Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de nedreptăţile sociale

Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur

faţă de nedreptăţile sociale
Pr. Prof. Dr. Nicolae CHIFĂR

Antiohia, centrul spiritualităţii creştine din Orient, care a format şi a dat

Bisericii multe personalităţi, este leagănul unuia dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii
– Sfântul Ioan Gură de Aur. Apelativul „Gură de Aur” nu l-am dat noi astăzi, ci doar
îl mărturisim împreună cu contemporanii şi succesorii lui, care l-au admirat şi stimat,
deoarece caracterizează elocvenţa şi talentul unui mare orator, unui profund teolog,
unui desăvârşit slujitor al lui Hristos.
Sfântul Ioan s-a născut în Antiohia în jurul anului 3441. Tatăl său, generalul
Secundus, a murit la scurt timp după naşterea sa. Antuza, mama sa, descendentă a
unei familii nobiliare din Antiohia, rămasă văduvă la numai 20 de ani, a renunţat la
recăsătorire, consacrându-şi viaţa educaţiei şi instrucţiei fiului ei. Averea moştenită
de la părinţii ei şi de la soţ i-au permis Antuzei să-i dea fiului o aleasă instrucţie
clasică şi creştină.
Pentru cultura clasică a avut doi renumiţi dascăli, pe filosoful Andragathius şi
pe retorul Libanius. Acesta l-a îndrăgit şi apreciat atât de mult încât aduce elogii
publice atât mamei sale Antuza, ca model de mamă creştină, cât şi Sfântului Ioan, pe
care l-ar fi lăsat succesorul său dacă nu s-ar fi încreştinat2.
Înainte de a începe studiile superioare, Sfântul Ioan a primit primele elemente
de învăţătură creştină de la mama sa, iar apoi remarcabili teologi sau asceţi cum ar fi
episcopul Meletie al Antiohiei, care l-a şi botezat în anul 372, Diodor din Tars,
profesor la şcoala teologică din Antiohia şi ascetul Carterios l-au iniţiat în tainele
teologiei. Sigur o influenţă deosebită asupra formării sale au avut marii teologi
alexandrini, ale căror opere au fost studiate de el cu mare interes. Printre colegii de
studii amintim pe Teodor, viitor episcop de Mopsuestia, dar mai ales pe Vasile, pe
care l-a iubit şi l-a stimat ca pe cel mai bun şi mai apropiat prieten. „A fost lângă

1
Asupra anului naşterii Sf. Ioan părerile sunt împărţite. O concluzie unanimă care ar cuprinde
toate variantele este şi cea întâlnită la B. Altaner, A. Stuiber, Patrologie, Freiburg, 1978, p. 322, care
fixează anul naşterii în perioada 344-354. A se vedea şi cea mai recentă monografie, J.N.D. Kelly,
Golden Mouth. The Story of John Chrysostomus – Ascetic, Preacher, Bishop, Londra, 1995.
2
Sozomen, Istoria bisericească, VIII, 2, PG 67, 1513.

97
STUDII ŞI ARTICOLE

mine tot timpul, ne spune Sfântul Ioan. Am urmat aceleaşi studii şi am avut aceiaşi
profesori. Una ne era şi râvna şi sârguinţa pentru studiile pe care le făceam. La fel ne
era şi dorinţa, născută din aceleaşi năzuinţe. Nu numai când mergeam la dascăli, dar
şi când i-am părăsit, când a trebuit să ne hotărâm ce drum este mai bun pentru noi de
ales în viaţă şi atunci am fost tot de o părere”3.
Practicarea avocaturii nu-l mulţumea pe Vasile şi insista pentru călugărie.
Hotărâţi să îmbrăţişeze monahismul, „filosofia cea adevărată”, cei doi au vrut să
plece împreună. Sfântul Ioan, la insistenţele mamei sale, care simţea această
despărţire ca o a doua văduvie4, a trebuit să renunţe. Casa a devenit însă o adevărată
mănăstire. Retras din vâltoarea preocupărilor lumeşti, trăia în asceză, studiind Sfânta
Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi până la el.
După moartea mamei sale, prin anii 374-375, a trăit timp de 4 ani sub
îndrumarea unui bătrân eremit sirian, în munţii Antiohiei iar apoi timp de 2 ani s-a
retras într-o peşteră, tot din munţii Antiohiei, practicând o asceză foarte severă care
i-a afectat sănătatea.
Chemat de episcopul Meletie a revenit în Antiohia, coborârea sa din munte
însemnând începutul urcuşului pe cele mai înalte culmi ale oratoriei creştine şi ale
teologiei ortodoxe5.
În anul 381 a fost hirotonit diacon de episcopul Meletie şi timp de 5 ani a
îndrumat activitatea catehetică ocupându-se în paralel şi de elaborarea scrierilor sale
din tinereţe, unele de o inegalabilă frumuseţe, cum ar fi Tratatul despre preoţie.
În anul 386 episcopul Flavian l-a hirotonit preot; cu acest prilej Sfântul Ioan a
rostit o memorabilă cuvântare, care ilustrează încă o dată importanţa pe care o
acorda misiunii preoţeşti. Ca preot al catedralei episcopale din Antiohia, ctitoria
împăratului Constantin cel Mare6, Sfântul Ioan a dominat prin cuvântările sale, timp
de 12 ani, viaţa spirituală a antiohienilor. Predica de două ori pe săptămână, Vineri şi
Duminică, iar în Postul Mare zilnic, cuvântările sale însufleţind inimile
credincioşilor din toate bisericile Antiohiei şi din împrejurimi, fie prin comentariile
la Sfânta Scriptură, prin cuvântările moral-ascetice, fie prin cuvântări polemice
îndreptate împotriva viciilor sau a ereziilor care tulburau viaţa Bisericii în acel timp.
Predicile sale, deşi durau uneori până la două ore, nu deveneau niciodată obositoare
pentru că marele orator reuşea prin elocinţa sa dar şi prin exemple, prin istorisiri
interesante şi reale, prin analogii şi metafore, prin pilde şi întâmplări cotidiene, să
capteze atenţia auditoriului. O atenţie deosebită acorda aspectului social, el fiind pe
drept cuvânt numit de Ilie Miniat „mângâierea păcătoşilor”. Deşi biciuia cu mare
curaj abuzurile şi imoralitatea, necredinţa şi îndărătnicia ereticilor sau a
necreştinilor, Sfântul Ioan a fost în acelaşi timp un remarcabil protector şi
3
Tratat despre preoţie I, 1, traducere românească de D. Fecioru, Despre preoţie, Bucureşti, 1987,
p. 23-24.
4
Ibidem, p. 27-29.
5
D. Fecioru, Introducere la Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri I, PSB, vol. 21, Bucureşti, 1987, p. 10.
6
I.G. Coman, Patrologie, Bucureşti, 1956, p.200.

98
 Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de nedreptăţile sociale

însufleţitor al tuturor. Semnificative în acest sens sunt cele 21 de cuvântări despre

statui7 rostite în faţa antiohienilor îngroziţi de pedeapsa ce urma să vină din partea
împăratului Teodosie cel Mare, ale cărui statui au fost dărâmate şi profanate de
mulţimea revoltată în urma fixării noilor impozite. În timp ce episcopul Flavian
plecase la Constantinopol pentru a mijloci amnistierea, Sfântul Ioan căuta să menţină
în oraş calmul şi să împrăştie teama. Mustrând şi înfierând viciile, el mângâia în
acelaşi timp pe oamenii descurajaţi şi îngroziţi, având bucuria de a le comunica prin
cuvântarea 21, rostită la sărbătoarea Învierii Domnului, în anul 387, că au fost iertaţi.
Renumele de mare predicator s-a făcut cunoscut şi în Constantinopol, încât
după moartea episcopului Nectarie (381-397), Sfântului Ioan i-a fost oferit scaunl
episcopal din capitala imperiului, spre regretul antiohienilor, care îl doreau urmaş al
bătrânului episcop Flavian, şi spre nemulţumirea alexandrinilor, care îşi vedeau
diminuate influenţele la curtea imperială după eşecul din anul 3818, printre
contracandidaţii Sfântului Ioan numărându-se şi preotul Isidor, sprijinit de episcopul
Teofil al Alexandriei.
Deşi la început s-a împotrivit, episcopul Teofil al Alexandriei, forţat oarecum
de Eutropiu, primul ministru al împăratului Arcadie, care a şi organizat răpirea
Sfântul Ioan din Antiohia şi aducerea lui la Constantinopol, l-a hirotonit ca episcop
la 17 decembrie 397, întronizarea făcându-se la 28 februarie 3989.
Dacă pentru populaţia capitalei venirea Sfântului Ioan a însemnat
binecuvântare, deoarece grija sa pentru cei săraci s-a revărsat în mod benefic asupra
multora, pentru el personal începe o viaţă de suferinţă, de jertfă şi prigonire, de
confruntare cu duşmăniile şi cu uneltirile.
În primul rând s-au ridicat împotriva lui clericii şi monahii; preoţii pentru că-
şi vedeau diminuate veniturile încasate în mod abuziv de la credincioşi, monahii
pentru că li se impunea respectarea disciplinei şi vieţii monahale, personalul
palatului patriarhal pentru că luxul şi banchetele au fost înlocuite cu simplitate şi
vieţuire ascetică, economiile rezultate din eliminarea cheltuielilor inutile fiind
folosite pentru sprijinirea săracilor şi văduvelor; s-au ridicat împotriva lui
demnitari de la curtea imperială, împărăteasa Eudoxia şi doamnele din anturajul ei,
care se simţeau lezaţi de predicile în care Sfântul Ioan condamna luxul şi dorinţa
nesăbuită de îmbogăţire, şi episcopii simoniaci, depuşi din treapta arhierească la
sinodul de la Efes din anul 40110.
Acestor nemulţumiri Sfântul Ioan le-ar fi putut opune rezistenţă, dacă nu se
organiza o campanie susţinută de subminare a personalităţii lui. În această campanie

7
Migne, PG 49, 15-222.
8
Este vorba de respingerea candidaturii lui Maxim Cinicul, reprezentantul alexandrinilor, la
scaunul episcopal din Constantinopol, în favoarea Sf. Grigorie de Nazianz, cf. I. Rămureanu, M. Şesan,
T. Bodogae, Istoria Bisericească Universală, vol. I, ed. III, Bucureşti, 1987, p. 334 ş.u.
9
Cf. Altaner /Struiber, Patrologie, p. 322. Vezi şi D. Fecioru, Introducere..., p. 12.
10
I.G. Coman, op. cit., p. 201; Altaner /Stuiber, Patrologie..., p. 322.

99
STUDII ŞI ARTICOLE

denigratoare erau antrenaţi atât reprezentanţi ai ierarhiei superioare, cât şi înalţi

demnitari de stat.
Pe lângă împărăteasa Eudoxia, care vedea în ierarhul ascet şi milostiv un
opozant neînduplecat faţă de viciile sale, Sfântul Ioan a căzut în dizgraţia vestitului
Eutropiu, care organizase de fapt alegerea sa ca episcop al capitalei imperiului.
Conflictul dintre Sfântul Ioan şi Eutropiu s-a declanşat pe fondul disputei privind
retragerea dreptului de azil pe care îl avea Biserica. Deşi Eutropiu a fost eliminat şi
omorât în 39911 atmosfera antiioanită era menţinută de împărăteasa Eudoxia. În plus
împotriva Sfântului Ioan s-au ridicat episcopii Acaciu de Bereia în Siria, Severian al
Cabalei şi Antioh al Ptolemaidei, însă cel mai vehement episcopul Teofil al
Alexandriei. Pe fondul disputei origeniste în care episcopul Teofil a fost chemat la
Constantinopol pentru a răspunde învinuirilor formulate de călugării „Fraţii Lungi”
alungaţi din Egipt, episcopul Teofil, sprijinit de cei trei episcopi adversari ai
Sfântului Ioan şi de cercurile antiioaneice de la curtea imperială, a obţinut aprobarea
convocării unui sinod, devenind astfel din acuzat, acuzator. Sinodul, la care au
participat mai mulţi episcopi aduşi din Egipt şi adversarii Sfântului Ioan, s-a ţinut la
Stejar, în apropiere de Calcedon, în anul 403.
Prezidat de mitropolitul Pavel al Heracleei, pe baza celor 29 de acuzaţii
formulate de doi diaconi din Constantinopol, excomunicaţi de Sfântul Ioan pentru
crimă şi adulter, şi pentru refuzul Sfântului Ioan de a se preznta în faţa unui sinod
improvizat de adversarii săi, sinodul l-a depus din scaunul episcopal al
Constantinopolului12 iar împăratul Arcadie l-a exilat.
Evenimentele ce s-au succedat imediat (revolta poporului, moartea subită a
mitropolitului Pavel de Heracleea şi cutremurul de pământ simţit în camera
împărătesei şi interpretat ca o ameninţare divină) au dus la revocarea deciziei
imperiale, iar Sfântul Ioan a cerut ca reîntronizarea să se facă de un sinod mai mare
decât cel care l-a depus.
Peste câteva luni spiritele s-au agitat din nou. Împărăteasa Eudoxia,
nemulţumită de critica adusă de Sfântul Ioan, deranjat în timpul Sfintei Liturghii de
zgomotul prilejuit de dezvelirea statuii de argint a împărătesei aşezată în faţa
palatului senatului, a cerut ajutorul episcopului Teofil al Alexandriei. Depunerea
canonică putea fi motivată de faptul că el nu a fost absolvit pe cale sinodală de
decizia sinodului de la Stejar. Convocându-se un nou sinod în anul 404 Sfântul Ioan
a fost depus din treapta episcopală, arestat în noaptea de Paşti pe când pregătea

11
În timpul urmăririi, când Eutropiu s-a refugiat chiar în biserică, deşi luptase pentru suprimarea
dreptului de azil al acesteia, Sf. Ioan a preferat să fie el arestat decât să extrădeze pe cel ce era sub
protecţia Bisericii, iar când acesta a fugit din biserică şi-a fost prins şi omorât, Sf. Ioan a subliniat în
cuvântarea sa cât de mare este folosul omului care rămâne în Biserică şi este protejat de ea, vezi Cuvânt
la Eutropiu II, PG 52, 413-414.
12
A se vedea „Actul de acuzare împotriva Sf. Ioan Gură de Aur”, Anexa I, în Sf. Ioan Gură de
Aur, Cuvioasa Olimpiada. O viaţă, o prietenie, o corespondenţă, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 187-
191.

100
 Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de nedreptăţile sociale

botezul catehumenilor şi exilat la 9 mai 404 la Cucuz, o localitate în munţii Taurus

în Asia Mică13.
Deşi s-a predat gărzii imperiale pentru a evita ciocnirile violente dintre
populaţia fidelă şi trupele imperiale, la aflarea veştii despre un nou exil susţinătorii
lui, printre care şi 40 de episcopi, au fost persecutaţi de împărat14.
Drumul spre locul exilului, care a durat peste 70 de zile, a fost foarte obositor
şi primejdios. S-au parcurs circa 1000 km pe jos, în marş forţat, prin praful şi căldura
toridă a verilor anatoliene, fără a se ţine cont de vârsta şi sănătatea şubrezită a
arhiepiscopului exilat. Clima era neprielnică iar desele incursiuni ale arabilor îi
puneau viaţa în pericol. La acestea se adăuga starea precară a sănătăţii.
Sfântul Ioan a menţinut legătura permanentă cu prietenii săi, adresându-se la
peste 100 de persoane, fiind interesat de bunul mers al Bisericii. S-a adresat papei
Inocenţiu I şi episcopilor din Milano şi Aquileea pe care i-a rugat să nu recunoască
depunerea sa ilegală dar mai ales să nu întrerupă comuniunea cu el15.
Adversarii lui, temându-se că susţinătorii din Constantinopol şi Antiohia, care
îl vizitau adeseori, vor obţine amnistierea, au cerut împăratului schimbarea locului
exilului. Trebuia să fie dus la Pityus, un mic orăşel pe ţărmul estic al Mării Negre.
Pe drum, în apropiere de Comana în Pont, după ce a slujit pentru ultima dată Sfânta
Liturghie, în biserica Sfântului Vasilisc, a murit la 14 septembrie 407, mărind pe
Dumnezeu pentru toate. Rămăşiţele sale pământeşti au fost aduse în Constantinopol
de patriarhul Proclu, unul din ucenicii săi, şi aşezate cu mare cinste în biserica
Sfinţilor Apostoli în timpul împăratului Teodosie II (405-450) la 27 ianuarie 43816.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a remarcat ca un inegalabil predicator şi desăvârşit
păstor de suflete. Opera sa17, care cuprinde 18 volume din colecţia J.P. Migne, nu
poate fi egalată ca volum decât de cea a Fericitului Augustin. În mare parte opera sa
este formată din omilii, unele transcrise direct de stenografi, altele scrise dar poate
nerostite în faţa credincioşilor.
Una dintre problemele sociale majore care l-a preocupat şi pe care a
condamnat-o în predicile şi acţiunile sale a fost discrepanţa izbitoare dintre bogaţi şi
săraci. El nu a condamnat bogăţia, ci greşita administrare a ei de către deţinători,
deoarece în concepţia lui bogăţia nu este rea în sine, aşa cum nici sărăcia materială
nu este o virtute, ambele fiind doar moduri prin care se poate obţine mântuirea.
Bogăţia trebuie privită ca un dar al lui Dumnezeu din care să aibă parte fiecare. De
aceea deţinătorul ei este doar un administrator care trebuie s-o întrebuinţeze cu
înţelepciune şi chibzuinţă, gândind permanent că va da socoteală de aceasta în faţa
lui Dumnezeu, adevăratul creator al tuturor bunurilor. În a doua jumătate a secolului

13
Cf. Altaner /Stuiber, Patrologie, p. 323.
14
Populaţia revoltată a incendiat biserica Sf. Sofia şi clădirea senatului din Constantinopol,
ibidem, p. 323.
15
Ibidem, p. 330.
16
Ibidem, p. 323 şi I.G. Coman, op. cit., p. 202.
17
O înşiruire a operelor cunoscute până acum găsim la D. Fecioru, op. cit., p. 20-26.

101
STUDII ŞI ARTICOLE

al IV-lea el a acţionat ca mare atlet al filantropiei în spaţiul antiohian şi apoi cel

constantinopolitan.
Pentru el comunitatea model, spre care a tins în tot timpul păstoririi sale, a fost
cea din Biserica primară descrisă în cartea Faptele Apostolilor, capitolul 4, 32-37.
De aceea a militat permanent pentru împărţirea echitabilă a bunurilor, condamnând
fără echivoc luxul, avariţia, lăcomia şi zgârcenia bogaţilor. Pornind de la
convingerea că averea nu se poate dobândi în mod cinstit, el consideră că
nedreptatea este începutul oricărei proprietăţi individuale18 care devine izvorul
tuturor suferinţelor şi patimilor întrucât accentul este pus pentru a diferenţia „al
meu” de „al tău”19. Pledând pentru folosirea în comun a bunurilor, dând ca exemplu
elementele absolut necesare vieţii puse la dispoziţia tuturor de către Dumnezeu
(aerul, apa, soarele, pământul, cerul, astrele, lumina etc.), Sfântul Ioan spune:
„Comunitatea bunurilor este mult mai potrivită pentru noi decât proprietatea
individuală, ea este mai conformă cu natura ... bunurile necesare ne aparţin în
comun, iar noi nu putem respecta comunitatea nici în cele mai mici. Totuşi
Dumnezeu, ne-a dăruit pe cele dintâi de obşte ca să învăţăm, folosindu-ne, să punem
în comun pe celelalte”, afirmaţie întâlnită şi la Sfântul Vasile cel Mare20. Faptul că
îndemnul privind vinderea averilor pentru a trăi viaţa de obşte şi de către bogaţi
apare doar într-o singură omilie21, arată că acest apel îndrăzneţ nu a avut nici o
rezonanţă stârnind chiar vehemente împotriviri.
Ca şi Sfântul Vasile cel Mare, el postulează acelaşi principiu: proprietarul
bunurilor materiale este Dumnezeu, iar oamenii doar administratorii lor. „Toate le
avem de la Hristos: existenţa, viaţa, respiraţia, lumina, aerul. Dacă El ne ia ceva
din acestea, pierim cu toţii”.
Refuzul împărţirii judicioase a bunurilor ar putea atrage revolta lucrătorilor
ceea ce ar pereclita existenţa celor bogaţi. De aceea Sfântul Ioan căutau să-i
mobilizeze pe bogaţi spre practicarea milosteniei, recurgând la propunerea
îndrăzneaţă a celor două cetăţi, în care unii să trăiască separat de ceilalţi. În timp ce
săracilor nu le va lipsi nimic pentru că ştiu să-şi producă cele necesare cu forţe
proprii, bogaţii sunt sortiţi lipsurilor şi chiar pieirii pentru că nu sunt deprinşi cu
munca22.
Exemplul personal însoţeşte practicarea milosteniei şi la Sfântul Ioan. El a
împărţit săracilor nu numai averea proprie moştenită de la părinţi, ci ajungând
patriarh al Constantinopolului şi comparând abundenţa din reşedinţa episcopală cu
sărăcia multor oameni, a hotărât să vândă vasele scumpe şi banii să-i împartă celor
nevoiaşi, impunând un trai auster. Biograful său, Paladiu relatează: „El însuşi trăia
simplu şi sobru, cu regim călugăresc, aşa cum trăise ca preot în Antiohia. Lua masa
18
Omilia a XII-a la 1 Timotei 4, 4, Migne, PG LXII, 562.
19
Idem, 563-564.
20
Despre Lăcomie, VII, Migne, PG XXXI, 276-277.
21
Omilia a LXXXV-a la Evanghelia după Matei, Migne, PG LXIII, 762-764.
22
Omilia a X-a la 1 Corinteni, IV, Migne, PG LXI, 292 şu.

102
 Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de nedreptăţile sociale

singur şi nu bea vin ... uneori nu mânca până seara, fie din cauza grijilor bisericeşti,
fie din cauza contemplaţiilor bisericeşti”23.
În anul 390, când era preot în Antiohia, menţiona că beneficia de activitatea
filantropică a Bisericii din acest oraş 3000 de persoane afară de cerşetorii ocazionali.
Zilnic erau întreţinute văduve şi fete, deţinuţi, bolnavi, infirmi, străini şi săraci care
primeau hrană şi îmbrăcăminte. Cheltuielile erau suportate de biserică din veniturile
proprii şi donaţiile unor credincioşi modeşti, dar nu ale bogaţilor.
Venind episcop în Constantinopol a constatat că lipsa practicării milosteniei
făcea ca mii de oameni să trăiască într-o cruntă sărăcie. Şi aici Biserica ajuta peste
3000 de săraci, deşi veniturile ei nu se ridicau la nivelul averii unui bogat. De aici
concluzia pe care o trage Sfântul Ioan: „Dacă numai 10 bogaţi ar vrea să-i ajute pe
săraci, aşa cum ajuta Biserica, nu ar mai fi nici un sărac în oraşul nostru”24. Banii
economisiţi din reducerea cheltuielilor de la reşedinţa patriarhală i-a folosit pentru
construirea unor noi spitale şi repararea şi dotarea celor existente. Pentru a-i
determina pe bogaţii oraşului să facă milostenie, a descris în cuvinte zguduitoare
situaţia bolnavilor din spitale dar mai ales a celor contaminaţi de lepră sau suferind
de cancer, izolaţi la marginea capitalei: „Aceste două boli sunt în acelaşi timp lungi
şi incurabile. Cine este atins de ele, este alungat de cetăţenii oraşului şi i se
interzice frecventarea băilor, a forumului, a oricărui loc public. Această sechestrare
devine şi mai grozavă, dacă acest nenorocit nu poate fi asigurat că nu-i va lipsi
măcar pâinea”25.
De pe urma asistenţei medicale organizată şi susţinută de Biserica din
Constantinopol beneficiau de asemenea pelerinii şi străinii, dacă se întâmpla ca ei să
se îmbolnăvească26.
Sfântul Ioan a criticat vehement menţinerea sclaviei în societatea creştină.
Pentru el „sclavia este numai urmarea păcatului. Numai lăcomia, invidia şi nesaţiul
au născut-o”27. În târgurile de sclavi, relatează el, oamenii erau trataţi şi expuşi ca
animalele, vânduţi şi cumpăraţi ca o marfă28. De aceea el căuta să-i convingă pe
stăpâni, ca cel puţin să-i trateze creştineşte, să-i înveţe meserii ca să-şi poată asigura
existenţa şi apoi să-i elibereze29. Maltratarea sclavilor prin bătaie este considerată
neomenie, drept pentru care cerea stăpânilor să-i educe folosind puterea cu
blândeţe30. Deşi condiţiile social-economice nu permiteau desfiinţarea sclaviei, prin

23
Dialog istoric despre viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, XII, Migne, PG XLVII, 39.
24
Omilia a LXXVII-a la Matei, în col. PSB, vol. 23, Bucureşti, 1994, p. 871-884.
25
Ad Stagyrum 1, III, Migne, PG XLVII, 490-491.
26
Cf. D. Constantelos, op. cit., p. 156.
27
Omilia a XXII-a la Efeseni, 2, Migne, PG LII, 157.
28
Omilia a II-a. Către cei care vor fi luminaţi, 5, Migne, PG LI, 261.
29
Omilia a XL-a la I Corinteni, 5, Migne, PG, LI, 353-354.
30
Omilia a XV-a la Efeseni, 3-4, Migne, PG LIII, 109-110.

103
STUDII ŞI ARTICOLE

predicile sale Sfântul Ioan a contribuit la îmbunătăţirea regimului sclavilor şi chiar a

determinat pe unii stăpâni să-i elibereze31.
În contextul concepţiei Sfântului Ioan Gură de Aur despre misiunea socială a
Bisericii trebuie privite şi cele 21 de cuvântări rostite cu prilejul „incidentului
statuilor” petrecut în anul 387 în Antiohia32. Sentinţa drastică dată de împărat pentru
acest act de „les majestates”33 a dezechilibrat moral şi fizic întreaga populaţie a
oraşului. Păgânii fugeau din cetate iar creştinii aşteptau îngroziţi moartea. Era la
începutul Postului Mare. Episcopul Flavian al Antiohiei (381-404), neţinând cont
nici de vârsta înaintată, de boală şi de primejdiile drumului, nici chiar de unica soră
care era pe moarte, a plecat la Constantinopol pentru a-l îndupleca pe împărat să
anuleze sentinţa. El a pledat în faţa suveranului pentru întreaga populaţie a cetăţii
(creştini şi păgâni), arătând că Hristos a iertat pe cruce toate păcatele lumii (Lc 23,
34) şi îndemnându-l să urmeze şi el acest exemplu faţă de supuşii săi antiohieni în
această perioadă premergătoare Paştilor. Era un act de curaj şi mai ales o acţiune cu
final decisiv din partea unei autorităţi bisericeşti faţă de oamenii ajunşi în necaz.
În acelaşi timp Sfântul Ioan a rostit celebrele cuvântări Despre statui34 în care,
pe de o parte, amintea antiohienilor că datorită excesului de bogăţie au nedreptăţit pe
săraci şi astfel au atras mânia lui Dumnezeu asupra lor, iar pe de altă parte,
îndemnându-i la înfrânare, post rugăciune, răbdare şi supunere faţă de autoritatea
politică, le dădea speranţă şi-i asigura că Biserica îi primeşte cu braţele deschise şi îi
mângâie în fiecare zi (Omilia a VI-a). „Să lăsăm dar pe Dumnezeu să rezolve
răstriştea noastră iar noi să ne rugăm şi să trăim în sfinţenie, căci datoria noastră
este să devenim oameni virtuoşi, iar datoria lui Dumnezeu este să pună capăt relelor
ce ne împresoară” (Omilia a IV-a), era îndemnul plin de speranţă adresat de Sfântul
Ioan antiohienilor.
31
De exemplu Sfânta Melania a eliberat într-o zi 8000 de sclavi, cf. C.C Pavel, „Atitudinea
Sfinţilor Trei Ierarhi faţă de problemele morale ale vremii lor”, în ST (1977), nr. 3-4, p. 231. A se vedea
şi I.G. Coman, „Lupta Sfinţilor Părinţi împotriva sclaviei”, în ST (1953), nr. 3-4, p. 165-187.
32
Împăratul Teodosie cel Mare (379-395), dorind să acopere cheltuielile cauzate de războiul cu
goţii şi să organizeze mari serbări la sfârşitul anului 387, a decis să impună supuşilor un impozit
suplimentar. La 26 februarie 388, când guvernatorul general al Antiohiei a convocat Senatul pentru a
anunţa noua măsură fiscală, unii senatori au protestat, au aruncat însemnele de demnitari imperiali şi
ieşind în stradă au instigat mulţimile la revoltă. Au fost incendiate casele demnitarilor şi dărâmate
statuile împăratului, împărătesei decedate Flacilla şi ale celor doi fii, Arcadie şi Honoriu. Antiohia zăcea
într-un mare dezastru. Înainte ca împăratul să se pronunţe faţă de acest act de „les majestates”,
autoritatea locală a făcut numeroase arestări, a instituit un tribunal militar, care trebuia să jucede pe
vinovaţi în trei zile fără drept de apel, numărul inculpaţilor fiind atât de mare încât închisorile nu erau
suficient de încăpătoare.
33
Antiohia pierdea titlul de metropolă a provinciei Siria, cu toate avantajele ce decurgeau din
acesta, în favoarea Laodiceei. Au fost închise teatrele, circul, băile publice. Locuitorii oraşului urmau să
fie exterminaţi în masă iar cetatea distrusă până în temelie şi arat locul pentru a nu se mai cunoaşte vreo
urmă, cum procedase împăratul Adrian (117-138) cu Ierusalimul în urma revoltei evreilor conduşi de
Bar-Kochba în anul 135.
34
A se vedea V. Axinia, Valoarea omiletică a predicilor „Despre statui” ale Sfântului Ioan Gură
de Aur, în GB (1977), nr. 10-12, p. 887-894.

104
 Atitudinea Sfântului Ioan Gură de Aur faţă de nedreptăţile sociale

În această stare de nesiguranţă şi de teamă profundă, au intervenit şi monahii

pustnici, care, părăsind chiliile lor din munţi şi din peşteri, au acţionat cu mare
fermitate şi curaj mai ales la sosirea comandantului armatei, Ellebihos, şi a
logofătului curţii, Chesarie. „Fără să-i cheme nimeni, spune Sfântul Ioan, văzând ce
nor grozav a înconjurat cetatea, au venit din toate părţile ca nişte îngeri din cer şi
mergând la dregătorii cei mari, au vorbit cu îndrăzneală, apărând pe vinovaţi şi
arătându-se dispuşi să-şi pună capetele lor numai să-i scape de necazuri pe cei
închişi”. Unul dintre ei, arătând că statuile au fost reaşezate îndreptându-se greşeala
atât de repede, s-a adresat judecătorilor astfel: „Dacă însă voi veţi ucide chipul lui
Dumnezeu, cum veţi putea îndrepta greşeala? Cum veţi putea învia pe cei ucişi?”
(Omilia a XVI-a) făcând astfel apel la demnitatea şi mila creştină.
Strădania conjugată a celor trei slujitori bisericeşti pusă în slujba celor aflaţi în
mare cumpănă, a dus la iertarea vinovaţilor, decizie comunicată cu mare bucurie prin
Omilia a XXI-a, reuşita datorându-se în mod special bătrânului episcop Flavian.
Din cele expuse se poate observa atitudinea acestui mare părinte al Bisericii
faţă de discrepanţa izbitoare dintre bogaţi şi săraci ca rezultat al folosirii iraţionale şi
imorale a bunurilor materiale, militând prin cuvânt şi prin faptă pentru practicarea
milosteniei cu scopul alinării suferinţei multora.
De asemenea se evidenţiază acţiunea decisivă a Bisericii prin slujitorii ei în
momente de grea încercare pentru mulţi credincioşi. Modelul oferit de Sfântul Ioan
Gură de Aur ca practicant neobosit al slujirii filantropice este mereu actual şi ne inspiră
în acţiunea socială a Bisericii din zilele noastre când există de asemenea multă
suferinţă în rândul oamenilor. El a demonstrat că dacă suferinţa nu poate fi întotdeauna
împiedicată, ea poate fi însă alinată dacă suntem convinşi că în fiecare dintre semenii
noştri străluceşte chipul lui Dumnezeu şi ajutându-i, îi slujim într-adevăr lui Hristos
care locuieşte în ei. Prin predică, prin faptă şi prin întreaga lui activitate a arătat că
adevărata generozitate nu stă în fuga de lume, în indiferenţa faţă de viaţa reală a lumii,
în lipsa de responsabilitate, ci în slujirea lumii, în întrajutorarea oamenilor. Omul
trebuie să se elibereze de tot ceea ce-l împiedică să ducă o viaţă demnă de cea mai
aleasă făptură a Creatorului. Prin caracterul uman al predicii şi activităţii lui, el a arătat
că adevărata slujire şi preamărire a lui Dumnezeu nu se poate împlini fără slujirea
omului, că iubirea de Dumnezeu se manifestă prin iubirea de oameni.

St. John Chrysostom and Social Injustice. Christianity values St. John
Chrysostom not only as one of its great parents and teachers but also as one of its
philanthropists, his love for the wretched turning him into a true “ambassador of the
poor.” Acting with full responsibility towards his flock, irrespective of their social
status, he vehemently criticized social injustice in the Antioch and Constantinople of
his time. The main topic of his wonderful sermons was the wrong usage of wealth.
St. John intended to make the rich open their hearts to the poor, to their brothers in
Christ. This paper emphasizes this dimension of St. John's work and office for which
he had to live a life of exile, far from the ones whom he loved so much.

105