse. Dar cu ce să-l convingi
pe cel care munceşte cu braţele că un lucru venit din stricta sferă a minţii e bun
sau nu, când acel lucru stârneşte-atâtea controverse? Pe cine să creadă omul
acela: pe cei cu ditirambii sau pe cei cu hula? Şi lui îi spune inima ceva când
citeşte, când vede, când aude lucrurile ieşite din complicatele tipare ale minţii, dar
se sfieşte să strige sus şi tare ce crede; se teme să nu-i spună careva „ce ştii tu?”
şi-şi spune el însuşi „ce ştii tu?”.
Începeam să mă-mpac cu gândul că-ntre oameni nu e numai iubire.
Antoaneta, prietena mea din clasa-ntâi, Antoaneta, care nu s-ar mai fi dezlipit de
mine, nu-mi strigase: „Hoaţo, mi-ai furat geografia!”? Aşa mă cunoştea ea pe
mine?! Cum putuse ea să creadă aşa ceva despre mine? O săptămână am dus-o-
ntr-un plâns. „Nu te-amărî, fetiţa mamei. Ai s-auzi atâtea-n lumea asta, atâtea pe
nedrept, ăsta-i doar începutul”, mă liniştea Mama. Zadarnic a-ncercat Antoaneta
să se-mpace cu mine, zadarnic mă-mbia cu păpuşile ei, cu mingile ei, cu bilele ei.
Îmi ieşise de la inimă. Într-atât încât, deşi am fost douăzeci şi unu de ani colege,
habar nu mai aveam de existenţa ei şi nu fiindcă aş fi făcut pe indiferenta, ci
fiindcă, din ziua când îmi strigase „hoaţo”, pentru mine Antoaneta murise. Nu-i
purtam nici o pică. Ne salutam, schimbam câteva cuvinte neutre ca-ntre oameni
care se văd zilnic, dar pentru mine din ea nu rămăsese nici umbra Antoanetei pe
care-o iubisem. Plânsesem atunci nu umilirea mea, nu imposibilitatea mea de-a-
mi demonstra nevinovăţia – cum să dovedeşti ceva ce n-ai făcut? – plânsesem
moartea unei prietenii. Îmi dau seama că din acea-ntâmplare de-acum douăzeci şi
nouă de ani se trage rezerva mea faţă de oameni. Dac-ar fi fost numai acea-
ntâmplare poate că s-ar fi estompat şi-ncet-încet aş fi-nceput s-o consider ca pe
ceva ieşit din comun, care, deşi mă zdruncinase, putea fi dat uitării. Dar mereu
se-adăuga altceva care-mi mărea nedumerirea şi bănuiala. Într-o zi, am „zbârcit-o”
la un aspect imperfectiv la rusă.
Într-un glas, Niura şi Şura, gemenele Dulgheru, au spus corect ceea ce eu
greşisem. Cum multe reacţii sunt „tip”, profesoara de rusă zisese la fel ca cea de
franceză altă dată: „Ele cum ştiu şi tu nu ştii, Hangan?”, iar eu, imitând-o pe
colega mea care intervenise-n folosul Niurei la ora de franceză, am zis: „Ele-au
avut guvernantă”. Profesoara s-a schimbat la faţă. Niura s-a roşit şi-a protestat:
„N-am avut guviernantî”. În pauză, profesoara de rusă, care ne era şi dirigintă, m-
a chemat şi m-a moralizat. Mi-au rămas în minte doar „Bastion al păcii… cel mai
înaintat din lume, iar tu…”. Cu mine nu mai ştiu ce era. Pe lângă imperfectivul
unui verb pe care l-oi ţine minte câte zile-oi avea, ziua aceea m-a-nvăţat că era
bine să nu răspund decât la lecţii. Nu i-am spus nimic Mamei. De ce s-o mai
indispun şi pe ea, dacă nu chiar s-o sperii! Avea şi-aşa destule necazuri pe cap,
mai ales de când pe Taica şi pe Maica îi dusese în Bărăgan. Îşi făcuseră cum
putuseră, cu mâinile lor, o odaie din chirpici. Mama toată ziua bătea drumul
poştei să le trimită câte-o litră de zahăr, economisită de pe cartelele noastre, câte-
un kil de marmeladă de 5. Bătea toată ziua la maşină – la fabrică şi-acasă. Făcea
mărţişoare, felicitări, flori de mătase, gătea, spăla, spărgea lemne, le căra la noi în
mansardă; îi mai ajutau nenea Matei, eu, Tudor, Mihai. Pe nenea Dal şi pe Marina
nu-i lăsa: „Daniele, un chirurg n-are voie să-şi obosească mâinile, iar ţie, Marino,
ţi-o ajunge câte-ai de făcut pentru ai tăi, plus spitalul, plus naveta!”. Ce să-i mai fi
spus ei? Într-o zi, ne-a-ntrebat diriginta cum ne petreceam duminica. Mi-aduc
aminte ce-a răspuns Georgica Suru, singura fată de muncitor din clasa noastră.
„Mă duc la alde bâtu-n Pantilimon şi săpăm grădina, că ei n-au vrut să se mute cu
noi la bloc, în centru”, şi mi-aduc aminte ce-au răspuns Niura şi cu Şura,
Dulgheriţele, fetele tovarăşului Nicolae Dulgheru, profesor la Filosofie. „Noi,
duminica, răspundiem la gazieta die pierietie”. Noi, cu gurile căscate, că nu-
nţelegeam nici pic. Nici diriginta, nici ea nu-nţelegea. Părinţii Dulgheru ţineau o
gazetă de perete în care criticau copiii, pe cele două gemene şi pe fratele lor mai
mare, Leonea. Aceştia, la rândul lor, ţineau şi ei o gazetă de perete în care
răspundeau. „Şi ce scrieţi, bre, acolo?”, le-a-ntrebat Suru Georgica. „Ne facem
autocritica şi ne riemuşcăm”, au răspuns Niura şi cu Şura-ntr-un glas. Toată
lumea a râs, afară de mine. Nu mă ţinusem să nu râd. Nu-mi venise deloc să râd.
Ce devreme mi-a pierit mie cheful de râs! Râd foarte rar. Râd greu. Nu sunt un
temperament depresiv şi nici posacă nu sunt. Dar foarte rar îmi vine să râd. Am
plâns mult în viaţă, numai pe ascuns. Nu sunt o fiinţă ascunsă, dar nici
expansivă. Nu sunt mizantroapă, dar nici nu iubesc oamenii cu frenezie şi sufletul
nu mi-l pun pe masă-n faţa nimănui. Sunt convinsă de necesitatea comunicării-
ntre oameni ca de-o etică obligatorie, respect oamenii şi mi-e milă de ei şi nu
preget să-i ajut, îi respect, îi ajut, dar nu mă pot împiedica să nu-i judec. Sunt
generoasă. E-n firea mea şi-am şi-nvăţat generozitatea de la Mama. „În lumea asta
ai să găseşti totdeauna pe altul mai sărac şi mai necăjit decât tine. Să-i dai
totdeauna: să nu spui: 'şi eu sunt sărac şi eu sunt necăjit'. Dau din ce am şi din
ce ştiu. Două gânduri să nu te părăsească niciodată: acela de-a-ţi îmbogăţi mintea
şi sufletul şi gândul că suntem trecători în lume. 'Memento mori' nu era un adagiu
al tristeţii, nici al resemnării, ci un semnal de alarmă, care voia să te ţină într-o
permanentă stare de veghe: 'bagă de seamă ce faci cu viaţa, că nu e veşnică'„.
Mama zâmbea când spunea cuvintele-astea. Cu zâmbetul ei de-o-naltă resemnare.
Măicuţa mea dragă, nu te-am văzut niciodată stând picior peste picior sau
ţinându-ţi mâinile, în rarele clipe de răgaz, altfel decât aşezate cuminţi una peste
alta, în poală. Fiindcă aşa stau de veacuri ţărancele noastre: într-o atitudine
hieratică, în aşteptarea ungerii pentru împărăţia supremei bune-cuviinţe. „Aş vrea
să se termine totul aici, să nu mai fie şi-o Lume de Apoi. Dacă, totuşi, este o Lume
de Apoi, şi eu cred că este, mă mângâi cu gândul că am să mă mai întâlnesc cu cei
care mi-au fost dragi”. Aşa spuneai tu, Mamă. Dac-aş vrea o Lume de Apoi, în care
eu nu cred, aş vrea-o ca să te-ntâlnesc pe tine, pe Tata pe care nu l-am cunoscut,
pe Dina, pe doamna doctor Florica Vărbănescu, pe Maica şi pe Taica, pe maica
Ana, pe Coana-mare, pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu. Că
mulţi v-aţi făcut! Aproape că sunteţi mai mulţi, voi, cei de-acolo, decât cei pe care
mi-e drag să-i întâlnesc aici, în lumea cu luminile. „Când vine câte-o zi mare,
când, vrând-nevrând, îţi faci bilanţul, vezi cât de mulţi au plecat din viaţa ta. Unii
s-au dus, s-au mutat de la noi, pe alţii i-am dat noi afară din viaţa noastră. La cei
dintâi – te gândeşti cu părere de rău dar şi cu-mpăcare, ca-n faţa inexorabilului; la
ceilalţi – cu-amărăciune că n-au ştiut să-şi păstreze locul în inima cui îi primise.
Se răresc rândurile prietenilor mei. Multora le duc flori şi le-aprind lumânări; în
faţa multor nume ale celor care trăiesc trebuie să spun 'fostul meu prieten'. Parcă
şi aerul se rarefiază-n jurul meu. Încep să m-apropii de imponderabilitate”. Cred c-
a fost ultima noastră conversaţie, domnule doctor Nini Naiculescu. Ştiam că
sunteţi bolnav, dar n-am bănuit că hotărâseţi… Mâine se-mplineşte un an de când
aţi plecat cu bună-ştiinţă. Eraţi singurul om căruia i-am vorbit despre Pavel.
Pentru prima oară, atunci, pe-o plajă a Mării Negre, am înţeles că oricât de pudic
ar fi un om, o dată-n viaţă, măcar o dată, trebuie să-şi descarce sufletul în faţa
cuiva. Atunci, l-am înţeles pe nenea Daniel, pe nenea Dal al meu, model de
pudoare. Am înţeles de ce simte nevoia unui confident şi de ce, după ce-a murit
Mama – confidenta lui de-o viaţă – m-a ales pe mine confident. Toate legendele au
un tâlc. Atunci, la ţărmul mării, l-am înţeles pe bietul bărbier al regelui Midas.
Ştiam că dumneavoastră sunteţi o trestie care n-o să-i şoptească vântului taina
mea. Domnule doctor Naiculescu. Nini, Nini! Povestea mea cu tine, povestea mea,
Pavele…”.
CAPITOLUL DOI.
Soneria ţârâi slab şi scurt. Dac-ar fi auzit trâmbiţa Judecăţii de Apoi, Sânziana
Hangan n-ar fi sărit mai rău decât la sunetul acela timid şi nehotărât.
Porni din baie, ştergându-şi mâinile de-un prosop. Ajunse-n faţa uşii de intrare şi,
contrar obiceiului, deschise fără să privească prin vizetă. Deschise uşa larg, la
perete. „Semn de caracter leal, de om generos şi netemător de nimic”, aşa
diagnostica doctorul Daniel Şerban acest fel de-a deschide uşa.
În faţa Sânzienei, stătea un bărbat înalt, şaten, într-un costum maroniu în
carouri, cu-o valijoară burduf şi cu un trenci bleumarin într-o mână, cu un buchet
de garoafe învelit în celofan, în cealaltă mână.
Sânziana se uita la el şi, dac-ar fi putut să pună un diagnostic stării ei, ar fi spus
cum spunea maică-sa: „Uneori ai momente când parcă-ţi ia Dumnezeu minţile”. Îi
bătea inima atât de tare că-i simţea pulsaţiile-n cerul gurii; sau făcuse o sincopă?
Îşi trecu o mână prin faţa ochilor ca spre-a alunga nălucile.
— Sărut mâna, sună în fine glasul bărbatului şaten, aducându-i pe-amândoi la
realitate.
— Bună seara, Pavele. Hai, intră…
— Credeam că… m-ai uitat, zise el, în timp ce-şi punea valiza şi trenciul pe lădiţa
de pantofi a cuierului din vestibul.
O clipă ezitase asupra persoanei la care să folosească verbul.
Îi întinse florile.
— Cred că trebuia să le scot hârtia, nu-i aşa? o-ntrebă el, privind-o şi zâmbind.
Sunt subtilităţi de-astea care mie-mi scapă.
— Vezi-ţi de treabă! Să mergem în casă.
— Nu deranjez pe nimeni?
— Cred că cel puţin o oră de-aici încolo n-o să se-arate nimeni.
Pavel Vlas se aşezase-n berjera din sufragerie, pe care i-o arătase Sânziana cu
mâna. Tocmai când Sânziana se pregătea să-şi tragă un scaun şi să se-aşeze şi ea,
sună telefonul.
— Iartă-mă o clipă.

(„E la fel de frumoasă şi n-a-mbătrânit deloc, dar ceva i s-a schimbat în privire, s-a
adâncit, s-a-ntunecat”.)
— Da, Myriam, îi spun, sigur. Trebui' să se-ntoarcă. Nu te superi că nu stau de
vorbă, dar am o vizită. La revedere.
Sânziana se-aşeză pe scaun, potrivindu-şi grijuliu fusta. Pavel Vlas o privea,
implorând-o-n gând să spună un cuvânt, dar Sânziana, neavând deloc aptitudini
mondene, nu se pricepea s-azvârle un cuvânt anodin cu care să pună capăt unui
moment greu de trecut. Cu dinţii-ncleştaţi şi tremurând ca de friguri, se uita la el
şi tăcea.
— Credeam că m-ai uitat, sună în sfârşit glasul lui Pavel, stins de parcă venea de
cine-ştie-unde. S-ar fi putut, au trecut cinci ani. În august s-au împlinit cinci ani,
continuă el, cu-o voce un pic mai sigură, închizând ochii.
— S-ar fi putut, Pavele, ce nu se poate pe lumea asta? S-ar fi putut, dar nu te-am
uitat. Eu nu uit nimic. Câteodată mi-e frică să nu mor de-atâta memorie. Nu uit
nimic şi pe nimeni. Iar cine-a-nsemnat ceva în viaţa mea, un ceas măcar… nu mai
are nici o şansă să-l uit.
Ultimele cuvinte le spuse cu intenţia de-a-ndulci niţel tonul amar şi patetic cu
care rostise restul frazei.

(„Să-i spun dintr-o suflare ce am de spus, că doar n-o să stăm de poveşti până
plec la gară”.)
— Sânziana, cred că eşti tare mirată că te-am căutat. Acum cinci ani m-ai rugat să
nu te caut niciodată. Ţi-am făgăduit şi m-am ţinut de vorbă şi n-aş fi venit
niciodată să te tulbur dacă…
— Dacă?
— Dacă n-aş avea o bănuială…
Se opri, dar de data asta, Sânziana, care nu mai avea pic de sânge-n obraz, nu-l
mai ajută.
— De ce nu spui nimic? Ştii bine la ce mă gândesc. Fiica ta cea mică, Ana, e
copilul meu. Că astă-vară la mare („la marea care mi-a fost atât de dragă acum
cinci ani”), că as' vară, fetiţa, Ana, se juca-n nisip cu băieţii mei, asta ştii. Lumea-i
mică, Sânziana… Când m-am uitat bine la Maria, la fiică-ta cea mare, mi s-a părut
că mai văzusem cândva fetiţa asta. M-am întrebat atunci de ce te făceai că nu mă
vezi. Pe urmă, mi-am dat eu seama. „„Cum te cheamă pe tine, copilă?”. „Ana
Hangan, şi-am patru ani”„. Pe cea mare – Bujor, pe cea mică – Hangan, ca pe tine.
Una era dintr-o căsătorie, alta – din altă căsătorie. Le creştea un domn Hangan
care credea că una e a lui.
— Nu le creştea nici un domn Hangan. A existat un singur domn Hangan şi-acela
a murit, în '42, pe front. Frumoase gânduri ţi-ai făcut despre mine…
Pavel se duse-n faţa Sânzienei, şi-o luă de mână.
— Te rog, nu te supăra…
Sânziana se uită-n ochii lui albaştri şi văzu atâta căinţă şi-atâta amărăciune că
simţi cum îi urcă un nod în gât şi-o podidi plânsul. („Doamne, Doamne, ce-or avea
toţi oamenii cu mine de nu mă lasă o dată să trăiesc în pace?”.)
Murea de ruşine să plângă-n faţa cuiva. Îşi duse amândouă mâinile la ochi, apoi,
cu capu-n pământ, plecă din cameră. Se-ntoarse, e drept că spălată pe faţă, dar
cu pleoapele de sus umflate de parcă le-ar fi injectat de curând ceva sub pielea
transparentă, albăstruie.

(„Doamne Dumnezeule, martor îmi eşti că nici cu gândul n-am gândit s-o supăr”.)
— Iartă-mă, Pavele. Dar pe fiecare din noi ne-ajunge câteodată, nu ştiu ce ne-
ajunge, dar ne-ajunge… E câte-o zi când vine totul peste tine ca un tăvălug. Te rog
să mă ierţi! N-aş vrea să te simţi prost în casa mea. La urma urmei, tot aşa aş fi
gândit şi eu ca şi tine. Te rog să mă ierţi! Toată viaţa m-am stăpânit, mi-am
înghiţit lacrimile şi numai Dumnezeu ştie de câte ori, dar sunt zile când nu mai
pot. Atunci, intru-n baie şi plâng sau plec pe stradă. Acum însă…
Şi iar o podidi plânsul şi iar se ridică să plece. Pavel i se-aşeză hotărât în cale şi-o
apucă de-amândouă mâinile, o luă apoi de bărbie şi-ncercă să se uite-n ochii ei,
dar Sânziana întoarse capul ca să nu-i observe el lacrimile.

(„Aşa ne-am cunoscut, aşa ne revedem”.)

Pavel scoase din buzunarul de la piept o batistă albă şi-i şterse ochii.
* „Toată viaţa m-am stăpânit şi mi-am înghiţit lacrimile şi numai Dumnezeu ştie
de câte ori…”. Cuvintele astea îl izbiseră cum îl izbiseră lacrimile ei, atunci, pe
plajă. „Ce-o fi fost viaţa femeii ăsteia înainte, înaintea verii de-atunci, şi pe urmă?
Dacă fetiţa e copil din flori, cum am auzit, câte umilinţe o fi-ndurat în ăştia cinci
ani, câte lacrimi o fi-nghiţit? Femeie necăjită, pe care-am iubit-o ca pe nimeni în
lumea asta, pe care-o iubesc şi-am s-o iubesc…”.
Cu-o mână o strângea la piept, cu cealaltă o mângâia pe cap. Sânziana plângea.
Dac-ar fi-ntrebat-o cineva de ce, n-ar fi ştiut să spună. Aşa i se-ntâmpla ori de
câte ori o apuca plânsul. Nu ştia să spună de ce. Fiindcă ea nu plângea niciodată
pentru un motiv anume. Trecuse peste multe motive, peste multe şi grele, şi nu-i
picase o lacrimă. Şi, deodată, când justificarea imediată, cauza lipsea dintre
evenimentele recente, o apuca un plâns de parcă se sfârşea lumea. Plânsul ei era
de fapt, ca pentru mulţi alţii, un prag al acumulării. O stare cantitativă care ducea
la o altă calitate. Erau momentele când, într-un sinopsis al amărăciunii, îşi vedea
etalată toată viaţa. Nu ura atunci pe nimeni, nu se compara cu nimeni, nu se
considera nenorocită, nu acuza soarta, dar simţea nevoia să dea ceva afară din
sufletul ei, ceva ce nu mai încăpea. Era ca un fel de-a face ordine şi curăţenie în
sinea ei. Nu-şi jura nimic, nu lua nici o hotărâre, nu se-nverşuna-mpotriva
nimănui şi-a nimic. Dac-o răzbea-n cursul zilei, se-apuca frenetic de treabă, de
treburi grele şi-obositoare. Dacă se-ntâmpla seara, ieşea să se plimbe niţel
singură, se-ntorcea acasă şi se băga imediat în pat. Norocul ei că, de când se
despărţise de Alexandru, nimeni n-o-ntreba „de ce?”. Alexandru, principalul
furnizor al motivelor ei de plâns, n-o-ntreba nici el prea des. O-ntreba „ce, iar ţi s-
au înecat corăbiile?”, doar când grosolănia pe care-o comisese, faţă de ea sau faţă
de alţii, nu i se părea atât de flagrantă, şi deci în stare s-o indispună.
La fel şi-acum. De ce plângea? Ce plângea? Lăzi de marmeladă de 5 lei i se-
ngrămădeau ca un munte-n faţa ochilor, bătăi ameninţătoare în uşa din Amzei îi
răsunau în urechi, bătăile celor care tot încercau să le dea afară din casă, pe ea şi
pe maică-sa, prin '50, grămezi de lemne i se-nfăţişau aşezate-n faţa unei scări-
melc, grămezi pe care le cărase cu maică-sa-n mansarda lor din Cercului, maşina
de scris a maică-sii îi ţăcănea-n urechi, se vedea mereu în pat acoperită cu
plapuma şi cu pledul ca să nu-ngheţe pe zile geroase când auzeau tabla
acoperişului trosnind de-atâta frig, se simţea asudând în zilele de vară, soarele
încingând coteţul acela aerian, ca pe-un cuptor metalic şi, deodată, vedea o
crenguţă de brad prinsă cu-o aplică-n perete, cu câteva globuri în ea, iar ele două
ţinându-se de mână şi cântând în faţa crenguţei. O, brad frumos… şi O, ce veste
minunată… şi iar marmeladă, ele două cu Taica şi cu Maica adunând spice de pe
arie, că nu le mai rămăsese nimic de la cotă, ele două călcând în picioare pământ
amestecat cu pleavă şi cu ceva paie ca să facă nişte chirpici din care să-şi ridice ăi
bătrâni o odăiţă şi-o bucătărie, când îi duseseră-n Bărăgan, ele două stând şi
păzind-o pe Surica Juster, „tanti Surica”, mătuşa profesorului Iancu Stein,
pândind-o pe biata paralitică să moară, ca să rămână singure-n garsoniera în care
bătrâna, ştiind că moare, le luase-n spaţiu. Murise binecuvântându-le c-o-
ngrijiseră până-n ultima clipă. Sărmana bătrână. Plosca, iar plosca, plosca sau,
dacă nu, să rămână cine-ştie până când în mansarda din Cercului. Plosca, plosca.
Şi iar munţi de lăzi cu marmeladă de 5 lei. Şi gura care-i lăsa apă de câte ori vedea
un sendvici cu şuncă la şcoală, de câte ori mergea pe stradă şi simţea miros de
friptură din câte o casă. Şi iară ele două-mbrăcate cu ce-aveau mai bun – dar ce-
aveau mai bun? – cu porţia de lemne arsă pe-o săptămână ca să le fie cald măcar
într-o zi de sărbătoare, cântând în faţa crenguţei de brad lipită de perete cu-o
aplică, ele două luându-se de mână şi cântând O, brad frumos… şi O, ce veste
minunată… în plânsul ei, crenguţa de brad aducea o răceală şi-o linişte. Gândurile
i se-adunau toate-n jurul martorului care nu mai era, al martorului căruia nu-i
mai putea spune „ţi-aduci aminte-atuncea… ştii… când…”. Acest moment de
concentrare a gândurilor era şi cel al durerii maxime. În acel lamento monoton în
care vedea adunate la un loc toate adversităţile vieţii, ca pe nişte grămezi de
pietroaie care stăteau să-i cadă-n cap, adversităţi materiale, umilitoare dar
materiale, apărea acea spiritualizare a durerii, imaginea mamei ei. Apăreau un
zâmbet şi-o privire de-o înaltă resemnare, zâmbetul şi privirea care-o ocrotiseră
până cu doi ani în urmă. Deodată, munţii de lăzi de marmeladă, grămezile de
lemne-n faţa scării-melc se prăbuşeau ca un castel din cărţi de joc, un castel care
se estompa până se ştergea cu totul în faţa unei dureri atât de mari, de profunde,
care nu semăna cu nimic. Îi venea să calce-n picioare toate-amintirile fiindcă
niciuna nu merita să stea alături de durerea aceea unică.
Imaginea mamei ei, în fustă neagră, în bluza de bumbac, toarsă, vopsită, împletită
de mâna ei, imaginea aceea pe care-o ţinea de mână şi cu care cânta O, brad
frumos… şi O, ce veste minunată… o făcea să geamă o dată înfundat şi-apoi, ca la
un sfârşit de lume, când totul e pierdut, când sufletul e cuprins de răceala
supremei linişti, Sânziana înceta să plângă. Sufletul ei răcit şi golit, uşor ca un
fulg, era din nou eliberat pentru un timp. Amărăciunile, durerile care treceau
peste maluri se revărsaseră, se duseseră-ntr-o groapă comună a durerii
universale, lăsându-i în suflet spaţiu pentru noi dureri şi pentru noi amărăciuni.
Pentru Sânziana, plânsul era o terapeutică, lacrimile – o toxină a sufletului care
trebuia evacuată. „Sechelele din suflet. O hartă cu dureri, cu iubiri, cu frânturi de-
amintiri şi cu-amintiri frânte. Sechelele de multe ori nu mai sunt o primejdie, ci
doar martori ai unor stări trecute. Simple marginalii ale unor ipostaze. Uneori, te
uiţi prin ele ca prin sticlă. Alteori, consemnează şubrezenii pe care le ducem cu noi
o viaţă. Am vrea să le uităm, dar ele dor. Dragostea mea pentru Pavel – scurtă: un
fulger. Ucisă cu premeditare. Nu-l mai iubesc? L-am iubit tot timpul. Îl iubesc în
clipa asta. Nu-l mai doresc. Mângâierile lui sunt caste, iar eu nu mai tresar la ele.
Suntem un cristal care nu mai vibrează”.
— Sânziana, Sânziana, mare păcat ţi-ai făcut. Cu tine, cu mine, cu copila noastră.

(„Cât de frumos sună glasul oamenilor când spun ceva adevărat, când smulg ceva
din ei şi-l întind altora ca pe-o ofrandă: „ţine, ia, acesta e sufletul meu”„).
Glasul lui Pavel Vlas, scăzut că abia de-l auzise, cuprindea în inflexiunile lui fără-
nălţimi spectaculoase, asemenea munţilor de unde-şi avea el obârşia, toată
amărăciunea pe care-o simte un suflet de om în faţa unui dezastru. Nici urmă de-
nvinuire-n glasul acela de ţăran, ci numai constatare.
— Ce-ai fi vrut să fac? îl întrebă Sânziana, cu glas plin de resemnare.
— Să-mi fi spus. Că nu mi-ai spus nimic despre viaţa ta, nici asta n-a fost bine.
Era însă un lucru care te privea. Eu ţi-am întins viaţa mea ca pe-un colac pe un
ştergar. Tu nu mi-ai spus o vorbă despre tine. Şi n-am stăruit să-mi spui că mi-am
zis că ţi-o fi greu să te iubeşti cu un bărbat şi să spui că eşti femeie măritată. Cum
să te fi iscodit? Dac-aş fi-ntrebat în dreapta şi-n stânga, aş fi aflat, că doar „gura
lumii”… Ştii şi tu, Sânziana… Dară eu am gândit că de ce să umbli să afli despre
un om ce nu vrea el să-ţi spună? Că doară n-om fi poliţie! Fiecare cu tainele lui.
Un copil însă… acela nu-i numai al unui om. Doi oameni l-au făcut, doi oameni
trebuie să ştie de el; al amândorura e…
— Dacă te-aş fi-ntrebat atunci… dacă ţi-aş fi cerut voie să fac acest copil, ce-ai fi
zis?
— Aş fi zis să-l faci pentru că viaţa e mai presus de noi. Mi-aş fi zis: copilul ăsta
trebuie să se nască dacă o femeie vrea să-l nască.
Urmă un moment de tăcere.
— Spune drept, i se-adresă Pavel Sânzienei, depărtându-se un pic în timp ce-o
privea, chiar ai vrut să ai copilul ăsta? sau pentru că-ntâmplarea a făcut…
Orice-ar fi spus ea lucrurile n-aveau cum să se mai schimbe, dar fiindcă nu voia şi
de-aceea nici nu ştia să mintă, Sânziana se gândi să-i spună adevărul.
— A fost o-ntâmplare, întâmplarea că acest copil s-a… lipit de mine. Noi toţi
suntem nişte roade-ale-ntâmplării. Cu un minimum de precauţie întâmplarea
putea fi evitată. Cu un minimum de efort această-ntâmplare putea să nu capete
nici o finalitate. Vorbim ca-ntre medici, nu? M-am iubit cu tine, Pavele, în prima
seară, ca să fac ceva împotriva morţii, cum bine-ai zis tu atunci. Apoi, m-am iubit
cu tine, fiindcă te iubeam, îmi părea rău că am un singur copil. Mi-ar fi plăcut să
mai am un copil, dintr-o căsătorie, bine-nţeles, ca tot omul. Eram divorţată de
peste doi ani şi nimeni nu mă ceruse-n căsătorie şi nici până astăzi nu m-a cerut
nimeni care să-mi fie pe plac. Aş fi putut s-aştept pân' la Ziua de Apoi un tată
legitim pentru un copil pe care grozav aş fi vrut să-l am. Te-am întâlnit pe tine şi
te-am iubit. Dacă nu faci un copil cu un om pe care-l iubeşti, atunci cu cine să-l
faci? Şi la ce vârstă să-l faci, ca să mai ai şi timp să-l creşti? Nu-mi mai făceam şi
nici nu-mi fac vreo iluzie cu privire la ceea ce numeşte lumea „refacerea vieţii”. E
greu să fii femeie singură şi să creşti doi copii, recunosc! E chiar foarte greu.
Deşi respiră o data adânc, ca pentru o lungă expunere, Sânziana se opri brusc. Îi
spusese esenţialul.
— De ce nu mi-ai spus? Cum ai putut să nu-mi spui? o-ntrebă el, de data asta pe-
un ton de-nvinuire.
— Să-ţi fi spus… Era foarte uşor! Greu a fost să nu-ţi spun. Erai un copil orfan, ca
şi mine. Eraţi patru copii orfani, crescuţi de-o biată femeie singură. Numai tu ştiai
cum făcuseşi liceul. Munciseşi doi ani în mină ca să repari casa părintească şi ca
să laşi doi-trei bănuţi mamei şi surorilor tale, ca să te poţi duce cu inima uşoară la
Facultate. Cărai sticle de lapte dimineaţa în timpul Facultăţii tot ca să le trimiţi lor
ceva. Mai aveai un an şi terminai, în sfârşit, Facultatea. Aveai trei surori care
trebuiau să-şi facă un rost în lume. Tu erai capul familiei, nădejdea a patru
suflete. Cum aş fi putut să vin eu şi să le spun ăstor patru suflete: „Poftiţi, v-am
adus un plocon: pe mine, pe fata mea dintr-o căsătorie şi un copil de care fiul
dumneavoastră, măicuţă, şi fratele vostru, fetelor, nu ştie nimic, de care nu e
bietul om vinovat cu nimic!”? Cu mâna pe inimă şi judecând cinstit, puteam eu să
fac aşa ceva? Nu mă-ntrerupe, îl opri Sânziana cu un gest pe Pavel, care
deschisese gura să spună ceva. Care mamă se bucură să-şi vadă băiatu-nsurat
cu-o femeie despărţită şi cu copil după ea? Eu nu m-aş bucura să-mi văd copilul
purtând o haină cârpita când îşi poate lua o haină nepurtată. Greşeli am făcut
destule-n viaţă dar lucruri murdare, lucruri pe care să mi le reproşez, nu. Mie nu-
mi era teamă că tu sau mama ta aveaţi să mă respingeţi, ci dimpotrivă. Ştiam însă
c-aş fi făcut un lucru pe care nu trebuia să-l fac.
— Şi crezi că să-i ascunzi unui om că are un copil asta-i ceva de făcut? Adică eu
niciodată n-aş fi aflat de copilul ăsta al meu, dacă lumea n-ar fi atât de mică? Tu
nu mi-ai fi spus niciodată?
— Niciodată.
— Sânziană, nimeni pe lumea asta nu ştie că Ana e copilul meu?
— Ştie cineva. Ştia doar povestea fără nici un nume. Acel cineva s-a omorât acum
un an. Mâine, merg la parastasul lui.
— Şi omul acela, ierte-l Domnul, ce zicea?
— Poate n-ai să crezi, dar zicea că am dreptate.
— Dar mama ta?
— Mamei i-am spus doar că vreau să fac copilul pe care l-am făcut. Ei nu i-am
spus povestea. N-am vrut să-i încarc sufletul cu pietrele din sufletul meu. Iar ea
respecta atât de mult oamenii că nu punea nimănui nici o-ntrebare, nu făcea nici
o aluzie. Mi-a explicat doar ce ştiam şi eu: cât de greu avea să-mi fie.
— Sânziană, să nu-ţi închipui c-am venit să-ţi reproşez tăcerea faţă de mine, cel
mai interesat în povestea asta afară de tine. Am venit să-ţi cer voie să recunosc
fata.
— Ce să faci?
— Aşa cum ai auzit: să-mi recunosc fata.
— Cum de eşti aşa de sigur că-i a ta?
— Sunt sigur. Afară de date, care se potrivesc ca la carte, are sus pe pulpa
dreaptă, aproape de vintre, o pată, o stropitură cafenie, ca un strugure. Aşa cum
am eu. Mama e-ncredinţata că semnul îl am…
— Fiindcă a furat un strugure când era-nsărcinată cu tine şi fără să-şi dea seama
a pus pe corp mâna cu care furase, exact acolo unde ţi-a ieşit ţie pata. Ştiu de la
bună-mea de credinţa asta, spuse Sânziana pe tonul cu care-ar fi povestit o
poveste cu Făt-Frumos.
— Văd că ştii. Ei, bine…
— Pavele, dac-aş spune că Ana nu e-a ta aş minţi. Şi nu mă pricep deloc să mint.
Ca să te creadă cineva când minţi, şi nu numai când minţi, trebuie s-o faci cu
convingere. Altfel, cum să te creadă omul? Dar ca s-o recunoşti… Ce rost ar avea?
Eu nu ţin deloc la convenţiile sociale când n-au o acoperire solidă.
— Să ştii că de convenţii puţin îmi pasă. Dar eu nu pot să ştiu că un copil care e-
al meu trece drept al nimănui. Ţi-e ruşine cu mine? Să ştii că nu mă laud, dar n-ai
avea de ce.
— Pavele, dac-aş fi ştiut că mor şi n-aş fi făcu un copil cu un om cu care să-mi fie
ruşine. Ai doi copii şi-o nevastă. Nu-ţi strica rostul. Nu-i strica inima nevesti-tii.
Cu ce-a păcătuit ca s-o fericeşti cu un copil din flori?
— L-am făcut înainte de-a mă-nsura cu ea.
— Asta e-o subtilitate aproape avocăţească. E-o foarte slabă consolare pentru ea.
Pentru ea, copilul din flori ia ceva de la gura copiilor ei legitimi; le faci ei şi lor o
nedreptate. Să fim oameni rezonabili şi să nu ne complicăm viaţa, că şi-aşa e
destul de complicată. Ce-ar zice când i-ai spune, te-ai gândit?
— I-am şi spus.
— De ce i-ai spus fără să mă-ntrebi?
— Tu ai făcut un copil cu mine fără să mă-ntrebi…
— Dar n-am venit să tulbur viaţa nimănui cu el.
— Doar pe-a mea.
— N-am vrut.
— Ştiu că n-ai vrut, dar ai reuşit. Ţi-a fost teamă să nu mi-o tulburi atunci, iar
acum mi-ai tulburat-o mult mai rău. Mă-ntreb cum de tu, un om atât de deştept şi
de cinstit, ţi-ai putut închipui că ceva tulbure se poate limpezi de la sine. Fata asta
acum e-un boţ de om, dar când s-o face mare n-are să te-ntrebe şi ea cu cine-ai
făcut-o?
— Ei am să-i spun când o fi-n stare să-nţeleagă.
— Sânziană, eu trebuie să recunosc fata, orice-ai spune tu.
— Ce-a zis nevastă-ta când i-ai spus?
— A zis să recunosc fata, fiindcă aşa e cinstit.
Sânziană se gândea la Iulia Vlas, fata aceea zdravănă şi veselă, care parc-atunci
coborâse din munte şi de-abia apucase să-şi lepede bunda şi opincile ca să se-
mbrace de oraş. Şase luni umpluse laboratorul cu vorba ei de ţărancă şcolită, cu
gropiţele ei de copil rumen şi sănătos, cu pofta ei de muncă, cu glumele ei „spuse
cu-atâta ştiinţă a situaţiei c-ar fi invidiat-o şi Camera Lorzilor”, cum zicea Tudor.
Iulia Vlas făcuse un curs de specializare în laborator la Tudor. Deşi Tudor era
entuziasmat de Iulia şi i-o cita în fiecare zi, Sânziană evitase consecvent şi dibaci
s-o cunoască. Se salutau şi-şi zâmbeau: „Bună dimineaţa, doamnă doctor”, „Bună
dimineaţa, doamnă doctor”. Iulia, ca orice ţăran, nu făcuse nici un pas către
cineva care stătea pe loc. Ceva i se păruse ciudat Iuliei în această atitudine, dar
nu încercase deloc să-şi lămurească rezerva doctoriţei Hangan faţă de ea. Din
toate laboratoarele, Iuliei îi plăceau, de-adevăratelea, doi oameni: doctorul Tudor
Şerban, pe care-l cunoştea; şi doctoriţa Sânziana Hangan, pe care n-o cunoştea,
dar pe care şi-o „plăsmuise” din spusele altora. Când auzise – şi cum ar fi putut să
n-audă! – că Sânziana Hangan avea un copil din flori, Iulia exclamase admirativ:
„Brava, muiere!”.
Pentru Iulia, Tudor Şerban întruchipa ce avea mai bun oraşul: învăţătură şi
rafinament. Pe lângă acestea – simplitate şi modestie, calităţi care se găseau rar
îmbinate-n aceeaşi persoană şi-ntr-o proporţie-atât de armonioasă. Toate situaţiile
de pe lume testează caracterele. Când pronunţi greşit un cuvânt, comportamentul
celui care ştie pronunţia corectă a cuvântului este conform cu caracterul lui: unul
nu te corectează fiindcă nu-l interesează să te facă mai deştept – expresie
restrânsă a unei indiferenţe mult mai largi; altul, fiindcă – prudent şi ţinând
seama de susceptibilitatea oamenilor – nu vrea să-şi aprindă paie-n cap; unul –
delicat, rosteşte, ca din întâmplare, cuvântul incriminat; altul te corectează cu un
sarcasm nedisimulat, făcându-te să vrei să te-nghită pământul. Tudor Şerban te
corecta la fel de firesc cum ţi-ar fi spus că ai o scamă pe haină. Îţi indica surse
bibliografice sau te informa despre-o noutate profesională ca şi când ar fi-mpărţit
cu tine-o bucată de pâine. Tudor Şerban făcea parte dintr-o categorie foarte
restrânsă: dintre oamenii care socoteau de datoria lor să-mpartă tot ce ştiau cu
alţii şi care se bucurau de binele altora. Se bucurau că cineva a câştigat la loterie
şi că, având mai mult, era de presupus că avea să devină măcar pentru un timp
mai bun şi mai îngăduitor. Un pas ştiinţific îl umplea de admiraţie, oriunde şi de
oricine ar fi fost el făcut, considerându-l ca pe-o victorie a omului asupra
adversităţii necunoscutului.
Printre-atâţia oameni al căror statut intelectual era stabilit doar de nişte
patalamale, Iulia îl întâlnise pe Tudor Şerban, pe care-l învestea cavaler al
ordinului intelectualilor: mintea pe de o parte, sufletul pe de alta. Semnul sub care
îl înscria Iulia pe Tudor Şerban – într-un tablou al calităţilor umane, stabilit
riguros ca cel al lui Mendeleev – era generozitatea, indispensabilă, gândea ea,
concepţiei intelectuale. Judecata fără patimă, capacitatea lui de-a considera
oamenii şi faptele de pe-o poziţie înaltă, dar nu dispreţuitoare îl distingea de mulţi
dintre colegii lui şi dintre oamenii pe care-i cunoscuse Iulia.
— Eram sigură că aşa avea să spună. Iulia, Iulia…
— De unde ştii cum o cheamă?
— Şase luni a făcut specializare la noi, la Hematologie. Şeful ei de laborator este
cel mai vechi prieten al meu.
— Doctorul Şerban?
— Da. Ai să-l cunoşti astă-seară. Pavele, de când am văzut-o prima dată pe Iulia
a-nceput să-mi pară tare rău că nu ţi-am spus la timp şi-am început să presimt c-
ai să afli. Nici nu ştii ce dragă mi-e Iulia şi cum am ocolit-o. Ce slalom am făcut ca
să nu ne cunoaştem.
— Tu erai doctoriţa misterioasă şi frumoasă care-i zâmbea – şi-atât? Imaginea
aceea văzută ca printr-o perdea? Aşa vorbeşte Iulia despre tine.
— Şi deodată imaginea văzută printr-o perdea se materializează şi-i dă cu un par
în cap. Te rog, te rog ca pe Dumnezeu, spune-i că te-ai înşelat, că era o
presupunere…
— Nu pot s-o mint. N-am minţit-o pân-acum niciodată şi nu vreau s-o mint. Cred
că un bărbat şi-o nevastă nu trebuie să se mintă.
— Foarte frumos.
— Eu nu ştiu ce căsnicie ai avut tu, dar noi…
— O căsnicie ca multe altele. O căsnicie-adevărată, în care cei doi parteneri se
simt indispensabili unul altuia şi de neînlocuit, o astfel de căsnicie este la fel de
rară ca o operă de artă. În rest – mediocritate, minciună şi dacă nu minciună –
tăcere, multă, posomorâtă, un permanent sentiment de eşec.
— Aşa a fost căsnicia ta?
— Aşa a fost. Nu minţeam prin afirmaţii, ci prin omisiuni.
— Nu te-ai măritat din dragoste?
— Ba da. Şi din dragoste poţi să greşeşti. Dragostea, cea fierbinte, de la-nceput,
nu ţine cât lumea. Important e cu ce rămâi când s-a mai stins văpaia. Dragostea
e-o stare excepţională. Iar stările excepţionale nu pot ţine. Evoluţia dragostei e
comparabilă cu evoluţia unei boli. Şi-ntr-o boală, criza nu poate ţine-o viaţă. Viaţa
poate ţine de-o criză dar criza nu ţine-o viaţă. Dar ce să mai teoretizăm, că tot nu
foloseşte la nimic…
— Îmi place-atât de mult să te-ascult.
— Îţi mulţumesc, Pavele.
— De ce să-mi mulţumeşti? fiindcă-mi faci o bucurie? Într-o seară, atunci, mi-ai
spus să citesc doi scriitori: pe Tolstoi, marele pontif al continuităţii şi-al
cotidianului, şi pe Malraux, marele combatant al stării excepţionale, aşa le-ai zis
tu atunci. I-am citit, i-am recitit şi mi-am dat seama câtă dreptate-aveai. Atât aş fi
vrut să stau de vorbă cu tine despre monumentele astea două. Nu ştii, Sânziană,
de câte ori aş fi stat cu tine de poveşti. Îmi pare atât de bine că din ce-a fost atunci
a ieşit un copil. Dacă m-ai iubit atunci, dă-mi odihnă şi lasă-mă să-mi recunosc
fata. Fie-ţi milă de-un suflet de om!
Pavel Vlas se ridică-n picioare. Din spate, un tablou, reprezentând un apus de
toamnă, în care-acum se răsfrângeau razele amurgului de-afară, îi proiecta o aură
de-un violet sângeriu în jurul capului.
Cu hainele-n carouri, cu capul niţel înclinat pe-o parte, cu mâinile-mpreunate,
într-o atitudine de penitenţă meditativă, Pavel era un fel de profet modern păşind
pe-o mare-nţepenită. În urmă cu cinci ani, îl rugase să n-o conducă la gară.
Culcându-şi capul pe umărul lui îi şoptise: „Îţi mulţumesc pentru fericirea pe care
mi-ai dăruit-o. Îţi mulţumesc pentru sufletul şi pentru trupul tău”. Plecase,
neîndrăznind să se uite-n urmă. Se uitase de pe faleză, fiindcă de-acolo privirile nu
li se mai puteau întâlni. Ochii ei părăseau o stană de piatră înfiptă în tipsia mării.
— Pavele, eşti singurul bărbat cu care-am fost fericită, îi spuse Sânziană cu glasul
uimit al celui căruia i se dezvăluie pe neaşteptate un adevăr.
— Şi tu eşti singura femeie cu care-am fost fericit, îi răspunse el, atât de sigur de
parcă de-o viaţă numai la fericirea aceea îi stătuse gândul.
— Şi cu Iulia?… Iartă-mă că te-ntreb.
— Cu ea am mulţumire şi-am tihnă. Când m-a găsit ea, nu ştiu cum să-ţi spun,
dar parc-ar fi găsit ceva scăpat de la prăpăd. Sunt oameni structural monogami.
Aşa cred că sunt eu. Femeia vieţii mele erai tu. Când m-am însurat cu Iulia,
sufletul meu era văduv.
Sânziană tresări.
— Poate fiindcă totul a fost atât de scurt, zise ea într-un târziu, filtrând printre
gene aura violet-cardinal din jurul lui Pavel.
— Poate, Sânziană, poate. Dar ştii, zice-se că nici profeţilor nu li se-arată
Dumnezeu în fiece clipă. Dacă zici c-ai fost fericită cu mine, ai să-nţelegi, ai înţeles
de mult, că doi oameni nu pot fi la fel în viaţa cuiva. Fiindcă oamenii seamănă şi
mai ales nu seamănă între ei. „Il y a plus de différence entre un homme et un
autre homme qu'entre deux animaux d'espčce différente”. Ţtii de la cine-am aflat
vorbele-astea?
— De la mine. În noaptea pe care-am petrecut-o pe scara falezei ca să nu scăpăm
nici o clipă luna-aceea, cum n-am mai văzut niciodată alta.
Figura lui Pavel Vlas, mereu egală cu ea însăşi, deodată se destinse. Nu se-
aşteptase ca memoria Sânzienei să fie-atât de fidelă unor relicve de pe care crezuse
că numai el ştergea cu evlavie praful.
— Te miri că n-am uitat? De cinci ani, ori de câte ori mi-e greu şi vine viaţa ca un
tăvălug peste mine, de câte ori mi-e greu, şi mi-e de multe ori, scot din cutia cu
amintiri fiecare gest al nostru, fiecare vorbă a noastră de-atunci, îmi derulez
mereu în minte povestea, fidel, ca pe-un film, ca pe-o bandă de magnetofon, şi mă
liniştesc şi mă-nseninez şi-adorm şi-mi spun: „Ce fericită sunt că mi-a fost
hărăzită o lună de minune-n viaţă. Eu am o lună de fericire pe care nimic n-o
poate schimba, pe care nimeni nu mi-o poate lua. Doamne, câţi oameni pot spune
c-au fost o lună fericiţi în viaţa lor?”. Şi deodată mă simt bogată, mă simt dăruită
cu cea mai frumoasă bogăţie-a lumii. Şi bogăţia asta este de două ori
extraordinară: este abstractă – urma rămasă-n inima mea; şi materializată – într-
un copil.
— Ţi-a părut vreodată rău că m-ai întâlnit?
— Nu mi-a părut. Şi-acum, când vad că nu m-am înşelat asupra ta, când văd cât
de cinstit eşti, mă socotesc mai bogată decât înainte. Îţi spun acum ce n-ar trebui
să-ţi spun: de multe ori în ăştia cinci ani te-am urât. Uram tocmai buna ta
credinţă, te uram că-ţi respectai cuvântul dat. Omul raţional din mine zicea
„Respectă-l! Câţi oameni se ţin de cuvânt?”. Iraţionalul din mine se revolta şi-ar fi
vrut să aibă un corespondent în sufletul tău echilibrat: aş fi vrut să mă cauţi. Într-
un ungher din mine stătea mereu ascunsă, pitită, speranţa că-ntr-o zi aveam să
ne vedem din nou. Nu-mi închipuiam în nici un fel întâlnirea noastră şi-n nici un
loc. Parcă s-ar fi petrecut undeva între cer şi pământ. De când am aflat azi că m-ai
căutat şi pân-ai venit n-am mai ştiut cu ce să-mi ocup gândurile şi mâinile. Orice
făceam iar mă-ntrebam: „Ce-o fi vrând Pavel?”.
Se opri brusc, dar Pavel aproape că nici nu băgă de seamă că tăceau. Cât timp
durase monologul Sânzienei, în gând el dusese un aprig dialog cu ea, atât de
aprig, încât nu găsi de cuviinţă să-l traducă-n vorbe în momentul când Sânziană
tăcu.
* „Pe mine nu mă-ntrebi cât te-am urât în vremea asta? Eu care n-aş omorî o
muscă, te-aş fi călcat în picioare. Nu-mi era gândul decât la tine. Cu tine se
sfârşiseră femeile de pe lume, se prădase lumea de femei. Tu sau nimeni. Dac-ai fi
murit n-aş fi suferit atât. Să te fi ştiut a nimănui. Ştiam că mă iubeşti, măcar luna
aceea ştiam că mă iubiseşi. Şi totuşi… Mă-ndoiam de dragostea ta. Mă-njoseam pe
mine însumi zicând: „Am fost o aventură cum cine ştie câte-avuseseşi şi câte aveai
să mai ai”. În momentele-acelea, când mă-njoseam pe mine însumi, îţi spuneam
cele mai hidoase lucruri, îţi puneam cele mai indiscrete şi mai indecente-ntrebări
şi sfârşeam cu un fel de scrâşnet, după ce te culcam cu toţi bărbaţii din lumea
asta, sfârşeam cu un scrâşnet: „Femeie ticăloasă, femeie ticăloasă, ce-ai avut cu
mine, fecior curat care ţi-aş fi dat şi sufletul? Femeie ticăloasă!”. Şi-aş fi vrut să
zbori spre mine, să nu-ţi păstrezi cuvântul prin care ne legasem să nu ne căutăm
unul pe altul. Cât te-am urât!”.
— Tu nu ştii cât poate urî un bărbat, Sânziană. De unde să ştii? îi spuse Pavel ca
pe-o continuare firească a gândurilor de mai înainte. În bărbaţi, şi mai ales într-
unii, toate lucrurile sunt mai puternice, nu ştiu dacă mai persistente, dar mai
puternice. O chestiune legată desigur de hormoni, pentru care nimeni n-are nici
un merit. De-aceea, printre bărbaţi se află cei mai mulţi eroi, cei mai mulţi
inventatori. În afară de condiţia lor fizică privilegiată şi de cea morală, privilegiată
de asemenea, chiar în condiţia unei perfecte egalităţi, rămân foarte deosebiţi de
femei. Nu mă laud c-aş cunoaşte bine sufletul femeii. Nu sunt cine ştie ce
psiholog. Dar atât cât îl cunosc, să nu te superi, cred că-n cinci ani n-ai suferit
mai mult decât mine. M-aşteptam să-mi zâmbeşti dispreţuitor sau neîncrezător,
dar văd că n-o faci.
— Sunt foarte modestă în privinţa presupunerilor mele despre oameni. Îmi spun
mereu că nimeni nu ştie ce e-n sufletul altuia.

(„Dacă n-aş şti cât a suferit Tudor când l-a lăsat Irina şi s-a dus după doctorul
Iordache…”.)
Pavel încuviinţă din cap.
— Tu ai avut de-nfruntat opinia publică şi nu e puţin lucru. Suferinţa ta era
obiectivată şi mărită de lupa aceea necruţătoare, şi uneori deformantă, care e
opinia publică. Suferinţa mea era pur subiectivă şi zăcea-n mine, şi mă rodea ca o
boală. Te-am urât cum n-am urât pe nimeni, fiindcă n-am iubit pe nimeni cum te-
am iubit pe tine. Asta a fost.
— Pavele, îţi pare rău că m-ai întâlnit?
Pavel se uită lung la ea. Spre deosebire de mulţi oameni care, contemplând după
ani un fost obiect al iubirii lor, nu mai înţeleg cum se declanşase-n ei focul pentru-
acel obiect, întrebându-se de multe ori „Cum am putut eu să iubesc aşa ceva?”,
spre deosebire de-aceştia, Pavel înţelegea de ce-o iubise pe Sânziana Hangan şi-
ncepu să se teamă c-ar fi putut s-o iubească din nou.
— Să-mi pară rău? Să-mi pară rău că-n viaţa asta, făcută-n mare parte din rutină
(Sânziana tresări), mi-a fost dat să trăiesc ceva adevărat şi-atât de frumos? Dacă
mâine aş lua viaţa de la capăt şi cineva m-ar pune s-aleg, înfăţişându-mi de la-
nceput şi suferinţa cu care-aş plăti bucuria, eu tot te-aş alege, Sânziană.
Mulţumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale, şi-ţi mulţumesc, cum îi
mulţumesc Lui, c-ai lăsat urma verii aceleia, c-ai adus-o pe lume. Ea e-un adevăr.
Dacă fiecare stare de har s-ar preface-n ceva, lumea ar trebui să fie-acoperită
numai de frumuseţi. Măcar o dată-n viaţă şi tot îl atinge aripa harului pe fiecare
din noi, măcar o dată ne simţim fiecare-n faţa adevărului, simţim cum ni se-arată.
Mi-e milă de cei care trăiesc doar ca o insulă în mijlocul unui ocean de rutină.

(„E-atâta rutină pe lume şi-atât de puţin adevăr”. Sânziana închise ochii şi i se

păru că un bărbat înalt, în bluză de chirurg, ţinând într-o mână masca de la sală,
se frânge din toată-nălţimea şi-i apasă corpul cu obrazul şi-i sărută o pernă
imaginară, sfiit şi cucernic. „Domnule doctor Gheorghe Vladimirescu, vă
mulţumesc că v-am iubit. Faceţi parte din harul meu”.)
— Sânziană, te respect şi te-admir pentru curajul tău. Să ai curaj să faci un copil
nelegitim şi să ai curaj să-nfrunţi părerea lumii că l-ai făcut cu un ticălos, că
numai un ticălos nu-şi recunoaşte copilul.
— Asta mă durea cel mai mult. Că mai toată lumea presupunea că l-am făcut cu
un ticălos care, probabil, mă păcălise că „mă ia” şi pe urmă nu mă luase. Dar
„bună-voinţa” se răsfrângea şi-asupra mea. Nici eu nu scăpăm mai ieftin. Făcusem
acest copil ca să „agăţ”, desigur, pe cineva, pe cineva important, că doar nu era să-
l fac aşa la-ntâmplare, de vreme ce acest copil era o trambulină pentru mine. Cu
cineva însurat, desigur, să-l despart de-o biată nevastă, femeie cinstită. Lumea-i
foarte generoasă când e vorba să te-mproaşte cu lături, foarte generoasă. Unii se
uitau la mine cu o milă prefăcută, ca la un copil tâmpit, alţii cu plăcerea pe care-o
simte omul „cinstit” când îl vede înşelat pe-nşelător. Apoi era atitudinea bărbaţilor
din jurul meu, care mai toţi se credeau îndreptăţiţi, aproape datori, să-mi propună
exerciţiile preliminare facerii copiilor. Niciodată ca-n timpul sarcinii cu Ana şi ca-n
următoarele câteva luni, până s-au mai potolit lucrurile, n-am avut prilejul să văd
atâta aramă dată pe faţă, să-mi stric părerea despre-atâţia oameni. Dacă oamenii
pot gândi atâta murdărie despre-un om, gândul ăsta este un simptom al murdăriei
din ei. Dacă le-aş fi spus adevărul nu m-ar fi crezut; ar fi zis că le-ndrug o poveste
bună de-adormit copiii sau m-ar fi crezut idioată, masochistă; în orice caz, nu în
toate minţile. Am avut însă şi două surprize plăcute. „Surpriză” nu e cuvântul
potrivit. Ci mai degrabă confirmarea unor păreri despre nişte oameni. Doi oameni,
prieteni, absolut prieteni, s-au oferit s-o recunoască pe Ana. E tonic să vezi că
există o solidaritate umană şi nu numai în cauzele rele.
* „Cutra aia de domnişoara doctor Neacşu… „Mare curaj pe dumneata, doamnă
doctor, să faci al doilea copil, şi-n ce condiţii!” „Chiar, mare curaj”, îi sărise-n
ajutor Silvia Capan, biochimista. M-am uitat la ele: una măruntă – doctoriţa
Neacşu, cu un cap de mâţă zburlită (la care te frapau buzele senzuale, dinţii albi şi
puternici, ochii cu arţag posomorit), cu bust frumos modelat (drept care avea-
ntotdeauna grijă să nu-şi încheie toţi nasturii de sus de la bluze), cu bazin generos
pentru statura ei, placat în faţă cu un pântece bombat cât trebuie, iar în spate cu
un curişor gogoneţ pe care-ţi venea mereu să-l ciupeşti, cu picioare nervoase, cu
muşchi proeminenţi, mergând ca o ghiulea ieşită proaspăt din gura tunului,
sugerând prin toată alura o ploşniţă intrepidă pornită la supt sânge.
Vreo şase ani se ţinuse cu doctorul Staicu, pe care-l iubise şi care-o iubise. Într-o
zi, Staicu, sătul de răutatea ei, de sforile pe care le trăgea – de la otgon până la
mătasea-broaştei – de umbletele insei după măriri şi după titluri, o dăduse
dracului şi se-nsurase – spre cinstea lui – cu-o asistentă medicală, fată la locul ei,
blândă şi bună, care-i spusese de la bun-început că ea vrea casă nu amant, fie el
şi chirurg vestit, şi care-i făcuse la iuţeală doi băieţi şi-o fată, scutindu-l de ţâfnele,
de lacrimile, de tocurile domnişoarei doctor, care sunau ca o toacă de cruciadă
pornită-mpotriva-ntregii lumi. Dacă nu murise-atunci de ciudă, de durere-
adevărată şi mai ales de orgoliu jignit, domnişoara doctor avea toate şansele s-
apuce suta de ani.
Cealaltă, Silvia Capan, biochimista, era o femeie frumoasă, şi mai ales frapantă,
care la patruzeci şi opt de ani nu arăta nici treizeci şi cinci. Îmbina cele trei
elemente esenţiale ale frumuseţii feminine: formă, carnaţie, colorit, înaltă de 1
metru 71, cântărea 60 de kilograme distribuite cu atenţie farmaceutică. Dacă
sculptorul e artistul care trebuie să ştie ce să elimine dintr-o piatră, natura, în
cazul Silviei Capan, fusese maestrul care ştiuse ce imperfecţiuni mărunte să lase
operei finite: pe cele menite nu să-i strice armonia ci s-o facă mai caldă şi s-atragă
atenţia asupra ei. Privită-n ansamblu, Silvia părea un lujer încununat cu un
boboc roz-alb de trandafir, desfăcut cochet şi dând imbold spre cercetarea
petalelor înrourate în care bănuiai că se-ascund catifelări şi subtile parfumuri. Eu
n-am văzut până la ea, şi nici de-atunci încoace, o carne care să aibă strălucirea
compusă, tainică şi mată, amestec de lumini şi de umbre, incomparabila strălucire
a perlelor, pe care-o are carnea ei.
În acest ansamblu clasic, susceptibil totodată şi de comparaţii romantic-desuete,
natura se jucase niţel de-a barocul. Pe-un chip cu un contur pe care l-ar fi invidiat
antichitatea, pornind de sub o frunte riguroasă ca un fronton de templu, dintre doi
ochi de necrezut cât de mari şi de albaştri puteau fi, pornea un nas lătăreţ şi
scurt, din care dalta sculptorului, pe de-o parte, retezase vârful, pe de alta, n-
avusese timp să taie prisosul; dedesubtul acestei imperfecţiuni, o altă scăpare
voită: gura cu buze frumoase şi cărnoase, pe care-o făceau şi mai ispititoare dinţii
desăvârşiţi, de-un alb sclipitor, înfipţi în maxilare cu un uşor şi provocator
prognatism, gură din care ieşea o voce joasă, niţel răguşită, peste care parcă se
trecuse cu glaspapir ce-i luase netezimea condimentând-o, în schimb, cu un
grăunte de vulgaritate, plin de promisiuni, ca o prună – de zeamă.
La genunchi, picioarele ei zvelte aveau o curbură abia perceptibilă. Ţi se părea că
le ţine niţel crăcănate ca să facă pe copilul prost. Braţele, fine ca o aripă de
porumbel, se terminau cu două mâini străine de neamul zburătoarelor: late,
pătrăţoase, cu degete boante cărora parcă le trăsese careva un satâr, mâini care la
o privire atentă nu te frapau atât prin urâţenie cât printr-o indiscutabilă
vulgaritate. Ceea ce nu le-mpiedicase de când se ştiau pe lume să fie-acoperite de
sărutări. Din adolescenţă şi până la patruzeci şi opt de ani câţi avea-în momentul
acela, Silvia Capan nu-şi schimbase genul, amestec de clasic şi de french cancan,
perfect asortat cu clasicismul şi cu barocul făpturii ei; coafură blondă lăiaţă, cu
laţe pe frunte, fard puţin dar esenţial, subliniind albăstrimea ochilor şi
agresivitatea gurii, îmbrăcăminte turnată, din ţesături care se mulau ca pielea pe
trup, pânză topită, caşa, triplu voal, velur – cu câte-un umăr căzut şui, croieli
clasice la stămburi fistichii, croieli fistichii la stofe de mare fineţe, cu un mers
drept, fără fâţâieli, dar nu ştiu cum că parcă lăsa mereu în urmă o fesă, numai
bine cât să nu dea pace ochiului spectator.
Eu, înainte chiar de-a o cunoaşte, o clasificam drept „genul parşiv”. Tudor, cu
gura lui spurcată, îi zicea „gen servitoare unguroaică hoaţă care, la trei zile după
ce-ai angajat-o, se culcă cu domnu' „.
Din adolescenţă şi până la patruzeci şi opt de ani, Silvia Capan nu-şi schimbase
nici genul moral, gen cu miros infailibil la ban – ban + amor. Niciodată unul fără
altul. Ubi pecunia ibi amor. În Facultate, fusese măritată, din dragoste, cu un
chirurg. În timp ce colegele ei umblau în loden, Silvia purta petit-gris, marmotă,
boarfe din pachete, se dădea cu parfumuri franţuzeşti dintre cele mai scumpe.
Când se terminase amorul, se terminase şi căsătoria, nu înainte ca Silvia – care,
altminteri, învăţase foarte bine – nu înainte ca ea să-şi aleagă un post. Urmase la
rând un pictor: mare amor mare şi cu acela, în vremea când mama avea 600 de lei
pe lună, pictorul Silviei câştiga 9-10.000, tot pe lună. Aproape-n fiecare seară
mergeau la restaurant, fiindcă Silvia, deşi gospodină foarte pricepută, adora să
meargă la restaurant unde totul se potrivea cu făptura ei de cover girl sau, în
limbaj mai belle epoque, de regină de operetă. Dar cum amorul nu moare ci trece,
vorba lui Tudor Muşatescu, nici amorul (consfinţit prin căsătorie) cu pictorul nu
ţinuse mai mult de patru ani, cam cât amor acordă şi Freud unui cuplu. Urmaseră
apoi câteva legături nemaritale, dar tot amoroase şi tot fructuoase, printre care un
doctor, niţel mai tânăr decât ea, care-i cumpărase un apartament. Unii, mai
pesimişti de felul lor, ziceau că-i dăduse numai banii de acont, în momentul când
se petreceau cele pe care mi le-aduc acum aminte, Silvia era deja cuplată cu
doctorul Predoiu, chirurg-cardiolog de mâna-ntâi, cu vreo zece, dacă nu cu
doisprezece, ani mai tânăr decât ea. Pe chipul Silviei vedeai totdeauna mulţumirea
şi echilibrul pe care le dă omului inteligent viaţa trăită după pofta inimii. „De când
mă ştiu, am fost o femeie semi-ntreţinută”, zice ea despre sine, fără sfieli ipocrite.
„Semi-ntreţinută – dar numai de cine mi-a plăcut”. În viaţa ei n-a făcut rău cuiva,
dar bine numai atât cât să nu se deranjeze prea mult, binele care-i stătea strict la-
ndemână, căci instinctul de conservare este trăsătura cea mai pronunţată a
caracterului Silviei.
M-am uitat la ele, la Silvia şi la doctoriţa Neacşu. În primul moment, mi-a venit să
le spun: „Ia mai duceţi-vă dracu' şi nu-mi purtaţi mie de grijă”, apoi mi-am adus
aminte sfatul mamei: „Nu-ţi bate joc de nimeni niciodată, iar răului răspunde-i cu
bine”. „Doamnele mele”, m-am trezit eu spunându-le, „cred că eu am făcut copiii
ăştia, şi pe primul şi pe-al doilea, fiindcă nu sunt atât de optimistă şi-atât de
echilibrată ca dumneavoastră. Nu-mi ajungea o greutate într-o mână, mi-a trebuit
şi-a doua, ca să mă echilibrez în mersul acrobatic pe frânghia vieţii. Omul trebui'
să fie pregătit ca oricând să poată trăi singur. Eu presupun că n-aş fi-n stare.
Undeva-n subconştientul meu cred că era şi teama de singurătate a bătrâneţii. S-
ar putea să nici n-o apuc”. „Dacă faci copii cu gândul la bătrâneţe s-ar putea să te
păcăleşti”, a zis doctoriţa Neacşu cu un aer înţepat, ca de obicei. („Asta parcă tot
timpul are-un ardei în cur”, vorba lui Tudor). „Ce au părinţii noştri de la noi?…”, a
zis şi Silvia cu un aer de nostalgică părere de rău. „Ce să aibă, doamnă?”, am zis
eu. „Dumneata ce crezi că ai să ai de la copii, doamnă doctor?”, m-a luat iar în
şfichiul biciului domnişoara doctor Neacşu. „Tot o să am ceva, domnişoară doctor.
La vârsta când dumneavoastră, cele fără copii, o să creşteţi câini şi pisici şi n-o să
mai ştiţi ce mărci de progesteron să-nghiţiţi ca să mai amânaţi cinci-şase luni
menopauza – solul ăsta care ne vesteşte că ne-a cam trecut făina prin traistă –
atunci eu am să am nepoţi. Ei au să-mi aducă aminte că sunt o femeie coaptă bine
şi că e cazul să-mi bag toate minţile-n cap şi că-n loc de a-mi restaura toată ziua
frumuseţea-n oglindă, mai bine să-i şterg pe ei la fund”.
În momentul acela, m-a chemat doctorul Staicu la sală. Mi-a părut şi-mi pare rău
şi azi că le-am spus un adevăr atât de dur şi cu vorbe tot atât de dure. Dar nu mă
adresasem numai lor: mă adresam unor stiluri de viaţă. Eu nu-mi manifestam
dezaprobarea faţă de stilul de viaţă al nimănui. De ce era nevoie ca atâta lume să-
mi atragă atenţia că-l dezaproba pe-al meu, care nu incomoda pe nimeni cu
nimic? Le-am spus „la revedere” pe un ton cordial şi le-am îmbrăţişat cu-o privire
de soră. Nişte biete femei şi ele! Mi-a venit să râd fiindcă mi-am adus aminte o
vorbă de-a lui Tudor despre ele: „Şi Hitler le-ar fi selecţionat pentru prăsilă: pe
Silvia – de frumoasă şi de oscior de curvă, iar pe Necşoaia – pentru bazinul ei care-
ar fi ţinut de minune gemeni şi i-ar fi slobozit ca pe cireşe”. Mi-aduc mereu aminte
de-aceste femei şi nu pentru că doctoriţa Neacşu a răsuflat uşurată când m-a
văzut debarcată de la chirurgie şi nici pentru că Silvia a-ncercat să-l înduioşeze pe
Voicu Marin în favoarea mea, ci pentru valoarea lor teoretică-n viaţa mea, ca
exponente a două concepţii de viaţă ducând la acelaşi rezultat”.
Uşa dinspre vestibul se deschise şi-n sufragerie apărură Maria şi Tudor Şerban, cu
Ana şi cu Şerban în braţe.
— Bună seara, ziseră-ntr-un glas Maria şi Tudor, rămânând pe loc, iar cei doi
copii, care stăteau agăţaţi de gâtul lui Tudor ca de-o creangă, mormăiră şi ei ceva.
— Domnul doctor Tudor Şerban, domnul doctor Pavel Vlas, domnul Şerban
Şerban, iar cu domnişoarele te cunoşti, făcu Sânziana prezentările.
— Dumneavoastră eraţi?! zise Maria care-l recunoscuse din primul moment. Ce
fac băieţeii?
— Sărut mâna, cel mare, în sfârşit la grădiniţă, cel mic – la creşă.
— Domnule doctor, sunteţi cumva din Cluj? i se adresă Tudor.
Pavel încuviinţă din cap, cu ochii la Ana.
— Soţia dumneavoastră e hematolog?
Pavel încuviinţă din nou.
— Vă rog să-i spuneţi că mi-e dor de ea. Ţineţi minte numele meu? Tudor Şerban.
Aşa mă cheamă.
— Îl ştiu, domnule doctor. Mereu vă pomeneşte Iulia mea. Întruna vorbeşte de
doctorul Tudor Şerban.
— Şi noi vorbim mereu despre ea-n laborator şi-o cităm. Mi-e tare dor de ea! Dacă
nu era măritată să ştiţi că vă eram concurent.
— M-aş fi simţit foarte onorat de-asemenea concurenţă, îi răspunse Pavel,
mulţumindu-i printr-o-nclinare a capului.
Sânziana îi cuprinse pe-amândoi dintr-o privire şi-şi dădu seama că se plac. „Slavă
Domnului, că s-ar putea să se mai vadă şi de-acum înainte, fiindcă până nu s-o-
nsura Tudor din nou ca să mi-l ia careva de pe cap, dragul meu, şi parcă văd c-o
să-mi pară rău – vine-aici zi şi noapte, ca un pui lăsat de mamă”.
Soneria sună scurt şi apăsat. Maria se-ndreptă spre vestibul, dar Sânziana îi făcu
semn să stea.
De data asta, Sânziana se uită prin vizetă. Prin spaţiul cât un clişeu
microradiografic, de după nişte lentile dreptunghiulare înrămate în negru, o privea
o pereche de ochi albaştri. Sânziana lăsă pleoapele pentru a-şi stăpâni emoţia pe
care i-o trezea dintr-o zi anume privirea albastră în faţa căreia lentilele, i se părea
ei, erau mai mult o pavăză decât un mijloc de corectare a unei vederi deficiente.
Deschise ochii şi, odată cu ochii, deschise uşa.
— Domnule doctor…
— Sărut mâna, zise doctorul Murgu, în timp ce-i întindea un buchet de trandafiri
vişinii, ţinând în aceeaşi mână hârtia din care-i scosese.
— Vă mulţumesc, ce frumoşi sunt! zise Sânziana luând cu o mână trandafirii, cu
cealaltă hârtia. Vă rog să intraţi.
— Stau numai cinci minute. Sunt cu un taxi. Mai am de văzut trei copii în seara
asta. Am crezut că plouă, îi spuse el în timp ce-şi scoase „balonseidele”, „fâşul”, şi-
l atârnă-n cuier.
Sânziana îl privi în faţă.
— S-a-ntâmplat ceva? o-ntrebă doctorul Murgu.
— Nu… de ce?

(„Psihiatru ar fi trebuit să vă faceţi”.)

— Mi se pare ceva-ncordat în privirea dumneavoastră. De obicei, sunteţi calmă,
relaxată. S-ar putea să mă-nşel.
— Vreau să pun trandafirii-n apă.
— Nu-i puneţi aici? o-ntrebă el, arătându-i cu mâna oala ţărănească de sarmale,
cu două mănuşi, improvizată-n vas de flori, plină de crizanteme, aşezată-ntr-un
colţ al vestibulului.
— Nu. Mai întâi, pentru că florile ţin mai mult când nu le-amesteci între ele…
— Asta „mai întâi”, şi pe urmă?
Deşi foarte distrat, uneori absent cu desăvârşire la ceea ce se petrecea-n jurul lui –
ca mulţi oameni care se concentrează asupra gândurilor proprii – doctorul Murgu
te urmărea însă cu logica până-n pânzele albe, când subiectul îl interesa. Cum
ştia că Sânziana n-avea ticuri verbale, o trăgea acum la răspundere, vorba vine,
pentru acel „mai întâi”.
„Oricât te-ai supraveghea, uneori nişte gânduri ies la iveală prin câte-o vorbă care-
o ia razna”, se gândi ea.
Tăceau amândoi. Doctorul îşi dădu seama că-ntrebarea-i scăpase şi că făcea parte
dintre acele-ntrebări pe care nu le pui, deoarece răspunsul lor este obligatoriu
indiscret. Uitându-se la Sânziana, tocmai se pregătea să-i abată atenţia spre ceva
anodin, când glasul ei, niţel răguşit, îl făcu să tresară.
— Mai întâi, fiindcă durează mai mult dacă nu le-amesteci şi-apoi fiindcă n-
amestec niciodată florile de la dumneavoastră cu alte flori.
„Adevărul e cea mai bună minciună. Are să-nţeleagă ce-are să vrea şi dacă are să-
nţeleagă adevărul, cu-atât mai bine. Oare?”.
Sânziana deschise uşa dormitorului, luă un vas de flori de pe-un dulap şi se-
ndreptă spre baie. Doctorul Murgu o urmă fără nici un cuvânt. Nu se-aşteptase
deloc la acel răspuns. El nu corespundea codului după care se orientau relaţiile
dintre ei. În baie, se uită la maldărul de rufe puse la clătit în cadă.
— Cine le-a spălat?
— Eu, în colaborare cu ea, sau ea-n colaborare cu mine, zise repede Sânziana,
arătându-i maşina de spălat.
În sfârşit, aveau un subiect de conversaţie fără spini.
Răzimat de usciorul băii, doctorul Murgu se uită la Sânziana cum, aplecată peste
cadă, umple vasul cu apă. Se gândi la rufele care-aşteptau să fie-ntinse, strânse,
călcate. „Câtă vreme irosită”. Privirea lui urcă din maldărul de ţesături colorate
spre talia subţire, poate prea subţire pentru şoldurile destul de pronunţate,
sugerând o amforă, continuate lin de coapse, pe care le bănuiai dolofane sub
fusta-n carouri. Cu mintea legănată de-un amestec de tristeţe şi de voluptate,
doctorul Murgu uită să mai vorbească.
Sânziana ar fi vrut ca vorbele ei de mai-nainte să n-aibă nici o importanţă pentru
doctorul Murgu. Gândurile lor, ale unuia despre celălalt, trebuia să urmeze un
traseu rectiliniu, stabilit printr-o convenţie nerostită, respectată în cei câţiva ani
de când se cunoşteau, cum sunt respectate numai convenţiile nedeclarate şi
nedeclarative, pe care nici o patalama nu se face că le-ar consfinţi. „Cea mai bună
disciplină sufletească tot dreptul „coutumier”, rămâne”, se gândi Sânziana. În
cadrul acestui sistem, ea hotărâse mai demult că pentru a-şi păstra un om, în
imaginaţie, neschimbat ca un mit, condiţia esenţială era să nu-l orizontalizeze nici
cu fapta, nici cu gândul. Omul trebuia scos din sfera erotică. Trebuia scutit,
apărat de sfera aceasta care aplatizează, care te face asemănător cu alţii.
„Poate că n-am dreptate, dar ţin la părerea asta. O parte din gândurile noastre
este corespondentul condiţiei noastre „nearticulate”, iar cealaltă parte este
corespondentul condiţiei noastre „articulate”, al condiţiei noastre verticale.
Gândurile noastre vorbesc aceste două limbaje, în acelaşi timp. Un limbaj
rudimentar, cu un singular dar cu mai multe pluraluri, şi un limbaj abstract, cel
care l-a dat pe Shakespeare şi pe Beethoven, divinităţile mele. La această înălţime
vreau să vă păstrez, domnule doctor”. Sânziana avu o privire jenată când dădu cu
ochii de doctorul Murgu. Era obişnuită să i se-adreseze, în gând, zilnic, chiar
atunci când nu-l vedea şi nu-l auzea cu lunile. Aşa cum uitase acum de prezenţa
lui, de multe ori uita de absenţa lui şi se trezea şoptind, drept răspuns la o-
ntrebare mută: „da, domnule doctor, e-adevărat”. Treceau amândoi peste-acest
răspuns indiscret şi-şi continuau conversaţia-n gând, în gândul ei. „Nimeni n-ar
vrea să creadă că o femeie cu doi copii, care de-abia-şi trage sufletul de ocupată
ce-i, cu o meserie ca a mea, un om activ, prezent, cu un spirit supărător de critic,
trăieşte atât de mult în imaginaţie. Copiii au parteneri imaginari de joacă. Eu îl
aveam pe Ghiţă Vizon, motanul Ioanei, „personaj” real, dar absent din viaţa mea.
Maria îşi crease un personaj care se chema când Dana, când Pia. Ana o avea şi ea
vreun partener, dar cum este ea tăcută nu ni-l spune. Când m-am vindecat – nu
ştiu de fapt nici cum, nici când – în sfârşit, când m-am trezit vindecată de nenea
Daniel, nu-mi venea să cred că mi s-ar mai putea-ntâmpla acelaşi lucru la mai
mult decât dublul vârstei de-atunci. Când fac pe psihanalista şi mă iau ca subiect
pe mine însămi, diagnostichez trăirile-acestea pe planul imaginaţiei şi
neconvertirea lor în realităţi drept un rest de copilărie, expresie de fapt a nevoii de
ideal. Mă bucur că mi-a rămas această sete, această foame de intangibil, că ea
respiră odată cu mine, că-n noianul de vorbe, de gesturi, de acţiuni zilnice găsesc
nişte momente-n care să fiu sigură că trăiesc: copilăria nealterată din mine, setea
de ideal vă scot la lumină, domnule doctor, trăgând o perdea peste rutina zilnică.
Zeitate familiară a gândurilor mele, apăreţi firesc. Şi vorbim. Vorbiţi ce este mai
bun în mine. O dată mi s-a părut că intuiţi copilăria din mine. Întâmplător să-mi fi
scris, într-un caiet, cu scrisul dumneavoastră ordonat şi drept, cuvântul lui
Brâncuşi: „quand nous ne sommes plus enfants nous sommes déjŕ morts”? Nu
cred. Dumneavoastră nu vă lăsaţi dominat de întâmplător”.
Sânziana se-ndreptă, cu vasul de flori în mână.
— Ce fac fetele? o-ntrebă doctorul Murgu.
— Mulţumesc, o să le vedeţi numaidecât, răspunse Sânziana, în timp ce lua câte-
un trandafir din chiuvetă şi-l aşeza-n vas.
Zgomotul apei, gândurile ei despre doctorul Murgu, o făcuseră să-i uite, dar să-i
uite cu totul pe cei din sufragerie.
— Să mergem, îl invită Sânziana pe doctor.
Acesta se lipi de tocul uşii, lăsându-i loc să treacă.
În sufragerie, Şerban şi Ana se jucau. „Eu helicoptam şi tu erai un pasager”, îi
propunea Şerban fetiţei. Pavel Vlas, cu vorba lui molcomă, îi descria lui Tudor
Şerban un drum prin Munţii Apuseni, necunoscut de turişti, drumul care ducea-n
satul bunilor lui dinspre tată.
Maria-l asculta şi-l măsura nestingherită, întrebându-se ce căuta-n casa lor omul
ăsta pe care era limpede că Sânziana îl cunoştea, dar despre care nu pomenise
niciodată.
Înalt, vânjos, cu o tunsoare intermediară, între cea nemţească şi cea cu perciuni, a
momentului – tunsoare care-ncerca să nu contravină prea mult modei – cu părul
din faţă dat cam trei sferturi pe stânga, fără să facă însă cărare, îmbrăcat corect,
dar dând impresia că totul, fiind prea nou şi nedat cu corpul, îl ţinea pe la-
ncheieturi, Pavel Vlas avea un aer greoi sau, mai degrabă, stângaci. Cum îi lua
seama, ascultându-i atent povestirea, Maria dădu cu ochii de mâinile lui mari ca
nişte lopeţi de lemn noduros, mâini care stăteau ţepene pe lângă trup şi doar din
când în când, ca pentru a-şi confirma existenţa, îşi îndoiau reflex degetele.
„Toată stângăcia de la mâini i se trage”, observă Maria şi gândul ăsta o-nduioşă.
„Ăsta e-un om cumsecade, om al lui Dumnezeu, cum ar fi zis Maica. Ardelean de
la ţară. Numai ţăranul când nu munceşte nu ştie ce să facă cu mâinile, de-aceea
bărbaţii le ţin ca pe nişte prăjini atârnate fără rost pe lângă trup, iar femeile şi le-
aşază-n poală ca pe nişte vite ostenite, la iesle, cum zicea Buniţa. Cât de firesc îşi
mişcă Tudor mâinile, iar tu, săracul de tine, parcă le ai bătute-n cuie. Un negru şi-
un japonez nu s-ar deosebi mai mult ca ăştia doi. Tudor orice-ar pune pe el parcă
aşa l-a făcut mă-sa. Totu-i vine bine”, se gândi Maria.
„Şi mama, ce frumoasă e! Are nişte picioare superbe. E superbă toată. Nu-nţeleg
cum nu s-or îndrăgosti de ea toţi ăia de la ea de la Institut! Şi bou' ăla de tata s-o
lase pentru-o… Dar doctorul Murgu… i-o fi doar milă de ea?”.
Gândul că i-ar putea fi milă cuiva de mama ei o enervă. „N-are-albeaţă-n ochi, n-
are un picior mai scurt şi-o mână mai lungă, aşa că s-o slăbească toţi cu mila lor”,
îşi continuă Maria gândul şi – moştenire de la Sânziana – ca să-l alunge, se ridică-
n picioare, gata să-şi afle o ocupaţie. Dând cu ochii de doctorul Murgu, îi veni să
râdă că o găsise paraponul în legătură cu presupusa lui milă pentru Sânziana şi-i
ceru iertare-n gând. „Ce mi-o fi venit? auzi! să cadă năpasta tocmai pe tine, dragul
mamei, tu care eşti un bun şi-un iubit”. Tuturor persoanelor dragi, Maria le
spunea în gând „dragul mamei” şi „tu”, unindu-i într-o confrerie pe care-o botezase
O. D. M., ceea ce voia să-nsemne „obiecte dragi Mariei”.
Şerban şi Ana strigară-ntr-un glas „nenea doctoru'„ şi-l apucară pe doctor cu
braţele de picioare. Astfel sechestrat, doctorul Murgu îi sărută Mariei mâna ca
unei persoane mari, dădu mâna cu Tudor şi cu Pavel Vlas. Îi sărută pe creştet pe
protejaţii lui cei mici şi le-ntinse câte un „Donald” din plastic, iar Mariei un pix cu
mai multe culori.
— Cine credeţi, domnule doctor, că vine-n locul răposatului? Staicu sau Gancea?
îl întrebă Tudor pe doctorul Murgu.
— După cât părea de „animat” azi-dimineaţă, şi după câtă pietate optimistă arăta
în organizarea funeraliilor răposatului, cred că Staicu vine. Se purta ca un
succesor de drept.
— Şi eu cred că el vine, zise Sânziana, amintindu-şi tonul cu care Staicu-i spusese
de dimineaţă: „Poate o să lucrăm din nou împreună”. Elementul dubitativ „poate”
fiind doar retoric. Sunt curioasă cât de prieten o să mai rămână cu Gancea. Am
văzut ce s-a ales din prietenia lui Sabău cu Deleanu când s-au împărţit şefiile la
noi. Iartă-ne, Pavele, că vorbim despre nişte lucruri străine ţie.

(Sânziana ezită înainte de-a-l tutui pe Pavel de faţă cu alţii, dar îşi învinse
nehotărârea gândindu-se că aşa era cinstit faţă de Pavel şi faţă de ea însăşi).
— Oamenii-s peste tot la fel. Numele doar îs altele, zise Pavel, mişcându-şi pentru
prima oară o mână, cu care parcă voia să niveleze nişte lut.
Doctorul Murgu îşi luă rămas-bun fără nici o explicaţie, lucru ce-l miră pe Pavel
Vlas, fiindcă i se păru cu totul neaşteptat din partea cuiva care nu părea pus pe
fugă, ci mai degrabă dispus să se-aştearnă la taifas.
Deşi Pavel Vlas nu-şi manifestă-n nici un fel această nedumerire, Tudor se simţi
dator să-i explice comportamentul insolit al doctorului Murgu.
— Doctorul Murgu duce o luptă permanentă anti-cronometru. Trăieşte pe apucate.
Nu ştiu când doarme şi când mănâncă. Este fugărit de timpul care e prea strâmt
pentru generozitatea lui, pentru risipa lui de sine. Se-ntoarce zdrobit acasă, la
unsprezece noaptea, să zicem, şi tu-l chemi la un copil bolnav la 1. Şi el vine.
— Are familie?
— Nu sunteţi primul care pune-ntrebarea asta. Are. Nevastă, trei copii, mamă,
tată. O familie, o adevărată familie pe care-o iubeşte, care-l iubeşte şi-i înţelege
felul de viaţă. În meserie, nu ştie ce e graba. Stă cu ceasurile şi observă un copil.
Când pleacă toată lumea din clinică, el vede din nou toţi pacienţii. Vă-nchipuiţi
câtă vreme i se duce: când însă vine şi el, ca tot omul într-o casă de oameni, poate
sta cinci minute şi tot aşa de bine trei ceasuri. Vizitele lui şi durata lor sunt la fel
de imprevizibile. Este pentru sine când avar, când risipitor cu timpul. Pare un om
ciudat şi de fapt este. Eu cel puţin nu cunosc pe cineva mai distrat şi-n acelaşi
timp cu-o minte mai riguros organizată decât a lui, pe cineva mai timid şi-n acelaşi
timp de-un curaj să te lase mut.
— De pildă? întrebă Vlas care, evident, se referea la ultima parte a afirmaţiei.
— De pildă, pe vremea când proaspăt răposatul Voicu Marin era cine era, şi-n
această calitate tăia şi spânzura, pe vremea-aceea, doctorul Murgu, şef de secţie la
nou-născuţi, a citat-o „pe ordinea de zi”, cerându-i mutarea din secţie pentru
incompetenţă, nici mai mult nici mai puţin decât pe doctoriţa Evelina Marin, nora
lui Voicu Marin, nenea cu satârul. Voicu Marin, bun la suflet şi drept cum era, l-a
mutat pe Murgu de la nou-născuţi, iar pe noră-sa, pe care doi bani nu dădea-n
particular, a făcut-o bine-nţeles şefă la nou-născuţi. Povestea e lungă. V-am spus
o parte din ea ca s-aveţi idee cine e omul.
În timp ce Tudor făcea această schiţă de portret, Sânziana îl conducea pe doctorul
Murgu spre ieşire. În uşă, doctorul îi întinse mâna, dar Sânziana îi spuse „merg
până jos”. Pe scară nu schimbară nici un cuvânt. Deşi nu era prima oară când îl
conducea până-n stradă, doctorul Murgu fu sigur că ceva neobişnuit se petrecea
cu Sânziana şi că prima lui impresie nu-l înşelase. Îl cuprinse o stare de nelinişte.
„Parcă sunt o pasăre care presimte ploaia. Extraordinar cum mă-ncarc eu cu
electricitatea celor din jurul meu, mai ales când…”.
— Domnule doctor, doctorul Pavel Vlas este tatăl Anei, îi spuse Sânziana fără să-şi
mişte privirea de la ochii lui albaştri, de parc-ar fi vrut să-i facă această
comunicare pe calea tuturor simţurilor.
Îi întoarse spatele şi dădu să intre-n bloc. Din mers, doctorul Murgu îi apucă o
mână pe care-şi apăsă buzele fără s-o sărute. Închise ochii şi stătu aşa o vreme pe
care n-ar fi ştiut s-o măsoare în timp convenţional.
„Timpul fericirii, timp fără durată”, gândi el, simţind o căldură-n tot trupul.
„Cât de frumoşi suntem când spunem adevărul. Azi am înţeles ce-nseamnă să fii
cuprins de-o stare de graţie”.
— Du-mă, du-mă-n Şerban-Vodă, îi spuse doctorul Murgu şoferului de taxi, şi
oftă. Du-mă-n Şerban-Vodă…
CAPITOLUL TREI.
Sânziana urcă scările-ntr-un suflet. Se simţea gata să plutească, descătuşată de
toate legăturile, demiurg fericit să se contemple-n propriul adevăr. Se mai simţise
astfel în ziua când îi spusese doctorului Gheorghe Vladimirescu: „Vă iubesc,
domnule doctor”, zi memorabilă când pleca dintr-o maternitate ţinând în braţe
trecerea ei în nemurire prin îndeplinirea datoriei faţă de specie, şi când, pentru
prima oară, starea ei de graţie se tradusese în vorbe. Nici pân-atunci şi nici de-
atunci încolo nu mai simţise nevoia irepresibilă de-a spune lucrul cel mai profund
şi mai grav, după părerea ei, pe care i-l poţi spune cuiva. Urcând acum treptele,
amintirea clipelor acelea de supremă sinceritate o izbi viu în plex. Cuvintele de-
acum traduceau un amalgam de stări trecute prin diverse intensităţi, decantate
într-o stare nestinsă niciodată. În sinea ei, Sânziana definea starea aceasta drept
„claritate ambiguă” sau „ambiguitate clară”. Deşi ambele definiţii puteau părea un
calambur… termenii lor excluzând-se reciproc, Sânziana ştia că nu-şi fură singură
căciula şi că-şi spune adevărul. Nu era prima oară că un adevăr părea absurd.
Absurdul contrazice doar logica nu şi adevărul, categorie atotcuprinzătoare şi
indiferentă faţă de cuprinsul ei.
Sânziana se opri-n uşa sufrageriei şi privi scena ce i se-nfăţişa: doi copii jucându-
se, o adolescentă croşetând, doi domni stând amical de vorbă, luminaţi de-un
amurg violet-opalin.
Părea un studiu de lumină, în care penelul artistului reuşise să redea bunăstarea
interioară a personajelor. Acel tableau de genre, cu aerul lui desuet, avu darul să
tragă o pânză de linişte peste pâcla agitaţiei prin care trecuse-n ziua-aceea
Sânziana.
— Ziziana, i se adresă Tudor ca-n copilărie, fuseşi să-l vezi pe defunct şi să
prezinţi condoleanţe orfanilor?
— Nu fusei şi nici nu mă duc. Eu nu sunt dintr-ăia pentru care moartea-
nfrumuseţează, aşa cum astupă zăpada murdăria.
— Parcă-l aud pe tata.
— Şi ce, n-aveam dreptate? N-am jucat eu comedia ipocriziei când aş fi avut un
folos de tras, darmite-acum. Iar mondenă cum nu sunt, nu simt deloc nevoia să
mă duc „fiindcă-aşa e frumos!”.
— Cred că fräulein doctor şi „curtea” o să cadă ca la paradontoză.
— Bine-nţeles. De când îi pândeşte el Staicu la cotitură. Din partea mea, poate să-
i ia şi dracu.
— Eu zic să mâncăm, propuse Sânziana, fără altă tranziţie.
Maria se ridică numaidecât şi scoase dintr-un sertar al bufetului o faţă de masă,
pe care o desfăcu şi-o întinse.
— Eu am să plec, zise Tudor. Hai, Şerbane.
— Mai stăm puţin, protestă băieţelul.
— Lasă-l aici că mâine dimineaţă-i duce Maria la cinema cât sunt eu la parastasul
lui Nini.
— Să trec să te iau?
— Mulţumesc, dar am mai multe lucruri de făcut.
— Cum doriţi, doamnă.
Tudor îşi luă rămas-bun de la Pavel Vlas, duse mâna la un chipiu imaginar şi
plecă.
Masa era pusă cu toate bucatele pe ea. Pe-un fund de lemn, pâinea „Dâmboviţa”
stătea-ntreagă.
— S-o tai? o-ntrebă Pavel pe Maria.
— Vă rog, zise fata, şi-i întinse-un cuţit lung cu zimţi.
Pavel Vlas întoarse pâinea cu partea de vatră-n sus şi cu vârful cuţitului făcu într-
un colţ al ei semnul crucii, apoi se-apucă s-o taie felii groase.
Mariei îi veni să plângă. Numai străbunica ei, Simina Dorobanţu, făcea peste pâine
acest semn de respect şi de mulţumire pentru hrana de fiecare zi.
Masa trecu într-o tăcere deplină. Doar din când în când – un zgomot de furculiţă
lovită de farfurie, şi-acela înăbuşit de-un gest controlat ce restabilea o linişte
nefirească.
„Se vede că nu suntem oameni de lume, că nu ştim să umplem o tăcere”, se
gândea Sânziana.
Mulţumită că masa, în sfârşit, se terminase, Maria se grăbi să strângă farfuriile,
paharele şi tacâmurile şi să le ducă la bucătărie.
Sufrageria-şi recăpătase aspectul obişnuit, fructiera apăruse din nou în mijlocul
mesei, pe pătratul ei de ţesătură aurie.
— Ce lucru frumos, rosti Pavel în şoaptă aplecându-se peste fructieră şi uitându-
se-n ea ca-ntr-o fântână.
— E cadoul mamei de la botez, cadou de la naşa ei. E un Gallé, îi explică Maria,
impresionată de sensibilitatea lui Pavel la frumos.
— Parcă ar fi un fund de mare, zise Pavel uitându-se tot mai atent şi mai fermecat
prin pereţii vasului.
— Eu mă duc să-i culc pe ăştia mici şi pe urmă am să mă culc şi eu. La revedere,
domnule doctor, şi mai veniţi pe la noi, îi spuse Maria, întinzându-i mâna.
— Sper, domnişoară, zise Pavel, îi sărută mâna, apoi se-aplecă şi sărută creştetele
copiilor.
Rămaşi singuri, Pavel şi Sânziana, deşi stingheriţi, parcă tot se simţeau mai la
largul lor decât sub privirile iscoditoare ale Mariei care, dacă n-ar fi bănuit că
maică-sa şi cu Pavel aveau ceva important de vorbit între patru ochi, nu s-ar fi
„retras”, fiind foarte amatoare să stea de vorbă cu oameni mult mai în vârstă decât
ea.

(„Deşteaptă fată am. Are-un nas de copoi. Ăsteia n-ai cum să-i ascunzi ceva. Iar
tu, săracul de tine, cum ţi-o fi fost cu-atâta lume străină între tine şi copilul tău?
Să joci comedia asta a indiferenţei. Cum mi-ar fi mie să ştiu, admiţând prin
absurd, să ştiu că am undeva un copil? Când nu ştii – stai liniştit, dar când afli,
dacă eşti om de omenie, cum să te faci ca nu ştii?”.)
— Pavele, vrei să te odihneşti până la ora de plecat la gară?
— Mă gândeam să nu te supăr şi să plec, că poate oi fi şi tu obosită.
— La cinci ani o dată, mi-o trece oboseala.
— Atunci, decât să stau întins într-un pat, cu ochii-n tavan, mai bine-om sta de
poveşti. Sânziana, în vremea asta, de când sunt eu aici, te-ai gândit ce să facem cu
Ana? Uitasem să-ţi mulţumesc că i-ai pus numele mamei.
— Pavele, m-am gândit, bine-nţeles. Acum, ca ştii, vino s-o vezi când vrei.
— Nu la asta mă gândeam eu. Mă gândeam s-o recunosc, ştii foarte bine.
— La asta încă nu ştiu ce să-ţi răspund, trebuie să mă mai gândesc.
— Vrei să te sfătuieşti cu cineva?
— Mai întâi să mă mai sfătuiesc cu mine însămi.
— Să ştii că formalităţile sunt foarte simple: o declaraţie din partea mea la
notariatul din sectorul tău şi-atâta tot. M-am interesat.
— De ce-ţi trebuie actul ăsta?
— Vreau să mă laşi s-o iau în vacanţa la Cluj, s-o vadă şi mama, să se joace cu
băieţii. Să ştie toată lumea că-i a noastră. Iar pân-atunci, te rog… să nu te superi,
dar trebuie să-ţi dau pensie pentru ea.
— Asta nu!
— Ba da!
— Niciodată!
— Te dau banii-afar' din casă? Iartă-mă că te-ntreb!
— Mă dau-nu mă dau, nu primesc.
Pavel se gândi să mai spună ceva, dar se lăsă păgubaş. Îi veni în minte că-n vară,
pe plajă, Maria-i spusese data de naştere a Anei. Prin urmare, putea să facă un
carnet C. E. C. Pe numele fetiţei, trecând-o la condiţii de retragere pe Sânziana, a
cărei zi de naştere o ştia de asemenea.
— Ia loc, îl invită Sânziana, arătându-i berjera, şi iartă-mă dar vreau să mă
schimb, am obosit de-azi dimineaţă-n pantofi, şi-mbrăcată de oraş.
Se-ntoarse peste vreo cinci minute, în nişte papuci cu faţa de catifea neagră,
matlasată, şi-ntr-un chimonou de diftină lavand, cu nişte pătrăţele verzui şi
galbene, lung cam până la jumătatea genunchiului. Dintr-un sertar al bufetului,
scoase nişte andrele circulare pe care era o-mpletitură din lână groasă, vişinie, se-
aşeză pe-un scaun şi, uitându-se la Pavel, în timp ce tricota, îl întrebă:
— Ce fac surorile tale?
— Bine. Bine. Cea mare e-n ultimul an la Medicină şi se mărită de Anul Nou cu un
coleg de-al meu, mijlocia e-n anul III la Electrotehnică, iar a mică e contabilă-n sat
la noi, la cooperativă, s-a măritat cu un inginer agronom, băiat tot de la noi, are
doi gemeni, de doi ani, de-o seamă cu Gusti al meu, şi stau în casa părintească,
stau cu mama. 'S bine toate.
— Bravo lor! Cred că şi tu le-ai ajutat.
— Cât am putut şi cât pot. Dar şi ele-au dat din mâini. Şi-au văzut de carte şi-s şi
cuminţi. N-am avut cu ele nici o supărare. A mare, Livia, care-o să fie doctoriţă,
mi-a tras anul trecut o spaimă cu nişte ganglioni. Că azi, cum vezi un ganglion
inflamat – la Hodgkin te gândeşti.
— Erau tebece?
— Nici măcar. Nişte sechele de la o gripă, dar să ştii c-au ţinut aşa vreo două luni.
— Din câte-am înţeles de la Tudor, din spusele Iuliei, tu faci chirurgie.
— Şi din câte-am înţeles eu de la Iulia, tu nu mai faci chirurgie. Acum cinci ani,
ştiu că făceai chirurgie. Te-ai răzgândit?
— Eu nu m-aş fi răzgândit niciodată sau cel puţin aşa cred. Dar m-a răzgândit
răposatul-chiar-azi, răposatul „profesor doctor docent” Voicu Marin, Dumnezeu
să-l ierte că are de ce, vorba lui nenea Daniel, profesorul Daniel Şerban vreau să
zic. E-o poveste nici lungă, nici scurtă. Dac-aş şti că nu te plictisesc…
— Sânziană, mă crezi sau nu mă crezi, dar să ştii că orice lucru cât de mic, dacă e
legat de viaţa ta…
Cu patru ani şi-aproape jumătate în urmă, pe când Sânziana era-nsărcinată cu
Ana şi sarcina-ncepea să se vadă, şi-odată cu-această evidenţă începeau şi
presupunerile asupra paternităţii viitorului copil, schimbându-l pe „candidat” de la
o zi la alta – încât de la cel mai neînsemnat doctor din clinică şi până la profesorul
Voicu Marin nimeni nu fusese trecut cu vederea – pe-atunci, într-o bună zi, pe la 4
după-amiază, fusese adusă cu „Salvarea”, la camera de gardă a Clinicii, o avocată,
în vârstă de treizeci şi doi de ani, cu diagnosticul „peritonită”, stabilit de doctoriţa
de la „Salvare”.
În urma unor intervenţii ale familiei, bolnava fusese mutată chiar de-a doua zi, din
salonul doctorului Bocioagă, unde-o internase medicul de gardă, punând-o
imediat pe-o doză masivă de antibiotice, în secţia profesorului Titus Verzeu, un
nume în chirurgie. Profesorul Verzeu, deşi bolnava prezenta abdomen acut şi-avea
39°, nu se-alarmase deloc, dimpotrivă, îi redusese doza de antibiotice, lăsându-i
doar o doză de-ntreţinere. El infirmase diagnosticul „Salvării”, scriind în foaia de
observaţie a bolnavei: „nimic chirurgical”.
Boala însă, ca multe alte boli, deşi catalogată de-o somitate într-un compartiment
care nu-i dădea voie să se manifeste precum se manifesta, nu voia să aibă habar
de drepturile ei „legale” şi-şi vedea mai departe şi-n voie de treabă.
Bolnava, pe nume Liliana Fodor, se simţea din ce în ce mai rău, cum era şi de-
aşteptat pentru doctoriţa Hangan şi pentru şeful ei direct, doctorul Haralambie
Staicu, doctori care, după ce examinaseră bolnava, gândiseră amândoi
„peritonită”.
— Trebuie deschisă imediat, zisese foarte hotărât doctoriţa Hangan, dar doctorul
Staicu, spre surprinderea ei, se făcuse că n-o aude.
— Domnule doctor, insistase atunci Sânziana, trebuie deschisă.
Destul de iritat de-ncăpăţânarea acestei doctoriţe tinere, care-şi spunea atât de
inoportun părerea de faţă cu-o liotă de surori şi de studenţi, doctorul Staicu îi
spusese pe-un ton rece:
— Doamnă doctor, doamna e pacienta domnului profesor.
— Foarte bine, s-o opereze domnul profesor.
— Domnul profesor nu e de-aceeaşi părere, i-o tăiase doctorul Staicu şi,
întorcându-i spatele, trecuse la alt pat.
Întâlnindu-se după aceea singuri în camera medicilor, Staicu nu-i spusese nici un
cuvânt.
O dată cineva-i spusese Sânzienei: „Ai făcut o gafă”.
„O gafă este ceva neintenţionat. Eu gafe nu fac”.
Dându-şi seama că Verzeu „o” greşise – că cine nu greşeşte!
— Sânziana se făcuse că „face o gafă” pentru a pune indirect pe pacientă-n gardă,
pacientă care desigur ştia ce sunt erorile judiciare, erori ce nu reprezintă
„unicate”, ci au pe lume, în toate domeniile, surori făcute parcă de-o mamă şi de-
un tată.
Dar cum o eroare judiciară, dacă nu se referă la pedeapsa capitală, poate fi
reparată, era bine ca pacienta să nu asimileze total erorile din profesia ei cu cele
din profesia lor.
— Domnule doctor, sunt sigură că vă daţi seama că domnul profesor nu are
dreptate şi că doctoriţa de la „Salvare” a pus exact diagnosticul care trebuia.
— Doamnă doctor, nu e treaba noastră.
— Deci, o lăsăm să moară, fiindcă asta nu e treaba noastră.
Staicu nu răspunsese acestei „provocări”.
— O lăsăm să moară?…
Staicu nu era prea hotărât asupra sorţii dedesubtul căreia avea să-şi pună
iscălitura, soarta avocatei Liliana Fodor, de-un lucru însă era sigur: că-i venea s-o
omoare pe doctoriţa Hangan.
Femeia asta, în loc să-şi vadă dracului de treburile ei, se-apuca să-şi aprindă paie-
n cap cu Verzeu care, când era vorba de vreun orgoliu de-al lui, îşi pierdea complet
umorul a cărui doză nu era nici aşa excesivă. La orice contrariere, cât de măruntă,
Titus Verzeu cădea-ntr-o muţenie posacă, în care simţeai că se petrec furtuni de
adâncime, dintr-acelea care declanşează valuri în stare să măture totul în drumul
lor.
În sinea ei (respectându-l pentru-nvăţătura lui şi pentru a fi fost – deşi lipsit de
fantezie – şi uman şi profesional, un bun profesor), Sânziana îl califica drept un
mediocru doct, disciplinat, stăruitor, care, în ciuda unei totale detaşări faţă de ce
se-ntâmpla-n jur, ştia să-şi aranjeze perfect treburile, trăgând sfori – ce-i drept, nu
odgoane vizibile de la şapte poşte, ci o ţesătură de sforicele care, adunate la un loc,
făceau cât o parâmă – la limita între integritate şi oportunism, un oportunism bine
deghizat sub haina duioasă a unor afecţiuni din tinereţe; ca, de pildă, prietenia lui
cu Voicu Marin, cu care nici un fost coleg, om de bine, nu-şi dădea mai mult de
„bună ziua”. Dacă această prietenie n-ar fi fost simulată, Sânziană ar fi şters
oportunismul dintre noţiunile cu care şi-l definise pe Titus Verzeu. Bănăţean,
dintr-o familie de intelectuali, la a şasea generaţie, cu-o educaţie şi cu un
comportament de ceas elveţian „de limbă germană”, măsurat, politicos şi distant,
făcând doar ceea ce trebuia sau dacă nu ceea ce trebuia, totdeauna însă aşa cum
cereau uzanţele, sobru, uscat pe dinafară şi pe dinăuntru, scump la vorbă,
incapabil de vreo efuziune, râzând foarte rar şi numai din buze, fără urmă de
sunet, discret, şters de la natură şi din bună-ştiinţă, Titus Verzeu nu putea fi
prieten cu „marele” Voicu Marin (tip de mahalagiu brutal şi gălăgios, violent, care-
şi bătea nevasta şi copiii, dând în ei ca la fasole, care-şi aducea dame-n casă, în
camera lipită de-a nevestei, nevastă care, după douăzeci şi doi de ani de-asemenea
tratament, se spânzurase, lăsând locul unei actriţe frumoase, mediocre şi peltice,
actriţa care, la rându-i, în dor de-un nume cu care să lase tot teatru-n coadă, de
nişte roluri care s-o scoată din anonimat, şi de nişte parale care să-i amelioreze
starea financiară modestă pe care actoraşii cu care se ţinuse nu i-o sporiseră cu
nimic, îl luase de bărbat pe „marele om”.)
Duşman al oricărei forme de violenţă, structural incompatibil cu Voicu Marin,
Titus Verzeu nu putea decât să simuleze prietenia pentru el. La rândul lui, Voicu
Marin, incapabil de vreo prietenie ci doar de cârdăşie, îl păstrase pe Titus Verzeu
pentru a-şi demonstra largheţea, după ce-i decapitase pe Şerban et comp., Titus
Verzeu neavând stofa unui adevărat concurent. Continuându-i portretul, Sânziana
socotea că Titus Verzeu era îmbinarea perfectă între umoarea unui ulceros şi-a
unei fete bătrâne. Când dădea frâu liber fanteziei şi-i proiecta pe cei „doi prieteni”
în epoci trecute, şi-l închipuia pe Voicu Marin – un ucigaş cu simbrie, ucigaş cu
şişul, iar pe Titus Verzeu, sub aerul recules al unui benedictin – un doct otrăvitor,
pritocind cu gesturi dulci, pioase, moartea-ntr-o retortă.
— O lăsam să moară? îşi înnoi Sânziană supărătoarea-ntrebare, pe-un ton
persuasiv şi blând care doctorului Haralambie Staicu-i sună ca trâmbiţa Judecăţii
de Apoi.
„A dracului muiere…”.
— Sânziană, de ce vrei să-ţi aprinzi paie-n cap, fata tatii? Şi eu ştiu şi dumneata
ştii că cucoana asta ar trebui deschisă, dar nu e treaba noastră. Familia a adus-o
la Verzeu, că umblă toţi după titluri, să se spele cu el pe cap! Dumneata-l cunoşti
pe Verzeu de cinci ani, eu îl cunosc de douăj'şi. Domn, aşa cum vi se pare vouă
ăstora tineri, că voi credeţi că tot ce zboară se mănâncă, ăsta-ţi poartă sâmbetele
şi pentru-o privire, şi pentr-un zâmbet, ăsta e ca o muiere la menopauză şi ne…
nemaipunând la socoteală că e prieten la toartă cu tartoru-ăl mare. Când i-a belit
Voicu Marin pe Şerban şi pe ăilalţi, Voicu tăia şi ăsta-i ascuţea cuţitele. E mai
periculos decât Voicu. Voicu măcar ia bâzdoaca-n mână şi-ţi dă-n cap prin faţă,
ăsta însă-ţi dă la tâmplă dintr-o parte, că nu ştii de unde ţi-a venit. Mie de mult
îmi întorcea mironosiţa de Verzeu pielea pe dos dacă n-aveam originea de-o am.
Amândoi – două curve: numai că Voicu Marin – curvă de mahala, iar Verzeu –
curvă-salon. Cum ieşi deasupra şi poţi să le fii concurent sau îi contrazici, te-au
belit. Mediocri amândoi, n-au nevoie decât de calfe-ascultătoare.
Cu limbajul lui plastic şi „nemachiat”, trăgându-şi comparaţiile din domeniul
măcelăriei, de unde-şi trăgea şi obârşia, tip vital, coleric, deschis, cu un ascuţit
spirit de observaţie, doctorul Haralambie Staicu nu făcuse altceva decât să-
ngroaşe, cu-o pensulă viguroasă şi brutală, trăsăturile imaginii pe care-o avea
Sânziana despre cele două personaje asupra cărora nu-şi făcea nici umbră de
iluzie.
— Domnule doctor, nu-mi spuneţi nici o noutate, îmi dau seama de ce mă paşte
pentru simplul fapt de-a fi contrazis, de faţă cu-atâta lume, diagnosticul
„profesorului”. Se găseşte totdeauna un suflet bun şi „fidel” care să-i spună. Ce vă-
ntreb eu este: o lăsăm să moară? Conflictul deschis sau „astupat” cu Verzeu,
riscul de-a ne vedea puşi la dispoziţia Ministerului şi azvârliţi la Spirocheţii din
Deal ori la Treponemiţa din Vale, cum ziceţi dumneavoastră, teama de-acest risc
trebuie să ne facă să semnăm cu bună-ştiinţă un certificat de deces?
— Orice chirurg semnează certificate de deces în cariera lui, zise Staicu pe-un ton
de părere de rău.
— Dar nu voluntar, domnule doctor. Noi însă, de data asta, cu bună-ştiinţă
condamnăm un om la moarte.
— Mă, Sânziano, vezi-ţi, fată, de copilul tău, vezi-ţi de burta asta care-a-nceput să
se vadă, şi lasă-i dracu' pe toţi ăilalţi în plata Domnului, îi replică Staicu-nciudat
pe ea că avea dreptate şi că-i stricase cheful şi liniştea, şi-aşa stricate de falsul
diagnostic al lui Verzeu. Îţi promit că-i măresc doza de antibiotice, fără să ştie…
bine-nţeles.
— Domnule doctor, eu am să-i spun azi „profesorului”, ca pe-o informaţie, ca şi
când asta s-ar fi ivit după vizita lui, că pacienta se simte foarte rău şi că eu, eu –
nici nu pomenesc despre dumneavoastră – eu cred c-ar trebui deschisă.
— Rău faci! Să nu zici vreodată că nu ţi-am spus, zisese, cu un glas de profeţie
ameninţătoare, Staicu.
Precum îi promisese lui Staicu, pe tonul cel mai deferent cu putinţă, Sânziană îi
comunică profesorului Verzeu, ca pe ceva nou, starea bolnavei Liliana Fodor,
inclusiv părerea ei, a doctoriţei Hangan, despre acest caz.
— Părerea dumneavoastră mi-a fost comunicată. Ca şi pe Cezar, faima vă precede,
doamnă doctor Hangan. Vă mulţumesc pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi
corectându-mi diagnosticele.
După ultimul cuvânt, rostit ca toate celelalte, pe-un ton care-o făcuse pe Sânziana
Hangan să se gândească la un iceberg pornit în mişcare, profesorul Verzeu, ca o
prăjină perfect uscată, din care-a pierit orice semn c-ar fi fost vreodată creangă
verde, se ridicase-n picioare, în semn că-ntrevederea se terminase.
Tonul „refrigerent” şi alura lugubră a profesorului Verzeu echivalaseră-n mintea
Sânzienei cu certificatul de deces al carierei sale de chirurg.
Lucidă, în ciuda febrei, Liliana Fodor reţinuse convorbirea de dimineaţă dintre
doctorii Staicu şi Hangan, pe care i-o relatase bărbatului ei, foarte-ngrijorat de
starea din ce în ce mai rea a nevesti-sii. Inginerul Fodor îi ţinuse calea lui Staicu,
după contravizită.
— Domnule doctor, sunt foarte-ngrijorat de starea soţiei mele. E de şapte zile
internată şi starea ei se agravează.
— De unde ştiţi? îi replică Staicu.
— Domnule doctor, nu sunt doctor, dar cu mintea mea de inginer şi cu un bun-
simţ elementar cred că pot şi eu să apreciez că nu e cu nimic mai bine decât la
internare. Şi, după câte mi-a spus soţia mea, există şi ceva controversat asupra
diagnosticului: doctoriţa de salon, doamna doctor Hangan, este de altă părere
decât profesorul, şi Liei, soţiei mele, i s-a părut că dumneavoastră sunteţi de
părerea doamnei doctor Hangan, dar că domnul profesor Verzeu fiindu-vă şef…
Domnule doctor, vă-nţeleg perfect atitudinea, că doar am şi eu şefi şi ştiu ce-
nseamnă să-i contrazici, dar, credeţi-mă, e vorba de viaţa unei femei de treizeci şi
doi de ani, mamă a doi copii.
Bietul inginer Fodor aproape că plângea.
— Domnule inginer, se ţinuse tare Staicu, doamna Fodor e pacienta domnului
profesor Verzeu. Aţi scos-o „cu mari sacrificii” de la doctorul Bocioagă şi-aţi adus-o
cu mâna dumneavoastră la profesorul Verzeu. Vorbiţi, vă rog, cu profesorul
Verzeu. Copii am şi eu, domnule inginer, şi încă trei. Este şi-o etică profesională
care ne opreşte să ne-amestecăm în cazurile altor medici.
— Dar o „etică” pur şi simplu nu există, domnule doctor? Am luat-o „cu mâna”
mea aţi zis, de la doctorul Bocioagă şi-am adus-o la profesorul Verzeu. Am înţeles
foarte bine ce-aţi vrut să spuneţi. Domnule doctor, mâine dacă cineva dintre
dumneavoastră de-aici se-mbolnăveşte, dumneavoastră ştiţi la cine să vă duceţi,
fiindcă ştiţi câte parale face fiecare dintre dumneavoastră; eu – un biet om de pe
stradă – la cine vreţi să mă duc: la cine are cel mai mare renume, la cineva cu
„firmă”! De unde să ştiu eu cât preţuiesc „firmele” chiar în toate domeniile?
— Vorbiţi, vă rog, cu domnul profesor, insistaţi, vă rog, şi Staicu-i strânsese-n
grabă mâna şi-o ştersese.
Din conversaţia cu doctorul Staicu, inginerul Fodor îşi dăduse bine seama că
bătea pasul pe loc. Pe Verzeu îl văzuse de două ori în săptămâna de când îşi
internase nevasta, şi Verzeu îi spusese invariabil: „Staţi liniştit, nu e nimic grav!”.
Disperat, inginerul Fodor, o pândise şi pe doctoriţa Sânziana Hangan, agăţându-se
ca-necatul de firul de pai. Îi relatase, cuvânt cu cuvânt, conversaţiile cu
„profesorul” şi pe cea cu doctorul Staicu. Aruncând o privire plină de speranţă
asupra pântecului ei care-ncepea să se bombeze, inginerul Fodor apăsase pe
calitatea de mamă a doi copii, pe care-o avea bolnava, soţia lui.
Şi fără privirea aceea – pe care numai într-o epuizare a resurselor de convingere o
putea folosi un om bine-crescut cum era inginerul Fodor – Sânziana, pentru care
calitatea de om a fiecărui pacient n-avea nevoie de nici un adaos, i-ar fi spus
inginerului Fodor aceleaşi lucruri. Îi spusese deci că era de mirare, pentru ea ca
medic, cum de pacienta mai trăia.
— Doamnă doctor, dumneavoastră n-o puteţi opera?
— Şi cine să fie mâna a doua?
— Un medic ca şi dumneavoastră.
— Domnule inginer, nici anestezist nu s-ar găsi, îi spusese Sânziana, explicându-i
cu o privire-ntristată, ca un lamento pentru curajul mort al colegilor ei, ceea ce
nu-i explica prin vorbe.
— Ce mă sfătuiţi să fac?
Sânziana dăduse din umeri, dar nu de gesturi de spălat pe mâini avea omul acela
nevoie.
— Aţi avea de făcut un lucru: să vorbiţi astăzi cu un chirurg din alt spital s-o
primească, iar mâine să veniţi, şi-nvingându-vă politeţea să vă certaţi furcă aici şi
s-o luaţi cu tam-tam şi s-o duceţi dincolo. S-ar putea ca-n faţa unui scandal,
„profesorul” să-şi ia inima-n dinţi şi s-o opereze.
— Doamnă doctor, credeţi că dacă cineva ar vorbi cu profesorul Voicu Marin, iar
dânsul ar interveni pe lângă profesorul Verzeu… propusese inginerul Fodor o
soluţie delicată, conformă firii sale.
Sânziana făcuse un semn din cap cu care anula eficienţa unei asemenea
intervenţii.
— Dar dacă profesorul Mitrăchel ar interveni…
— El da, pentru că profesorul Verzeu îi este obligat. Domnule inginer, nu uitaţi să-
i explicaţi profesorului Mitrăchel cât de gravă e situaţia. Aţi fost prea delicat pân-
acum şi e un vers celebru: c'est par délicatesse que j'ai perdu ma vie. E dreptul
nostru să facem ce vrem cu viaţa noastră, dar cu viaţa altuia, când acel altul mai
are şi doi copii… i se păru necesar Sânzienei să-i atragă atenţia inginerului Fodor
care, după părerea ei, se-arătase inadmisibil de credul faţă de diagnosticul
profesorului Verzeu cu-ale cărui explicaţii succinte – „Oxford like” – „fiţi liniştit, nu
e nimic grav”, se mulţumise ca un prost. În sinea ei, Sânziana judeca foarte aspru
oamenii şi faptul că nu le-o spunea-n faţă era doar rezultatul educaţiei şi, mai
mult decât atât, al perfectei stăpâniri de sine.
Cu un an în urmă, doamna Verzeu, bolnavă de-un cancer genital, devenise
pacienta profesorului Mitrăchel. În serviciul profesorului Mitrăchel, la loc de cinste
se afla un anatomopatolog, cumnat cu inginerul Fodor, anatomopatolog care-i
sugerase inginerului Fodor să-şi mute nevasta din serviciul doctorului Bocioagă,
despre care el, anatomopatologul, n-auzise, în timp ce de profesorul Titus Verzeu
auzise o lume-ntreagă.
Pe de-o parte, inginerului Fodor nu-i venea să creadă că o somitate se putea-nşela
asupra unui diagnostic; pe de altă parte, felul evaziv al doctorului Staicu, despre
care, într-o săptămână, aflase ce medic de calitate era, şi felul hotărât al doctoriţei
Hangan de-a-i trage toate clopotele de alarmă, supărându-l fără doar şi poate pe
Verzeu, îl duceau pe inginerul Fodor cu gândul spre un diagnostic pe care nici în
minte nu-ndrăznea să şi-l spună, diagnostic pe care-l pusese, probabil, Verzeu,
socotind de-aceea inutilă orice intervenţie.
Ca mai toată lumea din vremea lui, inginerul Fodor considera agenţi ai morţii doar
cancerul şi infarctul, celelalte maladii părându-i-se benigne cochetării între boală
şi sănătate. Pe linia acestei fixaţii, care-ncepea să-i obsedeze şi pe medici nu
numai pe profani, inginerul Fodor plecase din clinica în care-i era internată
nevasta, cu gândul la peritonită ca la o adevărată speranţă.
Invocând dibaci un presupus diagnostic oncologic de care se temea familia
bolnavei, profesorul Mitrăchel intervenise la Verzeu în favoarea Lilianei Fodor,
oferindu-se să transfere bolnava în clinica lui sau, la rugăminţile
anatomopatologului, subalternul său – „înţelege-l şi pe el, dragă Titus”, se scuzase
Mitrăchel – să asiste când bolnava avea să fie deschisă.
Verzeu, cu tonul, lui egal şi liniştitor, îl asigurase pe Mitrăchel că nu era nimic
grav, nimic chirurgical, ci o pancreatită care nu ceda încă, dar nici nu se agrava.
Mitrăchel nu era nici el născut de ieri de-alaltăieri şi nici novice-n chirurgie. Cine
ştie ce relaţii profesionale directe cu Verzeu n-avusese pân-atunci, ca să-i poată
verifica diagnosticele. Ştia însă, ca toată lumea, că oricine poate greşi. Ca şi
Sânzienei Hangan, îi erau cunoscute greşeli de pomină făcute de specialişti de
mâna-ntâi. Nu raclase el Bebică Vernescu o măduvă crezând că încă raclează
abcesul rece pe care-l şi raclase, lăsând paraplegică o femeie de treizeci de ani?
Pandele nu scosese un rinichi unui pacient, uitând că pacientul avea doar un
rinichi? Înaintea acestor cazuri nefericite, şi după ele, specialiştii în cauză făcuseră
operaţii reuşite, unele chiar surprinzătoare prin modul abordării, prin
introducerea unei tehnici noi, prin observaţii cu valoare de generalitate, operaţii
trecute-n cursuri şi-n tratate, pentru care meritau reputaţia de care se bucurau în
chirurgie. Viaţa intimă a oamenilor, ca şi cea profesională, e plină de greşeli, mai
mari, mai mici. Un scriitor scrie azi o carte foarte bună, iar mâine scrie o carte
mediocră. Un actor interpretează azi magistral un rol, creând un personaj de
neuitat, adevărat punct de referinţă pentru interpretările generaţiilor viitoare,
mâine – un personaj care nu i se mai potriveşte chiar ca pielea pe trup.
Spectatorul şi cititorul sunt neiertători, nu trec niciodată cu vederea ce-a fost
prost, şi-n această neîndurare uită şi ce-ai făcut bun. Sita care cerne fără părtinire
este posteritatea. Ce posteritate are însă actorul de teatru, care moare definitiv în
fiecare seară, cu fiecare spectacol, el, artistul irepetabilului? Ce posteritate are un
medic? El moare definitiv cu fiecare diagnostic, cu fiecare succes, cu fiecare eşec.
Nici Sânziana Hangan, nici profesorul Mitrăchel nu-l desfiinţau pe Titus Verzeu
pentru o greşeală. De la distanţă, Mitrăchel îl suspecta pe Verzeu doar de eroare
de diagnostic. De aproape, doctoriţa Hangan îl suspecta pe profesorul Verzeu de
ceva mult mai grav: de persistarea într-o eroare pe care-n sinea lui o-ndreptase,
punând diagnosticul corect, dar pe care, de dragul de-a nu se contrazice şi de-a
nu-şi ştirbi autoritatea, n-o recunoştea. Şi uman şi profesional, Sânziana Hangan
accepta greşelile-n care buna-credinţă a celui care greşea nu putea fi pusă la-
ndoială. Amorul-propriu şi rănile lui, pentru dânsa nu erau o scuză nici în cauze
mai mici decât viaţa unui om. Pentru respectul profesional pe care i-l purta lui
Verzeu – deşi era sigură că Verzeu avea să se descotorosească de ea la prima
ocazie, ocazie pe care-avea să i-o pregătească răbdător, cu priceperea lui iezuită,
încet şi-atât de târziu ca nimeni să n-o mai pună-n legătură cu ireverenţa de-a-l fi
contrazis – şi pentru respectul faţă de breaslă, Sânziana ar fi preferat ca Verzeu să
fi greşit de-adevăratelea de la-nceput pân' la sfârşit.
„Toată Facultatea s-a supărat pe mine şi nu mi-a iertat niciodată c-am avut
îndrăzneala să mă vindec fără să-mi fac rezecţie de humerus, cum îmi spuneau
toţi. Profesorul Tomescu era atât de jignit că nu-l ascultasem şi mai ales că mă şi
vindecasem, încât nu numai că nu mă mai saluta, dar nici nu-mi mai răspundea
la salut”, vorba doamnei doctor Florica Vărbănescu. Unii medici exagerează tipicul
în maladii, alţii atipicul. Unii nu-i dau voie bolii să se prezinte altfel decât cum
scrie la carte, alţii nu-i dau voie să meargă pe drumul drept, ci-şi poartă mintea şi
cunoştinţele printr-un labirint al complicaţiei, împotrivindu-se evidenţei, pe care-o
consideră faţadă-nşelătoare. Să fi căzut oare Verzeu în boala atipicului?
De la intervenţia lui Mitrăchel, boala Lilianei Fodor părea să se-nrăutăţească.
Jenat, dar de data asta convins că Verzeu greşea, Mitrăchel, intervenise din nou.
„Dacă familia ţine-aşa de mult, o deschid mâine”, declarase concesiv Verzeu,
nelăsând nici o clipă să se ghicească uşurarea pe care-o simţea văzându-se servit
într-o intenţie pe care de unul singur nu-i mai venea s-o materializeze. Un cui în
pantof tot îi rămânea: echipa de-a doua zi era fixată: doctorul Haralambie Staicu şi
doctoriţa Hangan. Staicu, chirurg de mâna-ntâi, secretar B. O. B., deşi afurisit de
isteţ şi cu-o limbă pe care nu-i torsese nimeni, respecta regula jocului. El nu se
pronunţase-n nici un fel, nu instigase pe nimeni. Avea simţul ierarhiilor,
pregătindu-şi propria ierarhie. Doctoriţa-aceea iconoclastă, bântuită de pasiunea
adevărului – deşi talentată şi tobă de carte, prea tânără pentru a reprezenta un
concurent – îi stătea lui Verzeu ca o scamă-n ochi cu mult înaintea picăturii cu
care vărsase-acum, în urmă, paharul, picătură care din scamă o schimbase-n
spin. Ea totdeauna avea „păreri personale”, şi când nu contrazicea pe nimeni,
cerea sau dădea lămuriri, intervenea cu precizări, cu amănunte, hărţuindu-te şi
sâcâindu-te pe-un ton deferent, măsurat, detaşat, vorbind puţin şi cu miez, luată-
n serios, vreai nu vreai, de tot spitalul, cu un ochi neiertător, cu-o limbă cu care
ştia să-ţi zică una de să nu te mai scoli, „suflet de chirurg” cum o caracteriza
pentru sine Verzeu, care se socotea un duios şi-un sensibil pentru faptul că-i
venea să lăcrimeze la dramolete insipide, cinematografice sau teatrale, pentru că-l
apuca o stare de preleşin când îi curgea o picătură de sânge, pentru că la cea mai
măruntă durere, orgolios cum era, în loc să consulte un internist, citea la tratate
de medicină generală pân-ameţea, pipăindu-se din creştet până-n tălpi, bolnav pe
rând de fiecare boală-n parte, şi de mai multe deodată, înfrăţite-ntr-o hidră
monstruoasă, cu tentacule aderente, cleioase, insinuante şi insidioase, care
evoluau de la epidermă spre creier, fulgerându-l cu spaimă. Familiarizat cu
moartea altora, ca orice chirurg la vârsta şi cu experienţa lui, gândul la propria
moarte, gând trezit de cel mai vag junghi, de cel mai neînsemnat deranjament de
burtă, îl aducea-ntr-o stare de panică şi-l făcea să se simtă nu numai cel mai
nenorocit om din lume dar mai ales nedreptăţit. De când era el pe lume, Titus
Verzeu, chiar dacă nu se considera totdeauna superior altora, egalul lor nu se
considerase niciodată. Amintirile, indiferent de la ce vârstă, îl situau în afara
egalităţii. Nici de supt, după cum îi spusese maică-sa, nu supsese ca alţi copii, ci
cu-ntreruperi, cu un fel de lungi „meditaţii” între o-nghiţitură şi alta. Această
„amintire” de familie îl făcea să creadă că laptele matern îi furnizase maxima
plăcere. Altminteri, memoria lui nu reţinuse nici o plăcere intensă, nici o emoţie
intensă, nici de partea bucuriei nici de-a durerii. O memorie nu poate-nregistra
decât stări reale, iar realitatea lui Titus Verzeu, copil, adolescent, adult, bătrân
aproape, era o zeamă călduţă. Puţin imaginativ, lipsit de generozitate şi deci, nimic
de mirare, şi de dorinţa de-a idealiza ceva sau pe cineva, Titus Verzeu nu iubise
niciodată pe nimeni. Avea casa plină de lucruri de valoare şi de-o mare frumuseţe,
alese cu grijă de cinci generaţii din neamul lui, oameni purtaţi pe la-nalte şcoli la
Viena şi la Berlin, alese de multe generaţii de mari negustori, unguri şi ovrei, din
neamul nevesti-sii, oameni umblaţi prin lume, pricepuţi la fineţuri şi la
scumpeturi, alese de el şi de Judith, nevastă-sa, aşezate cu priceperea pe care-o
aduce-adesea o bună-stare stabil şi de multă vreme instalată, subţiind partea din
om corespunzătoare gustului.
La tinereţe, preocupat de meserie şi de-a-şi face un nume-n meserie, interesat de
lecturi, de muzică, de tot ce-l putea rafina şi pune în valoare, ataşat prin interese
şi chiar din convingere de Judith, cu care se-nţelegea perfect, dar nedepăşind
raţionalul în această legătură, nici la-nceput, Titus Verzeu nu simţise nevoia să se
perpetueze-n vreo fiinţă. Mondenă, sportivă, preocupată de succesul lui Titus, fire
lipsită de elanuri afective ce s-ar fi cerut revărsate permanent asupra cuiva,
adeptă a unei temperaturi interioare care să nu depăşească temperatura normală
a corpului, neiubindu-l pe Titus dar luptând împotriva oricui i-ar fi putut ştirbi
liniştea, Judith Verzeu, fostă Horváth, fostă Eskinazy, nu-şi complicase viaţa şi
nu-şi stricase linia impecabilă cu maternitatea. De pe urma primei ei căsătorii, cu
doctorul Eskinazy, desfăcută după cinci ani, şi-a celor câteva legături dintre cele
două căsătorii, legături cărora ea le pusese capăt, nesocotindu-le suficient de
avantajoase, Judith Verzeu îşi desăvârşise ştiinţa de-a cuceri un bărbat şi pe cea,
mult mai subtilă, de-a-l păstra. Pentru Judith, căsătoria era o profesie în cadrul
căreia considera de datoria ei să nu se-arate niciodată obosită sau plictisită.
Admiraţia discretă şi grija ca faţă de-un ou moale erau suficiente pentru
mulţumirea vanităţii „de interior” a lui Titus. Frumuseţea, distincţia, educaţia,
fidelitatea, comportamentul perfect, eforturile ei de-a-i face viaţa agreabilă îi
mulţumeau vanitatea „de exterior”. Cum ceva pornit pe baze reci n-avea cum să se
răcească, de-a lungul timpului nimic în cuplul Verzeu nu se-alterase. Refrigerenţa
lui conservatoare păruse-ameninţată o singură dată: când Titus se lăsase tentat,
mai mult din vanitate decât din pornire-adevărată, de una din cele două surori
Veniamin, două frumuseţi a căror carieră de femei întreţinute se desfăşurase din
punct de vedere topografic, în două apartamente somptuoase ale celui mai vestit
hotel bucureştean al anilor '40, ani ce reprezentau apogeul acelei cariere, la
susţinerea căreia mai tot ce era om cu bani în ţară îşi dădea obolul. De neam, dar
pornite fără sfanţ din oraşul Băniei, cele două domnişoare, în afara studiilor în
litere şi-n drept, se dedaseră cu pasiune, însoţită de mari aptitudini, studiului
aprofundat al comediei umane.
La un punct al drumului ce-avea să ducă la desăvârşirea lor psihologică, apăruse
Titus Verzeu, tânăr chirurg de viitor. Cum în cariera lor, majoritatea
contribuabililor erau bărbaţi cu trecut şi cu prezent dar despre-al căror viitor nu
se putea prezice nimic, o tânără speranţă ca Titus Verzeu le pica de minune
pentru varietatea peisajului. Surorile Veniamin – despre care nu se vorbea decât la
plural, iar când se-ntâmpla ca cineva s-o pomenească pe una singură zicea
„Jeanine” sau „Fraga, una din surorile Veniamin” – erau citate ca o întreprindere
în co-proprietate.
Ca o adevărată societate pe acţiuni, surorile Veniamin „funcţionau” perfect, aşa
încât, cel mai exigent „acţionar” şi n-ar fi avut de ce să se plângă. Una – blondă, cu
ochi căprui şi umezi de căprioară temătoare; alta – brună, focoasă, cu părul
bătând în albastru şi cu nişte ochi verzi ca veninul, de te băgau în boale. Erau
amândouă de-o rară frumuseţe, iar privite-mpreună – două frumuseţi
complementare. Cu voci frumoase, cu dicţii perfecte, citite şi informate, pline de
tact, ştiau să se poarte-n orice situaţie. Impecabil îmbrăcate, le-ai fi luat drept fiice
sau neveste de bancheri. Câte o mică excentricitate era menită să atragă atenţia
celui interesat şi să-l ducă cu gândul către breşele din virtutea şi din starea lor
socială. Vara, una purta o brăţară, mereu schimbată, la glezna piciorului stâng,
iar cealaltă, o brăţară pe braţul drept, gol, foarte aproape de umăr. Deşi de-aceeaşi
statură, de păreau date cu talerul, surorile nu-şi treceau una alteia toaletele sau
blănurile şi nici măcar bijuteriile. Căuta fiecare să-şi sporească patrimoniul, mai
ales la ultimul capitol. Ceea ce-şi pasau adesea una alteia erau „acţionarii”. Era
bine ca ei să treacă de la o „secţie” la alta, schimbând obiectul investiţiei, dar
neînstrăinând capitalul, atâta vreme cât acesta exista din plin şi era oferit fără
vreo reticenţă ori vreo restricţie. Totdeauna de-o dispoziţie egală – şi anume, bună
– ştiind să-nveselească şi să dezgheţe, oferindu-i din plin omului pentru banii lui,
surorile Veniamin aveau stofă de-adevărate curtezane. Orele petrecute alături de
tinerele domnişoare erau ca o croazieră fastuoasă în care totul se-ntrecea în a-i da
satisfacţie călătorului. În această atmosferă de vacanţă, se trezise-ntr-o bună zi şi
Titus Verzeu, îmbarcat pe pachebotul de plăcere al surorilor Veniamin. Fraga, cea
brună, care tocmai o rupsese cu un fabricant, om între două vârste – mai mult
spre cea de-a doua – găsise că atât cât se afla-n „refacere” îşi putea-ngădui o
fantezie cu chirurgul tinerel de la care cine-ştie-ce nu putea aştepta sub aspect
pecuniar. Titus Verzeu nu dădea nici un semn de mare aprindere. Incitată de
morga tânărului medic, de manierele lui desăvârşite, Fraga se-aprinsese ea,
îndrăgostindu-se de-a binelea. Întrebată de soră-sa ce găsise la Titus Verzeu,
Fraga răspunsese: „Cred că ăsta e genul meu: genul „piept de pasăre”„. „Piept-de-
pasăre”, neobişnuit cu efuziunile sentimentale, un timp se lăsase pârjolit.
Necontaminat însă, începând să obosească destul de curând de-atâta jăratic, se-
ntorsese total, cu trupul şi cu sufletul lui de carne albă, spre căminul unde,
răbdătoare şi odihnitoare – făcându-se, şi-n timpul aventurii lui şi după, că nu ştie
nimic – îl aştepta Judith cu braţe deschise din care nu ieşeau scântei. Pe zi ce
trecea, Titus Verzeu devenea mai mizantrop. Suporta oamenii atât cât îi cereau
profesia şi-ndatoririle mondene. Bucuriile lor îi erau indiferente şi nici necazurile
lor nu-l afectau mai mult. Orice contrariere din partea lor îl scotea însă din fire.
Dar cum nu lăsa niciodată să se vadă acest lucru, se măcina în sinea lui, dând
proporţii exagerate oricărui incident şi ţesând o pânză de animozitate tot mai
strânsă în jurul individului care-l supărase. Răbdarea şi măiestria lui Titus Verzeu
erau demne de-un păianjen. După ce fusese „supărat”, o vreme tăcea. Tăcea şi-şi
filtra veninul. Dacă răzbunarea e-o mâncare ce se mănâncă rece, răzbunarea lui
Titus Verzeu era o mâncare ce se mânca îngheţată. Când socotea că alimentul
ofensei a atins punctul de congelare, Titus Verzeu îşi lua un aer suferind. Acela
era şi momentul când „prietenul” lui de-o viaţă, Voicu Marin, îl întreba: „Ce ai bă,
Tituţ? Că parcă nu ţi-ar fi boii acasă”. Profitând de solicitudinea întrebării, cu
morga lui obişnuită, „Tituţ” azvârlea o vorbă care n-avea niciodată caracter de
reclamaţie ci de confidenţă „ca-ntre prieteni”. La momentul oportun, moment pe
care profesorul Voicu Marin – mare specialist al „experimentului provocat” – îl
prilejuia neapărat, profesorul Titus Verzeu era descotorosit de elementul care-i
tulburase boii.
— Cu „tehnica” asta de-naltă clasă, „haute couture” cum zice Tudor Şerban, îţi dai
seama că nu mi-a fost deloc greu s-ajung la dispoziţia Ministerului, unde Voicu
Marin era ce era. Ori mergeam la Giurgiu, unde se găsea un post de internist la o
policlinică ori… Prin mijloace proprii am intrat la Institut. Aşa m-am trezit
microbiolog.
— Şi bolnava-aceea, Liliana Fodor? întrebă Vlas.
— A fost operată de Titus Verzeu, cu Staicu şi cu mine. Peritonită. Tot abdomenul
îi era plin de puroi. Operaţia – în afară de „pensă”, „tampon”, „pensă”, „catgut” – s-
a desfăşurat într-o tăcere de moarte.
— Sânziana, de ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? îi spusese-ncet şi persuasiv
Staicu în timp ce-şi scoteau mănuşile, după ce bolnava Liliana Fodor fusese
trimisă, cu doctoriţa Giugaru, anestezista, la reanimare.
Sânzienei vocea lui Staicu îi sunase de data asta ca venită de pe altă lume, după
atâta concentrare.
— De data asta, din ce v-a mai venit domnule doctor, o dăduse Sânziana pe
glumă, revenind la realitatea exterioară mesei de operaţie.
— Din ce-mi vine mereu: când stau mai mult pe lângă tine m-apuc-o poftă nebuna
sa ne iubim.
— Cu o femeie-nsărcinată, domnule doctor? vai! se poate? continuase Sânziana tot
în glumă.
— Cât eşti acum de-nsărcinată eşti numai bună! glumise şi Staicu.
— Mulţi perverşi pe lumea asta, zisese Sânziana şi izbucniseră amândoi în râs.
Ea crezuse recidiva de propunere încheiată. Staicu o apucase de bărbie ca pe-un
copil?
— De ce nu vrei tu să te iubeşti cu mine? spune-mi!
„Mărioară de la Gorji, ţine-o rublă şi doi zloţi şi nu te iubi cu toţi”, îi trecuse prin
gând Sânzienei.
De data asta, doctorul Staicu o privea duios şi rugător.
— Ca să mă iubesc cu dumneavoastră ar trebui mai întâi să vă iubesc, răspunsese
ea, privindu-l mângâietor.
— Şi de ce n-ai putea să mă iubeşti? Fiindcă nu sunt frumos?
— Nuuu.
Sânziana spusese cu atâta convingere „nu”, încât Staicu nu se-ndoise că nu-l
minţea.
— Domnule doctor, vă admir profesional atât de mult… că până la urmă cred c-aş
fi făcut ca majoritatea femeilor: m-aş fi-ndrăgostit de şeful meu direct.
— Şi-atunci? în glasul lui Staicu era o nerăbdare plină de speranţă. Şi-atunci, de
ce nu?
— Fiindcă vă e prea dragă puterea.
Urmase un moment de stupoare pentru Staicu.
— Şi ce e rău în asta? Nu e mai bine să aibă frâu-n mână unul bun, decât unul
prost sau mediocru? Îm? ce zici? îşi revenise el.
— Ba da. Dar când ai pus mâna pe putere cel mai greu lucru e sa fii drept. Iar
dumneavoastră nu ştiu cât vă puteţi ridica deasupra antipatiilor personale,
umane.
— Recunoşti că ele sunt dublate şi de „binemeritate” antipatii profesionale?
— Recunosc. Dar când ele n-au să mai aibă justificare profesională? Sunteţi
pătimaş, coleric, ziua asta are să vină oricum.
Erau trişti amândoi.
— Cui i-ai da tu dreptul să-i fie dragă puterea? Vocea lui Staicu sunase metalic,
decisiv, deşi aproape şoptită.
— Oamenilor politici. Celor adevăraţi, celor de anvergură, care pentru-o
convingere-şi riscă pielea.
— Un bărbat vrea să se iubească şi el cu-o femeie şi uite unde-ajunge… De ce să
complicăm lucrurile? De ce să depăşim sfera strict erotică? Îm?
Staicu o privea niţel iritat pe cucoana asta care prea despărţea firu-n patru, şi alt
fir decât cel întins de el. Niţel iritat ca fiecare dintre noi când aude altceva decât
ceea ce-ar vrea s-audă. Altfel recunoştea că „muierea asta a dracului de deşteaptă”
pusese degetul pe rană.
— Un bărbat vrea să se iubească şi el cu o femeie”, reluase Sânziana. Bărbatul şi
femeia asta înainte de-a fi atât de bine delimitaţi pe sexe sunt oameni şi asta
complică mult sfera lor erotică, sfera asta nu poate fi pură decât la dobitoace, şi
mă-ntreb dacă şi la ele n-o fi şi altceva mai subtil. Eu am un trup ciudat, domnule
doctor, nu vibrează decât la impulsuri venite de-aici – şi-şi dusese mâna la cap –
impulsuri care nu suportă bruiajul nici unei reticenţe; deci, am un trup ciudat,
care trebuie făcut să vibreze, fiindcă la fâlfâiri strict endocrine este imun.
Se-ntorsese cu toată faţa spre Staicu. Staicu o privea grav. Dându-se un pas
îndărăt, ca să mărească distanţa dintre ei, îi spusese cu un glas de-o duioşie pe
care nu i-ai fi bănuit-o.
— Aşa cum mă vezi – şi-şi trecuse prin aer mâna, exagerând contururile trupului
său mare şi vânjos, şi impulsurile mele vin tot de din sus de brâu. Ca să te iubeşti
cu mine ţi-ar trebui să mă iubeşti. Te-nţeleg foarte bine fiindcă eu te iubesc.
La asta, Sânziana nu se-aştepta. Ca tot omul era pregătită împotriva agresiunilor,
a propunerilor pe care ea nu le considera nici ruşinoase, nici dezonorante, ci doar
prea bruşte; altfel socotea că numai femeile proaste sau ipocrite, sau – cel mai des
– şi una şi alta se-arată ofensate de „omagiul” strict fizic al unui bărbat. Om al
datoriei, exigentă mai ales cu ea însăşi – pentru a răspunde acestui „omagiu”, ea
avea nevoie să ştie că actul fizic este girat de dragoste, sau măcar de iluzia
dragostei, pentru partener.
Se uitase la doctorul Staicu plină de părere de rău. „Puiule, i se-adresase-n gând,
dacă erai pe faţă de partea mea în cazul lui madam' Fodor te iubeam şi ne iubeam.
Dar de…”. Omul acela investea în ea un sentiment căruia ea ştia că n-avea să-i
răspundă niciodată. Iubirea fără ecou a cuiva pentru ea îi dădea o stare de jenă şi
de apăsare, aproape un sentiment de vină. În adolescenţă, iubirea lui Mihai
Şerban ajunsese s-o roadă ca o remuşcare. Simpla iubire a lui Mihai sau
împletirea ei cu sentimentul unei duble vine? Nu ştia cum să numească altfel
starea ei de-atunci – şi nici pe cea de-acum – vina de-a nu-l fi iubit pe Mihai şi cea
de-a-l fi iubit pe nenea Daniel! „Să te iubească un băiat, iar tu să-l iubeşti pe tatăl
lui?! Cui i-ar fi uşoară o asemenea situaţie? Doamne, câte paranteze mai sunt şi-n
mine! Noroc că amintirile, ca şi visele, n-au durată reală, altfel ar însemna că tac
de cel puţin o oră. De câtă vreme oi tăcea, oare? S-o fi luat de gânduri Pavel…”„.
* „Câte şi ce lucruri or ascunde oare tăcerile astea?”, se luase Pavel nu de gânduri,
ci cu gândul.
— Dacă n-aş fi avut dreptate, poate-aş mai fi avut o şansă la-ndurarea lui Verzeu,
dar fiindcă-avusesem dreptate îmi semnasem singură sentinţa, reluă Sânziana, ca
şi cum nu s-ar fi întrerupt nici o clipă. Când am ieşit de la blocul operator, după
patru ore jumătate, inginerul Fodor stătea, săracul, mai mult mort decât viu,
răzimat de-un perete. „Aţi avut mare noroc!”, i-a spus Verzeu, pe tonul lui
ponderat şi sigur de sine, de parcă nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i putea.
Staicu, om deschis şi coleric, s-a-ntors spre mine şi mi-a şoptit: „Să nu-l bagi
în…?”. Ştiu c-am zis şi eu: „Ba să-l bagi…!”.
După plicul pe care mi l-a oferit mie inginerul Fodor, plic pe care eu nu l-am
primit, mi-nchipui că nu era tocmai lui Verzeu, „salvatorului”, să nu-i ofere un plic
burduşit cu „elementele” recunoştinţei. Cu două luni înainte de naşterea Anei, am
fost transferată.
— Şi n-ai mai avut ocazia să lucrezi din nou în chirurgie?
— Nici n-am mai căutat-o. Nu ştiu încă dacă e-un defect sau o calitate-a mea
interesul pe care-l am pentru toate ramurile meseriei noastre. Nu ştiu dacă poţi
să-nţelegi, Pavele, dar de-o profesie-ţi poate trece ca şi de-un om. Despărţirea mea
de chirurgie, dacă mă gândesc bine, a fost doar desăvârşită de actele oficiale. Ea a-
nceput când am ieşit de la operaţia Lilianei Fodor. Mergeam în urma lui Titus
Verzeu, fără nici o satisfacţie că pusesem un diagnostic exact, fără nici o spaimă
că pentru acest diagnostic şi pentru viaţa de om care se afla-n spatele lui îmi
riscam cariera, chiar pâinea. Simţeam… amărăciune? deznădejde? Poate. Eram
sigură că ceva s-a rupt definitiv între mine şi profesia de chirurg. În mine… şi că
nu mai putea fi reparat. Chirurgia nu era de mine. Degeaba ştiam carte, degeaba
aveam ochi, minte şi mână sigură. Altceva-mi lipsea. Mergând pe urmele lui
Verzeu, mi-am dat seama că eu n-aş fi avut calmul lui în faţa unei morţi de care-
aş fi fost vinovată. Mi-am adus aminte, tot atunci, de doctorul Bebică Vernescu şi
de pacienta pe care-o lăsase paraplegică şi care de şapte ani zăcea, blândă şi
resemnată, într-un salon dintr-una din clinicile noastre. De la această operaţie,
Bebică Vernescu ziua opera-n disperare, iar seara bea ca să poată dormi. Când m-
am dus să-l văd, după primul infarct, la 47 de ani, mi-a şoptit: „Şi cât am sperat
în infarctul ăsta…”, şi s-a uitat lung la mine. La al doilea, la patruzeci şi nouă de
ani, speranţa i s-a-mplinit. Bietul Bebică! Puţini doctori am cunoscut atât de buni
profesional şi-atât de devotaţi bolnavilor. Mergeam în urma lui Verzeu şi simţeam
că ceva s-a rupt în mine, o singură data mai simţisem la fel când…

(Sânziana se opri. Fiindcă-şi dădu seama că cealaltă amintire nu făcea parte din
„programul Verzeu”.)
— Când? se auzi-ntr-un târziu vocea lui Pavel.
— Odată cu mine, ca să nu pară totul prea cusut cu aţă albă, Voicu Marin i-a
mazilit pe încă doi chirurgi din secţia lui. Am căpătat un transfer la microbiologie,
tot în cadrul clinicii, dar trebuia s-aştept să se pensioneze o doctoriţă care-şi
ceruse pensionarea. Când a văzut că i-a şi sosit „schimbul”, a mai ezitat, timp în
care, două luni am ţinut locul unui medic de la un cămin de bătrâni, iar două luni
pe cel al secretarei directorului de la microbiologic, operată la colecist. Înaintea
acestor „aventuri” s-a născut Ana. Eram atât de mulţumită, era aşa de grasă şi de
frumoasă, că m-a ajutat să trec mult mai uşor peste perioada mea de femeie la
toate, decât dacă n-aş fi avut-o. În ziua când am plecat din clinica de chirurgie, ca
persoană bine-crescută, m-am dus să-mi iau rămas-bun de la Verzeu. În loc să-l
găsesc doar pe Verzeu, cum era de aşteptat, am dat şi peste Voicu Marin. Era mai
mult decât în visul meu. Verzeu zâmbea din vârful buzelor lui subţiri, iar Voicu
Marin râdea cu gura pân' la urechi, proaspăt însurăţel, la şase luni după ce i se
spânzurase prima nevastă, frânghia fiind prefăcută, pentru uzul public, în stop
cardiac, iar soţul drapat într-o durere profundă în faire-part-ul din „România
liberă”.
I-am salutat pe cei doi mari tenori reuniţi şi m-am gândit pe cine mai „lucrau”,
graţie paşnicei lor cârdăşii.
* „Câtă imaginaţie… câtă imaginaţie-n vorbire are femeia asta. Oamenii, mai toţi,
dar mai ales orăşenii, vorbesc ca ziarele. Standard vorbesc. Sânziana şi Iulia
vorbesc altfel. Individualizat. O asemănare între ele”, îşi zise Pavel.
— Bună ziua, am zis eu.
Au dat amândoi din cap în chip de răspuns, cu aerul omului deranjat din ceva
foarte important.
Nu mi-a spus niciunul nici un cuvânt. Atunci, mi-am luat eu inima-n dinţi şi-am
zis:
— Domnule profesor Verzeu, astăzi plec din serviciul dumneavoastră şi-am venit
să-mi iau rămas-bun.
— Da, pleci? m-a-ntrebat Voicu Marin, de parcă atunci afla această noutate pe
care mi-o cocea de şapte luni.
M-am uitat la el cu silă. Bun observator, Titus Verzeu a remarcat privirea, care de
altfel i se-adresa şi lui.
— Începeţi o activitate care vă va oferi mai mult timp în care să reflectaţi, s-a-
ndurat într-un târziu să mi se-adreseze Verzeu, însoţind fiecare vorbă cu un
zâmbet subţire şi de-o persiflare abia perceptibilă, şi s-a uitat la Voicu Marin. În
care să reflectaţi mai mult la profesia dumneavoastră, la faptele, la vorbele
dumneavoastră, a continuat el, ascuţindu-şi zâmbetul din ce în ce, vrând desigur
să-mi dea a-nţelege, dacă nu pricepusem pân-atunci, că mazilirea – din limbă mi
se trăgea.
M-am uitat la unul, m-am uitat la celălalt. Cât rău făcuseră şi cât aveau să mai
facă! Ce gol trebuie să fie-n sufletul oamenilor ăstora doi dacă la şaizeci de ani
împliniţi se gândeau numai cum să le pună altora pielea pe băţ!
M-am uitat la ei cu-o milă care venea de departe, de la generaţii şi generaţii de
ţărani din neamul meu, oameni care scormoniseră din noapte până-n noapte
pământul, găsind mereu timp să gândească, răzimaţi de coarnele plugului ori în
coada sapei, în felul lor simplu şi esenţial, la fiecare gest al lor, repetat de veacuri
şi menit să se-nscrie-n ciclurile armoniei universale căreia nu ştiau să-i dea nici
un nume.
Şi, deodată, uitând timpul şi locul, uitând cu desăvârşire că oamenii aceia doi
puteau să-mi facă încă mult rău, privindu-i când pe unul, când pe celălalt, cu un
glas de profet care nu făcea altceva decât să vestească ceea ce i se-arată, m-am
trezit că le spun:
— La vorbele şi la faptele noastre vom afla cu toţii vreme să ne gândim: la o boală
grea sau pe patul de moarte. Mai ales pe patul de moarte.
Le-a pierit zâmbetul. Am salutat scurt din cap şi ca şi când misiunea mea pe lângă
ei fusese aceea de mesager al destinului, am plecat înfiorată de presimţirea că le
prevestisem adevărul.
Cum mergeam pe culoar, mă asaltau tot felul de gânduri. Vecinele mele de palier
m-au scârbit de totdeauna cu egoismul şi cu zgârcenia lor. Mamei îi era grozav de
milă de ele.
„Două biete bătrâne”, a zis ea într-o zi. „Mai dă-le dracu'. Sunt putrede de bani şi
de lucruri şi zgârcite că şi-ar mânca de sub unghie”, am zis eu. „E foarte curios
câtă milă inspiră defectele fizice şi cât dispreţ cele psihice. Toată lumea zice
„săracu' de el – e şchiop, e chior” şi nimeni nu zice „săracu' de el – e zgârcit, e
ipocrit, e turnător, e intrigant”, când astea sunt infirmităţi de pe urma cărora
suferi la fel de mult ca şi de pe urma infirmităţilor fizice. Un defect fizic îţi
dezechilibrează corpul şi dezechilibrul ăsta se răsfrânge asupra sufletului. Efectele
lui sunt deci împărţite. Gândeşte-te că defectele psihice zac numai în suflet. Îţi dai
seama ce infern trebuie să fie într-un suflet şchiop sau chior, sau amândouă la un
loc, sau câte cât vrei? Toate defectele psihice au la origine un complex de
inferioritate. Cine e sigur pe sine nu e nici invidios, nici intrigant, nici arivist. „La
om totul trebuie să fie frumos, de la haine până la suflet”„. „Cehov a spus asta?”.
„Cehov. O umanitate fără complexe. Un echilibru dat de frumuseţea exterioară şi
de cea interioară. Mi-au plăcut totdeauna oamenii frumoşi pentru că măcar sub
aspect fizic ai garanţia că sunt scutiţi de complexe”.
Pe culoar, mi-am adus aminte vorbele Mamei şi-am început să mă-ntreb ce
complexe i-or fi rozând de-o viaţă pe Verzeu şi pe Voicu Marin. „Dacă vrei, cât de
cât, să fii drept cu altul, pune-te-n locul lui”, mă sfătuia Mama. Cum n-am
economisit niciodată efortul, m-am pus întâi în locul lui Voicu Marin. Băiat de
grădinari din marginea Bucureştiului, tată român, mamă bulgăroaică. Fizic, totul
parcă prea mare. Ca la un televizor defect care dublează contururile. Nici urât, nici
frumos. Mătăhălos. Ca maniere: nu se sfia să-şi sugă dinţii, să se scobească în nas
ori în dinţi, ori să se scarpine de faţă cu alţii. Lipsa de educaţie poate fi invocată
până la 20, hai 25 de ani. După aceea, nici dacă singura locuinţă şi mamă ţi-au
fost maidanul, nu mai poţi invoca lipsa de educaţie. Vine-o vreme când mintea
proprie îţi este-un educator suficient. Voicu ştia desigur că asemenea lucruri nu se
fac. Se purta însă cum îi venea, din totală desconsiderare faţă de alţii. Dacă nu
ştiai cine e, dacă nu-l auzeai vorbind şi te-ai fi gândit să-l plasezi undeva, l-ai fi
plasat fie-ntr-o muncă necalificată, la cărăuşie, de pildă, fie-ndărătul unei tejghele.
Când deschidea gura şi folosea un ton neutru, în vocea lui baritonală, frumoasă şi
bine stăpânită, apăreau vorbe care nu te supărau atât prin ortoepia deficitară cât
prin vulgaritatea cu care erau rostite. Simţeai în acelaşi timp o ameninţare în
vorbele-acelea stâlcite, fiindcă îndărătul lor bănuiai o stâlceală mult mai adâncă,
depăşind sfera vocabularului. Când vorbea oficial, tonul lui căpăta „importanţă” şi
anume „importanţa” anilor '50-'60, '64, când mai ales vorbitorii din ideologie se
găseau datori să pună accentele-n frază altfel decât le cerea logica limbii române.
Chiar şi unii care folosiseră curent acest mod nefiresc de frazare, după '64
încercaseră – că-ncercarea moarte n-are – şi unii chiar reuşiseră să se debaraseze
de mimarea asta ajunsă reflex. El încercase, nu-ncercase, nu ştiu. Ştiu doar că
modul lui de frazare, deşi mare ştab la Minister, la Facultate, la Clinică, te făcea
să-l consideri un personaj desuet, pe cale de dispariţie. El vorbea mai departe la
fel şi purta mai departe, ostentativ sau nu, nici asta n-aş putea spune, pantaloni
cu cracul larg ca pentru trei picioare barosane. Voia, cred, să demonstreze că-şi
este fidel sie însuşi. În tinereţe, când nu era nimeni, o ceruse de nevastă pe fata
care crezuse că n-avea să-l refuze şi nicidecum pe cine-ar fi vrut.
— Pe cine-ar fi vrut?
— Pe viitoarea nevastă a profesorului Daniel Şerban, pe mama lui Tudor, pe care l-
ai cunoscut în seara asta. Şi mergând aşa pe „urmele” trupului, ale sufletului lui
Voicu Marin dădeam şi de profesie, câmpul multor ambiţii, câmp unde lucrurile se
puteau îmbunătăţi sau înrăutăţi. Era chirurg? – era. Drumul de la grădinărie la
chirurgie era lung, dar odată ajuns aci nimeni nu se mai întreba cât de lung
fusese drumul lui şi cât de scurt al altora. Era chirurg. Printre-atâţia alţii. Unii
ştiu că sunt în profesie nişte utilităţi, şi acceptă această situaţie. Conştienţi că nu
li se cuvine mai mult, îşi fac cinstit datoria, şi-şi văd numai de treburile lor. Ca
utilitate, nimeni n-ar fi avut ce să-i reproşeze lui Voicu Marin. Dar vezi că el voia
să se ia de piept cu cei mai mari chirurgi şi cum profesional n-avea şanse, ca Făt-
Frumos cu Zmeul, să-i îngroape pân' la brâu, îi îngropa cu totul – pe criterii
extraprofesionale. Unul avusese moşie (el, nevastă-sa); altul avusese aur, nu-l
declarase, în schimb îl ascunsese-n masa de la sala de operaţie; cumnatul ăstuia
se pare că ştiuse şi nu-l denunţase şi amândoi trecuseră niţel pe la „pension”; şi
uite-aşa numărul culpabililor faţă de legi îi lărgea locul; alţii nu făcuseră nimic din
punct de vedere juridico-administrativ, dar ca şi primii păcătuiau grav în ochii lui,
păcătuiau „medical”: erau chirurgi de mâna-ntâi. Buni şi ăştia de dat la
„abdomen” fiindcă la „torace” – mai mare şi mai mare era el.
Mă puneam în locul lui Voicu Marin şi, fără să-l aprob, îi înţelegeam mecanismul
sufletesc. În definitiv, omul ăsta n-avusese niciodată ce-şi dorise. Profesional, deşi
se declarase şi era luat oficial drept „ăl mai mare”, el ştia că nu e. Nevastă-sa, un
om blând şi bun dar şters, nu era cine-şi dorise el; băieţii, doctori amândoi, nu-şi
depăşeau profesional tatăl. Nevastă-sa se omorâse. Sătulă de vorbe grosolane, de
palme arse între patru ochi şi chiar între mai mulţi. A doua – actriţă, frumoasă,
foarte frumoasă, şi sâsâită. În actorie – ce era el în chirurgie: o utilitate, umplută
de roluri de când se măritase cu el, că fiecare avea sau putea să aibă o mamă, o
soacră, o cuscră bolnavă, nevoie de-un medicament străin. Altminteri, femeie
cumsecade actriţa. Pe când mai lucram încă la chirurgie, deşi ea era „madam
director”, a venit să mă roage să-i dau un bilet de intrare permanentă la o bolnavă
din salonul meu, motivându-şi cererea prin faptul că programul ei de actriţă era-n
contratimp cu orele de vizitare a bolnavilor. Gestul ăsta m-a făcut să nu-i prevăd
un viitor prea fericit alături de Voicu Marin. Intrasem într-o perioadă de
clarviziune, se autoironiză Sânziana. O femeie cât de cât cumsecade, oricâte
vanităţi ar fi avut, pân' la urmă avea să se dea bătută faţă de Voicu Marin. Cât
Voicu era maaaare, „Mercedesul” îi mai astupase din defecte, când se mai
micşorase, deşi făcuse un copil cu el, actriţa a hotărât să nu-i mai suporte pe el şi
pe cele două odrasle din prima lui căsătorie. Victime-ale eredităţii paterne, pe
unde-o prindeau pe „mama lor vitregă” tinerii îi ardeau la scatoalce, însoţite, bine-
nţeles, de vorbe corespunzătoare.
Sânziana făcu o pauză.
— Continuând efortul meu de identificare cu alte personaje, am ajuns şi la Titus
Verzeu, al cărui nume, pretindeau cei din generaţia lui, ar fi trebuit pronunţat
Vărzău, cum se şi scrisese înainte ca şcoala latinistă să fi introdus scrierea
etimologizantă. El avusese tot ce-şi dorise, atât cât se poate judeca din afară un
om. Şi, totuşi… Cu-nvăţătura şi cu mintea lui ternă dar corectă nu se putea să
nu-şi dea seama că este doar un bun profesor şi nu un maestru în chirurgie. Sub
aspectul cunoştinţelor generale, Verzeu era un tip enciclopedic.
— Era? Nu mai este?
— Deşi este conştient în cea mai mare parte a timpului, de patru ani stă-ntr-un
fotoliu. Nu-şi mai poate mişca membrele inferioare, are afazii şi pierdere-aproape
totală a graiului.
— Scleroză?
— După nişte autori americani se pare că un virus care dă fenomenele astea
botezate generic „scleroză”. Îmi părea atât de rău că un om ca el – un mediocru,
hai să-i zicem, dar un mediocru cu atâta ştiinţă de carte, cu o cultură umanistă
atât de vastă – era atât de vanitos, de meschin şi se preta în primul rând la
cârdăşia cu Voicu Marin, apoi la maşinaţii cu care-şi îndepărta cei mai buni
colaboratori. De Staicu nu se-atingea fiindcă-i era frică. Pe vremea legionarilor,
când un doctor gardist voise să-l mătrăşească pe Verzeu, din cauza nevesti-sii,
doctorul Daniel Şerban spusese de faţă cu toată lumea că pleacă din spital dacă
cineva-ndrăzneşte să-l mute pe Verzeu. Când Voicu Marin îl mutase pe Şerban,
invocându-i originea, Verzeu nici măcar nu deschisese gura. Ba, dimpotrivă. Îi
strecura azi o vorbă, mâine o vorbă lui Voicu Marin, cu abilitatea şi cu
perseverenţa care-l caracterizau, vorbe prin care-i dădea de-nţeles că Şerban ar
unelti-mpotriva lui, a lui Voicu şi, mai rău, că nu i-ar recunoaşte autoritatea
medicală, indiscutabilă pentru toată lumea. „Pe cine nu laşi să moară nu te lasă
să trăieşti”. Într-un elan de binefacere, Voicu Marin o trimisese la ţară şi pe fosta
lui iubire, nemărturisită, pe Marina Şerban, nevasta „concurenţei”, căreia
profesional şi uman n-ar fi avut ce să-i reproşeze, decât eventual că nu-i bănuise
la timp iubirea. Verzeu, ca şi Voicu, nu suportă concurenţa. Tot un complex de
inferioritate. Prin urmare, nici el n-avusese ce-şi dorise, aşa stând lucrurile.
— Sânziană, să nu te superi că te-ntrerup, tu ai avut pân-acum în viaţă ce ţi-ai
dorit?
Sânziana se gândi. Răspunsul la această întrebare şi-l dăduse demult. Se gândea
acum dacă era bine să-i răspundă lui Pavel aşa cum şi-ar fi răspuns ei însăşi. „Cu
nimeni nu e bine să fii sincer cum eşti cu tine însuţi. Un moralist zice să-ţi tratezi
prietenul de azi ca şi când mâine ţi-ar deveni duşman şi duşmanul de azi ca şi
când mâine ţi-ar deveni prieten, ceea ce nu este conform cu principiile moralei ci-
ale unei bune politici. O fi bine, dar nu e conform firii mele. Decât să spun ce nu
cred mai bine tac. Uit totdeauna că există, în mare, trei feluri de-a minţi:
minciuna-minciună, adică falsificarea adevărului; omisiunea unei părţi a
adevărului; şi statistica, vorba lui Kölönte când se uită prin statisticile unora de la
noi din laborator”.
— Unele lucruri majore, că despre cele majore merită să vorbim, sunt aşa cum mi
le-am dorit. Am vrut să fiu doctoriţă şi sunt doctoriţă. Şi cred că am nimerit chiar
într-o specialitate care mi se potriveşte. Chirurgia-mi plăcea. E partea cea mai
spectaculoasă, cea mai palpitantă a medicinei. Dar tributul emoţional şi cel
actoricesc erau prea mari pentru mine. Prefer microbiologia fiindcă-n ea nu risc să
omor pe nimeni şi nici n-am de-a face cu „publicul”. În chirurgie, în fiecare zi ai
„premieră”. Mai întâi, cum ţi-a reuşit operaţia şi nu numai ea. Grija complicaţiilor
post-operatorii. Ce să-ţi mai spun, că ştii. Apoi, partea „mondenă”: ce zic
superiorii, ce zic colegii, personalul mediu, pacienţii? Să fii impecabil cu toţi.
Microbii şi viruşii sunt mai comozi, că nu-ţi comunică sentimentele. Deci, ca să
mă-ntorc de unde-am plecat, fac o meserie pe care mi-am ales-o şi care-mi place.
Am vrut să am copii şi-i am.
— Dar îi ai cu cine-ai fi vrut să-i ai?
După ce rosti întrebarea, pe faţa lui Pavel apăru o expresie de regret, regretul că-
ndrăznise prea mult; şi teama că i s-ar fi putut da un răspuns care să-l doară.
Sânziana fu izbită de-ntrebare: „Îmi dau seama că niciodată nimeni nu mi-a pus o-
ntrebare atât de importantă, ţinând de ceva atât de intim din fiinţa mea şi-n
acelaşi timp cu valoare de generalitate: „Ai copii, dar îi ai cu cine-ai fi dorit cel mai
mult să-i ai sau i-ai avut cu cine s-a putut sau chiar s-a nimerit?”. E o-ntrebare
care-ar putea să figureze-n orice chestionar adresat părinţilor. Câte lucruri s-ar
explica din răspunsul sincer la această-ntrebare…”.
— La-ntrebarea asta-ţi pot răspunde, îţi pot răspunde-n două feluri, esenţa fiind
aceeaşi. Am doi copii cu doi bărbaţi care mi-au fost dragi când am făcut copiii cu
ei. Deci, nu-mi pot reproşa c-am făcut doi copii la-ntâmplare. Am dorit să-i am şi e
cea mai mare mulţumire şi mândrie a mea că am copiii ăştia. Întrebarea ta
aşteaptă însă un alt răspuns. Dacă nu ţi-aş da şi-al doilea răspuns ar însemna să
mint prin omiterea unei părţi a adevărului.
(Îşi aminti iară de Kölönte, de mustăţile lui ţepoase, de ochii negri cu pleoape
oblice care-i trăgeau în sus, de privirea lor enigmatică, plecată parcă să măsoare
pustietăţi misterioase de care-l legau nostalgii ancestrale.)
Se scutură de-această amintire şi continuă:
— Cei cu care-aş fi vrut cel mai mult să am copii… cu-aceia n-am avut şi n-am să
am copii.
— De ce? se-auzi glasul lui Pavel, înecat în părere de rău.
Sânziana ridică din umeri a neputinţă.
— Între paisprezece şi optsprezece – chiar nouăsprezece – ani, iubeam atât de mult
pe cineva încât cea mai mare fericire ar fi fost să am un copil cu el. Dar era o
diferenţă de vârstă foarte mare-ntre noi, el era-nsurat, avea copii…
— El te-a iubit?
— Nu ştiu, jur că nu ştiu.
— Şi n-ai vrea să afli?
— Pavele, mă-ntreb dacă e bine şi dacă nu-i facem trecutului o nedreptate
încercând să-l clarificăm. Bine-nţeles, când e vorba de nebuloasa unor lucruri
frumoase. Dacă bănuieşti că cineva te-a „turnat”, ţi-a făcut un rău, cred că eşti
obligat să clarifici acest trecut; este o obligaţie, cum să-i zic, civică. Dar trecutul
pur sentimental… Mi-e teamă că umblând cu el poţi păţi cum păţeşti cu florile
presate când încerci să le muţi de pe-o foaie pe alta. Cred că dac-aş fi scriitoare aş
încerca să clarific acest trecut din curiozitate psihologică, din obligaţie
profesională deci, fiindcă eu consider psihologia profesia de bază a scriitorului. Şi-
apoi, mă mai gândesc la ceva. Să nu-ţi închipui că n-am fost de multe ori ispitită
să „dezvălui” acest trecut al imaginaţiei mele.
— Trecutul imaginaţiei e tot atât de-al nostru ca şi trecutul faptelor. Trăim cu
imaginaţia cel puţin tot atât de mult cât trăim real – real însemnând ceea ce poate
fi controlat şi confirmat şi de altul sau de alţii, în afara ta. Altminteri, cu ce,
pentru individ în sine, e mai puţin autentic, mai puţin viaţă, ceea ce se-ntâmplă
numai în sine însuşi decât ce i se-ntâmplă cu ştirea altora? Cu ce? Cu ce este mai
puţin intensă dragostea unui om dacă ea este neştiută? Ba dimpotrivă. Este mult
mai profundă, mai concentrată, faţă de-o iubire împărtăşită sau nu, dar
materializată, adusă în planul realităţii, cea a martorului. Fiindcă din ea, din
iubirea neştiută de celălalt, nu se risipeşte nici un strop în gesturi, în aşteptări, în
vorbe care nu reuşesc totdeauna s-o exprime. După ani şi ani de la o iubire, auzi
oameni care spun: „L-am iubit (sau am iubit-o) dar el (sau ea) habar n-avea, nici
nu mă ştia”, situând această iubire la periferia iubirii, fiindcă ea nu era ştiută.
Oamenii ăştia, după părerea mea, sunt o categorie – o categorie foarte întinsă –
care nu-şi dă seama că oricât ai trăi cu alţii, există în tine fonduri personale
inalienabile, adevăruri pe care nu le ştie nimeni şi care sunt cele mai adevărate.
Ştiu că e un pleonasm să spui „adevărul adevărat” – după câte-mi mai aduc şi eu
aminte de la liceu – dar aşa e. Nu te supăra că te-ntrerup mereu, oftă Pavel, de
parcă ar fi scăpat de-o piatră grea de pe suflet.
— Nu suntem la tribunal, Pavele, ca să cerem voie părţii adverse când vrem să-i
întrerupem pledoaria. Câtă dreptate ai! Oamenii au tendinţa de-a devaloriza
imaginaţia care, de fapt, este motorul nu numai al sentimentelor dar al tuturor
lucrurilor. Şi o clădire apare mai întâi în imaginaţia constructorului, apoi pe
hârtie, apoi în realitatea palpabilă, cea a martorului. După ce oamenii au depăşit o
stare, îi flutură amintirea ca pe-o vechitură, ca pe-o cârpă de praf. Îţi povestesc
situaţii, îţi reproduc conversaţii petrecute între patru ochi, îţi citează nume cu
nepăsare, cu mult mai multă nepăsare şi lipsă de pudoare decât dacă ţi-ar povesti
un lucru exterior lor, exterior oricui, de parcă ţi-ar povesti o carte, o piesă, un film.
Mi se pare, mie mi se pare, ciudată şi inexplicabilă tendinţa majorităţii de a-şi
devaloriza trecutul, de-a vorbi despre el – în cel mai fericit caz, cu ironie – ca şi
când o fază depăşită n-ar mai face parte din viaţa lor, din viaţă-n general, ca şi
când ar fi o piesă detaşabilă pe care-o azvârli, şi gata. Şi mai este ceva tot atât de
ciudat în oameni: surprinderea pe care le-o provoacă infidelitatea, de orice natură
ar fi ea. Cât de puţin se cunosc oamenii! Îşi dispreţuiesc, îşi minimalizează
trecutul, se leapădă fără nici o jenă – faţă de ei înşişi, în primul rând – de bucăţi
din ei, din ceea ce-a-nsemnat trupul şi sufletul lor la un moment dat, şi-n schimb
le cer altora să rămână ca o stâncă, neschimbaţi, neschimbători ca un mit. Câtă
superficialitate e-n om! Ce mult te-ai maturizat, Pavele, spuse Sânziana, fără
tranziţie. Poate şi când te-am cunoscut erai la fel, dar n-am avut eu timp să
observ. Atunci, eram „ocupată” să te iubesc, nu să te analizez.
— Minimalizăm trecutul? întrebă Pavel, cu-o uşoară nuanţă de reproş.
— Nu, dar eu vorbesc în dodii, cum zice o colegă de laborator, o bio-chimistă. Nu-
mi place să vorbesc tern, ca-ntr-un raport. Totdeauna amestec gluma cu seriosul.
Să ştii că nu-mi bat joc niciodată de nimic şi de nimeni. În viaţa mea nu mi-am
bătut joc de nimeni şi de nimic. Pentru mine, limba este ca o fiinţă cu care
glumesc, mă joc, din care vreau să scot tot ce pot. N-o las să lenevească şi să
dospească. O trag de-o ureche, îi dau un bobârnac şi-n acelaşi timp am un mare şi
neclintit respect pentru ea! Nu uit că e singurul sistem de semnalizare cu-adevărat
uman.
— Cred c-ai fi făcut carieră şi-ntr-o meserie-n care „materia primă” e cuvântul.
Scriitoare, ziaristă, avocată…
— Dac-ar fi fost să urmez chiar ce mi-aş fi dorit cel mai mult, aş fi urmat Filologia.
— Deci şi-n meserie ai luat tot ceva plasat pe locul doi.
Glasul lui Pavel sună a pagubă.
— Hazardul are un rol incontestabil în viaţa omului. N-avem posibilitatea să ne
combinăm cu toţi oamenii din lume: ca-n matematică „elementul m luat de n ori”.
De unde să ştim unde se află omul cel mai potrivit nouă? Atunci, luăm ce ne
scoate-ntâmplarea-n cale. Dacă nepotrivirile nu sunt „strigătoare la cer”, ne-
mperechem bărbaţi cu femei – fără să aşteptăm să apară „el”, „unicul” – „alegem”
prieteni, şi-n cadrul aceleiaşi legi, ne alegem o profesie; de dorit – una cu care să
nu fim flagrant nepotriviţi. Cât te potriveşti cu-o profesie poţi spune abia după un
număr de ani de „convieţuire” cu ea. Între un om şi profesia lui sunt aproape
relaţiile dintr-o căsnicie. Poate exista armonie, pot apărea dezechilibre;
„convieţuirea”, ca şi în multe căsnicii, poate continua din rutină: „Unde să mă mai
duc acum? E prea târziu. O să meargă şi de-acum încolo, târâş-grăpiş, cum a
mers şi pân-acum”. Şi timpul trece şi rezolvă această relaţie precară: în profesie –
vine pensia; în căsătorie – vine moartea şi ia unul din parteneri. Timpul este
factotum-ul lucrurilor lăsate la voia-ntâmplării. Şi-acum, după atâtea
„consideraţiuni generale”, să-ţi spun de ce m-am făcut eu doctoriţă. În liceu
învăţam bine la toate materiile, dar mai mult şi mai mult mă interesa ce era legat
de spiritualitatea lumii. Mă interesa, de exemplu, limbajul ca fenomen, toate
avatarurile prin care trecuse, toate subtilităţile lui, mă interesa civilizaţia. Mi-ar fi
plăcut să ştiu semnificaţia celui mai mărunt lucru din lunga succesiune a
civilizaţiilor. Mi-ar fi plăcut să trăiesc toată viaţa într-o vastă bibliotecă, unde să
aflu şi iar să aflu. Mama era licenţiată-n litere: greacă şi latină. Fată de ţărani,
obţinuse o bursă-n Franţa, unde şi-a luat doctoratul, întoarsă-n ţară, a căpătat un
post în Bucureşti, la un liceu de fete. L-a cunoscut pe tata, s-au căsătorit. Tata era
doctor; şi doctor foarte bun, după câte spun foşti colegi de-ai lui. A murit pe front,
în '42. Doi fraţi ai mamei au murit şi ei pe front. Bunicul, „Taica”, tatăl Mamei, s-
a-ntors de pe front cu un picior ţeapăn. Bunicii mei dinspre tată muriseră înainte
ca eu să mă nasc. De mică-am auzit mereu cuvintele „parastas”, „pomelnic”,
„colaci”, „colivă” şi le vedeam materializate. În cursul anului, mergeam de câteva
ori la biserică, la Bucureşti, şi la Cernaţi, în satul Mamei, şi cu mâna mea de copil,
printre mâinile celor bătrâni, săltăm şi coboram încet o tavă cu colivă, în timp ce
preotul cânta „Veşnica pomenire”. Mişcarea aceea de-nălţare şi de coborâre, a
cărei semnificaţie n-o ştiu nici astăzi, în mintea mea semăna cu legănatul unui
copil, iar „Veşnica pomenire” cu care preotul însoţea gestul nostru, un cântec de-
adormit morţii. Deşi Mama-mi explicase că după moarte ne prefacem în iarbă, în
flori, că iar putrezim şi iar înviem în ceva şi că-n felul acesta nu ne pierdem ci
luăm doar altă-nfăţişare, eu îmi închipuiam morţii ca pe locuitorii unei alte
aşezări, unde trăiau ei între ei şi nu voiau sau nu puteau să se-amestece cu viii.
Mama vorbea despre Tata-n fiecare zi. „Cum zicea Gheorghe” sau „aşa ar fi zis
Gheorghe”, vorbe pe care le-auzeam mereu, mă-ntăreau în credinţa acelei lumi
existente-n altă parte. Din spusele mamei, dintr-ale celor care-l cunoscuseră, Tata
mi-era foarte drag. Era pentru mine un punct de onoare să-i semăn şi să fac
profesia lui. Dar inima mă trăgea spre Filologie, spre Istorie. Mama, care nu mi-a
impus niciodată părerile sau dorinţele ei, văzând că nu mă hotărâm, m-a sfătuit
să fac Medicina. Nevrând să mă-nduioşeze şi deci să mă influenţeze, nici n-a
pomenit de Tata; mi s-a dat însă pe ea ca exemplu. După Reforma-nvăţământului,
latina şi greaca nu se mai predau în şcoli: catedra ei se desfiinţase. În învăţământ,
i se oferise, la 90 de kilometri de Bucureşti, echivalentul unei catedre, care se
compunea din muzică, educaţie fizică, desen şi geografie. Dac-ar fi fost singură
poate s-ar fi dus acolo ca să rămână-n învăţământ; dar mă avea pe mine, începea
să-i aibă şi pe bunici care, declaraţi chiaburi, aveau şi ei nevoie de ajutor, deşi n-o
spuneau. Şi-aşa s-a făcut ea dactilografă. „E bine să faci o meserie din care să nu
poţi ajunge dactilografă sau vânzătoare. Începe epoca profesiilor tehnice. Maşini,
fizică, chimie, calcule, calculatoare. Dar dacă spre o asemenea profesie nu te trage
inima deloc… Oameni bolnavi au fost, sunt, şi-au să fie însă totdeauna. Deci, poţi
face-o profesie veche de când lumea şi care-o să ţină cât lumea. În locul tău, între
Filologie şi Medicină o clipă n-aş ezita. Când erai mică şi te mai lăsai pe tânjeală îţi
spuneam „învaţă, că altă avere şi altă protecţie nu ai”. Tot aşa îşi spun şi-acum: fă
o meserie de pe urma căreia să poţi trăi, fără să-ţi bată inima că s-ar putea să fii
nevoită s-o schimbi, că altă avere n-ai să ai. Mulţi profesori, mulţi avocaţi fac azi
alte meserii decât pe-a lor, dar nici un doctor, nici un inginer, nici un chimist n-a
fost nevoit să-şi schimbe profesia”. Aşa m-am făcut eu doctoriţă.
— Important e că nu-ţi pare rău. Şi eu, dac-ar fi fost după inimă, etnolog m-aş fi
făcut. Atât ce-mi place fiecare strai, fiecare ciob, fiecare obicei de pe la noi şi de pe
unde umblu, şi să ştiu despre el până la Adam. Mama, draga de ea, femeie de la
ţară, n-a ştiut să mă sfătuiască ştiinţific, aşa ca mama ta, mi-a spus numai să mă
dau şi eu după vreme, şi să-mi fie pâinea mai albă. M-am gândit şi eu tot la
stabilitate într-o profesie. Îmi dădeam şi eu seama că-ncepe epoca meseriilor legate
de practică… Aşa m-am făcut şi eu doctor.
— Şi nu-ţi pare rău, nu?
— Acum, mi se pare că niciodată n-am dorit altceva. În viaţă, sunt multe-
asemănări între lucruri. Te-nsori, să zicem, cu-o fată, fiindcă-ţi place, fiindcă aşa
cum ziceai tu „ne-mperechem” cu oameni de care nu ne despart deosebiri
„strigătoare la cer”.
— Văd că mă citezi.
— Te citez, Sânziană, fiindcă-mă place tare mult, cum vorbeşti. Puţină lume ştie
vorbi, cu adevărat.
* „„Ştie vorbi…”. Doar în Transilvania şi-n Banat se mai foloseşte un mod personal
plus infinitivul, ca-n latină”, observă Sânziana pentru sine.
— Şi, cum spuneam, te-nsori cu-o fată care nu e „unica” sau aşa cum te gândeai
c-ar fi sau chiar a fost „unica”. Şi trec anii şi te obişnuieşti atât de mult cu
prezenţa femeii de lângă tine, încât uiţi că ai visat pe altcineva, la altcineva.
— Cu o condiţie, Pavele: să nu fie-o deosebire flagrantă între ce visa visul şi ce ţi-a
dat realitatea.
Pavel o privi cu bănuiala că visul şi realitatea ei nu se potriviseră cine-ştie-ce şi-l
mâhni gândul că şi el făcuse parte din această realitate.
— Dezacordul cel mai grav nu este cel dintre ideal şi real, dintre „unicul” visat şi
ce-ţi oferă realitatea, ci dintre real şi imaginea pe care ţi-ai făcut-o despre acest
real. Cunoşti un om şi-ţi dai seama de la prima vedere că n-are nimic de-a face cu
visul tău. Dar îţi faci o imagine despre-acel om – o imagine care de cele mai multe
ori îl înfrumuseţează, îl „flatează”, fiindcă-n sufletul fiecăruia dintre noi rămâne
toată viaţa o aspiraţie spre bine, spre frumos, şi speranţa, chiar nemărturisită, în
fericire – iar omul păcătuieşte şi faţă de această imagine. Mama zicea că dacă vrei
să păstrezi indiferent ce relaţie cu un om, trebuie să-l consideri ca pe-o rudă
apropiată şi să-i ierţi, să-i tot ierţi, cum le ierţi copiilor, părinţilor, fraţilor tăi. Dacă
ai orgolii, nici o relaţie nu e posibilă. Convinsă că Mama avea dreptate, am
încercat să aplic acest principiu faţă de fostul meu bărbat. Îl înţelegeam, cum îi
înţelegeam şi pe şefii mei, pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, îl şi iertam, dar peste
fiecare-nţelegere, peste fiecare iertare se-aşternea o crustă de-amărăciune care-
ncetul cu-ncetul se transforma-n răceală. În acest proces de stratificare, simţeam
căldura din mine pipernicindu-se, ajungând un fel de fosilă-ncremenită sub
gheţurile unei geologii neiertătoare. Când am divorţat, când a divorţat bărbatu-
meu de mine vreau să zic, sufleteşte eram demult despărţită de el. Ţi-am spus mai
adineauri că-n ziua când a fost operată Liliana Fodor – care nici cu gândul nu
gândeşte ce rol important a jucat în viaţa mea – în ziua aceea, cum mergeam în
urma lui Verzeu, am simţit că ceva s-a rupt în mine şi ţi-am spus că mai simţisem
încă o dată acelaşi lucru. Vezi, n-am uitat c-am lăsat acolo nişte puncte de
suspensie. Pavele, după nişte puncte de suspensie, ai să mai suporţi şi-o
paranteză. Mie nu-mi place să povestesc un om cât sunt în vreun fel de relaţii cu
el, iar după ce nu mai sunt, nici atât. Nici când cineva mă provoacă nu-i răspund.
Nu reproduc niciodată convorbiri pe care le am cu oamenii, chiar când oamenii în
cauză nu reprezintă nimic pentru mine sau, când, şi mai rău, nu dau pe ei nici
două parale. Dacă cineva are o clipă încredere-n mine, mă socotesc obligată să-i
îndreptăţesc încrederea. Foarte multe femei povestesc cum şi cine le-a făcut lor
curte, mai ales când n-au acceptat-o, considerând că oamenii aceia care s-au
dezvăluit în faţa lor n-au dreptul la nici o discreţie. Dacă am să-ţi vorbesc despre
căsnicia mea n-o fac pentru a-mi bârfi fostul bărbat. Dar nu-ţi pot vorbi despre-o
perioadă din viaţa mea fără să-ţi pomenesc de el.
Sânziana îi zâmbi de parcă i-ar fi cerut iertare.
— Pavele, să nu ţi se pară că sunt un bas bleu – cum le zic francezii cucoanelor
gen „ştie-tot” şi care la tot pasul îi dau zor cu câte-un citat. Dar dacă cineva a
făcut înaintea mea o observaţie, a formulat-o mai bine decât aş putea s-o formulez
eu, cred că e preferabil să-l citez pe-acel cineva, mai ales când pe el îl ştie toată
lumea! Cehov zice că un om bine-crescut nu face niciodată confidenţe fără să i se
ceară.
— Dacă n-ai fi fost atât de bine-crescută, astăzi viaţa noastră ar fi alta.
Vocea lui Pavel Vlas sunase atât de trist, parcă de dincolo de neîmplinire, încât
ştergea reproşul din cuvinte.
CAPITOLUL PATRU
„Ne-ntoarcem mereu de unde-am plecat. El are dreptate. Un copil nu-i o rochie pe
care ţi-ai cumpărat-o şi-o treci sub tăcere faţă de-un bărbat. Ciudat mi se pare că
până azi n-am avut deloc remuşcări că nu-i spusesem lui Pavel de Ana. Cât de
repede se schimbă raporturile-n om. Cum zice nenea Daniel: „Suntem
imprevizibili, atât cât suntem, fiindcă datele existenţei noastre nu apar toate
deodată: astea sunt, ăsta ne e comportamentul faţă de ele, şi gata. O vorbă, o
privire, un gest schimbă uneori cursul unei existenţe. De unde să ştii că ele-au să-
ţi apară? Cum să-ţi compui comportamente preventive, cum să te vaccinezi
împotriva imprevizibilului? De-aceea mi se par puerili, îngâmfaţi, apsihologi toţi cei
care spun: 'aşa ceva n-aş face să ştiu că mor!'. Şi-i vezi cum în faţa unor mize
departe de moarte ca cerul de pământ fac tot ce juraseră că n-ar face nici morţi.
Nu exista 'material didactic' mai elocvent pentru exemplificarea dialecticii decât
sufletul omului”. Cât de important eşti în viaţa mea, nene Dal, aproape că nu e
situaţie-n care să nu-mi aduc aminte un cuvânt de-al tău!”.
* „Câtă vreme mi-ar trebui ca s-ajung din urmă toate citatele-astea ale
Sânzienei…? Mă simt intimidat intelectual în faţa ei, acum mai mult chiar decât
atunci, mă simt ca un şcolar în faţa-nvăţătoarei lui. Şi am impresia că se scuză tot
timpul că e mai învăţată decât mine. Cu doctorul Şerban n-ar face-o, fiindcă nu e
nevoie. Cum ar fi fost căsătoria noastră, dac-ar fi fost?”.
— Pavele, ai dreptate.
Tresăriră amândoi ca şi când unul ar fi putut vedea gândurile celuilalt.
— Ai dreptate. Cred că bine-ar fi ca oamenii să vorbească, să nu ţină-n ei vorbele
care se-acumulează-n suflete ca apa-ntr-o adâncitură. Iar apa asta, în cel mai bun
caz, seacă, dar de multe ori riscă să se transforme-n mocirlă şi să mai facă şi
mătasea-broaştei. Să vorbească, şi anume ca şi când de fiecare dată ar vorbi
pentru ultima dată, ca-n faţa Judecăţii de Apoi. Deşi-mi spun mereu acest lucru,
nu reuşesc să-nfrâng barierele din mine. De fapt, dacă mă gândesc bine, o singură
dată am dat barierele-n lături şi-am vorbit ca la Judecata de Apoi. („Da, domnule
doctor Vladimirescu, sunteţi singurul om faţă de care, faţă de care, în sfârşit…”.)
Îmi dau seama că-n momentul când vorbeşti despre tine este imposibil să te
desparţi, să te „filtrezi” de alţii, într-atât viaţa noastră este-mpletită cu-a altora,
dependentă de ea. Viaţa fiecăruia dintre noi este, faţă de oamenii care-o
determină, ca un râu în raport cu bolovanii pe care-i duce cu el la vale. Cât aş vrea
eu să-ţi vorbesc numai despre mine tot nu izbutesc s-aleg apa de pietre. Orice-am
face ne-ntoarcem la una dintre legile dialecticii: conexiunea fenomenelor. Vorbind
despre fenomenul care sunt eu, nu ştiu de unde să-ncep…
— De unde vrei. Pân' la urmă pun eu cap la cap bucăţelele, ca la jocurile alea cu
cuburi, au un nume străin…
— Puzzle.
— Aşa. Pân' la urmă te-aleg eu, te cern eu dintre alţii.
— Atunci, întinde sita. O fată de nouăsprezece ani, crescută de-o mamă văduvă,
cunoaşte, din întâmplare, un tânăr cu zece ani mai mare decât ea. Dacă-ncep aşa,
e bine?
— Tu ştii.
Sânziana se gândea cum să-i povestească viaţa ei lui Pavel. Care să fie raportul
dintre-adevăr şi minciuna prin omisiune. N-avea de gând să-l mintă, însă cum ar
fi putut, ceea ce este cu neputinţă, să-i înfăţişeze tot adevărul, cum să-nfrângă
pudoarea? Cum să-i spună că nopţi întregi, în adolescenţă, nu dormise de dorul
lui Daniel Şerban, omul la umbra căruia crescuse, pe care-l asemuia unui copac
cu-o imensă coroană ocrotitoare? Şi ce cuvinte să folosească? Toată viaţa nu
facem altceva decât să interpretăm cuvinte. Noi – pe-ale altora, alţii – pe-ale
noastre. Şi cum să nu te gândeşti la ele, cum să-ţi fie indiferente, când urmele lor
sunt de neşters?
„„O faptă rea se-ndreaptă printr-o faptă bună, o vorbă rea nu se-ndreaptă prin
nimic”, spune-un moralist de-al meu”.
Pentru Sânziana, Pavel Vlas căpăta acum o altă valoare. El nu mai era băiatul cu
care se iubise-o lună de vară la mare şi cu care-avusese, din întâmplare, un copil,
băiat pe care-l exclusese din viaţa ei, situându-l într-un album cu amintiri. De-
acum înainte, Pavel Vlas – dacă-l lăsa ori nu s-o recunoască pe Ana – devenea o
prezenţă, independentă de voinţa ei. N-avea de gând să se-nfrumuseţeze cu nimic
în ochii lui. Îi era însă foarte greu să-şi aleagă tonul povestirii.
— Pavele, am să-ncep mai de departe. Într-un sat din Muntenia, acum vreo sută
patruzeci de ani, un negustor grec, pe nume Costi Mavros, cumpărase o moşie de
vreo două sute de pogoane şi-o pădure mare de tot de la nişte boieri. Nevasta a
doua a grecului, rămasă văduvă, se măritase cu un boier cu vreo douăzeci de ani
mai tânăr decât ea, un boier care-şi tocase averea pe la Paris. Boierul ăsta,
Ienache Kreţulescu, rămas văduv la rândul lui, se-nsurase cu-o cucoană, tânără şi
frumoasă, cu care-avusese-o fată, Luxiţa…
— Ce nume e ăsta, de la ce vine?
— De la Ruxandra, Ruxiţa. Dar fata-şi spunea, când era mică, Luxiţa, şi-aşa-i
rămăsese numele! Luxiţa Kreţulescu se măritase cu un domn Bantaş şi-avusese o
fată, Luţa, măritată Şerban. Luţa şi Sică Şerban, magistrat, avuseseră trei copii:
Daniel, Marie-Jeanne şi Matei. Daniel – doctor, profesorul Daniel Şerban; Marie-
Jeanne – licenţiată-n drept, profesase doi-trei ani, până se măritase cu doctorul
Dinu Serafiotti, profesorul Serafiotti; Matei – doctor, care, de dragul picturii, nu
practicase niciodată medicina.
— Pictorul Matei Şerban?
— Exact.
— Apusul” ăsta nu-i de el? întrebă Vlas, arătând cu mâna spre tabloul de pe
peretele din faţa lui.
— Ba da.
— A fost în „retrospectiva” de anul trecut?
— Da. Grecul, Costi Mavros, şi grecoaica lui, Melina Mavros, avuseseră două slugi,
doi fraţi, un băiat şi-o fată, dintr-o casă cu douăzeci de copii: Gore şi Fira – Grigore
şi Glafira. Cu vreo doi ani înainte de-a muri, grecoaica le dăduse fiecăruia, cu
acte-n regulă, câte şaişpe pogoane de pământ bun, şi le făcuse câte-o casă-n
apropierea conacului. Gore se-nsurase, flăcău tomnatic, şi-avusese două fete. Una
din fete e străbunica mea, Sulfina. Stră-străbunicul meu, Gore, moştenise şi
averea soră-sii, Fira, care nu se măritase niciodată. Străbunica-mea, Sulfina, o
moştenise pe soră-sa, care n-avusese parte de copii. Aşa se făcea că străbunicii
mei dinspre mamă, Sulfina şi Ilie Pribeagu, se văzuseră stăpâni pe două case şi pe
treizeci şi două de pogoane de pământ. Stră-străbunicu-meu, Gore, şi soră-sa,
Fira, muriseră slujindu-i cu credinţă pe boierul Ienache Kreţulescu şi pe fiică-sa,
coana Luxiţa Bantaş, oameni de omenie care mâncau dintr-o oală cu slugile şi nu
se bucurau să ia sufletul din om. Coana Luxiţa, femeie chibzuită, energică şi
inimoasă, pietruise toate uliţele din Cernaţi, pe cheltuiala ei, adusese doctor în
sat, mărise şcoala, renovase biserica, făcea pomeni de sufletul maică-sii, care-o
lăsase orfană la doi ani, şi de-al grecoaicei, la care chema şi omenea tot satul.
În fiecare toamnă, mergea-n pădure cu oamenii şi le dădea lemne de foc şi de
ridicat case. Le zidise cuptor de cărămidă şi cuptor de pâine. Le scria şi le ducea
plângeri pe la autorităţi, crezându-le ţăranilor – că-i vedea zi de zi, fiindcă ea nu
ţinea nici administrator, nici vătafi. Le credea că-i ţinuse loc de mamă o ţărancă:
Fira. Le ştia toate păsurile, le ştia şi nu se făcea că nu le ştie.
Nu-ntâmplător, la 1907, conacul şi hambarele ei rămăseseră neatinse.
Străbunică-mea, Sulfina, şi soră-sa, Fanida, crescuseră pe lângă domnişoara,
adică pe lângă coana Luxiţa. Le cununase pe-amândouă, le botezase copiii şi-i
plânsese cu ele când muriseră mititei, cum mureau pe vremuri copiii.
Străbunică-mii, din opt copii îi trăise doar o fată, Simina, bunică-mea, pe care-o
dăduseră dup-un băiat zdravăn şi harnic, care le mai adusese şi el zece pogoane
de pământ. Bunicii mei, Vasile şi Simina Dorobanţu, au avut trei copii: pe
Dumitru, pe Ion şi pe Smaranda. Toţi trei se-arătau isteţi şi buni la carte.
Învăţătorul îi spusese naşei, coanei Luxiţa, c-ar fi fost păcat de copiii ăştia să nu
meargă mai departe cu-nvăţătura. Coana Luxiţa tăbărâse cu gura pe bunicul:
— Mă, Vasile, nu vrei să vezi copiii ăştia domni?
— Şi cu pământul ce să fac, naşă? Cine să-l muncească?
— De-asta ţi-e? Pământ să fie, că s-o găsi cine să-l muncească.
— De ce să nu rămânem noi, ţăranii, cu ţarina şi dumneavoastră, boierii, cu
cartea?
— Mă, Vasile, dacă vezi că seacă un ogor ce-i faci?
— Păi, ce să-i fac?
— Păi, nu-i pui gunoi proaspăt şi-l îngraşi?
— Ba-i pun.
— Aşa şi cu mintea. A boierilor a cam secat. E nevoie de minte proaspătă. Şi
zeama de varză o vânturi ca să nu se-mpută. Lumea nu stă pe loc, Vasile. Dă
copiii la carte.
— E greu, naşă. Trebui' să ai bani şi să mai şi cunoşti lumea pe ia oraş. Eu ce să
mai ştiu? Că pe câmp mi se luminează, pe câmp mi se-nnoptează.
— Oi mai pune şi eu umărul, că nu m-oi prăpădi aşa curând.
— Ba să păzească bunul Dumnezeu să te prăpădeşti, naşă!
Şi naşa nu se lăsase până ce nu-i văzuse pe-ăi doi băieţi ai Bunicului, unul – la
Şcoala normală, altul – la Seminarul teologic; fiindcă, mai intelectuali de-aşa
Bunicul nu se-ndurase să-i facă, în ruptul capului.
Venise şi rândul mamei. Domnu-nvăţător o lăuda-ntruna.
— Bade Vasile, îi spunea el Bunicului, de când sunt eu învăţător copil ca fata
dumitale n-am văzut! Ce ţi-ai fi făcut păcat cu băieţii de nu i-ai fi dat la carte, dar
ce păcat ţi-ai face să n-o dai pe Smaranda.
De-aşa ceva Bunicul nici nu voia s-audă. Fată de ţărani, frumoasă şi cu zestre, şi
să-nveţe carte! Cât trebuia ca să citească sărbătorile-n călindar, să-nsemne ouăle
de pus sub cloşcă şi de numărat şirele pe arie ştia. Fetei însă-i intrase-n cap să-
nveţe. Citea din scoarţă-n scoarţă manualele fraţilor ei mai mari şi pe-ale nepoţilor
coanei Luxiţa. În clasa a patra, ştia pe dinafară toate declinările şi toate
conjugările latineşti şi manualul de franceză pentru clasa-ntâi de liceu. Dar
Bunicului puţin îi păsa de latinească şi de franţuzească. Avea s-o mai lase cinci-
şase ani, să se-nalţe, să joace şi ea de două-trei ori în horă, să-nveţe să ţeasă-n
război velinţe şi pânză şi s-aşeze-o oală la foc şi pe urmă punea el ochii pe-un
flăcău de nădejde care să ducă la greu.
Într-o zi, fata luase trei ouă de bibilică – de câţă, cum se spune pe la noi – şi cu
ele-ntr-o batistă se dusese la curte, la naşa.
* „„Pe la noi”… Omul nu-şi rupe niciodată toate rădăcinile din suflet. Sânziana e
născută, crescută la Bucureşti, dar pentru ea „la noi” e satul bunicilor şi-al
străbunicilor ei. De-aş trăi o mie de ani la Cluj, la Bucureşti, oriunde, „la noi” tot
Vuioara ar fi”, gândi Pavel Vlas care, pe măsură ce se desfăşura povestea
Sânzienei, simţea cum îl învăluie o ceaţă de tristeţe
— Ce e Smarandă cu tine? o-ntrebase coana Luxiţa.
Drept răspuns, fata-i întinsese batista cu ouăle. Coana Luxiţa-şi învinsese un
zâmbet şi pusese cu grijă şi cu seriozitate ouşoarele pestriţe-ntr-o fructieră.
— Dacă mi-ai adus ouăle-astea aşa de frumoase, am să-ţi dau şi eu ceva. Hai cu
mine.
Purtând fetiţa prin toată casa, coana Luxiţa o dusese la cămară. De pe-un raft,
luase un borcan cu dulceaţă de chitră şi i-l dăduse.
— Ţine de la mine, şi-ţi mulţumesc. Şi-acum, spune tu naşei care ţi-e oful.
— Năşică, vorbeşte matale cu taica să mă dea şi pe mine la carte. El vrea să mă
mărite şi eu nu vreau.
Coana Luxiţa de data asta nu se mai putuse ţine: izbucnise-n râs. Râdea cu-atâta
poftă că, pân' la urmă, se pusese şi fetiţa pe chicotit. Şi ţin'te râs amândouă!
— Nu'l las eu să te mărite. Pân' la toamnă-l îmblânzesc eu şi te dă la şcoală.
Pe urmă, coana Luxiţa o pusese să-i conjuge verbul „aller”, verbul „avoir” şi verbul
„ętre”, o pieptănase frumos şi-i împletise două panglici roşii în părul negru, îi
dăduse o carte de basme şi-o petrecuse până la poartă, în care timp o-ntrebase de
toţi ai ei şi de vecini.
— Năşică, nu mă uita. Că matale eşti cucoană mare şi te-ascultă.
— Cum să te uit? Vorba-i vorbă!
De Sân Pietru, coana Luxiţa se-nfiinţase la şcoală, la serbare, unde se-adunase tot
satul. Adusese o trăsură de cofeturi şi de covrigi pentru copii. Mama recitase Trei,
Doamne, şi toţi trei atât de frumos că plânsese toată lumea. Toţi îşi amintiseră de
cei căzuţi pe front, cu patru ani mai înainte. Ce-ţi spun eu se petrecea-n 1922.
Coana Luxiţa brusc îşi adusese aminte că-n urmă cu doi ani se strânseseră nişte
bani pentru un monument al eroilor din comună.
— Lisandre, i se adresase ea ca arsă primarului, ce se-aude cu monumentul
eroilor?
— Care monument, coană Luxiţa?
— Cum care? ăl pentru care-am dat bani cu toţii.
— Păi, să vezi, coană Luxiţa…
— Lisandre, băiete, eu ştiam că să iei şi de pe viu şi de pe mort e-al popilor. Fă
bine şi până-ntr-o lună, ca să nu zici că suntem oameni răi, să fii cu banii pe
masă; eu am listele acasă cu ce-a dat fiecare. Să nu zici că nu ţi-am spus!
Apoi, fără nici o tranziţie, Bunicului:
— Ce zici, Vasile, de Smaranda? O faci profesoară? Halal copil!
— N-o stătea dracu-acasă, şoptise Lixandru primarul şi oftase-a-nfrăţire, odată cu
Bunicul, căci amândorura le stricase cheful coana Luxiţa, care nu ierta pe nimeni.
La vreo două săptămâni de la serbare, Mama păzea vitele pe izlaz. Luase cu ea şi-
un manual de latină al lui frate-său, Mitru. Răsucind mereu în căpşorul de
unsprezece ani „silva-silvae” nu băgase de seamă că o pereche de boi intrase-ntr-o
porumbişte din coasta izlazului. Cum şedea ea pe burtă şi cu ochii-n carte,
deodată se văzuse acoperită de-o umbră ameninţătoare. Sărise-n sus.
— Fi-ţi-ar cărţile-ale dracu'! zisese Bunicul, căci a lui era umbra, şi-o croise peste
picioare cu biciuşca. Bine e-acu' c-ai lu' Hodorogea mi-au dus boii la gloabă? Bine
e? şi-o croise din nou cu sete peste picioare. Dumnezeii lor de hârţoage!
Şi ridicase opinca-nspre carte. În clipa aceea, Mama s-a azvârlit cu burta peste
foile ei deschise şi de-acolo a strigat cu deznădejde:
— Omoară-mă, taică, dar cartea nu mi-o strica.
Bunicul a dat drumul biciuştii în iarbă.
— Ce carte e aia?
— A lu' neică Mitru, de latină.
— Asta ce mai e?
— E mama limbii noastre, a mai căpătat fata inimă.
— Mama limbii noastre! Ia te uită, şi limbile au mamă?! Dar tată cine-i e?
întrebase Bunicul după un moment de gândire.
— Nu ştiu, că nu scrie. Zice numai de mamă.
— Îhî! Dacă pe ta-său nu l-o şti…
— Păi ce, pe-al Floarii lu' Vasile îl ştie careva, şi ea e de la noi din sat…
— Aşa e! Şi-n limba asta de ziseşi sunt vorbe multe?
Mama dăduse afirmativ din cap.
— Multe…
— Îi zice şi la „bou” în vreun fel? ori n-avură.
— Îi zice „bos, bovis, bovi, bovem, bos, bove”, recitase mama dintr-o suflare.
— Ia… parcă-l auzi mugind! Da' ce cuvânt lung… Doamne! Şi la noi cum s-a
scurtat!
Pavel Vlas zâmbea, imaginându-şi scena petrecută cu peste-o jumătate de veac
înainte.
— Bos-bovis” a hotărât soarta Mamei. În toamnă, Bunicul a dat-o la liceu, că pe ea
nu putea s-o facă popă, iar învăţătoare nu voise ea să se facă, în ruptul capului.
Opt ani a fost premiantă de onoare a şcolii, patru ani studentă strălucită, iar ca
bursieră la Paris a uimit Sorbona.
S-a măritat cu tata, i-a cununat doctorul Daniel Şerban, cu nevastă-sa, Marina, în
1937. A venit războiul. La trei luni de la „Ostaşi, vă ordon: treceţi Prutul!”, în
septembrie, Tata, doctorul Şerban, Bunicu-meu, Vasile Dorobanţu, fraţii Mamei,
Dumitru – Mitru, preot în satul Dobriţa – şi Ion, învăţător chiar la Cernaţi, au
plecat pe front.
Din neamul nostru, numai Bunicul – Taica, aşa-i spuneam noi – s-a mai întors în
'43, cu un picior ţeapăn. Mitru a lăsat un băiat, Ion n-a lăsat pe nimeni, iar Tata
m-a lăsat pe mine. Când a plecat Tata pe front, aveam opt luni. Un văr de-al
coanei Luxiţa era mare de tot în Ministerul de Război. Conu Sică şi coana Luţa
Şerban, ginerele şi fata coanei Luxiţa, părinţii profesorului Daniel Şerban şi-ai
pictorului, toată ziua n-o slăbeau cu gura pe coana Luxiţa: „Du-te, mamă, du-te,
mamă, şi roagă-l pe nenea Jorj să-i mobilizeze pe loc”. Şi coana Luxiţa, săraca, şi-
ar fi călcat pe inimă, deşi nu prea-i era drag văru-său, şi s-ar fi dus cu săru' mâna
la el, dar nenea Daniel şi nenea Matei nici n-au vrut s-audă. „Ce, voi aţi făcut
războiul, voi aţi cerut să mergeţi pe front?”, striga coana Luţa Şerban. „Ţăranii şi
toţi care merg pe front crezi că ei au făcut războiul? Crezi că-i întreabă cineva dacă
vor să meargă pe front? Ce-o fi cu toată ţara românească o fi şi cu noi”, ziceau ei.
„Mie-mi pasă de voi nu de „ce-o fi cu toată ţara româneasc㔄, nu se lăsa convinsă
coana Luţa. „Ba să-ţi pese, mamă, că până la urmă orice-ar face-un om, soarta lui
e legată de soarta ţării lui”. Şi s-au dus pe front. Tata şi nenea Daniel au fost
repartizaţi la aceeaşi unitate. În dimineaţa zilei când a murit, Tata i-a spus lui
nenea Daniel: „Dănuţule, dacă mor, te rog să ai grijă de fetele mele. Dacă n-ai fi-
nsurat, ţi-aş zice s-o iei pe Smaranda de nevastă…”, adăugase el ca să mai
îndulcească vorbele de la-nceput, care sunau a prevestire. „Hai, măi Gheorghe, nu
mai cobi, că e destul de „vesel” şi-aşa”, zisese nenea Daniel. Toată ziua fusese un
iad: atac, contra-atac, atac, contra-atac. La apus, lucrurile se liniştiseră. Tata şi
cu nenea Daniel se duseseră să se-ncredinţeze că printre cei declaraţi morţi de
brancardieri nu mai era nimeni viu. Se-aplecau, iar se ridicau. Era linişte. Doar
din când în când orăcăia câte-o broască pe malul unei bălţi din apropiere. „De ce-
or mai fi oamenii fiinţe raţionale dacă raţiunea nu-i ajută să se-nţeleagă şi se
poartă unii cu alţii mai rău decât brontozaurii-ntre ei?”, se-ntrebase Tata cu glas
tare. „Fiindcă interesul este o formă „evoluată” a animalităţii, iar manifestările
cinetice, printre care şi omorul, folosite în locul expresiei raţionale, le-au rămas de
pe vremea când nu descoperiseră limbajul articulat, pe care şi astăzi îl folosesc cu
multă economie! Ridică mai repede parul decât să deschidă gura. Domnii din
guverne – cu parul, iar noi, „cetăţenii”, oile raţionale – trimişi la abatoare cu
devize-nălţătoare în cap de coloană. Parul hotărăşte, nu raţiunea. Îmi spunea
Iancu Stein că la ei, la muncă forţată, a ieşit o glumă. Un plutonier îi dă lui Iţic un
pat de puşcă-n coaste. Iar Iţic zice: „De ce dai, domnu' plotoner, nu poţi să-
njuri?”„. „Ce primăvară frumoasă”, a zis Tata şi s-a uitat, s-a uitat pe cer la un
cârd de cocori. „Primăvara mai mult ca oricând…”. Un glonţ rătăcit l-a doborât.
„Primăvara mai mult ca oricând” au fost ultimele lui cuvinte.
Profesorul Bartolomeu obţinuse la Bucureşti, printr-o intervenţie la Ică Antonescu
– Mihai Antonescu… Ştii cine era Ică Antonescu? i se-adresă Sânziana lui Pavel.
— Am învăţat la istorie.
— Cum îţi spuneam, profesorul Bartolomeu obţinuse aducerea de pe front şi
mobilizarea pe loc a trei doctori „de o excepţională valoare”, cum îi declarase el:
Gheorghe Hangan, Daniel Şerban şi Ioan Wagner. Ordinul sosise pe front la două
săptămâni după moartea Tatei. Mama i-a făcut un cenotaf, un mormânt gol, la
Belu, un cimitir de-aici din Bucureşti. „În amintirea doctorului Gheorghe Hangan,
căzut pe front 1907-1942”, aşa scrie pe cruce…
Taica, bunicu-meu dinspre mamă, se-ntorsese cu un picior ţeapăn. Îi muriseră pe
front feciorii şi ginerele… Vitele – rechiziţionate pentru front. Bunica ara cum
putea cu vacile, ca toate femeile din sat, muncea şi făcea pomeni de sufletul
morţilor. Le făcuseră şi ei feciorilor morminte-n cimitir la Cernaţi, în care-
ngropaseră sicrie cu câte un rând de haine şi cu câte-o fotografie a morţilor.
A venit Reforma-nvăţământului; Mama, din profesoară, s-a văzut dactilografă la
„Cauciucul”. Pleca dimineaţa la cinci jumătate ca să poată ajunge la ora şapte la
fabrică, în afara oraşului. Eu plecam la şcoală cu cheia la gât şi când mă-
ntorceam nu-ndrăzneam să descui decât după ce mă-ncredinţam că nu m-a
urmărit nimeni. Spaima asta mi se trăgea dintr-o zi când o familie compusă din
tată, mamă, trei copii de mână şi unul în burtă, încercaseră să ne forţeze uşa ca
să ne ia casa, o garsonieră dublă în blocul vecin ăstuia-n care stau acum.
Sunaseră la uşă. Mama se uitase pe vizetă.
— Pe cine căutaţi?
— Pe dumneavoastră.
— Pentru ce? întrebase mama.
— Am vrea să vă spunem ceva.
— Spuneţi.
— N-aţi vrea să deschideţi niţel? Cum să vorbim aşa prin uşă?!
Mama deschisese fără să tragă lanţul de siguranţă. Eu stăteam lipită de ea.
Bărbatul şi-a-nfipt piciorul în vestibul şi-a dat s-o-mpingă pe Mama la o parte cu
umărul. Nevasta lăsase copiii lipiţi de zidul palierului şi stătea şi ea-n poziţie de
atac. Mama i-a tras bărbatului un pumn drept între ochi şi-a-mpins cu putere
uşa, strivindu-i piciorul. De pe palier, bărbatul o-njura printre dinţi pe Mama de
toţi Dumnezeii, iar femeia o blestema: „Alege-s-ar praful de voi, bestii burghezo-
moşiereşti ce sunteţi! Voi staţi în palate, şi noi în nişte magazii”. În vremea asta,
bieţii copii – cel mai mare să fi tot avut cinci ani – plângeau toţi trei. Eu, lipită de
Mama, tremuram atât de tare că nu ştiu cum nu m-am îmbolnăvit de inimă. În
toată hărmălaia aceea, am auzit glasul grav al Mamei, ca venit din altă lume:
„Oameni buni, n-am avut nici moşii, nici fabrici, nici case. Stau cu chirie în casa
asta, dinainte de război, din '37. Bărbatu-meu era doctor şi-a murit pe front. Sunt
femeie văduvă cu un copil orfan. Mă scol dimineaţa la patru şi mă-ntorc seara la
cinci acasă. Bat la maşină într-o fabrică. Eu ştiu că nevoia v-a adus în starea asta.
Dumneavoastră, într-o zi o să primiţi o casă, eu dac-o pierd pe-asta… Femeie
dragă, atât cât ai un bărbat lângă dumneata, ai un sprijin, gândeşte-te că eu nu-l
mai am”. A urmat un moment de linişte care mie mi s-a părut o veşnicie. „Hai, mă,
să mergem, fir-ar a dracu' de viaţă”, a zis femeia, şi-a luat copiii pe lângă ea şi s-
au dus. Mama a-nceput să plângă. N-o mai văzusem niciodată plângând. Nici la
mormântul Tatei, nici la al fraţilor ei, niciodată. Spaima-mi trecuse. Copil aşa cum
eram, începeam să pricep când ceva se frânge-n om. Pricepusem că oamenii de-
afară nu erau tâlhari, ci nişte biete fiinţe amărâte, ajunse la capătul puterilor şi-al
răbdării. Glasul Mamei, drept şi curat, ca al omului care spune adevărul, cuvintele
puţine în care le povestise drama unei vieţi îi făcuseră pe oamenii-aceia şi mai
nefericiţi. Eram sigură că le venea greu să se uite unul la altul, de ruşine. Iar
Mama, fiinţa aceea-nţeleaptă şi blândă, care trebuise să lovească un semen al ei!
Câtă spaimă trebuie să fi fost în sufletul ei. Ce prăbuşire dacă plângea, ea care nu
plângea şi nu se plângea niciodată. S-a aşezat pe-un scaun, cu mâinile-n poală, şi
stătea ca moartă. Vii în ea rămăseseră doar lacrimile care nu se mai opreau. S-a
ridicat deodată şi s-a dus în baie. Abia respirând, mi-am lipit urechea de uşa băii.
Auzeam un plâns înecat în suspine şi-n sughiţuri. Deodată, n-am mai auzit nimic.
Apoi, ritmic şi monoton au început să-mi toarne-n urechi nişte cuvinte: „Doamne,
de ce ne-ai mai făcut… Doamne, de ce ne-ai mai făcut… Doamne, de ce ne-ai mai
făcut… Doamne, de ce ne-ai mai făcut…”. Rostite fără nici o-nvinuire, lipsite chiar
şi de ton interogativ, ca pornite dintr-o maşinărie stricată care se-nvârteşte-n
neştire. M-am culcat pe podea-n faţa uşii. Era pentru prima oară-n viaţă când aş fi
vrut să mor. Mama a deschis într-un târziu uşa, m-a ridicat, m-a mângâiat şi, ca
şi când nimic nu s-ar fi-ntâmplat mi-a spus: „Hai niţel prin oraş. Ne mai uităm şi
noi în dreapta, în stânga, mai vedem ce s-a adus pe cartele. Poate că ne facem
nişte rochii frumoase”. Acţiunea se petrecea-n 1951-52. Şi-am plecat pe stradă.
Mama-n lodenul ei gri, eu într-un pardesiu de lână seină, croşetat, pe care toată
lumea-l admira. Mama avea ambiţia să mă-mbrace frumos. Şi, cum spuneam, am
luat-o fără nici o ţintă pe străzi. Mă uitam la oameni şi la lucruri cu umilinţa şi cu-
mpăcarea celui care-a trecut la un pas de moarte. Eu nu trecusem pe lângă
moarte; aflasem însă ce-nsemna să vrei să mori. Din ziua aceea, nu m-am mai
uitat niciodată la lume cu ochii cu care mă uitasem pân-atunci. Se stinsese ceva-n
mine şi-n schimb se trezise bănuiala unor dureri, a unor amărăciuni, a unor
umilinţe şi, mai ales, a unor urâţenii la care nu mă dusese pân-atuncea gândul.

(Pavel se-ntreba când îşi dorise el pentru prima oară moartea. Când murise taică-
său. De-atunci, amărăciuni avusese destule, dar chiar să moară parcă n-ar mai fi
vrut. Se uita la Sânziana şi nu găsea nici un cuvânt să-i spună. „Orice i-aş spune,
trecutul nu i-l pot schimba şi nici amintirile”.)
— Pavele, ţi se pare curios că ţi-am povestit cu atâtea amănunte întâmplarea asta?
— Durata afectivă e alta decât durata reală. O clipă, de multe ori, ţine-n sufletul
omului mai mult decât întâmplări din ani şi ani, puse cap la cap.
— Am o memorie care, profesional, mi-e de mare folos. Citesc o dată un lucru şi-ţi
pot spune şi că este pe pagina din stânga sau pe cea din dreapta. O memorie atât
de fidelă are însă păcatul că nu operează diferenţiat. Păstrează tot. Mă face să simt
prea acut trecutul. Trec pe străzi. Mi-aduc aminte stările şi gândurile pe care le-
am avut pe fiecare palmă a lor. Memoria mă-nţeapă tot timpul de parc-aş sta pe
un recif de corali. Prezentul pentru mine e mereu însoţit, dublat, bruiat de imagini
din trecut. Din ţepile-acestui recif se-nalţă câteva lame tăioase şi nesfârşit de-
nalte. Amintirea pe care ţi-am povestit-o face parte dintre ele. Prima dată când am
simţit dorinţa să mor.
— Şi de-atunci încoace?
— Uneori, m-aş întinde jos să mor, cum zicea Maica, bunică-mea. Sunt momente
când mă simt sătulă de viaţă; când sunt prea obosită şi când, scăzându-mi
tonusul, îmi scade şi rezistenţa morală. Mai mult ca orice mă oboseşte
incorectitudinea oamenilor, provenită din versatilitate, din incapacitate, din lene şi
din inerţie. Tot ce este inestetic în comportamentul oamenilor mă deranjează. Dar
mă scutur de dorinţa de-a muri şi-mi spun: „Vino-ţi în fire: ai doi copii de crescut,
pe care liberă şi nesilită de nimeni i-ai adus pe lume! N-ai dreptul la tristeţi
metafizice”. Şi mă-nalţ de la podea înainte de-a număra până la zece. Totul e să nu
fii făcut knock out de dorinţa de-a muri. Altminteri, cred că toţi am dori din când
în când să murim. Tu nu?
— Eu oare n-oi face parte din „toţi”?

(Sânziana se uită-n ochii lui Pavel, apoi lăsă privirea-n jos şi o plimbă peste
plăcuţele parchetului şi printre lujerele stilizate ale covorului.)
— Aveam, cred, şase ani, îşi reluă ea firul amintirilor fără să ridice privirea de jos,
când am văzut o pisică fătând. Mă uitam fascinată, de suferinţa ei şi de fiinţele
nătânge şi oarbe care ieşeau din trupul ei ca nişte larve. Mă uitam cu ochi dilataţi
de curiozitate şi de uimire. M-am uitat până s-a sfârşit. Dup-aceea am vărsat şi
sufletul din mine şi n-am spus nimănui ce văzusem. Şi să-ţi povestesc şi cea mai
frumoasă amintire a mea. Cam tot înaintea primului an de şcoală, eram vara la
bunici. O căţea de-a lor, Molda, fătase sub un pătul. Nimeni nu-i văzuse căţeii.
Într-o zi, m-am vârât de-a buşilea până la culcuşul lor. Era-ntuneric sub pătul,
aşa că mai mult pe pipăite am adunat cinci mogâldeţe, le-am vârât în traista pe
care-o adusesem cu mine şi-apoi am târât-o cu băgare de seamă în curte, în
bătaia soarelui. Mi-am scos fusta şi-am aşternut-o pe jos, pe urmă, uşor de parc-
aş fi umblat cu nişte ouă moi, am răsturnat traista. Cinci rostogoale, pufoase,
două albe şi trei negre, stăteau amestecate-n faţa mea, unul peste altul, cum
căzuseră din traistă. Nu-ncercau deloc să se-aşeze-n altă „formaţie”. Le era bine
oricum. M-am culcat pe burtă şi-am început să mă uit la ei. Nu văzusem niciodată
ceva mai frumos. Erau pe cât de lungi pe-atât de laţi. Atât de graşi că n-aveau gât.
Şedeau ca la rugby, trei cu capul spre mine, doi cu coada. M-am uitat în ochii
celor trei cu care mă aflam acum bot în bot: şase mărgele de-un cenuşiu lăptos
care nu ştiai dacă te văd sau nu. Cu ochii lor fără privire, cu capetele care făceau
una cu trupul, bulzurile-acelea păreau nişte zeităţi ale bunei-stări şi-ale
mulţumirii de sine. Am căpătat curaj şi-am luat unul în mâini şi l-am întors cu
labele-n sus. Nişte labe ca nişte pâinişoare dospite. Vedeam cum îi curge sângele
prin nişte fire-albastre care brăzdau „peisajul” fraged, alb-rozaliu, al burţii umflate
de lapte. L-am lipit cu burta pe pieptul meu şi l-am ţinut aşa, ca-ntr-un extaz. M-a
apucat apoi un fel de frenezie. M-am culcat cu faţa-n sus şi i-am luat pe toţi şi i-
am aşezat pe mine, mi-i puneam pe faţă, mi-i lipeam de urechi, şi-i sărutam, îi
sărutam în neştire. Din când în când, printre rostogoalele pufoase, vedeam petece
albastre dintr-un cer fără pată. Eram zdrobită de fericire. Mi se părea că pân-
atunci fusesem oarbă. Şi, deodată, mi-era dat să fiu martora unui lucru de-o
frumuseţe nebănuită. Pentru prima oară, fără să ştiu să formulez ce simţeam,
înţelegeam adâncimea şi măreţia vieţii. Vietăţile-acelea mărunte şi fericite erau o
parte din scânteia vieţii. Am adormit lângă ei. M-a trezit o atingere caldă şi umedă.
Am crezut la-nceput că plouă. Molda, în picioare, cu puii atârnaţi de ţâţe, într-un
elan matern mă lingea pe obraz.

(„Eu n-am izbutit să-ţi dăruiesc fericirea pe care ţi-au dăruit-o vieţuitoarele-acelea.
Tu însă mi-ai dăruit-o, acolo, la ţărmul mării. Măcar de-ar fi fost sau de-ar fi
careva vrednic…”.)
— Niciodată n-am mai fost eu fericită ca atunci.
— Poate ai să mai fi, Sânziană.
— Nu cred. În viaţă, repetabilă e numai durerea, numai ea are „ediţii” mereu
adăugite şi-mbunătăţite.
— Replicile importante le-mbraci într-un înveliş ironic sau glumeţ. Dar dincolo de
„rochiţa” asta, ca să vorbesc şi eu ca tine, mi se pare că văd un sâmbure de
pesimism.
— Toate fructele au sâmburii amari. N-ai băgat de seamă? Nu sunt pesimistă,
Pavele, dar nu mai am iluzii. Sunt optimistă, dacă accepţi că obiectivitatea şi
luciditatea sunt forme evoluate ale optimismului. Viaţa este alcătuită din şesuri,
din văi, din piscuri, altfel spus – din platitudine şi din rutină, din deprimare şi din
bucurie; şi dintr-un element permanent şi obligatoriu: munca, în toate
adversităţile şi-mpotriva tuturor adversităţilor, omului îi rămâne acest suport
moral: munca. Te rog să mă crezi că nu-ţi debitez lozinci, lozinci de femeie care
trăieşte cu sentimentul eşecului, cum s-ar putea interpreta. Aşa cred şi aşa aş fi
crezut, oricare-ar fi fost viaţa mea. Viaţa se compune din ţevi sparte, din robinete
care curg, din tencuieli coşcovite, din plase pe care le cari din piaţă, din rufe pe
care le speli, din coate-n tramvai, dar şi din Bach şi din Beethoven, din
Shakespeare şi din Tolstoi, din Eminescu şi din Blaga, din Michelangelo şi din
Ţuculescu… Totul e viaţă. Noi trăim dureri şi bucurii, dar mai presus de ele trăim
viaţa. Ceva sacru a cărui raţiune finală n-o cunoaştem sau încă n-o cunoaştem.
— Dacă te-ar întreba cineva cum ai concepe o existenţă fericită, ce i-ai spune?
Pavel aştepta răspunsul Sânzienei cu emoţia cu care aştepţi o comunicare foarte
importantă.
— N-aş şti ce să-i spun. Să nu crezi că m-ai luat pe nepregătite. Mi-am pus şi eu
de mult întrebarea asta şi-mi mai pun o întrebare: „Ce-aş face eu dacă-ntr-o zi m-
aş vedea „preşedinta” – că nu găsesc alt titlu – „preşedinta” pământului?”. Hegel
spunea că să defineşti înseamnă să negi, cel puţin parţial. Ca să definesc o
existenţă fericită, în a cărei existenţă eu nu cred – dar de ce să nu teoretizăm? – aş
începe prin câteva negaţii: „O existenţă fericită este aceea în care nu există boli
cronice, nu există sănătate şubredă, nu există probleme de conştiinţă insolubile,
în care nu există remuşcări, în care omului nu-i este urâtă meseria pe care-o face,
în care omul nu-şi duce viaţa cu semeni incompatibili lui, deci în care echilibrul
existenţial nu este stricat de cauze fizice sau psihice”. Dar, după cum vezi, cu
definiţia asta n-am făcut altceva decât să dăm capra afar' din casă, ca-n banc.
Negaţiile astea îţi arată ce nu este o existenţă nefericită şi nicidecum ce este o
existenţă fericită. Ţi-am spus că nu cred în existenţa existenţei fericite. Fericirea
este o stare excepţională, cu totul deosebită de mulţumire, de linişte, de orice.
Apariţia ei meteorică şi dispariţia ei n-au un caracter programatic. Un om nu-şi
poate planifica fericirea. El îşi poate concepe o existenţă echilibrată. Poate lupta şi
trebuie să lupte pentru acest echilibru. Multe dezechilibre pornesc din
nemulţumirea oamenilor de-a trăi fără fericire. Majoritatea acestor oameni concepe
fericirea ca pe-un element exterior lor. Ei aşteaptă fericirea ca pe-un dar din
partea cuiva. O greşeală fundamentală. Fericirea, multă-puţină câtă este, e-n noi
şi nu ne-o poate da cineva. Cineva nu poate decât să ne-o ia. Asta poate oricine şi
cu mare succes. Tu cum concepi o existenţă, hai să-i zicem tot „fericită”?
— Cam ca şi tine, doar că eu nu mă ştiu exprima atât de… „teoretic”. Oricum, o
componentă a fericirii e mintea sănătoasă în trup sănătos. E drept că nu se poate
pune semnul „egal” între lipsa nenorocirii şi fericire. Totuşi, eu zic că un bilanţ în
care nu apar nenorociri, în care echilibrul, cum ziceai tu, nu este stricat, şi-n care,
ici-colo, mai luminează şi câte-o scânteie de fericire poate fi considerat bilanţul
unei existenţe fericite.
— Teoretic aşa pare. Dar important este dacă aşa simte cel care-şi face bilanţul.
Tu eşti fericit? Iartă-mă că te-ntreb.
— Conform teoriei mele, da.
— Dar „conform” cu ceea ce simţi?
Lui Pavel glasul Sânzienei îi sună cum presupunea că sună glasul unui judecător
de instrucţie când inculpatul e prins cu fofârlica.

(„Femeia asta, cu mintea rece ca gheaţa şi limpede ca sticla, să mă fi iubit ea pe

mine? Sau măcar să i se fi părut că mă iubeşte? Sau poate când sufletul se-
ncălzeşte-n oamenii ăştia raţionali, mintea o lasă mai domol? Să faci un copil din
flori, cu un om care nici nu ştie, pare, şi poate chiar este, faptă de om exaltat. Câte
căi sunt în sufletul omului, câte suflete într-un singur trup…”.)
— Fericirea mea a fost luna aceea. Oamenii mai pot să-şi şi dea fericire nu numai
s-o ia. Când am întâlnit-o pe Iulia, eram şi eu şi ea suflete convalescente. Eu te
pierdusem pe tine, ea-şi pierduse iubitul. Murise într-o prăpastie-n Bucegi. Astăzi,
nu mi-aş mai închipui viaţa fără Iulia şi cred că nici ea nu şi-ar mai închipui-o
fără mine. Dar când ne-am cunoscut, fiecare aveam impresia că ne cârpim viaţa.

(„Niciodată nu putem şti ce proporţii iau faptele noastre-n viaţa celuilalt. Răul pe
care i l-am făcut rămâne bun-făcut”.)
Sânziana se-ntristă. Până în ziua aceea n-avusese remuşcări acute.
— N-am vrut să te-ntristez, Sânziana, dar dacă nu ţi-aş fi spus ţie oful ăsta, cui
să-l fi spus? Nu-ţi aduc nici o vină. Ai făcut şi tu cum ai crezut că e mai bine. Dar
să ne-ntoarcem la fericire, zise el, zâmbind, după o pauză. Tu eşti fericită?
— Nici fericită, nici nefericită. Duc o viaţă echilibrată. Sunt şi-am fost totdeauna
sănătoasă. E-o mare bogăţie. Fac o meserie care-mi place, am doi copii normali,
sănătoşi şi chiar frumoşi. Echilibrul meu e-asigurat. Neavând altfel de familie
decât copiii, nu sunt obligată să suport pe nimeni care mi-ar putea călca pe nervi.
E-adevărat că un adult simte nevoie de afecţiunea unui adult de sex opus. La
ultimele cuvinte – spuse, jumătate-n serios, jumătate-n zeflemea – dădu din cap ca
şi când ar fi făcut o concesie că le rostise. Uneori, de multe ori, singurătatea asta
afectivă şi chiar fizică dă o stare de insatisfacţie, ca să nu zic de deznădejde.
Bipedul uman e făcut să trăiască-n cuplu. Îndată ce-mi vin asemenea idei, fac o
trecere-n revistă a unor cupluri pe care le cunosc şi văd cât de şubredă le e
arhitectura. N-ar rezista nici la o bătaie de vânt. N-ar rezista, însă ţin. Şi parcă ţin
cu-atât mai mult cu cât sunt mai şubrede. Într-o căsnicie adevărată, reuşită,
oamenii se despart mult mai uşor: când nu mai merge bine se observă
numaidecât, pe când într-una proastă din croială ce să observi? Căsnicia mea, ca
să nu vorbim în abstract, era o căsnicie nepotrivită. Mie însă nu mi-ar fi trecut
niciodată prin minte să mă despart: din cauza Mariei, recunosc. Până la urmă,
unul din noi a avut curajul şi-a rupt-o: bărbatu-meu. Pretextul: o mare iubire
pentru o femeie remarcabilă. Era un pretext. Cauza adevărată era nepotrivirea
dintre noi. În momentul când mi-a spus „Trebuie să ne despărţim” nici nu l-am
întrebat de ce. I-am spus doar: „Te rog, fă-ţi bagajele şi pleacă acum, dar chiar
acum”. Cred că Alexandru nu se-aştepta la o asemenea reacţie din partea mea. A
pus-o, bineînţeles, pe seama orgoliului jignit. Mai întâi, m-am gândit la Maria.
Vedeam un copil cu sufletul făcut bucăţi de-ndoieli şi de nedumeriri, copil de
părinţi divorţaţi. La gândul ăsta, m-am întristat dar m-a apucat şi furia. Îmi venea
să-l bat, să-l zgârii, să-l scuip şi să-l ocărăsc, ca la uşa cortului, pe Alexandru! Dar
până la treizeci de ani învăţasem să mă stăpânesc, din convingere, de nevoie,
învăţasem şi nu m-am dezvăţat nici până astăzi. Maria – primul gând. Dar mai
eram şi eu. Eu ce pierdeam? Situaţia socială? Nu-mi păsa. O căsnicie proastă e
bine să fie desfăcută. Alexandru lua o măsură salubră pentru noi amândoi.
Trebuia să nu-i dau nici pic de timp să se răzgândească. Pavele, crede-mă, dar
crede-mă, nu mi-a părut niciodată rău că m-a lăsat. Cred că o femeie, dacă-şi dă
osteneala, poate păstra un bărbat; cu o condiţie: să-l iubească. Numai dragostea
poate inventa mijloace de convingere. Dragostea sau şantajul. Eu nu-l mai
iubeam, iar de şantaj – ce să mai vorbim. Mi se pare nedemn din partea cuiva să
spună „Dacă mă laşi, mă omor”. Mi se pare nedemn să speculezi slăbiciunea
omenească. Nu mi-am dat niciodată osteneala nici să cuceresc, nici să păstrez un
bărbat.
„Mie-mi spui?”, îi scăpă lui Pavel replica-n gând.
— M-am hotărât să nici nu mă mai gândesc la măritat. De altfel, drept să-ţi spun,
cu doi copii, nu mă paşte nici o primejdie!
— Sânziană, chiar dacă ai întâlni un om care să-ţi placă, dar să-ţi placă de-
adevăratelea, tot nu te-ai mai mărita?
— Omul ăsta ar trebui nu numai să-mi placă el mie, dar să-i plac şi eu lui, iar lui
să-i placă şi fetele mele. E cam greu să le găsesc pe-astea trei la un loc.
— De când te-ai despărţit de domnul Bujor chiar nu ţi-a plăcut nimeni? Ca să-
ncepem cu prima condiţie pe care-o pui tu…
— Mi-ai plăcut tu, şi mi-au mai plăcut vreo doi bărbaţi, dar au nevastă, copii, ca
mai toţi oamenii potriviţi ca vârstă cu mine. M-au cerut de nevastă doi bărbaţi. Un
doctor din provincie, văduv, cu stare, o vedetă în regiunea lui, potrivit ca vârstă,
dar nu-mi plăcea. O deşteptăciune de şmecher, plin de sine, unul dintr-ăia care
ştiu să dea din coate, să dea la o parte, să se-nvârtească, şi să le meargă din plin.
Tipul perfect al arivistului. După cum vezi, n-aş fi rupt inima târgului. Îmi plac
bărbaţii care dau din mâini, nu din coate. Eu – dacă, să zicem, m-aş mai mărita –
m-aş mărita cu un om, nu cu o situaţie. Aş vrea un bărbat căruia să nu
trebuiască să-i fac „bruiaj” moral fiindcă m-aş jena de faptele lui, sau acustic
fiindcă ar fi prost ori mitocan. O legătură cu un bărbat, pentru mine, nu este nici
concubinajul cu un post şi nici terapeutică hormonală. Iartă-mă că vorbesc atât de
brutal. Este-o legătură cu un om şi mai întâi şi obligatoriu – sufletească. N-am de
gând să fac nici un rabat de calitate, chiar de-ar fi să stau singură cuc pân' la Ziua
de Apoi. Acum doi ani, la un congres, m-a mai cerut un microbiolog francez. Om
cumsecade, simpatic, deştept, cineva profesional, dar nu mă atrăgea deloc fizic.
Bine că nu l-am iubit, că tot nu m-aş fi măritat cu el. Eu n-aş pleca niciodată din
ţară. Eu sunt abia a doua generaţie-ncălţată, cum să plec eu aşa departe! Dacă n-
ar fi venit războiul, aş mai fi avut poate şi astăzi bunici la ţară, un unchi preot şi-
altul învăţător, tot la ţară, un neam întreg la ţară. Pavele, tu, care eşti copil de
ţărani, ai să-nţelegi ce-ţi spun eu acum. O durere-a vieţii mele, ceva ce simt şi nu
spun nimănui, e că nu mai am pe nimeni în satele de unde-mi trag obârşia. Nişte
morminte-n cimitir, la care-abia de-ajung, o dată pe an, s-aprind o lumânare.
Sunt sigură că fetele mele n-au s-o mai aprindă nici pe asta. Şi mă duc doar la
cimitir la Cernaţi, la neamul Mamei; la bieţii mei bunici din Moldova n-am ajuns
niciodată, nici măcar nu ştiu unde e satul lor. Nici Mama nu i-a cunoscut, dar ea
cu Tata mergeau în fiecare an la mormintele lor. Eu n-am fost niciodată şi poate că
n-am s-ajung niciodată la mormintele lor.
— Pentru ei n-are nici o importanţă…
— Pentru mine are importanţă; pentru mine, nu pentru ei. Mormintele sunt
puntea spirituală dintre cei vii şi trecut. Sunt rădăcinile continuităţii noastre
spirituale. Cinstindu-i pe morţi, pe tine te cinsteşti, ideea perpetuării acestei
cinstiri. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” şi, adaug eu, te vor cinsti fiii tăi. La
toate sărbătorile, cimitirele noastre sunt pline. O pală de vânt a eternităţii bate-
atunci în sufletul nostru.
* „Când aşezări întregi erau arse, pustiite, omului nu-i mai rămânea decât să-şi
plângă amărăciunea în faţa unui mormânt şi tot acolo s-azvârle sămânţa unei
flori, sămânţa speranţei că şi pe mormântul lui avea cineva să verse-o lacrimă şi
să răsădească o floare. Îi rămânea speranţa că nu e totul zadarnic. O brumă de
speranţă. Oare-n faţa câtor morminte, a câtor vetre arse, a câtor ogoare pârjolite o
fi stat românul până să se prelingă din el bocetul, ca un fir de apă ce urcă din
adâncuri spre faţa pământului, fiindcă acolo nu mai încape?”, se gândi Sânziana.
Pavel se gândea la mormintele fără semn, peste care călcăm în fiecare zi. Morminte
cărora nu mai fusese vreme să le pună cineva semn, pe care tot vremea să-l
şteargă. Se gândi la ţăranii de-acum două mii de ani de prin locurile lui, din
Apuseni, peste care năvălise un împărat mare de la Roma, un împărat mare ca toţi
împăraţii. Cât or fi plâns ţăranii aceia. Venise un împărat mare, dintr-o ţară-n care
trăiau poeţi, gânditori, constructori, dar ţăranii aceia n-aveau cum şi nici când să
afle de poeţi, de gânditori, de constructori; la ei, n-ajungeau decât legiunile şi caii.
Mai-marii ţăranilor îşi luaseră viaţa. Omul de rând nu-şi ia viaţa. Supravieţuieşte
înfrângerilor, catastrofelor. Duce viaţa mai departe. Veniseră-apoi când unii, când
alţii; iar morminte, câmpii de morminte, iar lacrimi, iar sămânţa de flori şi de
speranţă. Pe urmă, iar venise-un împărat, mare şi-acela… Câte morminte, câte
morminte… Toată ţara un câmp de flori ar trebui să fie pentru câte oase-odihnesc
în ea.
„„Şi-oi fi pe sub pământuri domn al oaselor ce drepte dorm”. Câte oase, oare, s-or
fi-ngropat la noi în ţarină până să răsară din ele vorbele astea?!”.
— Unor oameni le e sortit să plângă-n viaţă mai mult decât altora. Şi unor popoare
le e sortit să plângă mai mult decât altora. Am fost şi eu o dată-n Occident, cu
bărbatu-meu. Ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: că oamenii nu intră-n vorbă
unul cu altul nici pe stradă, nici în metrou, nici în tren; nici în autobus, nicăieri.
Aproape-n fiecare zi, la noi, în autobus, mai ales când stau lângă cineva mai
bătrân, aud o biografie completă sau, în orice caz, fragmente esenţiale dintr-o
biografie, aflu până şi reţete de mâncare, de prăjituri. M-am gândit la-nceput că
deosebirea asta între noi şi alţii se datorează temperamentului, după cum tipul
fizic se datorează climatului, şi nu i-am dat mai multă importanţă decât faptului
că noi avem, mai toţi, ochii căprui, iar nemţii – albaştri. Pe urmă, am început să
mă uit mai atent la ochii oamenilor. La ochii şi nu în ochii lor, fiindcă nu te poţi
uita în ochi care nu te văd. În nici unii nu se vedea participare, ca-n ochii noştri.
Ochii noştri mereu întreabă, ghicesc, încurajează, dispreţuiesc. Am început să mă
gândesc că ceva mai adânc decât temperamentul şi climatul ne deosebea. Nevoia
noastră de-a vorbi unii cu alţii, privirea noastră care-o caută pe-a celui de lângă
noi, faţă de reţinerea, de discreţia indiferentă a oamenilor acelora, veneau din
două mii de ani de istorie diferită. Oamenii noştri, bătuţi de ploi, uscaţi de arşiţi,
cu aşezările făcute scrum, bieţi supravieţuitori cărora nu le mai rămânea decât
sufletul, căutau alt suflet de om în ochii căruia să se poată uita, căruia să-i spună
amărăciunile, cu care să-şi îngâne bocetul, care să le-ntindă un cauc de apă, o
bucată de mămăligă. Suflete de om în căutarea altor suflete. Bunăstarea scuteşte
de bunăvoinţa altuia; necazul îi înfrăţeşte pe oameni. În timp ce alte naţii, care nu
ştiau atâta ce-i nevoia, îşi făceau case cu zid în preajmă şi cu porţi ca de cetate, ca
să nu se ştie ce-i îndărătul lor, expresie a bunăstării şi-a-ncrederii-n sine, noi abia
de-ncurcam două-trei nuiele, cu care să despărţim o gospodărie de alta. Sărăcia n-
avea taine de păzit. Dormea omul cu coasa alături. A doua zi, ori mergea la câmp
ori la vrăjmaş. Şi vrăjmaşul îi tăia, îi ardea, îi răstignea. Iar cine scăpa, rămânea-
nfipt acolo mai departe, cu mormintele lui, cu bocetele lui, cu florile lui…
CAPITOLUL CINCI.
Tăceau amândoi. Sânziana rămăsese cu ochii-n gol, cum rămânea uneori la
Institut după ce privea atent o lamă la microscop şi se gândea că, între micro-
organismele pe care le vedea ea, dincolo de relaţiile învăţate din cărţi şi
confirmate-n practică, existau poate legături ascunse, care scăpau percepţiei
noastre pentru că depăşeau nivelul înţelegerii noastre. Şi tocmai acelea s-ar fi
putut să fie cele mai importante.
Pavel se uita la Sânziana de parc-ar fi vrut să-i vadă gândurile. Privirea ei
pierdută-n scrutarea cine-ştie-căror amintiri, aerul resemnat şi sever, atitudinea
de ţărancă la fotograf, cu trunchiul înţepenit de spătarul scaunului, cu mâinile
una peste alta-n poală, cu picioarele strâns lipite şi trase niţel îndărăt, îi aminti de
mama, de bunica lui, de femeile vârstnice din Vuioara, uitându-se cu ochi absenţi,
duminica la horă, de pe scaunele pe care stau aliniate-ntr-o latură, ca nişte
bătrâni soldaţi osteniţi.
— În 1951, am fost evacuate din blocul în care locuiam. Evacuarea a fost
precedată de-atâtea „vizite” ale Spaţiului locativ încât a ajuns să ni se pară ca
moartea după o boală incurabilă: o mântuire… Atâta ne bătea inima de câte ori
suna cineva la uşa noastră, că am înţeles dorinţa nu mai-ştiu-cui, a lui Churchill,
dacă nu mă-nşel, ca la uşă să nu-i bată altcineva decât poştaşul. Mereu veneau,
cu aere misterioase şi conspirative care ne băgau în sperieţi. În sfârşit, într-o zi, s-
au hotărât. Cum ar fi azi, ne-au anunţat că a doua zi ne evacuează şi ne-au
evacuat, cu camioane şi cu soldaţi. Cineva a-ntrebat, în toată zarva aceea, pentru
ce ne evacuau.
— Se ia pentru un „Sovrom”, a catadicsit să răspundă careva dintre cei autorizaţi.
Ulterior, am aflat de la doctorul Rosenthal, singurul care nu fusese evacuat din
blocul nostru, am aflat că „Sovromul” renunţase şi că blocul fusese dat la
populaţie. În garsoniera noastră stătea un acordeonist. Am înţeles că „Sovromul”
nu fusese decât cuvântul magic care să-ngheţe orice-ntrebare. Era vorba de-o
pritocire a populaţiei.
— Noi plecăm ultimele, i-a şoptit Mamei o funcţionară de la Spaţiu.
Am fost duse-n două cămăruţe mansardate care totalizau 13 metri 60, pe-o
străduţă centrală, frumoasă şi liniştită, strada Cercului.
Când ne-am văzut sus, uitându-se-ntrebător la Mama dacă putea vorbi faţă de
mine, funcţionara ne-a şoptit:
— V-am dat aici că era cel mai bine. Pe cei mai mulţi îi duce la pământ pe jos. Am
văzut că eşti şi dumneata văduvă de război ca şi mine, cu copil, ca şi mine.
Funcţionarea m-a sărutat pe creştet, iar Mamei i-a strâns în fugă mâna.
— Să vă dea Dumnezeu numai bine, doamnă, i-a spus Mama, şi-am condus-o
amândouă până jos.
„Camerele” noastre dădeau într-un hol în care era-ntuneric beznă fiindcă
geamurile uşii, singurele pe unde-ar fi putut pătrunde lumina, erau văpsite violet
de pe vremea camuflajului. Din hol, la dreapta, se făcea o cameră, singura din
apartament care putea fi numită cameră, nemansardată, cam de douăzeci de
metri. În ea locuia o familie Fekete, tată, mamă şi-un băiat de optsprezece ani,
aduşi dintr-un loc luat de un „Sovrom”, dar acela chiar luat de-adevăratelea. Din
hol, drept înainte, ajungeai într-un culoar. Din culoar, la dreapta, era o cămăruţă
de şase metri cu-o bucătărie cam tot pe-atâta, improvizate din fosta baie a
apartamentului ca să-ncapă cât mai multe suflete. Cada fusese „amplasată” în
pod. În cămăruţa aceea locuia o doamnă Gavrilovici, văduvă de general, cu o fată
de douăzeci de ani, Marilena, care doi ani la rând dăduse examen la Medicină şi
reuşise fără loc. Văzând că la Facultate nu-ncape, încercase să-şi găsească o
slujbă, dar nici acolo n-avusese mai mult spor: fiică de general mort pe frontul de
Răsărit. Eu eram colegă de şcoală cu o fată, Creţan Emilia, orfană de război ca şi
mine. Tată-său, fost coleg de an şi de spital cu Tata. Pensia ei era mai mare decât
a mea: Tata căzuse în est, tatăl Emiliei – în vest. Iartă-mă, Pavele, că sar aşa de la
una la alta.
— Înţeleg.
— Multe ne-a mai fost nouă dat să-nţelegem… Marilena era tipul de femeie care la
bătrâneţe n-arată cu mult altfel decât arăta la tinereţe. Ca o mâncare scăzută,
cum zice o biochimistă de la noi. Ce mi-e azi, ce mi-e mâine, tot una. Înaltă, cu
umeri laţi, osoasă, cu carne puţină, cu un mers drept şi apăsat, cu gesturi repezi
şi hotărâte, cu o voce joasă şi niţel gâjâită, îmbrăcată mai tot timpul într-un
trening, Marilena părea un băiat care, în glumă, şi-ar fi vârât două ghemotoace-n
sân şi s-ar fi jucat de-a fata. Părul, creţ natural, care-i cădea-ntr-un fel de
tirbuşoane, pe ceafă, şi-n zulufi mărunţi la tâmple şi pe lângă urechi, era singurul
element care-i îndulcea fizionomia aspră şi băieţoasă. Faţa – prelungă, cu frunte-
naltă, cu ochi negri, tiviţi cu gene dese şi drepte, cu sprâncene foarte coborâte şi
parcă trase cu linia, cu gură mare cu buzele teşite, cea de sus cu un contur ca un
„M” mare de tipar, cu nas lung cu şaua niţel lăţită spre vârful în vânt, cu două
cute adânci de la nări până-n bărbie – era o faţă nici frumoasă, nici urâtă, nici de
femeie, nici de bărbat, era o faţă de om. Privirea trează în care nu citeai niciodată
mirarea şi brazdele-acelea care surpau toată cutezanţa chipului erau semnele unei
copilării şi-ale unei adolescenţe fără zâmbet, semnele pe care le lasă poveri prea
grele, căzute pe umeri prea tineri; semnele unei coaceri forţate. Rămasă orfană de
la doisprezece ani, cu-o mamă bicisnică la trup şi la suflet, sătulă s-audă numai
of-uri şi ah-uri şi să vadă lacrimi din orişice, Marilena se hotărâse să ia-n piept
toate greutăţile şi să se considere orfană de-amândoi părinţii şi cu un frate mai
mic în cârcă: maică-sa. Când terminase Marilena liceul, li se tăiase pensia de pe
urma lui taică-său. La Facultate – n-o primeau, slujbă nu găsea. Maică-sa –
madame la générale, cum îi zicea Marilena – altă sursă de trai decât vânzarea
lucrurilor nu vedea. Crescută la „Notre-Dame”, madame la générale ştia
franţuzeşte, ştia nemţeşte, ştia sa cânte la pian şi să brodeze, altceva nimic. N-
avusese niciodată nici o meserie şi nici nu-şi închipuia cum o femeie ar fi putut
să-şi câştige singură existenţa. „Când n-om mai avea ce vinde, ce-o să facem?”, o-
ntrebase Marilena la câteva luni după ce li se tăiase pensia şi după ce făcuse
băşici în tălpi de mers la Talcioc. „Pân-atunci te măriţi tu sau se schimbă
lucrurile”. „Şi dacă mă mărit, crezi că ăla de m-o lua o să ţină două muieri cu
mâinile-n sân? Şi dacă nu mă mărit? că de lucruri îţi dau în scris că nu se
schimbă! Ce facem? punem mâinile pe piept, pişăm pe ochi şi aşteptăm să
murim?”. La gândul ultimei părţi a acestei perspective, biata madame la générale
plângea de-ar fi-nduioşat şi pietrele. Dar nu pe Marilena. Drept care, Marilena o
angajase pe madame la générale sezonieră la triat zarzavaturi în Obor, ceea ce-i
asigura cam 200 de lei venit lunar, când era de lucru, cartelă de alimente, de-
mbrăcăminte şi drept de vot. Marilena, după propriile spuse, „optase pentru artele
liberale”, ceea ce-n limbaj „Marilena” se traducea printr-un carton, agăţat cu
sârmă la poartă, pe care scrisese cu litere albastre ronde – de câte ori mi-aduc
aminte, îmi vine să râd! – scrisese „Cară butelii de Aragaz, face injecţii, masaje,
coafură, pedichiură, manichiură, croitorie, tricotaje etc. Marilena, scara B, etajul 2
– sunaţi 1 dată”.
— Marilena, eu cred că etcśtera-ul ăla ai putea să-l scoţi că şi-aşa e-o enciclopedie
ce-ai scris, îi spusese Mama râzând.
— Lasă-l, doamnă Hangan, lăsaţi-l că aşa e mai sexy. Să vedeţi ce clientelă de
boşorogi o să-mi pice.
— Şi ce te faci dacă-şi fac idei…
— Le trag o labă de nu se mai scoală.
Avusese dreptate Marilena să lase etcśtera-ul pe carton, că-ntre timp învăţase de
la Mama să bată şi la maşină, iar, pe cont propriu, să repare instalaţii sanitare, să
repare instalaţii şi aparate electrice, ajunsese pe drept cuvânt homo universalis,
cum îi zicea Mama.
În timp ce Mama avea 320 de lei salariu lunar şi bătea particular pe 40 de bani
pagina, în 3 exemplare, Marilena câştiga cel puţin 600 de lei pe lună cu „artele
liberale”; noi, cu pensia de la Tata, abia de reuşeam s-o ajungem din urmă. Pavele,
atât de prost am mâncat între 1951 şi 1955-56, încât, astăzi, când pot să mănânc
pe săturate, cred că dac-aş şti că mă fac de 200 de kile şi tot nu m-aş opri de la
mâncare. Munţi de marmeladă am mâncat în anii aceia. Ani în şir n-am ştiut ce-
nseamnă să fii sătul. Macaroane, gris; gris, macaroane; cartofi, ştevie; ştevie,
cartofi; mămăligă cu lapte; lapte cu mămăligă, iar când vedeam o bucăţică de
carne o-nghiţeam şi pe-aceea cu noduri, fiindcă Mama mi-o dădea mie pe toată.
Până-n 1951, bunicii ne dădeau o jumătate de porc din care-ntindeam cât
puteam. Aveam şi noi de Crăciun pe masă oală cu sarmale, piftii, caltaboşi, tobă –
ca tot creştinul. Pe urmă, ne rămânea carne prăjită la oală, slănină, untură, o mai
duceam. În '51, pe bunici i-a dus pe Bărăgan, că erau chiaburi. Trebuia să le
trimitem noi lor, noi, adică Mama. Zahărul de pe cartelele noastre-ajungea, vorba
vine, pentru aşa-zisul meu ceai de dimineaţă, o amestecătură de tei cu mentă, cu
muşeţel şi cu un mai ştiu ce buruiană. Prin '52, cred că reapăruse ceaiul – ceai.
Din porţia mea de zahăr, în fiecare zi puneam măcar o fărâmiţă deoparte pentru
bunici. Când le făceam pachet cu ce dădea Dumnezeu, le trimiteam şi eu
economiile mele de zahăr, cam 100-150 de grame. Ca tot omul care mănâncă
prost, simţeam nevoia să mănânc mult. Aş fi băut la ceai de-ăla o bute. Dar n-
aveam zahăr şi-atunci îl îndulceam cu nişte bomboane portocalii umplute cu
marmeladă – că doar cu ce altceva! – care lăsau pe fundul ceştii un fel de mâzgă
de-o culoare cum nu s-a mai văzut şi-n cerul gurii un gust chimic – ceva între
eugenat şi bariu.
— Trebuie să fi fost o minune, zise Pavel şi strâmbă din buze.
— După ce sorbeam minunea asta, când mă ridicam în picioare şi-ncepeam să
umblu, auzeam cum îmi făcea apa-n burtă „gâl-gâl, gâl-gâl”. „Mamă, înseamnă că
nu sunt plină ochi că auzi ce valuri fac în burta.”, ziceam eu şi-ncepeam
amândouă să râdem. „Ar trebui să-ţi pui în burtă şi-o geamandură”, zicea mama.
Făceam tot timpul haz, haz de necaz cum facem tot neamul nostru de când ne
ştim. Altfel, am fi pierit demult.

(Sânziana se uita iar fără ţintă. De data asta, colţurile gurii i se lăsaseră-n jos şi
privirea i se-ntunecase, ca atunci când citea pe-o lamă la microscop semne de
boală.)
— Cred că-n '50, vara, eram cu mama la ţară, la bunici – la Bunica, fiindcă
Bunicul, Taica, era la puşcărie din '49, că nu putuse da cota. Îi luaseră tot de pe
arie, dar cota era cu mult peste ce voia pământul să producă. O asesoare ceruse la
proces să-l condamne pe Taica la 18 ani, dar judecătorul, judecător de profesie, se
sculase, cu-o faţă de om bolnav, bolnav de ce-i era dat s-audă, şi ceruse ca
pedeapsa să fie proporţională cu vina. Cum îţi spuneam, eram pe arie cu Maica,
bunică-mea adică, şi cu Mama. Un tovarăş de la raion şi Nae-al lui Coderie,
colectorul din sat, asistau la-ncărcatul camioanelor.
— Mă, Nae, lasă-ne şi nouă barem de-o colivă! zisese Maica; şi repetase, cu glasul
scăzut – de colivă.
— Ce să fac eu, dadă Simină, dacă nici cota n-ai împlinit-o? răspunsese Nae, şi se
uitase principial spre tovarăşul de la raion, apoi, cu-o privire jenată, către noi trei,
care stăteam într-o latură a camionului.
Camionul plecase, tovarăşul de la raion se-ndreptase-nspre altă parte-a ariei, iar
Nae-al lui Coderie îi scria Maicăi chitanţa.
— Ce să fac eu, dacă aşa sunt dispoziţiile? zisese el şi-i întinsese Maicăi chitanţa.
În timp ce Maica lega chitanţa-ntr-o batistă şi-o vâra în sân, Nae se uita la Mama
şi la mine.
— Ce mai faci, Smarandă? o-ntrebase el pe Mama, fosta lui colegă de bancă de la
primară.
— Trăiesc.
— Nu te-ai mai măritat?
— Nu.
— Şi nu ţi-e greu fără om? Cumnată-ta, Didina, preoteasa, îl luă pe miliţianu' ăla
şi-o duce mai bine.
— Face fiecare cum poate.
Mama răspundea conştiincios şi fără participare la-ntrebările colectorului, iar ea
nu-l întreba nimic, nici măcar „Ce mai fac ăi bătrâni, copiii, nevasta?”, întrebări
de-astea de circumstanţă. Nu-l întreba nimic.
— Smarandă, crezi că mie-mi vine bine să-i iau omului şi zoana de pe arie?
Mama tăcea. Maica-şi petrecuse testemelul negru, parte peste parte, pe sub
bărbie, şi-l asculta cu palma la gură, cum ascultă ţăranul când are dubii asupra
celor ce-i e dat s-audă.
— Nu-mi vine bine, dar dacă m-au pus… şi dac-aşa sunt dispoziţiile?
— De la cine? întrebase Mama fără prea multă curiozitate-n glas.
Mai întâi, Nae-al lui Coderie se uitase bănuitor la Mama. Privirea lui voia să
spună: „Asta face pe proasta cu mine sau chiar e proastă?”. Văzând însă că Mama
aştepta răspunsul, serioasă, în poziţie de drepţi, cu gâtu-ncordat, ca un copil scos
la lecţie, Coderie, cu-o mână la cingătoare, dregându-şi mai întâi glasul şi
uitându-se pe sub sprâncene, cu bănuiala nespulberată pe deplin, răspunsese
dintr-o suflare, ca la şcoală:
— De sus.
— Or şti ei ceva, că ei sunt de la ţară… zisese Mama uitându-se undeva peste
câmp.
— Smarandă, nu mai vorbi aşa-n dodii că de… nu e bine.
— Nae, ţie ţi-e teamă pentru mine c-am vorbit „în dodii” ori ţi-e frică pentru tine că
m-ai auzit şi că te-o spune vreo pasăre a cerului cuiva pe undeva? îl întrebase
Mama cu glas blând şi fără pic de ironie.
Colectorul se roşise până-n albul ochilor.
— Vezi, Nae, mie nu mi-e frică de tine, ţie însă dac-a ajuns să-ţi fie frică de mine,
înseamnă că ţi-e frică şi de umbra ta. Să ştii că eu te-nţeleg. Şi mie mi-e frică, dar
cu umbra mea tot mai stau de vorbă. Păcat de noi!
Mama dăduse din cap a pagubă. Maica, sărmana, parcă-mpietrise cu palma peste
gură şi cu testemelul ei petrecut ca feşele mumiilor.
— Smarandă, am auzit că nu mai eşti profesoară, cică eşti „tactilografă” de baţi la
maşină.
— Da, Nae, aşa e.
— La ce ţi-a mai folosit să-nveţi atâta…
— Orice ţi se poate lua pe lumea asta, zisese Mama, uitându-se peste câmp, dar
ce-ai văzut şi ce-ai învăţat nu. Ştii la ce mi-a folosit? să-nţeleg mersul lumii.
Ultimele cuvinte le spusese mai mult pentru sine.
Eu o ţineam pe Mama strâns de mână, privindu-l.
— Rămâi cu bine, Nae; sănătate dadei Lisandrei, şi lui nea Doe, şi Florinei.
— Mergi sănătoasă, îi urase Nae, cu ochii mai mult în pământ.
— Hai, Maică, acasă, a zis Mama. Le-om face colivă şi din arpacaş. O fi aflat el
Dumnezeu că grâu nu mai avem.
Am luat-o spre casa bunicilor prin câmp, pe-o potecă. Era aproape noapte. Cântau
greierii. Maica mergea-n frunte, eu – ultima. Păream cortegiul umil al unui mort
sărac şi uitat de lume. În viaţa mea nu m-am simţit mai bătută de Dumnezeu.
„Sunt copil orfan, sunt copil orfan”, îmi spuneam mereu, de parcă atunci
descoperisem acest adevăr. Nu-l descoperisem atunci, dar atunci începea să mă
apese.
Acasă, Maica a pus, pe masa joasă de la vatră, mămăliga rece de la prânz, nişte
ceapă, nişte ouă fierte, s-a-nchinat şi-a-nceput să mănânce. Eu n-am putut să-
nghit nimic. „Mănâncă, mamă, mănâncă… Ce-o să mai vezi în viaţa ta”, mi-a spus
Maica şi s-a uitat la mine cu milă. M-am dus în curte şi m-am întins pe pământ cu
faţa-n sus. Plângeam fără suspine! Simţeam lacrimile trecându-mi pe după urechi,
pe ceafă, scurgându-se-n ţărână. Mi-am adus aminte că-n urmă cu ani, acolo
fusesem fericită când mă jucasem cu căţeii Moldei. În loc să-mi aducă alinare,
amintirea clipei aceleia de fericire m-a făcut să plâng de se zguduia pământul sub
mine. Atunci, în bătaia soarelui, mă bucurasem; acum, la lumina albastră a
stelelor, eram tristă de moarte. Cum mă uitam, printre lacrimi, mi se părea că
lumile-acelea depărtate şi stinse îmi vesteau un drum fără-ntoarcere. Dacă m-ar
fi-ntrebat cineva atunci de ce plângeam, n-aş fi ştiut să spun. N-aş şti nici acum
să spun. Mă simţeam bătută de Dumnezeu şi cu sufletul zdreanţă. De când eram
mică, îmi rămâneau în minte frânturi de cântece, frânturi de versuri care mă
impresionau mai mult, chiar dacă nu prea le-nţelegeam eu sensul. Cum stăteam
acolo, una cu pământul, mi-au venit în minte nişte vorbe dintr-un cântec: „Amărât
ca mine nu-i/Decât puiul cucului”. Va să zică mai era cineva amărât ca mine.
Bietul pui! „Decât puiul cucului/Când îl lasă mama lui”. Pe mine, Mama nu mă
lăsase. Prin urmare, erau alţii şi mai amărâţi decât mine. Ideea că făceam parte
dintr-o întinsă frăţie a durerii mi-a adus oarecare linişte. Mi-am adus minte şi
două cântece-nvaţate la şcoală, Cucule, pasăre sură şi S-a dus cucul de pe-aici.
„S-a dus cucul de pe-aici, Tra la la la la la la Şi şi-a lăsat puii mici, Tra la la la la la
la I-a lăsat lâng-o tulpină, Tra la la la la la la Să-i crească mamă străină, Tra la la
la la la la”, cântă încet Sânziana.
Ce să fi fost cu bietul cuc, cu cuculeasa adică, să-şi lase puii la mila altuia? îmi
ziceam eu. Şi la păsări erau oameni nenorociţi care-şi dădeau puii la azil? Viaţa
cucului începea să mă preocupe atât de mult că aproape uitasem de amărăciunile
noastre comune. A doua zi, trebuia s-o rog neapărat pe Mama să-mi facă biografia
cucului. În ce cântece mai auzisem eu de cuc? Dar în câte n-auzisem? În toate
cântecele pe care le scornise lumea, de când dădea colţul ierbii şi pân' la
Sâmpietru. Taci, cuce, nu mai cânta… Auzii cucu' cântând/Şi mierlită şuierând…
Cântecul ăsta-l cântasem eu la serbarea de sfârşit de an şi făcusem şi partea de
solo în cor la cântecul Lui Stalin, slavă să-i înălţăm. (Sânziana cântă din nou
foarte-ncet primul vers al cântecului). Ştiam Lui Stalin, slavă… dinainte chiar de-
a-l învăţa la cor. Îl ştiam de la radio. Primele lui măsuri erau semnalul de pauză la
postul de radio Bucureşti. (De data asta, Sânziana fredonă sacadat primele măsuri
ale cântecului.) Până-n primăvara lui '53.
— Vrei să mai spui o dată! zise Pavel Vlas, după ce o vreme o privi neîncrezător.
— Pavele, tu chiar nu-ţi mai aduci aminte?! O, Doamne, uit mereu că eşti mult
mai tânăr decât mine. Tu n-ascultai la radio nimic?
— Noi n-aveam radio, nici difuzor. Satul nost' s-a electrificat mai încoace.
— În '44, după Armistiţiu, toată lumea fusese obligată să predea aparatele de
radio. Predase şi mama „Philips”-ul nostru, pe care-l cumpărase cu Tata, în '37. În
'45, toamna cred, s-au dat înapoi radio-urile. Deşi pe bonul de predare erau scrise
toate datele, puţină lume şi-a mai primit propriul aparat. Radio dăduseşi, radio-ţi
dădeau, ce-atâta vorbă. Mama, om cu frica lui Dumnezeu, dacă nu-şi mai găsise
aparatul, vrusese să plece. Aşa-i era ei norocul: să piardă tot. „Cum să pleci,
doamnă, fără aparat? Ia-l pe ăsta că-i ăl mai bun, cântă de scoală şi morţii”, îi
spusese funcţionarul care elibera aparatele, şi-i pusese cu de-a sila-n braţe un
„Zerdik” cât toate zilele, care-ocupa jumătate din „apartamentul” nostru din
Cercului. Pavele, deşi nu sunt nici zece ani diferenţă-ntre noi… îşi reluă Sânziana
şirul povestirii.
— Şase ani, cinci luni şi şapte zile, iar în anii bisecţi şi opt zile, o-ntrerupse Pavel,
cu autoritatea fidelităţii.
* „Doamne, cât oi fi-nsemnat eu pentru omul ăsta… După cinci ani şi ţine
minte…”. Sânziana pierduse firul gândurilor. „Ca la sculurile Maicăi, când i se-
ncurcau la văpsit… Dragii şi bunii mei, cum v-aţi dus voi toţi… toţi…”.
— Sânziana, lasă trecutul mai apropiat şi să ne-ntoarcem la secolele dintre noi:
„deşi nu sunt nici zece ani diferenţă-ntre noi…”, îm?
— Aceşti mai puţin de zece ani sunt mai mult decât un secol. Tu nu-ţi dai seama.
Nimeni nu-şi poate da seama. Oricât ţi-ar povesti cineva o experienţă de viaţă, ea
nu se poate imagina. Şi-apoi nu sunt eu „autorul” ăla atât de talentat care să ştie
să zugrăvească o epocă într-aşa fel încât să te uiţi prin ea ca prin sticlă.
— Las' că nici autorii ăilalţi nu se prea omoară să ne pună glaja-n faţă!
— Pavele, nu-ţi poţi închipui cât s-a schimbat lumea în douăzeci şi ceva de ani.
„Supersonic!”. În '47, strigam pe stradă „Moarte lui Franco!”, jur! Eu şi alţi copii,
amestecaţi şi noi printre lume la un miting, încă neştiind să citim ce scria pe
pancarte, strigam cât ne ţineau bojocii „Moarte lui Frâncu!”. Etimologie populară…
Tot în '47, în clasa-ntâi, până-n Crăciun abia-nvăţasem să cântăm Trăiască regele;
după Crăciun, am învăţat Imnul Republicii, primul. Din clasa-ntâi până-ntr-a
patra, am umblat într-un pardesiu făcut dintr-o draperie de pluş verde pe care ne-
o dăduse Naşa-mare cadou („Ca să n-ajungeţi, mamă, să umblaţi în curu' gol”). Nu
pot să-ţi spun, în iarna lui '53, o iarnă cu nămeţii cât casa, ce eveniment a fost c-a
apărut pe piaţă margarina. Fetele mele n-ar mânca nici moarte margarină. Eu,
„speriată de bombe”, cum zice Maria, mai mănânc şi astăzi, şi chiar cu plăcere. S-
a schimbat atât de mult lumea, în douăzeci şi ceva de ani, dar ce zic eu în
douăzeci şi ceva… din '65 încoace au trecut 1000 – una mie – de ani. Prin '50,
marea, suprema eleganţă erau pantofii cu crep. La-nceput se dădeau numai
fruntaşilor în producţie, pe cartelă. Când a apărut Mama în Cercului cu pantofi cu
crep, daţi de-o muncitoare de la ea din fabrică, fiindcă-i făceau băşici, mi-aduc
aminte cum a exclamat Marilena: „Doamnă Hangan, călcaţi pe scândură putredă,
suspectă chestie, că altfel de unde-atâta eleganţă?!”. Când mergea Marilena la
teatru, mama-i împrumuta pantofii cu crep. „Ei?”, zicea Mama când se-ntorcea
Marilena de la spectacol. „Pârtie-am făcut! Am zdrobit pe puţin zece inimi!”. Am
pornit de la seara mea de sub stele şi uite unde-am ajuns! Dacă nu-mi aduceam
aminte acum de Marilena uitam unde-am rămas cu povestirea.
— Sub stele.
— Mi-am adus aminte, cântând Lui Stalin, slavă… scrisoarea pe care i-o scrisesem
tovarăşului Stalin de-o aniversare, a şapteş'doua, cred… „Tovarăşe Stalin, iubit şi
drag, Eu sunt o fetiţă din România. Tatăl meu a murit pe front în războiul nedrept
împotriva Uniunii Sovietice. Mama mea munceşte într-o uzină ca să mă crească.
Eu am note bune. Sunt premiantă. Vreau să ajung utemistă (= consomolistă în U.
R. S. S.). Eu aştept să zdrobiţi hidra imperialismului.
În dumneavoastră îmi pun toată nădejdea. Dumneavoastră sunteţi părintele
copiilor din lumea întreagă.
Sărut mâna, Hangan Sânziana, clasa a IV-a B, şcoala nr…”.
Pe chipul şi-n vocea Sânzienei se citeau naivitatea şi buna-credinţă a fetiţei care,
cu aproape treizeci de ani în urmă, scrisese această scrisoare. Lui Pavel îi veni să
plângă.
— Când am terminat-o de scris am sărutat-o. O rugasem pe Naşa-mare să-mi dea
un plic de hârtie de mătase, de pe vremuri, scrisesem frumos pe plic, cu litere
cirilice adresa: „Tovarăşului Stalin, Corifeu al clasei muncitoare, Kremlin,
Moscova”. Mă interesasem la poştă şi cât costau timbrele. I-am citit-o Mamei.
(Pavel o privi întrebător.) S-a uitat la mine cum te uiţi tu acum.
— Şi eu cum mă uit?
— Te uiţi ca omul care nu poate pricepe nişte lucruri, fiindcă ele depăşesc
înţelegerea lui, depăşesc tiparele după care e-nvăţată mintea lui să gândească.
Fiecare trăim istoria după mintea noastră, deci o percepem diferit. Mama şi cu
mine eram martorii aceloraşi fapte. Vârsta ne făcea să le interpretăm diferit. Să
mă-ntorc la scrisoare. Mama o ascultase atent cum asculta orice. Nu spunea
nimic, se uita doar la mine cu o curiozitate atât de avidă de parc-ar fi vrut să mă
desfacă-n felii subţiri şi sa mă-ntindă ca pe-un frotiu de pus la microscop. Oare
nu-i plăcea scrisoarea? „Mamă, tu ce zici, Lui o să-i placă? Eu am scris-o din toată
inima mea”. „Cred că e cea mai sinceră scrisoare pe care i-a scris-o cineva
vreodată”, mi-a spus Mama şi m-a sărutat în creştet ca să dea şi mai mare
greutate spuselor ei, credeam eu. Mulţumită de mine, am sărutat de câteva ori
scrisoarea şi-am pus-o-n plic la vedere. M-am dus apoi prin hol fiindcă auzisem
gura Marilenei. De pe unde mergea să ducă „lumina artelor liberale”, cum zicea ea,
Marilena, dacă o omenea cineva cu ceva, o bucăţică măcar şi tot mi-aducea şi mie.
De data asta mi-adusese un sendvici cu telemea. Am rămas în hol să mănânc
darul din dar, iar Marilena a intrat la noi să-i dea Mamei raportul despre succesele
ei profesionale de peste zi. Uşa camerei noastre era-ntredeschisă. Au vorbit ele ce-
au vorbit, apoi, Mama, fără nici un cuvânt, i-a-ntins scrisoarea mea. Mă uitam la
Marilena şi nici să răsuflu nu-mi venea, cu atâta emoţie-i aşteptam verdictul.
Vedeam cum pe măsură ce citea, i se lungeşte mutra, cum i se lasă colţurile gurii-
n jos, aproape să dea dincolo de falcă, şi cum i se-ncreţeşte fruntea, atât holbase
ochii şi ridicase din sprâncene. A citit-o o dată, de două, de zece ori, cred. Părea
uimită şi fascinată. Într-un târziu, a pus scrisoarea-n plic, încet, grijuliu, ca pe-un
document de preţ, apoi cu un aer meditativ, plin de seriozitate, cu vocea ei joasă, a
spus pe un ton grav: „E tragic, doamnă Hangan, e tragic”. Mama i-a făcut un semn
din ochi spre uşa deschisă, şi-un semn spre gură, echivalent cu o pecete a tăcerii.
Marilena, trecând spre „apartamentul” ei, m-a-ntrebat cum mi-a plăcut sendiviciul
şi m-a sărutat pe frunte. Mi s-a părut ciudat că şi Mama şi ea, fără doar să se
vorbească, avuseseră aceeaşi reacţie citindu-mi scrisoarea. Vorbele Marilenei îmi
trecuseră un fier roşu prin inimă. Ceva obscur se petrecea-n jurul meu, a cărui
ţesătură mintea mea n-o putea pătrunde. Zile-ntregi nu m-am dezlipit de radio: se
citeau scrisorile trimise de copii tovarăşului Stalin de ziua lui, de-a şaptezeci şi
doua aniversare. A mea nu s-a citit, deci nu i-a fost trimisă. Am fost de multe ori
dezamăgită-n viaţa mea, dar nimic nu se compară cu dezamăgirea mea de-atunci.
Ascultasem scrisoare cu scrisoare: oricât de expresiv le citeau crainicii şi crainicele
noastre, scrisorile semănau izbitor între ele, şi izbitor cu ce-auzeam noi la şcoală-n
fiecare zi. Scrisoarea mea, bucată ruptă din sufletul meu, nu semăna cu niciuna
dintre cele citite la radio. Ce socoteam eu mai bun în mine nu făcea-n ochii altora
nici două parale. Numai în ochii lor sau pentru că nu făcea de-adevăratelea, pe
bune? Asta era o-ntrebare care nu-mi dădea pace şi pe care nu-ndrăzneam s-o
discut cu nimeni. Am plâns mult atunci, am plâns mult când a murit Stalin, dar şi
mai mult am plâns în aprilie 1956, când am citit raportul lui Hruşciov la
Congresul XX. În mintea mea, scrisoarea aceea m-aducea-ntr-o competiţie de
dimensiuni „cosmice”. Eşecul meu mă punea-n contradicţie cu toată omenirea. De
când sunt eu pe lume, cel mai important lucru mi s-a părut adevărul. Nu mă
interesa ca eu să am neapărat dreptate şi să ies deasupra. Mi-aş fi dat însă viaţa
să aflu adevărul: să-l văd undeva pe-o balanţă şi să nu mă mai pot îndoi. Acelaşi
lucru l-am simţit în cazul Lilianei Fodor. Voiam s-o văd pe masa de operaţie, cu
abdomenul deschis pentru adevăr, nu pentru dreptatea mea. Luna aprilie a anului
1956 a-nsemnat pentru mine sfârşitul copilăriei. Cine-ncepe să-nţeleagă
mecanismele sociale nu mai e copil.

(„Eu oare când am început să-mi dau seama cum umblă rotiţele mecanismelor
astea, care-i mişculaţia? Devreme, devreme. Un sat e-un microcosmos unde îţi
este mai uşor s-arunci o privire. Vezi toate treptele deodată. Ieşi într-o duminică –
doar într-una – la muzică şi vezi tot cum mişcă-n lume. La oraş, copiii ăştia mai
mult şed între patru păreţi decât în lume”.)
— Cât de ciudat este fluxul memoriei… Simultaneitatea amintirilor îngreunează
mult selecţia lor. Te simţi ca-ntr-o junglă-n care cu greu îţi croieşti un drum,
fiindcă nu ştii ce liană să tai mai întâi. Pornisem din seara când plângeam la
lumina stelelor. Parcă ţi-aş povesti un vis în vis. Într-un târziu, istovită de-atâta
amărăciune, de-atâtea gânduri contradictorii, şi de-atâta resemnare, am adormit.
Ca prin vis, am simţit că mă ridică cineva de jos şi porneşte undeva cu mine. La
un moment dat, am deschis ochii. Eram întinsă-n pat, în odaia bună. Pe peretele
din faţa mea, ardea o candelă. În stânga ei erau trei fotografii de soldaţi: Tata şi
unchii mei, în ajun de-a pleca pe front. Mama s-a aplecat şi m-a învelit cu-o
velinţă. S-a ridicat, s-a uitat la fotografii, a zis în şoaptă „ferice de voi”, s-a-nchinat
şi-a ieşit din odaie. De-atâtea ori îmi spusese că viaţa e un dar sublim de care
trebuie să ne bucurăm în fiecare clipă ca şi când am fi martorii unui miracol, încât
nu-mi venea să cred că moartea i se putea părea o fericire. Între vis şi viaţă, am
început din nou să plâng. Într-o clipă mi se dezvăluia toată amărăciunea pe care
cu-atâta grijă Mama o-năbuşea-n sufletul ei. N-am auzit-o o dată plângându-se. O
dată n-am auzit-o spunând „nu am”. Singura concesie pe care-o făcea lipsei era
să-i recunoască existenţa la optativ: „ne-ar trebui”. Mai mult de-atât nu şi-a plecat
niciodată capul. În viaţa atât de modestă pe care-o duceam, de nimic n-avea
Mama grijă mai mare decât de spirit: abia aveam după ce bea apă, dar picup ne-
am cumpărat din Talcioc, şi discuri: Bach, Partitele, Beethoven, Concertul de
vioară şi Imperialul şi Vivaldi, Anotimpurile. De-atâtea ori le-am ascultat că nu
ştiu cum de nu s-au găurit. Le ştiu pe dinafară. Ştiu intrarea fiecărui instrument.
Nu e săptămână să nu intru la „Muzica”. De câte ori pot, că nu mă dau banii-afar'
din casă, îmi cumpăr câte-un disc; de câte ori pot, îmi cumpăr un album de artă, o
carte. Când gătesc, când cos, când spăl, când fac lucruri casnice, ascult sau un
disc sau o emisiune la radio.
— Îmbini utilul cu plăcutul, zise Pavel şi se uită patern la Sânziana, îndemnând-o
din ochi să continue.
— De câte ori mă vedea posomorâtă, Mama-mi punea mâna pe frunte şi-mi
spunea două versuri populare: „Şi de supărare multă, /Mi-a căzut lumea urâtă!”,
şi numaidecât dădea drumul picupului, şi-nclinându-se mă-ntreba: „Ce doreşte
domnişoara pentru refacerea moralului: Bach, Beethoven, Vivaldi? Când ni se-
ntunecă sufletul trebuie să-i aprindem o lumină. Milioane de ani, miliarde s-a
zbătut natura până să izbutească să ne dea lumini: Bach, Beethoven,
Michelangelo, Eminescu, Luchian. Natura a scos din beznă aceste stele de
mărimea-ntâi pentru-a reabilita oricând ideea de om. Şi Atila şi Hitler – şi alţii ca
ei – au aparţinut şi aparţin speciei umane, zonei de umbră a speciei. Când te simţi
lovit, apăsat de viaţă, trebuie – mai ales atunci – să-ţi îndrepţi ochii spre zona
solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou.
Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala
piscului”. Aşa spunea Mama. Mi-aduc aminte fiecare vorbă a ei. Vorbea atât de
frumos şi de clar, se exprima ca un moralist: „O parte din om se conjugă cu verbul
„a avea”, cealaltă parte se conjugă cu verbul „a fi”; important este ca partea lui „a
fi” să fie măcar egală cu cea a lui „a avea”. Cei pentru care „a fi” atârnă mai mult
decât „a avea” sunt cei care trăiesc pentru a şti, pentru a afla, ceilalţi sunt robii
obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un
parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală”.
— Câtă dreptate avea! Te uiţi la unii oameni şi nu-ţi vine să crezi cum trec prin
viaţă! Cu ochelari de cal. Numai drumu-nainte – atâta văd: nimic la dreapta, nimic
la stânga. Cum să aibă şi cum s-ajungă: atât şi nimic altceva. Şi-un tablou dacă-l
cumpără nu-l iau pentru bucuria de-a-l privi, îl iau pentru că reprezintă o
investiţie.
— Totuşi, între unul care învesteşte într-un tablou şi unul care învesteşte-ntr-un
kil de aur, eu îl prefer pe ăl cu tabloul. Ăsta mai are-o şansă: din când în când, tot
o mai arunca şi el o privire, oricât de distrată, spre tablou, tot s-o mai strecura şi-
n mintea lui o rază de lumină. În principiu însă, ai dreptate. Nevasta directorului
nostru – ţi-o fi spus şi Iulia – bate zi de zi „Consignaţia” după tablouri: după
nume, bine-nţeles. N-ar intra într-o expoziţie, Doamne fereşte! Deci, n-o
interesează arta, o interesează investiţia. N-are suflet de colecţionar, are suflet de
precupeaţă. Puţin îi pasă că bărbatu-său e-un adevărat om de ştiinţă; dacă banii
şi renumele lui – că-ţi dai seama că e-o vanitoasă – i-ar avea de la indiferent cine,
pentru ea ar fi acelaşi lucru. S-a măritat cu el dintr-o bine calculată întâmplare:
el, om trecut de cincizeci de ani, fără copii, apucat de amokul paternităţii, ca mulţi
bărbaţi la vârsta asta, fericit că o fâţă de douăşapte-douăşopt de ani îl face tată, a
luat-o val-vârtej de nevastă. Ea, fericită că, din secretară la un notariat, se vedea
„doamna profesor”, cu maşină la scară, purtată prin străinătăţi, invitată pe la
congrese, pe la cocktailuri, pe la ambasade şi mai ales cu timp la dispoziţie să bată
prăvăliile, s-a lăsat făcută mamă fără prea mare cheltuială de convingere din
partea lui. Singurul aspect pozitiv al acestei căsătorii e copilul – un băieţel de toată
frumuseţea şi foc de deştept. Încolo, cât de bine merge-această afacere, o simte tot
Institutul pe pielea lui. Are zile Profesorul, când dac-ai zice că e scăpat de la
ospiciu ar fi prea puţin. E de o umoare neagră, „negru-nchis”, cum zice Tudor
Şerban. Totu-i pute, totul e strâmb, şi lucrurile de pe birou le ia şi le-aşează cu
mâna lui şi nu pentru că n-ar fi puse cum trebuie, dar pentru că vrea să ne-arate
cât e de nemulţumit de noi, că de cine altcineva? Trânteşte, pufneşte, repede,
jigneşte, se poartă oribil. Ţipă la-nceput cu glasul lui obişnuit de bariton, apoi
glasu-ncepe să-i tremure, să-i fâlfâie şi să i se subţieze de. Parcă-l castrează cineva
acolo, pe loc. Asta e-o fază. Faza explozivă. Pe urmă, vine faza unei muţenii de zici
că e călugăr din ordinul ăla care-şi impune canonul tăcerii. Cred că-n faza asta se
ruşinează de felul ridicol în care se poartă. Apoi, trece printr-o fază normală: este
iară omul dinaintea „fericitei şi fertilei căsătorii”, semn că Lili şi băiatul nu sunt în
Bucureşti. Cu Kölönte, şeful meu de secţie, numai de mamă nu s-a-njurat. Se
ceartă de zăngănesc geamurile, că nici ungurul nu-i vreun blând şi vreun
răbdător. Tudor Şerban – când îl vede cu „toată flota-necată” închide uşa şi pleacă.
L-am nimerit şi eu într-o dispoziţie de-astea, că nu e greu. A zbierat şi la mine cât
îl ţineau bojocii: „Acolo, la dumneavoastră la streptococ, e-o porcărie fără seamăn
nu semnez nimic, lăsaţi-mă-n pace!”, şi tot aşa. În loc să plec, m-am răzimat de
tocul uşii şi-l ascultam atent ca la cursuri. Şi-a descărcat tot sacul şi-apoi –
credeam eu că numai femeile spun de zece ori acelaşi lucru, una după alta – a
luat-o de la capăt şi-aproape cu-aceleaşi cuvinte. La un moment dat, epuizat, a
tăcut. S-a uitat la mine atât de uimit de parcă pân-atunci nici n-aş fi fost acolo.
Am simţit că mi se rupe sufletul de mila lui. Ce, viaţă infernală trebui' să ducă
omu ăsta ca s-ajungă-n asemenea hal. Nu mi-era frică de el şi nici nu-l
dispreţuiam. Mă gândeam că probabil aşa aş fi ajuns eu dacă Alexandru nu m-ar
fi lăsat la vreme, la limita rezistenţei mele nervoase. Mă uitam ce putuse face-o
căsătorie nepotrivită, chiar încheiată de dragul unei mize capitale cum e un copil,
ce putuse face dintr-un om de-o indiscutabilă calitate profesională şi chiar umană.
În viaţa lui, omul ăsta nu făcuse un rău cuiva. Ce păcat de el! Uneori, foarte rar,
mi se-ntâmplă să gândesc atât de intens nişte lucruri că nu fac nici un efort să nu
le traduc în vorbe. Eram atât de frapată-n momentul acela de nefericirea omului
ăsta, că nu-mi păsa nici pic că-mi era director: era un biet om amărât, care nu se
mai putea controla nervos. „Domnule profesor – i-am spus eu cu un glas de om
care vorbeşte unui alt om, dincolo de clase, de posturi – domnule profesor, îmi
pare-atât de rău că sunteţi nefericit şi vă-nţeleg atât de bine. Ce păcat…”. M-am
uitat la el şi l-am văzut cum îşi pune palmele-n faţa ochilor. Fără să mai zic nimic,
mi-am luat buletinele de pe biroul lui şi-am plecat în vârful picioarelor. A doua zi,
a trimis secretara să-mi ceară buletinele la semnat. Evită, de-atunci încoace,
sistematic, să mă vadă, însă face tot ce poate să mă promoveze şi se interesează
tot timpul de soarta mea, încât simt unele suspiciuni la colegii mei faţă de-această
bunăvoinţă teleghidată. Eşti singurul om căruia i-am povestit episodul ăsta.
— N-am să-l spun nimănui, zise Pavel închizând ochii.
— Iar m-am încurcat în „lianele junglei”, dar cum ţi-am mai spus – mă ierţi că mă
repet – viaţa noastră este-atât de mult alcătuită din vieţile altora, că face cu ele un
amalgam din care e greu, e imposibil, să mai separi substanţele iniţiale, în stare
pură. Cât priveşte memoria şi declanşarea amintirilor, cred că numai în literatură
se poate vorbi de-o memorie ordonată, care să urmeze nişte jaloane logice,
explicabile; în realitate, este foarte greu să faci corelarea cauză-efect, în cazul
declanşării amintirilor. În orice caz, memoria mi se pare unul dintre cele mai
pasionante domenii de studiu pentru psiholog, pentru psihiatru şi pentru
neurolog. Dacă viaţa noastră n-ar fi atât de scurtă, m-aş apuca să studiez asiduu
şi profesional memoria. Dacă m-ai întreba acum de ce-ţi povestesc ce-am să-ţi
povestesc n-aş putea să-ţi arăt cu degetul mobilul care mi-a declanşat amintirea
asta. Cred, totuşi, că nu greşesc dacă-ţi spun că mi-a declanşat-o o filiaţie
sufletească, un element comun între Mama şi părinţii ei. Deşi ţărani, legaţi de
pământ, robi ai capriciilor vremii, şi ei puneau sufletul înaintea materiei. În timpul
războiului, li se rechiziţionaseră pentru front trei perechi de cai şi două perechi de
boi. După armistiţiu, li se dăduse un cal. Îşi mai cumpăraseră ei altul. Calul dat
de la primărie se-ntorsese de pe front bolnav de epilepsie. De spaimă. Dacă auzea
un zgomot neaşteptat îl apuca imediat criza. Se zbătea, sărmanul, pe urmă zăcea o
vreme ca mort, se ridica şi trăgea mai departe la ham, la plug. I-au adus
veterinarul, l-au afumat cu ierburi, i-au descântat de sperietură, degeaba. Crizele-
astea-l apucau cam la două săptămâni o dată, chiar dacă nu se speria. În rest,
muncea mai dihai decât unul sănătos. Cu nădejdea că s-o vindeca, bunicii l-au
ţinut aşa, vreo patru luni. Când au pierdut nădejdea, l-au rugat pe jandarmul din
sat să-mpuşte calul. Zadarnic au vrut nişte vecini de-ai lor să-l cumpere. „O
căciulă de aur să-mi dai pe el, mă, Lache, nu-l vând. Decât să-l ştiu că se
pătimeşte-aşa – c-o fi la mine, c-o fi la altul – mai bine ar eu în plug. E suflet şi el,
de ce să pătimească?”, i-a spus Taica vecinului. Când am început să judec, calul
ăsta mi s-a părut cea mai tristă urmă lăsată de război. Pe bunici i-au dus în
Bărăgan. Au plecat din casa lor cu ce-au putut duce-n spinare. Erau mulţi, din
multe sate, şi trebuiau să-ncapă-n câteva camioane. Când am luat eu vacanţa-
mare, ne-am dus pe la ei sa le-ajutam să-şi facă două odăiţe de chirpici, că
stăteau într-un fel de magazie părăsită. „Sărut mâna, Taică”, am zis şi eu şi Mama
când l-am văzut pe Bunicul şi ne-am repezit amândouă să-i sărutăm mâna. „Cum
o mai duceţi?”. „Bogdaproste, bine”, ne-a răspuns el. N-am să uit cât oi trăi
răspunsul lui. Poate l-aş fi uitat, dar în toamnă m-am dus cu Mama la teatru, la
Năpasta. Când se-ntoarce Ion de la ocnă, îl întreabă cineva „Cum fuse, Ioane, la
ocnă?”. „Bogdaproste, bine!”, zice el. Am început să plâng la replica asta. Mama nu
m-a-ntrebat nimic, fiindcă pricepuse rapelul din memoria mea, dar Mario Sidalgo,
cu care mersesem la teatru, că el ne invitase, m-a sărutat, mi-a cumpărat sirop şi
nuga, în pauză, şi nu mai ştia cum să mă consoleze. Acum, că tot ne aflăm în
jungla amintirilor, să-ţi spun cine era Mario Sidalgo. Totdeauna vorbim la trecut
despre oamenii care nu mai fac parte din viaţa noastră, chiar dacă ei trăiesc. Când
a avut Taica proces de sabotaj – sabotaj însemnând că nu putea-ndeplini cotele
stabilite, nici după ce i se lua şi pleava din pătul – Mama a-nceput să-i caute-un
avocat. S-a dus mai întâi la unul cunoscut de ea, cu nume de avocat bun, fiul
cârciumarului din Cernaţi, cu care se ştia de-o viaţă. „Smarandă, tata, frate-meu
să fie şi nu l-aş susţine! N-ai să găseşti avocat care să se bage la sabotaje. Cum
stau eu în barou, să nu mai vorbim, cu inima cât un purice! Procese de sabotaj
mi-ar mai trebui!”. „Gicule, mi-am închipuit că pentru un avocat o cauză este ca o
teoremă pentru un matematician: o problemă abstractă, care-l implică doar
convenţional şi nu real. Să acuzi un avocat că apără un asasin e ca şi când ai
acuza un actor ca interpretează un rol de asasin”. „Smarandă, asta era înainte,
acum simplul fapt că ai accepta să aperi într-un proces de sabotaj este interpretat
ca luare de atitudine de partea sabotorului. Azi, nu mai există cauze abstracte. Nu
mai acceptă avocaţii nici măcar din oficiu să fie numiţi apărători la sabotaje”.
„Dac-aşa stau lucrurile…”. Şi Mama dăduse să plece. Dar lui Gicu Panţâru-i era şi
milă şi ruşine de ea. „Smarandă, ştii ce? am să-ncerc să-ţi găsesc totuşi un avocat.
Nu-ţi promit, dar am să-ncerc. Se numeşte Mario Sidalgo. Pe el n-o să-l acuze
nimeni că ţine cu chiaburii! Totul e să vrea”. Şi Mario Sidalgo a vrut. Prin Gicu
Panţâru i-a fixat Mamei o oră când să meargă la el acasă pentru discutat în
amănunt „cauza”. Mama s-a-mbrăcat în fusta neagră şi-n bluza croşetată, de
bumbac, văpsită-n foi de ceapă, toaleta ei „de gală”, pe mine m-a-mbrăcat în
uniformă, ne-am pus „pardesiele”, adică ea – lodenul gri, iar eu factotum-ul meu
de pluş verde, „confecţionat” din draperia de la Naşa, şi-am pornit-o pe jos spre
avocatul Mario Sidalgo. Stătea ca la un sfert de ceas de noi, pe strada Mântuleasa,
într-un bloc superb, cu un peron ca de catedrală, cu uşi de cristal şi de fier forjat
la intrare, tot numai marmură colorată, în hol şi pe scări, bloc de mare lux. Uşa
apartamentului ne-a deschis-o femeia de serviciu, îmbrăcată-n negru, cu boneţică
şi cu şorţuleţ alb scrobit, ca la marile case. Nu văzusem pân-atunci şi nici de-
atunci încoace n-am văzut apartament de bloc mai spaţios şi mai luxos şi-n care
să fie-adunate-atâtea lucruri de preţ şi aşezate cu atât rafinament ca la Mario
Sidalgo. Subreta ne-a condus în birou. Am rămas în picioare să ne uităm la un
perete plin cu tablouri aşezate-n scară, cam de la un metru sub tavan, până la-
nălţimea pe care-o aveam eu atunci: Monet, Matisse, Marie Laurencin, Modigliani,
Aman, Grigorescu, Luchian, Andreescu, Tonitza, Matei Şerban, ce-mi mai aduc eu
aminte. Mama se uita la cărţi. S-a deschis o uşă. Ne-am întors amândouă brusc.
Am văzut atunci pentru prima şi poate pentru ultima oară-n viaţă ce-nseamnă
acel „coup de foudre”, cum zic francezii, sau „l-a pălit dragostea”, cum zicem noi,
românii. Domnul Mario Sidalgo stătea răzimat de uşă – i se tăiase răsuflarea – cu
nişte ochi negri nici pironiţi, nici ţintiţi, ci plecaţi spre Mama ca spre-un drum fără
întoarcere. M-a străbătut un fior. Nu mai văzusem niciodată o fiinţă privind astfel
o altă fiinţă, nu văzusem niciodată ceva trecând astfel prin aer dintr-o fiinţă către
o altă fiinţă. Am închis o clipă ochii simţind că n-aveam voie să privesc lucrul
acela fiindcă nu era voie să fie privit. Nu-ndrăzneam nici să respir. Printre gene,
m-am uitat din nou la domnul Sidalgo: stătea nemişcat ca sub puterea unui
element cosmic. M-am uitat şi la Mama: albă la faţă, de parcă fugise toată viaţa
dintr-însa, primea în ochii ei albaştri dilataţi privirea aceea cotropitoare, de smoală
topită.
— Bună ziua, am auzit într-un târziu, cam peste o mie de ani, vocea Mamei,
pierită şi subţire, ca un fir de aţă.
Mario Sidalgo a răspuns fără sunet, lăsând privirea-n jos. Din clipa aceea, mi-a
fost drag, fiindcă din clipa-aceea am ştiut c-o iubeşte pe Mama.
— Fetiţa mea, a zis Mama, arătând spre mine.
Mario Sidalgo a tresărit. Mi-am dat seama că până atunci nu mă văzuse.
— Am şi eu două fete, a zis el, învăluindu-mă-ntr-o privire paternă în care mi s-a
părut, totuşi – ca şi-n vocea lui în care vibra sunetul grav al violoncelului şi
totdeodată se unduia relieful catifelat al flautului – că desluşesc ceva din
contrarierea pe care-o simte omul când descoperă în cale un obstacol neprevăzut.
Înalt, suplu, mişcându-se degajat, fără stridenţe, armonizându-se prin fiecare gest
cu ambianţa de lux şi de rafinament din jur, Mario Sidalgo te făcea să spui de la
cea dintâi privire „ce om frumos!”.
În timp ce stătea de vorbă cu Mama, am început să-i privesc amănunţit chipul.
Mi-l amintesc atât de bine de parcă acum l-aş avea în faţa ochilor. Chipul primei
impresii, care pentru mine nu poate fi anihilat de-o mie de ani de impresii
succesive, coroborate. Cred neclintit în acest impact între fiinţe, cum numesc eu
prima impresie. E ca şi când ai privi un tablou. Nici o judecată a posteriori nu
poate şterge adevărul pe care ţi-l dezvăluie un tablou când te-ntâlneşti cu el prima
dată, adevăr incomplet, poate, dar esenţial.
Părul lui Mario Sidalgo, creţ mărunt, ca piperul, era un fel de rocă negru-albăstrie,
„turnată” odată cu craniul, într-atâta păreau de inseparabile unul de altul.
Fruntea – cu protuberanţe line, foarte-naltă; nasul – la limita între acvilin şi drept;
gura – cu tăietură statuară, aspră; bărbia – pătrată şi niţel repezită-nainte dădeau
o îndrăzneală trufaşă chipului destinat parcă să muşte din toate fructele vieţii şi,
mai ales, s-azvârle-ntregii lumi mănuşa: „care pe care”, chip tenace, de Rastignac,
strigând Parisului, de sus de pe colina Pere Lachaise: „A nous deux, maintenant”.!
Impresia asta ţi-o dădea mai ales când ţinea privirea plecată, când chipul îi era
orb, ca al statuilor. Când te privea n-ai fi ştiut să spui dacă ochii-i luminau sau îi
întunecau chipul. Erau atât de negri că irisul nu se deosebea de pupilă. În faţa
măslinie, în a cărei ascendenţă bănuiai sute de generaţii trăite sub un soare torid,
singurele pete de culoare erau albul albăstrui al ochilor şi gura de-un roşu
neaşteptat, de lut ars. În strălucirea crepusculară a ochilor acelora defila condiţia
umană, de la geneză la sfârşit. Erau momente când ochii lui Mario Sidalgo – cu
privirea desprinsă de spaţiu şi de timp, pierdută, parcă, în contemplarea unui vis
cu vechimi şi cu-nţelesuri criptice – îl situau într-un teritoriu intangibil, abolindu-i
nu numai trufia chipului, abolindu-i întreaga fiinţă, reducându-l la privirea care,
întoarsă spre ea însăşi, îl restituia integral unei dogme, în ochii lui, o mobilitate de
expresie pe care n-o întâlneşti nici măcar la un mim, alterna cu nemişcarea
pietrelor. În ciuda faptului că era un om comunicativ şi apropiat, ochii-aceia-n
care ţi se părea că vezi caravane păşind tăcut în căutarea Pământului Făgăduinţei,
cu gândul însoţit doar de melopeea deşertului; în care ţi se părea că vezi mâini
întinse către cer şi guri plecate-n ţărână gemând funebru la Zidul Plângerii; în
care ţi se părea că auzi vaierul străbunilor lui arşi în Spania, în autodafé-uri
exemplare, ţipătul unor fiinţe de-acelaşi sânge cu el arse-n cuptoarele Auschwitz-
ului şi-n alte locuri de-njosire-a omului; în care, peste toate, sunau monocord şi
glorios trâmbiţele care doborâseră zidurile Ierihonului; în ciuda atâtor stări şi idei
pe care ţi le sugerau, ochii lui Mario Sidalgo trăgeau peste fiinţa lui o perdea
impenetrabilă. Fiecare privire-a lui părea că-ţi dezvăluie doar stratul de deasupra
al unei roci, strat ce-ascunde de fapt istoria a milioane de ani. Până la Mario
Sidalgo, pentru mine şi chiar şi pentru Mama, ovrei era nenea Iancu Stein, coleg şi
prieten cu Tata şi cu nenea Daniel Şerban, nenea Iancu, în ochii căruia bunătatea
şi-ngăduinţa-nvăţată de la viaţă pluteau într-o privire din care nu se ştersese
tristeţea şi umilinţa ovreiului mărunt, crescut în Dudeşti de-o mamă văduvă,
lenjereasă de mahala. În privirea lui, care te-ndemna să i te adresezi ca unui frate,
răzbătea lamento-ul unei întregi rase plângând pe ruinele vechiului Ierusalim,
pâlpâia o-nţelepciune de mii de ani vechime, înţelepciunea constatării, care parcă-
ţi şoptea: „Aşa a fost aşa este, aşa va fi”; în privirea aceasta foarte expresivă şi
foarte complicată nu ţâşniseră însă niciodată fulgerele ameninţătoare din ochii
profeţilor. Nenea Iancu, pentru noi era ca o rudă. Nu făceam nici o deosebire între
puţinele rude pe care mi le mai lăsase războiul şi nenea Iancu. Îi ziceam „săru'
mâna” şi-l pupam ori de câte ori ne-ntâlneam. Lui Iancu Stein, proaspăt ieşit de pe
băncile Facultăţii de Medicină, unde fusese bursier, i se păruse o mare cinste, în
'36, când Ghiţă Opran, cârciumar din gura Oborului, i-o dăduse de nevastă pe
Marioara, unul dintre cei opt copii ai lui. Iancu şi Marioara se cununaseră la
biserica Sfântul Ioan Moşi, având ca naş pe Marin Pastramagiu, naş de baştină al
neamului Opran. Fusese o nuntă de pomină: cu toată negustorimea românească,
armenească şi ovreiască, începând din gura Colentinei şi până-n Sfântu'
Gheorghe, plus ovreimea din Dudeşti. Ca mama lui Iancu Stein să nu fie mâhnită
că i s-a depărtat copilul de la lege, Ghiţă Opran pusese toată negustorimea
ovreiască-n picioare să intervină la Comunitate şi la rabin, ca s-o cunune pe fiică-
sa, creştină, în templul mare din Sfânta Vineri. Trebui' să-ţi spun că popa-al
nostru nu-i făcuse nici o dificultate lui Iancu Stein să-l cunune creştineşte. Nici
prin gând nu-i trecuse să-i ceară să se boteze. De unde, la-nceput, rabinul se-
arătase foarte intransigent, cerând neapărat ca „mireasa” să treacă la mozaism,
afund că popa-al nostru considera fiu al Domnului pe oricine, iar Ghiţă Opran
fiind la fel de generos faţă de rabin ca şi faţă de preotul creştin, tinerii fuseseră
cununaţi şi mozaic, având ca naş pe Marcel Juster, văr bun al mirelui, „cuscra”
Matilda ieşind astfel cu faţa curată în cartier. Lui Iancu Stein, nepracticant
religios, puţin îi păsa şi de unii şi de alţii. Vrând însă ca toată lumea să fie
mulţumită şi plăcându-i să respecte tradiţiile, mai ales de dragul bătrânilor, adică
de-al maică-sii şi de-al Opranilor, în casa lui, de când s-a-nsurat el cu Marioara,
se sărbătoresc şi praznicele creştineşti şi cele ovreieşti. Chiar şi-acum, când
bătrânii au murit. Myriam, fata lor, este botezată mozaic, Gheorghe, băiatul, e
botezat creştineşte. Tot ca să nu se supere nimeni. Menajul Stein este unul dintre
cele mai trainice pe care le-am văzut şi nu pentru că durează în timp, ci pentru că
oamenii ăştia sunt ca două vase comunicante; totul în sufletul lor este la acelaşi
nivel, la nivelul înţelegerii-adevărate. Când s-a simţit în aer că legionarii pregătesc
ceea ce s-a numit „rebeliune”, Tata şi nenea Daniel s-au sfătuit să-i ascundă pe
nenea Iancu şi pe Verzeu până se limpezesc lucrurile. Cei doi simpatizanţi
legionari de la ei din spital nu se mulţumeau să le facă tot felul de apropouri
grosolane – că nu ştiu cum să le zic altfel – lui Iancu Stein şi lui Titus Verzeu, a
cărui nevastă era evreică, ci se-agăţau mereu de Tata şi de nenea Daniel: „Ce fel de
creştini sunteţi voi, frate, de ţineţi cu jidanii?”, îi luase peste picior într-o zi
doctorul Caius Pop, pe care l-am avut eu profesor la radiologie-n Facultate. „Ţinem
cu oamenii, atâta tot”, a zis Tata care era un om tare blând, după câte spun toţi.
„Suntem creştini de-ai lui Isus Cristos – a zis nenea Daniel – iar Isus Cristos, care
era ovrei, cum sper că ştiţi, zicea că toţi oamenii sunt egali între ei, deşi Legea
zicea că iudeii sunt neamul ales. Deci, noi suntem creştini de-ai lui Iisus Cristos,
mai există şi altfel de creştini?”. „Lasă ironiile, doctore! Nu vă daţi seama că ovreii
voştri sunt un pericol mondial?”, nu s-a lăsat doctorul Pop. „Dumneata câţi ani ai,
domnule doctor?”, l-a-ntrebat Tata pe Pop. „Treizeci şi cinci. De ce?”. „Treizeci şi
cinci, zici. Ai trăit treizeci şi cinci de ani şi n-ai băgat de seamă că ovreii sunt un
pericol mondial, şi-aşa, deodată, ţi s-o arătat Sfântul Duh şi te-o luminat?”, a zis
Tata cu vorba lui domoală moldovenească. „Domnule doctor – l-a luat şi nenea
Daniel la refec pe Caius Pop – ce populaţie are globul?”. „Cam două miliarde, chiar
ceva mai mult. Dar de ce?”, a răspuns Pop. „Attends que te t'explique! Deci, două
miliarde, două miliarde şi ceva. Şi la miliardele astea, câţi ovrei să fie?”. „Vreo
zece-unsprezece milioane, cred”, a răspuns Caius Pop, destul de nedumerit,
fiindcă nu vedea unde voia s-ajungă nenea Daniel. „Domnule doctor Pop, dacă
nouă, arienilor, care suntem măcar 500.000.000 a ajuns să ne fie frică de ovrei,
înseamnă că ceva cu noi nu e-n regulă, nu cu ovreii. E cazul să ne cătăm, cum
zice rumânul”, a continuat nenea Daniel. „Sunt zece milioane, dar reprezintă o
forţă mondială, ţin în mână finanţele lumii”, i-a replicat Pop. „Domnule doctor,
când au plecat, acum, hăt, două mii de ani din ţara lor, presupun că-ţi închipui
că-n traista pe care-o purtau pe băţ n-aveau milionul de lire sterline, de franci ori
de dolari. I-au câştigat după asta”. „Prin înşelătorii”. „Perfect, prin înşelătorii. Şi
ceilalţi financiari, arieni, de exemplu, cum i-au câştigat? Rugându-se la
Dumnezeu, şi făcând biserici? Să fim serioşi, domnule doctor! De ce să fim aşa de
supăraţi pe Rotschild de pildă, şi n-am fi şi pe Krupp, şi pe Schneider, care e
alsacian, pe Creusot? ca să-ţi înşir numai câţiva pe care-i ştiu şi eu. În evul
mediu, Carol Quintul – împărat, nu? – se-mprumuta de bani la Fuggeri, bancheri
creştini. Şi pe urmă, lăsând la o parte consideraţiile astea cu caracter abstract, hai
să-i luăm pe jidanii noştri, pe ăştia cu care lucrăm cot la cot. De fapt, printre noi e
numai unul, Iancu Stein. Că Verzeu e român de-al nostru, deşi dumneavoastră
ăştia cu „Garda, Căpitanul şi Arhanghelul din cer” îl trataţi drept jidan „prin
adopţiune”, datorită nevesti-sii. Să-l luăm pe Iancu Stein: orfan de război din
1916, un biet ovrei sărac, ajuns doctor, şi doctor bun, funde-a muncit pe brânci.
Crezi că are vreo legătură cu finanţa mondială? Că reprezintă vreun pericol?”. „Un
ovrei nu reprezintă singur un pericol, toţi ovreii la un loc reprezintă însă, dar voi,
filosemiţii, refuzaţi să-nţelegeţi lucrul ăsta”. „Domnule doctor – i s-a adresat Tata
lui Pop – ce-ai zice să vină-ntr-o zi o naţie, ovreii de exemplu, şi să zică: „Cine,
românii? păi ăştia sunt un pericol, ia să-i desfiinţăm!”„. „Aşa ceva nu se poate! Noi
suntem un popor, avem o ţară, ce, ne comparăm cu ăştia, care-s – azi aici, mâine-
n Focşani? Aşa ceva nu se poate!”. „Ba se poate, domnul doctor. Arbitrarul n-are
nici o limită, fiindcă n-are nici o lege, afară de legea bunului-plac şi-a celui mai
tare – veche de când lumea. Mă miră că dumneata, ardelean, care-oi fi aflat din
părinţi ce-i aceea asuprire naţională, să te dai de partea legionarilor, a rrromânilor
ăstora sadea, pe care pe deasupra-i mai cheamă şi „inski”!”. „Avem o menire
sfântă, indiferent de ce gândesc ovreii şi uneltele lor”, le-a răspuns Pop cu un glas
de Arhanghel al răzbunării şi le-a-ntors spatele Tatei şi lui nenea Daniel. În timp
ce el se-ndrepta cu pas marţial spre cauzele mari care-l chemau, nenea Daniel „şi-
a permis” să-i strige: „Domnule doctor Caius Pop, „Cine scoate sabia, de sabie va
pieri!”, spune sfântul apostol Petru. Vedeţi să nu vă-mpuşte Antonescu…”. După
ce i-a-mpuşcat Antonescu pe legionari, doctorul Pop venea mereu la nenea Daniel
şi-i spunea: „Doctore, dumneata ştiai ceva”. „Ştiam, sigur că ştiam… Ştiam că, de
când e lumea şi pământul, dacă-ntinzi prea mult coarda se rupe. Unde-ai mai
auzit dumneata, domnule doctor, de două puteri paralele-ntr-un stat? Cum şi-
nchipuiau legionarii dumitale că ăsta, ofiţer de carieră, crescut la cazarmă, o să-i
lase să facă ce-i taie capul? – şi ce i-a tăiat am văzut cu toţii”. „Nimeni nu şi-
nchipuit…”. „Ce nu şi-a-nchipuit? Când umblaţi cu pistoalele la brâu v-aţi
închipuit probabil că o să faceţi „focuri bengale”? Zi bogdaproste, domnule doctor,
că profesorul v-a sechestrat în spital şi pe dumneata şi pe Carabogdan şi c-aţi
rămas doar „teoreticieni” ai Legiunii. Şi să ziceţi de-o mie de ori bogdaproste că noi
nu suntem „atât de puri” ca dumneavoastră, legionarii, şi că nu vă denunţăm”.
Te plictisesc, Pavele?
— Dimpotrivă. Eu despre legionari nu ştiu decât din cărţi. La noi în sat, de-aşa
ceva nu s-a auzit.
— Iar ce-auzi acum e tot din auzite. De la mine care-abia de mă născusem pe
vremea-aceea! Îţi mai spun câteva fraze-n legătură cu asta şi mă-ntorc la Mario
Sidalgo. Profesorul Bartolomeu, directorul spitalului, era un om mână-de-fier la
propriu şi la figurat. Când dădea un pumn bine simţit, adormea „pacientul” pe trei
zile. „Domnule profesor, decât să mai umblăm cu eter, mai bine-i trageţi
dumneavoastră o directă de dreapta”, îi zicea Tata; când aveau câte-un caz care
adormea greu. Lui Bartolomeu, care-n viaţa lui nu făcuse politică, îi erau dragi
legionarii ca sarea-n ochi, drept care nu-i slăbea o clipă din colimator. Cu-o zi
înaintea rebeliunii, a pus pe masă două revolvere „Colt”, cu câte şase gloanţe, şi-a
consemnat în spital toţi doctorii români, cu excepţia lui Verzeu. Nenea Daniel
Şerban îi ascunsese pe nenea Iancu şi pe tanti Marioara care zisese că ea de
bărbatu-său nu se desparte („ce i-o fi lui mi-o fi şi mie”), îi ascunsese zic, la
bunică-sa, la coana Luxiţa Bantaş, care-i păzea cu arma pe masă şi trebuie să-ţi
spun că lua frunza din zbor coana Luxiţa, aşa ochea. Verzeu, căruia nu i-a plăcut
niciodată să se simtă obligat faţă de cineva, nu s-a lăsat ascuns nici de Tata, nici
de nenea Daniel. Bartolomeu le-a ţinut tuturor un scurt discurs: „Domnilor, aici în
spital eu am nevoie de doctori nu de politicieni. Cine pleacă acum din spital fără
voia mea, aici nu mai calcă. Iar dumneavoastră, „camarazi”, dacă faceţi o mişcare
sau dacă mă trezesc cu „arhanghelii” dumneavoastră pe cap, ieşiţi de-aici cu
picioarele-nainte; să nu ziceţi că nu v-am spus”. „Cu ce drept luaţi aceste
măsuri?”, se răstise Carabogdan, căruia îi sărea uşor muştarul. „Cu-acelaşi drept
cu care băgaţi voi lumea-n sperieţi”. „Noi avem să instaurăm o etică nouă”.
„Perfect! Dac-o instauraţi n-aveţi ce pierde că staţi două-trei zile interni în spital.
Ne puteţi împuşca şi după. Dacă nu vă iese pasienţa o să-mi aprindeţi lumânări la
amândoi arhanghelii şi pe la alţi sfinţi că nu v-am dat drumul cu haita”. După
rebeliune, Carabogdan şi cu Pop se jurau pe toţi sfinţii – alţii decât cei doi
arhangheli – că ei habar n-avuseseră de-aşa ceva şi că ei n-ar fi tras în suflet de
om o mie de pistoale să fi avut în mână. Poate că aşa era. „Acum, după ce-a murit
ţiganul puteţi spune şi că era alb”, zisese profesorul Bartolomeu şi se purtase cu ei
ca şi când nimic nu s-ar-fi-ntâmplat. Când a-nceput războiul, şi Carabogdan şi
Pop, ca majoritatea legionarilor, au fost trimişi disciplinar pe front, în linia-ntâi.
Carabogdan a murit, iar Pop, cu ideologia total „renovată”, s-a-ntors cu diviziile
„Tudor Vladimirescu”. De câte ori cineva-l zgândărea pe nenea Iancu să facă ceva-
mpotriva „ticălosului de legionar”, el răspundea invariabil: „Ce să am cu el? A
omorât pe cineva? N-a omorât! Să-i fac proces pentru delict de opinie în trecut?
Ce-i mai bine: un fost legionar în minus dar şi-un doctor în minus? Nu-i mai bine
s-avem un doctor în plus?”. „Uiţi că legionarii ţi-au omorât vărul?”; că legionarii-l
omorâseră pe bietul Marcel Juster, la care nenea Iancu ţinea ca la un frate. „Cum
să uit? Dar dacă nu iertăm, atunci n-o mai terminăm niciodată”.
Când am fost cu Alexandru la Paris, printre alte locuri, am văzut, în spatele
catedralei Notre-Dame, monumentul închinat francezilor ucişi de nazism,
Memorialul martirilor deportării. Tu ai fost la Paris?
— Am fost – acum un an, trei zile – atât cât să las un pacient, un turist francez
care s-a-mbolnăvit în trecere prin Cluj.
— Deci, nu-ţi spun lucruri ştiute. Presupun că n-ai văzut acest cenotaf. Este ca un
cavou, subteran. În nişte urne se află cenuşă adusă din toate lagărele de
concentrare naziste. E şi-un mormânt, al „deportatului necunoscut”, la pragul
unei galerii lungi şi-nguste, în ai cărei pereţi sunt încrustate 200.000 de pietricele
simbolizând numărul victimelor. La intrare scrie: „Pardonne, mais n'oublie pas!”.
Pavel Vlas avu expresia omului care primeşte o lovitură la plex.
— De câte ori mi-aduc aminte, mă trec fiori. Am văzut multe monumente, multe
frumuseţi, dar nimic nu m-a izbit aşa cum m-a izbit măreţia simplă, izvorâtă
dintr-o mare durere, a acestui „memorial”, măreţia lui şi morala inscripţiei de la
intrare. Morala lui nenea Iancu – morala unei înalte-nţelepciuni, care e peste tot
aceeaşi. A lui nenea Iancu, evreu român, a francezilor francezi, a lui bunicu-meu,
Taica, ţăran român. „Eu tot am avut noroc – spunea Taica despre timpul petrecut
în puşcărie ca sabotor – c-am fost trecut la drepţi-comuni şi mă scoteau la muncă.
Dacă n-ar fi fost doi gardieni, negri la suflet, care izbeau în tine cu bocancul când
te vedeau că-ţi tragi niţel sufletul, am fi dus-o cum am fi dus-o”. „Taică, dacă ţi-ar
sta-n putere să le faci vreodată ceva ăstora doi, ce le-ai face?”. „Eu? nimic. Să le
facă Dumnezeu! Orice le-aş face eu, bocancii pe care mi i-au cărat în burtă nu-i
pot lua-napoi”. Mama spunea că dragostea de oameni e ca sănătatea – starea
firească a omului, iar ura e ca boala – o stare sufletească de care mori dacă n-o
vindeci. După mine, nu există ceva mai odios în lume decât să-mprăştii ura. Ura şi
focul trebuie înăbuşite din primul moment, altfel, în urma lor rămâne cenuşă. Eu
am trăit totdeauna printre oameni blânzi şi cu iubire de oameni. Altfel cred că
niciunul n-am fi scăpat cu viaţă din locuinţa noastră „stil Bieder-coşciug-meier”
din Cercului, cum zicea Marilena. De-asta n-am putut să mă adaptez în căsnicia
cu Alexandru. Când ura Alexandru pe cineva, de zece ori dacă l-ar fi văzut mort şi
nu i-ar fi fost de-ajuns. Puţinii oameni care-nsemnaseră ceva-n viaţa mea, până la
el, erau ca Mama, ca nenea Daniel, ca nenea Iancu. Am ajuns să-ţi vorbesc despre
nenea Iancu, pornind de la Mario Sidalgo. Până la Mario Sidalgo, pentru mine,
ovrei era nenea Iancu, pe care-l consideram şi-l consider ca pe-o rudă. Deşi-
mpovărat de-o familie grea: doi copii, nevastă fără slujbă, trei părinţi, maică-sa şi
Opranii, tanti Surica, sora maică-sii, mama lui Marcel Juster, cel omorât de
legionari – tanti Surica deşi avea garsoniera ei, la ei îşi făcea veacul – ăştia
„permanenţi”, şi de toată liota de neamuri ale Marioarei, care deblocaţi, care
comprimaţi, care naţionalizaţi, cum era pe-atunci, că la masă la nenea Iancu, nu-
ţi exagerez, dar mâncau pe puţin zece-douăsprezece suflete pe zi, deşi cu-atâta
gloată pe cap, nu era sărbătoare să nu ne invite şi pe noi la masă şi să nu ne dea
şi-n traistă la plecare. Iar pe nenea Daniel Şerban, frate dacă i-ar fi fost şi nu l-ar
fi iubit mai mult. Prin '48-'49, cred, a venit legea cu aurul, cu monedele de aur.
Doctorul, actualmente profesor Serafiotti, cumnatul lui nenea Daniel Şerban, a
fost arestat pentru aur. Nenea Daniel i-a sfătuit, pe soră-sa, Marie-Jeanne, şi pe
cumnatu-său, Serafiotti, să predea aurul, şi Serafiotti l-ar fi predat, nu pentru că
nu i-ar fi părut rău după el, dar pentru că nu-i plăcea să-ncalce legea. A fost însă
imposibil s-o convingă pe nevastă-sa, pe sora lui nenea Daniel, care nu seamănă
cu fraţii ei, cu Daniel şi cu Matei, cum nu seamănă o găina cu – ce să zic? – cu un
măr. Lăcomia fiind mai tare decât prudenţa, pân' la urmă, Serafiotti e arestat,
aurul găsit. „Cât m-a bătut cumnatu-meu la cap să-l predau şi nu l-am predat”, i-
a scăpat doctorului Serafiotti la o anchetă. „A, va să zică mai ştia cineva!”. Şi
„cineva”, care-a recunoscut, fără nici o sfială, că ştia de existenţa aurului,
neştiindu-i însă ascunzătoarea, a primit cinci ani pentru „omisiune de denunţ”, iar
Serafiotti – şaptesprezece ani. Ca să-şi salveze prietenul şi, totodată, şi pe
cumnatul prietenului, cu care n-avea nici un aliş-veliş, dar despre care-avea o-
naltă părere, profesional, numai la O. N. U. Nu s-a dus şi n-a scris memorii nenea
Iancu. El şi profesorul Pandele atât au umblat şi-au bătut pe la toate uşile şi-au
arătat ce chirurgi valoroşi erau condamnaţii că, până la urmă, le-au obţinut
revizuirea procesului şi eliberarea după numai un an şi şapte luni.
— Numai…!
— Faţă de şapteşpe' sau de cinci, era o „prăjitură”.
— Halal „prăjitură”!
— Dacă-ţi spun ca între 1950 şi anul de graţie-n care ne aflăm au trecut o mie,
una mie ani să ştii că nu mint. Mi-am mai adus aminte ceva. Prin '54, cred, i s-a
propus lui nenea Iancu să ia locul lui Cornel Lăceanu, ca şef de secţie. Cel mai
înfocat susţinător al lui nenea Iancu era un subaltern al lui Lăceanu, un doctor
Stoian, care tot trăgea sforile pe la Minister în defavoarea lui Lăceanu. „De ce să-i
iau eu locul lui Lăceanu?”. „E fiu de mari negustori”. „Şi ce-i cu asta?”. „Tocmai
dumneavoastră, care-aţi suferit atât de pe urma fostului regim, de pe urma
legionarilor şi-a lui Antonescu care vă punea să măturaţi străzile, tocmai
dumneavoastră să nu vreţi să-nlocuiţi pe cineva cu-o asemenea origine?”.
„Domnule doctor Stoian, mata eşti ovrei?”. „Nu, dar de ce?”. „Atunci de ce lupţi
atât să schimbi un român cu un ovrei? Îm? Nu te mai înduioşa atâta de soarta
mea. Crezi că trei ani pe front, câţi a stat doctorul Lăceanu, au fost mai buni decât
măturatul străzii? Şi pe el l-a trimis pe front tot Antonescu, iar pe mine mai bine
că m-a trimis la măturat decât la Auschwitz. Eu nu-i iau locul lui Lăceanu. E un
doctor cum ar fi bine s-avem mai mulţi. Dacă tot vreţi un şef ovrei, mai sunt doi
doctori ovrei în secţie, la revedere”.
Deci, pentru mine, ovrei era nenea Iancu, ovreică era fosta colegă de şcoală a
mamei, Ruth Isacsohn, care-şi schimbase numele-n Muşat, profesoară de
germană. Mărunţică, plinuţă, cu-o frunte frumoasă, cu ochi melancolici, verzui,
foarte frumoşi, cu o gură ca de ştiucă. Vorbea cu un „r”, pe care un milion să-mi
dai că nu l-aş putea pronunţa. Fusese cooptată într-o comisie de cenzurare a
autorilor şi-a cărţilor. Într-o zi, pe când nu ajunsesem în Cercului, ne trezim cu ea
la noi. Fată de farmacist, plină de bijuterii şi de blănuri, umbla-n loden.
„De ce umbli-n zdreanţă asta de loden, Ruth? – a-ntrebat-o Mama – ce, ţi s-au
rupt blănurile?”. „Tu de ce umbli?”. „Eu umblu că n-am altceva”. „Şi dac-ai avea
ce-ai face?”. „Le-aş purta, că doar nu le-aş lăsa-n dulap să le mănânce moliile – i-a
răspuns Mama – dar eu te-ntreb pe tine, care le ai, de ce nu le porţi?”. „Cum să le
port? Toată lumea umblă aşa modest îmbrăcată şi eu să umblu-n blănuri?”.
„Lumea aia care umblă nu are”. „Ştii, Smarandă, acum „moda” e să nu ai, de ce să
se vadă că eu am? Nu vreau să ofensez pe nimeni”. „Ei, dacă-i aşa, dacă-i o
chestiune psihologică la mijloc, lucrurile se schimbă…”, o luase Mama în glumă.
„Dar să lăsăm lodenul şi să vorbim lucruri serioase. Tu ştii că eu ţin la tine şi ştii
cât de rău mi-a părut când n-ai mai fost în învăţământ. Acum vreau să-ţi fac un
bine: te sfătuiesc să scoţi din bibliotecă nişte cărţi care nu sunt aşa cum trebuie.
Ţi-am adus aici o listă”. „Ruth, tu vorbeşti serios? E vreo dispoziţie ca oamenii, în
biblioteca lor, de-acasă, de la ei, să facă epurări?”, a-ntrebat-o Mama, albă la faţă.
„Aşa o dispoziţie nu e, dar e mai bine, crede-mă”. „Şi ce să fac cu cărţile-astea?”.
„Să le pui pe foc”. „Să le pun pe foc…?!”. Şi Mama citea-n gând lista „epuraţilor”,
iar din când în când era atât de uimită încât striga câte-un nume ca şi când nu i-
ar fi venit să-şi creadă ochilor: „Eminescu, orice ediţie dinainte de '44… Goga…
Kant… Rebreanu…”. Îţi citez doar câteva dintre „exclamaţiile” Mamei, că lista o
păstrez şi-acum în bibliotecă, aşa că dacă te interesează… „Să ştii că-n marile
biblioteci publice s-a şi scos ce n-a fost bun”. „Şi unde sunt cărţile astea acum?”,
a-ntrebat-o Mama, cu un ton de parc-ar fi-ntrebat unde se află depus corpul unui
defunct. „Majoritatea, în pivniţă la cinematograful „Mătăsari”, iar altele la fosta
„Mociorniţa”, se face focul la cazane cu ele, asta ce ştiu eu”. „Focul la cazane…
Câţi inchizitori s-or răsuci-n mormânt de plăcere-acum, iar duhul lui Savonarola
cred că mustăceşte de fericire…”. „Smarandă, nu mai vorbi aşa”, a zis Ruth în
şoaptă şi s-a uitat prudent împrejur. „De ce, Ruth? Mie nu mi-e frică de tine şi nici
de fata mea. Nici ţie nu trebuie să-ţi fie frică de noi. Altcineva nu e la noi în casă.
Înţeleg gestul tău şi-ţi mulţumesc că te-ai gândit la mine, dar eu cărţi pe foc,
nesilită de nimeni, nu pun”. „Să nu-ţi pară rău”. „Sper să n-am ocazia. Mai bine
spune-mi ce mai fac părinţii tăi, ce face Adolf, ce-ţi face băiatul…”. A doua zi,
întorcându-se de la slujbă, Mama a trecut prin faţa pe la „Dâmboviţa”, fosta
„Mociorniţă”. Încă mai erau cărţi în curte. Un muncitor se-nvârtea pe-acolo cu
diverse treburi. Mama i-a cerut voie să ia câteva cărţi „pentru aprins focul”. „Ia,
cucoană, că pentru foc sunt, şi-avem peste-un vagon!”. Şi-aşa se face că-n
biblioteca noastră se află Kant în ediţie originală, Istoria Românilor supt Mihai
Vodă Viteazul, de Bălcescu, o antologie de poezie franceză, apărută până-n
Revoluţie, cea din '789, ceva rarisim, Creangă, în ediţia Kirileanu, mă rog tot ce-a
putut „ciuguli” Mama de pe marginile unui morman cât casa, pe care nu te puteai
urca. Deci, bunăvoinţa arătată de Ruth ne-a-mbogăţit biblioteca! De câte ori venea
pe la noi, Ruth îmi aducea câte ceva: ciocolată, cacao, venite în câte un pachet de
pe la nişte neamuri de-ale ei, plecate din ţară în '45. „Când ştiu că vin de la
capitalişti nu-mi vine să le mănânc”, zicea Ruth. „Dă-le-ncoace – zicea Mama – ura
noastră faţă de capitalişti nu merge chiar pân-acolo încât să nu le mâncăm
ciocolata!”.
La un moment dat, Ruth i-a spus Mamei că ea nu mai poate duce viaţa dinainte:
trăiam o epocă revoluţionară, ea nu mai accepta atmosfera stătută de până atunci.
„Şi ce vrei, Ruth, sa faci?”. „Să-mi schimb felul de-a trăi, potrivit cu vederile mele”.
„Bun, asta am înţeles. Dar practic ce vrei să faci?”. „Mai întâi, trebuie să-ţi spun
că eu nu mai pot trăi cu Adolf”. „De ce, dragă?”. „Este un intelectual fără orizont!”.
„Da' ce face bietul om de i-a pierit aşa, deodată, „orizontul”?”. „Nu-nţelege că o
femeie trebuie să fie independentă, să lupte pentru o viaţă liberă, să se afirme
profesional, politic, social, în sfârşit!”. „Şi el ce face, te-mpiedică să-ţi realizezi
idealul?”. „Doar ce-l auzi: „Iar şedinţă? Ai să-ţi turteşti curu' de-atâtea şedinţe! Ce,
tu nu mai ai casă, nu mai ai masă, nu mai ai copil?”„. „Pân-acum, zău, că sunt de-
acord cu el!”. „Tu poţi să fii, eu nu mai pot! E-un bărbat fără orizont!”. „Ruth,
spune tu drept, tu ţi-ai găsit pe cineva!”. „Asta aşa-i! Dar să ştii că dacă Adolf nu
era aşa un şobolan, care să ducă aşa o viaţă stupidă, asta nu se-ntâmpla. N-are
pic de orizont, dacă-ţi spun!”. „Ruth, chestiile astea cu bărbaţii şi cu femeile s-au
întâmplat de când lumea şi pământul, şi-nainte de „orizont”. Când, într-o căsnicie,
unul din soţi îşi găseşte pe cineva, ăl de-acasă sau a de-acasă, dintr-odată se
umple de toate defectele, ca de bube-dulci. Totul e să ai răbdare şi lucrurile se
reechilibrează: vezi că şi „zeul” nou are defecte, vezi şi că „vechitura” de-acasă are
calităţi şi, una peste alta, ajungi de multe ori la concluzia că „vechitura” e mai
bună decât „prospătura”„. „Ce ştii tu, Smarandă?! Să nu-ţi închipui că e ceva
senzual”. „Vai, cum să-mi închipui?!”. „Este ceva ideologic. Vreau să mă rup
complet de clasa mea. Am găsit un om care mă-nţelege, un om care luptă de-o
viaţă, care vrea să mă schimb, să lupt alături de el pentru o viaţă nouă. Este ceva
mai profund decât crezi”. „El ce este?”. „Este strungar, dar acum e antrenat mai
mult în munca politică”. „Şi ce vârstă are?”. „Patruzeci şi unu de ani”. „Şi el nu e-
nsurat, n-are copii?”. „Are două fete măritate, iar nevasta e cineva care nu-i
corespunde absolut, dar absolut deloc”. „Nu-i mai corespunde, aşa cum nici ţie
nu-ţi mai corespunde Adolf”. „Smarandă, văd că tu mă iei peste picior”. „Ruth, pe
el, cum zici că-l cheamă?”. „Vasile Volintiru”. „O!! De la Capitală? Aha! Eu pe el îl
înţeleg mai bine. S-a văzut brusc undeva unde o biată nevastă muncită, uzată, nu
i se mai potriveşte, sau, cum se spune-acum, „nu-i mai corespunde”, cum nu se
potriveşte o haină veche într-o locuinţă nouă. Cum să-i mai corespundă lui o
femeie simplă, gospodină şi mamă de copii, când o intelectuală ca tine, îmbrăcată-
n loden dar cu lenjerie de mătase naturală şi parfumată cu parfumuri franţuzeşti,
când o cucoană ca tine cade lată-n faţa lui? Nu mă mir de el. Mă mir de tine. O
vreme, cât o să vă iubiţi, tu ai să uiţi că el a fost strungar şi el are să uite că tu eşti
intelectuală. Pe orizontală, se uită multe lucruri. Dar oamenii mai stau şi vertical.
Şi n-are să treacă multă vreme, şi-n timp ce tovarăşul Vasile Volintiru are să uite
probabil, mai departe că tu eşti intelectuală, tu ai să-ţi aduci aminte tot mai des că
el nu este intelectual”. „În timp ce el are să mă ridice la nivelul lui ideologic, eu am
să-l ridic la nivelul meu intelectual”. „Vorbeşti de-aceste două nivele de parc-ai
vorbi de două cărămizi atârnate de frânghia unui scripete. Simplifici prea mult
lucrurile, Ruth. Şi cu morala proletară cum rămâne?”. „Ne-am gândit, n-avea
grijă”. „Eu n-am…”. „Vom expune foarte cinstit cazul nostru. Să ştii că nu e
primul. S-a-ntâmplat cu încă nişte tovarăşi cu munci foarte importante”. „Nu mă-
ndoiesc. Juridic, social, totul se rezolvă până la urmă şi-ntotdeauna de partea
celui mai tare; uman, strict uman e mai complicat însă…”. „Tu ce-ai face-n locul
meu, Smarandă?”. „Daniel Şerban are-o vorbă: „amorul şi gripa se tratează cu
patul”„.
Pavel Vlas începu să râdă.
— Mai spune-o dată, Sânziană.
— Amorul şi gripa se tratează cu patul”. La replica asta, Ruth sărise-n sus.
„Numai asta vezi tu-n dragoste, cum se poate un om atât de elevat ca tine,
Smarandă?!”. „Uşurel, uşurel. Nu făceam altceva decât să-ţi transmit din
observaţia „pe viu” a cuiva care, crede-mă, ştie ce spune. În concluzie, Ruth,
fiindcă ziceai că „numai asta” văd eu în dragoste, nu numai asta dar şi asta, şi
orice om normal vede la fel. Deci, tratează-te de-acest amor ca la gripă”. „Noi nu
putem face aşa ceva. Şi eu şi Sili – aşa-i spun eu – suntem nişte oameni cinstiţi”.
„Cine zice că nu sunteţi cinstiţi? Să ştii, Ruth, că dac-ai să-mi spui că nu te-ai
culcat cu tovarăşul Vasile Volintiru – cu „Sili”, cum îi spui tu – n-am să te cred.”.
„Nici n-am spus aşa ceva”, şi Ruth s-a-nroşit până-n albul ochilor. „Şi dacă tot aţi
făcut-o, de ce n-aţi mai face-o până vă mai răcoriţi?”. „Dar nu e cinstit; ne iubim şi
nu vrem s-o facem pe sub ascuns”. „Dar aţi mai făcut-o, e vorba de cantitate nu de
calitate. Şi crezi că e mai cinstit să laşi o nevastă după douăzeci şi ceva de ani de
căsătorie – presupun, fiindcă muncitorii şi ţăranii se-nsoară de tineri de tot – şi tu
să laşi un bărbat cu un copil, decât să te iubeşti un timp clandestin cu cineva cu
care te-ai mai iubit?”. „Smarandă, între noi nu-i vorba de-o aventură, e vorba de
marea dragoste a vieţii noastre pentru amândoi, nu putem trăi unul fără altul”.
„Ba puteţi, Ruth, dar nu vreţi să puteţi”. „Înseamnă că tu nu ştii ce-i aceea o
pasiune”. „N-oi şti… Ţi-am spus şi eu o părere. Mă gândesc la nevasta lui şi la
copilul tău”.
Învăţată de toată viaţa să aibă tot ce-şi dorea, bine-nţeles că Ruth s-a arătat
imună la lecţia de morală pragmatică a Mamei şi, de vreme ce dorinţa ei, motivată
de-un elan ideologic atât de pur, îl cerea-n momentul acela pe tovarăşul Vasile
Volintiru, care pe lângă faptul că era „corespunzător” tuturor idealurilor ei, mai
era şi-ntr-o ascensiune vertiginoasă, lucrurile au luat calea legalităţii şi-a
legalizării relaţiilor dintre ei: după ce şi-au expus „cazul” la forurile superioare, s-
au adresat justiţiei să-i despartă pe fiecare de „necorespunzătorul” său, vreme în
care Ruth se mutase cu locuinţa la tovarăşul Volintiru, iar cu slujba la o editură,
pe post de şef de secţie.
În vremea asta, consecventă în păreri, urmărind riguros lista autorilor epuraţi, la
alcătuirea căreia participase, golea substanţial biblioteca farmaciştilor Isacsohn,
părinţii ei, care, considerând că ceva era-ntr-o gravă neregulă cu unicul lor copil, o
lăsau să facă ce vrea, ei depunând o cerere de plecare definitivă din ţară; băga
groaza-n editura unde lucra; îl iubea cu tot atâta pasiune pe tovarăşul Vasile
Volintiru, căruia-i găsea pe zi ce trecea tot mai multe virtuţi; dădea pe la noi şi ne
informa de mersul divorţurilor lor, aducându-ne totodată mostre din ura ei
împotriva capitalismului: ciocolată, cacao, câte-un săpun fin şi, când ura era mai
acerbă, câte-un ciorap nylon, câte-un chiloţel, plângându-se de „burghezii” ei de
părinţi şi de „porcul” de Adolf care, pe lângă una şi-alta, mai şi făcuse cerere de
plecare pentru el şi pentru copil. „Nu-l credeam aşa de putred. Face-aşa o porcărie
numai ca să mă saboteze pe mine, fiindcă e gelos că eu mă realizez, iar el rămâne-
un farmacist şi-atâta tot”. „Rămâne ce era şi ce-o să fie-ntotdeauna”. „Eu ştiu că
tu-l simpatizezi”. „Totdeauna mi-a plăcut Adolf: cult, deştept, fin, educat, un
bărbat cum şi-ar dori orice femeie”. „Un mototol…”. E drept că nu suferea
comparaţie cu tovarăşul Volintiru, care scotea flăcări pe nări: negru-măslină, cu
nişte ochi de te băgau în boală, înalt şi spătos, „bun de prăsilă”, cum zicea Mama,
şi care mai era şi-nfipt de nu-i stătea nimeni împotrivă. Şi, deodată, Ruth a
dispărut, n-a mai venit pe la noi vreo şase luni, cred. Am aflat, cu totul
întâmplător, că bărbatul, copilul şi părinţii ei plecaseră. Şi-a făcut din nou
apariţia. Ruth era veselă şi nu-i mai tăcea gura de-ncântare: fusese cu tovarăşul
Volintiru, „soţul meu”, într-o misiune-n străinătate, unde-şi lăsase probabil
lodenul în schimbul unei superbe haine de antilopă moarată şi moale ca un fund
de copil mic. Ne adusese şi nouă nişte „chiloţei” ca spuma, un „parfumel” şi nişte
batoane de ciocolată braziliană cu arahide, că-mi lasă gura apă şi-acum, când mi-
aduc aminte. „Este-o jale să vezi pe de-o parte o bogăţie de să-ţi taie răsuflarea şi
pe de-altă parte să ştii că e-o mizerie…”, ne spunea Ruth, în concluzie, despre
vizita ei în Occident.
Eu, care nu văzusem niciodată bogăţie de să-ţi taie răsuflarea, o ascultam cu gura
căscată şi-nţelegeam perfect ura ei înverşunată faţă de capitalism, căruia-i făcuse
mărunta concesie să-i poarte o haină şi chiar să-i mănânce ciocolata, adusă ce-i
drept, de ea şi de tovarăşul Volintiru, şi nu trimisă de neamuri. Ruth era din ce în
ce mai ocupată la editura unde-avea un program mult mai încărcat decât în
învăţământ. Se mai repezea doar din când în când pe la noi. Copil cum eram, am
remarcat totuşi că-n relatările ei, Rudy, fiu-său, Adolf, care, aflându-se departe,
încetase să mai fie „aşa un şobolan lipsit de orizont”, şi părinţii ei, farmaciştii
Isacsohn, care-ncetaseră şi dânşii să mai fie „burghezii-mpuţiţi şi mărginiţi” din
care nu-i mai scotea la-nceput şi la care Mama o repezea totdeauna, redeveniseră
„mami” şi „tati”, „oameni aşezaţi şi cumpătaţi”, cum de altfel fuseseră totdeauna;
deci Rudy, Adolf, mami şi tati îşi recăpătau tot mai mult drepturile în relatările ei,
în detrimentul tovarăşului Vasile Volintiru. „Abia avem timp să ne mai vedem, atât
suntem de ocupaţi amândoi”, spunea Ruth, rezumându-ne viaţa ei conjugală.
Vrând să ne vină-n ajutor, o prezentase pe Mama la ea la editură. Mama dăduse
probe de traducere din greacă, din latină, din franceză şi din engleză şi o probă de
dactilografie. Toate fuseseră considerate excelente, însă de tradus nu prea aveau
ce să-i dea „pentru moment”, în schimb aveau nevoie permanent de-o dactilografă
„externă”, mai ales de calitatea ei. Aşa a ajuns Mama în „circuitul” editorial şi
scriitoricesc, putând să se retragă din postul de dactilografă de la „Cauciucul” şi
să economisească trei ore pe care le petrecea zilnic în tramvaie, de-acasă la fabrică
şi de la fabrică acasă. „Ruth, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, că mare bine mi-ai
făcut!”, i-a spus Mama, într-o zi. Ruth, în loc să protesteze şi să-i spună
„retrogradă”, fiindcă folosea asemenea expresii „înapoiate”, citând un personaj atât
de desuet ca Dumnezeu, i-a răspuns, spre surprinderea noastră: „Să-mi dea, că
am nevoie!…”, şi s-a uitat la Mama cu ochii ei frumoşi aproape plini de lacrimi.
Ruth era un tip fizic pe care tristeţea-l înfrumuseţa, spre deosebire de majoritatea
oamenilor. Ochii el, de-o culoare greu de definit, un amestec de-albastru, de verde
şi de cenuşiu, cum erau străbătuţi de-o undă de-amărăciune cum căpătau o
strălucire de cristal şlefuit şi dădeau atâta frumuseţe chipului că-i uitai gura de
ştiucă plină de dinţi albi şi strălucitori dar lungi ca de cal. În momentele-acelea îi
înţelegeai pe bărbaţii care se-ndrăgosteau de ea. Toată făptura ei căpăta ceva
pufos, duios şi-ademenitor. „Ruth, ce e cu tine?”, a-ntrebat-o Mama, cu vocea ei
blândă şi maternă. „Ei, ce să fie? Ai să zici că nu ştiu ce vreau şi că sunt
nestatornică, dar nu sunt deloc fericită!”. „Ruth, nu-l mai iubeşti pe soţul tău?”. „Îl
iubesc, dar nu-i ce m-am aşteptat”. Ne-am dat seama că-i părea rău că-i
„scăpaseră” ultimele cuvinte. „Te roade dorul de copil”, i-a spus Mama, ca şi când
nici n-ar fi auzit ultima parte a frazei care-l privea pe Volintiru. „Mai ales…”, şi
Ruth s-a uitat pierdut, cu ochi duioşi de parcă mângâia o siluetă depărtată.
„Smarandă, tu ce-ai face-n locul meu?”. „Locul unei mame este alături de copilul
ei”, i-a răspuns Mama pe-un ton generalizator. „Şi cum să fac?”, a-ntrebat-o Ruth,
cu sufletul la gură, ca şi când Mama, din gura căreia auzise ceea ce, evident, voia
s-audă, ca şi când Mama i-ar fi putut oferi pe loc rezolvarea unei situaţii care nu
era deloc simplă. „Asta nu mai ştiu”. „Smarandă, tu eşti singurul om sincer cu
mine, singurul om care nu se fereşte de mine, singurul om care se uită la mine ca
pe vremea când nu eram altceva decât Ruth, fata farmaciştilor Isacsohn. Ce-ai face
tu în locul meu?”. „Nu este vorba numai despre ce-aş face eu în locul tău, este
vorba mai ales despre ce se poate face. În aşa fel ca nimeni să nu iasă prea boţit.
Mai întâi, trebuie să discuţi cu soţul tău şi să-i pui lui întrebarea pe care mi-ai
pus-o mie”. „Exclus!”. „Cred că te-nşeli asupra lui”. „N-ar fi prima dată că mă-nşel
în viaţă”, a răspuns Ruth, cu un aer enigmatic. „Anumite lucruri cu el nu pot fi
discutate, fiindcă nu le poate-nţelege”. „Un om care-a trecut prin câte-a trecut el,
cred că poate-nţelege că o mamă nu poate trăi fără copilul ei”. „Din moment ce-am
ales între copil şi el… el consideră capitolul încheiat”. „Cât trăim nu putem şti de
la-nceput ce e-ncheiat şi ce nu. Crezi că Adolf, cu care n-ai să-mi spui că nu poţi
discuta orice, crezi că Adolf n-ar accepta să-ţi trimită copilul?”. „Niciodată. Mai
bine mi-ar da viaţa decât copilul”. „Mai fă un copil”. „Ei!”. „Când o femeie iubeşte
un bărbat simte nevoia să facă un copil cu el, cum de tu nu simţi nevoia asta?”.
* „Tu oare ai simţit pentru mine vreo clipă nevoia asta”, o-ntrebă Pavel în gând pe
Sânziana şi-nchise ochii. Îi deschise iară spre-a urmări mai bine pe chipul
Sânzienei, „filmul” fetei farmaciştilor Isacsohn, Ruth Muşat-Kahn-Volintiru.
* „La treizeci şi opt de ani?”. „Şi la cinzeci, Ruth, ştii ce cred eu? Cred că pasiunea
ta pentru tovarăşul Vasile Volintiru a trecut şi, odată cu ea, şi pasiunea ta pentru
„o viaţă nouă”. Încet-încet, începi să tânjeşti după Ruth, fata farmaciştilor
Isacsohn, şi după ce-ar fi putut ea să fie dacă rămânea neabătut fata lor”.
„Deşteaptă eşti tu, Smarandă!”, a exclamat Ruth, cu admiraţie-n glas şi-n ochii ei
frumoşi. „Dacă-i aşa, Ruth, sunt sigură, absolut sigură, că ai să găseşti soluţia”, şi
Mama s-a uitat fix în ochii ei, iar Ruth şi-a plecat privirea a-ncuviinţare. Şi Ruth a
găsit într-adevăr singură soluţia.
— Ce-a făcut?
— Tu ce crezi?
— Ce să cred? Nu ştiu, că nu mă duce mintea aşa departe. Eu, cum să-ţi spun, nu
sunt fata farmaciştilor Isacsohn!
— Asta, ce-i drept! Deşi Mama o vedea măcar o dată pe săptămână când trecea să
ducă şi să ia material de la editură, Ruth nu i-a spus că avea să fie trimisă-n
străinătate pentru nişte achiziţii, pentru nişte contracte, cam aşa ceva. Ulterior,
am aflat că-şi îndeplinise scrupulos misiunea, că restituise telegrafic Ministerului
nişte bani pe care nu-i cheltuise, trimiţând în acelaşi timp o listă foarte
conştiincioasă a tuturor cheltuielilor făcute, precum şi contractele încheiate,
împreună, totodată, cu o scrisoare în care explica de ce nu se mai întorcea în ţară.
Trimisese o asemenea scrisoare forurilor de care depindea tovarăşul Volintiru,
arătând că el era străin de-această hotărâre a ei şi, bine-nţeles, o scrisoare lui,
personal. Deşi era evident cât de străin fusese el de-această hotărâre, ponoase
trăsese destule. O vreme nu s-a mai auzit nimic despre el. După-aceea, revenind la
nivelul dinainte, găsise repede o succesoare pentru Ruth, în persoana unei
farmaciste cu care – deşi de origine ţărănească farmacista – n-avusese mai mult
noroc, căci, la trei ani de la căsătorie, fără să scrie nici o scrisoare de justificare
nicăieri, a rămas şi ea „niţel”, în Elveţia. Dar, mă rog, asta-i altă poveste. La
editură, în momentul când s-a ştiut că Ruth – căreia pân-atunci i se spunea cu un
ton de-naltă deferentă, „tovarăşa Volintiru” şi nu se uita să se adauge către
persoanele care n-o cunoşteau, „ştiţi, soţia tovarăşului Volintiru”, făcându-se şi
semn în sus cu mâna şi cu capul, spre a se mima „poziţia” tovarăşului Volintiru –
când s-a ştiut că nu se mai întoarce, dintr-odată, Ruth a devenit, printre dinţi şi-
ntre patru pân' la şase ochi, „jidoafcă-mpuţită”, căreia i se aplicau cristoşii,
dumnezeii şi grijaniile ţinute cu-atâta grijă-n guşă pân-atunci; şi fiindcă pe vremea
aceea se căutau ţapi ispăşitori în rândul relaţiilor celui fugit – de la mic la mare şi,
mai ales, la mic – brusc, Mama, „protejata transfugei”, nu mai primise nimic de
lucru de la editură. Noroc că Mama-şi făcuse o clientelă de prozatori, care scriau
lungi romane despre industrializare şi despre socializarea agriculturii, ceea ce,
împreună cu mărţişoarele, cu florile de mătase şi cu felicitările „confecţionate-n
cadrul artelor liberale” ne ajutau să supravieţuim.
Mama a cerut totuşi să fie primită de directorul editurii, tovarăşul Truţă, fără să
spere nimic de la această-ntrevedere. Mama avea un principiu, pe care mi l-a
transmis şi mie, şi anume că adevărul e cea mai bună minciună; în consecinţă, să
vorbeşti deschis cu oamenii, să nu-ncerci să prosteşti pe nimeni. Conform acestui
principiu şi al celui de-a nu abuza de timpul altuia, Mama i-a ţinut tovarăşului
director Truţă cam următorul discurs: „Tovarăşe director, vă rog să-mi acordaţi
cinci minute. Mă numesc Smaranda Hangan. Sunt fiică de ţărani declaraţi
chiaburi. Acestor ţărani le-au murit doi feciori pe front. Afară de mine, nu mai au
pe nimeni în lumea asta. Bărbatul meu, doctorul Gheorghe Hangan, a murit pe
frontul de răsărit, lăsându-mă văduvă, cu un copil. Sunt doctor în litere şi-n
filosofie. Am fost profesoară de latină şi de greacă. La Reforma învăţământului,
catedra mea s-a desfiinţat prin scoaterea latinei din şcoli. Am fost repartizată la
nouăzeci de kilometri de Bucureşti, ca profesoară de dexterităţi. Încercările mele
de-a-mi găsi în Bucureşti o slujbă în domeniul intelectual au eşuat din cauza
originii mele sociale – fiică de chiaburi, origine agravată de faptul că bărbatul meu
a murit pe frontul de Răsărit. Acestea fiind datele, am profitat de faptul că ştiam
să bat la maşină şi mi-am găsit un post de dactilografă la uzina „Cauciucul”,
unde-am lucrat până acum un an. Drumul casă – uzină, uzină – casă îmi lua
minimum trei ore pe zi. Ruth Volintiru, ajunsă şef de redacţie în editura
dumneavoastră, s-a gândit la mine, colega ei de bancă din liceu şi colega ei de
Facultate. S-a gândit să-mi uşureze viaţa dându-mi să bat la maşină, ca
dactilografă externă, pentru editura dumneavoastră, după ce mai întâi am dat
probe nu numai de dactilografie ci şi de traducere din greacă, din latină, din
engleză şi din franceză. Aceste probe au fost considerate excelente. Cum, „pentru
moment” nu era nimic de tradus pentru mine, mi s-a dat să bat la maşină. După
trei luni de colaborare cu editura dumneavoastră, am renunţat la postul meu de la
uzina „Cauciucul”, fiindcă nu mai puteam face faţă şi-acolo şi la editură. Vreau să
vă spun că probele date, scuzaţi-mi lipsa de modestie, erau într-adevăr excelente
şi nu declarate astfel doar de dragul tovarăşei Volintiru”. „Fostei tovarăşe…”,
zisese directorul zâmbind. „Fostei tovarăşe”, reluase Mama. „Îmi dau perfect
seama că dacă nu m-aş fi bucurat de sprijinul ei, oricât de bune-ar fi fost probele
mele, editura dumneavoastră nu mi-ar fi dat de lucru. În tot acest an, de când
lucrez pentru editura dumneavoastră, am primit mereu elogii pentru munca mea.
Ruth Volintiru pleacă-n străinătate, iar tovarăşa Zamfir, succesoarea ei, întrerupe
colaborarea cu mine brusc, în chip de represalii în contumacie faţă de Ruth
Volintiru. O bună vorbă românească ar zice „unde dai şi unde crapă”. Mi s-a dat a-
nţelege că această-ntrerupere se datoreşte unui ordin „de sus”. Am venit la
dumneavoastră ca să văd cât de importantă sunt eu şi cât de „de sus” vine
mazilirea mea. În zilele noastre, când se spune „de sus”, se spune cu un ton care
te face să-nţelegi că ai de-a face cu-o imanenţă, cu-o forţă implacabilă şi obscură
cu care tu, biet muritor, nu poţi comunica. Am venit la dumneavoastră ca să aflu
dacă faceţi parte din această imanenţă”. „De fapt, ce vreţi dumneavoastră de la
mine?”, o-ntrebase directorul, pe-un ton bănuitor, în timp ce se ridica-n picioare.
Înţelegând că-ntrevederea s-a sfârşit, uitându-se la ceas, Mama i-a spus: „Cele
cinci minute abia acum se sfârşesc, tovarăşe director. Ce vreau eu de la
dumneavoastră? Bucata de pâine căpătată cu ajutorul „fostei tovarăşe” Volintiru şi
pierdută cu ajutorul actualei tovarăşe Zamfir: dacă puteţi şi mai ales dacă vreţi, vă
rog să-mi daţi înapoi această bucată de pâine”. „Ştiţi, noi nu putem da pâine la
toată lumea, şi sunt şi-atâtea considerente… e greu să dai pâine la toată lumea”, a
zis directorul. „Tovarăşe director, un evreu n-ar fi spus asta niciodată altui evreu.
Vă mulţumesc, bună ziua!”. Şi Mama a plecat brusc, spre a nu depăşi cele cinci
minute răpite din timpul unui director. Care nu ne-a fost mirarea când, peste o
lună de la această-ntrevedere, tovarăşa Zamfir a chemat-o pe Mama să-i dea din
nou de lucru, tratând-o ca pe-un ou moale, scuzându-se pentru că ea fusese
executantul „greşelii” care se făcuse „căci, ştiţi, se mai fac şi greşeli”. Mama şi-a
dat seama că de la director i se trăgea tot binele, dar nu-nţelegea atitudinea
spăşită, „remuşcată”, a tovarăşei Zamfir şi tonul ei de-o deferenţă unsuroasă. O
redactoare i-a suflat că directorul dăduse a-nţelege că Mama avea pe cineva „sus”.
Mama izbucnise-n râs: „Doctor în litere şi-n filosofie „magna cum laude” şi trebuie
să am pe cineva „sus” ca să pot bate la maşină…?!”, dar redactoarea nu fusese
convinsă de absenţa cuiva „sus” în viaţa Mamei şi crezuse că Mama juca doar
teatru, spre derutare. Fără să se mai anunţe prin secretară, Mama a bătut la uşa
directorului şi i-a spus „Vă mulţumesc!”. „Eu vă mulţumesc”, i-a spus el
sărutându-i mâna şi conducând-o până la ieşire. Un an, Ruth n-a dat nici un
semn de viaţă. După un an, am primit o lungă scrisoare de la ea, din Canada, şi-
un pachet de Crăciun cu două pulovere, cu două fuste de tergal, cu cafea,
ciocolată, cacao, ceai şi săpunuri. „De la mine puţin, de la Dumnezeu mult”,
spunea ea în legătură cu darurile trimise.
Trebuie să ştii că pe vremea-aceea fustele de tergal plisate erau culmea eleganţei.
Ne povestea toate-avatarurile ei: se-mpăcase cu Adolf, îşi găsise slujbă; Rudy, „să
fie sănătos”, învăţa foarte bine, părinţii ei rămăseseră-n Israel, unde-şi
deschiseseră farmacie. „Vă sărut şi vă doresc bine cât îmi doresc şi mie şi, dacă nu
te-ncurcă, dragă Smarandă, mare bucurie mi-ai face să-mi scrii”, aşa încheia Ruth
scrisoarea.
Mişcată de fidelitatea cu care Ruth ne scria, ţinându-ne la curent cu-ntâmplările
mici şi mari ale existenţei ei, neuitând nici un Crăciun fără un pachet cât de mic,
Mama i-a scris toată viaţa. De trei ori s-a dus în Israel să-şi vadă părinţii, de trei
ori a trecut Ruth să ne vadă şi pe noi. Era-ngrijită, cochetă, plină de bijuterii, dar
nu mai avea nimic din exuberanţa şi din veselia de-altădată.
Mama, cu toată viaţa ei de lipsuri şi de muncă, în care din douăzeci şi patru de ore
cât are ziua nu cred că dormea cinci, părea cu cel puţin zece ani mai tânără decât
Ruth. Ultima dată a fost în ţară în luna când a murit Mama. Părinţii-i muriseră,
Adolf murise, Rudy – cu nevasta şi cu copiii lui, nevastă canadiană şi copii
canadieni.
„Smarandă, în Canada nimic nu e ca la noi. La noi, copiii merg la părinţi şi părinţii
la copii oricând, nu doar la sărbători, cu invitaţie. Atât sunt de singură şi fără nici
un rost. Stau de-o viaţă aici şi n-am o singură prietenă ca tine la care să-mi
descarc sufletul. Şi la o prietenă, aici tot cu invitaţie te duci, nu ca la noi. Noroc
că-i o comunitate românească destul de mare la Montreal. De când am îmbătrânit
şi nu mai am ce face cu timpul, mă duc în fiecare duminică la biserica
românească, mai schimb şi eu o vorbă. Când mă gândesc la viaţa mea, una peste
alta mi se pare totul o păcăleală”.
Când am condus-o ultima oară pe Ruth la aeroport, sărutându-se, la despărţire, şi
ea şi Mama, au izbucnit în plâns. „Măcar de ne-am mai vedea, Smarandă”, şi nu s-
au mai văzut. Scrisoarea prin care eu o anunţam pe Ruth de moartea Mamei cred
c-a făcut cruce pe drum cu cea prin care-mi anunţa Rudy moartea maică-sii,
Ruth. Au murit la două zile una de alta. „Mamă, ce preţuieşti tu la Ruth, că mie mi
se pare foarte superficială?”. „Preţuiesc ceea ce trebuie să preţuieşti la un om: ce
are bun. Mai întâi nu e superficială: este o fire exaltată, lucru rar la ovrei, care
sunt oameni foarte cumpătaţi. Multă lume a suspectat-o de ipocrizie, iar tu o
suspectezi de superficialitate. E numai exaltată, victimă a propriei firi”. „Şi
exaltarea asta cum o tolerezi, tu, un monument de echilibru?”. „O tolerez, fiindcă e
compensată de-o iubire adevărată, pe care Ruth o are pentru mine de când ne
ştim. De data asta, Ruth este fiica rasei sale: are vocaţia prieteniei”.
— Pavele, de cinci ani n-am mai vorbit amândoi, iar acum mi-e şi ruşine de cât am
sporovăit. Îţi spun atâtea lucruri care n-au de ce să te intereseze. Când îţi
povesteşti viaţa nu faci însă o selecţie artistică, selecţia personajelor şi-a
momentelor-cheie, cum face, sau cum trebuie să facă, un romancier când
povesteşte o existenţă. Nu disciplinezi evocarea. Îţi spui şi tu viaţa…
— Nu trebuie să disciplinezi nimic; toate-ntâmplările şi toate personajele pe care
memoria le scoate la suprafaţă când ne povestim viaţa, toate au un tâlc. Prin faţa
mea, de când te-ascult, au trecut fapte şi oameni care la vremea lor au însemnat
ceva pentru tine, a trecut deci o parte din tine, partea din noi pe care ne-o fac alţii.
A trecut prin faţa mea o epocă pe care eram prea mic ca s-o-nţeleg.
— Nici eu nu sunt ceea ce se cheamă un „mare martor” al acelei epoci. Sunt un
martor minor şi nu numai din cauza vârstei pe care-o aveam, ci pentru că n-
aveam acces decât la evenimentele omului de rând. Sunt deci un martor minor al
unei epoci majore şi grave.
— Uneori un amănunt dezvăluit de-un martor minor luminează un proces mai
mult decât toţi „martorii” la un loc. Aveai acces doar la evenimentele omului de
rând. Cred că-ntr-un proces istoric – cel mai important este omul de rând. El
suportă istoria. Lui i se reproşează că n-o înţelege – când ea este de neînţeles; şi
tot lui i se explică apoi că avea dreptate să n-o înţeleagă „atunci” – când ea se
petrecea. Este ciudat cum fiecare moment istoric se crede absolut şi infailibil, cum
crede că trebuie să anihileze tot ce-a fost înainte şi cum crede că viitorul nu poate
fi altceva decât transformarea sa, a momentului dat, într-un perpetuam mobile.
— Pentru că de multe ori cei care au acces la eveniment, de pe altă poziţie decât a
omului de rând, se auto-absolutizează: nu pot concepe realitatea în afara propriei
concepţii, şi-n loc să se adapteze ei la realitate, „adaptează” realitatea după ei. Şi
omul de rând are tendinţa să absolutizeze momentul istoric. Imaginaţia lui, de
fapt, nu poate concepe viitorul. Pentru omul care-n '50-'53 umbla-n loden, lodenul
era haina pe care imaginaţia lui n-o mai putea dezbrăca. Imaginaţia lui nu
concepea că peste douăzeci-douăzeci şi ceva de ani aveau s-apară „buticile”, că
lumea avea să aibă de mâncare atât încât să-şi permită să ţină câini cu pedigree,
că avea să-şi poată permite lucruri care să depăşească necesarul, că-n locul
guvernantei „abolite”, avea să apară profesorul de limbi străine, meditatorul. Eu
una trebuie să-ţi spun că nu-mi puteam imagina aceste lucruri. Imaginaţia omului
– deşi fără limite, psihologic vorbind – este limitată istoric. Omul se lasă copleşit de
moment. Foarte explicabil: într-o viaţă limitată în timp, gândul la limite este
permanent. Privim deci acea faţă pe care viaţa ne-o prezintă la un moment dat.
— Iar tu-mi prezinţi feţele pe care ţi le-a arătat viaţa la anumite momente, cu acele
fiinţe care făceau parte din ele. Să ştii că nu l-am uitat pe Mario Sidalgo. „Pentru
mine, până la Mario Sidalgo, ovrei era…”. Cine mai era?
— Ovrei erau şi Berta, Sandu şi Marcel Haimovici, de la etajul I, din casa noastră
din Cercului. Sandu făcuse liceul comercial şi-apoi preluase prăvălia lui taică-său,
„şepci, pălării, umbrele şi uniforme şcolare”, de pe Şelari. Berta învăţase la Notre-
Dame, apoi se-apucase de meseria maică-sii: pălării, bascuri, „paruri”, corsete,
într-o prăvălioară cochetă, uşă-n uşă cu prăvălia lui Sandu. Bătrânii Haimovici,
părinţii lui Sandu, se-aveau bine cu toţi vecinii de prăvălie, dar mai ales cu
Herşcovicii, părinţii Bertei, cu care erau în vizită, cu care petreceau sărbătorile, cu
care mergeau la iarbă verde, Haimovicii simţindu-se foarte onoraţi de prietenia
familiei Herşcovici, fiindcă madam Herşcovici era ovreică spaniolă, dintr-un neam
nobil, silită de lipsa de zestre să se mezalieze cu Herşcovici, evreu galiţian.
Degeaba te uiţi tu aşa, Pavele; habar n-ai ce-nseamnă asta. Asta ar veni cum pe
vremuri o fată de grof, o grofiţă, ar fi luat un moroşan de-al vostru. Amândouă
familiile nutreau în secret speranţa că, ajunşi mari, copiii, Sandu şi Berta, pe
numele ei adevărat Adalberta, să se placă, ceea ce, întâmplându-se, Sandu şi
Berta se căsătoriseră foarte tineri, şi-l aduseseră pe lume pe Marcel. Sandu şi
Berta alcătuiau cuplul tip al evreilor de mijloc. El, blonduţ, grăsuliu, cu turu' cam
în vine, simpatic şi binevoitor, „cu geanta plină de bancuri”, cum zicea Mama, cu
talent de-a face bani din piatră-seacă, devotat familiei, ca orice adevărat soţ evreu.
— Există şi alţii, care nu sunt „adevăraţi”?
— Cum să nu! Eu nu credeam – până la Cora Breck, colega mea de laborator, pe
care-o bătea bărbatul, iar când s-au despărţit i-a oprit nu numai toate lucrurile de
zestre de la părinţii ei, dar şi rochiile şi pantofii şi ciorapii; şi ca să plătească
pensia alimentară a copilului, de trei ori a trebuit să-l dea-n judecată.
— Bun băiat!
— Grija lui Sandu era s-o ştie pe Berta mulţumită. „Mamă, ce-ai mai vrea tu?”,
era-ntrebarea pe care nu obosea să i-o pună de câteva ori pe zi. „Mamă, cred c-ar
fi cazul să mergi din nou la coafor. Lasă că spăl eu vasele ca să nu-ţi strici
unghiile… Să ne interesăm de-o broşă, că pe-asta prea ai purtat-o”. Să nu-ţi
închipui că broşa pe care „prea” o purtase era vreuna de la „tinichigerie”, cum zice
fie-mea a mare, era măcar cu câteva brilenţele. Berta era aproape cu un cap mai
înaltă decât Sandu, avea nas cârn şi destul de borcănat, buze cărnoase şi
răsfrânte şi-un fel de gârbiţă sub bărbie, ceea ce-o făcea să pară fără gât –
moştenire din ramura galiţiană a familiei – obligând-o să poarte decolteuri en cśur,
încât i se vedea tot timpul câte-o dantelă fină de la furou sau de la sutienul care-
adăpostea doi sâni generoşi. Avea talia subţire şi şoldurile prea sus şi prea
proeminente, picioare frumoase, cu-o linie tihnită, încălţate în cei mai frumoşi
ciorapi şi-n cei mai frumoşi pantofi pe care i-am văzut eu vreodată. Berta umbla
totdeauna ca scoasă din cutie. Coafată, manichiurată, masată, fardată, îmbrăcată
impecabil, purtându-şi haina de astrahan şi haina de petit-gris în timp ce Ruth
umbla-n loden şi-şi ţinea blănurile la naftalină. „Nu le-am furat de la nimeni, am
muncit pe ele”, spunea Berta, mergând ţanţoş şi mângâindu-şi hainele cu degetele
ei frumoase şi pline de inele.
În casă, Haimovicii aveau mobile moderne, solide, covoare persane, argintărie, o
„natură moartă” în sufragerie, un nud în dormitor – care nu era pictură de gang –
o bibliotecă de cel puţin trei mii de cărţi, majoritatea romane. O parte a bibliotecii,
poeţii şi biografiile de mari muzicieni, reprezentau gustul lui Marcel. Argintăria, un
covor de rugăciune de Kechan, precum şi un superb sfeşnic ritual, de argint, cu
şapte braţe, reprezentau elementele spaniole aduse de puţina zestre a doamnei
Herşcovici. Singurul element spaniol moştenit de Berta în propria făptură erau
ochii aproape negri, plini de visarea unui întreg orient feminin al cărui singur
element de exprimare, mii de ani, fusese doar privirea. În schimb, Marcel părea
ieşit doar din ramura spaniolă a familiei. Semăna leit cu bunică-sa, doamna
Herşcovici, înalt, subţire, cu o figură prelungă, distinsă şi distantă, un portret ieşit
din penelul lui El Greco. De mic îi plăcuse să cânte la pian. La sugestia bunicii
spaniole, de la-nceput Marcel avusese, pe etape, cei mai buni profesori de pian din
Bucureşti. Era momentul ca din neamuri şi neamuri de negustori să răsară un
intelectual şi anume un mare artist.
— Marcel Haimovici, pianistul american, el e?
— Chiar el! Aşa cum în faţa lui Sandu nimic nu era prea bun şi prea frumos
pentru Berta şi-aşa cum Berta nu făcea decât ce ştia că-i place lui Sandu, aşa nu
ştiau amândoi ce să facă pentru copil, „ca să aibă fericire, linişte şi ca să poată
studia”. În timpul cât exersa Marcel la pian, nimeni nu sufla-n casă. „Ştiţi cum e
la noi, fetelor!”, ne spunea-ntr-o zi Berta – fetele fiind Marilena, Mama şi cu mine.
„Ştiţi cum e la noi? O familie are, să zicem, cu mic-cu mare, douăzeci de inşi. Ăştia
muncesc din zori şi până-n noapte, care cu un mic gheşeft, care cu-o mică
negustorie, care cu-o mică slujbă, păcălesc, sunt păcăliţi, umblă prost îmbrăcaţi,
îşi iau de la gură, şi pentru ce? Pentru ca unul dintre ei, ce-a dat mai bun neamul
lor, să poată să gândească fără griji şi să se facă rabin”.
Sandu şi Berta n-aveau nevoie să-şi ia de la gură pentru ca Marcel s-ajungă
pianist, dar pentru asta munceau din zori şi până-n noapte şi dac-ar fi fost nevoie
ar fi muncit şi noaptea, şi-ar fi luat de la gură, ar fi mers în zdrenţe, ei care
puneau atâta preţ pe haine, ca pe-un element social esenţial, numai ca băiatul lor
s-ajungă ce credeau că merita s-ajungă şi mai ales ce-şi puseseră ei în gând să-l
facă s-ajungă. Evlavia lor – mici negustori din neam în neam, oameni atât de legaţi
de sfera materială – evlavia lor faţă de talent, acest element de sublimare
spirituală, era impresionantă. Desăvârşirea intelectuală a lui Marcel era scopul
vieţii lor: Mama-i dădea lecţii de engleză, de franceză, de latină şi de greacă,
ultimele două pentru că Mama le spusese că un învăţământ cu adevărat umanist,
cel puţin de tip european, nu putea ignora sursele culturii europene. La câteva zile
după ce ne mutasem în Cercului, Mama s-a oprit din bătut la maşină ca s-audă
mai bine sunetele unei „poloneze” de Chopin, care-ajungeau în surdină de undeva
de pe-aproape. „Ce frumos cântă”. A doua zi, întorcându-se de la slujbă, Mama s-
a-ntâlnit pe scară cu Berta şi cu Sandu. „Bună ziua”, a zis Mama. „Doamnă, la
dumneavoastră-n casă se cântă la pian?”, i s-a adresat ea Bertei. „V-a deranjat
cumva?”, a-ntrebat Berta îngrijorată. „O, nu! V-aş ruga un singur lucru: cât mai e
cald, când cântă cine cântă, să lase fereastra deschisă s-auzim şi noi, eu şi cu
fetiţa mea”. Chipul soţilor Haimovici s-a luminat şi noi am fost „adoptate” din clipa
aceea. Cineva care preţuia ce făcea Marcel nu putea fi decât om sensibil şi cu
educaţie. Ceea ce-i impresionase de-asemenea profund în favoarea noastră pe
Sandu şi pe Berta, cuplu care ca-ntreaga lor rasă, minoritară şi-mprăştiată-n toate
colţurile lumii, punea preţ pe celula iniţială a solidarităţii – familia – era faptul,
considerat pe drept o mare nefericire, că Mama era văduvă cu un copil.
„Mamă, de ce crezi tu că ne simpatizează pe noi atât de mult Berta şi cu Sandu?”.
„Pentru că sunt rasă veche care se pricepe la calitate. Din câteva vorbe ştiu să
cântărească omul şi să-ţi spună câte parale face. Ei ştiu să preţuiască plăcerile
materiale şi comodităţile vieţii la fel de bine ca şi plăcerile spirituale. Apreciază o
masă bună oferită de cineva, dar şi mai mult conversaţia unui om, înţelegând prin
asta ceea ce vorba reuşeşte să redea din mintea şi din sufletul unui om. La
paritate de condiţie social-materială, evreul trăieşte, ştie să trăiască mai bine decât
românul. În casa unui negustor român n-ai să vezi bibliotecă, dar Sandu şi Berta
au bibliotecă, iar Berta se uită măcar o dată pe zi-n Larousse ca să afle tot ce nu
ştie”.
Mama era consultantul „ştiinţific” permanent al Bertei. Nimic nu făcea, nimic nu
cumpăra Berta fără s-o-ntrebe pe Mama. Aşa a ajuns casa Bertei plină de cele mai
frumoase mobile stil, de „cele mai” orientale covoare, caseta ei de bijuterii plină de
piese de valoare istorică, pereţii plini de Matei Şerban şi de alţii ca el, care,
consideraţi decadenţi în anii aceia, vindeau pe nimic ca să-şi ţină zilele. La toate
sărbătorile ne invitau la masă, mândrindu-se cu Mama, „prietena noastră”, care
făcea o profundă impresie asupra comunităţii; până şi-asupra doamnei Herşcovici:
ea ne făcea pe Mama, şi, scuză-mă că mă laud, şi pe mine „frumoase şi distinse ca
nişte spaniole”. În ajunul câte unui examen, când Marcel făcea ultima repetiţie,
Mama cu mine – şi, uneori, şi cu Marilena – îl ascultam stând în fotolii,
emoţionate, alături de Berta, de Sandu şi de bunica lui spaniolă. Berta şi cu
Sandu erau de două ori emoţionaţi: mai întâi, fiindcă Marcel cânta, în al doilea
rând, pentru că aşteptau verdictul Mamei, care pentru ei era mai important decât
ce-ar fi spus tot Conservatorul la un loc. Când ne-a cântat o dată Marcel
Imperialul, ultimul acord se stinsese demult, iar Mama rămăsese nemişcată în
fotoliu. Marcel s-a uitat întrebător la ea, iar Berta a-ntrebat-o neliniştită: „Ce
zici?”. „Când ai să fii celebru, Marcele, am să mă pot lăuda c-am avut privilegiul să
fiu auditorul tău privat: „Eu l-am auzit la el acasă pe marele Marcel Haimovici,
când era doar Haimovici Marcel, student la Conservator, şi-am ştiut de-atunci că
este un mare artist”. Mă simt astăzi cum cred că se simţea Ludovic al II-lea al
Bavariei când se cânta Wagner doar pentru el, într-o Operă goală. Îţi mulţumesc
din suflet pentru înălţarea estetică pe care-o trăiesc când te-ascult. Să ai parte să
faci cât mai mulţi oameni fericiţi”. Şi urarea Mamei s-a-mplinit. Nu este colţ al
lumii unde lumina acestui talent excepţional să nu fi ajuns. Într-un turneu, s-a-
nsurat cu-o americancă, o mare cântăreaţă de negro spirituals. În '60, Sandu şi cu
Berta s-au dus definitiv la „copil”. Am un vraf de cărţi poştale ilustrate pe care ni
le trimitea şi pe care mi le trimite şi-acum mie Marcel din toată lumea. În culmea
gloriei, găsea câteva momente în care să-şi aducă aminte de modestele lui
auditoare private din Cercului, care-l ascultau cu evlavie şi cu iubire. Berta şi cu
Sandu ne scriau scrisori care, pe de-o parte, debordau de mândrie pentru
succesele lui Marcel, pe de altă parte, se lamentau pe urmele unui trecut modest
şi paşnic când duseseră o viaţă cu adevărat tihnită în micul nostru falanster din
Cercului, între prieteni adevăraţi. În anul când a murit Mama, i-au trimis o
invitaţie şi bani de drum la bancă. I-a sosit paşaportul la două săptămâni după
moarte. Anul ăsta a murit mai întâi Berta, iar la două luni după ea, şi Sandu. N-a
putut trăi fără ea. Marcel le-a ridicat un monument superb aici în cimitir, unde ar
fi vrut ei de fapt să odihnească. M-a invitat la concertele lui şi la dezvelirea
monumentului: „În amintirea minunaţilor mei părinţi Sandu şi Berta Haimovici”.
Apoi, ne-am dus la Belu fiindcă a vrut să pună o jerbă de flori pe mormântul
Mamei. „În amintirea doctorului Gheorghe Hangan, căzut pe front, 1907-1942”, iar
dedesubt, „Smaranda Hangan, 1912-1974”. Înainte de-a pleca de la mormânt,
Marcel şi-a trecut degetele peste numele Mamei. „Smaranda Hangan, cel mai
demn şi mai exemplar om pe care l-am cunoscut”.
Ochii lui cenuşii, coborâţi din El Greco, petreceau la orizont un şir de nori alburii
ce se mişcau încet, ca un convoi de umbre obosite de-atâta umblet prin lume şi
prin timp.
— Am ajuns la Mario Sidalgo. De fapt, ne-am întors la el. Mario Sidalgo, după cum
ai înţeles, s-a-ndrăgostit de Mama de la prima vedere. Venea-n fiecare zi-n vastul
nostru apartament de treişpe metri mansardaţi, distribuiţi în două-ncăperi, „stil
Bieder-sicriu-meier”, sau „coşciug”, vorba Marilenei. Atâtea flori câte-a văzut într-
un an casa din Cercului cred că nu văzuse de când era ea pe lume, iar eu atâtea
bunătăţi – sigur niciodată. „Nu pot să primesc atâtea daruri, Mario”, îi spunea
Mama. „Pentru mine, cea mai mare bucurie este să-ţi fac daruri, mă simt ca şi
când aş aduce ofrande unui zeu de neînduplecat”. Subiectul lor preferat de
discuţie era cultura: literatură, plastică, muzică. Vorbeau nestingheriţi în faţa
mea, a Marilenei, a lui nenea Daniel, care venea destul de des pe la noi şi care se
retrăgea repede când îl găsea pe Mario, gândindu-se să nu fie inoportun. În
conversaţiile lor, se făceau aluzii la trecutul mai depărtat, mai apropiat, şi la
prezent. Fără ca Mario Sidalgo să ne fi povestit viaţa lui şi-a familiei lui cum ţi-o
povestesc eu ţie pe-a mea, am înţeles că se căsătorise cu nevastă-sa, Rachela, o
fiinţă plină de calităţi, nu numai din plăcere, ci fiindcă această căsătorie
reprezentase alianţa între două familii evreieşti de vază, între familia Sidalgo, vechi
neam de bancheri spanioli, cu-ncrengături în toată lumea, şi familia Bernstein,
familie galiţiană de veche tradiţie intelectuală, care dăduse rabini, matematicieni,
fizicieni, medici de renume, neam la fel de vestit în ramura galiţiană, ca neamul
Sidalgo în cea spaniolă. Căsătoriile între ritul sefard şi cel askenazit erau
considerate de spanioli o mezalianţă mai mare chiar decât căsătoriile cu creştinii.
Anul căsătoriei lui Mario şi-a Rachelei fusese un an de răscruce pentru întreaga
lor rasă şi pentru omenire: anul 1939. Comunitatea, pentru exterior şi mai ales
pentru ea însăşi, trebuia să se-arate unită. Unitatea aceasta avea nevoie nu de
vorbe, ci de exemple, prin faptă. Căsătoria tânărului Sidalgo cu tânăra Bernstein
făcea parte dintre aceste exemple programatice. Sidalgo-tatăl, don Enrique – cum
îi spunea familia şi tot high-life-ul – bancher, om cu simţul situaţiei, se lăsase uşor
convins de rabinul sefard de necesitatea acestei căsătorii. Cel mai greu de convins
era dońa Clara, soţia lui don Enrique, vestită pentru frumuseţea ei care, spuneau
gurile-rele, fusese înaintea căsătoriei cu don Enrique, omagiată de doi regi. După
ce ascultase pledoaria soţului ei, în favoarea acelei mezalianţe, îşi pusese evantaiul
pe masă şi rostise, pe-un ton de amară constatare: „În ce hal a ajuns omenirea,
dacă trebuie să coborâm în mahala să ne luăm partenerii de viaţă, de dragul
unităţii!”. Până la urmă, acceptase această căsătorie, neîncetând însă nici o clipă
să se poarte ca o regină în exil, deci de nu-i puteai ajunge nici cu prăjina la nas.
Rachela, fiica doctorului şi-a doctoriţei Bernstein, doctoriţă ea însăşi, energică şi-
ntreprinzătoare, luase cu nădejde-n mână frâul casei şi, ca orice soţie evreică,
începuse prin a-şi îndeplini datoria faţă de specie şi faţă de neam: făcuse la iuţeală
două fete, amândouă frumoase, una de-un brun diavolesc, părând străină de orice
participare a familiei Bernstein, alta având trăsăturile distante, statuare, ale
familiei Sidalgo, dar coloritul Bernsteinilor: piele albă, ochi albaştri, păr blond,
care-i îndulcea aspectul statuar, ducându-te cu gândul mai mult spre pictura
impresionistă. Cele două frumuseţi de nepoate înmuiaseră inima dońei Clara,
consolând-o de mezalianţa făcută de unicul ei fiu, dar lăsând-o la fel de-mpietrită
în privinţa instrumentului mezalianţei, noră-sa, Rachela, care, ce-i drept, nu-şi
dădea nici o osteneală să-i fie soacrei pe plac şi nici chiar propriului bărbat.
Rachela avea câteva jaloane-n viaţă: copiii, profesia şi, mai presus de orice,
plăcerea. Sâmbăta şi duminica nu accepta să şi-o petreacă altfel decât la munte
sau la vreun tămbălău cu dans, în timp ce Mario ar fi-nţeles ca, după hărţuiala
unei săptămâni, momentele de răgaz să le petreacă-n sânul familiei. După ce
noutatea amorului conjugal se mai ofilise, Rachela nu se dădea-n lături de la
aventuri erotice, considerând amorul tinereţe şi înnoire a sufletului şi-a trupului şi
nefăcând cine-ştie-ce eforturi de discreţie pentru acoperirea efectelor acestei etici.
Mario se-arătase foarte indulgent faţă de firea ei, ţinând seamă că, deşi se
plăcuseră şi nu se căsătoriseră-mpotriva voinţei lor, niciunul nu-l alesese pe
celălalt. Toată lumea ştia că nu are cui să reproşeze această căsătorie impusă de-o
conjunctură istorică. „Numai lui Hitler i-o pot reproşa, éste hijo de puta”, zisese-
ntr-o zi dońa Clara, excedată de purtările noră-sii. Deşi nu-i făcea nici o plăcere să
se-amestece-n vreun fel în menajul lui fiu-său, într-o zi, totuşi, nu putuse răbda
să nu-i atragă atenţia, foarte politicos, noră-sii, că se cam întrecea cu gluma.
„Dumneta vorbeţti, dońa Clara? Ai uitat de ăia doi regi? S-au schimbat vremurile:
de unde să găsesc eu regi? Acum, dacă m-am măritat şi v-am mezaliat, să-mi pun
cenuşă-n cap, sau să trec la creştinism şi să mă călugăresc?”. Şi făcându-i
golăneşte semn de rămas-bun cu mâna, Rachela-şi luase de fapt adio de la soacră-
sa care, îndată ce-şi revenise din şoc, luase hotărârea să nu-şi mai vadă nora-n
veci de veci, spre lipsa totală de regret a acesteia. Tocmai când Mario o anunţase
că vrea să divorţeze, considerând că se umpluse paharul, se naţionalizaseră şi
laboratoarele medicale, deci şi cel al doctorilor Bernstein, lovitură mult mai grea
pentru Rachela decât ameninţarea cu divorţul. Primise vestea dată de Mario ca pe
cea mai banală ştire. „Crezi că mult îmi pasă de-un căcat de divorţ? Praf m-ai
făcut, ce să spun! Mie-mi pasă că ne-au luat ăştia laboratorul. Să ştii că eu plec.
Eu cu un salariu chior nu pot trai”. Mario se mutase la părinţii lui, iar Rachela,
împreună cu părinţii ei, depusese actele de plecare, spunându-i lui Mario că dacă
nu-i dădea fetele nu admitea să divorţeze şi pe deasupra avea să-i facă nişte zile
de-avea s-o roage să ia fetele şi să se ducă şi la mama-dracului numai să scape de
ea. Ştiind-o-n stare să se ţină de cuvânt, şi-n bine şi-n rău, Mario-i dăduse
consimţământul să ia fetele.
„Îţi lăsăm moştenire şi partea noastră de construire a socialismului”, îi spusese
Rachela lui Mario la despărţire, la aeroport. Când l-am cunoscut noi pe Mario,
nevasta şi fetele-i erau plecate de-un an. Mario voia să se-nsoare cu Mama şi să
plecăm din ţară. Considerând că eram destul de mare ca să-nţeleg o discuţie de
principiu şi neavând secrete faţă de mine, Mama nu s-a sfiit să vorbească deschis
cu Mario despre-acest proiect pe care ea de la-nceput îl respinsese. „Ce pierzi,
Smarandă? Maşina de scris? Ţi-e teamă că dincolo n-ai să poţi avea o situaţie atât
de strălucită ca aici: doctor în litere şi-n filosofie n-ai să reuşeşti performanţa de-a
găsi un post de dactilografă? Sau poate n-ai să mai găseşti un apartament atât de
confortabil ca ăsta din Cercului, stil „Bieder-sicriu-meier”? Părinţii…?! Părinţii,
sărmanii, firesc e să moară înaintea copiilor. La anii care vor urma după ce ei n-au
să mai fie nu te gândeşti? La Sânziana nu te gândeşti? Nu crezi că e preferabil să
trăiască-ntr-un loc cu un nivel economic mult mai ridicat decât cel de-aici? Pe
bieţii tăi părinţi, în Bărăgan unde sunt dislocaţi, i-ai putea ajuta mai mult de-
acolo decât îi ajuţi de-aici. Eu să ştii că mă fac forte să-i scot şi pe ei dacă vrei”. La
ultima frază a lui Mărio, Mama a izbucnit în râs. „Ce copil eşti, Mario! Ţăran
român emigrant! Mă gândesc ce ochi ar holba amândoi, săracii, când ar auzi aşa
ceva! Transilvănenii emigrau doar de răul împăratului şi toţi cu gând să se-ntoarcă
aşa cum au şi făcut cei mai mulţi. Pe la noi, unde nu era şi persecuţie naţională,
oamenii n-au plecat niciodată. Au stat în bordeie, cu băşică de porc în loc de
geam, dar n-au plecat. Au venit fanarioţii, simbriaşi oarecare ai înaltei Porţi, care
la noi erau toţi principi şi se trăgeau direct din împăraţii bizantini şi din coapsa lui
Jupiter, şi „blânzi şi buni”, iubitori de popor străin şi puşi pe căpătuială, numai
sufletul îl mai lăsau în rumân. Şi s-au mai băjenit oamenii, s-au mai răsculat –
dar n-au plecat. Ţăranul e legat de pământ”. „Pe ei de ce nu-i întrebi ce cred?”. „Nu
vreau să-şi reproşeze că pentru ei refuz să fiu iar femeie măritată, cu cruce de
voinic la casă, cum zicem noi. De câte ori m-ar vedea ar spune oftând: „De dragul
nostru n-ai plecat cu domnul care te-a cerut şi rugineşti pe lângă noi în loc să fi
fost cocoană”. Nu le spun fiindcă sunt şi-aşa destul de amărâţi ca să mai aibă şi-
un motiv de auto-învinuire. Pentru ei dac-aş pleca aş fi ca şi moartă”. „Îţi repet, că
mai mult i-ai ajuta de-acolo decât de-aici”. „Material, aşa e. Dar ei au nevoie de
mine-aici; pentru ei altă durere mai mare decât să mă ştie că vreau să plec n-ar fi.
Mario, e foarte greu să-ţi închipui ce-nseamnă locul pentru omul care o viaţă, el şi
tot neamul lui cel adormit, nu s-a uitat decât pe cer şi-n pământ. Cine n-a dat cu
sapa-n brazdă nu poate-nţelege. Dac-ai rămâne aici, m-aş mărita cu tine, deşi
părinţii tăi ar considera că faci o mezalianţă mai gravă chiar decât prima. Uiţi cum
ţi-a spus mama ta când puseseşi ochii, mai demult, pe-o prinţesă Brâncoveanu:
„Când Dumnezeu te-a binecuvântat să faci parte din neamul ales n-ai voie să
nesocoteşti darul Său nepreţuit şi să te-amesteci”. La noi, un proverb zice să-ţi iei
petic din gunoiul tău. Părinţii mei, ţărani, care-abia ştiu să scrie şi să citească, s-
ar bucura să mă mărit cu cineva de prin partea locului nostru, cu om cunoscut,
însă n-ar avea nimic împotrivă să mă mărit cu tine. Ei n-au idei nici de rasă, nici
de clasă, deşi sunt declaraţi elemente primejdioase şi ţinuţi în rezervaţie.
Consideră că tot ce se-ntâmplă face parte din soarta lor. Mi-aduc aminte o
convorbire a lui Malraux cu doi deţinuţi dintr-un lagăr de concentrare – ei fiind
printre cei câţiva supravieţuitori din lagărul acela. Unul era preot. Malraux îl
întreabă ce concluzii trage despre om, el care-a vegheat atâţia oameni pe patul
morţii, care-a ascultat atâtea spovedanii: „Il n'y a pas de grands hommes”,
răspunde preotul. O frază scurtă şi simplă care-nfăţişează omul la adevăratele lui
dimensiuni, frază care exprimă starea întregii umanităţi: imperfecţiunea. Pe-al
doilea, Malraux îl întreabă care-a fost secretul lor, al celor câţiva supravieţuitori,
de-a scăpa cu viaţă din lagărul acela, mai crâncen decât toate celelalte. „Secretul?
Secretul de-a fi considerat lagărul parte a destinului nostru. Cine-avea permanent
sentimentul revoltei faţă de nedreptatea care ni se făcea şi nu accepta această
nedreptate ca făcând parte din destinul său individual a murit”„. „Bine, dar ăsta e
defetism curat!”, a zis Mario. „Aşa crezi? Nu e defetism, e psihologia omului care,
neavând de-ales, se-ncăpăţânează, totuşi, să trăiască”. „Smarandă, pe măsură ce
stau de vorbă cu tine, îmi dau seama de implicaţiile ancestrale din Mioriţa, acest
rezumat al psihologiei românului. Resemnarea în faţa destinului. Când am citit
prima oară Mioriţa, m-a cuprins un sentiment de revoltă: deşi avertizat de
complotul celor doi baci, baciul moldovean aşteaptă cu mâinile-ncrucişate să fie
omorât şi nu găseşte altceva mai bun decât să-şi facă un testament de-o mare
frumuseţe, cosmic, dar expresie a neputinţei, a abuliei pe plan logic”. „Pe plan
logic…! Cei doi baci criminali sunt materializarea destinului. Baciul acela „abulic”
îşi dă seama că are de-a face cu-o forţă mult deasupra puterilor lui, forţă pe care-o
priveşte cu totală detaşare şi cu melancolică resemnare. El este descendentul unui
lung şir de stoici. Marcus Aurelius ar fi făcut la fel ca baciul nostru. Baciul ucis
este descendentul acelor daci care, înfrânţi de romani – destinul – renunţă la viaţă;
au orgoliul de-a sfida destinul, un orgoliu care oricând poate fi considerat
defetism. Azi, când cel mai bine e să fii copil găsit şi chiar popor găsit, suntem
prezentaţi în manualele de istorie ca un fel de hibrid ieşit din tot felul de siluiri
succesive. Acest episod esenţial din istoria noastră – impactul daci-romani – e
repede expediat”. „Trăim sub semnul internaţionalismului proletar!”. „Pe care
originea popoarelor n-are de ce să-l destrame. O viaţă am fost siliţi de-mprejurări
să probăm cu documente cine suntem, de unde ne tragem şi că nu eram de pripas
în această ţară. Latiniştii şi-au închinat ştiinţa şi existenţa acestei demonstraţii.
Azi, ea nu mai are nici o importanţă sau, mai bine zis, nu i se mai dă nici o
importanţă. S-ar putea să vină o vreme când să n-avem destule mâini cu care să
fim siliţi să dezgropăm iară un trecut demonstrator al originii noastre”. „Viitorul
este imprevizibil, aşa că totul se poate”. „A-nceput şi trecutul să fie imprevizibil!”.
„Totuşi, prezentul este un reper care nu poate fi ignorat. În numele acestui reper
vreau să plecăm”. „Mario, cunosc perfect acest reper. Dac-aş pleca, pe bună
dreptate s-ar putea spune că nu pierd nimic: maşina de scris, emblemă a unei
cariere curmate, o casă în care nu se poate spune că trăim ci că nu murim, un
trai, mult spus, modest. Prietena mea Berta Haimovici avea o vorbă. „La noi – zicea
Berta – o familie de douăzeci de inşi roboteşte care cu un mic gheşeft, care cu-o
mică negustorie, care cu-o mică slujbă, douăzeci de inşi robotesc pentru ca unul
din neam să poată gândi, fără griji, şi să se facă rabin”. Ai să te-ntrebi ce legătură
are rabinul cu mine. Eu sunt „rabinul” unui neam… de ţărani care de două mii de
ani au tras la plug ca eu să gândesc. Nu mai sunt profesoară, sunt dactilografă,
am fost dată afară din casă şi mutată-ntr-un sicriu aerian, părinţilor numai
sufletul li s-a mai lăsat, dar în ciuda tuturor acestor avataruri eu gândesc. Ştiu că
pentru-o glumă pe care-o spui sau pe care-o asculţi şi omiţi s-o relatezi unde
trebuie poţi înfunda ani mulţi puşcăria, ştiu că-n puşcării sunt oameni de
nouăzeci de ani, fiindcă au fost, acum cincizeci de ani, miniştri, criteriul fiind
„monitoarele” oficiale despuiate alfabetic pe ultimii cincizeci de ani, ştiu că cea mai
privilegiată stare a momentului e să fii mort – şi mort demult, ca să nu mai poţi fi
dezgropat – ştiu şi ce mănânc, şi ce beau, şi ce vorbesc, şi ce tac, dar gândesc.
Neamul meu, prin mine, a ajuns să gândească. Aici a ajuns să gândească, aici
trebuie să gândească. Cu ce ştiu şi cu ce pot, ştiu că-n altă parte aş putea fi din
nou profesoară. Ştiu, de asemenea, că viaţa mea e prea scurtă şi prea-mpovărată
ca eu să mai apuc să-mi câştig pâinea altfel decât bătând la maşină. Ai să mă-
ntrebi ce-aştept şi ce sper? Eu nici n-aştept, nici nu sper să vină americanii. Sper
doar să ne vindecăm de bolile copilăriei. Şi-n vremea asta am să gândesc. Din
neamul de clăcaşi ai lu' Dorobanţu ajunseseră trei inşi să gândească: fraţii mei şi
cu mine. Ei nu mai sunt, am rămas doar eu, rod a două mii de ani de tras cu
plugul… „… Ca să schimbăm, acum, întâia oară, Sapa-n condei şi brazda-n
călimară, Bătrânii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani”,
cum zice un poet pus la index astăzi, pentru citirea căruia au fost daţi afară
studenţi din Facultate. „Poezia putrefacţiei şi putrefacţia poeziei”. Orice epocă de
mari transformări aduce la-nceput cu sine fenomenul negării. Dar nimic nu e
veşnic pe lume. Iar mai schimbător decât sufletul omului, decât concepţiile sale şi
decât vremea nu e nimic”. „Decât vremurile! Mi se pare atât de ciudat că un om
respinge cu-atâta tenacitate bunăstarea şi siguranţa materială şi chiar spirituală.
Perseverenţa ta mă nedumereşte atât de mult: să refuzi să-ntinzi doar mâna ca să-
ţi schimbi în bine existenţa…”. „Eu sunt baciul care se pleacă-n faţa sorţii. Această
schimbare – nu avantajoasă, ci strălucit de avantajoasă – m-ar rupe de
spiritualitatea din mine, de drumul lung şi-anevoios a două mii de ani. Oricine ar
putea spune: „Cucoană, abia ai după ce bea apă şi de spiritualitate-ţi arde?!”.
99.999 de oameni la suta de mii ar gândi aşa. Dar unu la suta de mii sunt sigură
că gândeşte ca mine, că pune ideea mai presus de materie. În ce situaţie disperată
trebuie să fie un om ca să hotărască să-şi părăsească ţara! În situaţia în care-
ajunge omul care-şi pune capăt zilelor. Câtă tristeţe să vrei să-ţi ucizi sufletul sau
şi sufletul şi trupul deodată! Atâta vreme cât nu vreau să plec din ţara mea
înseamnă că nu mi-a intrat disperarea-n oase, înseamnă că vigoarea ţărănească
nu m-a părăsit, că umbra baciului moldovean se mai plimbă meditativ prin
gândurile mele. Te rog să mă ierţi, Mario, pentru această incursiune în sufletul
meu; eşti singurul om în faţa căruia o fac, fiindcă ştiu că poţi înţelege ce spun”.
Ştiu că Mama s-a uitat cu-o privire pătrunzătoare la mine şi la Mario. Mario i-a
sărutat mâna şi şi-a lipit o clipă obrazul de ea. „Nici dacă părinţii tăi n-ar exista n-
ai merge cu mine?”. „Nici! Dar tu, dacă n-ai avea acolo fetele, tot ai pleca?”. „Tot.
Aici, totul duce spre nivelare, iar mie mi-e foarte greu s-o suport. Ce-i poate oferi
unui avocat un regim al egalizării claselor? Furturi din avutul obştesc; divorţuri în
care se-mparte un dormitor, o sufragerie, un covor, trei carpete; procese pentru o
pensie alimentară! Şi-apoi, mi-e un dor nebun să călătoresc. Pentru asta am
nevoie de bani: şi de bani mulţi. Sunt învăţat cu un nivel de viaţă pe care l-ai
văzut, cu-o ambianţă la care nu vreau să renunţ. Avem o singură viaţă,
Smaranda, una singură!”. Când a spus aceste cuvinte a luat-o pe Mama de umeri
şi, imobilizând-o, i-a străpuns ochii cu privirea lui neagră şi tăioasă ca o sentinţă.
„Străbunii tăi au rezumat atitudinea mea într-o maximă: „ubi bene, ibi patria”„.
„Erau un neam de invadatori şi trebuia să le justifice legionarilor pe care-i
cantonau la mii de leghe de ţara lor, de ce-i implantau acolo: pentru că şi acolo era
bine. Acolo era bine şi, de vreme ce oriunde puteai înfige însemnele Romei – S. P.
Q. R. – oriunde erai pe teritoriu roman. Ubi bene, ibi patria, care-l scotea din sărite
pe Cicero, era o maximă de mare utilitate politică, o maximă necesară unei armate
în permanent marş cotropitor. Pe plan strict psihologic, ea reprezintă ridicarea
hedonismului la nivel de ideologie şi este la fel de bine maxima peregrinului”. „Mă
dispreţuieşti pentru a-mi fi luat drept călăuză-n viaţă această maximă?”. „Două
mari dureri am avut în viaţă: războiul mi-a luat bărbatul şi doi fraţi, pacea mi-a
azvârlit părinţii din locul unde neam de neamul lor s-au născut, au trăit şi s-au
îngropat, mi i-a azvârlit ca pe-o buruiană răufăcătoare, la sute de kilometri de
vatra lor. Dacă te-aş dispreţui, Mario, pe tine, pe care te iubesc, ar fi şi asta o
mare durere”. „Nu mi-ai spus niciodată până acum că mă iubeşti!”, a rostit Mario,
uitând cu desăvârşire de prezenţa mea. „Nu ţi-am spus, fiindcă ştiai”. „Şi dacă mă
iubeşti, cum poţi să nu mergi cu mine?!”. „Pentru că, după părerea mea, concepţia
de viaţă a unui om se situează mai presus de iubire. Ideea unui om despre ţara lui
– „conceptul de ţară” cum se spune-acum – face parte, pentru unii oameni, nu
dintr-o vorbărie sterilă şi umflată care te saltă în nişte posturi de unde ţi-e foarte
uşor să-ţi alegi altă ţară sau dacă-i faci ăsteia unde te-ai născut „onoarea” să mai
rămâi în ea, este fiindcă nu poţi avea-n altă parte osul suculent pe care ţi-l oferă
„proştii” de-aici; ideea asta face parte – pentru o categorie din ce în ce mai rărită,
pentru un fel de ornitorinci – dintr-o concepţie de viaţă care nu se expune de la
tribună şi nu e-nsoţită de bătăi cu pumnu-n piept, nici de onoruri şi nici de salarii
personale, care ţine de profunzimea fiinţei lor, face parte, dacă vrei, din
incapacitatea lor de-a uita istoria şi de-a se lepăda de ea. Ţara asta îmi este
datoare carnea cu care, de mii de ani, îi îngraşă brazda neamul meu. Iar eu sunt
datoare tuturor oaselor din neamul meu îngropate-n pământul ţării ăsteia. Nu
vreau să merg undeva unde, pe bună dreptate, n-aş avea de ce să cârtesc, n-aş
avea în numele cărei vechimi să cer vreun drept: decât dreptul la milă. Mario, nu
vreau să fiu străină şi minoritară. Dacă tu nu poţi să-nţelegi asta, nimeni nu poate
să-nţeleagă! Te rog să mă ierţi că-ncep să devin patetică, eu care am oroare de
vorbe mari, dar dacă nu-ţi spun acum tot ce am să-ţi spun, pentru ca între noi să
nu rămână zone de umbră, n-am să-ţi mai spun niciodată. Te rog să mă ierţi şi
pentru că-ţi spun lucruri pe care le ştii, dar cred că nu ştim niciodată de-ajuns
nişte lucruri pentru ca să fie de prisos să le repetăm. Te-ai gândit că te-aş putea
dispreţui fiindcă avem păreri deosebite despre viaţă. Înţelegerea semenului este
condiţia omului evoluat. Avem dreptul să fim intoleranţi doar faţă de oamenii şi de
ideile care seamănă vrajba şi germenii crimei. Cu ce drept aş judeca şi aş
condamna concepţia ta de viaţă? Cui îi face ea vreun rău? Romanii – fiindcă de-
acolo-ncepe, oricât ar părea de bizar, povestea noastră – pe noi ne-au învins, ne-
au învins de vreme ce vorbim o limbă care se trage din latină: între noi – printre
noi înţelegându-i pe daci – şi legiunile romane s-a produs o fuziune. Cine-a refuzat
să se-amestece cu ei s-a sinucis, o parte au fost duşi la Roma să defileze-n
cortegiul triumfal şi să fie, mai departe, sclavi, iar cei mulţi au rămas pe loc, i-au
asimilat pe romani şi s-au asimilat lor. Momentul impactului între străbunii noştri
învinşi şi cei învingători a fost imortalizat pe columna ridicată de Traian de drag că
mai cucerise un popor. Şi l-a cucerit într-adevăr de vreme ce noi vorbim un derivat
al latinei. Cu voi, lucrurile n-au mers la fel. Titus a dărâmat Ierusalimul. Ceea ce
n-au reuşit romanii să dărâme în voi a fost dorinţa de-a nu vă amesteca. Romanii
n-au reuşit să vă asimileze, fiindcă n-aţi vrut să vă asimilaţi. Se spune că-
nvingându-i pe greci, de fapt, învingătorii, romanii, au fost învinşi. Toată lumea
„bună” vorbea greceşte la Roma. Când este ucis, Cezar i se adresează greceşte lui
Brutus: „kai şi teknon!” „Şi tu, fiul meu?!”. Cel puţin aşa pretinde Suetoniu. Grecii
i-au înfrânt pe romani prin rafinament, arta romană fiind epigonul celei greceşti,
Atena imprimând moda claselor de sus de la Roma. Dar aceasta era doar o
„cochetărie” între forţă şi spirit. Înfrângerea definitivă a Romei avea să vină însă
din altă parte: dintr-o provincie – cât un vârf de ac – din Asia Minor. În ziua când
Pontius Pilat – din ipocrizia invadatorului de-a da, din când în când, celui invadat
iluzia libertăţii, în lucruri cu totul mărunte – lasă să fie trimis la moarte, în locul
unui tâlhar, un om care n-avea altă vină decât delictul de opinie faţă de propria
lege, Pontius Pilat, spălându-se inutil pe mâini, semna capitularea Romei.
Imperiul capitula în faţa unui nevinovat ucis pentru delict de opinie faţă de legea
neamului său, nevinovat ce devenea martirul spre-a cărui cruce avea să-şi
îndrepte privirea întregul imperiu, la ale cărui picioare, bătute-n cuie, avea să se
prosterne secole de-a rândul o lume-ntreagă, în numele căruia, deşi profet al
dreptăţii şi-al iubirii, succesiunea Romei avea să ucidă şi să-mpileze. Refuzând să
se-asimileze romanilor, Iudeea era desfiinţată, poporul ei – condamnat la
peregrinare. Iudeea era-nfrântă teritorial. Ea însă începea din acel moment să
scrie un nou testament, eretic faţă de dogmă, testamentul lumii non-iudaice. La
Roma, care o-nfrânsese teritorial, cel mai mare monument al noii legi avea să
proclame patron al romanităţii un pescar iudeu, ucenic al Profetului ucis:
apostolul Petru. În ziua când creştinismul este recunoscut religie de stat a
Imperiului, Roma este definitiv înfrântă de mărunta provincie din Asia Minor.
Bazilica Sfântului Petru se-nălţa, în numele noii legi, ca un imens gest de
penitenţă faţă de vechea lege, al cărei templu din Ierusalim fusese făcut scrum de
Titus. În numele noului profet, pe care Iudeea îl născuse, de câte ori era nevoie de-
o diversiune, începea o prigoană-mpotriva peregrinilor conservatori, a celor de
vechea lege. Iar peregrinilor le rămânea să urmeze legea milenară a celui strâns cu
uşa de-mprejurări: să-şi schimbe locul; să strângă, să strângă şi iar să strângă
bunuri care să-ncapă într-o traistă, ba chiar într-o batistă şi care să circule
oriunde şi oricând. Un trai bun dar lipsit de opulenţă, de-acele elemente exterioare
care-atrag atenţia şi stârnesc invidia, şi săculeţul neştiut de nimeni; de aici,
disimularea faţă de oricine nu era familie, o viaţă pentru ochiul atent al vecinului,
alta văzută doar de pereţii casei – şi cu prudenţă şi faţă de-aceia, că şi ei au ochi şi
urechi. Un neam dispersat, hotărât cu încăpăţânare să supravieţuiască dincolo de
eşecul teritorial, trebuia să respecte cu sfinţenie nişte legi: unitatea în ciuda
dispersării; puterea bănească; şi puritatea rasei. Majestăţile lor Catolice, regii
Spaniei, când voiau să-i despoaie pe eretici, îi ardeau pe rug; ţarii au descoperit
pogromurile. S-a inventat şi ghettoul. Oare altă rasă, care-ar fi fost la fel de
prigonită, care-ar fi trăit mereu cu spaima-n suflet, n-ar fi devenit la fel de
disimulată, la fel de bănuitoare? Bine-nţeles. Noi toţi, de orice rasă am fi, suntem
un sinopsis al istoriei neamului nostru. Cât trebuie să fi suferit neamul vostru
dac-aţi devenit atât de suspicioşi încât când cineva atacă un singur individ din
neam, fără nici o implicaţie rasială, vi se pare că acel cineva este duşmanul
întregului neam?! Cât trebuie să fi suferit! Mario, multă lume învaţă istorie, puţină
lume o-nţelege! Fiecare neam îşi ştie – şi, mai ales, ar trebui să-şi ştie – istoria. Te
rog să nu te superi că am făcut incursiunea asta în istoria neamului tău, aşa cum
înţeleg eu această istorie: poate că felul în care o-nţeleg ţi se pare simplist, dar,
oricum, el porneşte de pe poziţia omului care face şi el parte dintr-un neam pe
care nu l-a prea răsfăţat istoria”. „Ce spune un neam despre sine este foarte
important, dar ce spune un străin despre-acelaşi neam aduce o lumină nouă şi-i
îmbogăţeşte cunoaşterea. Ai dreptate când spui că fiecare dintre noi suntem un
sinopsis al istoriei neamului nostru. În sufletele noastre se văd cicatricele şi
diformităţile lăsate de istorie, căci „bietul om e sub vremi şi nu vremile sub om”,
cum zice cronicarul. Mă surprinde însă cât te-a preocupat problema evreiască,
fiindcă cine-ajunge s-o-nţeleagă aşa cum o-n-ţelegi tu, n-a ajuns întâmplător”.
„Mario, poporul român e-un popor bun şi primitor. Cine-a venit la noi n-a mai
plecat. Eu, ca fiică de ţărani munteni, n-aveam nici habar să fac vreo deosebire
între noi, românii, şi vreun neam trăitor pe pământul românesc. La noi, în sat,
erau doi grădinari bulgari şi-un grădinar sârb. Părinţii mei ni-i dădeau mereu de
exemplu pe nea Ivanco, pe nea Petco şi pe nea Ivo, ca pe nişte oameni pricepuţi şi
cinstiţi. Fiind vecini cu noi, părinţii mei îi pofteau la masă la toate sărbătorile, la
toate cumetriile, Mama le ducea totdeauna pomană, iar pe noi, copiii, ne distra să-
nvăţăm câteva cuvinte bulgăreşti şi sârbeşti, pe care le tot intercalam între cele
româneşti când se aflau de faţă copii care nu erau atât de „învăţaţi” ca noi. La
liceu, am stat în bancă tot timpul cu Ruth Isacsohn, despre care ţi-am vorbit.
Aproape-n toate duminicile, mă invita la ei la masă. De câte ori veneam din
vacanţă, printre proviziile de şcoală, Maica pregătea un coş cu-o pasăre grasă
tăiată, cu ouă, cu brânză, cu unt şi cu-o pâine-n ţăst pentru doamna şi pentru
domnul farmacist, părinţii lui Ruth, şi Taica trecea totdeauna să-i salute şi să le
mulţumească pentru bunăvoinţa pe care mi-o arătau. Trebuie să-ţi spun că habar
n-aveam de vreo problemă naţională. Mi se părea că eram toţi absolut la fel de
bine-ncadraţi în peisaj şi că-ntre noi nu e nici o deosebire, cum nici nu era. Şi-n
calmul ăsta, în care oamenii se considerau cu toţii făpturi egale-n faţa lui
Dumnezeu, a apărut nazismul cu derivatele lui. Era nevoie de-o diversiune de
mare amploare care trebuia „fundamentată” teoretic, a cărei aplicare trebuia
făcută metodic, la scară mare, cu „acurateţe”. Aşa au apărut lagărele de
concentrare. Aşa, în România, care nu era nici pe departe atât de „metodică”, dar
nici atât de crudă ca modelul ei, pentru evrei a fost creată o formă de umilire:
munca forţată. Era prima oară când noi, cei din Regat, aveam şocul problemei
naţionale, un şoc provocat, impus. Nici eu, nici Gheorghe, nici prietenii noştri,
Daniel şi Matei Şerban, nu ne-am lepădat de Iancu Stein, prietenul nostru: iar eu,
de Ruth, colega mea, nu m-am lepădat niciodată şi n-am făcut nici o taină din
faptul ăsta, nici măcar pe vremea legionarilor. Momentul acela, al creării unei false
probleme naţionale, a fost momentul când am început să mă gândesc la problema
evreiască. În ţara asta, erau atâţia oameni de alte naţii decât românii; voi, pentru
mine, eraţi însă minoritatea cea mai demnă de interes, cu cel mai complicat
trecut, cu cea mai complexă şi mai tulburătoare psihologie: plini de complexe de
superioritate şi de inferioritate-n acelaşi timp, avizi de-a vă asimila, avizi de-a vă
amesteca sângele cu naţii mai noi, mai brutale şi mai viguroase fizic; şi-n acelaşi
timp, conservatori, închişi în propria castă şi temători de amestec; dornici să
prindeţi rădăcini într-un loc şi-n acelaşi timp cu un nestins dor de ducă; voi eraţi
cei mai tulburători, fiindcă nu eraţi o minoritate doar printre noi, eraţi o
minoritate a lumii-ntregi, fiecare ţară avea evreii pe care-i merita – cum spunea
Nathan der Weise – fiindcă oricât de-nchişi în voi şi-ntre voi aţi fi trăit, primeaţi şi
pecetea neamului în sânul căruia trăiaţi. În 1916, toţi cetăţenii români apţi de
armată merseseră pe front, fără nici o discriminare. Tatăl lui Iancu Stein a murit
în 1916: ostaş român, căzut pe front. Dacă o naţie vrea să asimileze minorităţile
naţionale existente-n sânul ei trebuie să nu facă nici o deosebire între cetăţenii ei.
Venirea lui Hitler la putere era primul mare moment de discriminare în sânul
popoarelor. Războiul a trecut, nazismul şi derivatele lui au fost înfrânte. Ceva s-a
schimbat însă în psihologia oamenilor. De pildă, eu, Daniel şi Marina Şerban, care
suntem prieteni ca fraţii cu Iancu Stein, simţim cum ceva, mărunt în aparenţă, s-a
schimbat în comportamentul nostru faţă de Iancu”. „Ce anume?”, întrebase Mario
cu aviditate. „Înainte de '39, între noi – prin noi înţelegându-i pe Iancu şi pe
Marioara, nevastă-sa, pe Daniel şi pe Marina, pe Gheorghe şi pe mine – era o
adevărată-ntrecere: cine spunea cea mai bună anecdotă, banc cum se spune
acum, cu ovrei. Astăzi, fără să ne fi vorbit între noi, nici eu, nici Daniel, nici
Marina nu mai spunem nici un banc cu ovrei în faţa lui Iancu, aşteptăm să ne
spună el nouă şi el ne spune mereu”. „De ce? Aveţi impresia că s-ar supăra? Din
câte mi l-ai descris, pare un tip spiritual, în stare să treacă peste-asemenea
lucruri”. „Nu e vorba de el, e vorba de noi. Deşi ne numărăm printre cei care-au
luat atitudine de partea evreilor în vremea prigoanei, avem un sentiment ciudat al
culpei”. „Culpă? De ce?”. „Mario, dacă poporul tău într-o zi ar face o nedreptate
altui popor, tu, care n-ai avea nici o vina, totuşi nu te-ai simţi deloc, dar deloc
vinovat, într-o zonă obscură a spiritului, la limita între logică şi sentimente?”.
„Cred că da. Înţeleg acest sentiment al vostru, de oameni cinstiţi. După '44,
majoritatea dintre noi s-au repezit în ideologie şi-n posturi. Să ştii că şi eu
simţeam o jenă – „la limita dintre logică şi sentimente”, cum spui tu – pentru acest
fapt iar jena mea a crescut proporţional cu numărul celor care pleacă. Poate-ai să
mă-ntrebi: „Atunci de ce pleci şi tu?”„. „Mario, spui că v-aţi repezit în ideologie şi-n
posturi. Un om care-a trecut printr-o mare spaimă, o vreme are un comportament
destul de ciudat, dacă n-ai ţine seama de spaima prin care-a trecut. Mie nu mi se
pare nefiresc ca nişte oameni care-au fost atâţia ani înspăimântaţi şi umiliţi, pe
lângă spaimele şi umilinţele a două mii de ani de peregrinări, în clipa când îşi pot
reveni din spaimă şi din umilire să fie cuprinşi de-un elan, de-o dorinţă, de-o
exuberanţă, de-un fel de beţie de-a vrea să arate cine sunt şi ce pot. Mintea
voastră mobilă şi ascuţită, în stare să creeze sisteme filosofice, să asimileze şi să
explice sisteme filosofice, se avânta într-o ideologie faţă de care românii se arătau
reticenţi. Această ideologie era echivalentă pentru voi cu trâmbiţele care
dărâmaseră zidurile Ierihonului, ea vă mântuise de nazism. Posturile nu le-aţi luat
singuri: ele v-au fost date; vi le dădeam noi, din acel sentiment de culpă despre
care ţi-am vorbit. Atâţia ani de spaimă şi de umilire trebuiau plătiţi într-un fel”.
„Dacă toată lumea ar gândi ca tine…”. „Mario, nimic pe lume nu e mai simplu şi
mai simplist decât să fii anti-ceva ca lăutarii după ureche, fără un fundament
logic, „logica supremă” fiind de tipul: „Nu vorbesc cu tine, ofticosule!”. Multă lume
citeşte istorie, toată lumea trăieşte istoria, puţină o-nţelege. Un om nu poate fi
considerat doar la un moment dat al existenţei lui. Nici un popor nu poate fi
judecat suspendat într-un singur punct al istoriei lui. Despre noi, românii, câţi nu
spun că suntem ca trestia? fără să se gândească ce s-ar fi-ntâmplat dac-am fi fost
rigizi ca stejarul. Dacă popoare ca voi şi ca noi mai sunt în viaţă – sunt pentru că
sunt aşa cum sunt. Suntem prea intransigenţi când îi judecăm pe alţii şi prea
concesivi când ne judecăm pe noi înşine. Eu am înţeles istoria poporului nostru,
am înţeles-o totdeauna, iar ce-nseamnă să ţi se lipească o etichetă înţeleg din ce în
ce mai bine, înţeleg din ce în ce mai bine ce-nseamnă să fii minoritar, iar la mine e
şi mai trist: să fii considerat minoritar în propria naţie – „chiabur-duşman de
clas㔄. „Lucrurile nu stau pe loc, Smaranda. În câţiva ani, n-o să mai fie-aşa”.
„„Les révolutions qui viennent tout venger/Font un bien éternel dans leur mal
passager”, zice poetul. Numai că, vezi, cum pe bună dreptate spuneai tu, avem
doar o viaţă şi de multe ori ea nu-i atât de lungă încât s-apucăm să vedem toată
desfăşurarea unui proces istoric. Mi-e teamă că până să se revină asupra unor
exagerări – cum vor fi numite cele ce se-ntâmplă acum – părinţii mei au să moară,
departe de casa lor printre străini. Degeaba-i mai dai cuiva „după moarte cal de
ginere”, cum spune-o vorbă…”. „Smaranda, vrei să rămân?”. „Aş fi vrut să rămâi
dacă n-ai fi avut niciodată gândul să pleci. Cum aş putea să-mi iau răspunderea
de-a te face să alegi ceva numai pentru că acel ceva este ceea ce-am ales eu?
Nimeni n-are dreptul să aleagă pentru altul, oricât l-ar iubi”. „Şi-n sinea ta nu-mi
dai dreptate?”. „Odată, la un rabin, vestit pentru-nţelepciunea cu care judeca
pricinile şi cu care-mpărţea dreptatea, se duce şi Iţic să asiste la o judecată. Îl
ascultă rabinul pe-ntâiul împricinat, se gândeşte şi zice: „Ai dreptate!”; îl ascultă şi
pe-al doilea-mpricinat, se gândeşte şi zice: „Şi tu ai dreptate!”. „Rabi – zice-atuncea
Iţic al nostru – dar nu se poate să aibă şi unul şi altul dreptate!”. „Şi tu ai
dreptate!”, îi spune rabi lui Iţic”.
CAPITOLUL ŞASE
— Pavele, n-ai adormit?
— Cum s-adorm?
— Ţi-am spus povestea asta fiindc-am simţit nevoia să-l evoc pe Mario cuiva. E,
cred, singurul bărbat pe care l-a iubit Mama, singurul în afară de Tata. La câteva
luni după ce Mario a plecat, nenea Daniel i-a spus într-o zi Mamei: „Am crezut, la
un moment dat, că ai să te măriţi cu Mario Sidalgo. De ce v-aţi despărţit?”. „Din
motive ideologice”. „De când faci tu politică?”. „De două mii de ani, pe puţin, tot
neamul meu cel viu şi cel adormit face politică şi eu la fel ca ei: stăm aici”, i-a
răspuns Mama, şi-a făcut semn cu mâna spre pământ. Când m-a cerut pe mine de
nevastă francezul despre care ţi-am vorbit, am întrebat-o pe Mama: „Ce-ai zice,
Mamă, să mă mărit cu franţuzelul?”, ca să văd ce zice şi mai ales ca să aflu ce se
petrece-n sufletul ei în legătură cu Mario. „Tu faci cum crezi, dar dacă mă-ntrebi
ce cred eu… Eu cred că nu e bine să te măriţi cu un om necunoscut, mai ales
când e şi străin, pentru că tu nu faci parte dintre femeile-acelea care nu se mărită
cu un bărbat, ci cu un paşaport şi cu-o ţară; tu eşti un om cinstit, nu o tânără de
virtute „categoria pană”, din acel lot care se-auto-exportă, spre fericirea unor
bărbaţi naivi de prin alte părţi. Şi-nainte de război pleca lumea din ţară să-şi
încerce norocul în altă parte, dar nu se rupeau punţile ca acum. Acum, o
asemenea plecare e-un drum fără-ntoarcere, e-o hotărâre prea gravă ca să fie
luată la repezeală. De fapt, ştiu că n-ai nici un gând să te măriţi cu franţuzelul;
vrei doar să mă-ncerci. N-am plecat noi de-aici acum douăzeci şi ceva de ani! Cum
ai să pleci tu, acum?! Bat la maşină de peste-un sfert de veac, pentru ca fata mea
să fie intelectuală: a doua generaţie de intelectuali din neamul nostru. Tu ştii ce-
nseamnă asta: crezi că ei, acolo, ar înţelege? Pentru ideea asta, eu n-am plecat de-
aici cu un om pe care-l iubeam; mi-ar fi atât de greu să ştiu că fata mea pleacă de-
aici cu un om pe care nici măcar nu-l iubeşte. Tot ce-am făcut în anii ăştia mi s-ar
părea inutil dacă tu n-ai fi-nţeles esenţa acestui efort, ca să nu-l numesc
sacrificiu”. M-a sărutat pe frunte şi-a adăugat, zâmbind: „Tradu-i cum te pricepi
mai bine, vorba noastră: „Ia-ţi petic din gunoiul tău!”, şi-o să-nţeleagă”. Mario a
plecat, viaţa noastră s-a redus din nou la micul falanster din care plecaseră şi
Haimovicii. Mama – cu maşina ei de scris, eu – cu şcoala, doamna Gavrilovici – cu
zarzavaturile-n Obor, Marilena – cu „artele liberale”, familia Fekete, tată, mamă,
copil, cei mari – cu slujba, iar băiatul – cu Facultatea, aproape că nu-i vedeam.
Seara, Marilena venea la noi, la „lecţia de cultură generală”, cum zicea ea, ora
când Mama mă-nvăţa greacă, latină şi engleză, urmată de „colocvii libere”, când
Marilena şi cu mine o-ntrebam şi ea ne răspundea, ore când ne vorbea despre
muzica pe care-o ascultam la radio, ore când puneam la picup discurile cumpărate
din Talcioc, când Mama ne-nvăţa că, pe lângă bucuriile materiale-ale vieţii – care
nu erau de dispreţuit, dar care nu fuseseră, nu erau şi poate multă vreme n-aveau
să fie la-ndemâna tuturor – erau bucurii pe care nişte fiinţe alese le dăruiseră
lumii-ntregi. Mi-l închipuiam pe Johann Sebastian Bach cântând singur într-o
catedrală pustie şi transcriind pe portativ fructele geniului său pentru a le trimite
în aer peste veacuri până la mansarda noastră; mi-l închipuiam pe Beethoven,
chinuit de surzenie, chinuit de geniul care nu-i dădea pace până ce nu se vedea
transpus într-un fluviu de sunete care să se reverse peste omenire, şi-mi trecea
prin minte că un gând al lui măcar, o notă ne erau adresate nouă, trimise către-o
mansardă. Atunci, în Cercului, am înţeles că, în jocurile ei incalculabile, natura
organiza la fel de riguros materia şi spiritul. Zbuciumul prin care trecuse materia
până să ajungă la formele definite-ale speciilor poate fi egalat numai de cel prin
care trecuse pentru ca, în lumea raţională, să creeze geniul. S-au năruit şi se vor
nărui civilizaţii, cultura însă e ceea ce supravieţuieşte civilizaţiilor materiale, iar ea
va fi etern însemnată de pecetea geniului. Pavele, aş fi vrut să am o cultură
umanistă profundă, metodică. Am şi eu din cât am tras cu urechea la Mama; ce-
am reţinut din conversaţie. Tu ştii ce grea e Facultatea noastră şi ce grea ni-i
meseria. Şi-apoi, când ajungi să-ţi câştigi singur existenţa… Şi s-o mai câştigi şi
pe-a altora – e mai greu s-o mai iei metodic, ca la şcoală, sau cum ar trebui să fie
la şcoală, şi să-nveţi ce n-ai învăţat când ar fi fost vremea de-nvăţat. De câte ori
citesc o carte cu mai multe trimiteri, cu mai multe aluzii – la cultură, evident –
simt cât de precară este instrucţia mea, dar nu mă las până nu-nţeleg tot: mă uit
prin enciclopedii, îl mai întreb pe nenea Daniel, îl mai întreb pe nenea Matei, pe
nenea Iancu. Deci, despre-o cultură temeinică, metodică, nu poate fi vorba, în ceea
ce mă priveşte. Sunt un medic oarecare şi nicidecum un om de cultură. Un lucru
însă a reuşit să facă Mama din mine şi să fac şi eu din mine: un om care are-o
mentalitate de om de cultură: respect pe cel care-o creează, respect pe cel care-o
răspândeşte, respect pe cel care-o respectă. De când e lumea şi pământul, există o
categorie sufletească de oameni puşi pe căpătuială, pentru care banul e mai
presus de orice, e singura valoare-n care cred şi căreia i se-nchină, pentru că – ce
e drept nu-i păcat! – banul e cel mai bun prieten, cel mai bun protector, el n-are
miros şi deschide toate uşile. Şi cum omul – spre deosebire de-animale, mănâncă
mai mult decât pentru a-şi astâmpăra foamea, bea mai mult decât pentru a-şi
astâmpăra setea, face amor nu numai pentru a-şi reproduce specia, ucide cu
premeditare fără să-şi mănânce victima – acumulează mai mult decât ar avea
nevoie chiar pentru un trai îmbelşugat, e rapace pentru că acumularea îi dă
senzaţia de siguranţă şi de superioritate asupra altuia. Asta dovedeşte cât de puţin
evoluează mentalitatea oamenilor. Printre-aceşti cumularzi de bunuri materiale
sunt unii care-au trecut prin război, prin bombardamente, prin cutremure, prin
revoluţie, prin tot ceea ce-ţi demonstrează că poţi pierde totul într-o clipă, şi n-au
învăţat nimic. Mereu sunt pline ziarele de milionari care nici măcar n-au ce face
cu milioanele, fiindcă-ntr-un regim socialist investiţiile particularilor sunt limitate.
Şi câţi milionari or fi pe care nu-i ştim, pe care nu-i publică ziarele! Un milion! –
nici măcar n-am calculat de câte ori încape salariul meu într-un milion. Ştiu doar
că salariul meu este de două ori cât al unei femei de serviciu şi-n cel mai fericit caz
cât bacşişul lunar al unei manichiuriste!
— Din păcate, milionari sunt şi printre medici!
— Pavele, jur că n-am primit, cât am lucrat în spital, un leu de la nimeni. Primeam
flori, am primit de două ori câte o cutie de bomboane şi, o singură dată, o sticlă de
şampanie de la fratele unei colege de grupă, care mi-a spus că dacă n-o primesc
dă cu ea de pământ în faţa mea. Din bomboane, am tratat pe toată lumea, iar
şampania am băut-o seara, la gardă, cu asistentele.
— Cred că pentru asta colegii nu te iubeau cu pasiune.
— Ţi-nchipui! Când iubiţii mei şefi, Verzeu şi Voicu Marin, m-au mătrăşit de la
chirurgie, nenea Iancu Stein m-a luat pe după umăr şi mi-a spus: „Ce-ţi trebuie ţie
chirurgie? Ca să-ţi bată mereu inima pentru fiecare om pe care-l operezi? Peste tot
e concurenţă, dar la chirurgie – mai mare ca oriunde. Măcar dac-ai lua bani! Dar
dacă tot ai făcut legământ de sărăcie, ca mine şi ca nean-tău Daniel, măcar alege
şi tu ceva mai odihnitor. Nu vezi cum se uită toţi la Daniel şi la mine, ca la nişte
debili mintal: profesori, oameni bătrâni, fără casă, fără maşină, fără vilă, spune şi
tu, doi idioţi bătrâni! De ce să strici tu socotelile la atâta lume care-i pusă pe
treabă: care-pe-care şi cât-pe-cât?!”. Mă gândeam câtă vreme am să rezist
legământului de sărăcie, cât aveam să rezist ispitei de-a primi plicul care mi se-
ntindea. Mă gândeam şi mă temeam că, într-o zi, înainte de chenzină, cu punga
debilă şi cu moralul scăzut nu numai din cauza pungii anemiate ci dintr-o mie de
alte cauze, mi-era teamă că-ntr-o zi de asta de „avitaminoză” pecuniară şi
spirituală să nu iau plicul care mi se-ntindea, fiindcă primul plic conta, restul
aveau să vină de la sine. Excomunicarea mea din parohia lui Verzeu îmi rezolva o
problemă de conştiinţă, gravă ca orice problemă de conştiinţă pentru cel care are
conştiinţă: mă scutea de tentaţie. Doctorul Staicu şi cu mine eram singurii care nu
primeam bani şi nici echivalentele lor. I-am spus o dată lui Staicu: „Domnule
doctor, cum de nu luaţi bani, nu vă tentează?”. „Ba mă tentează-al dracu', dar
vreau să nu mi se poată reproşa nimic. Pe omul curat nu-l ai cu nimic la mână”.
„Deci, această atitudine face parte din planul dumneavoastră de mărire?”. „Dacă
vrei… Uiţi că sunt secretar de partid?”. „Spitalul ăsta a mai avut secretari de
partid şi luau, mulţumesc lui Dumnezeu, cu-amândouă mâinile”. „Era momentul
să vină unul care să nu mai ia. Dar tu de ce nu iei? Din cauza mea? De mine să
nu te sfieşti: ia – dacă aşa-ţi cere metabolismul”. „Eu nu iau din principiu. Un om
e destul de nefericit că e bolnav. Să-i mai iei şi banii…”. „Printre „nefericiţii” ăştia
ai tăi sunt unii de le-aş lua şi măselele. Le-aş lua cincizeci de mii pentru-o
apendicită, paştile mamii lor de tâlhari! Dintr-ăştia, unu măcar nu operez! Îi trimit
la Georgescu, la Avramescu, la Oprişan…”. „Care le iau două-trei-patru mii – ca la
toată lumea!”. Când te gândeşti câte plocoane primesc unii „tovarăşi”, oploşiţi prin
posturi, cât câştigă, prin muncă „cinstită”, nişte responsabili, zău că le-ai lua
cinzeci de mii de-o apendicită, tu, chirurg care n-ai nici trei mii pe lună!
— Eu, ca unul mai mărunt ce stă şi se uită, am început să-mpart breasla noastră-
n specii…
— Şi-n încrengături.
— Rara avis în terris: mai întâi, cei care nu iau, zise Pavel îndoind degetul mare de
la mâna stângă.
— Noi, pe-aici pe la Bucureşti, le spunem „ornitorinci”, deci, „fosile vii –
monumente-ale naturii”.
— Apoi, destul de rari şi-aceia, avis semi-rara, cei care te-ngrijesc la fel de bine şi
dacă le dai şi dacă nu le dai. Din această specie, se detaşează o-ncrengătură
specială: a celor care iau de la cei care au şi dau celor care nu au, care merg să
vadă pacienţi un' ş-a luat dracu' noapte bună, fără un creiţar, ducând de multe ori
şi medicamente, pe care le plătesc din banii celor care au. Apoi, genul comun, avis
vulgaris, care nici nu se uită la tine dacă nu dai.
— Pavele, eu fac parte acum din „încrengătura” celor care şi dac-ar vrea tot n-ar
avea de unde lua, deci, pot să judec ca şi când aş fi complet afară din cauză. De
altfel, să ştii că sunt destui practicieni, nu dintre cei mai buni, care se uită la
laborator şi la cercetare ca la nişte deşeuri ale medicinei, ca la unii care sunt acolo
fiindcă n-ar fi fost buni în altă parte, ei neavând în vedere că, pe lângă unii care
sunt mediocri şi-azvârliţi acolo de soartă, în laborator sunt oameni care caută cu
pasiune, unii – cu disperare, acei puţini şi aleşi, de la care ţâşneşte rar şi avar
lumina, ca-n absolut toate domeniile de-activitate umană. Eu, deci, pot judeca
fără părtinire, ca unul din afară. Dacă mâine aş avea nevoie de-un doctor, de-un
chirurg mai ales, nu mi-ar face mie, pacient, nici o plăcere să ştiu că doctorul vine
la spital după ce-a aşteptat o jumătate de oră un mijloc de locomoţie-n comun,
într-un picior pe scara vehiculului, ţinându-se ca vai-de-lume cu-o mână de-o
bară de care te-agăţi în urma unei selecţii naturale nemiloase – fiindcă dacă nu
dai, „tare şi cu forţă”, din coate, şi nu-i dai la o parte pe cei slabi, n-ai nici o şansă
– călcat pe picioare, cu mâinile-nţepenite, cu o dispoziţie să nu mai vorbim! Eu,
pacient, vreau un doctor care să vină la slujba lui cu maşina, vreau să vină
odihnit şi bine-dispus şi nu făcut Dunăre pe lume şi pe viaţă, încât, când dă cu
ochii de tine să-şi zică: „Şi dacă moare, parcă ce pierde?”, având încă-n urechi
replici de felul: „Unde mă-ta te-mpingi, boule, ce, eşti chior?!” sau „Dacă nu-ţi
place, de ce nu-ţi iei maşină mică?”, replici care nu sporesc buna-dispoziţie-a
nimănui, dar care nu trebuie să scadă moralul unui om al cărui obiect de muncă e
viaţa oamenilor. Doresc un medic care să fie-abonat la cât mai multe publicaţii de
specialitate, pe care să le poată citi liniştit acasă, în pijama şi-n papuci, şi nu pe-
apucate, de la biblioteca spitalului, dacă-n mod fericit biblioteca este abonata la
aşa ceva; doresc un medic care să-şi permită să-şi cumpere un tablou peste care
să-i fie drag să-şi plimbe ochii dimineaţa când se scoală, cu câteva obiecte
frumoase-n casă, cu un spaţiu al lui şi numai al lui, în care să nu dea buzna aci
copiii, aci soacra, aci nevasta; doresc, pe scurt, un medic care să-şi poată permite,
dacă-mi dai voie, ceva mai mult decât îi oferă un salariu până-n trei mii, când
ajunge la primariat! Asta nu-nseamnă că-i scuz pe cei care se tocmesc ca la piaţă,
la tarabă, şi care zic că dacă n-ai bani de ce dracu' mai vrei să trăieşti!
— Sânziană, şi crezi că dacă idealul tău pecuniar, în ceea ce priveşte meseria
noastră, ar fi atins, lăcomia ar fi stăvilită? Crezi?
— Stăvilită – nu, limitată – da. Ar fi mai mulţi cei cu procese de conştiinţă.
— Nu crezi că eşti prea optimistă?
— S-ar putea. Un lucru ştiu: nu-i poţi cere omului dacă nu-i dai ceva-n schimb.
Vorbim în abstract, la modul supoziţiei. În orice caz, dacă printre medici or exista
milionari, să ştii că-mi sunt oricum mai decât responsabilii-milionari. În milionul
doctorului, văd cadavrele pe care le-a disecat, nopţile pe care nu le-a dormit,
sufletul care i-a stat la gură ca atâţia pacienţi să nu şi-l dea pe-al lor, un efort ne-
ncetat de-a-nvăţa, de-a aplica, o muncă în care se macină trupul şi sufletul şi
care-acoperă pe drept o parte din milionul acela, în milionul responsabilului şi-al
altora, văd numai un animal viclean care stă la pândă cu guşa-nfoiată şi cu ceafa-
ncordată, cu ochii micşoraţi şi cu urechea ciulită după pleaşcă, după tras pe
sfoară, după pus călcâiul pe grumazul altuia şi lipsa totală de respect pentru cel
care nu are – asta văd. Medicul e-o fiinţă necesară şi utilă. Chiar dacă e lacom
fiindcă aşa-i e specia, fără el viaţa nu e-n siguranţă. Responsabilul şi insul oploşit
în posturi, ca găina-n grămadă, este-o excrescenţă, un neg, un lipom. La
modestele mele pretenţii, dac-aş avea două mii pe lună mai mult, cred că mi-aş
lungi viaţa. N-ar mai trebui să fac slalomul pecuniar pe care-l fac, mai ales
înaintea chenzinei. Să ştii că aşa cum trăiesc n-aş schimba însă viaţa mea pe-a
nimănui. Trec prin viaţă cu gândul la nişte valori autentice şi nu la nişte „strasuri”
sociale. Mă gândesc la meseria mea, la copiii mei, cum să fac nişte oameni din ei şi
nu nişte pipiţe, mă gândesc la tainele şi la rosturile-adânci ale vieţii şi-ale lumii,
trăiesc pentru a şti şi nu pentru a avea. „Unii oameni se conjugă cu verbul „a fi”,
alţii cu „a avea”„, zicea Mama. Eu am ales definitiv pe a fi. Când Mama se uita
câteodată pe fereastră, o-ntrebam: „La ce te uiţi, Mamă?”. „La vreme – cum trece; îi
măsor pasul”; şi când spunea cuvintele astea, pe chipul ei apărea o expresie de-o
linişte, de o-nţelegere şi de o-nţelepciune atemporală, vedeai întipărită pe chipul ei
înţelegerea vieţii. Cel mai minunat dar pe care ni l-a dat natura e gândirea. Păcat
că acordăm atât de puţin timp acestei esenţe a fiinţei noastre. Când înţelegi viaţa,
rosturile ei adânci, parcă te-ai afla pe-o stâncă de-o înălţime incomensurabilă, de
unde priveşti nu cu superioritate, ci cu linişte, acea linişte-n care toate vanităţile
s-au stins. Mama a fost omul cel mai senin, cel mai profund pe care l-am
cunoscut, şi să ştii că viaţa mi-a făcut parte ca-n apropierea mea, a sufletului
meu, să fie oameni adevăraţi, care n-aveau, deci, nimic de-a face cu
superficialitatea. Mi-aduc aminte de Bunică-mea. „Maică – am întrebat-o eu într-o
zi, după ce murise Bunicul – Maică, spune când ţi-a fost dumitale cel mai greu în
viaţă? afară de moartea feciorilor şi-a Taicăi”. „Când ne-au luat boii”. „Bine, dar vi-
i luase şi-n timpul războiului…”. „Ni-i luase, maică, da' atunci era altceva. Când
ne-au luat boii, am simţit că mi se rupe ceva aici (şi Bunica arăta cu mâna-n
capul pieptului), atunci am ştiut că s-a schimbat lumea şi că vremea noastră s-a
dus, a lu' bâtu-tău şi-a mea. Ne trecuse rândul”; şi când spunea cuvintele-astea,
pe chipul Maicăi se citea expresia unei resemnări pornite din înţelegere. Pentru ea,
boii erau elementul esenţial care lega sufletul ei de glie, simbolul întregii ei păreri
despre lume. La doi ani după ce-i dusese-n Bărăgan, Bunicul a murit. S-a-ntors
de la fermă, unde lucrau cu ziua, s-a spălat în mare grabă, s-a-mbrăcat cu ţoalele
de moarte şi-a strigat-o pe Bunica: „Simină, aprinde-mi lumânarea că mor”. Şi a
murit. Mama n-a reuşit să obţină autorizaţia de-a-l transporta-n satul lor; aveau
domiciliu obligatoriu, vii sau morţi. L-au îngropat în cimitirul din satul vecin cu
mărunta aşezare de chirpici încropită de cei cu domiciliu obligatoriu. În curtea
Bunicii s-a strâns nu numai lumea din mărunta lor aşezare, venit fiecare cu
scăunelul cu trei picioare, cu strachina, cu lingura şi cu bocceaua lui cu merinde
de-acasă, dar şi lume multă din satul vecin, fiecare cu câte o boccea sau cu câte o
traistă-n mână, afară de ce-adusese fiecare când venise cu lumânare la mort. De
la oraş, venise nenea Daniel cu toţi ai lui şi cu Naşa-mare, cu bunică-sa, nenea
Iancu Stein cu nevasta şi cu copiii. Eram cu toţii aşezaţi la mese joase ori
improvizate din scânduri. Era o zi frumoasă de septembrie. Preotul terminase de
binecuvântat bucatele şi se-aşezase şi el în capul unei mese improvizate. În
momentul de linişte care se-aşternuse, când nimeni nu-ndrăznea încă nici să
vorbească, nici să mănânce, am auzit deodată glasul Bunicii, care stătea-n
picioare-n spatele preotului, un glas trist, dar limpede şi hotărât: „Vă mulţumesc,
oameni buni, c-aţi venit. Să vă fie primit tot ce i-aţi adus de l-am îngropat şi pe el
creştineşte, nu ca pe-un câine de pripas. Să vă fie primit!”. Apoi, fără nici o
tranziţie, a luat o sticlă de rachiu şi-a-nceput să toarne mesenilor. Zadarnic am
rugat-o pe Bunica să vină la noi, la oraş. Când ne-am despărţit, ne-a privit cu
tristeţea ei înaltă şi senină şi ne-a spus ca să ne mângâie: „S-a dus la locul lui.
Acum i-a fost rândul”. După moartea Bunicului, „reconsiderându-se” situaţia
chiaburilor, li s-a dat voie se se-ntoarcă pe la casele lor. Bunica ne-a spus că până
nu-mplineşte Bunicul şapte ani ea nu pleacă din Bărăgan, până ce nu-i putea
dezgropa oasele şi nu i le putea duce la Cernaţi. Şapte ani a mai rămas Bunica-n
Bărăgan. Muncea la fermă de dimineaţa până seara şi nu mânca decât buruieni;
seara, se culca odată cu găinile ca să nu ardă lampa. Creştea câteva găini, un porc
– şi vindea tot, dar absolut tot, ea trăind ca o schimnică. Vindea şi ce-i trimiteam
noi: marmeladă, biscuiţi, zahăr, ulei – că şi noi de unde era să-i trimitem?! „Maică,
ai să mori de foame”, i-a spus Mama, într-o zi, îngrijorată. „Am să mor când mi-o
veni rândul, maică. Zilele omului de la Dumnezeu sunt lăsate”.
După şapte ani, am înţeles de ce se pedepsea Bunica astfel: după şapte ani, şi-a
cumpărat car cu boi, a dezgropat oasele Bunicului, le-a pus într-un sicriu, le-a
urcat în car, şi-a pus într-o lădiţă puţinul ei avut – trei saci de făină pe care şi-o
luase ani de zile de la gură şi-un sac de colaci alături cu sicriul – şi a pornit-o,
într-o zi de septembrie, din inima Bărăganului spre Cernaţi. Pe unde trecea,
bărbaţii se descopereau, femeile-şi făceau cruce, iar ea desfăcea sacul cu colaci
mereu împrospătaţi şi zicea: „Luaţi, oameni buni. Să fie de sufletul robului lui
Dumnezeu – Vasile”. Se oprea-n câte-un sat, păştea boii şi ruga câte-un gospodar
s-o lase şi pe ea să frământe şi să coacă un cuptor de colaci de sufletul celui pe
care-l ducea din străini la locul lui din neam de neam. O chemau oamenii la masa
lor şi pe lângă colacii făcuţi de Bunica dădea fiecare câte ceva de sufletul morţilor
lui şi toţi se uitau la Bunica şi ziceau: „Brava dumitale, dadă, că duci omul să
hodinească la locul lui”. „Mi-o fi destul că doi feciori şi-un ginere sunt îngropaţi în
ţară străină că, dac-aş fi ştiut unde să mă duc, mă duceam şi după oasele lor de
le-aduceam. Ce să facem, dac-aşa au fost timpurile…”.
Şapte zile au bătut drumurile oasele Bunicului până s-ajungă-n satul lor. Mama şi
cu mine îi aşteptam pe Bunicul şi pe Bunica, aşa cum ne spusese ea, într-o
duminică, la biserică. Noi venisem de sâmbătă şi cu doi fini săpasem groapa la
cimitir. Când s-a sfârşit slujba şi-am ieşit cu toţii din biserică, Bunica şedea-n
tindă, iar carul cu boii-njugaţi, traşi la umbră, în marginea drumului. „Bine te-am
găsit, părinte”, i-a zis Maica preotului şi i-a sărutat mâna. „Bine-ai venit, Simină”,
a răspuns el şi-a dat cu tristeţe din cap. Mama şi cu mine i-am sărutat mâna
Bunicii şi ne-am dat deoparte, fiindcă toată lumea din biserică se strânsese-n
jurul ei. „Simină, Simină!”, ziceau femeile mai bătrâne, o sărutau şi-apoi plângeau,
fără nici un sunet, cu mâna la gură. „Săru' mâna, naşă”, „săru' mâna, dadă”,
ziceau altele mai tinere, şi-i sărutau mâna. „Părinte Vasile, să-i facem acuma
slujba şi să-l ducem la loc”, a zis Bunica. Şase bărbaţi au adus sicriul în tindă,
Mama şi cu mine am împărţit batiste şi lumânări. Am urcat din nou sicriul în car
şi-am pornit-o spre cimitir. Bunica şi noi două mergeam în spatele carului,
plângând tăcut trecutul, iar pe Bunicul doar ca pe o parte din trecut. La groapă,
dintr-odată, la ultimele cuvinte ale preotului, toate femeile au început să se
jelească. Toate jelaniile, dar absolut toate, povesteau viaţa Bunicului şi-a
neamului său, apoi fiecare-şi povestea propria viaţă, rugându-l pe Bunicul să ducă
veste celor duşi din neam de cele pe care le-ndurau cei de pe pământ. Mi-a atras
atenţia un bocet domol, abia şoptit: „Vasile, Vasile, spune-i lu' Dumitru că ne-a
luat şi locu' din deal, spune-i c-alde Ion şi-alde Gelu s-au dus, maică, la oraş, la
fabrică, dup-o pâine şi ei, şi mie mi-a căzut gardu' şi n-are cin' să mi-l mai ridice şi
mi-a mai murit şi porcu', vai şi-amar de sufletu' meu. Aşa e când nu mai e om la
casă. Spune-i, Vasile, că nu mai am nici dinţi în gură. La ce-oi mai trăi pe
pământu' ăsta?”. Şi la aceste ultime cuvinte, s-a uitat blând şi senin în ochii mei,
cu nişte ochi albaştri, curaţi, cu-o privire nedumerită şi umilă. „Maică, maică – mi
s-a adresat ea mie – multe mai are omul de pătimit pe pământu' ăsta! De ce-o fi
având omul atâtea de pătimit?”… Şi iar s-a uitat în ochii mei, bătrâna aia din sat,
pe care n-o ştiam, s-a uitat cu privirea-aceea albastră, orfană şi nedumerită.
Noi am rămas până ce s-a azvârlit ultima lopată de pământ peste Bunicul. Bunica
s-a uitat în pământul care pecetluia trecerea prin lume a Bunicului. „Te-am adus
acasă, omule, acuma pot să-nchid ochii”. Maica a rămas în satul lor până la
moarte. În casa lor se făcuse grădiniţă. I s-a dat şi ei o odăiţă, fosta bucătărie de
vară şi grajdul, fiindcă la boi nu voia să renunţe. Erau mândria ei. „Nouă ani am
muncit pe boii ăştia. Am plecat din sat cu camionul dar ne-am întors cu carul, ca
nişte oameni aşezaţi, aşa, maică…”, îmi explica ea mie şi dădea din cap. În
mişcarea aceea, pe care-o face atât de des ţăranul, mi se părea că văd înşirându-
se-ntr-un lung cortegiu cel puţin două mii de ani de istorie scrisă şi, mai ales,
nescrisă. Mişcarea aceea prin care ţăranul exprimă constatarea n-a fost
înregistrată de nici un cronicar, de nici o carte de istorie, iar ea este mişcarea-
cheie care, printr-o cinetică esenţială, de-o clipă, rezumă mii, milioane de file de
istorie. Bunica muncea la gospodărie, la colectiv, „cu atelajul”, cum se spune, şi,
cât o mai lăsau puterile, pe la plivit şi pe lângă casă, deşi avea vârsta de pensie şi-
ar fi putut primi cei o sută cincizeci de lei pe lună. Muncea atât cât să aibă ce
mânca. Îndată ce-şi termina treburile, stătea pe bancă, la poartă, cu trunchiul
drept, cu picioarele strâns lipite, cu mâinile-n poală, ca ţăranul la fotograf. După
ce Maica se-ntorsese-n sat, ne mutaserăm şi noi, Mama şi cu mine, într-o
garsonieră dublă, în blocul de-alături. Tanti Surica Juster, mătuşa lui nenea
Iancu Stein, ne luase-n spaţiul ei – asta, prima mişcare; apoi, trecuse contractul
pe numele Mamei – a doua mişcare. Trebui' să-ţi spun că pentru „mişcările” astea,
atât de puţine la număr, Mama şi nenea Iancu făcuseră băşici în tălpi. Surica,
sărmana, avea o boală de circulaţie. Şase luni a fost paralizată de ambele picioare.
Nenea Iancu îi angajase o infirmieră care nu făcea mai nimic, aşa că Mama-i
dăduse papucii, şi noi două vedeam de Surica. Şase luni astea cât a trăit aşa,
sărmana, mi s-au părut şase mii de ani. Ştiam că avea să moară-n curând şi-am fi
vrut să facem orice ca viaţa să i se pară mai uşoară. Suporta cu-atâta răbdare, cu-
atâta-nţelepciune şi cu-atâta resemnare boala că ţi se rupea şi mai rău sufletul de
ea. O dată nu se plângea. De câte ori însă avea nevoie de ploscă, o podideau
lacrimile. „De ce să mai trăiască un om dac-a ajuns în halul ăsta? Şi de ce să-l laşi
să se chinuie fără nici o speranţă? Nu mai bine să-i faci o injecţie şi să nu mai
sufere nici el, nici cei din jur? Mă gândesc la voi şi la biata Marioara, să fiţi
sănătoase, ce are şi ea cu bietul taică-său, dar el cel puţin îi e tată, dar voi,
săracele, de ce să pătimiţi cu mine? Pentru o nenorocită de cameră?! În fiecare
seară, mă rog să mă strângă Dumnezeu mai repede, iar vouă să vă dea o viaţă
uşoară şi când o să muriţi, asta peste o sută de ani, să muriţi sănătoase, nu ca
mine!”. „Tanti Surica, zilele omului de la Dumnezeu sunt lăsate, şi bolile, şi
necazurile şi bucuriile”, îi spunea Mama, cu vocea ei liniştitoare, şi-o mângâia pe
frunte. Biata bătrână mişca din cap, semn că pricepea această raţiune mai presus
de puterile omului, căreia de-i zici Dumnezeu, de-i zici soartă ori de-i zici natură
tot atâta e. În ultimele două săptămâni de viaţă, perfect conştientă, tanti Surica a
refuzat sa mai mănânce. Mama i-a spus lui nenea Iancu, propunându-i să-i facă
nişte perfuzii. „S-o lăsăm în pace. De ce să faci cu de-a sila un om să trăiască dacă
lui i s-a urât, pe bună dreptate, să mai trăiască? Eu cred că-i mare păcat să
prelungeşti viaţa unui cadavru”, a zis nenea Iancu. Surica s-a stins încet, cu
pâlpâiri domoale. „Dumnezeu să aibă grijă de voi şi să vă răsplătească pentru cât
bine mi-aţi făcut”. Astea i-au fost ultimele cuvinte.
— Sărmana!
— Din ziua când îl omorâseră legionarii pe Marcel, viaţa ei nu mai avusese nici un
rost. Ca viaţa oricărei mame care n-are decât un singur copil şi care nu trăieşte
decât pentru-acel copil şi prin el. Şi, totuşi, ca atâţia oameni simpli, care consideră
viaţa un principiu sacru, Surica trăise mai departe fără să cârtească împotriva
vieţii, fără să se lamenteze, plângând doar pe-ascuns, iar de faţă cu lumea,
purtându-se ca toţi oamenii. Mergea zilnic la cimitir, la mormântul lui Marcel,
lucra-n prăvălioara ei din Dudeşti, vorbea cu oamenii, se interesa de mersul lumii,
deşi pentru ea totul era egal, umbla curată, îmbrăcată cuviincios, iar din ce
câştiga dădea la nevoiaşi. Dădea bani, haine şi mai ales mâncare. Până ce-
mbătrânise şi-şi făcea veacul mai mult pe la nenea Iancu şi pe la soră-sa, Matilda,
la ea-n bucătărie nu se terminau oalele de pe plită. „De când nu mai e Marcel”, mi-
a spus ea, într-o zi, „am trăit pentru că trebuie şi m-am gândit să fac bine, cât pot,
ca să treacă vremea mai uşor şi ca să am şi eu un rost pe lume”. Să ai un rost pe
lume… Să-ţi motivezi existenţa faţă de alţii, dar mai ales faţă de tine însuţi. Unui
copil orfan gândul ăsta-i încolţeşte-n minte mai devreme decât copilului cu-
amândoi părinţii. Deşi noi, Mama şi cu mine, eram devotate Suricăi şi n-arătam
prin nici o vorbă, prin nici un gest ori măcar prin vreo privire cât eram de-
mpovărate de biata ei viaţă, şi nici măcar între noi nu făceam vreo aluzie, moartea
Suricăi mi s-a părut o dublă mântuire: pentru ea şi pentru noi. Dispariţia ei ne-
aducea o dilatare a spaţiului şi-a timpului din jurul nostru şi din noi. Când vezi
cât de adaptabil este omul, cât de cameleonic la bine şi la rău, oscilezi între două
atitudini: să rămâi mut de admiraţie sau mut de groază în faţa acestei lipse de
limite. Relativitatea mi se pare un lucru tulburător: să nu poţi stabili un criteriu
absolut de judecată, independent de ce este la dreapta, la stânga, în faţă, în spate,
în sus, în jos, un criteriu care să se poată dispensa de-un reper. Nimic nu este
absolut bun sau absolut rău. După moartea Suricăi, viaţa noastră părea un
paradis dacă o raportai la purgatoriul prin care trecusem. Paradisul ăsta îmi lăsa
timp de gândit. Oricât de devotate-i fusesem noi Suricăi, eram sigură că şi-ar fi
dorit ca ultima strângere de mână înainte de-a trece dincolo să fi fost a copilului ei
sau măcar a cuiva apropiat, a unei rude de sânge. Gândul la viaţa ei mă tulbura,
îmi dădea o spaimă a singurătăţii. Singurătatea mi se părea o vietate posacă şi
vicleană care te pândeşte şi te-nhaţă cu mii de tentacule, înglobându-te, sugându-
te într-o imensă masă vâscoasă, din care, apoi, nici viu nici mort, te proiectează
pe-o pânză, vâscoasă şi-aceea, din care nu mai ai putere să te smulgi, rămânând
acolo, muscă imensă şi goală, etalată pe pânza unui păianjen necruţător. Cred că
şi-n sunetul Mamei bântuia, din când în când, spaima singurătăţii: aşa se-
ntâmplă totdeauna când pleacă unul dintre noi, lăsând spaţiu şi timp în urma lui.
În seara când s-au dat rezultatele de la admitere – admiterea la Facultate –
stăteam la masă-n bucătărie, faţă-n faţă, Mama şi cu mine. „Dac-am să trăiesc să-
ţi cresc şi copiii…”, a zis Mama, şi-n privirea ei mi s-a părut că se răsuceau două
fire: al temerii şi-al speranţei. La o săptămână după examen, fetele din clasa
noastră, cele care luaseră examenul de admitere, au hotărât să dea o petrecere, la
Alina Gherghişan, care stătea-ntr-o vilă, cu o curte splendidă. Fiecare fată trebuia
s-aducă un băiat şi s-aducă ceva de mâncare. Eu am dus cred cel mai mult de
mâncare: trei zile am copt la saleuri şi la cornuleţe. În schimb, m-am dus fără nici
un băiat. Eu n-aveam nici un „flirt”, n-aveam fraţi, iar singurii mei prieteni, Tudor
şi Mihai Şerban, singurii pe care i-aş fi putut ruga să facă o seară pe cavalerii
servanţi, nu-şi puteau supăra prietenele. Deşi nu pot spune c-aş fi rezemat
zidurile la petrecere şi că n-aş fi dansat, m-am simţit totuşi singură-cuc. De fapt,
cel mai mult am dansat cu „fraţii”, căci din penurie de „flirt” – ca şi mine – două
fete şi-aduseseră fraţii. La patru dimineaţa, când s-a spart petrecerea, am fost
condusă de-un frate şi de-o soră. Pe drum, îmi venea să râd. „Parcă sunt din
Oastea Domnului”, îmi ziceam în gând, uitându-mă la Virginia Aznavurian şi la
frate-său, negri-tăciune, cu un păr rebel şi creţ, cu guri mari, buzaţi, coroiaţi şi cu
ochelari, două ciori vigilente care păzeau benevol o pasăre alburie, de care n-avea
nici dracu' nevoie: aia eram eu.
* „Cum a putut fi vreodată o vreme când să nu fi avut nimeni nevoie de tine? Azi,
atâţia avem nevoie de tine, şi doctorul Şerban şi doctorul Murgu…”, se gândi Pavel
şi se uită la Sânziana, pe faţa căreia se vedea ceva din zâmbetul pe jumătate
pişicher, pe jumătate melancolic al tinerei domnişoare Hangan care, deşi
demoralizată din „penurie de flirt”, avea destul umor ca să-şi analizeze situaţia şi
starea de spirit.
— Cred că la petrecerea-aceea am intrat în panică: să nu rămân fată bătrână.
— La optsprezece ani…
— La nouăsprezece! Vezi, fiecare fată care venise cu băiatul ei avea un aer de om
împlinit, aşezat, ceva care te făcea să te gândeşti la un confort material şi moral.
Atunci, am început să-mi privesc „critic” viaţa: o-nţelegeam, o şi aprobam, dar ea
trebuia schimbată. Eu, o copilă, iubisem un adult, respingând dragostea unui
băiat de vârsta mea („Da, nene Daniel, aşa era!”). Venise timpul „să-mi găsesc” pe
cineva potrivit cu vârsta mea şi nu doar pentru un amor juvenil, trecător, ci pe
cineva cu care să mă mărit şi cu care să fac la iuţeală nişte copii, pe care să-l şi
iubesc şi care să mă iubească, trebuie să-ţi spun! Eu nu voiam doar să mă
„căpătuiesc”, eu voiam tot. Săraca de mine! În viaţa mea nu m-am simţit mai
bătrână şi mai fără nici un Dumnezeu ca atunci. În această „dispoziţie de spirit”
m-a aflat domnul Alexandru Bujor. Eram în vacanţă la mare, la Costineşti, la
coana Leana, unde mergeam al cincilea an, într-o odăiţă cu pământ pe jos, dar
curată şi cu pat bun, cu somieră, cu o „Răpire din serai” pluşată, pe-un perete
(luată cu mari sacrificii de la vaporeni), cu un covor cu flori pe margini şi cu
căprioară-n mijloc, pe peretele de care era lipit patul, „ca să nu tragă”; iar pe
peretele de la răsărit, cu o aşa-zisă icoană, o poză de-alea-n culori de-ţi strepezeau
dinţii, înrămată-n auriu, înfăţişând Sfânta Familie: un bărbat între două vârste,
mai mult către a doua, cu barbă căruntă, îmbrăcat în ceva intermediar între fustă
şi anteriu, cu aureolă portocalie, uitându-se cu-o privire miloagă la Sfânta
Fecioară, dolofană, cârnă, cu bust opulent – pus în valoare de-un decolteu rotund
– tricotând (aşa cum auzi!), calm, cu două andrele, ceva vişiniu, ţinând ordonat
ghemele de lâniţă sau de alt produs într-un coşuleţ de nuiele, urmărind cu o
privire ovină un başibuzuc ca de trei ani, umflat cu ţeava, tot numai cute, numai
guşi, demn de mama lui, cu părţile ruşinoase acoperite pudic de-un scutec în
triunghi, aşezat ca-n manualele de puericultură şi-nnodat cu fundiţă-n faţă. Mă
aflam, deci, în decorul tipic al odăii bune tip-litoral. Mama urma să vină peste zece
zile, după ce termina de făcut curăţenie mare în noua noastră locuinţă. Printre
puţinele lucruri pe care mi le-am luat cu mine la Costineşti se afla şi-o copie
bătută la maşină, împreună cu manuscrisul unui roman al lui Alexandru Bujor,
Amiază. Alexandru Bujor stătea la Eforie, la hotel, şi urma să mă caute în primele
zile, ca să-şi ia romanul pe care i-l bătuse Mama la maşină. În ultima clasă de
liceu, printre lecturile obligatorii la literatură română avusesem şi romanul Arşiţă,
de Alexandru Bujor.
— Primul lui roman, nu?
— Exact. Mama-i bătuse la maşină tot ce scrisese, îi citisem cărţile, îl admiram,
dar nu-l văzusem niciodată, nici măcar în poză. Trecuseră patru zile de când mă
aflam la Costineşti şi Alexandru Bujor nu se-arăta. Când plecam la plajă lăsam
scris coanei Leana în ce punct puteam fi găsită: în dreapta chioşcului de
răcoritoare, privind dinspre şosea. „Tot nu m-a căutat domnu-acela, coană
Leană?”. „Tot nu te-a căutat!”. Simţeam cum m-apucau un fel de draci. Parcă
eram la arest: afară de două-trei ore de plajă, nu-ndrăzneam să mă mişc de sub
dudul din curtea coanei Leana. Două fete din curtea vecină, studente la franceză,
cu care mergeam la plajă şi cărora le povestisem de ce stăteam ca un câine de
pază, nemişcată sub dud, mă-ntrebau dimineaţa, când ne vedeam, şi seara, când
ele se-ntorceau de la plimbare: „Ei, tot n-a venit Godot?”. A şaptea zi, mă
hotărâsem să-l dau dracu' pe Godot şi să mă duc după amiază cu Anca şi cu
Andreea, împreună cu un grup, la Mangalia. Începând „acţiunea” mea de
emancipare anti-Godot, am stat la plajă în ziua-aceea, până la unu. Güzel,
căţeaua coanei Leana, care dormea într-o gropineaţă sub gardul de merişor, a sărit
în sus şi-mi făcea tot felul de manifestaţii de amor, de care trebuia să-mi apăr
toaleta, una dintre cele trei pe care le-aveam cu totul şi cu totul. Parcă mă văd:
fustă anti-jeg, că anti-jegul era ultima modă, şi o bluză foarte decoltată, gen
maiou, din pepit roşu cu alb, închisă-n faţă cu şiret, făcute de Mama şi de mine cu
trei zile-nainte de plecarea mea la mare. Luptându-mă cu Güzel, într-o lumină
care-ţi lua şi ochii şi minţile, atâta era de albă şi de fierbinte, mi s-a părut că
zăresc nişte picioare în continuarea celor două şezlonguri aşezate sub dud, cu faţa
spre casă. Am încetinit pasul. Güzel, domolindu-şi elanul, mergea alături de mine,
lingându-mi din când în când mâna. Eram la doi paşi în spatele şezlongurilor. „Ce
n-aş da eu să mai pot avea o iluzie cât de firavă despre cineva sau despre ceva…”.
Cuvintele parcă se prelingeau dintr-unul din şezlonguri, fără patetism, pline doar
de părere de rău, rostite cu-o dicţie perfectă de-o voce joasă, de femeie. Eram
acum la trei-patru metri distanţă de şezlonguri. Din lumina orbitoare sub care mă
aflam, în umbra deasă a dudului, vedeam tremurat două forme alburii aşezate-n
şezlonguri şi, la oarecare distanţă de ele, o masă pusă. „Bună ziua”, am zis eu şi
m-am îndreptat spre casă cu Güzel alături. „Sunteţi cumva domnişoara Hangan?”,
m-a oprit o voce bărbătească. M-am întors cu faţa şi-am răspuns „da”. Dintr-un
şezlong, s-a ridicat o formă alburie şi s-a-ndreptat spre mine. „Eu sunt Alexandru
Bujor”. În faţa mea se afla un bărbat înalt, suplu, îmbrăcat în nişte pantaloni
decoloraţi, albaştri probabil la vremea lor, cu o cămaşă galbenă, cu vreo trei
nasturi desfăcuţi, care lăsau să se vadă un piept păros. Mi-a-ntins mâna dreaptă,
în timp ce cu stânga şi-a dus la gură o ţigară din care-a mai sorbit un fum înainte
de-a-i da drumul în ţărână. Eu l-am lăsat o clipă cu mâna-ntinsă-n gol, până să-
mi trec sacoşa-n care-aveam cearşaful de plajă, un prosop şi costumul de baie,
până s-o trec din dreapta-n stânga, nemulţumind-o pe Güzel care dintr-odată s-a
apucat să mârâie. În vreme asta, cu ochii micşoraţi de parcă s-ar fi uitat printr-o
lentilă de bijutier, Alexandru Bujor mă cântărea cu-o privire rapidă în care mi s-a
părut că zăresc o licărire pe care nu ştiam cum s-o iau: îi plăceam sau îl amuzam
cu stângăcia mea, în special în tandem cu Güzel. „Sânziana Hangan”, am zis eu,
cu un glas care mi-a sunat şcolăreşte şi care, nu ştiu de ce, m-a indispus atât de
rău de-mi venea să-mi trag palme. „Am venit după manuscris”. În timp ce-mi
vorbea şi mă privea în ochi, cu ochii lui micşoraţi, de-un albastru-nchis, cu
pleoapele trase-n jos, ca ai măştii tragediei, Alexandru Bujor scotea ceva dintr-un
buzunar: un plic albastru pe care mi l-a-ntins. „Ce-i datoram doamnei Hangan”.
„Mă aşteptaţi de mult?”. „De vreo oră”. „Îmi pare rău. Mama spusese că veniţi
acum o săptămână, v-am aşteptat în fiecare zi”. „Am fost în Deltă. Ai mâncat?”.
„Nu, mănânc aici la coana Leana”. „Te rog să mănânci cu noi”. M-am uitat
întrebător. „Cu mine şi cu-o prietenă pe care-o duc cu maşina la Vama Veche. Ne-
am înţeles cu coana Leana, cât ai lipsit dumneata, să ne facă un pui cu mujdei, o
mămăligă, şi să ne dea şi-o sticlă de vin de la pivniţă. E bun vinul?”. „Nu ştiu. Noi
nu bem vin”. „De ce?”. „Nu ne dă mâna”.
Vorbisem pe-un ton cât se poate de neutru. Totuşi, am văzut din privirea lui că-i
părea rău pentru-ntrebarea căreia nu-i bănuise-asemenea răspuns.
„Mănânci cu noi, da?”. „Mulţumesc. Doar să las traista asta-n cameră”. Când m-
am întors din casă, Alexandru Bujor nu se mai afla sub dud. Din şezlongul ei mă
privea zâmbitor o cucoană cam de treizeci de ani – mi s-a părut mie – îmbrăcată în
nişte pantaloni pescăreşti de-un albastru strălucitor, şi-ntr-o bluză de-o culoare
stinsă, ceva între roz-veşted şi nisipiu. Părul tuns scurt, decolorat de soare, din
care se detaşau câteva şuviţe mai deschise, îi venea bine la tenul bronzat, lucios şi
fără nici un retuş de frumuseţe. Învăţată cu Mama, care nu se fardase şi nu se
coafase niciodată, îmi plăceau – şi-mi plac şi azi – femeile nefardate şi care poartă
pieptănături cât mai simple. Înainte ca eu s-apuc să spun vreun cuvânt, cucoana
se ridicase-n picioare, făcuse un pas spre mine cu-o mână cordial întinsă. „Ileana
Sachelarie”. „Sânziana Hangan”. „Ştiu, fata doamnei Smaranda Hangan. Doamna
Hangan era cea mai frumoasă profesoară din liceul nostru”. „Aţi mai apucat-o pe
Mama profesoară? De doisprezece ani nu mai este-n învăţământ: de la „Reformă”.
Dumneavoastră sunteţi atât de tânără…”. „Am patruzeci şi unu de ani”. „Aş vrea
s-arăt şi eu aşa la patruzeci de ani”, am zis eu, pe-un ton plin de admiraţie. „Am
încercat şi eu pe cât s-a putut să nu pun la inimă”, a răspuns doamna Sachelarie,
făcându-mi semn să ne-aşezăm în şezlonguri. „N-o mai văzusem pe doamna
Hangan de când terminasem liceul. Ne-am mai întâlnit de-atunci… o dată-n '42, la
Comisariatul militar, când am fost anunţate şi dânsa şi eu că ne muriseră bărbaţii
pe front, şi altă dată… prin '50-'51, la editură, când ne dădea domnişoara
Isacsohn de lucru şi doamnei Hangan şi mie. Pe doamna Hangan n-am avut-o
profesoară, dar pe domnişoara Isacsohn – eu îi spun tot ca la şcoală – am avut-o
profesoară de germană”. „Ruth?”. „Da, Ruth”. „Dumneavoastră lucraţi undeva,
doamnă Sachelarie?”. „Nu sunt angajată nicăieri. Traduc, scriu, bat la maşină, o
duc şi eu…”. „Şi v-ajunge?”. Întotdeauna am pus întrebări esenţiale – cum pune
orice om pentru care aspectul material al existenţei are o foarte mare greutate –
deşi bunele maniere spun că asemenea întrebări dovedesc lipsă de educaţie.
„Când nu-mi ajunge, mai vând câte ceva”. „Bine că aveţi ce!”, am zis eu cu părerea
de rău a celui care n-avusese niciodată ce vinde. „Am fost o fată săracă. Tata era
încasator la „Salubritate”. Mama a murit când eu aveam şaisprezece ani. Cu chiu-
cu-vai, am terminat liceul. A doua nevastă a tatei abia aştepta să mă vadă urnită
din casă. Îi părea rău şi după aerul pe care-l respiram. Când am terminat liceul,
n-aveam nici o speranţă să merg la Facultate şi nici Făt-Frumos nu se-arăta; se
punea deci foarte acut problema pâinii. Cum eram subţirică, frumuşică, am ajuns
la „Cărăbuş”„. „Ce făceaţi acolo?”. „Dădeam şi eu din fund ca toate celelalte,
cântam câte un cupleţel, îmi terminam „programul”, îmi scoteam sulimanurile de
pe faţă şi-o zbugheam spre mansarda de pe Schitu Măgureanu (unde-ajunsesem
de când plecasem din Tei, de la tata), ca să scap atenţiei colegelor care mâncau
(măcar din când în când – unele, altele – mereu) la „Capşa”, şi care mă socoteau o
tâmpită că trăgeam mâţa de coadă cu bănuţii câştigaţi pe „artă”, în loc să răspund
bileţelelor pe care le primeam din sală şi să-mi găsesc şi eu un „elefant”, că dacă-
mi era să fac „pe sfânta, de ce dracu' nu mă făcusem croitoreasă, funcţionară,
dactilografă?”, cum mă moraliza Lili, decana de vârstă şi de morală a fetelor din
balet. La toate invitaţiile pe care, cu-atâta spirit colegial şi creştinesc, mi le lansau
fetele, mă eschivam cum puteam. Într-o zi însă, Lili sărbătorindu-şi aniversarea la
„Trocadero”, cu mare fast, a trebuit să mă duc. Pe vremea-aceea, Lili era-
ntreţinută de-un mare avocat, aşa că nu era de mirare că (ea dând tonul în trupă)
mai multe fete se „orientaseră” spre „justiţie”, acceptând „omagiile” unor avocaţi
mai mari sau mai mărunţi. „Fetelor, v-aduc tot baroul de Ilfov! Acu' e-acu'! Vezi,
sfântă Filoftio – asta eram eu – să vii îmbrăcată ca o mumie, nu cumva, dacă s-o
uita vreunul la tine, să ghicească de ce sex eşti!”. Fiindcă hainele mele de-acasă
erau tot dintr-alea din care nu se ghicea de ce sex sunt, am fost îmbrăcată de
trupă într-o toaletă din garderoba teatrului, cea mai puţin „ca la revistă”, cu care
la o adică s-ar fi putut îmbrăca şi-o cucoană mai excentrică. Lili m-a-nvârtit pe
toate părţile, de parcă voia să mă cumpere, şi-a dat din cap aprobator. „Toate-ar fi
bune dacă n-ai avea aeru-ăsta de pui căzut din cuib, privirea asta… amărâtă,
miloagă. Stai dreaptă, scoate ţâţele-nainte şi spune-ţi mereu: Sunt frumoasă, sunt
deşteaptă, unul nu merită nici să-mi încheie catarama la sanda', şi-ai să mături în
jurul tău, auzi?”. „Dar dacă eu nu vreau să mătur?”. „Atunci, pune mâna pe
careva, dar nu pe vreunul de-ăia 'trei la franc', mărită-te şi fă-te cucoană, că stofă
ai… dar, până una-alta, mă gândeam că nu ţi-ar strica şi ţie să te mai înţoleşti, să
mai haleşti ca lumea, să ai şi tu o pietricică-două, pentru zile-negre; că dac-o fi să-
i cazi unuia cu tronc, nu se uită el la amănunte de-astea; aşa, tu…”„.
— Pavele, mi-o aduc atât de bine-aminte pe Ileana Sachelarie. Nu ştiu câte parale
făcuse-n trupa la revistă, dar cred c-ar fit fost o actriţă de mare clasă. Nu pot să-ţi
spun cât de bine jucase rolul colegei ăleia, Lili…
— Decana de vârstă şi de morală” a trupei.
— Glasul ei limpede căpătase o răguşeală abia perceptibilă, vorbele – tărăgăneala
unor bolovani cărora puţin le păsa încotro se duc, fizionomia – o vulgaritate
jumătate involuntară (amprenta lumii asupra fâşneţei Lili), jumătate voită: faţa pe
care, credea Lili, merită lumea să i-o arăţi. Una peste alta – o imensă dezamăgire
convertită în ce era mai la-ndemână: o mâncare, nişte boarfe, nişte „hrană rece”
pentru bătrâneţe, şi-un dispreţ convertit în vulgaritate… Mă uitam la Ileana
Sachelarie cu nişte ochi… şi cu suflarea tăiată. Mă simţeam ca la teatru. Când a
terminat „partitura” susţinută de Lili, în privirea, pe faţa, în întreaga ei fizionomie
a apărut o clipă ceva din aerul acela al puiului căzut din cuib. „Amărât ca mine
na-i/Decât puiul cucului, /Când îl lasă mama lui”. Mă uitam la ea şi-mi venea să
plâng. Mă simţeam legată, înfrăţită cu fostul, poate şi cu actualul, pui de cuc.
* „La petrecere – şi-a reluat Ileana Sachelarie povestirea – veniseră şi câteva
persoane din lumea bună: un doctor Şerban cu-o nevastă doctoriţă şi ea, foarte
drăguţi şi simpatici, un alt doctor, Serafiotti, cu-o nevastă cât se poate de snoabă
şi de cu nasul pe sus, şi-un văr de-al doctorului Serafiotti, un avocat Georges
Sachelarie; veniseră invitaţi de-un procuror, să vadă şi ei cum petrece demi-
mondul. Deşi stăteam în colţul cel mai ferit, probabil că aerul meu de pui căzut
din cuib – atât de neasortat cu atmosfera de veselie şi de carnaval din jur – i-a
făcut pe domnii din „lumea bună” să mă remarce. Pe scurt, peste două luni, mă
măritam cu avocatul Georges Sachelarie, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, eu
având douăzeci, căruia nu-i puteam reproşa altceva decât îşi „reproşa” – vorba-
vine – şi el, de altfel: numele mic franţuzit. Aşa era moda pe când se născuse el şi
încă mult după aceea: până prin al doilea război mondial, de fapt. Domnul
Georges Sachelarie m-a dat la Facultate, m-a plimbat prin lume, şi, mai mult ca
orice, m-a făcut fericită. A venit războiul şi s-a dus fericirea, a noastră, a tuturor.
La douăzeci şi şase de ani, am rămas văduvă”. „De ce nu v-aţi mai recăsătorit?”.
„Doamna Hangan de ce nu s-a mai recăsătorit?”. „O plăcea un inginer de la uzina
„Cauciucul” – pe vremea când era dactilografă acolo – dar s-a gândit omul să nu-şi
strice dosarul, că bunicii, părinţii Mamei, erau trecuţi la chiaburi; şi cred că, pe
lângă stricatul dosarului, mai eram şi eu”. „Alt cui în „dosar”!”. „Pe urmă, a cerut-o
un avocat evreu, care mă iubea foarte mult şi pe mine şi pe care şi eu îl iubeam,
dar el a plecat din ţară şi Mama n-a vrut să plecăm. Ea zice că atitudinea faţă de
ţara ta face parte din concepţia generală a omului, din atitudinea lui faţă de viaţă”.
„Şi dumneata ce crezi?”. „Vă spun drept că eu încă nu ştiu ce să zic. Dac-ar fi fost
după mine… eu eram cin'zeci la sută pentru plecat, cin'zeci – pentru rămas.
Doamnă Sachelarie, atâtea lipsuri am îndurat, atâtea şi-atâtea, că mi se părea că
dacă le poţi da cu piciorul… Dar cum eu am o-ncredere desăvârşită-n Mama, cred
că, totuşi, ea a avut dreptate”. „Să fii convinsă. Eşti prea tânără acum. Când ai să
mai îmbătrâneşti, ai să-ţi dai mult mai bine seama ce-nseamnă peisajul spiritual
pentru un om. O viaţă fără martorii ei este o viaţă goală… Nu m-am mai măritat
fiindcă n-am mai găsit pe nimeni care să merite, din punctul meu de vedere, bine-
nţeles, să-l iau de bărbat. Niciunul care m-ar fi luat nu stătea alături de bărbatu-
meu. Să ştii că nu-l idealizez cum facem de obicei cu morţii. Era un domn”. „L-aţi
iubit…”. „L-am iubit”., „Şi n-aţi mai iubit pe nimeni?”. „Ba da. Am mai iubit doi
bărbaţi, dar mi-am dat seama că m-am înşelat”. „Nu vă potriveaţi?”. „Între doi
oameni care alcătuiesc – sau vor să alcătuiască – un cuplu trebuie să se
potrivească multe lucruri. Dacă la unele dintre potrivelile-astea se mai poate lua
de ici şi pune colo, una este însă indispensabilă şi fără tocmeală: concepţia despre
lume. Aici nu m-am potrivit eu cu „pretendenţii”„.
La ultimele cuvinte, dăduse din cap şi din umeri, mimând regretul pentru acest
eşec.
În momentul acela, ca la teatru, din bucătăria de vară, care, de fapt, era un
şopron în fundul curţii, au apărut coana Leana, ducând victorioasă o tavă pe care
se lăfăia un pui rumen, şi Alexandru Bujor care-ntr-o mână ducea un castronaş
iar în cealaltă un fund de lemn pe care aburea o mămăligă bună să saturi din ea o
gloată. De fundul în formă de purcel, opera plastică a lui nea Cliţă, bărbatul
coanei Leana, atârna sfoara cu care să tăiem mămăliga.
„Ei, doamnelor, v-aţi cunoscut – nu? Aţi avut timp să puneţi şi ţara la cale”. „Am şi
pus-o”, a zis Ileana Sachelarie, uitându-se complice la mine, în timp ce se ridica să
aşeze lucrurile pe masă.
„Lăsaţi, doamnă, vai de mine, ce, nu sunt eu acilea…? Dumneavoastră doar să
serviţi. Sânziană, ia du-te tu, mamă, şi adu sticla de vin din gârlici”. În timp ce
mă-ndreptam spre gârlici, o auzeam pe coana Leana, dând cele mai avantajoase
referinţe despre mine: „E-aşa de cuminte… cum nu să ezistă. Nu vorbeşte cu
nimeni. Fete ca ea, în ziua de azi, una la un milion…
— Poftă bună”, ne-a urat coana Leana, retrăgându-se cu un aer mulţumit, ceea ce
dovedea că chestiunea financiară între ea şi domnul Bujor fusese reglată mai mult
decât satisfăcător.
„Dumitale ce-ţi place?”, m-a-ntrebat Bujor înfigând o furculiţă-n pieptul puiului.
„Mai întâi, să vedem ce vrea doamna”. „Gusturile doamnei sunt deja testate. Cu
dumneata vreau să mă lămuresc, mai ales că eşti şi invitată”. „Dac-aşa stau
lucrurile… mie mai mult şi mai mult îmi place târtiţa”. Ileana Sachelarie a izbucnit
în râs: „Să ne luăm de mână!”. „Trageţi a sărăcie, cucoanelor!”. „În ceea ce mă
priveşte, nu trebuie să fac eforturi suplimentare”, am zis eu uitându-mă-n ochii
lui.
Am fost sigură că-i plăcuse replica mea.
„Pe lângă „croupion”, care-nseamnă târtiţă-târtiţă, francezii îi mai zic la târtiţă şi
„sot l'y laisse”„. Ultimele cuvinte – metafora cu care numesc francezii partea asta a
păsării – le rostisem într-un glas cu Ileana Sachelarie, care bătea măsura cu
palma dreaptă, de-ai fi zis că suntem nişte eleve care-şi repetă lecţia-n cor. „Aşa
că, vedeţi, îi mai avem şi pe alţii de partea noastră”, am adăugat eu. „Am să mă
interesez dacă târtiţa era apreciată şi la babilonieni, vă promit”, a zis Alexandru
Bujor şi s-a uitat când la mine, când la doamna Sachelarie, cu-o privire amuzat-
ironică. „Sunt unele femei făcute parcă de-o mamă şi de-un tată în privinţa
gusturilor”, a continuat el, împărţind puiul. „Iar bărbaţii, când e vorba să se
prostească, parcă sunt toţi făcuţi de-o mamă şi de-un tată”, a zis doamna
Sachelarie, jumătate-n glumă, jumătate-n serios. „N-o asculta, domnişoară, că
dac-o asculţi mai mult, nu te mai măriţi niciodată”. „Până să mă mărit, oi avea
timp să-mi fac şi singură o părere”. „Vrei să te măriţi aşa de târziu?”, m-a-ntrebat
Alexandru Bujor, fără să mă privească. „Oricum, nu înainte de-a-mi termina
Facultatea”. „Ce Facultate?”. „Medicina”. „Ăhăhă, paşti murgule iarbă verde! Peste-
atâţia ani de-aici încolo! Te faci babă!”. „Liceul l-ai terminat?”, m-a-ntrebat Ileana
Sachelarie. „Anul ăsta. Şi-am intrat la Medicină”. „Bravo! Înseamnă c-ai învăţat
bine”. „Deci n-ai de aşteptat decât şase ani, n-ai să fii chiar aşa de babă”, a zis
Alexandru Bujor pe-un ton concesiv. „Mărită-te pe la sfârşitul Facultăţii, că pe
urmă se micşorează posibilităţile de alegere. Mai mulţi băieţi decât în Facultate n-
au să mai fie niciodată-n jurul dumitale. Şi, pe urmă, cu cât trece vremea, cu-atât
te hotărăşti mai greu. La tinereţe, închizi ochii şi te-azvârli cu capu-nainte”. „Multe
lucruri se fac cu ochii-nchişi”.
La aceste vorbe, Alexandru Bujor s-a uitat fix la Ileana Sachelarie, care i-a
răspuns cu-o privire mustrătoare.
„Cât mai stai pe-aici, domnişoară?”, m-a-ntrebat el, întorcându-şi evaziv privirea
de la doamna Sachelarie. „Vreo lună”. „Şi-acum, doamnelor, masa e servită, să
mâncăm, să bem, să ne veselim şi pe urmă om mai vedea”. „Parc-aţi fi citat din
Viaţa-n roz”.
M-au privit amândoi cu surprindere.
„Va să zică, m-ai citit şi tăceai mâlc, dintr-ăştia-mi eşti…”. „V-am citit şi nuvelele,
doamnă. Nu v-am spus nimic, fiindcă nu ştiu dacă unui artist, când îl cunoşti
doar ca persoană particulară, îi place să vorbească şi să-i vorbeşti despre arta lui”.
„Mulţi artişti cunoşti matale de-ai tras concluzia asta?”, m-a-ntrebat Bujor cu-o
ironie blajină. „De fapt, în particular, cunosc bine unul singur”. „Pe cine?”. „Pe
pictorul Matei Şerban”. „„Decadentul, putrefactul”„, a zis pe-un ton important, pe
care l-ai fi luat de bun de n-ar fi fost contrabalansat de ironia din ochii-aceia
albaştri, atât de expresivi, cu pleoapele cătând în jos…

(„Ca ale măştii tragediei”, rosti încet Pavel.) „Nenea Matei zice că-n materie de
„putrefacţie” şi de „decadenţă” se află-ntr-o societate foarte-aleasă: Brâncuşi,
Arghezi, Barbu, Ţuculescu…”. „Da' văd că-i ştii! De la doamna Hangan, că la
şcoală… Hai să mâncăm puiul că se răceşte”, a continuat Bujor fără tranziţie.
Am mâncat în tăcere. Din pui, rămăsese doar o moviliţă de oase. Güzel venise
tiptil, se-aşezase respectuos la distanţă, urmărindu-ne-atent fiecare mişcare cu
ochi umili şi rugători.
„Uite-o şi pe Zeluţa”.
Descoperind-o, Alexandru Bujor îi azvârlea „Zeluţei” os după os, iar Zeluţa le
prindea din zbor, de-ai fi zis că din cine ştie ce neam de acrobaţi se trăgea.
„De unde poate veni „Zeluţa”?”, se-ntrebase Ileana Sachelarie. „Nu l-am mai auzit
în viaţa mea”. „De la Güzel, care-nseamnă „frumos”, pe turceşte. E-o societate cât
se poate de cosmopolită în ograda asta. Numai noi şi coana Leana ce mai suntem
autohtone, încolo Güzel, pui din căţeaua hogii din Mangalia, nea Cliţă…”. „Cum?”.
„Cliţă. C-l-i-ţ-ă”. „Asta de unde-o mai veni?!”. „Eee! Staţi slab cu onomastica,
doamnă. Dacă n-aţi auzit-o pe coana Leana făcând arborele genealogic al Zeluţei –
care pân' la urmă reiese că „vine de se trage din neamul lui Ali-bey, de pe când
stăpânea turcu' „, şi pe-al lui nea Cliţă, care, şi el, „de pe mamă – se trage din han-
tătaru', iar de pe tată – din neam de greci procopsiţi, că de-aia-l cheamă
Temiştocle!”. E!”. „Aha!”, zisese Alexandru Bujor, uitându-se la mine prin paharul
plin cu vin rubiniu. „Ce-nseamnă să aibă un copil o mamă deşteaptă şi cultă! Mă
uit la dumneata, Sânziana. E-adevărat că eşti deşteaptă. Dar în fiecare vorbă pe
care-o spui se vede-nvăţătura, se vede copilul educat de cineva care ştie să educe.
Cât de fericită trebuie să fie doamna Hangan că te are”, murmurase Ileana
Sachelarie. Un amestec de regret şi de evlavie îi îngreuia privirea şi glasul, ca o
aluviune.
Abia mai uitasem de panica singurătăţii prin care trecusem, şi venea Ileana
Sachelarie să-mi tragă un nou semnal de alarmă, cu glasul şi cu privirea ei care
pentru mine se traduceau prin „grăbeşte-te, hotărăşte-te de la-nceput ce vrei şi-
apucă-te să-nfăptuieşti, că viaţa nu stă să te-aştepte!”.
I-am zâmbit, cu un zâmbet îmbătrânit de-nţelegere.
Alexandru Bujor s-a uitat pe rând la noi. Şi-a pus paharul pe masă şi, printre
pleoapele-acelea pe care le micşora atât de expresiv, i-a azvârlit Ilenei Sachelarie o
privire care tăia ca un brici, iar mie – o privire de zaraf care vrea să cântărească
ceva din ochi.
„Domnişoară, văd că pe doamna Sachelarie ai citit-o. Din mine ai citit ceva?”. „Tot
ce v-a bătut Mama la maşină”. „Deci, tot ce-am scris pân-acum. Şi cum ţi se
pare?”.
M-am uitat intimidată la el, apoi, la ea. În ochii ei, am văzut curiozitate şi îndemn,
şi-am prins curaj.
„Când vă citeam îmi venea să scrâşnesc din dinţi. Toate personajele
dumneavoastră aleargă după ceva, cu sufletul la gură. Când citeam, mă
surprindeam respirând sacadat”. „Bravo mie! Ia spune-mi, ce personaj ţi-a plăcut
cel mai mult?”. „Panţâru-ăl bătrân. Artistic vorbind… Uman – nu mi-a plăcut nici
un personaj al dumneavoastră”. „De ce?”, m-a-ntrebat Alexandru Bujor, privindu-
mă ca un profesor care-ţi pune o-ntrebare-ncuietoare.
Ileana Sachelarie mă asculta cu gâtul încordat, atât era de atentă.
„Fiindcă niciunul nu e frumos pe dinăuntru”. „Şi crezi că viaţa pe care-au dus-o i-
ar fi-ndreptăţit să fie altfel, chiar viaţa-n general?”. Eu am dat din umeri. „La urma
urmei, ce ştii dumneata despre viaţă?”. „Ce să ştiu? Cât poate şti un copil orfan de
tată, crescut cu cheia de gât, aşteptându-şi mama cu sufletul la gură, tremurând
la fiecare pas de pe palier, la fiecare ţârâit de sonerie, la fiecare zgomot, şi „educat”
cu foarte multă marmeladă. Cred că şi-n plasmă am marmeladă. Cam atât”.
M-am uitat mai întâi în ochii Ilenei Sachelarie şi mi-am dat seama că-i venea să
plângă. M-am uitat şi-n ochii lui Bujor. Nu mai erau micşoraţi şi nu se mai vedea
nici urmă de ironie-n ei.
Am început să mă simt vinovată că-i întristasem. Mama, care nu se plângea
niciodată, mă-nvăţase că nu-i frumos să-ţi arăţi rănile în faţa nimănui, ci să ţi le-
oblojeşti când eşti singur şi chiar cicatricele să le-ascunzi de ochii lumii.
„Când aţi început să scrieţi Pământ, aveaţi doar douăzeci şi unu de ani, cu doi ani
mai mult decât am eu acum. Deci, nici experienţa dumneavoastră de viaţă,
cantitativ măcar, nu putea fi mult mai mare decât a mea de-acum”, am zis eu la
repezeală, cu gândul să risipesc atmosfera pe care-o creasem povestindu-mi foarte
pe scurt viaţa.
„Bună observaţia dumitale cu experienţa cantitativă. Ai fost prudentă când ai
făcut-o, fiindcă ai lăsat deschisă portiţa spre calitate”. „Cred că mai importantă
poate chiar şi decât experienţa, la un artist, este structura: forma-n care, vrând-
nevrând, se exprimă pe sine, în care, vrând-nevrând, îşi scoate la suprafaţă
sufletul”. Ileana Sachelarie vorbise cu un aer absent. Părea că-şi comunică ei
însăşi această observaţie.
„Nu crezi că artistul poate să-şi depăşească eul, că arta i-l poate şterge în operă,
că artistul dintr-un artist poate fi atât de puternic încât să şteargă omul din
artist?”. „Îl poate atenua, dar să-l reducă la zero, asta niciodată!”. „Să-ţi dau
exemple de mari artişti – oameni mici?”, i se-adresase Alexandru Bujor Ilenei
Sachelarie, privind-o ţintă printre pleoapele micşorate. „Să-ţi dau exemple de
micimi, de lipsuri de gust artistic la aceşti mari artişti-oameni mici, de răbufniri în
operă ale imperfecţiunii lor de oameni, răbufniri ca ale unor guri de canal uitate
fără capac într-un răzor de trandafiri?”.
De data asta, vocea Ilenei Sachelarie, în calmul căreia, pân-atunci, picurase egal
melancolie, resemnare, autoironizare, căpătase ceva metalic, lucios, de-o răceală
care pe mine mă surprindea. Privirea ei domoală şi plină de-nţelegere – care părea
o traducere a vorbei lui Montaigne, atât de plină de-nţelepciunea constatării „în
lumea asta unde am văzut totul şi contrariul acestui tot”, „dans ce monde oů j'ai
tout vu et le contraire de tout” – privirea asta domoală se ştersese din ochii ei. Îi
luase locul o privire tăioasă care parcă stătea să-şi ia zborul din ochi şi să dea cu
sabia, ca un arhanghel al răzbunării.
Deşi Ileana Sachelarie şi Alexandru Bujor duceau o discuţie de principii – discuţie
în care, de obicei, omul îşi păstrează calmul, impunându-şi o anumită detaşare,
deoarece corăbiile care se-neacă sunt ale tuturor şi-ale nimănui – mie mi s-a părut
că ei doi aveau ceva de-mpărţit şi dincolo de principii. Participarea atât de
vehementă a Ilenei Sachelarie îmi trezise bănuiala asta. Alexandru Bujor era
permanent participant, fiindcă ironia este o formă intensă de participare la viaţă –
ea traduce sau o permanentă revoltă, sau neînţelegerea a ceea ce se-ntâmplă-n
jurul tău, sau un amestec între astea două, plus un sentiment de frustrare şi
multe altele-ncâlcite-ntre ele ca-ntr-un ghem care nu mai poate fi descurcat. Asta
zic eu acuma, că m-am făcut „mare” şi deşteaptă! Atunci, am avut impresia – o
impresie subterană, ca orice avertisment venit din straturi prelogice – că
Alexandru Bujor era unul din cei doi bărbaţi pe care-i iubise Ileana Sachelarie şi-a
căror concepţie despre lume nu fusese ce s-ar fi aşteptat ea să fie. Unul din cei doi
cu care n-o brodise. În acelaşi timp, din privirea ei lucidă şi tăioasă, care mătura
orice urmă de lirism, înţelegeam că Ileana Sachelarie nu era un om care să poată fi
prostit. Îţi crea, cu bună-ştiinţă, iluzia că putea fi prostită, uneori poate că-şi crea
chiar ei iluzia asta – fiindcă, la un moment dat, lipsa oricărei iluzii începe să te
obosească dar, de fapt, pe un fond de bunătate adevărată, logica, acest duşman de
moarte al euforiei, ţâşnea din fiinţa ei: un recif într-o mare liniştită şi netedă ca o
farfurie de supă. Netezimea blândeţii ei melancolice ca şi ascuţimea lucioasă a
răcelii ei, haina asta cu două feţe – pe care-o schimba de pe-o parte pe alta cu-o
iuţeală de prestidigitator, faţă de calmul jucat al lui Alexandru Bujor – mă făcea să
bănuiesc că ea pusese punct legăturii lor, încetând să-l mai iubească sau
impunându-şi să nu-l mai iubească, în timp ce lui, poate şi din orgoliu, nu-i
trecuse. El o mai iubea. O iubea cu ciudă.
„Nu te contrazic acum fiindcă ar dura prea mult şi trebuie să mai şi plecăm, plus
că speriem fata asta”, zisese Alexandru Bujor pe-un ton neaşteptat de concesiv,
uitându-se la mine de jos în sus, cu privirea filtrată printre pleoapele-nchise pe
jumătate.
I-am condus până-n capătul uliţei unde-şi lăsaseră „Pobeda” – „Pobeda” lui
Alexandru Bujor, cum aveam să aflu mai târziu. Până-n seară, Ileana Sachelarie
trebuia s-ajungă la Vama Veche, la o veche gazdă a ei, iar Alexandru Bujor – la
Eforie, la hotel, unde-avea de gând să stea toată vacanţa. Trebuie să-ţi spun că, pe
vremea-aceea, Eforia era cea mai elegantă staţiune de pe litoral, iar „Pobeda” – cea
mai elegantă, dacă nu chiar unica, marcă de maşini din ţară.
Când ne-am despărţit, Ileana Sachelarie mi-a ţinut lung mâna-n mâna ei. Mi-a
luat apoi capul între mâini, s-a uitat la mine cu privirea plină de nostalgie şi de
compătimire cu care ne uităm uneori la oameni mult mai tineri decât noi, şi m-a
sărutat pe frunte.
— Nostalgie şi compătimire! ciudat aliaj, zise Pavel.
— Nostalgie pentru tinereţea rămasă-n urmă, acel timp fericit, animat de speranţe
şi de idealuri. Compătimire pentru tot ce se poate-aşterne-n faţa unui om tânăr:
erori, amărăciuni, dezamăgiri, dureri, adversităţi, eşecuri. În privirea, în zâmbetul
ei, chiar şi-n sărutarea ei maternă – mi s-a părut că citesc o prevestire pentru
viitorul meu. M-am simţit brusc foarte tristă şi, ca un gest de salvare, am strâns-o
pe Ileana Sachelarie-n braţe. În timp ce-mi pătrundea-n nări mirosul ei frumos, de
parfum bun pe-un corp proaspăt spălat, am simţit imperios nevoia să-i pun o-
ntrebare.

(Pavel se uită la Sânziana cu ochi plini de curiozitate.) „Aţi vrea să mai aveţi vârsta
mea?”, i-am şoptit eu la ureche, ca pe-o mare taină.
M-a apucat cu mâinile de umeri, a pus oarecare distanţă-ntre noi, s-a uitat la
mine cu-o admiraţie de parcă cine ştie ce minune-aş fi spus, şi cu-o voce la fel de
tainică, pe cât fusese-a mea, vocea cu care spui ceva ce nu trebuie să afle nici
vântul, mi-a şoptit la ureche: „Nu! Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas”. Îmi
spusese vorbele-astea dintr-o suflare. După o scurtă pauză, în care mie nici să
clipesc nu-mi mai venea, i-am auzit din nou şoapta: „Îţi urez din suflet ca la anii
pe care-i am eu acum să gândeşti altfel decât gândesc eu”.
„Ei, v-aţi transmis formula bombei? Aţi hotărât şi unde s-o puneţi?”, ne-a-ntrebat
Alexandru Bujor, cu-o ironie blajină de parcă voia să spună: „Săracele, ce să le
faci? Zi-le femei, şi pace”.
Ileana Sachelarie s-a urcat în maşină. Alexandru Bujor s-a uitat la mine cu-o
privire foarte serioasă, în timp ce-mi lua mâna şi mi-o ridica până la gură, abia
atingându-mi vârful degetelor – de parcă s-ar fi temut să nu le spargă. Am fost
sigură că mi-a sărutat mâna ca să-mi facă plăcere, ca să-mi dea importanţă. M-am
simţit măgulită.
— Îţi dai seama câtă minte aveam!
— Câtă să ai? Câtă are orice fată cuminte la nouăsprezece ani.
— Cuminte şi nedusă-n lume. O dată fusesem şi eu la o petrecere: ţi-am povestit.
Acolo, pentru prima oară-mi sărutase cineva mâna: unul dintre băieţii cu care
dansasem. Dar acolo, la dans vreau să zic, asta făcea parte din obicei, pe când din
partea domnului Bujor Alexandru, autor din bibliografia obligatorie de la română,
vezi tu, Pavele, asemenea gest era cu totul altceva!
— Pavele, poate c-ar trebui să mă opresc, mi-e şi ruşine de cât am vorbit…
— Te rog, nu te opri, te rog.
— Nu ştiu cât de interesantă poate să-i pară cuiva povestea unei vieţi… a unei
vieţi care nu are nimic spectaculos.
— Majoritatea oamenilor duc o viaţă nespectaculoasă. Nici la teatru nu ne ducem
în fiecare zi. „Spectacolele”, adevăratele „spectacole” ale vieţii noastre ni le ştim
fiecare-n parte. Să ştii că-mi place s-aud povestea vieţii oamenilor, chiar când ei
sunt alţii decât Sânziana Hangan. După ce-mi termin programul, mai trec o dată
să-mi văd pacienţii, ca să-i aud vorbind, ca să-i provoc să vorbească. Şi-ntr-o
carte, şi-ntr-un ziar trebuie să ştii să citeşti printre rânduri, dară-n oameni…
— În oameni?
— Să citeşti printre vorbele lor şi chiar dincolo de ele. Uneori, un oftat povesteşte
mai mult decât un roman-fluviu, o privire – mai mult decât o bibliotecă.
— În mine ce citeşti dincolo de vorbe?
— De, Sânziană, ce să zic…? Viaţa ta de pân-acuma parcă n-ar fi fost tocmai o
paradă a norocului. Dar să ne-ntoarcem la autorii din bibliografia obligatorie…
— Ţi-am descris amănunţit întâlnirea mea cu Ileana Sachelarie, mai întâi, pentru
că Ileana Sachelarie – atât cât am cunoscut-o atunci, fără să mai vorbesc de
valoarea ei de scriitor – mi-a făcut o impresie foarte puternică. Am discutat multe
lucruri cu mulţi oameni, şi cu memoria asta de elefant pe care-o am, îmi aduc
aminte tot, dar, din punct de vedere afectiv, ca-nvelit într-un strat de vată:
amintiri desonorizate, asurzite, sclerozate de vreme. Acele două fraze ale Ilenei
Sachelarie – răspuns la-ntrebarea mea – răsună-n mine, de-aproape douăzeci de
ani, la fel de acut şi la fel de neliniştitor ca şi-atunci, în clipa când mi-au fost
şoptite la ureche.
De-atunci şi până săptămâna trecută, n-am mai întâlnit-o niciodată pe Ileana
Sachelarie. Săptămâna trecută, m-a strigat pe stradă şi, ca şi când ne-am fi văzut
cu câteva zile mai înainte, m-a sărutat pe frunte şi m-a invitat pe la ea: „Vino pe la
mine când poţi. Vreau să mai stăm de vorbă şi, drept să-ţi spun, vreau să-ţi şi dau
nişte lucruri, fiindcă m-am hotărât să nu mai păstrez decât strictul necesar. La
bătrâneţe, e bine să dai altora mai tineri”. „Dumneavoastră vorbiţi de bătrâneţe?
Arătaţi mai tânără decât mine”. „Oi fi arătând eu, dar acuş-acuş bat şaizeci de ani.
Şi cum nu sunt genul care creşte şi lansează „peşti”, îmi face plăcere să dau din
viaţă cui mi-e drag. Să ştii că te-aştept. Ţine telefonul meu”.
Miercuri, mă duc pe la ea. Nu pentru că vreau să-mi dea ceva. Mă duc fiindcă abia
aştept să stau de vorbă cu ea. Cred că nici nu-şi închipuie cât de puternică
impresie mi-a făcut atunci şi cât de des i-am evocat imaginea tot timpul cât am
fost măritată cu Alexandru. Mereu îmi spuneam: „Nu degeaba l-a lăsat o femeie ca
Ileana Sachelarie”, şi deodată gândul meu o-nvăluia-n afecţiune ca pe-o soră de
nenoroc.
Deşi n-am încă patruzeci şi unu de ani, nu ştiu câte lucruri aş refuza dacă mi-ar fi
cu putinţă să aleg: unul singur ştiu însă că l-aş respinge cu mâinile, cu picioarele,
cu bolovani, cu cărbuni aprinşi: să mai iau viaţa de la-nceput.
Aici sunt într-un acord total cu şoapta Ilenei Sachelarie. Mă bucur că până acum
n-am ajuns să spun cum mi-a spus ea atunci: „Abia aştept să treacă şi ce mi-a
mai rămas”.
Aşa cum ţi-am spus, aş minţi să zic că nu sunt momente când m-aş întinde jos şi-
aş muri; dar momente, cum cred că, dacă e sincer, fiecare om trebuie să şi le
recunoască; şi deşi, cum de asemenea ţi-am spus, nu contez pe nimic spectaculos
în viaţa care mi-a mai rămas de trăit, ci doar pe microbeii mei drăguţi, pe fetele
mele şi pe nişte nepoţi, la-ncheierea oricărei socoteli cu viaţa – pe care-o
presupune fraza Ilenei Sachelarie „Abia aştept să treacă şi ce mi-a mai rămas” – la
asta n-am ajuns şi sper să nu ajung niciodată. Fraza asta, vreau să spun ceea ce
exprimă ea, exclude orice curiozitate pentru ziua de mâine. Poate că singurul meu
adevărat noroc în viaţă este această curiozitate: ce se poate-ntâmpla mâine.
— Aici cred că e vorba de resursele interioare ale omului, de calitatea lor, şi-n cele
din urmă de calitatea generală a omului.
— Tulburător mi se pare că la o asemenea concluzie – căci asta nu e-o părere care
să mai lase o portiţă cât de mică spre altceva – tulburător mi se pare că ajung la
ea unii oameni de-o calitate indiscutabilă. Tu n-o cunoşti pe Ileana Sachelarie, dar
cred c-ai citit ceva de ea.
— Viaţa-n roz, Laicii infailibili, împărăţii fără chei, Rudele sărace ale gloriei. Cum
să n-o citesc? O socotesc o mare prozatoare. Când mă gândesc, acum, mai bine,
după felul cum scrie, după personajele pe care le creează, nişte oameni care trag şi
cu dinţii de viaţă, n-ai zice, Doamne fereşte, că abia aşteaptă să treacă şi ce i-a
mai rămas. În scris, se detaşează de propria persoană, creează o lume din care se
exclude pe sine. Cred că la originea părerii ăsteia a ei cu „să treacă mai repede şi
ce-a mai rămas” este singurătatea-n care trăieşte, lipsa unei familii, a unei
afecţiuni permanente, a unor bolovani legaţi de picioare – cum este uneori o
familie – bolovani însă care-ţi asigură o verticalitate permanentă.
— Permanentă şi relativă: de multe ori, din cauza bolovanilor, trebuie să-ndoi
spinarea, dar, ce e drept, ei nu-ţi lasă timp de melancolizări metafizice prelungite
şi, vorba lui Bernard Shaw, prima condiţie pentru a nu fi nefericit este să n-ai
timp să te gândeşti la nefericire. Singurătatea, ziceai tu, şi zic şi eu, s-ar putea să
se afle la originea acestei capitulări în cazul Ilenei Sachelarie.
Singurătatea l-a dus la sinucidere pe doctorul Nini Naiculescu. Mâine, e
parastasul lui. Singurătatea. Dar parcă poţi să ştii că numai singurătatea… Poţi să
ştii că nu şi altceva, mult mai profund? O deteriorare sufletească, slăbirea unor
mecanisme mult, mult mai subtile… Acele structuri de rezistenţă ale sufletului,
care nu se conformează tipicului, cantităţii de beton suficientă în general pentru a
ţine edificiul în picioare?!
Tristeţea, disperarea, blazarea se află sub formă de saprofiţi în fiecare dintre noi.
Totul este ca ele să nu iasă din starea lor de saprofiţi, de „coexistenţi” paşnici, şi
să n-o apuce pe calea manifestărilor virulente.
Doctorul Naiculescu, Ileana Sachelarie – tributari, măcar în parte, singurătăţii.
Dar blazarea – stare mult mai primejdioasă, mult mai insidioasă chiar decât
disperarea (care, fiind o stare prea intensă, nu poate fi de durată), blazarea faţă de
disperare fiind ca un alergător de maraton faţă de unul la suta de metri plat –
blazarea e-o boală mult mai răspândită decât îşi poate cineva închipui, iar
tributarii ei nu sunt numai oamenii singuri. Nu vorbesc de blazarea de suprafaţă,
pe care mulţi o afişează din superficialitate sau chiar din snobism. Vorbesc de
blazarea adevărată, de morbul blazare: „cette morne incuriosité”, cum a numit o
dată un scriitor francez bătrâneţea…
— Ce-nseamnă „morne”?
— Mda… Şi „posomorât” şi „mohorât” şi „tern”…
— Bine-a zis!
Pavel îşi aminti iară bătrânele din satul lui, stând pe scaune, într-o latură, şi
uitându-se la tinerii care joacă, bătrânele-acelea ca nişte ostaşi osteniţi, cu ochii
toţi de-aceeaşi culoare – vineţi – în care nu se mai citeşte nimic, nici bucurie, nici
durere, nimic; nici un gând, ba poate unul singur, în timp ce prin faţă le trece
tinereţea care joacă, acel gând pe care-l rostise o dată cu glas tare, bună-sa
Rahila: „Pe toţi i-a-nghiţi pământul”. Şi repetase: „Pe toţi i-a-nghiţi…”.
CAPITOLUL ŞAPTE.
Pavel îşi dădu cu mâna prin faţa ochilor.
— Ţi s-a făcut somn?
— Nu, Sânziană. Spune, spune.
— Ai să pierzi trenul.
— Mai am unul mâine dimineaţă la şepte şi-un fârtai.
— Atunci, no binie! Cunosc pe cineva, o doctoriţă, femeie trecută de şaizeci de ani,
cu bărbat, cu copii, cu nepoţi, pe care-i iubeşte, care-o iubesc, un om care nu stă
o clipă, şi nu dintre-aceia care umblă doar de colo-colo ca pişcaţi de streche, ci
dintre cei mai eficienţi, mai chibzuiţi şi mai echilibraţi oameni pe care-i ştiu. Un
om care nu pregetă să ajute pe nimeni, deci a cărui blazare nu poate proveni din
egoism.
— Mă şi-ntreb dacă egoiştii pot fi blazaţi. Blazarea e un sentiment – reprobabil sau
nu – un sentiment profund. Egoismul este-atât de concentrat asupra lui însuşi, că
nu cred să mai aibă timp să se blazeze. Mai întâi, blazarea – zic eu – presupune şi-
un dezinteres: şi, mai întâi, un dezinteres total pentru propria persoană. Blazat, pe
lume, e numai cine nu mai dă nici două parale pe viaţă-n general şi pe-a lui în
special, acela căruia dacă-i iese moartea-n faţă-n pădure nu-i zice: „Te-am chemat,
ca să te rog să-mi ridici şi mie surcelele-astea-n spinare”, ca-n povestea cu baba şi
cu moartea. Dar, spune tu – cu doamna-aceea.
— Doamna-aceea se poartă pe dinafară de n-ai gândi ce se-ntâmplă pe dinăuntrul
ei. De când mă ştiu pe lume, i-s martora vieţii. Ştiu despre ea atât cât poţi să ştii
despre-un om prieten cu mama ta, atât cât poţi să-l ştii din cât l-ai observat şi din
cât ţi-a mai spus şi el. Cu vreo doi ani înainte ca ea să se pensioneze, am asistat la
o scenă între ea şi fiicele unei paciente ale ei, o scenă care m-a pus pe gânduri.
Cât am fost studentă, cât am făcut chirurgie, am cunoscut şi eu destui medici.
Cred că niciunul nu era mai sclav al pacientului ca această doctoriţă şi fără nici
un beneficiu material – ca şi bărbatu-său, dealtminteri, medic şi el. Avea internată
la ea o cucoană de şaptezeci şi doi de ani, pe moarte. Insuficienţă renală. Fetele
cucoanei bolnave băteau spre cincizeci. Nu mai rămăsese urolog la care fetele să
nu-şi fi dus mama. Doctoriţa noastră luptase din greu să le convingă să renunţe la
transplantul de rinichi pe care voiau să-l facă mamei lor, oferindu-se ele două ca
donatoare.
„Păstraţi-vă rinichii, doamnelor, că o să mai aveţi nevoie de ei”. „Doamnă doctor,
dar e mama noastră! E riscul nostru”, ziseseră fiicele-ntr-un glas: „Poate, totuşi,
reuşeşte”. „Doamnelor, să admitem că „poate, totuşi, reuşeşte”. Are şaptezeci şi doi
de ani: câtă vreme credeţi că ar dura această reuşită? Cum credeţi dumneavoastră
că o să găsiţi pe lumea asta vreun doctor zdravăn la cap, care să accepte să-i ia
unui om în putere, un om care n-a-mplinit cincizeci de ani, să-i ia un rinichi, unul
din doi, ca să-l transplanteze unei epave?”.
Cele două fiice se uitau umil la doctoriţă şi nu se dădeau duse. Se uitau umil din
nişte feţe de buldog. Mie mi s-a făcut milă de ele. Cuvântul „epavă” mă izbise şi pe
mine, ca şi pe ele. Mi se părea de necrezut să-l aud spus de gura doctoriţei cu
pricina.
„Doamnă doctor, dacă totuşi aţi mai încerca nişte perfuzii…”. „Pentru ce? ca s-o
chinuiţi? Mi-a spus o asistentă că vreţi s-o luaţi din serviciul meu şi s-o duceţi la
doctorul Berlogea. Luaţi-o, nu vă jenaţi. Dar decât aţi tot înţepa-o ca pe-o pernă de
ace, mai bine-aţi lăsa-o să moară-n linişte”. „Doamnă doctor, noi n-avem copii, ea
este tot ce-avem mai drag”. „Pe ea aţi întrebat-o vreodată ce părere are despre
viaţa asta a ei, de care dumneavoastră şi cu dinţii trageţi?”. „De dragul nostru ar
face orice!”. „Cred că de cel puţin doi ani bate spitalele numai de dragul
dumneavoastră. Doamnelor, problema esenţială a unei vieţi e următoarea: îţi mai
trebuie sau nu-ţi mai trebuie ţie, ţie ăl care-o trăieşti, nu fiicelor, ginerilor,
cuscrilor, vecinilor de peste gard. Asta e. Suferinţa ei, viaţa asta de cadavru
conservat, credeţi că e mai mică decât durerea dumneavoastră?”. „Doamnă doctor,
dar e mama noastră”, izbucniseră cucoanele-n plâns. „Şi eu am avut mamă, că nu
sunt nici eu generaţie spontanee. Dar eu am lăsat-o pe mama mea să moară-n
linişte”.
Urmase o pauză atât de lugubră de parcă intrase moartea-n cabinet.
„Doamnelor, aţi fost vreodată la o-nmormântare ortodoxă?”.
Cucoanele-nghiţiseră mai întâi în sec şi pe urmă se uitaseră la mine de parcă-mi
cereau ajutor pe muteşte.
„Da, sigur c-am fost, doar suntem ortodoxe”. „Dacă ziceţi c-aţi fost, să vă amintesc
eu o frază din slujba de-nmormântare. Zice Psalmistul: „… zilele anilor noştri sunt
şaptezeci de ani; iar de vor fi în putere – optzeci de ani; şi ce este mai mult decât
aceştia – osteneală şi durere”. Toţi murim, doamnelor, din fericire!… Duceţi-vă,
staţi cu ea, duceţi-o la doctorul Berlogea, dacă vreţi, dar n-o mai chinuiţi”.
După ce-au plecat cucoanele, eu am rămas mai departe lipită de uşă, uitând
complet de ce venisem la doctoriţă-n cabinet.
„Ţi se pare c-am fost dură, nu-i aşa?”. „Mi-a fost milă de ele, săracele!”.
„„Săracele”! Pe ce pariem că mâine-poimâine, răspoimâine, când le moare mama,
fiicele-astea-ndurerate au să ia-napoi acasă şi-o coajă de săpun, şi-o rămăşiţă de
pastă de dinţi şi sulul de hârtie igienică pe sfârşite, care-ar mai putea să
„fericească” pe careva, pe-aici prin spital. După asta, ce-o să aibă mai prost prin
dulap, de la răposata, o să-i dea Mariei sau Lenuţei sau cum o fi chemând-o pe
femeia care le vine cu ziua la curăţenie. Restul au să şi-l împartă frăţeşte,
certându-se mai întâi furcă pe fiecare lucruşor. Unele lucruri au să le poarte,
altele – au să le vândă, mărunţişurile-au să le dea pe crătiţi la ţigani”. „Eşti atât de
sigură? De ce?”. „Să ştii că nu mă dau drept Nostradamus. Le cunosc de doi ani.
Se spune că nimeni nu cunoaşte aşa de bine bărbaţii cum îi cunosc curvele. Noi,
doctorii, făcând toată viaţa trotuarul condiţiei umane, învăţăm şi noi câte ceva
despre lume”.

(Pavel Vlas părea lovit în moalele capului. „O mie şi-o sută de ani să fi trăit eu şi n-
aş fi dat din mine vorbele astea, câtu-i hăul!”.)
— Să ştii, Pavele, că şi pe mine, atunci, tot aşa m-au pălit vorbele-astea.
„Tanti Marina, dac-ar fi să iei viaţa de la-nceput, ce-ai face?”, am întrebat-o eu pe
doctoriţă. „Nimic din ce-am făcut”. „Nu te-ai mai mărita cu nenea Daniel?”. „Nici
cu el, nici cu altul”. „Şi n-ai mai vrea să ai copii?”. „M-aş abţine să vreau”. „Şi nu
ţi-ar fi teamă de singurătate, la bătrâneţe?”. „Pân-acum, n-a rămas nimeni ne-
ngropat fiindc-a fost singur”. „Şi nu te-ai mai face doctoriţă?”. „Cel mult de
laborator”. „Mi se pare-atât de ciudat ce-mi spui!”. „Îţi doresc din suflet ca la anii
mei de-acum să gândeşti altfel despre viaţa ta decât gândesc eu despre-a mea”.
Mi-am adus aminte iară de Ileana Sachelarie. Ea fusese prima care-mi făcuse
această urare.
Negăsind ce să-i răspund, fiindcă nu voiam nici eu să mă dau drept Nostradamus,
descumpănită ca un elev care s-a fâstâcit, am dat să plec.
„Sânziana – m-am auzit strigată – am citit undeva o parabolă”. „În Biblie?”. „În
Oscar Wilde. Trece-ntr-o zi Isus şi vede cum un bărbat se ţinea după o femeie
spunându-i nişte vorbe necuviincioase. „Omule, de ce te porţi, aşa?”, zise Isus.
„Doamne – răspunde omul – eram olog şi m-ai vindecat, acum ce să fac…?”. Mai
merge Isus şi se-ntâlneşte cu un alt bărbat, care se uita cu-o privire neruşinată la
o femeie. „Omule – îi zice şi ăstuia Isus – de ce te uiţi aşa?”. „Doamne, eram orb şi
mi-ai dat vederea, acum ce să fac?”. Merge Isus mai departe şi vede pe marginea
unui şanţ un om plângând cu capu-n mâini. „Lazăre, tu eşti? – îl recunoaşte Isus
pe omul de pe şanţ – de ce plângi?”. „Murisem, Doamne, şi m-ai înviat, ce-ai vrea
să fac acum?!”„.
Mă gândeam că după nici o convorbire, după nici o „vedere” cu Titus Verzeu ori cu
Voicu Marin nu mă simţisem cu sufletul atât de zdreanţă, cum mă simţeam acum,
în faţa acelei femei care nu-mi făcuse decât bine, toată viaţa, şi care, mai mult, era
una dintre cele patru femei care pentru mine reprezentau modele: Mama, ea,
Coana-mare – naşă-mea – şi Marilena Gavrilovici. O admiram în clipa aceea mai
mult decât oricând: pentru atitudinea pe care izbutea să şi-o impună, o carcasa de
oţel care ţinea drept nişte oase frânte. Nu bănuisem niciodată ce se află sub
armură. Când, oare, începuse fărâmiţarea acestui suflet? De când, oare, începuse
ea să plângă pe marginea şanţului?
„Sunt o babă nebună, hai, nu mă lua-n serios! Ce voiai să-mi spui?”. „Eşti o
„babă” pe care-o iubesc şi pe care-o admir”. „Bun, splendid! Dar ce voiai tu să-mi
spui la-nceput, când ai venit la mine?”. „Nu mai ştiu. Înseamnă că nu era ceva
important. Demult voiam să te-ntreb însă ceva important: pe cine-admiri?”.
„Dintre vedetele de cinema, dintre cântăreţii de muzică uşoară?”, m-a-ntrebat ea,
zâmbind. „Ştii foarte bine, aşa că să lăsăm gluma la o parte”. „Bun. Pe mama şi pe
tata, care dimineaţa-i învăţau pe copiii oamenilor carte, după-amiază dădeau cu
sapa, duceau vaca şi oile la păscut, iar seara adunau din nou pe cine voia să vină,
la citit poveşti, la cântat, la stat de vorbă. Apoi, în ordine cronologică, pe
profesorul Bartolomeu, acel mare profesor şi mare om, pe Coana-mare, pe
Smaranda, pe cumnatu-meu, Matei, profesional şi uman pe Daniel, şi să nu crezi
că vreau să-ţi întorc politeţea, dar şi pe tine”. „„Profesional şi uman” pe nenea
Daniel?! Înţeleg că circumscrierea asta implică şi nişte rezerve”. „O nevastă nu se
poate să n-aibă şi rezerve în privinţa bărbatului ei. Aici nu există admiraţii oarbe.
De altfel, cred că e de prisos să-ţi spun că şi pe Matei îl admir doar ca artist, şi-i
admir… atitudinea civică; altfel, ca om, în particular, îl găsesc insuportabil, fiindcă
este insuportabil”. „Tanti Marina, dumneata cunoşti vreun menaj ideal?”. „Eu,
pân' la şaizeci şi doi de ani, nu cunosc nimic ideal. Dar dacă e vorba de-un menaj
care să-mi placă, e-al lui Iancu şi-al Marioarei”. „Care-o fi secretul lor, afară de
faptul că sunt amândoi atât de buni?”. „Îţi spun eu care: că Iancu a luat-o pe
Marioara cu toţi „goimii” ei şi Marioara pe Iancu l-a luat cu toţi jidanii lui. „Te iau
pe tine, îi iau şi pe-ai tăi, nimic din ce-i al tău nu-mi este indiferent”. Ăsta e
secretul, puiule. Mi-aduc aminte c-aveam o colegă, Rosina Blumenfeld. A plecat la
Paris dinainte de război. O ceruse de nevastă un văr de-al lui cumnatu-meu, un
Serafiotti, frumos şi-nfumurat, cum le e tot neamul. Amor nebun. Că o ia şi fără
zestre, cu o condiţie însă: picior din neamurile Rosinei, fată de croitor din Târgul
Cucului, să nu le calce prin casă. Iar, Rosina, mărunta ovreicuţă din Târgul
Cucului, i-a răspuns frumosului Serafiotti, după care era făcută praf: „Cine nu-i
iubeşte pe toţi ai mei, nici pe mine nu mă iubeşte. Aşa o fi la voi, boierii creştini, la
noi – nu-i aşa. Ia-ţi mata nevastă cu neamuri care să-ţi poată trece pragul şi eu
mi-oi lua pe cineva de-o seamă cu mine”. Ŕ bon entendeur, salut! Asta-i numai
una. Te naţti într-o familie; de multe ori, nici cu familia ta nu-i lesne, dar aici eţti
total jucăria hazardului: această familie ţi-a fost dată, aici n-ai nici o posibilitate
să alegi. Iar când ajungi să mai şi-alegi… Ai numai două posibilităţi: să-ntorci
spatele ambelor familii, alei tale şi-alei partenerului tău – şi-atunci eşti un ingrat;
sau să duci, în majoritatea cazurilor, crucea unor convenienţe sociale şi mai ales
morale de fiu bun, de noră bună, rozându-ţi întruna zăbala, ceea ce nu măreşte
chiar deloc apropierea dintre cei doi parteneri, ci dă un permanent inconfort
moral, tăceri pline de conţinut, menajamente reciproce transformate-n puncte de
suspensie între suflete şi-n distanţe din ce în ce mai mari”. „Alexandru n-avea
familie”. „Sunt şi persoane care suplinesc cu succes o familie, şi chiar numeroasă.
Aşa ţi-a fost norocul. Nici să ai pisică nu-i uşor, la urma urmei. Cu orice fiinţă
intri într-o ţesătură de legături sufleteşti care pot ajunge să te-apese, care-ajung
sigur să te-apese. Acum, fetele tale sunt mici. Să vezi când au să crească, să vezi
când or vrea să se mărite. Să vezi atunci cum tu ai să concepi altfel „fericirea” lor –
vorba vine – altfel decât au s-o conceapă ele. Când s-au însurat Mihai şi Tudor, am
simţit cum începe-n mine efervescenţa fermentului de soacră. Dar am zis că să-mi
pice limba dacă am să le spun o vorbă, dacă am să le dau vreun sfat, dacă am să
am o obiecţie cât de măruntă”. „Tanti Marina, mai toate romanele arată cât ştiu
părinţii să-şi facă de nefericiţi copiii, silindu-i la ascultare, concepându-le altfel
„fericirea” decât şi-o concep ei înşişi. Eu aş scrie un roman despre cât de nefericiţi
ştiu copiii să-şi facă părinţii, de multe, multe ori, neascultându-le sfatul. Cum
există momente-n viaţă, când tinerii se izolează de logică, de bun-simţ, printr-un
oblon de plumb, perioade pe care le-aş numi aproape monomanii. Dacă aş fi
ascultat-o pe Mama, care mi-a spus să nu mă mărit cu Alexandru, toată viaţa aş fi
rămas cu nostalgia paradisului pierdut. Mi-a spus lucrul esenţial: „Nu vă
potriviţi”. Mi-aduc aminte că m-am ţinut atunci să nu-i spun „Ce ştii tu?!”. Avem
momente-n viaţă când ne credem unici, când ne absolutizăm”. „Tuturor ni se-
ntâmplă aşa”. „Da, dar toată viaţa ne poate fi schimbată de-un asemenea
moment”. „Ţi-am spus că nici dacă ai pisică nu-i uşor. Ţesătura de relaţii în care
eşti angrenat e obositoare, mai ales printr-o alternare permanentă între
sentimentul unei năpăstuiri revoltate şi cel, la fel de incomod, al culpei. În această
ţesătură complicată, nu poţi pleda nici total inocent, nici total vinovat. Ferice de
oamenii care, odată cu vârsta, se-nalţă pe culmea unei înţelegeri netulburate, al
căror suflet aruncă-n acest urcuş povara ăstor două sentimente contradictorii,
ajungând să se simtă uşori, gata să plutească. De-asta eu le-admir atât de mult pe
Coana-mare şi pe Smaranda. Au ajuns la această formulă de-adevărată-
nţelepciune. Suflet uşor – asta e-nţelepciunea. Eu îmi simt sufletul ca pe-un
bolovan care nici la vale n-o poate lua, fiindcă mai e şi plin de muşchi şi de
buruieni ce s-au încâlcit peste el şi-l ţin lipit de pământ. Dac-aş putea, aş lua
sufletul ăsta şi l-aş arunca pe-o gârlă. Dar, mult a fost, puţin a mai rămas, trece.
Îţi urez ca la vârsta mea să-ţi simţi sufletul fulg”.
— Cum îţi simţi sufletul acum, Sânziană?
— Ca pe-o frunză luată de-un vârtej.
— Eu mi-l simt ca pe-un bolovan. Cât timp n-o limpezim cu Ana – tot aşa l-oi
simţi.
— Toată viaţa n-am vrut altceva decât linişte, situaţii clare.
Tăceau amândoi.
* „Tocmai acum, când mi se părea că s-a mai limpezit în jurul meu. Când, tu,
Mircea, m-ai ascultat şi, vrând-nevrând, ai rupt-o cu mine, când rămăsesem cu
cele câteva prietenii ale mele, mai puţine decât degetele de la o mână, cu
dumneavoastră, domnule doctor Murgu, invulnerabil, intangibil, închis în
puritatea dumneavoastră ca-ntr-o cetate inexpugnabilă, atât de-apropiat şi-atât de
distant, care nu-mi primejduiţi biata mea pace şi căruia n-aş îndrăzni să-i
primejduiesc pacea… Şi, dintr-o dată, iată un om adus în viaţa mea, viaţă de care-
am vrut să-l feresc, în biata mea pace atât de precară. Cât te-am rugat să pleci,
Mircea! În doi ani – nici nu ştiu când au trecut – ne-am văzut de douăzeci şi două
de ori. O dată pe lună, când veneai în delegaţie la Bucureşti. În garsoniera fratelui
tău. Nu ştia nimeni. Te iubeam, te iubesc, dar nu-mi tihnea. Nu-mi tihnea să mă
iubesc cu un bărbat însurat, în casa altuia, în casa mea nu mi-ar fi tihnit nici
atât. Nu-mi tihnea, ce-i drept, nici cu Emil, deşi nu era-nsurat, iar garsoniera-n
care ne iubeam era a lui. Pentru mine, clandestinitatea asta avea ceva degradant.
Îmi dau seama de incapacitatea mea de-a fi amantă: mi-e cu neputinţă să trec
peste-anumite lucruri. Emil a vrut o dată – a doua oară n-a mai încercat, pentru
că refuzul meu a fost atât de categoric încât s-a lecuit – să rămână aici peste
noapte: „Aici? Niciodată!”, am sărit eu ca arsă. „De ce?”, m-a-ntrebat el cu
dezamăgire şi cu ironie-n glas. „Fiindcă n-aş putea”. „De ce?”. „Din cauza fetelor”.
„Cea mare e prea mare ca să nu-şi închipuie că te culci cu mine, iar cea mică e-
atât de mică. Aşa încât… Când erai măritată nu dormeai cu bărbatu-tău în aceeaşi
cameră?”. „Ba da”. „Şi Maria ţi-a reproşat vreodată că dormeai cu el într-o cameră?
Era şocată?”. „Asta era o stare pe care-o văzuse de la-nceput. Dar acum, după
câţiva ani de când m-am despărţit de taică-său, să vadă hodoronc-tronc că dorm
cu cineva?”. „De ce eşti ipocrită?”. „Eu credeam că sunt decentă. Nu mă feresc de
Maria pentru că vreau să par o sfântă, ci pentru că nu pot să mă port altfel. Mă
simt şi-aşa destul de prost”, am avut eu un moment de sinceritate. „Fiindcă
trăieşti cu mine?”. „E mult şi greu de explicat”. „Ai vrea să te iau de nevastă?”.
„Nu, Emile, nu. Crede-mă că n-aş mai vrea să mă ia nimeni de nevastă”. „Ştii care
e defectul tău cel mai mare?”. Am dat a neputinţă din umeri. „Nu ştii să te bucuri
de clipă. Nu ştii să dai la o parte ce-a fost şi ce-o să fie şi cum ar trebui şi să te
dărui numai lui ce este. Cred că nimeni nu te cunoaşte. N-am să ştiu niciodată la
ce te gândeşti, nu ştiu nici măcar ce-ţi place. Un om se-ataşează de tine, dar el o
să moară şi n-o să ştie cât de ataşată eşti tu de el. Eşti cea mai deşteaptă femeie
pe care-o cunosc. De multe ori, în prezenţa ta, încep să-i înţeleg pe ăia care doresc
femei mediocre”. „Găseşti că sunt agresivă? Că vreau s-arăt cu orice chip că sunt
deşteaptă? Că am un gen jignitor sau umilitor de-a mă purta cu oamenii-n general
şi cu tine-n special?”. „E vorba de ceea ce nu faci şi de ceea ce nu spui. Am
momente când, sub privirea ta molcomă, blândă, mă simt judecat cu mult sub
zero grade, mă simt disecat. N-ai făcut niciodată pentru mine ceva ce nu se
cuvine”. „Nu fac pentru nimeni”. „Astea spun şi eu. 'Egalitatea' şi 'fraternitatea'
astea au, uneori, darul să mă indispună. Aş vrea să te văd că-ncalci pentru mine o
dată ceva din decenţa ta, poftim. Ca astă-seară, de exemplu”. „Emile, eu am nişte
principii pe care nu le-ncalc pentru nimeni. Orice om, aşa cum apare-n viaţa
altuia, tot aşa de bine poate să şi plece. În viaţa asta, numai pe mine contez ca
partener permanent al meu însămi. Şi nu vreau să-mi fie niciodată nici ruşine şi
nici scârbă de mine însămi. De-asta mă port întotdeauna aşa cum trebuie şi nu
cum – poate că de multe ori – aş avea chef”. „Nu crezi că acest mod al tău de-a fi
este un fel de subtilă ipocrizie, respingerea asta a ceea ce-ai avea chef de dragul lui
ce trebuie?”. „Nimic nu mi se pare mai jalnic decât o viaţă fără principii. Mă port
aşa, în numele unor principii, şi până-acum nu mi-a părut rău. Viaţa mea, din
punct de vedere social, nu este cine ştie ce reuşită. Femeie divorţată, lăsată de
bărbat, şi cu doi copii, unul din flori. Profesional, mătrăşită de la 'vedete' la
'figuraţie' „. „Dacă i-ai fi spus măcar 'vă rog, domnule profesor' lui Voicu Marin,
care te plăcea, rămâneai la 'vedete' „. „Asta ar fi-nsemnat, în traducere liberă':
'Domnule profesor, decât să-mi daţi un picior în… n-aţi prefera să vă culcaţi niţel
şi cu mine?' Ar fi-nsemnat deci o 'cerere-n concubinaj' „. „Nu era nevoie s-ajungi
chiar în patul lui pentru asta”. „Nu?! Nu-n pat, da-n ce? în şezlong, în balansoar?
Era nevoie de ceva şi mai rău: s-ajung în clinica lui împuţită”. „Cine-şi iubeşte cu-
adevărat meseria mai face şi câte-un compromis de dragul ei. Nu ţi-a fost atât de
dragă chirurgia, încât să pleci niţel capul în faţa lui Voicu şi-a lui Verzeu”.
„Cunosc teoria şi-i cunosc şi pe fervenţii ei practicanţi. Sunt răspândiţi 'endemic' –
şi teoria şi practicanţii – în toate domeniile. Actriţe care se ţin când cu un regizor,
când cu un actor, când cu un autor dramatic, când cu un 'tovarăş' bine plasat, cu
oricine poate contribui la susţinerea şi la impunerea ei, de pildă. Ţi-am spus că nu
vreau şi n-am vrut niciodată să fac lucruri care să mă scârbească de mine însămi”.
„Dacă rămâneam în noaptea asta aici, dacă ai fi rămas tu la mine când te-am
rugat să rămâi, dacă am fi mers într-o sâmbătă şi-ntr-o duminică undeva noi doi,
ţi-ar fi fost scârbă de tine?”. „Uiţi că am doi copii. Nu-mi permit să fac nimic pe
care mi l-ar putea reproşa. Nu vreau ca fetele mele să-mi poată spune într-o zi: 'Nu
facem decât ce-am văzut la tine!'. Îndatoririle mele faţă de-aceşti copii sunt mai
presus de orice altceva”. „Cred că nu-mi poţi cere şi mie să pun copiii tăi mai
presus de orice!”. „Nu i-am cerut nici măcar tatălui Mariei, care o dorise, nici
măcar lui nu i-am cerut s-o pună mai presus de ceva sau de cineva”. „Dar
celuilalt, tatăl Anei? Nu mi-ai vorbit niciodată despre el”, m-a-ntrebat Emil, vrând
să profite de-nghesuială şi să-mi dea un brânci pe panta confidenţelor. „Nici n-am
să-ţi vorbesc vreodată, să ştii… Copiii nu-i apropie pe amanţi, nici măcar pe
părinţii lor adevăraţi”. „S-o iau drept un reproş?”. „E-o constatare”„.
* „Mi-aduceam aminte perioada sarcinii cu Maria. Alexandru se străduia – cât îi
dădea voie firea lui egocentrică şi nestăpânită – să mă trateze ca pe-o femeie. Când
credea că nu-l observ, se uita însă la mine cu-o privire cu care eu în viaţa mea nu
m-am uitat la nimeni. Se uita cu-o milă care-ncerca să-nvingă scârba. Şi eu nu
eram dintre-acele biete borţoase pătate, buzate, cu nasul lăţit, cu picioare umflate,
ajunse la o sută de kile, cu ţâţele cât ghiulelele. Eram cea mai decentă gravidă,
cum mă „proclamase” doctorul Vladimirescu. Şi, totuşi… Mă cântăream, mă
măsurăm, dar să mă mai uit într-o oglindă, de sus până jos, goală, nu mai aveam
curajul. Nu voiam să fiu demoralizată. Nu eram demoralizată. Această stare,
această diformitate trecătoare, făcea parte din planul meu de viaţă, din renunţarea
temporară voită la feminitate, de dragul de-a avea un copil. Eu pe mine, însă, în
acea perioadă, mă socoteam scoasă din rândul femeilor. În ultimele luni, îmi venea
să umblu doar prin umbra gardurilor, ca să mă văd cât mai puţin. Cum să-i ceri
unui bărbat să te socotească tot femeie când tu însăţi nu mai ai curaj să te uiţi în
oglindă? Înainte de-a mă mărita, când vedeam câte-o biată femeie-nsărcinată
mergând cu un bărbat de mână, îmi venea să râd. Abia când ajunsesem şi eu cu
burta la gură am înţeles semnificaţia acestui gest: nevoia de solidaritate cu
coautorul, în faţa temerităţii de-a fi acceptat s-ajungi în asemenea hal. Alexandru
n-a venit o dată să mă ia de la Facultate cât am fost însărcinată. Mă simţeam
întristată, dar nu supărată. Mă gândeam atunci, când nu-mplinisem douăzeci de
ani, şi mă gândesc şi-acum, când m-apropii de patruzeci, că dacă s-ar putea, bine-
ar fi ca-n perioada diformităţii, femeia să nu fie văzută de „bărbatul iubit” – şi ca
să nu mai vorbesc în băşcălie – de bărbatu-său, căruia în binele ambelor părţi, n-
ar trebui să-i încarce retina cu-o asemenea imagine. Imaginile, ca şi vorbele, sapă-
n noi urme de neşters. Mie, de pildă, mi-ar fi fost cu neputinţă să mă-ndrăgostesc
de-un pacient de-al meu. Imaginea lui pe masa de operaţie nu mi s-ar fi putut
şterge din minte nici dacă, după aceea, mi-aş fi văzut pacientul în cine ştie ce
atitudini de vedetă ori de cascador. Eu l-aş fi văzut mereu întins pe masă, cu
chipul cotropit de masca aceea palidă, atât de apropiată de moarte, pe care-o dau
anestezicele. La fel de greu, trebuie să-i fie şi unui bărbat să şteargă imaginea cu
burtă, când îşi derulează-n cap filmul cu-o femeie pe care-a văzut-o-n ultimele ei
luni de sarcină. După ce te-ai mântuit de burtă, începe o perioadă aproape la fel
de „sublimă”: a alăptatului, când te simţi iară ca o „zână”. E greu să fii femeie, dar
nici bărbat nu-i uşor să fii. După ce – bărbat fiind – nici n-apuci bine să retuşezi
în minte clişeul cu burtă, începi să ai în faţă un alt aspect al fertilităţii: sâni
debordanţi, măriţi „suplimentar” şi de batiste puse-n sutien pentru ca fântâna
abundenţei să nu-şi trimită jeturile chiar în văzul oamenilor, talie-ngroşată, burtă
fleşcăită, şolduri lăţite. Această „romanţă” durează pe puţin un an în viaţa unui
cuplu care s-a hotărât să facă un copil, iar în astă vreme, lumea rămâne plina de
femei care, chiar de n-or fi ele toate frumoase, în schimb, se află în deplinătatea
facultăţilor lor feminine. Femei cărora nu le este ruşine să se dezbrace-n faţa
nimănui şi care-mbie la gânduri şi la gesturi „laice”. Norocul femeii-mame este
copilul. Dependenţa de copil este atât de mare, încât nu mai lasă loc pentru prea
multă metafizică. Mama e ocupată tot timpul cu cele două capete ale tubului
digestiv al odraslei, urmărind, cu un vigilent ochi contabil, „intrările” şi „ieşirile”.
Spală şi fierbe scutece, răceşte şi-ncălzeşte biberoane, mănâncă pe-apucate şi mai
mult decât ar trebui, se suprahidratează, îngrijorată la cea mai ne-nsemnată
scădere a „cotelor” ei lactate, şi, în această cursă non stop a maternităţii, uită,
uneori chiar voit, de orice preocupare de feminitate. Multor femei li se pare că
menirea lor feminină s-a-ncheiat odată cu aducerea pe lume-a unui copil, punând
cruce vieţii lor de fiinţe obligate la o anumită cochetărie, la un „flirt” cu sexul opus.
Tipul femeie-mamă este mult mai răspândit decât cel femeie-femeie. Bărbaţii nu
mi-au fost niciodată indiferenţi, iar obligaţia unei femei de-a se-ngriji mi se pare o
obligaţie civică: n-ai voie să-ţi indispui concetăţenii; trebuie să recunosc însă că,
deşi eram pierdută după doctorul Vladimirescu, în viaţa mea nu mi-au fost mai
indiferenţi bărbaţii-n general, şi Alexandru-n special, ca-n perioada pomenită mai
înainte. În afara Mariei, nu mai vedeam altceva pe lume. Când sugea, simţeam
cum cele mai intime fibre ale mele se legau indestructibil de mogâldeaţa
necuvântătoare pe care-o adusesem pe lume, cum tot capitalul uman din mine lua
calea acelei bănci a investiţiilor oarbe, şi nu-mi mai păsa de nimic şi de nimeni.
Clipele de linişte extatică pe care le dă un copil la sân nu pot fi-nţelese de cine nu
le-a trăit. Cui nu le-a trăit, descrierea lor i-ar părea o exagerare. Imaginaţia
noastră, deşi nelimitată, are opacităţi. Femeia fără copii nu-nţelege – şi pe bună
dreptate – extazul în faţa unui boţ vânăt, cu-o privire şuie şi fără vedere la-nceput,
în faţa unei fiinţe cu un regim de celenterată: pe-o parte-nghite, pe alta scoate. Ea
n-ar înţelege, de-asemenea, un alt efect al maternităţii: slăbirea interesului pentru
tatăl copilului, pe care, chiar dacă-l mai iubeşti, îl iubeşti cu-o iubire din ce în ce
mai nepasională, asimilându-l rudelor. El nu se mai detaşează ca-nainte, nu mai
are aura de solitar cu focuri care-ţi iau ochii; el capătă – chiar dacă-şi păstrează
valoarea de piatră preţioasă – o strălucire molcomă, care nu-ţi mai dă nici un fel
de ameţeală şi de frisoane. Relaţiile între mama şi tatăl copilului intră pe făgaşul
unei bătătorite domesticităţi. Nu-ntâmplător nici un mare artist n-a făcut dintr-un
cuplu conjugal un mare cuplu al iubirii, deşi ar fi fost moral, frumos, edifiant, bun
de dat exemplu la şcoala de duminică. Un copil, mai ales pentru un cuplu de
curând constituit, este o probă de foc. Medicina recomandă să ai copii la-nceputul
căsătoriei, cât interesul fizic al partenerilor unul pentru celălalt, nu e tocit. Nu mă-
ndoiesc de valoarea ştiinţifică a acestei recomandări, privind binele speciei. E de
preferat să ai un copil cât de cât „neprevăzut”, decât trecut pe-o listă, în urma
cumpărării televizorului, a lustrelor, a perdelelor, a covoarelor… Dac-ar fi să iau
viaţa de la-nceput şi m-aş mai mărita cu un bărbat pe care să-l iubesc, n-aş mai
face însă un copil din primul an de căsnicie. O fi bine pentru salubritatea speciei,
dar psihologic – şi chiar fizic – schimbarea bruscă, prematură, a legăturii erotice,
abia înfiripate între doi oameni, într-o legătură de rudenie, nu prea poate duce la
ceva bun.
Maternitatea este cel mai copleşitor lucru din viaţa unei femei, incomparabil ca
pondere cu paternitatea pentru un bărbat. Prin maternitate, femeia-şi atârnă două
ghiulele de picioare, care nu-nseamnă neapărat condamnare şi apăsare,
înseamnă, sigur însă, aderarea ei totală, de nestrămutat, la valorile fixe, telurice.
În timp ce ea se-nfige-n această nemişcare, definitiv, ca un copac cu nişte rădăcini
imense, bărbatul rămâne un fel de plantă cu exuberante şi cochete rădăcini
aeriene. După naşterea copilului, legăturile între cei doi parteneri se reiau încet,
anevoios. Antrenarea mamei spre feminitate, spre reluarea feminităţii, cere mult
mai mult tact decât preliminariile începutului. Şi, orice-ai face, nu mai e ca la-
nceput. Viaţa unui cuplu e complicată şi fragilă ca o pânză de păianjen. Am
rezistat să „funcţionez” zece ani în instituţia căsătoriei – care cere mai multă
inteligenţă, mai mult tact şi mai multă-nţelegere decât slujba la cel mai exigent
patron – fiindcă m-am străduit să-nţeleg sufletul şi corpul partenerului meu,
domnul Alexandru Bujor. Înţelegeam tot, iertam tot, dar nu uitam nimic. Uitam
ceva ce uită orice mamă: să mai fac vreo legătură între copilul meu şi tatăl acestui
copil. Când am făcut-o pe Maria, am făcut-o cu Alexandru Bujor, şi n-aş fi făcut-o
cu altcineva. După ce ea a apărut, şi mai ales pe măsură ce creştea, faptul că
dorisem ca ea să fie copilul lui Alexandru Bujor mi se părea facultativ. Ea era
copilul meu, şi ăsta era singurul lucru important. Orice s-ar fi-ntâmplat între mine
şi Alexandru – cum s-a şi-ntâmplat – nu putea să afecteze-n vreun fel relaţia
dintre mine şi copilul meu. Când m-am despărţit de Alexandru, între el şi Maria
nu mai vedeam decât relaţia strict socială: dependenţa ei materială de el; mie acest
tată al Mariei îmi apărea doar ca un simplu factor de fecundare. Multe-i mai e dat
omului să-nţeleagă pe lumea asta! Le-nţelegeam pe femeile care-şi adorau copiii,
deşi, de multe ori, aceştia erau pe jumătate ai unor nemernici care trebuiau
căutaţi cu miliţia printr-o ţară-ntreagă pentru a fi aduşi la ordine, adică la
achitarea unei pensii alimentare. Adoraţia-aceasta dădea uitării pe coautor,
„actualizat” doar în momentele când copilul făcea vreo boacănă şi când brusc
semăna „în partea lui tat-său, fir-ar el al dracu'!”„.
* „Nu-i cerusem nimic lui Alexandru, nu-i cerusem să renunţe la nimeni şi la
nimic de dragul Mariei. Cum aş fi putut să-i cer lui Emil să renunţe la ceva, de
dragul unor copii străini, copiii mei?”.
* „„Ştii ce, Emile? Cred c-ar fi bine să ne spunem la revedere'„. „De ce? Pentru că
nu suporţi o discuţie-n contradictoriu?”. „Dac-ai şti câte suport! Dar, într-un
cuplu nematrimonial, când se-ajunge la reproşuri, mai bine lipsă. Aici, ori e totul
cristal – fiind benevol şi neimplicând nici o obligaţie, nici măcar locuinţă şi copii în
comun! – ori e cristal ori nu e deloc”. „Dacă ai să vrei să nu depăşeşti faza 'cristal'
ai s-ajungi la un număr respectabil de colaje”„.
* „Emil spusese tocmai cuvântul care, nu ştiu de ce, dar mi-este-atât de antipatic!
Deşi atât de propriu şi de neînlocuit, ca substantiv, pentru situaţia pe care-o
numeşte, mi se pare un cuvânt slinos. M-a lovit ca un junghi. Cred c-am făcut o
schimă, fiindcă Emil m-a-ntrebat dacă mă doare ceva. „Emile, nu sunt în nici o
primejdie, fiindcă pot trăi, nu zic perfect, dar pot trăi şi fără 'colaje'. Când a-nceput
povestea noastră, ţi-am spus că nu sunt pentru tine. Tu nu eşti nici destul de
bătrân pentru ca viitorul să nu te mai prea intereseze, şi nici atât de tânăr ca să
tot amâi să iei o hotărâre. Viaţa mea are două coordonate: copiii şi profesia. Restul
este 'facultativ'. Eu, la treizeci şi patru de ani, am un copil de paisprezece şi unul
de doi ani. Tu, la treizeci şi doi, eşti un medic bun, bine ancorat în endocrinologia
ta, cu suficient simţ al relaţiilor, cu casă, cu maşină, econom, echilibrat, fără o
familie însă, copil de părinţi despărţiţi, care are, în mod explicabil, o părere cu
totul 'aproximativă' despre familie. Dac-ar fi după ce-ţi spune inima, cred că te-ai
însura cu mine, am face un copil, şi lipsa asta din viaţa ta s-ar acoperi. Singurul
om pe care l-ai putea supăra cu-o căsătorie nepotrivită este maică-ta, iar ea, după
felul cum s-a purtat cu mine, de cele câteva ori când ne-am văzut, mi-a dat de-
nţeles că n-ar avea nimic împotriv㔄.
* „Când o cunoscusem pe Lola, mama lui Emil, doar cu douăzeci de ani mai
bătrână decât el, mi-am dat seama din prima clipă că-i plac. „Doamna doctor
Hangan, prietena mea, fată cuminte – nu bea, nu fumează. Mama mea. Doamna
Lola Dornescu, tot atât de cuminte şi ea şi de fără vicii”, a făcut Emil prezentările.
„Eu în schimb am două 'defecte', doamnă: am doi copii”. „Sunt şi defecte mult mai
mari pe lume, doamnă doctor. Să vă trăiască cele două pe care le-aveţi!”.
Cunoştinţa noastră după debutul într-un mediu foarte 'monden' ca „Gostatul” din
Piaţa Amzei, a continuat la mine-acasă, la o cafea. Au apărut, la un moment dat,
şi 'defectele'. Lola Dornescu le-a sărutat, a stat de vorbă cu ele şi n-a avut nici o
clipă aerul alarmat al mamei care-şi vede feciorul în primejdie, aer care face-atât
de-asemănătoare-o mamă cu-o cloşcă-nfoiată, cu ghearele-nfipte-n pământ, gata
să-şi apere progenitura de uliul care pluteşte-n văzduh, pluteşte în rotocoale pline
de mută-ameninţare. Singura alarmă pe care mi-a comunicat-o, profitând de
minutele cât a dat Emil un telefon, era că, la peste treizeci de ani, băiatul ei nu se
hotăra să aibă o familie. Ne-am despărţit spunându-ne pe nume”.”
* „„Emile, dac-ar fi după ce-ţi spune inima, te-ai însura cu mine, fiind sigur că pe
Lola n-ai supăra-o. Nu-ndrăzneşti să 'superi' însă opinia publică, vocile care
exprimă opinia cetăţii şi care te-ar considera un bou dac-ai lua o femeie cu doi
copii, şi – culmea ororii! – unul din flori, când Adina Iamandi face zâmbre după
tine, are douăzeci şi nouă de ani, e doctoriţă foarte bună, are casa pe care-o are,
maşina pe care-o are, covoarele, tablourile, argintăria, tapiseriile, mobila stil,
bijuteriile pe care le are şi, mai mult ca orice, este fata cui este, are-n buzunar
toate situaţiile, toate plecările, toate specializările în străinătate etC. Etc. Urâtă nu
e, proastă nu e, şi are foarte mult stil. De când a pus ochii pe tine, aşteaptă s-o
termini cu subsemnata, ceea ce-ar însemna înfrângerea ultimei ezitări, a ultimului
scrupul care te-ar face să-i scapi. Societatea mea e singura primejdie, fiindcă eu –
nefiind arivistă şi, mai rău, neavând deloc ambiţii sociale – te-aş putea trage pe
calea mea 'greşită'. Dar tu ai ambiţii, şi ea ştie. Dealtminteri, te porţi cu ea-ntr-un
fel care nu-i dă mari speranţe, dar nici nu i le taie de tot. Îţi dozezi efectele”. „Dacă
eşti convinsă că-i aşa, de ce nu te-ai despărţit mai demult de mine?”. „Sunt
complet lipsită de iniţiativă când e vorba de despărţiri; las sarcina asta în grija
partenerului”. „Când te-ai despărţit de bărbatu-tău la fel ai făcut? I-ai indicat
pentru cine să te lase?”. „Îşi indicase el singur mai demult. Ultimele şase luni
trăite sub acelaşi acoperiş au fost o tăcere, întreruptă doar de răbufniri de
nemulţumire: toată casa mirosea a mâncare, de pildă; eu nu mă ocupam suficient
de Maria, care era leneşă, îndărătnică şi, pe deasupra, şi foarte gălăgioasă. Era
clar că Alexandru găsise pe cineva care gătea fără miros şi era şi mai silenţios
decât mine, cu Mama şi cu Maria la un loc. Când a luat hotărârea de-a pune capăt
nemulţumirii care-l rodea-n asemenea condiţii 'vitrege', am reintrat în sfera
olfactivă, acustică şi de comportament normală. Venea, o vedea pe Maria şi nici
casa nu-i mai puţea, nici fata nu mai era leneşă, îndărătnică şi gălăgioasă. Mie
nu-mi mai putea găsi nici un cusur, fiindcă nu ne mai vedeam deloc. Şi tu, Emile,
ai început să ai nemulţumiri legate de persoana mea. Principiile de la care nu mă
abat, ţi le-am expus pe degete, chiar de la-nceputul începutului. Ocupat cum eşti,
scriind, citind, învăţând, stând mult în laborator, eram o parteneră intermitentă
ideală. Nu ceream nimic, iar ceea ce-mi dădeai nu cerea nici eforturi, nici pierdere
de vreme, nici măcar bani. Şi totul ar fi mers – cât, nu se ştie! – ar fi mers aşa cum
mergea. Dar Adina Iamandi-ţi flutură pe sub nas lucruri prea bine mirositoare pe
care, oricât aş vrea, eu n-am cum să ţi le ofer: eu nu distribui burse prin ăle
străinătăţi, nici posturi, şi nici un fel de mărire sau de onor”. „Pot să spun şi eu
ceva?”, zisese Emil privindu-mă ironic şi admirativ în acelaşi timp. „Spune, dar să
ştii că nu foloseşte!”. „Mă condamni că mă aflu-ntr-o dilemă, că sunt pus într-o
dilemă?”. „Nu! Noi nu putem condamna viaţa, fiindcă ea ne pune mereu în tot felul
de dileme. Aş fi preferat însă ca decât să primesc un telefon de la cineva 'care-mi
voia binele' şi prin care să aflu că 'prietenul' meu, doctorul Emil Giurăscu, se-
ntâlneşte şi cu domnişoara doctor Iamandi, aş fi preferat să-mi fi spus tu că te
afli-n această dilemă. Îţi repet că nu te condamn. De altfel, n-am nici un fel de
aptitudini de procuror. Ziceai mai adineauri că sunt cea mai deşteaptă femeie pe
care-o cunoşti. De ce-i acorzi atât de puţin credit 'celei mai deştepte femei pe care-
o cunoşti' şi pe deasupra şi bun diagnostician, cum m-ai calificat de mai multe
ori? Să ştii că nu era nevoie de-un telefon pornit din partea. Personalului mediu
sanitar – vezi 'domnişoara' doctor – ca să diagnostichez starea tulbure prin care
treci. Mă-ntristează un lucru, acelaşi lucru ca şi-n cazul fostului meu bărbat; nu
te supăra că fac această apropiere”. „Chiar deloc, e un scriitor care-mi place foarte
mult, ţi-am mai spus. Mă simt chiar onorat!”. „Ultima frază puteai să n-o spui.
Ironia este-o metodă de-apărare foarte eficientă, în multe cazuri, acum însă nu-i
vorba de nici o apărare, că nu te afli-n faţa inamicului. Când un bărbat vrea să
scape de-o femeie foloseşte, cel mai adesea, două metode combinate: una – vrând
să-nece câinele, spune că-i turbat; a doua – cea a dezertării spirituale, urmând
procedeul servitoarei hoaţe, care-o şterge fără explicaţii, lăsându-ţi uşa deschisă,
în timp ce tu eşti plecat de-acas㔄.
* „Deşi cuvintele mele nu puteau să-i facă nici o plăcere, Emil nu-şi putuse
reprima un zâmbet pe care eu mi-l traduceam cu vorbele doctorului Staicu din
momentele când mă admira profesional sau când îl amuzau spusele mele: „A
dracu' muiere eşti tu, Sânziano, şi mă mai întrebi de ce iau foc când stau lângă
tine…”„.
* „„Emile, dacă bărbatu-meu, când s-a aflat într-o dilemă 'şi mai dilemă' decât a
ta, ar fi venit şi mi-ar fi spus: 'uite ce e, hai să vorbim ceva deschis', te rog să mă
crezi că, lăsând la o parte mâhnirea, nu m-aş fi supărat. Când un bărbat îţi
preferă o altă femeie, te şterge, evident, de pe 'carnetul lui de bal' din punct de
vedere al feminităţii. Norocul meu că l-am citit în adolescenţă pe Bernard Shaw şi
că mi-am zgâriat în creier următoarea frază din el: 'Un bărbat nu-nşeală o femeie
cu-o altă femeie pentru că cea de-a doua ar fi mai tânără, mai frumoasă ori mai
deşteaptă decât prima, ci pentru că e alta'. Să ştii că-n momentul când Alexandru
m-a anunţat că 'trebuie' să ne despărţim, nu m-am simţit nici urâtă, nici tâmpită,
ci m-am simţit anterioară pe listă şi nespus de mâhnită uman. Refuzul de-a sta de
vorbă ca-ntre doi oameni, asta m-a durut şi m-a făcut să-l scot definitiv de la
inimă. După zece ani de convieţuire, atât avea el de spus unei femei pe care-o
luase nesilit de nimeni, nici măcar de-mprejurări, cu care-avea un copil pe care i-l
ceruse. De ce să folosească tocmai cu mine asemenea procedee? Cu mine, o fiinţă
cu-atâta-nţelegere şi care, pe deasupra, nici măcar n-am o viziune sexuală asupra
lumii”. „Rău faci!”, găsise Emil prilej de glumă. „Tu – acum – procedezi la fel, ceea
ce mă face să cred că indiferent de fire – fiindcă tu şi cu Alexandru parc-aţi fi din
două specii diferite – o anumită cauză vă generează acelaşi efect. Aş fi vrut să-mi fi
spus tu, fără experimente provocate. Să fi lăsat la o parte faptul că sunt femeie şi
să fi vorbit ca doi oameni de-acelaşi sex, sau fără sex”, am zis eu zâmbind a
glumă, ca să mai îndulcesc pilula. „Vezi, drama mea e alta decât a domnului
Alexandru Bujor. El, după toate aparenţele, o prefera din punct de vedere feminin
pe Dana Liveanu. Eu te prefer pe tine Adinei Iamandi şi nu numai ei, fiindcă te
iubesc. Ştii foarte bine că te iubesc. Ai renunţat la Alexandru Bujor, fără să-l
întrebi de ce 'trebuia' să vă despărţiţi, fiindcă nu-l iubeai sau nu-l mai iubeai, ceea
ce-i tot atât. N-ai făcut scandal fiindcă nu-l iubeai”. „Emile, după părerea ta cum
trebuie să procedeze o femeie pe care o lasă bărbatul? Ca omul care venind acasă
vede că i s-a furat porcul din cocină sau boul din grajd?”. „Nu ştiu ce să-ţi
răspund la asta, ştiu doar că nici pe mine nu mă iubeşti. Eşti – sau măcar ai fost –
îndrăgostită de mine, dar nu mă iubeşti. Ai spus vreodată cuiva: 'te iubesc'?”. „Da,
am spus”.
(„Dumneavoastră ştiţi, domnule doctor Vladimirescu, ştiţi c-am spus cuiva o dată:
'vă iubesc'. Astăzi, i-aş spune-o doctorului Murgu şi-ar fi la fel de adevărat, dar lui
n-am să-ndrăznesc să-i spun niciodată, fiindcă nu trebuie să-i spun”). „Şi ce s-a-
ntâmplat?”. „Nimic. Nu vezi?!”. „Pot să-ţi pun o-ntrebare indiscretă? Bărbatului
tău i-ai spus 'te iubesc'?”. „Numai răspunsurile sunt indiscrete… Nu lui, altcuiva”.
„Nu mi-ai pomenit niciodată despre acest altcineva”. „E de-ajuns că trecutul este
un permanent colocatar al fiecăruia dintre noi, un colocatar de care nu poţi scăpa.
Să-l mai vâri şi-n prezentul altuia?”. „Confidenţele-i apropie pe oameni, nu-ţi spun
nici o noutate; îţi explică mai bine un personaj”. „Ţi-l explică, e drept, dar nu cred
că-l pot absolvi de prezent”„.

(Mi-aduceam aminte tot ce-mi explica trecutul îndepărtat al lui Emil despre Emil,
dar nu mă puteam opri să nu-mi aduc aminte şi un element din trecutul apropiat
de la care Emil nu evoluase – de fapt, elementul care-mi declanşase curiozitatea în
privinţa lui. Eram la mare. Eu locuiam, ca totdeauna, la coana Leana, care nu mai
acceptă alţi „musafiri” de sezon, cu excepţia mea şi-a fetelor mele, de când nea
Cliţă lucrează „afară”, adică la montat sonde-n Orientul Apropiat, şi de când coana
Leana umblă cu cercei filigranaţi de aur, până pe umeri, cu degetele pline de inele,
cu pandantive cu semilună pân' la buric, în capoate matlasate, de când seara
citeşte romane, mai ales din colecţia „romanului de dragoste”, „de plâng, Sânziano,
de ud perina, mamă”. Peste drum de coana Leana, s-a deschis, în urmă cu trei
ani, o terasă care să tot aibă treizeci şi cinci-patruzeci de metri pătraţi, condusă
de-un responsabil, Costică pe numele său, cu grătar de dimineaţă până seara, cu
bere, cu „Cico”, şi cu „Pepsi”, cu pufuleţi clisoşi, ca un fel de gogoşi de mătase
atinse de cine-ştie-ce morb şi intrate-n descompunere, cu nişte foste bombonele,
ajunse mâzgă, împachetate-n micuţi cilindri de hârtie cerată – „Mentosan”,
„Lămâie”, „Smeură” – victime-ale termenului expirat şi-ale umezelii sărate. Într-o
după-amiază, pe la cinci, stăteam la o masă, pe terasă la Costică; eu beam o bere
de trei cinzeci şi Ana un „Cico”. Maria se dusese pe plajă, să bată mingea cu nişte
copii de vârsta ei. Ana terminase de mult sticla de „Cico” şi se juca de-a vaţa – care
pe vremea mea încă se mai chema de-a v-aţi ascunselea – se juca pe după barul-
grătar şi pe după gărduţul de merişor al terasei, cu doi băieţi ceva mai răsăriţi
decât ea. Deşi nici eu n-aveam mai mult de-un centimetru de bere-n pahar, nu mă
dădeam dusă, fiindcă tocmai atunci pusese Costică la magnetofon o bandă cu
Demis Russos. Cânta cântecul sezonului, cântecul care era-n fruntea tuturor
topurilor. Un cântec – nu i-am ştiut niciodată numele – care-ncepe cu-o mişcare
întreruptă-n trei locuri, ce-ţi sugerează o linie frântă sau pauzele pe care le face un
leagăn până ce-şi ia vânt. De câte ori ascult cântecul ăsta, nu mă simt nici tristă,
nici fericită, mă simt însă dusă departe, foarte departe. Deşi are-un ritm pe care se
poate dansa, nu mă-nchipui niciodată dansând cu nimeni când îl ascult, ci
plutind de una singură prin văzduh. Probabil din cauza vocii lui Demis Russos,
care e-atât de greu de-atribuit unui sex. E una dintre acele voci pe care eu le
numesc voce de om, aşa cum numesc chip de om, chipul Marilenei Gavrilovici – la
fel de greu de atribuit unui singur sex. Sunt voci şi chipuri care te duc cu gândul
la unicitatea fiinţei umane, abolind ideea-mpărţirii pe „genuri naturale”. Lăsând o
clipă „vaţa”, Ana s-a apropiat de mine-n vârful degetelor şi mi-a şoptit la ureche:
„Mamă, cântă Demisu”. „Mulţumesc, ştiu”. „Am crezut că n-ai băgat în seamă”.
„De seamă”. Eu acum mă ascund”. „Ascunde-te”. În această dispoziţie mă aflam,
când a apărut pe terasă doctorul Emil Giurăscu. Era a treia oară când îl vedeam.
Mi-l prezentase Tudor cu-o lună mai înainte, pe un culoar la Clinică. „Sărut mâna,
doamnă doctor. Ce surpriză!”. L-am invitat, dacă n-avea nimic împotrivă, să stea
la masa mea. Locuia-ntr-o căsuţă la golfuleţe şi mergea tot acolo la plajă, la
nudişti. I-a comandat lui Costică un crap saramură şi-un vin alb sec, înfundat. A
sosit crapul, a sosit vinul. Şi crapul şi vinul aveau câte-un cusur: crapul era prea
sărat, ceea ce-i punea sub semnu-ntrebării prospeţimea, iar vinul nu era suficient
de sec. Eu n-am avut cum să-mi dau seama de-aceste neajunsuri, fiindcă n-am
gustat nici dintr-unul, nici dintr-altul. Mă uitam la Emil Giurăscu şi nu-mi venea
să cred. Am rămas ţintuită locului până şi-a mâncat ultima fărâmă de peşte şi
până şi-a băut ultima picătură de vin. Am sperat pentru el că, pe parcurs sau în
ceasul al doisprezecelea, avea să aibă o tresărire de convenienţă socială măcar şi
să-mi ofere şi mie un degetar din vinul lui. Nu sunt nici lacomă, nici pofticioasă şi,
pe deasupra, sunt învăţată de copil să rabd şi să rabd cu demnitate. Când colegele
mele Niura şi Şura Dulgherii mâncau sendviciuri cu şuncă de Praga, luată de pe la
un ştiu ce economate, în nasul meu, la şcoala primară, iar eu mâncam un
„sendvici” cu marmeladă de 5, nu mă uitasem niciodată la ele cu ochii aceia umili
şi plini de speranţă ai câinelui care-şi priveşte stăpânul mâncând, nu mă uitasem
niciodată cu privirea care spune: „dă şi mie”. Îmi puteam impune să nu cer, dar să
nu-mi lase gura apă nu reuşeam. N-ajunsesem încă la această performanţă. Mă
duceam şi scuipam în chiuveta de la closet apa secretată de „nedemnele” şi
„nedisciplinatele” mele glande salivare şi mă-ntorceam la marmelada de 5. Între
timp, învăţasem să nu mai salivez, aşa că, biologic, peştele şi vinul domnului
doctor Emil Giurăscu mă lăsau rece, suscitându-mi doar interesul moral asupra
acestui personaj.
Oameni zgârciţi cunoscusem destui în viaţa mea. De n-ar fi fost decât vecinele
mele H. B.-urile, zise şi haşbilicile, „simbol” de hoaşte bătrâne, cum zice Maria,
care – deşi put de bijuterii, de argintărie, de covoare care de care „mai” orientale,
de tapiserii, de tablouri şi de ce nici cu gândul nu gândeşti, şi deşi nu au pe
nimeni pe lumea asta decât una pe cealaltă, una având şapteşopt de ani, cea
mare, iar „mezina” şapteşpatru – îşi mănâncă de sub unghie. Chiar şi ele însă,
dacă sunt „surprinse” la masă, deşi dosesc imediat în dulap ce e mai bun, tot îţi
oferă ceva, cât un găinaţ, dar îţi oferă. Mama nu lua niciodată nimic de la ele şi
mă-ndemna şi pe mine să nu iau. „Nu lua de la ele nimic, Sânziană, mamă, că le
pare rău după orice”. „Atunci, de ce te mai invită să iei?”. „Din educaţie”. „Halal
educaţie!”. „Faţadă de educaţie, glazură!”. Învăţasem din practică, mama tuturor
teoriilor, că din inimă dă omul simplu, fiindcă-aşa a pomenit din moşi-strămoşi.
Din „dreptul cutumier”! Era limpede că doctorul Giurăscu nu era om simplu şi nici
nu provenea din oameni simpli. Din educaţia pe care i-o dăduseră acasă ai lui să
nu se fi ales nici măcar cu-o glazură cât de subţirică, de care până şi haşbilicile,
perfecte-n zgârcenia lor, ţineau seamă, şi călcându-şi pe inimă-ţi întindeau şi ţie
ceva, acolo? Nu-mi venea să cred. Altceva trebuia să fie cu el. Zgârcit – şi de prisos
să spui şi egoist – din născare, simţind probabil nevoia, ca oricine se ştie cu o
muscă, fie ea cât de mică, pe căciulă să se „teoretizeze”, îşi ridicase defectul la
rang de principiu. Câţi zgârciţi n-am auzit spunând „eu nu dau bani la cerşetori,
din principiu” sau „eu nu dau bani pentru flori la morţi”: din principiu, fireşte! Ce
de-a mai lume cu principii pe pământul ăsta! Mă uitam la doctorul Emil Giurăscu
şi-mi venea să râd. Şi viaţa trebuie să te facă să râzi de defectele oamenilor, nu
numai literatura! Mă uitam cu câtă acurateţe mânca peştele, fără să-l atingă
măcar cu un deget, ci numai cu furculiţa, ajutându-se cu o coajă de pâine, şi
nefolosind niciodată cuţitul, fiindcă nu era cuţit de peşte, evident. La bufet la
Costică, nu se făceau „discriminări” între peşte şi restul dobitoacelor comestibile,
când era vorba de cuţit. La un moment dat, m-a tentat să comand şi eu un
peştişor, ca să-i servesc o lecţie distinsului doctor. Pe urmă, tot eu m-am gândit că
i-aş fi dat prea mare importanţă acestui domn de care ce-mi păsa mie… M-am mai
gândit că nu era cazul nici să-mi descumpănesc punga aflată într-un echilibru cu
totul precar. Mai bine păstram banii şi veneam seara cu fetele şi cu coana Leana,
mâncam câte doi „mici”, beam o bere şi-ascultam muzica de la magnetofonul lui
Costică. Trebuia să fac şi eu o trataţie, că pân-atunci coana Leana de două ori ne
scosese-n lume. Nu pentru că ea ar fi aşteptat o revanşă din partea mea, că ştia
exact cum o duceam, dar fiindcă aşa era frumos. Ea ţine mult la mine şi la fetele
mele şi ţinuse mult la Mama. Deşi între noi sunt doar douăzeci de ani diferenţă,
având o fată mai mare decât mine, coana Leana mă tratează ca pe vremea când,
fetiţă, i-am trecut prima oară pragul. E drept că şi eu tot aşa o tratez. Îi spun
„săru' mâna”, cum îi spuneam şi-atunci, şi fetele mele, crescute – atât cât se mai
poate creşte azi astfel un copil – tot după moda veche, îi spun şi ele „săru' mâna”.
Coana Leana e printre-acei puţini oameni pe care-i cunosc eu, la care omul face
mai mult decât banul. „Sânziano, mamă, şi dac-o veni cu sistematizarea peste noi
şi ne-o face blocuri, într-o odaie cu mine şi tot te primesc”. Mă gândeam la coana
Leana, la basmalele ei cu fir, cu modele orientale şi cu franjuri, la chipul ei grăsuţ
şi blajin, la rochiile ei, numai pliuri şi cerculeţe, pe care de treizeci de ani i le
coseam Mama şi cu mine. „Mamă, de ce tu, arbiter elengantiarum, nu-i spui că nu
e frumos cu-atâtea zorzoane?”. „În lumea-n care trăieşte ea, asta e frumos. De ce i-
aş strica inima?”. „Şi crezi că dacă i-ai spune nu te-ar asculta?”. „M-ar asculta,
dar ar rămâne cu un of după modelul ei. Ea nu vrea să pară altceva decât ce este.
Nu-şi face rochii de cucoană, fiindcă nu vrea să pară cucoană. Mie mi-e dragă aşa
cum e, cu pliurile, cu pliseurile şi cu cerculeţele ei”. „Şi mie mi-e foarte dragă”. „Ai
să-ntâlneşti în viaţa ta lume elegantă, educată, cultivată, manierată. Ţi-aş dori ca
printre ei măcar unul să fie de calitatea sufletească a coanei Leana”. Câtă dreptate
avusese Mama. Nici acum când se-”ajunsese”, coana Leana nu se schimbase. Îşi
îmbunătăţise viaţa: nu mai primea lume-n sezon, că i-o fi ajungând şi ei de cât îşi
rupsese oasele treizeci de ani, din iunie până-n septembrie; citea, în sfârşit, şi ea,
după ce ani şi ani se mulţumise cu ce-i povestea Mama de prin cărţi, în timp ce ea
se cocea lângă maşina de gătit; purta bijuterii acum la cincizeci de ani – trecuţi –
fiindcă acum le-avea. Încolo, coana Leana de totdeauna: cu casa plină de vecine cu
care, spre deosebire de timpurile mai puţin prospere, în loc să ronţăie seminţe de
floarea-soarelui şi de dovleac, ronţăia alune, cu liota de babe şi de moşnegi,
singuri pe lume, care veneau la poarta ei cu traista goală şi plecau cu ea plină.
„Auzi, Sânziano, mi-a spus şi mie un turc bătrân, când eram tânără, că la legea lor
scrie să dai a zecea parte din ce ai”. „Scrie frumos la legea lor”. „Sânziano, mamă,
de ce n-o fi apucat şi doamna Hangan, săraca, Dumnezeu s-o hodinească pe-acolo
pe unde-o fi! de ce n-o fi apucat şi dumneaei să mă vadă şi pe mine la binele de l-
am ajuns?”.)
Mi-aduceam aminte – cât să fi fost de-atunci? – că-ntr-un an, printre „musafirii”
coanei Leana se afla un cuplu foarte reuşit fizic, un el înalt, brun, sportiv, avocat
de meserie, şi-o ea blondă natural, mijlocie de statură, tare frumuşică, arhitectă.
Erau tipul de cuplu intelectual citadin, monden şi snob, venit în mediu rural să se
„deconecteze”, fiindcă-ncepuse deja moda „deconectării naturiste”. Se vedea cât de
colo că aveau cu ce să se ducă la mai bine decât la coana Leana, de n-ai fi ţinut
seama decât că-n fiecare noapte mergeau la câte-un restaurant să danseze, iar
dansul ăsta costa. Era clar că domnul avocat pusese ochii pe Mama. Ca un
intelectual ce se afla, şi cu nevasta alături, o curta pe Mama pe căi verbale de
nuanţă hazliu-ironică. De altfel, cu sau fără nevastă, nimeni nu-ndrăznea să-i facă
Mamei propuneri directe. Frumoasă şi ademenitoare, Mama avea însă, în toată
făptura ei, ceva care tăia elanul anumitor libertăţi. Nu vreau să spun că bărbaţilor
le tăia pornirile erotice, dar le-ndrepta spre calea ocolită a răbdării. Şezând, corpul
ei de adolescentă (cu trunchiul drept, ca la şcoală, cu picioarele aliniate ca soldaţii
la paradă), chipul ei de cariatidă (îndulcit de privirea uşor absentă a celor în
permanent dialog cu ei înşişi) n-aveau nimic lasciv: erau corpul şi chipul unei
femei care nu-ncerca să atragă în nici un fel atenţia, căreia-i era egal dacă plăcea
sau nu. Lipsa oricăreia dintre „fiţele” destinate stimulării sexului opus, mai la
vedere ori mai subtile – după cât o duce capul pe „împricinată” – nu scăpa celui
interesat, creând de la-nceput o distanţă între el şi Mama, distanţe ce se mărea în
momentul când Mama-ncepea se meargă – drept, cu capul niţel încordat, cu pas
hotărât, dar nemilităros, ignorând orice dorinţă de-a pune-n valoare corpul
subţire: un mers de statuie trezită din visul ei încremenit, într-o lume a cărei
existenţă o ignoră.
În vacanţă, Mama avea un program la fel de riguros ca-n restul anului. Dimineaţa,
ea se-ntorcea de la plajă la ora când „musafirii” coanei Leana încă se mai
întindeau şi mai căscau în pat. După ce toată lumea-şi lua valea, „paznice-ale
focului sacru” – una lângă plita din şopron, alta sub dud, cu maşina de scris –
rămâneau doar coana Leana şi cu Mama. Îndată ce lumea se-ntorcea de la ţărm,
Mama-şi punea „Remington”-ul în cutie, îl ducea-n casă şi se-apuca de treburi
fără zgomot: îi croia toalete coanei Leana, tricota, citea. „Ce bateţi, doamnă, la
maşină?”, o-ntrebase-ntr-o zi domnul avocat. „Pentru moment, un roman”.
„Sunteţi scriitoare?”. „Sunt dactilografă”. „Serios?”, se mirase avocatul, învăţat, de
pe la grefele tribunalelor, cu tipul tradiţional de dactilografă, uşurică, frumuşică,
fâşneaţă. „Am aerul că glumesc?”, îi răspunsese Mama tot printr-o-ntrebare. „N-
aveţi aerul că glumiţi, dar n-aveţi nici aer de dactilografă”. Mama, care fără să fie
deloc o fire necomunicativă, nu făcea însă confidenţe, tăcuse. „Cum vă place-aici,
la palace-ul coanei Leana? În ce relaţii vă aflaţi cu puricii?”. „Domnule, eu sunt de
la ţară. Din neamul meu, sunt prima generaţie-ncălţată – şi nu spun asta pentru
că acum „se poartă” – aşa că, pentru mine, la coana Leana e ca pentru regina
Angliei la Buckingham Palace! Iar în privinţa puricilor, n-am nici o plângere. La
noi în odaie, nu sunt”. „Aţi încheiat cu ei vreun pact de neagresiune? Că pe noi nu
ne slăbesc deloc cu vizitele. Am fi dat cu nişte DDT, dar Neli e alergică la anumite
mirosuri” (începuseră să bântuie şi alergiile!). „Puneţi mai bine nişte pelin sub
saltea. Puricii cred că sunt vechi de când lumea, în orice caz anteriori DDT-ului,
deci şi mijloacele de-a-i alunga sunt anterioare DDT-ului”. „Acum unde locuiţi?”,
abandonase avocatul brusc problema „lighioanelor”. „Într-o mansardă”. „O femeie-
atât de frumoasă, într-o mansardă?!”. „Se poate şi mai rău”, ignorase Mama
aprecierile avocatului. „Înseamnă ce n-aţi făcut nimic ca să plecaţi din mansardă”,
continuase el, sugerându-i Mamei cu-o scurtă privire cam ce-ar fi avut de făcut
pentru îmbunătăţirea situaţiei noastre locative, şi nu numai locative. Mama
răspunsese acestei priviri didactice cu-o privire la fel de scurtă şi de bine-simţită,
în timp ce silabisea, bătând cu dreapta măsura în aer: „În-tr-a-de-văr ni-mic ni-
mi-cuţ”. „Şi n-aţi fi dispusă, măcar de-acum încolo, să-ntreprindeţi ceva, ceva
concret, spre binele dumneavoastră, doamnă?”. „Nu!”.
Mama avea două feluri de-a pronunţa această negaţie: cel obişnuit, prin care
infirmăm cu toţii o acţiune existentă, o privăm constatativ de eficienţă, şi un fel
care semăna cu o mătură de proporţii cosmice, care-n iureşul ei ar fi abolit pe veci
caracterul activ al unui verb. Înainte de-a rosti acest fel de „nu”, Mama îşi
înţepenea gâtul, de parc-ar fi pornit la un atac, iar „n”-ul – sunet surd de felul lui –
ţâşnea dintre buzele ei, lung, reverberant ca zbârnâitul unei săgeţi azvârlite de-un
arc prea-ncordat, iar „u”-ul suna scurt, ca un simplu efect sonor al lui „n”. Doar
Ana mai rosteşte acest fel de „nu”.
Deşi edificat suficient asupra refuzului Mamei de a-l folosi ca „antreprenor” în
prezentul sau în viitorul ei – şi poate tocmai de-aceea – domnul avocat continua să
facă „artă pentru artă”, nelăsând să-i scape nici o ocazie de conversaţie cu Mama.
Într-o zi, întorcându-mă de la plajă, l-am găsit făcându-şi de lucru la motocicletă,
garată-mpreună cu Piţa, capra coanei Leana, într-un şopron la câţiva metri mai
încolo de şopronul-bucătărie. Coana Leana toca vinete pe-un fund mare de lemn,
cu marginea crenelată – tot operă de-a lui nea Cliţă – cu un satâr de lemn cât
toate zilele, numai ochi şi urechi la Mama care, în timp ce croşeta „blând” (aşa
cum ajunsese să bată şi la maşină), îi povestea ceva. Apropiindu-mă, am auzit-o
pe Mama spunând următoarea frază: „Atunci, prinţul se hotărăşte să-i întindă o
cursă lui unchiu-său, criminalului deci”. La ultimele cuvinte, coana Leana
rămăsese cu satâru-n aer. „Şi, ca să nu-i dea de bănuit, începe să se poarte ca şi
când şi-ar fi pierdut minţile”. „Da' nu şi le-o fi pierdut de-adevăratelea când o fi
văzut stafia lu' tac-su, ce zici?”. Domnul avocat încetase să-şi mai facă de lucru cu
motocicleta şi stătea pe şa, ascultând cu-o mutră de parcă nu-şi credea ochilor şi
urechilor, abia ţinându-şi râsul. Pentru mine, singurul element nou din acest
spectacol era doar domnul avocat. Cum el nu mă interesa, iar Hamlet-ul îl citisem
şi-l văzusem cu Laurence Olivier, m-am dus în casă. Când m-am întors, era
aproape de lăsarea cortinei. Toţi mureau, iar restul era tăcere. Coana Leana, cu
stânga ţinea satâru-nfipt în vinete, iar cu dreapta-şi făcea cruce: „Ferească
Dumnezeu, ce ţi-e cu soarta… Să ştii că mă-ntristaşi, doamnă Hangan”.
În timp ce coana Leana era chemată de obligaţii care-aveau să-i alunge tristeţea,
domnul avocat, încetând să bibilească la motocicletă, şedea acum pe-un scăunel
cu trei picioare şi se uita la Mama. „Din ce vă luarăţi doamnă, cu Hamlet?”. „Hm!
Coana Leana mă-ntreabă totdeauna ce scrie-n cărţile pe care le citesc eu. Iar eu îi
povestesc ce scrie-n ele”. „Şi credeţi că pricepe?”. „Cum să nu priceapă?”. „Hai să
fim serioşi!”. „Să fim foarte serioşi! Domnule Gheorghiu, marii artişti fac opere
pentru toată lumea. Sunt diferite nivele de-nţelegere-ale unei opere, mai ales în
literatură. Dacă primul nivel nu este accesibil unui număr foarte mare de oameni,
cred că opera nu şi-a atins scopul”. „O operă trebuie să-şi propună neapărat un
scop, aşa credeţi?”. „Scopul este inclus în operă: comunicarea”. „Nu credeţi decât
în operele care comunică?”. „Numai!”. „Deci, sunteţi convinsă că Shakespeare şi
coana Leana „comunică”?”. „Dumneavoastră, domnule Gheorghiu, presupun că aţi
văzut Romeo şi Julietta?”. „Da. Văzut”. „Aţi plâns?”. „Ei, Doamne, doar nu mai am
cinşpe ani!”. „Ei, vedeţi, coana Leana a plâns când i-am povestit Romeo şi
Julietta”. „„Vive le mélodrame…”„.” „… oů Margot a pleure”, completase Mama.
„Domnule Gheorghiu, „vive Shakespeare oů coana Leana a pleure”. Melodrama
demult a apus. La Shakespeare însă totdeauna are să plângă cineva. I-am povestit
coanei Leana Romeo şi Julietta, Othello, Hamlet. După fiecare-a spus: „Ce ţi-e cu
soarta!”„. „Vi se pare-aşa de profund?!”. „Profund? Esenţial! A remarcat exact ceea
ce caracterizează un mare scriitor: expunerea unor destine, prilej de meditaţie
asupra destinului în general”. „Am remarcat cu cât spirit pedagogic i-l explicaţi pe
Shakespeare coanei Leana”, o cotise domnul avocat pe lângă spinoasa problemă a
destinului în artă, care, se vedea cât de colo că nu era una dintre durerile sale
majore. „Reminiscenţe de pe vremea când eram profesoară”. „Ce predaţi?”. „Elină
şi latină”. „Doamnă, cu mintea şi cu fizicul dumneavoastră, luptaţi să plecaţi din
mansardă. Faceţi-vă un punct de onoare din asta!”, revenise avocatul pe-un ton
foarte serios, la calul lui de bătaie. „Domnule Gheorghiu, în timpul războiului,
după o luptă cu partizanii, un neamţ şi-un sârb se-ntâlnesc nas în nas, într-o
tranşee: „Voi pentru ce luptaţi?”, îl întreabă neamţul pe sârb. „Pentru pâine. Dar
voi pentru ce luptaţi?”, îl întreabă sârbul pe neamţ. „Noi, pentru onoare”, îi
răspunde neamţul. „Fiecare luptă pentru ce n-are”, zisese sârbul”. Avocatul făcuse
o plecăciune, în semn că-n faţa unui asemenea argument depunea armele
elocvenţei sale de sfătuitor. La câteva zile după această-ntâmplare, plecase la
Bucureşti, cu Neli-a dumisale, lăsându-ne carta lui de vizită şi-un nor de praf în
nas, din viteza motocicletei.
Uitându-mă la doctorul Giurăscu în tăcere cum îşi mânca metodic peştele, lăsând
„în urmă” un schelet curat ca pentru studiu la zoologie, şi cum îşi sorbea cu-
nghiţituri egale şi silenţioase vinul, îmi aminteam fila aceea din trecut, un trecut
drag fiindcă-n el era cuprinsă Mama şi-mi pierea complet cheful de-a-i mai da vreo
lecţie. „Două calităţi pe lume nu pot fi simulate şi nici înlocuite ori echivalate prin
procedeul „mai iei de ici, mai pui colea”: inteligenţa şi bunătatea”, aşa spunea
Mama. Seara, aveam să vin la Costică pe terasă, cu fetele şi cu coana Leana, buna
noastră coană Leana. Aveam să bem o bere, să mâncăm „mici” şi să stăm de
vorbă. Afară de câteva subiecte dragi ei – printre care neapărat genealogia lui nea
Cliţă – pe care din când în când le repetă, coana Leana vorbeşte totdeauna la
obiect şi cu bun-simţ. Judecata ei n-o ia niciodată alăturea cu drumul. Şi-apoi, n-
am auzit-o o dată să vorbească-n duşmănie de careva, orice fapte-ar fi săvârşit
acela: „Cine ştie, mamă, ce-o fi şi-n sufletul lui, săracu'. Mai bine omul să zică
„fereşte-mă, Doamne!”, că nu poţi să cunoşti, mamă, unde te duce viaţa. Eu mă
gândesc la mine cum ar fi; ce s-ar fi ales de mine, săracă, amărâtă, fără mamă,
fără tată, cu bărbatul mort pe front, rămasă cu copil mic şi fără furme, fără
pensie, fără nimic pe lume, de nu mă lua Cliţă, omu' ăsta, pâinea lu' Dumnezeu.
Sânziano, mamă, am eu o presimţire că-ntr-o zi o să se găsească un om, ca Cliţă-
al meu, şi-o să te ia şi pe tine. Frumoasă eşti, doctoriţă eşti, ce dac-ai două fete!”.
Când eram copil, văzând capacitatea coanei Leana de-a pronunţa perfect orice
nume propriu străin de prin cărţile povestite de Mama, am întrebat-o-ntr-o zi,
sincer surprinsă de ce zice „furme” şi nu „forme”, „rişeu” şi nu „reşou”. „Nu poţi să
spui, coane Leano?”.
Coana Leana izbucnise-n râs: „Doamne, fetiţa mamii, cum să nu pot?! „Forme”,
„reşou”. Pot, mamă, pot. Da' cum să zic eu aşa când tot Costineştiu' zice „furme” şi
„rişeu”?!”. Am rămas uimită. Mama mi-a explicat atunci că-n toate mediile omul
se-ncadrează, este încadrat deci, într-o regulă a jocului. Mi-a dat şi exemple. Viaţa
avea să-mi dea fără-ncetare exemple. Ce altceva era tăcerea tuturor în cazul
diagnosticului pus de Verzeu Lilianei Fodor? Ce altceva era „stopul cardiac” din
fişa postumă a pacientului căruia Pandele-i scosese unicul rinichi, ori „stopul
cardiac” – travesti pentru frânghia cu care doctoriţa Paraschiva Marin, soţia
„marelui” Marin, pusese capăt unei vieţi ajunsă de nesuportat Ce altceva decât
„furmele” şi „rişeul” din alt mediu? Iar eu mă trezisem să zic „forme” şi „reşou”,
când Regula Jocului îmi cerea „furme” şi „rişeu”? Mă uitam la doctorul Emil
Giurăscu şi eram aproape sigură că sub „nonconformismul” de faţadă, precum cel
la care eram martoră, în privinţa Regulii Jocului n-ar fi păcătuit niciodată cu
nimic. Mai avea un deget de vin în pahar. „Don' Costică, încă o bere, te rog”.
„Imediat, doamnă!”. Costică mi-a adus berea, şi-n timp ce-o destupa, cu-o privire
rapidă a făcut inventarul mesei. „Să mai aduc un pahar?”, mi s-a adresat Costică,
ignorându-l pe doctorul Giurăscu. „Vreţi şi dumneavoastră bere, domnule
doctor?”, m-am adresat eu doctorului Giurăscu, obligată de „provocarea” lui
Costică. „Nu. Mulţumesc, nu amestec băuturile”. „Nici eu”. Costică, arborând stilul
chelnerului de mare local, stând ca o statuie oarbă şi surdă la tot ce se-ntâmpla,
cât timp se desfăşurase conversaţia celor doi „protagonişti”, după ultima mea
replică, revenit brusc la realitate, îmi turnase bere, apoi, după ce se uitase la mine
cu-o privire care spunea tot ce-avea de spus despre partenerul meu, plecase demn
şi mulţumit ca justiţiarul care-narmează mâna dreptei răzbunări. Ca să-şi
marcheze şi mai mult solidaritatea cu mine, Costică oprise banda cu Nana
Mouskouri şi-o pusese din nou pe cea cu Demis Russos ştiind că-mi plăcea.
Brusc, a apărut Ana pe care până atunci o urmărisem cu privirea. „Mamă, cântă
iar Demisu”, mi-a şoptit ea tainic la ureche. Doctorul Giurăscu s-a uitat întrebător
la mine. „Domnul doctor Emil Giurăscu, domnişoara Ana Hangan”.
„Domnişoară…”. Doctorul Giurăscu se ridicase-n picioare şi după ce-i sărutase
protocolar mâna o-ntrebase foarte serios: „Cred că sunt primul domn care vă
sărută mâna, nu?”. „Nu, domnule. Nu sunteţi”. „Înseamnă c-am întârziat”. „Da!”
Doctorul Giurăscu izbucnise-n râs. Frunte-naltă, figură prelungă, ochi albastru-
verzui, nişte dinţi superbi, mâini frumoase, înalt, suplu, drept. Frumos bărbat!
Când râdea, avea ceva melancolic în ochi. M-am uitat o clipă fix în ochii lui, cu-o
privire de psihiatru, cred. Mi s-a părut că văd în ei tulbureala sufletului care trece
deodată prin două stări contradictorii. Am avut impresia că privirea mea
profesională l-a-ntristat. „Domnule doctor, aveţi nemţi în familie?”, n-am putut eu
să-mi reprim o-ntrebare. „Fiindcă sunt blond?”. Am tăcut. Emil Giurăscu
înţelesese perfect unde bătea-ntrebarea mea. Ne-am despărţit, el îndreptându-se
spre golfuleţe, eu trecând drumul acasă. Un an, cât a durat legătura noastră,
scheletul peştelui de-atunci nu mi-a dispărut deloc din minte. Îl vedeam, aci cu
oasele mai atenuate, aci cu ele ascuţite ca nişte dinţi de furcă. Dar mort şi-ngropat
peştele ăsta n-a fost niciodată. Stafia lui bântuia mereu prin sufletul meu! Ce
definitorie poate fi prima întâlnire cu un om, prima impresie pe care ţi-o face! Emil
Giurăscu, un amestec de duioşie, de nemulţumire, de nevoie de-afecţiune, cu
egoism, cu zgârcenie, cu simţ perfect al situaţiilor, al ierarhiilor, cu ştiinţă a flatării
dibace şi discrete, a aranjamentelor. Ce să fi aşteptat de la el: să-mi iubească
fetele? Cărui om poţi să-i ceri să iubească nişte copii străini când, uneori, ţie, care
nu trăieşti decât pentru ei şi prin ei, şi-ţi vine să-i strângi de gât?

(Mi-aduc aminte primii trei ani de aritmetică ai Mariei. Nervi?! Că-mi făceam
nervi?! Făcusem aproape o depresie când îmi spunea că 6x4, aci fac, 13, aci 24,
aci 27, îmi venea să mă spânzur. Aş fi murit atunci, pe loc, şi nu mi-ar fi părut rău
de nimic. Să-i cer cuiva să iubească nişte copii străini! Lui Emil, fetele mele nu-i
erau urâte. Ba chiar aş fi spus că-i erau dragi. Maria cu „sictirismul” ei, cu
ireverenţa ei faţă de tot ce nu-i place, deşteaptă şi cu-o limbă ascuţită ca briciul, şi
Ana, cu aerul ei de pisică la pândă, cu uimirile-acela inimitabile din priviri, mult
mai tăcută şi mai aşezată decât soră-sa, lăsându-te şi ea mut cu câte-o-ntrebare.)
Ne-am despărţit cu frumosul. De fapt, curiozitatea mea pentru Emil trecuse. Din
punctul meu de vedere, peştele-acela dăduse impuls legăturii noastre. „Ce fel de
om o fi şi ăsta?”, mă-ntrebam eu, în timp ce-n gând studiam scheletul gol de pe
masă de la Costică. Mă aprinsesem pentru Emil: era frumos, deştept şi spiritual.
Nu fusese chiar un foc de paie, ci unul de vreascuri. Din tot ce făcea, un lucru mă
indispunea mai mult ca orice la Emil: faptul că se frecventa cu şeful lui direct, pe
care doi bani nu dădea; nici uman, nici profesional. Era însă o relaţie utilă. Utilă a
fost şi este şi căsătoria cu Adina Iamandi. Adina Iamandi, care totdeauna avusese
tot ce-şi dorise: cum era să nu-l aibă şi pe Emil Giurăscu?! Blondă spălăcită, cu
un ten frumos, marmoreean, clădită pe lung, niţel cam prea pe lung, Adina
Iamandi – ajutată şi de-o coafură impecabilă, şi de-un machiaj de-naltă clasă, şi
de-o-mbrăcăminte rafinată – cultă, deşteaptă, rece, distantă, este tipul femeii de
casă-mare, învăţată să dea porunci, cu un glas făcut pentru porunci, ca-ntreaga ei
persoană. În ciuda unui corp perfect şi-a unui chip fără defecte majore, nu este o
femeie frumoasă. Are un aer habsburgic, după cunoştinţele mele portretistice în
legătură cu această familie, ceea ce pentru mine-nseamnă trufie nedisimulată.
Corpul ei perfect mi-aduce-aminte o vorbă de-a doctorului Staicu: „Sunt pe lume
corpuri frumoase şi calde, frumoase şi reci, urâte şi calde, urâte şi respingătoare”.
Noi două nu ne cunoaştem personal. Eu, când o-ntâlnesc uneori la lift, în Clinică,
dau „bună ziua”, fiindc-aşa m-a-nvăţat Mama, şi mă uit la ea cu privirea cu care
mă uit la toţi oamenii: o privire plină de bunăvoinţă. Ea însă face toate eforturile
să-mi arate că mă ignoră, deşi pe chipul ei de femeie de lume, atât de strunit de
educaţie, se citeşte o vizibilă neplăcere. De ce, nu ştiu. Fiindcă n-are de unde să
ştie cât a căutat Emil să reia legătura noastră, mai ales după ce s-a-nsurat cu ea.
Nu-mi place să-mi plângă nimeni pe umăr, mai ales bărbaţii-nsuraţi. Nimic nu mi
se pare mai indecent decât confidenţele pe care un bărbat le face unei femei
despre-o altă femeie. Indecent e prea puţin spus: insalubru, promiscuu. De-astă
vară n-o mai pot vedea pe doamna doctor Iamandi-Giurăscu fără să-mi vină să
râd. Într-o zi, Luci, fata coanei Leana, venită de sâmbătă până luni pe la maică-sa,
în drum spre Tulcea, ne-a repezit şi pe noi, adică pe mine şi pe fete, cu maşina
până la Mamaia. După ce ne-am plimbat încoace şi-ncolo, ne-am dus la plajă.
Cam bătea vântul. Ne-am scos cearşafurile şi ne-am întins la soare, lângă un
întreg eşafodaj de saltele, una superbă, înflorată, de cel puţin trei persoane, iar
altele patru, fiecare de altă culoare, pastelate, aşezate ca parapet împotriva
vântului. „Locuitorii” erau probabil la apă. Maria alesese locul: „Hai aici lângă
„etranjeriile”-astea, că ne apără şi pe noi de vânt!”.
Maria şi Ana s-au apucat să facă un castel de nisip. Nu peste mult, „locuitorii”
„etranjeriilor” s-au întors de la apă. Cu-acelaşi aer habsburgic pe care-l avea-
mbrăcată, păşea pe nişte coturni, într-un superb costum de baie alb-moarat, cu
corpul ei frumos şi rece, roşu de parc-ar fi fost opărit – acel mod ingrat de-a se
bronza al blondelor nepigmentate – cu părul strâns într-un turban din acelaşi
material cu deux-pieces-ul de baie, cu ochelari mari, rotunzi, fumuriu-deschis,
ultima modă, călare pe-un nas, opărit şi el, doamna doctor Adina Iamandi-
Giurăscu, ţinând de mână o fetiţă care părea o reducţie a doamnei doctor: o Marie-
Antoanetă mică, opărită de soare, cu un aer distant, sub pălărioara imprimată,
format meduză. Cum îmi ţineam braţele peste faţă, Adina Iamandi nu mă putea
recunoaşte. Fetele nu mi le văzuse niciodată, aşa că nici după ele nu mă putea
recunoaşte. Adina-i citea fetiţei ei o poveste, englezeşte. „Ce limbă citeşte doamna
aia?”, a-ntrebat-o Ana pe Maria. „Engleză”. „Limba din Englezia?”. „Din Anglia”.
„Aha!”. Şi au continuat să-şi fortifice castelul. Ana s-a dus de câteva ori cu găleata,
la mare, ca să-şi aducă material de construcţie. Din fugă, azvârlea cu picioarele
nisip pe superba saltea, acoperită acum de-un prosop imens pluşat, superb şi-
acela. Adina s-a oprit din englezească, şi dând-o pe româna ei perfectă i s-a
adresat Anei: „Fetiţo, fii mai atentă”. De uimire că doamna din Englezia vorbea şi
româneşte, Ana rămăsese cu gura căscată. „Ce-i spui doamnei?”, a-ndemnat-o
Maria. „Pardon!” „Acum închide gura!”. Eu nu intervin niciodată când ele se află-n
faţa unui incident. Le las să se descurce singure. Şi de data asta, am făcut pe
mortu-n păpuşoi. Totul părea să fi reintrat în ordine, când i-a venit Mariei ideea –
după o pală de vânt mai puternică – să scuture cearşaful lor. Fără să vrea – bine-
nţeles – i-a azvârlit doamnei doctor Iamandi-Giurăscu nisip pe cearşaf. „Şi pe
dumneata, fetiţo, trebuie să te-nvăţ cum să te porţi? Văd că eşti destul de mare.
De ce nu-ţi scuturi cearşaful la ţărm?”, a-ntrebat-o retoric şi cu indignare, pe
tonul ei elevat, habsburgic, doamna doctor pe Maria. Printre braţele cu care-mi
făceam streşină la ochi, am văzut-o pe Maria, micşorându-şi ochii şi subţiindu-şi
buzele, şi-a-nceput să-mi bată inima fiindcă ştiu că ăsta-i semn că ţi-o coace. „Vă
rog să mă iertaţi, doamnă. Şi vă mulţumesc pentru lecţie”. Spusese totul cu-o
dicţie perfectă şi pe-un ton de sinceră căinţă. Mi-a venit o clipă să-mi revin. Dar
numai o clipă, fiindcă după-aceea iar i-am auzit glasul, un glas de-o perfidie
blândă, care mi-l aduce-ntotdeauna aminte pe Alexandru. „Doamnă, iertaţi-mă vă
rog. Aş vrea să vă pun o-ntrebare”. Adina Iamandi-Giurăscu a făcut un semn de-
ncuviinţare. „Doamnă, aţi avut multe servitoare hoaţe?”. Am simţit că-nlemnesc.
Dacă-nlemneam eu, cum era să nu-nlemnească Adina Iamandi-Giurăscu! „Ce-ai
spus?”, a-ntrebat ea cu un glas scăzut, în care se citea o uimire vecină cu spaimă.
Cred că o clipă şi-a-nchipuit că fetişcana din faţa ei este nebună. „V-am întrebat
dac-aţi avut multe servitoare hoaţe”, a repetat Maria spaţiat, pe tonul explicativ pe
care-l foloseşti cu cineva greu de cap. Revenindu-şi, deşi indignată, fiindcă-
ncepuse să bănuiască un dedesubt în acea-ntrebare bizară, Adina i se adresase
Mariei pe tonul prudent, pe care-l foloseşti cu smintiţii: „Nu văd ce te-ar interesa
pe dumneata aşa ceva şi nu văd legătura cu situaţia de faţă”. „Ba este o legătură,
doamnă, este”. Maria trecuse la tonul sfătos. „Este, doamnă, fiindcă
dumneavoastră aveţi, cum să vă spun eu, aveţi un ton de cocoană care are mereu
de moralizat câte-o servitoare hoaţă. Bună ziua”. Şi-i întorsese Adinei Iamandi-
Giurăscu brusc spatele. „Falfabeta, ma sśur, hai să dărâmăm Bastila asta, şi să
clădim ceva mai aerisit şi mai modern”; şi spunând cuvintele-astea, cu un picior
Maria făcuse tabula rasa din castelul la care trudiseră pân-atunci. Nu-mi era greu
să fac pe mortu-n păpuşoi, că nici mult nu mai aveam ca să fiu moartă de-
adevăratelea. N-aş spune că Adina Iamandi-Giurăscu nu este un tip de om care te
calcă pe bătături şi pe nervi şi că, atât de dispusă a da lecţii superioare pe tonul ei
habsburgic (ce-oi avea eu cu Habsburgii ăştia nu ştiu de mi-or fi căzut ei cei mai
dragi din istorie?), nu merita şi nu merită o lecţie. Dar cu oroarea mea faţă de
violenţă – fie că e bâtă, fie că e cuvânt – aş fi dat oricât ca vaccinul pe care i-l
servise Maria să i-l fi administrat altcineva. Aş fi aplaudat pe oricine, adult, şi mai
ales copil, care i-ar fi tras una cu propriile arme, dar nu-mi plăcea ca acest spirit
de vendetă să-l văd la copilul meu. E clar că Maria îi stricase o zi doamnei doctor
Adina Iamandi-Giurăscu şi nu atât pentru că o copilă o-nfruntase, ci pentru că
observaţia acelei copile o făcea, vrând-nevrând, pe doamna doctor să-şi revizuiască
părerile despre sine.
Dar şi mie-mi stricase Maria ziua. Mai întâi, că, până ce Adina Iamandi nu pleca
de la „locul crimei”, eu mai mult decât să mă mişc de pe spate pe burtă şi de pe
burtă pe spate nu puteam: cum să răsar dintr-o dată, eu – care fusesem până
atunci absentă, în ciuda faptului că observaţiile asupra comportamentului copiilor
mei, mie-mi erau adresate, cum orice observaţie asupra educaţiei unui copil pe
mamă o acuză, deci cum să răsar deodată, când nu intervenisem în momentul în
care, în mod firesc, ar fi trebuit să intervin? Ca orice combatant care, deşi învins,
nevrând să-şi recunoască-nfrângerea, îşi face un timp de lucru la locul bătăliei, şi
Adina Iamandi-Giurăscu rămăsese încă la faţa locului, continuând lectura pe
englezeşte din alt punct decât unde-o lăsase, fiindcă o urmărisem când îi citea
fetiţei povestea bobocului urât, tradusă, ori adaptată după Andersen. După ce
timpul de simulare prescris de etichetă în caz de-nfrângere expirase, Adina
Iamandi-Giurăscu se ridicase maiestuos, îşi luase într-o mână o superbă sacoşă
dintr-un material şanjant, cu cealaltă ţinând mâna micuţei Marii-Antoanete, care
păşea cu capul drept sub pălăria format meduză, şi se-ndreptase spre hotelul cel
mai apropiat, abandonând eşafodajul de saltele. Alesese un moment când Ana şi
Maria erau la ţărm. Când se depărtaseră suficient m-am ridicat şi eu, mi-am
scuturat cearşaful şi m-am aşezat într-o poziţie mai comodă. Întorcându-se de la
apă, Maria a azvârlit o privire pişicheră spre saltelele abandonate, apoi s-a uitat la
mine să vadă: o cert sau n-o cert. A părut surprinsă că nu zic nimic. Tocmai pe
când Maria-mi pipăia din ochi starea de spirit, a răsărit, în şort alb şi-n tricou
bleu, Emil Giurăscu. „Sărut mâna, salut, ce surpriză!”, ne-a spus el pe un ton prin
care se străvedea că „ce surpriza” de faţă nu era cea mai plăcută din viaţa lui.
„Sunteţi de mult aici?”, a adăugat, începând să scoată dopurile saltelelor ălora
minunate. Am tăcut. „Ce mare te-ai făcut Maria!”. „Mare şi cuminte!”, a zis Maria
cu un glas de mironosiţă. Lui Emil i-a venit să râdă. „Staţi în Mamaia?”. „Saltelele-
astea sunt ale dumitale, Emile?”, l-a-ntrebat Maria, ca şi când nu i-ar fi auzi
întrebarea. „Da. Până mai adineauri au fost aici nevastă-mea şi cu fetiţa mea”.
„Deci, doamna-aceea…”, şi Maria a desenat o siluetă prin aer, care sugera toată
„altitudinea” habsburgică a doamnei doctor Iamandi-Giurăscu, „deci, doamna-
aceea ţi-e nevastă?!”. „Da!” „Caută-ţi fericirea în muncă”, i-a spus Maria lui Emil
pe un ton confidenţial, apropiindu-se de el şi privindu-l în creştet, în timp ce el,
aplecat, dezumfla saltelele. Lui Emil i-a venit să râdă, însă amintindu-şi la timp că
n-ar fi fost elegant, s-a făcut că n-aude. Eu m-am ridicat brusc şi m-am dus la
ţărm unde-am râs în voie până mi-au dat lacrimile. Nu-nseamnă că după ce-am
rămas singure n-am certat-o pe Maria. „Mamă, de fapt ce-ai vrea tu de la mine ar
fi să-mi schimb firea. Te iubesc, te respect, dar să ştii că firea nu mi-o schimb, că
nici nu se poate schimba. Dacă m-aş preface că sunt o oiţă blândă şi gingaşă, cu
frica lui Dumnezeu, n-aş mai fi eu. Ar trebui să-mi schimb metabolismul ca să-mi
pot ţine limba-n gură!”. „Ai să-ţi faci mult rău cu limba asta pe care nu ştii să ţi-o
ţii!”. „Şi tu care ştii să ţi-o ţii. Mult bine ţi-ai făcut? Aflaţi dumneavoastră, doamnă
doctor, că limba asta are un succes! Nimeni în clasă nu suflă-n faţa mea – şi nu
fiindcă sunt fata lui Bujor şi că m-aş duce cu depeşa la „Drapelu'„, că mi-e scârbă
de „manierele” astea de „fii” şi de „fiice”; nu suflă nimeni de frică să nu intre-n
guriţa asta care nu minte, nu pârăşte, dar le „zice”. Să ştii că o a doua doamnă
doctor Hangan n-ai să faci din mine! Să nu-mi spui că „ducesa” asta cu saltelele,
madam Giurăscu, nu merita ce i-am zis, că nu te cred. Şi nu poţi să spui că n-am
folosit stilul „elevat”. Ştii ce cred eu despre madam Giurăscu asta şi despre alţii ca
ea? Ăştia-s „ciocoii” socialismului şi nu pentru saltelele, pentru prosoapele, pentru
abţibildurile-astea aduse din ăle patru zări, ci pentru ce au pe dinuntru. Fiindcă
ăştia nu zic niciodată, „bogdaproste de ce noroc a dat peste mine!”; zic „mi se
cuvine!”. Pe tine, care-ai terminat Facultatea cu 10, te-a trimis careva undeva de
unde să-ţi iei saltele ca ale ei?”. „Şi ea a-nvăţat foarte bine…”. „Mai bine decât tine
nu se putea, dar ea e fata cui e. Crezi că dacă-i dădeam cu praf în ochelari de pe
nişte saltele ca ale ei ridica glas, crezi că mi-ar fi vorbit ca un vechil clăcaşului?
Nu! Fiindcă i-am azvârlit nisip de pe-o stambă de şapte cinzeci, de-aia. Ăstora
trebuie să le-azvârli nisip de sus în jos! Ştii ce, doamnă doctor, şefă de promoţie, o
bag în pizda mă-sii pe „tovarăşa ducesă” – cu saltelele ei cu tot. Amin!”.
Eu – când sunt deprimată – muncesc, muncesc ca boul şi tot ca el tac. Maria –
când e deprimată – vorbeşte, niciodată fără rost, vorbeşte cu-ncrâncenare însă, cu
spirit vindicativ. Atunci, mai mult ca oricând, este fiica lui Alexandru Bujor.
Alexandru Bujor. Rămăsesem în curte la coana Leana. Acolo ajunsesem cu
povestirea. De câtă vreme tac, oare? Se pare că cel mai lung vis nu durează decât
treizeci de secunde. Dar o amintire cât o dura? De când tac eu?
CAPITOLUL OPT
— Pavele, unde-am rămas? Parcă sunt soldatul Svejk, aşa povestesc. Svejk şi cu
mine, reprezentanţii moderni ai picarescului! Da, îţi povesteam cum m-am măritat
eu cu Alexandru Bujor. Mă-ntorc şi zic: i-am condus la maşină. Ileana Sachelarie
s-a uitat în ochii mei cu părerea de rău a femeii care se gândeşte că şi ea ar fi
putut avea ceva, ceva ca mine, şi m-a sărutat pe frunte. Alexandru Bujor ne privea
fără nici o urmă de zâmbet. Părea chiar foarte preocupat. Nu l-am întrebat
niciodată despre-acest lucru, dar sunt şi-am fost totdeauna sigură că atunci, în
momentul când m-a văzut lângă Ileana Sachelarie care-l excludea din proiectele ei
de viaţă, Alexandru s-a hotărât să mă includă-n viaţa lui. A avut o clipă, doar o
clipă, o privire de geambaş care preţuieşte-n gând un cal. „Cu bine, domnişoară”,
a zis el şi mi-a strâns în trecere mâna. M-am gândit mult la ei, şi-n ziua aceea şi-n
zilele următoare. „Sânziano, mamă, doamna aia ţie nu ţi se păru că e o ţâră mai
sărită decât domnu'?”. „Ba da, coană Leano! Dar nici nu-ncearcă să pară mai
tânără…”. „Îhî. Şi la noi, la Brabeţi, era un învăţător cu-o nevastă, mai mare mult
ca el, da' se-nţelegeau”, îşi amintea coana Leana din trecutul ei, de pe când nea
Cliţă n-o adusese încă din inima Olteniei s-o transplanteze-n Dobrogea. „Ăştia doi
nu se-nţeleg, coană Leano”, i-am spus eu plină de convingere. „Aşa e, mamă? Să
ştii că el e om al dracu'„. „După ce-l cunoşti, coană Leano?”. „După uitătură,
Sânziano, mamă. Pân' să vii tu de la plajă, eu zic că se certară, nu cu hai mare,
da' se-mpungeau. Mai ales el pe ea. Nu cred c-au să facă multă vreme casă unu'
cu altu'. Ei, om mai trăi şi-om mai vedea…”, încheiase coana Leana pe-un ton
misterios. Cred că şi coana Leana mă vedea inclusă-n planurile lui Alexandru
Bujor. Peste trei zile de la aceasta vizită de „afaceri”, într-o seară, pe la şapte, m-
am trezit cu Alexandru Bujor sub dud. „Bună ziua, domnişoară, sau, mai degrabă,
good afternoon”. „Good afternoon, sir, că suntem la o oră când nici seară nu s-a
făcut, dar nici ziua nu mai are mult de vieţuit”. „Domnişoara doctor ştie şi
englezeşte, văd”. „Ştie”. Eu mă uitam la el fără să-l întreb ce vânt îl aducea prin
Costineşti. „Diseară e o-ntâlnire cu cititorii, la Mangalia, la Casa de cultură. Vin
şi…”, şi mi-a citat trei nume de poeţi tineri foarte „en vogue” pe vremea-aceea.
„Vrei să vii şi dumneata? Mai întâi, aă să vezi cât sunt de deştept! şi pe urmă
facem o plimbare cu „Liudmila”… „Liudmila” e maşina mea”. „A!”. „Dacă n-ai un
program mai interesant”. „Îmi iau o jachetă, îi spun coanei Leana şi vin cu
dumneavoastră”. Cu aerul ei de cloşcă protectoare, coana Leana s-a-nfăţişat
numaidecât. În timp ce eu mă-ntorceam în casă după o batistă, coana Leana, cu o
dicţie ca la teatru, i-a „şoptit” lui Alexandru Bujor: „Domnule Alexandre, să ştii că
fata asta e fată cuminte, mamă”. „Ştiu, coană Leano”, i-a răspuns Alexandru, cu-o
voce-n care nu era nici urmă de glumă ori de ironie. Întâlnirea cu cititorii era ceva
absolut formal şi fără nici un haz: nişte-ntrebări stereotipe ca şi răspunsurile.
Alexandru Bujor, singurul, încercase, şi izbutise chiar, să dezgheţe niţel atmosfera
aceea de şedinţă sindicală, spunând două anecdote literare. De câteva ori, îmi
căutase privirea. Se terminase-ntâlnirea cu cititorii. Autorităţile locale mai stăteau
de vorbă cu scriitorii. Eu nu ştiam ce să fac, aşa c-am rămas pe loc, în „stal”, până
a venit Alexandru Bujor şi m-a luat de-acolo. Mi-a prezentat pe cei trei poeţi care-n
cor ne-au propus să mergem la o vodcă. „Avem alt program. Aşa că de data asta
„pas”„, a zis Alexandru şi urcându-ne-n „Liudmila” ne-am oprit la „Vasile Roaită”,
la Cazinou. Nu era cine-ştie-ce lume, fără să fie pustiu însă.
„Ce vrei să mănânci şi ce vrei să bei?”. „Afară de mâncare prinsă ori râncedă,
mănânc orice, iar de băut, pân-acum n-am băut decât apă şi, câteodată, vin sau
bere. Alegeţi dumneavoastră şi n-o să primiţi nici o reclamaţie”. A-nceput să cânte
şi muzica. „Ştii să dansezi?”. „Nici nu ştiu ce să spun. Am dansat doar de două ori
pân-acum”. „Când?”. „O dată, la aniversara unei colege, acum doi ani, şi-acum
două săptămâni, la „balul” reuşiţilor la Facultate, tot la o colegă”. „Şi-ai, primit
„reclamaţii”?”. „N-am primit, fiindcă intru imediat în ritm”. „Verificăm pe loc.
Domnişoară!”. Am dansat. Alexandru dansa corect cu mine, ţinându-mă la
distanţa „legală”, ca un bărbat de-aproape treizeci de ani, care nu-şi pune mintea
cu-o fetişcană de nouăşpe, chiar dacă i-a făcut favoarea să iasă cu ea-n lume. La
un dans, am auzit pe cineva spunând în spatele nostru: „Nu-i Alexandru Bujor?”.
„Ba da”. Alexandru s-a făcut că n-aude, iar eu m-am simţit foarte importantă. Mi-a
povestit de prin Deltă, că era pescar, de pe la vânătoare, că era şi vânător. „Eu ţi-
am împuiat capul cu de toate pentru toţi şi nu te-am lăsat să scoţi o vorbă”. „Eu
nu prea am ce vorbe să scot. Afară de vacanţele la coana Leana, încolo şcoală-
casă, casă-şcoală”. „Chiar aşa? nici un eveniment în viaţa dumitale?”. „Unul
singur: Festivalul din '53. Pentru prima oară, am văzut negri, galbeni – în carne şi
oase, am stat de vorbă cu copii din toate lumea şi-am şi mâncat o mulţime de
bunătăţi, pe săturate. Pentru mine, Festivalul ăsta a echivalat cu-o călătorie-n
jurul lumii. El mă mângâia de moartea lui Stalin. Dumneavoastră nu puteţi să-
nţelegeţi ce-a-nsemnat pentru mine moartea lui Stalin…”. „Într-adevăr, nu pot”.
Alexandru Bujor s-a uitat în ochii mei, fără nici o umbră de ironie. Avea o privire
cu care parcă-ncerca să-mi secţioneze creierul, nu alta.
— Pavele, cred c-ai băgat de seamă că multe fete, pe la opşpe-nouăşpe ani, câţi
aveam eu atunci, şi, de multe ori, şi femei în toată firea, adoptă-n faţa bărbaţilor
fie o atitudine de mare experienţă şi de mare emancipare, vrând să facă pe
grozavele şi să pară trecute prin ciur şi prin dârmon, cum se spune pe la noi pe la
ţară, fie o atitudine de mironosiţe, pure, neştiutoare, „nevăzătoare”, „neauzitoare” –
coborâte dintre heruvimi – care-n „nepătarea” lor, nici măcar un banc mai decoltat
nu „pricep”. Puţine fete şi femei se poartă firesc în faţa bărbaţilor şi nu vor să pară
ce nu sunt. Eu eram o fată cuminte, copil orfan, învăţat să numere de zece ori
banul, un copil – nu zic îmbătrânit, dar maturizat înainte de vreme, ca orice om
crescut în lipsuri. Aveam şi-atunci, cum am şi-acum, un principiu: sa vorbesc
deschis cu oamenii sau să nu vorbesc deloc. Deci, m-am purtat şi-am vorbit cu
Alexandru Bujor ca la „Judecata de Apoi”.
* „Domnişoară, eu nu mă gândeam la evenimente cu caracter social şi care pot
afecta mai multă lume deodată, mă gândeam la evenimente strict individuale, care
ne „bântuie” pe fiecare dintre noi, în ciuda epocii cooperatiste în care trăim”. În
timp ce spunea cuvintele-astea, Alexandru Bujor se uita-n ochii mei vrând parcă
să mă convingă de necesitatea unor asemenea evenimente într-o viaţă de om.
Înţelegeam întrebarea lui, dar am tăcut. Despre iubirea mea, singura mea iubire
de adolescentă, pentru un om care-ar fi putut să-mi fie tată, n-aveam de ce să-i
spun. Şi-apoi, ea trecuse. Iar despre o iubire, din sfera posibilului, a imediatului,
n-aveam ce să-i spun fiindcă nu exista. „Nu ai… nici un iubit?”, şi-a exprimat el,
în sfârşit, gândul, în forma care nu mai lăsa nici un dubiu. „Niciunul”. „Şi nici nu
iubeşti pe nimeni?”. Mi-a plăcut această dihotomie a ideii de iubire: una era să ai
un iubit, alta să iubeşti. Cred că-ntrebarea asta „bicefală” a declanşat în mine
interesul pentru Alexandru Bujor. „Şi nici nu iubesc pe nimeni”. „Ai să iubeşti…”.
„Sper”. „Un punct esenţial l-am lămurit. Acum să te-ntreb altceva”. „Întrebaţi!”.
„Ce-ai de gând să faci în viaţă? Dacă până acum te-ai gândit la asta”. „M-am
gândit, şi chiar de foarte multă, vreme. Am să mă fac doctoriţă, am să mă mărit şi-
am să fac doi-trei copii”. „Aşa de mulţi? „Gusturile” se mai pot schimba pe
parcurs”. „Să ştiţi că nu e vorba de nişte „gusturi”. E vorba de nişte principii”. „Ei,
nu mai spune!”. „Poate că vi se pare prezumţios ca la nouăsprezece ani să vorbesc
de principii, dar să ştiţi că aşa e. Mama zice că e bine ca omul să ştie ce vrea în
viaţă şi că e cu-atât mai bine cu cât ştie mai devreme. Eu m-am gândit de mică la
rostul pe care să mi-l fac în viaţă”. „Şi ţi se pare foarte important să ai copii?”. „La
fel de important ca şi profesia. Trebuie să-ţi câştigi pâinea şi să ai şi nişte fiinţe
pentru care să merite să trăieşti”. „Şi dacă n-ai asemenea fiinţe, crezi că nu merită
să trăieşti?”. „Ba da. Cred însă că un om trebuie să cunoască toate experienţele
fireşti pe care i le oferă viaţa. Aşa cred eu. Vedeţi, eu mă pregătesc pentru o viaţă…
o viaţă nespectaculoasă, în care-am să fac lucruri obişnuite. Pentru o viaţă
obişnuită, familia este obligatorie. Şi-apoi, un copil orfan tânjeşte după o familie.
Cred că, de fapt, de-aici porneşte totul. În zilele obişnuite, umbli la şcoală ori la
slujbă, şi vremea trece, cu lucruri importante sau cu unele mai puţin importante.
Dar mai vin şi nişte sărbători. Abia atunci, dacă n-ai familie, te simţi…”. „Izolat”.
„Izolat… exclus. Nu e nici o plăcere să ştii că nişte familii refuză invitaţiile de
dragul tău, ca tu să nu-ţi petreci sărbătorile singur; nu e nici o plăcere să te simţi
un balast în sufletul unor oameni cumsecade şi nici să te vezi doar cu celibatari,
cu oameni divorţaţi sau cu văduvi. Afară de Mama, eu n-am pe nimeni pe lume”.
„Eu nu mai am chiar pe nimeni”. „Şi nu vă e greu? Nu vă simţiţi singur?”. „Nu
prea am vreme să observ că sunt singur”. „Într-o meserie ca a dumneavoastră,
aveţi tot timpu-n minte personaje, situaţii, trăiţi odată cu ele…”. „Şi mor odată cu
ele…”. „Dar înainte de-a muri ele cu dumneavoastră şi dumneavoastră cu ele,
trăiţi, trăiţi şi vă puteţi dispensa de-o familie; o familie poate chiar v-ar încurca, v-
ar lua un timp în care-aţi scrie. V-am spus că-l cunosc foarte bine pe Matei
Şerban”. „Nu era doctor înainte de-a se apuca de pictură?”. „A făcut Medicina,
magna cum laude, dar n-a profesat niciodată. Picta şi-n timpul Facultăţii. S-a-
nsurat şi el, ca tot omul. Cu-o profesoară. Din dragoste. Asta nu-l făcea ca, după
ce se-nsurase, să se poarte-n casă altfel decât înainte de-nsurătoare. În casă la ei,
oră de masă nu era, oră de culcare nu era, oră de sculare nu era; dacă invitau şi ei
pe cineva, nenea Matei ba era acasă, ba nu era; dacă-i invita pe ei cineva, el de
cele mai multe ori n-avea chef să meargă, ori mergea şi, dup-o jumătate de ceas,
se făcea nevăzut. Elvira, tânăra doamnă Şerban, se usca pe picioare. Se-
mbolnăvise de ulcer tot răbdând de foame, şi plângând, în timp ce-ncălzea şi iar
încălzea o mâncare, pân-o făcea scrum, aşteptându-şi bărbatul cu masa. După un
an şi ceva, Matei Şerban s-a uitat la ea şi i-a spus: „Fată dragă, de când eşti cu
mine, te-ai procopsit cu un ulcer, şi să ştii că eu, cu timpul, mai bun n-am să mă
fac. Dac-o mai duci niţel aşa, te-alegi şi cu-o oftică. Ne-apucăm acum amândoi, îţi
facem bagajele şi te duc frumuşel la părinţii tăi, iar în zilele următoare îţi aduc eu,
cu un camion, toate lucrurile tale de zestre şi tot ce-ţi place de pe-aici, de prin
casă. Gândeşte-te şi tu că dintr-o-ntâmplare ai nimerit un an şi ceva la balamuc,
la secţia 'Monomanii' „. Elvira izbucnise-n plâns şi spunea printre suspine: „Eu de
tine nu mă despart, eu de tine nu mă despart, că te iubesc”. „Ba te desparţi, acum
şi pururea şi-n vecii vecilor. Nu sunt bun de bărbat, nici de tată, sunt pictor şi-
atât. În afara de pictură, nu iubesc pe nimeni şi nimic. Iar o femeie trăieşte cu un
om şi dacă omul este insuportabil, Michelangelo să fie el, viaţa ei tot otrăvită
rămâne. Căsătoria cu tine mi-e-nvăţătură de minte pân' la moarte. Îmi pare rău
doar c-a trebuit să fii tu cobaiul”. Şi s-au despărţit. Ea s-a măritat tot cu un
pictor”. „Luase şi ea „monomania”„. „Se vede treaba. Cel de-al doilea însă e om de
casă, tată de copii”. „Da, dar nu e Matei Şerban!”. „Înţeleg că vă place Matei
Şerban”. „E un mare pictor. Când o să ne treacă… chestia asta cu „putrefacţia”, ai
să vezi osanale… Domnişoară, dac-am înţeles eu bine, dumneata nu concepi viaţa
fără copii… să ştii că nici eu”. În clipa aceea, a sosit chelnerul cu nota. Am
înlemnit. Mama bătea pe puţin şapte zile la maşină pentru banii ăia. „Te-ai
speriat?”. „Da!”. „Ţi se pare o sumă exorbitantă?”. „Mie, da! E drept că-n viaţa mea
n-am fost la restaurant. Cea mai mare „petrecere” e să merg câteodată cu Mama la
cofetărie”. „Nu te-ai gândit niciodată să te faci actriţă?”. „Nu. De ce?”. „Pentru că,
în afară de felul cum arăţi, ai o dicţie perfectă şi vorbeşti cu o naturaleţe…!”. „Îmi
place să mă duc la teatru, dar să fiu actriţă nu mi-ar plăcea”. „Pentru că-ţi
închipui că actriţele nu duc o viaţă prea „ortodoxă”?”. „Nu de asta! Duc însă o
viaţă foarte grea. Mai întâi, să fii mereu altcineva, care să nu semene nici cu tine,
nici cu ce-ai fost înainte şi nici cu ce-ai să fii după; ai, n-ai chef, să joci în faţa
publicului care te vrea perfect, pe care nu-l interesează că te-o durea şi pe tine o
măsea, o mână, sufletul. N-ar fi de mine o asemenea meserie. Eu vreau o viaţii mai
tihnită”. „Păcat că nu vrei! Să ştii c-ai putea”. „Avem acasă o carte cu maxime şi
cugetări dintr-o mulţime de scriitori, de oameni celebri. În fiecare zi, citesc măcar o
pagină din ea. O ţin la capul patului. Ce mi-aţi spus dumneavoastră acum mi-a
adus aminte un cuvânt a lui Goethe: „Lumea nu este a celor care pot, este a celor
care vor”. Aşa e şi cu meseriile”. Am ajuns înapoi, la Costineşti, la unu noaptea.
„Va mulţumesc, domnule Bujor”. „Plăcerea a fost de partea mea, domnişoară”.
„Domnule Bujor, vreau se vă pun şi eu o întrebare: dumneavoastră iubiţi pe
cineva?”. „Nu mai iubesc pe nimeni”, mi-a răspuns el într-un târziu, ca şi când
atunci şi-ar fi-ntors sufletul pe toate feţele şi-n urma unei riguroase inspecţii ar fi
ajuns la concluzia pe care mi-o comunica.
„Şi n-aveţi nici o iubită?”. „Una? Nu”. „Mai multe?”. „Când sunt mai multe-n
acelaşi timp nu se mai numesc „iubite”. „Iubită” este o noţiune care nu are plural
simultan, sincronic”. „Şi care-ar fi pluralul sincronic în care-aţi încadra această
categorie de… femei?”. „Să le zicem „trăiristele” amorului, „efemeridele” amorului,
„sezonistele” amorului, pentru a nu şoca urechile unei tinere domnişoare”. „Am
înţeles”. „Nu ştiu dac-ai înţeles. Nu se-nţelege chiar totul dintr-o dată. Din cartea
aia despre care mi-ai spus, ce maximă, ce vorbă ţi-a plăcut cel mai mult?”. „Nu
ştiu dacă mi-a plăcut cel mai mult, dar mi s-a părut… m-a pus pe gânduri cel mai
mult o vorbă a lui Einstein: „Oricât ar părea de ciudat, lumea are totuşi un sens”„.
„Acum, la culcare, domnişoară, că s-o fi luat de gânduri coana Leana”, a zis
Alexandru Bujor, în timp ce-mi deschidea poarta.
În zori, când coana Leana a deschis, cu toate precauţiile din lume, uşa camerei,
m-a găsit trează.
„Cum, Sânziano, mamă, nu dormi?”. „Mi-a fugit somnul”.
I-am povestit din fir a păr unde fusesem, ce făcusem.
„Dac-aş fi în locul lu' domnu' Bujor ăsta, tot aşa aş face, mamă!”, a spus coana
Leana, sibilin, ridicându-se de pe patul meu şi pornind la o nouă zi de muncă.
— Pavele, e un gen de femei care suferă de ideea că toţi bărbaţii vor ceva de la ele;
nici dacă le-ntreabă-un bărbat pe stradă cât e ceasul ori cât au dat pe merele din
plasă ele nu pot crede sau nu le place să creadă că omul n-avea nici o „intenţie”.
Eu sunt contrariul acestui gen de femei. Chiar când cineva dovedeşte faţă de mine
nişte „intenţii” pe care şi-un chior le-ar observa eu tot îmi zic: „mi se pare mie”.
Toată noaptea m-am gândit atunci de ce mă invitase Alexandru Bujor: dacă se
simţea obligat faţă de Mama, n-ar fi avut decât să mă invite când venea şi Mama;
să mă trateze ca pe una dintre fetele-alea cu plural „multiplu” era clar că n-avea
de gând; că se-ndrăgostise subit de mine, deşi nimeni nu se-ndrăgostise pân-
atunci subit de mine, îmi dădeam seama că nu; şi asta cădea: că-i plăceam, i-oi fi
plăcut, dar câtă lume nu-ţi place? Pân' la urmă, am ajuns la concluzia că scria
vreo carte cu adolescenţi şi cu tineri foarte tineri şi că mă studia ca pe-un material
documentar. Chiar şi-ntrebările pe care mi le pusese duceau la o schiţă de portret.
Stau de multe ori şi mă gândesc dac-am fost vreodată fericită. Dacă mă gândesc
atâta şi nu-mi aduc aminte dintr-un foc, înseamnă că n-am fost. Încântată am fost
însă în câteva momente din viaţă. Seara aceea se numără printre ele, iar amintirea
ei mă face să repet nişte versuri care mi se par un rezumat al multor relaţii
omeneşti şi mai ales al legăturii cu Alexandru.
„… Vinovat e tot făcutul şi sfânt doar nunta, începutul”.
Peste două zile, dimineaţa pe plajă, m-am trezit cu Alexandru Bujor lângă mine.
„Dumneata nu mergi la nudişti?”. „Nu”. „Crezi că nu eşti destul de frumoasă?”, m-
a-ntrebat el, în glumă. „Şi dac-aş fi Venus şi tot nu m-aş duce”. „Zău?”. „Zău.
Probabil că sunt demodată”. „Şi eu sunt demodat. Nici eu nu mă duc. Un punct
comun în biografia noastră. Ai fost vreodată-n Deltă?”. „Nu”. „Şi n-ai vrea să
mergi?”. „Ba da”. „Ai vrea să mergi cu mine?”. „Aş vrea, dar ar trebui să-i cer voie
Mamei”. „Ai dreptate”.
În fiecare zi, venea la Costineşti, ne duceam la plajă-mpreună, stăteam de vorbă,
ne plimbam, mâncam la coana Leana, mergeam la restaurant seara, în ciuda
protestelor mele.
„De ce ţi-o fi aşa de milă de banii mei, nu ştiu”, zicea Alexandru, când mă revoltam
faţă de-atâta risipă. „Mi-e milă, fiindcă eu n-am avut niciodată bani şi nu vreau să
le fac impresie proastă”.
Toată atitudinea lui mă-ntărea în convingerea că mă studiază în vederea unui
personaj. Nici cel mai vag semn de interes fizic pentru mine. Mi-ar fi făcut plăcere
să ştiu că-i plac, dar nu făceam nimic pentru asta, nici măcar nu-i dădeam de-
nţeles că-mi plăcea el mie. Mă purtam ca un model care se expune pe toate feţele-
n faţa artistului dispus să-l treacă la nemurire. În acelaşi timp, ghimpele
curiozităţii nu-mi dădea pe de-a-ntregul pace: dacă, totuşi, nu eram decât un
surogat care s-o-nlocuiască pe Ileana Sachelarie, a cărei imagine-mi stăruia în
minte, în prezenţa şi-n absenţa lui Alexandru, şi dacă-mi stăruia mie-atâta, în
mintea lui de ce n-ar fi stăruit?
Într-o zi, cam a zecea de când ne tot vedeam, ne-a apucat seara pe plajă. Fusese o
zi extrem de călduroasă. În violetul roşiatic al amurgului, ochii lui Alexandru
păreau de-un albastru şi mai intens decât în plină zi. Rămăsesem singuri pe nisip.
El stătea răzimat într-un cot şi fuma, iar eu stăteam întinsă pe cearşaf şi sorbeam
ultimele raze ale amurgului care totdeauna-mi dau o stare pe care n-aş numi-o
tristeţe, ci mai degrabă sentiment al ireparabilei treceri. Stăteam nemişcată ca un
gisant.
— Ce e-aceea?
— O piatră de mormânt care-l înfăţişează pe răposat: mort, deci aşezat orizontal.
De la verbul francez gésir. Prin evul mediu, cred că şi-n Renaştere şi, ca o
reminiscenţă, poate şi azi, morţii care-şi puteau „permite”, erau înfăţişaţi fie ca
gisanţi fie ca oranţi, de la verbul latinesc orare.
— A se ruga”.
— Vezi că ştii?
— Când stau de vorbă cu tine, îmi dau seama ce puţin ştiu.
— Pavele, azi, oamenii primesc în şcoli o educaţie mai mult tehnică. Umanistica e
lăsată cel mult pe planul doi. Azi eşti educat în scopul de-a fi cât mai devreme apt
să-ţi câştigi pâinea. Să ştii că eu n-am nici un merit că ştiu nişte lucruri cu care
trec drept „mare savantă” în ochii tăi. Norocul meu a fost să fi avut o mamă
învăţată într-adevăr: un om care, cel puţin jumătate din viaţă, a citit. Acest tip de
om devine din ce în ce mai rar. Azi, oamenii care se ocupă de critică literară, de
pildă, aproape că mai mult scriu decât citesc, zău că nu exagerez! Trăim cu toţii
într-o epocă a eficienţei: ai citit zece rânduri, scrii şi tu zece rânduri despre ele!
Actul „gratuit” aproape că nu mai există în cultură. Prin asta înţeleg actul cultural
care nu aşteaptă remunerare imediată, făcut fără intenţia de-a fi pus pe tarabă
neapărat şi, mai ales, numaidecât. Cel care se-aşază, se pritoceşte, se prepară-
ncet, răbdător, ca un coniac de viţă aleasă. Azi, mai totul e pus la fermentare
artificială. Cine practică fermentaţia naturală e considerat un fel de ornitorinc, o
fosilă vie printre-atâtea fiinţe intrepide şi adaptabile mai ceva decât cameleonul.
— Stăteam deci ca un gisant. Însă prin capul meu viu umblau gânduri, mai ales
un gând. Era bine, nu era bine să-l spun cu glas tare, eu tot aveam să-l spun.
„Domnule Bujor – am zis eu abia mişcându-mi buzele – o iubiţi pe doamna
Sachelarie?”. „Nu!”.
Alexandru Bujor s-a albit la faţă. Întrebarea mea lovise-n plin. S-a uitat la mine
scurt, prin fumul de ţigară, cu privirea omului căruia grozav ce-i vine sa dea cu-o
piatră-ntr-un geam. Atunci, pentru prima oară, mi-a fost frică de el. Îmi luasem o
libertate la care nimic din comportamentul lui nu-mi dădea dreptul. Sunt convinsă
şi astăzi că-ntrebarea aceea a mea a grăbit urmarea. Deşi nici el nici eu nu ne-am
clintit din loc, simţeam cum între noi creşte o tensiune care-avea să ducă la
altceva decât ce fusese pân-atunci. Azvârlindu-şi departe mucul de ţigară nestins,
Alexandru Bujor s-a uitat în ochii mei şi, cu o voce niţel tremurată, m-a-ntrebat:
„Mai vrei să ai copii, domnişoară? Nu te-ai răzgândit?”. „Nu. Eu mă răzgândesc
greu”.
Aplecându-se foarte puţin asupra mea, dar luându-mi lumina, a continuat, fără să
mă scape din ochi: „Ai vrea să faci copiii-ăştia cu mine?”. „Da”.
Răspunsul meu atât de prompt dovedea că fusese dat cu mult înaintea întrebării
lui Alexandru Bujor. Eu mă-ndrăgostisem de el. Dacă n-ar fi fost corectitudinea lui
care, nici azi nu ştiu dacă era o tactică sau adevărată lipsă de interes faţă de mine,
poate că n-ar fi mers atât de la sigur. Şi dacă n-ar fi venit după „balul
absolvenţilor”, la care mă simţisem fată-bătrână fiindcă mersesem singură, când
hotărâsem să mă mărit cât mai curând, poate că aş mai fi reflectat înainte de-a-i
răspunde lui Alexandru Bujor. Întrebarea lui era atât de neaşteptată, iar principiul
meu de-a spune oamenilor adevărul, atât de-nrădăcinat în mine, încât… „Copiii
vrei să fie legitimi, nu?”. „Sigur”, am răspuns eu cu un glas pierit. „Prin urmare,
trebuie să te măriţi cu mine”. „Aşa s-ar părea”. I-a venit să zâmbească. „M-ai lua
chiar dacă doamna Hangan ar zice „nu”?”. „Chiar”.
În clipa-aceea, aplecându-se spre mine, m-a privit grav în ochi. Mi s-a părut că
ceva se topeşte-n sufletul lui.
— Pavele, aşa m-am măritat eu Alexandru Bujor.
— Îţi pare rău că te-ai măritat cu el?
— Nu. El m-a luat fiindcă voia copii. Copiii pe care Ileana Sachelarie nu vrusese să
i-i facă.
— De unde ştii? Ţi-a spus el?
— Nu mi-a spus nici el, nici altcineva, dar sunt atâtea lucruri pe care le ştii fără să
ţi le spună nimeni! El m-a luat fiindcă dorea copii. La urma urmei, de-asta l-am
luat şi eu. Era deştept, atrăgător, talentat, eram îndrăgostită de el. Ce puteam dori
mai bun ca tată pentru un copil pe care ardoarea unei fiinţe de nouăsprezece ani,
însetată de iubire şi de dorul maternităţii, abia-l aştepta? Asta, la o primă vedere.
Apoi, Pavele, dacă privim viaţa ca pe-o permanentă experienţă nu ne mai pare rău
de nimic. Zece ani, cât am fost măritată cu Alexandru Bujor, nu m-am putut
mărita cu altcineva şi nici propuneri directe de amor nu mi s-au făcut. Plus că,
fiind măritată, consideram de datoria mea să resping orice tentaţie erotică.
— Şi-au fost multe?
— Numărul nu contează, ci intensitatea. Am fost îndrăgostită de cineva. L-am
ocolit, ca să rămân ceea ce numesc eu, tradiţionalistă cum sunt, femeie cinstită.
Cât am fost măritată cu el, şefii mei, Voicu Marin şi Titus Verzeu, deşi „dragă” le
eram şi-atunci ca sarea-n ochi, n-au îndrăznit să-mi dea un picior. Alexandru
Bujor era şi pe-atunci, ca şi astăzi, nu numai un scriitor de talent, ci şi un gazetar
temut. Unul care dacă te-a azvârlit o dată-n gura lumii nici dracul nu te mai
scoate din ea şi nici o apă nu te mai spală. Dacă m-aş fi dus să mă plâng de Marin
şi de Verzeu lui Alexandru nu spun că i-ar fi desfiinţat, dar o umbră ca un semn
de-ntrebare cât un stâlp de telegraf tot ar fi azvârlit asupra lor şi ştii principiul că
nu e bine să zgârmi în rahat. Dar ei ştiau foarte bine cu cine-aveau de-a face.
Ştiau că cine nu-i spune lui Voicu Marin „vă rog, domnule profesor” pentru a-şi
păstra postul n-o să se roage nici de-un bărbat care-a lăsat-o. Şi-apoi şi pe-atâţia-i
lucraseră pân' la mine, încât ajunseseră maeştri în lucrături: reducere de posturi!
Poţi să zici ceva?! Reducere de posturi, fără tinichea legată de coadă. Lucrătură
fină. În meseria asta, Voicu Marin debutase ca un tâmplar de mobilă negeluită şi
când îmi venise mie rândul la „exmatriculare”, ajunsese-un adevărat ebenist.
— Sânziană, te-ai măritat din dragoste cu domnul Bujor. Nu te supăra că te-ntreb,
cum ai ajuns să nu-l mai iubeşti? Că, după cum am înţeles eu, când v-aţi
despărţit nu ţi-a părut cine-ştie-ce rău.
— Da. Am să-ţi spun ceva, Pavele. Am fost îndrăgostită de el, până peste urechi,
fiindcă e un bărbat foarte atrăgător, dar nu l-am iubit niciodată. Din focul de la-
nceput, când a trecut vâlvătaia, în loc să rămână cărbuni trainici care să ardă
acoperiţi mai departe, încet-încet n-a mai rămas decât un scrum firav. Mai întâi –
asta n-are legătură numai cu Alexandru – îmi dau pe zi ce trece seama că eu nu
pot iubi decât un om modest. Nu e vorba de situaţia lui socială. Iar modest pentru
mine nu-nseamnă „oarecare”. Prin modestie – deşi unii o consideră virtutea cea
mai apropiată de viciu, şi anume de ipocrizie – prin modestie, înţeleg calitatea
sufletească a omului ajuns atât de sus încât consideră de la acea-nălţime pe toată
lumea egală. Nu pot iubi oameni în sufletul cărora nu-ncape principiul egalităţii.
Nu pot iubi oameni care cred că totul li se cuvine doar lor. Nu pot iubi oameni
cărora le place să umilească. De aceea nu l-am iubit pe Alexandru Bujor.
Căsătoria mea cu el ca şi răcirea mea de el au pornit de la Ileana Sachelarie. La
vreo cinci-şase luni după ce ne-am căsătorit, i-a apărut Ilenei Sachelarie Rudele
sărace ale gloriei. Eu socotesc romanul ăsta una dintre cele mai frumoase cărţi pe
care le-am citit, o carte demnă de orice mare literatură.
— Aşa cred şi eu.
— L-am citit cu sufletul la gură. În troleibus, în pauzele de la cursuri, iar când s-a
terminat mi-a părut atât de rău de parc-aş fi pierdut o amintire dragă. I l-am dat
şi lui Alexandru să-l citească – parcă trebuia să i-l dau eu?! A trecut o săptămână,
au trecut două, Alexandru nu spunea un cuvânt despre carte. Era clar că nu voia
să spună. Imaginea Ilenei Sachelarie abia se mai umbrise pentru mine. Rudele
sărace ale gloriei o aduceau în actualitatea mea sufletească, aureolate de-o nouă
lumină; o transformau într-o imagine acută.
„Alexandre, ai citit Rudele sărace ale gloriei?”. „Da”. „Şi nu ţi se pare
extraordinară?”. „Să nu exagerăm!”. „Mie, cu mintea mea a slabă mi se pare
extraordinară!”. „Mă rog…”.
Cu asta discuţia se-ncheiase.
Trecuseră două luni de la apariţia cărţii. Nici un articol în vreo gazetă literară, nici
măcar o recenzie cât de prizărită. O evidentă conspiraţie a tăcerii. Mi-am
manifestat nedumerirea faţă de Mama, în a cărei judecată am crezut neclintit,
totdeauna.
„De ce te miri? Majoritatea criticilor fac cronici la oameni, nu la cărţi. Dacă Ileana
Sachelarie ar fi directoare de editură, nevastă de director, redactor măcar, pe
undeva, ar fi plouat cu osanale la adresa ei, dar aşa? Cine este Ileana Sachelarie?
O scriitoare care stă acasă şi scrie, care nu trage sfori, nu face parte din nici o
gaşcă, nu declară pe nimeni genial, ca acela s-o declare şi el genială, şi care, pe
deasupra, mai are şi-un talent solid, un gust desăvârşit, calităţi care, oricum, nu
se iartă!”. „Dar Alexandru cum de nu le spune în redacţie că merită să se scrie
despre ea?”.
Mama s-a uitat lung la mine şi nu mi-a dat nici un răspuns. Era inutil să-ncerc să
forţez tăcerile, atât de expresivele tăceri ale Mamei.
Într-o după-amiază, întorcându-mă de la cursuri, l-am găsit pe Alexandru cu doi
dintre criticii care-l tămâiau şi care-l tămâie şi astăzi, cu Emil Anton şi cu Grigore
Dinulescu. Emil Anton – devenit „Emil” din vreun elan rousseau-ist poate, căci pe
numele lui adevărat îl cheamă Vasile Anton – scria şi scrie şi astăzi, mai ales
despre morţi şi morţi demult, deci morţi cu situaţie clară, şi despre vii, foarte vii
prin locurile unde sunt plasaţi. Faţă de Alexandru Bujor, Emil Anton a arătat
totdeauna o fidelitate demnă de-o cauză mai bună, zic eu, dat fiind că-l apără şi-n
cazuri de neapărat, când Alexandru Bujor, de exemplu, scrie scenarii de filme de-
un gust îndoielnic sau cărţi nu zic nedemne, dar nu de demnitatea unui om care
la douăzeci şi patru de ani era laureat al premiului de stat pentru un roman pe
drept cuvânt clasic.
Cu Grigore Dinulescu lucrurile erau şi sunt mai complicate. Dinulescu scrisese
totdeauna la „concurenţă”, iar tămâierile lui la adresa lui Alexandru erau şi sunt
intermitente. Între ei, când e mare amor, când răceli, tignafes, jucării aruncate
peste gard, trânteli, pufneli, articole de luare peste picior ale unuia despre celălalt,
ca după aceea să ajungă la „pupat toţi piaţa endependenţi”; unei asemenea
perioade calme, duioase, îi urmează obligatoriu una de relaţii „deteriorate”, cum
scriu ziarele. Cu Dinulescu, Alexandru s-a aflat de totdeauna, deci, într-un amor
ciclic: aci pipa păcii, aci securea. Cum îţi spuneam, l-am găsit pe Alexandru în
mare vervă, cu cei doi critici care, independent de relaţiile lor cu Alexandru, n-
aveau ochi să se vadă unul pe altul, ca doi buni colegi de disciplină, la aceeaşi
catedră universitară. Emil Anton, înăltuţ, bine făcut la corp, spelb – tipul de
bărbat fără pic de păr pe piept, cu-o barbă pe care poate s-o radă-n fiecare zi sau
la două săptămâni că tot atâta – cu un păr des, tuns modern, într-un stil
intermediar între intelectual şi frizer, cu-o mutră frumuşică, de copil bătrân,
totdeauna impecabil îmbrăcat, făcând pe frumosul şi fiind convins de succesul lui
la femei, avid de aventuri de două parale, ca unul însurat din anul I de Facultate,
dornic să recupereze o tinereţe monogamă, era tipul mediocrului relativ învăţat, al
cărui singur merit era o perseverenţă şi-o conştiinciozitate în stare să găurească
munţii. Ăsta n-ar fi scris un rând despre ceva ce n-ar fi citit din scoarţă-n scoarţă.
Tu însă puteai să-l citeşti pe el tot din scoarţă-n scoarţă că afară de date – exacte,
ce e drept – o idee demnă de reţinut nu găseai în cele minimum trei-patru sute de
pagini pe care le scria anual. În scris îl ignora pe bunul său coleg Grigore
Dinulescu aşa cum şi acesta-l ignora pe el. Însă de câte ori îşi vorbeau aveau grijă
să-şi scoată pârleala, azvârlindu-şi în faţă unul altuia câte lături puteau, pe-un
ton care-ncerca să fie de-o „maaare” urbanitate, ceea ce lui Dinulescu îi şi reuşea,
el fiind şi deştept. De talie mijlocie, slab, negru-tăciune, cu un aspect ponosit, în
ciuda hainelor bune pe care le purta, cu un cap cât un pumn, „coafat” romantic,
cu nişte păr creţuliu lung şi fără luciu, adus abil – credea el – peste o chelie
apărută de la prima tinereţe, cu nişte ochi frumoşi, negri, plini de-o ironie
neagresivă, cu vorbă domoală, ponderată şi cu-o voce ca un fir de aţă tras dintr-o
haină putredă, atât de subţire şi de pricăjită ce era, Grigore Dinulescu îţi inspira,
de la prima vedere, simpatie şi chiar duioşie, iar când îl ascultai, respect pentru-
nvăţătura, pentru fineţea judecăţii şi-a observaţilor lui. Cu o fire aplecată spre
meditaţie, spre aprofundarea lucrurilor, cu o fire de cărturar deci, din păcate,
lăsându-se antrenat pe panta gazetărească a criticii literare, adică, spre cronica
săptămânală şi nu doar spre una, ci spre mai multe, alunecase şi spre o
superficialitate pe care nu trebuia să fii de meserie ca s-o bagi de seamă. Cronicile
astea ale lui – pe care, dacă le luai de bune, reieşea că Grigore Dinulescu citea pe
puţin o mie, o mie cinci sute de pagini pe săptămână şi-n mai toate limbile
pământului, pe lângă faptul că puţeau a citit din trei în trei şi-a compilare de
articole de prin gazete străine, mai erau şi de-o platitudine cu totul nedemnă de el.
Măsura inteligenţei şi-a culturii lui Grigore Dinulescu o găseai în cărţile lui, în
lucrurile care nu se făceau de azi pe mâine. Grigore Dinulescu manifestă o ciudată
instabilitate în comportament, cu-atât mai ciudată cu cât dedesubtul ei nu se află
nici un interes. Pe lângă adevărate acte de cultură – pe care le face din convingere
profundă, dându-şi silinţa să dezgroape scriitori de valoare, a căror viaţă civică n-a
fost tocmai exemplară, ştiind de la-nceput că-şi va aprinde paie-n cap – îl apucă
un pueril spirit de frondă, un spirit de „mamă a răniţilor”, manifestat prin cronici
la unii scriitori care se-autodeclară nedreptăţiţi şi geniali, cronici, articole cu
aprecieri disproporţionate faţă de valoarea cărţilor în cauză. Cronici şi articole
care-l pun pe împricinat alături de Tolstoi, de Dostoievski, „egali la puncte”, iar pe
Thomas Mann – alături el de-mpricinat, de exemplu. Mă rog, nişte lucruri alăturea
cu drumul – dar rău de tot – pe care sunt convinsă că Dinulescu de fapt nu le
crede. Ăştia erau cei doi companioni ai lui Alexandru din după-amiaza aceea. Am
făcut nişte cafele pentru noi toţi şi i-am tratat cu ştrudel făcut de Mama. Se vorbea
de una, de alta, de nişte schimbări pe la gazetele literare, care pe unde se mai
dusese, lucruri neinteresante pentru mine.
„Domnilor – am zis eu la un moment dat, după ce tot timpul tăcusem – cum de nu
scrieţi, în fine, nu se scrie nici o cronică la Rudele sărace ale gloriei?”
Amândoi, deodată, s-au uitat la Alexandru cu-o privire încurcată, şi-n chip de
răspuns au dat vag din umeri.
Alexandru s-a uitat la mine cu-o uitătură de să mă bage-n pământ şi alta nimic.
Cu un glas alb ca şi faţa, mi-a spus din vârful buzelor: „Tu de-nvăţat nu ai?”. „Că
bine zici! Mă duc să-nvăţ la anatomie”, am spus eu, şi luându-mi la revedere de la
cei doi critici, am plecat la bucătărie să-nvăţ.
Pe vremea aceea, locuiam într-o garsonieră. Învăţam eu, că trebuia să-nvăţ, dar
nu-mi tihnea. Uitătura lui Alexandru îmi trecea ca o răcoare prin suflet. Când am
auzit uşa de la intrare închizându-se-n urma celor doi musafiri, a-nceput să-mi
bată inima. Alexandru a intrat în bucătărie izbind uşa de frigider.
„Sânziana!”
M-am ridicat în picioare ca un soldat strigat de sergentul-major şi, dând de ochii
lui Alexandru, m-am tras instinctiv îndărătul mesei.
„Te sfătuiesc să-ţi vezi de treburile tale şi dacă n-ai destule scrie articole de critică
şi-ncearcă să le plasezi pe la gazete, dar nu te-amesteca în relaţiile mele cu
oamenii. Lasă tonul ăsta de domnişoară moralizatoare, care ţine discursuri pe
pietroaie-n Hyde Park. Să nu zici că nu ţi-am spus!”. „Am să-mi dau osteneala de-
aici înainte să nu mă mai amestec în nici un fel de relaţii ale tale cu nici un om:
trecute, prezente sau viitoare. Şi-ţi mai promit ceva: am să-ţi studiez stilul verbal,
cinetic şi mimic la fel de atent ca şi pe cel scris”. „Nu e treaba ta ce scriu sau
despre ce scriu oamenii!”. „Şi eu care credeam că e treaba cititorilor!”.
— Literatura nu era „treaba” mea atunci, aşa cum, mai târziu, nici viaţa Lilianei
Fodor n-avea să fie „treaba” mea. Cât de mult se repetă viaţa! Şi cum nu ţi se iartă
că, luând-o-n serios, vrei să participi la ea din toată fiinţa şi fără beneficiu…
* „Meciul” nostru s-a-ncheiat la egalitate. Din ziua aceea, a apărut între mine şi
Alexandru exact ceea ce nu trebuie să existe într-o familie: teama unuia faţă de
celălalt. Eu am început să mă tem să-mi mai spun părerile faţă de el. În orice
discuţie, ocoleam nişte subiecte aşa cum vasele ocolesc recifele. Alexandru,
dându-şi seama din replicile mele că eram mai deşteaptă decât mă crezuse, a-
nceput să se teamă de cenzura mea. Coleric, ţâfnos şi nestăpânit cum era, cu
toate că ştia că-l observ atent, nu-şi dădea osteneala să se prefacă. Eu însă mă
prefăceam. Vrând să par indiferentă la multe lucruri pe care le făcea şi care mie
nu-mi plăceau, mă prefăceam. Mi-era teamă de privirea urâtă, umilitoare, care-i
învineţea ochii, de dispreţul care-i ţâşnea din fiecare por, de scârba şi de răutatea
din vocea lui când te certa.
Mă certase şi Mama, şi nu o dată. Dar pe chipul şi-n glasul ei se citea atunci
părere de rău, dezamăgire poate, niciodată însă dorinţa de-a nimici, de-a degrada,
niciodată ură.
Ce cred eu că i-a stricat şi-i strică cel mai mult lui Alexandru Bujor e felul ăsta de-
a trăi mereu în „piaţă”, în public: „Învaţă să cunoşti oamenii printre oameni;
învaţă să meditezi asupra lor în singurătate”, zice Goethe, dar Goethe e un autor
care pe Alexandru îl plictiseşte! Alexandru are, nu exagerez, un fel de spaimă a
vidului. Îi place să fie mereu înconjurat, de oricine, dar înconjurat, şi mai ales
adulat. Pe la toate revistele pe unde-a trecut, avea adevărate „locotenenţe”,
alcătuite din nişte tipi care nu se despărţeau de el, arivişti de duzină, pe care de
fapt doi bani nu dădea, aliniaţi la dreapta lui, la stânga, în faţă, în spate, ca
gorilele unui caudillo sud-american. Mult rău i-a făcut gazetăria… prost înţeleasă.
— Dar el ca şi gazetar a făcut şi mult bine. A luat apărarea unor oameni, în cauze
drepte, a deschis anchete, a stârnit un curent de opinii. Şi-apoi straşnic ştie scrie!
— Tot ce spui tu e-adevărat. Alexandru Bujor e un amestec de mari calităţi şi de
mari defecte. Cel mai mare defect al lui e lipsa de măsură; al doilea – o-
ncăpăţânare care-l duce la fapte pur şi simplu stupide – e pătimaş, nestăpânit,
bănuitor; darnic şi indulgent numai cu cine nu trebuie, azvârlind cu miile pe
fereastră pentru toanele lui şi-ale „locotenenţilor” şi nedând cinci lei pe-o floare
pentru nevastă. Asta eram eu. Nu e rău, nici zgârcit. Pe unde-a trecut, de câte ori
s-a-nscăunat, a-nceput-o cu dărnicie, cu „parastase”. Nu e rău, dar face mult rău
în jurul lui. E foarte influenţabil. Şi nu ştiu cum se face că toţi oamenii
influenţabili sunt permeabili ca tifonul la sfaturile proaste şi impermeabili ca sticla
şi ca betonul-armat la cele bune. Toate sfaturile proaste ale „locotenenţilor” şi-ale
altora ca ei se prindeau de el ca scaieţii de coada câinilor. Ce era bun în el abia
mai răsufla de gunoaiele-n care se-afunda tot mai mult, cu spiritul ăsta de gaşcă,
de tras sfori, cu atmosfera asta de maidan intelectual în care se complăcea, cu
azvârlirea permanentă de lături în capul cui se nimerea, viu sau mort, cu o ură
nepotolită împotriva oricui îl ignora sau nu era de-aceeaşi părere cu el. A creat
întotdeauna în jurul lui o atmosferă efervescentă, ce e drept, dar de-o efervescenţă
insalubră. Adevăratul intelectual este un om senin, nepărtinitor, tolerant, un om
dispus să discute, să polemizeze urban, de la egal la egal, un om care se ţine
strâns de principiile logicii şi-ale adevărului şi care nu ţine să aibă dreptate în
afara lor. Alexandru Bujor nu respinge nici un mijloc prin care să-şi impună
punctul de vedere. Punctul lui de vedere nu se-nclină în faţa logicii şi-a
adevărului, ci logica şi adevărul trebuie să se-ncovoaie-n faţa punctului său de
vedere. Patima asta-i ia minţile, îi întunecă o inteligenţă reală. Când spun că mult
rău i-a făcut gazetăria să ştii că ştiu ce spun. Ziceai că straşnic ştie să scrie. Cred
că şi calitatea asta i-a dăunat. Dacă n-ar fi avut atâta iuţeală de condei şi-atâta
incisivitate, necesare gazetarului, dacă fraza nu i-ar fi ieşit din primul foc, şi-ar fi
trebuit s-o refacă, o dată, de două, de trei ori, poate că asta i-ar fi cerut mai multă
reflecţie şi i-ar fi dat timp să se răzgândească în privinţa unor lucruri. După ce-şi
pălea cu nădejde victima – adversar imaginar – Alexandru trecea printr-o scurtă,
foarte scurtă, perioadă de remuşcări, când i-ar fi făcut victimei şi „bouche a
bouche”, ar fi umblat să-i obţină cavou dacă acela era mort, locuinţă dacă era viu;
era gata să umble, să se bată, să se zbată pentru victimă. Dacă însă victima vie-
ndrăznea să riposteze, remuşcările lui Alexandru încetau brusc, îi lua „ca cu
mâna”, şi se năpustea asupra omului, cu o-nverşunare-n care-i târa şi pe acoliţi,
formau o tabără, deveneau reprezentanţii unui principiu sacru pentru care-
mbrăcau armura şi puneau mâna pe sabia dreptăţii împotriva oricui nu le-
mpărtăşea părerea, şi astfel, dintr-o chestiune personală, care n-ar fi solicitat mai
mult de doi inşi – Alexandru Bujor şi cel atacat – deodată, acest atac la persoană
se lăţea, solicitând în „verva” polemică fanatizată, de fapt ce este mai urât şi mai
josnic în sufletul omului: spiritul de răfuială, dorinţa mahalagească de-a căta
pricină. Astfel, prin Alexandru Bujor şi-n jurul lui se crea o atmosferă de
Domnişoara Nastasia. Studiindu-l pe Alexandru Bujor, am zis că o avea dreptate
nenea Iancu Stein care zice că românul suportă foarte bine răul şi foarte rău
binele. Alexandru este tipic pentru felul cum i se urcă omului la cap şi cum,
apucat de ameţeala propriei persoane, începe să creadă că totul i se cuvine. Până
la el, credeam – şi chiar şi azi, în ciuda lui, continui să cred – că succesul trebuie
să-l facă pe om mai bun.
— Asta – cum ţi-i răsadul. Pe unii-i face mai buni; dar puţini îs aceia. E ca şi cu
avutul de orice fel: n-ai zice că omul cu cât are mai mult cu atât să dea mai mult?
Dar nu vezi că el pe ce are, pe ce-şi strânge mai tare băierile pungii şi-şi pune mai
multe lăcate la uşi?! Puţine suflete rămân neîntinate la ban şi la mărire.
— Alexandru Bujor nu se numără printre ele. De unde ziceam, şi mai zic şi-acum,
că succesul trebuie să-l facă mai bun pe om, tot eu zic că succesul venit prea
devreme, prea dintr-o dată, poate strica mult omului, îl poate strica de tot.
Alexandru, fără să fi trăit în cine-ştie-ce mare bogăţie, totuşi, n-a ştiut niciodată
ce-i lipsa. A mâncat totdeauna pe săturate şi lucru bun, i-a fost iarna – cald, vara
– răcoare, a fost îmbrăcat ca lumea şi iubit şi crescut ca domnii, cu profesor de
franceză şi de engleză, fiindcă domnu' Tase Bujor, tâmplar de lux din gura
Oborului, şi coana Maria, oameni simpli dar luminaţi, vruseseră să facă din el
domn. Domnu' Tase Bujor, oborean de baştină, şi coana Maria, ardeleancă venită-
n Bucureşti ca fată-n casă la un doctor, căsătoriţi de la tinereţe, n-avuseseră nici
un copil până la aproape cinzeci de ani ai coanei Maria şi până la peste cinzeci ai
domnului Tase. Ţi-nchipui ce-nsemnase copilul ăsta pentru ei. Coana Maria
numai mestecat în gură nu-i dădea, încolo până a strâns-o Dumnezeu, stătuse
numai drepţi în faţa „pruncului”, care ieşise năzuros ca domnu' Tase, de nu ţi-ar fi
mâncat două zile-aceeaşi mâncare şi nu s-ar fi-mbrăcat de două ori cu-aceeaşi
cămaşă, ferească sfântul! şi zăcaş ca maică-sa, care, de-aceea, în viaţa ei n-
avusese o prietenă, care nu pomenea o dată de neamurile ei, şi căreia, de când
venise-n Bucureşti, o dată nu-i călcase piciorul prin Transilvania. De la coana
Maria, Alexandru moştenise, pe lângă o fire pizmătăreaţă fără motiv, un spirit de
ordine „austro-ungar” şi accese de zgârcenie surprinzătoare la un om – mai
degrabă mână-spartă. Coana Maria dădea bani numai pe lucruri care meritau. Ca
nevastă de tâmplar de lux, avea-n casă mobilă demnă de-un palat: piese rare,
adunate în timp de domnu' Tase de prin poduri de la clienţi, considerate
irecuperabile de-aceştia, restaurate cu-o răbdare de bijutier de domnu' Tase, copii
după piese rare, făcute de mâna domnului Tase, mai „autentice” decât originalul,
piese făcute din imaginaţia domnului Tase, care nu erau cu nimic mai prejos decât
cele făcute de mari ebenişti. Aici, ai o mostră prea puţin reprezentativă: sufrageria
asta, pe care Alexandru mi-a lăsat-o, neavând unde s-o pună la noua nevastă; e o
comandă de prin '52, pe care clientul nu s-a mai prezentat niciodată s-o ridice,
deşi o plătise pân' la ultimul creiţar. Piesele preţioase a găsit Alexandru unde să le
pună la noua nevastă. Şi-a zis probabil că, pentru o doctoriţă, sufrageria asta e
prea bună! Mobila Bujorilor era căptuşită şi dubşită de investiţiile coanei Maria:
argintărie, olănduri, cristale, porţelanuri fine, vândute pe mai nimic de lume după
război. Astea erau valori până la care urca informaţia şi priceperea coanei Maria.
Altminteri, pe câte o piesă autentică din secolul al optsprezecelea, tronau – într-un
cristal sau într-un porţelan, care chiar de nu era la fel de vechi ca „suportul” era
însă de o calitate care nu-l contrazicea prea mult – tronau flori de mătase ori de
tiul – că nu se inventase încă plasticul – iar pe pereţi picturi de gang. Acest interior
eteroclit este perfect reprezentat spiritual în fiinţa şi-n opera lui Alexandru. Cu
mult înainte ca eu să mă mărit cu Alexandru, pe când învăţam la literatură
română despre el, Mama mi l-a caracterizat, cum până azi n-a reuşit nici un critic
să-l caracterizeze, n-a reuşit sau n-a avut curajul: „Un amestec de mare şi viguros
talent cu un prost-gust „desăvârşit”„. Cât timp povesteşte, Alexandru Bujor este
un prozator de mâna-ntâi, în ciuda faptului că toate personajele lui, uman
vorbind, sunt antipatice. Când însă vrea să „facă frumos”, să descrie de dragul
descrierii, sau să facă, dragă Doamne, „consideraţii” este de-un prost-gust atât de
„măreţ” că te-ntrebi – cine nu-l cunoaşte – dacă e voit, dacă nu e o farsă, o bătaie
de joc la adresa cititorului. Astea sunt florile de crepsatin şi de tiul, ţigăncile cu
ţâţe goale şi cu lulea din opera lui Alexandru Bujor! Îţi spuneam că, deşi mână-
spartă, Alexandru are accese de zgârcenie, moştenite tot de la maică-sa, care nu se
tocmea când cumpăra un pocal de argint, sau chiar dacă se tocmea, tot îl
cumpăra, în schimb prăjea în aceeaşi untură până-o făcea scrum, iar piaţa şi-o
făcea numai seara, când tot omul vinde pe cât o fi, numai să plece mai repede
acasă. Foarte larg la nimicuri, culant cu portarii, cu chelnerii, cu şoferii de taxi, pe
Alexandru-l apucă morbul zgârceniei la lucruri mari. N-am să uit cum, pe când
era-nsurat cu mine, a vrut să cumpere de la cineva un Andreescu, un peisaj de-o
frumuseţe care-ţi tăia răsuflarea. Mie, ca omului care-n viaţa lui n-a avut bani, îmi
sunt necunoscute şi indiferente investiţiile. Dac-aş avea însă o dată bani să-mi
cumpăr un tablou şi tabloul ăla mi-ar merge mie la suflet, de-ar cere vânzătorul pe
el de zece ori cât ar face, dac-aş avea banii, i-aş da şi-aş lua tabloul. Pentru patru
sute de lei nu s-au ajuns din preţ. Atâta l-am rugat să cumpere tabloul, eu care
nu-l rugasem şi nici n-aveam să-l mai rog nimic! Atâta mi-ar fi fost de drag să ştiu
că pot vedea zi şi noapte, la mine-n casă, tabloul acela ca un colţ de dumnezeire!
Pentru patru sute de lei nu l-a luat! Să nu ţi-nchipui că nu-i avea! Nu! Dar nu
admitea să dea pe-un lucru alt preţ decât cel stabilit de el. Patru sute de lei –
vodca „locotenenţilor” pe-o săptămână! În sfârşit… Domnu' Tase, chibzuit,
gospodar, ţinându-şi casa şi nevasta la mare cinste, bărbat chipeş şi cu vino-
ncoa', nu-nţelesese să dea cu picioru' nici unei „ocazii”. Aşa că dintre femeile care-i
plăcuseră îi scăpaseră numai ăle de urcaseră-n pruni, cum zicea coana Maria.
Ceea ce, prin gene fidele, a moştenit nealterat Alexandru, care-n viaţa lui n-a dat
cu piciorul vreunei „ocazii” cât de cât tentante, fără să acorde acestor amoruri mai
multă importanţă decât unui mers la pescuit ori la vânătoare. Toate-aceste relaţii
ale lui cu femeile erau înmatriculate-n categoria „parties de plaisir”, nepăsându-i
nici pic ce-ar fi putut însemna el faţă de partenere. Pe el nu-l interesa decât ce-
nsemnai tu pentru el. Printre-acele biete femei – bilet la cinema, tras cu puşca ori
dat cu undiţa – unele-l iubiseră, suferiseră pentru el, fiindcă-şi făcuseră iluzii.
Bărbaţii afemeiaţi, cu adevărat afemeiaţi şi nu simulanţi, sunt nestatornici, dar
iubesc femeile. Ei suferă de-o mobilitate patologică, sufletească şi fizică, sunt pe
drept cuvânt „suflet slab, ochi alunecoşi”, iubesc „efemerid”, dar sincer. Pentru un
afemeiat, cea mai recentă femeie de pe listă este „unica” şi „ultima”. Afemeiatul are
o inepuizabilă capacitate de-a se iluziona. Alexandru Bujor nu este un afemeiat. El
nu se iluzionează şi nici nu iubeşte femeile. El iluzionează doar. Afemeiatul e
tandru cu femeile. Alexandru Bujor nu e tandru cu nimeni. El poate avea gesturi,
mai degrabă poate „acuza” manifestări de dragoste, dar niciodată de tandreţe.
— Şi-atunci de ce-o mai face?
— Din sindromul puterii, din dorinţa de-a-şi demonstra că poate şi asta, că şi asta
i se cuvine. Ce-i drept, şi femeile i se-azvârleau de gât.
— Sânziană, pe tine te-a iubit?
— Cred că da. S-ar putea să mă-nşel. De un lucru sunt sigură: c-a iubit-o pe
Ileana Sachelarie.
— De ce?
— Prea a urât-o şi prea o urăşte cu-nverşunare, ca să n-o fi iubit cu tot atâta-
nverşunare. Conspiraţia tăcerii pe care-o ţese, o organizează-n jurul ei, unele
răbufniri verbale, din când în când, răbufniri insultătoare la adresa ei îmi
dovedesc toate cât de trainică este Ileana Sachelarie în sufletul lui Alexandru.
Comportamentul ăsta al lui cu o femeie pe care-o iubise şi care-l exclusese din
viaţa ei m-a-ndepărtat mult de Alexandru. Abia-mi mai trecuse de conspiraţia-n
jurul Rudelor sărace ale gloriei, când Alexandru a scris despre Ileana Sachelarie
câteva rânduri care m-au îngheţat. Cineva luase un interviu mai multor scriitori,
printre care şi lui Alexandru şi Ilenei Sachelarie, cu privire la literatura
contemporană. Ştiu că din răspunsul lui Alexandru reieşea că nimic nu era demn
de luat în seamă; totul îl plictisea. Pe-un ton glumeţ, benign, Ileana Sachelarie
răspunsese cam aşa: „Dat fiind cât de sus plasează Alexandru Bujor ştacheta
exigenţei, eu aproape că nu mai îndrăznesc să spun că apreciez vreun
contemporan”. În numărul următor al revistei în care apăruse acest interviu,
Alexandru publica un „articolaş”: Să dăm lecţii că sunt mai ieftine, şi-n
continuare: „O prozatoare care, pe vremuri, la această epocă, era apucată,
împreună cu toată fauna, de alerta biologică de primăvară, acum se găseşte
datoare să dea lecţii. Să fie, oare, de vină doar ireparabila trecere a timpului
sau…”. Restul nu mai contează. Am citit o dată, de două ori, de zece ori
„articolaşul”, şi nu-mi venea să-mi cred ochilor. Când mi-am revenit din stupoare,
un gând mi-a trecut prin minte: „Bine că sunt doctoriţă şi că despre mine n-o să
poată scrie-asemenea mârşăvii când ne-om despărţi”. Din acea zi, am fost sigură
că n-avea să ne-apuce bătrâneţea-mpreună. Ocupaţi cum eram amândoi, ne
vedeam foarte puţin. De mult nu mai vorbeam între noi despre lucruri importante.
Eu, din punct de vedete spiritual, căzusem într-o mare indiferenţă faţă de
Alexandru. Apreciam ce făcea bine şi bun în cărţi şi-n gazetărie, cum aş fi apreciat
şi la un străin. Singura legătură dintre noi era Maria. Eu trebuie să-ţi spun că nu
l-aş fi lăsat niciodată, fiindcă n-aş fi-ndrăznit să-mi iau asemenea răspundere faţă
de Maria. Ea-l iubea şi încă n-avea să-i facă reproşuri; nu vedea în el decât un tată
cunoscut, salutat de toată lumea, care-o ducea la premiere, de unde se-ntorcea
încântată, cu braţe de flori, cu pungi de bomboane, unde era prezentată-n dreapta
şi-n stânga, unde se simţea importantă şi fericită. Într-un ungher de suflet, aveam
nădejdea că-ntr-o zi, temându-se de judecata Mariei, Alexandru avea să pună cât
de cât frâu firii lui fără măsură, şi să-şi mai cântărească faptele şi vorbele. Şi, în
sfârşit, episodul Dana Liveanu. Până la douăzeci şi şase de ani, momentul
„apariţiei” sale-n viaţa noastră, Dana Liveanu fusese măritată, cu un tânăr
cardiolog din secţie de la taică-său, pe când era studentă. După terminarea
Institutului, fusese repartizată la un teatru din provincie, de unde un regizor din
Bucureşti, foarte la modă, om la patruzeci şi ceva de ani, o adusese la teatrul lui,
despărţind-o de doctor. Şi-n provincie şi-n Bucureşti, Dana Liveanu se impusese
atenţiei publicului şi-a criticii prin roluri de virtuozitate, interpretate magistral, în
teatru şi-n filme. Se părea că o idilă a ei prea pe faţă cu un partener dintr-o piesă
îl determinase pe regizor, cel de-al doilea soţ, să-i ceară Danei să aleagă-ntre el şi
partener. Situaţia ei profesională fiind consolidată, fata îl alesese pe partener, bun
pretext pentru despărţirea de regisor, pretext, fiindcă sfârşitul idilei cu partenerul
se pronunţase anterior celui de-al doilea divorţ al ei. Când norocul ne-a scos-o-n
cale, mie şi lui Alexandru, Dana Liveanu era liberă ca pasărea cerului liberă,
frumoasă, plină de elan şi de voie-bună.
— Frumoasă? Ţi se pare frumoasă?
— Ai văzut-o vreodată de-aproape?
— În filme. Interesantă, corp foarte frumos, e-adevărat, dar frumoasă…
— Nu ştiu dacă e frumoasă, dar îţi taie răsuflarea. E mult mai mult decât dac-ar fi
frumoasă. Am s-o ţin minte toată viaţa aşa cum am văzut-o seara aceea la
petrecerea unde-am cunoscut-o. În atelierul unui sculptor. O apariţie coborâtă de
pe frizele templelor asiro-caldeene. O faţă prelungă, frunte-naltă, sprâncenele-
aproape unite cu părul, gene dese, lungi şi drepte, umbrind ochi codaţi, de-o
culoare amestecată, bătând în verde, nas acvilin, gură cu buze puternic reliefate,
fragede şi de un roz suav, dinţi buni să sfâşie carne crudă, bărbie cu gropiţă la
mijloc, un ten alb, mat, străbătut de-mpurpurări de moment, pus în valoare de-un
păr negru, cu luciri de ţiţei, înnodat într-un coc abundent, ridicat niţel mai sus de
ceafa ca un lujer de boboc. Umerii, fără să fie-nguşti, aveau o alunecare elegantă
şi lină-n jos, ca prin tablourile din secolul trecut; din bustul de adolescentă,
ţâşneau, împungeau obraznic ţesătura rochiei, sânii mici cât să-ncapă-n palmă,
pe care-ţi venea să pui mâna ca să te-ncredinţezi că sunt vii şi-adevăraţi.
Alunecând cu privirea-n jos, nici nu băgai de seamă cum din subţirimea taliei se
ivea, abia simţită, amfora şoldurilor, aşa cum nu-ţi dădeai seama cum din
netezimea trunchiului apăreau braţele, lungi, cu o rotunjime egală, mată şi
pietroasă, cu-ncheieturi ascunse-n carne, ca nişte-ncuietori secrete. O palmă
îngustă, cu degete lungi şi pline de nerv, termina acele vrejuri suple şi dure. Dana
Liveanu părea o marmură cioplită după fantezia unduitoare a unui contur de
liană. Era-mbrăcată-ntr-o rochie lungă, fără mâneci, mulată pe corp, cu un
decolteu rotund, un pic mai jos de clavicule, o rochie dintr-o catifea în degradeuri
de culori, în care gama predominantă era din albastru, cea mai frumoasă şi mai
rafinată rochie pe care-o văzusem eu vreodată. Singura podoabă – două perle
mari, sidefii, ca o lacrimă cu luciu catifelat şi insinuant, care alunecau până la
jumătatea gâtului, atârnând de-un fir de metal subţire şi alb. Pe vremuri, ceea ce
acum ajunsese atelierul unui sculptor fusese o cârciumă. Atelierul era amenajat
pe trei nivele: pivniţă frumoasă, mare, aerisită, parter şi un foişor de lemn, cu
sculpturi rustice – fost separeu al cârciumii, pentru clienţi mai simandicoşi – la
care ajungeai urcând cele vreo zece trepte ale unei scări tot de lemn. Când am
deschis uşa atelierului, dând cu ochii de Dana Liveanu, eu şi Alexandru am rămas
în prag fulgeraţi, uitând cuvintele-ncepute mai înainte. În capul scăriţei aceleia
derizorii, Dana Liveanu părea o zeitate misterioasă, care părăsindu-şi soclul, se
pregătea să coboare impunătoarele trepte ale unui opulent templu babilonian.
Privirea noastră, un fel de-a spune „a noastră”, a lăsat-o cu pasul suspendat în
aer. S-a uitat la Alexandru cu o căutătură care, deşi nu voia să trădeze nimic, o
clipă a fost străbătută de-un fior; apoi, s-a uitat în ochii mei, plini de admiraţie, cu
privire de soră. A coborât scara frumos, fără să-şi dea aere, încadrându-se perfect
în topografia modestă în care ne aflam, a venit zâmbind spre noi, întinzându-ne o
mână fiecăruia: „Bună seara, doamnă, bună seara, domnule Bujor. Mai citim şi
noi cărţi, aşa că v-am recunoscut. Pe mine mă cheamă Dana Liveanu”. „Mai
mergem şi noi pe la teatru, pe la cinema, aşa că ştim şi noi cine sunteţi,
domnişoară”. „Bine ziceţi „domnişoară”, că abia ce-am terminat al doilea divorţ!”.
Şi Dana Liveanu a-nceput să râdă, cu un râs frumos, sănătos şi contagios, lăsând
să i se vadă amândouă şirurile de dinţi, până-n fundul gurii. Dinţii ăia sănătoşi şi
nările care i se trăgeau niţel în jos când râdea, te făceau să te gândeşti la ceva
primar şi nestăpânit, la o fire care nu-şi pune stavilă în nici o-mprejurare şi care-
şi duce viaţa numai după cum îi e cheful, neîncurcându-se-n cine ştie ce
subtilităţi de conştiinţă. S-a mâncat, s-a băut, s-au spus bancuri. Era o bună-
dispoziţie generală şi hărmălaia obişnuită unei petreceri, când, spre ora
unsprezece, a apărut un bărbat mărunţel, pirpiriu, cu un păr lung, rar şi ponosit,
vorbind cu un „r” foarte pronunţat, care s-a scuzat faţă de gazdă că venea aşa de
târziu. Născuse nevasta unui prieten şi sărbătoriseră evenimentul împreună, şi nu
chiar „pe uscat”, după cum era lesne de văzut din ţinuta lui cam feştelită.
„Ce mâini curate, ferme, ai dumneata, doamnă”, mi s-a adresat el brusc. „Mâini de
chirurg”. „Nu glumeşti?”. „De ce să glumesc?”. „E-atâta lume care glumeşte”. „Nu
mă-ndoiesc”. „Să ştii că eşti frumoasă”. „Priviţi-o pe Dana Liveanu. Ea e
frumoasă”. „Mie în frumuseţe nu-mi place neobişnuitul. Mi se pare butaforie. Îmi
place calmul, regularitatea. Dana Liveanu a dumitale este o frumuseţe insolită.
Dumneata eşti echilibrată, eşti trainică şi foarte greu de sculptat fiindcă n-ai nimic
care să tragă spre caricatură; ea are, frumoasă aşa cum e. Dumneata ai remarcat
ce mult seamănă profilurile egiptene vechi şi tot orientul antic cu şacalul? Uită-te
la ea bine şi-ai să-mi dai dreptate. Uită-te mai ales la ochi”, mi-a spus el, făcând
un racursi prin epoci. Mai întâi, m-am uitat la mine. Eram îmbrăcată cu ce-aveam
eu mai bun pe-atunci şi care şi azi e tot ce am mai bun ca-mbrăcăminte: o fustă
neagră de triple voile de lână, pe corp, evazată la poale, ca un volan, şi cu o ie de
pânză topită, cusută cu mărgele verzi cusută de Maica, mama Mamei. Cu părul
meu scurt, cu iia mea, vestigiu de civilizaţie rurală, cu fusta mea neagră şi cu
pantofii mei de lac, oleacă şcolăreşti, cu bareţică peste picior, păream, pe lângă
Dana Liveanu, o pisică domestică pe lângă o maiestuoasă felină a junglei.
Urmând sfatul domnului pirpiriu şi ponosit – un sculptor de seamă, am aflat
după-aceea – m-am uitat la ochii Danei Liveanu. Nu m-a frapat atât de mult nici
distanţa neobişnuit de mare dintre ei, nici linia albastră, subţire, care-i contura
pleoapele şi pe care n-o observasem pân-atunci, cât lipsa de vârstă a privirii, în
stare de repaos – când nu exprima ceva anume, vreau să zic – privirea Danei
Liveanu era seacă şi dură, lipsită de curiozitate.
„M-am uitat la ochii ei, domnule, şi-mi par fără vârstă”. „Le-ai descoperit un
minus. Bună observaţie. Dar nepăsarea lor n-ai văzut-o? Acest plus negativ, dacă
nu te şochează aparenta contradicţie logică a termenilor. Asta trădează un suflet
experimental. Te rog să mă ierţi, eu sunt cam beat. Să-ţi spun de fapt de ce. Am
terminat azi o sculptură. Am avut un sentiment de eliberare. De-asta mă vezi aşa.
Să ştii că nu sunt beţiv”.
Brusc, sculptorul mi-a-ntors spatele şi i s-a adresat gazdei: „Ioane, te rog fă-mi un
hatâr; cântă-mi o doină haiducească”.
Şi Ion – Ion Dionisie – a cântat o doină haiducească. S-a făcut linişte. Ascultam cu
urechea ciulită foşnetul codrului din cântec aşteptând parcă să se ivească printre
noi umbra Jianului. A cântat apoi o cucoană, macedoneancă, nişte cântece
ciobăneşti macedonene, de-o mare frumuseţe, cu un glas care-aducea-n acorduri
molcome tot Pindul şi-l aşternea în faţa noastră.
„Cântă şi tu, Dana”, a-ndemnat-o cineva la un moment dat pe Dana Liveanu.
Dana Liveanu a cântat cu-o voce de piept, mai joasă decât cea din vorbire, de-o
adâncime şi de-o limpezime tulburătoare, mai întâi un cântec vechi de ciobănie pe
care nu-l mai auzisem pân-atunci, apoi o doină, un cântec de-al lui Anton Pann,
cântece vechi franţuzeşti, cântece spaniole, marşuri revoluţionare ruseşti, marşuri
de-ale armatei lui Denikin, cântece ţigăneşti ruseşti, marşuri de la '77, romanţe
desuete, cântece de prin '30 şi mai desuete – într-o manieră voit desuetă, la limita
între „portret şi caricatură” – cu nişte texte care le bat pe-ăle de-acum la punctaj-
prostie, ne-a recitat din Conaki, din Grandea, cu un inimitabil patetism al unor
vremuri apuse, încheindu-şi recitalul cu Moşii lui Caragiale. Este o actriţă
desăvârşită. Face cu trupul, cu chipul, cu glasul ei ce vrea, cu o economie de
mijloace, cu o fineţe de nuanţe, cu o inteligenţă atât de subtilă, încât trece mult
dincolo de graniţa actoriei, situându-se-n vastul teritoriu fără hotare despărţitoare
al Artei. Când nu juca, Dana Liveanu era faţă de Dana Liveanu-actriţa ca o poză,
într-o atitudine cu totul oarecare, faţă de fiinţa vie pe care-o-nfăţişa. Când joacă
este fascinantă. O clipă mi-am întors ochii de la ea, ca să caut privirea lui
Alexandru fiindcă simţeam nevoia să comunic cuiva admiraţia mea pentru Dana
Liveanu, bucuria pe care o simt totdeauna în faţa frumuseţii şi-a adevărului Dar
n-aveam cui. Am simţit cum se duce tot sângele din mine. Privirea lui Alexandru
nu mai vedea pe nimeni. Se topise în Dana Liveanu. Am închis ochii fiindcă aşa
ceva n-ai voie să vezi, cum n-ai voie să asculţi o mărturisire care nu-ţi este
adresată. Privirea lui Alexandru o mai văzusem o dată în ochii cuiva…
— În ochii lui Mario Sidalgo când a văzut-o prima oară pe mama ta.
— Într-adevăr… Dana Liveanu a pus capăt căsătoriei mele cu Alexandru. Ea era
femeia de care avea el nevoie. Pentru care să lupte. Mai întâi – s-o cucerească, apoi
– s-o păstreze, apoi – să-i scrie piese pe măsură, să-i obţină rolurile pe care ea şi le
dorea în filme, să muncească pentru bani, ca să-i ofere nivelul de viaţă cu care
era-nvăţată. Eu eram o miză prea mică pentru Alexandru. Adevăraţii jucători nu
simt nici o voluptate acolo unde nu riscă. Pe lângă faptul că eram o persoană
obscură, o doctoriţă oarecare, eram şi foarte ocupată şi pasionată de meseria mea;
citeam, învăţam permanent, profitând că o aveam pe Mama care ne purta tuturor
de grijă. Absenţa mea la mondenităţile unde era invitat Alexandru, studentă – din
cauza cursurilor, doctoriţă – din cauza gărzilor, îl contraria şi-l enerva pe
Alexandru. Îl enerva că nu mă-nduram să lipsesc de la un curs sau că nu făceam
tot felul de slalomuri ca să-mi schimb ziua de gardă, de dragul de-a merge cu el la
un spectacol, sau la o petrecere.
În primul an de căsătorie, Alexandru mi-a propus să renunţ la Facultate şi să fiu
doar doamna Bujor. I-am spus cât de importantă era pentru mine Facultatea, cât
de importantă era pentru mine meseria pe care-aveam s-o fac, fără să-l conving,
bine-nţeles, mai ales de importanţa ei în afara mea, dar reuşind să-l fac să nu mai
insiste în repetarea acelei propuneri. Mi s-a părut firesc că Alexandru s-a-
ndrăgostit de Dana Liveanu. Mi se pare firesc să iubeşti şi să admiri pe cineva din
cadrul profesiei tale, sau al unei profesii înrudite cu a ta. Admirăm cu toţii
scriitori, compozitori, interpreţi, pictori, sculptori, actori, fiindcă arta este un bun
accesibil, măcar parţial, oricărui om. Dar această admiraţie are un caracter
abstract. Admiraţia mai apropiată, mai participantă o ai totdeauna pentru un om
din cadrul profesiei tale, fiindcă acolo ai cei mai cunoscuţi termeni de comparaţie.
Daniel Şerban, Iancu Stein, Marina Şerban şi astăzi îl citează pe profesorul
Bartolomeu, magistrul lor, mort de aproape treizeci de ani – îi citează vorbele de
om şi de mare profesionist, cu aceeaşi veneraţie cu care l-ar cita pe Shakespeare.
După unele operaţii, îmi venea să-i sărut mâinile lui Staicu, de admiraţie, şi dac-
aş fi putut i-aş fi sărutat mintea care punea-n mişcare mâinile-acelea de mare
chirurg. Şi eu îl admiram numai profesional pe Staicu. Era firesc, prin urmare –
cel puţin în ochii unei femei ca mine – ca Alexandru să iubească şi să admire o
actriţă de talia Danei Liveanu.
La un moment dat, Ion Dionisie s-a apropiat de mine.
„De ce nu eşti dumneata fericită?”, m-a-ntrebat el, privindu-mă atent. „Când ai
certitudinea unei ratări, a ratării unei părţi din viaţa ta, crezi că poţi să fii fericit?”.
„Nu. Cunosc modelul. Viaţa mea sentimentală – eşec total”. „De ce?”. „Am nimerit-
o mereu alături. Femei pasionale, pasionate, ambiţioase, căpiate, niciuna o fiinţă
aşezată, un om de nădejde”. „Nu te supăra că te-ntreb: Dana Liveanu pentru
dumneata a venit, nu?”. „Aşa s-ar părea sau mai degrabă s-ar fi părut. Şi crezi că-i
mare scofală?!”. „E o mare actriţă. Ţi se pare chiar de ici de colea? Şi-atât de
frumoasă, de firească”. „Un bărbat trăieşte cu femeia, nu cu actriţa. Să te ferească
Dumnezeu de femei de astea care şi noaptea nu visează decât cariera. Ştii ce-
nseamnă viaţa cu-o asemenea femeie? Salahor care toarnă zi şi noapte găleata cu
pietriş ca eşafodajul să nu se clintească. Şi-apoi, Dana Liveanu e o colecţionară de
plăceri. E ca piatra care se rostogoleşte şi nu prinde muşchi. Iar tu dai, dai tot, iar
ea îţi dă iluzii; şi când n-o mai amuză atâta „risipă”, ţi le blochează şi pe astea-n
bancă”. „Astăzi e aniversara dumitale. Dacă cineva ţi-ar putea-mplini o dorinţă, ce
i-ai cere?”.
Ion Dionisie s-a ridicat în picioare şi, fără să ştiu de ce, m-am ridicat şi eu parcă
trasă-n sus de privirea lui. „I-aş cere să te găsesc pe dumneata, într-o zi, în pragul
cârciumii ăsteia, cu fetiţa dumitale de mână, îmbrăcată-n iia asta, în fusta asta,
cu pantofii ăştia de şcolăriţă-n picioare, să te găsesc aici şi să-mi spui: „Dionisie
Ion, am venit la tine şi nu mai plecăm”„.
M-am aşezat pe scaun fiindcă mi se tăiaseră picioarele.
„Să am şi eu o dată-n viaţă un prosop curat sub cap. Iubeşte-mă, iubeşte-mă,
iubeşte-mă!”.
Ţinea ochii-nchişi, mâinile-mpreunate. Dacă şi-ar fi tăiat coastele şi şi-ar fi smuls
inima şi mi-ar fi-ntins-o, nu mi s-ar fi părut mai mult că-mi pune inima pe masă
cum o făcea cu vorbele-acelea, de om care se roagă altui om, ca unui Dumnezeu
atotputernic.
Ion Dionisie dacă mă văzuse de zece ori până atunci. Eram încremenită. Nici
măcar nu-mi dăduse a-nţelege vreodată că l-aş interesa în vreun fel. Mă mira
acum că se putea şi aşa ceva, eu care mă măritasem cu Alexandru la o lună după
ce ne cunoscusem, vreo două săptămâni pierzându-le cu actele! Nu-ndrăzneam să
fac nici o mişcare. Se-apropia cineva de colţul în care noi doi stăteam încremeniţi.
Ion Dionisie a deschis ochii.
„Ioane”, i s-a adresat un băiat, înalt blond.
Ion Dionisie i-a făcut semn să stea pe loc.
„Zânei şi îngerului trebuie să le spui adevărul, altfel nu mai trec pe la tine şi nu te
mai întreabă”, mi-a spus el cu un glas de copil, trist de-a fi aflat că zânele şi îngerii
întreabă doar, dar nu-mplinesc niciodată.
L-am întâlnit pe stradă, la câteva luni după-aceea. Am vorbit, de una, de alta.
„Uşa cârciumii e mereu deschisă. Tot aştept să se-ndure zâna şi să-mplinească ce-
am rugat-o”. „Îţi mulţumesc”, i-am spus eu în timp ce el îmi săruta respectuos
mâna.
Când eram în divorţ, ne-am întâlnit din nou.
„Uşa cârciumii e tot deschisă, dar zâna nu-mi dă nici un semn”. „Ion Dionisie, îţi
mulţumesc din adâncul sufletului dar, pentru mine, închide uşa cârciumii. Roagă
zâna să-ţi trimită pe cineva fără poveri în suflet”.
Zâna l-a ascultat. Peste vreo doi ani de la această ultimă întâlnire a noastră, Ion
Dionisie s-a-nsurat cu o femeie – fiinţă aşezată, om de nădejde, cum îşi dorise el.
Când mi-a prezentat-o, la mare, rămânând cu mine o clipă între patru ochi, Ion
Dionisie mi-a spus: „Nu mi-a trimis zâna ce i-am cerut. Nu mi-a ascultat ruga
dintâi. Acum, mi-a trimis ce-a crezut ea de cuviinţă, care să semene cât de cât cu
ce i-am cerut eu… Am plecat din cârciumă; nu mai aveam pentru ce să mai ţin
uşa deschisă”.
M-am uitat în ochii lui şi-am văzut o deznădejde pe care şi astăzi o simt ca pe-un
cuţit în inimă.

(„Ion Dionisie, Ion Dionisie, n-ai să ştii niciodată cât de cald mi-au ţinut vorbele
dumitale, ce uşă de paradis era pentru sufletul meu uşa cârciumii dumitale. Dacă
te-aş fi iubit… Ion Dionisie – încă un om care n-a avut parte-n viaţă de ce i-a fost
drag: „Povestea unei vieţi, oricare-ar fi ea, este povestea unui eşec”. Aveţi dreptate,
domnule Sartre. Daniel Şerban – adolescenţa mea, Gheorghe Vladimirescu – prima
mea primă tinereţe – iubire mistuitoare, şi dumneavoastră, domnule doctor Murgu
– reflecţia, melancolia, trăiniciile din sufletul adult, şi presimţirea că după
dumneavoastră nu mai urmează nimic. Nici mie zâna nu mi-a adus în uşă pe cine
mi-ar fi fost mai drag. V-a adus pe voi cei mai dragi, pe fiecare, cu o viaţă-n care,
pe drum drept, eu nu puteam să-mi aflu loc. Zâna a fost totuşi bună cu mine: ei
trei, fiecare pe rând, şi toţi trei împreună înseamnă de fapt nivelul exigenţei mele.
Mama a fost cea mai exemplară fiinţă pe care-am cunoscut-o. De puţinele ori când
m-aş fi lăsat tentată, poate, de facilitate, îmi ziceam: „Dacă m-ar vedea acum
Mama, sau Daniel sau Gheorghe, iar în ultima vreme, dumneavoastră, domnule
doctor Murgu”; şi tentaţia facilităţii se risipea. Şi-acum, când acele „Păduri ce-ar fi
putut să fie” s-au scufundat, când nu le mai spun în gând „Daniel” şi „Gheorghe”,
ci „nene Dal” şi „domnule doctor Vladimirescu”, ei sunt mereu prezenţi în
concepţia mea de viaţă, în comportamentul meu. Sunt două peceţi de pe-al căror
nimb vremea n-a şters decât polenul iubirii. Anii te-nvaţă să devii sfios cu sufletul
altuia şi chiar cu sufletul tău însuţi. Dumneavoastră, domnule doctor Murgu, nu
vă spun nici în gând altfel decât „domnule doctor”. Nu îndrăznesc. De la
dumneavoastră, fiindcă acum pot să-nţeleg, am învăţat – mai mult decât de la
oricine – că sunt oameni pe care nu-i poţi cântări pe un cântar obişnuit şi că sunt
ierarhii sufleteşti atât de-nalte spre care-aproape că n-ai curaj să-ţi ridici ochii.
Privilegiul de-a vă fi cunoscut ţine mereu ridicat pont-levis-ul între mine şi alţi
oameni, spre care momente de slăbiciune, mai ales de slăbiciune – efect al
singurătăţii – m-ar fi făcut să-l cobor. Absenţa dumneavoastră fizică din viaţa mea
a avut până acum două efecte: Emil Giurăscu şi Mircea Nicoară. Ei au valoarea
unor experienţe. Nu toate experienţele duc la descoperiri, toate îmbogăţesc însă
cunoaşterea. M-am dus spre ei din sete de cunoaştere, cu inima deschisă, dornică
să-i iubesc. I-am iubit atât cât m-au făcut ei să-i iubesc, şi-atâta timp cât au
reuşit să mă facă să trec peste oroarea mea de „clandestin”. Am căutat, cât am
putut, să uit peştele pe care Emil îl mâncase de unul singur; când peştele ăsta
înviase, devenise acut, ne-am despărţit. Mircea, Mircea-mpărţea totul cu altul.
Bucuria lui era să dea. Dar mie nu-mi venea să primesc; îi respingeam darurile.
Erau atât de puţine clipele când uitam că e-nsurat. Mircea e singurul bărbat care-
a vorbit cu mine deschis: ca un om cu alt om. „Sânziana, vrei să divorţez? Are să-
mi fie greu fiindcă ţin mult la Amelia. Dar dacă tu vrei să divorţez, spune-mi.
Dorinţa ta mi-ar da putere şi curaj să vorbesc cu Amelia cum vorbesc acum cu
tine. Copilul pe care vrea să-l aibă cu mine o să-l aibă cu altul”. Atunci, am aflat
că Amelia făcea un tratament, cu pronostic de reuşită, ca să aibă un copil, un
copil cu bărbatul ei, Mircea Nicoară. Ce bine că Mircea a vrut să forţeze lucrurile,
ca se le lămurească. Bărbaţii, în general, îşi lasă nevestele la-ndemnul insistent al
altei femei. Dacă i-aş fi cerut eu lui Mircea să divorţeze, poate n-ar fi vrut, dar
pentru că eu nu-i ceream nimic… Eu nu eram făcută să iau bărbatul nimănui, cu
atât mai mult pe-al unei femei care se străduia să aibă un copil cu un bărbat, care
voia să dea trăinicie legăturii dintre ei. L-am rugat să nu ne mai vedem şi dacă
pleca şi dacă nu pleca-n Siria. Discuţia asta am avut-o la Sibiu. Drumul de-
ntoarcere spre Bucureşti, pe Transfăgărăşan, niciodată n-am să-l uit. Toamna,
acest anotimp prevestitor de sfârşit, era-n plină splendoare, însoţitor potrivit
pentru-ncheierea unei iubiri încă vii.
Viaţa-n care-aveam locul meu cinstit, viaţa la care pornisem cu toată credinţa – ce
s-a ales de ea? Alexandre, cât aş fi vrut să ne fi-nţeles ca doi oameni. Să nu mă fi-
ndepărtat de tine prin micimile făcute altora, prin indiferenţă, printr-atâta egoism
la care nu spun că artiştii n-ar avea dreptul – dar atunci să stea singuri – prin
felul atât de brutal de-a-mi pune botniţă. Iar când eu acceptasem toate astea,
când mă resemnasem, când înfiasem o viaţă fără fericire – că, ce-i drept, nici după
tine nu m-a dat fericirea afar' din casă – de ce n-ai avut răbdare să-ţi treacă şi de
Dana Liveanu cum îţi trecuse şi de altele şi cum ţi-a trecut şi de ea după cât se
vede. Acum îmi propui să „restaurăm” vasul spart. Numai în reconstituirile
arheologice vasele sparte rezistă, cu petecele lor albe, fiindcă schimbă moartea din
pământ cu moartea dindărătul unei etichete. În viaţa căsniciilor, vasele cârpite nu
ţin, fiindcă-n ele se găteşte. Ion Dionisie îmi pare rău că zâna nu te-a ascultat şi că
degeaba m-ai descântat spunându-mi de trei ori: „iubeşte-mă. „Iubeşte-mă,
iubeşte-mă, iubeşte-mă!”„.)
— Ioane, dac-ar mai fi să iau viaţa de la început…

(„În tăcerile tale, Sânziană, se vede că trece din când în când unul Ion. Şi-n
tăcerile lui, o trece din când în când una Sânziana”.)
Pavel păstră pentru sine conţinutul propriei tăceri.
—… dac-ar fi să mai iau viaţa de la-nceput şi m-aş mai mărita, aş face orice ca să-
l împiedic, ca să-l conving pe bărbatul meu să nu facă ce nu se cuvine: aş plânge,
i-aş cădea-n genunchi, aş sparge farfurii, aş arunca pernele pe fereastră, aş spune
şi-acel jalnic „dacă nu – mă omor”, orice, înţelegi? Asta-nseamnă să fii nevastă cu-
adevărat: să nu-ţi fie ruşine de nici un mijloc pentru atingerea unui scop. Nu
retractilă ca melcul.
— Sânziană, de-ar fi să te măriţi tu de-o sută de ori, aşa tot n-ai face! Eşti prea
orgolioasă. Şi-apoi ai prea mult simţ al ridicolului şi cine-l are se şi teme de ridicol.
Eu te cred în stare să spargi capul cuiva cu-o farfurie, dar să dai cu ea de pământ
numai ca să produci „efecte sonore”, aşa nu mi te-nchipui.
Sânziana începu să râdă.
— Tu ai dreptate, Pavele. Cine nu se duce cu căciula-n mână când îi e pâinea-n
joc, nici farfurii nu sparge ca să-şi „tragă” bărbatul pe calea cea bună. Şi, pe urmă,
îmi pun întrebarea, o-ntrebare ţinând de esenţa omului în afara unui contract
matrimonial: cât drept are cineva să vrea să-l facă pe altul să ducă o viaţă cu care
omul acela nu se potriveşte. Cum să-i fi cerut eu lui Alexandru Bujor să stea
închis în casă şi să mediteze asupra oamenilor, când toată structura îl propulsa ca
din puşcă spre piaţă, spre stradă, spre tumult şi spre scandal?… Pavele, ţi-am
spus – nu ştiu de ce brusc mi-am adus aminte acum – că-n timp ce mergeam în
spatele lui Verzeu, alături de Staicu, pe culoar, după ce ieşisem de la sală, când a
fost operată Liliana Fodor, am simţit că ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine:
nu mai doream să fiu chirurg. Şi ţi-am mai spus că am simţit încă o dată-n viaţă
cum ceva s-a rupt pentru totdeauna în mine. Trecuseră vreo şase luni de când o
cunoscusem pe Dana Liveanu, când, într-o zi, venind din bucătărie, l-am găsit pe
Alexandru cu urechea lipită de radio atât de încordat încât, un moment, mi-a
zburat inima, crezând că cine-ştie-ce catastrofă se-anunţase „Alexandre”, am zis
eu îngrijorată. A ţâşnit în sus, într-o mişcare violentă, şi privindu-mă cu ochii
micşoraţi şi plini de-o ură stătută, mi-a şuierat printre dinţi: „Taci dracu' o dată,
cântă Dana”. Şi la radio a izbucnit în acelaşi moment vocea Danei Liveanu
cântând o doină haiducească. N-ai să crezi, dar nu grosolănia faţă de mine m-a
izbit atât de mult, cât întinarea iubirii pentru Dana Liveanu, pe care, deodată,
vorbele-acelea o umpleau de ceva trivial, dovedind că ea era doar o pândă, o goană
şi nu un extaz. Sufletul, cuprins de harul iubirii, aureolează o fiinţă, devenind
generos cu celelalte fiinţe risipind şi spre ele firimituri de bunătate, respingând
trivialitatea, grosolănia. În mine, ceva s-a rupt atunci definitiv: viaţa cu un
asemenea om nu mă mai interesa. Eu am înţeles totdeauna dragostea între două
fiinţe omeneşti ca pe-un gest. Gesturi fac numai oamenii: mişcări fac şi animalele.
Dragostea lui Alexandru pentru Dana, pe care eu, în mintea mea, o ridicasem la
nivel de gest, îmi apărea din vorbele-acelea ca o cinetică primară.
— Te-ai mai împăca vreodată cu el?
— Nu. Eu rabd multe oamenilor. Când însă am scos un om de la suflet, l-am scos
pân' la Ziua de Apoi.
— Tu nu porţi ierta?
— Dacă nu port duşmănie şi dacă nu mă bucur de răul cui mi-a făcut rău,
consider că iert. Altă iertare cred că de fapt nici nu există. De altfel, mie, iertarea
ca sentiment de revenire totală, într-o relaţie sufletească, îmi miroase a ipocrizie.
„Ia să-ţi arăt eu ce bun sunt şi ce generos şi cum te iert!”. Iertarea nu schimbă şi
nu şterge faptele. Cred că oamenii fac o confuzie: iau acceptarea drept iertare. Şi,
fiindcă era vorba de Alexandru şi de mine, eu n-am ce să-i iert. Unui om îi accepţi
firea, nu i-o ierţi. Am acceptat zece ani un om greu de suportat şi nu l-aş mai
accepta. Asta este o ecuaţie corectă. Sunt multe femei care izbutesc să-şi schimbe
bărbaţii. Majoritatea îi schimbă-n rău, făcând din ei simple fiinţe domestice,
priponite la ţăruşul mărunţişurilor, al meschinăriei, al zgârceniei, al calculelor.
Dar sunt şi unele care fac oameni din nişte derbedei, care ştiu să scoată la lumină
ce e bun în om, să-l trezească, să-l îngrijească răbdător ca pe-o plantă, ca pe-o
fiinţă plăpândă. E însă o greşeală ca o femeie să se erijeze-n spital de recuperare
sufletească. Pronosticul nu e totdeauna pozitiv, cum nici la cele de recuperare
fizică rezultatele nu pot fi totdeauna de sută la sută.
Numai cei nouăsprezece ani sunt scuza că m-am măritat cu Alexandru. Numai
extrema tinereţe este atât de credulă şi de-ncrezută, în acelaşi timp, pentru a-şi
închipui că poate-nlocui orice şi pe oricine. Cred că sunt puţine fete de douăzeci
de ani care să nu-şi închipuie că pot şterge din mintea unui bărbat o femeie de
patruzeci. Şi-nchipuie că frăgezimea unui trup şi lipsa de experienţă sufletească
sunt un leac universal. Eu nu eram femeia care s-o şteargă din sufletul lui
Alexandru Bujor pe Ileana Sachelarie. Copilul făcut de mine nu-nlocuise copilul pe
care Ileana Sachelarie nu vrusese să i-l facă. Eu nu eram femeia pentru care
Alexandru Bujor să vrea să se schimbe. Aşa am fost eu măritată: dintr-o dublă
ambiţie: a lui Alexandru de-a-i demonstra Ilenei Sachelarie că se poate vindeca de
ea cu un plasture dezinfectant; şi din ambiţia mea, nemărturisită, de-a-mi dovedi
calităţile terapeutice. De-aici, terapia intensivă: a zis Alexandru să mă mărit – m-
am măritat; a zis Alexandru să fac copil – am făcut. Şi, în sfârşit – eşecul acestei
terapii: a zis Alexandru să ne despărţim – ne-am despărţit. Cu asta am terminat ce
puteam să-ţi povestesc.
— Sânziana, şi eu trebuie să plec. Peste-un ceas am tren.
— Vrei să-i telefonezi Iuliei, să nu fie-ngrijorată?
— I-am spus că nu-s sigur cu ce tren vin, iar duminica ea se duce cu copiii ori la
ai ei, ori la mama. Îs curse din juma-n juma' de ceas… Vreau să te-ntreb trei
lucruri. Spuneai că-ţi povesteşti viaţa aşa cum a fost, fără să faci o selecţie a
faptelor şi-a personajelor cum ar face un romancier. Dac-ar fi să faci selecţia asta,
cum am învăţat la literatură, pe mine m-ai păstra-n povestire?
— Da. Şi te-aş păstra mai ales pentru acum.
— Sânziană, să ştii că toţi anii ăştia am ştiut că dacă doamnei aceleia, adusă la
noi în spital, nu i-ar fi murit bărbatul şi băiatul în accidentul ăla nenorocit, dacă-n
seara aceea nu te-aş fi găsit pe plajă plângând cu capu-n nisip şi n-aş fi stat toată
noaptea cu tine de vorbă, ca să uităm amândoi de moarte, am ştiut că nu ne-am fi
iubit. Te-ai iubit cu mine ca să faci ceva pentru viaţă, împotriva morţii. Şi-ai lăsat
copilul ca să duci până la capăt lupta asta.
— M-a apucat o panică-ngrozitoare că aveam un singur copil. Trebuia să simt iar o
viaţă pulsând în mine.
— Doi necunoscuţi care făceau un copil…
— Foarte bine făceau. Duceau viaţa mai departe. „Doi necunoscuţi”, zici. Te-ai
întrebat vreodată câtă cunoaştere esenţială, câtă comunicare esenţială este între
doi „cunoscuţi”? E-atâta rutină între oameni, Pavele, atâta pas bătut pe loc, când
nu se face altceva decât transmiterea aceleiaşi emisiuni pe-o monocordă şi uzată
lungime de undă. Mi se par atât de tulburătoare prin adevărul lor cele două
versuri din Barbu pe care ţi le-am mai spus: „Că vinovat e tot făcutul/Şi sfânt
doar nunta, începutul”. De-ai şti cât echilibru mi-a adus Ana. Îmi pare rău doar de
complicaţia sufletească pe care ţi-am creat-o ţie, Iuliei şi, mai târziu, şi băieţilor
tăi, poate.
— A doua-ntrebare-a mea: când îmi dai răspunsul cu privire la Ana?
— Spune-i Iuliei că te-ai înşelat.
— Asta nu pot. Vrei să te sfătuieşti cu cineva?
Pavel tăcu o clipă, apoi îşi plimbă privirea spre scaunul pe care şezuse Tudor
Şerban şi-o apăsă grăitor pe locul unde stătuse-n picioare doctorul Murgu.
* „Şi tu te puteai face psihiatru”, îşi spuse Sânziană, urmărindu-i, fără nici o
sfială, privirea.
— Când i-am spus Mamei că sunt însărcinată şi că vreau să fac copilul, ea mi-a
spus: „Întreab-o pe Maria, ce crede despre asta: de părerea ei trebuie să ţii seamă”.
Şi-am întrebat-o pe Maria. Întâi s-a uitat la mine lung, apoi mi-a sărit de gât:
„Mamă, vrei tu să faci asta pentru mine? Să am şi eu o soră sau un frate! Să vadă
„dumnealui” că şi noi putem avea un copil!”. Mie nu mi-ar fi trecut prin gând ca de
dragul de „a-i da cu sâc” „dumnealui” să fac un copil. Mi-a venit să râd. Eram
sigură că lui Alexandru puţin i-ar fi păsat dacă făceam unu, cinci sau zece copii,
din flori sau legitimi. Rămân de fiecare dată uimită când văd cât de fără greş sunt
intuiţiile copiilor şi-ale oamenilor simpli. Ei bine, n-ai să crezi cât de ofensat s-a
arătat Alexandru de faptul că mi-am permis să fac un copil. Când s-a născut
băiatul lui, făcut cu Dana Liveanu, eu l-am felicitat, l-am întrebat cum e, câte
kilograme are. M-am purtat ca un părinte care-nţelege bucuria cuiva de-a avea un
copil. Nu eram fosta nevastă, părăsită, ultragiată, eram un om care se purta ca-
ntre oameni, şi fără prefăcătorie. Am trimis-o pe Maria să vadă băieţelul, să-i ducă
un cadou; de când e mai mărişor, îl invit de ziua Anei şi trebuie să recunosc că
Dana Liveanu are bunul-gust şi-l lasă să vină. Alexandru a fost atât de ofensat c-
am făcut-o pe Ana, încât mai bine de-un an nici pragul nu mi l-a mai trecut. I-o
ducea Mama pe Maria-n stradă şi tot din stradă o lua-napoi în casă.
— Înseamnă că te mai iubeşte.
(„Înseamnă că s-au stricat rău lucrurile între el şi Dana, dacă e dispus să se-
ntoarcă la mine, la mine şi la copilul meu din flori. Dacă i-au trecut „rigorile”
morale nu-i a bună. Să fie el sănătos; atâta rău cât m-aş mai apuca să umblu iar
în vârful degetelor şi să-mi dârdâie, la fiece mişcare, inima că iar l-a apucat nu-
ştiu-ce, şi stă cu curu-n sus cu zilele şi cu săptămânile”.)
— Aş! Nu-mi poate ierta că n-am rămas fidelă şi neconsolată! Pavele, să ştii că-n
privinţa Anei n-am să mă sfătuiesc cu nimeni, în afară de mine însămi. Dar, te
rog, dă-mi un răgaz.
— Să viu vinerea viitoare?
— Vineri… Nu. Vineri pleacă văru-meu, Gelu, băiatul popii Mitru, singura mea
rudă pe pământ, pleacă definitiv în Suedia. S-a-nsurat cu o chimistă, o suedeză, şi
pleacă. Nu ştiu dacă eu şi cu Gelu ne-am văzut de douăzeci de ori în viaţă, de
când au plecat din Cernaţi. Ne-am văzut în ultimul timp şi-am tot vorbit la telefon,
fiindcă m-am interesat mereu pe-aici de actele lui pentru plecarea asta. Vreau să-l
conduc la aeroport. Nu mai are nici el pe nimeni pe lume… Pavele, haide acum să-
ţi arat şi apartamentul. Când ai să te gândeşti şi tu la noi, să ne poţi aşeza-ntr-un
spaţiu.

(„Eu n-am ştiut niciodată în ce spaţiu să v-aşez nici pe dumneavoastră, domnule

doctor Vladimirescu, nici pe dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu,
„dus de la noi”. Pe dumneavoastră, domnule doctor Murgu, în afară de sufletul
meu, unde-aş putea să vă situez? Vă ştiu locuinţa doar pe din afară. Nu ştiu
niciunul dintr-acele mărunte obiecte de care e-atât de legată viaţa noastră şi care
să facă parte din viaţa dumneavoastră. Nu vă pot imagina decât sub cerul liber.
Poate că şi de asta vă abstractizez atât de mult…”.)
— Aici, un holişor, baia, bucătăria, cămara; aici, camera Mariei; aici, camera Anei,
în ea stă ziua, noaptea doarme cu mine; aici, camera mea. În poza asta sunt eu, la
un an, cu Mama şi cu Tata.
— Ce mult seamănă Maria cu Mama ta…
— În astălaltă – fetele.
— O iubeşte mult Maria? întrebă Pavel, cu ochii la fetiţa care dormea în pătucul ei
de metal cu plasă.
— Ana sau ochii, tot atât”, aşa spune despre ea. N-o iubeşte ca o soră, ci ca o
mamă. Dac-ai vedea ce-i croşetează, ce-i coase, cum o-mbracă, cum o-
mpopoţonează, cum o plimbă. „Mamă, jur că era a mai frumoasă şi a mai elegantă
din tot Cişmigiul”… sau de la teatrul de păpuşi, sau de la serbare, sau de la circ. O
adoră.
Ajunseră-n vestibul.
— Frumos apartamentul tău, şi foarte bine-mpărţit.
— Zece ani din viaţă am dat filodormă pentru el.
— Sânziană, mai aveam să-ţi pun o-ntrebare. Când îţi dă târcoale-amărăciunea,
sentimentul acela de eşec, pe care nu se poate să nu-l avem din când în când
fiecare dintre noi, despre care-am vorbit, tu ce faci?
— Mă fac că nu-l am. Muncesc, mă-ndârjesc să trec peste el. Pavele, mi-am bătut
două rânduri de ţăruşi, adânc în pământ, şi oricum mi-ar fi, nu trec de ele: deşi
nu cred în ceea ce, convenţional, numim Dumnezeu – fiindcă mintea mea respinge
ceea ce nu poate pătrunde – mă port ca şi când Dumnezeu m-ar privi neîncetat cu
toţi ochii lui telescopici şi electronici. Dacă forma de materie superior organizată
pe care o reprezint mi-a dat posibilitatea să am o conştiinţă, deci posibilitatea de-a
discerne între bine şi rău, folosesc acest dar. Şi dacă tot am o conştiinţă vreau s-o
am împăcată. Una la mână. Dacă aş şti că mâine Pământul se năruie într-o
catastrofă, aş trăi la fel cum trăiesc fără să ştiu acest lucru. Mama spunea că cele
trei virtuţi teologale ar trebui să fie crezul laic al fiecăruia dintre noi: Credinţa – în
ceea ce facem; Speranţa – că ceea ce facem nu este zadarnic; Iubirea – acel gând
neobosit la semenul tău căruia trebuie să-i dai. Orice fiinţă este o restituire care,
la rândul ei, trebuie să restituie: eu mă restitui vieţii prin copii şi prin muncă. E
singura urmă pe care noi, muritorii de rând, o putem lăsa-n viaţa de pe lumea
asta, care seamănă din ce în ce mai mult a ospiciu. Vorba lui nenea Daniel
Şerban: „Pământul este sau laboratorul altei planete, sau colonia ei penitenciară
sau, şi mai probabil, ospiciul ei”. Orice-ar fi şi oricum ar fi, eu tot aşa trăiesc. Asta
fac eu. Şi-ncerc şi eu, cât îmi îngăduie timpul şi timpurile, să mă bucur de ceea
ce-au făcut muritorii care-şi supravieţuiesc: să le citesc cărţile, să le văd
tablourile, sculpturile, să le-ascult muzica, să mă bucur de ce-au lăsat şi de ce
lasă nişte minţi vizitate de geniu, nişte suflete vizitate de sublim.
— Şi nu-ţi doreşti nimic?
— Numai cei fericiţi sau prea-înţelepţii nu-şi doresc nimic. Aş dori, ca să vezi că n-
am false pudori, un adult ca lumea lângă mine, şi-aş dori, măcar la pensie,
presupunând că o apuc, să stau undeva la ţară, la munte, cu o grădiniţă-n faţa
casei, cu două-trei găini în coteţ, cu nepoţii care mi-ar veni în vacanţe, doftoricind
babele şi copiii din mahala, uitându-mă mereu pe cer după semnele care
prevestesc schimbarea vremii, ducând o viaţă ghidată doar de anotimpuri… Vise,
Pavele, vise… Tu ce-ţi doreşti?
— Să iau în vară coasa şi să dau jos iarba din livada de-acasă şi să-mi văd copiii,
toţi trei, sub nucu-ăl mare, jucându-se.
— Aşa să fie.
Pavel îşi luă impermeabilul din cuier.
— Pune-l, că la ora asta e frig.
— Rămâi cu bine.
— Mergi cu bine.
Frământându-şi mâinile, Pavel se uită nehotărât la Sânziana. Sânziana îl privea cu
un zâmbet dezarmat. Pavel uită că o iubise, că o dorise, că o urâse. În faţa lui se
afla acum o femeie fără umbră de cochetărie, cu un aer de seninătate înfrântă, un
om: întâmplător de sex feminin. O strânse la piept şi-o sărută în creştet.
— Ce frumos miroase părul tău!
— A şampon „Miraj”, opşpe patruzeci flaconul, spuse Sânziana cu obrazul lipit de
pieptul lui Pavel.
Şi cu un glas care părea s-anunţe scufundarea unei întregi flote. Se despărţiră
fără să se mai privească.
Sânziana se aşeză pe lădiţa de pantofi a cuierului.
„Cât de neverosimilă e realitatea! Cât despre sufletul nostru, ce să mai spunem?!…
Hai la bucătărie, Hangan Sânziana, ai doi copii şi musafir la prânz. Curăţă peştele,
găteşte-l!”.
CAPITOLUL NOUĂ
— Maria, de ce te-ai sculat cu noaptea-n cap, azi, duminică? Şi ce faci acolo?
— Curăţ peştele. Du-te şi culcă-te, două-trei ceasuri, până să mergi la cimitir.
Borş, plachie şi burta prăjită pentru infanţi, parc-aşa ai vorbit cu Tudor. Priveşte-
aici băşică!
— Vezi să nu-i spargi fierea.
— Să fii dumneata sănătoasă, am scos-o demult!
— Scuzaţi, vă rog!
— Să ştii că mie-mi place omul ăsta, cu aerul lui stângaci, niţel greoi… Are ceva
curat, proaspăt, nu mă mir că…
— Că?
— Nimic.
— Dacă tot ţi-a scăpat vorba, hai, spune.
— Nu mă mir c-ai făcut un copil cu el.
Maria lăsă peştele-n chiuvetă şi, întorcându-se brusc, o privi scurt, necruţător, pe
maică-sa drept în ochi.

(„Cum seamănă cu Alexandru când împlântă-n tine câte-o privire de-asta care nu
dă nici un drept de apel!”.)
Deşi Sânziana bănuise ce-avea să-i spună Maria, simţea cum îi fuge sângele din
vine.
— Mamă, un lucru nu-nţeleg: cum de un om ca el nu şi-a recunoscut copilul.
— Nu ştia că acest copil există.
— Cum?
— Aşa cum auzi.
Maria lăsă-ncet cuţitul în chiuvetă, lângă peşte, şi se-apropie de maică-sa.
— Mama mea dragă, tu ştii cât te iubesc, tu ştii cât te preţuiesc, dar, zău, dacă nu
eşti tu niţel cam nebună.
— Tot ce se poate. Contrazic de multe ori típicul şi tipícul.
— Pariez că vrea s-o recunoască pe Ana.
Sânziana se gândi că n-avea dreptul s-o facă pe Maria să aibă o părere greşită
despre Pavel Vlas.
— Vrea.
— Am simţit eu că e-un om. Când o recunoaşte?
— Să mă mai gândesc.
— Mamă, te rog! Gândeşte-te la Ana.
— Pentru moment mă gândesc mai mult la tine. Începe să te deranjeze, şi te-nţeleg
perfect, să ai o soră din flori.
— Ce vorbă-i asta! O iubesc ca pe ochii din cap.
— E vorba de-aspectul social. Nu eşti tu vinovată, bineînţeles, dar sunt oamenii
care-ţi aduc aminte.
— Îi dau dracului pe toţi, şi puţin îmi pasă de ei.
— Îi dai dracului, dar îţi pasă. Ce e cu Bogdan, de n-a mai dat deloc pe-aici?
— Nici n-o să mai dea. Am terminat-o cu el.
— De ce?
— N-are importanţă!
— Ba are importanţă! Ţi-am spus de când erai de-un cot că mai bună prietenă
decât pe mine, mama ta, nu poţi să ai. Să ştii că săptămâna trecută, când erai cu
toată flota-necată, mi-a povestit taică-tău ceva, indignat împotriva ta.
— Şi ce ţi-a spus „neprihănitul” şi „exemplarul” meu tată?
— Vreau s-aud ce-mi spui tu.
Maria trase aer în piept.
— Într-o zi, Alina povestea cum îşi face ea lecţiile cu Gabriel, prietenul ei, cum se
duc amândoi la cumpărături, cum spală vasele etc. Etc. „Maria, tu şi cu Bogdan
vă petreceţi timpul împreună?”, m-a-ntrebat Alina, iar eu i-am răspuns: „Pe mine,
Mama m-a-nvăţat că de pisici şi de băieţi trebuie să te desparţi la uşă”. Toţi au
râs. Când ne-am oprit din râs, Andrei Drăgoescu m-a-ntrebat în zeflemea: „Aşa a
făcut şi maică-ta când a făcut-o pe soră-ta?”. Printre cei care-au râs la replica asta
atât de „spirituală” a fost şi Bogdan.
— Şi?
— Şi?
— Se pare, aşa pretindea taică-tău, că n-a fost numai atât.
— M-am repezit la domnul Andrei Drăgoescu, i-am ars una peste bot, şi i-am spus
„Te bag în pizda mă-tii ăleia cinstite şi-ţi sparg şi capul dacă mai îndrăzneşti să
spui ceva de mama mea. Aviz şi altor amatori!”.
— Îţi mulţumesc pentru solidaritatea ta cu mine. Dacă vrei să faci ceva chiar pe
placul meu, te rog din suflet, fă-te că n-auzi asemenea remarci „inteligente”.
— Mamă, dacă-mi spunea oricine, poate că nu mă scotea atâta din sărite, dar el
să-mi spună, când mă-sa, muiere de cinzeci de ani, se ţine-n văzul tuturor cu un
puşti din teatru? De ce, fiindcă e băiat de director? Director de teatru!
— Mama lui se-ncadrează-ntr-o formă socială „omologată”: este căsătorită. Are un
statut social formal perfect. Oamenii, în general, au o minte foarte conservatoare şi
formalistă: forma li se pare mult mai importantă decât conţinutul. Obişnuieşte-te
cu-această idee. Lumea nu stă să numere amanţii doamnei Drăgoescu: ei
reprezintă trecătorul din viaţa ei; văd numai fixul – căsătoria. Toate
recensămintele arată o disproporţie numerică între femei şi bărbaţi: mai multe
femei decât bărbaţi. Într-un sistem de căsătorie monogamă e limpede că nişte
femei rămân social singure. Fără să mai ţinem seamă că recensământul te numără
doar fizic, el nu-ţi indică şi posibilităţile de relaţii sufleteşti cu nişte posibili
parteneri. Arată doar: atâtea capete – masculi, atâtea capete – femele. Şi, totuşi,
toată lumea se miră că sunt femei întregi nemăritate şi se miră şi mai şi că există
copii nelegitimi. Eu am vrut să am doi copii, măcar doi copii, pentru echilibrul
meu sufletesc şi ca să nu te las singură pe lume cum sunt eu.
— Tudor ţi-e ca un frate. De ce vorbeşti aşa?
— Mi-e ca un frate dar nu mi-e frate. Şi nenea Daniel mi-a fost ca un tată, dar nu
mi-a fost tată. Tudor azi stă mai mult aici decât la el acasă. Dar, într-o zi, o Irină a
II-a sau o Adelă I are să pună din nou, şi pe bună dreptate, contor pe timpul lui,
pe relaţiile lui. De câte ori venea la noi, când era-nsurat cu Irina? Când am făcut-o
pe Ana, eram femeie-n toată firea, aveam o meserie şi nu se vedeau semnele nici
unei căsătorii la orizontul meu îngust. După cum vezi, nici azi nu e coadă de
pretendenţi la uşă. Nu mă mândresc că am un copil din flori, dar nici ruşine nu-
mi este, fiindcă n-am făcut un copil nici cu scopul de-a agăţa un bărbat, nici de-a
trage vreun folos de pe urma lui, am făcut un fapt de viaţă, m-am legat cu încă o
chingă de viaţă. Dacă tu ai face înaintea vârstei mature un copil din flori, n-aş da
cu piatra, nici nu te-aş alunga, l-aş creşte şi l-aş iubi, dar fericită să ştii că nu m-
ai face. Din moşi-strămoşi, e socotit frumos şi bine să faci copii la casa unui om. E
şi practic: împărţi răspunderea cu cineva. E foarte bine c-am stat amândouă de
vorba. M-ai făcut să iau o hotărâre, şi foarte repede: îl las pe Pavel s-o recunoască
pe Ana.
— Bravo mie! Uite-aici cum l-am tăiat pe peştică; la cherhana şi nu-l făceau mai
frumos!
Maria aduse florile-n bucătărie, să le schimbe apa: crizantemele-n oala pântecoasă
albastră, cu două mănuşi, garoafele-ntr-un vas zmălţuit, cafeniu, şi trandafirii,
într-un vas lung, subţire, de-un verde stins.
— Mamă, care-ţi plac mai mult?
Sânziana se uită sever la flori.
— Trandafirii.
— De ce?
— Sunt flori distante.
— Mamă, o sută de ani de-am trăi una lângă alta, sunt sigură că eu am să-ţi spun
totul despre mine, iar tu mie – nimic despre tine.
— Aşa se şi cade. Nici când sunt mici copiii, nici când s-au făcut mari, o mamă nu
se dezbracă-n faţa lor.
— Tu nici la propriu nu te-ai dezbrăcat niciodată-n faţa noastră.
— Aşa se cade.
* „Ce bine că nu e lume-n troleibus şi că nu s-a urcat nici un cunoscut. Nu poţi să
nu stai de vorbă cu oamenii, fiindcă nu le poţi explica: „Ştiţi, mi-e sunetul catran,
nu vă supăraţi, dar n-am chef de vorbă”. Mă doare sufletul după dumneavoastră,
domnule doctor Nini Naiculescu, aşa cum m-a durut când aţi murit. Când a murit
Mama, atâta durere s-a strâns în mine că n-aş fi crezut să mai fie loc pentru altă
durere. Şi, poate, n-ar fi fost, dac-aţi fi murit de moartea „bună” şi strângătoare
care ne ia pe toţi. Aţi sfidat-o pe-aceea şi v-aţi inventat una pentru dumneavoastră
singur. Nu v-am plâns moartea, v-am plâns disperarea care v-a făcut s-o chemaţi.
După ce-aţi plecat, toate vorbele dumneavoastră au alt tâlc.
Trecea pe plajă un grup de fete superbe, cu nişte petecuţe cât palma în chip de
costume de baie. „Ce frumoase sunt! Ce corpuri au!”, am zis eu. „Încă n-am ajuns
sensibil la genul şaptesprezece-optsprezece ani, pe care-l numesc 'lăstunii
impotenţei' „. Am râs şi m-am uitat ne-ncrezător la el. „Doamnă doctor, sunt mai
calde corpurile care-au cunoscut toate experienţele, deci şi maternitatea”. „Mai
calde, poate, dar nu la fel de estetice”. „Fetelor de vârsta asta nu le poţi reproşa
inutilitatea. Femeilor care n-au făcut altceva decât să-şi păstreze frumuseţea unui
trup pe care n-au vrut să-l deformeze cu maternitatea le reproşez inutilitatea,
vidul. Detest inutilitatea. Mi-e necaz de femeile care nu-şi preţuiesc singurul
avantaj, dar singurul pe care-l au: cel de-a crea viaţă. Mi se par ca un om talentat
care-n loc să picteze, să scrie, să facă ceea ce ştie, să sape la darul cu care-a fost
înzestrat, stă la cârciumă şi-şi pierde vremea-n pălăvrăgeli sterile, în fleacuri, de
pe urma cărora nici sufletul, nici trupul nu se-aleg cu nimic. Pe două femei le-am
rugat ca pe Dumnezeu să-mi facă un copil. Niciuna n-a vrut. Dumneavoastră n-a
trebuit să vă rugaţi de nimeni ca s-aveţi doi copii. Sunt atâtea femei singure,
fiindcă aşa se-ntâmplă, care-ar fi bucuroase sa aibă cu cine face un copil. Eu am
avut marele 'talent' de-a iubi femei care, deşi declarau că mă iubesc, pe nimeni nu
iubeau mai mult decât pe sine”. „Domnule doctor, îţi iei o răspundere atâta de
mare când faci un copil, încât eu am ajuns să-i înţeleg şi pe cei care nu vor să aibă
copii. Sunt unii oameni atât de greu loviţi de viaţă înaintea vârstei de-a avea copii,
atât de loviţi, că la vârsta entuziasmelor, la vârsta când te mai poţi iluziona asupra
oamenilor, asupra vieţii, ei nu mai doresc decât linişte. Deşi sunt mai tânără decât
dumneavoastră, am ajuns să-nţeleg pe toată lumea. Afară de josnicie – şi pe-aceea
o-nţeleg, dar n-o aprob – înţeleg tot. În 1956, la un liceu din Bucureşti, nişte elevi
dintr-a unsprezecea s-au trezit cântând Trei culori cunosc pe lume. Li s-a făcut
'favoarea' să fie doar exmatriculaţi din toate şcolile din ţară, asta pentru că printre
ei se afla şi unul din fiii doctorului Daniel Şerban, pe numele lui, Mihai Şerban; iar
doctorul Daniel Şerban îngrijea, din fericire, pe vremea aceea, pe cineva extrem de
important, Nevasta doctorului Daniel Şerban, doctoriţa Marina Şerban, făcea
naveta la Giurgiu, avea amândoi părinţii grav bolnavi, un băiat exmatriculat şi
care din acest şoc emoţional făcuse şi diabet, pe care-o să-l aibă cât o trăi. Într-o
zi, venind pe la noi – Mama era cea mai bună prietenă a ei – ştiu c-a spus nişte
cuvinte care şi-acum îmi trec o răcoare pe şira spinării: 'Smarando, fată, cine nu
găseşte cianură la vreme, să facă copii!' „.
„Ştiu cât a suferit Marina. Lucram şi eu la spitalul din Giurgiu pe vremea-aceea.
Ce-i fac băieţii?”. „Mihai e-nsurat cu Myriam, fata profesorului Iancu Stein, are doi
băieţi, o căsătorie bună, reuşită. Tudor, colegul meu, divorţat, cu un băieţel
adorabil, pe care-l creşte tanti Marina. Cam aşa. Tanti Marina, aparent – bine;
ceva însă o roade. E tare dezamăgită”. „E ceva mai vechi. Li se-ntâmplă-adesea
celor care mizează totul pe-o singură carte. O femeie fidelă nu se poate-nvăţa cu
infidelităţile bărbatului ei, oricât de domneşte s-ar purta el, şi chiar dacă sunt
infidelităţi doar la nivel masculin şi nu uman. Dacă Marina ar lua viaţa de la-
nceput ar face însă la fel”„.

(Când nenea Daniel avea un amor, Marina-l întreba: „E-adevărat?”, şi el, cum nu
ştie nici el să mintă, zicea: „Iartă-mă, da”. Ea-şi lua aşternutul şi se muta pe
canapeaua din hol: „Aşa am învăţat eu la igienă”, zicea ea. Când amorul era pe
ducă, nenea Daniel îi spunea: „Ar fi cazul să te muţi în dormitor”. „Mă mut în
dormitor”, zicea ea. În popor, se spune că un mutat e jumătate de foc. La fiecare
mutat, nu se poate să nu spargi, să nu strici ceva. Şi Marina, din dormitor până-n
hol şi-napoi, spărgea mereu câte ceva. Într-o bună zi, şi-a luat aşternutul şi-a
trecut în hol, fără ca această mutare să fi fost provocată de nenea Daniel. Foarte
surprins, el a-ntrebat-o: „Acum ce ţi s-a năzărit? „În ceea ce te priveşte – nimic. De
data asta, iubesc eu pe cineva”. Pe vremea-aceea, aveau amândoi aproape cinzeci
de ani. De necrezut cât de ofensat – nu-i bine spus – cât de-ndurerat a fost nenea
Daniel. Nu-i venea să creadă. Nu-i venea să creadă că nevasta lui, care de-un sfert
de veac ţinea sus steagul unei răbdătoare fidelităţi, nevastă care nu părea
preocupată de nimic altceva decât de el, de copii, de casă şi de meserie, se putea-
ndrăgosti de cineva într-atât încât să-şi uite-ndatoririle. „Marina, îşi dai seama ce
faci?” „Ce fac? Igiena nu-i o ştiinţă unidirecţionată. Fac ce-ai făcut şi tu măcar de
trei ori până acum din câte ştiu eu, fără să numărăm „mărunţişul”„. „Marina, dar
ai aproape cinzeci de ani!”, „Avem copii, atâţia câţi am avut întotdeauna”. Singura
schimbare de aşternut când iubise ea, Marina, o făcuse doar din patul conjugal
până-n hol. Mutatul acesta era doar o măsură de igienă morală. Neputându-şi
înfrânge scrupulele, jena, şi-o anumită teamă de ridicol, pe care nu se putea să n-
o aibă o femeie deşteaptă ca ea, ca debutantă, la aproape cinzeci de ani, în iubiri
extraconjugale, se abţinuse de la acest debut. Un amor la cinzeci de ani, când nu
se manifestă ca la pisici, cu umblat pe garduri, nu este nici neverosimil, nici
ridicol, dimpotrivă, are mult mai multă gravitate decât unul la treizeci de ani, dar
el nu poate fi primul în viaţa unei femei. Aşa cum unele fete rămân fete-bătrâne
din jena de-a nu se fi culcat cu nimeni până pe la treizeci de ani, tot aşa multe
neveste rămân fidele până la sfârşitul zilelor lor din jena de-a-şi permite un prim
pas alăturea cu drumul, după patruzeci de ani. În viaţă, ca şi-n meteorologie,
multe zile bune se cunosc de dimineaţă. Am admirat totdeauna la Marina felul
deschis de-a discuta orice lucru, lipsa temerii de-a strica ceva prin brutalitatea pe
care orice sinceritate o conţine. Ştiam de toate aventurile lui Alexandru, mai ales
că mă făcea să le simt prin aerul dezgustat pe care-l afişa faţă de aspectele
domestice ale vieţii: totul îi puţea acasă. Deşi aceleaşi învăţături mi le dăduse şi
mie igiena, ca şi Mariei Şerban, eu, de teama de-a nu strica ceva stricat gata,
stăteam cuminte şi răbdătoare-n partea mea de pat, acceptând firimiturile erotice
pe care mi le-azvârlea-n marea lui milostenie „stăpânul”. Lipsa brutalităţilor
inerente sincerităţii nu mi-a folosit la nimic, decât să văd cum este când îţi calci
singur pe suflet, pe-un suflet învăţat cu bocancii cu ţinte care mărşăluiau peste el.
Fără să am un suflet din cale-afară de duios, fiind înzestrată cu-o judecată rapidă
şi rece, n-am însă nici sufletul tranşant, nici atitudinea pieptişă-n viaţă pe care-o
are, şi pe care-a avut-o totdeauna, Marina Şerban. Mie mi-e teamă de discuţii; mai
mult decât atât: îmi repugnă să mă cert cu oamenii. În ciuda acestei repulsii, deci
fără azvârlirea cărţilor pe faţă, am şters atâţia oameni din inima mea. Şi pe cei mai
mulţi nu i-am şters pentru felul cum se purtau cu mine, ci pentru
comportamentul lor general. Mi-e imposibil să fac rabat la calitatea umană şi la
cea profesională. Nu mă interesează oamenii pe care nu-i pot stima.)
* „După ce n-am mai auzit împreună câinii-n Giurgiu, viaţa m-a despărţit de
Marina. Dar o consider din fondul meu sufletesc activ. Când ne-ntâlnim, ne
vorbim ca şi când ne-am fi văzut în ajun. În faţa numelui ei, n-am să pun
niciodată cuvântul „fostă”. „Fosta mea prietenă”. Din păcate, acest atribut, acest
trist participiu trecut, îl folosesc tot mai des, de la o vreme. Unii dintre aceşti
„foşti” au plecat din viaţa mea fiindcă au plecat cu totul din viaţă. Mă gândesc la ei
cu drag şi cu nostalgie. Mi se pare şi mai trist să mă gândesc la cealaltă categorie
de „foşti”: la cei pe care i-am dat afară din inimă, descoperind că nu meritau locul
pe care-l ocupaseră. Când smulgi o rădăcină, nu se poate să nu scoţi şi pământ cu
ea. Odată cu cei pe care-i alungi din inima ta, care încă palpită de durere, azvârli
şi bucăţi vii din tine. Doamnă doctor Hangan, îngrijiţi-vă memoria, fiţi prudentă cu
ea”.
„Domnule doctor Naiculescu, cred că şi dumneavoastră trebuie să vă-ngrijiţi
memoria!”.
„De-aici înainte, memoria mea are de străbătut un drum mai scurt decât a
dumneavoastră”.
„Nu se ştie niciodată”.

(„V-aţi uitat grav în ochii mei, fără să spuneţi nimic. Deci, curmarea memoriei
dumneavoastră, domnule doctor Naiculescu, era hotărâtă încă de-atunci. Ceva în
sufletul meu s-a topit sub privirea dumneavoastră, Nini, Nini!”.)
* „Vorbeam de singurătate, domnule doctor. Sunt şi oameni care simt singurătatea
ca pe-o pavăză, ca pe-o asigurare tous risques. Actualul meu şef de laborator,
doctorul Kölönte, un om remarcabil, cred că sunteţi de acord, îşi consideră
singurătatea – singurătate voită – elementul esenţial al sentimentului de libertate
şi de siguranţă în viaţă”.
„Mi-am dat seama de forţa asta, singura care stătea la-ndemâna unui copil crescut
la orfelinat, mi-am dat seama în şcoală. Pe toţi îi putea ameninţa învăţătorul, mai
târziu dirigintele, cu „te spun părinţilor”: pe mine nu. Eu orice-aş fi făcut, orice mi
s-ar fi-ntâmplat, pe nimeni n-avea să-l doară de mine. Dintr-un sentiment de
frustrare, cum era la-nceput, această absenţă a cuiva căruia să-i pese de mine a
devenit o forţă: asta era puterea mea. Pe-acest drum rectiliniu al singurătăţii, am
avut doar o dată o ezitare. În anul trei de Facultate, m-am îndrăgostit de-o fată,
crescută şi ea la orfelinat. De ea s-a-ndrăgostit şi-un conferenţiar al nostru. Eu
nu-i puteam oferi fetei decât o cameră la căminul de studenţi căsătoriţi. Iar ea, în
douăzeci şi doi de ani, se săturase de cămin. Voia şi ea o casă de om şi s-a măritat
cu conferenţiarul, şi, spre „bucuria tuturor”, treaba merge bine”.
„Nu vă pare rău că n-aveţi copii, domnule doctor?”, l-am întrebat.
„Ideea c-aş putea să mor şi să-i las de mici ai nimănui mă face să nu-mi pară rău.
Fac tot ce pot pentru viaţă, doamnă doctor, pentru viaţă în general. V-am expus
arta mea „poetic㔄.
„Orice „artă poetică” are un caracter constatativ, ea nu-ţi poate da reţete. Reţetele
sunt prea individualizate. Ferice de cel care, acceptându-şi condiţia, şi-o consideră
chiar model”.
„Doamnă doctor Hangan, nici doctorul Kölönte – om remarcabil, într-adevăr –
teoretician, strateg şi tactician al singurătăţii, nu este de fapt un singuratic din
convingere. A fost forţat la această convingere. A fost orfan – i-a intrat în oase
groaza de orfelinat. A iubit o fată orfană – îngrozită şi ea de cămin, remanentă a
ideii de orfelinat din copilăria şi din adolescenţa ei. Dacă fata asta se mărita cu el,
singurătatea, ca principiu de viaţă, ar fi pierdut un valoros teoretician: pe doctorul
Kölönte. Eu îl consider şi pe el, faţă de singurătate ca principiu de viaţă, „laureat
al unui concurs de-mprejurări”, cum zice profesorul Daniel Şerban. Fiecare dintre
noi este, mai mult sau mai puţin, un astfel de laureat. Împrejurările şi legea
selecţiei naturale funcţionează din gene şi până la mormânt. Tramvaiul,
autobusul, coada sunt elementele unei permanente selecţii naturale. Nu eşti în
stare să mergi pe scara tramvaiului, într-un picior – viaţa te elimină obligatoriu,
daca nu-ţi poţi cumpăra maşină. Apoi, civilizaţia materială îţi oferă mereu
elemente la care trebuie să te-adaptezi. Dacă stai deasupra unui magazin
alimentar şi nu poţi dormi din cauza frigiderelor lui, care huruie zi şi noapte,
dovedeşti o debilitate care-n cele din urmă te duce la neurastenie. Viaţa te va
elimina. Nervii tăi trebuie să fie ca plastilina; pielea – ca tovalul: ea trebuie să se-
nveţe cu nailonul şi cu detergenţii, aceste două produse care economisesc timp,
un fel de ajutor şi de prieten al tuturor oamenilor şi, mai ales, al omului singur.
Iar eu nu suport nici zgomotul, nici nailonul. Când mă gândesc că mă-ntorc din
nou în Berceni, deasupra frigiderului de la „Alimentara”, pe care-l simt ca pe-o
rană în creier, îmi vine să spun: „Ia-mă, vară, cu tine”„.
„Şi unde-aţi vrea să vă ducă?”.
„Spre-o vară eternă, spre un ţărm de mare etern. Să mă duc fără urmă… Geo
Bogza spunea o dată că dac-ar ajunge la Dumnezeu i-ar aduce două mari
învinuiri. I-ar spune-aşa: „Doamne, de ce-ngădui ca atâţia mari poeţi să fie oameni
atât de mici?” – una; şi „Doamne, de ce între viaţă şi moarte ne faci să trecem prin
starea de cadavru, de ce nu ne faci să dispărem deodată, ca un fum?” – a doua”.
Prin suflet, mi-a trecut presimţirea că-nvinuirile-acelea, atât de drepte, aveau s-
ajungă la Dumnezeu printr-un mesager dornic a i se-nfăţişa mai devreme decât
autorul lor.
* „Doamnă doctor Hangan, v-aţi uitat o clipă la mine de parcă vi s-ar fi-necat toate
corăbiile”.
„Domnule doctor Naiculescu, mi se-ntâmplă din când în când un lucru ciudat: am
impresia că trăiesc într-o clipă toate naufragiile – trecute, prezente şi, mai ales,
viitoare. Am o ciudată impresie că-ntrezăresc, ca pe-un fulger, toate etapele vieţii
mele şi pe-ale vieţii tuturor celor care fac parte din ţesătura vieţii mele. Atunci, îmi
vine să cred că suntem nişte fiinţe programate – cum zice nenea Daniel Şerban –
care urmăm riguros perforaţiile unei fişe electronice, din care nu putem şti decât
itinerarul deja parcurs. Programatorul sau programatorii uită probabil, din când în
când, o portiţă deschisă care face posibilă aprehensiunea viitorului. Această
ipoteză nu conţine nimic de domeniul supranaturalului. De fapt, numim astăzi
„supranatural” tot ceea ce scapă posibilităţilor noastre ştiinţifice de demonstraţie.
Deoarece „oricât ar părea de ciudat, dar lumea are un sens”, cum zice Einstein, s-
ar putea ca, într-o bună zi, să ajungem să comunicăm cu programatorii, să ne
putem tocmi cu ei, să le expunem şi punctul nostru de vedere asupra muncii lor.
Aşa cum s-ar întâmpla dacă-ntr-o zi cobaii noştri şi toate animalele noastre de
experienţă ne-ar comunica punctul lor de vedere asupra muncii noastre. Dar de
această performanţă ştiinţifică – de comunicarea dintre noi şi programatorii noştri
– ne-or despărţi milioane de ani-lumină”.
„Uneori, şi-aici, pe pământ, ne despărţim cu mii de ani-lumină de părerile noastre
anterioare. Poate că eraţi prea mică prin '54, pe vremea primei ediţii a unui Mic
dicţionar filosofic, dicţionar care definea „chibernetica” drept „pseudo-ştiinţă
reacţionară”. Mendel, Weismann, Morgan – nişte escroci, şi tâmpiţi pe deasupra.
Ainsi va la vie. Dac-aş putea intra-n legătură cu programatorii ăştia ai
dumneavoastră, aş vrea să-mi lămurească nedumerirea mea esenţială în privinţa
lumii: cum au putut să programeze omul ca pe-o fiinţă raţională, care se comportă
însă iraţional? Vezi războaiele, persecuţiile, absurdităţile de tot felul. Dacă aceşti
programatori există, nu sunt în nici un caz infailibili. Înseamnă că se află încă la
faza experimentală în privinţa creaţiei lor şi că lumea noastră e doar o schiţă în
raport cu opera finită. Ceva făcut cam în dorul lelii. Creierului ăluia electronic care
ne-ar fi programat i s-a ars ori i s-a astenizat precis un circuit. Prefer ipoteza
materiei ajunsă la un anumit stadiu de organizare, fără intervenţia nimănui”.
„Şi eu prefer această ipoteză, domnule doctor. Prefer ca după sfârşitul acestei vieţi,
în care i-am avut ca for superior pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu, să nu mai am
şi post-mortem de-a face cu niscaiva programatori justiţiari. Dar posibilităţi sunt
multe. Realităţii, care s-ar putea să nu corespundă nici unei ipoteze emise pân-
acum, puţin îi pasă însă de speculaţiile noastre: ea-şi vede mai departe de drumul
ei, cum îşi văd de scopul lor imediat, cert, palpabil, frumuseţile-alea blonde,
nordice, de colo, care le fac avansuri băieţilor noştri de la „Salvamar”„.
„Doamnă doctor Hangan, aparţin unei generaţii pentru care culcatul – iartă-mă –
era un act final şi semnificativ în relaţia afectivă dintre doi oameni. Acum, a
devenit o eventuală premisă a unor şi mai eventuale sentimente. Foarte multă
lume trăieşte astăzi ca efemeridele”.
„Deşi asupra capitolului pomenit am aceeaşi concepţie cu-a dumneavoastră,
domnule doctor, înţeleg însă că ritmul vieţii dictează nu numai ritmul biologic al
oamenilor dar şi pe cel moral-afectiv: eliminarea tuturor etapelor care despart de
scopul „final” este un efect al ritmului contemporan. Să-nveţi cât mai repede o
meserie, să ai cât mai repede dovada palpabilă că placi cuiva. Stilul epistolar, ca
stil literar şi, mai ales, ca „stil de viaţă”, ca şi scrisul de mână, este „ieşit din uz”.
Cine mai scrie astăzi, chiar la maşină, scrisori, când în două minute, la telefon,
poţi obţine cât pentru un roman-fluviu? Viteza dă un nistagmus interior. Toate
lucrurile se explică”.
„Iar noi le acceptăm sau nu le acceptăm. Vai de cel care nu le-acceptă! Mă simt
grozav de demodat”.
„Şi eu mă simt demodată, domnule doctor”

(În timp ce ne uitam unul la celălalt, încercând să prospectăm adâncimea gropii

old fashion din noi, mă gândeam cât de fidelă eram acestui „principiu demodat”
când era vorba de oamenii esenţiali din viaţa mea şi cât de-n ritm accelerat,
sincronizat cu exteriorul, în celelalte relaţii ale mele: „Doctor Hangan Sânziana, 37
ani – un soţ – căsătorie din dragoste după una lună de la cunoştinţă; după doi ani
de la divorţ, sub impresia zguduitoare a unei tragedii petrecută-n spitalul de pe
Litoral, unde era detaşată – la doua zile de la cunoştinţă, se culcă – să nu fim
ipocriţi şi pudibonzi – cu un student; rezultatul: un copil. Impresii: frumuseţe,
puritate, amintire evocată cu nostalgie. Tot pe Litoral, la trei ani distanţă, pornind
de la un peşte mâncat de doctorul Emil Giurăscu, pe terasă la Costică, peste două
luni, se culcă şi cu Emil; cauza reală: curiozitate de ordin moral, aliată cu
disponibilitate fizică. Impresii: încercare de iluzionare, cu slabe rezultate asupra
psihicului; sentiment de singurătate în doi; nici o clipă un limbaj comun evoluat.
Valoare: documentară. Mircea Nicoară, cunoscut după-ncheierea episodului Emil
Giurăscu. Mamă-sa, bolnavă la urologie în salonul doctoriţei Marina Şerban. La
rugămintea Marinei, Sânziana Hangan îi face bolnavei diverse analize. Bolnava
moare la două săptămâni după externarea la cererea ei. Peste două luni de la
aceste-ntâmplări, Mircea Nicoară se prezintă pentru a-i mulţumi doctoriţei
Hangan. O conduce cu maşina pân-acasă. Ea-l invită – en tout bien, tout honneur
– la masă. El o-ntreabă, la plecare, dacă-i dă voie unui bărbat însurat s-o mai
vadă. Ea-l măsoară de sus până jos şi-i spune: „Printre oameni, sunt foarte puţini
indivizi monogami din vocaţie”. Râd amândoi. La a şasea lui vizită – una pe lună
când vine-n Bucureşti în interes de serviciu – o conduce cu maşina până la
prietena ei, biochimista Sidonia – Sidi – Puşcaş. „Mulţumesc domnule inginer”. El
coboară, îi deschide portiera. Ea-i întinde mâna. El ignoră mâna. O ia-n braţe şi-o
sărută. Materializează ceea ce plutea-n aerul dintre ei, de la-nceput. „Dacă-n loc
să mergi la prietena ta, Sidi, ai merge-n altă parte?… La colţul blocului, văd două
cabine telefonice. Spune-i că nu te duci la ea, fiindcă te-a invitat un bărbat care te
iubeşte… Te rog”. Şi bărbatul chiar o iubea”.
Mircea Nicoară, omul cel mai direct, cel mai eficient, cel mai puţin complicat din
câţi cunoştea. Cel mai bun camarad. O plăcere să trăieşti cu un asemenea bărbat,
şi mai mare plăcere să trăieşti lângă un asemenea bărbat. „Bine c-am avut tăria să
nu-l despart de-o femeie care-l iubeşte, care se chinuie să-i facă un copil. Cât m-aş
bucura să aibă copilul ăsta cât mai curând. Prin oricâte dezamăgiri ai fi trecut,
oricâte eşecuri ai fi înregistrat, un om ca Mircea te face să vezi că viaţa-n doi,
cuplul, e nu numai ceva posibil, dar este chiar ceva ce să-ţi doreşti”.)
Mama zicea că eşecurile în practica unei ideologii nu anihilează ideologia şi cum
convieţuirea-n doi este consecinţa unei ideologii, eşecurile tale în cadrul unuia sau
a mai multor cupluri nu anihilează ideea de cuplu. Mircea mi-ar fi fost un bun
partener de viaţă. Dac-ar fi fost liber. Oare? Eu sunt o fiinţă sucită. Sufletul meu
nu trage la simplu, la necomplicat. Sunt sucită şi atrag oamenii suciţi. Daniel
Şerban, care-a pendulat toată viaţa între două femei esenţiale – Marina, nevastă-
sa, şi Mama, Mama de care, fizic, l-a despărţit totdeauna umbra Tatei, de Mama şi
de mine – ceea ce nu l-a-mpiedicat să iubească şi alte femei, printre care pe-acea
adorabilă doamnă doctor Florica Vărbănescu, „dusă de la noi”. „Smarando, ştii ce
mă scoate cel mai rău din sărite la Daniel? Că n-a fost una măcar cu care să se fi
ţinut şi care să nu-mi placă”, zicea tanti Marina, şi râdea a pagubă. „Pe Florica aş
face-o bucăţi. Dar când o-ntâlnesc pe culoar la Clinică şi-i văd ochii ăia de
căprioară rănită şi-i mai aud şi glasul ăla frumos cu care-mi povesteşte blând
toate necazurile ei, cum dracu' să mă mai supăr? Şi când îmi aduc aminte şi ce-mi
povesteşte şi astăzi Daniel din război, îmi spun că oamenii care-au trecut pe firul
de aţă atât de precar ce desparte viaţa de moarte, şi-n care numai clipa are
valoare, oamenii ăştia şi-au făcut probabil un principiu din a nu respinge bucuria
clipei. Doctor fiind, trăieşte tot între două lumi: a vieţii adevărate, al cărei simbol
este sănătatea, şi-a bolii, pierdere temporară – uneori definitivă – a sănătăţii,
limita precară între viaţă şi moarte. „Minus tunurile, am zile-n spital când mă simt
ca pe front, atâtea grozăvii pot vedea”, îmi spune Daniel, câteodată. Nici la mine, la
urologie internă, nu e tocmai vesel, la chirurgie e însă şi mai şi. Mă-ntreb, când
am cazuri disperate, cum de-mi mai pasă că mă-nşală bărbatul, care mai şi suferă
că mă-nşală, care e, pe de-o parte, ros de remuşcări pentru amărăciunea pe care
mi-o pricinuieşte mie, pe de alta – transportat de fericire pentru bucuria pe care i-
o face ăleilalte. Şi totuşi, mă supăr – simt cum mă roade nemulţumirea ca un
vierme. Şi mai e şi familia asta a lui. Doamne, de n-ar fi Coana-mare şi nebunul de
Matei cu Costana lui, cred că mă despărţeam de Daniel. Şi mai rău ca orice e
nepăsarea lui pentru părinţii mei. Smarando, să mai am douăzeci de ani, cu un
singur bărbat pe lumea asta m-aş mai mărita, cu Iancu”. „Dar el nu te-ar lua, el
tot pe Marioara ar lua-o şi tu iar ai fi „constrânsă” să-l iei pe Daniel. Marina, ştii
care e buba adevărată? Puritatea ta. Nimic nu este mai intolerant decât puritatea.
Dacă o dată, o singură dată, l-ai fi-nşelat pe Daniel te-ai fi considerat chit cu el şi-
ai fi văzut şi cum este când înşeli; şi nu numai cum, dar ce înseamnă să înşeli.
Poate ca nu e aşa de uşor. Când nu eşti un fluşturatic şi n-o faci din uşurătate, ci
dintr-o irezistibilă atracţie către cineva, în timp ce eşti legat, sincer legat, şi-n altă
parte, nu poate fi uşor. Pentru un om de caracter, aproape nimic nu e uşor în
viaţă. Iar Daniel este un om de caracter. Nici un soţ român nu are însă capacitatea
asta de-a „înfia” pe care-o au soţii evrei, chiar când sunt oameni cu totul obişnuiţi
şi nu de calitatea lui Iancu. Toate fiinţele, la care cuplurile rămân neschimbate în
cursul vieţii, trăiesc mai puţin decât omul şi n-au imaginaţia lui. Iubirea face parte
din mecanismul cunoaşterii, iar dorinţa face parte din mecanismul iubirii, deci
este subsumată mecanismului cunoaşterii. Cunoaşterea unui om este ca şi cititul
unei cărţi. Îţi place-un autor, îl reciteşti. Asta nu te opreşte să citeşti şi alţi autori,
fără a-i deveni „infidel” celui preferat. Teoretic, lucrurile se-aliniază-n ecuaţii foarte
simple: practica sufletească şi cea fizică le complică însă îngrozitor! Cum oamenii
nu sunt perfecţi, când îi judecăm trebuie se le punem pe un plan calităţile, pe
celălalt – defectele şi să vedem care trage mai greu. Apoi, c'est ŕ prendre ou ŕ
laisser. Iar Daniel e de luat, nu de lăsat. Fidelitatea e-atât de corozivă! Te-nţeleg pe
tine, îl înţeleg şi pe el, le-am înţeles şi pe ele. Şi iar ne-ntoarcem la povestea cu
rabinul: „… şi tu ai dreptate…”„. „Smarando, mare teoreticiană a amorului eşti tu!
Cu practica însă stai slab de tot”. „Teoreticienii se concentrează asupra ideii, n-au
timp să şi practice. Când înţelegi mecanismele umane care, cu excepţia anumitor
subtilităţi, sunt înscrise în tot ce e viu, azvârli vanităţile, una câte una, ca pe nişte
pietre care ţi-ar îngreuna buzunarele. În timp ce pentru Daniel tu eşti persoana
numărul unu, aureolată de toate calităţile şi de sentimentul culpei lui faţă de tine,
tu, cu puritatea ta, îl rozi ca un acid şi, fără să-ţi dai seama – în timp ce el rămâne
mereu lângă tine – tu te-ndepărtezi şi te-nstrăinezi de el. Ăsta este pericolul major
care ameninţă doi oameni cu linii de comportament deosebite chiar şi-ntr-un
singur punct de vedere”. „Smarando, dacă mă gândesc bine, cred că tu eşti cea
mai deşteaptă femeie, pe care-o cunosc…”. „Nu ştiu cât sunt de deşteaptă, ştiu
însă cât de-adâncă e privirea mea în sufletul oamenilor”.

(Mario Sidalgo fusese singurul „autor” pe care Mama-l citise, fără a-i deveni
infidelă lui – Daniel Şerban. Daniel Şerban, pe care-l iubise toată viaţa, despărţiţi
fizic de umbra Tatei. Mario Sidalgo fusese elementul care le-adusese eliberare,
destindere şi egalitate morală. Mario Sidalgo fusese singurul bărbat care-l făcuse
pe Daniel Şerban să afle şi el ce era gelozia. Iar Marina, care ştia că Daniel o iubea
pe Smaranda, nu-i reproşase niciodată această iubire. Deci, oricât de deşteaptă
era Marina Şerban, geloasă era însă ca toată lumea: pe cel mai efemer element al
iubirii – pe orizontalitatea ei.)
* „Smaranda a fost omul pe care l-am iubit cel mai mult pe lume”.
„Nene Dal, Mama a fost omul pe care l-ai iubit cel mai mult, nu femeia pe care ai
iubit-o cel mai mult”.
„Într-o bună zi, ai să-nţelegi, Sânziana, că omul cel mai iubit reprezintă
superlativul absolut al unei vieţi. Oricâtă pasiune ar exista între un bărbat şi-o
femeie, judecata îşi situează la un moment dat partenerul numai pe verticală.
Acest moment nu poate fi evitat. Nici pasiunea cea mai mare nu absolvă pe nimeni
de-această poziţie esenţial umană. Nu-ţi poţi închipui cum se şterg din tine
senzaţiile… E de necrezut cum uită trupul. Ceea ce-ţi rămâne dintr-un om e ceea
ce-l abstrage din animalitate: gândirea lui, cuvintele, gesturile. Orizontalitatea
erotică este cel mai perisabil element al unei legături. Ai să vezi, într-o zi, că numai
spiritualitatea rămâne dintr-o iubire. Ne amintim, după ani şi ani, gândurile
despre cineva iubit, cu tot mecanismul care le-a declanşat, în timp ce ne este
imposibil să reţinem o senzaţie, una singură, sau vibraţia ei. Ai să vezi…”.
„Am şi văzut, nene Dal. Suntem vii cu-adevărat doar cât creştem. Apoi, murim
încetul cu-ncetul, împlinindu-ne, cocându-ne, scuturându-ne. Iubirea e vie doar
cât creşte, cât e boboc. Floarea ajunsă la maturitate, la-mplinire, se ofileşte, se
scutură. Repetăm veşnica ciclicitate a materiei care, în perfidia ei superior
organizată, ne-nvăluie nouă, oamenilor, nepieritoarele ei mecanisme în mantii
vaporoase, care-acoperă schemele fixe ale unor prozaice roţi dinţate – măşti cărora
le spunem sentimente”.

(De când Mama „a plecat de la noi”, nenea Daniel îşi revarsă asupra mea toată
nevoia lui confesivă – de fapt, nevoia de-a avea un permanent spectator al gândirii
lui, spectator comprehensiv, participant şi, mai ales, afectuos. Fără să vreau,
compar sinuozităţile acestui suflet complicat, cu unghiurile drepte ale sufletului
lui Mircea. Deşi pe nenea Daniel îl ştiu de când mă ştiu pe lume, şi mai are şi
dezavantajul de-a-l fi iubit toată adolescenţa – dezavantaj, căci cu nici o fiinţă nu
suntem mai nemiloşi decât cu cei pe care-am încetat să-i iubim – îmi dă totdeauna
o stare de-ncântare superioară, mă predispune la visare. Nu l-aş da pe nimeni.
Doctorul Vladimirescu, doctorul Nini Naiculescu, dumneavoastră, domnule doctor
Murgu, faceţi parte din aceeaşi familie spirituală cu Daniel Şerban, în sufletele
voastre zonele de lumină orbitoare alternează cu clar-obscururi, cu estompări
pline de mister, iar sufletul care se-aventurează pe cărările de filigran din sufletele
voastre se-nvăluie şi el în flu-ul acestor zone de incertitudini, de căutări, de sete
de absolut. Sunt momente când uit că Mama şi dumneavoastră, domnule doctor
Nini Naiculescu, aţi murit. O permanenţă spirituală nu ţine seamă de absenţa
fizică. Daniel Şerban, Gheorghe Vladimirescu, Nini Naiculescu, dumneavoastră,
domnule doctor Murgu, păreţi unghiuri ale unei singure feţe. Mă atrag oamenii
complicaţi. Mă atrag major, nimicitor, doar oamenii care mă fac să visez, care
maschează atât de bine implacabilele roţi dinţate ale imuabilelor legi care ne
guvernează, atât de bine că mă fac să le uit existenţa. Cu cât sufletul tău intră mai
profund în hăţişurile de clar-obscur ale altui suflet, cu-atât actul fizic al iubirii
devine mai greu de-nfăptuit. Nu ţi-l mai poţi închipui. Deşi-l doreşti, nu ţi-l mai
poţi închipui.)
* „Cu câtă atenţie am umblat şi umblu cu oamenii importanţi pentru viaţa mea, cu
oamenii cu care-aş fi ajuns, ori aş ajunge, la situaţii grave. Cu cei pe care i-am
ferit şi-i feresc de ceea ce cred eu că nu trebuie să facă. Nenea Daniel m-a tratat ca
pe copilul prietenului său mort. Singura fisură faţă de el a fost, atunci, în
mansarda din Cercului, când m-am aruncat plângând la pieptul lui. Nu mă-
ndoiesc de interpretarea pe care-a dat-o el izbucnirii aceleia. Formal, ea nu era
univocă însă. Cu doctorul Gheorghe Vladimirescu m-am purtat explicit, dar am
acceptat renunţarea, l-am ferit de greşeală. Dumneavoastră, domnule doctor Nini
Naiculescu, dumneavoastră m-aţi ferit de agravarea stării dintre noi. Vă purtaţi ca
şi când nimic n-ar fi fost, cu toate că, fără să vreau, am aflat că era. V-am întâlnit
pe culoarul din faţa camerelor din căsuţa administraţiei, unde stăteam noi, medicii
detaşaţi la sanatoriul de pe Litoral. V-am invitat să beţi o cafea. V-am lăsat în
cameră şi-am plecat la bucătăria din extremitatea culoarului. Când m-am întors
cu cafeaua, eraţi pe balcon. La-nceput, am vrut să vă strig, fiindcă nu vă vedeam.
Pe culoar era semi-întuneric. V-am căutat din ochi în cameră. Mi-am îndreptat
privirea spre balconul luminat puternic. La-nceput, n-am înţeles ce făceaţi; deşi
vedeam, n-am înţeles. Îmi mângâiaţi lenjeria-ntinsă la uscat, o mângâiaţi cu gestul
recules şi meditativ cu care un bibliofil răsfoieşte o ediţie rară. Apoi aţi strâns-o la
piept şi v-aţi îngropat obrazul în ea. Am închis ochii şi, peste gestul
dumneavoastră, s-a suprapus o bluză de chirurg, frângându-se peste patul meu;
alte buze-mi sărutau perna. Am aşteptat până v-aţi aprins ţigara. Am trântit uşa
ca şi când atunci aş fi intrat.
— Iertaţi vă rog intrarea asta intempestivă, am zis eu cât am putut de firesc. S-a
făcut curent. Iertaţi vă rog şi decorul ăsta „modernist”. Nu v-aţi încurcat în el? am
adăugat, începând să strâng rufele de pe sfoară.
M-aţi privit absent şi mi-aţi răspuns într-un târziu când nu mai aşteptam
răspuns.
— M-am încurcat…”.

(După-amiaza, pe plajă, mi-a povestit cât o iubise pe fosta lui nevastă, care-l
considera un ratat. În vreme ce colegi de-ai lui, care nu terminaseră Facultatea cu
10, ca el, care nu citeau şi nu-nvăţau zi şi noapte, ajunseseră profesori, directori
de spital, şefi ai unor clinici importante, el ce era? Un obscur medic de laborator,
medic primar, ce mare scofală! Deşi o iubea, îşi făcuse bagajul, şi, un an jumătate
dormise pe-o masă-n laborator, până primise garsoniera de-acum, situată
deasupra unui frigider, „în judeţul Ilfov”. Când avea optsprezece ani, îi murise
mama. Taică-său, pe-atunci în vârstă de cinzeci de ani, nu ştiuse cum să se
descotorosească mai degrabă de singurul lui copil. Cuprins de-un juvenil elan de
„libertate”, la care asociase şi-un număr de pipiţe, deşi băiatul luase cu 10
examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Bucureşti, părintele iubitor îl
transferase la Facultatea din Cluj, fiindcă nu era deloc rău ca un copil să-nveţe să
se descurce şi fără familie.
— Şi-am învăţat să mă descurc şi să-l urăsc. Doamnă doctor Hangan, nu cred că
poate fi ceva mai rău pe lume decât s-ajungi să-ţi urăşti sau să-ţi dispreţuieşti
părinţii. Sufleteşte, este echivalentul unei cocoaşe sau al unui picior mai scurt.
Orice-ai face, de asta nu te mai poţi vindeca. Am plecat în viaţă cu un suflet coclit.
Privit din profil sau când ţinea ridicat chipul lui prelung, cu trăsături nete,
acviline, avea o distincţie distantă. Barba, tăiată colier, căruntă, gâtul, un pic prea
lung pentru statura lui – mijlocie – şi mai ales ochii alungiţi, căprui cu puncte
verzi, privirea, în care se citea canonul întoarcerii permanente în sine însuşi, îi
dădeau aerul mistic pe care-l au toate portretele de bărbaţi ai marilor spanioli, pe
care-atât de bine-l redase Matei Şerban, în portretul pe care i-l făcuse doctorului
Naiculescu, în urmă cu vreo doi ani. Nini Naiculescu era una dintre puţinele fiinţe
pe care nenea Matei le tolera-n jurul lui. Toată lumea care văzuse portretul
strigase „El Greco”. Nenea Matei, posac, strigase şi el, şi, la drept vorbind, nu
numai din spirit de contradicţie: „Nici un El Greco, domn'e, Zurbarán!”.)
— Nu vi se pare cunoscut apusul ăsta? Nu seamănă cu… aţi spus dumneavoastră
cu ce…
— Cu Amurg de Matei Şerban?
— Văd că avem aceleaşi „lecturi”.
— Domnule doctor Naiculescu, ştiţi că nenea Matei s-a-nsurat acum două
săptămâni?
— Sunt detaşat aici de trei săptămâni, aşa că această mondenitate incredibilă mi-
a scăpat. Şi cine este fericita şi temerara aleasă? Cine se-ncumetă să-i îndure
ţâfnele, hachiţele, trântelile, pufnelile, huiduielile?
— Costana, care i le-ndură de treizeci de ani. El ar fi luat-o mai demult, fiindcă e
singurul mod de-a se plăti faţă de ea. Consilierii „morali” ai lui nea Matei, Coana-
mare, Dumnezeu s-o ierte, şi Mama l-au aprobat. Ele de altfel îi sugeraseră mai
demult se se-nsoare cu ea.
„Aştept s-apună „familia regală” Şerban-pčre, ca să nu se spună că i-am ucis eu
cu vreun infarct, vestindu-le o căsătorie „morganatic㔄.

(Costana, vară de-a doua de-a Mamei, din partea Maicăi, venise fată-n casă la
Matei Şerban, după divorţul lui de nevastă-sa dintâi, profesoara. Venise la
douăzeci de ani şi nu mai plecase. „Cui să-l las, verică?”. Se-ntreba ea retoric faţă
de Mama. De prin '50 şi până prin '60 şi ceva, pe când Matei Şerban era „decadent
şi putrefact”, pe când – după ce vânduse partea lui de moştenire de la Coana-
mare, bijuterii, mobilă, covoare – pentru a agonisi un ban de culori, căra pe la
lume butelii de aragaz cu o bicicletă cu ataş şi făcea injecţii, Costana mergea cu
ziua ca ei doi să aibă ce mânca. Pleca totdeauna de-acasă cu nişte borcănele cu
capac şi, din tot ce mânca pe unde mergea cu ziua, punea de-o parte şi pentru
„domnu' Matei”. Toate-ncercările lui Matei Şerban de-a o face să plece de la el
fuseseră zadarnice. „Nu plec, domnu' Matei. N-a murit nimeni de foame, n-om
muri nici noi. Las' că vine ea şi vremea dumitale!”. Seara, când se-ntorcea ruptă de
la lucru, Matei o aştepta cu masa pusă, cu patul făcut, cu patul ei, căci niciodată
nu dormiseră-n acelaşi pat.
— Vino, Costană, să-ţi arăt ce-am făcut azi.
Cu mâna la gură, ceea ce pentru omul de la ţară-nseamnă adâncă meditaţie,
Costana se uita la ce pictase domnu' Matei, ca la Maica Precistă. Ar fi stat ceasuri
să se uite-aşa, dacă domnu' Matei n-ar fi trezit-o cu câte-o-ntrebare:
— Ei, ce zici?
— Domnu' Matei, dac-ai da ici cu mai mult galbin?
— Unde dracu'? sărea Matei Şerban, pus pe ceartă, ca totdeauna.
— Ici, zicea Costana, şi-i arăta cu degetul fără s-atingă pânza.
Fără să zică nici da nici ba, domnu' Matei – după ce se uita lung la tablou – punea
totdeauna „galbinul” cerut de Costana.
— Costana e cel mai competent critic pe care-l cunosc, zicea el.
Şi nu glumea.
Ne-ntrebată, Costana nu se dădea niciodată cu părerea.
La un moment dat, lui Matei Şerban îi venise un chef să facă portretele neamurilor
şi pe-ale prietenilor lui. Dintre portretele astea, pe-al Mamei îl ţine-n faţa patului.
— Când mor, îţi rămâne ţie, Sânziana.
Când pleacă din Bucureşti, am aflat de la Costana, ia portretul Mamei cu el:
Leonardo şi Gioconda!
— Ce zici, Costana? o-ntrebase nenea Matei, plimbând-o prin faţa portretelor lui
de familie.
— Domnu' Matei, dumitale nu prea-ţi sunt dragi ăi bătrâni, domnu' Sică şi cu
coana Luţa, iar pe domnişoara (doamna Serafiotti, fostă domnişoară Şerban) ai
făcut-o ca pe-o gaie.
Costana se numără printre puţinii oameni pe care Matei Şerban îi respectă şi
printre şi mai puţinii la care ţine. Domnul Sică şi coana Luţa Şerban muriseră.
Matei Şerban, fostul „decadent şi putrefact” devenise „marele” Matei Şerban, un
nume în ţară şi în lume. „Las' că vine ea vremea dumitale”, îi proorocise Costana.
Vremea venise. Costana trebuia răsplătită pentru anii când îşi rupsese de la gură
ca să-i aducă şi lui mâncare-n borcan, pentru o viaţă de credinţă pură.
— Costana, spune tu drept, de ce faci tu toate astea pentru mine?
— Mi-e drag ce faci, domnu' Matei. Când spăl, când mătur, când frec parchetul pe
la lume, mă gândesc: ce-o mai face domnu' Matei acuma? Ce-oi găsi deseară pe
pânză? Şi iote-aşa trece vremea mai uşor şi pentru mine. Mă uit la dumneata cât
stai cu pânzele-astea. Parc-ai zidi o casă. La-nceput, nu e nimic, şi pe urmă se
ridică păreţii, se pune coperişul. De-aia stau aici, să ştii.
— Costana – asta e „o viaţă pentru o idee!”, zice nenea Matei. Ceea ce nu-l
împiedică să-njure de toţi dumnezeii când e nemulţumit de ceva, de faţă cu „viaţa
pentru o idee”, ea fiind totdeauna vinovată de tot ce pierde, uită sau rătăceşte el.
Costana e de fapt singurul om care nu pune deloc la inimă, dar deloc, firea omului
Matei Şerban. Când îi spusese că vrea s-o ia de nevastă, mai întâi Costana
rămăsese ca trăsnită. Făcuse apoi o cruce mare şi-o mătanie.
— Doamne, domn'e Matei, io zic că ţi-a luat Dumnezeu minţile!
Pentru prima oară-n viaţa ei, Costana-i telefonase doctorului Daniel Şerban, de la
un telefon public.
— Domnu' Daniel, eu cred că nu-i a bună cu domnu' Matei.
— Ce s-a-ntâmplat? se-alarmase Daniel Şerban.
— Nici nu-mi vine să-ţi spui. Vrea… vrea să se-nsoare cu mine. Dumneata m-
auzi?
— Foarte frumos din partea lui.
Mama, „verica Măndiţa”, o hotărâse.
— Aba, Măndiţă, şi cum să mă-mbrac eu? M-aş duce-aşa, cum umblu eu, da' nu
vreau să-l fac de râs. Dacă mă-mbrac şi eu ca cocoanele, zic şi eu „da” acolo şi nu
bagă nimeni de seamă.
Mama-i făcuse rochia de „mireasă”, îi cumpărase pantofi, ciorapi, un lastex,
geantă, mănuşi. Totul, după gustul ei. Îi făcuse un coc frumos, o pusese să
meargă vreo două ceasuri prin casă-mbrăcată „mireasă”, ca să se obişnuiască şi
ea.
— Să mai stau niţel, Măndiţă, că năduşesc şi stric ţoalele.
Matei Şerban o lua acum peste tot cu el, în toată Europa, în cele doua Americi.
Costana umblă-mbrăcată precum cucoana cea mai autentică şi se poartă tot aşa.
Când o-ntreabă cineva româneşte câte ceva despre artă, literatură sau mai ştiu eu
ce, răspunde foarte firesc: „Nu ştiu, domnule (sau doamnă), eu sunt o femeie
simplă, de la ţară”. Toată lumea crede că-i o glumă. Când o-ntreabă cineva-ntr-o
limbă străină îi roagă pe domnu' Matei să traducă răspunsul: „Domnu' Matei, te
rog spune-i dumneata că eu sunt femeie de la ţară, sunt servitoarea dumitale de-o
viaţă”. Şi domnu' Matei traduce cuvânt cu cuvânt. Acasă, nu apare-n faţa
nimănui. Strecoară o mână, cu-o tavă, prin uşa-ntredeschisă: „Domnu' Matei, am
adus o gustare”.
— Le mariage blanc, ăsta e de mine. Costana şi cu mine – le mariage blanc-lys.
Pe doctorul Nini Naiculescu îl cunoscuse prin cumnată-sa Marina, de pe vremea
„clinilor din Giurgiu”. Nini Naiculescu îi aducea, îi trimitea culori, pe vremea
borcanelor cu capac şi-a bicicletei port-butelii.
Matei Şerban, cam mână-spartă de felul lui, când era vorba de tablouri făcute de
el, era de-a dreptul avar. Degetele de la mâini erau prea de-ajuns pentru-a număra
tablourile pe care le dăruise vreodată cuiva.
Apusul, dăruit Mamei; Ţărani la cină – lui nenea Daniel; Răsărit în pădure –
Coanei-mari; Păunul – părinţilor lui; Crăiţe – lui Mihai, nepotu-său; Sara pe deal –
lui Tudor; El Desdichado – lui Nini Naiculescu: un tablou simbolic, înfăţişând un
trandafir cu lujer nemăsurat de lung – o floare austeră, mistică şi-ndurerată, un
portret-floare al marilor spanioli.
— Când mă uit la trandafirul ăsta, îmi vine să plâng, zisese Costana, uimindu-l pe
Matei Şerban.
Atunci, pe plajă, ne-a apucat seara vorbind despre nenea Matei).
* „„Ce rochie frumoasă aveţi”, aţi spus dumneavoastră în timp ce-mi încheiam
nasturii rochiei de plajă, pregătindu-mă de plecare.
— Costă treizeci şi şase de lei. Eu sunt propria-mi casă de mode.
— E-atât de cochet făcută că poate concura cu „Balenciaga”, cu „Chanel”.
— Cu toată haute cutura! Singura mea cochetărie este să fiu spălată, curată şi
curat îmbrăcată.
— Cochetăria omului echilibrat. Prea multă grijă pentru propria persoană, ca şi
avida acumulare de bunuri sunt semnul unei mari nemulţumiri, acoperă
sentimentul inutilităţii; uneori – pe-al singurătăţii. Dacă râcâi doar un pic poleiala
unei cochetării exagerate – mă gândeam la persoanele inteligente – sau a setei de
acumulare, dai de amărăciune.
— Prietena mea, Sidi Puşcaş zice-aşa: „Când ai să mă vezi coafată, machiată,
manichiurată, îmbrăcată ca de dus la vedere sau ca de pus în raclă, să ştii că sunt
cu moralul la pământ. Coafeza mea îmi spunea mai deunăzi: 'Pe vremuri, se
coafau numai cucoanele. Azi, se coafează toată lumea. Cele mai multe femei se
coafează când le bate bărbatul, ori când li se-mbată, ori când le-nşeală. Atuncea
zic şi ele: Ei, fir-ar a dracu' de viaţă, măcar cu-atât să m-aleg şi eu!' „.
— Câtă dreptate are coafeza asta – La Rochefoucauld! Ca orice om care face
trotuarul condiţiei umane, cum zice Marina Şerban despre medici, a ajuns şi ea să
desprindă morala unei fabule căreia-i este martoră-n fiecare zi.
Mi-aduc aminte că m-a trecut un fior de tristeţe. În mijlocul unei convorbiri sau al
unei tăceri cu dumneavoastră, mă trecea, fără motiv imediat, câte-un fior de
tristeţe.
După masa de seară, ne-am mai plimbat pe faleză, apoi, ne-am întors la
sanatoriu. Era pustiu. Toată lumea se dusese la televizor. Am ajuns în dreptul
camerelor noastre, care se aflau faţă-n faţă. Am rămas nehotărâtă-n mijlocul
culoarului. Brusc, v-am văzut în lumina puternică a dimineţii, în balconul camerei
mele. Nimeni până atunci nu-mi sărutase lenjeria. Eram o femeie singură.
Fusesem totdeauna o femeie singură. Căsătoria mea se desfăşurase sub semnul
unei terne domesticităţi care nu cunoscuse gesturile. Pentru o femeie, mai ales
singură, gingăşia este simţită ca o stare acută. M-am uitat în ochii dumneavoastră
şi-am aşteptat un semn.
— Doamnă doctor Hangan, îmi îngădui să vă dau un sfat. Nu angrenaţi niciodată
în viaţa dumneavoastră cauze pierdute. Niciodată.
„R”-ul dumneavoastră, rostit foarte apăsat, sunase ca un lanţ care se-ncolăceşte
pe-un butuc.
M-a trecut iară fiorul de tristeţe, ca un impuls primit de la un emiţător străin.
Dumneavoastră ne-aţi ferit de agravarea stării dintre noi – nu a noastră, ci dintre
noi – o stare-ntinsă-ntre doi oameni, ca o punte-ngustă peste-o prăpastie.
Apoi, la Bucureşti, telefoane care-ncepeau totdeauna cu: „Omagii”. Pe urmă,
scrisoarea: „Doamnă doctor Sânziana Hangan, Gândiţi-vă că vara m-a luat cu ea.
V-aduceţi aminte cum spuneam: 'ia-mă vară cu tine'? Vela s-a rupt demult. Acum
e doar momentul strângerii ei metodice.
Am trăit multe veri. Niciuna atât de frumoasă ca cea din urmă.
Strângându-mi vela, mă gândesc la un balcon de astă-vară.
Merci pour le bonheur que vous m'avez donné.
E mai uşor să fii patetic într-o limbă străină. Dacă ar putea să fie şi o limbă
străină pentru plecările definitive…
Merci pour le bonheur que vous m'avez donné. Sânziana, ştiai, nu-i aşa?
Merci pour le bonheur que vous m'avez donné.
Primeşte această treime din partea prietenului tău care nu suporta nici zgomotul,
nici nailonul.
N. N.”
Am să uit vreodată scrisoarea asta? Mă trezesc spunând-o cel puţin o dată pe zi.
Am început s-o psalmodiez ca pe-o litanie, fără întristare, fără suspin. Îmi spun
mereu: „dacă aşa aţi vrut dumneavoastr㔄.
Pe banca de lângă mormântul Smarandei Hangan, stătea Tudor Şerban.
— Am trecut cu mama şi cu tata pe-aici, îi spuse Tudor în loc de salut.
— Mneaţa.
— Stai aici. Mă duc eu s-aduc apă.
Sânziana lăsă florile pe bancă şi citi, ca totdeauna, inscripţia de pe cruce. „Doctor
Gheorghe Hangan, căzut pe front… Smaranda Hangan…”. „Asta a rămas de pe
urma voastră. Şi eu. Iar de pe urma ta, Mamă, şi registrele-acelea pe care am voie
să le citesc abia peste opt ani, să le citesc şi eventual să le public, „dacă vreo
editură o să le vrea”, cum zici tu”.
Parastasul se terminase. Sânziana şi cu Tudor mergeau încet pe-o alee, în urma
lui Daniel şi-a Marinei Şerban, care stăteau de vorbă cu nişte cunoştinţe de-ale
lor.
— S-a-ntors Irina. A fost aseară pe la mine. Sânziana, vreau să-ţi cer un sfat.
— Cere-mi.
— Irina vrea să se-ntoarcă la mine. Ce mă sfătuieşti? Să mă-mpac cu ea?
— Dacă poţi, împacă-te.
— Tu dac-ai fi-n locul meu te-ai împăca?
— Tudore, depinde ce te desparte de omul cu care vrei să te-mpaci. Faptul că
partenerul tău, la un moment dat, ţi-a preferat pe altcineva nu este un motiv să te
oprească să te-mpaci. Aici n-ai de-nfrânt decât un orgoliu de natură mai mult
socială. Dacă însă omului cu care vrei să te-mpaci îi găseşti uman nişte defecte pe
care nu i le poţi tolera, e mai bine să nu mai încerci să peticeşti oala.
— Dacă, să zicem, Alexandru Bujor ar vrea să se-ntoarcă la tine, ai accepta?
— Dacă tu mi-ai făcut o confidenţă, să-ţi fac şi eu una: n-ai să crezi, dar ieri m-a
cerut de nevastă!
— Şi?
— Şi-am zis „pas”. Nu-i vorba de orgoliu de femeie părăsită, care se ţine băţoasă ca
să-i arate „dumnealui” că aşa şi pe dincolo. Nu. Alexandru Bujor nu mă mai
interesează. Dacă eu aş fi fost scriitoare, un milion să-mi fi dat cineva şi n-aş fi
semnat unele scenarii de filme şi chiar şi ultimele două cărţi ale lui Alexandru
Bujor. Eu accept ca un om să nu ia-n serios multe lucruri: profesia şi copiii însă –
nu. Cine e artist n-are voie să pună bunul-trai mai presus de artă. Dacă-şi bate
joc de-acest dar în stare să-nfrunte moartea şi timpul, nu mă mai interesează. De
Alexandru Bujor mă desparte concepţia de viaţă. Doi oameni cu concepţii de viaţă
diferite nu pot forma un cuplu. Asta trebuie să-ţi fie clar. Cuplu ne-nsemnând doi
oameni de sex opus, „capabili” să se reproducă, trăind sub acelaşi acoperiş şi
culcându-se din când în când unul cu celălalt, că aşa se-ntâmplă şi la păsări şi la
flori. Ţi-am expus „arta mea poetică”. Ŕ bon entendeur, salut!
— Sânziana, deşi totdeauna te-ai purtat impecabil cu Irina, am bănuit că nu-ţi
place. Aş vrea o dată, acum, să-mi spui deschis ce crezi despre ea.
— Tudore, îţi dau un sfat pe care nu mi l-ai cerut: în comportamentul tău faţă de
cineva, nu-ţi lua argumentele din părerile altuia despre-acel cineva. De fapt, asta
faci de când te ştiu. Acum, simţi însă nevoia ca eu să-ntăresc părerea ta despre
Irina sau să ţi-o infirm. Ar fi mult mai bine să n-o ştii. Şi dacă te-mpaci, şi dacă nu
te-mpaci cu ea.
— De ce?
— Tudore, din practica mea psihologică de până acum am observat că şi cei mai
deştepţi dintre noi aşteaptă totuşi să le spui ce vor ei s-audă şi nu ce ai tu să le
spui cu-adevărat.
Tudor îi sărută mâna.
— Vrei să mă mituieşti sau s-o iau ca recunoaştere a „înaltei mele psihologii”?
— Ia-o ca pe-o mită. Spune-mi, ce crezi despre Irina?
— Pe urmă, când ai să te-mpaci cu ea, are să-ţi vină foarte greu să te mai uiţi în
ochii mei, şi-ai să-ncepi să mă eviţi. („Şi Mihai mă evită, dar din cu totul alt
motiv”.) Ca „uvertură” la părerea mea despre Irina, am să-ţi spun ce-a zis Mama
când a cunoscut-o: „Nu se potriveşte cu Tudor, cum nu te potriveai nici tu cu
Alexandru”. Am întrebat-o de multe ori pe Mama cu cine dintre cunoştinţele
noastre credea ea că m-aş fi potrivit. A refuzat totdeauna să-mi răspundă. Şi-
acum, să atacăm tema. Irina este tipul de arivist de categoria a II-a. Cel care vrea
să-ajungă prin intermediari: mamă, tată, fraţi, surori, neamuri, relaţii, căsătorie.
Arivistul de gradul I este cel (cea) care pune propriul cur la bătaie. Dă din coatele
lui, trage el sforile, pupă personal, mă rog, se străduieşte omul. Cei din categoria a
II-a sunt mai puţin curajoşi, mai puţin hotărâţi şi mai economi cu propria
persoană. Etica lor fiind însă la fel de laxă ca şi-a celor din categoria I.

(„În gura Sânzienei „fondul principal de cuvinte” sună totdeauna foarte academic.
Îl foloseşte în fraze elegante, şi-l rosteşte pe-un ton elevat. Nimic nu sună vulgar în
gura ei. Ca şi Staicu, foloseşte „cuvinte grele” ca pe-o marcă de dispreţ. Staicu-i
înjura pe Voicu Marin şi pe Titus Verzeu pentru a-şi manifesta scârba faţă de ei şi
nicidecum în accese de nestăpânire. Sânziana este cea mai interesantă femeie de
vârsta mea, din jurul meu”.)
— Irina s-a măritat cu tine pentru ceea ce-şi închipuia că avea să facă din tine: un
ambiţios, un vânător de titluri, de situaţii şi, mai ales, de bani. Când şi-a dat
seama că s-a-nşelat, că eşti un aluat cu prea multă făină ca să te-ndoi ca
plastilina, şi-a-ndreptat privirile către ce i s-a părut „ocazia” vieţii ei: doctorul
Iordache. Spre deosebire de ariviştii de rând, pe Irina o apucă, din când în când,
nişte accese de inimă-albastră. Suferă de permanenta nemulţumire a omului
nehotărât, a celui care nu ştie exact ce vrea de la viaţă. Mulţumită sau
nemulţumită, eu, de exemplu, ştiu ce vreau pe lumea asta: corectitudine, acord cu
propria conştiinţă, viaţă simplă şi dreaptă. Îmi reuşeşte, nu-mi reuşeşte – ştiu însă
ce vreau. Eu pot să spun că motive de fericire n-am avut niciodată. Am ajuns însă
la o seninătate şi la o-mpăcare, mai ales după ce din viaţa mea a plecat Mama. O
mare durere-i aduce-aceluia-n stare să-nveţe o privire mai înţeleaptă asupra vieţii,
detaşare şi seninătate. De câte ori vin aici, îmi spun „încă un an şi-un vis şi-un
somn”, şi ne-ntoarcem iar printre minerale.

(„Cât m-aţi durut şi dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu… Dac-aţi

putea să mai ştiţi cât de rău îmi pare că n-am stat niciodată de vorbă cu
dumneavoastră ca la Judecata de Apoi. Aşa, aţi plecat fără să ştiţi ce-aţi însemnat
pentru mine”.)
— Tudore, iartă-mă că-ţi vorbesc despre mine când nu despre asta „e vorba-n
propoziţiune”. Şi când suntem foarte deştepţi nu putem să nu raportăm tot
universul la noi! Tudore, ce are Irina cel mai rău în firea ei, mai rău şi decât
parvenitismul şi decât abilitatea de-a se strecura prin viaţă, făcând pe marea
doamnă, gudurându-se discret şi cât trebuie pe lângă cei mai mari decât ea, mai
mult decât orice, este indiferenţa ei, neamestecul şi neparticiparea ei la nimic –
considerând această atitudine suprema eleganţă-n viaţă, ca şi colega mea, doamna
doctor Lucreţia Jorda, de fapt Joardă, fosta Lucreţia Bleandă. Irina împrăştie-n
jurul ei nervozitate, anxietate. Pe scurt, din punctul meu de vedere, nu-mi place să
am de-a face cu ea nici în bine, nici în rău. E-o fiinţă obositoare prin veşnica ei
agitaţie psihică, prin lipsa de ideal (dincolo de excursii, interior, maşină şi boarfe).
Când eşti tânăr – ori te miri prea mult ori nu te miri deloc. Mă miram grozav cum
te-ai însurat tu cu ea. De când m-am copt, am început să demontez, ca un
ceasornicar, mecanismele relaţiilor dintre oameni. Până la o anumită vârstă,
oamenii sunt mai ales robii atracţiei fizice. Şi, ce-i drept, Irina a du chien, plus că
e deşteaptă, deşi deşteptăciunea ei e pusă pe ironie, deci pe ceva răutate, ceea ce
nu denotă un suflet de-o esenţă prea pură. Felul concesiv în care te priveşte când
vorbeşti, nerăbdarea de-a te vedea terminând cât mai repede ce ai de spus –
dovedesc lipsă de curiozitate psihologică, lipsa dorinţei de-a cunoaşte oamenii
după vorbire, acest sistem de semnalizare pur uman. Inteligenţa îi spune că e
superficială şi vanitoasă. Dar inteligenţa nu poate schimba calitatea sufletească a
omului. Sunt convinsă că-n sinea ei Irina se dispreţuieşte şi nu o dată, aplicându-
şi tratamentul pe care-l aplică tuturor oamenilor, fiindcă Irina dispreţuieşte pe
toată lumea. Nu acceptă că-n lumea asta plină de josnicii, de abjecţii şi, în cel mai
bun caz, de platitudini, există şi sublim. Te-ai însurat cu ea fiindcă era cea mai
inaccesibilă din câte femei cunoscuseşi până la treizeci de ani, potrivită social cu
tine şi care te tenta foarte mult fizic. Te tenta şi te juca, fiindcă nu-ţi ceda cum erai
obişnuit. Ne căsătorim adesea de dragul unui pat, uitând că, oricât de „sublim” ar
fi patul, stăm prea puţin în el. Fără acest „amănunt”, o căsătorie este un eşec, dar
el nu este o asigurare tous risques. La treizeci de ani, este un „amănunt”
semnificativ, care-şi pierde din valoare ceva mai târziu. La prima tinereţe, acest
amănunt este aproape decisiv în relaţiile dintre sexe. Apoi, spre cincizeci de ani
mai ales, la bărbaţi se trece printr-o „redivivă” a acestei stări, printr-un fel de „vară
indiană” a hormonilor. Vi se-aprind călcâiele, fiindcă aşa mă exprim eu elegant şi
eufemistic, după demoazele de cel mult jumătatea vârstei voastre. E inutil să-i
spui unui bărbat de cincizeci şi ceva de ani că amorul unei tinere de douăzeci
pentru el, şi amour il y a, nu poate să dureze cine-ştie-cât, n-ai să-l convingi
niciodată. A se vedea directorul nostru şi minunata sa Lili, făcătoarea de copil. Ba,
mai mult, când Dumnezeu nu-i ia minţile cu totul, omul, deşi ştie că amorul nu e
plantă perenă, lasă, totuşi, tot pentru amorul efemer dar mistuitor. Înainte de-a-şi
da sufletul, hormonii devin de-o virulenţă neutronică. Tu crezi că eu îmi bat joc
acuma? Folosesc doar un stil hazliu pentru a exprima o situaţie dramatică.
Exploziile astea hormonale vin parcă să dărâme, să abolească tot eşafodajul
migălos al moralităţii, al instituţionalizării existenţei. Ele sunt un fenomen mult
mai complicat decât pare la o privire superficială. Găsesc că ele corespund
gradului de maximă uzură fizică şi psihică a omului. Momentului când oboseala te
face să-ţi pierzi controlul, momentul de surescitare şi de veghe, care apare-n orice
fenomen de maximă uzură, de multe ori chiar la muribunzi. Această „vară
indiană” este un fel de revoltă a-ntregii fiinţe a celui care trece prin ea şi, ca orice
revoltă, are-n ea ceva dramatic. Dramatismul şi ridicolul nu se exclud. Pe mine nu
mă paşte nici o primejdie să asist în casa mea la asemenea drame, fiindcă sunt
singură.
— Nu poţi să ştii ce fericire te mai aşteaptă.
— M-aşteaptă un rahat, sauf votre respect. Întorcându-ne la ce te interesează pe
tine, recapitulăm: dacă te poţi împăca, împacă-te cu Irina.
— N-o mai iubesc.
— Dacă doar asta te opreşte… Pe Adela o iubeşti? Iartă-mă că te-ntreb.
— Şi cu ea a-nceput să cam fileze lampa. Fiindcă tot ne-am lansat pe pista
adevărului, am impresia că nici pe Adela n-o „adori”.
— Am câteva intoleranţe în caracterul meu plin de-nţelegere şi de bunăvoinţă: nu
suport oamenii comozi – una bucată intoleranţă la mine. De doi ani, de când te tot
iubeşti cu această sublimă Adelă, o dată, o singură dată, n-a catadicsit măcar să-
ţi vadă copilul. Eu, dacă iubesc un om, îl iubesc cu nevastă, cu copii, cu câine, cu
pisică, dacă le are, cu amantă, dacă o are. Te rog să mă ierţi că mă iau din nou pe
mine unitate de măsură. Voiam doar să-ţi explic de ce iubirea mea pentru Adela
nu e prea fierbinte. Adela este o geamănă a Irinei. Să fi umblat pământu-n lung şi-
n lat şi două care să semene aşa una cu alta n-ai fi putut găsi: frumoase, cu vino-
n-coa', calde la trup, reci la suflet, deştepte, egoiste, superficiale şi interesate.
Dacă au reuşit să fie iubite de-un bărbat ca tine, bravo lor, înseamnă că ele au
dreptate. (Ştiam demult că nimeni nu face pasiuni pentru femei cumsecade. Ele
două sunt un elocvent material ilustrativ al acestei „teorii”.)
— Sânziana, grozav aş vrea să te văd pe tine iubind.

(„Dar m-ai văzut, neghiobule! M-ai văzut toată adolescenţa iubindu-l pe tatăl tău;
la pragul între adolescenţă şi vârsta matură, m-ai văzut iubindu-l pe doctorul
Vladimirescu, dar e drept că nu m-ai văzut niciodată-n prezenţa lui, după cum
nici în prezenţa lui Nini Naiculescu nu m-ai văzut; mă vezi acum iubindu-l pe
doctorul Murgu!”.)
Sânziana îl privi cu-o ironie duioasă.
— Ce-nţelegi prin asta? îl întrebă ea.
— Aş vrea să te văd în doi: doar tu cu el. Aş vrea să văd ce concesii faci tu când
iubeşti.
— Ai fi dezamăgit: nici o concesie. Iubirile mele au fost totdeauna situate la nivelul
pluralului de reverenţă. Aşa s-a-ntâmplat. În rest, mă port cu iubirile mele aşa
cum mă port cu toată lumea. Nu m-ai putea vedea „prostită” de iubire, torcând,
clipind măsurat din ochi, dezvelindu-mi ca din întâmplare picioarele, întinzând
labele pentru a prelungi cochet gamba, descheindu-mi tot din întâmplare doi
nasturi de la bluză, ori întrebuinţând mai ştiu şi eu ce armă răsuflată dar atât de
eficientă din arsenalul exterior al „iubirii”, echivalent cu coloraţia intensă a penelor
la păsările masculi în perioada-mperecherii. Nu folosesc nici un truc fizic sau
psihic cu cineva, oricât l-aş iubi. Nu caut să mă pun în valoare. Ştiu că nu fac
bine, dar nu pot face altfel. Mă port cu toată lumea la fel, în orice-mprejurare.
— Ţi se pare că te porţi la fel, Sânziana. Ţi se pare. Dintre oamenii cu care te porţi
altfel decât cu ceilalţi am să-ţi citez doar câţiva-n prezenţa cărora te-am văzut şi
eu.
— S-auzim, zise Sânziana curioasă, dar fără prea mare entuziasm.
Discuţia ei cu Tudor alunecase pe nesimţite spre panta confidenţei, lucru care nu-
i făcea nici o plăcere.
— Bine, s-auzim.
— Cu tata, cu Mihai şi cu doctorul Murgu te porţi altfel. Nu e vorba de ceva
exterior. Ai o reţinere interioară care se reflectă-n vocabular. În faţa lor, n-ai rostit
şi n-ai rosti niciodată cuvinte pe care le rosteşti în faţa mea şi-a altora, cărora ne-
arăţi o faţă a ta fără supraveghere. Lor nu le-ai spune pentru nimic în lume „na
pufuleţii ăştia şi inima mea”, cum îi spui lui Ionică Wagner. De ei trei, de tata, de
Mihai, de doctorul Murgu, aş zice că-ţi pasă major, lor le-arăţi o Sânziana
expurgată de multe laicisme. Dintr-o altă categorie cu care te porţi supravegheat,
fac parte Staicu şi Kölönte. De ei n-aş zice că-ţi pasă major. Cu ei te porţi
supravegheat în sensul unei durităţi exterioare care n-are nimic de-a face cu
duritatea ta reală. Duritatea reală ţi se trage dintr-o judecată dreaptă şi rece. Cu
Staicu şi cu Kölönte foloseşti duritatea asta ca pe-o armă defensivă.
— Defensivă?!
— Cu ea te aperi de atacurile lor.
— Atacuri?
— Sânziana, toată clinica ştie că Staicu era turbat după tine. Staicu e un om de
acţiune, nu e un visător ca…
— Ca cine? îl întrebă tot curioasă şi tot fără entuziasm, fiind sigură de răspuns.
— Chiar vrei să-ţi spun?! Ca Murgu. Iartă-mă, dar tu l'as voulu, Georges Dandin.
Cu Staicu nu puteai să adopţi tactica struţului, fiindcă el e genul care-ţi scoate
capul din nisip. E un tip impetuos.
— Să ştii că e un om cu care te poţi înţelege; nu e tipul de agresor fizic, iar eu nu-s
vreo sexy care să facă pe cineva s-o ia razna, de să nu se mai poată stăpâni.

(„Eşti cea mai cumsecade, cea mai cu principii şi mai la locul ei femeie din câte am
văzut, dar eşti foarte sexy, prostănaco!”.)
— Sânziana, tu confunzi o calitate cu „aplicarea” ei practică sau cu profitul pe
care-l poate aduce. O femeie sexy – şi nu e nimic rău în asta – este acea femeie
care inspiră dorinţă, cu sau fără voia ei, unor categorii foarte largi şi foarte variate
de bărbaţi, de la vlădică până la opincă. Tu eşti prea deşteaptă, prea raţională,
prea puţin interesată de amor ca fenomen în sine pentru a lua în seamă ce inspiri
bărbaţilor care nu te interesează. Atracţia spre tine a celor care te interesează e
complicată şi de elementul psihic, de-asta e derutantă. Cred că tu-ţi atribui toată
puterea de seducţie inteligenţei tale remarcabile neglijând feminitatea fizică din
tine. Îţi spui, probabil, „mă place X fiindcă sunt spirituală, fiindcă am farmec
uman etc.”. Am dreptate?
— Eu nu-mi spun niciodată „mă place X”, prefer să-mi spun „îi plac lui X”.
Tranzitivitatea asta prea directă nu-mi place.
— Asta e deosebirea esenţială dintre tine, Irina şi Adela. Ele trag tot ce pot din
tranzitivitatea directă pe care tu n-o socoteşti de demnitatea ta.
— Să ne-ntoarcem de unde-am pornit: dacă poţi, împacă-te cu Irina.
— Nu pot.
— Nu te-mpăca.
— Însoară-te… Nu te-nsura”. Să ne-ntoarcem la concesii, vrei?
— Să ne-ntoarcem.
— Recunosc: nici Irina şi nici Adela nu sunt idealul meu uman de femeie şi nici
măcar idealul meu feminin. Ai dreptate când spui că spre ele m-a minat
orizontalitatea. Plăcându-mi mai întâi fizic, am ajuns să le iubesc, să vibrez cu
toată fiinţa pentru ele. Spiritul meu de disociere nu funcţionează atât de bine ca al
tău. Deşi o concesie pe care n-ai ascuns-o nimănui pot cita şi eu din viaţa ta: pe
Emil Giurăscu, despre care n-ai să-mi spui că este idealul tău uman; masculin
poate – că tipul e foarte bine, şi fizic şi intelectual.
— Tudore, există, fără doar şi poate, o mistică a spiritului şi o mistică a sexului.
Emil Giurăscu n-a reprezentat pentru mine niciuna, nici alta. Legătura mea cu
Emil Giurăscu reprezintă o concesie făcută faţă de mine, nu faţă de el. Am
acceptat o legătură cu un om pe care nu-l iubeam. Ai să-mi spui că rezultatul e
acelaşi ca în cazul tău cu Irina şi cu Adela. Nu e. Ţie ele ţi-au plăcut fizic şi-ai
ajuns să le iubeşti. Eu pe Emil Giurăscu nu l-am iubit nici o clipă. Nu i-am făcut
nici o concesie. Nu e frumos din partea mea că ţi-am spus acest lucru, dar nu-mi
place să-ţi faci o idee greşită despre mine. Eu nu pot iubi pe cineva fără să-l
admir, iar Emil nu face parte dintre puţinele mele admiraţii.
— Pe Staicu îl admiri şi totuşi nu mi s-a părut că-l iubeşti.
— Între mine şi Staicu a intervenit ceva de natură umană care m-a-ndepărtat de el
în momentul când l-aş fi putut iubi. A trecut baba cu colacii.

(Sânziana se posomorî. Staicu făcea parte dintr-un acut sentiment de eşec care-o
apuca din când în când. „De câte ori mi-aduc aminte de el şi de chirurgie parcă se
rupe ceva-n mine. Ca şi de dumneavoastră, domnule doctor Nini Naiculescu.
Uneori, glasul dumneavoastră sună atât de apropiat. „R”-ul dumneavoastră-mi
apasă timpanele. Uit că aţi murit: de moartea patricienilor. Nu v-a trimis nici un
Nero invitaţie să vă deschideţi vinele. Cezarul dumneavoastră a fost tristeţea.
Mama a murit îmbrăcată, cu ce-avea mai bun, ca orice ţăran care se pregăteşte de
suprema ceremonie, a-ntâmplării necunoscutului: cu lumânare, pe care singură
şi-a aprins-o, într-un borcan cu apă, pe noptiera de spital. A murit în zori, la ora
când tot neamul ei punea sapa pe umăr şi-o pornea pe tarla. A plecat de-acasă
pentru nişte analize de rutină, fiindcă ameţise de două-trei ori. Ea ştia că nu se
mai întoarce. Altfel de ce şi-ar fi luat cu ea rochia albastră cu buline albe, rochia
în care se logodise cu Tata? De ce şi-ar fi lăsat acasă verigheta, în cutiuţa în care
era verigheta Tatei, pe care ne-o adusese nenea Daniel de pe front? De ce şi-ar fi
luat cu ea lumânare? Orice fiinţă care trăieşte aproape de pământ simte când o
cheamă pământul înapoi. A mai ştiut cineva că Mama moare: nenea Daniel. Din
momentul când Mama a hotărât să meargă la spital, am simţit în el o adâncă
tristeţe. Stătea aproape tot timpul cu ea. După ce-a murit Mama, mi-a spus că
avusese un vis: o visase pe Mama tânără, îmbrăcată-n rochia albastră cu buline,
stând în picioare sub nucul mare din curte de la Taica. „Ce faci, Smarandă?”, o-
ntrebase el. „Îl aştept pe Gheorghe să vină să mă ia. Mergem în Moldova la rudele
lui”. „Bine, dar cum pleci aşa fără nici un bagaj?”. „Acolo, n-o să am nevoie de
nimic”. Ce avertisment ciudat. La patru şi jumătate, am intrat pe uşa spitalului.
M-am trezit la trei şi jumătate în dimineaţa aceea. Sunt sigură că atunci a murit
Mama. Când a murit Nini, m-am trezit la unu din noapte şi n-am mai putut
adormi până dimineaţa. Visam că-i telefonam şi că nu răspundea. Se făcea că-i
telefonasem de foarte multe ori. Deodată, a venit Mama, care murise cu doi ani
mai înainte – mi-a luat receptorul din mână, l-a pus în furcă şi mi-a spus: „Nu-i
mai telefona. Acum, are nevoie de linişte”. Medicul legist a afirmat că Nini murise-
n jurul orei unu din noaptea aceea. Câte ciudăţenii. Care-o fi originea lor? Mi-aş
da acum viaţa în schimbul unei singure clipe în care să pot vedea adevărul”.)
— Nu te duci nicăieri azi cu Adela? îl întrebă Sânziana pe Tudor când ajunseră-n
faţa blocului ei.
— Nu.
— Ai vreun program după-amiază?
— Nu.
— Te-aş ruga să iei „trupa” s-o duci vreo două ceasuri undeva, ca să pot dormi şi
eu, fiindcă simt cum m-ajunge oboseala. Azi-noapte, n-am dat geană-n geană. Am
stat de vorbă cu Pavel Vlas.
— Îmi place Pavel Vlas. Sânziana, o femeie care-mi merge la suflet e Iulia. Asta, ca
să ştii care e genul meu adevărat şi nu cel pe care mi l-a oferit caldarâmul, cum
zice mama. Mă bucur că Iulia nu s-a păcălit.
— Ca alţii.
— Ca alţii.

(Trezindu-se brusc la zbârnâitul scurt şi apăsat al soneriei, Sânziana nu-şi dădu

seama dacă e zi sau noapte.
„Ce poate fi cu el la ora asta?”, se-ntrebă ea, în timp ce-şi punea capotul peste
cămaşa de noapte.
Fără să privească prin vizetă, deschise uşa la perete. „Numai dumneavoastră
sunaţi aşa”.)
— Domnule doctor!
— Doamnă!
— Vă rog să intraţi.
Doctorul Murgu intră, închise uşa, lipindu-se cu spatele de ea.
— Să mergem înăuntru.
— N-aş vrea să deranjez.
— Sunt acasă numai eu.
Doctorul Murgu închise o clipă ochii. Părea un crucificat cu braţele căzute. Acum
se uita la Sânziana.

(„Doamne, cum îmi bate inima! Ce e-n capul meu, parcă sunt nebună! Ce să-i
spun, când ar fi un singur lucru de spus?! „Ce mult vorbesc cu dumneavoastră-n
gând, şi-acum, când sunteţi lângă mine, când nu e nici un ochi să ne vadă, nici o
ureche să ne-audă, nu-ndrăznesc să vă spun un cuvânt, mă uit doar în ochii
dumneavoastră albaştri, pe care nu i-am văzut niciodată fără pavăza ochelarilor”„.)
— Calea tăcerii e o cale grea, doamnă.
— Dar cu mai puţine primejdii decât a cuvintelor.
— Fisurile sonore dintr-o tăcere de durată sunt primejdii şi mai mari.
— Ca nişte gloanţe care spintecă o noapte liniştită, nu-i aşa?
— Doamnă, într-o luptă de gherilă, pânda macină mai mult decât lupta-n sine.
— În orice luptă, cineva e-nfrânt.
— Acum cine credeţi că e-nfrânt?
— Eu, domnule doctor. Fiindcă eu am rupt convenţia tăcerii, eu am comis prima
fisură sonoră.
— Sunteţi sigură că e aşa?
— Acum un an, vrând s-o chemaţi pe Ana la dumneavoastră, i-aţi spus „vino,
Sânziana”. Eu am luat-o drept o simplă neatenţie din partea dumneavoastră:
încurcaseţi numele.
Doctorul Murgu o privi mustrător.
— Domnule doctor, mint şi n-are rost. Nu-ndrăzneam să cred, să sper, că-n
gândurile dumneavoastră-mi spuneaţi pe nume. Locul dumneavoastră e atât de
sus în sufletul meu. Când mă gândesc la dumneavoastră mă simt ca un corăbier
care se uită la Steaua Polară.
— O stea a Nordului, stea rece.
— Toate stelele sunt reci. V-am abstractizat prea mult.
— De ce?
— M-aţi obligat să vă abstractizez.
Doctorul Murgu se uită-ntrebător la ea.
— De câte ori aici tensiunea creştea, dispăreaţi cu lunile. Absenţa doare.

(„În aceste absenţe v-aţi strecurat voi, Emil şi Mircea, într-o singurătate
exasperată de lipsa acestui om pe care-l iubesc şi pe care, închipuita de mine, am
crezut că-l feresc de sfera eroticului. Cui îi foloseşte renunţarea asta?”.)
— Ce-aţi fi vrut să fac?
— V-am explicat de ce-am ajuns să vă abstractizez, doar atât.
— Ce-aţi fi vrut să fac?
— Nu vedeam din dumneavoastră decât o privire albastră apărată, depărtată de
nişte lentile. Şi, dintr-o dată, aţi devenit atât de concret…
— Ce-aţi fi vrut să fac?
— Aţi făcut şi-am făcut numai ce-aţi vrut dumneavoastră.
— Ce-am vrut…?
— În măsura-n care acţiunea e-o expresie-a voinţei.
— Am făcut ce-am crezut că trebuie, doamnă.
În glasul lui, parcă băteau steagurile albe ale capitulării.
— Domnule doctor, înţeleg. Dumneavoastră aveaţi de apărat o armonie la dana
dumneavoastră fixă, eu n-aveam de apărat decât…
— Decât?
— Părerea dumneavoastră despre mine.
— Ce-aţi fi vrut să fac?
— Suntem nişte biete efemeride cu suflet.
— Cu suflet!
— Fără suflet… Dacă asta vă rezolvă ceva…

(„De trei ori în viaţă, am căutat să-mi depăşesc condiţia de efemeridă. Tot ce faci
împotriva datelor speciei tale, datelor tuturor speciilor, de fapt, se simte ca o
mutilare. Eşti mulţumit, mândru de tine însuţi, dar neîmplinirea tot mutilare
rămâne. Cui foloseşte?”.)
— Doamnă, mă gândesc tot mai des că nu ne dăm seama de valoarea faptelor
noastre în viaţa altora. Că pentru bucuria noastră împiedicăm poate o altă
desfăşurare a vieţii cuiva. Mă gândesc că „apariţiile” mele „meteorice”, alternând
cu lungi absenţe, tot acest timp în care sunt atât de-aproape de-aici şi-atât de
răvăşit, schimbă ceva în viaţa dumneavoastră, mai degrabă ţin în loc ceva în viaţa
dumneavoastră. S-ar putea să fiu un închipuit.
— Ţin în loc o lumină aprinsă, într-un ungher ascuns de suflet, ţin în loc fiecare
cuvânt al dumneavoastră, pe care mi-l spun de mii de ori, aşa cum fac păsările
care tot schimbă penele-n cuib până să le aşeze-ntr-un fel, ţin trează în mine o
exigenţă faţă de mine însămi şi faţă de alţii, care cerne ca o sită nemilos de deasă.
— Sunteţi subiectivă, doamnă. Lumina-aceea pură e doar în închipuirea
dumneavoastră.
— Fiinţele, chiar şi lucrurile, din jurul nostru, sunt pe jumătate alcătuite – pentru
noi – din închipuirea noastră. Rod al imaginaţiei. Nu sunt deloc originală, deci.

(„Originală, stimată doamnă, e frumuseţea gândului dumneavoastră. Cu ea daţi

aripi şi inhibaţi în acelaşi timp. E firesc să-i fie oricui teamă de cădere, chiar şi
unui biet bărbat”.)

(„De câte ori mă uitam la mâinile lui Emil sau ale lui Mircea nu puteam să nu le
compar cu mâinile dumneavoastră, expresive, cu linie viguroasă şi pură. Mâinile
lui aveau plusuri, impurităţi. Le comparam, fără să vreau, vocea cu vocea
dumneavoastră atât de stăpânită, în care străbat accentele clare ale disciplinei
dumneavoastră interioare, le comparam privirea, cu privirea dumneavoastră fără
echivocuri, mă gândeam de multe ori, în sfârşit, comparam cunoscutul, trăitul cu
închipuirea, cu ce-ar fi putut să fie, dar mai bine nu…”.)
Sânziana-şi trecu o dată mâna prin faţa ochilor.
— Voiaţi să alungaţi o imagine? O imagine anume?
— Cele mai de nealungat imagini sunt cele care n-au existat. Cele care n-au
existat niciodată.
— Ştiu, doamnă.
— Domnule doctor, aş vrea să vă gândiţi cu linişte la mine. Când mă gândesc la
dumneavoastră o pace-mi coboară-n suflet.
— Dac-ar fi numai sufletul…
— M-aţi întrebat ce-aş fi vrut să faceţi. Vă respect pentru ce-aţi făcut. Acum vă-
ntreb ce-aţi fi vrut să fac eu?
— Vă respect pentru ce-aţi făcut.
— Are Sartre o vorbă…
— Spuneţi!
— Povestea unei vieţi, oricare ar fi ea, este povestea unui eşec”. Mi se potriveşte
perfect vorba asta.
Doctorul Murgu tresări.
— Iertaţi-mă că v-am spus asta. Demn este să-ţi ascunzi crucea. Câteodată,
apare-n fiecare din noi, oricât am fi de discreţi, nevoia irepresibilă de-a spune
adevărul despre noi. Şi nu-l putem spune oricui.
— Vă mulţumesc, doamnă.
— Vă rog să mă iertaţi. N-avem dreptul să-mpovărăm pe nimeni cu poverile din
sufletul nostru.
— Doar pe cei care le-au mărit apăsarea.
— Nici pe ei. Trebuie să ne acceptăm fiecare condiţia.
Sânziana-şi duse-o mână la ochi.
* „Dragostele ăle marii ţin la drumuri ca tâlharii.
Dragostele ăle mici priponite-s la uluci.
Ce ştie despre dragoste cineva care nu s-a iubit cu niciunul dintre oamenii pe care
i-a iubit acut, major? Ce ştie despre un aliment cel care n-a mâncat decât
surogatul acelui aliment”.
— Preferaţi tăcerea dinainte?
— Nu ştiu ce să vă spun, doamnă.
— Incertitudinea are avantajul de-a fi o stare certă!
Pentru prima oară, se priviră zâmbind. Un zâmbet încărcat de-nţelegere şi lipsit de
veselie.
— Sărut mâna, doamnă. Trebuie să plec. Noapte bună.
— Noapte bună. Să vă conduc până jos.
— E-ntuneric pe scară, s-a ars becul.
— Cu atât mai mult.
— Staţi aici, vă rog, îi spuse doctorul Murgu, oprind-o cu un gest. Mi-e teamă de-
ntuneric.
Îşi deschise uşa singur. Plecă fără să se uite-n urmă. Ca de obicei.
— Domnule doctor, zise ea cu vocea pe jumătate, simţindu-i prezenţa de cealaltă
parte a uşii.
— Doamnă.
— Dacă am fi la Judecata de Apoi, ar trebui să vă spun doar două cuvinte.
— Spuneţi-le, doamnă.
— Le ştiţi.
— Nu le ştiu.
— Vă iubesc… Aşa cum se iubeşte. Acum, faceţi ce vreţi.
— Dac-aţi şti… Dac-aţi şti… Spuneţi-mi să plec acasă.
— Trebuie să vă spun?
— Vă rog!
— Atunci, mergeţi cu bine!
Sânziana-i numără paşii pe scară. Se aşeză pe bancheta cuierului şi-şi puse capu-
n mâini. „Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă…”. Ne-om
aminti! Fiecare viaţă se desfăşoară sub un semn. Semnul meu: „Păduri ce-ar fi
putut să fie şi niciodată nu vor fi”.
CAPITOLUL ZECE.
A doua zi, la Institut, era agitaţia firească oricărei schimbări. Proaspătul profesor
doctor docent Haralambie Staicu fusese numit director în locul răposatului
profesor Voicu Marin.
— Doamnă doctor, nu v-am văzut la incinerarea profesorului Marin, i se-adresă
Sânzienei doctoriţa Lucreţia Jorda.
— N-am fost, doamnă doctor, răspunse Sânziana, în timp ce-şi scotea fişele din
birou.
— Se pare că cei care-au lucrat direct cu profesorul Marin nu prea l-au regretat.
— Nici n-aveau de ce, răspunse pe-un ton foarte sec Sânziana, apucându-se de
lucru.
Nu prea nutrea mare simpatie pentru cele două colege cu care-mpărţea încăperea.
Pe doctoriţa Jorda, femeie frumuşică, simpatică, atrăgătoare, bunicică profesional,
i-o scoseseră de la inimă aerele de mare cucoană pe care-aceasta, fata cizmarului
Bleandă, din Cercului colţ cu Moşilor, se găsea datoare să şi le dea din cauza
căsătoriei cu doctorul Jorda, dintr-un neam cu şase generaţii de mari doctori în
spate, el însuşi medic remarcabil. Datorită acestui mariaj, Lucreţia – căreia biată
mă-sa-i zicea „Lucreţă, mamă” – nu-nţelegea ce sunt alea ouă-n tigaie, nu-nţelegea
aproape nici o expresie neaoşă ori cuvânt pe care, deşi dicţionarele nu-l
menţionează, îl ştie tot omul, şi multe şi mărunte, care trebuiau s-o arate ca pe-o
fiinţă de-o mare fineţe şi de-o mare delicateţe. „Nici nu-ţi vine să crezi că-n zilele
noastre mai poate cineva să facă pe idiotul în halul ăsta. Nu-mi închipuiam că azi
cineva mai poate fi complexat de originea lui modestă, încât s-ajungă-n halul de
snobism al lui madam „Joardă” – pe numele adevărat, căci acest „nobil” „Jorda”
nu este decât o reminiscenţă a vicisitudinilor pe care le-a cunoscut ortografia
noastră”. Cealaltă colegă de „spaţiu” şi de temă de cercetare, madam profesor
Gorea, proastă cu ştaif, nevastă de decan – om de mare nivel ştiinţific decanul –
găsea că nu este de demnitatea ei să stea de vorbă, ca de la om la om, decât cu-o
altă nevastă de profesor, de la hematologie aceea, şi cu-o fiică de profesor, de la
streptococ, asta din urmă. Deşi în sufletul lor nu se puteau suferi, madam Jorda
şi cu madam Gorea freiau totuşi – acest verb franţuzesc făcea parte din
vocabularul activ al Lucreţiei – dintr-un fel de solidaritate de clan a nevestelor de
bărbaţi mari. Adaptându-se perfect mediului înconjurător, Sânziana le răspunsese
cu-o indiferenţă nesimulată, fiindcă cele două colege nestârnindu-i nici un interes
deosebit n-o făceau deloc să sufere: una – cu ifosele, cealaltă – cu tăcerea ei
superioară. Sânzienei i se părea mult mai interesant să stea de vorbă cu
laborantele şi cu femeile de decât cu Lucreţia Jorda şi cu Tamara Gorea, a căror
conversaţie, pentru ea, nu mai avea nimic imprevizibil.
Kölönte invită toată secţia în biroul lor – fiind cel mai spaţios – pentru o scurtă
comunicare. Lumea începea să se risipească. Rămăseseră vreo opt-zece persoane,
„curtea” permanentă a doctoriţelor Jorda şi Gorea. Sânziana stătea de vorbă cu
doctorul Albu, un „independent”, care nu aparţinea nici unei „curţi”. În această
atmosferă, uşa se deschise la perete şi-n ea apăru doctorul Staicu.
— Sărut mâna, salut, zise el.
— Vă salutăm şi la mai mare, zise doctorul Albu.
În tăcerea care se-aşternu, vocea joasă a lui Staicu sună ca vocea unui şerif de
„western”, fost gunman profesionist, care se-adresează prietenei lui, cântăreaţa de
saloon, azvârlită acolo de hârtoapele vieţii, fată cu suflet pur în fond, care nu
visează la altceva decât s-ajungă nevastă de fermier, cu un cârd de copii.
— Sânziana, am ceva să-ţi spun.
* „A venit aici ca să-mi crească acţiunile. Frumos din partea lui! Să-i spun „Da,
domnule profesor” sau să-i spun ca pe vremuri? Prudent ar fi s-aleg prima
formulă. A doua însă este un test”.
— Da, să trăiţi! răspunse, ca pe vremuri, Sânziana, îndreptându-se spre Staicu,
iar el dădu aprobator din cap.
Într-o clipă, încăperea se goli.
Staicu plimbă o privire ironică de jur-împrejur.
— Luaţi loc, domnule doctor. Îmi pare bine că aţi ajuns ăl mai mare, adăugă ea în
chip de felicitare pentru noua funcţie a lui Staicu.
— M-am uitat după tine la incinerarea răposatului şi nu te-am văzut.
— M-am abţinut să vin.
— Îţi dai seama că eu trebuia să mă duc.
— Cum să nu vă duceţi, când i-aţi luat locul!
Staicu o strânse de umăr şi râse cu un râs sănătos şi contagios.
— Sânziana, am venit să te iau înapoi la chirurgie.
— Nu mai merg, domnule doctor.
— De ce? Crezi că microbaşii ăştia şi hârtiuţele astea sunt de tine?
— Mai mult decât chirurgia. Să nu credeţi că e vorba de orgoliu rănit, de ambiţii,
de lucruri de felul ăsta, ori de teama că mi-am „ieşit din mână”, în anii ăştia. În
patru ani, aici am făcut pe animale operaţii de mai mare fineţe decât aş fi putut
face pe oameni. Mintea mea fiind însă de tip speculativ, e mai de mine să lucrez
într-un sistem unde supoziţia şi deducţia sunt pe primul plan, decât într-un
domeniu cu vizualitate cum e chirurgia. Şi, pe urmă, vreau şi eu o viaţă liniştită.
— Aici te-nţeleg. Dar îţi place microbiologia?
— Nici nu mă aşteptam cât de mult.
— Şi mediul?
— Multă mediocritate, ca peste tot, dar şi minţi remarcabile.
— Sânziana, eu ştiu că te-am dezamăgit atunci când cu cocoana aia, Liliana
Fodor, nu? trecu Staicu la subiect. Era chiar momentul când între noi doi se
crease o stare, o tensiune…
— O bază materială favorabilă…”, o dădu Sânziana pe glumă, ca să evite o discuţie
căreia nu-i prea vedea sfârşitul.
— Deşteaptă şi cu haz eşti, Sânziano! De-asta te iubesc!
— Nu numai de-asta. Mă iubiţi fiindcă sunt printre puţinii oameni deştepţi,
capabili şi cinstiţi din jurul dumneavoastră, care, întâmplător este şi femeie, şi vă
şi place.
Staicu o privea ca pe vremuri, când, după o operaţie reuşită, ea-l întreba: „Ce
notă-mi daţi, boss?”.
— Deşi nu mai sunt practiciană, tot tare am rămas la diagnostic, nu?
— Sânziana, dac-ai şti cât îmi lipseşti. Am nevoie de-un prieten.
— O s-aveţi din ce în ce mai multă nevoie de-aici înainte.
— Ştiu.
În glasul lui Staicu, suna presimţirea unui cortegiu de dificultăţi din care nu
lipsea ţesătura de intrigi şi de invidii care răsar, ca ciupercile după ploaie, în jurul
oricărui loc mai important în ierarhia socială.
— Am nevoie de-un prieten. Cu ocazia „măririi” ăsteia, am descoperit că n-am nici
un singur prieten.
— Vreau să ştiţi că de „mărirea” dumneavoastră se bucură mulţi oameni de bine.
— Ca, de pildă?
— Ca, de pildă, profesorul Şerban, profesorul Stein, doctorul Şerban, colegul meu,
doctorul Kölönte, şeful meu. V-am spus nişte nume la a căror părere ştiu că ţineţi.
— Şerban e cel mai mare chirurg pe care-l ştiu eu… Ascultă Sânziana, am nevoie
de tine. Vreau să te ştiu alături de mine: la chirurgie, aici, unde vrei tu, dar să ştiu
că am un suflet alături de mine.
— Lucica! Mai alături decât ea cine poate fi?
— Lucica e cea mai bună mamă, cea mai bună soţie şi ţin la ea ca la o parte din
mine. În mine sunt însă nişte valenţe pe care numai tu le poţi acoperi. Acum îţi
vorbeşte omul, nu bărbatul.
— Spune-mi ce-ai face dacă ai avea-n mână puterea, şi-am să-ţi spun cine eşti”,
rosti Sânziana cu o voce absentă.
— Sânziana, cere-mi ce vrei. Am mult de recuperat faţă de tine. Cere-mi ce vrei. Ai
timp să te gândeşti. Acum trebuie să plec.
Sânziana-l conduse către uşă.
— Domnule doctor!
Staicu se opri, surprins de tonul ei precipitat.
— M-am hotărât să vă cer ceva.
— Cere-mi.
— E ceva foarte greu.
— Cere-mi, te rog!
— Vă rog să-mi făgăduiţi ceva: dacă am să trăiesc mai mult decât dumneavoastră,
făgăduiţi-mi că la-n-mormântarea dumneavoastră am să vin.
Lui Staicu i se opri respiraţia. Sânziana-l privea cu melancolia omului învăţat cu
tot felul de răspunsuri.
— Făgăduiesc.
— Aşa să fie.
Glasul Sânzienei era plin de solemnitate.
Se priveau ca doi oameni care scăpaseră de-o mare povară.
Staicu se-apropie de ea şi, fără s-o atingă, o sărută pe gură cum ar fi sărutat
pecetea unui testament.
Sânziana rămase locului şi-nchise ochii. „„Păduri ce-ar fi putut să fie…”, păduri,
păduri, păduri”.
— Sânziana, aş vrea să stau de vorbă câteva clipe cu tine. Profit că cele două
colege ale tale sunt plecate-n laborator.
— Luaţi loc, domnule doctor.
— Dacă vrei să-mi faci o plăcere, spune-mi „Jolt”. La orfelinat, o dată nu mi-a spus
cineva „Jolt”, şi nici pe-aici.

(„De ce trebuie să-mi înfigi şi tu un cuţit în inimă, am şi-aşa destule!”.)

— Bine, Jolt, dacă aşa vrei…
— Totdeauna faci ce vor alţii?
— Numai când ceea ce vor ei nu e-n dezacord cu mine.
— Sânziana, între noi doi există o anume nelinişte! Ştii bine că-mi placi. Eu îţi
plac? Răspunde-mi. Vreau „da” sau „nu”!
Sânziana se uită la fruntea lui înaltă, peste care cădea o şuviţă de păr negru,
ţepos, la ochii oblici, plini de-o nostalgie pe care ea n-o putea descifra, la mustaţa
deasă care-aproape că-i acoperea gura ca un dreptunghi sever, mărginită de două
riduri adânci, gropiţa din bărbia pătrată, care-n ansamblu aminteau de chipurile
aztece, se uită la corpul lui vânjos, şi parcă atunci îl vedea pentru prima oară.
— Da.
Kölönte o privi fără zâmbet.
— Ai avea ceva-mpotrivă să ne vedem în afara Institutului?
— Jolt, trec printr-o pasă nu neapărat proastă, dar, sigur, tulbure. Printr-o
complicaţie sufletească. Am hotărât să-nvăţ să trăiesc la modul „imperfect”
singular. De patru ani, încerc să mă păcălesc la „imperfectul” plural, şi degeaba.
— Ce să-nţeleg din asta?
— Foloseşte la ceva să-ţi spun?
— Te rog să-mi spui.
— Iubesc pe cineva.
— Şi dacă mi-aş asuma riscul de-a accepta starea asta? În definitiv, când
acceptăm un om nu-i putem amputa bucăţi de suflet, îl luăm aşa cum e.
— N-ar fi cinstit faţă de tine.
— Şi faţă de celălalt?
Sânziana tăcea.
— Dacă mă respingi acum, îţi propun ceva: îngroapă-mă ca pe-o secure de război.
Dacă ai să ai nevoie de mine, dezgroapă-mă.
— Mulţumesc, Jolt.
* „Final deschis”, se gândi Sânziana. „Câtă dreptate aveai, Mamă, când îmi
spuneai că unei femei singure toată lumea-i aduce-aminte că e disponibilă. Şi este.
Fizic – mereu. Dacă Jolt ar insista, ar lua locul lui Mircea, al lui Emil. La Mircea
am ţinut şi ţin. Începe să-mi fie dor de simplitatea lui, deşi nici pe departe n-a-
nsemnat pentru mine ce-am însemnat eu pentru el”.
— Părea foarte-ncântat profesorul Staicu, n-o răbdă sufletul pe doctoriţa Jorda să
nu-i spună Sânzienei, cu aerul ei obişnuit – vesel, săltăreţ, încântat de sine.
— Aşa e orice lună de miere! răspunse Sânziana, uitându-se pe sub sprâncene la
madam doctor Gorea, care rămăsese cu mâna suspendată-n aer şi cu gâtu-ntins
de curiozitate.
„Fir-aţi voi ale dracu' de „mari doamne”. Până acum o oră vă uitaţi la mine ca la
un gunoi, şi-acum abia aşteptaţi să ne facem confidenţe!”.
Pe lângă această „reflecţie”, vorbele doctoriţei Jorda, ca de altfel şi propriile vorbe,
îi stârniră brusc o stare de proastă dispoziţie dominată de un acut sentiment al
zădărniciei, de nemulţumire faţă de tot ce era în jurul ei şi faţă de ea însăşi.
* „Ce n-aş da, uneori, să pot trânti totul de pământ şi să-l fac ţăndări, să nu
rămână din viaţa mea nimic şi nimeni, să mă trezesc fără memorie, doar cu fetele
mele-alături, şi să uit cu cine le-am făcut. Uite, în clipa asta, nu mai iubesc şi n-
am iubit pe nimeni”, îşi zicea Sânziana, îndreptându-se către casă cu pas ursuz.
Când se-ntoarse Maria de la grădiniţă cu Ana, cu Şerban şi cu Tudor, Sânziana
tocmai termina de şters pe jos.
— A fost ceva cu descărcări electrice pe-aici? o-ntrebă Maria, uitându-se-n ochii ei
cu privirea „model Bujor”, cum numea Sânziana privirea aceea spintecătoare, pe
care Maria o moştenise de la tai-că-său fără nici un retuş.
— De ce?
— Păi, atâta zel gospodăresc ştiu că e ceva metabolic la tine.
— M-a apucat un parapon pe lume şi pe viaţă.
— Chiar pe toată lumea?
— Pe toată.

(„Iertaţi-mă, domnule doctor Murgu, dar m-aţi ucis de-atâtea ori prin inaniţie,
acest mod lent de-a ucide, care aproape că te face să te simţi omorât pe cale
naturală… Şi mi-am mai adus aminte şi de-acel detaliu din viaţa dumneavoastră,
pe care l-am aflat fără să vreau, de-o cucoană cu care v-aţi iubit până nu de
mult… Când am s-ajung, oare, ca o soluţie suprasaturată de propria
imperfecţiune, pentru a deveni imună la imperfecţiune în general? Ca să fiu
sinceră cu mine însămi, dacă nu mi-aş fi amintit acest detaliu, ca pe un punct din
„programul” imperfecţiunii noastre, cred c-aş fi fost acum într-o dispoziţie neutră –
acea zeamă chioară care ne populează „majoritar” timpul interior. Cât de rău dor
gândurile”.)
— Sânziana, pot să stau niţel? o-ntrebă Tudor Şerban.
— Cât vrei, dar fără mine.
— Te incomodez? Ai ceva de făcut?
— Am de făcut ordine. Vreau să răstorn toate sertarele din mine cu fundu-n sus.
Şi vreau să beneficiez de privilegiul femeii singure: vreau să nu fac ce n-am chef.
Sânziana pironi cu-o privire necruţătoare ochii lui Tudor, în care citi o mare
nedumerire.
„M-am uitat acum ca Alexandru Bujor şi ca fiică-sa. Toate lucrurile „bune” se
iau!”, îşi spuse Sânziana.
— Sânziana, spune-mi, te rog, te-am supărat cu ceva?
În glasul lui Tudor se simţea contrarierea-ntristată a omului care se vede pedepsit
fără nici o vină, dintr-o neînţelegere.
— Cu nimic, Tudore! Ţie nu ţi se-ntâmplă deloc să n-ai chef de nimeni şi mai ales
de tine însuţi?
— De tine nu mi s-a-ntâmplat niciodată pân-acum să n-am chef.
— Iartă-mă, Tudore. Pleacă, te rog, fiindcă-mi vine să plâng.
— Plângi pe umărul meu.
— Tu nu faci parte din lacrimile astea.
— Lacrimile nu sunt ca o corespondenţă obişnuită: „Expeditor: X; destinatar Y”. Aş
fi vrut să fac parte din ele.
Tudor se uită la ea cu-o privire subţire, pe care-o plimbă apoi de jur-împrejurul
camerei, apăsând-o pe jilţul „expiator” – cum numea Sânziana un jilţ de lemn de-o
formă sobră şi incomodă din zestrea lui Alexandru – pe care se-aşeza totdeauna
doctorul Murgu.
— Toate trec, Sânziana.
* „„Toate trec, fetiţa tatei”„.
Sânziana închise ochii. Se văzu-n holul din Cercului, cu geamurile lui violet, de pe
vremea camuflajului, încleştată cu disperarea iubirii de la paisprezece ani, de
gâtul lui Daniel Şerban. „De ce nu sunteţi acum, aici, domnule doctor Murgu, să
gem la pieptul dumneavoastră şi să-mi spuneţi dumneavoastră că „toate trec”,
fiindcă şi dumneavoastră va trebui să-mi aplicaţi bisturiul „tăiatului necesar de
aripi” şi să-mi lăsaţi la vârsta asta nişte cioturi cu care să nu mai pot zbura
niciodată, fiindcă, de la o vârstă, „ce-a fost verde s-a uscat” şi nu mai dă lăstari
niciodată?! De ce nu sunteţi acum, aici, pentru a-mi da adevărata lecţie-a vieţii
mele?! Păcat!”.
— Tudore, „toate trec”. Uneori ai vrea să treci tu înaintea lor.
— Uneori simt cum înfigi cuţite-n mine, Sânziana.
— Cuţite-nfig în noi doar cei pe care-i iubim.
— Exact.
Tudor se duse la bucătărie, îl luă pe Şerban de mână şi plecă fără nici un cuvânt.
— Mamă, ce s-a-ntâmplat?
— Nimic, ce să se-ntâmple?
— Atunci de ce-a plecat Tudor ca uraganul „Flora”?
— E dreptul lui.
— Nu-mi place să te cerţi cu el. Te poţi certa cu toată omenirea, dar cu el nu.
— Nu m-am certat. Şi dacă m-aş fi certat?
— E omul cu care te potriveşti cel mai bine şi e singurul cu care se şi poate…
— Se poate ce?
— Să rămâi împreună!
Maria o privi necruţător.
— Mamă, tu eşti făcută să trăieşti ori măritată ori ca o pustnică. Tu nu poţi trăi
decât cu conştiinţa-mpăcată. Mărită-te cu Tudor.
— Mâine-i cer mâna!
— Fă-l pe el să ţi-o ceară!
— Cum?
Sânziana era atât de amuzată de ce-i spunea fiică-sa, încât uită să mai facă pe
supărata pentru felul în care aceasta o trata şi pentru insolenţa cu care-o măsura.
— Culcă-te cu el!
— Maria, cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu mine?
De data asta, Sânziana se albi la faţă de furie.
— Mamă, după ce-asculţi, calcă-mă şi-n picioare dacă vrei, dar întâi ascultă-mă.
Fără s-aştepte nici o-ncuviinţare, Maria continuă.
— Mama mea dragă, o primă constatare: iubeşti prea mult şi te culci prea puţin şi
nici atunci cu cine trebuie. De când am şi eu ochi de văzut, am bănuit că te culci
cu Emil Giurăscu şi cu ingineraşul de la „Steagul Roşu”. E clar că nice pe unul,
nice pe altul nu l-ai iubit cine-ştie-ce. Dacă tot n-ai îndrăzneala să te culci cu cine
iubeşti, atunci de ce nu te-ai mărita cu un bărbat la care ţii, cu care te-nţelegi, cu
un om? Ce-ai să faci? Până când ai să suspini după el şi el după tine? Pân-acum,
alta i-ar fi stricat de-o sută de ori casa! Dar tu, cum să faci aşa ceva?! Şi, pe bună
dreptate. Pentru asta, printre multe altele, te respect. Dar de ce nu te culci cu el
ca să-ţi treacă, şi ţie şi lui? „Cum zice profesorul doctor Daniel Şerban: „Gripa şi
amorul cu patul se vindec㔄 Nu vezi marelui meu tată cum i-a trecut de marea
vedetă? Nu-l vezi cum îi pică mucul aici? Crezi că nu-mi dau seama că vrea să
vină înapoi? Numai că nu te-aş sfătui, cu el nu te-aş sfătui. Mai întâi că are o fire
„superbă” – să dai să fugi – şi-apoi, zi bună-n casa asta n-ar avea, săracul! I-aş
freca o ridiche! Nici pe el cred că nu l-ai iubit cine-ştie-ce. N-am simţit niciodată-
ntre voi fiorul dintre tine şi doctorul Murgu. E drept că prin nici o casă de-nsuraţi
pe unde-am fost şi eu nu fâlfâie prin aer virusul amorului. Te-nţeleg că-l iubeşti pe
nenea doctorul, îl înţeleg şi pe el. Mamă, ai mâine-poimâine patruzeci de ani. Eu,
în şase-şapte ani, am să fiu la casa mea, fiindcă mi-ai spus că vrei nepoţi legitimi.
Rămâi cu Ana. Cu cât o să treacă vremea, cu-atât are să-ţi fie mai greu singură,
fără un adult cu care să schimbi o vorbă, căruia să-i ceri o părere. Dacă tot nu-ţi
foloseşti libertatea-n vreun fel, în amoruri frenetice, în căţărări pe munţi, în
umblat prin peşteri, în ciclism, în vreo formă de-asta de astupat insatisfacţii,
mărită-te sau măcar colează-te şi tu cu unul! Ungurul ăla, şeful tău, după cât l-
am văzut, i se cam scurg ochii după tine. Spui mereu că e deştept, că e-un
microbiolog aşa şi pe dincolo, şi mai e şi-un tip mişto. Aş vrea să te măriţi cu
Tudor fiindcă e-un tip de calitate, e un om, ca şi nenea doctoru'. Şi cu unul şi cu
altul ai ce să-ţi spui şi-n afara dragostei. Dacă n-ar fi-n jurul tău suflet de bărbat
cu care să poţi avea ceva, sigur că nu te-aş trimite să-ţi cauţi vreun june cu
„coşuleţe” de la mine din clasă, te-aş trimite la schi, la-not, am găsi noi ceva. Dar
aşa? Îţi dau un ultimatum: ori te măriţi cu Tudor, ori te culci cu nenea doctoru',
nu „răzleţ” ca pân-acum – tu cu unii de dorul lui, el cu altele de dorul tău; ori te
culci cu ungurul! Dar aşa, ca pe-o stafie, să ştii că nu vreau să te mai văd! Duci o
viaţă nefirească. Ai o imaginaţie prea abundentă şi-o realitate castrată. Să ştii că-n
viaţă nu câştigă fetele care-au avut zece la literatură. Am terminat.
Sânziana se uita la Maria cu un sentiment de-nfrângere, de admiraţie şi de teamă.
Înfrânt se simte orice om când îşi vede mecanismul existenţial demontat şi azvârlit
într-un vraf de piese care, detaşate din complicatul lor ansamblu, devin nişte
jalnice rotiţe, şuruburi şi piuliţe pe care nu mai dai nici doua parale.
Deşi era de totdeauna convinsă de inteligenţa şi de spiritul de observaţie al Mariei,
n-ar fi crezut totuşi ca fata ei să facă o radiografie-atât de nemiloasă prin peretele
solid al unei tăceri şi-al unei decenţe cărora, cu mâna pe inimă, Sânziana nu le
găsea nici o fisură.
„N-am făcut un gest, n-am spus un cuvânt în doi peri, n-am schimbat o privire
echivocă sau măcar elocventă cu vreunul din ei în faţa Mariei şi ce bine ştie ea să
disocieze ersatz-ul de ce este-adevărat. „Dragostea şi tusea nu se pot ascunde”.
Cât de-adevărată e vorba chinezească! De când mă observă ea şi cu ce ochi…”.
Brutalitatea, vulgaritatea voită a Mariei, modul, ei de-a-nvârti bisturiul prin
situaţii şi prin cuvinte ca printr-o bubă coaptă, felul ei de-a demonta viaţa ca pe
ceva de trei parale, judecăţile casante şi de-o exactitate de metronom o speriau pe
Sânziana.
* „Câtă dreptate ai, domnişoară Bujor! Dar la vârsta dumitale nu gândeam aşa, iar
de vorbit aşa, în viaţa mea n-am vorbit şi n-am să vorbesc cu nimeni! Când aveam
paisprezece ani, Roli Fekete, colocatarul nostru din mansarda din Cercului, s-a-
nsurat cu Anişoara. Tânărul cuplu a stat patru ani în aceeaşi cameră cu Fekeţii
seniori. Odată cu-nsurătoarea lui Roli, în spatele closetului comun, a apărut, bine
dosită, o spumătoare. Nu-i înţelegeam rostul până când, într-o dimineaţă,
trezindu-mă înaintea întregii case, am găsit plutind în closet un prezervativ. Mama
şi cu Marilena culegeau cu spumătoarea acele obiecte pentru a le feri de ochii mei.
Amintirea asta e cea mai dezgustătoare amintire din viaţa mea. N-am pomenit-o
nimănui. Cred că nu e permis să fâlfâie promiscuitatea, ideea sau amintirea ei în
faţa nimănui. Mi-e urât şi să-mi amintesc ziua aceea. Până atunci, „comunul”
avusese doar dezavantaje, acum începea să conţină un element oribil, care-mi
producea tot atâta panică pe cât mi-ar fi produs un viciu dezgustător pe care l-aş
fi descoperit unei fiinţe apropiate. Pentru prima oară-n viaţă, pentru prima şi,
sper, pentru ultima, simţeam promiscuitatea, acea gelatină descompusă în care
parcă intri până-n gât. Cred că amintirea asta mi-a inculcat o idee de neclintit a
pudorii.
Sunt femei care discută despre stările lor fiziologice cum ar vorbi despre un pahar
cu apă. Care-şi povestesc intimităţi cum ar povesti o-ntâmplare din tramvai. În
viaţa mea n-aş spune cuiva nici măcar: „mă dor ovarele”. Iar fata asta a mea – din
dragoste pentru mine, bine-nţeles – vorbeşte despre sufletul şi despre trupul meu
ca despre o cratiţă „cu care trebui' să facem ceva”. Cred că s-a gândit ea mult
până să-şi ia inima-n dinţi şi să mă „atace”. Şi, ca să-şi facă mai mult curaj, a ales
forma cea mai brutală, ca „să-mi ia maul!”„.
Maria se uita niţel speriată la maică-sa, neştiind cum să-i interpreteze muţenia.
— Maria, eu niciodată nu i-aş fi spus Mamei aşa ceva. Eu n-aş fi avut curajul ăsta
al tău. Cu nimeni, nu numai cu Mama. N-aş fi putut să scutur viaţa cuiva ca pe-o
haină, cum faci tu cu viaţa mea. M-ar fi-mpiedicat pudoarea.
— Mamă, aş fi o ipocrită dacă nu ţi-aş spune ce cred despre viaţa ta. Dragostea
pentru tine mă face să-nving pudoarea. Ca s-ajungi să iubeşti total un om, mă
gândeam la iubirea dintre un bărbat şi-o femeie, nu trebuie să-nvingi pudoarea?
Dacă-ţi iubeşti mama, nu crezi că trebuie să-ţi învingi şi faţă de ea pudoarea?
Sânziana tăcea. Se gândea dacă fiică-sa avea sau nu dreptate.
— Mamă, dacă voiai să ai un copil „Oxford like”, aşa cum eşti tu, ar fi trebuit să-
mi alegi alt tată, nu pe cuţitarul de Alexandru Bujor!
— Nu-l iubeşti nici un pic pe „Alexandru Bujor”?
— Îl iubesc, fir-ar el al dracu', dar îmi vine să-i scot ochii!
— Maria, îţi urez să ai parte de-o viaţă-n care fiică-ta să nu-ţi poată spună ce mi-
ai spus tu mie.
Sânziana o privi cu melancolie.
— Fetiţa mamei, ai să vezi mai târziu cât de complicat este şi sufletul şi trupul
omului. De asta, nimeni nu te poate apăra.
— Iartă-mă, mamă!
Sânziana trecu pe lângă ea şi-o sărută-n creştet, ca pe vremea când Maria era un
nod.
La şase şi jumătate, a doua zi dimineaţă, când pornea după iaurt, Sânziana găsi
un braţ de trandafiri, aşternuţi ca un covor, în faţa uşii de la intrare.
* „În ajun de Sânziene, mi-aţi aşternut în faţa uşii un braţ de bujori. Atunci – era
după-amiaza. Acum, la ce oră v-aţi sculat ca să-mi aşterneţi iar covor de flori?
Dac-aţi şti cât vă iubesc! Dac-aţi şti cum vă iubesc!”.
La Institut, se-ntâlni la ascensor cu Emil Giurăscu şi cu Adina Iamandi-Giurăscu.
— Bună dimineaţa, spuse Sânziana, înglobându-i pe amândoi într-o singură
privire.
„Nici ăştia nu par fericiţi: nu par, fiindcă nu sunt”.
Adina Iamandi-Giurăscu înclină abia perceptibil din cap.
— Sărut mâna, Sânziana. Am de vorbit ceva cu tine, i se-adresează Emil Giurăscu,
pe-un ton de-o familiaritate excesivă, privind-o evaluativ de sus şi până jos, de
parcă n-ar fi fost nimeni de faţă.
— Poftim, zise ea pe un ton neutru.

(„Ce porc! A luat-o din interes. Treaba lor. Dar să te porţi aşa cu ea?! De ce era
nevoie de privirea asta cu care să-i facă rezumatul unei situaţii trecute dintre mine
şi el! Cum te calcă bărbaţii-n picioare când nu te iubesc sau când nu te mai
iubesc! Deşi n-o am la inimă pe domnişoara Iamandi, tot mi-e milă de ea”.)
— Sărut mâna!
Emil Giurăscu îi sărută Sânzienei podul palmei, neimpresionat de privirea ei
dezaprobatoare.
— De ce, Emile?
— Sânziana, am şi eu un fix: tu! Mi-e un dor nebun de tine. Hai să ne vedem.
— De ce te porţi aşa de urât cu nevastă-ta?
— De ce mă port urât?
— Crezi că azi te-ai purtat frumos cu Adina
— Sânziana, m-am săturat de ea ca de mere pădureţe!
— Erai sătul dinainte d'en goűter!
— Nu mai pot simula. Moral – am mai putea ajunge la un modus vivendi, fizic însă
nu mai pot. Nu te poţi culca cu-o femeie fără pic de apetit pentru ea.
— Emile, nu sunt dispusă deloc s-ascult confidenţe! Apetitul tău pentru ea a
scăzut brusc de când a rămas frate-său în Statele Unite şi-ai rărit-o cu „schimbul
de experienţă”.
— Eşti singură-n momentul ăsta?
— În momentul ăsta şi poate şi-n restul momentelor vieţii mele.
— Şi-atunci, pentru ce mă respingi aşa, fără drept de apel?
— Iubesc pe cineva.
— De mult?
— De la 1 octombrie 1974.
— Glumeşti?
— De ce-aş glumi?!
— Cum poţi ţine minte data exactă când ai început să iubeşti un om?
— Uite că poţi!
* „Da, domnule doctor. Am început să vă iubesc din ziua de 1 octombrie 1974.
Plecam de la clinică. V-am întâlnit îmbrăcat de spital. „Sunteţi de gardă, domnule
doctor?”. „Nu. Dar rămân până mâine-n spital. Am un copil grav bolnav în secţie”.
„Al cui e?”. „De la un orfelinat”. Acela a fost momentul când, respectându-vă ca şi
până atunci, rămânând la fel de reticentă faţă de dumneavoastră ca şi până
atunci, am început să vă iubesc”
— Şi-atuncea eu, care-am fost post 1974, cum de-am mai avut loc pe lângă
această mare iubire?

(„Domnule doctor Murgu, dacă vă iubeaţi cu acea cucoană şi veneaţi să mă vedeţi

pe mine, mă gândesc eu c-o fi mâncat şi ea vrun peşte-n faţa dumneavoastră”.)
— Aşa cum pot arde nişte vrescuri alături de un sequoia care-a luat foc.
Vreascurile pot doar să-i impurifice aerul.
— Mai gândeşte-te la ce ţi-am spus, Sânziana. Pentru mine tu eşti sequoia.
— Emile, mă pot gândi pân' la Ziua de Apoi, tot degeaba. Fă ce vrei cu viaţa ta,
fără mine însă.
La sfârşitul programului, Kölönte o invită la cinema.
— Am auzit că e un film bun şi vreau să-l văd cu un om inteligent.
Sânziana avu un moment de ezitare.
— Să-i telefonez Mariei.
După film, Kölönte o invită să bea sau să mănânce împreună.
— Mulţumesc, dar vreau acasă.
— Sânziana, între noi pot exista şi relaţii camaradereşti. Te-aş ruga să le-accepţi.
În timp ce Sânziana era la cinema, acasă o aşteptau Alexandru Bujor şi Tudor
Şerban. Pe Alexandru Bujor, incitat de refuzul Sânzienei, îl mânau un fel de draci
spre ea ca spre orice-i stârnea cheful şi imaginaţia şi pe care nu putea pune mâna
imediat, firea lui posesivă şi pofticioasă neadmiţând că, până la urmă, obiectul sau
fiinţa cu pricina i-ar putea scăpa.
Tudor Şerban venise fiindcă nu suporta situaţiile încordate între el şi Sânziana.
— Unde e maică-ta? o-ntrebă Alexandru Bujor pe fiică-sa, Maria, care-acum era
cu părul strâns la spate, îmbrăcată într-o rochiţă de casă din diftină, elevă
cuminte care se pregătea să-şi facă lecţiile.
— Mama? Cu un gagic la cinema.
În timp ce dădea acest răspuns, se uită cu ochii micşoraţi: întâi – la taică-său,
apoi – la Tudor. Nevrând să se dea-n spectacol faţă de Tudor Şerban, Alexandru
Bujor o privi doar mustrător pe fiică-sa, şi-o-ntrebă, în timp ce se îndrepta spre
ieşire:
— Şi când vine?
— Nu ştiu. Cinema-ul poate avea şi „prolonjeu”.
— Maria, ţie nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa despre mama ta?
„Altu-acum!”, îşi zise Maria mustăcind în sinea ei.
— Ascultă, Tudore! Pe tine te deranjează exprimarea mea sau „conţinutul ei logic”?
Tudor tăcea.
„Hai, c-am nimerit-o! Azi am spus chestia cu „gagicul” şi cu „prolongeaua” pentru
tine, nu pentru „monsieur mon pere”„, se gândea Maria, şi-i venea să-şi frece
mâinile de bucurie.
— Tudore, mama e-o femeie liberă. Ţie nu ţi se pare normal să mai iasă şi ea din
când în când cu cineva, nemaivorbind că e normal să aibă şi-un amant?
— De ce-mi spui toate astea, Maria?
— Fiindcă te consider prieten. Cred că tu, prietenul mamei de-o viaţă, te bucuri de
bucuria ei: că duce şi ea o viaţă ca tot omul.
— Mă bucur de bucuria ei. Oare ea chiar se bucură?
— De, Tudore, dacă chiar vrei să ştii, întreab-o!
— Salut! Ce faceţi?
Sânziana încercă să-şi facă o voce cât mai veselă, deşi discuţia din ajun cu Maria
şi florile de dimineaţă, din faţa uşii, nu-i aduseseră nici veselie, nici linişte, fără să
mai fi vorbit de filmul pe care-l văzuse cu Kölönte, superb ce-i drept, dar de-un
„optimism” că-ţi venea să te spânzuri: Pianina mecanică.
— Ai fost la cinema? o-ntrebă Tudor, cu speranţa că Maria spusese doar aşa, o
vorbă.
— Da, cu Zsolt Kölönte.

(„Sunt atât de deprimată că nu mă iubesc cu dumneavoastră, domnule doctor

Murgu, am un asemenea sentiment al eşecului, al inutilităţii, din care cum să ies?
Sunt bolnavă de dumneavoastră. La ce paliativ să mai recurg, ca să nu iau
câmpii?”.)
— Tudore, să te duci să vezi Pianina mecanică.
— Am impresia că te-a deprimat.
— Eram dinainte. Eu te rog să vezi filmul ăsta. Nu-ţi spun nimic. Du-te să-l vezi.
Mâine, pleacă Gelu.
— La ce oră?
— La cinci după-amiază. Mă duc la aeroport. Să-l conducă şi pe el cineva.
— Să te duc cu maşina.
— Mulţumesc, nu. Trec printr-o pasă în care simt eu că am o „bună”-dispoziţie
contagioasă.
— Îmi asum riscul acestei „bune”-dispoziţii.
— Nu.

(„Conversaţia cu Maria este radiografia care clarifică necruţător anxietatea unor

bănuieli clinice. Care-o fi, oare, vârsta indiferenţei erotice pentru o femeie? Prin
erotică înţelegând implicarea trupului şi-a sufletului. Dacă aş fi fost măritată? Tot
nu mi-aş mai fi iubit bărbatul d'amour, după şaptesprezece ani de căsătorie. Aş fi
fost însă mai puţin disponibilă. Decenţa mea ar fi fost de două ori angajată: faţă de
mine însămi şi faţă de bărbatu-meu. Unii bărbaţi – foarte puţini – prin delicateţea
lor te angajează la o decenţă pe care nici în tine însăţi n-o poţi încălca. Într-o
convieţuire de zi cu zi, la un moment dat, fidelitatea este dictată, în majoritatea
cazurilor, de teama de complicaţii, pe de o parte, şi de cât ştie să te oblige moral
partenerul, pe de altă parte. Dac-ar fi fost pe cât de puţin mă obliga Alexandru, n-
ar fi trebuit să resping nici o tentaţie, nici o solicitare, ar fi trebuit să mă port cu el
cum se poartă azi Dana Liveanu. M-am îndrăgostit de doctorul Vladimirescu, mai
ales dintr-un efect de contrast între Alexandru – brutal, posesiv, nestăpânit – şi el
– blând, generos, echilibrat. Am sacrificat o mare iubire pentru ideea de căsătorie,
de instituţie. La fel şi-acum – pentru căsătoria dumneavoastră, domnule doctor
Murgu. Care-o fi, oare, vârsta indiferenţei erotice pentru o femeie? Ridurile,
musculatura obosită or fi, oare, frâne împotriva dorinţei şi-a imaginaţiei? Oboseala
sufletului? Nu-ndrăznesc s-o-ntreb pe tanti Marina. Dacă aş judeca după bieţii
bărbaţi, astea n-ar fi deloc frâne, ci, dimpotrivă, exacerbări ale dorinţei şi-ale
imaginaţiei. Câte capete năpârlite, câte burţi proeminente nu vezi aprinse după
june copile, şi bieţii posesori se mai cred şi iubiţi! Chiar s-or crede? Şi când nu
sunt tâmpiţi? Mă-ndoiesc. Acceptă ultimele firimituri de la viaţă. Renunţă la orgolii
şi mai ales la orgoliul reciprocităţii. Tinereţea monogamă e de multe ori primejdie a
vârstei coapte şi-a celei trecute din copt. „Vara indiană a hormonilor” trebuie să fie
la fel de virulentă şi la femei. La ele, simţul ridicolului este mult mai puternic
decât la bărbaţi, iar capacitatea de-a se iluziona, mult mai slabă. Această vârstă
este, de fapt, şi la bărbaţi şi la femei, vârsta panicii. Naturi mai vitale, bărbaţii
convertesc panica în aventură erotică, femeile, mai răbdătoare, mai învăţate cu
anxietatea, cu decepţia şi cu insatisfacţia, îşi impun să traverseze demn şi-acest
ultim deşert. Exemplarele mai puţin înarmate pornesc pe calea reparării
ireparabilului – în ce scop?: gimnastică, operaţii estetice, masaje, farduri – cele cu
bani, evident; câte o operaţie de monturi, un coafat şi culori „tinereşti” – cele mai
modeste. Există, oare, în viaţa omului vreo vârstă uşoară? Niciuna. Ce m-aş fi
făcut dacă n-aş fi avut copii? De pe-acum simt atâtea panici în bietul meu suflet
şi-n bietul meu trup de femeie. Aceşti copii şi meseria – singura mea asigurare
tous risques. Încolo, nici măcar o zi, nici măcar o noapte, lângă un om pe care l-
am iubit major, mistuitor. Mereu păduri, păduri, păduri ce-ar fi putut să fie…
Mâine pleacă Gelu. De necrezut ce gol îmi lasă-n suflet plecarea acestui băiat care,
fără plecarea asta, n-ar fi-nsemnat nimic pentru mine”.)
— Sânziana, am impresia că de câtva timp se petrece cu tine ceva care te
nemulţumeşte. Nu eşti în apele tale.
— Ai dreptate, Tudor. Te rog să mă ierţi pentru ziua de ieri.
— Nu-i nimic. Mama şi cu tine sunteţi modelele mele de echilibru. Mama, cu felul
ei aspru, cu brutalităţile ei, cu privirea ei care-ţi face sunetul felii, înţelege esenţa
vieţii şi dă la o parte, fără nici un menajament, tot ce consideră balast. Nu tresare
la nimic, n-o mai impresionează nimic. Este invulnerabilă. Ia viaţa-n serios ca
orice om de calitate, dar nu mai dramatizează nimic.
— Ştiu. E însă atât de dezamăgită. Mă-ntreb dacă echilibrul cere imperios
epuizarea tuturor felurilor de dezamăgire. Cei în care investim ne dezamăgesc cel
mai mult. E firesc. Şi totuşi, nu trebuie să ne oprim niciodată să investim.
Talmudul spune să faci mereu bine, fiindcă şi de nu-ţi va fi înapoiat de cel căruia i
l-ai făcut, cineva ţi-l va înapoia totuşi. E-o lege a compensaţiei. Am impresia că
tanti Marina nu mai crede în ea, deşi investeşte permanent.
— Sânziana, eu nu sunt pe măsura durităţilor mamei. Nu-ndrăznesc să stau de
vorbă cu ea. Felul ei tranşant de-a face „răritură” prin sentimentele altuia mă
inhibă. Admir echilibrul ei, dar pe mine mă inhibă. Durităţile tale au la origine
duioşii reprimate. Echilibrul tău este mai uman. Porneşte de la mai multă-
ngăduinţă. Cu tine-ndrăznesc să stau de vorbă. Ştii atât de bine să asculţi. Aş vrea
să-mi vorbeşti şi tu despre tine.
— Mă tem că nu pot vorbi cu nimeni despre mine, Tudore.
— Va trebui să vorbim într-o zi.
— De ce?
— Simt că trebuie.
Gelu îndeplinise toate formalităţile vamale. Aşteptând să fie chemat la ultimul
control, o privea pe Sânziana, cu aerul distrat al omului căruia gândul îi e în altă
parte.
— Sânziana, era să uit. Ţi-am adus nişte-amintiri: o icoană rămasă de la tata, de
când s-a hirotonisit, şi-un şir de mărgele pe care i l-a cumpărat tata mamei când
s-au dus prima oară-n Bucureşti.
— Mulţumesc, Gelule.
O clipă, ţinură amândoi de pachetul pe care i-l întinse Gelu, niţel mai mare decât
o carte obişnuită.
„Parcă am legăna o colivă la căpătâiul unui mort”, se gândi Sânziana şi-i veni să
plângă. „Sau o ţară”.
— Gelule, o iubeşti pe Ingrid?
— O iubesc. Altfel nu m-aş fi-nsurat cu ea.
— Când te gândeşti că străbunii noştri nici nu ştiau unde este Suedia! Gelule, în
ce limbă vă-nţelegeţi voi doi?
— Pentru moment, în engleză.
— Englezeşte – „imposibil” se zice „impossible”.
Gelu se uita nedumerit la Sânziana.
— Când ai să-i povesteşti tu de pe la noi, ea o să-ţi tot spună „impossible”. Pe când
trăia Mama, şi pe mine m-a cerut de nevastă un biolog francez. Mama spunea că
dacă m-aş fi măritat cu el, la multe din câte i-aş fi povestit eu, el mi-ar fi spus
amabil „pas possible”.

(„Vă mulţumesc, doctore Jacques Héraut, că aţi vrut să faceţi din mine nevasta
dumneavoastră – ceea ce s-ar fi putut – şi franţuzoaică – ceea ce nu s-ar fi putut,
în vecii vecilor”.)
Se priviră cu-o tristeţe pe care niciunul nici celălalt nu-ncercară s-o ascundă.
Sânziana-i luă bine seama vărului ei. Înalt, slab, cu două brazde mergând de la
aripile nasului până mai jos de gură, cu chip prelung, cu frunte înaltă, cu ochi de-
un albastru-cenuşiu încărcaţi de melancolie, de sfială şi de oboseală, moştenire de
la atâtea generaţii trudite, Gelu semăna leit cu bunica lui, Simina Dorobanţu. Cu
o talie care parcă nu se dedase încă bine cu pantalonii, că mereu îi ridica să şi-i
potrivească, Gelu Dorobanţu avea ceva de ţăran plecat la târg, târgul de data asta
fiind lumea largă.

(„Ingrid asta trebuie să fie-o femeie cumsecade dac-a ales un băiat care zici că
acum a lăsat sapa din mână, copil orfan crescut de-un tată vitreg, în loc să fi luat
şi ea, ca toată lumea, vreun play boy autohton, „cucerit” pe litoral”.)
— Sânziana, multe-am îndurat pe lumea asta, să ştii. De n-ar fi fost decât doar c-
am fost copil fără tată.
— Eu n-am fost copil fără tată?!
— Măcar tu n-ai avut tată vitreg, nici fraţi vitregi, şi câte şi câte altele… Nu-ţi spun
asta ca să mă justific că plec.
— Nici nu trebuie. Fiecare trăieşte cum crede şi de multe, de foarte multe ori, cum
poate.
— Sânziana, dac-ai să ai nevoie de ceva sau dac-o să-ţi doreşti ceva, te rog să-mi
spui. De unde-oi avea, de unde n-oi avea, am să-ţi trimit.
— Sper să n-am nevoie de nimic. În privinţa dorinţelor, sunt foarte disciplinată; m-
am învăţat să doresc numai lucrurile care-mi sunt accesibile.
— Şi eşti mulţumită?
— Omul trebuie să-şi impună o disciplină generală în viaţă. Mulţumirea e un
lucru-atât de relativ…
— De tine o să-mi fie dor acolo, Sânziana, tare dor.
— Are să-ţi fie dor de mine şi de multe şi de mulţi… Tu să fii fericit.
— Fericit?!
— Să faci copii ca să treci mai uşor peste hopuri.
„Pasagerii pentru zborul numărul… sunt invitaţi să se prezinte la vamă”, se auzi
de trei ori apelul obişnuit pe aeroporturi.
Gelu se-apropie de Sânziana şi-o strânse-n braţe.
— Rămâi cu bine, Sânziana, îi şopti Gelu cu vocea gâtuită.
— Mergi sănătos, vere, îi spuse ea, cu glas liniştit de femeie bătrână, învăţată cu
paguba, în timp ce se desprindea din îmbrăţişarea lui Gelu, pe care-l privea atent
pentru a şi-l întipări bine în minte.
Gelu porni încet spre vamă, în urma a vreo patruzeci de persoane. Brusc, se-
ntoarse şi-o căută pe Sânziana din ochi. Sânziana rămăsese pe loc petrecând cu
privirea şirul de oameni care se-ncheia cu vărul ei. „Om de afaceri, om de afaceri,
turist intelectual, nevastă de bancher, negustor de brânzeturi, emigrant, încă un
emigrant, arheolog, matematician… Inginer chimist român, ultimul bărbat din
neamul lui, ultimul bărbat din neamul lui Dorobanţu din Cernaţi, plecat să
trăiască şi să moară prin străini”.
Sânziana şi-aduse-aminte de toţi cei duşi din neamul ei, de colivele pe care, de
copil, le legănase-n timp ce un glas de preot cânta „Veşnica pomenire”, cântarea
aceea de adormit morţii. „Pomeneşte, Doamne, pe robii tăi Glafira, Grigore, Maria,
Sulfina, Fanida, Dumitru, Ion, Gheorghe, Vasile, Simina, Smaranda cu tot neamul
lor cel adormit şi le fă lor veşnică pomenire”.
Fără să-şi dea seama, Sânziana legănă încet, în sus şi-n jos, pachetul, amintire
lăsată de văru-său, Gelu. Din uşa vămii, Gelu îi făcu semn cu mâna, iar ea,
rămânând cu pachetul suspendat în aer, înclină din cap, în semn că l-a văzut.
Gelu dispăru. Undeva, se trânti o uşă sau o fereastră. Sânziana tresări şi-ncepu să
plângă, liniştit, fără nici un suspin. „Plânsul meu constatativ”, îşi spuse ea după o
vreme şi, ştergându-şi lacrimile cu mâna, coborî în sala de jos, de unde puteai
vedea avioanele cum pleacă. Peste 45 de minute, călătorii se-mbarcau. În drum
spre avion, Gelu se-ntoarse-n loc şi, scrutând geamurile imense îndărătul cărora o
căuta, o recunoscu sau o bănui, că fâlfâi o batistă albă, iar ea-şi scoase fularul de
la gât şi-l flutură în semn de recunoaştere. Din uşa avionului, Gelu-i mai făcu un
ultim semn. Sânziana urmări avionul până nu-l mai văzu. „Mergi sănătos, băiete”.
Ea mergea încet-încet, spre ieşire. „Am senzaţia ciudată că azi, acum, s-a-ncheiat
un capitol din viaţa mea. Foarte ciudat. Gelu era singura mea rudă pe pământ.
Atât. Alt rol în viaţa mea n-avea şi nici n-o să aibă niciodată. Atunci, de unde şi
până unde senzaţia de „important” şi de „definitiv” pe care-o am?”.
În uşă, aproape că dădu piept în piept cu Tudor Şerban.
— Tudore, ce-i cu tine?
— M-am gândit că ai să te simţi singură şi-am venit după tine.
— Mulţumesc.
Sânziana se uită-nduioşată în ochii lui.
— La ce te gândeşti, Sânziana?
— Mă gândesc că Gelu o s-ajungă la Viena în două ceasuri, iar oasele Taicăi au
făcut o săptămână din Bărăgan până la Cernaţi.
Tudor închise ochii şi-o luă de după umeri.
— De ce n-ai luat şi copiii, Tudore? Le-ar fi plăcu să facă şi ei o plimbare şi mai
ales să vadă aeroportul.
— Am ceva de vorbit cu tine.
Sânziana îl privi întrebător. Intrară în maşină. Tudor nu pornea.
— Sânziana, mă simt singur, îngrozitor de singur.
— Te cred, te cred.
— Mă simt singur fără tine. Eşti unicul om pe care simt nevoia să-l văd, să-l aud.
— Om”, Tudore. „Om”, iar ţie ţi-ar trebui o femeie pe care s-o vezi, s-o auzi…
— Nu de mult vorbeai de verticalitatea din noi. Sunt într-un moment al vieţii când
vreau ca hotărârile să-mi fie dictate de verticalitatea din mine. Verticalitatea din
mine te cere, te impune. Te rog, Sânziana…
— Ce să fac? întrebă Sânziana cu un glas pierit şi tremurat.
— Mărită-te cu mine!
— Când ţi-a venit ideea asta!
— Când mi-a spus Maria că te-ai dus cu Kölönte la cinema. A-nceput să-mi fie
teamă că ai să te-ndepărtezi iară de mine. Că-n viaţa ta ar putea interveni un
bărbat exclusivist, care să-mi închidă uşa-n nas.
— Tudore, te-ncumeţi să te-nsori cu-o femeie pe care n-o iubeşti? Spune, nu crezi
că o să-ţi fie greu?
— Tu eşti omul pe care-l iubesc cel mai mult pe lume. Ţie o să-ţi fie greu…

(„Da, domnule doctor Murgu, fiindcă omul pe care-l iubesc eu cel mai mult pe
lume sunteţi dumneavoastră”.)
— Sânziana, ţi-aduci aminte când erai însărcinată cu Maria? Ţi-aduci aminte cum
stăteam la toate cursurile lângă tine, cum te conduceam acasă? Golanii mă-
ntrebau mereu ce-mi face copilul, până i-am rugat să-nceteze, ca nu cumva gluma
asta „bună” s-ajungă la urechile lui Alexandru Bujor. Aş fi vrut ca Maria să fi fost
a mea.
Sânziana avea impresia că n-auzise bine.
— Aşa cum ai auzit: aş fi vrut ca Maria să fi fost copilul meu, aş fi vrut ca şi Ana
să fi fost copilul meu.
— Pe Ana ai şi vrut s-o recunoşti…
— Am vrut şi vreau.
— O s-o recunoască tatăl ei.
— De asta a venit la tine?
— De asta, răspunse fără nici o ezitare Sânziana.
I se păruse de prisos să-i mai ascundă ceva lui Tudor.
— Sânziana, cred că Smaranda s-ar fi bucurat să te măriţi cu mine.
— De câte ori venea vorba de fosta mea căsătorie cu Alexandru, Mama spunea:
„„Era firesc să vă despărţiţi la un moment dat, fiindcă nu vă potriveaţi”. „Şi cu cine
crezi tu, mamă, că m-aş potrivi?”, o-ntrebam eu. „Cu altcineva, dar acum nu mai
are importanţ㔄. Şi am bănuit totdeauna că acel „altcineva” erai tu.
— Şi mama şi tata s-ar bucura.
— Ce-ar zice străbunii mei să vadă o fata din neamul de clăcaşi ai lu' Pribeagu şi-
ai lu' Dorobanţu, măritată cu un strănepot al boierului Ienache Kreţulescu?!
— Ar zice că s-a stins lupta dintre clase.
Râseră amândoi. Apoi tăcură, cu capetele înfundate-n tapiseria scaunelor.
Tudor se-ntoarse-ncet, o privi pe Sânziana în ochi şi-i şopti la ureche:
— Ne-om aminti cândva târziu de-această întâmplare simplă…”.
Sânziana strânse din dinţi şi-şi înfipse degetele-n stofa scaunului. „Of! Păduri…
Păduri… Păduri”. Îi întinse lui Tudor mâna.
— Mâna?
— Tudore, înaintea unei pante grele, cred că alpiniştii îşi dau mâna.
„Habar n-am dac-aşa se-ntâmplă în realitate, dar mi-ar plăcea să ştiu că măcar
unuia să nu i se pară ridicol gestul… Pentru simbolica lui…”.
Cineva le bătu-n parbriz.
— Nu vă supăraţi, vă rog. V-aş ruga să-mi faceţi şi mie un pic de loc, să pot parca
maşina în partea asta.
— Pornim imediat, îl asigură Tudor pe solicitant. Atunci, să mergem, doamnă
doctor Şerban-Hangan.
— Să mergem, că ne-aşteaptă acasă trei copii.
— Într-o bună zi, s-ar putea să ne-aştepte patru.
Sânziana scrută atent cerul. „La-nceput, a fost viaţa, apoi a fost tot viaţa, apoi va fi
tot viaţa”, se gândi Sânziana şi ridică din umeri.
— Ţi se pare ceva neobişnuit? o-ntrebă Tudor.
— Nimic neobişnuit pentru un anotimp ca ăsta. Un amurg vânăt. Totul, deci, aşa
cum trebuie să fie.

SFÂRŞIT