Licenta Chirosca

„Aportul teologiei ortodoxe la teologia ecumenicaă ”
Mult stimaților mei părinți profesori,
Respectuosă stimă, reverență și adâncă recunoștință pentru frumoasele, înaltele învățături și

temeinicele cunoștințe pe care s-au străduit dezinteresat să le sădească în noi.
Părintelui profesor universitar doctor Gheorghe Petraru, aleasă considerație și sincere mulțumiri
pentru dragostea duhovnicească și grija cu care m-a înconjurat și pentru îndrumările pe care mi le-a
dat la întocmirea și redactarea acestei lucrări.
De asemenea, deplină recunoștință pentru bunăvoința și dragostea cu care m-au înconjurat,

tuturor acelora care au contribuit, direct sau indirect, la formarea mea religioasă, intelectuală și
morală, pentru grija pe care mi-au purtat-o întotdeauna, în toate privințele.
3
Cuprins
Cuprins..........................................................................................................................................4
Introducere....................................................................................................................................5
I.Cine şi ce este Ortodoxia?..........................................................................................................7
II.Mişcarea ecumenică – tradiţie şi actualitate............................................................................10
II.1.Ecumenismul – origine şi evoluţie.................................................................................10
II.2.Mişcarea ecumenică – constituire şi perspective...........................................................13
III.Contribuţii ortodoxe la Mişcarea ecumenică..........................................................................18
III.1.Vocaţia şi deschiderea ecumenică a Ortodoxiei...........................................................18
III.1.1.Inceputurile contribuţiei ortodoxe în cadrul Mişcării ecumenice.......................21
III.1.2.Momentul New Delhi, 1961...............................................................................24
III.2.Documente teologice ortodoxe în perspectiva Mişcării ecumenice.............................28
III.2.1.Triadologia..........................................................................................................31
III.2.2.Hristologia..........................................................................................................34
III.2.3.Pnevmatologia....................................................................................................37
III.2.4.Scriptura, Tradiţie şi tradiţii...............................................................................40
III.2.5.Ecclesiologia.......................................................................................................45
III.2.5.1.Unitatea Bisericii......................................................................................47
III.2.5.2.Autoritatea în Biserică..............................................................................52
III.2.6.Documentul „B.E.M.”........................................................................................55
IV.Perspective ortodoxe la ecumenismul contemporan...............................................................61
IV.1.Ecumenismul iubirii şi al adevărului.............................................................................61
IV.2.Ecumenismul secolului XXI.........................................................................................63
Concluzii.......................................................................................................................................67
Bibliografie...................................................................................................................................70
Declaraţie......................................................................................................................................77
4
Introducere
Tema de față, de o deosebită importanță pentru studiul teologic actual, reprezintă, atât pentru
teologia Bisericii cea una a lui Hristos, cât și pentru credincioșii fideli și trăitori în duhul doxologic,
o provocare la care Biserica trebuie să răspundă, dar și o responsabilitate în ceea ce privește relațiile
cu celelalte Biserici creștine și cu celelalte religii. Cu siguranță, la acest început de nou mileniu, al
treilea, unul dintre cele mai mediatizate subiecte este cel referitor la dialogul ecumenic dintre
Biserica Ortodoxă și celelalte Biserici creștine, precum și implicarea Bisericii Ortodoxe în acest
proces fără precedent al ecumenismului. Simpla menționare a acestui subiect riscă să producă vii
reacții și controverse printre creștini. Într-un secol al cooperării ecumenice, într-o vreme în care
ecumenismul înflorește, iar alianțele sunt din ce în ce mai multe, cănd este pus sub semnul întrebării
ceea ce până mai ieri era considerat intangibil, fiecare va trebui să-și definească poziția în această
privință.
Trăim într-o lume în care „toleranță”, „sincretism”, „pluralism religios”, „globalizare”,

„unificare”, „dialog” și „cooperare” au devenit cuvinte de ordine. Nu poți participa la viața socială
contemporană fără să te raportezi la unul dintre acești termeni. Oamenii de astăzi își pun tot felul de
întrebări esențiale la care Biserica este chemată să dea răspuns coerent și credibil, în spriritul
Revelației. O asemenea întrebare este și aceasta: „Din moment ce există un singur Dumnezeu, de ce
nu există o singură Biserică?”.
Asistam astăzi la o inevitabilă tendință spre globalizare, spre unificare în multe direcții. Noul
context social-politic, noile structuri europene și trans-atlantice, marile piețe de desfacere, influența
informaticii fără precedent, toate converg în direcția apropierii dintre oameni, a unirii unor entități
care, până ieri, păreau ireconciliabile. În acest context se înscrie problematica ecumenică. Acum
lucrurile s-au schimbat, iar fiecare Biserică locală, fiecare organizație religioasă ba chiar fiecare
credincios este pus în fața unor realități noi care cer, printre altele, și precizarea poziției în legătura
cu problema ecumenică. Biserica, ca instituție divino-umană, este chemată astăzi să participe la
viața societății. Este chemată să ofere din experiența sa bimilenară, prin teologia sa, să dăruiască din
trăirea sa autentică creștină, să propună un alt mod de a aborda marile probleme existențiale care
frământă lumea contemporană, să dăruiască toleranță, înțelegere, pace și iubire din iubirea lui
Hristos. Pe langă aceste valori morale, Biserica este chemată să spiritualizeze lumea, să sfințească
lumea, să cheme societatea la împărtășirea cu Tainele lui Hristos, prin Duhul Său cel Sfant. Oamenii
5
de astăzi au nevoie de o raportare la transcendent, pentru că astfel ei pot cădea prada unor grupuri
oculte, sectare, străine de teologia și ethosul Bisericii Ortodoxe.
Societatea de astăzi este dominată de o explozie de cultură, în cea mai mare parte superficială și
insuficientă, care conduce la un relativism al adevarului teologic creștin. Sub aspect religios se
poate afirma că întalnirea dintre religie si cultură a dat tonul unui transfer de cunoștințe dinspre
cultură către religie, și invers. Dacă se exclude și se neglijează principiul care în Creștinism este
cunoscut sub numele de „inculturație” (acceptarea unor adevăruri din știința sau cultura și trecerea
lor prin prisma Revoluției divine), există riscul ca adevărul revelat să fie diluat pană la dispariție în
contactul cu gândirea profană. Din fericire, Biserica Ortodoxă păstrează cu fidelitate acest tezaur al
revoluției divine, dar care trebuie readus în memoria credincioșilor ei, pentru a putea pune în
practică adevarata credință, așa cum a fost lăsată de ea de către Mântuitorul Iisus Hristos și
propovăduită prin Sfinții Săi Apostoli. De aceea, Biserica Ortodoxă este chemată încă o dată să-și
mărturisească vocația sa sobornicească ecumenică, telogică și să mărturisească întregii lumi mesajul
creștin autentic, în duhul înțelegerii și al păcii după cum a zis Mântuitorul după Învierea Sa: „Pace
vouă!”
6
Capitolul I
CINE ȘI CE ESTE ORTODOXIA?
A vorbi astăzi depre Ortodoxie înseamnă a vorbi despre un inepuizabil și veșnic mister.
Ortodoxia este un mister, deoarece, după 2000 de ani, nu a fost deslușit în totalitate și în toată
profunzimea lui, încât se fac și astăzi „cercetări” în privința lui. Ortodoxia este cea care marturisește
pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este veșnic un mister al întregii omeniri. Ortodoxia mărturisește
lucrarea lui Iisus Hristos, pentru că lucrarea Sa nu se repetă, iar ceea ce zidește El nu are nevoie de
întărire din partea altcuiva, căci este întărită din fire.
Nu poți să fii cu Dumnezeu atâta timp cât nu păstrezi cuvântul Său consemnat în Evanghelie, ci
încerci să-l modifici după bunul tău plac. Tocmai de aceea Evanghelia „ramâne criteriul și judecata
oricărei forme de creștinism existent”1. Sfântul Apostol Pavel ne învață că Scriptura, și deci
Ortodoxia, nu poate fi modificată: „Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă
Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o să fie anatema!” (Galateni 1, 8). Ea este paznicul
credincios care tot timpul a respectat porunca Domnului și tocmai de aceasta a împlinit-o, pentru că
Hristos a fost, este și va fi prezentat în ea: „ Și toate le-a supus sub picioarele Lui și, mai presus de
toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți”
(Efeseni 1, 22-23). Ortodoxia este rezultatul iubirii Tatălui, arătată în Fiul Cel răstignit, prin Duhul
Sfânt Cel dătător de viață (Ioan 3, 16). Este scăldătoarea Vitezdei în care se vindecă și cei care au, și
cei care nu au „om care să-i arunce în apă” (Ioan 5, 1-15). Ortodoxia conține „adevărul care ne face
liberi” (Ioan 8, 32) și „dragostea care nu cade nicioadată” ( I Corinteni 13, 8). Ea este „Calea,
Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), iar cel care vrea să înainteze către Dumnezeu trebuie să meargă pe
drumul Ortodoxiei, având drept călăuză Lumina lumii, adică pe Hristos (Ioan 8, 12), deoarece „ în
afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul crește cu repeziciune”2.
Ortodoxia reprezintă un nou mod de viață, și anume viața în Hristos pe care o aflăm în
ortodoxia și teologia Bisericii, ele fiind cele care ne oferă tot ceea ce este necesar pentru a realiza
condiția de oameni. Ea este cea care propune și care a propus încă de la întemeierea ei, din vremea
Sfinților Apostoli, un alt fel de viață, o viață trăită în comuniune cu Dumnezeu. Toată teologia și
1
†Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop al Tiranei și a toată Albania, Ortodoxia și problemele lumii
contemporane, Ed. Bizantină, București, 2003, p. 102
2
Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia și religia viitorului, trad. rom. de Mihaela Grosu, FEP – Tipografia Centrală
Cartea Moldovei, Chișinău, 1995, p. 228
7
practica liturgică a Ortodoxiei reprezintă o relație mistică, o relație în care omul și Dumnezeu își
vorbesc reciproc, în care omul devine liber și protejat de către Dumnezeu. Toate acestea se regăsesc
în Biserica Ortodoxă, încât „în afară de Biserica Ortodoxă nu este adevar. Ea este singura
păstrătoare credincioasă a tuturor celor poruncite de Domnul prin Sfinții Apostoli și este, ca atare,
adevarata Biserică Apostolică”3.
Ortodoxia este Cina cea de Taină la care sunt chemate toate popoarele (Ieremia 31, 31) să se
împărtășească cu Domnul Hristos, nu cu simboluri, ci cu Însuși Trupul și Sângele Său. Toți participă
la aceeași rugăciune, împărțind fiecare după harul și darul său. Aici este familia cea mare unde cu
toții ne suntem frați prin iubire, iar Dumnezeu ne este Tată 4. Nădejdea nu trebuie să ne-o punem în
„infailibilitatea” noastră, ci în puterea și dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie să urmăm drumul Său,
drumul Crucii, prin dragoste și smerenie, drumul Ortodoxiei. Ortodoxia este izvorul nesecat și
dădător de viață și nesecat care izvorăște din coasta Mântuitorului Iisus Hristos și care răcorește
prin aceasta „apa vie” (Ioan 4, 10) pe tot omul care aleargă la ea. Această „apă vie” a putut să fie
constant dădătoare de speranță și mantuire datorită Sfintei Tradiții, pe care Ortodoxia a păstrat-o cu
strictețe, însă „Ortodoxia nu este proprietatea tradiției sobornicești, a cărei păstrătoare se știe a fi.
Ortodoxia nu poate decât să privească cu bunăvoință, să înlesnească, să întărească orice întoarcere
la izvoare”5.
Ortodoxia înseamnă adevărul despre Dumnezeu, despre om și despre lume, așa cum ni l-a dat
Însuși Hristos prin învătătura Sa desăvârșită; așa cum l-a exprimat mai târziu cugetul și inima
Apostolului Națiunilor; așa cum l-a descris ucenicul iubirii și alți Apostoli cu lumina Duhului Sfânt,
în Biserica cea una a lui Hristos. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă și tradiție,
dintre teorie și practică, așa cum ne-a fost transmisă de către Sfinții Părinți. „Gândirea Sfinților
Părinți e frumoasă pentru că ea s-a zămislit și s-a dezvoltat din iubire, și a tins, cu iubire, către
Izvorul însuși al iubirii, care e Dumnezeu”6. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sinoadele
ecumenice, unde s-a discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc și s-a
asezat temelia civilizației umane, creștine și duhovnicești, încât elementul de bază al Ortodoxiei îl
reprezintă iubirea de oameni luată în cel mai profund sens al ei, nu numa ca milostenie, ci în
3
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sâanta Scriptură pentru fiecare zi din an, trad. rom. de Adrian și Xenia
Tănăsescu – Vlas, Ed. Sophia, București, 1999, p. 10
4
Pr. M. A. Costa de Beauregard & Părintele Dumitru Stăniloae, Mica Dogmatică vorbită, trad. rom. de Maria
Cornelia – Oros, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, p. 61
5
Oliver Clément, Prefata, in Pr. Prof. Boris Bobrinskoy, „Impartasirea Sfantului Duh”, trad. rom. de Mariuca si
Adrian Alexandrescu, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane ( I.B.M.B.O.R.), Bucuresti,
1999, p. 11.
6
Preot profesor Ioan G. Coman, Probleme de filosofie si literatura patristica, Ed. I.M.B.O.R., Bucuresti, 1995, p
48.
8
general, ca afecțiune. Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înțelepciunea, nici natura, nici arta, nu a
fost inumana. Le-a explicat pe toate și a creat cultura, dar atunci „când omul incetează să-L mai
reflecte în existența sa pe Dumnezeu, se autoanulează, se preschimbă în imagine fără conținut”7.
Ortodoxia reprezintă un univers și un mister al teologiei autentice care conține misterul despre
Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, dar nu epuizează acest mister. „Teologia este ca o icoană pe
sticla din Transilvania: dincolo de spațiul rece și rigid al sticlei se descoperă prezența sinceră,
epifania lui Dumnezeu printre noi. Dumnezeu este de-o ființa cu oamenii, vor să spună aceste
icoane”8. Mesajul teologiei creștine și al Ortodoxiei este unul singur, și anume acela al căutării
iubirii și adevărului lui Hristos, pentru că „Ortodoxia are un adevarat cult pentru adevăr, pe care îl
concepe nu numai ca manifestare a lui Dumnezeu în Hristos cel răstignit și înviat, ci și ca mesajul
sau conținutul în cuvânt al acestui adevăr”9.
Deci, Ortodoxia reprezintă sensul vieții noastre în și spre Hristos, țelul vieții umane, un alt mod
de a fi, este „locașul tuturor celor ce se veselesc” (Psalm 86, 6). Ce este totuși Ortodoxia? Este
spațiul în care Hristos a plantat semințele unității creștine, însă „dacă Ortodoxia rămâne fidelă
vechii unități creștine din trecut, ea poate, de acum înainte, să devină deschizătoare de drumuri în
redobândirea unității viitoare”10. Într-un dialog dintre scriitorul și filosoful Sorin Dumitrescu și
părintele Dumitru Stăniloae, aceasta din urmă răspundea la întrebarea: Aveți ceva de reproșat
Ortodoxiei? , astfel: „Că învătătura creștină ortodoxă este creștinismul genuin și integral este
incontestabil, dar nu ne facem datoria de a o pune în practică. Ortodoxia față de Catolicism n-a
schimbat nimic din tradiție, avem toate virtuțile creștinismului primar. Nu ne-am făcut vinovați de
pretenții de stăpânire, ca papalitatea, nici de lupte religioase, nici de arderi pe rug. În istorie nu ne
putem reproșa nimic. În schimb suntem lipsiți de mai multă energie”11
Capitolul II
7
Georgios I. Mantzaridis, Globalizare si universalitate. Himera si adevar, trad. rom. de Preot Prof. Dr. Vasile
Raduca, Ed. Bizantina, Bucuresti, 2002, p.182.
8
Pr. prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia in Europa. Locul spiritualitatii romane, Ed. Trinitas, Iasi, 1995, p. 371.
9
Idem, Rolul și responsabilitatea Ortodoxiei în dialogul ecumenic, în rev. „Ortodoxia” nr.2, 1980, p. 371.
10
Bartolomeu I. Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Biserica și problemele lumii de azi, trad. rom. de Pr.
Nicolae Dascălu, Pr. Dan Sandu si Răzvan Porumb, Ed. Trinitas, Iași, 1997, p. 121.
11
7 dimineți cu părintele Stăniloae, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Ed. Anastasia, București, 2002, p.
198.
9
MISCAREA ECUMENICĂ – TRADIȚIE ȘI ACTUALITATE
II.1. Ecumenismul – origine și evoluție
În societatea de astăzi, în toate mediile posibile se vorbește și se vehiculează din ce în ce mai

mult despre ecumenism, întalniri ecumenice, teologie ecumenică, atitudine ecumenică, rugăciune
comună și slujire ecumenică. Discuțiile cu privire la acest subiect antreneaza pasiuni dintre cele mai
aprinse, poziții pro sau contra ale celor două părti: susținătorii, care afirmă cu tărie misiunea
ortodoxă facută în rândul neortodocșilor, în special în rândul mișcărilor neoprotestante, prin
Adunările ecumenice, și adversarii acestei mișcări.
Etimologic, noțiunea de ecumenism provine din limba greacă, de la substantivul oίκουμένη,

care se traduce prin lume, univers sau, mai precis de la adjectivul oίκουμένικός, -ή,-όν, care
înseamnă universal, ecumenic12. Cu sensul de pământul locuit, lumea îl întalnim și în Sfânta
Scriptură: „Și se va propovădui această Evanghelie a împărăției în toată lumea (τήοίκουμένη) spre
mărturie la toate neamurile” (Matei 24, 14); „În zilele acelea a ieșit porunca de la Cezarul August să
se înscrie toată lumea” (τήν οίκουμένην- Luca 2, 1). Cu același înțeles ca în cea de-a treia
Evanghelie îl găsim și în cartea Faptele Apostolilor 17, 31 si 24, 5. Apoi, în Epistola către Romani :
„În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii (τής oίκουμένης) cuvintele lor „ (10, 18).
Din aceste exemple rezultă că oίκουμένη semnifică lumea locuită, pământul locuit de către oameni,
însă, din perspectiva teologică, această noțiune semnifică locuința sau casa lui de către oameni, însă,
din perspectivă teologică, această noțiune semnifică locuința sau casa lui Dumnezeu pentru toți
oamenii, adică Biserica cea una.
Pe lângă sensurile menționate mai sus, manualele de specialitate mai consemnează si alte
sensuri sau dimensiuni alea acestei noțiuni, cum ar fi:13
1. un sens geografic; din perspectiva acestui sens, noțiunea de ecumenism derivă de la

substantivul οίκος care înseamnă casă, clădire, edificiu înțelegându-se ridicarea unei
12
Maurice Carrez & Franҫois Morel, Dicționar grec-roman al noului Testament, trad. rom. de Gheorghe Badea,
Societatea Biblică Interconfesională din România, București, 1999, p. 201.
13
Julio H. de Santa Ana, L’Oecumenisme, traduit de l’espagnol par Ana Brun, Les Editions de Cerf, Paris, 1993,
pp. 10-15 apud Pr. Petraru Gheoghe, Misiologie Ortodoxă, vol. 1, Ed. Panfilius, Iași, pp. 267-268.
10
clădiri, a unui edificiu; prin acest înțeles, sens, ecumenism înseamnî casa, clădirea sau
edificiul creștinilor;
2. un sens cultural; acest sens capătă valabilitate prin influența elenismului, care reprezenta
la acea vreme adevarata si nobila cultură a umanității, iar astăzi ecumenismul are o
contribuție ridicată la dezvoltarea culturii;
3. un sens politic; prin acesta înțelegându-se aspirațiile umanității, dar și încercările variate
ale oamenilor spre îndeplinirea acestui tel;
4. un sens religios; care îl întâlnim pentru prima oara în discuțiile dintre Bonssuet și
Leibnitz, din care aflăm îngrijorarea acestora din cauza războaielor religioase, precum și
consecințele acestora în istoria umanității.
În fine, „ecumenismul a devenit o realitate teologică începând cu prima ruptură în sânul

Bisericii lui Hristos și a căpătat un contur mai precis începând cu Reforma (secolul al XVI-lea)” 14.
Deci, ideea de ecumenism își face apariția în acest mediu protestant, și tot aici întâlnim primele
asociații creștine, care au precedat înființarea Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Astfel, avem
Alianța Evanghelică (1846), Uniunea Creștină a lui Vladimir Guette, Asociația Bisericilor
Anglicane și Răsăritene (1864), Conferința Americană a Misiunilor, Alianța Bisericilor Reformate,
Uniunea de la Utrecht, Parlamentul Religiilor de la Chicago (1893)15, asociații care au stat la baza
constituirii Mișcării ecumenice. Aceste asociații, împreună cu alte inițiative misionare, au dat
naștere în secolul al XX-lea la organizarea unor conferințe misionare, mai întâi cu participare
predominant protestant, pentru ca mai apoi să participe și delegați ortodocși și romano-catolici.
Astfel, s-au ținut următoarele conferințe misionare, tratând fiecare câte o temă:
1. „Evanghelizarea lumii în această generație”: Edinburgh (Scoția), 1910;

2. „Mărturia noastră este Iisus Hristos”: Ierusalim (Israel), 1928;
3. „Misiunea mondială a Bisericii”: Tambaram (Madras-India), 1938;
4. „O lume, un Hristos”: Witby (Canada), 1947;
5. „Misiune sub Cruce”: Willingen (Germania), 1952;
6. „Misiuna crestină mondială este a lui Hristos, nu a noastră”: Achimota (Accra-Ghana), 1957-
1958;
7. „Misiune în șase continente”: Mexico-City (Mexic), 1963;
8. „Mântuirea lumii astăzi”: Bangkok (Thailanda), 1972-1973;
9. „Vie Împărăția Ta”: Melbourne (Australia), 1980;
10. „Toată lumea trebuie să audă cuvantul Lui”: Pattaya (Thailanda), 1980;
11. „Facă-se voia Ta. Misiune după modelul lui Hristos”: San Antonio (Texas, SUA), 1989;
12. „Vino Duhule Sfinte, vindecă și reconciliază”: Atena (Grecia, 9-16 mai 2005);
13. „Chemați la o singură speranță. Evanghelia în diverse culturi”: Salvador de Bahia (Brazilia),
1996.16
14
Sterea Tache, Credință și misiune, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1999, p.1.
15
Pr. Petraru Gheorghe, op. cit., pp.269-270.
16
Ibidem, pp. 260-263.
11
14. „Dumnezeule în harul Tău transformă lumea”:Porto Alegre (Brazilia), 2006;
Așadar, ecumenismul a evoluat foarte mult, în special în a doua parte a secolului al XX-lea, el
realizând acea decentă cu privire la schimbul de opinii și respectul pe care îl merită fiecare
confesiune creștină, dar, cu toate acestea, „ecumenismul adevărat va începe în ziua în care Bisericile
vor merge la întâlniri și colocvii fără veșmintele lor faustoase, fără alai, neîmpăunându-se cu cărțile
lor sacre, ci vor veni cu rănile pe care vor să și le vindece, cu probleme de dezlegat, cu crizele de
rezolvat. Căci aceste crize, repetăm, nu pot fi rezolvate decât împreună” 17. Din aceste acțiuni și
inițiative a rezultat o amplă mișcare convergentă, a creștinilor individuali si a confesiunilor creștine,
ca parteneri egali.
Astăzi, se vorbește despre trei dimensiuni fundamentale care s-ar regăsi în exigențele impuse
Mișcării ecumenice: ecumenismul teologic, ecumenismul laic si ecumenismul spiritual.
Ecumenismul teologic este reprezentat de dialogul între teologi de diferite confesiuni creștine, între
diferite Biserici, încat drumul ecumenismului este drumul Bisericii. Ecumenismul laic înseamnă
colaborarea creștinilor în diferite activități în folosul oamenilor. Societățile pluraliste sunt tot mai
putin interesate de divergențele dogmatice, în timp ce credibilitatea creștinilor se măsoară după
calitatea angajamentului comun în serviciul omului si al omenirii. În fine, ecumenismul spiritual
reprezintă o altă dimensiune a Mișcării ecumenice, și susține că ecumenismul nu este adevarat fără
o transformare interioară, o reînnoire a sufletului, o renunțare la sine, fără acea blândețe,
generozitate și sinceră abnegație în slujirea aproapelui, sufletul acestei înnoiri fiind rugăciunea
comună.
II.2. Mișcarea ecumenică-constituire și perspective
Aportul întâistătătorilor Bisercicilor în noul context al întrunirilor creștine, în scopul de a

dezbate principalele elemente teologice care sunt comune tuturor confesiunilor, dar și a unor
probleme doctrine sine qua non, devine din ce în ce mai evident. În dorința de a realiza cât mai des
astfel de întruniri, văzând și progresele la care s-a ajuns, atât în plan teologic, cât și în plan socio-
17
Vladimir Zielinsky, Dincolo de ecumenism, trad. rom. de Carmen Dobre, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1998, p.116.
12
politic, la propunerea organizatorilor acestor întruniri, au luat naștere principalele organizații ale
Mișcării ecumenice. Aceste organizații ecumenice sunt următoarele:
1. Consiuliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.);

2. Conferința Bisericilor Europene (C.B.E.);
3. Conferința Creștină pentru Pace (C.C.P.).
Fiecare dintre aceste trei organizații sunt alcătuite din diferite secții specifice, cu scopul de a
delimita mai precis responsabilitățile. De asemenea, fiecare organizație, în decursul timpului, a
contribuit la întrunirea membrilor respectivi în mari Adunări generale, în cadrul cărora s-au dezbătut
probleme teologice.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor a fost definit ca „o comunitate a Bisericilor din lumea întreagă
care mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domn și Mântuitor și se străduiesc să răspundă vocațiilor
comune spre slava lui Dumnezeu Cel Unul, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”. Consiliul Ecumenic al
Bisericilor este cel mai mare organism creștin ecumenic și internațional, cu peste 350 de Biserici
membre, denominațiuni și asociații de Biserici creștine din peste 120 de țări de pe întregul glob.
Condiția fundamentală pentru ca o Biserică să intre în această organizație este „să mărturisească pe
Iisus Hristos ca Dumnezeu și Mântuitor și să lucreze întru slava Preasfintei Treimi”, așa cum se
arată în Constituția Consiliului, fiind alcătuit, la rândul său, din trei miscări sau organizații:
a. Creștinismul Practic (Life and Work);

b. Credință și Constituție (Faith and Order);
c. Mișcarea misionară.
Consiliul Ecumenic al Bisericilor este organizat după cum urmează:
A. Adunarea generală, organul deliberativ; ea este forul cel mai înalt de decizie al Consiliului
Ecumenic al Bisericilor, întrunindu-se o dată la circa șapte ani, iar până acum acest eveniment s-a
repetat de nouă ori;
B. Comitetul central; el are în componența 150 de persoane, dintre care circa 25% ortodocși,
din partea Bisericii Ortodoxe Române fiind I.P.S. Nifon Mihăiță, arhiepiscopul Târgoviștei, si pr.
Michael Tița, consilier patriarhal pentru relații externe. De asemenea, ortodocșii au în acest Comitet
Central și doi din cei opt președinți ai Consiliului, în persoana Prea Fericitului Anastasios
Yannoulatos, arhiepiscop al Tiraniei și a toată Albania, și a Sanctității Sale Abune Paulos, patriarhul
Bisericii Ortodoxe Etiopiene. Moderatorul acestui Comitet este reverendul Walter Altman, din
Biserica Luterană a Braziliei, iar unul dintre cei doi vicemoderatori este I.P.S. Ghennadios de
Sassima, din partea Patriarhiei Ecumenice de Constatinopol;
C. Comitetul Executiv, în care participarea ortodoxă este de 25%;
13
D. Secretariatul General. Actualul secretar general, începând cu data de 1 ianuarie 2004, este
pastorul metodist Samuel Kobia, originar din Kenya. 18 Consiliul Ecumenic al Bisericilor a organizat
și susținut umătoarele Adunări generale, fiecare tratând câte o temă specifică:
1. Amsterdam (Olanda), 1948: „Dezordinea lumii și panul de mântuire al lui Dumnezeu”;
2. Evanston (S.U.A.), 1954: „Hristos-nădejdea lumii”;
3. New Delhi (India), 1961: „Iisus Hristos-Lumina lumii”;
4. Uppsala (Suedia), 1968: „Iată, le înnoiesc pe toate” (Apocalipsa 21, 5);
5. Nairobi (Kenya), 1975: „Iisus Hristos liberează și unește”;
6. Vancouver (Canada), 1983: „Hristos-viața lumii”;
7. Camberra (Australia), 6-20-februarie 1991: „Vino Duhule Sfinte”;
8. Harrare (Zimbabwe), 1-11-decembrie 1998: „Să ne întoarcem către Dumnezeu cu bucurie și
speranță”;19
9. Porto Alegre (Brazilia), 14-23-februarie 2006: „Dumnezeule, prin harul Tău, transformă
lumea”.
Conferinta Bisercilor Europene reprezintă cel de-al doilea organism constitutiv al Mișcării
ecumenice, fiind format din Bisericile Ortodoxe, Vechi-Catolice si cele Protestante din Europa și a
fost definit ca „o comunitate a Bisericilor din Europa, care recunosc pe Iisus Hristos ca Domn și
Mântuitor și care se străduiește să apropie pe diferiți creștini europeni unii de alții printr-o cunostere
reciprocă cât mai reală, să contribuie la o înțelegere cât mai veridică a popoarelor europene între
ele, în special a celor din Est și Vest și să ajute la promovarea vieții creștine cu popoarele celorlalte
continente”. Conferința Bisericilor Europene este constituită din urmatoarele secții:
a) Adunarea plenară;
b) Prezidiul;
c) Comitetul consultativ;
d) Secretariatul.
De asemenea, Conferința Bisericilor Europene a organizat și a susținut următoarele Adunări

generale, tratând temele de mai jos:
1. Nyborg (Danemarca), 1959: „Creștinismul european în lumea secularizată de azi”;

2. Nyborg , 1960: „Slujirea Bisericii într-o lume în transformare”;
3. Nyborg, 1961: „Biserica în Europa și criza omului modern”;
4. Nyborg , 1964: „Trăirea împreună a continetelor”;
5. Portschach (Austria), 1967: „A sluji și a împăca sarcina de azi a Bisericilor Europene”;
6. Nyborg, 1971: „Slujitorii lui Dumnezeu, slujitori ai oamenilor”;
7. Ngelberg (Elveția), 1974: „Unitate în Hristos și pace pe pământ”;
8. Gania (Creta-Grecia), 1979: „În puterea Duhului Sfânt, liberi pe lume”;
9. Stirling (Scoția), 1986: „Lucarea Duhului Sfânt în lume”;
10. Praga (Cehoslovacia), 1992: „Dumnezeu unește în Hristos o nouă făptură”
18
Pr. Nicolae Mosoiu, Lucrările Comitetului Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Geneva, 20 august – 2
septembrie 2003, în rev. „Telegraful Român”, 1-15 septembrie, nr.33-36, 2003, p.6.
19
Petru I. David, Ecumenismul. Un factor de stabilitate in lumea de astazi, Ed. Gnosis, Bucuresti, 1998, pp. 67-99.
14
11. Graz (Austria), 1997: „Reconcilierea-Dar al lui Dumnezeu şi izvor de viaţă nouă”
12. Trondhem (Norvegia),2002: „Iisus Hristos vindecă şi reconciliază: mărturia noastrăîn Europa”.20
Conferința Creștină pentru Pace este cel de-al treilea organism al Mișcării ecumenice, fiind
denumit ca „o mișcare ecumenică în cadrul căreia își găsește expresie responsabilitatea creștinilor
față de pace, dreptatea sociala și o viată demnă pentru toți oamenii”. Acest organism este structurat
după cum urmează:
a) Adunarea generală;
b) Comitetul pentru continuarea lucrărilor;
c) Comitetul de lucru;
d) Președintele;
e) Secretarul general;
f) Secretariatul internațional;
g) Comitetele regionale;
h) Comisia și Biroul cu sediul la Praga.
Ca și celelalte organizații ecumenice, și Conferința Creștină pentru Pace a susținut diferite întruniri,
la care au fost abordate următoarele teme:
1. Praga (Cehoslovacia), 1961: „Iisus Hristos-speranța lumii”;

2. Praga, 1964: „Legământul meu cu el era viața și pace” (Maleahi 2,5);
3. Praga, 1968: „Caută și urmează pacea” (I Petru 3,11);
4. Praga, 1971: „Responsabilitatea noastră comună într-o lume mai bună: mila și adevărul s-au
întâmpinat” (Psalm 112,4);
5. Praga, 1978: „Dumnezeu cheamă creștinii la solidaritate pentru pace, dreptate și eliberare”;
6. Praga, 1985: „Dumnezeu cheamă: alege viața”
7. Praga, 1992: „Slavă lui Dumnezeu şi pe pământ pace”!21
Așadar, Mișcarea ecumenică este constituită din aceste trei organisme, la răndul lor fiind
constituite în secții specifice, ocupându-se cu rezolvarea problemelor care intră în componența lor.
În afară de Adunările generale ale fiecarui organism ecumenic, fiecare secție constitutivă unui
organism ecumenic a organizat și ea diferite întruniri, uneori preliminarii unei Adunări generale, la
care s-au discutat atat aspecte teologice și sociale, cât și probleme organizatorice și administrative.
Pentru a stimula participarea Bisericilor la aceste întruniri ecumenice, dar și pentru aprofundarea
tematicii pe care o propune Mișcarea ecumenică este nevoie din partea participanților, și nu numai,
de studii serioase de specialitate unite cu rugăciunea sinceră și smerită, de consfătuiri și întruniri în
care să se abordeze principalele teme care pot fi propuse Mișcării ecumenice, pentru scoaterea în
evidență a tezaurului doctrinar, precum și spiritualitatea specifică fiecărei Biserici, de generalizare a
20
Ibidem, pp.136-159
21
Ibidem, pp.168-173.
15
unor elemente comune de înnoire creștină, dar și de participarea la acțiunile liturgice, irenice și
filantropice, toate acestea făcându-se în unire deplină libera și conștientă cu dragostea creștină, față
de care nu se poate ajunge la nici un rezultat concret.
Scopul Mișcării ecumenice nu trebuie neglijat, și anume: apropierea dintre Biserici și unitatea
creștină atât de mult dorită dezideratele și perspectivele Mișcării ecumenice, însă acestea trebuie să
pornească de la Scriptura scrisă și de la Tradiția Bisericii, Scriptura transmisă prin viu grai și cea
care lămurește și face înțeleasă Scriptura scrisă, ele regăsindu-se într-o deplină întrepătrundere în
conștiința și teologia Ortodoxieii, încât ea poate fi caracterizată prin păstrarea și transmiterea
credinței autentice. Această transmitere și vizualizare a credinței se face prin actul rugăciunii
liturgice, care reprezintă o marturisire a adevărului de credință. Rugăciunea ne apropie la modul cel
mai intim și ne face să împărtășim același Duh Sfânt, iar motorul rugăciunii este încredințarea
lăuntrică că Dumnezeu îl ascultă pe credincios. Mișcarea ecumenică și-a propus să formeze și să
promoveze omul și teologul cu vocație ecumenică, receptiv la mentalitatea și viziunea ecumenică,
deschisă spre realitățile cu care se confruntă omenirea, propovăduitor și mărturisitor al valorii
creștine și umane comune, teologul care să fie „acea personalitate religioasă capabilă de creație
originală, în limitele vaste ale unei predanii asumate vizionar”.22
Mişcarea ecumenică are datoria de a spori dragostea creştină, respectul faţă de persoana umană
şi faţă de valorile morale, culturale, sociale şi religioase ale fiecărei Biserici, filantropia (diaconia),
de a evita polemica nejustificată şi dispreţul faţă de o anumită spiritualitate, promovând adevaratele
valori, singurele care împodobesc real viaţa noastră. Mişcarea ecumenică a îndemnat, îndeamnă şi
va îndemna mereu pe creştini la o reconvertire la Hristos, la o întoarcere la Hristos şi la învăţăturile
Sale, la redescoperirea sensului real al acestei vieţi telurice, la conştientizarea tuturor darurilor pe
care Dumnezeu ni le-a făcut. Unicitatea şi unitatea mesajului pe care Tatăl l-a transmis prin Fiul în
Duhul Sfânt trebuie să dea şi unitatea văzută a Bisericii lui Hristos. Aceasta este şi dorinţa
Mântuitorului Iisus Hristos încă din timpul când El era prezent fizic pe pământ: „Ca toţi să fie una”
(Ioan 17,21). Plecând de la această dorinţă a Mântuitorului, care reprezintă de fapt testamentul Său
cel mai scump, şi de la realitatea trinitară, conform căreia între Persoanele Sfintei Treimi, cu toate
că sunt distincte, dar în baza perihorezei trinitare, adică a întrepătrunderii reciproce, există o unitate
perfectă. Mişcarea ecumenică are conştiinţa că „orice unitate despre care vorbeşte Ioan are originea
în acţiunea divină, nu în cea umană”.23
22
Teodor Baconsky, Puterea Schismei. Un portret al creștinismului european, Ed. Anastasia, București, 2001,
p.234.
23
Pr. Nicolas Stebbing C.R., Anglicanism si Ortodoxie. Perspective religioase pentru o lume postmoderna, trad.
rom. de Pr. Mircea Szilagy, Ed. Marineasa, Timișoara, 2003, p.140.
16
Capitolul III
CONTRIBUŢII ORTODOXE LA MIŞCAREA ECUMENICĂ
III.1. Vocaţia şi deschiderea ecumenică a Ortodoxiei
Biserica Ortodoxă este prin natura sa sobornică, catolică, universală şi, prin urmare, ecumenică.
Ea şi-a deschis şi îşi deschide în continuare braţele sale tuturor oamenilor, fiecărui neam şi fiecărei
epoci istorice, şi-i cheamă pe toţi să vină la ea. Hristos, care este Capul ei, adresează lumii
chemarea: „Veniţi la Mine toţi”, trimiţând în acelaşi timp pe ucenicii Săi să propovăduiască
Evanghelia mântuirii „la toate neamurile” (Matei 28, 19-20). Această însuşire constitutivă şi
firească a Bisericii, ecumenicitatea-universalitatea, o revendică astăzi două mişcări, care exprimă
duhul epocii: Ecumenismul şi Globalizarea. Globalizarea este impusă de forţe politico-economice
puternice şi propune modelul unei omeniri unificate, în timp ce ecumenismul acţionează în spaţiul
religios. Dar, „dacă Biserica Ortodoxă se va mulţumi cu o prezenţă şi cu o mărturie convenţională în
lume, nu va răspunde provocării contemporane cu duhul universal al lui Hristos şi al Apostolilor, îl
va lăsa pe omul contemporan neajutorat şi va sucomba din cauza omogenizării promovate prin
globalizare. Dacă, dimpotrivă, va avea curajul să promoveze în mod autocritic şi cu pocăinţă, atât la
nivelul individual, cât şi la nivelul comunitar, duhul traditţiei sale, va putea să ofere adevărul
universalităţii sale ca replică la himera globalizării”.24
24
Georgios I. Mantzaridis, op. cit., pp.180-181.
17
Fiind prin natura şi vocaţia sa ecumenică, Ortodoxia nu poate sta pasivă faţă de problemele
lumii contemporane, în special faţă de discuţiile teologice care se poartă între diferite confesiuni,
pentru că „Ortodoxia s-a alăturat Mişcării ecumenice în vederea slujirii cerinţelor omenirii
contemporane, deoarece şi-a dat seama că distanţa dintre situaţia actuală a creştinismului şi unitatea
fermă şi eficace a Bisericii de altădată a devenit intolerabilă din punct de vedere istoric, putând
produce o contra-mărturie şi o contra-slujire”. 25Ortodoxia nu poate sta pitită în raport cu Mişcarea
ecumenică, deoarece ea are mult de spus, are posibilitatea să-şi facă şi mai evident tezaurul ei
spiritual, să-L facă şi mai prezent pe Hristos în larga comunitate creştină, pentru că „Ortodoxia este
suprema înţelepciune a vieţii ecumenice”.26
În noul context european, Ortodoxia este chemată să răspundă marilor întrebări cu care se
confruntă omenirea, încât „nu putem intra în UE aruncând peste bord ortodoxia, dar nici nu putem
să ne practicam dreapta credinţă ca şi cum nu vom face parte niciodată din UE”. 27Lumea este din ce
în ce mai însetată după spiritualitate, şi de aceea Biserica Ortodoxă trebuie să-şi promoveze
spiritualitatea sa bazată pe cuvântul cuprins în textele scripturistice şi pe mărturia şi trăirea Sfinţilor
Părinţi. Epoca patristică este o resursă şi un reper foarte important pentru regăsirea spiritualităţii.
Spiritualitatea patristică este vie, autentică, dinamică, plină de duhul lui Hristos, singura capabilă a
da viaţă şi a pune în mişcare ecumenismul. La rândul său, ecumenismul trebuie să se împărtăşească
din această trăire ortodoxă pentru a fi credibil în faţa oamenilor. Mişcarea ecumenică trebuie să facă
apel la Ortodoxie, de a o chema în procesul evanghelizării necreştinilor şi chiar a unor creştini,
pentru că altfel ajungem să se afirme la scară globală, că „ecumenismul e numele de obşte pentru
creştinismele mincinoase...., iar toate aceste creştinisme mincinoase, toate aceste biserici
28
mincinoase, nu sunt altceva decât erezie peste erezie”. Aceste cuvinte dure trebuie să îi
sensibilizeze pe teologii cu vocaţie şi viziune ecumenică, cu deschidere spre valorile moral-
religioase a celorlalte Biserici, însă, cu toată această implicare în cunoaşterea altei tradiţii şi
spiritualităţi, nu trebuie să se uite niciodată următorul principiu fundamental pentru un teolog care
are cu adevărat ceva de spus în această epocă ecumenică: „teologul se roagă la masa de lucru şi
29
studiază stând în genunchi”. Însă, aceste cerinţe se găsesc foarte frumos expuse şi trăite în
Ortodoxie. Ortodoxia este viaţa în şi prin Hristos şi, de aici, teologia ecumenică trebuie să plece în
25
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Rolu lși responsabilitatea Ortodoxiei în dialogul ecumenic, p.368.
26
Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, editia a III-a, Ed. Moldova, Iași, 1994, p.41.
27
Teodor Baconsky, op. cit., p.196.
28
Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă și Ecumenismul, trad. rom. de Adrian Tănăsescu, Mănăstirea Sf.
Arhangheli – Petru Voda, 2002, p.23.
29
Pr. Nicolas Stebbing C.R., op. cit., p.23.
18
mărturisirea adevărului, deoarece semnele şi vestigiile unităţii creştine se găsesc în teologia

ortodoxă.
Astăzi este nevoie de educaţie teologică în spirit ecumenic. În acest sens, la iniţiativa
Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi a Departamentului „Educaţie Teologică Ecumenică”, a avul
loc în perioada 2-9 februarie 2000, la Mănăstirea Penteli din Atena, Grecia, cosultaţia interortodoxă
cu tema „Educaţia Teologică Ortodoxă şi Temele Ecumenice”, prin această conferinţă Ortodoxia
aducând un limbaj teologic de excepţie. Întrunirea a fost binecuvântată de prezenţa PF Sale
Hristodulos, arhiepiscop al Atenei şi al întregii Grecii, care a adresat un mesaj către participanţii la
consultaţie, în care a reamintit faptul că „ este greşit să reducem educaţia teologică la o simplă
transmitere de cunoştinţe teologice şi să transformăm Teologia într-o disciplină teologică abstractă.
Pentru Ortodoxie, Teologia, înseamnă viaţă, viaţă în Hristos, viaţă în Trupul Său, viaţă în Biserică.
Teologia este trăită, nu teoretizată. Teologia nu poate fi viabilă dacă nu se face în Biserică şi nu
conduce către purificare, iluminare şi îndumnezeire. Făcută astfel, impactul şi influenţa Teologiei ar
fi lipsite de sens şi îngrijorător de limitate. Şi cu siguranţă, cineva nu poate fi numit profesor de
Teologie ortodoxă în adevăratul sens al cuvântului dacă viaţa sa este lipsită de experienţa trăirii
duhovniceşti”.30
Aşadar, când vorbim despre Ortodoxie vorbim, de fapt, despre teologia ecumenică, biblică şi
patristică, acea teologie din primele secole creştine, dar mereu actuală pentru contemporaneitatea
ecumenică. „Actualizarea teologică este identică cu transpunerea în viaţă a învăţăturii Mântuitorului
de fiecare credincios în indiferent ce epocă ar trăi”. 31Ortodoxia este ecumenică şi este deschisă la
dialog sincer cu toate confesiunile creştine, şi nu numai, având conştiinţa că dialogul înseamnă „un
schimb de iubire, dar nu ca o contopire a apoziţiilor, ca un sincretism superficial cu scopul de a
ajunge la un consens rapid şi comod”32, ci cu scopul de a dărui iubirea lui Hristos tuturor celor care
doresc aceasta. Tocmai de aceea, „Ortodoxia nu se mărgineşte la o interiorizare autosuficientă şi la
o consolidare unilaterală şi insuficientă a relaţiilor interortodoxe, ci luptă totdeauna să promoveze
ideea unui dialog constructiv în relaţiile ei cu Romano-catolicismul şi cu Protestantismul şi cu
Bisericile Ortodoxe Răsăritene pentru restabilirea unităţii lumii creştine”.33
30
Pr. Eugen Sebastian Teacu, Educația Teologică Ortodoxă și Temele Ecumenice, în rev. „Candela Moldovei”,
buletinul oficial al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, an IX, nr.3, martie, 2000, p.10.
31
Pr. Prof. univ. dr. Petru Rezuș, Teologia ortodoxă contemporană, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1989,
p.619.
32
Pr. Prof. Jürgen Henkel, Dialog și toleranță. Observații privind delimitările conceptuale, trad. rom. de prof.
Constantin Cârciu, în rev. „Pax et unitas. Dialog între creștini, dialog între religii” nr.3, iulie – decembrie, Ed.
Serafica, Roman, 2004, p.170.
33
I.P.S. Dr. Damaskinos Papandreeou, Mitropolitul Elveţiei, Biserică, societate, lume, trad. rom. de dr. George
Papaeftimiu și pr. Petru Sidoreac, Ed. Trinitas, Iași, 1998, p.29.
19
Ortodoxia este chemată astăzi la dialog şi cu celelalte religii, invitatie care nu trebuie refuzată,
deoarece „trebuie un efort susţinut de cunoaştere a specificului şi valorii tuturor religiilor, în care
atâtea milioane de oameni au crezut şi mai cred, căutându-şi mântuirea pe alte căi decât acelea
indicate noua limpede de revelaţia divină. Nu avem dreptul să dispreţuim pe aceşti oameni, ci
dimpotrivă, avem datoria de a ne ruga pentru ei, ca să ajungă la cunoaşterea şi trăirea adevărului
creştin. Pentru aceasta trebuie însă, în primul rând, să-i cunoaştem, să le studiem doctrina, morala şi
cultul, să ne apropiem cu înţelegere şi bunăvoinţa de tradiţiile lor religioase, fără să ne temem că
prin aceea vom pierde ceva din propria noastă credinţă, care nu are decât de caştigat din contactul
cu pietatea altor popoare”.34
III.1.1. Începuturile contribuţiei ortodoxe în cadrul Mişcării ecumenice
Din perspectivă ortodoxă, ecumenismul a existat dintotdeauna. Astfel, încă din primul mileniu
creştin avem cele şapte Sinoade ecumenice, iar patriarhul de Constantinopol s-a numit şi se numeşte
în continuare patriarh ecumenic , încât Biserica Răsăriteană a avut mereu conştiinţa ecumenicităţii.
Trebuie să se recunoască faptul că Mişcarea ecumenică, aşa cum funcţionează ea astăzi, şi, în
particular, Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, îşi au originile într-o iniţiativă ortodoxă.
Primele menţiuni ale implicării ortodocşilor în Mişcarea ecumenică le găsim încă din secolul al
XIX-lea, mai precis în „Epistola enciclică către ortodocşii de pretutindenea, a Bisericii celei una,
sfântă, sobornicească şi apostolească, a celor patru patriarhi răsăriteni din anul 1848, ca răspuns la
Epistola papeii Pius al IX-lea”. Caracterul ecumenic al acestei enciclice este evident, mai ales dacă
ţinem seama de destinatarii ei: „Tuturor celor de pretutindenea, în Duhul Sfânt iubiţi şi doriţi fraţi
ai noştri, sfinţilor arhierei, preacucernicului cler din jurul lor şi tuturor ortodocşilor, fii adevăraţi ai
Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, frăţească îmbrăţişare în Duhul Sfânt, şi toate
cele bune şi mântuire de la Dumnezeu”.
Apoi, alte menţiuni ale implicării ortodocşilor le găsim în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, mai precis din anul 1864, odată cu formarea Asociaţiei Bisericilor Anglicană şi Ortodoxă-
34
Diacon Prof. E. Vasilescu, O nouă disciplină în învățământul nostru teologic, în rev. „Glasul Bisericii” nr. 6-7,
1951, p.20.
20
Răsăriteană, care a devenit în anul 1906 „Uniunea Bisericilor de Răsărit”, în care au activat teologi
englezi, americani, ruşi, greci, ş.a. acest secol marchează trecerea de la un ecumenism de tip
transconfesional la ecumenismul propriu-zis, interconfesional. Aceasta s-a datorat preocupărilor
misionare care au permis conştientizarea unei relaţii teologice: lipsa de unitate creştină este
incompatibilă cu activitatea misionară. Toate eforturile ecumenice din această perioadă de pionierat
au fost dublate de un ecumenism spiritual: rugăciunea pentru unitate.
În continuare, avem Enciclica Patriarhiei Ecumenice din anul 1902, când patriarhul ecumenic
Ioachim al III-lea cerea opinia celorlalte Biserici Ortodoxe surori cu privire la implicarea efectivă la
această Mişcare ecumenică, cu scopul de a încerca apropierea dintre creştini, păstrând nealterat ceea
ce aparţine Ortodoxiei.”35
La începutul secolului al XX-lea au loc noi atitudini către constituirea unei Mişcări Ecumenice.
În anul 1910, la Edinburg, Scoţia, are loc o Conferinţă misionară internaţională care a subliniat
legătura indisolubilă între unitatea creştină şi misiune, la aceasta conferinţă dezbătându-se tema
„Evanghelizarea lumii în această generaţie”. Acum a fost introdusă noţiunea de ecumenism ,
conferinţa prezidată de către metodistul american John Mott (1865-1955). Semnificativ este faptul
că John Mott nu a ales pentru denumirea mişcării termenul de universalism (de la latinescul
universum, -univers), ci corespondetul grecesc οίκουμένος, care aparţine terminologiei Bisericii
Ortodoxe Răsăritene. În anul 2010 s-au împlinit 100 de ani de la construirea Mişcării Ecumenice
De asemenea, menţionăm prezenţa ortodocşilor în „Asociaţia mondială pentru promovarea

păcii internaţionale între naţiuni prin Biserici”, înfiinţată în anul 1914, aceasta activând până în anul
1938. Din anul 1920 a avut ca vicepreşedinte pe mitropolitul primat Miron Cristea, primul patriarh
al Bisericii Ortodoxe Române .
Mai târziu, în ianuarie 1920, Patriarhia Ecumenică emite o altă Enciclică. „Către toate
Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, în care reconamdă o cooperare mai strânsă între diferitele
grupări creştine separate şi care propunea formarea unei asociaţii a Bisericilor. Ea a fost emisă prin
mitropolitul Dorotei al Brusei, care era în acea perioadă locţiitorul patriarhului ecumenic, enciclică
care a fost trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe surori şi concepută după un plan în unsprezece
puncte:
1. „Acceptarea unui calendar uniform, permiţând prăznuirea simultană a marilor sărbatori de către
toate Bisericile;
35
Pr. Petraru Gheorghe, op. cit., p.269.
21
2. Schimb de scrisori frăţeşti cu prilejul marilor sărbători ale anului bisericesc, precum şi în alte
împrejurări excepţionale;
3. Raporturi mai apropiate între reprezentanţii aflaţi în aceeaşi localitate ai diferitelor Biserici;
4. Legături între şcolile teologice; schimb de reviste, lucrări teologice şi lucrări bisericeşti,
publicate de fiecare Biserică;
5. Trimiterea de tineri către studii de către o Biserică la şcolile altei Biserici;
6. Ţineri de conferinţe pancreştine pentru a examina probleme de interes general pentru toate
Bisericile;
7. Cercetarea imparţială şi cu stăruinţă mai multă asupra laturei istorice, de la catedre si prin lucrări,
a diferenţelor dogmatice;
8. Respect reciproc al obiceiurilor şi tradiţiilor în vigoare, în diferite Biserici;
9. Îngăduinţa de a se folosi reciproc casele de rugăciune pentru oficierea slujbelor de înmormântare
şi a cimitirelor pentru membrii de altă confesiune care mor în ţară străină;
10. Reglementarea în diferite confesiuni a problemei căsătoriilor mixte;
11. Ajutorul mutual pe care să şi-l dea Bisericile pentru întărirea evlaviei, a carităţii şi a altor situaţii
asemănătoare.”36
Această hotărâre din 1920 a constituit baza „Legii Constituţionale” a participării ortodocşilor la
Mişcarea ecumenică, fiind ceva cu totul nou în istoria Bisericii, deoarece, pentru prima dată, un act
oficial ortodox a numit toate comunităţile religioase din Apus –Biserici, „ca fiind înrudite în Hristos
şi împreună-moştenitoare ale făgăduinţei lui Dumnezeu”. Hotărârea din 1920, având ca model
interstatala „Comuniune a neamurilor”, a propus fondarea „şi între Biserici a unei noi legături şi
comuniuni”. Deci, această enciclică constituie un document foarte important care a stat la baza
funcţionării Mişcării ecumenice, în acelaşi timp dând tonul şi ajutând la implicarea cu curaj a
Bisericii Ortodoxe. Prin aceasta, contribuţia Ortodoxiei devine substanţială încă de dinaintea
derulării întrunirilor acestei mişcări, o parte din temele acestei Enciclice fiind tratate în sedinţele
ulterioare ale Mişcării ecumenice.
A urmat Declaraţia de la Toronto din anul 1950, la doi ani distanţă de înfiinţarea Consiliului
Ecumenic al Bisericilor la Amsterdam (Olanda, 1948), intitulat „Biserica, Bisericile şi Consiliul
Ecumenic al Bisericilor”, în care se preciza scopul Consiliului Ecumenic al Bisericilor,şi anume
acela de a se realiza şi menţine legătura dintre Biserica Ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine.
În anul 1952, a urmat o nouă Enciclică a Patriarhiei Ecumenice emisă de către patriarhul
ecumenic Atenagora, prin care se lasă apelul către întreaga Ortodoxie de a participa activ la
conferinţele organizate de consiliul Ecumenic al Bisericilor, prin aceasta amplificâdu-se legăturile
dintre toate Bisericile creştine.
36
Petru I. David, op. cit., pp.32-33.
22
Deci, Ortodoxia nu a stat pasivă, şi ea chiar a contribuit la funcţionarea Mişcării ecumenice,

elaborând adevărate ghiduri teologice pentru promovarea unităţii creştine, încât Mişcarea
ecumenică aşa cum o cunoaştem noi astăzi este fructul colaborării şi a Ortodoxiei ecumenice.
Ortodoxia a fost mereu apărătoarea unităţii creştine, fiind foarte sensibilă la protejarea adevărului
ecumenic relevat, pentru că misiunea Ortodoxiei în Europa de mâine este „a fi martor al lui Hristos
şi o lumină pentru naţiuni, nu izolată de fraţii săi creştini din Occident, ci în dialog continuu cu ei,
pentru a anunţa tuturor acest Adevăr care, o dată întrupat, este singurul care eliberează şi
salvează”.37
III.1.2. Momentul New Delhi, 1961
Anul 1961 reprezintă un moment foarte important atât pentru istoria Mişcării ecumenice, cât şi
pentru istoria creştinismului, deoarece are loc una dintre cele mai importante Adunări generale ale
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Adunare care a avut loc în 19 noiembrie- 5 decembrie 1961, la
New Delhi, în India. De ce spun că această Adunare este foarte importantă? Pentru că în cadrul
acesteia s-au luat o serie de hotărâri foarte importante, dintre care amintim:
a) Integrarea „Consiliului Internaţional al Misiunilor” în Consiliul Ecumenic al Bisericilor;

b) formularea „Bazei” cu un caracter evident trinitar;
c) primirea de noi membri, şi anume 23 de Biserici, între care şi patru Biserici Ortodoxe: Rusă,
Română, Bulgară şi Polonă;
d) s-a modificat structura organizaţiei, amplificâdu-se Secretariatul General.
După cum am menţionat, acum are loc intrarea oficială a Bisericii Ortodoxe Române în cadrul
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, văzută de către cei prezenţi ca un eveniment esenţial, aceasta
constituind un act oficial al Bisericii noastre, reprezentată prin Sfântul Sinod. În data de 15
septembrie 1961, PF Părinte Patriarh Justinian Marina a adresat o scrisoare secretarului general al
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, W.A. Visser’t Hooft, în care se afirmă faptul că „Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române, în sedinţa sa plenară din 31 august 1961 a hotărât intrarea Bisericii
Ortodoxe Române ca membră a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi ne-a dat împuternicirea să
37
Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei, Misiunea Ortodoxiei în edificarea Europei Unite, în Cardinal Joseph
Ratzinger și Damaskinos, Mitropolit al Elveţiei „Moștenirea creștină a Europei” , Ed. Trinitas, Iași, 2002, p.53.
23
facem demersurile cuvenite în acest scop. Pe temeiul acestei hotărâri, solicităm forurilor de
conducere ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor primirea Bisericii Ortodoxe Române ca membră
în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, declarând că suntem de acord cu Statutul care stă la baza de
funcţionare a Consiliului Ecumenic al Bisericilor şi exprimându-ne totodată convingerea că
activitatea acestui inalt for ecumenic va sluji marea cauză a apropierii şi până la urmă a unirii
tuturor Bisericilor şi confesiunilor creştine, pentru a da mai multă viaţă propovăduirii şi trăirii
Evangheliei lui Hristos şi pentru a da şi din partea noastră mai multă forţă creştină marilor idealuri
ale omenirii azi”.38
Într-un interviu acordat postului de radio-televiziune Canada , cu prilejul celei de a treia

Adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi, I.P.S. Iustin Moisescu,
mitropolitul Modovei şi Sucevei, afirma următoarele: „Cu o mare bucurie şi vie emoţie am luat
cunoştinţă că aproape toate Bisericile membre ale Adunării generale au votat în favoarea admiterii
Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor... Începând de la această Adunare
de la New Delhi, Biserica Ortodoxă Română se încadrează în Consiliul Ecumenic al Bisericilor cu
intenţia de a pune întregul ei tezaur de credinţă şi pietate în lumina Scripturii Sfinte şi a Tradiţiei
Bisericii, în serviciul Evangheliei în lumea contemporană. De acum înainte, ea are posibilitatea să
lucreze mai intens pe plan ecumenic la triumful dragostei creştine şi al unităţii Bisericilor, pentru
buna înţelegere între oameni şi pace între popoare”. 39În aceste cuvinte se pot vedea cu uşurinţă şi
intenţiile cu care Biserica noastră a intrat în acest for internaţional, cu dorinţa sinceră de a putea
contribui la progresul unităţii creştine.
Prezenţa benefică a Bisericii Ortodoxe Române şi , implicit, a teologiei ortodoxe în cadrul

acestei mişcări a fost evidentă şi din faptul adoptării unei noi „baze” cu un nou caracter, şi anume
trinitar. La redactarea acestei noi „baze”, un rol foarte important l-a avut delegaţia Bisericii noastre,
în frunte cu mitropolitul Iustin Moisescu, redefinind practic crezul doctrinar al acestui for ecumenic:
„Consiliul Ecumenic al Bisericilor este o comuniune de Biserici care mărturisesc pe Domnul Iisus
Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, după Scripturi, şi de aceea caută să împlinească chemarea lor
spre mărirea unui singur Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”. Prin această adoptare a „bazei”,
teologia ortodoxă a dat dovadă de putere şi autoritate, contribuţia trinitară fiind punctul de plecare
pentru celelalte contribuţii remarcabile. La New Delhi, teologia ortodoxă a dat dovadă că
transcende orice limitare etnică, culturală sau religioasă, ea fiind capabilă să-i reunească, cu harul
38
Prof. univ. dr. Nifon Mihaita, Ortodoxia românească în perspectiva ecumenică, în „Annales Universitatis
Valachiae”, Facultatea de Teologie Litere, Târgoviște, 2004, p.12.
39
Conferință teologică interconfesională ținută la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, 18-19 mai 1978,în rev.
„Studii Teologice” nr.5-8, 1978, p.527.
24
lui Dumnezeu, pe toţi oamenii şi să adune într-un tot dinamic valorile omenirii pentru a le oferi, în
Hristros, prin Duhul Sfânt, binecuvântării Tatălui. În rugăciunea de invocare a harului Duhului
Sfânt, „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate”, se poate observa cel mai
bine concepţia şi atitudinea Bisericii, precum şi a teologiei ortodoxe faţă de celelalte Biserici.
Aportul unei teologii ortodoxe doxologice este foarte benefic, pentru că numai astfel putem înţelege
mesajul lui Dumnezeu, întrucât EL „vorbeşte prin slujbe religioase şi prin suferinţele Bisericii
Sale”.40
La aniversarea, pe 20 noiembrie 2006, a 45 de ani de la intrarea în Consiliul Ecumenic al

Bisericilor a Bisericii Ortodoxe Române, se poate spune că „Ortodoxia prezintă lumii adevăratul
chip al lui Hristos; ea este viaţa lui Hristos; este Hristos veşnic viu în viaţa tuturor credincioşilor, în
viaţa Bisericii însăşi”, încât „prezenţa Bisericii Ortodoxe în Mişcarea ecumenică nu este numai
prezenţa ecumenismului primar, ci factorul comun de simplificare a polimorfiei relativiste a sutelor
de Biserici, confesiuni şi culte în Mişcarea ecumenică, pe temeiul acestor elemente comune care se
găsesc în ea”.41
Cooperarea dintre Bisericile membre în cadrul Mişcării ecumenice este posibilă datorită unor
elemente comune, fără de care este imposibilă înaintarea spre o înţelegere deplină. Aceste elemente
comune se regăsesc în Declaraţia Consiliului Ecumenic din 1961, fiind de o mare importanţă:
1. „Toate Bisericile din Mişcarea ecumenică au la bază Biblia, izvorul şi cheagul unităţii creştine,
chiar dacă nu se înţeleg asupra cătorva versete.
2. Ele cred în Sfânta Treime şi mărturisesc că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul
neamului omenesc, prin jertfa Sa de pe cruce - izvorâtă din dragoste, care este universală şi eternă.
3. Harul izvorât din jertfa Sa aduce îndreptarea vieţii şi dă iertare păcatelor.
4. Toate Bisericile membre admit că Biserica Domnului Hristos depăşeşte corpul credincioşilor;
deci, ei îi aparţin şi cei ce fac parte din alte Biserici. În consecinţă, există o „Ecclesia extra
ecclesiam”, care se recunoaşte prin validitatea Botezului.
5. Aceste Biserici admit o preoţie universală, cu o ierarhie harică pentru funcţii cultice sau
dialectice.
6. Toate practică un cult.
7. Ele sunt de acord asupra principiilor de viaţă morală predicate de Iisus şi consideră iubirea
pârghie a vieţii sociale.
8. Toate recunosc că creştinii trebuie să slujească lui Dumnezeu şi oamenilor prin Biserică – nu în
afară de ea.
40
Pr. Alexandrescu Ionescu, Lucrările celei de-a III-a Adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română” nr. 3-4, 1962, p.308.
41
***, Intrarea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în rev. „Ortodoxia” nr. 1-2, 1962,
p.252.
25
9. Bisericile membre admit să primească sfaturi, în scopul de a mărturisi lumii pentru Hristos, venit
din cer pentru mântuirea noastră.
10. Ele se obligă să ajute reciproc şi să se abţină de la invective şi atacuri nedemne de sentimentele
de frate. Bisericile pot avea discuţii extreme şi sincere din dragoste, cu scopul de a învinge
obstacolele care stau în calea zidirii Trupului lui Hristos . Dar, este exclusă o atitudine negativă, de
jignire şi de distrugere reciprocă.
11. Bisericile membre cu relaţii spirituale întreolaltă. Se pot ajuta şi învăţa reciproc, pentru ca viaţa
lor bisericească să fie permanent innoită şi în pas cu vremea.
12. În sfârşit, Bisericile ecumeniste nu se tem că trebuie să renunţe la moştenirea lor, sau să ia
hotărâri contra convingerilor lor. Ele se decid liber asupra hotărârilor care se iau, pentru că nu există
o supra-Biserică”.42
În acest sens, un obstacol în calea realizării dialogului sincer şi respectuos îl constituie

prozelitismul practicat de către unele denominaţiuni, precum şi sectarismul antiecumenic şi abaterea
gravă de la adevărul credinţei din partea unor grupări religioase. Astfel, a fost adoptat de către
Comitetul Central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi documentul Mărturie
creştină, prozelitism şi libertate religioasă, care definea noţiunea de „prozelitism” astfel:
„Prozelitismul nu este ceva absolut străin de mărturie, ci el este falsificarea mărturiei. Mărturia
creştină este falsificată atunci când intervin linguşirea, corupţia, presiunea asupra cuiva, sau
intimidarea – pe cale ascunsă sau deschisă – pentru a înfăptui o aşa-zisă convertire; când ridicăm
succesele Bisericii noastre mai presus de slava lui Hristos; când săvârşim incorectitudinea de a
compara ca ideală Biserica noastra faţă de realizările actuale ale altor biserici; când căutăm să
câştigăm teren pentru cauza noastră aducând mărturii mincinoase împotriva altor Biserici; când ne
ocupăm de propria persoană, individual sau ca grupare religioasă, înlocuind astfel dragostea de
aproapele pentru fiecare suflet cu care venim în contact. O astfel de deformare a mărturiei creştine
indică lipsă de încredere împotriva Duhului Sfânt, lipsă de respect faţă de fiinţa umană şi
nerecunoaşterea caracterului autentic al Evangheliei. Este foarte uşor să recunoşti aceste greşeli la
alţii, dar pe de altă parte este necesar să admitem că noi trăim cu toţii ameninţaţi de ispită să cadem
noi înşine într-una sau alta din ele”.43
Momentul New Delhi 1961 este, deci, foarte important pentru noi, deoarece, până în acest an,
ortodocşii, ca reprezentanţi ai Bisericii Celei Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească, depuneau
42
N. Chitescu, Miscarea Ecumenica, in rev. „Ortodoxia” nr. 1-2, 1962, pp.40-45, apud Prot. Stavr. Dr. Simeon
Radu, Despre ecumenismul crestin, importanta si realizarea lui in istorie, in rev. „Mitropolia Ardealului” nr.9-10,
1970, pp.642-643.
43
Diac. Asist. Ion Bria, Un obstacol în calea ecumenismului: prozelitismul confesional, în rev. „Biserica Ortodoxă
Română” nr.9-10, 1970, p.1057.
26
la întrunirile generale ale Consiliului declaraţii remarcabile, dintre care unele sunt adevărate
mărturisiri de credinţă, ceea ce a făcut ca din acest moment delegaţiile ortodoxe să fie privite cu
foarte mult respect, iar spiritualitatea şi teologia pe care ortodocşii le aduceau la întrunirile
Adunărilor generale erau şi sunt în continuare adevărate repere pentru celelalte confesiuni. Începând
de la această Adunare generală, contribuţia ortodoxă devine evidentă, în timp ce Occidentul rămâne
uimit de bogăţia teologică a Ortodoxiei, însă „solidaritatea ecumenică şi socială a Occidentului va
lărgi şi mai mult deschiderea ecumenică a Orientului”. 44 Încă de la această Adunare generală, pe
lângă aspectul teologic, „teologia română a încercat să facă o sinteză coerentă între dimensiunea
socială, militantă a Ortodoxiei, cultivând vitalitatea ei morală ţi pastorală în formarea solidarităţii cu
poporul şi dimensiunea ei spirituală, cu intenţia de a dezvolta persoana umană în comunitatea
familială şi eclesială”.45
III.2. Documente teologice ortodoxe în perspectiva Mişcării ecumenice
După cum am putut vedea, ecumenismul ca mişcare organizată apare în peisajul creştin la
începutul secolului al XX-lea, el aducând „o schimbare înnoitoare în relaţiile dintre diferitele
Biserici creştine”46, această schimbare axându-se în jurul următoarelor cuvinte cheiie: reconciliere,
unitate , dreptate, rasism, înnoire, xenofobie, non-violenţă, dialog-ecologic, conciliere etnică şi
religioasă, antisemitism, pace, drepturile omului, toleranţă. Mişcarea ecumenică se doreşte a fi un
răspuns bun la darul harului lui Dumnezeu revărsat deasupra noastră, care îi cheamă pe toţi la
credinţa cea una în Biserica cea una, deoarece planul lui Dumnezeu este ca „toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunostinţa adevărului să vină”(I Timotei 2,4), precum şi la unitatea în Hristos Iisus
prin Duhul Sfânt, încât ecumenismul poate fi numit „un miracol al regăsirii creştinilor pe drumul
unităţii. Aşa nerealizat cum este el încă, e un miracol prin faptul că a luat fiinţă, prin faptul că există
47
şi caută, caută cu pasiune regăsirea unităţii pierdute”. Mişcarea ecumenică vrea să cheme toţi
44
Idem, „Spre plinirea Evangheliei”. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza și transmiterea TRADIŢIEI, Ed.
Reîntregirea, Alba – Iulia, 2002, p.152.
45
Idem, Teologia ortodoxă în România contemporană. Evaluări și perspective, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p.60.
46
Idem, Un obstacol în calea ecumenismului: prozeletismul confesional, p.1053.
47
Dr. Antonie Plamadeala, Ca toți să fie una, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 1979, pp.316-317.
27
oamenii „ca să fie una”, călăuziţi de dragostea lui Hrisos, pentru ca „unitatea tuturor creştinilor este
un dar al Sfântului Duh care trebuie cerut în crediţă şi trăit în speranţă şi dragoste”.48
Mişcarea ecumenică are menirea de a chema toate confesiunile şi Bisericile creştine la

apropiere, cunoaştere şi dialog în perspectiva unirii Bisericilor şi a unităţii creştine. Această unire
prin slujire şi dialog ecumenic pe care o doreşte întreaga creştinătate se poate realiza prin studiu
interdisciplinar şi analiză profundă a temelor cu elemente comune tuturor creştinilor, care ar putea
facilita şi infiripa un dialog constructiv. În acest context, un rol sine qua non îl are Ortodoxia, care
poate avea un cuvânt hotărâtor în ceea ce priveşte clarificarea unor aspecte controversate şi greu de
înţeles pentru celelalte confesiuni. De-a lungul timpului s-au făcut studii ample şi foarte serioase în
ceea ce priveşte problemele grele, de neînţeles în chip raţional, pe care le promovează teologia.
Foarte multe studii, tratate de teologie, conferinţe, sesiuni, interviuri etc. au fost şi sunt axate pe
Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, pe dogma soteriologică, pe Persoana Maicii Domnului, a
cinstirii sfinţilor, pe eclesiologie, eshatologie etc. La o simplă lecturare a temelor tratate în
Adunările generale ale celor trei organizaţii ecumenice ce alcătuiesc Mişcarea ecumenică se poate
uşor constata că majoritatea au pus accent pe Persoana Mântuitorului Iisus Hristos, El fiind singurul
care poate realiza unirea Bisericilor şi unitatea creştină.
Toate aspectele legate de abordarea temelor doctrinare au fost destinate celei de a doua mişcări
a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, şi anume „Credinţă şi Constituţie” (Faith and Order). Această
mişcare are principalul rol de a facilita apropierea Bisericilor pe plan doctrinar şi teologic,
cercetarea şi analizarea problemelor de natură dogmatică. Pentru a ajunge la scopul pe care şi l-a
propus, teologia ecumenică trebuie să ţină cont de teologia ortodoxă, fără de care nu se poate
concepe unitatea creştină. Numai teologia ortodoxă este în măsură să aducă o contribuţie esenţială
în ceea ce priveşte dezvoltarea teologiei ecumenice, întrucât Ortodoxia are conştiinţa păstrării şi
mărturisirii nealterate a adevărului revelat, pentru că înţelegem „prin factorul teologic în
ecumenism, dialogul dogmatic, adică necesitatea sine qua non a acordului în problemele de
credinţă; învăţătură de credinţă ca mijloc şi criteriu de realizare autentica a unităţii Bisericilor”.49
Pentru a ajunge la unitate, în primul rând trebuie ajuns la unitatea euharistică, cea care dă şi
unitatea creştină. Însă şi din partea Ortodoxiei se cere mult discernământ şi multă smerenie, aşa
încât „mărturia ortodoxă în cadrul Mişcării ecumenice trbuie să fie nu doar o afirmaţie triumfalistă a
faptului că reprezentăm Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolică, ci şi o strădanie în
spiritul dragostei, smereniei, şi slujirii de a fi şi mai angajaţi în Mişcarea ecumenică, ţn calitate de
48
***, Ecumenismul și dialogul ecumenic, Ed. Presa Bună, Iași, 2003, p.18.
49
Dr. Antonie Plamadeala, op. cit., p.35.
28
slujitori credincioşi ai lui Hristos într-un proces care depăşeşte orice interes instituţional sau
confesional ..., un proiect pe care nu-l putem controla sau influenţa pozitiv prin mijloace lumeşti, ci
numai prin convertire la Hristos şi prin practicarea credinţei adevărate, inseparabilă de iubire”. 50
Teologia ecumenică trebuie umplută cu viaţă în Hristos, prin chemarea Duhului Sfânt în Biserica
Dumnezeului celui viu, cu practicarea virtuţilor cardinale – „credinţa, nădejdea, dragostea” (I
Corinteni 13, 13 ) – cu optimizarea rugăciunii eclesiale, cu participarea la suferinţa celuilalt. Cel
care vrea să realizeze cu adevărat unitatea văzută a creştinilor trebuie să urmeze pe Hristos şi să
iubească pe aproapele său sincer şi dezinteresat.
În acelaşi timp, „Ortodoxia nu poate concepe unitatea Bisericii universale fără un angajament
clar faţă de credinţa apostolică”51, aceasta presupunând intoarcerea la Sfânta Scriptură şi la Tradiţia
Bisericii. În acest drum spre unitatea creştină, fiecare Biserică a preferat un anumit fel de a face
teologie, prin aceasta dorind să scoată în evidenţă valoarea şi comlexitatea învăţăturii pe care o
promovează. În ceea ce priveşte Ortodoxia, ea „a preferat o teologie doxologică, folosind un limbaj
liturgic şi pastoral”52, considerând că numai astfel se poate face cunoscută adevărata spiritualitate şi
viaţă autentică pe care ne-o cere Hristos.
În cele ce urmează, vom aborda principalele teme doctrinare din punct de vedere ortodox care
au făcut subiectul dezbaterii lor în cadrul Adunărilor generale ale Consiliului Ecumenic al
Bisericilor. Binenţeles că, din lipsă de spaţiu, nu este posibilă o tratare exhaustivă a subiectului, însă
vom scoate în relief principalele contribuţii ortodoxe aducând, atât cât este posibil, şi documentele
elaborate în cadrul acestor întâlniri.
III.2.1. Triadologia
În ceea ce priveşte învăţătura despre Dumnezeu – Sfânta Treime, trebuie menţionat faptul că
Adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor nu au elaborat documente speciale
tratând acest subiect. Însă, doctrina despre Sfânta Treime este un subiect destul de acut în cadrul
dialogului teologic dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano – Catolică, în special referitor la
poziţia Duhului Sfânt în interiorul Sfintei Treimi. Aceasta, întrucât, conform învăţăturii Bisericii
Romano – Catolice, Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul ( Filioque ). Textul documentului adoptat de
50
Protos. Conf. dr. Daniel Ciobotea, Mărturia ortodoxă și Mișcarea ecumenică, în rev. „Ortodoxia” nr.1, 1989, p.
129.
51
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Contribuții ortodoxe la teologia ecumenică de azi, în rev. „Studii Teologice” nr. 5-10, 1979,
p.365.
52
Ibidem, p. 357.
29
către a doua Adunare generală a Comisiei mixte de dialog dintre aceste două Biserici ( München, 30
iunie – 6 iulie 1982 ) spune însă că „acest Duh care purcede de la Tatăl ( Ioan 15, 26 ), ca un singur
izvor în Treime, şi care a devenit Duhul înfierii noastre ( Romani 8, 15 )”53, ceea ce lasă o urmă de
îndoială că Biserica Romano – Catolică ar fi de acord cu faptul că Duhul Sfânt purcede numai de la
Tatăl.
Cea mai mare contribuţie pe care Biserica Ortodoxă, prin teologia ei, a adus-o în cadrul
teologiei ecumenice a fost tocmai schimbarea bazei Consiliului Ecumenic al Bisericilor, dintr-una
hristologică, ceea ce nu era greşită, însă incompletă, într-una eminamente trinitară. Aceasta se
întâmpla chiar de la intrarea oficială a Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Consiliului Ecumenic al
Bisericilor la Adunarea generală de la New Delhi, din 1961. Se poate spune că această contribuţie a
fost una exclusiv a delegaţiei române, care a insistat „asupra legăturii între învăţătura despre
54
Dumnezeu – Treime şi cea despre Biserică”. Au fost discuţii foarte ample în legătură cu
schimbarea bazei hristologice în una trinitară, importanţa acesteia din urmă fiind dată de
mărturisirea creştină din primul mileniu creştin a unui singur Dumnezeu Treimic.
Biserica Ortodoxă, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, învaţă şi mărturiseşte că

Dumnezeu este Unul, unic în fiinţă Sa, dar întreit în Persoane sau „trisipostatic”, adică Tatăl, Fiul şi
Duhul Sfânt, toate aceste trei Persoane având o singură voinţă, o singură natură şi o singură lucrare
mântuitoare. Această învăţătură despre Sfânta Treime poartă, în tratatele de teologie, denumirea de
„triadologie”. Ea este imposibil de înţeles şi de explicat pe deplin de către mintea umană, deoarece
raţiunea este întotdeuna supusă limitei şi conceptualizării. Totuşi, cei care au dat o oarecare lumină
în înţelegerea şi explicarea acestei mari taine au fost Sfinţii Părinţi, în special cei care au trăit în
secolul al IV-lea. Ei au stabilit, atât cât le-a fost posibil, această învăţătură, ea fiind ridicată şi
proclamată ca dogmă fundamentală a Bisericii la primele două Sinoade ecumenice (Niceea, 325 si
Constantinopol, 381). În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin afirmă adevărul conform căruia
„ cunoaştem un singur Dumnezeu; iar deosebirea o înţelegem numai în însuşirile paternităţii, fiimii
şi purcederii, potrivit cauzei, cauzatului şi desăvârşirii ipostasei, adică modului de existenţă”. 55De
fapt, această învăţătură reprezintă adevărul fundamental al religiei creştine, întrucât ea constituie
puncul de plecare în elucidarea şi mărturisirea celorlalte adevăruri revelate, toate acestea
raportându-se, direct sau indirect, la învăţătura despre Sfânta Treime, ca fundament al comuniunii
noastre cu Creatorul şi Dumnezeul nostru.
53
Irimie Marga, În dragoste și adevăr. Dialogul teologic oficial ortodoxo – catolic, de la Rodos la Balamand, Ed.
Paralela 45, Pitești, 2000, p.57.
54
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualității române, p.128.
55
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, editia a III-a, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993, p.31.
30
Noua bază trinitară a fost fundamentată pe textele Sfintei Scripturi şi pe Sfânta Tradiţie,
deoarece „ Sfânta Treime mărturiseşte despre Tradiţie, Tradiţia mărturiseşte despre Sfânta Treime,
Sfânta Treime mărturiseşte despre Sfânta Scriptura, iar Sfânta Scriptura dă mărturie despre Sfânta
Treime. Sfânta Treime dă viaţă Bisericii, Biserica mărturiseşte puterea lucrătoare a Sfintei Treimi,
devenind astfel continuatoarea lucrărilor mântuitoare a Treimii” 56, încât teologia ortodoxă a scos în
evidenţă foarte clar conceptul de comuniune, după modelul comuniunii supreme în interiorul Sfintei
Treimi. Dumnezeu-Tatăl este considerat ca având monarhia în sânul Treimii, nu în sensul unei
puteri autoritare şi superioare Fiului şi Duhului, ci în sensul că El reprezintă principiul unic, cauza
unică a celorlalte două Persoane, fiind nenăscut şi necauzat. Astfel, Tatăl naşte din veci pe Fiul şi
purcede din veci pe Duhul, nefiind trei dumnezei, ci Unul singur. Dumnezeu „este suma tuturor
nesfârşirilor, tuturor nemărginirilor şi tuturor desăvârşirilor”. 57Deosebirea pe care noi o remarcăm
în sânul Treimii este una de natură personală, relaţională, şi nu una fiinţială, ontologică, deoarece
Persoanele divine coexistă şi conlocuiesc una în alta, nu una lângă alta, în chip neamestecat şi
neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, după formularea clasică a Sfinţilor Părinţi. De aici, s-a ajuns
în teologia academică la conceptul de „perihoreză trinitară” care constă în „miscarea de iubire şi
întrepătrunderea Ipostasurilor în interiorul vieţii treimice” 58, în sensul că toate Persoanele divine
comunică reciproc, încât viaţa divină a Persoanelor este o conţinere şi dăruire reciprocă, ceea ce
înseamnă că viaţa unei Persoane devine viaţă a celeilalte. Acest adevăr este mărturisit de către
Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662), care afirmă: „Unul este Dumnezeu, pentru că una este
Dumnezeirea: Unitate fără de început, simplă, mai presus de fiinţă, fără părţi şi neîmpărţită. Una şi
aceeaşi este unitate şi Treime; aceeaşi întreagă unitate şi aceeasi, întreagă Treime; acceaşi unitate
întreagă după fiinţă şi aceeaşi, întreagă Treime după ipostasuri. Căci dumnezeirea e Tată, Fiu şi Duh
Sfânt, şi dumnezeirea este în Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”.59
Pe lângă aceasta, teologia ortodoxă a adus în cadrul teologiei ecumenice adevărul fundamental
că lucrarea mântuitoare a lumii aparţine nu unei singure Persoane divine, ci întregii Sfintei Treimi,
pentru că, în baza perihorezei trinitare, unde este prezentă o Persoană divină acolo sunt şi celelalte
două. În sprijinul acestei afirmaţii, foarte elocvent, este următorul argument: „Tatăl e întreg
împreună cu Duhul acolo unde Fiul e numit întreg Dumnezeu, şi că Fiul este întreg prin Duhul Sfânt
56
Pr. Lector I. Mihalţan, Tadiție, Scriptură, Biserică, în rev. „Ortodoxia” nr.4, 1988, p.73.
57
Sfântul Iustin Popovici, op. cit., p.77.
58
Pr. Prof. Ion Bria, Perihoreză, în „Dicționar de Teologie Ortodoxă”, A-Z, ediţia a II-a, Ed. I.B.M.B.O.R., București,
1994, p.304.
59
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoștința lui Dumnezeu și iconomia întrupării
Fiului lui Dumnezeu. A doua sută, în „Filocalia sfintelor nevoințe ale desavarșirii”, vol. II, traducere, introducere
și note de Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, București, 1999, p.165.
31
în cei în care e lăudat Dumnezeu Tatăl întreg, şi că acolo este Duhul Sfânt întreg unde Tatăl întreg e
mărturisit şi slăvit împreună cu Fiul”.60
În concluzie, noua bază trinitară a făcut pe membrii Consiliului Ecumenic al Bisericilor să facă
eforturi din ce în ce mai mari pentru ca Simbolul de credinţă adoptat la primele două Sinoade
ecumenice să devină simbolul de credinţă sau crezul Mişcării ecumenice. Pentru a putea atinge
acest ţel, comisia „Credinţă şi Constituţie” a întocmit în anul 1993, la Santiago de Compostela 61, în
Spania, un raport-studiu, intitulat „Mărturisind o singură credinţă”, în care se face o nuanţare şi o
explicaţie ecumenică a Simbolului de credinţă, aşa cum este mărturisit cu fidelitate de către Biserica
Ortodoxă, „ca rezumat al tradiţiei apostolice, realizat de Biserica universală în cadrul unui sinod
ecumenic”.62
III.2.2. Hristologia
Importanţa ecumenică a hristologiei este evidenţiată, în primul rând, de preocuparea teologiei

contemporane pentru cunoaşterea mărturisirilor hristologice ale Bisericii primare. Aceasta înseamnă
o întoarcere la izvoare, la mesajul hristologic paulin, la timpul când Biserica nu era împărţită
confesional. Interpretarea hristologiei pe baza exegezei patristice este cea mai bună cale de
înţelegere unitară şi autentică a ănvăţăturii autentice despre Persoana şi lucrarea Mântuitorului Iisus
Hristos. De aceea, Mişcarea ecumenică trebuie să facă apel la mesajul revelat paulin, deoarece
mesajul său apostolic este unul universal, fiind mereu actual.
60
Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice. Scrieri I. Al. Treilea discurs teologic, studiu introductiv
și trad. rom. de Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998, p.102.
61
The Ecumenical Movement. An Anthology of key Texts and Voices, Edited by Michael Kinnamon and Brian E.
Cope, WCC Publications, Geneva, 1997,pp.241-242.
62
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa. Locul Spiritualității române, p.171.
32
Dialogul teologic ecumenic în cadrul Adunărilor generale ale Consiliului Ecumenic al

Bisericilor a avut în vedere pe Iisus Hristos ca fundament al unităţii creştinesi ca punct comun de
începere şi continuare a dialogului. Membrii acestui for mondial recunoşteau şi recunosc pe Iisus
Hristos ca „Domn şi Mântuitor”. În dezbaterea temelor, teologii ortodocşi au avut în vedere atât
textele scripturistice, cât şi Tradiţia vie a Bisericii, învăţătura hristologică patristică formulată în
cadrul celor şapte Sinoade ecumenice. Tradiţia apostolică şi patristică rămâne singura mărturie
autentică şi adeverirea învăţăturii ortodoxe despre Iisus Hristos.63
În acest sens, multe dintre Adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor au
abordat problema hristologică, încercând să elucideze taina Persoanei lui Iisus Hristos pentru omul
ecumenic de astăzi. Astfel, a doua Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la
Evanston, S.U.A., din anul 1954, a avut ca temă generală „Hristos – speranţa lumii”, dorind să
accentueze faptul că nădejdea creştină işi are fundamentul în Hristos. În documentul alaborat se
afirmă că unitatea noastră în Hristos constituie realitatea ontologică, este telul spre care se îndreaptă
întreaga istorie şi întreaga creaţie. Unitatea creştinătăţii şi desăvârşirea creaţiei se întrepătrund în
Hristos. La întruparea Sa, Fiul rămîne Dumnezeu adevărat. Motivul Întrupării a fost acela de a
îndumnezei pe om. Această misiune nu şi-ar fi putut-o îndeplini dacă nu ar fi fost Dumnezeu
adevărat. Hristos, întrupându-Se, nu a făcut-o în ceva ce îi era străin: fiind Creator al întregului
Univers, avea în Sine legătura cu creatura. Aşa cum există în întreg Universul, putea exista şi într-o
parte a creaţiei. Iisus Hristos ia trup omenesc deoarce nimeni nu era în Univers într-o rătăcire mai
mare decât omul. Deci, întruparea Fiului lui Dumnezeu are sensul unei creaţii noi în care divinul şi
umanul se unesc prin dragoste, încât acum se deschide o nouă eră în istoria umanităţii: perioada
mântuirii neamului omenesc.
Cea mai importantă Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor pentru teologia
ortodoxă şi ecumenică a fost cea de a treia, de la New Delhi, India, între 19 noiembrie – 5
decembrie 1961, unde s-a dezbătut tema „Iisus Hristos – Lumina lumii”. Patriarhul ecumenic
Athenagora al Constantinopolului a transmis un mesaj hristologic şi ecumenic participanţilor la
această Adunare cu următorul conţinut: „Creştinii, indiferent de confesiune, prin Hristos – Lumina
lumii, sunt chemaţi să înţeleagă cerinţa timpului, unitatea. Prin colaborarea sinceră în comuniunea
iubirii şi jertfă să mărturisească pe Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor. Pentru ca toate popoarele şi
naţiunile să-şi întoarcă privirile spre această lumină, care este Hristos, noi creştinii, în primul rând
trebuie sa intelegem semnificatia chemării şi îndatoririle noastre. Prin noi va vedea lumea Lumină.
Unitatea noastră proprie este exemplul care face posibilă înţelegerea adevăratei înfrăţiri şi speranţe
63
Pr. Asist. Dr. Nicolae Dura, Iisus Hristos, viața lumii, în rev. „Ortodoxia” nr.2, 1983, p.285.
33
şi deschiderea spre noua epocă în Hristos”. 64Acest mesaj se vrea ca fiind o invitaţie la cunoaşterea
teologiei şi spiritualităţii ortodoxe, dar şi la unitatea creştină, ca o cerinţă a timpului în care ne
aflăm. În acelasi scop al unităţii, Adunarea generala de la New Delhi, în documentul elaborat,
afirmă urmatoarele: „Noi credem că unitatea, care este totodată darul şi voinţa lui Dumnezeu pentru
Biserica Sa, e facută vizibilă când, într-un acelaşi loc, toţi cei care sunt botezaţi în Iisus Hristos şi-L
mărturisesc ca Domn şi Mântuitor, sunt conduşi de Duhul Sfânt să formeze o comunitate pe deplin
anagajată, mărturisind aceeaşi credinţă apostolică, predicând aceeaşi Evanghelie, frângând aceeaşi
pâine, unindu-se într-o rugăciune comună şi trăind o viaţă comunitară, care radiază în mărturia şi
slujirea tuturor; şi atunci când, în afară de aceasta, se află în comuniune cu ansamblul comunităţii
creştine din toate locurile şi din toate timpurile în aşa fel, că funcţionarea şi calitatea de membru
sunt acceptate de către toţi, aşa că toţi pot, după cum cer împrejurările, să acţioneze şi să vorbească
de comun acord în vederea sarcinilor la care Dumnezeu cheamă pe poporul Său”.
Şi la a patra Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Uppsala, Suedia, care

s-a ţinut între 4 – 20 iunie 1968, tematica a avut tot un conţinut hristologic, prin tema: „Iată, Eu fac
toate lucrurile noi” ( Apocalipsa 21, 5 ). Documentul redactat la această Adunare generală afirmă că
unitatea creştină nu se poate realiza prin neglijarea ori minimalizarea slujirii creştine a lui
Dumnezeu, deoarece unitatea Bisericii trebuie analizată în raport cu unitatea umanităţii. Hristos este
cel care ne înnoieşte, şi numai prin El oamenii se simt uniţi între ei. De aceea, „ecumenismul actual
cere ca toţi creştinii să reînvie chipul divin al lui Hristos în făptura lor, să-l facă autentic, pentru că
El ne-a chemat la libertate, dar adevărata libertate nu este împotriva vieţii, nu divide, ci uneşte pe
oameni în duhul fraţiei”.65
La a cincea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nayrobi, Kenia, din

anul 1975, tema a fost „Iisus Hristos – eliberează şi uneşte”, în care s-a accentuat necesitatea
mărturisirii lui Hristos în unitatea şi vestirea Evangheliei la toate popoarele. Lucrările, cu un
pronunţat caracter teologic, au scos în evidenţă faptul că opera mântuitoare a lui Iisus Hristos este
esenţială pentru eliberarea şi unirea creştină a lumii. Una din subteme a fost legată de „Mărturisirea
lui Hristos astăzi”, ajungându-se la concluzia că aceasta comportă trei aspecte:66
64
Wilhelm A. Visser’t Hooft, New Delhi 1961, Dokumentarbeiten, Stuttgart, 1962, p. 87, apud Preot Dr. Dumitru
Viezuianu, Hristologia Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Ed. Tipografiei Offsetcolor, Râmnicu
Vâlcea, 1999, pp. 198-199.
65
Pr. Prof. dr. N. C. Buzescu, Eclesiologie și ecumenism în opera Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian, Ed.
I.B.M.B.O.R., București, 1997, p.38.
66
Pr. Petraru Gheorghe, op. cit., pp. 278-279.
34
a) Actul de convertire la Hristos trebuie să fie un act strict personal şi comunitar, acesta
presupunând eliberarea de egoism.
b) Actul de integrare personală în comunitatea largă a creştinilor, având ca model viaţa de
comuniune a lui Dumnezeu în Treime. Împărtăşirea cu Tainele lui Hristos poate să distrugă barierele
dintre oameni şi popoare.
c) Acţiunea globală a Bisericilor, în sensul că mărturisirea lui Hristos nu trebuie să neglijeze nici un
aspect al vieţii sau al suferinţei umane. Prin Biserică, Hristos se integrează în contextul local şi
numai El este unicul Mântuitor al nostru, al tuturor.
Tema celei de-a şasea Adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Vancouver,
Canada, din anul 1983, a fost „Iisus Hristos – viaţa lumii”, o temă reformulată a Bisericii Ortodoxe
Române, temă care „pune în discuţie universal creştină marea problemă a hristologiei, anume
legătură dintre viaţa dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu întrupat, adică a Mântuitorului Iisus
Hristos, şi viaţa lumii contemporane”.67 La această Adunare s-au discutat şi aprofundat mai multe
aspecte privind raportul dintre Hristos şi creaţia Sa. Ecumenismul însuşi purcede dintr-o reflecţie
inspirată asupra modului divino-uman pe care l-a adus Mântuitorul Iisus Hristos în creaţia devastată
de păcat. 68Documentul elaborat menţionează că Bisericile membre reînnoiesc angajamentul faţă de
Mişcarea ecumenică plecând de la faptul că Iisus Hristos este viaţa lumii şi numai El ocroteşte
viaţa. Pe de altă parte, documentul mărturiseşte că „Împărăţia creştinilor este un scandal care
împiedică unitatea mărturisirii Bisericii. Bisericile ar putea exercita, faţă de lumea căreia îi este
foame de viaţă, o slujire mai eficace dacă ele ar fi toate unite. Dar, această unitate a Bisericilor
trebuie să se întemeieze pe unitatea lor cu Biserica una, trupul lui Hristos. Strădaniile pe care le
desfăşurăm în vederea unităţii tuturor Bisericilor vor trebui să se întemeieze pe norma şi pe criteriul
care constituie unitatea eshatologică, dată de Dumnezeu, a Bisericii una, sfântă, sobornicească şi
apostolească a lui Hristos în Dumnezeu Treime, aceasta Biserică pe care o mărturisim în Simbol şi
pe care o cunoaştem în istorie”.69
Aşadar, „ecumenismul nu poate fi conceput decât ca exigenţă a vieţii în Hristos, ca sete de

adevăr şi sfinţenie, care se afirmă printr-o diaconie harismatică a credincioşilor întreolaltă, iar nu ca
o simplă iniţiativă în domeniul activităţii bisericeşti”. 70Iisus Hristos este o Persoană divino-umană
67
Pr. Asist. Dr. Alexandru Stan, Iisus Hristos, Mântuitorul – izvor de viață, în rev., „Ortodoxia” nr.2, 1983, pp.244-
266.
68
Pr. Conf. Ilie Moldovan, Iisus Hristos – principiul absolut al unității creștine, în rev., „Ortodoxia” nr.1, 1983,
p.127
69
Pr. Prof. dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatica si ecumenica, Ed. Romania Crestina, Bucuresti, 1999, pp.
271-272.
70
Preot Ilie D. Moldovan, Invatatura despre Sfantul Duh in Ortodoxie si preocuparile ecumeniste contemporane,
teza de doctorat, in rev., „Mitropolia Ardealului” nr. 7-8, 1973, p.755.
35
şi numai în El se poate găsi adevarata unitate creştină, pentru că „temeiul unităţii şi al reconcilierii
creştine nu este o ideologie sau filozofie, ci o persoană, şi nu orice persoană, ci persoana divino-
umană, persoana lui Iisus Hristos”. 71Rolul Mişcării ecumenice nu este de a-i schimba identitatea lui
Iisus Hristos, ci este acela de a regăsi încrederea în identitatea Fiului, care ne este prezentată în
Revelaţia divină, cu toate că nu se abordează toate aspectele legate de Persoana Mântuitorului.
Această identitate a Mântuitorului este mărturisită şi transmisă generaţiilor următoare în chip
neştirbit, de către Biserica Ortodoxă. Prin actele sale liturgico-sacramentale, Biserica Ortodoxă face
posibilă cunoaşterea mesajului evanghelic, înţelegerea lui, precum şi transmiterea acestuia tuturor
creştinilor receptivi la invitaţia pe care ea o adresează.
III.2.3. Pnevmatologia
Învăţătura ortodoxă despre Duhul Sfânt, ca Persoană divină distinctă în Sfânta Treime,
descoperită clar şi lămurit în cărţile Noului Testament, a devenit dogmă de credinţă pentru orice
creştin. Această învăţătură biblico-dogmatică este specific creştină. Astfel, „pnevmatologia este
inima teologiei creştine şi atinge toate aspectele în Hristos. Ea tălmăceşte lucrările lui Dumnezeu
cel în Treime care s-a revelat, viaţa Bisericii şi pe cea a omului rugător şi înnoit. Atunci cînd fac
teologie pnevmatologică, ortodocşii invocă, se roagă, şi întrupează harul cuvântului dumnezeiesc;
astfel, pnevmatologia nu este doar vorbire despre Duhul Sfânt, ci realitate a Acestuia ca LOGOS
Cuvânt ce se sălăşluieşte în noi”.72
Prin cea de-a şaptea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care a avut loc în
Canberra, Australia, în anul 1991, dialogul teologic trece de la problema hristologică la cea
pnevmatologică, fiind prima Adunare care dezbate în sens larg această problemă. Aici a fost
dezbătută tema „Vino Duhule Sfinte şi reînnoieşte întreaga creaţie”. Documentul elaborat aici
consemnează faptul că Duhul Sfânt este sursa de viaţă, deoarece ne eliberează, ne transformă şi ne
sfinţeşte viaţa întru adevăr, şi aceasta pentru că „nu se poate rămâne în adevăr în afara comuniunii
cu Duhul Sfânt, deoarece în forma sa finală, adică în Sfânta Treime, adevărul este identic cu
71
Pr. Dumitru Popescu, Ortodoxie si contemporanitate, Ed. Diogene, Bucuresti, 1996, p.49.
72
Nikos A. Nissiotis, Pnevmatologia ortodoxa, trad. rom. de Eduard – George Iorga, in rev., „Teologie si Viata” nr.
9-12, 1991, p.177.
36
73
comuniunea, sau Adevărul este structurat în forma comuniunii”. În acest sens, Sfântul Ioan
Damaschin afirmă că Duhul Sfânt „este o putere substanţială, care există într-o ipostasă proprie ei
însăşi, care purcede din Tatăl şi se odihneşte în Fiul şi îl face cunoscut. Nu poate să se despartă de
Dumnezeu, în care există, şi de Cuvântul, pe care îl însoţeşte, şi nici nu se pierde în neexistenţă, ci
există în chip substanţial după asemănarea Cuvântului. Duhul Sfânt este viu, liber, de sine mişcător,
activ, voieşte totdeauna binele, şi în orice intenţie a lui puterea coincide cu voinţa, este fără de
74
început şi fără de sfarşit. Niciodată Cuvântul nu a lipsit Tatălui, nici Duhul Cuvîntului”. Acelaşi
document final – Unitatea Bisericii: dar şi chemare – menţionează faptul că „Duhul Sfânt, ca
promotor al comuniunii, dă celor care sunt încă despărţiţi setea şi foamea pentru comuniunea
întregită. Noi rămânem liniştiţi până când creştem împreună în acord cu dorinţa şi rugăciunea lui
Hristos că cei ce cred în El pot fi una. În rugăciune, muncind şi luptând pentru unitate, Duhul Sfânt
ne linişteşte în durere, ne distrage atenţia când noi rămânem satisfăcuţi de dezbinarea noastră, ne
duce la căinţă şi ne dă bucurie când prosperă legătura noastră”. Tratând pe larg teologia Duhului
Sfânt, patriarhul Partenios al Alexandriei, prezent la întrunire, a scos în evidenţă relaţia Duhului
Sfânt cu celelalte două Persoane ale Sfintei Treimi, prezenţa şi activitatea Lui în Biserică, legătura
Bisericii cu Duhul Sfânt, precum şi lucrarea Duhului Sfânt în creaţie, această lucrare însemnând de
fapt schimbarea vieţii, a minţii şi a atitudinii noastre faţă de lucrarea Sfintei Treimi.75
După învăţătura ortodoxă, întreg Noul Testament este plin de dovezi în ceea ce priveşte
caracterul personal al Duhului Sfânt şi dumnezeirea Sa, precum şi relaţia pe care Acesta o are în
mod special cu Fiul, în sensul că „Iisus Hristos rămâne prezent în istorie în Duhul Sfânt, împreună
cu trupul Său, Biserica, al cărei cap este, în care şi prin care actualizează fapta sa răscumpărătoare”.
76
Duhul Sfânt apare de foarte multe ori alături de Persoana a doua a Sfintei Treimi, Iisus Hristos,
încă de la Întruparea Acestuia în istoria umană, încât aceasta nu se poate face fără participarea şi a
Duhului Sfânt, ca Cel ce are menirea divină de a conlucra cu Mântuitorul în activitatea pe care
Acesta o va desfăşura pe pământ, printre oameni, cu alte cuvinte „dacă scopul Întrupării este
trimiterea Duhului Sfânt la Cincizecime, scopul Cincizecimii este continuarea întrupării lui Hristos
în viaţa Bisericii”.77
73
Dr. Dan – Ilie Ciobotea, Dorul După Biserica nedespărțită sau apelul tainic și irezistibil al iubirii treimnice, în
rev. „Ortodoxia” nr. 4, 1982, p.587.
74
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p.23.
75
Pr. Petraru Gheorghe, op. cit., p.281.
76
Pr. Prof. Ion Bria, Prezența și lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în rev., „Ortodoxia” nr. 3, 1978, p.492.
77
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credințe, trad. rom. de E. Chiosa, G. Jacotă și Pr. D. Alincăi, ed.
A II-a, Ed. Trinitas, Iași, 1999, p.119.
37
Mântuitorul vorbeşte despre Duhul Sfânt ca despre „un alt Mângâietor” ( Ioan 15, 26 ),care va
veni când El va fi plecat din această lume. Vedem, deci, o Persoană divină distinctă de cea a Tatălui,
mărturisită de către Fiul, care va rămâne de la Înălţarea Fiului la dreapta Tatălui, cu cei ce trăiesc
după învăţătura Mântuitorului. Iisus Hristos a îndeplinit lucrarea pe care Tatăl ia dat-o spre
implinire şi în care Dumnezeu avea să fie slăvit pe deplin. Deci, lucrarea Fiului este inseparabilă de
lucrarea Duhului şi că cele două Persoane sunt deofiinţă, iar în sânul Sfintei Treimi este o
conlucrare perfectă. Ca atare, dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt provine de la Tatăl: a Fiului
prin naştere, din care cauză se şi numeşte Fiul Unicul Născut al lui Dumnezeu, iar a Duhului Sfânt
prin purcedere, dar, cu toate acestea, „cunoaştem un singur Dumnezeu; iar deosebirea o înţelegem
numai în însuşirile paternităţii, fiimii şi purcederii, potrivit cauzei, cauzatului şi desăvârşirii
ipostasei, adică modului de existenţă”.78
Aşadar, în viaţa Bisericii creştine Duhul este Cel ce Se face prezent în sfintele taine, cu scopul
sfinţirii umanităţii, în Sfânta Liturghie, atunci când transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele
Mântuitorului, fiind, de asemenea, prezent în orice invocare, în orice rugăciune făcută în cadrul
cultului divin şi în Biserică, deoarece „în acest cult public Duhul Sfânt sensibilizează sufletele nu
numai în vederea unei relaţii individuale cu Dumnezeu, dar şi în vederea unei relaţii cu Dumnezeu
în cadrul întregii comunităţi, în comuniune cu toţi cei care cred. Duhul suscită în credincioşi un
sentiment de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu pentru mântuirea fraţilor lor, o afecţiune pentru
ei care este totodată afecţiune comună pentru Dumnezeu”.79
III.2.4. Scriptură, Tradiţie şi tradiţii
Ortodoxia are conştiinţa că posedă, întreg şi neştirbit, adevărul revelat al lui Hristos, sub cele
două forme – Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie – precum şi faptul că ea poate da răspunsuri
concrete la marile dileme actuale. Ea are vocaţia de a mărturisi pe Iisus Hristos, de a proclama
Evanghelia aşa cum a fost primită. Însă, pentru a scoate în evidenţă valoarea şi teologia mesajului
evanghelic, conferenţiarii au făcut apel la textele Sfintei Scripturi, la cărţile care formează această
Scriptură, punându-se astfel în discuţie valoarea şi autoritatea Sfintei Scripturi în viaţa ecclesială.
Astfel, pe lângă temele generale propuse spre discuţie şi analiză de către Mişcarea ecumenică, au
78
Sf. Ioan Damaschin, op. cit., p.31.
79
Părintele Dumitru Staniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp.106-
107.
38
mai avut loc, în cadrul unor sedinţe preliminare, dezbateri ale unor subiecte care au avut tangenţă cu
tema generală. În astfel de sedinţe, în cadrul unor secţii, au avut loc şi dezbateri privitoare la Sfânta
Scriptură şi Sfînta Tradiţie, analizându-se diferite aspecte care pot contribui la lămurirea şi
aplanarea unor divergenţe.
Încă de la conferinţa preliminară a miscării „Credinţă şi Constituţie” a fost abordată şi tema

„Despre Sfânta Scriptură”. Această conferinţă a avut loc la Geneva ( Elveţia ) în perioada 9 – 20
august 1920, sub conducerea mitropolitului Gherman Strinopoulos al Seleuciei, delegatul Patriarhiei
Ecumenice. Din partea Bisericii Ortodoxe Române a participat profesorul Dragomir Demetrescu şi
părintele profesor doctor Gheorghe Rădulescu. 80Cu toate că delegaţii ortodocşi nu au avut drept de
vot, ei au adus o contribuţie esenţială în ceea ce priveşte rolul Sfintei Scripturi în viaţa Bisericii şi a
credincioşilor, producând interesul din partea protestanţilor pentru adâncirea sensului real al
Scripturii în viaţa comunităţii creştine.
După această Conferinţă preliminară, a urmat prima conferinţă mondială a mişcării „Credinţă şi
Constituţie” ţinută la Lausanne ( Elveţia ), în perioada 3 -21 august 1927. Una din temele care s-au
dezbătut la această primă conferinţă mondială a fost şi : „Mesajul Bisericillor către lume:
Evanghelia”, comisia hotărând în unanimitate, împreună cu delegaţii ortodocşi că, pe viitor, trebuie
păstraţi termenii prin care sunt redate dogmele creştine, cât şi expresiile clasice formulate în cadrul
Sinoadelor ecumenice, precum şi dreptul Bisericii întregi, nu Bisericilor în parte, de a interpreta şi
comenta Sfânta Scriptură.81 Prin această conferinţă s-a scos în relief impactul pe care îl are Sfânta
Scriptură asupra lumii, modul de percepţie din partea oamenilor simpli, precum şi contextul în care
este transmis mesajul scripturistic. Tot acum s-a clarificat şi s-a conştientizat aspectul privind sensul
profund şi bogăţia de învăţături care este cuprinsă în paginile Sfintei Scripturi, rolul acesteia la
optimizarea şi îmbogăţirea culturii profane, şi s-a demonstrat că Sfânta Scriptură este superioară
oricărei culturi, oricărei filozofii despre viaţă şi fericire, muncă şi responsabilitate, ea fiind
normativă în descoperirea sensului pentru o viaţă autentică, fericită, optimistă şi cu nădejdea în
ajutorul pe care Dumnezeu îl poate da omului, în încercarea acetuia de a se elibera de sub orice
dictatură şi despotism, regăsind adevărata libertate în Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, căci „Domnul
este Duh, şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17 ).
Dar, cea mai mare conferinţă ecumenică a mişcării „Credinţă şi Constituţie” care a dezbătut pe
larg problemele legate de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie a fost cea de la Montreal, Canada, din
perioada 12 – 26 iulie 1963. La această întrunire, cu un puternic accent doctrinar, au participat
80
Petru I. David, op. cit. , pp. 57-58.
81
Ibidem, pp.59-60.
39
aproape 500 de delegaţi din toate Bisericile. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au participat
Î.P.S. Iustin Moisescu, mitropolit al Moldovei şi Sucevei, P.S. Teoctist Arăpaşu, episcop al Aradului,
diacon profesor Nicolae Nicolaescu şi profesorul Nicolae Chiţescu.
Tema „Scriptură, Tradiţie şi tradiţii” a făcut parte din secţia a doua şi, în cele ce urmează, redăm
câteva spicuiri din raportul acestei secţii, care ne interesează în mod special: „În cele de faţă noi
facem distincţie între numeroasele sensuri ale cuvântului tradiţie. Vorbim astfel de Tradiţie (cu T
mare), de tradiţie (cu t mic) şi tradiţii. Prin Tradiţie înţelegem Evanghelia însăşi, transmisă din
generaţie în generaţie, în şi prin Biserică, Hristos însuşi prezent în viaţa Bisericii. Prin tradiţie
indicăm cursul tradiţiei. Termenul tradiţii îl luăm în două sensuri: pentru a indica de-o parte
diversitatea formelor de expresie, iar pe de altă parte ceea ce se numeşte tradiţii confesionale...
Cuvântul are însă şi alt sens atunci când vorbim de tradiţii culturale (...). Tradiţia orală şi scrisă a
profeţilor şi apotolilor, sub îndrumarea Sfântului Duh, a dus la întocmirea Scripturilor şi la
canonizarea Vechiului şi Noului Testament, Biblia Bisericii. Faptul însuşi că Tradiţia precede
Scripturile demonstrează semnificaţia tradiţiei, dar, în acelaşi timp, arată Biblia ca tezaur al
Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia pune problema Tradiţiei şi a Scripturii într-un fel mai mult sau
mai puţin implicit; istoria teologiei creştine o pune într-un fel explicit. Dacă în Biserica primară
relaţia aceasta nu constituia o problemă, de la Reformă <<Scriptură şi Tradiţie>> au devenit subiect
de controversă (...). Astfel, putem spune că existăm ca şi creştini prin Tradiţia Evangheliei
(paradosis-ul kerygmei), atestată în Scriptură şi transmisă în Biserică şi, prin ea, prin puterea
Sfântului Duh. Luată în acest sens tradiţia este actualizată în propovăduirea Cuvântului, în
administrarea tainelor, în cult, în instrucţia creştină, în teologie, în misiunea şi mărturia adusă lui
Hristos prin viaţa membrilor Bisericii.
Tradiţia în forma sa scrisă, ca Sfânta Scriptură (cuprinzând Vechiul şi Noul Testament), trebuie
interpretată de Biserică în fiecare situaţie nouă. Aceste interpretări ale Tradiţiei se manifestă în
cristalizarea tradiţiei, în mărturisirile de credinţă, în formele liturgice ale tainelor si ale altor
elemente de cult, în propovăduirea Cuvântului şi în expunerile teologice ale doctrinei Bisericii (...).
Ca document, Scripturile nu sunt decât <<litera>>. Duhul este acela care este Domnul şi care dă
viaţă. De aceea, putem spune că interpretarea corectă (luând acest cuvânt în sensul cel mai larg),
este interpretarea care este condusă de Sfântul Duh”.82
82
Rev. Foi et vie, Paris, an LXIII, nr. 1, ianuarie – februarie 1964,, pp. 18-36; cf.Luks Vischer, Foi et Constitution
(1910-1963), Neuchatel, 1968, pp. 172-185 apud † Nicolae, Mitropolitul Banatului, Temeiurile învățăturii
ortodoxe, Ed. Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1961, pp. 126-131.
40
În acest raport, Bisericile membre Mişcării ecumenice au concluzionat, într-o atmosferă irenică,
că aceste întâlniri au loc în credinţa şi nădejdea lui Dumnezeu -Treime, şi că, în ciuda deosebirilor
dintre doctrinele fiecărei Biserici, se poate ajunge la un dialog ecumenic care poate să găsească
elemente comune şi să înainteze pe calea unităţii creştine. De asemenea, tot în acest raport se face
deosebirea clară între Tradiţie, înţeleasă ca Evanghelia însăşi, având aceeaşi valoare şi autoritate ca
ea, Tradiţie care este transmisă fidel din generaţie în generaţie, numai în şi prin Biserică, şi tradiţii,
prin care se înţeleg varietatea formelor de expresie locale creştine, legate de spiritualitatea, cultura
şi ethosul unei anumite regiuni. S-a conştientizat faptul că şi prin Tradiţie se transmite credinţa cea
adevărată în Iisus Hristos, atestată în Sfânta Scriptură şi proclamată prin Biserică, Biserica fiind
singura care poate interpreta Tradiţia scrisă sub conducerea harului Duhului Sfânt. Prin acest raport,
s-a mărturisit că Sfânta Scriptură este egală şi are aceeaşi valoare cu Sfânta Tradiţie, ele fiind cele
două metode prin care s-a transmis unica Revelaţie divină şi singurele în care se află cuprins
adevărul revelat. S-a scos în relief şi faptul că aprofundarea şi analizarea Sfintei Scripturi nu se
poate face oricum, ci numai cu ajutorul Bisericii, încât, între Scriptură, Tradiţie şi Biserică există o
legătură indisolubilă, singura legătură care poate descoperi taina Persoanei Fiului lui Dumnezeu.
La toate temele care s-au dezbătut în cadrul acestei întruniri de la Montreal, aportul delegaţiei
ortodoxe a fost semnificativ, încât el a avut datoria majoră „de a afirma cu sfinţenie în toată
puritatea ei splendoarea dreptei credinţe şi, în acelaşi timp, aceea de a face acest lucru în spirit cu
adevărat ecumenist”.83 Prin această conferinţă s-a făcut un important pas înainte, deoarece s-a putut
observa că problemele dogmatice pot fi soluţionate fără a apela la polemică, la atitudini
contradictorii, încât confesiunile creştine au demonstrat că se pot înţelege, că se pot respecta, că pot
face apel la reverenţă în faţa adevărului mărturisit în Ortodoxie şi că pot face un pas mai departe pe
calea cunoaşterii reciproce, în vederea unităţii creştine.
Următoarea conferinţă care a dezbătut problema Scripturii a avut loc tot la iniţiativa mişcării
„Credinţă şi Constituţie”, întrunire care a avut loc la Louvain, Belgia, în perioada 2-12 august 1971,
participând, de asemenea, delegaţi din toate Bisericile creştine inclusiv din partea Bisericii
Ortodoxe. La finalul sedinţelor, Comitetul I, care s-a ocupat de „Autoritatea Bibliei”, a prezentat un
raport din care spicuim următoarele: „Biblia este punctul comun de referinţă al tuturor creştinilor şi
al tuturor Bisericilor. Ea este temeiul credinţei lor şi criteriul comportării lor. Faptul că în ultima
analiză toate Bisericile îsi probează şi verifică propovăduirea şi învăţătura prin intermediul
Scripturii le dă o orientare comună. Mişcarea ecumenică însăşi s-a caracterizat mereu prin strânse
83
Prof. N. Chiţescu,Aspecte ale Conferinței mondiale pentru „Credință și Constituție” de la Montreal (12-26 iulie
1963), în rev. „Ortodoxia” nr. 4-6, p. 631.
41
contacte cu Scriptura. Studiul Scripturii a adunat pe creştinii de originile cele mai felurite. În cadrul
Mişcării ecumenice ei au învăţat să citească Biblia într-o perspectivă nouă. Orizontul lor s-a lărgit
(...).
Problema autorităţii Bibliei nu poate fi desprinsă de procesul interpretării ei în Biserică.

Referirea la inspiraţie pune chestiunea acţiunii Duhului în comunitatea Bisericii într-un fel nou.
Dacă în cadrul exegezei actuale se pare mereu că Scriptura este rezultatul acţiunii Duhului, trebuie
avut în vedere şi lungul lanţ al martorilor inspiraţi care influenţează această exegeză. Duhul a
chemat şi inspirat pe primii martori. După mărturia lor odată stabilită, nu este independenţă de
Duhul. Pentru a fi transmisibilă, ea trebuie să fie citită în Duhul. După cum odinioară a chemat
martorii, tot astfel astăzi, dezvaluind aceste mărturii indispensabile, face să nască credinţa,
supunerea şi mărturia. Duhul lucrează în Biserică”.84
Prin acest raport s-a întărit ideea că Sfânta Scriptură reprezintă o autoritate reală prin care
putem cunoaşte cuvântul şi voinţa lui Dumnezeu. S-a scos în evidenţă faptul că ea reprezintă
punctul comun al tuturor Bisericilor, confesiunilor şi denominaţiunilor creştine şi că de la
înţelegerea şi interpretarea ei corectă se poate ajunge la un real progres în apropierea Bisericilor.
Însă, pentru a se ajunge aici este nevoie ca ea să fie transpusă pentru necesităţile timpului nostru,
învăţăturile ei să fie proclamate cu alte cuvinte, care fac posibilă înţelegerea ei de către oamenii
zilelor de astăzi, din ce în ce mai secularizaţi, dar evitându-se diluarea sensului real al conţinutului
ei.
O altă conferinţă importantă care a dezbătut problema Sfintei Scripturi a fost cea desfăşurată la
Accra, Ghana, în perioada 23 iulie – 5 august 1974. La această întrunire a Comisiei „Credinţă şi
Constituţie” s-a făcut o referire specială în ceea ce priveşte raportul dintre Vechiul şi Noul
Testament, încât, la sfarşitul sedinţelor, s-a întocmit un raport, din care relatăm următoarele: „Biblia
constă dintr-un mare număr de cărţi de toate felurile care, în cele două colecţii, se referă la un singur
<<subiect>>, tratat în moduri diferite. Cei mai mulţi dintre noi indică acest subiect ca fiind
Legământul pe care Dumnezeu l-a încheiat cu noi. În acţiunea prin care El ne mântuie şi comunică
cu noi, El vrea să fie Dumnezeul nostru şi ne-a hărăzit să fim poporul Său şi să trăim ca atare.
Pentru că e vorba de acest singur subiect în toate cărţile Bibliei, atât în Vechiul cât şi în Noul
Testament, putem spune că ele formează toate împreună Sfânta Scriptură. În acest cadru comun,
scrierile Vechiului Testament mărturisesc despre alegerea dumnezeiască a lui Israel având în vedere
toate naţiunile, iar scrierile Noului Testament mărturisesc despre reînnoirea acestui Legământ în
84
Rev. Istina, Paris, an XVI, nr. 3/1971, pp. 312-325 apud † Nicolae, Mitropolitul Banatului, op. cit., pp. 131-136.
42
Iisus ca Mesia lui Israel şi Domnul tuturor, pentru mântuirea tuturor (...). De aceea, proclamarea
Vechiului Testament nu poate fi contrară mărturiei centrale a Noului Testament trebuie să fie
perspectiva de fond a fiecărei propovăduiri bazată pe Noul Testament”.85 Acest raport a scos în
evidenţă faptul că Scriptura se descoperă în Liturghia şi cultul Bisericii, iar mesajul lui Dumnezeu
către lume se află cuprins atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. În ceea ce priveşte Vechiul
Testament, conferenţiarii au mărturisit că el nu este depăsit sau perimat, ci că în el se găseşte
cuvântul lui Dumnezeu, rămânând actual şi după Hristos, împreună cu Noul Testament, formând
Scriptura integrală şi desăvârşită.
Din aceste aspecte sumare rezultă că problema Scripturii şi a Tradiţiei a fost tratată cu respect şi
reverenţă de către Mişcarea ecumenică, care a propus-o spre dezbatere tuturor Bisericilor cu scopul
de a pleca pe drumul unităţii creştine de la un punct comun: mesajul lui Hristos găsit în Sfânta
Scriptură şi experiat în Tradiţia Bisericii. Teologia ecumenică trebuie să-L facă cunoscut pe Iisus
Hristos, în maxima fidelitate faţă de Evanghelia Sa, de a-L mărturisi ca unicul şi adevăratul
Dumnezeu. Hristos este Capul Bisericii, Trupul Său mistic, şi numai din această perspectivă trebuie
mărturisit: un singur Dumnezeu şi o singură Biserică. Hristos trebuie proclamat ca fiind „şi esenţă,
şi fiinţă, şi viaţă, şi minte, şi raţiune, şi inimă, şi conştiinţă, şi bine, şi faptă bună, şi dragoste, şi
lumină, şi cale, şi adevăr, şi dreptate, şi bucurie, şi mântuire, şi înviere, şi înălţare, şi nemurire, şi
veşnicie, şi rai, şi El e toate acestea prin Dumnezeu-omenitatea Sa, prin Trupul Său Dumnezeu-
omenesc: prin Preasfânta Biserică, Biserica apostolească, Biserica Sfinţilor Părinţi, Biserica Sfintei
Predanii-Biserica Ortodoxă”86, în timp ce Tradiţia „este unitatea în duh, în fidelitate şi în
dragoste”.87
III.2.5. Ecclesiologia
Se poate afirma că ecclesiologia reprezintă punctul cel mai disputat în cadrul întrunirilor
Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru că există o gamă variată de păreri cu privire la instituţia
Bisericii. Protestanţii, în cea mai mare parte, văd în Biserică o entitate invizibilă sau una care
85
Idem , an XX, nr. 2, aprilie-iunie, 1975, pp. 253-261, apud † Nicolae, Mitropolitul Banatului, op. cit., pp. 137-
139.
86
Sfântul Iustin Popovici, op. cit., p.73.
87
Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. rom. de Nicolae Grosu, Ed. Paideia, București, 1997, p. 34.
43
aşteaptă să se desăvârşească. Mulţi dintre ei se mulţumesc să se angajeze în programe de cooperare

şi rugăciune comună. Lăsând nerezolvate disputele doctrinare de veacuri, ei speră să ajungă la
„unitatea Bisericii” prin dialog. Scopul participării ortodocşilor la dialogul ecumenic este de a-i
chema pe toţi oamenii la unirea cu Hristos în singura, adevărata Biserică a lui Hristos: nu poate
exista decât o Biserica, pentru că Hristos a întemeiat o singură Biserică. „Biserica este umanitatea
care trăieşte în comuniune liberă şi conştientă cu Sfânta Treime sau Dumnezeu cel viu şi revelat
prin Iisus Hristos”.88 Biserica Ortodoxă cheamă nu numai la dialog sau la discuţii, ci şi la convertire
autentică, „Biserica este comunitatea celor ce călătoresc prin puterea Duhului lui Hristos prin
înviere şi spre bunătăţile negrăite ale comuniunii cu El şi între toţi cei care cred. Ea ar vrea ca toţi să
se angajeze pe acest drum, ca întruparea Fiului lui Dumnezeu şi planul de mântuire să ajungă la
ultimul rod, prin lucrarea continuă a lui Hristos în Duhul Sfînt”. 89 Ea nu işi propune să judece
destinul celor din afara ei, pentru că Hristos este Cel care judecă toate. Biserica este Trupul lui
Hristos, „plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Esefeni 1, 23).
Participarea ortodoxă la Consiliul Ecumenic al Bisericilor se bazează pe Declaraţia de la

Toronto din anul 1950, care afirmă că participarea ei nu este condiţionată de recunoaşterea celorlalţi
membri ca Biserici în sensul deplin al cuvântului: „Consiliul Mondial nu poate şi nu trebuie să fie
fundamentat pe nicio concepţie anume a Bisericii. Calitatea de membru nu presupune ca fiecare
Biserică să se raporteze la celelalte Biserici membre ca la Biserici în adevăratul sens al cuvântului”.
Potrivit cu eclesiologia ortodoxă, Biserica, ca şi Ortodoxia, se identifică. Biserica este neapărat
ortodoxă, iar Ortodoxia este Biserica cea una, Sfânta, Sobornicească şi Apostolească, Trupul lui
Hristos. Niciodată nu se concepe împărţire în Biserică, ci numai despărţire de Biserică. Biserica
deţine deplinătatea adevărului revelat, a unui mod de viaţă care îl mântuieşte pe om din moarte şi îl
face „dumnezeu după har”, şi numai în totalitate şi integritatea credinţei se păstrează soborniceşte şi
ortodoxia Bisericii, în timp ce „titlul de Biserici surori utilizat în sens diplomatico-eclesial
actualmente este măgulitor, însă este nevoie de luciditate, de realism teologic, de iubire şi
întelepciune pentru a se ajunge la recunoaşterea plinătăţii eclesiale care trebuie să se regăsească
firesc în unitatea aceluiaşi trup al lui Hristos prin reflecţie teologică, iubire şi decizie eclesială la cel
mai înalt nivel”.90
88
Arhim. conf. dr. Daniel Ciobotea, Ortodoxia- Comuniune de Biserici surori egale, libere și unire întreolaltă, în
„Îndrumător bisericesc, misionar și patriotic”, vol. V, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Mănăstirea Neamţ,
1989, p. 30.
89
Pr. Prof. D. Stăniloae, Sfântul Duh în revelație și în Biserică, în rev. „Ortodoxia” nr. 2, 1974, p. 247.
90
Gorghe Petraru, Dialogul ecumenic dintre Ortodoxie și Roma în perspectiva concepției catolice actuale despre
primatul papal, în „Teologia”, revista Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad, Anul VIII, nr. 3, Arad, 2004, p. 108.
44
Biserica este recunoscută ca instituţie divino-umană, unde lucrarea lui Hristos şi a Duhului
Sfânt sunt strâns legate. Biserica „e universală prin credinţă, dar în misiunea ei se acomodează
străduinţelor specifice a fiecărui popor, într-o independenţă tot aşa de mare ca şi poporul însuşi,
Biserica are în acest sens o misiune eminamente spirituală şi un caracter sobornicesc”.91
Se vorbeşte despre Revelaţie şi multiplicitatea interpretărilor, însă numai Biserica a recunoscut

în aceste scrieri actele cu autoritate referitoare la lucrarea Mântuitorului, autoritatea ei devenind
evidentă numai în măsura în care ea primeşte calificativul de autorizată din partea Bisericii. În
procesul ei de interpretare a cuvântului lui Dumnezeu, Biserica este călăuzită de către Duhul Sfânt,
încât Sfânta Scriptură trebuie citită numai în Duhul, Cel care lucrează permanent în Biserică. Atât în
proclamarea cuvântului scripturistic, cât şi în Sfintele Taine şi în toate rugăciunile pe care Biserica
le oficiază în numele Sfintei Treimi.
III.2.5.1. Unitatea Bisericii
Din punct de vedere ortodox, logica ecumenismului o reprezintă unirea tuturor Bisericilor
creştine în integritatea învătăturii apostolice mărturisită de către Biserica primului mileniu creştin.
Natura Bisericii constă în comunicarea harului şi în întreţinerea vieţii de comuniune prin Sfintele
Taine. Refacerea unităţii vizibile a Bisericii creştine a constituit mereu o preocupare activă a
Ortodoxiei, Enciclica patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea din data de 30 mai 1902 fiind un
exemplu în acest sens şi condiţia sin qua non ca „sfânta doctrină pe care Hristos ne-a dat-o să se
păstreze neschimbată, nemestecată, neîmpărţită şi nedespărţită, aşa cum sfinţii şi de Dumnezeu
purtătorii Părinţi au hotărât-o în Sinoadele ecumenice”. Aşa cum remarcă şi pr. prof. dr. Ioan Ica,
trebuie să afirmăm faptul că „nu unitatea fiinţiala a Bisericii s-a sfărâmat (lucru de astfel imposibil
din punct de vedere ontologic şi teologic), ci unitatea creştinilor, prin procesul istoric de apariţie şi
formare a diferitelor denominaţiuni creştine”.92
Problema unităţii Bisericilor a fost mereu prezentă pe agenda de lucru a Bisericilor care a avut
loc la Evanston, S.U.A., în anul 1954, delegaţia ortodoxă greacă a afirmat că „unitatea Bisericii nu
91
Pr. Prof. D. Stăniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, în rev. „Ortodoxia” nr. 4,
1967, p..
92
Conferința teologică interconfesională ținută la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, 18-19 mai 1978, p. 550.
45
trebuie înţeleasă în mod eshatologic, ci ca o realitate prezentă care se va consuma la Parusie”. 93

Deci, unitatea Bisericii trebuie realizată în prezentul acestei vieţi, pornind de la unitate noastră în
Hristos.
O dată cu intrarea oficială a Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, la

a treia Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la New Delhi, India, din anul
1961, s-a făcut un progres important prin depaşirea viziunii ecclesiologice hristomoniste de până
acum şi considerarea unităţii Bisericii într-o prespectivă trinitară mai largă şi mai realistă, ca un dar
divin. Aici s-a pus accentul pe aspectul local al unităţii Bisericii în fiecare loc şi pe structurile
fundamentale prin care acesta se exprimă. În acest sens, în documentul introductiv de la New Delhi
se afirmă urmatoarele: „Iubirea Tatălui şi a Fiului în unitatea Duhului Sfânt este izvorul şi scopul
unităţii pe care Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt o vrea pentru toţi oamenii şi pentru creaţia
întreagă. Noi credem că participăm la această unitate în Biserica lui Iisus Hristos, care a fost dăruit
de către Tatăl spre a fi Capul trupului, Biserica posedă adevarata unitate, arătată la Cincizecime prin
darul Sfântului Duh. Prin El cunoaştem încă din vremea de acum arvuna unirii perfecte a Fiului şi a
Tatălui, care nu va aparea în deplinătatea ei decât în ziua sfârşirii tuturor lucrurilor de către Hristos
venind în slava sa Domnul, care într-o zi va realiza unitatea deplină a tuturor lucrurilor, este tocmai
Acela care ne va constrange să căutăm unitatea, pe care El o vrea de pe acum pentru Biserica Sa pe
pământ”.
La a patra Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor care a avut loc la Uppsala,
Suedia, în anul 1986, s-a îmbogăţit conceptul de unitate, unitate ce priveşte pe toţi creştinii din toate
locurile, accentuându-se dimensiunea univarsală a unităţii Bisericii, pentru că prin aceasta se
depaşeşte orice formă de egoism şi particularism, fiind un semn al unităţii viitoare al tuturor
creştinilor în Hristos. În acest sens, documentul de la Uppsala face mărturisirea că „unitatea vizibilă
a Bisericii este o unitate diversificată, în sens de catolicitate dinamică, capabilă să facă loc
94
diferitelor identităţi umane şi diverselor stiluri de emisiune şi slujire”. Adunarea generală de la
Uppsala a lansat un apel Bisericilor să devină conştiente de apartenenţa lor comună, cât şi de
vocaţia lor de a acţiona împreună subliniind că ele formează un singur trup în lume şi trebuie să
găsească noi forme în care să exprime mai bine unitatea lor în diversitate.
A cincea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nairobi, Kenya, din anul
1957, a încercat să schiţeze „viziunea unei Biserici unite ca o comunitate conciliară”, luând ca bază
definiţiile date acestui concept la întrunirile Comisiei „Credinţă şi Constituţie” de la Louvain (1971)
93
Ibidem, p. 529.
94
Ibidem.
46
şi Salamanca (1973), după care Biserica una trebuie înfăţişată ca o comunitate conciliară de
Biserici locale, autentic unite: „În această comunitate conciliară fiecare Biserică locală posedă în
comuniune cu celelalte, plenititudinea şi mărturiseşte aceeaşi credinţă apostolică; fiecare Biserică
locală recunoaşte că celelalte Biserici fac parte din aceeaşi Biserică a lui Hristos şi că inspiraţia lor
provine din acelaşi Duh. Bisericile locale sunt legate prin acelaşi Botez şi aceeaşi Euharistie şi
recunosc reciproc membrii şi ministeriile lor şi menţin strânse relaţii cu celelalte Biserici în cadrul
Adunărilor conciliare”.95
Într-un document teologic despre unitatea vazută a Bisericii, poziţia ortodoxă a fost exprimată
astfel: „Unitatea Bisericii este unitate în Hristos, prin Duhul, cu Dumnezeu Treimea. Biserica este
Trupul lui Hristos şi, după cum nu există decât un singur trup, Biserica este deci această mare taina
în care Hristos îi uneşte cu Sine prin Sfântul Duh pe toţi aceia pe care i-a ales Dumnezeu. Toate
generaţiile care s-au succedat de la Adam şi Eva până azi şi până la creştinătatea care trăieşte astăzi
nu formează decât o mică parte a acestei realităţi, care îmbrăţişează toate epocile şi uneşte cerul cu
pamantul. Astfel, unitatea Bisericii înseamnă a fi unit cu această mare şi tainică realitate
transcendentă. Aceasta este Biserica ce se manifestă în plenititudinea ei universală (catolică) în
fiecare Biserică locală. Nu trebuie să vedem în Biserica locală un element al acestei alte realităţi
care se numeşte Biserica universală, care indică adesea adunare tuturor Bisericilor locale.
Unitatea Bisericilor nu este, deci, doar un articol de credinţă pe care îl mărturisim în Simbol, ci
o cunoaştem şi în Biserica locală, sub forma comunităţii euharistice conduse de episcop, cu preoţii
şi diaconii săi. Făgăduinţele şi asigurările din cuvantarea şi rugăciunea lui Hristos, reproduse de Sf.
Ioan (13, 31 – 17, 27), inclusiv făgăduinţa ca << atunci când va veni Duhul adevărului va descoperi
adevărul întreg >> (16, 13), s-au împlinit la Cincizecime. Hristos a venit în Duhul şi i-a adunat pe
toţi care credem în El, pentru a forma Trupul Lui, Biserica. Astfel, Cincizecimea este totodată ziua
naşterii Bisericii şi experieţa permanentă de-a lungul istoriei, pe care au facut-o cei care de atunci se
alatură comunicării acelora care sunt iluminaţi şi preamăriţi în Hristos. Astfel, rugăciunea lui
Hristos pentru unitate (Ioan 17, 22) s-a împlinit şi este pe cale de a se împlini, iar adevărul este gata
să se descopere.
Este, de asemenea, o unitate care se va manifesta atunci când Hristos va apărea în toată mărirea
Sa. Biserica va fi atunci fără pată, fără păcat, complet unită cu Capul trupului, Hristos, şi va avea
parte de viaţa lui Dumnezeu-Treimea. <<Pentru ca să fie una, precum Noi una Suntem>> (Ioan 17,
95
Ibidem, p. 552.
47
22). Această unitate în Dumnezeu Treime, cu Hristos în noi şi noi în Hristos, Hristos în Tatăl şi Tatăl
în Fiul prin Duhul; este, că realitate eshatologica, criteriul şi norma Bisericii de astăzi”. 96
Tot ca o contribuţie ortodoxă la unitatea vazută a Bisericii, dar şi ca o evaluare a participării la

Adunările generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor, este şi mesajul din data de 15 martie
1992 adoptat de către şefii Bisericilor Ortodoxe întruniţi la Fanar, Turcia, din care cităm: „În
acelaşi spirit, al grijii pentru unitatea tuturor celor care cred în Hristos, am participat la Mişcarea
ecumenică din vremea noastră. Această participare s-a bazat pe convingerea că ortodocşii trebuie să
contribuie la restaurarea unităţii, cu toata puterea lor, dând mărturie faţă de Biserica cea una
nedespărţită a Apostolilor, a Părinţilor şi a Sinoadelor ecumenice. În acelaşi timp, s-a sperat că, în
vreme de mare dificultăţi, Biserica Ortodoxă ar fi avut dreptul de a conta pe solidaritatea tuturor
celor care cred în Hristos, solidaritate afirmată în mod constant ca fiind idealul principal al Mişcării
ecumenice...
Inspirată de spiritul reconcilierii, Biserica Ortodoxă a participat activ de zeci de ani la efortul de
restaurare a unităţii creştine, care constituie o poruncă expresă şi sfântă a Domnului Hristos (Ioan
17, 21). Participarea Bisericii Ortodoxe în totalitatea ei la activitatea Consiliului Ecumenic al
Bisericilor urmăreşte tocmai acest obiectiv. Aceasta este raţiunea pentru care ea nu aprobă nici o
tendinţă care ar submina obiectivul iniţial, de dragul altor interese sau motive. Din aceeaşi raţiune,
ortodocşii dezaprobă cu tărie anumite evoluţii recente în cadrul contextului ecumenic, precum
hirotonia femeilor întru preoţie şi folosirea limbajului inclusiv în cadrul referirii la Dumnezeu, ceea
ce crează obstacole serioase în calea restaurării unităţii”.97
În zilele de 23-29 iunie 1997 s-au desfăşurat în localitatea Graz, Austria, lucrările celei de-a
doua Adunări Ecumenice Europene care a avut ca temă: „Reconcilierea – dar al lui Dumnezeu şi
izvor de viaţă nouă”. În mesajul final se recunoaşte că toţi participanţii, deşi fac parte din Biserici
dezbinate, au totuşi aceleaşi temeri, tensiuni şi probleme comune ca toţi creştinii, indiferent de zona
continentului căreia îi aparţin. Ceea ce motivează Bisericile în dialogul lor este viziunea comună
creştină asupra reconcilierii şi în această privinţă, participanţii s-au angajat:
-să vestească popoarelor din Europa că „Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi:
(II Corinteni ,19);
-să caute unitatea vazută;
96
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, p. 251.
97
Ibidem, p. 248.
48
-să demareze procesul de vindecare a memoriei, în respectul istoriei;
-să favorizeze colaborarea în toate domeniile, cum ar fi misiunea, dialogul şi respectarea constiinţei
fiecărei persoane;
-să se încurajeze asociaţiile locale, instituţiile publice şi organismele europene în munca lor de
reconciliere;
-să se continue dialogurile interreligioase.
În documentul Charta Oecumenica Bisericile sunt îndrumate să realizeze următoarele:
-să depăşească sentimentul auto-suficienţei din cadrul fiecărei Biserici şi să elimine prejudecăţile;
-să promoveze deschiderea ecumenică şi cooperarea în educaţia creştină şi învăţământul teologic;
-să acţioneze împreună la toate nivelurile vieţii bisericeşti, acolo unde condiţiile permit;
-să se roage împreună pentru unitatea în Hristos, deoarece „mişcarea pentru unitate să nu fie o
mişcare de absorţie într-un singur corp eclezial, ci o căutare comună a vieţii în Hristos, a prezenţei
lui Hristos, care ne aduce pe noi toţi în unire cu EL”;98
-să înveţe şi să cunoască tradiţia şi alte forme spirituale de îmbogăţire reciprocă între Biserici;
-să se continue dialogul conştient şi intensiv la toate nivelurile dintre Biserici, si să se examineze
cum pot Bisericile să implementeze rezultatele acestui dialog;
-în cadrul controverselor şi, în special, al celor referitoare la credinţa şi morală, să se caute dialogul
în lumina Evangheliei.
Ortodoxia concepe unitatea Bisericii centrată pe şi în Persoana lui Iisus Hristos, pentru că
Hristos este prezent şi lucrează în lume până la sfârşitul veacurilor. Dar, pentru a-şi păstra unitatea,
Biserica trebuie să se păstreze în Hristos, prin Duhul Sfânt, deoarece „unitatea şi comuniunea sunt
date deodată, şi fiecare din acestea se datoreşte şi Unuia şi Altuia, adică şi lui Hristos, dar şi
Duhului, sau Duhului şi lui Hristos. Trupul este trup fiindcă are multe mădulare, iar mădularele sunt
mădulare fiindcă aparţin şi sunt ale trupului”.99
98
Pr. Nicolas Stebbing C. R., op. cit., p. 111.
99
Pr. lector Dumitru Gh. Radu, Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în rev.
„Ortodoxia” nr. 1-2, 1978, p. 77.
49
În perioada 17-22 noiembrie 2003, a avut loc la Moscova o conferinţă teologică internaţională
cu tema „Învătătura ortodoxă despre Biserică”, care a evidenţiat o mare diversitate în abordarea
eclesiologiei şi a unităţii Bisericii. În acest sens, s-a afirmat faptul că „teologia unităţii eclesiale de
astăzi trebuie însoţită de o adâncire a înnoirii teologiei biblice, pastorale şi liturgice, realizată într-o
perspectivă inter-disciplinară, aşa cum a fost ea prezentată în teologia patristică” 100, şi de aceea,
„prima cerinţă în păstrarea unităţii Bisericii este mărturisirea dreptei credinţe, ca mărturisire a lui
Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat în comuniune eternă cu umanitatea asumată de El şi
unită cu El”.101
La cea de-a noua Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor care a avut loc în
perioada 14 – 23 februarie 2006, la Porto Alegre, Brazilia 102, s-a încercat punerea unui mai mare
accent pe rugăciunea comună în Biserică şi căutarea spiritualităţii. De asemenea, importanţa
teologiei ortodoxe a fost evidenţiată şi prin cuvântul de învăţătură ţinut în cadrul rugăciunii de
deschidere a Adunării de către P. F. Anastasios, arhiepiscopul Albaniei, care a arătat ca temă
generală a Adunării nu trebuie rostită superficial, ci trebuie integrată unei noi teologii conştiente.
Adunarea a adoptat un document important – Chemaţi să devenim o singură Biserică- prin care
Bisericile membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor sunt chemate să facă mai mulţi şi mai
vizibili paşi spre unitate, având în vedere mai ales scopul de a oferi lumii un mesaj creştin coerent şi
viu. Referitor la universalitatea Bisericii, acest document mentionează următoarele: „Catolicitatea
Bisericii exprimă plinătatea, integritatea şi totalitatea vieţii sale în Hristos prin Duhul Sfânt, din
toate timpurile şi locurile. Acest mister este exprimat în fiecare comunitate a credincioşilor în botez,
în care credinţa apostolică este mărturisită şi trăită, Evanghelia este proclamată şi Tainele sunt
oficiate. Fiecare Biserică este Biserică Catolică şi nu o simplă parte a ei. Fiecare Biserică îşi umple
catolicitatea când este în comuniune cu celelalte Biserici”. S-a mai evidenţiat şi faptul că Ortodoxia
are un loc de mare importanţă în acest dialog, ca mărturisitoare a unei tradiţii vii, cu adânci şi
importante semnificaţii. Deci, o Biserică una este visul tuturor creştinilor, dar „una nu este o
expresie numerică, ci este o structură calitativă, structura unităţii pe care o dă comuniunea în
credinţă, în doctrină, în taine, cult şi disciplină canonică”.103
100
† Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Unitatea Bisericii – natura și scopul ei, în rev. „Candela
Moldovei”, An XII, nr. 11-12, noiembrie – decembrie, 2003, p. 11.
101
Ibidem, p. 13.
102
Pr. Nicolae Moșoiu, „Doamne, prin harul Tău, transformă lumea”, în rev. „Telegraful Român” nr. 9-12, martie,
2006, pp. 2,7.
103
Pr. Prof. dr. N. C. Buzescu, op. cit., p. 31.
50
III.2.5.2. Autoritatea în Biserică
O altă temă care decurge din problematica generală a eclesiologiei o constituie autoritatea în
Biserica sau poziţia episcopului în Biserică. Comuniunea dintre Biserici se menţine şi se manifestă
în mod special prin comuniunea dintre episcopii lor, această comuniune fiind un dar al lui
Dumnezeu. Problema autorităţii în Biserică este strâns legată de cea a infailibilităţii Bisericii, a
normei de credinţă sau a instanţei care decide în materie de credinţă sub asistenţa Duhului Sfânt:
credinciosul, papa, sau sinodul? Problema aceasta a fost atinsă tangenţial la diferite întruniri
ecumenice în legatură cu ministeriul, comunitatea conciliară şi a rolului sinoadelor locale şi
universale în Biserică, şi mai larg într-un document elaborat de către o Comisie mixtă anglicano –
romano-catolică, care s-a întalnit la Veneţia, Italia, în anul 1976. Documentul vorbeşte despre
autoritatea creştină, autoritatea în Biserică, autoritatea în comuniunea Bisericilor, autoritatea în
materie de credinţă, autoritatea conciliară şi primaţială. Tema este deosebit de dificilă, întrucât
ridică o serie de probleme ca cea a episcopatului şi a magisteriului Bisericii locale şi universale. E
regretabilă absenţa ortodocşilor de la acest dialog pentru conturarea unei perspective cu adevarat
ecumenice în legatură cu această temă care necesită încă studii aprofundate.104
Teologia ortodoxă afirmă că episcopul este „garant al tradiţiei” numai în Biserică, iar nu separat
de aceasta. Tradiţia Bisericii se păstrează şi se răspândeşte printre credincioşi prin Taine, iar dacă
vreun episcop se îndepărtează de la tradiţie, acesta se păstrează pe mai departe de către popor.
Istoria a demonstrat că atât în timpul lui Nestorie, cât şi în secolul al XVIII-lea, ortodoxia a fost
păstrată prin credincioşi, care au luptat pentru apărarea termenului „theotokos” (în primul caz) şi
pentru apărarea dreptei credinţe împotriva uniatismului (în al doilea caz). Astfel sa dorit să se facă o
referire indirectă la faptul că prin Conciliul I Vatican s-a hotărât că papa poate lua hotărâri
dogmatice fără consensul Bisericii, ceea ce contravine învăţăturii Bisericii primare, pentru că
succesiunea apostolică se transmite mai departe prin Biserica slujitorilor, şi nu numai unuia izolat.
În ceea ce priveşte autoritatea în Biserică, în perioada 1-8 iulie 2002, la centrul Cultural-
Pastoral „Sf. Daniil Sihastrul” Durău, România, a avut loc consultarea internaţională de lucru a
Comisiei „Credinţă şi Constituţie”, pe tema „Autoritatea şi învăţătura autoritativă”, unde s-a
discutat despre diferite aspecte ale autorităţii în Biserică. Consensul celor prezenţi s-a realizat în
104
51
afirmaţia I.P.S. Ghenadios de Sassima, conform căruia „autoritatea absolută aparţine lui Dumnezeu
şi se împărtăşeşte Bisericii prin Iisus Hristos. Ea este exercitată în Biserică sub asistenţa Duhului
Sfânt, în Tradiţia neîntreruptă, a cărei autoritate se exprimă în scrierile Sfinţilor Părinţi şi mai ales în
105
Sfintele Sinoade ecumenice şi Simbolul de credinţă care dă autoritate inspirată Bisericii”. În
acelaşi sens, „autoritatea eclesială este experienţa puterii harului lui Hristos, a iubirii lui Dumnezeu
şi a comuniunii Sfântului Duh, mai ales atunci când se constată că puterea şi cunoasterea umană
sunt limitate, nesigure şi incapabile prin ele însele să vindece, să mântuiască şi să sfinţească vieţi de
persoane şi comunităţi”.106 Deci, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, adevarata autoritate este
Hristos, veşnicul Arhiereu şi Capul Bisericii, iar exercitarea autorităţii se îndreaptă spre viaţa
Bisericii cu iubire, deoarece „iubirea înseamnă dăruire, dăruirea înseamnă smerenie, smerenia
înseamnă deschidere. Iubind, fiecare e gata să renunţe la mândria sa, la părerea sa, la exclusivismul
său; devine mai obiectiv şi astfel poate recunoaşte adevărul celuilalt fără să se simtă păgubit,
lezat”.107
De asemenea, în zilele de 17-19 septembrie 2002, au avut loc tot la Centrul Cultural Pastoral
„Sf. Daniil Sihastrul” Durău, lucrările colocviului ecumenic internaţional „A fi episcop astăzi.
Demnitatea şi dificultăţile unei misiuni”, acest colocviu concentrându-se asupra a trei direcţii
fundamentale ale demnităţii de episcop: pastor al Bisericii locale şi păstrător al credinţei universale,
părinte spiritual într-un context secularizant şi ţnvătător al Evangheliei într-o lume pluralistă. În
acest sens „episcopul este arhipastor pentru eparhia sa sau diaceza sa, dar în acelaşi timp, el este
împreună-slujitor, co-slujitor şi coresponsabil în şi pentru Biserica cea una, sfântă, sobornicească
şi apostolească a lui Hristos”.108 În comunicatul final al acestui colocviu se afirmă foarte clar că „în
calitate de păstor spiritual şi urmaş al Sfinţilor Apostoli, episcopul conduce poporul credincios către
mântuire, nu în locul lui Hristos, ci în comuniune cu Hristos, fiind prim învăţător al Evangheliei şi
prim slujitor al Euharistiei, iar eparhia sa este epifania (manifestarea) Bisericii universale într-un loc
determinat geografic”.109
În concluzie, Ortodoxia nu cunoaşte o instanţă sau o persoană infailibilă sau un criteriu extern
de a defini adevărul de credinţă şi nu confundă autoritatea eclesială cu puterea jurisdictională.
105
Pr. Lect. Dr. Dan Sandu, Consultarea internațională „Autoritatea și învățătura autoritativă”, în rev. „Candela
Moldovei”, An XI, nr. 8-9, august-septembrie, 2002, p. 4.
106
† Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Sfințenia – conținut și scop al autorității eclesiale și al puterii
învățătorești, în rev. „Candela Moldovei”, An XI, nr. 8-9, august-septembrie, 2002, p.7.
107
Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 22.
108
† Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Episcopul – păstor al Bisericii locale și al puterii universale, în
rev. „Candela Moldovei”, An XI, nr. 8-9, august-septembrie, 2002, p.10.
109
Comunicat privind Colocviul ecumenic internațional „A fi episcop astăzi. Demnitatea și dificultățile unei
misiuni”, în rev. „Candela Moldovei”, An XI, nr. 8-9, august-septembrie, 2002, p.12.
52
Autoritatea s-a manifestat mai cu seamă în procesul de apărare a credinţei ortodoxe împotriva
ereziilor. De timpuriu, Biserica a fost confruntată cu diviziuni, schisme şi devieri doctrinare. În faţa
acestor pericole, Apostolii au îndemnat mereu la păstrarea integrităţii doctrinare şi a unităţii
spirituale. După trecerea la Domnul a Sf. Apostoli, Părinţii Bisericii au căutat să păstreze unitatea în
ciuda distanţelor ce separau diferitele Biserici şi a presiunilor culturale de orice fel. S-a dezvoltat
aşa-numitul concept „regula fidei” („regula credinţei”) care a devenit un fel de etalon de „măsurare”
a diferitelor învăţături şi influenţe care au pătruns în Biserică şi care reprezintă acel corp de doctrină
şi tradiţie care era acceptat „pretutindeni şi de către toţi”. Presiunea persecuţiilor, precum şi
dezvoltarea a tot felul de curente eretice au determinat rezolvarea problemei canonului Noului
Testament şi a întărit rolul episcopului în Biserică ca garant al păstrării integrităţii doctrinare şi a
unităţii organizatorice. Aderenţa la Evanghelia apostolică aşa cum a fost ea exprimată în canonul
apostolic şi păstrată de către urmaşii Apostolilor a constituit baza unităţii Bisericii primare.
III.2.6. Documentul „B.E.M.”
Scopul principal al întrunirii membrilor Bisericilor este chemarea la unitatea vizibilă într-o
credinţă unică şi o lucrare euharistică unică, exprimată în rugăciunea şi viaţa comună în Hristos,
prin mărturia şi munca adusă lumii, progresând spre unitatea comună a Bisericilor şi implicit a
lumii. Comisia „Credinţă şi Constituţie” a Consiliului Ecumenic al Bisericilor a depus un efort
susţinut şi pentru refacerea vieţii liturgice şi sacramentale. În acest sens, a patra Adunare generală a
Consiliului Ecumenic al Bisericilor care a avut loc în perioada 4 – 20 iunie 1968, la Uppsala,
Suedia, a dezbătut pentru prima dată problema cultului creştin, legând de cult lucrarea de
propovăduire a fraţietăţii şi păcii între oameni, plecând de la ideea că în centrul cultului liturgic stă
însuşi Iisus Hristos.110 O conferinţă ortodoxă despre „Înnoirea în cult” se exprimă astfel: „Una din
consecinţele marxismului ateist a fost ocazia ce s-a oferit diferitelor comunităţi religioase să facă
prozelitism în mod deschis. Această libertate este, uneori, folosită împotriva ortodocşilor în cadrul
<< noii evanghelizări a Europei>>. Un exemplu este folosirea << ritului bizantin >> în scopul de a
face prozelitism. Oamenii sunt conduşi să creadă că, din momentul ce ritul liturgic rămâne acelaşi,
recunoaşterea unei alte autorităţi este secundară.
Trebuie să se ştie că Ortodoxia nu se identifică cu un <<rit>>, fie acesta <<bizantin>> sau

<<răsăritean>>. Ortodoxia există mult mai înainte ca aceste rituri să fi luat fiinţă, a supravieţuit în
catacombe fără preoţi şi fără rituri şi va continua să existe după dispariţia ritului bizantin.
110
Pr. Petraru Gheorghe, op. cit., p. 257.
53
Ortodoxia este o realitate mult mai profundă şi integrală, din care nu se poate detaşa Liturghia,
în timp ce e respinsă viaţa pe care aceasta e bazată. Ortodocşii trebuie să adâncească semnificaţia
esenţială a rugăciunii şi a comunităţii”.111 Prin aceste afirmaţii, Ortodoxia îşi expune foarte clar
relaţia sa cu actul liturgic, respingând categoric ideea identificării ei cu un rit oarecare.
Cât priveşte documentul de faţă, Botez, Euharistie, Ministeriu (B.E.M.), trebuie să spunem că
acesta a fost adoptat la Lima, în anul 1982, fiind unul dintre cele mai importante documente spre
realizarea unităţii creştine, el fiind rodul unor colaborări ecumenice îndelungate. Acest document
„face un salt simţitor, îndeosebi în reconsiderarea dimensiunii ontologice a Botezului, precum şi a
consecinţelor ce decurg din aceasta112”
Acest document prezintă Botezul creştin ca fiind „semnul vieţii noi în Iisus Hristos” şi ca
„participare la moartea şi la învierea lui Hristos ” 113. Problema Botezului este tratată în cinci
capitole, însoţite şi de câte un scurt comentariu. În continuare, documentul menţionează faptul că
„botezul nostru unic în Hristos constituie o chemare către Biserici, pentru ca ela să-şi depăşească
separarea şi să-şi manifeste vizibil comuniunea”.114 Făcând referire la efectele Botezului, acest
document afirmă că „cei botezaţi sunt iertaţi, curăţiţi şi sfinţiţi de Hristos; ei primesc o nouă
orientare etică, sub diriguirea Duhului Sfânt, care face parte din experienţa lor baptismală”. 115 Deşi
documentul nu vorbeşte despre iertarea şi ştergerea reală a păcatului strămoşesc, el scoate în
evidenţă trei implicaţii esenţiale ale Botezului, şi anume: legătura unităţii noastre cu Hristos şi unii
cu alţii; Botezul ne dă dreptul participării la Euharistie; angajamentul şi mărturia credinciosului care
trebuie să crească.
Documentul prezintă Taina Mirungerii, pe care nu o menţionează în mod direct, ca pe un gest

ce semnifică primirea darului Duhului Sfânt şi care se primeşte prin Botezul cu apă. 116 Ritualul
Botezului este prezentat astfel: „o invocare a Duhului Sfânt, o renunţare la rău, o mărturisire de
credinţă în Hristos şi în Sfânta Treime, folosirea apei, o declaraţie că persoanele botezate au
dobândit o nouă identitate ca fiii şi fiice ale lui Dumnezeu, şi ca membri ai Bisericii consideră că
iniţierea creştină nu este deplină fără pecetea Duhului Sfânt dăruit celui botezat şi participarea la
împărtăşanie”.117 Însă, din punct de vedere ortodox, „Botezul stabileşte o relaţie personală,
111
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, p. 257-258.
112
Drd. Ioan Sauca, Considerații ortodoxe asupra documentului ecumenic „Botez, Euharistie, Ministeriu”(Lima
1982), în rev. „Studii Teologice” nr. 7-8, 1983, p. 529.
113
Botez, Euharistie, Slujire, trad. rom. de Anca Manolache, în rev. „Mitropolia Banatului” nr. 1-2, 1983, p. 21.
114
Ibidem, p. 23.
115
Ibidem, p. 22.
116
Ibidem, p. 26.
117
Ibidem, p. 28.
54
particulară între cel care vine să mărturisească credinţa sa şi se botează şi Hristos, săvârşitorul
suprem al Tainei Botezului şi Capul Bisericii”.118
În ceea ce priveşte Euharistia, documentul menţionează că ea este „Taina darului pe care

Dumnezeu ni-l face în Hristos prin puterea Duhului Sfânt”, fiind „o proclamare şi o celebrare a
lucrării lui Dumnezeu”.119 În cele trei capitole în care este dezbătută Taina Euharistiei, documentul
relevă un progres simţitor, descoperind o serie de puncte comune, şi anume: ca mulţumire adusă
Tatălui, ca anamneză a lui Hristos, ca invocare a darului Duhului Sfânt şi ca o comuniune cu Hristos
şi cu Biserica.120 De asemenea, documentul menţionează că „oficierea Euharistiei este un moment în
care Biserica participă la misiunea lui Dumnezeu în lume”. 121 Documentul afirmă caracterul
ontologic al Euharistiei, de restaurare a persoanei umane, fapt pentru care dimensiunea socială a
slujirii creştine nu apare decât ca o expresie şi consecinţă a dimensiunii verticale. Poziţia ortodoxă
este redată într-un document, Iisus Hristo – Viaţa lumii, pregătitor pentru Adunarea generală de la
Vancouver, din 1983, astfel: „Euharistia este oferită totdeauna nu doar Bisericii, ci întregii creaţii şi
în numele ei. Deschiderea spre umanitate şi spre întreaga creaţie, acesta este semnul distinctiv al
spiritualităţii euharistice autentice. Deschiderea noastră euharistică spre lumea întreagă nu înseamnă
că adunarea euharistică îşi pierde identitatea de Trup ales al lui Hristos. Dacă, comuniunea
euharistică îşi depăşeşte toate barierele de stare şi de neam, dacă în ea nu vor mai fi nici iudei, nici
păgâni, nici slobozi, ea are totuşi integritatea ei proprie, iar celor nebotezaţi nu le este îngăduită
participarea la Euharistie. Euharistia este actul comunităţii în Hristos prin Botez şi prin Mirungere.
Comunitatea îşi deschide porţile lumii în momentul când este propovăduit cuvântul lui Dumnezeu,
dar le închide înainte de a intra în prezenţa Atotputernicului, acolo unde Hristos stă de-a dreapta lui
Dumnezeu şi unde jertfa euharistică este oferită veşnic de Hrisos – Marele Preot.
Masa este a Domnului, dar asta nu înseamnă că oricine se poate împărtăşi, fără deosebire, cu
Trupul şi Sângele Domnului. Euharia este pentru comunitate; roada vieţii euharistice este pentru
lume. Jertfa euharistică este oficiată în numele întregii creaţii, însă numai mădularele trupului lui
Hristos, integrate prin Botez şi prin Mirungere şi trăind viaţa în Hristos, pot lua parte la Sfintele
Taine. Nici unul nu suntem vrednici să o facem, iar Dumnezeu, în nesfârşita milă, ne îngăduie să ne
122
împărtăşim cu cina Euharistiei”. Deci din punct de vedere ortodox „participarea la Euharistie
exprimă dimensiunea vieţii creştine în Hristos şi este o mărturie despre Hristos în lume prin viaţa
118
Pr. Lect. Dumitru Gh. Radu, op. cit., p. 181.
119
Botez, Euharistie, Slujire, p. 36.
120
121
122
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică și ecumenică, p.259.
55
transfigurată după chipul Său a celor ce-L mărturisesc printr-o misiune cu fapta şi cuvântul spre
extinderea Bisericii în lume”.123
Documentul B.E.M. continuă cu prezentarea ritualului liturgic al oficierii Euharistiei, foarte

amplu, menţionând faptul că Euharistia poate conduce la unitatea creştină, dar trebuie să se ţină
cont de faptul că „unitatea prin Sfânta Împărtăşanie nu vine, însă, ca o esenţă fizică comună în cei
ce se împărtăşesc, sau între ei, ci ca o încoronare a unităţii spirituale de gânduri şi de iubire spre
care au crescut credincioşii prin Duhul Sfânt, rugând în comun pe Dumnezeu, lăudându-L în
comun, mărturisind în comun aceeaşi credinţă, aducând ofrandă comună a pâinii şi a vinului. Ei s-
au pregătit pentru a fi un <<trup şi un duh>> cu Hristos”.124
În concluzie, trebuie să remarcăm patru puncte deosebit de importante, şi anume: recunoaşterea

prezenţei reale a lui Hristos în Euharistie, Iisus Hristos este prezent în Euharistie, epicleza este
folosită de cât mai multe confesiuni şi se vorbeşte cum trebuie de consumarea sfintelor după
Împărtăşanie,125 însă nu se poate vorbi de o acceptare totală din partea ortodoxă a acestui document,
pentru că subiectul este dezbătut în mod parţial şi incomplet, lipsind multe elemente specifice
Ortodoxiei, textul fiind ambiguu în ceea ce priveşte săvârşitorul tainei, cât şi în neutilizarea
termenilor biblici şi patristici, foarte elocvenţi în acest sens.
În ce priveşte ultima taină analizată de acest document, şi anume Taina Preoţiei sau Ministeriul,
putem spune că ea este insuficient analizată, deoarece preoţia sacramentală nu este recunoscută de
către protestanţi, iar dialogul ecumenic este foarte greu de realizat în acest sens. În viziunea acestui
document, persoanele consacrate, chemate la misiunea harică a preoţiei sunt simpli „emisari şi
ambasadori”126 meniţi să transmită mesajul lui Iisus Hristos, fără nici o referire la lucrarea
sfinţitoare a acestora, încât documentul nu face distincţie între preoţia sacramentală şi preoţia
obştească, afirmând că „slujitorii instituiţi participă, ca toţi creştinii, în acelaşi timp la sacerdoţiul
lui Hristos şi la sacerdoţiul Bisericii”127
În legătura cu importanţa succesiunii apostolice, cu toate că s-au facut progrese importante în

unele puncte, se semnalează şi unele neajunsuri, încât „succesiunea este o expresie a permanenţei şi
deci a continuităţii misiunii însăşi a lui Hristos, la care biserica participă”. 128 Aşadar, importanţa
succesiunii apostolice ca garanţie a transmiterii harului divin, mântuitor şi a învăţăturii apostolice
123
Pr. Gheorhe Petraru, Ortodoxie și prozelitism, Ed. Trinitas, Iași, 2000, p. 353.
124
Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Euharistiei, în rev. „Ortodoxia” nr. 3, 1969, p. 359.
125
126
127
Ibidem, p. 44.
128
Ibidem, p. 51
56
nealterate este diminuată, iar acest text despre preoţie „reflectă de fapt criza din Bisericile care au
înlăturat din structura eclesială preoţia sacramentală, introducând însă hirotonia femeii şi care, de
asemenea, exercită presiuni rafinate spre a elimina şi din Bisericile tradiţionale, respectiv ortodoxă
sau catolică, sensul real al Preoţiei”.129
Privit în ansamblu, acest document nu reprezintă însă un consens, ci doar o etapă importantă în
căutarea unităţii vizibile a creştinilor. Pentru teologia ortodoxă, Sfintele Taine au o semnificaţie cu
totul aparte, şi anume „prin Botez trecem de la păgânism la creştinism, prin Mirungere trecem de la
trupesc la duhovnicesc, anticipând deplina şi definitiva spiritualizare a trupului de la parusie; prin
Maslu trecem de la boala trupească la sănătate, prin Pocăinţă trecem de la păcat la virtute; prin
Căsătorie trecem de la starea de fii trupesti la cea de părinţi trupeşti; prin Preoţie trecem de la
ipostaza de fii duhovnicesti la cea de părinţi duhovniceşti, iar prin Sfânta Euharistie devenim din
consângeni ai lui Adam, consângeni ai lui Hristos”.130 Ortodoxia face mereu chemarea celorlalte
confesiuni că „toţi laolaltă trebuie să ne întoarcem la izvoarele Scripturilor şi ale tradiţiei patristice
ale sinoadelor, spre o spiritualitate înviorată, adică recentrată şi reorientată asupra misterului central
pascal şi parusiac, spre o adevărată întâlnire în tezaurul comun al vieţii înseşi; o atare înviorare se
impune ca singura eficace pentru marea cauză a unităţii creştine”.131
În concluzie, aportul teologiei ortodoxe la teologia ecumenică este unul esenţial şi se constituie
ca pe cel al unui martor activ al vieţii Duhului în Biserică, adică al Tradiţiei, cu obligativitatea
iubirii, dialogului şi lucrării pentru unitatea creştinilor. Progresul către unitate se va face prin studiul
istoriei Bisericii şi al teologiei, însă şi prin credinţă, iubire şi speranţă. Aportul teologiei ortodoxe la
teologia ecumenică a fost scos în evidenţă, sintetic, de către un mare teolog - ierarh contemporan, în
câteva puncte care reflectă legătura indisolubilă dintre teologia şi spiritualitatea ortodoxă:132
1. Sensul ortodox al Dumnezeului Celui viu sau al Sfintei Treimi ca bază a întregii vieţi a Bisericii,
a teologiei sale, a spiritualităţii şi a înţelegerii vocaţiei lumii şi a naturii unităţii creştine;
2. Hristologia cosmică şi pnevmatologia sau inseparabilitatea dintre misiunea lui Hristos din aceea
a Duhului Sfânt în iconomia mântuirii şi în viaţa Bisericii;
3. Viziunea euharistică a unităţii creştine nu pune în opoziţie spiritualul şi socialul;
4. Viziunea ortodoxă a Bisericii şi sensul ortodox al catalocităţii care accentuează în acelaşi timp
importanţa Bisericii locale ca plinătate a Bisericii universale într-un loc dat şi necesitatea fiecărei
129
Pr. Gheorhe Petraru, op. cit., p. 356.
130
Pr. Drd. Alexandru Joiţa, Lucrarea sfințitoare a Sfântului Duh în Biserică, în rev. „Studii Teologice” nr. 7-10,
1980, p. 646.
131
Paul Evdokimov, Ortodoxia, trad. rom. de Dr. Irineu Ioan Popa, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1996, p. 373.
132
Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity,
Ed. Trinitas, Iasi, 2001, pp. 132-132.
57
Biserici de a păstra unitatea în credinţă şi viaţa sacramentală cu alte Biserici locale care sunt de
aceeaşi natură şi fundamental egale;
5. Viaţa liturgică ca centru a vieţii Bisericii şi importanţa sa pentru mărturia Bisericii;
6. Înţelegerea ortodoxă a misiunii ca << martiriu >>;
7. Unitatea dintre teologie şi spiritualitate şi dimensiunea teologiei ortodoxe apofatice şi
doxologice;
8. Importanţa limbajului simbolului şi iconic în exprimarea credinţei;
9. Importanţa vieţii ascetice şi spirituale în toată activitatea Bisericii.
Pentru a putea continua şi dezvolta aprofundarea temelor teologice, trebuie să se respecte

câteva reguli esenţiale, cum ar fi: renunţarea la prozelitism, elaborarea de concepte exacte pentru
propria doctrină, fiecare Biserică să-şi trimită reprezentanţi competenţi care să asculte şi să
primească ceea ce e spus de alţii fără să se scandalizeze, să fie permisă orice interpretare în spirit
frăţesc, să se evite polemica, adevărurile care deschid drumul unităţii să aibă prioritate, rugăciunea
comună pentru unitate, angajarea dialogului pe picior de egalitate, smerenie, eliminarea concesiilor
doctrinare, aplicarea principiului biblic al lui Gamaliel, adâncirea şi studiul Sfintei Scripturi şi al
Sfintei Tradiţii, supravegherea dialogului ecumenic de către episcopi, interzicerea luării de hotărâri
dogmatice prin vot şi în ultimul rând, schimburi de vizite ecumenice.133
133
Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., pp. 61 – 72.
58
Capitolul IV
PERSPECTIVE ORTODOXE LA ECUMENISMUL CONTEMPORAN
IV.1.1. Ecumenismul iubirii şi al adevărului
Spre sfârşitul secolului al XX-lea, secol numit şi „secolul ecumismului”, s-a constituit premiza
unui alt model de ecumenism, şi anume ecumenismul iubirii şi al adevărului. Acest model a prins
contur şi poate fi considerat a fi deschizător al dialogului iubirii, dialog ce avea să fie continuat de
cel al adevărului, ambele în căutarea refacerii unităţii creştine, dar „pentru a face paşi importanţi în
această direcţie este nevoie, întâi de toate, de o coagulare a resurselor ortodoxe, de dobândirea unei
coerenţe teologice a Ortodoxiei înşişi”.134 Se contura tot mai mult faptul că ecumenismul nu mai
este o opţiune, ci o datorie pentru creştini, iar „teologia ecumenică trebuie să fie o teologie
evanghelică şi apostolică, adică o teologie de vestire şi chemare la harurile şi la dragostea lui
Dumnezeu, la înţelegerea şi la iubirea de oameni”.135
Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului, ca reprezentantă a întregii Ortodoxii, s-a numărat

printre fondatorii Mişcării ecumenice şi ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor. S-a hotărât
deschiderea de orizonturi noi, o prima angajare fiind menţinerea unei corespondenţe constante şi a
unor vizite reciproce între capii celor două Biserici, din Apus şi din Răsărit. Aceste gesturi se înscriu
în ceea ce patriarhul ecumenic Athenagoras avea să numească: „dialogul iubii”. Acest dialog al
iubirii urma să primească un impuls în urma momentului istoric ce a avut loc la data de 7 decembrie
1965. Atunci, cei doi capi ai Bisericilor au semnat o declaraţie comună prin care ridicau anatemele
aruncate reciproc în anul 1054, prin aceasta făcând un „gest de dreptate şi iertare reciprocă”, după
cum menţionează textul documentului, încât se deschidea calea pentru dialogul adevărului. Se
134
Nicu Dumitrașcu, Ecumenism – pro și contra. Ortodoxia și Miscarea ecumenică, în „Ecumenica”, revistă
ecumenică editată de Departamentul pentru relaţii ecumenice, vol. I, nr. 1, Ed. Napoca Star, Cluj Napoca, 2003,
p. 45.
135
Pr. prof. Ioan G. Coman, Ortodoxia și Mișcarea ecumenică, în rev. „Ortodoxia”. Nr. 1-2, 1962, p. 94.
59
năşteau astfel premisele angajării împreună pe drumul ireversibil spre regăsirea unităţii depline.
Acest drum nu poate fi parcurs separat de dialogul iubirii, adică fără a se ţine cont că mai multe sunt
cele care unesc, decât cele care despart; că mărturia comună este un minim ce trebuie făcut până va
înceta scandalul despărţirii dintre fraţi. Însă, dialogul iubirii poate duce la relativism şi, de aceea
este indispensabil dialogul adevărului, care analizează ceea ce uneşte, dar si ceea ce desparte pentru
a găsi calea reconsilierii teologice, deoarece „ adevărul te angajează pentru eternitate, de aceea nu te
136
poţi juca cu el”. Dialogul adevărului, însă, lipsit de dialogul iubirii nu ar fi posibil, întrucât ar fi
polemic şi rece, şi numai astfel se poate realiza „ecumenismul integral”, care „este un ecumenism
realist”, deoarece caută să îmbine cele două mari deziderate, ale creştinismului şi ale lumii:
refacerea unităţii de credinţă, de cult şi spiritualitate creştină, şi slujirea creştină a lumii”.137
După cum puncta patriarhul ecumenic în Enciclica din anul 1092, „ceea ce este cu neputinţă la
oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”, adică, din punct de vedere teologic, „unde e Duhul, e
credinţa în Treime şi unde e credinţa este prezent Duhul şi întreaga Sfânta Treime” 138, în sensul că
„Duhul Sfânt nu este Duhul individualismului care trăieşte la marginea realităţii, într-o realitate
diminuată, iluzorie, ci Duhul comuniunii, al realităţii depline. De aceea, unde este Duhul Sfânt este
tendinţa spre universal şi sobornicesc”.139 Acest gând trebuie să ne călăuzească şi pe viitor şi să ne
dea optimismul de a continua pe acest drum. Dialogul iubirii şi dialogul adevărului trebuie avute
mereu prezente, împreună. Exagerări în dialogul iubirii au dus pe unii să numească ecumenismul
„erezia secolului XX”. Dar, dincolo de aceste exagerări, dialogul iubirii are rolul de a hrăni dialogul
adevărului şi dialogul teologic. Tocmai de aceea, dialogul iubirii trebuie să fie imperativ. Dialogul la
nivel internaţional va rămâne poate blocat, atâta vreme cât pe plan naţional vor predomina
mentalităţi reducţioniste, încât se impune, în mod nemijlocit, mai multă cunoaştere, deschidere şi
curaj care să suplinească şi să tămăduiască rănile lăsate de istorie. „Dialogul reprezintă, în fapt, o
parte integrantă a relaţiei dintre oameni de diferite credinţe şi ideologii care participă la viaţa
comunităţii”.140 Cel mai la îndemâna noastră este dialogul iubirii, răspunzând poruncii
Mântuitorului: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul
pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de
alţii” (Ioan 13, 34-35).
136
Dr. Antonie Plămădeală, op. cit., p. 17.
137
Idem, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în Teologia contemporană, teză de doctorat,
în rev. „Studii teologice”, nr. 5-8, 1972. P. 544.
138
Pr. prof. D. Stăniloae, Criteriile prezenței Sfântului Duh, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4, 1967, p. 119.
139
Ibidem, p. 127.
140
Pr. dr. Nicolae Achimescu, Religii în dialog, Ed. Trinitas, Iași, 2006, p. 15.
60
Deci, ecumenismul iubirii şi al adevărului nu va putea avea roade dacă nu este desfăşurat în şi
cu Biserica, deoarece Noul Testament ne învaţă că Biserica este „popor agonisit de Dumnezeu” (II
Corinteni 6, 16), „Trupul lui Hristos” (Efeseni 1, 22-23), „Mireasa lui Hristos” (II Corinteni 11, 2),
„Templul al lui Dumnezeu”, „Templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 3, 16). Duhul Sfânt este
prezent în comunitatea euharistică de iubire, întrucât „El luminează, dezrobeşte, integrează şi
uneşte, astfel încât în credinciosul care primeşte acest har se produce o schimbare cu totul nouă,
dinspre păcat spre virtute, dinspre ură, lipsă de grijă şi indiferenţă către aproapele, către acceptare,
înţelegere şi iubire”.141 Numai înţeleasă în sensul de liant şi temelie în acelaşi timp a relaţiilor
interumane, iubirea va birui necazurile vieţii şi, astfel, Duhul lui Dumnezeu îşi va revărsa din belsug
harul Său iubitor. Iubirea este cel mai la îndemână mijloc pentru cunoaşterea lui Dumnezeu şi
slujirea semenilor. Calitatea şi perspectiva iubirii creştine sunt arătate de către Mântuitorul prin
cuvinitele: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot
cugetul tău. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar pe aproapele tău, ca pe tine însuţi”
(Matei 22, 37-39). Cu alte cuvinte „iubirea este punerea în lucrare a celor crezute în perspectiva
celor nădăjduite”.142
IV.2. Ecumenismul secolului XXI
Ecumenismul pentru acest secol al XXI-lea şi pentru al III-lea mileniu creştin se vrea unul
„pentru pacea întregii lumi, pentru stabilitatea Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu şi pentru unirea
tuturor”, aşa cum ne rugăm Domnului în cadrul slujbelor bisericeşti. De fapt, acesta a şi fost motto –
ul întâlnirii Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Chavannes – de – Bogis, Elveţia, între 30
noiembrie şi 3 decembire 2004. Sesiunea s-a numit „Ecumenismul pentru secolul XXI” şi au
participat 106 reprezentanţi ai Bisericilor naţionale, asociaţiilor, organizaţiilor ecumenice sau
instituţiilor creştine independente, unde s-a dorit a se proclama „timpul schimbării”. A fost numită
„o sesiune epocală”, iar elementul principal în schimbările urmărite acolo a fost trecerea de la un
ecumenism instituţional la unul teologic, cultural, social, inter-denominaţional. Delegaţii au hotărât,
în cele 13 puncte, că a sosit timpul ca Mişcarea ecumenică să treacă oficial şi public la „depăşirea
141
Pr. conf. dr. Alexandru Stan, Duhul Sfânt – Înnoitorul a toată făptura, din perspectiva actuală a Ortodoxiei , în
rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1990, p. 208.
142
Pr. dr. Vasile Răducă, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editia a IV-a, Ed. Humanitas, București, 2002, p. 180.
61
prezentelor frontiere instituţionale, către o unitate spirituală, în care Bisericile să acţioneze

împreună spre binele societăţii”, unitate bazată pe consens teologic, comunitatea de credinţă. În cele
13 puncte, din care scoatem în relief doar câteva, oficialii au scos în evidenţă ceea ce ar trebui să fie
acest ecumenism pentru secolul în care am intrat. El se vrea un spaţiu unde:
1. Din ce în ce mai mulţi creştini sunt implicaţi în munca pentru unitatea creştină şi unde pritenia
dintre Biserici este strânsă;
2. Cultura deschisă şi conştient ecumenică este adoptată în viaţa de zi cu zi a oamenilor în toate
contextele şi când formarea ecumenică ocupă un loc central la toate nivelurile vieţii bisericeşti, de la
cea locală la cea universală;
3. Spiritualitatea este baza vieţii tuturor creştinilor, şi când, ca individuali, Biserici sau organizaţii,
creştinii pot să se roage împreună şi se pot încuraja unii pe alţii;
4. Diversitatea culturii şi tradiţiilor este recunoscută ca sursă a creativităţii;
5. Împreună avem posibilitatea de a fi profeţi în a confrunta nedreptăţile şi violenţa lumii şi în a-şi
permite şi a-şi asuma riscul în angajamentul nostru pentru dreptate şi pace, iar Hristos ne cheamă să
facem asta.
Însă, din cele enumerate mai sus se vede faptul că nu s-a făcut referire la o analiză teologică
pertinentă, la descoperirea şi realizarea unităţii creştine întorcându-ne la mesajul evanghelic. Fără
această abordare, există riscul ca ecumenismul secolului XXI, să se pregătească să ofere lumii un
Hristos multi-cultural şi inter-denominaţional, care să poată binecuvânta orice gen de religie, crez,
cultură, doctrină sau tradiţie. Este modelat un format care să includă vasta varietate de nuanţe
confesionale în care ortodocşii, romano-catolicii şi protestanţii, etc. Să se simtă liberi să-şi practice
„individualităţile şi cultura proprie, atâta timp cât ea nu devine ofensatoare pentru alte culturi”.
Forţele din spatele Mişcării ecumenice se mulţumesc cu atât, deşi nu se sfiesc să afirme în
declaraţia oficială a întâlnirii din Elveţia, că speră ca „Duhul Sfânt să ne conducă astfel ca într-o zi
să putem oficia Euharistia împreună, ca semn al unităţii noastre”.
Din puct de vedere Ortodox ecumenismul pentru secolul XXI este spaţiul şi timpul în care
credinţa dreaptă şi viaţa trăită în sfinţenie ne vor face vrednici de a marturisi Ortodoxia. În acest
secol, „ecumenismul ar trebui să iasă dint-o ceartă pentru cuvinte, spre a se întemeia pe un realism
experimental al mântuirii”.143 Stăruinţa în Ortodoxie, adică în modul autentic de viaţă, şi stăruinţa în
Adevarul care liberează şi mântuieşte, nu este egoism, fanatism sau dispreţ faţă de altă credinţă, ci
aceasta exprimă dimensiunea universală, iubirea şi dreptatea teologiei ortodoxe, însă „trebuie să
vezi teologia confesională proprie în lumina întâlnirii ecumenice, fiindcă numai aşa poţi acţiona
143
Olivier Clément, Adevăr și libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic
Bartolomeu I, trad. rom. de Mihai Maci, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 157.
62
creator în propria Biserică parţială”.144 Aceasta constituie ultima posibilitate pe care o oferă pentru o
schimbare duhovnicească radicală a Occidentului, care a pus prea mult accentul pe dreptate, uitând
de iubirea smerită pe care a avut-o Mântuitorul Hristos.
În perioada 16-23 august 1999, la Centrul Cultural-Pastoral „Sf. Daniil Sihastrul” de la Durău
s-a desfăşurat simpozionul ecumenic „Reconcilierea între popoarele europene: o contribuţie a
instituţiilor de educaţie teologică”, în cadrul căruia Î.P.S. Daniel, mitropolitul Moldovei şi
Bucovinei, a arătat faptul că astăzi este necesar „un ecumenism care să ne reamintească de ceea ce a
făcut pentru mântuirea şi viaţa reînnoită a umanităţii, Dumnezeu în istorie. Se impune, astfel, a
învăţa teologia în context ecumenic, adică o abordare sine ira et studio a istoriei Bisericii, a
creştinismului care este şi una a diviziunilor, a creării, datorită unor factori ideologici, mai mult
decât teologici, a unor separaţii datorate credinţei ce au dus ulterior la adevărate captivităţi, la
închiderea în sine a fiecărei Biserici; cea din Est – captivă şi supusă turcilor, cea din Vest – în lipsa
comuniunii cu Ortodoxia, supusă erorilor. De aceea, ecumenismul dintru început este o mişcare de
metanoia de reconciliere, de convertire şi reînnoire la nivel instituţional, eclesial şi personal”. Pe de
altă parte, „teologia ecumenică este o teologie, în context actual, ce trebuie să ia în consideraţie
adevărul creştin universal, Tradiţia Bisericii şi tradiţiile Bisericilor locale, cuvântul şi icoana ce
exprimă şi actualizează Revelaţia lui Dumnezeu ce se împlineşte în Hristos”.145
Convertirea inimii şi sfinţenia vieţii, coroborate cu rugăciunile pentru unitatea creştină pot fi
numite pe drept cuvânt „ecumenism spiritual”. Pe drumul ecumenic spre unitate, primatul îi revine
iubirii şi rugăciunii sincere la Hristos în Duhul Sfânt, pentru că numai aşa se vor regăsi creştinii
împreună în acea comunitate a Bisericilor pe care Hristos o formează în Duhul Sfânt, în ciuda
tuturor slăbiciunilor şi a limitelor omeneşti. De aceea, „datoria noastră este să deschidem larg
braţele înţelegerii şi iubirii tuturor celor ce manifestă o sinceră şi reală nostalgie după unire”.146
La începutul secolului al XXI-lea, teologia ortodoxă propune un dialog constant care să se

desfăşoare în spiritul învăţăturii creştine, dialog pe probleme dogmatice şi de cult, scopul fiind acela
de a se ajunge la unitatea Bisericii ca doctrină, morală, cult, organizare şi viaţă religioasă în sine.
Căci, „ce este Ortodoxia? Aluatul care dospeşte toată frământătura, fermentul unităţii creştine şi
umane globale, sau viţa de vie plantată odată pentru totdeauna într-un singur loc Ierusalim, a carei
144
Pr. Prof. Corneliu Sârbu, Despre „teologia ecumenică”, în rev. „Mitropolia Olteniei” nr. 3-4, 1963, p. 168.
145
Pr. lect. dr. Gheorge Petraru, Seminar ecumenic la Durău, în rev. „Candela Moldovei”, an VIII, nr. 9-10,
septembrie-octombrie, 1999, p. 19.
146
Mitropolit Nicolae Corneanu, Quo vadis? Studii, note și comentarii teologice, Ed. Mitropoliei Banatului,
Timișoara, 1990, p. 117.
63
seva urcă în ramificaţii ce se întind în toată lumea”. 147 Acest gen de dialog, desfăşurat în spiritul real
al ecumenismului, este cel care poate aduce cele mai mari beneficii creştinismului, deoarece aceste
dialoguri sunt cele care pot contribui la soluţionarea problemelor practice şi dogmatice ale
ecumenismului. Datorită rădăcinilor sale pnevmatologice şi ecleziologice, teologia ortodoxă trebuie
să facă parte din orice reflecţie teologică ecumenică.
Concluzii
147
Pr. prof D. Stăniloae, Criteriile prezenței Sfântului Duh, p. 106.
64
Lucrarea Aportul teologiei ortodoxe la teologia ecumenică este o modestă mărturie despre
activitatea şi participarea dinamică a teologiei ortodoxe în cadrul Consiliului Ecumeni al Bisericilor,
dar şi modul în care Biserica cea una a lui Hristos trebuie să-şi exprime şi să-şi păstreze adevărata
comoară teologică primită de la Iisus Hristos, prin Sfinţii Apostoli. Acest mesaj teologic, cuprins în
Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, a fost păstrat cu mare grija de către Ortodoxie, prin teologia şi
spiritualitatea ei, făcându-l accesibil fiecărei generaţii, în orice context istoric.
Secolul al XX-lea va rămâne în istoria creştinismului marcat prin apariţia Mişcării ecumenice şi
a unei ideologii care a devenit preocuparea şi modul de gândire al multor teologi din toate
confesiunile creştine. Pentru foarte mulţi oameni, ecumenismul a însemnat o punte pentru
apropierea credincioşilor din diferite confesiuni, spre reconciliere şi unitate. Bisericile Ortodoxe
locale s-au angajat în această mişcare încă de la început, iar unele au devenit dintre cele mai active
membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor.
Societatea de astăzi este dominată de o explozie de cultura, în cea mai mare parte superficială şi
insuficientă, care conduce la un relativism al adevărului. Sub aspect religios se poate afirma că
întalnirea dintre religie şi cultură a dat tonul unui transfer de cunoştinţe dinspre cultură către religie,
şi invers. Teologia Ortodoxă a afirmat în contextul ecumenic că între Sfânta Scriptură, Sfânta
Tradiţie şi Sfânta Biserică există o legătură indisolubilă, ele alcătuind un tot unitar ale căror părţi se
interacţionează şi se completează reciproc într-o unitate perfectă. Nu se poate întelege corect Sfânta
Scriptură decât în contextul dinamic al Sfintei Tradiţii, care nu este numai conştiinţa vie a Bisericii,
ci şi manifestarea şi lucrarea Duhului Sfânt în ea. Biserica este aleasă de către Mântuitorul Iisus
Hristos să păstreze şi să transmită adevărul revelat. Ea reprezintă comuniunea şi împreună trăirea cu
Hristos a celor ce cred şi se Botează în numele Său. Biserica a luat naştere, ca realitate istorică, în
ziua Cincizecimii, încât adevărul propoveduit de Biserică nu poate fi unul teoretic, ci o realitate vie,
este un mod de viaţă nouă, viaţa împreună cu Hristos.
Biserica Ortodoxă se numără printre părinţii fondatori ai Mişcării ecumenice şi printre membrii
fondatori ai Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Scopul ecumenismului şi al teologiei ecumenice
este realizarea unităţii vizibile a tuturor creştinilor, a Trupului unic al lui Hristos. Pentru aceasta,
comisiile ecumenice de studiu au elaborat şi elaborează concepte de unitate care, deşi nu întrunesc
întotdeauna consensul teologic, reprezintă totuşi factori de convergenţă teologică, în speranţa unui
progres pozitiv spre unitatea creştină. În acest context, pare din ce în ce mai evidentă necesitatea
65
pregătirii unor persoane special formate în problemele ecumenismului, tocmai pentru a înţelege mai
bine şi a căuta modalităţi concrete de aplicare a rezultatelor în sânul fiecărei Biserici în parte.
Aportul teologiei ortodoxe a fost unul destul de coştient, în sensul că a păstrat caracterul de
mister al credinţei, a tras un semnal de alarmă în ceea ce priveşte pericolul alunecării într-un
secularism teologic, reamintind faptul că teologia şi mistica, teologia şi experienţa spirituală merg în
acelaşi pas. Teologia ortodoxă a reamintit teologiei ecumenice cât de importantă este înrădăcinarea
în Tradiţie, îndeosebi în Tradiţia Părinţilor Bisericii şi a celor şapte Sinoade ecumenice, universal
recunoscute. De asemenea, a accentuat rolul Duhului Sfânt şi ecleziologia euharistică de
comuniune, înţelege unitatea Bisericii nu în termeni juridici, ci în comuna participare la cele sfinte,
mai ales la marele mister al Euharistiei.
Omul recent nu mai vorbeşte cu Dumnezeu, ci cu sine însuşi, într-un monolog perpetuu, fugind
de Dumnezeu, considerând că se poate desăvârşi pentru El, trăind cu sentimentul vidului spiritual
promovat de absenţa lui Dumnezeu din viaţa sa. Biserica, prin teologia sa, trebuie să combată orice
încercare de afirmare a omului fără raportare la Dumnezeu, oferind adevărata înţelegere a vieţii cu
şi în Hristos, fără de care omul nu poate ajunge la deăvârşire şi viaţă veşnică. Omul fără Hristos nu
se poate afirma, deoarece scopul vieţii noastre nu este în lumea aceasta, ci este de origine
transcendentă, de aici şi aspectul de comuniune cu Hristos.
Teologia ortodoxă a promovat în mediul ecumenic faptul că raportul Bisericii cu lumea îşi are
rădăcina în teologia despre Duhul Sfânt, ca punte de legătură între Persoanele divine şi temeiul
comuniunii lui Dumnezeu cu creaţia şi cu poporul Său. Orice comuniune dinte dumnezeu şi creaţie
este întemeiată pe participarea zidirii la viaţa sacramentală, participare care prinde contur printr-o
acţiune a Duhului Sfânt. Teologia ortodoxă ţine seamă de realitatea ecumenică de astăzi, dar tot aşa
de mult ţine seamă şi de faptul că prezenţa Duhului reprezintă o sferă în care Dumnezeu nu lucrează
singur, ci în comuniune cu credincioşii: „Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm”, afirmă
Sfântul Apostol Pavel (Galateni 5, 25). Biserica cea una a lui Hristos asigură continuitatea şi
autenticitatea rugăciunii prin varietatea şi bogăţia vieţii sale sacramentale. Viaţa creştinului, înnoită
de Duhul Sfânt şi mereu sporită de acţiunea harului, se întemeiază pe rugăciune, credinţă adevărată,
iubire si trăire intensă.
Teologia ortodoxă a rămas fidelă învaăţăturii biblice şi patristice, în care se găseşte cuvântul
Logosului divin, teologie care a formulat şi păstrat credinţa autentică. De la această teologie trebuie
să pornească, în acest nou secol şi mileniu, orice dezbatere ecumenică în perspectiva unirii tuturor
creştinilor, „ca toţi să fie una”(Ioan 17, 21).
66
Bibliografie
67
I.Surse
 Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române (I.B.M.B.O.R.), Bucureşti, 1988;
 Noul Testament cu Psalmii, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982;
 Novum Testamentum, Graece et Latine, editio XXVII, Nestle-Aland, Editura Deutsche
Bibelgesellschaff, Stuttgart, Germania, 1999;
 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatică, trad. rom. de Pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti,
1993;
 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cunoştinţa lui Dumnezeu şi
iconomia întrupării Fiului lui Dumnezeu. A doua sută, în „Filocalia sfintelor nevoinţe ale
desăvârşirii”, vol. II, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1999;
 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice. Scrieri I. Al treilea discurs teologic,
studiu introductiv şi trad. rom. de Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998
 Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, trad. rom. de
Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 1999
II.Dicţionare şi documente
 Botez, Euharistie, Slujire, trad. rom. de Anca Manolache, în rev. „Mitropolia Banatului” nr. 1-2,
1983;
 Bria, preot, prof. dr. Ioan, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, D.T.O., ediţia a II-a, Editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994;
 Called to be the one church, documentul final al celei de a IX-a Adunări generale a Consiliului
Ecumenic al Bisericilor de la Porto Alegre, Brazilia, 2006, în www.wcc-coe.org;
 Carrez, Maurice, & Morel, François, Dicţionar grec-român al Noului Testament, trad. rom. de
Gh. Badea, Societatea Biblică Interconfesională din România, Bucureşti, 1999;
 Charta Oecumenica, în www.cec-kek.org
 Comunicat privind Colocviul ecumenic internaţional „A fi episcop astăzi. Demnitatea şi
dificultăţile unei misiuni”, în rev. „Candela Moldovei”, buletinul oficial al Mitropoliei Moldovei şi
Bucovinei, An XI, nr. 8-9, august-septembrie, 2002;
 Declaraţia comună a papei Paul al VI-lea şi a patriarhului Athenagoras exprimând decizia lor
de a ridica din memoria şi din mijlocul Bisericii sentinţele de excomunicare din anul 1054, în
www.ecumenism.ro;
 Dictionary of the Ecumenical Movement, edited by Nicholas Lossky, José Miguez Bonino, John
Pobee, Tom F. Stransky, Geoffrey Wainwright, Pauline Webb, ediţia a II-a, WCC Publications,
Geneva, 2002;
68
 Enciclica Patriarhală şi Sinodală din 1920, în www.ecumenism.ro;

 Epistola Enciclică, către ortodocşii cei ce de pretutindenea, a Bisericii celei una, sfântă,
sobornicească şi apostolească, a celor patru Patriarhi ai Răsăritului, la anul 1848 de la Hristos.
Răspuns la Epistola Papei Pius al IX-lea, către Răsăriteni, în www.ecumenism.ro;
 Final statement from the consultation „Ecumenism in the 21st century”, 30 November – 3
December 2004, în www.ecumenism.ro;
 Mesajul celei de-a IX-a Adunări generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, în
www.romarch.org;
 The Ecumenical Movement. An Anthology of Key Texts and Voices, edited by Michael Kinnamon
and Bria E. Cope, WCC Publication, Geneva, 1997;
 The Nature and Pourpose of the Church: A stage on the way to a common statement, Faith and
Order, Paper No. 181, November 1998, în www.wcc-coe.org;
 The Unity of the Church: gift and calling, the Camberra statement, în www.wcc-coe.org;
 Towords and Common Understanding and Vision of the World Council of Churches, în
www.wcc-coe.org;
III. Carţi, studii şi articole
 ***, Conferinţa teologică interconfesională ţinută la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu, 18-
19 mai 1978, în rev. „Studii Teologice” nr. 5-8, 1978;
 ***, Ecumenismul şi dialogul ecumenic, Editura Presa Bună, Iaşi, 2003;
 ***, Intrarea Bisericii Ortodoxe Române în Consiliul Ecumenic al Bisericilor, în rev.
„Ortodoxia” nr. 1-2, 1962;
 7 dimineţi cu Părintele Stăniloae, convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2002;
 Achimescu, Pr. Nicolae, Religii în dialog, Editura Trinitas, Iaşi, 2006;
 Baconsky, Teodor, Puterea schismei. Un portret al creştinismului european, Editura Anastasia,
Bucureşti, 2001;
 Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Biserica şi problemele lumii de azi, trad.
rom. de Pr. Nicolae Dascălu, Pr. Dan Sandu şi Răzvan Porumb, Editura Trinitas, Iaşi, 1997;
 Beauregard, Pr. M. A. Costa de & Stăniloae, Părintele Dumitru, Mica Dogmatică vorbită, trad.
rom. de Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1995;
 Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Contribuţii ortodoxe la teologia ecumenică de azi, în rev. „Studii
Teologice” nr. 5-10, 1979;
 Idem, Ortodoxia în Europa. Locul spiritualităţii române, Editura Trinitas, Iaşi, 1995;
 Idem, Rolul şi responsabilitatea Ortodoxiei în dialogul ecumenic, în rev, „Ortodoxia” nr. 2,
1980;
 Idem, Prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh în Biserică, în rev. „Ortodoxia” nr. 3, 1978;
 Idem, Sfântul Duh în revelaţie şi în Biserică, în rev. „Ortodoxia” nr. 2, 1974;
69
 Idem, Spre plinirea Evangheliei. Dincolo de apărarea Ortodoxiei: exegeza şi transmiterea

Tradiţiei, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002;
 Idem, Teologia Ortodoxă în România contemporană. Evaluări şi perspective, Editura Trinitas,
Iaşi, 2003;
 Idem, Teologia Părintelui Dumitru Stăniloae şi hermeneutica ecumenică, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română” nr. 4-6, 2000;
 Idem, Tratatul de Teologie Dogmatică şi ecumenică, Editura România Creştină, Bucureşti, 1999;
 Idem, Un obstacol în calea ecumenismului: prozelititsmul confesional, în rev. „Biserica
Ortodoxă Română” nr. 9-10, 1970;
 Idem, Unitate şi misiune. O perspectivă ortodoxă, în rev. „Ortodoxia” nr. 4, 1989;
 Idem, Scriptură, Tradiţie şi tradiţii, în rev. „Ortodoxia” nr. 3-4, 1963;
 Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. rom. de Nicolae Grosu, Editura Paideia, Bucureşti, 1997;
 Buzescu, Pr. Prof. Dr. N. C., Eclesiologie şi ecumenism în opera Prea Fericitului Părinte
Justinian, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997;
 Chiţescu, Pr. Nicolae, Aspecte ale Conferinţei Mondiale pentru „Credinţă şi Constituţie”, de la
Montreal (12-26 iulie, 1963), în rev. „Ortodoxia” nr. 1-2, 1962;
 Idem, Mişcarea ecumenică, în rev. „Ortodoxia” nr. 1-2, 1962;
 Ciobotea, Metropolitan Daniel, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perception of Life,
Mission and Unity, Editura Trinitas, Iaşi, 2001;
 Idem, Dorul după Biserica nedespărţită sau apelul tainic şi irezistibil al iubirii treimice, în rev.
„Ortodoxia” nr. 4, 1982;
 Idem, Episcopul-păstor al Bisericii locale şi păstor al credinţei universale, în rev. „Candela
Moldovei”, An XI, nr. 8-9, august-septembrie, 2002;
 Idem, Mărturia ortodoxă şi Miscarea ecumenică, în rev. „Ortodoxia” nr. 1, 1989;
 Idem, Ortodoxia-Comuniune de Biserici surori egale, libere şi unire întreolaltă, în „Îndrumător
bisericesc, misionar şi patriotic”, vol. V, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Mănăstirea
Neamţ, 1989;
 Idem, Sfinţenia-conţinut şi scop al autorităţii eclesiale şi al puterii învăţătoreşti, în rev. „Candela
Moldovei”, An XI, nr. 8-9, august-septembrie, 2002;
 Idem, Unitatea Bisericii-natura şi scopul ei, în rev. „Candela Moldovei”, An XII, nr. 11-12,
noiembrie-decembrie, 2003;
 Clément, Olivier, Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate. Convorbiri cu Patriarhul
Ecumenic Bartolomeu I, trad. rom. de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997;
 Coman, Pr. Prof. Ioan G., Ortodoxia şi Mişcarea ecumenică, în rev. „Ortodoxia” nr. 1-2, 1962;
 Idem, Probleme de filosofie şi literatură patristică, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995;
 Corneanu, Mitropolit Nicolae, Quo vadis? Studii, note şi comentarii teologice, Editura
Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990;
 Idem, Temeiurile învăţăturii ortodoxe, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1961;
 Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, Ediţia a III-a, Editura Moldova, Iaşi, 1994;
 David, Diac. Petre I., Ecumenismul. Un factor de stabilitate în lumea de astăzi, Editura Gnosis,
Bucureşti, 1998;
70
 Idem, Premise ale dialogului anglicano-ortodox: aspectul Revelaţiei divine, teză de doctorat, în
rev. „Studii teologice”, nr. 3-6, 1976;
 Dumitraşcu, Nicu, Ecumenism-pro şi contra. Ortodoxia şi Miscarea ecumenică, în „Ecumenica”,
revista ecumenică editată de Departamentul pentru relaţii ecumenice, vol. I, nr. 1, Editura Napoca
Star, Cluj-Napoca, 2003;
 Dura, Pr. Asist. Dr. Nicolae, Iisus Hristos, viaţa lumii, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1983;
 Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. rom. de Dr. Irineu Ioan Popa, Editura I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti, 1996;
 Henkel, Pr. Dr. Jürgen, Dialog şi toleranţă. Observaţii privind delimitările conceptuale, trad.
rom. de Prof. Constantin Cârciu, în rev. „Pax et unitas. Dialog între creştini, dialog între religii”, nr.
3, iulie-decembrie, Editura Serafica, Roman, 2004;
 Ionescu, Pr. Alexandru, Lucrările celei de-a III-a Adunări generale a C.E.B., în rev. „Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 3-4, 1962;
 Joiţa, Pr. Drd. Alexandru, Lucrarea sfinţitoare a Sfântului Duh în Biserică, în rev. „Studii
Teologice”, nr. 7-10, 1980;
 Lossky, Vladimir, Tradiţie şi tradiţ0ii, trad. rom. de Paraschiv V. Ion, în rev. „Studii Teologice”,
nr. 7-8, 1970;
 Mantzaridiz, Georgios I., Globalizare şi universalitate. Himeră şi adevăr, trad. rom. de Pr. Prof.
Dr. Vasile Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002;
 Marga, Irimie, În dragoste şi adevăr. Dialogul teologic oficial ortodoxo-catolic, de la Rodos la
Balamand, Editura Paralela 45, Piteşti, 2000;
 Mihăiţă, Prof. Univ. Dr. Nifon, Ortodoxia românească în perspectivă ecumenică, în „Annales
Universitatis Valachiae”, Facultatea de Teologie Litere, Târgovişte, 2004;
 Moldovan, Pr. Conf. Ilie, Iisus Hristos-principiul absolut al unităţii creştine, în rev.
„Ortodoxia”, nr. 1, 1983;
 Idem, Învăţătura despre Sfântul Duh în Ortodoxie şi preocupările ecumeniste contemporane,
teză de doctorat, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8, 1973;
 Moşoiu, Pr. Nicolae, „Doamne prin harul Tău, transformp lumea”, în rev. „Telegraful Român”,
nr. 9-12, martie, 2006;
 Idem, Lucrările Comitetului central al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Geneva 26 august-2
septembrie 2003, în rev. „Telegraful Român”, 1-15 septembrie, nr. 33-36, 2003;
 Nissiotis, Nikos A., Pnevmatologia ortodoxă, trad. rom. de Eduard-George Iorga, în rev.
„Teologie şi Viaţă”, nr. 9-12, 1991;
 Papandreou, I.P.S. Dr. Damaskinos, Mitropolitul Elveţiei, Biserică, societate, lume, trad. rom. de
Dr. George Papaeftimiu si Pr. Petru Sidoreac, Editura Trinitas, Iaşi, 1998;
 Pavel, Pr. A., Toroczkai, C. I., Adevăratul şi falsul ecumenism. Perspective ortodoxe asupra
dialogului dintre creştini, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2010;
 Petraru, Gheorghe, Dialogul ecumenic dintre Ortodoxie şi Roma în perspectiva concepţiei
catolice actuale despre primatul papal, în „Teologia”, revista Facultăţii de Teologie Ortodoxă din
Arad, Anul VIII, nr. 3, 2004;
71
 Idem, Ortodoxie şi prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;

 Idem, Misiologie Ortodoxă, vol. I, Revelaţia divină şi misiunea Bisericii, Editura Panfilius, Iaşi,
2002;
 Idem, Seminar ecumenic la Durău, în rev. „Candela Moldovei”, An VIII, nr. 9-10, septembrie-
octombrie, 1999;
 Plămădeală, Dr. Antonie, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia
contemporană, teză de doctorat, în rev. „Studii Teologice”, nr. 5-8, 1972;
 Idem, Ca toţi să fie una, Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979;
 Popescu, Pr. Dumitru, Orotodoxie şi contemporaneitate, Editura Diogene, Bucureşti, 1996;
 Popovici, Sfântul Iustin, Biserica Ortodoxă şi Ecumenismul, trad. rom. de Adrian Tănăsescu,
Mănăstirea Sf. Arhangheli-Petru Vodă, 2002;
 Radu, Pr. Lector Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine şi problema
intercomuniunii, în rev. „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1978;
 Radu, Prot. Stavr. Dr. Simeon, Despre ecumenismul creştin, importanţa şi realizarea lui în
istorie, în rev. „Mitropolia Ardealului”, nr. 9-10, 1970;
 Răducă, Pr. Dr. Vasile, Ghidul creştinului ortodox de azi, Ediţia a IV-a, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2002;
 Ratzinger, Cardinal Joseph şi Damaschinos, Mitropolit al Elveţiei, Moştenirea creştină a
Europei, Editura Trinitas, Iaşi, 2002;
 Rezuş, Pr. Prof. Univ. Dr. Petru, Teologia ortodoxă contemporană, Editura Mitropoliei
Banatului, Timişoara, 1989;
 Rose, Ieromonah Serafim, Ortodoxia şi religia viitorului, trad. rom. de Mihaela Grosu, FEP-
Tipografia Centrală Cartea Moldovei, Chişinau, 1995;
 Sandu, Pr. Lect. Dr. Dan, Consultare internaţională „Autoritatea şi învăţătura autoritativă”, în
rev. „Candela Moldovei”, An XI, nr. 8-9, august-septembrie, 2002;
 Sârbu, Pr. Prof. Corneliu, Despre „teologia ecumenică”, în rev. „Mitropolia Olteniei”, nr. 3-4,
1963;
 Sauca, Drd. Ioan, Consideraţii ortodoxe asupra documentului ecumenic „Botez, Euharistie,
Ministeriu”(Lima, 1982), în rev. „Studii Teologice”, nr. 7-8, 1983;
 Stan, Pr. Asist. Dr. Alexandru, Iisus Hristos, Mântuitorul-izvor de viaţă, în rev. „Ortodoxia” , nr.
2, 1983;
 Stan, Pr. Conf. Dr. Alexandru, Duhul Sfânt-Înnoitorul a toată făptura, din perspectiva actuală a
Ortodoxiei, în rev. „Ortodoxia”, nr. 2, 1990;
 Stăniloae, Pr. Prof. D., Criteriile prezenţei Sfântului Duh, în rev. „Studii Teologice”, nr. 3-4,
1967;
 Idem, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, în rev. „Ortodoxia”, nr. 4,
1967;
 Stebbing C.R., Pr. Nicolas, Anglicanism şi Ortodoxie. Perspective religioase pentru o lume
postmodernă, trad. rom. de Mircea Szilagy, Editura Marineasa, Timişoara, 2003;
 Sterea, Tache, Credinţă şi misiune, Editura Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, Bucureşti, 1999;
72
 Teacu, Pr. Eugen Sebastian, Educaţia Teologică Ortodoxă şi Temele Ecumenice, în rev.
„Candela Moldovei”, An IX, nr. 3, martie, 2000;
 Vasilescu, Diacon Prof. E., O nouă disciplină în învăţământul nostru teologic, în rev. „Glasul
Bisericii”,nr. 6-7, 1951;
 Viezuianu, Pr. Dr. Dumitru, Hristologia Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel,
Editura Tipografiei Offsetcolor, Râmnicu-Valcea, 1999;
 Ware, Episcop Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credinţe, Ediţia a II-a, trad. rom. de E. Chiosa,
G. Jacotă şi Pr. D. Ailincăi, Editura Trinitas, Iaşi, 1999;
 Yannoulatos, † Anastasios, Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Ortodoxia şi problemele
lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003;
 Zielinsky, Vladimir, Dincolo de ecumenism, trad. rom. de Carmen Dobre, Editura Anastasia,
Bucureşti, 1998.
73
Declaraţie
Subsemnatul, Chiroşcă I. C. Mircea Sebastian, candidat la titlul de licenţă în teologie ortodoxă,

declar că la elaborarea lucrării Aportul teologiei ortodoxe la teologia ecumenică, pe care o prezint
ca teză de licenţă la disciplina Misiologie şi Ecumenism nu am folosit alte lucrări decât cele
menţionate în lista bibliografică şi în aparatul critic.
Iasi, iunie 2011
Chiroşcă Mircea Sebastian
74

Licenta Chirosca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Chirosca

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Licenta Chirosca

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

„Aportul teologiei ortodoxe la teologia ecumenicaă ”

Mult stimaților mei părinți profesori,

Respectuosă stimă, reverență și adâncă recunoștință pentru frumoasele, înaltele învățături și

De asemenea, deplină recunoștință pentru bunăvoința și dragostea cu care m-au înconjurat,

I.Cine şi ce este Ortodoxia?..........................................................................................................7

II.Mişcarea ecumenică – tradiţie şi actualitate............................................................................10

II.1.Ecumenismul – origine şi evoluţie.................................................................................10

II.2.Mişcarea ecumenică – constituire şi perspective...........................................................13

III.Contribuţii ortodoxe la Mişcarea ecumenică..........................................................................18

III.1.Vocaţia şi deschiderea ecumenică a Ortodoxiei...........................................................18

III.1.1.Inceputurile contribuţiei ortodoxe în cadrul Mişcării ecumenice.......................21

III.1.2.Momentul New Delhi, 1961...............................................................................24

III.2.Documente teologice ortodoxe în perspectiva Mişcării ecumenice.............................28

III.2.4.Scriptura, Tradiţie şi tradiţii...............................................................................40

IV.Perspective ortodoxe la ecumenismul contemporan...............................................................61

IV.1.Ecumenismul iubirii şi al adevărului.............................................................................61

IV.2.Ecumenismul secolului XXI.........................................................................................63

Trăim într-o lume în care „toleranță”, „sincretism”, „pluralism religios”, „globalizare”,

CINE ȘI CE ESTE ORTODOXIA?

MISCAREA ECUMENICĂ – TRADIȚIE ȘI ACTUALITATE

II.1. Ecumenismul – origine și evoluție

În societatea de astăzi, în toate mediile posibile se vorbește și se vehiculează din ce în ce mai

Etimologic, noțiunea de ecumenism provine din limba greacă, de la substantivul oίκουμένη,

1. un sens geografic; din perspectiva acestui sens, noțiunea de ecumenism derivă de la

În fine, „ecumenismul a devenit o realitate teologică începând cu prima ruptură în sânul

1. „Evanghelizarea lumii în această generație”: Edinburgh (Scoția), 1910;

14. „Dumnezeule în harul Tău transformă lumea”:Porto Alegre (Brazilia), 2006;

II.2. Mișcarea ecumenică-constituire și perspective

Aportul întâistătătorilor Bisercicilor în noul context al întrunirilor creștine, în scopul de a

1. Consiuliul Ecumenic al Bisericilor (C.E.B.);

a. Creștinismul Practic (Life and Work);

Consiliul Ecumenic al Bisericilor este organizat după cum urmează:

De asemenea, Conferința Bisericilor Europene a organizat și a susținut următoarele Adunări

1. Nyborg (Danemarca), 1959: „Creștinismul european în lumea secularizată de azi”;

1. Praga (Cehoslovacia), 1961: „Iisus Hristos-speranța lumii”;

CONTRIBUŢII ORTODOXE LA MIŞCAREA ECUMENICĂ

III.1. Vocaţia şi deschiderea ecumenică a Ortodoxiei

mărturisirea adevărului, deoarece semnele şi vestigiile unităţii creştine se găsesc în teologia

III.1.1. Începuturile contribuţiei ortodoxe în cadrul Mişcării ecumenice

De asemenea, menţionăm prezenţa ortodocşilor în „Asociaţia mondială pentru promovarea

Deci, Ortodoxia nu a stat pasivă, şi ea chiar a contribuit la funcţionarea Mişcării ecumenice,

III.1.2. Momentul New Delhi, 1961

a) Integrarea „Consiliului Internaţional al Misiunilor” în Consiliul Ecumenic al Bisericilor;

Într-un interviu acordat postului de radio-televiziune Canada , cu prilejul celei de a treia

Prezenţa benefică a Bisericii Ortodoxe Române şi , implicit, a teologiei ortodoxe în cadrul

La aniversarea, pe 20 noiembrie 2006, a 45 de ani de la intrarea în Consiliul Ecumenic al

În acest sens, un obstacol în calea realizării dialogului sincer şi respectuos îl constituie

III.2. Documente teologice ortodoxe în perspectiva Mişcării ecumenice

Mişcarea ecumenică are menirea de a chema toate confesiunile şi Bisericile creştine la

Biserica Ortodoxă, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, învaţă şi mărturiseşte că

Importanţa ecumenică a hristologiei este evidenţiată, în primul rând, de preocuparea teologiei

Dialogul teologic ecumenic în cadrul Adunărilor generale ale Consiliului Ecumenic al

Şi la a patra Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Uppsala, Suedia, care

La a cincea Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor de la Nayrobi, Kenia, din

Aşadar, „ecumenismul nu poate fi conceput decât ca exigenţă a vieţii în Hristos, ca sete de

III.2.4. Scriptură, Tradiţie şi tradiţii

Încă de la conferinţa preliminară a miscării „Credinţă şi Constituţie” a fost abordată şi tema

Problema autorităţii Bibliei nu poate fi desprinsă de procesul interpretării ei în Biserică.

aşteaptă să se desăvârşească. Mulţi dintre ei se mulţumesc să se angajeze în programe de cooperare