Hendrik Willem van Loon (1882–1944) s-a născut la Rotterdam.

În anul
1902 pleacă în Statele Unite pentru a studia la Cornell University. Îşi
obţine doctoratul la Universitatea din München, în 1911, cu o teză intitu-
lată The Fall of the Dutch Republic (Căderea Republicii Olandeze), care
va deveni, în 1913, prima sa carte publicată. Este corespondent al agenţiei
Associated Press în Rusia, în timpul revoluţiei din 1905, iar apoi în Belgia
în anul 1914, la începutul Primului Război Mondial. Se întoarce în Statele
Unite; conferenţiază la Cornell University, iar în 1919 devine cetăţean
american. În 1940 îl sprijină pe Franklin D. Roosevelt în campania elec-
torală şi îi îndeamnă pe americani să se împotrivească totalitarismului
după ce, cu doi ani înainte, denunţase nazismul într-un volum care a avut
ecou în epocă.
Este unul dintre cei mai importanţi autori de istorie pentru copii şi adoles-
cenţi; a publicat zeci de volume, pe care le-a şi ilustrat. Cea mai cunoscută
carte a sa este, fără îndoială, Istoria omenirii, apărută pentru prima dată
în 1921 şi actualizată ulterior de autor, apoi de fiul său şi de alţi istorici.
A fost, în 1922, prima operă distinsă cu Newbery Medal, prestigios premiu
nord-american destinat literaturii pentru copii.
HENDRIK WILLEM VAN LOON
ISTORIA OMENIRII
Ediţie actualizată şi introducere de
ROBERT SULLIVAN

Traducere din engleză de

CORNELIA DUMITRU
Redactor: Sorin Gherguţ
Co­per­ta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Mãxineanu
Corector: Andreea Niţă
DTP: Corina Roncea, Dan Dulgheru

Hendrik Willem van Loon; updated and introduced by Robert Sullivan

The Story of Mankind
Copyright © 2014 by Robert Sullivan
Copyright © 1999, 1984 by Liveright Publishing Corporation
Copyright © 1972, 1984 by Henry B. van Loon and Gerard W. van Loon
Copyright 1921, 1926 by Boni & Liveright, Inc. Copyright renewed 1948
by Helen C. van Loon
Copyright 1936, 1938, 1951, © 1967 by Liveright Publishing Corporation
All rights reserved
First published as a Liveright paperback 2015

© HUMANITAS, 2017, pentru prezenta versiune românească

ISBN 978-973-50-5789-3 (pdf)

EDITURA HUMANITAS
Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: [email protected]
Comenzi telefonice: 021.311.23.30
 CUPRINS

Nota editorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Introducere nouă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21

11. Pregătirea scenei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27

12. Primii noştri strămoşi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
13. Omul preistoric. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
13. Omul preistoric începe să-și făurească obiecte
14. Hieroglifele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
13. Egiptenii inventează arta scrisului şi aşa începe consemna-
rea istoriei
15. Valea Nilului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
13. Începuturile civilizaţiei din Valea Nilului
16. Istoria Egiptului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
13. Ascensiunea şi prăbuşirea Egiptului
17. Mesopotamia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52
13. Al doilea centru de civilizaţie orientală
18. Sumerienii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154
13. Scribii sumerieni ale căror tăbliţe de argilă povestesc în cunei-
forme istoria Asiriei şi Babiloniei, marele creuzet semitic
19. Moise . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
13. Povestea lui Moise, conducătorul poporului evreu
10. Fenicienii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
10. Fenicienii, care ne-au dat alfabetul
11. Indo-europenii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
17. Persanii indo-europeni cuceresc lumea semită şi pe cea
egipteană
6 cuprins

12. Marea Egee. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69

17. Popoarele din Marea Egee au adus civilizaţia vechii Asii în
sălbăticia Europei
13. Grecii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
17. Între timp, tribul indo-european al elenilor a ocupat Grecia
14. Oraşele greceşti . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
17. Oraşele greceşti care erau, de fapt, state
15. Autoguvernarea greacă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
17. Grecii au fost primul popor care a încercat dificilul experi-
ment al autoguvernării
16. Stilul de viaţă grecesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
17. Cum trăiau grecii
17. Teatrul grec. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
17. Originile teatrului, prima formă de divertisment public
18. Războaiele persane. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
17. Cum au apărat grecii Europa de o invazie asiatică şi i-au
împins pe persani înapoi peste Marea Egee
19. Atena contra Spartei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
17. Atena şi Sparta şi-au disputat supremaţia asupra Greciei
într-un război lung şi dezastruos
20. Alexandru cel Mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
17. Alexandru Macedon întemeiază un imperiu grec universal –
ce s-a ales de această năzuință grandioasă
21. Un rezumat. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
17. Un scurt rezumat al capitolelor 1–20
22. Roma şi Cartagina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
17. Cartagina, colonie semită pe coasta nordică a Africii, şi
cetatea indo-europeană a Romei, de pe ţărmul vestic al Italiei,
s-au înfruntat pentru stăpânirea vestului Mediteranei şi
Cartagina a fost distrusă
23. Ascensiunea Romei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
17. Cum „s-a întâmplat“ Roma
24. Imperiul Roman . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 123
17. După secole de tulburări şi revoluţii, Republica Romei a
devenit imperiu
25. Iosua din Nazaret. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
17. Povestea lui Iosua din Nazaret, căruia grecii i-au spus Iisus
26. Căderea Romei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
17. Amurgul Romei
 cuprins 7

27. Ascensiunea Bisericii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 145

17. Cum a devenit Roma centrul lumii creştine
28. Mahomed . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
17. Ahmed, cămilarul care a devenit profetul deşertului arab şi
ai cărui adepţi au cucerit aproape toată lumea cunoscută pen-
tru mai marea slavă a lui Allah, singurul Dumnezeu adevărat
29. Carol cel Mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158
17. Cum a ajuns Carol cel Mare, regele francilor, să poarte titlul
de împărat şi cum a încercat să reînvie vechiul ideal al impe-
riului universal
30. Normanzii. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
17. De ce oamenii din secolul al X-lea se rugau Domnului să-i
ferească de furia normanzilor
31. Feudalismul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 169
17. Cum Europa Centrală, atacată din trei părţi, s-a transfor-
mat într-o tabără armată şi de ce Europa ar fi pierit fără sol-
daţii şi administratorii profesionişti care făceau parte din
sistemul feudal
32. Cavalerismul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
33. Papă contra împărat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175
17. Bizara loialitate dublă a popoarelor din Evul Mediu şi cum
a dus ea la conflicte interminabile între papi şi sfinţii împă-
raţi romani
34. Cruciadele. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182
17. Toate conflictele au fost date uitării atunci când turcii au
ocupat Ţara Sfântă, au profanat Locurile Sfinte şi au pertur-
bat serios comerţul între Orient şi Occident. Europa a pornit
în cruciadă
35. Oraşul medieval . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 188
17. De ce oamenii din Evul Mediu spuneau că „la oraş se respiră
liber“
36. Autoguvernarea medievală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 198
17. Populaţia oraşelor şi-a afirmat dreptul de a se face auzită în
consiliile regale ale ţării
37. Lumea medievală. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
17. Ce credeau oamenii din Evul Mediu despre lumea în care trăiau
38. Comerţul medieval. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 212
17. Cruciadele au transformat din nou Mediterana într-un nucleu
comercial activ şi oraşele din Peninsula Italică au devenit
marele centru de distribuţie pentru schimburile cu Asia şi Africa
8 cuprins

39. Renaşterea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 220

17. Oamenii au îndrăznit iarăşi să fie fericiţi pentru simplul
fapt că trăiau. Au încercat să salveze vestigiile civilizaţiilor
mai vechi şi mai îmbietoare din Roma şi Grecia şi se mândreau
atât de mult cu realizările lor, încât au început să vorbească
despre o „renaştere“ a civilizaţiei
40. Epoca exprimării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 231
17. Lumea a început să simtă nevoia de a da expresie bucuriei
de viaţă proaspăt descoperite. Şi-a exprimat fericirea în
poezie, în sculptură, în arhitectură, în pictură şi în cărţile
tipărite
41. Marile descoperiri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237
17. Acum, după ce scăpaseră de strânsoarea îngustelor limitări
medievale, oamenii aveau nevoie de mai mult spațiu pentru
peregrinările lor. Lumea europeană devenise prea mică pen-
tru ambiţiile lor. Venise vremea marilor călătorii ale explo-
ratorilor
42. Buddha şi Confucius. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252
17. Despre Buddha şi Confucius
43. Reforma. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 262
17. Progresul omenirii s-ar putea compara cel mai bine cu un
pendul gigantic care oscilează continuu înainte şi înapoi.
Indiferenţa religioasă şi entuziasmul artistic şi literar al
Renaşterii au fost urmate de indiferenţa artistică şi literară
şi de entuziasmul religios al Reformei
44. Războaiele religioase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 272
17. Epoca marilor controverse religioase
45. Revoluţia Engleză. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 287
17. Despre ciocnirea dintre „dreptul divin al regilor“ şi „dreptul
Parlamentului“, mai puţin divin, dar mai rezonabil, care
s-a sfârşit dezastruos pentru regele Carol I
46. Echilibrul puterilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 302
17. Pe de altă parte, în Franţa „dreptul divin al regilor“ s-a
afirmat cu mai multă pompă şi splendoare ca niciodată,
iar ambiţia suveranului era temperată doar de legea recent
inventată a „echilibrului puterii“
47. Ascensiunea Rusiei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 307
17. Povestea misteriosului imperiu moscovit care s-a ivit deodată
pe marea scenă politică a Europei
 cuprins 9

48. Rusia contra Suediei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 314

17. Rusia şi Suedia au purtat multe războaie pentru a-şi adju-
deca poziţia de putere principală în nord-estul Europei
49. Ascensiunea Prusiei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 319
17. Extraordinara ascensiune a unui mic stat dintr-o zonă moho-
râtă din nordul Germaniei, numită Prusia
50. Sistemul mercantil. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 323
17. Cum au încercat să se îmbogăţească statele naţionale recent
fondate sau dinastice şi ce se înţelege prin sistem mercantil
51. Revoluţia Americană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 329
17. La sfârşitul secolului al XVIII-lea în Europa au sosit veşti
extraordinare despre întâmplări din sălbăticia continen-
tului nord-american. Urmaşii celor care îl pedepsiseră pe
regele Carol fiindcă insistase asupra „drepturilor sale divine“
au adăugat un nou capitol la vechea poveste a luptei pentru
autoguvernare
52. Revoluţia Franceză . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 340
17. Marea Revoluţie Franceză proclamă pentru toți locuitorii
Pământului principiile libertăţii, fraternităţii şi egalităţii
53. Napoleon. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 354
54. Sfânta Alianţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366
17. De îndată ce Napoleon a fost trimis pe Insula Sfânta Elena,
conducătorii învinşi de atâtea ori de „corsicanul“ detestat
s-au întrunit la Viena şi au încercat să anuleze numeroasele
schimbări iscate de Revoluţia Franceză
55. Marea Reacţiune . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 377
17. Au încercat să garanteze lumii o eră de pace netulburată
suprimând toate ideile noi. L-au transformat pe spionul
poliţienesc în cel mai înalt funcţionar din stat, şi în scurtă
vreme închisorile tuturor ţărilor se umpluseră cu cei care
susţineau că poporul are dreptul de a se guverna aşa cum
crede de cuviinţă
56. Independenţa naţională. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 384
17. Dragostea pentru independenţa naţională era totuşi prea
puternică pentru a fi nimicită astfel. Sud-americanii s-au
răzvrătit cei dintâi împotriva măsurilor reacţionare ale
Congresului de la Viena. Grecia, Belgia, Spania, alături de
numeroase ţări de pe continentul european, le-au călcat pe
urme, şi secolul al XIX-lea s-a umplut de zvonul multor răz-
boaie de independenţă
10 cuprins

57. Epoca motorului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 403

17. Pe când popoarele Europei luptau pentru independenţa
naţională, lumea lor fusese schimbată complet de o serie de
invenţii ce transformaseră greoiul motor cu abur din secolul
al XVIII-lea în cel mai loial şi eficient sclav al omului
58. Revoluţia socială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 414
17. Noile motoare erau foarte scumpe, şi doar bogaţii şi le puteau
permite. Bătrânul tâmplar sau cizmar care lucrase pe cont
propriu în micul lui atelier a fost obligat să se angajeze la
proprietarii marilor utilaje mecanice şi, deşi câştiga mai
mulţi bani decât înainte, şi-a pierdut independenţa, iar asta
nu i-a plăcut
59. Emanciparea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 420
17. Introducerea generalizată a maşinilor nu a adus epoca de
fericire şi prosperitate prezisă de generaţia care a văzut înlo-
cuirea diligenţei de către tren. S-au propus câteva remedii,
însă nici unul nu a rezolvat pe deplin problema
60. Epoca ştiinţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 427
17. Lumea a trecut şi printr-o altă schimbare, mai importantă
decât revoluţiile politice şi industriale. După generaţii de
opresiune şi persecuţie, oamenii de ştiinţă dobândiseră în
cele din urmă libertate de acţiune şi acum încercau să desco-
pere legile fundamentale care guvernează Universul
61. Arta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 433
17. Un capitol despre artă
62. Expansiunea colonială şi războiul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 445
17. Un capitol care ar trebui să vă dea o mulţime de informaţii
politice despre ultimii cincizeci de ani, dar care în realitate
conţine o serie de explicaţii şi câteva scuze
63. O lume nouă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 454
17. Primul Război Mondial, care a fost, de fapt, o luptă pentru
o lume nouă mai bună
64. Aşa cum va fi totdeauna . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 463
65. După şapte ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 464
66. Statele Unite se maturizează . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 479
17. Un prim capitol despre istoria actuală, scris pentru Piet, Jan,
Dirk şi Jane van Loon, dar şi pentru contemporanii lor, de
unchiul Willem
 cuprins 11

67. Partenerii „Axei“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 484

17. „Crahul resimţit în toată lumea“ grăbeşte colapsul unei păci
clădite pe temelii medievale
68. Izolaţionism şi împăciuitorism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 493
17. Cum au început partenerii Axei să-şi împartă lumea între
ei şi de ce au reuşit să ajungă atât de departe
69. Carta Atlanticului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 500
17. Cum „războiul nervilor“ a cedat locul „războiului total“ şi
cum Hitler a greşit grav câteva calcule
70. Războiul global . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 509
17. Axa a pierdut „bătălia producţiei“, dar victoria finală a fost
obţinută de savanţii americani şi britanici. Pentru întreaga
omenire s-au ivit zorii unei ere noi
71. Naţiunile Unite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 519
17. Cum au moştenit Statele Unite supremaţia mondială şi cum
i-au găzduit pe participanţii la un experiment de proporţii
în relaţiile internaţionale
72. O pace agitată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 527
17. Războiul Rece ia amploare în Europa, pe când în alte zone
izbucnesc ostilităţi deschise
73. Prăbuşirea vechii orânduiri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 544
17. Pe măsură ce amintirea războaielor din prima jumătate a
secolului XX se estompează, noile generaţii se străduiesc „să
îmblânzească ferocitatea omului şi să îndulcească viaţa
lumii“
74. Nava spaţială Pământ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 548
17. Trebuie să menţinem sistemele care susţin viaţa pe Pământ
sau să plătim preţul
75. Pământul ca sat global . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 553
17. Minunile ştiinţei şi tehnologiei au făcut din planeta noastră
o lume care se micşorează şi i-au înfrăţit pe toţi oamenii
76. Începuturile epocii high-tech . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 556
17. Tehnologia avansează şi izbucnesc noi războaie
77. Un mileniu nou . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 589
17. Noi libertăţi şi raporturi globale
78. O linie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 619
17. Cum acea linie pe care ni s-a părut că o vedem în zorii noului
mileniu s-a dovedit înşelătoare
12 cuprins

79. Pe muchie de cuţit . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 622

17. Alegerea care era cât pe ce să fie altfel: George W. Bush vs Al
Gore şi saga numărătorii nebuneşti a voturilor
80. O zi tristă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 625
17. Un mic grup de terorişti atacă New Yorkul şi schimbă faţa
lumii
81. Riposta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 628
17. Statele Unite au parte de compasiune, dar jură răzbunare
82. O monedă nouă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 632
17. Să cercetăm o clipă ce poate însemna o monedă nouă, ce rea-
lizări trecute întruchipează şi ce dificultăţi viitoare implică
83. Război în Orientul Mijlociu, din nou . . . . . . . . . . . . . . . . . . 635
17. Cum au hotărât Statele Unite să plece la război pentru a
preveni un război, dar tot acolo au ajuns
84. O nouă privire asupra marilor oraşe . . . . . . . . . . . . . . . . . . 640
17. Oraşele s-au umplut de locuitori şi ne-am dat seama că sunt
un habitat natural al oamenilor, ceea ce înseamnă că ne
aşteaptă multă muncă
85. Un om de culoare ajunge preşedintele Americii . . . . . . . . 648
17. La un secol şi jumătate după Războiul Civil American, Barack
Obama, un senator din Illinois, câştigă nişte alegeri istorice
86. Cereri de iertare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 652
17. O notă foarte scurtă despre ceva ce s-a întâmplat tot mai
frecvent în lume pe măsură ce guvernele şi-au examinat mai
îndeaproape istoria
87. Declin economic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 655
17. Examinăm o perioadă în care mulţi oameni din lumea
întreagă şi-au pierdut deodată locurile de muncă şi ne gân-
dim de ce se întâmplă aşa şi ce spune asta despre noi
88. China se întoarce . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 661
17. Nu că ar fi plecat vreodată
89. Primăvară. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 664
17. Revoluţiile în Orientul Mijlociu şi drepturile oamenilor de
pretutindeni
90. Prieteni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 670
17. Cum am transformat modul în care comunicăm unii cu alţii
17
17. O cronologie ilustrată. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 673
17. Lista ilustraţiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 679
17. Indice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 682
 88
NOTA EDITORULUI
LA EDIŢIA ADUSĂ LA ZI

În 1972, editorii au actualizat volumul cu ajutorul dr. Edward Prehn, al

profesorului Paul Sears de la Universitatea Yale şi al profesorului Edwin
C. Broome de la Universitatea din New York. În 1984 şi 1999 profesorul
John Merriman de la Universitatea Yale a adus textul la zi, iar Adam
Simon a adăugat ilustraţii. Pentru prezenta ediţie, Robert Sullivan a
adăugat capitole noi şi o introducere.
 8
INTRODUCERE NOUĂ

HENDRIK WILLEM VAN LOON ERA UN OM MARE CU UN CÂINE

mic şi cu ideea că istoria lumii e mult prea vastă ca să poată fi
tratată de câteva persoane. Când îi citiţi cărţile, vă lasă impre-
sia că le-a scris considerându-se un fel de inginer de trenuri
vechi. După el, poveştile şi faptele din trecut trebuie sădite în
mintea oamenilor pentru ca motorul progresului să poată prinde
viteză. Singura noastră cale de a înainta a fost conştiinţa acută
a pulsului constant al istoriei, sau cel puţin aşa pare să creadă.
Presupun că sentimentele lui în această privinţă au avut o legă-
tură cu faptul că s-a născut în anul 1882, o perioadă când lumea
a început să se specializeze.
Bineînţeles, un gen sau altul de specializare a existat dintot-
deauna. Dacă trăiai în Danemarca în epoca fierului şi te pri-
cepeai la topirea metalului şi forjarea lui în unelte sau arme,
probabil nu te îngrijeai la fel de mult de animale. Însă în dece-
niul 1880 o nouă ştiinţă, numită „management“, a dat năvală
în fabricile din toată lumea. După ce managementul a preluat
controlul, munca nu a mai fost doar muncă; a devenit ceva ce
se poate descompune în categorii şi părţi, ca speciile de păsări
sau tipurile de afecţiuni. În această perioadă s-a născut linia
de montaj, spre exasperarea muncitorilor, după care specia-
lizarea s-a strecurat în toate domeniile vieţii, inclusiv în cele
academice şi (cel mai important aspect din perspectiva cărţii
pe care o ţineţi în mâini) în istorie. Opera lui van Loon se opu-
nea întru totul acestei specializări. Van Loon se războia cu ceea
ce el considera îngustime a minţii experţilor care nu puteau
16 istoria omenirii

vedea dincolo de cartotecile lor. Uneori a fost numit „populari-

zator“. Istoricul Arthur Schlesinger Jr. l-a lăudat pe van Loon
pentru chiar activitatea de popularizare, scriind că „într-o epocă
în care cunoştinţele se specializează din ce în ce mai mult,
capacitatea de a scrie pe teme serioase într-un mod lucid şi cap-
tivant devine o necesitate a societăţii civilizate“. Tot Schlesinger
a adăugat că van Loon era un bărbat „plin de entuziasm“.
Nu că van Loon nu ar fi participat la procesul de specializare.
La urma urmelor, a studiat istoria, nu chimia sau geologia
Antarcticii. Şi-a obţinut doctoratul la Universitatea din Mün-
chen şi a predat istorie europeană la Universitatea Cornwell
şi la Antioch College. Pe lângă Istoria omenirii, a scris zeci de
alte cărţi, inclusiv The Rise of the Dutch Kingdom, R. v. R.: The
Live and Times of Rembrandt van Rijn şi, în 1939 (în colabo-
rare cu Grace Castagnetta), The Last of the Troubadours: The
Life and Music of Carl Michael Bellman 1740–1795. După cum
notează Cornelis A. van Minnen în biografia lui van Loon publi-
cată în 2005, Istoria omenirii a fost scrisă aproape dintr-o
fantezie, când editorul Horace Liveright a hotărât să încerce o
versiune pentru copii a unui gen popular la adulţi, aşa-numitul
„sinopsis“. Câteva volume apăruseră deja: Charles şi Mary
Beard, Rise of American Civilization (1927), Lewis Mumford,
Story of Utopias (1922) şi Will Durant, Story of Philosophy
(1926). Aceste cărţi fuseseră compuse, în mod vădit, cu ideea
că nespecialistul e capabil să înţeleagă opera experţilor şi
specialiştilor dacă aceasta cuprinde propoziţii scrise pentru
oameni obişnuiţi, nu doar pentru iniţiaţi. Will Durant a fost cel
mai popular autor de istorii rezumate pentru adulţi, iar Durant
a observat că volumul lui van Loon va fi la fel de satisfăcător
pentru părinţi ca şi pentru copiii cărora le va fi cumpărat.
„Lumea devenea scandalos de informată cu privire la istorie“,
a spus Durant.
Cum citim Istoria omenirii astăzi, într-o epocă în care sun-
tem, deopotrivă, şi mai specializaţi, şi mai generaliști, când
faptele despre orice subiect se află la distanţă de câteva clicuri?
(Chiar dacă în momentul de faţă aproximativ o treime din popu-
laţia lumii nu are acces la internet, un fapt pe care multe per-
 introducere nouă 17

soane conectate – în ciuda conexiunilor – probabil nu îl cunosc.)

Capodopera lui van Loon are greşelile și confuziile ei, precum
şi goluri, nu încape îndoială. Dacă privim la viaţa lui van Loon,
nu ne va fi greu să constatăm că suferea de unele prejudecăţi
comune în Statele Unite pe vremea lui, de exemplu aversiunea
faţă de anumite grupuri de imigranţi. În ansamblu cartea
adoptă totuşi un spirit de autoperfecţionare – cu speranţă
pentru autor, cititor şi viitorul umanităţii. Acesta pare să fi
fost sentimentul lui van Loon despre lume în anii ’40, când a
vorbit despre „o conştiinţă comună a «apartenenţei laolalt㻓
şi a descris New Deal-ul preşedintelui Franklin Roosevelt nu
atât ca pe o mulţime de legi şi reglementări, cât o „atitudine
nouă în gândire“. Într-un program radiofonic din New York şi
ulterior la NBC chiar aşa a spus, „în folosul omenirii“. Credea
cu adevărat că ne aflăm într-o fază de ascensiune, chiar şi
atunci când naziştii i-au atacat patria europeană – van Loon
s-a născut în Rotterdam. Omenirea putea depăşi acest moment.
Considera acest lucru drept cea mai demnă de apreciat calitate
a lumii.
A murit în 1944, cu un an înainte de sfârşitul celui de-al
Doilea Război Mondial, însă Hitler era pe cale să cadă şi majo-
ritatea oamenilor putea întrezări încheierea conflictului. Van
Loon părea să creadă că Statele Unite vor conduce lumea spre
un viitor mai bun, ceea ce nu a fost întotdeauna adevărat. Ca
de obicei, povestea omenirii a fost un amalgam.
Pe de altă parte, Istoria omenirii s-a bucurat în continuare
de succes. Mai mulţi autori au adus-o la zi, dar nimeni nu a
încercat, bineînţeles, să aducă la zi spiritul lui van Loon, care
nu pare să fi pălit. Cartea se înfăţişează acum ca un caiet de
însemnări transmis de la o generaţie la alta, cu ceva pânze de
păianjen şi cu coperta uzată pe alocuri, dar şi cu podoabe adău-
gate pe măsură ce trece dintr-o mână în alta. Necesită strădanie
din partea cititorului, deşi nu mai multă decât ar fi fost nece-
sară în 1920, 1820 sau în zorii istoriei umane. La urma urmelor,
trecutul prinde viaţă atunci când e analizat sau, încă și mai bine,
reanalizat. Căutaţi adevăruri. Studiaţi-le. Studiaţi-le în pro-
funzime. Observaţi-le din diverse perspective. Nu consideraţi
18 istoria omenirii

nimic ca fiind indiscutabil, căci foarte puţine lucruri sunt astfel,

şi nu vă temeți să priviţi îndeaproape lucrurile care nu au fost
cercetate înainte. Henry David Thoreau preda la o şcoală din
Massachusetts în 1837. Îi plăcea să spună că întunecatul Ev
Mediu e întunecat pentru că noi suntem în întuneric în pri-
vinţa lui.

DACĂ L-AŢI FI VIZITAT PE VAN LOON PE CÂND SCRIA ISTORIA

omenirii, v-aţi fi găsit pe Barrow Street din cartierul Greenwich
Village în Manhattan, în 1920, şi ar fi trebuit să urcaţi pe scări
patru etaje pentru a-l vedea dactilografiind manuscrisele şi
desenând toate ilustraţiile, probabil cu o anumită încântare
copilărească. Cu expresia „încântare copilărească“ vreau să
spun că le desena fără să ascundă cât de fericit era în clipa
aceea. Mie mi se pare că adulţii tind să creadă că sunt mai ma-
turi decât copiii când, în realitate, au doar mai multă experienţă
în a ascunde cât de fericiţi sau nefericiţi sunt.
Van Loon era bine-cunoscut fiindcă îşi ilustra fericirea. La
moartea lui, un necrolog l-a numit „filozoful care râdea“, şi dacă
ar fi să ştiţi un singur lucru despre varianta cinematografică a
Istoriei omenirii acesta ar trebui să fie următorul: lunga listă
a starurilor de cinema apărute în varianta Warner Bros. din
1957 – Vincent Prince, Ronald Colman, Hedy Lamarr, Dennis
Hopper, Agnes Moorehead şi Virginia Mazo – îi includea şi pe
Groucho, Harpo şi Chico Marx, adică fraţii Marx. Groucho Marx
s-a născut în 1890 la New York şi, ca van Loon, era un filozof
care râdea – filmul lui Supă de raţă din 1933 e o pledoarie contra
războiului. Groucho este cel care a spus: „În afară de câine,
cartea e cel mai bun prieten al omului. Într-un câine e prea întu-
neric ca să poţi citi.“
Iar dacă v-aţi fi aflat în apartamentul lui van Loon în 1920,
aţi fi observat că uneori câinele lui stătea pe birou, poate pentru
a monitoriza progresul realizat în istoria lumii. Când a terminat
Istoria omenirii – scrisă în numai două luni de zile – l-aţi fi
văzut pe autor expediind fericit cartea şi mutându-se în Ohio
să predea o vreme la Antioch College, până a decis să renunţe
la slujba respectivă. În ziua aceea a lăsat în sala de clasă un
 introducere nouă 19

bilet pe care studenţii l-au citit la sosire. „Nu cred în saluturile

lungi la despărţirea prietenilor buni“, scrisese van Loon. „Am
învăţat, sper eu, multe lucruri unii de la alţii în timpul petrecut
împreună. Iar acum a venit vremea să îmi iau rămas-bun.“

ROBERT SULLIVAN
Brooklyn, New York
2013
 8
CUVÂNT ÎNAINTE

Pentru Hansje şi Willem

Pe când aveam vreo doisprezece, treisprezece ani, un unchi
care mi-a dăruit dragostea pentru cărţi şi imagini mi-a promis
să mă ducă într-o expediţie memorabilă. Urma să urcăm în
vârful clopotniţei bisericii Sf. Laurenţiu Vechi din Rotterdam.
Aşa se face că într-o bună zi un paracliser cu o cheie mare
cât cea a Sfântului Petru a deschis o uşă misterioasă. „Sună
clopoţelul“, a spus el, „când vă întoarceţi şi vreţi să ieşiţi“. Apoi,
cu un scârţâit răsunător de balamale ruginite ne-a rupt de
zgomotul străzii aglomerate şi ne-a închis într-o lume plină de
experienţe noi şi ciudate.
Acolo m-am confruntat pentru prima oară în viaţă cu feno-
menul tăcerii audibile. După ce am urcat primul şir de trepte,
la cunoştinţele mele limitate despre fenomenele naturale s-a
adăugat încă o descoperire – cea a întunericului tangibil. Un
chibrit ne-a arătat unde continua drumul în sus. Am suit la
următorul etaj, apoi încă unul şi încă unul până am pierdut
şirul, după care am avut deodată lumină din belşug. Acest etaj
se găsea la aceeaşi înălţime cu acoperişul bisericii şi era folosit
ca magazie. Sub multe degete de praf zăceau abandonate simbo-
lurile unei credinţe venerabile respinse de locuitorii oraşului
cu mulţi ani în urmă. Lucruri care însemnaseră viaţă sau
moarte pentru strămoşii noştri ajunseseră vechituri şi gunoi.
Şoarecele harnic îşi făcuse cuib printre imaginile cioplite şi
păianjenul veşnic la pândă îşi deschisese prăvălie între braţele
întinse ale unui sfânt binevoitor.
22 istoria omenirii

Următorul etaj ne-a dezvăluit sursa luminii. Ferestre enorme

deschise, cu bare groase de fier, transformaseră încăperea înaltă
şi goală în adăpostul a sute de porumbei. Vântul bătea printre
gratiile de fier şi o muzică stranie şi plăcută umplea aerul. Era
vacarmul oraşului de dedesubt, însă un vacarm purificat şi lim-
pezit datorită distanţei. Huruitul carelor grele şi ropotul copi-
telor de cai, răsucirile macaralelor şi scripeţilor, hâşâitul
aburului răbdător pus să muncească în mii de chipuri în locul
omului – toate se îmbinaseră într-un murmur foşnitor ce oferea
un fundal minunat uguitului tremurător al porumbeilor.
Aici se sfârşeau rampele de trepte şi începeau scările mobile.
Iar după prima scară (o chestie veche şi alunecoasă pe care îţi
dibuiai drumul cu băgare de seamă) urma o minunăţie nouă
şi mai mare, ceasul oraşului. Am văzut inima timpului. Puteam
auzi bătăile grele ale secundelor repezi – una – două – trei – până
la şaizeci. Apoi un zgomot trepidant subit, când toate roţile
păreau să se oprească – un alt minut tăiat din eternitate. Şi o
lua de la capăt fără pauză – una – două – trei – până când, după
un ţăcănit de avertizare şi hârşâitul multor roţi, un glas tunător,
mult deasupra noastră, a spus lumii că sosise ceasul amiezii.
La următorul etaj se găseau clopotele. Clopoţele drăguţe şi
surorile lor teribile. În centru, clopotul cel mare, care mă făcea
să încremenesc de frică atunci când suna noaptea vestind sânge
sau foc. Într-o măreţie solitară, părea să cugete la cei şase sute
de ani în care împărtăşise bucuriile şi durerile bunilor târgoveţi
din Rotterdam. Împrejurul lui, rânduite cu grijă ca borcanele
albastre într-o farmacie de modă veche, atârnau clopotele mai
mici, care de două ori pe săptămână cântau o melodie veselă
pentru ţăranii veniţi la piaţă să cumpere, să vândă şi să audă
ce se mai întâmplase în lumea mare. Însă într-un colţ – singur
singurel, ocolit de celelalte, tăcut şi sumbru – clopotul morţii.
Apoi iarăşi întunericul, alte scări, mai abrupte şi mai primej-
dioase decât cele urcate înainte, şi deodată aerul proaspăt al
întinderii cerului. Ajunseserăm la galeria cea mai de sus. Dea-
supra noastră se găsea cerul. Dedesubt, oraşul – un orăşel de
jucărie unde furnici hărnicuţe mişunau grabnic încoace şi încolo,
fiecare la treaba ei, şi dincolo de învălmăşeala de pietre, întin-
derea verde a câmpului.
 cuvânt înainte 23

A fost prima oară când am zărit lumea mare.

De atunci încolo, ori de câte ori am avut prilejul, am urcat
în vârful turnului şi m-am delectat. Nu era uşor, însă efortul
fizic al urcării câtorva scări era răsplătit pe deplin.
În plus, ştiam ce recompensă mă aştepta. Aveam să văd
pământul şi cerul şi să ascult poveştile bunului meu prieten
ceasornicarul, care trăia într-o bojdeucă dintr-un ungher ferit
al galeriei. El se îngrijea de ceas, era ca un tată pentru clopote
şi dădea alarma de incendiu, însă avea multe ore libere în care
îşi fuma pipa şi se lăsa-n voia gândurilor lui tihnite. Trecuseră
aproape cincizeci de ani de când mersese la şcoală şi arareori
citise o carte, însă trăise în vârful turnului atât de mulţi ani,
încât absorbise înţelepciunea lumii largi care îl împresura din
toate părţile.
Cunoştea istoria bine, căci pentru el era ceva viu. „Uite acolo,
băiete“, zicea arătând spre o cotitură a râului, „acolo, vezi
copacii ăia? Acolo prinţul de Orania a spart digurile ca să
inunde zona şi să salveze oraşul Leiden“. Ori îmi spunea poves-
tea vechiului Meuse, urmărind firul apei de când fluviul cel lat
se preschimba dintr-un port accesibil într-un drum splendid
străbătut de corăbiile lui de Ruyter şi Tromp în vestita ultimă
călătorie când şi-au dat viaţa pentru ca marea să fie liberă
pentru toată lumea.
Mai erau şi sătucurile grupate în jurul bisericii ocrotitoare
care odinioară, cu mulţi ani în urmă, fusese casa sfântului lor
patron. În depărtare puteam vedea turnul înclinat din Delft.
Sub arcadele lui înalte a fost asasinat Wilhelm cel Tăcut şi
acolo a învăţat Grotius să alcătuiască primele propoziţii în
latină. Şi mai departe, corpul lung şi jos al bisericii din Gouda,
casa dintâi a unui băiat sărac a cărui isteţime s-a dovedit mai
puternică decât armatele multor împăraţi. Lumea îl cunoaşte
cu numele de Erasmus.
În sfârşit, linia argintie a mării nemărginite şi, în contrast,
chiar sub noi, talmeş-balmeşul de acoperişuri, hornuri, case,
grădini, spitale, şcoli şi străzi căruia îi spuneam cămin. Însă
turnul ne arăta vechiul cămin într-o lumină nouă. Zarva ne-
desluşită a străzilor şi pieţei, a fabricilor şi atelierelor devenea
24 istoria omenirii

expresia bine rânduită a energiei şi scopurilor umane. Mai pre-

sus de toate, priveliştea trecutului glorios din jurul nostru ne
insufla un curaj proaspăt pentru a înfrunta problemele viito-
rului atunci când reveneam la îndatoririle vieţii de zi cu zi.
Istoria este impunătorul turn al experienţei pe care timpul
l-a clădit în nesfârşitele câmpuri ale unor vremuri apuse. Nu
e uşor să ajungem în vârful acestui edificiu străvechi şi să ne
bucurăm de avantajul întregii panorame. Nu există ascensor,
însă picioarele tinere sunt puternice şi pot să urce.
Aici vă dau cheia care va deschide uşa.
Când vă veţi întoarce, veţi înţelege motivul entuziasmului
meu.
HENDRIK WILLEM VAN LOON
 ISTORIA OMENIRII

LUI JIMMIE

Ce rost o fi având o carte fără ilustraţii? a zis Alice.

Hăt-departe în nord, în ţinutul Svithjod, se găseşte o stâncă.
Măsoară o mie de kilometri înălţime şi tot atât în lăţime. O
dată la o mie de ani o păsărică vine pe această stâncă să-şi
ascută ciocul.
Când stânca se va fi tocit astfel de tot, atunci va fi trecut o
singură zi din eternitate.
 1
PREGĂTIREA SCENEI

TRĂIM ÎN UMBRA UNUI SEMN DE ÎNTREBARE GIGANTIC.

Cine suntem?
De unde venim?
Încotro ne îndreptăm?
Încet, dar cu un curaj neclintit, am împins acest semn de
întrebare spre linia îndepărtată, de dincolo de orizont, unde
sperăm să aflăm răspunsul.
Nu am înaintat prea mult.
Ştim încă foarte puţine, însă am ajuns într-un punct în care
putem presupune (cu un grad acceptabil de acurateţe) multe
lucruri.
În capitolul de faţă vă voi spune (potrivit celei mai credibile
presupuneri) cum a fost pregătită scena pentru apariţia omului.
Dacă reprezentăm perioada de-a lungul căreia pe planeta
noastră au existat condiţii prielnice vieţii animale printr-o linie
de următoarea lungime, atunci liniuța de dedesubt indică inter-
valul de timp în care a trăit pe pământ omul (sau o creatură
mai mult sau mai puțin asemănătoare cu omul).

Omul a fost ultimul sosit, dar cel dintâi care şi-a folosit
creierul cu scopul de a supune forţele naturii. Iată motivul
pentru care vom studia omul, și nu pisicile, câinii, caii sau orice
28 istoria omenirii

alt animal, deşi fiecare în felul său are în spate o evoluţie isto-
rică foarte interesantă.
La începuturi, planeta pe care trăim a fost (din câte ştim în
prezent) o minge mare de materie incandescentă, un norişor de
fum în oceanul nemărginit al spaţiului. Treptat, pe parcursul a
milioane de ani, suprafaţa a ars complet şi s-a acoperit cu un strat
subţire de rocă. Pe aceste pietre neînsufleţite au căzut puhoaie
nesfârşite de ploaie, tocind granitul dur şi ducând praful în văile
ascunse printre stâncile înalte ale pământului fumegând.
În cele din urmă a venit şi
ceasul când soarele a străpuns
norii şi a văzut această planetă
mică acoperită de câteva bălţi ce
aveau să evolueze în maiestuoa-
sele oceane din emisferele estică
şi vestică.
Apoi, într-o bună zi, s-a întâm-
plat marea minune. Materia moar-
tă a dat naştere vieţii.
Pe apele mării a plutit prima
ploua necontenit celulă vie.
Milioane şi milioane de ani a
rătăcit în voia curenţilor. Însă în tot acest timp şi-a dezvoltat
anumite deprinderi ca să poată supravieţui mai uşor pe pă-
mântul neprimitor. Unele celule se simţeau mai bine în adân-
cimile întunecoase ale lacurilor şi bălților. Au prins rădăcini
în sedimentele aluvionare aduse de pe vârful dealurilor şi au
devenit plante. Altele au preferat să se mişte, le-au crescut
membre articulate ciudate, ca ale scorpionilor, şi au început să
mişune pe fundul mării printre plante şi apariții verzui
asemănătoare cu meduzele. Altele (acoperite cu solzi) se bazau
pe mișcări de înot pentru a se deplasa dintr-un loc în altul în
căutarea hranei şi, încetul cu încetul, au populat oceanul cu
miriade de peşti.
Între timp, plantele se înmulţiseră şi au fost nevoite să-şi
caute alte sălaşuri. Nu mai încăpeau pe fundul mării. Au ieşit
şovăitor din apă şi şi-au găsit un nou cămin în mlaştinile şi
 pregătirea scenei 29

aluviunile noroioase de la poalele munţilor. De două ori pe zi

mareele oceanice le acopereau cu apa lor sărată. În restul tim-
pului plantele s-au adaptat la situaţia inconfortabilă şi au
încercat să supravieţuiască în aerul rarefiat care înconjura
suprafaţa planetei. După secole de exerciţiu, au învăţat să
trăiască la fel de confortabil în aer cum o făcuseră în apă. Au
crescut, devenind tufişuri şi copaci, iar în cele din urmă au
reuşit să facă flori fermecătoare ce au atras atenţia bondarilor
harnici şi a păsărilor care le-au dus seminţele în lung şi-n lat,
până când întreg pământul s-a acoperit cu păşuni verzi ori a
fost umbrit de coroana arborilor.
Însă şi unii peşti începuseră să iasă din mare şi învăţaseră
să respire şi cu plămânii, şi cu branhiile. Asemenea făpturi se

apariţia omului
30 istoria omenirii

numesc amfibii, ceea ce înseamnă că pot trăi cu aceeaşi uşurinţă

şi pe uscat, şi în apă. Prima broască care vă iese-n drum vă poate
spune totul despre plăcerile dublei existenţe amfibiene.
Odată ieşite din apă, treptat aceste animale s-au adaptat
tot mai bine la viaţa pe uscat. Unele au devenit reptile (creaturi
care se târăsc, ca şopârlele) şi au împărţit tăcerea pădurilor
cu insectele. Ca să se poată mişca mai repede pe solul moale,
şi-au perfecţionat picioarele şi au crescut în dimensiuni până
când lumea a fost populată de forme gigantice (pe care manua-
lele de biologie le enumeră cu numele de ihtiozauri, megalozauri
şi brontozauri) ce măsurau între zece şi doisprezece metri lun-
gime şi care s-ar fi putut juca cu elefanţii aşa cum se joacă o
pisică adultă cu pisoii ei.
Unii membri ai familiei repti-
liene au început să trăiască în
vârful copacilor, care pe atunci
depăşeau adesea o sută cincizeci
de metri înălţime. Nu mai aveau
nevoie de picioare pentru a merge,
însă trebuiau să se mişte cu repe-
ziciune de pe o creangă pe alta. De
aceea şi-au transformat o parte
din piele într-un soi de paraşută
care se întindea între laturile
corpului şi degetele mici ale mem-
plantele ies din mare brelor anterioare. Treptat și-au
acoperit cu pene această para-
şută din piele, şi-au preschimbat cozile în cârmă şi au zburat
din copac în copac, devenind păsări veritabile.
Apoi s-a întâmplat ceva ciudat. Toate reptilele uriaşe au
murit într-un interval scurt de timp. Nu cunoaştem motivul.
Poate din cauza unei schimbări bruşte a climei. Poate crescu-
seră atât de mari, că nu mai puteau nici să înoate, nici să umble,
nici să se târască şi au murit de foame, uitându-se la ferigile
mari şi la copaci, dar neputând ajunge la ele. Indiferent de cauză,
stăpânirea de un milion de ani a reptilelor mari se sfârşise.
Lumea a început să fie populată de fiinţe foarte diferite.
Descindeau din reptile, dar se deosebeau mult de ele, deoarece
 pregătirea scenei 31

îşi hrăneau puii din „mamele“, adică la sânul mamei. De aceea

în ştiinţa modernă aceste animale se numesc „mamifere“.
Lepădaseră solzii peştilor. Nu adoptaseră penele păsărilor, ci
îşi acoperiseră corpul cu blană. În orice caz, mamiferele şi-au
format caracteristici diferite ce au conferit speciei lor un avantaj
semnificativ asupra celorlalte animale. Femelele speciei își pur-
tau ouăle în corp până la dezvoltarea embrionului şi, spre
deosebire de toate celelalte făpturi vii de până atunci, care îşi
lăsaseră vlăstarele expuse primejdiilor frigului, arşiţei şi ata-
curilor animalelor sălbatice, mamiferele îşi ţineau puii alături
o perioadă mai îndelungată şi îi ocroteau câtă vreme erau prea
slabi pentru a se lupta cu inamicii. În felul acesta puii mami-
ferelor aveau şanse mult mai mari de supravieţuire, întrucât
învăţau multe lucruri de la mamă, după cum ştiţi probabil dacă
aţi văzut vreo pisică învăţându-şi pisoii să îşi poarte de grijă,
să îşi spele faţa şi să prindă şoareci.
Dar nu trebuie să vă spun prea multe despre aceste mami-
fere, fiindcă le ştiţi prea bine. Sunteţi înconjuraţi de ele. Sunt
tovarăşii voştri de zi cu zi pe străzi şi acasă, iar pe verii mai
puţin familiari îi puteţi vedea în spatele gratiilor de la grădina
zoologică.
Şi aşa ajungem la răscruce, când omul se desprinde deodată
din şirul interminabil al făpturilor care trăiesc şi mor lipsite
de grai şi începe să-şi folosească raţiunea pentru a făuri destinul
propriei rase.
Un mamifer în mod deosebit părea să le întreacă pe toate
celelalte prin capacitatea de a-şi găsi adăpost şi hrană. Învăţase
să-şi folosească membrele anterioare pentru a ţine prada şi,
prin exerciţiu, şi-a dezvoltat o labă care semăna cu mâna. După
nenumărate încercări, învăţase să-şi echilibreze corpul pe
picioarele din spate. (E un proces dificil pe care fiecare copil
trebuie să-l înveţe de la zero, deşi omenirea face asta de peste
un milion de ani.)
Această făptură, pe jumătate primat, pe jumătate maimuţă,
dar superioară ambelor categorii, a devenit cel mai priceput
vânător şi reuşea să-şi asigure traiul în orice tip de climă. Pen-
tru mai multă siguranţă, de obicei se deplasa în grupuri. A
32 istoria omenirii

învăţat să scoată mârâituri ciudate pentru a-şi avertiza puii

de apropierea primejdiei şi, după sute de mii de ani, a început
să întrebuinţeze aceste sunete guturale în scopul comunicării.
Chiar dacă nu prea vă vine a crede, creatura asta a fost
primul vostru strămoş „antropoid“.
 2
PRIMII NOŞTRI STRĂMOŞI

ŞTIM FOARTE PUŢINE DESPRE CEI DINTÂI OAMENI „ADEVĂRAŢI“.

Nu le-am văzut portretele. Câteodată găsim fragmente din
oasele lor în cel mai adânc strat argilos al vreunui sol străvechi.
Sunt îngropate printre scheletele fărâmate ale altor animale
dispărute demult de pe faţa pământului. Antropologii (savanţi
erudiţi care îşi dedică viaţa studierii omului ca membru al
regnului animal) au luat aceste oase şi au reuşit să reconsti-
tuie corpul primilor noştri strămoşi cu un grad apreciabil de
acurateţe.
Stră-străbunicul oamenilor era un mamifer foarte urât şi
neatrăgător. Era destul de scund, mult mai scund decât oamenii

dezvoltarea craniului uman

34 istoria omenirii

de azi. Arşiţa soarelui şi vântul tăios al iernilor reci îi înne-

griseră pielea, făcând-o de un cafeniu închis. Un păr lung, aspru,
îi acoperea capul şi cea mai mare parte a corpului, inclusiv
braţele şi picioarele. Avea degete foarte subţiri, dar puternice,
din cauza cărora mâinile lui arătau precum cele de maimuţă.
Avea fruntea joasă, iar maxilarul lui aducea cu falca unui ani-
mal sălbatic care-şi foloseşte dinţii drept cuţit şi furculiţă. Nu
purta haine. Nu văzuse alt foc în afară de văpăile vulcanilor
tunători ce umpleau pământul cu fumul şi lava lor.
Trăia în întunecimea jilavă a pădurilor întinse, cum fac pig-
meii din Africa până în ziua de astăzi. Când simţea împun-
săturile foamei, mânca frunze crude şi rădăcini de plante, sau
fura ouăle vreunei păsări furioase, hrănindu-şi cu ele propriii
pui. Din când în când, după o vânătoare lungă şi perseverentă,
prindea câte o vrabie sau un câine sălbatic mic, poate un iepure.
Le consuma crude, căci nu descoperise că mâncarea gătită e
mai gustoasă.
În timpul zilei, acest om primitiv colinda în căutarea hranei.
La coborârea nopţii, îşi ascundea nevasta şi copiii într-un
copac scorburos sau îndărătul unor bolovani mari, căci era
înconjurat din toate părţile de animale feroce, iar la aşternerea
întunericului aceste animale porneau la vânătoare, căutând
mâncare pentru perechile şi puii lor, iar gustul cărnii de om
le plăcea. În acea lume fie mâncai, fie erai mâncat, iar viaţa
era tare nefericită, căci era presărată cu frică şi nenorociri la
tot pasul.
Vara, omul era bătut de razele dogoritoare ale soarelui, iar
iarna copiii îi mureau de frig în braţe. Când o astfel de făptură
se rănea (iar animalele de pradă îşi rup mereu câte un os sau
îşi scrântesc gleznele), nu avea cine să-i poarte de grijă şi îl
aştepta o moarte îngrozitoare.
Ca multor animale din pricina cărora grădina zoologică
vuieşte de zgomote bizare, omului de la începuturi îi făcea plă-
cere să mormăie. Asta înseamnă că repeta la nesfârşit aceeaşi
bolboroseală de neînţeles doar fiindcă îi făcea plăcere să audă
sunetul propriei voci. Cu timpul şi-a dat seama că putea folosi
aceste sunete guturale pentru a-şi avertiza semenii când îi
preistoria şi istoria
36 istoria omenirii

pândea vreun pericol, scoţând anumite chiote care au ajuns să

însemne „un tigru!“ sau „vin cinci elefanţi!“. Ceilalţi îi mârâiau
ceva ca răspuns, iar mormăitul lor însemna: „îi văd“ sau „hai
să fugim şi să ne ascundem“. Aceasta a fost probabil originea
limbajului.
Totuşi, după cum am spus deja, despre aceste începuturi
ştim foarte puţine. Omul timpuriu nu avea unelte şi nu îşi con-
struia case. Trăia şi murea fără să lase altă urmă a existenţei
sale afară de câteva clavicule şi fragmente de craniu. Ele ne
spun că în urmă cu multe mii de ani lumea era locuită de nişte
mamifere foarte deosebite de toate celelalte animale – evoluate
probabil dintr-un alt animal necunoscut, asemănător cu prima-
tele, care învăţase să meargă pe membrele posterioare şi să-şi
folosească labele din faţă ca mâini –, şi că foarte probabil aces-
tea au avut o legătură cu strămoşii noştri direcţi de mai târziu.
Ştim destul de puţine, iar restul e învăluit în întuneric.
 3
OMUL PREISTORIC
omul preistoric începe să-și făurească obiecte

OMUL DE LA ÎNCEPUTURI NU ŞTIA CE ÎNSEAMNĂ TIMPUL. NU

ţinea socoteala zilelor de naştere, a aniversărilor căsătoriei sau
a clipei morţii. Nu avea noţiunea zilelor, săptămânilor şi nici
măcar a anilor. La modul general era totuşi conştient de ciclul
anotimpurilor, deoarece observase că după iarna friguroasă
urma totdeauna primăvara blândă – că primăvara se preschim-
ba apoi în vara călduroasă, când fructele se coceau, iar ştiuleţii
de porumb sălbatic erau buni de mâncat, şi că vara se sfârşea
când rafale neaşteptate de vânt măturau frunzele din copaci
şi unele animale se pregăteau pentru lungul somn hibernal.
Acum se petrecuse însă ceva neobişnuit şi cumva înfrico-
şător. Se întâmplase ceva cu vremea. Zilele calde de vară sosi-
seră foarte târziu. Fructele nu se copseseră. Culmile munţilor
care odinioară se acopereau cu iarbă se ascundeau acum sub
un strat gros de zăpadă.
Apoi, într-o dimineaţă, o ceată de oameni sălbatici, diferiţi
de celelalte făpturi care trăiau în vecinătăţi, au coborât rătăcind
din regiunea piscurilor înalte. Arătau sfrijiţi şi păreau flămânzi.
Scoteau sunete pe care nimeni nu le putea pricepe. Păreau să
spună că le e foame. Mâncarea nu ajungea şi pentru vechii
locuitori, şi pentru nou-veniţi. Când au vrut să rămână mai mult
de câteva zile, s-a iscat o luptă aprigă cu mâini care zgâriau ca
ghearele şi cu picioarele; familii întregi au fost ucise. Ceilalţi au
fugit înapoi spre pantele munţilor şi au pierit la primul viscol.
Însă cei din pădure se speriaseră de-a binelea. Zilele se
scurtau fără încetare, iar nopţile se răceau mai mult decât ar
fi trebuit.
38 istoria omenirii

În cele din urmă, într-o ravenă dintre două dealuri înalte

s-a ivit o pată de gheaţă verzuie. S-a întins cu repeziciune. Un
gheţar gigantic aluneca pe povârniş. Rostogolea la vale pietrele
uriaşe din cale. Vuind cât zece vijelii, torentele de gheaţă, noroi
şi blocuri de granit s-au prăvălit năprasnic peste oamenii din
pădure, omorându-i în somn. Copaci centenari au fost striviţi
şi prefăcuţi în vreascuri. Apoi a început să ningă.
A nins luni în șir. Toate plantele au murit şi animalele au
fugit în căutarea soarelui din miazăzi. Omul şi-a luat copilul
în cârcă şi le-a urmat. Însă nu putea merge la fel de iute ca vie-
tăţile mai sălbatice, fiind obligat să aleagă între gândirea
neîntârziată sau moartea pe dată. Pare-se că a preferat-o pe cea
dintâi, căci a izbutit să supravieţuiască îngrozitoarelor perioade
glaciare care în patru rânduri au ameninţat să răpună toată
suflarea omenească de pe faţa pământului.
Înainte de toate, omul trebuia să se îmbrace, ca să nu în-
gheţe. A învăţat să sape gropi şi să le acopere cu ramuri şi
frunze: în aceste capcane prindea urşi şi hiene pe care le ucidea
apoi cu pietroaie, folosindu-le pieile ca veşminte pentru sine şi
familia lui.
Apoi venea problema adăpostului. Aceasta era simplă. Multe
vietăţi obişnuiau să doarmă în peşteri întunecoase. Urmându-le
exemplul, omul a alungat animalele din culcuşurile lor calde
şi s-a înstăpânit pe ele.
Chiar şi aşa, clima era prea aspră pentru majoritatea oa-
menilor, iar bătrânii şi tinerii mureau pe capete. Apoi un geniu
şi-a dat seama cum să folosească focul. Odată, la vânătoare, îl
prinsese un incendiu în pădure. Şi-a amintit că flăcările fuse-
seră cât pe ce să-l ardă de viu. Până atunci focul fusese un duş-
man. Acum a devenit un prieten. Oamenii au târât în peşteră
un copac uscat şi l-au aprins cu ajutorul câtorva ramuri ce
ardeau mocnit, luate dintr-un lemn în flăcări. Focul a preschim-
bat peştera într-o încăpere confortabilă.
Într-o bună seară, în foc a picat o pasăre moartă. N-au
scos-o decât după ce se fripsese zdravăn. Omul a descoperit că,
friptă, carnea era mai gustoasă şi s-a lepădat pe loc de unul
europa preistorică
40 istoria omenirii

dintre vechile obiceiuri comune cu celelalte animale, începând

să-şi gătească mâncarea.
Aşa au trecut mii de ani. Doar cei cu mintea ageră au supra-
vieţuit. Trebuiau să lupte zi şi noapte cu frigul şi foamea. Au
fost siliţi să inventeze unelte. Au învăţat să ascută pietre pentru
a le transforma în topoare şi să facă ciocane. Au fost obligaţi
să adune provizii mari de mâncare pentru nesfârşitele zile de
iarnă şi au descoperit că lutul poate fi modelat în castroane şi
urcioare întărite apoi sub razele soarelui. Aşa se face că era
glaciară, care ameninţase să nimicească omenirea, s-a trans-
format în cel mai mare învăţător al ei, fiindcă l-a forţat pe om
să-şi pună creierul la treabă.
 4
HIEROGLIFELE
egiptenii inventează arta scrisului şi aşa începe
consemnarea istoriei

ACEŞTI PRIMI STRĂMOŞI AI NOŞTRI CARE TRĂIAU ÎN ÎNTINDEREA

sălbatică a Europei învăţau cu repeziciune multe lucruri noi.
Putem spune fără să ne hazardăm că la un moment dat ar fi
abandonat modul de viață primitiv şi ar fi creat o civilizaţie pro-
prie. Însă izolarea lor s-a sfârşit brusc. Au fost descoperiţi.
Un călător dintr-un ţinut sudic necunoscut care cutezase să
traverseze marea şi trecătorile din înaltul munţilor îşi croise
drum până la populaţia sălbatică de pe continentul european.
Venise din Africa. Casa lui era în Egipt.
În Valea Nilului se dezvoltase un nivel înalt de civilizaţie cu
mii de ani înainte ca oamenii din Vest să fi visat la posibi-
litatea unei furculiţe, roţi sau case. De aceea îi vom lăsa pe
stră-străbunicii noştri în peşterile lor şi vom vizita ţărmurile
sudice şi estice ale Mediteranei, unde se afla prima şcoală a
neamului omenesc.
Egiptenii ne-au învăţat multe lucruri. Erau agricultori
admirabili. Ştiau totul despre irigaţii. Au construit temple
imitate mai apoi de greci şi care au slujit drept modele timpurii
pentru bisericile în care ne închinăm astăzi. Au inventat un
calendar care s-a dovedit un instrument atât de util pentru
măsurarea timpului, încât a supravieţuit, uşor modificat, până
în ziua de azi. Însă mai presus de toate, egiptenii învăţaseră
cum să păstreze spusele spre folosul generaţiilor următoare.
Inventaseră arta scrisului.
Suntem aşa de obişnuiţi cu ziarele, cărţile şi revistele, încât
avem impresia că lumea a ştiut dintotdeauna să scrie şi să
42 istoria omenirii

citească. În realitate scrierea, cea mai importantă dintre toate

invenţiile, e destul de recentă. Fără documente scrise am fi
asemenea pisicilor şi câinilor, care nu îşi pot învăţa pisoii şi
căţeluşii decât două, trei lucruri simple şi care, neputând să
scrie, nu au posibilitatea de a folosi experienţa generaţiilor
pisiceşti şi canine anterioare.
În primul secol înaintea erei noastre, când romanii au ajuns
în Egipt, au găsit valea plină de mici imagini ciudate ce păreau
să aibă de-a face cu istoria ţării. Însă pe romani nu îi interesa
„nici un lucru străin“ şi nu au cercetat originea acestor desene
bizare care acopereau pereţii templelor, zidurile palatelor şi
nenumăratele vrafuri de foi făcute din trestie de papirus. Ulti-
mul preot egiptean care cunoscuse arta sacră a realizării acestor
imagini murise cu câţiva ani înainte. Lipsit de independenţă,
Egiptul devenise o magazie plină cu documente istorice impor-
tante pe care nimeni nu le putea descifra şi care nu foloseau
nimănui.
Şaptesprezece veacuri au trecut şi Egiptul a rămas tot un
ţinut misterios. Însă în anul 1798 întâmplarea a făcut ca un
general francez pe nume Bonaparte să viziteze estul Africii
pentru a pregăti un atac împotriva coloniilor britanice din India.
N-a putut trece Nilul şi campania lui a fost un eşec. Dar, absolut
accidental, faimoasa expediţie franceză a rezolvat problema
pictogramelor egiptene antice.
Într-o bună zi, un tânăr ofiţer francez, foarte plictisit de
viaţa anostă din mica fortăreaţă de pe râul Rosetta (o gură a
fluviului Nil), a hotărât să petreacă câteva ceasuri libere scor-
monind prin ruinele din Delta Nilului. Şi, ce să vezi, a găsit o
piatră care l-a nedumerit nespus. Ca mai toate în Egipt, era
acoperită cu mici figuri. Însă această lespede de bazalt negru
se deosebea de orice altă descoperire de până atunci. Purta
trei inscripţii. Una dintre ele era în greacă. Limba greacă era
cunoscută. „Tot ce trebuie“, a chibzuit ofiţerul, „e să comparăm
textul grec cu simbolurile egiptene şi acestea îşi vor dezvălui
pe dată secretele“.
Planul suna destul de simplu, dar rezolvarea enigmei a luat
peste douăzeci de ani. În 1802, un profesor francez pe nume
 hieroglifele 43

Champollion a început să compare textele grec şi egiptean de

pe faimoasa piatră de la Rosetta. În 1823 a anunţat că desco-
perise înţelesul a paisprezece pictograme. Nu peste mult timp
a murit istovit de muncă, însă principiile fundamentale ale
scrierii egiptene erau cunoscute. În ziua de astăzi ştim povestea
Văii Nilului mai bine decât pe cea a fluviului Mississippi.
Dispunem de documente scrise ce acoperă patru mii de ani de
cronică istorică.
Având în vedere că hieroglifele (cuvântul înseamnă „scriere
sacră“) egiptene antice au jucat un rol atât de însemnat în
istorie (câteva dintre ele, într-o formă modificată, au pătruns
şi în alfabetul nostru), se cuvine să ştiţi câte ceva despre inge-
niosul sistem întrebuinţat cu cincizeci de veacuri în urmă pen-
tru a păstra cuvântul rostit spre folosul generaţiilor viitoare.
Ştiţi, bineînţeles, ce este un limbaj al semnelor. Orice poveste
cu amerindieni din câmpiile vestice consacră un capitol ciuda-
telor mesaje scrise sub forma unor mici imagini care spun câţi
bizoni au fost omorâţi şi câţi vânători au fost la o anumită
vânătoare. De regulă nu e greu să înţelegem sensul unor ase-
menea mesaje.
Egipteana antică nu era însă un limbaj al semnelor. Inteli-
genţii locuitori din Valea Nilului trecuseră de mult de acest
stadiu. Imaginile lor semnificau mult mai mult decât obiectul
reprezentat, după cum voi încerca să vă explic acum.
Imaginați-vă că sunteți Champollion şi cercetaţi un morman
de foi din papirus acoperite cu hieroglife. Deodată daţi peste
imaginea unui bărbat cu un fierăstrău. „Foarte bine“, veţi zice,
„asta înseamnă, fireşte, că un ţăran s-a dus să taie un copac“.
Apoi luaţi alt papirus. Spune povestea unei regine care a murit
la vârsta de optzeci şi doi de ani. În mijlocul unei propoziţii
apare imaginea bărbatului cu fierăstrăul. Reginele de optzeci
şi doi de ani nu umblă cu fierăstraie. Prin urmare imaginea
trebuie să însemne altceva.
Aceasta este enigma pe care a dezlegat-o în cele din urmă
francezul. A descoperit că egiptenii au folosit cei dintâi ceea ce
noi numim acum „scriere fonetică“ – un sistem de caractere
care reproduce „sunetul“ (sau „fonul“) cuvântului rostit şi care
44 istoria omenirii

ne permite să ne transpunem toate cuvintele într-o formă scrisă,

cu ajutorul unui număr mic de puncte, linioare şi cârlige.
Să revenim o clipă la omuleţul cu fierăstrăul. Cuvântul „fie-
răstrău“ înseamnă fie o unealtă din atelierul unui tâmplar, fie
trecutul verbului „a vedea“1.
Aşa s-a transformat cuvântul de-a lungul secolelor. La înce-
put însemnase doar unealta pe care o reprezenta. Apoi acest
sens s-a pierdut şi a devenit timpul trecut al unui verb. După
câteva sute de ani, egiptenii au pierdut din vedere ambele
sensuri şi imaginea a ajuns să reprezinte o singură literă,
litera „s“. O scurtă propoziţie vă va arăta ce vreau să spun.
Iată o propoziţie în engleza modernă aşa cum s-ar fi scris cu
hieroglife.

desemnează fie unul din cele două globuleţe din cap cu

ajutorul cărora vedeţi, fie înseamnă „eu“, persoana care vorbeşte.
O e fie o insectă care adună miere, fie reprezintă ver-

bul „a fi“, care înseamnă „a exista“. Pe de altă parte, ar putea

reprezenta prima parte a unui verb ca a „deveni“ sau „a se
purta“.
În acest caz particular, e urmat de o , care înseamnă
„frunză“ sau „pleacă“ (sunetul ambelor cuvinte e identic).
Despre ochi ştiţi deja tot ce trebuie.

La sfârşit aveţi imaginea unei . E o girafă. Face parte

din vechiul limbaj al semnelor din care au evoluat hieroglifele.

1. Cuvântul saw din originalul englez prezintă această omonimie

(n. red.).
 hieroglifele 45

Acum puteţi citi propoziţia fără prea multă greutate.

„Cred că am văzut o girafă“1.
După inventarea acestui sistem, egiptenii l-au dezvoltat pe
parcursul mai multor mii de ani, până au reuşit să scrie orice
doreau şi foloseau aceste „cuvinte la conservă“ pentru a trimite
mesaje prietenilor, a ţine evidenţa comercială şi a consemna
istoria ţării, astfel încât generaţiile viitoare să poată învăţa
din greşelile trecutului.

1. În originalul englez: I believe I saw a giraffe. I (rom. „eu“) și eye (rom.

„ochi“) sunt omofone, be („a fi“) și bee („albină“) sunt fonetic apropiate, la
fel și leaf („frunză“) și leave („a pleca“) (n. red).
 5
VALEA NILULUI
începuturile civilizaţiei din valea nilului

ISTORIA OMULUI ESTE CRONICA UNEI FĂPTURI FLĂMÂNDE ÎN

căutarea hranei. Oriunde se găsea mâncare din belşug, într-acolo
mergea şi omul să-şi facă sălaș.
Faima Văii Nilului trebuie să se fi răspândit foarte devreme.
Oameni din inima Africii, din deşertul arab şi din vestul Asiei
s-au pogorât în Egipt, ca să-şi revendice partea din pămân-
turile bogate. Împreună, aceşti invadatori au format o rasă
nouă care îşi spunea „Remi“ sau „Oamenii“, exact la fel cum şi
noi numim uneori America „ţara lui Dumnezeu“. Aveau de ce
să fie recunoscători destinului care îi adusese în acea fâşie în-
gustă de pământ. În fiecare vară Nilul transforma valea într-un
lac de mică adâncime, iar la retragerea apelor toate câmpurile
cultivabile şi păşunile rămâneau acoperite de câţiva centimetri
din cel mai fertil sol.
În Egipt, un fluviu binefăcător îndeplinea munca a milioane
de persoane, permiţând hrănirea populaţiei abundente a pri-
melor oraşe mari de care avem ştiinţă. E adevărat că nu tot
pământul arabil se găsea în vale. Însă un sistem complicat de
canale şi fântâni transporta apa de la nivelul fluviului pe coama
celor mai înalte dâmburi, iar un sistem şi mai complex de şan-
ţuri de irigaţie o răspândeau în teritoriu.
În timp ce omul din epoca preistorică era obligat să petreacă
16 ore din 24 strângând mâncare pentru sine şi membrii
tribului, ţăranul sau orăşeanul egiptean se bucura de un oare-
care răgaz. Şi-a folosit timpul liber pentru a meşteri multe
lucruri pur ornamentale şi câtuşi de puţin utile.
 valea nilului 47

valea egiptului

Ba mai mult. Într-o bună zi şi-a dat seama că mintea lui

era capabilă să gândească fel şi fel de lucruri care nu aveau
nici o legătură cu grijile hranei, somnului şi găsirii unui cămin
pentru copii. Egipteanul a început să mediteze la multe pro-
bleme curioase care îl frământau. De unde veneau stelele?
Cine făcuse bubuitul tunetului care îl speria aşa tare? Cine
făcuse fluviul Nil să se umfle cu o asemenea regularitate încât
calendarul se putea baza pe apariţia şi dispariţia revărsărilor
anuale? Cine era el însuşi, el, o mică făptură ciudată înconju-
rată din toate părţile de moarte şi boală, dar totuşi fericită şi
plină de veselie?
Şi-a pus multe asemenea întrebări şi anumite persoane s-au
oferit serviabil să răspundă cât de bine le stătea în putinţă.
Egiptenii i-au numit „preoţi“ şi aceştia au devenit gardienii
gândurilor lor, dobândind mult respect în comunitate. Erau
bărbaţi foarte învăţaţi cărora li se încredinţase misiunea sacră
48 istoria omenirii

de a păstra cronicile scrise. Ei şi-au dat seama că nu era bine

ca omul să se gândească doar la câştigul imediat din această
lume şi i-au atras atenţia asupra zilelor viitoare, când sufletul
lui avea să sălăşluiască dincolo de munţii din apus şi avea să
dea socoteală pentru faptele sale în faţa lui Osiris, puternicul
zeu care îi stăpânea pe vii şi pe morţi şi judeca faptele oame-
nilor după meritele fiecăruia. Preoţii au acordat atâta însem-
nătate viitorului în tărâmul lui Isis şi Osiris, încât egiptenii
au început să vadă viaţa ca pe o scurtă pregătire pentru lumea
cealaltă şi au transformat fertila Vale a Nilului într-un ţinut
consacrat morţilor.
În mod ciudat, egiptenii au ajuns să creadă că nici un suflet
nu putea intra în tărâmul lui Osiris fără corpul care îi servise
drept sălaş pe lumea aceasta. În consecinţă, imediat după moar-
tea cuiva, rudele luau cadavrul şi puneau să fie îmbălsămat.
Câteva săptămâni era impregnat într-o soluţie de natron, după
care era umplut cu răşină. Cuvântul persan pentru „răşină“ era

construirea piramidelor
 valea nilului 49

mumiai, iar corpul îmbălsămat s-a numit „mumie“. Mumia era

înfăşurată în metri peste metri de pânză pregătită special şi
apoi aşezată într-un coşciug, gata să fie dus în locuinţa ultimă.
Însă mormântul unui egiptean era o adevărată casă unde corpul
era înconjurat de mobilier, instrumente muzicale (ca să petreacă
mai plăcut ceasurile terne de aşteptare) şi statuete reprezen-
tând bucătari, brutari şi bărbieri (pentru ca ocupantul întune-
cosului cămin să aibă mâncare cum se cuvine şi să nu umble
nebărbierit).
Iniţial aceste morminte au fost săpate în stâncile munţilor
din vest, însă pe măsură ce egiptenii au înaintat spre nord, au
fost nevoiţi să-şi construiască cimitirele în deşert. Însă deşertul
e plin de animale sălbatice şi tâlhari la fel de sălbatici care
intrau în morminte şi tulburau mumia sau furau bijuteriile
îngropate alături de mort. Pentru a preveni asemenea pângăriri
nelegiuite, egiptenii ridicau deasupra mormintelor nişte dâm-
buri din pietre. Treptat dâmburile s-au mărit, deoarece bogaţii
construiau movile mai înalte decât săracii şi exista o rivalitate
considerabilă pentru a vedea cine va construi cel mai înalt tumul
de pietre. Recordul a fost stabilit de regele Khufu, căruia grecii
îi ziceau Kheops şi care a trăit cu aproximativ trei mii de ani
înaintea erei noastre. Movila lui, pe care grecii au numit-o pira-
midă (deoarece cuvântul egiptean pentru „înalt“ era pir-em-us),
măsoară peste 150 de metri înălţime.
Acoperă mai bine de cinci hectare de deşert, adică o supra-
faţă de trei ori mai mare decât a bazilicii Sfântul Petru, cel mai
mare edificiu din lumea creştină.
Peste o sută de mii de oameni au trudit douăzeci şi ceva de
ani aducând pietrele necesare de pe celălalt mal al fluviului –
trecându-le peste Nil (cum au reuşit să o facă nu pricepem), de
multe ori tractându-le pe distanţe mari în deşert înainte de a
le ridica în sfârşit în poziţia corectă. Însă atât de bine şi-au
făcut treaba arhitecţii şi inginerii regelui, încât strâmtul coridor
care duce la mormântul regal din inima monstrului de piatră
nu s-a deformat până acum sub greutatea miilor de tone de
piatră care îl presează din toate părţile.
 6
ISTORIA EGIPTULUI
ascensiunea şi prăbuşirea egiptului

FLUVIUL NIL ERA UN PRIETEN ÎNŢELEGĂTOR, DAR UNEORI SE

dovedea un adevărat tiran. I-a învăţat pe locuitorii de pe malu-
rile sale nobila artă a „muncii în echipă“. Se bazau unii pe alţii
pentru construirea şanţurilor de irigaţie şi întreţinerea digu-
rilor. În felul acesta au învăţat să trăiască în bună înţelegere
cu vecinii şi asocierea lor reciproc avantajoasă a evoluat cu
uşurinţă într-un stat organizat.
Apoi un bărbat a ajuns mai influent decât vecinii, transfor-
mându-se în liderul comunităţii şi în comandant suprem atunci
când vecinii pizmaşi din vestul Asiei invadau prospera vale. În
timp a devenit rege, domnind peste întreg ţinutul de la Medite-
rana la munţii din apus.
Însă aventurile politice ale faraonilor (cuvântul însemna „cel
care trăieşte în casa mare“) îl interesau arareori pe ţăranul
răbdător care trudea pe ogor. Cu condiţia să nu fi fost obligat să
plătească regelui mai multe taxe decât i se părea corect, accepta
domnia faraonului aşa cum o accepta pe cea a măreţului Osiris.
Altfel stăteau totuşi lucrurile când un invadator străin venea
şi îi jefuia agoniseala. După douăzeci de secole de existenţă
independentă, un trib arab de păstori primitivi, numiţi hicsoşi,
au atacat Egiptul şi au stăpânit Valea Nilului timp de cinci
sute de ani. Erau foarte nepopulari. Egiptenii nutreau o ură
adâncă şi pentru evreii sosiţi în ţinutul Goşen în căutarea unui
adăpost după îndelungata lor pribegie prin deşert şi care îl
ajutau pe uzurpatorul străin îndeplinind funcţiile de perceptori
de taxe şi funcţionari de stat.
 istoria egiptului 51

Însă puţin după anul 1700 a.Ch. populaţia din Teba a declan-
şat o revoluţie. După o luptă îndelungată, hicsoşii au fost alun-
gaţi din ţară şi Egiptul a redevenit liber.
O mie de ani mai târziu, când Asiria a cucerit tot vestul
Asiei, Egiptul a fost înglobat în imperiul lui Sardanapal1. În
secolul al VII-lea a.Ch. a devenit din nou stat independent
guvernat de un rege stabilit în oraşul Sais din Delta Nilului.
Însă în 525 a.Ch. Cambise, regele persanilor, a luat în stăpânire
Egiptul, iar în secolul al IV-lea a.Ch., când Persia a fost cucerită
de Alexandru cel Mare, Egiptul a devenit şi el provincie macedo-
neană. Și-a recăpătat o independenţă aparentă când unul dintre
generalii lui Alexandru s-a întronat ca rege al unui stat egip-
tean nou şi a întemeiat dinastia ptolemeică, instalată în oraşul
recent construit Alexandria.
În cele din urmă, în anul 39 a.Ch. au venit romanii. Ultima
regină egipteană, Cleopatra, s-a străduit din răsputeri să
salveze ţara. Frumuseţea şi farmecul ei erau mai periculoase
pentru generalii romani decât şase corpuri de armată egiptene.
A atacat cu succes inima a doi cuceritori romani. Însă în anul
30 a.Ch. în Alexandria a debarcat Augustus, nepotul şi moşte-
nitorul lui Cezar. El nu împărtăşea admiraţia unchiului răposat
pentru încântătoarea prinţesă. I-a nimicit armatele, dar i-a cru-
ţat viaţa pentru a o pune să defileze, spre triumful său, printre
celelalte prăzi de război. Când a auzit de acest plan, Cleopatra
s-a sinucis otrăvindu-se. Iar Egiptul a devenit provincie romană.

1. Forma grecizată a numelui asirian Assurbanipal (n. tr.).

 7
MESOPOTAMIA
al doilea centru de civilizaţie orientală

ACUM VĂ VOI DUCE ÎN VÂRFUL CELEI MAI ÎNALTE PIRAMIDE

şi vă voi cere să vă închipuiţi că aveţi ochi de şoim. Hăt departe
în zare, mult dincolo de nisipurile aurii ale deşertului, veţi
vedea licărind ceva verde. E o vale întinsă între două fluvii. E
Paradisul din Vechiul Testament. E ţinutul misterios şi minu-
nat pe care grecii îl numeau Mesopotamia – „ţara dintre râuri“.
Numele celor două fluvii sunt Eufrat (căruia babilonienii
îi spuneau Purattu) şi Tigru (odinioară numit Diklat). Apele
lor izvorăsc din zăpezile care acoperă munţii Armeniei, pe care
s-a aşezat arca lui Noe, şi curg domol prin câmpia din sud până
ajung la ţărmurile nămoloase ale Golful Persic. Fac un serviciu
inestimabil. Preschimbă regiunile aride ale vestului Asiei
într-o grădină mănoasă.
Valea Nilului atrăsese populaţii fiindcă le oferise hrană în
condiţii relativ uşoare. „Ţinutul dintre râuri“ era popular din
acelaşi motiv. Era o ţară plină de făgăduinţe şi atât locuitorii
din munţii nordici, cât şi triburile care cutreierau deşerturile
din sud au încercat să revendice stăpânirea exclusivă asupra
acestui teritoriu. Rivalitatea constantă dintre munteni şi
nomazii din deşert a dus la războaie interminabile. Doar cei
mai puternici şi mai curajoşi puteau spera să supravieţuiască,
iar asta explică motivul pentru care Mesopotamia a devenit
patria unei rase foarte puternice, capabilă să creeze o civilizaţie
la fel de importantă, în toate privinţele, ca aceea a Egiptului.
mesopotamia, creuzetul lumii antice
 8
SUMERIENII
scribii sumerieni ale căror tăbliţe de argilă povestesc
în cuneiforme istoria asiriei şi babiloniei, marele
creuzet semitic

SECOLUL AL XV-LEA A FOST O EPOCĂ A MARILOR DESCOPERIRI.

Columb a încercat să găsească un drum spre Insula Catai1 şi
a dat peste un continent nou a cărui existenţă nici nu era
bănuită. Un episcop austriac a echipat o expediţie care urma
să călătorească în est şi să găsească patria cneazului Moscovei:
călătoria s-a soldat cu un eşec total, căci occidentalii nu au
vizitat Moscova decât o generaţie mai târziu. Între timp, un
veneţian pe nume Barbero explorase ruinele din vestul Asiei
şi adusese veşti despre o limbă extrem de curioasă pe care o
găsise dăltuită în pietrele templelor din Shiraz şi gravată pe
nenumărate bucăţi de argilă arsă.
Însă europenii erau preocupaţi de multe altele, aşa că pri-
mele „inscripţii cuneiforme“ (numite astfel deoarece literele
aveau formă de cui, iar cuiul se cheamă cuneus în latină) nu
au fost aduse în Europa decât la sfârşitul secolului al XVIII-lea,
de un cartograf danez pe nume Niebuhr. Apoi a fost nevoie de
treizeci de ani până ce un profesor german meticulos, Grotefend,
a reuşit să descifreze primele patru litere, D, A, R şi Ş, numele
regelui persan Darius. Şi alţi douăzeci de ani au trebuit să
treacă până când un ofiţer britanic, Henry Rawlinson, care a
găsit faimoasa inscripţie de la Behistun, ne-a oferit o cheie
practică a scrierii cuneiforme din Asia de Vest.
În comparaţie cu problema descifrării scrierii cuneiforme,
sarcina lui Champollion fusese floare la ureche. Egiptenii folo-

1. Nume dat Chinei de europeni în Evul Mediu (n. tr.).

 sumerienii 55

seau imagini. Sumerienii însă, primii locuitori ai Mesopotamiei

cărora le venise ideea de a-şi scrijeli cuvintele pe tăbliţe de
argilă, se debarasaseră cu totul de pictograme şi elaboraseră
un sistem format din simboluri în formă de V fără mare legă-
tură cu imaginile din care evoluaseră. Câteva exemple vă vor
arăta despre ce este vorba. La început, o stea desenată cu un

cui pe o cărămidă arăta aşa . Acest semn era totuşi prea

greoi şi după o vreme, când la sensul de „stea“ s-a adăugat

şi înţelesul de „cer“, imaginea a fost simplificată aşa: ,

devenind şi mai enigmatică. La fel, „bou“ s-a schimbat din

în , iar „peşte“ s-a schimbat din în . Iniţial

soarele era un cerc simplu , şi a devenit . Dacă am

folosi scrierea sumeriană astăzi, am face o să arate ca

. Acest sistem de a aşterne ideile în scris pare foarte

complicat, dar sumerienii, babilonienii, asirienii, persanii şi

toate seminţiile care au cotropit valea cea fertilă l-au folosit mai
bine de 3.000 de ani.
Povestea Mesopotamiei e plină de războaie necontenite şi
cuceriri. Mai întâi au venit sumerienii din nord. Erau o popu-
laţie de rasă albă, care trăise în munţi. Se deprinseseră să îşi
venereze zeii pe culmile dealurilor. Când au ajuns în câmpie au
ridicat mici coline artificiale în vârful cărora și-au construit
altarele. Nu ştiau să construiască scări şi de aceea îşi înconjurau
turnurile cu rampe în pantă. Inginerii noştri au împrumutat
această idee, după cum se vede în gările mari, unde galerii ascen-
dente fac legătura între etaje. Poate am împrumutat şi alte idei
56 istoria omenirii

un turn babel

de la sumerieni, dar nu ştim. Sumerienii au fost asimilaţi com-

plet de rasele care au descins ulterior în valea fertilă. Turnurile
lor se înalţă însă şi acum printre ruinele din Mesopotamia.
Evreii le-au văzut când au plecat în exil în ţinutul Babilonului
şi le-au numit turnurile Bab-illi, adică turnurile lui Babel.
Sumerienii ajunseseră în Mesopotamia în mileniul al IV-lea
înaintea erei noastre. Curând după aceea au fost biruiţi de
akkadieni, unul dintre numeroasele triburi din deşertul Arabiei
care vorbesc un dialect comun şi sunt cunoscute cu denumirea
de „semite“, deoarece în vechime se credea că descindeau
direct din Sem, unul dintre cei trei fii ai lui Noe. O mie de ani
mai târziu, akkadienii au fost siliţi să se supună amoriţilor, un
alt trib semit din deşert al cărui mare rege, Hammurabi, şi-a
construit un palat magnific în oraşul sacru Babilon şi a dat
poporului său un set de legi care a transformat statul babilonian
 sumerienii 57

în cel mai bine administrat imperiu din lumea antică. După

aceea hitiţii, pe care îi veţi întâlni de asemenea în Vechiul
Testament, au invadat valea fertilă şi au distrus tot ce nu au
putut lua cu ei. La rândul lor au fost înfrânţi de credincioşii
marelui zeu al deşertului Ashur, care îşi spuneau asirieni şi
au făcut din oraşul Ninive centrul unui imperiu vast şi temut
care a cucerit tot vestul Asiei şi Egiptul şi a luat bir de la nenu-
mărate popoare supuse până la sfârşitul secolului al VII-lea
înaintea naşterii lui Hristos, când caldeenii, un alt trib semit,
au reîntemeiat Babilonul şi l-au făcut cea mai importantă
capitală a vremii respective. Nabucodonosor, cel mai vestit
dintre regii lor, a încurajat studiul ştiinţific, iar cunoştinţele
noastre moderne de astronomie şi matematică se bazează pe
anumite principii fundamentale descoperite de caldeeni. În
anul 538 a.Ch., un trib primitiv de păstori persani a invadat
acest teritoriu antic şi a răsturnat imperiul caldeenilor. Două
sute de ani mai târziu au fost înfrânţi, la rândul lor, de

ninive
58 istoria omenirii

oraşul sacru babilon

Alexandru cel Mare, care a transformat valea cea fertilă,

vechiul creuzet al atâtor rase semite, în provincie greacă. Mai
târziu au urmat romanii, iar după romani turcii, şi Mesopo-
tamia, cel de-al doilea centru al civilizaţiei lumii, a ajuns o
pustietate întinsă unde movile uriaşe de pământ spuneau
povestea unei glorii apuse.
 9
MOISE
povestea lui moise, conducătorul poporului evreu

UNDEVA PE PARCURSUL SECOLULUI XX ÎNAINTEA EREI NOAS-

tre, un trib mic şi neînsemnat de păstori semiţi şi-a părăsit
vechea patrie din ţinutul Ur, la gura Eufratului, încercând să
găsească păşuni noi pe domeniile regilor Babiloniei. Alungaţi
de soldaţii regelui, s-au deplasat spre vest, căutând un petic
de pământ liber pe care să-şi ridice corturile.
Cei din acest trib de păstori se numeau iudei sau, cum le
spunem noi, evrei. Rătăciseră pretutindeni şi după mulţi ani
de peregrinări mohorâte primiseră adăpost în Egipt. Mai bine
de cinci secole au locuit printre egipteni, iar când ţara lor adop-
tivă a fost ocupată de spoliatorii hicsoşi (cum v-am spus în poves-
tea Egiptului), au reuşit să se facă utili invadatorilor străini
şi au fost lăsaţi să-şi stăpânească netulburaţi pajiştile. Însă
după un lung război de independenţă egiptenii i-au alungat pe
hicsoşi din Valea Nilului şi pentru evrei au venit vremuri grele,
căci au decăzut la statutul de sclavi de rând, fiind obligaţi să
muncească la drumurile regale şi la piramide. Şi cum fron-
tierele erau păzite de soldaţi egipteni, evreilor le fusese impo-
sibil să fugă.
După mulți ani de suferinţă au fost salvaţi, scăpând de
această soartă oropsită grație unui tânăr evreu pe nume Moise,
care vieţuise multă vreme în deşert şi învăţase să preţuiască
virtuţile simple ale strămoşilor săi, care se ţinuseră departe de
cetăţi şi viaţa orăşenească şi nu se lăsaseră corupţi de huzurul
şi luxul unei civilizaţii străine.
peregrinările evreilor
 moise 61

Moise a hotărât să reinsufle poporului dragostea pentru

căile patriarhilor. A reuşit să scape de soldaţii egipteni trimişi
pe urmele lui şi a călăuzit triburile celor de-un neam cu el în
câmpia de la poalele Muntelui Sinai. În timpul îndelungatului
şi singuraticului trai în pustiu învăţase să venereze puterea
marelui zeu al tunetului şi furtunii ce domnea peste înaltul
cerurilor şi de care depindeau viaţa, lumina şi aerul păstorilor.
Acest zeu, una dintre numeroasele divinităţi adorate pretutin-
deni în vestul Asiei, se numea Iahve şi prin învăţăturile lui
Moise a devenit singurul domn al neamului evreiesc.
Într-o zi Moise a dispărut din tabăra evreilor. Se şoptea că
plecase cu două table de piatră cioplite grosolan. În după-amiaza
aceea vârful muntelui s-a ascuns privirii. Întunericul unei fur-
tuni grozave îl făcea nevăzut. Însă la întoarcerea lui Moise pe
tablele de piatră erau gravate cuvintele rostite de Iahve pentru
poporul lui Israel din mijlocul tunetelor şi fulgerelor sale
orbitoare. Din clipa aceea toţi evreii l-au recunoscut pe Iahve
drept stăpânul ultim al destinului lor, singurul Dumnezeu
adevărat, care îi învăţase să trăiască în sfinţenie când le ceruse
să urmeze lecţiile înţelepte ale celor Zece Porunci.
Evreii l-au urmat pe Moise când le-a poruncit să-şi continue
călătoria prin deşert. I s-au supus când le-a spus ce să mănânce
şi să bea şi de care lucruri să se ferească pentru a rezista în
clima toridă. În sfârşit, după mulţi ani de rătăciri, au ajuns
într-un ţinut ce părea primitor şi prosper. Se numea Palestina,
cuvânt care înseamnă ţara oamenilor „pilistu“, filistenii, un
mic trib de cretani stabiliţi de-a lungul ţărmului după ce
fuseseră alungaţi din insula lor. Din nefericire, teritoriul din
interior, Palestina, era locuit deja de un alt grup semitic numit
canaaniţi. Evreii au pătruns totuşi în văi, şi-au construit cetăţi
şi au înălţat un templu falnic într-un oraş pe care l-au numit
Ierusalim, „casa păcii“.
Cât despre Moise, nu mai era conducătorul poporului său.
I se îngăduise să vadă de departe culmile muntoase ale Pales-
tinei. Apoi a închis pentru totdeauna ochii săi osteniţi. Trudise
cu zel şi credinţă pentru a fi pe placul lui Iahve. Nu numai că
62 istoria omenirii

moise vede ţara sfântă

îşi scosese fraţii din robia străină şi îi călăuzise spre o existenţă

liberă şi independentă într-o patrie nouă, dar îi făcuse pe evrei
și cel dintâi popor care adora un singur Dumnezeu.
 10
FENICIENII
fenicienii, care ne-au dat alfabetul

FENICIENII, VECINII EVREILOR, ERAU UN TRIB SEMITIC STA-

bilit de foarte timpuriu de-a lungul ţărmurilor Mediteranei. Îşi
construiseră două oraşe bine fortificate, Tir şi Sidon, şi în scurtă
vreme acaparaseră monopolul asupra comerţului pe mare la
apus. Corăbiile lor mergeau cu regularitate în Grecia, Italia
şi Spania, aventurându-se chiar şi dincolo de Strâmtoarea
Gibraltar pentru a vizita Insulele Scilly1, de unde puteau cum-
păra cositor. Oriunde mergeau, îşi construiau mici baze comer-
ciale pe care le numeau colonii. Multe dintre acestea se află la
originea unor oraşe moderne, ca Marsilia şi Cadiz.
Cumpărau şi vindeau orice lucru promitea să le aducă un
profit bun. Nu aveau tulburări de conştiinţă. Dacă e să dăm
crezare vecinilor lor, fenicienii nu cunoşteau înţelesul cuvintelor
„cinste“ şi „integritate“. Pentru ei, un sipet ticsit de comori era
idealul suprem al oricărui bun cetăţean. Erau într-adevăr
oameni antipatici şi nu aveau nici un prieten. Cu toate acestea,
au făcut tuturor generaţiilor viitoare un serviciu nepreţuit.
Ne-au dat alfabetul.
Fenicienii erau familiarizaţi cu arta scrisului inventată de
sumerieni. Însă greoaiele cârlige sumeriene li se păreau o pier-
dere de vreme. Ei erau negustori pragmatici şi nu puteau sta
câteva ore doar pentru a scrijeli două-trei litere. Au purces la
treabă şi au inventat un sistem de scriere nou, cu mult superior
celui vechi. Au împrumutat câteva pictograme de la egipteni

1. Arhipelag la vest de Peninsula Cornwall în Marea Britanie (n. tr.).

64 istoria omenirii

negustorul fenician

şi au simplificat mai multe simboluri cuneiforme sumeriene.

Au sacrificat aspectul frumos al vechiului sistem în avantajul
vitezei şi au redus miile de imagini la un alfabet concis şi comod
alcătuit din douăzeci şi două de litere.
Cu timpul, acest alfabet a traversat Marea Egee şi a pătruns
în Grecia. Grecii au adăugat câteva litere proprii şi au dus
sistemul îmbunătăţit în Italia. Romanii au modificat întru câtva
semnele şi, la rândul lor, i-au învăţat să scrie şi pe barbarii
sălbatici din Europa Occidentală. Aceşti barbari sălbatici sunt
strămoşii noştri şi de aceea cartea de faţă e scrisă cu litere de
origine feniciană, nu cu hieroglife egiptenilor sau cuneiformele
sumerienilor.
 11
INDO-EUROPENII
persanii indo-europeni cuceresc lumea semită
şi pe cea egipteană

LUMEA EGIPTULUI, BABILONULUI, ASIRIEI ŞI FENICIEI AVEAU

aproape trei milenii de existenţă şi venerabilele popoare din
valea fertilă îmbătrâniseră şi le slăbiseră puterile. Soarta le-a
fost pecetluită când la orizont s-a ivit o rasă tânără şi mai ener-
gică. Numim această rasă indo-europeană, deoarece nu a cuce-
rit doar Europa, ci a devenit, de asemenea, clasa conducătoare
în ţara pe care noi o cunoaştem acum ca India Britanică1.
Aceşti indo-europeni erau albi, la fel ca semiţii, însă vorbeau
o limbă diferită, considerată strămoşul comun al tuturor lim-
bilor europene, cu excepţia maghiarei, finlandezei şi dialectelor
basce din nordul Spaniei.
Când auzim prima oară despre ei, trăiau de veacuri pe ţăr-
murile Mării Caspice. Într-o bună zi şi-au strâns corturile şi
au pornit mai departe în căutarea unui nou cămin. Unii s-au
mutat în munţii din Asia Centrală şi au trăit secole pe culmile
muntoase ce înconjoară Podişul Iranului, motiv pentru care îi
numim „arieni“. Alţii au mers spre soare-apune şi au pus stă-
pânire pe câmpiile europene, după cum vă voi arăta când voi
relata povestea Greciei şi Romei.
Pentru moment trebuie să îi urmărim pe arieni. Sub con-
ducerea lui Zarathustra (sau Zoroastru), marele lor învăţător,
mulţi şi-au lăsat casele din munţi coborând de-a lungul apelor
repezi ale fluviului Indus în drumul său spre mare.
Alţii au preferat să rămână în zona deluroasă din vestul
Asiei, unde au întemeiat comunităţile semiindependente ale

1. În prezent India (n. tr.).

66 istoria omenirii

povestea unui cuvânt

mezilor şi persanilor, două popoare ale căror nume le-am copiat

din cărţile greceşti antice de istorie. În secolul al VII-lea înainte
de naşterea lui Hristos, mezii întemeiaseră un regat numit
Media care a dispărut când Cirus, căpetenia clanului Anshan,
s-a încoronat rege al tuturor triburilor persane şi a iniţiat o
carieră de cuceriri care în curând i-a făcut pe el şi copiii lui stă-
pânii necontestaţi ai întregii Asii de Vest şi Egiptului. Aceşti
persani indo-europeni şi-au susţinut campaniile triumfătoare
spre vest atât de energic încât nu peste multă vreme au întâm-
pinat dificultăţi serioase cu alte triburi indo-europene migrate
cu secole înainte în Europa, unde puseseră stăpânire pe pen-
insula greacă şi insulele din Marea Egee.
Aceste dificultăţi au dus la trei războaie faimoase între
Grecia şi Persia pe parcursul cărora regele Darius şi regele
Xerxes al Persiei au invadat nordul peninsulei. Au pustiit
pământurile grecilor şi au încercat din răsputeri să obţină un
avanpost pe continentul european.
indo-europenii şi vecinii lor
68 istoria omenirii

Nu au reuşit. Flota ateniană s-a dovedit invincibilă. Tăind

liniile de aprovizionare ale armatelor persane, marinarii greci
i-au obligat pe comandanţii asiatici să revină la baza lor.
A fost prima înfruntare între Asia, vechea învăţătoare, şi
Europa, tânăra şi zeloasa ei discipolă. Multe capitole din cartea
de faţă vă vor arăta că lupta dintre Răsărit şi Apus a continuat
până în ziua de astăzi.
 12
MAREA EGEE
popoarele din marea egee au adus civilizaţia vechii
asii în sălbăticia europei

PE VREMEA CÂND HEINRICH SCHLIEMANN ERA UN BĂIEŢAŞ,

a auzit povestea Troiei de la tatăl său. Acea poveste i-a plă-
cut mai mult decât oricare alta şi a hotărât că imediat ce avea
să fie destul de mare cât să plece de acasă va merge în Gre -
cia să „găsească Troia“. Faptul că era fiul unui pastor
sărac dintr-un sat din regiunea
Mecklenburg nu l-a îngrijorat.
Ştia că va avea nevoie de bani,
însă a decis ca mai întâi să adune
o avere şi să sape după aceea.
Chiar a izbutit să adune o avere
măricică într-un răstimp foarte
scurt şi de îndată ce a avut de-
stui bani pentru a pregăti o ex-
pe di ţie s-a dus în nord-vestul
Asiei Mici, unde presupunea că calul troian
se aflase Troia.
Într-un ungher al Asiei Mici se găsea o colină înaltă aco-
perită de lanuri de grâu. Potrivit tradiţiei, acolo fusese casa
lui Priam, regele Troiei. Schliemann, al cărui entuziasm îi
întrecea întru câtva cunoştinţele, n-a pierdut vremea cu explo-
rări preliminare. A început să sape imediat. Şi a săpat aşa
repede şi cu râvnă, că şanţul lui a trecut drept prin centrul
cetăţii pe care o căuta şi l-a condus la ruinele altui oraş în-
gropat, cu cel puţin o mie de ani mai vechi decât Troia descrisă
de Homer. Apoi s-a petrecut ceva foarte interesant. Dacă
70 istoria omenirii

schliemann sapă în căutarea troiei

Schliemann ar fi găsit nişte ciocane de piatră şlefuită şi câteva

cioburi de ceramică nearsă, nu s-ar fi mirat nimeni. Însă în loc
de asemenea obiecte asociate în general cu omul preistoric care
trăise în aceste regiuni înainte de venirea grecilor, Schliemann
a găsit statuete splendide, bijuterii foarte scumpe şi vase orna-
mentate cu un model necunoscut grecilor. S-a încumetat să
sugereze că, zece secole înaintea marelui război troian, coasta
Mării Egee fusese populată de o rasă misterioasă superioară
în multe privinţe triburilor greceşti primitive care le invadaseră
ţara şi le distruseseră ori absorbiseră civilizaţia până îşi pier-
duse orice urmă de originalitate. Şi s-a dovedit că aşa şi fusese.
Spre sfârşitul deceniului 1870, Schliemann a vizitat ruinele din
Micene, atât de antice că până şi ghidurile de călătorie romane
se minunau de vechimea lor. Acolo, sub lespezile de piatră ale
unei mici incinte circulare, Schliemann a dat iar peste o comoară
minunată lăsată de misterioşii oameni care umpluseră ţărmu-
rile Greciei cu cetăţi şi care construiseră ziduri atât de mari,
 marea egee 71

micene, în argolida

trainice şi robuste, încât grecii le credeau opera titanilor, gigan-

ţii pe potriva zeilor care în timpurile de demult se jucau cu
vârfurile munţilor.
Un studiu foarte atent al multelor vestigii a demontat anu-
mite elemente romantice ale mitului. Creatorii acestor opere
timpurii de artă şi constructorii puternicelor fortăreţe nu au
fost nişte vrăjitori, ci simpli marinari şi negustori. Trăiseră în
Creta şi în numeroasele insule din Marea Egee. Erau navigatori
îndrăzneţi şi au transformat Marea Egee într-un centru de
comerţ pentru schimbul de bunuri între estul civilizat şi
societatea primitivă care evolua lent pe continentul european.
Mai bine de o mie de ani au menţinut un imperiu insular
care a elaborat o formă foarte elevată de artă. Ba chiar putem
spune că orașul lor cel mai important, Cnossos, pe coasta nor-
dică a Cretei, era absolut modern prin accentul pus pe igienă
şi confort. Palatul avea un sistem de canalizare adecvat, casele
erau dotate cu sobe, iar locuitorii din Cnossos au fost cei dintâi
care au utilizat zilnic cada de baie, obiect necunoscut până
72 istoria omenirii

marea egee

atunci. Palatul regelui era vestit pentru scările în spirală şi

pentru sala mare destinată ospeţelor. Pivniţele de sub palat,
unde se păstrau vinul, grânele şi uleiul de măsline, erau atât
de mari şi îi impresionaseră atât de puternic pe oaspeţii greci,
încât au dat naştere legendei „labirintului“, numele pe care îl
dăm unei structuri cu atât de multe coridoare încâlcite, încât
e aproape imposibil să găsim ieşirea după ce uşa de la intrare
s-a închis, lăsându-ne speriaţi înăuntru.
Ce s-a ales în cele din urmă de acest mare imperiu egeean
şi ce i-a pricinuit prăbuşirea bruscă, asta nu ştiu să vă spun.
Cretanii erau deprinşi cu arta scrierii, dar nimeni nu a reuşit
deocamdată să le descifreze inscripţiile. De aceea istoria lor ne
este necunoscută. Trebuie să le reconstituim peripeţiile pornind
de la ruinele lăsate de egeeni. Din aceste vestigii rezultă
limpede că lumea egeeană a fost cucerită subit de o rasă mai
puţin civilizată, sosită recent de pe câmpiile din nordul Europei.
Dacă nu greşim prea mult, barbarii responsabili pentru nimi-
cirea civilizaţiei cretane şi egeene erau nişte triburi de păstori
nomazi care tocmai ocupaseră pietroasa peninsulă dintre mările
Adriatică şi Egee şi pe care îi cunoaştem cu numele de greci.
punţile insulare între asia şi europa
 13
GRECII
între timp, tribul indo-european al elenilor a ocupat
grecia

PIRAMIDELE AVEAU O MIE DE ANI ŞI ÎNCEPEAU SĂ DEA PRIMELE

semne de părăginire, iar Hammurabi, înţeleptul rege al Babi-
lonului, era mort şi îngropat de câteva secole când păstorii unui
trib neînsemnat şi-au părăsit casele de pe malurile Dunării şi
au pornit spre miazăzi în căutare de păşuni noi. Îşi spuneau
„eleni“, după Helen, fiul lui Deucalion şi al Pyrei. Conform mitu-
rilor străvechi, cei doi fuseseră singurii care scăpaseră după
marele potop care odinioară îi nimicise pe toţi oamenii de pe
faţa pământului, fiindcă se ticăloşiseră atât de mult încât îl
scârbiseră pe Zeus, măreţul zeu ce sălăşluia pe Muntele Olimp.

cetate egeeană din zona continentală a greciei

 grecii 75

aheii cuceresc o cetate egeeană

Despre aceşti eleni din vechime nu ştim nimic. Când îşi

descrie cei dintâi strămoşi, Tucidide, cronicarul căderii Atenei,
spune că „nu valorau mare lucru“, şi probabil e adevărat. Erau
foarte grosolani. Trăiau ca porcii şi azvârleau trupurile duş-
manilor la câinii sălbatici care le păzeau oile. Nu se prea sinchi-
seau de drepturile altora: i-au ucis pe locuitorii autohtoni ai
peninsulei greceşti (care se numeau pelasgi), le-au furat gospo-
dăriile, le-au luat vitele, le-au înrobit pe nevestele şi fiicele lor
şi au scris cânturi ample proslăvind curajul clanului aheilor,
care condusese avangarda elenilor în munţii din Tesalia şi
Peloponez.
Ici şi colo, pe vârful stâncilor înalte, vedeau castelele egee-
nilor, dar nu le atacau, căci se temeau de săbiile şi suliţele de
metal ale soldaţilor egeeni şi ştiau că nu aveau speranţă de
izbândă cu topoarele lor rudimentare.
Veacuri la rând au rătăcit dintr-o vale în alta şi de la un
munte la altul. Apoi ţinutul a fost ocupat în întregime şi migra-
ţia a luat sfârşit.
Acel moment a reprezentat începutul civilizaţiei greceşti.
Ţăranul grec vedea zi de zi coloniile egeene şi în cele din urmă
curiozitatea l-a îmboldit să-şi viziteze semeţii vecini. A descoperit
76 istoria omenirii

căderea oraşului cnossos

că putea învăţa multe lucruri utile de la cei care locuiau îndă-

rătul zidurilor înalte de piatră din Micene şi Tirint.
Grecii au fost discipoli isteţi. În scurtă vreme au deprins arta
mânuirii ciudatelor arme de fier aduse de egeeni din Babilon
şi Teba. Au priceput misterele navigaţiei. Au început să-şi
construiască mici corăbii.
Iar când şi-au însuşit tot ce puteau învăţa de la egeeni,
s-au întors împotriva învăţătorilor şi i-au izgonit înapoi în
insule. Curând după aceea s-au aventurat pe mare şi au cucerit
toate cetăţile egeenilor. În sfârşit, în secolul al XV-lea înaintea
erei noastre au prădat şi devastat oraşul Cnossos. La zece secole
după ce îşi făcuseră apariţia pe scenă, elenii ajunseseră stă-
pânii necontestaţi ai Greciei, ai Mării Egee şi ai regiunilor
litorale din Asia Mică. Troia, ultimul mare bastion comercial
al civilizaţiei vechi, a fost distrusă în secolul al XI-lea a.Ch.
Istoria europeană urma să înceapă în toată puterea cuvântului.
 14
ORAŞELE GRECEŞTI
oraşele greceşti care erau, de fapt, state

NOUĂ, MODERNILOR, NE PLACE CUM SUNĂ CUVÂNTUL „MARE“.

Ne mândrim că trăim în „cea mai mare“ ţară din lume, că
deţinem „cea mai mare“ flotă, că producem „cele mai mari“
portocale şi „cei mai mari“ cartofi şi ne place să trăim în oraşe
cu „milioane“ de locuitori, iar când murim suntem îngropaţi în
„cel mai mare cimitir din regiune“.
Dacă ne-ar fi auzit vorbind, un cetăţean din Grecia antică
n-ar fi priceput ce vrem să spunem. „Moderaţia în orice lucru“
era idealul vieţii sale, iar cantitatea nu îl impresiona câtuşi de
puţin. Această dragoste pentru moderaţie nu era doar o frază
goală întrebuinţată la ocazii speciale: ea influenţa viaţa grecilor
din ziua naşterii până în ceasul morţii. Făcea parte din litera-
tura lor şi i-a determinat să construiască temple mici, dar per-
fecte. Îşi găsea expresia în veşmintele purtate de bărbaţi şi în
cerceii şi brăţările soţiilor. Urma mulţimile la teatru şi le făcea
să-l huiduiască pe dramaturgul care îndrăznea să păcătuiască
împotriva legii de fier a bunului-gust sau a bunului-simţ.
Grecii pretindeau această calitate inclusiv de la politicieni
şi de la cei mai populari atleţi. Odată, când un alergător robust
s-a dus în Sparta fălindu-se că putea să stea într-un picior mai
mult decât orice alt bărbat din Grecia, poporul l-a dat afară din
cetate fiindcă se mândrea cu o realizare pe care o putea întrece
orice gâscă.
„Toate bune şi frumoase“, veţi spune, „şi nu încape îndoială
că e o mare virtute să îţi pese atât de mult de moderaţie şi desă-
vârşire, dar să fi fost oare grecii singurul popor care a cultivat
78 istoria omenirii

muntele olimp, unde își aveau sălaș zeii

această calitate în vechime?“ Pentru a vă răspunde, vă voi

arăta cum trăiau grecii.
Locuitorii Egiptului şi Mesopotamiei fuseseră „supuşii“ unui
conducător suprem misterios care trăia la mulți kilometri depăr-
tare într-un palat întunecos şi se arăta arareori oamenilor de
rând. Grecii însă erau „cetăţeni liberi“ a o sută de „orașe“ mici
independente, cel mai mare numărând mai puţini locuitori
decât un sat modern măricel. Când un ţăran din Ur se prezenta
ca babilonian, voia să spună că era unul dintre milioanele de
indivizi ce plăteau tribut regelui care se întâmpla să fie stăpâ-
nul vestului Asiei în momentul respectiv. Însă când un grec își
spunea mândru atenian ori teban, vorbea despre un orăşel care
îi era şi cămin, şi ţară şi care nu recunoştea alt stăpân decât
voinţa oamenilor din piaţa publică.
Pentru grec, patria era locul unde se născuse; unde îşi
petrecuse cei dintâi ani jucându-se de-a v-aţi ascunselea printre
stâncile interzise ale Acropolei; unde se maturizase împreună
cu alţi o mie de băieţi şi fete ale căror porecle îi erau la fel de
cunoscute cum vă sunt vouă cele ale colegilor de şcoală. Patria
lui era pământul sfânt în care îi erau îngropaţi tatăl şi mama.
Era căsuţa dintre zidurile înalte ale cetăţii unde soţia şi copiii
 oraşele greceşti 79

lui trăiau în siguranţă. Era o lume completă ce nu acoperea

mai mult de 16-20 km pătraţi de pământ pietros. Vă închipuiți
ce influenţă trebuie să fi avut acest mediu asupra a tot ce făcea,
spunea şi gândea o persoană? Locuitorii din Babilon, Asiria şi
Egipt făcuseră parte dintr-o gloată enormă. Se pierduseră în
mulţime. Grecul însă nu pierduse niciodată contactul cu împre-
jurimile imediate. Nu înceta nicicând să fie parte a unui orăşel
unde toată lumea se cunoştea cu toată lumea. Simţea că vecinii
săi inteligenţi îl privesc. Orice ar fi făcut, fie că scria piese de
teatru, sculpta statui de marmură sau compunea cântece, nu
uita că strădaniile lui urmau să fie judecate de toţi cetăţenii
născuţi liberi în oraşul lui natal, care se pricepeau la asemenea
lucruri. Această conştiinţă îl obliga să tindă spre perfecţiune,
iar perfecţiunea, aşa cum învăţase din copilărie, nu era posibilă
fără moderaţie.
La această şcoală severă grecii au învăţat să exceleze în
multe domenii. Au creat noi forme de guvernământ, noi forme
de literatură şi noi idealuri în artă, pe care noi nu am reuşit
vreodată să le întrecem. Au realizat aceste miracole în sătucuri
care ocupau suprafeţe mai mici decât patru sau cinci cvartale
moderne.
Și iată ce s-a întâmplat în cele din urmă!
În secolul al IV-lea înaintea erei noastre, Alexandru al Mace-
doniei a cucerit lumea. De îndată ce a terminat cu războaiele,
Alexandru a hotărât că trebuie să dăruiască întregii omeniri
binefacerile geniului grecesc autentic. L-a scos din cetăţi şi sate
şi a încercat să-l facă să înflorească şi să rodească în vastele
reşedinţe regale ale imperiului său proaspăt cucerit. Însă grecii,
duși de lângă templele cu care erau obişnuiţi, duși de lângă su-
netele şi mirosurile bine-cunoscute ale străduţelor întortocheate
de acasă, şi-au pierdut repede voia bună şi minunatul simţ al
moderaţiei care le inspirase munca mâinilor şi minţii pe vremea
când trudeau pentru gloria vechilor lor oraşe-stat. Au devenit
meşteri fără valoare, mulţumiți cu opere de mâna a doua. În
ziua în care micile oraşe-stat ale vechii Elade şi-au pierdut
independenţa şi au fost înglobate forţat într-o ţară mare, vechiul
spirit grec a murit. Şi mort a rămas de atunci încoace.
 15
AUTOGUVERNAREA GREACĂ
grecii au fost primul popor care a încercat dificilul
experiment al autoguvernării

LA ÎNCEPUT TOŢI GRECII FUSESERĂ LA FEL DE BOGAŢI ŞI LA

fel de săraci. Fiecare individ deţinea un anumit număr de vaci
şi oi. Coliba de chirpici era castelul lui. Fusese liber să vină şi
să plece după pofta inimii. Ori de câte ori trebuiau discutate
chestiuni de importanţă obştească toţi cetăţenii se adunau în
piaţa publică. Unul dintre bătrânii satului era ales preşedintele
adunării, având datoria de a le da tuturor şansa să-şi exprime
opiniile. În caz de război, un sătean deosebit de energic şi încre-
zător în sine era ales comandant, însă aceiaşi oameni care îi
acordaseră de bunăvoie bărbatului respectiv dreptul de a le fi
conducător îşi revendicau un drept egal de a-l îndepărta din
funcţie după înlăturarea primejdiei.
Treptat însă satul s-a transformat în oraş. Unii munciseră
din greu şi alţii leneviseră. Câţiva fuseseră ghinionişti, iar alţii
fuseseră pur şi simplu necinstiţi în raporturile cu vecinii şi
strânseseră o avere. În consecinţă, cetatea nu mai era alcătuită
din oameni la fel de înstăriți. Dimpotrivă, era locuită de o clasă
mică de indivizi foarte bogaţi şi o clasă numeroasă de oameni
foarte săraci.
Se mai petrecuse şi o altă schimbare. Vechiul comandant
recunoscut de bunăvoie drept „căpetenie“ sau „rege“ fiindcă
ştia cum să-şi conducă oamenii la victorie dispăruse din scenă.
Locul lui fusese luat de nobili – o clasă de oameni avuți care
de-a lungul timpului îşi însuşiseră o parte necuvenit de mare
din gospodării şi proprietăţi.
Aceşti nobili se bucurau de multe avantaje în comparaţie
cu mulţimea de rând a oamenilor liberi. Îşi puteau cumpăra
templul
82 istoria omenirii

cele mai bune arme care se găseau pe pieţele din estul Medite-
ranei. Aveau mult timp liber în care puteau exersa arta războ-
iului. Trăiau în case trainice şi puteau angaja soldaţi să lupte
pentru ei. Se certau mereu între ei pentru a decide cine să
conducă oraşul. După care nobilul victorios își asuma un fel de
statut regal asupra tuturor vecinilor şi guverna oraşul până
era asasinat sau alungat de alt nobil ambiţios.
Un asemenea rege, grație soldaţilor săi, era numit „tiran“,
iar pe parcursul secolelor al VII-lea şi al VI-lea înaintea erei
noastre fiecare cetate grecească a fost condusă o vreme de ase-
menea tirani, dintre care mulţi, în treacăt spus, s-au dovedit
oameni extraordinar de capabili. Pe termen lung această stare
de lucruri a devenit totuşi inacceptabilă. Astfel că s-au făcut
încercări de reformare, iar din aceste reforme s-a născut prima
guvernare democratică din lume.
Pe la începutul secolului al VII-lea locuitorii din Atena au
hotărât să facă puțină ordine şi să redea un glas în guvernare
mulţimii oamenilor liberi, aşa cum se presupunea că avuseseră
pe vremea străbunilor ahei. I-au cerut unui bărbat pe nume
Dracon să le dea un set de legi care să-i ocrotească pe săraci
de agresiunile celor bogaţi. Dracon a purces la treabă. Din ne-
fericire, acest Dracon era avocat profesionist şi nu prea era la
curent cu viaţa obişnuită. În ochii lui, o infracţiune era infrac-

un oraş-stat grec
 autoguvernarea greacă 83

ţiune, iar când a terminat codul atenienii au descoperit că legile

draconice erau atât de aspre încât nu puteau fi aplicate. Nu ar
fi existat destulă frânghie pentru a-i spânzura pe toţi infractorii
enumeraţi de noul lor sistem juridic, în care pentru furtul unui
măr era prevăzută pedeapsa capitală.
Atenienii au căutat un reformator ceva mai omenos. În cele
din urmă au găsit persoana cea mai potrivită. Se numea Solon.
Se trăgea dintr-o familie nobilă, călătorise în toată lumea şi
studiase formele de guvernământ din multe ţări. După ce a cer-
cetat atent problema, Solon a dat Atenei un set de legi care
ilustra minunatul principiu al moderaţiei specific caracterului
grec. El a încercat să îmbunătăţească situaţia ţăranilor fără
a distruge totuşi prosperitatea nobililor care erau (sau mai
degrabă ar fi putut fi) de mare folos statului ca soldaţi. Pentru
a ocroti clasele mai sărace de abuzurile judecătorilor (aleşi
întotdeauna din clasa aristocrată, deoarece nu primeau un
salariu), Solon a dat o lege prin care un cetăţean care depunea
o plângere avea dreptul de a-şi expune cauza în faţa unui juriu
format din treizeci de concetăţeni atenieni.
Faptul cel mai important a fost că Solon l-a obligat pe cetă-
ţeanul obişnuit să se intereseze direct şi personal de treburile
cetăţii. Atenianul nu mai putea rămâne în casă zicând: „vai,
azi sunt prea ocupat“ sau „plouă şi mai bine rămân acasă“. Se
aştepta de la el să-şi îndeplinească partea de datorie; să parti-
cipe la întrunirea sfatului orăşenesc; şi să îşi asume o parte
din responsabilitatea pentru siguranţa şi prosperitatea statului.
Adeseori această guvernare de către „demos“, popor, s-a
dovedit departe de a fi reuşită. Se pălăvrăgea peste măsură.
Între cei care rivalizau pentru demnitățile oficiale au existat
prea multe scene de vrajbă și dispreţ. Dar sistemul i-a învăţat
pe greci să fie independenţi şi să se bizuie pe ei înşişi pentru a
se salva, iar acesta a fost un lucru foarte bun.
 16
STILUL DE VIAŢĂ GRECESC
cum trăiau grecii

DAR, VEŢI ÎNTREBA, CÂND AVEAU GRECII ANTICI TIMP SĂ-ŞI

vadă de familie şi de treburi dacă una-două dădeau fuga în
piaţa publică pentru a discuta probleme de stat? Vă voi spune
în acest capitol.
În toate aspectele privitoare la guvernare, democraţia greacă
recunoştea o singură clasă de cetăţeni – oamenii liberi. Fiecare
cetate greacă era alcătuită dintr-un număr mic de cetăţeni
născuţi liberi, dintr-un număr mare de sclavi şi câţiva străini.
Din când în când (de obicei pe timp de război, când era nevoie
de bărbaţi pentru armată), grecii se arătau dispuşi să confere
drepturi de cetăţenie şi „barbarilor“, cum le spuneau străinilor.
Însă aceasta era o excepţie. Cetăţenia ținea de naştere. Erai ate-
nian fiindcă, înaintea ta, tatăl şi bunicul tău fuseseră atenieni.
Oricât de mari ţi-ar fi fost meritele ca negustor sau soldat, dacă
te născuseşi din părinţi ne-atenieni rămâneai „străin“ pe veci.
Prin urmare, când nu era condus de un rege sau un tiran,
oraşul grec era guvernat de oameni liberi, iar acest lucru nu ar
fi fost posibil fără o armată mare de sclavi care întreceau nu-
mărul cetăţenilor liberi în proporţie de cinci sau şase la unu.
Sclavii îndeplineau acele sarcini cărora noi, modernii, trebuie
să le dedicăm majoritatea timpului şi energiilor dacă vrem să
ne întreţinem familia şi să plătim chiria apartamentului.
Sclavii găteau, coceau pâinea şi făceau sfeşnice pentru toată
cetatea. Ei erau croitorii, tâmplarii, bijutierii, învăţătorii, conta-
bilii şi ei vedeau de prăvălie sau atelier când stăpânul mergea
la întrunirile publice să discute probleme de război și pace, se
 stilul de viaţă grecesc 85

ducea la teatru să vadă ultima piesă a lui Eschil ori să asculte

o discuţie despre ideile revoluţionare ale lui Euripide, care
cutezase să exprime anumite îndoieli în legătură cu atotputer-
nicia măreţului zeu Zeus.
De fapt, Atena antică semăna cu un club modern. Toţi cetă-
ţenii născuţi liberi erau membri ereditari şi toţi sclavii erau
servitori ereditari care se îngrijeau de necesităţile stăpânilor,
şi era foarte plăcut să fii membru al organizaţiei.
Totuşi, când spunem sclavi nu ne referim la genul de oameni
despre care aţi citit în Coliba unchiului Tom. E adevărat că
situaţia sclavilor care arau pe câmp era foarte dezagreabilă,
însă şi omul liber obişnuit care scăpătase şi fusese obligat să
se angajeze ca ajutor în gospodărie ducea o viaţă la fel de neno-
rocită. Ba chiar mulţi sclavi de la oraş erau mai prosperi decât
oamenii liberi din clasele mai sărace. Căci grecilor, care iubeau
moderaţia în toate, nu le plăcea să-şi trateze sclavii în felul care
a devenit atât de obişnuit mai târziu la Roma, unde un sclav
avea tot atâtea drepturi ca un motor dintr-o fabrică modernă

societatea greacă
86 istoria omenirii

şi cu cel mai mărunt pretext putea fi dat ca hrană animalelor

sălbatice.
Grecii acceptau sclavia ca pe o instituţie necesară fără de
care nici o cetate nu ar fi putut deveni vatra unui popor cu ade-
vărat civilizat.
De asemenea, sclavii se ocupau şi de sarcinile care astăzi le
revin oamenilor de afaceri şi profesioniştilor. Cât despre înda-
toririle gospodăreşti care îi mănâncă atât de mult timp mamei
tale şi care îl frământă pe tatăl tău când se întoarce de la birou,
grecii, care înţelegeau valoarea timpului liber, le reduseseră
la minimum, trăind într-un mediu extrem de simplu.
În primul rând, locuinţele lor erau foarte simple. Chiar şi
nobilii bogaţi trăiau într-un fel de hambar din chirpici lipsit
de comodităţile pe care un muncitor modern le consideră un
drept natural. O casă grecească se compunea din patru pereţi
şi un acoperiş. Avea o uşă care dădea în stradă, dar nu existau
ferestre. Bucătăria, camerele de zi şi dormitoarele erau con-
struite în jurul unei curţi deschise unde se găsea o mică fântână
sau o statuie şi câteva plante care să îi dea strălucire. În această
curte interioară se desfăşura viaţa familiei când nu ploua sau
nu era foarte frig. Într-un colţ al curţii bucătarul (un sclav) pre-
gătea mâncarea, în alt colţ pedagogul (sclav şi el) îi învăţa pe
copii alfabetul şi tabla înmulţirii, iar în alt colţ stăpâna casei,
care arareori îşi părăsea domeniul (deoarece nu se socotea
cuviincios ca o femeie căsătorită să fie văzută prea des pe
stradă), cârpea hainele soţului alături de cusătorese (sclave)
şi într-un mic birou, chiar lângă uşă, stăpânul inspecta soco-
telile pe care tocmai ce le adusese intendentul gospodăriei (tot
un sclav).
Când cina era gata familia se întrunea, dar masa era foarte
simplă şi nu lua prea mult timp. S-ar părea că grecii socoteau
mâncatul ca pe un rău inevitabil, nu un agrement care omoară
multe ceasuri plicticoase şi în cele din urmă omoară mulţi
oameni plicticoşi. Trăiau cu pâine şi vin, un pic de carne şi nişte
verdeţuri. Nu beau apă decât atunci când nu aveau altceva la
îndemână, fiindcă nu o considerau prea sănătoasă. Le plăcea
să se invite unii pe alţii la cină, însă ideea unei mese festive,
 stilul de viaţă grecesc 87

unde toată lumea mănâncă mult mai mult decât îi face bine, i-ar
fi dezgustat. Se strângeau în jurul mesei pentru a se bucura de
o conversaţie plăcută şi un pahar de vin bun combinat cu apă,
dar, fiind oameni cumpătaţi, îi dispreţuiau pe cei care beau
prea mult.
Simplitatea care domnea în sala de masă domina şi în ale-
gerile vestimentare. Le plăcea să fie curaţi şi dichisiţi, să aibă
barba tăiată îngrijit, să îşi simtă corpul întărit de exerciţiul
fizic şi înotul practicate la gimnaziu1, însă nu au adoptat nici-
odată moda asiatică care pretindea culori ţipătoare şi modele
bizare. Purtau o tunică lungă albă şi reuşeau să arate la fel de
eleganţi ca un ofiţer italian modern în pelerina lui albastră.
Le plăcea să-şi vadă soţiile purtând podoabe, dar li se părea
foarte vulgar să-şi afişeze bogăţia (sau nevestele) în public, aşa
că atunci când ieşeau din casă femeile erau cât mai discrete
cu putinţă.
Pe scurt, istoria vieţii grecilor nu e doar povestea moderaţiei,
ci şi a simplităţii. „Lucrurile“, scaunele, mesele, cărţile, casele
şi trăsurile pot să îi ocupe mult timp proprietarului. În cele din
urmă îl fac inevitabil sclavul lor şi stăpânul petrece ore în şir
îngrijindu-le, menţinându-le lustruite, periate şi vopsite. Grecii
doreau mai presus de orice să fie „liberi“, atât cu mintea, cât
şi cu trupul. Ca să îşi poată păstra libertatea şi să aibă spiritul
într-adevăr liber, îşi reduseseră necesităţile de zi cu zi la cel
mai de jos nivel posibil.

1. În Antichitate gimnaziul desemna un loc public pentru desfăşurarea

activităţilor fizice (n. tr.).
 17
TEATRUL GREC
originile teatrului, prima formă de divertisment
public

GRECII ÎNCEPUSERĂ, DE TIMPURIU, SĂ ADUNE POEMELE SCRISE

în cinstea strămoşilor viteji care-i alungaseră pe pelasgi din
Grecia şi nimiciseră puterea Troiei. Aceste poeme erau recitate
public şi oricine putea veni să le asculte. Însă teatrul, o formă
de distracţie care a devenit o parte aproape necesară a vieţilor
noastre, nu a evoluat din aceste istorisiri eroice recitate. Ori-
ginea lui e atât de bizară, încât trebuie să vă vorbesc despre
ea într-un capitol aparte.
Grecii au îndrăgit mereu defilările. An de an ţineau proce-
siuni solemne în cinstea lui Dionysos, zeul vinului. Cum toată
lumea în Grecia bea vin (grecii credeau că apa e bună doar pen-
tru înot şi navigaţie), această divinitate era la fel de populară
cum ar fi la noi zeul automatelor de răcoritoare.
Şi fiindcă se presupunea că zeul vinului trăia în podgorii, în
mijlocul unei cete vesele de satiri (creaturi ciudate pe jumătate
om, pe jumătate ţapi), mulţimea care participa la procesiune
purta piei de capră şi behăia precum ţapii adevăraţi. Cuvântul
grec pentru ţap este tragos, iar pentru cântăreţ, oidos. Din
acest motiv, cântăreţul care behăia ca un ţap se numea tra-
gos-oidos sau „cântăreţ-ţap“, iar acest nume straniu a evoluat
în cuvântul modern „tragedie“, care în lumea teatrului desem-
nează o piesă cu final nefericit, după cum „comedie“ (care în-
seamnă concret a cânta ceva comos sau vesel) este numele dat
unei piese care se termină cu bine.
Dar în ce fel, veţi întreba, a putut un cor gălăgios de oameni
deghizaţi care ţopăiau ca nişte capre sălbatice să evolueze în
 teatrul grec 89

nobilele tragedii ce au umplut teatrele lumii aproape două mii

de ani?
Legătura dintre cântăreţul-ţap şi Hamlet e, de fapt, extrem
de simplă, după cum vă voi arăta într-o clipă.
La început corul cântăreţilor era foarte amuzant şi atrăgea
mulţimi de spectatori care stăteau pe marginea drumului şi
râdeau. Însă în curând povestea asta cu behăitul a devenit
obositoare, iar grecii considerau plictiseala un rău comparabil
doar cu urâţenia sau boala. Voiau ceva mai distractiv. Atunci
unui poet tânăr şi inventiv din satul Icaria, în Attica, i-a venit
o idee care s-a dovedit un succes enorm. L-a pus pe unul dintre
membrii corului ţapilor să meargă în faţă şi să poarte o conver-
saţie cu şeful muzicienilor care defilau în fruntea paradei cân-
tând la nai. Acestui individ i s-a îngăduit să iasă din rând. Îşi
flutura mâinile şi gesticula în timp ce vorbea (adică „interpreta“,
pe când ceilalţi doar stăteau alături şi cântau) şi punea o mul-
ţime de întrebări la care dirijorul răspundea conform sulului
de papirus pe care poetul scrisese răspunsurile înainte de înce-
perea spectacolului.
Această conversaţie expeditivă – dialogul – care depăna poves-
tea lui Dionysos sau a altui zeu a devenit imediat populară în
rândul mulţimii. Prin urmare, în fiecare procesiune dionisiacă
s-a inserat o „scenă interpretată“ şi în curând „interpretarea“
a fost considerată mai importantă decât procesiunea şi mehăitul.
Eschil, cel mai de succes „autor de tragedii“, care a scris
nu mai puţin de optzeci de piese pe parcursul lungii sale vieţi
(526–455 a.Ch.), a făcut un pas curajos când a introdus doi
„actori“ în loc de unul. O generaţie mai târziu, Sofocle a mărit
numărul actorilor la trei. Pe la jumătatea secolului al V-lea
a.Ch., când a început să-şi scrie zguduitoarele tragedii, Euripide
avea voie să folosească oricâţi actori dorea. Pe vremea când îşi
scria Aristofan faimoasele comedii în care ridiculiza pe oricine
şi orice, inclusiv zeii de pe Muntele Olimp, rolul coriştilor se
redusese la cel de simpli martori aliniaţi în spatele interpreţilor
principali şi de a cânta „lumea e crâncenă“ în timp ce eroul din
prim-plan săvârşea o crimă împotriva voinţei zeilor.
Această formă nouă de reprezentaţie dramatică necesita un
cadru adecvat şi în scurt timp fiecare cetate greacă avea un
90 istoria omenirii

teatru săpat în stânca unui deal din apropiere. Spectatorii

stăteau pe bănci de lemn cu faţa la un cerc larg (stalul nostru
de astăzi unde plătim trei dolari şi treizeci de cenţi pentru un
loc). În acest semicerc, care constituia scena, se postau actorii
şi corul. În spatele lor se găsea un cort unde se deghizau cu
măşti mari de argilă care le ascundeau feţele şi arătau specta-
torilor dacă actorii întruchipau un personaj fericit şi zâmbitor
sau nefericit şi plângând. Cuvântul grec pentru cort este skene
şi de aceea în ziua de astăzi vorbim despre culisele „scenei“.
Odată ce tragedia a devenit parte din viaţa grecilor, oamenii
o luau foarte în serios şi nu mergeau la teatru ca să se destindă.
O piesă nouă a ajuns să constituie un eveniment la fel de im-
portant ca un scrutin, iar un dramaturg de succes era primit
cu onoruri mai mari decât cele acordate unui general întors
după o victorie răsunătoare.
 18
RĂZBOAIELE PERSANE
cum au apărat grecii europa de o invazie asiatică şi i-au
respins pe persani înapoi peste marea egee

GRECII ÎNVĂŢASERĂ MEŞTEŞUGUL NEGUSTORIEI DE LA EGEENI,

care, la rândul lor, fuseseră discipolii fenicienilor. Întemeiaseră
colonii după modelul fenician. Ba chiar perfecţionaseră meto-
dele feniciene printr-o utilizare mai generală a banilor în tran-
zacţiile cu clienţii străini. În secolul al VI-lea înaintea erei
noastre grecii se instalaseră ferm pe coastele Asiei Mici şi
preluau cu repeziciune activităţile comerciale ale fenicienilor.
Bineînţeles, fenicienilor nu le plăcea asta, însă nu erau suficient
de puternici pentru a risca un război cu rivalii greci. Au stat şi
au aşteptat, iar aşteptarea nu le-a fost în zadar.
Într-un capitol anterior v-am spus despre un trib modest de
păstori persani care o apucase deodată pe calea războiului şi
cucerise mare parte din vestul Asiei. Persanii erau prea civi-
lizaţi pentru a-şi jefui noii supuşi. S-au mulţumit cu un tribut
anual. Când au ajuns pe coasta Asiei Mici, au stăruit ca toate
coloniile greceşti din Lidia să recunoască suveranitatea regilor
persani şi să plătească taxa stabilită. Coloniile greceşti au
obiectat. Persanii au insistat. Apoi coloniile greceşti au apelat
la patria-mamă şi astfel s-a pregătit scena unui conflict.
Căci, la drept vorbind, regii persani priveau oraşele-stat
greceşti ca pe nişte instituţii politice foarte periculoase şi exem-
ple rele pentru toate celelalte popoare care ar fi trebuit să fie
sclavele răbdătoare ale măreţilor regi persani.
Desigur, grecii se bucurau de un anumit grad de siguranţă,
deoarece ţara lor se găsea dincolo de apele adânci ale Mării
Egee. Însă vechii lor inamici, fenicienii, au intervenit și le-au
92 istoria omenirii

flota persană e nimicită lângă muntele athos

oferit persanilor ajutor şi sfaturi. Dacă regele persan ar fi furni-

zat soldaţii, fenicienii se angajau să le pună la dispoziție coră-
biile necesare pentru a-i transporta în Europa. Era în anul 492
înaintea naşterii lui Hristos, iar Asia se pregătea să năruie
puterea în ascensiune a Europei.
Ca ultim avertisment, regele Persiei le-a trimis grecilor mesa-
geri care au cerut „pământ şi apă“, simbol al supunerii. Grecii
i-au azvârlit grabnic pe soli în cel mai apropiat puţ, unde aveau
să găsească din belşug „şi pământ, şi apă“. După acest gest
pacea a devenit, bineînțeles, imposibilă.
Însă zeii din vârful Olimpului îşi păzeau copiii. Când flota
feniciană cu soldaţii persani a ajuns lângă Muntele Athos, zeul
furtunii şi-a umflat obrajii şi a suflat mai-mai să-i plesnească
venele din tâmple, astfel încât flota a fost nimicită de un uragan
nemaipomenit şi toţi persanii s-au înecat.
Doi ani mai târziu au sosit alţi persani. De această dată au
navigat pe Marea Egee şi au debarcat în vecinătatea satului
Maraton. De îndată ce au auzit vestea, atenienii şi-au trimis
armata de zece mii de oameni să păzească dealurile din jurul
câmpiei Maratonului. Au mai trimis şi un alergător iute de
picior la Sparta, pentru a cere ajutor. Dar Sparta pizmuia faima
 războaiele persane 93

bătălia de la maraton

Atenei şi a refuzat să-i vină în ajutor. Celelalte cetăţi greceşti

i-au urmat exemplul, cu excepţia micuţei Plateea, care a trimis
o mie de oameni. La 12 septembrie 490, Miltiade, comandantul
atenian, şi-a năpustit mica oaste împotriva hoardelor persane.
Grecii au răzbit prin barajul săgeţilor persane, iar lăncile lor
au făcut prăpăd printre soldaţii asiatici dezorganizaţi care nu
mai ţinuseră piept unui asemenea inamic.
În acea noapte locuitorii Atenei au privit cerul înroşit de
flăcările corăbiilor incendiate. Au aşteptat cu înfrigurare veşti.
În cele din urmă, pe drumul care
ducea spre nord s-a ivit un norişor de
praf. Era Fidipide, alergătorul. Se
împleticea şi gâfâia, căci i se apropia
sfârşitul. Cu doar câteva zile înainte
se întorsese din solia la Sparta. Se
grăbise să i se alăture lui Miltiade.
În dimineaţa aceea participase la
atac şi mai târziu se oferise voluntar
să ducă vestea victoriei în oraşul
iubit. Oamenii l-au văzut căzând şi
s-au grăbit să-l ajute. „Am învins“, a termopile
94 istoria omenirii

şoptit el, iar apoi a murit, o moarte glorioasă ce a stârnit invidia

tuturor bărbaţilor.
Cât despre persani, după această înfrângere au încercat să
debarce lângă Atena, însă au găsit ţărmul păzit şi s-au făcut
nevăzuţi. Pământul grec se bucura iarăşi de pace.
Au aşteptat opt ani, dar în acest răstimp grecii n-au stat
degeaba. Ştiau că urma un atac final, dar nu se înţelegeau în
privinţa celei mai bune modalităţi de a preveni pericolul. Unii
voiau să extindă armata. Alţii spuneau că pentru izbândă era
nevoie de o flotă puternică. Cele două partide conduse de Aris-
tide (pentru armată) şi Temistocle (liderul celor care cereau o
flotă mai mare) se înfruntau virulent şi lucrurile nu s-au mişcat
până când Aristide nu a fost exilat. A fost şansa lui Temistocle,
care a construit cât de multe corăbii a putut şi a transformat
portul Pireu într-o bază navală puternică.
În anul 481 a.Ch., o armată persană enormă şi-a făcut apa-
riţia în Tesalia, provincie din nordul Greciei. În ceasul primej-
diei, Sparta, marele oraş militar al Greciei, a fost aleasă în
funcţia de comandant suprem. Dar spartanii nu se sinchiseau
prea mult de soarta nordului Greciei câtă vreme nu le era
invadat propriul ţinut. În consecinţă, au neglijat fortificarea
trecătorilor prin care se intra în Grecia.

bătălia de la termopile
 războaiele persane 95

persanii incendiază atena

Un mic detaşament spartan comandat de Leonidas a fost

pus să păzească drumul îngust dintre munţii înalţi şi mare,
care lega Tesalia de provinciile sudice. Leonidas s-a supus ordi-
nelor. A luptat şi a apărat trecătoarea cu o vitejie fără seamăn.
Însă un trădător pe nume Ephialtes, care cunoştea puţinele
drumuri lăturalnice din ţinutul malienilor1, a călăuzit printre
dealuri un regiment de persani, care au putut astfel să-l atace
pe Leonidas din spate. În apropierea „Porţilor fierbinţi“ –
Termopile – s-a dat o bătălie teribilă. La căderea nopţii, Leonidas
şi soldaţii lui loiali zăceau morţi sub cadavrele inamicilor.
Însă trecătoarea fusese pierdută şi cea mai mare parte a
Greciei a căzut în mâinile persanilor. Aceştia au înaintat spre
Atena, au azvârlit garnizoana de pe stâncile Acropolei şi au
incendiat oraşul. Locuitorii au fugit în Insula Salamina. Totul
părea pierdut. Însă pe 20 septembrie 480, Temistocle a obligat
flota persană să lupte în îngusta strâmtoare ce separă Insula
Salamina de continent şi în câteva ore a distrus trei pătrimi
din corăbiile persane.

1. Trib grec antic care a dat şi numele Golfului Maliac (n. tr.).
grecia
 războaiele persane 97

Astfel, victoria de la Termopile a devenit zadarnică. Xerxes

a fost forţat să se retragă. Anul următor avea să aducă hotă-
rârea finală, a stabilit el. Şi-a dus trupele în Tesalia, unde a
aşteptat venirea primăverii.
Însă de această dată spartanii au înţeles gravitatea mo-
mentului. Au ieşit din adăpostul sigur oferit de zidul pe care îl
construiseră peste Istmul Corintului şi, comandaţi de Pausa-
nias, au mărşăluit împotriva lui Mardonius, generalul perşilor.
Grecii uniţi (cam o sută de mii de oameni din vreo douăsprezece
oraşe) i-au atacat pe cei trei sute de mii de oameni ai inamicului
lângă cetatea Plateea. Infanteria grea a grecilor a străpuns
încă o dată barajul de săgeţi al persanilor. Persanii au fost
înfrânţi, ca la Maraton, iar de această dată au plecat definitiv.
Printr-o coincidenţă bizară, în ziua când armatele grecilor au
învins la Plateea, corăbiile ateniene au distrus flota inamică
în apropiere de Capul Mycale, în Asia Mică.
Aşa s-a sfârşit prima ciocnire dintre Asia şi Europa. Atena
se acoperise de glorie, iar Sparta luptase curajos şi bine. Dacă
cele două oraşe ar fi reuşit să ajungă la o înţelegere, dacă ar fi
fost dispuse să dea uitării micile invidii, ar fi putut deveni con-
ducătoarele unei Grecii puternice şi unite.
Din păcate însă au lăsat ceasul victoriei şi entuziasmului
să treacă pe lângă ele, iar o asemenea oportunitate nu s-a mai
ivit niciodată.
 19
ATENA CONTRA SPARTEI
atena şi sparta şi-au disputat supremaţia asupra greciei
într-un război lung şi dezastruos

ŞI ATENA, ŞI SPARTA ERAU CETĂŢI GRECEŞTI, IAR LOCUITORII

lor vorbeau o limbă comună. În toate celelalte privinţe se deose-
beau simțitor. Atena se înălţa în câmpie. Era o cetate mângâ-
iată de brizele răcoroase dinspre mare, înclinată să vadă lumea
cu ochii unui copil fericit. Sparta, la rândul ei, era clădită în
fundul unei văi adânci şi folosea munţii din jur ca pe o barieră
împotriva ideilor străine. Atena era o cetate a comerţului intens.
Sparta era o tabără armată ai cărei locuitori erau soldaţi de
dragul soldăţiei. Atenienilor le plăcea să stea la soare şi să
discute despre poezie ori să asculte cuvintele înţelepte ale unui
filozof. În ceea ce-i privește, spartanii n-au scris nici un rând
care să poată fi considerat literatură, însă ştiau cum să lupte,
le plăcea s-o facă şi jertfeau orice emoţie umană pentru idealul
pregătirii militare.
Nu e de mirare că aceşti spartani ursuzi priveau cu ură şi
invidie la succesul Atenei. Energia generată în Atena de apă-
rarea patriei comune era canalizată acum spre scopuri mai
paşnice. Acropola a fost reconstruită şi transformată într-un
sanctuar de marmură în cinstea zeiţei Atena. Pericle, liderul
democraţiei ateniene, a căutat pretutindeni sculptori, pictori şi
savanţi vestiţi care să facă oraşul mai frumos şi pe tinerii ate-
nieni mai demni de casa lor. Totodată, urmărea vigilent mişcă-
rile Spartei şi a construit ziduri înalte ce legau Atena de mare,
transformând-o în cea mai puternică fortăreaţă a vremii.
O altercaţie neînsemnată între cele două orăşele greceşti a
dus la conflictul final. Războiul între Atena şi Sparta a durat
treizeci de ani. S-a sfârşit cu un dezastru teribil pentru Atena.
 atena contra spartei 99

În al treilea an de război, în oraş începuse să bântuie ciuma.

Peste jumătate dintre locuitori, printre care şi Pericle, marele
conducător, au fost răpuşi. Epidemia de ciumă a fost urmată
de o perioadă marcată de conducători nepricepuţi sau nevred-
nici de încredere. Un tânăr strălucit pe nume Alcibiade câşti-
gase favoarea adunării populare. El a propus o incursiune în
colonia spartană Siracuza, în Sicilia. Au echipat o expediţie şi
totul era pregătit. Însă Alcibiade a fost implicat într-o încăierare
pe stradă şi a trebuit să fugă. I-a urmat un general incapabil.
Mai întâi a pierdut corăbiile, apoi oamenii, iar cei câţiva ate-
nieni supravieţuitori au fost aruncaţi în carierele de piatră din
Siracuza, unde au pierit de foame şi sete.
Expediţia ucisese toţi tinerii din Atena. Cetatea era condam-
nată. După un lung asediu, oraşul s-a predat în aprilie 404.
Zidurile înalte au fost dărâmate. Flota a fost luată de spartani.
Atena a încetat să mai existe drept centru al marelui imperiu
colonial pe care îl cucerise în perioada de înflorire. Însă acea
dorinţă minunată de a învăţa, şti şi cerceta care îi distinsese
pe cetăţenii ei liberi în zilele măreţiei şi prosperităţii nu a pierit
odată cu zidurile şi corăbiile. A continuat să trăiască. Ba chiar
a strălucit şi mai mult.
Atena nu mai făurea destinele pământului elen. Acum însă,
ca patrie a primei universităţi mari, oraşul a început să influen-
ţeze minţile oamenilor inteligenţi cu mult dincolo de îngustele
graniţe ale Greciei.
 20
ALEXANDRU CEL MARE
alexandru macedon întemeiază un imperiu grec univer-
sal – ce s-a ales de această năzuinţă grandioasă

AHEII CARE, ÎN CĂUTARE DE PĂŞUNI NOI, ÎŞI PĂRĂSISERĂ

casele de pe malurile Dunării petrecuseră o vreme şi în munţii
Macedoniei. De atunci încolo, grecii menţinuseră relaţii mai mult
sau mai puţin formale cu populaţia acestei ţări aflate la nord.
La rândul lor, macedonenii se interesau în permanenţă de
situaţia din Grecia.
Întâmplarea a făcut ca, exact când Sparta şi Atena au înche-
iat dezastruosul război pentru supremaţie în Grecia, Macedonia
să fie condusă de un bărbat extraordinar de inteligent pe nume
Filip. Admira spiritul grec în sfera literelor şi artei, însă dispre-
ţuia lipsa de autocontrol a grecilor în chestiunile politice. Îl irita
să vadă cum un popor absolut capabil își irosește oamenii şi banii
pe conflicte sterile. Aşa că a rezolvat problema făcându-se
stăpân pe toată Grecia, după care le-a cerut noilor supuşi să-l
însoţească într-o călătorie pe care o plănuia în Persia pentru
a întoarce vizita făcută de Xerxes grecilor cu 150 de ani în urmă.
Din nefericire, Filip a fost asasinat înainte de a porni în
această expediţie pregătită temeinic. Misiunea de a răzbuna
distrugerea Atenei i-a revenit fiului lui Filip, Alexandru, elevul
îndrăgit al lui Aristotel, cel mai înţelept dintre toţi învăţătorii
greci.
Alexandru şi-a luat rămas-bun de la Europa în primăvara
anului 334 a.Ch. Şapte ani mai târziu ajunsese în India. Între
timp nimicise Fenicia, vechea rivală a negustorilor greci. Cuce-
rise Egiptul şi locuitorii din Valea Nilului îl adoraseră ca fiu şi
moştenitor al faraonilor. Îl învinsese pe ultimul rege pers –
 alexandru cel mare 101

desfiinţase Imperiul Persan –, poruncise reconstruirea Babilo-

nului – îşi condusese trupele în inima Munţilor Himalaya şi
transformase lumea întreagă în provincie şi colonie macedo-
neană. Apoi s-a oprit, anunţând planuri şi mai ambiţioase.
Imperiul recent format trebuia adus sub influenţa gândirii
greceşti. Popoarele trebuiau să înveţe limba greacă; să trăiască
în oraşe construite după modelul grecesc. Soldaţii lui Alexandru
se transformaseră acum în învăţători. Taberele militare de mai
ieri au devenit centre paşnice ale civilizaţiei greceşti proaspăt
importate. Torentul manierelor şi obiceiurilor greceşti creştea
tot mai impetuos când Alexandru s-a molipsit brusc de friguri
şi a murit în vechiul palat al regelui Hammurabi din Babilon
în anul 323.
După care apele s-au retras. Totuşi, au lăsat în urmă pămân-
tul fertil al unei civilizaţii superioare, iar Alexandru, în ciuda
ambiţiilor copilăreşti şi a vanităţilor lui absurde, făcuse lumii
un serviciu foarte preţios. Imperiul nu i-a supravieţuit multă
vreme. Câţiva dintre generalii lui ambiţioşi au împărţit terito-
riul între ei. Au rămas însă fideli visului unei mari frăţii uni-
versale a ideilor şi cunoştinţelor greceşti şi asiatice.
Şi-au menţinut independenţa până când romanii au anexat
la teritoriile lor vestul Asiei şi Egiptul. Bizara moştenire a
acestei civilizaţii elenistice (în parte greacă, în parte persană,
în parte egipteană şi babiloniană) le-a revenit cuceritorilor
romani. Pe parcursul secolelor următoare s-a înrădăcinat atât
de trainic în lumea romană, încât îi simţim influenţa în viaţa
noastră până în ziua de astăzi.
 21
UN REZUMAT
un scurt rezumat al capitolelor 1–20

PÂNĂ ACUM, DIN VÂRFUL TURNULUI NOSTRU AM PRIVIT SPRE

est. Însă de acum înainte istoria Egiptului şi Mesopotamiei îşi
va pierde din interes şi va trebui să vă îndrum spre studiul
peisajului occidental.
Înainte de a o face, să ne oprim o clipă şi să ne dumirim ce
am văzut.
Mai întâi v-am arătat un om preistoric – o creatură cu
deprinderi foarte simple şi purtări respingătoare. V-am spus că
era cel mai lipsit de apărare dintre numeroasele animale ce
cutreierau la începuturi codrii și câmpiile celor cinci continente,
dar, fiind înzestrat cu un creier mai mare şi mai bun, a reuşit
să reziste.
Apoi au venit gheţarii şi multe secole de frig, iar viaţa pe
planetă a devenit atât de grea încât omul a fost obligat să gân-
dească de trei ori mai mult ca înainte dacă dorea să supra-
vieţuiască. Dat fiind însă că această „dorinţă de a supravieţui“
a fost (şi este) resortul care determină orice fiinţă vie să înain-
teze cât o ţin picioarele, până la ultima suflare, creierul omului
din epoca glaciară s-a pus în funcţiune cu toată râvna. Nu
numai că aceşti oameni robuşti au reuşit să trăiască în lungile
perioade reci care au ucis multe animale feroce, însă când pă-
mântul a redevenit cald şi primitor omul preistoric învăţase
nişte lucruri care i-au conferit avantaje atât de mari asupra
vecinilor săi mai puţin inteligenţi, încât pericolul extincţiei
(foarte serios în primul milion de ani de existenţă umană pe
această planetă) a devenit foarte îndepărtat.
 un rezumat 103

V-am povestit că aceşti primi strămoşi ai noştri înaintau

anevoios, când pe neaşteptate (şi din motive care nu ne sunt
limpezi) locuitorii din Valea Nilului au progresat spectaculos
şi au creat aproape peste noapte primul centru de civilizaţie.
Apoi v-am arătat Mesopotamia, „ţara dintre râuri“, care a
fost a doua şcoală importantă a omenirii. Şi v-am desenat o
hartă cu punţile formate de insuliţele din Marea Egee, care au
dus cunoştinţele şi ştiinţa Răsăritului bătrân în Apusul tânăr,
unde trăiau grecii.
Apoi v-am povestit despre tribul indo-european al elenilor,
care cu mii de ani în urmă plecaseră din inima Asiei şi care în
secolul al XI-lea înaintea erei noastre şi-au croit drum în
peninsula pietroasă a Greciei şi pe care de atunci încoace îi
numim greci. Şi v-am depănat povestea micilor oraşe greceşti
care erau de fapt state şi unde civilizaţia vechiului Egipt şi a
Asiei a fost transfigurată (e un cuvânt mare, dar puteţi „ghici“
ce înseamnă) în ceva nou, ceva mult mai nobil şi mai rafinat
decât orice existase înainte.
Dacă vă uitaţi pe hartă, veţi vedea că până acum civilizaţia
a parcurs un semicerc. Începe în Egipt şi, trecând prin Mesopo-
tamia şi insulele egeene, înaintează spre vest până ajunge pe
continentul european. În primii patru mii de ani, egiptenii,
babilonienii, fenicienii şi un număr mare de triburi semite
(ţineţi minte, vă rog, că evreii nu reprezentau decât unul dintre
numeroasele popoare semite) au purtat făclia ce avea să lumi-
neze lumea. Acum o înmânează grecilor indo-europeni, care
devin învăţătorii altui trib indo-european, romanii. Însă între
timp semiţii înaintaseră spre vest de-a lungul coastei nordice
a Africii, punând stăpânire pe jumătatea vestică a Mediteranei
exact în perioada când jumătatea estică devenise posesiune
greacă (sau indo-europeană).
După cum veţi vedea imediat, acest fapt se va solda cu un
conflict formidabil între cele două rase rivale, iar din lupta lor
va ieşi victorios Imperiul Roman, care va duce civilizaţia egip-
teano-mesopotamiano-greacă în cele mai îndepărtate colţuri
ale continentului european, unde va constitui fundaţia pe care
se bazează societatea noastră modernă.
104 istoria omenirii

Ştiu că toate acestea sună foarte complicat, însă dacă înţele-

geţi aceste câteva principii, restul istoriei noastre va deveni
mult mai simplu. Hărţile vor clarifica ceea ce nu izbutesc să
spună cuvintele. Iar după această scurtă pauză ne întoarcem
la povestea noastră şi vă voi descrie faimosul război dintre
Cartagina şi Roma.
 22
ROMA ŞI CARTAGINA
cartagina, colonie semită pe coasta nordică a africii,
şi cetatea indo-europeană a romei, de pe ţărmul vestic
al italiei, s-au înfruntat pentru stăpânirea vestului
mediteranei şi cartagina a fost distrusă

MICUL PUNCT COMERCIAL FENICIAN KART-HADSHAT1 SE GĂSEA

pe o colină joasă ce dădea spre marea africană, o strâmtoare
de 145 de kilometri care separă Africa de Europa. Era locul
ideal pentru un centru de comerţ. Aproape prea ideal. S-a
dezvoltat prea repede şi s-a îmbogăţit prea mult. În secolul al
VI-lea înaintea erei noastre, când Nabucodonosor al Babilonu-
lui a distrus cetatea Tir, Cartagina a rupt complet legăturile
cu patria-mamă şi a devenit un stat independent – marele avan-
post occidental al raselor semite.
Din nefericire, oraşul moştenise multe din trăsăturile care
îi caracterizaseră o mie de ani pe fenicieni. Era o mare casă de
negoţ protejată de o flotă puternică, indiferentă la majoritatea
aspectelor mai rafinate ale vieţii. Oraşul, satele din împrejurimi
şi coloniile îndepărtate erau conduse de un grup mic, dar extrem
de puternic de indivizi bogaţi. Cuvântul grec pentru „bogat“ este
ploutos, de aceea grecii numeau „plutocraţie“ guvernarea exer-
citată de către „bogaţi“. Cartagina era o plutocraţie şi puterea
reală a statului se găsea în mâinile unei duzini de proprietari
de corăbii sau mine şi de negustori care se întâlneau în spatele
unor uși închise şi îşi tratau patria comună ca pe o afacere ce
trebuia să le aducă un profit consistent. Totuşi, erau oameni
cu o minte limpede, plini de energie şi foarte muncitori.
De-a lungul anilor, influenţa Cartaginei asupra vecinilor s-a
extins până când mare parte din coasta africană, Spania şi
unele regiuni din Franţa au ajuns posesiuni cartagineze care

1. Numele fenician al Cartaginei. Înseamnă „oraşul nou“ (n. tr.).

106 istoria omenirii

cartagina

plăteau tribut, impozite şi dividende puternicului oraş de la

marea africană.
Bineînţeles, o astfel de „plutocraţie“ se afla mereu la chere-
mul mulţimii. Câtă vreme exista muncă din belşug şi salariile
erau mari, majoritatea cetăţenilor era foarte mulţumită, îi lăsa
„pe cei mai buni“ să conducă şi nu punea întrebări stânjeni-
toare. Însă dacă din port nu plecau corăbii, dacă la cuptoarele
topitoriilor nu sosea minereu, dacă docherii şi hamalii rămâ-
neau fără muncă, oamenii începeau să murmure nemulţumiţi
şi revendicau convocarea adunării populare, ca odinioară, când
Cartagina fusese republică autonomă.
Pentru a preveni asemenea incidente, plutocraţia era obli-
gată să mențină activitatea economică a oraşului la cote maxime.
Reuşiseră să facă asta foarte bine timp de aproape cinci sute
de ani, când au fost tulburaţi nespus de unele zvonuri sosite
de pe litoralul vestic al Italiei. Se spunea că un sătuc de pe ma-
lurile Tibrului dobândise deodată multă putere, afirmându-se
ca lider recunoscut al tuturor triburilor latine care populau
 roma şi cartagina 107

centrul Italiei. Se mai spunea şi că satul cu pricina – care se

numea Roma – plănuia să construiască nave şi să acapareze
comerţul din Sicilia şi de pe coasta sudică a Franţei.
Cartagina nu putea tolera sub nici o formă o asemenea com-
petiţie. Tânăra rivală trebuia nimicită, ca nu cumva condu-
cătorii cartaginezi să-şi piardă prestigiul de stăpâni absoluţi
ai vestului Mediteranei. Zvonurile au fost cercetate corespun-
zător şi iată cum arătau, în linii generale, faptele ieşite la
lumină.
Coasta vestică a Italiei fusese neglijată mult timp de civi-
lizaţie. Pe când în Grecia toate porturile bune erau orientate
spre est şi se bucurau de panorama insulelor pline de viaţă din
Marea Egee, de pe ţărmul occidental al Italiei cel mai palpitant
lucru de admirat erau valurile solitare ale Mediteranei. Ţara
era săracă. De aceea negustorii străini o vizitau arareori, iar

sfere de influenţă
108 istoria omenirii

băştinaşilor li se îngăduia să trăiască stăpânindu-şi netulburaţi

dealurile şi câmpiile mlăştinoase.
Prima invazie serioasă a acestui ţinut a venit din nord. La
o dată necunoscută, câteva triburi indo-europene reuşiseră să
străbată trecătorile Alpilor şi înaintaseră spre sud până
umpluseră cu satele şi turmele lor călcâiul şi vârful faimoasei
cizme italiene. Despre aceşti cuceritori timpurii nu ştim nimic.
Nici un Homer nu le-a cântat gloria. Relatările lor despre înte-
meierea Romei (scrise opt sute de ani mai târziu, când mica
cetate devenise centrul unui imperiu) sunt basme cu zâne şi
nu îşi au locul într-o istorie. Povestea cu Romulus şi Remus
care săreau unul peste zidurile celuilalt (uit mereu cine sărea
peste zidul cui) e o lectură agreabilă, însă întemeierea cetăţii
Romei s-a petrecut mult mai prozaic. Roma a început aşa cum
au început mii de oraşe americane, fiind un loc potrivit pentru
troc şi negoţul cu cai. Se găsea în inima câmpiilor din Italia
centrală. Tibrul oferea acces direct la mare. Drumul de căruţe
de la nord la sud a găsit aici un vad convenabil ce putea fi folosit
pe tot parcursul anului. Şapte coline de-a lungul malurilor le-au
oferit locuitorilor un adăpost sigur împotriva inamicilor din
munţi şi a celor de dincolo de linia orizontului mării învecinate.
Muntenii se numeau sabini – o adunătură aprigă mânată
de pofta nelegiuită de prăzi uşoare. Însă erau foarte înapoiaţi.
Foloseau topoare de piatră şi scuturi de lemn şi nu se puteau
pune cu săbiile de oţel ale romanilor. Cei de pe mare erau însă
inamici periculoşi. Se numeau etrusci. Au fost (şi sunt în conti-
nuare) unul dintre cele mai mari mistere din istorie. Nimeni
nu ştia (şi nici nu ştie) de unde au venit; cine au fost; ce îi împin-
sese să plece din locurile lor de baştină. Am găsit vestigiile
oraşelor, cimitirelor şi canalizărilor pe toată lungimea coastei
italiene. Le cunoaştem inscripţiile. Dar, cum nimeni nu a putut
descifra alfabetul etrusc, pentru moment aceste mesaje scrise
nu fac decât să intrige, nefiind de ajutor.
Presupunerea cea mai fundamentată e că etruscii au venit
iniţial din Asia Mică şi că un război mare sau o molimă i-a silit
să plece din ţara lor şi să-şi caute un cămin nou altundeva. Ori-
care le-a fost motivul migrării, etruscii au jucat un rol important
cum a apărut cetatea romei
110 istoria omenirii

în istorie. Au adus cu ei polenul civilizaţiei antice din est în

vest şi i-au învăţat pe romani – care, după cum ştim, au venit
din nord – primele noţiuni de arhitectură, construcţia drumu-
rilor, luptă, artă, gastronomie, medicină şi astronomie.
Dar, la fel cum grecii nu-şi iubiseră învăţătorii egeeni, şi
romanii i-au detestat pe maeştrii etrusci. S-au debarasat de ei
cât de repede au putut, iar prilejul s-a ivit atunci când negus-
torii greci au descoperit posibilităţile comerciale ale Italiei şi
cele dintâi nave greceşti au ajuns la Roma. Grecii au venit să
facă negoţ, dar au rămas pentru a-i instrui pe localnici. Au văzut
că triburile care populau zona rurală romană (şi care se numeau
latini) erau foarte dispuse să înveţe lucruri practice. Acestea
au înţeles imediat marele avantaj adus de un alfabet scris şi l-au
imitat pe cel al grecilor. Au înţeles, de asemenea, avantajele
comerciale ale unui sistem bine reglementat de monede, măsuri
şi greutăţi. În cele din urmă romanii au înghiţit cârligul civili-
zaţiei greceşti cu tot cu firul şi plumbul undiţei.
Ba chiar i-au primit pe zeii grecilor în ţara lor. Zeus a fost dus
la Roma, unde s-a numit Jupiter, iar celelalte divinităţi l-au
urmat. Totuşi, zeii romani nu au fost niciodată aidoma verişori-
lor veseli care-i însoţiseră pe greci pe drumul vieţii şi al istoriei.
Zeii romani erau nişte funcţionari de stat. Fiecare îşi administra
departamentul cu multă prudenţă şi un simţ profund al drep-
tăţii, pretinzând riguros, în schimb, supunerea adoratorilor. O
supunere pe care romanii o ofereau cu o grijă scrupuloasă. Însă
nu au stabilit niciodată relaţiile personale cordiale şi acea
prietenie încântătoare ce existase între vechii eleni şi puternicii
locatari ai înaltei culmi olimpiene.
Romanii nu au imitat forma de guvernământ greacă, însă,
întrucât proveneau din acelaşi trunchi indo-european cu elenii,
istoria timpurie a Romei seamănă cu aceea a Atenei şi a altor
cetăţi greceşti. S-au debarasat cu uşurinţă de regi, descendenţii
căpeteniilor tribale din vechime. Totuşi, după înlăturarea regi-
lor din cetate, romanii s-au văzut obligaţi să pună frâu puterii
nobililor şi multe secole au trecut până când au reuşit să im-
pună un sistem care dădea fiecărui cetăţean liber din Roma posi-
bilitatea de a se preocupa personal de treburile propriului oraş.
 roma şi cartagina 111

După aceea, romanii s-au bucurat de un mare avantaj asu-

pra grecilor. Administrau treburile ţării fără prea multe discur-
suri. Erau mai puţin inventivi decât grecii şi preferau un dram
de acţiune unui noian de cuvinte. Înţelegeau mult prea bine
tendinţele mulţimii (plebs, cum se numea masa cetăţenilor
liberi) pentru a pierde timp preţios cu vorbăria goală. În con-
secinţă, au plasat conducerea efectivă a oraşului în mâinile a
doi „consuli“ ajutaţi de un sfat al bătrânilor numit Senat (de
la cuvântul latin senex care înseamnă „bătrân“). În virtutea
tradiţiei şi a avantajului practic, senatorii erau aleşi din rândul
nobilimii. Însă puterea lor fusese precis delimitată.
La un moment dat, Roma a cunoscut şi ea ciocnirea între
săraci şi bogaţi care obligase Atena să adopte legile lui Dracon
şi Solon. La Roma, acest conflict s-a petrecut în secolul al V-lea
a.Ch. Drept consecinţă, locuitorii liberi obţinuseră un cod de
legi scrise care îi ocrotea de despotismul judecătorilor aristocraţi
prin instituţia „tribunului“. Tribunii erau magistraţi aleşi de
oamenii liberi. Aveau dreptul de a apăra orice cetăţean împo-
triva acţiunilor funcţionarilor de stat considerate nedrepte. Un
consul avea dreptul de a condamna la moarte o persoană, dar
în absenţa dovezii incontestabile de vinovăţie tribunul putea
interveni să-i salveze nefericitului viaţa.
Însă atunci când spun „Roma“ s-ar zice că mă refer la un oră-
şel de câteva mii de locuitori, în timp ce adevărata forţă a Romei
rezida în zonele rurale din afara zidurilor. Iar Roma şi-a arătat
de timpuriu admirabilul talent de putere colonizatoare tocmai
în administrarea acestor provincii periferice.
În epoca străveche Roma fusese singura cetate fortificată
din centrul Italiei, dar oferise întotdeauna un refugiu ospitalier
altor triburi latine ameninţate de atacuri. Vecinii latini înţelese-
seră avantajele unei asocieri strânse cu un prieten atât de
puternic şi încercaseră să găsească o bază pentru un tip sau
altul de alianţă defensivă şi ofensivă. Alte naţiuni, egiptenii,
babilonienii, fenicienii sau chiar grecii, ar fi insistat asupra unui
tratat de supunere din partea „barbarilor“. Romanii nu au făcut
aşa ceva. Le dădeau „străinilor“ şansa de a deveni parteneri
într-o res publica – adică o republică sau federaţie – comună.
112 istoria omenirii

„Vreţi să vă alăturați nouă“, ziceau. „Foarte bine, alăturați-vă.

Vă vom trata ca pe nişte cetăţeni romani cu drepturi depline.
În schimbul acestui privilegiu, vă cerem să luptaţi pentru
cetatea noastră, mama tuturor, oricând va fi necesar.“
„Străinul“ aprecia această generozitate şi îşi arăta recunoş-
tinţa printr-o loialitate neclintită.
Când o cetate greacă era atacată, locuitorii străini plecau
cât de repede puteau. De ce ar fi apărat un oraş care pentru ei
nu însemna decât o locuinţă temporară unde erau toleraţi câtă
vreme îşi plăteau facturile? Însă dacă inamicul se găsea la
porţile Romei, toţi latinii se grăbeau în apărarea ei. Însăşi
mama lor se afla în primejdie. Roma era adevărata lor „patrie“
chiar dacă trăiau la sute de kilometri distanţă şi nu văzuseră
niciodată zidurile colinelor sacre.
Nici o înfrângere şi nici o nenorocire nu ar fi putut schimba
acest sentiment. La începutul secolului al IV-lea a.Ch., galii
fioroşi au năvălit în Italia. Zdrobiseră armata romană lângă
râul Allia şi mărşăluiseră spre oraş. Cuceriseră Roma şi se
aşteptau ca oamenii să vină şi să implore pacea. Au tot aşteptat,
dar nu s-a întâmplat nimic. Nu peste mult timp, galii s-au trezit
înconjuraţi de o populaţie ostilă care îi împiedica să facă rost
de provizii. După şapte luni, foamea i-a silit să se retragă. Poli-
tica Romei de a-l trata pe „străin“ pe picior de egalitate s-a dove-
dit un mare succes, iar Roma era mai puternică decât oricând.
Această scurtă relatare din istoria timpurie a Romei vă arată
diferenţa enormă dintre idealul roman de stat sănătos şi cel
al lumii antice, întruchipat de oraşul Cartagina. Romanii se
bizuiau pe cooperarea voluntară şi prietenească între „cetăţeni
egali“. Cartaginezii, urmând exemplul Egiptului şi Asiei
Occidentale, pretindeau supunerea iraţională (şi, prin urmare,
silnică) a „supuşilor“, iar când aceştia eşuau angajau soldaţi
profesionişti care luptau în locul lor.
Înţelegeţi acum de ce se temea Cartagina de un inamic atât
de abil şi puternic şi de ce plutocraţia cartagineză căuta cu
lumânarea motiv de ceartă ca să-şi poată nimici periculosul
rival înainte de a fi prea târziu.
Însă cartaginezii, negustori pricepuţi, ştiau că graba strică
treaba. Le-au propus romanilor ca oraşele lor să traseze pe hartă
 roma şi cartagina 113

două cercuri şi ca fiecare oraş să revendice unul din cercuri ca

propria „sferă de influenţă“, promiţând că nu se va amesteca
în cercul partenerului. Înţelegerea s-a încheiat prompt şi a fost
încălcată la fel de prompt când ambele părţi au socotit înţelept
să trimită armate în Sicilia, unde pământul fertil şi adminis-
traţia nepricepută invitau interferenţa străinilor.
Războiul care a urmat (numit Primul Război Punic) a durat
douăzeci şi patru de ani. S-a purtat în largul mării şi la început
s-ar fi zis că experimentata forţă navală cartagineză va bate
flota romană creată recent. Aplicând vechile tactici, corăbiile
cartagineze fie asaltau cu pintenul etravei navele inamice, fie
le rupeau vâslele printr-un atac lateral îndrăzneţ, după care
îi ucideau cu săgeţi şi proiectile aprinse pe marinarii de pe
corabia neajutorată. Însă inginerii romani au inventat o ambar-
caţiune prevăzută cu o punte de abordaj pe care infanteriştii
romani o traversau pentru a ataca vasul inamic. Din acel mo-
ment, victoriile cartaginezilor au încetat brusc. Flota lor a sufe-
rit o înfrângere grea în bătălia de la Milae. Cartagina a fost
obligată să ceară pace, iar Sicilia a devenit teritoriu roman.
Douăzeci şi trei de ani mai târziu s-au ivit alte necazuri.
Roma (în căutare de cupru) luase Insula Sardinia. Drept răs-
puns, Cartagina (în căutare de argint) a ocupat tot sudul Spaniei.

navă militară romană rapidă

114 istoria omenirii

Cartagina a devenit astfel vecina directă a romanilor. Celor

din urmă nu le-a plăcut deloc această mişcare şi au ordonat
trupelor să treacă Pirineii şi să supravegheze armata de
ocupaţie.
Scena era pregătită pentru a doua ciocnire deschisă între
cele două rivale. Pretextul războiului a fost tot o colonie gre-
cească. Cartaginezii asediau oraşul Saguntum, situat pe coasta
estică a Spaniei. Locuitorii din Saguntum au apelat la Roma
şi, ca de obicei, Roma a fost dispusă să îi ajute. Senatul a promis
ajutorul armatelor latine, însă pregătirea expediţiei a durat o
vreme, între timp Saguntum fiind cucerit şi distrus. Aceasta a
fost o sfidare făţişă a voinţei Romei. Senatul a hotărât declan-
şarea războiului. O armată romană urma să traverseze marea
africană şi să debarce pe teritoriul cartaginez. O a doua divizie
urma să ţină armatele cartagineze ocupate în Spania pentru
a le împiedica să meargă în ajutorul oraşului de acasă. Era un
plan excelent şi toată lumea aştepta o mare victorie. Însă zeii
hotărâseră altfel.
Era în toamna anului 218 înaintea naşterii lui Hristos şi
armata romană care trebuia să-i atace pe cartaginezii din
Spania plecase din Italia. Lumea aştepta cu nerăbdare veşti
despre o victorie uşoară şi totală când un zvon îngrozitor a înce-
put să se răspândească în câmpia fluviului Pad. Munteni din
sălbăticie, cu buzele tremurând de frică, vorbeau despre sute
de mii de bărbaţi cu pielea cafenie însoţiţi de fiare ciudate,
„mari cât casa“, iviţi pe neaşteptate din norii de zăpadă ce învă-
luiau vechea trecătoare din Alpii Graiani prin care Hercule, cu
mii de ani înainte, mânase boii lui Geryon din Spania spre
Grecia. Curând, în faţa porţilor Romei s-a ivit un val nesfârşit
de refugiaţi uzi până la piele, aducând amănunte mai edifica-
toare. Hannibal, fiul lui Hamilcar, cu cincizeci de mii de soldaţi,
nouă mii de călăreţi şi treizeci şi şapte elefanţi de luptă, traver-
sase Pirineii. Înfrânsese armata romană a lui Scipio pe malurile
Ronului şi îşi călăuzise în siguranţă armata peste trecătorile
din Munţii Alpi, deşi era octombrie şi drumurile se acoperiseră
cu straturi groase de zăpadă şi gheaţă. Apoi îşi unise forţele cu
galii şi împreună bătuseră o a doua armată romană chiar
 roma şi cartagina 115

înainte de a traversa râul Trebia şi a asedia Placentia, la capă-

tul nordic al drumului care lega Roma de provincia zonelor alpine.
Senatul, surprins, dar calm şi energic ca de obicei, a muşa-
malizat ştirea numeroaselor înfrângeri şi a trimis alte două
armate pentru a-l opri pe invadator. Hannibal a reuşit să ia
prin surprindere aceste trupe pe un drum îngust de-a lungul
lacului Trasimene, unde i-a măcelărit pe toţi ofiţerii romani şi
majoritatea soldaţilor. De această dată populaţia romană a
intrat în panică, dar Senatul şi-a păstrat sângele rece. S-a
organizat o a treia armată, iar comanda i-a fost dată lui Quintus
Fabius Maximus, cu putere deplină de a acţiona „aşa cum o
cere salvarea statului“.
Fabius ştia că trebuia să fie foarte precaut, altminteri totul
ar fi fost pierdut. Oamenii lui tineri şi neexperimentaţi, ultimii
soldaţi disponibili, nu erau de calibrul veteranilor lui Hannibal.
A refuzat să accepte bătălia deschisă, dar l-a urmărit fără înce-
tare pe Hannibal, a distrus tot ce era comestibil, a stricat dru-
murile, a atacat mici detaşamente şi în general a slăbit moralul
trupelor cartagineze printr-un război de gherilă extrem de
agasant și destabilizator.
Aceste metode nu mulţumeau totuşi gloatele înspăimântate
care se adăpostiseră între zidurile Romei. Ele voiau „acţiune“.
Ceva trebuia făcut şi trebuia făcut repede. Un erou popular pe
nume Varro, genul de om care cutreiera prin oraş spunându-le
tuturor cât de bine s-ar fi descurcat el în locul bătrânului şi
mocăitului de Fabius poreclit „Cunctator“, „tărăgănătorul“, a
fost desemnat comandant suprem de glasul poporului. La
Cannae (216) a suferit cea mai teribilă înfrângere din istoria
romană. Peste 70.000 de oameni au fost ucişi. Hannibal era
stăpânul întregii Italii.
A mărşăluit de la un capăt la altul al peninsulei, proclamân-
du-se „izbăvitorul de jugul Romei“ şi cerându-le provinciilor să
i se alăture în războiul împotriva cetăţii-mamă. Atunci înţe-
lepciunea Romei a dat din nou roade nobile. Cu excepţia ora-
şelor Capua şi Siracuza, toate cetăţile romane au rămas loiale.
Hannibal „izbăvitorul“ a avut de înfruntat opoziţia populaţiei
al cărei prieten se pretindea. Era departe de casă şi situaţia nu
hannibal trece alpii
 roma şi cartagina 117

îi plăcea. A trimis mesageri la Cartagina să ceară provizii proas-

pete şi oameni. Dar vai, nici Cartagina nu îi putea trimite nimic.
Romanii, cu punţile lor de abordaj, erau stăpânii mării.
Hannibal trebuia să se descurce singur, după puteri. A continuat
să bată armatele romane trimise împotriva lui, însă numărul
propriilor soldaţi scădea cu repeziciune şi ţăranii italieni se
ţineau la distanţă de „izbăvitorul“ autoproclamat.
După mulţi ani de victorii necurmate, Hannibal s-a trezit
asediat în ţara pe care tocmai o cucerise. Pentru o clipă roata
norocului a părut să se întoarcă. Hasdrubal, fratele lui, învin-
sese armatele romane din Spania. Traversase Alpii ca să meargă
în ajutorul lui Hannibal. A trimis mesageri în sud pentru a-şi
anunţa sosirea şi a cere celeilalte armate să îl aştepte în câmpia
Tibrului. Din nefericire, mesagerii au căzut în mâinile roma-
nilor şi Hannibal a aşteptat în zadar alte veşti până când capul
fratelui său, împachetat cu grijă într-un coş, a ajuns rostogo-
lindu-se în tabăra sa şi i-a dat de știre despre soarta ultimilor
soldaţi cartaginezi.
După înlăturarea lui Hasdrubal, tânărul Publius Scipio a
recucerit cu uşurinţă Spania, iar patru ani mai târziu romanii
erau pregătiţi pentru un atac decisiv contra Cartaginei. Hanni-
bal a fost chemat înapoi. A trecut marea africană şi a încercat
să organizeze defensiva oraşului natal. Cartaginezii au fost
înfrânţi în anul 202 în bătălia de la Zama. Hannibal a fugit la
Tyr. De acolo s-a dus în Asia Mică pentru a-i asmuţi pe sirieni
şi macedoneni împotriva Romei. Nu a reuşit mare lucru, însă
acţiunile lui pe teritoriul acestor puteri asiatice le-au oferit
romanilor un pretext pentru a porni la război în zonele orientale
şi a anexa mare parte din lumea egeeană.
Hărţuit dintr-o cetate în alta, fugar fără casă, în cele din
urmă Hannibal şi-a dat seama că visul lui ambiţios se sfârşise.
Iubita sa cetate Cartagina fusese ruinată de război. Fusese
obligată să semneze o pace în condiții cumplite. Flota îi fusese
scufundată. I se interzisese să poarte război fără permisiunea
romanilor. Fusese osândită să plătească romanilor despă -
gubiri de milioane pentru un număr nesfârșit de ani. Viaţa nu
oferea speranţa unui viitor mai bun. În anul 190 a.Ch. Hannibal
s-a sinucis cu otravă.
călătoriile lui hannibal
 roma şi cartagina 119

Patruzeci de ani mai târziu,

romanii au pornit ultimul război
împotriva Cartaginei. Locuitorii
vechii colonii feniciene au rezis-
tat preţ de trei ani lungi în faţa
tinerei republici. Foamea i-a silit
să se predea. Puţinii bărbaţi şi
femei care au supravieţuit ase-
diului au fost vânduţi ca sclavi.
Oraşul a fost incendiat. Două săp-
tămâni întregi au ars hambarele, moartea lui hannibal
palatele şi marele arsenal. Apoi
peste ruinele înnegrite a fost rostit un blestem înfricoşător şi
legiunile romane s-au întors în Italia pentru a-şi savura victoria.
În următorii o mie de ani Mediterana a rămas o mare euro-
peană. Însă de îndată ce Imperiul Roman a fost zdrobit Asia
a făcut o nouă încercare de a domina această întinsă mare inte-
rioară, după cum veţi vedea atunci când vă voi vorbi despre
Mahomed.
 23
ASCENSIUNEA ROMEI
cum „s-a întâmplat“ roma

IMPERIUL ROMAN A FOST O ÎNTÂMPLARE. NIMENI NU L-A

plănuit. S-a „întâmplat“. Nici un general faimos, nici un poli-
tician sau casap nu s-a ridicat vreodată să zică: „Prieteni, romani,
cetăţeni, trebuie să întemeiem un imperiu. Urmaţi-mă şi îm-
preună vom cuceri tot pământul de la Porţile lui Hercule până
la Munţii Taurus“.
Roma a dat generali vestiţi şi la fel de celebri politicieni şi
casapi, iar armatele romane au luptat peste tot în lume. Însă
crearea Imperiului Roman s-a realizat fără un plan conceput
dinainte. Romanul simplu era un cetăţean foarte practic. Îi
displăceau teoriile despre guvernare. Când începea cineva să

cum „s-a întâmplat“ roma

 ascensiunea romei 121

declame: „în est direcţia Imperiului Roman bla-bla“, pleca

grabnic din forum. A acaparat tot mai mult pământ deoarece
circumstanţele l-au forţat să facă asta. Nu era împins de
ambiţie sau lăcomie. Din fire şi înclinaţie era agricultor şi voia
să stea acasă. Însă dacă era atacat, era obligat să se apere, iar
dacă se întâmpla ca inamicul să treacă marea şi să ceară ajutor
într-o ţară îndepărtată, atunci romanul tenace străbătea
distanţe nesfârşite ca să-l înfrângă pe duşmanul primejdios,
iar după ce făcea asta rămânea să administreze provinciile
cucerite, pentru ca acestea să nu cadă în mâinile barbarilor
nomazi şi să devină o ameninţare la adresa siguranţei romane.
Sună oarecum complicat, dar pentru contemporani era foarte
simplu, după cum veţi vedea într-o clipă.
În anul 203 a.Ch. Scipio traversase marea africană şi dusese
războiul în Africa. Cartagina îl chemase pe Hannibal înapoi.
Susţinut slab de mercenarii lui, Hannibal fusese învins în apro-
piere de Zama. Romanii ceruseră să fie predat, dar Hannibal
fugise să obţină ajutor de la regii Macedoniei şi Siriei, după
cum v-am spus în capitolul anterior.
Conducătorii celor două ţări (rămăşiţe ale imperiului lui
Alexandru cel Mare) tocmai plănuiau o expediţie împotriva
Egiptului. Sperau să împartă între ei bogata Vale a Nilului.
Regele Egiptului auzise de plan şi a cerut sprijinul Romei. Scena
era pregătită pentru o serie de intrigi şi contraintrigi extrem
de interesante. Însă romanii, cu lipsa lor de imaginaţie, au cobo-
rât cortina înainte ca piesa să fi început cu adevărat. Legiunile
au zdrobit complet falanga greacă grea pe care macedonenii o
foloseau în continuare ca formaţiune de luptă. Asta s-a întâm-
plat în anul 197 a.Ch. în bătălia din câmpia Kynoskephalai,
sau „Capetele de câini“, în centrul Tesaliei.
Romanii au înaintat apoi în sud spre Attica şi i-au înştiinţat
pe greci că veniseră să-i „izbăvească pe eleni de jugul macedo-
nean“. Grecii, care nu învăţaseră nimic în anii lor de semiscla-
vie, şi-au folosit libertatea redobândită în cel mai nefericit mod.
Micuţele oraşe-stat au început iar să se sfădească între ele, ca
în vremurile bune de demult. Romanii, care aveau puţină înţe-
legere şi încă şi mai puţină dragoste pentru gâlcevile unei rase
pe care mai degrabă o dispreţuiau, au dat totuşi dovadă de o
122 istoria omenirii

civilizaţia se deplasează spre vest

mare îngăduinţă. Însă obosiţi de zâzaniile neîncetate, şi-au

pierdut răbdarea, au invadat Grecia, au ars Corintul (ca „să-i
încurajeze pe ceilalţi greci“) şi au trimis la Atena un guvernator
roman pentru a administra această provincie turbulentă. Mace-
donia şi Grecia au devenit astfel state-tampon care apărau
frontiera estică a Romei.
Între timp, chiar dincolo de Hellespont1 se găsea regatul
Siriei, iar Antioh III, care domnea peste acest ţinut întins, se
arătase cât se poate de entuziasmat atunci când distinsul său
oaspete, generalul Hannibal, îi explicase ce uşor ar fi fost să
invadeze Italia şi să jefuiască cetatea Romei.
Lucius Scipio, frate cu Scipio, luptătorul african care îi învin-
sese pe Hannibal şi pe cartaginezii săi la Zama, a fost trimis
în Asia Mică. A nimicit oştile regelui sirian în apropiere de
Magnesia (în anul 190 a.Ch.). La scurtă vreme după înfrângere
Antioh a fost linşat de propriul său popor. Asia Mică a devenit
protectorat roman şi, astfel, mica cetate-republică a Romei a
ajuns stăpâna celor mai multe ţinuturi cu ieşire la Mediterană.

1. Numele antic al Strâmtorii Dardanele (n. tr.).

 24
IMPERIUL ROMAN
după secole de tulburări şi revoluţii, republica romei
a devenit imperiu

LA ÎNTOARCEREA DIN NUMEROASELE CAMPANII BIRUITOARE,

armatele romane se bucurau de o primire triumfătoare. Dar
vai, această glorie neaşteptată nu a făcut ţara mai fericită.
Dimpotrivă. Interminabilele campanii militare îi ruinaseră pe
agricultori, obligaţi să ducă greul creării imperiului. Plasase
prea multă putere în mâinile generalilor biruitori (şi a prieteni-
lor lor apropiaţi) care se folosiseră de prilejul războiului pentru
a jefui ca în codru.
Vechea republică romană se mândrise cu simplitatea care
caracterizase vieţile bărbaţilor ei vestiţi. Noua republică se
simţea ruşinată de veştmintele ponosite şi principiile înalte la
modă în zilele bunicilor ei. Devenise un ţinut de bogătaşi condus
de bogătaşi în avantajul bogătaşilor. Ca atare, era sortită unei
prăbuşiri dezastruoase, după cum vă voi povesti în continuare.
În mai puţin de un secol şi jumătate, Roma se înstăpânise
practic pe tot teritoriul din jurul Mediteranei. În acele zile tim-
purii ale istoriei, un prizonier de război îşi pierdea libertatea
şi devenea sclav. Romanii socoteau războiul o ocupație foarte
serioasă şi nu arătau nici o milă duşmanului cucerit. După căde-
rea Cartaginei, femeile şi copiii localnici fuseseră vânduţi ca
robi laolaltă cu sclavii lor. Şi o soartă asemănătoare îi aştepta
pe locuitorii încăpăţânaţi din Grecia, Macedonia, Spania şi
Siria dacă îndrăzneau să se revolte împotriva puterii romane.
Cu două mii de ani în urmă, un sclav nu era decât o piesă
dintr-o maşinărie. În zilele noastre un om bogat îşi investeşte
banii în fabrici. Bogaţii Romei (senatori, generali şi profitorii
124 istoria omenirii

de pe urma războaielor) investeau în pământ şi sclavi. Pămân-

tul îl cumpărau sau luau în provinciile dobândite recent. Pe
sclavi îi cumpărau la piaţă, oriunde erau mai ieftini. În cea mai
mare parte a secolelor al III-lea şi al II-lea înainte de Hristos
exista un stoc abundent şi, drept urmare, moşierii îşi puneau
sclavii la muncă până cădeau morţi, după care cumpărau alţii
noi de la cel mai apropiat târg cu prizonieri corinteni sau carta-
ginezi la un preţ convenabil.
Dar să vedem acum soarta agricultorului născut liber!
Îşi făcuse datoria faţă de Roma şi luptase fără crâcnire în
războaiele ei. Însă la întoarcerea acasă după zece, cincisprezece
sau douăzeci de ani, îşi găsea pământurile năpădite de buruieni
şi familia în sapă de lemn. Era însă un bărbat puternic, dispus
să ia viaţa de la capăt. Semăna, planta şi aştepta secerişul. Îşi
ducea grâul, vitele şi păsările la piaţă, unde constata că marii
proprietari de pământ, care îşi lucrau moşiile cu sclavi, ofereau
un preţ mai mic la toate produsele. Timp de câţiva ani a încercat
să rămână pe poziţii. Apoi a renunţat deznădăjduit. A plecat din
sat şi s-a dus în cel mai apropiat oraş. La oraş răbda de foame
cum răbdase şi la ţară. Însă îşi împărtăşea nenorocirea cu mii
de alte fiinţe dezmoştenite. Se înghesuiau laolaltă în magher-
niţele murdare din suburbiile marilor oraşe. Erau expuşi la boli
şi moarte din cauza unor epidemii îngrozitoare. Toţi erau pro-
fund nemulţumiţi. Luptaseră pentru ţara lor şi asta le era
răsplata. Erau întotdeauna gata să-i asculte pe oratorii convin-
gători care se roteau în jurul doleanţelor publice asemenea
unor vulturi hămesiţi, şi care în curând au devenit o ameninţare
serioasă pentru siguranţa statului.
Însă clasa noilor îmbogăţiţi ridica din umeri. „Avem armata
şi poliţia“, argumentau ei, „vor ţine gloata în ordine“. Şi se
ascundeau între zidurile înalte ale vilelor încântătoare, îşi
cultivau grădinile şi citeau poemele unui anumit Homer pe
care un sclav grec tocmai le tradusese în hexametri latini plini
de farmec.
Vechea tradiţie a slujirii altruiste a binelui comun s-a per-
petuat totuşi în câteva familii. Cornelia, fiica lui Scipio Africa-
nul, se căsătorise cu un roman pe nume Gracchus. A avut doi
roma
126 istoria omenirii

fii, Tiberius şi Gaius. Când au crescut, băieţii au intrat în poli-

tică şi au încercat să realizeze unele reforme foarte necesare.
Un recensământ arătase că două mii de familii nobile deţineau
majoritatea pământurilor din Peninsula Italică. Ales în funcţia
de tribun, Tiberius Gracchus a încercat să-i ajute pe cetăţenii
liberi. A repus în vigoare două legi antice care restricţionau
numărul de acri pe care îl putea deţine un proprietar. În felul
acesta spera să reînvie valoroasa clasă veche a micilor proprie-
tari independenţi. Noii îmbogăţiţi l-au catalogat drept tâlhar
şi inamic al statului. Au izbucnit dezordini de stradă. O bandă
de bătăuşi a fost angajată să-l asasineze pe tribunul popular.
Tiberius Gracchus a fost atacat în momentul când intra în
adunare şi a fost ucis în bătaie. Zece ani mai târziu, fratele său,
Gaius, a încercat experimentul reformării unei naţiuni împo-
triva dorinţelor explicite ale puternicei clase privilegiate. A
adoptat o „lege a săracilor“ menită să-i ajute pe agricultorii
nevoiaşi. În cele din urmă legea i-a transformat pe majoritatea
cetăţenilor romani în cerşetori de meserie.
A întemeiat colonii pentru cei nevoiaşi în zone îndepărtate
ale imperiului, însă aceste aşezări nu au atras persoanele
potrivite. Gaius Gracchus a fost asasinat şi el înainte de a face
mai mult rău. Partizanii lui au sfârşit fie ucişi, fie exilaţi. Pri-
mii doi reformatori fuseseră aristocraţi. Următorii doi au fost
de cu totul altă teapă. Erau soldaţi profesionişti. Unul se numea
Marius. Numele celuilalt era Sulla. Ambii aveau un cerc larg
de susţinători personali.
Sulla era liderul latifundiarilor. Marius, învingătorul unei
mari bătălii la poalele Alpilor în care anihilase triburile teu-
tonilor şi cimbrilor, era eroul popular al oamenilor liberi dez-
moşteniţi.
S-a întâmplat ca în anul 88 a.Ch. Senatul Romei să fie foarte
tulburat de unele zvonuri sosite din Asia. Mitridate, regele unei
ţări de pe ţărmul Mării Negre, grec dinspre mamă, întrezărise
posibilitatea de a crea un al doilea imperiu alexandrin. Şi-a
început campania pentru dominaţia asupra lumii omorându-i
pe toţi cetăţenii romani care se nimeriseră în Asia Mică, bărbaţi,
femei şi copii. Un asemenea act însemna, bineînţeles, război.
 imperiul roman 127

Senatul a echipat o armată care să meargă împotriva regelui

din Pont şi să-l pedepsească pentru crima lui. Dar cine ar fi tre-
buit să fie comandantul suprem? „Sulla“, a spus Senatul, „fiindcă
el este consul“. „Marius“, a spus mulţimea, „fiindcă a fost consul
de cinci ori şi fiindcă e apărătorul drepturilor noastre“.
Posesia face 90% din lege. Întâmplarea a făcut ca Sulla să
deţină comanda nemijlocită a armatei. A plecat în est să-l în-
vingă pe Mitridate, iar Marius a fugit în Africa. A aşteptat acolo
până a auzit că Sulla ajunsese în Asia. Atunci s-a întors în Italia,
a adunat o ceată pestriţă de nemulţumiţi, a pornit spre Roma
şi a intrat în oraş cu bandiţii lui de profesie, a petrecut cinci
zile şi cinci nopţi măcelărindu-şi inamicii din partidul senatorial,
a fost ales consul şi a murit imediat după aceea din cauza zbu-
ciumului prin care trecuse în ultimele două săptămâni.
Au urmat patru ani de dezordini. Apoi Sulla, care îl înfrân-
sese pe Mitridate, a anunţat că era pregătit să se întoarcă la
Roma şi să regleze nişte conturi mai vechi. S-a ținut de cuvânt.
Săptămâni la rând soldaţii lui s-au ocupat de executarea conce-
tăţenilor suspectaţi de simpatii democrate. Într-o zi au pus
mâna pe un tânăr care fusese văzut adesea în compania lui
Marius. Erau pe cale să-l spânzure când cineva a intervenit.
„Băiatul e prea tânăr“, a zis omul, iar ei i-au dat drumul. Numele
băiatului era Iuliu Cezar. Îl veţi întâlni din nou pe pagina
următoare.
Cât despre Sulla, el a devenit „dictator“, cu alte cuvinte con-
ducătorul unic şi suprem al tuturor posesiunilor romane. A
condus Roma timp de patru ani şi a murit liniştit în patul lui,
după ce îşi petrecuse ultimul an de viaţă îngrijindu-şi cu gin-
găşie verzele din grădină, cum aveau obiceiul mulţi romani
care-și petrecuseră viața măcelărindu-și semenii.
Însă condiţiile nu s-au îmbunătăţit. Dimpotrivă, s-au înrău-
tăţit. Un alt general, Gnaeus Pompeius, sau Pompei, prieten
bun cu Sulla, a plecat în Răsărit să reia războiul împotriva
mereu supărătorului Mitridate. L-a împins pe energicul monarh
în munţi, unde Mitridate s-a otrăvit, ştiind prea bine ce soartă
l-ar fi aşteptat ca prizonier al romanilor. După aceea, Pompei
a restabilit autoritatea Romei în Siria, a distrus Ierusalimul,
128 istoria omenirii

a cutreierat vestul Asiei încercând să reînvie mitul lui Alexan-

dru cel Mare, iar în cele din urmă (în anul 62 a.Ch.) s-a întors
la Roma cu o duzină de corăbii ticsite cu regi, prinţi şi generali
învinşi: toţi au fost siliţi să mărşăluiască în procesiunea trium-
fală a acestui roman extraordinar de popular care a dăruit ora-
şului său suma de patruzeci de milioane de dolari ca pradă
de război.
Era necesar ca guvernarea Romei să fie încredinţată unui
bărbat puternic. Cu doar câteva luni înainte oraşul fusese cât
pe ce să cadă în mâinile unui tânăr aristocrat pe nume Catilina,
o puşlama care-şi risipise banii la jocuri de noroc şi spera să-şi
acopere pierderile prin niscaiva jafuri. Cicero, un avocat preo-
cupat de binele obştesc, descoperise conspiraţia, avertizase
Senatul şi îl obligase pe Catilina să fugă. Existau însă şi alţi
tineri cu ambiţii asemănătoare şi nu era vreme pentru vorbe
de clacă.
Pompei a organizat un triumvirat care şi-a asumat răspun-
derea treburilor publice. El a devenit liderul acestui comitet al
vigilenţei. Gaius Iuliu Cezar, care îşi clădise o reputaţie ca gu-
vernator al Spaniei, era secundul. Al treilea, pe nume Crassus,

cezar merge spre apus

 imperiul roman 129

era genul de persoană fără un profil aparte. Fusese ales fiindcă

adunase o bogăţie incredibilă furnizând provizii de război. Nu
peste mult timp a pornit într-o expediţie contra parţilor și a
fost ucis.
Cât despre Cezar, de departe cel mai capabil dintre cei trei,
a decis că trebuia să câştige mai multă glorie militară pentru
a deveni un erou popular. A traversat Alpii şi a cucerit acea
parte a lumii numită acum Franţa. Apoi a clădit un pod zdravăn
de lemn peste Rin şi a invadat ţinutul teutonilor barbari. În
cele din urmă s-a îmbarcat şi a vizitat Anglia. Dumnezeu ştie
pe unde ar fi ajuns dacă nu ar fi fost obligat să se întoarcă în
Italia. I se adusese la cunoştinţă că Pompei fusese numit
dictator pe viaţă. Asta însemna, desigur, că Cezar urma să fie
pus pe lista „ofiţerilor în retragere“ şi ideea nu îl încânta. Şi-a
amintit că îşi începuse cariera ca susţinător al lui Marius. A
hotărât să le dea senatorilor şi „dictatorului“ lor încă o lecţie.
A traversat râul Rubicon, care despărţea provincia Gallia
Cisalpină de Italia. Pretutindeni a fost primit ca „prietenul
poporului“. Cezar a intrat fără dificultate în Roma, iar Pompei
a fugit în Grecia. Cezar l-a urmărit şi i-a învins pe susţinătorii
lui în apropiere de Pharsalus. Pompei a traversat Mediterana
refugiindu-se în Egipt. Când a debarcat, a fost asasinat din
porunca tânărului rege Ptolemeu. După câteva zile a sosit şi
Cezar. S-a trezit într-o capcană. Atât egiptenii, cât şi garnizoana
romană, rămasă loială lui Pompei, i-au atacat tabăra.
Norocul a fost de partea lui Cezar. A reuşit să incendieze
flota egipteană. Incidental, scânteile corăbiilor în flăcări au
căzut pe acoperişul vestitei biblioteci din Alexandria (care se
găsea chiar lângă apă) şi au mistuit-o. Apoi a atacat oastea
egipteană, i-a împins pe soldaţi în Nil, l-a înecat pe Ptolemeu
şi a format un nou guvern sub Cleopatra, sora regelui răposat.
Chiar atunci a prins de veste că Farnace, fiul şi moştenitorul
lui Mitridate, se pregătea de război. Cezar a mers în nord, l-a
bătut pe Pharnaces într-un război care a durat cinci zile, a tri-
mis ştirea victoriei la Roma prin faimoasa frază veni, vidi, vici,
care în latină înseamnă „am venit, am văzut, am învins“, şi a
revenit în Egipt unde s-a îndrăgostit la nebunie de Cleopatra,
marele imperiu roman
 imperiul roman 131

care l-a însoţit la Roma în anul 46 când s-a întors pentru a

prelua frâiele guvernării. A defilat în fruntea a nu mai puţin
de patru parade triumfale, căci fusese victorios în patru cam-
panii militare.
Cezar s-a înfăţişat apoi în Senat ca să îşi prezinte aventurile,
iar Senatul recunoscător l-a numit „dictator“ pe zece ani. A fost
un pas fatal.
Noul dictator a făcut tentative serioase de reformare a sta-
tului roman. A dat cetăţenilor liberi posibilitatea de a deveni
membri ai Senatului. A acordat dreptul de cetăţenie unor comu-
nităţi îndepărtate, ca în zorii istoriei romane. A îngăduit „străi-
nilor“ să exercite o influenţă asupra guvernului. A reformat
administraţia provinciilor de departe, pe care unele familii
aristocrate ajunseseră să le considere proprietăţile lor private.
Pe scurt, a făcut multe lucruri pentru binele majorităţii poporu-
lui, dar care i-au atras antipatia profundă a celor mai puternici
oameni din stat. Cincizeci de aristocraţi tineri au urzit o conspi-
raţie „pentru salvarea republicii“. La Idele lui Marte (15 martie
potrivit noului calendar adus chiar de Cezar din Egipt) Cezar
a fost asasinat pe când intra în Senat. Roma rămăsese iarăşi
fără stăpân.
Doi bărbaţi au încercat să perpetueze tradiţia gloriei lui
Cezar. Unul a fost Antoniu, fostul lui secretar. Celălalt a fost
Octavian, strănepot de soră al lui Cezar şi moştenitorul averii
acestuia. Octavian a rămas la Roma, dar Antoniu s-a dus în
Egipt, lângă Cleopatra, de care se îndrăgostise şi el, după cum
pare să fi fost obiceiul generalilor romani.
Între cei doi a izbucnit un război. Octavian l-a înfrânt pe
Antoniu în bătălia de la Actium. Antoniu s-a sinucis şi Cleopa-
tra a rămas singură în faţa inamicului. A încercat din răsputeri
să facă din Octavian a treia ei cucerire romană. Când a văzut
că nu îl putea impresiona pe acest aristocrat mândru, s-a sinu-
cis, iar Egiptul a devenit provincie romană.
Cât despre Octavian, era un tânăr foarte înţelept şi nu a
repetat greşelile faimosului său unchi. Ştia că oamenii se sperie
de cuvinte. De aceea a emis pretenţii foarte modeste când a
revenit la Roma. Nu a voit să fie „dictator“. Titlul de „Onorabil“
132 istoria omenirii

l-a mulţumit pe deplin. Totuşi, câţiva ani mai târziu, atunci când
Senatul i s-a adresat cu termenul de Augustus – „ilustrul“ –
nu a obiectat, iar peste alţi câţiva ani omul de pe stradă îi spu-
nea Caesar, „cezar“, în timp ce soldaţii, obişnuiţi să vadă în
Octavian comandantul suprem, îi ziceau căpetenie, imperator
sau împărat. Republica se transformase în imperiu, dar roma-
nul de rând abia dacă își dăduse seama de acest fapt.
În 14 p.Ch., poziţia sa de conducător absolut al poporului
roman se consolidase atât de bine încât Octavian a devenit
obiectul venerării divine rezervate până atunci zeilor. Iar succe-
sorii lui au fost adevăraţi „împăraţi“ – conducători absoluţi ai
celui mai întins imperiu văzut vreodată pe lume.
La drept vorbind, cetăţeanul de rând era sătul cât cuprinde
de anarhie şi dezordine. Nu îi păsa cine îl cârmuia câtă vreme
noul stăpân îi dădea şansa de a trăi liniştit, fără tărăboiul
veşnicelor răzmeriţe în stradă. Octavian le-a asigurat supuşilor
patruzeci de ani de pace. Nu dorea să extindă frontierele terito-
riilor romane. În anul 9 p.Ch. plănuise invadarea ţinutului
sălbatic din nord-vest, locuit de teutoni. Însă generalul Varus
şi toţi oamenii lui au fost ucişi în Pădurea Teutoburgică, după
care romanii nu au făcut alte încercări de a civiliza acele popu-
laţii barbare.
Şi-au concentrat eforturile asupra uriaşei probleme a refor-
mei interne. Însă era prea târziu pentru a schimba mare lucru
în bine. Două secole de revoluţie şi războaie externe răpuseseră
floarea generaţiilor mai tinere. Ruinaseră clasa agricultorilor
liberi. Introduseseră mâna de lucru sclavagistă cu care cetăţea-
nul liber nu putea spera să concureze. Transformaseră oraşele
în stupi locuiţi de mulţimi de ţărani fugari sărăciţi şi suferinzi.
Creaseră o birocraţie considerabilă – funcţionari meschini
plătiţi prost şi obligaţi să ia mită pentru a cumpăra pâine şi
haine familiilor. Şi, mai rău decât orice, îi obişnuiseră pe oameni
cu violenţa, cu vărsarea de sânge, cu o plăcere barbară provo-
cată de durerea şi suferinţa altora.
La suprafață, pe parcursul primului secol al erei noastre
statul roman era o structură politică magnifică, atât de mare
încât imperiul lui Alexandru devenise una din provinciile lui
 imperiul roman 133

minore. Sub această glorie trăiau milioane şi milioane de oameni

săraci şi istoviţi, trudind ca nişte furnici care îşi fac muşuroi
sub un bolovan. Munceau în folosul altcuiva. Îşi împărţeau
mâncarea cu animalele câmpului. Trăiau în grajduri. Mureau
fără speranţă.
Era anul 753 de la întemeierea Romei. Gaius Iuliu Cezar
Octavian Augustus trăia în palatul de pe Colina Palatină, absor-
bit de sarcina cârmuirii imperiului.
Într-un sătuc din îndepărtata Sirie, Maria, soţia lui Iosif
tâmplarul, îşi îngrijea băieţelul, născut într-un grajd din Betleem.
E o lume ciudată.
În scurtă vreme palatul şi grajdul aveau să se înfrunte în
luptă deschisă.
Iar grajdul avea să iasă biruitor.
 25
IOSUA DIN NAZARET
povestea lui iosua din nazaret, căruia grecii i-au spus
iisus

ÎN TOAMNA ANULUI 815 DE LA FONDAREA CETĂŢII (CEEA CE

ar însemna 62 p.Ch. în modul nostru de a socoti timpul), Aescula-
pius Cultellus, un medic roman, i-a scris următoarele nepotului
său aflat cu armata în Siria1:

Dragul meu nepot,

Acum câteva zile am fost chemat să dau o reţetă unui bolnav
pe nume Pavel. Se vedea că e un cetăţean roman de obârşie
evreiască, bine educat şi cu purtări plăcute. Mi s-a spus că
se găsea aici în legătură cu un proces, un apel de la unul
din tribunalele noastre provinciale, Cezareea sau alt loc din
estul Mediteranei. Mi-a fost descris ca un ins „aprig şi iute
la mânie“ care a ţinut numeroase discursuri împotriva
poporului şi împotriva legii. Mie mi s-a părut tare inteligent
şi foarte sincer.
Un prieten care a fost cu armata în Asia Mică îmi spune
că a auzit ceva de el în Efes, unde ţinea predici despre un zeu
nou şi straniu. Mi-am întrebat pacientul dacă era adevărat
şi dacă le spusese oamenilor să se răzvrătească împotriva
voinţei iubitului nostru împărat. Pavel mi-a răspuns că împă-
răţia despre care vorbise el nu este din lumea aceasta şi a
adăugat multe afirmaţii bizare pe care nu le-am priceput,
dar care se datorau probabil febrei.

1. Epistolele din capitolul prezent nu sunt scrisori autentice, ci repre-

zintă o formă narativă utilizată de autor pentru a-şi reda viziunea asupra
istoriei (n. tr.).
 iosua din nazaret 135

Personalitatea lui m-a impresionat puternic şi mi-a părut

rău să aud că a fost executat pe Via Ostia acum câteva zile.
De aceea îţi trimit această scrisoare. Data viitoare când
ajungi la Ierusalim te rog să afli câte ceva despre prietenul
meu Pavel şi ciudatul profet evreu ce pare că i-a fost învă-
ţător. Sclavii noştri sunt foarte entuziasmaţi de acest aşa-
zis Mesia, iar câţiva dintre ei, care au vorbit făţiş despre
noua împărăţie (orice ar însemna asta), au fost răstigniţi. Aş
vrea să ştiu adevărul despre toate aceste zvonuri şi rămân
Unchiul tău credincios,
AESCULAPIUS CULTELLUS

Peste şase săptămâni, Gladius Ensa, nepotul, căpitan în

Legiunea VII Gallica, i-a răspuns următoarele:

Dragul meu unchi,

Am primit scrisoarea ta şi te-am ascultat.
Cu două săptămâni în urmă detaşamentul nostru a fost
trimis la Ierusalim. În ultimul secol au existat mai multe
revoluţii şi n-a rămas mare lucru din vechiul oraş. Am stat
aici o lună, iar mâine ne vom continua marşul spre Petra,
unde s-au iscat necazuri cu nişte triburi arabe. Voi între-
buinţa această seară pentru a răspunde la întrebările tale,
dar, te rog, nu te aştepta la o relatare amănunţită.
Am vorbit cu majoritatea bătrânilor din oraş, dar puţini
mi-au putut da informaţii precise. Un vânzător ambulant a
venit în tabără acum câteva zile. Am cumpărat nişte măsline
de la el şi l-am întrebat dacă auzise vreodată de vestitul
Mesia ce fusese ucis în tinereţea lui. A zis că îşi amintea
foarte limpede, deoarece tatăl său îl dusese pe Golgota (un
deal chiar în afara oraşului) ca să vadă execuţia şi să-i arate
ce se alegea de dușmanii legilor poporului din Iudeea. El
m-a îndrumat spre un anume Iosif, care fusese prieten perso-
nal al lui Mesia, şi mi-a spus că dacă doream să aflu mai
multe ar fi mai bine să merg să-l văd pe acela.
Azi-dimineaţă m-am dus să-l vizitez pe Iosif. E un bărbat
bătrân tare. Fusese pescar pe unul dintre lacurile cu apă
136 istoria omenirii

ţara sfântă

dulce. Avea memoria limpede şi de la el am aflat, în sfârşit,

o poveste desluşită a celor întâmplate în timpul frământa-
telor zile de dinainte să mă fi născut eu.
Pe tron se afla Tiberius, marele şi slăvitul nostru împărat,
iar un ofiţer numit Ponţiu Pilat era guvernator al Iudeei şi
Samariei. Iosif ştia puţine lucruri despre acest Pilat. Pare
să fi fost un funcţionar destul de cinstit care a lăsat o repu-
taţie respectabilă ca procurator al provinciei. În anul 783
sau 784 (Iosif uitase când anume) Pilat a fost chemat la
Ierusalim din pricina unei răscoale. Se spunea că un tânăr
(fiul unui tâmplar din Nazaret) punea la cale o revoluţie
împotriva cârmuirii romane. Fapt destul de ciudat, pare-se
că agenţii noştri secreţi, de obicei bine informaţi, nu auziseră
nimic despre asta, iar când au anchetat chestiunea au
raportat că tâmplarul era un cetăţean exemplar şi că nu
existau motive pentru a fi judecat. Însă, după spusele lui
 iosua din nazaret 137

Iosif, căpeteniile de modă veche ale credinţei iudaice erau

foarte supărate. Nu le plăcea deloc popularitatea tânărului
în rândul evreilor mai săraci. „Nazarineanul“ (i-au spus ei
lui Pilat) pretinsese public că un grec, roman sau chiar un
filistean care duce o viaţă decentă şi onorabilă e la fel de bun
ca un evreu care îşi petrece zilele studiind legile străvechi
date de Moise. Pilat nu pare să fi fost impresionat de acest
argument, însă când mulţimile din jurul templului au ame-
ninţat că-l vor linşa pe Iisus şi îi vor ucide adepţii, a hotărât
să-l ia pe tâmplar în arest ca să-i salveze viaţa.
Nu pare să fi înţeles adevărata natură a discordiei. Ori
de câte ori le cerea preoţilor evrei să îi explice nemulţumirile
lor, ei strigau „erezie“ şi „trădare“ şi deveneau agitați peste
poate. În cele din urmă, aşa mi-a zis Iosif, Pilat a trimis
după Iosua (acesta era numele nazarineanului, dar grecii
care trăiesc în partea asta a lumii îi spun totdeauna Iisus)
ca să îl cerceteze între patru ochi. A vorbit cu el câteva cea-
suri. L-a întrebat despre „învăţăturile primejdioase“ pe care
se spunea că le propovăduise pe ţărmurile Mării Galileii.
Însă Iisus a răspuns că nu vorbise niciodată despre politică.
Nu era interesat atât de corpul oamenilor, cât de sufletul lor.
Voia ca toţi să-şi privească vecinii ca pe nişte fraţi şi să
iubească un singur zeu, tatăl tuturor făpturilor vii.
Pilat, care din câte se pare era versat în doctrinele stoi-
cilor şi ale altor filozofi greci, nu a descoperit nimic instigator
în vorbele lui Iisus. Potrivit informatorului meu, a mai făcut
o încercare de a salva viaţa bunului profet. A tot amânat exe-
cuţia. Între timp, poporul evreu, întărâtat de preoţi, a turbat
de furie. Înainte de asta în Ierusalim izbucniseră multe
răscoale şi nu existau decât puțini soldaţi romani care să
poată fi chemaţi la nevoie. S-au trimis rapoarte către autori-
tăţile romane din Cezareea cum că Pilat „căzuse victimă
învăţăturilor nazarineanului“. Prin oraş circulau petiţii care
cereau rechemarea lui Pilat sub motiv că ar fi inamic al
împăratului. Ştii că guvernatorii noştri au instrucţiuni
stricte în ce priveşte evitarea unui conflict deschis cu supuşii
străini. Ca să scape ţara de un război civil, în cele din urmă
138 istoria omenirii

Pilat l-a sacrificat pe prizonierul lui, Iosua, care s-a purtat

cu multă demnitate şi i-a iertat pe toţi cei care îl urau. A
fost răstignit în strigătele şi râsetele mulţimii din Ierusalim.
Asta mi-a spus Iosif, cu lacrimile curgându-i pe obrajii
bătrâni. La plecare i-am întins un ban de aur, dar el l-a refu-
zat şi mi-a cerut să îl dau cuiva mai sărac decât el. I-am pus
şi câteva întrebări despre prietenul tău Pavel. Îl cunoscuse
în treacăt. Se pare că a fost un meşteşugar de corturi care
a renunţat la meseria lui ca să poată propovădui cuvintele
unui zeu iubitor şi iertător, foarte diferit de Iehova despre
care ne vorbesc întruna preoţii evrei. Mai apoi se pare că
Pavel a călătorit mult prin Asia Mică şi Grecia, spunându-le
sclavilor că sunt copiii unui singur tată iubitor şi că fericirea
îi aşteaptă pe toţi cei care, bogaţi sau săraci, se străduiesc
să ducă o viaţă cinstită şi fac bine celor suferinzi şi necăjiţi.
Nădăjduiesc să fi răspuns mulţumitor la întrebările tale.
Întreaga poveste mi se pare absolut inofensivă în ce priveşte
siguranţa statului. Dar pe de altă parte noi, romanii, nu i-am
putut înţelege niciodată pe cei din această provincie. Îmi
pare rău că l-au omorât pe prietenul tău Pavel. Mi-aş dori
să fiu iar acasă şi sunt, ca întotdeauna,
Nepotul tău respectuos,
GLADIUS ENSA
 26
CĂDEREA ROMEI
amurgul romei

MANUALELE DE ISTORIE ANTICĂ DAU ANUL 476 CA DATA CĂDERII

Romei, deoarece în acest an a fost înlăturat de pe tron ultimul
împărat roman. Însă Roma, care n-a fost construită într-o
singură zi, a avut nevoie de mult timp pentru a cădea. Procesul
a fost atât de lent şi treptat, încât majoritatea romanilor nu
şi-au dat seama că vechea lor lume se sfârşea. Se plângeau de
vremurile tulburi – bombăneau din cauza preţurilor mari la
alimente şi a salariilor mici ale muncitorilor –, îi blestemau pe
speculanţii care aveau monopolul cerealelor, lânii şi monedelor
de aur. Din când în când se răzvrăteau împotriva vreunui
guvernator neobişnuit de hrăpăreţ. Însă în primele patru secole
ale erei noastre majoritatea oamenilor mâncau şi beau (orice
le permitea buzunarul), urau şi iubeau (potrivit firii fiecăruia),
se duceau la teatru (ori de câte ori se dădea un spectacol gratuit
cu lupte de gladiatori) sau flămânzeau în mahalalele marilor
oraşe, ignorând complet faptul că imperiul îşi pierduse raţiunea
de a fi şi era sortit pieirii.
Cum şi-ar fi putut da seama de pericolul care îi ameninţa?
Roma făcea mare paradă de gloria sa. Drumuri bine pavate
conectau diversele provincii, poliţia imperială era activă şi nu
se arăta tocmai blândă cu tâlharii la drumul mare. Frontiera
era bine păzită în fața triburilor barbare ce păreau să ocupe
întinsele ţinuturi din nordul Europei. Întreaga lume plătea
tribut grandioasei cetăţi a Romei şi o mână de bărbaţi capabili
lucrau zi şi noapte pentru a repara greşelile trecutului şi a re-
aduce condiţiile mai fericite de la începuturile republicii.
140 istoria omenirii

Însă cauzele subiacente declinului statului, despre care v-am

vorbit într-un capitol anterior, nu fuseseră înlăturate şi, drept
urmare, reformarea era imposibilă.
Roma a fost, la început, la sfârşit şi întotdeauna, un oraş-stat
la fel ca oraşele-stat Atena şi Corint în Grecia antică. Fusese
capabilă să domine Peninsula Italică. Însă în rolul de cârmui-
toare a întregii lumi civilizate Roma constituia o imposibilitate
politică şi nu putea dăinui. Tinerii ei piereau în războaiele ne-
numărate. Agricultorii erau ruinaţi de serviciul militar înde-
lungat şi de taxe. Aceştia fie au devenit cerşetori de profesie,
fie s-au angajat la proprietarii bogaţi care le ofereau masă şi
casă în schimbul serviciilor prestate şi îi făceau „şerbi“, adică
acele nefericite fiinţe umane care nu sunt nici sclavi, nici oa-
meni liberi, dar care au devenit parte din pământul pe care îl
lucrează, asemenea vacilor şi copacilor.
Imperiul, statul devenise totul. Cetăţeanul obişnuit nu mai
însemna absolut nimic. Cât despre sclavi, ei auziseră cuvintele
rostite de Pavel. Acceptaseră mesajul umilului tâmplar din
Nazaret. Nu se răzvrăteau împotriva stăpânilor. Dimpotrivă,
fuseseră învăţaţi să fie blânzi şi se supuneau superiorilor. Însă
îşi pierduseră orice interes pentru treburile acestei lumi, care
se dovedise un sălaş atât de mizer. Doreau să poarte lupta cea
bună ca să poată intra în Împărăţia Cerurilor. Însă nu doreau
să plece la război spre beneficiul unui împărat ambiţios care
aspira la glorie prin intermediul unei campanii străine în teri-
toriul parţilor, numidienilor ori scoţienilor.
Astfel, cu trecerea veacurilor condiţiile s-au înrăutăţit. Pri-
mii împăraţi perpetuaseră tradiţia „autorităţii“ care conferise
căpeteniilor tribale din vechime atâta putere asupra supuşilor.
Însă împăraţii din secolele al II-lea şi al III-lea erau împăraţi
de cazarmă, soldaţi profesionişti, care existau grație propriilor
gărzi de corp, aşa-numiţii pretorieni. Se perindau cu o viteză
ameţitoare, deschizându-şi drumul spre palat prin asasinate
şi fiind asasinaţi la rândul lor de îndată ce succesorii lor se îmbo-
găţeau suficient de mult pentru a mitui gărzile să se răzvră-
tească din nou.
 căderea romei 141

când barbarii isprăveau cu un oraş roman

Între timp, barbarii loveau în porţile frontierei nordice. Deoa-

rece armate romane indigene care să le oprească înaintarea
nu mai existau, a fost necesară angajarea mercenarilor străini
pentru a ţine piept invadatorului. Dar cum soldatul străin era
uneori de-un sânge cu presupusul inamic, se putea dovedi des-
tul de indolent în luptă. În cele din urmă, cu titlu de experiment,
câtorva triburi li s-a permis să se stabilească între graniţele
imperiului. Au urmat altele. În curând aceste triburi se plân-
geau amarnic de lăcomia perceptorilor romani, care le luau şi
ultimul bănuţ. Când nu obţineau o reparație, se duceau la Roma
şi cereau zgomotos să fie ascultaţi.
Din acest motiv Roma a devenit foarte incomodă ca reşedinţă
imperială. Constantin (care a domnit din 323 până în 337) a
căutat o nouă capitală. A ales Bizanţul, poarta comerţului
între Europa şi Asia. Oraşul a fost redenumit Constantinopol
şi curtea imperială s-a mutat în Răsărit. La moartea lui
Constantin, în scopul administrării mai eficiente, cei doi fii ai
săi şi-au împărţit imperiul. Cel mai mare trăia la Roma şi
domnea în Apus. Mezinul a rămas în Constantinopol şi era stă-
pânul Răsăritului.
Secolul al IV-lea a adus apoi cumplita migraţie a hunilor, mis-
terioşii călăreţi asiatici care au rămas mai bine de două secole
142 istoria omenirii

în nordul Europei şi şi-au continuat înaintarea scăldată în

sânge până în anul 451, când au fost înfrânţi lângă Chalons-
sur-Marne1 în Franţa. În momentul când au ajuns la Dunăre,
hunii au început să exercite o presiune masivă asupra goţilor.
Pentru a se salva, goţii au fost obligaţi să invadeze Roma.
Împăratul Valens a încercat să-i oprească, dar a fost ucis lângă
Adrianopol în anul 378. Douăzeci şi doi de ani mai târziu, sub
regele Alaric, aceiaşi goţi apuseni2 au înaintat spre vest şi au
atacat Roma. Nu au jefuit oraşul, distrugând doar câteva palate.
După ei au venit vandalii, care au arătat mai puţin respect
pentru venerabilele tradiţii ale cetăţii. Apoi burgunzii. Apoi
goţii răsăriteni. Apoi alamanii. Apoi francii. Invaziile nu se mai
sfârşeau. În final, Roma ajunsese la mila oricărui tâlhar ambi-
ţios ce putea strânge în jur câţiva susţinători.
În anul 402 împăratul a fugit la Ravenna, care era un port
maritim bine fortificat. Aici, în anul 475, Odoacru, comandantul
unui regiment de mercenari germanici care voiau să-şi împartă
între ei fermele din Italia, l-a detronat paşnic, dar eficace, de
pe tron pe Romulus Augustulus, ultimul dintre împăraţii părţii
apusene, şi s-a proclamat „patrician“ sau guvernator al Romei.
Împăratul răsăritean, foarte ocupat cu propriile treburi, l-a recu-
noscut pe Odoacru, care a domnit zece ani peste ce mai rămă-
sese din provinciile occidentale.
Câţiva ani mai târziu, Teodoric, regele goţilor răsăriteni, a
invadat patriciatul recent format, a ocupat Ravenna, l-a ucis pe
Odoacru aflat la masă şi a înfiinţat un regat got pe ruinele păr-
ţii occidentale a imperiului. Acest stat patrician nu a rezistat
mult. În secolul al VI-lea, o mulţime pestriţă de longobarzi,
saxoni, slavi şi avari a invadat Italia, a distrus regatul gotic şi
a creat un stat nou a cărui capitală s-a stabilit la Pavia.
În cele din urmă, oraşul imperial s-a cufundat într-o stare
de delăsare şi disperare totală. Vechile palate fuseseră jefuite
în nenumărate rânduri. Şcolile arseseră din temelii. Profesorii
muriseră de foame. Bogaţii fuseseră scoşi din vilele lor, ocupate

1. În prezent Châons-en-Champagne (n. tr.).

2. Goţii se împărţeau în două mari ramuri: cea apuseană, a vizigoţilor,
şi cea răsăriteană, a ostrogoţilor (n. tr.).
invaziile barbare
144 istoria omenirii

acum de barbari urât mirositori şi păroşi. Drumurile se strica-

seră. Vechile poduri dispăruseră şi comerţul stagnase. Civili-
zaţia, produsul a mii de ani de trudă răbdătoare din partea
egiptenilor, babilonienilor, grecilor şi romanilor, care îl înălţase
pe om cu mult deasupra celor mai îndrăzneţe visuri ale primilor
strămoşi, risca să dispară de pe continentul vestic.
E adevărat că, în est, Constantinopolul a dăinuit încă o mie
de ani drept centru al unui imperiu. Însă cu greu putea fi con-
siderat parte a continentului european. Interesele sale se
concentrau în Răsărit. Începea să-şi uite originile apusene.
Treptat latina a fost abandonată în favoarea limbii greceşti.
S-a renunţat la alfabetul latin, iar dreptul roman a fost scris în
caractere greceşti şi explicat de judecători greci. Împăratul s-a
transformat într-un despot asiatic, adorat la fel ca regii-zei din
Teba în Valea Nilului cu trei milenii înainte. În căutare de noi
câmpuri de acțiune, misionarii Bisericii bizantine s-au îndrep-
tat spre est şi au dus civilizaţia Bizanţului în vasta întindere
barbară a Rusiei.
Cât despre Occident, a fost lăsat în voia barbarilor. Douăspre-
zece generaţii la rând crimele, războiul, incendiile şi jaful au
fost la ordinea zilei. Un lucru – şi numai unul – a salvat Europa
de la distrugerea completă, de la întoarcerea la zilele peşterilor
şi hienelor.
Acest lucru a fost biserica – turma smerită a bărbaţilor şi
femeilor care se mărturisiseră veacuri la rând ai lui Iisus, tâm-
plarul din Nazaret executat pentru ca puternicul Imperiu
Roman să fie scutit de necazul unei revolte de stradă într-un
orăşel aflat undeva pe frontiera siriană.
 27
ASCENSIUNEA BISERICII
cum a devenit roma centrul lumii creştine

PE VREMEA IMPERIULUI, ROMANUL CU INTELIGENŢĂ MEDIE

se interesase prea puţin de zeii părinţilor săi. De câteva ori pe
an mergea la templu, dar era o simplă chestiune de datină. Pri-
vea cu răbdare când se celebra o sărbătoare religioasă printr-o
procesiune solemnă. Însă considera cultul închinat lui Jupiter,
Minerva sau Neptun ca pe ceva mai degrabă copilăresc, o rămă-
şiţă perpetuată din zilele primitive de la începuturile republicii,
nu un subiect de studiu adecvat pentru un om care cunoştea
bine operele stoicilor, epicureilor şi ale altor mari filozofi atenieni.
Datorită acestei atitudini, romanul era un om foarte tolerant.
Guvernul insista ca toată lumea, romani, străini, greci, babilo-
nieni, evrei, să arate un oarecare respect exterior faţă de ima-
ginea împăratului, care ar fi trebuit să se găsească în orice
templu, aşa cum atârnă fotografia preşedintelui Statelor Unite
ale Americii într-un oficiu poştal american. Însă era o formali-
tate fără nici un înţeles mai profund. În general, oricine putea
cinsti, slăvi şi adora orice zeităţi dorea şi, în consecinţă, Roma
se umpluse de tot soiul de temple ciudate şi sinagogi, consacrate
cultului divinităţilor egiptene, africane şi asiatice.
Atunci când la Roma au ajuns primii ucenici ai lui Iisus şi
au început să propovăduiască învăţătura nouă a unei frăţii
universale între oameni, nimeni nu a obiectat. Omul de pe stradă
se oprea şi asculta. Roma, capitala lumii, era mereu plină de
predicatori ambulanţi, fiecare proclamându-şi „misterul“. Majo-
ritatea acestor preoţi autoproclamaţi ispiteau simţurile – făgă-
duiau răsplăţi în aur şi plăceri nemărginite adepţilor zeului
146 istoria omenirii

lor. În curând mulţimea de pe stradă a observat că aşa-numiţii

creştini (adepţii lui Hristos, care înseamnă „Cel Uns“) vorbeau
o cu totul altă limbă. Nu păreau impresionaţi de averi sau de
rangurile nobiliare. Ei proslăveau frumuseţile sărăciei, umilin-
ţei şi blândeţii. Nu erau tocmai virtuţile care făcuseră din Roma
stăpâna lumii. Era destul de interesant să asculţi despre un
„mister“ care le spunea unor oameni pe culmea gloriei că succe-
sul lor lumesc nu le putea aduce fericirea statornică.
Pe deasupra, propovăduitorii misterului creştin spuneau
poveşti înfricoşătoare despre soarta care-i aştepta pe cei ce
refuzau să asculte cuvintele Dumnezeului adevărat. Nu era înţe-
lept să rişti. Bineînţeles, vechii zei romani existau în continuare,
dar erau oare suficient de puternici pentru a-şi ocroti prietenii
de forţele acestei noi zeităţi aduse în Europa din îndepărtata
Asie? În mintea oamenilor s-au ivit îndoielile. S-au întors pen-
tru a asculta şi alte explicaţii despre noul crez. După o vreme
au început să-i întâlnească pe bărbaţii şi femeile care propovă-

o mănăstire
 ascensiunea bisericii 147

duiau cuvintele lui Iisus. Li s-au părut foarte diferiţi de preoţii

romani obişnuiţi. Toţi erau săraci lipiţi pământului. Se purtau
frumos cu sclavii şi animalele. Nu căutau să câştige bogăţii, ci
dădeau altora tot ce aveau. Exemplul vieţilor lor altruiste i-a
împins pe mulţi romani să se lepede de vechea religie. S-au ală-
turat micilor comunităţi creştine care se întruneau în camere
dosnice din casele private sau undeva într-un câmp deschis, iar
templele s-au golit.
Aceasta s-a întâmplat an după an şi numărul creştinilor a
crescut neîncetat. Prezbiteri sau preoţi (cuvântul grec originar
înseamnă „bătrân“) erau aleşi să apere interesele micilor bise-
rici. În fruntea tuturor comunităţilor dintr-o provincie a fost
pus un episcop. Petru, care îl urmase pe Pavel la Roma, a fost
primul episcop al Romei. Cu vremea, succesorii lui (cărora li
se spunea „Tată“ sau „Papa“) s-au numit papi.
Biserica a devenit o instituţie puternică în imperiu. Învăţă-
turile creştine îi ademeneau pe cei care îşi pierduseră speranţa
în această lume. Mai atrăgeau şi mulţi bărbaţi puternici cărora
le era imposibil să-şi clădească o carieră sub guvernarea impe-
rială, dar care îşi puteau exercita talentele administrative prin-
tre adepţii umili ai învăţătorului nazarinean. În cele din urmă
statul a fost obligat să acorde atenţie fenomenului. Imperiul
Roman (am spus şi înainte) era tolerant datorită indiferenţei.
Le permitea tuturor să îşi caute mântuirea în felul lor. Însă in-
sista ca sectele să menţină pacea între ele şi să respecte înţe-
leapta regulă „trăieşte şi lasă-i pe alţii să trăiască“.
Comunităţile creştine respingeau însă orice formă de tole-
ranţă. Declarau public că Dumnezeul lor, şi numai Dumnezeul
lor, era adevăratul stăpân al cerului şi pământului şi că toţi
ceilalţi zei erau nişte impostori. Această atitudine părea inco-
rectă faţă de celelalte secte, iar poliţia descuraja asemenea
afirmaţii. Creştinii au stăruit.
În curând au apărut şi alte dificultăţi. Creştinii nu acceptau
să îndeplinească formalităţile prin care se aducea omagiu împă-
ratului. Refuzau să se prezinte la apelul de înrolare în armată.
Magistraţii romani i-au ameninţat cu pedepse. Creştinii au
răspuns că lumea mizerabilă de aici nu e decât anticamera
148 istoria omenirii

vin goţii!

unui paradis foarte plăcut şi că erau mai mult decât dornici să

îndure moartea pentru principiile lor. Descumpăniţi de o ase-
menea purtare, romanii îi executau uneori pe contravenienţi,
însă de cele mai multe ori nu o făceau. În primii ani de viaţă ai
Bisericii s-a înregistrat un anumit număr de linşaje, însă ele
au fost opera acelei părţi a gloatei care îi acuza pe blânzii vecini
creştini de orice crimă imaginabilă (de pildă că sacrificau şi
mâncau prunci, că provocau boli şi molimă, că trădau ţara la
vreme de primejdie), întrucât era un sport nevinovat şi neperi-
culos, având în vedere că creştinii refuzau să riposteze.
Între timp Roma continua să fie invadată de barbari, iar
atunci când armatele au eşuat misionarii creştini s-au dus şi
au propovăduit teutonilor necivilizaţi evanghelia păcii. Erau
bărbaţi puternici, fără teamă de moarte. Se exprimau în cuvinte
care nu lăsau nici o îndoială în legătură cu viitorul păcătoşilor
nepocăiţi. Teutonii au fost impresionaţi profund. Simţeau încă
un respect adânc pentru înţelepciunea anticei cetăţi a Romei.
Bărbaţii care propovăduiau erau romani. Probabil spuneau
adevărul. Curând misionarii creştini au devenit o putere în
regiunile sălbatice ale teutonilor şi francilor. Şase misionari
făceau cât un regiment întreg de soldaţi. Împăraţii au început
 ascensiunea bisericii 149

să înţeleagă că creştinii le puteau fi de mare folos. În unele pro-

vincii li s-au acordat drepturi egale cu cei rămaşi fideli vechilor
zei. Marea schimbare nu a survenit totuşi decât în a doua
jumătate a secolului al IV-lea.
Împărat era Constantin, numit uneori şi Constantin cel
Mare (Dumnezeu ştie de ce). Era un casap de zile mari, însă
persoanele cu însuşiri blajine aveau slabe speranţe să supravie-
ţuiască într-o vreme a încleştărilor crâncene. Pe parcursul unei
lungi și sinuoase cariere, Constantin cunoscuse multe urcuşuri
şi coborâşuri. Odată, cât pe ce să fie bătut de inamici, s-a gândit
să încerce puterea noii zeităţi asiatice de care vorbea toată
lumea. A promis că se va creştina dacă avea să iasă învingător
în următoarea bătălie. A fost victorios şi s-a convins de puterea
Dumnezeului creştin, lăsându-se botezat.
Începând din acel moment, biserica creştină a fost recunos-
cută oficial, iar acest fapt a întărit mult poziţia noii credinţe.
Însă creştinii continuau să reprezinte o minoritate foarte
redusă a populaţiei (nu mai mult de 5-6%), iar pentru a câştiga
au fost obligaţi să refuze orice compromis. Vechii zei trebuiau
nimiciţi. Pentru scurtă vreme, împăratul Iulian, iubitor al înţe-
lepciunii greceşti, a izbutit să-i salveze pe zeii păgâni de alte
distrugeri. Însă Iulian a murit în urma rănilor într-o campanie
în Persia, iar succesorul său, Iovian, a repus biserica în deplină-
tatea drepturilor ei dinainte. Porţile templelor antice s-au închis
una după alta. Apoi a venit pe tron împăratul Iustinian (care a
construit bazilica Sfânta Sofia din Constantinopol) şi a desfiin-
țat şcoala de filozofie fondată de Platon în Atena.
Acesta a fost sfârşitul vechii lumi greceşti, în care omului
îi fusese îngăduit să îşi gândească propriile gânduri şi să viseze
propriile visuri, după placul inimii. Regulile întru câtva vagi
de conduită ale filozofilor s-au dovedit o busolă slabă pentru
cârmuirea corăbiei vieţii după ce un potop de primitivism şi
ignoranţă spulberase ordinea stabilită a lucrurilor. Se simţea
nevoia unui sistem mai pozitiv şi mai exact. Asta a oferit biserica.
Într-o epocă în care nimic nu era sigur, biserica a rămas
neclintită ca o stâncă şi nu s-a îndepărtat de principiile pe care
le socotea adevărate şi sacre. Acest curaj statornic a câştigat
150 istoria omenirii

admiraţia mulţimilor şi a purtat Biserica Romei nevătămată

prin vicisitudinile care au năruit statul roman.
La succesul definitiv al credinţei creştine a contribuit totuşi
şi un dram de noroc. După dispariţia regatului romano-gotic
al lui Teodoric în secolul al V-lea, Italia a fost relativ scutită
de invazii. Lombarzii, saxonii şi slavii veniţi după goţi erau
triburi slabe şi înapoiate. În aceste circumstanţe, episcopii
Romei au putut să menţină independenţa oraşului. În scurtă
vreme, supravieţuitorii imperiului, risipiţi în toată peninsula,
i-au recunoscut pe ducii (sau episcopii) Romei ca lideri politici
şi spirituali.
Scena era pregătită pentru apariţia unui om cu mână de
fier. A sosit în anul 590 şi se numea Grigore. Provenea din cla-
sele conducătoare ale Romei antice şi fusese „prefect“ sau
primar al oraşului. Apoi devenise călugăr, episcop şi în cele din
urmă, împotriva voinţei lui (căci el dorea să fie misionar şi să
propovăduiască religia creştină păgânilor din Anglia), fusese
târât în bazilica Sfântul Petru şi făcut papă. A domnit doar
paisprezece ani, însă la moartea lui lumea creştină a Europei
de Vest îi recunoscuse oficial pe episcopii Romei, adică pe papi,
drept capi ai întregii biserici.
Puterea lor nu se extindea însă şi în Răsărit. La Constanti-
nopol împăraţii au perpetuat vechiul obicei care le recunoştea
succesorilor lui Augustus şi Tiberiu atât calitatea de conducă-
tori ai guvernului, cât şi pe cea de mari-preoţi ai religiei oficiale.
În anul 1453 Imperiul Roman de Răsărit a fost cucerit de turci.
Constantinopolul a fost ocupat, iar Constantin Paleologul, ulti-
mul împărat roman, a fost ucis pe treptele bisericii Sfânta Sofia.
Cu câţiva ani înainte, Zoe, fiica lui Tomas, fratele împăra-
tului, se căsătorise cu Ivan III al Rusiei. În felul acesta marii
duci ai Moscovei au moştenit tradiţiile din Constantinopol.
Vulturul bicefal al vechiului Bizanţ (amintire a zilelor în care
Roma fusese divizată într-o parte răsăriteană şi una apuseană)
a devenit stema Rusiei moderne. Ţarul, care înainte nu fusese
decât primul dintre nobilii ruşi, şi-a atribuit superioritatea şi
demnitatea unui împărat roman dinaintea căruia toţi supuşii,
de viţă nobilă sau din popor, erau doar nişte sclavi neînsemnaţi.
 ascensiunea bisericii 151

Curtea a fost restructurată după modelul oriental importat

de împăraţii răsăriteni din Asia şi Egipt, care (aşa se măguleau
singuri) se asemăna curţii lui Alexandru cel Mare. Această bi-
zară moştenire lăsată în ceasul morţii de Imperiul Bizantin
unei lumi nebănuitoare a trăit plină de vitalitate alte şase
veacuri pe întinsele câmpii ale Rusiei. Ultimul bărbat care a
purtat coroana cu vulturul bicefal al Constantinopolului, ţarul
Nicolae, a fost asasinat mai alaltăieri, ca să zicem aşa. Corpul
i-a fost aruncat într-un puţ. Fiul şi fiicele lui au fost omorâţi
cu toţii. Toate drepturile şi prerogativele lui străvechi au fost
abolite, iar biserica a fost limitată la poziţia pe care o avea în
Roma înainte de Constantin.
Biserica apuseană a avut însă o traiectorie foarte diferită,
după cum vom vedea în capitolul următor, când crezul rival al
unui conducător de cămile arab va ameninţa cu distrugerea
întreaga lume creştină.
 28
MAHOMED
ahmed, cămilarul care a devenit profetul deşertului
arab şi ai cărui adepţi au cucerit aproape toată lumea
cunoscută pentru mai marea slavă a lui allah, singurul
dumnezeu adevărat

DIN ZILELE CARTAGINEI ŞI ALE LUI HANNIBAL N-AM MAI VOR-

bit despre popoarele semite. Vă amintiţi că ele umpluseră capi-
tolele consacrate istoriei lumii antice. Babilonienii, asirienii,
fenicienii, evreii, arameenii, caldeenii, toţi de origine semită, au
stăpânit vestul Asiei timp de trei sau patru mii de ani. Au fost
cuceriţi de persanii indo-europeni veniţi din orient şi de grecii
indo-europeni veniţi din occident. La o sută de ani după moar-
tea lui Alexandru cel Mare, Cartagina, o colonie a fenicienilor
semiţi, se războise cu romanii indo-europeni pentru dominaţia
asupra Mediteranei. Cartagina a fost învinsă şi distrusă, iar
romanii au fost stăpânii lumii timp de opt sute de ani. În secolul
al VII-lea pe scena lumii şi-a făcut apariţia un alt trib semitic
care a sfidat puterea Vestului. Este vorba despre arabi, păstori
paşnici care cutreierau deşertul din timpuri imemoriale fără
să dea nici un semn că ar nutri ambiţii imperiale.
Apoi l-au ascultat pe Mahomed, au încălecat pe cai şi în
mai puţin de un secol răzbătuseră până în inima Europei şi pro-
clamau în fața ţăranilor speriaţi din Franţa slava lui Allah,
„singurul Dumnezeu“, şi a lui Mahomed, „profetul singurului
Dumnezeu“.
Povestea lui Ahmed (cunoscut de obicei ca Mahomed sau „cel
demn de laudă“), fiul lui Abdallah şi al soţiei acestuia, Aminah,
se citeşte ca un capitol din O mie şi una de nopţi. Era un condu-
cător cămile născut la Mecca. Se pare că era epileptic şi sufe-
rea de perioade de inconştienţă în care avea vise ciudate şi
auzea vocea arhanghelului Gabriel, ale cărui cuvinte erau apoi
 mahomed 153

notate într-o carte intitulată Coran. Ocupaţia lui de condu-

cător de caravane îl purta în toată Arabia, unde întâlnea mereu
negustori evrei şi comercianţi creştini, ajungând astfel la con-
cluzia că adorarea unui singur zeu era ceva cât se poate de bun.
Poporul lui, arabii, venera încă pietre bizare şi trunchiuri de
copaci, aşa cum făcuseră şi strămoşii lor cu zeci de mii de ani
înainte. În Mecca, oraşul lor sfânt, se găsea un mic edificiu rec-
tangular, Kaaba, plin de idoli şi tot felul de ciudățenii pentru
ritualuri vrăjitoreşti.
Mahomed a hotărât să fie un Moise al arabilor. Nu putea fi
şi profet de succes, şi cămilar în acelaşi timp. Aşa că şi-a asigu-
rat traiul căsătorindu-se cu angajatoarea lui, bogata văduvă
Khadija. Apoi le-a spus vecinilor din Mecca că el era îndelung
aşteptatul profet trimis de Allah să mântuiască lumea. Vecinii
au râs din toată inima, dar Mahomed i-a tot sâcâit cu dicursu-
rile lui şi au hotărât să-l omoare. Îl socoteau un smintit şi o pa-
coste obştească ce nu merita milă. Auzind de uneltire, Mahomed
a fugit în inima nopţii la Medina, împreună cu Abu Bakr, disci-
polul lui de încredere. Aceasta s-a întâmplat în anul 622. E cea
mai importantă dată în istoria mahomedană şi se numeşte
Hegira – anul marii fugi.
Lui Mahomed i-a venit mai uşor să se proclame profet în
Medina, unde era un străin, decât în oraşul natal, unde toată
lumea îl ştia de simplu cămilar. În scurtă vreme s-a înconjurat
de un număr tot mai mare de adepţi, sau musulmani, care
acceptaseră islamul, „supunerea
faţă de voinţa lui Dumnezeu“ pe
care Mahomed o lăuda ca pe cea
mai înaltă dintre virtuţi. Şapte ani
a propovăduit locuitorilor din Me-
dina. Apoi s-a simţit suficient de
puternic pentru a porni o campanie
contra foştilor vecini care îndrăz-
niseră să-şi râdă de el şi de misiunea
lui pe vre mea când era con ducă -
tor de cămile. A traversat deşertul
în fruntea unei oşti de medinezi. fuga lui mahomed
154 istoria omenirii

Discipolii săi au cucerit Mecca fără mare greutate, convingân-

du-i uşor pe ceilalţi că Mahomed era într-adevăr un mare profet.
Din acel moment şi până în anul morţii sale, Mahomed a
avut noroc în tot ce a întreprins.
Două sunt motivele succesului islamului. În primul rând,
Mahomed i-a învăţat pe adepţii săi un crez foarte simplu. Disci-
polilor li se spunea că trebuie să-l iubească pe Allah, Stăpânul
Lumii, Cel Milostiv şi Îndurător. Că trebuie să-şi cinstească
părinţii şi să asculte de ei. Erau avertizaţi împotriva relei-cre-
dinţe în relaţiile cu cei din jur şi îndemnaţi să fie smeriţi şi
mărinimoşi faţă de săraci şi bolnavi. În sfârşit, li se poruncea
să se abţină de la băuturile tari şi să mănânce cumpătat. Asta
era tot. Nu existau preoţi care să îndeplinească rolul de păstori
ai turmelor şi să pretindă să fie întreţinuţi pe cheltuiala comu-
nității. Bisericile mahomedane – numite moschei – erau simple
săli mari din piatră, fără bănci sau imagini, unde credincioşii
se puteau aduna (dacă simţeau nevoia) pentru a citi şi discuta
capitole din Coran, Cartea Sfântă. Însă mahomedanul de rând
îşi purta religia în suflet şi nu se simţea îngrădit de restricţiile
şi regulamentele unei biserici instituţionale. De cinci ori pe zi
se întorcea cu faţa spre Mecca, Oraşul Sfânt, şi rostea o rugă-
ciune simplă. În restul timpului îl lăsa pe Allah să cârmuiască
lumea aşa cum găsea de cuviinţă şi accepta cu resemnare
răbdătoare orice îi aducea soarta.
Această atitudine faţă de viaţă îi dădea fiecărui mahomedan,
într-o anumită măsură, un sentiment de mulţumire. Îl poftea
să fie în pace cu sine şi cu lumea în care trăia, iar acesta era un
lucru foarte bun.
Al doilea motiv care explică succesul musulmanilor în răz-
boiul contra creştinilor priveşte purtarea soldaţilor mahome-
dani, care porniseră la luptă pentru credinţa adevărată. Profetul
le făgăduise celor care aveau să cadă înfruntând duşmanul că
vor merge direct în Paradis. De aceea o moarte fulgerătoare
pe câmpul de luptă era preferabilă unei existenţe lungi, dar
nefericite pe acest pământ. Acest lucru le-a conferit mahome-
danilor un avantaj enorm asupra cruciaţilor, care trăiau cu
spaima constantă a unei vieţi de apoi întunecate şi de aceea
 mahomed 155

se agățau de bunătăţile acestei lumi cât de mult timp puteau.

În treacăt spus, asta explică şi de ce, chiar şi în zilele noastre,
soldaţii musulmani atacă sfidând focul mitralierelor europene,
absolut indiferenţi la soarta care îi aşteaptă, şi de ce sunt ina-
mici atât de periculoşi şi îndârjiţi.
După ce a rânduit aspectele religioase, Mahomed a început
să se bucure de puterea lui ca lider necontestat al numeroaselor
triburi arabe. Însă succesul a presupus şi coruperea multora
dintre bărbaţii care îşi arătaseră măreţia în zilele prigoanei.
Profetul a încercat să câştige bunăvoinţa bogaţilor prin anu-
mite reguli care îi ademeneau pe cei cu dare de mână. Le-a per-
mis credincioşilor să aibă patru soţii. Cum o nevastă însemna
o investiţie costisitoare pe vremea aceea, când miresele erau
cumpărate direct de la părinţi, patru soţii însemnau un adevă-
rat lux – nu și pentru cei care deţineau cămile, dromaderi şi
livezi de curmale mai presus de orice vis de înavuțire. O religie
adresată iniţial vânătorilor robuşti din deşert s-a modificat
treptat pentru a se adapta nevoilor negustorilor care trăiau în
bazarurile orăşeneşti. A fost o deviere regretabilă de la progra-
mul originar şi a dăunat cauzei mahomedanismului. Cât despre
profet, el a continuat să propovăduiască adevărul lui Allah şi
să statornicească noi reguli de comportament până când a murit,
subit, din cauza unei febre, la 7 iunie în anul 632.
Succesorul său în funcţia de calif (sau conducător) al musul-
manilor a fost socrul său, Abu Bakr, care împărtăşise cu profe-
tul primejdiile din tinereţe. Abu Bakr a murit peste doi ani,
fiind urmat de Umar ibn Al-Hattab. În mai puţin de zece ani
acesta a cucerit Egiptul, Persia, Fenicia, Siria şi Palestina şi a
făcut din Damasc capitala primului imperiu mahomedan.
Lui Umar i-a urmat Ali, soţul fiicei lui Mahomed, Fatima,
însă în jurul unui punct din doctrina musulmană a izbucnit un
conflict şi Ali a fost asasinat. După moartea sa, califatul a deve-
nit ereditar, iar căpeteniile credincioşilor, care îşi începuseră
cariera ca lideri ai unei secte spirituale, au devenit stăpânii
unui vast imperiu. Au construit un oraş nou pe malurile Eufra-
tului, nu departe de ruinele Babilonului, numindu-l Bagdad,
iar după ce i-au organizat pe călăreţii arabi în regimente de
156 istoria omenirii

cavalerie au plecat să le ducă fericirea credinţei musulmane

tuturor necredincioşilor. În anul 700 p.Ch., un general maho-
medan pe nume Tarik a traversat vechile Porţi ale lui Hercul
şi a ajuns la stânca înaltă de pe partea europeană, pe care a
numit-o Djebel al-Tarik, „muntele Tarik“, sau Gibraltar, cum
îi spunem noi astăzi.
Unsprezece ani mai târziu, în bătălia dată la Jerez de la
Frontera, l-a învins pe regele vizigoţilor, după care oastea
musulmană a înaintat spre nord şi, urmând ruta lui Hannibal,
a traversat trecătorile din Pirinei. L-a înfrânt pe ducele de
Aquitania care încercase să-l oprească în apropiere de Bordeaux
şi a mărşăluit spre Paris. Însă în anul 732 (la o sută de ani
după moartea profetului) arabii au fost bătuţi într-o bătălie
purtată între Tours şi Poitier. În ziua aceea Carol Martel (Carol
Ciocanul), căpetenia francilor, a salvat Europa de o cucerire
mahomedană. I-a scos pe musulmani din Franţa, dar aceştia
au rămas în Spania, unde Abd er-Rahman a întemeiat emiratul

lupta dintre cruce şi semilună

 mahomed 157

de Cordoba, devenit apoi cel mai mare centru de ştiinţă şi artă

în Europa medievală.
Acest regat maur, numit aşa deoarece populaţia venise din
Mauritania, a dăinuit şapte veacuri. Columb nu a primit subven-
ţia regală care i-a permis să plece într-o călătorie de explorare
decât după cucerirea Granadei, ultima fortăreaţă musulmană,
în anul 1492. În curând, mahomedanii şi-au recăpătat forţa,
făcând noi cuceriri în Asia şi Africa, iar astăzi adepţii lui Maho-
med sunt la fel de numeroşi precum cei ai lui Hristos.
 29
CAROL CEL MARE
cum a ajuns carol cel mare, regele francilor, să poarte
titlul de împărat şi cum a încercat să reînvie vechiul
ideal al imperiului universal

BĂTĂLIA DE LA POITIERS SALVASE EUROPA DE MAHOMEDANI.

Însă inamicul din interior – dezordinea fără speranţă apărută
după dispariţia slujbaşilor romani – a rămas. E adevărat că
noii convertiţi la credinţa creştină din nordul Europei nutreau
un respect profund faţă de măreţul episcop al Romei. În ce îl
privea, însă, bietul episcop nu se simţea deloc în siguranţă când
privea spre munţii din zare. Dumnezeu ştie ce alte hoarde
barbare erau pe cale să traverseze Alpii şi să pornească un nou
atac asupra Romei. Era necesar – foarte necesar – ca şeful
spiritual al lumii să găsească un aliat cu o sabie zdravănă şi
un pumn tare dispus să îl apere pe Sanctitatea Sa în caz de
primejdie.
Şi aşa se face că papii, care nu erau doar foarte sfinţi, ci şi
foarte practici, au căutat un prieten şi, cât se poate de repede,
au făcut propuneri celui mai promiţător dintre triburile germa-
nice care ocupaseră nord-vestul Europei după căderea Romei.
Se numeau franci. Unul din primii lor regi, Merovech1, îi ajutase
pe romani în bătălia de pe Câmpiile Catalaunice2 în anul 451,
când i-au învins pe huni. Descendenţii lui, Merovingienii, au
acaparat treptat mici regiuni din teritoriul imperial până în
anul 486, când regele Clovis (forma veche a numelui „Ludovic“)
s-a simţit suficient de puternic pentru a-i bate pe romani în

1. Mai cunoscut cu numele latinizat Meroveus (n. tr.).

2. Un alt nume sub care este cunoscută bătălia de la Chalons, menţio-
nată anterior (n. tr.).
 carol cel mare 159

luptă deschisă. Însă urmaşii lui au fost bărbaţi slabi, care au

lăsat treburile statului în seama prim-ministrului, maior domus
sau intendentul palatului.
Pepin cel Scurt, fiul vestitului Carol Martel, care i-a urmat
tatălui său în funcţia de intendent al palatului, nu ştia prea
bine cum să gestioneze situaţia. Stăpânul său regal era un
teolog evlavios, fără pic de interes pentru politică. Pepin a cerut
sfatul papei. Papa, care era o persoană practică, i-a răspuns
că „puterea în stat aparţine celui care o deţine efectiv“. Pepin
a priceput aluzia. L-a convins pe ultimul rege merovingian,
Childeric, să se călugărească, după care s-a încoronat rege cu
încuviinţarea celorlalte căpetenii germanice. Însă asta nu l-a
mulţumit pe vicleanul Pepin. El râvnea să fie mai mult decât
o căpetenie barbară. A organizat o ceremonie elaborată în ca-
drul căreia Bonifaciu, marele misionar al nord-vestului Euro-
pei, l-a uns şi l-a făcut „rege prin harul lui Dumnezeu“. Aceste
cuvinte, Dei gratia, au fost uşor de strecurat în slujba de înco-
ronare. A fost nevoie de aproape o mie cinci sute de ani pentru
a le elimina din ea.
Pepin a fost sincer recunoscător pentru amabilitatea dove-
dită de Biserică. A organizat două expediţii în Italia pentru a-l
apăra pe papă de inamicii lui. A luat Ravenna şi alte câteva
oraşe de la longobarzi şi le-a oferit Sanctităţii Sale, care a înglo-
bat noile domenii în aşa-numitul stat pontifical, rămas o ţară
independentă până acum o jumătate de secol.
După moartea lui Pepin, relaţiile dintre Roma şi Aix-la-Cha-
pelle sau Nijmegen ori Ingelheim (regii franci nu aveau o sin-
gură reşedinţă oficială, ci se deplasau dintr-un loc în altul
împreună cu toţi miniştrii şi funcţionarii curţii) au devenit din
ce în ce mai cordiale. În cele din urmă papa şi regele au făcut
un pas care a influenţat extrem de profund istoria Europei.
Carol, numit de obicei Carolus Magnus sau Carol cel Mare,
i-a succedat pe tron lui Pepin în anul 768. Cucerise ţinutul saxo-
nilor din estul Germaniei şi construise oraşe şi mănăstiri în
mai toată Europa de Nord. La solicitarea unor inamici ai lui
Abd er-Rahman invadase Spania pentru a lupta cu maurii. Însă
bascii neîmblânziţi îl atacaseră în Pirinei şi îl obligaseră să se
160 istoria omenirii

retragă. Cu acest prilej, Roland, marele margraf al Bretaniei,

dându-şi viaţa alături de camarazii de nădejde pentru a asigura
retragerea armatei regale, a arătat ce însemna în acele zile
timpurii o căpetenie francă după ce jurase credinţă regelui său.
Totuşi, în ultimul deceniu al secolului al VIII-lea Carol a fost
obligat să se consacre exclusiv problemelor din sud. Papa Leon
III fusese atacat de o bandă de zurbagii romani şi lăsat în drum
pe jumătate mort. Nişte oameni amabili îi bandajaseră rănile
şi îl ajutaseră să fugă în tabăra lui Carol, unde a cerut ajutor.
O armată francă a restaurat repede ordinea, readucându-l pe
Leon în Palatul Lateran, care fusese reşedinţă pontificală încă
din zilele lui Constantin. Acestea s-au întâmplat în luna decem-
brie din anul 799. În ziua de Crăciun a anului următor, Carol
cel Mare, care stătea la Roma, a participat la slujba religioasă
oficiată în vechea bazilică Sfântul Petru. Când s-a ridicat după
rugăciune, papa i-a aşezat o coroană pe cap, l-a numit împăratul
romanilor şi l-a salutat cu titlul de „Augustus“, care nu se mai
auzise de sute de ani.
Nordul Europei făcea parte iarăşi dintr-un Imperiu Roman,
însă titlul suprem era deţinut de o căpetenie germanică care
citea cu greutate şi nu învăţase niciodată să scrie. Ştia însă să
lupte, şi pentru scurtă vreme a existat ordine. Ba chiar şi împă-
ratul rival din Constantinopol a trimis o scrisoare de recunoaş-
tere „dragului său frate“.
Din nefericire, acest bătrân admirabil a murit în 814. Fiii
şi nepoţii lui au început imediat să se certe pentru partea mai
mare a moştenirii imperiale. Teritoriile carolingiene au fost
împărţite de două ori prin tratatele de la Verdun în anul 843
şi de la Meerssen din anul 870. Cel de-al doilea tratat diviza
întregul regat franc în două părţi. Carol cel Pleşuv a primit
jumătatea apuseană. Cuprindea vechea provincie romană
numită Galia, unde limba populaţiei se romanizase profund.
Francii au învăţat repede să vorbească această limbă şi aşa se
explică faptul că un teritoriu pur germanic ca Franţa vorbeşte
o limbă latină.
Celălalt nepot a luat partea răsăriteană, teritoriul pe care
romanii îl numeau Germania. Aceste regiuni neospitaliere nu
sfântul imperiu roman de naţiune germană
162 istoria omenirii

aparţinuseră niciodată vechiului imperiu. Augustus încercase

să cucerească acest „est îndepărtat“, însă legiunile lui fuseseră
nimicite în Pădurea Teutoburgică în anul 9, iar populaţia de
aici nu fusese influenţată deloc de civilizaţia romană superioară.
Vorbeau o limbă germanică populară. Cuvântul teuton pentru
„popor“ era „thiot“. De aceea misionarii creştini au numit limba
germană „lingua theotisca“ sau „lingua teutisca“, „dialectul
popular“, iar cuvântul „teutisca“ s-a transformat în „Deutsch“,
care explică denumirea „Deutschland“.
Cât despre faimoasa coroană imperială, a alunecat repede
de pe capetele urmaşilor carolingieni şi s-a rostogolit înapoi în
câmpia italiană, unde a devenit un fel de jucărie pentru diverşi
potentaţi mărunţi care şi-o furau unul altuia cu multă vărsare
de sânge şi o purtau (cu sau fără permisiunea papei) până venea
rândul unui vecin mai ambiţios. Papa, împresurat iarăşi de
duşmani, a trimis după ajutor în miazănoapte. De această dată
nu a apelat la conducătorul regatului franc apusean. Mesagerii
lui au trecut Alpii şi s-au adresat lui Otto, un prinţ saxon care
fusese recunoscut drept căpetenie supremă a triburilor germanice.
Otto, care împărtăşea slăbiciunea poporului său pentru ceru-
rile albastre şi oamenii veseli şi frumoşi din Peninsula Italică,
i-a sărit grabnic în ajutor. În schimbul serviciilor sale, papa
Leon VIII l-a făcut pe Otto „împărat“, şi de atunci înainte jumă-
tatea estică a fostului regat al lui Carol s-a numit „Sfântul
Imperiu Roman de Naţiune Germană“.
Această bizară creaţie politică a reuşit să atingă venerabila
vârstă de 839 de ani. În anul 1801 (în timpul preşedinţiei lui
Thomas Jefferson) a fost aruncată fără nici o ceremonie în
groapa de gunoi a istoriei. Individul brutal care a distrus bătrâ-
nul imperiu germanic era fiul unui notar public corsican care
făcuse o carieră strălucită în serviciul Republicii Franceze.
Graţie faimoaselor sale regimente de gardă era stăpânul Euro-
pei, însă îşi dorea să ajungă mai sus. A trimis la Roma după papă,
iar papa a venit şi a asistat în timp ce generalul Napoleon şi-a
aşezat coroana imperială pe cap şi s-a proclamat moştenitor al
tradiţiei lui Carol cel Mare. Căci istoria e ca viaţa. Cu cât lucru-
rile se schimbă mai mult, cu atât rămân la fel.
trecătoarea din munţi
 30
NORMANZII
de ce oamenii din secolul al x-lea se rugau domnului
să-i ferească de furia normanzilor

ÎN SECOLELE AL III-LEA ŞI AL IV-LEA, TRIBURILE GERMANICE

din Europa Centrală străpunseseră defensivele imperiului ca
să poată jefui Roma şi să trăiască în huzur. În secolul al VIII-lea
a venit rândul germanicilor să fie „jefuiţi“. Situaţia nu le plăcea
deloc, chiar dacă inamicii le erau veri primari, normanzii, care
trăiau în Danemarca, Suedia şi Norvegia.
Nu ştim ce anume i-a obligat pe aceşti marinari cutezători
să se transforme în corsari, însă odată ce au descoperit avanta-
jele şi plăcerile carierei piratereşti nimeni nu i-a mai putut
opri. Se năpusteau din senin asupra unui sat paşnic franc sau
frizian situat la gura vreunui râu. Omorau toţi bărbaţii şi ră-
peau toate femeile. Apoi ridicau pânzele corăbiilor iuţi, iar când
la faţa locului ajungeau în sfârşit şi oştenii regelui sau împăra-
tului tâlharii erau duşi de mult şi nu găseau decât nişte ruine
arzând mocnit.
În perioada tulbure care a urmat după moartea lui Carol
cel Mare, normanzii au desfăşurat o activitate intensă. Flotele
lor făceau raiduri în toate ţările, iar marinarii lor înfiinţaseră
mici regate independente pe ţărmurile Olandei, Franţei, Angliei
şi Germaniei, ba îşi croiseră drum tocmai până în Italia. Nor-
manzii erau foarte inteligenţi. Au învăţat repede să vorbească
limba supuşilor şi au renunţat la manierele necioplite ale vikin-
gilor (sau „regii mării“), care erau foarte pitoreşti pe de o parte,
dar pe de alta foarte slinoși şi grozav de nemiloși.
Pe la începutul secolului al X-lea, un viking pe nume Rollo
atacase în repetate rânduri coasta Franţei. Regele Franţei,
vin normanzii
166 istoria omenirii

patria normanzilor

prea slab pentru a se împotrivi acestor tâlhari din miazănoapte,

a încercat să-i mituiască să „stea cuminţi“. Le-a oferit provincia
Normandia în schimbul promisiunii că nu vor mai invada restul
domeniilor franceze. Rollo a acceptat târgul şi a devenit „duce
de Normandia“.
Însă pasiunea cuceririi clocotea în sângele copiilor lui Rollo.
Peste Canalul Mânecii, la doar câteva ore distanţă de conti-
nentul european, vedeau falezele albe şi câmpurile înverzite ale
Angliei. Sărmana Anglie trăise zile grele. Vreme de două sute
de ani fusese colonie romană. După plecarea romanilor, fusese
cucerită de angli şi saxoni, două triburi germanice din ţinutul
Schleswig. Danezii ocupaseră ulterior mare parte din ţară şi
întemeiaseră regatul lui Knut. Danezii fuseseră izgoniţi, iar
acum (la începutul secolului al XI-lea) se găsea pe tron un alt
rege saxon, Eduard Confesorul. Însă lumea nu se aştepta ca
Eduard să trăiască mult şi regele nu avea copii. Circumstanţele
lumea normanzilor
168 istoria omenirii

normanzii merg în rusia

îi avantajau pe ambiţioşii duci de Normandia. În 1066, Eduard

a murit. Imediat, Wilhelm de Normandia a traversat Canalul,
l-a înfrânt și ucis pe Harold de Wessex (care preluase coroana)
în bătălia de la Hastings și s-a proclamat rege al Angliei.
Într-un alt capitol v-am spus că în anul 800 o căpetenie ger-
manică devenise împărat roman. Acum, în anul 1066, nepotul
unui pirat normand a fost recunoscut ca rege al Angliei.
De ce să mai citim basme când adevărul istoriei e mult mai
interesant şi captivant?

normanzii privesc peste canalul mânecii

 31
FEUDALISMUL
cum europa centrală, atacată din trei părţi, s-a trans-
format într-o tabără armată şi de ce europa ar fi pierit
fără soldaţii profesionişti şi administratorii care
făceau parte din sistemul feudal

IATĂ AŞADAR CARE ERA SITUAŢIA EUROPEI ÎN ANUL 1000, CÂND

majoritatea oamenilor erau atât de nefericiţi încât primeau
cu bucurie profeţia care prevestea apropierea sfârşitului lumii
şi se înghesuiau în mănăstiri, pentru ca Ziua Judecăţii să îi
găsească adânciţi în îndatoriri cucernice.
La o dată necunoscută, triburile germanice îşi părăsiseră
vechea patrie din Asia şi se deplasaseră spre vest, în Europa.
Datorită numărului lor mare, reuşiseră să-şi forţeze intrarea
în Imperiul Roman. Nimiciseră marele imperiu apusean, însă
partea răsăriteană, neaflându-se pe ruta principală a marilor
migraţii, reuşise să supravieţuiască şi perpetuase întru câtva
tradiţiile gloriei de odinioară a Romei.
În perioada de dezordini care a urmat (adevăratele „secole
negre“ ale istoriei, secolele al VI-lea şi al VII-lea ale erei noas-
tre), triburile germanice fuseseră convinse să accepte religia
creştină şi îl recunoscuseră pe episcopul Romei ca papă sau con-
ducător spiritual al lumii. În secolul al IX-lea, geniul organiza-
toric al lui Carol cel Mare reînsufleţise Imperiul Roman şi unise
cea mai mare parte a Europei Occidentale într-un singur stat.
Acest imperiu s-a fărâmiţat pe parcursul secolului al X-lea.
Partea vestică devenise un regat de sine stătător, Franţa. Par-
tea estică se numea Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Ger-
mană, iar conducătorii acestei federaţii de state se pretindeau
moştenitorii direcţi ai lui Cezar şi Augustus.
Din păcate, puterea regilor Franţei nu se extindea dincolo
de şanţurile reşedinţei regale, iar Sfântul Împărat Roman era
170 istoria omenirii

înfruntat de redutabilii săi supuşi oricând aceștia aveau chef

sau ceva de câştigat.
Spre și mai marea suferinţă a masei populaţiei, triunghiul
Europei Occidentale (vezi pagina 143) era expus în permanenţă
atacurilor venite din trei direcţii. În sud trăiau veşnic primej-
dioşii mahomedani. Ţărmurile vestice erau pustiite de nordici.
Frontiera estică (lipsită de apărare cu excepţia scurtului lanţ
al Munţilor Carpaţi) se găsea la discreţia hoardelor de huni,
maghiari, slavi şi tătari.
Pacea Romei era ceva din trecutul îndepărtat, un vis al
„zilelor bune de odinioară“, apuse o dată pentru totdeauna. Era
o situaţie de tip „luptă sau mori“, iar oamenii, în mod firesc,
preferau să lupte. Silită de împrejurări, Europa a devenit o
tabără armată şi se cerea o conducere puternică. Atât regele,
cât şi împăratul erau departe. Cei de la frontiere (iar în anul
1000 cam toată Europa era zonă de frontieră) trebuiau să se
descurce singuri. S-au supus de bunăvoie reprezentanţilor
regelui trimişi să administreze regiunile periferice, dacă aceştia
îi puteau apăra de duşmani.
În scurtă vreme Europa Centrală era presărată cu mici
principate conduse de un duce, conte, baron sau episcop, după
caz, şi organizate ca unităţi de luptă. Aceşti duci, conţi şi baroni
juraseră credinţă regelui care le acordase un domeniu numit
„feudă“ (de unde vine şi cuvântul „feudal“) în schimbul servi-
ciilor loiale şi al anumitor biruri. Însă pe vremea aceea călăto-
riile erau lente, iar mijloacele de comunicare extrem de precare.
Prin urmare, administratorii regali sau imperiali se bucurau
de foarte multă independenţă, iar în graniţele propriei provincii
își atribuiau majoritatea drepturilor care aparţineau, de fapt,
regelui.
Ar fi totuşi o greşeală să vă închipuiți că oamenii din secolul
al XI-lea obiectau faţă de această formă de guvernământ. Dim-
potrivă, susţineau feudalismul deoarece era o instituţie foarte
practică şi necesară. Seniorul şi stăpânul lor locuia de obicei
într-o casă mare de piatră construită pe vârful unei stânci
abrupte sau înconjurată de şanţuri adânci cu apă, dar în raza
vizuală a supuşilor. În caz de pericol, supuşii se adăposteau
 feudalismul 171

între zidurile cetăţuii baronului. Iată de ce încercau să trăiască

cât mai aproape de castel şi de ce numeroase oraşe europene
şi-au început existenţa în jurul unei fortăreţe feudale.
Însă cavalerul din Evul Mediu timpuriu nu era doar un
soldat profesionist. Era un funcţionar de stat al vremii sale.
Era judecătorul comunităţii şi şeful poliţiei. Îi prindea pe ban-
diţi şi îi apăra pe vânzătorii ambulanţi, care erau negustorii
secolului al XI-lea. Întreţinea digurile pentru a preveni inun-
darea ogoarelor (cum făcuseră şi primii nobili din Valea Nilului
cu patru mii de ani înaintea lor). Încuraja trubadurii care
hoinăreau dintr-un loc în altul spunând istorii despre eroi de
demult, care luptaseră în marile războaie ale migraţiilor. În
plus, patrona bisericile şi mănăstirile de pe teritoriul său şi,
deşi nu ştia nici să scrie, nici să citească (asemenea cunoştinţe
erau considerate efeminate), angaja nişte preoţi care îi ţineau
socotelile şi înregistrau căsătoriile, naşterile şi decesele surve-
nite pe domeniile baroniale sau ducale.
În secolul al XV-lea, regii au redevenit suficient de puternici
pentru a-şi exercita puterile care le aparţineau în calitate de
„unşi ai lui Dumnezeu“. Cavalerii feudali şi-au pierdut atunci
independenţa de odinioară. Reduşi la rangul de moşieri de ţară,
nu mai umpleau un gol şi în curând au devenit o pacoste. Dar
fără „sistemul feudal“ din Evul Mediu întunecat Europa ar fi
pierit. Au existat şi mulţi cavaleri răi, aşa cum în ziua de astăzi
există mulţi oameni răi. În ansamblu însă, baronii cu mână de
fier din secolele XII–XIII erau administratori harnici care au
făcut un serviciu deosebit de util cauzei progresului. În acea
epocă, nobila torţă a învăţăturii şi artei care luminase lumea
egiptenilor, grecilor şi romanilor abia mai pâlpâia. Fără cavaleri
şi bunii lor prieteni călugării, civilizaţia ar fi dispărut complet,
iar omenirea ar fi fost obligată să o ia de unde rămăsese omul
cavernelor.
 32
CAVALERISMUL

CUM ERA ȘI FIRESC, LUPTĂTORII PROFESIONIŞTI DIN EVUL

Mediu au încercat să creeze un soi de organizaţie în scopul
ajutorării şi protecţiei reciproce. Din nevoia unei asocieri
strânse s-a născut ordinul cavalerilor sau instituţia cavale-
rismului.
Ştim foarte puţine despre originile cavalerismului. Însă pe
măsură ce s-a dezvoltat, sistemul a dat lumii ceva extrem de
necesar în epocă – o normă concretă de conduită care atenua
obiceiurile barbare ale vremii şi făcea viaţa mai suportabilă
decât pe parcursul celor cinci secole ale Evului Mediu întunecat.
Civilizarea asprilor locuitori de la frontiere, care îşi petrecuseră
mare parte din viaţă luptând cu mahomedanii, hunii şi norman-
zii, nu era deloc o sarcină uşoară. Recidivau adesea şi, după ce
dimineaţa făceau tot soiul de jurăminte de milă şi caritate,
până seara îşi ucideau toţi prizonierii. Însă progresul este
întotdeauna rezultatul unei trude lente şi necontenite, iar în
cele din urmă chiar şi cel mai ticălos dintre cavaleri a fost obli-
gat să se supună regulilor „clasei“ ori să suporte consecinţele.
Aceste reguli au variat de la o regiune la alta a Europei, însă
toate puneau accentul pe „slujire“ şi „loialitate faţă de îndato-
rire“. Evul Mediu privea slujirea ca pe ceva foarte nobil şi fru-
mos. Nu era o ruşine să fii slujitor, câtă vreme erai un slujitor
bun şi nu lăsai munca pe tânjală. Cât despre loialitate, într-o
vreme când viaţa depindea de îndeplinirea cu devotament a
multor îndatoriri neplăcute, ea era virtutea supremă a unui
luptător.
 cavalerismul 173

Prin urmare, unui tânăr cavaler i se cerea să jure că avea

să fie un slujitor credincios al lui Dumnezeu şi al regelui. De
asemenea, făgăduia să fie generos cu cei mai nevoiaşi decât el.
Îşi dădea cuvântul să se poarte cu umilinţă, să nu se laude cu
realizările lui şi să fie prietenul tuturor celor care sufereau (cu
excepţia mahomedanilor, pe care trebuia să îi ucidă pe loc).
În jurul acestor jurăminte, care nu erau altceva decât Cele
Zece Porunci exprimate în termeni pe înţelesul oamenilor din
Evul Mediu, s-a dezvoltat un sistem complicat de maniere şi
reguli de comportament. Cavalerii încercau să-şi modeleze
vieţile după exemplul eroilor Mesei Rotunde a lui Artur şi cei
ai curţii lui Carol cel Mare, despre care le povestiseră truba-
durii. Sperau să se dovedească la fel de curajoşi ca Lancelot şi
la fel de loiali ca Roland. Se purtau cu demnitate şi rosteau
cuvinte cumpănite şi graţioase, pentru a fi recunoscuţi drept
cavaleri adevăraţi, indiferent cât de umilă era croiala veştmin-
telor sau mărimea pungii.
În felul acesta, ordinul cavalerilor a devenit o şcoală a bune-
lor maniere, care constituie uleiul maşinăriei sociale. Cava-
lerismul a ajuns să însemne curtoazie, iar castelul feudal arăta
restului lumii ce haine să poarte, cum să mănânce, cum să inviţi
o doamnă la dans şi o mie de alte amănunte ale purtării de zi
cu zi care fac viaţa mai interesantă şi mai agreabilă.
Ca toate instituţiile umane, cavaleria era sortită pieirii de
îndată ce şi-a pierdut utilitatea.
Cruciadele, despre care ne va vorbi un capitol viitor, au fost
urmate de o regenerare puternică a comerţului. Oraşele au
crescut peste noapte. Orăşenii s-au îmbogăţit, au angajat învă-
ţători buni şi în scurtă vreme au devenit egalii cavalerilor.
Inventarea prafului de puşcă l-a privat pe „cavalerul“ cu armură
grea de avantajul precedent, iar utilizarea mercenarilor făcea
imposibilă purtarea unei bătălii cu politeţurile delicate ale unui
turneu de şah. Cavalerul a devenit superfluu. În curând, devota-
mentul lui faţă de idealuri care nu mai aveau nici o valoare
practică l-a transformat într-o figură ridicolă. S-a spus că Don
Quijote de la Mancha a fost ultimul cavaler adevărat. După
moartea sa, sabia lui de nădejde şi armura au fost vândute
pentru a-i plăti datoriile.
174 istoria omenirii

Totuşi, această sabie pare să fi ajuns cumva în mâinile

câtorva bărbaţi. Washington a purtat-o în deznădăjduitele zile
de la Valley Forge1. A fost singura apărare a lui Gordon când
a refuzat să-i părăsească pe cei încredinţaţi în grija lui şi a
rămas să îşi înfrunte moartea în fortăreaţa asediată din
Khartoum2.
Şi nu sunt foarte sigur, dar cred că s-a dovedit de o forţă
nepreţuită în câştigarea Marelui Război3.

1. Tabără a armatei continentale în timpul Războiului de Independenţă

american. În iarna 1777–1778 mulţi soldaţi americani au murit aici de
foame şi frig (n. tr.).
2. Este vorba despre asedierea trupelor egiptene şi britanice de către
forţele sudaneze în oraşul Khartoum, în 1884–1885. Generalului Charles
Gordon i s-a ordonat să evacueze oraşul, dar salvarea tuturor soldaţilor
săi era imposibilă, motiv pentru care a decis să rămână în Khartoum, unde
şi-a pierdut viaţa (n. tr.).
3. În perioada interbelică, contemporanii se refereau la Primul Război
Mondial numindu-l „Marele Război“ (n. tr.).
 33
PAPĂ CONTRA ÎMPĂRAT
bizara loialitate dublă a popoarelor din evul mediu
şi cum a dus ea la conflicte interminabile între papi
şi sfinţii împăraţi romani

E FOARTE DIFICIL SĂ-I ÎNŢELEGEM PE OAMENII DIN EPOCILE

trecute. Chiar bunicul vostru, pe care îl vedeţi zi de zi, e o fiinţă
misterioasă care trăieşte într-o lume diferită în privința ideilor,
hainelor şi manierelor. Urmează să vă spun povestea unor bunici
de acum douăzeci şi cinci de generaţii şi nu mă aştept să vă
dumiriți de înţelesul celor scrise de mine fără să recitiţi de
câteva ori acest capitol.
Omul obişnuit din Evul Mediu ducea un trai foarte simplu
şi uniform. Chiar dacă era cetăţean liber şi putea veni şi pleca
după placul inimii, arareori păşea în afara zonei unde locuia.
Cărţi tipărite nu existau, iar manuscrisele erau puţine. Când
şi când, o ceată de călugări sârguincioşi predau citirea, scrierea
şi niscaiva aritmetică. Însă ştiinţa, istoria şi geografia zăceau
îngropate sub ruinele Greciei şi Romei.
Tot ce ştiau oamenii despre trecut învăţaseră ascultând
poveşti şi legende. Adeseori aceste informaţii transmise din
tată în fiu conţin detalii greşite, însă păstrează cu o precizie
uimitoare principalele evenimente ale istoriei. După mai bine
de două mii de ani, mamele din India îşi sperie şi acum copiii
obraznici spunându-le „vine Iskander şi te ia“, Iskander nefiind
altul decât Alexandru cel Mare, care a vizitat India în anul 330
înainte de naşterea lui Hristos, dar a cărui poveste a dăinuit
de-a lungul veacurilor.
Cei din Evul Mediu timpuriu n-au văzut în viaţa lor un ma-
nual de istorie romană. Nu ştiau multe lucruri pe care orice
şcolar de azi le ştie înainte de a ajunge în clasa a III-a. Însă
176 istoria omenirii

Imperiul Roman, care pentru voi e un simplu nume, era ceva

foarte viu pentru ei. Îl simţeau. Îl recunoşteau bucuroşi pe papă
ca lider spiritual deoarece papa trăia la Roma şi reprezenta
ideea de superputere romană. Şi au fost profund recunoscă-
tori când Carol cel Mare, iar mai târziu Otto cel Mare au reîn-
viat ideea unui imperiu transnaţional şi au creat Sfântul
Imperiu Roman pentru ca lumea să fie din nou aşa cum fusese
întotdeauna.
Însă faptul că tradiţia romană avea doi moştenitori îi punea
într-o poziţie dificilă pe credincioşii târgoveţi medievali. Teoria
din spatele sistemului medieval era trainică şi totodată simplă.
În timp ce stăpânul lumesc (împăratul) se îngrijea de bună-
starea fizică a supuşilor, stăpânul spiritual (papa) le ocrotea
sufletele.
În practică, acest sistem funcţiona totuşi tare defectuos.
Împăratul încerca invariabil să se amestece în treburile Bise-
ricii, iar papa se răzbuna şi îi spunea împăratului cum ar fi
trebuit să-şi guverneze domeniile. Apoi fiecare îi spunea celui-
lalt, într-un limbaj foarte neceremonios, să-şi vadă de treaba
lui, iar rezultatul era inevitabil războiul.
Ce ar fi trebuit să facă oamenii în aceste împrejurări? Un
bun creştin asculta atât de papă, cât şi de rege. Însă papa şi
împăratul erau inamici. De partea cui trebuia să fie un cetăţean
supus şi un creştin la fel de supus?
Răspunsul corect nu era uşor de găsit. Dacă împăratul era
un bărbat energic şi cu suficienţi bani pentru a organiza o
armată, avea posibilitatea să treacă Alpii, să mărşăluiască spre
Roma, la nevoie să-l asedieze pe papă în palat şi să-l oblige pe
Sanctitatea Sa să se supună directivelor imperiale sau să
suporte consecinţele.
Mai frecvent, însă, cel puternic era papa. Atunci împăratul
sau regele era excomunicat laolaltă cu toţi supuşii lui. Asta
însemna că toate bisericile se închideau, că nimeni nu putea fi
botezat, că nici unui muribund nu i se acorda iertarea păca-
telor – pe scurt, că jumătate din funcţiile unui guvern medieval
se suspendau.
Mai mult, populaţia era absolvită de jurământul de loialitate
faţă de suveran şi îndemnată să se răzvrătească împotriva
 papă contra împărat 177

seniorului. Pe de altă parte, dacă urmau acest sfat al pontifului

de departe şi erau prinşi, vasalul din vecinătate îi spânzura,
un lucru, iarăşi, cât se poate de neplăcut.
Bieţii oameni se găseau într-adevăr într-o poziţie dificilă şi
nimeni n-a dus-o mai rău decât cei din a doua jumătate a seco-
lului al XI-lea, când împăratul Henric IV al Germaniei şi papa
Grigore VII s-au înfruntat în două runde care nu au lămurit
nimic şi au tulburat pacea Europei pentru aproape cincizeci
de ani.
La jumătatea secolului al XI-lea în Biserică s-a manifestat
o mişcare puternică de reformare. Până la momentul respectiv,
alegerea papei se desfășura într-o mare neorânduială. Pe împă-
raţii Sfântului Imperiu Roman îi avantaja alegerea pe Sfântul
Scaun a unui preot binevoitor. Deseori mergeau la Roma în
timpul alegerilor şi îşi foloseau influenţa în beneficiul unuia
dintre prietenii lor.
În anul 1059 situaţia s-a schimbat. Printr-un decret al papei
Nicolae II, principalii preoţi şi diaconi ai bisericilor din Roma
şi din împrejurimi fuseseră organizaţi în aşa-numitul Colegiu
al Cardinalilor, iar acestei adunări a clericilor de frunte (cuvân-
tul „cardinal“ însemna „principal“) i s-a acordat puterea exclu-
sivă de a-i alege pe viitorii papi.
În anul 1073, Colegiul Cardinalilor l-a ales pe preotul Hilde-
brand, fiul unei familii foarte modeste din Toscana, iar acesta
şi-a luat numele de Grigore VII. Avea o energie fără margini.
Credinţa în atribuţiile înalte ale funcţiei lui sacre era clădită
pe stânca de granit a convingerii şi curajului. În mintea lui
Grigore, papa nu era doar şeful absolut al Bisericii creştine, ci
şi instanţa supremă a tuturor chestiunilor lumeşti. Papa care
înălţa nişte simpli prinţi germani la demnitatea de împărat îi
putea detrona după placul inimii. Se putea opune oricărei legi
adoptate de un duce, rege sau împărat, dar oricine contesta un
decret papal trebuia să fie cu băgare de seamă, căci pedeapsa
avea să fie grabnică şi nemiloasă.
Grigore a trimis ambasadori la toate curţile europene pen-
tru a-i informa pe suveranii Europei în legătură cu noile lui
legi, cerându-le să ia aminte la conţinutul acestora. Wilhelm
178 istoria omenirii

Cuceritorul a promis să se poarte frumos, dar Henric IV, care

de la vârsta de şase ani se războia cu supuşii lui, nu intenţiona
să se supună voinţei pontificale. A întrunit un colegiu de epis-
copi germani, l-a acuzat pe Grigore de toate crimele de sub soare,
după care l-a demis prin hotărârea Conciliului de la Worms.
Papa a răspuns cu excomunicarea şi cu o solicitare către
prinţii germani să se debaraseze de nevrednicul lor conducător.
Prinţii germani, fericiţi nevoie mare să scape de Henric, i-au
cerut papei să meargă la Augsburg pentru a-i ajuta să aleagă
un nou împărat.
Grigore a plecat din Roma şi s-a îndreptat spre nord. Henric,
care nu era un nătărău, şi-a dat seama cât de periculoasă era
poziţia lui. Trebuia cu orice preţ să se împace cu papa, şi fără
întârziere. A traversat Alpii în toiul iernii şi s-a grăbit spre
Canossa, unde papa se oprise pentru un scurt popas. Trei zile
lungi, de pe 25 pe 28 ianuarie în anul 1077, Henric, îmbrăcat
ca un pelerin căit (dar purtând un pulover gros pe sub rasa
călugărească), a aşteptat în faţa porţilor castelului din Canossa.
Apoi i s-a îngăduit să intre şi păcatele i-au fost iertate. Căinţa
lui nu a durat prea mult. De îndată ce s-a întors în Germania,
Henric a început să se poarte exact ca înainte. A fost excomu-
nicat din nou. Un conciliu de episcopi germani l-a destituit a
doua oară pe Grigore, însă de această dată Henric a traversat
Alpii în fruntea unei armate mari, a asediat Roma şi l-a forţat
pe Grigore să se retragă la Salerno, unde a murit în exil. Această
primă răbufnire violentă nu a decis
nimic. Conflictul dintre papă şi îm-
părat s-a reluat de îndată ce Henric
a ajuns înapoi în Germania.
Membrii familiei Hohenstaufen,
care a acaparat tronul imperial ger-
man peste puţin timp, erau şi mai
independenţi decât predecesorii lor.
Grigore susţinuse că papii erau mai
presus de toţi regii, deoarece în Ziua
Judecăţii ei (papii) urmau să dea
henric iv la canossa socoteală pentru purtarea tuturor
castelul
180 istoria omenirii

oilor din turma lor, iar în ochii lui Dumnezeu un rege e doar un
ins din turma credincioşilor.
Frederic de Hohenstaufen, mai cunoscut ca Barbarossa sau
Barbă Roşie, a formulat o pretenţie opusă, anume că „Dumne-
zeu Însuşi“ îi dăduse imperiul predecesorului său şi, cum impe-
riul includea Italia şi Roma, a organizat o campanie pentru
anexarea acestor „provincii pierdute“ la ţara nordică. Barba-
rossa s-a înecat accidental în Asia Mică în timpul celei de-a
Doua Cruciade, însă fiul său, Frederic II, un tânăr strălucit
care în copilărie intrase în contact cu civilizaţia mahomedanilor
din Sicilia, a continuat războiul. Papii l-au acuzat de erezie. E
adevărat că Frederic pare să fi simţit un dispreţ profund şi sin-
cer pentru grosolana lume creştină din nord, pentru neciopliţii
cavaleri germani şi pentru preoţii italieni intriganţi. Însă şi-a
pus lacăt la gură, a plecat într-o cruciadă, a luat Ierusalimul
de la necredincioşi şi a fost încoronat rege al Oraşului Sfânt.
Nici măcar acest lucru nu i-a îmbunat pe papi. L-au destituit
pe Frederic, dând posesiunile sale italiene lui Carol de Anjou,
fratele acelui Ludovic al Franţei care a devenit faimos ca Sfân-
tul Ludovic. Aceasta a dus la alte războaie. Conrad V, fiul lui
Conrad IV şi ultimul din dinastia Hohenstaufen, a încercat să
recâştige regatul, dar a fost învins şi decapitat la Napoli. Însă
douăzeci de ani mai târziu, francezii, care îşi atrăseseră antipa-
tia întregii Sicilii, au fost ucişi cu toţii în timpul răscoalei numite
Vesperele Siciliene, şi tot aşa.
Conflictul dintre papi şi împăraţi nu s-a rezolvat niciodată,
însă după o vreme cei doi inamici au învăţat să se lase în pace
unul pe altul.
În anul 1273, Rudolf I de Habsburg a fost ales împărat. Nu
s-a deranjat să meargă la Roma pentru a fi încoronat. Papii nu
au protestat şi, la rândul lor, s-au ţinut departe de Germania.
Asta a însemnat pace, dar două secole care ar fi putut fi folosite
în scopul organizării interne se irosiseră pe războaie inutile.
Totuşi, în tot răul a existat, pentru unii, și un bine. Printr-un
proces de echilibrare atentă, orăşelele din Italia izbutiseră
să-şi sporească puterea şi independenţa pe spezele împăraţilor
şi papilor. Când a început iureşul pentru Ţara Sfântă, au reuşit
 papă contra împărat 181

să se ocupe de problema transportării a mii de pelerini nerăb-

dători care cereau să treacă marea, iar la sfârşitul Cruciadelor
îşi construiseră fortificaţii atât de puternice din cărămizi şi aur,
încât îi puteau înfrunta cu aceeaşi nepăsare şi pe papă, şi pe
împărat.
Biserica şi statul s-au luptat între ele, iar o a treia tabără –
oraşul medieval – a fugit cu prada de război.
 34
CRUCIADELE
toate conflictele au fost date uitării atunci când
turcii au ocupat ţara sfântă, au profanat locurile
sfinte şi au perturbat serios comerţul între orient şi
occident. europa a pornit în cruciadă

TIMP DE TREI SECOLE ÎNTRE CREŞTINI ŞI MUSULMANI FUSESE

pace, cu excepţia Spaniei şi Imperiului Roman de Răsărit, cele
două state care apărau porţile Europei. După ce cuceriseră
Siria în secolul al VII-lea, mahomedanii stăpâneau Ţara Sfântă.
Totuşi, îl socoteau pe Iisus un mare profet (deşi nu chiar aşa
mare ca Mahomed) şi nu i-au împiedicat pe pelerinii care doreau
să se roage în biserica pe care Sfânta Elena, mama împăratului
Constantin, o construise pe locul Sfântului Mormânt. Însă în
primii ani ai secolului al XI-lea, un trib tătar din stepele Asiei,
numiţi selgiucizi sau turci, au pus stăpânire pe statul mahome-
dan din vestul Asiei, moment după care perioada de toleranţă
s-a sfârşit. Turcii au acaparat toată Asia Mică de la împăraţii
romani răsăriteni şi au pus capăt relaţiilor comerciale între
Orient şi Occident.
Alexis, împăratul, care arareori avea de-a face cu vecinii creş-
tini din Vest, a cerut ajutor şi a atras atenţia asupra pericolului
care ameninţa Europa dacă turcii ar fi cucerit Constantinopolul.
Oraşele italiene care fondaseră colonii pe ţărmurile din Asia
Mică şi Palestina, temându-se pentru posesiunile lor, au relatat
poveşti îngrozitoare despre atrocităţile turcilor şi suferinţa creş-
tinilor. Europa s-a aprins de la un capăt la altul.
Papa Urban II, un francez din Reims educat în faimoasa
mănăstire de la Cluny unde se formase şi Grigore VII, s-a gân-
dit că venise timpul să acţioneze. Situaţia generală din Europa
era departe de a fi satisfăcătoare. Metodele agricole primitive
ale epocii (neschimbate de pe vremea romanilor) provocau o
 cruciadele 183

lipsă permanentă de alimente. Bântuiau şomajul şi foamea,

iar acestea pot duce la nemulţumiri şi răscoale. În vremurile
de odinioară Asia vestică hrănise milioane de oameni. Era un
teritoriu excelent pentru a imigra.
De aceea, în anul 1095, la Conciliul de la Clermont, în Franţa,
papa s-a ridicat, a zugrăvit îngrozitoarele nenorociri pricinuite
de necredincioşi în Ţara Sfântă, a făcut o descriere strălucitoare
a acestui pământ unde încă din zilele lui Moise curgea lapte şi
miere şi i-a îndemnat pe cavalerii din Franţa şi popoarele
Europei în general să îşi lase nevestele şi copiii şi să izbăvească
Palestina de turci.
Un val de isterie religioasă a măturat continentul. Raţiunea
a încetat să mai funcţioneze. Bărbaţii lăsau din mână ciocanul
şi ferăstrăul, ieşeau din atelier şi apucau primul drum spre
Răsărit ca să-i ucidă pe turci. Copiii îşi părăseau casele „ca să
meargă în Palestina“ şi să-i îngenuncheze pe turcii fioroşi cu
puterea zelului tineresc şi a pietăţii creştine. Nu mai puţin de
90% dintre aceşti entuziaşti nici n-au apucat să zărească Ţara
Sfântă. Nu aveau bani. Au fost obligaţi să cerşească ori să fure
ca să rămână în viaţă. Au devenit un pericol pentru siguranţa
drumurilor şi au fost omorâţi de ţăranii furioşi.
Prima Cruciadă, o adunătură pestriţă de creştini sinceri,
faliţi insolvabili, nobili lefteri şi răufăcători fugiţi de justiţie,
urmând pilda dată de Petru Ermitul, un ins pe jumătate nebun,
şi de Gauthier fără de Avere, şi-au început campania împotriva
necredincioşilor omorându-i pe toţi evreii care le-au ieşit în cale.
Au ajuns până în Ungaria, după care au fost ucişi cu toţii.
Această experienţă a fost o lecţie pentru Biserică. Singur,
entuziasmul nu putea elibera Ţara Sfântă. Organizarea era la
fel de necesară ca bunăvoinţa şi curajul. Un an de zile a fost con-
sacrat instruirii şi echipării unei armate de două sute de mii
de oameni. Au fost puşi sub comanda lui Godefroy de Bouillon,
a lui Robert, duce de Normandia, Robert, conte de Flandra, şi
a altor nobili, toţi pricepuţi în meşteşugul războiului.
Această a Doua Cruciadă şi-a pornit lunga călătorie în anul
1096. La Constantinopol, cavalerii au adus un omagiu împăra-
tului. (Căci, după cum v-am spus, tradiţiile dispar cu greu, iar
184 istoria omenirii

prima cruciadă

un împărat roman, oricât de sărac şi neputincios, era ţinut la

mare cinste.) Apoi au trecut în Asia, i-au omorât pe toţi musul-
manii care le-au căzut în mâini, au luat cu asalt Ierusalimul,
au masacrat populaţia mahomedană şi s-au dus întins la Sfân-
tul Mormânt să aducă laude şi mulţumire cu feţele scăldate în
lacrimi de evlavie şi recunoştinţă. Însă peste puţin timp turcii
au fost întăriţi de sosirea unor trupe noi. Atunci au recucerit
Ierusalimul şi i-au omorât, la rândul lor, pe credincioşii adepţi
ai crucii.
Pe parcursul următoarelor două secole au avut loc alte şapte
cruciade. Treptat, cruciaţii au învăţat tehnica deplasării. Călă-
toria pe uscat era prea obositoare şi prea periculoasă. Preferau
să traverseze Alpii şi să ajungă la Genova sau la Veneţia, unde
se îmbarcau spre Orient. Genovezii şi veneţienii au făcut din
transportul transmediteraneean de călători o afacere foarte
profitabilă. Cereau tarife exorbitante, iar atunci când cruciaţii
(şi majoritatea nu prea aveau bani) nu puteau plăti preţul,
aceşti „speculanţi“ italieni le îngăduiau amabil să „achite
traversarea muncind“. În schimbul unui drum de la Veneţia la
Accra, cruciatul se obliga să lupte pe o perioadă determinată
în serviciul proprietarilor corăbiei. În felul acesta, Veneţia
şi-a extins considerabil teritoriile pe coasta Mării Adriatice şi
lumea cruciaţilor
186 istoria omenirii

în Grecia, unde Atena a devenit

colonie veneţiană, dar şi în insulele
Cipru, Creta şi Rodos.
În orice caz, toate acestea nu au
ajutat prea mult la rezolvarea pro-
blemei Ţării Sfinte. După domoli-
rea entuziasmului iniţial, un scurt
voiaj cruciat a devenit parte din
educaţia liberală a oricărui tânăr
de viţă, iar candidaţii pentru servi-
cruciaţii cuceresc ciul în Palestina nu au lipsit. Însă
ierusalimul zelul de odinioară dispăruse. Cru-
ciaţii, care porniseră la război cu o
ură profundă faţă de mahomedani şi o iubire neţărmurită
pentru populaţia creştină din Imperiul Roman de Răsărit şi
Armenia, şi-au schimbat complet atitudinea. Au ajuns să-i
dispreţuiască pe grecii din Bizanţ, care îi păcăleau şi trădau
adesea cauza crucii, laolaltă cu armenii şi toate celelalte seminţii
levantine, şi au început să preţuiască virtuţile inamicilor, care
s-au dovedit adversari mărinimoşi şi corecţi.
Bineînţeles, aşa ceva nu se cădea mărturisit vreodată pe
faţă. Însă la întoarcerea acasă, cruciatul imita probabil manie-
rele învăţate de la duşmanul păgân, pe lângă care cavalerul
apusean de rând părea un ţărănoi. De asemenea, adusese cu
el câteva lucruri noi de mâncat, ca piersicile şi spanacul, pe
care le-a plantat în grădină şi le-a crescut pentru sine. Renun-
ţase la obiceiul barbar de a purta povara armurii grele, înfă-
ţişându-se în veşminte largi de mătase sau bumbac, care
constituiau portul tradiţional al adepţilor profetului şi fuseseră
utilizate la origine de turci. Aşadar Cruciadele, care începuseră
ca o expediţie punitivă împotriva păgânilor, au devenit efectiv
un curs general de civilizaţie pentru milioane de tineri europeni.
Din punct de vedere politic și militar, Cruciadele au fost un
eşec. Ierusalimul şi alte câteva oraşe au fost cucerite și apoi
pierdute. În Siria, Palestina şi Asia Mică s-au întemeiat o
seamă de mici regate, dar ulterior au fost recucerite de turci,
iar după anul 1244 (când Ierusalimul a devenit în mod limpede
 cruciadele 187

turc) situaţia Ţării Sfinte a redeve-

nit cea dinainte de 1095.
Însă Europa trecuse printr-o
mare schimbare. Celor din Apus le
fusese îngăduit să întrezărească
lumina, strălucirea şi frumuseţea
Răsăritului. Castelele lor mohorâte
nu îi mai mulţumeau. Voiau o exis-
tenţă mai cuprinzătoare. Nici Bise-
rica, nici statul nu le-o puteau oferi.
Au găsit-o în oraşe. mormântul cruciatului
 35
ORAŞUL MEDIEVAL
de ce oamenii din evul mediu spuneau că „la oraş se
respiră liber“

PRIMA PARTE A EVULUI MEDIU FUSESE O EPOCĂ A PIONIERA-

tului şi colonizării. Un neam nou, care până atunci trăise din-
colo de lanţul sălbatic de păduri, munţi şi mlaştini ce apăra
frontiera nord-estică a Imperiului Roman, pătrunsese până în
câmpiile din vestul Europei şi pusese stăpânire pe majoritatea
teritoriului. Erau oameni neobosiţi, aşa cum au fost toţi pionie-
rii de la începutul timpurilor. Le plăcea să fie „în continuă
mişcare“. Tăiau păduri sau îşi tăiau beregata unii altora cu la
fel de multă energie. Puţini dintre ei doreau să trăiască în oraşe.
Ţineau la „libertatea“ lor, le plăcea să simtă aerul proaspăt al
dealurilor umplându-le plămânii când îşi mânau turmele pe
păşunile bătute de vânt. Când vechile locuinţe nu le mai plă-
ceau, o luau din loc în căutarea unor aventuri noi.
Cei mai slabi mureau. Luptătorii robuşti şi femeile cura-
joase care-şi urmaseră bărbaţii în sălbăticie au supravieţuit.
În felul acesta au creat o rasă de oameni puternici. Puţin le
păsa de finețurile vieţii. Erau prea ocupaţi ca să cânte la scripcă
ori să scrie poezie. Nu îndrăgeau prea mult discuţiile. Preotul,
„învăţatul“ satului (înainte de jumătatea secolului al XIII-lea
un mirean care ştia să scrie şi să citească era socotit un „fătă-
lău“), trebuia să rezolve toate chestiunile fără valoare practică
directă. Între timp căpetenia germanică, baronul franc, ducele
normand (sau oricare ar fi fost numele şi titlurile lor) ocupau
părţi din teritoriul care aparţinuse odinioară marelui Imperiu
Roman şi, printre ruinele gloriei apuse, au construit o lume
 oraşul medieval 189

proprie, care îi mulţumea straşnic şi pe care o considerau întru

totul desăvârşită.
Se îngrijeau de treburile castelului şi pământurilor din jur
cât de bine se pricepeau. Respectau poruncile Bisericii pe cât
se putea nădăjdui de la nişte muritori slabi. Erau suficient de
loiali regelui sau împăratului cât să fie în termeni buni cu
suveranul aflat la distanţă, dar pururi periculos. Pe scurt,
încercau să facă bine şi să fie corecţi cu vecinii fără a fi tocmai
incorecţi cu propriile interese.
Lumea în care trăiau nu era ideală. Cei mai mulţi erau şerbi
sau „iobagi“, muncitori pe câmp care aparţineau solului pe care
locuiau, exact ca vacile şi oile cu care împărţeau grajdurile.
Soarta lor nu era nici deosebit de fericită, nici deosebit de nefe-
ricită. Dar ce puteau face? Fără îndoială că bunul Dumnezeu
care cârmuia lumea Evului Mediu le rânduise pe toate în cel
mai bun chip. Dacă El, în înţelepciunea Lui, hotărâse că
trebuiau să existe şi cavaleri, şi şerbi, nu li se cădea credin-
cioşilor fii ai Bisericii să se îndoiască de rânduiala lucrurilor.
Aşadar şerbii nu se plângeau, însă când erau forţaţi peste
măsură mureau pe capete, ca vitele care nu sunt hrănite şi
îngrijite cum trebuie. Abia atunci se făcea ceva la repezeală
pentru a le îmbunătăţi condiţia. Dar dacă progresul lumii ar
fi fost lăsat pe seama şerbilor şi stăpânilor feudali, am trăi şi
acum după moda secolului al XII-lea, spunând „abracadabra“
pentru a scăpa de o durere de dinţi, dispreţuindu-l profund şi
detestându-l pe dentistul care s-ar oferi să ne ajute cu „ştiinţa“
lui care mai mult ca sigur e de origine mahomedană sau păgână
şi, prin urmare, e și malefică şi inutilă.
Când veţi creşte veţi descoperi că multe persoane nu cred
în „progres“ şi vă vor dovedi, invocând faptele teribile ale anu-
mitor contemporani, că „lumea nu se schimbă“. Eu sper totuşi
că voi nu veţi acorda prea multă atenţie unor asemenea vorbe.
Vedeţi voi, strămoşilor noştri le-a luat aproape un milion de
ani ca să înveţe să meargă pe membrele posterioare. Alte secole
au trebuit să treacă până când mârâiturile animalice au evoluat
într-un limbaj inteligibil. Scrisul – arta de a păstra ideile noas-
tre spre folosul generaţiilor următoare, fără de care nu e posibil
190 istoria omenirii

nici un fel de progres – a fost inventat cu doar patru mii de ani

în urmă. Ideea de a transforma forţele naturii în slujitoare
supuse ale omului era cu desăvârşire nouă pe vremea bunicilor
voştri. În consecinţă, mie mi se pare că noi progresăm într-un
ritm fără precedent. Poate am acordat cam prea multă atenţie
confortului fizic în viaţă. Asta se va schimba la vremea cuvenită
şi atunci vom aborda probleme care nu sunt legate de sănătate,
salarii, instalaţii tehnico-sanitare şi maşinării în general.
Vă rog însă să nu fiţi prea sentimentali în legătură cu „zilele
bune de altădată“. Multe persoane care nu văd decât bisericile
frumoase şi marile opere de artă lăsate de Evul Mediu devin
foarte elocvente când compară civilizaţia noastră urâtă, cu
graba şi zgomotul ei, cu mirosurile urâte produse de rateurile
camioanelor, şi oraşele de acum o mie de ani. Însă bisericile
medievale erau înconjurate totdeauna de cocioabe mizerabile
pe lângă care un apartament de bloc pare un palat luxos. E
adevărat că pe nobilul Lancelot şi pe la fel de nobilul Parsifal,
eroul tânăr şi neprihănit care a pornit în căutarea Sfântului
Graal, nu îi necăjea mirosul de benzină. Existau însă alte miro-
suri, de soiul celor din ţarcul vitelor – miasma gunoiului în
putrefacţie azvârlit în stradă, al cocinilor de porci din jurul
palatului episcopal, al oamenilor care-şi moşteniseră hainele
şi căciulile de la bunici şi care nu aflaseră despre binecuvânta-
rea săpunului. Nu vreau să zugrăvesc o imagine prea neplăcută.
Dar când citiţi în cronicile vechi că regele Franţei, privind pe
fereastra palatului, a leşinat din cauza duhorii stârnite de porcii
care râmau pe străzile Parisului, când un manuscris antic dă
câteva detalii despre o epidemie de ciumă sau variolă, atunci
veţi începe să pricepeţi că „progresul“ înseamnă ceva mai mult
decât o lozincă folosită de agenţii de publicitate moderni.
Nu, progresul din ultimele şase secole nu ar fi fost posibil
fără existenţa oraşelor. Din acest motiv acest capitol va fi un pic
mai lung decât multe altele. E prea important pentru a-l reduce
la trei sau patru pagini consacrate evenimentelor pur politice.
Lumea antică a Egiptului, Babilonului şi Asiriei fusese o
lume a oraşelor. Grecia fusese o ţară formată din cetăţi-stat.
Istoria Feniciei a fost istoria a două oraşe numite Sidon şi Tyr.
 oraşul medieval 191

Imperiul Roman a fost „hinterlandul“ unui singur oraş. Scrisul,

arta, ştiinţa, astronomia, arhitectura, literatura, teatrul – lista
e nesfârşită –, toate au fost produse ale oraşului.
Timp de aproape patru mii de ani, stupul de lemn pe care îl
numim oraş a fost atelierul lumii. Apoi au venit marile migraţii.
Imperiul Roman s-a prăbuşit. Oraşele au fost mistuite de foc
şi Europa a redevenit un ţinut acoperit cu păşuni şi sătucuri
de agricultori. În Evul Mediu întunecat, ogoarele civilizaţiei
au rămas pârloagă.
Cruciadele pregătiseră pământul pentru o recoltă nouă.
Venise vremea secerişului, însă roadele au fost culese de târgo-
veţii oraşelor libere.
V-am spus povestea castelelor şi mănăstirilor, cu incintele
lor din piatră masivă – casele cavalerilor şi călugărilor care
păzeau trupul şi sufletul oamenilor. Aţi văzut că unii meseriaşi
(măcelari, brutari şi ocazional câte un fabricant de sfeşnice) se
mutau lângă castel pentru a satisface nevoile stăpânilor şi a
găsi protecţie în caz de pericol. Câteodată seniorul feudal le
îngăduia acestor oameni să-şi înconjoare casele cu o palisadă.
Însă viaţa lor depindea de bunăvoinţa puternicului senior al
castelului. Când acesta trecea, oamenii îngenuncheau în faţa
lui şi îi sărutau mâna.
Apoi au venit Cruciadele şi multe lucruri s-au schimbat.
Migraţiile împinseseră popoarele din nord-est în vest. Crucia-
dele au făcut milioane de persoane să călătorească din vest în
regiunile foarte civilizate din sud-est. Au descoperit că lumea
nu era mărginită de cele patru ziduri ale micii lor aşezări. Au
început să aprecieze hainele mai bune, casele mai confortabile,
felurile de mâncare noi, produsele misteriosului Orient. La
întoarcerea acasă, pretindeau să fie aprovizionaţi cu aceste
articole. Vânzătorul ambulant de mărunţişuri, cu bocceaua în
spate – singurul negustor din Evul Mediu întunecat – a adău-
gat aceste bunuri lângă mărfurile vechi, şi-a cumpărat o cotigă,
a angajat câţiva foşti cruciaţi care îl apărau de valul de crimina-
litate apărut după acest mare război internaţional şi a început
să facă afaceri la o scară mai modernă şi mai mare. Profesia
lui nu era uşoară. De fiecare dată când intra pe domeniile unui
192 istoria omenirii

senior trebuia să plătească taxe de trecere şi impozite. Însă

afacerea era totuşi profitabilă, iar vânzătorul ambulant a conti-
nuat să-și facă tururile.
În scurtă vreme, câţiva negustori energici au descoperit că
bunurile importate până atunci de la mari depărtări puteau fi
produse şi acasă. Şi-au transformat o parte din locuinţă în ate-
liere. Au încetat să mai fie negustori şi au devenit fabricanţi.
Nu îşi vindeau produsele doar seniorului castelului şi abatelui
la mănăstirea lui, ci le exportau şi în oraşele din apropiere.
Seniorul şi abatele îl plăteau cu produse din fermele lor, ouă,
vin, miere, care pe atunci era folosită ca zahăr. Însă cetăţenii
oraşelor îndepărtate erau obligaţi să plătească cu bani peşin,
astfel încât producătorii şi negustorii au început să deţină mici
monede de aur, care și-au schimbat complet statutul în socie-
tatea Evului Mediu timpuriu.
Vouă vă vine greu să vă închipuiţi o lume fără bani. Într-un
oraş modern nimeni nu are cum să trăiască fără bani. Cât e ziua
de mare aveţi la voi un portofel plin cu mici discuri metalice
pentru a vă „acoperi cheltuielile“. Vă trebuie 5 cenţi pentru
tramvai, un dolar pentru o cină, trei cenţi pentru un ziar de
seară. Însă multe persoane din Evul Mediu timpuriu n-au văzut
o monedă bătută de când s-au născut şi până în ziua morţii.
Aurul şi argintul Greciei şi Romei zăceau îngropate sub rui-
nele oraşelor. Lumea migraţiilor care a succedat imperiului
era o lume agricolă. Fiecare ţăran creştea câte cereale, oi şi vaci
avea nevoie.
Cavalerul medieval era un boier de ţară şi arareori era ne-
voit să plătească materialele cu bani. Proprietăţile lui produ-
ceau tot ce mâncau, beau sau purtau el şi familia lui. Cărămizile
pentru casa lui se fabricau pe malurile celui mai apropiat râu.
Grinzile conacului se tăiau din pădurea domeniului baronial.
Cele câteva produse care trebuiau aduse de peste hotare erau
plătite în bunuri: miere, ouă, lemne de foc.
Dar cruciadele au perturbat drastic rutina vechii vieţi
agricole. Să presupunem că ducele de Hildesheim mergea în
Ţara Sfântă. Trebuia să călătorească mii de kilometri şi să-şi
plătească drumul şi hanurile. Acasă putea plăti cu produsele
 oraşul medieval 193

castelul şi oraşul

fermei. Dar nu putea duce cu el sute de ouă şi o căruţă cu jam-

bon pentru a sătura lăcomia agentului maritim din Veneţia
sau a hangiului din Pasul Brenner. Aceşti domni insistau să
primească bani gheaţă. În consecinţă, Luminăţia Sa era obligat
să ia în călătorie o cantitate de aur. Unde putea găsi acest
aur? Îl putea împrumuta de la lombarzi, descendenţii longo-
barzilor de odinioară, care deveniseră cămătari profesionişti
aşezaţi în spatele biroului de schimb (numit de obicei „banco“
sau bancă) şi care îi dădeau bucuroşi Excelenţei Sale câteva
monede de aur în schimbul unei ipoteci pe proprietăţile lui, pen-
tru a fi rambursaţi în cazul în care Luminăţia Sa ar fi murit
în mâinile turcilor.
Era o învoială periculoasă pentru debitor. În cele din urmă
lombarzii intrau fără excepţie în stăpânirea proprietăţilor, iar
cavalerul ajungea falit şi se angaja ca soldat în serviciul unui
vecin mai puternic şi mai precaut.
194 istoria omenirii

Excelenţa Sa s-ar mai fi putut duce şi în acea parte a ora-

şului unde erau obligaţi să trăiască evreii. Acolo putea împru-
muta bani cu o dobândă de 50 sau 60%. Şi asta era o afacere
dezavantajoasă. Însă avea cale de ieşire? Se zicea că unele
persoane din târguşorul care înconjura castelul aveau bani. Îl
cunoşteau de o viaţă pe tânărul lord. Tatăl lui şi părinţii lor
fuseseră prieteni buni. Nu aveau să ridice pretenţii absurde.
Foarte bine. Secretarul Excelenţei Sale, un călugăr care ştia să
scrie şi să ţină socotelile, trimitea un bilet celor mai cunoscuţi
negustori cerând un mic împrumut. Târgoveţii se întruneau în
atelierul giuvaergiului, care făcea potire pentru bisericile înve-
cinate, şi discutau cererea. Nu puteau refuza categoric. Nu avea
rost să ceară o „dobândă“. În primul rând, a lua dobândă era
împotriva principiilor religioase ale majorităţii, iar în al doilea
rând ar fi fost plătită doar în produse agricole, iar oamenii aceş-
tia aveau produse agricole cu vârf şi-ndesat.
„Dar“, sugera croitorul care îşi petrecea zilele stând în tăcere
la masa lui şi era un soi de filozof, „să presupunem că cerem o
favoare în schimbul banilor. Tuturor ne place pescuitul. Dar
Luminăţia Sa nu ne lasă să pescuim în pârâul lui. Să zicem
că-i împrumutăm o sută de ducaţi şi că el ne dă în schimb o garan-
ţie scrisă că ne va permite să pescuim tot ce vrem în râurile
lui. Atunci el primește suta de care are nevoie, dar noi primim
peştele şi toată lumea iese în câştig“.
În ziua când Luminăţia Sa accepta această propunere (părea
o cale foarte uşoară de a obţine o sută de monede de aur), semna
condamnarea la moarte a propriei puteri. Secretarul său aşter-
nea înţelegerea în scris. Luminăţia Sa îşi punea pecetea pe ea
(fiindcă nu ştia să-şi iscălească numele) şi pornea spre Răsărit.
Peste doi ani se întorcea fără o leţcaie. Târgoveţii pescuiau în
iazul castelului. Priveliştea şirului tăcut de pescari îl agasa pe
Luminăţia Sa. Le-a poruncit comişilor să meargă şi să alunge
adunătura. Oamenii au plecat, însă în aceeaşi seară o delegaţie
de negustori a făcut o vizită la castel. Au fost foarte politicoşi.
L-au felicitat pe Luminăţia Sa fiindcă se întorsese teafăr şi
nevătămat. Le părea rău că pe Luminăţia Sa îl necăjiseră pesca-
rii, dar, cum poate Luminăţia Sa îşi amintea, el însuşi le dăduse
 oraşul medieval 195

permisiunea să facă asta, iar croitorul a scos hârtia cu privile-

giul, păstrată în siguranţă la giuvaiergiu încă de când stăpânul
plecase în Ţara Sfântă.
Luminăţia Sa s-a supărat rău. Însă avea iarăşi nevoie crân-
cenă de bani. În Italia semnase nişte documente aflate acum
în posesia bine-cunoscutului bancher Salvestro de Medici.
Aceste documente erau „poliţe“ scadente de două luni. Totalul se
ridica la 150 de kilograme aur flamand. În aceste circumstanţe,
nobilul cavaler nu îşi putea arăta furia care îi umplea inima şi
sufletul mândru. A propus, în schimb, un alt împrumut. Negus-
torii s-au retras să discute chestiunea.
Peste trei zile s-au întors şi au spus „da“. Erau bucuroşi să-şi
poată ajuta stăpânul confruntat cu greutăţi, însă în schimbul
a 150 kilograme de aur, ar putea să le dea o altă promisiune
scrisă (alt privilegiu) prin care ei, locuitorii oraşului, să-şi poată
înfiinţa un consiliu ales de toţi negustorii şi cetăţenii liberi din
oraş, un consiliu care să administreze treburile civice fără nici
un amestec din partea castelului?
Luminăţia Sa era furios la culme. Dar, pe de altă parte, avea
nevoie de bani. A spus da şi a semnat privilegiul. Peste o săptă-
mână s-a căit. Şi-a chemat soldaţii şi s-a dus la casa giuvaier-
giului cerându-i documentele pe care abilii săi supuşi i le
smulseseră sub presiunea circumstanţelor. Le-a luat şi le-a
ars. Târgoveţii au privit fără să sufle o vorbă. Însă când Lumi-
năţia Sa a avut iarăşi nevoie de bani
pentru zestrea fiicei sale, nu a reuşit
să primească un sfanț. După întâm-
plarea petrecută la giuvaiergiu acasă,
creditul său nu mai era considerat de
încredere. A fost nevoit să se umilească
şi să ofere unele compensaţii. Înainte
ca prima rată din suma stabilită să
ajungă la Luminăţia Sa, târgoveţii se
aflau iarăşi în posesia vechilor privile-
gii, plus unul nou-nouţ care le permi-
tea să construiască o „primărie“ şi un turla
oraşul medieval
 oraşul medieval 197

turn impunător unde privilegiile puteau fi păzite de foc şi tâl-

hării, ceea ce însemna, de fapt, că erau păzite de viitoarele acte
de violenţă din partea seniorului şi a tovarăşilor săi înarmaţi.
În linii foarte generale, asta s-a întâmplat în secolele de
după Cruciade. Transferul treptat al puterii de la castel la oraş
a fost un proces lent. Au existat conflicte. Câţiva croitori şi giu-
vaiergii au fost ucişi şi câteva castele au ars din temelii. Însă
astfel de evenimente nu au constituit norma. Aproape impercep-
tibil, oraşele au devenit mai bogate, iar seniorii feudali – mai
săraci. Pentru a se întreţine, seniorii erau nevoiţi să extindă
în permanenţă privilegiile libertăţii civice în schimbul banilor
peşin. Oraşele s-au mărit. Au oferit refugiu şerbilor fugari care
îşi câştigau libertatea dacă trăiau un anumit număr de ani în
spatele zidurilor citadine. Au devenit căminul elementelor mai
energice din regiunile rurale din jur. Se mândreau cu impor-
tanţa lor recent dobândită şi şi-au exprimat puterea prin
bisericile şi clădirile publice înălţate în jurul vechii pieţe unde
cu secole înainte se făcea troc cu ouă, oi, miere şi sare. Orăşenii
doreau pentru copiii lor o şansă mai bună în viaţă decât avuse-
seră ei. Au angajat călugări să vină în oraş ca învăţători. Când
auzeau de cineva care picta imagini pe planşete de lemn, îi ofe-
reau o pensie dacă venea să decoreze pereţii capelelor şi primă-
riei cu scene din Sfintele Scripturi.
Între timp, Luminăţia Sa vedea din sălile mohorâte şi frigu-
roase ale castelului său înflorirea acestei splendori şi regreta
ziua când semnase pentru prima
oară renunțarea la doar unul
dintre drepturile şi prerogativele
lui suverane. Însă era neputin-
cios. Târgoveţii, cu lăzile lor bur-
duşite de bani, îi râdeau în nas.
Erau oameni liberi, pe deplin pre-
gătiţi să păstreze ceea ce dobân-
diseră prin sudoarea frunţii şi
după o încleştare care durase mai
bine de zece generaţii.
praful de puşcă
 36
AUTOGUVERNAREA MEDIEVALĂ
populaţia oraşelor şi-a afirmat dreptul de a se face
auzită în consiliile regale ale ţării

CÂTĂ VREME POPULAŢIILE FUSESERĂ „NOMADE“, ADICĂ TRI-

buri de păstori ce rătăceau dintr-un loc în altul, toţi oamenii
fuseseră egali şi responsabili pentru bunăstarea şi siguranţa
întregii comunităţi.
Însă după ce s-au sedentarizat, unii s-au îmbogăţit pe când
alţii au sărăcit, iar guvernarea a ajuns pe mâinile celor care nu
erau obligaţi să muncească pentru a-şi câştiga traiul şi, prin
urmare, se puteau dedica politicii.
V-am spus în ce fel s-a întâmplat asta în Egipt, Mesopotamia,
Grecia şi Roma. S-a petrecut şi în rândul populaţiilor germanice
din vestul Europei îndată după restaurarea ordinii. Lumea
europeană occidentală era condusă în primul rând de un împă-
rat ales de şapte sau opt dintre cei mai importanţi regi din
vastul Imperiu Roman de Naţiune Germană. Împăratul deţinea
foarte multă putere imaginară şi foarte puţină putere concretă.
Era cârmuită apoi de un număr de regi aşezaţi pe tronuri insta-
bile. Guvernarea de zi cu zi se găsea în mâinile a mii de prinţi-
şori feudali. Supuşii lor erau ţărani sau şerbi. Oraşele erau
foarte puţine. De-abia dacă exista o clasă de mijloc. Însă pe
parcursul secolului al XIII-lea (după o absenţă de aproape o
mie de ani) clasa de mijloc – clasa comercianţilor – a apărut
iarăşi pe scena istorică, iar ascensiunea ei la putere, după cum
am văzut în capitolul anterior, însemnase o descreştere a
influenţei castelanilor.
Până la momentul respectiv, în administrarea domeniilor
sale regele ţinuse cont numai de dorinţele nobililor şi episcopilor.
răspândirea ideii de suveranitate populară
200 istoria omenirii

Însă noua lume a schimburilor şi comerţului evoluată din

Cruciade l-a obligat să recunoască şi clasa de mijloc, căci altfel
ar fi suferit o golire crescândă a vistieriei. Majestăţile lor
(dacă ar fi urmat îndemnul dorinţelor ascunse) s-ar fi consultat
cu bunii târgoveţi din oraşe pe cât s-ar fi sfătuit şi cu vacile sau
porcii. Însă nu aveau de ales. Au înghiţit hapul fiindcă era
poleit cu aur, însă nu fără sforţare.
În Anglia, în timpul absenţei lui Richard Inimă de Leu (care
plecase spre Ţara Sfântă, dar şi-a petrecut cea mai mare parte
a călătoriei cruciate într-o închisoare austriacă), guvernarea
ţării fusese încredinţată lui Ioan, un frate al lui Richard inferior
în arta războiului, dar la fel de nepriceput ca administrator.
Ioan îşi începuse cariera de regent pierzând Normandia şi
majoritatea posesiunilor franceze. Apoi reuşise să intre în con-
flict cu papa Inocenţiu III, faimosul adversar al casei Hohen-
staufen. Papa îl excomunicase pe Ioan (la fel cum Grigore VII
îl excomunicase pe împăratul Henric IV cu două secole înainte).
În anul 1213 Ioan fusese obligat să încheie o pace înjositoare,
aşa cum trebuise să facă şi Henric IV în anul 1077.
Fără a se lăsa descurajat de insuccesul lui, Ioan a continuat
să abuzeze de puterea regală până când vasalii nemulţumiţi
l-au luat prizonier pe conducătorul uns de Dumnezeu şi l-au
silit să promită că se va potoli şi nu va mai nesocoti niciodată
drepturile străvechi ale supuşilor. Toate acestea s-au petrecut
la 15 iunie 1215 pe o insuliţă de pe fluviul Tamisa, lângă satul
Runnymede. Documentul semnat de Ioan se numea Marea
Cartă – Magna Carta. Conţinea foarte puţine noutăţi. Reafirma
pe scurt şi în propoziţii directe vechile îndatoriri ale regelui şi
enumera privilegiile vasalilor săi. Acorda puţină atenţie (dacă
acorda vreuna) vastei majorităţi a populaţiei, adică ţăranilor,
însă oferea anumite garanţii clasei negustoreşti în ascensiune.
A fost o cartă de mare însemnătate deoarece definea puterile
regelui cu mai multă exactitate decât orice document anterior.
Rămânea totuşi un document pur medieval. Nu se referea la
oamenii de rând decât dacă aceştia erau proprietatea vasalului,
care trebuia ferită de tirania regală la fel cum pădurile şi vacile
baronilor erau ocrotite de vreun exces de zel din partea pădura-
rilor regali.
 autoguvernarea medievală 201

Peste câţiva ani începem totuşi să auzim o voce foarte dife-

rită în consiliile Majestăţii Sale.
Ioan, care era rău atât din naştere, cât şi din fire, făgăduise
solemn să se supună Marii Carte, dar apoi îi încălcase una câte
una numeroasele prevederi. Din fericire, a murit repede şi a fost
urmat de fiul său, Henric III, care a fost obligat să recunoască
din nou carta. Între timp, unchiul Richard, cruciatul, costase
ţara o grămadă de bani şi regele a fost nevoit să ceară câteva
împrumuturi ca să-şi poată achita obligaţiile faţă de cămătarii
evrei. Marii proprietari de pământ şi episcopii, care îndeplineau
funcţia de consilieri ai regelui, nu îi puteau furniza aurul şi
argintul necesare. Regele a poruncit chemarea câtorva reprezen-
tanţi orăşeneşti pentru a lua parte la şedinţele Marelui Consiliu.
Aceştia au apărut pentru prima oară în 1265. Se presupunea
că ar fi trebuit să acţioneze doar ca experţi financiari, oferind
consiliere exclusiv în chestiunea fiscalităţii, fără a participa la
discuţia generală despre problemele statului.
Treptat însă aceşti reprezentanţi ai „comunelor“ au început
să fie consultaţi în mai multe chestiuni, iar adunarea nobililor,
episcopilor şi delegaţilor oraşelor a evoluat într-un adevărat

patria libertăţii elveţiene

202 istoria omenirii

parlament, un loc où l’on parlait – care înseamnă „unde se

vorbea“ –, înainte de a lua decizii în treburile de stat.
Însă instituţia unui astfel de comitet consultativ general
înzestrat cu anumite puteri executive nu a fost o invenţie engle-
zească, aşa cum pare să fie opinia generală, iar guvernarea de
către „un rege împreună cu parlamentul său“ nu se limita în
nici un caz la Insulele Britanice. O veţi găsi pretutindeni în
Europa. În unele ţări, precum Franţa, creşterea rapidă a puterii
regale după Evul Mediu a redus la zero influenţa „parlamen-
tului“. În anul 1302, reprezentanţii oraşelor au fost admişi în
întrunirea parlamentului francez, însă au trecut cinci secole
înainte ca acest „parlament“ să fie suficient de robust pentru
a afirma drepturile clasei mijlocii, numită A Treia Stare, şi a
diminua puterea regelui. Apoi a recuperat timpul pierdut şi în
timpul Revoluţiei Franceze a abolit monarhia, clerul şi nobilii
şi i-a făcut pe reprezentanţii oamenilor de rând conducătorii
ţării. În Spania, „Cortes“ (consiliul regelui) fusese deschis oame-
nilor din popor încă din prima jumătate a secolului al XII-lea.
În Imperiul German, mai multe oraşe importante obţinuseră
rangul de „oraşe imperiale“ ai căror reprezentanţi trebuiau
ascultaţi în Dieta imperială.

abjurarea lui filip ii

 autoguvernarea medievală 203

În Suedia, reprezentanţii poporului au participat la şedin-

ţele Riksdag la prima întrunire a acestuia în anul 1359. În
Danemarca, vechea adunare naţională, Daneholf, a fost reîn-
fiinţată în 1314 şi, chiar dacă nobilii au recâştigat deseori
controlul asupra ţării în dezavantajul regelui şi al poporului,
reprezentanţii oraşelor nu au fost niciodată privaţi complet de
puterea lor.
În regiunea scandinavă, istoria guvernării reprezentative e
deosebit de interesantă. În Islanda, „Althing“, adunarea tuturor
proprietarilor de pământ liberi, care administra treburile insulei,
a început să se întrunească cu regularitate în secolul al IX-lea
şi şi-a continuat activitatea pentru mai bine de o mie de ani.
În Elveţia, cetăţenii liberi din diverse cantoane şi-au apărat
cu mult succes adunările împotriva mai multor vecini feudali.
În sfârşit, în Ţările de Jos, adică în Olanda, reprezentanţi
ai Stării a Treia participau la consiliile ducatelor şi comitatelor
încă din secolul al XIII-lea.
În secolul al XVI-lea, câteva dintre aceste provincii mici
s-au răzvrătit împotriva regelui, l-au renegat pe Majestatea
Sa într-o întrunire solemnă a „Stărilor Generale“, au îndepărtat
clerul de la dezbateri, au suprimat puterea nobililor şi şi-au
asumat autoritatea executivă deplină asupra nou înființatei
republici a celor Şapte Provincii Unite ale Ţărilor de Jos. Timp
de două secole reprezentanţii consiliilor orăşeneşti au guvernat
ţara fără un rege, fără episcopi şi fără nobili. Oraşul devenise
suveran, iar cetăţenii deveniseră conducătorii ţării.
 37
LUMEA MEDIEVALĂ
ce credeau oamenii din evul mediu despre lumea în
care trăiau

DATELE SUNT O INVENŢIE DE MARE FOLOS. NU NE PUTEM

descurca fără ele, însă dacă nu suntem foarte atenţi ne vor juca
feste. Au capacitatea de a face istoria prea exactă. De exemplu,
când vorbesc despre punctul de vedere al unui om medieval,
nu vreau să spun că în ziua de 31 decembrie a anului 476 toate
popoarele Europei au zis brusc: „Ei, acum Imperiul Roman
s-a terminat şi trăim în Evul Mediu. Ce interesant!“
La curtea francă a lui Carol cel Mare aţi fi putut întâlni
bărbaţi care erau romani din perspectiva obiceiurilor, manie-
relor şi viziunii asupra vieţii. Pe de altă parte, când veţi creşte
veţi descoperi că pe lume există persoane care nu au depăşit
stadiul omului cavernelor. Toate perioadele şi toate epocile se
suprapun, iar ideile generaţiilor succesive joacă leapşa unele
cu altele. Este posibil totuşi să studiem gândirea unui număr
bun de reprezentanţi ai Evului Mediu şi să vă dau o idee despre
atitudinea omului de rând faţă de viaţă şi puzderia de probleme
grele ale existenţei.
Înainte de toate, ţineţi minte că oamenii din Evul Mediu nu
se percepeau deloc drept cetăţeni născuţi liberi, cu putinţa de
a pleca şi veni după pofta inimii sau de a-şi modela soarta în
funcţie de capacitatea, energia sau norocul fiecăruia. Dimpo-
trivă, cu toţii se considerau parte a schemei generale a lucruri-
lor, care includea împăraţi şi şerbi, papi şi eretici, eroi şi fanfaroni,
bogaţi, săraci, cerşetori şi hoţi. Acceptau această orânduire
divină şi nu puneau întrebări. Bineînţeles, prin aceasta se deose-
beau fundamental de oamenii moderni, care nu acceptă nimic
lumea medievală
206 istoria omenirii

şi încearcă mereu să-şi îmbunătăţească propria situaţie finan-

ciară şi politică.
Pentru bărbatul şi femeia din secolul al XIII-lea, lumea
cealaltă – un Paradis al desfătărilor minunate şi un Iad de
pucioasă şi suferinţă – însemna mai mult decât nişte cuvinte
goale sau nişte fraze teologice vagi. Era un fapt concret, iar
târgoveţii şi cavalerii medievali petreceau mare parte din timp
pregătindu-se pentru ea. Noi, oamenii moderni, ne gândim la
o moarte nobilă după o viaţă trăită bine cu liniştea senină a
grecilor şi romanilor antici. După şaizeci de ani de muncă şi
strădanii adormim cu sentimentul că toate vor merge bine.
Însă în Evul Mediu, Regina Groazei, cu tigva rânjind şi cio-
lanele zornăitoare, era tovarăşul statornic al omului. Îşi trezea
victimele în sunetele înfiorătoare ale scripcii sale hodorogite –
stătea cu ele la masă –, le zâmbea dindărătul copacilor şi
tufişurilor atunci când scoteau o fată la plimbare. Dacă în loc
să ascultaţi basme de Andersen şi Grimm în copilărie n-aţi fi
auzit nimic altceva decât poveşti care-ţi fac părul măciucă
despre cimitire, sicrie şi boli de temut, şi voi v-aţi fi trăit zilele
cu groaza ceasului de pe urmă şi a înspăimântătoarei Zile a
Judecăţii. Exact asta li se întâmpla copiilor din Evul Mediu.
Se mişcau într-o lume a demonilor, stafiilor, unde îngerii apă-
reau doar din când în când. Câteodată teama de viitor le umplea
sufletele de smerenie şi evlavie, însă adesea îi influenţa în direc-
ţia opusă, făcându-i nemiloşi şi emotivi. Mai întâi omorau toate
femeile şi toţi copiii dintr-un oraş cucerit şi apoi se îndreptau
cucernic spre un loc sfânt unde, cu mâinile mânjite de sângele
victimelor nevinovate, se rugau Cerului îndurător să îi ierte de
păcate. Ba nu se opreau la rugăciune, ci vărsau lacrimi amare
şi se mărturiseau cei mai netrebnici dintre păcătoşi. Dar în
ziua următoare măcelăreau iarăşi o tabără de inamici sarazini
fără o scânteiere de milă în inimă.
Desigur, cruciaţii erau cavaleri şi respectau un cod de con-
duită oarecum diferit de cel al omului de rând. Însă în aceste
aspecte omul obişnuit era la fel ca stăpânul său. Se asemăna
şi el cu un cal sfios, speriat cu uşurinţă de o umbră sau un petic
de hârtie, capabil să slujească excelent şi cu loialitate, dar
 lumea medievală 207

predispus să fugă şi să provoace pagube colosale dacă imagi-

naţia lui febrilă vedea o stafie.
În orice caz, când îi judecăm pe aceşti oameni de treabă e
înţelept să ne amintim neajunsurile îngrozitoare ale vieții pe
care o duceau. Erau, de fapt, nişte barbari care pozau în oameni
civilizaţi. Carol cel Mare sau Otto cel Mare se numeau „împăraţi
romani“, dar erau nişte primitivi care trăiau în mijlocul unor
vestigii splendide fără a avea parte de beneficiile civilizaţiei
nimicite de părinţii şi bunicii lor. Nu ştiau nimic. Nu cunoşteau
aproape nici unul dintre lucrurile pe care le ştie azi un copil
de doisprezece ani. Pentru toate informaţiile erau obligaţi să
meargă la o singură carte. Şi aceasta era Biblia. Însă fragmen-
tele din Biblie care au influenţat în bine istoria neamului ome-
nesc sunt acele capitole din Noul Testament care ne învaţă
marile lecţii morale ale iubirii, milosteniei şi iertării. Ca manual
de astronomie, zoologie, botanică, geometrie şi toate celelalte
ştiinţe, venerabila carte nu e întru totul de încredere. În secolul
al XII-lea, la biblioteca medievală s-a adăugat o a doua carte,
marea enciclopedie a cunoştinţelor utile compilată de Aristotel,
filozoful grec din secolul al IV-lea înainte de Hristos. De ce a
fost biserica creştină dispusă să acorde onoruri atât de înalte
învăţătorului lui Alexandru cel Mare, câtă vreme îi condamna
pe toţi ceilalţi filozofi greci din cauza doctrinelor lor păgâne,
chiar nu ştiu. Însă pe lângă Biblie Aristotel a fost recunoscut
drept singurul învăţător ale cărui opere puteau fi lăsate fără
nici o primejdie în mâinile creştinilor adevăraţi.
Scrierile lui ajunseseră în Europa pe o cale cumva ocolită.
Din Grecia se duseseră la Alexandria. Fuseseră traduse din
greacă în limba arabă de către mahomedanii care cuceriseră
Egiptul în secolul al VII-lea. Urmaseră oştile musulmane în
Spania şi filozofia marelui Stagirit (Aristotel era de baştină
din Stagira, cetate din Macedonia) se preda în universităţile
maure din Cordoba. Mai apoi, textul arab a fost tradus în latină
de studenţii creştini care traversaseră Pirineii pentru a primi
o educaţie liberală, şi în cele din urmă această versiune mult-
umblată a vestitei cărţi a început să fie predată în diverse şcoli
din nord-vestul Europei. Nu era foarte clară, însă asta o făcea
cu atât mai interesantă.
208 istoria omenirii

Cu ajutorul Bibliei şi al lui Aristotel, cei mai străluciţi băr-

baţi din Evul Mediu au purces la explicarea tuturor lucrurilor
dintre cer şi pământ în raport cu voinţa exprimată a lui Dum-
nezeu. Aceşti bărbaţi străluciţi, aşa-numiţii scolastici sau
oameni şcoliţi, erau foarte inteligenţi, însă îşi obţinuseră
informaţiile exclusiv din cărţi, niciodată în urma unei observaţii
efective. Dacă doreau să ţină o prelegere despre sturion sau
omizi, citeau Vechiul şi Noul Testament şi pe Aristotel şi le
spuneau studenţilor tot ce aveau de zis aceste cărţi bune despre
subiectul omizilor şi sturionului. Nu mergeau la cel mai apro-
piat râu ca să pescuiască un sturion. Nu ieşeau din biblioteci
până în curte, să prindă câteva omizi, să privească aceste ani-
male şi să le studieze în mediul lor natural. Nici măcar cărturari
vestiţi ca Albert cel Mare şi Toma de Aquino nu s-au interesat
dacă sturionii din Palestina şi omizile din Macedonia se deose-
beau de sturionii şi omizile din Europa Occidentală.
Arareori, când o persoană excepţional de curioasă ca Roger
Bacon se înfăţişa în sfatul învăţaţilor şi începea să facă experi-
mente cu lupe sau mici telescoape ciudate sau aducea efectiv
sturionul şi omida în sala de clasă, demonstrând că erau foarte
diferite de creaturile descrise de Vechiul Testament şi de Aristo-
tel, învăţaţii clătinau din capetele distinse. Bacon mergea prea
departe. Când a îndrăznit să sugereze că o oră de observaţie
concretă valora mai mult decât zece ani cu Aristotel şi că operele
faimosului grec ar fi putut sta foarte bine şi netraduse, la cât
bine au făcut, scolasticii s-au dus la poliţie şi au zis: „Omul
acesta e un pericol pentru siguranţa statului. Vrea să studiem
greacă pentru a-l citi pe Aristotel în original. De ce să nu ne
mulţumim cu traducerea noastră latino-arabă care a satisfăcut
poporul credincios atâtea sute de ani? De ce e aşa curios să
vadă cum arată peştii şi insectele pe dinăuntru? Probabil e un
vrăjitor hain care încearcă să tulbure cu magia lui neagră
orânduirea lucrurilor.“ Şi atât de bine şi-au susţinut cauza,
încât gardienii păcii, speriaţi, i-au interzis lui Bacon să scrie
vreun cuvinţel timp de peste zece ani. Când şi-a reluat studiile,
învăţase lecţia. Şi-a scris cărţile într-un cifru bizar imposibil
de citit pentru contemporani, un subterfugiu generalizat pe
 lumea medievală 209

măsură ce Biserica a devenit tot mai disperată în încercările

de a-i împiedica pe oameni să pună întrebări ce ar fi dus la
îndoieli şi necredinţă.
Totuşi, Biserica nu a procedat aşa dintr-o dorinţă mişelească
de a-i ţine pe oameni în ignoranţă. Sentimentul care îi îmboldea
pe vânătorii de erezii din acea epocă era efectiv foarte bine
intenționat. Credeau cu tărie – ba mai mult, ştiau – că viaţa
de aici nu e decât pregătirea pentru adevărata noastră exis-
tenţă în lumea viitoare. Aveau convingerea că prea multă
cunoaştere îi face pe oameni să se simtă îngrijoraţi, că le umple
minţile cu opinii periculoase şi duce la îndoială şi, prin urmare,
la pierzanie. Un scolastic medieval care îşi vedea unul dintre
discipoli îndepărtându-se de autoritatea revelată a Bibliei şi a
lui Aristotel, studiind lucruri pe cont propriu, se îngrijora la fel
de tare ca o mamă iubitoare care îşi vede copilul apropiindu-se
de o sobă încinsă. Ştie că îşi va arde degeţelele dacă îl lasă să
atingă soba şi de aceea încearcă să îl oprească, iar la nevoie va
folosi forţa. Însă îşi iubeşte cu adevărat copilul, iar dacă el o va
asculta, va fi cât se poate de bună cu el. La fel şi gardienii
medievali ai sufletelor, deşi erau foarte stricţi în toate chestiu-
nile legate de credinţă, trudeau zi şi noapte pentru a le face
cel mai mare serviciu posibil membrilor turmei lor. Întindeau
o mână de ajutor ori de câte ori puteau, iar societatea epocii
vădește influenţa a mii de bărbaţi buni la suflet şi a mii de
femei pioase care au încercat să facă soarta omului de rând cât
mai suportabilă cu putinţă.
Un şerb era şerb şi poziţia lui nu avea să se schimbe nici-
odată. Însă bunul Dumnezeu al Evului Mediu care îngăduia
ca şerbul să rămână toată viaţa un rob îi dăruise acestei făpturi
smerite un suflet nemuritor şi de aceea drepturile sale trebuiau
ocrotite, ca să poată vieţui şi muri ca un bun creştin. Când şer-
bul ajungea prea bătrân sau prea slab ca să mai poată munci,
seniorul feudal pentru care lucrase avea obligaţia de a-i purta
de grijă. Aşadar şerbul, care ducea o viaţă monotonă şi tristă,
nu era bântuit vreodată de frica zilei de mâine. Se ştia „în sigu-
ranţă“ – ştia că nu putea fi concediat, că va avea mereu un aco-
periş deasupra capului (probabil un acoperiş găurit, dar totuşi
acoperiş) şi că va avea totdeauna ceva de mâncare.
210 istoria omenirii

Acest sentiment de „stabilitate“ şi „siguranţă“ se întâlnea

în toate clasele sociale. În oraşe, negustorii şi meşteşugarii în-
fiinţau ghilde care garantau fiecărui membru un venit constant.
Nu îl încuraja pe cel ambiţios să se descurce mai bine decât
vecinii. Foarte des ghildele îl ocroteau pe „leneş“, care reuşea
„să se strecoare“. Însă au creat claselor muncitoare un senti-
ment colectiv de mulţumire şi siguranţă care nu mai există în
zilele noastre de competiţie generalizată. Cei din Evul Mediu
erau familiarizaţi cu pericolele a ceea ce noi în ziua de astăzi
numim „acaparare“ sau „monopolizare“, când un singur om bogat
pune mâna pe toată cantitatea de cereale, săpun sau hering
marinat şi apoi obligă lumea să cumpere la preţul impus de el.
Autorităţile descurajau deci comerţul en gros şi reglementau
preţurile la care aveau voie negustorii să-şi vândă bunurile.
Evului Mediu îi displăcea competiţia. La ce bun să te iei la
întrecere şi lumea să dea pe-afară de grabă, rivalitate şi liote
de oameni înfigăreţi când Ziua Judecăţii bătea la uşă, zi în care
bogăţiile nu aveau să conteze câtuşi de puţin, iar bunul şerb
avea să intre pe porţile aurite ale Paradisului, în timp ce
cavalerul rău era trimis să ispăşească în cea mai adâncă groapă
a infernului?
Pe scurt, oamenilor din Evul Mediu li se cerea să-şi cedeze
parte din libertatea de gândire şi acţiune ca să se poată bucura
de mai multă siguranţă împotriva sărăciei trupului şi sărăciei
sufletului.
Şi, cu foarte puţine excepţii, nu obiectau. Credeau nestră-
mutat că erau simpli vizitatori pe această planetă – că se aflau
aici pentru a se pregăti în vederea unei vieţi mai măreţe şi mai
importante. Întorceau deliberat spatele unei lumi pline de sufe-
rinţă, răutate şi nedreptate. Trăgeau storurile pentru ca razele
soarelui să nu le distragă atenţia de la capitolul din Apocalipsă
care le vorbea despre lumina cerească ce avea să le lumineze
fericirea o veşnicie întreagă. Încercau să închidă ochii în faţa
majorităţii bucuriilor lumii în care trăiau pentru a se putea
bucura de cele care îi aşteptau în viitorul apropiat. Acceptau
viaţa ca pe un rău necesar şi salutau moartea ca pe zorii unei
zile glorioase.
 lumea medievală 211

Grecii şi romanii nu se sinchisiseră deloc de viitor, ci încer-

caseră să-şi creeze Paradisul chiar aici pe pământ. Izbutiseră
să facă viaţa extrem de plăcută pentru cei care nu erau sclavi.
Dar în Evul Mediu s-a ajuns la cealaltă extremă, când omul
şi-a clădit un Paradis dincolo de cei mai înalţi nori şi a trans-
format această lume într-o vale de lacrimi pentru cei de sus şi
cei de jos, pentru bogaţi şi săraci, pentru inteligenţi şi nătângi.
Venise vremea ca pendulul să se întoarcă în direcţia opusă,
după cum vă voi povesti în următorul capitol.
 38
COMERŢUL MEDIEVAL
cruciadele au transformat din nou mediterana într-un
nucleu comercial activ şi oraşele din peninsula ita-
lică au devenit marele centru de distribuţie pentru
schimburile cu asia şi africa

EXISTĂ TREI MOTIVE SERIOASE PENTRU CARE ORAŞELE ITA-

liene au redobândit cele dintâi o poziţie foarte importantă pe
parcursul Evului Mediu târziu. Peninsula Italică fusese colo-
nizată de Roma la o dată foarte timpurie. Aici existaseră mai
multe drumuri, mai multe oraşe şi mai multe şcoli decât
oriunde altundeva în Europa.
Barbarii incendiaseră în Italia la fel de pătimaş ca peste tot,
însă aici se aflau atât de multe lucruri de distrus, încât au reuşit
să supravieţuiască în număr mai mare. În al doilea rând, în
Italia trăia papa şi, ca şef al unui aparat politic extins, care
deţinea pământ, şerbi, clădiri, păduri, râuri şi avea tribunale
judecătoreşti, acesta primea constant sume mari de bani. Auto-
rităţile pontificale trebuiau plătite în aur şi argint, la fel ca
negustorii şi armatorii din Veneţia şi Genova. Vacile, ouăle, caii
şi toate celelalte produse agricole din nord şi din vest trebuiau
schimbate în bani adevăraţi înainte de a plăti datorii în înde-
părtatul oraş al Romei. Din acest motiv, Italia era singura ţară
unde exista o relativă abundenţă de aur şi argint. În sfârşit,
în timpul Cruciadelor oraşele italiene deveniseră punctul de
îmbarcare pentru cruciaţi, lucru pe care îl speculaseră într-o
măsură aproape incredibilă.
După încheierea Cruciadelor, aceleaşi oraşe italiene şi-au
păstrat rolul de centre de distribuţie pentru acele bunuri orien-
tale de care europenii ajunseseră să depindă în răstimpul
petrecut în Orientul Apropiat.
comerţul medieval
214 istoria omenirii

Dintre aceste oraşe, puţine au fost atât de vestite ca Veneţia.

Veneţia era o republică construită pe un banc de nămol. Aici
se refugiaseră locuitori din interiorul continentului pe parcursul
invaziilor barbare din secolul al IV-lea. Înconjuraţi de mare
din toate părţile, se apucaseră să producă sare. În Evul Mediu
sarea se găsea în cantităţi insuficiente şi costa scump. Veneţia
a deţinut sute de ani monopolul acestui produs alimentar
indispensabil (spun indispensabil deoarece oamenii, la fel ca
oile, se îmbolnăvesc dacă nu obţin o anumită cantitate de sare
din mâncare). Localnicii folosiseră acest monopol pentru a spori
puterea oraşului. Ba uneori cutezaseră chiar să sfideze puterea
papilor. Oraşul se îmbogăţise şi începuse să construiască corăbii
angajate în comerţul cu Orientul. În timpul Cruciadelor vasele
fuseseră utilizate pentru transportarea pasagerilor în Ţara
Sfântă, iar când pasagerii nu îşi puteau plăti biletele în bani,
erau obligaţi să-i ajute pe veneţieni, care şi-au extins neîncetat
coloniile în Marea Egee, Asia Mică şi Egipt.
Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, populaţia crescuse la
200.000, număr care făcea din Veneţia cel mai mare oraş medie-
val. Locuitorii nu jucau nici un rol în guvernare, care constituia
afacerea privată a unui număr mic de familii negustoreşti
bogate. Ele alegeau un Senat şi un doge (sau duce), însă condu-
cătorii efectivi ai oraşului erau membrii faimosului Consiliu al
celor Zece – care se mențineau la putere cu ajutorul unui sistem
extrem de bine organizat de spioni şi asasini profesionişti care
îi supravegheau pe toţi cetăţenii şi îi eliminau în liniște pe cei
potenţial periculoşi pentru siguranţa samavolnicului şi lipsitu-
lui de scrupule Comitet al Siguranţei Publice.
Cealaltă extremă a guvernării, o democraţie cu deprinderi
foarte turbulente, se găsea la Florenţa. Acest oraş controla prin-
cipalul drum din nordul Europei spre Roma şi utilizase banii
rezultaţi din fericita poziţie economică pentru a se angaja în
activităţi manufacturiere. Florentinii au încercat să urmeze
exemplul atenienilor. Nobilii, preoţii şi membrii ghildelor parti-
cipau la discutarea problemelor civice. Faptul a dus la tulburări
civice de proporţii. Locuitorii erau împărţiţi veşnic în partide
politice, iar aceste partide se luptau între ele cu o vehemenţă
 comerţul medieval 215

extremă, îşi exilau adversarii şi le confiscau averile de îndată

ce obţineau victoria în consiliu. După câteva secole de guvernare
de către gloate organizate, inevitabilul s-a produs. O familie
puternică a pus stăpânire pe oraş, administrând Florenţa şi
teritoriile învecinate după modelul „tiranilor“ greci din Antichi-
tate. Familia se numea Medici. Primii Medici fuseseră doctori
(medicus înseamnă „medic“ în latină, de unde şi numele lor),
însă mai târziu deveniseră bancheri. Băncile şi casele lor de
amanet se găseau în toate centrele mai importante de comerţ.
Casele de amanet americane etalează şi în ziua de astăzi cele
trei sfere de aur care făceau parte din stema puternicei case
de Medici, ai căror membri au ajuns domnitorii Florenţei,
şi-au căsătorit fiicele cu regii Franţei şi erau îngropaţi în mor-
minte demne de un cezar roman.
Apoi venea marea rivală a Veneţiei, Genova, unde negustorii
se specializaseră în comerţul cu Tunisia, în Africa, şi cu grâ-
narele de la Marea Neagră. Mai existau peste două sute de alte
oraşe, unele mari, altele mici, fiecare constituind o unitate
comercială perfectă, fiecare luptând cu vecinii şi rivalii cu ura
nepieritoare a vecinilor care îşi fură câştigurile unii altora.
După ce soseau în aceste centre de distribuţie, produsele
din Orient şi Africa trebuiau pregătite pentru călătoria în apus
şi miazănoapte.
Genova îşi transporta bunurile pe apă până la Marsilia, de
unde erau transbordate spre oraşele de pe fluviul Ron care, la
rândul lor, serveau ca pieţe locale în nordul şi vestul Franţei.
Veneţia utiliza ruta terestră spre nordul Europei. Acest drum
antic trecea prin Pasul Brenner, vechea poartă a barbarilor
care invadaseră Italia. După Innsbruck, marfa era transportată
la Basel. De acolo cobora în ambarcaţiuni pe Rin până la Marea
Nordului şi în Anglia, sau era dusă la Augsburg, unde familia
Fugger (ai cărei membri erau atât bancheri, cât şi producători
şi prosperau „răzuind“ monedele cu care îşi plăteau muncitorii)
supraveghea distribuţia în Nürnberg, Leipzig, oraşele de la
Marea Baltică şi Visby (pe Insula Gotland), care se ocupa de
necesităţile nordului Balticii şi întreţinea schimburi directe cu
216 istoria omenirii

marea republică a novgorodului

republica Novgorod, vechi centru comercial al Rusiei, distrus

de Ivan cel Groaznic la jumătatea secolului al XVI-lea.
Şi orăşelele de pe ţărmurile din nord-vestul Europei aveau
o poveste interesantă. Lumea medievală consuma cantităţi
mari de peşte. Existau multe zile de post când oamenilor nu le
era îngăduit să mănânce carne. Pentru cei care locuiau departe
de mare şi râuri, asta însemna un regim pe bază de ouă sau
nimic. Însă pe la începutul secolului al XIII-lea un pescar
olandez a descoperit o metodă de conservare a heringului astfel
încât să poată fi transportat pe distanţe mari. În consecinţă,
pescăriile de hering din Marea Nordului au căpătat o impor-
tanţă semnificativă. Însă la un moment dat pe parcursul
secolului al XIII-lea acest peştişor util s-a mutat (din motivele
lui) din Marea Nordului în Marea Baltică și astfel oraşele de
la această mare internă au început să facă bani. Toată lumea
naviga acum spre Marea Baltică pentru a prinde hering şi,
deoarece acest peşte nu poate fi pescuit decât în câteva luni pe
an (îşi petrece restul timpului în adânc, crescând familii nume-
roase de pui de heringi), corăbiile erau inactive dacă nu îşi
găseau altă ocupaţie. De aceea erau întrebuinţate pentru a
transporta grâu din nordul şi centrul Rusiei în sudul şi vestul
Europei. La întoarcerea din voiaj aduceau mirodenii, mătăsuri,
 comerţul medieval 217

covoare şi carpete orientale din Veneţia şi Genova la Bruges,

Hamburg şi Bremen.
Din aceste origini simple s-a dezvoltat un sistem remarcabil
de schimburi internaţionale care se întindea de la oraşele manu-
facturiere Bruges şi Gent (unde ghildele atotputernice purtau
războaie înverşunate cu regii Franţei şi Angliei şi impuseseră
o tiraniei a muncii care i-a ruinat complet atât pe angajatori,
cât şi pe muncitori) până la republica Novgorodului, în nordul
Rusiei. Novgorodul a fost un oraş măreţ până când ţarul Ivan,
care nu se încredea în nici un negustor, l-a cucerit şi a măcelărit
şaizeci de mii de persoane în mai puţin de o lună, aducându-i
pe supravieţuitori la sapă de lemn.
Ca să se poată apăra de piraţi, impozite excesive şi legislaţia
neconvenabilă, negustorii din nord au întemeiat o ligă protec-
toare numită „Hansa“. Liga Hanseatică, al cărei sediu central
se găsea la Lübeck, era o asociaţie voluntară de peste o sută de
oraşe. Asociaţia întreţinea o flotă proprie care patrula mările,
luptând şi învingându-i pe regii Angliei şi Danemarcei atunci
când îndrăzneau să se amestece în drepturile şi privilegiile puter-
nicilor comercianţi hanseatici.
Mi-aş dori să am mai mult spaţiu pentru a vă spune câteva
dintre minunatele poveşti ale acestei extraordinare activităţi
comerciale ce traversa înălţimile munţilor şi adâncimile mărilor
în mijlocul unor asemenea primejdii încât fiecare călătorie era
o aventură magnifică. Însă ar fi nevoie de câteva volume şi nu
e loc pentru așa ceva aici.
Evul Mediu, după cum am încercat să vă arăt, fusese o
perioadă de progres foarte lent. Cei aflaţi la putere credeau că
„progresul“ era o invenţie deloc de dorit a Celui Rău şi că se
cuvenea descurajată. Şi cum tocmai ei ocupau scaunele celor
tari, era uşor să îşi impună voinţa în faţa şerbilor îndelung
răbdători şi a cavalerilor analfabeţi. Ocazional, câteva suflete
curajoase s-au aventurat în domeniile interzise ale ştiinţei,
însă nu le-a mers bine şi se considerau norocoase dacă scăpau
cu viaţă şi o condamnare de douăzeci de ani închisoare.
În secolele al XII-lea şi al XIII-lea, potopul comerţului inter-
naţional s-a revărsat peste Europa apuseană la fel cum inunda
218 istoria omenirii

corabie hanseatică

Nilul valea Egiptului antic. A lăsat în urmă sedimentul fertil

al belşugului. Belşugul a însemnat timp liber, iar ceasurile de
răgaz le-au oferit bărbaţilor şi femeilor posibilitatea de a cum-
păra manuscrise şi de a se interesa de literatură, artă şi muzică.
Apoi lumea s-a umplut iarăşi de curiozitatea divină care îl
ridicase pe om din rândul celorlalte mamifere, care îi sunt veri
îndepărtaţi, dar care au rămas necuvântătoare, iar oraşele,
despre a căror creştere şi dezvoltare v-am povestit în ultimul
capitol, le-au oferit un adăpost sigur acestor pionieri curajoşi
care cutezau să iasă din sfera foarte îngustă a ordinii existente
a lucrurilor.
S-au pus pe treabă. Au deschis ferestrele chiliilor izolate şi
propice meditației. Un torent de lumină a pătruns în odăile
prăfuite şi le-a dezvăluit păienjenişul care se adunase în lunga
perioadă de semiîntuneric.
 comerţul medieval 219

Apoi au început să facă curăţenie în casă. Pe urmă şi-au

curăţat grădinile.
Apoi au ieşit pe câmp, în afara zidurilor năruite ale oraşelor,
şi au spus: „E o lume bună. Suntem bucuroşi că trăim în ea.“
În clipa aceea Evul Mediu s-a încheiat şi s-a născut o lume
nouă.
 39
RENAŞTEREA
oamenii au îndrăznit iarăşi să fie fericiţi pentru sim-
plul fapt că trăiau. au încercat să salveze vestigiile
civilizaţiilor mai vechi şi mai îmbietoare din roma şi
grecia şi se mândreau atât de mult cu realizările lor,
încât au început să vorbească despre o „renaştere“
a civilizaţiei

RENAŞTEREA NU A FOST O MIŞCARE POLITICĂ SAU RELIGIOASĂ.

A fost o stare de spirit.
Oamenii Renaşterii au continuat să fie fii ascultători ai
mamei Biserici. Se supuneau fără să crâcnească regilor, împă-
raţilor şi ducilor.
Însă concepţia asupra vieţii se schimbase. Au început să
poarte haine diferite, să vorbească o limbă diferită, să ducă
vieţi diferite în case diferite.
Nu îşi mai concentrau orice gând şi strădanie asupra bine-
cuvântatei existenţe care îi aştepta în Cer. Încercau să-şi înte-
meieze Paradisul pe această planetă şi, la drept vorbind, au
reuşit într-o măsură remarcabilă.
V-am avertizat frecvent împotriva pericolului ascuns în
datele istorice. Oamenii le iau prea literal. Se gândesc la Evul
Mediu ca la o perioadă a întunericului şi ignoranţei. Face ceasul
„tic“ şi începe Renaşterea, oraşele şi palatele se inundă cu
lumina strălucitoare a unei curiozităţi intelectuale nesăţioase.
În realitate e cu neputinţă să tragem linii atât de nete. Seco-
lul al XIII-lea a aparţinut Evului Mediu, în mod cât se poate
de vădit. Toţi istoricii sunt de acord în această privință. Însă a
fost doar o perioadă a întunericului şi stagnării? În nici un caz.
Lumea era plină de viață. S-au întemeiat state importante. S-au
dezvoltat centre comerciale mari. Deasupra turnurilor crenelate
ale castelului şi acoperişului primăriei se înălţa turla graţioasă
a catedralei gotice construite de curând. Omenirea era pretutin-
deni în mişcare. Semeţii domni din primărie, care tocmai ce îşi
 renaşterea 221

conştientizaseră forţa (datorată bogăţiilor recent dobândite),

se luptau cu seniorii feudali pentru a obține mai multă putere.
Membrii ghildelor, care tocmai înţelegeau faptul important că
„numerele contează“, se luptau cu semeţii domni din primărie.
Regele şi viclenii lui sfetnici pescuiau în aceste ape tulburi şi
au prins mulţi bibani lucioşi – și bănoși – pe care i-au gătit şi
mâncat sub nasurile consilierilor şi confraţilor din ghilde sur-
prinşi şi dezamăgiţi.
Pentru a înviora decorul în lungile ceasuri de seară, când
străzile prost luminate nu invitau la alte dispute politice şi eco-
nomice, trubadurii şi minesengerii depănau poveşti şi cântau
cântece de dragoste, aventură, eroism şi credinţă faţă de toate
femeile frumoase. Între timp tineretul, nemulțumit de lentoarea
progresului, s-a îngrămădit în universităţi, şi aici avem o în-
treagă poveste.
Evul Mediu avea o atitudine „internaţională“. Pare com-
plicat, dar aşteptaţi să vă explic. Noi, modernii, gândim în
termeni „naţionali“. Suntem americani, englezi, francezi sau
italieni şi vorbim engleză, franceză sau italiană şi mergem la
universităţi engleze, franceze sau italiene, cu excepţia cazului
când vrem să ne specializăm într-o anumită ramură de studiu
care nu se predă decât altundeva: atunci învăţăm o altă limbă
şi mergem la München, Madrid sau Moscova. Însă cei din
secolele al XIII-lea sau al XIV-lea se descriau arareori ca englezi,
francezi sau italieni. Spuneau: „Sunt cetăţean din Sheffield,
Bordeaux sau Genova“. Deoarece toţi aparţineau uneia şi
aceleiaşi Biserici, simţeau o anumită legătură frăţească. Şi
cum orice persoană educată ştia să vorbească latină, aveau o
limbă internaţională care înlătura stupidele bariere lingvistice
apărute în Europa modernă, care creează un dezavantaj enorm
pentru naţiunile mici. De exemplu, să luăm cazul lui Erasmus,
marele propovăduitor al toleranţei şi râsului, care şi-a scris
cărţile în secolul al XVI-lea. Era originar dintr-un sătuc olandez.
Scria în latină şi avea ca public lumea întreagă. Dacă ar trăi
astăzi, ar scrie în olandeză. Nu l-ar putea citi decât cinci sau
şase milioane de oameni. Pentru a fi înţeles de restul Europei
şi în America, editorii lui ar fi obligaţi să-i traducă volumele
222 istoria omenirii

în douăzeci de limbi. Asta ar costa o groază de bani şi foarte

probabil editorii nu şi-ar da osteneala sau nu şi-ar asuma riscul.
Aşa ceva nu se putea întâmpla acum şase sute de ani. Marea
majoritate a populaţiei era încă absolut ignorantă şi nu ştia
nici să scrie, nici să citească. Însă cei care stăpâneau dificila
artă de a mânui o pană de gâscă făceau parte dintr-o republică
internaţională a literelor, care se întindea pe tot continentul
şi nu cunoştea graniţe sau limitări de limbă ori naţionalitate.
Universităţile erau fortăreţele acestei republici. Spre deosebire
de fortificaţiile moderne, ele nu urmăreau linia frontierei. Se
aflau oriunde se întâmpla ca un învăţător şi câţiva studenţi să
se găsească laolaltă. Iată un alt aspect prin care Evul Mediu
şi Renaşterea se deosebeau de vremurile noastre. În prezent,
procesul construirii unei noi universităţi este (aproape inva-
riabil) următorul: un om bogat vrea să facă ceva pentru comu-
nitatea în care trăieşte; sau o anumită sectă religioasă doreşte
să construiască o şcoală pentru a-şi ţine copiii credincioşi sub
o supraveghere cum se cuvine; sau o ţară are nevoie de medici,
avocaţi şi profesori. Universităţile încep cu o sumă mare de
bani depusă într-o bancă. Aceşti bani sunt folosiţi apoi pentru
construirea de clădiri, laboratoare şi internate. În cele din urmă
sunt angajaţi profesori specialişti, se ţin examene de admitere
şi universitatea intră în funcţiune.
Însă în Evul Mediu se proceda altfel. Un înţelept îşi spunea:
„Am descoperit un mare adevăr, trebuie să le împărtăşesc şi
altora cunoştinţele mele.“ Şi înce-
pea să-şi propovăduiască înţelep-
ciunea oriunde şi oricând găsea
câţiva ascultători, ca oratorii mo-
derni la tribunele improvizate.
Dacă era un vorbitor interesant,
mulţimea venea şi rămânea. Dacă
era plicticos, oamenii ridicau din
umeri şi îşi vedeau de drum. În-
cetul cu încetul unii tineri au înce-
put să se adune cu regularitate
laboratorul medieval pentru a asculta cuvintele înţe-
 renaşterea 223

lepte ale unui învăţător de seamă. Aduceau cu ei caiete, o sti-

cluţă cu cerneală şi o pană de gâscă, aşternând în scris ceea ce
li se părea important. Într-o zi a plouat. Învăţătorul şi disci-
polii s-au adăpostit într-un beci gol sau în camera „profesorului“.
Învăţatul stătea pe scaun, iar băieţii pe podea. Aşa a început
universitatea, universitas, care pe parcursul Evului Mediu era
o corporaţie de profesori şi studenţi unde „învăţătorul“ însemna
totul, iar clădirea în care preda conta prea puţin.
Ca exemplu, daţi-mi voie să vă povestesc un fapt petrecut
în secolul al IX-lea. În oraşul Salerno, lângă Napoli, se găseau
câţiva doctori excelenţi. Ei au atras oameni dornici să înveţe
profesia de medic şi pentru aproape o mie de ani (până în 1817)
acolo a funcţionat Universitatea din Salerno, unde se predau
cunoştinţele lui Hipocrate, marele medic elen care şi-a practicat
meşteşugul în Grecia antică în secolul al V-lea înainte de
naşterea lui Hristos.
Apoi a urmat Abélard, un tânăr preot din Bretania care pe
la începutul secolului al XII-lea a început să ţină prelegeri de
teologie şi logică la Paris. Mii de tineri înflăcăraţi s-au îmbulzit
în oraşul francez pentru a-l asculta. Alţi preoţi, care nu erau
de acord cu el, au ieşit în faţă pentru a-şi explica propriul punct
de vedere. În curând Parisul s-a umplut de o mulţime zgo-
motoasă de englezi, germani şi italieni şi de studenţi din Suedia
şi Ungaria, iar în jurul vechii catedrale clădite pe o insuliţă pe
Sena s-a format faimoasa Universitate din Paris.
La Bologna, în Italia, un călugăr pe nume Graţian compilase
un manual pentru cei care trebuiau să cunoască legile Bisericii.
Preoţi tineri şi numeroşi laici au venit apoi din toată Europa
să-l ascute pe Graţian explicându-şi ideile. Pentru a se proteja
de abuzurile proprietarilor care închiriau, de hangii şi doamnele
care ţineau pensiuni în oraş, au format o corporaţie (sau uni-
versitate) şi aşa s-a născut Universitatea din Bologna.
Apoi la Universitatea din Paris s-a iscat o dispută. Nu ştim
ce a provocat-o, dar un grup de profesori supăraţi şi studenţii
lor au traversat Canalul Mânecii şi au întemeiat un cămin
primitor într-un cătun de pe malul Tamisei numit Oxford şi
astfel a luat fiinţă şi celebra Universitate Oxford. În acelaşi
224 istoria omenirii

fel, în anul 1222 s-a petrecut o scindare în Universitatea din

Bologna. Profesorii nemulţumiţi (urmaţi şi ei de studenţi) s-au
mutat la Padova, iar de atunci înainte oraşul lor mândru s-a
fălit cu o universitate proprie. Şi aşa s-au petrecut lucrurile de
la Valladolid în Spania până la Cracovia, în îndepărtata Polonie,
şi de la Poitiers, în Franţa, până la Rostock în Germania.
E foarte adevărat că mare parte din ceea ce predau aceşti
profesori de la începuturi ar suna absurd pentru urechile noastre,
obişnuite să urmărească logaritmi şi teoreme geometrice. Ideea
pe care vreau să o subliniez este totuşi următoarea – Evul
Mediu, şi îndeosebi secolul al XIII-lea, nu a fost o epocă în care
lumea a rămas complet nemişcată. În rândul generaţiilor mai
tinere existau viaţă, entuziasm şi o dorinţă nepotolită, chiar
dacă sfioasă, de a pune întrebări. Şi din acest clocot a evoluat
Renaşterea.
Însă chiar înainte de coborârea
cortinei peste ultimul act al lumii
medievale, scena a fost traversată
de o figură solitară despre care se
cuvine să ştiţi mai mult decât
numele. Acest bărbat se numea
Dante. Era fiul unui avocat floren-
tin din familia Alighieri şi a văzut
lumina zilei în anul 1265. A cres-
cut în oraşul strămoşilor săi în
timp ce Giotto picta istorii din
viaţa Sfântului Francisc de Assisi
renaşterea
în biserica Sfânta Cruce, însă de
multe ori când mergea la şcoală
ochii lui speriaţi vedeau bălţile de sânge care stăteau mărturie
a unui război nemilos şi interminabil între ghelfi şi ghibelini,
susţinătorii papei şi partizanii împăraţilor.
Când a crescut a devenit ghelf, fiindcă tatăl lui fusese ghelf,
exact aşa cum un băiat american va fi democrat sau republican
din simplul motiv că tatăl lui a fost democrat sau republican.
După câţiva ani, însă, Dante a înţeles că, dacă nu se unea sub
un singur conducător, Italia risca să cadă victimă a invidiilor
neînfrânate nutrite de miriada de orăşele. Aşa a devenit ghibelin.
 renaşterea 225

A căutat ajutor dincolo de Alpi. Spera că pe tron va urca

un împărat puternic care va restabili unitatea şi ordinea. Dar
vai, speranţa i-a fost deşartă! Ghibelinii au fost alungaţi din
Florenţa în anul 1302. De atunci şi până în 1321, când a murit
printre ruinele lugubre din Ravenna, Dante a fost un hoinar
fără casă, mâncând pâinea milei la masa protectorilor bogaţi
ale căror nume ar fi căzut în cea mai adâncă uitare fără acest
unic merit: s-au arătat cumsecade faţă de un poet sărac. În
timpul numeroşilor ani de exil, Dante s-a simţit obligat să se
justifice pe sine şi acţiunile întreprinse pe vremea când era lider
politic în oraşul natal şi când îşi petrecea zilele plimbându-se
pe malurile râului Arno ca să o poată întrezări pe încântătoarea
Beatrice Portinari, care murise căsătorită cu alt bărbat cu vreo
zece ani înainte ca nenorocirea să-i lovească pe ghibelini.
Ambiţiile sale legate de carieră eşua-
seră. Îşi slujise cu credinţă oraşul de
baştină şi fusese acuzat înaintea unui
tribunal corupt de furt din fonduri pu-
blice, fiind condamnat la arderea pe rug
dacă îndrăznea să se întoarcă pe teri-
toriul oraşului Florenţa. Ca să-şi arate
nevinovăţia în faţa propriei conştiinţe
şi a contemporanilor, Dante a creat o
lume imaginară, a descris foarte amă-
nunţit împrejurările care duseseră la
înfrângerea sa şi a zugrăvit starea deplo-
rabilă de lăcomie, pofte nestăpânite şi
ură care transformaseră frumoasa şi dante
iubita lui Italie într-un câmp de luptă
pentru mercenarii nemiloşi ai unor tirani răi şi egoişti.
El ne spune că în anul 1300, în joia dinaintea Paştelui, s-a
rătăcit într-o pădure deasă şi cum un leopard, un leu şi un lup
i-au tăiat calea. Se credea pierdut când o siluetă albă şi-a făcut
apariţia printre copaci. Era Vergiliu, poetul şi filozoful roman,
trimis în misiune de Sfânta Fecioară şi de Beatrice, care veghea
din înaltul Cerului soarta adevăratului ei iubit. Apoi Vergiliu
îl călăuzeşte pe Dante prin Purgatoriu şi Infern. Cărarea
226 istoria omenirii

coboară tot mai mult, până în groapa cea mai adâncă, unde
Lucifer însuşi stă împietrit în gheaţa veşnică, înconjurat de cei
mai mari păcătoşi, trădători şi mincinoşi şi de cei care şi-au
cucerit faima şi succesul prin minciuni şi înşelătorii. Însă
înainte ca cei doi călători să ajungă în acest loc îngrozitor, Dante
îi întâlneşte pe toţi cei care au jucat, într-un fel sau altul, un
rol în istoria oraşului său iubit. Împăraţi şi papi, cavaleri
dichisiţi şi cămătari care se tânguiesc, osândiţi la pedeapsa
veşnică sau aşteptând ziua izbăvirii, când vor pleca din Purga-
toriu şi vor intra în Cer.
E o poveste curioasă. E un manual despre toate faptele,
sentimentele, temerile şi rugăciunile oamenilor din secolul
al XIII-lea. Printre toate se mişcă figura singuraticului exilat
florentin, urmat pretutindeni de umbra propriei disperări.
Dar iată! Când porţile morţii s-au închis în spatele tristului
poet al Evului Mediu, uşa vieţii s-a deschis larg în faţa copilului
care avea să devină primul bărbat al Renaşterii. Acesta era
Francesco Petrarca, fiul unui notar public din orăşelul Arezzo.
Tatăl lui Francesco aparţinuse aceluiaşi partid politic ca
Dante. Fusese exilat şi el şi de aceea Petrarca s-a născut departe
de Florenţa. La vârsta de cincisprezece ani a fost trimis la
Montpellier, în Franţa, ca să devină avocat, ca tatăl său. Însă
băiatul nu voia să fie jurist. Ura dreptul. Voia să fie cărturar
şi poet – şi fiindcă dorea să fie cărturar şi poet mai presus de
orice, asta a devenit, aşa cum izbutesc oamenii cu voinţă
puternică. A făcut călătorii lungi, copiind manuscrise în Flandra
şi în mănăstirile de pe Rin, apoi în Paris, Liège şi în cele din
urmă la Roma. Apoi s-a stabilit într-o vale singuratică din
Vaucluse, unde a studiat şi a scris. Nu peste multă vreme ajun-
sese atât de faimos, încât şi Universitatea din Paris, şi regele
Neapolelui l-au invitat să le predea studenţilor şi respectiv
supuşilor. În drum spre noul loc de muncă a fost obligat să
treacă prin Roma. Lumea auzise de faima lui ca editor al unor
autori romani aproape uitaţi. Au hotărât să-l onoreze, şi astfel
Petrarca a fost încoronat cu cununa de lauri a poetului în
vechiul for al cetăţii imperiale.
 renaşterea 227

De atunci înainte a trăit o carieră de onoruri şi aprecieri

necontenite. A scris lucrurile pe care oamenii doreau să le audă
mai presus de orice. Lumea se săturase de dispute teologice.
Sărmanul Dante putea să rătăcească prin Infern cât voia.
Petrarca scria despre dragoste, natură şi soare, fără a pomeni
vreodată lucrurile sumbre care păreau să constituie inventarul
generaţiei anterioare. Iar când intra Petrarca într-un oraş, toţi
se înghesuiau să-l întâlnească şi era primit ca un erou trium-
fător. Dacă se întâmpla să-l ia cu el şi pe povestitorul Boccaccio,
tânărul lui prieten, cu atât mai bine. Amândoi erau oameni ai
timpului lor, mânaţi de curiozitate, dornici să citească totul pe
dată, scormonind prin biblioteci uitate şi prăfuite ca să găsească
un manuscris al lui Vergiliu, Ovidiu, Lucreţiu sau al oricărui
alt poet latin din vechime. Erau buni creştini. Negreșit! Toată
lumea era așa. Dar nu-i nevoie să faci o faţă tristă şi să porţi
haine murdare doar fiindcă într-o zi vei muri. Viaţa era bună.
Oamenii erau meniți pentru fericire. Dorea cineva o dovadă?
Foarte bine. Lua un hârleţ şi săpa în pământ. Ce găsea? Statui
vechi splendide. Vase vechi splendide. Ruinele unor edificii
antice. Toate acestea fuseseră realizate de locuitorii celui mai
măreţ imperiu din câte existaseră vreodată. Ei stăpâniseră
lumea o mie de ani. Fuseseră puternici, bogaţi şi chipeşi
(uitaţi-vă doar la bustul împăratului Augustus!). Bineînţeles,
nu fuseseră creştini şi nu aveau să intre niciodată în Paradis.
În cel mai bun caz îşi petreceau zilele în Purgatoriu, unde toc-
mai ce îi vizitase Dante.
Dar cui îi păsa? Viaţa într-o lume ca Roma antică era în-
deajuns de paradiziacă pentru orice muritor. Şi, oricum, o viaţă
avem. Să fim fericiţi şi voioşi pentru simpla bucurie a existenţei.
Pe scurt, acesta era spiritul care începuse să umple străzile
înguste şi întortocheate din multe orăşele italiene.
Ştiţi ce înţelegem noi prin „nebunia bicicletelor“ sau „nebu-
nia automobilului“. Cineva inventează o bicicletă. Oamenii care
sute de mii de ani au mers încet şi cu trudă dintr-un loc în altul
sunt „înnebuniţi“ de perspectiva de a se deplasa rapid şi cu uşu-
rinţă peste munţi şi văi. Apoi un mecanic isteţ fabrică primul
228 istoria omenirii

automobil. Nu mai e nevoie să-ţi iasă sufletul pedalând. Stai

în scaun şi laşi picăturile de benzină să muncească în locul tău.
Toată lumea vrea un automobil. Toată lumea vorbeşte de Rolls-
Royce, de rable, carburator, consum de benzină şi petrol.
Exploratorii pătrund în inima unor ţări necunoscute pentru a
găsi noi surse de combustibil. În Sumatra şi Congo se plantează
păduri care vor furniza cauciuc. Cauciucul şi petrolul devin
atât de preţioase încât se duc războaie pentru stăpânirea lor.
Toată lumea e „căpiată după automobile“ şi copilaşii spun
„maşină“ înainte de a învăţa să gângurească „tata“ şi „mama“.
În secolul al XIV-lea italienii înnebuniseră după noutăţile
recent descoperite ale lumii îngropate a Romei. În curând entu-
ziasmul lor a fost împărtăşit de toată populaţia Europei de
Vest. Găsirea unui manuscris necunoscut devenise pretext
pentru o sărbătoare civică. Cel care scria o gramatică devenea
la fel de popular ca un ins care inventează o bujie nouă în zilele
noastre. Umanistul, cărturarul care îşi dedica timpul şi energia
studierii umanităţii şi omului (în loc să irosească ore întregi
pe cercetări teologice sterile), era tratat cu mai multă cinste şi
cu un respect mai profund decât cel acordat unui erou care
tocmai cucerise toate Insulele Canibalilor.
În toiul acestui tumult intelectual s-a petrecut un eveniment
care a înlesnit enorm studiul filozofilor şi autorilor antici. Turcii
reînnoiau atacurile asupra Europei. Constantinopolul, capitala
ultimei rămăşiţe a Imperiului Roman originar, era la ananghie.
În anul 1393 împăratul Manuel Paleologul l-a trimis în apusul
Europei pe Manuel Chrysoloras pentru a explica situaţia
disperată a vechiului Bizanţ şi a cere ajutor. Ajutorul nu a sosit.
Lumea romano-catolică abia aştepta să vadă lumea catolică
greacă lovită de pedeapsa care îi aştepta pe asemenea eretici
ticăloşi. Însă oricât de indiferentă ar fi fost Europa de Vest față
de soarta bizantinilor, era totuşi foarte interesată de grecii
antici, ai căror colonişti întemeiaseră cetatea de pe Bosfor la
cinci secole după războiul troian. Occidentalii voiau să înveţe
greacă pentru a-i citi pe Aristotel, Homer şi Platon. Voiau gro-
zav să o înveţe, însă nu aveau cărţi, nici gramatici sau profesori.
Magistraţii din Florenţa au auzit de vizita lui Chrysoloras.
 renaşterea 229

Locuitorii oraşului erau „înnebuniţi să înveţe greacă“. Dacă

l-ar fi rugat pe Chrysoloras s-ar fi dus să-i înveţe? Da, s-a dus,
şi iată primul profesor de greacă învăţându-i alfa, beta, gamma
pe sute de tineri plini de zel care cerşeau pe drum spre oraşul
de pe Arno, trăind prin grajduri şi poduri prăfuite ca să înveţe
conjugarea verbului παιδε… ω („a educa“) şi să se apropie de Sofocle
şi Homer.
Între timp, în universităţi, bătrânii scolastici care predau
teologia învechită şi logica lor demodată, care explicau misterele
ascunse ale Vechiului Testament şi dezbăteau ciudata ştiinţă
a ediţiei lor greco-arabo-spaniolo-latine a lui Aristotel, priveau
consternaţi şi îngroziţi. Apoi s-au înfuriat. Lucrurile mergeau
prea departe. Tinerii părăseau sălile de curs ale universităţilor
consacrate şi mergeau să asculte câte un „umanist“ înflăcărat,
cu noţiunile lui la modă despre o „civilizaţie renăscută“.
S-au dus la autorităţi. S-au plâns. Însă nu poţi sili un cal
căruia nu îi e sete să bea şi nu poţi face urechile refractare să
asculte ceva ce nu le interesează. Scolasticii pierdeau teren cu
repeziciune. Ici şi colo înregistrau câte o victorie. Şi-au unit for-
ţele cu fanaticii care detestau să-i vadă pe alţii bucurându-se
de o fericire străină de sufletele lor. În Florenţa, centrul marii
Renaşteri, s-a dat o luptă cruntă între ordinea veche şi cea nouă.
Un călugăr dominican cu o mutră acră şi cu o ură înverşunată
faţă de frumuseţe era liderul ariergărzii medievale. A dus o
luptă dârză. Zi de zi tuna avertismente despre sfânta mânie a
lui Dumnezeu, în navele largi ale bazilicii Santa Maria del
Fiore. „Căiţi-vă“, ţipa el, „căiţi-vă de necredinţa voastră, de
bucuria pe care o găsiţi în lucruri care nu sunt sfinte!“ A început
să audă voci şi să vadă săbii înflăcărate străfulgerând pe cer.
Ţinea predici copilaşilor ca să nu cadă şi ei în greşelile care
îi duceau pe părinţii lor la pierzanie. A înfiinţat grupuri de
cercetaşi devotaţi slujirii marelui Dumnezeu al cărui profet se
pretindea. Într-un moment subit de frenezie, oamenii înspăi-
mântaţi au promis să facă penitenţă pentru dragostea nele-
giuită de frumuseţe şi plăcere. Şi-au adus cărţile, statuile şi
tablourile în piaţa publică şi au sărbătorit un fioros „bâlci al
deşertăciunilor“ prin cântări sfinte şi un dans cât se poate de
230 istoria omenirii

profan, în timp ce Savonarola a aruncat torţa aprinsă în mor-

manul de comori.
Dar când cenuşa s-a răcit, oamenii au început să priceapă
ce pierduseră. Un fanatic îngrozitor îi împinsese să distrugă
lucrurile pe care le iubeau mai presus de orice. S-au întors
împotriva lui. Savonarola a fost aruncat în închisoare. A fost
torturat. Însă a refuzat să se căiască. Era un om integru. Încer-
case să ducă o viaţă sfântă. Îi distrusese cu bună știință pe cei
ce refuzaseră obstinat să îi împărtăşească punctul de vedere.
Fusese de datoria lui să smulgă răul din rădăcini oriunde l-ar
fi găsit. În ochii acestui fiu credincios al Bisericii, dragostea
pentru cărţile păgâneşti şi frumuseţea păgână era un rău. Însă
era singur. Purtase războiul unei epoci moarte şi îngropate.
Papa de la Roma n-a mişcat un deget să-l salveze. Dimpotrivă,
i-a aprobat pe „credincioşii florentini“ când l-au târât pe
Savonarola la eşafod, l-au spânzurat şi i-au ars trupul în uralele
şi strigătele vesele ale mulţimii.
A fost un sfârşit trist, dar oarecum inevitabil. Savonarola
ar fi fost un bărbat de seamă în secolul al XI-lea. În secolul al
XV-lea nu era decât liderul unei cauze pierdute. De bine, de
rău, Evul Mediu se încheiase în momentul când papa devenise
umanist şi când Vaticanul se transformase în cel mai important
muzeu de antichităţi greceşti şi romane.
 40
EPOCA EXPRIMĂRII
lumea a început să simtă nevoia de a da expresie bucu-
riei de viaţă proaspăt descoperite. şi-a exprimat ferici-
rea în poezie, în sculptură, în arhitectură, în pictură
şi în cărţile tipărite

ÎN ANUL 1471 A MURIT UN BĂTRÂN EVLAVIOS CARE ÎŞI PETRE-

cuse 72 din cei 91 de ani cât a trăit în spatele pereţilor ocro-
titori ai mănăstirii Sfânta Agnes de pe Munte, în apropiere de
Zwolle, vechi oraş olandez hanseatic de pe râul Ijssel. Era
cunoscut ca Fratele Thomas şi, fiindcă se născuse în satul Kem-
pen, i se spunea Thomas à Kempis. La vârsta de doisprezece
de ani fusese trimis la Deventer, unde Gerhard Groote, strălucit
absolvent al universităţilor din Paris, Köln şi Praga şi vestit
predicator itinerant, întemeiase Societatea Fraţilor Vieţii în
Comun. Bunii fraţi erau mireni umili care încercau să ducă traiul
simplu al primilor apostoli al lui Hristos, păstrându-şi slujbele
obişnuite de tâmplari, zugravi sau zidari. Întreţineau o şcoală
excelentă unde băieţii merituoşi cu părinţi săraci aveau acces
la înţelepciunea Părinţilor Bisericii. La această şcoală micul
Thomas învăţase să conjuge verbe latine şi să copieze manu-
scrise. Apoi a făcut jurămintele călugăreşti, şi-a pus bocceluţa
cu cărţi în spate, a pornit spre Zwolle şi, răsuflând uşurat, a
închis uşa lăsând în urmă o lume agitată care nu îl atrăgea.
Thomas trăia într-o epocă a dezordinii, molimelor şi morţii
năprasnice. În Europa Centrală, mai precis în Boemia, devotaţii
discipoli ai lui Jan [Ioan] Huss, prietenul şi adeptul reformato-
rului englez John Wycliffe, răzbunau printr-un război cumplit
moartea îndrăgitului lider ars pe rug din ordinul Conciliului
de la Konstanz, acelaşi care îi promisese liberă trecere dacă
mergea în Elveţia să îşi explice doctrinele în faţa papei, a împă-
ratului, a 23 de cardinali, 33 de arhiepiscopi şi episcopi, 150 de
232 istoria omenirii

abaţi şi peste 100 de prinţi şi duci care se

întruniseră pentru a-şi reforma Biserica.
În Apus, Franţa se războise o sută de
ani ca să-i scoată pe englezi de pe teri-
toriile ei, iar apariţia fericită a Ioanei d’Arc
tocmai ce o salvase de la înfrângerea totală.
Dar nici nu se sfârşise bine acest conflict,
că Franţa şi Burgundia începuseră o luptă
pe viaţă şi pe moarte pentru supremaţia
asupra Europei Occidentale.
În sud, un papă de la Roma invoca bles-
jan huss temele Cerului asupra unui al doilea papă
cu reşedinţa la Avignon, în sudul Franţei,
şi care îi răspundea cu aceeaşi monedă. În îndepărtatul Răsărit
turcii nimiceau ultimele rămăşiţe ale Imperiului Roman, iar
ruşii porniseră o cruciadă finală pentru a zdrobi puterea stă-
pânilor tătari.
Însă din chilia lui tăcută Fratele Thomas n-a auzit nimic
despre toate acestea. Avea manuscrisele şi gândurile lui şi era
mulţumit. Şi-a revărsat dragostea pentru Dumnezeu într-o
cărticică. A intitulat-o Imitaţiunea lui Cristos. De atunci încoace
a fost tradusă în mai multe limbi decât orice altă carte în afară
de Biblie. A fost citită de tot atâtea persoane câte au studiat şi
Sfintele Scripturi. A influenţat viaţa a nenumărate milioane
de oameni. Şi era opera unui bărbat al cărui ideal suprem al
existenţei se exprima în simpla dorinţă de „a-şi petrece liniştit
zilele stând într-un ungher cu o cărticică“.
Bunul Frate Thomas reprezenta cele mai pure idealuri ale
Evului Mediu. Împresurat din toate părţile de forţele Renaşterii
victorioase, cu umaniştii care proclamau zgomotos venirea
timpurilor moderne, Evul Mediu şi-a adunat forţele pentru un
ultim asalt. Mănăstirile au fost reformate. Călugării au renun-
ţat la năravurile bogăţiilor şi viciului. Persoane simple, sincere
şi virtuoase încercau, prin exemplul vieţii ireproşabile şi cucer-
nice, să îi readucă pe ceilalţi pe calea dreptăţii şi a resemnării
smerite în faţa voinţei lui Dumnezeu. Zadarnic însă. Lumea
cea nouă trecea în goană pe lângă aceşti oameni buni. Zilele me-
ditaţiei liniştite apuseseră. Începuse marea eră a „exprimării“.
 epoca exprimării 233

Îngăduiţi-mi să spun aici că îmi pare rău fiindcă trebuie să

întrebuinţez atât de multe „cuvinte mari“. Aş vrea să pot scrie
această istorie în cuvinte de o singură silabă. Dar nu se poate.
Nu poţi scrie un manual de geometrie fără a face referire la o
ipotenuză, triunghiuri şi paralelipipede dreptunghice. Pur şi
simplu trebuie să înveţi ce înseamnă aceste cuvinte ori să te
descurci fără matematică. În istorie (şi orice aspect al vieţii)
veţi fi obligaţi în cele din urmă să învăţaţi sensul multor cuvinte
ciudate de origine latină şi greacă. De ce să nu o faceţi acum?
Când spun că Renaşterea a fost o epocă a exprimării, vreau
să zic următorul lucru: oamenii nu se mai mulţumeau să
formeze un public şi să stea aşezaţi când împăratul sau papa
le spunea ce să facă şi ce să gândească. Doreau să fie actori pe
scena vieţii. Insistau să dea „expresie“ propriilor idei indivi-
duale. Dacă cineva era interesat de guvernare, ca istoricul flo-
rentin Niccolò Machiavelli, atunci „se exprima“ în cărţi în care
își expunea ideea despre ce presupune un stat înfloritor şi ce
înseamnă un conducător eficient. Dacă, pe de altă parte, avea
o înclinaţie spre pictură, îşi „exprima“ dragostea pentru linii

manuscrisul şi cartea tipărită

234 istoria omenirii

frumoase şi culori încântătoare în imaginile care au transformat

nume ca Giotto, Fra Angelico, Rafael și alte o mie în termeni
familiari peste tot unde oamenii au început să acorde atenție
lucrurilor care manifestă o frumuseţe adevărată şi de durată.
Dacă dragostea pentru culori şi formă se împletea cu inte-
resul pentru mecanică şi hidraulică, rezultatul era un Leonardo
da Vinci, care a pictat tablouri, a făcut experimente cu baloane
şi maşini de zbor, a asanat mlaştinile din câmpiile lombarde
şi şi-a „exprimat“ bucuria şi curiozitatea faţă de toate lucrurile
dintre cer şi pământ în proză, pictură, sculptură şi mecanisme
curios concepute. Când unui bărbat înzestrat cu o forţă titanică,
precum Michelangelo, pensula şi paleta de culori i se păreau
prea delicate pentru mâinile sale viguroase, se orienta spre
sculptură şi arhitectură şi cioplea cele mai extraordinare
creaturi din blocuri grele de marmură sau desena planurile
pentru bazilica Sfântul Petru, „expresia“ cea mai concretă a
splendorii Bisericii triumfătoare. Aşa mergeau lucrurile.
Toată Italia (şi foarte curând Europa întreagă) s-a umplut
de bărbaţi şi femei care trăiau pentru a-şi aduce contribuţia
la suma comorilor cunoaşterii, frumuseţii şi înţelepciunii. În
oraşul Mainz din Germania, Johann zum Gänsefleisch, cunos-
cut îndeobşte ca Johann Gutenberg, inventase recent o metodă
nouă de a copia cărţi. Examinase vechile xilografii şi perfecţio-
nase un sistem prin care literele individuale din plumb moale
puteau fi plasate astfel încât să formeze cuvinte şi pagini întregi.
E adevărat, şi-a pierdut repede toată averea în urma unui
proces legat de invenţia originală a presei tipografice. A murit
sărac, însă „expresia“ geniului său inventiv a trăit mai departe.
În scurtă vreme tipografi ca Aldo la Veneţia, Etienne la Paris,
Plantin la Anvers şi Froben la Basel inundaseră lumea cu
tiraje atent editate ale textelor clasice tipărite cu litere gotice
ale Bibliei Gutenberg, în caractere italice ori în litere greceşti
sau ebraice.
Apoi lumea întreagă a devenit publicul pasionat al celor
care aveau ceva de spus. Vremea când învăţătura constituia
monopolul câtorva privilegiaţi se sfârşise. Ultima scuză pentru
ignoranţă a dispărut de pe lume când Elzevier din Haarlem a
catedrala
236 istoria omenirii

început să publice ediţii ieftine şi populare. Atunci Aristotel şi

Platon, Vergiliu, Horaţiu şi Pliniu, toată compania de calitate
a autorilor antici, a filozofilor şi oamenilor de ştiinţă, s-a oferit
să devină prietenul fidel al oamenilor în schimbul câtorva
bănuţi neînsemnaţi. Umanismul îi făcuse pe toţi oamenii liberi
şi egali dinaintea cuvântului tipărit.
 41
MARILE DESCOPERIRI
acum, după ce scăpaseră de strânsoarea îngustelor
limitări medievale, oamenii aveau nevoie de mai mult
spaţiu pentru peregrinările lor. lumea europeană
devenise prea mică pentru ambiţiile lor. venise vremea
marilor călătorii ale exploratorilor

CRUCIADELE CONSTITUISERĂ O LECŢIE ÎN ARTA LIBERALĂ A

călătoriilor. Însă foarte puţini se aventuraseră dincolo de dru-
mul bătut şi bine-cunoscut care ducea de la Veneţia la Jaffa.
În secolul al XIII-lea, fraţii Polo, negustori din Veneţia, traversa-
seră întinsul deşert mongol şi după ce escaladaseră munţi înalţi
până la Lună, îşi croiseră drum până la curtea marelui Han
din Catai, preaputernicul împărat al Chinei. Fiul unuia dintre
fraţii Polo, pe nume Marco, a scris despre aventurile lor o carte

marco polo
238 istoria omenirii

care acoperea o perioadă de peste douăzeci de ani. Lumea uluită

a rămas cu gura căscată în faţa descrierilor turnurilor de aur
din neobişnuita insulă Zipangu – cum se scrie Japonia în ita-
liană. Mulţi îşi doriseră să meargă în est pentru a găsi această
ţară a aurului şi a se îmbogăţi. Dar drumul era prea lung şi
mult prea primejdios, aşa că au rămas acasă.
Bineînţeles, exista întotdeauna posibilitatea călătoriei pe
mare. Dar marea era extrem de nepopulară în Evul Mediu, din
multe motive temeinice. În primul rând, corăbiile erau foarte
mici. Vasele pe care Magellan a făcut celebra călătorie în jurul
lumii, care a durat mulţi ani, nu erau nici cât un feribot modern.
Transportau între douăzeci şi cincizeci de oameni care trăiau
în cabine sordide (prea joase să poată sta cineva drept în
picioare), iar marinarii erau obligaţi la un regim sărăcăcios,
deoarece amenajările pentru bucătărie lăsau de dorit şi la cel
mai mic semn de vreme rea nu se putea aprinde focul. Lumea
medievală ştia cum să pună heringul la saramură şi cum să
usuce peştele. Însă nu existau alimente la conservă şi legumele
proaspete dispăreau din lista de bucate de îndată ce corabia
se îndepărta de ţărm. Apa se căra în butoiaşe. Se învechea
repede, prindea gust de lemn putred şi rugină şi se umplea de
corpusculi cleioși. Cum oamenii din Evul Mediu nu ştiau nimic
despre microbi (se pare că Roger Bacon, călugărul învăţat din
secolul al XIII-lea, le intuise existenţa, însă şi-a păstrat înţelept
descoperirea pentru sine), beau de multe ori apă contaminată
şi uneori întregul echipaj murea de febră tifoidă. Mortalitatea
la bordul navelor primilor navigatori era de speriat. Dintre cei
două sute de marinari plecaţi în 1519 din Sevilia pentru a-l în-
soţi Magellan în faimoasa călătorie în jurul lumii s-au întors
doar optsprezece. Chiar şi în secolul al XVII-lea, când între
Europa Occidentală şi Indii exista un comerţ activ, o mortalitate
de 40% nu constituia ceva neobişnuit pentru o călătorie de la
Amsterdam la Batavia şi înapoi. Majoritatea victimelor mureau
de scorbut, o boală provocată de lipsa legumelor proaspete din
alimentaţie şi care afectează gingiile şi intoxică sângele până
când pacientul moare de epuizare.
În aceste circumstanţe, înţelegeţi probabil că marea nu atră-
gea cele mai bune elemente ale populaţiei. Descoperitorii
 marile descoperiri 239

faimoşi, ca Magellan, Columb şi Vasco da Gama, au călătorit

în fruntea unor echipaje alcătuite aproape exclusiv din foşti
ocnaşi, viitori ucigaşi şi borfași fără slujbă.
Aceşti navigatori merită cu siguranţă admiraţia noastră
pentru curajul şi îndrăzneala cu care şi-au îndeplinit misiunile
fără speranţă în faţa unor greutăţi pe care oamenii lumii noas-
tre confortabile nici măcar nu le pot concepe. Corăbiile lor
luau apă. Velatura era grosolană. De la jumătatea secolului
al XIII-lea foloseau un fel de busolă (ajunsă în Europa din China,
pe calea Arabiei şi a Cruciadelor), însă aveau hărţi foarte proaste
şi incorecte. Îşi stabileau ruta încrezându-se-n Domnul şi-n
presupuneri. Dacă aveau noroc, se întorceau după un an, doi
sau trei. Altminteri, li se albeau oasele rămase pe vreo plajă
singuratică. Însă erau pionieri adevăraţi. Se jucau cu norocul.
Pentru ei, viaţa era o aventură glorioasă. Dădeau uitării toată
suferinţa, setea, foamea şi durerea când zăreau contururile ne-
desluşite ale unui ţărm nou sau apele liniştite ale unui ocean
nemaiştiut din negura timpului.
Iarăşi mi-aş dori ca această carte să poată avea o mie de
pagini. Primele descoperiri sunt un subiect absolut fascinant.
Însă pentru a vă face o idee adevărată despre vremurile trecute,
istoria ar trebui să fie asemenea gravurilor lui Rembrandt. Ar
trebui să arunce o lumină intensă asupra cauzelor importante,
asupra celor mai buni şi mai însemnaţi. Restul trebuie să
rămână în umbră, ori să fie schiţat în câteva rânduri. Iar în capi-
tolul de faţă nu vă pot oferi decât o listă a celor mai importante
descoperiri.
Reţineţi că pe tot parcursul secolelor al XIV-lea şi al XV-lea
navigatorii încercau să înfăptuiască un singur lucru – doreau
să găsească o rută comodă şi sigură spre imperiul Catai (China),
spre insula Zipangu (Japonia) şi spre acele insule misterioase
unde creşteau mirodeniile care din zilele Cruciadelor erau pe
gustul lumii medievale şi de care oamenii aveau nevoie înainte
de apariţia conservării prin congelare, când carnea şi peştele
se stricau foarte repede şi nu mai puteau fi consumate decât
presărate din belşug cu piper sau nucşoară.
Veneţienii şi genovezii fuseseră marii navigatori din Medite-
rană, însă onoarea explorării coastei Atlanticului le revine
cum s-a mărit lumea
 marile descoperiri 241

portughezilor. Spania şi Portugalia musteau de energia patrio-

tică generată de străvechea luptă împotriva invadatorilor mauri.
Odată apărută, o asemenea energie poate fi dirijată uşor spre
alte făgaşuri. În secolul al XIII-lea, regele Alfonso III cucerise
regatul Algarve, situat în colţul sud-vestic al Peninsulei Iberice
şi îl anexase la teritoriile stăpânite de el. În secolul următor
portughezii i-au bătut pe mahomedani cu propriile lor arme,
au traversat Strâmtoarea Gibraltar şi au ocupat Ceuta, vizavi
de oraşul arab Tarifa (un cuvânt care în arabă înseamnă
„inventar“ şi care, prin intermediul limbii spaniole, a ajuns la
noi ca „tarif“), şi Tanger, care a devenit capitala unei anexe
africane la regatul Algarve.
Erau pregătiţi să-şi înceapă cariera de exploratori.
În anul 1415, prinţul Henric, cunoscut ca Henric Navigatorul,
fiul lui Ioan I al Portugaliei şi al soţiei sale, Filipa, fiica lui Ioan
de Gaunt (despre care puteţi citi în Richard al II-lea, o piesă de
William Shakespeare), a început pregătirile pentru o explorare
sistematică a nord-vestului Africii. Înaintea lui, acest ţărm torid
şi nisipos fusese vizitat de fenicieni şi normanzi, care şi-l amin-
teau drept casa „sălbaticilor“ păroşi cărora noi acum le spunem
gorile. Prinţul Henric şi căpitanii lui au descoperit rând pe
rând Insulele Canare, au redescoperit Insula Madeira, vizitată
cu un secol înainte de o corabie genoveză, au cartografiat atent
Insulele Azore, cunoscute vag atât portughezilor, cât şi spanio-
lilor, şi au zărit în fugă gura fluviului Senegal pe coasta vestică
a Africii, crezând că este gura occidentală a Nilului. În cele din
urmă, pe la jumătatea secolului al XV-lea, au văzut Capul Verde
şi Insulele Capului Verde, care se află cam la jumătatea distan-
ţei dintre ţărmul african şi Brazilia.
Însă Henric nu şi-a mărginit cercetările la apele oceanului.
Era Mare Maestru al Ordinului lui Hristos. Acesta reprezenta
o continuare portugheză a ordinului cruciat al Templierilor,
abolit de papa Clement V în anul 1312 la cererea regelui Filip
cel Frumos al Franţei, care a folosit prilejul pentru a-i arde pe
rug pe templierii francezi şi a le fura posesiunile. Prinţul Henric
a utilizat veniturile produse de domeniile ordinului său religios
pentru a echipa câteva expediţii care au explorat interiorul
deşertului Sahara şi coasta Guineei.
242 istoria omenirii

Pe de altă parte, era, încă, un om medieval: a pierdut mult

timp şi a cheltuit o groază de bani pe căutarea misteriosului
„Prezbiter Ioan“, un preot creştin legendar despre care se
spunea că ar fi fost împăratul unui imperiu întins „situat
undeva în Răsărit“. Povestea acestui suveran bizar a fost auzită
prima oară în Europa la jumătatea secolului al XII-lea. Vreme
de trei sute de ani oamenii au încercat să dea de „Ioan Prezbi-
terul“ şi de urmaşii săi. Henric a luat parte la căutare. Enigma
a fost rezolvată la treizeci de ani după moartea lui.
În anul 1486, în încercarea de a găsi ţinutul Prezbiterului
Ioan pe mare, Bartolomeu Diaz a ajuns la extremitatea sudică
a Africii. La început a numit-o Capul Furtunilor, din cauza
vânturilor puternice care l-au împiedicat să-şi continue călă-
toria spre est, însă navigatorii lusitani, care au înţeles impor-
tanţa descoperirii în vederea găsirii unei rute maritime spre
India, i-au schimbat denumirea în Capul Bunei Speranţe.
~
Un an mai târziu, Pedro da Covilha , echipat cu scrisori de
recomandare din partea Casei de Medici, a pornit într-o misiune
similară pe uscat. A traversat Mediterana şi, după ieşirea din
Egipt, a călătorit spre sud. A ajuns la Aden, iar de acolo, traver-
sând apele Golfului Persic, pe care puţini albi îl văzuseră din
zilele lui Alexandru cel Mare, cu optsprezece veacuri înainte, a
vizitat Goa şi Calicut pe coasta indiană, unde a tot auzit despre
Insula Lunii (Madagascar), care ar fi trebuit să se afle undeva
la mijlocul distanţei dintre Africa şi India. Apoi s-a întors, a
vizitat în secret Mecca şi Medina, a traversat din nou Marea
Roşie, iar în anul 1490 a descoperit regatul lui Ioan Prezbiterul,
care nu era nimeni altul decât Negusul (sau regele) Negru al
Abisiniei, ai cărui strămoşi adoptaseră creştinismul în secolul
al IV-lea, cu şapte sute de ani înainte ca misionarii creştini să
fi ajuns în Scandinavia.
Numeroasele călătorii i-au convins pe geografii şi cartografii
portughezi că, deşi călătoria spre Indii pe o rută maritimă estică
era posibilă, ea nu era în nici un caz uşoară. Apoi s-a iscat o
mare dispută. Unii voiau să continue explorările la est de Capul
Bunei Speranţe. Alţii spuneau: „Nu, trebuie să navigăm spre
vest, peste Atlantic, şi aşa vom ajunge în Catai.“
 marile descoperiri 243

lumea lui columb

Să spunem aici că oamenii cei mai inteligenţi ai epocii erau

ferm convinşi că Pământul nu e plat ca o clătită, ci rotund.
Sistemul ptolemeic al universului – născocit şi descris cum se
cuvine de Claudius Ptolemeu, marele geograf egiptean din
secolul al II-lea al erei noastre –, care corespunsese nevoilor
simple ale celor din Evul Mediu, fusese respins de mult de
oamenii de ştiinţă renascentişti. Ei acceptaseră doctrina
matematicianului polonez Nicolaus Copernic, ale cărui studii
îl convinseseră că Pământul este doar una dintre planetele
rotunde care se rotesc în jurul Soarelui, o descoperire pe care
nu a îndrăznit să o publice timp de treizeci şi şase de ani (a
fost tipărită în 1543, anul morţii sale) de frica Inchiziţiei, un
tribunal pontifical înfiinţat în secolul al XIII-lea, când ereziile
albigenzilor şi valdensilor în Franţa şi Italia (erezii foarte
moderate ale unor persoane evlavioase care nu credeau în pro-
prietatea privată şi preferau să trăiască în sărăcie, asemenea
244 istoria omenirii

lui Hristos) ameninţaseră pentru o clipă puterea absolută a

episcopilor Romei. Însă convingerea că Pământul e rotund era
comună printre specialiştii în navigaţie şi, după cum am spus,
aceştia discutau acum avantajele rutelor estică şi vestică.
Printre susţinătorii rutei vestice se număra şi un marinar
genovez pe nume Cristoforo Colombo. Era fiul unui negustor de
lână. A studiat, se pare, la Universitatea din Pavia, unde s-a
specializat în matematică şi geometrie. Mai târziu a preluat
afacerea tatălui, dar nu peste multă vreme îl găsim călătorind
cu treburi în Insula Chios, în estul Mediteranei. Auzim apoi
despre nişte drumuri în Anglia, dar nu ştim dacă s-a dus în nord
după lână sau comandând un vas. În februarie 1477, Columb
(dacă e să-l credem) a vizitat Islanda, dar probabil nu a ajuns
decât în Insulele Feroe, unde în februarie e suficient de frig ca
să fie confundate cu Islanda. Aici Columb i-a întâlnit pe descen-
denţii bravilor normanzi stabiliţi în Groenlanda în secolul
al X-lea şi care vizitaseră America în secolul al XI-lea, când
corabia lui Leif fusese împinsă de vânt pe coasta Vinland, sau
Labrador.
Nimeni nu ştia ce se alesese de coloniile acelea din vestul
îndepărtat. Colonia americană a lui Thorfinn Karlsferne, soţul
văduvei fratelui lui Leif, Thorstein, întemeiată în anul 1003,
a fost abandonată trei ani mai târziu din cauza ostilităţii eschi-
moşilor. Cât despre Groenlanda, de la coloniştii de acolo nu se
mai auzise o vorbă încă din 1440. Mai mult ca sigur groen-
landezii pieriseră toţi de Moartea Neagră, epidemia de ciumă
care răpusese de curând jumătate din populaţia Norvegiei.
Oricum ar fi stat lucrurile, tradiţia unui „pământ întins în
apusul îndepărtat“ supravieţuia în amintirea locuitorilor din
Feroe şi Islanda, iar Columb trebuie să fi auzit de ea. A adunat
şi alte informaţii de la pescarii din insulele scoţiene nordice,
după care s-a dus în Portugalia, unde s-a căsătorit cu fiica unuia
dintre căpitanii care serviseră sub prinţul Henric Navigatorul.
Începând din acel moment (anul 1478) Columb s-a dedicat
căutării rutei vestice spre Indii. A trimis planurile pentru o
asemenea călătorie la curţile Portugaliei şi Spaniei. Portughezii,
care se simţeau siguri pe monopolul asupra rutei estice, nu i-au
 marile descoperiri 245

marile descoperiri, emisfera occidentală

ascultat ideile. În Spania, Ferdinand de Aragon şi Isabela a

Castiliei, a căror căsătorie în 1469 unise Spania într-un singur
regat, erau ocupaţi să-i scoată pe mauri din ultima lor fortă-
reaţă, Granada. Nu aveau bani de expediţii riscante. Le trebuia
şi ultima pesetă pentru soldaţii lor.
Puţini oameni au fost obligaţi vreodată să lupte cu atâta
disperare pentru propriile idei ca acest italian curajos. Dar
povestea lui Colombo (Colón în spaniolă sau Columb, cum îi
spunem noi) e prea bine cunoscută pentru a o repeta. Maurii
au predat Granada pe 2 ianuarie 1492. În luna aprilie a ace-
luiaşi an Columb a semnat un contract cu regele şi regina
Spaniei. Pe 3 august, într-o vineri, a plecat din Palos1 cu trei
nave mici şi un echipaj de 88 de oameni, dintre care mulţi cri-
minali cărora li se oferise graţierea dacă se alăturau expediţiei.

1. În prezent Palos de la Frontera (n. tr.).

246 istoria omenirii

La ora 2 noaptea în ziua de vineri, 12 octombrie, Columb a

descoperit o întindere de uscat. La 4 ianuarie 1493 Columb şi-a
luat rămas-bun de la cei 44 de bărbaţi din mica fortăreaţă La
Navidad (nici unul nu a fost revăzut în viaţă) şi a pornit înapoi
spre patrie. Pe la jumătatea lui februarie a ajuns în Azore, unde
portughezii au ameninţat că-l vor arunca în temniţă. La 15
martie 1493 amiralul a ajuns în Palos şi împreună cu indienii
săi (căci el era convins că descoperise nişte insule periferice
ale Indiilor şi îi numise pe nativi „indieni roşii“) s-a grăbit spre
Barcelona să le spună evlavioşilor patroni că drumul spre aurul
şi argintul din Catai şi Zipangu stătea la dispoziţia Maiestăţilor
Lor catolice.
Dar vai, Columb n-a aflat niciodată adevărul. E posibil ca spre
sfârşitul vieţii, în cea de-a patra călătorie, când a atins con-
tinentul sud-american, să fi bănuit că ceva nu era în regulă cu

marile descoperiri, emisfera orientală

 marile descoperiri 247

descoperirea lui. Însă a murit ferm convins că între Europa şi

Asia nu exista un continent şi că găsise ruta directă spre China.
Între timp, portughezii, ţinându-se de ruta lor estică, fuse-
seră mai norocoşi. În anul 1498, Vasco da Gama reuşise să
ajungă pe coasta Malabar şi se întorsese teafăr la Lisabona cu
o încărcătură de mirodenii. În 1502 a repetat vizita. Însă pe
ruta occidentală munca de explorare se dovedise extrem de
dezamăgitoare. În 1497 şi 1498 John şi Sebastian Cabot încer-
caseră să găsească o trecere spre Japonia, însă nu au văzut
decât coastele înzăpezite şi stâncile din Newfoundland, zărite
pentru prima oară de normanzi cu cinci secole înainte. Amerigo
Vespucci, un florentin care a devenit comandant suprem al flo-
tei Spaniei şi care a dat numele continentului american, explo-
rase coasta Braziliei, dar nu găsise nici urmă de Indii.
În 1513, la şapte ani după moartea lui Columb, geografii
Europei au început să priceapă în sfârşit adevărul. Vasco Nuñez
de Balboa traversase istmul Panama, escaladase faimosul
vârf din Darién şi văzuse o întindere vastă de apă ce părea să
sugereze existenţa unui alt ocean.
În sfârşit, în 1519 o flotă de cinci corăbii spaniole mici, la
comanda navigatorului portughez Fernando Magellan, a pornit
spre vest (nu spre est, întrucât această rută se afla exclusiv în
mâinile portughezilor, care nu îngăduiau concurenţa) în cău-
tarea Insulelor Mirodeniilor. Magellan a traversat Atlanticul
între Africa şi Brazilia şi a navigat spre sud. A ajuns la un canal
îngust situat între extremitatea sudică a Patagoniei, „ţinutul
oamenilor cu picioare mari“, şi Ţara de Foc (numită aşa din
cauza unui foc văzut de marinari într-o noapte, singurul semn
al existenţei băştinaşilor). Timp de aproape cinci săptămâni
corăbiile lui Magellan s-au aflat la mila furtunilor îngrozitoare
şi a vijeliilor care măturau strâmtorile. În rândul marinarilor
a izbucnit o revoltă. Magellan a înăbuşit-o cu asprime teribilă
şi şi-a trimis doi dintre oameni pe ţărm, unde au fost lăsaţi să
se căiască în tihnă de păcatele lor. În cele din urmă furtunile
s-au domolit, canalul s-a lărgit şi Magellan a pătruns într-un
ocean nou. Valurile lui erau liniştite şi calme. A numit aceste
ape Marea Pacifică, Mare Pacifico. Apoi a continuat spre vest.
248 istoria omenirii

A navigat 98 de zile fără să vadă pământ. Oamenii lui au fost

cât pe ce să piară de foame şi sete şi mâncau şobolanii care le
năpădiseră navele, iar când s-au terminat şi şobolanii au mol-
făit bucăţi din pânza corăbiilor ca să potolească împunsăturile
foamei.
În martie 1521 au zărit pământ. Magellan l-a numit ţinutul
Ladrones (care înseamnă „tâlhari“), fiindcă băştinaşii furau
tot ce apucau. Apoi au continuat mai departe în vest, spre
Insulele Mirodeniilor!
Au văzut iarăşi uscat. Un grup de insule singuratice. Magellan
le-a numit Filipine, după Filip, fiul stăpânului său Carol
Quintul, mai precis Filip II, de nefericită amintire istorică. La
început Magellan a fost primit bine, însă când a folosit armele
de pe corăbii pentru convertiri la creştinism, localnicii l-au ucis
împreună cu o parte dintre căpitanii şi marinarii lui. Supravie-
ţuitorii au ars una dintre cele trei nave rămase şi şi-au reluat
călătoria. Au găsit Arhipelagul Moluce, faimoasele Insule ale
Mirodeniilor; au zărit Borneo şi au ajuns în Tidor. Acolo a rămas
cu tot cu echipaj una dintre cele două corăbii, prea avariată
pentru a mai fi utilizată. Victoria, comandată de Sebastian del
Cano, a traversat Oceanul Indian, a ratat ţărmul nordic al
Australiei (descoperită doar în prima jumătate a secolului
al XVII-lea, când navele Companiei Olandeze a Indiilor de Est
au explorat acest teritoriu pustiu şi neprimitor) şi, după mari
greutăţi, a ajuns în Spania.
Aceasta a fost cea mai remarcabilă dintre călătorii. Durase
trei ani. Se realizase cu un preţ enorm atât în vieţi omeneşti,
cât şi în bani. Însă a demonstrat că Pământul este rotund şi
că noile teritorii descoperite de Columb nu făceau parte din
Indii, ci formau un continent distinct. Din acel moment, Spania
şi Portugalia şi-au dedicat toate energiile dezvoltării comerţului
cu India şi America. Pentru a preveni un conflict armat între
rivali, papa Alexandru VI (singurul păgân declarat ales vreo-
dată în această funcţie preasfântă), divizase, săritor, lumea în
două părţi egale, trăgând o linie de demarcaţie de-a lungul
meridianului 50 longitudine estică – aşa-numita împărţire de
la Tordesillas din 1494. Portughezii urmau să înfiinţeze colonii
 marile descoperiri 249

magellan

la est de această linie, spaniolii la vest. Aşa se explică faptul

că tot continentul american, cu excepţia Braziliei, a devenit
spaniol, iar Indiile şi mare parte din Africa au devenit portu-
gheze până când coloniştii englezi şi olandezi (care nu respectau
deciziile pontificale) şi-au însuşit aceste posesiuni în secolele
al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Când vestea descoperirilor lui Columb a ajuns pe Rialto în
Veneţia, un Wall Street al Evului Mediu, s-a creat o panică
teribilă. Acţiunile şi obligaţiile au căzut cu 40 şi 50%. În scurtă
vreme, când s-a văzut că, de fapt, Columb nu găsise drumul
spre Catai, negustorii veneţieni şi-au revenit din spaimă. Însă
călătoriile efectuate de Magellan şi Vasco da Gama au demon-
strat posibilităţile efective ale unei rute maritime estice spre
Indii. Conducătorii celor două mari centre comerciale din Evul
Mediu şi Renaştere, Genova şi Veneţia, au început să-şi regrete
refuzul de a-l asculta pe Columb. Dar era prea târziu. Comerţul
pe uscat cu Indiile şi China s-a redus la proporţii nesemni-
ficative. Zilele gloriei italiene apuseseră. Oceanul Atlantic a
o lume nouă
 marile descoperiri 251

devenit noul centru al comerţului şi, prin urmare, centrul civi-

lizaţiei. Aşa a şi rămas de atunci încoace.
Vedeţi cât de ciudat a progresat civilizaţia de la acele zile
timpurii, cu cinci mii de ani înainte, când locuitorii din Valea
Nilului au început să ţină o cronică scrisă a istoriei. De pe
fluviul Nil s-a extins spre Mesopotamia, ţara dintre râuri. Apoi
a venit rândul Cretei, Greciei şi Romei. O mare internă a deve-
nit centrul comerţului, iar oraşele din jurul Mediteranei au
ajuns căminul artei, ştiinţei, filozofiei şi învăţăturii. În secolul
al XVI-lea s-a deplasat din nou spre vest, transformând ţările
cu ieşire la Atlantic în stăpânele pământului.
Unii spun că războiul mondial şi sinuciderea marilor na-
ţiuni europene a diminuat mult importanţa Oceanului Atlantic.
Ei se aşteaptă să vadă civilizaţia traversând continentul ameri-
can şi găsindu-şi o nouă patrie în Pacific. Eu unul mă îndoiesc
de asta.
Traiectoria spre Occident a fost însoţită de o creştere con-
stantă a dimensiunilor navelor şi de o lărgire a cunoştinţelor
navigatorilor. Ambarcaţiunile cu fund plat de pe Nil şi Eufrat
au fost înlocuite de corăbiile cu pânze ale fenicienilor, egeenilor,
grecilor, cartaginezilor şi romanilor. La rândul lor, acestea au
fost abandonate în favoarea navelor cu greement pătrat ale
portughezilor şi spaniolilor. Iar acestea din urmă au fost înlă-
turate de pe ocean de velierele cu tot greementul utilizate de
englezi şi olandezi.
În prezent însă civilizaţia nu mai depinde de ambarcaţiuni.
Aviaţia le-a luat locul şi va continua să înlocuiască navele cu
pânze sau cu abur. Următorul centru de civilizaţie va depinde
de evoluţia aeronauticii şi energiei hidraulice. Iar marea va
ajunge din nou casa netulburată a peştişorilor care odinioară
îşi împărţeau sălaşul din adâncuri cu cei dintâi strămoşi ai
oamenilor.
 42
BUDDHA ŞI CONFUCIUS
despre buddha şi confucius

DESCOPERIRILE PORTUGHEZILOR ŞI SPANIOLILOR I-AU PUS

pe creştinii din vestul Europei în legătură strânsă cu popoarele
din India şi China. Europenii ştiau, desigur, că creştinismul
nu era singura religie de pe faţa pământului. Mai existau maho-
medanii şi triburile păgâne din nordul Africii, care adorau beţe,
pietre şi copaci uscaţi. Însă în India şi China cuceritorii creştini
au dat peste milioane de persoane care nu auziseră în viaţa lor
de Hristos şi nici nu voiau să audă de El, căci considerau că
religia lor, veche de mii de ani, era mai bună decât cea a Occiden-
tului. Cum aceasta este o poveste a omenirii, nu o istorie dedi-
cată exclusiv popoarelor Europei şi emisferei nordice, se cuvine
să ştiţi câte ceva despre cei doi bărbaţi ale căror învăţături şi
al căror exemplu continuă să înrâurească faptele şi gândurile
majorităţii semenilor noştri de pe pământ.
În India, Buddha a fost recunoscut drept cel mai mare învă-
ţător religios. Istoria lui e interesantă. S-a născut în secolul al
VI-lea înainte de Hristos, nu departe de maiestuoşii Munţi
Himalaya, unde cu patru sute de ani înainte Zarathustra (sau
Zoroastru), primul conducător de seamă al arienilor (numele
pe care şi-l dădea ramura orientală a rasei indo-europene), îşi
învăţase poporul să privească viaţa ca pe o luptă continuă între
Ahriman şi Ormuzd1, zeii binelui şi răului. Tatăl său era
Suddhodana, o căpetenie puternică din tribul Shakya. Mama,
Maha Maya, era fiica unui rege vecin. Se căsătorise la o vârstă

1. Numit frecvent şi Ahura Mazda (n. tr.).

 buddha şi confucius 253

fragedă. Însă multe luni apuseseră îndărătul şirului de munţi

din depărtare şi soţul ei nu avea încă un moştenitor care să
cârmuiască ţara după el. În cele din urmă, la cincizeci de ani,
femeii i-a sosit sorocul şi a plecat să-şi aducă pe lume copilul
lângă cei din neamul ei.
Până în ţinutul Koliyan, unde copilărise Maha Maya, era cale
lungă. Într-o noapte se odihnea între copacii umbroşi din gră-
dina Lumbini. Acolo i s-a născut fiul. I s-a dat numele Siddhartha,
dar noi îl cunoaştem ca Buddha, „Cel Iluminat“ sau „Cel Treaz“.
Siddhartha a crescut şi s-a făcut un prinţ chipeş, iar când
a împlinit nouăsprezece ani s-a căsătorit cu verişoara lui
Yasodhara. În următorii zece ani a trăit departe de orice durere
şi suferinţă, în spatele zidurilor ocrotitoare ale palatului regal,
aşteptând ziua în care avea să-şi urmeze tatăl ca rege al clanu-
lui Shakya.
S-a întâmplat însă ca la treizeci de ani să iasă pe porţile
palatului şi să vadă un bărbat bătrân şi istovit de muncă, ale
cărui mădulare slabe de-abia mai puteau purta povara vieţii.
Siddhartha i l-a arătat vizitiului său, Channa, dar Channa a
răspuns că pe lume se găsesc mulţi oameni sărmani şi că unul
în plus sau în minus nu contează. Tânărul prinţ a fost foarte
întristat, dar n-a spus nimic şi s-a întors la traiul alături de
soţia, tatăl şi mama sa, încercând să fie fericit. Peste puţină
vreme a ieşit din palat pentru a doua oară. Trăsura lui a trecut
pe lângă un om care suferea de o boală grea. Siddhartha l-a
întrebat pe Channa din ce cauză suferea omul cu pricina, însă
vizitiul a răspuns că pe lume sunt mulţi bolnavi şi că asemenea
lucruri nu pot fi îndreptate şi nu contează prea mult. Tânărul
prinţ s-a întristat nespus când a auzit asta, dar s-a întors iarăşi
la ai lui.
Au trecut câteva săptămâni. Într-o seară Siddhartha a
poruncit să i se pregătească trăsura pentru a merge la râu să
se îmbăieze. Caii lui s-au speriat deodată la vederea unui om
mort al cărui corp în putrefacţie zăcea în şanţul de lângă drum.
Tânărul prinţ, căruia nu i se îngăduise niciodată să vadă aşa
ceva, s-a înspăimântat, însă Channa i-a spus să nu ia aminte
la asemenea fleacuri. Lumea e plină de morţi. Stă în legea vieţii
cele trei religii mari
 buddha şi confucius 255

ca toate lucrurile să se sfârşească. Nimic nu e veşnic. Mormân-

tul ne aşteaptă pe toţi şi nu există scăpare.
Când s-a întors acasă în seara aceea, Siddhartha a fost
întâmpinat cu muzică. În lipsa lui, soţia îi născuse un fiu. Oame-
nii erau încântaţi fiindcă ştiau că tronul avea un moştenitor şi
sărbătoreau evenimentul bătând într-o mulţime de tobe. Dar
Siddhartha nu le împărtăşea bucuria. Cortina vieţii se ridicase
şi el aflase ororile existenţei omeneşti. Priveliştea morţii şi a
suferinţei îl hăituiau ca un vis urât.
În acea noapte luna strălucea cu putere. Siddhartha s-a tre-
zit şi a început să se gândească la fel şi fel lucruri. Nu mai putea
fi fericit până când nu găsea o dezlegare la enigma existenţei.
A hotărât să o afle departe de toţi cei pe care îi iubea. S-a dus
încetişor în încăperea unde dormeau Yasodhara şi pruncul.
Apoi a trimis după credinciosul Channa şi i-a spus să îl urmeze.
Cei doi bărbaţi s-au adâncit în bezna nopţii, unul pentru
a-şi găsi liniştea sufletească, celălalt pentru a-şi sluji stăpânul
preaiubit.
Popoarele indiene printre care a pribegit mulţi ani Siddharta
treceau chiar atunci printr-o perioadă de transformare. Stră-
moşii lor, indienii nativi, fuseseră cuceriţi fără prea multă
dificultate de războinicii arieni (verii noştri îndepărtaţi) şi de
atunci arienii erau conducătorii şi stăpânii a zeci de milioane
de persoane. Pentru a se menţine la putere, împărţiseră popu-
laţia în diverse categorii şi, treptat, autohtonilor li se impusese
un sistem extrem de rigid de „caste“. Descendenţii cuceritorilor
indo-europeni aparţineau „castei“ supreme, clasa războinicilor
şi nobililor. Urma casta preoţilor. Sub aceştia veneau ţăranii
şi negustorii. Băştinaşii din vechime, numiţi „paria“, alcătuiau
o clasă de sclavi dispreţuiţi şi amărâţi, fără speranţa că vor ajunge
vreodată altceva.
Până şi religia personală era o chestiune de castă. Pe par-
cursul miilor de ani de pribegie, vechii indo-europeni trăiseră
multe aventuri extraordinare. Acestea fuseseră adunate într-o
carte numită Veda. Limba cărţii se numeşte sanscrită şi se
înrudeşte îndeaproape cu diverse limbi de pe continentul euro-
pean, cu greaca, latina, rusa, germana şi încă vreo patruzeci.
256 istoria omenirii

Primelor trei caste li se permitea să citească această Sfântă

Scriptură. Pariilor, adică membrilor dispreţuiţi ai celei mai
joase caste, nu li se îngăduia să îi afle conţinutul. Vai celui din
casta nobilă sau preoţească dacă îl învăţa pe un paria să stu-
dieze cartea sacră!
Prin urmare, majoritatea indienilor trăiau în mizerie. Cum
această planetă le oferea prea puţine bucurii, mântuirea de
suferinţă trebuia găsită altundeva. Au încercat să afle un strop
de mângâiere meditând la beatitudinea existenţei viitoare.
Brahma, creatorul tuturor lucrurilor, considerat de indieni
stăpânul ultim al vieţii şi morţii, era adorat ca ideal suprem
de desăvârşire. A deveni asemenea lui Brahma, adică a pierde
orice dorinţă de bogăţie şi putere, era cel mai înalt scop al
existenţei. Gândurile sfinte erau socotite mai importante decât
faptele sfinte şi mulţi mergeau în deşert, mâncând frunze de
copaci şi înfometându-şi trupul ca să îşi poată hrăni sufletul cu
glorioasa contemplare a splendorii lui Brahma, Cel Înţelept,
Bun şi Îndurător.
Siddhartha, care îi văzuse adesea pe aceşti pustnici pribegi
ce căutau adevărul departe de zarva oraşelor şi satelor, a decis
să le urmeze exemplul. Şi-a tuns părul. Şi-a scos perlele şi rubi-
nele şi le-a trimis înapoi familiei cu un mesaj de rămas-bun
dus de credinciosul Channa. Rămas singur, tânărul prinţ s-a
retras în sălbăticie.
Faima purtării lui sfinte s-a răspândit curând în munţii din
jur. Cinci tineri au venit la el şi i-au cerut îngăduinţa de a-i
asculta cuvintele înţelepte. El a încuviinţat să le fie maestru
dacă aveau să îl urmeze. Ei s-au învoit, iar el, ducându-i pe
culmile singuratice ale Munţilor Vindhya, i-a învăţat timp de
şase ani tot ce ştia. Însă la sfârşitul acestei perioade de studiu
simţea că se găsea tot departe de perfecţiune. Lumea pe care
o părăsise continua să îl ispitească. Le-a cerut discipolilor să
îl lase singur şi apoi a postit timp de 49 de zile şi nopţi, stând
pe rădăcinile unui copac bătrân. În cele din urmă şi-a primit
răsplata. În amurgul celei de-a cincizecea zile, Brahma însuşi i
s-a revelat slujitorului său credincios. Din clipa aceea Siddhartha
 buddha şi confucius 257

s-a numit Buddha şi a fost venerat drept Cel Iluminat, venit

să-i mântuiască pe oameni de nefericita lor soartă muritoare.
Buddha şi-a petrecut ultimii 45 de ani din viaţă pe valea
fluviului Gange, învăţându-i pe alţii lecţia lui simplă despre
supunere şi blândeţe faţă de toţi oamenii. În anul 488 înaintea
erei noastre, a murit la adânci bătrâneţi, iubit de milioane de
persoane. El nu şi-a propovăduit doctrinele spre beneficiul
unei singure clase. Chiar şi ultimul paria se putea numi discipol
al său.
Asta nu era însă pe placul nobililor, preoţilor şi negustorilor,
care s-au străduit să nimicească un crez religios ce recunoştea
egalitatea tuturor făpturilor vii şi le oferea oamenilor speranţa
unei a doua vieţi (o reîncarnare) în condiţii mai fericite. Îndată
ce le-a stat în putință, au încurajat populaţiile din India să
revină la vechile doctrine ale crezului brahmanic, cu posturile
şi torturile impuse de acesta corpului păcătos. Însă budismul
nu a putut fi nimicit. Încetul cu încetul, discipolii Celui Iluminat
au străbătut văile Munţilor Himalaya şi au ajuns în China. Au
traversat Marea Galbenă şi au propovăduit japonezilor înţelep-
ciunea învăţătorului lor, respectând cu fidelitate voinţa marelui
maestru, care le interzisese să utilizeze forţa. În ziua de astăzi,
cei care îl recunosc pe Buddha ca învăţător sunt mai numeroşi
ca oricând şi totalul lor îl întrece pe cel al discipolilor lui Hristos
şi Mahomed.
Cât despre Confucius, bătrânul înţelept al chinezilor, el are
o poveste simplă. S-a născut în anul 550 a.Ch. A dus o viaţă
liniştită, demnă şi nespectaculoasă într-o vreme când în China
lipsea un guvern central puternic şi chinezii trăiau la cheremul
bandiţilor şi a bogaţilor hrăpăreţi care mergeau din oraş în
oraş prădând şi omorând, transformând câmpiile aglomerate
din nordul şi centrul Chinei într-o sălbăticie locuită de oameni
flămânzi.
Confucius, care îşi iubea poporul, a încercat să-l salveze. Nu
se încredea prea tare în violenţă. Era o persoană foarte paşnică.
Nu credea că îi putea schimba pe oameni dându-le o puzderie
de legi noi. Ştia că singura salvare posibilă trebuia să vină
dintr-o schimbare a inimii şi de aceea a purces într-o misiune
aparent imposibilă, aceea de a schimba firea milioanelor de
buddha pleacă în munţi
 buddha şi confucius 259

semeni ce populau întinsele câmpii din estul Asiei. Chinezii nu

fuseseră niciodată prea interesaţi de religie în sensul în care
înţelegem noi acest cuvânt. Credeau în diavoli şi spiriduşi, aşa
cum fac majoritatea popoarelor primitive. Însă nu aveau profeţi
şi nu recunoşteau nici un „adevăr revelat“. Dintre marii liderii
morali, Confucius este aproape singurul care nu a avut viziuni,
care nu s-a proclamat mesager al unei puteri divine; care nu a
susţinut niciodată că era inspirat de glasuri venite de sus.
Era pur şi simplu un om foarte bun și înțelept, înclinat spre
plimbări solitare şi melodii melancolice pe care le cânta la
fluierul său de care nu se despărţea. Nu a pretins nici un fel de
recunoaştere. N-a cerut nimănui să-l urmeze ori să-l adore. Ne
aminteşte de filozofii greci antici, îndeosebi de cei din şcoala
stoică, oameni care credeau în traiul cinstit şi gândirea virtu-
oasă fără a spera la o recompensă, ci doar pentru pacea sufle-
tească pe care-o aduce o conştiinţă curată.
Confucius era un om foarte tolerant. S-a dat peste cap pentru
a-l vizita pe Lao Zi, celălalt mare lider chinez şi fondator al unui
sistem filozofic numit „taoism“, care nu era altceva decât o
variantă chineză timpurie a Regulii de Aur.
Confucius nu duşmănea pe nimeni. Îi învăţa pe ceilalţi
virtutea supremă a stăpânirii de sine. Potrivit învăţăturii lui
Confucius, o persoană cu adevărat virtuoasă nu îşi îngăduie
să se lase întărâtată de mânie şi îndură orice îi aduce soarta
cu resemnarea înţelepţilor care înţeleg că tot ce se petrece este,
într-un fel sau altul, spre bine.
La început a avut doar o mână de ucenici. Treptat numărul
lor a crescut. Înainte de moartea lui, în anul 478 a.Ch., mai mulţi
regi şi prinţi din China se declarau discipolii săi. La vremea
când s-a născut Hristos în Betleem, filozofia lui Confucius făcea
deja parte din structura mentală a majorităţii chinezilor. De
atunci înainte le-a influenţat continuu viaţa. Dar nu în forma
ei pură, originară. Majoritatea religiilor se schimbă cu trecerea
timpului. Hristos a propovăduit umilinţa, blândeţea şi lipsa
ambiţiilor lumeşti, dar la cincisprezece veacuri după Golgota,
capul bisericii creştine cheltuia milioane pe ridicarea unei clă-
diri fără legătură cu staulul izolat din Betleem.
marii lideri morali
 buddha şi confucius 261

Lao Zi propovăduise Regula de Aur, dar în mai puţin de trei

secole masele ignorante îl transformaseră într-un adevărat zeu,
unul foarte nemilos, îngropându-i poruncile înţelepte sub un
morman de superstiţii care făceau din viaţa chinezului de rând
un lung şir de spaime, temeri şi frici.
Confucius le arătase discipolilor frumuseţea care rezidă în
a-ți cinsti tatăl şi mama. În scurt timp ucenicii au început să
se intereseze mai mult de memoria părinţilor răposaţi decât
de fericirea propriilor copii şi nepoţi. Au întors deliberat spatele
viitorului şi au încercat să scruteze negura necuprinsă a tre-
cutului. Venerarea strămoşilor a devenit un sistem religios în
adevăratul sens al cuvântului. Decât să tulbure un cimitir
situat pe versantul însorit şi fertil al unui munte, plantau orezul
şi grâul pe stâncile aride ale celeilalte pante, unde nu putea
creşte nimic. Şi preferau foamea şi lipsurile pângăririi mor-
mântului ancestral.
Pe de altă parte, cuvintele înţelepte ale lui Confucius nu
şi-au pierdut niciodată complet influenţa asupra milioanelor
tot mai numeroase din estul Asiei. Cu proverbele profunde şi
observaţiile sale pătrunzătoare, confucianismul aducea un dram
de filozofie practică în sufletul oricărui chinez şi îi influenţa
întreaga viaţă, indiferent că era un simplu spălător de rufe
dintr-un subsol plin de aburi sau conducătorul unor provincii
vaste ce locuia între zidurile unui palat izolat.
În secolul al XVI-lea, entuziaştii, dar oarecum necivilizaţii
creştini din lumea occidentală au întâlnit faţă în faţă crezurile
mai vechi ale Orientului. Primii spanioli şi portughezi vedeau
paşnicele statui ale lui Buddha şi contemplau venerabilele
scripturi ale lui Confucius neştiind ce să creadă despre stima-
bilii profeţi cu zâmbetul lor parcă detașat. Au ajuns la concluzia
facilă că aceste divinităţi bizare erau diavoli care reprezentau
ceva idolatru şi eretic şi, prin urmare, nu meritau respectul
adevăraţilor fii ai Bisericii. Ori de câte ori spiritul lui Buddha
sau al lui Confucius părea să intervină în comerţul cu miro-
denii şi mătăsuri, europenii atacau „influenţa rea“ cu gloanţe
şi ghiulele. Acest sistem prezenta câteva dezavantaje extrem
de clare. Ne-a lăsat moştenirea neplăcută a relei-voinţe, puțin
promițătoare în ce privește viitorul imediat.
 43
REFORMA
progresul omenirii s-ar putea compara cel mai bine
cu un pendul gigantic care oscilează continuu înainte
şi înapoi. indiferenţa religioasă şi entuziasmul artis-
tic şi literar al renaşterii au fost urmate de indife-
renţa artistică şi literară şi de entuziasmul religios
al reformei

BINEÎNŢELES CĂ AŢI AUZIT DE REFORMĂ. VĂ ÎNCHIPUIŢI UN

grup mic, dar curajos de pelerini care au traversat oceanul
pentru a dobândi „libertatea religioasă“. De-a lungul timpului
(îndeosebi în ţările protestante) Reforma a ajuns să simbolizeze
cumva ideea de „libertate de gândire“. Martin Luther e repre-
zentat ca lider al avangardei progresului. Însă când istoria
nu înseamnă doar un şir de discursuri măgulitoare la adresa
propriilor străbuni glorioşi, când încercăm să descoperim ce
„s-a întâmplat în realitate“, ca să folosim cuvintele istoricului
german Ranke1, atunci mare parte din trecut ne apare într-o
lumină foarte diferită.
Puţine lucruri în viaţa omului sunt fie absolut bune, fie ab-
solut rele. Puţine lucruri sunt fie negre, fie albe. Datoria croni-
carului onest e să dea o descriere adevărată a tuturor laturilor
bune şi rele ale fiecărui eveniment istoric. E ceva foarte greu
de realizat, pentru că toţi avem simpatii şi antipatii perso-
nale. Se cuvine totuşi să ne străduim să fim cât mai corecţi cu
putinţă şi nu trebuie să permitem prejudecăţilor să ne influen-
ţeze prea mult.
Să luăm cazul meu, de pildă. Am crescut în centrul foarte
protestant al unei ţări foarte protestante. Până pe la doispre-
zece ani n-am văzut catolici. Apoi, când i-am întâlnit, am avut
un puternic sentiment de disconfort. Mă temeam un pic. Ştiam
povestea a mii de persoane arse, spânzurate sau măcelărite de

1. Leopold von Ranke (1795–1886) (n. tr.).

 reforma 263

Inchiziţia spaniolă în perioada când ducele de Alba încercase

să-i vindece pe olandezi de ereziile luterane sau calviniste.
Toate acestea erau cât se poate de reale pentru mine. Mi se părea
că se petrecuseră cu o zi înainte. Se puteau întâmpla din nou.
Putea exista o altă Noapte a Sfântului Bartolomeu şi sărmanul
de mine urma să fiu masacrat în pijama, iar trupul meu urma
să fie aruncat pe fereastră, aşa cum se întâmplase cu nobilul
amiral Coligny.
Mult mai târziu am ajuns să trăiesc câţiva ani într-o ţară
catolică. Oamenii de acolo mi s-au părut mult mai plăcuţi, mult
mai toleranţi şi la fel de inteligenţi ca foştii mei compatrioţi.
Spre marea mea surpriză, am început să descopăr că asupra
Reformei există şi o prespectivă catolică, nu doar una pro-
testantă.
Bineînţeles, cei din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, care
au trăit în perioada Reformei, nu vedeau lucrurile aşa. Ei aveau
întotdeauna dreptate, iar inamicul greşea întotdeauna. Era o
situaţie în care ori spânzurai, ori erai spânzurat şi ambele ta-
bere preferau să spânzure. Ceea ce e absolut omenesc şi nu
trebuie învinuiţi pentru asta.
Dacă privim lumea aşa cum se înfăţişa ea în anul 1500, o
dată uşor de reţinut, care e şi anul în care s-a născut împăratul
Carol Quintul, iată ce vedem. Dezordinii feudale din Evul
Mediu îi luase locul ordinea creată de un număr de regate
puternic centralizate. Cel mai redutabil dintre toţi suveranii
este marele Carol, pe atunci un prunc în leagăn. Este nepotul
regilor Ferdinand şi Isabela şi al lui Maximilian de Habsburg,
ultimul cavaler medieval, şi al soţiei lui, Maria, fiică a lui Carol
Temerarul, ambiţiosul duce de Burgundia care câştigase un
război împotriva Franţei, dar a murit ucis de ţăranii elveţieni
independenţi. Prin urmare, copilul Carol a moştenit cam tot
ce apărea pe hartă, toate pământurile părinţilor, bunicilor,
unchilor, verişorilor şi mătuşilor din Germania, Austria, Olanda,
Belgia, Olanda, Italia şi Spania, plus coloniile lor din Asia, Africa
şi America. Printr-o ciudată ironie a sorţii, s-a născut în Gent,
în castelul conţilor de Flandra pe care germanii l-au folosit ca
264 istoria omenirii

închisoare în timpul recentei ocupaţii a Belgiei1 şi, deşi era

rege spaniol şi împărat german, primeşte o educaţie flamandă.
Cum tatăl a murit (otrăvit, se spune, dar nu s-a dovedit nici-
odată), iar mama şi-a pierdut minţile (rătăceşte pe domeniile
ei cu sicriul care conţine rămăşiţele soţului răposat), copilul e
încredinţat disciplinei stricte a mătuşii Margareta. Obligat să
guverneze germani, italieni, spanioli şi o sută de popoare bizare,
Carol creşte ca flamand, fiu credincios al Bisericii Catolice, însă
ferm opus intoleranţei religioase. E mai degrabă leneş, şi în
copilărie, şi ca adult. Dar soarta îl condamnă să guverneze
lumea într-o perioadă în care aceasta trece printr-o redeşteptare
a fervorii religioase. Aleargă întruna de la Madrid la Innsbrück
şi de la Bruges la Viena. Iubeşte pacea şi liniştea, dar se află
veşnic în război. La vârsta de 55 de ani îl vedem întorcând spa-
tele omenirii, dezgustat complet de atâta ură şi prostie. Peste
trei ani moare obosit şi dezamăgit peste măsură.
Cam atât despre împăratul Carol. Dar Biserica, a doua mare
putere în lume? Biserica se schimbase mult din zilele Evului
Mediu, când începuse să-i cucerească pe păgâni şi să le arate
avantajele unei vieţi cucernice şi virtuoase. În primul rând,
Biserica s-a îmbogăţit prea tare. Papa nu mai este păstorul
unei turme de creştini smeriţi. Trăieşte într-un palat uriaş şi
se înconjoară de artişti, muzicieni şi oameni de litere vestiţi.
Bisericile şi capelele lui sunt decorate cu picturi noi în care
sfinţii seamănă cu zeii greci mai mult decât ar fi cazul. Îşi îm-
parte disproporţionat timpul între treburile de stat şi artă.
Treburile de stat îi ocupă 10% din timp. Restul de 90% e dedicat
interesului activ pentru statuile romane, vasele greceşti recent
descoperite, planurile pentru o nouă reşedinţă de vară, repeti-
ţiile pentru o piesă de teatru. Arhiepiscopii şi cardinalii ur-
mează exemplul pontifului. Episcopii încearcă să-i imite pe
arhiepiscopi. Preoţii de la sate au rămas totuşi fideli propriilor
îndatoriri. Păstrează distanţa faţă de lumea păcătoasă şi de
dragostea păgânească pentru frumuseţe şi plăcere. Se ţin de-

1. Este vorba despre ocupaţia Belgiei de către germani la 4 august

1918, în timpul Primului Război Mondial (n. tr.).
 reforma 265

parte de mănăstirile în care călugării par să îşi fi uitat vechile

jurăminte de simplitate şi sărăcie şi trăiesc cât de fericit pot
îndrăzni fără să provoace prea mult scandal public.
În sfârşit, mai sunt şi oamenii de rând. O duc mai bine ca
niciodată. Sunt mai prosperi, trăiesc în case mai bune, copiii lor
merg la şcoli mai bune, oraşele lor sunt mai frumoase ca înainte,
armele de foc i-au făcut egalii vechilor lor inamici, nobilii tâlhari
care secole la rând percepuseră biruri grele pentru comerţ. Cam
atât despre actorii principali pe scena Reformei.
Să vedem acum ce a făcut Renaşterea în Europa şi apoi veţi
înţelege de ce după reînvierea erudiţiei şi artei trebuia să
urmeze o reînsufleţire a interesului religios. Renaşterea a înce-
put în Italia. De acolo s-a răspândit în Franţa. Nu a avut prea
mult succes în Spania, unde cinci sute de ani de război cu
maurii îi făcuseră pe oameni foarte închistați şi profund fanatici
în toate chestiunile religioase. Cercul se lărgise tot mai mult,
însă după ce a traversat Alpii Renaşterea a suferit o schimbare.
Trăind într-o climă foarte diferită, popoarele din nordul
Europei aveau o concepţie despre viaţă care contrasta straniu
cu cea a vecinilor sudici. Italienii trăiau în aer liber, sub un cer
însorit. Le venea uşor să râdă, să cânte şi să fie fericiţi. Germa-
nii, olandezii, englezii, suedezii îşi petreceau cea mai mare
parte a timpului înăuntru, ascultând ploaia care bătea în feres-
trele închise ale căsuţelor lor confortabile. Nu râdeau aşa de mult.
Luau totul mai în serios. Aveau mereu conştiinţa sufletului ne-
muritor şi nu le plăcea să glumească pe seama subiectelor pe
care le considerau sfinte şi sacre. Partea „umanistă“ a Renaş-
terii, cărţile, studiul autorilor antici, gramaticile şi manualele
îi interesau foarte mult. Însă întoarcerea generală la vechea
civilizaţie păgână a Greciei şi Romei, una din principalele con-
secinţe ale Renaşterii în Italia, le umplea inimile de groază.
Papalitatea şi Colegiul Cardinalilor se compuneau însă
aproape integral din italieni, iar aceştia transformaseră Bise-
rica într-un club agreabil unde se discuta despre artă, muzică
şi teatru, dar arareori se menţiona religia. Prin urmare pră-
pastia dintre nordul serios şi sudul mai civilizat, dar relaxat
266 istoria omenirii

şi indiferent se lărgea din ce în ce mai mult şi nimeni nu părea

să-şi dădea seama de pericolul ce ameninţa Biserica.
Au existat câteva cauze secundare care vor explica de ce
Reforma a avut loc în Germania, şi nu în Suedia sau Anglia.
Germanii purtau de mult pică Romei. Interminabilele altercaţii
dintre împărat şi papă provocaseră multă ranchiună de ambele
părţi. În celelalte ţări europene, unde guvernarea se găsea în
mâinile unui rege puternic, conducătorul reuşise adeseori să-şi
apere supuşii de lăcomia preoţilor. În Germania, unde un împă-
rat himeric cârmuia o mulţime turbulentă de prinţişori, târgo-
veţii se găseau mai direct la mâna episcopilor şi prelaţilor.
Aceşti demnitari încercau să strângă sume mari de bani pentru
bisericile enorme care constituiau un hobby pentru papii renas-
centişti. Germanii se simţeau furaţi şi, fireşte, acest lucru nu
le plăcea.
De asemenea, mai există un factor arareori menţionat, anume
că Germania era patria presei de tipar. În Germania cărţile
erau ieftine şi Biblia nu mai reprezenta un manuscris miste-
rios deţinut şi explicat de preot. Era o carte obişnuită în multe
familii în care tatăl şi copiii înţelegeau latina. Familii întregi
au început s-o citească, fapt ce contravenea legii Bisericii. Au
descoperit că preoţii le spuneau multe lucruri întru câtva
diferite, având în vedere textul original al Sfintelor Scripturi.
Acest fapt a suscitat îndoieli. Oamenii au început să pună între-
bări. Iar întrebările, când nu pot primi răspuns, iscă frecvent
multe probleme.
Asaltul a început când umaniştii din nord au deschis focul
împotriva călugărilor. În adâncul inimii îl respectau şi stimau
încă prea mult pe papă pentru a-şi îndrepta atacurile împotriva
Sanctităţii Sale. Însă călugării leneşi şi ignoranţi care trăiau
în spatele zidurilor ocrotitoare ale mănăstirilor bogate reprezen-
tau ţinta ideală.
Lucru destul de curios, fruntaşul acestui conflict a fost un fiu
foarte credincios al Bisericii. Gerard Gerardzoon, sau Deside-
rius Erasmus, cum i se spune de obicei, era un băiat sărac
născut în Rotterdam, Olanda, şi educat la aceeaşi şcoală latină
din Deventer unde studiase şi Thomas à Kempis. A devenit
 reforma 267

preot şi o vreme a trăit într-o mănăstire. Călătorise foarte mult

şi ştia despre ce scria. Când şi-a început cariera de pamfletar
public (în zilele noastre s-ar fi numit editorialist), lumea se
amuza pe cinste cu o serie de scrisori anonime care tocmai
apăruseră cu titlul Scrisorile unor bărbaţi obscuri. În aceste
scrisori, prostia şi aroganţa generalizate printre călugării din
Evul Mediu târziu erau demascate într-o germano-latină
ciudată în versuri burleşti ce amintesc de limerickurile1 mo-
derne. Erasmus era un cărturar foarte învăţat şi serios care
ştia şi latină, şi greacă şi ne-a oferit prima variantă critică a
Noului Testament, pe care a tradus-o în latină şi a publicat-o
împreună cu o ediţie corectată a textului grec original. Însă
credea, la fel ca poetul latin Horaţiu, că nimic nu ne împiedică
să „spunem adevărul cu un zâmbet pe buze“.
În anul 1500, când l-a vizitat pe Thomas More în Anglia,
şi-a luat câteva săptămâni libere şi a scris o cărticică amuzantă
intitulată Elogiul nebuniei, în care îi ataca pe călugări şi pe
susţinătorii lor naivi cu cea mai periculoasă dintre arme, umo-
rul. Cărţulia a fost bestsellerul secolului al XV-lea. A fost tra-
dusă în aproape toate limbile şi a atras atenţia lumii asupra
altor cărţi ale lui Erasmus, unde acesta recomanda îndreptarea
numeroaselor abuzuri ale Bisericii şi le cerea colegilor umanişti
să-l ajute în misiunea de a produce o mare renaştere a credinţei
creştine.
Însă de aceste planuri admirabile nu s-a ales nimic. Erasmus
era prea rezonabil şi tolerant pentru a fi pe placul majorităţii
inamicilor Bisericii. Aceştia aşteptau un lider mai vehement
din fire.
Acesta a venit, iar numele lui era Martin Luther.
Luther era un ţăran din nordul Germaniei, înzestrat cu o
minte brici şi mult curaj. A fost hirotonisit frate augustinian,
fiind o figură importantă în provincia saxonă a Ordinului
Augustinian. Apoi a devenit profesor de teologie la Universita-
tea din Wittenberg şi a început să le explice Scripturile băieţilor
nepăsători de plugari din patria saxonă. Avea mult timp liber

1. Gen de poezie populară engleză alcătuită de obicei din cinci versuri

de un comic absurd (n. tr.).
268 istoria omenirii

şi l-a folosit pentru a studia

textele originale ale Vechiului şi
Noului Testament. A început
repede să sesizeze marile dife-
renţe existente între cuvintele
lui Hristos şi cele propovăduite
de papi şi episcopi.
În anul 1511 a vizitat Roma
într-o misiune oficială. Papa
Alexandru VI, din familia Bor-
gia, care se îmbogăţise în folosul
luther traduce biblia
fiului şi fiicei sale, murise. Dar
succesorul său, Iuliu II, un bărbat cu un caracter ireproşabil,
îşi petrecea mai tot timpul războindu-se şi construind, şi nu
l-a impresionat cu evlavia lui pe seriosul teolog german. Luther
s-a întors la Wittenberg foarte dezamăgit. Însă urma să se în-
tâmple ceva şi mai grav.
Gigantica bazilică Sfântul Petru, pe care papa Iuliu II o
vârâse pe gât succesorilor săi nevinovaţi, necesita deja reparaţii,
chiar dacă lucrările începuseră doar pe jumătate. Alexandru
VI cheltuise ultimul bănuţ din trezoreria pontificală. Leon X,
care i-a succedat lui Iuliu în 1513, s-a văzut în pragul falimen-
tului. A apelat la o metodă veche de a strânge bani lichizi. A
început să vândă „indulgenţe“. O indulgenţă era o bucată de
pergament care, în schimbul unei anumite sume de bani, îi
făgăduia păcătosului o reducere a timpului pe care urma să-l
petreacă în Purgatoriu. Conform crezului din Evul Mediu târziu,
era o practică absolut corectă. Din moment ce Biserica avea
puterea de a ierta păcatele celor care se căiau cu adevărat
înaintea morţii, Biserica avea şi dreptul de a scurta, prin
mijlocirea sfinţilor, timpul în care sufletul trebuia purificat în
tărâmurile sumbre ale Purgatoriului.
Regretabil era faptul că aceste indulgenţe se vindeau pe bani.
Însă constituiau o modalitate uşoară de a obţine venituri şi, în
plus, cei care erau prea săraci le primeau gratuit.
Întâmplarea a făcut ca în anul 1517 exclusivitatea teritorială
pentru vânzarea indulgenţelor în Saxonia să i se acorde unui
 reforma 269

călugăr dominican pe nume Joahnn Tetzel. Fratele Johann era

un vânzător bătăios. Ca s-o spunem pe șleau, era cam prea zelos.
Metodele lui comerciale au scandalizat persoanele evlavioase
din micul ducat. Iar Luther, care era un om integru, s-a înfuriat
atât de tare încât a făcut un gest pripit. Pe 31 octombrie 1517
s-a dus la biserica principală şi a afişat pe uşă o foaie cu 95 de
afirmaţii (sau teze), criticând vânzarea de indulgenţe. Enun-
ţurile fuseseră scrise în latină. Luther nu intenţiona să provoace
o revoltă. Nu era un revoluţionar. Obiecta împotriva practicii
indulgenţelor şi dorea ca profesorii colegi să îi cunoască opinia
despre ele. Chestiunea era menită să rămână în interiorul lumii
clericale și profesorale şi nu se făcea apel la prejudecăți laice.
Din nefericire, în acel moment, când toată lumea începuse
să se intereseze de problemele religioase, era absolut imposibil
să discuţi ceva fără a isca imediat o tulburare intelectuală seri-
oasă. În nici două luni, toată Europa dezbătea cele 95 de teze
ale călugărului saxon. Fiecare trebuia să ia o atitudine. Orice
teolog obscur trebuia să-şi tipărească opinia. Autorităţile ponti-
ficale au început să se alarmeze. I-au ordonat profesorului din
Wittenberg să meargă la Roma pentru a-şi explica acţiunea.
Chibzuit, Luther şi-a amintit ce păţise Hus. A rămas în Germa-
nia şi a fost pedepsit cu excomunicarea. Luther a ars bula
papală în prezenţa unei mulţimi pline de admiraţie şi din clipa
aceea pacea între el şi papă nu a mai fost posibilă.
Fără să și-o dorească, Luther devenise liderul unei armate
cuprinzătoare de creştini nemulţumiţi. Patrioţi germani ca
Ulrich von Hutten s-au grăbit să-i ia apărarea. Studenţii din
Wittenberg, Erfurt şi Leipzig s-au oferit să-l păzească în cazul
în care autorităţile ar fi încercat să-l întemniţeze. Nici un rău
nu se putea abate asupra lui Luther câtă vreme rămânea pe
pământ saxon.
Toate acestea s-au întâmplat în anul 1520. Carol Quintul
avea douăzeci de ani şi, cum domnea peste o jumătate din lume,
a fost obligat să rămână în termeni binevoitori cu papa. A cerut
o Dietă, adică o adunare generală, în oraşul Worms pe Rin,
poruncindu-i lui Luther să se prezinte şi să dea socoteală pentru
comportamentul lui ieşit din comun. Luther, acum erou naţional
270 istoria omenirii

al germanilor, s-a dus. A refuzat să retracteze chiar şi un singur

cuvânt din ce scrisese sau spusese. Doar cuvântul lui Dumnezeu
îi controla conştiinţa. Era dispus să trăiască sau să moară
pentru conştiinţa lui.
După dezbaterea de rigoare, Dieta de la Worms l-a declarat
pe Luther proscris dinaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor,
interzicându-le tuturor germanilor să-i ofere adăpost, mâncare
sau băutură ori să citească un singur rând din cărţile scrise de
nelegiuitul eretic. Însă marele reformator nu se afla în primej-
die. Majoritatea germanilor din nord au denunţat edictul drept
un document abuziv şi revoltător. Pentru mai multă siguranţă,
Luther a fost ascuns la Wartburg, castel care aparţinea prin-
ţului elector al Saxoniei, iar de acolo a sfidat autoritatea ponti-
ficală traducând integral Biblia în limba germană, aşa încât
toţi să poată citi şi cunoaşte singuri cuvântul lui Dumnezeu.
La acest moment Reforma nu mai reprezenta o chestiune
pur spirituală şi religioasă. Cei care detestau frumuseţea arhi-
tecturii bisericilor moderne s-au folosit de această perioadă
tulbure pentru a ataca şi distruge lucrurile care nu le plăceau
pentru că nu le înţelegeau. Cavalerii sărăciţi au încercat să
recupereze pierderi trecute înşfăcând teritorii care aparţineau
mănăstirilor. Prinţii nemulţumiţi au profitat de absenţa împă-
ratului pentru a-şi spori propria putere. Conduşi de agitatori
pe jumătate nebuni, ţăranii flămânzi n-au ratat ocazia și au
luat cu asalt castelele stăpânilor, jefuind, ucigând şi incendiind
cu zelul cruciaţilor de odinioară.
Pretutindeni în imperiu s-a dezlănţuit o adevărată domnie
a dezordinii. Unii prinţi au devenit protestanţi (cum li se zicea
susţinătorilor „protestatari“ ai lui Luther) şi şi-au persecutat
supuşii catolici. Alţii au rămas catolici şi şi-au spânzurat su-
puşii protestanţi. Dieta de la Speyer, convocată în 1526, a încer-
cat să rezolve spinoasa problemă a loialităţii faţă de papă sau
față de conducătorul feudal ordonând ca „supuşii să aparţină
aceleiaşi denominaţiuni religioase ca prinţii lor“. Decizia a
transformat Germania într-o tablă de şah cu mii de ducate şi
principate ostile, generând o situaţie care a împiedicat sute de
ani o dezvoltare politică normală.
 reforma 271

În februarie 1546 Luther a murit, şi a fost îngropat în aceeaşi

biserică unde cu 29 de ani înainte îşi proclamase faimoasele
obiecţii faţă de vânzarea indulgenţelor. În mai puţin de treizeci
de ani, lumea nepăsătoare, glumeaţă şi veselă a Renaşterii se
preschimbase în cercul de dezbateri marcat de dispute, certuri
şi calomnii al Reformei. Stăpânirea spirituală universală a
papilor s-a încheiat subit şi tot vestul Europei s-a transformat
într-un câmp de luptă unde protestanţii şi catolicii se omorau
unii pe alţii spre mai marea slavă a unor doctrine teologice
care pentru generaţia prezentă sunt la fel de incomprehensibile
ca misterioasele inscripţii ale etruscilor antici.
 44
RĂZBOAIELE RELIGIOASE
epoca marilor controverse religioase

SECOLELE AL XVI-LEA ŞI AL XVII-LEA AU FOST PERIOADA

controversei religioase.
Dacă veţi fi atenţi, veţi constata că aproape toată lumea din
jur „vorbeşte despre economie“ întruna şi discută despre salarii,
programul de lucru şi greve în raport cu viaţa comunităţii, deoa-
rece acesta este principalul subiect de interes al vremii noastre.
Bieţii copii de la 1600 sau 1650 o duceau mai rău. Nu auzeau
decât „religie“. Capetele le erau împuiate cu „predestinare“,
„transsubstanţiere“, „liber-arbitru“ şi sute de alte cuvinte extra-
vagante care exprimau elemente complicate ale „credinţei ade-
vărate“, fie ea catolică sau protestantă. După dorinţa părinţilor,
erau botezaţi catolici, luterani, calvini, zwinglieni sau anaba-
ptişti. Învăţau teologie din catehismul de la Augsburg, compus
de Luther, din Învăţătura religiei creştine, scrisă de Calvin, sau
bălmăjeau cele 39 de articole de credinţă tipărite în Cartea
engleză de rugăciuni obşteşti, şi li se spunea că acestea şi numai
acestea reprezentau „adevărata credinţă“.
Auzeau despre furturile cu toptanul din proprietatea biseri-
cească săvârşite de regele Henric VIII, monarhul englez cel
căsătorit de multe ori care s-a proclamat şeful suprem al Bise-
ricii Angliei şi şi-a atribuit vechiul drept pontifical de a numi
episcopi şi preoţi. Aveau coşmaruri ori de câte ori pomenea
cineva de Sfânta Inchiziţie cu temniţele şi numeroasele ei
camere de tortură. Ascultau poveşti la fel de înfiorătoare despre
o gloată de protestanţi olandezi furioşi la culme care puseseră
mâna pe vreo zece preoţi bătrâni lipsiţi de apărare şi îi spânzu-
 războaiele religioase 273

raseră din simpla plăcere de a ucide oameni care profesau o

altă credinţă. Din nefericire, cele două tabere rivale erau una
pe potriva celeilalte. Altminteri conflictul s-ar fi rezolvat repede.
Dar aşa, a trenat vreme de opt generaţii şi s-a complicat atât
de mult încât nu vă pot oferi decât cele mai importante detalii,
trimițându-vă să le găsiţi pe celelalte în una dintre numeroasele
istorii ale Reformei.
Marea mişcare reformatoare a protestanţilor a fost urmată
de o reformă cuprinzătoare în sânul Bisericii. Papii care erau
doar umanişti amatori şi negustori de antichităţi greceşti şi
romane au dispărut de pe scenă, iar locul
lor a fost luat de bărbaţi serioşi care
petreceau 24 de ore pe zi ocupându-se de
îndatoririle sfinte încredințate lor.
Îndelungata şi cam scandaloasa feri-
cire din mănăstiri s-a sfârşit. Călugării
şi călugăriţele erau obligaţi să se tre-
zească în zori, să studieze Părinţii Bise-
ricii, să-i îngrijească pe bolnavi şi să-i
aline pe muribunzi. Sfânta Inchiziţie
veghea zi şi noapte ca doctrinele pericu-
loase să nu se împrăştie prin intermediul inchiziţia
tiparului. Aici e menţionat de obicei săr-
manul Galileo, închis deoarece fusese un pic prea imprudent
explicând cerul cu ajutorul telescopului şi exprimase despre
manifestările planetelor anumite opinii în contradicţie absolută
cu poziţiile oficiale ale Bisericii. Dar, pentru a fi corecţi faţă
de papă, cler şi Inchiziţie, trebuie spus că protestanţii erau
inamici la fel de înverşunaţi ai ştiinţei şi medicinii şi, cu mani-
festări similare de ignoranţă şi intoleranţă, îi socoteau cei mai
primejdioşi duşmani ai omenirii pe cei care cercetau lucrurile
pe cont propriu.
Calvin, marele reformator francez şi tiranul (atât politic,
cât şi spiritual) al Genevei, nu numai că a sprijinit autorităţile
franceze când au încercat să-l spânzure pe Miguel Servet
(teologul şi fizicianul spaniol devenit faimos ca asistent al lui
Vesalius, primul mare anatomist), dar când Servet a evadat din
închisoarea franceză şi a fugit la Geneva, Calvin l-a aruncat
274 istoria omenirii

pe strălucitul bărbat în temniţă. După un proces îndelungat,

a permis ca spaniolul să fie ars pe rug pentru ereziile lui, abso-
lut indiferent la faima de om de ştiinţă a acestuia.
Și tot așa. Avem puţine statistici de încredere pe această
temă, dar în ansamblu protestanţii s-au plictisit de acest joc
cu mult înaintea catolicilor şi majoritatea persoanelor oneste
arse, spânzurate sau decapitate din cauza credinţelor religioase
au căzut victime energicei, dar şi foarte severei Biserici a Romei.
Căci originile toleranţei (şi vă rog să vă amintiţi acest lucru
când veţi creşte mari) sunt foarte recente şi până şi membrii
aşa-numitei noastre „lumi moderne“ sunt capabili de toleranţă
doar în chestiuni care nu îi interesează foarte tare. Sunt tole-
ranţi faţă de un autohton din Africa şi nu le pasă dacă devine
budist sau mahomedan, fiindcă nici budismul, nici mahome-
danismul nu înseamnă nimic pentru ei. Însă când aud că un
vecin, republican care credea în protecţionismul strict, s-a ală-
turat partidului socialist şi doreşte abrogarea tuturor legilor
protecţioniste, toleranţa lor încetează şi folosesc aproape ace-
leaşi cuvinte ca acelea pe care le-ar fi întrebuinţat un catolic
(sau protestant) amabil din secolul al XVII-lea înştiinţat că
prietenul cel mai bun, pe care îl respectase şi iubise întotdeauna,
căzuse victimă îngrozitoarelor erezii ale Bisericii protestante
(sau catolice).
Până acum puţin timp, „erezia“ era considerată o boală. În
ziua de azi, dacă vedem o persoană care îşi neglijează igiena
corpului şi a locuinţei, expunându-se pe sine şi pe copiii săi
febrei tifoide sau altor boli care se pot preveni, chemăm comisia
pentru sănătate. Responsabilul cu igiena sună la poliţie pentru
a-l ajuta să îndepărteze persoana care reprezintă o primejdie
pentru sănătatea întregii comunităţi. În secolele al XVI-lea şi
al XVII-lea, un eretic, adică un bărbat sau o femeie care se
îndoia făţiş de principiile fundamentale pe care se baza religia
protestantă sau catolică, era socotit o ameninţare mai rea decât
un purtător de tifos. Febra tifoidă putea distruge corpul (şi
foarte probabil o făcea). Însă potrivit gândirii de atunci, erezia
nimicea cu siguranţă sufletul nemuritor. Prin urmare, era de
datoria tuturor cetăţenilor buni şi cu scaun la cap să înştiinţeze
poliţia în legătură cu inamicii ordinii stabilite, iar cei care o
 războaiele religioase 275

neglijau se făceau la fel de vinovaţi ca un om modern care nu

telefonează celui mai apropiat medic atunci când descoperă că
vecinii lui suferă de holeră sau variolă.
În anii următori veţi auzi multe discuţii despre medicina
preventivă. Medicina preventivă înseamnă pur şi simplu că
medicii noştri nu aşteaptă îmbolnăvirea pacienţilor pentru a-i
vindeca. Dimpotrivă, studiază pacientul şi condiţiile de trai
când acesta (pacientul) e perfect sănătos şi înlătură posibilele
cauze de boli îndepărtând gunoaiele, învăţându-l ce să mănânce,
ce să evite şi dându-i câteva noţiuni simple de igienă personală.
Ba aceşti medici buni merg şi mai departe, vizitând şcoli şi
învăţându-i pe copii cum să folosească periuţa de dinţi şi să se
ferească de răceli.
Secolul al XVI-lea, care (după cum am încercat să vă arăt)
considera afecţiunea corporală mai puţin importantă decât
boala ce ameninţa sufletul, a organizat un sistem de medicină
spirituală preventivă. De îndată ce un copil creştea suficient
cât să scrie primele cuvinte, era educat în adevăratele (şi „sin-
gurele adevărate“) principii ale credinţei. Indirect, aceasta s-a
dovedit un lucru bun pentru progresul general al popoarelor
europene. Ţinuturile protestante au fost înzestrate repede cu
şcoli. Utilizau mult timp foarte preţios pentru a explica ele-
mente din catehism, însă ofereau o educaţie şi în alte domenii
pe lângă teologie. Încurajau cititul şi lor le revine meritul marii
înfloriri cunoscute de domeniul tiparului.
Însă nici catolicii nu s-au lăsat mai prejos. Şi ei au consacrat
timp şi atenţie educaţiei. În această privinţă, Biserica a găsit
un prieten şi aliat nepreţuit în ordinul nou întemeiat al Socie-
tăţii lui Iisus. Fondatorul acestei organizaţii remarcabile a fost
un soldat spaniol care se convertise după o viaţă de aventuri
profane şi apoi se simţise dator să slujească Biserica, aşa cum
mulţi păcătoşi cărora Armata Salvării le arată greşelile căii
lor se dedică pentru tot restul vieţii misiunii de a-i ajuta şi
întări pe cei mai puţin norocoşi.
Numele spaniolului era Ignaţiu de Loyola. Se născuse cu un
an înainte de descoperirea Americii. A fost rănit şi a rămas
şchiop pe viaţă. Pe când se găsea în spital a avut o viziune cu
276 istoria omenirii

Sfânta Fecioară şi Fiul ei, care l-au îndemnat să renunţe la

viaţa păcătoasă pe care o dusese înainte. A hotărât să meargă
în Ţara Sfântă şi să înfăptuiască misiunea Cruciadelor. Însă o
vizită la Ierusalim i-a vădit imposibilitatea acestei acțiuni, aşa
că s-a întors în Apus pentru a ajuta în războiul împotriva
ereziilor luterane.
În anul 1534 a studiat în Paris, la Sorbona. Împreună cu
alţi şapte studenţi a întemeiat o frăţie. Cei opt bărbaţi şi-au
făgăduit unul altuia să ducă o viaţă sfântă, să nu râvnească
după bogăţii, ci după dreptate, şi să se dedice trup şi suflet
slujirii Bisericii. Câţiva ani mai târziu, mica frăţie a ajuns o
organizaţie în toată regula şi a fost recunoscută de papa Paul
III ca Societatea lui Iisus.
Loyola fusese militar. Credea în disciplină, iar supunerea
absolută faţă de ordinele demnitarilor superiori a devenit unul
dintre principalii factori ai succesului enorm al iezuiţilor. Aceş-
tia s-au specializat în educaţie. Le asigurau profesorilor ordinu-
lui o educaţie aprofundată înainte de a le permite să vorbească
unui elev. Iezuiţii locuiau împreună cu învățăceii şi participau
la jocurile lor. Le purtau de grijă părinteşte. În consecinţă, au
crescut o nouă generaţie de catolici credincioşi care îşi tratau
îndatoririle religioase cu tot atâta seriozitate ca oamenii din
Evul Mediu timpuriu.
Iezuiţi perspicace nu şi-au îndreptat eforturile exclusiv spre
educaţia săracilor. Au pătruns în palatele potentaţilor şi au
devenit tutori privaţi ai viitorilor împăraţi şi regi. Ce a însem-
nat asta veţi vedea şi singuri când vă voi povesti despre Răz-
boiul de Treizeci de Ani. Însă înaintea acestei ultime şi teribile
izbucniri de fanatism religios s-au întâmplat multe alte lucruri.
Carol Quintul murise. Lăsase Germania şi Austria fratelui
său, Ferdinand. Toate celelalte posesiuni ale sale, Spania, Ţările
de Jos, Indiile şi America, îi reveniseră fiului său, Filip. Filip
era fiul lui Carol cu o prinţesă portugheză, verişoară primară
a soţului ei. Copiii născuţi din astfel de uniri sunt predispuşi
la anomalii. Fiul lui Filip, nefericitul Don Carlos (asasinat mai
târziu cu acordul propriului său tată), era nebun. Filip nu era
complet nebun, dar zelul său pentru Biserică friza demenţa
 războaiele religioase 277

religioasă. Credea că Cerul îl alesese ca unul dintre mântuitorii

neamului omenesc. Prin urmare, oricine se încăpăţâna şi refuza
să împărtăşească opiniile Maiestăţii Sale se proclama singur
duşman al omenirii şi trebuia exterminat, ca nu cumva exem-
plul lui să corupă sufletele vecinilor pioşi.
Spania era, bineînţeles, o ţară foarte bogată. Tot aurul şi
argintul din lumea nouă curgeau în vistieriile castiliene şi ara-
goneze. Dar Spania suferea de o boală economică stranie. Ţăra-
nii spanioli erau bărbaţi foarte muncitori şi femei încă şi mai
muncitoare. Însă clasele superioare nutreau un dispreţ suprem
pentru orice formă de muncă în afară de serviciul în armată,
marină sau în administraţia civilă. Cât despre mauri, meşte-
şugari nemaipomenit de harnici, fuseseră alungaţi din ţară cu
mult timp în urmă. În consecinţă Spania, cufărul de comori al
lumii, a rămas o ţară săracă, pentru că toţi banii trebuiau
trimişi în străinătate în schimbul grâului şi al altor produse
necesare pe care spaniolii nu le cultivau.
Veniturile lui Filip, monarhul celei mai puternice ţări din
secolul al XVI-lea, depindeau de taxele adunate în stupul
comercial activ al Ţărilor de Jos. Însă flamanzii şi olandezii
erau adepţi loiali ai doctrinelor lui Luther şi Calvin. Îndepăr-
taseră din biserici toate imaginile şi picturile sacre, înştiin-
ţându-l pe papă că nu îl mai considerau păstorul lor şi că
intenţionau să urmeze dictatele propriei conştiinţe şi poruncile
Bibliei lor traduse recent.
Faptul l-a pus pe rege într-o
poziţie extrem de dificilă. Nu
putea tolera ereziile supuşilor
olandezi, dar avea nevoie de
banii lor. Dacă le îngăduia să fie
protestanţi şi nu lua măsuri
pentru a le salva sufletele, nu
şi-ar fi îndeplinit datoria faţă
de Dumnezeu. Dacă ar fi trimis
Inchiziţia în Olanda şi şi-ar fi
ars supuşii pe rug, ar fi pierdut
grosul veniturilor. noaptea sfântului bartolomeu
278 istoria omenirii

Nefiind un om tocmai hotărât, a ezitat multă vreme. A în-

cercat cu bunătate şi cu asprime, cu promisiuni şi cu ame-
ninţări. Olandezii au rămas încăpăţânaţi şi au continuat să
cânte psalmi şi să asculte omiliile predicatorilor luterani şi cal-
viniști. Deznădăjduit, Filip şi-a trimis „omul de fier“, pe Ducele
de Alba, pentru a-i aduce la ordine pe păcătoşii îndârjiţi. Alba
a început să-i decapiteze pe liderii nechibzuiţi care nu părăsi-
seră ţara înainte de sosirea lui. În 1572 (anul în care toţi liderii
protestanţilor francezi au fost ucişi în teribila Noapte a Sfântu-
lui Bartolomeu) a atacat mai multe oraşe olandeze, masacrân-
du-i pe locuitori, ca să dea exemplu celorlalţi. În anul următor
a asediat oraşul Leiden, centrul manufacturier al Olandei.
Între timp, şapte provincii mici din nordul Ţărilor de Jos
formaseră o uniune defensivă, aşa-numita Uniune de la Utrecht,
şi îl recunoscuseră pe Wilhelm de Orania, un prinţ german care
fusese secretarul privat al împăratului Carol Quintul, în funcţia
de şef al armatei şi comandant al marinarilor corsari, cunoscuţi
ca Geuzen sau „Calicii mărilor“. Pentru a salva oraşul Leiden,

oraşul leiden eliberat prin spargerea digurilor

 războaiele religioase 279

Wilhelm a tăiat digurile, a creat o mare interioară puţin adâncă

şi a eliberat oraşul cu ajutorul unei flote curioase, formată din
şlepuri şi barje cu fundul plat. Deplasate prin vâslit, împingere
sau tractare prin noroi, acestea au ajuns la zidurile oraşului.
A fost prima oară când o armată a invincibilului rege spaniol
a suferit o înfrângere atât de umilitoare. A surprins lumea aşa
cum victoria de la Mukden, în războiul ruso–japonez, a surprins
generaţia noastră. Puterile protestante au prins un nou avânt
şi Filip a născocit noi mijloace în scopul înfrângerii supuşilor
rebeli. A angajat un biet fanatic nu prea zdravăn la minte pen-
tru a-l asasina pe Wilhelm de Orania. Însă imaginea liderului
mort nu a îngenuncheat cele şapte provincii. Dimpotrivă, le-a
înfuriat la culme. În 1581, Stările Generale (adunarea reprezen-
tativă a celor şapte provincii) s-au întrunit la Haga, l-au renegat
solemn pe „ticălosul rege Filip“ şi şi-au asumat povara suvera-
nităţii, până atunci conferită „regelui prin harul lui Dumnezeu“.
Actul constituie un eveniment foarte important în istoria
marii lupte pentru libertate politică. A fost un pas care a ajuns
mult mai departe decât rebeliunea nobililor englezi încheiată
cu semnarea documentului Magna Carta. Aceşti bürgeri de
nădejde spuneau: „Între un rege şi supuşii săi există o înţelegere
tacită că ambele părţi vor îndeplini anumite servicii şi vor recu-
noaşte obligaţii precise. Dacă una din părţi nu îndeplineşte
prevederile contractului, cealaltă are dreptul de a-l considera
reziliat.“ Supuşii americani ai regelui George III au ajuns la o
concluzie similară în anul 1776. Însă între ei şi suveranul lor
se întindeau peste 5.000 de kilometri de ocean, pe când Stările
Generale şi-au luat decizia (care în caz de înfrângere însemna
o moarte lentă) în bubuitul tunurilor spaniole şi în ciuda
amenințării constante din partea unei flote spaniole punitive.
Poveştile despre o flotă spaniolă misterioasă pornită să cuce-
rească și Olanda, şi Anglia se învechiseră deja când regina
Elisabeta, protestantă, i-a urmat catolicei Maria „cea Sânge-
roasă“. Marinarii de pe coastă vorbiseră despre ele ani la rând.
În deceniul 1580, zvonurile au prins un contur clar. Potrivit
cârmacilor care fuseseră la Lisabona, pe toate cheiurile spaniole
și portugheze se construiau corăbii. Iar în sudul Ţărilor de Jos
280 istoria omenirii

(în Belgia) ducele de Parma a-

duna o forţă expediţionară de
proporţii pe care intenţiona să
o transporte de la Oostende la
Londra şi Amsterdam îndată
după sosirea flotei.
În anul 1586 Invincibila Ar-
mada a ridicat pânzele spre mia-
zănoapte. Însă flota olandeză
organizase o blocadă în portu-
rile de pe coasta flamandă, iar
asasinarea lui
wilhelm taciturnul Canalul era păzit de englezi. Pe
deasupra, spaniolii, deprinşi cu
mările mai liniştite din sud, nu ştiau să navigheze în climatul
nordic furtunos şi aspru. Nu trebuie să vă mai spun ce s-a
întâmplat cu Armada când a fost atacată de nave şi furtuni.
Doar câteva corăbii, navigând în jurul Irlandei, şi-au aflat
scăparea şi au spus înfiorătoarea poveste a înfrângerii. Celelalte
au pierit şi zac pe fundul Mării Nordului.
Întoarcerea atacului înseamnă joc cinstit. Protestanţii
britanici şi olandezi au dus războiul în teritoriul inamic. Înainte
de sfârşitul secolului, Houtman, cu ajutorul unei cărţulii scrise
de Linschoten (un olandez care lucrase în serviciul portughe-
zilor), a descoperit în sfârşit ruta spre Indii. Drept rezultat,
s-a fondat marea Companie Olandeză a Indiilor de Est şi
războiul sistematic contra coloniilor portugheze şi spaniole din
Asia şi Africa a început cu toată seriozitatea.
La începutul perioadei cuceririlor coloniale, în tribunalele
olandeze s-a judecat un proces curios. În primii ani ai secolului
al XVII-lea, un căpitan olandez pe nume van Heemskerk, fai-
mos deoarece condusese o expediţie cu scopul de a descoperi o
cale spre Indii prin nord-est și care petrecuse, de asemenea, o
iarnă pe ţărmurile îngheţate ale insulei Nova Zembla, captu-
rase o corabie portugheză în Strâmtoarea Malacca. Vă amintiţi
probabil că papa împărţise lumea în două zone egale, una acor-
dată spaniolilor şi cealaltă, portughezilor. Portughezii consi-
derau de la sine înţeles că apele din jurul insulelor lor indiene
 războaiele religioase 281

făceau parte din proprietatea lor

şi, cum la momentul respectiv nu
se aflau în război cu Cele Şapte
Provincii Unite ale Ţărilor de
Jos, au susţinut că un căpitan al
unei companii comerciale olan-
deze private nu avea dreptul de a
pătrunde în domeniul lor privat
şi de a le fura corăbiile. Au inten-
tat proces. Directorii Companiei
Olandeze a Indiilor de Est au an- vine armada!
gajat un tânăr avocat strălucit, pe
nume De Groot sau Grotius, să le reprezinte cazul. El a ţinut
o pledoarie uimitoare, susţinând că oceanul aparţine tuturor
în mod liber. Odată aflate în afara razei unei ghiulele trase de
pe uscat, marea este sau (potrivit lui Grotius) ar trebui să fie
o cale liberă şi deschisă tuturor vaselor din orice ţară. Era
prima oară când această doctrină surprinzătoare a fost rostită
public într-un tribunal. Toate celelalte popoare maritime i s-au
opus. Pentru a contracara efectul faimoasei pledoarii a lui
Grotius pentru „Marea liberă“, Mare Liberum, englezul John
Selden a scris celebrul tratat Mare Clausum, „Marea închisă“,
care analiza dreptul natural al suveranilor de a considera
mările din jurul ţării lor ca aparţinând propriului teritoriu.
Menţionez aici această problemă deoarece a rămas netranşată
şi pe parcursul ultimului război a pricinuit tot soiul de dificul-
tăţi şi complicaţii.
Revenind la războiul spaniolilor cu olandezii şi englezii, în
mai puţin de douăzeci de ani cele mai valoroase colonii din
Indii, alături de Capul Bunei Speranţe şi Ceylon1, dar şi cele
de pe ţărmurile Chinei şi Japoniei se găseau în mâinile protes-
tanţilor. În 1621 s-a întemeiat Compania Indiilor de Vest, care
a cucerit Brazilia şi a construit în America de Nord o fortăreaţă
numită Nieuw Amsterdam, situată la gura de vărsare a râului
descoperit de Henry Hudson în 1609.

1. Denumirea statului Sri Lanka până în 1972 (n. tr.).

282 istoria omenirii

Noile colonii au îmbogăţit Anglia şi Republica Olandeză

într-o asemenea măsură încât acestea şi-au permis să angajeze
soldaţi străini care să lupte în teritorii în timp ce ele se dedicau
comerţului şi afacerilor. Pentru aceste state, revolta protes-
tantă a însemnat independenţă şi prosperitate. Însă în multe
alte părți ale Europei a adus un şir de orori pe lângă care ulti-
mul război pare o excursie liniştită a băieţilor de la şcoala
duminicală.
Războiul de Treizeci de Ani, izbucnit în 1618 şi încheiat cu
faimoasa Pace de la Westfalia din 1648, a fost rezultatul cât se
poate de natural al unui secol de ură religioasă tot mai intensă.
Aşa cum am spus, a fost un război cumplit. Toţi luptau împo-
triva tuturor, iar conflictul a încetat doar atunci când toate
taberele au fost epuizate şi nu mai puteau continua.
În mai puţin de o generaţie a transformat numeroase regiuni
din Europa Centrală în zone sălbatice unde ţăranii flămânzi
se băteau pentru leşul unui cal cu lupii încă mai flămânzi decât
ei. Cinci şesimi din oraşele şi satele germane au fost distruse.
Palatinatul, regiune din vestul Germaniei, a fost prădat de
28 de ori. Iar populaţia de 18 milioane de persoane s-a redus
la patru milioane.
Ostilităţile au început aproape imediat după alegerea ca
împărat a lui Ferdinand II din Casa de Habsburg. Ferdinand
era produsul celei mai conştiincioase educaţii iezuite şi fiu

moartea lu hudson
 războaiele religioase 283

extrem de supus şi devotat al Bisericii. Şi-a respectat cum a

putut mai bine jurământul făcut în tinereţe de a eradica toate
sectele şi toate ereziile de pe domeniile sale. Cu două zile înainte
de alegerea sa, principalul său oponent, Frederic, elector protes-
tant al Palatinatului şi ginere al lui Iacob I al Angliei, fusese
încoronat rege al Boemiei, act ce contravenea direct voinţei lui
Ferdinand.
Armatele habsburgice au intrat imediat în Boemia. Tânărul
rege a căutat zadarnic ajutor împotriva formidabilului inamic.
Republica Olandeză l-ar fi sprijinit, dar, ea însăşi angajată
într-un război disperat cu ramura spaniolă a Habsburgilor, nu
putea face prea multe. În Anglia, Casa Stuart era mai intere-
sată de consolidarea propriei puteri absolute în patrie decât să
irosească bani şi oameni pe o aventură fără sorţi de izbândă
în îndepărtata Boemie. După o încleştare de câteva luni, electo-
rul Palatinatului a fost alungat, iar domeniile sale au fost date
casei catolice de Bavaria. Aşa a început marele război.
Armatele habsburgice, comandate de generalii Tilly şi
Wallenstein, şi-au deschis apoi drum prin zona protestantă a
Germaniei până au ajuns la ţărmurile baltice. Un vecin catolic
însemna un pericol serios pentru regele protestant al Danemar-
cei. Cristian IV a încercat să se apere atacându-şi inamicii
înainte ca aceştia să devină prea puternici pentru el. Oştile da-
neze au pătruns în Germania, dar au fost înfrânte. Wallenstein
şi-a exploatat victoria cu asemenea energie şi violenţă încât
Danemarca a fost obligată să ceară pace. Un singur oraş de la
Marea Baltică a rămas în mâinile protestanţilor, și anume
Straslund.
La Straslund a debarcat la începutul verii lui 1630 Gustav
Adolf din Casa de Vasa, rege al Suediei, celebru fiindcă îşi apă-
rase ţara de ruşi. Prinţ protestant cu ambiţii nemăsurate, dor-
nic să transforme Suedia în centrul unui mare imperiu nordic,
Gustav Adolf a fost întâmpinat de prinţii protestanţi europeni
ca salvatorul cauzei luterane. El l-a învins pe Tilly, care tocmai
ce îi măcelărise pe locuitorii protestanţi din Magdeburg. După
aceea trupele sale au început marele marş prin centrul Germa-
niei, într-o încercare de a ajunge la posesiunile habsburgice
284 istoria omenirii

din Italia. Ameninţat din spate de catolici, Gustav a virat brusc

şi a bătut principala armată habsburgică în bătălia de la Lützen.
Din nefericire, regele suedez a fost răpus când s-a îndepărtat
de soldaţii săi. Însă puterea Habsburgilor fusese frântă.
Ferdinand, care de felul său era o persoană suspicioasă, a
început imediat să îşi bănuiască subordonaţii. Wallenstein,
comandant suprem, a fost asasinat la instigarea sa. Auzind
asta, Bourbonii catolici care domneau în Franţa şi îşi detestau
rivalii Habsburgi şi-au unit forţele cu suedezii protestanţi.
Armatele lui Ludovic XIII au invadat partea orientală a Ger-
maniei, iar Turenne şi Condé şi-au sporit faima alături de gene-
ralii suedezi Baner şi Weimar, ucigând, jefuind şi incendiind
pe teritoriile Habsburgilor. Aceasta le-a adus mult prestigiu şi
bogăţie suedezilor, stârnind invidia danezilor. În consecinţă,
danezii protestanţi le-au declarat război suedezilor protestanţi
aliaţi ai catolicilor francezi, al căror lider politic, cardinalul
Richelieu, tocmai ce îi privase pe hughenoţi (sau francezii pro-
testanţi) de libertăţile religioase garantate prin Edictul de la
Nantes în 1598.
Cum se întâmplă de obicei în acest gen de înfruntări,
războiul, încheiat prin Tratatul de la Westfalia în 1648, nu a
decis nimic. Puterile catolice au rămas catolice, iar puterile
protestante au rămas credincioase doctrinelor lui Luther, Calvin
şi Zwingli. Protestanţilor elveţieni şi olandezi li s-a recunoscut
organizarea în republici independente. Franţa a păstrat oraşele
Metz, Toul şi Verdun, plus o parte din Alsacia. Sfântul Imperiu
Roman a continuat să existe ca un fel de stat-sperietoare, fără
oameni, fără bani, fără speranţă şi fără curaj.
Singurul bine adus de Războiul de Treizeci de Ani a fost
unul negativ. I-a descurajat atât pe catolici, cât şi pe protestanţi
să se mai angajeze vreodată în aşa ceva. Începând de-atunci
s-au lăsat în pace unii pe alţii. Asta nu a însemnat că senti-
mentul religios şi ura teologică au dispărut de pe faţa pămân-
tului. Dimpotrivă. Certurile dintre catolici şi protestanţi s-au
terminat, însă disputele între diversele secte protestante au
continuat cu înverşunarea dintotdeauna. În Olanda, o diver-
genţă de opinii în jurul adevăratei naturi a predestinării (un
subiect teologic foarte obscur, dar extraordinar de important
războiul de treizeci de ani
286 istoria omenirii

oraşul amsterdam în 1648

în ochii străbunicilor voştri) a provocat un conflict încheiat cu

decapitarea lui Johan van Oldenbarneveldt, politicianul căruia
i se datorează succesul Republicii Olandeze în primele două
decenii de independenţă şi care a fost marele geniu organiza-
toric al Companiei Comerciale Olandeze a Indiilor. În Anglia,
zâzania a dus la un război civil.
Însă înainte de a vă povesti despre această dezlănţuire care
a dus la prima execuţie a unui monarh european decretată prin
sentinţă judecătorească, trebuie să vă spun câte ceva despre
istoria anterioară a Angliei. În cartea de faţă încerc să vă înfă-
ţişez doar acele evenimente trecute care vă pot aduce lămuriri
asupra condiţiilor lumii actuale. Dacă nu menţionez anumite
ţări, cauza nu stă într-o antipatie secretă din partea mea.
Mi-aş dori să vă pot spune ce s-a întâmplat cu Norvegia, Elveţia,
Serbia sau China. Însă aceste teritorii nu au exercitat o in-
fluenţă majoră asupra evoluţiei Europei în secolele al XVI-lea
şi al XVII-lea. De aceea le neglijez cu o plecăciune foarte politi-
coasă şi respectuoasă. Anglia se află însă într-o altă poziţie.
Lucrurile realizate de locuitorii acestei insuliţe pe parcursul
ultimelor cinci sute de ani au modelat cursul istoriei din toate
colţurile lumii. Fără o cunoaştere adecvată a istoriei fundamen-
tale a Angliei nu puteţi înţelege ceea ce citiţi în ziare. De aceea
trebuie să ştiţi în ce fel a elaborat Anglia o formă parlamentară
de guvernământ pe când restul continentului european era
condus de monarhi absoluţi.
 45
REVOLUŢIA ENGLEZĂ
despre ciocnirea dintre „dreptul divin al regilor“ şi
„dreptul parlamentului“, mai puţin divin, dar mai rezo-
nabil, care s-a sfârşit dezastruos pentru regele carol i

CEZAR, PRIMUL EXPLORATOR AL NORD-VESTULUI EUROPEI, A

traversat Canalul Mânecii în anul 55 a.Ch. şi a cucerit Anglia.
Timp de patru secole insula a rămas provincie romană. Însă
când barbarii au început să ameninţe Roma, garnizoanele au
fost chemate înapoi de pe frontieră, ca să poată apăra patria-
mamă, iar Britania a rămas fără cârmuire şi protecţie.
De îndată ce vestea a ajuns la flămândele triburi saxone din
nordul Germaniei, acestea au navigat peste Marea Nordului
şi s-au instalat comod pe insula prosperă. Au fondat mai multe
regate anglo-saxone independente (numite astfel după invada-
torii originari, anglii, sau englezii, şi saxoni), însă aceste stătu-
leţe se certau întruna între ele şi nici un rege nu era îndeajuns
de puternic pentru a se afirma ca şef al unei ţări unite. Mai
bine de cinci veacuri Mercia, Northumbria, Wessex, Sussex,
Kent, Anglia de Est, sau cum s-or mai fi numit, au fost expuse
atacurilor din partea piraţilor scandinavi. În cele din urmă, în
secolul al XI-lea, Anglia, împreună cu Norvegia şi nordul Ger-
maniei, a devenit parte din marele imperiu danez al lui Knut
cel Mare, pierzându-şi şi ultima rămăşiţă de independenţă.
Cu timpul danii au fost alungaţi, însă nici nu s-a eliberat
bine Anglia că a fost cucerită pentru a patra oară. Noii inamici
erau descendenţii altui trib de normanzi care la începutul
secolului al X-lea invadaseră Franţa şi întemeiaseră ducatul
Normandiei. În octombrie 1066, William, duce de Normandia,
care vreme îndelungată privise cu invidie dincolo de mare, a tra-
versat Canalul Mânecii. La 14 octombrie în acelaşi an, în bătălia
288 istoria omenirii

naţiunea engleză

de la Hastings, a anihilat slabele forţe ale ultimului rege anglo-

saxon, Harold de Wessex, şi s-a proclamat rege al Angliei. Însă
nici William, nici succesorii lui din Casa Anjou-Plantagenet nu
priveau Anglia ca pe adevărata lor patrie. Pentru ei, insula era
doar o parte din patrimoniul mai vast de pe continent – un fel
de colonie locuită de o populaţie cam înapoiată, căreia i-au
impus propria limbă şi civilizaţie. Treptat totuşi, „colonia“
Anglia a întrecut în însemnătate „ţara-mamă“, Normandia.
Concomitent, regii Franţei încercau cu disperare să scape de
puternicii vecini normando-englezi care în realitate erau doar
slujitori nesupuşi ai Coroanei franceze. După un secol de răz-
boaie, francezii, comandaţi de o tânără pe nume Ioana d’Arc, i-a
alungat pe „străini“ de pe pământul lor. Ioana, luată prizonieră
în bătălia de la Compiègne din anul 1430 şi vândută de temni-
cerii burgunzi soldaţilor englezi, a fost arsă pe rug ca vrăjitoare.
Însă englezii n-au mai câştigat niciodată un avanpost pe
continent şi regii lor au putut în sfârşit să-şi dedice integral
timpul posesiunilor britanice. Cum nobilimea feudală de pe
 revoluţia engleză 289

insulă se încleştase în una din bizarele dihonii la fel de banale

în Evul Mediu ca pojarul sau vărsatul de vânt, şi cum majo-
ritatea vechilor moşieri muriseră în timpul acestui Război al
Rozelor, regilor le-a venit foarte uşor să sporească puterea
Coroanei. Astfel, până la sfârşitul secolului al XV-lea Anglia
era o ţară puternic centralizată, condusă de Henric VII din
Casa Tudor, al cărui faimos tribunal de înfiorătoare amintire,
„Camera înstelată“, suprima cu severitate extremă orice
încercare a nobililor supravieţuitori de a-şi redobândi influenţa
de odinioară asupra guvernării ţării.
În anul 1509, lui Henric VII i-a urmat fiul său, Henric VIII,
şi din acel moment istoria Angliei a căpătat o însemnătate
nouă, deoarece ţara a încetat să mai fie o insulă medievală şi
a devenit un stat modern.

războiul de o sută de ani

290 istoria omenirii

Henric nu avea un interes profund pentru religie. S-a folosit

bucuros de o neînţelegere personală cu papa, iscată de unul din-
tre numeroasele lui divorţuri, pentru a-şi declara independenţa
faţă de Roma şi a face Biserica Angliei prima dintre „Bisericile
naţionale“ în cadrul căreia conducătorul secular îndeplineşte
şi funcţia de şef spiritual al supuşilor. Această reformă paşnică
din 1534 nu numai că a asigurat Casei Tudor susţinerea clerului
englez, expus vreme îndelungată unor atacuri violente din
partea multor propagandişti luterani, dar a sporit şi puterea
regelui prin confiscarea fostelor averi mănăstireşti. Totodată,
l-a făcut pe Henric popular în rândul negustorimii și comercian-
ţilor care, ca locuitori mândri şi prosperi ai unei insule separate
de restul Europei printr-un canal lat şi adânc, simţeau o mare
repulsie pentru tot ce era „străin“ şi nu voiau ca un episcop
italian să le păstorească onestele suflete britanice.
Henric a murit în 1547. I-a lăsat tronul fiului său în vârstă
de zece ani. Tutorii copilului, care favorizau doctrinele luterane
moderne, s-au străduit să ajute cauza protestantismului. Însă
băiatul a murit înainte de a împlini şaisprezece ani şi a fost
urmat de sora lui, Maria, soţia lui Filip II al Spaniei, care i-a
ars pe episcopii noii „Biserici naţionale“ şi a urmat şi în alte
moduri exemplul soţului spaniol de viţă regală.
Din fericire, a murit în 1558, fiind urmată de Elisabeta, fiica
lui Henric VIII cu Anna Boleyn, a doua dintre cele şase soţii
ale monarhului, pe care acesta o decapitase când s-a plictisit
de ea. Elisabeta, care petrecuse un timp în închisoare şi fusese
eliberată doar la cererea împăratului Sfântului Imperiu Roman,
duşmănea din toată inima tot ce era catolic şi spaniol. Împăr-
tăşea indiferenţa tatălui ei în chestiuni religioase, dar i-a moş-
tenit abilitatea de judecător ager al firii omeneşti. Şi-a petrecut
cei 45 de ani de domnie consolidând puterea dinastiei, mărind
veniturile şi lărgind posesiunile insulelor ei fericite. În aceasta
au ajutat-o cu pricepere mai mulţi bărbaţi care s-au strâns în
jurul tronului şi au făcut din epoca elisabetană o perioadă atât
de importantă, încât s-ar cădea să o studiaţi amănunţit.
Totuşi, Elisabeta nu se simţea absolut sigură de poziția ei
pe tron. Avea o rivală, şi încă una foarte periculoasă. Maria
 revoluţia engleză 291

din Casa Stuart – fiica unei ducese franceze şi a unui scoţian,

văduva lui Francisc II al Franţei şi nora Caterinei de Medici
(cea care organizase masacrul din Noaptea Sfântului Barto-
lomeu) – era mama unui băieţel care ulterior a devenit primul
rege Stuart al Angliei. Era o catolică ferventă şi prietenă
binevoitoare a inamicilor Elisabetei. Lipsa abilităţii politice şi
metodele violente întrebuinţate pentru a-şi pedepsi supuşii
calviniști au provocat o revoluţie în Scoţia şi au obligat-o pe
Maria să se refugieze pe teritoriul englez. A rămas în Anglia
optsprezece ani, complotând fără încetare împotriva femeii care
îi oferise adăpost şi care în cele din urmă a fost obligată să
urmeze sfatul consilierilor de încredere, anume „să-i reteze
capul reginei scoţiene“.
Capul a fost „retezat“ corespunzător în 1587, iscând un
război cu Spania. Însă flotele unite ale Angliei şi Olandei au
învins Invincibila Armada lui Filip, după cum am văzut deja,
iar lovitura menită să anihileze puterea celor două ţări lidere
ale anticatolicilor s-a preschimbat într-o afacere profitabilă.
Căci în sfârşit, după mulţi ani de ezitări, englezii şi olandezii
au considerat că aveau dreptul deplin de a invada Indiile şi
America şi a răzbuna nenorocirile îndurate de fraţii protestanţi
din partea spaniolilor. Englezii se număraseră printre primii

john şi sebastian cabot văd coasta insulei newfoundland

292 istoria omenirii

succesori ai lui Columb. Corăbiile britanice, comandate de căpi-

tanul veneţian Giovanni Caboto (numit şi Cabot), au desco-
perit şi explorat cele dintâi continentul nord-american în 1496.
Labrador şi Newfoundland prezentau puţină importanţă ca
posibile colonii. Însă coastele insulei Newfoundland ofereau o
pradă bogată pentru flota engleză de pescuit. Un an mai târziu,
în 1497, acelaşi Cabot a explorat coasta Floridei.
Apoi pentru Henric VII şi Henric VIII veniseră ani grei, în
care nu au mai existat bani pentru explorări. Dar sub Elisabeta,
cu ţara pe timp de pace şi Maria Stuart în închisoare, marinarii
puteau pleca din porturi fără teamă pentru soarta celor pe
care-i lăsau în urmă. În copilăria Elisabetei, Willoughby se aven-
turase să navigheze dincolo de Capul Nord, iar unul dintre căpi-
tanii lui, Richard Chancellor, avansând şi mai mult spre est în
căutarea unei posibile rute spre Indii, ajunsese la Arhanghelsk,
în Rusia, unde stabilise relaţii diplomatice şi comerciale cu
misterioşii conducători ai acelui imperiu moscovit îndepărtat.
Acest voiaj a fost urmat de multe altele în primii ani ai domniei
Elisabetei. Comercianţi aventurieri în slujba unei „societăţi

scena elisabetană
 revoluţia engleză 293

pe acţiuni“ puseseră temelia companiilor comerciale care în

secolele următoare au devenit colonii. Pe jumătate piraţi, pe
jumătate diplomaţi, dornici să mizeze totul pe un singur voiaj
norocos, contrabandişti cu orice bun care putea fi încărcat în
cala unei nave, negustori de oameni şi mărfuri, indiferenţi la
toate cu excepţia profitului, marinarii Elisabetei duseseră stea-
gul englez şi faima reginei lor fecioare în cele patru colţuri ale
lumii. Între timp, William Shakespeare o amuza pe Maiestatea
Sa acasă. Cele mai sclipitoare minţi şi inteligenţe din Anglia
cooperau cu regina în tentativa ei de a transforma moştenirea
feudală a lui Henric VIII într-un stat naţional modern.
În 1603, bătrâna doamnă a murit la vârsta de 70 de ani.
Verişorul ei, strănepotul bunicului ei Henric VII şi fiul Mariei
Stuart, rivala şi inamica ei, i-a urmat la tron cu numele de
Iacob I. Prin harul lui Dumnezeu, Iacob a ajuns cârmuitor peste
o ţară care scăpase de soarta rivalelor europene. În timp ce
protestanţii şi catolicii europeni se ucideau unii pe alţii într-o
încercare deznădăjduită de a zdrobi puterea adversarilor şi a
impune dominaţia exclusivă a propriului crez religios, Anglia
se bucura de pace şi „se reforma“ pe îndelete, fără să ajungă la
extreme ca Luther sau Loyola. Acest fapt a acordat regatului
insular un avantaj enorm în viitoarea competiţie pentru pose-
siunile coloniale. A asigurat Angliei o autoritate în problemele
internaţionale pe care şi-a menţinut-o până în ziua de azi. Nici
măcar aventura dezastruoasă a Casei Stuart nu a reuşit să
oprească această evoluţie firească.
Membrii Casei Stuart, care le-a succedat Tudorilor, erau
„străini“ în Anglia. Se pare că nici n-au luat în calcul, nici nu
au înţeles acest fapt. Casa autohtonă a Tudorilor putea să fure
un cal, dar „străinii“ Stuarţi provocau un val uriaş de dezapro-
bare populară doar dacă se uitau la căpăstru. Bătrâna regină
Bess îşi cârmuise domeniile aşa cum poftise. În mare parte ur-
mase totuşi o linie care aducea bani în buzunarele negustorilor
britanici cinstiţi (şi necinstiţi deopotrivă). În consecinţă, regina
dispusese întotdeauna de susţinerea fără rezerve a poporului
recunoscător. Micile libertăţi pe care şi le permisese faţă de
unele drepturi şi prerogative ale Parlamentului erau trecute
294 istoria omenirii

bucuros cu vederea în perspectiva beneficiilor rezultate din poli-

tica externă viguroasă şi de succes a Maiestăţii Sale.
În afară, regele Iacob a continuat aceeaşi politică. Însă îi
lipsea entuziasmul personal atât de caracteristic marii lui
predecesoare. Comerţul exterior a fost încurajat în continuare.
Catolicilor nu li s-au acordat nici un fel de libertăţi. Însă atunci
când Spania a zâmbit frumos spre Anglia în încercarea de a
stabili relaţii paşnice, Iacob a fost văzut zâmbind înapoi. Majo-
rităţii englezilor nu i-a fost pe plac acest lucru, dar Iacob era
regele lor şi n-au zis nimic.
În curând au apărut şi alte cauze de fricţiune. Regele Iacob
şi fiul său, Carol I, care i-a urmat la tron în anul 1625, credeau
cu tărie în principiul „dreptului divin“ de a-şi administra regatul
aşa cum credeau de cuviinţă, fără a asculta dorinţele supuşilor.
Ideea nu era nouă. Papii, care din mai multe privinţe erau
succesorii împăraţilor romani (sau, mai degrabă, ai idealului
imperial roman al unui stat unic şi nedivizat care să cuprindă
întreaga lume cunoscută), se consideraseră întotdeauna şi fuse-
seră recunoscuţi public ca „locţiitori ai lui Hristos pe pământ“.
Nimeni nu contesta dreptul lui Dumnezeu de a cârmui lumea
aşa cum socotea potrivit. Ca o urmare firească, puţini cutezau
să se îndoiască de dreptul „locţiitorului“ divin de a face acelaşi
lucru şi de a cere supunerea maselor, deoarece el era reprezen-
tantul direct al cârmuitorului absolut al Universului şi răspun-
dea doar în faţa lui Dumnezeu cel atotputernic.
Când Reforma luterană a ieşit învingătoare, drepturile care
îi reveneau anterior papalităţii au fost preluate de numeroşii
suverani europeni convertiţi la protestantism. Ca şefi ai pro-
priilor biserici naţionale sau dinastice, monarhii insistau asupra
calităţii de „locţiitorii lui Hristos“ în hotarele propriului teri-
toriu. Populaţia nu a contestat dreptul conducătorilor de a face
un asemenea pas. L-a acceptat, aşa cum în zilele noastre acceptă
idea sistemului reprezentativ, care nouă ni se pare singura formă
de guvernare rezonabilă şi justă. Ar fi nedrept, aşadar, să spu-
nem că luteranismul sau calvinismul au provocat sentimentul
de iritare iscat de pretenţia „dreptului divin“ pe care regele
 revoluţia engleză 295

Iacob o repeta des şi tare. Neîncrederea făţişă a englezilor faţă

de dreptul divin al regilor trebuie să fi avut alte baze.
Prima negare efectivă a dreptului divin al suveranilor se
făcuse auzită în Ţările de Jos, când Stările Generale l-au rene-
gat pe suveranul legitim, regele Filip II al Spaniei, în anul 1581.
„Regele“, au zis ei, „şi-a încălcat contractul şi, prin urmare,
regele e demis ca orice alt funcţionar neloial“. Începând din
acel moment, ideea precisă a responsabilităţilor regelui faţă
de propriii supuşi s-a răspândit la multe dintre popoarele de
pe ţărmurile Mării Nordului. Acestea se găseau într-o poziţie
extrem de favorabilă. Erau bogate. Locuitorii săraci din inima
Europei Centrale, aflaţi la mila gărzii de corp a conducătorului,
nu îşi puteau permite să discute o problemă care i-ar fi aruncat
în cea mai adâncă temniţă din cel mai apropiat castel. Însă
negustorii din Olanda şi Anglia, care deţineau capitalul necesar
întreţinerii unor armate şi flote de proporţii şi care ştiau cum
să mânuiască atotputernica armă numită „credit“, nu cunoşteau
asemenea temeri. Erau dispuşi să mizeze pe „dreptul divin“ al
banilor contra „dreptului divin“ al oricărui Habsburg, Bourbon
sau Stuart. Ştiau că guldenii sau şilingii lor puteau bate
greoaiele armate feudale, singurele arme ale regelui. Îndrăz-
neau să acţioneze în vreme ce alţii erau osândiţi fie să sufere
în tăcere, fie să rişte spânzurătoarea.
Când Stuarţii au început să irite populaţia Angliei pretin-
zând dreptul de a face orice doreau, fără nici o responsabilitate,
clasele engleze mijlocii au folosit Camera Comunelor ca pe o
primă linie defensivă împotriva abuzului de putere regală.
Coroana a refuzat să cedeze şi a trimis Parlamentul la plimbare.
Timp de unsprezece ani Carol I a guvernat singur. A perceput
taxe pe care majoritatea le considera nedrepte şi a administrat
regatul britanic de parcă ar fi fost moşia lui de la ţară. S-a încon-
jurat de colaboratori capabili şi trebuie să spunem că a avut
curajul propriilor convingeri.
Din nefericire, în loc să-şi asigure sprijinul loialilor supuşi
scoţieni, Carol s-a implicat într-un conflict cu prezbiterienii din
Scoţia. Împotriva voinţei sale, dar obligat de nevoia de bani peşin,
în cele din urmă Carol a fost silit să reconvoace Parlamentul.
296 istoria omenirii

Acesta s-a întrunit în aprilie 1640 şi s-a arătat arţăgos. A fost

dizolvat peste câteva săptămâni. Un nou parlament a fost con-
vocat în noiembrie. S-a dovedit şi mai puţin maleabil decât
primul. Membrii înţelegeau că dilema „guvernării prin dreptul
divin“ sau „guvernării de către Parlament“ trebuia rezolvată
o dată pentru totdeauna. L-au atacat pe rege lovind în prin-
cipalii lui consilieri, executând vreo şase dintre ei. Au anunţat
că nu aveau să permită dizolvarea Parlamentului fără apro-
barea lor. În sfârşit, la 1 decembrie 1641 i-au înfăţişat regelui
o „Mare Mustrare“, care enumera detaliat numeroasele nemul-
ţumiri ale poporului faţă de cârmuitor.
Sperând să dobândească sprijin pentru politica lui în distric-
tele provinciale, Carol a plecat din Londra în ianuarie 1642.
Fiecare tabără a organizat o armată şi s-a pregătit pentru un
război deschis între puterea absolută a Coroanei şi puterea
absolută a Parlamentului. Pe parcursul conflictului s-a distins
repede cea mai puternică grupare religioasă din Anglia, numită
Puritanii (erau anglicani care încercaseră să-şi purifice doctri-
nele la extrem). Regimentele de „evlavioşi“, comandate de
Oliver Cromwell, cu disciplina lor de fier şi încrederea profundă
în sfinţenia propriilor ţeluri, au devenit curând modelul întregii
armate de opoziţie. Carol a fost înfrânt de două ori. După bătă-
lia de la Naseby, în 1645, a fugit în Scoţia. Scoţienii l-au vândut
englezilor.
A urmat o perioadă de intrigi şi o răscoală a prezbiterienilor
scoţieni împotriva puritanilor englezi. În august 1648, după o
bătălie de trei zile la Prestonpans, Cromwell a pus capăt acestui
al doilea război civil cucerind oraşul Edinburgh. Între timp,
soldaţii săi, sătui de discuţii şi de vremea irosită pe dezbateri
religioase, hotărâseră să acţioneze din proprie iniţiativă. I-au
eliminat din Parlament pe toţi cei care nu le împărtăşeau opi-
niile puritane. După care „Rump“ – adică ceea ce mai rămă-
sese din vechiul Parlament – l-a acuzat pe rege de înaltă
trădare. Camera Lorzilor a refuzat să îndeplinească funcţia de
tribunal. S-a desemnat un tribunal special care l-a condamnat
pe rege la moarte. Pe 30 ianuarie 1649, regele Carol a păşit
tăcut din castelul Whitehall spre eşafod. În ziua aceea, un popor
 revoluţia engleză 297

suveran, acţionând prin intermediul reprezentanţilor aleşi, a

executat pentru prima oară un conducător care nu îşi înţelesese
poziţia în statul modern.
Perioada de după moartea lui Carol e numită de obicei după
Oliver Cromwell. La început dictator neoficial al Angliei, a fost
învestit oficial lord protector în anul 1653. A guvernat timp de
cinci ani, folosind acest răstimp pentru a continua politica
reginei Elisabeta. Spania a redevenit principala inamică a
Angliei, iar războiul împotriva spaniolilor s-a transformat
într-o chestiune naţională şi sacră.
Comerţul Angliei şi interesele negustorilor au fost puse mai
presus de orice şi s-a păstrat cu rigurozitate cel mai strict crez
protestant. Cromwell a reuşit să menţină poziţia Angliei pe
plan extern. Pe de altă parte, ca reformator social a dat greş
serios. Lumea e formată din oameni care arareori gândesc la
fel. Pe termen lung, aceasta se arată a fi o prevedere foarte înţe-
leaptă. O guvernare de către, prin şi pentru un singur segment
al comunităţii nu poate supravieţui. Puritanii constituiseră o
forţă esenţială a binelui pe vremea când încercaseră să corec-
teze abuzul de putere regală. Ca stăpâni absoluţi ai Angliei au
devenit de netolerat.
La moartea lui Cromwell, în 1658, pentru Stuarţi a fost foarte
uşor să se întoarcă în vechiul lor regat. Ba mai mult, locuitorii,
cărora jugul blajinilor puritani li se păruse la fel de greu de
purtat ca şi cel al despoticului rege Carol, i-au întâmpinat ca
„izbăvitori“. Dacă Stuarţii erau dispuşi să uite de dreptul divin
al răposatului şi regretatului lor tată şi să recunoască superio-
ritatea Parlamentului, englezii făgăduiau să fie supuşi loiali
şi credincioşi.
Două generaţii s-au străduit pentru reuşita acestei înţelegeri.
Se pare totuşi că Stuarţii nu îşi învăţaseră lecţia şi nu s-au
putut dezbăra de obiceiurile proaste. Carol II, care a revenit
în 1660, s-a dovedit o persoană amiabilă, dar netrebnică. Indo-
lența şi înclinaţia din fire pentru soluţia cea mai uşoară, alături
de succesul lui remarcabil ca mincinos, au împiedicat izbucnirea
unui conflict deschis între el şi popor. Prin Actul Uniformităţii
din 1662 a ştirbit puterea clerului puritan alungându-i pe toţi
298 istoria omenirii

clericii disidenţi din parohiile lor. Prin aşa-numitul Act al Întru-

nirilor Secrete din 1664 a încercat să-i împiedice pe Disidenţi1
să participe la adunările religioase, ameninţându-i cu depor-
tarea în Indiile Occidentale. Situaţia semăna prea tare cu zilele
de odinioară ale dreptului divin. Poporul a început să dea ve-
chile şi bine-cunoscutele semne de iritare, iar Parlamentul a
întâmpinat brusc dificultăţi în a acorda fonduri regelui.
Cum de la Parlamentul ostil nu putea obţine bani, Carol a
împrumutat pe ascuns de la vecinul şi verişorul lui, regele
Ludovic XIV al Franţei. Şi-a trădat aliaţii protestanţi în schim-
bul a 200.000 de lire pe an şi şi-a râs de bieţii prostănaci din
Parlament.
Independenţa economică i-a insuflat imediat regelui o
încredere deosebită în propriile forţe. Petrecuse mulţi ani exilat
printre cunoştinţele catolice şi le simpatiza în taină religia.
Poate ar fi izbutit să readucă Anglia sub ascultarea Romei! A
adoptat o Declaraţie de Indulgenţă care suspenda legile ante-
rioare împotriva catolicilor şi disidenţilor. Asta chiar când se
zvonea că fratele mai mic al lui Carol, Iacob, s-ar fi convertit
la catolicism. Toate acestea arătau suspect pentru omul de pe
stradă. Poporul a început să se teamă de un teribil complot
papistaş. O nouă stare de nelinişte a cuprins ţara. Cei mai
mulţi doreau să împiedice izbucnirea altui război civil. Pentru
ei, asuprirea regală şi un monarh catolic – ba chiar şi dreptul
divin – erau preferabile unei noi ciocniri între membrii aceleiaşi
naţiuni. Alţii erau mai puţin indulgenţi, ca mult temuţii Disi-
denţi, care aveau, fără excepţie, curajul propriilor convingeri.
Erau conduşi de câţiva nobili de seamă care nu doreau să asiste
la o revenire a zilelor puterii regale absolute.
Timp de aproape zece ani, cele două partide mari, whig
(exponenţii claselor de mijloc, batjocoriţi cu această denumire
fiindcă în 1640 un grup de whiggamores, adică scoţieni păzitori
de cai, condus de clerul prezbiterian mărşăluiseră spre Edin-
burgh pentru a se opune regelui) şi tory (un epitet folosit iniţial
împotriva irlandezilor regalişti, dar aplicat acum susţinătorilor

1. Gruparea Disidenţilor refuza doctrinele Bisericii Anglicane (n. tr.).

 revoluţia engleză 299

regelui) s-au înfruntat reciproc, însă nici unii, nici alţii nu au

dorit să provoace o criză. L-au lăsat pe Carol să moară liniştit
în patul lui şi i-au îngăduit catolicului Iacob II să urmeze la
tron fratelui său în 1685. Însă Iacob, după ce a ameninţat ţara
cu teribila invenţie străină a unei „armate permanente“ (ce
urma să fie comandată de francezi catolici), a promulgat o a
doua Declaraţie de Indulgenţă în 1688, poruncind să fie citită
în toate bisericile anglicane. A păşit astfel dincolo de sensibila
linie de demarcaţie pe care nici măcar cei mai populari condu-
cători nu o pot trece decât în circumstanţe excepţionale. Şapte
episcopi au refuzat să se supună poruncii regale. Au fost acuzaţi
de „calomnie subversivă“. Au fost aduşi în faţa tribunalului.
Juriul care a pronunţat verdictul „nevinovat“ s-a bucurat de o
caldă aprobare populară.
În acest nefericit moment, Iacob (căsătorit a doua oară cu
Maria, din casa catolică de Modena-Este) a devenit tatăl unui
fiu. Asta însemna că tronul urma să revină unui băiat catolic,
nu surorilor lui mai mari, Maria şi Anna, amândouă protes-
tante. Omul de pe stradă a intrat iar la bănuieli. Maria de
Modena era prea bătrână ca să aibă copii! Totul făcea parte
dintr-un complot! Vreun preot iezuit adusese în palat un
bebeluş străin, ca Anglia să aibă un monarh catolic. Şi tot aşa.
Un alt război civil părea pe cale să înceapă. De aceea, şapte băr-
baţi cunoscuţi, whigi şi tory, au trimis o scrisoare cerând soţului
fiicei celei mari a lui Iacob, Maria, William III, guvernatorul sau
şeful Republicii Olandeze, să vină în Anglia şi să scape ţara de
suveranul ei legitim, dar absolut nedorit.
La 5 noiembrie 1688, William a debarcat la Torbay. Nedorind
să îşi transforme socrul în martir, l-a ajutat să fugă nevătămat
în Franţa. Pe 22 ianuarie 1689 a convocat Parlamentul. Pe 13
februarie în acelaşi an el şi soţia lui, Maria, au fost proclamaţi
suverani ai Angliei şi astfel ţara a fost salvată pentru cauza
protestantă.
Cum îşi propusese să reprezinte ceva mai mult decât un sim-
plu organ consultativ al regelui, Parlamentul şi-a folosit la maxi-
mum şansele. Vechea Petiţie a Drepturilor din anul 1628 a fost
culeasă dintr-un ungher uitat al arhivei. O a doua Declaraţie
300 istoria omenirii

a Drepturilor, mai drastică, impunea apartenenţa suveranului

englez la Biserica Anglicană. În plus, afirma că regele nu avea
dreptul să suspende legile ori să permită ca anumiţi cetăţeni
privilegiaţi să încalce anumite legi. Prevedea că „fără consimţă-
mântul Parlamentului nu se poate percepe nici o taxă şi nu se
poate întreţine nici o armată“. Astfel, în anul 1689 Anglia dobân-
dise deja o libertate necunoscută în alte ţări europene.
Însă domnia lui William în Anglia nu a rămas în amintire
doar datorită acestei măsuri extrem de liberale. În timpul vieţii
sale a apărut pentru prima oară ideea guvernării de către un
ministru „responsabil“. Bineînţeles, nici un rege nu poate con-
duce de unul singur. Are nevoie de câţiva sfătuitori de încredere.
Dinastia Tudor avea un Mare Consiliu compus din nobili şi
clerici. Acest organism s-a lărgit excesiv. A fost restrâns la
„Consiliul Privat“, mai mic. De-a lungul timpului, s-a înrădă-
cinat obiceiul ca sfătuitorii şi regele să se întâlnească într-un
cabinet la palat. De aceea grupul s-a numit „Consiliul Cabine-
tului“. Peste puţin timp i s-a spus simplu „Cabinetul“.
Ca majoritatea suveranilor dinaintea lui, William îşi alesese
consilieri din toate partidele. Totuşi, având în vedere puterea
crescândă a Parlamentului, a văzut că nu putea dirija politica
ţării colaborând cu facţiunea tory în timp ce whigii deţineau
majoritatea în Camera Comunelor. Prin urmare, tory au fost
îndepărtaţi, iar Consiliul Cabinetului s-a compus doar din whigi.
Peste câţiva ani, când whigii şi-au pierdut forţa în Camera
Comunelor, regele, pentru comoditate, a trebuit să caute sprijin
în rândul partidei tory. Până la moartea lui, în 1702, William
a fost prea prins de războiul cu Ludovic al Franţei pentru a se
interesa prea mult de guvernarea Angliei. Practic toate chestiu-
nile importante au fost lăsate în seama Consiliului Cabinetului.
Această stare de lucruri s-a perpetuat şi după 1702, când lui
William i-a succedat cumnata lui, Anna. La moartea ei, în 1714
(şi din nefericire nici unul din cei 17 copii nu i-a supravieţuit),
tronul i-a revenit lui George I din Casa de Hanovra, fiul Sofiei,
nepoata lui Iacob I.
Acest monarh întrucâtva rustic, care n-a învăţat o boabă de
engleză în viaţa lui, s-a rătăcit cu totul în complicatele labirin-
 revoluţia engleză 301

turi ale aranjamentelor politice din Anglia. A lăsat totul în sar-

cina Consiliului Cabinetului şi s-a ţinut departe de întrunirile
acestuia, care îl plictiseau fiindcă nu pricepea nici o propoziţie.
În felul acesta Cabinetul s-a învăţat să guverneze Anglia şi
Scoţia (al cărei parlament se unise cu cel al Angliei în 1707) fără
a-l mai deranja pe rege, care îşi putea petrece mare parte din
timp pe continent.
În timpul domniilor lui George I şi George II, Consiliul
Cabinetului s-a format dintr-un şir de whigi remarcabili (unul
dintre ei, sir Robert Walpole, a deţinut funcţia timp de 21 de
ani). Liderul lor a fost recunoscut în sfârşit ca şef oficial nu
doar al Cabinetului, ci şi al partidului majoritar la putere în
parlament. Încercările lui George III de a lua frâiele în mână
şi de a nu lăsa guvernarea efectivă în seama Cabinetului au
fost atât de dezastruoase, încât n-au mai fost repetate niciodată.
Aşa se face că începând din primii ani ai secolului al XVIII-lea
Anglia s-a bucurat de o guvernare reprezentativă, cu un minis-
tru responsabil care dirija treburile ţării.
Ca să fim pe deplin corecţi, acest guvern nu reprezenta toate
clasele societăţii. Mai puţin de o persoană din douăsprezece
avea drept de vot. Însă a constituit temelia formei moderne de
guvernământ prin reprezentare. Într-un mod paşnic şi ordonat
a luat puterea de la rege şi a plasat-o în mâinile unui număr
tot mai mare de reprezentanţi ai poporului. Nu a adus o vârstă
de aur în Anglia, dar a scutit ţara de majoritatea episoadelor
revoluţionare atât de dezastruoase pentru continentul european
în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
 46
ECHILIBRUL PUTERILOR
pe de altă parte, în franţa „dreptul divin al regilor“
s-a afirmat cu mai multă pompă şi splendoare ca nici-
odată, iar ambiţia suveranului nu era temperată de
legea recent inventată a „echilibrului puterii“

ÎN CONTRAST CU CELE DIN CAPITOLUL ANTERIOR, ÎNGĂ -

duiţi-mi să vă spun ce se întâmpla în Franţa în anii când
poporul englez lupta pentru propria libertate. Fericita întâm-
plare a omului potrivit în ţara potrivită la momentul potrivit
e foarte rară în istorie. Ludovic XIV era o întruchipare a acestui
ideal în ce priveşte Franţa, dar restul Europei ar fi fost mai
fericită fără el.
Ţara cârmuită de tânărul rege era cea mai populată şi mai
strălucită naţiune a vremii. Ludovic a urcat pe tron după ce
Mazarin şi Richelieu, cei doi cardinali de seamă, modelaseră
vechiul regat francez în cel mai centralizat stat din secolul
al XVII-lea. El însuşi era un bărbat extraordinar de abil. Noi,
cei din secolul XX, suntem învăluiţi şi acum în amintirile glori-
oasei epoci a Regelui Soare. Viaţa noastră socială se bazează
pe perfecţiunea manierelor şi pe eleganţa expresiei atinse la
curtea lui Ludovic. În relaţiile internaţionale şi diplomatice,
franceza este şi acum limba oficială a diplomaţiei şi a întruni-
rilor transnaţionale, deoarece cu două secole în urmă a atins o
eleganţă rafinată şi o puritate a expresiei pe care nici o altă
limbă nu a reuşit să le egaleze deocamdată. Teatrul regelui
Ludovic ne dă şi acum lecţii pe care le învăţăm prea încet. În
timpul domniei lui, Academia Franceză (o invenţie a lui Riche-
lieu) a ajuns să ocupe în lumea literelor o poziţie pe care alte
ţări au imitat-o în mod flatant. Lista s-ar putea întinde pe
multe pagini. Nu e o întâmplare că meniurile din restaurantele
moderne sunt tipărite în franceză. Dificila artă de a găti bine,
 echilibrul puterilor 303

una din cele mai înalte expresii ale civilizaţiei, a fost practicată
mai întâi în beneficiul marelui monarh. Epoca lui Ludovic XIV
a fost o perioadă de splendoare şi graţie care mai are încă multe
să ne înveţe.
Din nefericire, această imagine scânteietoare are şi o faţetă
nici pe departe atât de încurajatoare. Gloria peste hotare în-
seamnă prea adesea mizerie acasă, iar Franţa nu a făcut excep-
ţie de la regulă. Ludovic XIV i-a urmat tatălui său în 1643. Şi
a murit în 1715. Asta înseamnă că guvernarea Franţei s-a aflat
în mâinile unui singur om timp de 72 de ani, aproape două
generaţii.
Bine ar fi să înţelegem clar ideea „unui singur om“. Ludovic
a fost primul dintr-o lungă listă de monarhi care au organizat
în numeroase ţări acea formă de autocraţie extrem de eficientă
pe care o numim „despotism luminat“ sau „absolutism luminat“.
Nu îi plăceau regii care doar se jucau de-a conducătorii şi care
transformă afacerile de stat într-un picnic agreabil. Regii acelui
veac luminat trudeau mai mult decât oricare dintre supuşii lor.
Se trezeau cei dintâi şi mergeau ultimii la culcare, percepân-
du-şi „responsabilitatea divină“ la fel de intens ca pe „dreptul
divin“ care le permitea să cârmuiască fără a-şi consulta supuşii.
Bineînţeles, regele nu se putea ocupa personal de toate. Era
obligat să se înconjoare de câţiva asistenţi şi consilieri. Un gene-
ral sau doi, nişte experţi în politică externă, câţiva bancheri şi
economişti abili erau de ajuns. Însă aceşti demnitari nu puteau
acţiona decât prin intermediul suveranului. Nu aveau existenţă
individuală. Pentru masa poporului, persoana sacră a suvera-
nului întruchipa guvernul ţării. Gloria patriei comune devenea
gloria unei singure dinastii. Era exact opusul idealului ame-
rican. Franţa era condusă de, prin şi pentru Casa de Bourbon.
Dezavantajele unui astfel de sistem sunt clare. Regele ajun-
sese să însemne totul. Toţi ceilalţi ajunseseră să nu însemne
mai nimic. Vechea şi utila nobilime a fost forţată treptat să
renunţe la contribuţia anterioară în guvernarea provinciilor.
Un funcţionăraş regal cu degetele pătate de cerneală, aşezat
îndărătul ferestrelor verzui ale unei clădiri guvernamentale din
îndepărtatul Paris, îndeplinea acum sarcinile care îi reveneau
304 istoria omenirii

seniorului feudal cu o sută de ani înainte. Seniorul feudal, lipsit

de activitate, s-a mutat la Paris ca să se distreze cât mai straş-
nic la curte. În curând proprietăţile lui au început să sufere de
primejdioasa boală economică numită „absenteism seniorial“.
Pe parcursul unei singure generaţii, harnicii şi valoroşii admi-
nistratori feudali deveniseră nişte trântori manieraţi, dar
absolut nefolositori la curtea de la Versailles.
Ludovic avea zece ani când s-a încheiat pacea de la Westfalia,
iar Casa de Habsburg îşi pierduse poziţia predominantă în
Europa în urma Războiului de Treizeci de Ani. Era inevitabil
ca un om cu ambiţia lui Ludovic să profite de un moment atât
de favorabil ca să dobândească pentru dinastia lui onorurile
deţinute anterior de Habsburgi. În 1660, Ludovic se căsătorise
cu Maria Tereza, fiica regelui Spaniei. Nu peste mult timp a
murit socrul său, Filip IV, unul dintre Habsburgii spanioli
retardaţi mintal. Ludovic a revendicat imediat zona spaniolă
a Ţărilor de Jos (Belgia) ca parte din zestrea soţiei. O asemenea
achiziţie ar fi fost dezastruoasă pentru pacea Europei şi ar fi

echilibrul puterilor
 echilibrul puterilor 305

ameninţat siguranţa statelor protestante. Sub conducerea lui

Jan de Witt, raadpensionaris sau ministru de externe al celor
Şapte Provincii Unite ale Ţărilor de Jos, în 1664 s-a încheiat
prima mare alianţă internaţională, Tripla Alianţă a Suediei,
Angliei şi Olandei. Nu a durat mult. Cu bani şi promisiuni con-
vingătoare Ludovic l-a cumpărat şi pe regele Carol şi Stările
Generale suedeze. Olanda a fost trădată de aliaţi şi lăsată în
voia sorţii. În 1672, francezii au invadat Ţările de Jos. Au
pătruns până în inima teritoriului. Digurile au fost deschise
încă o dată, iar Soarele Regal al Franţei a apus în noroiul mlaş-
tinilor olandeze. Pacea de la Nijmegen, încheiată în 1678, nu
a rezolvat nimic, ci a anticipat un nou război.
Nici un al doilea război de agresiune, din 1689 până în 1697,
încheiat cu pacea de la Ryswick, nu i-a oferit lui Ludovic poziţia
la care aspira în problemele Europei. Vechiul lui duşman, Jan
de Witt, fusese asasinat de gloata olandeză, dar succesorul lui,
William III (pe care l-aţi întâlnit în capitolul anterior), zdrobise
toate eforturile lui Ludovic de a face din Franţa stăpâna Europei.
Marele Război al Succesiunii Spaniole, declanşat în 1701,
imediat după moartea lui Carol II, ultimul Habsburg spaniol,
şi terminat în 1713 cu pacea de la Utrecht, a rămas tot fără o
concluzie, însă a ruinat vistieria lui Ludovic. Regele francez
fusese învingător pe uscat, însă flotele Angliei şi Olandei nărui-
seră orice speranţă pentru o victorie franceză decisivă; în plus,
îndelungatul conflict dăduse naştere unui nou principiu funda-
mental în politica internaţională, datorită căruia a devenit
imposibil ca o singură naţiune să conducă întreaga Europă sau
întreaga lume mai mult decât pe durate scurte.
Este vorba de principiul aşa-numitului „echilibru al puterilor“.
Nu era o lege scrisă, însă timp de trei secole a fost respectată
la fel de strict ca legile naturii. Creatorii ideii susţineau că
Europa, în etapa evoluţiei naţionaliste, nu putea supravieţui
fără un echilibru absolut între numeroasele interese contradic-
torii ale întregului continent. Nici o putere sau dinastie nu tre-
buia lăsată să le domine pe celelalte. În timpul Războiului de
Treizeci de Ani, Habsburgii au căzut victime aplicării acestei
legi. Totuşi, i-au fost victime inconştiente. Controversele acelui
306 istoria omenirii

război au fost atât de învăluite într-o negură deasă de vrajbă

religioasă, încât nu avem o imagine foarte clară a principalelor
tendinţe din marele conflict. Însă din acel moment începem să
vedem că în toate chestiunile de importanţă internaţională
prevalează consideraţiile şi calculele reci, economice. Constatăm
formarea unui nou tip de politician, omul de stat înzestrat cu
sentimentele personale ale şublerului şi casei de marcat. Jan
de Witt a fost primul exponent de succes al acestei noi şcoli
politice. William III a fost primul discipol ilustru. Iar Ludovic
XIV cu toată faima şi gloria lui, a fost prima victimă conştientă.
De atunci încoace numeroşi alţii i-au căzut victime.
 47
ASCENSIUNEA RUSIEI
povestea misteriosului imperiu moscovit care s-a ivit
deodată pe marea scenă politică a europei

DUPĂ CUM ŞTIŢI, ÎN 1492 COLUMB A DESCOPERIT AMERICA. MAI

devreme în acelaşi an, un tirolez pe nume Schnups, călătorind
în fruntea unei expediţii ştiinţifice în numele arhiepiscopului
de Tirol şi dotat cu cele mai bune scrisori de recomandare şi
un buget excelent, a încercat să ajungă în miticul oraş Moscova.
Nu a reuşit. Când a ajuns la hotarele vastului stat moscovit
despre care se presupunea vag că s-ar fi găsit în estul extrem al
Europei, a fost întors hotărât din drum. Străinii nu erau agreaţi.
Schnups s-a dus în vizită la turcii păgâni din Constantinopol,
ca să aibă ceva de raportat patronului clerical la întoarcerea
din călătoriile de explorare.
Peste 61 de ani, Richard Chancellor, împins de un vânt nefa-
vorabil pe când încerca să descopere trecerea nord-estică spre
Indii, a ajuns la gura fluviului Dvina şi a dat peste satul mosco-
vit Holmogori, la câteva ceasuri de mers din locul unde în 1584
s-a întemeiat oraşul Arhanghelsk. De această dată, vizita-
torilor străini li s-a cerut să meargă la Moscova pentru a se
înfăţişa marelui cneaz. S-au dus şi s-au întors în Anglia cu
primul tratat comercial încheiat între Rusia şi lumea apuseană.
Curând au urmat alte ţări şi astfel s-a aflat câte ceva despre
acest ţinut misterios.
Din punct de vedere geografic, Rusia este o câmpie vastă.
Munţii Ural sunt joşi şi nu formează o barieră în calea invada-
torilor. Râurile sunt late, dar adeseori puţin adânci. Era un
teritoriu ideal pentru nomazi.
308 istoria omenirii

În secolele când Imperiul Roman era întemeiat, îşi sporea

puterea şi apoi dispărea, triburile slave, plecate demult din
patriile lor din Asia Centrală, rătăceau fără ţintă în pădurile
şi câmpiile din regiunea cuprinsă între Nistru şi Nipru. Grecii
i-au întâlnit uneori pe aceşti slavi, menţionaţi de câţiva călători
din secolele al III-lea şi al IV-lea. Altminteri ştim despre ei la
fel de puţine ca despre indienii din Nevada în 1800.
Din nefericire pentru pacea acestor populaţii primitive, prin
ţara lor trecea o rută comercială foarte convenabilă. Mai exact,
principalul drum din nordul Europei spre Constantinopol. Urma
ţărmul Mării Baltice până la râul Neva. Apoi traversa lacul
Ladoga, coborând spre sud de-a lungul râului Volhov. Apoi pe
lacul Ilmen şi înaintând pe cursul râuleţului Lovat. Acolo urma
o scurtă porţiune de portaj până la fluviul Nipru. Continua
coborând pe Nipru până la Marea Neagră.
Normanzii cunoşteau acest drum de foarte timpuriu. În seco-
lul al IX-lea au început să se statornicească în nordul Rusiei,
în timp ce alţi normanzi puneau temeliile unor state indepen-
dente în Germania şi Franţa. În anul 862 trei fraţi normanzi
au traversat Marea Baltică, întemeind trei mici dinastii. Dintre
cei trei fraţi, doar unul, Rurik, a trăit mai mult. El a pus stă-
pânire pe teritoriul fraţilor săi şi, la douăzeci de ani după
sosirea acestor primi normanzi, s-a înfiinţat un stat slav cu
capitala la Kiev.
De la Kiev la Marea Neagră distanţa e scurtă. La Constanti-
nopol s-a aflat repede de existenţa unui stat slav organizat.
Asta însemna un teren nou pentru zeloşii misionari ai credinţei
creştine. În drum spre miazănoapte, călugării bizantini au
urmat cursul Niprului şi în curând au ajuns în inima Rusiei.
Au dat peste locuitori care adorau zei ciudaţi despre care cre-
deau că sălăşluiesc în codri, în râuri şi în peşterile munţilor.
I-au învăţat povestea lui Iisus. Nu exista competiţie din partea
misionarilor romani. Aceştia din urmă erau prea ocupaţi cu
educarea teutonilor păgâni ca să se mai frământe şi pentru sla-
vii din depărtări. Prin urmare, Rusia a primit religia, alfabetul
şi primele noţiuni de artă şi arhitectură de la călugării bizantini
şi, fiindcă Imperiul Bizantin (relicvă a Imperiului Roman de
originea rusiei
310 istoria omenirii

Răsărit) se orientalizase puternic şi pierduse multe dintre

caracteristicile europene, ruşii au suferit în consecinţă.
Pe plan politic, noile state din întinsele câmpii ruse nu se
descurcau prea grozav. De vină era obiceiul nordic de a împărţi
orice moştenire în mod egal între toţi copiii. Nici nu se întemeia
bine un stătuleţ că imediat se fărâmiţa între opt sau nouă
moştenitori care la rândul lor îşi lăsau teritoriul unui număr
crescând de urmaşi. Inevitabil, aceste stătuleţe rivale se ciondă-
neau între ele. Anarhia era la ordinea zilei. Iar când strălucirea
roşiatică a orizontului estic le vestea oamenilor că îi paște inva-
zia unui trib sălbatic de asiatici, aceste stătuleţe erau prea slabe
şi prea dezbinate pentru a organiza o defensivă împotriva înfri-
coşătorului duşman.
În anul 1224 s-a petrecut prima invazie tătară majoră, când
hoardele lui Ginghis Han, cuceritorul Chinei, Buharei, Taşken-
tului şi Turkestanului, şi-au făcut cea dintâi apariţie în Apus.
Armatele slave au fost învinse în apropiere de râul Kalka şi
Rusia s-a aflat la mila mongolilor. Aceştia au dispărut la fel de
subit cum apăruseră. S-au întors totuşi 13 ani mai târziu, în
1237. În nici cinci ani cuceriseră complet întinsele câmpii ruse.
Până în 1380, când marele cneaz al Moscovei Dmitri Donskoi
i-a bătut pe câmpia Kulikovo, tătarii au fost stăpânii poporu-
lui rus.
În total, ruşilor le-au trebuit două veacuri pentru a se elibera
de acest jug. Căci a fost un jug şi încă unul cât se poate de umi-
litor şi nesuferit. I-a transformat pe ţăranii slavi în robi oropsiţi.
A văduvit masa populaţiei de orice sentiment de onoare şi inde-
pendenţă. A făcut din foame, mizerie, purtarea urâtă şi abuzul
fizic starea firească a existenţei umane. Până când rusul de
rând, ţăran sau nobil, a putut în sfârşit să-şi vadă de treabă ca
un câine părăsit care a mâncat atâta bătaie încât spiritul i s-a
frânt şi nu mai cutează să dea din coadă fără permisiune.
Nu exista scăpare. Călăreţii hanului tătar erau iuţi şi nemi-
loşi. Preeria nesfârşită nu le oferea locuitorilor posibilitatea de
a trece în teritoriul sigur al vecinului. Trebuiau să stea cuminţi
şi să îndure nenorocirile hotărâte de stăpân sau să rişte moar-
tea. Bineînţeles, Europa ar fi putut interveni. Însă Europa era
 ascensiunea rusiei 311

prinsă cu treburile ei, luptând în conflictele dintre papă şi îm-

părat sau înăbuşind o erezie sau alta. Aşa se face că Europa
i-a lăsat pe slavi în voia sorţii, obligându-i să-şi găsească singuri
salvarea.
Izbăvitorul Rusiei a fost unul dintre numeroasele stătuleţe
întemeiate de primele căpetenii normande. Se găsea în inima
câmpiei ruse. Capitala lui, Moscova, se înălţa pe un deal abrupt
lângă malurile râului Moscova. Pe la jumătatea secolului
al XIV-lea acest principat mic, făcând pe placul tătarului (când
era necesar s-o facă) şi opunându-i-se (atunci când asta nu îl
punea în primejdie), devenise liderul unei vieţi naţionale renăs-
cute. Trebuie să amintim că tătarilor le lipseau cu desăvârşire
abilitățile politice constructive. Nu ştiau decât să distrugă.
Cucereau teritorii noi având ca obiectiv de căpătâi obţinerea
de venituri. Pentru a obţine acest venit în forma taxelor trebu-
iau să permită continuitatea anumitor segmente din vechea
orânduire politică. Prin urmare, prin bunăvoinţa marelui han
supravieţuiseră multe orăşele care colectau taxe şi îşi jefuiau
vecinii în folosul vistieriei tătare.
Îngrăşându-se pe spinarea teritoriilor din jur, în cele din
urmă statul moscovit a ajuns destul de puternic pentru a risca
o răzvrătire faţă de stăpânii tătari. A biruit, iar faima de frun-
taşă în cauza independenţei ruseşti a făcut din Moscova centrul
natural al tuturor celor care credeau încă într-un viitor mai
bun pentru neamul slav. În anul 1453 turcii au cucerit Constan-
tinopolul. Zece ani mai târziu, sub domnia lui Ivan III, Moscova
a înştiinţat lumea apuseană că statul slav revendica moştenirea
lumească şi spirituală a Imperiului Bizantin pierdut şi a
tradiţiilor Imperiului Roman perpetuate în Constantinopol. O
generaţie mai târziu, sub Ivan cel Groaznic, marii cneji de
Moscova erau îndeajuns de puternici pentru a adopta titlul de
Cezar, sau ţar, şi a pretinde recunoaşterea din partea puterilor
europene occidentale.
În 1598, cu Feodor I, s-a stins vechea dinastie moscovită
descinsă din normandul Rurik. În următorii şapte ani a domnit
un ţar pe jumătate tătar, Boris Godunov. În această perioadă
s-a hotărât soarta viitoare a marii mase a poporului rus.
312 istoria omenirii

Imperiul avea pământ din belşug, dar banii lipseau. Nu exista

comerţ, nu existau fabrici. Cele câteva oraşe erau, de fapt, nişte
sate gloduroase. Imperiul era alcătuit dintr-un guvern central
puternic şi un număr uriaş de ţărani analfabeţi. Guvernul, un
amestec de influenţe slave, normande, bizantine şi tătare, nu
recunoştea nimic în afară de interesul statului. Pentru apărarea
statului, avea nevoie de o armată. Pentru a aduna taxele, nece-
sare pentru plata soldaţilor, avea nevoie de funcţionari civili.
Pentru a plăti numeroşii oficiali avea nevoie de pământ. Acest
bun se găsea în cantităţi suficiente în întinsa pustietate de la
răsărit şi apus. Însă fără câţiva truditori care să are câmpurile
şi să vadă de vite pământul nu are valoare. Prin urmare, foştii
ţărani nomazi au fost deposedaţi de un privilegiu după altul
până când, în cele din urmă, în 1701 au fost declaraţi formal ca
parte din terenul pe care trăiau. Ţăranii ruşi au încetat să mai
fie oameni liberi. Au devenit şerbi, sau sclavi, şi şerbi au rămas
până în anul 1861, când soarta lor ajunsese atât de îngrozitoare,
încât începuseră să dispară.
În secolul al XVII-lea acest stat al cărui teritoriu se extindea
cu repeziciune în Siberia devenise o forţă pe care restul Europei
a fost obligat să o ia în considerare. În 1613, după moartea lui
Boris Godunov, aristocraţii ruşi aleseseră ca ţar pe cineva din
rândul lor: pe Mihail, fiul lui Feodor, din familia moscovită
Romanov, care trăia într-o căsuţă chiar în afara Kremlinului.
În 1672 s-a născut strănepotul lui, Petru, fiul unui alt Feodor.
Când copilul avea zece ani, sora lui vitregă a pus stăpânire pe
tronul rus. Băieţelului i s-a îngăduit să-şi petreacă zilele în
suburbiile capitalei naţionale, unde trăiau străinii. Înconjurat
de crâşmari scoţieni, negustori olandezi, spiţeri elveţieni, băr-
bieri italieni, profesori de dans francezi şi învăţători germani,
tânărul prinţ şi-a făcut o primă, dar extraordinară impresie
despre îndepărtata şi misterioasa Europă unde lucrurile se
petreceau altfel.
Când a împlinit 17 ani, a înlăturat-o brusc de pe tron pe sora
Sofia. Petru a devenit conducătorul Rusiei. Nu se mulţumea să
fie ţarul unui popor pe jumătate barbar şi pe jumătate asiatic.
 ascensiunea rusiei 313

Voia să fie capul suveran al unei naţiuni civilizate. Transforma-

rea peste noapte a Rusiei dintr-un stat bizantino-tătar într-un
imperiu european nu era lucru uşor. Necesita o mână de fier
şi o minte capabilă. Petru le avea pe amândouă. În anul 1698
s-a efectuat remarcabila operaţie de altoire a Europei moderne
pe bătrâna Rusie. Pacientul nu a murit. Însă nu şi-a revenit
din şoc niciodată, după cum au arătat foarte clar evenimentele
din ultimii cinci ani1.

1. Prima ediție a cărții a apărut în 1921, curând după revoluția bolșe-

vică din Rusia (n. red.).
 48
RUSIA CONTRA SUEDIEI
rusia şi suedia au purtat multe războaie pentru a-şi adju-
deca poziţia de putere principală în nord-estul europei

ÎN ANUL 1698 PETRU I A PORNIT ÎN PRIMUL SĂU VOIAJ PRIN

Europa Apuseană. A călătorit prin Berlin şi s-a dus în Olanda
şi Anglia. În copilărie fusese cât pe ce să se înece într-o barcă
artizanală în iazul conacului părintesc de la ţară. Pasiunea
pentru apă l-a însoţit totuşi până la sfârşitul zilelor. În practică,
s-a manifestat în dorinţa de a obţine o ieşire la mare pentru
domeniile sale înconjurate de uscat.
În timp ce tânărul conducător nepopular şi aspru se afla
departe de casă, simpatizanţii moscoviţi ai vechilor obiceiuri
ruse au purces la anularea tuturor reformelor ţarului. O răz-
vrătire subită a gărzilor personale, regimentul streliţilor, l-a
silit pe Petru să se întoarcă valvârtej acasă cu poştalionul rapid.
S-a autodesemnat călău-şef, iar streliţii au fost spânzuraţi,
tăiaţi în patru şi ucişi până la ultimul om. Sora Sofia, care
fusese capul rebeliunii, a fost în-
chisă într-o mănăstire, după care
domnia lui Petru a început cu toată
seriozitatea. Scena s-a repetat în
1716, când Petru plecase într-un al
doilea voiaj occidental. De această
dată reacţionarii s-au regrupat sub
autoritatea lui Alexei, fiul debil
mintal al lui Petru. Ţarul s-a întors
din nou în mare grabă. Alexei a fost
ucis în bătaie în celula închisorii,
petru cel mare într-un
şantier naval olandez iar adepţii obiceiurilor bizantine de
 rusia contra suediei 315

modă veche au străbătut mii de kilometri până la destinaţia

ultimă, minele de plumb siberiene. După aceea nu au mai avut
loc izbucniri de nemulţumire populară. Petru a putut reforma
în pace până la moarte.
Nu e uşor să vă dau o listă a reformelor sale în ordine crono-
logică. Ţarul a acţionat cu o grabă furibundă. Nu a urmat un
sistem anume. Dădea decrete cu o asemenea repeziciune încât
e greu să le ţinem socoteala. S-ar zice că Petru simţea că totul
înainte fusese complet greşit. De aceea toată Rusia trebuia
schimbată în cel mai scurt timp cu putinţă. La moartea sa a
lăsat în urmă o armată bine instruită de 200.000 de oameni şi
o flotă de 50 de corăbii. Vechiul sistem de guvernare fusese
abolit peste noapte. Duma, adică adunarea nobililor, fusese
destituită, iar ţarul o înlocuise înconjurându-se de o comisie
consultativă alcătuită din funcţionari de stat, numită Senat.
Rusia a fost împărţită în opt „gubernii“ sau provincii mari.
S-au construit drumuri. S-au clădit oraşe. S-au deschis fabrici
oriunde a dorit ţarul, fără a ţine seama de prezenţa materiilor
prime. S-au săpat canale, iar în munţii din est s-au deschis
mine. În această ţară de analfabeţi s-au întemeiat şcoli şi insti-
tuţii de învăţământ superior, alături de universităţi, spitale şi
şcoli profesionale. Ingineri navali olandezi, negustori şi meşteşu-
gari din toată lumea au fost încurajaţi să imigreze în Rusia.
S-au deschis tipografii, dar toate cărţile trebuiau citite mai
întâi de cenzorii imperiali. Îndatoririle fiecărei categorii sociale
au fost aşternute meticulos în scris într-o nouă lege şi întregul
cod al legilor civile şi penale a fost reunit într-o serie de volume
tipărite. Vechiul port rusesc a fost abolit prin decret imperial
şi poliţişti înarmaţi cu foarfeci supravegheau toate drumurile
de ţară, transformându-i pe mujicii ruşi cu plete lungi într-o imi-
taţie plăcută a occidentalilor bine bărbieriţi.
În chestiuni religioase ţarul nu a tolerat nici o divizare a
puterii. Posibilitatea unei rivalităţi între împărat şi papă, ca
în Europa, nu trebuia să existe. În anul 1721 Petru s-a numit
pe sine şeful Bisericii ruse. Patriarhia Moscovei a fost desfiin-
ţată şi Sfântul Sinod s-a impus ca autoritate supremă în toate
problemele Bisericii oficiale.
316 istoria omenirii

petru cel mare îşi construieşte noua capitală

Având însă în vedere că numeroasele lui reforme nu puteau

reuşi câtă vreme vechile elemente ruseşti aveau o bază de regru-
pare în oraşul Moscova, Petru a hotărât să-şi mute guvernul
într-o capitală nouă. Ţarul şi-a construit noul oraş în mlaştinile
insalubre de lângă Marea Baltică. A început asanarea terenului
în anul 1703. Peste 40.000 de ţărani au muncit ani la rând
pentru a pune temeliile oraşului imperial. Suedezii l-au atacat
pe Petru şi au încercat să-i distrugă oraşul, iar boala şi mizeria
au răpus zeci de mii de ţărani. Însă lucrările au continuat fără
încetare şi în curând oraşul proiectat a început să crească. În
anul 1712 a fost declarat oficial „reşedinţă imperială“. Peste
vreo doisprezece ani număra 75.000 de locuitori. De două ori
pe an oraşul era inundat de Neva. Însă nemaipomenita voinţă
a ţarului a creat diguri şi canale, astfel că inundaţiile au încetat
să mai provoace pagube. În 1725, când a murit, Petru deţinea
cel mai mare oraş din nordul Europei.
Desigur, dezvoltarea subită a unui rival atât de periculos a
constituit o pricină de mare îngrijorare pentru toţi vecinii. În
ce-l priveşte, Petru urmărise cu interes numeroasele aventuri
ale regatului suedez, rivalul său baltic. În 1654 Cristina,
singura fiică a lui Gustav Adolf, eroul Războiului de Treizeci
de Ani, renunţase la tron şi plecase la Roma, unde şi-a sfârşit
zilele ca o catolică evlavioasă. Ultimei regine din Casa de Vasa
moscova
318 istoria omenirii

i-a urmat un nepot protestant al lui Gustav Adolf. Sub Carol

X şi Carol XI, noua dinastie adusese Suedia la apogeul dezvol-
tării. Însă Carol XI a murit neaşteptat în 1697 şi a fost urmat
de un băiat de 15 ani, Carol XII.
Era momentul aşteptat de multe state nordice. În timpul
marilor războaie religioase din secolul al XVII-lea Suedia cres-
cuse pe seama vecinilor. Venise vremea reglării conturilor, cre-
deau stăpânitorii. De îndată, a izbucnit un război între Rusia,
Polonia, Danemarca şi Saxonia pe de-o parte şi Suedia de cea-
laltă. Oştile neexperimentate şi neinstruite ale lui Petru au
suferit o înfrângere dezastruoasă în fața lui Carol în faimoasa
bătălie de la Narva, în noiembrie 1700. Apoi Carol, unul dintre
cele mai interesante genii militare ale secolului, s-a întors
împotriva celorlalţi inamici şi timp de nouă ani şi-a croit drum
trecând prin foc şi sabie satele şi oraşele din Polonia, Saxonia,
Danemarca şi provinciile baltice, în timp ce Petru îşi instruia
şi antrena soldaţii în îndepărtata Rusie.
Drept rezultat, în anul 1709, în bătălia de la Poltava mosco-
viţii au nimicit armatele suedeze epuizate. Carol a rămas o figură
extrem de pitorească, un erou romanesc minunat, însă şi-a
ruinat ţara în zadarnica încercare de a se răzbuna. În anul 1718
a fost ucis accidental sau asasinat (nu ştim exact), iar în 1721,
la semnarea păcii în oraşul Nystadt1, Suedia a pierdut toate
posesiunile baltice cu excepţia Finlandei. Noul stat rus creat
de Petru devenise principala putere în nordul Europei. Însă un
nou rival era deja în ascensiune: prindea contur statul prusac.

1. În prezent Uusikaupunki, în Finlanda (n. tr.).

 49
ASCENSIUNEA PRUSIEI
extraordinara ascensiune a unui mic stat dintr-o zonă
mohorâtă din nordul germaniei, numită prusia

ISTORIA PRUSIEI ESTE ISTORIA UNUI ŢINUT DE FRONTIERĂ. ÎN

secolul al IX-lea, Carol cel Mare transferase vechiul centru de
civilizaţie din zona mediteraneeană în regiunile sălbatice din
nord-vestul Europei. Soldaţii săi franci împinseseră frontiera
Europei tot mai spre est. Cuceriseră multe ţinuturi de la slavii
şi lituanienii păgâni stabiliţi în câmpia dintre Marea Baltică şi
Munţii Carpaţi, iar francii administrau regiunile periferice exact
aşa cum obişnuiau Statele Unite să-şi administreze teritoriile
înainte ca acestea să dobândească demnitatea de stat.
Iniţial Carol cel Mare întemeiase statul de frontieră Bran-
denburg pentru a-şi apăra domeniile răsăritene de raidurile
triburilor saxone primitive. Venzii, un trib slav care popula re-
giunea, au fost subjugaţi în secolul al X-lea, iar piaţa lor locală,
numită Brennabor, a devenit centrul noii provincii, dându-i şi
numele: Brandenburg.
În secolele al XI-lea, al XII-lea, al XIII-lea şi al XIV-lea un
şir de familii nobile au exercitat funcţia de guvernator imperial
în acest stat de frontieră. În cele din urmă, pe parcursul seco-
lului al XV-lea s-a afirmat Casa de Hohenzollern. Ca electori
de Brandenburg, ei au început să preschimbe un teritoriu de
frontieră nisipos şi părăsit în unul dintre cele mai eficiente
imperii din lumea modernă.
Hohenzollernii, care au fost înlăturaţi de curând de pe scena
istorică de forţele combinate ale Europei şi Americii, proveneau
din sudul Germaniei. Erau de origini foarte modeste. În secolul
al XII-lea, un anumit Frederick de Hohenzollern contractase
320 istoria omenirii

o căsătorie avantajoasă şi fusese desemnat custode al castelului

din Nürnberg. Descendenţii săi au profitat de orice şansă şi
oportunitate de a-şi spori puterea, astfel că după mai multe
secole de acaparare conștiincioasă au fost învestiţi cu demnita-
tea de electori, titlu acordat prinţilor suverani care îi alegeau
pe împăraţii vechiului Imperiu German. În timpul Reformei lua-
seră partea protestanţilor, iar la începutul secolului al XVII-lea
se numărau printre cei mai puternici prinţi germani din nord.
În timpul Războiului de Treizeci de Ani şi protestanţii, şi
catolicii au prădat Brandenburgul şi Prusia cu la fel de mult
zel. Dar sub marele elector Frederic Wilhelm pagubele s-au
remediat repede şi, printr-o utilizare înţeleaptă şi atentă a tutu-
ror forţelor economice şi intelectuale ale ţării, s-a întemeiat un
stat în care practic nimic nu se irosea.
Prusia modernă – un stat în care individul, cu dorinţele şi
aspiraţiile sale, fusese absorbit complet de interesele ansam-
blului comunităţii – datează de pe vremea tatălui lui Frederic
cel Mare. Frederic Wilhelm I era un sergent prusac sârguincios,
strângător, care îndrăgea nespus poveştile de salon şi tutunul
olandez tare, antipatiza profund volănaşele şi penele (îndeosebi
dacă erau de origine franceză) şi avea o singură idee. Acea idee
era Îndatorirea. Sever cu sine, nu tolera slăbiciunea propriilor
supuşi, fie ei generali ori soldaţi de rând. Relaţia dintre el şi
fiul Frederic nu a fost niciodată cordială, pentru a nu spune
mai mult. Manierele grosolane ale tatălui răneau spiritul mai
rafinat al fiului. Dragostea fiului pentru manierele, literatura,
filozofia şi muzica franceză era respinsă de tată ca o manifestare
de moliciune. Între cele două temperamente străine unul de
altul a urmat un conflict teribil. Frederic a încercat să fugă în
Anglia. A fost prins, judecat de curtea marţială şi obligat să
asiste la decapitarea celui mai bun prieten, care încercase să-l
ajute. După aceea, ca parte din pedeapsă, tânărul prinţ a fost
trimis într-o mică fortăreaţă undeva în provincie pentru a în-
văţa detaliile viitoarei ocupaţii de rege. Asta s-a dovedit o bine-
cuvântare deghizată sub aparenţele nefavorabile. La întronare,
în 1740, Frederic cunoştea administraţia ţării de la certificatul
 ascensiunea prusiei 321

de naştere al unui copil sărman până la cel mai mărunt detaliu

al unui buget anual complicat.
Ca autor, Frederic şi-a exprimat – mai cu seamă în volumul
numit Împotriva lui Machiavelli – dispreţul pentru crezul
politic al istoricului florentin din vechime care îşi sfătuise
învăţăceii princiari să mintă şi să înşele ori de câte ori o cerea
folosul ţării. În volumul lui Frederic, conducătorul ideal era cel
dintâi slujitor al poporului, despotul luminat după exemplul
lui Ludovic XIV. În practică totuşi, chiar dacă Frederic trudea
douăzeci de ore pe zi pentru popor, nu tolera în preajmă nici
un consilier. Miniştrii lui erau simpli funcţionari superiori.
Prusia era proprietatea lui privată, pe care o administra cum
dorea. Şi nimic nu avea voie să interfereze cu interesul statului.
În anul 1740 a murit împăratul Carol VI al Austriei. Încer-
case să asigure poziţia singurei sale fiice, Maria Tereza, printr-un
tratat solemn, scris negru pe alb pe o bucată mare de perga-
ment. Însă nici nu apucase bătrânul împărat să fie aşezat bine
în cripta ancestrală a familiei de Habsburg că armatele lui
Frederic mărşăluiau deja spre graniţa austriacă pentru a ocupa
acea parte din Silezia pe care Prusia o pretindea (împreună cu
mare parte din restul Europei Centrale) în virtutea unor drep-
turi de revendicare străvechi şi foarte dubioase. În urma unui
şir de războaie Frederic a cucerit toată Silezia şi, deşi de câteva
ori a fost la un pas de înfrângere, s-a menţinut în teritoriile
proaspăt însuşite în ciuda tuturor contraatacurilor austriece.
Europa a sesizat corespunzător apariţia subită a unui stat
nou extrem de puternic. În secolul al XVIII-lea, germanii erau
un popor ruinat din cauza marilor războaie religioase şi nimeni
nu îi stima prea mult. Printr-un efort la fel de brusc şi la fel de
remarcabil ca al lui Petru cel Mare, Frederic a preschimbat ati-
tudinea dispreţuitoare în frică. Cu atâta dibăcie au fost rânduite
treburile interne ale Prusiei încât supuşii aveau mai puţine
motive de nemulţumire decât oriunde altundeva. Trezoreria
indica un excedent anual, nu un deficit. S-a abolit tortura.
Sistemul judiciar s-a îmbunătăţit. Drumurile bune, şcolile bune
şi universităţile bune, alături de o administraţie scrupulos de
322 istoria omenirii

onestă le dădeau oamenilor senzaţia că serviciile cerute de la

ei (spus colocvial) erau plătite pe măsură.
După ce secole la rând fusese câmpul de bătălie al francezilor,
austriecilor, suedezilor, danezilor şi polonezilor, Germania,
încurajată de exemplul Prusiei, a început să-şi recâştige încre-
derea în sine. Iar asta a fost opera unui bătrânel cu nas coroiat
şi uniforme vechi pline de tutun, care spunea lucruri foarte
amuzante, dar tare neplăcute despre vecinii lui şi care a parti-
cipat la scandalosul joc al diplomaţiei din secolul al XVIII-lea
fără nici o consideraţie pentru adevăr dacă putea câştiga ceva
minţind. Asta în ciuda cărţii sale numite Împotriva lui Machia-
velli. În anul 1786 i-a venit sfârşitul. Prietenii lui pieriseră cu
toţii. Nu avusese copii. A murit singur, vegheat de un singur
slujitor şi de câinii lui credincioşi, pe care-i iubea mai mult decât
pe oameni, fiindcă, după cum spunea chiar el, nu erau niciodată
nerecunoscători şi rămâneau loiali prietenilor.
 50
SISTEMUL MERCANTIL
cum au încercat să se îmbogăţească statele naţionale
recent fondate sau dinastice şi ce se înţelege prin
sistem mercantil

AM VĂZUT CĂ STATELE LUMII NOASTRE MODERNE AU ÎN -

ceput să se contureze pe parcursul secolelor al XVI-lea şi
al XVII-lea. În aproape fiecare caz originile au fost altele. Unele
fuseseră rezultatul eforturilor deliberate ale unui singur rege.
Altele au apărut întâmplător. Altele au fost consecinţa unor
hotare geografice naturale favorabile. Însă odată întemeiate,
toate au încercat să-şi consolideze administraţia internă şi să
exercite o influenţă cât mai mare cu putinţă în afacerile externe.
Toate acestea costau, desigur, o groază de bani. Statul medieval,
lipsit de o putere centralizată, nu depindea de o trezorerie bogată.
Regele îşi obţinea veniturile din domeniile Coroanei, iar admi-
nistraţia civilă se finanța singură. Statul modern centralizat
era o treabă mai complicată. Cavalerii de odinioară dispăruseră,
fiind înlocuiţi de funcţionari guvernamentali angajaţi sau biro-
craţi. Armata, forţele navale şi administraţia internă necesi-
tau milioane. S-a pus atunci întrebarea – unde se puteau găsi
aceşti bani?
Aurul şi argintul fuseseră articole rare în Evul Mediu. După
cum v-am spus, omul de rând nu vedea în viaţa lui o monedă
de aur. Doar locuitorii oraşelor mari erau deprinşi cu monedele
de argint. Descoperirea Americii şi exploatarea minelor peruane
au schimbat situaţia. Centrul comerţului s-a deplasat din zona
Mediteranei pe ţărmurile Atlanticului. Vechile „oraşe comer-
ciale“ din Italia şi-au pierdut importanţa financiară. Noi „na-
ţiuni comerciale“ le-au înlocuit, iar aurul şi argintul nu mai
reprezentau o curiozitate.
călătoria pelerinilor
 sistemul mercantil 325

Metalele preţioase au început să pătrundă în Europa prin

Spania, Portugalia, Olanda şi Anglia. În secolul al XVI-lea
autori pe teme de economie politică au elaborat o teorie despre
bogăţia naţională, teorie care li se părea cât se poate de solidă,
şi spre avantajul maxim al propriilor ţări. Ei considerau că
aurul şi argintul constituie bogăţia efectivă. Prin urmare
credeau că ţara cu cel mai mare stoc de bani lichizi în beciurile
trezoreriei şi băncilor era totodată şi cea mai bogată ţară. Şi
din moment ce banii însemnau armate, rezulta că ţara cea mai
bogată era şi cea mai puternică şi putea domina restul lumii.
Acest sistem se numeşte „mercantilism“ sau „sistem mercan-
til“ şi a fost acceptat cu aceeaşi credinţă nezdruncinată cu care
primii creştini credeau în miracole şi cu care mulţi dintre
afaceriştii americani de azi cred în taxele vamale. În practică,
sistemul mercantil funcţiona în felul următor: pentru a obţine
cel mai mare surplus de metale preţioase, o ţară trebuia să
aibă o balanţă avantajoasă a exporturilor. Dacă poţi exporta
mai mult la vecin decât exportă vecinul în ţara ta, el îţi va da-
tora bani şi va fi obligat să-ţi trimită din aurul său. Prin urmare
tu câştigi, iar el pierde. Ca o consecinţă a acestui crez, progra-
mul economic al aproape tuturor statelor din secolul al XVII-lea
suna cam aşa:

1. Încearcă să intri în posesia unor cantităţi cât mai mari

de metale preţioase.
2. Încurajează comerţul exterior mai mult decât comerţul
domestic.
3. Încurajează acele industrii care transformă materia primă
în produse finite exportabile.
4. Încurajează creşterea demografică, deoarece vei avea
nevoie de lucrători în fabrici, iar comunităţile agricole nu
oferă suficienţi muncitori.
5. Permite statului să supravegheze acest proces şi să inter-
vină ori de câte ori este necesar.

În loc să considere comerţul internaţional ca pe un fenomen

înrudit cu o forţă naturală, care se supune întotdeauna unor
cum a cucerit europa lumea
 sistemul mercantil 327

legi ale naturii indiferent de imixtiunea omului, cei din secolele

al XVI-lea şi al XVII-lea au încercat să reglementeze comerţul
prin intermediul decretelor oficiale, al legilor regale şi cu ajuto-
rul financiar al guvernului.
În secolul al XVI-lea Carol Quintul a adoptat sistemul mer-
cantil (care pe atunci era o noutate absolută) şi l-a introdus în
numeroasele sale posesiuni. Elisabeta a Angliei l-a omagiat imi-
tându-l. Bourbonii, îndeosebi regele Ludovic XIV, au fost adepţi
fanatici ai acestei doctrine, iar Colbert, remarcabilul său minis-
tru de finanţe, a devenit un profet al mercantilismului de la
care toată Europa căuta îndrumare.
Toată politica externă a lui Cromwell a fost o aplicare prac-
tică a sistemului mercantil. Se îndrepta fără excepţie împotriva
republicii olandeze rivale. Căci expeditorii olandezi, ca transpor-
tatori generali ai mărfurilor europene, aveau o anumită predi-
lecție pentru liberul schimb, motiv pentru care trebuiau nimiciţi
cu orice preţ.
E uşor de înţeles în ce fel afectează coloniile un asemenea
sistem. În sistemul mercantil o colonie devenea un simplu rezer-
vor de aur, argint şi mirodenii, exploatat în beneficiul ţării-mamă.
Zăcămintele asiatice, americane şi africane de metale preţioase
şi materiile prime din aceste ţări tropicale au devenit mono-
polul statului care se nimerea să deţină respectiva colonie. Nici
un intrus nu era admis între hotarele ei şi nici unui băştinaş
nu i se îngăduia să facă tranzacții cu negustorii de pe o corabie
sub pavilion străin.
Fără doar şi poate, sistemul mercantil a încurajat dezvolta-
rea tinerelor industrii în anumite ţări unde anterior nu existase
vreun proces de fabricaţie. A construit drumuri, a săpat canale
şi a creat mijloace de transport mai bune. Necesita o calificare
mai înaltă a muncitorilor şi le-a conferit comercianţilor o poziţie
socială mai bună, diminuând forţa aristocraţiei latifundiare.
Pe de altă parte, a provocat foarte multă mizerie. I-a făcut
pe indigenii din colonii victime ale celei mai neruşinate exploa-
tări. I-a expus pe cetăţenii ţărilor-mamă la o soartă chiar şi
mai cruntă. A favorizat în mare măsură transformarea tuturor
regiunilor în tabere armate şi a împărţit lumea în petice de
328 istoria omenirii

puterea maritimă

teritoriu acţionând fiecare pentru beneficiul său direct, străduin-

du-se totodată să năruie puterea vecinilor şi să le acapareze
avuțiile. A accentuat atât de mult importanţa deţinerii bogă-
ţiilor, încât „a fi bogat“ a ajuns să fie considerată singura virtute
a cetăţeanului de rând. Sistemele economice apar şi dispar la
fel ca modele în chirurgie sau în vestimentaţia feminină, iar
în secolul al XIX-lea s-a renunţat la mercantilism în favoarea
unui sistem bazat pe competiţia liberă şi deschisă. Cel puţin
aşa mi s-a spus.
 51
REVOLUŢIA AMERICANĂ
la sfârşitul secolului al xviii-lea în europa au sosit
veşti extraordinare despre nişte întâmplări din sălbă-
ticia continentului nord-american. urmaşii celor care
îl pedepsiseră pe regele carol fiindcă insistase asupra
„drepturilor sale divine“ au adăugat un nou capitol la
vechea poveste a luptei pentru autoguvernare

PENTRU CLARITATE, TREBUIE SĂ NE ÎNTOARCEM CU CÂTEVA

secole în urmă şi să recapitulăm istoria timpurie a marii curse
pentru posesiuni coloniale.
După crearea câtorva naţiuni europene pe noua bază a
intereselor naţionale sau dinastice, cu alte cuvinte în timpul
Războiului de Treizeci de Ani şi imediat după el, conducătorii
acestora, susţinuţi de capitalul comercianţilor şi navele compa-
niilor comerciale, au continuat să lupte pentru a acapara mai
multe teritorii în Asia, Africa şi America.
Spaniolii şi portughezii exploraseră vreme de peste un secol
Oceanul Indian şi Oceanul Pacific înainte ca Olanda şi Anglia
să îşi fi făcut apariţia pe scenă. Ceea ce s-a dovedit a fi un avan-
taj pentru acestea din urmă. Munca grea de desțelenire se
făcuse. Pe deasupra, primii navigatori stârniseră atât de des
antipatia băştinaşilor asiatici, ame-
ricani sau africani, încât englezii
şi olandezii au fost întâmpinaţi ca
prieteni şi izbăvitori. Nu se poate
susţine că aceste două naţii ar
avea nişte virtuţi superioare. Însă
înainte de toate erau negustori.
Nu au permis consideraţiilor de
ordin religios să interfereze cu
simţul practic. La primele contac-
te cu rasele mai slabe, toate na-
ţiile europene se purtaseră cu o lupta pentru libertate
330 istoria omenirii

brutalitate şocantă. Englezii şi olandezii au priceput mai bine

unde să tragă linia. Dacă îşi obţineau mirodeniile, aurul, argin-
tul şi taxele, erau dispuşi să îi lase pe indigeni să trăiască exact
aşa cum le plăcea.
Prin urmare, nu le-a venit prea greu să se instaleze în cele
mai bogate zone ale lumii. Însă, de îndată ce au făcut-o, au înce-
put să se lupte între ei pentru a obţine și mai multe posesiuni.
Fapt oarecum bizar, războaiele coloniale nu s-au purtat în colo-
nii. Soarta lor s-a hotărât la 5.000 de kilometri depărtare, de
către flotele ţărilor beligerante. Unul dintre cele mai interesante
principii ale războiului antic şi modern (şi una dintre puţinele
legi verificate ale istoriei) spune: „naţiunea care stăpâneşte
marea stăpâneşte şi uscatul“. Până acum această lege nu a dat
greş niciodată, dar e posibil ca apariţia avioanelor moderne să
o fi modificat. În secolul al XVIII-lea nu existau însă aparate de
zbor, aşa încât cea care i-a câştigat Angliei vastele colonii ameri-
cane, indiene şi africane a fost marina britanică.

pelerinii
cum au colonizat albii america de nord
332 istoria omenirii

Şirul de războaie navale purtate în secolul al XVII-lea între

Anglia şi Olanda nu ne interesează aici. S-a terminat aşa cum
se termină orice conflict între puteri de o inegalitate iremedia-
bilă. Însă războiul dintre Anglia şi Franţa (cealaltă rivală a
Angliei) e mai important pentru noi, deoarece chiar dacă flota
britanică mai puternică a învins în cele din urmă marina fran-
ceză, mare parte din luptele preliminare s-au purtat pe conti-
nentul american. În acest teritoriu vast, atât Franţa, cât şi Anglia
revendicau tot ce fusese descoperit şi multe alte ţinuturi pe
care ochii albilor nici nu le văzuseră. În 1497, Cabot debarcase
în partea nordică a Americii, iar 27 de ani mai târziu Giovanni
Verrazano vizitase şi el aceleaşi ţărmuri. Cabot arborase steagul
englez. Verazzano navigase sub pavilion francez. De aceea şi
Anglia, şi Franţa se declarau proprietarele întregului continent.
Pe parcursul secolului al XVII-lea, între Maine şi cele două
Caroline s-au întemeiat vreo zece mici colonii engleze. De obicei
constituiau un refugiu pentru anumite secte de disidenţi englezi,
ca puritanii, ajunşi în Noua Anglie în anul 1620, sau quakerii,
stabiliţi în Pennsylvania în 1681. Erau mici comunităţi de fron-
tieră, cuibărite în apropierea ţărmurilor oceanice, unde oamenii
se adunau să îşi clădească o casă nouă şi să înceapă să trăiască
în condiţii mai fericite, departe de supravegherea şi imixtiunea
monarhiei.
Coloniile franceze, în schimb, au rămas mereu posesiuni ale
Coroanei. În aceste colonii nu erau admişi hughenoţi sau pro-
testanţi, ca nu cumva să îi pervertească pe indieni cu pericu-
loasele doctrine protestante şi să interfereze, eventual, cu
activitatea misionară a părinţilor iezuiţi. Prin urmare, coloniile
engleze se întemeiaseră pe o bază mult mai sănătoasă decât
vecinele şi rivalele franceze. Ele erau o expresie a energiei comer-
ciale a clasei mijlocii engleze, pe când aşezările franceze erau
populate de persoane care traversaseră oceanul ca slujitori ai
regelui şi care aşteptau să se întoarcă în Paris cu prima ocazie.
Totuşi, pe plan politic poziţia coloniilor engleze nu era nici
pe departe satisfăcătoare. Francezii descoperiseră gura fluviului
Sfântul Laurenţiu în secolul al XVI-lea. Din regiunea Marilor
Lacuri îşi deschiseseră drum spre sud, coborâseră de-a lungul
cazemată într-un ţinut nelocuit
334 istoria omenirii

în cabina corăbiei mayflower

fluviului Mississippi şi construiseră câteva fortificaţii pe ţărmul

Golfului Mexic. După un secol de explorări, o linie de şaizeci de
forturi franceze izolase aşezările engleze de pe ţărmul Atlanti-
cului de interiorul continentului.
Cesiunile teritoriale făcute de englezi acordau diverselor
societăţi coloniale „întreg pământul de la o mare la cealaltă“.
Pe hârtie suna bine, însă în practică teritoriul britanic se sfâr-
şea acolo unde începea linia fortificaţiilor franceze. Străpunge-
rea acestui baraj era posibilă, însă necesita oameni şi bani, şi
a provocat o serie de războaie de frontieră oribile în care ambele
tabere şi-au omorât vecinii albi cu ajutorul triburilor indiene.
Câtă vreme în Anglia domniseră Stuarţii, nu existase peri-
colul unui război cu Franţa. Stuarţii aveau nevoie de Bourboni
în tentativa de a instaura o formă de guvernământ autocrată
şi de a anihila puterea parlamentului. Însă ultimul Stuart a
dispărut de pe pământul britanic în 1689, fiind urmat pe tron
de olandezul William, marele inamic al lui Ludovic XIV. Din
acel moment şi până la Tratatul de la Paris semnat în 1763,
 revoluţia americană 335

Franţa şi Anglia s-au luptat pentru stăpânirea Indiei şi a

Americii de Nord.
Aşa cum am spus înainte, în timpul acestor războaie forţele
navale britanice i-au bătut constant pe francezi. Izolată de
colonii, Franţa a pierdut majoritatea posesiunilor, astfel încât
la declararea păcii tot continentul nord-american căzuse în
mâinile britanicilor. Din marea activitate de explorare desfă-
şurată de Cartier, Champlain, La Salle, Marquette şi alţii
Franţa nu s-a mai ales cu nimic.
Doar o mică parte din acest domeniu vast era locuită. Din
Massachusetts, în nord, unde în 1620 debarcaseră Pelerinii (o
sectă de puritani extrem de intoleranţi şi care din acest motiv
nu îşi găsiseră fericirea nici în Anglia anglicană, nici în Olanda
calvină) şi până în cele două Caroline şi Virginia (provinciile
producătoare de tutun, fondate exclusiv pentru profit) se întin-
dea o linie subţire de teritoriu populat ici şi colo. Însă locuitorii
acestui pământ nou cu aer curat şi cer limpede se deosebeau
foarte mult de fraţii din ţara-mamă. În sălbăticie învăţaseră
să fie independenţi şi să se bizuie pe propriile puteri. Erau fiii
unor strămoşi vânjoşi şi energici. Leneşii şi fricoşii nu traversau
oceanul pe atunci. Coloniştii americani detestau constrângerea
şi lipsa de spaţiu care le amărâseră viaţa într-atât în vechea
patrie. Aveau de gând să fie propriii lor stăpâni. Clasele domi-
nante din Anglia nu păreau să înţeleagă asta. Guvernul îi

francezii explorează vestul

336 istoria omenirii

prima iarnă în noua anglie

sâcâia pe colonişti, iar coloniştii, cărora nu le plăcea cicăleala,

au început să sâcâie guvernul britanic.
Resentimentele au provocat, la rândul lor, alte resentimente.
Nu e necesar să repet aici în amănunt ce s-a întâmplat şi ce s-ar
fi putut evita dacă regele britanic ar fi fost mai inteligent decât
George III sau mai puţin înclinat spre somnolenţă şi nepăsare
decât ministrul său, lordul North. Când şi-au dat seama că
discuţiile paşnice nu puteau rezolva dificultăţile, coloniştii
britanici au pus mâna pe arme. Din supuşi loiali s-au transfor-
mat în rebeli care riscau pedeapsa cu moartea în cazul în care
erau prinşi de soldaţii germani angajaţi de George pentru a
lupta pentru el, după obiceiul vremii, când prinţii teutoni vin-
deau regimente întregi celui care oferea cel mai mult.
Războiul între Anglia şi coloniile americane a durat şapte
ani. În mai tot acest timp, succesul final al rebelilor a părut
foarte îndoielnic. Un număr mare de oameni, îndeosebi din
oraşe, au rămas loiali regelui. Erau în favoarea unui compromis
şi ar fi fost dispuși să ceară pace. Însă puternica personalitate
a lui Washington a stat de veghe pentru cauza coloniştilor.
Asistat cu pricepere de o mână de bărbaţi curajoşi, şi-a folosit
armatele loiale, dar prost echipate, pentru a slăbi forţele regelui.
 revoluţia americană 337

De nenumărate ori când înfrângerea părea inevitabilă, stra-

tegia lui a schimbat cursul unei bătălii. Oamenii lui erau adesea
prost hrăniţi. Iarna nu aveau încălţări şi paltoane şi erau ne-
voiţi să trăiască în adăposturi insalubre. Însă încrederea în
marele lider era neclintită şi au răbdat totul până în ceasul
din urmă al biruinţei.
Mai interesant totuşi decât campaniile lui Washington sau
triumfurile diplomatice ale lui Benjamin Franklin, care strân-
gea bani în Europa de la guvernul francez şi de la bancherii din
Amsterdam, a fost un eveniment petrecut la începutul revolu-
ţiei. Reprezentanţii coloniilor se întruniseră la Philadelphia
pentru a discuta chestiuni de interes comun. Era în primul an
al revoluţiei. Majoritatea oraşelor mari de pe ţărm se găseau
tot în mâinile britanicilor. Întăririle din Anglia soseau pe vase.
Doar nişte persoane profund convinse de justeţea propriei cauze
ar fi cutezat să ia deciziile istorice din lunile iunie şi iulie ale
anului 1776.
În luna iunie, Richard Henry Lee din Virginia a propus Con-
gresului Continental o moţiune care afirma că „aceste colonii
unite sunt, şi trebuie să fie de drept, state libere şi indepen-
dente, absolvite de orice supunere faţă de Coroana britanică

george washington
marea revoluţie americană
 revoluţia americană 339

şi orice legătură politică între ele şi statul Marii Britanii este

şi trebuie să fie dizolvată complet“.
Moţiunea a fost promovată de John Adams din Massachu-
setts. A fost aprobată la 2 şi 4 iulie, fiind urmată de o Declaraţie
oficială de Independenţă, opera lui Thomas Jefferson, un savant
serios şi extraordinar de capabil în politică şi în guvernare, sor-
tit să devină unul dintre cei mai faimoşi preşedinţi americani.
Când ştirea acestui eveniment a ajuns în Europa, urmată de
victoria decisivă a coloniştilor şi adoptarea celebrei Constituţii
din anul 1787 (prima constituţie scrisă vreodată), a provocat un
interes viu. Sistemul dinastic al statelor foarte centralizate
dezvoltat după marile războaie religioase din secolul al XVII-lea
ajunsese la apogeul puterii. Palatele regilor de pretutindeni
căpătaseră proporţii gigantice, în vreme ce oraşele de pe dome-
niile regale se înconjurau cu mahalale care se întindeau cu repe-
ziciune. Locuitorii acestor cartiere sărăcăcioase dădeau semne
de turbulenţă. Erau complet neajutoraţi. Însă şi clasele supe-
rioare, nobilii, profesioniştii, începuseră să aibă unele îndoieli
cu privire la condiţiile economice şi politice în care trăiau. Succe-
sul coloniştilor americani le-a arătat că multe dintre lucrurile
până nu demult considerate imposibile deveniseră posibile.
După cum spusese poetul, focul de armă care deschisese
bătălia de la Lexington „a răsunat în lumea întreagă“. Era un
pic exagerat. Chinezii, japonezii şi ruşii (ca să nu mai vorbim
de australieni şi hawaiieni, care de-abia fuseseră redescoperiţi
de căpitanul Cook, pe care l-au şi ucis ca răsplată pentru efor-
turile lui) nici nu auziseră de ea. Însă a răzbătut peste Oceanul
Atlantic. A aterizat în depozitul cu praf de puşcă al nemulţu-
mirii europene, iar în Franţa a pricinuit o explozie care a zgu-
duit tot continentul, de la Sankt-Petersburg până la Madrid,
şi a îngropat vechea politică şi vechea diplomaţie sub câteva
tone de cărămizi democratice.
 52
REVOLUŢIA FRANCEZĂ
marea revoluţie franceză proclamă pentru toţi locui-
toriii pământului principiile libertăţii, fraternităţii
şi egalităţii

ÎNAINTE DE A VORBI DESPRE O REVOLUŢIE N-AR STRICA SĂ

explicăm ce înseamnă acest termen. În cuvintele unui mare
scriitor rus (iar ruşii ştiu ce spun în acest domeniu), o revoluţie
este „răsturnarea rapidă, în câţiva ani, a unor instituţii care
au avut nevoie de secole pentru a prinde rădăcini şi care par
atât de consolidate şi neclintite, încât nici cei mai înflăcăraţi
reformatori nu cutează să le atace în scrierile lor. Este căderea,
destrămarea într-un răstimp scurt a tot ceea ce până în momen-
tul respectiv formase esenţa vieţii sociale, religioase, politice
şi economice într-o naţiune“.
O astfel de revoluţie a avut loc în Franţa în secolul al XVIII-lea,
când vechea civilizaţie a ţării se perimase. În zilele lui Ludovic
XIV regele devenise TOTUL şi el era statul. Nobilii, odinioară
funcţionari ai statului federal, s-au trezit lipsiți de îndatoriri
şi au devenit un ornament social al curţii regale.
Statul francez din secolul al XVIII-lea costa, însă, sume
incredibile de bani. Aceşti bani trebuiau produşi din taxe. Din
nefericire, regii Franţei nu fuseseră suficient de puternici
pentru a obliga nobilimea şi clerul să-şi plătească partea care
le-ar fi revenit din aceste taxe. În consecinţă, impozitele erau
plătite integral de populaţia agricolă. Însă ţăranii, care trăiau
în cocioabe dărăpănate şi nu se mai aflau în strâns contact cu
foştii moşieri, ci erau victimele unor administratori nemiloşi
şi incompetenţi, o duceau din ce în ce mai prost. De ce ar fi tru-
dit şi asudat? Câştiguri mai mari pe pământul lor nu însem-
 revoluţia franceză 341

nau altceva decât mai multe taxe, nimic pentru ei înşişi, motiv
pentru care îşi neglijau ogoarele cât de mult se încumetau.
Avem aşadar un rege care colindă în splendoarea goală a
vastelor încăperi din palatele sale, de obicei urmat de o ceată
flămândă de solicitanţi de funcţii, toţi trăind din câştigurile
produse de ţăranii reduşi practic la starea de animale sălbatice.
Nu e o imagine plăcută, dar nici exagerată. Totuşi, aşa-numitul
Ancien Régime1 avea şi o altă faţetă ce trebuie reţinută.
O clasă mijlocie înstărită, înrudită strâns cu nobilimea (prin
obişnuitul proces al căsătoriei între fiica bancherului bogat cu
fiul baronului sărac), şi o curte alcătuită din cele mai antre-
nante personaje din Franţa aduseseră la apogeul dezvoltării
civilizata artă a traiului elegant. Deoarece nu li se îngăduia să
se ocupe cu probleme de economie politică, cele mai strălucite
minţi ale ţării îşi petreceau ceasurile de răgaz discutând idei
abstracte.
Întrucât modele în mentalităţi şi comportament personal
sunt la fel de predispuse să ajungă la extreme ca și moda vesti-
mentară, era firesc ca societatea cea mai artificială a vremii să
se intereseze enorm de ceea ce considera a fi „viaţa simplă“.
Regele şi regina, proprietarii absoluţi şi necontestaţi ai Franţei
şi ai tuturor coloniilor şi teritoriilor dependente, împreună cu
toţi curtenii lor, s-au apucat să trăiască în conace drăguţe, costu-
maţi toţi în lăptărese sau grăjdari şi jucându-se de-a păstorii
dintr-o vâlcea fericită din Grecia antică. În jurul lor, curtenii
îi acompaniau în pas de dans, muzicienii de curte compuneau
menuete încântătoare, frizerii de curte născoceau pălării din
ce în ce mai elaborate şi mai costisitoare, până când, din pură
plictiseală şi lipsă de ocupaţii adevărate, această lume complet
artificială de la Versailles (marea atracţie turistică construită
de Ludovic XIV departe de oraşul gălăgios şi agitat) nu mai
discuta decât subiecte cât se poate de îndepărtate de viaţa ei,
exact aşa cum un om flămând nu va vorbi decât despre mâncare.
Atunci când bătrânul Voltaire, curajosul filozof, dramaturg,
istoric, romancier şi marele inamic al oricărei tiranii religioase

1. Vechiul Regim (n. tr.).

342 istoria omenirii

şi politice, a început să bombardeze cu critici tot ce ținea de

Ordinea Stabilită a Lucrurilor, întreaga lume franceză l-a aplau-
dat în picioare pe el şi piesele lui. Când Jean Jacques Rousseau
s-a înduioșat în legătură cu omul primitiv şi le-a oferit contem-
poranilor descrieri încântătoare ale fericirii locuitorilor originali
ai planetei (despre care ştia la fel de puţine pe cât ştia şi despre
copii, în a căror educaţie era autoritatea recunoscută), întreaga
Franţă a citit Contractul social, iar această societate, în care
regele şi statul erau una, a vărsat lacrimi amare auzind apelul
lui Rousseau pentru o întoarcere la binecuvântatele zile când
suveranitatea adevărată se afla în mâinile poporului şi când
regele era un simplu slujitor al supuşilor.
Când Montesquieu şi-a publicat Scrisorile persane, în care
doi distinşi călători persani au întors cu susul în jos întreaga
societate a Franţei şi au ridiculizat pe toată lumea, de la rege
până la ultimul dintre cei şase sute de cofetari ai lui, cartea s-a
tipărit imediat în patru ediţii şi i-a asigurat scriitorului mii de
cititori pentru faimoasa discuţie din Spiritul legilor, în care
nobilul baron compara excelentul sistem englez cu sistemul
înapoiat din Franţa şi recomanda înlocuirea monarhiei absolute
cu un stat în care puterile executivă, legislativă şi judecăto-
rească să se afle în mâini diferite şi să acţioneze independent
una de alta. Când librarul parizian Lebreton a vestit că domnii
Diderot, d’Alembert, Turgot şi încă vreo douăzeci de scriitori
distinşi urmau să publice o Enciclopedie ce avea să conţină
„toate ideile noi, ştiinţa nouă şi cunoş-
tinţele noi“, reacţia publicului a fost
cât se poate de mulțumitoare, iar
după 22 de ani, când a fost încheiat
ultimul dintre cele 28 de volume, in-
tervenţia întru câtva tardivă a poli-
ţiei nu a putut înăbuşi entuziasmul
societăţii franceze pentru această
contribuţie extrem de importantă,
dar foarte periculoasă, la dezbaterile
contemporane.
Îngăduiţi-mi să vă atrag atenţia
ghilotina asupra unui aspect. Dacă citiţi un
 revoluţia franceză 343

roman, ori vedeţi o piesă de teatru sau un film despre Revoluţia

Franceză, vă puteţi face cu uşurinţă impresia că revoluţia a
fost opera mulţimii din mahalalele pariziene. Nici vorbă de așa
ceva. Plebea apare frecvent pe scena revoluţionară, însă întot-
deauna la instigarea şi sub îndrumarea profesioniştilor din
clasa mijlocie, care utilizau gloata flămândă ca pe un aliat
eficient în războiul împotriva regelui şi a curţii acestuia. Însă
ideile fundamentale care au provocat revoluţia au fost inven-
tate de câteva minţi strălucite şi au fost introduse iniţial în
încântătoarele saloane ale „Vechiului Regim“ pentru a oferi o
distracţie agreabilă doamnelor şi domnilor plictisiţi de moarte
la curtea Maiestăţii Sale. Aceşti oameni fermecători, dar negli-
jenţi, s-au jucat cu primejdioasele focuri de artificii ale criticii
sociale până când scânteile au sărit printre crăpăturile podelei,
care era la fel de veche şi putredă ca tot restul clădirii. Din
nenorocire, scânteile au căzut în pivniţă, unde se găseau în
mare învălmăşeală tot felul de vechituri. Cineva a strigat „foc“.
Însă proprietarul casei, pe care îl interesa orice afară de gospo-
dărie, nu a ştiut cum să stingă flăcăruia. Vâlvătaia s-a întins
cu repeziciune şi întregul edificiu a fost mistuit de incendiul
pe care noi îl numim Revoluţia Franceză.
Pentru simplificare, putem împărţi Revoluţia Franceză în
două. Din 1789 până în 1791 a fost o tentativă mai mult sau mai
puţin ordonată de a introduce o monarhie constituţională. A
eşuat, în parte din cauza lipsei de bună-credinţă şi a prostiei
monarhului, în parte din cauza circumstanţelor imposibil de
controlat.
Din 1792 până în 1799 a existat o republică şi un prim efort
de a instaura o formă de guvernământ democratic. Adevărata
izbucnire de violenţă a fost precedată însă de numeroşi ani de
frământare şi de multe tentative sincere, dar ineficiente, de
reformă.
În momentul în care Franţa avea o datorie de 4 miliarde de
franci, iar trezoreria era veşnic goală şi nu mai exista absolut
nimic pe care să se poată institui noi taxe, chiar şi bunul rege
Ludovic (care era un lăcătuş excelent şi un vânător grozav, dar
un politician foarte nepriceput) a avut vaga senzaţie că trebuie
344 istoria omenirii

făcut ceva. De aceea l-a adus pe Turgot ca ministru de finanţe.

Anne Robert Jacques Turgot, baron de l’Aulne, un bărbat la
şaizeci şi ceva de ani, splendid exponent al boierimii de ţară,
clasă ce dispărea cu repeziciune, îndeplinise cu succes funcţia
de guvernator al unei provincii şi era amator foarte talentat
de economie politică. S-a străduit din răsputeri. Din păcate nu
putea face miracole. Cum de la ţăranii zdrenţăroşi nu se mai
puteau stoarce alte taxe, fondurile necesare trebuiau obţinute
de la nobilii şi clericii care nu plătiseră o centimă în viaţa lor.
Aşa se face că Turgot a devenit cel mai detestat bărbat al curţii
de la Versailles. Pe deasupra, a fost obligat să înfrunte ostili-
tatea reginei Maria Antoaneta, care se împotrivea oricui îndrăz-
nea să menţioneze cuvântul „economie“ în prezenţa ei. Turgot
a fost curând etichetat drept „vizionar fără simţ practic“ şi
„profesor teoretic“, iar poziţia lui a devenit, bineînţeles, imposi-
bil de susţinut. În 1776 a fost obligat să demisioneze.
După „profesor“ a venit un bărbat cu Simţ Practic pentru
Afaceri, un elveţian harnic pe nume Necker, care se îmbogăţise
ca speculant de cereale şi partener într-o bancă internaţională.
Ambiţioasa lui nevastă îl împinsese în serviciul guvernului,
pentru a-i putea asigura o poziţie fiicei sale care mai târziu, ca
soţie a diplomatului suedez la Paris, baronul de Staël, a de-
venit o personalitate literară faimoasă la începutul secolului
al XIX-lea.
Necker s-a pus pe treabă cu mult zel, la fel cum făcuse şi
Turgot. În 1781 a publicat un bilanţ atent al finanţelor franceze.
Regele nu a priceput o boabă din acest „Compte Rendu“. El
taman ce trimisese trupe în America pentru a-i ajuta pe colo-
nişti împotriva inamicilor comuni, englezii. Expediţia s-a dove-
dit neaşteptat de costisitoare şi lui Necker i s-a cerut să găsească
fondurile necesare. Zilele elveţianului au fost numărate când
în loc să producă venituri a publicat alte cifre şi statistici şi a
început să folosească plicticosul avertisment în legătură cu
„economiile necesare“. În 1781 a fost concediat ca funcţionar
incompetent.
După Profesor şi Afaceristul Practic a venit fermecătorul
tip de magnat care garantează tuturor 100% pe lună dobândă
 revoluţia franceză 345

pentru banii lor dacă vor avea încre-

dere în sistemul lui infailibil. Acesta
era Charles Alexandre de Calonne,
un funcţionar băgăreţ care făcuse
carieră atât datorită hărniciei, cât şi
lipsei totale de cinste şi scrupule. A
găsit ţara afundată în datorii, însă
era un bărbat deştept, dornic să-i
mulţumească pe toţi, şi a inventat
un remediu rapid. A plătit vechile
datorii contractând altele noi. Me- ludovic xvi
toda nu era nouă. Din vremuri ime-
moriale a dat rezultate dezastruoase. În nici trei ani datoria
franceză crescuse cu peste 800 de milioane de franci graţie
acestui ministru de finanţe şarmant care nu se neliniştea şi
care îşi iscălea zâmbitor numele pe orice solicitare venită din
partea Maiestăţii Sale şi a încântătoarei lui regine obişnuite
să cheltuiască încă din vremea tinereţii petrecute la Viena.
În cele din urmă, chiar şi parlamentul din Paris (care func-
ţiona ca înaltă curte de justiţie, nu ca organ legislativ), deşi
întru totul loial suveranului, a hotărât că trebuia făcut ceva.
Calonne voia să împrumute încă 80 milioane de franci. În anul
respectiv recoltele fuseseră slabe, iar mizeria şi foamea din
regiunile rurale erau crâncene. Fără nişte măsuri rezonabile,
Franţa urma să dea faliment. Ca de obicei, regele nu pricepea
gravitatea situaţiei. Oare n-ar fi fost o idee bună să consulte
reprezentanţii poporului? Adunarea Stărilor Generale nu mai
fusese convocată din 1614. Ţinând seama de panica care ame-
ninţa, se impunea reunirea Stărilor. Totuşi, Ludovic XVI, inca-
pabil să ia o vreo decizie, a refuzat să meargă atât de departe.
Pentru a potoli protestele populare, în anul 1787 a convocat
o Adunare a Notabililor. Aceasta însemna doar o întrunire a
marilor familii, care discutau despre ce se putea şi ce trebuia
făcut fără a leza privilegiul feudal şi clerical al scutirii de
impozite. Ar fi absurd să ne aşteptăm ca o anumită categorie
socială să se sinucidă politic şi economic în favoarea altui grup
de concetăţeni. Cei 127 de notabili au refuzat cu încăpăţânare
346 istoria omenirii

să renunţe măcar la unul dintre drepturile lor străvechi. Mul-

ţimea din stradă, deja peste putință de flămândă, a cerut readu-
cerea în funcţie a lui Necker, în care avea încredere. Notabilii
au spus „nu“. Mulţimea din stradă a început să spargă geamuri
şi să facă alte lucruri necuviincioase. Notabilii au fugit. Calonne
a fost concediat.
S-a desemnat un nou ministru de finanţe insipid, cardinalul
Loménie de Brienne, iar Ludovic, constrâns de ameninţările
violente ale supuşilor înfometaţi, a încuviinţat convocarea Stă-
rilor Generale „de îndată ce va fi posibil“. Bineînţeles că această
promisiune vagă nu a mulţumit pe nimeni.
Pe deasupra, o iarnă aşa aspră nu se mai văzuse de aproape
un secol. Culturile fie fuseseră distruse de inundaţii, fie înghe-
ţaseră pe câmpuri. Toţi măslinii din Provence se uscaseră. Insti-
tuțiile private de binefacere încercau să ajute, dar nu puteau
face prea multe pentru 18 milioane de oameni flămânzi. Pre-
tutindeni au izbucnit revolte ale pâinii. Cu o generaţie înainte
ar fi fost reprimate de armată. Însă influenţa noii şcoli filozofice
începea să dea roade. Lumea începuse să priceapă că puştile
nu sunt un remediu eficient pentru burţile goale şi guvernarea
nu se mai putea bizui nici măcar pe soldaţi (proveniţi din popor).
Era absolut necesar ca regele să facă ceva categoric pentru a
recâştiga bunăvoinţa populară, însă a ezitat din nou.
În provincii, susţinătorii noii şcoli înfiinţaseră ici şi colo mici
republici independente. Strigătul „nici o taxare fără repre-
zentare“ (sloganul rebelilor americani cu un sfert de veac
înainte) s-a ridicat şi din loialele clase de mijloc. Franţa era
ameninţată cu anarhia generală. Pentru a linişti poporul şi a
spori popularitatea regală, guvernul a suspendat brusc cenzura
foarte strictă a cărţilor. Un şuvoi de cerneală a năpădit pe dată
Franţa. Toţi, de la vlădică până la opincă, criticau şi erau cri-
ticaţi. S-au publicat peste 2.000 de pamflete. Loménie de
Brienne a fost măturat de un uragan de injurii. Necker a fost
chemat degrabă înapoi ca să împace, pe cât putea, agitaţia ce
cuprinsese toată naţiunea. Bursa de valori a urcat imediat cu
30 de procente. Prin consimţământ comun, populaţia a suspen-
dat criticile o vreme. În mai 1789 era programată adunarea
 revoluţia franceză 347

Stărilor Generale, când înţelepciunea întregii naţiuni avea să

rezolve fără întârziere dificila problemă a remodelării regatului
Franţei într-un stat sănătos şi fericit.
Această idee predominantă, anume că înţelepciunea unită
a poporului va reuşi să rezolve toate dificultăţile, s-a dovedit
catastrofală. A împiedicat orice fel de efort personal preţ de
mai multe luni importante. În loc să ţină guvernul în frâu în
acest moment crucial, Necker a lăsat lucrurile în voia soartei.
În consecință, apriga dezbatere privind cea mai bună modali-
tate de reformare a bătrânului regat a izbucnit din nou. Forţa
poliţiei slăbise peste tot. Locuitorii din suburbiile Parisului,
conduşi de agitatori profesionişti, şi-au descoperit treptat
puterea şi au început să joace rolul pe care aveau să-l îndepli-
nească în toţi anii marii dezordini, când au acţionat ca forţa
brută utilizată de liderii reali ai revoluţiei pentru a câştiga
acele lucruri care nu se puteau obţine pe cale legitimă.
Pentru a-i îmbuna pe ţărani şi clasa de mijloc, Necker a
hotărât să le acorde o reprezentare dublă în adunarea Stărilor

bastilia
348 istoria omenirii

Generale. Pe acest subiect, abatele Siéyès a scris un pamflet

faimos, Ce este starea a treia?, în care a tras concluzia că starea
a treia (numele dat clasei mijlocii) s-ar fi cuvenit să însemne tot,
că nu însemnase nimic în trecut şi că acum dorea să însemne
ceva. El exprima sentimentul marii majorităţi a populaţiei
preocupate de interesele ţării.
În cele din urmă alegerile s-au desfăşurat în cele mai rele
condiţii imaginabile. La încheierea lor, 308 clerici, 285 nobili
şi 621 de reprezentanţi ai stării a treia şi-au pregătit cuferele
ca să plece la Versailles. Starea a treia a fost silită să care ba-
gaje suplimentare. Acestea se compuneau din nişte rapoarte
voluminoase numite cahiers1 în care notaseră numeroasele
plângeri şi doleanţe ale alegătorilor lor. Scena era pregătită
pentru marele act final ce urma să salveze Franţa.
Adunarea Stărilor Generale s-a întrunit la 5 mai 1789. Regele
era în toane rele. Clerul şi nobilimea au adus la cunoştinţă că
nu erau dispuse să renunţe la nici un privilegiu. Regele a porun-
cit celor trei grupuri de reprezentanţi să se întâlnească în trei
săli diferite şi să îşi discute nemulţumirile separat. Starea a
treia a refuzat să se supună ordinului regal. La 20 iunie 1789,
reprezentanții ei au făcut un jurământ solemn în acest sens,
într-o curte înghesuită (rânduită la repezeală pentru această
întrunire ilegală). Au insistat ca toate cele trei stări, nobilimea,
clerul şi starea a treia să se reunească împreună şi l-au infor-
mat în consecință pe Maiestatea Sa. Regele a cedat.
Sub numele de „Adunarea Naţională“, Stările Generale au
început să discute situaţia regatului francez. Regele s-a înfuriat.
Apoi a şovăit încă o dată. A spus că nu avea să renunţe la
puterea absolută. Apoi s-a dus la vânătoare, a uitat cu totul
grijile statului, iar când s-a întors de la vânătoare s-a supus.
Căci stătea în obiceiul regal a face lucrul corect la momentul
greşit şi într-un mod greşit. Când poporul a ţipat cerând A,
regele l-a ocărât şi nu i-a dat nimic. Apoi, când palatul a fost
înconjurat de o mulţime de săraci care strigau, regele a cedat
şi le-a dat supuşilor lucrurile cerute. Doar că în acest moment

1. În limba franceză „caiete“ (n. tr.).

 revoluţia franceză 349

oamenii voiau deja A plus B. Comedia s-a repetat. Când regele

şi-a iscălit numele pe decretul regal care le acorda A şi B
iubiţilor supuşi, aceştia au ameninţat că vor ucide toată familia
regală dacă nu primeau A plus B plus C. Şi aşa mai departe
tot alfabetul, până la eşafod.
Din nefericire, regele era întotdeauna cu o literă în urmă.
N-a înţeles asta niciodată. Chiar şi când şi-a pus capul sub ghi-
lotină s-a simţit un om împilat care avusese parte de un trata-
ment absolut inexplicabil din partea poporului pe care îl iubise
din răsputerile capacităţii sale limitate.
Aşa cum v-am avertizat frecvent, „dacă“-urile istorice nu au
nici o valoare. Pentru noi e foarte uşor să spunem că monarhia
ar fi putut fi salvată „dacă“ Ludovic ar fi fost un bărbat mai
energic şi mai puţin cumsecade. Dar regele nu era singur. Chiar
„dacă“ ar fi avut forţa nemiloasă a lui Napoleon, cariera lui în
acele zile dificile ar fi putut fi năruită cu uşurinţă de soţia lui,
fiica Mariei Tereza a Austriei, înzestrată cu toate virtuţile şi
viciile tipice unei tinere crescute la cea mai autocratică şi me-
dievală curte a vremii.
Ea a hotărât că trebuiau luate nişte măsuri şi a plănuit o
contrarevoluţie. Necker a fost concediat subit, trupele loiale au
fost chemate la Paris. Auzind asta, populaţia a luat cu asalt
fortăreaţa închisorii Bastilia, iar la 14 iulie 1789 a distrus acest
simbol familiar, dar foarte detestat, al puterii autocratice, care
încetase de mult să mai fie o închisoare politică şi era utilizată
ca puşcărie citadină pentru pungaşi şi spărgătorii de locuinţe.
Mulţi notabili au priceput aluzia şi au părăsit ţara. Dar, ca de
obicei, regele nu a făcut nimic. În ziua căderii Bastiliei fusese
la vânătoare, împuşcase câţiva cerbi şi se simţea deosebit de
mulţumit.
Adunarea Naţională şi-a început totuşi lucrările şi la 4 au-
gust, în vacarmul mulţimii pariziene, a suprimat toate pri-
vilegiile. La 27 august abolirea a fost urmată de „Declaraţia
drepturilor omului“, faimosul preambul al primei Constituţii
franceze. Până aici toate bune, dar curtea nu părea să fi învăţat
încă lecţia. Exista suspiciunea larg răspândită că regele în-
cearcă să se amestece în reforme şi, în consecinţă, la 5 octombrie
350 istoria omenirii

în Paris a izbucnit o a doua revoltă. S-a întins până la Versailles

şi populaţia nu s-a liniştit până când nu l-a adus pe rege înapoi
în palatul din Paris. La Versailles nu se încredeau în el. Le plă-
cea să-l poată ţine sub supraveghere şi să-i controleze corespon-
denţa cu rudele din Viena, Madrid şi de la alte curţi europene.
Între timp, în Adunare, un nobil care devenise liderul stării
a treia, Mirabeau, începea să facă ordine în haos. Însă el a
murit la 2 aprilie 1791, înainte de a putea salva poziţia regelui.
Regele, care începuse să se teamă pentru viaţa sa, a încercat
să fugă la 21 iunie. A fost recunoscut după portretul de pe o
monedă, oprit lângă satul Varennes de un membru al Gărzii
Naţionale şi dus înapoi la Paris.
În septembrie 1791 s-a aprobat prima constituţie a Franţei
şi membrii Adunării Naţionale au plecat acasă. La 1 octombrie
1791 Adunarea Legislativă s-a întrunit pentru a continua
activitatea Adunării Naţionale. Acest nou organ al reprezentan-
ţilor populari conţinea numeroase elemente extrem de revolu-
ţionare. Celor mai îndrăzneţi li se spunea iacobini, de la numele
vechii mănăstiri a iacobinilor1, unde îşi desfăşurau întrunirile
politice. Aceşti tineri (majoritatea aparţinând claselor meşteşu-
găreşti) ţineau discursuri foarte violente, iar când ziarele au
transmis aceste cuvântări la Berlin şi Viena regele Prusiei şi
împăratul au hotărât că trebuiau să facă ceva pentru a-şi salva
cumnatul şi sora. Chiar în momentul respectiv se ocupau cu
împărţirea regatului Poloniei, unde facţiunile politice provoca-
seră o asemenea dezordine, încât ţara se găsea la cheremul
oricui dorea să acapareze câteva provincii. Au reuşit totuşi să
trimită o armată pentru a invada Franţa şi a-l elibera pe rege.
Un val de panică teribilă a traversat atunci pământul fran-
cez. Toată ura înăbuşită a anilor de foamete şi suferinţă a atins
un apogeu înfiorător. Plebea din Paris s-a năpustit în palatul
Tuileries. Gărzile elveţiene loiale au încercat să-şi apere stăpâ-
nul, însă Ludovic, incapabil să ia o decizie, a ordonat „încetarea
focului“ chiar când mulţimea se retrăgea. Îmbătat de sânge,

1. Iacobini erau numiţi călugării dominicani, după numele primei

mănăstiri pe care o înfiinţaseră în Paris, Sfântul Iacob (n. tr.).
 revoluţia franceză 351

vacarm şi vin ieftin, poporul i-a ucis pe elveţieni până la ultimul,

apoi a invadat palatul căutându-l pe Ludovic, care şi-a găsit
scăparea în sala de şedinţe a Adunării, unde a fost suspendat
instantaneu din funcţie. Luat prizonier, a fost dus în vechiul
castel al Templului.
Însă armatele austriece şi prusace şi-au continuat înainta-
rea, iar panica a devenit isterie, preschimbându-i pe bărbaţi
şi femei în fiare sălbatice. În prima săptămână din septembrie
1792 mulţimea a pătruns în închisori şi a ucis toţi deţinuţii.
Guvernul nu a intervenit. Iacobinii, conduşi de Danton, ştiau
că această criză însemna fie succesul, fie eşecul revoluţiei, şi
că doar cea mai brutală cutezanţă i-ar fi putut salva. Adunarea
Legislativă a fost închisă, iar la 21 septembrie 1792 s-a întrunit
o nouă Convenţie Naţională. Noul organ era alcătuit aproape
exclusiv din revoluţionari extremişti. Regele a fost acuzat
formal de înaltă trădare şi adus în faţa Convenţiei. A fost găsit
vinovat şi condamnat la moarte cu un vot de 361 la 360 (votul
în plus fiind cel al vărului său, ducele de Orleans). La 21 ianua-
rie 1793, liniştit şi plin de demnitate, s-a lăsat dus la eşafod.
Nu înţelesese nici o clipă ce-a fost cu toate împuşcăturile şi
zarva din ultimii ani. Şi fusese prea mândru ca să pună întrebări.
Iacobinii s-au întors apoi împotriva elementului mai mo-
derat din Convenţie, girondinii, numiţi aşa după districtul
sudic de unde veneau, Gironde. S-a instituit un tribunal revo-
luţionar special şi 21 de girondini de frunte au fost condamnaţi
la moarte. Ceilalţi s-au sinucis. Erau oameni capabili şi oneşti,
însă prea filozofici şi moderaţi pentru a supravieţui în acei ani
înfricoșători.
În octombrie 1793 iacobinii au suspendat Constituţia „până
la declararea păcii“. Puterea a fost plasată în mâinile unui mic
Comitet al Siguranţei Publice condus de Danton şi Robespierre.
Religia şi cronologia creştine au fost abolite. Venise „Epoca
Raţiunii“ (despre care Thomas Paine scrisese atât de elocvent
în timpul Revoluţiei Americane), iar odată cu ea sosise şi „Teroa-
rea“ care timp de peste un an a omorât oameni buni, răi şi indi-
ferenți la o rată de 70 sau 80 pe zi.
352 istoria omenirii

revoluţia franceză invadează olanda

Cârmuirea autocratică a regelui fusese spulberată. I-a urmat

tirania câtorva oameni însufleţiţi de o dragoste aşa pătimaşă
pentru virtutea democratică, încât se simţeau obligaţi să-i ucidă
pe toţi cei care nu erau de acord cu ei. Franţa s-a transformat
într-un abator. Toată lumea bănuia pe toată lumea. Nimeni nu
se simţea în siguranţă. Împinşi de teamă, câţiva membrii ai
vechii Convenţiei, ştiindu-se următorii candidaţi la eşafod, s-au
întors împotriva lui Robespierre, care îşi decapitase deja majo-
ritatea colegilor. Robespierre, „singurul democrat adevărat şi
pur“, a încercat să se sinucidă, dar nu a izbutit. Maxilarul
sfărâmat i-a fost bandajat în grabă şi Robespierre a fost târât
la ghilotină. La 27 iulie 1794 (9 Thermidor anul al II-lea, potri-
vit bizarului calendar al revoluţiei), Regimul Terorii s-a sfârşit
şi tot Parisul a dansat de bucurie.
Totuşi, periculoasa poziţie a Franţei impunea ca guvernul
să rămână în mâinile câtorva bărbaţi fermi, până când nume-
 revoluţia franceză 353

roşii inamici ai revoluţiei aveau să fie alungaţi de pe pământul

patriei franceze. În timp ce armatele revoluţionare pe jumătate
dezbrăcate şi lihnite de foame purtau bătălii disperate pe Rin,
în Italia, Belgia şi Egipt, învingându-i pe toţi inamicii Marii
Revoluţii, au fost numiţi cinci Directori care au guvernat Franţa
timp de patru ani. Puterea i-a fost acordată apoi unui general
de succes care se numea Napoleon Bonaparte şi care a devenit
„prim consul“ al Franţei în anul 1799. Şi în următorii cincispre-
zece ani bătrânul continent european a devenit laboratorul
unor experimente politice cum nu se mai văzuseră pe lume.
 53
NAPOLEON

NAPOLEON S-A NĂSCUT ÎN ANUL 1769, FIIND AL TREILEA BĂIAT

al lui Carlo Maria Bonaparte, un respectabil notar public din
oraşul Ajaccio din Insula Corsica, şi al soţiei acestuia Letizia
Ramolino. Așadar nu era francez, ci italian a cărui insulă de
baştină (o fostă colonie greacă, cartagineză şi romană din Marea
Mediterană) se zbătuse ani de zile să îşi recapete indepen-
denţa, mai întâi faţă de genovezi, iar după jumătatea secolului
al XVIII-lea față de francezi, care se oferiseră amabili să-i ajute
pe corsicani în lupta pentru libertate, dar apoi ocupaseră insula
în beneficiu propriu.
Până la douăzeci de ani, tânărul Napoleon fusese un patriot
corsican profesionist – un sinn feiner1 corsican ce spera să-şi
izbăvească ţara iubită de jugul inamicului francez urât cu
înverşunare. Însă Revoluţia Franceză recunoscuse neaşteptat
revendicările corsicanilor şi Napoleon, care primise o instrucţie
bună la şcoala militară din Brienne, a trecut cu timpul în ser-
viciul ţării adoptive. Deşi nu a învăţat niciodată să scrie corect
franceza ori să o vorbească fără un accent italian pronunţat, a
devenit francez. La un moment dat a ajuns să reprezinte
expresia cea mai înaltă a tuturor virtuţilor franceze. În prezent
e considerat simbolul geniului galic.
Napoleon s-a mişcat repede. Cariera lui nu acoperă mai mult
de douăzeci de ani. În acest scurt interval a purtat mai multe

1. Membru al mişcării republicane irlandeze Sinn Féin, opusă divizării

Irlandei (n. tr.).
 napoleon 355

războaie, a obținut mai multe victorii, a mărşăluit mai multe

mile, a cucerit mai mulţi kilometri pătraţi, a omorât mai mulţi
oameni, a realizat mai multe reforme şi în general a răscolit
Europa mai mult decât oricine altcineva (inclusiv Alexandru
cel Mare şi Ginghis Han).
Era un om mărunţel, iar în primii ani de viaţă a avut o sănă-
tate şubredă. N-a impresionat pe nimeni cu frumuseţea lui şi
până la sfârşitul zilelor se purta foarte stângaci când era obligat
să participe la vreun eveniment social. Nu a avut parte de nici
unul dintre avantajele conferite de descendenţă, naştere sau
bogăţii. În tinereţe a trăit într-o sărăcie lucie şi deseori rămâ-
nea nemâncat ori era silit să câştige te miri cum câţiva bănuţi
în plus.
Ca geniu literar nu promitea prea mult. Când a concurat
pentru un premiu oferit de Academia din Lyon, eseul lui s-a
clasat penultimul, Napoleon ieşind astfel al cincisprezecelea
din şaisprezece candidaţi. Însă a depăşit toate aceste dificultăţi
datorită credinţei sale absolute şi de nezdruncinat în propriul
destin şi în propriul viitor glorios. Ambiţia a fost principalul
motor al vieţii lui. Gândul la sine, lucrătura majusculei N cu
care își semna toate scrisorile şi care se repeta mereu în orna-
mentele palatelor sale construite în grabă, voinţa absolută de
a face din numele Napoleon cel mai însemnat lucru din lume
după numele lui Dumnezeu, aceste dorinţe l-au dus pe Napoleon
pe o culme a faimei neatinsă de nimeni altul.
Pe vremea când era locotenent cu jumătate de soldă, tână-
rului Bonaparte îi plăceau foarte mult Vieţile paralele, o carte
despre bărbaţii faimoşi scrisă de istoricul grec Plutarh. Însă
nu a încercat niciodată să egaleze înaltele standarde de caracter
stabilite de aceşti eroi ai vremilor de demult. Lui Napoleon par
să îi fi lipsit acele sentimente atente şi cumpătate care îi deo-
sebesc pe oameni de animale. Ar fi foarte dificil de stabilit dacă
a iubit vreodată şi pe altcineva în afară de propria persoană.
Vorbea cuviincios cu mama lui, însă Letizia avea un aer şi mani-
ere de mare doamnă şi, în stilul mamelor italience, ştia cum
să-şi stăpânească odraslele şi să le impună respect. Vreme de
câţiva ani a ţinut la Josephine, chipeșa lui nevastă creolă, fiica
356 istoria omenirii

unui ofiţer francez din Martinica şi văduva vicontelui de Beau-

harnais, executat de Robespierre după ce pierduse o bătălie
contra prusacilor. Însă împăratul a divorţat de ea pentru că nu
îi dăruise un fiu şi moştenitor, după care s-a căsătorit cu fiica
împăratului austriac, întrucât acest mariaj părea o strategie
politică bună.
În timpul asediului Toulonului, unde a câştigat multă faimă
la comanda unei baterii, Napoleon l-a studiat cu atenţie sârguin-
cioasă pe Machiavelli. A urmat sfatul politicianului florentin
şi nu şi-a ţinut niciodată cuvântul dacă încălcarea promisiunii
îl avantaja. Cuvântul „recunoştinţă“ nu figura în vocabularul
său personal. Ca să fim cinstiţi, nici el nu aştepta recunoştinţă
din partea celorlalţi. Suferinţa umană îl lăsa absolut indiferent.
În 1798 în Egipt a executat prizonieri de război cărora li se
promisese că vor rămâne în viață, iar în Siria a îngăduit tacit
ca răniţii lui să fie ucişi cu cloroform când şi-a dat seama că
era imposibil să îi transporte pe corăbii. A poruncit condam-
narea la moarte a ducelui de Enghien de către o curte marţială
părtinitoare şi împuşcarea lui împotriva oricărei legi, din sin-
gurul motiv că „Bourbonii aveau nevoie de un avertisment“. A
hotărât ca ofiţerii germani capturaţi în timp ce luptau pentru
independenţa ţării lor să fie împuşcaţi lângă cel mai apropiat
zid, iar când eroul tirolez Andreas Hofer a căzut în mâinile lui
după o rezistenţă absolut eroică, a fost executat ca un trădător
de rând.
Pe scurt, dacă studiem firea împăratului începem să le înţe-
legem pe acele mame englezoaice îngrijorate care obişnuiau
să-şi trimită copiii la culcare ameninţându-i: „dacă nu veţi fi
foarte cuminţi, vine şi vă ia Bonaparte, care mănâncă băieţei
şi fetiţe la micul dejun“. Şi totuşi, după ce am spus atât de multe
lucruri neplăcute despre acest tiran ciudat, care se îngrijea
minuţios de fiecare unitate a armatei, dar care neglija serviciile
medicale şi care îşi distrugea uniformele cu apă de colonie fiindcă
nu putea suporta mirosul sărmanilor săi soldaţi transpiraţi;
aşadar după ce am spus toate aceste lucruri dezagreabile şi
fiind absolut pregătit să adaug multe altele, trebuie să mărtu-
risesc o senzaţie tainică de îndoială.
 napoleon 357

Stau la o masă comodă plină de cărţi, cu un ochi pe maşina

de scris şi cu celălalt pe pisica Licorice, care are o predilecţie
pentru foile de indigo, şi vă spun că împăratul Napoleon era o
persoană vrednică de tot dispreţul. Însă dacă m-aş uita acum
pe fereastră la Seventh Avenue şi nesfârşita procesiune de
camioane şi căruţe s-ar opri brusc, iar eu aş auzi tobe şi l-aş
vedea pe acest omuleţ călare pe calul său alb şi îmbrăcat în
uniforma lui verde ponosită, nu ştiu ce să zic, dar tare mă tem
că mi-aş lăsa cărţile, pisicuţa, casa şi toate şi l-aş urma oriunde
ar vrea să mă ducă. Bunicul meu a făcut asta şi Dumnezeu e
martor că nu se născuse pentru a fi erou. Bunicii altor milioane
de oameni au făcut la fel. N-au primit nici o răsplată, dar nici
nu aşteptau vreuna. Cu dragă inimă îşi puneau picioarele, bra-
ţele şi vieţile în slujba acestui străin care îi ducea la mii de
kilometri de casele lor, în focul tunurilor ruseşti, engleze, spa-
niole, italiene sau austriece şi privea imperturbabil în gol în
timp ce ei se zvârcoleau în agonia morţii.
Dacă îmi cereţi o explicaţie, trebuie să vă răspund că nu am
nici una. Pot doar să ghicesc unul dintre motive. Napoleon a fost
cel mai mare actor şi tot continentul european a fost scena lui.
În orice moment şi în orice împrejurare ştia ce atitudine i-ar fi
impresionat la maximum pe spectatori şi înţelegea ce cuvinte
ar fi creat cea mai profundă impresie. Că vorbea în deşertul
egiptean, pe fundalul Sfinxului şi al piramidelor, sau că li se
adresa oamenilor săi care dârdâiau în câmpiile înrourate din
Italia, nu avea importanţă. Era în permanenţă stăpân pe
situaţie. Chiar şi la sfârşit, exilat pe o mică stâncă din mijlocul
Atlanticului, bolnav, la mila unui guvernator britanic obtuz şi
insuportabil, tot el a ocupat centrul scenei.
După înfrângerea de la Waterloo, cu excepţia câtorva prie-
teni de încredere, nimeni nu l-a mai văzut pe marele împărat.
Europenii ştiau că trăia pe Insula Sfânta Elena, ştiau că o
garnizoană britanică îl păzea zi şi noapte, ştiau că flota brita-
nică păzea garnizoana britanică care îl păzea pe împărat la
ferma lui din Longwood. Însă împăratul nu a ieşit nici din
gândurile prietenilor, nici din ale inamicilor. Când boala şi
deznădejdea l-au răpus în cele din urmă, ochii lui tăcuţi au
358 istoria omenirii

continuat să bântuie lumea. Până în ziua de astăzi reprezintă

în viaţa Franţei o forţă exact ca acum o sută de ani, când oa-
menii leşinau la simpla vedere a acestui bărbat palid care îşi
ţinea caii în cele mai sacre biserici din Kremlin şi care îi trata
pe papă şi pe puternicii pământului ca pe nişte lachei.
Mi-ar trebui câteva volume doar pentru o simplă schiţă a
vieţii lui. Ar fi nevoie de mii de pagini pentru a vă vorbi despre
marea reformă politică a statului francez, despre noile sale
coduri de legi adoptate în majoritatea ţărilor europene, despre
acţiunile întreprinse de el în fiecare domeniu de activitate
publică. Însă vă pot explica în câteva cuvinte motivul succesului
său atât de răsunător în prima parte a carierei şi al prăbuşirii
în ultimii zece ani. Din 1789 până în 1804, Napoleon a fost
marele lider al Revoluţiei Franceze. Nu lupta doar pentru gloria
propriului nume. A învins Austria, Italia, Anglia şi Rusia deoa-
rece el şi soldaţii lui erau apostolii unui nou crez, cel al „Liber-
tăţii, Fraternităţii şi Egalităţii“, fiind inamicii curţilor regale
şi prietenii poporului.
Însă în anul 1804 Napoleon s-a declarat împărat ereditar
al francezilor şi i-a poruncit papei Pius VII să vină şi să-l înco-
roneze, aşa cum papa Leon III îl încoronase, în anul 800, pe celă-
lalt mare rege al francilor, Carol cel Mare, un model constant
pentru Napoleon.
Odată întronat, fostul conducător revoluţionar a devenit
imitaţia nereuşită a unui monarh Habsburg. Şi-a uitat mama
spirituală, clubul iacobinilor. A încetat să mai fie apărătorul
asupriţilor. A devenit capul asupritorilor şi îşi ţinea plutonul
de execuţie pregătit să îi împuşte pe cei care îndrăzneau să se
opună voinţei imperiale. În 1806, când rămăşiţele jalnice ale
Sfântului Imperiu Roman au fost aruncate la coşul de gunoi
al istoriei şi când ultimul vestigiu al gloriei romane a fost nimi-
cit de nepotul unui ţăran italian, nimeni nu vărsase o lacrimă.
Dar când armatele napoleoniene au invadat Spania, i-au obligat
pe spanioli să recunoască un rege pe care îl detestau şi i-au
masacrat pe bieţii madrileni rămaşi loiali vechilor domnitori,
opinia publică s-a întors totuşi împotriva eroului de la Marengo,
Austerlitz şi din alte o sută de bătălii revoluţionare. Atunci, şi
 napoleon 359

numai atunci, când Napoleon, din erou al revoluţiei, a ajuns

personificarea tuturor însuşirilor rele ale Vechiului Regim, a
reuşit Anglia să dea o direcţie sentimentului de ură care se
răspândea repede, făcându-i pe toţi oamenii cinstiţi inamici ai
împăratului francez.
Englezii fuseseră profund dezgustaţi de la bun început citind
în ziare detaliile înfiorătoare ale regimului Terorii. Organi-
zaseră şi ei o mare revoluţie (sub domnia lui Carol I) cu un secol
înainte. Fusese o treabă simplă în comparaţie cu tumultul din
Paris. În ochii englezului obişnuit, un iacobin era un monstru
care trebuia împuşcat pe loc, iar Napoleon era Căpetenia
Diavolilor. Flota britanică supusese Franţa unei blocade încă
din 1798. Îi stricase lui Napoleon planul de a invada India şi
îl obligase la o retragere ruşinoasă după victoriile obţinute pe
malurile Nilului. Şi, în sfârşit, în anul 1805, Anglia a avut parte
de oportunitatea pe care o aşteptase atâta vreme.
În apropiere de Capul Trafalgar, pe coasta sud-vestică a Spa-
niei, Nelson a anihilat flota napoleoniană, nelăsându-i nici o
posibilitate de redresare. Începând din acel moment, împăratul
a fost blocat pe uscat. Şi-ar fi putut menţine totuşi poziţia recu-
noscută de stăpân al continentul dacă ar fi înţeles semnele
timpului şi ar fi acceptat pacea onorabilă pe care i-o oferiseră
puterile. Însă Napoleon fusese orbit de văpaia propriei glorii.
Nu era dispus să recunoască egali. Nu putea tolera rivali. Iar
ura lui s-a întors împotriva Rusiei, misterioasa ţară a câmpiilor
nesfârşite cu o rezervă inepuizabilă de carne de tun.
Câtă vreme Rusia a fost guvernată de Pavel I, fiul deficient
mintal al Ecaterinei cea Mare, Napoleon a ştiut să manevreze
situaţia. Însă Pavel a devenit din ce în ce mai iresponsabil, până
când supuşii lui au fost obligaţi să-l asasineze (ca să nu fie tri-
mişi cu toţii în minele de plumb din Siberia), iar fiul lui Pavel,
Alexandru, nu împărtăşea afecţiunea tatălui său pentru uzur-
patorul pe care-l considera duşmanul neamului omenesc,
perturbatorul etern al păcii. Alexandru era un bărbat pios care
se credea ales de Dumnezeu pentru a scăpa lumea de blestemul
corsican. S-a aliat cu Prusia, Anglia şi Austria, dar a fost în-
frânt. A încercat de cinci ori şi de cinci ori a eşuat. În anul 1812
360 istoria omenirii

retragerea din moscova

l-a aţâţat iarăşi pe Napoleon până când împăratul francez,

furibund, a jurat să dicteze pacea în Moscova. Apoi, de pretutin-
deni, din Spania, Germania, Olanda, Italia şi Portugalia, regi-
mente au fost duse contrar voinței lor în nord pentru ca mândria
rănită a marelui împărat să fie răzbunată cum se cuvine.
Restul poveştii se ştie. După un marş de două luni, Napoleon
a ajuns în capitala Rusiei, stabilindu-şi cartierul general în
Kremlin. În noaptea de 15 septembrie 1812 Moscova a luat foc.
Oraşul a ars patru zile. În seara celei de-a cincea zile Napoleon
a ordonat retragerea. Peste două săptămâni a început să
ningă. Armata şi-a târât picioarele prin noroi şi lapoviţă până
pe 26 noiembrie, când a ajuns la râul Berezina. Atunci au
început atacurile ruseşti în toată puterea cuvântului. Cazacii
roiau în jurul trupelor Grande Armée, care nu mai era o armată,
ci o gloată în dezordine. Pe la jumătatea lui decembrie, în
oraşele din estul Germaniei au început să se arate cei dintâi
supravieţuitori.
Apoi au circulat numeroase zvonuri despre o revoltă imi-
nentă. „A venit timpul“, au spus popoarele Europei, „să ne elibe-
răm de acest jug insuportabil“. Şi au început să caute puştile
vechi care scăpaseră de privirile spionilor francezi omniprezenţi.
 napoleon 361

Însă înainte de a afla ei ce se întâmplase, Napoleon se întorsese

cu o nouă armată. Îşi părăsise soldaţii învinşi şi gonise cu sania
la Paris, făcând un ultim apel pentru a primi alţi soldaţi ca să
apere pământul sfânt al Franţei de o invazie străină.
Pe drum spre est, pentru a înfrunta puterile aliate, l-au urmat
copii de 16 şi 17 ani. Pe 16, 18 şi 19 octombrie 1813 s-a dat
teribila bătălie de la Leipzig, unde trei zile la rând băieţandri
în verde şi băieţandri în albastru au luptat unii cu alţii până
când apele râului Elster s-au înroşit de sânge. În după-amiaza
zilei de 17 octombrie, rezervele comasate ale infanteriei ruse
au spart liniile franceze şi Napoleon a fugit.
S-a întors la Paris. A abdicat în favoarea fiului său minor,
însă puterile aliate au insistat ca Ludovic XVIII, fratele răposa-
tului Ludovic XVI, să ocupe tronul Franţei, aşa că prinţul de
Bourbon cu o privire stinsă şi-a făcut intrarea triumfală în
Paris, înconjurat de cazaci şi ulani.
Cât despre Napoleon, a fost numit conducător suveran al
micii insule Elba din Marea Mediterană, unde şi-a organizat
rândaşii într-o oaste miniaturală şi a dat bătălii pe tabla de şah.
Nici nu plecase însă bine din Franţa că poporul a început
să înţeleagă ce pierduse. Oricât de costisitori, ultimii douăzeci
de ani fuseseră o perioadă de glorie măreaţă. Parisul fusese
capitala lumii. Rotofeiul rege Bourbon care în zilele exilului nu
învăţase nimic şi nu uitase nimic dezgusta pe toată lumea cu
indolenţa lui.
La 1 martie 1815, pe când reprezentanţii aliaţilor se pregă-
teau să purceadă la descifrarea hărţii Europei, Napoleon a
debarcat fără veste lângă Cannes. În mai puţin de o săptămână
armata franceză îi abandonase pe Bourboni şi fugise în sud
să-şi pună săbiile şi baionetele la dispoziţia „micului caporal“.
Napoleon a mărşăluit drept spre Paris, unde a ajuns pe 20
martie. De această dată a fost mai prudent. A oferit pacea, însă
aliaţii au insistat pentru război. Europa întreagă s-a ridicat
împotriva „corsicanului perfid“. Împăratul a înaintat rapid spre
nord, pentru a-şi zdrobi duşmanii înainte ca aceştia să-şi poată
uni forţele. Însă Napoleon nu mai era acelaşi. Se simţea rău.
Obosea repede. Dormea când ar fi trebuit să stea treaz şi să
362 istoria omenirii

conducă atacul avangardei. Pe deasupra, îi lipseau mulţi dintre

generalii loiali de odinioară. Muriseră.
La începutul lui iunie armatele sale au intrat în Belgia. Pe
16 iunie i-a învins pe prusacii comandaţi de Blücher. Însă unul
dintre ofiţerii lui subordonaţi nu a reuşit să anihileze armata
în retragere, aşa cum i se ordonase.
Două zile mai târziu Napoleon l-a înfruntat pe Wellington
în apropiere de Waterloo. Era 18 iunie, o duminică. La ora 2
după-amiaza bătălia părea câştigată de francezi. La ora 3, în
zare, spre răsărit, s-a ivit o dâră de praf. Napoleon a crezut că
asta însemna apropierea propriei cavalerii ce avea să pre-
schimbe înfrângerea englezilor într-o adevărată debandadă.
La ora 4 a înţeles cum stăteau, de fapt, lucrurile. Blestemând
şi înjurând, bătrânul Blücher şi-a mânat soldaţii obosiţi de
moarte în focul încăierării. Şocul a rupt rândurile gărzilor fran-
ceze. Napoleon nu avea alte rezerve. Le-a spus oamenilor săi
să-şi scape fiecare pielea şi a fugit.

bătălia de la waterloo
spre trafalgar
364 istoria omenirii

A abdicat pentru a doua oară în favoarea fiului său. La doar

o sută de zile după evadarea din Elba se îndrepta spre ţărm.
Intenţiona să meargă în America. În 1803 vânduse pe mai nimic
colonia franceză Louisiana (în mare pericol să fie cucerită de
englezi) tinerei Republici Americane. „Americanii“, şi-a zis în
sinea lui, „vor fi recunoscători şi-mi vor da un petic de pământ
şi o casă unde să-mi petrec în tihnă sfârşitul zilelor“. Însă flota
engleză supraveghea toate porturile franceze. Prins între ar-
matele aliate şi corăbiile britanice, Napoleon nu a avut de ales.
Prusacii intenţionau să-l împuşte. Poate englezii aveau să fie
mai generoşi. A aşteptat la Rochefort în speranţa că avea să
se ivească ceva. La o lună după Waterloo, noul guvern francez
i-a ordonat să părăsească teritoriul francez în douăzeci şi patru
de ore. Într-un gest teatral, i-a trimis o scrisoare prinţului regent
al Angliei (regele George III era într-un ospiciu), înştiinţând-o
pe Alteţa Sa Regală în legătură cu intenţia de a „se lăsa la mila
inamicilor săi şi de a cere, asemenea lui Temistocle, să fie primit
în căminul duşmanilor…“
La 15 iulie a urcat la bordul navei Bellerophon şi i-a predat
sabia amiralului Hotham. La Plymouth a fost transferat pe
Northumberland, care l-a dus în Insula Sfânta Elena. Acolo şi-a
petrecut ultimii şapte ani de viaţă. A încercat să-şi scrie memo-
riile, s-a ciondănit cu gărzile şi a visat la vremurile de odinioară.
Fapt destul de curios, a revenit (cel puţin în imaginaţia sa) la
punctul de pornire. Şi-a adus aminte de zilele când dădea bătălii
în numele revoluţiei. A încercat să se convingă că întotdeauna
fusese adevăratul prieten al marilor principii ale „Libertăţii,
Fraternităţii şi Egalităţii“, pe care soldaţii zdrenţăroşi ai Con-
venţiei le purtaseră până la capătul pământului. Îi plăcea să
stăruie asupra carierei de comandant suprem şi consul. Arare-
ori a vorbit despre imperiu. Uneori se gândea la fiul lui, ducele
de Reichstadt, micul vultur care trăia la Viena, unde era tratat
ca „ruda săracă“ de tinerii lui verişori din Casa de Habsburg,
ai căror părinţi tremuraseră cândva doar la auzul numelui său.
Când a venit sfârşitul, îşi conducea trupele spre victorie. I-a
ordonat lui Ney să atace cu gărzile. Apoi a murit.
 napoleon 365

napoleon pleacă în exil

Dacă doriţi totuşi o explicaţie a acestei cariere stranii, dacă

vreţi să ştiţi cu adevărat cum poate cineva să stăpânească atât
de mulţi oameni atât amar de ani prin simpla forţă a voinţei,
nu citiţi cărţile scrise despre el. Autorii lor fie l-au urât, fie l-au
iubit pe împărat. Veţi afla multe fapte, însă e mai important
să „simţiţi istoria“ decât să o cunoaşteţi. Nu citiţi, ci aşteptaţi
ocazia de a asculta un artist bun interpretând cântecul intitulat
Cei doi grenadieri. Versurile au fost scrise de Heine, marele
poet german care a trăit în era napoleoniană. Muzica a fost
compusă de Schumann, un german care l-a văzut pe împărat,
inamicul ţării sale, ori de câte ori acesta mergea în vizită la
socrul imperial. Prin urmare cântecul este opera a doi oameni
care aveau toate motivele să-l deteste pe tiran.
Ascultaţi-l. Aşa veţi înţelege ceea ce nici o mie de volume nu
v-ar putea spune.
 54
SFÂNTA ALIANŢĂ
de îndată ce napoleon a fost trimis pe insula sfânta
elena, conducătorii învinşi de atâtea ori de „corsica-
nul“ detestat s-au întrunit la viena şi au încercat să
anuleze numeroasele schimbări iscate de revoluţia
franceză

ALTEŢELE IMPERIALE, ALTEŢELE REGALE, ÎNĂLŢIMILE LOR

ducii, miniştrii extraordinari şi plenipotenţiari, alături de
simplele Excelenţe şi armatele lor de secretari, servitori şi para-
ziţi, ale căror strădanii fuseseră întrerupte atât de insolent de
revenirea bruscă a îngrozitorului corsican (care acum năduşea
sub soarele dogoritor din Sfânta Elena), s-au întors la treburile
lor. Victoria a fost sărbătorită cum se cuvine prin dineuri, petre-
ceri în grădină şi baluri la care se dansa noul şi extrem de şocan-
tul „vals“, spre marea indignare a doamnelor şi domnilor care
îşi aminteau menuetul Vechiului Regim.
Timp de aproape o generaţie trăiseră retraşi. Primejdia, în
sfârşit, trecuse. Erau foarte elocvenţi pe tema crâncenelor
vitregii îndurate. Şi se aşteptau să fie despăgubiţi pentru fiecare
bănuţ pierdut din cauza incalificabililor iacobini care cutezaseră
să-l ucidă pe regele uns, aboliseră perucile şi renunţaseră la
pantalonii scurţi ai curţii de la Versailles pentru sărăcăcioşii
pantaloni lungi purtaţi în mahalalele pariziene.
Aţi putea crede că e absurd să menţionez un astfel de amă-
nunt. Dar, fără supărare, Congresul de la Viena a fost o succe-
siune lungă de asemenea absurdităţi şi multe luni dilema
„pantaloni scurţi sau pantaloni lungi“ i-a interesat pe delegaţi
mai mult decât găsirea unor soluţii la problemele din Saxonia
sau Spania. Majestatea Sa regele Prusiei a mers atât de departe
încât a comandat o pereche de pantaloni scurţi, ca să îşi poată
afişa public dispreţul pentru tot ce era revoluţionar.
 sfânta alianţă 367

Pentru a nu se lăsa mai prejos în această nobilă ură pentru

revoluţie, un alt potentat german a hotărât că toate taxele
plătite de supuşi uzurpatorului francez trebuiau achitate a
doua oară conducătorului legitim care îşi iubise poporul din
depărtări în timp ce ei se aflau la cheremul căpcăunului corsican.
Şi aşa mai departe. Dintr-o gafă în alta, până când cineva îşi
pierde răsuflarea şi exclamă: „dar de ce, pentru numele lui
Dumnezeu, nu obiectau oamenii?“ Şi într-adevăr, de ce? Pentru
că oamenii erau absolut epuizaţi, disperaţi, nu le păsa ce se în-
tâmpla, sau cum sau de cine erau conduşi, cu condiţia să fie pace.
Erau sătui şi obosiţi de război, revoluţie şi reformă.
Spre sfârşitul deceniului 1780 dansaseră cu toţii în jurul
copacului libertăţii. Prinţii îşi îmbrăţişaseră bucătarii şi duce-
sele dansaseră carmaniola cu lacheii, sincer convinşi că Mileniul
Egalităţii şi Fraternităţii se ivise în sfârşit în această lume
ticăloasă. În loc de mileniu, fuseseră vizitaţi de comisarul revo-
luţionar, care încartiruise o duzină de soldaţi murdari în salonul
lor, furând şi argintăria familiei când plecase înapoi la Paris
să raporteze guvernului cât de entuziast primise „ţara eliberată“
Constituţia oferită de poporul francez vecinilor dragi.
Răsuflaseră uşuraţi când auziseră că ultimul episod revolu-
ţionar izbucnit în Paris fusese înăbuşit de un tânăr ofiţer pe
nume Bonaparte, sau Buonaparte, care întorsese armele împo-
triva mulţimii. Ceva mai puţină libertate, fraternitate şi egali-
tate părea un lucru foarte dezirabil. În scurtă vreme însă,
tânărul ofiţer Buonaparte, sau Bonaparte, a devenit unul dintre
cei trei consuli ai Republicii Franceze, apoi unicul consul şi în
cele din urmă împărat. Fiind mult mai eficient decât orice
conducător văzut vreodată, mâna lui apăsa greu asupra supu-
şilor. Nu le-a arătat milă. Le-a înrolat fiii în armate, le-a măritat
fiicele cu generalii lui şi le-a luat tablourile şi statuile pentru
a-şi îmbogăţi propriile muzee. A transformat toată Europa
într-o tabără militară şi a omorât aproape o întreagă generaţie
de bărbaţi.
Acum dispăruse, iar oamenii (cu excepţia câtorva militari de
profesie) îşi doreau un singur lucru. Voiau să fie lăsaţi în pace.
368 istoria omenirii

O vreme li se îngăduise să se guverneze singuri, să voteze pri-

mari, consilieri şi judecători. Sistemul fusese un eşec teribil.
Noii guvernanţi erau neexperimentaţi şi extravaganţi. Din
disperare, oamenii s-au întors spre reprezentanţii Vechiului
Regim. „Conduceţi-ne voi“, au zis, „ca odinioară. Spuneţi-ne ce
taxe datorăm şi lăsaţi-ne în pace. Suntem ocupaţi să reparăm
daunele făcute de epoca libertăţii“.
Organizatorii faimosul Congres s-au străduit fără îndoială
să satisfacă această sete de linişte şi pace. Sfânta Alianţă, prin-
cipalul rezultat al Congresului, a făcut din poliţişti cei mai
importanţi demnitari din stat şi a stabilit cea mai aprigă pe-
deapsă pentru cei care îndrăzneau să critice chiar şi un singur
act oficial.
Europa se bucura de pace, însă era pacea unui cimitir.
Cei mai importanţi trei bărbaţi la Viena au fost împăratul
Alexandru al Rusiei, Metternich, care reprezenta interesele
Casei austriece de Habsburg, şi Talleyrand, un fost episcop de
Autun care izbutise să supravieţuiască schimbărilor din guver-
nul francez doar prin forţa şireteniei şi inteligenţei sale şi care
acum se deplasase în capitala austriacă pentru a dobândi pen-
tru ţara lui ce se mai putea salva din ruina napoleoniană. Ca
tânărul vesel din limerick, care nu îşi dădea seama când era
dispreţuit, acest oaspete nepoftit a sosit la petrecere şi a mân-
cat cu aşa un chef de parcă fusese invitat. Totuşi, nu după
multă vreme stătea în capul mesei distrându-i pe toţi cu poveş-
tile lui amuzante şi câştigând bunăvoinţa companiei cu şarmul
purtării sale.
Cu douăzeci şi patru de ore înainte de a ajunge la Viena
aflase că aliaţii erau împărţiţi în două tabere ostile. De o parte
se găseau Rusia, care voia să acapareze Polonia, şi Prusia, care
dorea să anexeze Saxonia; de cealaltă parte se găseau Austria
şi Anglia, care încercau să împiedice această apropriere, căci
capacitatea Prusiei sau Rusiei de a domina Europa contravenea
intereselor lor. Talleyrand a manipulat cu multă dibăcie ambele
grupuri şi datorită eforturilor sale poporul francez nu a fost
nevoit să sufere pentru cei zece ani de împilare înduraţi de
Europa din partea funcţionarilor imperiali. El a susţinut că
stafia care înfricoşa sfânta alianţă
370 istoria omenirii

poporul francez nu avusese de ales. Napoleon îi silise să acţio-

neze conform ordinelor lui. Însă Napoleon nu mai era, iar pe
tron se găsea Ludovic XVIII. „Daţi-i o şansă“, a pledat Talley-
rand. Iar aliaţii, bucuroşi să vadă un rege legitim pe tronul
unei ţări revoluţionare, au cedat îndatoritor şi Bourbonii au
primit o şansă, de care s-au folosit în aşa fel încât au fost
alungaţi după cincisprezece ani.
Al doilea bărbat al triumviratului de la Viena a fost Metter-
nich, prim-ministrul austriac, şeful politicii externe a Casei de
Habsburg. Wenzel Lothar, prinţ de Metternich-Winneburg, era
exact ceea ce sugerează şi numele. Era un mare senior, un domn
chipeş cu maniere foarte rafinate, nemăsurat de bogat şi extrem
de abil. Pe de altă parte, era produsul unei societăţi care vieţuia
la o mie de kilometri distanţă de gloata asudată care muncea
şi trudea în oraşe şi gospodării. În tinereţe, Metternich studia
la Universitatea din Strasbourg în momentul izbucnirii Revo-
luţiei Franceze. Strasbourgul, oraşul unde s-a născut imnul
La Marseillaise, fusese unul dintre centrele activităţilor iaco-
bine. Metternich îşi amintea că plăcuta lui viaţă socială fusese
din nefericire întreruptă, că numeroşi cetăţeni incompetenţi
fuseseră chemaţi să îndeplinească sarcini pentru care nu erau
pregătiţi, că mulţimea sărbătorise zorii noii libertăţi omorând
persoane complet nevinovate. Nu percepuse entuziasmul sincer
al maselor, licărul de speranţă din ochii femeilor şi copiilor care
dădeau pâine şi apă soldaţilor jerpeliţi ai Convenţiei aflați în
marș prin oraş în drum spre front şi spre o moarte glorioasă
pentru patria franceză.
Toate astea îl umpluseră de dezgust pe tânărul austriac.
Erau necivilizate. Dacă erau de dat bătălii, ele trebuiau purtate
de tineri spilcuiţi, în uniforme fermecătoare, care atacau pe
pajişti înverzite călărind pe cai bine ţesălaţi. Dar să transformi
o întreagă ţară într-o tabără militară urât mirositoare, unde
vagabonzii erau promovaţi peste noapte la gradul de generali,
aşa ceva era şi rău, şi nesăbuit. „Uite ce s-a ales de ideile voastre
frumoase“, le spunea el diplomaţilor francezi pe care îi întâlnea
la dineurile liniştite oferite de unul dintre nenumăraţii arhiduci
austrieci. „Aţi vrut libertate, egalitate şi fraternitate şi v-aţi
 sfânta alianţă 371

ales cu Napoleon. Mult mai bine ar fi fost dacă v-aţi fi mulţumit

cu ordinea existentă.“ După care îşi expunea propriul sistem
bazat pe „stabilitate“. Susţinea revenirea la normalitatea vre-
murilor bune dinaintea războiului, când toată lumea era fericită
şi nimeni nu discuta inepţii despre faptul că „oricine e la fel de
bun ca toţi ceilalţi“. Atitudinea lui era absolut sinceră, iar deter-
minarea deosebită şi puterea lui formidabilă de convingere îl
făceau să fie unul dintre cei mai periculoşi duşmani ai ideilor
revoluţionare. A murit abia în 1859, aşa că a trăit destul cât să
vadă eşecul total al tuturor politicilor sale, măturate de Revo-
luţia din anul 1848. Atunci s-a trezit în poziţia de cel mai detes-
tat om din Europa şi a riscat de mai multe ori să fie linşat de
mulţimi furioase de cetăţeni indignaţi. Însă până la capăt a
rămas neclintit în convingerea că făcuse ce trebuia.
Dintotdeauna fusese convins că poporul prefera pacea înain-
tea libertăţii şi încercase să îi ofere ce era mai bun. Şi, pentru
a fi corecţi, trebuie spus că eforturile sale de a stabili o pace

adevăratul congres de la viena

372 istoria omenirii

universală au fost destul de reuşite. Marile puteri nu s-au năpus-

tit una la gâtul alteia timp de aproape patruzeci de ani, până
în 1854, când a început Războiul Crimeii între Rusia, Anglia,
Franţa, Italia şi Turcia. Intervalul a constituit un record pentru
continentul european.
Al treilea erou al acestui congres pe muzică de vals a fost
împăratul Alexandru. Crescuse la curtea bunicii sale, faimoasa
Ecaterina cea Mare. Împărţit între lecţiile acestei bătrâne
viclene, care îl învăţase să considere gloria Rusiei drept cel mai
important lucru în viaţă, şi cele ale preceptorului privat, un
admirator elveţian al lui Voltaire şi Rousseau, care îi umplea
mintea cu o dragoste generală pentru omenire, la maturitate
băiatul a ajuns un amestec straniu de tiran egoist şi revoluţio-
nar sentimental. Cât trăise tatăl său nebun, Pavel I, suferise
umilinţe grele. Fusese obligat să asiste la măcelul în masă de
pe câmpurile de luptă napoleoniene. După aceea roata se
întorsese. Oştile sale câştigaseră victoria pentru aliaţi. Rusia
devenise salvatoarea Europei şi ţarul acestui popor puternic
era aclamat ca un semizeu ce avea să tămăduiască lumea de
multele rele.
Însă Alexandru nu era prea deştept. Nu îi cunoştea pe oa-
meni aşa cum îi cunoşteau Talleyrand şi Metternich. Nu înţele-
gea bizarul joc al diplomaţiei. Era înfumurat (cine nu ar fi în
asemenea împrejurări?) şi îi plăcea să audă aplauzele mulţimii,
în scurtă vreme devenind principala „atracţie“ a Congresului,
în vreme ce Metternich, Talleyrand şi Castlereagh (extrem de
abilul reprezentant britanic) stăteau la masă bând o sticlă de
vin de Tokaji şi decideau ce trebuia făcut în practică. Aveau
nevoie de Rusia şi de aceea se arătau foarte politicoşi cu Alexan-
dru, însă erau cu atât mai mulţumiţi cu cât acesta se implica
mai puţin în lucrările efective ale Congresului. Ba chiar i-au
încurajat planurile pentru o Sfântă Alianţă, pentru a-l ţine com-
plet ocupat în timp ce ei se îndeletniceau cu treburile concrete.
Alexandru era o persoană sociabilă căreia îi plăcea să meargă
la petreceri şi să cunoască lume. În asemenea ocazii era fericit
şi vesel, însă caracterul lui ascundea şi o latură foarte diferită.
Încerca să uite ceva ce nu putea uita. În noaptea de 23 martie
 sfânta alianţă 373

1801 se găsea într-o încăpere a Palatului Mihail din Petersburg,

aşteptând vestea abdicării tatălui său. Însă Pavel refuzase să
semneze documentul pus pe masă de nişte ofiţeri beţi, iar aceştia,
înfuriaţi, îi puseseră o eşarfă în jurul gâtului şi îl strangulaseră.
Apoi coborâseră să anunţe că Alexandru era împăratul tuturor
ţinuturilor ruse.
Amintirea acelei nopţi îngrozitoare nu l-a părăsit pe ţar, care
era o persoană foarte sensibilă. Fusese educat la şcoala marilor
filozofi francezi care nu credeau în Dumnezeu, ci în Raţiunea
Umană. Raţiunea singură nu îl putea totuşi mulţumi pe împă-
rat în situaţia delicată în care se afla. A început să audă voci
şi să aibă halucinații. A încercat să găsească o cale de a-şi îm-
păca conştiinţa. A devenit foarte evlavios şi a început să se
intereseze de misticism, acea dragoste ciudată pentru misterios
şi necunoscut, la fel de veche ca templele din Teba şi Babilon.
Emoţiile copleșitoare ale marii epoci revoluţionare au influen-
ţat în mod bizar firea contemporanilor. Bărbaţii şi femeile care
trăiseră douăzeci de ani de nelinişte şi frică nu rămăseseră
chiar normali. Tresăreau ori de câte ori suna clopoţelul de la
intrare. Sunetul lui putea însemna vestea „morţii pe câmpul
de onoare“ a singurului copil. Frazele despre „dragostea fră-
ţească“ şi „libertatea“ revoluţiei sunau ca nişte vorbe goale în
urechile unor ţărani cumplit de îndureraţi. Se agăţau de orice
lucru care le putea oferi un sprijin nou în teribilele probleme
ale vieţii. În durerea şi nefericirea lor cădeau uşor pradă unui
număr mare de impostori care se dădeau drept profeţi şi propo-
văduiau o învăţătură nouă şi ciudată scoasă din pasajele mai
obscure ale cărţii Apocalipsei.
În anul 1814, Alexandru, care consultase deja numeroşi tămă-
duitori miraculoşi, a auzit de o nouă clarvăzătoare care pre-
zicea sfârşitul iminent al lumii şi îndemna oamenii să se căiască
înainte de a fi prea târziu. Doamna în chestiune, baroneasa
von Krüdener, era o rusoaică de o vârstă incertă şi o reputaţie
similară, soţia unui diplomat rus în zilele împăratului Pavel.
Tocase averea soţului şi îl dezonorase cu extravagantele ei
aventuri amoroase. A trăit o viaţă foarte deşănţată până au
început să-i cedeze nervii şi o vreme nu a fost întreagă la minte.
374 istoria omenirii

Se convertise apoi după ce asistase la moartea subită a unui

prieten. De atunci încolo dispreţuise orice fel de veselie. Şi-a
mărturisit păcatele cizmarului ei, un evlavios frate morav, adept
al reformatorului Jan Hus, pe care Conciliul de la Konstanz îl
arsese pe rug pentru ereziile lui în anul 1415.
Baroneasa şi-a petrecut următorii zece ani în Germania,
specializându-se în „convertirea“ de regi şi prinţi. A-l convinge
pe Alexandru, salvatorul Europei, de greşeala purtărilor lui
era ambiţia vieţii ei. Şi cum Alexandru, doborât de nenoroci-
rea sa, era dispus să asculte pe oricine i-ar fi adus o rază de
speranţă, întrevederea s-a aranjat cu uşurinţă. În seara zilei
de 4 iunie 1815 baroneasa a fost primită în pavilionul împăra-
tului. L-a găsit citind Biblia. Nu ştim ce i-a spus lui Alexandru,
dar la plecarea ei, după trei ceasuri, împăratul era scăldat în
lacrimi şi a jurat că „sufletul lui îşi găsise în sfârşit pacea“.
Începând din ziua aceea, baroneasa i-a fost tovarăş loial şi
sfătuitor spiritual. L-a urmat la Paris, apoi la Viena, şi Alexan-
dru îşi petrecea la întrunirile de rugăciune organizate de
Krüdener tot timpul în care nu dansa.
V-aţi putea întreba: de ce vă spun această poveste cu atât de
multe amănunte? Oare schimbările sociale din secolul al XIX-lea
nu sunt mai importante decât cariera unei femei dezechilibrate
pe care mai bine am da-o uitării? Bineînţeles că sunt, însă
există numeroase cărţi care vă vor descrie aceste lucruri cu
multă precizie şi foarte detaliat. Din istoria de faţă vreau să
învăţaţi ceva mai mult decât un simplu şir de fapte. Vreau ca
voi să abordaţi toate evenimentele istorice cu o gândire care nu
consideră nimic drept indiscutabil. Nu vă mulţumiţi cu afirma-
ţii simple de genul „cutare şi cutare lucru s-a întâmplat în cutare
şi cutare loc“. Încercaţi să descoperiţi motivele ascunse din spa-
tele fiecărei acţiuni şi atunci veţi înţelege lumea din jur mult
mai bine şi veţi avea şanse mai mari de a-i ajuta pe alţii, ceea
ce (în definitiv) e singurul mod satisfăcător de a trăi.
Nu vreau să vă gândiţi la Sfânta Alianţă ca la o bucată de
hârtie iscălită în anul 1815 şi care zace moartă şi uitată undeva
în arhivele de stat. Uitată s-ar putea să fie, însă în nici un caz
nu e moartă. Sfânta Alianţă a fost direct responsabilă pentru
 sfânta alianţă 375

promulgarea Doctrinei Monroe, iar Doctrina Monroe formulată

în America pentru americani are o influenţă clar definită asu-
pra propriilor voastre vieţi. Iată motivul pentru care vreau ca
voi să ştiţi exact în ce fel a ajuns să ia ființă acest document şi
care sunt motivele reale aflate la baza acestei manifestări exte-
rioare de pietate şi devotament creştin faţă de datorie.
Sfânta Alianţă a fost opera comună a unui bărbat nefericit
care suferise un şoc mental teribil şi care încerca să-şi liniş-
tească sufletul mult încercat şi a unei femei ambiţioase care
după o viaţă împrăştiată îşi pierduse frumuseţea şi farmecul
şi acum îşi satisfăcea vanitatea şi dorinţa de notorietate asu-
mându-şi rolul de Mesia autoproclamat al unui crez nou şi
ciudat. Nu divulg nici un fel de secret când vă împărtăşesc aceste
detalii. Persoane foarte cumpătate, ca Metternich, Castlereagh
şi Talleyrand, au înţeles pe deplin abilităţile limitate ale senti-
mentalei baronese. Pentru Metternich ar fi fost uşor să o trimită
înapoi pe domeniile ei din Germania. Câteva rânduri adresate
atotputernicului comandant al poliţiei imperiale şi treaba s-ar
fi rezolvat.
Însă Franţa, Anglia şi Austria depindeau de bunăvoinţa
Rusiei. Nu îşi puteau permite să-l jignească pe Alexandru. Au
tolerat-o de nevoie pe bătrâna şi ridicola baroneasă. Şi chiar
dacă socoteau Sfânta Alianţă o absurditate fără seamăn care
nu valora nici cât hârtia pe care era scrisă, l-au ascultat cu răb-
dare pe ţar când le-a citit prima ciornă a acestei tentative de a
crea o Frăţie a Oamenilor bazată pe Sfintele Scripturi. Căci asta
încerca să facă Sfânta Alianţă, iar semnatarii documentului
declarau solemn că „în administrarea propriilor ţări şi în rela-
ţiile politice cu celelalte guverne vor avea drept singură călăuză
preceptele Sfintei Religii, anume preceptele Dreptăţii, Carităţii
Creştine şi Păcii care, departe de a fi aplicabile doar la proble-
mele private, trebuie să influenţeze direct consiliile prinţilor
şi trebuie să le îndrume paşii, fiind singurul mijloc de a conso-
lida instituţiile omenești şi de a le îndrepta imperfecţiunile“.
Apoi şi-au promis reciproc că vor rămâne uniţi „prin legăturile
unei fraternităţi adevărate şi indisolubile şi, considerându-se
unii pe alţii drept compatrioţi, îşi vor acorda ajutor şi asistenţă
în orice situaţie şi în orice loc“. Şi alte cuvinte în acelaşi sens.
376 istoria omenirii

În cele din urmă Sfânta Alianţă a fost semnată de împăratul

Austriei, care n-a priceput o vorbă din ea. A fost semnată de
Bourboni, care aveau nevoie de prietenia vechilor inamici ai
lui Napoleon. A fost semnată de regele Prusiei, care spera să-l
atragă pe Alexandru de partea planurilor lui pentru o „Prusie
mare“, şi de toate naţiunile mici din Europa care se aflau la
mila Rusiei. Anglia nu a semnat, deoarece Castlereagh consi-
dera documentul doar vorbărie goală. Papa nu a semnat-o pen-
tru că acest amestec al unui grec-ortodox şi al unui protestant
în treburile lui l-a ofensat. Iar sultanul nu a semnat-o fiindcă
n-a auzit de ea.
Cu toate acestea, masa populaţiei europene a fost silită
repede să ia act. În spatele frazelor goale ale Sfintei Alianţe
stăteau armatele Cvintuplei Alianţe create de Metternich între
marile puteri. Aceste armate nu glumeau. Au dat de înţeles că
pacea în Europa nu trebuia tulburată de aşa-numiţii liberali,
în realitate nimeni alţii decât iacobini deghizaţi ce sperau la o
întoarcere a zilelor revoluţionare. Entuziasmul pentru marile
războaie de eliberare din 1812, 1813, 1814 şi 1815 începuse să
pălească. Fusese urmat de o credinţă sinceră în venirea unor
zile mai fericite. Soldaţii care duseseră greul bătăliei voiau
pace şi asta au cerut.
Însă nu doreau genul de pace impusă acum de Sfânta
Alianţă şi de consiliul puterilor europene. Au strigat că fuseseră
trădaţi. Însă au fost foarte atenţi, să nu-i audă vreun spion al
poliţiei secrete. Reacţiunea a ieşit victorioasă. A fost o reacţiune
produsă de persoane care credeau sincer că metodele lor erau
necesare pentru binele umanităţii. Însă a fost atât de greu de
dus de parcă intenţiile lor ar fi fost mai puţin binevoitoare. A
pricinuit multă suferinţă inutilă şi a întârziat cu mult progresul
așezat al edificiului politic.
 55
MAREA REACŢIUNE
au încercat să garanteze lumii o eră de pace netulbu-
rată suprimând toate ideile noi. l-au transformat pe
spionul poliţiei în cel mai înalt funcţionar din stat,
şi în scurtă vreme închisorile tuturor ţărilor se
umpluseră cu cei care susţineau că poporul are drep-
tul de a se guverna aşa cum crede de cuviinţă

REPARAREA TUTUROR PAGUBELOR PROVOCATE DE MARELE

potop napoleonian era aproape imposibilă. Împrejmuirile
străvechi fuseseră luate de ape. Palatele a vreo 40 de dinastii
fuseseră avariate într-o asemenea proporţie încât au devenit
de nelocuit. Alte reşedinţe regale au fost extinse semnificativ
pe cheltuiala vecinilor mai puţin norocoşi. La retragere, apele
doctrinei revoluţionare au lăsat în urmă aluviuni ciudate ce
nu puteau fi îndepărtate fără a primejdui întreaga comunitate.
Însă inginerii politici ai Congresului s-au străduit, şi iată ce
au realizat.
Franţa tulburase pacea lumii atât de mulţi ani, încât oamenii
ajunseseră să se teamă aproape instinctiv de această ţară. Prin
glasul lui Talleyrand, Bourbonii promiseseră să stea cuminţi,
însă cele o sută de zile învăţaseră Europa la ce să se aştepte în
cazul în care Napoleon ar fi reuşit să evadeze şi a doua oară.
Prin urmare, Republica Olandeză s-a transformat în monarhie,
iar Belgia (care nu se alăturase războiului olandez pentru
independenţă din secolul al XVI-lea şi de atunci făcea parte
din domeniile Habsburgilor, mai întâi sub stăpânirea Spaniei,
apoi a Austriei) a fost inclusă în acest nou regat al Ţărilor de
Jos. Nimeni nu dorea această unire, nici în nordul protestant,
nici în sudul catolic, însă nu s-au pus întrebări. Părea un lucru
bun pentru pacea Europei, şi acesta a fost principalul considerent.
Polonia sperase lucruri mari, deoarece un polonez, prinţul
Adam Czartoryski, era unul dintre cei mai apropiaţi prieteni
ai ţarului Alexandru şi îl sfătuise permanent pe parcursul
378 istoria omenirii

războiului şi al Congresului de la Viena. Dar Polonia a devenit

parte semiindependentă a Rusiei, avându-l drept rege pe Ale-
xandru. Soluţia nu a mulţumit pe nimeni şi a provocat multe
resentimente şi trei revoluţii.
Danemarca, rămasă aliata loială a lui Napoleon până la
capăt, a fost pedepsită aspru. Cu şapte ani înainte o flotă engleză
pătrunsese în Strâmtoarea Kattegat şi, fără vreo declaraţie de
război sau vreun avertisment, bombardase Copenhaga şi confis-
case flota daneză, ca nu cumva să îi fie utilă lui Napoleon. Con-
gresul de la Viena a făcut un pas în plus. A luat Norvegia (care
se unise cu Danemarca în 1397 prin Uniunea de la Kalmar) de
la Danemarca şi i-a dat-o lui Carol XIV al Suediei ca răsplată
fiindcă îl trădase pe Napoleon, cel care îl întronase rege. Fapt
curios, regele suedez era un fost general francez pe nume Berna-
dotte, care ajunsese în Suedia ca aghiotant al lui Napoleon şi
fusese poftit pe tronul ţării atunci când ultimul conducător din
Casa Holstein-Gottorp murise fără a lăsa urmaşi. Din 1815
până în 1844 şi-a guvernat cu multă iscusinţă ţara de adopţie
(a cărei limbă n-a învăţat-o vreodată). Era un bărbat inteligent
şi se bucura de respect din partea supuşilor suedezi şi norve-
gieni, însă nu a reuşit să unească cele două ţări separate de
natură şi istorie. Statul scandinav dual nu a fost un succes şi
în 1905 Norvegia, într-un chip cât se poate de paşnic şi ordonat,
s-a declarat regat independent, iar suedezii i-au urat „vânt din
pupă“ şi au lăsat-o, foarte înţelept, s-o apuce pe calea ei.
Mari speranţe în generalul Bonaparte îşi puseseră şi italie-
nii, care încă din Renaştere se găsiseră la mila unui şir intermi-
nabil de invadatori. Împăratul Napoleon i-a dezamăgit totuşi
crunt. În loc de Italia unită pe care o dorea populaţia, teritoriul
a fost împărţit în numeroase principate, ducate şi republici
mărunte, plus Statul Pontifical (în apropiere de Napoli), care
era regiunea cea mai prost guvernată şi mai săracă din toată
peninsula. Congresul de la Viena a abolit câteva dintre republi-
cile napoleoniene, iar în locul lor au renăscut unele principate
vechi, acordate membrilor merituoşi, bărbaţi şi femei, din fami-
lia Habsburg.
Bieţii spanioli, care declanşaseră marea revoltă naţionalistă
contra lui Napoleon şi care îşi jertfiseră sângele pentru regele
 marea reacţiune 379

lor, au fost pedepsiţi aspru atunci când Congresul i-a permis

Maiestăţii Sale să se întoarcă pe domeniile lui. Această creatură
infamă, pe nume Ferdinand VII, îşi petrecuse ultimii patru ani
ca prizonier al lui Napoleon. Îşi înseninase zilele croşetând veş-
minte pentru statuile sfinţilor patroni favoriţi. Şi-a sărbătorit
întoarcerea reintroducând Inchiziţia şi camera de tortură,
ambele abolite anterior de revoluţie. Era o persoană dezgustă-
toare, dispreţuită la fel de mult şi de supuşii lui, şi de cele patru
soţii, dar Sfânta Alianţă l-a menţinut pe tronul său legitim şi
toate eforturile spaniolilor cumsecade de a scăpa de această
năpastă şi de a face din Spania un regat constituţional s-au
sfârşit cu vărsare de sânge şi execuţii.
Portugalia nu mai avea rege din 1807, când familia regală
fugise în coloniile din Brazilia. Ţara fusese utilizată ca bază
de aprovizionare pentru armatele lui Wellington în Războiul
Peninsular1, care a durat din 1808 până în 1814. După 1815
Portugalia a fost un fel de provincie britanică până la întoar-
cerea pe tron a Casei de Braganza, care lăsase un membru în
Rio de Janeiro ca împărat al Braziliei, singurul imperiu ame-
rican care a dăinuit mai mult de câţiva ani. A încetat să existe
în 1889, când ţara a devenit republică.
În Răsărit nu s-a făcut nimic pentru ameliorarea situaţiei
teribile a slavilor şi grecilor, supuşi în continuare sultanului.
În 1804, „George cel Negru“, un porcar sârb (întemeietorul
dinastiei Karageorgevici), declanşase o revoltă împotriva turci-
lor, însă fusese învins de inamici şi asasinat de un presupus
prieten, un lider sârb rival, Miloş Obrenovici (devenit fondatorul
dinastiei Obrenovici), iar turcii au rămas mai departe stăpânii
incontestabili ai Peninsulei Balcanice.
Grecii, care de două mii de ani, de când îşi pierduseră inde-
pendenţa, fuseseră supuşi ai macedonenilor, romanilor, veneţie-
nilor şi turcilor, speraseră că Ioannis Kapodistrias, compatriotul
lor originar din Corfu, şi Czartoryski, cel mai apropiat prieten
al ţarului Alexandru, aveau să facă ceva pentru ei. Însă Con-
gresul de la Viena nu se sinchisea de greci, fiind cât se poate

1. În Spania este numit Războiul de Independenţă spaniol (n. tr.).

380 istoria omenirii

de interesat de menţinerea pe tron a tuturor monarhilor „legi-

timi“, fie ei creştini, musulmani sau orice altceva. Prin urmare
nu s-a făcut nimic.
Ultima, dar probabil cea mai mare gafă a Congresului a fost
tratamentul aplicat Germaniei. Reforma şi Războiul de Treizeci
de Ani nu numai că secătuiseră prosperitatea ţării, dar o trans-
formaseră într-un morman de moloz politic fără speranţă, alcă-
tuit din vreo două regate, câteva arhiducate, un număr mare
de ducate şi sute de margrafiate, principate, baronii, electorate,
oraşe libere şi sate libere, fiecare guvernat de cel mai bizar
sortiment de potentaţi văzut vreodată altundeva decât pe sce-
nele de operă comică. Frederic cel Mare schimbase această
situaţie creând o Prusie puternică, dar statul nu durase mult
după moartea lui.
Napoleon retezase aspiraţiile de independenţă ale majori-
tăţii acestor ţărişoare şi, din peste 300, doar 52 supravieţuiseră
anului 1806. Pe parcursul anilor marii lupte pentru indepen-
denţă, mulţi soldaţi tineri visaseră la o nouă patrie puternică
şi unită. Însă nu poate exista unire fără o conducere puternică.
Cine putea fi liderul de care era nevoie?
În provinciile de limbă germană existau cinci regate. Condu-
cătorii a două dintre ele, Austria şi Prusia, erau regi prin harul
lui Dumnezeu. Conducătorii celorlalte trei, Bavaria, Saxonia
şi Württemberg, erau regi prin harul lui Napoleon şi, întrucât
fuseseră slugi preaplecate ale împăratului, reputaţia lor patrio-
tică nu era prea bună în rândul celorlalţi germani.
Congresul înfiinţase o nouă Confederaţie Germană, o ligă de
38 de state suverane, sub preşedinţia regelui austriac, intitulat
acum împăratul Austriei. Era genul de aranjament provizoriu
care nu mulţumea pe nimeni. E adevărat că se crease o Dietă
germană care se întrunea în Frankfurt, vechiul oraş al încoro-
nării, pentru a discuta problemele de „politică şi interes comun“.
Însă cei 38 de delegaţi care formau Dieta reprezentau 38 de
interese diferite şi, dat fiind că nici o decizie nu se putea lua
fără un vot unanim (o regulă parlamentară care în secolele
anterioare năruise puternicul regat al Poloniei), în curând fai-
moasa Confederaţie Germană a devenit bătaia de joc a Europei,
 marea reacţiune 381

iar politicile vechiului imperiu au început să semene cu cele

ale ţărilor din America Centrală prin anii 1840–1850.
Pentru cei care sacrificaseră totul pentru un ideal naţional
era îngrozitor de umilitor. Însă Congresul nu era preocupat de
sentimentele particulare ale „supuşilor“ şi discuţia s-a încheiat.
A obiectat cineva? Categoric. De îndată ce sentimentul
originar de ură împotriva lui Napoleon s-a domolit, de îndată
ce entuziasmul marelui război s-a diminuat, de îndată ce oa-
menii au conştientizat pe deplin crima comisă în numele „păcii
şi stabilităţii“, au început să murmure. Ba chiar au ameninţat
cu revolta deschisă. Dar ce puteau face? N-aveau nici o putere.
Se aflau la mila celui mai neîndurător şi eficient sistem de
poliţie din toate timpurile.
Membrii Congresului de la Viena credeau cinstit şi sincer
că „principiul revoluţionar dusese la uzurparea criminală a
tronului de către fostul împărat Napoleon“. Se simţeau che-
maţi să îi extirpe pe aderenţii „ideilor franceze“, exact aşa cum
Filip II nu făcuse decât să-şi urmeze vocea conştiinţei atunci
când îi arsese de vii pe protestanţi şi îi spânzurase pe mauri.
La începutul secolului al XVI-lea, cineva care nu credea în drep-
tul divin al papei de a-şi guverna supuşii aşa cum credea de
cuviinţă era „eretic“ şi toţi cetăţenii loiali aveau datoria de a-l
ucide. La începutul secolului al XIX-lea, pe continentul euro-
pean, cineva care nu credea în dreptul divin al regelui de a-l
guverna aşa cum monarhul însuşi ori prim-ministrul său gă-
seau de cuviinţă era „eretic“ şi toţi cetăţenii loiali aveau datoria
de a-l denunţa celui mai apropiat poliţist pentru a-şi primi
pedeapsa.
Însă guvernanţii din anul 1815 învăţaseră eficienţa la şcoala
lui Napoleon şi îşi îndeplineau misiunea mult mai bine decât
în 1517. Perioada cuprinsă între 1815 şi 1860 a fost marea epocă
a spionului politic. Spionii se găseau pretutindeni. Trăiau în
palate şi puteau fi întâlniţi în crâşmele de cea mai joasă speţă.
Trăgeau cu ochiul pe gaura cheii în Cabinetul ministerial şi
ascultau conversaţiile cetăţenilor care luau o gură de aer pe
băncile parcului municipal. Păzeau frontierele ca să nu plece
nimeni fără un paşaport vizat corespunzător şi inspectau toate
382 istoria omenirii

pachetele, astfel încât pe domeniile stăpânilor regali să nu

pătrundă cărţi cu primejdioasele „idei franceze“. Stăteau printre
studenţi în sălile de curs şi vai de profesorul care rostea o vorbă
împotriva ordinii existente a lucrurilor. Urmăreau băieţeii şi
fetiţele pe drumul spre biserică, nu cumva să tragă chiulul.
În multe dintre aceste îndatoriri erau ajutaţi de cler. Biserica
suferise mult în zilele revoluţiei. Proprietatea eclezială fusese
confiscată. Mai mulţi preoţi fuseseră ucişi şi generaţia care
învăţase catehismul de la Voltaire, Rousseau şi alţi filozofi fran-
cezi dansase în jurul altarului raţiunii în octombrie 1798, când
Comitetul Siguranţei Publice a abolit cultul lui Dumnezeu.
Preoţii îi urmaseră pe émigrés în lungul lor exil. Acum se în-
torseseră pe urmele armatelor aliate şi s-au pus pe treabă cu
îndârjire.
Chiar şi iezuiţii s-au întors în 1814 şi şi-au reluat activităţile
de educare a tineretului. Ordinul lor avusese cam prea mult
succes în lupta împotriva duşmanilor Bisericii. Înfiinţase „pro-
vincii“ peste tot în lume pentru a-i învăţa pe indigeni binecu-
vântările creştinismului, dar în scurt timp evoluase într-o
societate comercială obişnuită care interfera permanent cu
autorităţile civile. În timpul mandatului marchizului de Pombal,
marele ministru reformator al Portugaliei, iezuiţii fuseseră
alungaţi de pe domeniile portugheze, iar în anul 1773, la cererea
celor mai catolice puteri ale Europei, papa Clement XIV desfiin-
ţase ordinul. Acum reveniseră şi propovăduiau principiile „supu-
nerii“ şi „dragostei faţă de dinastia legitimă“ copiilor ai căror
părinţi închiriaseră vitrine de prăvălii ca să poată râde de Maria
Antoaneta în drum spre eşafodul care i-a pus capăt chinului.
Însă lucrurile nu mergeau mai bine nici în ţările protestante,
ca Prusia. Marii lideri patrioţi din anul 1812, poeţii şi scriitorii
care proclamaseră un război sfânt împotriva uzurpatorului
erau catalogaţi acum drept „demagogi“ primejdioşi. Li se per-
cheziţionau casele. Li se citeau scrisorile. Erau obligaţi să se
prezinte la poliţie şi să dea explicaţii la intervale regulate.
Instructorul militar prusac a fost asmuţit cu toată furia asupra
tinerei generaţii. Când un grup de studenţi a sărbătorit la
Wartburg tricentenarul Reformei cu festivităţi zgomotoase, dar
 marea reacţiune 383

inofensive, birocraţilor prusaci li s-a năzărit o revoluţie imi-

nentă. Când un student la teologie, mai mult integru decât
inteligent, a omorât un spion al guvernului rus care opera în
Germania, universităţile au fost puse sub supravegherea
poliţiei şi profesorii au fost întemniţaţi sau concediaţi fără nici
un fel de proces.
Bineînţeles, Rusia a fost şi mai absurdă în desfăşurarea
acestor activităţi antirevoluţionare. Alexandru îşi revenise din
criza de pietate. Aluneca treptat spre melancolie. Îşi cunoştea
bine capacităţile mărginite şi înţelegea că la Viena le căzuse
victimă lui Metternich şi văduvei Krüdener. A întors treptat
spatele Occidentului şi a devenit un adevărat conducător rus
al cărui interes ţintea spre Constantinopol, vechiul oraş sfânt
care fusese primul învăţător al slavilor. Cu cât îmbătrânea, cu
atât muncea mai mult şi cu atât mai puţine izbutea. Şi în timp
ce el stătea în biroul lui, miniştrii lui au transformat întreaga
Rusie într-un teritoriu de cazărmi militare.
Nu e o imagine frumoasă. Probabil aş fi putut scurta descrie-
rea Marii Reacţiuni. Însă e bine să cunoaşteţi amănunţit această
epocă. Nu a fost prima oară când s-a încercat întoarcerea cea-
sului istoriei. Rezultatul a fost cel obişnuit.
 56
INDEPENDENŢA NAŢIONALĂ
dragostea pentru independenţa naţională era totuşi
prea puternică pentru a fi nimicită astfel. sud-ameri-
canii s-au răzvrătit cei dintâi împotriva măsurilor reac-
ţionare ale congresului de la viena. grecia, belgia,
spania, alături de numeroase ţări de pe continentul
european, le-au călcat pe urme, şi secolul al xix-lea
s-a umplut de zvonul multor războaie de independenţă

NU ARE NICI UN ROST SĂ ZICEM „ALTA AR FI FOST ISTORIA

Europei în secolul al XIX-lea dacă, în loc să meargă pe calea
pe care a mers, Congresul de la Viena ar fi făcut cutare şi cutare
lucru“. Congresul de la Viena a fost o întrunire de oameni care
tocmai trecuseră printr-o revoluţie de proporţii şi prin douăzeci
de ani de război crunt şi aproape neîntrerupt. S-au reunit în
scopul de a oferi Europei „pacea şi stabilitatea“ pe care le cre-
deau necesare şi dorite de oameni. Erau ceea ce noi numim
reacţionari. Credeau sincer în incapacitatea maselor populaţiei
de a se guverna singure. Au redesenat harta Europei, dându-i
forma care promitea în cea mai mare măsură să facă posibil
un succes durabil. Au greşit, dar nu dintr-o răutate deliberată.
Majoritatea erau bărbaţi de şcoală veche, care îşi aminteau de
anii mai fericiţi ai tinereţii liniştite şi îşi doreau cu înflăcărare
o întoarcere la acea perioadă binecuvântată. Nu au sesizat ce
trecere dobândiseră multe dintre principiile revoluţionare la
popoarele de pe continentul european. Acest lucru a fost o ne-
şansă, dar nu un păcat. Unul dintre lucrurile învăţate nu doar
în Europa, ci şi în America de la Revoluţia Franceză a fost drep-
tul popoarelor la propria „naţionalitate“.
Napoleon, care nu respecta pe nimeni şi nimic, tratase fără
nici o îngăduinţă aspiraţiile naţionale şi patriotice. Însă primii
generali revoluţionari proclamaseră o doctrină nouă, anume
că „naţionalitatea nu e o chestiune de frontiere politice, craniu
rotund sau nas lat, ci ţine de inimă şi suflet“. În timp ce îi învă-
ţau pe copiii francezi despre măreţia naţiunii franceze, îi
 independenţa naţională 385

încurajau pe spanioli, olandezi şi italieni să facă la fel. În curând

aceste popoare, care împărtăşeau credinţa lui Rousseau în
virtuţile superioare ale Omului Originar, au început să sape
în propriul trecut şi, sub ruinele sistemului feudal, au desco-
perit oasele raselor măreţe ai căror descendenţi nevolnici se
considerau.
Prima jumătate a secolului al XIX-lea a fost epoca marilor
descoperiri istorice. Istoricii de pretutindeni se ocupau cu publi-
carea de hrisoave şi cronici medievale, în fiecare ţară rezultatul
fiind o mândrie nouă pentru bătrâna patrie. Mare parte din
acest sentiment se baza pe interpretarea greşită a faptelor
istorice. Însă în politica aplicată nu contează ce e adevărat, căci
totul depinde de ceea ce cred oamenii că e adevărat. Şi în majori-
tatea ţărilor atât regii, cât şi supuşii lor credeau cu tărie în
gloria şi faima propriilor strămoşi.
Congresul de la Viena nu era înclinat spre sentimentalism.
Excelenţele Lor au împărţit harta Europei conform intereselor
a vreo şase dinastii şi au pus „aspiraţiile naţionale“ la Index,
adică în lista cărţilor interzise, lângă toate celelalte „doctrine
franceze“ periculoase.
Dar istoria nu se pleacă în faţa congreselor. Dintr-un motiv
sau altul (poate în virtutea unei legi a istoriei care a scăpat
până acum atenţiei cercetătorilor) „naţiunile“ păreau necesare
pentru dezvoltarea aşezată a societăţii umane, iar tentativa
de a stăvili acest val a fost la fel de infructuoasă ca efortul lui
Metternich de a-i împiedica pe oameni să gândească.
Lucru curios, primele dezordini s-au declanşat într-o zonă
foarte îndepărtată a lumii, în America de Sud. Pe parcursul nu-
meroşilor ani ai marilor războaie napoleoniene coloniile spaniole
de pe continentul latino-american se bucuraseră de o perioadă
de relativă independenţă. Ba chiar rămăseseră loiale regelui
lor care fusese luat prizonier de către împăratul francez şi
refuzaseră să-l recunoască pe Joseph Bonaparte, întronat rege
al Spaniei în 1808 din ordinul fratelui său.
De fapt, singura parte din America tulburată grav de revo-
luţie a fost Insula Haiti, numită Hispaniola în prima călătorie
a lui Columb. În anul 1791, într-un avânt subit de dragoste şi
386 istoria omenirii

fraternitate umană, Convenţia franceză le conferise fraţilor de

culoare toate privilegiile care aparţinuseră până atunci stăpâ-
nilor albi. S-au căit la fel de subit pentru acest pas, însă încer-
carea de a anula promisiunea iniţială a dus la mulţi ani de
război greu între generalul Leclerc, cumnatul lui Napoleon, şi
Touissant Louverture, căpetenia negrilor. În 1801, lui Touissant
i s-a cerut să-l viziteze pe Leclerc pentru a discuta termenii
păcii. I s-a promis solemn că nu va păţi nimic. S-a încrezut în
adversarii albi, a fost îmbarcat pe un vas şi nu peste multă
vreme a murit într-o închisoare franceză. Însă negrii şi-au
câştigat oricum independenţa şi au întemeiat o republică. În
treacăt spus, i-au fost de mare ajutor primului mare patriot
sud-american în strădaniile lui de a-şi elibera ţara natală de
jugul spaniol.
Simón Bolívar, originar din Caracas, Venezuela, se născuse
în anul 1783, fusese educat în Spania, vizitase Parisul unde
văzuse guvernul revoluţionar în acţiune, trăise o vreme în Sta-
tele Unite şi se întorsese în ţinutul de baştină, unde nemulţumi-
rea generalizată împotriva Spaniei, ţara-mamă, începea să
capete un contur definit. În 1811 Venezuela şi-a declarat inde-
pendenţa şi Bolivar a devenit unul dintre generalii revoluţio-
nari. În două luni, rebelii au fost înfrânţi şi Bolivar a fugit.
În următorii cinci ani a fost liderul unei cauze aparent pier-
dute. Şi-a sacrificat toată averea şi nu ar fi reuşit să demareze
expediţia victorioasă fără susţinerea preşedintelui republicii
haitiene. După aceea revolta a cuprins toată America de Sud
şi în curând s-a văzut că Spania nu putea înăbuşi rebeliunea
fără ajutor. A cerut sprijinul Sfintei Alianţe.
Acest pas a îngrijorat mult Anglia. Armatorii britanici
preluaseră de la olandezi rolul de transportatori mondiali şi
aşteptau profituri substanţiale dintr-o declaraţie de indepen-
denţă a întregii Americi de Sud. Speraseră în intervenţia Sta-
telor Unite ale Americii, dar Senatul american nu avea asemenea
planuri, iar în Cameră existau de asemenea numeroase voci
care afirmau că Spaniei trebuia să i se dea mână liberă.
Însă chiar în momentul acela în Anglia s-au schimbat câţiva
miniştri. Whigii au plecat şi la putere au venit cei din facţiunea
 independenţa naţională 387

tory. George Canning a devenit secretar de stat. El a lăsat de

înţeles că Anglia ar fi sprijinit bucuroasă guvernul american
cu forţa întregii sale flote, dacă zisul guvern şi-ar fi exprimat
dezaprobarea faţă de planurile Sfintei Alianţe în coloniile
răzvrătite din continentul sudic. Prin urmare, la 2 decembrie
1823 preşedintele Monroe s-a adresat Congresului declarând:
„America va considera periculoasă pentru pacea şi siguranţa
ei orice încercare a puterilor aliate de a-şi extinde sistemul în
orice zonă din emisfera occidentală“, avertizând că „guvernul
american va considera o asemenea acţiune din partea Sfintei
Alianţe ca pe o manifestare de atitudine neprietenoasă faţă de
Statele Unite“. Patru săptămâni mai târziu textul „Doctrinei
Monroe“ a fost publicat în ziarele englezeşti, iar membrii Sfintei
Alianţe au fost obligaţi să se hotărască.
Metternich a ezitat. La o adică, ar fi fost dispus să rişte ne-
mul ţumirea Statelor Unite (care după sfârşitul războiului
anglo–american din 1812 îşi neglijaseră armata şi marina).
Însă atitudinea ameninţătoare a lui Canning şi dificultăţile de
pe continent l-au obligat la prudenţă. Expediţia nu s-a organizat,
iar America de Sud şi Mexicul şi-au câştigat independenţa.
Cât despre problemele de pe continentul european, ele se
apropiau cu paşi repezi şi decişi. În 1820, Sfânta Alianţă trimi-
sese în Spania soldaţi francezi care acţionau ca gardieni ai păcii.
Soldaţi austrieci fuseseră utilizaţi într-un scop similar în Italia
când „Carbonari“ (societatea secretă a cărbunarilor) făceau pro-
pagandă pentru o Italie unită şi stârniseră o revoltă împotriva
ticălosului Ferdinand al Neapolelui.
Veşti proaste soseau şi din Rusia, unde moartea lui Alexandru
dăduse semnalul unei revolte revoluţionare în Sankt-Peters-
burg, o răscoală scurtă, dar sângeroasă, aşa-numita revoltă a
decembriştilor (pentru că a avut loc în luna decembrie), sfârşită
cu spânzurarea unui număr mare de patrioţi sinceri care
fuseseră dezgustaţi de politica reacţionară din ultimii ani a lui
Alexandru şi încercaseră să dea Rusiei o formă de guvernământ
constituţională.
Însă un rău şi mai mare abia urma. Metternich încercase
să-şi asigure sprijinul neîntrerupt al curţilor europene printr-o
doctrina monroe
 independenţa naţională 389

serie de conferinţe desfăşurate la Aix-la-Chapelle, Troppau1,

Laibach şi Verona. Delegaţii diferitelor puteri se deplasau, ca
atare, în aceste plăcute staţiuni balneare, unde obişnuia să îşi
petreacă verile prim-ministrul austriac. Promiteau mereu că
vor face tot posibilul pentru înăbuşirea oricărei revoltei, însă
nici unul nu era prea sigur că va avea succes. Spiritul popular
începea să fie potrivnic, şi mai ales în Franţa poziţia regelui nu
era nicidecum satisfăcătoare.
Totuşi, adevăratele necazuri au început în Balcani, poarta
prin care invadatorii continentului pătrunseseră în Europa de
Vest încă din zorii istoriei. Prima izbucnire a avut loc în
Moldova, antica provincie romană Dacia, ruptă de imperiu în
secolul al III-lea. De atunci rămăsese un ţinut pierdut, un fel
de Atlantida unde locuitorii vorbeau în continuare vechea limbă
a romanilor şi îşi spuneau romani, numindu-şi ţara România.
În anul 1821, un tânăr grec, prinţul Alexandru Ipsilanti, a
declanşat aici o revoltă împotriva turcilor. Le-a spus adepţilor
săi că puteau conta pe sprijinul Rusiei. Însă în scurt timp mesa-
gerii rapizi ai lui Metternich se îndreptau deja spre Sankt-
Petersburg, iar ţarul, pe deplin convins de argumentele austriece
în favoarea „păcii şi stabilităţii“, a refuzat să le dea ajutor.
Ipsilanti a fost obligat să fugă în Austria, unde şi-a petrecut
următorii şapte ani în închisoare.
Tot în 1821 au început tulburările şi în Grecia. O societate
secretă de patrioţi greci pregătise încă din 1815 calea spre o
revoltă. Pe neaşteptate, aceştia au ridicat steagul independenţei
în Moreea (Peloponezul din Antichitate) şi au alungat garnizoa-
nele turceşti din peninsulă. Turcii au răspuns după cum le stă-
tea în obicei. L-au ridicat pe patriarhul grec de la Constantinopol,
considerat papă atât de greci, cât şi de numeroşi ruşi, şi l-au
spânzurat în duminica Paştelui din anul 1821, împreună cu mai
mulţi dintre episcopii lui. Grecii au ripostat masacrându-i pe
toţi mahomedanii din Tripolitsa, capitala Moreei, iar turcii s-au
răzbunat atacând insula Chios, unde au omorât 25.000 de creş-
tini şi i-au vândut pe alţi 45.000 ca sclavi în Asia şi Egipt.

1. În prezent Opava, pe teritoriul Cehiei (n. tr.).

390 istoria omenirii

Grecii au apelat atunci la curţile europene, însă Metternich

le-a spus pe şleau că puteau „să fiarbă în suc propriu“ (nu încerc
să fac un joc de cuvinte, ci o citez pe Alteţa Sa Serenisimă care
l-a informat pe ţar că acest „foc al revoltei trebuia să se consume
dincolo de hotarele civilizaţiei“), iar frontierele s-au închis
pentru voluntarii care doreau să meargă în ajutorul elenilor
patrioţi. Cauza lor părea pierdută. La cererea Turciei, o armată
egipteană a debarcat în Moreea, şi nu peste multă vreme
steagul turc flutura iarăşi deasupra Acropolei, citadela antică
a Atenei. Armata egipteană a pacificat ţara à la Turque şi
Metternich a urmărit evenimentele cu un interes calm, aştep-
tând ziua când această „agresiune contra păcii Europei“ avea
să ajungă de domeniul trecutului.
Şi de această dată tot Anglia i-a stricat planurile. Cea mai
mare glorie a Angliei nu stă în posesiunile ei coloniale, în
bogăţia sau forţa ei navală, ci în eroismul discret şi indepen-
denţa cetăţenilor obişnuiţi. Englezul se supune legii deoarece
ştie că respectul pentru drepturile celorlalţi constituie deose-
birea dintre o haită de câini şi o societate civilizată. Însă nu
recunoaşte dreptul altora de a sta în calea libertăţii lui de gân-
dire. Dacă ţara lui face ceva ce el consideră greşit, se ridică şi
spune asta, iar guvernul pe care îl atacă îl va respecta şi îi va
acorda protecţie deplină împotriva mulţimii care până în ziua
de azi, la fel ca pe vremea lui Socrate, vrea adeseori să-i distrugă
pe cei care o întrec în curaj sau inteligenţă. Nu a existat
vreodată cauză bună, oricât de nepopulară sau îndepărtată,
care să nu fi avut printre cei mai statornici partizani un număr
de englezi. Masa poporului englez nu se deosebeşte de cea din
alte ţări. Îşi văd de treburile lor şi n-au vreme de „nobile aven-
turi“ visătoare. Însă îşi admiră vecinul excentric care lasă tot
şi merge să lupte pentru un popor obscur din Asia ori Africa,
iar când cade ucis îi organizează funeralii publice şi îl prezintă
copiilor ca pe un exemplu de curaj şi cavalerism.
Până şi spionii poliţiei Sfintei Alianţe erau neputincioşi în
faţa acestei trăsături naţionale. În anul 1824, lordul Byron, un
tânăr englez bogat, autorul unor poezii ce smulgeau lacrimi în-
tregii Europe, a ridicat pânzele iahtului său şi a purces spre
 independenţa naţională 391

miazăzi în ajutorul grecilor. Trei luni mai târziu, în Europa s-a

răspândit vestea că eroul lor zăcea mort în Missolonghi, ultima
fortăreaţă greacă. Moartea lui solitară a înflăcărat imaginaţia
oamenilor. În toate ţările s-au format societăţi de ajutorare a
grecilor. Lafayette, veteran de seamă al Revoluţiei Americane,
le-a pledat cauza în Franţa. Regele Bavariei le-a trimis sute de
ofiţeri din armata lui. Spre asediaţii înfometaţi din Missolonghi
au început să curgă bani şi provizii.
În Anglia era prim-ministru acum George Canning, cel care
năruise planurile Sfintei Alianţe în America de Sud. El a văzut
ocazia de a-l face a doua oară şah-mat pe Metternich. Flotele
engleză şi rusă se găseau deja în Marea Mediterană. Fuseseră
trimise de guvernele care nu mai îndrăzneau să înăbuşe entu-
ziasmul popular pentru cauza patrioţilor greci. Marina franceză
şi-a făcut apariţia în zonă deoarece, încă de la sfârşitul Crucia-
delor, Franţa îşi asumase rolul de apărătoare a credinţei creş-
tine în ţinuturile mahomedane. La 20 octombrie 1827 vasele
celor trei ţări au atacat şi distrus flota turcă în Golful Navarino.
Arareori a fost întâmpinată vestea unei bătălii cu o bucurie
atât de generală. Popoarele din vestul Europei şi Rusia, lipsite
de libertate la ele acasă, se consolau purtând un război ima-
ginar pentru libertate în numele grecilor asupriţi. Şi-au primit
răsplata în anul 1829. Grecia a devenit o naţiune independen-
tă, iar politica reacţiunii şi stabilităţii a suferit o a doua mare
înfrângere.
Ar fi absurd dacă aş încerca să vă ofer în acest volum de
dimensiuni reduse o prezentare amănunţită a luptei pentru
independenţă naţională din toate celelalte ţări. Există un
număr mare de cărţi excelente dedicate acestor teme. Am descris
lupta pentru independenţa Greciei deoarece a fost primul atac
victorios împotriva bastionului reacţiunii ridicat de Congresul
de la Viena pentru „menţinerea stabilităţii în Europa“. Puter-
nica fortăreaţă a opresiunii rezista în continuare şi Metternich
rămânea pe metereze. Însă sfârşitul se apropia.
În Franţa, Bourbonii instauraseră un regim aproape insu-
portabil bazat pe ofiţeri de poliţie care încercau să anuleze
opera Revoluţiei Franceze ignorând total regulile şi legile
392 istoria omenirii

războiului civilizat. După moartea lui Ludovic XVIII în 1824,

poporul s-a bucurat de nouă ani de „pace“ care s-au dovedit şi
mai nefericiţi decât cei zece ani de războaie din epoca impe-
riului. Lui Ludovic i-a urmat fratele său, Carol X.
Ludovic aparţinea faimoasei familii Bourbon, care, deşi nu
învăţa niciodată nimic, nici nu uita vreodată ceva. Amintirea
dimineţii din oraşul Hamm în care primise vestea decapitării
fratelui său îi servea drept avertisment constant în legătură
cu ce puteau păţi regii care nu citeau corect semnele timpurilor.
Pe de altă parte, Carol, care izbutise să acumuleze datorii
private de 50 milioane de franci înainte de a împlini douăzeci
de ani, nu ştia nimic, nu îşi amintea nimic şi intenţiona ferm
să nu înveţe nimic. Imediat ce i-a succedat fratelui său, a format
un guvern „de preoţi, prin preoţi şi pentru preoţi“. Şi chiar dacă
despre cel care a făcut această remarcă, ducele de Wellington,
nu se poate spune că era un liberal convins, Carol a domnit de
aşa manieră încât l-a dezgustat chiar şi pe acest prieten fidel
al legii şi ordinii. Când a încercat să interzică ziarele care
îndrăzniseră să îi critice guvernarea şi a ignorat parlamentul
pentru că susţinea presa, zilele i-au fost numărate.
În noaptea zilei de 27 iulie 1830 la Paris a avut loc o revo-
luţie. Pe 30 ale aceleiaşi luni regele a fugit la mare şi a ridicat
pânzele spre Anglia. În felul acesta s-a încheiat „faimoasa farsă
de cincisprezece ani“, iar Bourbonii au fost îndepărtaţi în sfârşit
de pe tronul Franţei. Monarhii dinastiei erau incompetenţi în
mod iremediabil. În acel moment Franţa ar fi putut reveni la
o formă de guvernământ republicană, însă Metternich nu ar fi
tolerat un asemenea pas.
Situaţia era şi aşa destul de periculoasă. Scânteia răzvrătirii
sărise peste frontiera franceză şi incendiase un alt butoi cu pul-
bere mustind de nemulţumiri naţionale. Noul Regat al Ţărilor
de Jos nu fusese un succes. Belgienii şi olandezii nu aveau ni-
mic în comun, iar regelui lor, Wilhelm de Orania (descendentul
unui unchi al lui William cel Tăcut), deşi altminteri om sârguin-
cios şi afacerist bun, îi lipseau prea mult tactul şi maleabilitatea
pentru a menţine pacea între supuşii lui ostili. Pe deasupra,
hoarda de preoţi care năpădise Franţa îşi croise imediat drum
 independenţa naţională 393

în Belgia şi orice iniţiativă a protestantului Wilhelm era hui-

duită de mulţimi mari de cetăţeni exaltaţi ca fiind un atentat
la „libertatea Bisericii Catolice“. Pe 25 august s-a declanşat o
revoltă populară împotriva autorităţilor olandeze din Bruxelles.
Două luni mai târziu belgienii s-au declarat independenţi şi
l-au ales pe tron pe Leopold de Coburg, unchiul reginei Victoria
a Angliei. A fost o soluţie excelentă la impasul existent. Cele
două ţări, care n-ar fi trebuit să se unească niciodată, şi-au
despărţit drumurile şi apoi au trăit în pace şi armonie, ca două
vecine cumsecade.
În zilele acelea, când existau doar câteva căi ferate scurte,
veştile circulau încet, însă când ştirea despre succesul revoluţio-
narilor francezi şi belgieni a ajuns în Polonia, între polonezi şi
stăpânitorii ruşi s-a declanşat imediat o confruntare soldată
cu un an de război crunt, încheiat cu o victorie decisivă a ruşilor,
care „au instaurat ordinea pe malurile Vistulei“ în bine-cu-
noscuta manieră rusească. Nicolae I, care îi urmase la tron fra-
telui său Alexandru în 1825, credea cu tărie în dreptul divin
al familiei sale, iar miile de refugiaţi polonezi care îşi găsiseră
adăpost în Europa Occidentală stăteau mărturie că în Rusia
principiile Sfintei Alianţe nu erau simple fraze goale.
Un moment de nelinişte a existat şi în Italia. Maria Louise,
ducesă de Parma şi soţie a fostului împărat Napoleon, pe care
îl părăsise după înfrângerea de la Waterloo, a fost alungată
din ţara ei, iar populaţia exasperată din Statul Pontifical
încerca să instaureze o republică independentă. Dar armatele
Austriei au mărşăluit spre Roma şi curând totul redevenise ca
odinioară. Metternich a continuat să locuiască la Ballhausplatz,
reşedinţa ministrului de externe al dinastiei de Habsburg,
spionii poliţiei s-au întors la treaba lor şi pacea a domnit netul-
burată. Alţi 18 ani aveau să treacă înainte de apariţia unei
tentative noi şi mai izbutite de a scăpa Europa de cumplita
moştenire a Congresului de la Viena.
Tot Franţa, girueta revoluţionară a Europei, a dat semnalul
de revoltă. Lui Carol X îi succedase Ludovic-Filip, fiul vestitului
duce de Orleans care devenise iacobin, care votase pentru moar-
tea verişorului său regele şi care în primele zile ale revoluţiei
394 istoria omenirii

jucase un rol sub numele de „Philippe Egalité“ sau „Filip

Egalitate“. În cele din urmă, acest Filip fusese ucis atunci când
Robespierre încercase să epureze naţiunea de toţi „trădătorii“
(denumire prin care îi desemna pe cei care nu îi împărtăşeau
punctele de vedere), iar fiul său trebuise să se ascundă de ar-
mata revoluţionară. Prin urmare, tânărul Ludovic-Filip colin-
dase în lung şi-n lat. Predase la o şcoală din Elveţia şi petrecuse
câţiva ani explorând necunoscutul „vest sălbatic“ american.
După căderea lui Napoleon se întorsese la Paris. Era mult mai
inteligent decât verişorii lui Bourboni. Era un om simplu care
se plimba în parcurile publice cu o umbrelă roşie de bumbac
la subraţ, urmat de o droaie de copii, ca orice tată de familie
bun. Însă Franţa depăşise faza monarhiei, iar Ludovic nu a
aflat asta decât în dimineaţa de 24 februarie 1848, când o
mulţime de oameni a luat cu asalt palatul Tuileries, l-au izgonit
pe Maiestatea Sa şi au proclamat republica.
Când vestea întâmplării a ajuns la Viena, Metternich şi-a
expus opinia previzibilă că nu era vorba decât de-o repetare a
anului 1793 şi că aliaţii vor trebui să mărşăluiască încă o dată
până la Paris pentru a pune capăt acestui indecent tărăboi demo-
crat. Însă peste două săptămâni chiar capitala lui austriacă
era cuprinsă de o revoltă deschisă. Metternich a scăpat de gloată
ieşind pe uşa din spate a palatului, iar împăratul Ferdinand a
fost obligat să le dea supuşilor o constituţie care consfinţea
majoritatea principiilor revoluţionare pe care prim-ministrul
său încercase să le înăbuşe în ultimii 33 de ani.
De această dată întreaga Europă a resimţit şocul. Ungaria
şi-a declarat independenţa şi, sub conducerea lui Lajos Kossuth,
a pornit un război împotriva Habsburgilor.
Inegalul conflict a durat peste un an. În cele din urmă a fost
înăbuşit de ţarul Nicolae, care a traversat Munţii Carpaţi şi a
readus Ungaria în sfera autocraţiei. După aceasta, Habsburgii
au înfiinţat curţi marţiale extraordinare şi i-au spânzurat pe
majoritatea patrioţilor maghiari pe care nu reuşiseră să îi
învingă în luptă deschisă.
Cât despre Italia, Insula Sicilia s-a declarat independentă de
Napoli şi l-a izgonit pe monarhul Bourbon. În Statele Pontifi-
 independenţa naţională 395

cale, prim-ministrul Rossi a fost asasinat şi papa a fost obligat

să fugă. În anul următor a revenit în fruntea unei armate
franceze care a rămas în Roma până în 1870 pentru a-l păzi pe
Sanctitatea Sa de propriii supuşi. Apoi a fost rechemată ca să
apere Franţa de prusaci, iar Roma a devenit capitala Italiei.
În nord, oraşele Milano şi Veneţia s-au răzvrătit împotriva
stăpânirii austriece. Le-a susţinut regele Albert al Sardiniei,
însă o armată austriacă puternică comandată de bătrânul
Radetzky a intrat în valea fluviului Pad, i-a bătut pe sarzi lângă
Custozza şi Novara şi l-a silit pe Albert să abdice în favoarea
fiului său Victor Emanuel, care peste câţiva ani a devenit pri-
mul rege al Italiei unite.
În Germania, tulburările din anul 1848 au luat forma unei
demonstraţii naţionale de proporţii în favoarea unităţii politice
şi a unei forme de guvernământ reprezentativ. În Bavaria,
regele, care îşi irosise timpul şi banii pe o doamnă irlandeză
care poza în dansatoare spaniolă – (se numea Lola Montez şi
e îngropată la New York în cimitirul săracilor) –, a fost alungat
de studenţii furioşi. În Prusia, regele a fost obligat să stea cu
capul descoperit în faţa sicrielor celor ucişi în luptele de stradă
şi să promită o formă de guvernământ constituţional. Iar în
martie 1849 un parlament german format din 550 delegaţi
din toate zonele ţării s-a întrunit în Frankfurt şi a propus ca
regele Frederic Wilhelm al Prusiei să devină împăratul unei
Germanii unite.
Ulterior roata a început totuşi să se întoarcă. Incompetentul
Ferdinand abdicase în favoarea nepotului său Franz Joseph.
Armata austriacă, bine instruită, a rămas loială comandatului
suprem. Călăul de la spânzurătoare a avut de lucru până peste
cap, iar familia Habsburgilor a căzut încă o dată în picioare ca
o pisică, aşa cum îi stătea în fire, şi şi-a consolidat repede poziţia
ca stăpânitoare a Europei răsăritene şi apusene. Au mânuit cu
mare dexteritate jocul politic şi au folosit geloziile altor state
germane pentru a împiedica accederea regelui german la
demnitatea imperială. Lungul lor exerciţiu în arta de a suferi
înfrângeri îi învăţase valoarea răbdării. Ştiau să aştepte. Au
rămas în expectativă şi, în vreme ce liberalii, complet neinstruiţi
396 istoria omenirii

în politica practică, vorbeau, vorbeau, vorbeau şi se îmbătau cu

discursuri frumoase, austriecii şi-au regrupat forţele în linişte,
au dizolvat parlamentul de la Frankfurt şi au restabilit vechea
şi imposibila Confederaţie Germană pe care Congresul de la
Viena o băgase pe gâtul lumii neprevenite.
Însă printre participanţii la acest parlament ciudat alcătuit
din entuziaşti lipsiţi de simţ practic se găsea şi un moşier pru-
sac pe nume Bismarck, care şi-a folosit bine ochii şi urechile.
Dispreţuia profund oratoria. Ştia (lucru ştiut mereu de toţi
oamenii de acţiune) că prin vorbărie nu se realizează nimic.
Era un patriot sincer în felul lui. Fusese educat la vechea şcoală
a diplomaţiei şi îşi putea întrece oponenţii în minciuni exact
aşa cum putea să se plimbe, să bea ori să călărească mai bine
decât ei.
Bismarck era convins că această confederaţie vagă de stă-
tuleţe trebuia transformată într-o ţară unită şi trainică dacă
dorea să rivalizeze cu celelalte puteri europene. Crescut cu ideile
feudale despre loialitate, a hotărât ca noul stat să fie condus
de familia de Hohenzollern, al cărui slujitor credincios era, nu
de Habsburgii incompetenţi. În acest scop trebuia mai întâi să
elimine influenţa austriacă, aşa că a început să facă pregătirile
necesare pentru această operaţiune spinoasă.
Între timp Italia îşi rezolvase problema şi scăpase de detes-
tatul stăpân austriac. Unitatea Italiei a fost opera a trei bărbaţi:
Cavour, Mazzini şi Garibaldi. Dintre aceştia trei, Cavour, un
inginer civil miop cu ochelari cu rame de oţel, a îndeplinit
funcţia călăuzei politice prudente. Mazzini, care îşi petrecuse
mare parte din viaţă prin diverse mansarde europene, ascunzân-
du-se de poliţia austriacă, a fost agitatorul public, pe când
Garibaldi şi banda lui de voluntari în cămăşi roşii au fermecat
imaginaţia populară.
Mazzini şi Garibaldi credeau în forma de guvernământ repu-
blicană. Cavour însă era monarhist, iar ceilalţi, care îi recunoş-
teau abilitatea superioară în problemele practice ale guvernării,
i-au acceptat decizia şi şi-au sacrificat ambiţiile pentru binele
patriei iubite.
Cavour avea pentru Casa de Sardinia sentimentele pe care
le nutrea Bismarck pentru familia Hohenzollern. Cu atenţie
 independenţa naţională 397

infinită şi multă agerime a înce-

put să facă manevre pentru a-l
aduce pe regele sard într-o poziţie
din care să-și poată asuma con-
ducerea întregului popor italian.
Condiţiile politice nestatornice
din restul Europei i-au favorizat
în mare măsură planurile şi nici
o ţară nu a contribuit mai mult
la independenţa Italiei decât ve-
chea ei vecină de încredere (şi
adeseori de neîncredere) Franţa. giuseppe mazzini
În această ţară turbulentă, re-
publica fusese abolită brusc, dar nu neaşteptat, în noiembrie
1852. Napoleon III, fiul fostului rege al Olandei Louis Bona-
parte şi nepot mărunt al unui unchi măreţ, reinstaurase impe-
riul şi se proclamase împărat „prin harul lui Dumnezeu şi
voinţa poporului“.
Acest tânăr, care îşi primise educaţia în Germania şi ames-
teca franceza cu guturale teutonice aspre (la fel cum primul
Napoleon vorbise întotdeauna limba patriei adoptive cu un pro-
nunţat accent italian), încerca din răsputeri să utilizeze tradi-
ţia napoleoniană în avantajul său. Însă avea numeroşi inamici
şi nu se simţea prea sigur pe tronul lui de-a gata. Câştigase
prietenia reginei Victoria, dar asta nu fusese o misiune dificilă,
deoarece buna regină nu avea o minte tocmai sclipitoare şi era
foarte sensibilă la linguşeli. Cât despre ceilalţi suverani euro-
peni, îl tratau pe împăratul francez cu o aroganţă insultătoare
şi nu dormeau nopțile pentru a născoci noi moduri în care
să-i poată arăta „Bunului Frate“ parvenit cât de sincer îl
dispreţuiau.
Napoleon a fost nevoit să găsească o cale de a frânge această
opoziţie, recurgând fie la dragoste, fie la frică. Cunoştea prea
bine fascinaţia pe care continua să o aibă cuvântul „glorie“
pentru supuşii săi. Din moment ce era silit să-și pună tronul
în joc, a hotărât să joace jocul imperiului pe mize mari. A folosit
un atac rus împotriva Turciei drept pretext pentru a provoca
398 istoria omenirii

Războiul Crimeii, în care Anglia şi Franţa s-au unit împotriva

ţarului în numele sultanului. A fost o iniţiativă foarte costisi-
toare şi extrem de neprofitabilă. Nici Franţa, nici Anglia și nici
Rusia nu s-au acoperit de prea multă glorie.
Războiul Crimeii a făcut totuşi un lucru bun. I-a oferit
Sardiniei prilejul de a se înrola voluntară de partea taberei
câştigătoare, iar la încheierea păcii i-a dat lui Cavour ocazia
să pretindă recunoştinţa Angliei şi Franţei.
După ce profitase de situaţia internaţională pentru a obţine
recunoaşterea Sardiniei drept una dintre puterile mai impor-
tante ale Europei, în iunie 1859 inteligentul italian a iscat un
război între Sardinia şi Austria. Şi-a asigurat susţinerea lui
Napoleon în schimbul provinciilor Savoia şi a oraşului Nisa, în
realitate oraş italian. Armatele franco-italiene i-au bătut pe
austrieci la Magenta şi Solferino, iar fostele provincii şi ducate
austriece s-au unit într-un singur regat italian. Florenţa a deve-
nit capitala Italiei noi până în 1870, când francezii şi-au reche-
mat trupele de la Roma ca să apere Franţa de germani. Imediat
după plecarea lor, soldaţii italieni au intrat în cetatea eternă
şi Casa de Sardinia şi-a stabilit reşedinţa în vechiul Palat
Quirinal, pe care un papă îl construise demult pe ruinele băilor
împăratului Constantin.
La rândul lui, papa s-a mutat peste Tibru şi s-a ascuns în
spatele zidurilor Vaticanului, căminul multora dintre predece-
sorii săi după întoarcerea de la Avignon în anul 1377. A pro-
testat zgomotos împotriva furtului samavolnic al domeniilor
sale şi a trimis scrisori de apel credincioşilor catolici înclinaţi
să îl compătimească pentru pierderea lui. Numărul lor era
totuşi mic şi a descrescut constant. Căci, odată eliberat de grijile
statului, papa şi-a putut dedica integral timpul problemelor de
natură spirituală. Ridicându-se mult deasupra conflictelor
meschine ale politicienilor europeni, papalitatea a dobândit o
nouă demnitate, care s-a dovedit de mare folos Bisericii, trans-
formând-o într-o forţă internaţională pentru progresul social
şi religios, care a dovedit o înţelegere mult mai pătrunzătoare a
problemelor economice moderne decât majoritatea sectelor
protestante.
 independenţa naţională 399

Astfel a fost în sfârșit zădărnicită tentativa Congresului de

la Viena de a rezolva problema italiană transformând peninsula
în provincie austriacă.
Problema germană rămânea totuşi nerezolvată. S-a vădit cea
mai dificilă dintre toate. Eşecul Revoluţiei de la 1848 dusese
la emigrarea în masă a celor mai energice şi liberale elemente
ale populaţiei germane. Aceşti tineri au plecat în Statele Unite
ale Americii, în Brazilia, în noile colonii din Asia şi America.
În Germania demersul lor a fost perpetuat, dar de un alt tip
de oameni.
În noua Dietă reunită la Frankfurt după colapsul parlamen-
tului german şi eşecul liberalilor în încercarea de a fonda o
ţară unită, regatul Prusiei a fost reprezentat de acelaşi Otto
von Bismarck de care ne-am despărţit acum câteva pagini.
Până la acest moment Bismarck reuşise să câştige încrederea
totală a regelui Prusiei. Asta era tot ce voia. Opinia parlamen-
tului prusac sau a populaţiei prusace nu-l interesa câtuşi de
puţin. Văzuse cu ochii lui înfrângerea liberalilor. Ştia că nu va
putea scăpa de Austria fără război şi a început să consolideze
armata prusacă. Exasperat de metodele sale tiranice, Landtagul
a refuzat să-i acorde creditele necesare. Bismarck nu s-a deran-
jat nici măcar să discute problema. A mers mai departe și și-a
mărit armata cu fondurile puse la dispoziţie de camera prusacă
a lorzilor şi de rege. Apoi a căutat o cauză naţională care putea
fi utilizată în scopul creării unui val puternic de patriotism în
poporul german.
În nordul Germaniei se găseau ducatele Schleswig şi Hol-
stein, sursă de probleme încă din Evul Mediu. Ambele ţinuturi
erau populate de danezi şi germani şi, deşi erau guvernate de
regele Danemarcei, nu făceau parte integrantă din statul danez,
iar asta isca dificultăţi interminabile. Ferească Cerul să readuc
la viaţă această chestiune uitată ce pare acum rezolvată de
actele recentului Congres de la Versailles. Însă germanii din
Holstein îi ultragiau foarte zgomotos pe danezi, iar danezii
din Schleswig făceau mare caz de naţionalitatea lor şi toată
Europa discuta problema, cluburile sociale şi sportive germane
ascultau discursuri sentimentale despre „fraţii pierduţi“ şi
400 istoria omenirii

cancelariile încercau să se lămurească asupra subiectului când

Prusia şi-a mobilizat armatele pentru „a salva provinciile
pierdute“. Dat fiind că Austria, ca şef oficial al Confederaţiei
Germane, nu putea îngădui Prusiei să acţioneze singură într-o
problemă atât de importantă, trupele habsburgice au fost
mobilizate la rândul lor, iar armatele unite ale celor două mari
puteri au trecut frontiera daneză, ocupând cele două ducate
după o rezistenţă vitejească a danezilor. Danezii au făcut apel
la Europa, însă Europa era prinsă cu alte probleme şi sărmanii
danezi au fost lăsaţi în voia sorţii.
Bismarck a pregătit apoi scena pentru al doilea număr al
programului său imperial. A folosit împărţirea prăzii pentru a
isca zâzanie cu Austria. Habsburgii au căzut în capcană. Noua
armată a Prusiei, creaţia lui Bismarck şi a generalilor loiali lui,
a invadat Boemia şi în nici şase săptămâni ultimul contingent
austriac fusese anihilat la Königgrätz şi Sadova: drumul spre
Viena era liber. Însă Bismarck nu voia să meargă prea departe.
Ştia că avea nevoie de câţiva prieteni în Europa. Le-a oferit
Habsburgilor învinşi termeni de pace foarte decenţi cu condiţia
să renunţe la preşedinţia Confederaţiei. S-a arătat mai puţin
clement cu multe dintre stătuleţele germane care luaseră
partea austriecilor, anexându-le la Prusia. Majoritatea ţărilor
nordice au format apoi o organizaţie nouă, numită Confederaţia
Germană de Nord, iar Prusia victorioasă și-a asumat neoficial
rolul de conducătoare a poporului german.
Europa a rămas consternată de repeziciunea procesului de
consolidare. Anglia a fost relativ indiferentă, însă Franţa a dat
semne de dezaprobare. Autoritatea lui Napoleon asupra poporu-
lui francez se diminua constant. Războiul Crimeii fusese costisi-
tor şi nu realizase nimic.
O a doua aventură din anul 1863 – când o armată franceză
încercase să-l impună pe un arhiduce austriac numit Maximi-
lian ca împărat al mexicanilor – se sfârşise dezastruos imediat
după câştigarea Războiului Civil American de către nordişti.
Aceasta pentru că guvernul de la Washington îi obligase pe
francezi să-şi retragă trupele, fapt care le dăduse mexicanilor
posibilitatea de a-şi curăța ţara de inamici şi a-l împuşca pe
împăratul nedorit.
 independenţa naţională 401

Era necesar ca tronul napoleonian să capete un nou veşmânt

în culori glorioase. În câţiva ani Confederaţia Germană de Nord
urma să devină o rivală serioasă a Franţei. Napoleon a hotărât
că un război cu Germania era bine-venit pentru dinastia lui.
A căutat un pretext, iar Spania, biată victimă a unui şir inter-
minabil de revoluţii, i-a oferit unul.
Întâmplarea a făcut ca tronul spaniol să fie vacant chiar în
acel moment. I-a fost oferit ramurii catolice a Casei de Hohen-
zollern. Guvernul francez obiectase, iar Hohenzollernii refuza-
seră politicos coroana. Însă Napoleon, care dădea semne de
boală, era foarte influenţat de frumoasa lui soţie, Eugenia de
Montijo, fiica unui gentilom spaniol şi nepoată a lui William
Kirkpatrick, un consul american la Malaga, oraşul de unde vin
strugurii. Deşi destul de perspicace, Eugénie avea o educaţie
precară, ca majoritatea spanioloaicelor din epoca respectivă.
Se afla la discreţia sfătuitorilor spirituali, iar aceşti domni
vrednici nu îl iubeau deloc pe regele protestant al Prusiei. „Fii
îndrăzneţ“, l-a sfătuit împărăteasa pe soţul ei, însă a omis a
doua parte a faimosului proverb persan care îl povăţuieşte pe
erou: „fii îndrăzneţ, dar nu prea îndrăzneţ“. Convins de forţa
propriei armate, Napoleon s-a adresat regelui Prusiei şi a
insistat ca regele să îi dea asigurări că „nu va permite nici o
altă candidatură a unui prinţ de Hohenzollern la coroana
Spaniei“. Având în vedere că Hohenzollernii tocmai ce refuza-
seră onoarea, cererea era de prisos, aşa cum a informat Bismarck
guvernul francez. Dar Napoleon tot nu era mulţumit.
Era în anul 1870 şi regele Wilhelm îşi făcea băile termale
la Bad Ems. Într-o bună zi a fost abordat de ambasadorul fran-
cez care a încercat să redeschidă discuţia. Regele a răspuns
foarte amabil că era o zi frumoasă şi că subiectul Spaniei fiind
închis nu mai rămânea nimic de spus. Conform procedurii de
rutină, un raport al convorbirii i-a fost telegrafiat şi lui Bismarck,
care administra toate afacerile externe. Bismarck a editat tele-
grama, remisă apoi presei prusace şi franceze. Mulţi l-au făcut
în toate felurile pentru acest gest. Bismarck se putea totuşi scuza
că măsluirea ştirilor oficiale fusese unul dintre privilegiile
oricărui guvern civilizat încă din negura vremurilor. După
402 istoria omenirii

publicarea telegramei „editate“, bunii locuitori ai Berlinului au

simţit că bătrânul şi venerabilul lor rege, cu frumoşii lui favoriţi
albi, fusese insultat de un franțuz arogant, iar la fel de bunii
locuitori ai Parisului s-au înfuriat fiindcă ambasadorul lor
absolut politicos fusese dat afară de un lacheu al regelui prusac.
Așa se face că şi unii, şi ceilalţi au pornit la război în mai
puţin de două luni.
Napoleon împreună cu o mare parte din armata lui erau
prizonieri ai germanilor. Al Doilea Imperiu se sfârşise şi A Treia
Republică se pregătea să apere Parisul de invadatorii germani.
Parisul a rezistat cinci luni grele. Cu zece zile înainte de pre-
darea oraşului, în palatul Versailles din apropiere, construit
chiar de Ludovic XIV, duşman de temut al germanilor, regele
Prusiei a fost proclamat public împărat german şi salve răsu-
nătoare de tun le-au vestit parizienilor înfometaţi că un nou
Imperiu German înlocuise vechea şi inofensiva Confederaţie a
statelor şi stătuleţelor teutonice.
În această manieră drastică s-a rezolvat în sfârşit chestiunea
germană. Până la sfârşitul lui 1871, la 56 de ani după memo-
rabila reuniune de la Viena, opera Congresului fusese abolită
complet. Metternich, Alexandru şi Talleyrand încercaseră să
ofere popoarelor Europei o pace durabilă. Metodele aplicate de
ei au provocat nenumărate războaie şi revoluţii, iar sentimentul
fraternităţii din secolul al XVIII-lea a fost urmat de o eră a
naţionalismului exacerbat care încă nu s-a încheiat.
 57
EPOCA MOTORULUI
pe când popoarele europei luptau pentru indepen -
denţa naţională, lumea lor fusese schimbată complet
de o serie de invenţii care transformaseră greoiul
motor cu abur din secolul al xviii-lea în cel mai loial
şi eficient sclav al omului

CEL MAI MARE BINEFĂCĂTOR AL OMENIRII A MURIT ÎN URMĂ

cu peste o jumătate de milion de ani. Era o creatură păroasă,
cu fruntea joasă şi ochii înfundaţi în cap, cu maxilar masiv şi
dinţi puternici ca de tigru. N-ar fi dat prea bine la o reuniune
modernă a oamenilor de ştiinţă, însă aceştia l-ar fi respectat
ca pe un maestru. Căci el a folosit o piatră pentru a sparge nuci
şi un băţ ca să ridice un bolovan greu. El a fost inventatorul
ciocanului şi pârghiei, primele noastre unelte, şi el, mai mult
decât oricine altcineva, i-a dat omului un avantaj enorm față
de celelalte animale cu care împarte planeta.
De atunci încoace, omul a încercat să-şi facă viaţa mai
uşoară folosind un număr mai mare de unelte. Prima roată (un
disc rotund tăiat dintr-un copac bătrân) a stârnit în comunită-
ţile de pe la 100.000 a.Ch. la fel de multă senzaţie ca aparatele
de zbor acum câţiva ani.
În Washington se povesteşte despre un director al Biroului
de Patente care la începutul deceniului 1830 a sugerat desfiin-
ţarea acestui birou pe motiv că „tot ce se putea inventa s-a
inventat deja“. O senzaţie similară trebuie să se fi răspândit
şi în lumea preistorică atunci când cineva a ridicat prima pânză
pe o plută şi oamenii s-au putut deplasa dintr-un loc în altul
fără să vâslească, să împingă ori să tragă pluta de pe ţărm.
Unul dintre cele mai interesante capitole din istorie este,
negreșit, efortul omului de a pune pe altcineva sau altceva să
lucreze în locul lui, în timp ce el şi-a savurat răgazul stând la
soare, pictând imagini pe stânci sau dresând puii de lup ori de
tigru să se poarte ca animale domestice paşnice.
404 istoria omenirii

Bineînţeles, în zilele din vechime puteai oricând să înrobeşti

un vecin mai slab şi să-l obligi să îndeplinească sarcinile neplă-
cute ale vieţii. Unul dintre motivele pentru care grecii şi romanii,
de altminteri la fel de inteligenţi ca noi, n-au reuşit să născo-
cească maşinării mai interesante trebuie căutat în existenţa
generalizată a sclaviei. De ce ar fi trebuit un mare matemati-
cian să-şi irosească vremea cu scripeţi şi zimţi, umplând văzdu-
hul cu zgomot şi fum, când se putea duce la piaţă să cumpere
sclavii necesari cu o cheltuială foarte mică?
Şi în Evul Mediu, chiar dacă sclavia fusese abolită şi supra-
vieţuise doar o formă atenuată de şerbie, ghildele descurajau
ideea utilizării instalaţiilor mecanice, întrucât credeau că aces-
tea i-ar fi lăsat pe mulţi confraţi fără ocupaţie. În plus, Evul
Mediu nu era deloc interesat de producerea unor cantităţi mari
de bunuri. Croitorii, măcelarii şi tâmplarii lucrau pentru nevoile
imediate ale micii comunităţi în care trăiau şi nu doreau să
concureze cu vecinii ori să producă mai mult decât era strict
necesar.
În timpul Renaşterii, când prejudecăţile Bisericii împotriva
investigaţiilor ştiinţifice nu se mai puteau impune la fel de strict
ca înainte, un număr mare de persoane au început să-şi dedice
viaţa matematicii, astronomiei, fizicii şi chimiei. Cu doi ani
înainte de izbucnirea Războiului de Treizeci de Ani, scoţianul
John Napier a publicat o cărţulie care descria noua invenţie a
logaritmilor. Pe parcursul aceluiaşi război, Gottfried Leibniz
din Leipzig a perfecţionat sistemul calculului infinitezimal. Cu
opt ani înainte de pacea de la Westfalia s-a născut Newton,
marele filozof natural englez, şi în acelaşi an a murit Galileo,
astronomul italian. Între timp, Războiul de Treizeci de Ani nă-
ruise prosperitatea din Europa Centrală, astfel că s-a manifes-
tat un interes subit, dar foarte general pentru „alchimie“, bizara
pseudoştiinţă medievală prin care oamenii sperau să transforme
metalele în aur. Lucrul s-a dovedit imposibil, însă în labora-
toarele lor alchimiştii au dat accidental peste numeroase idei
noi şi au facilitat mult activitatea chimiştilor, succesorii lor.
Munca depusă de toţi aceşti bărbaţi a oferit lumii o temelie
ştiinţifică solidă care a permis construirea celor mai complicate
 epoca motorului 405

motoare, iar un număr de persoane practice au folosit-o din

plin. Evul Mediu utilizase lemnul pentru câteva mecanisme
indispensabile. Însă lemnul se epuizează uşor. Fierul e un mate-
rial mult mai bun, însă cu excepţia Angliei se găsea în cantităţi
mici. În Anglia se efectuau așadar mare parte din procesele
metalurgice. Topirea fierului necesita focuri uriaşe. La început
aceste focuri se făceau cu lemn, însă treptat pădurile s-au ter-
minat. Apoi s-a folosit antracitul (copaci pietrificaţi din epocile
preistorice). Dar, după cum ştiţi, cărbunele trebuie scos din
pământ şi transportat la cuptoarele de topire, iar minele tre-
buie menţinute uscate, ferite de apele care le inundă constant.
Iată două probleme care trebuiau rezolvate urgent. Pentru
moment, la tractarea căruţelor cu cărbune se puteau folosi caii,
însă pomparea apei impunea utilizarea unui mecanism special.
Mai mulţi inventatori încercau să rezolve această dificultate.
Toţi ştiau că pentru noul motor trebuia întrebuinţat aburul.
Ideea motorului cu abur era foarte veche. Heron din Alexandria,
care a trăit în secolul I înaintea lui Hristos, ne-a descris câteva
maşinării acţionate cu abur. Renascentiştii se jucaseră cu ideea
carului de război acţionat cu abur. În cartea lui despre invenţii,
marchizul de Worcester, contemporan cu Newton, vorbeşte
despre un motor cu abur. Un pic mai târziu, în 1698, Thomas
Savery din Londra a solicitat un patent pentru un motor de
pompare. Concomitent, Christian Huygens încerca să perfecţio-
neze un motor care utiliza praful de puşcă pentru a provoca
explozii la intervale regulate, cam aşa cum folosim noi benzina
în motoarele noastre.
Oameni din toată Europa se frământau cu această idee.
Denis Papin, un francez prieten şi asistent al lui Huygens, a
efectuat în diverse ţări experimente cu motoare cu abur. El a
inventat un mic furgon propulsat de abur şi o ambarcaţiune cu
zbaturi. Însă când a dorit să facă o plimbare în barca lui, vasul
i-a fost confiscat de autorităţi la plângerea sindicatului luntra-
şilor, care se temeau că un asemenea dispozitiv i-ar fi lipsit de
mijloacele de trai. În cele din urmă Papin a murit la Londra
într-o sărăcie lucie, fiindcă îşi cheltuise toţi banii pe invenţiile
406 istoria omenirii

sale. Însă la vremea morţii lui, un alt pasionat de mecanică,

Thomas Newcomen, lucra la problema unei noi pompe cu abur.
Cincizeci de ani mai târziu motorul său a fost îmbunătăţit de
către James Watt, un fabricant de instrumente de măsură din
Glasgow. În 1777 el a dat lumii primul motor cu abur care s-a
dovedit de o valoare practică reală.
Însă de-a lungul secolelor de experimente cu „motoare ter-
mice“ lumea politică se schimbase foarte mult. Britanicii lua-
seră locul olandezilor ca transportatori în comerţul mondial.
Întemeiaseră colonii noi.
Luau materiile prime produse de colonii şi le duceau în
Anglia, unde le transformau în produse finite, după care expor-
tau bunurile finite în toate colţurile lumii. În secolul al XVII-lea,
locuitorii din Georgia şi cele două Caroline începuseră să cultive
un tufiş nou care rodea un soi ciudat de substanţă lânoasă nu-
mită „bumbac“. După culegere, era trimis în Anglia, unde locui-
torii din Lancashire îl prelucrau, transformându-l în material
textil. Ţesutul era manual şi se realiza în locuinţele muncito-
rilor. În scurtă vreme procesul ţeserii a cunoscut o serie de
îmbunătăţiri. În anul 1730 John Kay a inventat „suveica zbu-
rătoare“. În 1770, James Hargreaves a obţinut un patent pentru
o „roată de tors“. Americanul Eli Whitney a inventat maşina
de egrenat, care separa bumbacul de seminţe, operaţiune care
anterior se efectua manual cu un randament de numai jumă-
tate de kilogram pe zi. În sfârşit, Richard Arkwright şi reveren-
dul Edmund Cartwright au inventat războaie de ţesut de mari
dimensiuni, acţionate cu energie hidraulică. Iar apoi, în dece-
niul 1780, pe când Stările Generale ale Franţei începuseră
faimoasele întruniri ce aveau să revoluţioneze sistemul politic
european, motoarele lui Watt erau adaptate astfel încât să
poată acţiona maşinile de ţesut inventate de Arkwright, ceea
ce a creat o revoluţie economică şi socială care a modificat
relaţiile umane aproape pretutindeni în lume.
De îndată ce motorul staţionar s-a dovedit un succes, inven-
tatorii şi-au îndreptat atenţia spre problema propulsării bărcilor
şi căruţelor cu ajutorul dispozitivelor mecanice. Watt însuşi a
oraşul modern
408 istoria omenirii

desenat planurile unei „locomotive cu abur“, însă până să-şi

perfecţioneze el ideile, în 1804 o locomotivă creată de Richard
Trevithick a transportat o încărcătură de 20 de tone la Peny-
darren, în districtul minier din Ţara Galilor.
În aceeaşi perioadă, un bijutier şi portretist american pe
nume Robert Fulton se afla la Paris, încercând să îl convingă
pe Napoleon că francezii ar fi putut anihila supremaţia navală
a Angliei utilizând submarinul Nautilus şi „vaporul cu abur“
proiectate de el.
Ideea lui Fulton de „navă cu abur“ nu era originală. Fără
doar şi poate o copiase de la John Fitch, un geniu în mecanică
originar din Connecticut, al cărui vapor cu abur inteligent
construit navigase pentru prima oară pe râul Delaware încă
din anul 1787. Însă Napoleon şi consultanţii lui ştiinţifici nu
credeau în posibilitatea practică a unei ambarcaţiuni autopro-
pulsate şi, chiar dacă motorul scoţian al micii ambarcaţiuni
pufăia voios pe Sena, marele împărat nu a profitat de această
armă formidabilă care l-ar fi putut răzbuna pentru înfrângerea
de la Trafalgar.
Cât despre Fulton, el s-a întors în Statele Unite şi, fiind un
afacerist practic, a înfiinţat o companie înfloritoare de nave cu

prima navă cu abur

 epoca motorului 409

abur în asociere cu Robert L. Livingston, unul dintre semnatarii

Declaraţiei de Independenţă, care îndeplinise funcţia de amba-
sador american în Franţa pe vremea când Fulton era la Paris
încercând să-şi vândă invenţia. În 1807 Clermont, prima navă
cu abur a acestei companii noi – care a primit monopolul asupra
tuturor cursurilor de apă din statul New York –, echipată cu
un motor construit de Boulton şi Watt din Birmingham, Anglia,
a început să efectueze curse regulare între New York şi Albany.
Cât despre bietul John Fitch, cel care folosise „vaporul cu
abur“ în scopuri comerciale cu mult înaintea tuturor, el a avut
parte de un sfârşit trist. Cu sănătatea ruinată şi buzunarele
goale, a ajuns la capătul puterilor după ce a cincea lui navă, pro-
pulsată cu elice, a fost distrusă. Vecinii îl luau în derâdere, aşa
cum au râs şi o sută de ani mai târziu, când profesorul Langley
şi-a construit nostimele aparate de zbor. Fitch sperase să ofere
ţării lui acces facil la fluviile late din vest, dar compatrioţii lui
au preferat să călătorească pe șlepuri sau pe jos. În 1798, în
culmea deznădejdii şi mizeriei, Fitch s-a sinucis cu otravă.
Însă douăzeci de ani mai târziu, Savannah, un vas cu abur
de 1.850 de tone şi care parcurgea 6 noduri pe oră (Mauretania1
merge doar de patru ori mai repede), a traversat oceanul de la
Savannah la Liverpool într-un timp record de 25 de zile. Zefle-
meaua mulţimii a încetat şi, cuprinşi de entuziasm, oamenii
au atribuit persoanei greşite meritul invenţiei.
Peste şase ani, George Stephenson, un englez care construise
locomotive în scopul de a căra cărbunele din mine la topitorii
şi la fabricile de bumbac, a construit faimosul său „motor cu
propulsie“ care a redus preţul cărbunelui cu aproape 70% şi a
permis înfiinţarea primei curse regulate de pasageri între
Manchester şi Liverpool, cursă care transporta oamenii dintr-un
oraş în altul cu nemaiauzita viteză de 24 km/h. Peste alţi 12 ani
viteza crescuse la 32 km/h. În prezent, orice automobil cumse-
cade (descendentul direct al firavelor maşinuţe Daimler şi

1. RMS Mauretania, pachebot britanic lansat în 1906, prima navă

propulsată de patru elice, vasul cel mai rapid și cel mai mare din epocă.
(n. red.).
410 istoria omenirii

originea navei cu abur

Levassor din deceniul 1880) dă un randament mai bun decât

aceste Puffing Billies1.
În timp ce aceşti ingineri cu simţ practic îmbunătăţeau hu-
ruitoarele „motoare termice“, un grup de savanţi „puri“ (oameni
care dedică 14 ore pe zi studiului acelor fenomene ştiinţifice
„teoretice“ fără de care progresul mecanic nu ar fi posibil) urmă-
reau o altă intuiţie ce promitea să îi conducă la cele mai secrete
şi mai ascunse domenii ale naturii.
Cu două mii de ani în urmă, mai mulţi filozofi greci şi romani
(în special Thales din Milet şi Pliniu, care a murit încercând
să studieze erupţia vulcanului Vezuviu din anul 79, când oraşele
Pompei şi Herculane au fost îngropate sub cenuşă) observaseră
poznele bizare ale paielor sau penelor ţinute lângă o bucată de

1. „Billy cea pufăitoare“, expresie care desemna locomotivele experi-

mentale de la începuturi. Provine din diminutivul prenumelui construc-
torului, William Hedley, şi din faptul că scoteau abur (n. tr.).
 epoca motorului 411

originea automobilului

chihlimbar frecată cu un pic de lână. Scolaștii din Evul Mediu

nu fuseseră interesaţi de această misterioasă putere „electrică“.
Însă imediat după Renaştere William Gilbert, medicul personal
al reginei Elisabeta, a scris un tratat celebru despre natura şi
comportamentul magneţilor. În timpul Războiului de Treizeci
de Ani, Otto von Guericke, primarul oraşului Magdeburg şi
inventatorul pompei cu vacuum, a construit primul dispozitiv
electric. Pe parcursul secolului următor, numeroşi oameni de
ştiinţă s-au consacrat studiului electricităţii. Nu mai puţin de
trei profesori au inventat faimoasa butelie de Leyda în anul
1795. Concomitent, Benjamin Franklin, cel mai universal geniu
al Americii, alături de Benjamin Thomson (care după ce a fugit
din New Hampshire din cauza simpatiilor sale probritanice a
devenit cunoscut drept contele de Rumford), şi-a dedicat atenţia
acestui subiect. A descoperit că fulgerul şi scânteia electrică
erau manifestări ale uneia şi aceleiaşi forţe şi şi-a continuat
studiile în domeniul electricităţii până la sfârşitul activei şi
412 istoria omenirii

utilei sale vieţi. Apoi au venit Volta, cu vestita lui „pilă electrică“,
Galvani, Day, profesorul danez Hans Christian Oersted, Ampère,
Arago şi Faraday, cu toţii cercetători sârguincioşi ai adevăratei
naturi a forţelor electrice.
Au dăruit cu mărinimie lumii descoperirile lor, iar Samuel
Morse (care şi-a început cariera ca artist, la fel ca Fulton) s-a
gândit că ar putea folosi curentul electric pentru a transmite
mesaje dintr-un oraş în altul. Intenţiona să utilizeze o sârmă
de cupru şi un mic aparat inventat de el. Lumea l-a luat în râs.
În consecinţă Morse a fost obligat să-şi finanţeze singur experi-
mentele, iar în curând a sărăcit şi lumea a râs şi mai abitir.
Atunci a cerut ajutorul Congresului, iar un Comitet special
pentru Comerţ i-a promis sprijin. Membrii Congresului nu erau
interesaţi de proiect şi Morse a trebuit să aştepte doisprezece
ani până i s-a alocat un mic fond congresional. A construit un
„telegraf“ între Baltimore şi Washington. În anul 1837 şi-a pre-
zentat primul „telegraf“ funcţional într-o aulă a Universităţii
din New York. În sfârşit, la 24 mai 1844 s-a trimis primul mesaj
la mare distanţă, de la Washington la Baltimore. În ziua de
astăzi lumea întreagă e acoperită cu fire de telegraf şi putem
trimite veşti din Europa în Asia în câteva secunde. Peste 23 de
ani, Alexander Graham Bell a folosit curentul electric la tele-
fonul pe care l-a inventat. O jumătate de secol mai târziu Marconi
a perfecţionat aceste idei inventând un sistem de trimitere a
mesajelor care a pus capăt utilizării firelor, deja demodate.
În timp ce Morse, originar din Noua Anglie, lucra la „tele-
graf“, Michael Faraday, din Yorkshire, a construit primul
„dinam“. Micul dispozitiv a fost finalizat în 1831, când Europa
tremura încă după marile revoluţii din iulie care răvăşiseră
atât de tare planurile Congresului de la Viena. Cel dintâi dinam
a crescut în dimensiuni, şi astăzi ne furnizează căldură, lumină
(ştiţi becurile incandescente produse în 1878 de Edison, care a
pornit de la experimentele franceze şi engleze efectuate în dece-
niile 1840 şi 1850) şi energie pentru tot felul de maşini. Dacă
nu mă înşel, nu peste multă vreme motorul electric va elimina
complet „motorul termic“, aşa cum odinioară animalele preisto-
 epoca motorului 413

rice cu un grad înalt de organizare şi-au eliminat vecinii mai

puţin eficienţi.
Personal (dar eu nu mă pricep la maşinării), asta mă face
foarte fericit. Pentru că motorul electric, care poate fi acţionat
cu energie hidraulică, e un slujitor curat şi prietenos al omenirii,
pe când „motorul termic“, minunea secolului al XVIII-lea, e o
creatură zgomotoasă şi murdară care umple lumea cu ridicolii
lui nori de fum, praf şi funingine, care înghite cărbune scos din
mine pe seama suferinţei şi riscului a mii de oameni.
Iar dacă aş fi romancier, nu un istoric care trebuie să se ţină
de fapte fără a-şi folosi imaginaţia, aş descrie fericita zi când
ultima locomotivă cu abur va fi dusă la Muzeul de Istorie Natu-
rală şi va fi plasată lângă scheletele dinozaurului, pterodacti-
lului şi ale altor animale dispărute demult.
 58
REVOLUŢIA SOCIALĂ
noile motoare erau foarte scumpe, şi doar bogaţii şi
le puteau permite. bătrânul tâmplar sau cizmar care
lucrase pe cont propriu în micul lui atelier a fost
obligat să se angajeze la proprietarii marilor utilaje
mecanice şi, deşi câştiga mai mulţi bani decât înainte,
şi-a pierdut independenţa, iar asta nu i-a plăcut

ÎN VECHIME, MUNCA ERA PRESTATĂ DE LUCRĂTORI INDEPEN-

denţi care stăteau în atelierele lor situate în faţa caselor, deţi-
neau propriile unelte, își mai scărmănau ucenicii şi care, în
limitele prevăzute de ghildele lor, îşi gestionau afacerea aşa
cum le plăcea. Duceau un trai simplu şi erau obligaţi să lucreze
foarte multe ore, însă erau propriii lor stăpâni. Dacă se trezeau
şi vedeau că era o zi bună de pescuit, se duceau la pescuit şi
nu le zicea nimeni „nu“.
Introducerea maşinilor a schimbat situaţia. De fapt, o maşină
nu e nimic altceva decât o unealtă mărită. Un tren care se depla-
sează cu 100 de kilometri pe oră este, în realitate, o pereche de
picioare foarte iuţi, iar un ciocan cu abur care aplatizează foi
grele de fier e doar un pumn colosal făcut din oţel.
Totuşi, pe câtă vreme toţi ne permitem o pereche de picioare
bune şi un pumn zdravăn, un tren, un ciocan cu abur sau o
fabrică de bumbac sunt maşinării extrem de scumpe şi nu sunt
deţinute de un singur om, ci, de regulă, de o asociere de per-
soane care contribuie cu diverse sume şi îşi împart profiturile
obţinute de tren sau de filatura de bumbac în funcţie de suma
investită de fiecare.
Prin urmare, după ce maşinile s-au perfecţionat până au
devenit cu adevărat utile şi profitabile, constructorii acestor
unelte mari, fabricanţii de utilaje, au început să caute clienţi
care îşi permiteau să plătească în numerar.
În Evul Mediu timpuriu, când pământul constituia aproape
unica formă de bogăţie, nobilii erau singurii consideraţi înstăriţi.
 revoluţia socială 415

puterea omului şi puterea maşinii

Dar, aşa cum v-am spus într-un capitol anterior, cantitatea de

aur şi argint pe care o posedau era neglijabilă şi oamenii folo-
seau vechiul sistem al trocului, schimbând vaci pe cai şi ouă
pe miere. În timpul Cruciadelor, târgoveţii din oraşe izbutiseră
să acumuleze bogăţii reînviind comerţul dintre Est şi Vest,
devenind astfel rivali considerabili ai seniorilor şi cavalerilor.
Revoluţia Franceză spulberase complet avuţia nobilimii şi
o mărise enorm pe cea a clasei mijlocii, numită şi „burghezie“.
Anii frământaţi de după Marea Revoluţie oferiseră multor
persoane din clasa mijlocie şansa de a obţine mai mult decât
le-ar fi revenit din bunurile acestei lumi. Proprietăţile ecleziale
fuseseră confiscate şi vândute la licitaţie de către Convenţia
franceză. Corupţia luase proporţii uriaşe. Speculanţii funciari
416 istoria omenirii

furaseră mii de kilometri pătraţi de teren valoros, iar în timpul

războaielor napoleoniene îşi utilizaseră capitalul pentru a „face
speculă“ cu cereale şi praf de puşcă, astfel încât acum aveau
mai mulţi bani decât le trebuia pentru cheltuielile gospodăriilor
şi îşi puteau permite să construiască fabrici şi să angajeze
bărbaţi şi femei pentru acţionarea maşinilor.
Acest fapt a provocat o schimbare foarte abruptă în vieţile
a sute de mii de persoane. În câţiva ani multe oraşe şi-au dublat
numărul de locuitori, iar vechiul centru civic care fusese adevă-
rata „casă“ a cetăţenilor s-a înconjurat de suburbii construite
ieftin şi urât unde muncitorii dormeau după cele 11, 12 sau 13
ore petrecute în fabrici şi de unde se întorceau la fabrică de
îndată ce suna deşteptarea.
Peste tot la ţară se vorbea despre sumele fabuloase de bani
care se puteau câştiga la oraş. Băiatul de la sat, obişnuit cu viaţa
în aer liber, mergea la oraş. Îşi năruia repede sănătatea în fu-
mul, colbul şi mizeria atelierelor prost ventilate din acea vreme
şi, foarte des, își sfârșea viața la azilul săracilor sau în spital.
Bineînţeles, trecerea unui număr atât de mare de persoane
de la fermă la fabrică nu s-a realizat fără o anumită opoziţie.
Celorlalţi 99 rămaşi fără serviciu nu le convenea că un motor

fabrica
 revoluţia socială 417

poate efectua munca a o sută de persoane. De multe ori atacau

clădirile fabricilor şi incendiau maşinile, dar încă din secolul
al XVII-lea se înfiinţaseră companii de asigurări şi de regulă
proprietarii erau bine protejaţi împotriva pierderilor.
În scurt timp se instalau utilaje mai noi şi mai bune, fabrica
era înconjurată cu un zid înalt şi revolta se termina. Ghildele
din vechime nu aveau cum să supravieţuiască în această lume
nouă de abur şi fier. Au dispărut, iar muncitorii au încercat să
organizeze sindicate muncitoreşti în bună regulă. Însă proprie-
tarii fabricilor, care mulţumită averilor puteau exercita multă
influenţă asupra politicienilor din ţările lor, mergeau în corpul
legislativ şi impuneau adoptarea de legi care interziceau for-
marea unor asemenea sindicate, pe motiv că impietau asupra
„libertății de acţiune“ a muncitorului.
Vă rog să nu credeţi că membrii parlamentului care adoptau
aceste legi erau nişte tirani ticăloşi. Erau fii adevăraţi ai peri-
oadei revoluţionare, când toată lumea vorbea despre „libertate“
şi când oamenii îşi ucideau adeseori vecinii fiindcă aveau impre-
sia că aceştia nu iubeau libertatea aşa cum s-ar fi cuvenit. Din
moment ce „libertatea“ era virtutea supremă a omului, sindica-
tele nu aveau dreptul să le dicteze membrilor orarul de muncă
şi salariile pe care trebuiau să le ceară. Muncitorul trebuia să
fie în permanenţă „liber să îşi vândă serviciile pe o piaţă des-
chisă“, iar angajatorul său era la fel de „liber“ să îşi adminis-
treze afacerea după cum credea de cuviinţă. Zilele sistemului
mercantil, când statul reglementa viaţa industrială a întregii
comunităţi, erau la final. Noua idee de „libertate“ pretindea ca
statul să se dea complet la o parte şi să lase comerţul să-şi
urmeze cursul.
A doua jumătate a secolului al XVIII-lea nu a fost doar o pe-
rioadă a îndoielii intelectuale şi politice, ci şi una în care vechile
idei economice au fost înlocuite cu altele noi, mai adecvate nece-
sităţilor momentului respectiv. Cu câţiva ani înaintea Revoluţiei
Franceze, Turgot, unul dintre miniştrii de finanţe falimentari
ai lui Ludovic XVI, propovăduise o nouă doctrină a „libertăţii
economice“. Turgot trăia într-o ţară care suferise din cauza
birocraţiei excesive, a prea multor reglementări, a prea multor
418 istoria omenirii

funcţionari care încercau să aplice prea multe legi. „Eliminaţi

supravegherea oficială“, a scris el, „lăsaţi-i pe oameni să
procedeze cum doresc şi totul va merge bine“. În curând sfatul
său laissez faire a devenit lozinca în jurul căreia s-au raliat eco-
nomiştii epocii.
În aceeaşi perioadă, în Anglia, Adam Smith lucra la întinsele
lui volume despre Avuţia naţiunilor, care pledau tot pentru
„libertate“ şi „drepturile naturale ale comerţului“. Treizeci de
ani mai târziu, după căderea lui Napoleon, când puterile reac-
ţionare ale Europei avuseseră câştig de cauză la Viena, liberta-
tea refuzată popoarelor în relaţiile politice le-a fost impusă în
viaţa industrială.
După cum am spus la începutul capitolului, utilizarea gene-
rală a instalaţiilor mecanice s-a dovedit de mare folos statului.
Avuţia a crescut rapid. Datorită maşinii, o ţară ca Anglia a
putut să poarte singură întreaga povară a marilor războaie
napoleoniene. Capitaliştii (cei care furnizau banii necesari achi-
ziţionării maşinilor) au obţinut profituri enorme. Au devenit
ambiţioşi şi au început să se intereseze de politică. Au încercat
să concureze cu aristocraţia funciară, care exercita în conti-
nuare o influenţă considerabilă asupra guvernului în majori-
tatea ţărilor europene.
În Anglia, unde membrii parlamentului erau aleşi în conti-
nuare conform decretului regal din 1265 şi unde mare parte
din centrele industriale recent create nu aveau reprezentanţi,
capitaliştii au determinat aprobarea reformei electorale din
anul 1832, care a schimbat sistemul electoral şi a conferit clasei
industriaşilor mai multă influenţă asupra organului legislativ.
Faptul a stârnit totuşi multă nemulţumire în rândul milioa-
nelor de muncitori din fabrici, rămaşi fără o voce în guvern. Au
început şi ei să se agite pentru dreptul de vot. Şi-au redactat
cererile într-un document numit „Carta poporului“. Dezbaterile
legate de această cartă au devenit din ce în ce mai violente. Nu
se sfârşiseră în momentul izbucnirii revoluţiilor din 1848. Spe-
riat de ameninţarea unui nou episod de iacobinism şi violenţă,
guvernul englez l-a desemnat pe ducele de Wellington, ajuns
atunci la 80 de ani, în fruntea armatei şi a chemat voluntari.
 revoluţia socială 419

În Londra s-a declarat starea de asediu şi s-au făcut pregătiri

pentru suprimarea revoluţiei anticipate.
Însă mişcarea cartistă a pierit singură din cauza conducerii
incapabile, iar acte de violenţă nu au avut loc. Încetul cu încetul,
noua clasă a proprietarilor bogaţi de fabrici (îmi displace cuvân-
tul „burghezie“, utilizat până la refuz de apostolii unei noi ordini
sociale) şi-a sporit influenţa asupra guvernului, iar condiţiile
vieţii industriale din metropole au continuat să transforme
întinderile de păşuni şi pământ cultivabil în mahalale sumbre,
care te întâmpină în preajma fiecărui oraş european modern.
 59
EMANCIPAREA
introducerea generalizată a maşinilor nu a adus epoca
de fericire şi prosperitate prezisă de generaţia care
a văzut înlocuirea diligenţei de către tren. s-au pro-
pus câteva remedii, însă nici unul nu a rezolvat pe
deplin problema

ÎN ANUL 1831, CHIAR ÎNAINTE DE APROBAREA PRIMEI REFORME

electorale, Jeremy Bentham, marele cercetător englez al meto-
delor legislative şi cel mai practic reformator al epocii, îi scria
unui prieten: „Mijlocul de a-ţi face viaţa plăcută este să le faci
altora viaţa plăcută. Mijlocul de a le face altora viaţa plăcută
e să dai impresia că-i iubeşti. Mijlocul de a da impresia că-i
iubeşti este să-i iubeşti cu adevărat.“ Jeremy era un om onest.
Spunea ce credea el că e adevărat. Mii de compatrioţi îi împăr-
tăşeau opiniile. Aceştia se simţeau responsabili pentru fericirea
vecinilor mai puţin norocoşi şi se străduiau să-i ajute. Şi Dumne-
zeu ştie că era momentul ca cineva să facă ceva!
Idealul „libertăţii economice“ (doctrina „laissez faire“ susţi-
nută de Turgot) fusese necesar în vechea societate, unde restric-
ţiile medievale zădărniceau orice efort industrial. Însă această
„libertate de acţiune“ care constituise legea supremă dusese la
o situaţie teribilă, chiar înspăimântătoare. Orele de muncă în
fabrică nu erau limitate decât de forţa fizică a muncitorului.
Câtă vreme o femeie putea sta în faţa războiului de ţesut fără
să leşine din cauza oboselii, trebuia să muncească. Copii de cinci
şi şase ani erau duşi în filaturile de bumbac pentru a-i feri de
pericolele străzii şi ale traiului trândav. S-a adoptat o lege care
îi obliga pe copiii săracilor să muncească, în caz contrar urmând
să fie legaţi cu lanţuri de utilajele lor drept pedeapsă. În schim-
bul serviciilor prestate primeau mâncare proastă atât cât să
supravieţuiască şi un soi de cocină în care se puteau odihni
noaptea. Adeseori erau atât de obosiţi încât adormeau la locul
 emanciparea 421

de muncă. Pentru a-i ţine treji, un maistru echipat cu un bici

făcea ture printre ei şi îi lovea peste încheieturile degetelor
atunci când trebuiau readuşi la datorie. Bineînţeles că în aceste
circumstanţe mii de copilaşi au murit. Faptul era regretabil,
iar angajatorii, care la urma urmelor erau oameni, şi nu lipsiţi
de inimă, şi-au dorit sincer să abolească „munca infantilă“. Dar
cum omul era „liber“, rezulta că şi copiii erau „liberi“. În plus,
dacă dl Jones ar fi încercat să nu accepte în fabrica sa copii de
cinci sau şase ani, rivalul său, dl Stone, ar fi angajat un număr
suplimentar de băieţei, iar Jones ar fi dat faliment. Aşadar era
imposibil ca Jones să se descurce fără munca infantilă dacă un
act al parlamentului nu o interzicea tuturor angajatorilor.
În această direcţie s-au făcut totuşi foarte puţine lucruri,
pe de o parte deoarece parlamentul nu mai era dominat de ve-
chea aristocraţie funciară (care îi desconsiderase pe industriaşii
parveniţi plini de pungi cu bani şi îi trataseră cu un dispreţ
făţiş), ci se afla sub controlul reprezentanţilor din centrele
industriale, şi pe de altă parte fiindcă legea nu le permitea
muncitorilor să se asocieze în sindicate. Desigur, oamenii inte-
ligenţi şi cumsecade din epoca respectivă nu erau orbi la aceste
condiţii îngrozitoare. Doar că erau neputincioşi.
Maşinăriile cuceriseră lumea luând-o prin surprindere şi a
fost nevoie de mulţi ani şi de eforturile a mii de persoane nobile
pentru a face din maşini ceea ce ar trebui să fie, adică slujitoa-
rele omului, nu stăpânele lui.
Destul de curios, primul atac împotriva scandalosului sis-
tem de angajare practicat pe-atunci pretutindeni în lume a fost
lansat în numele sclavilor negri din Africa şi America. Pe conti-
nentul american sclavia fusese introdusă de spanioli. Iniţial
încercaseră să-i folosească pe indieni ca muncitori pe câmpuri
şi în mine, însă indienii, privaţi de viaţa în aer liber, cădeau
din picioare şi mureau. Pentru a-i salva de la dispariţie, un
preot cu inimă bună sugerase ca pentru munci să fie aduşi
negri din Africa. Negrii erau puternici şi rezistau la tratamentul
aspru. În plus, întovărăşirea cu albii le-ar fi dat posibilitatea
de a învăţa despre creştinism şi în felul acesta şi-ar fi putut
salva sufletul: ar fi fost aşadar un aranjament excelent din
422 istoria omenirii

toate punctele de vedere, atât pentru albii binevoitori, cât şi

pentru fraţii lor negri ignoranţi. Însă după introducerea utila-
jelor crescuse şi cererea de bumbac, iar negrii au fost obligaţi
să trudească mai mult ca înainte şi, la fel ca indienii, au început
să moară din cauza tratamentului aplicat de supraveghetori.
Poveşti despre cruzimi incredibile ajungeau neîncetat în
Europa, aşa că numeroşi bărbaţi şi femei s-au apucat să
militeze pentru abolirea sclaviei. În Anglia, William Wilberforce
şi Zachary Macaulay (tatăl marelui istoric a cărui istorie a
Angliei trebuie să o citiţi dacă vreţi să vedeţi cât de captivantă
poate fi o carte de istorie) au organizat o societate pentru
suprimarea sclaviei. Au susţinut în primul rând promulgarea
unei legi care să scoată „comerţul cu sclavi“ în afara legii. După
anul 1840 nu mai exista nici un sclav în coloniile britanice.
Revoluţia din 1848 a pus capăt sclaviei în posesiunile franceze.
În 1858, portughezii au votat o lege care le făgăduia tuturor scla-
vilor libertatea într-un interval de douăzeci de ani. Olandezii
au abolit sclavia în 1863 şi în acelaşi an ţarul Alexandru II le-a
redat şerbilor libertatea care le fusese răpită cu peste două
secole înainte.
În Statele Unite ale Americii, subiectul a dus la dificultăţi
serioase şi la un război îndelungat. Deşi Declaraţia de Indepen-
denţă formulase principiul conform căruia „toţi oamenii au fost
creaţi egali“, s-a făcut o excepţie pentru acei bărbaţi şi femei
cu pielea închisă la culoare care munceau pe plantaţiile statelor
sudice. Cu timpul, aversiunea celor din nord faţă de instituţia
sclaviei a crescut şi nu şi-au mai ascuns sentimentele. Sudiştii
susţineau însă că nu pot cultiva bumbac fără mâna de lucru a
sclavilor: o controversă înverşunată a clocotit aproape 50 de
ani în Congres şi Senat.
Nordul a stăruit, iar sudul nu a cedat. Când s-a văzut că nu
se poate ajunge la un compromis, statele sudiste au ameninţat
că vor părăsi Uniunea. A fost un moment extrem de periculos
în istoria Uniunii. Multe lucruri „s-ar fi putut“ întâmpla. Faptul
că nu s-au întâmplat se datorează activităţii unui bărbat foarte
însemnat şi foarte bun.
La 6 noiembrie 1860, republicanii, foarte puternici în statele
antisclavagiste, l-au ales ca preşedinte pe Abraham Lincoln,
 emanciparea 423

un avocat din Illinois care îşi construise o carieră intelectuală.

Lincoln cunoştea nemijlocit vicisitudinile servituţii omeneşti,
iar judecata ascuţită îi spunea că pe continentul nordic nu era
loc pentru două naţiuni rivale. Când mai multe state sudice
s-au retras din Uniune şi au format „Statele Confederate ale
Americii“, Lincoln a acceptat provocarea. Statelor nordice li
s-au cerut voluntari. Sute de mii de tineri au răspuns cu un
entuziasm înflăcărat şi au urmat patru ani de război civil aprig.
Sudul, mai bine pregătit şi aflat sub comanda strălucită a lui
Lee şi a lui Jackson, a bătut în mod repetat armatele nordice.
Apoi a început să-şi spună cuvântul forţa economică a Noii
Anglii şi a vestului. Un ofiţer necunoscut pe nume Grant a ieşit
din anonimat şi a devenit un Carol Martel al marelui război
contra sclaviei. Şi-a izbit fără întrerupere ciocanul1 puternic
în fortificaţiile şubrezite ale Sudului. La începutul anului 1863,
preşedintele Lincoln a emis „Proclamaţia de emancipare“, prin
care toţi sclavii erau eliberaţi. În aprilie 1865, Lee şi-a predat
ultima dintre curajoasele sale armate la Appomattox. Câteva
zile mai târziu preşedintele Lincoln a fost asasinat de un
smintit. Însă misiunea îi era îndeplinită. Cu excepţia Cubei,
aflată încă sub dominaţie spaniolă, sclavia dispăruse din toate
regiunile lumii civilizate.
Dar în timp ce negrii se bucurau de o libertate tot mai mare,
muncitorii „liberi“ din Europa nu o duceau tocmai bine. Pentru
numeroşi scriitori şi observatori contemporani e de mirare că
masele muncitoreşti (aşa-numitul proletariat) nu au pierit din
cauza mizeriei crunte. Trăiau în case murdare situate în zone
mizerabile ale mahalalelor. Se hrăneau cu mâncare de proastă
calitate. Şcolarizare primeau doar cât să-şi poată îndeplini sar-
cinile. În caz de moarte sau accident, familiile nu erau asigurate.
Însă interesele fabricilor de bere şi ale distileriilor (care exer-
citau o influenţă pronunţată asupra organelor legislative) îi
încurajau să-şi uite necazurile oferindu-le cantităţi de nelimitate
de whisky şi gin la preţuri foarte mici.

1. Un joc de cuvinte bazat pe numele lui Carol Martel, care înseamnă

„Ciocanul“ (n. tr.).
424 istoria omenirii

Ameliorarea enormă produsă din deceniile 1830 şi 1840

încoace nu se datorează eforturilor unei singure persoane. Cele
mai bune creiere din două generaţii s-au dedicat misiunii de a
salva lumea de consecinţele dezastruoase ale introducerii prea
rapide a maşinilor mecanizate. Nu au încercat să distrugă siste-
mul capitalist.
Aşa ceva ar fi fost absurd, deoarece bogăţia acumulată de
alţii, utilizată inteligent, putea fi un mare câştig pentru toată
omenirea. Au încercat să combată ideea că poate exista ega-
litate reală între proprietarii bogaţi ai fabricilor, care pot închide
oricând uşile acestora fără riscul de a rămâne flămânzi, şi
muncitorul obligat să accepte orice slujbă i se oferă, cu orice
salariu poate obţine, pentru a nu risca să moară de foame
împreună cu soţia şi copiii.
Au căutat deci să introducă un set de legi care să regle-
menteze raporturile dintre industriaşi şi muncitorii din fabrici.
În acest demers reformatorii au înregistrat tot mai multe
succese, în toate ţările. În ziua de astăzi majoritatea muncito-
rilor se bucură de protecție; programul de muncă a fost redus
la o medie excelentă de opt ore, copiii lor merg la şcoală, nu în
mină sau în hala de dărăcit dintr-o filatură de bumbac.
Au existat însă şi persoane care priveau fumul ieşit pe coşuri,
auzeau huruitul trenurilor, vedeau magaziile umplute cu sur-
plusuri din toate materialele şi se întrebau spre ce obiectiv
ultim urma să ducă în anii viitori toată această activitate
febrilă. Şi-au amintit că omenirea trăise sute de mii de ani fără
competiţie comercială şi industrială. Le-ar fi oare cu putință să
schimbe ordinea existentă a lucrurilor şi să desfiinţeze sistemul
rivalităţii care sacrifică atât de des fericirea oamenilor de dragul
profiturilor?
Această idee – această speranţă vagă privind posibilitatea
unor vremuri mai bune – nu s-a limitat la o singură ţară. În
Anglia, Robert Owen, proprietarul multor filaturi de bumbac,
a înfiinţat o „comunitate socialistă“ care a fost o reuşită. Însă
la moartea lui prosperitatea satului New Lanark s-a dus şi nici
tentativa jurnalistului francez Louis Blanc de a crea „ateliere
sociale“ nu a mers mai bine. Un număr crescând de scriitori
 emanciparea 425

socialişti au început să-şi dea seama că micile comunităţi

individuale rămase în afara vieţii industriale obişnuite nu vor
putea realiza niciodată nimic. Înainte de a sugera remedii utile,
se impunea studierea principiilor fundamentale aflate la baza
societăţii industriale şi capitaliste.
Socialiştilor practici, ca Robert Owen, Louis Blanc sau
François Fourier, le-au urmat teoreticienii socialismului, ca
Friedrich Engels şi Karl Marx. Dintre cei doi, Marx este cel mai
cunoscut. Era un tânăr strălucit a cărui familie trăise vreme
îndelungată în Germania. Auzise despre experimentele lui Owen
şi Blanc şi a început să se intereseze de problemele muncii, sala-
riilor şi şomajului. Din cauza opiniilor sale liberale autorităţile
poliţieneşti din Germania nu îl agreau şi a fost obligat să fugă
la Bruxelles şi apoi la Londra, unde a dus un trai mizer lucrând
ca reporter corespondent pentru New York Tribune.
Până la acel moment nimeni nu acordase multă atenţie căr-
ţilor sale pe teme economice. Însă în 1864 a organizat prima
asociaţie muncitorească internaţională, iar peste trei ani, în
1867, a publicat primul volum din bine-cunoscutul său tratat
intitulat Capitalul. Marx credea că istoria este o lungă luptă
între cei care „au“ şi cei care „nu au“. Introducerea şi utilizarea
generalizată a maşinilor creaseră o nouă clasă în societate, cea
a capitaliştilor care îşi utilizau surplusul de bogăţie pentru a
cumpăra utilaje folosite apoi de muncitori pentru a produce şi
mai multă bogăţie, întrebuinţată la rândul ei pentru a construi
alte fabrici, şi aşa mai departe până la sfârşitul timpurilor.
Între timp, conform lui Marx, starea a treia (burghezia) se va
îmbogăţi din ce în ce mai mult, iar starea a patra (proletariatul)
va deveni din ce în ce mai săracă, astfel încât, prevedea Marx,
la sfârşit un singur om va deţine toate bogăţiile lumii şi ceilalţi
vor fi angajaţii săi, depinzând de bunăvoinţa lui.
Pentru a preveni o asemenea situaţie, Marx i-a îndemnat
pe muncitorii din toate ţările să se unească şi să lupte pentru
adoptarea unor măsuri politice şi economice pe care le-a enume-
rat în Manifestul din 1848, anul ultimei revoluţii europene
majore.
Bineînţeles, aceste opinii nu se bucurau deloc de simpatie
din partea guvernelor europene; multe ţări, îndeosebi Prusia,
426 istoria omenirii

au adoptat legi aspre împotriva socialiştilor, iar poliţiştii aveau

ordin să împrăștie întrunirile socialiste şi să-i aresteze pe vor-
bitori. Însă acest gen de persecuţie nu face niciodată bine.
Martirii sunt cea mai bună reclamă posibilă pentru o cauză
nepopulară. Numărul socialiştilor s-a mărit constant în Europa
şi în curând s-a văzut clar că nu doreau o revoluţie violentă, ci
îşi utilizau puterea crescândă în parlamente pentru a promova
interesele claselor muncitoare. Ba mai mult, socialiştii au fost
desemnaţi şi în funcţii de miniştri în guverne şi au cooperat
cu protestanţii şi catolicii progresişti pentru a remedia daunele
pricinuite de Revoluţia Industrială şi a realiza o împărţire mai
corectă a numeroaselor avantaje aduse de introducerea maşi-
nilor şi de producţia amplificată a bogăţiei.
 60
EPOCA ŞTIINŢEI
lumea a trecut şi printr-o altă schimbare, mai impor-
tantă decât revoluţiile politice şi industriale. după
generaţii de opresiune şi persecuţie, oamenii de ştiinţă
dobândiseră în sfârșit libertate de acţiune şi acum
în cercau să descopere legile fundamentale care
guvernează universul

EGIPTENII, BABILONIENII, CALDEENII, GRECII ŞI ROMANII AU

contribuit cu toţii la primele noţiuni vagi de ştiinţă şi cercetare
ştiinţifică. Însă marile migraţii din secolul al IV-lea au nimicit
lumea clasică din Mediterană, iar Biserica creştină, mai inte-
resată de viaţa sufletească decât de cea trupească, privise ştiinţa
ca pe o manifestare a aroganţei omeneşti dornică să iscodească
treburile divine ce ţin de împărăţia Dumnezeului Atotputernic.
În consecinţă, știința a fost asociată strâns cu cele şapte păcate
capitale.
Într-o oarecare măsură, chiar dacă limitată, Renaşterea a
străpuns acest zid al prejudecăţilor medievale.
Însă Reforma, care a luat locul Renaşterii la începutul seco-
lului al XVI-lea, se arătase ostilă faţă de idealurile „noii civili-
zaţii“, astfel încât oamenii de ştiinţă s-au văzut ameninţaţi
iarăşi cu pedepse severe dacă încercau să treacă dincolo de
îngustele limite ale cunoaşterii expuse în Sfânta Scriptură.
Lumea noastră e plină de statuile marilor generali încălecaţi
pe cai ridicaţi pe picioarele dinapoi, conducându-şi soldaţii spre
o victorie glorioasă. Ici şi colo, o placă modestă de marmură
înştiinţează că un om de ştiinţă şi-a aflat odihna veşnică. Pro-
babil că peste o mie de ani vom proceda altfel, iar copiii acelei
fericite generaţii vor învăţa despre minunatul curaj şi despre
devotamentul aproape incredibil faţă de datorie al pionierilor
cunoaşterii abstracte, singura care a făcut ca lumea noastră
modernă să fie o posibilitate realizabilă.
Mulţi dintre aceşti pionieri ai ştiinţei au îndurat sărăcia,
dispreţul şi înjosirea. Au trăit în mansarde şi au murit în
428 istoria omenirii

închisori. Nu au îndrăznit să-şi

tipărească numele pe prima pa-
gină a propriilor cărţi şi nu au
cutezat să-şi publice concluziile
în ţinutul de baştină, ci duceau
pe ascuns manuscrisele la vreo
tipografie secretă din Amsterdam
sau Harleem. Au fost expuşi ostili-
tăţii înverşunate a Bisericii, atât
protestante, cât şi catolice, şi au
constituit subiectul a nenumărate
filozoful predici care aţâţau enoriaşii la
violenţă împotriva „ereticilor“.
Din când în când găseau un refugiu. În Olanda, ţara cu cel
mai mare grad de toleranţă, autorităţile, deşi nu priveau cu
ochi buni cercetările ştiinţifice, au refuzat să interfereze cu
libertatea de gândire a oamenilor. Olanda a devenit astfel un
mic azil pentru libertatea intelectuală unde filozofii, matemati-
cienii şi fizicienii francezi, englezi sau germani se puteau bucura
de un scurt răgaz şi o gură de aer liber.
Într-un alt capitol v-am spus că Roger Bacon, marele geniu
din secolul al XIII-lea, a fost împiedicat ani de zile să scrie un
cuvânt, riscând altfel alte necazuri cu autorităţile ecleziale.
Cinci sute de ani mai târziu, colaboratorii la marea Enciclopedie
filozofică s-au aflat sub supravegherea constantă a jandarmeriei
franceze. Peste o jumătate de secol, Darwin, care a îndrăznit
să conteste povestea creaţiei omului aşa cum o revelează Biblia,
a fost denunţat de la toate amvoanele ca duşman al neamului
omenesc. Persecuţia împotriva celor care se aventurează pe
tărâmul necunoscut al ştiinţei nu s-a sfârşit pe deplin nici
măcar în ziua de azi. În timp ce scriu rândurile de faţă, dl Bryan1
se adresează unei mari mulţimi pe tema „Primejdiei darwinis-
mului“, avertizându-şi publicul în legătură cu erorile marelui
naturalist englez.

1. William Jennings Bryan (1860–1925), politician american care în

ultimii ani ai carierei s-a remarcat prin activitatea de combatere a teoriei
evoluţioniste (n. tr.).
 epoca ştiinţei 429

Dar toate acestea sunt doar detalii. Ceea ce trebuie să se

realizeze se realizează invariabil, iar câştigul ultim al descope-
ririlor şi invenţiilor revine masei aceloraşi persoane care i-au
defăimat mereu pe cei cu viziune, taxându-i drept idealişti fără
simţ practic.
Secolul al XVII-lea a preferat să cerceteze în continuare
cerurile îndepărtate şi să studieze poziţia planetei noastre în
raport cu sistemul solar. Chiar şi aşa, Biserica dezaproba această
curiozitate nerușinată, iar Copernic, primul care a demonstrat
că soarele este centrul universului, nu şi-a publicat scrierile
până în ziua morţii. Galileo şi-a petrecut mare parte din viaţă
sub supravegherea autorităţilor clericale, însă a continuat să
utilizeze telescopul şi i-a oferit lui Isaac Newton numeroase
observaţii concrete care l-au ajutat mult pe matematicianul
englez la descoperirea interesantului fenomen al obiectelor în
cădere, cunoscut mai apoi ca legea atracţiei universale sau a
gravitaţiei.
Astfel s-a epuizat, cel puţin pentru moment, interesul pentru
cer, iar omul a început să studieze pământul. Inventarea unui
microscop utilizabil (o chestie ciudată şi incomodă) de către
Antoni van Leeuwenhoek în a doua jumătate a secolului al
XVII-lea i-a dat omului posibilitatea de a studia fiinţele „micros-
copice“ responsabile pentru atât de multe suferinţe. A pus
bazele ştiinţei numite „bacteriologie“, care în ultimii patruzeci
de ani a scăpat lumea de un număr mare de boli, descoperind
organismele minuscule care provoacă
afecţiuni. Le-a permis totodată şi geolo-
gilor să studieze mai atent diverse roci
şi fosile (plante preistorice pietrificate)
găsite la adâncime în pământ. Aceste
cercetări i-au convins că Pământul tre-
buie să fie mult mai vechi decât se
afirmă în cartea Genezei, iar în anul 1830
Charles Lyell a publicat cartea Princi-
piile geologiei, care neagă naraţiunea
creaţiei aşa cum este relatată în Biblie
şi dă o descriere mult mai uimitoare a
creşterii lente şi dezvoltării treptate. galileo
430 istoria omenirii

Concomitent, marchizul de Laplace lucra la o nouă teorie a

creaţiei, în care Pământul e o mică pată în marea nebuloasă
din care s-a format sistemul planetar, iar Bunsen şi Kirchhoff
investigau, cu ajutorul spectroscopului, compoziţia chimică a
stelelor şi a bunului nostru vecin, Soarele, ale cărui pete curi-
oase fuseseră observate pentru prima oară de Galileo.
Între timp, după un război înverşunat şi asiduu cu autori-
tăţile clericale din ţările catolice şi protestante, anatomiştii şi
fiziologii obţinuseră în sfârşit permisiunea să disece cadavre
şi să înlocuiască presupunerile fără o bază ale vracilor medievali
cu nişte cunoştinţe empirice despre organele noastre şi modul
în care funcţionează ele.
Pe parcursul unei singure generaţii (între 1810 şi 1840), în
toate ramurile ştiinţei s-au realizat mai multe progrese decât
în sutele de mii de ani trecute de când omul s-a uitat prima oară
la stele şi s-a întrebat ce-i cu ele acolo. Trebuie să fi fost o peri-
oadă foarte tristă pentru cei educaţi în vechiul sistem. Şi le putem
înţelege sentimentul de ură pentru oameni ca Lamarck sau
Darwin, care nu le spuneau pe şleau că „ne tragem din maimuţe“
(o acuzaţie pe care bunicii noştri par s-o fi socotit o insultă perso-
nală), ci sugerau că semeaţa seminţie umană a evoluat dintr-un
lung şir de strămoşi care îşi puteau urmări arborele genealogic
până la meduze, cei dintâi locuitori ai planetei noastre.
Lumea respectabilă din clasa mijlocie înstărită, care a domi-
nat secolul al XIX-lea, utiliza bucuroasă benzina sau lumina
electrică, ca să amintim doar câteva din multele aplicaţii
practice ale marilor descoperiri ştiinţifice, însă până de curând
cercetătorul, omul „teoriei ştiinţifice“ fără de care nici un pro-
gres ştiinţific nu ar fi posibil, a fost privit cu suspiciune. Apoi
serviciile i-au fost în sfârşit recunoscute. Bogaţii, care pe vre-
muri îşi donau averea pentru zidirea unei catedrale, construiesc
astăzi laboratoare mari în care oamenii luptă tăcut împotriva
inamicilor nevăzuţi ai omenirii şi adeseori îşi jertfesc viaţa
pentru ca generaţiile viitoare să se bucure de mai multă fericire
şi sănătate.
Şi într-adevăr, multe dintre potrivniciile lumii pe care stră-
moşii noştri le socoteau inevitabile „acte ale lui Dumnezeu“ au
avionul
432 istoria omenirii

fost dovedite a fi manifestări ale ignoranţei şi neglijenţei noastre.

Orice copil din ziua de azi ştie că se poate feri de febra tifoidă
dacă are un pic de grijă în privința apei pe care o bea. Însă a
fost nevoie de ani şi ani de muncă grea înainte ca medicii să-i
convingă pe oameni de acest fapt. Puţini dintre noi se mai tem
acum de scaunul dentistului. Studiul microbilor care trăiesc
în gura omului ne permite să ne protejăm dinţii de carii. Dacă
se întâmplă să trebuiască scos un dinte, inhalăm un gaz şi ne
vedem voioşi de drum. Când ziarele din 1846 au relatat poves-
tea „operaţiei fără durere“ efectuate în America cu ajutorul ete-
rului, europenii au clătinat neîncrezători din cap. Li se părea
împotriva voinţei lui Dumnezeu ca omul să fugă de durerea ce
le revine tuturor muritorilor şi a trecut multă vreme înainte ca
inhalarea eterului şi cloroformului în scopul intervenţiilor
chirurgicale să se generalizeze.
Însă bătălia progresului fusese câştigată. Breşa făcută în
vechile ziduri ale prejudecăţii se lărgea tot mai mult şi, cu tre-
cerea timpului, vechii bolovani ai ignoranţei s-au sfărâmat. Cru-
ciaţii înflăcăraţi ai unei ordini sociale noi şi mai fericite s-au
năpustit înainte. Pe neaşteptate s-au trezit totuşi în faţa unui
obstacol nou. Din ruinele unui trecut demult apus s-a înălţat
o altă citadelă reacţionară şi milioane de oameni au trebuit
să-şi dea viaţa înainte de distrugerea acestui ultim bastion.
 61
ARTA
un capitol despre artă

CÂND UN BEBELUŞ PERFECT SĂNĂTOS A MÂNCAT DESTUL ŞI

a dormit cât i-a poftit inima, îngână un cântecel ca să arate ce
fericit e. Pentru adulţi, acest gângurit nu înseamnă nimic. Sună
a „gu-gî, gu-gî, guu“, dar pentru bebeluş e o muzică minunată.
E cea dintâi contribuţie a lui la artă.
Cum mai creşte un pic şi se ţine pe picioare, începe perioada
plăcintelor din noroi. Aceste plăcinte de noroi nu interesează
lumea din afară. Există prea multe milioane de prunci care fac
prea multe milioane de plăcinte de noroi în acelaşi timp. Însă
pentru copilaş ele reprezintă o nouă expediţie în fermecătorul
tărâm al artei. Copilul e acum sculptor.
Pe la trei, patru ani, când mâinile încep să se supună creie-
rului, copilul devine pictor. Mama lui iubitoare îi dă o cutie de
cretă colorată şi orice petic de hârtie se acoperă iute cu cârlige
ciudate şi tot soiul de mâzgălituri ce reprezintă case, cai şi bă-
tălii navale nemaipomenite.
În curând această fericire simplă de „a produce lucruri“
ajunge totuşi la capăt. Începe şcoala şi mare parte din zi e ocu-
pată de muncă. Traiul, sau mai degrabă „mijloacele de trai“,
devin cel mai important moment în viaţa oricărui băiat şi a
oricărei fetiţe.
Între învăţarea tablei înmulţirii şi a participiilor trecute ale
verbelor franceze neregulate nu rămâne prea mult timp pentru
„artă“. Cu excepţia cazurilor în care dorinţa de a face anumite
lucruri pentru simpla plăcere de a le crea, fără speranţa unui
câştig practic, e foarte puternică, copilul devine adult şi uită
că primii lui cinci ani de viaţă au fost dedicaţi în principal artei.
434 istoria omenirii

Naţiunile nu se deosebesc de copii. De îndată ce omul peş-

terilor a scăpat de pericolele ameninţătoare ale lungii şi frigu-
roasei ere glaciare şi şi-a pus treburile în rânduială, a început
să facă anumite lucruri care i se păreau frumoase, chiar dacă
nu îi erau de nici un folos practic în lupta cu fiarele sălbatice
din junglă. Acoperea pereţii grotei în care locuia cu imagini ale
elefanţilor şi cerbilor pe care îi vâna şi cioplea într-o bucată de
piatră figura femeilor care i se păreau mai atrăgătoare.
De îndată ce egiptenii, babilonienii, persanii şi alte popoare
răsăritene şi-au întemeiat ţărişoarele de-a lungul Nilului şi
Eufratului, au început să construiască palate magnifice pentru
regi, au inventat bijuterii scânteietoare pentru femeile lor şi
au plantat grădini asemenea unor melodii vesele cu florile lor
în culori strălucitoare.
Propriii noştri strămoşi, nomazii rătăcitori din îndepărtatele
stepe asiatice, care se bucurau de o existenţă liberă şi simplă
ca luptători şi vânători, compuneau cântece care proslăveau
faptele măreţe ale căpeteniilor de seamă şi au inventat o formă
de poezie perpetuată până în zilele noastre. O mie de ani mai
târziu, când s-au stabilit în partea continentală a Greciei şi au
construit „cetăţi-stat“, şi-au exprimat bucuriile (şi necazurile)
în temple magnifice, statui, comedii, tragedii şi în toate formele
imaginabile de artă.
Romanii, la fel ca rivalii lor cartaginezi, erau prea ocupaţi cu
administrarea altora şi câştigarea banilor ca să iubească prea
mult aventurile „inutile şi neprofitabile“ ale spiritului. Romanii
au cucerit lumea, au construit drumuri şi poduri, însă arta au
împrumutat-o masiv de la greci. În arhitectură au inventat anu-
mite forme practice ce răspundeau necesităţilor zilei şi epocii
lor. Dar statuile, istoriile, mozaicurile şi poemele lor nu erau
decât imitaţii latine ale originalelor greceşti. Nu poate exista
artă fără acel element vag şi greu de definit pe care îl numim
„personalitate“, iar lumea romană nu avea deloc încredere în
acel tip de personalitate. Imperiul avea nevoie de soldaţi şi
negustori eficienţi. Scrisul poeziilor sau realizarea imaginilor
au fost lăsate pe seama străinilor.
Apoi a venit Evul Mediu întunecat. Barbarii au pătruns în
Europa de Apus ca proverbiala noră intrată în blide. N-aveau
 arta 435

ce face cu ce nu înţelegeau. În termenii anului 1921, le plăceau

copertele de revistă cu femei frumoase, însă aruncau la gunoi
gravurile de Rembrandt pe care le moşteniseră. În curând au
învăţat totuşi câte ceva. Atunci au încercat să repare pagubele
făcute cu câţiva ani înainte. Însă coşurile de gunoi dispăruseră
şi imaginile se duseseră odată cu ele.
Până atunci, propria artă, pe care o aduseseră din est, evo-
luase în ceva foarte frumos şi s-a revanşat pentru neglijenţa
şi indiferenţa din trecut prin ceea ce numim „arta Evului
Mediu“. În ce priveşte nordul Europei, acesta a fost un produs
al gândirii germanice care a împrumutat foarte puţin de la greci
şi latini şi nimic din formele mai vechi de artă din Egipt şi
Asiria, ca să nu mai vorbim despre India şi China, pur şi simplu
inexistente din perspectiva oamenilor epocii. Atât de puţin au
fost influenţate rasele nordice de vecinii sudici, încât realizările
lor arhitecturale au fost complet neînţelese de populaţiile din
Italia, care le-au tratat cu un dispreţ făţiş şi total.
Cu toţii aţi auzit cuvântul „gotic“. Probabil îl asociaţi cu
imaginea unei vechi catedrale fermecătoare, ale cărei turle
zvelte se avântă spre înaltul cerului. Dar ce înseamnă, de fapt,
acest cuvânt?
Înseamnă ceva „grosolan“ şi „barbar“ – ceva ce poţi aştepta
din partea unui „got necivilizat“, o brută din păduri care nu
respecta regulile consacrate ale artei clasice şi care construia
„orori moderne“ pentru a-şi satisface gusturile vulgare, fără a
arăta consideraţia cuvenită pentru exemplele Forului roman
şi Acropolei.
Şi totuşi, această formă de arhitectură gotică a reprezentat
timp de câteva secole cea mai înaltă expresie a sensibilităţii
artistice sincere care a inspirat tot nordul continentului. Vă veţi
fi amintind, dintr-un capitol anterior, cum trăiau oamenii din
Evul Mediu târziu. Dacă nu erau ţărani care locuiau la sate,
erau cetăţeni ai unui „oraş“ sau civitas, denumirea latină pen-
tru „trib“. Şi într-adevăr, îndărătul zidurilor înalte şi al şanţu-
rilor adânci, aceşti târgoveţi de treabă erau adevăraţi membri
de trib care împărţeau pericolele comune şi beneficiau de
siguranţa şi prosperitatea comune derivate din sistemul de
protecţie reciprocă.
436 istoria omenirii

În cetăţile greceşti şi romane antice, centrul vieţii civice

fusese piaţa, unde se afla templul. În Evul Mediu, biserica – casa
lui Dumnezeu – a devenit un astfel de centru. Noi, protestanţii
moderni1, care mergem la biserică doar o dată pe săptămână,
şi atunci doar pentru câteva ore, cu greu putem înţelege ce în-
semna o biserică pentru comunitatea medievală. Pe atunci,
înainte de a împlini o săptămână, erai dus la biserică pentru
a fi botezat. În copilărie vizitai biserica pentru a învăţa poveştile
sfinte din Scripturi. Mai târziu deveneai membru al congrega-
ţiei şi, dacă erai suficient de bogat, construiai o capelă separată
consacrată amintirii sfântului patron al familiei. Cât despre
edificiul sacru, era deschis la orice oră din zi şi multe ceasuri
din noapte.
Într-un anumit sens semăna cu un club modern dedicat
tuturor locuitorilor oraşului. Foarte probabil, în biserică o zăreai
prima oară pe fata care avea să-ţi fie mireasă într-o mare cere-
monie desfăşurată în faţa altarului. Apoi, când ajungeai la
capătul drumului pământesc, erai îngropat sub pietrele acestei
clădiri familiare, astfel încât toţi copiii şi nepoţii lor să poată
trece peste mormântul tău până la Ziua Judecăţii.
Întrucât biserica nu era doar casa lui Dumnezeu, ci şi cen-
trul concret al vieţii comunitare, edificiul ei trebuia să se deose-
bească de orice alt lucru zidit de mâinile omului. Templele
egiptenilor, grecilor şi romanilor nu fuseseră decât altarul unei
divinităţi locale. Cum în faţa imaginilor lui Osiris, Zeus sau
Jupiter nu se ţineau predici, nu era necesar ca interiorul să
asigure spaţiu pentru mulţimi mari de persoane. Toate procesiu-
nile religioase ale popoarelor mediteraneene antice se desfăşu-
rau în aer liber. Însă în nord, unde vremea e de obicei urâtă,
majoritatea ceremoniilor se ţineau sub acoperişul bisericii.
Arhitecţii au avut de furcă multe veacuri cu problema
construirii unui edificiu suficient de încăpător. Tradiţia romană
îi învăţase cum să construiască ziduri de piatră masive cu
ferestre foarte mici, pentru ca pereţii să nu îşi piardă rezistenţa.

1. Autorul se adresează aici cititorilor din Statele Unite (unde a apărut

în 1921 prima ediție a cărții), majoritatea de confesiune protestantă (n. red.).
 arta 437

Deasupra plasau un acoperiş greu din piatră. Însă în secolul

al XII-lea, după ce au început Cruciadele şi arhitecţii au văzut
arcurile ascuţite ale constructorilor mahomedani, zidarii din
vest au descoperit un stil nou care le-a dat prima posibilitate
de a clădi genul de edificiu de care era nevoie în acea perioadă
marcată de o viaţă religioasă intensă. Apoi au elaborat un stil
straniu căruia italienii i-au dat denumirea dispreţuitoare de
„gotic“ sau barbar. Şi-au atins obiectivul inventând un acoperiş
cu boltă susţinut de „grinzi“. Însă un astfel de acoperiş, dacă
devenea prea greu, putea dărâma zidurile, aşa cum un bărbat
de 130 de kg ar rupe un scaun de copil dacă s-ar aşeza pe el.
Pentru depăşirea acestei dificultăţi, câţiva arhitecţi francezi
au început să consolideze pereţii cu „contraforţi“, mase grele
de piatră pe care zidurile se sprijină când susţin acoperişul.
Pentru siguranţa suplimentară a acoperişului, au proptit
grinzile acoperişului cu aşa-numitele „arcuri butante“, o metodă
foarte simplă de construcţie pe care o veţi înţelege de îndată
ce veţi privi imaginea.

arhitectură gotică
438 istoria omenirii

Această nouă metodă de construcţie a permis introducerea

unor ferestre enorme. În secolul al XII-lea sticla reprezenta o
curiozitate scumpă şi foarte puţine clădiri private aveau ferestre
cu geamuri. Chiar şi castelele nobililor erau lipsite de protecţie,
şi aşa se explică de ce trăgea mereu curentul şi de ce oamenii
epocii purtau blănuri şi în casă, şi afară.
Din fericire, arta fabricării sticlei colorate, familiară popoa-
relor antice de la Marea Mediterană, nu se pierduse de tot. A
existat o renaştere a fabricării vitraliilor şi în scurt timp feres-
trele bisericilor gotice depănau poveştile Cărţii Sfinte în ochiuri
de geam viu colorate şi fixate într-un cadru prelung din plumb.
Iată aşadar noua şi glorioasa casă a lui Dumnezeu plină de
o mulţime înflăcărată de credincioşi care „trăiau“ religia ca
nimeni alţii de dinaintea lor sau după ei! Nimic nu e considerat
prea bun, prea scump sau prea extraordinar pentru casa lui
Dumnezeu şi căminul Omului. Sculptorii, rămaşi şomeri după
distrugerea Imperiului Roman, s-au întors şovăielnic la nobila
lor artă. Portalurile, coloanele, contraforţii şi cornişele s-au
acoperit cu imagini sculptate reprezentându-i pe Domnul şi
fericiţii sfinţi. Şi broderii s-au pus pe treabă, realizând tapiserii
pentru pereţi. Giuvaergii şi-au pus la dispoziţie măiestria
pentru ca altarul să fie vrednic de adoraţie deplină. Chiar şi
pictorul îşi dă silinţa. Sărmanul om e foarte strâmtorat de lipsa
unui mediu de lucru adecvat.
Şi aici avem o poveste.
Romanii de la începutul perioadei creştine decorau podelele
şi pereţii templelor şi caselor cu mozaicuri, imagini create din
piese mici de sticlă colorată. Însă această artă era extrem de
dificilă. Nu îi dădea pictorului posibilitatea de a exprima tot ce
dorea să spună, aşa cum ştiu toţi copiii care au încercat să con-
struiască figurine din cuburi colorate. De aceea arta mozaicului
a dispărut în Evul Mediu târziu, cu excepţia Rusiei, unde se refu-
giaseră pictorii bizantini de mozaic după căderea Constan-
tinopolului, şi a continuat să ornamenteze pereţii bisericilor
ortodoxe până la venirea bolşevicilor, când construirea de bise-
rici a încetat.
Desigur, pictorul medieval putea combina culorile cu apa
tencuielii umede de pe pereţii bisericii. Această metodă de
 arta 439

pictură pe „tencuiala proaspătă“ (numită în general fresco sau

„proaspătă“) a fost deosebit de populară timp de multe secole.
În zilele noastre e la fel de rară ca arta pictării miniaturilor în
manuscrise şi printre sutele de artişti din oraşele moderne
poate se găseşte unul care ştie să se descurce bine cu acest
material. Însă în Evul Mediu nu exista altă modalitate şi artiştii
erau specialişti în „fresce“ din lipsă de ceva mai bun. Metoda
prezenta totuşi câteva dezavantaje considerabile. Adeseori
tencuiala cădea de pe pereţi după câţiva ani, sau igrasia
deteriora picturile, la fel ca igrasia care ne strică nouă modelul
tapetului. Oamenii au încercat orice expedient imaginabil pen-
tru a scăpa de suportul de tencuială. Au încercat să amestece
culorile cu vin şi oţet, cu miere, cu albuş lipicios, însă nici una
din aceste metode nu a fost satisfăcătoare. Experimentele au
continuat mai bine de o mie de ani. Artiştii medievali reuşiseră
de minune în pictarea imaginilor pe foile de pergament ale ma-
nuscriselor. Însă acoperirea spaţiilor mari din lemn sau piatră
cu pigmenţi care să reziste nu le-a izbutit prea grozav.
În cele din urmă, în prima jumătate a secolului al XV-lea pro-
blema a fost rezolvată în sudul Ţărilor de Jos, de către Jan şi
Hubert van Eyck. Vestiţii fraţi flamanzi au amestecat vopse-
lurile cu uleiuri preparate special, iar acest lucru le-a permis
să folosească lemnul, pânza, piatra sau orice altceva ca suport
pentru picturi.
Însă ardoarea religioasă a Evului Mediu timpuriu ţinea deja
de domeniul trecutului. Locuitorii bogaţi din oraşe îi înlocuiseră
pe episcopi în rolul de patroni ai artelor. Şi cum arta urmăreşte
neîncetat blidul plin cu mâncare, artiştii au început să lucreze
pentru aceşti angajatori mireni şi să picteze tablouri pentru
regi, arhiduci şi bancheri bogaţi. Într-un răstimp foarte scurt,
metoda nouă a picturii în ulei s-a răspândit în toată Europa şi
în fiecare ţară s-a născut o şcoală specială de pictură care pre-
zenta gusturile tipice persoanelor pentru care erau realizate
portretele şi peisajele.
În Spania, de pildă, Velásquez picta pitici de la curte, ţesă-
toare din atelierele regale de tapiserie şi tot felul de per-
soane sau subiecte legate de rege şi curtea lui. Însă în Olanda,
440 istoria omenirii

Rembrandt, Frans Hals şi Vermeer pictau ograda casei negus-

torului, îi pictau nevasta îmbrăcată cam fără gust, copiii sănă-
toşi, dar îngâmfaţi, şi corăbiile care îi aduseseră bogăţia. Pe
de altă parte, în Italia, unde papa rămânea principalul patron
al artelor, Michelangelo şi Correggio au continuat să picteze
Madone şi sfinţi, pe când în Anglia, unde aristocraţia era foarte
bogată şi puternică, sau în Franţa, unde regii deveniseră cei mai
importanţi din stat, artiştii pictau domni distinşi care făceau
parte din guvern şi doamne foarte încântătoare care erau prie-
tene cu Maiestatea Sa.
Marea transformare determinată în pictură de neglijarea
bisericii şi ascensiunea unei noi clase sociale s-a reflectat în
toate celelalte forme de artă. Inventarea tiparului le-a dat
autorilor posibilitatea de a-şi câştiga faimă şi reputaţie scriind
cărţi pentru mase. Aşa au apărut profesiile de romancier şi
ilustrator. Însă cei care aveau destui bani ca să cumpere noile
cărţi nu erau genul de persoane cărora le place să stea seara
acasă uitându-se la tavan sau stând degeaba. Doreau să se
distreze. Cei câţiva menestreli din Evul Mediu nu erau de ajuns
pentru a acoperi cererea de spectacole. Pentru prima oară din
zilele oraşelor-stat greceşti, din urmă cu două mii de ani, dra-
maturgul profesionist a avut şansa de a-şi practica meseria.
Evul Mediu cunoştea teatrul doar ca parte a anumitor sărbători
bisericeşti. Tragediile din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea spu-
seseră povestea suferinţelor Domnului. Însă pe parcursul
secolului al XVI-lea şi-a făcut din nou apariţia teatrul mirean.
E adevărat că la început poziţia dramaturgului şi actorului
profesionist nu a fost foarte înaltă. William Shakespeare era
considerat un soi de circar care îşi distra vecinii cu tragediile şi
comediile lui. Însă până la moarte, în anul 1616, începuse să se
bucure de respectul vecinilor, iar actorii nu mai erau supra-
vegheaţi de poliţie.
Contemporanul lui William, Lope de Vega, incredibilul spa-
niol care a scris nu mai puţin de 800 de piese laice şi 400 de piese
religioase, era o persoană de rang care a primit aprobarea pon-
tificală pentru opera lui. Un secol mai târziu, francezul Molière
a fost socotit vrednic de compania regelui Ludovic XIV însuşi.
 arta 441

De atunci încoace, teatrul a fost tot mai îndrăgit de public.

Astăzi un „teatru“ face parte din viaţa oricărui oraş bine gospo-
dărit, iar „drama mută“ a filmelor a pătruns până în cel mai
mărunt cătun din prerie.
Totuşi, o altă artă a devenit cea mai populară, și anume
muzica. Majoritatea formelor vechi de artă necesitau un nivel
înalt de abilitate tehnică. E nevoie de ani şi ani de exerciţiu
înainte ca mâinile noastre neîndemânatice să poată îndeplini
comenzile creierului şi să ne reproducă imaginaţia pe pânză
sau în marmură. E nevoie de o viaţă pentru a învăţa să joci pe
scenă sau să scrii un roman bun. Iar publicul are nevoie de
multă pregătire pentru a aprecia cele mai bune picturi, scrieri
şi sculpturi. Însă aproape oricine, dacă nu e complet afon, poate
urmări o melodie şi aproape oricine se poate desfăta cu un gen
sau altul de muzică. Cei din Evul Mediu ascultaseră ceva mu-
zică, însă doar muzică bisericească. Cântările sacre erau supuse
unor legi foarte strice în privinţa ritmului şi armoniei, astfel
încât au devenit repede monotone. În plus, nu puteau fi cântate
pe stradă sau în piaţă.
Renaşterea a schimbat această situaţie. Muzica şi-a reocupat
locul de cel mai bun prieten al omului, atât în clipele fericite,
cât şi în cele de amărăciune.
Egiptenii, babilonienii şi evreii din Antichitate fuseseră mari
iubitori de muzică. Ba chiar alăturaseră diverse instrumente
în adevărate orchestre. Dar grecii se încruntaseră auzind acest
vacarm străin barbar. Lor le plăcea să audă un bărbat recitând
impunătoarea poezie scrisă de Homer şi Pindar. Îi îngăduiau
să se acompanieze cu lira (cel mai sărac instrument cu coarde).
Doar până aici putea merge cineva fără să rişte dezaprobarea
populară. Romanii, în schimb, iubeau muzica orchestrală la
cinele şi banchetele lor şi au inventat majoritatea instrumen-
telor pe care (într-o formă foarte modificată) le folosim astăzi.
Biserica timpurie dispreţuise această muzică, fiindcă amintea
prea tare de păcătoasa lume păgână ce tocmai fusese nimicită.
Episcopii din secolele al III-lea şi al IV-lea tolerau doar câteva
cântece interpretate de întreaga parohie. Cum întreaga parohie
cânta îngrozitor de fals fără îndrumarea unui instrument,
442 istoria omenirii

biserica a permis ulterior utiliza-

rea unei orgi, o invenţie din seco-
lul al II-lea al erei noastre care
consta în combinarea vechilor
fluiere ale lui Pan şi o pereche de
burdufuri.
Apoi au venit marile migraţii.
Ultimii muzicieni romani fie au
fost ucişi, fie au ajuns scripcari
vagabonzi ce mergeau din oraş în
oraş cântând pe stradă şi cerşind
pentru câţiva bănuţi, cum fac har-
trubadurul
piştii de pe feriboturile moderne.
Renaşterea unei civilizaţii mai laice în oraşele din Evul
Mediu târziu a reînnoit cererea de muzicieni. Instrumente folo-
site doar pentru semnale la vânătoare şi în luptă, cornul de
pildă, au fost remodelate până au ajuns să reproducă sunete
agreabile în sălile de bal şi banchete. Un arc întins cu păr de
cal a fost utilizat pentru a cânta la chitara demodată şi, înainte
de sfârşitul Evului Mediu, acest instrument cu şase coarde (cel
mai vechi instrument cu coarde, cu origini în Egipt şi Asiria)
a evoluat în vioara noastră cu patru coarde pe care Stradivarius
şi alţi lutieri italieni au dus-o pe culmile perfecţiunii.
În cele din urmă s-a inventat şi pianul modern, cel mai
răspândit instrument muzical, care l-a urmat pe om în sălbă-
ticia junglei şi în întinderile de gheaţă ale Groenlandei. Primul
instrument cu claviatură a fost orga, însă interpretul depindea
de cooperarea cuiva care acţiona burdufurile, operaţiune reali-
zată acum cu ajutorul electricităţii. Din acest motiv muzicienii
au căutat un instrument mai uşor de mânuit şi mai puţin
dependent de împrejurări, care să-i ajute în instruirea elevilor
din numeroasele coruri bisericeşti. În secolul al XI-lea, Guido,
un călugăr benedictin din oraşul Arezzo (locul natal al poetului
Petrarca) a creat sistemul modern de notaţie muzicală. Cândva
pe parcursul aceluiaşi secol, marcat de un interes popular pro-
nunţat pentru muzică, s-a construit şi primul instrument care
avea şi claviatură, şi coarde. Probabil că la început zăngănea
ca un pian mic pentru copii care se poate cumpăra din orice
 arta 443

magazin de jucării. În Viena, oraş unde muzicanţii ambulanţi

din Evul Mediu (incluşi în aceeaşi categorie cu jonglerii şi tri-
şorii la cărţi) formaseră prima ghildă de muzicieni în anul 1288,
micul monocord a evoluat într-un instrument pe care îl recu-
noaştem ca precursor direct al pianului nostru Steinway
modern. Din Austria, „clavicordul“, cum i se spunea de regulă
pe atunci (pentru că avea „claviatură“ sau clape), a ajuns în
Italia. Aici a fost perfecţionat, devenind „spinetă“, numită astfel
după inventatorul ei, veneţianul Giovanni Spinetti. În sfârşit,
pe parcursul secolului al XVIII-lea, undeva între 1709 şi 1720,
Bartolomeo Cristofori a făcut un „clavir“ care îi permitea inter-
pretului să cânte şi tare, şi încet sau, cum se spune în italiană,
piano şi forte. Cu unele modificări, instrumentul a devenit
pianoforte sau pianul nostru.
Lumea avea pentru prima oară un instrument facil şi comod
care putea fi stăpânit în câţiva ani, nu necesita în permanenţă
acordare, ca harpele sau viorile, şi era mult mai plăcut la auz
decât tubele, clarinetele, tromboanele şi oboaiele medievale.
Aşa cum milioane de oameni moderni au început să iubească
muzica datorită gramofonului, la fel şi pianul de la începuturi
a dus cunoaşterea muzicii în cercuri mult mai largi. Muzica a
devenit parte din educaţia oricărei persoane cultivate. Prinţii
şi comercianţii bogaţi întreţineau orchestre private. Muzicienii
au încetat să mai fie nişte „jongleri“ ambulanţi şi au devenit
membri deosebit de preţuiţi ai comunităţii. Muzica s-a combinat
cu spectacolele dramatice ale teatrului şi din această practică
a apărut opera noastră modernă. Iniţial doar câţiva prinţi foarte
bogaţi îşi puteau permite cheltuielile unei „companii de operă“.
Însă cum gustul pentru acest gen de divertisment a crescut,
numeroase oraşe au construit teatre unde se reprezentau ope-
rele italiene şi apoi germane, spre bucuria nemărginită a între-
gii comunităţi, cu excepţia câtorva secte de creştini foarte stricţi
profund suspicioşi faţă de muzică, pe care o socoteau prea ferme-
cătoare pentru a fi bună pe deplin pentru suflet.
Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea viaţa muzicală euro-
peană era în plin avânt. Apoi a apărut un bărbat deasupra
tuturor celorlalți, un simplu organist de la biserica Sfântul
444 istoria omenirii

Toma din Leipzig. Se numea Johann Sebastian Bach. Prin

compoziţiile sale pentru toate instrumentele existente, de la
cântece comice şi dansuri populare până la cele mai solemne
imnuri şi oratorii sacre, a pus temeliile muzicii noastre moderne.
După ce a murit, în 1750, a fost urmat de Mozart, creatorul
unor structuri muzicale de un farmec nespus ce ne poartă cu
gândul la o dantelă ţesută din armonie şi ritm. A venit apoi
Ludwig van Beethoven, cel mai tragic dintre oameni, care ne-a
dăruit orchestra modernă, fără ca el însuşi să fi auzit cele mai
însemnate compoziţii ale sale, pentru că surzise din cauza unei
răceli contractate pe când era sărac.
Beethoven a trăit în perioada marii Revoluţii Franceze. Plin
de speranţă pentru o nouă perioadă glorioasă, i-a dedicat o
simfonie lui Napoleon. Însă a apucat să regrete acest moment.
În 1827, la moartea compozitorului, Napoleon dispăruse şi
Revoluţia Franceză dispăruse şi ea, însă venise motorul cu
abur, care umplea lumea cu sunete care nu aveau nimic în
comun cu visele Simfoniei a Treia.
E adevărat, noua ordine a aburului, fierului, cărbunelui şi a
marilor fabrici nu a avantajat prea mult arta, pictura, sculptura,
poezia şi muzica. Protectorii de odinioară ai artelor, biserica,
prinţii şi negustorii din Evul Mediu şi din secolele al XVII-lea
şi al XVIII-lea nu mai existau. Liderii noii lumi industriale
erau prea ocupaţi şi prea puţin educaţi pentru a se sinchisi de
gravuri, sonate şi sculpturi din fildeş, ca să nu mai vorbim de
cei care creau aceste lucruri şi care nu mai prezentau nici un
folos practic pentru comunitatea în care trăiau. Iar muncitorii
din fabrici au ascultat huruitul motoarelor până şi-au pierdut
şi ei gustul pentru melodia flautului sau lăutei pe care îl aveau
strămoşii lor ţărani. Artele au devenit copiii vitregi ai noii ere
industriale. Arta şi viaţa s-au rupt complet una de alta. Tablo-
rile rămase mureau lent în muzee. Muzica a devenit monopolul
câtorva „virtuosi“ care au îndepărtat-o de case şi au dus-o în
sălile de concerte.
Constant, chiar dacă lent, artele îşi reocupă locul. Lumea
începe să înţeleagă că Rembrandt, Beethoven şi Rodin sunt ade-
văraţii profeţi şi cârmuitori ai omenirii şi că o lume fără artă şi
fericire seamănă cu o grădiniță unde copiii nu râd.
 62
EXPANSIUNEA COLONIALĂ
ŞI RĂZBOIUL
un capitol care ar trebui să vă dea o mulţime de infor-
maţii politice despre ultimii cincizeci de ani, dar care
în realitate conţine o serie de explicaţii şi câteva scuze

DACĂ AŞ FI ŞTIUT CÂT DE GREU E SĂ SCRII O ISTORIE A LUMII,

nu m-aş fi angajat niciodată la aşa ceva. Desigur, orice om sufi-
cient de sârguincios, dispus să piardă vreo zece ani printre
vrafurile prăfuite ale unei biblioteci, poate întocmi un volum
masiv care să relateze evenimentele din fiecare regiune în
fiecare secol. Însă nu acesta este scopul cărţii de faţă. Editorii
au dorit să publice o istorie cu ritm – o poveste care să galopeze,
nu să meargă la pas. Iar acum, când aproape am terminat,
constat că anumite capitole galopează, altele înaintează cu
greu prin nisipurile lugubre ale unor vremuri demult uitate;
că unele părţi nu progresează deloc, în timp ce altele se răsfaţă
într-un veritabil jazz al acţiunii şi fanteziei. Nu mi-a plăcut şi
am sugerat să distrugem manuscrisul cu totul şi să o iau de la
capăt. Dar editorii n-au fost de-acord.
Ca o a doua soluţie la frământările mele, am dat paginile
bătute la maşină mai multor prieteni mărinimoşi, cerându-le
să citească ce scrisesem şi să mă ajute cu sfaturile lor. Expe-
rienţa a fost mai curând demoralizatoare. Fiecare persoană
are propriile prejudecăţi, propriile pasiuni şi preferinţe. Toţi au
dorit să ştie de ce, de unde și până unde şi cum de am îndrăz-
nit să omit poporul favorit, politicianul favorit sau chiar pe cel
mai îndrăgit criminal. Pentru unii, Napoleon şi Ginghis Han
erau candidaţi la onoruri înalte. Am explicat că am încercat
din răsputeri să fiu corect cu Napoleon, dar că după aprecierea
mea e cu mult inferior unor oameni ca George Washington,
Gustav Vasa, Augustus, Hammurabi sau Lincoln şi încă vreo
446 istoria omenirii

pionierul

douăzeci care au trebuit să se mulţumească cu doar câteva

paragrafe, din lipsă de spaţiu. Cât despre Ginghis Han, nu îi
recunosc o abilitate superioară decât în domeniul masacrelor
în masă şi nu intenţionez să îi fac mai multă publicitate decât
e cazul.
„Până acum e foarte bine“, a spus următorul critic, „dar cum
rămâne cu puritanii? Sărbătorim tricentenarul sosirii lor la
Plymouth. Ar trebui să aibă mai mult spaţiu“. Am răspuns că
dacă aş scrie o istorie a Americii, puritanii ar ocupa complet o
jumătate din primele douăsprezece capitole; că prezenta carte
este totuşi o istorie a omenirii, iar evenimentul de la Plymouth
Rock nu a reprezentat un moment de mare impact internaţional
decât multe secole mai târziu; că Statele Unite au fost înteme-
iate de treisprezece colonii, nu de una singură; că liderii cei mai
proeminenţi ai primilor douăzeci de ani din istoria americană
proveneau din Virginia, Pennsylvania şi insula Nevis, nu din
Massachusetts şi, în consecinţă, puritanii trebuie să se mulţu-
mească cu o pagină de carte şi o hartă specială.
Apoi a venit specialistul în preistorie. De ce, pentru numele
marelui Tiranozaur, n-am dedicat mai mult spaţiu minunatei
rase a omului de Cro-Magnon, care a dezvoltat un nivel atât
de înalt de civilizaţie cu zece mii de ani în urmă?
 expansiunea colonială şi războiul 447

Şi chiar aşa, de ce nu am făcut-o? Motivul e simplu. Eu nu

atribui perfecţiunii primelor rase importanţa pe care par să o
acorde majoritatea celor mai renumiţi antropologi. Rousseau
şi filozofii din secolul al XVIII-lea au creat mitul „bunului săl-
batic“, despre care se presupune că ar fi vieţuit într-o stare de
fericire perfectă în zorii timpurilor. Oamenii de ştiinţă moderni
s-au debarasat de „bunul sălbatic“, atât de îndrăgit de bunicii
noştri, şi l-au înlocuit cu „sălbaticul extraordinar“ din văile
franceze, care acum 35.000 de ani a pus capăt dominaţiei
universale a brutelor de Neanderthal, cu frunte joasă şi un
nivel jos de evoluţie, şi a altor vecini germanici. Ne-au arătat
elefanţii pictaţi de oamenii de Cro-Magnon, statuile sculptate
de ei şi i-au învăluit în multă glorie.
Nu vreau să spun că antropologii greşesc. Însă eu consider
că ştim mult prea puţine despre toată această perioadă pentru
a reconstrui societatea vest-europeană primitivă cu un grad
minim de acurateţe (oricât de modest). De aceea prefer să nu
fac anumite afirmaţii decât să risc formularea unor lucruri
neadevărate.
Alţi critici m-au acuzat de nedreptate făţişă. De ce am omis
unele ţări, ca Irlanda, Bulgaria şi Siam, aducând în discuţie
altele, ca Olanda, Islanda şi Elveţia? Am răspuns că nu am adus
în discuţie nici o ţară. Ele au dat buzna prin forţa împrejurărilor,
iar eu nu le puteam lăsa pe dinafară. Pentru ca punctul meu
de vedere să fie înţeles, daţi-mi voie să formulez criteriul pe baza
căruia s-a luat în considerare înscrierea ca participant activ în
această carte de istorie.
A existat o singură regulă. „Ţara sau persoana respectivă
au produs o idee nouă sau au făcut ceva original fără de care
istoria întregii rase umane ar fi fost diferită?“ Nu a fost o ches-
tiune de preferinţă personală. A fost o problemă de judecată la
rece, aproape matematică. Nici un neam n-a jucat un rol mai
pitoresc în istorie decât mongolii şi nici un neam, din punctul
de vedere al realizărilor sau progresului inteligent, nu a avut
mai puţină valoare pentru restul omenirii.
Cariera asirianului Tiglatpalasar e plină de episoade drama-
tice. Însă din perspectiva noastră putea la fel de bine să nu fi
448 istoria omenirii

existat. La fel, istoria Republicii Olandeze nu prezintă interes

fiindcă marinarii amiralului de Ruyter s-au dus la pescuit pe
fluviul Tamisa, ci pentru faptul că acest mic banc de aluviuni
de pe ţărmul Mării Nordului a reprezentat un refugiu ospitalier
pentru tot felul de oameni ciudaţi care au avut tot soiul de idei
stranii pe tot felul de teme nepopulare.
E foarte adevărat că Atena sau Florenţa, la apogeul splen-
dorii lor, aveau doar o zecime din populaţia din Kansas City. Însă
civilizaţia noastră actuală ar fi foarte diferită dacă cele două
orăşele din bazinul mediteraneean nu ar fi existat. Iar asta (cu
scuzele de rigoare adresate bunilor locuitori ai comitatului
Wyandotte) nu s-ar putea spune despre aglomerata metropolă
de pe fluviul Missouri.
Şi, fiindcă vorbesc pe un ton foarte personal, daţi-mi voie să
mai spun un lucru.
Când mergem la medic, ne informăm dinainte dacă respec-
tivul e chirurg, diagnostician, homeopat sau tămăduitor religios,
deoarece vrem să ştim din ce unghi ne va examina afecţiunea.
S-ar cuveni ca în selecţionarea istoricilor să fim la fel de atenţi
ca în alegerea medicilor. „În fine, istoria e istorie“ şi hai s-o
lăsăm așa. Dar scriitorul educat într-o familie strict prezbite-
riană undeva prin pădurile Scoţiei va privi orice aspect al rela-
ţiilor umane cu ochi foarte diferiţi faţă de vecinul său, care în
copilărie era dus să asculte strălucitele îndemnuri ale lui Robert
Ingersoll, inamicul tuturor diavolilor revelaţi. De-a lungul
timpului, e posibil ca amândoi să uite educaţia din copilărie şi
să nu mai intre niciodată nici într-o biserică, nici într-o sală de
conferinţe. Însă influenţa acelor ani impresionabili rămâne şi
le e imposibil să nu o manifeste în orice ar scrie, spune sau face.
În prefaţa acestei cărţi v-am spus că nu voi fi o călăuză infai-
libilă, iar acum, când am ajuns aproape de sfârşit, repet acest
avertisment. M-am născut şi am fost educat în atmosfera unui
liberalism de modă veche, apărut după descoperirile lui Darwin
şi ale altor pionieri din secolul al XIX-lea. În copilărie îmi petre-
ceam majoritatea timpului cu un unchi care era colecţionar
pasionat al cărţilor lui Montaigne, marele eseist francez din
secolul al XVI-lea. Fiindcă m-am născut în Rotterdam şi am
 expansiunea colonială şi războiul 449

fost educat în oraşul Gouda, m-am lovit întruna de Erasmus şi,

din cine știe ce motiv, acest mare exponent al toleranţei a pus
stăpânire pe personalitatea mea intolerantă. Mai târziu l-am
descoperit pe Anatole France, iar prima mea experienţă cu
limba engleză s-a petrecut în urma unei întâlniri accidentale
cu romanul Henry Esmond al lui Thackeray, o poveste care m-a
impresionat mai mult decât orice altă carte în engleză.
Dacă m-aş fi născut într-un orăşel încântător din Vestul
Mijlociu, probabil aş simţi o anumită afecţiune pentru imnurile
ascultate în copilărie. Însă cea mai timpurie amintire a mea
despre muzică datează din după-amiaza în care mama m-a dus
să ascult nici mai mult nici mai puțin decât o fugă de Bach. Iar
perfecţiunea matematică a marelui maestru protestant m-a
influenţat într-o asemenea măsură încât nu pot auzi obişnui-
tele imnuri de la întrunirile noastre de rugăciune fără o senzaţie
imediată de durere și suferință.
Pe de altă parte, dacă m-aş fi născut în Italia şi m-ar fi încăl-
zit soarele din fericita vale a râului Arno, poate mi-ar fi plăcut
numeroasele imagini colorate şi însorite care acum mă lasă indi-
ferent pentru că eu am trăit primele impresii artistice într-o ţară
unde rarele raze de soare cad cu o brutalitate aproape crudă pe
pământul înecat de ploaie, învăluind totul în contraste violente

cucerirea vestului
450 istoria omenirii

de întuneric şi lumină. Amintesc deliberat aceste câteva aspecte

ca să cunoaşteţi preconcepţiile personale ale celui care a scris
istoria de faţă şi să îi înţelegeţi punctul de vedere.
După această scurtă, dar necesară digresiune, revenim la
istoria ultimilor cincizeci de ani. Multe s-au întâmplat în această
perioadă, însă puţine au părut de o importanţă absolută în
momentul când s-au petrecut. Majoritatea marilor puteri au
încetat să mai fie simple autorităţi politice şi au devenit mari
companii de afaceri. Au construit căi ferate. Au înfiinţat şi sub-
venţionat linii maritime peste tot în lume. Şi-au conectat pose-
siunile coloniale prin fire de telegraf. Totodată, şi-au extins
constant posesiunile pe alte continente. Orice petic liber de teri-
toriu african sau asiatic a fost revendicat de una dintre puterile
rivale. Franţa a devenit un stat colonial cu interese în Alger,
Madagascar, Annam şi Tonkin (în estul Asiei). Germania a
revendicat părţi din sud-vestul şi estul Africii, a construit colonii
în Camerun, pe ţărmul vestic al Africii, în Noua Guinee şi în
numeroase insule din Pacific, şi a luat uciderea câtorva misio-
nari ca pe un pretext bine-venit pentru a ocupa portul Kiaochau
la Marea Galbenă, în China. Italia şi-a încercat norocul în
Abisinia, a fost înfrântă dezastruos de soldaţii Negusului şi
s-a consolat ocupând posesiunile turceşti din Tripoli, în nordul
Africii. După ce ocupase toată Siberia, Rusia a luat Port Arthur
de la China. Japonia, după ce a învins China în războiul din
1895, a ocupat Insula Formosa, iar în 1905 a început să reven-
dice drepturi asupra întregului imperiu coreean. În 1883,
Anglia, cel mai mare imperiu colonial văzut vreodată pe lume,
s-a angajat să „protejeze“ Egiptul. Şi-a îndeplinit misiunea
foarte eficient şi spre marele câştig material al acestei ţări
extrem de neglijate şi ameninţate de invaziile străine încă de
la deschiderea Canalului Suez în 1868. În următorii 30 de ani
Regatul Unit a purtat mai multe războaie coloniale în diverse
zone ale globului, iar în 1902 (după trei ani de lupte crâncene)
a cucerit republicile bure independente din Transvaal şi Statul
Liber Orange. Între timp îl încurajase pe Cecil Rhodes să pună
temeliile unui mare stat african care se întindea de la Capul
Bunei Speranţe până aproape de gura Nilului, și a continuat
 expansiunea colonială şi războiul 451

să adune cu conștiinciozitate insule și provincii care rămăseseră

fără stăpâni europeni.
Abilul rege al Belgiei, Leopold, s-a folosit de descoperirile
lui Henry Stanley pentru a întemeia Statul Independent Congo
în anul 1885. Iniţial, acest imperiu tropical gigantic a fost o
„monarhie absolută“. Însă după numeroşi ani de administrare
scandalos de proastă a fost anexat de guvernul belgian, care l-a
transformat în colonie (în 1908) şi a abolit îngrozitoarele abu-
zuri tolerate anterior de acest rege lipsit de orice scrupul, pe
care soarta băştinaşilor nu îl interesa deloc câtă vreme îşi obţi-
nea fildeşul şi cauciucul.
Cât despre Statele Unite, țara avea atât de mult pământ,
încât nu dorea alte teritorii. Însă conducerea extrem de proastă
a Cubei, una dintre ultimele posesiuni spaniole din emisfera
occidentală, a obligat practic guvernul de la Washington să ia
măsuri. După un război scurt şi relativ lipsit de incidente, spa-
niolii au fost alungaţi din Cuba, Puerto Rico şi Filipine, iar
ultimele două au devenit colonii ale Statelor Unite.
Această evoluţie economică a lumii era absolut naturală.
Numărul crescând de fabrici din Anglia, Franţa şi Germania
necesita cantităţi din ce în ce mai mari de materii prime, iar
muncitorii europeni, tot mai numeroşi, aveau nevoie de can-
tităţi din ce în ce mai mari de alimente. Pretutindeni se solicitau
pieţe mai multe şi mai bogate, mine de cărbune şi fier mai uşor
de exploatat, plantaţii de cauciuc şi sonde de petrol, rezerve
mai mari de grâu şi cereale.
Evenimentele strict politice de pe continentul european îşi
pierduseră complet semnificaţia în ochii celor care proiectau
linii de vapoare cu abur pe lacul Victoria sau căi ferate în pro-
vincia Shandong. Ştiau că rămăseseră multe probleme euro-
pene de rezolvat, dar nu le păsa, iar indiferenţa şi indolenţa
lor au lăsat urmaşilor o moştenire teribilă de ură şi nefericire.
De-a lungul a nenumărate veacuri colţul sud-estic al Europei
fusese scena unor răzvrătiri şi vărsări de sânge. În deceniul
1870, popoarele din Serbia, Bulgaria, Muntenegru şi România
au încercat încă o dată să-şi câştige libertatea, iar turcii (cu
susţinerea multor puteri apusene) au încercat să le împiedice.
452 istoria omenirii

Ca urmare a unor masacre atroce săvârşite în Bulgaria în

anul 1876, ruşii şi-au pierdut complet răbdarea. Guvernul a
fost silit să intervină, aşa cum preşedintele McKinley a fost
obligat să meargă în Cuba şi să oprească plutoanele de execuţie
ale generalului Weyler în Havana. În aprilie 1877 armatele ruse
au traversat Dunărea, au luat cu asalt pasul Şipka şi, după ce
au cucerit Plevna, au înaintat spre sud până la porţile Constan-
tinopolului. Turcia a cerut ajutorul Angliei. Mulţi englezi şi-au
condamnat guvernul când acesta a luat partea sultanului. Însă
Disraeli (care tocmai ce o făcuse pe regina Victoria împărăteasă
a Indiei şi căruia îi plăceau turcii pitoreşti, dar îi detesta pe
ruşii care se purtau neînchipuit de crud cu evreii la ei acasă)
a hotărât să se implice. Rusia a fost forţată să încheie pacea
de la San Stefano (1878) şi chestiunea Peninsulei Balcanice a
revenit unui congres întrunit la Berlin în lunile iunie şi iulie
ale aceluiaşi an.
Această conferinţă faimoasă a fost dominată în întregime
de personalitatea lui Disraeli. Până şi Bismarck se temea de
abilul bătrân cu cârlionţi bine pomădaţi şi o aroganţă suverană,
temperată de un simţ cinic al umorului şi un talent magnific
pentru linguşire. La Berlin, prim-ministrul britanic a vegheat
cu grijă asupra destinului prietenilor săi, turcii. Muntenegru,
Serbia şi România au fost recunoscute ca regate independente.
Principatului Bulgariei i s-a conferit un statut semiindepen-
dent sub prinţul Alexandru de Battenberg, un nepot al țarului
Alexandru II. Însă nici uneia dintre aceste ţări nu i s-a dat
posibilitatea de a-şi dezvolta potenţialul şi resursele aşa cum
ar fi putut face dacă Anglia s-ar fi preocupat mai puţin de soarta
sultanului, ale cărui domenii erau necesare pentru siguranţa
Imperiului Britanic, acţionând ca un bastion împotriva unor
eventuale agresiuni ruse.
Înrăutăţind situaţia, congresul a permis Austriei să ia Bosnia
şi Herţegovina de la turci pentru a fi „administrate“ ca parte a
domeniilor habsburgice. E adevărat că Austria a făcut o treabă
excelentă. Provinciile neglijate anterior au fost gestionate la
fel de bine precum cele mai importante colonii britanice, iar
asta înseamnă mult. Dar erau locuite de mulţi sârbi. În trecut
 expansiunea colonială şi războiul 453

făcuseră parte din marele imperiu sârb al lui Ştefan Duşan,

care la începutul secolului al XIV-lea apărase Europa de inva-
ziile turcilor şi a cărui capitală, Skopje, fusese un centru de
civilizaţie cu 150 de ani înainte de descoperirea noilor teritorii
din vest de către Columb. Sârbii îşi aminteau de gloria lor de
odinioară, cine nu ar face-o? Le displăcea prezenţa austriecilor
în cele două provincii care, simţeau ei, le aparţineau de drept,
prin tradiţie.
Și chiar în Sarajevo, capitala Bosniei, a fost asasinat la 28
iunie 1914 arhiducele Franz Ferdinand, moştenitorul tronului
austriac. Asasinul a fost un student sârb care acţionase din
motive pur patriotice.
Însă nici băieţandrul sârb pe jumătate nebun, nici victima
lui austriacă nu purtau vina acestei catastrofe teribile care a
constituit cauza imediată, deşi nu unică, a Primului Război
Mondial. Ea trebuie căutată în trecut, în zilele faimoasei Con-
ferinţe de la Berlin, când Europa era prea ocupată să constru-
iască o civilizaţie materială pentru a se interesa de aspiraţiile
şi visele unui neam uitat dintr-un ungher mohorât al bătrânei
Peninsule Balcanice.
 63
O LUME NOUĂ
primul război mondial, care a fost, de fapt, o luptă
pentru o lume nouă mai bună

MARCHIZUL DE CONDORCET A FOST UNUL DINTRE CELE MAI

nobile caractere din micul grup de entuziaşti sinceri răspun-
zători pentru izbucnirea marii Revoluţii Franceze. Îşi închi-
nase viaţa cauzei săracilor şi oropsiţilor. Fusese unul dintre
asistenţii lui d’Alembert şi Diderot la redactarea faimoasei
Encyclopédie. În primii ani ai revoluţiei fusese liderul aripii
moderate a Convenţiei.
Toleranţa, bunătatea, bunul-simţ robust i-au atras suspi-
ciuni în momentul când trădarea regelui şi clica de la curte le-au
oferit radicalilor extremişti şansa de a pune mâna pe guvern
şi de a-şi ucide oponenţii. Condorcet a fost declarat hors de loi,
adică în afara legii, un proscris aflat aşadar la mila oricărui
patriot adevărat. Prietenii s-au oferit să-l ascundă punându-se
pe ei înşişi în primejdie. Condorcet a refuzat să le accepte
sacrificiul. A fugit, încercând să ajungă acasă la el, unde s-ar
fi aflat în siguranţă. După trei nopţi sub cerul liber, zdrenţăros
şi sângerând, a intrat într-un han şi a cerut de mâncare. Bănui-
tori, mojicii l-au percheziţionat şi i-au găsit în buzunare un
volum de Horaţiu, poetul latin.
Asta dovedea că prizonierul lor era un om de viţă aleasă şi
n-avea ce să caute pe drumuri într-o vreme când orice persoană
educată era socotită inamic al statului revoluţionar. L-au luat
pe Condorcet, l-au legat, i-au pus căluş la gură şi l-au azvârlit
în închisoarea satului, dar dimineaţa, când soldaţii au venit
să-l ducă înapoi la Paris şi să-i taie capul, era deja mort.
Acest bărbat care dăruise totul şi nu primise nimic în schimb
avea motive întemeiate să-şi piardă speranţa în neamul ome-
 o lume nouă 455

nesc. Însă a scris câteva propoziţii care astăzi par la fel de

adevărate ca acum 130 de ani. Le redau aici spre folosul vostru.
„Natura nu ne-a mărginit speranţele“, a scris el, „iar imagi-
nea omenirii, acum eliberată din lanţuri şi înaintând cu pas
hotărât pe calea adevărului, virtuţii și fericirii, îi oferă filozo-
fului un spectacol care îl consolează pentru greşelile, crimele
şi nedreptăţile care mai pângăresc şi mai năpăstuiesc încă
pământul“.
Lumea tocmai a trecut printr-un supliciu în comparaţie cu
care Revoluţia Franceză a fost un simplu incident. Şocul a fost
atât de mare, încât a ucis şi ultimul licăr de speranţă în pieptul
a milioane de oameni. Cântau un imn al progresului, dar rugă-
ciunile pentru pace au fost urmate de patru ani de măcel. „Oare
merită“, întreabă ei, „să trudim şi să ne spetim spre folosul
unor creaturi care n-au depăşit încă stadiul troglodiţilor de la
începuturi?“
Există un răspuns.
Acel răspuns este: „Da!“
Războiul Mondial a fost o nenorocire îngrozitoare. Însă nu
a însemnat sfârşitul lucrurilor. Dimpotrivă, a prilejuit zorii
unei zile noi.
E uşor să scriem o istorie a Greciei, a Romei ori a Evului
Mediu. Actorii care şi-au jucat rolul pe acea scenă căzută demult
în uitare sunt morţi. Îi putem critica cu mintea limpede. Publi-
cul care le-a aplaudat strădaniile s-a risipit. Comentariile
noastre nu le mai pot răni sentimentele.

războiul
456 istoria omenirii

Însă e foarte dificil să facem o expunere corectă evenimen-

telor contemporane. Problemele care frământă mintea persoa-
nelor alături de care trăim sunt şi problemele noastre şi ne
rănesc sau ne entuziasmează prea mult ca să poată fi descrise
cu obiectivitatea necesară pentru a scrie istorie fără a suna
trâmbiţa propagandei. Voi încerca totuşi să vă spun motivul
pentru care sunt de acord cu sărmanul Condorcet care şi-a
exprimat încrederea nestrămutată într-un viitor mai bun.
V-am avertizat frecvent împotriva falsei impresii create de
utilizarea aşa-numitelor epoci istorice care împart istoria ome-
nirii în patru perioade, lumea antică, Evul Mediu, Renaşterea
şi Reforma şi modernitatea. Ultimul termen este cel mai peri-
culos. Cuvântul „modern“ implică faptul că noi, cei din secolul
XX, reprezentăm culmea împlinirii umane. Acum cincizeci de
ani, liberalii englezi conduşi de Gladstone au simţit că problema
unei forme de guvernământ cu adevărat reprezentative şi
democratice fusese rezolvată definitiv prin marea reformă
electorală, care le-a conferit muncitorilor o participare la
guvernare egală cu cea a angajatorilor. Când Disraeli şi
prietenii lui conservatori au vorbit despre un primejdios „salt
în beznă“, ei au răspuns „nu“. Erau convinşi de cauza lor şi erau
încredințați că începând din acel moment toate clasele sociale
vor coopera pentru succesul guvernării patriei comune.
Multe lucruri s-au întâmplat de atunci încoace şi puţinii
liberali aflaţi încă în viaţă încep să înţeleagă că s-au înșelat.
Nici o problemă istorică nu are un răspuns categoric.
Fiecare generaţie trebuie să ia lupta cea bună de la capăt
ori să piară aşa cum au pierit animalele preistorice prea leneşe.
Odată ce înţelegeţi acest mare adevăr, veţi avea o viziune
nouă şi mult mai amplă asupra vieţii. Apoi faceţi încă un pas
şi încercaţi să vă închipuiţi în locul stră-strănepoţilor voştri
din anul 10.000. Şi ei vor învăţa istorie. Ce vor crede însă despre
scurţii 4.000 de ani pe parcursul cărora am ţinut o cronică
scrisă a acţiunilor şi gândurilor noastre? Vor crede că Napoleon
a fost contemporan cu Tiglatpalasar, cuceritorul asirian. Poate
îl vor confunda cu Ginghis Han sau Alexandru Macedon. Primul
Război Mondial, care tocmai s-a sfârşit, va apărea în lumina
 o lume nouă 457

îndelungatului conflict comercial care a stabilit supremaţia

asupra Mediteranei, când Roma şi Cartagina s-au luptat timp
de 128 de ani pentru stăpânirea mării. Frământările balcanice
din secolul al XIX-lea (lupta Serbiei, Greciei, Bulgariei şi Munte-
negrului pentru libertate) le vor părea o continuare a debanda-
dei provocate de marile migraţii. Se vor uita la fotografiile
catedralei din Reims, care de-abia alaltăieri a fost distrusă de
tunurile germane, aşa cum privim noi o fotografie cu Acropola,
avariată acum 250 de ani în timpul unui război între turci şi
veneţieni. Vor considera teama de moarte, care este încă ceva
obişnuit pentru multe persoane, ca pe o superstiţie copilărească
probabil firească pentru nişte oameni care au ars vrăjitoare pe
rug până în 1692. Chiar şi spitalele, laboratoarele şi sălile noas-
tre de operaţii, de care suntem atât de mândri, vor părea atelie-
rele uşor îmbunătăţite ale alchimiştilor şi chirurgilor medievali.
Iar motivul e foarte simplu. Noi, bărbaţii şi femeile moderni,
nu suntem „moderni“ deloc. Dimpotrivă, aparţinem ultimelor
generaţii de locuitori ai peşterilor. Temelia unei ere noi s-a pus
abia ieri. Omenirii i s-a dat prima şansă de a se civiliza cu
adevărat atunci când şi-a făcut curaj să pună sub semnul între-
bării toate lucrurile şi a făcut din „cunoaştere şi înţelegere“
fundaţia pe care să creeze o societate omenească mai rezonabilă
şi mai ponderată. Marele Război a reprezentat un moment al
„durerilor de creştere“ în evoluția acestei lumi noi.
Vreme îndelungată se vor scrie cărţi voluminoase pentru a
dovedi că o persoană sau alta a provocat războiul. Socialiştii
vor publica volume în care îi vor acuza pe „capitalişti“ că au
provocat războiul în vederea „profiturilor comerciale“. Capita-
liştii vor răspunde că din cauza războiului au pierdut infinit
mai mult decât au câştigat, că fiii lor au fost printre primii
plecaţi şi răpuşi în luptă şi vor arăta că bancherii din fiecare
ţară s-au străduit să împiedice izbucnirea ostilităţilor. Istoricii
francezi vor răsfoi catalogul păcatelor germane din zilele lui
Carol cel Mare şi până la Wilhelm de Hohenzollern, iar istoricii
germani le vor întoarce complimentul şi vor parcurge lista oro-
rilor franceze din zilele lui Carol cel Mare şi până la preşedin-
tele Poincaré. După care vor stabili spre propria satisfacţie că
458 istoria omenirii

celălalt s-a făcut vinovat de „provocarea războiului“. Oameni

de stat dispăruţi sau încă vii, din toate ţările îşi vor lua maşinile
de scris şi vor explica în ce fel au încercat să evite ostilităţile şi
cum adversarii lor netrebnici i-au împins spre ele.
De aceea, o sută de ani de acum înainte, istoricul nici nu se
va deranja în legătură cu aceste apologii şi justificări. Va înţe-
lege adevărata natură a cauzelor subiacente şi va şti că ambi-
ţiile personale, răutatea personală şi lăcomia personală au avut
puţin de-a face cu izbucnirea finală. Greşeala originară, respon-
sabilă pentru toată această mizerie, s-a comis atunci când
savanţii noştri au început să creeze o lume nouă din oţel, fier,
chimie şi electricitate, uitând că mintea umană e mai lentă decât
broasca ţestoasă din proverb, mai leneşă decât bine-cunoscutul
animal omonim, şi pășește undeva între o sută şi trei sute de
ani în urma micului grup de lideri curajoşi.
Un lup în blană de oaie tot lup e. Un câine dresat să meargă
pe bicicletă şi să fumeze pipă tot câine e. Iar un om cu gândirea
unui negustor din secolul al XVI-lea care conduce un Rolls-Royce
din 1921 tot un om cu gândirea unui negustor din secolul al
XVI-lea e.
Dacă nu înţelegeţi asta de prima oară, mai citiţi o dată. Vă
va deveni mai limpede într-o clipă şi vă va explica multe dintre
lucrurile întâmplate în ultimii şase ani.
Probabil v-aş putea da un alt exemplu, mai cunoscut, pentru
a vă arăta ce vreau să spun. La cinema, citim frecvent pe ecran
glume şi replici amuzante. Data viitoare când aveţi ocazia pri-
viţi-i pe cei din public. Câteva persoane mai că par să inhaleze
vorbele. Le ia doar o secundă pentru a citi rândurile. Alţii sunt
un pic mai lenţi. Altora le trebuie între 20 şi 30 de secunde. În
sfârşit, cei care în general citesc doar strictul necesar înţeleg
poanta abia atunci când cei mai ageri din public au început
deja să descifreze următoarea replică. La fel e şi în viaţa omului,
după cum vă voi arăta în continuare.
Într-un capitol anterior v-am spus că ideea Imperiului Roman
a supravieţuit o mie de ani după moartea ultimului împărat
roman. A determinat crearea a numeroase „imitaţii de imperii“.
Le-a dat episcopilor Romei posibilitatea de a se proclama capi
răspândirea ideii de imperiu
460 istoria omenirii

ai întregii Biserici, pentru că ei reprezentau ideea de supre-

maţie mondială romană. A împins pe calea crimelor şi războa-
ielor nesfârşite un număr mare de căpetenii barbare absolut
inofensive, pentru că se aflau neîncetat sub vraja acestui cuvânt
magic, „Roma“. Toţi aceşti oameni, papi, împăraţi sau simpli
luptători, nu se deosebeau prea mult de mine sau de voi. Însă
trăiau într-o lume în care tradiţia romană constituia o temă
vitală – ceva viu –, ceva de care atât tatăl, cât şi fiul şi nepotul
îşi aminteau limpede. De aceea luptau şi se jertfeau pentru o
cauză care în ziua de astăzi nu ar aduna nici o mână de recruţi.
Într-un alt capitol v-am spus că marile războaie religioase
au izbucnit la peste un secol după primul gest făţiş de Reformă,
şi dacă veţi compara capitolul despre Războiul de Treizeci de
Ani cu cel despre invenţii veţi vedea că acest masacru înfiorător
a avut loc pe vremea când primele motoare greoaie cu abur
pufăiau deja în laboratoarele mai multor oameni de ştiinţă
francezi, germani şi englezi. Dar lumea în general nu se inte-
resa de aceste drăcii ciudate şi continua discuţia teologică
măreață care astăzi stârneşti căscaturi, dar nu mânie.
Şi aşa mai departe. Peste o mie de ani, istoricul va folosi ace-
leaşi cuvinte despre Europa secolului al XIX-lea şi va vedea că
oamenii se implicau în lupte naţionaliste nemaipomenite, în
timp ce laboratoarele din jurul lor erau pline de persoane
serioase cărora nu le păsa nici cât negru sub unghie de politică
dacă puteau obliga natura să le descopere câteva din milioanele
ei de secrete.
Veţi înţelege treptat unde vreau să ajung. Inginerii, savanţii,
chimiştii au umplut, într-o singură generaţie, Europa, America
şi Asia cu instalaţii mari, cu telegrafe, aparate de zbor şi pro-
duse din gudron de cărbune. Au creat o lume nouă în care tim-
pul şi spaţiul au devenit complet nesemnificative. Au inventat
produse noi şi le-au făcut atât de ieftine încât aproape oricine
le poate cumpăra. V-am spus deja toate astea, dar cu siguranţă
vor merita repetate.
Pentru a menţine în funcţiune numărul tot mai mare de
fabrici, proprietarii, deveniţi şi stăpânitorii pământului, aveau
nevoie de materii prime şi de cărbune. În special de cărbune.
 o lume nouă 461

Între timp, masa populaţiei gândea în continuare în termenii

secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea, agăţându-se de vechile con-
cepţii despre stat înţeles ca organizaţie dinastică sau politică.
Această instituţie medievală greoaie a fost chemată deodată
să gestioneze problemele extrem de moderne ale unei lumi
mecanice şi industriale. A făcut tot ce i-a stat în putinţă potrivit
regulilor jocurilor formulate cu secole înainte. Diverse state au
creat armate enorme şi forţe navale gigantice utilizate în sco-
pul dobândirii de noi posesiuni în teritorii îndepărtate. Oriunde
rămăsese o bucăţică de pământ, acolo se ivea o colonie engleză,
franceză, germană sau rusă. Dacă indigenii obiectau, erau ucişi.
În majoritatea cazurilor nu au obiectat şi li s-a îngăduit să
trăiască în pace, cu condiţia să nu interfereze cu minele de dia-
mant sau cărbune, cu puţurile de petrol, cu minele de aur sau
cu plantaţiile de cauciuc, şi au câştigat multe de pe urma ocu-
paţiei străine.
Uneori se întâmpla ca două ţări în căutare de materii prime
să dorească aceeaşi bucată de pământ în acelaşi timp. Atunci
se declanşa un război. S-a petrecut cu cincisprezece ani în urmă,
când Rusia şi Japonia s-au luptat pentru stăpânirea unor teri-
torii care aparţineau chinezilor. Astfel de conflicte reprezentau
totuși o excepţie. Nimeni nu dorea cu adevărat să lupte. Ideea
de a purta război cu armate, nave de război şi submarine înce-
puse să li se pară absurdă oamenilor din primii ani ai secolului
XX. Asociau ideea de violenţă cu vremurile de odinioară ale
monarhiilor absolute şi ale dinastiilor intrigante. Citeau zilnic
în ziare despre invenţii noi, despre grupuri de savanţi englezi,
americani şi germani care colaborau în perfectă prietenie în
scopul progresului în medicină sau astronomie. Trăiau într-o
lume activă a vânzărilor, comerţului şi fabricilor. Doar câţiva
observaseră însă că dezvoltarea statului (comunitatea gigantică
de persoane care recunosc anumite idealuri comune) rămăsese
cu câteva sute de ani în urmă. Au încercat să-i avertizeze pe
ceilalţi. Însă ceilalţi erau prinşi cu treburile lor.
Am utilizat atât de multe comparaţii, încât trebuie să-mi cer
scuze fiindcă voi face încă una. Corabia Statului (această expre-
sie veche şi de încredere care e veşnic nouă şi mereu pitorească)
462 istoria omenirii

egiptenilor, grecilor, romanilor, veneţienilor şi a negustorilor

aventurieri din secolul al XVII-lea fusese o ambarcaţiune solidă
construită din lemn călit bine şi comandată de ofiţeri care cunoş-
teau şi echipajul şi nava şi înţelegeau limitele artei navigaţiei
care le fusese transmisă de strămoşi.
Apoi a venit noua epocă a fierului, oţelului şi maşinăriilor.
La vechea Corabie a Statului s-a schimbat mai întâi o parte,
apoi încă una. I s-au mărit dimensiunile. Pânzele au fost înlă-
turate în favoarea motorului cu abur. S-au creat cabine mai
bune, dar tot mai multe persoane au fost obligate să coboare
la uşa focarului şi, chiar dacă munca era sigură şi profitabilă,
nu le plăcea la fel de mult ca vechea şi mai periculoasa lor slujbă
la velatură. În sfârşit, aproape imperceptibil, vechea corabie de
lemn cu greement pătrat s-a transformat într-un transatlantic
modern. Însă căpitanul şi marinarii au rămas aceiaşi. Erau
desemnaţi sau aleşi la fel ca în urmă cu o sută de ani. Învăţau
aceleaşi tehnici de navigaţie utilizate de marinarii din secolul
al XV-lea. În cabinele lor atârnau aceleaşi hărţi şi aceleaşi
pavilioane de semnalizare care serviseră şi în zilele lui Ludovic
al XIV-lea sau Frederic cel Mare. Pe scurt, erau (deşi fără vina
lor) absolut incompetenţi.
Marea politicii internaţionale nu e foarte întinsă. Când
transatlanticele imperiale şi coloniale au început să rivalizeze
şi să se întreacă între ele, accidentele au fost inevitabile. S-au
întâmplat. Puteţi vedea şi acum epavele dacă vă aventuraţi să
treceţi prin acea parte a oceanului.
Iar morala poveştii e simplă. Lumea are o nevoie teribilă de
oameni care să îşi asume noul tip de autoritate – care vor avea
curajul să îşi asume propriile viziuni şi care vor recunoaşte
limpede că ne aflăm abia la începutul călătoriei şi că trebuie
să învăţăm un sistem de navigaţie cu totul nou.
Ani la rând vor trebui să lucreze ca simpli ucenici. Vor trebui
să îşi croiască drum spre vârf împotriva oricărei forme posi-
bile de opoziţie. Când ajung pe punte, revolta echipajului invi-
dios i-ar putea omorî. Însă într-o bună zi se va ridica un om
care va conduce corabia în port în siguranţă şi acela va fi eroul
veacurilor.
 64
AŞA CUM VA FI TOTDEAUNA

„CU CÂT MĂ GÂNDESC MAI MULT LA PROBLEMELE VIEŢII

noastre, cu atât sunt mai convins că trebuie să ne alegem drept
ajutoare şi judecători Ironia şi Mila, aşa cum le invocau egip-
tenii antici pe zeiţele Isis şi Nephtys în numele răposaţilor lor.
Şi Ironia, şi Mila sunt sfetnici buni; cu zâmbetul ei, cea din-
tâi face viaţa plăcută; cealaltă ne sfinţeşte cu lacrimile ei.
Ironia pe care o invoc eu nu e o zeitate nemiloasă. Nu îşi râde
nici de dragoste, nici de frumuseţe. E blândă şi binevoitoare.
Voioşia ei dezarmează. Ea ne învaţă să râdem de pungaşi şi
neghiobi, căci fără ea am putea fi atât de slabi încât să-i dispre-
ţuim şi să-i urâm.“
 65
DUPĂ ŞAPTE ANI

TRATATUL DE LA VERSAILLES A FOST SCRIS CU VÂRFUL UNEI

baionete. Însă oricât de utilă ar fi invenţia colonelului Puységur
într-o luptă corp la corp, ca instrument al păcii nu a fost consi-
derată niciodată un succes.
Mai rău, cei care au mânuit această armă mortală erau cu
toţii bătrâni. Una e să se ia la încăierare o ceată de tineri. Se
vor lupta unii cu alţii cu o ură de moarte. Însă odată eliberaţi
de furia înăbuşită se pot întoarce la treburile de zi cu zi fără
multă ranchiună personală împotriva celor care cu puţin timp
înainte le erau inamici. Cu totul altceva e când o jumătate de
duzină de bărbi cărunte rase îngrijit, bărbaţi plini de furia
futilă acumulată într-o viaţă de ambiţii frustrate, se aşază în
jurul unei mese verzi şi se pregătesc să judece altă jumătate
de duzină de oponenţi fără apărare care în zilele victorioase nu
respectaseră nici un principiu de lege sau uzanță internaţională.
În asemenea împrejurări, miluieşte-ne Doamne!
Dar vai, bunul Dumnezeu, de al cărui nume s-a abuzat atât
de cumplit în cei patru ani dinainte, nu era dispus să-şi întindă
mâna îndurătoare spre copiii lui nedemni.
Ei provocaseră masacrul. Acum să-şi rezolve problemele
cum ştiu mai bine!
De atunci încoace am avut prilejul să aflăm ce a însemnat
„cum ştiu mai bine“. Iar povestea ultimilor şapte ani este o enu-
merare aproape neîntreruptă de gafe infame, lăcomie, cruzime
şi răutate obtuză – o epocă de o imbecilitate atât de înfiorătoare,
 după şapte ani 465

o lume în flăcări

încât ocupă un loc unic în jalnicele anale ale prostiei omeneşti,

ceea ce (dacă îmi îngăduiţi comentariul) spune multe.
Bineînţeles, e absolut imposibil să prezicem ce vor avea de
spus oamenii din anul 2500 despre cauzele subiacente ale marii
revolte care a distrus civilizaţia Europei şi a conferit pe neaş-
teptate poporului american supremaţia asupra umanităţii. Însă
în lumina celor întâmplate din momentul în care naţiunile au
devenit organizaţii de afaceri extrem de organizate, vor ajunge
probabil la concluzia că o ciocnire între două mari facţiuni
comerciale rivale era absolut inevitabilă şi trebuia să survină
mai devreme sau mai târziu. Spus pe șleau, își vor da seama
că Germania ameninţa prea serios prosperitatea Imperiului
Britanic pentru a i se permite să se dezvolte mai departe ca
furnizor general de bunuri pe măsura diverselor nevoi și dorințe
ale lumii.
Nouă, celor care am trăit conflictul, ni se pare mult mai difi-
cil să interpretăm evenimentele ultimului deceniu în adevărata
466 istoria omenirii

lor lumină, însă acum, după şapte ani, e posibil să tragem

câteva concluzii destul de concrete fără a provoca prea multă
tulburare printre vecinii şi prietenii noştri paşnici.
Istoria ultimilor cinci sute de ani este, de fapt, arhiva unui
conflict gigantic între aşa-numitele „puteri principale“ şi cei
care au sperat să le priveze de poziţia favorizată şi să le succeadă
ca stăpâni recunoscuţi ai mărilor. Spania şi-a câştigat gloria
călcând pe cadavrele marilor republici comerciale italiene şi
Portugaliei. De îndată ce Spania şi-a format vestitul imperiu
unde soarele nu apunea niciodată (din motive ce ţin de geografie
sau onestitate), Olanda a încercat să-i răpească bogăţiile şi,
având în vedere diferenţa de mărime între cele două ţări, Repu-
blica Olandeză a obţinut un succes absolut remarcabil. Însă
imediat ce Olanda a dobândit acele regiuni care pe atunci
păreau să ofere cea mai bună posibilitate de profit imediat,
Franţa şi Anglia au apărut pe scenă pentru a deposeda poporul
olandez de proprietăţile recent însuşite. După ce au făcut asta,
Franţa şi Anglia şi-au disputat prada şi după o luptă lungă şi
costisitoare, Anglia a câștigat. De atunci încolo Anglia a domi-
nat lumea mai bine de un secol. Nu tolera concurenţa. Ţările
mici care îi ieşeau în cale erau călcate în picioare. Cele mari,
cărora nu le putea face față uşor singură, se trezeau brusc con-
fruntate cu una dintre misterioasele alianţe politice al căror
secret par să îl deţină conducătorii Angliei (vechi maeştri în
meşteşugul politicii externe).
Ţinând seama de aceste evoluţii economice bine-cunoscute
(descrise cu exactitate de orice manual elementar de istorie),
politicile aplicate de liderii germani în primele două decenii
ale secolului XX par aproape naive. Unii susţin că fostul kaizer
a fost de vină, iar argumentul lor merită privit cu atenţie.
Wilhelm II era un bărbat onest cu abilităţi foarte limitate, vic-
timă a bizarei forme de autoamăgire atât de comună la cei ajunşi
prin naştere în funcţiile celor puternici, care contemplă restul
lumii de pe piscul atât de înalt al superiorităţii moștenite, încât
pierd repede contactul cu mersul obişnuit al omenirii. Un lucru
e sigur: nimeni nu s-a străduit vreodată atât de tare să câştige
bunăvoinţa poporului britanic şi nici un străin nu a greşit atât
 după şapte ani 467

puterea maritimă

de ruşinos în înţelegerea adevăratei naturi a caracterului englez

ca Wilhelm II.
Curioasa insulă din Marea Nordului trăieşte din, prin şi
pentru un singur lucru – comerţul. Cei care nu incomodează
comerţul britanic sunt, dacă nu „prieteni“, măcar „străini tole-
raţi“. Pe de altă parte, cei care ar putea constitui, oricât de puţin,
o ameninţare la adresa hegemoniei imperiale sunt „inamici“ şi
trebuie distruşi cu prima ocazie. Iar englezul de rând, în ciuda
discursurilor încântătoare şi a evidentelor manifestări de bună-
voinţă şi prietenie din partea împăratului teuton anglofil, nu
a uitat nici o clipă că germanii erau cei mai primejdioşi concu-
renţi şi că mai devreme sau mai târziu aveau să-şi lanseze pro-
dusele mai ieftine în toate zonele lumii civilizate şi necivilizate.
Dar acesta a fost doar un aspect al problemei. Unul foarte
important, însă nu suficient pentru a explica masacrul în masă
care a caracterizat ultima parte a războiului.
În zilele fericite dinainte de apariţia căii ferate şi a telegra-
fului, când fiecare ţară era o entitate mai mult sau mai puțin
definită care înainta pe drumul ei cu hotărârea neclintită a
468 istoria omenirii

unui elefant care împinge o rulotă de circ, altercaţia dintre cele

două candidate care îşi disputau supremaţia comercială ar fi
evoluat lent şi viclenii diplomaţi de şcoală veche ar fi reuşit
probabil să limiteze conflictul. Din nefericire, în anul 1914
lumea întreagă era un mare atelier internaţional. O grevă în
Argentina putea provoca necazuri în Berlin. Scumpirea unor
materii prime în Londra putea aduce dezastrul pentru zeci de
mii de hamali chinezi îndelung răbdători, care nu auziseră în
viaţa lor de marele oraş de pe Tamisa. Invenţia unui „Privat
Dozent“1 obscur dintr-o universitate germană de mâna a treia
obliga adesea o duzină de bănci chiliene să îşi închidă porţile,
pe când gestionarea improprie a unei vechi case de comerţ din
Göteborg putea lăsa sute de băieţei şi fetiţe din Australia fără
posibilitatea de a merge la facultate.
Bineînţeles, nu toate ţările atinseseră acelaşi stadiu de
dezvoltare industrială. Câteva erau încă exclusiv agricole, iar
altele abia ieşeau dintr-o fază de feudalism aproape medieval.
Asta nu le făcea totuşi, în ochii vecinilor industrializaţi, de ne-
dorit ca aliaţi. Dimpotrivă. De regulă aceste state deţin rezerve
aproape nelimitate de mână de lucru, iar ţărănimea rusă nu a
avut rival în rolul de carne de tun.
Cum şi în ce fel s-au dispus toate aceste interese diferite şi
conflictuale într-un grup gigantic de naţiuni asociate şi de ce au
permis un război de peste patru ani pentru un scop comun –
acestea sunt întrebări a căror lămurire e mai bine să o lăsăm
pe seama nepoţilor noştri. Lumea va trebui să afle despre pre-
liminariile războiului mult mai multe decât ştie astăzi, înainte
de a emite o judecată în privinţa acelor patrioţi induşi în eroare
care au transformat tot continentul european într-un abator
de proporţii.
Tot ce putem spera în această toridă zi de august din anul
de graţie 1926 e să atragem atenţia asupra unui fapt frapant
omis aproape invariabil de cei care-şi spun istorici, şi anume:
marele conflict european care a început ca un război mondial

1. Titlu academic utilizat mai ales în ţările germanofone, aproximativ

echivalent cu cel de „profesor universitar“ (n. tr.).
 după şapte ani 469

omul-putere

s-a terminat ca o revoluţie mondială şi nu a reprezentat doar

o scurtă întrerupere a evoluţiei normale a lucrurilor (la fel ca
războaiele din ultimele trei sute de ani), ci a marcat începutul
unei epoci sociale şi economice complet noi. Bătrânii responsa-
bili pentru Tratatul de pace de la Versailles erau într-o măsură
prea mare creaţia propriilor medii de origine pentru a-și putea
da seama de acest lucru.
Ei gândeau, discutau şi acţionau prin prisma unei ere apuse.
Probabil acesta este motivul pentru care strădaniile lor s-au
dovedit un asemenea blestem pentru restul omenirii. Un alt
element care a contribuit masiv la rezultatul dezastruos al răz-
boiului pentru democraţie şi drepturile naţiunilor mici a fost
implicarea tardivă a Statelor Unite ale Americii în conflict.
Ca naţiune, simţindu-se ocrotit de câteva mii de kilometri
de ocean, poporul american nu s-a interesat niciodată profund
de politica externă. Obişnuiţi să gândească în sloganuri, lozinci
şi titluri şi ignorând cu voioşie evoluţia istorică a Europei (de
fapt, a tuturor zonelor lumii) în ultimii două mii de ani, majori-
tatea compatrioţilor preşedintelui Wilson au fost obligaţi să îşi
obţină informaţiile istorice la mâna a doua. Ajutaţi şi favorizați
de anumite crime colosale comise de ofiţerii armatei şi marinei
470 istoria omenirii

germane, pentru creatorii propagandei aliate a fost uşor să-i

facă pe prietenii americani să vadă războiul ca pe un conflict
categoric între bine şi rău, o ciocnire între alb şi negru, un duel
pe viaţă şi pe moarte între îngerii autodeterminării anglo-saxone
şi demonii autocraţiei teutonice, până când poporul american,
bun la suflet şi sentimental (prin urmare susceptibil să ajungă
la extreme curioase de emotivitate şi cruzime), a simţit că nu
mai putea rămâne în afara conflictului fără să trădeze tot ce
era bun şi decent în propria bărbăție. Un val furtunos de zel de
tip cruciat şi înflăcărare a măturat ţara. Încet, dar constant,
morile gigantice ale industriei americane au început să macine
şi în scurtă vreme două milioane de bărbaţi se grăbeau spre
câmpurile de luptă europene pentru a pune capăt blestemățiilor
intolerabile ale hunilor.
Era absolut firesc ca aceste milioane de tineri serioşi şi zeloşi
să îşi examineze şi să îşi reconsidere idealurile beligerante în
termeni pe înţelesul tuturor compatrioţilor. De aici sloganul „un
război pentru a pune capăt războiului“. De aici celebrele 14
puncte ale preşedintelui Wilson – noul decalog al echităţii
internaţionale. De aici entuziasmul pentru autodeterminarea
ţărilor mici, dorinţa exprimată ilar de „a face lumea mai sigură
pentru democraţie“.
Pentru politicieni ca Balfour, Poincaré şi Churchill (ca să
nu-i mai pomenesc pe liderii exilaţi ai vechiului regim rus), ase-
menea vorbe trebuie să fi sunat a erezie flagrantă. Dacă cineva
în ţările lor ar fi etalat asemenea lozinci ar fi fost trimis fără
întârziere în faţa unui pluton de execuţie. Însă comandantul
suprem a două milioane de oameni, gardianul de încredere al
tuturor comorilor lumii, trebuia ascultat cu o aparenţă exte-
rioară de respect. De aceea în ultimul an şi jumătate de război
liderii mai multor naţiuni europene au luptat pentru nişte
idealuri care nu îi ajutau mai mult decât fantezistele inovaţii
economice strigate în o sută de limbi de pe parapetele vechiului
Kremlin. Şi imediat după ce germanii, surprinşi plăcut de
termenii rezonabili ai temuţilor antagonişti americani, s-au
descotorosit de împărat, au schimbat denumirea ţării lor din
„imperiu“ în „republică“ şi şi-au început faimosul marş înapoi
 după şapte ani 471

spre Rin împodobiţi cu cocarde roşii şi cântând imnul popular

al înfrățirii internaţionale, căpeteniile aliate s-au grăbit să scape
de idealurile americane nesăbuite şi jenante. Apoi s-au pregătit
să încheie pacea conform bine-cunoscutului principiu „vai celor
învinşi“, acceptat încă de pe vremea troglodiţilor drept concluzie
logică a unei înfruntări fizice bine puse la punct.
Misiunea lor ar fi fost mai puţin complicată dacă preşedin-
telui Wilson nu i-ar fi venit regretabila idee de a participa direct
şi personal la negocierile diplomatice din anul 1919. Dacă stătea
acasă, puterile europene ar fi încheiat pacea în funcţie de pro-
pria înţelegere despre bine şi rău. Dintr-un punct de vedere
american ar fi făcut rău, dar, bune sau rele, deciziile lor ar fi
fost expresia sinceră a unei şcoli precise de gândire. Acum însă,
idealurile americane şi europene (care nu s-au contopit nici-
odată) s-au întreţesut atât de îngrozitor încât nimic nu s-a rezol-
vat definitiv, fiecare aliat a rămas cu o nemulţumire, iar pacea
s-a dovedit infinit mai costisitoare decât războiul.

propaganda
472 istoria omenirii

A mai existat un element care a contribuit masiv la haosul

provocat de Tratatul de la Versailles. Preşedintele Wilson, el
însuşi şeful unei federaţii de state semiindependente, avea
viziunea unui stat federal universal. Lucrul se dovedise posibil
pe continentul american. Timp de peste un secol conferise unui
număr crescând de state suverane un nivel de libertate politică
şi bunăstare economică ce transformaseră ansamblul naţiunii
în cea mai prosperă şi mai bogată ţară de pe planetă. De ce să
nu înveţe şi popoarele Europei lecţia pe care Virginia, Pennsyl-
vania şi Massachusetts şi-o însuşiseră în anul 1776?
Şi într-adevăr, de ce nu?
Aşa se face că liderii aliaţi au făcut o plecăciune adâncă şi
l-au ascultat respectuos pe dl Wilson explicându-şi planul pen-
tru o Ligă a Naţiunilor. Ba mai mult, presaţi de circumstanţe,
au acceptat să încorporeze în tratatul de pace principiile unor
State Unite ale Lumii. Însă de îndată ce vasul prezidenţial a
ridicat ancora şi a pornit spre emisfera occidentală, au început
să demonteze opera atât de dragă marelui preşedinte şi au
revenit la vechile idealuri diplomatice ale tratatelor secrete şi
alianţelor clandestine.
Între timp, sentimentele cunoscuseră o transformare radi-
cală chiar în America. Desigur, e foarte uşor să acuzăm unele
trăsături de caracter ale dlui Wilson pentru faptul că atât de
mulţi contemporani ai săi şi-au schimbat atitudinea faţă de
Liga Naţiunilor. Însă au acţionat şi alte forţe, infinit mai subtile.
În primul rând, soldaţii care participaseră la conflict se
întorceau acasă. Cunoaşterea directă a condiţiilor europene nu
le trezise o dorinţă prea mare de a perpetua apropierea din
ultimii doi ani.
În al doilea rând, oamenii începeau în general să-şi revină
din furia nebună a războiului. Nu se mai temeau pentru viaţa
fiilor şi fiicelor iubite şi au început iarăşi să gândească obiectiv.
Neîncrederea tradiţională faţă de Europa s-a reafirmat. În
curând s-a văzut limpede că avertismentul ameninţător al lui
George Washington împotriva „alianţelor care încurcă“ avea în
1918 aceeaşi putere asupra masei populaţiei ca în urmă cu o
sută de ani.
 după şapte ani 473

În al treilea rând, după doi ani de parade, discursuri de patru

minute şi obligaţiuni de război, era foarte plăcut să te întorci
la rutina liniştită a unei cariere profesionale profitabile.
Pe scurt, embrionara Ligă a Naţiunilor, pe care preşedintele
Wilson o lăsase atât de neprotocolar în pragul Europei, era
renegată acum chiar de părinţii ei spirituali. Copilul nu a murit.
Însă a dus o existenţă precară şi s-a dezvoltat într-o făptură
slabă şi sfrijită, prea plăpândă pentru a influenţa ceva în mod
hotărâtor. Nu făcea decât să-şi irite prietenii cu câte o mustrare
ocazională zadarnică, făcându-le semn cu degetul.

IAR NE CONFRUNTĂM CU UN „DACĂ“ ISTORIC DE RĂU AUGUR.

„Dacă Liga Naţiunilor ar fi transformat cu adevărat întreaga
lume civilizată într-o federaţie prosperă numită Statele Unite
ale Lumii…“
Nu ştiu ce să spun, dar chiar şi în cele mai favorabile circum-
stanţe, planul preşedintelui Wilson nu ar fi avut decât o şansă
firavă de succes.
Deoarece războiul, aşa cum începem să pricepem acum, nu
a fost atât un război, cât o revoluţie, iar victoria acestei revoluţii
a fost culeasă de o a treia parte la care nimeni nu s-ar fi gândit
şi care de atunci încoace a fost identificată ca nepotul unui
anume James Watt şi e cunoscută în cercuri tot mai largi ca
„Omul de Fier“.
Iniţial motorul cu abur (ca şi mezinul său, motorul electric)
a fost un adaos bine-venit la familia fiinţelor umane civilizate,
deoarece era un slujitor supus şi
oricând gata să uşureze sarcinile
oamenilor şi animalelor.
Însă în curând s-a văzut clar
că acest factotum neînsufleţit era
plin de şiretenie şi răutate şi că
războiul, suspendând temporar
toate conforturile vieţii, a dat dră-
ciei din fier ocazia de a-i înrobi
pe cei care ar fi trebuit să-i fie, de
fapt, stăpâni.
america iese în lume
474 istoria omenirii

Din când în când, câţiva savanţi înţelepţi au prevăzut peri-

colul care ameninţa omenirea din partea acestui servitor insu-
bordonat, însă de îndată ce un asemenea profet nefericit şi-a
deschis gura şi a rostit o vorbă de avertizare, a fost denunţat
ca inamic al societăţii, bolşevic şi radical răzvrătit şi i s-a ordo-
nat să-şi ţină limba în frâu ori să suporte consecinţele. Căci
politicienii şi diplomaţii responsabili pentru război erau ocupaţi
acum cu serioasa misiune a producerii unei păci convenabile
şi nu trebuiau întrerupţi din aceste strădanii sacre. Din păcate,
mai întotdeauna notabilităţile din această categorie nu cunosc
aproape deloc principiile elementare ale ştiinţei naturale şi ale
economiei politice din care se nutrește forma societăţii noastre
actuale industrializate şi mecanice, fiind mai puţin capabile
să gestioneze complicatele probleme moderne decât orice alt
grup de persoane care îmi vine în minte în clipa de faţă. Plenipo-
tenţiarii de la Paris nu au constituit o excepţie. S-au întâlnit

omul de fier
 după şapte ani 475

în umbra Omului de Fier, au vorbit despre o lume dominată

de Omul de Fier, însă nu şi-au dat seama de prezenţa lui şi au
discutat până la sfârşit folosind cuvinte şi simboluri care repre-
zentau mentalitatea secolului al XVIII-lea, dar nu şi pe cea a
secolului XX.
Rezultatul a fost inevitabil. E imposibil să gândim în ter-
menii anului 1719 şi să prosperăm în termenii anului 1919.
Devine însă tot mai evident că exact asta au făcut bătrânii de
la Versailles.

IATĂ ACUM LUMEA AŞA CUM ARATĂ ÎN URMA ACESTEI ORGII

de ură şi iraţionalitate – o țesătură nebunească de naţionalităţi
noi şi fanteziste care luate drept curiozităţi istorice ar putea
avea o anumită valoare, însă nu vor putea rezista niciodată
într-o lume dominată de cărbune, petrol, energie hidraulică şi
credite interbancare – un continent divizat de frontiere artifi-
ciale, destul de arătos pe un atlas şcolar, dar fără nici un fel
de legătură cu necesităţile urgente ale civilizaţiei moderne – o
vastă tabără militară cu oameni în uniforme galbene, verzi sau
violete, pozând ca imitaţii palide ale strămoşilor mitici, dar de
mai puţin folos societăţii contemporane decât orice casieră de
la subsolul unui magazin de chilipiruri.
Ar putea părea o condamnare brutală a stării de lucruri
actuale care umple şi acum de recunoştinţă şi mândrie sufletele
a milioane de patrioţi europeni oneşti.
Îmi pare rău, dar îmbunătăţire de durată nu poate exista
până când politicienii europeni nu vor fi dispuşi să lase rezol-
varea problemelor moderne în responsabilitatea persoanelor
cu o gândire modernă. Între timp, în agonia şi suferinţa lor,
oamenii se vor îndrepta spre panaceele oferite de bolşevism şi
fascism.

ACEST ACCES RETORIC VA EXPLICA, ÎN TREACĂT SPUS, ȘI CEA

mai periculoasă şi regretabilă evoluţie politică recentă – antipa-
tia care creşte cu repeziciune între europeni şi americani. Întru-
cât încerc să scriu pentru copii de toate naţionalităţile, nu doar
pentru cei care trăiesc pe fericitul teritoriu întins între Atlantic
476 istoria omenirii

şi Pacific, această vădită fluturare a drapelului cu stele şi dungi

ar putea fi considerată o etalare de un gust foarte îndoielnic.
Însă e vremea să vorbim pe şleau şi, chiar cu riscul de a fi consi-
derat în mod greşit un patriot 100% (de altminteri ultima
onoare la care aspir), voi încerca să-mi clarific punctul de vedere.
Nu susţin nici o clipă că orice bărbat şi orice femeie din
naţiunea americană ar fi superiori oricăruia dintre verii lor din
lumea veche. Dar, din fericire pentru ei, nu au o conştiinţă
puternică a trecutului. Aşa se face că sunt capabili într-o mă-
sură mai mare decât aproape toate celelalte popoare să abor-
deze problemele prezentului cu privirea îndreptată spre viitor.
În consecinţă, au acceptat lumea modernă fără rezerve şi,
acceptând-o cu toate bunele şi relele ei, ajung curând la un
modus vivendi în care omul însufleţit şi servitorul său neînsu-
fleţit pot coexista în pace şi respect reciproc. Sună absurd, dar
este adevărat că prima ţară care a obţinut cea mai înaltă per-
fecţiune mecanică este şi prima care va domestici Omul de Fier.
Pentru a face asta, poporul american a fost obligat să se desco-
torosească de o cantitate mare de balast ancestral. A sacrificat
sute de idei, prejudecăţi şi idealuri care au slujit unui scop
extrem de util cu două sute sau cu două mii de ani în urmă,
dar care în ziua de astăzi nu valorează mai mult decât o dili-
genţă sau o icoană făcătoare de minuni. După câte îmi dau
seama, pentru Europa nu poate exista speranţă până când
masa germanilor, englezilor, spaniolilor şi numai-Dumnezeu-
ştie-cum-se-mai-numesc nu vor face la fel.
Într-un asemenea capitol ar fi tare uşor să înşir tirade nobile
despre realizările de la Locarno; despre imposibilitatea imple-
mentării unui program marxist de economie aplicată; să discut
nebunia politicienilor francezi provinciali care nu au aflat nici
acum că zilele lui Ludovic XIV şi ale lui Napoleon au fost mazi-
lite demult în perioada epocii de piatră. Însă ar fi o risipă de
energie şi tuş tipografic.
Mizeria care s-a abătut asupra lumii în ultimii zece ani (gră-
bită de Războiul Mondial, însă nicidecum provocată de acest
conflict sângeros) se datorează, în realitate, unei transformări
profunde în structura economică şi socială a întregii lumi. Însă
 după şapte ani 477

până în momentul prezent Europa, cufundată în învățăturile

din trecut, a fost sau refractară, sau incapabilă să-şi dea seama
de acest fapt.
Pacea de la Versailles, ultimul mare gest al Vechiului Regim,
se dorea o fortăreaţă ultimă împotriva inevitabilei apropieri a
erei moderne. În nici opt ani a devenit o ruină perimată. Ar fi
fost considerată o operă sublimă de diplomaţie în anul de graţie
1700. Astăzi, nici măcar o persoană din 10.000 nu s-a sinchisit
s-o citească. Căci secolul XX e dominat de anumite principii
economice şi industriale care nu recunosc graniţe politice şi
tind în mod absolut inevitabil să transforme lumea întreagă
într-un singur atelier mare şi înfloritor, indiferent de limbă,
rasă, ori gloria strămoşească de altădată.

CE VA REZULTA ÎN CELE DIN URMĂ DIN ACEST ATELIER, CE

formă de civilizaţie va evolua din cooperarea inteligentă şi
binevoitoare între om şi maşinile lui – asta nu ştiu şi, de fapt,
nici nu contează prea mult. Viaţa înseamnă schimbare şi nu
este prima oară când neamul omenesc se confruntă cu o aseme-
nea transformare.
Strămoşii noştri mai îndepărtaţi sau mai recenţi au trecut
prin astfel de crize.
Nu încape îndoială că şi copiii şi nepoţii noştri o vor face.
Însă pentru noi, cei care trăim astăzi, singura problemă seri-
oasă o constituie reorganizarea mondială pe criterii mai degrabă
economice decât pe nişte linii politice deja perimate.
Cu şapte ani în urmă, cu urechile asurzite de zgomotul tunu-
rilor, cu ochii orbiţi de lumina reflectoarelor, eram prea buimă-
ciţi pentru a înţelege încotro ne-a purtat marea schimbare. În
acel moment, orice om suficient de onorabil şi sincer care se
pretindea capabil să ne călăuzească înapoi în fericitele zile din
1914 era acceptat ca lider şi avea asigurată loialitatea noastră
binevoitoare.
Astăzi înţelegem lucrurile mai bine.
Am început să pricepem că lumea veche şi confortabilă în
care am hălăduit atât de lipsiţi de griji până la izbucnirea răz-
boiului şi-a pierdut în realitate utilitatea de câteva decenii bune.
478 istoria omenirii

Asta nu înseamnă că suntem absolut siguri în privinţa dru-

mului care se aşterne acum în faţa noastră. Foarte probabil o
vom apuca pe o serie de căi greşite înainte de a găsi direcţia
corectă. Şi între timp învăţăm repede o lecţie foarte impor-
tantă – că viitorul aparţine celor vii, iar cei morţi ar trebui să-şi
vadă de treburile lor.
 66
STATELE UNITE SE MATURIZEAZĂ
un prim capitol despre istoria actuală, scris pentru
piet, jan, dirk şi jane van loon, dar şi pentru contempo-
ranii lor, de unchiul willem

CA MAJORITATEA OAMENILOR OCUPAŢI, BUNICUL VOSTRU A

lăsat o mulţime de treburi neterminate. Istoria omenirii a fost
scrisă pentru tatăl vostru şi pentru mine pe vremea când eram
nişte băieţei. Întotdeauna a avut de gând să facă din ea şi o
carte pentru voi, aducând-o la zi. Dar până la care zi? Iată
întrebarea.
Dacă aţi încerca să descrieţi ceva foarte mare, o furtună pe
ocean, de pildă, v-aţi duce pe un deal înalt de unde să puteţi
vedea la mare depărtare în toate direcţiile. În felul acesta aţi
avea posibilitatea de a vedea lucrurile „din adevărata lor per-
spectivă“. Pe de altă parte, dacă v-aţi afla într-o barcă pe mare,
nu aţi putea descrie decât valurile care v-au azvârlit dintr-o
parte în alta.
Acelaşi lucru se aplică şi scrierilor istorice. Putem vedea tre-
cutul de pe colina înaltă a prezentului. Putem vedea „imaginea
de ansamblu“. Însă în ce priveşte istoria contemporană – iar
prin contemporană înţeleg istoria din ultimii douăzeci sau
treizeci de ani – ne aflăm încă „pe mare“. În timp ce noi încer-
căm să ţinem cârma pe o rută sigură, „Corabia Statului“ e izbită
din toate părţile de vânt şi valuri. Nu ştim cât de mare e furtuna
sau când se va termina. Putem doar încerca să ne orientăm şi
să sperăm că va fi bine.
Cândva se vorbea despre „răgazuri“ în istorie, perioade când
„nu s-a întâmplat nimic“. Astăzi avem mai multă experienţă.
Aceste răgazuri erau, la fel ca vremea de afară, doar locale.
Înainte de apariţia telegrafului, telefonului şi radioului, într-o
480 istoria omenirii

ţară se puteau petrece evenimente istorice majore – războaie,

revoluţii sau schimbări de guvern – şi nici măcar vecinii să nu
afle prea multe. Lucrurile nu mai stau aşa. Mulţumită mijloa-
celor moderne de comunicare şi presei libere, orice schimbare
în Lhasa, Roma sau Cape Town poate fi cunoscută chiar a doua
zi de orice cetăţean din Kansas City, New Orleans sau Vancouver.
Spun poate fi. Există, bineînţeles, şi persoane care nu doresc
să fie informate.
Ultima oară când cei din Statele Unite au încercat să ignore
deliberat vuietul istoriei pe restul planetei a fost după Primul
Război Mondial. (Acesta a fost răgazul în care s-a scris Istoria
omenirii, ca un avertisment.) După ce i-am ajutat pe aliaţii de
odinioară să câştige războiul împotriva Germaniei, am simţit
că făcuserăm tot ce se cuvenea să facem. Ignorând cu inima
uşoară responsabilitatea pe care istoria ne-a aruncat-o în braţe,
am întors spatele Ligii Naţiunilor şi am lăsat Europa să fiarbă
în suc propriu.
Trecuserăm pragul spre „zgomotoşii ani ’20“. Sub sloganul
preşedintelui Harding, „reîntoarcerea la normalitate“, această
țară a purces la o încăierare nebună pentru exploatarea tuturor
formelor de afaceri. Risipa, anarhia şi corupţia se găseau şi la
vârf, şi jos. Moartea subită a lui Harding în circumstanţe neclare
a dat naştere zvonului că, dacă ar fi trăit, ar fi fost pus sub
acuzare. Deşi generaţia prezentă preferă să privească această
„epocă a jazzului“ prin ochelari roz, imaginea prosperităţii
zugrăvite de ea e pictată pe o pânză foarte putredă.
Chiar dacă pare ciudat că menţionez o evoluţie atât de locală
într-o carte care se vrea în primul rând o istorie a lumii, fac
asta cu un scop. Aşa cum o persoană sau o naţiune are nevoie
de vreme îndelungată pentru a-şi construi o reputaţie, e nevoie
de timp şi pentru a scăpa de una. Cu toate că în deceniul 1920
americanii au devenit fabulos de bogaţi şi puternici, prestigiul
lor ca naţiune de cetăţeni responsabili a coborât la un nivel
dezastruos. Deşi mulţi americani acordau puţină atenţie sau
deloc evoluţiilor din afara ţării, urechile şi ochii restului lumii
ne urmăreau.
Romancieri ca Sinclair Lewis şi Theodore Dreiser, ale căror
opere reflectau scena americană, erau traduşi în multe limbi
 statele unite se maturizează 481

şi foarte discutaţi. Piesele de teatru americane au găsit un public

nou în străinătate şi, fapt mai important, a existat un nou bun
de export, „filmele“. Nici o istorie a rolului Americii în afacerile
internaţionale nu poate omite sărutul lui Iuda dat de filme
acestei ţări. Portretizându-ne şi preamărindu-ne bogăţiile şi
stilul fără fasoane, aceste imagini au construit în mintea oa-
menilor de pretutindeni o concepţie exagerată despre America,
care avea să se întoarcă împotriva noastră. Un exemplu vă va
arăta ce vreau să spun. În orice limbă străină veţi găsi astăzi
cel puţin un cuvânt american: „gangster“.
În 1922, pe nimeni nu a interesat când fostul redactor al
ziarului socialist Avanti a mărşăluit la Roma purtând pancarte
cu „fascii“, o secure înconjurată de nuiele, simbolul autorităţii
în Roma antică. Când acelaşi Benito Mussolini a devenit „dic-
tator“ al Italiei, americanii au spus doar: „Slavă cerului, acum
trenurile italiene vor merge conform orarului.“ Adevărat. Au
mers conform orarului. Miile de turişti care se îmbulzeau în
Roma, Florenţa, Veneţia şi Napoli trebuiau să se oprească
frecvent la intersecţii în timp ce falange de tineri în cămăşi
negre defilau cântând Giovinezza1. Însă aceşti spectatori nu
s-au oprit nici o clipă să înţeleagă ce puneau la cale aceşti băie-
ţandri şi „Ducele“ lor cu ceafa groasă (vezi Capitolul 24).
N-au acordat prea multă atenţie nici unui incident nefericit
petrecut în Odeonsplatz, la München, în 1923. Acolo, un grup
pestriţ care-şi spunea Partidul Muncitoresc Naţional-Socialist
German a încercat să organizeze un „puci“ pentru a înlătura
guvernul bavarez. Poliţia a deschis focul asupra lor. Având în
vedere că unul dintre aceşti „nazişti“, aşa cum au fost numiţi
mai târziu, era bătrânul general Erich Friedrich Wilhelm
Ludendorff, toată lumea s-a arătat foarte conciliantă. Instiga-
torul naziştilor, un austriac de profesie incertă, a fost condam-
nat la cinci ani de detenţie în închisoarea Landsberg, dar nu a
executat decât nouă luni. Şi-a folosit bine timpul. Având rezerve
nelimitate de hârtie şi, drept secretar, un coleg de celulă devotat

1. Cântec italian folosit de mai multe grupări politice în prima jumă-

tate a secolului XX şi adoptat ca imn triumfal de Partidul Naţional Fascist
(n. tr.).
482 istoria omenirii

pe nume Rudolf Hess, omuleţul irascibil a dictat o carte. Nefiind

un om foarte instruit, germana lui lăsa, stânjenitor, de dorit.
În scurtă vreme redactorii au remediat problema şi cartea Mein
Kampf (Lupta mea) de Adolf Hitler a fost tradusă pentru a fi
citită de toată lumea.
Puţini şi-au dat osteneala să vadă ce scria în această lucrare
monotonă și bombastică. Păcat că n-au făcut-o. Dacă ar fi încer-
cat, poate ar fi acordat mai multă atenţie sforţărilor unui fran-
cez pe nume Aristide Briand şi unui german pe nume Gustav
Stresemann. În calitate de reprezentanţi ai celor două ţări, ei
au semnat un pact foarte conciliator. În 1926 li s-a decernat,
împreună, Premiul Nobel pentru pace. Şi asta a fost.
Apoi Rusia. Veştile din Rusia nu se aflau prea uşor. Aşa
voiau ruşii. Aşa au vrut întotdeauna. Neîncrederea lor faţă de
Occident, de la care împrumutaseră totul, inclusiv arta baletu-
lui, existase şi sub ţari. La fel ca în multe alte situaţii, guvernul
sovietic nu a văzut nici un motiv să schimbe ceva în privința
asta. Dimpotrivă, dacă era important ca străinii să nu ştie cât
de bine sau prost mergea fiecare plan cincinal sovietic, era şi
mai important ca locuitorii Uniunii Sovietice să afle cât mai
puţine cu putinţă despre restul lumii.
Cu toate acestea, cititorii atenţi au sesizat dispariţia treptată
a numelui Troţki din toate reportajele sovietice şi înlocuirea
lui cu numele Iosif Stalin. Că înlocuirea însemna şi o schimbare
în politicile şi obiectivele acestei naţiuni potenţial puternice
le-a fost clar celor interesaţi de rubrica de ştiri externe din ziare.
Ceilalţi săreau de la crimele de pe prima pagină la rapoartele
despre bursă, unde se opreau pentru o lectură serioasă. Însă la
29 octombrie 1929 bursa a ajuns pe prima pagină.
Marea oală de pe Wall Street care clocotise cu atâta veselie
a dat în cele din urmă în foc şi a stins flacăra. Zgomotul ani-
lor ’20 a devenit un ţipăt de panică. Succesorul lui Harding,
„Precautul Cal“ Coolidge, un preşedinte care se mândrea cu
abilitatea de a nu spune nimic şi a face şi mai puţin, s-a retras
şi i-a lăsat locul lui Herbert Hoover. În tentativele de a reînvia
flacăra financiară, chiar şi acest mare economist a fost la fel
de neajutorat ca un orăşean plecat la picnic care încearcă să
 statele unite se maturizează 483

aprindă nişte lemne ude fără chibrituri. A aplicat toate formu-

lele cunoscute, însă şomajul şi isteria au continuat să crească.
Crahul bursei de valori nu a adus cu sine sfârşitul unei epoci.
Această epocă, epoca exploatării, murise deja de ceva timp, iar
crahul nu a făcut decât să arate în ce măsură se întinsese
putregaiul. În America, secolul al XIX-lea durase până în 1929.
Din păcate, puţini dintre cei care au excelat în bogăţie şi
influenţă în această perioadă şi-au făcut timp pentru citirea
cărţilor de istorie. Dacă ar fi făcut-o, ar fi aflat că cei care doresc
să se bucure de privilegii mai mari trebuie să îşi asume şi
responsabilităţi mai mari. Altminteri căruţa naţională se răs-
toarnă. Asemenea incidente sunt urmate de obicei de o revoluţie.
Am avut o revoluţie şi s-a numit „Marea Criză“.
În următorii câţiva ani, am fost mult prea absorbiţi de
problemele noastre ca să mai observăm exploziile provocate
altundeva de colapsul nostru financiar. Dar în lume se petre-
ceau evenimente care au împins responsabilităţile globale pe
umerii noştri tineri. Că le plăcea sau nu, Statele Unite ajunse-
seră la maturitate.
 67
PARTENERII „AXEI“
„crahul resimţit în toată lumea“ grăbeşte colapsul
unei păci clădite pe temelii medievale

ÎNTR-O BUNĂ ZI, CU MULŢI ANI ÎN URMĂ, CINEVA A DORIT SĂ

împrumute o sumă mare de bani. În schimb, i-a oferit celui care
îi împrumuta banii, adică „bancherului“, nişte „acţiuni“ în
afacerea lui. Bancherul, fiind un pic parior din fire, a hotărât
să vândă acţiunile la licitaţie celui care oferea mai mult. A deve-
nit deci agent de bursă. Asemenea burse de valori – una dintru
cele mai vechi fiind Bourse (Bursa) din Paris – operaseră ini-
ţial la o scară locală redusă. Apoi unui agent i-a venit ideea de
a întrebuinţa curieri pentru a anunţa „cursurile“ dintr-un oraş
în altul. În sfârşit, cu apariţia telegrafului, tranzacţiile bursiere
au devenit internaţionale. În ziua de astăzi, orice licitaţie impor-
tantă de pe Wall Street pune în funcţiune telegrafele la Londra,
Cape Town şi Buenos Aires.
Pe parcursul boomului final din deceniul 1920, preţurile
acţiunilor pe Wall Street au crescut fără oprire. O febră a pariu-
rilor a cuprins naţiunea. Până în 1929 numeroase companii
importante se supradezvoltaseră. Dintr-odată au dat faliment.
Acţiunile lor şi-au pierdut valoarea. Unele bănci care specula-
seră cu aceste acţiuni au falimentat şi ele.
Multe persoane care îşi investiseră banii în respectivele bănci
au ajuns pe drumuri.
Acum aşezaţi piesele de domino în şir, unu în faţă, două în
spatele lui doi, patru după trei etc. Împingeţi prima piesă: în
cădere, le doboară pe următoarele două. Nu peste mult timp
toate piesele vor fi căzut. Asta explică ce s-a întâmplat peste tot
în lume în 1929. A căzut o bancă, apoi două, apoi trei. Băncile
 partenerii „axei“ 485

au început să-şi închidă porţile pretutindeni, în America, în

Europa, în Asia. Mai întâi cele mici, apoi cele mai mari. Întrucât
afacerile deveniseră internaţionale, dezastrul a fost universal.
În 1931 s-a prăbuşit puternica bancă austriacă Credit-Anstalt.
Dar urma ceva și mai rău.
Secole la rând lira sterlină fusese acceptată ca standard şi
toate valutele erau apreciate în funcţie de ea. Însă la 21 septem-
brie 1931 Banca Angliei, simbolul prosperităţii şi credibilităţii
britanice, a renunţat la etalonul-aur. Va trebui să citiţi o carte
despre bănci ca să ştiţi exact ce înseamnă asta. Până atunci
va trebui să mă credeţi pe cuvânt: a însemnat un şoc grav pen-
tru stabilitatea economiilor naţionale din toată lumea. A repre-
zentat totodată şi prima fisură concretă în structura Imperiului
Britanic.
Au existat şi alte semne care indicau o fărâmiţare generală
a „imperiului în care soarele nu apunea niciodată“. În India,
autorităţile britanice îl întemnițaseră în repetate rânduri pe
un hindus cu glas blajin, Mohandas Karamchand Gandhi, supra-
numit de discipolii săi „Mahatma“ sau „Cu suflet mare“. El îşi
îndemna compatrioţii să obţină independenţa legislativă prin
metoda „rezistenţei pasive“.
Mai era şi Palestina. Britanicii o luaseră de la turci după
Primul Război Mondial. Prin Declaraţia Balfour din 1917 o
desemnaseră drept patria evreilor. Creşterea bruscă a imigra-
ţiei evreieşti a întâmpinat o opoziţie dură din partea localnicilor
arabi. Din păcate, pentru Anglia conta şi să fie în relaţii bune
cu arabii. Ei controlau teritoriul din apropierea Canalului Suez
şi marile câmpuri petroliere din Orientul Apropiat, a căror
exploatare începuse în acea perioadă. Schimbându-şi atitudinea,
britanicii au luat măsuri pentru stăvilirea fluxului de sionişti
spre patria lor biblică. Existenţa statului Israel astăzi dovedeşte
că au eşuat complet.
Dacă veţi roti globul pământesc aproximativ o jumătate de
axă (ceva ce toţi ar trebui să facem din când în când), veţi obser-
va un şir relativ mic de insule în largul coastei chineze. Acela
este Imperiul Japonez. Se spune că a fost întemeiat de împăra-
tul Jimmu Tenno în anul 660 a.Ch., dar despre istoria timpurie
486 istoria omenirii

a Japoniei se cunosc puţine lucruri. Descoperită întâmplător

de portughezi în 1542, Japonia s-a arătat făţiş ostilă cu negus-
torii şi misionarii apuseni aduşi de europeni. În 1663 şi-a închis
porturile pentru toţi, cu excepţia olandezilor. Apoi, în 1853,
comandorul Matthew Perry a intrat în Golful Tokyo ducând
o scrisoare din partea preşedintelui Fillmore. Şase ani mai
târziu Japonia a început să semneze tratate comerciale, mai
întâi cu Statele Unite şi apoi cu alte ţări. Aparent peste noapte,
acest imperiu feudal a devenit o putere industrială şi militară
modernă.
În 1895, Japonia a cucerit Insula Formosa de la China; în
1905 a câştigat un război scurt cu Rusia pentru drepturile de
folosinţă a porturilor şi căilor ferate din Manciuria; în 1910 a
anexat Coreea. Japonia era pregătită să demareze unul dintre
cele mai ample proiecte imperialiste asiatice după Ginghis Han.
Avea tot ce îi trebuia pentru o asemenea faptă glorioasă – bogă-
ţie, industrie, rezerve copioase de mână de lucru datorită supra-
populării şi o religie în care împăratul era zeu, iar a muri pentru
el era o onoare. A aşteptat cu prudenţă vremea potrivită.
Ţinând cont de faptul că prestigiul american descreştea şi
majoritatea Europei se găsea într-o stare de dezordine finan-
ciară şi politică, Japonia a ales anul 1931 pentru a-şi trimite
trupele peste graniţa coreeană, în Manciuria. A fost o victorie
rapidă. Liga Naţiunilor a trimis o comisie care să investigheze
„Incidentul Manchukuo“, iar Statele Unite au refuzat să recu-
noască statul marionetă condus de împăratul Henry Pu Yi.
Prefăcându-se rănită în sentimentele ei, Japonia s-a retras
indignată din Ligă, dar a continuat să coopereze cu SUA. „Inci-
dentul“ a fost închis.
Cineva a urmărit totuşi cu interes atitudinea sfidătoare a
Japoniei faţă de Liga Naţiunilor. Mai precis, autorul cărţii Mein
Kampf, care ieşise pe locul al doilea la recentele alegeri prezi-
denţiale din Germania. Se numea Adolf Hitler.
Republica de la Weimer, deşi pe plan cultural s-a numărat
printre cele mai strălucite perioade din istorie, a fost un eşec
politic. Neobişnuit cu privilegiul de a-şi forma propriile partide
politice, poporul german s-a dezbinat în 125 de facţiuni, toate
 partenerii „axei“ 487

foarte slabe. În aceste circumstanţe, alegerea unui preşedinte

era aproape imposibilă. Republica germană avusese doar doi
preşedinţi: Friedrich Ebert, de profesie şelar, şi Paul Ludwig
Hans Anton von Beneckendorff und von Hindenburg, un gene-
ral pensionat de două ori.
În vârstă de 78 de ani la preluarea mandatului, în 1925, vene-
rabilul erou al Războiului Franco–Prusac şi al Primului Război
Mondial arăta excelent pe timbrele poştale, însă nu mai era
persoana potrivită pentru funcţie. Deşi reales în 1932, când
l-a învins pe Adolf Hitler la urne, vârstnicul feldmareşal nu se
putea măsura cu ex-caporalul în ascensiune şi cu partidul nazist
al acestuia. Undele de șoc ale falimentelor zguduiau din temelii
tânăra republică germană, iar Hitler a profitat la maximum
de situaţie. Singurii lui adversari serioşi erau comuniştii ger-
mani. Tacticile lor semănau prea mult cu ale sale pentru ca
Hitler să fie liniştit. În 1933, naziştii au incendiat pe ascuns
clădirea Reichstagului din Berlin, înscenând că focul ar fi fost
pus de un comunist, Marinus van der Lubbe. De această dată
„puciul“ a reuşit. Hindenburg, al cărui propriu fiu era şi el
nazist, a cedat presiunii şi l-a numit pe Adolf Hitler cancelar.
La moartea lui Hindenburg, în 1934, Hitler a devenit cance-
lar şi totodată preşedinte al Germaniei. Urmând exemplul ita-
lianului Mussolini, care se supranumise „Ducele“, Hitler a
devenit Führer, sau conducător al poporului german.
Cum se poate explica uluitoarea ascensiune la putere a lui
Hitler? El sau, în orice caz, sfătuitorii lui posedau o cunoaştere
extraordinară a „psihologiei populare“. Clicii militare germane,
afectată de prevederile Tratatului de la Versailles, Hitler i-a
promis reabilitarea. Omului de pe stradă i-a promis renaşterea
puterii şi prestigiului Germaniei. Bazându-se pe mitologia
nordică şi pe scrierile lui Friedrich Nietzsche, a născocit teoria
unei aşa-numite Herrenrasse sau rasă germană superioară.
Dar dacă erau aşa de puternici, de ce suferiseră germanii o
înfrângere atât de grea în Războiul Mondial? Fuseseră trădaţi!
De cine? Hitler avea nevoie de un ţap ispăşitor. Luând exemplu
de la ţările slave, unde orice tip de nemulţumire se putea sfârşi
cu un pogrom, a arătat cu degetul înspre evrei. Cu toate că
488 istoria omenirii

însumau sub 1% din totalul populaţiei, Hitler susţinea că mino-

ritatea evreiască provocase declinul Germaniei „ariene“ iubi-
toare de pace şi muncitoare.
Chiar credea cineva bazaconiile astea? Din păcate, da. De
altfel, nu toţi susţinătorii lui Hitler se găseau în Germania. Ca
şi Mussolini înaintea lui, Hitler a fost aclamat de mulţi ca omul
deschis către popor care făcuse ordine în haos. Necunoscând
încă excesele inimaginabile la care aveau să ducă teoriile lui
Hitler despre „rasa superioară“, toţi păreau dispuşi să-l lase pe
Hitler să transforme al Treilea Reich într-un arsenal. Îşi înde-
plinea promisiunea de a oferi lumii un bastion convenabil
împotriva comunismului.
Odată urcat în şa, Hitler n-a pierdut vremea. A călcat cu nepă-
sare în picioare orice individ sau grup care i-a stat în cale. Vechea
clică militară, care acum îşi cerea recompensa fiindcă îl susţinuse,
s-a trezit trasă pe dreapta în programul de remobilizare.
Având nevoie de cooperarea industriei germane, Hitler a
căutat să câştige simpatia industriaşilor în mod tradiţional
conservatori „epurându-i“ pe socialiştii mai radicali din rândul
susţinătorilor săi. Cu un machiavelism desăvârşit, a folosit un
complot imaginar împotriva persoanei sale drept pretext pentru
a-i asasina pe generalul von Schleicher, Ernst Röhm şi alţi foşti
prieteni. Prin Legea de împuternicire, adoptată în 1933, le-a
luat germanilor libertăţile democratice pe care le avuseseră
sub Republica de la Weimar, dar pe care se pare că nu le pre-
ţuiseră. În schimb, le-a îngăduit să participe la o campanie totală
împotriva evreilor, catolicilor, intelectualilor şi comuniştilor.
Generaţiile viitoare s-ar putea mira auzind de campania lui
Hitler împotriva comuniştilor. „Nazismul şi comunismul nu
sunt ideologii înrudite?“ vor întreba. „Oare nu era Germania
patria naţional-socialiştilor, iar Rusia, Uniunea Republicilor
Sovietice Socialiste?“
Ideologiile similare nu previn conflictele, după cum nici cele
divergente nu le provoacă. Adevăratele probleme în istorie se
află mult mai adânc. Germania sub Hitler a rămas tot Germa-
nia, iar Rusia sub Stalin era tot Rusia. Seculara luptă pentru
putere între cele două nu încetase niciodată. Din contră. În opi-
 partenerii „axei“ 489

nia lui Hitler, acum primise o bază logică şi „ştiinţifică“. Găsise

această bază în geopolitică.
Declarând că au stabilit o interdependenţă exactă între
politică şi geografie, geopoliticienii împart întinderea de uscat
eurasiatică în „zone centrale“ şi „zone limitrofe“. Conform
doctrinelor lor, cel care domină zona centrală şi obţine acces la
mare va domina lumea. Această zonă centrală se găseşte în
Rusia. Avându-l drept consilier politic pe Karl Haushofer, cel
mai de seamă geopolitician german, Hitler a expus pericolul
unei lumi dominate de Rusia prin intermediul comunismului.
În realitate însă, râvnea pentru sine zona centrală a Rusiei şi
şi-a pus în gând să o obţină.
E de înţeles aşadar că Rusia sovietică n-a privit cu ochi buni
evenimentele din 1933.
Deja nervoşi din cauza acţiunilor japoneze, sovieticii înche-
iaseră pacte de neagresiune cu Polonia, statele baltice şi Franţa.
Acum, după triumful zdrobitor al naziştilor în Germania, sovie-
ticii au început să caute prieteni noi. Când Hitler, la prima
probă de forţă, a anulat opera lui Stresemann retrăgându-se
din Liga Naţiunilor, Uniunea Sovietică a devenit membră.
Deşi Mussolini împărtăşea fără îndoială tradiţionalul dispreţ
nutrit de compatrioţii săi pentru barbarii de la miazănoapte,
i-a întins lui Hitler o mână părintească şi i-a urat bun venit. Au
urmat nenumărate vizite diplomatice scurte ale celor doi miniştri
de externe până în 1934, când în cele din urmă, într-o atmosferă
de entuziasm bine regizat, Hitler s-a dus la Roma. În ciuda
paradelor şi banchetelor, vizita s-a soldat cu divergenţe, fiindcă
cineva tot aducea în discuţie spinoasa chestiune a Austriei.
Crahul din 1929 nu lăsase Italia nevătămată. Frica de fali-
ment l-a determinat pe Mussolini să impună controale din ce
în ce mai rigide. Uralele entuziaste care întâmpinaseră primele
proclamaţii ale Ducelui au căpătat un ton fals. Mussolini a
diagnosticat corect simptomele nemulţumirii. Era momentul
să creeze o cauză nouă, o diversiune.
Observase şi el ezitările Ligii Naţiunilor şi a luat notă de ele.
Italia, a cugetat Ducele, era un simplu regat. Roma fusese un
imperiu. Care era cea mai neajutorată ţară pe care ar fi putut-o
490 istoria omenirii

ataca cu un pretext oarecare? Privirea lui lacomă a căzut asupra

Abisiniei.
Văzându-şi întotdeauna de propriile treburi, „regatul miste-
riosului presbiter Ioan“ (vezi pagina 242) reuşise să supravie-
ţuiască de-a lungul a aproape 16 veacuri de progres uman.
Relieful său aspru şi luptătorii şi mai aspri erau legendari. Îi
descurajau pe pretinşii făuritori de imperii. Aceşti creştini cu
pielea neagră nu numai că aruncau suliţe ucigătoare, dar mai
aveau şi obiceiul de a mutila prizonierii de război.
Aşa cum aţi citit la p. 450, Italia încercase odinioară să ane-
xeze Abisinia, sau Etiopia, cum se numeşte astăzi. În 1887
suferise o înfrângere umilitoare la Adua, o înfrângere pe care
poate o iertase, dar nu o uitase. Cele două ţări semnaseră un
tratat solemn de prietenie în 1928.
În decembrie 1934, trupele italiene şi etiopienii s-au înfrun-
tat la Ual-Ual, pe frontiera controversată a teritoriului italian
Somaliland. Prefăcându-se ultragiat, Mussolini a cerut despă-
gubiri şi a refuzat să medieze conflictul. Negusul etiopian, Haile
Selassie, şi-a expus cazul la Liga Naţiunilor. Exact aşa cum se
aştepta Mussolini, Liga a ascultat cu atenţie şi n-a făcut nimic.
Atunci Mussolini a anunţat că, până la urmă, va media el situa-
ţia. Şiretlicul funcţionase.
De îndată ce a fost pregătit, Mussolini a invadat Etiopia.
Desculţi şi înarmaţi cu suliţe, soldaţii lui Haile Selassie au
dovedit curajul pentru care erau vestiţi. Dar nu puteau ţine
piept tancurilor, mitralierelor şi avioanelor de bombardament
ale Italiei. Piloţii italieni, printre care şi fiul Ducelui, au povestit
încântaţi ce „antrenant“ era să lovească direct într-un grup de
etiopieni neînarmaţi şi să privească explozia „deschizându-se
ca o floare“.
Într-o ultimă strădanie, Liga Naţiunilor a catalogat Italia
drept „agresoare“ şi a votat aplicarea de sancţiuni. Însă Anglia
nu dorea să închidă Italiei Canalul Suez, de teamă că acest fapt
„va precipita un război“. La 9 mai 1936 Mussolini l-a declarat
pe regele Italiei împărat al Etiopiei, iar Liga Naţiunilor a fost
ca şi moartă.
Următoarea mişcare i-a aparţinut lui Hitler. După ce încăl-
case deja Tratatul de la Versailles prin reintroducerea recrutării
 partenerii „axei“ 491

militare, a anulat Pactul Stresemann–Briand semnat la Lo-

carno şi a trimis contingente germane în Renania. Scena era
pregătită pentru ca Führerul şi Ducele să acţioneze la unison.
Teatrul operaţiunilor a fost Spania.
În 1936 a murit Antonia Mercé, o dansatoare spaniolă cunos-
cută ca „La Argentina“.
Prin superba ei măiestrie şi prin ținuta demnă, această
femeie născută în Argentina îi părea publicului ei un simbol
viu al gloriei Spaniei. Între timp, celălalt simbol public al Spa-
niei, regele ei, se căznise să creeze exact impresia opusă. Ca
mulţi Bourboni înaintea lui, Alfonso XIII nu era prea inteligent.
Preferând galanteriile în străinătate îndatoririlor de acasă,
Alfonso lăsase conducerea guvernului în mâinile marchizului
de Estella, numit şi Primo de Rivera. În 1925, acest nobil și-a
atribuit puterile unui dictator şi, strângând puternic şurubul,
a reuşit să păstreze o aparenţă de ordine. Şi-a atras însă duş-
mănia semenilor aristocraţi, care în 1930 şi-au convins regele
să se debaraseze de el. În 1931, poporul spaniol s-a debarasat
şi de rege. Spania a devenit „republică muncitorească“. Dar
spaniolii, la fel ca germanii, nu aveau nici educaţia, nici răbda-
rea necesare autoguvernării. S-au împărţit repede în prea multe
facţiuni neputincioase, iar tulburările sociale apărute pretutin-
deni după Marea Criză au măturat şi Spania.
În iulie 1936, reflectoarele ştirilor s-au mutat din Abisinia
la Melilla, în Marocul spaniol. Aici, un grup de generali, printre
ei şi fostul guvernator al Insulelor Canare, Francisco Franco,
instigau la revoltă împotriva grupării Frente Popular, înfiinţată
recent. Această coaliţie de stânga obţinuse o victorie paşnică în
Cortes, adică în parlament, împotriva monarhiştilor, republica-
nilor şi clericilor.
A urmat un conflict care a durat aproape trei ani. La sfârşitul
lui, trezoreria Spaniei era falimentară, cetăţenii erau epuizaţi,
iar oraşele spulberate de bombardamente, primele încercate
de Europa. După ce a ieşit victorios, generalul Franco a devenit
dictator sau „El Caudillo“. Asemănarea cu Hitler şi Mussolini
nu era întâmplătoare. Ceea ce începuse ca un război civil între
„naţionalişti“ şi „loialişti“ a devenit, prin intervenţia armată,
492 istoria omenirii

prima probă de forţă între Berlin şi Roma, de o parte, şi Moscova,

de cealaltă. Iar Berlinul şi Roma au câştigat.
Trebuie să vă cer din nou să uitaţi de „ideologii“ şi să studiaţi
geografia. Aşa veţi vedea mai limpede ce ar fi însemnat o vic-
torie „loialistă“ (altfel spus comunistă) în Spania. O proiecţie
bruscă a influenţei sovietice în această zonă-cheie din vestul
Europei ar fi sosit într-o vreme în care Franţa era coruptă şi
slabă, iar Anglia, după abdicarea lui Eduard VIII, clar zguduită.
Aşa că ambele ţări au salutat victoria lui Franco ca pe cel mai
mic dintre două rele. Actul de neutralitate din 1937, menit să
mențină emisfera occidentală în afara conflictelor europene,
permitea totuşi Statelor Unite să vândă arme Portugaliei.
Aceste arme au ajuns, în mod convenabil, în mâinile lui Franco.
Lipsa echipamentului modern şi a disciplinei militare i-a
paralizat din start pe loialişti. Ajutaţi de strategi sovietici şi
de un grup internaţional de voluntari („brigada Lincoln“ era
alcătuită din americani), aceşti nefericiţi pioni de pe tabla de
şah a politicii europene au pierdut rapid teren, însă au organi-
zat o rezistenţă curajoasă în Madrid şi Valencia împotriva
bombardamentelor naziste şi a strategiei „Coloana a V-a“.
Pe când unele ziare încercau să avertizeze lumea că lecţiile
tactice învăţate de puterile implicate în „manevrele spaniole“
puteau fi aplicate curând şi în alte zone, altele relatau activi-
tatea, sau inactivitatea, unui Comitet de neintervenţie compus
din 21 de state, între care Germania, Italia şi Uniunea Sovietică.
Pe acest fundal s-a constituit Axa.
Dacă cineva credea că teoriile rasiale ale lui Hitler însemnau
mai mult decât un tertip plăsmuit, evenimentele de la 26 noiem-
brie 1936 trebuie să fi reprezentat un şoc serios. La această
dată, Germania nazistă a salutat populaţia japoneză (la care
kaiserul Wilhelm se referise odată cu termenii „pericolul
galben“) ca pe „arieni onorifici“ şi aliaţi. Denumită Pactul Anti-
comintern sau anticomunist, această bucată de hârtie a creat
braţul Berlin–Tokyo al Axei. În anul următor Japonia a declan-
şat un război nedeclarat, dar total, contra chinezilor.
Mussolini a semnat documentul în 1937. Scrisul de mână
al istoriei era afişat pe perete şi putea fi citit de orice persoană
interesată.
 68
IZOLAŢIONISM ŞI ÎMPĂCIUITORISM
cum au început partenerii axei să-şi împartă lumea între
ei şi de ce au reuşit să ajungă atât de departe

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL NU A FOST, ÎN REALITATE, UN

conflict global. La vremea respectivă a fost numit „Război Mon-
dial“ în principal din cauza faptului că mijloacele de comunicare
perfecţionate aduseseră conflagraţia din Europa şi Orientul
Apropiat în atenţia oricărei persoane în stare să citească un
ziar. A fost, de asemenea, primul conflict în care o Forţă Expe-
diţionară americană a luptat pe teritoriu european.
Luptele se desfăşurau de aproape trei ani când Statele Unite
au venit în ajutorul Aliaţilor, Anglia, Franţa şi Belgia; trupele
americane au intrat în tranşee cu sloganul „facem o lume mai
sigură pentru democraţie“ (vezi pagina 470).
Nici nu se trăsese bine ultimul glonţ, că deşertăciunea s-a
şi văzut limpede. Pe aliaţii europeni, republici sau regate, nu îi
preocupau ţelurile ideologice. Singurul aspect care îi interesa
era menţinerea „echilibrului de putere“ în Europa. Au mulţumit
Statelor Unite şi, în schimbul ajutorului primit, au promis să
continue afacerile cu americanii.
În interesul relatării istorice oneste, asta e tot ce trebuiau
să aştepte americanii, pentru că asta doriseră să obţină intrând
în război. Însă unii păreau reticenţi să accepte o asemenea
atitudine realistă sau, cum o numeau ei, „cinică“. Ca atare au
fost dezamăgiţi. Se simţeau trădaţi şi păcăliţi. Protestau vehe-
ment împotriva altor „complicaţii în străinătate“. „Izolaţio-
nismul“ a devenit astfel o chestiune politică în America.
Motivați fără îndoială de sentimente patriotice, în curând
izolaţioniştii s-au văzut păcăliţi şi trădaţi in modul cel mai
494 istoria omenirii

serios. Din momentul când a ajuns la putere în 1933, Hitler s-a

folosit de sentimentul izolaţionist al Americii pentru a-şi asi-
gura mână liberă în Europa. Ministerul propagandei, condus
de Joseph Göbbels, a întrebuinţat toate mijlocele de care dispu-
nea pentru a descuraja Statele Unite, împovărate de propriile
probleme interne, să se „amestece“ şi în treburile Germaniei.
Mai mulţi congresmeni şi membri ai unor organizaţii ca Ger-
man-American Bund, The America First Organization şi Ku
Klux Klan au dat bucuroşi ecou acestui sentiment. (Ca un
omagiu adus lui Hitler, Ku Klux Klanul a adăugat antisemi-
tismul în registrul de „însuşiri americane de dorit“.)
Statele Unite se confruntau cu probleme, e adevărat. Când
l-a înlocuit pe Hoover în funcția de preşedinte în 1932, Franklin
D. Roosevelt a moştenit sarcina de a legifera pentru scoaterea
ţării din haosul economic. Declarând o „vacanţă bancară“ şi
adoptând Actul bancar Glass-Steagal, Actul pentru redresarea
industrială naţională (declarat neconstituţional în 1935) şi alte
măsuri fără precedent, Roosevelt a reuşit în cele din urmă să
pună capăt Marii Crize.
Noile legi au fost un leac amar pentru un popor neobişnuit
să existe vreun fel de control guvernamental asupra iniţiati-
velor private. Însă lumea se afla pe atunci, şi se află şi acum,
pe făgașul acelei revoluţii sociale începute în clipa când omul
s-a făcut stăpânul maşinii. (Vezi pagina 414.) Asemenea
copacilor din calea unui uragan, guvernele vechi, rigide, au fost
doborâte de ea, pe când altele s-au plecat în faţa furtunii, dar
nu s-au frânt. Fenomenul care a adus comunismul în Rusia,
fascismul în Europa Centrală şi tulburare în Asia, Africa şi
America de Sud, a prilejuit doar o legislaţie socială în Statele
Unite. Trebuie să fim recunoscători pentru asta. Restricţiile
simţite acum de SUA erau pur şi simplu cele pe care le simte
oricine în ziua în care descoperă că „se maturizează“. Şi, aşa
cum am spus înainte, Statele Unite ajunseseră la vârsta adultă.
Unul dintre cele mai sigure semne de maturizare a fost fap-
tul că, pentru prima oară în istoria lor, Statele Unite au început
să se intereseze de vastul continent din emisfera sudică, legat
de cel nordic prin nume, istorie şi geografie. În pofida indepen-
 izolaţionism şi împăciuitorism 495

denţei politice, majoritatea ţărilor din America Centrală şi de

Sud păstraseră limba şi multe dintre tradiţiile patriei lor mamă,
Spania. (Singura excepţie, Brazilia, are legături similare cu
Portugalia.) Prin urmare, era sortit ca războiul civil din Spania
să aibă repercusiuni serioase din Ţara de Foc şi până la Rio
Grande.
Lovite greu de Marea Criză din anii ’30, republicile din
America Latină suferiseră o instabilitate economică urmată
de o activitate politică intensificată. La fel ca în Spania, în cele
din urmă s-au format două facţiuni majore, fiecare încercând
să obţină controlul deplin asupra guvernului propriei ţări. Deşi
nu identică, succesiunea evenimentelor a semănat în general
destul de mult. Pe de o parte exista un „partid muncitoresc“ ai
cărui membri îşi compensau lipsa de educaţie, disciplină şi
sprijin financiar printr-un entuziasm colosal pentru realizările
Uniunii Sovietice. În opoziţie cu ei se găsea o facţiune cu un
caracter „naţionalist“ (uneori „naţional-socialist“). Condus de
politicieni conservatori, militari şi industriaşi, acest partid avea
tot ce le lipsea adversarilor, cu o singură excepţie. Ambele par-
tide erau la fel de înclinate spre brutalitate şi lipsă de scrupule.
O vreme, fiecare tabără a executat manevre pentru a-şi
asigura poziţia. În unele ţări, rezultatul competiţiei aproape că
părea nesigur. Însă partidele naţionaliste reuşeau cam întot-
deauna să dejoace planurile adversarilor și să le-o ia înainte
în „competiția pucistă“, iar un bărbat puternic ieşea din culise
şi ocupa centrul scenei.
Dacă unul dintre aceşti bărbaţi s-ar fi lăsat împins de admi-
raţia pentru Franco să le acorde insurgenţilor ajutor militar,
emisfera occidentală s-ar fi văzut antrenată în ceea ce, teoretic,
era deocamdată un război civil în Spania. Pentru a preveni o
asemenea mişcare, preşedintele Roosevelt a propus o întâlnire
a Americilor la Buenos Aires. Acolo s-a semnat în 1937 Pactul
de neutralitate. În următorii câţiva ani s-au semnat şi alte
acorduri care au apropiat pentru prima oară America de Nord
şi cea de Sud.
Între timp, în Europa programul Axei continua conform
graficului. Bazându-şi cutezanţa pe premisa că „oamenilor nu
496 istoria omenirii

le place să se agite până când nu sunt nevoiți s-o facă, iar atunci
e de obicei prea târziu“, Hitler obţinea succese notabile. Pe cât
se pare, nu i-a trecut prin gând că anticomunismul, antisemi-
tismul şi antiintelectualismul lui îi determinau pe savanţii,
muzicienii şi scriitorii de frunte ai Germaniei să plece, şi nu ca
purtători de cuvânt entuziaşti ai patriei. Pierderea unor per-
soane ca Thomas Mann, Stefan Zweig, Kurt Weill sau Arnold
Schönberg nu reprezenta un motiv de îngrijorare pentru cineva
cu educaţia mărginită a lui Hitler. Însă faptul că printre exilaţi
se număra şi Albert Einstein ar fi trebuit să-l pună pe gânduri.
Odată cu Einstein a plecat şi formula ce avea să pună bomba
atomică în mâinile americanilor, nu ale germanilor.
Cu Germania ţinută bine sub control, a venit vremea pentru
„expansiunea logică“ a lui Hitler. („Heute gehört uns Deutschland,
Morgen die ganze Welt“ – „Astăzi ne aparține Germania, mâine
lumea întreagă“.) Anexarea Austriei, numită şi Anschluss (în-
cercată întâi în 1934, dar împiedicată de Mussolini), a fost plani-
ficată şi executată cu precizie și sânge rece.
Kurt Schuschnigg, cancelarul austriac, a fost invitat ca oas-
pete la casa lui Hitler din Berchtesgaden. În 24 de ore, acest
om de stat neînfricat a fost adus într-o stare de neajutorare
politică. Expus la toate formele de intimidare psihologică,
Shuschnigg a încuviinţat legalizarea Partidului Nazist austriac,
i-a graţiat pe naziştii din puşcării, l-a numit pe Artur von Seyss-
Inquart în funcţia de ministru al siguranţei publice şi a introdus
o sută de ofiţeri germani în armata austriacă.
Întors acasă, Schuschnigg şi-a regretat timiditatea, iar 12
zile mai târziu l-a înfruntat pe Hitler cerând un plebiscit. Acest
„act perfid“ a fost pretextul aşteptat de Hitler. Când şi-a comasat
trupele pe graniţa austriacă, Schuschnigg a demisionat şi a
fugit din ţară. La 13 martie 1938, Seyss-Inquart a proclamat
Anschlussul ca pe un fapt împlinit. La 14 martie Hitler a intrat
în Viena.
Următoarea pe listă a fost Cehoslovacia.
Flancată din trei părţi de Grossdeutchland, acest stat-for-
tăreaţă cu fabrici de muniţie, resurse bogate şi o poziţie geogra-
fică strategică era o bucăţică tentantă. Era și o pradă uşoară.
 izolaţionism şi împăciuitorism 497

La graniţa nordică a Cehoslovaciei, în regiunea sudetă, trăiau

aproape trei milioane de locuitori de origine germană. I-a cuprins
„brusc“ o dorinţă arzătoare de repatriere staţionară. Cu alte
cuvinte, simţeau că Reich-ul ar fi trebuit să se extindă şi să îi
înglobeze. Aceasta era tactica „coloanei a cincea“ ajunsă la
consacrare.
Conduşi de Konrad Henlein, sudeţii germani au profitat de
libertatea garantată de democraţia cehă pentru a-şi forma pro-
priile organizaţii militare, care prezentau asemănări evidente
cu naziştii. În cele din urmă, la 24 aprilie 1938, prin Declara-
ţia de la Karlsbad, Henlein a cerut deschis autonomia germa-
nilor sudeţi.
Avem iarăși un „dacă“ istoric. DACĂ guvernele care susţi-
nuseră crearea Republicii Cehe după Primul Război Mondial
ar fi fost interesate într-adevăr de supravieţuirea ei, oare n-ar
fi putut s-o salveze? Oare Hitler putea fi oprit înainte de a deveni
mult prea puternic? Răspunsul este foarte probabil „da“. Acum
ştim că în 1938 Hitler juca la cacealma, că nu era pregătit să-şi
susţină pretenţiile printr-un război pe scară largă. Însă la
momentul respectiv nici Franţa şi Anglia nu erau gata pentru
un conflict armat. Statele Unite erau neutre, iar Rusia, deşi
legată diplomatic de Franţa, nu era agreată de Anglia ca aliată.
Din acest motiv Anglia şi Franţa au adoptat o politică „împă-
ciuitoare“.
La 12 septembrie, după o vară sub semnul incertitudinii,
punctată de activităţi diplomatice, intensificarea mobilizării
franceze şi expansiunea flotei britanice, Hitler a cerut răspicat
autodeterminare pentru germanii sudeţi. În Cehoslovacia au
izbucnit tulburări de stradă şi s-a declarat legea marţială.
În acel moment prim-ministrul britanic s-a dus la Berch-
tesgaden. Ținând în mână bine-cunoscuta umbrelă, pe care
caricaturiştii ziarelor au utilizat-o mai târziu ca pe un simbol al
împăciuitorismului, Neville Chamberlain a admis că Cehoslo-
vacia nu avea dreptul de a cere un arbitraj. La fel ca Schuschnigg
înaintea lui, Chamberlain nu şi-a dat seama decât la întoar-
cerea acasă că fusese tras pe sfoară. Dar era prea târziu. După
ce obținuse prima concesie, Hitler cerea acum nu doar predarea
498 istoria omenirii

teritoriului sudet cu fabricile şi unităţile militare intacte, ci

şi desfăşurarea unui plebiscit în noiembrie pentru zonele ceho-
slovace cu minorităţi germane importante. De această dată
Chamberlain şi premierul francez Edouard Daladier s-au
consultat cu Rusia, în timp ce Statele Unite i-au cerut lui Hitler
o întrunire a puterilor europene. În ceasul al doisprezecelea
Mussolini a propus planul unei conferinţe a patru puteri, ţinută
la München.
Milioane de persoane au salutat la vremea respectivă cu
suspine de uşurare una dintre cele mai ruşinoase trădări din
istorie. Întors de la întrunirea unde vânduse Cehoslovacia îm-
preună cu Daladier, la ieşirea din avionul care îl adusese acasă
Chamberlain a anunţat: „Cred că e pace pentru timpul nostru“.
Ultima „pretenţie teritorială“ a lui Hitler a fost satisfăcută
repede. Pe când Germania anexa frontiera occidentală bine
fortificată a Cehoslovaciei, Polonia şi Ungaria au smuls regiuni
din est. În martie 1939, nucleul rămas din această republică
efemeră s-a pus sub „protecţie germană“.
Între timp, trupele japoneze ocupaseră zone întinse din
teritoriul chinez. La „incidentele“ de la Podul Marco Polo şi
Shanghai s-au adăugat cele din Suzhou, Nanking şi Hangzhou.
Comandată de generalisimul Chiang Kai-shek, armata chineză
bine antrenată a dat o bătălie dârză şi defensivă contra adver-
sarului nemilos cu instrucţie superioară. Şi aici, la fel ca în
Spania sau Etiopia, cea care a suferit a fost populaţia civilă
neînarmată. Deşi suferinţa civililor e la fel de veche ca războiul,
ea nu mai fusese provocată niciodată cu o asemenea brutalitate
impersonală şi mecanizată – şi nici nu a fost documentată vre-
odată atât de amănunţit. Această documentare, în forma jur-
nalelor de ştiri dinaintea filmelor şi a reportajelor de la faţa
locului, nu a fost doar tolerată, ci încurajată de partenerii Axei,
în ideea de a insufla frica în inima oricui ar fi încercat să li se
opună. Planul le-a reuşit într-o anumită măsură. Însă în nume-
roase ţări „propaganda teroarei“ a avut exact efectul contrar.
Prezentate în Statele Unite, jurnalele de ştiri japoneze, alături
de reportajele despre noile acțiuni antisemite ale naziştilor, i-au
 izolaţionism şi împăciuitorism 499

permis preşedintelui Roosevelt să combată complezenţa ame-

ricană şi să-şi inaugureze programul de pregătire din 1938. În
1939 „izolaţionismul“ din Statele Unite era deja pe moarte. Şi
„împăciuitorismul“ european urma să moară curând în singurul
mod posibil, prin violenţă.
 69
CARTA ATLANTICULUI
cum „războiul nervilor“ a cedat locul „războiului
total“ şi cum hitler a greşit grav câteva calcule

LA 22 MARTIE 1939, HITLER A CERUT PORTUL BALTIC MEMEL:

Germania îl cedase Lituaniei după Primul Război Mondial.
Oraşul a fost restituit imediat. Îndreptându-se spre fosta sa
aliată, Polonia, Hitler a cerut oraşul Danzig1 şi dreptul de a
construi o autostradă şi o cale ferată prin „Coridorul polonez“.
Polonia a obiectat şi a căutat susţinerea Marii Britanii şi a
Franţei. Înţelegând în sfârşit consecinţele împăciuitorismului,
Marea Britanie şi Franţa au promis ajutor mutual Poloniei în
eventualitatea unei agresiuni germane.
Polonia mai spera şi în sprijinul guvernului sovietic. Însă
Uniunea Sovietică a început brusc să-şi schimbe orientarea.
Primul indiciu a apărut când ministrul de externe Viaceslav
Molotov a lansat un atac verbal la adresa Marii Britanii. Apoi,
în august 1939, s-a întâmplat inimaginabilul. Chiar şi simpati-
zanţii comuniştilor au rămas fără cuvinte când Germania
nazistă şi Uniunea Sovietică au semnat pacte comerciale şi de
neagresiune. (Una dintre clauzele formulate de nazişti şi
acceptate de Stalin prevedea ca Uniunea Sovietică să îi predea
lui Hitler pe foştii comunişti germani fugiţi în Rusia în 1933.)
Având în vedere că „voluntarii“ germani mărşăluiau deja
spre Gdansk şi provocau „incidente de frontieră“, guvernului
britanic i s-au acordat prin vot puterile prevăzute pentru starea
de război. La 31 august 1939 Hitler a anunţat că polonezii
respinseseră propunerea lui de pace în 16 puncte, un document

1. Denumirea germană a oraşului polonez Gdansk (n. tr.).

 carta atlanticului 501

pe care în realitate nu l-au văzut niciodată. În zori, trupele

naziste au trecut graniţa Poloniei.
În aceeaşi zi, Albert Forster, liderul Coloanei a V-a în Polonia,
a proclamat reîntoarcerea oraşului Danzig la Reich-ul german.
Cu tancurile germane înaintând în Polonia şi Luftwaffe (forţele
aeriene) etalându-şi tacticile noi şi surprinzătoare de Blitzkrieg
(război-fulger), Anglia şi Franţa i-au trimis lui Hitler un ulti-
matum cerând retragerea soldaţilor germani de pe teritoriul
polonez. Hitler l-a respins. La 2 septembrie 1939, Marea Brita-
nie şi Franţa au emis o declaraţie comună de război. „Războiul
nervilor“ se terminase şi în locul său începuse conflictul global
numit al Doilea Război Mondial.
Cum puterile occidentale nu au putut trimite ajutor imediat,
Polonia a fost divizată conform planului. La 12 septembrie tru-
pele sovietice au traversat frontiera poloneză estică. Greu în-
cercatul oraş Varşovia s-a predat naziştilor.
Aproximativ şase luni de zile, Europa Occidentală a trăit
experienţa „războiului amăgitor“, una dintre acele perioade
înşelătoare de răgaz, sau acalmie, despre care am vorbit înainte.
După ce au trimis o forţă expediţionară să staţioneze în Franţa,
englezii au săpat adăposturi acasă şi au aşteptat. Dar presiunea
s-a exercitat asupra altor membri ai Imperiului Britanic.
Australia, Noua Zeelandă şi India au declarat război Germaniei
imediat. La 5 septembrie, când a devenit prim-ministru Jan
Christiaan Smuts, Uniunea Africii de Sud a respins o propunere
de neutralitate. Canada s-a alăturat Angliei la 12 septembrie.
Doar Irlanda, amintindu-şi resentimente trecute, a rămas „neu-
tră“, furnizând spionajului lui Hitler un post de ascultare coo-
perant şi convenabil.
În Franţa predomina încă „mentalitatea Maginot“. Urmând
recomandarea ministrului de război, André Maginot, Franţa
construise fortificaţii masive şi (presupuse) antitanc de-a lungul
graniţelor răsăritene. Cu un preţ de 1,25 milioane de dolari pe
kilometru, linia Maginot nu fusese terminată, fiind deci inutilă.
(Banii destinaţi extinderii fortificaţiei pe frontiera belgiană au
ajuns în buzunarele anumitor politicieni.) În ciuda acestui fapt,
mare parte din armata franceză a ocupat cazematele şi a trăit
luni de zile în barăci subterane jilave.
502 istoria omenirii

Peste Rin, Hitler îi răspunsese dlui Maginot prin linia

Siegfried. Soldaţii germani de acolo nu au acţionat prea mult în
iarna respectivă, însă au utilizat megafoane pentru a-şi insulta
vechii inamici, iar francezii au ripostat cu aceeaşi monedă.
În largul mării submarinele naziste erau însă foarte active.
Ameninţarea lor la adresa transportului maritim internaţional
a determinat Conferinţa Panamericană desfăşurată în Panama
să declare o „zonă de siguranţă“ în emisfera occidentală. Statele
Unite au interzis propriilor vase să intre în apele beligerante,
însă Roosevelt a abrogat embargoul asupra armelor şi a organi-
zat exporturi către beligeranţi în sistemul cash and carry, cu
transportul asigurat de beneficiar.
În Europa de Est, Uniunea Sovietică se ocupase în liniște
să-și asigure baze fortificate în Estonia, Letonia şi Lituania.
Acelaşi lucru li se cerea acum şi finlandezilor. Când finlandezii
au refuzat, soldaţii sovietici au trecut la atac.
Prin urmare, Europa se confrunta cu spectacolul unui „răz-
boi în război“. Italia se considera suficient de neutră pentru a
trimite, alături de Marea Britanie şi Franţa, avioane, provizii
şi consilieri tehnici în ajutorul generalului von Mannerheim şi
a micii lui armate curajoase. Tot de pe o poziţie neutră, Statele
Unite au împrumutat Finlandei 10 milioane de dolari. O vreme
s-ar fi zis că Finlanda va reuşi să îi oprească la nesfârşit pe
invadatori. Însă după trei luni de război intens pe timp de iarnă
linia finlandeză Mannerheim a fost străpunsă. În martie 1940
Finlanda a cerut pace, cedând Uniunii Sovietice 10% din
teritoriu, inclusiv Istmul Carelia.
Care a fost motivul acestei mişcări aparent arbitrare din
partea Rusiei sovietice? Trebuie să vă trimit din nou la hartă.
Dacă priviţi cu atenţie, veţi vedea că, în ciuda tratatului cu
Hitler, liderii sovietici îşi asigurau un teritoriu-tampon de-a
lungul frontierei. Istoria a dovedit că au acționat foarte înţelept.
La sosirea primăverii, în Germania a ajuns la modă un
cântec nou. Se numea Wir fahren gegen England (Pornim împo-
triva Angliei). Ca prim pas spre realizarea acestui plan, Hitler
a ordonat invadarea Danemarcei şi Norvegiei. În felul acesta
spera că va învălui Anglia şi îşi va asigura bazele şi porturile
 carta atlanticului 503

de la Marea Nordului. Danemarca a fost ocupată repede. În

pofida propagandei de proporţii şi a pregătirilor Coloanei a V-a,
Norvegia s-a bătut crâncen. Atunci au intrat în acţiune pentru
prima oară şi trupele engleze şi franceze. Germanii au fost
izgoniți din Bergen şi Trondheim. Însă pe terenul accidentat
al Norvegiei a contat un singur factor: superioritatea forţelor
aeriene. Germanii o aveau. La 7 iunie 1940, când regele Haakon
a fugit la Londra, un nazist norvegian pe nume Vidkun Quisling
a fost desemnat ministru preşedinte şi în toate limbile lumii a
apărut un nou cuvânt pentru „trădător“.
Oricât de tragic, dezastrul din Norvegia a avut şi un rezultat
fericit. În Downing Street 10, reşedinţa tradiţională a premie-
rilor britanici, umbrela împăciuitoare a lui Neville Chamberlain
a cedat locul trabucului sfidător al lui Winston Churchill.
Considerat multă vreme „instigator la război“, acest mare
politician şi şef al Partidului Conservator britanic era aclamat
acum ca „omul zilei“. Orator elocvent şi om de litere, Churchill
nu a promis poporului englez decât „sânge, sudoare şi lacrimi“,
rezumând noua strategie şi noul scop al britanicilor în cuvintele:
„Victorie – victorie cu orice preţ, victorie în ciuda terorii, victorie
oricât de lungă şi de grea ar fi calea de urmat; căci fără victorie
nu există supravieţuire.“ (S-a descoperit că, printr-o coincidenţă,
primele măsuri din Simfonia a V-a a lui Beethoven au acelaşi
ritm ca litera „V“ din Codul Morse. Difuzate la BBC pentru
prima oară la 20 iulie 1941, au devenit simbolul victoriei pentru
toţi cei care se opuneau puterilor Axei.)
Pentru Anglia nu sosiseră încă vremurile cele mai negre.
La 10 mai 1940, ziua în care Churchill a devenit prim-ministru,
Hitler a înconjurat linia Maginot, invadând Belgia, Luxemburg
şi Ţările de Jos. În ciuda sosirii trupelor franceze şi britanice,
Olanda s-a predat în patru zile, iar Belgia în 18. Depăşiţi nume-
ric şi cu planurile dejucate, Aliaţii s-au retras în apropiere, la
Dunkerque, unde naziştii i-au încercuit şi i-au împins literal-
mente în mare. Hitler nu luase totuşi în considerare faptul că
poporul britanic e unul de marinari. În una dintre cele mai
eroice operaţiuni de salvare întreprinse vreodată, o flotă de
900 de distrugătoare, lansatoare, pescadoare, remorchere
504 istoria omenirii

fluviale şi iahturi de agrement a sfidat Blitzkrieg-ul şi a evacuat

de pe plaje trei pătrimi din trupele britanice.
Dat fiind că forţa aeriană hitleristă făcuse ca linia Maginot
să devină la fel de desuetă ca arcul cu săgeţi, Franţa s-a pră-
buşit repede. Pentru a-l proteja de bombardamente, Parisul a
fost declarat oraş deschis. Plecarea guvernului din Paris, fuga
la Tours şi apoi la Bordeaux au reflectat panica ce cuprinsese
întreaga Franţă. Aţâţaţi de nazişti din Coloana a V-a, civilii au
blocat arterele radiale care duc spre ieşirea din Paris, împiedi-
când deplasarea soldaţilor care se îndreptau spre front. La 10
iunie, Mussolini şi-a scos masca neutralităţii şi, în cuvintele
preşedintelui Roosevelt, „a înfipt un pumnal în spatele veci-
nului“. Pe 15 iunie naziştii au intrat în Paris. O săptămână mai
târziu Hitler a executat un mic dans triumfal în Pădurea
Compiègne, transmis la jurnalele de ştiri. Apoi Franţa s-a pre-
dat în acelaşi vagon de tren în care se semnase armistiţiul din
1918. Germania a ocupat două treimi din Franţa, restul terito-
riului fiind guvernat de un guvern-marionetă de la Vichy, condus
de mareşalul Henri Pétain. Marea Britanie rămăsese singură.
Orarul lui Hitler s-a dovedit greşit măcar o dată. Franţa
căzuse cu aproape două luni mai repede decât se aşteptase el.
Nu era încă pregătit pentru următorul pas logic, invazia Insu-
lelor Britanice. Barjele şi alte dotări necesare invadării fuseseră
comandate, dar urmau să fie gata abia în august. Însă până la
momentul respectiv epoca superiorităţii aeriene a Germaniei
trecuse. Speranţele lui Hitler de a termina cu vestul înainte
de a se îndrepta spre Răsărit au fost spulberate de The Few1.
În august 1940 a început bătălia Angliei. Val după val, avi-
oanele germane au zburat peste Canalului Mânecii, demon-
strând deasupra oraşelor Coventry, Manchester şi Londra
aceeaşi abilitate şi precizie pe care o arătaseră la Varşovia, Oslo
şi Rotterdam. Spre marea lor surpriză, o mână de avioane
britanice au decolat pentru a le înfrunta. Erau Cei câţiva, piloţi
din Royal Air Force (RAF), care în acea iarnă hotărâtoare au

1. „Cei câţiva“, supranume dat aviatorilor aliaţi care au luptat în bătă-

lia Angliei (n. tr.).
 carta atlanticului 505

dovedit un curaj egalat doar de populaţia civilă a Marii Bri-

tanii. În zilele acelea oraşele erau „coventrizate“1 şi Hitler se
lăuda că nici măcar ajutorul SUA nu putea scăpa Anglia de
soarta care o aştepta. Dar speranţele invadatorilor s-au năruit
pe măsură ce tot mai multe avioane naziste au fost distruse,
iar bombardierele RAF au demarat raiduri deasupra Germa-
niei. Începând cu 1942, Divizia a VIII-a a aviaţiei americane
s-a alăturat RAF şi insula asediată a devenit un „portavion
insubmersibil“.
Încă un „dacă“. Oraşele americane s-ar fi confruntat cu
Blitzkrieg-ul nazist dacă Insulele Britanice ar fi ajuns bază
aeriană nazistă? Cu informațiile pe care le avem acum despre
cercetările de pionierat realizate de Germania în domeniul
rachetelor ghidate şi al motoarelor cu reacție, răspunsul e fără
îndoială da. Din fericire, în decembrie 1940 Roosevelt a impus
acordarea unui ajutor aerian deplin pentru Anglia şi a numit
Statele Unite „Arsenalul Democraţiei“. În martie 1941 tot el a
semnat un proiect de lege cu numărul HR 1776 şi astfel a intrat
în vigoare legea de împrumut şi închiriere. În luna august a
aceluiaşi an, întâlnindu-se la bordul unor vase de război ame-
ricane şi britanice ancorate în largul Insulei Newfoundland,
Roosevelt şi Churchill au elaborat Carta Atlanticului. Acest
document în opt puncte a situat în sfârşit ferm Statele Unite
ca susţinătoare ale Marii Britanii în lupta contra Axei şi, fă-
când-o, a dat lumii principiile fundamentale ale viitoarei Carte
a Naţiunilor Unite.
În timp ce prietenia anglo-americană înflorea, cea italo-ger-
mană întâmpina dificultăţi. Roosevelt şi Churchill respinseseră
categoric orice dorinţe de expansiune teritorială. Pe de altă
parte, Mussolini vedea că partenerul său în Axă era mult mai
priceput la acapararea de teritorii decât se aşteptase. În plus,
deşi Italia anexase Albania în 1939, pentru toate mişcările

1. În engleză, joc de cuvinte intraductibil bazat pe expresia „a trimite

pe cineva la Coventry“, care echivalează cu „a ostraciza, a exclude pe cineva
din societate“, şi faptul că oraşul Coventry a fost distrus de bombarda-
mentele naziste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial (n. tr.).
506 istoria omenirii

ulterioare Mussolini a fost obligat să se bazeze pe ajutorul

lui Hitler.
Pornind din Libia în septembrie 1940, italienii avansaseră
în est pe linia ţărmului ajungând în Egipt înainte ca englezii
să aibă oportunitatea unui contraatac. Când au făcut-o, amenin-
ţau să termine repede cu apaticii cuceritori conduși de Musso-
lini. Atunci a intrat în scenă forța de expediţie germană Afrika
Korps, la comanda generalul Erwin Rommel, care a recapturat
oraşul Tobruk şi i-a respins pe englezi la El Alamein.
Nu încape îndoială că şi fiascoul italian din Grecia a fost
determinat de impulsul lui Mussolini de a-şi imita partenerul
de succes din Axă. Spre sfârşitul lui octombrie 1940 şi-a trimis
soldaţii din Albania în Grecia. Pe la jumătatea lui noiembrie
italienii fuseseră zdrobiţi cu desăvârşire. Victoria greacă a dat
o lovitură uluitoare prestigiului Axei, dar i-a și oferit Marii
Britanii scuza de care avea nevoie pentru a veni în ajutorul
Greciei şi a intra în Europa pe „uşa din spate a Balcanilor“. În
atacul anticipat al lui Hitler în est, o armată aliată avansând
spre nord l-ar fi lovit în flanc. Deşi necesitatea de a apăra Italia
a provocat amânarea fatală cu o lună a invaziei iminente a
Rusiei sovietice, Hitler s-a îndreptat spre sud. Tancurile ger-
mane, nu cele italiene, au intrat în Atena în aprilie 1941.
Că Hitler pusese ochii pe Peninsula Balcanică era clar de
mult. În iunie 1940 Rusia sovietică a anticipat încă o mişcare
a germanilor şi a smuls Basarabia de la România. În august,
restul României se demobiliza şi naziştii au pătruns în teritoriu.
Totodată, Ungaria şi Bulgaria s-au alăturat Axei. Dar când
guvernul iugoslav a dorit să facă acelaşi lucru, a izbucnit o
revoltă şi regele Petru a fost obligat să fugă. A fost semnalul
care l-a pus pe Hitler în mişcare. Nu s-a oprit până nu a ocupat
Grecia şi i-a luat pe britanici prin surprindere cu o invazie
aeriană a Insulei Creta. Aceasta s-a întâmplat la 20 mai 1941.
Pentru ca ruşinea lui Mussolini să fie completă, trupele brita-
nice intraseră în stăpânirea Etiopiei, pe care o eliberaseră cu
o zi înainte.
În aceeaşi lună, Rudolf Hess, al treilea locţiitor al Führerului
în Germania, s-a paraşutat în Scoţia în speranţa de a obţine
 carta atlanticului 507

prin intermediul contactelor personale ceea ce nu reuşise

strategia de bombardament a lui Hitler, astfel încât să pună
capăt războiului germanilor cu Anglia. Hess a fost luat prizonier
de război, însă motivul misiunii sale a ieşit repede la iveală.
Pe 22 iunie Hitler a invadat URSS.
Uniunea Sovietică nu a fost luată complet prin surprindere.
Timp de trei săptămâni, cele două armate enorme, de acelaşi
calibru, s-au încleştat pe frontieră. Apoi „linia Stalin“ s-a rupt
şi germanii au năvălit prin ea. În acel moment Hitler a făcut
cea mai mare greşeală din cariera lui. A permis teoriilor lui
despre „rasa stăpânitoare“ să îl coste o victorie.
Mulţi ruşi îi considerau pe germanii invadatori drept eli-
beratori. Sub comanda generalului rus Andrei Vlasov, şase
divizii ruse anticomuniste s-au pus la dispoziţia lui Hitler. Gata
să li se alăture aşteptau alte două milioane de bărbaţi pentru
care doborârea Kremlinului însemna împlinirea unui vis. Dar,
potrivit lui Alfred Rosenberg, teoreticianul rasist al lui Hitler,
ruşii erau Untermenschen într-o lume organizată după ideile
naziste, un popor bun doar la muncă forţată în abjecta organi-
zaţie Todt. Hitler intenţiona să cucerească Rusia, nu s-o elibe-
reze. În felul acesta şi-a pecetluit pieirea. Naţionalişti înflăcăraţi,
ruşii îşi iubeau ţara mai mult decât antipatizau Biroul Politic.
Dezgustaţi de Hitler, au abandonat cauza lui Vlasov.
Întrucât se angajaseră deja, ceilalţi au continuat să lupte
alături de el, s-au retras odată cu nemții şi în cele din urmă
au fost capturaţi în Germania. Predat sovieticilor de către
americani, Vlasov şi partizanii lui au fost executaţi ca trădători
în 1945.
Înaintând spre nord, în septembrie 1941 Hitler a asediat
Leningradul, iar în noiembrie a ocupat Crimeea şi a atacat
oraşul Sevastopol. Fără a ţine seama de pierderi, ruşii îndârjiţi
i-au făcut pe germani să plătească pentru fiecare palmă de
pământ. Apoi, pe drum spre Moscova, luna pierdută cu ocupa-
rea Greciei l-a prins din urmă pe Hitler. Trupele sale au dat
peste aliatul dintotdeauna al Rusiei, „generalul Iarnă“. Subnu-
trită din cauza tacticii „pământului pârjolit“ aplicată de sovietici
şi fără îmbrăcăminte adecvată pentru iarnă, armata germană
508 istoria omenirii

a fost oprită în faţa Moscovei şi obligată să aştepte primăvara.

Până în primăvară s-au schimbat două lucruri; ruşii aveau un
nou aliat, iar Wehrmacht-ul un nou comandat suprem. Acesta
din urmă, care dirija „intuitiv“ războiul, nu era nimeni altul
decât fostul caporal Adolf Hitler, care se promovase la rangul
de feldmareşal. Noul aliat al Rusiei era Statele Unite.
Relaţiile între Japonia şi Statele Unite se tensionaseră tot
mai mult. Parteneră cu drepturi depline a Axei încă din septem-
brie 1940, Japonia suferise din cauza întreruperii furnizării
materialelor de război americane. Bunurile japoneze din Ame-
rica fuseseră îngheţate. Rând pe rând, membrii mai prudenţi
din guvernul japonez au fost înlocuiţi de bărbaţi bătăioși, ca gene-
ralul Hideki Tojo, devenit prim-ministru la 16 octombrie 1941.
La 7 decembrie, în timp ce emisarul pentru pace Saburo
Kurusu se afla la Washington pentru continuarea negocierilor,
avioanele japoneze au lansat un atac surpriză asupra bazei
americane de la Pearl Harbor, în Insulele Hawaii.
 70
RĂZBOIUL GLOBAL
axa a pierdut „bătălia producţiei“, dar victoria finală
a fost obţinută de savanţii americani şi britanici. pentru
întreaga omenire s-au ivit zorii unei ere noi

CU CÂT PRIVIŢI MAI MULT HARTA, CU ATÂT MAI INCREDIBIL

pare. În decembrie 1941, japonezii stăpâneau nord-estul Chinei.
În iunie 1942 ocupaseră şi Filipinele, Guamul şi Indiile de Est
olandeze. Dominau Indochina franceză, Thailanda şi amenin-
ţau India prin Birmania. Au debarcat pe Attu din Insulele
Aleutine. La Pearl Harbor, bombardierele lor avariaseră un
segment major din Flota Pacifică a Statelor Unite.
A fost într-adevăr „anul agoniei“ pentru cei care se împotri-
veau Axei. Şi totuşi, dintr-un anumit punct de vedere a fost şi
un an triumfător. Douăzeci şi şase de ţări, multe reprezentate
de „guverne în exil“, şi-au însuşit principiile Cartei Atlanticului,
formând astfel nucleul viitoarei Organizaţii a Naţiunilor Unite.
Când declaraţia de război făcută de americani Japoniei a
fost urmată de contradeclaraţii din partea Germaniei şi Italiei,
Statele Unite şi-au înhămat întreaga capacitate industrială la
efortul de război. În această epocă a războiului extrem de
mecanizat, se impunea nu doar să lupţi mai bine decât inamicul,
ci şi să produci mai mult decât el. Ca şi în alte ţări, femeile s-au
alăturat bărbaţilor în fabricile de armament şi au fost încorpo-
rate ca personal auxiliar în armată, forţele navale şi marină.
S-au pus în mişcare toate competenţele tehnice, toate ramurile
ştiinţei şi medicinii. Radarul, penicilina, materialele plastice
sunt doar câteva dintre descoperirile a căror perfecţionare a
fost grăbită de „efortul de apărare“. Peste noapte zborurile trans-
oceanice au devenit o banalitate. Iar acum guvernul Statelor
Unite aloca, de asemenea, milioane de dolari cercetărilor într-o
510 istoria omenirii

ramură ştiinţifică obscură până atunci, și anume domeniul

fisiunii atomice.
Primele raiduri de bombardamente exclusiv americane în
Germania s-au organizat abia în 1943. Însă la 8 noiembrie 1942,
la numai două săptămâni după victoria decisivă a generalului
Bernard Montgomery asupra lui Rommel la El Alamein, forţele
americane şi britanice au debarcat în Africa de Nord franceză.
Germania a ocupat imediat toată Franţa, dar nu a reuşit să
captureze flota franceză. Parte din aceasta a pornit spre Africa
de Nord. Restul a fost sabordat în portul Toulon.
Toamna a fost crucială pe toate fronturile. În septembrie,
Armata Roşie le-a administrat germanilor o înfrângere zdrobi-
toare la Stalingrad şi, în consecinţă, le-a blocat înaintarea spre
câmpurile petroliere de la Marea Caspică. În noiembrie, japo-
nezii, afectaţi încă de bombardarea oraşelor Tokyo şi Yokohama
de către avioanele americane lansate de pe portavioane, au su-
ferit prima înfrângere maritimă. O înfruntare navală care a
durat trei zile în Insulele Solomon s-a încheiat cu victoria
Statelor Unite.
În ianuarie 1943 Churchill şi Roosevelt s-au întâlnit la Casa-
blanca într-o stare de spirit optimistă. În condiţiile în care Stalin
nu a putut participa, iar Franţa a fost reprezentată de şefii
Forţelor Franceze Libere rivale, Giraud şi de Gaulle, Aliaţii s-au
simţit suficient de siguri pe victorie pentru a cere insistent
„capitularea necondiţionată“ a membrilor Axei.
Următoarele luni au adus mai aproape victoria. Forţele ger-
mane începuseră să se retragă lent din toată Rusia. În Pacific,
generalul Douglas MacArthur a repurtat o victorie dificilă
asupra japonezilor la Guadalcanal, în Insulele Solomon. La
ordinele generalului Dwight D. Eisenhower, Armata a II-a ame-
ricană din Africa de Nord, înaintând spre est, a făcut joncţiunea
cu Armata a VIII-a engleză în Tunisia. O lună mai târziu, la
12 mai 1943, ce mai rămăsese din Afrika Korps, o forţă cândva
atât de mândră, s-a predat la Capul Bon.
Prestigiul lui Mussolini s-a năruit odată cu victoria aliată
în Africa de Nord. O debarcare aliată în Sicilia a fost urmată de
îndepărtarea de la putere şi închiderea lui Mussolini. Guvernul
 războiul global 511

italian, acum condus de regele Victor Emanuel III şi de mare-

şalul Pietro Badoglio, a capitulat necondiţionat la 8 septembrie.
Dar o săptămână mai târziu Mussolini a fost eliberat de soldaţii
germani şi dus în nordul Italiei, unde a proclamat înfiinţarea
unei republici fasciste. Luptele în Italia au continuat până în
1945, trupele germane retrăgându-se pas cu pas spre nordul
peninsulei. Distrugerea splendidei mânăstiri Monte Cassino,
folosită de germani ca post de observaţie, bombardarea Romei
ocupate de germani, ravagiile provocate de debarcarea aliată
la Anzio, demolarea podurilor din Florenţa – iată moştenirea
lui Mussolini. În final prietenia cu Führerul a transformat
Italia într-o zonă-tampon pentru germani. Deghizat într-o
uniformă a Wehrmacht-ului, Ducele de pe vremuri a încercat
să fugă în Germania în aprilie 1945. A fost prins de partizani
şi împuşcat.
Al Doilea Război Mondial a fost războiul conferinţelor glo-
bale. Transportul aerian le-a dat liderilor beligeranţi şi asisten-
ţilor lor posibilitatea de a se întâlni şi discuta informal probleme
de interes comun. Churchill a traversat de două ori Atlanticul
pentru a se întâlni cu Roosevelt, o dată la Washington în 1941
şi o dată la Quebec în 1943. Spre sfârşitul lui noiembrie în
acelaşi an, generalisimul Chiang Kai-shek a zburat la Cairo,
unde s-a consultat cu Roosevelt şi Churchill în legătură cu
strategia din Orientul Îndepărtat, iar două zile mai târziu
liderul britanic şi cel american s-au întâlnit cu premierul Stalin
la Teheran.
Cu excepţia trupelor de ocupaţie în teritoriile stăpânite de
nazişti şi a celor angajate în confruntarea cu Aliaţii în Italia,
grosul armatelor lui Hitler era desfăşurat pe frontul de est.
Pentru a reduce această presiune, e de înţeles că Uniunea Sovie-
tică a reclamat deschiderea unui „al doilea front“. Dorinţa
ruşilor s-a împlinit la 6 iunie 1944, cu invazia din Normandia.
Sosise Ziua Z.
Ca urmare a unei strategii îndrăzneţe, a planificării deta-
liate şi coordonării precise puse la punct de Cartierul General
Suprem al Forţelor Expediţionare Aliate (SHAEF în engleză),
soldaţii care au traversat Canalul sau au fost paraşutaţi cu
512 istoria omenirii

misiunea de a asalta zidul Atlanticului, bine apărat, au reuşit

să captureze oraşele Cherbourg şi Caen în răstimp de o lună.
Sub conducerea generalului Eisenhower, eliberarea Franţei a
devenit în curând realitate. La 15 august a avut loc o nouă
debarcare, de această dată pe Riviera. Zece zile mai târziu, toţi
ceilalţi Aliaţi s-au oprit în afara Parisului pentru a le acorda
soldaţilor francezi onoarea de a se alătura rezistenţei – numită
Forţele Franceze din Interior – în misiunea de eliminare a ulti-
milor germani rămaşi în capitala franceză. Înaintând la sud
de Paris, Armata a III-a americană, comandată de generalul
George S. Patton, a declanşat un atac blindat rapid spre fluviul
Rin. Însă în nord, în Belgia şi Olanda, geografia şi vremea i-au
ajutat pe germani să opună o ultimă rezistență hotărâtă.
Trupele aliate aeropurtate paraşutate la Arnhem n-au primit
sprijinul forţelor terestre de care aveau nevoie în sud. Au fost
încercuite şi aproape lichidate. Atât germanii, cât şi Aliaţii au
spart digurile pentru a inunda regiunile joase ale ţării, astfel
încât mare parte din Delta Rinului a devenit o mlaştină impo-
sibil de traversat. Asta i-a împiedicat pe soldaţii germani să
treacă în sud, ca în 1940. A mai împiedicat şi un atac aliat spre
nord pentru a înconjura zidul vestic. Aliaţii s-au oprit pentru
a-şi consolida cuceririle. Apoi a urmat „Ofensiva din Ardeni“.
Aspectul uimitor al acestui ultim mare contraatac german
a fost gradul său de reuşită. La rândul său, acesta s-a datorat
faptului că Aliaţii au fost luaţi prin surprindere. Nimeni, nici
măcar generalii germani, nu credeau că armatele lor mai erau
capabile de o asemenea rezistenţă. Însă feldmareşalul Karl R.
G. von Rundstedt, care comanda forţele germane din vest,
primise un ordin de la Führer. Nu avea loc de întors. După eve-
nimentele din iulie 1944, generalii Wehrmacht-ului erau oameni
de sacrificiu.
Fricţiunile între Hitler şi comandamentul general german
durau de foarte multă vreme. Din nucleul gărzii personale a
lui Hitler de dinaintea lui 1933 se formase „SS“, abreviere
pentru Schutzstaffel sau Eşalon de protecţie. Hitler promisese
de nenumărate ori ierarhiei Wehrmacht că membrii SS nu vor
fi înarmaţi. Apoi se răzgândise brusc şi formase divizii SS,
 războiul global 513

dotându-le cu cele mai bune echipamente şi denumiri pompoase

ca Totenkopf (Cap de mort), Leibstandarte Adolf Hitler şi aşa
mai departe. Când soldaţii Wehrmacht şovăiau, ofiţerii SS erau
trimişi să îi ţină pe poziţii. Însă autonumirea lui Hitler în
funcţia de comandant suprem al forţelor armate a fost pică-
tura care a umplut paharul. Wehrmacht-ul a uneltit o revoltă.
La 20 iulie, o bombă plasată într-o geantă i-a provocat lui Hitler
doar câteva răni uşoare, iar faptul că a scăpat i-a întărit convin-
gerea în alianţa lui cu destinul. După ce generalul von Witzleben
şi alţi conspiratori au fost strangulaţi cu brutalitate, Hitler a
apucat ferm hăţurile. El a fost cel care a ordonat crearea unei
breşe germane spre mare.
Declanşat într-un moment în care oraşele Bruxelles, Anvers
şi Aachen se aflau deja în mâinile Aliaţilor, atacul celor 24 de
divizii a început la 16 decembrie şi a durat opt zile. Cu ordinul
de a nu lua prizonieri, trupele SS şi Wehrmacht au început să
roiască pe o suprafaţă de aproximativ 260 de kilometri pătraţi.
La Bastogne, Divizia americană 101 aeropurtate a fost încer-
cuită şi i s-a cerut să capituleze. Germanii au primit drept
răspuns, de la generalul McAuliffe, monosilabicul acum consa-
crat: „Nuts!“ 1 Elemente ale Armatei a III-a au ridicat asediul
oraşului Bastogne. La 24 decembrie, un raid cu 7.000 de avi-
oane i-a oprit pe germani. Ultimii germani nu au fost alungaţi
de pe teritoriul belgian decât la începutul lunii februarie a
anului următor.
În timp ce Aliaţii se pregăteau să traverseze Rinul în forţă,
nişte soldaţi americani norocoşi au descoperit un pod de cale
ferată rămas intact, la Remagen, în sudul oraşului Bonn. Gro-
sul armatelor aliate a traversat fluviul cu ambarcaţiuni în luna
martie.
Între timp, înaintarea sovietică era de neoprit. Finlanda,
care trecuse de partea Germaniei în 1941, a suferit un al doilea
atac sovietic la scurt timp după Ziua Z. În sud, Armata Roşie
a ajuns la graniţa României în martie 1944. A urmat invadarea

1. „Prostii!“/„Pe naiba!“ – răspunsul generalului avea sensul unui

refuz categoric (n. tr.).
514 istoria omenirii

Ungariei şi Cehoslovaciei, iar cucerirea Peninsulei Balcanice

de către sovietici s-a încheiat cu predarea Budapestei în februa-
rie 1945.
În aprilie 1943 guvernul sovietic rupsese relaţiile diplomatice
cu guvernul polonez din exil. Cucerirea Varşoviei în ianuarie
1945 a lăsat să transpară un model nou, deocamdată voalat, de
politică de forţă. Mai târziu în aceeaşi lună Armata Roşie a
traversat fluviul Oder şi la 7 februarie se îndrepta spre periferia
Berlinului.
În ziua aceea, Stalin îi găzduia pe Churchill şi Roosevelt la
Ialta, în Crimeea. Din această ultimă întâlnire a celor trei au
rezultat acordul de la Ialta, planurile postbelice pentru Germa-
nia şi Austria şi o înţelegere privind participarea sovietică la
războiul contra Japoniei.
Ales pentru un al patrulea mandat în 1944, Roosevelt nu
se simţea prea bine când s-a dus la Ialta. Două luni mai târziu,
pe 12 aprilie 1945, a murit la Warm Springs, în Georgia. În aceeaşi
după-amiază vicepreşedintele său Harry S. Truman a depus
jurământul de învestitură în funcţie. În ziua următoare Armata
Roşie a intrat în Viena şi la primele tratative ale Naţiunilor
Unite desfăşurate la San Francisco pe 25 aprilie a sosit vestea
că trupele sovietice şi americane se întâlniseră pe râul Elba.
Înainte ca sesiunea de două luni să se încheie cu semnarea
Cartei Naţiunilor Unite, războiul în Europa se terminase. La
1 mai, amiralul Karl von Dönitz a anunţat că Hitler se sinuci-
sese în buncărul său de sub cancelaria demolată din Berlin.
Ziua Victoriei în Europa a fost 7 mai 1945.
Sentimentele antigermane erau intense când Stalin s-a
întâlnit cu Truman şi Churchill la Potsdam, în iulie, să discute
planurile pentru perioada postbelică. Pe britanici îi înfuriaseră
în mod deosebit bombele şi rachetele cu rază lungă de acţiune
lansate de germani după Ziua Z de pe coastele franceze, bel-
giene şi olandeze. (Numite „armele-V“ – „V“ a fost răspunsul
nazist la „V-ul de la Victorie“ aliat. În germană venea de la
Vergeltung – răzbunare.) După cum am menţionat, Uniunea
Sovietică se simţea profund revoltată după deportarea în masă
a propriilor cetăţeni, folosiţi ca sclavi de organizaţia Todt.
 războiul global 515

Indignare internaţională a stârnit şi descoperirea lagărelor de

concentrare naziste unde evreii, deţinuţii politici şi toţi „inamicii
statului“ erau duşi să moară de boli şi foame, ori în extrem de
eficientele camere de gazare.
Un tribunal alcătuit din reprezentanţi a patru puteri i-a
judecat la Nürnberg pentru dementele lor „crime de război“ pe
acei lideri nazişti care nu şi-au urmat Führerul în moarte. Unul
dintre ei, Martin Bormann, nu a fost prins, fiind condamnat
in absentia. Doi au murit în aşteptarea procesului, trei au fost
achitaţi, şapte condamnaţi la închisoare pe viaţă şi zece spân-
zuraţi. Hermann Göring s-a sinucis în celulă în ajunul zilei
când urma să fie spânzurat.
În timpul Conferinţei de la Potsdam, alegerile din Marea
Britanie l-au adus în funcţie pe liderul socialist Clement Attlee.
Ca nou prim-ministru, el i-a luat locul lui Winston Churchill la
masa conferinţei. Acum, cu doi parteneri ai Axei învinşi, Aliaţii
şi-au concentrat întreaga atenţie asupra războiului cu Japonia.
O posibilă invazie japoneză în Australia fusese anticipată
în 1942. Dată fiind suprafaţa oceanică gigantică, de multe ori
la distanţă de peste 35.000 de mile nautice chiar şi de Japonia,
trupele americane, britanice, australiene şi filipineze au început
un nou tip de război amfibiu numit „saltul din insulă-n insulă“.
Iniţiind o ofensivă comună în iulie 1943, Aliaţii au ocolit
câteva dintre insulele mai mari aflate sub ocupaţie japoneză
şi le-au atacat pe cele care ofereau baze aeriene pornind de pe
care avioanele puteau hărţui liniile japoneze de aprovizionare.
În felul acesta, japonezii din multe insule puteau fi înfometaţi
fără să fie nevoie de luptă directă. Însă o privire pe hartă vă va
dezvălui amploarea acestei operaţiuni. Dacă Aliaţii ar fi invadat
doar o insulă dintr-o sută, şi tot puteţi înţelege de ce războiul
din Pacific a costat un număr aşa mare de vieţi.
Ofensiva a început cu ocuparea micii Insule Rendova din
arhipelagul Solomon. Până la sfârşitul anului fuseseră securi-
zate Insula Bougainville şi baza aeriană Munda, de pe Insula
Noua Georgie. În Noua Guinee, Salamaua căzuse, iar japonezii
din Lae erau încercuiţi. Aliaţii au lovit apoi în Insulele Gilbert,
demarând o manevră amplă de încercuire.
516 istoria omenirii

În 1944 japonezii au constatat la ce treabă grea se înhă-

maseră. Chiar dacă multe insule nu erau decât atoli de corali,
stăpânirea lor reprezenta o necesitate vitală pentru Aliaţi.
Într-un arc exterior, s-au efectuat debarcări la Kwajalein şi
Eniwetok, în arhipelagul Marshall, plus un asalt îndrăzneţ în
Insulele Mariane. Recuperând Insula Guam ocolită înainte, în
august Aliaţii au dobândit o bază de unde avioanele Superfor-
tress puteau bombarda Kyushu, cea mai sudică insulă japoneză.
Înaintând pe coasta Noii Guinee, au luat Aitape, apoi Hollandia,
Insulele Amiralităţii şi Schouten. Debarcări s-au făcut şi în Caro-
line şi Moluce. La 19 octombrie, generalul Douglas MacArthur
a reuşit să-şi îndeplinească o promisiune, punând piciorul pe
Insula Leyte din Filipine.
Între timp, pe continentul asiatic trupele lui Chiang Kai-shek
repurtau victorii, iar japonezii fuseseră alungaţi din India.
Deoarece Drumul Birmania spre China se afla tot în mâinile
japonezilor, s-a organizat un serviciu de transport aerian peste
„deal“ din India până la Chongqing, capitala provizorie a lui
Chiang Kai-shek. Apoi a început campania epuizantă, dar reu-
şită, care i-a obligat pe japonezi să abandoneze jungla birmaneză.
Ultima etapă a războiului din Pacific a început târziu în
1944, când Insulele Saipan şi Mariane au devenit baza unei
ofensive aeriene totale împotriva obiectivelor industriale japo-
neze. Expediţia era extrem de riscantă: Japonia se afla la peste
1.500 de kilometri depărtare. În martie 1945 o bătălie de o
lună pentru insula-fortăreaţă Iwo Jima a oferit bombardierelor
americane o bază la 1200 de kilometri distanţă de Yokohama.
În aprilie a urmat invazia Insulei Okinawa. Coincizând cu
înfrângerea Germaniei, cea mai mare ofensivă aeriană a războ-
iului s-a dezlănţuit împotriva unor oraşe aflate la doar 525
de kilometri distanţă. Între timp, în sud-estul Asiei, amiralul
Louis Mountbatten a anunţat victoria deplină a forţelor brita-
nice, americane şi chineze asupra japonezilor, care încetaseră
atacurile „banzai“1.

1. Denumire dată de Aliaţi atacurilor în valuri lansate de infanteria

japoneză. Este o prescurtare a expresiei „Trăiască împăratul“, strigătul
de luptă al soldaţilor niponi (n. tr.).
 războiul global 517

Înspăimântaţi deja de numărul vieţilor pierite în război,

Aliaţii ştiau că invazia planificată în Japonia urma să răpună
şi altele. În timp ce trupele re-desfăşurate se mutau spre est
de pe fronturile europene, în scenă a intrat ştiinţa, dând războ-
iului un deznodământ rapid şi terifiant.
Fizicienii din toată lumea înţeleseseră de mult că atomul nu
era, aşa cum crezuseră grecii, o entitate fundamentală şi ne-
schimbătoare. Cercetările în problema transformării „materiei“
în „energie“ prin fisiunea atomică fuseseră îngrădite doar de
necesitatea de a asigura material „fisionabil“ în cantităţi sufi-
ciente pentru realizarea de experimente. După cum ştiţi,
formula-cheie, fundamentală, pe care s-au bazat aceste experi-
mente ajunsese din Germania în America în capul unui savant
german exilat, Albert Einstein.
Aliaţii ştiau că naziştii alocaseră sume mari de bani pentru
continuarea cercetărilor în domeniul atomic. La curent cu acest
lucru, britanicii efectuaseră un îndrăzneţ raid de sabotaj la o
fabrică de „apă grea“ situată la Rjukan, în Norvegia ocupată
de nazişti. Unor oameni de ştiinţă ca Enrico Fermi, Lisa Meitner
şi Einstein le era clar că descoperirea energiei atomice avea să
pună o armă puternică în mâinile celor dintâi descoperitori.
Preşedintele Roosevelt a fost persuadat în legătură cu urgenţa
problemei şi, drept urmare, la Oak Ridge în Tennessee s-a înfiin-
ţat, în cel mai mare secret, un laborator atomic – care avea să
evolueze într-un oraş de sine stătător.
La 16 iulie 1945, oamenii de ştiinţă britanici şi americani
care lucrau împreună au fost martorii primei explozii atomice
văzute vreodată de om. A avut loc în deşert, la White Sands, lângă
New Mexico. La 6 august a avut loc o a doua explozie, de această
dată în oraşul japonez Hiroshima. Printr-o singură detunătură
devastatoare trei cincimi din oraş au fost distruse, multe mii
de persoane au fost ucise şi la fel de multe rănite. Peste trei zile,
o a treia bombă atomică, şi mai distrugătoare, a fost lansată
la Nagasaki.
Aceste evenimente, asociate cu declaraţia de război contra
Japoniei făcută de sovietici şi o invazie simultană a Manciu-
riei, au îngenuncheat Imperiul Soarelui-Răsare. După ce li s-a
518 istoria omenirii

garantat că împăratul lor, Hirohito, va putea rămâne pe tron,

japonezii s-au predat formal la bordul navei de război Missouri,
ancorată în Golful Tokyo. Era Ziua Victoriei împotriva Japoniei,
2 septembrie 1945.
Coşmarul războiului global se terminase. Totuşi, pe măsură
ce relatările detaliate despre cele petrecute în Hiroshima şi
Nagasaki umpleau secţiunile de ştiri, toată omenirea şi-a dat
seama că începuse o eră nouă şi îngrijorătoare. Statele Unite
şi Marea Britanie nu îşi puteau ţine descoperirea secretă la
nesfârşit. Ce viitor îi era hărăzit lumii acum, când această forţă
înspăimântătoare se afla la dispoziţia omului? În căutarea unui
răspuns, lumea s-a îndreptat spre Organizaţia Naţiunilor Unite.
 71
NAŢIUNILE UNITE
cum au moştenit statele unite supremaţia mondială şi
cum i-au găzduit pe participanţii la un experiment de
proporţii în relaţiile internaţionale

OSCAR WILDE A SPUS ODATĂ ÎN GLUMĂ: „CÂTĂ VREME E

considerat o ticăloşie, războiul va fi mereu fascinant. Când va
fi socotit vulgar, va înceta să mai fie popular.“ Dacă ar fi înlocuit
cuvântul „vulgar“ cu „nerentabil“ ar fi ajuns şi mai aproape de
adevăr. Armatele nu mărşăluiesc doar „cu burta plină“, cum
se spune, ci şi pline de speranţă; speranţa răsplăţii învingăto-
rului – bogăţii, teritorii noi, o viaţă mai bună sau, ironic, pace.
Înlăturaţi această speranţă şi armatele îşi vor înceta marşul.
Ravagiile provocate de Primul Război Mondial păreau să fi
făcut exact asta. Numindu-l „un război pentru a pune capăt
războiului“, optimiştii susţineau că un al doilea măcel mecani-
zat avea să fie complet nepractic şi neprofitabil chiar şi pentru
câştigător. Însă omenirea e sclava obişnuinţei şi învaţă greu
din propriile greşeli. Peste două decenii a izbucnit un alt război.
Cei care l-au început sperau într-o victorie rapidă, violentă şi
profitabilă. Și au fost învinşi, oraşele lor au suferit mari distru-
geri, iar guvernele lor au falimentat. Însă şi învingătorii au
suferit la fel, dacă nu cumva şi mai mult. Zone vaste din Uniu-
nea Sovietică erau în ruine. China era sfâșiată de neînţelegeri
interne. Imperiul Britanic s-a dezintegrat parţial, iar povara
supremaţiei a trecut asupra Statelor Unite. Pentru a-şi susţine
economia şi a avea ţări cu care să colaboreze pe plan comercial,
Statele Unite au fost nevoite să acorde sprijin financiar atât
foştilor aliaţi, cât şi foştilor inamici. (În scurtă vreme acest ajutor
a servit unui scop diferit, aproape și mai important, despre
care vom vorbi mai târziu.)
520 istoria omenirii

Ciuperca atomică de la Nagasaki nu făcuse doar să reteze

brusc visul Japoniei cu privire la o „sferă de coprosperitate“
asiatică. Asemenea unui deget îndreptat spre cer, părea să aver-
tizeze că războiul cu arme atomice va însemna „câştigătorul nu
ia nimic“. Alternativa era un nou tip de arbitraj internațional.
Chiar şi înainte de detonarea bombei atomice, Winston
Churchill propusese ca Statele Unite, Commonwealth-ul bri-
tanic şi URSS să se coalizeze pentru crearea unei organizaţii
la fel de insolite în istorie ca formarea Statelor Unite ale Ame-
ricii. Atât de mare era urgenţa, încât în ciuda fiascoului repre-
zentat de Liga Naţiunilor, ideea a prins.
Anticipând prăpădul şi mizeria pe care urma să le lase răz-
boiul, Administraţia Naţiunilor Unite pentru Ajutorare şi Rea-
bilitare şi-a ţinut prima sesiune în Atlantic City în noiembrie
1943 şi a doua în Montreal în luna septembrie a anului următor.
(În 1947 ANUAR, sau UNRRA, în engleză, a devenit Organizaţia
Internaţională pentru Refugiaţi.)
În aprilie 1944, la o întrunire a miniştrilor aliaţi desfăşurată
la Londra s-a propus formarea unei Organizaţii a Naţiunilor
Unite pentru Reconstrucţie Educaţională şi Culturală. La Con-
ferinţa de la Bretton Woods, în luna iulie a aceluiaşi an, 44 de
state au participat la prima Conferinţă Monetară şi Financiară
a Naţiunilor Unite, vizând ameliorarea condiţiilor economice
internaţionale prin crearea unui Fond Monetar Internaţional
şi a unei Bănci Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare.
În sfârşit, după Conferinţa de la Dumbarton Oaks ţinută în
octombrie, „cei trei mari“ au publicat propunerile pentru o
organizaţie internaţională permanentă numită Naţiunile Unite.
Propunerea a fost susţinută de Churchill, Roosevelt şi Stalin
la Ialta, fiind elaborată detaliat la San Francisco în 1945. Carta
Naţiunilor Unite prevedea reprezentarea tuturor naţiunilor
iubitoare de pace într-o Adunare Generală şi un Consiliu de
Securitate mai puternic ce urma să includă cinci membri
permanenţi – Statele Unite, Marea Britanie, URSS, China şi
Franţa – plus şase membri aleşi pentru un mandat de doi ani
fiecare. S-au mai creat un Consiliu Economic şi Social şi o Curte
Internaţională de Justiţie. Activitatea administrativă urma să
 naţiunile unite 521

fie preluată de Secretariat, condus de un secretar general. Pri-

mul care a ocupat această funcţie a fost norvegianul Trygve Lie.
Problema modalităţii de vot în Consiliul de Securitate a
creat dificultăţi de la bun început. În cele din urmă, la Confe-
rinţa din Crimeea s-a convenit că un vot negativ sau „veto“ al
unuia dintre cei cinci membri permanenţi va fi suficient pentru
respingerea oricărei propuneri, cu excepţia celor privitoare la
procedură.
Uniunea Sovietică şi-a manifestat curând vechea agresivi-
tate şi neîncrederea proverbială faţă de lumea occidentală
utilizându-şi excesiv dreptul de veto. A devenit limpede că
URSS nu dorea să încerce rezolvarea onestă a problemelor
postbelice în care era implicată. Deşi în 1943 Uniunea Sovietică
dizolvase de bunăvoie „Cominternul“ – propria organizaţie
propagandistică internaţională – într-un gest amical faţă de
„democraţiile partenere“, acum delegaţii ei îşi acuzau aliaţii
recenţi de „imperialism economic“, în încercarea de a masca
intenţiile imperialiste crescânde ale sovieticilor înşişi. Însă
acestea au ieşit repede la lumină.
La Conferinţa de la Potsdam se convenise asupra împărţirii
Germaniei şi Austriei. Capitalele celor două ţări, deşi situate
în zonele acordate sovieticilor, erau divizate în patru sectoare.
În momentul în care URSS a coborât „Cortina de Fier“ între
teritoriile ei şi cele deţinute de celelalte trei puteri ocupante,
Anglia, Franţa şi Statele Unite menţineau în continuare car-
tiere generale ale guvernului militar la Viena şi Berlin. Pentru
Uniunea Sovietică, acest aranjament era iritant. În scopul de
a-i obliga pe Aliaţi să iasă din Berlin, în 1948 guvernul sovietic
a luat măsura blocării complete a traficului rutier, feroviar şi
maritim dinspre vest. Riposta americană a fost „podul aerian“,
o linie de transport pe calea aerului care aproviziona sectoarele
franceze, britanice şi americane cu bunuri de primă necesitate,
ca alimentele şi cărbunele. După un an şi jumătate de escala-
dare a tensiunii, timp în care chestiunea a fost adusă-n atenția
Naţiunilor Unite, Uniunea Sovietică a ridicat blocada în mai
1949. În loc să se retragă din ţările balcanice pe care le invada-
seră, sovieticii le-au atras tot mai aproape în orbita lor. În cele
522 istoria omenirii

din urmă, printr-o lovitură de stat înscenată cu dibăcie, în 1948

au plasat Cehoslovacia în spatele Cortinei de Fier.
În alte regiuni ale Europei, tacticile sovietice violente au cu-
noscut mai puţin succes. În Italia, regele Victor Emanuel III a
abdicat în favoarea fiului său Umberto. La rândul său, acesta
s-a supus unui referendum ţinut în 1946 şi Italia a devenit
republică. În haosul din această ţară deziluzionată şi sărăcită,
primejdia unui „puci“ comunist se contura ameninţător la ori-
zont. Atunci şi-a dat primele roade Planul american de ajuto-
rare Marshall, implementat în cadrul Programului de Redresare
Europeană. Acest plan, propus de generalul George C. Marshall,
şeful statului-major în vremea războiului şi ulterior secretar
de stat, era conceput să acorde ajutor financiar ţărilor care nu
se aflau sub controlul comuniştilor – devenind aşadar răspunsul
realist al Americii la expansiunea sovietică. Ieşind din al Doilea
Război Mondial ca promotoare energică a cauzei autoguvernării,
SUA a devenit în mod logic protectoarea, ţărilor care se opuneau
dominaţiei totalitariste.
Strategia americană de „îngrădire a sovieticilor“ a stăvilit
şi răspândirea influenţei sovietice în Franţa. După un succes
substanţial al facţiunii comuniste la alegerile naţionale în 1946,
Franţa clocotea. În următorii câţiva ani mai multe guverne
franceze au căzut unul după altul. Totuşi, în această perioadă
s-a format Consiliul Europei, alcătuit din ţările din Benelux
(Belgia, Ţările de Jos şi Luxemburg), Franţa, Italia, Anglia, Irlan-
da şi cele trei regate scandinave. Până în 1950, graţie Planului
Marshall, Franţa se stabilizase suficient pentru a nu se mai
teme de comunism şi a prezenta Planul Schuman, care susți-
nea unificarea producţiei de cărbune şi oţel în Europa Occiden-
tală. Invitată să se alăture, Marea Britanie s-a ţinut deoparte.
Iosif Stalin întâmpina acum o rezistenţă neaşteptată în una
dintre ţările balcanice. Sub mareşalul Tito, şeful gherilei în
timpul războiului, Iugoslavia părea satisfăcută la început să
se numere printre sateliții sovietici. În 1948, Tito s-a răzgândit
brusc şi s-a instalat ca dictator comunist fără susținerea
Uniunii Sovietice. Chiar dacă Tito nu a apelat făţiş la puterile
occidentale pentru sprijin, acestea au salutat breşa creată de
 naţiunile unite 523

iugoslav în Cortina de Fier. Spre sfârşitul deceniului 1950,

Iugoslavia a primit din partea Statelor Unite ajutoare substan-
ţiale prin Planul Marshall.
În sud, Grecia era singura ţară europeană unde eliberarea
nu pusese capăt luptelor. În 1944, după ce britanicii i-au biruit
pe invadatorii nazişti, forţele de rezistenţă procomuniste i-au
atacat imediat pe eliberatori pentru a preîntâmpina restau-
rarea monarhiei. În 1946, când un plebiscit a hotărât reche-
ma rea regelui George II, gherilele antiregaliste, ajutate de
comunişti infiltraţi din nord, şi-au intensificat jafurile în chip
de protest. La moartea regelui George în 1947 a urcat pe tron
fratele său, Paul. În acelaşi an, Statele Unite au alocat 300
de milioane de dolari ca ajutor pentru Grecia, iar livrările
americane au permis forţelor greceşti să pună capăt ostilităţilor
în 1949.
Deoarece sioniştii insistau pentru crearea unui stat evreiesc
independent în Palestina, iar recent înfiinţata Ligă Arabă
ameninţa să contracareze o astfel de mişcare prin rezistenţă
armată, în aprilie 1947 Marea Britanie a supus medierii Naţiu-
nilor Unite problema. La 15 mai 1949 s-a încheiat mandatul
britanic pentru Palestina şi s-a proclamat Republica Israel.
Războiul a izbucnit imediat, însă Liga Arabă nu era pe măsura
forţelor israeliene. Un armistiţiu temporar a fost obţinut cu
ajutorul mediatorului suedez al ONU, contele Folke Bernadotte,
acelaşi care acţionase şi ca intermediar pentru aranjarea
capitulării Germaniei în 1945. După asasinarea lui Bernadotte
de către un extremist politic, medierea a fost continuată de
un american, dr. Ralph Bunche. El a reuşit să obţină un armis-
tiţiu israeliano–egiptean. Pentru prima oară în două mii de
ani, poporul evreu avea un stat şi un steag proprii. În 1949 s-
a votat acceptarea Israelului în ONU.
Naţionalismul se afirma de mult timp şi în India. Indepen-
denţa fusese una dintre condiţiile impuse britanicilor în schimbul
participării la războiul contra Japoniei. Totuşi, Liga Musul-
mană condusă de Mohammed Ali Jinnah căuta să creeze un stat
musulman separat al Pakistanului. Hinduşii s-au opus ferm aces-
tui plan, iar Marea Britanie a devenit din ce în ce mai reticentă
524 istoria omenirii

în luarea unei poziţii. Împingând situaţia la extrem, la înce-

putul lui 1947 englezii au anunţat transferul iminent de autori-
tate în „mâini indiene responsabile“, cerându-le hinduşilor şi
musulmanilor să ajungă la o înţelegere. În pofida împărţirii
Indiei britanice în republicile Pakistan şi India, retragerea
efectivă a britanicilor în august 1949 a fost urmată de conflicte
religioase şi vărsări de sânge. Mahatma Gandhi, avocatul hin-
dus a cărui doctrină a „rezistenţei pasive“ contribuise într-o
măsură foarte mare la obţinerea independenţei indienilor, a
fost asasinat în 1948. Discipolul său, Pandit Nehru, a plasat
curând India într-o poziţie de supremaţie în problemele asiatice.
Atât India, cât şi Pakistanul sunt membri ONU.
În alte regiuni orientale, strigătul de luptă japonez „Asia
pentru asiatici“ stârnise un ecou naţionalist puternic. Fidelă
promisiunii făcute, SUA a acordat Filipinelor independenţa în
1947. În Indiile de Est olandeze a izbucnit o revoltă care s-a
încheiat doar atunci când, datorită intervenţiei ONU, s-au for-
mat Statele Unite ale Indoneziei. Britanicii s-au confruntat cu
rebeliuni similare în Birmania şi Malaya, iar francezii din Indo-
china s-au trezit implicaţi într-un război total în junglă contra
gherilelor bine înarmate din provincia Vietnam.
Caracterul comunist similar al tuturor acestor insurecţii nu
a fost o coincidenţă. Propagarea influenţei sovietice, chiar dacă
momentan ţinută sub control în Europa, a fost favorizată în
Orient de exploatarea suferită de populaţiile autohtone din
partea făuritorilor imperiilor occidentale. Deşi aveau multe
motive de recunoştinţă în domeniile asistenţei medicale şi
educaţiei, din nerăbdarea de a scutura jugul vestic nu şi-au
dat seama că schimbând pur şi simplu o formă de imperialism
cu alta aveau mai mult de pierdut decât de câştigat.
Cel mai tragic exemplu al acestei situaţii a fost China. Chiar
dacă războiul contra Japoniei vindecase temporar vechile anta-
gonisme politice, sfârşitul lui a provocat o nouă erupţie. Guver-
nul reacţionar şi dictatorial al lui Chiang Kai-shek s-a bazat
pe sprijinul aliaţilor occidentali pentru a se menţine la putere,
însă a dat greş într-un moment crucial. Forţele comuniste
susţinute de sovietici, comandate de liderul comunist veteran
 naţiunile unite 525

Mao Zedong, au atacat armatele naţionaliste în octombrie 1945.

Chiang a cerut ajutor de la Statele Unite, dar a fost refuzat
categoric. A fost obligat să cedeze teren, iar în cele din urmă,
în ianuarie 1949, a demisionat şi a fugit în Insula Formosa.
Acolo a început să clădească cea mai amplă forţă anticomunistă
din Asia.
Odată înstăpâniţi pe China continentală, comuniştii chinezi
au stabilit o capitală nouă la Peiping. Ulterior trupele lor au
invadat provincia Tibet, situată la mare altitudine în Himalaya.
India, care se arătase amabilă cu Mao Zedong, a privit foarte
îngrijorată această mişcare. În Indochina franceză, sprijinul
acordat de China comunistă trupelor mişcării Viet Minh i-a
obligat pe francezi să-şi retragă forţele de pe poziţiile de fron-
tieră. Pe acest fundal frământat s-a desfăşurat Războiul din
Coreea.
După cum se convenise la Ialta, Coreea a fost împărţită în
două zone pe linia paralelei 38, nordul fiind ocupat de Uniunea
Sovietică, iar sudul – de Statele Unite. Fricţiunile între cele
două puteri rivale s-au reflectat în violenţele izbucnite în tim-
pul alegerilor organizate în 1946 şi 1948 în zona americană.
După crearea Republicii Democrate Coreene în nord, ambele
ţări s-au mobilizat, sud-coreenii cu ajutorul ofiţerilor americani,
nord-coreenii cu sprijin sovietic. La 25 iunie 1950, fără nici un
avertisment sau provocare, armata nord-coreeană a traversat
paralela 38. Luaţi prin surprindere, sud-coreenii au bătut în
retragere. Atunci a intrat în luptă, pentru prima oară, steagul
Naţiunilor Unite. Folosind ca Japonia ca bază de atac, generalul
Douglas MacArthur a preluat comanda forţelor ONU comba-
tante în Coreea.
Trupele americane din Coreea au fost completate uluitor de
repede cu soldaţi din forţele de ocupaţie prezente în Japonia
sau aduşi din Statele Unite. Curând li s-au alăturat contingente
din Anglia, Australia, Canada, Filipine, Franţa şi Turcia. For-
ţele ONU au reuşit să-i împingă pe nord-coreeni înapoi peste
paralela 38 şi au ajuns la graniţa cu Manciuria în noiembrie
1950. Atunci a intervenit China comunistă. Depăşite masiv
numeric, trupele ONU s-au retras pe unde veniseră. În portul
526 istoria omenirii

Hungnam s-a desfăşurat cu succes cea mai mare evacuare de

trupe după Dunkerque, soldaţii fiind debarcaţi în sudul peninsu-
lei, gata să lupte din nou. Aspra iarnă coreeană a părut să
convină trupelor chineze chiar şi mai puţin decât forţelor ONU,
astfel că în primăvară chinezii s-au retras iarăşi în nord.
Dându-şi seama că doar o manifestare de forţă avea să
descurajeze guvernul sovietic de la alte agresiuni, Statele Unite
au demarat un program de mobilizare şi producţie de echipa-
ment militar la capacitate maximă. Concomitent, a promis
susţinere şi cooperare strânsă celor douăsprezece state euro-
pene care semnaseră Pactul Atlanticului de Nord în 1949.
Franţa s-a opus cu înverşunare unei propuneri americane de
reînarmare a Germaniei de Vest. Pe de altă parte, Konrad
Adenauer, cancelarul republicii formate recent la Bonn, a utilizat
poziţia de forţă a Germaniei de Vest în negocieri pentru a insista
ca reînarmarea să fie acompaniată de egalitatea deplină a
Germaniei de Vest cu celelalte ţări din Pactul Atlantic.
Apoi, la 19 decembrie 1950, cele douăsprezece state membre
ale Pactului Atlantic s-au întrunit la Bruxelles şi l-au desemnat
pe generalul Dwight D. Eisenhower comandant suprem al
armatei vest-europene propuse.
 72
O PACE AGITATĂ
războiul rece ia amploare în europa, pe când în alte
zone izbucnesc ostilităţi deschise

RĂZBOIUL DIN COREEA NU S-A SFÂRŞIT AŞA CUM SE SFÂRŞESC

de obicei războaiele, cu o victorie şi un tratat de pace. După
multe luni de lupte confuze şi îndârjite între forţele Naţiunilor
Unite şi cele ale comuniştilor, negocierile în vederea armistiţiu-
lui au început la 5 iulie 1951. Convorbirile au trenat mai bine
de doi ani, timp în care ciocnirile armate au continuat cu inter-
mitenţe. Piatra de încercare care a provocat cele mai grave
probleme a fost repatrierea prizonierilor. Reprezentanţii Naţiu-
nilor Unite doreau un program de repatriere voluntară, însă
nord-coreenii insistau ca toţi prizonierii să revină în ţările de
origine, fie că voiau sau nu. Asta ar fi dus la executarea a mii
de comunişti care nu doreau să se întoarcă. Totuşi, într-un final
s-au făcut compromisuri şi la 27 iulie 1953 s-a încheiat oficial
un armistiţiu, iar condiţiile politice au revenit la situaţia de
dinaintea agresiunii.
Războiul fusese nepopular în Statele Unite (care furnizaseră
majoritatea soldaţilor în forţele Naţiunilor Unite, compuse din
cincisprezece naţiuni) şi costisitor – se cheltuiseră miliarde de
dolari şi numărul victimelor se ridica la aproape două milioane.
Ce s-a realizat efectiv? Pentru prima oară în istorie, o forţă inter-
naţională reprezentând un grup de state reuşise să respingă
un asalt militar împotriva unei ţări paşnice. Organizaţia Naţiu-
nilor Unite trecuse primul mare test. Totuşi, pentru masa
populaţiei din Asia se petrecuse ceva şi mai remarcabil. Mili-
oane de persoane, supuse secole la rând infamiilor din partea
europenilor, au văzut conflictul ca pe o retezare a ambiţiilor
528 istoria omenirii

imperialiste americane în Orientul Îndepărtat de către China,

o ţară în curs de dezvoltare. Forţa şi influenţa occidentalilor
fuseseră zădărnicite de o putere orientală trezită după un somn
secular. De bine, de rău, din cenuşa Coreei se ivise o „nouă“ forţă
în politica mondială, iar lucrurile s-au schimbat pentru tot-
deauna. În prezent statul coreean militarizat rămâne o zonă
divizată şi potenţial periculoasă unde nu s-a implementat încă
un acord de pace.
În timp ce luptele pe paralela 38 în Coreea continuau, statele
care fondaseră Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
şi-au îndeplinit planurile pentru fortificarea Europei de Vest
împotriva atacurilor comuniste. Celor doisprezece semnatari
originali ai pactului (Belgia, Canada, Danemarca, Franţa,
Islanda, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Norvegia, Portugalia,
Marea Britanie şi Statele Unite) li s-au alăturat, în 1954, Grecia,
Turcia şi Germania de Vest. Războiul din Coreea intensificase
temerile americanilor legate de expansiunea Rusiei, iar Statele
Unite luaseră iniţiativa de a promova cauza reînarmării Germa-
niei de Vest. Pe de altă parte, francezii manifestau o preocupare
considerabilă în legătură cu reînarmarea recentului cuceritor
şi şi-a exprimat totodată nemulţumirea faţă de angajamentul
nu prea entuziast al britanicilor pentru organizaţie. În ciuda
acestor dificultăţi interne, în 1954 s-a născut Uniunea Euro-
peană occidentală, ca semn al determinării statelor vestice de
a se opune unei noi expansiuni sovietice. Ruşii nu puteau privi
aceste mişcări altfel decât alarmaţi. Le-au contracarat în 1955
prin crearea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, care încerca
să imite programul occidental. Cei opt membri ai acestui pact
(Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de Est, Ungaria,
Polonia, România şi URSS) au arătat deosebiri considerabile
de opinie în multe chestiuni, demonstrând tensiuni interne
grave – politice, economice şi ideologice. Dezacordurile existente
între membrii celor două grupuri nu pot ascunde faptul că
Europa este iarăşi, ca de atâtea ori în istorie, divizată în două
tabere armate. Din fericire, constatăm totuşi acţiunea unor forţe
care, într-un viitor întru câtva îndepărtat, ar putea pune capăt
gâlcevilor şi certurilor naţionaliste care au năpăstuit viaţa
europeană atâtea veacuri la rând.
 o pace agitată 529

La 10 august 1952 a fost pusă în practică o propunere

elaborată de francezii Jean Monnet şi Robert Schuman. Mai
precis, Planul Schuman, prin care şase ţări industrializate
(Belgia, Franţa, Italia, Luxembourg, Ţările de Jos şi Germania
de Vest) s-au coalizat formând Comunitatea Europeană a Căr-
bunelui şi Oţelului în vederea împărţirii resurselor minerale.
Acordul a reprezentat o reuşită considerabilă, astfel încât agen-
ţiile de cooperare organizate pentru supravegherea funcţionării
lui au devenit baza unei cooperări lărgite între statele respec-
tive. La 1 ianuarie 1958 s-a creat Comunitatea Economică Euro-
peană sau Piaţa Comună. Scopurile organizaţiei includ: un
plan pentru dezvoltarea activităţilor economice în toată comu-
nitatea europeană prin eliminarea barierelor tarifare, asigura-
rea liberei circulaţii a muncitorilor şi capitalului peste frontierele
politice şi speranţa că în cele din urmă, prin intermediul
cooperării economice, se va ajunge şi la unitatea politică. Struc-
tura a fost un succes deosebit, deşi Franţa a blocat de câteva
ori cererea de aderare a Marii Britanii. Amânările au fost doar
temporare şi Marea Britanie a fost acceptată ca membră în
1971. Cu toată această cooperare economică, Europa Occiden-
tală se îndreaptă încet spre ziua în care ţările vor da uitării
neînţelegerile dintre ele şi se vor uni pentru o cauză comună.
La douăzeci de ani după cel mai oribil dintre războaie,
Europa era (în mare parte graţie ajutorului american) mai
prosperă ca niciodată. Era totuşi departe de unitatea politică
deplină şi trebuia să facă faţă rivalităţii americano-sovietice,
care putea exploda oricând într-un război. Chiar şi aşa, Europa
Occidentală era mai optimistă şi mai conştientă ca niciodată
de responsabilităţile şi oportunităţile ei. Autocraţi din secolul
al XIX-lea, ca Napoleon I şi ţarul Alexandru I, visaseră să
unească Europa cucerind celelalte ţări, însă nu izbutiseră.
Acum exista şansa ca politicienii secolului XX, aleşi în funcţie
şi răspunzători în faţa electoratului, să reuşească acolo unde
predecesorii eşuaseră. Cine ar îndrăzni să-l compare pe Robert
Schuman cu marele corsican – şi totuşi, dinaintea unei realităţi
ce seamănă cu Statele Unite ale Europei, oare numele celui
dintâi nu ar putea ajunge la faima celui de-al doilea? S-au
întâmplat şi lucruri mai ciudate de atât.
530 istoria omenirii

Se povesteşte că pe mormântul lui Timur cel Şchiop (căruia

noi îi zicem Timur Lenk) se află o inscripţie: „Dacă aş fi în viaţă,
ai tremura.“ Groaza pe care a inspirat-o în timpul vieţii acest
bărbat răzbate prin avertismentul înfiorător. Dintre cei care
au trăit după Timur Lenk puţini au folosit frica aşa de eficient
ca el. Un astfel de om a fost Iosif Vissarionovici Djugașvili,
căruia lumea îi spune Stalin, „omul de oţel“. Originar din Geor-
gia, de lângă Marea Neagră, acest fost student la teologie
întruchipa, când și-a sfârşit zilele, teroarea a milioane de per-
soane. La 5 martie 1931, când o moarte dubioasă i-a pus capăt
celor treizeci de ani de guvernare ca lider atotputernic al sovie-
telor, dispariția lui a provocat puţine lacrimi. Cu el mort și
îngropat, s-a desfăşurat obişnuita luptă pentru putere, iar lider
al Rusiei a devenit Gheorghi Malenkov. Din momentul acela,
atitudinea Rusiei faţă de Occident şi în special faţă de Statele
Unite s-a caracterizat prin schimbări rapide de linie politică.
Deşi derutante şi iritante, acestea au constituit, în ansamblu,
o ameliorare în comparaţie cu inflexibilitatea lui Stalin. Chiar
dacă lumea a trăit într-o stare de tensiune, pericolul a fost mai
mic decât înainte şi poate ne e îngăduit să concepem posibili-
tatea ca într-o bună zi competiţia şi „coexistenţa paşnică“ să
înlocuiască frica. „Dezgheţul“ survenit în Războiul Rece nu a
dus la concesii majore ale sovieticilor faţă de Vest, ci e dovada
faptului că sovieticii nu mai urmăreau linia „dură“ a lui Stalin,
care afirma inevitabilitatea războiului dintre ei şi Occident.
Păreau să creadă că puteau cuceri lumea prin mijloace „paşnice“
şi erau dispuşi să încerce să facă asta utilizând instrumente
politice şi economice, nu militare.
Malenkov, care s-a axat pe creşterea fluxului de bunuri de
consum pentru populaţia rusă, în detrimentul producţiei mili-
tare, a fost înlăturat din funcţie la 8 februarie 1955, deoarece
unele elemente conducătoare nu agreau acest tip de măsuri.
A fost urmat de Nikolai Bulganin, un mareşal al armatei sovie-
tice, şi de Nikita Hruşciov, funcţionar de partid şi una dintre
cele mai remarcabile personalităţi politice ale secolului. Bulga-
nin, o figură destul de ştearsă, a fost privat treptat de putere
de către vicleanul Hruşciov, care a rămas liderul Rusiei până
 o pace agitată 531

la răsturnarea sa în 1964. De remarcat că nici Malenkov, nici

Bulganin nu au fost executaţi. Nu au fost decât „retrogradaţi“.
Faptul în sine ilustrează schimbarea apreciabilă petrecută în
Rusia după moartea lui Stalin. Timp de aproape un deceniu
Hruşciov a ocupat centrul scenei lumii, oferind un spectacol cu
adevărat memorabil (chiar dacă pe alocuri neverosimil). Oricare
i-ar fi fost metehnele şi idiosincraziile, lui îi revine în mare
măsură meritul pentru faptul că, la sfârşitul mandatului său,
relaţiile dintre Rusia şi ţările apusene se îmbunătățiseră mult
mai mult decât ar fi putut-o face vreodată sub Stalin. Hruşciov
şi-a dat probabil seama că inflexibilitatea nu era calea uşoară
spre succes. Stalin crezuse asta. Sau poate crezuse că era în-
tr-adevăr posibil ca sistemul comunist să întreacă statele capita-
liste în competiţie economică deschisă. Nu ştim ce avea în minte.
Poate cu totul alt motiv.
Prima fisură în monolitul comunist a apărut odată cu
dezertarea lui Tito în 1948. În acel an, când, la 28 iunie, Iugos-
lavia a fost exclusă din Cominform, s-a văzut clar că în blocul
comunist nu mergea totul ca pe roate. În multe locuri mocneau
nelinişti, provocate în principal de sentimentele naţionaliste
antagonice directivelor sovietice, care impuneau tuturor loiali-
tatea supremă faţă de Moscova. La 17 iunie 1953, muncitorii
din Berlinul de Est s-au revoltat împotriva condiţiilor existente
în sectorul lor din oraşul divizat. Vedeau cu ochii lor că viaţa
în Berlinul de Vest ocupat de occidentali era superioară în toate
aspectele celei din Berlinul de Est ocupat de sovietici. Cu ajutor
american generos, germanii vestici înfăptuiseră miracolul
reconstruirii teritoriului devastat şi acum se bucurau de un
standard de viaţă egal cu cel din orice altă ţară europeană, iar
Berlinul era un fel de lumină ce strălucea în bezna Germaniei
de Est. Existenţa cenuşie şi înregimentată a berlinezilor estici
se vedea limpede şi contribuia în mare măsură la nemulţumirea
populaţiei. Au izbucnit dezordini. Timp de câteva zile lumea
incredulă a privit scene de luptă între tinerii germani care
aruncau cu pietre şi tancurile ruseşti masive; inevitabil, tan-
curile au câştigat. Ordinea a fost restabilită, chiar dacă nu şi
mulţumirea. La 28 iunie 1956 revolte similare au izbucnit în
532 istoria omenirii

oraşul polonez Poznan. Aici, vechiul resentiment împotriva

ocupaţiei ruseşti s-a unit cu protestele romano-catolice împo-
triva amestecului statului în probleme religioase şi, împreună,
au generat o situaţie explozivă. După câteva demonstraţii
violente, s-a încheiat un armistiţiu instabil şi Polonia a rămas
în orbita rusă (deşi legăturile cu Occidentul s-au consolidat
considerabil în ultimii ani). Chiar şi aceste dificultăţi ale ruşilor
cu statele-satelit au fost eclipsate de revolta izbucnită în Buda-
pesta la 24 octombrie 1956. Mii de maghiari, conduşi de Imre
Nagy, au participat la o insurecţie naţională cu nucleul în
Budapesta împotriva stăpânitorilor ruşi ai ţării. Lumea uluită
a văzut alungarea din funcţii a marionetelor ruşilor şi instala-
rea unor ofiţeri revoluţionari. Armata rusă de ocupaţie se retră-
sese pentru a observa mersul revoluţiei şi a evalua dacă poliţia
şi armata maghiare vor reuşi să o reprime sau nu. La 4 noiem-
brie, ruşii au hotărât că lucrurile nu puteau fi lăsate să continue
în direcţia în care o luaseră, iar Armata Roşie s-a întors în
Budapesta, zdrobind revolta. Mii de persoane au fost ucise şi
alte mii arestate, închise în lagăre sau deportate în Siberia.
Aproape un sfert de milion de maghiari au fugit din patrie, re-
fugiindu-se în Occident. Deşi fără succes, revolta a demonstrat
clar gradul de nemulţumire existent în statele-satelit şi i-a
făcut pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva marionetele din
Europa de Est se vor dovedi pietre de moară, nu mărgăritare
la gâtul ruşilor. Revolta a mai arătat şi că noua politică de
„coexistenţă paşnică“ promovată de Kremlin nu putea fi împinsă
mai departe. După ascensiunea la putere a antistalinistului
Wladislaw Gomulka în urma tulburărilor din Polonia, Hruşciov
nu se amestecase direct, deoarece considera că problemele repre-
zentau doar o extensie a naţionalismului şi independenţei
poloneze şi l-a acceptat pe Gomulka ca pe o alternativă la inter-
venţia armată. Însă în Ungaria era altă poveste. Acolo, amenin-
ţarea înlăturării totale a regimului roşu a provocat furia ruşilor.
Gomulka a rămas la putere până la revoltele din 1970, în timp
ce Nagy a fost asasinat în mod perfid. Astfel, chiar dacă ruşii
nu au dus-o ireproșabil în aceste zone nefericite, nimeni nu a
mai reuşit să scape de sub dominaţia comunistă. Iugoslavia
 o pace agitată 533

rămâne un stat „comunist neutru“ şi menţine un comunism

naţional precar; Albania a încetat să mai acţioneze ca purtă-
toare de cuvânt a Chinei roşii şi s-a izolat; Polonia catolică e
singura ţară comunistă care recunoaşte legal Piaţa Comună;
România are legături economice mai strânse cu Franţa decât
cu vecinii ei şi aşa mai departe. Chiar și așa, nici o persoană sau
ţară nu poate să trăiască în umbra Armatei Roşii şi să fie com-
plet independentă de influenţa rusă, însă evenimentele din
statele-satelit au arătat că nici măcar aderenţa strictă la prin-
cipiile marxiste nu a fost suficientă pentru a înăbuşi complet
independenţa de spirit care face din om cel mai avansat animal.
Rusia nu este singurul centru al comunismului. Am menţio-
nat anterior rolul tot mai important jucat în problemele inter-
naţionale de China roşie după fuga lui Chiang în Formosa la
sfârşitul lui 1949. Nici despoţii din Antichitate, nici dictatorii
din lumea modernă nu au reuşit să impună populaţiei un
control de nivelul celui atins de preşedintele Mao şi susţinătorii
săi. Viaţa de familie, atât de dragă civilizaţiei chineze, a fost
suprimată aproape complet şi înlocuită cu loialitatea necondi-
ţionată faţă de stat. S-a demarat un program de comunizare
forţată pe lângă care eforturile depuse de ruşi cu un sfert de
secol înainte în aceeaşi direcţie par nesemnificative. De aseme-
nea, chinezii au început să aibă o pondere tot mai însemnată
în problemele Asiei. Intervenţia în Coreea a fost doar prima
din multe asemenea aventuri. Tibetul, revendicat de mult de
chinezi, a fost invadat şi zdrobit în 1951. Teritorii indiene au
fost anexate în 1959 şi 1962. Pentru milioanele de persoane
din regiunile subdezvoltate ale lumii, obişnuite vreme îndelun-
gată cu purtările agresive ale albilor, astfel de acţiuni din partea
chinezilor au fost acceptate şi chiar aplaudate. Pentru aceşti
oameni, Revoluţia Chineză, bazată pe răscoala ţăranilor (în
contrast cu accentul pus de ruşi pe clasa muncitorească indus-
trială), a exercitat o atracţie considerabilă. Necesităţile şi
dorinţele lor se regăsesc în convingerile şi acţiunile lui Mao (sau
cel puţin aşa declară ei), iar China şi-a asumat un loc de lider
în politica internaţională depăşit doar de URSS şi Statele Unite.
Această ascensiune spre supremaţie a fost însoţită de suferinţe
534 istoria omenirii

teribile. Numeroase familii au fost dezrădăcinate şi oraşe în-

tregi au fost mutate sau reînfiinţate fără nici un respect pentru
viaţa omenească. Pe plan intern, opoziţia faţă de noile programe
a echivalat de obicei cu moartea. În 1958 preşedintele Mao a
admis lichidarea a 800.000 de „inamici ai revoluţiei“, însă
experţii de la Naţiunile Unite estimează un număr mai mare
de execuţii. În 1956 Mao a ţinut un discurs celebru în care a
ordonat ca în China să „înflorească o sută de flori. O sută de
şcoli de gândire să se ia la întrecere“. Nu a prevăzut că invitaţia
sa la o libertate intelectuală mai mare se va traduce în denun-
ţarea amplă a exceselor regimului său. Când s-a întâmplat
acest lucru, vechile zăbale s-au întors şi de atunci încoace au
rămas la locul lor. În ciuda multelor vitregii şi calamităţi
suferite, înfăţişarea Chinei s-a transformat. O naţiune şovăi-
toare a devenit un gigant, deşi trebuie să depăşească dificultăţi
enorme. China a afişat un antioccidentalism fanatic, în special
spre sfârşitul anilor ’60, pe parcursul „Revoluţiei Culturale“.
Alte evoluţii au indicat şi existenţa unor deosebiri profunde
între China şi Uniunea Sovietică. La începutul anului 1956
s-a văzut clar că relaţiile chino–sovietice nu mergeau prea bine.
Motivele fricţiunii (pe lângă diferenţele ideologice deja amintite)
includ rivalitatea celor doi giganţi roşii pentru supremaţia
asupra lumii comuniste şi convingerea chinezilor că un război
atomic cu Vestul e inevitabil, pe care ruşii nu o vor accepta,
deoarece în joc se află progresul lor industrial obţinut cu greu.
Au existat mici conflicte de frontieră şi se poate ca viitorul să
aducă un clivaj total între liderii comunişti, însă e imposibil să
prezicem dacă acesta va fi de bun sau rău augur pentru lume.
Între timp, acest stat în care trăieşte o cincime din populaţia
lumii s-a angrenat într-o industrializare rapidă care, având în
vedere resursele practic nelimitate de oameni şi minereuri, îl
va transforma într-un lider mondial pentru mulţi ani de acum
înainte. În pofida multelor vitregii şi calamităţi îndurate în
timpul exceselor Marelui Salt Înainte, cum numesc ei mişcarea
industrială din 1958, chinezii au făcut progrese industriale
imense, inclusiv în fabricarea de arme nucleare.
 o pace agitată 535

Deşi China a aderat în cele din urmă la Organizaţia Naţiu-

nilor Unite în 1971, destinul ei exact e deocamdată incert. Sigur
este totuşi că această ţară uriaşă s-a trezit şi va juca un rol
major în viitorul omenirii.
În Orientul Îndepărtat s-a ridicat din nou şi o altă putere.
Daunele provocate de înfrângerea totală a Japoniei – simbo-
lizată de ciupercile atomice de la Hiroshima şi Nagasaki – au
fost remediate sub îndrumarea fermă a generalului MacArthur.
Împăratul Japoniei a renunţat la „divinitatea“ de odinioară,
Mitsubishi şi alte dinastii de magnaţi s-au destrămat şi s-a
promulgat o constituţie nouă care a permis înfiinţarea unor
sindicate muncitoreşti şi instituţii politice democratice solide.
Rămâne de văzut dacă această democratizare va fi sau nu
permanentă.
Japonia a făcut repede paşi gigantici spre redresarea şi
expansiunea economică prin cooperarea cu Occidentul. Graţie
„miracolului economic japonez“, harnicul şi inteligentul popor
nipon producea iarăşi bunuri vândute pe tot globul. Tokyo a
ajuns cel mai populat oraş din lume, iar Japonia a devenit un
loc unde căile vechi se întretaie şi îmbină cu cele noi. Florile
de cireş, chimonourile şi sanctuarele şintoiste au rămas, însă
pe acoperişurile caselor japoneze de modă veche din oraşele
mari s-a înălţat o pădure de antene de televiziune. Automobi-
lele au înţesat străzile înguste. Panourile şi reclamele cu neon
fac publicitate la orice, de la ultimul film american până la
ultimul automobil Toyota ieşit de pe benzile de montaj japo-
neze. Cowboy japonezi zdrăngănesc la chitare în localurile de
noapte, în timp ce magazinele din centrul cartierul comercial
al capitalei Tokyo – Ginza – oferă cravate englezeşti şi rochii
de gală franţuzeşti.
Cele mai mari transformări s-au petrecut probabil în viaţa
socială a japonezilor. Femeile joacă un rol mai important în
afaceri, educaţie şi viaţa politică. Familia democratică modernă
îl înlocuieşte pe tatăl atotputernic. Poate că aceste schimbări
nu sunt decât preludiul estompării, dacă nu și al dispariţiei
vechilor valori militare moştenite de poporul japonez din tre-
cutul feudal.
536 istoria omenirii

Poziţia durabilă a Statelor Unite ca putere supremă a lumii

a fost una dintre realităţile tabloului internaţional după capi-
tularea partenerilor Axei în 1945. Cu excepţia Uniunii Sovietice,
nici un stat de pe pământ nu a cutezat vreodată să conteste
serios puterea militară a Statelor Unite. Mai prosperă decât
orice altă naţiune (deşi însumează doar a douăzecea parte din
populaţia globului, americanii au aproape o treime din veni-
turile estimate ale lumii), cetăţenii SUA se consideră angajaţi
în apărarea lumii libere. Participarea Americii la acţiunea din
Coreea i-a demonstrat hotărârea de a îndeplini exigenţele
noului rol. Vechiul spirit de izolare (sau neutralitate) dispăruse
definitiv. Încă din 1949 Statele Unite susţinuseră crearea NATO
ca bastion împotriva expansiunii ruseşti în Europa şi, făcând-o,
se obligase la o implicare constantă în afacerile europene. Un
angajament similar în afacerile asiatice şi-a luat la 8 septembrie
1954, când s-a format Organizaţia Tratatului Asiei de Sud-Est
(ASEAN). Acest acord, numit uneori şi Pactul de la Manila,
includea Australia, Franţa, Marea Britanie, Noua Zeelandă,
Pakistan, Republica Filipinelor şi Statele Unite. Pactul a fost
semnat la doar un an după ce conservatorul Dwight Eisenhower
preluase frâiele guvernului american de la Harry Truman şi
constituia un indiciu al faptului că în politica externă americană
nu se petrecuse nici o schimbare fundamentală. Eisenhower –
care putea vorbi dintr-o poziţie de forţă militară incredibilă,
deoarece la 1 noiembrie 1952 Statele Unite adăugaseră la pro-
priul arsenal cea mai puternică armă, bomba cu hidrogen – a
continuat politica de „îndiguire“ a comunismului inaugurată
de predecesorii săi prin Doctrina Truman. În 1955 s-a semnat
un pact care garanta siguranţa Insulei Formosa, iar la 5 ianua-
rie 1957 s-a anunţat un program pentru combaterea incursiu-
nilor roşii în Orientul Mijlociu (Doctrina Eisenhower). Deşi a
continuat strategiile menite să limiteze răspândirea comunis-
mului, Eisenhower a încercat totodată să îmbunătăţească
relaţiile diplomatice între Statele Unite şi Rusia. În vara lui
1955 s-a întâlnit cu liderul sovieticilor la un „summit“ desfă-
şurat la Geneva, în Elveţia. Ulterior, în 1959, l-a găzduit pe
primul şef de stat rus care a vizitat Statele Unite, în cadrul
 o pace agitată 537

schimbului de vizite între Nikita Hruşciov şi vicepreşedintele

american Richard Nixon. Aprofundarea înţelegerii apărute în
urma acestor întruniri s-a spulberat la 5 mai 1960, când un
avion de spionaj american a fost doborât adânc în teritoriul rus
(incidentul U-2). Modul în care a gestionat incidentul admi-
nistraţia de la Washington (iniţial Statele Unite au pretins că
aparatul era o navă a serviciului meteorologic deviată de la
rută, iar vicleanul Hruşciov a exploatat bucuros această încer-
care grosolană de dezvinovățire) a dus la o scădere considerabilă
a prestigiului american. America nu şi-a spălat „obrazul“ decât
în octombrie 1962, când noul preşedinte, John F. Kennedy, a
instituit o blocadă navală în Cuba pentru a împiedica guvernul
sovietic să furnizeze rachete „ofensive“ liderului revoluţionar
cubanez Fidel Castro. Maniera hotărâtă şi curajoasă în care a
fost tratată această problemă explozivă a stârnit admiraţie şi
încredere în poporul american şi în noul său lider. În mod tragic,
preşedintele Kennedy a fost asasinat la 22 noiembrie 1963 şi
mandatul prezidenţial a trecut în mâinile lui Lyndon B. Johnson.
În 1956, la sud de Sahara, în Africa, existau doar trei state
independente (Liberia, Etiopia şi Uniunea Africii de Sud). După
un deceniu erau 37. Intrarea regiunilor africane pe terenul poli-
ticii internaţionale a fost un fenomen extrem de important.
Uhuru, un cuvânt swahili care înseamnă „libertate“ sau „inde-
pendenţă“, a răsunat pe tot continentul după crâncena revoltă
Mau Mau izbucnită în 1952 în Kenya britanică. Primul stat
african devenit liber a fost ex-colonia britanică Coasta de Aur,
care şi-a dobândit independenţa la 6 martie 1957, luându-şi
numele de Ghana. A fost urmată curând de Guineea, Nigeria,
Gabon, Coasta de Fildeş şi în cele din urmă de peste alte treizeci
de ţări. În unele cazuri, perioada de tranziţie de la statutul de
colonie la cel de naţiune independentă a fost marcată de o
relativă acalmie (ca în majoritatea fostelor colonii britanice,
unde participarea autohtonilor la guvernare fusese încurajată
într-o oarecare măsură). În alte zone lucrurile au stat altfel.
De exemplu, marii colonii belgiene Congo i s-a acordat indepen-
denţa la 1 iulie 1960. În câteva ore a început o revoltă armată
care a degenerat repede în anarhie şi atrocități. Europenii au
538 istoria omenirii

fugit pentru a scăpa cu viaţă şi doar intervenţia soldaţilor

Naţiunilor Unite, majoritatea originari din ţări africane, a
prevenit un potenţial război civil dezastruos. Totuşi, atât de
slab şi inept era noul guvern congolez, iar vechile diviziuni
tribale din ţară erau atât de puternice, încât tensiunile nu s-au
dezamorsat timp de câţiva ani. Experienţa din Congo a ilustrat
faptul că tinerelor ţări le lipsesc multe dintre caracteristicile
guvernamentale care asigură stabilitatea economică şi politică
şi că aceste lipsuri vor persista în anii care vin. Zonele emer-
gente sunt dezavantajate de dezbinarea religioasă şi tribală şi
au o nevoie extraordinară de lideri instruiţi şi responsabili.
Prea adesea aventurierii politici înzestraţi cu charismă (acel
farmec inefabil care l-a făcut pe bunicul lui Hendrik van Loon
să uite de ura olandezilor pentru francezi şi să urmeze stindar-
dul lui Napoleon) au provocat mult rău ţărilor lor prin acţiuni
nesăbuite sau neinspirate. Kwame Nkrumah, primul lider
dictatorial al Ghanei, şi Patrice Lumumba, stângistul cam
instabil care a condus Congo până la răpirea şi asasinarea sa
la şase luni după obţinerea independenţei, constituie exemple
elocvente ale acestui gen de guvernare iresponsabilă. Liderii
africani mai clarvăzători au încercat să construiască o federaţie
africană şi, chiar dacă un astfel de proiect presupune probleme
enorme, primii paşi s-au făcut. În 1961 s-a format Organizaţia
Comună Africană şi Malgaşă pentru promovarea unităţii
africane. În 1963, grupul a fost succedat de Organizaţia Unităţii
Africane. Obiectivele acestor organizaţii au fost promovarea
unităţii şi dezvoltării Africii şi încercarea de a şterge urmele
colonialismului european. În prezent însă, pretutindeni în
Africa domnesc dictaturile, corupţia şi ineficienţa – moştenirile
unui colonialism european mult mai interesat de câştigurile
economice decât de progresul social sau cultural al popoarelor
supuse. Tot pretutindeni se manifestă, de asemenea, conştiinţa
forţei în creștere a persoanelor de culoare şi interesul pentru
problemele lor, indiferent unde apar ele. Mândria pentru moşte-
nirea neagră a fost subliniată fără încetare de lideri ca Julius
Nyerere din Tanzania şi îi împinge pe mulţi africani să se inte-
reseze de problemele rasiale şi legate de drepturile civile din
 o pace agitată 539

Statele Unite. Nu e exagerat să spunem că locuitorii din Nairobi,

Lagos sau Conakry urmăresc orice evoluţie în relaţiile rasiale
americane. Nici să spunem că divergenţele rasiale în Statele
Unite ar putea influenţa simțitor competiţia dintre Statele
Unite şi Uniunea Sovietică pentru favoare politică în Africa
neagră. Oricum se va rezolva această problemă, nu putem decât
să sperăm că popoarele Africii vor accepta programe precaute
pe termen lung pentru ameliorarea propriei situaţii şi nu vor
cădea pradă proiectelor utopice oferite de lideri egoişti şi agita-
tori din exterior.
Probleme au existat şi la nord de Sahara. Mulţi arabi palesti-
nieni care populaseră teritoriile pe care se crease statul Israel
trăiau ca refugiaţi în Fâşia Gaza, pe ţărmul Mediteranei, sau
în Cisiordania, pe malul vestic al râului Iordan. Refugiaţii sără-
ciţi, care înduraseră condiţii mizerabile în taberele de refugiaţi,
complotau la distrugerea Israelului pentru a se întoarce la
fostele lor case. Din acest motiv reprezentau un motiv de îngri-
jorare serioasă pentru israelieni. Ba mai mult, statele arabe
din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord refuzau să recunoască
noul stat israelian şi juraseră să-i împingă pe israelieni înapoi
în mare. Egiptul (care în 1958 a fost redenumit Republica Arabă
Unită) și-a asumat un rol de frunte în lumea arabă. Liderul
Egiptului în această aventură a fost Gamal Abdel Nasser, unul
dintre conducătorii revoluţiei din 1952 care a înlăturat regimul
corupt al infamului rege Farouk.
Deşi primul război arabo–israelian (1948) a fost oprit prin
acţiunea Naţiunilor Unite, tensiunile din Orientul Mijlociu au
continuat să escaladeze. În cadrul unui acord cu Egiptul, Marea
Britanie apărase mulţi ani Canalul Suez. În 1956, trupele brita-
nice s-au retras. În acelaşi an Nasser a luat în stăpânire canalul
şi l-a închis pentru navele israeliene. Israelul a trimis o armată
pentru a prelua controlul asupra canalului, iar trupele britanice
şi franceze au debarcat în zonă pentru a asigura libera circulaţie
a navelor din toate ţările. La întrunirea Organizaţiei Naţiunilor
Unite, atât Statele Unite, cât şi Uniunea Sovietică au susţinut
o condamnare ONU a acţiunilor militare, iar Marea Britanie,
Franţa şi Israel şi-au retras forţele. Ca recompensă pentru
540 istoria omenirii

retragerea Israelului în fostele graniţe, Statele Unite au garan-

tat trecerea liberă a navelor israeliene în Marea Roşie prin
Strâmtoarea Tiran, anterior supusă unei blocade.
Până la moartea sa în 1970, Nasser a fost liderul necontestat
al lumii arabe. A reuşit să scoată Canalul Suez de sub controlul
străin şi, în consecinţă, prestigiul şi potenţialul său ca lider
era aproape nelimitat. După războiul israeliano–egiptean din
1956, controversa legată de dreptul Israelului de a exista şi
raidurile ocazionale au continuat. În momentul în care egiptenii
au reimpus blocada în Strâmtoarea Tiran, israelienii au înţeles
că războiul era inevitabil. Au luat iniţiativa şi puternicele forţe
israeliene au desfăşurat simultan campanii contra Egiptului,
Iordaniei şi Siriei, obținând victorii răsunătoare. După şase
zile de luptă, când s-a ajuns la un acord de încetare a focului,
israelienii ocupau toată Peninsula Sinai, Fâşia Gaza, malul
estic al Canalului Suez, toată Cisiordania şi Înălțimile Golan,
poziţie strategică în vestul Siriei. După Războiul de Şase Zile,
statele arabe erau mai înverşunate ca niciodată şi au început
să trimită în Israel luptători instruiţi în tehnici de gherilă, iar
israelienii au continuat să contraatace. În 1969, în timp ce
activităţile de gherilă continuau, a murit prim-ministrul Levi
Eshkol. L-a urmat doamna Golda Meir, care în tinereţe predase
la o şcoală în Statele Unite.
De ce Orientul Mijlociu e un butoi cu pulbere unde o singură
scânteie ar putea aprinde un conflict având potenţialul de a se
transforma în temutul al Treilea Război Mondial?
Israelul a început ca stat neutru, dispus să accepte ajutor
atât din partea comuniştilor, cât şi a occidentalilor. Curând
însă Uniunea Sovietică s-a întors dinspre israelieni spre arabi,
privind lacom la petrolul acestora şi la posibilitatea de a-şi
afirma puterea maritimă în Marea Mediterană. Statele Unite
şi multe alte ţări occidentale nu vor ca speranţele Rusiei de a
domina regiunea să devină realitate. De aceea, Statele Unite,
care au încercat să-i ajute atât pe arabi, cât şi pe israelieni, au
fost obligate să devină cel mai ferm susţinător al Israelului
dintre marile puteri.
Arabii spun că petrolul e amestecat de multe ori cu sânge
şi nisip. Din păcate e adevărat. Regiunea e împărţită în două
 o pace agitată 541

tabere armate, miza fiind marile câmpuri petroliere din Pe-

ninsula Arabică şi Africa de Nord, controlul asupra Canalului
Suez şi dominaţia militară în bazinul mediteraneean.
Ţările din Orientul Mijlociu şi Africa au multe în comun cu
vecinii lor asiatici şi cu statele din America Latină. Împărtăşesc
problema teribilă a suprapopulării. Se estimează, de pildă, că
populaţiile din Republica Arabă Unită şi din Costa Rica se vor
dubla în mai puţin de două decenii, iar în China numărul
locuitorilor creşte anual cu 15-25 de milioane. Toate suferă de
lipsă de capital şi muncitori calificaţi. Diferenţele între stan-
dardele de viaţă din aceste zone subdezvoltate şi cele din ţările
occidentale puternic industrializate sunt imense. În timp ce
venitul pe cap de locuitor în Statele Unite la jumătatea dece-
niului 1960 depăşea 3.000$, muncitorul bolivian câştiga în
medie aproximativ 130$, iar lucrătorul indian primea în medie
55$ pentru munca pe un an. Prăpastia dintre aceste popoare
este evident uriaşă. Programe pentru ajutorarea acestor ţări,
ca Alianţa pentru Progres sponsorizată de Statele Unite în
America Latină, încearcă să remedieze efectele a secole de
exploatare, însă problemele, în ciuda cheltuielilor colosale,
rămân acute. 500 de milioane de dolari în ajutoare americane
ajung anual în statele africane şi o sumă dublă se acordă an
de an pentru popoarele latino-americane. Francezii, britanicii
şi ruşii au contribuit, de asemenea, la ajutorarea noilor state
şi vor continua să se întreacă pentru a câştiga favoarea fostelor
colonii. Tinerele naţiuni au înţeles foarte clar avantajele şi
dezavantajele pe care le au în această confruntare politică
decisivă între Est şi Vest şi de aceea s-au mulţumit să accepte
ajutor din partea ambelor tabere, fără a se angaja pe plan politic
faţă de nici una. În prezent, banii şi bunurile curg spre aceste
naţiuni tinere în cantităţi mult mai mari decât pe vremea colo-
nialismului şi putem observa spectacolul foştilor stăpâni care
concurează pentru graţiile popoarelor care acum un deceniu le
erau practic înrobite.
Europa s-a recuperat aproape complet după al Doilea Război
Mondial. Marea Britanie nu mai stăpâneşte mările, dar repre-
zintă în continuare o forţă în politica europeană, iar comunitatea
542 istoria omenirii

statelor sale constituie un factor major în economia mondială.

Franţa s-a redresat după ce suferise de pe urma problemelor
interne şi a revoltelor coloniale în 1951. Charles de Gaulle, care
ajutase la crearea celei de-a Cincea Republici Franceze şi la
stabilirea ordinii în haosul din 1958, a redobândit o poziţie
proeminentă în Franţa. Coloniile franceze au dispărut – unele
prin revolte sângeroase (Algeria şi Indochina), altele prin
separări amiabile (membrii Comunităţii Franceze, precum Ciad
şi Gabon) –, dar Franța și-a recăpătat statura. De Gaulle i-a
convins pe francezi de destinul lor măreţ şi i-a condus pe difici-
lul drum spre stabilitate politică şi prestigiu internaţional. La
retragerea lui De Gaulle din politică în 1969, Franţa devenise
una dintre puterile nucleare ale lumii, iar acum se vede drept
liderul unei Europe noi unde speră să înlocuiască Statele Unite
în rolul de factor determinant în politică. Mulţi francezi au
suferit cumplit din cauza pierderii Algeriei şi Indochinei, însă
aceste pierderi trebuiau îndurate. Datorită lor Franţa e o ţară
mai bună.
În 1963, Franţa şi Germania de Vest au semnat un tratat
de prietenie. Prin această declaraţie iscălită de Charles de
Gaulle şi Konrad Adenauer s-a înlăturat parte din ura şi
neîncrederea de veacuri. Dintre toate evenimentele bizare şi
surprinzătoare din trecutul recent, acesta e cu siguranţă unul
dintre cele mai încurajatoare. Poate nu ar fi exagerat să sperăm
că alte persoane şi ţări, profitând de exemplul celor două vechi
inamice, îşi vor rezolva neînţelegerile altfel decât prin război.
Lumea de astăzi e ameninţată ca niciodată înainte cu distru-
gerea totală. Scânteia care va declanşa al Treilea Război
Mondial ar putea sări dintr-un incident iscat în Berlinul divizat
(care din 1961 e împărţit în două de un zid real!) sau dintr-o
nouă ciocnire israeliano–arabă. S-ar putea isca din una dintre
luptele periodice între Pakistan şi India; cea mai recentă vic-
torie indiană asupra Pakistanului şi crearea statului Bangla-
desh în 1972 a aţâţat cu siguranţă ura dintre musulmani şi
hinduşi. Ori s-ar putea aprinde în Cuba, Cipru sau pe frontiera
sino-sovietică. În Vietnam sau altundeva în sud-estul Asiei.
Ţinând cont de aceste situaţii potenţial explozive, e limpede că
 o pace agitată 543

Organizaţia Naţiunilor Unite nu a rezolvat toate problemele

lumii. Însă a realizat multe lucruri – agresiunile s-au oprit în
Coreea şi Orientul Mijlociu, în Congo şi Cipru ordinea a înlocuit
dezordinea şi s-au implementat multe programe umanitare.
Organizaţia e departe de a fi perfectă, însă, aşa cum a spus
preşedintele american John Kennedy, rămâne „ultima speranţă
a lumii“.
 73
PRĂBUŞIREA VECHII ORÂNDUIRI
pe măsură ce amintirea războaielor din prima jumătate
a secolului xx se estompează, noile generaţii se stră-
duiesc „să îmblânzească ferocitatea omului şi să îndul-
cească viaţa lumii“

ÎN 1971, TOŢI MARII LIDERI AI CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI

Mondial – Franklin D. Roosevelt, Winston Churchill, Dwight
D. Eisenhower, Charles de Gaulle şi Douglas MacArthur – erau
morți. Cum s-a exprimat John Fitzgerald Kennedy, făclia a tre-
cut la o generaţie nouă, născută în acest secol, temperată de
război şi disciplinată de o pace grea şi amară. Generaţia mai
tânără, viguroasă şi nerăbdătoare, privea cu ochi critici pro-
blemele vechi.
Pentru mulți oameni din toată lumea John Kennedy a repre-
zentat activismul de tip nou şi idealismul înalt care au marcat
tulburaţii ani ’60. În ianuarie 1961, tânărul Kennedy a preluat
răspunderile preşedinţiei de la figura părintească şi foarte
populară a lui Dwight David Eisenhower. Și-a dedicat scurtul
discurs inaugural explicării rolului ţării sale într-o lume înfome-
tată şi învrăjbită. Statele Unite, a spus el, au fost chemate „să
poarte povara unui lung conflict crepuscular… împotriva ina-
micilor comuni ai oamenilor: tirania, sărăcia, boala şi războiul“.
A cerut ambelor tabere din Războiul Rece să „ia de la capăt
misiunea de căutare a păcii, înainte ca puterile întunecate ale
nimicirii, dezlănţuite de ştiinţă, să înghită întreaga omenire
într-o distrugere planificată sau accidentală“. În numeroase
alte ocazii a spus: „E vremea să punem iarăşi America în
mişcare. Putem face mai mult, trebuie să facem mai mult…“
Înconjurat de tineri străluciţi, preşedintele Kennedy vedea
o „Nouă Frontieră“ şi în patrie, şi în străinătate, iar americanii
erau electrizaţi de idealismul său. „Nu întreba ce poate face
 prăbuşirea vechii orânduiri 545

ţara pentru tine“, a mai zis el, „întreabă ce poţi face tu pentru
ţară“. Inspiraţi de cuvintele lui, mii de tineri americani – şi,
de asemenea, mulţi mai vârstnici – s-au înrolat în Peace Corps1
sau, ca Freedom Riders2, au ajutat persoanele sărace şi nein-
struite din sud sau din Appalachia, unde, printre altele, i-au
învăţat pe bărbaţii şi femeile uitaţi de lume să-şi exercite drep-
tul de vot în calitate de cetăţeni americani.
Pentru a le asigura alor săi egalitatea de şanse şi o libertate
mai mare, dr. Martin Luther King jr., un tânăr pastor baptist
de culoare, a combătut segregaţia din autobuze în oraşul
Montgomery, Alabama, dar şi în şcoli, la locurile de muncă şi
în locuinţe pe tot cuprinsul ţării. El ne-a vorbit despre „visul
egalităţii de şanse… visul unei naţiuni în care oamenii nu vor
mai fi judecaţi după culoarea pielii, ci după calităţile lor“.
Discriminarea nu era o problemă nouă. În anii ’40, preşedin-
tele Truman a transformat drepturile civile într-o dezbatere
naţională. În timpul administraţiei sale, un raport istoric inti-
tulat Pentru garantarea drepturilor a denunţat discriminarea
religioasă şi rasială ca două rele îngemănate ce zădărnicesc
împlinirea idealului democraţiei americane. În deceniul 1950
preşedintele Eisenhower încheiase desegregaţia în rândul
forţelor armate şi aplicase viguros decizia de desegregaţie a
şcolilor emisă de Curtea Supremă într-o confruntare dramatică
din Little Rock, Arkansas.
După moartea prematură a preşedintelui Kennedy, Lyndon
Johnson s-a angajat să continue politica Noilor Frontiere. În
discursul despre starea naţiunii, noul preşedinte a asigurat
populaţia că satisfacerea nevoilor sociale ale ţării va crea o
„Mare Societate“. În „Marea Societate, credea preşedintele
Johnson, guvernul federal avea responsabilitatea planificării
şi rezolvării problemelor naţionale ca sărăcia, discriminarea,

1. Program de voluntariat iniţiat de guvernul Statelor Unite în 1961

(n. tr.).
2. Organizaţie americană înfiinţată tot în 1961 de activiştii pentru drep-
turile civile, denumită astfel deoarece, printre altele, parcurgeau cu auto-
buzul diverse distanţe în semn de protest împotriva segregării rasiale în
mijloacele publice de transport, prezentă în statele sudice (n. tr.).
546 istoria omenirii

asistenţa medicală necorespunzătoare, a problemelor oraşelor

şi aşa mai departe. În mod special, dorea să facă viaţa din oraşe
mai acceptabilă, să asigure o educaţie bună tuturor copiilor şi
locuri de muncă pentru toţi. Până ca Războiul din Vietnam să
şteargă visul Marii Societăţi, Johnson a făcut câteva progrese
spre obiectivele lui, asigurând adoptarea legilor privitoare la
drepturile civile şi drepturile de vot şi inaugurând războiul
contra sărăciei.
Deceniul 1960 a avut şi o faţetă urâtă. Asasinatele politice
cărora le-au căzut victime Martin Luther King şi cei doi fraţi
Kennedy, John F. şi Robert, răzmeriţele şi frământările din
campusurile universitare, ca să nu mai pomenim de câteva răz-
boaie crunte în Asia şi Africa – toate umbresc realizările dece-
niului. Viaţa în oraşele mari a devenit tot mai periculoasă, mai
nesănătoasă şi mai neplăcută. Tone de materiale poluante au
fost aruncate în atmosfera şi în apele noastre; cartierele sărace
au devenit mai murdare şi tot mai nesigure.
În timpul scurtului său mandat de „o mie de zile“, preşedin-
tele Kennedy a arătat calea pe care trebuiau înfruntate aceste
provocări de acasă şi din străinătate. În politica externă a schi-
ţat un stil pentru sine şi pentru succesori când a spus: „Să nu
negociem niciodată de frică. Dar să nu ne fie niciodată frică să
negociem.“ A încercat, de asemenea, să promoveze mai buna
înţelegere între şefii de stat prin contactele personale. Nikita
Hruşciov i s-a părut „o nucă greu de spart“. Iată cum a descris
preşedintele Kennedy dificultăţile întâmpinate în negocierile
cu ruşii, după o întrunire de două zile la Viena: „Sovieticii şi noi
atribuim înţelesuri total diferite aceloraşi cuvinte: război, pace,
democraţie şi voinţă populară. Avem perspective diferite despre
bine şi rău, despre ce înseamnă o afacere internă şi ce înseamnă
o agresiune. Şi, mai presus de toate, avem concepţii foarte dife-
rite despre unde se găseşte acum lumea şi încotro se îndreaptă.“
În ciuda acestor dificultăţi, Statele Unite şi Uniunea Sovietică
au făcut totuşi un prim pas spre prevenirea războiului nuclear,
negociind un tratat pentru stoparea proliferării armelor nucle-
are în alte ţări. Tratatul era imperios. China comunistă şi
Franţa fabricau şi testau deja arme nucleare, iar alte ţări, ca
 prăbuşirea vechii orânduiri 547

Israel şi India, intenţionau să facă acelaşi lucru. Tratatul a fost

redactat de administraţia Johnson şi aprobat de Senatul Sta-
telor Unite la scurt timp după ce Richard Nixon a devenit preşe-
dinte. Ulterior l-au semnat majoritatea ţărilor lumii.
Pentru a încetini cursa înarmărilor, care nu era doar mon-
struos de scumpă, ci şi periculoasă (pe considerentul că dacă
un băieţel are o petardă va fi tentat să o facă să explodeze), cele
două superputeri au negociat în 1963 Tratatul de interzicere
parţială a testelor nucleare, prin care au căzut de acord să
înceteze testele cu arme nucleare, în aer, sub apă sau în spaţiu.
În 1968, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, împreună cu alte
ţări, au interzis utilizarea armelor nucleare în spaţiu. În sfârşit,
preşedintele Nixon a trimis reprezentanţi la Helsinki, în Fin-
landa, pentru a demara convorbirile cunoscute ca SALT (Trata-
tive asupra reducerii armamentelor strategice).
În anii ’60, bărbaţii şi femeile secolului XX s-au luptat cu
probleme vechi, înregistrând anumite succese. În anii aceia
omenirea a conştientizat însă câteva probleme extrem de grave
de-abia observate la începutul deceniului.
 74
NAVA SPAŢIALĂ PĂMÂNT
trebuie să menţinem sistemele care susţin viaţa pe
pământ sau să plătim preţul

ÎN ERA SPAŢIALĂ, OMUL SECOLULUI XX SONDEAZĂ NECUNOS-

cutul cu aceeaşi curiozitate şi acelaşi spirit de aventură care îi
însufleţea şi pe strămoşii săi în epoca marilor descoperiri. Ase-
menea exploratorilor din secolul al XVI-lea, astronauţii îşi
asumă riscuri mari, caută faima, cochetează cu dezastrul şi
sunt răsplătiţi prin faptul că văd cei dintâi lumi noi „ivindu-li-se
la orizont “. Există însă şi o mare deosebire. Dacă în urmă cu
patru secole treceau luni, adesea ani de zile, până ca descope-
ririle să devină general cunoscute, în ziua de astăzi comuni-
carea instantanee prin televiziune, presă şi cablu permite lumii
întregi să privească în direct lansări impunătoare de nave
spaţiale, oameni călătorind în spaţiu, vehicule cosmice îndo-
când şi oameni aterizând realmente pe Lună.
La 12 aprilie 1961, într-o rachetă numită Vostok I, rusul Iuri
Gagarin a fost primul om care a pătruns în marea întindere a
spațiului cosmic. De când trăieşte pe această planetă, omul a
visat să plece pentru a explora cerurile de deasupra lui. Acest
vis a devenit realitate când nava lui Gagarin s-a ridicat la o
altitudine de 327 km deasupra pământului, cu o viteză de peste
27.000 km/h. Zborul lui a reprezentat un jalon important în
cursa pentru supremaţie spaţială între Uniunea Sovietică şi
Statele Unite, care se accelerase odată cu lansarea de către
ruşi a primului lor satelit artificial, Sputnik I, la 4 octombrie
1957. Privirea omului e aţintită acum asupra stelelor cu totul
altfel decât înainte. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mon-
 nava spaţială pământ 549

dial omenirea era legată încă de pământ. Acum întregul univers

ne face cu ochiul.
Când Gherman Titov, al doilea „cosmonaut“ rus care a încon-
jurat Pământul, zbura în jurul globului, a contactat echipa de
la sol spunând: „Sunt un vultur! Sunt un vultur!“ Mulţi dintre
noi îi împărtăşesc euforia atunci când îşi dau seama că, deşi
îngrozitoarea ameninţare a războiului nuclear nu ne părăseşte
nici o clipă, abia am început să ne folosim potenţialul de creatori
ai propriilor destine. Ne găsim în pragul unor minunăţii la care
strămoşii noştri nici n-au visat să ajungă vreodată. Lumea este
cu adevărat un loc absolut minunat şi totodată primejdios.
Omul pe Lună a fost triumful suprem al „Omului de Fier“,
expresia pe care Hendrik van Loon o aplica Revoluţiei Indus-
triale. Isprava a fost realizată de oameni curajoşi şi de compe-
tenţele tehnice ale „turnului de control“. Însă au conlucrat mai
mulţi factori. În realitate, mica navetă spaţială, prevăzută cu
sistemele necesare susţinerii vieţii, a fost sprijinită de gran-
dioasa forţă industrială americană. Într-un anumit sens, călă-
toria pe Lună şi înapoi, efectuată de Neil A. Armstrong, Edwin
E. Aldrin jr. şi Michael Collins, a fost motivată şi de mândria
naţională şi de eventualele avantaje militare şi comerciale
decurse din „întâietate“.
Da, oricât de fantastice sunt aventurile din cosmos, toţi
cosmonauţii şi astronauţii trebuie inevitabil să se întoarcă pe
pământ, de unde au fost lansaţi în spaţiu.
Până foarte recent am luat drept bun faptul că sistemele
care asigură condiţiile de viaţă pe pământ au o capacitate neli-
mitată. Dar de când am început să le monitorizăm am aflat, spre
îngrijorarea noastră, că avem necazuri mari. Oamenii de ştiinţă
din lumea întreagă ne avertizează că, dacă nu încetăm să
folosim abuziv sistemele care susţin viaţa, viitorul Pământului
e realmente sumbru. Astronauţii pun în contrast frumuseţea
uimitoare a Pământului ce se roteşte în negrul catifelat al spa-
ţiului cu cenuşiul rece al Lunii. Văzută din spaţiu, suprafaţa
Pământului e însufleţită de culori incredibil de frumoase –
nuanţe vii de albastru, verde strălucitor şi vârtejuri de alb. De
pe pământ, la o cercetare mai atentă, peisajul nostru e cicatrizat
550 istoria omenirii

şi deteriorat, mutilat de-a lungul anilor de excesele nechibzuite

ale oamenilor care îl locuiesc.
Potrivit cărţii Genezei, Dumnezeu a spus omului: „Creşteţi
şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi
peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele,
peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pămân-
tul.“ Iată o poruncă pe care omul a îndeplinit-o fidel, punându-se
în mare pericol. Într-un anumit sens, întreaga poveste a ome-
nirii este povestea modului în care omul și-a modificat împreju-
rimile pentru a le adapta propriilor necesităţi fizice şi spirituale
tot mai mari. A ucis cerbii ca să-i mănânce şi lupii ca să fie în
siguranţă; a doborât păduri ca să-şi facă adăpost, terenuri agri-
cole şi materiale de construcţii; a săpat pământul pentru com-
bustibili şi metale; a îndiguit şi schimbat cursul apelor pentru
irigaţii şi a folosit chimicale pentru a combate paraziţii sau
boala şi a uşura truda câmpului. În cele din urmă, eforturile
omului de a îmblânzi natura şi de a-şi acoperi nevoile au afectat
serios ecologia pământului. (Ecologia este relaţia tuturor făptu-
rilor vii cu mediul înconjurător şi cu celelalte forme de viaţă.)
Problemele ecologice au început în Grădina Edenului. Când
a azvârlit primul cotor de măr, Adam a iniţiat procesul prădării
„bunului pământului “. Până de curând resursele de apă, aer şi
sol ale planetei păreau inepuizabile. Din zorii civilizaţiei, siste-
mele care susţin viaţa pe pământ au păstrat aerul, presiunea
şi temperatura într-un echilibru delicat, astfel încât viaţa să
se poată întreţine. Câtă vreme oamenii au trăit în societăţi tra-
diţionale, vieţile lor au fost restrânse de datini şi limitate de
uneltele primitive pe care le aveau la dispoziţie. În aceste cir-
cumstanţe, omenirii îi lipsea puterea de a distruge mediul încon-
jurător la un nivel global. Chiar şi aşa, oamenii au deşertificat
mare parte din „Semiluna fertilă“ – văile fluviilor Eufrat, Tigru
şi Nil care slujiseră ca „leagăne ale civilizaţiei“ în zorii istoriei
scrise. La fel ca primii colonişti din Lumea Nouă, oamenii
puteau totuşi fugi oricând de consecinţele ignoranţei lor spre
păşuni mai verzi şi ţinuturi virgine.
Astăzi pe Pământ nu mai există Grădină a Edenului. Zilele
lipsite de griji ale inocenţei şi prisosului s-au terminat. Atât
 nava spaţială pământ 551

de mare e puterea omului astăzi, încât poate distruge sau

deteriora foarte grav mediul la scară globală – şi o şi face. Astăzi
culegem roadele amare ale dezvoltării neplanificate, ale exploa-
tării feroce a resurselor naturale şi ale ignoranţei pure. Pâraie
odinioară limpezi, curate, sunt colorate acum în curcubeie ce
nu oglindesc strălucirea cerului după o ploaie, ci pelicula for-
mată de reziduurile aruncate în ele. Tăiem ţinuturi împădu-
rite pentru autostrăzi, pavăm terenuri cultivabile pentru parcări
de centre comerciale, murdărim lacuri şi râuri tulburând
echilibrul vieţii în aceste ape de care depinde bunăstarea omului.
Încă mai perfidă şi mai primejdioasă e o ameninţare nouă şi
atroce dezlănţuită de geniul uman, puterea energiei atomice
nu numai de a anihila, ci şi de a polua şi distruge viaţa – umană,
animală şi neînsufleţită.
Problemele de mediu sunt universale. În câmpia aridă din
Castilia, în Spania, există un parc magnific cu stejari bătrâni.
Pădurea e una dintre puţinele rămase din imensele păduri de
stejari ce se înălţau odinioară în Spania. A supravieţuit deoa-
rece era rezervaţia de vânătoare a regilor spanioli. Câmpiile
aspre, secetoase din Spania şi, de fapt, din tot bazinul meditera-
neean sunt un exemplu tragic a ceea ce se întâmplă când lumea
ignoră ecologia. În Evul Mediu, în Grecia, Italia, ca şi în Spania,
proprietarii înstăriţi de oi îşi lăsau enormele turme libere, tulbu-
rând astfel echilibrul delicat al naturii. În India, apa poluată
cauzează anual două milioane de morţi şi 50 de milioane de
cazuri de afecţiuni grave.
Omul începe acum să priceapă că fiecare pas spre o viaţă
mai bună a avut, aproape invariabil, drept cost deteriorarea
mediului. Automobilele ne-au dat posibilitatea de a călători
confortabil pe distanţe scurte sau lungi, însă gazele de eşapa-
ment pe care le emit poluează aerul. Pesticidele optimizează
recoltele agricole şi erbicidele chimice ne scutesc de o muncă
extenuantă, însă poluează râurile şi atmosfera.
De poluare nu putem scăpa complet. Readucerea mediului
natural la puritatea originară ar implica revenirea la condiţiile
de viaţă din epoca de piatră. Omul ar putea totuşi îmbunătăţi
calitatea mediului înconjurător dacă ar fi dispus să plătească
552 istoria omenirii

preţul implicat. Ar putea renunţa la creşterea rapidă; posibil

să i se mărească taxele; iar unele produse pe care le cumpără,
acum fabricate ieftin în detrimentul mediului, vor fi mai scumpe.
În prezent, populaţia în creştere şi cantitatea tot mai mare de
bunuri produse trimit „resurse alterate“, sau poluanţi, în
atmosferă, în cursuri de apă şi soluri într-un ritm atât de rapid,
încât acestea nu pot fi asimilate fără a crea efecte nocive.
O altă preocupare globală este creşterea populaţiei. Populaţia
planetei, acum de 3,6 miliarde de persoane, creşte la o rată care
în 30 de ani va dubla numărul de locuitori. Şi populaţia de 205
milioane a Statelor Unite va depăşi 305 milioane în acelaşi
interval temporal. Ştiind că în prezent cel puţin o treime din
populaţia lumii e subnutrită, locuieşte în condiţii improprii şi
nu are îmbrăcăminte adecvată, foametea şi mizeria universală
constituie o posibilitate sumbră. Creşterea demografică va
înceta – şi de fapt trebuie să înceteze – curând, deoarece nava
spaţială Pământ, de care omenirea se agaţă, e o sferă cu doar
12.750 de kilometri în diametru, învăluită într-o peliculă subţire
de aer şi nori.
În secolul I p.Ch., pe când împărat roman era Augustus,
populaţia lumii fusese estimată la 250 de milioane de persoane.
A fost nevoie de şaisprezece veacuri pentru a dubla această cifră.
Astăzi, populaţia de peste trei miliarde de persoane se va dubla
în 30 de ani, iar din acel moment populaţia lumii va creşte cu
un miliard la fiecare opt ani. Dacă ajunge pe la 70 de ani, cineva
născut în 1972 va trăi într-o lume cu 15 miliarde de locuitori.
E posibil ca nepotul său să împartă nava spaţială Pământ cu
alţi 60 miliarde de semeni. Jumătate din omenire suferă chiar
şi acum de foame. În fapt, pe planetă astăzi există mai puţină
mâncare pe cap de locuitor decât în timpul Marii Crize din dece-
niul 1930. Mii de persoane mor anual din cauza malnutriţiei,
dacă nu chiar de foame, chiar în prezent.
Pe scurt, savanţii ne-au avertizat că urmăm o cale confor-
tabilă spre colapsul iminent al civilizaţiei, deoarece distrugem
sistemele care susţin viaţa pe nava spaţială Pământ, dublând
numărul de pasageri (populaţia lumii) la fiecare 30 de ani, spo-
rindu-ne cererea de resurse naturale limitate şi poluând astfel
planeta.
 75
PĂMÂNTUL CA SAT GLOBAL
minunile ştiinţei şi tehnologiei au făcut din planeta
noastră o lume care se micşorează şi i-au înfrăţit pe
toţi oamenii

CE SE POATE SPUNE DESPRE AVERTISMENTELE SUMBRE ALE

savanţilor care profeţesc apocalipsa? Ar trebui să le respingem
descoperirile şi avertismentele despre populaţie şi poluare drept
o ficţiune ştiinţifică?
Poate cel mai bine ar fi să amintim că oamenii din toate tim-
purile au crezut că nici o generaţie dinainte nu a văzut lucruri
atât de îngrozitoare sau de minunate ca ei. În această privinţă
nu ne deosebim de strămoşii noştri. Avem impresia că trăim
într-o lume ale cărei ameninţări sunt mai teribile şi ale cărei
promisiuni sunt mai mari decât toate cele dinainte. Uităm că
posibilitatea holocaustului atomic nu e mai terifiant de reală
pentru noi decât erau hoardele lui Atilla pentru popoarele
înspăimântate din secolul al V-lea şi că binecuvântările mate-
riale ale civilizaţiei noastre ni se par la fel de fabuloase cum le
apăreau cele din China contemporanilor lui Li-Po cu multe vea-
curi înainte de naşterea lui Hristos. Odată, când norii întune-
caţi ai războiului se mai risipiseră, Winston Churchill a spus
că, la urma urmelor, omenirea ar putea în curând să o „apuce
pe un drum larg, neted al păcii şi îmbelşugării, în loc să dea
târcoale şi să tragă cu ochiul pe la porţile iadului“.
Statele Unite şi alte state puternic industrializate chiar
intră acum într-o epocă postindustrială mai umană. Mai multe
persoane sunt angajate pentru a le asigura servicii semenilor
în domenii ca educaţia, medicina şi agrementul. Se estimează
că veniturile pe cap de locuitor în societăţile postindustriale
vor fi de 50 de ori mai mari decât în economiile preindustriale.
554 istoria omenirii

Probabil că în viitor tuturor persoanelor li se vor garanta salarii

minime şi servicii sociale de bază. În ţările postindustriale
educaţia va fi un proces care va dura toată viaţa. Probabil că
în anii maturităţii veţi participa la cursuri periodice de formare
pentru alte cariere, urmând poate chiar şi patru specializări
diferite în decursul vieții. Va fi un aspect esenţial, deoarece
numărul mai mare de ore libere va deschide noi oportunităţi
pentru împlinirea personală.
Succesul misiunii Apollo 11 a transformat Luna într-o pro-
vincie a omului. Însă la nivel psihologic a realizat mai mult.
Acum oamenii cred că nimic nu ar trebui să stea în calea con-
struirii unei lumi mai bune, în care toţi locuitorii pământului
să se bucure de o „viaţă bună“, adică de mai mult timp liber,
siguranţă economică, dreptate socială şi un mediu curat, sănă-
tos. Bineînţeles, competenţele tehnice şi ştiinţifice care au dus
omul pe Lună nu pot fi utilizate pentru a opera miracole simi-
lare cu fiinţele umane, care nu pot fi programate matematic.
Însă multe persoane cred acum că o ţară capabilă să exploreze
Luna e cu siguranţă în stare şi să facă viaţa pe pământ mai
sigură, mai confortabilă şi mai satisfăcătoare.
În ziua de astăzi multă lume se îngrijorează mai puţin pen-
tru insuficienţa bunurilor materiale şi mai mult pentru cali-
ta tea propriei vieţi. Calitatea vieţii cuiva e determinată de
frumuseţea şi puritatea mediului natural, de libertatea de a se
ocupa cu activităţi plăcute în timpul liber, chiar cu preţul
pierderii unei părţi din venit şi al reducerii producţiei. Munci-
torii speră într-o săptămână de lucru mai scurtă, pentru a se
bucura de mai multe ceasuri de răgaz în care să facă ceea ce le
place. Am văzut numeroasele miracole tehnologice din genera-
ţia trecută: televiziunea, informatica, explorarea cosmică, învin-
gerea unor boli şi tehnologia erei spaţiale.
Din multele realizări ale Revoluţiei Industriale, probabil că
progresul în domeniul electronicii e cel mai semnificativ pentru
civilizaţia mondială. El a făcut posibilă epoca spaţiului. Înce-
pând cu jumătatea secolului al XIX-lea, vocea umană a fost am-
plificată de telegraf, telefon şi radio, până a ajuns în toate
colţurile pământului. După inventarea fotografiei, şi pozele au
 pământul ca sat global 555

fost trimise prin cablu, puse în circulaţie, iar acum, prin inter-
mediul televiziunii, evenimentele pot fi înregistrate în timp ce
se petrec. Fără cuvintele convingătoare revărsate din difu-
zoarele radio, naţionalismul tânăr al africanilor negri, al locui-
torilor din sud-estul Asiei sau al arabilor nu s-ar fi putut bucura
de același avânt.
Datorită perfecţionării sateliţilor de comunicaţii, începând
cu Early Bird în 1965, pentru prima oară în istorie lumea poate
fi adusă laolaltă prin cuvintele rostite. Până acum, ştirile instan-
tanee nu existau decât la nivelul satelor. Vizionarii cred că
acest tip de comunicare instantanee va crea un sat global şi că
în ultimă instanţă graniţele naţionale se vor estompa, devenind
perimate. Problemele altor ţări ne vor fi atât de familiare încât
vor părea ale noastre. Deosebirile dintre oameni, care creează
suspiciune şi ostilitate, vor tinde să se diminueze. Într-adevăr,
e posibil ca nu peste mult timp cu toţii să vorbim o a doua limbă,
globală. Persoane din Arctica şi până la tropice vor putea împăr-
tăşi beneficiile educaţiei, știrile despre evenimente importante,
ba chiar şi simfoniile interpretate în marile centre urbane.
Pare limpede că, deşi lumea e mai primejduită ca niciodată,
omenirea are mijloacele de a colabora pentru prevenirea unui
dezastru de proporţii – un nou război mondial, suprapopularea
sau poluarea ireversibilă. Alarma a fost dată la Naţiunile Unite
şi purtată de mijloacele moderne de comunicare în toate cele
patru zări ale lumii. Cu hotărâre şi curaj, omul va triumfa.
 76

ÎNCEPUTURILE EPOCII HIGH-TECH

tehnologia avansează şi izbucnesc noi războaie

PROBABIL CĂ OAMENII DIN TOATE TIMPURILE AU INSISTAT ŞI

vor insista că epoca lor e cea mai dramatică, captivantă şi
provocatoare din lunga istorie a umanităţii. Aterizarea pe Lună
în iulie 1969 a părut să marcheze o nouă etapă a ingeniozităţii
şi triumfului omenesc. Deceniul 1960 a fost, în mare parte, o
perioadă foarte optimistă; anii ’70, nu. În anii ’70 şi la începutul
anilor’ 80, chiar şi cele mai mari realizări ştiinţifice au părut
binecuvântări cu două feţe. Iar câteva dintre problemele con-
stante ale condiţiei umane au refuzat cu încăpăţânare să
dispară. Descurajarea războiului nuclear şi protejarea mediului
înconjurător constituie probabil cele mai mari provocări pe care
le-a înfruntat vreodată omenirea.
Se pare că progresele extraordinare aduse de ştiinţă ţărilor
avansate din punct de vedere tehnologic şi persoanelor care şi
le pot permite nu cunosc limită. Programele de explorare spa-
ţială dezvoltate de Statele Unite şi Uniunea Sovietică au conti-
nuat cu un preţ ridicat. Ambele puteri au trimis nave cosmice
departe în univers. În 1970 s-a desfăşurat la mare distanţă în
spaţiu o operaţiune dramatică de salvare, când explozia unui
rezervor de oxigen din modulul navei Apollo 13 a pus în pericol
viaţa astronauţilor. Câţiva ani mai târziu, o navă fără echipaj
uman a transmis fotografii de aproape cu Saturn, dezvăluind
câteva din secretele inelelor sale. Aceste nave se pot deplasa
cu viteze care ating 80.000 km/h. Viking I a aterizat pe Marte
în 1976, transmiţând fotografii pentru ştirile de noapte la tele-
vizor. În cosmos circulă atât de mulţi sateliţi, încât e posibil ca
cursa spaţială
558 istoria omenirii

noi, cei de pe pământ, să începem să ne facem griji în legătură

cu „deşeuri spaţiale“ care ar putea să ne cadă pe planetă. E
posibil ca progresele în programele spaţiale susţinute de Statele
Unite şi Uniunea Sovietică să fi fost realizate în vederea altui
obiectiv: războiul, care ar putea transforma popularul serial
Star Wars şi jocurile video din sălile de distracții într-o realitate
terifiantă.
Înapoi pe terra firma, revoluţia electronică, cel mai recent
stadiu al Revoluţiei Industriale, a avut un impact incredibil
asupra vieţii noastre, de la modul în care realizăm operaţiuni
bancare până la felul în care gătim mâncarea. Un computer
care acum douăzeci de ani ocupa efectiv o încăpere întreagă s-a
redus la dimensiuni de buzunar. Trăim în era „computerului
personal“. Se prea poate ca informatica („cunoştinţele de utili-
zare a computerului“) să devină obligatorie pentru studenţi şi
elevi, la liceu şi în unele gimnazii. Jocurile video computerizate
au ajuns în vogă spre sfârşitul anilor ’70. Acum avioanele pot
zbura practic singure. Telecomunicaţiile instantanee şi proce-
soarele de text au modernizat activităţile comerciale şi sistemul
de învăţământ, ducând la rivalităţi economice îndârjite între
corporaţia gigantică IBM şi competitorii săi, dar şi între Japonia
şi Statele Unite. Prin anii ’50, când s-a aflat prima oară de com-
putere, s-a vorbit despre faptul că epoca „butonării“ ar putea
duce în cele din urmă la atrofierea corpului din cauza inac-
tivităţii. Când apăsăm butoane, doar degetele noastre fac acti-
vitate fizică. În unele domenii computerele au înlocuit munca
manuală la un nivel fără precedent. Roboţii computerizaţi insta-
laţi la benzile de asamblare din fabricile de automobile din
Detroit şi Japonia par să dea viaţă primelor romane de science-
fiction. Chiar dacă puţini neagă contribuţia masivă a compute-
relor la facilitarea a numeroase aspecte ale vieţii, ea a implicat
şi un cost pentru indivizi. Revoluţia computerelor a creat o cate-
gorie nouă de personal funcţionăresc instruit în utilizarea
computerelor. Pe de altă parte, în diverse ramuri industriale
numărul locurilor de muncă s-a redus din cauza computerelor,
contribuind într-o anumită măsură la ratele mai ridicate ale
şomajului în unele domenii de producţie. Computerul a „dezu-
 începuturile epocii high-tech 559

manizat“ afacerile, reducând contactele personale. Într-adevăr,

în unele industrii computerele au crescut semnificativ produc-
tivitatea, dar au înlesnit, totodată, acumularea puterii econo-
mice în mâinile câtorva companii gigantice, deoarece doar
firmele mari îşi pot permite să ţină pasul cu progresele rapide
şi costisitoare din tehnologia informatică. Cele mai puţin
capabile să intre în competiţie rămân în urmă. Dezvoltările în
tehnologia electronică au şi potenţialul de a lărgi mai mult
prăpastia dintre ţările bogate şi cele sărace. Iar unele persoane
îşi fac griji, oarecum justificat, în legătură cu utilizarea pe care
ar putea-o da computerului guvernul – mai exact colectarea
informaţiilor despre cetăţeni prin apăsarea unui singur buton.
Protejarea informaţiilor computerizate stocate de guverne,
companii, universităţi şi spitale s-ar putea dovedi dificilă. Ce
se întâmplă când o companie rivală sau o putere străină reu-
şeşte să acceseze computerul altcuiva? Se vor rescrie oare legile
astfel încât să pedepsească furtul de informaţii computerizate,
ca în cazul spargerii de locuinţe sau magazine? Până în momen-
tul de faţă computerul a fost prietenul omenirii, însă i-ar putea
deveni duşman dacă cetăţenii vor fi supuşi arbitrar practicii pe
care un expert a numi-o „violenţa tăcută“ a computerului.
Știinţa geneticii a făcut progrese uimitoare, permiţându-le
savanţilor să înţeleagă alcătuirea corpului uman mai bine ca
niciodată. Anumite posibilităţi sunt şi reconfortante, şi neliniş-
titoare. Pe măsură ce înţelegem genele umane, se conturează
posibilitatea de a prevedea ce indivizi pot moşteni anumite boli
ori sunt deosebit de predispuşi să le contracteze la un moment
dat în viaţă. Concomitent, medicii pot determina structura
genetică a bebeluşilor înainte de naştere; aflarea sexului fătului
şi prezenţa anumitor forme de retardare mintală sunt doar
primii paşi. S-ar putea ca în curând să depistăm predispoziţia
unui făt la boli ca distrofia musculară sau hepatita. Astfel de
„monitorizări“ prenatale pentru depistarea devierilor genetice
devin din ce în ce mai sofisticate.
Totuşi, odată cu strădania savanţilor de a înţelege mai
profund originile şi caracteristicile genetice ale bolilor care
afectează omenirea, se ridică inevitabil anumite întrebări etice.
560 istoria omenirii

epoca butonului

Ar trebui medicii să aibă competenţa de a modifica anumite

aspecte ale naturii umane? Oare familiile vor fi tentate să
întrerupă sarcina unui făt la care medicii au depistat riscul de
a contracta o boală peste 40 de ani? Poate cineva să fie refuzat
de un angajator deoarece oamenii de ştiinţă au constatat că
structura sa genetică sugerează posibilitatea unei afecţiuni
cândva în viitor? Manipularea genetică a creat deja un şoarece
supradezvoltat; ce implicaţii pot avea, în viitorul îndepărtat,
asemenea intervenţii asupra naturii umane?
Şi alte progrese majore în ştiinţă şi tehnologie au generat
ameninţări. În 1979, o scurgere de apă radioactivă la centrala
nucleară de la Three Mile Island, în Pennsylvania, a pus în
pericol siguranţa întregii regiuni învecinate. Timp de câteva
zile specialiştii au încercat să răcească reactorul nuclear pentru
a preveni „topirea“, o supraîncălzire a centralei care ar fi dus la
degajarea de materiale radioactive pe zone de sute de kilometri
dens populate. Locuitorii oraşelor din apropierea centralei au
 începuturile epocii high-tech 561

aşteptat neliniştiţi, gata să-şi abandoneze căminele în caz de de-

zastru. Din fericire, experţii au reuşit să evite catastrofa. Însă
amenințarea acestui accident a ridicat noi întrebări în legătură
cu siguranţa şi eficienţa energiei atomice ca alternativă fezabilă
la petrol. După câţiva ani, decidenţii politici au început să se
lupte cu problema demontării centralelor nucleare după scoa-
terea lor din uz, un aspect pe care constructorii originari poate
nici nu l-au luat în considerare.
Cursa înarmării nucleare rămâne în continuare un pericol
şi mai mare pentru planeta noastră, mai ales că ea nu mai
implică doar două puteri, Statele Unite şi Uniunea Sovietică.
Marea Britanie, Franţa şi China au negreşit capacitatea de a
purta un război nuclear. Probabil şi India, Pakistanul (două ţări
care se duşmănesc de moarte), Israelul, Africa de Sud şi, poate,
Argentina. An de an, supravieţuitorii bombelor atomice din
1945 la Hiroshima şi Nagasaki se întrunesc pentru a reaminti
lumii ororile incredibile care s-ar putea întâmpla din nou. Nu
putem decât să sperăm că omenirea a învăţat o lecţie.
Nici mediul înconjurător din Statele Unite şi alte ţări nu s-a
descurcat prea bine. S-a constatat că aruncarea chimicalelor
toxice şi a altor reziduuri periculoase în multe oraşe creează
riscuri grave la adresa sănătăţii, impunând evacuarea unui
număr mare de persoane, ba chiar a unor oraşe întregi. Nu de-
mult, Agenţia pentru Protecţia Mediului, înfiinţată în primul
rând pentru protejarea Statelor Unite, a permis companiilor
mari să polueze în continuare mediul. „Ploaia acidă“ a devenit
un litigiu diplomatic între Canada şi Statele Unite, deoarece
poluanţii produşi în SUA au fost purtaţi prin aer în Canada,
unde au căzut pe sol sub forma precipitaţiilor contaminate,
ucigând peştii şi plantele din lacuri îndepărtate. Chiar şi călă-
toriile cu avioanele supersonice au generat o ciocnire similară
între progresul tehnologic şi necesităţile omului. În 1976, primul
avion supersonic de linie, Concorde, rodul unei parteneriat
între Franţa şi Marea Britanie, a redus la aproape jumătate tim-
pul necesar traversării Atlanticului. Concorde leagă Parisul şi
Londra de New York şi Washington, iar zborul ia ceva mai mult
de trei ore. Însă mulţi sunt îngrijoraţi de consecinţele ecologice
562 istoria omenirii

ale transportului supersonic. Pe deasupra, costul biletelor la

Concorde era prohibitiv pentru aproape toată lumea. Din aceste
motive, Congresul Statelor Unite a refuzat să aprobe fonduri
pentru o linie americană civilă cu avioane supersonice.
Francezilor le revine meritul pentru cea mai impresionantă
îmbunătăţire în transportul feroviar. Japonia avea de mult un
tren „glonţ“ care asigura legătura între principalele oraşe când
francezii au inaugurat TGV („tren de mare viteză“) în septem-
brie 1981. Trenul francez era şi mai rapid, putându-se deplasa
în siguranţă la viteze de până la 355 km/h. TGV a redus la sub
două ore călătoria de 462 de kilometri de la Paris la Lyon, al
doilea oraş ca mărime al Franţei, parcursă cu o viteză medie de
aproape 240 km/h. Acest tren transportă zilnic mii de persoane,
iar rapiditatea îi permite să concureze cu succes cu avionul.
Ploaia acidă, deşeurile toxice şi poluarea atmosferică şi acus-
tică sunt probleme relativ noi. În anii ’70, cea mai veche pro-
blemă a lumii, foametea, era la fel de gravă ca întotdeauna. La
sfârşitul lui 1974, rezerva mondială de cereale a atins minimu-
mul ultimilor 26 de ani. S-a estimat că jumătate de miliard de
indivizi din toată lumea nu au avut suficientă mâncare. În fie-
care săptămână, aproximativ 10.000 de persoane se stingeau
din viaţă în Africa, Asia şi America Latină. Pentru Bengalul
de Vest, specialiştii au estimat că 15 milioane de oameni mureau
de foame. Aşa-numita Revoluţie Verde a sporit randamentul
agriculturii şi a creat mai multe terenuri cultivabile în nume-
roase regiuni din lume. Dar nici această veste bună nu ajungea
pentru acoperirea nevoii de alimente în faţa creşterii demogra-
fice rapide şi a schimbărilor în clima planetei.
Populaţia planetei noastre a continuat să crească cu aproxi-
mativ 200.000 de persoane zilnic, adică 7,5 milioane pe an. În
ianuarie 1984 pe Pământ existau circa 4,7 miliarde de per-
soane. S-a estimat că aceeaşi rată a creşterii demografice va
dubla populaţia lumii până la sfârşitul acestui secol, care nu
mai este atât de departe. Oraşe ca Singapore, Ciudad de Mexico,
Calcutta şi Rio, ale căror resurse erau deja suprasolicitate de
numărul enorm de locuitori, au fost inundate cu mii de emigranţi
săraci din zonele rurale, mulţi trăind în cartiere de cocioabe
 începuturile epocii high-tech 563

ploaia acidă

ridicate la periferia metropolelor înfloritoare. În pofida unei

încetiniri a creşterii demografice în ultimii ani – de exemplu
în China, India, Rusia şi unele ţări occidentale –, resursele ali-
mentare sunt din ce în ce mai suprasolicitate de numărul de
oameni în continuă creştere. Amplificând această problemă
enormă, clima planetei a început să se schimbe prin 1970.
Iernile aspre şi secetele pârjolitoare au devenit ceva obişnuit
în multe zone din lume. Unii curenţi oceanici şi-au modificat
traiectoria, cu rezultate dezastruoase. De exemplu, când curenţii
s-au îndepărtat de coasta peruană, populaţia de anşoa a fost
aproape nimicită. Anşoa constituie o sursă de proteine în fura-
jele pentru animale. Rezultatul a fost o diminuare a stocurilor
de carne. Pentru prima oară în douăzeci de ani, producţia glo-
bală de alimente a scăzut, reducându-se cu aproximativ 33 de
milioane de tone.
Oricât de minore ar putea părea într-un grafic, schimbările
climatice au avut un impact dramatic şi dezastruos asupra pe-
rioadei de vegetaţie din unele ţări. De exemplu, faţă de anii ’40
temperatura globală medie a coborât cu 0,55 de grade Celsius.
Această scădere a temperaturii a micşorat cu zece zile perioada
564 istoria omenirii

de vegetaţie în multe ţări de pe latitudinile temperate ale

Pământului, adică în cele mai productive regiuni. Grâul şi
orezul, culturile asociate mai strâns cu Revoluţia Verde, sunt
deosebit de vulnerabile la schimbările climatice. O scădere a
umidităţii afectează negativ recoltele de cereale. O intensificare
a vânturilor reci care suflă în jurul planetei a împiedicat for-
marea vânturilor ecuatoriale încărcate de umiditate, care aduc
ploaia în numeroase regiuni. Africa de Vest şi India au suferit
secete teribile. Pe de altă parte, creşterea poluării din atmosferă
poate cauza un efect „de seră“, încălzind anumite regiuni ale
globului. Dacă enorma calotă polară începe să se topească,
nivelul oceanelor ar putea creşte periculos, unele oraşe litorale
fiind amenințate de inundații.
Creşterea demografică, schimbările climatice şi limitările
Revoluţiei Verzi au contribuit la lărgirea prăpastiei dintre ţările
bogate şi cele sărace. Oamenii au început să vorbească şi despre
diferenţe între „nord şi sud“, nu doar între „est şi vest“, compa-
rând popoarele nordice mai prospere cu vecinii mai puţin dez-
voltaţi din sud.
Foamea a riscat să devină sursa unui conflict global. Uneori
oamenii desemnează ţările care nu sunt nici industriale şi
capitaliste, nici comuniste, prin expresia Lumea a Treia, deşi,
în timp, multe dintre aceste ţări au optat pentru una dintre
tabere. Deosebirile în creşterea economică a ţărilor i-au făcut
pe unii economişti să subîmpartă Lumea a Treia cu populaţia
ei de două miliarde de persoane în trei segmente: „lumea a treia“
cu suficiente materii prime pentru a atrage investiţiile şi tehno-
logia străine (ţări ca Zair, Maroc, Brazilia); „lumea a patra“, cu
o anumită cantitate de materii prime, dar fără capital (ca Peru
şi Republica Dominicană), şi „lumea a cincea“, acele ţări lipsite
de materii prime şi incapabile să producă alimente suficiente
pentru supravieţuirea propriei populaţii. Astfel de state, pre-
cum Ciad şi Etiopia în Africa sau Bangladesh în Asia, au suferit
secete letale în anii ’70. Nenorocirea acestor ţinuturi ajunse la
sapă de lemn a fost agravată de războaiele civile.
De parcă nu ar fi fost de ajuns, refuzul temporar al ţărilor
arabe de a vinde ţiţei Occidentului, embargoul petrolier din
octombrie 1973, a iniţiat o perioadă în care preţul energiei a
 începuturile epocii high-tech 565

urcat vertiginos pe mai toată planeta. În următorii zece ani, pre-

ţul benzinei a crescut de patru ori, în Statele Unite ajungând
de la circa 30 de cenţi pe galon la un maximum de peste 1,40$ –
chiar și așa, un preț mult mai mic decât în Europa Occidentală.
Embargoul a avut un impact imediat în Statele Unite şi a
provocat cozi lungi la benzinării. Limita de viteză s-a redus de
la 110 la 85 de km/h, în scopul economisirii de combustibil.
Americanii au călătorit mai puţin cu maşina şi avionul, deoa-
rece costul biletelor de avion s-a mărit odată cu scumpirea com-
bustibilului. Multe oraşe şi companii au demarat programe de
„partajare a maşinilor“ pentru a-i încuraja pe automobilişti să
împartă energia şi costurile. Americanii, care întotdeauna deţi-
nuseră maşini mari, cumpărau acum modele mai mici şi cu un
consum eficientizat de combustibil, fabricate într-o proporţie
tot mai mare în Japonia. Pe parcursul anilor următori, oamenii
s-au adaptat la preţurile mai ridicate ale energiei menţinând
temperaturi mai mici în locuinţe şi birouri pe timpul iernii. Unii
americani au reacţionat vehement la aceste privaţiuni, învi-
nuind ţările producătoare de petrol, îndeosebi pe arabi, pentru
schimbarea stilului de viaţă american. „Suntem asemenea unui
castel“, a remarcat un specialist în criza energetică, „un castel
medieval splendid care se apăra de atacatorii străini. După care
ne-am dat brusc seama că sursa de alimentare cu apă se află
în afara castelului.“ Britanicii au descoperit petrol în Marea
Nordului; Mexic şi Venezuela au prosperat ca ţări producătoare
de petrol, cel puţin până la începutul anilor ’80, când preţul la
petrol a scăzut din nou. Americanii şi europenii de rând au tre-
buit să accepte câteva modificări ale stilului de viaţă. Erau
invidioși pentru petrolul de sub nisipurile Orientului Mijlociu.
Problema ţiţeiului şi energiei, care a pus Statele Unite în deza-
vantaj faţă de Uniunea Sovietică – care avea acces la mai multe
rezerve petroliere –, a afectat strategiile diplomatice ale pre-
şedinţilor americani şi deciziile domestice ale oamenilor de
rând confruntaţi cu preţurile în creştere ale combustibilului şi
cu iernile reci.
Revoluţia Iraniană din 1978–79 a adus o a doua perioadă de
scumpire a petrolului. Preţul barilului a crescut de peste zece
566 istoria omenirii

criza de benzină

ori faţă de media anterioară primei scumpiri şi embargoului

originar. Pe de altă parte, şi cererea s-a micşorat, deoarece
americanii și-au redus consumul de energie. Procentul Statelor
Unite în consumul global de petrol a căzut de la 31% în 1970 la
25% în 1982. În 1983, o gospodărie medie americană utiliza cu
o cincime mai puţină energie decât în momentul impunerii
embargoului. Controlul guvernamental asupra industriei petro-
liere se încheiase, fapt care a intensificat producţia şi a adus
companiilor petroliere profituri enorme „picate din cer“. Conco-
mitent, controalele mai laxe în privinţa poluării au permis
arderea altor tipuri de combustibil, în special a cărbunelui, care
continua să fie o resursă uriaşă în Statele Unite. În 1977 s-a
deschis conducta de 7,7 miliarde de dolari Trans-Alaska, care
aduce petrol din acest stat mare şi bogat în minerale. În acelaşi
timp, companiile producătoare de automobile au construit
maşini mai eficiente din punctul de vedere al consumului de
combustibil. Între 1973 şi 1983, distanţa parcursă cu un galon
de benzină s-a dublat la majoritatea maşinilor.
 începuturile epocii high-tech 567

În 1983 a survenit o relativă „saturare“ sau o ofertă exce-

dentară de petrol; preţurile la petrol s-au stabilizat şi chiar
s-au micşorat temporar; unele state producătoare de petrol,
dar relativ sărace, ca Venezuela, Mexic şi Nigeria, care primi-
seră împrumuturi considerabile, s-au aflat în imposibilitatea
de a-şi plăti datoriile naţionale, fapt care a stârnit teama unei
crize financiare internaţionale. Însă costurile economice ale
deficitului de petrolul persistă. Criza petrolului şi costurile mai
ridicate la energie au scurtcircuitat progresul în multe ţări
subdezvoltate care nu dispun de surse proprii de energie. Pe
de altă parte, statele din Orientul Mijlociu bogate în petrol au
câştigat sume de bani – în principal dolari americani – cu care
nu ştiau ce să facă. Rezerva petrolieră a transformat Kuweitul
în cea mai bogată ţară din lume din perspectiva venitului pe
cap de locuitor. Arabii au cumpărat cu dolari americani nume-
roase bunuri imobiliare în Europa şi Statele Unite. Pentru mulţi
europeni şi americani, lumea părea să se fi întors cu susul în
jos, deoarece Occidentul devenise un „raion de reduceri“ pentru
statele cu mult petrol. Criza energetică a corodat încrederea
Statelor Unite, făcându-i pe americani să se întrebe dacă mai
puteau considera că totul e posibil. De asemenea, poziţia ţării
în economia mondială s-a schimbat. Industriile siderurgică,
automobilistică şi electronică din SUA s-au clătinat în confrun-
tarea cu substanţiala competiţie străină, deoarece produsele
japoneze şi germane, adesea superioare tehnologic şi fabricate
mai ieftin, au inundat piaţa americană.
În politica externă, nici un conflict nu a împovărat atât de
mult sufletul poporului american ca Războiul din Vietnam. Impli-
carea americană în acest teritoriu frământat începuse formal
în deceniul 1950. În bătălia de la Dien Bien Phu din mai 1954
forţele comuniste conduse de Ho Şi Min îi învinseseră pe fran-
cezi, care colonizaseră ţara. La o conferinţă desfăşurată la
Geneva, în Elveţia, Vietnamul a fost împărţit în două state, de
nord şi de sud, iar Ho Şi Min a format un guvern comunist în
nord. Ngo Dinh Diem a devenit premierul Vietnamului de Sud,
susţinut de Statele Unite. În 1955, posibilitatea reunificării s-a
evaporat în momentul în care Statele Unite au acceptat decizia
568 istoria omenirii

lui Diem de a refuza organizarea alegerilor ce ar fi putut duce

la unirea Vietnamului. În sud, războiul de gherilă între susţină-
torii comuniştilor şi guvernul sud-vietnamez a devenit o scenă
la ordinea zilei. Câţiva consilieri militari americani au fost
asasinaţi în iulie 1959.
Patru ani mai târziu, guvernul dictatorial al lui Diem s-a
confruntat cu mai multe valuri de protest. Când americanii nu
s-au mai implicat, a fost înlăturat şi executat. În nouă luni de
zile s-au succedat 13 guverne, pe măsură ce Vietcong1 – comu-
niştii sud-vietnamezi – şi-au întărit poziţia în zonele rurale şi
au lansat un război total împotriva guvernului din Vietnamul
de Sud.
Implicarea Statelor Unite în războiul civil vietnamez a
„escaladat“ – unul dintre cuvintele care au ajuns să simbolizeze
anii ’60. În 1964, preşedintele Lyndon Johnson a solicitat
Congresului adoptarea unei rezoluţii care îl invita să facă „toate
demersurile necesare“ în Asia de Sud-Est. Preşedintele a pretex-
tat faptul că vasele nord-vietnameze atacaseră distrugătoarele
americane din Golful Tonkin. În 1965 au fost trimişi în Vietnam
puşcaşi marini americani. O altă lovitură de stat în Vietnamul
de Sud, de această dată organizată de armata sud-vietnameză,
i-a adus la putere pe generalul Nguyen Van Thieu ca şef de stat
şi pe mareşalul Nguyen Cao Ky în funcţia de premier. Până la
sfârşitul lui 1965, în Vietnam ajunseseră aproximativ 150.000
de soldaţi americani. Trei ani mai târziu, forţele americane în
Vietnam numărau peste jumătate de milion de oameni.
Aşadar Statele Unite luptau la capătul celălalt al lumii
într-un război nedeclarat, pe care tot mai mulţi cetăţeni ameri-
cani nu îl considerau necesar, moral sau cu o miză care să justi-
fice costurile imense în bani şi vieţi omeneşti. Primele dezbateri
publice despre şi contra războiului ( numite „conferinţe“) s-au
desfăşurat în campusurile universitare încă din primăvara lui
1965. Studenţii şi-au ars sfidător ordinele de recrutare. În 1967,
pe măsură ce luptele s-au extins şi în zona demilitarizată dintre
nord şi sud, valuri de avioane americane au început să bombar-

1. Frontul naţional pentru eliberarea Vietnamului de Sud (n. tr.).

 începuturile epocii high-tech 569

deze nordul. Însă nici bombele aruncate de sus, nici soldaţii de

la sol nu au putut anihila Vietcong, sprijinit de unităţi din nord.
La 30 ianuarie 1968, Vietcong a lansat ofensiva Tet, atacând
practic toate oraşele sudice importante. În ciuda înfrângerii
finale a ofensivei Tet, forţele comuniste au dat o lovitură majoră
Vietnamului de Sud. Au demonstrat că puteau organiza o
campanie militară majoră în sud, continuând simultan să-i
hărţuiască pe sud-vietnamezi şi americani cu luptele de gherilă.
Ofensiva Tet a mai dat lumii şi una dintre cele mai îngrozitoare
imagini ale războiului, o fotografie pe care milioane de persoane
au văzut-o pe ecranul televizorului. Şeful Poliţiei Naţionale
sud-vietnameze a fost imortalizat de cameră împuşcând cu
pistolul un prizonier în tâmplă. O imagine şi mai cumplită este
cea a unei ţărănci îngrozite cu un copil desfigurat oribil de
substanţa numită napalm, lansată de avioanele americane.
În America, preşedintele Johnson a anunţat că nu va can-
dida pentru un al doilea mandat în 1968, iar între reprezen-
tanţii Statelor Unite şi cei ai Vietnamului de Nord s-au demarat

vietnam
570 istoria omenirii

în sfârşit negocieri de pace la Paris. Senatorul Eugene McCarthy

a candidat pentru învestitura democrată ca preşedinte având
ca punct principal în program opoziţia faţă de război. Richard
Nixon, care l-a învins pe Hubert Humphrey, candidatul demo-
craţilor la prezidenţiale, a pus accentul pe negocierile secrete
în convorbirile de la Paris şi a încercat să obţină „vietnamizarea“
conflictului. Însă protestele contra războiului au luat amploare
în Statele Unite, îndeosebi în toamna lui 1969.
În aprilie 1970, preşedintele Nixon a trimis soldaţi în
Cambodgia pentru a ataca zonele unde Vietcong se găsea relativ
în siguranţă peste graniţă. Bombardamentele masive au ucis
mii de săteni. În Statele Unite au urmat valuri de protest, în
special în rândul studenţilor universitari, una dintre demon-
straţii culminând cu împuşcarea a patru studenţi neînarmaţi
la Kent State University de către Garda Naţională. În primă-
vara lui 1972, comuniştii au lansat o nouă ofensivă majoră.
Nixon a ordonat navelor americane să mineze portul Haiphong
şi alte bazine portuare majore. Convorbirile secrete se îndreptau
deja spre o retragere a americanilor din conflict. În iunie 1972,
luna în care scandalul efracției Watergate a aruncat o umbră
enormă asupra preşedintelui Nixon şi a vieţii politice ameri-
cane, majoritatea trupelor americane au fost retrase din Vietnam.
În ianuarie 1973 s-a semnat un acord de pace, dar războiul –
pentru vietnamezi – era departe de a se fi terminat. Ambele
părţi au încălcat armistiţiul. Armata sud-vietnameză, confrun-
tată cu tăierea fondurilor militare din partea Statelor Unite şi
slăbită de corupţie şi indiferenţă, a abandonat treptat regiunea
muntoasă. Vietcong a acaparat unul câte unul oraşele sudice.
În 1975, Vietnamul de Sud a căzut în mâinile forţelor comuniste.
Camerele de televiziune au surprins iarăşi cele mai memorabile
momente ale acestui război dezastruos, cu americanii şi civilii
sud-vietnamezi îmbulzindu-se disperaţi spre elicoptere după
ce Saigonul „a căzut“ sau „a fost eliberat“ (în funcţie de punctul
de vedere al fiecăruia – istoria pare adeseori să fie o chestiune
de „capra cărui vecin a murit“). Până la sfârşitul lui 1976, Laos
şi Cambodgia deveniseră şi ele comuniste.
Cel mai lung război purtat de Statele Unite se sfârşise. Peste
56.000 de americani muriseră în Vietnam, o cifră mică pe lângă
 începuturile epocii high-tech 571

cei aproximativ 1.250.000 de vietnamezi răpuşi. Vietnamul a

lăsat multe cicatrici în America deceniului 1970 şi de la înce-
putul anilor ’80. În primul rând, televiziunea îl adusese în sufra-
geriile americanilor. Iar costurile au fost enorme. Se cheltuiseră
peste 140 de miliarde de dolari, o sumă ce a alimentat inflaţia
în SUA. Şi celelalte costuri au fost mari. Războiul a contribuit
la înstrăinarea multor tineri care spre sfârşitul anilor ’60 şi la
începutul deceniului 1970 erau de vârsta facultăţii. Unii stu-
denţi au scăpat de recrutare plecând în Canada, declarând că
nu vor satisface serviciul militar din motive morale, sau chiar
mergând la închisoare din cauza convingerii lor că Războiul
din Vietnam, şi războiul în general, este ceva greşit. Campusurile
americane au explodat de furie, au fost zguduite de proteste
şi, uneori, de violenţă. Unii protestatari radicali au încercat să
„aducă războiul acasă“. În 1970, o explozie provocată de un
activist care se opunea războiului a ucis un cercetător dintr-o
universitate americană. Însă războiul a atins conştiinţa Americii.
Un locotenent american a fost condamnat pentru crime în masă
în urma acţiunilor comise împotriva civililor în 1968 la My Lai,
în Vietnam. Bombardarea brutală a Vietnamului de Nord în
ziua de Crăciun, în 1972 – chiar după ce secretarul de stat
Henry Kissinger promisese înaintea alegerilor din noiembrie
că pacea era „la uşă“ – i-a înfuriat pe mulţi americani. Mai mult,
războiul a provocat tensiuni grave în relaţiile dintre America
şi aliaţii săi. Ambasadele americane din aproape toate ţările
lumii au fost ținta unor demonstraţii. Daniel Ellsberg, care a
dezvăluit conţinutul „Dosarelor Pentagonului“, unde se vorbea
despre un război american secret în Cambodgia presupus
„neutră“, a obligat ţara să se confrunte cu moralitatea propriilor
politici. Şi totuşi, în ciuda carnajului, cetăţenii americani au
grăbit încheierea războiului. Experienţa din Vietnam a obligat
Statele Unite să-şi reanalizeze rolul în lume.
Scandalul Watergate a slăbit şi mai mult încrederea în sine
a americanilor, deja zguduită profund de Războiul din Vietnam.
Richard Nixon, vicepreşedintele lui Dwight Eisenhower din
1952 până în 1960, nu reuşise să-şi depăşească pe deplin
reputaţia de „Tricky Dick“, „Dick cel Şmecher“, ce data de la
572 istoria omenirii

începuturile carierei sale politice. Victorios în faţa lui Hubert

Humphrey la alegerile din 1968, republicanul Nixon a fost ales
cu o majoritate covârşitoare împotriva lui George McGovern
în 1972. Puţini au acordat atenţie arestării, mai devreme în
luna iunie, a cinci bărbaţi prinşi în timp ce instalau microfoane
în sediul Comitetului Naţional al Partidului Democrat din
clădirea Watergate în Washington D.C. Faptul că cei cinci „spăr-
gători“ aveau legături cu CIA şi cu comitetul pentru realegerea
lui Nixon a influenţat în mică măsură rezultatul alegerilor.
Totuşi, procesul spărgătorilor de la Watergate a scos la iveală
faptul că aceştia erau „pedepsiţi pe nedrept“ în locul unor per-
soane sus-puse. Pe măsură ce scandalul Watergate a acaparat
atenţia opiniei publice, responsabilitatea afacerii murdare a
ajuns tot mai aproape de Nixon. Fostul său consilier, John Dean,
l-a numit pe preşedinte conspirator în muşamalizarea afacerii
Watergate. S-a aflat că Nixon înregistrase conversaţii purtate
în Biroul Oval. Preşedintele a încercat să împiedice accesul
investigaţiei la benzile cu înregistrări şi i-a cerut procurorului
general Elliot Richardson să-l demită pe procurorul special
pentru afacerea Watergate, Archibald Cox. Richardson a refu-
zat, după care şi-a dat demisia. Tentativa fără precedent a lui
Nixon de a obstrucţiona procesul judiciar, supranumită „Masa-
crul de Sâmbătă Seara“, a provocat cereri tot mai vehemente
pentru demisia sau punerea sub acuzare a preşedintelui. Când
benzile au fost în sfârşit predate procurorului afacerii Watergate,
dintr-una lipsea un segment de peste 18 minute. S-a dovedit
că spargerea de la Watergate era doar „vârful icebergului“, doar
unul dintr-un lung şir de tertipuri murdare şi activităţi ilegale
ale funcţionarilor din administraţia Nixon, printre care şi
acceptarea de contribuţii electorale ilegale din partea unor mari
corporaţii. Benzile au dezvăluit o parte întunecată a mandatu-
lui prezidenţial al lui Nixon. Din anturajul lui, unele persoane
implicate în delicte au fost condamnate şi închise, inclusiv cei
mai apropiaţi colaboratori ai preşedintelui. Nixon însuşi, care
minţise în legătură cu această afacere, a demisionat dezonorat
în august 1974, pentru a nu fi inculpat de Senat. A fost înlocuit
de Gerald Ford, el însuşi numit vicepreşedinte de curând în
 începuturile epocii high-tech 573

locul lui Spiro Agnew, care demisionase după ce a răspuns în

instanţă că nu contestă acuzaţiile de evaziune fiscală. Gerald
Ford i-a acordat o „graţiere deplină, liberă şi absolută“ lui Nixon,
care s-a retras la proprietatea sa din San Clemente, California,
pentru a-şi scrie memoriile. Reputaţia preşedinţiei americane
a fost cu siguranţă pătată, însă Constituţia şi populaţia Statelor
Unite şi-au dovedit forţa. Gerald Ford părea o persoană oare-
cum neverosimilă în poziția de preşedinte al Statelor Unite.
Un comentator de televiziune l-a întrebat o dată dacă „putea
dobândi din mers calităţile necesare funcţiei“. Pentru mulţi,
încrederea publică în Ford s-a zdruncinat atunci când i-a acor-
dat graţierea prezidenţială lui Nixon, având în vedere că alţi
inculpaţi de mai mică anvergură din scandalul Watergate
ajunseseră la închisoare. Deşi Ford a restaurat parţial integri-
tatea instituţiei prezidenţiale, el nu a reuşit să-l învingă pe
Jimmy Carter, guvernator al Georgiei, la alegerile din 1976.
Carter, ales de o coaliţie care reprezenta Sudul, clasa muncitoare
şi minorităţile, avea un profil populist. Însă şi reputaţia lui a
pălit repede, deoarece s-a dovedit incapabil să facă faţă proble-
melor economice interne crescânde şi crizelor de politică externă.
Încrederea publică în Carter ca şef de stat experimentat şi ferm
s-a erodat. A suferit o înfrângere zdrobitoare în fața lui Ronald
Reagan la alegerile din 1980, Carter câştigând doar două state
şi Districtul Columbia.
Preşedintele nou ales a promis să reducă rolul guvernului
şi să echilibreze bugetul federal, refăcând totodată imaginea de
putere a ţării în lume şi scoţând-o din impasul economic. La
rândul lui, nici Reagan nu părea cel mai potrivit pentru cea
mai de impact funcţie din lume. Având în vedere că Reagan
fusese actor, alegerea lui sugera că un sprijin financiar puternic
şi o prezentare abilă erau cele mai importante însuşiri ale unui
candidat la preşedinţie în epoca televiziunii.
În trecut preşedinţii americani în funcţie aveau un avantaj
colosal asupra contracandidaţilor în campaniile electorale. Pe
parcursul deceniilor 1960 şi 1970 acest tipar s-a schimbat cu
înfrângerea lui Ford şi a lui Carter. Prestaţia preşedinţilor
americani e supusă acum unei cercetări amănunţite şi aproape
instantanee de către presă. Discursurile lor sunt analizate
574 istoria omenirii

rapid şi evaluate cu aceeaşi viteză şi atenţie ca prestaţia

jucătorilor de baseball din American World Series sau a fotba-
liştilor de la Cupa Mondială. Problemele întâmpinate de
preşedinţii recenţi în a fi realeşi indică şi scăderea încrederii
publice în ei; le-a lipsit abilitatea de a genera încrederea publi-
cului care îi caracteriza pe Franklin Roosevelt, Dwight Eisen-
hower şi John F. Kennedy.
Anii ’70 au însemnat progrese pentru drepturile femeilor,
îndeosebi în Statele Unite. În 1972, Senatul a adoptat Amenda-
mentul constituţional pentru egalitatea în drepturi, pentru a
pune capăt discriminării de gen. Totuşi, zece ani mai târziu
amendamentul nu fusese încă ratificat de un număr suficient
de state pentru a deveni lege. Au existat însă alte schimbări
care au ameliorat situația legală a femeii. În 1973, Curtea
Supremă a legalizat avortul în primele stadii de sarcină. Mai
multe femei au intrat în câmpul muncii, inclusiv în domeniile
dreptului, medicinii, afacerilor şi învăţământului universitar,
chiar dacă în numeroase profesii femeile au continuat să pri-
mească salarii mai mici ca bărbaţii pentru aceeaşi muncă
prestată. Femeile care candidau şi câştigau funcţii politice nu
mai constituiau ceva inedit. În 1974, Ella Grasso din Connecti-
cut a devenit prima femeie aleasă guvernator al unui stat fără
să-şi fi succedat soţul în funcție. Sandra Day O’Connor, desem-
nată de preşedintele Reagan, a fost prima femeie la Curtea
Supremă. Femeile au făcut paşi semnificativi în sport, deoarece
o lege federală a garantat sprijinirea financiară a sportului
feminin în licee şi facultăţi. Jucătoare de tenis ca Billie Jean
King şi Chris Evert Lloyd s-au impus ca personalităţi sportive
de talie naţională. Margaret Thatcher a devenit prima femeie
prim-ministru în Anglia, când Partidul Conservator din care
făcea parte a câştigat alegerile din 1979. În 1983, Sally Ride a
fost prima femeie americană astronaut care a zburat în spaţiu.
În cazul a milioane de femei, trecerea treptată la adresarea cu
Ms în loc de Miss sau Mrs – ca paralelă la adresarea Mr1 pentru

1. În engleză, Ms este o formulă generică de adresare pentru femei care,

spre deosebire de miss (domnişoară) sau mrs (doamnă), nu face referire
la starea civilă (n. tr.).
 începuturile epocii high-tech 575

bărbaţi – a contribuit la îmbunătăţirea propriei imagini de

persoană completă, fără referire la starea civilă. Toate acestea
au reprezentat un început bun. Nu trebuie să uităm nici o clipă
că povestea neamului omenesc este şi povestea femeilor.
Mişcarea pentru drepturile civile a fost unul dintre cele mai
semnificative fenomene ale deceniului 1960. Pe parcursul ani-
lor ’70, persoanele de culoare au început să dobândească funcţii
politice, îndeosebi ca primari în oraşe americane mari ca Detroit,
Los Angeles şi Atlanta. La a douăzecea aniversare a marelui
„marş spre Washington“ din august 1963, când Martin Luther
King a rostit faimosul discurs I have a dream, puţini ar fi negat
faptul că americanii de culoare realizaseră progrese. Însă rămâ-
neau multe de făcut. Segregaţia persista în multe sisteme
educaţionale. Sentinţa Curţii Supreme în cazul de „discriminare
inversă“ al lui Allan Bakke, un student din California, a anulat
regimul preferenţial decretat în instanţă pentru prezenţa
minorităţilor în educaţie şi mediile profesionale. Mişcarea
pentru drepturile civile a evitat o nouă înfrângere odată cu eşe-
cul tentativei administraţiei Reagan de a acorda scutiri de taxe
şcolilor care îi discriminau pe negri. Viitorul economic al tine-
rilor de culoare se profila tot sumbru, deoarece în rândurile lor
se înregistra cea mai mare rată de şomaj din Statele Unite, iar
guvernul a redus multe dintre programele de asistenţă socială
pentru întreţinerea săracilor.
Pe parcursul deceniului 1970 şi homosexualii au început
să-şi revendice dreptul la tratament corect. În ciuda reacţiei
conservatoare violente, comunităţile gay au înflorit în nume-
roase oraşe, îndeosebi la New York şi San Francisco, obţinând
mai multă acceptare decât înainte şi un oarecare grad de
reprezentare politică.
Viaţa în anii ’70 şi la începutul anilor ’80 reflecta un amestec
de continuitate cu trecutul şi schimbare. Orchestrele simfonice,
opera şi trâmbiţata sosire a unor expoziţii artistice ilustre
aduse din Europa au găsit un public pasionat în marile oraşe
americane. Dar nucleul amuzamentului popular au rămas tele-
viziunea, radioul, înregistrările muzicale şi listele de bestselle-
ruri – toate ajutate de îmbunătăţiri tehnologice. Televiziunea
576 istoria omenirii

prin cablu a adus numeroase canale în tot mai multe locuinţe

americane. De asemenea, receptarea semnalului TV nu mai
depinde de topografie, de vreme sau de mărimea şi amplasarea
unei antene. Unele canale au început să ofere filme de lung
metraj 24 de ore din 24. Apăsând un singur buton, putem avea
acces în orice moment al zilei la ştiri, la buletinul meteo, la
sport, toate aduse din depărtări prin satelit. Evoluţia aparatu-
rilor electronice ne permite înregistrarea programelor de tele-
viziune pentru a le viziona mai târziu şi închirierea de casete
cu filme populare pentru a le urmări oricând în locuinţele pri-
vate, cu floricelele de porumb pregătite imediat în bucătărie.
Radioul în FM a rămas popular, mai cu seamă posturile care
pun accentul fie pe muzica clasică, de obicei radioul public, sau
pe rock-and-roll. Spre sfârşitul deceniului 1970, industria înre-
gistrărilor pe vinil a început să întâmpine dificultăţi, pricinuite
în principal de progresele uimitoare în tehnicile de înregistrare
pe bandă, ce păreau să scoată din uz discul de vinil. Concertele
rock, chiar dacă semănau mai puţin cu evenimentele de am-
ploare de la sfârşitul anilor ’60 şi din primii ani ’70 (precum cel
mai faimos, desfășurat la Woodstock, în statul New York, în
1969, unde au participat sute de mii de persoane), erau aştep-
tate cu nerăbdare de generaţiile mai tinere. Tinerilor li se
adăuga generaţia anilor 1960, care îmbătrânea vrând-nevrând,
dar care umplea o sală de concert sau un stadion pentru a
asculta grupuri ca Rolling Stones şi The Who. Faptul că starul
star de la Rolling Stones, Mick Jagger, a împlinit 40 de ani în
1983 nu a părut să-i potolească nici pe el, nici legiunile de fani.
Toanele precum „disco-mania“ (muzica de discotecă) au avut o
existenţă efemeră, pe când nostalgia pentru genul rock-and-
roll de acum 20 de ani a supravieţuit. Aceeaşi nostalgie se regă-
seşte în succesul remarcabil al unor filme ca American Graffiti,
povestea unor elevi de liceu de pe la jumătatea anilor ’60, şi
Animal House1, despre farsele şi capcanele studenţilor în epoca
inocentă de dinaintea Războiului din Vietnam.
Această nostalgie a însoţit evoluţia unei noi generaţii de
studenţi, ce păreau să fi abandonat activismul social de la

1. În România cunoscut cu titlul Peripeţii la colegiu (n. tr.).

 începuturile epocii high-tech 577

sfârşitul deceniului 1960. Obţinerea unor note bune şi grija

pentru carieră într-o perioadă extrem de concurenţială au
căpătat o importanţă covârşitoare, deşi calitatea sistemului de
învăţământ american, îndeosebi în licee, părea că scade sau
cel puţin că nu progresează. Unii şi-au exprimat consternarea
în legătură cu sfârșitul idealismului, exprimat în sloganul
Looking Out for Number One1. Alţii au susţinut că, pentru a
construi o lume mai bună, omul trebuie să fie practic.
În ciuda îmbătrânirii inevitabile a generaţiei ’60 şi a spe-
ranţei de viaţă în continuă creştere, cel puţin în lumea dezvol-
tată, mare parte din cultura noastră se axează în continuare
pe tinereţe şi tineret. Actriţe tinere ca Brooke Shields şi Jodie
Foster au simbolizat cultul tinereţii în filmele de succes, însă
într-un mod mult mai monden şi mai puţin inocent decât o
făcuse Shirley Temple cu patru decenii înainte. Aşa cum „gân-
deşte tinereşte“ a devenit o lozincă în publicitatea comercială,
„rămâi tânăr“ s-a afirmat ca raţiune a vieţii. Joggingul a ajuns
pasiune naţională în Statele Unite şi multă lume a luat în
serios vechiul proverb „eşti ceea ce mănânci“, încercând să
adopte o alimentaţie mai sănătoasă. Aşa-numitele alimente
naturale, odinioară asociate cu hipioţii dispăruţi deja de pe
scena americană, se găseau acum în gospodăriile obişnuite.
Oamenii de ştiinţă au făcut progrese considerabile în cercetarea
cauzelor cancerului, marele ucigaş al secolului nostru, averti-
zându-ne împotriva pericolelor fumatului şi amintindu-ne că
anumite alimente considerate absolut normale secole la rând,
ca sarea şi carnea roşie, nu ne fac neapărat bine. Savanţii au
făcut progrese mult mai modeste în colosala luptă pentru găsi-
rea unui tratament al cancerului, în ciuda îmbunătăţirilor aduse
tehnicilor de depistare şi a conştientizării publice sporite.
Cu câţiva ani în urmă, un scriitor rus a publicat o cărţulie
intitulată Va supravieţui Uniunea Sovietică până în 1984? Până
acum URSS s-a dovedit capabilă să facă față problemelor econo-
mice, să reprime disidenţa şi să supravieţuiască valurilor de
naţionalism din ţările aservite şi din interiorul graniţelor.

1. „În căutarea locului întâi“ (n. tr.).

578 istoria omenirii

Uniunea Sovietică a dat puţine semne de schimbare în anii

guvernării lui Leonid Brejnev, care a murit în 1981. Viaţa disi-
denţilor a rămas la fel de grea. Cea mai faimoasă voce a opo-
ziţiei din Uniunea Sovietică, scriitorul Aleksandr Soljeniţîn, a
emigrat în Statele Unite ca refugiat. Numărul evreilor plecaţi
din Rusia în Statele Unite sau Israel a crescut. Preşedintele
Jimmy Carter i-a încurajat pe disidenţi în numele drepturilor
omului în 1976, când i-a trimis fizicianului Andrei Saharov o
scrisoare prin care se angaja că va „încerca să obţină eliberarea
prizonierilor de conştiinţă“.
Deşi preşedintele Carter şi conducătorul rus Leonid Brejnev
au semnat al doilea Tratat pentru reducerea armamentelor
strategice (SALT) în 1979, cele două puteri au rămas inamice
înverşunate. De atunci încoace, în ciuda a numeroase discuţii,
nici una din ţări nu a părut serioasă în legătură cu reducerea
arsenalului nuclear, americanii amplasând rachete Pershing
puternice în Europa, ignorând mişcările antinucleare vehemente
atât în Europa, cât şi în Statele Unite. Acţiunile sovieticilor nu
au inspirat deloc încredere în Occident nici măcar după moartea
lui Brejnev. În 1979, Armata Roşie a invadat statul vecin Afga-
nistan în momentul în care facţiunea susţinută de sovietici în
această ţară muntoasă şi săracă s-a confruntat cu o opoziţie
fermă. Sovieticii au jucat un rol în reprimarea sindicatului Soli-
daritatea din Polonia şi s-au implicat în câteva evenimente din
Africa, în special în Angola, Mozambic şi Etiopia. În septem-
brie 1983, ruşii au doborât un avion coreean de pasageri deviat
de la traseu în spaţiul aerian de deasupra insulei sovietice
Sahalin, în nordul Japoniei, confundându-l cu un avion de spio-
naj. A urmat un scandal internaţional. Am părut pe punctul de
a ne întoarce la Războiul Rece, mai ales că Armata Roşie a
început să-şi asume un rol politic mai pronunţat în Uniunea
Sovietică, iar problema supremaţiei în elita vârstnică a Biroului
Politic sovietic a rămas nerezolvată.
În deceniile 1950 şi 1960, americanii, inclusiv responsabilii
pentru politica externă a Statelor Unite, au tins să considere
în bloc Uniunea Sovietică şi China drept puteri comuniste ostile
intereselor lumii libere. După Războiul din Vietnam, în care
 începuturile epocii high-tech 579

Uniunea Sovietică şi China au ajutat Vietnamul de Nord şi

forţele Vietcong, lumea occidentală a înţeles mai bine nume-
roasele aspecte istorice, teritoriale şi ideologice care despart
cele două puteri. Prin anii ’70 s-ar fi zis că cei doi vecini gigantici
se vor lupta între ei, nu cu Statele Unite.
Deşi Statele Unite şi URSS se înarmaseră atât de masiv
încât s-ar fi putut distruge reciproc în mai puţin de o oră, au
constatat că forţa armelor nu e suficientă pentru a-şi impune
voinţa şi a câştiga prieteni în lume. Sovieticii au strivit scânteia
libertăţii şi relativa libertate de exprimare ce caracterizase
„Primăvara de la Praga“ din Cehoslovacia în 1968. După inva-
darea Afganistanului în 1979, s-au trezit împotmoliţi într-un
război cu gherilele hotărâte să lupte până la moarte.
În 1980, în Polonia s-a înfiinţat o mişcare sindicală numită
Solidaritatea. Susţinerea acordată de poporul polonez acestei
mişcări, care se opunea, în numele libertăţii, deciziilor arbitrare
luate de stat, indica faptul că în blocul est-european puteau
surveni şi alte fisuri. Ameninţarea armatei sovietice şi impune-
rea legii marţiale de către autorităţile poloneze nu au putut
eradica dorinţa de mai multă libertate. În 1983, Lech Walęsa,
un muncitor din Gdansk, scena revoltelor contra regimului
organizate în 1970, a câştigat Premiul Nobel pentru pace pen-
tru rolul jucat în evenimentele din oraş ca lider al Solidarităţii.
La fel ca Uniunea Sovietică, Statele Unite trebuie să-şi asume
parţial responsabilitatea pentru problemele întâmpinate de
democraţie în unele zone din lume. În septembrie 1973, armata
chiliană, ajutată şi încurajată de CIA, s-a întors împotriva preşe-
dintelui ales de popor, marxistul Salvador Allende. Guvernul
militar care a urmat a inaugurat domnia terorii, torturii şi exe-
cuţiilor. Zece ani mai târziu, Statele Unite îl sprijineau încă pe
generalul Pinochet, dictatorul acestei ţări nefericite. Au susţi-
nut şi alte dictaturi în America Latină, de pildă în Argentina
(deşi SUA a înclinat în favoarea britanicilor în scurtul război
din 1982 între Anglia şi Argentina pentru Insulele Falkland)
şi în Brazilia. În America Centrală, Statele Unite au ajutat regi-
murile opresive din Guatemala şi El Salvador. În Asia, susţine-
rea Statelor Unite a conferit legitimitate şi putere guvernelor
580 istoria omenirii

din Filipine şi Coreea de Sud, pe care mulţi dintre cetăţenii

acestor state le considerau represive. După ce o revoluţie de
stânga a pus capăt dictaturii din Nicaragua, guvernul Statelor
Unite i-a învinuit pe ruşi şi cubanezi pentru această evoluţie
şi altele similare din America Centrală. O asemenea strategie
politică a atras criticile mai multor aliaţi ai americanilor, ca
Franţa şi Mexicul.
În octombrie 1983, Statele Unite au invadat insuliţa Gre-
nada (cu o populaţie de 110.000 persoane) din Caraibe, lângă
coasta venezuelană. Deşi planificată anterior, invazia a consti-
tuit un răspuns la cererea insulelor învecinate, care doreau ca
Statele Unite să înlăture o facţiune stângistă instalată de
curând la putere. Pretextând că studenţii americani la medicină
de pe insulă ar fi în pericol, preşedintele Reagan a justificat
invazia invocând prezenţa pe insulă a consilierilor şi armelor
din Cuba şi URSS. Această acţiune, aprobată larg în Statele
Unite, a stârnit critici covârşitoare la ONU din partea a peste
o sută de ţări, inclusiv a unora dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai
Americii, care au deplâns încălcarea legislației internaţionale.
La o scară mai mică şi mai puţin sângeroasă, intervenţia Sta-
telor Unite le amintea unora de invazia sovietică în Afganistan,
arătând că ambele superputeri erau dispuse să ignore opinia
mondială pentru a-şi atinge obiectivele. Concomitent, Statele
Unite acţionau făţiş în scopul răsturnării guvernului din Nicara-
gua, în America Centrală, pe când sovieticii erau angajaţi în
activităţi similare în Africa. Dacă ar trăi, bătrânul Machiavelli
ar putea cita proverbul: „cu cât mai mult se schimbă lucrurile,
cu atât rămân la fel“.
În Iran, sprijinul american nu l-a putut menţine pe şah la
putere împotriva opoziţiei copleşitoare înfruntate de acest împă-
rat puternic şi bogat. A fost alungat de la putere în 1979 şi s-a
refugiat în Statele Unite, iar apoi în Egipt, unde a murit. Revo-
luţia iraniană l-a adus în fruntea statului pe ayatollahul
Khomeini, un lider religios decis să creeze un stat bazat pe fun-
damentalismul islamic. Mulţi iranieni de rând care detestau
temuta poliţie secretă a şahului aveau acum motive să se teamă
de noul regim, îndeosebi comuniştii şi gruparea religioasă Bahai.
 începuturile epocii high-tech 581

Asocierea strânsă dintre şah şi Statele Unite a generat în

Iran o ură formidabilă faţă de America şi americani. Într-o dimi-
neață de duminică din noiembrie 1979, o mulţime furioasă a
asaltat ambasada americană din Teheran şi a luat 150 de osta-
tici. Iranienii i-au ţinut pe ostatici în condiţii mizerabile mai
bine de un an, timp în care lumea a stat şi a privit. În ciuda
puterii sale, SUA nu a reuşit să le obţină eliberarea. O tentativă
militară de a-i elibera a eşuat. În cele din urmă, ostaticilor li
s-a dat drumul după mai mult de un an petrecut în captivitate.
Deşi la vremea respectivă era încă inamicul nedeclarat al
Statelor Unite în Vietnam, în 1972 China a primit vizita preşe-
dintelui Nixon. Pe parcursul deceniului următor, relaţiile între
cele două puteri s-au îmbunătăţit spectaculos. Preşedintele
Carter a fost primul şef de stat american care a recunoscut ofi-
cial Republica Populară Chineză. În China, Revoluţia Culturală,
declanşată în 1966, a oprit dezvoltarea economiei. Tinerii din
„Gărzile Roşii“ răscoleau China în încercarea de a „purifica“
ţara de presupuşii inamici ai lui Mao şi de a-i reeduca pe intelec-
tuali şi alţi potenţiali duşmani obligându-i la munci agricole.
Mao însuşi, un bătrân din ce în ce mai firav, se arăta rar în
public. Soţia lui, Jiang Qing, şi „Grupul celor Patru“ au eliminat
fără cruţare opoziţia. Lin Biao, comandantul armatei, complo-
tase asasinarea lui Mao, însă a murit într-un accident de avion
pe când încerca să fugă din ţară după descoperirea conjuraţiei.
E posibil să fi fost asasinat. Un cutremur major survenit în
China a părut să prevestească prăbuşirea „dinastiei“ comuniste,
deoarece pe vremea dinastiilor imperiale asemenea catastrofe
naturale anunţau sfârşitul binecuvântării divinităţii (mandatul
Cerului) şi căderea împăratului. În ianuarie 1976 a murit Ciu
Enlai, respectat lider chinez care deschisese calea spre raportu-
rile mai bune cu Occidentul. Preşedintele Mao Zedong, persona-
litate majoră a secolului nostru, a murit în luna septembrie a
aceluiaşi an.
Cât timp ar fi putut continua nebunia Revoluţiei Culturale?
Doi generali, Ye Jianying şi Li Xiannan, au dat practic o lovi-
tură de palat, arestând „Grupul celor Patru“. Bătrânii generali
au readus la conducerea politică o victimă a Revoluţiei Culturale,
582 istoria omenirii

pe Deng Xiaoping. În 1981, Partidul Comunist Chinez a admis

că se comiseseră erori. Mao a rămas un mare erou, însă unul
uman care săvârşise şi greşeli însemnate. Responsabilitatea
de a repara multe din pagubele produse în perioada 1966–1976
a revenit noului regim. O misiune în care a reuşit remarcabil
de bine. China rămâne o ţară săracă în care patru din cinci per-
soane lucrează în agricultură. Producţia a crescut atunci când
ţăranilor li s-a acordat mai mult control asupra pământului
cultivat. Nivelul randamentului industrial a făcut salturi spec-
taculoase, oraşul Pekin producând de zece ori mai mult oţel
decât producea toată China la începutul anilor ’40. Centrele
industriale chineze și-au diversificat fabricarea bunurilor de
consum, unele dintre acestea fiind comercializate în Occident.
În ultimul timp la televiziunea chineză au început să se vadă
şi reclame. Guvernul a continuat să se ocupe de enorma pro-
blemă a suprapopulării, deoarece după al Doilea Război Mon-
dial populaţia s-a dublat, ajungând la extraordinarul total de
un miliard. Actuala conducere a Chinei vrea să menţină relaţiile
bune cu Statele Unite şi totodată să le îmbunătăţească pe cele
cu Uniunea Sovietică. Trei probleme considerabile vor sta în
calea ameliorării relaţiilor între Statele Unite şi China. Statele
Unite continuă să susţină şi să înarmeze guvernul din Taiwan,
frământata insulă ocupată de trupele chineze naţionaliste
învinse, care fugiseră de armatele lui Mao în 1949. Succesorul
lui Chiang Kai-shek, rivalul lui Mao în timpul războiului civil
chinez, pretinde în continuare că el reprezintă guvernul legitim
al Chinei. Pe deasupra, deşi chinezii ar dori ca Statele Unite
să intensifice comerţul cu ţara lor, producătorii americani se
tem că vor fi inundaţi de bunurile fabricate în China la un cost
mult mai redus. În sfârşit, chinezii sunt iritaţi de faptul că
guvernul american nu permite exportarea în China a unor
echipamente tehnologice delicate ce ar putea fi utilizate în sco-
puri militare. Lăsând deoparte aceste probleme, chinezii din
oraşele mari nu se mai miră când văd turişti americani care
admiră minunile uneia dintre cele mai fabuloase civilizaţii ale
omenirii, o civilizaţie înzestrată cu potenţialul de a oferi lumii
noastre o contribuţie la fel de maiestuoasă ca aceea a strămoşilor,
 începuturile epocii high-tech 583

care i-au uimit pe vizitatorii europeni pionieri ca Marco Polo

şi Matteo Ricci cu secole în urmă.
În deceniul 1970, Orientul Mijlociu a devenit cel mai peri-
culos focar de tulburări, sporind tensiunea dintre Uniunea
Sovietică şi Statele Unite. O stare permanentă de încordare
între ţările arabe şi Israel s-a repercutat asupra întregii regiuni.
În 1973, la şase ani după primul război arabo–israelian, în ziua
de Iom Kippur, sărbătoare religioasă ebraică, vecinii arabi ai
Israelului au lansat un atac inopinat. După câteva succese ini-
ţiale, au fost înfrânţi categoric de forţele superioare ale armatei
şi aviaţiei israeliene. Sprijinul acordat Israelului de puterile
occidentale, în special de Statele Unite, a provocat embargoul
arab asupra petrolului care, după cum am văzut deja, a avut
consecinţe dezastruoase pentru economia mondială. În cele din
urmă Israelul şi Egiptul au început să discute despre posibili-
tatea unui acord de pace. În 1978, preşedintele egiptean Anwar
Sadat şi prim-ministrul israelian Menahem Begin au semnat
Acordurile de la Camp David. Din cauza rolului jucat în aceste
negocieri dificile, Sadat, care a vizitat Israelul în 1977, şi-a atras
ostilitatea statornică a câtorva state arabe. A fost asasinat în
1981. Acordurile de la Camp David, la care preşedintele Carter
a avut un aport masiv, au impus Israelului să retrocedeze
Egiptului Peninsula Sinai.
Dar în Orientul Mijlociu nu s-a ajuns încă la pace. Statele
arabe au refuzat să recunoască existenţa şi legitimitatea statu-
lui Israel, creat pe pământurile ocupate mii de ani de evrei şi
arabi. Problema populaţiei palestiniene a rămas nerezolvată.
Aproximativ 3,2 milioane palestinieni au devenit un popor fără
ţară, pioni în neînţelegerile dintre statele arabe şi cetăţeni de
categoria a doua în Israel. Câteva sute de mii trăiau în condiţii
îngrozitoare în taberele de refugiaţi din Cisiordania şi Iordania.
Din această disperare şi sărăcie s-a născut Organizaţia pentru
Eliberarea Palestinei (OEP). Facţiunile violente din OEP au
lovit Israelul prin acte de terorism, făcându-i pe israelienii de
pretutindeni vulnerabili la atacuri sângeroase.
Tacticile OEP au pus în umbră faptul că pentru populaţia
palestiniană trebuia făcut ceva. Expansiunea israeliană în
584 istoria omenirii

Cisiordania, în încercarea de a recrea regatul biblic al lui Israel,

i-a obligat la noi strămutări. Politicile inflexibile ale premierului
Begin, care a demisionat în septembrie 1983, au împiedicat
realizarea oricărui compromis. Begin, el însuşi terorist pe
vremea conflictului cu britanicii după al Doilea Război Mondial,
a ordonat o invazie a Libanului, de pe al cărui teritoriu grupu-
rile de gherilă palestiniene lansaseră atacuri împotriva Israe-
lului. În vara lui 1982, israelienii au alungat mare parte din
OEP, inclusiv pe liderul acesteia, Yasser Arafat. Prezenţa israe-
lienilor a permis forţelor creştine să obţină o victorie incertă
asupra musulmanilor din Liban. A dus și la masacrarea de către
creştini a sute de musulmani în taberele de refugiaţi palesti-
nieni Sabra şi Shatila din Beirut. Din păcate, cât timp teroriştii
OEP i-au ucis pe israelieni şi bombele israeliene au căzut peste
civilii din Beirut, problema palestiniană nu s-a apropiat de o
rezolvare. Totodată, tragedia Libanului continuă. Acest pământ
urgisit rămâne net divizat între creştini şi musulmani. Chiar
şi în interiorul acestor două grupări religioase majore persistă
rivalităţi aprige, iar facţiuni mici şi înarmate îşi dispută
puterea, în ciuda prezenţei forţelor de pace internaţionale. O
dimineaţă din luna octombrie 1983 a fost zguduită de bombe
puternice care au omorât peste 200 de puşcaşi marini şi aproxi-
mativ 100 de soldaţi francezi trimişi în zonă pentru a menţine
pacea. Moartea acestor americani, cel mai catastrofal număr de
victime suferite într-o singură zi de o forţă americană după
Războiul din Vietnam, a iscat îndoieli în legătură cu rolul Sta-
telor Unite în Orientul Mijlociu.
În ce priveşte Europa, perioada de după 1970 a adus stânga
la putere în lumea mediteraneeană, pe când dreapta s-a descur-
cat mai bine în nordul Europei. O revoluţie a răsturnat regimul
instaurat de dictatorul portughez Salazar. Generalul Franco,
care după sfârşitul războiului civil în 1939 guvernase Spania
cu mână de fier, a murit în noiembrie 1975, mult după admiraţii
lui colegi Adolf Hitler şi Benito Mussolini. Prestigiul personal
şi determinarea regelui Juan Carlos au facilitat o tranziţie sur-
prinzător de paşnică spre democraţie în această ţară îndelung
frământată, unde socialiştii au ajuns la putere în 1982. O
 începuturile epocii high-tech 585

tentativă de lovitură de stat organizată de ofiţeri militari a

eşuat după ce aceştia au ţinut ostatic parlamentul spaniol. Şi
Franţa a ales un preşedinte socialist, pe François Mitterrand,
în mai 1981; el i-a urmat lui Valéry Giscard d’Estaing şi s-a
arătat chiar mai antisovietic decât predecesorul său de dreapta.
După pierderea eroului lor, generalul De Gaulle, în noiembrie
1970, şi a succesorului său, Georges Pompidou, câteva luni mai
târziu, gaulliştii s-au orientat tot mai mult spre Jacques Chirac,
primarul Parisului, care a fost ales preşedinte al Franţei în
1995. În Italia, guvernele s-au succedat unul după altul. Tero-
rismul de extremă stânga şi extremă dreapta au accentuat
instabilitatea ţării. În Grecia, o lovitură militară din 1967 l-a
adus la putere pe Georgios Papadopoulos. În 1973, o revoltă
studenţească a precedat o nouă lovitură de stat care a evoluat
spre o guvernare socialistă tulbure, provocând îngrijorarea
Statelor Unite pentru soarta bazelor sale militare în această
ţară strategică.
Biserica Catolică a traversat o perioadă marcată de schim-
bări. Conciliul Vatican II, desfăşurat în 1962, a consfinţit liberta-
tea de discuţie în interiorul Bisericii. În efortul de a le transmite
tuturor credinţa, a hotărât ca liturghia să nu se mai celebreze
în latină, ci în limba fiecărui popor. În 1978, fumul ieşit pe
tradiţionalul coş de la Vatican a anunţat o noutate uimitoare
pentru cele 700 de milioane de catolici de pe glob: pentru prima
oară în 455 de ani cardinalii aleseseră un papă neitalian, pe
cardinalul Karol Wojty­a din Cracovia, Polonia. Noul papă şi-a
câştigat o mare popularitate într-o bună parte din lume, vizi-
tând mai multe ţări decât oricare dintre predecesorii săi şi
supravieţuind unei tentative de asasinat în 1981. Urmărea cu
o energie ieşită din comun evenimentele din ţara sa de origine
şi a constituit o sursă de sprijin pentru membrii sindicatului
Solidaritatea împotriva guvernului comunist.
Africa rămâne un continent frământat, sfâşiat de sărăcie,
foamete şi războaie civile. Războiul de trei ani purtat de Biafra
pentru independenţa faţă de Nigeria s-a încheiat în 1970,
costând viaţa a două milioane de biafrezi. În Africa de Sud
persistă un regim rasist bazat pe supremaţia albilor şi pe
586 istoria omenirii

segregaţie. După un război civil, Rhodesia a cunoscut o tranziţie

relativ paşnică de la regimul de guvernământ al minorităţii
albe la guvernarea de către majoritatea neagră şi a fost rede-
numită Zimbabwe. În Ciad, forţele susţinute de libieni au
declanşat un război civil împotriva unui regim sprijinit de
Statele Unite şi Franţa, fosta putere colonială a regiunii. În
Uganda, regimul criminal al dictatorului nebun Idi Amin a
îngrozit lumea civilizată. Trupele tanzaniene l-au alungat pe
Amin în 1979.
Bineînţeles, dictaturile nu şi-au canalizat violenţa doar îm-
potriva propriilor cetăţeni. Asasinatul politic constituie mai
departe un semn trist al vremurilor; terorismul a devenit un stil
de viaţă pentru multe grupări dornice să-şi atingă obiectivele
contra statelor puternice. Asasinarea preşedintelui Kennedy în
1963, a fratelui său Robert în 1968 şi a lui Martin Luther King,
marele activist pentru drepturile civile, în acelaşi an, au fost
urmate de atentate la viaţa candidatului prezidenţial George
Wallace în 1972 şi două tentative îndreptate împotriva preşedin-
telui Gerald Ford. În 1981, atât papa, cât şi preşedintele Reagan
au supravieţuit gloanţelor asasinilor. Multă lume a plâns

atentat terorist cu bombă

 începuturile epocii high-tech 587

asasinarea fostului solist al trupei Beatles, John Lennon, care

cânta despre pace, împuşcat de un dement în 1980 la New York.
Terorismul s-a afirmat ca o armă mortală a grupărilor vio-
lente. În 1972 s-au desfăşurat la München, în Germania de Vest,
Jocurile Olimpice, simbolul posibilităţilor de cooperare interna-
ţională şi competiţie paşnică. Opt terorişti palestinieni înarmaţi
masiv au luat ostateci mai mulţi atleţi israelieni, ucigând 11
în momentul în care poliţia s-a năpustit în clădirea unde erau
ascunşi. Lumea, şocată de această vărsare de sânge şi uluită
de determinarea imperturbabilă a teroriştilor de a ucide oameni
nevinovaţi şi de a se lăsa ucişi la rândul lor, a văzut şi alte ase-
menea tragedii. În Irlanda de Nord, violenţa a escaladat înce-
pând din 1969, când Armata Republicană Irlandeză catolică,
declarată ilegală, şi-a atacat brutal şi frecvent inamicii irlandezi
şi englezi, cerând desprinderea Irlandei de Nord de Marea
Britanie. Grupările protestante au răspuns cu aceeaşi monedă.
În deceniul 1970 lumea a asistat la numeroase atacuri sânge-
roase împotriva evreilor. Puţini pot uita oribilul spectacol al
cadavrelor întinse în faţa unei sinagogi din Paris în 1980 sau
în cartierul evreiesc din acelaşi oraş. În semn de protest faţă
de masacrarea compatrioţilor de către turci înaintea Primului
Război Mondial, armenii au organizat câteva atacuri care au
avut drept ţinte demnitari şi avioane civile. În Italia, Brigăzile
Roşii de extremă stânga au lansat o serie de atacuri sângeroase
împotriva statului. Teroriştii de dreapta au aruncat în aer gara
din Bologna, omorând aproape o sută de persoane, şi tot ei
poartă răspunderea pentru o explozie ucigaşă la sărbătoarea
Oktoberfest din München în 1980. Teroriştii păreau capabili
să lovească aproape oriunde, chiar şi în apropierea Palatului
Buckingham din Londra pe parcursul unei parade. Anumite
acte teroriste au fost puse în legătură cu Libia şi regimul
dictatorului Gaddafi. În 1976, israelienii au dat o lovitură tero-
rismului când un comando a salvat 104 ostatici care fuseseră
duşi cu avionul pe aeroportul Entebbe din Uganda. Un pătimaș
sau doi, dispuşi să moară pentru ceea ce credeau a fi o cauză
dreaptă, puteau crea o stare de frică, acutizând ura dintre
duşmani şi îngreunând încă și mai mult găsirea unor soluţii
588 istoria omenirii

rezonabile la problemele politice şi internaţionale în lumea

noastră frământată.
Tema rezistenţei umane nu e cu siguranţă nouă în istoria
omenirii. Lovite de crize economice şi de degradarea mediului
înconjurător, vulnerabile la dictaturi sau terorism şi prinse în
conflictul pentru supremaţie dintre două superputeri, popoarele
planetei se pot consola simțitor ştiind că omenirea a supravie-
ţuit pericolelor din trecut. Am asistat la regenerarea mai multor
oraşe americane ruinate, ca Baltimore şi Detroit, şi la renaş-
terea unor resurse naturale distruse temporar, ca fluviul Tamisa
în Anglia şi lacul Erie în Statele Unite. Uriaşele provocări eco-
logice care ne stau în faţă ar putea fi rezolvabile prin acţiuni
hotărâte. Ar trebui să ne dea speranţe masiva mişcare din
Europa împotriva armelor nucleare şi larga susţinere populară
de care au parte mişcările ecologiste, preocupate de ocrotirea
mediului, în Statele Unite. De asemenea, avem în lume exem-
plul multor persoane cărora le putem admira curajul, integri-
tatea şi angajamentul energic în folosul omenirii: persoane ca
Jacobo Timerman, intelectualul care a luat poziţie împotriva
persecutării evreilor şi a promovat democraţia în Argentina;
Anwar Sadat, care a depus eforturi remarcabile pentru a-şi
uni ţara, Egiptul, şi a aduce pacea în Orientul Mijlociu; Maica
Tereza, călugăriţa mărunţică care a muncit ani la rând neştiută
de nimeni printre săracii deznădăjduiţi din Calcutta înainte
de a i se acorda Premiul Nobel pentru pace şi a atrage atenţia
lumii asupra celor flămânzi, săraci şi uitaţi din vastul subcon-
tinent şi din alte părţi ale lumii; Gabriel García Márquez, scrii-
tor care a supravieţuit regimului autoritarist din Chile şi a
primit Premiul Nobel pentru literatură; dramaturgul Athol
Fugard, ivit din lumea segregată rasial a Africii de Sud pentru
a-şi încânta publicul cu piesele sale; şi Lech Walęsa, care a con-
dus sindicatul polonez Solidaritatea în lupta pentru libertate.
Aceşti bărbaţi şi femei au lucrat cu altruism pentru o lume mai
bună. Cu cât mai dificile vor fi provocările pe care le va avea de
înfruntat omenirea în viitor, cu atât mai mult trebuie să cola-
borăm între noi.
 77
UN MILENIU NOU
noi libertăţi şi raporturi globale

ULTIMELE DOUĂ DECENII DIN SECOLUL XX AU FOST MARCATE

de schimbări politice dramatice, remarcabile datorită caracte-
rului lor paşnic, şi care au adus libertatea multor naţiuni conduse
anterior de guverne autoritariste. Concomitent, transformările
tehnologice fascinante şi îmbogăţitoare au făcut lumea să pară
mai mică. Desigur, unele probleme care au afectat dintotdeauna
omenirea – foametea, bolile, violenţa şi războiul – continuă să
împovăreze viaţa a milioane de persoane. Şi totuşi, având în
vedere gradul tot mai ridicat de interdependenţă a naţiunilor
şi schimbările semnificative din comunicare, mare parte din
omenire are motive să fie optimistă, ba chiar entuziasmată în
legătură cu viitorul.
Neîndoielnic, cel mai important eveniment din ultimele dece-
nii şi, probabil, al perioadei postbelice, a fost prăbuşirea comu-
nismului în Europa. Pe vremea când reprezentanţii Uniunii
Sovietice şi ai Statelor Unite se priveau bănuitor peste masa
convorbirilor purtate la jumătatea anilor ’80 în vederea redu-
cerii arsenalului nuclear, puţini şi-ar fi închipuit că în câţiva
ani comunismul se va prăbuşi în Uniunea Sovietică şi în Europa
de Est și că Uniunea Sovietică se va dezintegra prin desprin-
derea succesivă a statelor-satelit. Dintre factorii care au conlu-
crat la doborârea comunismului, cel mai important a fost că, în
ciuda promisiunilor de a aduce bunăstarea economică, comunis-
mul n-a funcționat. Pe deasupra, absenţa libertăţii politice în
Uniunea Sovietică şi în statele-satelit mai mici a nemulţumit
și demoralizat profund un număr mare de oameni.
590 istoria omenirii

În 1985, secretar general al Partidului Comunist şi, prin

urmare, şef al Uniunii Sovietice a devenit Mihail Gorbaciov. În
comparaţie cu predecesorii lui mai vârstnici, Gorbaciov era tâ-
năr şi dinamic. El a înţeles că supravieţuirea comunismului, în
care el își punea speranțe, necesita implementarea unor re-
forme economice şi chiar politice esenţiale. Gorbaciov a adus în
guvern câţiva oameni relativ liberali şi a ordonat o relaxare a
cenzurii stricte care sufocase atât de mult timp exprimarea
artistică şi politică. Şi, pentru prima oară, un lider sovietic a
început să discute deschis o realitate sumbră: anume că econo-
mia sovietică era incapabilă de creştere dacă muncitorii şi fer-
mierii nu primeau stimulente economice reale pentru a munci
din greu. Gorbaciov a anunţat politica perestroika, sau restruc-
turarea economiei comuniste pentru ca aceasta să devină mai
productivă şi să ofere mai multe bunuri de consum. Insistând
asupra „necesităţii unei revoluţii în gândire“, el a cerut o lărgire
a proprietăţii private în Uniunea Sovietică şi a sperat că va con-
vinge ţările occidentale să investească în URSS. Între timp însă,
cheltuielile masive pentru a ţine pasul cu Statele Unite în cursa
înarmărilor şi înflorirea „pieţei negre“, unde bunurile şi servi-
ciile erau tranzacţionate ilegal, au împovărat economia sovietică.
Spre sfârşitul anilor ’80, mişcările naţionaliste puternice au
căpătat mai multă influenţă în Lituania, Letonia şi Estonia –
„ţările baltice“ din nord –, dar şi în Ucraina, Georgia şi Armenia,
state din vasta întindere sudică a imperiului sovietic. Cam peste
tot în Uniunea Sovietică, opoziţia democrată a căpătat încre-
dere, cerând mai multe reforme, în unele zone unindu-şi forţele
cu grupurile naţionaliste. În paralel, criza economică din URSS
s-a accelerat pe măsură ce productivitatea a încetinit până
aproape de stagnare în 1988. Acest lucru i-a convins pe mulţi
dintre partizanii reformelor din Rusia şi alte state ale Uniunii
că reformarea sistemului comunist nu va fi suficientă şi că
regimul comunist, instaurat în 1917, trebuia abandonat.
Între timp, Gorbaciov a efectuat vizite de mare succes la
Washington, Londra şi Paris, unde a fost primit ca prieten.
Gorbaciov a oprit treptat implicarea sovietică în lungul şi sân-
gerosul război civil din Afganistan. Mai presus de toate, pe
 un mileniu nou 591

măsură ce mişcările naţionaliste din estul Europei s-au inten-

sificat în condiţiile nemulţumirii economice tot mai violente,
Gorbaciov a dat clar de înţeles că Uniunea Sovietică nu va mai
trimite tancuri şi soldaţi în sprijinul liderilor comunişti din
Polonia, Germania de Est şi din alte state, care intenţionau să
îşi reprime propriii cetăţeni. Strigătele protestatarilor „Gorbi,
Gorbi, Gorbi!“ au dovedit că se petrecea o transformare remar-
cabilă: în vreme ce în trecut conducătorii sovietici reprezentau
o ameninţare serioasă pentru mişcările favorabile schimbării
în sfera lor de influenţă, un lider sovietic devenea acum sim-
bolul speranţei de reformare. În vara lui 1989, Gorbaciov a afir-
mat răspicat că „orice amestec în treburile interne şi orice
încercare de îngrădire a suveranităţii statelor, prietene şi aliate
sau altfel, sunt inadmisibile“.
Scăpate de ameninţarea imixtiunii sovietice, statele din
Europa de Est au respins rând pe rând comunismul. În Ungaria,
unde grupurile de opoziţie erau bine organizate, şi în Polonia,
unde acestea aveau legături strânse cu influenta Biserică
Catolică, autorităţile comuniste au încercat să ajungă la un
compromis. În Ungaria, lideri reformatori ajunseseră la putere
încă din 1988. Guvernul a abandonat pur şi simplu comunismul,
iar în mai 1989 a scos gardul de sârmă ghimpată de pe graniţa
cu Austria. În Polonia, cu un an înainte, guvernul demarase
negocierile cu Solidaritatea, grupul de opoziţie politică născut
din grevele şi mişcările de reformă iniţiate în 1980 în şantierele
navale din portul Gdansk. În 1989, în Polonia s-au ţinut primele
alegeri libere după al Doilea Război Mondial. Candidaţii susţi-
nuţi de Solidaritatea au obţinut rezultate foarte bune, obligând
guvernul să împartă puterea. Lunga eră comunistă din Polonia
s-a sfârşit un an mai târziu, când Partidul Comunist Polonez
şi-a schimbat numele şi a început să funcţioneze ca orice alt
partid politic.
Vântul schimbării a ajuns repede şi în Germania de Est şi
Cehoslovacia, două dintre cele mai opresive state comuniste.
Inspiraţi de transformările din Uniunea Sovietică, Ungaria şi
Polonia, germanii estici de rând au început să-şi ceară liber-
tatea. Mii şi-au exprimat votul cu picioarele, fugind în Germania
592 istoria omenirii

de Vest în numere record; eforturile poliţiei est-germane de a-i

opri au devenit din ce în ce mai şovăielnice, chiar dacă liderul
Germaniei de Est, Erich Honecker, a refuzat orice compromis
în direcţia reformelor. Vizita lui Gorbaciov în octombrie 1989
a scos în stradă şi mai mulţi protestatari care îi scandau
numele. Honecker a fost alungat de la putere şi înlocuit cu un
preşedinte care a anunţat că din momentul respectiv germanii
din Est aveau dreptul de a călători în Vest şi că Zidul Berlinului,
care din 1961 era un simbol al despărţirii dintre Est şi Vest, va
fi dărâmat. Mulţimi entuziasmate s-au îmbulzit la zid, unde
gărzile nu au reuşit sau nu au dorit să-i împiedice să treacă pe
porţi ori să sară pentru a-i îmbrăţişa pe fraţii de dincolo. În
câteva zile, trei milioane de est-germani trecuseră în Republica
Federală Germania, majoritatea pentru prima oară. Un poet
din Germania de Est a comentat: „Trebuie să plâng de bucurie
că s-a întâmplat atât de repede şi de simplu. Şi trebuie să plâng
de furie că a fost nevoie de atâta amar de vreme.“ La primele
alegeri libere desfăşurate în Germania de Est au câştigat lesne
conservatorii favorabili unificării cu Republica Federală Ger-
mană. Germania de Est şi cea de Vest au devenit o singură
Germanie unită în decembrie 1990.
În Cehoslovacia, vestea căderii Zidului Berlinului a provocat
o mobilizare în masă a oamenilor de rând şi sfârşitul regimului
comunist în zece zile. Mulţimi enorme, frenetice s-au strâns în
centrul capitalei Praga pentru a cere reforme, protestând
contra bătăilor aplicate de poliţie manifestanţilor. Fără sprijinul
armatei sovietice, autorităţile comuniste au fost obligate să
negocieze cu partizanii alegerilor libere. În decembrie 1989,
Adunarea Federală, dominată de comunişti, a votat sfârşitul
monopolului Partidului Comunist în viaţa politică a ţării. Preşe-
dinte a fost ales Václav Havel, un tânăr dramaturg ale cărui
scrieri fuseseră interzise de guvern şi care suferise ani de
închisoare din cauza activităţilor politice. Ceea ce Havel a numit
„Revoluţia de catifea“ adusese libertatea Cehoslovaciei practic
fără vărsare de sânge. Rivalităţile dintre cehi şi slovaci au
determinat totuşi crearea a două ţări separate în 1993, Repu-
blica Cehă şi Slovacia.
 un mileniu nou 593

căderea zidului berlinului

Regimurile comuniste din Bulgaria, România şi Albania s-au

prăbuşit tot la sfârşitul lui 1989, în toiul crizei economice şi
năzuinţelor populare pentru o viaţă mai bună. În Bulgaria,
câţiva oficiali ai Partidului Comunist şi ofiţeri de armată au
decis că schimbarea era inevitabilă şi l-au îndepărtat pe nemi-
losul lider care încercase să-şi atragă susţinerea populară
întorcând populaţia de etnie bulgară împotriva minorităţii
turce. În România, coruptul dictator Nicolae Ceauşescu şi soţia
lui au recurs la forţă în încercarea de a-şi menţine puterea când
nemulţumirea şi demonstraţiile au luat amploare. Când protes-
tatarii au strigat acoperindu-i vocea la începutul unui discurs,
forţele româneşti de securitate au deschis focul asupra mulţimii.
Cuplul Ceauşescu a încercat să fugă cu elicopterul, însă au fost
prinşi, judecaţi de un tribunal format la repezeală, condamnaţi
la moarte şi împuşcaţi, iar corpurile îngheţate au fost lăsate
la pământ pentru a fi filmate de camerele de televiziune. În
cele din urmă comunismul a căzut chiar şi în cea mai înapoiată
şi mai izolată ţară din Europa, Albania; lipsa de alimente a dus
la greve, revolte şi la demisia guvernului comunist în iunie 1991.
Comunismul s-a prăbuşit şi aici cu o viteză uimitoare.
594 istoria omenirii

Colapsul subit, dramatic al guvernelor comuniste din estul

Europei a intensificat presiunile în direcţia unei schimbări ra-
pide în Uniunea Sovietică. La începutul lui 1990 s-a permis
înfiinţarea partidelor necomuniste şi s-au abrogat restricţiile
privitoare la cultele religioase. Congresul Deputaţilor Poporului
l-a ales pe Gorbaciov în funcţia de preşedinte, o poziţie de
autoritate care a încetat să mai fie legată automat de Partidul
Comunist. Rusia şi alte câteva state au declarat că pot adopta
legi care să le invalideze pe cele implementate anterior de Uniu-
nea Sovietică. Lituania a fost prima republică care şi-a declarat
independenţa faţă de Uniunea Sovietică.
Gorbaciov credea totuşi că sistemul comunist poate fi salvat
ducând mai departe reformele. În Rusia, Boris Elţîn, un refor-
mator gălăgios, băutor înveterat şi tot mai popular, a început
să conteste autoritatea lui Gorbaciov, în special la începutul
lui 1991, când acesta a părut să se abată de la linia reformistă
din cauza criticilor venite din partea comuniştilor intransigenţi
care doreau schimbări mai mici sau nu le doreau deloc. Exaspe-
rându-i şi mai tare pe intransigenţi, Gorbaciov s-a răzgândit
iarăşi în aprilie, acceptând ideea că republicile sovietice trebu-
iau să fie autonome, fapt ce punea efectiv capăt existenţei
Uniunii Sovietice. În august, câteva figuri influente din armată,
Partidul Comunist şi KGB (serviciile secrete sovietice) l-au pus
pe Gorbaciov sub arest la domiciliu la casa lui de vară din
Crimeea. În Moscova, Elţîn a încurajat opoziţia faţă de lovitura
de stat şi armata a rămas loială guvernului legitim. Lovitura
eşuată a accelerat colapsul Uniunii Sovietice. Gorbaciov s-a în-
tors la Moscova ca erou. Elţîn, preşedinte al parlamentului rus,
a suspendat Partidul Comunist. Gorbaciov a desemnat şi alţi
miniştri reformatori, iar guvernul sovietic a recunoscut auto-
nomia republicilor care alcătuiseră, din ce în ce mai refractare,
Uniunea Sovietică. Până la sfârşitul lui 1991, 13 din cele 15 repu-
blici ale fostei URSS îşi declaraseră independenţa. De Crăciun
în 1991, extenuat, Gorbaciov a demisionat după şase ani formi-
dabili la putere. Uniunea Sovietică nu mai exista.
Colapsul comunismului a pus capăt Războiului Rece şi a eli-
berat deodată lumea de ameninţarea unui război nuclear între
 un mileniu nou 595

Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Totuşi, drumul spre stabili-

tatea economică şi politică nu a fost uşor nici pentru statele
care formaseră Uniunea Sovietică, nici pentru fostele state
comuniste din estul Europei. Majorităţii acestor ţări le lipseau
tradiţiile guvernării parlamentare. Mai mult, transformarea
economiilor comuniste controlate de stat în economii libere, de
piaţă, s-a dovedit extrem de dificilă. Economia de piaţă liberă
nu putea fi implementată fără a provoca imediat harababură
şi scumpiri continue. În consecinţă, preţurile au crescut drama-
tic peste tot, şocuri violente pe care economiştii occidentali le-au
considerat necesare pentru a creşte producţia şi a aduce mai
multe bunuri de consum în magazine. Dar inflaţia galopantă
le-a provocat necazuri mari oamenilor de rând. Până în ianuarie
1992, când Elţîn a anunţat sfârşitul controlului preţurilor în
Rusia, costul multor articole esenţiale se triplase. În plus, decli-
nul autorităţii statale, oricât de opresivă ar fi fost ea, a încurajat
un val de criminalitate şi violenţă, deoarece bandele interlope
au profitat de haosul din jur. Libertatea avea preţul ei.
Sfârşitul comunismului a adus şi o escaladare rapidă a riva-
lităţilor înverşunate – şi uneori extrem de violente – între di-
verse popoare care pe parcursul perioadei sovietice fuseseră
obligate să trăiască într-o relativă armonie. Nicăieri nu s-au
văzut mai limpede ca în Iugoslavia, unde sârbii, croaţii şi bos-
niacii musulmani alcătuiau principalele trei grupuri etnice, fie-
care cu religia proprie – ortodoxă rusă, catolică şi musulmană.
Iugoslavia s-a fărâmiţat în grupuri etnice beligerante şi mai
întâi Croaţia, apoi Bosnia şi-au declarat independenţa faţă de
Iugoslavia dominată de sârbi. În Bosnia a urmat curând un
război civil cu dovezi de „purificare etnică“ şi genocid. „Europa
moare în Sarajevo“, avertiza un afiş din Germania despre
capitala bosniacă, bombardată sistematic de sârbi. Luptele
din Bosnia ar fi costat, după unele estimări, viaţa a nu mai
puțin de 150.000 de persoane, plus alte 2,8 milioane refugiate.
În cele din urmă, în 1995, guvernul american i-a încurajat pe
sârbi, croaţi şi musulmani să semneze Acordul de la Dayton,
adus la îndeplinire prin prezenţa a aproximativ 60.000 de
căşti albastre, trupe ONU, din care o treime soldaţi americani.
596 istoria omenirii

Contingentele ar fi trebuit să ocrotească minorităţile etnice,

însă în multe cazuri au asistat neputincioase la încălcarea unui
lung şir de armistiţii. Vechile rivalităţi etnice n-au fost uşor de
depășit nici în alte zone. Faptul a fost vizibil mai ales în ţările
cu minorităţi etnice semnificative, ca Rusia, România şi Letonia.
Naţionalismul agresiv a rămas o ameninţare în Europa de Est.
Cantitatea considerabilă de echipamente militare nucleare
rămase din perioada sovietică în Ucraina, Belarus şi Kazahstan
a continuat să constituie o potenţială ameninţare la adresa
păcii în lume.
După dispariţia Uniunii Sovietice, ochii lumii s-au întors
tot mai mult spre celelalte state comuniste, în primul rând spre
China. În 1987, al XIII-lea Congres al Partidului Comunist
Chinez a marcat un compromis între reforma economică mode-
rată – desprinderea de controlul statal şi apropierea de iniţia-
tivele capitaliste –, dar a menţinut opoziţia faţă de orice reformă
politică. A fost prezidat de Deng Xiaoping, bătrânul lider chinez
a cărui încurajare adusese reforme economice semnificative
începând din 1979. Totuși, la începutul lui 1989, în China, şi
în special la Beijing, a luat amploare o mişcare populară în
favoarea reformării democratice; în luna mai, la demonstraţii

mişcarea democratică în china

 un mileniu nou 597

au participat peste 1 milion de persoane. După ce la 4 iunie

1989 în China s-a impus legea marţială, trupele chineze au
intervenit în Piaţa Tiananmen în Beijing, zdrobind mişcarea
prodemocratică. Într-un moment dramatic, unul dintre mani-
festanţi a ieşit singur în calea unui tanc al armatei chineze.
Milioane de spectatori din toată lumea l-au privit la televizor
cu respiraţia tăiată. Însă îndepărtarea lui Zhao Ziyang, politi-
cian reformist, şi înlocuirea lui cu Jiang Zemin a reflectat
predominarea intransigenţilor în cercurile conducătoare ale
comuniştilor chinezi. În represiunea care a urmat, sute de mili-
tanți au fost ucişi şi alţi câteva mii închişi, ceea ce a înrăutățit
iarăși, şi mai mult, relaţiile chinezilor cu Occidentul.
Ulterior liderii occidentali au căutat zadarnic semnele unei
transformări politice semnificative în această ţară cu 1,3 mili-
arde de locuitori, aproape o pătrime din populaţia lumii. Comer-
ţul cu Vestul a adus bunurile de consum la dispoziţia populaţiei
chineze, cel puţin în oraşele mari, însă economia era afectată
de inflaţie, de şomaj şi de utilizarea slabă a forţei de muncă.
Din ce în ce mai mulţi chinezi s-au simţit înstrăinaţi de regimul
comunist autoritar. În ciuda mesajului voios al lui Ding, care
afirma că „e grozav să te îmbogăţeşti“, China continuă să fie
în mare parte o ţară extrem de săracă. Zonele rurale, în special,
au rămas sărace şi uneori la un pas de instabilitate; în conse-
cinţă, în anii ’90, aproximativ 100 de milioane de persoane s-au
îmbulzit în oraşele litorale mari. În plus, populaţia Chinei s-a
mărit considerabil în 1997, când Hong Kong, portul prosper şi
supraaglomerat, cu 6 milioane de locuitori, pe care guvernul
britanic îl deţinea ca teritoriu din secolul al XIX-lea, a trecut
în stăpânirea chinezilor, conform unui acord prealabil. Guvernul
comunist chinez a promis să menţină capitalismul şi democraţia
în Hong Kong pe o perioadă de 50 de ani.
După prăbuşirea Uniunii Sovietice, Cuba a rămas singurul
avanpost comunist în afara Asiei. Liderul cubanez Fidel Castro
a rămas la conducere în ciuda unui embargou economic impus
de SUA în scopul de a limita comerţul cu insula caraibeană şi
a pune în dificultate poporul cubanez, în speranţa că îl va înlă-
tura pe Castro. În 1991, retragerea subită a milioanelor de
598 istoria omenirii

dolari pe care Uniunea Sovietică îi furnizase anual a înrăutăţit

situaţia economică din Cuba, lipsa neputând fi compensată
nici măcar de intrările considerabile de valută străină adusă
de turişti.
Sancţiunile economice au avut un efect vital în altă zonă a
globului. În Africa de Sud, apartheidul (separarea legală şi
inegalitatea impusă persoanelor de culoare) s-a terminat în sfâr-
şit, ca rezultat al eforturilor eroice depuse de reformatorii din
interiorul ţării şi al presiunii diplomatice şi economice interna-
ţionale crescânde asupra guvernului alcătuit exclusiv din albi.
Episcopul Desmond Tutu, laureat al Premiului Nobel pentru
pace în 1984, făgăduise poporului său: „Vom fi liberi“. Cum
violenţa făcea ravagii mai peste tot în Africa de Sud, în 1985
guvernul a declarat legea marţială şi a orchestrat represalii
sângeroase împotriva câtorva lideri de culoare. Guvernului
sud-african i s-au impus sancţiuni economice internaţionale şi,
în cele din urmă, numeroase corporaţii şi-au vândut operaţiu-
nile din Africa de Sud. În iunie 1991 au fost abrogate legile care
îi segregau pe sud-africani pe criteriul rasei. Doi ani mai târziu,
guvernul alb al Africii de Sud a acceptat un aranjament de par-
tajare a puterii cu un comitet de tranziţie multipartinic, dând
persoanelor de culoare posibilitatea de a juca pentru prima
oară un rol în guvernare. A urmat încetarea sancţiunilor econo-
mice internaţionale. În 1994, la primele alegeri libere şi univer-
sale ţinute în Africa de Sud, Nelson Mandela, prizonier politic
timp de 27 de ani, a devenit primul preşedinte de culoare al
Africii de Sud. Ţara încearcă să depăşească încetul cu încetul
deceniile de inegalitate, ca şi vechile rivalităţi tribale care au
erupt în violenţe.
În mare parte din restul Africii, războiul şi natura au conspi-
rat împotriva oamenilor, majoritatea săraci. Lipsurile şi foame-
tea bântuiau în Etiopia, Ciad, Niger, Sudan şi alte state africane
afectate de secetă în anii ’80, şi în ţările sfâşiate de război ca
Somalia, Rwanda şi Zair în deceniul 1990. Războiul civil din
Angola s-a terminat în 1991, dar altul continua să facă ravagii
în Mozambic. Contribuţiile Crucii Roşii şi darurile din partea
ţărilor mai prospere au alinat întru câtva aceste suferinţe
abominabile.
 un mileniu nou 599

refugiaţi

În 1992, la cererea ONU, Statele Unite au trimis 20.000 de

soldaţi în Somalia, ţară din Cornul Africii de Est. Obiectivul
operaţiunii „Restore Hope“ (Redarea speranţei) era restaurarea
ordinii. După alungarea unui dictator rămas la putere mulţi
ani, țara era răvășită de un război între facțiunile armate ale
diverşilor comandanţi locali, care împiedica distribuirea alimen-
telor din străinătate într-o ţară unde liderul uneia dintre fac-
ţiuni a spus: „Dacă ai o armă eşti bărbat; dacă n-ai, eşti un
nimeni.“ Forţa de menţinere a păcii trimisă de ONU a realizat
prea puţine lucruri şi mai mulţi pacificatori au fost asasinaţi.
În anii ’90 toate privirile s-au îndreptat spre Africa Centrală.
În Rwanda, guvernul era ameninţat de un colaps economic, de
conflictul etnic între hutu şi tutsi, dar şi de formarea partidelor
politice rivale. În timp ce guvernul hutu se lupta să rămână la
putere, peste jumătate de milion de persoane au fost ucise şi
600 istoria omenirii

alte două milioane au fugit în ţări învecinate ca Zair, Tanzania

şi Burundi. Mii de persoane au murit din cauza unei epidemii
de holeră izbucnite în precarele tabere de refugiaţi şi multe
altele au fost obligate de soldaţii din Zair să se întoarcă în
Rwanda. În Rwanda, noul guvern tutsi a arestat mii de etnici
hutu pe care i-a acuzat de participare la masacru, iar ONU a
înfiinţat un tribunal pentru judecarea unora dintre cei acuzaţi
de crime împotriva umanităţii. Fluxul masiv de refugiaţi din
Rwanda a accentuat, de asemenea, instabilitatea din Zair şi
Burundi, care traversau la rândul lor o schimbare de regim.
Din fericire, în alte zone din Africa situaţia nu era la fel de
sumbră. În unele state, ca Zambia, începutul deceniului 1990
a adus mai multă libertate politică, slăbirea treptată a guver-
nării autoritare şi apariţia partidelor politice. În Zair, Mobutu
Sese Seko, care fusese dictator o perioadă îndelungată şi acumu-
lase o avere impresionantă în detrimentul propriei ţări, a fost
alungat de la putere, iar Zairul și-a schimbat numele în Congo.
Şi în America de Sud s-a observat o tendinţă pronunţată
spre instalarea unor guvernări democratice, guvernele autori-
tariste fiind înlocuite rând pe rând cu guverne alese. În 1984
un conservator moderat a devenit preşedintele Argentinei, unde
mii de oameni fuseseră torturaţi şi ucişi în anii regimului
militar de dreapta pe parcursul deceniului 1970. În Brazilia, o
mobilizare în masă a populaţiei a contribuit la instaurarea
guvernării democrate în 1985, după 20 de ani de regim militar.
Moderaţii au ajuns la putere şi în Uruguay, înlocuind o altă
dictatură militară. În anul 1988, electoratul chilian a respins
o lege care ar fi prelungit mandatul conducătorului militar al
ţării, generalul Augusto Pinochet. În Paraguay, dictatorul
Alfredo Stroessner, care făcuse din mica lui ţară latino-ameri-
cană un paradis pentru criminalii de război nazişti, a fost
înlăturat de la putere în 1990 printr-o lovitură militară.
În Nicaragua, rebelii de dreapta – „Contras“ – au declanşat
un război civil împotriva guvernului marxist „sandinist“. Înce-
pând din 1985, Contras au fost finanţaţi parţial din profiturile
obţinute prin vânzarea ilegală de arme din SUA spre Iran. Pe
lângă tentativa de răsturnare a guvernului nicaraguan, celălalt
 un mileniu nou 601

obiectiv al operaţiunii era câştigarea sprijinului iranian în

vederea eliberării ostaticilor ţinuţi de facţiunile musulmane
din Liban (au fost eliberaţi în timpul Războiului din Golf). Când
detaliile înţelegerii „arme pentru ostatici“ au devenit publice
în 1986, Casa Albă a negat că ar fi ştiut ceva despre această
afacere. Însă interminabilele audieri în Congres desfăşurate
în anul următor au dat în vileag implicarea mai multor înalţi
oficiali ai președinţiei. Raportul Congresului afirma că preşe-
dintele Reagan „crease sau cel puţin tolerase un mediu“ propice
unor asemenea acte ilegale. Scandalul a adus în lumina investi-
gaţiei publice un preşedinte din ce în ce mai detaşat de propria
instituţie prezidențială. Câţiva dintre principalii consilieri
prezidenţiali, inclusiv consilierul pe probleme de securitate
naţională, au fost obligaţi să demisioneze din cauza afacerii
„Iran-Contra“, fiind ulterior condamnaţi penal.
În 1987, preşedinţii republicilor Costa Rica, El Salvador,
Honduras, Nicaragua şi Guatemala au semnat un acord care
îşi propunea să pună capăt sângeroaselor războaie civile din
America Centrală. Acordul impunea armistiţii, alegeri libere şi
stoparea sprijinului acordat rebelilor din exterior. În 1990, pre-
şedinţii statelor din America Centrală au semnat o nouă înţele-
gere care preconiza dizolvarea forţelor Contra din Nicaragua.
În Nicaragua puterea a fost transferată pe cale paşnică unui
guvern nemarxist în 1990, când Violeta Barrios de Chamorro
l-a învins la urne pe fostul preşedinte marxist Daniel Ortega.
Cât despre Panama, unde dictatorul militar Manuel Antonio
Noriega era implicat în profitabilul trafic de droguri spre Statele
Unite, trupele americane au invadat ţara în 1990, arestându-l
pe liderul panamez şi ducându-l în SUA, după care au instalat
un guvern mai pe placul administraţiei de la Washington. Decla-
rat vinovat de un juriu din Florida pentru trafic de droguri,
Noriega a fost condamnat la mulți ani de detenţie. Lungul răz-
boi civil din El Salvador s-a terminat în 1991, când rebelii de
stânga şi guvernul au ajuns la un acord, chiar dacă violenţele
sporadice au continuat. În Guatemala, războiul civil care durase
36 de ani s-a încheiat cu un acord de pace semnat în 1996.
Schimbările politice dramatice au adus regimuri democratice
şi în alte zone, în ţări ai căror cetăţeni trăiseră îndelung sub
602 istoria omenirii

guverne represive. În Filipine, Ferdinand Marcos, ales iniţial

preşedinte în 1965, era exclus de la un al treilea mandat în
1972. Cu toate acestea, bucurându-se de susţinerea necondiţio-
nată a Statelor Unite datorită importanţei strategice a insulelor
pentru marina şi aviaţia militară americană, Marcos a introdus
legea marţială şi apoi a supravegheat adoptarea unor legi noi care
i-ar fi permis să fie reales în 1981. Însă presiunea în direcţia
reformelor s-a intensificat şi din interiorul ţării, şi din străină-
tate, iar gherilele de stânga s-au ciocnit cu trupele guverna-
mentale. Benigno Aquino, liderul opoziţiei, a fost asasinat în
august 1983 la coborârea din avionul care îl aducea la Manila
după mulţi ani în exil. Asasinatul fusese plănuit la cele mai
înalte niveluri ale regimului Marcos. În 1986, unul dintre opo-
nenţii lui Marcos la alegerile prezidenţiale a fost Corazon
Aquino, văduva liderului asasinat al opoziţiei. În urma acuza-
ţiilor de fraudă electorală generalizată, Marcos a fugit din
Filipine, ţară pe care el şi familia lui au jefuit-o practic decenii
la rând. Republica Filipine a devenit o democraţie viabilă.
Alte ţări au traversat cu mai puţină determinare răsturnări
la fel de dramatice. În Cambodgia, milioane de persoane au fost
exterminate literalmente în „câmpurile morţii“ înfiinţate de
brutalul dictator Pol Pot şi de susţinătorii lui comunişti, khmerii
roşii, spre sfârşitul anilor ’70. Speranţa că în această ţară
devastată de război se vor instala pacea şi stabilitatea guver-
namentală părea palidă chiar şi după retragerea armatei viet-
nameze din Cambodgia în 1990, după peste un deceniu de
ocupaţie. În 1991, în urma unui acord de pace, prinţul Norodom
Sihanouk a revenit ca preşedinte în fosta lui capitală, Phnom
Penh. Între timp, pe fundalul instabilității politice persistente
şi al unui nou exil forţat al lui Sihanouk, milioane de mine
terestre au rămas îngropate superficial, mii dintre ele ucigând
şi mutilând persoane, îndeosebi copii, care au avut ghinionul
de a călca pe ele.
Orientul Mijlociu rămâne probabil regiunea cea mai volatilă
din lume. În 1980, între Irak şi Iran s-a declanşat un război care
a durat până în 1988, când s-a semnat în sfârşit un armistiţiu.
Pe parcursul deceniului 1980, relaţiile SUA cu Iranul, al cărui
 un mileniu nou 603

lider fundamentalist, ayatollahul Khomeini, cerea înfrângerea

Statelor Unite, pe care le considera „Marele Satan“, s-au dete-
riorat. În 1985, o navă militară americană aflată în Golf a dobo-
rât un avion civil iranian, confundând aeronava cu un avion
de vânătoare; 259 de persoane au pierit. Totuşi, după moartea
ayatollahului Khomeini în 1989, relaţiile dintre Statele Unite
şi Iran s-au ameliorat treptat, pe măsură ce raporturile SUA
cu rivalul Iranului, Irakul, s-au înrăutăţit.
Spre deosebire de războiul dintre Iran și Irak, care a trenat
ani de zile, Războiul din Golf din 1991 s-a terminat foarte rapid.
În august 1990, dictatorul irakian Saddam Hussein a ordonat
invadarea micului stat învecinat Kuweit. Lungul război cu
Iranul adusese Irakul în pragul dezastrului economic. Ţara
avea datorii mari neachitate către Kuweit şi alte state arabe.
Saddam susţinea că supraproducţia kuweitiană forţa scăde-
rea preţurilor la petrol pe piaţa mondială. Vastele rezerve de
petrol ale vecinului mai mic s-au dovedit o tentaţie irezistibilă
pentru dictator.
Invazia irakiană în Kuweit a destrămat unitatea arabilor,
Liga Arabă condamnând invazia. În noiembrie 1990, Consiliul
de Securitate al Naţiunilor Unite a autorizat măsuri militare
împotriva Irakului în cazul în care forţele acestuia nu aveau
să se retragă din Kuweit până la jumătatea lui ianuarie. Tru-
pele irakiene s-au desfăşurat de-a lungul graniţei cu Arabia

războiul din golf

604 istoria omenirii

Saudită, aliată a Statelor Unite, şi pe lungimea coastei kuwei-

tiene, ascunzându-se în spatele fortificaţiilor şi a unor câmpuri
minate, timp în care s-au răspândit zvonuri că Irakul se pregă-
tea de un război chimic. După comasarea a peste jumătate de
milion de soldaţi, pe 17 ianuarie 1991 forţele ONU, alcătuite în
mare parte din trupe şi avioane militare americane trimise în
Golful Persic din ordinul preşedintelui George Bush, au declan-
şat raiduri aeriene împotriva Irakului şi a instalaţiilor sale din
Kuweit. Aliaţii au câştigat repede controlul spaţiului aerian,
forţele irakiene fiind spulberate de planificarea şi echipamentul
superioare. Cerul s-a acoperit de fumul negru ridicat din sutele
de puţuri petroliere incendiate de armata irakiană în timpul
retragerii. La 24 februarie a început atacul terestru împotriva
forţelor irakiene în Kuweit şi în sudul Irakului. Operaţiunea
„Furtună în Deşert“ a izgonit rapid forţele irakiene, cărora ana-
liştii militari le supraestimaseră numărul şi calitatea arma-
mentului. Televiziunea a adus războiul în casele din mai toată
lumea, ca pe un soi de joc video nou, iar reporterii reţelelor
majore transmiteau reportaje dramatice despre rachete ira-
kiene Scud, de fabricație sovietică, lansate de la sol împotriva
bazelor americane şi înspre Israel. Pe când forţele aliate au
pierdut 340 de combatanţi, cel puţin 110.000 irakieni, inclusiv
civili ucişi în raidurile aeriene, au murit în timpul Războiului
din Golf. La jumătatea lui martie, prinţii kuweitieni s-au întors
în palatele lor. Războiul din Golf s-a încheiat cu un acord de
încetare a focului. Irakul a acceptat inspectarea bazelor militare
de către ONU, care suspecta că Saddam ascundea arme chimice
şi biologice.
Cu toate acestea, Războiul din Golf nu a însemnat sfârşitul
puterii lui Saddam. Dictatorul a continuat să provoace Organi-
zaţia Naţiunilor Unite şi îndeosebi Statele Unite. În 1997 şi
1998, când Saddam a refuzat inspecţia amplasamentelor
suspectate că ar fi produs şi stocat arme chimice, Statele Unite
au ameninţat cu atacuri aeriene. Între timp, un embargo impus
de ONU asupra comerţului cu Irakul a provocat multă suferinţă
irakienilor de rând, care continuau să plătească preţul megalo-
maniei liderului.
 un mileniu nou 605

Tot în Orientul Mijlociu, chestiunea palestiniană înveninase

multă vreme relaţiile dintre Israel şi vecinii arabi. În 1988
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (OEP) a acceptat să
renunţe la instrumentul terorismului şi să recunoască statului
Israel dreptul la existenţă, aprinzând astfel un licăr de speranţă
că problema palestiniană va avea o soluţie durabilă. În acelaşi
an, regele Hussein al Iordaniei a renunţat la revendicările asu-
pra Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza, ambele ocupate de Israel. Yitzak
Rabin a devenit premierul Israelului în 1992, când la putere a
ajuns o coaliţie de centru-stânga. La îndemnul lui Rabin, cabi-
netul israelian a anunţat încetarea construirii controversatelor
colonii evreieşti noi în teritoriile ocupate, un impediment în
calea păcii de durată. În anul respectiv, guvernul israelian
le-a acordat o autonomie limitată palestinienilor din Fâşia
Gaza şi Cisiordania. Un acord care prevedea oficial autonomia
palestiniană s-a semnat în mai 1994, fiind pecetluit în luna
iulie a aceluiaşi an la Washington prin strângerea de mână
între prim-ministrul israelian Yitzak Rabin şi liderul palesti-
nian Yasser Arafat pe peluza Casei Albe.
Arafat şi Rabin au încercat să implementeze pacea, dar
rămăseseră o mulţime de probleme. Arafat s-a confruntat cu o
presiune puternică din partea militanţilor care continuau să
ceară un stat palestinian. Atacurile teroriste contra israelienilor
s-au înteţit, provocând o reacţie israeliană dură şi înăsprirea
opoziţiei de dreapta, refractară faţă de orice compromis. Apoi,
în noiembrie 1994, când tocmai părăsea o manifestație pentru
pace, premierul Rabin a fost împuşcat letal de un tânăr israe-
lian extremist. În 1996, prim-ministru a fost ales cu o majoritate
strânsă conservatorul Beniamin Netanyahu, fapt care a lăsat
în suspensie posibilitatea unei păci de durată.
În ciuda destinderii tensiunilor dintre foştii inamici în lume,
accesul facil la arme, bombe şi gaze toxice, dar şi dificultatea
preîntâmpinării actelor de violenţă au contribuit la crearea unui
sentiment cronic de nesiguranţă, întrucât teroriştii au între-
prins campanii care au dus la rănirea şi moartea a numeroase
victime nevinovate. Mare parte din terorismul politic din dece-
niile 1980 şi 1990 a fost legat într-un fel sau altul de situaţia
606 istoria omenirii

instabilă din Orientul Mijlociu. Israelienii şi evreii au fost deo-

sebit de expuși la atacuri teroriste. Cel mai sângeros act de
terorism s-a înregistrat în 1988, când o bombă montată de
terorişti originari din Orientul Mijlociu a aruncat în aer un
avion civil Pan Am 747 deasupra localităţii Lockerbie, în Scoţia,
omorându-i pe toţi cei 259 de pasageri de la bord. Teroriştii din
Orientul Mijlociu au mai declanşat o bombă și în subsolul tur-
nului World Trade Center din New York în 1993, omorând şase
persoane şi rănind multe altele.
Extremiştii din toată lumea au continuat să recurgă la
violenţă în încercarea de a-şi atinge obiectivele. Fundamen-
taliştii islamici s-au făcut vinovaţi de atacurile teroriste din
statele arabe, unde doreau să impună o guvernare religioasă
strictă. Grupurile fundamentaliste au organizat atacuri sânge-
roase împotriva turiştilor străini din Egipt la jumătatea anilor
’90; în Algeria, extremiştii au măcelărit mii de bărbaţi, femei
şi copii pentru a-şi manifesta opoziţia faţă de guvernul algerian
laic care anulase alegerile într-un moment când sondajele in-
dicau posibilitatea ca fundamentaliştii să ajungă la putere şi
să impună un stat strict religios. În Statele Unite, în ciuda unei
scăderi a ratei criminalităţii per ansamblu în deceniul 1990,
grupările antiguvernamentale militante de dreapta au comis
câteva atacuri oribile. O bombă detonată în 1995 în faţa unei
clădiri guvernamentale din Oklahoma City a omorât 168 de
persoane, inclusiv copii care se jucau într-o grădiniţă din edifi-
ciu. Un alt atac a avut loc într-un parc din Atlanta în timpul
Jocurilor Olimpice de vară din 1996, ucigând două persoane.
Extremişti militanți împotriva avortului au pus bombe în clinici
în care medicii efectuau întreruperi de sarcină sau au hărţuit
şi chiar împuşcat medici din clinici. În Irlanda de Nord, extre-
miştii şi-au continuat atacurile teroriste în efortul de a compro-
mite convorbirile de pace între protestanţi şi catolici. Violenţele
au continuat cu intermitenţe în zonă, în ciuda armistiţiilor
intrate în vigoare în 1994 şi 1997, precum şi a eforturilor de-
puse de Tony Blair, şeful „noului“ Partid Laburist, de a ajunge
la un acord.
Greutăţile economice, războiul civil şi haosul politic rezultate
frecvent din schimbările de guvern au mărit numărul de refu-
 un mileniu nou 607

giaţi care se revarsă peste graniţe căutând o viaţă mai bună

în economii mai prospere şi societăţi mai libere. Mii de haitieni
au plecat pe mare în bărci şubrede, traversând apele caraibiene,
uneori agitate şi întotdeauna bântuite de rechini, în încercarea
de a ajunge în Statele Unite. Kurzii au fugit de represiunea din
Irak şi Turcia. Albanezii s-au îmbarcat în absolut orice obiect
plutitor, încercând să treacă Marea Adriatică în Italia. Comen-
tariul unui jurnalist albanez despre ţara lui vorbeşte pentru
refugiaţii din multe alte zone ale lumii: „Nu se găseşte pâine
în brutării, nu se găseşte lapte. E criză de sare… Toţi sunt dezi-
luzionaţi. Nu există bani şi nu există speranţă.“ Sute de mii
de nord-africani au ajuns în Franţa şi în alte ţări europene prin
Spania, ferindu-se de poliţie și prestând munci de ocazie. În
1995, aproape trei milioane de persoane trăiau ilegal în ţările
din vestul Europei.
Pe parcursul recesiunii economice de la începutul anilor ’90,
imigranţii aflați în ţări relativ prospere au devenit uneori ţapi
ispăşitori pentru probleme economice precum şomajul, fiind
învinuiţi că muncesc clandestin pentru salarii foarte mici. În
Europa Occidentală xenofobia (ura faţă de străini) şi rasismul
au devenit vizibile cum nu mai fuseseră din perioada interbelică,
îngroșând electoratul candidaţilor de extremă dreapta în Franţa,
Austria şi Germania, unde neonaziştii skinhead şi extremiştii
au comis mai multe atacuri letale asupra azilurilor de imigranţi.
În Statele Unite, temerile că imigranţii ilegali vor potopi ţara
şi secătui resursele medicale şi educaţionale s-au reflectat în
tentativele de a limita ajutoarele sociale acordate imigranţilor,
de a combate educaţia multiculturală şi de a insista pe engleză
ca unică limbă oficială.
Și totuși, aceştia au fost ani preponderent înfloritori pentru
economia americană. În Statele Unite, în 1982 bursa de valori
a intrat într-o perioadă de creştere abruptă şi au urmat cinci
ani de „bani câştigaţi uşor“ care i-au îmbogăţit pe mulţi ameri-
cani. „Yuppies“ (tineri profesionişti bine plătiți din oraşe), ţinta
multor glume, erau mulţumiţi, deoarece slujbele în speculaţiile
financiare aduceau câştiguri uriaşe datorită cărora mulţi își
permiteau cheltuieli extravagante.
608 istoria omenirii

Corporaţiile mari au înghiţit frecvent firmele mai mici prin

fuziuni și achiziții frenetice. Obligaţiunile junk, cu grad mare
de risc, au proliferat. Mai mulţi brokeri proeminenţi de pe Wall
Street au fost închişi pentru „delict de inițiere“, întrucât utili-
zaseră informaţii privilegiate în legătură cu evoluţiile diverselor
companii pentru a investi şi câştiga sume mari de bani. Liberali-
zarea a fost un alt semn distinctiv al anilor ’80. Noua epocă de
concurenţă intensificată în Statele Unite a zguduit chiar şi
Compania Americană de Telefonie şi Telegrafie, când venerabila
Ma Bell a pierdut monopolul pe care îl deţinea de decenii, fapt
ce le-a oferit consumatorilor costuri mai mici.
Datoria federală americană s-a triplat, iar deficitul comercial
a crescut trimestru de trimestru, în principal din cauza măririi
semnificative a cheltuielilor pentru apărare la începutul preşe-
dinţiei lui Reagan. Acţiunile pe Wall Street au fost supraeva-
luate considerabil şi s-au prăbuşit deodată în „Lunea Neagră“,
pe 19 octombrie 1987. Indicele Dow Jones a căzut 500 de puncte,
reprezentând 23%, şi mulţi investitori s-au temut de o nouă
Mare Criză. Preşedintele bursei de valori de la New York a
comentat sumbru: „Ceva care să semene cu un colaps financiar
mai mult decât asta nu vreau să văd.“ Economia a scăpat totuşi
cu bine din furtună şi preţul acţiunilor a crescut din nou.
Creşterea economică din SUA în anii ’90 a fost alimentată
de companiile care şi-au perfecţionat cu viteză produsele şi
productivitatea utilizând tehnologia informaţiei, născută şi
dezvoltată preponderent în Silicon Valley, California. Boomul
economic a creat numeroase locuri de muncă în Statele Unite,
unde aproape 60% dintre femeile adulte lucrau, în comparaţie
cu totalul de aproximativ 35% înregistrat cu treizeci de ani în
urmă. Salariile femeilor s-au apropiat de cele ale bărbaţilor,
iar sportul feminin a făcut progrese rapide în facultăţi şi la
nivel profesional. Totuşi, în anumite profesii s-a menţinut o
„barieră invizibilă“, îndeosebi în unele domenii comerciale,
împiedicându-le pe femeile calificate să înainteze mai mult.
Salariile afro-americanilor au crescut, de asemenea, deşi rata
şomajului în rândul tinerilor de culoare şi al altor grupuri mino-
ritare, ca hispanicii, a rămas disproporţionat de mare.
 un mileniu nou 609

Economia Statelor Unite a jucat un rol decisiv în politica

americană. În 1992, Bill Clinton, fost guvernator al statului
Arkansas, l-a învins pe preşedintele George Bush, a cărui cam-
panie a suferit din cauza recesiunii economice şi a creşterii
şomajului. Clinton şi-a asumat funcţia de preşedinte cu spe-
ranţe mari în direcţia unei schimbări semnificative; însă
tentativele lui de a crea un plan naţional de asigurări de sănă-
tate s-au lovit curând de opoziţia Asociaţiei Medicale Americane
şi a multor americani de rând care se temeau de costurile şi
restricţiile presupuse de un asemenea program. În 1994, victo-
riile zdrobitoare ale republicanilor în alegerile pentru Congres
le-au asigurat acestora controlul şi în Senat, şi în Camera
Reprezentanţilor, pentru prima oară în 50 de ani. Ajutat de o
economie în creştere, Clinton a fost reales totuşi în 1996, deşi
era urmărit în continuare de scandaluri financiare şi sexuale.
Succesul lui Clinton s-a datorat în parte deplasării lui spre
centrul politic, uneori preluând anumite poziţii republicane și
cerând o diminuare a rolului jucat de guvern. În 1996 a semnat
un act menit „să pună capăt asistenţei sociale aşa cum o ştim“,
după cum s-a exprimat. În 1998, preşedintele Clinton a pre-
zentat primul buget echilibrat în 30 de ani.
Economia Statelor Unite nu există într-un vacuum. Econo-
miile lumii depind tot mai mult unele de altele. În 1992, două-
sprezece state membre ale Comunităţii Europene (CE) şi
majoritatea ţărilor din Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
au semnat Tratatul de la Maastricht, în oraşul olandez care a
dat şi numele documentului. În 1994, Austria, Norvegia, Suedia
şi Finlanda au fost invitate oficial să adere la Uniunea Euro-
peană, dar cetăţenii norvegieni au respins în acelaşi an adera-
rea. Tratatul anticipa crearea unei Zone Economice Europene
care să elimine barierele comerciale naţionale şi, în principiu,
controalele la punctele de frontieră. Comunitatea Europeană
şi-a asumat un rol mai însemnat (dar nu lipsit de controverse)
în planificarea şi coordonarea economică între state, pregătind
totodată şi implementarea unei monede comune – numită
„euro“ –, a cărei introducere a fost programată pentru începutul
lui 1999, urmată de o perioadă de tranziţie şi de implementarea
610 istoria omenirii

deplină în 2003. Între timp totuşi, gradul din ce în ce mai mare

de integrare economică şi politică europeană a stârnit o opo-
ziţie considerabilă din mai multe direcţii, în special din partea
britanicilor conservatori „eurosceptici“ care se temeau că o con-
solidare a autorităţii exercitate de Bruxelles va submina suvera-
nitatea Marii Britanii. Pe de altă parte, în timp ce majoritatea
Marii Britaniei se apropia de spiritul continentului, apropierea
a devenit şi fizică. În 1994 a intrat în funcţiune „Chunnel“1, un
tunel de 50 de kilometri care face legătura feroviară între Marea
Britanie şi Franţa, aducând Londra la o distanţă de numai
câteva ore de Paris şi Bruxelles.
Confruntat cu competiţia din partea CE, în 1992 Congresul
SUA a promulgat Acordul Nord-American de Comerţ Liber
(NAFTA). NAFTA a ridicat treptat restricţiile comerciale dintre
Statele Unite, Canada şi Mexic.
Spre sfârşitul lui 1997 pieţele şi monedele asiatice au căzut,
îndeosebi la Seul, în Coreea de Sud, şi Singapore, iar impactul
s-a făcut simţit pe bursele de valori din lumea întreagă. Reper-
cusiunile financiare internaţionale au reflectat interconexiunea
crescândă a economiilor regionale. Globalizarea economiei inter-
naţionale a necesitat sume uriaşe pentru salvarea economiilor
în dificultate, al căror colaps ar fi avut un impact serios asupra
economiei mondiale. În 1995, un împrumut american de 50 de
miliarde de dolari a ajutat economia împotmolită a Mexicului,
ţară a cărei monedă, peso, se devalorizase masiv, generând un
risc de instabilitate politică. Spre deosebire de Statele Unite,
în Europa ratele şomajului au rămas extrem de înalte, aproape
20% în Spania, 13% în Franţa, cu Germania nu foarte departe
în urmă. Şomajul a afectat în special tineretul care, confruntat
cu un viitor văzut ca nesigur, a înregistrat o creştere a crimi-
nalităţii şi a consumului de droguri.
Pe parcursul ultimelor două decenii ale secolului XX, pro-
blema consumului ilegal de droguri a depăşit atât în Statele
Unite, cât şi în Europa capacitatea autorităţilor de a împiedica

1. Nume abreviat pentru Canalul Mânecii, de la „Channel Tunnel“

(n. tr.).
 un mileniu nou 611

introducerea substanţelor narcotice din Asia de Sud-Est şi Ame-

rica Latină, îndeosebi din Columbia. După 1985, când traficanţii
au adus-o în Statele Unite, dependența de cocaina numită crack
a luat amploare în rândurile clasei de mijloc şi printre săracii
din centrele urbane, care au recurs la droguri pentru a scăpa
de sentimentele de disperare generate de şomaj şi lipsuri.
Cruciadele naţionale organizate în Statele Unite împotriva
drogurilor ilegale, mărirea bugetelor federale alocate supra-
vegherii în aeroporturi sau la graniţe şi programele educative
nu şi-au atins nici pe departe obiectivele. S-a văzut că pentru
un număr crescând de tineri era din ce în ce mai greu să „spună
nu“ drogurilor ilegale.
Pe lângă problemele create deliberat de oameni – războaie,
crime, droguri şi terorism –, omenirea a rămas vulnerabilă şi
la accidentele dezastruoase sau la catastrofele naturale. Cutre-
mure devastatoare au ucis cel puţin 30.000 de persoane în
Armenia în 1988, 10.000 în India în 1993 şi peste 5.000 în Kobe,
Japonia, în 1995. În 1985, o erupţie vulcanică din Columbia a
declanşat avalanşe distrugătoare de noroi care au îngropat
peste 25.000 de persoane.
Pe lângă dezastrele naturale, accidente catastrofale au lovit
lumea. În decembrie 1984, cel mai grav accident industrial din
istorie a făcut peste 2.500 de morţi, când de la fabrica de insec-
ticide Union Carbide din oraşul Bhopal, în India, s-a degajat
în atmosferă un gaz toxic. În aprilie 1986, cel mai grav accident
nuclear din istorie s-a petrecut la centrala nucleară de la
Cernobîl, în Ucraina. Unul dintre reactoarele nucleare a explo-
dat, emanând deşeuri radioactive şi praf pe care vânturile l-au
purtat în diverse zone din Europa şi Asia. „Vă rog spuneţi lumii
să ne ajute“, a implorat un operator radio amator. Evacuarea
masivă a populaţiei din împrejurimile reactorului nu a reuşit
să împiedice numeroase decese, afecţiuni grave şi malformaţii
la naştere, şi nici contaminarea unor produse agricole şi a
rezervelor de apă.
Deversările de petrol au provocat daune mai puţin letale,
dar totuşi considerabile mediului înconjurător, punând în
pericol viaţa sălbatică, fauna şi flora, peştii din apă şi plajele.
612 istoria omenirii

poluarea stratului de ozon

În martie 1990, petrolierul Exxon Valdez a lovit un recif din

Strâmtoarea Prince William din Alaska, deversând 250.000 de
barili de petrol în apele oceanice, unul dintre cele mai grave
dezastre ecologice din istorie. Alte deversări majore au poluat
mediul natural în Puerto Rico şi pe coastele sudice ale Angliei.
Poluanţii au vătămat grav atmosfera. Fotografiile făcute
din sateliţii ce înconjoară Pământul au arătat degradarea stra-
tului de ozon care protejează Pământul de anumite efecte nocive
ale razelor directe ale soarelui. Daunele ecologice au căzut, la
propriu, şi din cer. „Ploaia acidă“, care îşi are originile în polua-
rea chimică industrială pe Pământ, îi preocupă tot mai mult
pe ecologişti şi pe oamenii de ştiinţă. A început să distrugă
pădurile din vestul Germaniei, din Statele Unite şi din Canada,
dar şi în estul Germaniei şi Republica Cehă, unde sub comunism
nu au existat practic restricţii împotriva poluării. Îngrijorarea
crescândă generată de daunele provocate mediului înconju-
rător a determinat organizarea unui „Summit al Pământului“
 un mileniu nou 613

desfăşurat la Rio de Janeiro în Brazilia în 1982, la care au par-

ticipat delegaţi din 178 de ţări.
Chiar dacă progresele din ştiinţă şi medicină au redus neîn-
cetat, ba chiar au eliminat ameninţarea multor boli din nume-
roase zone pe glob, boli vechi sau noi au continuat să facă
victime. În Africa Centrală, o epidemie a virusului letal Ebola
a secerat mii de vieţi în 1995, amintindu-le savanţilor că anu-
mite afecţiuni depăşesc capacitatea medicinii de a găsi trata-
mente. Virusul SIDA, care cauzează o boală fatală cu evoluţie
lentă ce distruge sistemul imunitar uman, a fost observat prima
oară la începutul deceniului 1980 şi a fost izolat de cercetători
în 1984. SIDA a făcut ravagii mai ales în Republica Centra-
fricană şi Zair, dar nu a cruţat practic nici o ţară. În Occident,
homosexualii au fost deosebit de vulnerabili la ea; boala s-a
răspândit însă şi la populaţia heterosexuală neconsumatoare
de droguri. Faptul că în 1991 baschetbalistul profesionist Magic
Johnson a anunţat că testul HIV îi ieșise pozitiv şi retragerea
lui din lumea sportului a avut efectul oportun de a aduce boala
în centrul atenţiei publice în lumea occidentală. Deşi în prezent
mulţi pacienţi cu SIDA trăiesc mai mult decât înainte datorită
combinaţiilor de medicamente care le prelungesc viaţa, la
această boală nu s-a găsit încă un tratament.
Costurile asistenţei medicale au crescut simțitor în toate
ţările. În Statele Unite, în 1990 familiile cheltuiau pentru îngri-
jiri medicale peste 730 de miliarde de dolari anual, de două ori
mai mult decât cu un deceniu înainte; totuşi, o minoritate consi-
derabilă – aproximativ una din nouă familii lucrătoare – nu
avea asigurare de sănătate şi nici acces la asistenţa medicală
curentă. Costul ridicat al medicilor, spitalelor sau altor centre
de sănătate şi tratamentele nenecesare au contribuit la genera-
rea acestor cheltuieli exorbitante. În ţările cu programe extinse
de asistenţă medicală și îngrijire mai ieftină, ca Franţa, Marea
Britanie şi Suedia, costurile medicale au ameninţat să depă-
şească posibilitatea guvernelor de a le acoperi.
Progresele remarcabile din ştiinţă şi medicină au ridicat şi
câteva probleme de ordin etic. Nicăieri nu s-a văzut acest lucru
mai clar decât în domeniul geneticii, care se transformă cu
614 istoria omenirii

clonarea oii dolly

rapiditate şi în care savanţii au identificat gene asociate cu

diverse boli. Aceste studii ar putea fi utilizate la identificarea
şi modificarea genelor defectuoase care duc la apariţia bolilor
ereditare ca distrofia musculară sau anemia falciformă, dar pe
de altă parte ar putea fi întrebuinţate abuziv de viitorii părinţi
(avortarea unui făt predispus la cancer) sau de angajatori (refu-
zul de a angaja o persoană care prezintă riscul genetic al insta-
lării timpurii a bolii Alzheimer). E posibil ca aceste aspecte să
genereze dileme morale, dar şi legale. Alte probleme etice a ridi-
cat clonarea unei oi în 1997, în Marea Britanie. Lumea s-a temut
de posibilitatea clonării oamenilor, fapt care a stârnit dezbateri
înverșunate.
În comparaţie cu dramatismul primei aterizări pe Lună în
1969, explorarea spaţiului a părut aproape o rutină în deceniile
1980 şi 1990. La un an după ce doi astronauţi americani au
devenit primii oameni care au păşit în spaţiu fără a fi legaţi
de astronavă, tragedia a lovit programul spaţial. În 1986, naveta
spaţială Challenger s-a dezintegrat în spaţiu la 73 de secunde
după decolare. Cei şapte membri ai echipajului au murit în
momentul în care capsula navei s-a prăbuşit în ocean sub pri-
virile îngrozite ale spectatorilor de la Cape Canaveral şi ale publi-
cului transmisiunii televizate în direct. Printre cei care au pierit
se găsea şi o profesoară şi mamă din New Hampshire, Christa
McAuliffe, cooptată în programul spaţial în scop publicitar.
Mai mult de doi ani au trecut înainte de lansarea în spaţiu
a unei alte navete cu echipaj uman. Între timp, pe măsură ce
 un mileniu nou 615

programul spaţial s-a reactivat treptat, Statele Unite au

încurajat dezvoltarea rachetelor cu utilitate comercială. SUA
a lansat rachete fără echipaj uman pentru a colecta informaţii
despre stele şi planete. Voyager 2 a zburat lângă planeta Uranus
în 1986, iar patru ani mai târziu s-a apropiat la 4.900 de kilo-
metri de Neptun. În 1991, nava spaţială Columbia a încheiat
cu succes o misiune ştiinţifică de 11 zile pe orbită, lansând un
satelit de comunicaţii. În 1997, telescopul spaţial Hubble, lansat
iniţial de naveta Discovery, a trimis pe pământ imagini spec-
taculoase din zone îndepărtate ale universului, inclusiv foto-
grafiile a sute de galaxii necunoscute anterior. Simbolizând
sfârşitul Războiului Rece, în 1995 naveta spaţială Atlantis şi
staţia spaţială rusă Mir s-au conectat în spaţiu. Iar în 1997 un
vehicul robotizat a aterizat pe Marte.
Celor câteva generaţii aproape obişnuite cu explorările
spaţiale impresionante, revoluţia comunicaţiilor terestre din
deceniile 1980 şi 1990 li s-a părut chiar şi mai remarcabilă.
Televiziunea a apropiat lumea, datorită expansiunii rapide a
televiziunii prin cablu şi apoi prin satelit, la început în Statele
Unite şi treptat în mare parte din restul lumii. În 1998, la
inaugurarea Jocurilor Olimpice de iarnă din Japonia, deschise
cu Oda bucuriei a lui Beethoven, dirijorul s-a aflat în faţa
orchestrei din Nagano şi cinci coruri s-au auzit din Africa de
Sud, Australia şi încă trei continente, vocile lor fiind transmise
instantaneu prin satelit.
Odată ce televiziunea a facilitat micşorarea distanţei dintre
continente şi ţări, starul american de baschet Michael Jordan
a devenit una dintre cele mai cunoscute personalităţi mondiale.
Mulţi tineri din Occident şi din toate colţurile lumii purtau
hanorace sportive, şepci şi încălţăminte scumpă de marcă (ade-
sea fabricate de muncitori săraci din Asia lucrând pe salarii
mizerabile).
Începând de pe la jumătatea anilor ’80, computerele perso-
nale au transformat modul în care generăm, descoperim şi
comunicăm informaţia. Progresele în domeniile computerului
personal şi programelor informatice s-au succedat atât de rapid,
încât a fost nevoie de o armată din ce în ce mai mare de experţi
616 istoria omenirii

în tehnologia înaltă pentru a ţine pasul cu ele. Datorită îmbu-

nătăţirilor uimitoare aduse cipurilor computerizate, care au
mărit exponenţial capacitatea de memorie a calculatoarelor,
acestea au devenit mai mici şi totodată mai fiabile. E-mailul
(poşta electronică) a făcut posibilă comunicarea practic instan-
tanee între persoane care deţin computere, oriunde s-ar afla în
lume, facilitând, de exemplu, colaborările între cercetători aflaţi
la distanţe mari unii de alţii. Internetul a deschis o lume de
pagini web informative pentru oricine stă în faţa unui com-
puter. Studenţii au început să navigheze pe net pentru a găsi
informaţiile necesare lucrărilor; universităţile şi colegiile şi-au
afişat toate atuurile pe propriile site-uri; părinţii efectuează
tranzacţii bancare, rezervă bilete de avion şi camere de hotel,
comandă cărţi sau haine, îşi urmăresc echipele sportive prefe-
rate şi citesc ziare străine disponibile pe Internet. Pe la jumăta-
tea anilor ’90 telefoanele mobile „celulare“ au devenit o banalitate
la colţ de stradă, în bănci, autobuze, restaurante şi cafenele
(adeseori spre neplăcerea altor clienţi) sau în automobile.
Pe de altă parte, revoluţia informatică a generat întrebări
etice şi chestiuni juridice spinoase în jurul exprimării libere
(are cineva dreptul de a încărca pornografie pe Internet?) şi con-
fidenţialităţii. Concomitent, a crescut şi preocuparea legată de
faptul că, datorită inovaţiilor tehnologice şi interconexiunilor
globale prin Internet, programele au devenit vulnerabile la
viruşi şi reprezintă o ameninţare la adresa intimităţii, permi-
ţându-le hackerilor lipsiţi de scrupule să adune informaţii
despre orice utilizator de computer, de exemplu despre finanţe
sau aspecte care țin de viaţa privată.
La începutul secolului XX era nevoie de săptămâni pentru
a face înconjurul lumii pe vas, singura modalitate prin care
se putea efectua o astfel de călătorie pe atunci. Lumea părea
într-adevăr foarte mare şi majoritatea popoarelor lumii păreau
o preocupare secundară pentru Occident. Acum avioanele cu
reacţie ne transportă repede în orice colț al planetei, iar infor-
maţiile despre evoluţia economiei japoneze şi posibilele schim-
bări politice din China, India, sud-estul Asiei, Orientul Mijlociu
sau orice alt loc din lume ne stau la dispoziţie instantaneu şi
 un mileniu nou 617

world wide web

sunt importante pentru toţi. La fel, persoane care odinioară

nu ar fi contat decât pentru ţările lor au dobândit o importanţă
universală. Aşa se face că multă lume aştepta ahtiată ştiri
despre prinţesa Diana a Marii Britanii – de la căsătoria cu prin-
ţul Charles, la naşterea fiilor, la bulimia ei şi la cum i s-a destră-
mat mariajul. Şi toţi i-au plâns moartea prematură într-un
accident rutier survenit din cauza vitezei excesive, când sute de
milioane de persoane au urmărit procesiunea funerară solemnă
transmisă în direct în lumea întreagă.
Remarcabila revoluţie a mijloacelor de transport a transfor-
mat orizonturile omenirii, pe măsură ce călătoria cu automobilul,
apoi cu avionul, le-au depăşit în importanţă pe cea cu vaporul
și chiar pe cea cu trenul, o invenţie din secolul al XIX-lea. Revo-
luţia în comunicaţii a fost fără îndoială şi mai spectaculoasă,
inventarea telefonului fiind urmată de inventarea radioului, a
618 istoria omenirii

televiziunii şi apoi a computerului. La sfârşitul secolului XX,

omul de rând din numeroase zone are la îndemână o lume de
informaţii prin intermediul călătoriei, ştirilor şi computerului
personal. Globul s-a micşorat fără doar şi poate.
Între timp, condiţiile de viaţă ale majorităţii oamenilor s-au
îmbunătăţit simțitor de-a lungul ultimei sute de ani. În dece-
niile de la sfârşitul secolului, procentul populaţiei care nu bene-
ficiază de suficiente alimente s-a redus la aproximativ 25%,
deşi în Africa şi Asia, precum și în alte locuri, persistă încă
multă mizerie şi ar mai fi destule de făcut. Totuşi, cum ororile
fascismului şi experimentul eşuat al comunismului sunt de
domeniul trecutului în cea mai mare parte a lumii, avem toate
motivele să sperăm şi să fim optimişti că primul secol al noului
mileniu va aduce nu doar alte progrese în ştiinţă şi tehnologie,
ci şi o viaţă mai bună pentru o proporţie mai mare din popu-
laţia planetei.
 78
O LINIE
cum acea linie pe care ni s-a părut că o vedem în zorii
noului mileniu s-a dovedit înşelătoare

CÂND PRIVIM SPRE TRECUT, TINDEM SĂ DEFINIM ISTORIA ÎN

linii sau puncte – acele momente exacte înainte şi după care
lucrurile au fost diferite. Şi chiar dacă da, există zile care con-
tează pentru noi mai mult decât altele la nivel personal (de
exemplu ziua de naştere, ca să dăm doar un exemplu), mai ştim
şi că alegerea unei zile, a unei săptămâni sau luni ca moment
decisiv e riscantă; ca şi cum am lua o picătură de apă dintr-un
val care se întoarce şi am spune: „Asta e. Chiar asta. Asta e
picătura care a întors valul.“ Aşadar, dragă cititorule, chiar
dacă lucrurile au fost foarte diferite pentru tine în ziua de după
ce te-ai născut, în comparaţie cu situaţia din ziua dinainte,
pentru majoritatea miliardelor de alți oameni de pe planetă
viaţa cotidiană merge înainte fără să clipească. Şi totuşi, toate
acestea fiind spuse, putem afirma că la începutul secolului XXI
părea să se întrevadă o linie, cel puţin temporar.
Înainte de a discuta însă despre ea, să aruncăm o privire
foarte rapidă la altă linie identificată, proclamată şi apoi uitată,
deoarece al doilea mileniu p.Ch. sau e.n. – cum se numesc în
mod obişnuit anii erei noastre – a început cu un moment de
panică devenit apoi un fleac. A început cu o abreviere devenită
fenomen, o linie acum deja ştearsă numită „Y2K“1.
Y2K nu a fost o linie reală, cum ar fi coada unei comete sau
o linie militară, ca faimoasa Linie Maginot, un lanţ de fortificaţii
ridicat de francezi de-a lungul graniţei cu Germania înaintea

1. Trecerea la anul 2000 a sistemelor informatice (n. tr.).

620 istoria omenirii

celui de-al Doilea Război Mondial. A fost o linie de calcul – sepa-

rarea între 1999 şi 2000 – la ceasurile digitale şi în sistemele
digitale IT. Guvernele din toată lumea s-au temut că această
schimbare de la cifrele 99 la 00 va provoca o catastrofă. Poate
acum vă vine greu să credeţi, însă funcţionarii guvernamentali
şi-au imaginat probleme cu reţelele energetice şi serviciile
municipale. Aşadar guvernele au făcut ceea ce au făcut de-a
lungul timpului toate guvernele confruntate cu o potenţială
criză viitoare: au studiat-o. Întrebări legate de această problemă
au umplut ziarele din toate capitalele lumii, pe vremea când
oamenii mai citeau încă ziare, deoarece sursele de ştiri online
şi blogurile nu ajunseseră încă la ordinea zilei. Unii comentatori
au sugerat că avioanele ar fi putut cădea din cer, dat fiind că
funcţionau pe baza unor sisteme computerizate potenţial con-
fuze. Au existat temeri că reţelele urbane de alimentare cu apă
se vor închide, că spitalele se vor opri, că reţelele de electri-
citate vor întrerupe curentul peste tot. (În unele zone din Sta-
tele Unite oamenii au stocat alimente şi provizii.) Apoi, când
s-a apropiat miezul nopţii şi am trecut din deceniul 1990 în
primele secunde ale noului deceniu, s-au constatat doar pro-
bleme minime. În realitate, a fost exact ca orice altă zi cu erori
digitale, iar Y2K s-a dovedit o distragere a atenției de la alte
probleme pe care le-am fi putut observa dacă nu ne-am fi zgâit
la ceasurile noastre digitale.
Totuşi, începutul anilor ’00 şi al celui de-al doilea mileniu
al erei noastre poate fi considerat un exemplu bun pentru felul
în care ne ocupăm de probleme în zilele noastre şi în epoca mo-
dernă. Retrospectiv, criza Y2K, sau criza care nu a existat,
constituie o analogie a modului în care multe guverne şi surse
de ştiri vedeau lumea în zorii secolului XXI, în special în Statele
Unite şi Europa: ne concentram asupra progreselor revoluţio-
nare din informatică şi din tehnologiile informaţiei, care merg
în paralel cu evoluţia Internetului. Însă am lăsat fascinaţia
pentru viitor să ne ascundă lucrurile pe care le-am fi putut
vedea în momentul respectiv. Îngrijoraţi pentru schimbarea de
la 99 la 00, nu am observat că unele probleme din vechime erau
tot lângă noi, ca sărăcia, războiul şi resentimentele mocnite
 o linie 621

asociate cu ele, toate putând aprinde intoleranţe vulcanice

bazate pe credinţe religioase.
Deceniul 1990 a fost unul pe parcursul căruia multe dintre
lucrurile pentru care nu ne-am făcut griji – sărăcia extremă
menţionată anterior şi instabilitatea politică – au sfârşit prin
a opri în loc mare parte din lume. Din păcate, s-a dovedit că
multe dintre noile conexiuni care apropiaseră ţările în privința
mijloacelor de comunicare şi călătoriilor ieftine puteau fi utili-
zate și pentru a împărtăşi preţul acţiunilor sau cântece pop,
dar și pentru a transmite furie sau frică.
 79
PE MUCHIE DE CUŢIT
alegerea care era cât pe ce să fie altfel: george w. bush
vs al gore şi saga numărătorii nebuneşti a voturilor

ŢINÂND CONT DE ATENŢIA ACORDATĂ CU UN AN ÎNAINTE

eventualităţii unei erori informatice dezastruoase, americanii
au fost şocaţi să vadă că alegerile din 2000 s-au împotmolit
timp de câteva săptămâni într-o dispută axată pe numărătoarea
voturilor – nu cu ajutorul unui computer extrem de complicat,
ci manual.
Cursa electorală a fost strânsă şi, în mod surprinzător, nein-
teresantă, căci nici unul dintre candidaţi nu suna, în aparițiile
de la radio sau televizate, absolut convins că ar fi candidatul cel
mai bun și nici unul nu părea foarte interesat de funcţie. Toată
toamna lui 2000 cursa a fost strânsă, deşi, spre final, George
W. Bush, guvernatorul Texasului şi fiul fostului preşedinte
George H.W. Bush, părea să se îndrepte spre victorie. Bush
candida contra lui Al Gore, fost senator din Tennessee şi vicepre-
şedinte sub Bill Clinton, un democrat popular care reuşise să
reziste în politică în ciuda tuturor acuzaţiilor aduse de republi-
cani. În 1998, la alegerile de la jumătatea mandatului, partidul
lui Clinton a pierdut majoritatea în Camera Reprezentan-
ţilor în favoarea republicanilor. Ulterior, din cauza indiscreţii-
lor personale făcute publice accidental, Camera Reprezentanţilor
aproape l-a obligat pe Clinton să demisioneze, prin procedura
numită „punere sub acuzare“. Totuşi, în ciuda scandalului
personal şi a tumultului, Clinton a izbutit cumva să rămână
în funcţie şi să ducă la capăt un mandat de patru ani pe care
mulţi i-au considerat rodnici din perspectiva locurilor de muncă
şi a investiţiilor.
 pe muchie de cuţit 623

Să revenim însă la cursa electorală între Bush şi Gore, în

anul 2000. În seara alegerilor, diferenţa strânsă a luat lumea
prin surprindere. După ce buletinele de vot au început să curgă,
ziarele au anunţat un scor strâns în favoarea guvernatorului
Bush, apoi s-au contrazis. Un titlu din ediţia de dimineaţă a
ziarului St. Louis Post-Dispatch spunea: „Bush câştigă la
limită“. Următorul titlu avertiza: „Naţiunea aşteaptă“. În cele
din urmă reporterii şi – straniu – oamenii pe stradă şi acasă
au început să vorbească despre nişte lucruri numite hanging
chad – „cioturi nedesprinse“. (Nu trebuia să punem expresia
în ghilimele, dar am simţit că merită.)
Deşi în engleză sună ca un simptom al unei răceli serioase
sau o problemă care ține de instalaţiile sanitare, era vorba de
o bucățică de hârtie cât un punct, tăiată prin capsare din bule-
tinul de vot în momentul în care alegătorul votează. Dacă frag-
mentul de hârtie nu e capsat sau atârnă de buletin, maşinile
de vot nu numără voturile. O hârtiuţă nedesprinsă reprezenta
sau nu reprezenta un vot? Şi oare genul acesta de probleme
nu ar trebui să apară mai degrabă în ţările unde alegerile
constituie o noutate, nu într-un loc cu peste două sute de ani
de experienţă în alegerea preşedinţilor? La un moment dat în
timpul dezbaterilor pe tema voturilor şi buletinelor perforate,
alegerile s-au redus la câteva voturi din statul Florida: ceva
mai puţin de 1.700 de voturi într-o ţară cu 281 de milioane de
locuitori, ceea ce, dacă numărăm totalul celor care au votat,
însumează mai puţin de 0,5 % din totalul voturilor.
Ţara a aşteptat nu câteva zile, ci câteva săptămâni. Timp
de mai bine de o lună, persoane care în mod normal nu se gân-
desc deloc la funcţiile guvernului discutau despre echilibrul de
putere între Congres şi Curtea Supremă, întrebându-se cine
va controla executivul. Oameni care în mod obişnuit se uitau
la baseball sau la baschet acum priveau spre Florida şi spuneau:
„E o nebunie!“
În cele din urmă, rezultatul alegerilor nu a fost decis de publi-
cul votant, de un expert în buletine perforate sau dând cu banul,
ci de Curtea Supremă, într-un caz numit Bush vs. Gore. Ar fi
nevoie de câteva cărţi pentru a explica exact ce s-a petrecut,
624 istoria omenirii

însă o versiune prescurtată sună cam aşa: Curtea a intervenit

pentru a opri renumărarea voturilor în Florida. Curtea a spus
că, potrivit prevederilor constituţionale, alegerile nu puteau
continua în mod legal. Bineînţeles, aceste lucruri au fost spuse
de o majoritate a Curţii, și anume cinci judecători. Patru judecă-
tori nu au fost de acord cu colegii lor, ceea ce a făcut ca decizia
Curţii să fie şi mai interesantă (şi totodată mai controversată).
Deşi vicepreşedintele Gore obţinuse un număr mai mare de
voturi, rezultatul scrutinului a fost în favoarea guvernatorului
Bush care, după acordarea voturilor din Florida, a câştigat
majoritatea în Colegiul Electoral, un sistem complicat care
hotărăşte în final rezultatul alegerilor prezidenţiale.
Ca să recapitulăm (deoarece povestea i-a încurcat chiar şi
pe politologi): printr-o decizie care a nemulţumit patru din nouă
judecători, Curtea Supremă a hotărât că persoana care primise
mai puţine voturi a câştigat alegerile. Oare se vor supăra votan-
ţii? Oare se va prăbuşi sistemul? Să fi fost acesta virusul Y2K
în politica americană şi acum sistemul politic din SUA era ca
un computer stricat, inutil? Ce a însemnat faptul că nişte echipe
de avocaţi, o echipă republicană şi o echipă democrată, s-au dus
în Florida şi apoi la Curtea Supremă pentru a-şi susţine cazul?
A fost o perioadă de suspans, când lumea nu ştia cum vor
evolua lucrurile şi când orice ritual ceremonial mărunt a fost
analizat amănunţit. Într-o zi cenuşie şi ploioasă din ianuarie
2001, când vicepreşedintele Gore s-a întâlnit cu proaspăt înves-
titul preşedinte George Walker Bush pe treptele Capitoliului
american – la câteva secunde după ce Bush depusese jurămân-
tul, devenind cel dintâi preşedinte american din noul mileniu –,
strângerea grăbită de mână a părut să arate că experimentul
politic american reuşise cumva, chiar şi încâlcit, posibil corupt
şi cu siguranţă urât fiind, să meargă înainte, pentru moment.
 80
O ZI TRISTĂ
un mic grup de terorişti atacă new yorkul şi schimbă
faţa lumii

ÎN DIMINEAŢA ZILEI DE 11 SEPTEMBRIE CERUL ERA SENIN ŞI

albastru, aşa de limpede şi curat încât, dacă l-aţi fi văzut şi v-aţi
gândi mai târziu la el, parcă ar fi voit să spună ceva, deşi nu era
altceva decât cerul, desigur, fără alt înţeles în afară de cel pe
care i l-aţi fi dat în momentul respectiv. Echipa de baseball New
York Yankees se îndrepta spre calificarea în play-offs, deşi un
meci împotriva rivalilor istorici, Boston Red Sox, fusese anulat
din cauza ploii torenţiale din seara precedentă. Pe cerul acelei
dimineţi, din Boston decolaseră două avioane. Însă, în loc să-şi
continue traseul până la destinaţiile finale, au fost deturnate
de terorişti care au transformat ambele aparate de zbor în arme
care aveau drept ţintă turnurile World Trade Center – emble-
maticele Turnuri Gemene de 110 etaje din Lower Manhattan.
Primul turn a fost lovit la 8:46, al doilea, 17 minute mai târ-
ziu. Focul înteţit de combustibilul avioanelor a distrus în cele
din urmă ambele clădiri. Cei din cartierele din jurul Manhatta-
nului, din sate şi oraşe aflate la kilometri depărtare au stat pe
dealuri sau în zonele mai înalte şi au privit spre portul New
York. Nori de fum şi cenuşă acopereau Lower Manhattan, risi-
pindu-se spre alte cartiere, ca o gigantică dâră neagră plutind
trist pe cerul curat.
Mii de membri din echipajele de intervenţie – poliţişti, pom-
pieri şi personal pentru situaţii de urgenţă de toate felurile,
unii veniţi de la câteva străzi, alţii din statele învecinate – s-au
grăbit să ajungă la faţa locului. Mulţi şi-au pierdut viaţa urcând
în turnuri chiar înaintea prăbuşirii tragice a ambilor zgârie-nori.
626 istoria omenirii

Nu peste mult timp un alt avion deturnat a lovit clădirea Pen-

tagonului, sediul Departamentului American al Apărării, iar
un al doilea s-a prăbuşit pe un câmp din Pennsylvania, după
ce pasagerii reuşiseră să-i învingă pe piraţi. Dacă nu o făceau,
se crede că teroriştii ar fi încercat să lovească în Casa Albă sau
Capitoliul. Aproape 3.000 de persoane au murit doar în atacul
propriu-zis de la World Trade Center, cel mai negru din istoria
SUA, însă ulterior alţi membri ai echipajelor de salvare şi-au
pierdut viaţa ca urmare a suferințelor provocate de condiţiile
riscante de la locul dezastrelor.
La început nu a fost clar cine provocase atacurile şi lumii îi
era foarte dificil – ca întotdeauna – să-şi imagineze de ce ar
vrea cineva să omoare oameni nevinovaţi care mergeau pur şi
simplu la serviciu. Încetul cu încetul, identităţile piraţilor
aerieni au devenit cunoscute şi s-a dovedit că erau membrii
unei grupări teroriste care îşi spunea „al-Qaida“, nume care
înseamnă „baza“ sau „fundaţia“. Liderul ei, Osama bin Laden,
declarase război Statelor Unite.
Cu doar câţiva ani înainte, SUA îl sprijiniseră pe bin Laden.
În anii ’80 acesta luptase contra ocupaţiei sovietice în Afganis-
tan, un război pe care, în cele din urmă, Uniunea Sovietică l-a
pierdut. (Amintiţi-vă: în timpul Războiului Rece Statele Unite
erau prietenoase cu anumite grupări pur şi simplu pentru că
respectivele grupări nu erau prietene cu Uniunea Sovietică –
un comportament care este întotdeauna riscant.) Uniunea Sovie-
tică a fost atunci doar ultima dintr-o serie de naţiuni şi imperii
care s-au poticnit în vastul şi asprul teren al Afganistanului.
Deoarece această ţară avea un drum străvechi care odinioară
lega Europa de Asia, oameni ca Alexandru cel Mare, Ginghis
Han şi alţii s-au luptat vreme îndelungată pentru ea.
Bin Laden practica o variantă extremistă şi puritană a ceea
ce numea el islam, o interpretare atât de extremă încât adepţii
islamului de pretutindeni au respins-o. El vedea lumea în ter-
menii unui război sfânt şi credea că creştinii şi evreii din lumea
occidentală erau porniți să distrugă islamul. Armata lui nu era
una tradiţională, ci utiliza terorişti sinucigaşi pentru a ataca
civili. Nu aveau legătură cu vreun guvern anume.
 o zi tristă 627

Ca urmare a acestor convingeri, după cum am spus, bin Laden

declarase război Statelor Unite. Anterior, membrii al-Qaida
reuşiseră să organizeze câteva atacuri ucigaşe de mai mică an-
vergură împotriva Statelor Unite. În 1998 au detonat bombe pla-
sate la ambasadele americane din Kenia şi Tanzania, în Africa,
iar în 1993 au atacat o navă de război americană acostată în
Yemen. În acelaşi an, un terorist afiliat la reţeaua al-Qaida a
pus o bombă în subsolul de la World Trade Center, omorând
şase persoane şi avariind unul dintre Turnurile Gemene (fără
a-l distruge).
Evenimentele care au condus la atacurile din 2001 au fost
dezbătute ani la rând – şi posibil să mai fie discutate și în clipa
în care citiţi cartea prezentă. Se pare că guvernul SUA ar fi deţi-
nut informaţii despre iminenţa unui atac de un gen sau altul,
aşa că de ce nu a făcut nimic pentru a-l preveni? Ce anume ar
fi trebuit să facă? La aceste întrebări oamenii au dat răspunsuri
de bun-simţ – şi altele cu mai puţin bun-simţ sau chiar complet
lipsite de așa ceva, de exemplu grupul care susţine că Turnurile
Gemene sunt şi acum la locul lor, ascunse de oglinzi gigantice
de mărimea unor zgârie-nori.
După atacurile pe care acum le numim simplu „9/11“ sau
„11 septembrie“, Ground Zero – terenul pe care se înălţau
înainte cele două turnuri de 110 etaje – a devenit destinaţie de
pelerinaj, un loc unde oamenii îşi exprimă tristeţea şi reme-
morează cele întâmplate. Vizitele au început la scurtă vreme
după prăbuşirea turnurilor, deşi în primele săptămâni accesul
pe străzile din Lower Manhattan a fost restricţionat. Birourile
şi magazinele au tras obloanele, iar casele au fost acoperite de
praful ucigător. Timp de câteva zile nici un avion nu a avut
permisiunea să decoleze de pe aeroporturile americane, iar
poliţia inspecta camioanele şi maşinile la intrările și ieşirile
din oraş. Pe tot cuprinsul ţării, responsabilii din domeniul sigu-
ranţei publice au fost în stare de alertă în legătură cu posibilele
activităţi teroriste. În contrast cu situația din urmă cu doar
câteva luni, când lumea răsuflase uşurată că Y2K nu adusese
sfârşitul lumii, 11 septembrie a părut să schimbe lucrurile.
Această dată a reprezentat o linie după care lumea a fost dife-
rită o bucată de vreme.
 81
RIPOSTA
statele unite au parte de compasiune, dar jură
răzbunare

VĂ MAI AMINTIŢI ULTIMELE ALEGERI PREZIDENŢIALE AME-

ricane, cele despre care am vorbit cu câteva pagini în urmă?
Cele în care candidatul care a câştigat – George W. Bush – nu
ieşise câştigător prin vot popular, ci printr-un vot al Colegiului
Electoral, colegiul care nu e un colegiu în sensul obișnuit, ci unul
alcătuit din persoane alese pentru a reprezenta statele Uniunii?
Vă aduceți aminte cum spuneam că după acele alegeri situaţia
din Statele Unite era oarecum instabilă? Vă amintiţi când am
menţionat că oamenii au înghiţit în sec atunci când câştigătorul
votului popular, vicepreşedintele Al Gore, a spus: „În regulă,
fii tu preşedinte“, în loc să spună: „Nici pomeneală!“? Ei bine,
să mai spunem că după încheierea alegerilor preşedintele
George Bush nu părea să aibă cine ştie ce mandat.
Ce este un mandat? Cuvântul provine dintr-un termen latin,
mandatum, care înseamnă „comandă, ordin“. Altfel spus, preşe-
dintele nu avea un ordin clar din partea electoratului american.
Nici prea multă susţinere nu avea. Însă după atacurile de la
11 septembrie le-a primit deodată pe amândouă. Dacă aţi citit
cu atenţie această carte, nu va fi greu să vă închipuiţi un mo-
ment în care un grup de persoane, simţindu-se atacate, s-a raliat
în jurul propriului lider. Oamenii se regrupau în mod firesc în
jurul conducătorilor după un pericol cu mult înainte ca grecii
să-i atace pe troieni. După 11 septembrie, americanii – simţind
colții unei recesiuni şi spaima persistentă în urma acelui aten-
tat neașteptat cu avioane deturnate – s-au raliat în jurul lui
George Bush. Şi iată că preşedintele Bush a primit brusc un
 riposta 629

mandat, sau cel puţin aşa se părea. În primul rând, mandatul

îi cerea să se asigure, pe cât posibil, că nu vor mai exista atacuri.
Preşedintele a venit printre pompieri şi echipajele de salvare
lângă un morman fumegând de moloz – pe locul numit Ground
Zero – şi a spus într-un megafon: „Vă aud. Şi restul lumii vă
aude, iar cei care au dărâmat aceste clădiri ne vor auzi pe toţi
în curând.“
Echipajele de salvare l-au ovaţionat, însă acest gen de afir-
maţie îi neliniştea pe cei din afara Americii. Era ca şi cum cel
mai vânjos tip din cartier ar fi fost trântit la pământ, iar acum
urma să care pumni şi abia mai târziu să pună întrebări. La
patru săptămâni după 11 septembrie o mulţime de oameni din
toată lumea stătea cu sufletul la gură. Ce avea să facă SUA, ţara
cu cea mai mare forţă militară de pe glob?
În ce o privește, lumea a arătat compasiune. Multe guverne
şi-au exprimat sprijinul pentru Statele Unite. Ziarul francez Le
Monde a titrat pe prima pagină „Nous sommes tous Américains“,
în traducere „Suntem cu toţii americani“, o trimitere parţială
la faimosul discurs ţinut de preşedintele John F. Kennedy în
Berlin, la apogeul Războiului Rece, când Uniunea Sovietică
rupsese Berlinul de restul Europei. (Kennedy spusese „Ich bin
ein Berliner“, ceea ce înseamnă „Şi eu sunt berlinez“.) Liderii
şi teologii islamici au denunţat atacurile comise de al-Qaida.
Pe străzile din Teheran, capitala Iranului, oamenii au privegheat
aprinzând lumânări.
Peste aproximativ o lună, preşedintele Bush, înarmat cu
autorizaţia din partea Congresului SUA, a anunţat că va bom-
barda Afganistanul. Obiectivele erau taberele al-Qaida. Diverse
guverne din lume i-au susţinut decizia, dar multe s-au temut
şi că americanii se vor folosi de acest pretext pentru a lovi în
alte direcţii – de exemplu în Orientul Mijlociu, pentru a-şi pro-
teja accesul la petrol, de care economia americană, ca atâtea alte
economii, are întotdeauna nevoie. Pentru a combate al-Qaida,
armata americană i-a luat în vizor şi pe talibani, regimul isla-
mic care cârmuia mare parte din teritoriul afgan unde își aveau
sălaș membrii al-Qaida.
Am menţionat deja că Afganistanul e o zonă pe care diverse
imperii au încercat să o controleze de-a lungul timpului, un
630 istoria omenirii

punct de confluenţă a continentelor, o ţară aspră de-a lungul

unei rute străvechi, Drumul Mătăsii, din Europa în Asia. Un
alt fapt care merită repetat e că în Afganistan prietenii şi ina-
micii schimbaseră taberele. La un moment dat, Statele Unite
se purtau amical cu oricine dorea să scoată Uniunea Sovietică
din Afganistan, de obicei grupuri de ţărani şi căpetenii rurale
ce tindeau să nutrească credinţe religioase ortodoxe. Acest lucru
s-a întâmplat în timpul Războiului Rece. După plecarea sovie-
ticilor şi prăbuşirea imperiului lor, aceste grupări au condus
Afganistanul şi au întemeiat un stat islamic militant unde
femeile, de pildă, au foarte puţine drepturi. SUA era acum pe
urmele talibanilor, cu argumentul că regimul militant îl adăpos-
tea pe Osama bin Laden, omul responsabil pentru planificarea
atacurilor de la 11 septembrie.
O parte a poveştii omenirii care pare să se adeverească tot
mai mult pe măsură ce trece timpul e legată chiar de pământul
pe care trăieşte neamul omenesc: istoria şi geografia – vechi dru-
muri şi trecători din munţi, râuri şi canale strategice – influen-
țează evenimentele petrecute în lume, aşa cum au făcut-o
întotdeauna şi, prin urmare, aceleaşi şi aceleaşi bătălii se dau
la nesfârşit, folosindu-se aceleaşi avantaje, aceleaşi mijloace
de apărare. Oricât l-am acoperi cu sateliţi şi computere, teri-
toriul rămâne acelaşi.
Ţinând cont de aceste lucruri, putem spune că în secolul al
XIX-lea britanicii au încercat să stăpânească Afganistanul şi
au eşuat. Apoi a încercat şi Uniunea Sovietică, dar a eşuat şi ea.
(Şi, că veni vorba, acest eşec a însemnat într-o anumită măsură
și că Uniunea Sovietică, un imperiu autoritarist, a pierdut
controlul asupra ţărilor cucerite în secolul XX, astfel că a rede-
venit o Rusie mai mică, dar tot puternică.) În 2002 armata
americană i-a îndepărtat în sfârşit pe talibani de la putere în
Afganistan, deşi Osama bin Laden a reuşit cumva să scape.
Mii de soldaţi americani s-au găsit în poziţia în care se aflaseră
şi trupele sovietice şi, înaintea lor, trupele britanice – s-au îm-
potmolit, războindu-se cu ţărani locali care cunoşteau terenul
mai bine decât ei şi care de-a lungul generaţiilor luptaseră ade-
sea împotriva forţelor străine care încercaseră să-i controleze.
 riposta 631

Trupele americane se aflau într-o poziţie dificilă. Mii de ameri-

cani şi afgani au murit, învolburând istoria Europei şi Asiei.
Încă o dată, singura superputere rămasă în lume se încurcase
în rivalităţi şi geografii antice – şi să nu uităm că acest lanţ de
evenimente începuse cu fumul ieşit din două clădiri, din două
turnuri înalte a căror distrugere s-a repetat la nesfârşit în ima-
ginile difuzate la televizor şi, tot mai mult, pe Internet.
 82
O MONEDĂ NOUĂ
să cercetăm o clipă ce poate însemna o monedă nouă,
ce realizări trecute întruchipează şi ce dificultăţi
viitoare implică

PE CÂND DEASUPRA AFGANISTANULUI ŞI ORIENTULUI MIJLO-

ciu treceau nori negri, Europa celebra un Revelion luminos şi
vesel în 2002. În primele minute ale lui ianuarie, un milion de
persoane s-au adunat în Berlin pentru a sărbători sosirea nu
a unui lider politic, a unui star rap ori a unei celebrităţi, ci a
unui nou tip de monedă. Una care a înlocuit marca germană,
francul francez şi peseta spaniolă. Era o nouă valută, euro!
Economia mondială începea să dea semnele unui crah major
aflat la orizont – despre care vom discuta pe scurt –, însă în
ziua în care euro a debutat ca valută internaţională valoarea
lui a crescut şi a pornit cu dreptul. Euro este o valută europeană
acceptată pe teritoriul tuturor (sau cel puţin în majoritatea)
ţărilor membre ale Uniunii Europene, prescurtată UE. În
ianuarie 2002 a fost întrebuinţată rapid pentru a cumpăra de
toate, de la şampanie la cafea. Euro a fost utilizat pentru pri-
ma oară de cineva din Réunion, departament francez din
Oceanul Indian. (Un „departament“ este un teritoriu guvernat
de Franţa.) În oraşul St. Denis, capitala administrativă, prima-
rul a cheltuit 76 de eurocenţi la o tarabă de fructe. A cumpărat
un kilogram de lici1.
Dar euro nu a fost nicidecum o schimbare nesemnificativă.
A reprezentat un moment important, chiar dacă – să fim
cinstiţi – foarte plicticos: e vorba despre chestiile pe care le
ţineţi în buzunar ca să vă cumpăraţi suc sau chipsuri. În

1. Fructul unui arbore tropical (n. tr.).

 o monedă nouă 633

momentul acelui Revelion, euro a marcat triumful unei mişcări

iniţiate în Europa după al Doilea Război Mondial. În acea
perioadă, un ministru francez, Robert Schuman, a pledat pen-
tru înfiinţarea „unei confederaţii europene pentru menţinerea
păcii“. Schuman crescuse într-o regiune la graniţa dintre Franţa
şi Germania – o zonă pentru care cele două ţări s-au războit
cu regularitate. S-a născut cetăţean german, însă a devenit
francez după Primul Război Mondial, când Franţa a anexat
oraşul său natal. Când a devenit prim-ministru al Franţei, a
propus un fel de adunare europeană, o uniune, o modalitate în
care europenii să coopereze în loc să reia o înfruntare care ar
fi putut declanşa un alt război mondial. La o simplă răsfoire a
paginilor acestei cărţi veţi observa că ţările Europei s-au luptat
foarte mult între ele.
Ideea era următoarea: dacă Europa s-ar fi unit mai profund –
prin comerţ, prin monedă, printr-un organism politic, printr-o
constituţie şi, la un moment dat, prin forțele armate –, ar fi
fost mai puţin probabil ca naţiunile europene să îşi declare
război. De obicei, două sau trei ţări îşi uneau forţele pentru a
se apăra de alta sau, în unele cazuri, pentru a ataca alte state.
La asta se gândise Hitler când s-a aliat cu Stalin înaintea celui
de-al Doilea Război Mondial.
La o privire retrospectivă, vedem că Schuman, ca ministru
francez, se gândea probabil şi că o uniune europeană l-ar fi pro-
tejat de o nouă bătălie cu o Germanie agresivă. Uniunea s-a
născut prin înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi
Oţelului de către Franţa, Germania de Vest, Italia, Olanda,
Luxemburg şi Belgia. Anglia nu urma să aibă de-a face cu
uniunea; patria lui Shakespeare se considera legată mai strâns
de Statele Unite decât de vecinii europeni. Marea Britanie a
rămas loială lirei sterline şi nu a trecut la euro. La fel Norvegia,
care a votat de mai multe ori împotriva adoptării monedei euro.
Însă până la urmă au aderat din ce în ce mai multe state
europene, formând iniţial Comunitatea Europeană, care în
anii ’90 şi-a schimbat numele în Uniunea Europeană. Fuzio-
narea forţelor armate şi navale este, fireşte, mai complicată,
mai ales că, după al Doilea Război Mondial, Germania de Vest
634 istoria omenirii

a redevenit un gigant economic. Din acest motiv valuta din spa-

tele euro este marca germană. Ceea ce înseamnă că Germania
are o anumită putere asupra economiilor celorlalte ţări, fapt
care, da, iscă îngrijorare celorlalte state.
De fapt asta înseamnă UE – legarea intereselor germanilor
de interesele tuturor celorlalţi. Funcţionează întotdeauna? Nu.
După cum vom vedea, moneda euro a avut problemele ei şi
chiar dacă Uniunii Europene i s-a decernat Premiul Nobel pen-
tru pace, în viitorul apropiat va avea de înfruntat multe provo-
cări. Totuşi, moneda euro s-a născut din impulsul de a conecta
Europa, chiar dacă din când în când a despărţit-o.
 83

RĂZBOI ÎN ORIENTUL MIJLOCIU,

DIN NOU
cum au hotărât statele unite să plece la război pentru
a preveni un război, dar tot acolo au ajuns

PUTEREA E PERICULOASĂ. PUTEREA POATE FI UN INAMIC ÎN

sine. Nu e greu de înţeles de ce un lider poate râvni după mai
multă putere, chiar când nu se află în război. Şi, deşi de regulă
e foarte greu să obţină cineva mai multă putere, preşedintele
Bush nu a trebuit decât să ceară şi i s-a acordat.
În octombrie 2001, Congresul american a adoptat o lege
numită USA Patriot Act. Numele documentului reprezintă un
acronim pentru Uniting and Strengthening America by Provi-
ding Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct
Terrorism1. Documentul i-a conferit preşedintelui mai multă
autoritate pentru a combate terorismul. Nimeni nu pretinde
că lupta împotriva terorismului e uşoară. Să ne gândim de ce
se numesc „terorişti“. Să provoci teroare implică oameni înspăi-
mântați, şi ce e mai groaznic decât o amenințare îngropată în
viaţa cotidiană, pândind să lovească atunci când ne aşteptăm
mai puţin. În lupta împotriva teroriştilor e uşor să pierzi urma
ţintei, mai ales că teroriştii se ascund printre noi. Viaţa noastră
de zi cu zi – cu toate libertăţile de care ne bucurăm – poate fi
prejudiciată dacă îi atacăm pe terorişti. Ideea luptei pentru
libertate şi atacarea libertăţii s-au încâlcit repede. Renunţ la
libertatea mea pentru libertatea mea? Protejez libertatea pri-
vându-i pe alţii de libertăţile lor? Care este punctul în care
bătălia pentru salvarea libertăţii ajunge, de fapt, să o distrugă?

1. Lege pentru unirea şi întărirea Americii prin furnizarea instrumen-

telor adecvate necesare interceptării şi opririi terorismului (n. tr.).
636 istoria omenirii

Iată întrebările cu care se confruntau Statele Unite după

11 septembrie, iar multe dintre împuternicirile cerute de guvern
s-au vădit secrete, ținute departe de public. Aflăm despre ele
doar atunci când prind de știre reporterii. Însă ştim că preşe-
dintele Bush a reuşit să extindă capacitatea guvernului de a
colecta informaţii prin intermediul Internetului şi telecomuni-
caţiilor. De asemenea, guvernul SUA a ridicat mii de imigranţi
şi i-a închis în lagăre. În unele cazuri, aceşti prizonieri au fost
trimişi, împreună cu luptătorii talibani din Afganistan, într-o
închisoare din Cuba, la baza navală americană din golful Guan-
tanamo. Ofiţerii americani de acolo nu au respectat regulile de
interogare acceptate de tratatele internaţionale, precum, de
pildă, Convenţia de la Geneva. În golful Guantanamo şi în alte
locuri – în secret, Statele Unite au utilizat bazele a numeroase
ţări de peste ocean – teroriştii au fost torturaţi, cum s-a întâm-
plat, de altfel, şi cu indivizi care s-au dovedit a nu fi terorişti.
Dacă alegerile controversate din 2000 au fost un test pentru
democraţia americană – oare avea să existe o tranziţie paşnică
chiar şi în condiţiile în care nu era limpede cine câştigase la
urne? –, pentru mulţi utilizarea torturii şi eliminarea dreptu-
rilor civile a reprezentat un eşec al democraţiei americane.

DAR CEA MAI MARE EXTINDERE CERUTĂ (ŞI OBŢINUTĂ) DE

preşedintele Bush a fost probabil extinderea sferei de motive
pentru declanşarea unui război. Preşedintele Bush a argumen-
tat că pentru a apăra Statele Unite era necesară atacarea anti-
cipată a altor ţări, în ceea ce se numeşte „război preventiv“.
Orientul Mijlociu a fost înțesat de dispute privind frontierele
încă din epocile acoperite în primele capitole ale acestei cărţi.
Persistă conflictul dintre israelieni şi palestinieni, iar de când
ţările industriale au devenit dependente de petrol, zona a fost
supravegheată atent şi disputată de străini. Ţara pe care preşe-
dintele Bush a hotărât să o atace preventiv a fost Irakul, stat
din Orientul Mijlociu de două ori şi ceva mai mare decât Idaho
şi leagănul uneia dintre cele mai vechi civilizaţii din lume.
La începutul lui 2002, preşedintele a definit Irakul, Iranul
şi Coreea de Nord drept o „axă a răului“. Iată ceva ce Statele
 război în orientul mijlociu, din nou 637

Unite au făcut frecvent în istorie – au descris un inamic drept

„rău“ –, fapt ce a îngreunat adesea relaţiile SUA cu ţara în
cauză mai târziu, de pildă în momentul în care toate părțile
și-ar fi dorit să termine războiul. S-a întâmplat așa în Vietnam,
de exemplu. Însă așa a procedat preşedintele Bush. A început,
totodată, să adune argumente pentru un război preventiv con-
tra Irakului, unde – spunea preşedintele Bush – brutalul dicta-
tor Saddam Hussein produsese arme cumplite, pe cât se pare
bombe teribile, nimicitoare. Preşedintele Bush şi vicepreşedin-
tele Dick Cheney s-au referit la aceste arme folosind expresia
„arme de distrugere în masă“. Deşi inspectorii internaţionali
nu au reuşit să găsească aceste arme de distrugere în masă,
Statele Unite au susţinut că deţin informaţii secrete. Cu toate
că mulţi s-au arătat sceptici, un reporter de la New York Times
s-a dus în Irak şi a pretins că putea confirma existenţa lor.
Americanii au insistat – în conferinţele de presă prezi-
denţiale, ba chiar şi într-o prezentare dramatică la ONU – nu
numai pe existenţa armelor de distrugere în masă, ci şi asupra
faptului că Saddam Hussein colabora cu al-Qaida, gruparea
care atacase turnurile World Trade Center. Statele Unite au
atacat Irakul, l-au capturat pe Saddam Hussein, executat mai
târziu, şi mii de americani şi irakieni şi-au pierdut viaţa, însă
nici urmă n-a fost de arme de distrugere în masă. Central
Intelligence Agency, sub preşedintele Bush, a spus că n-au exis-
tat. La fel, s-a dovedit că legăturile dintre Saddam Hussein şi
al-Qaida nu fuseseră adevărate. În 2013, la a zecea comemo-
rare a invaziei, Times afirma într-un editorial: „Războiul din
Irak a fost nenecesar, costisitor şi nociv pe toate planurile. S-a
bazat pe informații defectuoase manipulate în vederea unor
scopuri ideologice. Costurile umane şi economice teribile din
ultimii zece ani ne arată de ce aşa ceva nu trebuie să se mai
întâmple niciodată.“
Cu câteva zile înainte de invazia în Irak, preşedintele Bush
a dat însă un nou ultimatum la televizor, cerând ca Saddam
Hussein şi consilierii lui să îşi părăsească ţara în 48 de ore.
Trei zile mai târziu, la 20 martie 2003, Statele Unite şi câţiva
aliaţi au invadat Irakul, preventiv. Curând s-a văzut clar că
638 istoria omenirii

SUA nu planificase o armată suficient de mare pentru a admi-

nistra Irakul, pentru a guverna statul, pentru a-l stabiliza,
astfel încât populaţia să aibă alimente, apă şi să trăiască în
siguranţă, indiferent de duritatea luptelor pe care le dădeau
soldaţii americani aflaţi în zonă. Şi totuşi, la 2 mai 2003, deşi
Saddam Hussein era încă în libertate, preşedintele Bush a
aterizat pe puntea portavionului USS Abraham Lincoln în
uniformă de pilot, după care, în costum şi aşezat sub o pancartă
pe care scria „Misiune îndeplinită“, a ţinut un discurs. „Statele
Unite şi aliaţii noştri au câştigat Bătălia Irakului“, a spus. În
Irak a urmat un război civil, iar misiunea militară americană
nu s-a încheiat decât în 2010. Aproximativ 50.000 de soldaţi au
rămas pe loc, constituind ceea ce viitorul preşedinte a numit
„forţă de tranziţie“, soldaţi care vor sta în Irak până la noi ordine.
(În cele din urmă toate forţele SUA au fost retrase în 2011.)
Gândiţi-vă la lume ca la o intersecţie aglomerată şi pericu-
loasă reglementată de numai câteva legi. Traversatul devine
mai primejdios dacă oamenii te cataloghează drept un vehicul
deosebit de periculos. Vor ignora cele câteva reguli existente
pentru a se proteja. Chiar dacă eşti un şofer atent, prudent şi
corect, restul lumii de pe stradă va începe să-şi facă griji şi apoi
să se teamă de tine, eventual ajungând mai apoi la concluzia că
le înrăutăţeşti tuturor situaţia, că eşti o ameninţare şi că trebuie
să fii cumva strunit, că trebuie luate măsuri în ce te privește.
Propria ta siguranţă – în viaţa ta şi ca ţară pe scena lumii –
este legată în mare măsură de felul în care te înţeleg ceilalţi.
Din acest motiv, ce s-a petrecut în 2004 în decursul Războiului
din Irak a avut un impact serios. Atunci, un grupaj de fotografii
de la Abu Ghraib, o închisoare americană din Irak, a fost publi-
cat şi difuzat pe Internet, apoi în ziare şi la emisiunile televizate,
imaginile fiind transmise în lumea întreagă. Fotografiile arătau
prizonieri torturaţi, maltrataţi şi posibil ucişi în moduri pe
care lumea – chiar şi disciplinații soldaţi americani – le-a găsit
dezgustătoare.
Ar fi deranjat pe oricine indiferent de ţară, însă anumite as-
pecte erau cu deosebire insultătoare pentru practicile religioase
musulmane. Aşa se face că persoane care compătimiseră poate
 război în orientul mijlociu, din nou 639

Statele Unite după 11 septembrie, persoane cărora nu le plăcea

că teroriştii atacă oameni nevinovaţi în numele islamului au
încetat să mai compătimească într-atât Statele Unite. De la
sfârşitul Războiului Rece între Statele Unite şi Uniunea Sovie-
tică, în lume rămăsese o singură superputere, SUA, iar lumea
se temea acum că această superputere ar putea să declare un
război preventiv oricând şi că putea acţiona după bunul-plac.
 84

O NOUĂ PRIVIRE ASUPRA

MARILOR ORAŞE
oraşele s-au umplut de locuitori şi ne-am dat seama
că sunt un habitat natural al oamenilor, ceea ce
înseamnă că ne aşteaptă multă muncă

LA ÎNCEPUT, SECOLUL XXI PĂREA UN SECOL BUN PENTRU

creaturile crescute în noroi. De ce? E nevoie de câteva pagini
pentru a explica, ceea ce vom face analizând oraşele, unde oa-
menii se tot mută de multă vreme. Pe parcursul secolului XX
oamenii au migrat spre oraşe în principal pentru locuri de
muncă sau pentru că era din ce în ce mai greu să trăiască din
cultivarea pământului. Adeseori s-au mutat de la ţară când au
fost lipsiţi de munca şi de resursele legate de alimentaţie, de
exemplu copacii, sau dacă apa a fost contaminată, poluată de
fabrici ori culturile agricole cu prea multe chimicale. Până
atunci activităţi la scară mică ale unor familii sau comunităţi,
fermele au trecut, pe parcursul secolului trecut, în gestiunea
companiilor mari, care adeseori plăteau mai puţini bani unui
număr mai mic de persoane. Ideea este că, până la începutul
secolului XXI, jumătate din populaţia lumii s-a mutat în oraşe,
care în ţările dezvoltate de pe glob creşteau cu un total de cinci
milioane de rezidenţi pe lună. Chiar aşa, cinci milioane de rezi-
denţi pe lună. Imaginaţi-vă că populaţia Republicii Singapore
s-ar muta la voi în oraş în luna august! Imaginaţi-vă populaţia
din Toledo, Ohio, înmulţită cu 20, şi gândiţi-vă că toţi aceşti oa-
meni şi-ar face apariţia la voi în oraş o dată la câteva săptămâni!
Nu e bine să ajungi într-un oraş dacă nu prea ai bani, însă
oamenii sunt atraşi în metropole de posibilitatea supravieţuirii.
În oraşe există diverse tipuri de economii, unele operând în afara
legilor restului economiei. Însă în multe oraşe mari există acum
zone întinse, supraaglomerate, numite „periferii“. Persoanele
 o nouă privire asupra marilor oraşe 641

din periferiile urbane au multe probleme legate de siguranţă

şi apa curată, deşi Organizaţia Naţiunilor Unite a anunţat, pe
un ton optimist, că salubritatea publică şi calitatea apei din
oraşe s-au îmbunătăţit între 1990 şi 2008. Totuşi, extinderea
rapidă a periferiilor implică o suprasolicitare a ameliorărilor.
Se estimează că până la jumătatea secolului XXI două miliarde
de persoane vor trăi în periferiile urbane, adică un număr de
două ori mai mare decât cel din prezent.
Să vedem însă de ce trăiesc oamenii în oraşe, problemă care
necesită răspunsuri la alte câteva întrebări.
De ce trăiesc oamenii în oraşe?
Parţial, motivul este că în oraşe se găsesc deja oameni.
Oamenilor le place să trăiască lângă alţi oameni. Printre alţi
oameni, omul simte că are o şansă de a-şi rezolva problemele
prin diverse tipuri de tranzacţii sau înţelegeri, prin înţelegeri
avantajoase, dar şi, frecvent, foarte dezavantajoase. Oamenii
se stabilesc în general lângă alţi oameni. Se prea poate să doriţi
un loc să hoinăriţi singuri, să aveţi nevoie de linişte şi odihnă,
însă ca fiinţe vii vă place să vă stabiliţi în grupuri.
De ce au apărut oraşele mari unde au apărut?
Oamenii şi-au întemeiat un sălaş acolo unde erau feriţi de
vânt, furtuni şi valuri înalte, locuri unde elementele naturii –
râuri, golfuri, oceane – le puteau asigura hrana. Uneori, exact
motivul pentru care oamenii întemeiază un anumit oraş este şi
cauza necazurilor care îi lovesc în locul respectiv. Port-au-Prince
este un oraş din Haiti întemeiat datorită faptului că munţii
înalţi din jurul aşezării protejau corăbiile din golf şi le ofereau
vizitatorilor lemn pentru construcţii şi pentru prepararea mân-
cării. Acelaşi lucru e valabil pentru San Francisco, în California.
Ambele oraşe au munţi înalţi în jur, însă ambele sunt expuse
cutremurelor, adică exact aceloraşi forţe care au dus la apariţia
munţilor ocrotitori – e vorba despre geologie, ştiinţă în care
citim pământul ca pe o carte de istorie.
Locuri ce pot părea sigure pe termen scurt pot fi periculoase
uneori. Dacă v-aţi fi plimbat pe străzile din Port-au-Prince la
începutul secolului XXI, după ce a fost lovit de un cutremur
devastator, aţi fi văzut un oraş în criză de apă, unde bărbaţii,
642 istoria omenirii

femeile și copiii erau lipsiți de apărare – o periferie urbană

periculoasă. Noaptea se aprindeau focuri pe străzi, nu exista
electricitate, domnea nesiguranţa – era un fel de zonă de război
fără vreo armată.
Ce a declanşat schimbarea în modul în care ne gândim la
ecologia propriilor oraşe?
Pe măsură ce tot mai multe persoane s-au mutat în oraşe
gigantice şi pe măsură ce oraşele gigantice din multe ţări occi-
dentale au început să aibă mai multă grijă de apele dinăuntrul
și din jurul lor – în 1972, de exemplu, preşedintele republican
Richard Nixon a semnat Legea pentru protecţia apelor în
Statele Unite –, a început să se afirme ideea unui mediu natural
pentru oameni. Am început să considerăm oraşele drept un loc
natural – un loc de care ar putea beneficia un număr mai mare
de persoane dacă e menţinut curat şi prietenos cu mediul
înconjurător. Şi ţineţi minte: când vorbim despre noi, cei care
trăim în oraşe, vorbim despre majoritatea oamenilor.
Ce legătură există între ecologie şi economie? Şi cum se
raportează ea la oraşe?
Ca şi „economia“, termenul „ecologie“ îşi are rădăcina într-un
cuvânt grecesc, oikos, care înseamnă „casă“, iar ecologul se inte-
resează de casa unui animal, a unei insecte sau a unei păsări
şi cum trăieşte animalul respectiv acolo. Probabil nu e o coinci-
denţă faptul că ecologii au început să se gândească la natura
oraşelor cam în perioada în care oamenii au început să se mute
din regiunile rurale la oraşe. În anii ’70, când s-au implementat
primele legi pentru protecţia apelor şi ţările industrializate,
au început să se ocupe de râurile lor imunde – în Cleveland,
Ohio, apa unuia era atât de poluată încât lua foc –, s-a produs
un efect de avalanşă, astfel că acum, în primii ani ai secolului
XXI, unele comunităţi din Statele Unite au început să dărâme
digurile, descătuşând apele pentru a permite peştilor să circule
liber. Însă ideea pe care aş vrea să o subliniez aici este că oraşele
constituie o aşezare naturală pentru oameni. Oraşele, cu toate
activităţile lor ecologice şi economice, sunt căminele noastre.
Ce legătură are numărul de peşti dintr-o zonă cu numărul
de oameni?
 o nouă privire asupra marilor oraşe 643

Desigur, multă vreme oamenii au gândit altfel, însă în

primul deceniu al secolului XXI a devenit populară – şi nu fără
un temei inclusiv economic – preocuparea pentru ecologia
oraşului. În deceniul 1950, un număr mare de locuitori din mai
multe oraşe americane, precum New York, s-au îmbolnăvit din
cauza norilor de poluare care pluteau deasupra lor. Îngrijirea
oamenilor e mai ieftină dacă nu sunt bolnavi, dacă aerul nu e
poluat şi o mulţime de persoane sunt ocrotite dacă aerul din
oraş e curat. Şi nu doar aerul celor care îşi permit să trăiască
în spații agreabile. La începutul secolului XX a devenit clar că
oamenii muncesc mai bine dacă sunt sănătoşi, lucrează mai
inteligent dacă sunt educaţi, se simt mai bine dacă pot să
citească o carte într-o bibliotecă publică sau să asculte gratuit
muzică într-un parc! Şi accesul la diversitatea economică a
unui oraş – atunci când e facilitat de un transport public de cali-
tate – îi ajută pe locuitori să iasă din sărăcie.
A mai devenit clar şi că oraşele mari din lumea întreagă au
multe lucruri în comun. S-ar putea spune că ecologia lor e simi-
lară. După cum am discutat, oraşele tind să se nască în apropie-
rea surselor stabile de hrană, adesea pe malul apei, la gurile de
vărsare ale râurilor în mare sau în apropierea lor. Într-un
anumit sens, peisajul unui oraş reprezintă o protecție – cum
sunt porturile pentru nave, de exemplu. Şi, după cum am obser-
vat, sunt construite în apropierea surselor abundente de hrană,
surse care ar putea porni, dacă privim istoria oraşului, de la
peşte. Nu e o coincidenţă faptul că locurile unde trăiesc şi se
înmulţesc pești în cantităţi uriaşe au devenit oraşe foarte mari.
Din cele aproximativ trei duzini de metropole din lume, aproape
70% se află în estuare sau delte.
Ce e un estuar?
Cuvântul „estuar“ provine din cuvântul latinesc pentru „val“,
iar un estuar e locul unde fluviile se întâlnesc cu oceanele.
Datorită substanţelor nutritive şi miriadelor de creaturi care
înfloresc în ele şi în împrejurimi, estuarele sunt cele mai produc-
tive sisteme ecologice din lume. De exemplu, cele mai mici
creaturi care cresc în delta Fluviului Perlelor din Hong Kong
se găsesc în stomacele delfinilor albi şi ale marsuinilor fără
644 istoria omenirii

înotătoare dorsală de pe coastele Chinei. Heringii din râurile

din Massachusetts pot sfârşi în stomacul focilor canadiene, iar
regularizarea viiturilor din bazinul râului Chao Phraya, în
Thailanda, o influenţează pe cea din Bangkok şi producţia agri-
colă destinată acestui oraş.
În anii ’90, oamenii de ştiinţă din toată lumea au început să
documenteze importanţa estuarelor urbane şi rezistenţa lor
surprinzătoare. Deşi fuseseră stoarse de resurse, afectate de
poluare şi toxine, în mod incredibil, erau tot acolo atunci când
savanţii s-au aplecat asupra lor. Iar acum, când în unele locuri
există ape mai curate, e o perioadă bună pentru creaturile care
trăiesc în noroi, la baza lanţului nostru trofic.
Care e viitorul creaturilor din noroi?
Greu de spus. Dat fiind că numărul peştilor din oceane s-a
redus, ne rămâne să sperăm că viitorul creaturilor din noroi
se va îmbunătăţi. Savanţii au început să înţeleagă că noroiul
din vechile mlaştini secătuite şi suprasolicitate poate fi replan-
tat. Pe de altă parte, din cauza încălzirii globale, oamenii de
ştiinţă sunt, de asemenea, conştienţi că nivelurile oceanelor
s-au ridicat rapid. Mlaştina situată astăzi la marginea unui
port ar putea fi portul de mâine. Oare ar trebui să facem din
vechiul centru mlaştina de mâine? Iată genul de întrebări spi-
noase cu care ne confruntăm astăzi, considerând întotdeauna
oamenii şi oraşele ca parte a ciclurilor naturale, ca pe nişte
creaturi.
Organizaţia Meteorologică Mondială a ONU a constatat că
între 2000 şi 2010 am avut cei mai torizi ani înregistraţi din
deceniul 1850 încoace, de când a început monitorizarea, cu
temperaturi deosebit de ridicate în Africa şi în zone din Asia
şi Antarctica, deşi probabil că în momentul în care citiţi cartea
de faţă veţi fi trăit deja un an şi mai cald. 2010 a adus musoni
estivali extremi în Asia, temperaturi estivale extreme în Rusia
şi ploi neobişnuit de abundente şi inundaţii în Indonezia,
Australia, Africa, Europa şi America de Sud. Fluviul Amazon
a cunoscut o secetă, iar renumitul pasaj nord-vestic din Europa
spre Asia peste Cercul Arctic, o rută periculoasă şi imposibilă
peste gheaţa arctică, în căutarea căreia mulţi exploratori au
 o nouă privire asupra marilor oraşe 645

murit în secolul al XIX-lea, s-a dezgheţat aproape complet în

timpul verii, parcurgerea ei devenind o nimica toată în compa-
raţie cu ce fusese.
Dacă în secolul anterior au existat întrebări legate de încăl-
zirea globală, ele şi-au primit răspunsul în secolul XXI. Nu
încape îndoială că atmosfera s-a încălzit şi e limpede că emisiile
industriei umane au creat condiţiile încălzirii. Arzând cărbune
şi combustibili fosili, am umplut atmosfera cu gaze care au
creat un fel de seră, gazele menținând temperaturile.
Cât de repede vor creşte temperaturile?
Răspunsul la această întrebare nu e foarte limpede. Nu vă
lăsaţi derutaţi de cei care spun că creșterea globală a tempera-
turilor ar fi o mistificare. Aceşti oameni invocă o furtună puter-
nică de zăpadă drept dovadă că lumea nu se încălzeşte. Ei sunt
cei care confundă lucrurile, poate din cauza deosebirii dintre
„climă“ şi „vreme“. Diferenţa ţine de durată. Vremea e ninsoarea
dintr-o zi de miercuri din februarie; clima e probabilitatea ca
într-o zonă să fie, de regulă, suficient de frig cât să ningă în
multe zile de miercuri pe parcursul multor ani în luna februarie.
Dar, aşa cum am spus, se face frecvent o confuzie între climă
şi vreme. Da, poate că în New England în luna martie mai
ninge într-o miercuri, însă în 2010 putem privi retrospectiv o
serie de zile de miercuri recente şi vom constata că probabi-
litatea ninsorilor a fost mai mică într-un loc unde în trecut
ningea din abundență.
Am început să constatăm şi că vremea a devenit din ce în ce
mai extremă, mai aspră decât cea cu care erau obişnuiţi oa-
menii. În 2012, uraganul Sandy a lovit oraşele New York şi
New Jersey mai puternic decât orice uragan în ultimul secol,
provocând daune de miliarde de dolari regiunii şi afectându-i
vitalitatea economică.
Cum rămâne cu creaturile din noroi?
Privind oraşul ca pe un habitat natural pentru oameni şi
considerându-l conectat în mod natural cu regiunea în care se
află – cu râul şi dealurile, cu suburbiile, căile ferate şi auto-
străzile din preajma lui –, guvernele au luat măsuri pentru a
reduce poluarea degajată din oraşele lor, pentru a construi
646 istoria omenirii

sisteme mai bune de transport public, pentru a îngriji mai bine

pădurile, de dragul rezervelor de apă şi de dragul sănătăţii
propriilor cetăţeni. Oraşele au început să se reconsidere şi să
se înţeleagă ca locuri într-un anumit sens naturale, ca locuri
unde oamenii pot trăi în mod natural şi unde depind de bună-
starea micilor creaturi din noroi, deoarece ele hrănesc peştii şi
insectele, care la rândul lor hrănesc păsările, şi tot ele hrănesc
ierburile ce formează mlaştinile care absorb apa adusă de
furtunile puternice.
Ideea că oraşul este un fenomen cumva natural reprezintă
în sine un concept încurajator; ne oferă, de pildă, din ce în ce
mai multe instrumente pentru a opri încălzirea globală. Ţările
cu economii mari – precum Statele Unite – au evitat să semneze
tratate cu privire la încălzirea globală, deşi savanţii le-au cerut
s-o facă, ca un demers menit să ducă la diminuarea efectului
de seră. Şi tinerii au făcut presiuni pentru a le convinge. În
2012, studenţii au început să ceară facultăţilor, universităţilor,
oraşelor şi metropolelor să retragă banii investiţi în companiile
care contribuie la accelerarea încălzirii globale. În 1992, o fetiţă
de zece ani s-a adresat Naţiunilor Unite cu următoarele cuvinte:

Bună seara, mă numesc Severn Suzuki şi reprezint ECO –

Organizaţia de Copii pentru Protecţia Mediului. Suntem un
grup de copii de 12 şi 13 ani din Canada şi încercăm să declan-
șăm o schimbare: Vanessa Suttie, Morgan Geisler, Michelle
Quigg şi cu mine. Împreună am strâns bani pentru o călă-
torie de 9.000 de kilometri ca să vă spunem vouă, adulţilor,
că trebuie să vă schimbaţi modul de a acţiona. Vin astăzi aici
fără intenţii ascunse. Lupt pentru viitorul meu. A-mi pierde
viitorul nu e ca pierderea unor alegeri, a câtorva puncte la
bursa de valori. Mă aflu aici pentru a vorbi în numele tuturor
generaţiilor viitoare. Mă aflu aici pentru a vorbi în numele
copiilor care mor de foame în lumea întreagă şi cărora nu le
aude nimeni strigătul. Mă aflu aici pentru a vorbi în numele
nenumăratelor animale care mor pe planetă fiindcă nu mai
au unde să meargă. Nu ne putem permite să nu fim auziţi…
Toate acestea se întâmplă sub ochii noştri şi totuşi noi ne
 o nouă privire asupra marilor oraşe 647

purtăm de parcă am avea la dispoziţie tot timpul din lume

şi toate soluţiile… Figurăm măcar pe lista voastră de prio-
rităţi? Tata spune mereu: „Eşti ceea ce faci, nu ceea ce spui.“
Ei bine, ceea ce faceţi voi mă face să plâng noaptea. Voi,
oamenii mari, spuneţi că ne iubiţi. Vă provoc: vă rog, faceţi
în aşa fel ca faptele voastre să vă reflecte spusele. Vă mul-
ţumesc pentru atenţie.
 85

UN OM DE CULOARE AJUNGE
PREŞEDINTELE AMERICII
la un secol şi jumătate după războiul civil american,
barack obama, un senator din illinois, câştigă nişte
alegeri istorice

POATE VĂ AMINTIŢI CĂ ÎNTR-UN CAPITOL ANTERIOR AM DIS-

cutat despre un avocat din Illinois ales în funcția de preşedinte
al Statelor Unite la jumătatea secolului al XIX-lea. Am văzut
cum, datorită Proclamaţiei de emancipare promulgate în 1863
de acest preşedinte, sclavia „dispăruse din toate regiunile lumii
civilizate“, după cum s-a exprimat van Loon. (La vremea
respectivă excepţia a fost Cuba care, guvernată de spanioli, a
menţinut instituţia sclaviei.)
Afirmaţia era valabilă în ce priveşte tolerarea fățișă a scla-
vagismului de către guverne, dar sclavia a persistat în alte
modalităţi decât cele vizate explicit de guvernul american. Chiar
şi la începutul secolului XXI, până la 27 de milioane de oameni
de pe planetă pot fi numiţi „sclavi“. Cum îi definim pe sclavi?
Persoane obligate să lucreze fără altă plată în afară hranei
necesare supravieţuirii, ţinute fraudulos şi sub ameninţarea vio-
lenței. (Guvernele susţin că totalul sclavilor ar atinge doar
jumătate din cifra prezentată aici, însă organizaţiile neguver-
namentale care se ocupă de drepturile omului și supraveghează
atent executivele estimează că numărul lor este dublu faţă de
cel declarat de guverne.) Numărul mare de sclavi moderni este
în parte o consecință a creșterii populaţiei globului – aproape
șapte miliarde de oameni trăiesc pe planetă în clipa în care
scriu această frază. Are însă de-a face şi cu ferocitatea de care
pot da dovadă oamenii, îndeosebi cei care se ocupă cu activități
care implică bani şi lăcomie.
 un om de culoare ajunge preşedintele americii 649

Statele Unite au deconcertat mereu lumea. Pe de-o parte,

când şi-au proclamat independenţa faţă de Marea Britanie
s-a declarat o ţară bazată pe adevăruri axiomatice – unul dintre
ele fiind „toţi oamenii au fost creaţi egali“. Pe de altă parte,
preşedintele George Washington deţinea o plantaţie cu sclavi,
ca şi preşedintele Thomas Jefferson, autorul Declaraţiei de Inde-
pendenţă, deşi prietenii francezi ai lui Washington şi Jefferson,
ba chiar şi generalii britanici care plecau le-au spus america-
nilor să-şi elibereze sclavii. Chiar şi după ce preşedintele Lincoln,
fost senator de Illinois, i-a eliberat pe sclavi printr-o proclamaţie
prezidenţială, versiuni mai puţin făţişe ale sclaviei au continuat
să existe alături de alte prejudecăţi vechi de veacuri.
„Cuvintele scrise pe un pergament nu s-au vădit a fi de-ajuns
pentru a-i elibera pe sclavi din lanţuri sau a le asigura bărba-
ţilor şi femeilor de orice culoare şi crez drepturi şi obligaţii
depline în calitate de cetăţeni ai Statelor Unite.“ Aceste cuvinte
au fost rostite de un alt senator din Illinois, Barack Obama, în
2007. „A fost nevoie de generaţii succesive de americani dornici
să-şi aibă contribuția care le revine – prin proteste şi lupte, pe
străzi şi în tribunale, prin război civil şi nesupunere civilă,
pândiţi mereu de riscuri – pentru a micşora prăpastia dintre
promisiunea idealurilor noastre şi realitatea vremii lor.“
Obama candida la preşedinţie când a rostit aceste cuvinte.
Ţinea un discurs în Philadelphia pe tema raselor, a relaţiilor
dintre negri şi albi, o veche problemă a americanilor. Obama
a spus publicului că se înscrisese în cursa pentru preşedinţie
datorită convingerii lui că „poate nu arătăm la fel şi nu am venit
din acelaşi loc, însă toţi vrem să mergem în aceeaşi direcţie –
spre un viitor mai bun pentru copiii şi nepoţii noştri“.
„Această convingere vine din credinţa mea neclintită în
decența şi generozitatea poporului american. Dar vine şi din
povestea vieţii mele.“
Ca tânăr senator, Obama scrisese un volum de memorii foarte
bine vândut şi avea deja un renume de excelent orator. A vorbit
despre viaţa sa ca fiu al unui bărbat de culoare din Kenya şi
al unei femei albe din Kansas. A povestit cum a fost crescut în
650 istoria omenirii

parte de un bunic alb care supravieţuise Marii Crize şi luptase

în al Doilea Război Mondial şi de o bunică albă care lucra într-o
uzină de bombardiere în timp ce soţul ei se găsea peste mări.
A urmat cursurile Universităţii Harvard, una dintre cele mai
bogate şcoli din lume şi a trăit în Indonezia, una dintre cele
mai sărace ţări. „Sunt căsătorit cu o americană de culoare ce
poartă în vene sângele sclavilor şi al proprietarilor de sclavi –
o moştenire pe care am transmis-o scumpelor noastre fiice“, a
spus el în discurs. „Am fraţi, surori, nepoate, nepoţi, unchi şi
verişori de toate rasele şi de toate nuanţele, împrăştiaţi pe trei
continente, şi cât voi trăi nu voi uita niciodată că povestea mea
nu ar fi posibilă în nici o altă ţară de pe Pământ.“
La 145 de ani după Proclamaţia de emancipare, un afro-ame-
rican a devenit preşedinte al Statelor Unite. A primit aproape
70 de milioane de voturi, cele mai multe primite vreodată de
cineva la alegerile prezidenţiale până la el. Lucrurile nu au fost
uşoare. Preşedintele a trecut repede de la un moment extrem
de simbolic la frământările politicii de toate zilele – şi-a petrecut
mare parte din primul mandat străduindu-se să rezolve impa-
sul politic iscat de disputa cu republicanii, care de câteva ori a
fost cât pe ce să blocheze guvernul federal din cauza diferen-
delor cu privire la gestionarea bugetului guvernamental. A
izbutit să promulge legi importante referitoare la sistemul
asigurărilor de sănătate.
Obama a fost reales în 2012, în ciuda a numeroase legi de
identificare a votanţilor apărute subit în ţară, reglementări
menite să îngreuneze accesul la vot. Un raport a arătat că pen-
tru a respecta întru totul noile legi, fiecare votant ar trebui să
cheltuiască aproximativ 11 dolari, o sumă mai mare decât taxa
electorală pe care o aveau de plătit votanţii de culoare şi pe
care legislaţia drepturilor civile a interzis-o în anii ’60. Iar la
începutul celui de-al doilea mandat al lui Obama, la exact un
secol şi jumătate după proclamaţia lui Lincoln pentru eliberarea
sclavilor, s-a dovedit că electoratul afro-american a votat într-o
proporție mai mare decât ansamblul populaţiei.
În 2007, Obama pledase, în campanie, pentru închiderea
închisorii americane de la Guantanamo, din Cuba, însă nu a
 un om de culoare ajunge preşedintele americii 651

făcut-o. Sub comanda lui, Forţele Speciale americane l-au

capturat şi ucis pe Osama bin Laden în Pakistan. Să observăm
că Obama nu a renunţat la multe dintre puterile prezidenţiale
acordate prin Patriot Act – după cum am spus, la putere se
renunţă greu. De asemenea, a sporit utilizarea de către armata
americană a dronelor, aeronave fără pilot controlate de la dis-
tanţă, capabile nu doar să lovească obiectivele militare, ci şi să
ucidă civili. Însă mare parte din mandatul său prezidenţial s-a
concentrat asupra teribilului declin economic care lovise lumea
în perioada în care a fost ales.
 86
CERERI DE IERTARE
o notă foarte scurtă despre ceva ce s-a întâmplat tot
mai frecvent în lume pe măsură ce guvernele şi-au
examinat mai îndeaproape istoria

ÎNDEPĂRTÂNDU-NE DE SUBIECTUL PREŞEDINŢIEI LUI OBAMA,

aş dori să ating pe scurt subiectul cererilor de iertare. E un
subiect foarte serios, chiar dacă e tratat superficial sau cu sar-
casm când este discutat la ştiri. Le menţionez din cauza unui
incident petrecut în primul an al mandatului lui Obama. La
Cairo, Obama a ţinut un discurs care viza reconcilierea cu musul-
manii din toată lumea. Discursul a fost etichetat frecvent drept
„cerere de scuze“. Nu a fost așa ceva. Discursul cerea ca Occiden-
tul şi Islamul să-şi examineze relaţia. Nu e puţin lucru.
„Relaţia dintre Islam şi Occident cuprinde secole de coexis-
tenţă şi cooperare, dar şi conflicte sau războaie religioase“, a
observat Obama. Discursul s-a bucurat de o primire călduroasă
în Orientul Mijlociu. „Câtă vreme relaţia noastră e definită de
diferenţele dintre noi, le vom da putere celor care seamănă ura,
nu pacea, şi care promovează conflictul în locul cooperării ce
poate ajuta popoarele noastre să dobândească dreptatea şi
prosperitatea. Acest cerc al suspiciunii şi discordiei trebuie să
înceteze.“
Dacă stăm să ne gândim, programul spaţial american s-a
bazat pe algebra formulată de matematicienii musulmani –
iată o relaţie între culturile noastre. Sau, cum a spus George
Washington într-un discurs care pleda în favoarea unei comu-
nităţi evreieşti din Rhode Island: „Cu toţii suntem fii ai lui
Avraam.“ Cel de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite s-a expri-
mat aşa: „Am venit aici în căutarea unui nou început între
 cereri de iertare 653

Statele Unite şi musulmanii din toată lumea; un început bazat

pe interes reciproc şi respect reciproc; şi bazat pe adevărul că
America şi Islamul nu se exclud şi nu trebuie să fie în compe-
tiţie“, a spus Obama. „Dimpotrivă, ele se intersectează şi împăr-
tăşesc principii comune – principiile dreptăţii şi progresului;
toleranţei şi demnităţii tuturor oamenilor.“
Aduc în discuție aici discursul lui Obama din două motive.
În primul rând, e un exemplu de grup de oameni – sau, în cazul
de faţă, liderul unui grup, Statele Unite – care îşi analizează
mai atent relaţia cu alt grup. Analizează istoria relaţiilor între
cele două grupuri. Al doilea motiv pentru care îl menţionez este
faptul că ţările în general s-au arătat deodată mai favorabile
acestui gen de acţiuni decât în urmă cu câţiva ani. Popoarele
au încercat să privească evenimentele întâmplate în trecut, să
le înţeleagă din perspectiva naţiunii ca grup de oameni. În
2010, guvernul Marii Britanii şi-a cerut scuze pentru „Duminica
Sângeroasă“, o zi în care soldaţii englezi au ucis 13 civili irlan-
dezi catolici în Irlanda de Nord. În 2013, statul irlandez şi-a
cerut scuze de la aproximativ zece mii de femei şi fete întemni-
ţate şi tratate ca nişte sclave în spălătoriile gestionate de Bise-
rica Catolică. În 1988, Statele Unite şi-au cerut scuze pentru
că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au internat în
lagărele de prizonieri cetăţeni americani de origine japoneză.
În a doua campanie electorală a lui Obama, oponenţii i-au descris
discursul din Cairo ca pe o cerere de scuze, deşi nu a fost așa ceva.
Cam în aceeaşi perioadă, însă, un alt guvern şi-a cerut foarte
explicit scuze.
În 2008, mulţimea adunată în faţa parlamentului australian
a plâns ascultându-l pe premierul Kevin Rudd, care a cerut ier-
tare populaţiei aborigene din Australia, oameni izgoniţi de pe
pământurile lor, populate apoi de alţi australieni. A cerut scuze
în mod special unui grup numit „Generaţiile Furate“, expresie
care desemnează zeci de mii de copii luaţi din familiile lor şi
obligaţi să se asimileze în grupuri nonaborigene până prin
anii ’70. „Ne cerem iertare pentru durerea, suferinţa şi chinu-
rile acestor Generaţii Furate, ale descendenţilor lor şi pentru
654 istoria omenirii

familiile pe care le-au lăsat în urmă“, a spus Rudd. „Le cerem

iertare mamelor, taţilor, fraţilor şi surorilor pentru destră-
marea familiilor şi comunităţilor. Şi ne cerem iertare pentru
umilinţa şi prejudiciile provocate unui popor mândru şi unei
culturi mândre.“
 87
DECLIN ECONOMIC
examinăm o perioadă în care mulţi oameni din lumea
întreagă şi-au pierdut deodată locurile de muncă şi ne
gândim de ce se întâmplă aşa şi ce spune asta despre noi

CE ESTE O RECESIUNE? SUNĂ CA UN TERMEN MEDICAL, CEVA

ce speri că se va întâmpla cu răceala de care suferi, anume că va
da înapoi, şi chiar este ceva de acest fel, în sensul că o recesiune
are legătură cu lipsa expansiunii. De obicei se discută despre
recesiuni la ştiri, ca despre ceva în care se intră sau se iese,
iar termenul se poate aplica la o industrie, la o boală sau la o
ţară. O recesiune a existat în industria discurilor gravate –
decenii la rând li s-a spus LP-uri – la începutul anilor 1990,
când compact discurile, „CD“-urile, au devenit modalitatea
populară de a asculta muzică. La rândul ei, industria CD-urilor
a intrat în recesiune pe măsură ce lumea a început să cumpere
şi să asculte muzică în format digital, pe computere portabile.
Se consideră că o ţară e în recesiune atunci când produsul
intern brut din toate ramurile industriale descreşte pe perioade
de 2-3 luni la rând. Aceasta este descrierea tehnică – adică plic-
tisitoare – a unei recesiuni.
Un alt mod de a ne gândi la o recesiune este din perspectiva
conexiunilor. Când industria LP-urilor nu a mai mers bine,
proprietarii fabricilor de LP-uri au produs mai puţine LP-uri
şi au concediat salariaţi din fabricile lor. Aceștia nu mai puteau
cumpăra în fiecare seară, să zicem, îngheţată pentru desert de
la gelateria locală. Magazinul de îngheţată a trebuit să dea
afară nişte angajaţi sau chiar să se închidă. În consecință, şi
mai multe persoane nu au reuşit, la început, să plătească lucru-
rile pe care le numim opţionale în viaţă, precum deserturile.
Curând însă au întâmpinat dificultăţi nu numai în achiziţionarea
656 istoria omenirii

lucrurilor opţionale, ci şi a bunurilor esenţiale, ca pâinea. Când

aşa ceva se întâmplă la scară naţională, milioane de oameni
îşi pierd locul de muncă, de multe ori fără vina lor – e ca şi cum
ar fi prinşi într-un curent sau un val, cum vă va spune un eco-
nomist. E posibil să îi auzim pe unii declarând că suntem în
recesiune – pe un reporter de televiziune, de exemplu, sau pe
un candidat la preşedinţie care îl acuză pe alt candidat la preşe-
dinţie că a provocat o recesiune sau că nu s-a străduit suficient
pentru a opri una, deşi de obicei un lider nu poate face prea multe
în această privinţă – într-un anumit sens, recesiunile seamănă
cu un fenomen natural, fiind vorba de ajustări ale pieţei. Pe
parcursul secolului XX am asistat la câteva recesiuni globale,
ceea ce înseamnă că economiile ţărilor de pe glob s-au contractat
simultan şi că oameni de pretutindeni şi-au pierdut locurile de
muncă şi veniturile.
Cel mai faimos exemplu din istoria recentă a fost o recesiune
atât de profundă încât s-a numit „criză“ – Marea Criză, despre
care am vorbit anterior în legătură cu ascensiunea lui Hitler
la putere în Germania. Marea Criză a început în Statele Unite
în 1929 şi a continuat până la începutul anilor ’40. Marea Criză
a ajuns şi în Europa, unde economiile, încă instabile financiar
după Primul Război Mondial, s-au dezechilibrat. După cum am
arătat, ascensiunea lui Hitler a fost favorizată de catastrofa
financiară provocată de efectele globale ale Marii Crize. Când
nu au nimic, nu au mâncare, nu au un acoperiş deasupra capu-
lui, oamenii cad în deznădejde.

RECESIUNI GLOBALE AU SURVENIT DE MAI MULTE ORI ÎN ANII

1990 şi apoi în 2001, însă recesiunea globală care a început în
2008 merită analizată, date fiind aspectele pe care le dezvăluie
despre legăturile dintre ţări.
În primul rând, să observăm că în primul deceniu al seco-
lului XXI, când bancherii internaţionali vorbeau despre viitor
şi se gândeau unde să-şi investească banii pentru a obţine alţi
bani, nu s-au uitat prea atent la aşa-zisele „ţări dezvoltate“ ca
Franţa, Spania sau Statele Unite. Bancherii credeau că în aceste
ţări banii lor se vor înmulţi încet. De aceea au privit îndeaproape
 declin economic 657

ţările în curs de dezvoltare – Brazilia, India, China şi multe state

din Africa. Însă în 2008 economia Statelor Unite avea o pondere
foarte mare, ca de altfel şi economiile altor ţări dezvoltate.
Să examinăm aşadar economia globală în 2008, când aspec-
tele studiate pentru evaluarea stării unei economii (de exemplu
bursa de valori, numărul angajaţilor) arătau destul de bine sau
cel puţin aşa lăsau impresia. Nimeni nu poate spune cu exac-
titate ce se întâmplă în economia internaţională într-un anumit
moment. A încerca să facem asta ar fi ca şi cum am vrea să
spunem ceva despre toţi peştii din toate mările lumii. Putem
spune însă că economia americană e un peşte mare sau cel mai
mare – valoarea monetară a tuturor bunurilor produse în SUA,
de la avioane cu reacţie la pâini, depăşeşte totalul oricărei alte
ţări (deşi nu egalează economia europeană dacă socotim toate
statele Uniunii Europene împreună). Prin urmare, ceea ce se
întâmplă cu peştele cel mare contează.
Privind retrospectiv, dacă ar fi să alegem totuşi două lucruri
care au început ca nişte unde minuscule şi au avut în cele din
urmă efecte gigantice, în valuri, am putea examina mai întâi
abrogarea Legii Glass-Steagall, o reglementare bancară adop-
tată în timpul Marii Crize ca parte a istoricului program New
Deal implementat de Franklin Delano Roosevelt. Actul îşi
propunea să împiedice băncile, care ar trebui să se ocupe de
banii populaţiei, să ia banii şi practic să parieze cu ei plasân-
du-i în investiţii riscante. Fără o minimă separație între o bancă
de economii şi o firmă de investiţii putem sfârşi într-o situaţie
asemănătoare cu a ne lăsa peştişorul auriu în grija unui rechin
cât suntem la muncă, doar că în viaţa reală peştişorul auriu
sunt economiile noastre de o viaţă.
Nu toate firmele de investiţii sunt rechini, însă după prăbu-
şirea bursei de valori în 1929, care a dus la Marea Criză, mulţi
oameni au simţit că rechinii le înghiţiseră peştişorul auriu, iar
Legea Glass-Steagall a intrat în vigoare tocmai pentru a preveni
aşa ceva pe viitor. În 1999, actul a fost abrogat de majoritatea
republicană din Camera Reprezentanţilor, cu sprijinul preşedin-
telui democrat Bill Clinton. Băncile de investiţii şi firmele de
brokeraj au început să cumpere bănci comerciale. S-ar fi zis că
rechinii puseseră ochii pe peştişorul auriu.
658 istoria omenirii

Celălalt aspect de remarcat la recesiunea globală din 2008

a fost acela că o problemă impregnată în economia americană
a devenit brusc o problemă mondială. La urma urmelor, în zilele
noastre cu toţii înotăm în aceeaşi mare financiară, într-o măsură
mai largă decât pe vremea când tocmai ieşisem din peşteri –
cu toate că, să nu uităm, în 1804, expediţia Lewis şi Clark pe
continentul nord-american a vizitat populaţia Mandan şi a
remarcat obiecte provenite din China şi alte spații din zona
Pacificului.
Revenind însă la Statele Unite, vedem că la începutul seco-
lului XXI a existat o criză a ipotecilor. Fraza „criză ipotecară“
nu sună chiar aşa rău până când nu ne dăm seama că în limba
engleză mortgage, „ipotecă“, e format din două cuvinte latineşti
care înseamnă „gaj“ și „de moarte“, sau „mortal“. O ipotecă este
ceea ce oferă banca proprietarilor de case atunci când îi ajută
să cumpere o locuinţă, iar oamenii își pot petrece bună parte
din viaţă achitând o ipotecă. Criza s-a declanşat deoarece
creditorii au oferit ipoteci unor debitori care în mod normal nu
s-ar fi calificat pentru obţinerea unui împrumut. Aceste noi
ipoteci s-au numit „subprime“, ceea ce s-ar traduce prin „nu cele
mai bune“ sau „cu grad mare de risc“. Numeroase ipoteci de
acest fel au fost cumpărate şi vândute între instituţii, un proces
care a funcţionat bine o vreme. Apoi aceste împrumuturi au fost
încorporate în tranzacţii şi investiţii mai vaste, investiţii făcute
mai întâi de rechini, dar apoi şi de peştişorii aurii, de firme,
familii şi guverne, adică de toţi cei care fac investiţii.
Investiţiile tuturor au mers de minune, producând mulţi
bani, dar nimeni nu şi-a dat seama că la temelia întregului edi-
ficiu exista o mare problemă. Şi apoi, scumpirea exorbitantă
a locuinţelor în 2007 a dezechilibrat și mai mult toate aceste
vânzări şi cumpărări de ipoteci „nu tocmai strălucite“, întru-
cât toţi încercau să facă și mai mulţi bani decât de obicei. Cei
care se simţeau rechini erau mult mai numeroşi decât în mod
obișnuit.
În cele din urmă, din cauza declinului economic, oamenii au
început să nu-şi mai poată plăti ipotecile. Tranzacţiile şi inves-
tiţiile au început să o ia la vale. Şi la fel s-a întâmplat şi cu
 declin economic 659

economia, mai întâi economia americană – mai ales atunci când

instituţiile financiare au început să confişte locuinţele a mili-
oane de persoane. Ceea ce s-a petrecut ulterior în lume a fost
o variantă intensificată a celor întâmplate în Statele Unite.
Băncile de pretutindeni şi-au verificat titlurile de plasament
şi au constatat că în ultimii zece ani achiziţionaseră multe
pachete de investiţii de slabă calitate. Ca şi cum v-aţi uita în
bucătăria voastră şi aţi vedea că aveţi doar aperitive şi nici o
mâncare consistentă.
Una câte una, ţările şi-au văzut economiile afectate – sala-
riaţii şi-au pierdut locurile de muncă, guvernele au trebuit
să-și reducă personalul şi să ofere mai puţine servicii. Băncile
şi instituţiile creditoare au ezitat să mai dea împrumuturi.
Peste tot în lume banii au încetat să mai treacă dintr-o mână
în alta. Au existat proteste pe toată planeta. Guvernul islandez,
în faliment, a demisionat când populaţia a umplut străzile. Au
avut loc greve generale în Grecia şi proteste în China, unde
fabricile producătoare de bunuri pentru export au început să
concedieze lucrători.
În căutarea vinovaţilor pentru situaţia grea a atâtor per-
soane, o mulţime de degete au început să se îndrepte acuzator
înspre bănci, care păreau să-şi fi uitat datoria de a păstra în
siguranţă banii oamenilor şi deveniseră mai interesate de
speculaţii riscante; înspre guverne, care permiseseră această
conduită; înspre toţi cei care păreau interesaţi să câştige din
speculaţii nu doar mai mulţi bani decât de obicei, ci sume care,
la o privire retrospectivă lucidă, denotă lăcomie.
În toată lumea, degetele s-au îndreptat cam în aceleaşi
direcţii ca după Marea Criză, iar unora li s-a părut că guver-
nele erau prea grăbite să ajute băncile şi firmele de investiţii
care creaseră haosul, dar nu la fel de grăbite să îi ajute pe cei
cărora li se luaseră casele. S-au declanşat şi alte proteste. În
Statele Unite, un grup numit Occupy Wall Street a protestat
lângă bursa de valori din New York, o capitală globală a banilor.
Spuneau că motivele care provocaseră aşa-numita „Mare Rece-
siune“ semănau cu cele care declanşaseră Marea Criză: o dife-
renţă pronunţată între averea unui număr mic de bogaţi şi
660 istoria omenirii

averea marii majorităţi a oamenilor obişnuiţi. Proteste ale

mișcării Occupy s-au organizat în toată lumea. Un slogan de
pe o pancartă spunea: „Discuții pe Wall Street – prea multe!“
Ca preşedinte, ministru în guvern, oficial ales sau ca alt
responsabil cu politici administrative (ceea ce nu pare mare
lucru, dar este), să ai grijă de o economie presupune să o ţii zil-
nic în formă, pregătind-o pentru orice răceală sau gripă ar
putea surveni. E important să îi supraveghezi pe rechini şi să
porți de grijă peştişorilor aurii. Iar unul dintre obiectivele guver-
nanţilor și liderilor din afaceri care acordă atenţie intereselor
pe termen lung ale cetăţenilor, consumatorilor şi investitorilor
este cel de a-şi menţine pacienţii sănătoşi, astfel încât să nu îi
doboare o răceală.
 88
CHINA SE ÎNTOARCE
nu că ar fi plecat vreodată

DACĂ E SĂ NE GÂNDIM LA CHINA DIN PERSPECTIVA ISTORIEI

lumii, nu e greu să ne imaginăm că volumul de faţă ar arăta
cu totul altfel dacă ar fi fost scris nu de Hendrik van Loon, ci de
cineva născut în China în 1882. Probabil că în loc de Shakespeare
la curtea reginei Elisabeta în 1599 s-ar fi concentrat asupra
curţii dinastiei Qing şi a dramaturgului Kong Shangren, care,
în jurul anului 1699, a scris Evantaiul cu floare de piersic, o
piesă care descrie ultimele zile ale dinastiei Ming. Din punctul
de vedere al chinezilor, perioada călătoriilor europene de explo-
rare – când exploratorii spanioli, francezi, portughezi şi britanici
căutau o rută uşoară spre China – s-ar putea intitula epoca în
care oamenii s-au pierdut şi s-au abătut adeseori din drum încer-
când să ne găsească. În 1405, un comandant chinez a plecat să
exploreze lumea în fruntea unei flote militare alcătuite din 62
de corăbii şi 28.000 de oameni, ancorând în Golful Persic, Africa
şi posibil Australia.
A spune că statul chinez s-a ivit brusc pe scena lumii în 2008
ar fi ridicol. Şi totuşi, China s-a arătat cumva reticentă din
punctul de vedere al relaţiilor externe, uneori chiar şi decenii
la rând. După ce s-a confruntat cu agresiunea europeană la
începutul secolului al XIX-lea şi după ce a trecut printr-un răz-
boi civil, China s-a concentrat mulţi ani asupra ei însăşi. Uneori
chinezii au fost periculos de liniştiţi. Preşedintele Mao a impus
un marş brutal spre modernizare care a costat viaţa a aproxi-
mativ 45 de milioane de oameni între 1958 şi 1962.
662 istoria omenirii

Deng Xiaoping, care a guvernat China în deceniul 1980, a

susținut aplicarea unor reforme economice, tolerând pieţele
libere şi introducând modele comerciale din restul lumii, astfel
că economia chineză a început să crească într-un ritm rapid.
Având nevoie de resurse naturale, China a devenit un investitor
important pe continentul african, într-o perioadă când se vorbea
despre intrarea Africii într-o epocă de pace, dacă nu și de înflo-
rire. (În 2012 industria mondială a cărbunelui utiliza 10% din
apa dulce din China.) Mai recent, guvernul chinez a cheltuit
mult pentru infrastructură, astfel încât în 2008, când economia
mondială nu mergea pe roze (vezi paginile 656–657) China
tocmai părea dornică să-și extindă conexiunile. În punctul cel
mai coborât al recesiunii globale, China deţinea sume uriaşe
de valută americană, iar când economia europeană simţea slăbi-
ciunea monedei euro, economia Chinei abia începea să îşi înceti-
nească ritmul.

ŞI IATĂ CĂ ÎN 2008 CHINA A GĂZDUIT JOCURILE OLIMPICE. AI

Weiwei, un artist chinez de renume internaţional, a proiectat
gloriosul Stadion Naţional în formă de cuib de pasăre, iar când
lumea întreagă a privit ceremonia de deschidere la televizor,
mai că se putea auzi cum le cad oamenilor feţele de admiraţie.
A fost o reprezentaţie spectaculoasă şi chiar dacă, după cum
am remarcat, nu a fost o petrecere pentru marea intrare a
Chinei pe scena lumii – deoarece China a fost pe scena lumii
încă de dinainte să se fi inventat o scenă a lumii –, așa părea.
Au existat însă şi multe contradicţii. În strădania de a obține
creştere economică, guvernul chinez a deschis pieţele, dar nu
s-a arătat neapărat deschis şi către alte libertăţi sociale. Nu
peste mult timp, în primăvara lui 2011, guvernul chinez l-a ares-
tat pe Ai Weiwei, artistul care proiectase stadionul olimpic, reţi-
nându-l mai multe luni fără proces. Criticase guvernul. Într-o
intervenție artistică, a decorat peretele unei clădiri cu ghioz-
dane de elevi, pentru a aminti populaţiei de un scandal guver-
namental – autorizarea construcţiei unei şcoli de calitate proastă
într-o zonă seismică. Mii de copii au murit când şcoala s-a
 china se întoarce 663

dărâmat. (Numărul exact al victimelor nu e cunoscut, deoarece

guvernul chinez nu l-a făcut public.)
Închiderea lui Ai Weiwei a provocat protestele altor ţări şi
ale organizaţiilor pentru drepturile omului. Dacă auziţi că o
ţară învinuiește o altă ţară de încălcarea drepturilor omului,
puteţi fi siguri că statul acuzator e la rândul lui vinovat de anu-
mite încălcări, pe care le-ar prefera trecute sub tăcere. Însă o
deosebire importantă între China şi ţările care se plâng de
China este că în China nu există o presă liberă care să dezvăluie
abuzurile, deşi la începutul secolului XXI existau unele semne
că presa chineză ar putea deveni ceva mai liberă.
Ceea ce ne face să revenim asupra unei întrebări ridicate
la începutul celui de-al doilea mileniu. Oare pe viitor creşterea
economică e mai probabilă în ţările cu un sistem politic în care
statul deţine un grad ridicat de control centralizat asupra
societăţii şi economiei, precum China sau, în America de Sud,
Brazilia? E probabil ca Rusia să se dezvolte mai mult, având în
vedere că guvernul limitează drepturile şi libertăţile individuale,
ca libertatea presei?
 89
PRIMĂVARĂ
revoluţiile în orientul mijlociu şi drepturile oame-
nilor de pretutindeni

ÎN DECEMBRIE 2010, UN BĂRBAT VINDEA FRUCTE ÎN TUNISIA,

un loc străvechi colonizat de fenicieni în jurul anului 1100 a.Ch.
Bărbatul care vindea fructe în Tunisia se găsea, mai precis, în
Tunis, capitala ţării. Vindea fructe pe stradă ca să-şi susţină
familia. Era o afacere mică, cea mai mică cu putință: un singur
om. Într-o zi, un inspector guvernamental i-a confiscat fructele,
s-a certat cu el, l-a pălmuit şi, potrivit celor mai credibile rela-
tări, făcând-o de față cu lumea, l-a umilit. (Inspectorul era o
femeie, fapt care a complicat situaţia.) Bărbatul a depus o plân-
gere la guvern, însă reclamaţia nu a dus la nimic. Peste câteva
zile – fără afacere, fără să poată plăti mâncarea familiei –,
într-un gest înfiorător de protest, bărbatul şi-a dat foc.
E de prisos să spunem că a fost un gest extrem. A fost un act
disperat, nu doar de disperare personală, ci disperare a unui
cetăţean, un cetăţean care nu avea nici un cuvânt de spus în
privința guvernului său care i se părea nu doar prost condus,
ci şi corupt și nepăsător într-un mod înjositor. Vânzătorul de
fructe a murit peste câteva zile, însă până atunci tunisienii din
tot oraşul ieşiseră pe străzi pentru a-i susţine cauza, dar în pri-
mul rând pentru a protesta împotriva corupţiei pe care o perce-
peau la toate nivelurile guvernării, de la inspectorii comerciali
la cei mai înalți demnitari.
Fapt incredibil, protestul s-a intensificat. Situaţia semăna
cu un incendiu în pădure, un incendiu care se răspândeşte, care
schimbă complet peisajul. Foarte curând, conducătorul autocrat
şi corupt al Tunisiei fusese alungat şi tunisienii se pregăteau
 primăvară 665

să instaleze un nou guvern. Protestele au continuat chiar şi

după ce transformaseră Tunisia. S-au extins în lumea arabă şi
peste câteva săptămâni izbucniseră manifestaţii şi în Egipt,
unde populaţia a ieşit din nou în stradă și s-a ciocnit cu poliţia,
protestând împotriva guvernului care, în opinia manifestan-
ților, nu îi reprezenta corect. În cele din urmă dictatorul Egip-
tului a fost înlăturat şi încetul cu încetul s-a format un guvern
reprezentativ.
În Cairo oamenii au scandat un slogan: „poporul vrea să
dărâme regimul“. Diferite versiuni ale lozincii s-au strigat în
Bahrain, Tunisia şi Siria în perioada numită curând „Primăvara
Arabă“, iar comentatorii au remarcat că tineretul alimenta
înflăcărarea politică folosind telefoanele mobile şi computerele
pentru a trimite mesaje ferite de ochii conducătorilor. Mulţimi
de oameni au umplut pieţele cântând, aprinzând lumânări şi
ascultând discursuri. La proteste au participat și numeroase
femei. Acest aspect a fost semnificativ, având în vedere că în
Orientul Mijlociu femeile au drepturi legale limitate. În scurtă
vreme, protestele din Libia au dus la căderea dictatorului
Muammar Gaddafi. După demonstraţiile din Iordania şi Liban,
ambele ţări au avut guverne noi, iar în Arabia Saudită, după
manifestaţiile organizate de femei, regele le-a acordat subit
drept de vot.
Imaginaţi-vă diferenţa de la o zi la alta în Tunisia, de la un
an la altul în Orientul Mijlociu. Imaginaţi-vă că vecinii voştri
au ieşit în stradă, scandând într-o piaţă, şi că apoi guvernul
demisionează. Acest lucru a părut să se întâmple peste tot. A
fost şi entuziasmant, şi terifiant, deoarece, aşa cum se întâmplă
întotdeauna, când ziua de azi trece şi devine ieri ne face să ne
punem întrebări legate de mâine. Istoria prilejuiește întrebări:
oare ce urma în Orientul Mijlociu după stingerea acestui incen-
diu? Ce alte guverne urma să devoreze şi, apropo, de unde por-
nise? Una e să ne imaginăm o revoluţie în Franţa sau protestele
din 1765 în Statele Unite, însă acum cetăţenii strigau pentru
a prelua controlul asupra guvernelor dintr-o regiune uriaşă a
globului, toţi deodată, într-o singură primăvară – şi în toată
666 istoria omenirii

lumea oamenii priveau evenimentele la televizor sau pe com-

puter chiar în timp ce se petreceau.
În proteste se puteau recunoaşte anumite tipare, sau cel puţin
aşa părea. Guvernele răsturnate apelaseră la corupţie, forţă
militară şi o prezenţă accentuată a poliţiei pentru a se menţine
la putere şi deodată această putere era spulberată de cetăţeni
mai tineri şi mai educaţi decât generaţiile anterioare. Decenii
la rând occidentalii susţinuseră că cetăţenii arabi nu ştiu să
se descurce cu democraţia, că alegerile sunt cumva ceva care îi
depășește – occidentalii vorbind aşa cum o fac adesea, cu un
rasism intrinsec, de parcă ei ar fi capabili să facă lucruri de care
alte regiuni n-ar fi capabile. Însă în 2011 democraţia nu mai
părea o problemă sau o teorie pentru Orientul Mijlociu: popoa-
rele arabe preluau cu repeziciune controlul asupra guvernării.
Unele revoluţii au eşuat ori s-au prelungit şi nu s-au încheiat.
Multe dintre alegerile care au urmat au dat rezultate care au
preocupat lumea occidentală – aducând la guvernare partide
islamice. Puterea politică islamică, reprezentată de partide în
Egipt şi în alte state, nu mai fusese atât de extinsă din vre-
murile de dinaintea invadării Egiptului de către Napoleon.
S-au ivit şi alte întrebări: Ce urma să se întâmple? Ce ţări se
vor alia? Oare siguranţa Israelului, stat evreiesc creat în zonă
într-un secol în care naziştii încercaseră să nimicească poporul
evreu, urma să fie și mai periclitată, având în vedere animozi-
tatea fundamentaliştilor islamici radicali faţă de Israel şi
relaţiile complicate cu palestinienii care trăiesc în teritoriile
sub control israelian?
Democraţia însemna oare că fundamentaliștii religioși vor
câştiga alegerile şi apoi vor prelua controlul guvernelor, de
pildă nepermiţând femeilor să voteze sau privându-le şi de alte
drepturi? Într-un discurs din 2012, secretarul american de stat
Hillary Clinton a descris drepturile femeii drept „opera neînche-
iată a secolului XXI“, iar femeile cu dreptul de a se exprima
liber s-au întrebat dacă e o coincidenţă faptul că ţările care
ameninţă siguranţa lumii sunt totodată şi zone unde femeile
şi fetele se bucură de mai puţină demnitate şi mai puţine
oportunităţi.
 primăvară 667

„Nu e o coincidenţă“, a continuat Clinton, „că atât de multe

ţări în care domnia legii şi democraţia se zbat să prindă rădăcini
sunt totodată şi locurile unde femeile şi fetele nu pot participa
ca cetăţeni deplini şi cu drepturi egale la viaţa publică. De exem-
plu în Egipt, unde femeile s-au găsit în primele rânduri ale
revoluţiei, iar acum li se neagă locul la masă şi se confruntă cu
un val crescând de violenţă sexuală. Nu e o coincidenţă că atât
de multe ţări care fac saltul de la sărăcie la prosperitate sunt
locuri care încearcă să confere putere femeilor. Cred că una
dintre întrebările nerezolvate pentru restul acestui secol este
dacă state ca India şi China îşi pot susţine creşterea şi se pot
afirma ca adevărate puteri economice. Mare parte din acest
proces depinde de soarta femeilor şi fetelor“.

NU E O COINCIDENŢĂ NICI FAPTUL CĂ DREPTURILE FEMEILOR

se află în strânsă legătură cu teritoriul, cu pământul sau, altfel
spus, cu adunarea zilnică a resurselor necesare vieţii, de exem-
plu mâncarea şi apa care hrănesc copiii. Oricine a studiat
Primăvara Arabă în desfăşurare sau măcar a privit protestele
izbucnite în lume în acel an, va fi observat că ele s-au raportat
frecvent la probleme legate de pământ, de apă, de mâncare, de
aerul curat. În Siria, seceta a răpus turmele păstorilor şi a
afectat resursele alimentare a peste un milion de persoane. În
plus, fără ploaie, regiunea Orientului Mijlociu – unde puţurile
de apă riscau deja să sece – nu îşi poate reface rezervele subte-
rane de apă: giganticele iazuri din subteran, numite „acvifere“,
aveau niveluri periculos de joase la începutul secolului XXI.
Arabia Saudită a utilizat tehnologia de foraj petrolier pentru
a crea o sursă subterană gigantică şi timp de mai multe decenii
a cultivat grâu, însă în momentul izbucnirii Primăverii Arabe
apa aceea era deja pe terminate. La începutul celui mai torid
secol cunoscut până acum, savanţii au prognozat că Yemenul
va fi prima ţară care va rămâne complet fără apă. Între timp,
populaţia din regiune s-a înmulţit, cu tot mai mulţi tineri în
căutarea unui loc de muncă şi tot mai multe persoane care au
nevoie de apă curată şi de mâncare.
În timp ce ţările industriale ca Statele Unite au pierdut locuri
de muncă şi industrii, în ţările cu economii în dezvoltare – şi
668 istoria omenirii

mai puţine drepturi cetăţeneşti – au înregistrat o probabilitate

mai mare protestele contra întrebuinţării neadecvate a pămân-
tului. În China, numărul de persoane care s-au plâns guvernului
de poluarea industrială a crescut spectaculos, ca şi protestele
de altfel. De câteva ori la începutul noului mileniu oraşul
Beijing a trebuit să îşi întrerupă activitatea din cauza poluării
industriale – smogul îi ucidea locuitori.
Acest lucru poate părea fie înfricoşător, fie promiţător. Oare
nu e bine ca oamenii să protesteze pentru a-şi proteja pămân-
tul? Pe măsură ce lumea merge înainte probabil drepturile
omului vor avea o legătură tot mai strânsă cu pământul pe care
trăiesc. Poate că siguranţa noastră depinde tot mai mult de
cât de bine ne purtăm unii cu alţii, nu de brutalitatea războa-
ielor. În 2001 a murit Wangari Maathai, o kenyană care a iniţiat
o mişcare pentru reîmpădurirea Kenyei. Le plătea femeilor
sărace o mică sumă de bani în schimbul plantării copacilor.
Copacii au stopat degradarea solului, care împiedica practicarea
agriculturii. De asemenea, familiile sărace pot folosi copacii ca
lemn de foc. Când a protestat împotriva planului guvernului
kenyan de a construi un zgârie-nori în parcul central din Nairobi,
poliţia a bătut-o până a lăsat-o inconştientă. Asta nu a oprit-o.
Un oficial ONU a numit-o „o forţă a naturii“. A fost prima femeie
africană care a câştigat Premiul Nobel pentru pace.
Calendarul e o invenţie omenească, nişte date înşirate pe
hârtie sau pe un ecran. E doar un calcul al zilelor care au trecut
şi al zilelor ce vor veni. Însă când ajungem la sfârşitul sau la
începutul unui secol, ne simţim ca pe un prag, într-o uşă prin
care lăsăm în urmă o epocă şi pătrundem în alta. Ce am văzut
în urma noastră stând în prag? Războaie în Europa, conflagraţii
mondiale uriaşe, cu peste 60 de milioane de morţi doar în al
Doilea Război Mondial, aproape 2% din populaţia globului. Am
văzut planeta devastată, secătuită de resurse: unele se vor
reface, altele nu. Am văzut încercări de a crea organizaţii care
să împiedice războaiele mondiale, organizaţii străduindu-se să
ţină sub control statele naţionale care au acţionat agresiv
împotriva altor ţări – mă refer aici la eforturile Europei în
raport cu Germania şi chiar la Statele Unite, care după al
 primăvară 669

Doilea Război Mondial au construit legături economice şi poli-

tice strânse cu Japonia. Am văzut oameni care au încercat să
țină-n frâu tendinţa de a distruge planeta. Am văzut tineri
afirmându-se. Şi am înţeles că bătălia pentru drepturile fun-
damentale ale omului a ajutat într-o măsură tot mai mare pe
toată lumea, a purtat corabia omenirii, ne-a ţinut teferi şi
nevătămaţi pe mările veşnic agitate.
 90
PRIETENI
cum am transformat modul în care comunicăm unii
cu alţii

ADESEORI NE VINE SĂ RÂDEM CÂND VEDEM TEHNOLOGIILE

utilizate de-a lungul timpului pentru a comunica între noi.
Picturi rupestre! Ce primitiv! Aşa ar fi putut spune egiptenii
care îşi scriau unii altora texte pe papirus. De multe ori, schim-
bările în modul în care comunicăm ne transformă şi modul în
care percepem distanţele. Pe vremuri oceanul constituia în sine
o metodă de comunicare – pentru plutele feniciene de la 700
a.Ch. şi chiar pentru circulaţia scrisorilor până la instalarea
primelor cabluri de telegraf la jumătatea secolului al XIX-lea.
Lumea a părut să se micşoreze după apariţia telegrafului – cu
punctele şi liniuţele codului Morse – şi mai târziu, când pe
fundul oceanelor s-au întins cabluri de telefonie.
Lumea s-a schimbat din nou la începutul secolului XXI; a
fost un moment de transformare subită în ce priveşte modali-
tăţile de comunicare între oameni. Cine ştie ce crezi tu, cititorul,
despre noutăţile în comunicare ce păreau atât de avansate în
2004, când s-a creat o companie numită Facebook? Însă tipul
de interacţiune reprezentat de Facebook – persoane care se
întâlnesc conectându-se prin computere sau telefoane dotate
cu posibilităţile computerului – era nemaiauzit. Facebook a
început ca o platformă de socializare pentru organizarea şi
colectarea contactelor, pe care compania le-a numit „prieteni“.
Milioane şi apoi peste un miliard de persoane s-au „conectat“
între ele pe Facebook. Ne vom opri însă imediat să analizăm ce
înseamnă exact a fi conectat.
Facebook a devenit o modalitate prin care persoanele, cu aju-
torul unui computer, îşi arată reciproc ce fac şi ce gândesc –
 prieteni 671

este și un mod de a împărtăşi fotografii. Utilizatorii s-au înscris

în „grupuri“ organizate pe criteriul intereselor comune. A deve-
nit un fel de obsesie, persoane de pretutindeni înscriindu-se şi
intrând în legătură cu alte persoane. Vorbitorii de engleză au
început să folosească substantivul friend, „prieten“, ca verb –
„m-am împrietenit cu el pe Facebook“. Aproximativ în aceeaşi
perioadă au apărut alte reţele sociale diferite, dar similare –
Tumblr şi Twitter –, mărci care vor dispărea sau vor rezista în
timp. Twitter e folosit pentru a scrie fraze scurte, care s-ar
putea numi „titluri“, conectând şi urmărind persoane cu inte-
rese comune. La fel ca Facebook, Twitter a devenit o modalitate
prin care grupurile comunică altfel decât prin mass-media
informative tradiţionale. De exemplu, grupări din toată lumea
care au protestat contra guvernelor s-au folosit de conturi de
Twitter sau de pagini de Facebook pentru a-şi comunica obiec-
tivele. Manifestaţiile din Egipt, Tunisia şi Moldova, în 2010,
s-au ajutat într-o anumită măsură de Twitter. (Ajutorul a fost
mai mic decât cel raportat iniţial, deşi Twitter a reprezentat
un factor însemnat.) În consecinţă, unele guverne au încercat
să închidă conturile de Twitter.
Au existat şi cazuri de utilizare a reţelelor sociale pentru a-i
induce în eroare sau vătăma pe alţii. În 2012, contul de Twitter
al unei agenţii importante de ştiri a fost spart de un utilizator
neautorizat – altfel spus, a fost atacat de hackeri. În urma ştiri-
lor false despre guvernul SUA, bursa de valori a căzut brusc,
deoarece computerele companiilor care cumpără şi vând acţiuni
erau programate să urmărească diverse conturi de Twitter. La
rândul lor, guvernele au început să utilizeze interacţiunile pe
Internet ca pe un fel de armă – echipa secretă de hackeri a
unui guvern luptă cu echipa secretă de hackeri a altui guvern,
încercuindu-se reciproc ca submarinele nucleare în timpul Răz-
boiului Rece.
Multe s-au scris şi s-au spus despre influenţa formelor de
social media apărute în secolul XXI şi, deşi au transformat
neîndoielnic relaţiile interumane, reţelele de socializare din
secolul nostru suscită totuşi aceeaşi întrebare ridicată şi de
revoluţiile în comunicaţii din trecut. Cu alte cuvinte, se poate
argumenta că în 2012 Twitter şi un dispozitiv mobil conectat
672 istoria omenirii

la Internet prezintă pentru o ființă umană aceleaşi provocări

precum cele generate de telegraf în America antebelică. Henry
David Thoreau, filozof şi poet american din secolul al XIX-lea,
vedea provocarea adusă de apariţia noilor invenţii ca pe o pro-
blemă de cumpănire personală. „Suntem nerăbdători să facem
un tunel pe sub Atlantic şi să aducem Lumea Veche cu câteva
săptămâni mai aproape de cea nouă“, scria el în Walden în 1854,
„dar se prea poate ca prima veste care va trece prin el spre
urechile mari şi avide ale americanilor să fie aceea că prinţesa
Adelaide are tuse măgărească“.
Ce vrea să spună? Că toţi se reped să se conecteze, să afle
ştirile, dar în realitate nu există atâtea ştiri. Thoreau, care în
ciuda lucrurilor pe care poate le-aţi citit sau auzit era un mare
admirator al tehnologiei – a condus fabrica de creioane a tatălui
său, proiectând cele mai bune creioane din Statele Unite la
vremea respectivă –, numea „aparate“ invenţiile ca telegraful.
Îi plăceau aparatele. Şi le testa într-un singur fel: folosesc apa-
ratul pentru a-mi îmbunătăţi condiţia sau las aparatul să mă
folosească pe mine?
Aplicaţi întrebarea la orice invenţie, la orice instrument de
comunicare, program sau cont folosiţi astăzi, la orice lucru cu
care interacţionaţi. Puneţi-vă întrebări în aceste direcții: Mă
conectez cu adevărat? Intru în legătură sau înţeleg cu adevărat?
Viaţa mea e interactivă sau apăs pur şi simplu butoane şi dau
clicuri? Cum mă pot conecta realmente cu ideile şi persoanele
din lumea mea fizică? Ce înseamnă un prieten adevărat?
Ca majoritatea ideilor bune și clare, testul lui Thoreau dă
impresia că ar fi fost creat ieri. De asemenea, lumea pare la fel
de proaspătă şi nouă – în ciuda tuturor lucrurilor pe care le-am
făcut ca să o murdărim – ca atunci când el a organizat o explo-
rare a naturii sălbatice nu în vreun loc îndepărtat, ci chiar în
oraşul său natal. Thoreau s-ar putea întreba de ce folosim dispo-
zitivele GPS ca să ne dăm seama unde ne aflăm când ne-am
descurca mai bine ridicând privirea şi uitându-ne în jurul nostru.
O CRONOLOGIE ILUSTRATĂ
500 000 a.Ch. – 2000 p.Ch.
 8
LISTA ILUSTRAŢIILOR

Eternitatea 25 Aheii cuceresc o cetate

Hăt-departe în nord 26 egeeană 75
Ploua necontenit 28 Căderea oraşului Cnossos 76
Apariția omului 29 Muntele Olimp, unde îşi aveau
Plantele ies din mare 30 sălaş zeii 78
Dezvoltarea craniului uman 33 Templul 81
Preistoria şi istoria 35 Un oraş-stat grec 82
Europa preistorică 39 Societatea greacă 85
Valea Egiptului 47 Flota persană e nimicită lângă
Construirea piramidelor 48 Muntele Athos 92
Mesopotamia, creuzetul lumii Bătălia de la Maraton 93
antice 53 Termopile 93
Un turn Babel 56 Bătălia de la Termopile 94
Ninive 57 Persanii incendiază Atena 95
Oraşul sacru Babilon 58 Grecia 96
Peregrinările evreilor 60 Cartagina 106
Moise vede Ţara Sfântă 62 Sfere de influenţă 107
Negustorul fenician 64 Cum a apărut cetatea Romei
Povestea unui cuvânt 66 109
Indo-europenii şi vecinii lor 67 Navă militară romană rapidă
Calul troian 69 113
Schliemann sapă în căutarea Hannibal trece Alpii 116
Troiei 70 Călătoriile lui Hannibal 118
Micene, în Argolida 71 Moartea lui Hannibal 119
Marea Egee 72 Cum „s-a întâmplat“ Roma 120
Punţile insulare între Asia Civilizaţia se deplasează spre
şi Europa 73 vest 122
Cetate egeeană din zona Roma 125
continentală a Greciei 74 Cezar merge spre apus 128
680 lista ilustraţiilor

Marele Imperiu Roman 130 Jan Huss 232

Ţara Sfântă 136 Manuscrisul şi cartea tipărită
Când barbarii isprăveau cu un 233
oraş roman 141 Catedrala 235
Invaziile barbare 143 Marco Polo 237
O mănăstire 146 Cum s-a mărit lumea 240
Vin goţii! 148 Lumea lui Columb 243
Fuga lui Mahomed 153 Marile descoperiri, emisfera
Lupta dintre cruce şi semilună vestică 245
156 Marile descoperiri, emisfera
Sfântul Imperiu Roman de orientală 246
Naţiune Germană 161 Magellan 249
Trecătoarea din munţi 163 O lume nouă 250
Vin normanzii 165 Cele trei religii mari 254
Patria normanzilor 166 Buddha pleacă în munţi 258
Lumea normanzilor 167 Marii lideri morali 260
Normanzii merg în Rusia 168 Luther traduce Biblia 268
Normanzii privesc peste Canalul Inchiziţia 273
Mânecii 168 Noaptea Sfântului Bartolomeu
Henric IV la Canossa 178 277
Castelul 179 Oraşul Leiden eliberat prin
Prima cruciadă 184 spargerea digurilor 278
Lumea cruciaţilor 185 Asasinarea lui Wilhelm
Cruciaţii cuceresc Ierusalimul Taciturnul 280
186 Vine Armada! 281
Mormântul cruciatului 187 Moartea lui Hudson 282
Castelul şi oraşul 193 Războiul de Treizeci de Ani 285
Turla 195 Oraşul Amsterdam în 1648 286
Oraşul medieval 196 Națiunea engleză 288
Praful de puşcă 197 Războiul de o Sută de Ani 289
Răspândirea ideii de John şi Sebastian Cabot văd
suveranitate populară 199 coasta Insulei Newfoundland
Patria libertăţii elveţiene 201 291
Abjurarea lui Filip II 202 Scena elisabetană 292
Lumea medievală 205 Echilibrul puterilor 304
Comerţul medieval 213 Originea Rusiei 309
Marea Republică a Novgorodului Petru cel Mare într-un şantier
216 naval olandez 314
Corabie Hanseatică 218 Petru cel Mare îşi construieşte
Laboratorul medieval 222 noua capitală 316
Renaşterea 224 Moscova 317
Dante 225 Călătoria pelerinilor 324
 lista ilustraţiilor 681

Cum a cucerit Europa lumea Puterea omului şi puterea

326 maşinii 415
Puterea maritimă 328 Fabrica 416
Lupta pentru libertate 329 Filozoful 428
Pelerinii 330 Galileo 429
Cum au colonizat albii America Avionul 431
de Nord 331 Arhitectură gotică 437
Cazemată într-un ţinut nelocuit Trubadurul 442
333 Pionierul 446
În cabina corabiei Mayflower Cucerirea Vestului 449
334 Războiul 455
Francezii explorează Vestul 335 Răspândirea ideii de imperiu
Prima iarnă în Noua Anglie 336 459
George Washington 337 O lume în flăcări 465
Marea Revoluţie Americană 338 Puterea maritimă 467
Ghilotina 342 Omul-putere 469
Ludovic XVI 345 Propaganda 471
Bastilia 347 America iese în lume 473
Revoluţia Franceză invadează Omul de fier 474
Olanda 352 Cursa spaţială 557
Retragerea din Moscova 360 Epoca butonului 560
Bătălia de la Waterloo 362 Ploaia acidă 563
Spre Trafalgar 363 Crizele de benzină 566
Napoleon pleacă în exil 365 Vietnam 569
Stafia care înfricoşa Sfânta Atentat terorist cu bombă 586
Alianţă 369 Căderea Zidului Berlinului 593
Adevăratul Congres de la Viena Mişcarea democratică în China
371 596
Doctrina Monroe 388 Refugiaţi 599
Giuseppe Mazzini 397 Războiul din Golf 603
Oraşul modern 407 Poluarea stratului de ozon 612
Prima navă cu abur 408 Clonarea oii Dolly 614
Originea navei cu abur 410 World Wide Web 617
Originea automobilului 411 O cronologie ilustrată 673
 8
INDICE

A Cincea Republică Franceză 542 ahei 75, 82, 101

Abélard 223 Ai Weiwei 662, 663
Abisinia vezi Etiopia akkadieni 56
Abu Bakr 153 Al Doilea Război Mondial 633
Abu Ghraib 638 Al XIII-lea Congres al Partidului
accidente industriale 611 Comunist Chinez (1987) 596
accidente nucleare 611 Alaric 142
Acordul American de Comerţ Liber Alaska 611
(NAFTA) 610 Alba, ducele de 263
Acordul de la Ialta 514, 520, 525 Albania 533, 593, 607
Acordul de pace de la Dayton 595 Albert al Sardiniei 395
Acropole 78, 95, 98 alchimie 404
Actul de Neutralitate (SUA) 492 Alcibiade 99
Adenauer, Konrad 526, 542 Aldrin, Edwin E., Jr. 549
Adunarea Naţională 348–350 alegeri (SUA) în 2000 622–624, 636
Adunările elveţiene 203 alamani 142
Afacerea Iran-Contra 601 Alexandru I (Rusia) 359, 368, 373–
Afganistan 579, 580, 626, 629–630, 379, 387
632, 636 Alexandru VI (papă) 248
invazia SUA în 629–630 alfabetul fenician 63–64
război civil în 590 Alfonso XIII (Spania) 491
Africa 450, 537–539, 546, 562, Algeria 542, 606
585–586, 598, 613, 644, 657, Ali 155
662 Alianţa pentru Progres 541
Africa de Nord 510 Allende, Salvador 579
Africa de Sud 598, 615 Al-Qaida 627, 629, 637
Afrika Korps 506, 510 Alzheimer, boala 614
Agenţia pentru Protecţia Mediului Amendamentul pentru egalitatea
561 de drepturi 574
684 indice

America Centrală 601 armeni 587

America Latină 495, 541, 562, 579 Armenia 590
America de Sud 600–601, 644 Armstrong, Neil A. 549
Amerigo Vespucci 247 asasinat politic 586, 587
Amin, Idi 586 Asia 533, 562, 644
amoriţi 56–57 Asia de Sud-Est 542, 567–570
anemia falciformă 614 asirieni 55, 57
Anglia 166, 503–505, 523, 633, 653 Asociaţia Europeană a Liberului
cucerirea Angliei de către nor- Schimb 609
manzi 164–168, 287–288 Asociaţia Medicală Americană 609
cucerirea Angliei de către romani Atena 82–85
287 aterizare pe Lună 614
Angola 598 Atlantis, naveta spaţială 615
Anna, regina (Anglia) 300 Attlee, Clement 515
Anschluss 496 Augustus, Octavian 131–132
Antioh III 122 Australia 536, 615, 644, 653
apartheid 598
Austria 591, 607, 609
Apollo 13 556
avort 574, 606, 614
misiunea Apollo II 554
Axa 492, 495, 506, 508
Aquino, Benigno 602
Aquino, Corazon 602
Bach, Johann Sebastian 444
Aquino, Toma de 208
Bacon, Roger 208, 238, 428
arabi palestinieni 539, 604–605,
Badoglio, Pietro 511
666
Bagdad 155
Arabia Saudită 603–604, 665, 667
Bakke, Allan 575
Arafat, Yasser 584, 605
Balboa 247
Argentina 579, 588
Aristide 94 Bangladesh 542, 564
Aristotel 100, 207–209, 229 Barbarossa 180
Arkwright, Richard 406 Bastogne 513
Armada spaniolă 279–280, 291 bătălia Angliei 504–505
Armata Republicană Irlandeză 587 Beethoven, Ludwig van 615
Armata Roşie 510, 513, 514, 532, Begin, Menahem 583
533, 578 Belarus 596
arme biologice 604 Belgia 377, 503, 633
arme chimice 605 Bell, Alexander Graham 412
„arme contra ostatici“, înţelegerea Bengalul de Vest 562
601 Bentham, Jeremy 420
arme de distrugere în masă 637 Berlin 521, 531, 542, 629
arme nucleare 534, 536, 546–547, Bernadotte, conte de Folke 523
561, 589, 596 Bin Laden, Osama 626, 627, 630,
Armele-V 514 650
 indice 685

Birmania 509, 516, 524 Bush, George W. 622–624, 628–629,

Biserica Romano-Catolică 145–151, 635–638
264–266, 585, 591 Byron, George Gordon, lordul 390
Bismarck, Otto von 396, 399–403,
452 Cabot, John 247, 292, 332
Bizanţ 141 Cairo 652, 653, 655
Blair, Tony 606 caldeeni 57
Blanc, Louis 424–425 Calonne, Charles Alexandre de
Blitzkrieg 501, 504, 505 345–346
Blücher, Gebhard von 362 Calvin, Jean 273, 277
Boccaccio, Giovanni 227 Cambodgia 570
Bolívar, Simón 386 Camera Înstelată 289
Bologna, Universitatea din 223 Camp David, Acordul de la 583
bombă atomică 510, 517–518 Canada 610, 612
Bonaparte, Joseph 385 Canalul Mânecii (Chunnel) 610
Bonaparte, Napoleon vezi Canalul Suez 490, 539, 541
Napoleon I cancer 614
Bormann, Martin 515
Canning, George 386, 391
Bosnia 595
Cape Canaveral 614
Brandenburg 319
Carol I (Anglia) 294
Brazilia 379, 600, 612, 657
Carol II (Anglia) 297
Brejnev, Leonid 578
Carol X (Franţa) 392, 393
Bretton Woods, Conferinţa de la
Carol XII (Suedia) 318
520
Carol XIV (Suedia) 378
Briand, Aristide 482
Carol cel Mare 158–163
Brienne, Loménie de, cardinalul
divizarea imperiului 160–162
346
încoronare 159
Brigada Lincoln (Spania) 492
Brigăzile Roşii 587 Carol Martel 156, 159
Buddha 252–261 Carol cel Pleşuv 160
Bulganin, Nikolai 530 Carta Atlanticului 505, 509
Bulgaria 451–452, 593 Cartagina 105–119
bulimie 617 guvernul din 105–107
bumbac 406 Carter, Jimmy 573
Bunche, Ralph 523 Cartwright, Edmund 406
Bunsen, Robert Wilhelm 430 Casablanca, Conferinţa de la 510
burgunzi 142 Castlereagh, lordul 372, 375–376
Bursa de Valori din New York 608, Castro, Fidel 537, 597
659 catastrofe naturale 611–613
Burund 600 Catilina 128
Bush vs Gore, cazul 623 cavalerism 172–174
Bush, George H.W. 604, 609 Cavour, contele 396
686 indice

Ceauşescu, Nicolae 593 Columb, Cristofor 239, 243–249

Cehoslovacia 496–499, 513, 522, Columbia 610
579, 591–592 Columbia, navă spaţială 615
Cele Zece Porunci 173 Cominform 531
Cernobîl, accidentul nuclear de la Comintern 521
611 Comitetul de Neintervenţie 492
Cezar, Iuliu 127–129, 287 Compania Americană de Telefonie
Challenger, navă spaţială 614 şi Telegrafie 608
Chamberlain, Neville 497–498, 503 Compania Olandeză a Indiilor de
Chamorro, Violeta Barrios de 601 Est 248, 280–281
Chancellor Richard 292, 307 Compania Olandeză a Indiilor de
Charles, prinţ de Wales 617 Vest 281
Cheney, Dick 637 computere 558–559, 616, 618, 620,
Chiang, Kai-shek 498, 511, 516, 621
524–524 comunism 489, 495, 521–523, 525–
Chile 579, 600
526, 533–534, 589–598, 603
China 492, 498, 516, 524–525, 528,
Comunitatea Economică Europea-
533–535, 582, 596–597, 657,
nă (Piaţa Comună) 529, 533
659, 668
Comunitatea Europeană (CE) 609,
China Roşie 533–535
633
Chrysoloras, Manuel 228
Comunitatea Europeană a Cărbu-
Churchill, Winston 503, 505, 510–
nelui şi Oţelului 633
511, 514–515, 520, 544
Conciliul Vatican II 585
Ciad 542, 564, 586, 598
Concorde, avion 561
Cicero 128
Confederaţia Germană de Nord
Cipru 542
Cirus 66 401
Cisiordania 605 Conferinţa de la Bruxelles 526
Ciu Enla 581 Conferinţa de la Cairo 511
Cleopatra 51, 129, 131 Conferinţa de la Dumbarton Oaks
Clinton, Bill 608–609, 622, 657 520
Clinton, Hillary 666 Conferinţa de la Potsdam 521
clonare 614 Conferinţa de la Teheran 511
Clovis 159 Conferinţa din Crimeea 521
Cnossos 71 Conferinţa Panamericană 502
Coasta de Aur 537 Confucius 252–261
Coasta de Fildeş 537 Congo (Zair) 600
Colbert, Jean-Baptiste 327 Congo 451, 538
Colegiul Electoral (SUA) 624, 628 Congresul de la Viena 366–368
Collins, Michael 549 Congresul Deputaţilor Poporului
colonii engleze 332–334 594
colonii franceze 332 Conrad V 180
 indice 687

Consiliul Europei 522 Declaraţia de Independenţă 339

Consiliul celor Zece (Veneţia) 214 Declaraţia drepturilor omului 349
Constantin, împăratul 141, 149 Deng Xiaoping 582, 596, 662
Constantinopol 150, 151, 160, 183, descoperirea Americii 245–249
228, 308, 311, 383 deşeuri toxice 561–562
Contras 600 Diana, prinţesa (Anglia) 617
Copernic, Nicolaus 243 Diaz, Bartolomeu 242
Coreea 486, 525, 527–528 Diem, Ngo Dinh 567
Coreea de Nord 636 Dien Bien Phu 567
Coreea de Sud 580, 610 Discovery, navă spaţială 615
„Coridorul polonez“ 500 Disraeli, Benjamin 452
Correggio 440 distrofie musculară 614
Cortina de Fier 521, 522, 523 Djebel al-Tarik 156
Costa Rica 541 Doctrina Eisenhower 536
Covilhã, Pedro da 242 Doctrina Monroe 375
Doctrina Truman 536
Cox, Archibald 572
„Dosarele Pentagon“ 571
Creta 71, 186, 506
Dracon 82
criminali de război nazişti 600
Dreiser, Theodore 480
Cristian IV (Danemarca) 283
dreptul divin al regilor 288–291
criza ipotecilor 658–659
Dunkerque 503
criza Y2K 619–620
Croaţia 595
Ebert, Friedrich 487
Cromwell, Oliver 296–297, 327
Ebola, virus 613
Crucea Roşie 598
echilibrul puterii 302–306, 493
cruciade 182–187
ecologie 551, 642–645
Cuba 451, 537, 542, 597–598, 636, economie mondială 610, 657
648, 651 economii de piaţă 595
cultul tinereţii 576–577 Edictul de la Nantes 284
cultură populară 575–577 Eduard VIII (Anglia) 492
Czartoryski, Adam 377 educaţie multiculturală 607
efectul de seră 646
da Gama, Vasco 239, 247, 249 Egipt 41–45, 539, 606, 665, 666,
da Vinci, Leonardo 234 671
Danemarca 378, 503 Einstein, Albert 496, 517
Dante, Alighieri 224–227 Eisenhower, Dwight D. 526, 536,
Danton, Georges-Jacques 351 544, 571, 574
Darwin, Charles 428 El Salvador 579, 601
de Gaulle, Charles 510, 543, 544 electricitate 411–412
de Witt, Jan 305–306, electronică 558–559, 576
Dean, John 572 Elisabeta I (Anglia) 290–292, 297,
Declaraţia Balfour 485 327, 411
688 indice

Ellsberg, Daniel 571 fenicieni 63–64

Elţîn, Boris 594, 595 Ferdinand II (Austria) 282
e-mail 616 Ferdinand VII (Spania) 379
Enciclopedia (franceză) 342, 428 Ferdinand şi Isabela 245, 263
energie atomică 561 Fermi, Enrico 517
energie nucleară 560–561 feudalism 169–170
Engels, Friedrich 425 Filip al Macedoniei 100–101
Enghien, ducele de 356 Filip II (Spania) 290, 295
epoca descoperirilor 237–251, 548 Finlanda 502, 513, 609
epoca exprimării 231–236 Fitch, John 408, 409
epoca jazzului 480 Florenţa 448, 481, 511
epoca postindustrială 553–555 Ford, Gerald 572, 573, 586
epoca raţiunii 351 Formosa 450, 486, 525, 533, 536
era spaţială 548–549, 555, 556 Forster, Albert 501
Erasmus 221, 266–267 Fra Angelico 234
erezie 311 Franco, Francisco 491–492, 584
Eriksen, Leif 244 Franklin, Benjamin 337, 411
Eshkol, Levi 540 Franţa 504, 510, 520, 521, 522,
Estonia 590 533, 542, 607, 610, 633
etalon-aur 485 Franz Joseph 395
Etiopia 490, 506, 537, 564, 598 Frederic II (Hohenstaufen) 180
etrusci 108 Frederic Wilhelm I (Prusia) 320
Eugenia, împărăteasă 401 Frederic Wilhelm IV (Prusia) 395
euro 609, 632–633, 662 Freedom Riders 545
Europa de Est 589, 591–594, 596 Frente Popular 491
evrei 59, 61–62, 137, 183, 194, 452, Fugard, Athol 588
487–488, 515, 523 Fulton, Robert 408, 409, 412
expansiune colonială 450–451
explorare spaţială 614–615 Gabon 537, 542
Exxon Valdez, petrolier 611 Gaddafi, Muammar 587, 665
Eyck , Jan van 439 Gagarin, Iuri 548
Galileo 273, 404, 429–430
fabrici 414–419 Gandhi, Mahatma 485, 524
Facebook 670–671 García Márquez, Gabriel 588
Faraday, Michael 412 Garibaldi 396
Farnace 129 Gărzile Roşii 581
Fâşia Gaza 539–540, 605 „Generaţiile Furate“ 653
femei genocid 595
drepturi 574–575, 665, 666–667 Genova 184, 212, 215, 217, 221, 249
în sport 608 geopolitică 489
salarii 608 George I (Anglia) 300–301
 indice 689

George II (Anglia) 301 Guineea 537

George II (Grecia) 523 Gustav Adolf 283–284, 316, 318,
George III (Anglia) 301, 336 445, 482
Georgia 406, 514, 590 Gutenberg, Johann 234
Germania 380-383, 487–489, 592,
633, 634 Haakon VII (Norvegia) 503
Germania, Republica Federală (Ger- Haile Selassie I (Etiopia) 490
mania de Vest) 592, 612, 633 Haiti 385, 641
reînarmare 526, 528 haitieni 607
Ghana 537 Hals, Franz 440
ghelfi şi ghibelini 224 Hammurabi 56, 74, 101, 445
Ginghis Han 310, 355, 445, 446, Hannibal 114–119, 122
456, 486, 626 Harding, Warren G. 480, 482
Giotto 224, 234 Hargreaves, James 406
Giraud, Henri 510 Hasdrubal 117
girondini 351 Hastings, bătălia de la 288
Giscard d’Estaing, Valery 585 Haushofer, Karl 489
Godefroy de Bouillon 183 Hável, Vaclav 592
Godunov, Boris 311, 312 Heemskerk, Jacob 280
Gomulka, Vladislav 532 Hegira 153
Gorbaciov, Mihail 590–592, 594 Helsinki (Finlanda) 547
Gore, Al 622-624, 628 Henric IV (Germania) 177–178,
Göring, Hermann 515 200
goţi 142 Henric Navigatorul 241, 244
Gracchus, fraţi 124, 126 Henric VII (Anglia) 289, 292
Granada 245 Henric VIII (Anglia) 290, 293
Grant, Ulysses S. 423 Henry Pu-Yi 486
Grasso, Ella 574 Hess, Rudolf 482
Graţian 223 heterosexuali 613
Grecia 63–90, 389–390, 391, 506, hicsoşi 50–51
522, 659 hieroglife 41–45
Grigore I (papă) 150 Hindenburg, Paul von 487
Grigore VII (papă) 200 Hirohito (Japonia) 517
Grotius 281 Hiroshima 517–518, 535, 561
Ground Zero 627, 629 hispanici 608
Grupul celor Patru 581 hitiţi 57
Guadalcanal 510 Hitler, Adolf 17, 482, 486–487
Guam 509, 516 Ho Şi Min 567
Guantanamo, golf 636, 650 Hohenstaufen, familie 178, 180
Guatemala 579, 601 Hohenzollern, ascensiunea 319
Guericke, Otto von 411 homosexuali 75, 613
690 indice

Honduras 601 indo-europeni 65–67

Honecker, Erich 592 Indonezia, Statele Unite ale 524
Hong Kong 597, 643 indulgenţe 268
Hoover, Herbert 482, 494 inscripţii cuneiforme 54–55
Hruşciov, Nikita 530, 531, 532, Insula Sf. Elena 357
537, 546 Insulele Caroline 406
Hubble, telescop spaţial 615 Insulele Falkland 579
Hudson, Henry 281 Insulele Filipine 248, 509, 516,
Humphrey, Hubert 570, 572 524, 536, 580, 602
Hungnam 525 Insulele Gilbert 515
huni 141 Insulele Mariane 516
Huss, Jan 231 Insulele Solomon 510
Hussein, Saddam 603, 605, 637, Internet 636, 638, 671, 672
638 Ioan Paul II (Karol Wojty­a) 585
hutu, etnie 599, 600 Ioana d’Arc 288
Huygens 405 Iordania 583
Ipsilanti, Alexandru, prinţul 389
Iacob I (Anglia) 238, 293, 300 Irak 602–604, 607, 636–638
Iacob II (Anglia) 299 Iran 580, 581, 600, 602–603, 629,
iacobini 350, 351, 359, 366 636
Ierusalim 61 Irlanda de Nord 606, 653
cucerit de cruciaţi 184–186 Isis 48, 463
cucerit de turci 186 Islanda 203
iezuiţi 276, 282, 382 Israel 61, 485, 523, 539, 540
Iisus Hristos 146, 157, 231, 244, Italia 114, 119, 122, 127, 129, 142,
252, 257 150, 159, 164, 180, 195, 212, 223,
imigranţi 607 224, 243, 263, 265, 284, 323,
Imperiul Bizantin 353
cucerit de turci 150 Iugoslavia 506, 522–523, 531, 532,
Imperiul Britanic 466, 485, 520 595
Imperiul German 401 Iustinian 149
Imperiul Roman 131–144 Ivan cel Groaznic 213, 311
Inchiziţie 243, 273, 277, 379 Iwo Jima 516
India 242, 248, 252, 257, 359, 435,
485, 501, 509, 516, 523–525, împăraţii de cazarmă 140
542, 547, 551, 561, 563, 564, Înălţimile Golan 540
611, 616, 657, 667 încălzire globală 646
indicele Dow Jones 608
Indiile de Est Olandeze 509, 524 Japonia 516, 525, 535
Indochina 542 Jefferson, Thomas 339, 649
Indochina franceză 509, 525, 542 Jiang Qing 581
 indice 691

Jiang Zemin 597 Lee, Richard Henry 337, 423

Jinnah, Mohammed Ali 523 Leeuwenhoek, Antoni van 429
Jocurile Olimpice de iarnă (1998) Legea de împuternicire (Germa-
615 nia) 488
Jocurile Olimpice de vară (2008) Legea Glass-Steagall 494, 657
662 Legea pentru protecţia apelor (SUA)
Johnson, Lyndon B. 537, 545, 546, 642
568, 569 Legea Reformării 418
Jordan, Michael 615 Leibnitz, Gottfried Wilhelm 404
Leipzig, bătălia de la 215, 269, 361,
Kapodistrias, Ioannis 379 404, 444
Karageorgevici, dinastie 379 Leningrad 507
Kay, John 406 Leonidas 95
Kazahstan 596 Leopold I (Belgia) 393
Kennedy, John F. 537, 543, 544, Leopold II (Belgia) 451
545, 546, 574, 586, 629 Letonia 502, 590, 596
Kennedy, Robert 546 Lewis, Sinclair 480, 658
Kenya 537, 649 Liban 584, 601, 665
K.G.B. (serviciile secrete sovietice) liberalizare 608
594 Liberia 537
Kheops 49 Libia 506, 587, 665
Khomeini, Ayatollah 580, 603 Lie, Trygve 521
King, Billie Jean 574 Liga Arabă 523, 603
King, Martin Luther, Jr. 262, 267, Liga Hanseatică 217
545, 546, 575, 586 Liga Musulmană 523
Kirchhoff 430 Liga Naţiunilor 472, 473, 486, 489,
Kissinger, Henry 571 490, 520
Kong Shangren 661 Lin Biao 581
Königgrätz, bătălia de la 400 Lincoln, Abraham 422, 423, 445,
Kossuth, Lajos 394 492, 649, 650
Krüdener, baroneasă de 373, 374 Lituania 502, 590, 594
Kurusu, Saburo 508 Lloyd, Chris Evert 574
kurzi 607 loialişti (Spania) 492
Kuweit 567, 603, 604 Loyola, Ignaţiu de 275–276
Ky, Nguyen Cao 586 Lubbe, Marinus van der 487
Ludovic XIII (Franţa) 284
Lafayette, marchizul de 391 Ludovic XIV (Franţa) 298
lagăre de concentrare 514–515 Ludovic XVI (Franţa) 345
Lagos 539 Ludovic XVIII (Franţa) 361
Lao Zi 259, 261 Ludovic-Filip 394
Laplace, marchizul de 430 Luftwaffe 501
692 indice

Lumea a Treia 564 Mazzini, Giuseppe 396

Lumumba, Patrice 538 McAuliffe, Christa 513, 614
Lună 548, 549, 554, 556 McCarthy, Eugene 570
Lunea Neagră 608 Medici, Caterina de 291
Luther, Martin 262 Medici, familie 215
Lyell, Sir Charles 429 Mein Kampf (Hitler) 482
Meir, Golda 540
Maastricht, Tratatul de la 609 Meitner, Lisa 517
Maathai, Wangari 668
Memel 499
MacArthur, Douglas 510, 516, 525,
mercantilism 327–328
535, 544
Merovingieni, regi 158
Machiavelli, Niccolò 356, 580
Mesopotamia 52–53
Magellan, Fernando 247–249
Metternich, Klemens von 370, 372,
Magenta, bătălia de la 398
Maginot, linia 501, 502 375–376, 383–392
Magna Carta 200, 279 Mexic 328, 400, 610
Mahomed 153–157 Micene 76
Maica Tereza 588 Michelangelo 440
Malenkov, Gheorghi 530, 531 microscop 429
Manciuria 486, 525 Miltiade 93
Mandela, Nelson 598 Mir, staţie spaţială 615
Mannerheim, linia 502 Mirabeau, contele de 350
Mao Zedong 524, 525, 581 mişcarea cartistă 418–419
Maraton 92, 93, 97 mişcarea pentru drepturile civile
Marc Antoniu 131 (SUA) 545, 575
Marcos, Ferdinand 602 Mitsubishi 535
Marea Britanie 614, 633, 648 Mitterrand, François 585
Marea Criză 483, 608, 656, 658, Moise 60–62
659
Molotov, Viaceslav 500
Marea Egee 69–73
Monnet, Jean 529
Marea Mustrare 296
Mountbatten, Louis 516
Marea Roşie 540
Monte Cassino, mănăstire 511
Marea Societate 545
Montesquieu 342
Marele Salt Înainte 534
Maria Tereza 304, 321 Montez, Lola 395
Maria, regina Scoţiei 290–291 Morse, Samuel 412
Marius 126, 127, 129 Moscova 311, 316
Marshall, planul 516, 522, 523 incendiată de Napoleon 360
Marx, Karl 425 motor cu abur 405
Mau Mau, revoltă 537 Mozambic 578
Maximilian, împărat al Mexicului Mozart, Wolfgang Amadeus 444
400 mumii egiptene 48–49
 indice 693

Mussolini, Benito 481, 488, 489–490, Noua frontieră 544–545

492, 498, 506, 511 Noua Guinee 515
My Lai 571 Noua Zeelandă 536
Novgorod 216
Nagasaki 518, 535 Nürnberg, procesele de la 515
Nágy, Imre 532 Nyerere, Julius 538
Nairobi 539
Napier, John 404 O’ Connor, Sandra Day 574
Napoleon I (Franţa) 162, 353–367, Oak Ridge 517
377–378, 397 Obama, Barack 649–651, 652–653
Napoleon III (Franţa) 397–398, Obrenovici, dinastie 379
401–402 Occupy Wall Street 659
Nasser, Gamal Abde 539 Oceanul Pacific, descoperire 247
Naţiunile Unite 509, 520–526, 527, Oda bucuriei (Beethoven) 615
534, 535, 538, 539, 543, 555, 580, Odoacru 142
595, 599, 604, 637, 646, 668 ofensiva din Ardeni 512
carta 505, 514, 520 ofensiva Tet 569
Okinawa 516
nave cu abur 406, 408, 409
Oklahoma City, atentat cu bombă
navigare pe Internet 616
606
Necker, Jacques 344, 346–349
Oldenbareneveldt, Johan van 286
negri 575, 598, 608, 650–651
operaţiunea „Furtună în Deşert“
Nehru, Pandit 524
604
Nelson, Horatio 359
operaţiunea „Redarea Speranţei“
Neptun 615
599
Netanyahu, Benjamin 605
Organizaţia Comună Africană şi
Newcomen, Thomas 406
Malgaşă 538
Newton, Isaac 404, 429 Organizaţia de Copii pentru Pro-
Nicaragua 580, 601 tecţia Mediului 646
Nicolae I (Rusia) 393 Organizaţia pentru Eliberarea Pa-
Nietzsche, Friedrich 487 lestinei (OEP) 583–584, 605
Nieuw Amsterdam 281 Organizaţia Meteorologică Mon-
Niger 598 dială 644
Nigeria 537, 567 Organizaţia Tratatului Atlanticu-
Nijmegen, Pacea de la 305 lui de Nord (NATO) 526, 528,
Nixon, Richard M. 537, 547, 570, 536
571–573, 581, 642 Organizaţia Tratatului de la Varşo-
Nkrumah, Kwame 538 via 528
Noriega, Manuel Antonio 601 Organizaţia Unităţii Africane 538
Normandia 166, 511 Orientul Mijlociu 539–541, 567,
normanzi 164–168 583–584, 602–603, 629, 636,
Norvegia 378, 503, 609, 633 652, 667
694 indice

Ortega, Daniel 601 Persia 66, 68

Osiris 48 războaiele greco–persane 91–97
Otto cel Mare 162, 176, 207 Pétain, Henri 504
Owen, Robert 424, 425 Petrarca, Francesco 226–227
Oxford, Universitatea 223 petro 564–567, 604, 611–612, 629
ozon, stratul de 612 Petru cel Mare 312–321
Petru Ermitul 183
Pactul Anticomintern 492 Philippe Egalité 394
Pactul de la Manila 536 Piatra din Rosetta 43
Pactul de Neutralitate 495 Piaţa Comună vezi Comunitatea
Pactul Stresemann–Briand 482 Economică Europeană
pagini web 616 Piaţa Tiananmen 597
Paine, Thomas 351 pieţe de acţiuni 482–484, 657
Pakistan 524, 536, 542 Pilat, Ponţiu 136–138
Palestina 61, 485, 523, 583–584 Pinochet, Augusto 579, 600
Panama 601 piramide 48–49
Pius VII (papă) 358
Papadopoulos, Georgios 585
Plateea, bătălia de la 97
papă vs împărat 175–181
ploaie acidă 561, 612
papi 147
Polo, Marco 237–238, 583
Papin, Denis 405
Polonia 377, 500–501, 514, 532,
Paraguay 600
533, 579, 588, 591
paralela 38 525, 528
poluanţi 611, 612
Paris, Universitatea din 223, 226
poluare 550–552, 561–564, 566,
parlamentul francez 202
643, 668
parlamentul suedez 203
poluare atmosferică 561–562, 668
Partidul Comunist:
Pompei 127–129
chinez 596, 597 Pompidou, Georges 585
polonez 591 populaţii aborigene 653
sovietic 590, 594 pornografie 616
Partidul Laburist 606 Port-au-Prince 641
Pavel I (Rusia) 359, 372–373 Portugalia 379
Pavel, apostol creştin 134–138 Premiul Nobel pentru pace 598,
Peace Corps 545 634, 668
Pearl Harbor 508–509 preoţi, prima menţiune 47
pelerinii 335 Prezbiter Ioan 242
penicilină 509 Primăvara Arabă (2011) 664–669,
Peninsula Sinai 540 671
Pepin 159 Primul Război Mondial 480, 493
Perestroika 590 procesoare de text 558
Pericle 98–99 Proclamaţia de emancipare 423,
Perry, Matthew 486 649
 indice 695

programe de „partajare a maşini- Războiul Peloponeziac 98–99

lor“ 565 Războiul Rece 530–531, 544, 626,
Programul de redresare europeană 630
521 sfârşitul 596, 615
progres ştiinţific 427–432 Războiul Ruso–Japonez 461
protestanţi şi catolici 272–286 Războiul Succesiunii Spaniole 305
Prusia 319–322 Reagan, Ronald 573, 574, 575, 580,
Ptolemeu I (dinastia ptolemeică) 586, 601, 608
51 recesiune 655–660
Puerto Rico 612 recesiuni globale 656, 662
punere sub acuzare 622 Reforma 262–286
purificare etnică 595–596 reforma asistenţei sociale (SUA)
puritani 332, 335 609
refugiaţi 606
Quintus Fabius Maximus 115 Reichstadt, ducele de 364
Quisling Vidkun 503 Reichstag 487
relaţii chino–sovietice 534
Rabin, Yitzak 605 Rembrandt 440
rachete Pershing 578 Renania 491
radar 509 Renaştere 220–236
radio 617 Republica Arabă Unită 539–540
radioactivitate 560–561 Republica Cehă 592, 612
Rafael 234 Republica Centrafricană 613
rasism 538–539, 607 Republica de la Bonn 526
Ravenna 142, 225 Republica de la Weimar 486, 488
Războaiele Punice Republica Democrată Germană (Ger-
primul 113 mania de Est) 591, 592, 612
al doilea 114–117 Republica Olandeză 282, 283, 299
al treilea 119 reţele de socializare 670–672
război nuclear 556, 561, 594 Revoluţia Americană 329–339
Războiul Arabo–Israelian (1948) revoluţia comunicaţiilor 564, 615–
539 618, 620–621, 670–672
Războiul Civil (SUA) 422–425 Revoluţia Culturală 534, 581
Războiul de o Sută de Ani 289 Revoluţia de catifea 592
Războiul de Treizeci de Ani 276, Revoluţia Engleză 287–301
284, 304–305 Revoluţia Franceză 340–353, 417
Războiul din Crimeea 397–398 Revoluţia Industrială 426, 554,
Războiul din Golf 601–603 558
Războiul din Irak 637–639 Revoluţia Iraniană 565
Războiul Franco–Prusac 487 Revoluţia Verde 562
Războiul Israeliano–Egiptean 540 Ricci, Matteo 583
696 indice

Richard Inimă de Leu 201 San Francisco, Conferinţa de la

Richardson, Elliot 572 514, 520
Richelieu, cardinalul 284 sandinist 600
Ride, Sally 574 Sarajevo 453
Rivera, Miguel Primo de 491 sateliţi 556
Robespierre 351, 352 Saturn 556
roboţi 558 Savonarola 229–230
Roland 160 Schliemann, Heinrich 69–70
Rollo 164 Schuman, Plan 522, 529
Roma 105–144 Schuman, Robert 529, 633
căderea 139–144 Scipio, Lucius 122
cucereşte Grecia 121–122 Scipio, Publius 117, 121
cucereşte Siria 122 sclavie 648–649
istoria timpurie 108–113 abolire 421–423
sclavi 123–124 Seko, Mobutu Sese 600
România 389, 533, 593, 596 septembrie 11, atacuri teroriste
Rommel, Erwin 506, 510 625–630
Romulus Augustulus 142 Serbia 452–453
Roosevelt, Franklin D. 494–495, Seul 610
498–499, 504–505, 510–511, 514, Sevastopol 507
544, 574, 657 Sfânta Alianţă 366–376, 387
Rousseau, Jean-Jacques 342 Sfântul Imperiu Roman, înteme-
Rudd, Kevin 653 iere 162
Rudolf de Habsburg 180 sfera coprosperităţii 520
Rumford, contele de 411 Shakespeare, William 293, 440
Rump, parlament 296 Sicilia 394, 510
Runnymede 200 SIDA (HIV) 613
Rurik 308 Siegrfried, linia 502
Rusia 307–318, 383, 532–533, 590, Silicon Valley 608
594–595, 630, 644 Singapore 610
Rwanda 598–599 sionişti 485, 523
Ryswick, Pacea de la 305 Siria 540, 665, 667
sistemul ptolemeic al universului
Sabini 108 243
Sadat, Anwar 583, 588 skinhead 607
Saharov, Andrei 578 Slovacia 592
Salamina 95 Smuts, Jan Christiaan 501
salarii 541, 574, 608 socialism 424–426
Salazar, Antonio 584 Solferino, bătălia de la 398
Salerno, Universitatea din 223 Solidaritatea, sindicat 579, 585,
San Francisco, California 641 588, 591
 indice 697

Soljeniţîn, Aleksandr 578 şerbi 312

Solon 83 şomaj 597, 607, 608, 609, 610
Somalia 598–599
Spania 360, 491–492, 495 Taiwan 582
Sparta 94–98 talibani 629, 630, 636
Sputnik I 548 Talleyrand 368, 372, 375, 377, 402
SS (Schutzstaffel) 512–513 Tanzania 538, 600
Stalin, Iosif 482, 510–511, 514, 530– taoism 259
531, 633 Tarifa 241
Stalingrad 510 Teba 51
Starea a Treia 348–350 tehnologia informatică 559, 608
statele balcanice 378, 389, 451–453, telefoane celulare 616
506, 513–514, 522 telefon 412, 616, 618, 636, 671
statele baltice 590 telegraf 412, 450, 467
Statele Unite ale Americii 479–481, televiziune 604, 615, 618
482–483, 499, 502, 505, 508– Temistocle 94
z510, 519–526, 601–604, 606– Teodoric 142
615, 626–627, 636–639, 643, Termopile 94–95
646, 649, 653–654, 656–659, terorism 584–585, 604–606, 611,
667 625–626, 635–636
economia 607–609 Thailanda 509
invadează Afganistanul 629– Thatcher, Margaret 574
630 Thieu, Nguyen Van 568
invadează Irakul 636–638 Thomas à Kempis 231, 266
planul naţional de asigurări de Thoreau, Henry David 672
sănătate 609 Tibet 525
relaţiile cu sovieticii 536–537, Tilly, Graf von 283
578–580, 589, 594–595, 626, Timerman, Jacobo 588
630 Timur cel Şchiop (Timur Lenk) 530
şi Războiul Rece 590, 594, 626, tipar 234–236
630 Tiran, strâmtoarea 540
Stările Generale (Olanda) 279, 295 Tito (Iosif Broz) 522
Stephenson, George 409 Titov, Gherman 549
Stresemann, Gustav 482, 489 Tojo, Hideki 508
Stroessner, Alfredo 600 Tokyo 510, 535
Stuart, dinastie 293–299 tory 298–300, 386
Sudan 598 Touissant Louverture 386
Suedia 316–318, 378, 609 Trafalgar 363
Sulla 126–127 Tratatul pentru reducerea arma-
Sumerieni 54–56 mentelor strategice (SALT) 547,
summitul Pământului 612 578
şahul Iranului 580 Tripla Alianţă din 1664 305
698 indice

Troia 69, 70 Vega, Lope de 440

Troţki, Leon 482 Velázquez, Diego 439
Truman, Harry S. 514, 536, 545 Veneţia 184, 212–219
Tunisia 664–665, 671 Venezuela 386, 567
turci 588 Vermeer, Jan 440
Turcia 607 Verrazano, Giovanni da 332–335
Turgot 342, 344, 417 Versailles, Tratatul de la 464, 469,
tutsi, etnie 599, 600 472, 477, 490
Tutu, Desmond, episcop 598 Vichy 504
Twitter 671 Victor Emanuel I (Italia) 395
Ţările de Jos 633 Victor Emanuel III (Italia) 511,
invadate de Germania 503 522
război cu Spania 277–280 Viena 514, 521
Vietcong 569, 570
U-2, incidentul 537 Vietnam 524, 542, 546, 568–571
Ucraina 590, 596, 611 Viking I, navă apaţială 556
Uganda 586, 587 vikingi 164
Uhuru 537 Vlasov, Andrei 507
Ungaria 513–514, 532, 591, 592 Voltaire 341
Union Carbide, fabrică de insecti- Vostok I 548–549
cide (India) 611 Voyager 2, rachetă 615
Uniunea Africii de Sud 537 vreme 563–564, 645
Uniunea Europeană (UE) 609, 633,
634, 657 Wa­ęsa, Lech 579, 588
Uniunea Sovietică 482, 488–489, Wallace, George 586
500, 502, 506–508, 510–511, Wallenstein, Albrecht von 283–284
513–514, 517, 520–549, 577– Washington, George 336, 649, 652
580, 589–591, 592, 594–596, Watergate 572–573
626, 629, 630 Waterloo, bătălia de la 362–364
colapsul Uniunii Sovietice 594, Watt, James 406
596 Wehrmacht 512–513
universităţi, origini 222–224 Wellington, duce de 362
UNRRA 520 Westfalia, Pacea de la 282, 284
Uranus 615 whigi 299–301
URSS 534 Whitney, Eli 406
Uruguay 600 Wilberforce, William 422
USA Patriot Act 635–636, 651 Wilhelm II (Germania) 466–467
Wilhelm Cuceritorul 168
Valea Nilului 41, 46–49, 50 Wilhelm de Orania (cel Tăcut)
vandali 142 278–279
Varus 132 Wilhelm de Orania 392
Vatican 398 Wilhelm I (Germania) 401
 indice 699

William III (Anglia) 299–300, 305, Zair 599–600, 613

306 Zambia 600
Wilson, Woodrow 471–473 Zarathustra 65
Worms, Dieta de la 269–270 Zhao Ziyang 597
Wycliffe, John 232 Zidul Berlinului 592
Zimbabwe 586
xenofobie 607 Ziua Victoriei în Europa 514
Xerxes 97, 100 Ziua-Z 511
Zona Economică Europeană 609
Yemen 667
yuppies 607