UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

MASTER PROBAȚIUNE ANUL 1
Mitea Ioana

SANCŢIONAREA INFRACTORILOR MINORI

PRIN MĂSURI PRIVATIVE DE LIBERTATE

Minoritatea infractorului

În mod obișnuit, se consideră că faptele săvârşite de minori prezintă un grad de

pericol social mai redus decât atunci când sunt săvârşite de majori. Acesta este motivul pentru
care starea de minoritate constituie o cauză de diferenţiere a răspunderii penale şi, prin
urmare, a regimului de sancţionare. În aceste situații, accentul se pune pe prevenţie
antedelictuală dar şi postdelictuală (Brutaru, 2014).

În ceea ce privește caracterul penal al faptei săvârșite, acesta este înlăturat dacă la data
comiterii acesteia minorul nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal (art. 27).

Pe de altă parte, în Codul Penal este consacrată vârsta majoratului penal în țara noastră
astfel, după cum se observă în Art. 113:

(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal.

(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a
săvârşit fapta cu discernământ.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii..1

În lipsa definirii termenului de discernământ, o parte din teoreticienii din istoria

dreptului au încercat să explice că discernerea constă în constiința minorului de a realiza
faptul că încalcă o dispoziție a legii penale. După alți teoreticieni însă discernământul implică
pe lângă constiința intelectuală a caracterului delictuos al faptei și o oarecare dezvoltare a
conștiinței. În materialul său, pentru Sereș (2014) discernământul presupune capacitatea de a
înțelege și de a-și manifesta conștient voința iar aplicat la materia penală, reprezintă”
«capacitatea » penală mărginită la o speță concretă, iar nu generalizat la orice manifestare a
unei persoane”.

1
Dan Lupașcu, Codul Penal și Codul de Procedură Penală, Universul Juridic, 2017

1
 Problema răspunderii penale, prevenirii şi combaterii infracţionalităţii minorilor a
constituit şi constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne.
Datorită stării speciale în care se află, minorului i se acordă o atenţie deosebită în ceea ce
priveşte stabilirea unui statut juridic aplicabil acestuia. Deoarece dezvoltarea bio-psiho-fizică
nu-i permite să-şi reprezinte singur interesele, legiuitorul a instituit un statut juridic deosebit
de cel al majorului, oferindu-i garanţii suplimentare de protecţie.2

Convenţia cu privire la drepturile copilului subliniază că este de preferat ca minorii să

nu fie supuşi procedurilor juridice standard şi instituţionalizării, prevăzându-se o gamă în de
dispoziţii, precum cele referitoare la îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare, la
perioadele de probă, la plasamentul familial, la programe de educaţie generală şi profesională
şi la soluţii alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a asigura
copiilor un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea
săvârşită.

Sancţionarea minorilor care săvârşesc infracţiuni trebuie să corespundă

particularităţi psiho-fizice ale acestora, să asigure educarea şi reeducarea lor.

Preocupările pentru diversificarea sancţiunilor aplicabile minorilor sunt stimulate de

rezultatele cercetărilor criminologice şi de psihologie pedagogică.

Particularităţile infractorilor minori, reclamă măsuri de apărare socială adecvate care

să vizeze, refacerea educaţiei deficitare a minorului acestea fiind măsurile educative.

Măsurile educative s-au impus în legislaţii, în general, treptat, dar niciodată complet,
pentru minori preconizându-se un sistem sancţionator mixt format atât din pedepse cât şi din
măsuri educative. 3

Comparativ cu pedepsele unde caracterul coercitiv este predominanat, măsurile

educative prezintă un caracter preponderent educativ, protectiv, neconstituindu-se în
antecedente penale pentru minorul față de care s-au dispus. 4

Codul penal român din 1937 fixează majoratul penal la 19 ani (art. 138), stabilind,
totodată, că minorul sub 14 ani nu răspunde penal, iar între 14-19 ani (adolescentul) răspunde

2
Costică Bulai, Manual de drept penal- Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2007, pag 569
3
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 368
4
Gheorghe Alecu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Europolis, Constanța, 2005, p.457

2
numai dacă se dovedeşte că în momentul săvârşirii faptei a lucrat cu discernământ. Minorilor
sub 14 ani sau celor care săvârşiseră fapta fără discernământ li se aplicau măsuri cu caracter
preventiv-educativ, tutelare şi de protecţie (art. 140), care încetau când copilul sau
adolescentul a împlinit vârsta de 21 de ani (art. 142). Măsurile adoptate pentru minorii care
săvârșiseră fapte cu discernământ erau măsuri de siguranţă (libertatea supravegheată şi
educaţia corectivă) sau se aplicau pedepse ca mustrarea, închisoarea corecţională sau
detenţiunea simplă.

Regimul măsurilor educative privative de libertate

Noul cod penal cuprinde două măsuri educative privative de libertate, şi anume
internarea într-un centru educativ pe o durată de la unu la 3 ani şi internarea într-un centru de
detenţie, pe o durată de la 2 la 5 ani sau, în mod excepţional, de la 5 la 15 ani. 5

Internarea intr-un centru educativ

Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea într-o

instituţie specializată în recuperarea minorului, unde va urma un program de pregătire şcolară
şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială.
Instanţa dispune această măsură educativă pe o durată cuprinsă între unul şi 3 ani.

Dacă în perioada internării minorul săvâşeşte o nouă infracţiune sau este judecat
pentru o infracţiune concurentă săvârşită anterior, instanţa poate menține măsura internării
într-un centru educativ, prelungind durata acesteia, fără a depăşi maximul prevăzut de lege (3
ani), sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţie.

În ipoteza în care minorul, pe durata internării, a dovedit interes constant pentru

însuşirea cunoştinţelor şcolare şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale,
după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa poate dispune fie înlocuirea
internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării
neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani;
în ambele cazuri, instanţa impune respectarea uneia sau a mai multora dintre obligaţiile
prevăzute în art.121, până la împlinirea duratei măsurii internării.

5
Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.133

3
 Dacă minorul nu respectă, cu rea-credinţă, condiţiile de executare a măsurii asistării
zilnice sau obligaţiilor impuse, instanţa revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune
executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ.

În cazul săvârşirii, până la împlinirea duratei internării, a unei noi infracţiuni de către o
persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi faţă de care s-a dispus înlocuirea măsurii
internării într-un centru educativ cu măsura asistării zilnice, instanţa revine asupra înlocuirii şi
dispune fie executarea restului rămas din durata măsurii internării iniţiale, cu posibilitatea
prelungirii duratei acesteia până la maximul prevăzut de lege, fie internarea într-un centru de
detenţie.6

Internarea într-un centru de detenţie

Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie constă în internarea într-o

instituţie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va
urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi
formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea într-un centru de detenţie se
dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, în afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită este de 20 de ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă, când
internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani.

Dacă pe perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţiune sau este judecat
pentru o infracţiune săvârşită anterior, instanţa prelungeşte durata internării, fără a depăşi
maximul prevăzut de lege. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes
constant pentru însuşirea cunoştinţelor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în
vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţin jumătate din durata internării, instanţa
poate dispune fie înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice, fie liberarea din
centrul de detenţie, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea
sau liberarea, instanţa impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţiile prevăzute
în art. 121, până la împlinirea duratei măsurii internării.

În varianta în care minorul nu respectă, cu rea credinţă, condiţiile de executare a

măsurii asistării zilnice sau obligaţiile impuse ori săvârşeşte o nouă infracţiune, instanţa
revine asupra înlocuirii măsurii sau a liberării, urmând ca persoana să execute măsura
internării într-un centru de detenţie sau să prelungească durata acestei măsuri.

6
Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009,. p.477

4
 Concluzii

Prin urmare, în concepţia noulul Cod penal, un minor infractor se sancţionează, de

regulă, cu o măsură educativă neprivativă de libertate, iar în mod excepţional, faţă de acesta
se ia o măsură educativă privativă de libertate.

Aceste modificări au fost influențate de legislațiile unor țări europene care subliniază
faptul că nu este de dorit să se aplice pedepse infractorilor minori ci anumite măsuri educative
de asistență.

Specificul fenomenului infracţional în rândul minorilor ridică probleme deosebite de

prevenire şi combatere deoarece cauzalitatea acestuia interacţionează cu o multitudine de
factori ca: lipsa de experienţă socială, lipsa capacităţii de înţelegere a semnificaţiei sociale a
conduitei periculoase pentru valorile sociale, ca şi a sancţiunilor, deficienţe în procesul
educativ ce s-a desfăşurat în familie, şcoală, influenţa negativă exercitată de unii majori care îi
atrag pe minori pe calea infracţională.

De asemenea, s-a urmărit renunțarea completă la pedepse în cazul minorului infractor

și instituirea unui sistem sancționator bazat doar pe măsuri educative, incluzând, bineînțeles,
și măsuri educative privative de libertate.

5
Bibliografie

1. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
2. Costică Bulai, Manual de drept penal- Partea generală, Ed. Universul Juridic,
București, 2007
3. Dan Lupașcu, Codul Penal și Codul de Procedură Penală, Universul Juridic, 2017
4. Gheorghe Alecu, Drept penal român. Partea generală, Ed. Europolis, Constanța,
2005
5. Ilie Pascu, Drept penal. Partea Generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009
6. Mihai Adrian Hotca, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009