ANALIZA JURIDICĂ A CONTRACTULUI DE EXPEDIŢIE

IURIE MIHALACHE, DOCTOR ÎN DREPT, LECTOR UNIVERSITAR

Dans la doctrine juridique nationale le contrat d'expédition a été moins étudié, c'est pourquoi cet article sera d'une grande utilité. Dans le droit national il n'y

a pas de concept bien défini du contrat d'expédition. L'expédition est régi par le Code civil de la République de Moldova et le Règlement sur les services de

transport et d'expédition. Comme d'autres contrats civils, le contrat d'expédition a une structure: les parties, l'objet, le prix, la durée, les droits, les

obligations et la responsabilité des parties contractantes. Dans ce contexte, le contrat d'expédition ne doit pas être confondu avec le contrat de transport.

Ils sont deux contrats différents.

1. Consideraţii prealabile

Activitatea de transport presupune nu numai deplasarea mărfurilor, ci şi o serie de activităţi conexe, precum încărcarea, descărcarea, asigurarea,

depozitarea, perfectarea documentelor etc. Fără îndoială, că rolul principal şi centrul acestor operaţiuni îl reprezintă transportul de mărfuri, dar, tocmai în

scopul de a ajuta la efectuarea acestuia, a luat naştere expediţia de mărfuri.

Scopul expediţiei este de "a uşura" sarcinile transportatorului în legătură cu procesul de transport, prin îndeplinirea lucrărilor de ambalare, încărcare,

descărcare, depozitare, curăţare etc. [1] Dar înainte de a transporta marfa, clientul este în drept să aleagă cum să o facă. Prima soluţie, ar fi ca el să se

adreseze unui transportator (companie de transport) cu care să încheie contract de transport de mărfuri. Transportatorul se va angaja la deplasarea

mărfurilor, în timp ce toate operaţiunile de expediţie (încărcare, descărcare ş.a.) vor fi pe seama clientului. În unele cazuri, serviciile respective sunt

îndeplinite nemijlocit de persoanele care înfăptuiesc transportarea, de exemplu, de şoferi. Pentru operaţiunile de expediere aceştea au dreptul la o plată

suplimentară la salariu [2]. Cea de-a doua soluţie constă în încheierea a două contracte separate, un contract de expediţie, cu un expeditor specializat

(companie de expediţie a mărfurilor) şi un contract de transport, cu un transportator (companie de transport). Modalitatea respectivă este mai puţin

eficientă, deoarece presupune timp şi cheltuieli suplimentare. În fine, cea de-a treia soluţie, şi cea mai eficientă, constă în încheierea unui singur contract,

numit contractul de prestare a serviciilor de transport şi expediţie, pentru ca expeditorul, în schimbul unei taxe, să efectueze toate acţiunile ce ţin de

ambalarea, încărcarea mărfurilor, întocmirea documentelor, precum şi transportarea propriu-zisă a mărfurilor de la punctul de pornire până la cel de

destinaţie.http://dreptprivat.wordpress.com/wp-includes/js/tinymce/plugins/wordpress/img/trans.gif

Reglementarea. La etapa actuală, contractul de expediţie este reglementat în Codul civil al Republicii Moldova [3](Capitolul VI "Expediţia", art.1075-1085) şi

în Regulamentul prestării serviciilor de transport şi expediţie din 09.12.1999 [4]. În legislaţia R.S.S. Moldoveneşti de până în anul 1964 contractul de

expediţie nu a avut reglementare proprie, ci era studiat ca parte componentă a contractului de transport de mărfuri şi doar în privinţa transportului auto [5].

Contractul de expediţie dobândeşte reglementare odată cu adoptarea Codului civil din 1964 [6], fiind reflectat în Capitolul 32, intitulat "Expediţia", art.398-

401.

2. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de expediţie

Definiţia legală a contractului de expediţie este dată la art.1075 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia prin contractul de expediţieo parte (expeditor) se

obligă, pe contul şi în numele celeilalte părţi (client) sau în nume propriu, să încheie un contract de transport şi să efectueze actele necesare în vederea
efectuării transportării, iar clientul se obligă să achite remuneraţia convenită (comision).

Caracterele juridice. Ca şi încazul altor contracte juridico-civile, contractul de expediţie este consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros, comutativ, cu

executare succesivă, public, intuitu personae.

Caracterul consensual al contractului se exprimă prin faptul că expeditorul se obligă să efectueze actele necesare pentru pregătirea transportării, iar

clientul se obligă să achite o remuneraţie pentru aceasta. Cuvântul "se obligă" ne indică că contractul este consensual, indiferent de tipul contractului. Nu

are importanţă în ce mod expeditorul se obligă să ofere clientului serviciile de expediţie (cu propriile puteri ori numai să intermedieze prestarea lor),

drepturile şi obligaţiile pentru expeditor iau naştere din momentul semnării contractului de expediţie.

Până a semna contractul de expediţie, părţile trebuie să convină asupra clauzelor lui esenţiale. Acestea sunt două: - obiectul şi mărimea remuneraţiei.Există

şi altă părere, că condiţii esenţiale ale contractului de expediţie sunt condiţiile ce ţin de obiectul contractului şi condiţiile prevăzute în contract asupra

cărora părţile au ajuns la un acord de voinţă [7]. Asupra faptului că mărimea remuneraţiei reprezintă o clauză esenţială, indică modalitatea în care

legiuitorul a formulat noţiunea contractului - "să achite remuneraţia convenită" (art.1075).

În literatura de specialitate autohtonă, profesorul Oleg Efrim susţine că predarea/preluarea bunurilor a căror transportare urmează a fi organizată nu

reprezintă o condiţie necesară pentru încheierea contractului de expediţie, acestea reprezentând executarea obligaţiilor contractuale [8]. În aşa mod, se

accentuează ideea că în legislaţia naţională contractul de expediţie nu poate fi real, ci numai consensual. Dar poate fi întâlnită şi opinia contrară, expusă de

profesorul rus N.Оstroumov, potrivit căruia dacă transportatorul îşi asumă în acelaşi timp şi obligaţiile de expeditor, contractul de expediţie este un contract

real [9].

Bineînţeles, nu suntem de acord cu opinia profesorului N.Оstroumov, deoarece în Codul civil al R.M. practic toate contractele poartă caracter consensual,

spre deosebirea de legislaţia rusă, în care mai multe contracte sunt reale. Cu referire la opinia profesorului Oleg Efrim că mărimea remuneraţiei ar constitui

condiţie esenţială pentru încheierea contractului de expediţie este una discutabilă. Or, nu mărimea remuneraţiei interesează cel mai mult, ci faptul

existenţei acesteea, fiindcă un contract de expediţie cu titlu gratuit nu mai este contract de expediţie, ci devine automat contract nenumit. Mărimea

remuneraţiei convenite de părţi în contract nu influenţează asupra valabilităţii contractului. Ea vizează interesul de afacere (profit) al expeditorului şi

clientului. Prin urmare, condiţie esenţială la încheierea contractului de expediţie nu este mărimea remuneraţiei, ci prezenţa remuneraţiei. Deşi Codul civil al

R.M. merge pe ideea potrivit căreea expeditorul efectuează el însuşi transportul atâta timp cât în contract nu s-a prevăzut altfel (art.1082), Codul civil nu

conţine însă nici o normă care ar sugera că contractul de expediţie este real.

Caracterul sinalagmatic presupune că drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de expediţie sunt corelative, şi anume: expeditorul în schimbul

remuneraţiei pe care o primeşte de la client se obligă să execute sau să organizeze executarea obligaţiilor contractuale, iar clientul are dreptul de a cere

serviciile respective, graţie sumelor de bani pe care le achită.

Caracterul oneros al contractului de expediţie rezultă chiar din noţiunea acestuia, dată la art.1075 alin.(1) din Codul civil, că "expeditorul se obligă să încheie

(...) şi să efectueze (...)", iar "clientul se obligă să achite remuneraţia convenită (comisionul)". Cu alte cuvinte, ambele părţi la contract doresc să obţină un

folos patrimonial din acţiunile pe care le realizează [10], şi anume: expeditorul - să obţină banii (remuneraţia), iar clientul - să-i fie prestate în mod calitativ

serviciile de expediţie.
La fel, contractul de expediţie este comutativ şi cu executare succesivă. Caracterul comutativ al contractului se exprimă prin faptul că volumul de drepturi

şi obligaţii ale părţilor sunt cunoscute de la momentul încheierii contractului. Atât clientul, cât şi expeditorul îşi cunosc cu exactitate ce au de făcut şi care

vor fi rezultatele acţiunilor prestate de ei. Contractul de expediţie are o executare succesivă, adică cel puţin una din părţi desfăşoară acţiunile sale prin mai

multe prestaţii succesive. Astfel, acţiunile expeditorului nu pot fi realizate imediat, ci ele durează în timp, fiind alcătuite din numeroase acte materiale şi/sau

juridice (căutarea unui transportator, încheierea unui contract de transport pe numele clientului, ambalarea, încărcarea, fixarea mărfurilor etc.). Deşi

achitarea remuneraţiei de către client se face dintr-o singură dată, acest lucru nu schimbă însă caracterul succesiv al obligaţiei din contractul de expediţie.

În doctrină se duc discuţii în privinţa caracterului public al contractului de expediţie. În general, prin contracte publice înţeleg acele contracte în care

persoana ce face oferta publică de a presta anumite servicii este obligat să încheie contract cu oricine îşi manifestă acceptul de a beneficia de aceste

servicii. Potrivit opiniei profesorului S.Stepanov, contractul de expediţie este un contract public în virtutea poziţiei de profesionist ce o deţine expeditorul,

dar şi a legăturii strânse pe care contractul de expediţie o are cu contractul de transport (n.n. - contractul de transport întotdeauna poartă caracter public)

[11]. Alţi autori dimpotrivă, sunt de părerea că caracterul public nu are nimic în comun cu contractul de expediţie.

În ce ne priveşte, considerăm că din legislaţia naţională nu putem desprinde caracterul public al contractului de expediţie. Atâta timp cât expediţia nu va fi

o activitate pur profesională, prestată în bază de licenţă, contractul de expediţie nu va putea deveni contract public. Or, în prezent cum poate fi explicată

situaţia în care oricine este în drept să desfăşoare o activitate de expediţie? Singura excepţie o vedem în cazul companiilor de transport şi expediţie, care

desfăşoară această activitate pe principii profesionale. În virtutea art.981 din Codul civil, ele sunt obligate să încheie contracte cu oricine manifestă interes

în acest scop: "persoana care face publică oferta de transport de persoane şi bunuri (n.n. - oferta publică de expediţie) este obligată să încheie un contract

de transport (n.n. - contract de expediţie), cu excepţia cazurilor în care există un motiv serios de a refuza".

În principiu, contractul de expediţie de mărfuri are caracter intuitu personae, deoarece expediţionarul se bucură, de regulă, de încrederea clientului său [12].

Legea însă nu stipulează obligativitatea expeditorului de a presta personal serviciile, astfel încât expeditorul poate antrena în activitatea sa şi terţe

persoane, conservând răspunderea pentru acţiunile lor [13].

3. Părţile contractului de expediţie

Părţile contractului de expediţie suntexpeditorulşi clientul. Din nefericire, în Codul civil lipsesc normele juridice ce ar stabili careva cerinţe faţă de părţile

contractului de expediţie În consecinţă, acest lucru şi l-au asumat autorii în manualele juridice de specialitate, fiecare având punctul său de vedere.

Expeditorul. Expeditor este întreprinzătorul autorizat pentru o astfel de activitate. El îşi desfăşoară activitatea sub formă de "întreprindere" (firmă

specializată în expediţie), în nume propriu şi cu scopul obţinerii de profit.Expeditor poate fi şi transportatorul, dacă acesta, pe lângă activitatea de transport,

se ocupă şi cu cea de expediţie. Faptul că transportatorul poate dobândi calitatea de expeditor se explică prin semnificaţia largă atribuită de legiuitor

contractului de expediţie [14]. În sens larg, operaţiunea de expediţie îmbină contractul de transport cu cel de expediţie, pe când în sens restrâns, expediţia

se limitează la acţiuni accesorii (încărcare, descărcare, ambalare, cântărire, supraveghere), fără efectuarea transportului.

La etapa actuală, majoritatea transportatorilor de mărfuri din Republica Moldova sunt în acelaşi timp şi expeditori. De aceia, companiile naţionale ce

prestează servicii în domeniul transportului sunt în acelaşi timp şi companii de expediţie, fiind denumite "companii de transport şi expediţie". Pe când în

practica internaţională se conturează o altă tendinţă, potrivit căreea expeditorul nu trebuie să fie transportator. Expeditorul trebuie să apere interesele
clientului în raport cu transportatorul. Dacă expeditorul este în acelaşi timp şi transportator sau invers, dacă transportatorul este şi expeditor, atunci

interesele clientului nu mai pot fi protejate pe deplin.

În literatura autohtonă de specialitate se subliniază (Oleg Efrim) că "în calitate de expeditor pot figura persoanele care desfăşoară activitate comercială

(societăţile comerciale, întreprinzătorii individuali şi organizaţiile necomerciale), ţinând cont de capacitatea specială" [15]. Privim critic opinia respectivă şi

ne întrebăm: cum pot figura în calitate de expeditori organizaţiile necomerciale?

Bineînţeles, din prevederile Codului civil rezultă că organizaţiile necomerciale (fundaţiile, instituţiile, asociaţiile etc.) pot practica activitatea de

întreprinzător, doar că într-o modalitate restrânsă, şi anume: organizaţia necomercială este în drept să desfăşoare activitatea economică ce rezultă

nemijlocit din scopul prevăzut în contract. Pentru practicarea activităţii economice care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut, organizaţiile

necomerciale pot fonda societăţi comerciale şi cooperative (art.188 alin.(1) şi (2)). Spre exemplu, o fundaţie îşi construieşte sediul, motiv din care are

nevoie de materiale de construcţie. În acest scop, fundaţia este în drept să-şi fondeze o societate comercială (un SRL, de exemplu), care s-ar ocupa cu

producerea materialelor de construcţie şi transportarea lor la locul de construcţie, pentru propriile necesităţi. Însă activitatea de expediţie, prin esenţă,

presupune altceva, şi anume prestarea lucrărilor ajutătoare procesului de transport, care sunt efectuate în folosul altcuiva în schimbul unei contraprestaţii,

numită comision.

Clientul. Clientpoate fi persoana fizică sau persoana juridică care deţine în proprietate, în locaţiune sau în baza unui alt titlu mărfuri, doreşte să efectueze

transportarea lor şi plăteşte preţul în schimbul serviciilor care i se prestează. Nu este necesar ca clientul să fie în acelaşi timp şi întreprinzător [16].

În calitate de client poate fi un întreprinzător (întreprinzător individual (întreprindere individuală), societate comercială, întreprindere de stat şi municipală,

cooperativă) care doreşte să îşi transporte mărfurile şi are nevoie de ajutor în acest scop. Client poate fi şi o persoană ce nu are calitatea de întreprinzător

(consumatorii persoane fizice, societăţile necomerciale - partide politice, organizaţii religioase, fundaţii etc.), care la fel doresc să transporte anumite

mărfuri pentru necesităţi ce nu sunt legate de activitatea de întreprinzător. Dacă în calitate de clienţi participă consumatorii persoane fizice, atunci

raporturilor dintre expeditori şi consumatori se vor aplica şi dispoziţiile Legii nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor [17].

Numărul clienţilor din contractul de expediţie nu este atât de mare, deoarece nu este suficient ca persoana fizică ori persoana juridică să dispună de

anumite bunuri pe care să dorească a le transporta, mai este necesar ca clientul să fie cel care trimite spre transportare bunurile ori destinatar al lor. Se are

în vedere că dacă ar lipsi contractul de expediţie, clientul oricum ar recurge la transportarea mărfurilor, în baza unui contract de transport, pe care l-ar

încheia cu transportatorul [18]. În Comentariul Codului civil al R.M., profesorul Dorin Cimil ajunge la o concluzie diferită de cea a autorilor ruşi, şi anume,

consideră că "în calitate de client în contractul de expediţie, pe lângă destinatar şi persoana ce trimite spre transportare bunurile, poate figura însuşi

proprietarul mărfurilor, cărăuşul sau alte persoane interesele cărora sunt legate de transportare ca urmare a raporturilor contractuale cu primii" [19]. Cu alte

cuvinte, autorul susţine că în privinţa cercului de clienţi nu sunt careva limite, oricine poate deveni client în contractul de expediţie, numai ca interesele lui

să fie legate de transportare.

Într-adevăr, am putea aduce contraargumente la cele expuse, numai că ele sunt ineficiente atâta timp cât Codul civil al R.M. nu stabileşte cu exactitate cine

poate deveni client şi expeditor în contractul de expediţie. Până atunci însă, vom continua să avem puncte de vedere diferite.

4. Obiectul contractului de expediţie

Obiectul este cel care deosebeşte contractul de expediţie de alte contracte. Toate serviciile pe care expeditorul le prestează clientului, au la bază un singur

scop - efectuarea transportului de mărfuri [20]. Obiectul contractului îl constituie prestarea serviciilor de expediţie. Acestea sunt alcătuite din servicii

juridice şi servicii materiale (faptice). Expeditorul poate acorda următoarele servicii juridice: a) încheierea din numele clientului sau din nume propriu a

contractului (sau contractelor) de transport de mărfuri; b) primirea documentelor necesare pentru import sau export; c) îndeplinirea formalităţilor vamale;

d) achitarea taxei de stat, impozitelor şi altor cheltuieli care sunt pe seama clientului etc. Din categoria serviciilor materiale (faptice) fac parte: a) livrarea şi

recepţionarea mărfurilor; b) verificarea cantităţii şi calităţii mărfurilor; c) lucrările de încărcare-descărcare; d) depozitarea mărfurilor; c) informarea

destinatarului despre sosirea la adresa sa a mărfurilor ş.a. [21]

În literatura juridică din Federaţia Rusă, profesorul S.Morozov menţionează că orice serviciu prevăzut în contractul de expediţie şi legat de transportarea

mărfurilor poate forma obiectul contractului de expediţie. Expediţia este inseparabilă de procesul de transport [22]. Aceeaşi părere o are alt autor rus,

I.Danilina, că obiectul contractului de expediţie este alcătuit din ansamblul serviciilor prestate de către expeditor în legătură cu organizarea transportării

mărfurilor [23]. În doctrina naţională, profesorii A.Bloşenco şi O.Efrim se pronunţă că obiectul contractului de expediţie reprezintă totalitatea actelor juridice

şi materiale pe care se obligă să le încheie/întreprindă expeditorul pentru a asigura efectuarea transportării mărfii [24]. În aşa mod, după exemplul preluat

de la profesorii ruşi, la formularea obiectului contractului de expediţie profesorii din Republica Moldova pun la bază două elemente, faptele juridice şi

faptele materiale.

5. Forma contractului de expediţie

Contractul de expediţie se încheie în scris. Codul civil nu stabileşte ce clauze trebuie să conţină un contract de expediţie. În schimb acest lucru este

reglementat prin Regulamentul prestării serviciilor de transport şi expediţie din 09.12.1999. Contractul trebuie să conţină clauze privind: denumirea şi

adresa părţilor, obiectul contractului, drepturile şi obligaţiile expeditorului, drepturile şi obligaţiile beneficiarului, plata pentru transport, răspunderea părţilor

(art.14). Lista respectivă nu este una exhaustivă, pe motiv că în contract, la înţelegerea părţilor pot fi incluse şi alte condiţii.

Regulamentul sus-menţionatridică mai multe semne de întrebare, deoarece prevederile acestuia vin în contradicţie cu dispoziţiile din Codul civil. Cu toate

acestea, în practică, dispoziţiile Regulamentului continuă să fie aplicate, dar numai la încheierea contractelor de transport şi expediţie, adică în situaţia în

care transportatorul este în acelaşi timp şi expeditor sau invers, când expeditorul preia asupra sa şi obligaţiile de transportator. Modelul contractului de

transport şi expediţie de la Anexa nr.1 a Regulamentului poartă caracter recomandativ, adică părţile pot alcătui şi alte modele, la libera alegere.

În măsura în care este necesar pentru executarea obligaţiilor contractuale, clientul va trebui să elibereze expeditorului şi o procură (art.1075 alin.(2) Cod

civil). Faptul că legea cere şi eliberarea unei procuri, explică construcţia juridică diferită pe care o poate lua contractul de expediţie. În cazul dat, este vorba

de contractul de mandat care se incorporează în contractul de expediţie. Primind procura, expeditorul dobândeşte în acelaşi timp şi rolul de mandatar al

clientului său, fiind nevoit să acţioneze în numele şi pe contul clientului. Cu alte cuvinte, expeditorul se angajează la o subordonare totală faţă de clientul

său.

Contractul de expediţie urmează a fi încheiat în scris şi atunci când obligaţiile expeditorului sunt preluate de către transportator, în temeiul art.1075 alin.(4)

din Codul civil. În situaţia dată, contractul de transport va incorpora în sine contractul de expediţie, iar transportatorul va fi în acelaşi timp şi expeditor.

Nerespectarea formei scrise a contractului de expediţie nu atrage nulitatea contractului, doar că părţile vor trebui să prezinte alte mijloace de probă, cum ar

fi certificate, bonuri de plată, alte documente, pentru a dovedi încheierea contractului în formă verbală. Singura excepţie în acest sens o constituie proba cu
martori, care nu se admite (art.211 alin.(1) Cod civil). O dovadă poate servi însăşi faptul executării contractului de către expeditor, în întregime sau parţial.

6. Preţul în contractul de expediţie

Contractul de expediţie este un contract strict oneros. Caracterul gratuit al contractului de expediţie devine inacceptabil, deoarece expediţia cu titlu gratuit

nu mai este contract de expediţie, ci devine un altfel de contract, nereglementat de Codul civil (contract nenumit). Codul civil denumeşte preţul din

contractul de transport - comision (art.1075). Sub acest aspect, ar putea apărea o confuzie în legătură cu comisionul achitat de către comitent

comisionarului în baza contractului de comision (art.1062 alin.(1) Cod civil). Însă confuzia dată, chiar dacă există, este una justificată. Or, contractul de

expediţie are cele mai multe asemănări cu contractul de comision, de aceea, multe trăsături din reglementarea contractului de expediţie au fost preluate

anume de la contractul de comision.

Preţul contractului de expediţie constituie, aşadar, remuneraţia sau plata care i se cuvine expeditorului. Ea se stabileşte prin acordul părţilor. La stabilirea

cuantumului remuneraţiei, unii expeditori utilizează sistemul de plată bazat pe tarife, însă acest lucru se întâmplă mai rar, deoarece legea nu obligă

expeditorii să aplice sistemul respectiv. Remuneraţia care se achită expeditorului, trebuie deosebită de compensarea cheltuielilor suportate de acesta în

legătură cu executarea obligaţiilor de expediţie, şi anume: de achitarea taxelor de stat, a plăţilor pentru încărcarea şi descărcarea mărfurilor, a taxelor

pentru depozitare ş.a. [25] Aceste cheltuieli se restituie expeditorului separat de remuneraţia care i se cuvine. Confirmare cheltuielilor se va face prin bonuri

de plată, contracte, facturi de plată, rapoarte de expertiză, acte de evaluare a costului prejudiciilor sau alte documente de acest fel.

Codul civil stabileşte că remuneraţia, conform contractului de expediţie, este exigibilă în momentul în care expeditorul a predat transportatorului bunul

(art.1085). Norma dată confirmă că obligaţia expeditorului este o obligaţie de rezultat [26]. Deşi legea nu prevede, considerăm că dacă expeditorul nu-şi

onorează obligaţiile sale pe deplin, respectiv şi clientul este în drept să refuze de a achita suma deplină a remuneraţieistabilite în contract. Însă norma nu

trebuie înţeleasă greşit, precum că dacă expeditorul nu a predat transportatorului bunul, lui i se poate refuza plata întregii remuneraţii. O asemenea

interpretare este eronată. Înţelesul corect al normei este că dreptul expeditorului de a cere remuneraţia începe după ce obligaţia contractuală a fost

executată, adică din momentul predării bunului către transportator, iar dacă predarea nu a avut loc, din diferite motive [27], atunci expeditorului i se va plăti

remuneraţia proporţional lucrului efectuat de el, chiar dacă scopul final al contractului a rămas nerealizat (adică transportul bunului nu a avut loc).

7. Încheierea contractului de expediţie

Codul civil al Republicii Moldova (Capitolul XVI Expediţia) nu conţine careva prevederi speciale în legătură cu încheierea contractului de expediţie. Singura

normă cu referire la încheierea contractului o găsim la art.1075 alin.(2) din Codul civil, potrivit căreea contractul de expediţie se încheie în scris, iar clientul

urmează să elibereze expeditorului procură dacă aceasta este necesară pentru executarea obligaţiilor contractuale.

În lipsa normelor speciale care ar fi consacrate încheierii contractului de expediţie, procedura încheierii acestuia se face conform dispoziţiilor generale din

Codul civil cu privire la încheierea contractului (Titlul II Capitolul II). Potrivit art.679 din Codul civil, contractul se consideră încheiat dacă părţile au ajuns la

un acord privind toate clauzele lui esenţiale. Clauzele esenţiale stabilite de lege pentru contractul de expediţie sunt cele cu privire la obiect şi remuneraţie

(art.1075 alin.(1) Cod civil). În afară de acestea, în contract expeditorul şi clientul pot stabili şi alte clauze, care la fel vor fi obligatorii, deoarece potrivit

art.679 alin.(2) din Codul civil, sunt esenţiale şi clauzele asupra cărora, la cererea uneia dintre părţi, trebuie realizat un acord.
Fără a veni în contradicţie cu cele menţionate deja în legătură cu remuneraţia, ca condiţie esenţială a contractului de expediţie, subliniem că contractul va fi

valabil încheiat chiar şi atunci când în el nu este prezentă remuneraţia. Vom încerca să dovedim acest lucru. Astfel, cele mai multe asemănări, contractul de

expediţie le are cu contractele de mandat şi comision. Reieşind din aceasta, la art.1075 alin.(3) din Codul civil legiuitorul a prevăzut că raporturilor din

contractul de expediţie li se aplică în modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat.

La capitolul din Codul civil consacrat mandatului (Capitolul XIII), se menţionează că în cazul mandatului oneros, mandantul este obligat să plătească

mandatarului remuneraţia stabilită prin contract, în baza legii, prin uzanţe sau în dependenţă de valoarea serviciilor acordate (art.1033 alin.(3)). Prevederi

similare găsim şi la contractul de comision (Capitolul XV), că comitentul este obligat să acorde comisionarului remuneraţia stabilită de contract sau de

uzanţe (art.1063 alin.(1) Cod civil).

Vedem că ori de câte ori în contract nu este stabilită remuneraţia mandatarului şi a comisionarului, aceasta oricum va fi prezentă şi se va plăti potrivit

uzanţelor, adică practicii deja cunoscute în domeniul prestării actelor de felul dat (obişnuinţelor). Regula dată se raportează şi cu privire la contractul de

expediţie. Dacă în contractul de expediţie nu a fost stipulată clauza cu privire la remuneraţie, atunci se va apela la regula sus-menţionată, preluată de la

mandat şi comision, iar expeditorului i se va achita o remuneraţie egală cu cea care se plăteşte şi altor expeditori, în condiţii similare, pentru prestarea unor

servicii de expediţie asemănătoare.

La încheierea contractului de expediţie, în contract părţile trebuie să prevadă cu precizie ce fel de contract încheie şi care este volumul împuternicirilor pe

care clientul i le acordă expeditorului. Or, după executarea contractului, sunt frecvente cazurile când clientul refuză achitarea integrală a preţului, motivând

că în realitate nu a avut în vedere un contract de transport, ci contract de expediţie sau invers. Cu alte cuvinte, la momentul încheierii contractului, se crează

o eroare (sau chiar dol, când una din părţi încearcă să tragă anumite foloase din aceasta) asupra obiectului contractului. Ca exemplu, aducem o decizie de

speţă din practica Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

Practica judiciară a Curţii Supreme de Justiţiei. Astfel, între "CC" şi "MM" a fost încheiat contractul de transport şi expediţie pentru un termen de un an.

Potrivit contractului, "CC" s-a obligat să transporte din Germania (or.Hamburg) în Republica Moldova (mun.Chişinău) marfă primită în baza comenzilor.

Transportatorul putea efectua transportarea cu vehicule proprii sau cu vehicule atrase din altă parte.La rândul său, "CC" a încheiat un contract de transport

unitar al mărfii cu transportatorul SRL "Exim-Trans", prin care ultimul s-a obligat de a transporta marfa, primindu-o din Germania (14 tone de

electrocasnice). În acest scop, ambele părţi au semnat şi au ştampilat contractul-comandă de transport nr.0213, pe ruta or.Hamburg - mun.Chişinău.

La locul încărcării mărfii, în or.Hamburg, au fost perfectate actele necesare (CMR-ul, Carnet-Tirul, eliberat Invois-ul). Şoferul a semnat primirea mărfii spre

transportare, fapt confirmat documental şi a plecat cu marfa. Peste câteva zile s-a constatat că încărcătura aşa şi nu a ajuns în ţară. Vehiculul a fost

descoperit de organele de poliţie în or.Berlin din Germania, dar fără marfă şi şofer, acesta fiind dispărut.

Fiind răspunzător faţă de firma "MM", reclamantul a fost nevoit să o despăgubească pentru încărcătura pierdută, transferând în contul acesteea 75.298

dolari SUA, sumă pe care în instanţa de judecată o cere, pe calea acţiunii de regres, de la pârât. Pârâtul însă, susţine că contractul-comandă de transport pe

ruta or.Hamburg - mun.Chişinău a fost încheiat în baza unei erori considerabile cu privire la natura actului juridic, el neavând intenţia de a transporta

încărcătura indicată în această comandă de transport. Atunci când a încheiat contractul, el a avut în vedere contractul de expediţie, prin care s-a angajat să

găsească un transportator cu care să încheie, pe contul clientului, un contract de transport al mărfurilor (electrocasnice) pe ruta or.Hamburg -

mun.Chişinău. În opinia pârâtului, relaţiile dintre el şi "CC" sunt reglementate de Capitolul XVI din Codul civil, intitulat "Expediţia", art.1075-1085, el
angajându-se să presteze servicii de expediţie, dar nu de transport.

Curtea Supremă de Justiţie susţine că sunt declarative afirmaţiile pârâtului precum că s-a obligat doar să găsească un transportator pentru "CC" şi să

încheie contract de transport cu acesta, pe contul "CC". Probe pertinente în acest sens nu au fost prezentate. Este greşită şi concluzia instanţelor

judecătoreşti inferioare, precum că între "CC" şi "Exim-Trans" existau raporturi juridice de expediţie. Or, faptul că "Exim-Trans" şi-a asumat obligaţia de

transportare a mărfii (electrocasnice) pe ruta or.Hamburg - mun.Chişinău, rezultă atât din contractul-comandă de transport semnat şi ştampilat de ambele

părţi, cât şi din alte probe anexate la dosar.

În concluzie, Curtea Supremă de Justiţie se pronunţă că instanţele de fond şi apel au calificat greşit statutul pârâtului şi în mod ilegal l-au eliberat de

răspundere, atribuindu-i eronat calitatea de expeditor, în locul celei de transportator. Or, actele cauzei atestă că SRL "Exim-Trans" şi-a manifestat atitudinea

neglijentă la executarea obligaţiilor sale contractuale, pe risc propriu a încredinţat executarea comenzii reclamantului unei alte companii de transport,

necunoscute, la care în mod unilateral a transferat dreptul de a îndeplini funcţiile sale. Colegiul economic conchide că în temeiul art.1025 Cod civil, SRL

"Exim-Trans" îl va despăgubi pe reclamant la suma de 75.298 dolari SUA, în lei moldoveneşti, conform cursului valutar stabilit de BNM la data executării

hotărârii judecătoreşti. De la pârât s-a încasat şi taxa de stat în mărime de 54.273 lei [28].

8. Conţinutul contractului de expediţie

Prin conţinutul contractului de expediţie se înţelege drepturile şi obligaţiile părţilor, acestea fiind reglementate în Capitolul XVI Expediţia din Codul civil al

R.M. În contractul de expediţie pot fi stabilite şi alte obligaţii, care nu reies din normele Codului civil, dar asupra cărora expeditorul şi clientul au ajuns la un

acord de voinţă (clauze esenţiale).

Obligaţia clientului de a oferi expeditorului informaţiile cu privire la mărfuri. În sens larg, se are în vedere obligaţia clientului de a prezenta expeditorului tot

necesarul pentru executarea obligaţiilor [29]. Informaţiile trebuie aduse la cunoştinţa expeditorului nu verbal, ci însoţite de documente, care atestă

exactitatea informaţiilor. Pentru expeditor, aceste informaţii sunt necesare îndeplinirii formalităţilor legate de transport, cum sunt: expertiza de calitate,

controlul sanitar, controlul veterinar, procedura vamală şi altele [30]. Dacă mărfurile transportate sunt periculoase, clientul trebuie să atragă atenţia

expeditorului despre acest lucru şi mai mult decât atât, să vină cu măsuri de precauţie. Pentru mărfurile care necesită ambalaj, clientul este obligat să le

ambaleze în aşa fel, încât să corespundă cerinţelor transportului. La fel şi pentru mărfurile uşor alterabile, ele necesită condiţii speciale de transportare. În

privinţa mărfurilor care trebuie numărate, cântărite, măsurate, aceste acţiuni urmează să fie efectuate cât mai reuşit. Dacă mărfurile necesită a fi marcate

prin semne sau cu etichete, ele trebuie aplicate în aşa mod, încât să fie lizibile pe tot parcursul transportului şi până la predarea lor destinatarului.

Dacă clientul nu şi-a onorat obligaţia sa de informare a expeditorului asupra mărfurilor periculoase, atunci expeditorul, imediat ce află despre aceasta,

potrivit art.1077 alin.(3) din Codul civil, este în drept să descarce mărfurile, să le distrugă ori să le facă inofensive oricând, oriunde şi fără plata vreunei

despăgubiri faţă de client.

Obligaţia clientului de a achita expeditorului remuneraţie pentru serviciile prestate. Contractul de expediţie este cu titlu oneros. Expeditorul va presta

serviciile de expediţie, iar clientul va trebui să plătească expeditorului o remuneraţie, în mărimea convenită prin contract, dar şi să-i restituie cheltuielile

suportate în legătură cu expediţia. Remuneraţia se achită expeditorului numai după ce acesta a predat bunul către transportator (art.1085 Cod civil). În

cazul în care transportarea mărfurilor este efectuată de expeditor cu forţele proprii, plata remuneraţiei pentru serviciile de expediţie urmează a fi făcută în
momentul când marfa e gata de transportare" [31]. Expeditorul va avea drepturi şi obligaţii de cărăuş (art.1082 alin.(2) Cod civil) şi acestor raporturi li se vor

aplica dispoziţiile cu privire la transport din Codul civil (Capitolul XII Transportul, Secţiunea 1), printre care şi norma potrivit căreia taxa de transport se

plăteşte până la transportarea încărcăturii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel(art.985 alin.(2)).

Clientul este obligat să elibereze o procură, dacă aceasta este necesară pentru îndeplinirea obligaţiilor contractuale (art.1075 Cod civil) [32]. Procura este

un înscris prin care se atestă împuternicirile conferite de către reprezentat unuia sau mai multor reprezentanţi (art.252 alin.(1)). Ea se întocmeşte în formă

scrisă. În mod obligatoriu, în procură trebuie indicată data întocmirii, altfel procura se declară nulă (art.254 alin.(2)).

O trăsătură specifică procurii este că persoana care a eliberat procura, o poate anula în orice moment, iar persoana căreia îi este eliberată procura, la fel

poate renunţa la ea în orice moment. Orice clauză contrară este nulă (art.255 alin.(2)). Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani (art.254 alin.(1))

şi este întotdeauna un act juridic unilateral. Unilateral înseamnă actul juridic care reprezintă manifestarea voinţei unei singure părţi (art.196 alin.(1)) [33],

cum ar fi eliberarea procurii, testamentul, acceptarea moştenirii, renunţarea la moştenire, promisiunea publică de recompensă etc. Aşadar, actul juridic

unilateral cuprinde o singură voinţă, voinţa celui care emite actul (celui ce eliberează procura), spre deosebire de contracte, care sunt acte juridice

bilaterale, fiindcă pentru încheierea lor este necesar acordul de voinţă a două părţi. Fără acordul de voinţă dintre două părţi nu poate lua naştere un

contract.

Deseori, în mod greşit se spune că procura este un contract de mandat. Confuzia dată nu trebuie să existe, or, procura este act juridic unilateral, pe când

contractul de mandat este act juridic bilateral, chiar şi atunci când contractul de mandat este cu titlu gratuit. Mai corect este că atât procura, cât şi

contractul de mandat sunt forme ale reprezentării juridice. Cu toate acestea, între procură şi mandat tangenţe există, şi în primul rând, prin faptul că

reprezentantul încheie actele juridice din numele şi pe contul celui care l-a împuternicit. Potrivit art.1075 alin.(3) din Codul civil, raporturilor din contractul de

expediţie se aplică în modul corespunzător dispoziţiile referitoare la mandat, dacă prevederile legii nu dispun altfel.

Obligaţia expeditorului de asigurare a mărfurilor. De fapt, am putea vorbi de obligaţia clientului de a asigura mărfurile, deoarece din art.1079 a Codului civil

se deduce regula generală că expeditorul nu este obligat să asigure mărfurile [34]. Ca excepţie, el o poate face, dar numai atunci când a primit o indicaţie

specială în acest sens de la client. În ce priveşte compania de asigurări la care urmează a se face asigurarea, expeditorul o va alege singur, după reguli

obişnuite.

Obligaţia de diligenţă a expeditorului (art.1076 Cod civil). Expeditorul trebuie să depună toate cunoştinţele pe care le posedă şi întreaga pricepere ce o are,

pentru ca activitatea de expediţie să deruleze cu bine. Prin diligenţa expeditorului se înţelege abilitatea, iscusinţa şi profesionalismul din partea sa.

Chiar şi în acest caz, expediţia rămâne o obligaţie de rezultat, dar nu una de prudenţă şi diligenţă. Expeditorului i se achită remuneraţia pentru rezultatele

muncii efectuate, spre exemplu: mărfurile au fost încărcate în vehicul; a fost găsit un transportator cu care s-a încheiat contract de transport în numele

clientului, a fost pregătit setul de documente pentru transport etc. Toate aceste obligaţii-rezultate pentru care expeditorului i se achită remuneraţie, sunt

prevăzute în contract.

Dreptul expeditorului de a efectua transportul cu forţele proprii (art.1082 Cod civil). Regula generală constă în faptul că expeditorul este autorizat să

execute el însuşi transportul. Ca excepţie, dacă în contract a fost prevăzut astfel, atribuţiile expeditorului se pot limita doar la expediţie, fără a cuprinde

transportul. În măsura în care expeditorul întruneşte şi calitatea de transportator, atunci raportul nou creat va fi unul de expediţie-transport, fiindu-i
aplicabile atât prevederile din Codul civil cu privire la expediţie (Capitolul XVI Expediţia), cât şi cele cu privire la transport (Capitolul XII Transportul).

Concluzia respectivă o desprindem de la art.1082 alin.(2) din Codul civil, potrivit căruia atunci când expeditorul efectuează transportul cu forţele proprii, el

va avea în acelaşi timp drepturi şi obligaţii de cărăuş. În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate, clientul şi expeditorul au şi altele, care deşi nu reies

nemijlocit din Capitolul XVIa Codului civil, sunt preluate de la contractele de transport (Capitolul XII Transportul), mandat (Capitolul XIII Mandatul) şi

comision (Capitolul XV Comisionul), cu care contractul de expediţie are cele mai strânse legături.

9. Răspunderea în contractul de expediţie

Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare de către părţi a obligaţiilor asumate prin contractul de expediţie, atrage după sine răspunderea juridică

civilă. Atât pentru expeditor, cât şi pentru client, răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale se face în mărimea deplină a prejudiciului

rezultat. Deoarece în Capitolul XVI "Expediţia" din Codul civil se conţin puţine reglementări cu referire la răspunderea părţilor din contractul de expediţie, în

mod subsidiar se vor aplica, după caz, normele de la contractul de mandat (Capitolul XIII), contractul de comision (Capitolul XV) şi contractul de transport

(Capitolul XII).

Răspunderea poate fi angajată dacă sunt întrunite cele patru condiţii general recunoscute: prejudiciul, alcătuit din prejudiciul real suportat, iar uneori şi

venitul ratat; fapta ilicită, exprimată prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale; legătura de cauzalitate

dintre prejudiciul şi fapta ilicită; vinovăţia celui care a provocat prejudiciul. Regula stabilită de Codul civil este că expeditorul răspunde pentru nerespectarea

obligaţiilor ce decurg din contractul de expediţie doar în cazul vinovăţiei proprii sau a ajutoarelor sale. Dacă prejudiciul a fost cauzat de expeditor

intenţionat sau din culpă gravă, Codul civil stabileşte că el nu poate invoca regulile ce exclud răspunderea sa, o restrâng sau care inversează sarcina

probaţiunii (art.1083 alin.(1)). În doctrină poate fi întâlnită şi opinia contrară, că la baza angajării răspunderii pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul

de expediţie se află nu vinovăţia, ci riscul de întreprinzător (riscul de afacere). Or, expeditorul poate şi să nu fie vinovat de deteriorarea mărfurilor în timpul

expediţiei, dar în virtutea activităţii profesionale pe care o desfăşoară, va fi obligat să achite despăgubiri clientului.

În funcţie de felul obligaţiei rămase nerespectate, răspunderea în baza contractului de expediţie se poate face prin plata unei penalităţi sau prin repararea

prejudiciilor. De exemplu, având scopul de a evita pe viitor întârzierea în achitarea remuneraţiei faţă de expeditor, în contractul de expediţie poate fi inserată

clauza privind răspunderea clientului, luând forma unei penalităţi pentru fiecare zi de întârziere. Însă dacă în timpul încărcării mărfurilor expeditorul

provoacă deteriorarea ei, el va fi ţinut să restituie clientului preţul cu care marfa s-a depreciat sau dacă ea nu mai poate fi întrebuinţată potrivit scopului

iniţial, va întoarce costul întregului lot de mărfuri.

Este posibilă şi situaţia ca expeditorul să se pună garant faţă de un terţ, garantând faptul că cărăuşul îşi va onora obligaţiile asumate prin contractul de

transport. Astfel, după A.Bloşenco, "în cazurile în care, potrivit contractului, expeditorul garantează executarea obligaţiilor de către cărăuş, el va răspunde şi

pentru prejudiciul cauzat prin fapta acestuia" [35]. De fapt, ideea respectivă a fost preluată din doctrina rusă, deoarece Codul civil al R.M., în Capitolul XVI

"Expediţia" nu face referire la situaţia când expeditorul ar garanta cumva executarea obligaţiilor pentru cărăuş [36].

În literatura de specialitate, această garanţie este numită del credere. Ea se reduce la o simplă prevedere din contractul de comision, în temeiul căreea

comisionarul preia asupra sa acel risc, care în mod normal ar trebui să revină comitentului [37]. Raportată la contractul de expediţie, del credere reprezintă

un serviciu suplimentar prestat de către expeditor, prin care el garantează pe terţ, în schimbul unei remuneraţii speciale, numită provizion, că clientul său va

executa normal obligaţiile din transport. Atât clauza del credere, cât şi provizionul, se stabilesc în contractul de expediţie.
La rândul său, clientul răspunde pentru prejudiciile aduse expeditorului prin nerespectarea obligaţiilor stabilite prin lege şi contract. Astfel, cărăuşul este

răspunzător dacă nu transmite expeditorului documentele cu privire la marfă; nu la informat pe client despre natura periculoasă a mărfurilor şi asupra

necesităţii de a lua măsuri de precauţie în timpul transportului; nu a ambalat corespunzător mărfurile (art.1077 alin.(1)-(4)); a provocat acţiuni de

prejudiciere a mărfurilor prin alterare, evaporare, deteriorare, distrugere sau în alt mod.

În practică, se poate întâmpla că clientul este vinovat de unele lipsuri şi defecte ale mărfurilor. Dacă expeditorul constată că mărfurile primite de la client

pentru expediţie prezintă careva defecte sau lipsuri, legea cere ca el să reacţioneze imediat, înaintând obiecţii în scris faţă de client în legătură cu calitatea

mărfurilor pe care le-a primit. Dacă expeditorul nu formulează obiecţiile sale faţă de client, clientul va fi eliberat de răspundere (art.1077 alin.(6) Cod civil).

Spre regret, Codul civil nu indică termenul în care aceste obiecţii trebuie înaintate.

10. Concluzii

Generalizând cele expuse, ajungem la concluzia că normele cu privire la expediţie din Codul civil (Capitolul XVI Expediţia) poartă caracter general şi sunt

consacrate transportului auto, motiv din care multe relaţii sociale rămân fără acoperire legală. De exemplu, fără reglementare în legislaţia naţională a

rămas expediţia din transportul feroviar, maritim şi aerian de mărfuri.

Din nefericire, în legislaţia Republicii Moldova până în prezent nu au fost introduse cerinţa cu privire la obligativitatea deţinerii unei licenţe pentru

practicarea activităţii de expediţie. În consecinţă, orice întreprinzător (persoană fizică ori persoană juridică) poate pretinde la desfăşurarea activităţii de

expediţie, fără careva impedimente sub acest aspect. Se înţelege, că în aşa mod are loc o scădere a calităţii serviciilor prestate de către aceşti expeditori.

Contractul de expediţie cu greu poate fi delimitat de alte contracte de prestări de servicii din Codul civil. Motivul este că construcţia juridică a contractului

de expediţie este una complexă, alcătuită dintr-un "amestec" de elemente preluate din diferite contracte, cum sunt: transportul, mandatul, comisionul,

depozitul, prestările de servicii, antrepriza etc. La prima vedere, contractul de expediţie poate fi uşor confundat cu contractul de transport. În realitate, între

expediţie şi transport sunt prezente deosebiri esenţiale. Deşi ambele contracte sunt reglementate de Codul civil al R.Moldova, contractul de transport este

prevăzut la Capitolul XII, "Transportul", art.980-1029, iar contractul de expediţie - în Capitolul XVI, "Expediţia", art.1075-1085. O altă distincţie constă în faptul

că contractul de expediţie are ca obiect efectuarea lucrărilor ajutătoare transportului, cum sunt încărcarea, descărcarea, paza mărfurilor ş.a., în timp ce

obiectul contractului de transport constă în transportarea de fapt a mărfurilor. Dacă expeditorul îşi asumă alături de obligaţia de expediţie şi pe cea de

transport, atunci obiectul contractului de expediţie va fi unul mai larg. Aşadar, între expediţie şi transport este prezentă o legătură strânsă. Expediţia nu

poate fi separată de transport. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, contractul s-ar numi altfel şi ar dobândi o altă calificare juridică.

Semne de întrebare apar cu referire la denumirea contractului. Codul civil merge pe ideea că avem contract de expediţie, indiferent de faptul dacă

expeditorul îşi asumă obligaţia de transport sau dacă transportatorul îşi asumă obligaţia de expeditor. În schimb alte prevederi cuprinde Regulamentul

prestării serviciilor de transport şi expediţie din 09.12.99, potrivit căruia în ambele situaţii se va încheia contract de prestare a serviciilor de transport şi

expediţie. Deşi Regulamentul are putere juridică inferioară Codului civil, totuşi în practică preferinţă se acordă Regulamentului, pe motiv că reflectă mai bine

simbioza dintre transport şi expediţie.

La fel, expediţia nu trebuie confundată cu contractele de comision şi depozit. Deosebirea dintre expediţie şi comision se rezumă la obiect, şi anume: în

calitate de obiect pentru contractul de comision servesc actele juridice, care pot fi de orice natură, pe cînd obiect al contractului de expediţie îl constituie
actele juridice şi actele materiale cu referire la transport. Delimitarea contractului de expediţie faţă de contractul de depozit se face după scop, şi anume:

scopul contractului de depozit constă în păstrarea mărfurilor, pe cînd scopul contractului de expediţie constă în pregătirea mărfurilor pentru transport.

Păstrarea mărfurilor în contractul de expediţie nu reprezintă un scop în sine, ci este element secundar, de rând cu alte acţiuni - încărcarea, descărcarea,

însoţirea mărfurilor etc. Mai mult chiar, uneori se poate întîmpla ca în expediţie păstrarea mărfurilor să nu fie necesară. Subliniem şi faptul că încheierea

contractului de expediţie se face doar cu titlu oneros, în timp ce încheierea unui contract de depozit poate fi făcută atât cu titlu oneros, cât şi gratuit.

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

1. Mihalache Iu. Delimitarea contractului de expediţie de alte contracte juridico-civile, publicat în Revista Naţională de Drept, nr.1, 2012, p.15.

2. Cimil D. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II. Editura ARC, Chişinău, 2006, p.655-656.Dacă funcţiile de expediere le execută

transportatorul, se vor aplica preponderent normele ce ţin de contractul de transport din Codul civil.

3. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.82-86/661 din 22.06.2002.

4. Regulamentul prestării serviciilor de transport şi expediţie, aprobat de Ministrul Transporturilor şi Comunicaţiilor al R.M. la 09.12.1999, publicat în

Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.57-58 din 18.05.2000.

5. Степанов С.А. Гражданское право: учебное пособие. Под общ. ред. чл. - корр. Р АН С.С.Алексеева. - 2-е изд., перераб. и доп. - Москва: OOO

"Проспект", Институт частного права, 2009, p.290.

6. Сodul civil al R.S.S. Moldoveneşti, aprobat de Sovietul Suprem al R.S.S.M. la 26 decembrie 1964, publicat în Veştile Sovietului Suprem al R.S.S.M., 1964,

nr.36 (în prezent abrogat prin Legea nr.1107/06.06.02, M.O. nr.082/22.06.02, la data 12.06.03).

7. Кулешов В.В. Заключение договора транспортной экспедиции и экспедиторские документы, publicat în Транспортное право (Federaţia Rusă),

2009, nr.2, p.17.

8. Chibac Gh., Băieşu A., Rotari A., Efrim O. Drept civil. Contracte speciale. Volumul III. Chişinău: Cartier, p.290.

9. Остроумов Н.Н. Гражданское право Р оссийской Федерации: Учебник. Том II / Под ред. докт. юрид. наук, проф. О.Н.Садикова. - Москва:

"Контракт", 2006, p.268.

10. Conform art.197 alin.(2) din Codul civil, act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în

schimb a unui alt folos patrimonial. Contractul de expediţie poate fi doar cu titlu oneros.

11. Степанов С.А. Гражданское право: учебное пособие. Под общ. ред. чл. - корр. Р АН С.С.Алексеева. - 2-е изд., перераб. и доп. - Москва: OOO

"Проспект", Институт частного права, 2009, p.291.

12. Stanciu C. Aspecte juridice privind contractul de expediţie de mărfuri, publicat în Revista de Ştiinţe Juridice (Craiova, România), 2005, nr.1-2, p.34.
13. Chibac Gh., Băieşu A., Rotari A., Efrim O., op.cit., p.291.

14. Bloşenco A. Drept civil. Partea specială. Note de curs. Chişinău: Cartdidact, 2003, p.137.

15. Chibac Gh., Băieşu A., Rotari A., Efrim O., op.cit., p.292.

16. Aceeaşi situaţie a existat, de fapt, şi până la adoptarea Codului civil. În vechiul Cod civil se menţiona că client în baza contractului de expediţie poate fi

organizaţia de stat, organizaţia cooperatistă, organizaţia obştească, precum şi cetăţenii. În schimb expeditor nu putea fi oricine, deoarece se cerea o

autorizare specială din partea statului (art.399).

17. Legea nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131 din 27.06.2003.

18. Брагинский M.И., Витрянский В.В., op.cit., p.686. Ideea dată o găsim, de fapt, şi la alţi autori ruşi. A se vedea: Егиазаров В.А. Транспортное право.

Учебник для вузов. Москва: "Юстицинформ", 2002, p.171; Степанов С.А. Гражданское право: учебное пособие. Под общ. ред. чл. - корр. Р АН

С.С.Алексеева. - 2-е изд., перераб. и доп. - Москва: OOO "Проспект", Институт частного права, 2009, p.291.

19. Cimil D. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II. Editura ARC, Chişinău, 2006, p.656.

20. Брагинский М.И., Витрянский B.B., op.cit., p.655.

21. Ивакин В.Н. Гражданское право. Особенная часть: конспект лекций. - 3-е изд., испр. и доп. - Москва: "Юрайт-Издат", 2009, p.68. În general,

obiectul material al contractului de expediţie se referă la bunurile mobile. Nu ne putem imagina ca serviciile de expediţie să fie acordate în privinţa unui bun

imobil, deoarece bunurile imobile nu pot constitui obiectul contractului de transport, contract cu care expediţia are legătura cea mai strânsă. Scopul şi

finalitatea contractului de expediţie este pregătirea mărfurilor pentru procesul de transport. Bunurile imobile, după cum cunoaştem, nu pot fi transportate.

22. Морозов С.Ю. Договор транспортной экспедиции: Диссертация на соискание ученой степени кандидата юридических наук: 12.00.03. Науч.

рук. В.П.Воложанин. Ульяновский государственный университет. - Ульяновск, 2003, p.93, 99.

23. Данилина И.Е. Предмет договора транспортной экспедиции: проблемы правоприменения, publicat în Транспортное право (Federaţia Rusă),

2005, nr.2, p.139.

24. Bloşenco A., op.cit., p.138; Chibac Gh., Băieşu A., Rotari A., Efrim O., op.cit., p.292.

25. Медведев Д.А., Смирнов В.Т. Гражданское право. Учебникв 3-х т.: Том 2. - 4-е изд., перераб. и доп. Отв. ред. А.П.Сергеев, Ю.К.Толстой. - Москва:

ТК Велби, Изд-во "Проспект", 2005, p.481-482.

26. Obligaţiile de rezultat presupun că debitorul trebuie să ajungă la un rezultat determinat în folosul creditorului. Aşa sunt, spre exemplu, obligaţia

vânzătorului de a transmite cumpărătorului bunul vândut, obligaţia antreprenorului de a preda clientului lucrarea contractată, obligaţia cărăuşului de a

efectua transportul la destinaţia cuvenită etc. (Baieş S., Volcinschi V., Băieşu A., Cebotari V., Creţu I. Drept civil. Drepturile reale. Teoria generală a

obligaţiilor. Volumul II. Chişinău: Î.S.F.E.P. "Tipografia Centrală", 2005, p.269). Aşadar, obligaţiile de rezultat sunt strict precizate. Debitorul se obligă să
desfăşoare o anumită activitate şi să obţină un rezultat precis determinat. Neatingerea rezultatului, atrage răspunderea debitorului.

27. Bineînţeles, excludem situaţia când bunul nu a fost predat din motiv că a fost distrus, deteriorat sau a pierit în alt mod din culpa expeditorului. La fel,

excludem şi situaţia de pieire a mărfurilor ca urmare a evenimentului de forţă majoră.

28. Decizia Colegiului economic lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 11.05.2010, dosarul nr. 2rae-19/10, publicată pe site-ul oficial al

Curţii Supreme de Justiţie a R.M., http://csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%202rae-19-

10%20SA%20Centru%20de%20Comert%20vs%20SRL%20Exim-Trans..pdf (vizualizat 27.05.2012).

   Printr-o opinie separată la dosar, preşedintele completului de judecată (judecătorul Natalia Moldovanu), şi-a exprimat dezacordul în legătură cu decizia

celorlalţi 4 judecători din complet, aducând mai multe argumente că contractul este totuşi unul de expediţie, dar nu de transport, cum au decis membrii

completului. Opinia separată a judecătorului este anexată în scris la Decizia Colegiului economic al Curţii Supreme de Justiţie a R.M. din 11.03.2010,

dosarul nr.2rae-19/10, şi poate fi consultată pe site-ul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.

29. Cimil D. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II. Editura ARC, Chişinău, 2006, p.657.

30. Codul civil al R.M. nu enumeră care sunt informaţiile şi documentele pe care clientul trebuie să le ofere expeditorului. De aceea, în practică părţile decid,

reieşind din împrejurările care se creează.

31. Chibac Gh., Băieşu A., Rotari A., Efrim O., op.cit., p.295.

32. De procură este nevoie numai atunci când expeditorul se obligă să încheie acte juridice din numele şi pe contul clientului, adică ori de câte ori apare o

relaţie identică mandatului.

33. Actele juridice unilaterale nu trebuie confundate cu contractele unilaterale, care presupun existenţa a două părţi, însă dintre care numai un este obligată

(spre exemplu, contractul de donaţie, contractul de mandat cu titlu gratuit etc.) (Baieş S., Roşca N. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana

juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. "Tipografia Centrală", 2007, p.151). Potrivit art.666 alin.(1) şi (2) din Codul civil, contract este acordul de voinţă

realizat între două sau mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau sting raporturi juridice. Contractului îi sunt aplicabile normele cu privire la

actul juridic.

34. Clientul este cel care decide dacă să efectueze el însuşi asigurarea mărfurilor sau să delege competenţa respectivă expeditorului. Şi într-un caz, şi în

celălalt, cheltuielile de asigurare vor fi pe seama clientului. Expeditorul este, aşa cum s-a menţionat, un comisionar al clientului său (sau mandatar, după

caz), de aceea toate cheltuielile sunt pe contul clientului. Asigurarea de mărfuri este obligatorie în cazul transportului aerian, feroviar şi maritim, pe când la

transportul auto de mărfuri, care este şi cel mai frecvent, asigurarea devine obligatorie numai pentru transporturile internaţionale.

35. Bloşenco A., op.cit., p.139.

36. În Codul civil al R.M. garantarea sub forma del credere o găsim numai la contractul de comision (Capitolul XV "Comisionul"), şi anume: "comisionarul nu

răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor de către terţ, cu excepţia cazului când a garantat în faţa comitentului executarea obligaţiilor de către terţ. În
schimbul garanţiei, comisionarul are dreptul la o remuneraţie specială, numită provizion" (art.1067 alin.(2)). Însă aşa cum normele contractului de comision

sunt valabile şi pentru contractul de expediţie, înţelegem că regula privind del credere poate fi aplicată pe larg şi în contractele de expediţie.

37. Шершеневич Г.Ф. Курс торгового права. Том II. Серия "Классика российской цивилистики". Москва: "Cтатут", 2003, p.184; Кротов М.В.

Гражданское право. Учебникв 3-х т.: Том 2. - 4-е изд., перераб. и доп.; Отв. ред. А.П.Сергеев, Ю.К.Толстой. - Москва: ТК Велби, Изд-во "Проспект",

2005, p.667; Суханов Е.А. Гражданское право: В 4 т. Том 4. Обязательственное право. - 3-e изд., перераб. и доп.; Отв. ред. Е.А.Суханов. Москва:

"Волтерс Клувер", 2006, p.256-257.

Oricare utilizare, în oricare mod și formă a articolului dat, intergal sau în parte, necesită acordul prealabil în scris al titularului de drepturi. Gestionarii platformei www.law.md nu duc nici o
răspundere pentru conținutul articolului respectiv. Pentru prezenta ediție a materialului toate drepturile patrimoniale aparțin gestionarului www.law.md.