VII.

SERE

7.1 DEFINIŢII. CLASIFICĂRI

Serele sunt construcții destinate producției de legume şi flori care

oferă posibilitatea asigurării condiţiilor favorabile de microclimat în interior.
În general, serele sunt identificate ca fiind construcţii cu acoperişul şi pereţii
laterali din sticlă sau alte materiale transparente, în care se creează un climat
artificial, favorabil pentru cultura legumelor în tot cursul anului.
Create inițial în Olanda pentru producerea florilor, acestea au cunoscut
o dezvoltare rapidă și în cultura legumelor datorită eficienței lor economice
ridicate. Serele au pereții și acoperișul realizate din materiale transparente,
spațiul interior fiind organizat, în general, cu o alee centrală de circulație iar
pe de o parte și de alta spații de producție.
Există mai multe criterii de clasificare a serelor și anume:
 după regimul de temperatură la care sunt exploatate, pot fi: sere reci,
semicalde și calde. Serele calde și semicalde prezintă instalații de
încălzire cu apă, abur sau aer cald, iar în cele reci se foloseşte în
exclusivitate căldura rezultată din radiație solară;
 după natura materialului din care se realizează elementele de
închidere, serele pot fi din sticlă sau plăci din materiale plastice;
 din punct de vedere constructiv, se disting:
 sere individuale sau sere specializate destinate numai pentru anumite
culturi; aceste tipuri de sere ocupă suprafeţe mici de exploatare;
 sere bloc sau sere universale, fiind construcții cu spații practic nelimitate
în plan și pot fi folosite pentru mai multe specii de culturi; acest tip de
sere este cel care s-a extins cel mai mult datorită eficienței economice
foarte ridicate;
 sere etajate sau sistem turn cu planuri de cultură dezvoltate pe verticală
(fig. 7.1) - au avantajele folosirii superioare a terenului de construcție;

234
 Fig. 7.1 Seră turn pentru roşii (Buzău) - vedere şi detaliu

 după gradul de mobilitate serele pot fi:

 fixe și anume serele individuale și bloc care rămân în același loc tot
timpul exploatării;
 demontabile care au structură formată din panouri care pot fi demontate și
îmbinate din nou astfel încât pot fi realizate în locurile în care acestea sunt
necesare;
 mobile care se pot deplasa pe șine pe o lungime de circa de trei ori mai
mare decât lungimea serei. Prin mutarea lor în diferite locuri se creează
posibilitatea protejării culturilor timpurii primăvara și prelungirea
perioadei de recoltare toamna, evitarea infectării solului cu diverși agenți
patogeni cât și apariția fenomenelor de salinizare și degradare chimică și
structuro-texturală a acestuia;
 după forma acoperișului, serele pot fi:
 sere cu o pantă folosite mai puțin datorită deficienței de iluminare și cost
ridicat;
 sere cu două pante, simetrice sau asimetrice. Serele cu două pante
simetrice sunt cele mai folosite asigurând posibilități maxime de
modulare, ușurință în montaj și un consum minim de material. De
asemenea, se mai pot construi şi sere care au acoperişul sub forma unui
arc de cerc (fig. 7.2). Acest tip de sere, numite Seawater Greenhouse (sere
irigate cu apă de mare) utilizează o tehnologie specifică pentru
desalinizarea apei mării, oferind posibilitatea de a dezvolta agricultura în
zone ce impun astfel de situaţii.
 după materialul de construcţie: sere cu schelet din lemn (fig. 7.3; fig.
7.4), sere cu schelet metalic (fig. 7.5; fig. 7.6); sere cu schelet din
beton; sere cu schelet mixt (cele mai frecvente).

235
 Fig. 7.2 Sere cu acoperiş sub forma unui arc de cerc (Port Augusta, Australia)

Fig. 7.3 Seră cu structura de Fig. 7.4 Interiorul unei sere cu

rezistenţă din lemn, cu ferestre structură din lemn
mobile de aerisire

Fig. 7.5 Seră cu structură din oţel zincat şi închideri din material plastic translucid
236
 Fig. 7.6 Reprezentarea schematică a serelor cu travei de diferite lăţimi

 după materialul transparent: sere din sticlă şi sere din material plastic
 după activitatea desfăşurată: de producţie, înmulţitor
 după substratul de cultură: clasice pe sol, pe parapeţi, pe substraturi
active şi inerte, hidrocultură - în soluţii nutritive
Mai pot fi şi alte tipuri de sere: pentru culturi fără sol (hidroponice),
sere cu cotlon, sere turn etc.

7.2 TIPURI
CONSTRUCTIVE DE SERE

Sera înmulţitor are destinaţie specială pentru producerea răsadurilor,

în care scop sunt prevăzute parapete şi poliţe. Când lăţimea acestor tipuri de
sere este mai mică se construiesc două parapete cu lăţimea de 1,00 - 2,00 m
şi înălţimea de 60 - 80 cm.
Stelajele se construiesc din lemn sau fier profilat, acoperindu-se cu
plăci de azbest sau scândură. Lateral se instalează poliţe pentru a folosi cât
mai raţional spaţiul. În general, sera poate să aibă o lungime diferită (20,00 -
30,00 m), lăţimea de circa 3,20 m; semiîngroparea se realizeză la
aproximativ 0,70 m. Sera este construită din cărămidă sau beton şi instalaţia
de încălzire este realizată din conducte aşezate sub parapete (de 1,20 m
lăţime) şi sub acoperiş.
237
 Un exemplu de acest tip de seră este sera înmulţitor tip I.C.H.V., care
are lungimea de 24,00 m şi lăţimea de 3,15 m, fiind semiîngropată la 0,70 m
sub nivelul terenului (fig.7.7).

Fig. 7.7 Seră înmulţitor tip I.C.H.V

Suprafaţa construită a unei astfel de sere este de 75,00 m2, iar cea utilă
de 60,00 m2. Porţiunea îngropată este realizată din pereţi tip plăci
prefabricate, beton monolit sau zid de cărămidă.
Suprastructura serei are ca element de rezistenţă stâlpi din prefabricate
de beton sau forme de rezistenţă construite din conducte metalice. Pe pereţii
laterali sunt prevăzute ferestre basculante pentru aerisire.
Acoperişul este alcătuit din panouri demontabile sau fixe cu lungimea
de 2,00 m şi lăţimea de 1,40 m. Panourile demontabile se sprijină unele de
altele la partea superioară, iar la partea inferioară pe pereţii laterali. În acest
fel se elimină coama.
Actual, o seră înmulţitor pentru producerea răsadurilor (fig. 7.8; fig.
7.9) cuprinde mese de incubare, sisteme de ceaţă şi umbrire, sistem de
control microclimatic computerizat şi sisteme de încălzire computerizate.

Fig. 7.8 Seră înmulţitor pentru Fig. 7.9 Interior din sera înmulţitor
producerea răsadurilor pentru răsaduri de legume
238
 Instalaţia de încălzire a serei este construită din conducte aşezate sub
parapete şi la acoperiş, care pot funcţiona independent sau simultan.
Sera înmulţitor cu cotlon este simplă şi se poate realiza şi de către
cultivatorii particulari (fig. 7.10).

Fig.7.10 Tipuri constructive de sere înmulţitor cu cotlon

Pereţii serei se fac din beton, cărămidă sau pământ bătut, iar scheletul
acoperişului din bile de lemn (manele) cu diametrul de 6 - 8 cm, pe care sunt
aşezate rame obişnuite de răsadniţe.
Suprafaţa unei sere este cuprinsă între 150,00 - 200,00 m2, încălzirea
realizându-se prin cotloane cu 2 sau 4 guri aşezate la cele două capete ale
serei, coşurile fiind construite la mijlocul construcţiei. Drept combustibil se
folosesc deşeurile agricole şi forestiere.
Sera individuală poate ajunge la lăţimea externă de până la 7,50 m,
iar lungimea este variabilă (20,00 - 30,00 m); soclul are regimul de înălţime
de 1,10 m, din care 0,30 m deasupra solului. Înălţimea la coamă este de până
la 3,70 m, iar la dolie de 1,10 m din care 0,70 m din sticlă. Unghiul pantelor
este de 30º.
Sera individuală pentru tomate (fig. 7.11) se construieşte la suprafaţă
sau îngropată la 40 - 50 cm sub nivelul solului. Lungimea este de 20,00 -
239
40,00 m, lăţimea de 6,00 - 10,00 m, înălţimea la dolie este de 1,30 - 1,60 m,
iar cea la coamă de 3,50 - 5,00 m. Fundaţia şi soclul sunt din beton sau
zidărie de cărămidă, tencuită cu mortar de ciment.

Fig.7.11 Sera individuală pentru tomate

Scheletul este din metal, iar şproţurile confecţionate din metal sau
lemn, se montează la o distanţă de 50 - 60 cm.
Versanţii sunt puţin înclinaţi, unghiul de coamă fiind de 120º. Pentru
acoperire se foloseşte sticlă cu grosimea de 3 mm. Ferestrele de aerisire sunt
amplasate la coamă şi pe pereţii laterali, acţionate prin dispozitive centrale,
dar separate pentru cele de pe acoperiş şi de pe pereţii laterali.
Instalaţia de încălzire este cu apă caldă sau abur, conductele tur sunt
aşezate pe coamă, pe versanţii şi pe pereţii laterali, iar cele ale returului la
baza pereţilor, pe lângă soclu. Nu este prevăzută cu o instalaţie specială
pentru udat, irigarea realizându-se pe rigole cu furtunul.
Pentru susţinerea plantelor, sunt montate sârme la circa 2,00 m
înălţime, pe piesele de schelet. Această seră se poate folosi şi pentru
cultivarea vinetelor şi a ardeiului.

240
 Sera individuală pentru castraveţi (fig. 7.12) se construieşte la
suprafaţă sau îngropată la 40 - 50 cm, cu fundaţia şi soclul din beton sau
cărămidă. Lungimea serelor este de 20,00 - 30,00 m, lăţimea de 3,00 - 3,50
m, iar înălţimea de 2,00 - 2,50 m.

Fig. 7.12 Sera individuală pentru castraveţi

Scheletul este metalic, iar şproţurile din lemn. Acest tip de seră nu
prezintă pereţi laterali din sticlă, versanţii fiind sprijiniţi direct pe soclu.
Înclinarea versanţilor este mare, unghiul la coamă fiind de 60 - 80º.
Ferestrele de aerisire sunt montate la coamă.
Pentru susţinerea plantelor se fixează un spalier din sârme, montate
paralel cu versanţii, la 30 cm distanţă.
Instalaţia de încălzire în aer este similară cu cea de la sera pentru
tomate. O parte din retur poate fi montat în sol pentru încălzirea pământului.
Instalaţia de irigare permite încălzirea apei în bazin pentru a corespunde
cerinţelor plantelor.
Destinată în principal culturilor de tomate, ardei, vinete, castraveţi,
salată, dar şi pentru producerea răsadurilor, sera bloc de tip industrial (fig.
7.13) este o seră universală formată din mai multe travei, fiecare având
241
lăţimea de 3,20 m, înălţimea la dolie de 2,20 m iar la coamă de 3,20 m.
Lungimea acestui tip de seră poate să difere în funcţie de spaţiul disponibil.
Înălţimea soclului este de 0,15 m. Unghiul pantelor este de 21º. Acest tip de
seră a fost mult dezvoltat la noi în ţară şi se mai numeşte sera Venlo.
Infrastructura serei este formată dintr-o centură de beton perimetral de
30 cm înălţime, aleea centrală de circulaţie din beton vibrat şi stâlpişorii de
beton repartizaţi la 320 x 300 cm pe întreaga suprafaţă a blocului. Stâlpişorii
au ca scop susţinerea scheletului. În exteriorul centurii de beton se
realizează un trotuar de circulaţie şi protecţie, confecţionat din dale de beton
cu lăţimea de 50 - 70 cm.

Fig. 7.13 Seră bloc industrial

Colectarea şi scurgerea apelor pluviale care rezultă de pe acoperişul

serei se face prin canale pluviale din beton, racordate la canalizarea incintei.
Stâlpişorii de beton pentru susţinerea scheletului de rezistenţă au lungimea
de 90 cm, lăţimea de 10 x 12 cm şi un orificiu cu diametrul de 15 mm şi 50
mm adâncime în mijlocul capului superior pentru aşezarea bolţului de la
stâlpii metalici. Stâlpişorii se confecţionează din beton şi se îngroapă la 60
cm adâncime, după ce în prealabil fundul gropilor se completează cu 10 cm
beton pentru a asigura o stabilitate a acestuia.
Suprastructura serei bloc este formată din scheletul de rezistenţă,
acoperiş şi pereţii perimetrali, eventual şi pereţi de compartimentare în cazul
blocurilor mari. Scheletul de rezistenţă este format din stâlpi, jgheaburi,
tiranţi de legătură, contravântuiri şi piese de întindere. Elementele
scheletului în totalitate sunt realizate din profile metalice galvanizate la cald,
242
în întregime preuzinate. Stâlpii sunt confecţionaţi din oţel de 80 mm cu
lungimea de 220 cm, iar la capătul inferior prezintă un bolţ cu diametrul de
12 mm, care intră în orificiul din stâlpişorul de beton. La capătul superior se
fixează prin sudură braţe de 12 cm lungime, din oţel cornier de 40 mm, pe
care se prind tiranţii scheletului.
Jgheabul este confecţionat din tablă galvanizată de 3 mm grosime, în
tronsoane de 6,05 m lungime, având lăţimea după preuzinare de 22 cm.
Jgheabul asigură o rezistenţă destul de mare fiind calculat la o presiune de
250 kg/ml.
Tiranţii (fermele de legătură) asigură legarea rândurilor de stâlpi şi se
confecţionează din oţel cornier galvanizat de 40 mm grosime.
Contravântuirile sunt de două feluri: scurte (contrafişe) şi lungi. Cele scurte
se montează la circa 20% din rândurile de stâlpi, între stâlpi şi tiranţi,
îndeosebi la mijloc şi la capete (fig. 7.14). Contravântuirile lungi se
montează între stâlpii 2 şi 3 de la margine, cu un capăt fixat la un stâlpişor
de beton, iar celălalt la partea superioară a stâlpului.

Fig. 7.14 Aspect din interiorul unei sere de trandafiri cu butaşii plantaţi
pe suport de vată minerală (România) - în plan depărtat se observă
structura de rezistenţă a construcţiei

Acoperişul este format din şproţuri profil T de oţel de 30 x 30 x 3 mm

dintr-o coamă de oţel de aceeaşi formă de 40 mm şi piesele de îmbinare
respective. Geamurile de la şproţurile de oţel galvanizat se montează pe pat
de Kaskit cu un strat de fixare. Ramele de aerisire de pe acoperişul serelor
243
reprezintă circa 20% din suprafaţa serei. Necesarul de geamuri la un hectar
de seră bloc este de circa 11000 bucăţi.
Pereţii perimetrali sunt confecţionaţi din geamuri de 3 mm grosime,
montate pe şproţuri metalice. Lateral sunt prevăzute rame de aerisire cu un
sistem de deschidere tip ghilotină. Fixarea geamurilor pe pereţii perimetrali
se face prin intermediul unui pat de chit.
Serele bloc industriale sunt prevăzute cu uşi duble de acces la ambele
capete ale serelor şi cu uşi suplimentare pentru accesul numai pe părţile
laterale.
Acest tip de sere sunt considerate cele mai economice, investiţiile
specifice fiind mai reduse ca urmare a eliminării pereţilor despărţitori dintre
travei. În mod special, pentru unele culturi (în primul rând cele cu durata de
1 - 2 ani) se preferă tipul de seră înaltă de 3,5 - 4 m la coamă cu deschiderea
traveei de 5,40 m.
O seră dezvoltată din sera Venlo dar cu lăţime mai mare este sera de
tip Prinz-Dokkum cu sticlă - seră „eco” de înaltă tehnologie (fig. 7.15;
fig.7.16), care are multiple avantaje tehnice, cum ar fi: aspect modern,
structură stabilă, materialul de acoperire cu o transmisie a luminii de peste
90%, fiind special concepută şi pentru locuri cu mai puţin soare. Structura
comportă următoarele caracteristici tehnice:
 deschidere: 6,40 m; 8,00 m; 9,60 m sau 12,00 m; mărime arcadă 3,20 m;
3,60 m sau 4,00 m; secţiune 4,00 m; 4,50 m sau 5,00 m; înălţime la
streaşină: 3,00 - 5,50 m
 rezistenţa la vânt 0,60 kN / m2, încărcarea cu zăpadă 0,40 kN / m2

Fig. 7.15 Sere tip Prinz-Dokkum

(în planul superior - sistemul de aerisire, în plan apropiat - răsaduri)
244
 Fig. 7.16 Aspect din interiorul unei sere Prinz-Dokkum
pentru producerea de răsaduri

 structura cadru este asamblată din componente prefabricate. Toate

componentele principale sunt galvanizate la cald după procesul de
acoperire cu zinc pentru a protecţia împotriva ruginii.
 acoperişul este constituit dintr-un panou de sticlă float 4 mm, montat pe
profil special din aluminiu închis cu bandă
 ventilatia poate fi asigurată cu o singură sau dublă fereastră de aerisire pe
acoperiş, acţionată de un sistem cu cremalieră şi pinioane (fig. 7.17)
 uşile glisante din aluminiu
Componentele structurii serelor sunt folosite pentru a se potrivi cu
cadrul de oţel al serelor, inclusiv streaşina, stâlpii de legătură, stâlpi de
legatură cu capete presate şi alte tipuri de accesorii. Streaşina este fabricată
din tablă galvanizată, iar forma poate varia.
Pentru a fi exploatată în condiţiile de maximă eficienţă, acest tip de
seră trebuie să fie dotată cu schelet metalic, folie dublă gonflabilă, strat
nutritiv special şi sistem de încălzire pe generatoare cu aer cald.
Costul de producţie al energiei termice se reduce cu circa 30%,
folosind un sistem de biomasă. Costul total al unei serei realizate pe un
minim de un hectar este între 50 - 60 euro / m2, ceea ce înseamnă că un
hectar poate ajunge la 500.000 - 600.000 euro, la care se adaugă costul
sistemului de încălzire; astfel costul total poate ajunge la 700.000 - 800.000
euro.
În anii ’70 - 80, în România existau peste 2.000 de ha de sere tip
Venlo (model olandez) construite cu structură metalică şi acoperite cu sticlă.
Astăzi, datele statistice afirmă că deţinem circa 450 ha de sere încălzite, dar
situaţia în realitate este mult mai dramatică, în fiecare an deteriorându-se tot
mai multe construcţii de acest tip, deoarece în sistemul tradiţional nu se

245
poate concura la preţ şi calitate cu produsele obţinute în ţări ca Olanda,
Spania, Turcia ş.a.
O seră asemănătoare cu cea descrisă anterior, este sera Max-Air (fig.
7.18), deosebirea constând în sistemul de acoperiş proiectat diferit.
Deoarece plantele au nevoie şi de căldura generată de razele solare, dar şi de
protecţie în vederea creării unui efect de seră din când în când, soluţia unui
astfel de acoperiş, cu deschidere totală, se dovedeşte a fi benefică.
Aceste sisteme (sisteme de apă caldă de încălzire, sisteme de irigare
prin picurare, sisteme de CO2, sistemele de cortina de economisire a
energiei şi îmbunătăţirea condiţiilor climatice) sunt controlate computerizat.

Fig. 7.17 Aerisirea unei sere Venlo

Fig.7.19 Sera Orion Fig.7.18 Aerisirea totală a unei

sere Max-Air

246
 Prin acest tip de seră se oferă acelaşi tip de protecţie pentru plante, ca
o construcţie Venlo cu efect de seră sau o widespan cu efect de seră, dar
când este cazul, tot acoperişul poate fi deschis, doar prin rotirea unui
comutator.
Cele mai multe sere de flori sunt executate cu sisteme de cortină
pentru a oferi umbră în timpul verii şi de economisire a energiei în sezonul
rece şi cu lumini HPS pentru un randament mai mare în timpul iernii.
Sera Orion (fig. 7.19) - este tipul de seră versatilă, dezvoltată în
principal pentru cultivatorii care doresc un maxim de ventilaţie şi expunerea
maximă la lumina directă a soarelui. Această seră are înălţimea variabilă,
lăţimea între 53 - 80 cm, iar acoperişul se deschide cu 180° permiţând
ventilarea maximă; iar când vremea este potrivnică creşterii plantelor se
poate închide cu un sistem special etanş. Dintre caracteristicile / avantajele
acestei sere putem menţiona:
 este proiectată pentru upgrade opţional la dublu polietilenă la sticlă
sau capac din policarbonat;
 eliminarea costisitoare ventilatoarelor de evacuare şi de admisie la
obloane;
 culturile pot primi complet liber lumina soarelui atunci când este
necesar;
 acoperişul tip Venlo este realizat cu arcade de formă rectangulară,
zincate pentru rezistenţă superioară şi durabilitate.
De asemenea, în seră se pot monta sisteme special concepute de
încălzire cu apă caldă, sisteme de CO2 pentru o mai bună creştere a
plantelor, perdele roll-up orizontale şi verticale, sisteme complet automate
de transport, control computerizat al climei, sisteme de fertilizare, sisteme
de irigare, uşi automate glisante, staţionare sau bănci de rulare.
Considerată a fi sera viitorului, în Suedia a fost realizată o seră
verticală (fig. 7.20) care are ca principiu de funcţionare o spirală care se
învârte şi pe care încolţesc seminţele de roşii. O astfel de instalaţie costă în
jur de 30 de milioane de dolari, adică mult mai mult decât o seră obişnuită,
dar investiţia poate fi rapid recuperată deoarece pentru o suprafaţă de sol de
10.000 de metri pătraţi, o seră verticală echivalează cu o suprafaţă cultivată
de 100.000 de metri pătraţi, datorită sistemului de ridicare a culturilor.
O tehnologie asemănătoare este aplicată serelor verticale din figura
7.21. Fiecare seră cuprinde incinta tehnologică - turnul, dotat cu transportor
cu cupe şi incinta de deservire a manipulării materialelor.
247
 Fig. 7.20 Seră verticală Suedia Fig. 7.21 Sere verticale Indianapolis

O seră asemănătoare ca
formă celei din Suedia, dar cu altă
destinaţie şi anume expunerea
plantelor exotice (palmieri,
bananieri, curmali) este realizată
în ţara noastră, la Jibou (fig. 7.22).

Fig. 7.22 Seră balon Jibou - România

7.3 STICLĂ VERSUS FOLIE

ÎN CONDIŢIILE DIN ROMÂNIA

Serele acoperite cu folie sunt mai bune în condiţiile din România

datorită unor avantaje, cum ar fi:
 difuzia luminii ( 30 - 35 % / strat );
 majoritatea foliilor sunt cu două straturi, deci se ajunge la 60 - 70 %
difuzia luminii;
 perna de aer formată între cele două straturi de folie este
termoizolantă, iar iarna se câştigă grade în plus, şi implicit scad
costurile cu încălzirea;
 folia nu este afectată de grindină, cum este în cazul sticlei;
 se ventilează mult mai bine, iar vara nu creşte temperatura ca într-o
seră acoperită cu sticlă.
Din experienţa unor producători care deţin sere, s-a constatat faptul că
în serele cu folie dublă, vara, când erau 30° afară, în sere erau 26 - 27 °C, iar
248
într-o seră de sticlă erau peste 40°C. Din aceste motiv, mulţi dintre cei care
deţin astfel de spaţii protejate, adoptă serele acoperite cu folie de polietilenă.
Avantajul utilizării sticlei ar fi doar iarna (ianuarie - februarie), prin
câştigarea unor grade în plus, deoarece s-ar încălzi uşor mai repede, în
momentul în care afară este soare.
Dar problemele apar vara, când e foarte cald (pot să înceapă din luna
mai), când se încălzeşte foarte mult în seră, planta este stresată şi suferă, şi
totodată anumite substanţe devin inaccesibile pentru ea, astfel că exista
riscul stagnării în procesul de creştere - dezvoltare.
Dar există şi dezavantaje în utilizarea sticlei, cum ar fi:
 lipsa procesului de difuzie
 riscul de spargere la grindină
 cheltuieli ridicate la întreţinere având în vedere faptul că se
montează suplimentar un sistem pentru stropirea sticlei, care
acţionează ca un sistem de umbrire
 sticla este mult mai grea, ceea ce implică montarea unor motoare
mult mai puternice care deschid şi închid sistemul de ventilaţie, ceea
ce implică costuri mai ridicate.

7.4 DIMENSIONAREA
SERELOR DIN PUNCT DE
VEDERE TERMIC

Serele, fiind construcții destinate creșterii forțate a florilor și

legumelor, trebuie să asigure un climat interior cât mai aproape de cel
necesar producției în condiții naturale, în întreaga perioadă a anului.
Factorii de microclimat trebuie să fie menținuți în limite stricte,
variații foarte mici, știind că plantele sunt dependente de mediul ambiant.
Principalii factori de microclimat sunt apa, temperatura, conținutul de gaze
și viteza curenților de aer. Lumina influențează direct dezvoltarea plantelor
datorită asimilației clorofiliene, iar căldura este absolut necesară pentru
sinteza hidraților de carbon care au rol de catalizator.
Temperatura este de asemenea, un factor important al climatului
interior deoarece plantele au nevoie de căldură pentru dezvoltare lor și nu

249
suportă variații de temperatură mai mari de 3 C - 4 C mai mult de 10 - 12
ore / zi.
Asigurarea parametrilor de climat interior se realizează prin adoptarea
unui sistem de încălzire şi ventilaţie eficient, cât şi de calităţile
termoelectrice şi de transparenţa elementelor de închidere. La sere,
consumul de căldură reprezintă 40 - 45 % din totalul investiţiei iniţiale în
funcţie de parametrii sistemului de încălzire, natura agentului încălzitor,
factorii climatici şi tehnologici.
La sere, indicii termo-economici superiori se realizează prin trei căi, şi
anume: materiale şi soluţii noi pentru elementele de închidere, sisteme
optime de încălzire şi ventilaţie şi utilizarea unor surse ieftine şi
neconvenţionale de energie.
Pierderile de căldură prin elementele de închidere, respectiv
capacitatea sistemului de încălzire se calculează cu relaţia:
Qo   Ko  S  ( Qi  Qe ) (7.1)
unde: Qo - cantitatea de căldură pierdută prin elementele de închidere ale
serei, în Kcal/m2 hºC sau în W; Ko - coeficientul de transmisie termică totală
a elementului de închidere, în Kcal/m2hºC sau W/m2 K; S - suprafaţa
elementului de închidere în contact cu mediul ambiant, în m2 ; Qi, Qe -
temperatura interioară, respectiv exterioară, în ºC.
Valoarea (S) este impusă de considerente constructiv-funcţionale,
valoarea (Qi) este impusă de cerinţele fiziologice ale plantei cultivate în seră
iar valoarea (Qe) este în strictă dependenţă de zona climatică în care se
situează sera şi de anotimp. Singurul parametru asupra căruia se poate
acţiona este (Ko) care depinde de natura materialului din care este alcătuită
învelitoarea (sticlă, folie de polietilenă, plăci transparente din alte materiale
plastice) şi de modul de alcătuire a învelitorii (strat simplu sau dublu).
Valorile (Ko) se calculează cu relaţia:
1
Ko  (7.2)
1 d 1
 
i  e
în care: αi, αe sunt coeficienţi de schimb superficial de căldură dintre aerul
interior, respectiv exterior, şi suprafaţa interioară, respectiv exterioară a
elementului de închidere, în Kcal/m2hºC; d - grosimea elementului de
închidere, în m; λ - coeficient de conductivitate termică a materialului din
care este alcătuit elementul de închidere, în Kcal/m2 hºC.

250
 În tabelul 7.1 sunt redate valorile pentru (Ko) pentru diverse elemente
de construcţie de închidere.

Tabelul 7.1
Valorile coeficientului de transmisie termică totală (Ko)
Denumirea elementului de închidere Ko (Kcal/m2hºC)
INFRASTRUCTURA
Soclu din beton cu grosimea de: - 20 cm 2,70
- 25 cm 2,45
- 30 cm 2,20
SUPRASTRUCTURA DIN STICLĂ
Geam simplu pe şpros din lemn 5,00
Geam simplu pe şpros din oţel 5,50
Geam dublu pe şpros din lemn 2,80
Geam dublu pe şpros din oţel 3,00
SUPRASTRUCTURA DIN PLASTIC
Peliculă din polietilenă într-un strat 6,20
Peliculă de polietilenă în două straturi 3,00
Placă din PVC rigid 4,90
Placă din polietilenă 4,70
Placă din poliester dublată cu peliculă de
2,80
polietilenă

La pierderile de căldură prin elementele de închidere se mai adaugă şi

pierderile de căldură datorate procesului de ventilaţie. Iarna, ventilaţia este
necesară, în debite relativ reduse, pentru împrospătarea aerului, iar vara, în
debite mult mai mari, ventilaţia contribuie, în primul rând, la evacuarea
excesului de căldură, evitându-se supraîncălzirea serei.
Pe timp de vară trebuie luate măsuri constructive de protecţie
împotriva radiaţiei ce supraîncălzeşte sera, streaşină prelungită sub forma
unui cozoroc oferind un mod eficient această protecţie. Pe timp de iarnă,
streaşina nu incomodează pătrunderea razelor solare în interior, datorită
înclinaţiei reduse a Soarelui.
Tot astfel se justifică şi înclinarea cu circa 20º a acoperişului, înclinare
ce permite o bună protecţie la supraîncălzire vara, accesul în seră al radiaţiei
iarna şi o scurgere corespunzătoare a apelor meteorice.
În zilele cu soare intens, mai ales în sezonul de primăvară - vară -
toamnă, este necesar să se efectueze o ventilaţie intensă pentru evacuarea
surplusului de căldură.
251
 O altă variantă de evacuare a surplusului de căldură într-o seră ar fi
evacuarea mecanică a acestuia, dar nu constituie o măsură tocmai eficientă,
datorită faptului că, pentru exhaustarea aerului cald din seră este necesar să
se consume energie electrică pentru acţionarea ventilatorului montat la
partea superioară a peretelui lateral.
Pentru captarea şi acumularea unei cantităţi cât mai mari de căldură pe
timp însorit trebuie luate o serie de măsuri constructive, care să amplifice,
pe cât posibil, suprafaţa de captare a energiei, să se amplaseze judicios mase
termice mari care să fie capabile să acumuleze căldura pe care s-o cedeze
atunci când este nevoie şi să asigure o izolare termică suplimentară pentru
diminuarea pierderilor de căldură acumulată, atunci când radiaţia solară
lipseşte, îndeosebi noaptea.
Acumularea căldurii în timpul zilelor însorite se mai poate face şi cu
ajutorul circulaţiei forţate a aerului cald printr-o zidărie uscată din piatră
(fără mortar). Deşi din punct de vedere termic sistemul este deosebit de
eficient, el nu poate fi totuşi recomandat, datorită consumului relativ ridicat
de energie electrică necesară acţionării electromotorului.
Pe timp de iarnă este deosebit de util ca suprafaţa vitrată să fie dublată
cu o folie de polietilenă dispusă la partea dinspre interior. Fixarea foliei se
face pe şproţurile din lemn cu ajutorul cuielor de dimensiuni
corespunzătoare prin intermediul unor şaibe pătrate cu latura de circa 2 cm,
decupate din covor PVC cu grosimea de aproximativ 2 mm. Masele termice
care au acumulat căldură în timpul zilei o cedează spaţiului protejat.
Întrucât peretele din sticlă este foarte subţire, iar coeficientul de
conductivitate termică a sticlei este mare, pierderile de căldură prin
conducţie sunt foarte mari. Acest fenomen se înţelege şi mai bine dacă se
are în vedere expresia matematică a transferului de căldură prin conducţie,
în regim staţionar, adică atunci când valorile temperaturii nu se modifică în
timp:
S(  si   se )
Qcond    (7.3)
d
în care: Qcond este cantitatea de căldură ce se pierde prin conducţie, în
Kcal/h; λ - coeficientul de conductivitate termică a sticlei (0,65 Kcal/mhºC);
θsi, θse - temperatura la suprafaţa dinspre interior, respectiv exterior, a sticlei,
în ºC; d - grosimea sticlei, în mm.

252
 Această relaţie pune în evidenţă faptul că pierderile de căldură prin
conducţie sunt direct proporţionale cu (λ), (S) şi cu diferenţa (θsi-θse) şi
invers proporţionale cu grosimea (d).
De aceea, este necesar ca în timpul nopţilor reci să se asigure o izolare
termică suplimentară a suprafeţelor vitrate prin închiderea voleţilor
reflectanţi şi lăsarea perdelei. Perdeaua, din material textil, necesar izolării
termice suplimentare, trebuie să aibă posibilitatea de a putea fi lăsată şi
ridicată cu uşurinţă, în perioadele reci ale anului, operaţie ce trebuie făcută
zilnic.
Bilanţul termic reprezintă, deci, diferenţa între câştigul şi pierderile de
căldură spre exterior, performanţele serei depinzând, în bună măsură, de
limitarea acestor pierderi.

7.5 INSTALAŢII AFERENTE

SERELOR

Asigurarea microclimatului din sere la parametrii impuşi de fiecare

categorie de plante, în limite foarte puţin variabile, se realizează cu ajutorul
unor instalaţii specifice acestor categorii de construcţii.
7.5.1 Instalaţiile de încălzire - sunt destinate încălzirii aerului şi a
solului. Climatul exterior (temperatură, vânt, ploaie, zăpadă) influenţează
direct şi rapid microclimatul din seră datorită lipsei totale de inerţie termică
a acestuia (pereţi subţiri şi multe neetanşeităţi). Instalaţiile de încălzire
ocupă rolul principal deoarece permite dirijarea temperaturii în funcţie de
speciile cultivate şi de fenofazele în care se găsesc plantele.
Instalaţiile de încălzire cu apă caldă sunt folosite pentru serele cu
suprafeţe mici. O instalaţie tradiţională se compune din: cazane pentru
încălzirea apei, vasul de expansiune, conductele de circulaţie şi distribuţie a
apei calde, pompele pentru circulaţia forţată, conductele radiatoare,
instalaţia de alimentare cu apă, rezervoare sau depozit pentru combustibil
sau conducte de alimentare cu gaz metan. Necesită o încăpere specială
pentru instalarea cazanelor, numită centrală termică, amplasată subsolat sau
la nivelul solului, cu posibilităţi bune de aerisire.
Cazanele folosite la această instalaţie sunt de tip tubal, construite din
mai multe elemente ale căror dimensiuni şi număr determină capacitatea lor.
253
Se folosesc mai des cazane din 4, 10 sau 20 elemenţi, construite din tuburi
de oţel care comunică între ele atât la partea superioară, cât şi la partea
inferioară pentru a permite circulaţia apei (fig.7.23).

Fig. 7.23 Cazan tip tubal

În interior este amenajat cuptorul pentru arderea combustibilului.

Cuptorul este căptuşit cu cărămidă refractară şamotată. În funcţie de
combustibilul folosit, la gura cuptorului se instalează arzătoarele pentru gaze
sau injectoare acţionate de electromotoare pentru pulverizarea
combustibilului lichid, sau ambele posibilităţi pentru siguranţă în
exploatare. În exterior, cazanele se izolează cu vată de sticlă şi se îmbracă
într-o învelitoare metalică (tablă).
Cazanele sunt prevăzute şi cu aparatură de control, termometre şi
manometre, eventual şi cu unele dispozitive de siguranţă. Temperatura la
care se încălzeşte apa în aceste instalaţii este de 80 ºC. Cazanele au şi o
instalaţie de tiraj, prevăzută cu o placă de reglare şi un coş de tiraj exterior,
suficient de înalt.
Cazanele au legătură cu conductele colectoare de apă caldă (tur) şi
răcită (retur), cu pompele şi vasul de expansiune. Pompele asigură circulaţia
forţată a apei şi se leagă de colectorul returului. Se folosesc pompe
centrifuge, acţionate electric.
Conductele de tur sunt montate în partea superioară a serelor, iar cele
ale returului în partea inferioară. Sunt prevăzute cu robinete de evacuare a
aerului care ar împiedica circulaţia bună a apei, pentru a putea dirija
încălzirea după nevoie.
Vasul de expansiune este un rezervor metalic cu capacitatea de circa
1/10 - 1/15 faţă de capacitatea instalaţiei. El se aşează în sala cazanelor sau
254
în exterior, astfel încât să depăşească nivelul celei mai înalte conducte din
reţea. El trebuie să comunice cu turul, cu returul şi să aibă o ţeavă de prea
plin pentru evacuarea surplusului de apă afară.
Radiatoarele constau din ţevi montate în interiorul serelor în scopul de
a le încălzi (fig.7.24). Se folosesc ţevi cu ϕ 5 - 7,5 cm, al căror număr şi
suprafaţă se stabilesc prin calculul pierderilor de căldură. Lungimea
conductelor nu trebuie să depăşească 25 - 30 m, deoarece apa răcindu-se
prea mult pe parcurs, deşi circulaţia se asigură prin pompare, nu poate
realiza o încălzire uniformă în extremitățile îndepărtate ale serelor.

Fig. 7.24 Sistem de încălzire în sere

Dirijarea temperaturii se face ţinând seama de specia cultivată, de

fenofază şi de intensitatea luminii. În perioadele reci apa caldă este dirijată
în sere la temperatura de 70 - 80 ºC, ajungând la retur la 40 ºC. Când vremea
se încălzeşte se intervine prin aerisire şi se opresc cazanele.
Încălzirea cu aer cald se poate folosi în serele mici, de sticlă sau
adăposturile acoperite cu mase plastice.
Încălzirea aerului se realizează cu instalaţii cu apă caldă (70 - 90 ºC),
apă supraîncălzită (85 - 115 ºC), abur cu presiune medie (140 - 150 ºC) sau
cu aer cald. Cel mai utilizat sistem este cel cu apă caldă datorită inerţiei sale
termice mari; celelalte sisteme au inconvenientul că defectele de scurtă
durată influenţează rapid climatul din interior.
Încălzirea solului se face prin conducte prin care circulă apă caldă (40
- 50 ºC). Conductele sunt îngropate în pământul de cultură la 40 - 50 cm, dar
255
au dezavantajul unei coroziuni puternice datorită umidităţii, temperaturii
ridicate cât şi a îngrăşămintelor chimice. Pentru eliminarea acestui neajuns
se pot folosi tuburile ceramice.
În sere se pot găsi bazine pentru încălzirea apei şi pentru prepararea
soluţiilor de îngrăşăminte chimice.
Se mai pot folosi aeroterme centrale sau individuale, dispuse la sol sau
la acoperiş. În serele de plastic se pot folosi dispozitive de tip AC-29 Hy-LO
precum şi sobiţe cu ardere directă. Sobiţele pot fi folosite cu rezultate bune
numai în cazuri de îngheţuri uşoare (- 3 ºC) sau pentru încălzirea prealabilă
a serelor înainte de plantare. În 100 m2 se recomandă o sobiţă. Sobiţele pot
fi încălzite cu motorină, cărbune sau deşeuri agroforestiere. În funcţie de
durata de încălzire şi modul de ardere, se instalează burlane de fum.
7.5.2 Instalaţii pentru sterilizare şi dezinfecţie. Solul serelor nu este
supus direct razelor solare, vântului, ploilor astfel încât nu se realizează o
sterilizare şi dezinfecţie biologică natural. Temperatura şi umiditatea ce se
realizează în sol prin tratarea cu abur a acestuia are şi unele aspecte mai
puţin dorite. Intensificarea reacţiilor de oxido-reducere conduce la creşterea
în unele cazuri a fracţiei asimilabile a unor elemente până la nivele toxice.
În acelaşi timp, dezinfecţia termică poate avea şi efecte agrochimice
pozitive, cum ar fi de exemplu, scăderea concentraţiei de săruri solubile.
Instalaţia de sterilizare şi dezinfecţie foloseşte aburul introdus în sol
prin conducte de oţel sau tuburi ceramice îngropate în pământul acoperit cu
folii de polietilenă.
7.5.3 Instalaţii pentru irigare. Cultivarea plantelor legumicole în
condiţii de seră, este posibilă numai în condiţii de irigaţie. Suprafaţa ocupată
de sere în România era în anul 2005 de circa 1400 ha, cu tendinţa de
creştere.
Irigaţia va deveni cel mai important consumator de apă din agricultură
şi unul din principalii utilizatori pe plan naţional, solicitând în medie 35-45
% din resursele de apă exploatabile ale ţării (Nicolescu C. şi colab., 2010).
De asemenea, pe plan european şi mondial, se apreciază ca posibilă,
modificarea climatului la scară planetară, care va genera creşterea
solicitărilor de apă (Fereres E. et al., 2007). Pentru acoperirea cerinţelor
preconizate este necesară reutilizarea şi a altor resurse neconvenţionale
(Sezen M.S. et al., 2005).
La irigarea culturilor în spaţii protejate se vor avea în vedere:

256
  aprovizionarea solului înainte de înfiinţarea culturilor (la sere,
adăposturi învelite din timp);
 asigurarea necesarului de apă al plantelor după înfiinţarea
culturilor;
 susţinerea ritmului de creştere şi de dezvoltare al plantelor, prin
asigurarea apei în funcţie de fenofază, de consumul specific al
plantelor, de evoluţia temperaturii şi luminii.
Metodele de udare folosite la cultura protejată trebuie să răspundă la
următoarele cerinţe de bază:
să asigure o distribuire uniformă a apei şi o umectare corespunzătoare a
solului până la adâncimea de pătrundere a sistemului radicular;
să nu influenţeze negativ structura solului;
să utilizeze integral cantitatea de apă pornită de la sursă;
să nu determine o spălare puternică a solului;
să permită executarea altor lucrări de îngrijire, manuale sau mecanice;
să nu necesite multe braţe de muncă, etc.
Asigurarea apei necesare (fig. 7.25) se realizează prin intermediul
instalaţiilor:
 de aspersiune suspendate deasupra plantelor;
 subterane sub formă de drenuri;
 de suprafaţă prin duze care udă suprafaţa solului;
 de irigare individuală a plantelor.

Fig. 7.25 Satisfacerea cerinţelor faţă de apă a culturilor horticole protejate

trebuie asigurată exclusiv prin irigaţie

257
 Udarea prin aspersiune poate căpăta diferite forme la cultura
protejată, de la instalaţii speciale de aspersiune (în sere, solarii), la
dispersarea apei prin sită, ataşată la furtun (când apa se pompează) sau la
stropitoare (răsadniţe, adăposturi joase, solarii). Avantajul instalaţiei de
aspersiune constă în faptul că distribuirea apei se poate automatiza, iar
udarea plantelor se face cu operativitate.
Udarea prin brazde (fig. 7.26) se poate aplica cu succes la culturile
din solarii şi din sere, precum şi la cele protejate cu tunele joase dacă terenul
a fost bine nivelat anterior şi prezintă o uşoară pantă (1 - 3‰) pentru
favorizarea scurgerii apei pe rigole.

Fig. 7.26 Cultură de tomate irigată prin brazde

Pentru reducerea forţei de muncă, se pot alimenta simultan cu apă mai

multe rigole, folosind în acest scop rampe de distribuţie sau furtune
(conducte elastice) prevăzute cu robinete speciale, amplasate la distanţa
corespunzătoare intervalului dintre rigole. Durata udării se apreciază după
stagnarea apei în rigole şi după viteza de infiltraţie a apei în sol, care diferă
în funcţie de textura solului.
Udarea prin picurare (fig. 7.27) constituie metoda cea mai potrivită
de udare pentru culturile din spaţiile protejate.

Fig. 7.27 Udarea prin picurare

258
 Furtunele pentru irigaţii sunt multistrat, cu picurător la intervale
variabile în funcţie de cerinţe.
Între avantajele udării prin picurare, se pot enumera:
 automatizarea distribuţiei apei repartizarea apei numai în zona
radiculară a plantei şi simultan la toate plantele;
 se reduce considerabil cantitatea de apă consumată, deoarece nu se
va umezi solul şi pe intervalele dintre plante sau din straturile foarte
profunde;
 se menţine aerarea corespunzătoare a solului;
 se previne tasarea solului şi distrugerea structurii superficiale prin
circulaţie;
 se evită răcirea solului datorită udării, cu efecte favorabile asupra
bilanţului termic;
 se reduce riscul de îmburuienare a culturilor;
 se previne atacul unor boli şi dăunători, care evoluează favorabil în
condiţii de umiditate ridicată a solului şi aerului;
 odată cu apa, se pot administra şi îngrăşăminte minerale uşor
solubile (fertirigare).
Ca dezavantaje, s-ar putea considera:
 obligativitatea filtrării apei, pentru prevenirea înfundării duzelor de
distribuţie a apei şi soluţiei fertilizante;
 controlul funcţionării duzelor de distribuţie, care trebuie să se facă
permanent, pentru a interveni unde este cazul;
 obligativitatea existenţei apei sub presiune (prin pompare, prin
bazine aflate la înălţime de cel puţin 2,00 m, etc);
 controlul permanent al concentraţiei soluţiilor fertilizante, când se
aplică fertirigarea;
 costul ridicat al instalaţiei etc.
Pentru valorificarea apei din precipitaţii, la Staţiunea de Cercetare-
Dezvoltare pentru Legumicultură (SCDL) Buzău fost realizat un model
experimental pentru colectarea - stocarea - pomparea apei din precipitaţii.
Sistemul propus, conceput şi proiectat de Institutul de Cercetări pentru
Hidraulică şi Pneumatică (IHP) Bucureşti - colectează apa de pe acoperişul
a 4 travee alăturate (fig. 7.28) şi se compune din următoarele părţi:
a) reţeaua de tuburi de colectare, compusă din patru colectori verticali,
realizaţi din masă plastică cu diametrul de 125 mm şi un colector orizontal
pozat subteran, cu lungimea de 13 m şi diametrul de 150 mm. Colectorii
259
verticali se cuplează la partea superioară, la jgheaburile existente prin piese
originale denumite conectori hidraulici. Schema de colectare este de un
colector vertical la un jgheab. Reţeaua orizontală s-a poziţionat sub
adâncimea de îngheţ.

Fig. 7.28 Model experimental (colectare - stocare - pompare)

b) bazinul de stocare realizat din beton armat, cu dimensiuni interioare

de 2,00 m x 2,00 m x 2,67 m, permite stocarea unui volum de 10,7 m3 din
care 8,7 m3 ca volum util (stocat deasupra sorbului electropompei). Bazinul
este amplasat subteran, are grosimea pereţilor de 15 cm şi este situat lateral
de seră, la distanţa de 1,60 m.
c) agregatul de pompare include o pompă centrifugală, orizontală,
multietajată, acţionată de un motor electric cu puterea N = 15 kW,
amplasată suprateran care asigură debitul Q = 6 m3/h la înălţimea H = 35 m.
Sorbul pompei este amplasat la distanţa de 0,5 m faţă de fundul bazinului.
Funcţionarea electropompei este automată, în funcţie de nivelul minim de
0,5 m şi cel maxim de 2,67 m, raportate la fundul bazinului. Conducta de
refulare are diametrul de 40 mm şi se racordează la reţeaua interioară şi la
cea din exteriorul serei, pentru valorificarea apei la irigarea culturilor.
Dirijarea apei prin reţeaua interioară sau exterioară se face în funcţie de
disponibilul de apă din precipitaţii. Apa de irigaţie se distribuie la plante
prin picurare. Conductele de udare sunt poziţionate pe fiecare rând de

260
plante, într-o brazdă. Sera este structurată pe travei cu lungimea de 31 m,
lăţimea de 3,20 m şi suprafaţa de 100 m2.
Conducta de udare din polietilenă are diametrul nominal de 16 mm şi
este echipată cu picurătoare cu autoreglare în plaja de 2 - 4 bar,
echidistanţate la 0,75 m, care asigură debitul nominal de 2 l/h. Raza de
umectare a picurătorului este de 0,40 m, bulbii de umezire suprapunându-se
pe 0,10 m, în lungul conductei de udare şi pe 0,20 m între conducte. Între
traveele alăturate, conductele de udare sunt distanţate la 2,00 m, umectându-
se câte o bandă de 0,40 m, de o parte şi de alta a conductei. Pe intervalul
traveei, o zonă de 1,20 m rămâne neumezită, cu efect favorabil asupra
economiei de apă pentru irigaţie.
Pe suprafaţa a două travei (cu suprafaţa totală de 200 m2), s-a irigat
prin picurare o cultură de pepene galben (soiul Fondant). În varianta martor
V1 (cu suprafaţa de 100 m2) sursa de apă a constituit-o apa subterană captată
de la adâncimea de 30 m.
În varianta experimentală V2 (cu suprafaţa de 100 m2), în condiţii
identice de cultură, s-a irigat cu apa din precipitaţii, captată de pe acoperişul
serei şi colectată în bazinul de stocare. În ambele variante, indicii fizici şi
hidrofizici ai solului precum şi adâncimea de udare au avut aceleaşi valori.
Potenţialul cantitativ al resursei de apă din precipitaţii în zona Buzău,
în condiţiile climatice specifice anului 2007, apreciat ca extrem de secetos,
este în medie de 229,4 mm (2294 m3/ha), pentru primele 7 luni,
reprezentând 32,8 mm/lună, cu un interval de variaţie de 8,2-72,2 mm.
Calitatea apei din precipitaţii (conform STAS 9450 / 1988 i) a fost mai
bună decât a apei subterane, ca urmare a superiorităţii clasei de salinitate C 1
comparativ cu C2-C3, cât se înregistrează la apa subterană.
De asemenea, reziduul fix este de 20 de ori mai mare la apa subterană
faţă de apa din precipitaţii. Subclasa de alcalizare este S 1 (alcalizare redusă),
atât pentru apa din precipitaţii, cât şi pentru cea subterană, unde
înregistrează valori mai mari (tab. 7.2).
Profilul termic realizat pe data de 8 august 2007, a pus în evidenţă o
temperatură mai bună pentru apa din precipitaţii (19,3 0C ), faţă de apa
subterană care a înregistrat 17,2 0C. În interiorul serei, temperatura aerului a
fost cu 8 0C mai mare decât în exterior (20 0C).
Sistemul s-a comportat bine în exploatare. În luna cu consum maxim
de apă pentru irigat (iulie), s-au utilizat 21.000 dm3, reprezentând 2,4 bazine
de stocare pline.
261
 Tabelul 7.2
Valori medii ale conţinutul în principalii anioni şi cationi
Cationi (mg∙l-1) Anioni (g∙l-1)
Resursa CE la TSSC*
de apă
pH Ca+2 Mg+2 Na+ K+ Cl- HCO3 SO42 25 0C (mg∙l-1)

Precipitaţii 7,0 8,81 1,1 38,1 4,9 9,5 41,3 19,6 53,4 50,7
Subterană 7,5 96,8 9,9 208,8 2,3 228,2 228,9 167,2 1334 925
* CTSS - Conţinutul total de săruri solubile

În intervalul 21.03 - 09.08.2007, sistemul a stocat 291,8 mm apă din

precipitaţii, colectând 116 m3 apă pentru irigaţii (umplerea de 13 ori a
bazinului de stocare).
Investiţia specifică în construcţii-montaj pentru sistemul tehnic de
colectare, stocare şi utilizarea apei din precipitaţii, rezultată de pe 400 m2 de
acoperiş a fost de circa 11,51 €/m2, iar costul specific al utilajului de
pompare de 0,05 €/m2.
Valoarea producţiei realizate a reprezentat 1,39 €/m2 în varianta V1 şi
1,52 €/m2, în varianta experimentală V2 (apa din precipitaţii).
Irigaţia are rol existenţial în cazul legumiculturii în general şi al
legumiculturii în spaţii protejate în special.
Aceste experimente evidenţiază faptul că în cazul secetelor de
intensitate şi durată mare, cum a fost şi cazul anului 2007, amenajările de
irigaţie pot să fie lipsite pentru intervale de timp de ordinul lunilor de
resurse fundamentale ale funcţionalităţii - apa şi energia electrică
(acceptabilă ca preţ). Pentru soluţionare este necesară valorificarea altor
posibilităţi locale, la care se adaugă tehnicile de irigare şi udare cu
randamente (hidraulice şi energetice) ridicate, echipamente performante de
distribuţie a apei şi aspectele noi ale interrelaţiilor apă-sol-planta-mediu.
7.5.4 Instalaţii de ventilare. Important este faptul că plantele
legumicole nu folosesc bioxidul de carbon din aer în exclusivitate. O parte
importantă provine din activitatea microorganismelor şi din materia
organică aflată în sol.
La culturile din sere, care se efectuează într-un volum delimitat de aer,
atunci când radiaţia solară este intensă, când plantele sunt mari, bine
aprovizionate cu apă şi elemente minerale, iar temperatura este optimă, se
262
poate înregistra o reducere puternică a concentraţiei aerului în bioxid de
carbon, până la situaţia de "carenţă". Ca urmare, se poate diminua foarte
mult intensitatea fotosintezei plantelor.
Dintre gazele nocive, pot deveni dăunătoare pentru creşterea şi
dezvoltarea plantelor legumicole următoarele: amoniacul (care poate rezulta
din materia organică); dioxidul de sulf (foarte nociv chiar şi în cantităţi
foarte mici) care în prezenţa apei duce la formarea de soluţii acide foarte
agresive; reziduuri industriale gazoase ca fluor, clor, oxid de carbon, ş.a. O
astfel de situaţie poate fi prevenită prin aerisirea serelor, omogenizând
conţinutul aerului în bioxid de carbon.
O ventilare naturală în sere, se
realizează prin panourile mobile ale
pereţilor şi acoperişului. Aceste panouri
(fig. 7.28) se manevrează manual la serele
mici şi mecanizat sau automatizat la serele
mari.
Panourile mobile - ferestrele,
reprezintă 12,5 - 25 % din suprafaţa
Fig. 7.28 Detaliu panou mobil acoperişului. De asemenea, pentru
amplasat la partea superioară ventilare, se poate realiza o fantă continuă
a unei sere cu lăţimi de 60 - 80 cm de ambele părţi ale
coamei, care se acţionează automat.
De asemenea, se pot prevedea ventilatoare care pot conduce la
circulaţia aerului în seră (fig. 7.29).

Fig. 7.29 Ventilarea serelor - în plan superior se observă perdelele de umbrire şi

iluminarea artificială

263
 7.5.5 Instalaţii de iluminat tehnologic. Dirijarea luminii la culturile
legumicole presupune stabilirea limitelor pentru cantitatea, durata şi
calitatea radiaţiei luminoase, precum şi măsurile cu ajutorul cărora se poate
interveni în vederea satisfacerii depline a cerinţelor speciilor legumicole.
Excesul de lumină exercită un dublu efect asupra plantelor. Astfel,
radiaţia luminoasă intensă duce la inhibarea procesului de fotosinteză. În
acelaşi timp, radiaţia luminoasă este însoţită de o emisie foarte puternică de
radiaţii calorice (roşii sau infraroşii), care provoacă o creştere exagerată a
temperaturii (care duce la intensificarea procesului de respiraţie), atât în
frunze, cât şi în mediul de cultură.
Instalaţiile de iluminat sunt impuse de procesul tehnologic, nivelul
optim fiind de 5000 - 8000 lx la 0,40 m de sol. Acestea sunt realizate cu
lămpi fluorescente care au dezavantajul unei umbriri pronunţate în timpul
iluminării naturale datorită dimensiunilor mari a corpurilor de iluminat (fig.
7.30).

Fig. 7.30 Iluminarea artificială în seră

7.5.6 Instalaţii pentru producerea bioxidului de carbon. În

legumicultură, importante cantităţi de bioxid de carbon, se obţin şi prin
fertilizarea cu îngrăşăminte organice, odată cu aportul de elemente naturale.
Bioxidul de carbon, în concentraţii mari, necesare diferitelor culturi, se
obţine mecanic, cu ajutorul unor generatoare care folosesc pentru ardere
gaze naturale şi propan. Distribuţia gazelor la interior şi exterior se face prin
tuburi din material plastic şi tablă, prevăzute la capete cu ventilatoare pentru
a împiedica localizarea bioxidului de carbon la nivel inferior.

264
 7.5.7 Instalaţii de automatizare. Instalaţiile de automatizare sunt
cele care reglează automat temperatura, umiditatea, concentraţia de bioxid
de carbon, viteza curenţilor de aer şi sunt folosite la serele de mari
capacităţi.
Dulapul de microclimat (fig. 7.31) este un aparat complex care
înregistrează umiditatea şi temperatura aerului, comandând automat
deschiderea şi închiderea ferestrelor mobile. De asemenea, măcar o parte din
lucrările ce au loc într-un astfel de spaţiu, pot fi automatizate, cum ar fi
transportul unor diferite materiale în interiorul serei (fig. 7.32).
În condiţiile actualei crize de energie, încălzirea spaţiilor închise
destinate culturilor de legume, se încearcă a se realiza prin folosirea surselor
neconvenţionale de căldură, şi anume: energie solară, energie eoliană,
biogaz, ape termale, ape recirculate etc.

Fig. 7.31 Dulap de microclimat Fig. 7.32 Sistem automat de transport

interior serei

Astfel, s-au realizat instalaţii pentru captarea, stocarea şi distribuţia

energiei termice datorată radiaţiei solare şi biogazului.

7.6 STABILIREA
AMPLASAMENTULUI
SERELOR ÎN FUNCŢIE DE
DISPONIBILUL DE ENERGIE

Odată cu dezvoltarea an de an a volumului investiţiilor şi

perfecţionarea diverselor instalaţii specifice se constată creşterea numărului
şi varietăţii construcţiilor productive din agricultură. Faptul că între

265
dezvoltarea continuă a producţiei şi cea de perspectivă a centrelor populate
există o strânsă interdependenţă, că în dezvoltarea generală a localităţilor,
aşezările populate urbane şi rurale se intercondiţionează reciproc, a
accentuat necesitatea completării cu principii şi norme avansate, care să
ducă la economisirea fondurilor de investiţii şi a cheltuielilor de producţie
printr-o justă şi raţională corelare, amplasare şi dezvoltare a fiecărei
construcţii în parte şi a ansamblurilor acestora în totalitatea lor.
În ultimul timp, un deosebit accent se pune, de asemenea, pe corelarea
şi coordonarea eforturilor de investiţii şi totodată pe prevederea unor
capacităţi şi mărimi de instalaţii, care să permită acoperirea volumelor de
lucru, atât în condiţiile actuale, cât şi de perspectivă, precum şi o justă
repartizare teritorială a acestora.
Construcţiile, fiind capital fix care necesită cheltuieli importante,
trebuie să aibă o amplasare corectă, de aceasta depinzând costul de
producţie al produselor obţinute, productivitatea muncii, costul amenajărilor
înseşi etc. Amplasarea teritorială raţională a construcţiilor este condiţionată,
în primul rând, de respectarea unor cerinţe legate de teren şi condiţiile
naturale. În ceea ce priveşte cerinţele climatice, interesează temperatura
medie anuală şi lunară, temperatura maximă şi minimă, regimul
precipitaţiilor, dinamica maselor de aer, precum şi condiţiile de insolaţie.
Toate aceste date sunt foarte importante pentru alegerea tipului de
construcţie, a orientării juste a construcţiilor dar şi în calculele de
dimensionare a instalaţiilor şi echipamentelor aferente bunei desfăşurări a
activităţii de producţie. De exemplu, zonele neadăpostite, cu vânturi reci de
toamnă şi primăvară, cu umiditate crescută, impun realizarea izolaţiilor
termice şi hidrofuge puternice, costisitoare, cu repercusiuni asupra costului
construcţiilor. O atenţie deosebită trebuie acordată construcţiilor cu durată
de folosinţă îndelungată, cost ridicat şi capacitate importantă, erorile, oricât
de mici, grevând pe întreaga durată prevăzută a investiţiei.
Literatura de specialitate menţionează existenţa unor dificultăţi de
ordin obiectiv în stabilirea:
 mărimii absolut normale a unor terenuri pentru o anumită destinaţie
(construcţii, instalaţii etc);
 terenului strict necesar pentru anumite funcţii, care nu se pot defini
în spaţiu prin construcţii, platforme sau instalaţii (zone de circulaţie
interioară, locuri de întoarcere, de depozitare temporară, spaţii pentru
amplasarea obiectelor având forme neregulate etc);
266
  dinamicii recuperării de terenuri, în funcţie de redările în circuit,
precum şi a evoluţiei consumurilor într-o perspectivă mai
îndepărtată.
De asemenea, trebuie avut în vedere că odată cu repartizarea unor
terenuri din agricultură pentru alte folosinţe, se produc o serie de efecte
important de considerat în totalitatea lor:
 terenul preluat, pe toată durata ocupării de alte funcţiuni, nu mai
asigură producţia specific agricolă (producţia existentă la data
preluării sau producţia optimă posibilă);
 prin dezafectarea din producţia agricolă a unui teren se pierde
profitul rezultat din procesul de producţie sau profitul net;
 eforturile investiţionale şi de muncă făcute anterior pe acest teren
(întreţinere, îngrăşare, amenajare, irigare, echipare cu construcţii etc)
se pierd odată cu amplasarea investiţiei noi şi nu mai pot fi
valorificate pe acelaşi amplasament;
 calitatea pentru construcţii a amplasamentului (apropierea de oraş, de
surse de apă, energie, canalizare, căi de transport, localităţi turistice
etc) se pierde definitiv deoarece nu mai poate fi obţinută în condiţii
absolut identice decât pe terenuri cu o suprafaţă relativ mică situate
în zona imediat limitrofă;
 ferma care este privată de un mijloc de producţie sau de o suprafaţă
de teren, pentru a-şi menţine potenţialul productiv iniţial, trebuie să-
şi intensifice procesul de producţie pe alte terenuri sau prin
organizări specifice (să înlocuiască suprafaţa diminuată cu
intensificarea producţiei, executând noi investiţii - sere, răsadniţe,
crescătorii de animale etc). Toate aceste îmbunătăţiri implică un
efort material şi organizatoric, pe care l-a generat tocmai diminuarea
teritoriului prin dezafectarea unor terenuri din producţia agricolă
pentru alte scopuri.
În baza celor exprimate anterior, reiese că prin utilizarea sistemelor
moderne de stabilire judicioasă a amplasamentului construcţiilor agricole se
pot obţine importante economii în structura cheltuielilor aferente realizării
investiţiei, exploatării şi întreţinerii acestora.
Pentru stabilirea celor mai eficiente amplasamente destinate culturii
protejate a speciilor horticole trebuie considerat complexul condiţiilor
climatice şi social-economice, existenţa surselor energetice şi de apă,
posibilităţile de transport a produselor şi protecţie a construcţiilor. În mod
267
firesc, pentru fiecare exploataţie se repartizează suprafeţele al căror sol,
relief, microclimat, regim hidric şi condiţii de exploatare corespund cel mai
bine activităţii agricole considerate.
Astfel, se impune alegerea terenurilor cu soluri uşoare, fertile,
permeabile, chiar cu o mică pantă (2 - 5 º) pentru scurgerea apelor şi
expunere la soare. Zona de amplasare trebuie să fie mai ridicată, comparativ
cu zonele limitrofe, pentru a reduce cheltuielile de drenaj al apelor provenite
din precipitaţii cu caracter torenţial. Se evită terenurile joase, inundabile,
supuse vânturilor, cu textură grea şi cu o diversitate de tipuri sau subtipuri
de sol. Sunt indicate terenurile învecinate localităţilor, asigurându-se astfel
adăpostirea construcţiilor dar şi asigurarea cu forţă de muncă. La alegerea
sursei de apă este bine să se ţină seama de necesitatea asigurării debitului
corespunzător suprafeţei proiectate, de gradul de mineralizare, temperatura
din timpul iernii, dar nu în ultimul rând de cheltuielile de captare şi
transport, care trebuie să fie minime. În vederea protejării contra vânturilor
se indică folosirea unor perdele din specii pomicole ori forestiere cu creştere
rapidă, perdele din material plastic (brisvent), panouri din material lemnos
sau schelet metalic pe care se fixează folii din material plastic.
Construcţiile destinate culturii protejate a plantelor ar putea fi
amplasate, practic, în orice loc, cu condiţia respectării unor criterii de bază
ce nu pot fi eludate decât cu riscul compromiterii producţiei sau al obţinerii
acesteia cu eforturi şi costuri inacceptabile. De aceea, la amplasarea spaţiilor
protejate se ţine seama de următoarele criterii:
 zona să fie protejată de vânturi, în mod natural (prin caracteristicile
de relief) sau prin intermediul perdelelor de protecţie;
 să fie degajată de obiecte care pot umbri;
 nivelul apelor freatice să fie la minimum 1,50 m de la suprafaţa
solului;
 să existe o sursă sigură de apă potabilă în apropiere;
 pe cât posibil să existe în apropiere o sursă de energie termică şi
electrică;
 să se dispună de căi de comunicaţie pentru desfacerea economică a
produselor obţinute;
 să fie situată în afara zonelor industriale şi să se evite văile râurilor şi
depresiunile care, permit o slabă circulaţie a aerului.
Amplasamentele răsadniţelor şi solariilor sunt subordonate surselor de
căldură iar serele trebuie amplasate în zone în care utilităţile (energia
268
termică şi electrică, apa, canalizarea etc) se pot asigura în condiţii
economice.
Ca urmare, la stabilirea amplasării acestor construcţii trebuie ca în
prealabil să se stabilească necesarul de energie pentru extinderea culturii
plantelor în spaţii protejate. De aceea s-a considerat oportună delimitarea pe
teritoriul Modovei a zonelor favorabile - din punct de vedere energetic -
cultivării profitabile a plantelor în mediu protejat.
Întrucât cantitatea şi valoarea comercială a producţiei depind de
parametrii climatici din interiorul serei, obţinerea produselor de calitate în
momente oportune, pentru a împiedica concurenţa străină, nu este practic
posibilă în teritoriul analizat fără suplimentarea dirijată a resurselor
energetice naturale. Problema care trebuie rezolvată în aceste condiţii este
aceea de a găsi soluţii pentru minimizarea acestui consum, individualizând
localităţile în care necesarul de energie artificială este cel mai mic posibil.
Un consum mai mic de combustibili determină, de altfel, emisii mai mici de
noxe şi costuri mai mici de producţie.
Dacă se are în vedere faptul că pentru principalele culturi horticole
temperatura optimă nocturnă oscilează între un minim de 8 ºC (fragi,
căpşuni, lăptucă, iris) şi un maxim de 20 ºC (castravete, pepene galben,
poinsetia) (tab. 7.3), se poate constata că în toate localităţile din Moldova,
temperatura minimă medie în perioada octombrie-mai este cu mult
inferioară celei precizate.
Această stare de fapt, impune recurgerea la climatizare artificială sau
la "întârzierea" culturii. Dacă se întârzie cultura, apare riscul de a intra în
concurenţă nu numai cu produsele obţinute în câmp cât, mai ales, cu cele
din zonele sau mai favorizate din punct de vedere climatic. Pentru a evita
acest risc, nu rămâne decât să se recurgă la furnizarea de energie artificială
în cantităţi adecvate, cel puţin pentru a contracara efectele temperaturilor
minime nocturne. Ţinând cont că factorul climatic reprezintă principalul
parametru care trebuie avut în vedere, se impune necesitatea de a evalua
necesarul de energie pentru o anumită cultură într-o anumită zonă.
În acest sens, există modele matematice care constau în simularea
comportamentului energetic al unui spaţiu acoperit şi care permit astfel,
cuantificarea necesarului de energie pentru asigurarea anumitor nivele
termice în interiorul ambientului izolat. Aceste modele, valide sub aspect
ştiinţific, sunt aproape întotdeauna dificil de aplicat în practică, întrucât
necesită cunoaşterea unor numeroşi parametri climatici, caracteristicile
269
fizice şi geometrice ale serei etc. În plus, pentru planificator aproape că nu
prezintă utilitate deoarece, cu siguranţă acesta nu este interesat de
cunoaşterea cu precizie a consumurilor ci, de posibilitatea evaluării cu
uşurinţă şi cu o bună aproximaţie a necesarului energetic într-o anumită
seră. Din aceste motive, s-a recurs la o metodă de evaluare a necesarului de
energie într-o seră tunel acoperită cu film de polietilenă în strat simplu, care
se bazează pe analiza temperaturilor minime, medii lunare ale aerului.

Tabelul 7.3
Temperaturi minime şi optime nocturne pentru principalele culturi horticole
(după Gusman A. şi colab., 1997)
Temperatura minimă Temperatura optimă
Cultura
noctură nocturnă
Tomate 8 - 10 13 - 16
Castravete 10 - 13 18 - 20
Pepene galben 12 18 - 20
Dovlecei 12 15 - 18
Fasole verde 10 - 14 16 - 18
Ardei 10 - 12 16 - 18
Vinete 9 - 10 15 - 18
Lăptucă 4-6 8 - 10
Căpşun 6 8 - 10
Garoafă 4-6 12 - 14
Trandafir 8 - 12 14 - 18
Gerbera 8 - 10 13 - 15
Crizantemă 6-8 14 - 16
Gladiolă 5 10 - 12
Lalea 4-6 12 - 18
Iris 3-5 8 - 15
Lilium 6-8 10 - 16
Ciclamă 2-4 12 - 18
Azalee 6-8 12 - 14
Poinsettia 8 - 10 18 - 20
Muşcată 4 - 10 13 - 16

Alegerea acestei metode se datorează pe de o parte faptului că pentru

multe localităţi din zonă există înregistrări ale temperaturilor minime, medii
şi maxime ale aerului. Valorile coeficienţilor (z) prezentaţi în relaţiile de
270
calcul exprimă particularităţile determinate de condiţiile climatice concrete
din Iaşi, localitate în care au fost efectuate experimentările asupra
comportamentului termic al serelor reci, în perioada 1999 - 2010.
Determinările au constat în înregistrarea sistematică a valorilor
temperaturii aerului în timpul nopţii din interiorul a 3 sere tunel neîncălzite
şi din exteriorul acestor incinte acoperite cu folie de polietilenă. Prelucrând
statistic perechile de valori astfel obţinute a fost elaborată relaţia de calcul a
temperaturii medii din interiorul acestor construcţii (tmi), inferioare
temperaturii minime necesare unei anumite specii de flori sau legume (tc):
t mi  z1  t me  z2 (7.4)
în care: tme - media lunară a temperaturii minime exterioare (ºC); tc -
pragul termic considerat (ºC).
z1  0 ,62346  0 ,021035  tc
z2  0 ,02806  tc 2  0 ,86452  tc  0 ,912
În afară de temperatura din interiorul serei, pentru estimarea
necesarului de energie este necesară cunoaşterea intervalului de timp în care
temperatura interioară se menţine sub valoarea pragului prestabilit (tc) în
condiţiile în care nu se intervine cu încălzirea artificială. Pe baza aceloraşi
date experimentale a fost stabilită expresia de calcul a perioadei în care
temperatura din interiorul serei se menţine, în condiţiile precizate mai sus,
sub valoarea (tc):
T  z3  ( n  180 )2  z4  tme  z5  t 2me  z6 (7.5)
în care: T - timpul în care temperatura din interiorul serei coboară sub
valoarea pragului termic (min); n - numărul de ordine al zilei în cursul
anului;
z3  6315  10 6  tc  1,42  10 4  tc  2,05  10 5 ;
z4  0 ,0358  tc2  1,87653  tc  12,3196 ;
z5  0 ,00739  tc  0 ,1035 ;
z6  0 ,1022  tc2  3,80865  tc  12,5269 .
Cu aceste două elemente (tmi, T ) este posibilă evaluarea cantităţii de
energie termică care trebuie furnizată în seră, pentru menţinerea temperaturii
peste limita (tc) considerată.
Desigur, există şi algoritmi de calcul care permit stabilirea
necesarului de energie termică în funcţie de fenomenele fizice care se
evidenţiază în interiorul serei (radiaţie, transmisie, convecţie, evaporaţie,
271
condensare etc). Dar, în situaţia în care disponibilul băncilor de date
meteorologice este redus, se recurge la aproximări sau la interpretări ale
datelor din localităţile învecinate, motiv pentru care adoptarea unor metode
de calcul sofisticate ar putea să nu se justifice sub aspectul exactităţii
rezultatelor obţinute, mai ales în cazul unui studiu de ansamblu (cu caracter
general).
De aceea, se consideră suficient să se recurgă la un coeficient global
de schimb termic (kt) care ţine cont în mod esenţial de materialul cu care
este acoperită sera.
În aceste condiţii, cantitatea lunară de energie termică (E) necesară
pentru menţinerea temperaturii minime în timpul nopţii la un anumit nivel
prestabilit poate fi exprimată astfel:
E  kt  ( tc  tme )  T  N (7.6)
în care: E - cantitatea de energie termică necesară menţinerii
temperaturii aerului în interiorul serei la un anumit nivel prestabilit (J/m2);
kt - coeficient global de schimb termic ( kt  7 W/m2·ºC); tc , tme ,
T - au semnificaţiile precizate anterior.
Pentru aplicarea acestui model de evaluare au fost fixate 2 valori
pentru pragul termic (tc), de 10 ºC şi respectiv 14 ºC. De fapt, examinând
temperaturile necesare speciilor horticole cultivate în mod curent în ţara
noastră, se constată că acestea admit un prag biologic minim cuprins între
10 ºC şi 14 ºC, motiv pentru care necesarul de energie s-a calculat pentru
aceste praguri termice.
Prelucrând - în baza algoritmului elaborat - valorile medii ale
temperaturilor minime, medii şi maxime înregistrate la staţiile meteo din
Moldova pe un şir de cel puţin 15 de ani consecutivi, a fost determinat
necesarul lunar de energie artificială (MJ/m2·lună) pentru a asigura în
interiorul unei amenajări acoperite cu folie de polietilenă din fiecare
localitate analizată, a nivelului termic precizat.
Considerând necesarul de energie pentru lunile ianuarie-mai şi
octombrie-decembrie, s-a obţinut cantitatea globală de energie ce trebuie
furnizată pentru fiecare metru pătrat de tunel, astfel încât temperatura în
interior să nu coboare sub pragul termic prestabilit.
Cu aceste rezultate au fost elaborate ulterior, prin interpolare, izolinii
care unesc localităţile cu acelaşi necesar de energie, obţinând astfel o
raionare a teritoriului în funcţie de cerinţa de energie (fig. 7.33 şi fig. 7.34).
272
Fig. 7.33 Temperaturile minime ale aerului (ºC) şi cantităţile de energie necesare
(MJ/m2) pentru menţinerea în interiorul serelor tunel acoperite cu folie de
polietilenă, a unei temperaturi minime interioare de 10ºC
în perioada octombrie-mai

273
Fig. 7.34 Temperaturile minime ale aerului (ºC) şi cantităţile de energie necesare
(MJ/m2) pentru menţinerea în interiorul serelor tunel acoperite cu folie de
polietilenă, a unei temperaturi minime interioare de 14ºC
în perioada octombrie-mai

274
 Analizând aceste grafice se observă că nu există zone în care să nu
fie necesară climatizarea artificială, motiv pentru care se consideră oportun
ca speciile mai exigente să fie cultivate în lunile mai calde din perioada
luată în studiu, şi să se limiteze la zone cu disponibil mai mare de energie
naturală.
Reţine apoi atenţia, neuniformitatea ce există în ceea ce priveşte
cerinţa de energie artificială pentru a menţine în sere nivele termice
determinate (tc), care variază, în medie - exceptând zonele montane - între
150 - 230 MJ/m2 şi respectiv 400 - 460 MJ/m2. Aşadar, în cadrul unei
planificări teritoriale nu se pot evidenţia zone omogene foarte întinse.
Un alt aspect reliefat în figurile 7.33 şi 7.34 este acela care priveşte
alegerea suprafeţelor unde apare o cerinţă unitară mai mică de energie. Este
de remarcat - din acest punct de vedere - şi distribuţia în teritoriu a spaţiilor
protejate aparţinând micilor producători din zonele cu tradiţie în domeniu
care, indică o alegere intuitivă şi naturală făcută de agricultori, fiind
evidentă tendinţa de exploatare, în primul rând a suprafeţelor ce puteau
garanta resurse determinate de energia naturală şi apoi a celor învecinate
pieţelor de desfacere.
Aceste suprafeţe, indiferent de nivelul termic prestabilit, se identifică
aproximativ cu Câmpia Covurluiului, Depresiunea Tazlău, Câmpia Jijiei
inferioare şi Bahluiului şi Dealurile Fălciului (circa 160 MJ/m2).
Desigur, tehnologiile actuale permit practicarea sericulturii la orice
latitudine, problema care se pune însă fiind aceea de a se adopta mijloacele
şi instalaţiile cele mai potrivite şi de a întrebuinţa energia artificială judicios
pentru a crea acele condiţii care nu pot fi obţinute cu resursele naturale.
Analiza efectuată evidenţiază şi faptul că în zonă există teritorii în care
până acum interesul pentru dezvoltarea activităţii sericole a fost redus, deşi
prezintă caracteristici asemănătoare celor din zonele cu vocaţie în cultura
protejată a speciilor horticole. Acest fapt se datorează probabil altor
probleme cu caracter limitativ (tradiţie slabă, lipsa resurselor hidrice,
dificultăţi de legătură cu pieţele etc).
Pe de altă parte, se observă că unele teritorii, cu vocaţie sericolă
tradiţională (partea nordică a Câmpiei Covurluiului şi cea sudică a
Dealurilor Fălciului) prezintă situaţii limită între zonele mai favorabile şi
cele mai puţin avantajate sub aspectul resurselor energetice naturale.
Considerăm că această situaţie nu trebuie să constituie un impediment
asupra dezvoltării ulterioare a acestei activităţi, care este posibilă cu condiţia
275
mediatizării unor soluţii tehnologice mai avansate de amenajări sericole care
să permită reducerea necesarului de energie şi/sau prin cultivarea unui
sortiment de culturi mai puţin exigente din punct de vedere termic.
Rezultatele obţinute în urma acestei analize a necesităţilor energetice
se referă la un tip bine definit de amenajare sericolă. Evident, în cazul altor
tipuri de amenajări, cu caracteristici diverse ale materialelor de acoperire,
valorile necesităţilor energetice se vor modifica în mod absolut dar în mod
sigur, zonarea va rămâne în mod substanţial cea tocmai definită. O corectă
legislaţie şi planificare a teritoriului nu trebuie să ignore această raionare
energetică, care constituie un suport obiectiv, lipsit de consideraţii
subiective şi emoţionale.
La stabilirea amplasamentului centrelor de producţie horticolă este
necesar să se reţină importanţa existenţei sursei de apă pentru irigaţie,
orientării favorabile faţă de punctele cardinale şi protecţia împotriva
efectelor negative ale vântului.
Etapele stabilirii amplasamentului şi construirii unui spaţiu protejat
constau în: ●efectuarea studiului de amplasare, pe baza condiţiilor de climă,
a celorlalte elemente ale cadrului natural şi a situaţiei sociale din zonă; ●
elaborarea proiectului construcţiei în unităţi autorizate; ● întocmirea
studiului economic, pentru determinarea nivelului de eficienţă a investiţiei şi
a profitului; ● materializarea în teren a proiectului elaborat de firme
specializate; ● elaborarea proiectului tehnologic, pentru exploatare
intensivă, cu sprijinul consultantului de specialitate ş.a.
Centrele de producţie din ramura producţiei vegetale se grupează în
centre administrative şi centre de producţie pentru culturi în mediu
controlat. În general, centrele administrative (sediile administrative, centrele
pentru fermele de diferite profiluri - culturi de câmp, legumicole, mixte) din
ramura producţiei vegetale se dimensionează în funcţie de suprafaţa agricolă
pe care o deservesc, respectiv în funcţie de volumul producţiei planificate şi
care urmează a se realiza. Pe baza unei analize selective, rezultă că, în ceea
ce priveşte indicii spaţiali la un număr de centre de producţie, suprafaţa utilă
a acestora variază între 0,0001 - 0,0025 ha / 100 ha, iar centrele de ferme
pentru culturi de câmp, între 0,002 - 0,005 ha / 100 ha. Centrele de
producţie pentru culturile în mediu protejat (răsadniţe, solarii, sere) au ca
notă caracteristică faptul că procesul de producţie se desfăşoară în cele trei
anotimpuri (toamnă, iarnă, primăvară), când intensitatea luminii este
scăzută. Din acest motiv, amplasarea acestor spaţii protejate se face în
276
regiunile unde se înregistrează cele mai scurte perioade de nebulozitate şi
având asigurată sursa de căldură.
Eşalonarea producţiei de legume forţate poate fi asigurată prin
îmbinarea producţiei din sere şi celelalte spaţii productive, în proporţii cât
mai raţionale şi economice.
Legat de amplasarea spaţiilor protejate, unii specialişti s-au referit şi la
dimensionarea acestora, evidenţiind necesitatea considerării următoarelor
aspecte: ● greutatea proprie a elementelor structurii de rezistenţă şi a
elementelor de închidere (greutatea scheletului metalic 12,50 daN/m2 şi
greutatea sticlei de 4 mm grosime 10,50 daN/m2); ● greutatea masei
vegetale susţinută cu ajutorul spalierului (maxim 6,00 daN/m2); ● greutatea
instalaţiilor de încălzire şi irigare, care au o valoare în funcţie de tipul
instalaţiilor adoptate; ● acţiunea vântului care se ia în considerare pe baza
standardelor; ● încărcarea provenită din zăpadă, care nu se ia întotdeauna în
calcul deoarece serele industriale fiind încălzite iarna, nu permit acumularea
zăpezii.
O mare importanţă în construcţia de sere o au suprafaţa şi
dimensiunile acestora, elemente ce influenţează direct asupra consumului de
combustibil şi producţiei. În serele înguste, suprafaţa productivă reprezintă
55 % din suprafaţa totală, iar la serele cu o lăţime mai mare de 6,00 m, 60
%. În serele înguste, pentru fiecare metru pătrat se consumă 154 kg păcură
anual, iar în serele late 95 kg. De asemenea, în serele înguste, cheltuielile de
producţie sunt de 3 ori mai mari decât în serele cu lăţimi de peste 19,00 m.
Tipul constructiv de seră adoptat frecvent este tipul de seră bloc care
permite un înalt grad de mecanizare şi pierderi de căldură reduse. În general,
blocurile de seră sunt tipizate şi au suprafeţe de 6 ha, 3 ha, 2 ha şi 1 ha (tab.
7.4) iar complexul respectiv are un număr de blocuri distanţate între ele în
conformitate cu normele P.S.I., cu drumuri de legătură între ele şi restul
utilităţilor.
Amplasarea serelor se realizează pe lângă unităţile de producţie
existente (ferme legumicole) când se pot folosi utilităţile auxiliare şi deci
reduce investiţiile. Modul în care a evoluat gradul de construcţie şi de
ocupare a terenului este prezentat în tabelul 7.5.
Datele din tabelul 7.5 arată că indicii de construcţie şi ocupare a
terenului sunt mai favorabili în variantele C şi D.

277
 Dacă se analizează şi procentul de suprafaţă productivă (cultivată) faţă
de suprafaţa incintei rezultă, de asemenea, un procent de 78 % faţă de 69 %
la varianta B şi 44 % la varianta A.
În concluzie, se poate afirma că mărimea procentului de ocupare a
incintei se poate adopta numai pe baza unei sistematizări optime a
obiectivelor.

Tabelul 7.4
Indici caracteristici ai blocurilor de seră
6 ha 2 ha 1 ha 3 ha 1 ha
Specificare U.M.
cu două alei cu o alee
Suprafaţa totală m2 60168 20865 10433 39875 10262
Suprafaţa utilă m2 57552 19958 9979 28746 9988
Gradul de utilizare % 95,66 95,30 95,50 96,2 97,3
Dimensiuni:
- lungime m 436 151,2 138,6 343,0 160,6
- lăţime m 138 138,0 75,6 87,10 63,9

Tabelul 7.5
Indici de suprafaţă ai complexului de sere
Varianta
Specificare U.M.
A B C D
Suprafaţa incintei ha 116,00 46,00 193,00 102,00
Suprafaţa cultivată ha 51,00 32,00 148,00 80,00
Suprafaţa construită ha 52,60 32,70 150,20 81,20
Suprafaţa drumuri şi platforme ha 5,98 2,73 14,70 9,20
Indici de construcţie % 45,30 71,00 77,80 80,00
Indici de ocupare % 50,60 77,00 85,40 88,40

Stabilirea unui amplasament corespunzător influenţează în mod direct

cheltuielile de investiţii iniţiale cât şi cheltuielile de întreţinere, reparaţii şi
exploatare a serelor şi bineînţeles, valoarea producţiei obţinute. Zonele
favorabile pentru amplasarea serelor sunt cele cu nebulozitate minimă iarna
şi maximă vara, ceea ce duce la reducerea cheltuielilor de acoperire şi
aerisire.

278
7.7 OPTIMIZAREA NECESARULUI
DE CONSTRUCŢII PRIN METODE
ECONOMICO-MATEMATICE

Prin nivel optim al unui sistem economic-social se înţelege varianta

cea mai bună dintre stările posibile ale acestuia în funcţie de unul sau mai
multe criterii. Procesul de identificare a acestei variante, optimizarea,
urmăreşte aducerea dintr-o stare existentă, la un moment dat, într-o alta care
corespunde cel mai bine obiectivului stabilit.
Prin optimizare se obţine atât optimul, cât şi echilibrul, deoarece, pe
lângă echilibru, optimizarea dezvoltării economice presupune şi realizarea
unei eficienţe extremale, fie în raport cu utilizarea resurselor disponibile la
un moment dat, sau cu gradul de satisfacere a necesităţilor sociale, fie în
raport cu ambele aspecte. Optimul nu este nivelul cel mai bun în general, ci
reprezintă nivelul cel mai bun în anumite condiţii date.
Problema optimizării se pune diferit în raport cu nivelul de agregare,
gradul de independenţă şi dimensiunea sistemului. Optimul global se
realizează prin integrarea optimelor parţiale, adică prin optimizarea
subsistemelor componente.
Optimizarea agriculturii se realizează prin descompunerea în
subprobleme diferenţiate, după perioada de timp la care se referă, sfera de
cuprindere, conţinut etc.
Prin optimizarea pe subsisteme şi probleme se realizează un optim
global, care însă, este condiţionat şi de modul de funcţionare a sistemelor
din amonte şi aval, care produc pentru agricultură sau consumă produse
agricole, aşa încât acest optim se poate realiza efectiv numai în condiţiile
funcţionării optime a economiei.
Un sistem sau subsistem agricol este optimizat atunci când are mai
multe stări cu consecinţe diferite asupra unor indicatori de apreciere a
calităţii şi eficienţei acestuia. Astfel, în condiţiile utilizării unor modele
speciale de optimizare, bazate pe funcţii de producţie, un proces de
producţie agricolă este optimizabil, în cazul când transmitanţa sistemului
(producţia medie pe unitatea de factor) şi producţia marginală sunt variabile
pe domeniul de variaţie al factorilor consumaţi în acest proces.

279
 Sistemele la nivelul la care se urmăreşte optimizarea în agricultură pot
fi: resursele în ansamblu, zonele de producţie agricolă individualizate sub
aspectul condiţiilor bio-pedo-climatice sau apartenenţei administrativ-
teritoriale, unităţile economice, gospodăriile individuale, fermele sau
procesele de producţie etc.
Prin optimizarea producţiei se urmăreşte, în primul rând, punerea în
valoare cât mai deplină a factorilor de producţie naturali, economici şi
sociali, care să asigure realizarea şi satisfacerea cerinţelor pieţei, în condiţii
de eficienţă cât mai ridicată.
Nivelul optim al unui sistem economico-social exprimă varianta cea
mai bună dintre stările posibile ale acestuia în funcţie de unul sau mai multe
criterii.
Activitatea de optimizare presupune parcurgerea mai multor etape.
- analiza complexă a sistemului de optimizat în raport cu funcţiile şi
structura sa internă, relaţiile cu alte sisteme cu care se află în
interdependenţă şi cu sistemul din care face parte. Trebuie ţinut seama în
această etapă de faptul că, cunoaşterea cât mai precisă a sistemului şi a
problemei de optimizat, uşurează procesul de obţinere a soluţiei optime şi
măresc gradul de precizie al acesteia;
- culegerea şi selectarea informaţiilor, de ale căror volum depinde
importanţa şi rolul sistemului, de perioada de timp la care se referă starea de
optim urmărită, de modelul care va fi utilizat pentru aflarea optimului;
- explicitarea modelului, adică stabilirea variabilelor de decizie, a
coeficienţilor funcţiilor şi restricţiilor, a condiţiilor speciale;
- rezolvarea modelului, analiza rezultatelor şi verificarea în practică a
acestora.
Obiectivul principal al optimizării îl constituie obţinerea unor
producţii cât mai mari, în condiţiile unor niveluri date ale resurselor
disponibile sau minimizarea consumurilor din anumite categorii de resurse,
în condiţiile realizării unor producţii fixate în raport cu cerinţele pieţii.
Posibilităţile de realizare a obiectivului, în condiţii optime, pot fi puse
în evidenţă prin rezolvarea unor modele adecvate utilizând unul sau mai
multe criterii de optimizare.
Obiectivul de optimizat reprezintă direcţia generală de optimizare, iar
criteriu sau funcţia obiectiv este indicatorul exprimat printr-o funcţie
matematică, care în condiţiile respectării unor restricţii, permite aflarea
variantelor variabilelor de decizie, asigurând optimizarea obiectivului.
280
 Delimitarea obiectivelor de funcţiile obiectiv pune mai clar în evidenţă
scopul propus şi condiţiile în care se urmăreşte realizarea acestuia. O
ierarhizare corespunzătoare a obiectivelor poate duce la creşteri succesive
ale nivelurilor indicatorilor de eficienţă şi poate asigura evoluţia sistemului
spre optimul global.
Un criteriu de optimizare larg folosit în economie este costul de
producţie care reprezintă şi elementul principal în calculul eficienţei
economice a activităţii. Costul, reflectând cheltuielile de muncă socială, vie
şi materializată, în calitate de criteriu de optimizare, asigură orientarea
activităţii spre obţinerea unor rezultate finale cu consumuri de resurse
minim posibile.
Utilitatea criteriului de optimizare bazat pe costuri este dată şi de
posibilitatea folosirii lui în modelarea tuturor sistemelor productive.
Utilizarea acestui criteriu de optimizare în agricultură impune luarea în
considerare a unor particularităţi cum ar fi:
 cererea pieţii de produse agricole determină uneori creşterea
volumului producţiei, chiar în condiţiile creşterii costului unitar;
 criteriul de optimizare este indicat în optimizarea unor activităţi sau
procese care nu influenţează direct rezultatele producţiei de bază:
probleme de transport, amplasarea construcţiilor agricole, decizii în
probleme de investiţii, dimensionarea fermelor etc;
 în producţia vegetală, cel mai indicat este să se ia în considerare
costul pe unitatea de suprafaţă, iar în producţia animală costul pe unitatea
de produs;
 înscrierea în modele a unor criterii ca restricţii, care să aibă la bază
elementele de cheltuieli este de asemenea utilă, accentul punându-se, în
special, pe elementele cu o pondere majoritară în costul total;
 cheltuielile materiale pot deţine chiar şi peste 2/3 din totalul
costurilor, în special plata lucrărilor mecanice, îngrăşăminte, sămânţă etc;
 cheltuielile pentru munca vie pot deţine aproximativ 1/5 din totalul
cheltuielilor, dar cu mari diferenţe, în funcţie de dotarea tehnică, cultura
respectivă etc;
 alte cheltuieli care pot fi luate în model cumulat, având în vedere
ponderea redusă a fiecărui element în parte.
Precizarea metodelor şi tehnicilor de calcul la întocmirea unui studiu
de optimizare este deosebit de importantă deoarece se are în vedere

281
posibilitatea aprecierii măsurii în care un fenomen cercetat este cuprins şi
analizat.
Potenţialul de producţie al unităţilor agricole se identifică cu rezultatul
ce poate fi realizat prin valorificarea potenţialului de resurse echilibrat din
punct de vedere tehnologic, în condiţiile funcţionării sistemului de producţie
al unităţii la parametrii tehnico-economici normaţi.
În vederea determinării potenţialului de producţie optim al unităţilor
se pot utiliza mai multe metode. O primă grupă se bazează pe folosirea unor
procedee ale statisticii matematice - funcţii de producţie, corelaţii şi
regresii etc. Aplicarea acestor metode permite reliefarea legăturii dintre
nivelul de asigurare (cantitativă şi calitativă, după caz) a unităţii agricole cu
diferite categorii de resurse de producţie şi mărimea indicatorului ce
exprimă rezultatele activităţii economice în condiţiile eficienţei medii a
utilizării uneia sau alteia dintre resurse în cadrul unui eşantion constituit din
unităţi agricole omogene. Pe această bază, se poate determina, mărimea
cifrei de afaceri, a veniturilor obţinute pe unitatea de suprafaţă sau pe total
unitate, în funcţie de resursele considerate. De exemplu, în raport cu gradul
de agregare a informaţiei ce caracterizează potenţialul de resurse, se poate
stabili mărimea cifrei de afaceri în funcţie de valoarea capitalului fix.
Aplicarea metodelor statistico-matematice oferă avantajul unei
relative simplităţi şi operativităţi în desfăşurarea calculelor, mai ales în cazul
unei utilizări electronice. Cu toate acestea, folosirea lor determină unele
dezavantaje, printre care menţionăm faptul că mărimea indicatorului
rezultativ, ce caracterizează mărimea potenţialului de producţie al unităţii
depinde de următorii factori: potenţialul de resurse, eficienţa medie a
utilizării potenţialului de producţie în cadrul eşantionului abordat şi tipul
funcţiei considerate a exprima cel mai veridic corelaţia dintre rezultatul
activităţii economice şi resursele de producţie analizate.
Tot ca un dezavantaj al metodelor statistico-matematice în procesul de
evaluare a mărimii potenţialului de producţie al unităţilor agricole se include
şi faptul că utilizarea acestora nu permite luarea în considerare, în formă
explicită, a particularităţilor tehnologiei şi organizării producţiei, cum nu
oferă, de altfel, posibilitatea identificării locurilor înguste şi ca urmare,
adoptarea unor decizii fundamentale în sensul creşterii eficienţei economice.
În concluzie, se poate afirma că utilizarea procedeelor statisticii
matematice generează o oarecare relativitate în evaluarea mărimii
potenţialului de producţie al unităţii agricole. Orice modificare a
282
eşantionului sau a opţiunii privind tipul funcţiei duce la o altă mărime a
indicatorului rezultativ.
Principala metodă matematică, prin care se adâncesc studiile de
analiză, previziune sau optimizare şi se înlocuieşte sistemul real cu un
model al acestuia, este modelarea economico-matematică, care oferă
pentru problema cercetată un optim matematic şi unul economic.
Pentru rezolvarea problemelor de optim în agricultură, se pot folosi
mai multe categorii de modele economico-matematice, cum sunt: modelele
de stare, modelele relaţionale etc. În cazul modelelor relaţionale, sistemul se
redă prin intermediul unor funcţii, ecuaţii şi inecuaţii care descriu relaţiile
dintre subsisteme şi dintre acestea şi mediul înconjurător. În modelele de
stare, sistemele sunt descrise prin elemente şi indicatori, care reprezintă
variante de stări ale acestora la un moment dat.
În cazul modelelor economico-matematice cu restricţii, cele mai
folosite metode de optimizare pentru sistemele agricole sunt: programarea
liniară, programarea liniară pătratică, programarea stohastică etc.
Pentru alocarea optimă a resurselor în agricultură, care reprezintă
probleme de programare neliniară, se utilizează metode de transformare a
modelelor cu restricţii în modele fără restricţii, cele mai importante fiind:
metoda multiplicatorilor lui Langrange, metoda multiplicatorilor Kuhn şi
Tucker, metoda funcţiilor de penalizare etc.
Îmbinarea metodelor pentru modele relaţionale cu modele de stare se
realizează prin tehnicile specifice programării matematice multicriteriale,
care constă în optimizarea mai multor funcţii obiectiv în condiţiile
respectării unui sistem de restricţii liniare şi neliniare.
Programarea matematică multicriterială se foloseşte în optimizarea
tehnologiilor de cultivare a plantelor, iar metodele utilizate sunt: metoda
criteriului global, metoda obiectivelor mărginite, metoda lexicografică,
metoda coeficienţilor de pondere şi metoda funcţiilor de utilitate.
Exprimarea matematică a legăturilor dintre factorii de producţie
(intrările) şi rezultatele obţinute (ieşirile) se realizează cu ajutorul funcţiilor
de producţie, care exprimă prin relaţii matematice dependenţele respective.
Cele mai utilizate funcţii de producţie în optimizarea sistemelor agricole la
nivel macroeconomic sunt: funcţiile polinomiale unifactoriale, funcţiile
polinomiale multifactoriale şi funcţiile de putere.
În optimizarea structurii culturilor agricole, cele mai folosite metode
sunt: metoda variantelor multiple, metoda Planning, metoda geometrică,
283
metoda programării liniare, care este cea mai completă deoarece permite ca
dintr-o multitudine de soluţii şi variante, să se aleagă varianta cea mai
eficientă, în condiţiile naturale şi economice date.
Metodologia de optimizare a amplasării şi structurii culturilor
utilizând metoda MARCA I (Metoda Amplasării Raţionale a Culturilor
Agricole) reprezintă un instrument de perfecţionare a metodelor de
conducere ştiinţifică în agricultură, cu rol important în abordarea optimizării
sistemelor de cultivare a plantelor.
Dintre metodele şi procedeele moderne de coordonare şi programare a
lucrărilor agricole executate mecanizat, o eficienţă practică deosebită o
prezintă calculul grafic, bazat pe programarea în reţea, metoda utilizată fiind
metoda potenţialelor METRA (MPM). Această metodă de analiză a drumului
critic permite o programare raţională şi intuitivă a tuturor lucrărilor agricole,
prin folosirea judicioasă a utilajelor şi a forţei de muncă.
Determinarea maximului energetic, optimului energetic şi a
optimului economic cu ajutorul funcţiilor de producţie, prezintă o
importanţă majoră în optimizarea sistemelor de cultivare a plantelor,
deoarece se poate stabili limita maximă de alocare a factorilor pentru care se
obţine maximum de energie (producţie medie), maximum de bilanţ
energetic (energie netă) şi maximum de profit (bilanţ valoric).
Metodologia de optimizare economică a sistemelor de cultivare a
plantelor din unităţile de producţie, indiferent de forma de proprietate şi
proprietar, de forma de organizare, se bazează pe parcurgerea mai multor
etape şi permite să se ţină seamă de influenţa tuturor factorilor şi de
interacţiunea dintre ei, soluţiile obţinute cuprind atât elemente ce
caracterizează sistemul de cultivare în ansamblul lui, cât şi elementele ce
caracterizează laturile sale componente.
Cerinţele modernizării metodelor de conducere şi organizare a
activităţii din producţia vegetală impun utilizarea metodelor ştiinţifice de
analiză economică şi optimizare a sistemului de cultivare a plantelor prin
modelarea economico-matematică şi folosirea tehnicilor de calcul
electronic.
O altă metodă statistico-matematică în descoperirea rezervelor şi a
efectului lor economic o constituie procedeul grupărilor statistice. Prin
crearea diferitelor criterii de grupare cu un număr de rezultate se poate
scoate în evidenţă efectele pozitive sau negative ale unor resurse. Metoda
constă în prelucrarea unui număr de date statistice a mai multor unităţi
284
agricole sau elemente care sunt comparabile - adică au condiţii
asemănătoare şi variază doar după elementul pe baza căruia se face
gruparea. Metoda dă rezultate bune atunci când intră, în concursul
grupărilor, un număr de unităţi, tocmai pentru a se putea evidenţia elementul
general şi a elimina fenomenele particulare.
Aprecierea de ansamblu a unităţilor agricole se poate realiza şi
folosind procedee simple, cum ar fi procedeul punctajului, metodă care
urmează a fi prezentată şi aplicată.
7.7.1. Metoda punctajului. În abordarea problemelor decizionale
privind utilizarea resurselor în vederea determinării mărimii optime a
unităţilor, un rol important îl are metoda punctajului. Această metodă
permite aprecierea de ansamblu a unui sistem de indicatori de eficienţă. De
asemenea, pentru alocarea optimă a resurselor din agricultură, care
reprezintă probleme de programare neliniară, se pot utiliza şi metode de
transformare a modelelor cu restricţii în modele fără restricţii.
În vederea stabilirii dimensiunii optime a unităţilor luate în studiu, în
ce ne priveşte s-a recurs, într-o primă etapă, la metode statistico-matematice,
şi anume la metoda punctajului, calculele realizându-se pentru fiecare
unitate analizată şi pe ansamblu unităţilor de acelaşi profil agricol.
Menţionăm că deşi această metodă (procedeu) nu ia în considerare
posibilităţile de dezvoltare a unităţilor în viitor, ea scoate totuşi în evidenţă
dimensiunea optimă a prezentului şi oferă o imagine clară asupra tendinţelor
privind dimensiunea acestora, sub aspectul optimizării.
Prin metoda punctajului se acordă fiecărui indicator un anumit număr
de puncte, în funcţie de nivelul său, considerat în sens economic (pentru
valoarea cea mai mare se acordă 100 de puncte, iar pentru cea mai mică zero
puncte; pentru celelalte valori intermediare numărul de puncte se calculează
prin regula proporţiilor simple). Astfel, pentru valorile maxime ale
indicatorilor de eficienţă a unităţilor s-a acordat punctajul maxim iar în
cazul valorilor minime punctajul s-a anulat. Pentru valorile intermediare ale
indicatorilor studiaţi numărul de puncte s-a stabilit prin interpolare. Suma
punctelor pe care le primesc indicatorii pe variante constituie criteriul de
ierarhizare a lor, cea mai bună variantă fiind considerată aceea care
întruneşte numărul maxim de puncte.
Se apreciază că în cadrul metodei respective indicatorii sunt
consideraţi cu o importanţă egală. Pentru unităţile horticole analizate s-au
luat în considerare indicatorii: profit/ha; cheltuieli/ha; capacitatea de
285
producţie/ha; valoarea producţiei/ha; numărul de operaţii mecanizate şi
valoarea construcţiilor (MFi) / ha.
7.7.2. Modelul economico-matematic de optimizare. Activitatea
modernă de producţie în cadrul fermelor agricole a devenit tot mai
complexă, rezolvarea problemelor decizionale devenind tot mai dificilă prin
metodele tradiţionale, fapt ce implică introducerea şi folosirea metodelor
moderne între care se evidenţiază programarea liniară. Prin aceste metode,
de programare liniară, cu ajutorul cărora se adâncesc studiile de analiză,
previziune sau optimizare şi se înlocuieşte sistemul real cu un model al
acestuia, se oferă pentru problema analizată un optim matematic şi unul
economic. Folosirea programării liniare impune ca necesară transpunerea
într-o formă matematică de exprimare a problemelor tehnice şi economice
precizând ce se urmăreşte a se determina prin calcule matematice,
stabilindu-se elementele necunoscute ale modelului, condiţiile în care se
desfăşoară activitatea sub aspectele cantitative şi calitative ale resurselor
solicitate, dar şi restricţiile ce se creează între diferitele elemente ale
acestora care, exprimate matematic, devin restricţiile modelului, care este
funcţia obiectiv a modelului pe baza căreia se creează optimizarea.
Prin modelarea matematică a diferitelor aspecte concrete ce se referă
la activitatea economică şi tehnică a fermelor agricole, se contribuie la
ridicarea eficienţei economice. Cu ajutorul programării liniare rezolvarea
problemelor economice constă în transpunerea problemelor tehnice şi
economice într-o formă matematică de redare a conţinutului problemelor în
expresie matematică integrată unui anumit sistem de relaţii.
Fiind unul dintre cele mai importante instrumente cu aplicaţii în
majoritatea domeniilor de activitate, prin modelul economico-matematic de
programare liniară se încearcă a se determina mărimea optimă a unui
fenomen sau activităţi date. Rolul acesteia este de a ordona culturile în
sensul obţinerii producţiilor cele mai mari, un maxim de profit şi un minim
de cheltuieli. La realizarea acestora se au în vedere factori naturali, tehnici,
economici şi sociali.
În activitatea de programare liniară sunt implicate trei elemente
importante: sistemul real, modelul rulat cu ajutorul calculatorului şi relaţiile
de modelare respectiv, simulare. Modelul poate fi definit ca o reprezentare
abstractă şi simplificată a unui proces economic. Constituind un instrument
de cunoaştere ştiinţifică, metoda modelării are ca obiect construirea unor
reprezentări ce permite o mai bună înţelegere şi o profundă cunoaştere
286
ştiinţifică a diferitelor domenii, esenţa acesteia constând în înlocuirea
procesului studiat printr-un model accesibil studiului.
Stabilirea structurii optime a culturilor prezintă importanţă deosebită
deoarece se are în vedere utilizarea cât mai raţională a resurselor. Se pune
problema de ordonare a culturilor astfel încât în condiţiile date, să se asigure
o succesiune cât mai raţională care să aibă ca rezultat obţinerea de producţii
cât mai mari în raport cu resursele de care dispune fiecare unitate. În raport
cu structura culturilor din anul precedent, se pune problema realizării pentru
anul următor a unui optim în raport cu criteriul de optimizare.
În ceea ce priveşte asigurarea viabilităţii în timp a soluţiilor obţinute,
termenul liber - care cuantifică disponibilul de resurse - trebuie, în mod
obligatoriu, să aibă mai multe valori. La construirea modelelor, luarea în
considerare a mai multor valori ale termenului liber creează condiţiile
obţinerii mai multor variante de soluţii pentru diferitele situaţii, dintre care
se alege, în funcţie de nivelul cheltuielilor suplimentare, soluţia optimă.
Valoarea rezultată indică ponderea cu care trebuie să crească sau să scadă
suprafaţa agricolă astfel ca producţia să poată fi valorificată mai uşor,
evitându-se stocurile nevandabile care nu aduc nici un venit.
În activitatea de fundamentare a deciziilor privind optimizarea
structurii culturilor agricole se pot folosi mai multe metode, dintre care cele
mai utilizate şi eficiente sunt: metoda geometrică, programarea liniară,
metoda Planning, metoda Marca I şi metoda variantelor multiple.
Metoda geometrică este o metodă simplă folosită la fundamentarea
deciziei de stabilire a structurii culturilor într-o unitate de producţie care nu
necesită utilizarea tehnicii de calcul electronic şi se poate aborda în
rezolvarea problemelor cu două sau cel mult cu trei variabile. Metoda se
bazează pe posibilitatea reprezentării grafice a funcţiei de optimizat prin
drepte, după regulile geometriei analitice. Analiza graficului obţinut oferă
soluţia valorii optime a funcţiei, care reprezintă, de fapt, soluţia problemei.
Funcţia obiectiv se alege în raport de anumite criterii, cum sunt:
maximizarea profitului, a producţiei nete, a cifrei de afaceri, minimizarea
cheltuielilor de producţie etc. În elaborarea modelului matematic, trebuie să
se ţină seamă de o serie de restricţii: cultivarea întregii suprafeţe arabile,
acoperirea cererii pieţii de produse, încadrarea în limita unor cheltuieli sau
factori de producţie.
Programarea liniară este cea mai economicoasă metodă de
optimizare a structurii culturilor agricole, având în vedere timpul necesar
287
efectuării calculelor şi precizia rezultatelor obţinute. Utilizarea programării
liniare impune ca necesară transpunerea într-o formă matematică de
exprimare a problemelor tehnice şi economice, precizându-se:
- ce se urmăreşte să se determine prin calcule matematice, stabilindu-se
elementele necunoscute ale modelului;
- condiţiile în care se desfăşoară activitatea sub aspect cantitativ şi
calitativ al resurselor solicitate, precum şi restricţiile ce se creează între
diferite elemente ale acestora, care exprimate matematic, devin restricţiile
modelului;
- care este funcţia obiectiv a modelului, în baza căreia se realizează
optimizarea.
Metoda programării liniare prezintă marele avantaj că permite
alegerea variantei optime de structură dintr-o multitudine de variante
posibile. Dat fiind volumul foarte mare de calcule, metoda programării
liniare implică obligatoriu utilizarea tehnicii electronice de calcul.
Valabilitatea soluţiei obţinută prin rezolvarea modelului economico-
matematic cu ajutorul programării liniare este condiţionată de formularea
corectă a funcţiei scop, în concordanţă cu obiectivele exploataţiei agricole şi
de evidenţierea exactă a particularităţilor de producţie a acesteia.
Metoda sau programul Planning derivă din programarea liniară, iar
aplicarea ei necesită cunoaşterea condiţiilor în care se desfăşoară activitatea
unităţii agricole pentru a stabili cât mai exact indicatorii tehnico-economici.
Această metodă se bazează pe alegerea structurii activităţilor în funcţie de o
serie de criterii: profitul pe unitatea de suprafaţă, profitul pe zi/om, profitul
ce revine pe un leu cheltuit etc. Pe lângă profit, se mai pot folosi drept
criterii de optimizare şi valoarea producţiei marfă sau cifra de afaceri,
raportate la aceleaşi elemente. Pentru stabilirea soluţiilor optime, utilizând
această metodă, este necesar să se procedeze astfel:
- se introduce în structura de producţie, cu prioritate, activitatea care
valorifică cel mai bine factorul limitativ;
- în acelaşi mod se procedează cu activităţile de interes imediat, numai
după ce activitatea considerată cea mai eficientă sub raportul criteriilor
amintite anterior, a fost introdusă în program până la dimensiunile admise
de restricţii;
- când unul din factori s-a epuizat pe măsura introducerii diferitelor
activităţi în structura de producţie, factorul respectiv devine la rândul său un
element restrictiv şi impune o nouă ordine de clasificare a activităţilor.
288
 La întocmirea listei activităţilor trebuie să se ţină seama de condiţiile
naturale (sol, climă, relief, hidrologie etc.), de volumul capitalului fix şi
circulant disponibile, de activităţile practice din anii precedenţi, de
rezultatele obţinute, de cererea pieţii etc.
Metoda Marca I. Elementele modelului economico-matematic
cuprind:
a) funcţia economică - urmăreşte realizarea unui proces economic de
maximizare a unor indicatori (venituri, producţii fizice, profituri etc), sau
minimizare a altora (cheltuieli materiale, costuri, resurse limitate etc);
b) restricţiile - au un rol principal în asigurarea unor valori pozitive
ale funcţiei economice, în condiţiile respectării unor reguli impuse de
tehnologie sau de raţiuni economice. Stabilirea numărului şi priorităţilor
restricţiilor este foarte importantă, deoarece, cu cât sunt mai multe restricţii,
cu atât se diminuează valoarea funcţiei economice, prin îngustarea
posibilităţii de alegere a unei soluţii optime;
c) variabilele modelului - sunt necunoscute ale sistemului de ecuaţii
şi inecuaţii din modelele care trebuie determinate;
d) coeficienţii modelului - reprezintă valori cunoscute în condiţiile
date, cu care se completează sistemul de ecuaţii şi inecuaţii. După rolul lor
şi poziţia în matrice, coeficienţii pot fi: ai funcţiei economice, ai restricţiilor,
ai resurselor etc;
e) indicii modelului - se folosesc pentru individualizarea variabilelor
şi a constantelor. Numărul indicilor într-un model este de trei, maxim patru;
f) datele modelului - necesită referiri la numărul parcelelor şi
suprafeţelor agricole; notele de bonitare, respectiv clasele de favorabilitate;
producţiile medii la hectar, pe clase de favorabilitate şi culturi; cheltuielile
de producţie la hectar, pe clase de favorabilitate şi culturi; durata de rotaţie a
culturii; cantităţile de produse în funcţie de cererea pieţei; existentul de forţă
de muncă din unitatea respectivă şi necesarul pe culturi şi decade;
g) rezolvarea modelului cu ajutorul calculatorului electronic -
utilizarea calculatorului electronic este eficientă, deoarece soluţiile furnizate
sunt importante prin valoarea şi realismul datelor, prin numărul
informaţiilor pe care le oferă, iar soluţia optimă oferă răspunsurile solicitate.
Pentru a determina alocarea optimă a resurselor privind activităţile
competitive, tehnica programării liniare trebuie să aibă în vedere anumite
cerinţe care trebuie îndeplinite, şi anume: stabilirea variabilelor şi
codificarea acestora; specificarea funcţiei obiectiv (minim sau maxim);
289
identificarea activităţilor (producţii, vânzări etc); stabilirea restricţiilor prin
identificarea şi cuantificarea resurselor constante; cunoaşterea mărimii
input-urilor şi output-urilor.
Metoda variantelor multiple constă în elaborarea câtorva variante de
structură caracterizate prin combinaţii multiple cantitative şi calitative, care
găsesc condiţii optime de dezvoltare şi alegerea dintre acestea a variantei
care asigură valorificarea cât mai completă şi eficientă a posibilităţilor de
care dispune unitatea de producţie. Aplicarea metodei variantelor multiple
pentru optimizarea activităţilor sau ramurilor de producţie presupune:
- analiza structurii existente, reliefându-se concordanţa ei cu profilul
zonei;
- elaborarea mai multor variante, luându-se în considerare asigurarea
cantităţilor de produse ce urmează a acoperi cererea pieţei;
- calcularea pentru fiecare variantă a unor indicatori economici;
- compararea variantelor folosind indicatorii economici calculaţi;
- alegerea variantei cu nivelul de eficienţă cel mai ridicat şi care asigură
dezvoltarea unităţii de producţie agricolă.
În vederea determinării variantei optime din punct de vedere al
costului pentru construirea unei sere, s-au analizat două tipuri constructive
care ocupă aceeaşi suprafaţă, dar care au dimensiuni în plan diferite.
Astfel, prima seră are deschiderea de 6,00 m, iar lungimea de 66,00 m,
ocupând în plan o suprafaţă de 396 m2, pentru realizarea acesteia fiind
necesare 22 travei de câte 3,00 m.
Aceeaşi suprafaţă poate fi ocupată de o seră cu deschiderea de 6,60 m,
lungimea de 60,00 m, determinând construirea a 20 travei tot de câte 3,00
m.
Din punct de vedere al materialelor folosite, serele sunt similare,
comportă aceleaşi tipuri de fundaţii şi şanţuri necesare prinderii barelor
intermediare.
Diferenţierea cantitativă a necesarului de materiale în funcţie de
dimensiunile structurilor este redată în tabelul 7.6.
Din datele prezentate în tabelul 7.69 se constată faptul că pentru
aceeaşi suprafaţă de 396,00 m2, varianta B (6,60 x 60,00 m) este mai
economică din punctul de vedere al consumului de materiale comparativ cu
serele având dimensiuni în plan de 6,00 x 66,00 m.

290
 Tabelul 7.6
Cantităţile de materiale necesare pentru construirea serei cu suprafaţa de 396 m2
Cantitatea de material pentru varianta:
Materialul utilizat U.M.
A (6,00 x 66,00) B (6,60 x 60,00)
Turnarea betonului în fundaţii
m3 17,67 16,34
şi şanţuri
Profile metalice kg 43.164,00 38.357,50
Total sticlă grosime 3 mm m2 390,60 361,62
Total sticlă grosime 4 mm m2 403,92 402,00

Considerând suprafaţa disponibilă a beneficiarului de aproximativ

5000 m2 s-au calculat cantităţile de materiale necesare construirii unei sere
tip bloc cu 13 module, cu suprafaţa de 396,00 m2 fiecare (tab. 7.7).

Tabelul 7.7
Cantităţile de materiale necesare construirii unei sere bloc cu suprafaţa de 5148 m2
Cantitatea de material pentru varianta:
Materialul utilizat U.M.
A (6,00 x 66,00 m) B (6,60 x 60,00 m)
Turnarea betonului în fundaţii
m3 229,74 212,47
şi şanţuri
Profile metalice kg 561.132,00 498.647,50
Total sticlă grosime 3 mm m2 801,00 813,06
Total sticlă grosime 4 mm m2 5.250,96 5.226,00

Sub aspect financiar se evidenţiază superioritatea variantei serelor cu

lungime mică şi deschidere mare, pentru care costurile aferente realizării
fundaţiilor stâlpilor de rezistenţă, a şanţurilor pentru stâlpii intermediari şi a
suprafeţelor transparente care închid construcţia în sine sunt mai mici.
Lucrările de instalaţii fiind aceleaşi pentru suprafaţa construită constantă de
5148 m2, nu influenţează diferenţierea costului modulelor.
Calculul costului aferent construirii unei sere bloc cu suprafaţa de
5148 m2, evidenţiază faptul că varianta B este cea mai economică şi sub
aspect financiar (tab. 7.8).
Pe ansamblu, analizând cele două variante propuse pentru ocuparea
suprafeţei de 5148 m2, varianta B - în care sera are lungimea mai mică şi
deschiderea mai mare - apare mai economică atât din punct de vedere al
consumului de materiale cât şi din punct de vedere financiar.
291
 Tabelul 7.8
Calculul estimativ al costurilor pentru realizarea serei cu suprafaţa de 5148 m2
Preţ / Varianta A Varianta B
Specificare
U.M. (6,00 x 66,00 m) (6,60 x 60,00 m)
I. Lucrări de construcţii
Săpătură pentru îndepărtarea
stratului vegetal şi a pământului 32,60 83.912,40 83.912,40
necorespunzător
Pământ pentru constituirea patului
vegetativ, inclusiv compactarea 52,18 134.311,32 134.311,32
acestuia
Turnarea betonului în fundaţii şi
239,66 55.059,49 50.920,56
şanţuri
Structură de rezistenţă din confecţii
25,52 1.777.539,49 1.609.015,22
metalice
Sticlă de 3 mm grosime 33,3 26.673,30 27.074,90
Sticlă de 4 mm grosime 35,3 185.358,88 184.477,80
Total lucrări I 2.262.854,88 2.089.712,20
II. Lucrări de instalaţii
Instalaţii electrice (12 Є/mp)
m2 267.490,08 267.490,08
12 Є x 4,33 RON = 51,96 RON
Instalaţii apă-canalizare (15 Є/mp) m2 334.362,60 334.362,60
Instalaţii încălzire (11 Є/mp) m2
245.199,24 245.199,24
Total lucrări II 651.427,92 847.051,92
Total lucrări I + II 2.914.282,80 3.109.906,80
Cote finale deviz analitic 514.285,20 514.285,20
Total final (fără TVA) 3.428.568,00 3.624.192,00
Total final cu TVA 4.251.424,32 4493998,08

O altă soluţie propusă este sera cu suprafaţă de 504 m2, prin

construirea a 10 tronsoane rezultând suprafaţa protejată de 5040 m2.
Tipologia materialelor de construcţie sunt asemănătoare primei variante
prezentate (S=5148 m2).
În analiză pentru ocuparea suprafeţei de 504 m2, s-a considerat sera cu
deschiderea de 6,00 m şi lungimea de 84,00 m (varianta C) şi sera cu 6,30 m
deschidere şi lungimea de 80,00 m (varianta D). Necesarul de materiale
pentru realizarea celor două tipuri de seră cu aria suprafeţei protejate de 504
m2 se prezintă în tabelul 7.9.
292
 Tabelul 7.9
Cantităţile de materiale necesare pentru construirea serei cu suprafaţa de 504 m2
Cantitatea de material pentru varianta:
Materialul utilizat U.M.
C (6,00 x 84,00 m) D (6,30 x 80,00 m)
Turnarea betonului în
m3 22,14 20,40
fundaţii şi şanţuri
Profile metalice kg 54.702,00 34.469,50
Total sticlă grosime 3 mm m2 489,60 469,80
Total sticlă grosime 4 mm m2 514,08 512,00

Pentru construirea a 10 tronsoane de seră pentru ocuparea suprafeţei

de 5040 m2, cantităţile de materiale necesare sunt centralizate în tabelul
7.10.

Tabelul 7.10
Cantităţile de materiale necesare construirii unei sere bloc cu suprafaţa de 5040 m2
Cantitatea de material pentru varianta:
Materialul utilizat U.M.
C (6,00 x 84,00 m) D (6,30 x 80,00 m)
Turnarea betonului în
m3 126,60 120,63
fundaţii şi şanţuri
Profile metalice kg 69.076,44 63.806,19
Total sticlă grosime 3 mm m2 813,60 810,00
Total sticlă grosime 4 mm m2 5140,80 5120,00

Pentru a stabili varianta cea mai economică din punct de vedere

financiar, pe baza datelor din tabele 7.9 şi 7.10, a fost efectuat calculul
estimativ al cheltuielilor necesare (tab. 7.11).
Se constată că varianta D (6,30 x 80,00 m) implică cheltuieli cu
99.860,04 lei mai mici decât cele necesare construirii serei cu deschiderea
mai mică şi lungimea mai mare.
Analizând toate cele patru variante de sere propuse, se constată că este
mai economic să se construiască sere cu deschiderea mai mare şi lungimea
mai mică.
Se precizează că valorile calculate se referă strict la construcţia serelor
cu dotările necesare, dar nu includ şi contravaloarea racordurilor la centrală
termică, care se diferenţiază mult în funcţie de distanţa dintre centrală şi
seră.
293
 Tabelul 7.11
Calculul estimativ al cheltuielilor pentru construirea serei cu suprafaţa de 5040 m2
Varianta C Varianta D
Specificare Preţ / U.M.
(6,00 x 84,00) (6,30 x 80,00)
I. Lucrări de construcţii
Săpătură pentru îndepărtarea
stratului vegetal şi a pământului 32,60 82.152,00 82.152,00
necorespunzător
Pământ pentru constituirea patului
vegetativ, inclusiv compactarea 52,18 131.493,60 131.493,60
acestuia
Turnarea betonului în fundaţii şi
239,66 30.342,87 28.910,66
şanţuri
Structură de rezistenţă din
25,52 1.762.830,81 1.628.334,06
confecţii metalice
Sticlă de 3 mm grosime 33,3 27.092,88 26.973,00
Sticlă de 4 mm grosime 35,3 181.470,24 180.736,00
Total lucrări I 2.215.382,40 2.078.599,32
II. Lucrări de instalaţii
Instalaţii electrice (12 Є/mp)
m2 261.878,40 261.878,40
12 Є x 4,33 RON = 51,96 RON
Instalaţii apă-canalizare (15 Є/mp) m2 327.348,00 327.348,00
Instalaţii încălzire (11 Є/mp) m 2
240.055,20 240055,20
Total lucrări II 637.761,60 829281,60
Total lucrări I + II 2.853.144,00 3.044.664,00
Cote finale deviz analitic 503.496,00 503.496,00
Total final (fără TVA) 3.356.640,00 3.548.160,00
Total final cu TVA 4.162.233,60 4.399.718,40

Pentru suprafeţe de amenajat mai mari de 5000 m2, se recomandă

proiectarea modulelor cu aria de 0,5 ha, 1,00 ha sau 1,50 ha. Dispunerea
tronsoanelor de seră (pe lungime sau pe lăţime) se adoptă dependent de
configuraţia terenului disponibil. Indiferent de modul de amplasare însă, o
suprafaţă construită mai mare este mai avantajoasă din punct de vedere
financiar.

294