LUCRARE DE LICENŢĂ

TRĂSĂTURILE FUNDAMENTALE ALE SPIRITUALITĂŢII

ORTODOXE

STUDENT,
PĂŞTIN ANTOIU- CĂTĂLIN

BUCUREŞTI, 1994
motto:
Vouă vi s-a dat să cunoaşteţi
Tainele Împărăţiei cerurilor (Matei XIII, 11)
Şi să fiţi iconomi ai acesteia. (I Cor.IV, 1)
Pr. Prof. Dr. DUMITRU RADU,

dedic această lucrare ca semn de respect şi

nestrămutată recunoştinţă şi căruia îi
mulţumesc din suflet pentru ajutorul acordat
în timpul Facultăţii şi la întocmirea lucrării de
licenţă. –
INTRODUCERE

Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte şi exprimă desăvârşirea

credinciosului în Hristos, ca mădular al Trupului Său tainic, Biserica. Şi întrucât
desăvârşirea nu se poate dobândi în Hristos decât prin participarea la viaţa Lui
dinino-umană, ţinta spiritualităţii ortodoxe, mântuirea şi desăvârşirea credinciosului
se realizează numai prin unirea lui cu Hristos şi dăltuirea chipului lui Hristos în el.
Spiritualitatea ortodoxă este o permeabilitate şi o transparenţă a omului faţă de
Hristos şi o transparenţă a lui Hristos însuşi faţă de acesta. Aceasta înseamnă că
spiritualitatea ortodoxă prezintă procesul înaintării creştinului pe drumul
desăvârşirii în Hristos, prin curăţirea continuă de patimi şi dobândirea virtuţilor,
anume un proces sau un urcuş continuu cu trepte cărora le corespund diferite virtuţi
care culminează cu iubire. Pe orizontală spiritualitatea ortodoxă se manifestă
progresiv, în deschidere şi disponibilitate a credinciosului spre semeni, spre lume
şi spre valorile morale şi cultural-spirituale perene, credinciosul primind putere spre
această deschidere tot din relaţia şi comuniunea lui cu Hristos.
Existenţa pământească a creştinului ortodox are ca scop desăvârşirea la
care nu poate ajunge decât în Hristos şi cu Hristos, realizând valorile morale într-un
dialog al iubirii cu semenii şi cu Dumnezeu Cel în Treime. Toate valorile pe care
acesta le realizează în existenţa sa sunt implicate în relaţia dialigică specifică cu
Dumnezeu cel întreit, ca existenţă personală absolută, ca Adevărul infinit, Binele
suprem, Frumosul prin excelenţă şi Sfinţenia inepuizabilă.
De aceea, Dumnezeu Cel în Treime este izvorul, temelia, puterea şi modelul
vieţii creştine autentice şi al slujirii arătate nouă prin Fiul Său întrupat, „la plinirea
vremii” (Gal. 4,4) Dumnezeu – Omul, Iisus Hristos (Mc. 10,45).
Aceste valori pe care creştinul ortodox le realizează în raport cu Dumnezeu,
Care este o treime de persoane, trebuie arătate prin lucrarea Duhului Său, în raport
cu semenii, de aproape şi de departe, ca şi aceştia să se bucure de ele şi în acest
mod, să devină valori depline. (1)
De aceea fiecare creştin are conştiinţă a că aceste valori îi aparţin ca atare
numai în măsura în care este vrednic de a le primi şi a se bucura de ele şi se află pe
punctul de a le împărtăşi semenilor săi. Bucuria creştinului pe drumul desăvârşirii
stă în capacitatea de a împărtăşi aceste valori, ca daruri ale lui Dumnezeu şi astfel
să le înmulţească spre progresul spiritual şi material al semenilor săi, (2) în
contextul întregii sale responsabilităţi, pe care o are în raport cu sine însuşi, cu
lumea şi cu Dumnezeu. Astfel, valorile specifice omului, ca persoană de relaţie cu
Dumnezeu şi cu semenii, sunt raportate la valoarea religioasă şi morală absolută –
Dumnezeu Cel întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi sfântul Duh şi implică valoarea
vieţii umane, de care depinde în cea mai mare măsură realizarea lor.
Viaţa umană este darul lui Dumnezeu Unul întreit (Fac. 2,7; Iov. 10,12; I Cor.
15,45) de la crearea după chipul şi asemănarea Sa, (Fac. 1,26-27) pentru a se
împărtăşi de alte daruri dumnezeieşti şi de aceea trebuie să aibă în firea sa ceva
înrudit cu Acela de Care ţine. (3) Ea se manifestă sub două aspecte: fizic şi
spiritual, fiind astfel valoarea supremă a omului pe pământ, suport al tuturor
valorilor care o exprimă şi o impun în fruntea acestora. Toate valorile şi mai presus
de orice viaţă umană, sub îndoitul ei aspect fizic şi spiritual, cu toate posibilităţile şi
realizările ei, sunt încredinţate omului spre păstrare, fructificare şi progres
continuu, căci persoana umană este singura făptură a lui Dumnezeu purtătoare de
valori, capabilă, în existenţa pământească, de continua depăşire de sine, spre o ţintă
finală. Persoana umană, ca purtătoare şi de valori morale, trebuie să le cultive în
comunitatea bazată pe iubire, pentru obţinerea vieţii veşnice, deci a mântuirii, a
desăvârşirii, a sfinţirii sau a îndumnezeirii.
Ţinta sau finalitatea vieţii omului pe pământ este mântuirea şi îndumnezeirea
lui, deci creşterea în Hristos. Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune
pământească, ci şi una eshatologică. Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în
timp şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi pentru cel viitor, adică pentru
comuniunea veşnică şi plenară cu Dumnezeu sau, departe de El, ca osândă veşnică.
(4)
Astfel, viaţa creştinului pe pământ nu se manifestă numai ca o simplă
existenţă biologică, ci ca o trăire spirituală specifică persoanei umane, cu o
finalitate legată de calitatea lui de fiinţă spirituală personală, în timp, înzestrată cu
raţiune, simţire şi voinţă liberă, purtătoare şi creatoare de valori materiale şi
spirituale. Spiritualitatea ortodoxă nu face abstracţie de întreaga fiinţă a creştinului
şi nici de ceea ce implică viaţa omului hic et minc: sănătatea şi condiţiile materiale
necesare şi chiar bunăstarea materială, ca suport al susţinerii şi desfăşurării ei
rodnice, pentru fiecare ins în parte şi pentru colectivitatea şi societatea cărora acesta
aparţine. (5)
Viaţa creştinului ortodox are sens şi valoare numai în măsura în care ea este
şi o preocupare importantă pentru propria lui mântuire şi o dobândire reală a
acesteia prin comuniunea deplină în iubire cu Mântuitorul Hristos, în calitate de
mădular al Trupului Său – Biserica, prin credinţă şi fapte bune, ajutat de harul
dumnezeiesc. De aceea, mântuirea înţeleasă ca eliberare din robia păcatului şi a
morţii şi ca împreună-vieţuire cu Hristos şi în Hristos, prin lucrarea Duhului Sfânt
în noi, este problema cea mai importantă şi vitală care confruntă creştinismul
tuturor timpurilor. (6)
Ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu, omul coronament al creaţiei şi glasul
şi sinteza acestuia, este deschis lui Dumnezeu, Creatorul, Proniatorul şi Mântuitorul
său, cât şi semenilor săi, oamenii, înaintând în acelaşi timp pe drumul cunoaşterii
propriului său eu şi destin comunitar-sobornicesc. Spiritualitatea şi slujirea sunt
expresiile concrete ale acestei deschideri ontologice a creştinului spre Dumnezeu,
spre semeni şi spre societatea semenilor săi.
Fiind, în primul rând, deschidere spre Dumnezeu, spiritualitatea creştină îşi
pune pecetea sa pe cultura, literatura şi arta celor care au creat această spiritualitate
şi se concretizează în atitudini şi acţiuni de slujire a semenului şi a societăţii
acestuia, în duhul slujirii omului de către Hristos, în vederea mântuirii şi
desăvârşirii lui.
Vorbind despre spiritualitate ne referim la un fapt deosebit de însemnat, nu la
o simplă dimensiune a vieţii creştine, la un compartiment mai deosebit alei, ci la
esenţa ei însăşi. (7) De la început trebuie să spunem că spiritualitatea nu poate fi
înţeleasă decât ca viaţă. Prin cuvântul spiritualitate definim viaţa creştină
îndumnezeită. Originea acestei vieţi este „darul Sfântului Duh” despre care ne
vorbeşte Apostolul Petru în prima sa cuvântare de la Cincizecime (F.A. 2,38). De
fapt, expresia Sf. Apostol nu face altceva decât să confirme împlinirea unei profeţii
a Mântuitorului însuşi: „În ziua aceea veţi cunoaşte că … voi sunteţi în Mine şi Eu
în voi”. (In. 14,20)
Realismul spiritualităţii creştine e pus în lumină, în Biserica Ortodoxă, de
două caractere esenţiale ale vieţii duhovniceşti. Unul din aceste caractere priveşte
spiritualitatea ca tradiţie apostolică, care se continuă în istorie, prin mijlocirea
tradiţiei patristice, până în zilele noastre, tocmai pentru că nu este înţeleasă ca
simplă doctrină, ci ca viaţă, ca întrupare, prin urmare o serie de fapte. (8)
Creştinătatea veacurilor primare se consideră pe sine „un singur neam mare”, iar
sfinţenia este văzută mai mult decât o virtute, o strălucire a perfecţiunii divine. Al
doilea caracter, fără de care spiritualitatea este de neconceput în Ortodoxie, priveşte
aspectul liturgic al spiritualităţii. Adevăratul subiect al vieţii spirituale nu este
individul izolat, ci este e-ul său liturgic. În esenţa ei, spiritualitatea este doxologică.
De asemenea, ea se defineşte printr-o participare la lucrarea cea tainică a lui
Dumnezeu în lume, prin sfintele slujbe, lucrarea care uneşte lumea văzută şi cea
nevăzută, aducând real pe Dumnezeu oamenilor şi menţinând real pe oameni în
harul Sfântului Duh, în Dumnezeu. În perspectiva unităţii caracterului tradiţional şi
a caracterului liturgic, despre care vorbim, spiritualitatea apare ca o lucrare a
Sfântului Duh care face din devenirea istorică şi cosmică un eveniment al
întrupării, o mişcare imensă a instaurării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Despre Mângâietorul le-a spus Hristos ucenicilor săi nu numai că „rămâne la voi şi
va fi în voi”, ci şi că „rămâne cu voi în veac”. (In. 14,16-17). Prin prezenţa
Sfântului Duh în veac sau în istorie, Dumnezeu însuşi păşeşte ca subiect în faţa
omului, pătrunzând şi umblând întreaga lui existenţă; prin intervenţia Sa, viaţa
lumii dobândeşte o direcţie nouă; prin lucrarea Sa întemeiază Biserica, după cum
creează tot ce este nou pe pământ. Spiritualitatea, aşadar, nu poate însemna o
evaziune în afara istoriei, fiind vorba despre un dinamism care animă istoria şi o
conduce spre zările veşnice. Nu de puţine ori în istoria teologiei noţiunea de
spiritualitate a fost mărginită de ideea de taină sau mister, iar aria ei redusă la o
legătură intimă dintre Dumnezeu şi om, prin care era vizată o comuniune de natură
mistică. Această ultimă unire era privită drept un secret al înţelepciunii divine, un
plan al destinului veşnic al omului, fără nici o implicaţie în viaţa socială. Cu alte
cuvinte, spiritualitatea era considerată numai ca viaţă religioasă trăită personal sau
ca o religiozitate experimentată la un neobişnuit de înalt grad de tensiune
sufletească. Spiritualitatea a ajuns, de asemenea, să fie desfăcută în două
compartimente distincte, în mistică şi teologie, în experienţa personală a Tainelor
divine şi dogma mărturisită de Biserică.
Creştinul zilelor noastre îşi urmăreşte scopul vieţii într-un anume context
social şi cultural-spiritual, marcat printr-un mare număr de noutăţi în toate
domeniile activităţii umane, ceea ce constituie un apel puternic pentru
recunoaşterea unei norme morale universale. Există în lume o aspiraţie generală
spre mai multă dreptate socială între indivizi, între popoare, între naţiunile sărace şi
bogate, manifestată prin ideea de dezvoltare umană, integrală şi solidară. Tocmai o
astfel de aspiraţie spre dreptate, într-o lume care caută unitatea sa, presupune că
există ceva comun şi universal între toţi oamenii şi prezent în fiecare, dincolo de
orice particularitate. Acel conime şi universal înseamnă că toţi oamenii vor şi trebui
să se bucure de viaţă în contextul dat. (9) De aceea, ei nu se pot rupe de
comunitatea în care trăiesc şi nici nu pot face abstracţie de semenii lor, faţă de care
trebuie să-şi manifeste faptele bune în perspectiva eshatologică. Existenţa umană
este însăşi o proexistenţă, atât în faţa lui Dumnezeu cât şi a semenilor. În aceasta
este dată însăşi legătura strânsă dintre spiritualitatea ortodoxă şi slujirea socială.
(10)
Spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă viaţa de comuniune a creştinului
cu Hristos şi în Hristos, trăirea în Hristos şi conştiinţa prezenţei şi lucrării lui
Hristos. Creştinul înduhovnicit se simte ca aparţinând lui Hristos cu toată fiinţa şi
viaţa sa. Iar această apartenenţă plină de puterea Duhului Sfânt, care vine din
comuniunea cu Hristos, îl face tot mai disponibil pe creştin pentru slujirea
semenului său cu care Hristos însuşi se identifică. (Mt. 25, 40-45)
Deci spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea celui ce crede în
Hristos, prin participarea la viaţa lui divino-umană, prin unirea după har cu El şi
întipărirea tot mai deplină de chipul umanităţii Mântuitorului Hristos, plină de
Duhul Sfânt, într-o continuă mişcare spre ţinta finală, aşa cum subliniază şi Sf.
Maxim Mărturisitorul: „Tot ce se mişcă, se mişcă desigur dintr-o cauză. Şi tot ce se
mişcă dintr-o cauză şi există… Cauza pentru care este şi se mişcă tot ce este şi se
mişcă. Căci Aceasta, fiind o putere activă produce în chip dumnezeiesc, cele create
şi atrage ca ţintă, în chip providenţial pe cele ce se mişcă şi se aşează hotar”. (11)
Această mişcare îşi are originea în actul creator al lui Dumnezeu. Toate
creaturile spre desăvârşirea şi odihna lor în plenitudinea de viaţă a lui Dumnezeu.
Căci, prin mişcare şi nu prin ieşirea din mişcare se ajunge la Dumnezeu. Impulsul
mişcării este creational, adică există în toate făpturile ca mişcare inerentă spre
Creatorul lor. Deci, în structura fiinţei umane sunt date, pe de o parte, necesitatea
mişcării, iar pe de altă parte, libertatea în această mişcare, precum şi rezultatele
care depăşesc frontierele posibilităţilor naturale ale lui însuşi şi ale lumii. (12)
Astfel, în lumina spiritualităţii creştine ortodoxe, mişcarea spre odihna eternă
şi fericită în Dumnezeu nu mai apare ca o simplă implicare a unor datorii impuse de
poruncile lui Dumnezeu, datorii care în viaţa aceasta nu-l duc nicăieri, ci îi asigură
doar mântuirea ca o răsplată exterioară în viaţa viitoare. Cel ce crede în Hristos
creşte spiritual chiar din viaţa aceasta, căci împlinirea produce o transformare
ontologică treptată în fiinţa lui sau o umplere a lui progresivă de prezenţa lucrătoare
a energiilor dumnezeieşti necreate. (13) În acest proces al vieţii duhovniceşti,
caracteristic spiritualităţii ortodoxe se pot observa două mari etape: una, a înaintării
spre desăvârşire, prin eforturi de purificare de patimi şi de dobândire a virtuţilor şi
o alta, de viaţă mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu, în care lucrarea omului
este înlocuită cu lucrarea energiilor dumnezeieşti necreate, persoană umană
deschizându-se pentru umplerea ei tot mai accentuată de viaţă duhovnicească.
Relaţia dialogică a persoanei umane cu Dumnezeu Cel în Treime şi cu
semenii săi, precum şi cu întreaga creaţie şi lume, este stânjenită, diminuată şi chiar
ruptă de înmulţirea patimilor care asaltează pe om sau pun stăpânire pe el, tăindu-i
comuniunea cu aceştia. Cel împătimit caută să adune toate în jurul său ca în jurul
unui centru. Nefiind în sine un centru real, natura lui se răzbună, făcându-l în
realitate să alerge după lucruri, ba chiar robindu-l lor. Patimile care-l robesc pe om
se nasc şi cresc în acesta prin contribuţia tuturor facultăţilor sufletului, adică nu
numai prin simţurile întoarse spre plăcerile vieţii, indicând o stare maladivă în toată
fiinţa omului.
Omul credincios are posibilitatea de a se curăţa totuşi de patimi, prin
dobândirea virtuţilor şi se desăvârşeşte în Hristos, îndumnezeindu-se, făcându-se
astfel „părtaşi dumnezeieşti firi” (II Petru 1,4), prin puterea energiilor dumnezeieşti
necreate, care umplu Biserica şi se împărtăşesc prin Sfintele Taine, dar fără ca
unirea să fie după fire sau ipostatică. (14) Spiritualitatea creştină există în istorie
deodată cu Biserica: de-a lungul timpului spiritualitatea s-a conturat căpătând, ca
formă, diferite aspecte, dar rămânând în esenţă aceeaşi. Slujirea creştină a existat de
la începutul Bisericii, dar este considerată ca una din formele practice ale
spiritualităţii, sau mai exact, ca o componentă a spiritualităţii autentice.
 În ultima vreme se constată o reîntoarcere la sursă, adică la tradiţia primară a
Bisericii, o recondicerare a vechilor izvoare ale creştinismului a valorilor spirituale
pe care neconforme cu stadiul actual al creştinismului contemporan, au fost
reiterate în universul spiritual al tuturor creştinilor, în drumul lor spre desăvârşirea
în Hristos. Teologia occidentală acordă atenţie acestui fapt şi încearcă uneori un
„import” de spiritualitate răsăriteană, ceea ce denotă că teologia ortodoxă, una şi
aceeaşi, mereu, are un suflu viu, menţinut în viaţa creştină prin energiile
dumnezeieşti necreate, de la Însuşi Mântuitorul Hristos, prin succesiune apostolică,
până astăzi.
CAPITOLUL I

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ
COMPONENTĂ A VIEŢII CREŞTINE

1. – DESĂVÂRŞIREA CREDINCIOSULUI ÎN HRISTOS ŞI PRIN

HRISTOS

În centrul spiritualităţii ortodoxe se află două realităţi: Dumnezeu ca Treime

de Persoane şi persoana umană ca întreg. Dumnezeu este Fiinţa supraexistentă,
reală, vie personală şi spirituală, Care există din veşnicie şi pentru veşnicie. În
marea Sa iubire şi înţelepciune a creat lumea şi omul în şase zile „din nimic” (II
Macabei 7,28). Prin lume înţelegem tot ceea ce există în afară de Dumnezeu,
făpturi văzute şi nevăzute, organice şi anorganice, însufleţite şi neînsufleţite,
inclusiv omul care formează un întreg unitar şi armonios, „cerul şi pământul” (Fac.
1.1) (15)
Omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, numit de Părinţii greci
„coroana întregii creaţii”, „preotul întregului cosmos”, creat ultimul pentru a fi
introdus în lume ca stăpân al ei, unde găsea toate elementele întreţinerii existenţei
sale, ocupă locul de mijloc între lumea curat spirituală şi cea curat materială; celei
dintâi îi aparţine cu sufletul iar celei de a doua cu trupul său. El este punctul de
întretăiere ale celor două lumi şi totodată o sinteză a acestora; este, cum bine s-a zis
în filosofia greacă veche, o reprezentare în mic al lumii celei mari, adică un
„microcosmos” (16)
Între Dumnezeu şi persoana umană a fost stabilită o relaţie dialogică,
intercuvântătoare, în comuniune de iubire. Făptura umană, prin chipul dumnezeiesc
– dat ontologic, pe care trebuie să-l dezvolte, în asemănarea cu Creatorul, era
menită să ajungă nemuritoare şi sfântă, asemenea lui Dumnezeu Cel în Treime după
har, ascultându-i porunca dată la creaţie. Prin căderea în păcatul strămoşesc însă se
pierde comuniunea cu Dumnezeu, dar chipul Lui din om nu s-a distrus şi nici nu s-
a desfiinţat, deoarece era dat ontologic, fiind restaurat la „plinirea vremii” de către
Fiul lui Dumnezeu întrupat Iisus Hristos, redându-i-se posibilitatea de ridicare la
viaţa de comuniune în iubire deplină cu Persoanele Sfintei Treimi, prin eforturi
ascetive continui, deci printr-o virtuoasă în Hristos care este „Fiinţa virtuţii”. (17)
Aşadar, ţinta întregii vieţi creştine constă în unirea cu Dumnezeu Cel în
Treime, ţintă care totdeauna este şi un progres nesfârşit în iubire. Pentru a
caracteriza această unire a credinciosului cu Dumnezeu se foloseşte termenul
îndrăzneţ de îndumnezeire (ө ε ω τ └ s ) sau participare la Dumnezeire. În acest
caz, ţinta spiritualităţii creştine ortodoxe va fi experienţa trăită în starea de
îndumnezeire sau de participare la viaţa dumnezeiască (18).Creştinul ortodox se
străduieşte în existenţa sa pământească să se întipărească tot mai deplin în chipul
umanităţii lui Hristos, ducând o viaţă în Hristos şi prin Hristos, pentru a ajunge
astfel la trăirea stării de îndumnezeire sau de participare la viaţa dumnezeiască ce
reprezintă, de fapt, ultima treaptă a desăvârşirii omului. În această fază de realizare
a comuniunii supreme cu Hristos, omul credincios participă intens la puterile
dumnezeieşti, în el făcându-şi efect energiile dumnezeieşti necreate ca daruri ale
Duhului Sfânt, începute prin Sfintele Taine ale Bisericii şi al căror efect se
actualizează. (19)
Duhul Sfânt recreează fiinţa umană şi o face astfel hristofară, asemănătoare
Mântuitorului Hristos, Care şi ca om are tot Duhul în Sine însuşi. Acţiunea
esenţială a Duhului Sfânt în omul nou, rezultat din Botez, este de a ne da tot ce este
în Hristos, ca noi înşine să ne unim cu El pentru totdeauna. Aşadar, Duhul Sfânt
după ce ne-a renăscut în Taina Sfântului Botez şi ne-a modelat după chipul Fiului
lui Dumnezeu, atestă duhului nostru că suntem „copii ai lui Dumnezeu” şi
„împreună moştenitori cu Hristos” în unitate. El vede pe Hristos în noi şi pe noi în
Hristos. (20)
Deci, omul credincios nu ajunge prin sine la starea culminantă a vieţii în
Hristos, ci prin lucrarea Duhului Sfânt. „Mintea noastră iese afară din sine şi aşa se
uneşte cu Dumnezeu, devenită mai presus de mine”, spune Sf. Grigorie Poloma
(21) Căci ea n-ar putea vedea ceea ce vede” numai prin faptul că are simţul mintal,
aşa precum nici ochiul omului n-ar putea vedea fără o lumină sensibilă exterioară ei
şi deosebită de ea”. (22) În vremea acestei vederi a lui Dumnezeu, mintea se
depăşeşte pe sine însăşi şi toate lucrările ei materiale primesc o lucrare a lui
Dumnezeu.
Aşadar, ţinta vieţii creştinului ortodox este desăvârşirea în Hristos, dar calea
care duce spre odihna eternă în Dumnezeu cuprinde urcuşul duhovnicesc spre
aceasta, ceea ce presupune îndelungate eforturi ascetice. Înainte de căderea în
păcatul strămoşesc omul putea ajunge asemenea lui Dumnezeu, întărindu-se mereu
în bine. După căderea în păcat omul nu mai poate ajunge armonia şi perfecţiunea
morală decât în urma unor îndelungate strădanii ascetice, pe care Sf. Apostol Pavel
le compară cu exerciţiile fizice la care se supuneau atleţii pentru a deveni victorioşi
în lupte. Fără a introduce un termen direct, Apostolul Neamurilor s-a folosit de
această imagine pentru a caracteriza nevoinţele creştinului în procesul dobândirii
desăvârşirii morale, reluată de Sf. Nil Ascetul în Cuvântul ascetic. (23) Mai târziu
Clement Alexandrinul şi Origen au introdus termenii de asceză, ascit – care capătă
un specific monahal.
Am putea spune să prima fază a urcuşului duhovnicesc constă în eforturile
ascetice ale celui ce crede în Hristos, datorate şi unei contribuţii active a puterilor
sale sufleteşti, ajutată de harul duhovnicesc.
Eforturile noastre ascetice sunt mijloacele prin care firea omenească pe care
o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii lui omeneşti, căci în eforturile
noastre este prezentă şi forţa din firea omenească a Mântuitorului Hristos, prin
puterea Duhului Său, ca forţă nevăzută. Legătura potenţială cu Mântuitorul Hristos
se face efectivă prin credinţa în El şi forţa Lui devine forţa noastră. De aceea,
asceza noastră este o moarte treptată în Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte
a omului vechi, o prelungire prin voinţă a botezului.
De unirea tainică cu Hristos, spre care duce asceza, nu se poate bucura
oricine, căci această unire şi întipărire tot mai accentuată de Hristos se află dincolo
de activitatea psihologică curentă. (24) Mai mult, asceza dovedeşte că la această
unire cu Dumnezeu, un rol deosebit de important îl are raţiunea şi folosirea tuturor
posibilităţilor ei. Deci, asceza nu este ceva iraţional, ci supraraţional. Mintea
ascetului după ce trece prin momentele ascetice stabilite şi urcă deci ca pe nişte
trepte, trebuie să mai treacă prin etapa cunoaşterii „raţiunilor” lucrurilor create,
cum spune Sf. Maxim. După ce a trecut şi de această fază, însuşindu-şi raţiunile
create şi depăşindu-le, pătrunde în lumina unirii şi a cunoaşterii tainice a
Mântuitorului Hristos. (25)
SPIRITUALITATE ŞI VIAŢĂ CREŞTINĂ AUTENTICĂ

Aşadar, pentru a ajunge la desăvârşirea în Hristos, deci la mântuirea, sfinţirea

sau îndumnezeirea noastră, nu trebuie să disociem relaţia Dumnezeu – om – lume,
să nu fugim de viaţa lumii, ci să conlucrăm cu semnul nostru pentru mântuirea
tuturor, ajutaţi de harul dumnezeiesc, în Biserică. Sau cu alte cuvinte omul
credincios, care doreşte să ajungă pe culmile trăirii duhovniceşti, la comuniunea
deplină cu Dumnezeu, trebuie să obţină, mai întâi, o cunoştinţă cât mai deplină
despre Dumnezeu şi despre voia Lui, prin puterea Duhului Sfânt, pe care apoi să o
pună în practică în relaţie cu sine însăşi, cu semenii, cu lumea înconjurătoare şi cu
Dumnezeu Cel în Treime. Astfel, există o strânsă relaţie sau interdependenţă între
spiritualitate şi viaţa creştină. La starea de desăvârşire nu se poate ajunge fără
eforturi ascetice îndelungi şi continui care definesc spiritualitatea şi viaţa creştină
autentică.
Prin descoperirea dumnezeiască suprafirească, persoana umană dobândeşte o
cunoştinţă mai completă şi întru totul sigură despre Dumnezeu şi despre voia Lui
privind viaţa şi mântuirea sa. Şi, înaintând pe calea virtuţii, prin curăţire de patimi
şi de păcate, omul ajunge, prin lucrarea Duhului Sfânt, şi la o trăire a celor
duhovniceşti, făcute accesibile nouă de către Fiul lui Dumnezeu întrupat, Iisus
Hristos. (26) Cunoaşterea lui Dumnezeu Cel în Treime nu este o problemă de pură
speculaţie, cât una de purificare şi de deschidere, de întâlnire şi de dialog cu
Dumnezeu prin simţirea prezenţei Lui în noi şi în lume prin har şi credinţă. (27)
Cunoaşterea aprofundată a lui Dumnezeu este o cunoaştere în iubire. Omul
se află într-o mişcare continuă spre o ţintă care este Dumnezeu. Progresul în iubire
este progresul în cunoaştere. Dumnezeu fiind Persoană, între El şi noi se stabileşte
un raport de iubire, însă o iubire cu o infinitate, cu perspectiva unei continue
unităţi, care ne menţine pe noi împreună cu El ca persoană.
 În general, cunoaşterea suprafirească a lui Dumnezeu este un dar şi un har, o
cunoaştere prin care Dumnezeu Se descoperă pe Sine şi pe care omul o primeşte
prin credinţă, smerenie şi „metanoia” (28)
Prin virtuţi care izvorăsc din iubire (In. 14,6; Mt.25,21; Efes.4,25), omul
credincios se depăşeşte pe sine, căutând să-L cunoască pe Dumnezeu şi să-I placă,
dar şi semenilor săi. Astfel, cunoaşterea lui Dumnezeu, dar şi a semenilor, înseamnă
totodată mântuirea şi îndumnezeirea omului credincios.
Deci, în strânsă legătură cu iubirea, care de fapt se află la baza relaţiei
personale cu Dumnezeu, se află virtutea, deci implicit o cunoaştere a lui Dumnezeu
în împrejurările concrete ale vieţii, valabilă pentru toţi creştinii din toate timpurile
şi locurile. Cunoaşterea intelectuală, afirmativă şi negativă, este mai mult un produs
al gândirii teoretice, în cea apafatică înaintând creştinii înduhovniciţi, în urma unor
sporite eforturi spirituale.
Această cunoaştere a lui Dumnezeu este posibilă prin răscumpărarea adusă
de Fiul Său întrupat, Mântuitorul Hristos, rămânând ca noi să ne împărtăşim de
aceste roade. În acest mod devenim fii ai lui Dumnezeu prin cunoaştere adevărată,
aşa cum a accentuat Sf. Apostol Pavel: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu
pe Duhul Fiului Său în inimile noastre. Astfel nu mai este rob, ci fiu, iar dacă eşti
fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Gal.4,6-9). (29)
Calea îndumnezeirii omului în Hristos, prin cunoaştere, iubire şi virtute este
drumul realizării progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu
până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos (Efes.4,13), Dumnezeu – Omul, stând
pe scaunul slaviei de-a dreapta Tatălui, ca unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu –
Omul. (39)
Îndumnezeirea celui ce crede în Mântuitorul Hristos este dacă virtual în
însăşi îndumnezeirea firii umane în Persoana Sa, care începe de la Întrupare şi se
actualizează deplin la Înviere şi Înălţare. Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să poată
deveni „dumnezeu” după har, nu după fiinţă.
 Sf. Maxim accentuează că firea noastră după păcat este făcută în Hristos un
mediu de revelare a Lui ca Dumnezeu în Treime şi astfel poate să-L cunoască.
Acesta este de fapt şi scopul creării omului, acela a-L cunoaşte, a-L slăvi şi a se
îndumnezei prin harul Său. De aceea Sfinţii văd în cunoaşterea lui Dumnezeu
întrupat, Iisus Hristos, Care ne-a restaurat firea întunecată de păcatul strămoşesc şi
ne-a redat, prin toată viaţa Sa, posibilitatea relaţiei dialogice cu Dumnezeu pe care
îl putem cunoaşte, atât cât este necesar pentru mântuirea noastră. –
Aşadar, persoana umană, având putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu în
comuniune de viaţă şi iubire, atât cât este necesar pentru mântuirea personală şi
lucrând aceasta prin puterea Duhului Sfânt, devine purtătoarea însuşirilor lui
Dumnezeu prin participare, prin comuniune deplină cu El. Persoana umană
îndumnezeită apare ca Dumnezeu prin har. Trăirea ei astfel defineşte notele
esenţiale ale spiritualităţii şi totodată ale vieţii creştine autentice.
Comuniunea deplină, armonioasă şi vie cu Dumnezeu, realizează sensul
adevărat al unirii cu Dumnezeu după har. Deci, nu e vorba de nici o separare netă
între credincios şi Dumnezeu (ca în protestantism) şi nici o identificare de natură cu
El (ca în panteism). Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă unire, nu identificare,
deşi pare un paradox. Rămânem oameni după fire, dar devenim Hristos după
puterile prin care trăiesc euri-le noastre (Cf. Gol.3,28), în deplină armonie şi iubire
agapică, sentiment care nu cade şi nu piere niciodată (I.Cor.13).
Dat fiind scopul deosebit de important al vieţii fiecărui creştin în parte şi
anume acela al obţinerii desăvârşirii în Hristos, spiritualitatea ortodoxă este o
componentă esenţială a vieţii creştine. Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte
desăvârşirea celor ce cred în Hristos, desăvârşirea nu are hotar, căci este participare
la viaţa Lui divino-umană, realizabilă prin unirea ipostatică şi prin ajutorul harului
dumnezeiesc.
 2. PARTICIPAREA OMULUI DUHOVNICESC LA VIAŢA
SEMENILOR ŞI A LUMII

Spiritualitatea ortodoxă având în centrul ei îndumnezeirea celui ce crede în

Hristos implică unirea acestuia cu Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt şi
progresul în această unire până la statura bărbatului desăvârşit, care nu se poate
realiza decât în comuniunea deplină în viaţă şi iubire cu Dumnezeu, Creatorul său
şi cu semenii, de aproape sau de departe.
Toţi oamenii sunt „darul lui Dumnezeu”, acest dar trebuie făcut vizibil prin
creşterea, progresul şi înaintarea spre desăvârşirea în Hristos. Acest drum este lung
şi nu poate fi parcurs fără comunicarea cu lumea, deci în egoism, ci în comuniune,
în deschidere, în dialog de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, deoarece omul a fost
creat de Dumnezeu ca persoană dialogică, intercuvântătoare, deci cu un profund
caracter comunitar-sobornicesc. Astfel, comuniunea de viaţă şi iubire, luând ca
model comuniunea desăvârşită din sânul Persoanelor Sfintei Treimi, stă la baza
vieţii lui Hristos. Adevărata viaţă a creştinului ortodox este viaţa în Hristos, în
comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, izvorând din iubire care înseamnă tendinţa
persoanei purtătoare de valori spre o altă persoană purtătoare de valori, reciprocă
dăruire de sine, ieşire din sine şi revărsarea spre altă persoană, îmbogăţire spirituală
reciprocă. (31)
Persoana umană care nu este în iubire şi nu contribuie prin ea la sporirea
comuniunii, considerată şi ca dat antologic, inerent persoanei umane, izvorând din
profunzimile spiritului, acela îşi periclitează mântuirea, (32) obţinerea vieţii
veşnice. Ontologic, persoana umană are un profund caracter comunitar –
sobornicesc în iubire. Această unitate a firii umane s-a fărâmiţat din cauza
mândriei, a egoismului, unitate pe care o restaurează Mântuitorul Hristos prin
Duhul comuniunii. De aceea, persoana umană are nevoie de comuniune cu altele,
fiindcă firea umană din fiecare se cere întregită prin experienţa şi lucrarea altora.
Oamenii se întregesc şi se îmbogăţesc sufleteşte printr-o reciprocă şi intensă dăruire
şi primire de experienţă. În toate cazurile fericirea rezidă în trăirea acelui plus pe
care-l oferă Koinonia. (33)
Idealul moral pe care creştinul ţine să-l împlinească în darul trăirii sale
spirituale este realizarea comuniunii celei mai intime cu Dumnezeu şi cu semenii în
iubire. (34) Creştinul care vieţuieşte cu Hristos, prin Hristos şi în Hristos, întreţine
raporturi bune cu semenii săi, este un factor de progres şi de pace şi lucrează pentru
binele obştesc, (35) prin aceasta întreţinând relaţia dialogică cu Dumnezeu Cel în
Treime, deci cunoscându-L într-un dialog al iubirii, cunoaşterea fiind într-o anumită
măsură sinonimă cu mântuirea.
Deci, creştinul adevărat, omul duhovnicesc are ca dar ontologic această
tendinţă nesfârşită de comuniune în iubire cu Dumnezeu, cu semenii săi şi cu lumea
înconjurătoare. Această relaţie Dumnezeu – om – lume, nu poate fi disociată pentru
cel ce caută să ajungă pe culmile trăirii duhovniceşti, deci la cunoaşterea lui
Dumnezeu în comuniune nesfârşită, într-o mişcare continuă spre scopul pentru care
a fost creat omul. De aceea, mişcarea este socotită caracteristică ontologică a
creaţiei în procesul desăvârşirii în Hristos, bazată pe iubire şi comuniune. Aceasta
întreţine relaţia specială, dialogică a omului cu Dumnezeu şi cu semenii şi-l
orientează eshatologic. (36)
Cel ce crede în Dumnezeu şi doreşte să realizeze desăvârşirea nu-şi poate
atinge scopul dacă disociază între cele trei realităţi distincte: - om – lume. De
aceea, el nu se poate numi creştin adevărat, om duhovnicesc sau trăitor autentic al
învăţăturii creştine, dacă accentuează numai din aceste realităţi. Omul duhovnicesc
nu se poate retrage de la viaţa lumii pe motiv că toată viaţa lui, din momentul luării
hotărârii, şi-o va dedica numai lui Dumnezeu, rugăciunii către El, ascultării faţă de
El sau contemplării Lui. În relaţie cu ceilalţi semeni nu a realizat nimic. În faţa lui
Dumnezeu nu ne putem mântui de unul singur, în mod egoist, ci împreună cu
ceilalţi semeni ai noştri. Dacă am fugit de viaţa lor, de bucuriile sau necazurile lor,
de unele probleme ale lor pe care nu le puteau rezolva singuri, ci numai ajutaţi de
noi, atunci care fapte le vom prezenta drept criterii ale judecăţii noastre în faţa
Dreptului Judecător, prin care revine viaţa de comuniune şi iubire cu Persoanele
Sfintei Treimi?
Prin atenţia, prin sfatul, prin învăţătura, prin pilda ce o dăm altuia, prin
colaborarea şi cooperarea cu el, ajutăm să se actualizeze potenţele spirituale aşezate
în el şi în noi. Căci, pe Mântuitorul Hristos nu-L întâlnim numai în fiinţa noastră, ci
şi în cea a semenilor, toţi fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fraţi
între noi şi fiii Aceluiaşi Părinte ceresc.
Activitatea omului duhovnicesc trebuie să se îndrepte neapărat şi spre
semenii săi şi trebuie să se concretizeze în faptele bune care, repetate, devin virtuţi
şi care-i pun în acţiune toată fiinţa sa psihofizică, desăvârşind-o. Atingerea
desăvârşirii nu exclude nici un fel de muncă, de activitate, dar cere prin fiecare să
se urmărească dobândirea virtuţilor, nu scopul în sine al muncii.
Omul duhovnicesc mai participă la viaţa lumii şi a semenilor chiar şi atunci
când ajunge pe culmile trăirii duhovniceşti, prin faptul că el devine pildă de virtute
demnă de urmat. Avem astfel cazul sfinţilor care îndeamnă, prin viaţa lor de virtute,
să le urmăm întru totul viaţa curată, pentru a ajunge şi noi la fel cu ei, sfinţindu-se
cât trupurile cât şi sufletele.
Mai mult, Sfinţii Bisericii Ortodoxe, indiferent de perioada în care au trăit,
au arătat prin fapte concrete că ţin întotdeauna legătura cu semenii lor. Avem
exemplul acelor anaboreţi sau sihaştrii care, din când în când, veneau în
comunitatea semenilor pentru a le împărtăşi din bogatele lor experienţe
duhovniceşti, a se spovedi de duhovnicul lor, a se împărtăşi împreună cu ceilalţi, a
participa împreună la slujbele bisericeşti, îndeosebi la Sfânta Liturghie, a da sfaturi,
a dojeni, a face fapte de milostenie etc. Şi în Pateric aflăm numeroase exemple de
mari trăitori care nu dispreţuiau lumea, ci se străduiau să o mântuiască, atât cât le
stătea în putinţă. De aceea, ei considerau că este nevoie să cunoşti limbajul lumii,
ca să-i vezi nevoile şi totodată să te poţi exprima, să poţi fi înţeles şi astfel să
realizezi ceva pentru mântuirea ei.
Deci spiritualitatea creştină, pentru cei ce doresc să ajungă la desăvârşire, nu
le exclude colaborarea cu semenii în acest proces îndelungat, colaborare care se
caracterizează în acte de slujire, specifice de la caz la caz, în funcţie de necesităţile
spirituale sau materiale ale semenilor.
CAPITOLUL II

TEMEIURILE DOCTRINARE ALE SPIRITUALITĂŢII

ORTODOXE

1. SFÂNTA TREIME, BAZĂ A SPIRITUALITĂŢII CREŞTINE

Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre

Dumnezeu. Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează învăţătura creştină
despre Dumnezeu de alte doctrine şi concepţii, în sensul că numai o astfel de
Dumnezeire este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii de iubire cu noi, ca
persoane în veşnicie. Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă, dar în
Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ne arată că Dumnezeu este
transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este în
lume. (37) Mai mult decât atât, El coboară la noi cu una din Persoanele Sale, se
apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desăvârşirii, a
îndumnezeirii, adică a fi în deplină comuniune de viaţă. Aceasta este
convingerea spiritualităţii ortodoxe. Numai un Dumnezeu personal, care este
izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii ăi care îl consideră pe om tot persoană, îl
preţuieşte ca atare pe om şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i
anula libertatea de voinţă, deci numai dacă omul voieşte. (38)
Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este
conceput ca o persoană singulară, ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită
unitate, într-o singură Fiinţă, a omului credincios, într-o unire după har cu
Acesta. Această comunitate desăvârşită de Persoane supreme, poate hrăni cu
iubirea ei nesfârşită şi perfectă, setea noastră de iubire faţă de ea şi între noi.
Această hrănire trebuie să o gândim dar să o şi trăim. Ca iubire desăvârşită
Sfânta Treime se poate dărui şi altor persoane dacă voieşte, împărtăşindu-le
treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeindu-le. Persoanele pot
deveni părtaşe la această viaţă dumnezeiască, în mod treptat. Această dăruire a
Sfintei Treimi nu poate fi trăită şi cugetată fără energiile dumnezeieşti necreate
în grade mereu sporite, căci Fiinţa însăşi este o energie comunicată, dar pe care
noi nu o putem trăi ca fiinţe finite decât foarte puţin, deoarece energia ce ni se
comunică este infinită. (39)
Totodată, comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti nu este o iubire
uniformă a celor trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o
comunicare ipostazică între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu este
uniformă, căci astfel s-ar produce monotonie. (49)
Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Hristos nu este decât estinderea
relaţiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente,
adică la persoanele umane. De aceea, Treimea se revelează în mod esenţial în
opera mântuirii şi de aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să
întindă iubirea Sa de Părinte al tuturor, ca faţă de alţi fii, prin Fiul Său.
Sfânta Treime este cea care lucrează mântuirea noastră. În structura supremei
iubiri interpersonale este dată unica posibilitate de a fi mântuite persoanele
umane. Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin una din Persoanele
ei: Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”.
(41)
Prin Fiul Său întrupat, după al cărui chip suntem creaţi, intrăm în comuniune
filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii,
mai exact, căpătăm îndrăzneala de fii în faţa lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt aduce în creaţie viaţa şi iubirea intertreimică, de fapt ridică
întreaga creaţie în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii, care nu
cunoaşte hotar. De aceea, Biserica Sfântului Duh, mai ales la Sfânta Euharistie,
în cadrul Sfintei Treimi.
 Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc prin Hristos, în cadrul
Bisericii, plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare. (42) Această
lucrare este făgăduită mai întâi de Mântuitorul Hristos: „De mă iubeşte cineva,
va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi va veni la el şi ne vom face
locaş în el”. (In.14,23)
Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt
acte de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin
puterea Duhului Sfânt. (43) Această putere ne transfigurează lăuntric şi astfel
începe procesul lung al desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos.
Toate rugăciunile Bisericii încep cu invocarea Sfintei Treimi, arătându-se
prin aceasta că nu se poate face nici o rugăciune cu nădejde de împlinire, fără
credinţa în Ea. Toate rugăciunile sfârşesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu
mărturisirea puterii Ei, ca temei al încrederii că tot ceea ce s-a cerut, cu luare
aminte se va putea împlini. Tot în Biserică şi la orice început bun al unei
activităţi în viaţa de zi cu zi, credincioşii îşi fac semnul Sfintei Cruci, însoţit de
invocarea Sfintei Treimi, indicându-se prin aceasta o anumită sălăşluire a
Treimii în fiinţa lor.
Prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi în Biserică, pe care o mărturisesc
epistolele Sfinţilor Apostoli, e făcută eficientă în toate timpurile, prin
rugăciunile de cerere, de laudă, de mulţumire, de mărturisire şi de binecuvântare
a lui Dumnezeu din partea preotului şi credincioşilor, ca şi prin binecuvântările
preotului adresate credincioşilor.
Fiind sursa inepuizabilă de iubire jertfelnică, de energii dumnezeieşti
necreate, Sfintei Treimi este bază a spiritualităţii creştine autentice. Viaţa
noastră duhovnicească are ca punct de plecare comunicarea de viaţă şi iubire
treimică, se menţine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfânt, este ajutată în
nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune săvârşite faţă de fraţii noştri întru
Hristos, iar când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri, este cea
care o menţine într-un progres nesfârşit. –

2. IISUS HRISTOS, TEMEIUL ŞI SURSA DE PUTERE

A COMUNIUNII OMULUI CU DUMNEZEU, AL
SPIRITUALITĂŢII

Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte esenţial de alte spiritualităţi

prin faptul că are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu
întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, pentru toţi oamenii din toate
timpurile şi locurile, adică de la Adam până la sfârşitul veacurilor. Urcuşul
duhovnicesc al creştinilor are ca normă, dar şi ca o cale adevărată, pe
Mântuitorul Hristos, aşa cum El însuşi ne-a spus: „Eu sunt calea…” (In.14,6)
Nimeni nu poate urca pe treptele desăvârşirii morale, având altă cale în afară
de Hristos şi nimeni nu poate ajunge pe o altă cale în afară de El. Iar legătura
noastră ontologică cu Mântuitorul Hristos se realizează şi se întăreşte prin
Duhul Său cel Sfânt. De aceea Ortodoxia a preferat, mai ales în perioada
Sfinţilor Părinţi şi în scrisul filocalic al marilor trăitori ai unirii cu Dumnezeu, să
folosească termenii de „viaţă în Hristos”, de „viaţă în Duh”, de „viaţă
duhovnicească”, de „viaţă în Dumnezeu” tocmai pentru a îndruma viaţa
creştinului în procesul desăvârşirii morale, indiferent pe ce treaptă s-ar afla.
Ţinta finală a acestei trăiri în Hristos este îndumnezeirea, a cărei realizare
este posibilă prin actele mântuitoare şi Evanghelia de – viaţă – dătătoare,
patimile cu jertfa pe cruce, Învierea şi Înălţarea la ceruri întru slava de-a dreapta
Tatălui. Prin aceste acte, Mântuitorul Hristos reface dialogul dintre om şi
Dumnezeu, făcut posibil de data aceasta, de marea chenoză răscumpărătoare a
Fiului lui Dumnezeu. (44)
 a/. – Întruparea – un nou mod de existenţă a omului. –

Întruparea şi îndumnezeirea, pentru unii Sfinţi Părinţi, sunt noţiuni şi realităţi

oarecum echivalente şi se implică reciproc în spiritualitatea creştină ortodoxă.
Firea omenească a Mântuitorului Hristos a intrat într-un proces de îndumnezeire
treptată de la întrupare până la înviere, când s-a umplut deplin de energiile
îndumnezeitoare ale Duhului Sfânt, dar numai după învierea Sa. Îndumnezeirea
firii omeneşti, deşi dată în întruparea Sa, este realizată şi progresiv de-a lungul
întregii Sale vieţuiri pământeşti, prin patimă, jertfă pe Cruce, înviere şi înălţare.
(45)
Dumnezeu coboară în lume şi Se întrupează, rămânând în continuare
Dumnezeu adevărat şi făcându-Se om adevărat, întru toate asemenea nouă, afară
de păcatul strămoşesc (Fil.2,6-7) şi omul care rupsese dialogul cu El se ridică
spre plenitudinea vieţii dumnezeieşti, devine dumnezeu după har, pentru că
unirea celor două firi, dumnezeiască şi omenească, în ipostasul Logosului, adică
al Fiului întrupat, a fost hotărâtă încă din veci în sfatul lui Dumnezeu, căci
acesta a fost scopul ultim pentru care lumea a fost creată din nimic. (46)
Prin întrupare, Fiul lui Dumnezeu a ridicat în om chipul dumnezeiesc la
deplina lui actualitate, adică la deplina lui comuniune cu Dumnezeu şi cu
semenii umani, (47) căci prin întrupare are loc nu numai o refacere ontologică,
ci şi o înnoire şi o creştere ontologică a chipului dumnezeiesc aflat în om.
Astfel, Fiul lui Dumnezeu rămâne cu această calitate şi atunci când se
întrupează, iubirea Sa filială faţă de Tatăl umplând umanitatea Sa. Dar prin
umanitatea Sa, care astfel este şi a noastră, se umple de iubire filiala întreagă
fire în mulţimea ipostasurilor sale, iar chipul nostru devine tot mai mult chipul
lui Hristos, adică după chipul Cuvântului întrupat, deci „făptura nouă”. (II
Cor.5,17) (48)
 Prin Întrupare Mântuitorul Hristos „se face ontologic firea umană asumată”
şi anume o reface, cum spune acelaşi Sfânt Maxim – „în conformitate cu ea
însăşi”, căci „devenind om am păstrat liberul arbitru în impasibilitatea păcii cu
natura”. (49) Deci, Fiul lui Dumnezeu a luat firea omului, dar nu lipsită de
voinţa lui. (59) Asumată în persoana Fiului Său cu voia Lui, voia umanului a
devenit voie a Lui, fără să fie anulată, a devenit nu voia firii Lui dumnezeieşti,
căci aceasta ar fi anulat-o ca voie omenească. Se dovedea prin aceasta scopul
înalt pentru care firea umană a fost înzestrată cu o voinţă proprie.
Libertatea cu care este înzestrată firea omenească, deci şi voinţa, este una din
caracteristicile esenţiale ale chipului dumnezeiesc din fiecare şi se referă la
sufletul omului, dar în strânsă legătură cu trupul. În ele se mişcă multe
impulsuri, sub influenţa diferitelor împrejurări, dar principal este ca socotinţa şi
alegerea să se conformeze raţiunii firii integrale.
Persoana umană, mişcându-Se în conformitate cu firea din sine şi din alţii, se
mişcă în conformitate cu voia lui Dumnezeu, prin puterea iubirii care izvorăşte
de la Dumnezeu Cel în Treime. De aici rezultă că Dumnezeu a creat pe oameni
înzestraţi cu o voinţă, care este ajutată de iubirea lui ca să se dezvolte în unitate
între ei şi cu El.
Atunci când însă oamenii au fost mânaţi de unele impulsuri unilaterale din ei,
sub atracţia unor aspecte ale lumii, văzute unilateral, au ajuns la socotinţe şi
alegeri contrare unităţii dintre ei şi cu Dumnezeu: Însuşi Fiul lui Dumnezeu a
luat firea omenească, în Persoana Sa, ca să concretizeze voinţa ei în mişcări
conforme cu integritatea ei şi cu voia lui Dumnezeu ca să atragă şi pe cei făcuţi
semenii Săi în această unitate. (51)
Prin întrupare a avut loc o reînnoire ontologică, precum şi una morală,
datorită, în primul rând, restabilirii şi aprofundării cunoaşterii lui Dumnezeu,
prin redescoperirea raţiunilor divine aşezate în lucruri, în făpturi, de către
Logos, încă de la început şi prin subţierea opacităţii înseşi a lumii, săvârşită prin
înnoirea şi îndumnezeirea firii umane din ipostasul Logosului întrupat.
În al doilea rând are loc o refacere şi o creştere a conţinutului cunoaşterii lui
Dumnezeu Cel în Treime şi prin descoperirea directă a lui Dumnezeu în
Cuvântul întrupat: „Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am
văzut slava Lui, slava ca a Unuia – Născut din tatăl, plin de har şi de adevăr.
(In.1,14)
Mântuitorul Hristos este persoana Care cuprinde în Sine totul, de la
Dumnezeire până la materia îndumnezeită a cosmosului, prin firea omenească,
legată organic cu ea prin Trupul Său. Şi prin primirea Lui în ei, înşişi, oamenii
îşi realizează aspiraţia lor de cuprindere a Totului şi de îndumnezeire prin ei a
cosmosului.
b/. – Viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos – temei şi normă a
spiritualităţii

Deschiderea noastră spre viaţa spirituală şi deci posibilitatea spre desăvârşire,

mărire, îndumnezeire, a fost realizată de Mântuitorul Hristos prin învăţătura şi
pilda Sa de slujire ca Proroc – Învăţător, prin jertfa Sa de bună voie pe cruce ca
Arhiereu şi prin puterea şi stăpânirea absolută pe care a exercitat-o ca Împărat
asupra întregii făpturi.
În viaţă şi în învăţătura Sa, El ni se descoperă ca model de sfinţenie demn de
urmat. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că în acest sens: „Cel ce iubeşte pe
Hristos, desigur că-L şi imită după putere” (52) căci „Cum prin fire este numai
El, iar bun prin hotărârea liberă a voinţei este numai cel ce imită pe Dumnezeu”.
(53) Acelaşi părinte arată că toţi cei botezaţi în numele Sfintei Treimi trebuie să
ţină poruncile Mântuitorului Hristos împreună cu dreapta credinţă. „Căci toate
poruncile Domnului ni s-au dăruit împotriva a toată calea cea nedreaptă”. (54)
 Chipul Mântuitorului Hristos, în poruncile evanghelice, ne apare aspru când
ni se oferă în porunci sau când ne spune că singurul drum spre bine este prin ele.
El este ascuns în aceste porunci şi în strădania pentru dobândirea virtuţilor, nu
numai ca normă, ci şi ca putere personală ce lucrează în ele. Poruncile date de
Mântuitorului sunt valabile în orice clipă şi, în strădania noastră pentru
împlinirea lor, se află mereu ajutorul său.
În învăţătura pe care ne-o dă, Mântuitorului Hristos se interpretează pe Sine
ca ţintă finală şi desăvârşită pentru noi, deoarece El este adevărul şi proorocia în
persoană, prezentându-ne în mod real starea de sfinţenie realizată de credincios
în El. Pentru aceea se dă pildă pe Sine: „Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi
smerit cu inima şi veţi avea odihna sufletelor voastre”. (Mat. 11,29)
Predica Mântuitorului Hristos este chemarea adresată oamenilor ca să
primească împăcarea lui Dumnezeu, care începe de la întruparea Sa, aceasta
fiind unicul drum al vieţii lor adevărate, pentru dobândirea vieţii veşnice, a
îndumnezeirii. (55) Sf. Maxim afirmă referitor la aceasta: „De vrei să afli calea
care duce la viaţă, caut-o în „Cale” şi acolo o vei afla”, adică în „Calea” care a
zis:
„Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. (In.14,6) Dar caut-o în mare
osteneală căci” puţini sunt cei care o află”. (Mat.7,14) (56)

c/. – Crucea „dătătoare de viaţă” – o nouă treaptă de ridicare a

vieţii creştine autentice. –

Crucea lui Hristos semnifică o nouă treaptă de ridicare şi de înţelegere

duhovnicească a întregii vieţi a creştinului ortodox şi de aceea constituie un
temei al spiritualităţii creştine ortodoxe. Fără această jertfelnică dăruire de Sine
a lui Dumnezeu, prin Hristos viaţa nu ar fi fost deplină, spiritualitatea creştină
nu ar fi stat pe adevăratele-i fundamente. Căci, prin Crucea lui Hristos a fost
omorâtă în noi duşmănia (Efes.2,16), am fost împăcaţi cu Dumnezeu şi totodată
între noi, jertfa înseamnă dăruire totală a lui Dumnezeu prin renunţare la
egoism. (57)
Fără Crucea lui Hristos, adevărata comuniune cu Dumnezeu, adevărata
spiritualitate nu ar fi fost restabilită, căci la Tatăl omul nu putea să intre decât în
stare de jertfă curată. Aceasta nu putem să o aducem noi ca oameni şi de aceea
Fiul lui Dumnezeu, om asemenea nouă, în afară de păcat, S-a dus Tatălui ca o
asemenea jertfă curată, pentru a ne atrage şi pe noi în jertfa Sa şi a ne imprima şi
nouă puterea stării de jertfă prin unirea Lui cu noi, ca astfel, să putem intra şi
noi cu El la Tatăl, aşa cum spune Sf. Apostol Pavel (Efes.2,18; 3,12) şi odată cu
intrarea, avem împăcarea sau pacea între noi şi Dumnezeu şi între noi laolaltă.
Prin Crucea lui Hristos ca supremă dăruire a Lui ca om, este omorât în noi, în
mod real duşmănia care ne-a fărâmiţat firea şi ne-a pervertit chipul, rugând
astfel comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu semenii şi lipsindu-ne de viaţa
spirituală autentică. (58)
Prin jertfa Crucii, Mântuitorului Hristos dobândeşte şi iubirea lui Dumnezeu
pentru firea decăzută a omului. Manifestând prin jertfă voinţa de a se dărui cu
totul lui Dumnezeu, Mântuitorului Hristos reface chiar prin aceasta firea
omenească din starea sa decăzută. În jertfa Mântuitorului Hristos sunt două
aspecte şi două direcţii nedespărţite ale jertfei: spre Dumnezeu şi spre firea
omenească din Persoana Fiului întrupat şi prin ea din noi toţi. (59)
Pe verticală, jertfa de pe Cruce restabileşte comuniunea între Dumnezeu şi
om, adevărata viaţă spirituală, iar pe orizontală restabileşte însăşi firea umană
decăzută în egoismul şi în învârtoşarea ei în faţa lui Dumnezeu şi în mulţimea
indivizilor care o fărâmiţează, aşa cum a afirmat Sf. Maxim Mărturisitorul.
Ascultarea şi moartea Mântuitorului Hristos a avut eficienţa ontologică de
ridicare a firii Lui umane din stricăciune şi moarte, pentru că El nu a fost numai
om, ci Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Un simplu om nu putea să
mântuiască pe alţii sau pe sine prin activitatea sa morală şi prin moarte. În
realitate, numai prezenţa efectivă a puterii dumnezeieşti este cea care dă viaţă
oricărei creaturi, aşa precum lipsa ei produce moartea întregii creaturi.
Activitatea morală este doar o condiţie de cooperare a omului, cerută de
puterea dumnezeiască, ca lucrarea ei să fie efectivă. Această activitate este
stimulată şi susţinută tot de puterea dumnezeiască şi este mijlocul prin care se
manifestă puterea dumnezeiască. În încordarea biruitoare a firii umane în
moartea Mântuitorului Hristos este prezent lucrător ipostasul divin, precum şi în
întărirea firii umane înseşi, prin triumful spiritului asupra trupului, a vieţii
asupra morţii.
Această jertfă a Mântuitorului Hristos este jertfă în veci, dar în acelaşi timp
este şi locul în care este sălăşluită slava şi puterea dumnezeiască, destinată nouă
chiar de la facerea lumii. Jertfa de pe Cruce, din marea iubire a lui Dumnezeu
pentru noi, a fost absolut necesară pentru mântuirea şi îndumnezeirea noastră,
pentru ca să avem acces din nou la sfinţenie, în comuniune de viaţă şi iubire. Ea
s-a transformat în izvor de viaţă pentru toţi cei cuprinşi în umanitatea Sa
îndumnezeită, dându-le puterea să înfăptuiască virtutea care, săvârşită
consecvent, înseamnă esenţa a adevăratei spiritualităţi.

d./ - Învierea – dar desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa

lumii. –

În strânsă legătură cu Întruparea şi Crucea se află Învierea lui Hristos, care le

continuă şi redă în acelaşi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerată o
nouă creaţie sau a opta zi a creaţiei, adică un dar total care vine de la Dumnezeu,
care înnoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu cu toţi oamenii.
Învăţătura ortodoxă, fidelă gândirii Sfinţilor Părinţi, stăruie mult asupra
aspectului antologic al Învierii lui Hristos, privind firea Lui omenească, cu
răsfrângeri asupra întregii firi omeneşti, precum şi asupra creaţiei. (60)
Trupul înviat al Mântuitorului Hristos este un izvor de viaţă dumnezeiască
pentru toţi în viaţa pământească, un izvor de putere şi de curăţire. Este un izvor
de putere pentru a ne menţine şi a spori şi noi în curăţirea pneumatizarea care
duce la înviere. De aceasta ţine progresul într-o transparenţă care, fiind o
continuă personalizare şi întărire a persoanei noastre, este în acelaşi timp o
întărire a adevăratei comuniuni între noi şi Dumnezeu şi între noi înşine,
comuniune care stă la baza adevăratei spiritualităţi. (61)
Hristos, primind trup, cu care S-a înălţat la cer, îndeplineşte în Sine legătura
dintre cer şi pământ, ca temei al îndumnezeirii vieţii noastre, implicit al
autenticei spiritualităţi.
Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului,
Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin pe Duhul Sfânt în Sine, pe care Îl
avea din veci, după Dumnezeire. Mântuitorului Hristos pătrunde acum cu trupul
prin uşile încuiate la Sfinţii Apostoli, sau poate să se facă nevăzut din faţa lor în
Eman. În aceste arătări El iradiază din trupul Său celor din jur putere şi slavă
dumnezeiască şi Se face cunoscut într-o transparenţă luminoasă care, de cele
mai multe ori covârşeşte trupul şi numai când voieşte îl face vizibil, dar şi atunci
străluminat de puterea Sa divină ca Persoană. (62)
Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii
dumnezeieşti în trup şi anume în trupul Cuvântului întrupat. Sfinţii Părinţi arată
că El n-a fost înviat ca un obiect dintr-o moarte care L-ar fi redus la totală
neputinţă, ci din faptul că şi-a manifestat puterea încă mai înainte de învierea cu
trupul, în sfărâmarea porţilor iadului şi în eliberarea de acolo a celor ce au
nădăjduit mai înainte de venirea Lui. El învinge iadul cu sufletul Său omenesc,
dar unit cu Dumnezeirea şi de aceea nu poate fi reţinut în iad, ci scapă de el şi
prin puterea lui dumnezeiască eliberează din iad şi sufletele celor care au crezut
mai înainte în făgăduinţele despre menirea Lui, ale celor ce au contemplat în
logosul vestit din Vechiul Testament intenţia venirii Lui în trup. (63)
În Hristos Cel înviat este viaţa dumnezeiască pentru că în El este şi moartea
omului luat în El însuşi şi amândouă acestea sunt active şi în noi. „Noi
totdeauna purtăm în trup moartea lui Hristos ca şi viaţa Lui să se arate în
trupurile noastre” (II.Cor.4,10). Din puterea morţii, dar şi învierii Lui, murim
păcatului şi înviem lui Dumnezeu. Deducem de aici că trupul lui Hristos cel
înviat este un trup ridicat la deplina transparenţă duhovnicească şi în această
calitate s-a umplut de sfinţenie, de îndumnezeire, aflându-se aşa în faţa Tatălui.
Prin Înviere, prin faptul că trupul Lui transparent, iradiant de iubire, ne
pătrunde, Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea
din El. Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am
deschis Lui prin credinţă şi comuniune. Cei ce se află în strânsă comuniune cu
Mântuitorului Hristos primesc prin Duhul o lărgime în viaţa şi cunoştinţa lor,
din lărgimea vieţii Fiului ca om, înaintând spre statura spirituală a lui Hristos;
viaţa Lui a devenit viaţa noastră şi incoruptibilitatea trupului Său înviat lucrează
în noi în vederea învierii noastre. (64)
În perspectiva învierii avem puterea spirituală să ducem adevărata luptă
cerută de ea: lupta împotriva patimilor, lupta pentru sensibilizare, pentru
transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui
Care a înviat susţinându-ne pe ceastă cale. Astfel, Învierea Mântuitorului Hristos
este alt temei fundamental al spiritualităţii creştine ortodoxe.

e/. – Înălţarea – deschiderea vieţii duhovniceşti spre Împărăţia

cerurilor. –

Un alt temei al spiritualităţii autentice îl constituie şi Înălţarea la cer şi

şederea de-a dreapta Tatălui întru slavă. După învăţătura ortodoxă Învierea şi
Înălţarea sunt două acte mântuitoare distincte, dar aflate în strânsă legătură. În
Hristos omul este condus de Dumnezeu, susţinătorul universului, spre
îndumnezeirea în care se află El.
Ţinta ultimă a lucrării Mântuitorului Hristos este să învingă moartea
universală, adică să ridice întreaga creaţie din starea de slăbiciune extremă pe
care a produs-o despărţirea ei de izvorul vieţii care este Dumnezeu: înseamnă
întărirea spiritului nostru din Duhul dumnezeiesc ce iradiază din El, în aşa
măsură încât să învingă supremaţia automatismului unei naturi care duce spre
moarte.
Iar aceasta se face prin ridicarea oamenilor în comuniunea desăvârşită cu
Dumnezeu Cel în Treime, infinit în puterea Lui spirituală. Ridicat din nou la
slava şi la autoritatea deplină a Dumnezeului, Omul – Hristos rămâne totuşi om,
mai exact omul model la care trebuie să ajungem cei ce credem în El. (65)
Prin Înviere şi Înălţare, dar mai ales după Înălţarea la ceruri întru slavă de-a
dreapta Tatălui, Trupul Mântuitorului Hristos este pe deplin pneumatizat, înnoit
total. Înălţarea la ceruri a constituit îndumnezeirea supremă a omenirii Lui, care
înseamnă suprema sensibilizare şi transparenţă a acesteia pentru Tatăl ceresc (de
fapt pentru întreaga Sfântă Treime) şi pentru oameni. (66)
Sălăşluirea deplină a Mântuitorului Hristos numai în inimile celor ce iubesc
pe Dumnezeu are loc după ce s-au curăţat de egoismul pasiunilor, prin
împlinirea poruncilor Lui, deci s-au făcut transparenţi Duhului Sfânt din Hristos
şi orizontului pneumatic infinit în care se află Hristos.
Astfel, Înălţarea lui Hristos înseamnă ridicarea lui ca om la treapta de
supremă eficacitate asupra celor ce cred. (67)
El este prezent cu Tatăl în fiinţa intimă a credincioşilor, prin Duhul Sfânt şi
are astfel, ca Dumnezeu, o eficienţă nemăsurată în ei, încă din viaţa aceasta,
dacă aceştia se străduiesc pentru curăţirea lor de păcatele şi de patimile care îi
închid în ei înşişi. Prin aceasta sunt ţinuţi în unitate şi conduşi pe calea
sfinţeniei, după asemănarea sfinţeniei trupului lui Hristos, a cărui stare de
pneumatizare culminantă este o stare de iradiere a Duhului Sfânt, aflat în
deplinătatea Lui în acest trup desăvârşit transparent. (68)
CAPITOLUL III

ECLEZIALITATEA ŞI DINAMISMUL SPIRITUALITĂŢII

CREŞTINE

1/. – ASPECTUL COMUNITAR ECLEZIAL AL SPIRITUALITĂŢII

Progresul omului în viaţa cea nouă în Hristos are loc în comunitatea

teandrică a Bisericii, însufleţit de energiile dumnezeieşti necreate. Acolo unde
este Hristos prezent în Sfintele Taine, în ierurgii sau alte rugăciuni ale Bisericii,
acolo este Biserica plină de duhul comuniunii cu El, sau numai Biserica
împărtăşeşte pe Hristos, ca Trup al Lui, prin mijlocirea Sfintelor Taine, sau a
altor rugăciuni.
Mădular al lui Hristos nu poate deveni şi nu poate rămâne cineva, decât dacă
se încorporează şi face parte din Trupul tainic al Lui, ca ansamblu bine orânduit
al multor mădulare. Astfel, spiritualitatea ortodoxă are şi un aspect comunitar –
sobornicesc. Acesta s-ar traduce în temeni simpli prin angajarea unuia pentru
altul, pentru a obţine mântuirea, sfinţirea sau îndumnezeirea.
Marele teolog A. Homiakov a atras atenţia asupra acestei caracteristici
esenţiale a spiritualităţii ortodoxe: Ştiu că atunci când unul din noi cade, cade
singur, dar de mântuit nu se mântuieşte nimeni singur; cine va fi mântuit, va fi
mântuit în Biserică, fiind mădular al ei, în unire cu ceilalţi credincioşi. Dacă
cineva iubeşte, el este în obştea iubirii. Dacă cineva crede, se găseşte în obştea
credinţei. Se roagă cineva? Este în obştea rugăciunii… Dacă este un credincios
al Bisericii, rugăciunea ta este trebuitoare pentru toţi credincioşii ei. Dacă
renunţi la obşte, mori, nu mai eşti mădular al ei. Sângele Bisericii este
rugăciunea pentru ceilalţi, iar duhul acestei rugăciuni este lauda şi răsplata
Domnului. (69)
 Biserica este trupul subornicesc, comunitar sau social al lui Hristos în care El
se prelungeşte şi lucrează sau care este alcătuit din toţi aceea care s-au
încorporat în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Taine, după ce au auzit şi
primit Cuvântul lui Dumnezeu, întocmai ca aceea „ca la trei mii de suflete care
s-au adăugat” apostolilor, ucenicilor şi fraţilor în ziua Cinzecimii (F.A.1,13, 14;
2,1-4, 9-12). Biserica este un trup, un tot, care nu anulează mădularele, ci,
dimpotrivă, le afirmă şi ele se afirmă reciproc: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos
şi mădulare fiecare în parte” (I Cor. 12,27). (70)
Hristos şi umanitatea sunt aşa uniţi în Biserică, încât nici Hristos şi nici
umanitatea nu pot fi văzuţi sau concepuţi unul fără celălalt, sau altfel spus –
unul cheamă şi implică pe celălalt. De aceea, Hristos este capul Bisericii, iar
umanitatea, adică cei încorporaţi personal în Hristos, Biserica, ca trup al lui
Hristos, extins peste veacuri. (71) Poziţia specială a lui Hristos în Biserică
constă esenţial în aceea de cap al Bisericii (Col. 1,18), de factor care uneşte pe
credincioşi cu Sine ca pe un trup al Său şi în calitate de izvor de putere şi model
după care se orientează şi de care se umplu şi se imprimă cei incorporaţi în El,
făcându-Se tot mai mult după chipul Lui.
În cadrul Bisericii se trăieşte intens frăţietatea, conştiinţa că toţi sunt fiii
aceluiaşi părinte, că împărtăşesc acelaşi curs al vieţii pământeşti, în acelaşi duh
al iubirii, având a urma acelaşi drum, spre aceeaşi ţintă, desăvârşirea creştină.
De aceea, nimeni nu va fi lăsat în părăsire. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea
mea şi tăria mea va fi tăria lui. (72)

2/. – FAPTELE BUNE ŞI VIRTUŢILE EXPRESII CONCRETE

ALE DINAMISMULUI SPIRITUALITĂŢII
 În comunitatea teandrică a Bisericii se realizează virtuţile, absolut necesare
pentru mântuirea în Hristos. Acestea sunt conforme totdeauna cu voia lui
Dumnezeu şi devin realitate prin puterile omului ajutate de harul dumnezeiesc.
În absenţa harului lucrător, făptura umană nu ar putea să-şi depăşească condiţia
limitată şi nici n-ar putea realiza comuniunea cu Dumnezeu, izvorul şi fiinţa
virtuţii.
Virtuţile presupun eforturi ascetice continui, săvârşirea consecventă a
faptelor bune pentru Hristos, cu puterea harului Său, izvorâte din credinţa
puternică în El. Deci, credinţa şi faptele bune sunt contribuţia personală a
creştinului propria mântuire şi îndumnezeire. Şi anume, nu numai credinţa şi
nici numai faptele, luate separat sau independente una de alta, ci credinţa şi
faptele bune în acelaşi timp, aşa cum subliniază Sf. Simeon Noul Teolog: „Să nu
socoteşti, frate, că te vei mântui numai prin credinţă. Căci credinţa fără fapte
bune la nimic nu foloseşte. Auzi pe Domnul când învaţă: „Nu tot cel ce-Mi zice
Mie: Doamne, Doamne, - va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce va face voia
Tatălui Meu” (Mat. 7,21)
Vezi că nu este cu putinţă să se mântuiască cineva numai prin credinţă, fără
fapte. Căci dacă ar fi aşa, toţi oamenii s-ar mântui şi nu s-ar pierde nici unul
dintre ei, pentru că nu este nici unul care să nu creadă că există Dumnezeu”.
(73)
Faptele bune, la rândul lor, fac posibilă experienţa harului dumnezeiesc în
noi şi sensibilizează, cu alte cuvinte, reprezenţa şi lucrarea lui Hristos însuşi prin
har în noi, cum ne încredinţează tot Sf. Simeon Noul Teolog: Dacă nu are cineva
credinţă fără ştirbire şi fapte bune, este cu neputinţă să vină la el harul Sfântului
Duh şi nu locuieşte în el în chip conştient; nu trebuie să se numească acest om
duhovnicesc. Iar cel care nu devine duhovnicesc, pentru care altă faptă a lui va
deveni fericit? Mie mi se pare că nu e deloc. Deci, zice Dumnezeu omului: „Fă-
te sfânt, prin lucrarea de fiecare zi a poruncilor, dacă vrei să Mă aflu înlăuntrul
tău şi împreună cu tine şi tu, la rândul tău, să fii înlăuntrul Meu şi împreună cu
Mine”. (74)
Sfânta Scriptură, deşi uneori vorbeşte separat de una sau de alta dintre cele
două condiţii subiective ale justificării, pune totdeauna în legătură indisolubilă
credinţa şi faptele bune în dobândirea mântuirii de veci. Astfel, ea înfăţişează
sfinţirea şi viaţa de veci ca roade ale credinţei: „Deci, fiind îndreptaţi prin
credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos, prin care
am avut şi apropierea prin credinţă la harul acesta în care stăm şi ne lăudăm
întru nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Rom.5,1-2); fie ca roade ale iubirii: „Noi
ştim că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe
fratele său rămâne în moarte” (I In.3,14).
Arătarea iubirii şi păzirii poruncilor se arată prin fapte concrete, deci prin
toate faptele bune săvârşite în Biserică. Prin aceasta se desfăşoară şi lucrează
Hristos însuşi prin Duhul Lui în noi şi în relaţia dintre noi şi semeni. Făcând
mereu fapte bune în relaţia cu Dumnezeu, cu semenii şi cu lumea, fiinţa noastră
devine subiect al deprinderilor bune, numite virtuţi, „fiinţa virtuţilor fiind Însuşi
Mântuitorului Hristos? Aşa cum a arătat Sf. Maxim.
Pe măsură ce creştem în virtuţi, adică săvârşim mai uşor şi mai sistematic
bine,e Hristos se străvede mai clar în noi şi în relaţiile noastre cu semenii şi cu
lumea. Hristos răzbeşte de sub pământul ascuns al fiinţei noastre la suprafaţă,
prin activitatea noastră morală, aşa cum sămânţa îşi are prezenţa ei prin planta
ce creşte la vedere. Prin fapte încălzim pământul îngheţat al fiinţei noastre şi
facem să răsară bobul harului. La săvârşirea faptelor bune, la dobândirea
virtuţilor, creştinul îşi are puterea lui de contribuţie, dar forţa principală care
lucrează, îndemnând, susţinând şi uşurând efortul acestuia este Mântuitorului
Hristos. Fapta bună statornicită, este în mod de manifestare a forţei lui Hristos şi
omul virtuos este o forţă a lui Hristos, o faţă străbătută dinlăuntru de forţa lui
Hristos. Dacă virtutea este „trup al Cuvântului” (75), omul virtuţilor este o
întrupare a lui Hristos. Unul şi Acelaşi Hristos iradiază din toţi aceştia, după
cum una şi aceeaşi sevă musteşte în toate fructele din pom. (76)
Orice faptă bună, ca expresie a iubirii, este o deschidere în iubire spre altul,
spre alţii, spre lume, din deschiderea pe care o are Hristos însuşi pentru oameni
în general şi pentru cel virtuos în special. Ba, mai mult, în fapta cea bună,
Hristos însuşi iese la iveală, din cele ascunse ale Sale, în om, deschizând şi pe
subiectul faptei către cei din jurul său. Astfel se realizează cu Dumnezeu cât şi
cu semenii, conformă cu învăţătura Mântuitorului Hristos, apoi cu îndemnurile
şi experienţele Sfinţilor Părinţi ai Patericului, ale celor filocalici sau din alte
opere ascetice păstrate ca normative de Biserică.
În relaţia cu Dumnezeu, activitatea omului credincios este concretizată prin
virtuţile teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar în relaţiile cu semenii prin
virtuţile cardinale înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea, preluate din
etica greacă veche, menţionate şi în tradiţia vetero-testamentară, însă în
spiritualitatea ortodoxă având un sens îmbunătăţit şi o valoare deosebită.
Virtuţile se realizează deplin în comunitatea teandrică a Bisericii. Activitatea
creează comunitatea şi este cerută de comunitate, pentru ea şi pentru membrii ei
şi este susţinută de comunitate.
Prin activitatea acesteia Mântuitorului Hristos Se face cunoscut din fiecare şi
creştinii Îl arată, prin virtuţi, unii altora. Prin activitate se sfinţeşte nu numai
omul, ci şi societatea acestuia, precum şi natura asupra căreia el lucrează şi în
care el face să apară razele luminii lui Hristos, ca un alt soare care
înfrumuseţează Universul. Virtuţile fac sufletul omului credincios să iradieze de
frumuseţe şi, prin ele se află într-o mişcare continuă spre Creatorul său, având
acest impuls spre mişcarea continuă, pentru atingerea frumuseţii desăvârşirii, în
Hristos însuşi.
Vieţuirea virtuoasă este o vieţuire de formă, o imitare şi o urmare a lui
Dumnezeu. Prin virtutea unora Dumnezeu lucrează asupra altora într-un dialog
viu al iubirii. În această privinţă Sf. Maxim îndeamnă să vină cei ce nu duc o
viaţă virtuoasă „la imitarea vieţii de forme a bărbaţilor iubitori de Dumnezeu, ca
prin împărtăşirea de bine să lepede şi ei urâciunea păcatului şi să intre în ceata
celor vrednici de Dumnezeu”. (77)
Orice efort ascetic al nostru are menirea să înfrumuseţeze firea, atât a noastră
cât şi a semenilor, cu virtuţile răbdării, ale înfrânării, ale dragostei de semeni,
ale credinţei în Dumnezeu etc., şi pe rând să ne lumineze asupra rânduielilor
înţelepte, aşezate de Creator în toate. (78)
Dar nu orice activitate a noastră are un efect sfinţitor asupra noastră, asupra
societăţii şi asupra naturii. Efect sfinţitor are numai activitatea de împlinire a
poruncilor, săvârşirea faptelor bune, rugăciunea, cumpătarea şi postul. Prin
activitatea sa, omul trebuie să ducă lumea şi pe sine însuşi la desăvârşirea
creştină, fiind deci un colaborator al lui Dumnezeu Cel în Treime, în susţinerea
acesteia în existenţă şi pe calea dezvoltării şi desăvârşirii ei (79)
Aşadar, spiritualitatea ortodoxă are puternice fundamente, sau mai exact,
temeiuri doctrinare, bazate atât pe Sfânta Scriptură cât şi pe Sfânta Tradiţie, în
mod deosebit în cea apostolică sau în operele filocalice ale unor mari trăitori ai
cuvântului evanghelic în diferite perioade ale istoriei Bisericii, căci Scriptura şi
Tradiţia sunt cele două căi autentice de transmitere a Descoperirii dumnezeieşti
suprafireşti. Viaţa de comuniune şi de iubire plenară care stă la baza existenţei
din vecia Sfintei Treimi se coboară în mijlocul oamenilor, chemându-i la
existenţă adevărată, bună şi fericită, aici pe pământ, dar în perspectivă
eshatologică.
La această viaţă de comuniune omul este chemat printr-o vocaţie specială,
deoarece are, ca dat ontologic, chipul dumnezeiesc, care tinde, firesc, spre
Creatorul lui, pe care trebuie să-l dezvolte în asemănarea cu Dumnezeu Cel în
Treime.
 De aceea, persoana umană are o nostalgie sau tensiune puternică spre
comuniune, atât pe orizontală cât şi pe verticală. Posibilitatea unirii cu
Dumnezeu a fost afectată prin căderea în păcatul strămoşesc dar, deoarece
chipul lui Dumnezeu din om este un dat ontologic, deci nu s-a distrus sau
desfiinţat, rămâne posibilitatea restaurării, recreării sau ridicării din nou la
comuniunea cu Dumnezeu, la fel ca în starea primordială.
CAPITOLUL IV

SPIRITUALITATEA ORTODOXĂ, PREZENŢA ŞI LUCRAREA

A DUHULUI SFÂNT ÎN BISERICĂ

1/. – BISERICA – LOC AL PREZENŢEI ŞI LUCRĂRII

DUHULUI SFÂNT PENTRU MÂNTUIREA ŞI
ÎNDUMNEZEIREA CREDINCIOŞILOR –

Rezultatul lucrării Mântuitorului Hristos în inimile celor ce cred în El, prin

Duhul Sfânt, este Biserica sau, mai exact, ea rodeşte ca Biserică. Din punct de
vedere al constituţiei ei teandrice, ea constă din Hristos – Capul şi din umanitate
– trupul Lui, dar Duhul Sfânt este acela care uneşte pe Hristos cu oamenii sau pe
oameni cu Hristos, constituind din ei, ca mădulare, un singur trup, Biserica. El
este puterea sfinţitoare, de viaţă – făcătoare şi unificatoare în Biserică şi aceasta
pentru că odihneşte, străluceşte şi lucrează din Hristos, Fiul lui Dumnezeu
întrupat, în toţi cei cuprinşi de El, prin umanitatea asumată. Duhul Sfânt care
coboară la cincizecime în umanitate ca trimis de Fiul de la Tatăl (In.13,26) sau
de Tatăl (In.14,26) şi de Fiul întrupat şi prin însăşi coborârea Lui dă existenţă
reală Bisericii, ca o comunitate concretă a oamenilor cu întreaga Sfântă Treime.
Duhul Sfânt face să se constituie Biserica, întemeiată obiectiv de Hristos, prin
faptele Lui mântuitoare,în trupul Lui. Dar Duhul Sfânt rămâne pentru totdeauna
în Biserică, iradiind neîncetat din Hristos în cei ce vin la El şi, odată încorporaţi
în Hristos, cresc în El. (80)
Biserica uneşte în sine tot ceea ce există sau este destinată să unească tot ceea
ce există: Dumnezeu şi creaţia. Biserica este trupul sobornicesc, comunitar sau
social al lui Hristos în care El se prelungeşte şi lucrează sau care este alcătuit din
toţi care s-au încorporat în Hristos prin lucrarea Duhului Sfânt în Taine, după ce
au auzit şi primit Cuvântului lui Dumnezeu, întocmai ca aceia „ca la trei mii de
suflete care s-au adăugat” apostolilor, ucenicilor şi fraţilor în ziua Cincizecimi
(F.A.1,13,14; 2,1-4). Biserica este un trup, un tot, care nu anulează mădularele
ei, ci, dimpotrivă, le afirmă reciproc: „Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi
mădulare fiecare în parte” (I Cor.12,27)
Ca trup al lui Hristos, Biserica nu este suma numerică a membrilor sau
mădularelor, ci ea este uniunea universală cu Hristos, a ipostasurilor create pe
care ea le zămisleşte într-o nouă naştere(botezul), le întăreşte şi pecetluieşte cu
Duhul lui Hristos (mirungerea) şi le uneşte cu trupul şi Sângele Lui (Euharistia).
Hristos este cap al Bisericii şi în sensul că în acest timp, Biserica, se trăieşte
viaţa Capului, adică viaţa cea nouă după Hristos, în Duhul Sfânt, că Hristos
însuşi trăieşte în Biserică şi lucrează în ea, prin Duhul Său, precum şi în fiecare
mădular al ei şi că El ne oferă aici, prin Duhul Sfânt, harul dumnezeiesc şi, deci,
mântuirea. Viaţa lui Dumnezeu se revarsă şi pulsează în tot trupul, prin Capul
acesteia, adică prin Hristos care S-a făcut viaţa noastră, a tuturor (Col.3,4)
Umanitatea răscumpărată şi înnoită, prin Crucea şi Învierea lui Hristos, nu se
constituie în trup al lui Hristos, adică Biserică, decât prin încorporarea ei activă
în Hristos. Dar această încorporare nu poate fi concepută decât ca personală şi
aceasta, de ambele părţi. Căci Hristos Se prelungeşte sau extinde personal
numai în cei ce viu la El, răspunzând chemării Lui la comuniune cu Dumnezeu,
adresată lor prin apostolii Săi şi urmaşii acestora: episcopi şi preoţi: „Mergeţi în
toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va
boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16,15-16).
Hristos se prelungeşte şi se extinde personal în oameni şi anume în cei care
sunt străpunşi la inimă de Cuvântul Său (F.A.2,37), făcându-i mădulare ale
Trupului Său, prin botez, mirungere şi Euharistie. Prin aceste Taine au acces
oamenii la Hristos, se încorporează în El ca mădular ale Trupului Său, devin
Biserica lui Hristos plină de Duhul Lui care se împărtăşeşte ei şi mădularele ei.
(81)
Prin puterea Duhului Sfânt, Biserica, odată constituită, este susţinută în
existenţă ca o comunitate de persoane umane în comuniune de viaţă şi iubire cu
Persoanele Sfintei Treimi, căci, El, prin încorporarea oamenilor în Hristos,
aduce noi mădulare umane în ea, sădeşte în ele harul şi darurile lui Hristos şi
prin aceasta le unifică în Hristos, sfinţindu-le şi dându-le viaţă dumnezeiască din
viaţa lui Hristos. (82)
Prin puterea Duhului Sfânt curge şi creşte mai departe viaţa cea
dumnezeiască în Biserică, dar şi Biserica însuşi creşte Duhul Sfânt sa, mai
exact, Hristos însuşi prin lucrarea Duhului Sfânt întreţine viaţa dumnezeiască în
Biserică, adică o menţine în continuare ca Biserică. Dar Duhul Sfânt nu lucrează
în Biserică şi în oameni fără colaborare factorului uman. (83)
Ca lucrări ale Duhului Sfânt în Biserică sau ale lui Hristos însuşi în Duhul
Sfânt, Tainele sunt respiraţia continuă a Bisericii, prin care ea inspiră şi expiră
neîncetat pe Duhul Sfânt care ne face prezent pe Hristos şi lucrările Lui – în
Biserică – şi în fiecare mădular al Trupului Său.
Prin Taine deci Biserica, având pe Sfântul Duh în ea de la Cincizecime prin
capul ei, Hristos, se umple cu viaţă dumnezeiască a Duhului care vine acum de
sus în ea, „reaprinzând” sau „înnoind” legăturile şi „întâlnirile” Bisericii şi
credincioşilor cu Hristos.
Ca rezultat al Tainelor şi condiţie a propriilor sale Taine, Biserica, aşa cum
am spus, este o comunitate sacramentală. Temeiul şi izvorul acesteia este
Hristos însuşi care Îşi prelungeşte în Biserică întreita Lui chemare sau slujire
prin care ne-a răscumpărat sau mântuit obiectiv, prin organele vizibile ale
Preoţiei Sale nevăzute. (84)
 2/. – PARTICIPAREA CREDINCIOŞILOR LA VIAŢA DIVINĂ
A SFINTEI TREIMI

După învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, harul dumnezeiesc nu

este un bun în sine, detaşabil de Dumnezeu. În învăţătura acestora din urmă,
între care la Sf. Grigore Polama, găsim formularea cea mai clară: „harul este o
energie dumnezeiască necreată, distinctă de Fiinţa divină, dar nedespărţită de
Aceasta şi care se împărtăşeşte oamenilor în Biserică de către Duhul Sfânt prin
Sfintele Taine, spre mântuire (îndreptare şi sfinţenie) şi creşte în Hristos
(îndumnezeire), până la statura deplinătăţii lui Hristos. (Efes.4,13) (85)
Fiind energie dumnezeiască izvorâtă din Fiinţa lui Dumnezeu Cel în Treime,
necreată şi nedespărţită de Acesta, harul aparţine tuturor Persoanelor Sfintei
Treimi, venind de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. De aceea, prin harul
dobândit prin Sfintele Taine, credincioşii se unesc cu însuşi Dumnezeu Cel în
Treime.
Întrucât prin Mântuitorul Hristos S-a refăcut legătura barică a omului decăzut
cu Dumnezeu Cel în Treime şi întrucât prin omenitatea Lui jertfită, înviată,
îndumnezeită şi înălţată la ceruri, se împărtăşeşte oamenilor răscumpăraţi harul
dumnezeiesc, aceasta se numeşte harul lui Hristos: „Pentru că legea prin Moise
s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos (In.1,17). (86)
Aşadar, harul dumnezeiesc este puterea inepuizabilă care ne deschide drumul
spre infinitatea comuniunii cu Hristos însuşi şi prin aceasta cu întreaga Sfântă
Treime, comuniune deschisă nouă în Hristos din iubire. Harul este puntea
întinsă spre infinitatea lui Dumnezeu ca persoană sau ca o comuniune treimică
de persoane, odată ce Dumnezeu ne-a pus prin har în relaţie cu Sine.
Harul dumnezeiesc delimitează existenţa noastră şi, prin aceasta satisface în
mod real setea ei după infinitul personal transcendent. Prin har Însuşi Duhul
Sfânt, ca ipostas, este prezent în diferite chipuri şi în diferite măsuri în oameni,
producând în ei efecte multiple care caracterizează spiritualitatea autentică. Dar
prin toate aceste efecte, el îi uneşte tot mai strâns cu Hristos şi prin aceasta le
face posibilă împărtăşirea şi îndumnezeirea infinită care este în firea umană a lui
Hristos. Acesta din urmă înseamnă prezenţa lui Hristos însuşi în harul care ni se
împărtăşeşte prin Duhul Sfânt. Deci, lucrarea Mântuitorului Hristos prin Duhul
Sfânt asupra noastră, ne cheamă la o împreună lucrare şi trece la o împreună
lucrare cu noi. În lucrare, o persoană se întâlneşte cu cealaltă persoană şi cu
celelalte persoane, dar nu numai întâmplător, ci în mod durabil. (87)
Duhul Sfânt este activ şi în multe daruri ce ni le dă, ca tot atâtea puteri. La
baza acestora stau harurile Tainelor. Harurile sunt lucrările fundamentale,
săvârşite de Duhul Sfânt în toţi oamenii, pentru mântuirea lor, lucrări de se
imprimă în ei ca puteri. Prin ele Duhul Sfânt uneşte în mod fundamental pe
credincios cu Hristos, înzestrându-l cu nişte puteri care-l ridică deasupra
puterilor stricate ale naturii lui, sau punându-l pe om în relaţie de conlucrare cu
Hristos însuşi, prin actualizarea acestor puteri în lucrări. (88)
La începutul tuturor darurilor stă un har primit printr-o Sfântă Taină. Din
colaborarea credinciosului cu harul răsar daruri corespunzătoare capacităţilor lui
materiale. Harul Mântuitorului Hristos, dăruit prin Sfintele Taine, presupune şi
el o pregătire, dar semnificaţia pregătirii stă mai mult într-o asigurare a
colaborării viitoare din partea omului. (89)
Aşadar pătrunderea lui Hristos în fiecare dintre noi se face prin Sfintele
Taine, îndeosebi prin apele Botezului, prin mirungerea cu Sfântul Mir şi prin
împărtăşirea Lui prin Euharistie. „Prin mijlocirea acestor Sfinte Taine, Hristos
vine la noi, Îşi face sălaş în sufletul nostru. Se face una cu noi şi ne trezeşte la o
viaţă nouă; odată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă
însăşi viaţa Sa şi din propria desăvârşire. (90)
Deci, renaşterea omului în Hristos, adică sălăşluirea lui Hristos în el, se
produce prin taina Botezului şi el echivalează cu intrarea omului în trupul tainic
al lui Hristos sau în Biserică. „Baia Botezului este începutul şi temelia vieţii în
Hristos” sau „baia Botezului nimic alta nu face decât trezeşte în cei spălaţi
aceste simţiri şi puteri, (91): astfel se simte ca al lui Hristos (Rom.14,8 şi începe
viaţa cea întru curăţire a omului din puterea lui Hristos sălăşluit în El. Prin Taina
Sfântului Botez începe o viaţă nouă în om, o viaţă orientată spre evitarea
păcatelor şi spre săvârşirea binelui sau a voii lui Hristos, o înaintare cu Hristos
în relaţia de iubire nesfârşită. (92)
Mântuitorul Hristos prezent în noi de la Botez, conduce cu putere nu numai
străduinţa noastră după împodobirea cu virtuţi, deci nu numai lucrarea pozitivă
de fortificare prin voinţa omului nou în Hristos, ci şi pe cea negativă, de
omorâre a păcatului, de slăbire, tot prin voinţă a omului vechi. Căci omul nou în
Hristos nu creşte şi nu se extinde în noi, decât în măsura în care cedează şi se
micşorează omul cel vechi. (93) Moartea împreună cu Hristos şi după Botez
este aspectul negativ al ascezei, este lupta împotriva omului vechi al păcatului;
învierea cu Hristos este aspectul pozitiv al ascezei noastre, este creşterea omului
cel nou al virtuţilor. Astfel înţelege spiritualitatea ortodoxă asceza, ca o
continuare şi actualizare a Botezului, prin eforturile personale continui.
În Botez se face prima „unire” a noastră cu Hristos, dat o „unire” care ne
pregăteşte pentru unirea deplină din Sfânta Euharistie prin faptul că purifică şi
spală „mireasa” (sufletul) pentru unirea cu Mirele, în Euharistie. (94)
Dar, nu numai Taina Botezului şi cea a Sfintei Euharistii, ci toate Tainele
împărtăşesc harul Duhului Sfânt, fiindcă în toate se află Mântuitorul Hristos şi
lucrează Duhul Său.
Dar, în fiecare din cele Şapte Sfinte Taine, Mântuitorul Hristos se află de faţă
şi lucrează în alt chip. Acelaşi lucru şi cu Harul dumnezeiesc care ni se
împărtăşeşte prin Sfintele Taine: acesta este unul şi acelaşi, emanând din fiinţa
lui Dumnezeu Cel în Treime de la Tatăl, prin Fiul, în Duhul Sfânt, dar având o
multiplă lucrare în fiinţa noastră. (95)
 Aşadar, lucrarea specifică a Sfântului Duh în Biserică, prin energiile
dumnezeieşti necreate, în Sfintele Taine şi efectul ontologic al acesteia,
formează specificul spiritualităţii ortodoxe, care îi dă o notă aparte, comparativ
cu spiritualitatea apuseană.
Credincioşii nu sunt elemente pasive în obştea Bisericii, ci împreună
lucrători cu preoţii pentru mântuirea lor, dar după măsura darului primit de ei,
silindu-se să cunoască şi să aprofundeze adevărurile de credinţă, să se purifice
de patimi şi păcate, dăruindu-se lui Dumnezeu ca făpturi noi în Hristos şi
împlinind poruncile Bisericii şi Cuvântul lui Dumnezeu în general într-o viaţă
creştină şi socială, mărturie a dreptei credinţe propovăduite de Biserică.-
 CAPITOLUL V

FORME ŞI MANIFESTĂRI ALE SPIRITUALITĂŢII

ORTODOXE

În spiritualitatea ortodoxă marile etape ale vieţii duhovniceşti sunt în număr

de trei: purificarea continuă de patimi şi creşterea prin virtuţi; iluminarea în
contemplarea lui Dumnezeu în creaţie; înţelegerea duhovnicească a Scripturii;
creşterea tot mai mult în Hristos şi unirea tot mai strânsă cu El pe calea
rugăciunii şi a iubirii şi îndumnezeirea.
În împărăţia din punct teoretic a etapelor vieţii duhovniceşti, se adoptă, în
general, clasificările Sfinţilor Părinţi şi scriitori duhovniceşti ai răsăritului
ortodox, care au tratat în operele lor filocolice, în mod divers, despre probleme
de fond legate de spiritualitatea ortodoxă.
Treptele urcuşului duhovnicesc, într-o expunere clară şi într-o concepţie
originală, le aflăm la Sf. Maxim Mărturisitorul. Acesta vorbeşte, mai întâi, de
două trepte, apoi de trei trepte: făptuire, contemplaţie naturală sau filosofie
morală, teologică mistică. (95)
Dintre cele trei trepte, prima treaptă este aceea a începătorului, care trebuie
să se străduiască a se desprinde în virtuţi. Virtuţile sunt în număr de şapte. La
începutul lor stă credinţa, la sfârşit iubirea, precedată imediat de nepătimire.
Iubirea centrează în ea toate virtuţile şi trece pe om la cunoaştere sau
contemplaţie.
Ţinta virtuţilor sau a strădaniilor din prima treaptă este eliberarea de patimi
sau nepătimirea. Virtuţile combat patimile şi astfel slujesc indirect spiritului,
constituind o treaptă către ţelul din urmă, care este cunoaşterea.
 Treapta a doua se numeşte s contemplaţiei, deşi Sf. Maxim, după cum am
văzut, nu foloseşte acest cuvânt în sens unic, ci îi dă mai multe sensuri, după
obiectul la care se referă. În general însă acest obiect este aproape totdeauna o
creatură. Numai rar, şi atunci când împarte urcuşul în două trepte şi nu în trei,
Sf. Maxim înţelege prin ea şi contemplaţia tainică, ce se referă la Dumnezeu în
mod nemijlocit. Când însă împarte acest urcuş în trei trepte, contemplaţie
constituind treapta a doua, aceasta însemnează aproape totdeauna exclusiv
contemplaţia orientată spre făptuiri. În acest înţeles, contemplaţia are ca obiect
„raţiunile” din făpturi. (97) Prin ea omul dobândeşte o privire spirituală a
raţiunilor din lucrările create; prin ea natura îi este omului un: pedagog, un
îndrumător spre Dumnezeu.
Treapta a treia, a cunoaşterii tainice, nu se mai ocupă cu „raţiunile” din
lucruri, ci cu Dumnezeu însuşi. Obiectul ei este dumnezeirea preasfântă şi prea
fericită, supranegrăită, supranecunoscută şi mai presus de toată infinitatea.
Cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu este un extras al dragostei, care persistă
nemişcat într-o aţintire către Dumnezeu. Ea se obţine în starea de îndumnezeire
a omului, sau în unire a lui Dumnezeu.
 1/. – CURĂŢIREA DE PATIMI PE DRUMUL DESĂVÂRŞIRII
ÎN HRISTOS. –

Tot ce realizează omul în viaţa sa pământească, prin credinţa lui Dumnezeu

Cel în Treime şi fapte bune, ajutat de harul dumnezeiesc, este spre progresul său
spiritual, deci spre mântuirea şi îndumnezeirea lui. Căci scopul vieţii creştine
constă în preamărirea lui Dumnezeu, cunoaşterea şi unirea tainică cu El în
iubire, într-un progres infinit, în har, fără a se confunda cu fiinţa Sa, deci
dobândirea împărăţiei cerurilor, cea a Binelui absolut. Din relaţia specială a
creştinului cu Dumnezeu şi cu semenii săi, precum şi cu întreaga creaţie şi lume
este conturbată de mulţimea patimilor care asaltează pe om, pun stăpânire pe el
şi-i alterează comuniunea cu ceea ce are în jur. Patimile sunt expresii ale răului
în viaţa creştină. Răul este un act al cărui conţinut constă într-o folosire a
puterilor firii umane, contrar acesteia, despre care Sf. Maxim ne încredinţează:
„Răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire, de la scopul lor. Mai ales
după ce s-a produs sau cei ce l-au produs s-au obişnuit cu producerea lui, răul în
toată simţirea şi în toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa
compusă şi pierzătoare, producătoare de patimi, a celor sensibile. (98)
Răul intrat în existenţă prin libertatea de voinţă, a primilor îngeri decăzuţi, pe
urmă a protopărinţilor care au înclinat spre rău prin mândrie, „izvorul tuturor
relelor” (Iisus Siroh, 10,13), slăbeşte fiinţa omului şi o perverteşte,
manifestându-se în pasiunile produse de actele contrare binelui şi deci lui
Dumnezeu, Binele suprem.
Patimile se nasc şi cresc în om prin contribuţia tuturor facultăţilor sufletului,
nu numai prin simţurile întoarse spre plăcerile vieţii, facultăţile sufleteşti având
o activitate greşită, ceea ce aduce o boală, o morbiditate spirituală în toată fiinţa
omului. (99)
 Patimile, punând stăpânire pe om, marchează o întoarcere a acestuia spre
exterior, spre vieţuire după simţuri, o ieşire a fiinţei lui din zona adevărurilor
ontologice, din legătura cu izvoarele existenţei, într-o non-existenţă, de la care
ăi vine, când se trezeşte din ameţeala patimii, doar senzaţia de gol, de fals, de
efemer al existenţei, de la nimicie dominantă, aspecte analizate şi reliefate
cutremurător de un Heidegger sau în gândirea existenţialistă a lui Sartre. (100)
Patimile se repartizează precumpănitor pe una sau pe alta din cele trei
facultăţi ale sufletului, pe când trindieria spirituală paralizează toate puterile
sufletului, şi raţiunea şi simţirea şi voinţa, obosind şi uzând în acelaşi timp şi
fiziceşte pe cel împătimit. Aceştia vin adesea şi peste cei care au progresat în
viaţa duhovnicească. Dar ies din această situaţie fiindcă le sunt cunoscute
metodele eliberării din ea şi au o voinţă suficient de fermă pentru a rezista.
Credinţa în care s-au adâncit nu-i lasă să cadă în disperare, ştiind că Dumnezeu
este aproape de tot cel care crede în El. (102)
Orice patimă începe printr-o momeală care este prima apariţie în conştiinţă a
unei dorinţe rele. La început, momeala nu dispune de putere, ci se prezintă ca un
gând simplu de care ia act conştiinţa. Dar dacă nu e înăbuşită la timp, prin
reacţia noastră hotărâtă, momeala câştigă în intensitate, încât cu greu i se mai
poate rezista. De aceea, Părinţii filocalnici cer luminarea şi adunarea minţii din
împrăştierile ei prin rugăciune, priveghere şi lectură ziditoare. Aceasta este şi o
lucrare a voinţei. De altfel, lucrarea voinţei ni se prezintă într-o împletire
organică cu lucrarea minţii, în opera de refacere a omului, în analogie cu faptul
căderii lui în păcat, când au conlucrat deopotrivă cauze morale şi intelectuale.
(103)
Curăţirea de patimi (asceza) în vederea obţinerii desăvârşirii în Hristos, este
cerută de însăşi viaţa creştină autentică, ca premisă a vieţii şi fericirii veşnice, de
comuniune cu Dumnezeu. La aceasta nu se poate ajunge prin realizarea unei
stări neutre a sufletului, ci înlocuind patimile cu virtuţile ce sunt cerute în mod
logic de o viaţă moral-duhovnicească adevărată.
În spiritualitatea ortodoxă sunt scrieri, mai vechi şi mai noi, dedicate în
special metodei de purificare treptată de patimi prin cultivarea acestor virtuţi
corespunzătoare. Deşi aceste scrieri au în vedere, în primul rând pe monarhi, ele
reprezintă un interes deosebit şi pentru creştinii obişnuiţi, spre a-şi conforma
viaţa lor voii lui Dumnezeu, ca să dobândească mântuirea, prin fapte şi virtuţi
morale.
Din analiza patimilor în sine şi din modul lor de a se stârni şi naşte,
momentul decisiv în care au un efect, deci o trebuinţă firească, devine patimă,
este acela în care raţiunea slăbeşte, devine labilă, alunecând în direcţia poftei
trezite în noi. Raţiunea se învoieşte acum – cu gândul la păcat – cu momeala. De
aici urmează că prima grijă, în autocontrolul nostru spiritual, este de a fixa
raţiunea într-o atitudine fermă, adunându-ne din risipirile ei. Aceasta se face prin
credinţă şi este valabilă pentru toate categoriile şi stările de credincioşi,
preocupaţi de urcuşul duhovnicesc (104)
 2./ - ÎNDUMNEZEIREA – UNIREA TOT MAI STRÂNSĂ ŞI
MAI INTIMĂ ÎN HAR CU DUMNEZEU CEL ÎN TREIME

Îndumnezeirea omului în Hristos presupune un crescendo, niciodată încheiat,

printr-un cumul de acte de credinţă şi de fapte bune, cu ajutorul harului
dumnezeiesc în vieţuirea noastră pe pământ. (105)
Păcatul strămoşesc a ştirbit şi a înlăturat într-o mare măsură puterile firii
omeneşti. Noi încă nu cunoaştem exact toată amploarea puterilor de care este
capabilă firea noastră.
De la această stare, contrară firii, omul nu se poate ridica, prin refacere, la
starea de natură adevărată. Lupta omului îndreptat pentru slăbirea acestei
obişnuinţe iraţionale, de suprafaţă, începută chiar de la Taina Sfântului Botez şi
continuă cu ajutorul harului primit la săvârşirea acestei Taine, stă chiar la
începutul desăvârşirii şi îndumnezeirii firi umane. Cu puterea şi lucrarea
Duhului Sfânt, firea se poate menţine în starea ei adevărată sau altfel spus,
numai în măsura în care este pătrunsă şi hrănită de harul dumnezeiesc, natura
omului se poate menţine ca natură adevărată.(106)
În cursul procesului de îndumnezeire, multă vreme omul credincios nu a
atins încă, în multe privinţe, nivelul de sănătate deplină a naturii sale, dar, în alte
privinţe, a depăşit, prin harul dumnezeiesc, nivelul pur natural. De aceea, lumina
luminează mult timp şi în întuneric. Omul cel nou creşte în luptă cu rămăşiţele
omului vechi. Astfel, având în el gemenele omului noi, credinciosul duce, de la
Botez, pe de o parte o viaţă supranaturală, iar pe de altă parte şi una subnaturală.
(107)
O primă etapă a îndumnezeirii începe de la Botez, întinzându-se de-a lungul
întregului urcuş duhovnicesc al celui ce crede în Hristos, în care sunt active şi
puterile lui naturale, susţinute însă de harul duhovnicesc, adică de-a lungul
purificării de patimi, al dobândirii virtuţilor contrare patimilor şi a iluminării.
Dacă în acest urcuş duhovnicesc al omului credincios puterile sale naturale se
află în continuă creştere, ca să-şi ajungă apogeul, în clipa când au devenit apte
de a vedea lumina duhovnicească, primind ca putere văzătoare lucrarea Duhului
Sfânt, am putea spune că îndumnezeirea, prin care se realizează această trezire
la viaţă, şi creştere, coincide cu procesul dezvoltării puterilor umane până la
limita lor sau cu deplină realizare a naturii omeneşti dar şi cu depăşirea lor
nesfârşită prin harul dumnezeiesc. (108)
Etapa îndumnezeirii în sens larg este, în primul rând, o refacere ontologică a
firii umane, o înaintare dinamică, prin ajutorul harului, spre firea umană cea
adevărată şi în acelaşi timp, o întărire şi o creştere a acestei firi. Într-o astfel de
fire, credinţa devine o forţă dinamică, întretăiată de o iubire tot mai mare faţă de
Dumnezeu şi prin aceasta faţă de semeni. Credinţa şi iubirea se cer arătate în
fapte concrete: virtuţi şi fapte bune, iar acestea din urmă, prin harul duhovnicesc
care le susţin, sunt deschise spre Dumnezeu şi spre semeni, spre întâlnirea cu
Dumnezeu şi cu semeni. (109) Credinţa şi iubirea se cer arătate în fapte
concrete: virtuţi şi fapte bune, iar acestea din urmă prin harul dumnezeiesc care
le susţine, sunt deschise spre Dumnezeu şi spre semeni, spre întâlnirea cu
Dumnezeu şi cu semenii (110)
Dar nu este suficientă o singură deschidere şi nici o singură întâlnire. De
aceea, credinciosul simte nevoia unei deschideri şi întâlniri permanente,
realizate prin credinţă şi iubire, prin credinţă şi fapte şi prin virtute ale iubirii,
valorificând puterile sale naturale până la nivelul lor cel mai înalt, aşa cum
spune Sf. Maxim: „Dacă suntem după chipul lui Dumnezeu, să devenim ai
noştri înşine şi ai lui Dumnezeu, mai bine zis numai al lui Dumnezeu singur şi
întreg nimic pământesc în noi, să ne apropiem întregi de Dumnezeu şi să
devenim dumnezei, primind din Dumnezeu o existenţă de dumnezei”. (111)
Dar îndumnezeirea nu este socotită niciodată încheiată în spiritualitatea
ortodoxă. Ea continuă şi dincolo de limita ultimă a puterilor, la vârsta plinătăţii
lui Hristos. Până atunci este hrănit cu un fel de hrană pe care o poate asimila cu
puterile lui, cu virtuţile şi contemplări. După aceea este hrănit cu „hrană
nestricăcioasă”, adică cu Dumnezeu însuşi. (112)
În spiritualitatea ortodoxă nu se face o ruptură între cele două etape ale
îndumnezeirii, între ele există o continuitate deşi în prima lucrează omul cu
puterile sale, ajutat de harul dumnezeiesc iar în a doua etapă lucrează numai
Dumnezeu.
Omul credincios şi înduhovnicit are activitate în continuare, deoarece
puterile sale naturale primesc energiile dumnezeieşti necreate. Într-un fel
oarecare, omul rămâne activ, dar este activ ca primitor al puterii mereu sporite al
lui Dumnezeu, ceea ce face ca numai omul să fie capabil de această experienţă.

3/. – ÎNDUMNEZEIREA, CA DRUM ŞI ŢINTĂ A VIEŢII

CREŞTINULUI ÎN HRISTOS –

Ea este dată virtual în justificarea ca act de clipă sau moment, nu atât ca

ştergere reală definitivă a păcatului strămoşesc ci a eventualele păcate personale,
precum şi a vinei şi stricăciunilor aduse de acesta, cât mai ales în starea de
făptură nouă, întărită cu darurile Duhului şi unită total cu Hristos.
Dar îndumnezeirea omului cuprinde în justificare, este o stare de durată, şi
anume realizându-se pe pământ, în Biserică şi durând, după moartea fizică a
omului, în veşnicie.
Ca rezultat şi ţintă a creştinului este viaţa veşnică de comuniune cu
Dumnezeu în împărăţia cerurilor.
Calea îndumnezeirii omului în Hristos este drumul realizării progresive şi cât
mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu până la statura deplinătăţii
bărbatului Hristos (Efes.4,13)
 Dumnezeu – Omul, stând pe scaunul slavei de-a dreapta Tatălui ca Unul
dintre noi, fiind însă Dumnezeu – Omul. Îndumnezeirea omului este dată virtual
în însăşi îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos. Dumnezeu s-a făcut om,
ca omul să poată deveni „dumnezeu”. Aceste cuvinte pline de esenţă, pe care le
găsim pentru prima dată la Sfântul Irineu (113), revine în scrisul Sf. Atanasie cel
Mare, ale Sf. Grigorie Teologul, al Sf. Grigorie de Nyssa şi apoi frecvent, în
scrierile lui Dionisie Ssendo – Areopagitul, ale Sf. Maxim Mărturisitorul,
Nicolae Cabasile ş.a. Ea a fost făcută posibilă de marea Kenoză răscumpărătoare
a Fiului lui Dumnezeu, care s-a întrupat făcându-se om adevărat, între toate
asemenea nouă, afară de păcat (Filip,2,6-10), rămânând însă ceea ce era din
veci, Dumnezeu adevărat.
Îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos a fost dată, pe de o parte, în
însăşi întruparea Cuvântului, cu purtarea Duhului Sfânt, din Sfânta Fecioară
Maria (Lucal, 35), iar pe de altă parte se poate vorbi şi de un crescendo în
realizarea acesteia. Mai exact, firea umană a lui Hristos este treptat străbătură de
viaţă şi lucrarea Duhului, sau treptat ne-o arată Hristos Însuşi, ca fiind străbătută
de Dumnezeire. Deci, într-un fel, toată îndumnezeirea firii umane este dată
potenţial de Întrupare, dar tot aşa de corect este când se spune că Întruparea este
începutul mântuirii şi îndumnezeirii, care se realizează plenar pe Cruce şi în
Învierea din morţi. (114)
Înălţarea la ceruri întru slavă a lui Hristos este arătarea, pentru toţi, a
îndumnezeirii plenare a firii umane a lui Hristos. În îndumnezeirea firii umane a
lui Hristos este realizată obiectiv, dar virtual şi îndumnezeirea firii umane a
tuturor oamenilor, pe care trebuie să ne însuşim fiecare personal şi să realizăm
în propria noastră persoană.
Începutul şi puterea îndumnezeirii omului sunt legate atât de Întruparea
Fiului cât şi de Crucea şi Învierea Sa din morţi. (115) De aceea, pentru a ne uni
cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut Hristos, propria lui
umanitate,care este umanitatea noastră a tuturor, să răbdăm şi să suferim şi noi
câte a răbdat şi suferit El. (116) Adică să înaintăm de la naşterea în Duh,
dobândită la Botez, ajutaţi de harul şi darurile Duhului, dobândite în Taina
Mirungerii, prin unirea tot mai strânsă cu El dobândită în Sfânta Euharistie, spre
Crucea şi Învierea Sa, murind total păcatului şi înviind cu Hristos pentru a fi şi
rămâne în veac în comuniunea de viaţă dumnezeiască cu Hristos. În faţa noastră
stăruie acelaşi drum a lui Hristos cu deosebire că, în timp ce El coboară, noi
trebuie să urcăm, dar urcăm cu El. (117)
În raport cu îndreptarea (justificare) propriu-zisă, îndumnezeirea firii noastre
umane este coronamentul acesteia, este starea de mărire sau slavă a omului
îndreptat în Hristos, care constă în creşterea omului în Hristos până la vârsta
deplinătăţii lui, prin aceleaşi condiţii ca înnoirea şi sfinţirea de durată, adică prin
Har, credinţă şi fapte bune. Desigur, îndumnezeirea firii umane este mai mult
decât înnoirea ei şi chiar decât sfinţirea ei pe trepte începătoare. (118)
Îndumnezeirea omului în Hristos presupune un crescendo niciodată încheiat,
printr-un cuantum de acte de credinţă şi de fapte bune, cu ajutorul harului
dumnezeiesc în scurta noastră viaţă de pe pământ. La Botez, voinţa este prima
putere a firii noastre care a primit lumina şi întărirea noastră spirituală a
Cuvântului sau a Logosului dumnezeiesc întrupat şi fără de păcat, sau pe Duhul
Lui ca împreună subiect al ei, după ce mai înainte acelaşi Duh acţionase asupra
ei din afară. Iar aceasta înseamnă că în intimitatea ei ultimă, de ordin raţional-
personal, firea noastră umană s-a eliberat, la Botez, de puterea neraţională
contrară şi subpersonală a păcatului, rămânând însă în ea slăbiciunea
obişnuinţelor iraţionale de suprafaţă. (119)
Lupta omului îndreptat pentru slăbirea acestor obişnuinţe iraţionale de
suprafaţă începută chiar din Taina Botezului şi continuată cu ajutorul harului
Botezului, stă chiar la începutul desăvârşirii şi îndumnezeirii firii umane.
Această luptă este egală cu acţiunea de personalizare şi raţionalizare deplină a
firii, după ce prima afirmare a persoanei a avut loc la Botez. Lupta în continuare
împotriva slăbiciunilor firii care o duc uşor spre păcat, este o întărire progresivă
a caracterului personal al omului. (120)
La rândul ei, personalizarea înseamnă o imprimare tot mai deplină a
ipostasului Hristos în persoana omului, cerând acestuia din urmă o comuniune
tot mai strânsă cu Hristos. Prin comuniune cu Hristos, subiectul uman devine
deplin deschis altor subiecte, adică celorlalte subiecte umane, aşa cum Hristos,
având în Sine firea umană, este deschis persoanelor umane, nu numai, ca
Dumnezeu, ci şi ca om. Astfel, prin participare deplină la Hristos, creştinul
devine deplin persoană, adică fiinţă deplin comunitară, eliberată de închisoarea
pasiunilor egoiste. (121)
Aceasta este îndumnezeirea omului chiar de la începuturile ei mai riguros
conturate. Accesul tot mai deplin la comuniune cu Hristos şi personalizarea
progresivă a creştinului, arată în deschiderea lui, de asemenea, progresivă spre
Dumnezeu şi spre semeni, adică spre celelalte persoane umane în fapte de iubire
şi slujire, sunt însă lucrarea Duhului Sfânt. Îndumnezeirea este de la început şi
până pe cele mai înalte trepte ale ei o participare a omului la viaţa Duhului, o
impregnare a omului de energiile necreate, împărtăşite lui de către Duhul Sfânt,
(122) în Tainele Bisericii.
Viaţa duhovnicească se deschide nouă prin lucrarea Duhului Sfânt, „Căci El
se identifică tainic cu persoanele umane, deşi rămâne neîmpărtăşabil; El se
substituie, ca să zic aşa, nouă înşine – căci El este Acela care strigă în inimile
noastre „Avva Părinte”, după cuvântul Sf. Apostol Pavel (Rom.8,15). Duhul
Sfânt se ascunde ca Persoană înaintea persoanelor create cărora El le
împărtăşeşte harul. În El, voinţa lui Dumnezeu nu mai este exterioară nouă; ea
ne conferă harul prin interiorul nostru, manifestându-se în persoana noastră
însăşi, aşa cum voinţa noastră umană să rămână în acord cu voinţa divină şi să
coopereze cu ea, dobândind harul şi făcându-l ca fiind al nostru. (123)
 Aceasta este calea îndumnezeirii, legată de prezenţa şi lucrarea Duhului
Sfânt în inimile noastre. Dar Duhul Sfânt lucrează îndumnezeirea noastră din
Hristos Însuşi asupra celor încorporaţi în El. Aceasta înseamnă că totul se
petrece în Biserică prin Hristos în lucrarea Duhului Sfânt. Dar nu fără noi, adică
nu fără credinţă şi mărturia sau roadele acesteia care sunt faptele bune şi
mulţimea virtuţilor prin care arătăm însăşi prezenţa lucrătoare a lui Hristos în
noi.
Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de către
Dumnezeu, întrucât în alt chip, nu poate ajunge omul la deplina desăvârşire şi
spiritualizare. Păcatul a ştirbit şi înlăturat puterile firii umane. Noi nu cunoaştem
exact întreaga amploare a puterilor de care e capabilă firea noastră. Ştim însă că
invidia, grija prea mare pentru cele ce întreţin viaţa noastră pământească şi ura
paralizează elanurile omului spre înălţimi. De aceea, ca primă expresie a
îndumnezeirii omului am putea spune că, teoretic, este refacerea naturii
adevărate a omului, prin îndepărtarea stării contrare firii. (124) Dar, concret,
refacerea firii nu se poate realiza prin puterile ei, ci numai prin colaborarea cu
harul dumnezeiesc. Tot cu puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, firea se poate
menţine în starea ei adevărată, sau altfel spus, numai în măsura în care este
penetrată şi hrănită de harul dumnezeiesc, natura omului se menţine ca natură
adevărată.
În cursul procesului de îndumnezeire, multă vreme omul nu a atins încă, în
multe privinţe, nivelul de deplină sănătate al naturii sale, dar, în alte privinţe, a
depăşit, prin harul dumnezeiesc nivelul pur natural. (125) De aceea, lumina
luminează mult timp şi în întuneric. Omul cel nou creşte în lupta cu rămăşiţele
omului vechi. Astfel, având în el germenele omului nou, omul duce după Botez,
pe de o parte o viaţă supranaturală iar pe de altă parte încă şi una subnaturală.
Îndumnezeirea firii umane începe încă de aici, de pe pământ, în Biserică,
omul deschizându-se lucrării harului dumnezeiesc prin credinţă şi conlucrând cu
harul în tot ceea ce întreprinde pentru mântuirea sa personală, adică în virtuţile
şi faptele săvârşite.
În spaţiul vieţii pământeşti, credinciosul îşi lucrează mântuirea şi se
îndumnezeieşte cu ajutorul harului dumnezeiesc, iar după moarte, pătimeşte
îndumnezeirea prin har, cum zice Sf. Maxim, adică este continuată exclusiv de
harul dumnezeiesc.
Îndumnezeirea e trecerea omului de la lucrările create la cele necreate, la
nivelul energiilor divine. Numai de acestea se împărtăşeşte omul, nu de fiinţa
dumnezeiască. Aşa se explică cum omul asimilează tot mai mult din energiile
divine, fără ca această asimilare să termine vreodată, întrucât nu va ajunge
niciodată să asimileze însuşi izvorul acestor energii, adică fiinţa divină, ca să
devină Dumnezeu după fiinţă. (126)
 CAPITOLUL VI

TRĂSĂTURILE SPECIFICE ALE SPIRITUALITĂŢII

ORTODOXE

1/. – DOGMA ŞI VIAŢA – TRĂITE AUTENTIC CREŞTINĂ ÎN

COMUNIUNE DE VIAŢĂ ŞI IUBIRE –

Spiritualitatea creştină ortodoxă leagă indisolubil dogma de viaţă. În general

dogmele creştine sunt, după forma lor, punctele planului de menţinere şi
îndumnezeire a noastră, cuprinse şi realizate în descoperirea dumnezeiască
suprafirească, culminând în Mântuitorul Hristos şi defineşte, păstrate,
propovăduite, aplicate şi explicate de Biserică.
Spiritualitatea ortodoxă se fundamentează pe ele, deoarece acestea reprezintă
unul şi acelaşi adevăr, sub diverse forme, absolut necesar pentru mântuire şi
îndumnezeire: Iisus Hristos Dumnezeu – Omul. Dogmele explicitează deci pe
Mântuitorul Hristos şi Lucrarea Lui de recapitulare a tuturor în El. (127)
Dogma nu este ruptă de viaţa omului credincios şi nici nu înseamnă o
îngustare a dezvoltării spirituale libere a fiinţei umane care crede ci, dimpotrivă,
ea o menţine capabilă de o astfel de dezvoltare. Dogma fundamentează
dezvoltarea duhovnicească a celui ce crede în libertate, pentru că dogmele sunt
expresia comuniunii lui cu Dumnezeu ca persoană. În comuniunea
interpersonală este domeniul libertăţii prin excelenţă, deşi în acelaşi timp este
domeniul creaţiei. De aceea, spune Sf. Ciril al Alexandriei că, cei ce devin fiii
lui Dumnezeu – după har – sunt „primiţi la libertatea credinţei”, care domneşte
„în curtea lui Dumnezeu” (128)
Toate dogmele sunt străbătute de un sens unitar, bazate pe unitatea vie a
Mântuitorului Hristos, persoana în care este unită şi care uneşte pe Dumnezeu
cu oamenii şi cu credinţa. Persoana divino-umană care promovează libertatea în
cei ce vor să se mântuiască prin El. (129) Prin această libertate, sistemul unitar
al dogmelor este deschis noului în mod continuu şi real. El este deschis celor ce
vor să-L cunoască spre înaintarea lor în planul infinităţii spirituale în viaţă şi
comuniunea cu Dumnezeu, fiinţa supraexistentă şi suprainfinită, trăită, aşa cum
spune Sf. Maxim, „într-o experienţă şi într-o bucurie mereu nouă şi inepuizabilă,
care nu este încremenită ci viaţă mai presus de încremenire şi de mişcare, în
sensul cunoscut de noi. (130)
Această deschidere spre viaţa veşnică se face prin învierea omului în Hristos,
care este Dumnezeu Cel ce S-a făcut om pentru a ne veni aproape şi a înviat ca
om, pentru ca toţi să putem intra la o comuniune eternă cu El ca Dumnezeu, prin
umanitatea Lui comună cu a noastră.
Ceea ce uneşte toate dogmele creştine într-un sistem care se cere trăit, este
tocmai promovarea unei comuniuni tot mai intime a noastră cu Dumnezeu, Care
S-a întrupat pentru acest scop. Această comuniune perfectă de viaţă şi iubire este
ceea ce numim Împărăţia cerurilor sau a lui Dumnezeu, adică ordinea
desăvârşită a iubirii.
Dogmele creştine exprimă planul îndumnezeirii fiinţelor raţionale create care
voiesc acesta, deci fără a fi silite, îndeplinit în forma lui finală desăvârşită, în
Mântuitorul Hristos, ţinta noastră precizarea şi împlinirea reală a aspiraţiei
noastre naturale spre unirea cu Dumnezeu. (131)
Puterea şi perspectiva mântuirii şi îndumnezeirii, care ţine intrinsec de
dogme, sunt date de Însuşi Mântuitorul Hristos, Persoana divină, care este în
acelaşi timp şi omul, aflat în comuniunea cu infinitatea dumnezeiască. (132)
Mântuitorul Hristos, prin realitatea Persoanei Sale, arată prin Sine pe Tatăl şi pe
Duhul, săvârşind împreună opera de ridicare a omenirii decăzute la comuniunea
eternă cu Sfânta Treime, care este Ea însăşi structura comuniunii perfecte,
depline, de viaţă şi iubire.
 2/. – FIDELITATE FAŢĂ DE DESCOPERIREA
DUMNEZEIASCĂ SUPRANATURALĂ –

Spiritualitatea creştină ortodoxă se manifestă ca o spiritualitate puternic

omenească în Descoperirea dumnezeiască, aceasta fiind izvorul credinţei
creştine. Ea este organic de „Revelaţia” sau „Descoperirea dumnezeiască
suprafirească”, prin care se înţelege acţiunea lui Dumnezeu de a împărtăşi tot
ceea ce este necesar pentru cunoaşterea şi desăvârşirea noastră. (133)
Din punct de vedere al conţinutului, Revelaţia Dumnezeiască cuprinde
totalitatea evenimentelor şi a adevărurilor de credinţă prin care Dumnezeu S-a
descoperit credincioşilor, ca aceştia să-L preamărească şi prin aceasta să
dobândească mântuirea, îndumnezeirea, sfinţirea sau desăvârşirea. (134)
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie constituie cele două forme sau căi prin
care ni s-a transmis Descoperirea dumnezeiască suprafirească, îndreptarul
credinţei noastre. Păstrătoarea propovăduitoare şi aplicatoare infailibilă a
Revoluţiei dumnezeieşti este Biserica, prin învăţătura ei. Numai această
învăţătură, formulată oficial sau acceptată prin conştiinţa Bisericii, este norma
exclusivă a sensului infailibil al adevărurilor revelate, cuprinse în Sfânta
Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. (135)
De aceea, prin ele se poartă dialogul viu al Bisericii cu Hristos. Sfânta
Scriptură prezintă Mântuitorul Hristos în forma cuvântului Lui dinamic şi a
cuvântului tot aşa de dinamic al Sfinţilor Apostoli, despre faptele Lui
mântuitoare, în eficienţa lor permanentă. Doar ea descrie totodată şi modul în
care Mântuitorul continuă să lucreze, prin extinderea puterii Lui, pentru
asemănarea noastră cu El, până la sfârşitul lumii. (136)
 Prin cuvintele Sfintei Scripturi, Mântuitorul Hristos continuă să ne vorbească
şi nouă, deci ne ţine într-un dialog conştient cu El, ne provoacă la un răspuns cu
faptă, să lucreze astfel şi în noi, prin puterea Duhului Sfânt (Mt. 28,20)
Prin cuvintele Sfintei Scripturi, Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul prin excelenţă,
S-a tălmăcit pe Sine în cuvinte, ]n Lucrarea Lui de apropiere de oameni, pentru
ridicarea lor la El, până la întruparea, învierea şi înlăturarea Lui ca om. El
lucrează prin cuvintele Sfintei Scripturi, prin care se tălmăceşte pe Sine, asupra
noastră, pentru a ne conduce şi pe noi la starea la care a ajuns El. Bogăţia
energiilor Sale dumnezeieşti şi sfinţitoare, care nu va seca niciodată, se va arăta
în veacurile viitoare. Căci „împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat
întru cele cereşti” (Efes 2,6).
Dar Sfânta Scriptură nu aduce pe cineva la credinţă prin simpla citire a
cuvintelor lui Dumnezeu cuprinse în ea. Sfânta Scriptură trebuie înţeleasă în
Duh, căci ea cuprinde o bogăţie de înţelesuri duhovniceşti. Aşa cum spune Sf.
Maxim, „omul are nevoie în mod necesar de două elemente, dacă vrea să
păşească fără greşeală spre drumul drept, spre Dumnezeu: de înţelegerea
Scripturii în Duh şi de contemplarea duhovnicească a lucrurilor din natură”.
(137)
Prin puterea Duhului Sfânt sunt actualizate în comunitatea Bisericii cuvintele
Scripturi, noi înţelesuri ale lor, după nivelul de înţelegere duhovnicească, dar şi
după nivelul timpului sau al comunităţii bisericeşti. Îndată ce se trece dincolo de
sensul literal al Scripturii şi de simpla citire a ei, deci la o înţelegere
duhovnicească, se dă nu numai de bogatele ei înţelesuri duhovniceşti ci şi de
lucrarea Duhului lui Hristos, săvârşită prin aceste înţelesuri în cel ce citeşte sau
de Hristos Însuşi, care-Şi descoperă tot mai adânc bogăţia sa spirituală.
Viaţa virtuoasă, după normele şi modelele vii din Biserică şi în primul rând
după modelul Hristos, la care se asociază lectura Sfinţilor Părinţi, ascult
discernământul, în legătură cu textele Scripturii, care devine tot mai nuanţat,
mai aprofundat şi mai rapid. (138) Sf. Maxim precizează aici: „Este nevoie de
multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca înlăturând mai întâi cu grijă vălurile
literelor care acoperă Cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul
Însuşi, ştiind de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atât cât este cu putinţă
oamenilor”. (139)
Cuvintele Sfintei Scripturi sunt prilejul inevitabil de a intra în relaţie
dialogică cu Persoana autentică a Mântuitorul Hristos, deasupra lor, prin
lucrarea Sfântului Duh în Biserică, dar nu numai citite în forma lor scrisă, ci şi
prin cunoaşterea lor în conţinut. (140)
Tradiţia este, la rândul ei, permanentizarea dialogului Bisericii cu
Mântuitorul Hristos. Ea are rolul de a pune şi de a ţine generaţiile succesive de
creştini în legătura cu Hristos prin faptul că este în esenţă, atât invocarea
Duhului lui Hristos, cât şi primirea Duhului Sfânt. Viaţa morală şi spirituală, cu
înfrânările, cu virtuţile, cu pocăinţa ce ţin de ea, normate prin disciplina
canonică a Bisericii, alcătuiesc condiţia care îi face apţi pe credincioşi pentru o
invocare eficace a Duhului şi pentru o primire sensibilă a Lui, ca şi pentru o
rodire a primirii Lui, într-o viaţă după chipul vieţii lui Hristos şi pentru
înaintarea lor în asemănarea cu Hristos, pentru comuniunea deplină cu El. (141)
Dar toată lucrarea sfinţilor a Bisericii Ortodoxe, prin chemarea şi primirea
Sfântului Duh şi prin doxologia ei, ca şi toată viaţa morală şi spirituală a
credincioşilor, au ca fundament solid actele mântuitoare ale lui Hristos, puterea
la care a ajuns umanitatea noastră în Hristos, pilda ajutorului dat de Dumnezeu
în atâtea cazuri, în cursul revelaţiei, încrederea în permanentizarea iubirii lui
Dumnezeu, în Hristos, pentru oameni, manifestată în acele acte şi încrederea că
Hristos a rămas în starea lui în viaţă aproape de noi. Toată viaţa credincioşilor
este o trăire a lui Hristos, din puterea Lui, cu progres către sfinţenia Lui, prin
sfinţirea lor, spre eliberarea de automatismul naturii şi de ataşarea pătimaşă la
plăcerile oferite de ea – condiţie pentru comuniunea adevărată cu Persoana de
nesfârşită iubire a lui Hristos şi cu persoanele umane. (142)
Spiritualitatea ortodoxă este fidelă Revelaţiei dumnezeieşti deoarece aceasta
proiectează ţinta ei finală în învierea obştească şi în comuniunea eternă cu
Persoana infinită a Mântuitorul Hristos şi în desăvârşirea în ea – ţintă spre care
înaintăm şi prin eforturile noastre, în relaţiile mereu îmbunătăţite între oameni –
iar această ţintă este arătată în mod concentrat de Sfânta Scriptură. Tradiţia
explicitează la fiecare moment drumul inclus virtual în Revelaţie, ca drum
conducător spre ţinta desăvârşirii sau sfinţeniei noastre în Hristos.
Omul este chip al lui Dumnezeu, ca persoană – partener al lui Dumnezeu,
având capacitatea şi orientarea spre comuniune, spre Dumnezeu şi poate primi
această comunicare interpersonală, dată pentru realizarea şi desăvârşirea lui,
învăţându-l cum să folosească puterea şi libertatea pentru realizarea comuniunii
cu Dumnezeu şi cu oameni. (142)
Prin adevărul dumnezeiesc pe care-l comunică Dumnezeu oamenilor prin
descoperire, îi împărtăşeşte credinciosului adevărurile absolute, necesare pentru
realizarea comuniunii şi mântuirii sale. Împărtăşirea o face pentru ca omul să
cunoască, să primească şi să înţeleagă binecuvântările lui Dumnezeu şi lucrările
sau energiile Lui necreate, atât cât sunt necesare omului pentru scopul existenţei
sale. (143)
Aşadar, spiritualitatea creştină ortodoxă se fundamentează riguros pe
Descoperirea dumnezeiască, transmisă pe cele două căi autentice, Sfânta
Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în Biserică, în al cârei spaţiu credinciosul se
realizează ca om şi creştin.

3/. – ASPECTUL DOXOLOGIC ŞI LITURGIC –

PARTICIPARE DINAMICĂ LA SLAVA LUI DUMNEZEU –
 O spiritualitate adevărată este una esenţială vie, care angajează întreaga fiinţă
a omului şi de aceea este alimentată de aceea este alimentată de o comuniune în
rugăciune şi de manifestarea identităţii de credinţă între mai multe persoane.
Numai o astfel de comunicare încălzeşte viaţa spirituală a fiecăruia. O
spiritualitate urmărită doar de unul singur, în închidere deci în egoism, devine
mai mult o cugetare teoretică, ce angajează doar mintea şi acesta din când în
când. Spiritualitatea autentică trebuie să implice toate facultăţile chipului
dumnezeiesc din ce în ce mai mult, într-un proces continuu, care nu se sfârşeşte
în momentul când ajunge la desăvârşire, ci continuă într-un dialog etern al
iubirii.
De spiritualitatea autentică ţine în mod necesar comuniunea de viaţă şi iubire.
Viaţa fiecărei persoane sporeşte în legătură cu altele, îi vine de la altele. Această
spiritualitate vie, care cuprinde întreaga fiinţă umană şi este alimentată de
comunicarea cu alţii creând comuniunea, se întăreşte în creştinism prin Sfânta
Liturghie. Ea primeşte în Liturghia ortodoxă o pecete proprie, de neconfundat.
(144)
În spiritualitatea ortodoxă – în general – şi în cea românească – în special,
cultul divin public joacă un rol cu totul deosebit. Prin frumuseţea ceremoniilor,
prin bogăţia doctrinară şi prin semnificaţia lui mistico-simbolică, cultul divin
întreţine permanent legătura credincioşilor cu Dumnezeu, într-o continuă
revărsare de binecuvântare şi de har şi contribuie la păstrarea, cultivarea şi
întărirea sentimentului de apartenenţă la aceeaşi Biserică ortodoxă şi la acelaşi
neam. Centrul cultului divin, în jurul căruia gravitează toate celelalte slujbe, îl
constituie Sfânta Liturghie.
Dacă spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă conţinutul credinţei expediat
în trăirea lui vie, Sfânta Liturghie o face aceasta într-un mod deosebit de
accentuat. Spiritualitatea creştină ortodoxă îi arată celui care crede în Hristos şi
o cale pe care să înainteze, spre o trăire tot mai deplină a conţinutului credinţei
sau a lui Dumnezeu, deci îl duce şi spre o ţintă finală. Creştinul ortodox se
apropie prin ea de ţinta desăvârşirii sale, aşa cum o înţelege credinţa sa. Se poate
spune totodată că, de această desăvârşire şi adâncire în credinţă ţine comuniunea
între el şi ceilalţi creştini şi deci crearea unei legături tot mai strânse între ei.
Nimeni dintre oameni nu se poate desăvârşi şi adânci în credinţă, fără ajutorul
altora şi fără a-şi vădi propria desăvârşire, în relaţiile cu alţii, căci Dumnezeu l-a
creat pe om ca o fiinţă cu profund caracter comunitar-sobornicesc, pentru care
lucru ea nu se poate mântui, desăvârşi sau sfinţi decât în relaţie dialogică, în
comuniune cu ceilalţi semeni.
Sfânta Liturghie satisface acest dat ontologic al oamenilor, susţinând
comuniunea spirituală între ei prin negrăit de adâncul şi bogatul conţinut al
credinţei creştine. Deci există şi un urcuş individual al credincioşilor spre
Dumnezeu, prin curăţire de patimi prin dobândirea virtuţilor şi prin
contemplarea raţiunilor creaţiei, acest urcuş n-ar putea avea loc dacă n-ar fi
ajutat de un urcuş liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuieşte de către fiecare,
împreună cu obştea celorlalţi credincioşi. Urcuşul duhovnicesc este susţinut de
Hristos Cel Înviat şi unit cu credincioşii prin Sfânta Împărtăşanie. (145)
Dar unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie uneşte pe credincioşii adunaţi în
Hristos şi cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moştenitori, împreună cu
Hristos, ai Împărăţiei Tatălui, având pe Duhul Sfânt odihnind peste ei. Viaţa
spirituală ce ţâşneşte din ortodoxie, din toate elementele ei de credinţă şi din
toate actele de cult, iradiază şi din Sfânta Euharistie, deoarece prin invocarea
Sfântului Duh, are loc prefacerea euharistică a cinstitelor dărui în însuşi Trupul
şi Sângele Mântuitorului Hristos, care este prezent în mod real şi nesângeros
(146), pentru a se uni cu cei care cred în El şi-L mărturisesc în fapte concrete de
iubire creştină.
Hristos Cel Înviat, cu care ne unim în Sfânta Împărtăşanie, este totodată şi
Hristos Cel Care S-a jertfit pentru noi, manifestând prin aceasta absenţa oricărei
urme de egoism şi întărindu-ne şi pe noi duhovniceşte. Unindu-ne cu El, trebuie
să-L imităm, să-I urmăm pilda de curăţire, arătându-ne şi noi aşa cum a fost El,
curaţi de orice egoism, adevărate jertfe vii, sfinte şi bine plăcute lui Dumnezeu
(Rom.12,1), fapt concretizat în iubirea cu fapta a semenilor noştri, deci într-o
cunoaştere a lui Dumnezeu în împrejurări concrete ale vieţii. Prin aceste fapte de
iubire înaintăm în comuniunea dintre noi şi Dumnezeu, ca Împărăţie a Sfintei
Treimi, fapt imposibil în lipsa unirii prin Sfânta Împărtăşanie cu Hristos Cel
Înviat. (147)
Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită şi ca un mijloc de transcendere a
oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu
Dumnezeu, ca Împărăţie a Lui, deci la frumuseţea bunurilor veşnice. Toate
rugăciunile cultului divin ortodox indică o transcendare sau o ieşire a omului,
închis în egoism spre Dumnezeu Cel în Treime sau iubirii, chiar când se cer în
rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de pregătire pentru
Împărăţia lui Dumnezeu. Cultul divin ortodox al cărui centru şi esenţă îl
reprezintă Sfânta Liturghie, este locul lucrării sfinţitoare şi al provăduirii
învăţăturii în credinţă, cu alte cuvinte arătarea lui Hristos Cel viu şi înviat în tot
universul, a veşniciei, neschimbabilităţii şi înfrumuseţii Sale, până în ziua în
care El ni se va arăta în plenitudinea slavei şi puterii Sale. În toate manifestările
liturgice străluceşte de slavă Mântuitorului Hristos. Acesta Îl mărturisesc în
viaţa moral-duhovnicească a creştinului ortodox. Mai mult, laudele bisericeşti,
care constau în psalmi, rugăciuni rostite sau cântate şi în binecuvântări ale
preotului, deci în cuvinte pline de puterea lui Hristos, credincioşii prezenţi
participă activ şi primesc anumite daruri pline de frumuseţe spirituală. (148)
Astfel cultul creştin este viaţa lui Hristos şi omul credincios, adorând pe
Dumnezeu, primeşte harul Său prin puterea Duhului Sfânt, care formează esenţa
credinţei, a vieţii şi cultului creştin. Cultul aduce pe omul credincios în relaţie
dialogică, vie şi directă, deci specială, cu Dumnezeu, (149) care este ambianţa şi
izvorul comuniunii.
Din cadrul Sfintei Liturghii desprindem transcenderea sau ridicarea noastră
peste interesele egoiste şi trupeşti ce ne leagă de lume şi unirea noastră în Duh
de jertfă cu Hristos şi prin El cu Tatăl în Sfântul Duh. Adunându-ne cu toţii, în
ambianţa Sfintei Treimi, întărim comuniunea dintre noi. De aceea, în cadrul
Sfintei Liturghii cerem folos duhovnicesc în comun pentru toţi (150)
Comuniunea realizată între credincioşi în ambianţa Sfintei Treimi este una cu
Împărăţia Sfintei Treimi, în care nu există supuşi şi stăpâni, ci toţi fraţi între ei,
pentru că sunt fii ai Tatălui Ceresc şi fraţi ai Fiului Său, făcut om pentru veci şi
unit cu ei, fiind Cel jertfit pentru ei. (151)
Biserica este Împărăţia anticipată a Sfintei Treimi. Locul în care se întăreşte
cel mai mult această Împărăţie este Sfânta Liturghie, fântâna care adapă
prisositor viaţa de comuniune a credincioşilor cu Sfânta Treime şi cea dintre ei.
(152)
Această comuniune este ajutată de simbolurile liturgice de icoane, de laudele
credincioşilor şi de ceremoniile liturgice. Sfânta Liturghie reprezintă
actualizarea continuă a Revelaţiei. Este adâncită legătura între Sfânta Scriptură
şi Sfânta Liturghie, aşa cum e de altfel, între Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
Liturghia este momentul esenţial al tradiţiei. Şi precum Sfânta Tradiţie, odată cu
păstrarea Revelaţiei necuprinse în Sfânta Scriptură, este tâlcuirea dreaptă a
Sfintei Scripturi, la fel Sfânta Liturghie este o ticluire harică, vie a Sfintei
Scripturi. Este oglindirea fidelă, comunicarea sacramentală a acesteia şi
introducerea credinciosului, prin Biserică în duhul Revelaţiei, în viaţa lui
Hristos. (153)
Sfânta Liturghie nu este numai izvorul şi fundamentul Sfintelor Taine şi
ierugii, ci şi cea mai importantă dintre toate slujbele care alcătuiesc serviciul
divin zilnic al Bisericii Creştine Ortodoxe. Jertfa Euharistică şi Sfânta Liturghie,
în general, este o formă de prelungire în timp, de actualizare sau de perpetuare
în mijlocul nostru a prezenţei lui Hristos Cel jertfit odată pentru totdeauna; este
multiplicarea în timp şi spaţiu a jertfei Lui: „Sfânta Liturghie este mijlocul şi
prilejul de aplicare individuală a roadelor jertfei universale şi generale de pe
cruce”. (154) Astfel, ea devine mijlocul prin care Mântuitorului Hristos se află
veşnic împreună cu noi şi prin care împlineşte făgăduinţa făcută Sfinţilor Săi
mucenici şi Apostoli: „Iată, Eu sunt cu voi cu toţi în toate zilele, până la sfârşitul
veacului”. (Mt.28,20) prin ea se perpetuează şi se continuă prezenţa
Mântuitorului în lume, de-a lungul veacurilor.
Sfânta Liturghie nu este o trăire şi participare pur subiectivă ci este
Evanghelia mereu actualizată, relaţia actualizată cu Hristos din Evanghelie,
relaţie mereu experiată de credincioşi, în atmosferă de comuniune a Sfintei
Treimi. Credincioşii care merg în Duminici şi sărbători împreună la Sfânta
Liturghie, din aceeaşi Biserică, sunt din ce în ce mai mult adunaţi în Dumnezeul
iubirii tainice, sporind şi între ei comuniunea, fapt care se întâmplă de regulă
între membrii aceleaşi familii. (155)
După o definiţie sumară, Sfânta Liturghie, este participarea la lucrarea tainică
a lui Dumnezeu Cel în Treime în lume. Iniţiativa aparţine lui Dumnezeu nu
omului. Sfânta Liturghie este pogorârea lui Dumnezeu până la oameni, cerul pe
pământ, dar şi ridicarea oamenilor, înnoirea lor şi a făptuirii întregi, prin unirea
tuturor cu Dumnezeu în Hristosul euharistic, este înfăptuirea unei mari
comunicări a sfinţilor. Deşi se realizează prin semne sfinte, menite să unească
lumea văzută cu cea nevăzută, Sfânta Liturghie nu angajează doar o participare
simbolică, nominalistă, a conştiinţei de realitatea divină, ci una realist-liturgică,
întrucât ea aduce real pe Dumnezeu credincioşilor şi mută, de asemenea, real pe
credincioşi în harul Sfântului Duh, în Hristos euharistic, în Dumnezeu. (156)
Natura şi scopul Sfintei Liturghii îl constituie realizarea adunării ecleziale,
Comuniune, Euharistie şi Trup tainic al lui Hristos, în acelaşi timp. În adunarea
euharistică se săvârşeşte jertfa cea fără de sânge, are loc, ca o culme şi împlinire
Cina Domnului. Este ceea ce se înfăptuieşte în Duhul rugăciunii euharistice „pe
voi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu
altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Duh Sfânt. ” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare).
Dinamica acestei uniri urmează o lege a firii, prefăcând mai întâi familia într-o
„Eclesia domestică”, iar neamul, sub forma lui elementară, cuprinzând în unitate
pe cei vii şi pe cei marţi în Biserica parohială. (157)
Adunarea euharistică parohială porneşte de la trăirea vie a Bisericii, de la
tradiţia concretă liturgică primară şi se constituie ca o comuniune „în Duh”
(poc.1,10. Căci de la început se mărturisea cu tărie acea lex orandi, lex credendi,
credinţa şi rugăciunea aflându-se într-o unitate simfonică, de nedespărţit.
Mântuitorul Hristos este prezent la Sfânta Liturghie, în elementele suharistice,
„pentru ca pe fiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu să-i adune laolaltă” (In.11,52), iar
Taina Euharistiei este tocmai descoperirea şi realizarea unităţii noului popor al
lui Dumnezeu, adică al creştinilor. Locaşul de închinare văzut, în care
credincioşii se adună pentru rugăciune în comun, este tocmai chipul locaşului
celui nevăzut şi nefăcut de mâna pe care îl reprezintă. De aceea, se afirmă
uneori că de fapt „comuniunea în Biserică” este cea dintâi lucrare liturgică, cea
dintâi acţiune a lui Dumnezeu asupra credincioşilor, temelia însăşi a Sfintei
Liturghii. Toţi cei care alcătuiesc această „comuniune” sunt realmente mădulare
ale trupului lui Hristos (I Cor.12,27). (158)
De la începutul Sfintei Liturghii, preotul şi comunitatea îşi exprimă
convingerea că au intrat într-un spaţiu spiritual în care vor cunoaşte tot mai
mult, prin experienţă, lumina şi iubirea Sfintei Treimi, până în momentul
culminant al împărtăşirii de Hristos.
Actul cel mai de seamă, în care participarea la Liturghie a credincioşilor se
exteriorizează prin excelenţă şi, totodată, culminează, este împărtăşirea cu
Sfintele Taine – care ar trebui să fie generală şi frecventă, adică la fiecare
Liturghie.
Astăzi se observă că participarea credincioşilor a început să se diminueze,
mai ales din veacul trecut încoace. Aceasta a dus la slăbirea spiritului
eclesiologic sau comunitar, care constituia titlul de glorie al Bisericii Ecumenice
de odinioară. Cauza principală a unei astfel de stări a fost dispariţia împărtăşirii
generale şi frecvente de până atunci, care a dus după sine şi slăbirea
sentimentului de unitate care îi ţinea laolaltă pe toţi membrii Bisericii.
Deplina comuniune cu Hristos, ca mădular al Trupului Său, şi unitatea
tuturor creştinilor în Hristos şi întreolaltă, se realizează în Euharistie,Hristos este
deplin în comunitatea eclezială şi în fiecare membru al acestei comunităţi, iar
comunitatea şi fiecare membru al ei cresc în Hristos, Care S-a situat în centrul ei
şi în adâncul de taină al fiecăruia în parte.
Euharistia realizează unificarea noastră subornicească cu Hristos: face din
noi Biserica sau trupul Lui, extins în unanimitatea răscumpărată, întinzându-Se
şi cuprinzând şi spaţiile. Este o unificare personală, care nu numai că ne menţine
ca existenţe personale, responsabile în faţa lui Dumnezeu pentru mântuirea
proprie, cât şi pentru mântuirea celor împreună cu noi fraţi în Hristos, ci ne dă şi
posibilitatea creşterii continue.
Aşadar, Liturghia rămâne terenul şi cadrul perfect pentru revărsarea şi
exprimarea credinţei noastre ortodoxe. Ea trebuie să rămână temelia şi centrul
cultului divin public, cel dintâi mijloc de sfinţire şi de mântuire a credincioşilor.
Scopul educaţiei liturgice este acela de a trezi în sufletele credincioşilor
năzuinţa de a alerga cât mai des la izvorul darului şi al milei dumnezeieşti, care
este Sfânta Liturghie Importantă este şi pregătirea credincioşilor, pentru ca ei să
asiste cu cuviinţă la Sfânta Liturghie. Dacă trebuie să ne pregătim sufletul
înainte de rugăciune (Fcles. 18,23), cu atât mai vârtos trebuie să facem aceasta
pentru a ne prezenta în faţa Domnului – Care este de faţă şi trupeşte, chiar şi
înainte de prefacerea Darurilor.
Aşadar cultul divin ortodox ne ţine în comuniune de viaţă şi iubire şi ne face
să participăm la slava lui Dumnezeu, prin toate formele şi rânduielile lui:
laudele bisericeşti, Sfintele Taine şi ierurgii, diferitele rugăciuni de cerere şi mai
cu seamă prin Sfânta Liturghie. Cultul divin ortodox ne obişnuieşte cu o tot mai
accentuată trăire cu Dumnezeu, sub ploaia de raze a iubirii Lui, care luminează,
întăreşte, înalţă şi înfrumuseţează viaţa noastră, fără să ne facă nepăsători de
viaţa semenilor, ci îndemnându-ne să devenim factori de tot mai mare ajutorare,
susţinere, mângâiere şi dreaptă sfătuire a lor, (159) deci de înfrumuseţare şi
înălţare a lor, (159) deci de înfrumuseţare şi înălţare a vieţii lor duhovniceşti.
Împărăţia Sfintei Treimi sau comuniunea în ea se trăieşte, mai ales în Sfânta
Liturghie, nu numai în cei prezenţi ci cu toţi cei alipiţi de Hristos, ca Biserica,
fie că sunt trăitori în prezent, fie că au trecut din lumea aceasta.
Dragostea, ca atribut al persoanei îi cuprinde continuându-şi viaţa şi pe cei
adormiţi întru Domnul. Credincioşii prezenţi la Sfânta Liturghie îşi arată
dragostea creştină astfel şi faţă de cei răposaţi şi odată cu aceasta şi credinţa în
nemurirea lor,s făcută fericită prin dragostea lor, prin pomenirile dese ale
acelora, în rugăciunile lor. Cei prezenţi îşi arată nu numai credinţa în viaţa
veşnică a celor pentru care se roagă, ci şi conştiinţa răspunderii pentru
eternitatea lor fericită.
Biserica Ortodoxă este prin excelenţă o Biserică liturgică doxologică,
formându-şi credincioşii în spiritul vieţii de comuniune şi cu ajutorul cultului
divin, care repetă în fiecare an bisericesc întregul ciclu al actelor prin care
Hristos a trecut umanitatea Sa.
Această repetiţie nu are caracterul unei comemorări, ci al întâlnirii continue a
credincioşilor cu Hristos, Cel ce se naşte, Se răstigneşte, înviează, ne trimite pe
Duhul Său Cel Sfânt în fiecare an bisericesc, pentru a urca noi trepte în viaţa
creştină, în realizarea noastră mora-duhovnicească, în câştigarea desăvârşirii în
Hristos.
Săvârşită în acest fel, Sfânta Liturghie poate şi trebuie să fie şi să rămână
mijlocul cel mai important pentru păstrarea şi pentru apărarea dreptei credinţe,
pentru menţinerea unităţii religioase şi pentru creşterea duhovnicească a
credincioşilor noştri.
 CONCLUZII

Întregul ansamblu de eforturi ascetice continue ale omului credincios, pentru

curăţirea de păcate şi desăvârşirea prin virtuţi, spre trăirea cu Dumnezeu Cel în
Treime, îl exprimă termenul de „SPIRITUALITATE”, de viaţă duhovnicească
sau de viaţă în Hristos” şi nicidecum termenul de „mistică”, termen care astăzi
nu redă fidel adevăratul sens al trăirii creştine în Hristos, mai ales că este asociat
uneori, în exprimări cu caracter peiorativ, reducând aria autenticei spiritualităţi.
Baza spiritualităţii creştine ortodoxe este Sfânta Treime, ea având ca ţintă
îndumnezeirea omului credincios şi unirea lui cu Dumnezeu, fără confundarea
în El, într-un dialog al iubirii. Lucrarea mântuitoare a Sfintei Treimi prin Hristos
asupra noastră în Biserică are ca scop desăvârşirea noastră în Hristos, până la
statura deplinătăţii Sale, după ce am parcurs, prin eforturi ascetice continui,
întregul drum al purificării de patimi, prin dobândirea virtuţilor. Ca existenţă
desăvârşită, Sfânta Treime este binele desăvârşit. Ca existenţă plenară, identică
cu binele desăvârşit, trăit de Tatăl ca veşnică dăruire de Sine şi de Fiul ca
veşnică primire fericită a Tatălui, având fiecare participant la bucuria unuia de
altul, pe Duhul Sfânt, Sfânta Treime, umple de sens întreaga existenţă. (160)
Dumnezeu, ca suprema existenţă, ca binele desăvârşit, pune pecetea binelui
şi pe existenţa noastră, într-un dialog conştient, care are la bază iubirea.
În spiritualitatea ortodoxă omul, deci creat din nimic, se poate împărtăşi de
unica şi infinita existenţă prin sine a lui Dumnezeu, crescând în desăvârşirea ei
infinită. Nu este din fiinţa lui Dumnezeu, dar nici nu se confundă cu Fiinţa Lui,
îmbogăţindu-se etern, la infinit, din ea.
În spiritualitatea creştină ortodoxă persoana umană rămâne cu firea sa
îndumnezeiască, adică un „Dumnezeu după har”, nu după natură, deci nu se face
un alt izvor al energiilor dumnezeieşti, ci doar un mediu care le reflectă.
Ortodoxia nu a introdus în interiorul său, nici n-a lăsat să pătrundă în
elementele credinţei sale invenţiile mărunte şi complicate ale unor teologi
stăpâniţi de sofisme intelectuale şi nu de focul lăuntric al relaţiei dialogice
speciale dintre om şi Dumnezeu.
Ortodoxia nu a amestecat arabescurile neesenţiale ale minţii umane în esenţa
simplă, tainică şi permanent trăită a datelor fundamentale ale misterului
mântuirii.
Spiritualitatea autentică şi ziditoare se manifestă în spaţiul vast al Bisericii,
înţeleasă ca Trup tainic al Mântuitorului Hristos. Biserica autentică, izvorâtoare
şi păstrătoare a spiritualităţii autentice este moştenitoarea Cincizecimii, deci a
tot ceea ce aduce nou în lume Cincizecimea. Biserica adevărată păstrează
întotdeauna tezaurul revelat, bogat în spiritualitate şi mijloacele de împărtăşire,
având siguranţa Cuvântului întrupat (In.14,6) şi de aceea ea nu concurează
niciodată cu ideologiile sau curentele de gândire ale societăţii. Rolul
fundamental revine preotului ortodox care trebuie să fie conştient de faptul că
prin tot ceea ce face apără unitatea Bisericii şi spiritualitatea sa autentică.
Spiritualitatea creştină ortodoxă este viaţa lui Hristos, Cel care a învins
moartea noastră prin moartea Lui pe Cruce, în care a fost lucrătoare suprema-I
iubire a Lui ca Om faţă de Tatăl, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, făcut om
pentru noi.
În spiritualitatea ortodoxă persoana umană nu se poate dezvolta cu adevărat
conform „chipului şi asemănării” în relaţia dialogică, specială, cu Dumnezeu şi
cu semenii, decât prin exerciţiul responsabilităţii, a cărei pecete a fost pusă de
Dumnezeu la creaţie. Această responsabilitate îl face pe Dumnezeu transparent
omului. Prin ea se simte omul legat de Dumnezeu, ca far suprem.
În conştiinţa responsabilităţii sale omul are un nou element al conştiinţei de
sine. Ea îl ajută la accentuarea conştiinţei sale de sine. Ea cere fiinţei sale să se
împlinească tot mai mult ca om.
 În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze
credinţa prin fapte bune, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui,
ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti
necreate.
Aceste fapte trebuie să-L aibă în vedere pe Mântuitorul Hristos, pe care-L
vedem în chipurile tuturor semenilor noştri. Fie trebuie să izvorască din iubirea
noastră jertfelnică, luând ca model iubirea jertfelnică a lui Hristos.
Ele devin concret fapte de slujire a semenilor noştri, de aproape sau de
departe care compun societatea umană şi pentru care suntem responsabili în
mod personal. –
 NOTE B IB LIOG RAFIC E

1. – Teoctist, Patriarhul B.O.R. Apostolatul social în slujba înaltelor valori, în

„Pe treptele slujirii creştine, Ef. M.M. şi Sucevei, M-rea Neamţ, 1980, p.123.
2. – Ibidem, p. 123-124
3. – Pr. Prof. Dumitru Radu, Valoarea vieţii umane şi apărarea ei, în S.T. nr. 7-
8 / 1993, p. 477
4. – Idem, Trăirea creştină, în „I.D.M.P.” nr. 4, Ed. Episcopiei Râmnicului şi
Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30
5. – Ibidem, p. 30-31
6. Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în „Ortodoxia”
an XL (1988), nr. 2, p. 28
7. – Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Spiritualitate şi responsabilitate în viaţa
creştină, S.T. an XXXVII (1985), nr. 1-2, p. 135
8. – Ibidem.
9. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină… p. 30
10.– Jean-Marie Aubert, Vivre en Chretien an XX-e siecle, Editions Salvator,
Mulhouse, Tome I-er; „Le sel de la terre”, 1976, p.150
11.– Sf. Maxim Mărturisitorul, Aubizna, trad. De Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, 1983, p. 227
12.– Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, La dyvamizne du monde daus l´Eglise, în
„Procés verbaux du Denxieme Congrés de Theologie Ortodoxe a Athiner”,
1976, p. 358
13.– Idem, Spiritualitatea Ortodoxă, p.5
14.– Vladimir Lossky, Essai sur la theologie mystizne de l´Eglise de l´Orient,
Aubier, Paris, 1944, p. 83
15.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Dumnezeu creatorul în „Îndrumări misionare,
Bucureşti, 1986, p. 153
16.– Ibidem, p. 178
17.– Ambizna, Cap. 157, trad. Cit., p.332
18.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, La Theologie de Saent Gregorie Palamas,
dans l´actualité cecumenigue, în „R.O.C. News, XVIII-e année no.1, p.35
19.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclezilogic al sfintelor Taine şi
problema intercomuniunii, teză de doctorat, Ortodoxia, nr. 1, 1978, p. 187
20.– C. Matta – El-Meskin, La Pentecôte, în „Irénikon”, Tome L (1977) no. 1, p.
34
21.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama,
Sibiu 1938, p. LIII
22.– Ibidem
23.– Sf. Nil Ascetul, Filoc.rom., vol. I, Sibiu, 1946, p. 212
24.– J. Hausherr, Les Orientanx connaissent-ils les „nuits” de Saint Jean de la
Croix?, „Orientalia Christiana Analecta”, vol. 12, nr. 1-1946, p. 38
25.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea…, p.12
26.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, în
„Îndrumări misionare”, p.55
27.– Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Curs de Teologie Dogmatică şi simbolică, partea I,
mss dact., p. 49
28.– Ibidem, p.54
29.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus
Hristos, în Ortodoxia nr. 2-1988, p.46
30.– Ibidem
31.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Comunitate prin iubire, în „Ortodoxia”, nr.
1/1963, p.53
32.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Aspectul comunitar – sobornicesc al mântuirii,
în „Ortodoxia”, nr. 1/1976, p.100
33.– Ibidem, p.101
34.– Prof. Dr. Const. Pavel, Probleme de morale chrétieune dans les
préoccupations des theologiens orthodoxes ronmains, Bucureşti, 1974, p.284
35.– Idem, Preotul – pilduitor şi îndrumător al vieţii morale a credincioşilor, în
„B.O.R.”, nr. 7-8/1978, p. 773
36.– Drd. Liviu Stana, Cunoaşterea lui Dumnezeu după învăţătura Sf. Maxim
Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, an XL' (1988), nr. 1-12, p.128
37.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Sfânta Treime, în „Îndrumări şi misonare” p.
107 – 108
38.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, „Spiritualitatea ortodoxă”, p.29
39.– Ibidem, p.3-5-36
40.– Ibidem, p.36
41.– Idem, Sfânta Treime – Creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor
credincioşilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), NR. 2, p. 23-24
42.– Ibidem, p.30-31
43.– Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Instit. Biblic şi de misiune,
Bucureşti, 1978, p. 287
44.– Pr. Asist. Nicolae Stoleru, Spiritualitatea ortodoxă şi slujirea creştină,
Bucureşti, 1991
45.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, în „Îndrumări
misionare”, p. 331
46.– Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Tolasie, 60 P.G. 90, col. 621
AB
47.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, pag.
408
48.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea – a doua creaţie, în „Ortodoxia”, an
XL (1986), nr. 2, p. 54-55
49.– Sf. Maxim Mărt. Exposito in Orat. Dominic. P.G. 90, 977
50.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Hristologia Sfântului Maxim Mărturisitorul, în
„Ortodoxia”, an XL (1988), nr. 3, p.68
51.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia … p. 68-69
52.– Sf. Maxim Mărt. A patra sută a capetelor despre dragoste, 55, în Filoc.
Rom. Vol. II, p.107
53.– Ibidem 90, p. 114
54.– Idem, Cuvânt ascetic, în „Filoc. Rom.”, vol. II, p. 2-3
55.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea obiectivă sau Răscumpărarea în
„Îndrumări misionare”, p. 346-347
56.– Sf. Maxim M. A doua sută…, p. 72
57.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Aspectul…, p. 101
58.– Idem, Mântuirea – a doua creaţie …, p. 58
59.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, teologia Dogmatică…, p. 131
60.– Paul Evdochimov, op. Cit. p. 187
61.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, pg. 68
62.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea …, p. 60
63.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Câteva trăsături caracteristice ale
Ortodoxiei, în „M.O.”, nr. 5-8, p. 738
64.– Idem, Teologia Dogmatică…, p. 178
65.– Ibidem, p. 188
66.– Ibidem, p. 189
67.– Ibidem, p. 190
68.– Ibidem, p. 191 – 192
69.– Dr. Antonie Plămădeală, Mitrop. Ard., Tradiţie şi libertate în spiritualitatea
ortodoxă, Sibiu, 1983, p. 100
70.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Învăţătura despre Biserică, în „Îndrumări
misionare”, p.386
71.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, p. 209
72.– Dr. Antonie Plămădeală, op. Cit., p.100
73.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Condiţiile mântuirii, în „S.T.”, nr. 5-
6/1951, p. 249
74.– Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântul 55, Ed. Siros, 1986, p. 279
75.– Răspunsuri către Tolasie, 35, în „Fil. Rom.” Vol. II, p. 125
76.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Condiţiile…, p. 250
77.– Sf. Maxim Mârt. Ambigua, cap. X, trad. Cit., p. 106
78.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, p. 28
79.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, op. Cit., p-45
80.– Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, mss, dact.
1988.
81.– Idem, Învăţătura despre Biserică, în „Îndrumări misionare”, p. 389
82.– Vladimir Losskz, Théologie mystigue…, p. 187
83.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea…, p. 31
84.– Idem, Învăţătura despre Biserică…, p. 396
85.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigore Polama…,
p. 96-97
86.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea…, p. 32
87.– Idem, Mântuirea prin Hristos în Biserică…, p. 304
88.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, p. 305
89.– Ibidem
90.– Nicolae Cabasila, despre viaţa în hristos, trad. De Pr. Prof. Dr. Teodor
Bodogoe, Sibiu, 1946, p. 21
91.– Ibidem, p. 42
92.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, p. 349
93.– Idem, Spiritualitatea Ortodoxă, p. 43
94.– Ibidem, p. 884
95.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul… p. 146
96.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea…, p. 51
97.– Sf. Maxim, Quaest ad Thalas. G.40, P.G. 90, 397 B
98.– Sf. Maxim, M. Răspunsuri către Tolasie, în Fil., vol. III, p. 8-9
99.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină, p. 31
100.– Ibidem, p. 32
101.– Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea gândurilor X, în Fil. Rom.,
vol. I, p. 57
102. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină, p. 32
103.– Ibidem, p. 33
104.– Ibidem
105.– Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea…, p. 68
106.– Ibidem, p. 50
107. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică… p.309
108.– Ibidem, p. 310
109. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Trăirea creştină… p. 51
110.– Ibidem, p. 51
111. – Sf. Maxim M., Capitum guinguies cent., în P.G. 90, col. 1189
112. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică…, p. 310
113. – Sf. Irineu, Adv. Haereses, V, în P.G. 7, col. 1120
114. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea, a doua… p. 58
115. – Sf. Maxim M., Răspunsuri către Tolosie, p. 74
116.– Nicolae Cobosila, op. cit., p. 26
117.– Ibidem, p. 27
118. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea…, p. 69
119. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, p. 351
120.– Ibidem,
121.– Ibidem, p. 352
122.– Vl. Lossky, op. cit., p. 168
123.– Ibidem, p. 169
124. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea…, p. 309
125.– Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 20, 21, în Fil. Rom. Vol. I, p. 368-378
126. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea…, p. 75
127. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, teologia Dogmatică… p. 71
128.– Sf. Chiril al Alexandriei, Explicarea Evangheliei Sf. Ioan, cartea V, cap.
VIII, 35
129. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 78
130.– Sf. Maxim M., Ambigua, în P.G. 91, col. 1220 C-1221 B.
131– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. p. 79
132.– Ibidem
133. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie – căi de
transmitere şi de păstrare a revelaţiei divine supranaturale. Importanţa Sfintei
Tradiţii în viaţa Bisericii, mss.dact. Bucureşti 1985, p.1.
134.– Ibidem
136.– Ibidem, p. 2
137. – Sf. Maxim, Ambigua, P.G. 91, col. 1128 C
138.– Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică… p. 53
139.– Sf. Maxim M., Capete gnostice, II, 73, în Fil. Vol. II, p. 194
140. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, p. 57
141.– Ibidem, p. 62-63
142.–Ibidem, p. 63
143. – Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Curs de teologie Dogmatică şi Simbolică,
mss.dact.p.2
143.– Ibidem
144. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturgica
ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5
145.– Ibidem
146.– Idem, Taina Fuharistiei, izvor de viaţă spirituală în Ortodoxei, în:
„Ortodoxia”, nr. 3-4/1979, p. 501
147.– Idem, Spiritualitate şi comuniune…, 6
148.– Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sf. Duh asupra
credincioşilor, în „Ortodoxie”, nr. 1/1981, p. 5-12
149. – Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Sf. Liturghie ca Icoană a Împărăţiei lui
Dumnezeu şi însemnătatea ei în viaţa religios-morală a creştinului ortodox, în
„Ortodoxie” nr. 1/1982, p. 104
150. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri,
în „St. Teol”. Nr. 5-6/1970, p. 334
151.– Ibidem
152.– Idem, Relaţiile treimice în viaţa Bisericii, în „Ortodoxia”, nr.4/1964,
p.505-506
153. – Pr. Prof. Dr. C-tin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta
Liturghie, în „Ortodoxia”, an XXXII (1981), nr.1, p. 28
154.– Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti 1985, p. 323
155. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice… p. 505
156. – Ibidem
157. – Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Conştiinţa misionară a preotului şi cea de
enoriaş a creştinilor în viaţa liturgică a parohiei în „I.B.M.P.” 4, Rm. Vâlcea,
1987, p. 55
158.– Ibidem, p. 56
159. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Importanţa Harică a slujbelor cultului
ortodox, în „Îndrumări… p. 641
160. – Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sf. Treime, creatoarea, mântuirea şi ţinta
veşnică… în „O” nr. 2/86, p. 17
B I B L I O G R A F I E

1. – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic şi de misiune al B.O.R.

Bucureşti, 1988
2. – Teologia morală ortodoxă, vol. III, Spiritualitatea Ortodoxă, Bucureşti,
1981
3. – Teologia dogmatică ortodoxă, 3 vol. Buc. 1978
4. – Teoctist, Patriarhul B.O.R., Apostolatul social, Ed. M.M. şi Sucevei, M-rea
Neamţ, 1980
5. – Anbert, Jean-Marie, Vivre en chretien an XX-a sicle, Editions Solvator,
Mulhouse, Tome I-er, „Le sel de la terre”, 1976
6. – Antonie, Mitrop. Ardealului, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă,
Sibiu, 1983
7. – Branişte, Pr. Prof. Ene, Liturgica specială, Buc. 1985
8. – Cobasila Nicolae, despre viaţă în Hristos, trad. De Pr. Prof. Teodor
Bodogoe, Sibiu, 1946
9. – Evadrie ponticul, Capete despre deosebirea gândurilor X, Fil. Rom. Vol. I
10.– Evdochimov, Paul, Les âges de la vie spirituelle. Des Péres du desert à nos
jours, Desebi de Brower, Paris, 1964
11.– Galeriu Pr. Prof. Dr. Const., Jertfă şi răscumpărare,teză de doctorat,
Bucureşti, 1973
12.– Idem, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Litrughie, în „Ortodoxia”,
an XXXII (1981), nr. 1
13.–Ică, – Pr. Prof. Dr. Dr. Ioan, Curs de teologie dogmatică şi simbolică, partea
I, mss.dact., Sibiu 1987
14.– Hansherr, J. Les Orientanx connaissent – ils les „nuits” de Saint Jean de la
Croix? „orientalia Christiana Analecta”, vol. 12, nr. 1/1946
15.– Loseky Vladimir, Essai sur la théologie mystigue de l'Eglise de l'Orient,
Aubier, Paris, 1944
16.– Matta – El – Meskin, La Pentecôte, în „Irénikon”, Tome L (1977), nr.1
17.– Moldovan, – Pr. Prof. Dr. Ilie, Spiritualitate şi responsabilitate în viaţa
creştină, în „Studii Teologice”, an XXXVII (1985), nr. 1-2
18.– Idem, Sfânta Liturghie ca Icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu şi
însemnătatea ei în viaţa religios-morală a creştinului ortodox, în „Ortodoxia”
nr. 1/1982
19.– Idem, Conştiinţa misionară a preotului şi cea de enoriaş a credincioşilor în
viaţa liturgică a parohiei, „Îndrumător pastoral-misionar”, Rm. Vâlcea, 1987
20.– Pavel, Dr. Constantin, probleme de morale chrétienne dans les
preocupations des théologiens orthodoxes ronmains, Bucureşti 1974
21.– Idem, Preotul – pilduitor şi îndrumător al vieţii morale a credincioşilor, în
„B.O.R.”, nr. 7-8/1978
22.– Radu, Pr. Prof. dr. Dumitru, Caracterul ecleziologic al Sfintei Taine şi
probleme’a intercomuniunii, teză de doctorat, Bucureşti, 1978
23.– Idem, Valoarea vieţii umane şi apărarea ei, în „Studii Teologice nr. 7-
8/1983
24.– Idem, Trăirea creştină, în „I.B.M.P.” nr. 4, ed. Episcopiei Râmnicului şi
Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987
25.– Idem, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Hristos, în „Ortodoxia” an
XL (1988), nr. 2
26.– Idem, Dumnezeu Creatorul, în „Îndrumări misionare” Ed. Inst. Biblic şi de
misiune, Bucureşti, 1986
27.– Idem, Învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu, în „Îndrumări misionare”.
28.- Idem, Aspectul comunitar – sobornicesc al mântuirii, în „Ortodoxie”, nr.
1/1976
29.– Idem, Sfânta Treime, în „Îndrumări misionare”
30.– Idem, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, în „Îndrumări misionare”
31.– Idem, Mântuirea – a doua creaţie, în „Ortodoxia” an XL (1986), nr. 2
32.– Idem, Hristologia Sf. Maxim Mârturisitorul, în „Ortodoxia”, an XL (1988)
nr. 3
33.– Idem, Mântuirea obiectivă sau Răscumpărarea, în „Îndrumări misionare”.
34.– Idem, Învăţătura despre Biserică, în „Îndrumări misionare”
35.– Idem, Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie – căi de transmitere şi de păstrare a
revelaţiei divine supranaturale. Importanţa Sf. Tradiţii în viaţa Bisericii, mss,
Buc. 1985
36.– Idem, Importanţa harică a slujbelor cultului ortodox, în „Îndrumări
misionare”.
37.– Stoina, Drd. Prof. Liviu, Cunoaşterea lui Dumnezeu după învăţătura Sf.
Maxim Mărturisitorul, în „Ortodoxia”, an XL (1988) nr.1
38.– Sf. Maxim Mărturisitorul, Anbigua, trad. de – Pr. Prof. Dr. Dumitru
Stăniloae, Bucureşti, 1983
39.– Idem, Răspunsuri către Tolasie, 60, P.G. 90, col. 621 AB
40.– Idem, Exposito in Orat.Dominic.P.G.90, col. 977
41.– Idem, A patra sută a capetelor despre dragoste 55, în „Fil.rom.” vol. II
42.– Idem, Cuvânt ascetic, în „Filoc.rom.” vol. II
43.– Idem, Quaest ad. Tholas. G.40, P.G.90, col.397 B
44.– Idem, Capete guastice II, 73, în „Fil.rom.” vol. II
45.– Sf. Nil Ascetul, Filoc.rom.vol.I Sibiu 1946
46.– Sf.Simeon Noul Teolog, Cuvântul 55, Ed.Siros, 1986
47.– Sf. Irineu, Adv Haereses, V, în P.G.7, col. 1120
48.– Sf. Chiril al Alexandriei, Explicarea Evangheliei Sf. Ioan, cartea a V-a,
Cap. VIII, 35
49.– Stăniloae, – Pr. Prof. Dr. Dumitru, La dinamique du monde dans l'Eglise, în
„Procés verbaux du Denxieme Congrés de Théologie Ortodoxe a Athines,
1976
50.– Idem, La Théologie de Saint Gregorie Palamus, dans l'actualité
oscumenique, în „R.O.C.”, New, XVIII-a anné, nr. 1
51.– Idem, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigore Polama, Sibiu, 1938
52.– Idem, Comunitate prin iubire, „Ortodoxie”, nr. 1/1963
53.– Idem, Sfânta Treime – Creatoarea, mântuirea şi ţinta veşnică a tuturor
credincioşilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), nr. 2
54.– Idem, Câteva trăsături caracteristice ale Ortodoxiei, în „M.O.”, nr. 5-
8/1970
55.– Idem, Condiţiile mântuirii, în „S.T.”, nr. 5-6/1951
56.– Idem, Spiritualitate şi comuniune şi Liturghia ortodoxă, Craiova 1986
57.– Idem, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, în
„Ortodoxia”, nr. 3-4/1979
58.– Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sf. Duh asupra
credincioşilor, „Ortodoxia” nr. 1/1981
59.– Idem, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în „Studii Teologice”, nr. 5-
6/1970
60.– idem, Relaţiile treimice în viaţa Bisericii, în „Ortodoxia” nr. 4-1964
 CUPRINS

TEMA:

TRĂSĂTURILE FUNDAMENTALE ALE SPIRITUALITĂŢII

ORTODOXE

A. – INTRODUCERE – p. 3
B. – TRATARE
CAP. I. – Spiritualitatea ortodoxă, componentă a vieţii creştine – p. 12
1. – Desăvârşirea creştinului în Hristos şi prin Hristos – p.12
2. – Spiritualitate şi viaţă creştină autentică. – p. 16
3. – Participarea omului duhovnicesc la viaţa semenilo şi a lumii – p.19

CAP. II. – Temeiurile doctrinare ale spiritualităţii ortodoxe – p. 23

1. – Sfânta Treime, bază a spiritualităţii creştine. - 23
2. Iisus Hristos, temeiul şi sursa de putere a comuniunii omului cu

Dumnezeu, al spiritualităţii - 26
a/.- Întruparea – un nou mod de existenţă a omului – p. 27
b/.- Viaţa şi învăţătura Mântuitorului Hristos – temei şi normă a spiritualităţii
- 30
c/.- Învierea – dar desăvârşit al lui Dumnezeu pentru viaţa lumii – p. 31

CAP. III. – Eclezialitatea şi dinamismul spiritualităţii creştine – p. 38

1. – Aspectul comunitar – eclezial al spiritualităţii – p. 38
2. – Faptele bune şi virtuţile, expresii concrete ale dinamismului
spiritualităţii – p. 40
 CAP. IV. – Spiritualitatea ortodoxă, prezenţă şi lucrare a Duhului Sfânt
în Biserică – p. 45
1. – Biserica – loc al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pentru mântuirea şi

îndumnezeirea credincioşilor – p. 45
2. – Participarea credincioşilor la viaţa divină a Sfintei Treimi – p. 48

CAP. V. – Forme şi manifestări ale spiritualităţii ortodoxe – p. 53

1. – Curăţirea de patimi pe drumul desăvârşirii în Hristos – p. 55

2. – Îndumnezeirea – unirea tot mai strânsă şi mai intimă în har cu

Dumnezeu Cel în Treime – p. 58

a. – Îndumnezeirea, ca drum şi ţintă a vieţii creştinului în Hristos – p.
60

CAP. VI. – Trăsăturile specifice ale spiritualităţii ortodoxe – p. 67

1. – Dogmă şi viaţă – trăire autentic creştină în comuniune de viaţă şi iubire
– p. 67
2. – Fidelitate faţă de descoperirea dumnezeiască supranaturală – p. 69
3. – Aspectul doxologic şi liturgic – participare dinamică la slava lui
Dumnezeu – p. 73

C. – CONCLUZII – p. 83