Unitatea 3 Formarea Si Alcatuirea Partii Minerale A Solului
Unitatea 3 Formarea Si Alcatuirea Partii Minerale A Solului
Unitatea 3 Formarea Si Alcatuirea Partii Minerale A Solului
În prima fază a solificării partea superioară a litosferei era alcătuită din roci masive, dure
rezultate prin răcirea şi consolidarea magmei telurice. Aceste roci în timp au fost supuse
acţiunii factorilor de mediu care au dus în prima fază la dezagregarea rocilor dure în funcţie
de compoziţia acestora. Asupra rocilor mărunţite a acţionat tot timpul factorul biologic,
determinând transformări fizico-chimice şi biochimice care au dus la formarea solurilor. În
timp datorită proceselor de dezagregare şi alterare au luat naştere pricipalii constituenţi
minerali ai solurilor reprezentaţi în special prin nisip, praf şi argilă.
16
În general sunt foarte puţine elemente în stare nativă care intră în alcătuirea litosferei,
majoritatea se găsesc sub formă de combinaţii chimice care alcătuiesc mineralele. Sunt
cunoscute peste 3000 de minerale în litosferă, pondere mai ridicată prezentând cca. 100 dintre
acestea.
Mineralele în funcţie de compoziţia lor au fost grupate în:
1.Clasa elementelor native – Sulf (S), Cupru (Cu), Aur (Au), Argint (Ag), Platina (Pt),
Diamant (C), etc.
2.Clasa sulfurilor – cuprinde combinaţii ale sulfului cu diferite metale sau metaloizi. Cele
mai reprezentative sunt: pirita (FeS2), blenda (ZnS) şi galena (PbS).
3.Clasa sărurilor haloide – cuprinde mineralele rezultate din combinarea halogenilor cu
diferite metale – sarea gemă (NaCl), silvina (KCl), fluorină (CaF2).
4.Clasa oxizilor şi hidroxizilor – rezultă din combinarea metalelor şi metaloizilor cu
oxigenul sau cu gruparea hidroxil. Cei mai răspândiţi sunt oxizii de fier: hematitul
(Fe2O3), limonitul (FeO[OH] · nH2O), oxizii de siliciu-cuarţul (SiO2) şi oxizii de
mangan: piroluzita (MnO2).
5.Clasa sărurilor oxigenate cuprinde săruri naturale ale acizilor oxigenaţi care în funcţie
de radicalul acidului se grupează în:
a. nitraţii - săruri ale acidului azotic: salpetru de Chile (NaNO3) şi salpetru de
India (KNO3);
b. carbonaţii - săruri ale acidului carbonic: calcitul (CaCO3), magnezitul
(MgCO3) şi dolomitul (CaMg(CO)3;
c. sulfaţii - săruri ale acidului sulfuric: gipsul (CaSO4· 2H2O) şi anhidritul
(CaSO4);
d. fosfaţii - săruri ale acidului fosforic: apatita (Ca5F(PO4)3 şi vivianitul
Fe3(PO4)2· 8H2O;
e. silicaţii - mineralele ce compun această clasă reprezintă circa 90% din volumul
total al litosferei. În general toate rocile magmatice, metamorfice si
sedimentare sunt formate pe seama silicaţilor.
Silicaţii au la baza formării lor, grupări de SiO4, cu configuraţie tetraedrică, numite
„tetraedrii de SiO4”. Un tetraedru de siliciu privit izolat se prezintă ca o grupare ionică având
un atom de siliciu în centru şi 4 ioni de oxigen în colţuri (SiO4)4-.
La baza structurii silicaţilor se află gruparea tetraedrică SiO44- legătura Si-O fiind cea
mai puternică din toate structurile cristaline cunoscute (fig. 3.1). Stabilitatea acestei grupări
este dată de raza mică a ionului de siliciu (0,39Å) şi de raza mare a ionului de oxigen (1,32Å),
rezultând o împachetare foarte strânsă a grupării SiO44-. Interesant este faptul că ionii se pot
înlocui între ei, de exemplu Si4- cu Al3+, cu condiţia ca volumele lor ionice să fie apropiate şi
reţeaua cristalină să rămână neutră.
După modul în care se angrenează tetraedrii de SiO44- pot rezulta mai multe tipuri de
structuri, cu minerale reprezentative pentru fiecare tip de structură, din care pot fi studiate
numai acele minerale care sunt răspândite şi care sub o formă sau alta, influenţează procesul
de solificare.
17
3.2 Dezagregarea
Dezagregarea este procesul fizico-mecanic prin care rocile policristaline, coezive, sunt
fragmentate în părţi mai mici, fără ca natura mineralogică a rocilor să fie afectată.
a) Dezagregarea datorită variaţiilor de temperatură (dezagregarea termică)
Se manifestă sub influenţa razelor solare, care produc încălzirea stratului superior al
rocilor acestea dilatându-se mai mult decât stratele profunde (rocile şi mineralele sunt corpuri
rele conducătoare de căldură care nu se încălzesc uniform de la suprafaţă spre interior).
Dezagregarea datorată variaţiilor de temperatură este mai accentuată în zonele de pustiu şi în
zonele muntoase, unde variaţiile diurne de temperatură au o amplitudine mai mare.
b) Dezagregarea datorită îngheţului şi dezgheţului (gelivaţia)
Se produce prin pătrunderea apei în fisurile produse de dezagregarea termică, în cazul
apariţiei temperaturilor de îngheţ 00 C sau mai mici. Prin îngheţare apa îşi măreşte volumul cu
aproximativ 9%, exercitând presiuni laterale de 2000-6000 kg/cm 2 asupra pereţilor şi
crăpăturilor contribuind la fragmentări ale rocilor. Acest proces se manifestă în zonele înalte
cu îngheţuri puternice dar şi în zona temperată unde există îngheţuri repetate în timpul iernii.
c) Dezagregarea sub acţiunea biosferei (dezagregare biomecanică)
Se desfăşoară cu intensităţi mai reduse comparativ cu dezagregarea termică şi se
manifestă pe arii geografice largi. Acest proces are loc prin pătrunderea rădăcinilor plantelor,
a căror creştere în lungime şi grosime exercită presiuni de 30-100 kg/cm2, producând
mărunţirea rocilor la adâncime mai mare. De asemenea rădăcinile pot secreta anumite
substanţe care prin dizolvare, determină slăbirea coeziunii dintre particule. Animalele care
trăiesc în sol (mamifere, viermi, râme, insecte) au o acţiune indirectă, contribuind la
amplificarea dezagregării prin favorizarea pătrunderii în rocă a aerului şi a apei.
Factorul antropic poate contribui în mod indirect la dezagregarea rocilor prin
efectuarea de lucrări de construcţii, de drumuri, de exploatare a carierelor şi a exploatărilor
miniere.
d) Dezagregarea sub acţiunea apelor curgătoare, a zăpezii şi a gheţarilor
Apele curgătoare acţionează în procesul de dezagregare în mod diferit din bazinul
superior către cel inferior. Pe cursul superior al râurilor datorită pantelor mari şi scurgerilor
rapide, predomină procesul de dislocare a rocilor şi de mărunţire prin izbire, frecare şi
rostogolire. Pe cursul mijlociu, procesul principal este determinat de transportul materialului
erodat prin suspensie, fragmentele cu diametrul mai mic de 0,8 mm şi prin târâre cel grosier.
e) Dezagregarea prin acţiunea vântului
Vântul se manifestă cu intensităţi diferite în regiunile în care vegetaţia este redusă sau
lipseşte în general în zonele deşertice şi pe culmile munţilor. Acţiunea mecanică a vântului
cuprinde trei procese distincte:
a. erodarea - produce şlefuirea rocilor sub acţiunea intensităţii vântului încărcat
cu diferite particule de roci. Vântul reuşeşte să şlefuiască excavaţiuni de
diverse forme şi mărimi (ex. Babele, Sfinxul de pe platoul Bucegi, (fig 3.2).
18
Fig 3.2 Babele – Munţii Bucegi
b. transportul – vântul transportă în toate direcţiile prin rostogolire sau prin aer
particule de diferite mărimi care în urma lovirii cu diferite obstacole sau a
frecării între ele, acestea sunt mărunţite în fragmente din ce în ce mai mici.
c. sedimentarea – se manifestă în momentul încetării acţiunii vântului prin
depunerea la suprafaţa solului a materialului transportat. Materialul depus dă
naştere la depozite eoliene sub formă de dune şi interdune (atunci când
materialul transportat a fost nisipos).
3.3 Alterarea
Alterarea este procesul chimic prin care mineralele primare din roci sunt transformate
sub acţiunea factorilor externi (apa, aerul, vieţuitoarele) în minerale secundare, cu proprietăţi
noi, deosebite de mineralele iniţiale.
Procesele de alterare se desfăşoară concomitent cu procesele de dezagregare care
înlesnesc desfăşurarea acestora prin mărirea suprafeţei de contact ca urmarea mărunţirii
materialului mineral.
19
CaSO4+2H2O → Ca SO4 · 2H2O
anhidrit gips
Dizolvarea
Reprezintă procesul de dispersie în apă a substanţei minerale până la nivel molecular
sau ionic. În urma dizolvării se obţine o soluţie minerală alcătuită din apă care reprezintă
mediul de dispersie şi substanţa dizolvată numit component solubilizat.
Ex. În urma dizolvării feldspatului potasic în apă la temperatură normală nu se mai
obţine un feldspat prin evaporarea apei ci un amestec de K(OH) şi SiO2 · nH2O având o
structură amorfă total deosebită de structura feldspatului.
Hidroliza - reprezintă procesul de transformare a mineralelor ca urmare a înlocuirii
cationilor cu ionii de hidrogen din apă. Aceasta poate fi definită şi prin efectele pe care le
produce şi anume descompunerea unor săruri în prezenţa apei în acizii şi bazele din care au
provenit.
Hidroliza silicaţilor se produce în trei etape: debazificarea, desilicifierea şi argilizarea.
Debazificarea are loc în urma proceselor de dezagregare unde la suprafaţa
fragmentelor se găsesc diferiţi ioni de K, Na, Mg şi Ca. Apa încărcată cu CO2 disociază în
ioni de H+ şi OH-. Ionii de H având o energie de schimb foarte mare pătrund în reţeaua
cristalină a silicaţilor şi elimină din reţea ionii de K, Ca, Na şi Mg. Ionii trec în soluţie şi
formează cu grupările OH diferite baze KOH, NaOH, Mg(OH)2, Ca (OH)2.
Desilicifierea reprezintă faza în care din reţeaua silicatului primar se pune în libertate
o parte din SiO2 sub formă de silice secundară. Silicea secundară eliberată se depune sub
formă de pulbere albicioasă.
În climatele calde şi umede cele două etape – debazificarea şi desilicifierea acţionează
simultan practic se contopesc în una singură astfel încât hidroliza unui silicat complex se
reduce la schema simplă:
20
b) concentraţia ionilor de H+, exprimată prin pH-ul apei. Odată cu scăderea pH-
ului viteza hidrolizei creşte;
c) procesul de hidroliză se desfăşoară mai rapid odată cu creşterea temperaturii în
regiunile calde şi mai lent în regiunile umede;
d) cantitatea de apă determină o creştere a hidrolizei deoarece prin circulaţia sa
verticală elimină produşii de hidroliză;
e) gradul de instabilitate a mineralelor care depinde de compoziţia chimică şi de
condiţiile de formare (anortit-ortoza-albitul).
FeCl2 + Cl =FeCl3
Fe2O3→2Fe+3O
Mn2O3→2MnO+O
Fe2O3+H2 → 2FeO+H2O
FeO+H2S → FeS+H2O
21
CO2+H2O→H2CO3
Reacţionând cu bazele alcaline (KOH, NaOH) acidul carbonic duce la formarea unor
carbonaţi foarte solubili în apă:
2KOH+H2CO3→K2CO3+2H2O
2NaOH+H2CO3→Na2CO3+2H2O
Ca (OH)2+CO2→CaCO3+H2O
CaCO3+H2CO3=Ca(HCO3)2
22
alterarea mai rapidă a silicaţilor primari din roci, iar acizii organici rezultaţi în urma
descompunerii sub acţiunea microorganismelor reacţionează cu componentele minerale din
roci şi sol formând complexe organo-minerale de tipul humaţilor de Ca, Fe, Al etc.
Organismele animale acţionează în procesul de alterare indirect prin eliberarea de CO2, H,
H2S, NH4, acizi minerali şi organici (rezultaţi în urma descompunerii resturilor organice) care
acţionează asupra mineralelor şi rocilor prin procese de oxidare şi carbonatare.
Oxizii şi hidroxizii
În soluri apar frecvent oxizi şi hidroxizi sub formă de pelicule, depuse la suprafaţa
altor minerale, ca agenţi de cimentare a agregatelor de sol sub formă de concreţiuni de diferite
dimensiuni şi foarte rar ca acumulări singulare distincte în sol.
Ponderea cea mai mare în masa solului o au oxizii şi hidroxizii de Si, Al, Fe şi Mn
rezultaţi în urma proceselor de alterare a substratului mineral.
Oxizii şi hidroxizii de fier provin în soluri din alterarea mineralelor care conţin în
reţeaua cristalină o cantitate ridicată de fier. În funcţie de condiţiile mineralogice ale
materialului parental, de umiditate, temperatură şi reacţie în soluri pot exista următorii
hidroxizi şi oxizi liberi de fier:
a) sub formă de geluri amorfe de Fe(OH3);
23
b) sescvioxizi de Fe divers hidrataţi dintre care cei mai răspândiţi în soluri sunt
hematitul (Fe2O3) care este un oxid de fier nehidratat, iar ca oxizi de fier hidrataţi,
limonitul 2Fe2O3· 3H2O şi goethitul Fe2O3· H2O. Sescvoxizii hidrataţi imprimă
solurilor din zona mai umedă o culoare brun-gălbuie iar sescvioxizii nehidrataţi o
culoare brun roşcată sau roşcată.
Sărurile – s-au format în urma reacţiilor dintre baze şi acizi iar în urma gradului de
solubilizare pot fi: uşor, mijlociu, greu şi foarte greu solubile. Sărurile solubile sunt spălate pe
profilul de sol în funcţie de gradul de solubilizare şi de cantitatea precipitaţiilor.
Sărurile uşor solubile sunt săruri ale acidului azotic (azotaţi de Na, K, Ca etc.),
clorhidric (cloruri de Na, K, Mg, Ca, etc.), sulfuric (sulfaţi de Na, K, Mg), fosforic (fosfaţi
monocalcici şi dicalcici) şi carbonic (carbonatul de sodiu). Aceste săruri solubile având o
solubilitate ridicată sunt foarte uşor îndepărtate de pe profilul de sol.
Sărurile mijlociu solubile sunt reprezentate prin sulfatul de calciu (gips).
Sărurile greu solubile sunt reprezentate de carbonatul de calciu şi magneziu. O
importanţă deosebită în sol o are CaCO3 care imprimă solurilor un grad ridicat de
favorabilitate prin îmbunătăţirea însuşirilor fizico-chimice a acestora. Carbonatul de calciu
devine solubil şi poate fi îndepărtat pe profilul de sol atunci când apa din precipitaţii este
încărcată cu dioxid de carbon şi carbonatul de calciu trece în bicarbonaţi.
Sărurile foarte greu solubile se regăsesc în solurile acide şi sunt combinaţii ale
acidului fosforic cu fierul şi aluminiul.
24