Probleme actuale ale mediului şi ale lumii contemporane

A.La nivel global

Capitolul 1
1.1 Problema ecologică
Epuizarea resurselor limitate
Problema ocrotirii oceanului planetar
Poluarea atmosferei
Modificările climatice şi consecinţele lor

1.2 Despădurirea
Factorii despădurii
Măsuri de soluţionare

1.3 Deşertificarea

 Problema
 Măsuri de soluţionare
Capitolul 2
2.1 Problema demografică

 Suprapopularea, explozia demografică

 Politici demografice
 Şomajul-problema globală a economiei mondiale contemporane
 Principalele cauze ale apariţiei şomajului
 Unele căi şi măsuri de combatere a şomajului contemporan
 Analfabetizmul
 Scăderea biodiversităţii ca consecinţă a suprapopulării
 Măsuri de soluţionare
2.2 Asigurarea populaţiei cu produse alimentare

 Problema alimentară mondială,dimensiunile problemei

 Cauzele crizei alimentare
 Principalele căi de soluţionare
2.3 Malnutriţia
 Soluţii
2.4 Problema apei

 Deficitul de apă
 Desalinizarea
 Valorificarea apei
 Măsuri de soluţionare
Capitolul 3
3.1 Problema energetică
 Rolul OPEC în reglamentarea în vederea asigurarii echilibrului cererii si ofertei la combustibili
3.2 Asigurarea omenirii cu resurse naturale
Capitolul 4
4.1 Problema lichidării decalajelor economico-sociale dintre statele dezvoltate şi cele slab dezvoltate

 Decalajul economic între tarile dezvoltate si cele în curs de dezvoltare

 Principalele strategii de lichidare a subdezvoltarii
 Factorii de lichidare a subdezvoltarii
4.2 Problema menţinerii păcii

 Problema dezarmarii
 Mentinerii pacii pe Pămînt
 Focul nuclear
 Energia nucleară
 Războaiele. Factorii de apariţie.Strategii de a evita conflictele militare sau soluţionare pe cale paşnică.
 Zonele de conflicte teritoriale
Capitolul 5
5.1 Hazardurile naturale şi antropice

 Hazarde endogene, exogene, geomorphologic, oceanografice, biologic

 Cutremurele de pamant
 Eruptiile vulcanice
 Căi de soluţionare
 Capitolul 6
6.1 Protecţia mediului în condiţiile dezvoltării durabile
 Implicarea ONG-urilor şi voluntarilor

A.La nivel global

Capitolul 1
1.1 Problema ecologică
Epuizarea resurselor limitate
Petrol, gaze naturale, mireuri de fier, minereu de cărbune sunt limintate, iar necesitate este mereu crescătoare. Creşterea economică a multor
state ca impact are creştere anuală a cererii la resursele naturale.

Soluţii: Folosirea resurselor alternative de căpătare a energiei şi materiei prime pentru industrie. De folosit ca alternativă energia soarelui,
vîntului, apei şi ca materie primă elemente chimice care înlocuiesc cele originale.

Problema ocrotirii oceanului planetar

Problema constă în:
1.aruncarea deşeurilor în cantităţi enorme
2. Navele comerciale care elimină deşeuri în urma deplasării sau accidentelor
3. Braconajul animalelor care sunt pe cale de dispariţie sau într-un număr redus, cu scopul de obţine profit. 4. Incendii antropice care
provoacă scăderea numărului populaţiei unei specii de plante sau animale.

Soluţii: Pentru ocrotirea eficientă a oceanelor este necesar de susţinerea activă a ONG-urilor şi a structurilor internaţionale care au ca scop
ocrotirea oceanului planetar. În caz de un stat nu are metode de combatere cu această problemă, la nivel internaţional să fie supus sancţiunilor
economice, sau susţinut economic pentru a promova aceste valori în cadrul statului.
Poluarea atmosferei
Anual în urma activităţii uzinelor, automobilelor, dar cataclizmelor, incendiilor se elimină o cantitate mare de substanţe
dăunătoare lumii vii. În urma poluarii atmosferii apare efectul de seră,smogul, găuri în stratul de ozon,ploi acide, ploi radioactive.
În urma efectului de seră are loc ridicare temperaturii globului, ceea ce provoacă topirea gheţarilor.
Stratul de ozon este scutul principal al plantei împotriva razelor ultraviolete, ca urmare în urma poluării aerului în el se formează
găuri. Aceste găuri prezintă un pericol globului de supraîncălzire.
Smogul se formează în areale urbane, în acele locuri în care există un mare număr de automobile, când dioxidul de azot este
descompus de razele solare, eliberându-se ozonul, aldehide şi cetone. Smogul poate cauza severe probleme medicale. Când
dioxidul de sulf şi oxidul azotos se transformă în acid sulfuric şi acid azotic în atmosferă, aceste substanţe precipită sub formă
de ploaie, aşa numita ploaie acidă. Ploaia acidă este o gravă problemă globală pentru că foarte puţine specii sunt capabile să
supravieţuiască în asemenea condiţii.

Soluţii: Pentru a produce energie sunt necesare centrale electrice. Acestea pentru a o produce au nevoie de combustibili, şi arderea
combustibililor prezintă un pericol major pentru atmosferă. Am putea stopa acest fenomen folosind energia într-un mod raţional. Cateva din
lucrurile care s-ar putea face pentru a salva energia sunt:
• Industria va trebui să devină mult mai eficientă din punct de vedere al consumului de energie, trecînd de la utilizarea combustibililor fosili
bogaţi în carbon (cărbune), la combustibili săraci în carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi;
• Industria energetică, de la extracţie şi pînă la consum, trebuie restructurată astfel încat să devină eficientă şi mai puţin poluantă;
• Transportul trebuie să se orienteze spre mijloace mai puţin poluante şi cu consumuri reduse;
• Constructiile sa fie eficiente energetic şi sa tinda spre utilizarea surselor de energie regenerabila;
• Echipamentele şi produsele sa fie din cele cu consum redus de energie;
• Padurile vor fi protejate şi chiar vor fi extinse.
• Folosirea mai rara a automobilelor: mersul, ciclismul, sau transporturile publice.
• Evitarea pierderilor: reduceti ceea ce folositi, refolositi lucrurile în loc sa cumparati altele noi, reparati obiectele stricate în loc sa le
aruncati, şi reciclati cat mai mult posibil. Aflati ce facilitati de reciclare sunt disponibile în zona voastra. Incercati sa nu aruncati lucrurile
daca acestea ar mai putea avea o alta folosinta.
• Economisiti apa: este necesara o mare cantitate de energie pentru a purifica apa. Invata cat mai mult posibil despre problemele energetice
ale Pământului şi cauzele ce le determina. Afla daca sunt grupari ecologice în zona ta care te-ar putea informa.

 Modificările climatice şi consecinţele lor

Problema:
Topirea ghetarilor ca consecinta ridicarea nivelului apelor oceanice.
Ridicarea temperaturii globului, ca consecinta topirea gheţarilor.
Soluţii:
Principalele masuri ce trebuie luate pentru atingerea obiectivelor Protocolului de la Kyoto sunt:
1.industria va trebui sa devina mult mai eficienta din punct de vedere al consumului de energie, trecând de la utilizarea combustibililor fosili
bogati în carbon (carbune), la combustibili saraci în carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi;
2.industria energetica, de la extractie si pâna la consum, trebuie restructurata astfel încât sa devina eficienta si mai putin poluanta;
3.transportul trebuie sa se orienteze spre mijloace mai putin poluante si cu consumuri reduse;
4.constructiile sa fie eficiente energetic si sa tinda spre utilizarea surselor de energie regenerabila;
5.echipamentele (inclusiv cele casnice) si produsele sa fie din cele cu consum redus de energie;
6.padurile vor fi trebui protejate si extinse;
7.agricultura trebuie sa devina din net producator de gaze de sera o activitate care sa mareasca fixarea si stocarea gazelor cu efect de sera în
sol.
 1.2 Despădurirea

 Factorii despădurii
- Căutarea obţinerii unui venit economic.
- Imposibilitatea oamenilor de a plăti taxe statului pentru defrişarea unui sector.
Ca consecinţă
- S-au intensificat procesele de erodare a solurilor;
- Sunt tot mai frecvente secetele;
- S-au intensificat alunecările de terenuri, ce produc grave pierderi materiale economiei naţionale;
- A degenerat starea masivelor forestiere;
- A sărăcit flora şi fauna, s-a creat pericolul dispariţiei unor specii de animale şi plante.

1.Protecţia aerului
Pădurea nu este numai un peisaj frumos. Pădurile sunt un fel de plămîni ai pămîntului, uriaşe fabrici de oxigen. Nevoile de oxigen
cresc anual cu 4-5% , iar posibilităţile lui de producere scad, din cauza diminuării suprafeţelor de pădure. Totodată, pădurea obsoarbe
dioxidul de carbon în procesul fotosintezei, noxele şi gazele ce poluează aerul, reţine o mare cantitate de praf din atmosferă. Într-un an, 1
ha de pădure purifică aerul de 80 tone de praf, îl umezeşte şi-l împrospătează de 10 ori mai bine decît un bazin de apă cu aceeaşi suprafaţă.
Spaţiile verzi diminuează puternic zgomotele produse de vehicule, întreprinderi industriale etc, reprezentînd un adevărat ecran acustic.
Perdelele forestiere şi grupele de arbori dintre locuinţele orăşeneşti reduc zgomotul pînă la 50%.

2.Protecţia apelor
Apa şi pădurea sunt indispensabile. Arborii din păduri, cu rădăcinile lor, reţin 40% din precipitaţiile atmosferice şi umezeala provenită
din topirea zăpezilor, facilitînd infiltrarea treptată a apei în sol şi diminuînd forţa puhoaielor ce se scurg spre albiile rîurilor. Părticelele
solide de sol, bolovanii şi pietrele aduse de torenţii de apă sunt reţinute de păduri şi nu ajung în bazinele de apă. În felul acesta pădurile le
apără de colmatare. Pădurile din văile rîurilor reţin o mare parte din substanţele poluante ce se scurg de pe terenurile agricole, acţionînd
astfel, ca veritabile filtre biologice. În acest mod pădurile stau la straja purităţii apelor în bazinele acvatice. Ele reglează şi regimul
hidrologic al apelor curgătoare, prevenind substanţial inundaţiile din timpul ploilor torenţiale şi al topirii zăpezilor.
3.Protecţia solului
Pădurile contribuie la menţinerea sănătăţii solului prin reducerea eroziunii lor. Ele opresc vînturile care pot spulbera stratul fertil de sol
de la suprafaţă; rădăcinile arborilor opresc torentele de apă, care în cîmp deschis spală cantităţi enorme de sol şi le depun în văi şi bazine
acvatice. Picăturile de ploaie sunt interceptate de frunzele copacilor şi de litiera (stratul format din frunze uscate şi alte resturi organice care
acoperă solul din pădure), micşorînd în felul acesta viteza apei pe versanţi, cît şi procesul de evaporare a apei din sol. Astfel un ha de
pădure poate înmagazina în sol, în primii săi 50 cm de la suprafaţă, o cantitate de aproximativ 1450 m³ de apă (echivalentul a 145 mm
precipitaţii).
4.Protecţia şi ameliorarea climatică
Datorită structurii, densităţii şi dimensiunii arborilor, în interiorul pădurii se creează un climat propriu, cu însuşirile deosebite de cele ale
terenurilor goale. În pădure temperaturile aerului sunt cu 2°-4° mai scăzute decît pe teren descoperit. Prin aceasta pădurea atenuează
temperaturile excesive din timpul verilor aride. Prin evaporarea intensivă a apei prin frunzele arborilor, pădurile menţin o umiditate
constantă a aerului, contribuind la reglarea regimului pluvial. De aceea, în popor se spune că ,,pădurea atrage ploaia’’. Acolo, unde sunt
păduri multe, lipsesc secetele distrugătoare.
5.Pădurea în slujba sănătăţii şi recreării omului
Pădurea este izvor de sănătate şi linişte. Toate acţiunile pozitive exercitate de pădure asupra mediului înconjurător, stînd la straja sănătăţii
acestuia, se reflectă în mod direct asupra sănătăţii oamenilor. Ansamblul condiţiilor favorabile vieţii create în pădure determină ca
frecvenţa pulsului să se reducă cu 4-8 pulsaţii/ minut, să se tindă spre optimizarea tensiunii arteriale şi să favorizeze starea de bună
dispoziţie. Pentru bolnavii cu unele afecţiuni respiratorii, pădurile de răşinoase sau amestec de răşinoase şi fag din zonele montane sunt
benefice. Pădurea este cadrul cel mai prielnic pentru agrement şi turism. De aceea, majoritatea staţiunilor balneo-climatice sunt aşezate în
sînul pădurii. Ea este un lăcaş biologic pentru un număr mare de plante medicinale. Nu există arbore ale cărui componente să nu fie, într-o
formă sau alta, recoltate în scopuri de alimentaţie, medicinale, pentru extragerea coloranţilor sau confecţionarea obiectelor de artizanat, a
instrumentelor muzicale etc. Un rol important ce revine pădurilor este şi cel de protecţie a monumentelor istorice şi de cultură naţională.
Pădurile din jurul lăcaşelor de cult de la Căpriana, Hîrjauca, Japca, Saharna, Călărăsăuca, Ţîpova, Hîncu etc, sunt o dovadă în acest sens.

Măsuri de soluţionare
-Promovarea unei politici forestiere, care să ţină cont de recomandările forurilor internaţionale de specialitate;
-Perfecţionarea instituţiilor de gospodărire a pădurilor;
-Extinderea suprafeţelor silvice pînă la cel puţin 18-25% din teritoriul republicii. În acest sens ar fi necesară împădurirea tuturor sectoarelor
cu soluri degradate, improprii pentru agricultură;
-Protecţia nu numai a unor păduri reprezentative, ci a întregului masiv păduros actual;
-Interzicerea oricărui tip de exploatări forestiere;
-Împădurirea zonelor limitrofe ale bazinelor acvatice;
-Completarea şi modificarea legislaţiei în domeniu, introducerii unor noi instrumente economice, financiare, tehnico-normative, penale în
raporturile dintre instituţiile silvice şi persoanele fizice şi juridice;
-Elaborarea şi implementarea unui sistem permanent de evidenţă şi monitoring a pădurilor;
-Crearea de fîşii forestiere de protecţie în cîmpurile deschise şi a spaţiilor verzi în centrele urbane;
-Interzicerea vînatului în spaţiile forestiere;
-Modernizarea pregătirii profesionale a specialiştilor în domeniul silviculturii, reciclarea actualelor cadre;
-Printre organizaţiile care se implică în minimalizarea efectelor exploatării forestiere se numără Forest Stewardship
Council (FSC) – organizaţie non-profit care a fost înfiinţată în 1993, Greenpeace ş.a.

1.2 Deşertificarea
Problema
Desertificarea este evidenta pe aproape 25% din suprafata uscatului terestru si afecteaza peste 110 tari cu aproape un miliard de locuitori,
pe toate continentele, pagubele anuale fiind evaluate la 42 de miliarde de dolari, acest fenomen fiind denumit “cancerul Pamantului”.
Suprafata totala afectata de desertificare este de 39,4 milioane kilometri2, ceea ce reprezinta 26,3% din suprafata uscatului. Cea mai mare
parte a terenurilor afectate de desertificare este localizata in tinuturile semiaride, fiind considerata una dintre cele mai grave probleme de
mediu pentru acest secol. Teritoriile afectate de desertificare ocupa 36% in Africa, 25,4% in America Centrala si de Nord, restul fiind
 distribuit in Europa si Australia. ONU a declarat anul 2006 drept Anul Internaţional al Deşerturilor şi Deşertificarii. 2006 marcheaza şi a
10-a aniversare a Convenţiei ONU pentru Combaterea Deşertificarii în statele care se confrunta cu probleme serioase cauzate de seceta
şi/sau deşertificare, în special în cele din Africa. Convenţia a fost semnata de 191 parţi, adica toţi membri ONU.Lupta împotriva saraciei în
zonele uscate, presupune ca aceste probleme sa fie luate în considerare împreuna.Acordul ONU privind Ecosistemul Global precizeaza
faptul ca este mai uşor sa previi deşertificarea decât s-o înlaturi. Presiunea populaţiei şi practicile nepotrivite de exploatare a terenurilor
sunt cauzele degradarii . Un mai bun management al culturilor, o mai buna atenţie acordata irigaţiilor şi strategii de asigurare de locuri de
munca în ramuri neagricole pentru locuitorii din zonele uscate, ar putea fi soluţii pentru rezolvarea acestei probleme.
Consecinţele deşertificǎrii sunt:
- diminuarea producţiei de hranǎ, reducerea productivitǎţii solului şi o scǎdere a capacitǎţii de regenerare a terenului;
- creşterea inundaţiilor în zonele din avalul râurilor, reducerea calitǎţii apei, sedimentarea în râuri şi lacuri şi colmatarea lacurilor de
acumulare şi a canalelor navigabile;
- agravarea problemelor de sǎnǎtate datorate furtunilor de nisip şi praf, în special a infecţiilor oculare, a dificultǎţilor respiratorii, a
alergiilor şi a stress-ului;
- reducerea mijloacelor de trai, forţând populaţia afectatǎ sǎ migreze.

Măsuri de soluţionare
-Efectuarea unei riguroase expertize ecologice a tuturor proiectelor elaborate
-Ridicarea nivelului de trai şi a gradului de civilizaţie al populaţiei din mediul rural
-Conservarea şi creşterea numărului de grădini publice mici, lărgirea spaţiilor vezi pe perimetrul oraşelor şi satelor
-Conservarea si reconstruirea unor ecosisteme nationale importantte, cum sunt: lacurile, spaţiile mlăştinoase şi mlaştinile, excluderea
amplasării depozitilor de deşeuri de orice natură
Capitolul 2
2.1 Problema demografică
Suprapopularea, explozia demografică
Problema demografica este una din principalele probleme actuale ale umanităţii. Ea rezultă din suprapopularea planetei şi va avea
consecinţe grave în caz că numărul de populaţie nu va fi controlat în scurt timp. Există ipoteze că în anul 2025 populaţia va fi ajuns cifra de
11 miliarde, în acest caz este evident că Terra nu va avea sursele necesare de întreţinere a populaţiei umane şi atunci se vor vedea
consecinţele nerezolvării la timp a acestui dezastru social.
Suprapopularea constituie o condiţie când numărul de organisme depăşeşte condiţia de întreţinere a habitatului. Însă suprapopularea nu
depinde doar de mărimea sau densitatea populaţiei ci şi de un şir de alţi factori ca : populaţia asigurată cu resurse alimentare, materiale sau
energetice; bilanţul natural şi repartizarea neuniformă a populaţiei.
Soluţii: politici demografice

 Şomajul-problema globală a economiei mondiale contemporane (Principalele cauze ale apariţiei şomajului, unele căi şi măsuri de
combatere a şomajului contemporan)
Şomajul este termenul folosit în cazul lipsei ocupaţiei plătite (locurilor de muncă) pentru forţele apte şi calificate corespunzător pentru
muncă. Acest fenomen este caracterizat prin faptul că o parte din populaţie este în căutare a unui loc de muncă. Când această situaţie ia
proporţii apar probleme economice serioase în cadrul regiunii sau statului respectiv, prin creşterea cheltuielilor sociale de întreţinere a
şomerilor.
Şomajul determinat de conjunctura economică în perioadele de recesiune (depresiune economică) care durează de obicei 2 - 3 ani urmat de
o perioadă de avânt economic cu reducerea şomajului.'Şomajul sezonier de obicei care creşte în lunile când munca sezonieră nu e solicitată
(de exemplu în gastronomie, sau personalul de deservire a turiştilor).
Şomajul cronic este o formă gravă a şomajului când nici în perioadele de avânt economic relativ nu se reduce marcant numărul
şomerilor.>Aceasta poate să fie structurată pe cauze şi anume: datorită unei calificări necorespuzătoare cerinţelor, vârstei, sănătăţii sau
lipsa dorinţei de a lucra cauzată de aplasarea în alte regiuni a locurilor de muncă, sau o retribuţie (salar) mică. O altă cauză a şomajului
cronic este schimbarea structurii economiei prin apariţia unor tehnologii noi, prin care reduce necesarul forţei de muncă sau cea existentă
nefiind calificată corespunzător. Aici se poate aminti automatizarea, în istorie sunt cunoscute acţiunile ţesătorilor care distrugeau maşinile
din manufacturi, deşi pe termen lung , automatizarea are drept consecinţă creşterea puterii de cumpărare a populaţiei, reflectându-se în
creşterea cantităţii şi a diversitaţii bunurilor şi serviciilor cumparate, ceea ce înseamnă creşterea cererii pe piaţa muncii (mai multe locuri de
muncă).
Literatura economică prezintă două categorii de şomaj:
Şomajul voluntar este acel tip de şomaj care descrie situaţia în care oameni apţi de muncă nu doresc să lucreze, in majoritatea covârşitoare
a situaţiilor, deoarece deţin suficiente resurse materiale;
Şomajul involuntar (forţat) descrie situaţia în care oameni apţi de muncă doresc să se angajeze, dar nu gasesc locuri de muncă disponibile.
Aceast tip de şomaj este cel care ridică probleme sociale, fiind singura formă acceptată pentru plata indemnizaţiei de şomaj în conformitate
cu Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. Şomajul involuntar reprezintă un efect
secundar negativ al legislaţiei muncii, care creează bariere la intrarea pe piaţa muncii a cererii de forţă de muncă (a locurilor de muncă), ce
are drept consecinţă apariţia unui excedent de oferta de forţă de muncă (şomajul involuntar).
Bariere care împiedică întâlnirea dintre cererea şi oferta de pe piata muncii:
Salariul minim impus reprezintă o limită inferioară a salariului impusă prin legislaţie. Împiedică intrarea pe piaţă a locurilor de muncă
pentru oamenii care sunt dispuşi să lucreze sub aceasta limită, obligându-i să rămână şomeri. Creşterea salariului real minim impus peste
cel mai mic preţ al ofertei, are ca efect creşterea şomajului:
Măsuri de combatere
1. Şomajul determinat de conjunctură economică, când cererea se reduce pe piaţa economică, se poate printr-o politică fiscală flexibilă de a
echilibra pierderile provocate prin reducea vânzărilor.
In SUA această politică este mai flexibilă în comparaţie cu Europa, dacă această politică este aplicată raţional va exclude posibilitatea
repetării zilei de vinerea neagră pe Wall Street SUA la data de 25 octombrie 1929, când a izbucnit o criză economică mondială ce a dus la
falimentarea băncilor, devalorizarea valutei.
Acest fenomen bineînţeles nu aşa de intens a fost observat începând din anul 1970 şi în Germania când impozitele mari, şomajul care creşte
şi salariile mari, ce determină ca preţurile ridicate a produselor germane nu puteau concura cu cele produse mai ieftin în alte ţări.
2. O măsură pentru combaterea şomajul structural, este stabilirea unor tarife flexibile de salarizare, prin colaborare mai bună dintre
sindicate şi conducerea firmelor, ca tarifele să fie reglate în funcţie de gradul ratei de inflaţie.
Metoda prelungirii şcolarizării elevilor şi pensionarea timpurie a angajaţilor s-a dovedit pe o perioadă mai lungă de timp ca o măsură
costisitoare şi neeficace. O altă măsură de reducere a şomajului a fost crearea serviciilor mai scurte de 8 ore cu scopul ca un post să fie
ocupat de doi angajaţi.
 3 Măsuri politice active pentru reducerea şomajului sunt:
 la noii angajaţi este un timp de probă, timp în care primesc o retribuţie mai mică, flexibilitate a timpului de lucru, uşurarea desfacerii
contractului de muncă şi tarife de salarizare flexibile după conjunctura economică
 instruirea şi trenarea şomerilor în felul în care trebuie să-şi caute un loc de muncă
 integrarea în acest proces a celor care trăiesc în ţară şi au o cetăţenie străină
 ridicarea nivelului de calificare şi pregătire a şcolilor
În multe situaţii, măsurile active au ca efect sporirea numarului şi a intensităţii barierelor de pe piaţa muncii, accentuând şomajul.
Eliminarea tuturor barierelor de pe piaţa muncii (normele specifice legislaţiei muncii), ar avea drept consecinţă eliminarea oricarei forme
de şomaj involuntar, sporirea competiţiei dintre salariaţi pentru cele mai bune locuri de muncă (salarii şi condiţii de muncă superioare),
sporirea competiţiei dintre angajatori pentru cei mai buni salariaţi, efectele fiind creşterea productivităţii muncii, reducerea birocraţiei,
creşterea generalizată a veniturilor reale ale populaţiei şi va fi stimulată dorinţa oamenilor de a se instrui.

Analfabetizmul
În prezent, majoritatea statelor slab dezvoltate suferă de această problemă, şi state în curs de dezvoltare. Aceasta prezintă statele Africii,
Amerecii Latine, Asia.

 Consecinţe
-Din cauza suprapopulării se poate reduce biodiversitatea florei şi faunei, se măresc cantităţile de deşuri eliminate în atmosferă, apar
numeroase probleme sociale, analfabetizmul tot este o consecinţă

 Soluţionare:
-Pentru soluţionarea problemei demografice este necesitate de a duce o politică demografică mai aspră pentru a păstra numărul stabil al
populaţiei

2.2 Asigurarea populaţiei cu produse alimentare

Problema alimentară mondială,dimensiunile problemei
Insuficienta produselor alimentare si calitatea acestora sint cele mai raspindite calamitati sociale ale civilizatiei contemporane. Problema,
de fapt, are un caracter regional caracteristic, in special, tarilor in curs de dezvoltare. Statistica pusa in evidenta in publicatiile ONU
demonstreaza ca spre sfirsitul anilor ’80, sufereau de malnutritie peste 500 milioane de locuitori ai Pamintului, din care circa 50% erau
copii. Unul din indicatorii de baza ai subnutritiei este numarul de copii care primesc o cantitate prea mica de hrana pentru o dezvoltare
normala. Esenta problemei alimentare nu tine de insuficienta de alimente produse pe intrega planeta. Anual sint inregistrate surplusuri de
produse alimentare pe glob. Cauza consta in faptul ca geografia(repartitia) produselor alimentare nu coincide cu geografia consumului lor.
Astfel, tarile puternic dezvoltate obtin mari surplusuri de produse alimentare, insa tarile slab dezvoltate nu dispun de resurse financiare
necesare pentru a le procura in cantitati suficiente.
Malnutritia este caracterizata chiar si in tarile cu nivel de dezvoltare avansat. Astfel, in SUA 30mln. (10%) din numarul populatiei este
afectata de aceasta problema, datorita decalajului mare de salarii. Aproximativ 76% din acest numar sint americani de culoare, problema
avind si un character rasial. Prin urmare, problema alimentara este una social-economica si politica.
Totusi, pe parcursul anilor’90 ai secolului trecut, in plan mondial s-au evidentiat unele tendinte positive in rezolvarea problemei alimentare.
Revolutia verde in tarile asiatice a favorizat solutionarea problemei, mai ales in cele mai populate state, precum India, Bangladesh. In
schimb, in tarile din Africa aceasta nu s-a reusit din cauza secetelor prelungite.Modificarile pe plan mondial in structura suprafetelor
cultivate exprima o tendinta de crestere a suprafetelor ocupate cu culture intensive. Astfel, s-au dublat suprafetele cultivate de soia, floarea
soarelui, cu orez si porumb. Sunt relevante modificarile survenite in suprafetele cultivate cu cereale, culture ce reprezinta baza alimentatiei
mondiale si a dezvoltarii sectotului zootehnic.Tendinta de utilizare intensive a fondului funciar mondial a devenit mai pregnanta. Tarile
dezvoltate detin cele mai ridicate ponderi in structura urmatoarelor culture: griu, cartofi, struguri, iar in tarile in curs de dezvoltare – in
suprafetele cultivate cu orez, porumb, soia, iuta, cafea, ceai, cacao. Concentrarea suprafetelor cu cereale si oleaginoase in tarile dezvoltate
face ca aceasta sa dispuna de alimente de baza ale omenirii, cantitatile obtinute depasindu-le substantial nevoile. In ultimele decenii
cantitatea de hrana produsa a crescut foarte mult, astfel incit populatia afectata de foamete s-a redus la mai putin de 800 milioane. Dar, sa
nu uitam ca odata cu cresterea numarului populatiei necesarul de hrana va fi mai mare.

Cauzele crizei alimentare

- specializarea ingusta in cultura plantelor a tarilor slab dezvoltare;
-reducerea suprafetelor de terenuri agricole, cauzata de presiunea demografica;
-caracterul extensiv al agriculturii in tarile slab dezvoltate, productivitatea ei fiind mai scazuta decit in tarile puternic dezvoltate.
Măsuri de soluţionare
- Refolosirea produselor naturale şi reciclarea lor
- Ridicarea nivelului de trai şi a gradului de civilizaţie al populaţiei din mediul rural
-Stabilirea unor relaţii economice avantajoase

2.3 Problema apei

Valorificarea apei
- Aplicarea pe scară largă a noi tehnologii şi vehicule care contribue la reducerea zgomotului şi poluării mediului înconjurător
- Conservarea si reconstruirea unor ecosisteme nationale importantte, cum sunt: lacurile, spaţiile mlăştinoase şi mlaştinile, excluderea
amplasării depozitilor de deşeuri de orice natură
- Efectuarea unei experitize riguroase a tuturor proiectelor care prevăd folosirea de resurse de apă şi excluderea eliminării de deşeuri
neepurate
- Îmbunătăţirea legislaţiei ocrotirii resurselor de apă. Creşterea penalizărilor aplicate persoanelor şi unităţilor economice care nu respectă
legea
- Stimularea tehnologiilor ecologice şi folosirea apelor epurate şi reciclate
- Crearea de sisteme diferenţiate de aprovizionare cu apă potabilă şi tehnologică, pentru a se evita folosirea apei potabile în alte scopuri
- Conservarea albiilor şi zonelor sanitare ale rîurilor în forma lor naturală
- Excluderea din circuitul productiv al produselor şi proceselor care duc la dereglarea echilibrului ecologic, pereclitînd sănătatea şi viaţa
omului
- Măsuri informative
- Dezvoltarea uneii economii cu utilaj performant pentru a scadea influenta negativa asupra apei si mediului
 Poluarea apei
Apa este un factor important în echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o problemă actuală cu consecinţe mai mult sau mai puţin
grave asupra populaţiei. Prin poluarea apei, se înţelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice şi biologice ale apei, produsă direct sau
indirect de activităţile umane şi care face ca apele să devină improprii utilizării normale în scopurile în care această utilizare era posibilă
înainte de a interveni alterarea. Efectele poluării resurselor de apă sunt complexe şi variate, în funcţie de natura şi concentraţia
substanţelor impurificatoare.
Rezolvarea acestor probleme ridicate de poluarea apei se realizează prin tratare, prin care se asigură condiţiile necesare pentru consum.
Poluarea apelor poate fi naturală sau artificială.
Poluarea naturală se datorează surselor de poluare naturale şi se produce în urma interacţiei apei cu atmosfera, când are loc o dizolvare a
gazelor existente în aceasta, cu litosfera, când se produce dizolvarea rocilor solubile şi cu organismele vii din apă. Poluarea artificială se
datorează surselor de ape uzate de orice fel, apelor meteorice, nămolurilor, reziduurilor, navigaţiei etc.
Se poate vorbi şi despre poluare controlată şi necontrolată.
Poluarea controlată (organizată) se referă la poluarea datorată apelor uzate transportate prin reţeaua de canalizare şi evacuate în anumite
puncte stabilite prin proiecte. Poluarea necontrolată (neorganizată ) provine din surse de poluare care ajung în emisari pe cale naturală, de
cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie.
Poluarea normală şi accidentală reprezintă categorii de impurificare folosite pentru a defini grupuri de surse de ape uzate. Poluarea
normală provine din surse de poluare cunoscute, colectate şi transportate prin reţeaua de canalizare la staţia de epurare sau direct în
receptor. Poluarea accidentală apare, de exemplu, ca urmare a dereglării unor procese industriale, când cantităţi mari (anormale) de
substanţe nocive ajung în reţeaua de canalizare sau ca urmare a defectării unor obiective din staţia de preepurare sau epurare.
Se mai poate vorbi şi despre poluare primară şi secundară. Poluarea primară apare, de exemplu, în urma depunerii substanţelor în
suspensie din apele uzate, evacuate într-un receptor, pe patul acesteia. Poluarea secundară apare, de exemplu, imediat ce gazele rezultate în
urma fermentării materiilor organice depuse din substanţele în suspensie antrenează restul de suspensii şi le aduce la suprafaţa apei, de
unde sunt, apoi, transportate în aval de curentul de apă .
Principalele materii poluante şi efectele acestora
Substanţele poluante introduse în ape, din surse naturale şi artificiale, sunt numeroase, producând un impact important asupra apelor de
suprafaţă şi subterane.
Prejudiciile aduse mediului de substanţele poluante pot fi grupate în două mari categorii: prejudicii asupra sănătăţii publice şi prejudicii
aduse unor folosinţe (industriale, piscicole, navigaţie etc.). Substanţele poluante pot fi clasificate, după natura lor şi după prejudiciile
aduse, în următoarele categorii:
- substanţele organice, de origine naturală sau artificială, reprezintă poluantul principal pentru apă. Substanţele organice de origine
naturală (vegetală şi animală) consumă oxigenul din apă atât pentru dezvoltare, cât şi după moarte.
- substanţele anorganice, în suspensie sau dizolvate, sunt mai frecvent întâlnite în apele uzate industriale. Dintre acestea se menţionează,
în primul rând, metalele grele (Pb, Cu , Zn , Cr), clorurile, sulfaţii etc. Sărurile anorganice conduc la mărirea salinităţii apelor, iar unele
dintre ele pot provoca creşterea durităţii. Clorurile în cantităţi mari fac apa improprie alimentărilor cu apă potabilă şi industrială irigaţiilor
etc. Prin bioacumulare, metalele grele au efecte toxice asupra organismelor acvatice, inhibând, în acelaşi timp, şi procesele de autoepurare.
Sărurile de azot şi fosfor produc dezvoltarea rapidă a algelor la suprafaţa apelor.
- materialele în suspensie, organice sau anorganice, se depun pe patul emisarului, formând bancuri care pot împiedica navigaţia, consumă
oxigenul din apă dacă materiile sunt de origine organică, determină formarea unor gaze urât mirositoare. Substanţele în suspensie
plutitoare, cum ar fi ţiţeiul, produsele petrolifere, uleiul, spuma datorată detergenţilor, produc prejudicii emisarului. Astfel, ele dau apei un
gust şi miros neplăcut, împiedică absorbţia oxigenului la suprafaţa apei şi, deci, autoepurarea, se depun pe diferite instalaţii, colmatează
filtrele, sunt toxice pentru fauna şi flora acvatică, fac inutilizabilă apa pentru alimentarea instalaţiilor de răcire, irigaţii, agrement etc.;
- substanţele toxice nu pot fi reţinute de instalaţiile de tratare a apelor şi o parte din ele pot ajunge în organismul uman, provocând
îmbolnăviri. Aceste materii organice sau anorganice, câteodată chiar în concentraţii foarte mici, pot distruge, în scurt, timp flora şi fauna
receptorului;
- substanţele radioactive, radionuclizii, radioizotopii şi izotopii radioactivi sunt unele dintre cele mai periculoase substanţe toxice.
Evacuarea apelor uzate radioactive în apele de suprafaţă şi subterane prezintă pericole deosebite, datorită acţiunii radiaţiilor asupra
organismelor vii. Efectele substanţelor radioactive asupra organismelor depind atât de concentraţiile radionuclizilor, cât şi de modul cum
acestea acţionează din exteriorul sau din interiorul organismului, sursele interne fiind cele mai periculoase;
- substanţele cu aciditate sau alcalinitate pronunţată, evacuate cu apele uzate, conduc la distrugerea florei şi a faunei acvatice, la
degradarea construcţiilor hidrotehnice, a vaselor şi instalaţiilor necesare navigaţiei, împiedică folosirea apei în agrement, irigaţii, alimentări
cu apă etc.
- coloranţii, proveniţi îndeosebi de la fabricile de textile, hârtie, tăbăcării etc, împiedică absorbţia oxigenului şi desfăşurarea normală a
fenomenelor de autoepurare şi a celor de fotosinteză;
- energia calorică, caracteristică apelor calde de la termocentrale şi de la unele industrii, aduce numeroase prejudicii în alimentarea cu apă
potabilă şi industrială şi împiedică dezvoltarea florei şi a faunei acvatice. Datorită creşterii temperaturii apelor, scade concentraţia de
oxigen dizolvat, viaţa organismelor acvatice devenind, astfel, dificilă;
- microorganismele de orice fel, ajunse în apa receptorilor, fie că se dezvoltă necorespunzător, fie că dereglează dezvoltarea altor
microorganisme sau chiar a organismelor vii. Microorganismele provenite de la tăbăcării, abatoare, industria de prelucrare a unor produse
vegetale, sunt puternic vătămătoare, producând infectarea emisarului pe care îl fac de neutilizat.
Principalele surse de poluare a apelor
Sursele de poluare sunt, în general, aceleaşi pentru cele două mari categori, de receptori: apele de suprafaţă (fluvii, râuri, lacuri etc.) şi
apele subterane (straturi acvifere, izvoare etc.) . Impurificarea apelor de suprafaţă sau subterane este favorizată de următoarele elemente :
• starea lichidă a apei la variaţii mari de temperatură, ceea ce face ca ea să antreneze în curgerea sa diferite substanţe impurificatoare;
• apa e un mediu propice pentru realizarea a numeroase reacţii fizico-chimice (ca, de exemplu, dizolvarea unor substanţe naturale sau
artificiale, sedimentarea suspensiilor etc.);
• faptul că în natură apa se găseşte sub forme diferite (inclusiv gaze şi vapori) îi măreşte sensibil domeniul de aplicare;
• apa este unul din factorii indispensabili vieţii pe pământ.
Sursele de poluare se pot împărţi în două categorii distincte: surse organizate, care produc murdărirea în urma evacuării unor substanţe în
ape prin intermediul unor instalaţii destinate acestui scop, cum ar fi canalizări, evacuări de la industrii sau crescătorii de animale etc.; surse
neorganizate, care produc murdărirea prin pătrunderea necontrolată a unor substanţe în ape.
După acţiunea lor în timp, sursele de poluare pot fi:
- surse de poluare permanente;
- surse de poluare nepermanente;
- surse de poluare accidentale.
După modul de generare a poluării, sursele de poluare pot fi împărţite în:
• surse de poluare naturale;
• surse de poluare artificiale, datorate activităţii omului, care, la rândul lor, pot fi subdivizate în ape uzate şi depozite de deşeuri.
Referitor la apele subterane, sursele de impurificare provin din:
- impurificări cu ape saline, gaze sau hidrocarburi, produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje;
- impurificări produse de infiltraţiile de la suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape care produc în acelaşi timp şi impurificarea surselor
de suprafaţă;
- impurificări produse în secţiunea de captare, din cauza nerespectării zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor de execuţie.
a. Surse naturale de poluare
Sursele naturale de poluare a apelor sunt, în cea mai mare parte a lor, surse cu caracter permanent. Ele provoacă, adesea, modificări
importante ale caracteristicilor calitative ale apelor, influenţând negativ folosirea lor. Cu toate că, în legătură cu aceste surse, termenul
de poluare este, oarecum, nepotrivit, el trebuie considerat în sensul pătrunderii în apele naturale a unor cantităţi de substanţe străine, care
fac apele respective improprii folosirii.
Principalele condiţii în care se produce poluarea naturală a apelor sunt :
- trecerea apelor prin zone cu roci solubile (zăcăminte de sare, de sulfaţi) constituie principala cauză de pătrundere a unor săruri, în
cantităţi mari, în apele de suprafaţă sau în straturile acvifere. Un caz deosebit îl reprezintă rocile radioactive, care pot duce la contaminarea
unor ape de suprafaţă sau subterane;
- trecerea apelor de suprafaţă prin zone cu fenomene de eroziune a solului provoacă impurificări prin particulele solide antrenate, în
special dacă solurile sunt compuse din particule fine, cum sunt cele din marne şi argilă, care se menţin mult timp în suspensie;
- vegetaţia acvatică, fixă sau flotantă, în special în apele cu viteză mică de scurgere şi în lacuri, conduce la fenomene de impurificare
variabile în timp, în funcţie de perioadele de vegetaţie;
- vegetaţia de pe maluri produce şi ea o impurificare, atât prin căderea frunzelor, cât şi prin căderea plantelor întregi. Elementele organice
sunt supuse unui proces de putrezire şi descompunere, care conduce la o impurificare a apelor, în special în perioade de ape mici sau sub
pod de gheaţă .
Sursele naturale de poluare accidentală sunt, în general, rare, ele datorându-se, în special, unor fenomene cu caracter geologic. Dintre
impurificările de acest tip se poate cita pătrunderea unor ape puternic mineralizate în straturile subterane sau în apele de suprafaţă, în urma
unor erupţii sau a altor activităţi vulcanice, a deschiderii unor carsturi, a deschiderii unor noi căi de circulaţie a apei subterane prin spălarea
unor falii etc.
b. Surse artificiale de poluare
A. Ape uzate
Principala sursă de poluare permanentă o constituie apele uzate reintroduse în receptori după utilizarea apei în diverse domenii. După
provenienţa lor, există următoarele categorii de ape uzate:
- ape uzate orăşeneşti, care reprezintă un amestec de ape menajere şi industriale, provenite din satisfacerea nevoilor gospodăreşti de apă
ale centrelor populate, precum şi a nevoilor gospodăreşti, igienico-sanitare şi socialadministrative ale diferitelor feluri de unităţi industriale
mici;
- ape uzate industriale, rezultate din apele folosite în procesul tehnologic industrial, ele fiind, de cele mai multe ori, tratate separat, în
staţii de epurare proprii industriilor respective. Numărul de poluanţi pentru o anumită industrie este, de obicei, restrâns, o apă industrială
uzată având, în principiu, caracteristici asemănătoare substanţelor chimice sau fizice utilizate în procesul tehnologic. De exemplu, apele
uzate provenite de la minele de cărbuni au drept caracteristică principală conţinutul în substanţe în suspensie, în timp ce apele uzate
rezultate de la fabricile de zahăr conţin atât substanţe în suspensie, cât şi substanţe organice;
- ape uzate de la ferme de animale şi păsări care au, în general, caracteristicile apelor uzate orăşeneşti, poluanţii principali fiind
substanţele organice în cantitate mare şi materialele în suspensie;
- ape uzate meteorice, care, înainte de a ajunge pe sol, spală din atmosferă poluanţii existenţi în aceasta. Aceste ape de precipitaţii care vin
în contact cu terenul unor zone sau incinte amenajate, sau al unor centre populate, în procesul scurgerii, antrenează atât ape uzate de diferte
tipuri, cât şi deşeuri, îngrăşăminte chimice, pesticide, astfel încât, în momentul ajungerii în receptor, pot conţine un număr mare de
poluanţi;
- ape uzate radioactive, care conţin ca poluant principal substanţele radioactive rezultate de la prelucrarea, transportul şi utilizarea
acestora. Indiferent de provenienţa lor, substanţele radioactive pot ajunge în apă, aer şi sol pe multiple căi, prejudiciind întreg mediul
înconjurător;
- ape uzate calde, care conţin, de obicei, un singur poluant, energia calorică, a cărei provenienţă a fost menţionată anterior;
- ape uzate provenite de la zone de agrement, campinguri, terenuri de sport, care sunt asemănătoare cu apele uzate orăşeneşti;
- apele uzate provenite de la navele maritime sau fluviale, conţin impurităţi deosebit de nocive, cum ar fi: reziduuri lichide şi solide,
pierderi de combustibil, lubrifianţi etc.
B. Depozite de deşeuri sau reziduuri solide
O sursă importantă de impurificare a apelor o constituie depozitele de deşeuri sau de diferite reziduuri solide, aşezate pe sol, sub cerul liber,
în halde neraţional amplasate şi organizate. Impurificarea provenită de la aceste depozite poate fi produsă prin antrenarea directă a
reziduurilor în apele curgătoare de către precipitaţii sau de către apele care se scurg, prin infiltraţie, în sol. Deosebit de grave pot fi cazurile
de impurificare provocată de haldele de deşeuri amplasate în albiile majore ale cursurilor de apă şi antrenate de viiturile acestora.
Cele mai răspândite depozite de acest fel sunt cele de gunoaie orăşeneşti şi de deşeuri solide industriale, în special cenuşa de la
termocentralele care ard cărbuni, diverse zguri metalurgice, steril de la preparaţiile miniere, rumeguş şi deşeuri lemnoase de la fabricile de
cherestea etc. De asemenea, pot fi încadrate în aceeaşi categorie de surse de impurificare depozitele de nămoluri provenite de la fabricile de
zahăr, de produse clorosodice sau de la alte industrii chimice, precum şi cele de la staţiile de epurare a apelor uzate.
Mai pot fi amintite şi surse de poluare accidentală, dar ele sunt, în marea lor majoritate, legate de probleme de risc industrial.
Clasificarea apelor după utilizări
Luându-se în considerare toate utilizările, clasificarea apelor de suprafaţă se face în mai multe categorii :
• categoria I – ape care servesc în mod organizat la alimentarea cu apă a populaţiei, ape care sunt utilizate în industria alimentară care
necesită apă potabilă, sau ape care servesc ca locuri de îmbăiere şi ştranduri organizate;
• categoria a II-a – ape care servesc salubrizarea localităţilor, ape utilizate pentru sporturi nautice sau apele utilizate pentru agrement,
odihnă, recreere, reconfortarea organismului uman;
• categoria a III-a – ape utilizate pentru nevoi industriale, altele decât cele alimentare arătate mai sus, sau folosite în agricultură pentru
irigaţii.
Pentru fiecare din aceste categorii sunt stabilite o serie de norme pe care apa trebuie să le îndeplinească la locul de utilizare. Bineînţeles că
aceste norme sunt cu atât mai pretenţioase cu cât categoria de utilizare este mai mică. Conform STAS 4706-88, pentru fiecare din categorii
se dau indicatori de calitate fizici, chimici, microbiologici şi de eutrofizare, care trebuie îndepliniţi de apele de suprafaţă, în funcţie de
categoria de calitate.
În timp ce în multe ţări apa potabilă, proaspătă şi curată, este la îndemâna oricui, în alte ţări este o resursă greu de găsit, apa lipsind sau
fiind contaminată.
 Aproape 1,1 miliarde persoane, sau 18% din populaţia globului, nu au acces la apă potabilă şi peste 2,4 miliarde persoane nu au acces la
servicii de salubritate. Peste 2,2 milioane locuitori din ţările în dezvoltare, în majoritate copii, mor anual din cauze asociate cu lipsa apei
potabile, a serviciilor de salubritate şi a unei igiene necorespunzătoare. Un număr mare de persoane din ţările în dezvoltare suferă de boli
cauzate direct sau indirect de consumul de apă sau hrană infestată sau de organismele purtătoare de microbi care se dezvoltă în apă.
Pericolul apariţiei anumitor boli, precum şi decesele, ar putea fi evitate în proporţie de 75% prin asigurarea de resurse adecvate de apă
potabilă.
Lipsa apei potabile se datorează atât lipsei investiţiilor în sistemele hidrografice, cât şi proastei întreţineri a acestora. Aproape jumătate din
cantitatea de apă din ţările în curs de dezvoltare se pierde prin scurgeri, racordări ilegale la reţea şi vandalism. În unele ţări, apa potabilă
este subvenţionată masiv în folosul persoanelor influente conectate la reţea, în timp ce săracii, excluşi din sistemul de alimentare cu apă, se
bazează fie pe apa oferită scump de companii private, fie pe alte surse, nesigure, de apă.
Problemele legate de apă implică şi aspecte majore legate de sex. Adesea, în ţările în dezvoltare, femeile sunt cele care trebuie să care apa.
În medie, ele trebuie să parcurgă zilnic şase km, cărând echivalentul unei valize, adică 20 de kg. Femeile şi fetiţele suferă, în plus, cel mai
mult din cauza lipsei apei şi a serviciilor de salubritate/canalizare.
Cea mai mare parte a apei potabile – cam 70% din volumul mondial – este utilizată în agricultură. Totuşi, majoritatea sistemelor de irigaţii
sunt ineficiente, pierzându-se aprox. 60% prin evaporare sau scurgere în apele freatice. Sistemele slabe de irigare nu numai că risipesc apa,
dar creează riscuri atât pentru mediu, cât şi pentru sănătate, reducând productivitatea agricolă prin băltire, o problemă majoră în unele zone
din Asia de Sud, dar şi prin apariţia mlaştinilor, care facilitează transmiterea malariei.
Retragerea apelor din unele zone a avut un impact major asupra mediului înconjurător. În zone din SUA, China sau India, apele freatice se
consumă mai rapid decât se pot reface, nivelul acestora fiind într-o continuă scădere. Unele râuri, cum ar fi Colorado, din vestul Statelor
Unite ale Americii, sau Râul Galben, din China, seacă până ajung să se verse în mare sau ocean. Fiind un element vital în asigurarea vieţii
şi a dezvoltării economice, alimentarea cu apă a dat naştere, adesea, la conflicte şi dispute, dar a fost şi un motiv de cooperare a celor care
împărţeau această resursă. Negocierile asupra alocării şi managementului resurselor de apă s-au transformat într-un subiect comun pe
măsură ce cererea de apă potabilă a crescut.

Capitolul 3
3.1 Problema energetică
 Rolul OPEC în reglamentarea în vederea asigurarii echilibrului cererii si ofertei la combustibili
 Surse de energie
Resursele naturale sunt: apa, aerul, radiaţia solară, vegetaţia şi fauna, solurile, litosfera cu substanţele minerale din sol şi subsol, rocile etc.
1. Resursele atmosferei
►Energia solară şi eoliană
Radiaţiile extraatmosferice constituie adevărate resurse pentru economie.
Energia solară este o resursă inepuizabilă şi în acelaşi timp nepoluantă, care prin diferite instalaţii este captată de către om şi
utilizată în economie.
Problema care se pune astăzi este cum va reuşi omenirea să transforme radiaţia solară în alte forme de energie. Multe ţări au
început din 1960 să capteze energia solară, folosind sistemul fotovoltaic (panouri solare), reuşind să producă energie
electrică. Sub această formă, energia solară este utilizată la alimentarea aparatelor de bord pe navele cosmice.
Primele utilizări practice ale energiei solare:
• casele solare (Japonia, Franţa, Kazahstan, S.U.A., Australia ş.a.)
• maşinile solare de gătit (S.U.A., Mexic, India)
• centralele heliotermice (prima în Franţa, la Odeillo, în Munţii Pirinei), Japonia, S.U.A. în S.U.A. se lucrează la construirea
unei uzine heliotermice de 10 MW.
Pentru utilizarea acestui tip de energie se urmăreşte perfecţionarea tehnologiilor de captare, prin plasarea unei staţii
energetice - satelit pe o orbită geostaţionară şi rezolvarea transportului la distanţă.
Astăzi, principala modalitate naturală de conversie şi stocare a energiei solare o constituie fotosinteza.
Energia solară reprezintă o resursă de mare perspectivă pentru dezvoltarea omenirii, în contextul epuizării combustibililor
clasici. în România, energia primită anual de la Soare este în medie de 115 kcal/ cm², la un număr mediu de 1900 de ore de
timp însorit pe an (sunt zone cu 2300-2400 ore/an timp însorit). Regiunile cele mai însorite din România sunt: Delta Dunării,
litoralul Mării Negre, Podişul Dobrogei, Câmpia Română şi Câmpia de Vest.
Energia solară este utilizată şi la noi sub formă de: captatoare solare, generatoare solaro-electrice, baterii fotovoltaice,
încălzirea serelor, solariilor, a întreprinderilor (ex. Timişoara, Bucureşti etc).
Energia eoliană este utilizată pentru:
- punerea în funcţiune a morilor de vânt (Olanda);
- la vasele comerciale cu pânze (Italia, Spania, Olanda);
- la producerea de energie electrică (centrale eoliene). Energia eoliană este inepuizabilă şi nepoluantă, dar are dezavantajul
că este discontinuă.
Instalaţii eoliene există în multe ţări ale lumii: S.U.A., Marea Britanie, Olanda, Franţa, Norvegia, Danemarca, Rusia etc. în
S.U.A., energia electrică obţinută în centrale eoliene deţine 5-10% din producţia naţională de energie electrică. Alte ţări cu
producţii de energie eoliană sunt Franţa, Senegal, ţări din Insulele Antile etc.
►Elementele chimice din atmosferă
Atmosfera este formată din mai multe elemente chimice în procente diferite. Unele se găsesc în cantităţi mai mari (azotul şi
oxigenul), altele în cantităţi mici (dioxidul de carbon, hidrogenul, heliul, amoniacul etc).
Aceste gaze, unele sub formă lichefiată, sunt utilizate în industria chimică:
• Hidrogenul este utilizat la obţinerea acidului clorhidric, sudură oxihidrică, combustibil pentru rachete, la pilele cu hidrogen
etc.
• Azotul este folosit în industria chimică la fabricarea îngrăşămintelor chimice pe bază de azot, fabricarea amoniacului şi a
acidului azotic.
• Oxigenul este gazul care întreţine viaţa. Se utilizează la sudura oxiacetilenică, ca agent oxidant în procesele tehnologice (din
unele ramuri ale industriei, la secţiile de reanimare din spitale).
• Heliul se utilizează la tuburi (lămpi) cu descărcări în gaze, baloane meteo.
Resursele extraatmosferice si atmosferice, elementele chimice din atmosferă (azotul, oxigenul, heliul şi hidrogenul) sunt
utilizate într-un procent foarte mic. Se ştie că sunt inepuizabile şi nepoluante, iar în condiţiile în care resursele litosferei se vor
epuiza după un anumit număr de ani, omenirea va fi obligată să le utilizeze într-o mai mare măsură.
In prezent, ponderea energiei solare în balanţa energetică mondială este de aproximativ 5%, cu mari perspective de creştere.
Se estimează că în anul 2200, utilizările energiei solare vor predomina în viaţa omenirii, Soarele dispunând de un imens
potenţial în acest sens.
Se prevede construirea de sateliţi geostaţionari de captare lansaţi la o altitudine de 35 000 km, prevăzuţi cu panouri prin care
energia solară este transformată în energie electrică, recepţionată de antene amplasate la sol şi transmisă liniilor de înaltă
tensiune. Cantitatea totală de energie solară echivalează cu 170 trilioane kW.
Energia solară şi energia eoliană devin tot mai folosite în activitatea economică a lumii.
2. Resursele litosferei
In decursul erelor geologice, odată cu constituirea scoarţei pământului, datorită unor procese tectonice complexe, s-au format
diferite substanţe minerale pe care le utilizează omenirea astăzi: minereurile feroase şi neferoase, metalele rare, minerale
nemetalice - sare, gips, fluor, rocile de construcţie şi combustibilii minerali.
► Principalele resurse ale subsolului
Minereul de fier. Este foarte răspândit în natură, reprezentând 4,2-4,7% din componenţa scoarţei terestre (locul 4 după
oxigen, siliciu, aluminiu) şi este cantonat în rocile eruptive (Kiruna, Suedia), sau în zonele de metamorfism (la Magnitogorsk,
Rusia - Munţii Ural).
Tipurile de minereu de fier sunt:
- magnetita şi hematita, cu un conţinut în metal de 60%, exploatate în Suedia, India, Brazilia etc;
- limonita, cu un conţinut în metal de 45-65%;
- sideritele, cu 30-45% conţinut în metal;
- ankeritele, sub 30% conţinut în metal. Rezervele de minereu de fier au fost apreciate de
Institutul American al Fierului şi Oţelului la 60 mld. tone (resurse sigure) şi la 1020 mld. tone (resurse probabile).
Ţările cu cele mai mari rezerve sunt Rusia, Brazilia, Australia, Canada, S.U.A., China, India.
România dispune de puţine resurse de minereu de fier, localizate în Munţii Poiana Rusca, Munţii Gilău, Muntele Mare etc.
Prelucrarea fierului este veche, datând din epoca fierului (Cugir, Teliuc, Baia de Fier) şi din Evul Mediu (Ghelar).
Minereul din România are un conţinut de 20-40% metal şi se exploatează astăzi în Munţii Poiana Rusca (Teliuc, Ghelar, Vadu
Dobrii), Munţii Gilău - Muntele Mare (Băişoara, iara, Cacova lerii), Munţii Dognecei, Munţii Harghitei (Lueta) şi Podişul
Dobrogei (lulia).
Cărbunii. Sunt cunoscuţi în China de acum 3 000 de ani, iar în Europa din secolul X d.Hr.
Tipurile de cărbuni sunt: antracitul, huila, cărbunele brun, lignitul şi turba. Se deosebesc după puterea calorică, cei mai buni
fiind antracitul şi huila (putere calorică mare), iar cei mai slabi lignitul şi turba (putere calorică mică).
Rezervele mondiale de cărbuni sunt apreciate la 10 386 mld. tone, repartizate astfel: 90% în emisfera nordică, în ţări ca
S.U.A., China, India, Polonia, şi 10% în emisfera sudică, în ţări ca Australia, Brazilia etc.
România deţine toate tipurile de cărbuni, dar rezervele sale sunt mici (1,1 miliarde tone), care se exploatează în Bazinul Văii
Jiului, Bazinul Olteniei (Motru, Rovinari), Bazinul Anina, Bazinul Comăneşti.
Cărbunii se utilizează pe scară largă în siderurgie şi în industria energiei electrice.
Petrolul.Rezervele mondiale de petrol se cifrează la 136,3 mld. tone, din care ţărilor OPEC le revin 106 mld. tone. Pe
continente, repartiţia rezervelor este următoarea: Asia 70,1% din rezervele mondiale, Europa 7,4%, Africa 7,2%, America
Latină 12,5%, America de Nord (fără Mexic) 2,7%. Pe ţări, rezervele cele mai mari le au: Arabia Saudită, Irak, Emiratele Arabe
Unite, Kuweit, Iran, Rusia, Venezuela, S.U.A.
Petrolul se utilizează pe scară largă în industria petrochimică, în industria energetică, în transporturi etc.
Gazele naturale. Se găsesc singure în pământ (gaz metan) sau combinate cu petrolul (gaze de sondă). Rezervele sunt
apreciate la 152 166 mld. m³.
Rezervele de gaze naturale ale României sunt estimate la 543 mld. m³, fiind localizate în Podişul Transilvaniei, unde se
exploatează cel mai pur gaz metan din lume.
3. Resursele hidrosferei
►Apa oceanică şi economia
Apa oceanică - sursă de energie. Apa Oceanului Planetar poate produce o mare cantitate de energie, fie de origine dinamică,
fie de origine termică sau chimică. Energia dinamică este produsă de forţa valurilor, acţiunea mareelorsau a curenţilor
oceanici. Se produce şi datorită diferenţei de temperatură sau de densitate dintre două straturi de apă.
Ideea folosirii valurilor s-a născut înainte de cel Al Doilea Război Mondial şi a fost preluată de ţări ca Rusia, S.U.A., Japonia,
Germania, Marea Britanie, Franţa. în prezent funcţionează centrale mareo-motrice în Franţa (La Rance, prima din lume),
Marea Britanie, Canada, S.U.A. ş.a. Curenţii au un potenţial energetic deosebit. Un curent cu o lăţime de 100 m, o adâncime
de 10 m şi o viteză de 1 m/s oferă o cantitate de energie cinetică de 2 mii. kWh.
Prin folosirea în totalitate a energiei valurilor, mareelor, curenţilor şi a diferenţei de temperatură dintre două strate de apă, s-ar
produce o cantitate de energie de 100 000 de ori mai mare decât cea furnizată astăzi de către toate hidrocentralele. Energia
apelor mărilor şi oceanelor are mari perspective de a fi valorificată în viitor.
Resursele minerale. Oceanul Planetar conţine în apele sale o mare cantitate de resurse minerale de mare interes economic:
petrol, gaze naturale, clorură de sodiu, sulf, brom, magneziu, minereu de fier etc.
• Petrolul. Cele mai multe zăcăminte de petrol sunt situate la adâncimi de până la 200 m, în platformele continentale.
Importante zăcăminte marine de petrol se află în Golful Persic (locul I în lume), Golful Mexic, Marea Nordului, Lacul Caspic,
Laguna Maracaibo.
• Alte resurse minerale: clorură de sodiu (peste tot în mări şi oceane); săruri de potasiu (Marea Baltică -Polonia, Golful Mexic -
S.U.A.); sulf (Golful Mexic -Caminada Pas, S.U.A.); brom (anual se exploatează peste 110 milioane tone, cel mai mult în
S.U.A.); magneziu (S.U.A., Japonia, Franţa, C.S.I., China, Japonia, cu o producţie globală de 115 milioane tone); minereu de
fier (Golful Finic, Newfoundland - Canada); cărbuni (în apropierea Japoniei, Marii Britanii şi Noii Zeelande); noduli polimetalici
(în total 1500 mld. tone, în 100 de câmpuri); staniu, aur, uraniu, fosfaţi, litiu, zirconiu, wolfram, crom, aluminiu, cupru, platină
etc.
Numai în Oceanul Pacific se estimează că ar exista
1 500 mld. tone rezerve minerale. Se apreciază că exploatarea nodulilor polimetalici ar asigura omenirea cu cupru timp de 6
000 ani, aluminiu - 20 000 ani, molibden -30 000 ani, nichel -150 000 ani şi mangan - 400 000 ani.
Regiuni sărace în organisme vii, adevărate deserturi marine, se află în largul oceanelor şi la mari adâncimi.
Dintre toate resursele biotice marine, cele mai importante sunt resursele piscicole. Cele mai mari zone piscicole din lume sunt:
Newfoundland (Terra Nova), Islanda, Marea Norvegiei şi nordul Oceanului Pacific. Din Pacific se recoltează anual 50-53% din
totalul cantităţii de peşte din lume, iar din Oceanul Atlantic 40-45%. Ţările care recoltează cea mai mare cantitate de peşte
sunt China, Japonia, Peru, Chile, S.U.A. şi Rusia.
Resursele vegetale sunt reprezentate prin fitoplancton (500 miliarde tone), alge roşii, brune, verzi şi iarbă de mare. în ultimii
ani s-a dezvoltat spectaculos maricultura - creşterea organismelor vii de origine marină (moluşte, alge, peşti ş.a.). Cantitatea
de peşte obţinută din maricultura este de 6 milioane tone, crescând vertiginos producţia de alge, moluşte şi crustacee.
In prezent se exploatează doar 15-20% din potenţialul existent.
Apa mărilor şi oceanelor favorizează dezvoltarea transporturilor maritime, contribuie la dezvoltarea oraşelor porturi (60% din
oraşele cu peste un milion de locuitori sunt oraşe porturi), favorizează dezvoltarea staţiunilor balneo-climaterice.
► Resursele de apă ale uscatului
Apa de pe continente (în special, apa dulce) are un rol important în viaţa şi activitatea omenirii. Ea reprezintă 2,7% din totalul
apei din hidrosferă şi este conţinută în gheţari (cea mai mare parte), pânze subterane, lacuri, mlaştini, râuri şi fluvii ş.a.
Consumul de apă dulce a crescut continuu, datorită creşterii populaţiei, a nivelului de trai, dezvoltării economiei mondiale şi
urbanizării accelerate. Dacă în Evul Mediu consumul de apă pe locuitor era de 10-15 litri pe zi, astăzi este de 165 litri pe zi.
Cea mai mare cantitate de apă este consumată în economie. Agricultura este responsabilă de 70% din consumul mondial. La
irigaţii, media pentru un hectar este de 10 000 m³, pentru o tonă de grâu consumându-se 1 000 m³, iar pentru una de orez 4
000 m³ ş.a. în industrie se realizează 25% din consumul mondial (mari consumatoare sunt industria alimentară şi
metalurgică).
Transporturilor, comerţului şi turismului le revin doar 5% din consumul mondial.
In viitor, consumul de apă va creşte; din acest motiv, se pune problema gospodăririi ei, ceea ce înseamnă diminuarea poluării,
economisirea, reciclarea resurselor de apă, protecţia calităţii apelor, utilizarea integrală, stocarea şi conservarea apei.
• Apa râurilor şi fluviilor este utilizată cu precădere pentru navigaţie şi obţinerea de energie.
Transporturile fluviale sunt ieftine, pe multe ape curgătoare circulă vapoare (Dunărea, Rinul - fluviul cu cel mai mare trafic de
mărfuri din lume, Mississippi, Sfântul Laurenţiu, Nilul, Amazonul ş.a.). Pe unele râuri şi fluvii, mai ales în zonele de munte, s-
au construit hidrocentrale. Există ţări în care procentul de energie electrică obţinută în hidrocentrale este foarte mare:
Norvegia (99%), R.D. Congo (90%), Suedia şi Canada (60%).
• Lacurile au un volum de apă de 2 mld. m³. Ele sunt folosite pentru navigaţie, alimentarea cu apă a aşezărilor şi industriei,
irigaţii, pescuit, tratarea unor boli, apa lor conţinând diferite substanţe (ex. L. Amara, L. Ursu, L. Techirghiol ş.a.).
• Apele subterane se utilizează la alimentarea cu apă a unor aşezări, la tratarea unor boli (apele minerale, apele termale).
Volumul apelor subterane este estimat la 8,3 mld. m³.
România dispune de suficiente resurse de apă. Lungimea apelor curgătoare este de 80 000 km. în munţi, reţeaua hidrografică
este mai bogată. Resursele utilizabile sunt de 37 mld. m³ pe an. Dunărea singură deţine 170 mld. m³, resurse de care
beneficiază atât România, cât si ţările vecine.
4. Resursele biosferei
Fondul funciar reprezintă totalitatea suprafeţelor de teren de pe Glob, fiind cea mai importantă resursă naturală a
Pământului. Suprafaţa de teren cuprinsă între graniţele unui stat formează fondul funciar naţional al statului respectiv, care se
împarte în fond funciar agricol, silvic, al apelor, al construcţiilor şi al drumurilor.
Din suprafaţa Globului, de peste 13,5 mld. ha, spaţiul agricol reprezintă peste un sfert (adică 3,4 mld. ha). Suprafeţele
cultivate acoperă aproximativ 1,5 mld. ha, respectiv 8% din totalul terenurilor, fiecărui locuitor al planetei revenindu-i 0,25 ha.
Cea mai mare parte din spaţiul agricol se află localizat în zona temperată (circa 2 mld. ha), ceea ce reprezintă 55% din spaţiul
agricol mondial şi tot aici se află cea mai mare parte din suprafaţa însămânţată a planetei (830 mii. ha, 59%).
► Solul ca resursă naturală
Solul este stratul de la suprafaţa planetei cu o structură afânată şi friabilă, format prin acţiunea agenţilor externi asupra
scoarţei, împreună cu plantele şi animalele. Caracteristica sa de bază este fertilitatea. Nu toate solurile au aceeaşi fertilitate şi,
din acest motiv, nu toate terenurile de pe Glob sunt cultivate. Din cele 1,5 mld. hectare cultivate, doar 920 000 hectare dau
producţie.
Solul trebuie protejat deoarece pentru refacerea unui strat de 3 cm este nevoie de 300 până la 1 000 de ani. Mărirea
productivităţii se face prin administrarea de îngrăşăminte naturale, rotirea culturilor pe aceeaşi suprafaţă, irigarea terenurilor,
selecţionarea speciilor de plante ş.a. Tot mai mulţi producători optează pentru practicarea unei agriculturi ecologice.
► Resursele continentale ale biosferei
Cantitatea de substanţă din biosferă se numeşte biomasă. Resursele biologice se clasifică, după modul de folosinţă, în
resurse pentru hrană, îmbrăcăminte, materii prime industriale, sau după caracteristicile lor în raport cu necesităţile omului, în
plante cultivate sau necultivate, animale domestice şi animale sălbatice.
Resursele vegetale. Plantele reprezintă cea mai răspândită formă de viaţă pe Glob, producând anual 150 mld. tone masă
verde şi acoperind 66% din consumul alimentar al omenirii.
Existenţa plantelor este legată de sol. Acolo unde formele de relief şi condiţiile climatice sunt adecvate, plantele formează
asociaţii vegetale naturale.
în funcţie de condiţiile pedoclimatice, în unele regiuni domină speciile ierboase (savane, stepe şi tundră), în altele speciile
lemnoase (păduri de conifere şi foioase, tufărişuri). Există şi ecosisteme şi asociaţii vegetale antropogene, în care plantele
sunt cultivate de către om (culturi agricole, parcuri).
Resursele forestiere. Pădurile, denumite şi „aurul verde”, constituie o mare bogăţie a planetei şi ocupă 4 285 milioane ha
(adică 33%).
Rezervele globale de masă lemnoasă sunt apreciate la 250 mld. m3, din care 60% aparţin pădurii amazoniene şi taigalei
siberiene. într-un an se exploatează 2 mld. m3 masă lemnoasă, din care jumătate este lemn de răşinoase.
România are un fond forestier valoros, care ocupă 26% din suprafaţă. în ultimii ani, defrişarea pădurilor în România s-a
intensificat, suprafaţa ocupată de pădure reducându-se sensibil.
Păşunile şi fâneţeie. Resursele pastorale sunt păşuni şi fâneţe (împreună se numesc pajişti), necesare pentru creşterea
animalelor. Pe Glob există 3 000 milioane ha cu pajişti, care sunt inegal răspândite.
Păşunile naturale sunt locurile unde ierburile cresc spontan (în multe locuri pe planetă sunt folosite tot anul, în regiunile
temperate numai vara). Ţările cu cele mai mari suprafeţe cu pajişti sunt: Rusia, Canada, S.U.A., Australia, China, Brazilia,
Argentina etc.
In România, cele mai mari suprafeţe se găsesc în Munţii Carpaţi.
Plantele cultivate. Culturile plantelor se datorează omului. Apariţia culturii plantelor a dus la conturarea unei ramuri economice
esenţiale: agricultura.
Spaţiile în care s-au cultivat pentru prima dată plante se numesc centre de origine a plantelor (India, Asia de Sud-Est, Etiopia,
Mexicul, Peru, bazinul Mării Mediterane etc).
Resursele faunistice. Sunt la fel de utile omului ca şi plantele, fiind utilizate pentru hrană, muncă, îmbrăcăminte, ornament
etc.
Din cele 300 000 specii de animale sălbatice cunoscute, 275 000 trăiesc pe uscat. Ele prezintă un potenţial valoros, fiind
vânate pentru carne, blănuri, coarne, pene, fildeş, păr, parfum (boul moscat ş.a.).
Astăzi se practică o creştere industrială intensivă a animalelor, omul fiind preocupat de creşterea producţiei de biomasă
necesară pentru hrana omenirii.
 3.2 Asigurarea omenirii cu resurse naturale
 Soluţii
- Refolosirea produselor naturale şi reciclarea lor
- Elaborarea de noi tehnologii de conservarea a energiei
- Promovarea formelor descentralizate, sprijinirea unităţilor mici producătoare de energie, în special, a instalaţiilor de biogaz, piroliză, a
hidrocentralelor mici, de folosire a energiei eoliene şi energiei mareelor
- Informarea largă a opiniei publice şi specialiştilor asupra produţiei de energie şi aplicării de soluţii energetice inofensive pentru mediul
înconjurător.
- Crearea de întreprinderi mici şi mijlocii, cu efecte nocive minime pentru mediul înconjurător
- Stimularea ciclismului ca mijloc de locomoţie, adaptarea arterelor rutiere practicării în mai mare măsură ciclismului

Capitolul 4
4.1 Problema lichidării decalajelor economico-sociale dintre statele dezvoltate şi cele slab dezvoltate
Decalajul economic între tarile dezvoltate si cele în curs de dezvoltare
Principalele strategii de lichidare a subdezvoltarii
Factorii de lichidare a subdezvoltarii
4.2 Problema menţinerii păcii
Problema dezarmarii si Mentinerii pacii pe Pămînt
Dezarmarea, aşa cum va fi cunoscută în istorie perioda de după 1985, şi-a avut debutul în aprilie, când secretarul de stat a anunţat
suspendarea utilizarii rachetei ss-20, precum şi un moratoriu de optsprezece luni asupra experimentelor nucleare.
Între 12 şi 21 noiembrie 1985 a avut loc o întâlnire la nivel înalt la Geneva între cei doi lideri, unde s-a discutat despre reducerea
armamentului nuclear. Acordul de principiu prevedea o reducere de 50% a arsenalului nuclear precedat de semnarea între cele două părţi.
O declaraţie a lui Gorbaciov, din 15 ianuarie 1986, propunea eliminarea tuturor armelor nucleare din acel moment şi până în anul 2000,
dând speranţă americanilor.
Focul nuclear
Energia nucleară
Războaiele. Factorii de apariţie
-Conflictele etnice, religioase, capatarea unui profit
Soluţii
- O motodologie nouă de relaţii internaţionale, bazate între cocurenţă paşnică şi cooperare activă pentru a găsi noi metode de soluţionare a
problemelor în grup.
- Rezolvarea conflictelor teritoriale, pe cale paşnică la nivel de discuţii conform normelor diplimatice fără implicarea armelor.
- Democratizarea societăţii, însă fără implicarea statelor înalt devozltate în viaţa internă a statelor carora acorda ajutor.
- Interzicerea stocării şi fabricării de arme nucleare, chimice şi biologice
- Retragerea tuturor trupelor militare străine de pe teritoriul altor state
- Reducerea teritoriilor folosite pentru desfăşurearea manevrelor militare, recultivarea ecologică a terenurilor distruse de pe urma acestor
manevre
- Asigurarea acceselor statelor la tratatele de dezarmare şi controlul asupra vînzărilor de armament
- Instituirea unui control riguros asupra respectarii drepturilor omului
Capitolul 5
5.3 Hazardurile naturale şi antropice

 Hazarde endogene, exogene, geomorphologic, oceanografice, biologic

I. Aspecte generale si trăsături ale hazardelor naturale
Începutul acestui mileniu se caracterizează printr-un impact tot mai accentuat al activităţilor umane asupra Terrei,
care determina modificări globale ale mediului.
Modificările accentuate ale mediului pe Terra , presiunea crescânda a societăţii asupra elementelor de mediu generează o serie de crize
dintre care unele au devenit globale, cum ar fi tendinţele de încălzire a climei, datorate efectului de sera, apoi reducerea stratului de ozon,
ridicarea nivelului Oceanului Planetar, despăduririle si procesele de degradare a solurilor, poluarea crescândă si deşertificarea.
Omul are insă si un impact pozitiv asupra mediului prin extinderea teritoriilor protejate(in parcuri si rezervaţii naturale), prin ocrotirea unor
specii de plante si animale pe cale de dispariţie, a unor obiective geomorfologice, geologice si paleontologice, precum si prin numeroase
lucrări de inginerie a mediului.
Hazardele naturale sunt manifestări extreme ale unor fenomene naturale, precum cutremurele, furtunile, inundaţiile, secetele, care au o
influenta directa asupra vieţii fiecărei persoane, asupra societăţii si a mediului înconjurător. Atunci când hazardele produc distrugeri de
mare amploare si pierderi de vieţi omeneşti, ele sunt denumite dezastre sau catastrofe naturale.
Vulnerabilitatea pune in evidenta gradul de expunere a omului si a bunurilor sale fata de diferite hazarde, indicând nivelul pagubelor pe
care le produce un anumit fenomen.
Riscul reprezintă nivelul probabil al pierderilor de vieţi omeneşti, al numărului de răniţi, al pagubelor aduse proprietăţilor si activităţilor
economice de către un anumit fenomen natural sau grup de fenomene intr-un anumit loc şi intr-o anumită perioadă.
II. Hazarde endogene si exogene
Hazarde naturale pot fi clasificate in funcţie de diferite criterii, în funcţie de geneză, hazardele naturale se diferenţiază in:
 Hazarde endogene, a căror acţiune este generată de energia provenită din interiorul planetei, in această categorie fiind
incluse cutremurele si erupţiile vulcanice.
 Hazarde exogene, generate de factorii climatici, hidrologici, biologici etc., de unde categoriile de: hazarde climtice, hazarde
hidrologice, hazarde geomorfologice, hazarde oceanografice, hazarde biologice, hazarde biofizice si hazarde astrofizice.

Hazarde endogene

Cutremurele de pământ sunt mişcări bruşte ale scoarţei care produc unde elastice reflectate in trepidaţii cu un impact puternic asupra
aşezărilor umane.
Cele mai numeroase si mai puternice cutremure sunt generate de dinamica internă a Terrei, fiind numite cutremure tectonice.
Şocurile seismice se produc ca urmare a unor procese de fracturare si frecare intre compartimentele scoarţei terestre, in această situaţie
fiind eliberată o cantitate mare de energie, care se măsoară in ergi si este utilizată pentru calcularea magnitudinii cutremurului.
Magnitudinea se măsoară cu ajutorul unei scări logaritmice, numită scara Richter, cuprinsă între 0,3 şi 9 grade.
Cutremurul din 27/28 iulie 1976 din provincia chineză Tangshan, având magnitudinea între 7,4 şi 7,8 pe scara Richter, a provocat, printre
altele, între 250000 şi 750000 de morţi plus peste 160000 de răniţi grav.
În ţara noastră cele mai puternice cutremure, care produc mari pagube materiale se înregistreză în regiunea seismică Vrancea situată în
regiunea de curbură a Carpaţilor. Astfel de cutremure, care au determinat şi numeroase pierderi de vieţi omeneşti s-au înregistrat la 26
noiembrie 1802,10 noiembrie 1940 (a avut adâncimea focarului de 122 km şi magnitudinea de 7,4 pe scara Richter) şi 4 martie 1977
(adâncimea focarului fiind de 93 km şi magnitudinea de 7,2 pe scara Richter).
Hazardele legate de cutremure se diferenţiază in hazarde primare şi hazarde secundare.
Eroziunea în suprafaţă şi ravenare sunt hazarde care se manifestă pe 1,1 miliarde hectare pe Glob, atât în regiunile umede, cât şi în cele
aride şi semiaride. Aceste hazarde sunt intensificate şi extinse de activităţile umane.
Numai în Podişul Moldovei au fost identificate peste 9000 de ravene, care au determinat îndepărtarea într-un interval de 100-300 de ani a
274 milioane m3de sol şi rocă şi scoaterea din circuitul agricol a unor suprafeţe însemnate de terenuri.
Scurgerea apei pe versant sub forma unor şiroaie instabile determină formarea unor mici canale numite rigole, a căror adâncime ajunge la
30-40 cm. Prin adâncirea rigolelor se formează ogaşele(0,5-2 metri adâncime) şi ravenele, când adâncimile depăşesc 2 metri. Aceste forme
de eroziune în adâncime aduc mari pagube, contribuind la scoaterea din circuitul economic a unor suprafeţe întinse.
În ţara noastră arealele cele mai afectate de procese de eroziune în suprafaţă şi de ravenare sunt localizate în Podişul Moldovei, în
Subcarpaţi şi în Podişul Getic.
Ciclonii tropicali sunt furtuni violente, formate între 5-150 lat. N şi S, având viteze ale vântului de peste 118 km/h. Acestea poartă
denumiri diferite de la o regiune la alta: „uragan”(hurricane) în Oceanul Atlantic, taifun în Oceanul Pacific şi „ciclon tropical” în Oceanul
Indian şi în lungul coastelor Australiei.
Tornadele sunt hazarde climatice foarte periculoase datorită forţei deosebite a vânturilor, care au un caracter turbionar. Acestea se produc
pe continente între 20o şi 60o lat. N şi S. În cadrul unei tornade, care are aspectul unei coloane înguste sau al unei pâlnii întoarse, viteza
vântului este cuprinsă între 60 şi 400 km/h, iar diametrul poate să ajungă la câţiva km. Aerul în mişcare antrenează cantităţi mari de praf
care dau tornadelor o culoare cenuşie, distinctă.
Seceta este un hazard climatic cu o perioadă lungă de instalare şi este caracterizată prin scăderea precipitaţiilor sub nivelul mediu, prin
micşorarea debitului râurilor şi a rezervelor subterane de apă care determină un deficit mare de umezeală în aer şi în sol, cu efecte directe
asupra mediului şi în primul rând asupra culturilor agricole.
În condiţiile lipsei precipitaţiilor, pentru un anumit interval de timp, se instalează seceta atmosferică. Lipsa îndelungată a precipitaţiilor
determină uscarea profundă a solului şi instalarea secetei pedologice. Asocierea celor două tipuri de secetă şi diminuarea resurselor
subterane de apă determină apariţia secetei agricole care duce la reducerea sau pierderea totală a culturilor agricole.
Seceta din vara anului 2000, considerată cea mai puternică din ultimii 100 de ani în ţara noastră, a afectat 2,6 milioane hectare şi a
produs pagube evaluate la 6500 miliarde de lei. În ţara noastră, secetele se pot înregistra pe parcursul întregului an, cele mai numeroase
fiind la sfârşitul verii şi începutul toamnei. Cele mai puternice efecte se înregistrează în parte de sud-est( Dobrogea, Bărăgan, sudul
Podişului Moldovei).
Inundaţiile sunt hazarde hidrografice cu o largă răspândire pe Terra care produc mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.
Aceste hazarde se pot produce în lungul râurilor( care drenează circa 70% din suprafaţa continentelor).
Inundaţiile sunt cele mai răspândite hazarde pe Terra. Acestea produc anual peste 20000 de victime, afectează peste 100 de milioane de
persoane şi acoperă cu apă suprafeţe de mii de hectare. În Bangladesh, ţara cea mai afectată de inundaţii, 30% din suprafaţă este periodic
acoperită de ape.
În China, Fluviul Galben( Huang He ) a produs în ultimele două milenii 1500 inundaţii puternice, schimbându-şi albia cu zeci de kilometri
de 26 de ori.
Fluviul Huang He a provocat cele mai catastrofale inundaţii cunoscute în istorie, datorită regimului hidrologic neregulat, cu creşteri
bruşte de nivel, şi al malurilor puţin înalteîn zona de câmpie. Ca urmare a inundaţiilor din anul 1887, a fost acoperită cu apă o suprafaţă
de 130000 km2, au murit circa un milion de persoane şi a pierit, ulterior, prin foamete, un număr şi mai mare. În prezent, fluviul este
îndiguit şi nu mai provoacă inundaţii decât într-o mai mică măsură.
Tsunami sunt valuri uriaşe produse de cutremurele puternice, erupţii vulcanice şi alunecări submarine. Denumirea acestor fenomene este
de origine japoneză şi are înţelesul de „valuri de port”. Cele mai numeroase asemenea valuri se produc în Oceanul Pacific, dar se întâlnesc
şi în Oceanul Indian, Oceanul Atlantic şi în Marea Mediterană.
Valul tsunami generat de cutremurul din Chile din 23 mai 1960, cu magnitudinea de 8,6 grade pe scara Richter, a înaintat 500 metri în
interiorul uscatului şi a produs peste 1000 de victime. Pe ocean s-a propagat pe o distanţă de 10000 km, până în insulele Hawaii, unde au
fost înregistrate 62 de victime şi pagube de peste 60 milioane de dolari.

Hazarde biologice sunt reprezentate de epidemii şi de invazii de insecte.

Epidemiile sunt caracterizate prin îmbolnăvirea în masă ale populaţiei, datorită unor agenţi patogeni cum sunt viruşii, rickettsiile,
bacteriile, fungii şi protozoarele. Cele mai grave maladii sunt transmise de agenţi purtători precum ţânţarii( malaria, febra galbenă), musca
ţeţe( boala somnului), puricii, păduchii(tifosul exantematic).
Epidemiile de mari proporţii poartă denumirea de pandemii au generat milioane de victime, mai ales în Evul Mediu( ciuma bubonică, spre
ex. , în Europa). În prezent se manifestă maladia SIDA( Sindromul Imunodeficienţei Dobândite), determinată de virusul HIV, cu
transmitere sexuală sau prin transfuzii de sânge.
Epidemiile sunt favorizate de sărăcie, lipsa de igienă, infestarea apei, aglomerarea gunoaielor menajere, înmulţirea şobolanilor şi
a câinilor comunitari. Hazardele naturale, cum sunt inundaţiile sau cutremurele puternice, sunt însoţite de pericolul declanşării unor
epidemii.
Măsurile preventive cuprind vaccinarea şi educarea populaţiei, păstrarea igienei în şcoală şi în familie, izolarea focarelor de declanşare a
epidemiilor, combaterea agenţilor purtători.
Invaziile de insecte, în special lăcuste, produc pagube mari agriculturii, îndeosebi în Africa, Asia, estul Europei şi în America de Nord.
Combaterea lăcustelor se realizează prin diferite metode, cum ar fi distrugerea ouălor, utilizarea insecticidelor şi a unor capcane pentru
distrugerea nimfelor de lăcustelor.
5.4 Impactul acestora asupra mediului
-Distrugerea infrastructurii
-Decese
-Pagube sănătăţii