UNIVERSITATEA ”LUCIAN BLAGA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ”ANDREI ȘAGUNA”

DIN SIBIU

CURS DE
ISTORIA RELIGIILOR

Lect. Dr. habil. Alina Pătru

 PRECIZĂRI INTRODUCTIVE

Cursul de Istoria și filozofia religiilor predat în Facultatea de Teologie Ortodoxă

”Andrei Șaguna” din Sibiu își propune să ofere studentului teolog câteva instrumente
necesare pentru înțelegerea lumii religioase în ansamblul ei. Experiența religioasă a
omului a cunoscut diferite forme și moduri de manifestare pe coordonatele timpului și
ale spațiului. Toate aceste forme sunt, pe de o parte, mărturia unui etos religios universal,
prezentând astfel unele caracteristici comune, pe de altă parte rezultatul unor
condiționări socio-culturale din cele mai diverse, condiționări ce duc la diferențe în
modul de înțelegere a realităților religioase și în practica religioasă concretă.
Multă vreme Europa a fost un continent în care dominantă era o singură religie:
creștinismul. Pluralitatea religioasă era astfel localizată în primul rând în interiorul
creștinismului, datorită existenței mai multor variante confesionale ale acestuia. În afară
de creștinism, în Europa mai era prezent doar iudaismul, cu care contactele erau destul
de reduse, iar la marginea de sud-est a continentului se întindea amenințător islamul, ale
cărui influențe concrete se limitau la zone restrânse ale Europei de Est.
Astăzi, datorită globalizării și a mijloacelor de circulație și comunicare moderne,
asistăm la o pluralitate religioasă mult mai accentuată și care pare să ia proporții tot mai
mari în anii ce vor urma. Europa de Vest este deja patria mai multor religii, grupările
moderne de imigranți proveniți din toate spațiile religioase ducând la o diversitate fără
precedent, ce atrage după sine o serie de probleme de conviețuire socială. În Europa de
Est și în România, migrația este încă la început, dar nu este absentă. Atât imigranții veniți
la noi în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite decât în țara lor, cât și imigranții
intelectuali (studenți bursieri, persoane care organizează sau participă la schimburi
economice sau culturale) sunt prezenți și încep să își pună amprenta asupra mediului lor
interacțional. Mai mult decât atât: celelalte religii sunt prezente pe rafturile librăriilor,
prin afișe care invită la cursuri de yoga sau de alte forme de spiritualitate extracreștină,
pe internet și în mass-media, astfel încât conținutul religios extracreștin are astăzi multe
posibilități de a pătrunde în mintea și sensibilitatea românilor.
Viitorul preot și viitorul profesor de religie trebuie să fie capabili să intre în dialog
cu credincioșii și pe teme ce privesc diversitatea religioasă. Orice absolvent al Facultății
de Teologie trebuie să poată încadra un fenomen religios în ansamblul existenței
religioase din toate timpurile, să știe dacă este vorba despre un aspect particular, specific
doar unei religii, sau de un element cu o reprezentare mai largă; să știe care este valoarea
2
respectivului element în ansamblul constructului soteriologic al religiilor în care el apare,
să știe când a apărut și cum a evoluat el în timp. Sincretismul religios contemporan
operează în același timp o reinterpretare a fenomenelor pe care le preia din alte religii,
modificându-le sensul astfel încât ele nu mai corespund principiilor niciunui spațiu
religios. Astfel de exemplu în religiile orientale reîncarnarea este văzută ca un lucru rău, o
suferință, o necesitate dictată de neîmplinirea programului soteriologic în cursul unei
singure vieți, dezideratul acestor religii fiind tocmai acela de a-i ajuta pe adepții lor să
iasă din circuitul reîncarnărilor, să nu mai fie nevoiți să se reîncarneze. Pentru
europeanul contemporan secularizat, ideea reîncarnării poate părea atrăgătoare: gândul
că nu totul se sfârșește o dată cu moartea, că poate reveni pe pământ pentru a trăi noi și
noi plăceri și experiențe face din reîncarnare un lucru de dorit. În acest caz, conceptul de
reîncarnare a fost preluat din religiile orientale, însă a fost reinterpretat, astfel încât el nu
mai corespunde conținutului doctrinar al religiilor din care provine. Reîncarnarea în
viziunea ezoterismului european contemporan este astfel un simplu construct mental
menit să satisfacă anumite nevoi psihologice ale omului secularizat și nu un element
preluat întocmai din vreuna din religiile istorice.
Cunoașterea celorlalte religii oferă și șansa înțelegerii și aprecierii mai corecte a
realităților din propriul spațiu religios și este așadar utilă și pentru înțelegerea de sine a
oricărui membru al Bisericii. Orice credincios familiarizat cu Creștinismul ortodox știe să
prețuiască acele elemente care îl susțin în viață și care îi permit să experieze comuniunea
cu Dumnezeu. În același timp însă, un om care cunoaște numai Ortodoxia inevitabil va
trece cu vederea multe din elementele ei caracteristice. Lărgirea perspectivei și așezarea
propriului spațiu religios în contextul mai larg al existenței religioase de pe toate
meridianele și din toate timpurile permite sesizarea unor aspecte noi, nebănuite, fără de
care bogăția și valențele propriei apartenențe religioase nu ar putea fi înțelese pe deplin.
Pentru următoarele două semestre, cursul de istoria și filozofia religiilor își
propune familiarizarea studenților cu principalele repere ale marilor religii. Mai precis,
vom studia câteva tipologii religioase: religia Greciei Antice ca tip exemplar pentru
religiile politeiste ale Antichității și marile religii contemporane: hinduismul, budismul,
iudaismul şi islamul. Cu ajutorul reperelor obţinute prin studiul acestor religii vom putea
să înţelegem lumea religioasă în diversitatea ei.
În cazul fiecăreia dintre religii vom avea în primul rând o abordare istorică,
urmată de o parte doctrinară. În partea istorică vom privi fiecare din aceste religii ca pe
un organism viu care suferă modificări în timp, care își îmbogățește conținutul preluând
3
influențe din exterior, dar care se modifică și sub presiunea problemelor proprii, interne.
În același timp, vom cunoaște diversitatea internă a acestor religii, grupările de factură
confesională care pretind, fiecare dintre ele, că dețin interpretarea corectă a mesajului
respectivei religii. Vom vedea astfel că religiile nu sunt blocuri monolitice și că afirmații
de tipul: ”hindușii cred că...” sau ”budiștii practică...” sunt de multe ori improprii, pentru
că nu țin cont de diversitatea internă, manifestată în spațiu și timp, a respectivei religii.
În privinţa doctrinei ne vom concentra pe probleme legate de modul cum apare
sacrul în respectiva religie, şi pe modul cum e văzută relaţia dintre sacru şi lumea creată.
Această împărţire corespunde unei scheme clasice a dogmaticii ortodoxe. Învăţătura de
credinţă creştină e structurată în două părţi mari: teologia (învăţătura despre existenţa
lui Dumnezeu în sine, fiinţa şi atributele lui Dumnezeu, triadologia), şi iconomia
(învăţătura despre relaţiile dintre Dumnezeu şi lume: creaţia, antropologia, hristologia,
soteriologia, eclesiologia, sacramentologia, eshatologia).
Conceptele necesare pentru partea doctrinară sunt înrudite cu cele ale dogmaticii
ortodoxe, însă la istoria şi filozofia religiilor folosim un limbaj specific acestei discipline.
În cele ce urmează vom sistematiza conceptele cu care vom opera în abordarea fiecărei
religii în parte.

PROBLEMA SACRULUI (TEOLOGIA)

Dimensiunea personală și cea suprapersonală sau nedefinită a sacrului

Sacrul este perceput de om în mai multe moduri. Sacrul e cel ce mă depăşeşte, cel
ce e dincolo de toate conceptele şi reprezentările mele, chiar dincolo de capacitatea mea
de a-l experia (apofatism), dar în acelaşi timp este cel care mi se adresează într-un mod
personal, cel care mă cheamă să relaţionez cu el şi care îmi revelează câte ceva despre el,
astfel încât eu pot să îl cunosc până la un anumit punct şi să fac afirmaţii pozitive despre
el (catafatism). Ţinând cont de aceasta deosebim în sfera sacrului o dimensiune
nedefinită şi nepersonală sau suprapersonală şi una definită, structurată sau
personală.
Apofaticul e domeniul experienţei mistice; pe când catafaticul cuprinde toată zona
accesibilă raţionalităţii umane şi nivelul intuitiv imediat. Catafaticul implică totdeauna
definibilul, posibilitatea unei precizări de identitate. Când Dumezeu afirmă: „Eu sunt Cel

4
ce sunt” (Ieş. 3, 14) îşi precizează o identitate de acest fel, fără a se cunoaşte pe larg
componentele ei, dar e o identitate confirmată
În terminologia dogmatică folosită de Sfinții Părinți, Ființa lui Dumnezeu
corespunde sacrului suprapersonal sau nedefinit, iar Persoanele reprezintă sacrul de tip
personal. În ortodoxie nu s-au accentuat unilateral nici Ființa, nici Persoanele Sf. Treimi,
ci în teologie accentul a fost pus în mod egal pe cele două realități. Astfel teologia
ortodoxă păstrează un echilibru perfect între cele două dimensiuni ale sacrului, echilibru
care nu se regăsește în această formă în alte spații religioase.
Spiritualitatea ortodoxă dă la rândul ei mărturie despre echilibrul perfect păstrat
în Ortodoxie între catafatism și apofatism. Ele trebuie în permanență ținute împreună.
Chiar și atunci când un mistic se află pe culmile apofatismului, Ortodoxia recomandă să
păstreze neîncetat în minte numele lui Iisus, pentru ca astfel elementul personal al
sacrului să nu lipsească din trăirea sa ce îl pune în comuniune în primul rând cu zona
sacrului nedefinit, iar el să nu piardă tocmai acest echilibru, care e una din caracteristicile
principale ale spiritualității noastre.

Unicitatea și multiplicitatea sacrului

Atât în Sf. Scriptură, cât şi în lumea exterioară avem argumente atât pentru
unicitatea, cât şi pentru multiplicitatea sacrului.
Unicitatea sacrului
Apare cu frecvenţă în VT. Se constată în VT o direcţie monoteistă clară. NT
păstrează ideea unicităţii lui Dumnezeu (Ioan 10,30: Eu şi Tatăl Meu una suntem), dar o
completează cu Revelația Sfintei Treimi.
Unicitatea sacrului e descoperită şi de reflexia umană autonomă. Deja în filozofia
presocraticilor, de ex. la Xenofan din Colofon (sec. VI-V i.Hr.) , apare ideea caracterului
absolut al lui Dumnezeu, de aici necesitatea ca Dumnezeu să fie unic pentru că dacă ar
exista două fiinţe absolute ele s-ar relativiza una pe alta + absolutizarea include şi
atotprezenţa. În unul absolut nu există şi al doilea, afirmă deja Xenofan. Acest tip de
argumentație a fost preluat apoi și de Sf. Părinți, de ex. de Sf. Chiril al Alexandriei în
„Catehezele baptismale”.
Multiplicitatea sacrului
În VT avem mărturii implicite, nu explicite: apariţia pluralului Elohim, forme de
plural (Facere 1,27), arătări de tipul celei de la stejarul Mamvri. Ele vor fi interpretate ca

5
mărturii ale unei pluralităţi în interiorul sacrului doar în lumina NT. Abia în NT
pluralitatea triadică a sacrului apare în mod explicit.
Trebuie remarcat că doar o astfel de multiplicitate a sacrului poate să facă
inteligibilă multiplicitatea infinită a făpturii. Din punctul de vedere al reflexiei umane
autonome există un principiu logic, conform căruia orice element prezent în efect trebuie
să se găsească şi în cauză (ex: multiplicitatea lumii create arată că există o multiplicitate
şi în interiorul lui Dumnezeu).

Sintetizând cele de mai sus, avem trei moduri de fiinţare a sacrului, cu care vom
opera în cadrul cursului, sau trei dimensiuni ale sacrului:
- Sacrul unic-personal (în Creștinism: un Dumnezeu personal),
- Sacrul multiplu-personal (în Creștinism: trei Persoane),
- Sacrul suprapersonal sau nedefinit (în Creștinism: Ființa lui Dumnezeu).

Atunci când vorbim despre Dumnezeu din punct de vedere creştin este absolut
necesar să scoatem în evidenţă faptul că avem în acelaşi timp un Dumnezeu personal, trei
Persoane şi o Fiinţă. De multe ori noi îl prezentăm pe Dumnezeu reducţionist, afirmând
doar că avem un Dumnezeu într-o Fiinţă şi trei Persoane. În felul acesta pierdem din
vedere sacrul unic personal. Dumnezeul creştin este în acelaşi timp trei Persoane, dar şi o
Persoană, un Dumnezeu. Creştinismul este o religie monoteistă pentru că mărturiseşte
credinţa într-unul Dumnezeu. De-a lungul timpului, reprezentanţii celorlalte religii au
avut dificultăţi în a vedea în creştinism o religie monoteistă; atât evreii cât şi musulmanii
ne-au acuzat că suntem triteişti (şi deci politeişti). Numai dacă subliniem cât se poate de
clar şi dimensiunea scarului unic personal, la fel de clar ca şi pe celelalte două dimensiuni
ale sacrului, prezentăm corect complexitatea imaginii lui Dumnezeu în creştinism.
În epoca patristică, un concept dogmatic precum cel al Monarhiei Tatălui a fost
folosit tocmai pentru a evidenţia unicitatea personală a sacrului în creştinism. În acelaşi
timp această unicitate de tip personal este prezentă în textele de rugăciune, ceea ce
înseamnă că ea nu a lipsit niciodată din evlavia poporului lui Dumnezeu. Concret, avem
rugăciuni adresate lui Dumnezeu Tatăl, rugăciuni adresate lui Dumnezeu Fiul, rugăciuni
adresate Duhului Sfânt, rugăciuni adresate Sfintei Treimi, dar şi rugăciuni care se
adresează pur şi simplu lui Dumnezeu. Acestea din urmă sunt o mărturie a prezenţei
sacrului unic personal în conştiinţa religioasă a creştinilor şi în acelaşi timp ele au
susţinut vie această conştiinţă la generaţiile de creştini.
6
 Există o complexitate neegalată a sacrului în creştinism; un echilibru perfect între
toate aceste moduri de fiinţare a sacrului. Din acest enunţ se poate extrage şi un
argument teologic al superiorităţii creştinismului faţă de alte religii. Simultaneitatea
ontică a unului şi a multiplului este o realitate specifică doar creştinismului. Dubla
modalitate de fiinţare (în acelaşi timp unu şi multiplu, concomitent definit şi nedefinit)
este o realitate cofirmată azi chiar şi de ştiinţele naturii, de exemplu de fizica particulelor
elementare. Se ştie astăzi că particulele elementare au o dublă modalitate de fiinţare, ex.
dualitatea undă-corpuscul în cazul luminii. În perioada patristică însă, a afirma o dublă
modalitate de fiinţare (Dumnezeu unic şi întreit în acelaşi timp, Iisus Hristos Dumnezeu
adevărat şi om adevărat) reprezenta o serioasă piatră de poticnire. Formularea dogmei
Sfintei Treimi a reprezentat astfel un act extraordinar de curaj şi smerenie intelectuală.
Ea trebuie receptată într-un mod adecvat şi azi.
Toate celelalte religii accentuează una sau alta din dimensiunile sacrului, şi tind ca
pe celelalte să le treacă cu vederea. Celelalte dimesiuni nu sunt însă în nici o religie
absente total, aşa cum vom vedea pe parcursul analizei noastre. Ele sunt prezente în toate
formele religioase şi nu pot lipsi niciodată complet.

PROBLEMA RELAŢIEI DINTRE SACRU ȘI MUNDAN (ICONOMIA)

Vom investiga aici modul apariţiei lumii, tipul de relaţie existent între sacru şi
mundan, cauzele deteriorării raportului, aşa cum le imaginează religia respectivă,
modalităţile de restaurare a relaţiei dintre sacru şi mundan, precum şi viziunea
eshatologică a fiecărei religii.
Diferitele religii imaginează diferit raportul principial între sacru şi mundan.
Spectrul se întinde de la formele panteiste, în care sacrul e prezent în mundan, dar se
confundă cu acesta, până la formele religioase care accentuează transcendenţa absolută a
sacrului şi deci lipsa oricărei comunicări fiinţiale între făptură şi creatorul său.
Panteismul este specific, de pildă, unor forme ale religiilor orientale, care vorbesc de
faptul că în ultimă instanţă totul e Brahman sau totul se identifică până la suprapunere cu
sacrul nedefinit. Aceste formule religioase sesizează proximitatea sacrului la nivelul
făpturii, dar greşesc prin faptul că nu mai păstrează nicio distincţie între sacru şi mundan.
În extrema cealaltă se află formulele religioase care vor să evidenţieze diferenţa absolută,
de natură, dintre Dumnezeu şi creatură: iudaismul, islamul, chiar şi creştinismul
7
occidental (catolic sau protestant). Acesta pierd din vedere relaţia intimă, fiinţială dintre
Dumnezeu şi făptura Sa. Se ajunge până acolo încât în mistica catolică sau în eshatologia
catolică, de exemplu, nu se vorbeşte de o creştere nesfârşită în comuniunea cu
Dumnezeu, ci doar despre beatitudinea cotemplării nesfârşite a lui Dumnezeu.
Contemplarea presupune însă distanţă, văzul fiind un simţ al distanţei. În viziunea
acestor religii, distanţa dintre Dumnezeu şi făptură este aşadar de netrecut.

/______________________________________/__________________________________________/
panteism comuniune ontologică transcendenţă absolută

Cea mai complexă şi mai echilibrată poziţie în această privinţă o are creştinismul
răsăritean. În creştinismul ortodox se afirmă că nu există separaţie între Dumnezeu şi
creatură, ci comuniunea ontologică dintre Dumnezeu şi creatură este constitutivă pentru
aceasta din urmă, dar totuşi Dumnezeu nu se confundă cu făptura, El rămânând în acelaşi
timp dincolo de ea. Această formă de comuniune poate fi exprimată dogmatic atât în
termeni hristologici, atunci când se vorbeşte despre logoi-i creaţiei, prezenţi la nivelul
fiecărei creaturi şi punând-o pe aceasta în legătură directă cu Logosul, Iisus Hristos, după
chipul şi după raţiunea Căruia a fost creată; cât şi în termeni pnevmatologici, prin
distincţia între Fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale necreate, care se comunică prin
Duhul Sfânt întregii făpturi, însufleţind toate elementele lumii create, începând de la firul
ierbii, şi conducându-le pe toate spre scopul lor.
Aşadar: Dumnezeu real prezent la nivelul mundanului, dar în acelaşi timp
Dumnezeu care nu se confundă cu lumea creată, ci rămâne transcendent ei. Şi în această
formă de conceptualizare a raportului dintre sacru şi mudan avem un argument teologic
puternic, de data aceasta din domeniul iconomiei, pentru superioritatea creştinismului
ortodox faţă de oricare altă formulă religioasă care nu reuşeşte să ţină la fel de bine în
balanţă cele două aspecte antinomice.

Dacă prin conceptul de comuniune desemnăm raportul dintre sacru și mundan,

parțializarea comuniunii se referă la deteriorarea acestui raport, care atrage după sine
suferinţa, moartea şi toate neajunsurile existenţei, iar încercările de restaurare a
comuniunii cuprind toată viziunea soteriologică a respectivei religii. Fiecare religie
încearcă să găsească explicaţii pentru starea precară a existenţei mundane şi să propună
soluţii pentru ieşirea din aceste neajunsuri.
8
 Restaurarea comuniunii desemnează tot ceea ce face ca viața omului să fie mai
împlinită, pe acest pământ şi dincolo de moarte. Redobândirea sănătății, obținerea unor
succese dorite, a unor realizări în plan material sau spiritual în urma unor eforturi de tip
religios sunt toate văzute ca forme de comuniune restaurată cu sacrul. În sens restrâns,
restaurarea comuniunii se referă la depășirea integrală a condiționărilor și limitărilor
specifice acestei vieți. Ea reprezintă finalitatea eforturilor soteriologice ale fiecărei religii,
fiind de regulă o stare accesibilă după moarte, în eshaton.

Pentru restaurarea raportului avem mai multe căi:

 Intervenţia sacrului în scopul restaurării (întrupări ale sacrului, acte
revelaţionale iniţiate de sacru),
 Eforturile umane (rugăciuni, eforturi ascetice, fapte bune),
 Actele cu caracter mixt (actele de cult, care conţin pe de o parte elementele
de rugăciune și ofrandele aduse de comunitate, pe de alta însă pornesc de
la premisa că într-un fel sau altul sacrul e prezent și activ, preia darurile, le
transformă și se face pe sine însuși accesibil comunității prin intermediul
realității liturgice).
Toate rugăciunile, jertfele, eforturile ascetice sunt mijloace de restaurare a
comuniunii sacru mundan. Există restaurări prin intervenţii punctuale (hierofanii,
teofanii) şi restarurări continue, de ex. prin asumarea continuă şi deplină a firii umane în
Hristos. Din perspectivă creştină, Întruparea Mântuitorului este singurul mod autentic şi
deplin de restaurare a comuniunii.

9
 RELIGIA GRECIEI ANTICE

Este o religie politeistă, aşadar una care pune accentul pe sacrul multiplu personal,
însă nici celelalte dimensiuni ale sacrului nu lipsesc cu desăvârşire.
Exista religii care au luat naştere ca urmare a acţiunii unui întemeietor şi religii de
sinteză. Religia Greciei Antice (RGA) este o religie de sinteză.

Teoria indo-europenismului
Pentru formarea civilizaţiei greceşti, un fenomen imprtant îl constituie invazia
triburilor indo-europene. Această invazie are loc în spaţiul Greciei începând cu anul 2000
î.Hr. şi se continuă succesiv până la 1200 î.Hr. Cine sunt însă indo-europenii și cum a fost
descoperită prezența lor?
S-au constatat pe baza unor studii lingvistice nişte similitudini între limba
sanscrită şi între limbile germanice, s-a observat că rădăcină unor cuvinte germanice e
aceeaşi cu a cuvintelor sanscrite. Asemenea studii apar începand de la sfârşitul sec. al
XVIII-lea, dar mai ales în sec. al XIX-lea, autori importanţi în domeniu fiind Friedrich
Schlegel şi Max Müller. Întâi se observă aceste similitudini lingvistice, iar apoi se constată
similitudini şi în ceea ce priveşte zeităţile. Comparatistica dintre limbile germanice şi
sanscrita se extinde de la nivelul lexicului şi în domeniul sacrului. Studiind textele
sanscrite, între religiile vechilor germani şi a vechilor indieni, se constată că divinităţile
din aceste spaţii au nume cu rădăcină comună, sunt în corespondență cu aceleaşi
fenomene ale naturii sau acoperă aceleaşi sectoare ale realităţii. Pe baza acestor
observaţii se formează conceptul de limbi indo-germanice şi cel de religii indo-germanice
sau ariene. Cu timpul, analiza lingvistică şi religioasă este extinsă, incluzând şi alte limbi
şi religii din spaţiul european, dar şi al Iranului. Se constată existenţa aceloraşi elemente
comune. De acum se vorbeşte de familia lingvistică indo-europeană şi de religii şi culturi
de tip indo-european.
În mileniile al III-lea şi al II-lea î.Hr. atât în spaţiul Iranului şi al Indiei cât şi al
Europei au avut loc invazii de triburi în valuri succesive, aşa cum o dovedesc
descoperirile arheologice de aici. Aceste triburi migratoare ajunse în India, Iran şi Europa
vădesc similitudini culturale şi par a proveni din aceeaşi zonă. Ele pătrund în Europa
venind dinspre nord-est, şi în India şi Iran venind dinspre nord-vest. Astfel arheologia
vine în sprijinul teoriei indo-europenismului.
10
 Se pune întrebarea: care e patria de origine a acestor triburi? Ea nu a putut fi
localizată precis de arheologi. Cea mai plauzibilă teorie este că că triburile indo-europene
au venit din zona cuprinsă între nordul Mării Negre şi nordul Mării Caspice, până în zona
Volgăi şi a Munţilor Urali, între Carpaţi şi Caucaz, şi de aici s-au îndreptat atât spre est cât
şi spre vest. În nordul Mării Negre au fost descoperite vestigiile mai multor culturi
succesive, ultima dintre ele, numită cultura de tumuli sau kurgan, a înflorit între mileniile
V-III î.Hr. Este posibil ca aceasta să fie cultura de origine, din care s-au dezvoltat mai
târziu formele culturale ale indo-europenilor, deşi descoperirile arheologice facute până
în prezent sunt insuficiente pentru a demonstra clar acest lucru. Teoria indo-
europenismului are astfel unele aspecte rămase neexplicate.
Indo-europenii năvălesc în mai multe valuri, este vorba de mai multe triburi având
suficiente asemănări pentru a fi subsumate grupului indo-european, dar şi unele trăsături
distincte. Ei întâlnesc în spaţiul Greciei o cultură de un anumit tip, numită în literatura de
specialitate cultura preelenă. Ea reprezintă o structură a neoliticului, perioadă care
începe în zona Greciei în jurul anului 8000 i.Hr. Începutul neoliticului coincide cu
descoperirea agriculturii, cu aşa-numita revoluţie agrară. O dată cu aceasta în existenţa
oamenilor au loc schimbări majore, devin sedentari, valorizează altfel timpul cosmic şi
relaţia cu sacrul. Experiența lor religioasă se modifică profund.

Caracteristicile culturii preelene

Culturile de tip neolitic, culturi ale agricultorilor sedentari, sunt centrate pe
natură. Pentru agricultorul sedentar pământul, ogorul este elementul fix, stabil, care
hrăneşte, dar care trebuie şi cultivat. Generaţiile vin şi trec, dar pământul rămâne.
Pământul este cel care îi poartă pe toţi, îi hrăneşte pe toţi şi îi primeşte apoi din nou pe
toţi în sine după moartea lor. Chiar şi aşezările umane (dimensiunea socială a existenţei)
se nasc pe acelaşi pământ, înfloresc pe el şi devin la sfârşit una cu pământul. Organizarea
spaţială cunoaşte centre şi periferii: locurile sacre sunt asemenea centre, fie că e vorba de
un munte sacru, de un arbore sacru sau de o clădire sacră (un templu). În sens individual,
un centru a lumii îl reprezintă şi casa, locuinţa personlă. Şi mormintele sunt astfel de
centre ale perceperii sacralităţii. Omul sedentar păstrează legătura cu strămoşii, adeseori
mitologizaţi, prin îngrijirea şi venerarea mormântului.
Legat de acest pământ-spaţiu fix este şi timpul, care e perceput ciclic: ciclicitatea
zilelor, a anotimpurilor, a vieţilor: naştere – creştere – maturizare (coacere) – moarte
(recoltă). Omul, ca şi natura, este supus aceloraşi ritmuri ciclice.
11
 În legătură cu pământul şi fertilitatea apar o mulţime de zeităţi feminine, telurice.
Femininul este asociat fertilităţii, pasivităţii (ambele atribute ale pămâtului), dar şi
existenţei structurate pe cicluri.
În aceste cicluri se exprimă o mare ordine cosmică. Macrocosmosului naturii îi
corespund în plan social cosmosul social al statului şi în cel individual microcosmosul
uman.
Orice criză ete percepută drept expresia deteriorării unei asemenea ordini.
Ritualurile sunt menite să menţină ciclicitatea cosmică, să întreţină sau sa refacă ordinea.
Cosmosul şi haosul sunt percepute ca două modalităţi ale existenţei. Un efort permanent
e necesar pentru ca lumea să nu decadă din cosmos în haos. Ritualismul culturilor
neolitice este unul de tip magic, cu alte cuvinte, actul ritual e menit să acţioneze automat:
anumite rituri trebuie săvârşite în anumite momente de timp, pentru că ele garantează
recoltă bogată, bunăstare cetăţii sau sănătate şi ferire de pericole individului. Zeii şi
oamenii îşi au fiecare rolul lor bine definit în acest proces, prin actele rituale, sacrul este
determinat să intervină în sensul dorit, solicitarea umană se va împlini în mod
obligatoriu.
În spaţiul Greciei, elemente ale culturii preelene apar în descoperiri arheologice
dar şi în izvoare scrise descoperite pe teritoriul Cretei. Grecia pre-elenă este o societate
de factură neolitică, agrară, având în centru femeia. Ea dezvoltă un tip de sacralitate axat
în jurul zeiţelor fertilităţii. Un rol central îl joacă Marea Mama, ca zeiţă. Este o religie care
valorizează spaţiul, timpul, ciclurile cosmice şi care dezvoltă o societate de tip paşnic,
sedentar.

Caracteristicile culturii indo-europene

Indo-europenii nu sunt agricultori, ci crescători de animale. Ei domesticesc întâi
calul, care a devenit unul din simbolurile civilizaţiei lor, apoi vaca, oaia, capra. Existenţa
pastorală presupune deplasare permanentă cu turmele în căutare de păşuni.
Spre deosebire de religiozitatea de tip neolitic, structura religioasă de tip nomad,
pastoral, cum e şi cea indo-europeană, e dominată de zei războinici, puternici. Aici nu
ritmurile ciclice ale existenţei sunt importante, nu revenirea periodică a anotimpurilor, ci
timpul are o direcţie liniară. Păstorul nomad care se preumblă dintr-un spaţiu în altul
întâlneşte mereu situaţii noi, el e în permanenţă deschis pentru a face faţă caracterului
surprinzător al existenţei. Pentru el, ziua de mâine nu reprezintă o repetiţie a unei situaţii
trăite mereu la interval de un an, ci ea constituie un novum absolut. De aceea, nici
12
legătura cu strămoşii nu e atât de importantă. Omul nomad nu investeşte în cimitire, nu
dezvoltă un cult al morţilor. Din perspectiva sacrului avem panteonuri complexe
dominate de zeităţi masculine puternice, apte să îl apere pe om de pericolele existenţei
nomade şi de riscurile războaielor. Acestora li se aduc jertfe animale, dar conştiinţa care
însoţeşte un asemenea gest e diferită de cea rituală a sedentarului: răspunsul favorabil al
sacrului nu e garantat, zeul nu poate fi determinat prin anumite practici să aţioneze.
Relaţia cu sacrul este dinamică şi imprevizibilă, însă solicită în om dezvoltarea unor
reacţii precum credinţa şi încrederea.
Indo-europenii dezvoltă o societate de factură patriarhală, structurată pe clase: –
preoţii, – războinicii (aristocraţia militară), – negustorii şi producătorii, – slugile sau
sclavii.

Sinteza greacă
Întâlnirea dintre cele două tipuri de civilizaţie se soldează cu victoria armată a
indo-europenilor, mult mai versaţi în tehnici de luptă şi dotaţi cu arme mult mai
performante. Indo-europenii cunosc şi prelucrează bronzul, pe când preelenii sunt în
epoca pietrei (neolitic).
Cele două tipuri de culturi se întâlnesc şi sunt nevoite să convieţuiască. Între cele
două forme de religiozitate se dezvoltă un proces de sinteză: panteonurile se lărgesc
acum pentru a cuprinde zeii ambelor grupări, iar profilul zeilor se specializează. Zeul
puternic pe care îl adoră învingătorii şi zeiţa populaţiei cucerite trebuie să aibă amândoi
loc într-un sistem comun. Astfel încep să fie imaginate relaţii de rudenie între zeii celor
două grupări. De cele mai multe ori, zeul cuceritorilor devine soţul zeiţei, mai rar relaţia
ce se stabileşte între ei este de filiaţie sau de fraternitate.
Asemenea fenomene de sinteză religioasă au loc pe teritoriul întregii Elade.
Populaţia neolitică de pe aceste teritorii nu are o religiozitate unitară, ci există multe zeiţe
locale. Toate sunt relaţionate zeilor cuceritorilor, în special lui Zeus şi lui Poseidon.
Sistematizarea miturilor şi ordonarea lor într-un ansamblu unitar are loc abia în
sec. VIII-VII, fiind opera lui Homer şi a lui Hesiod. Atunci se trage linie şi se constată că
Zeus are în total 41 de soţii şi în jur de 90 de fii, iar Poseidon 45 de soţii şi în jur de 80 de
fii. După ce Homer şi Hesiod au făcut ordine între mituri, unificând conţinuturile RGA, au
început să apară, o dată cu presocraticii, şi primele forme de critică la adresa
„imoralităţii” zeilor. Dar trebuie observat că acest caracter imoral e doar rezultatul
sistematizării ulterioare. Zeii nu au fost concepuţi de la început cu trăsături imorale.
13
Fiecare mit relatând despre vreuna din „aventurile” lui Zeus are ca sursă o altă tradiţie
culturală locală.

PERIODIZAREA RGA

Perioada pre-indo-europeană (8000-2000 î.Hr.)

Perioada migraţiei indo-europene (2000-1200 î.Hr.)
Sec XII-VIII, o perioadă neagră în care lipsesc vestigiile, datorată ultimului val de
migratori, care au distrus tot şi au făcut imposibilă apariţia sedimentărilor culturale.
În sec VIII – VII i.Hr, procesul de sinteză a miturilor poate fi considerat încheiat şi
faza mitică a religiei GA ajunge la apogeu. S-a ajuns la o plinire a vremii, poporul elen îşi
încheie procesul de formare etnică, deci e timpul pentru ordine şi sinteză şi între
diferitele mitologii. Apar scrierile lui Homer şi Hesiod care sintetizează miturile. Sec VIII –
IV reprezintă perioada arhaică a culturii GA, în care se sintetizează miturile, apar primele
speculaţii filozofice, apar primele creaţii literare, lirice şi dramatice.
Sec VII, apar primii filozofi presocratici care inaugurează o fază nouă a RGA- prin
speculaţiile lor de factură religioasă. Apare un nou mod de a aborda domeniul religios,
dintr-o perspectivă filozofică şi se dezvoltă o manieră critică de a privi modalitatea
anterioară (de factură mitologica). Este vorba despre etapa filozofică a RGA. Această
perioadă ajunge la apogeu în sec IV i.Hr în timpul lui Platon şi Aristotel.
Următoarea perioadă importanta a RGA este perioada secularizată, începe în sec
IV i.Hr, în vremea lui Alexandru Macedon, şi o regăsim din plin în perioada Imperiului
Roman, în timpul lui Octavian Augustus. Un excelent exponent îl reprezintă poetul
Publius Ovidius Naso. În” Metamorfozele” sale, Ovidiu reia temele mitografilor, dar din
altă perspectivă, una literară. Nu crede în ele ci le redactează de dragul frumuseţii
cuvintelor. Ovidiu se foloseşte de temele mitologice doar ca de un pretext, pentru că
scopul lui este acela de a produce artă pentru artă. El prezintă succesiv mituri cu privire
la apariţia lumii; apoi se referă la perioada mitologică, eroică; urmată de perioada
istorică: Eneea, Războiul Troiei; şi de perioada politic – istorică: Octavian Augustus. În
această succesiune se poate indentifica şi intenţia de glorificare a faptelor lui Augustus,
plasate într-un cadru mergând până la întemeierea lumii.
În fazele de secularizare a unei religii sunt prezente împrumuturile şi sincretismul,
proliferează cultele de mistere. Există diferite raportări la religios, şi toate acestea sunt
considerate legitime. Secularismul este o formă de critică la adresa unei religii care s-a
14
anchilozat şi care nu mai satisface toate nevoile; în această situație credinciosul caută
răspunsuri în alte părți și împrumută din alte cadre religioase elemente care par a veni
mai bine în întâmpinarea nevoilor sale spirituale.
În cazul RGA, etapa secularizată a fost urmată de o fază a dispariţiei acestei forme
de religiozitate. Conţinuturile religiei Greciei Antice ne-au fost transmise până astăzi doar
pentru valoarea lor culturală. Astăzi se înregistrează pe plan mondial unele mişcări de
revenire la o formă de neopăgânism. În acest curent se înscrie şi o mişcare apărută în
spaţiul grec, care îşi propune reînvierea RGA, reînălţarea de temple pentru cei 12 zei
olimpieni şi restabilirea cultului politeist grec. Adepţii acestei mişcări sunt totuşi foarte
reduşi numeric. În acelaşi timp, ei uită că niciodată o formă din trecut nu poate fi adusă la
viaţă exact aşa cum a fost ea atunci, pentru că între timp tot contextul s-a modificat şi
raportarea oamenilor la ea ar fi alta. Aşa cum neogoticul nu e la fel ca goticul, ci e o
receptare a goticului în datele experienţiale ale omului modern, şi neopatristica nu e
totuna cu patristica, ci e vorba tot de un proces de receptare în modernitate, tot astfel şi
un neopăgânism, dacă s-ar instaura (deşi perspectiva e foarte puţin probabilă datorită
caracterului firav al mişcărilor neopăgâne de azi), ar fi mult diferit de religia care era
trăită de omul antic, cu experienţele şi problemele sale.
În paralel cu religia oficială şi cultul oficial susţinut de polis se dezvoltă şi un tip de
religiozitate cu mai puternice accente mistic-ezoterice, cum sunt cultele de mistere.
Religiile de mistere (ex. Orfismul, Misterele eleusine, cultele lui Mithra, Dionisos etc.)
reprezintă o altă formă de raportare la sacru. Mistica e foarte liberă cu privire la formă şi
schimbă ușor aderența, pune accent pe trăirile interioare. Un mistic poate uşor trece de la
o religiozitate la alta când cealaltă îi oferă trăiri mistice mai elaborate. În Creștinism acest
pericol este evitat prin legarea strânsă a misticii de dogmatică, de un anumit sistem
doctrinar fundamentat pe Revelație, formulat în Sinoade ecumenice și transmis în
Biserică. În GA există mai multe culte care îşi dezvoltă forme proprii și care sunt mai uşor
deschise spre sincretism.

IZVOARELE RELIGIEI GRECIEI ANTICE

- Miturile regăsite în special la Homer şi Hesiod.

- Opera filozofică din antichitatea greacă.
- Operele dramaturgilor şi ale poeţilor.
- Istoriografia (Herodot).
15
 - Scrierile unora din Sfinţii Părinţi, în special apologeţii.
- Izvoarele de factură arheologică, în special cele epigrafice.

SACRUL ÎN RGA

Vom sintetiza doctrina RGA așa cum apare ea în faza mitică a acestei religii, mai
precis, vom porni de la sistematizarea miturilor operată de Homer și Hesiod.
Prima generaţie de zei este reprezentată de Uranos şi Geea (cerul şi pământul), a
doua de Cronos şi Rheea (fii ai primei perechi, Cronos este zeul timpului, deci induce
ideea de evoluţie a lucrurilor, iar Rheea tot o zeiţă telurică), ceal de-a treia şi a patra se
află sub dominaţia puternică şi incontestabilă a lui Zeus, fiul lui Cronos.
În urma procesului de sinteză, panteonul central grec este format din 12 zei
principali:

1. Zeus – Jupiter (zeul cerului dar şi zeul lumii locuite, stăpânul fulgerului) –
conducătorul panteonului olimpian.
2. Poseidon – Neptun (zeul mărilor, asociat şi haosului) – frate cu Zeus.
(3. Hades – Pluto (zeul tărâmurilor subpământene, al infernului) – frate cu Zeus. El
nu este dintre cei 12, pentru că a ales să se izoleze de grup, supărat că prin sorţi i-au
revenit lui tocmai ţinuturile morţilor.)
4. Hera – Junona (zeiţa căsătoriei, a familiei) – sora şi soţia lui Zeus.
5. Ares – Marte (zeul războiului) – fiul lui Zeus cu Hera.
6. Afrodita – Venus (zeiţa frumuseţii şi a dragostei) – se trage din Uranus, fiind
născută din spuma mării.
7. Apollo – Apollo (zeul luminii soarelui şi al cântărilor alese, al armoniei, al
artelor, simbolizat cu lira în mână) – din Zeus şi Leto.
8. Artemis – Diana (zeiţa vânătorii, a Lunii, a tinerilor, zeiţă fecioară) – din Zeus şi
Leto.
9. Hefaistos – Vulcan (faur în Olimp şi zeul prelucrării uneltelor) – Hera îl naşte din
gelozie, singură – după unii ar fi şi din Zeus.
10. Atena – Minerva (zeiţa înţelepciunii, zeiţa meşteşugurilor, zeiţă fecioară) – e
fiica lui Zeus cu Metis, se naşte din fruntea lui Zeus, pentru că acesta o înghiţise pe Metis
pe când era însărcinată.
16
 11. Hermes – Mercur (zeul călătoriei, al negoţului, al hoţiei şi al născocitorilor, zeul
mesager) – fiul lui Zeus cu nimfa Maia12. Demetra – Ceres (zeiţa cerealelor, a agriculturii,
prototip al mamei) – soră cu Zeus.
13. Hestia – Vesta (zeiţa focului sacru de pe altare sau din cămine, zeiţă fecioară) –
soră cu Zeus.

O asemenea înşirare de zei indică preeminenţa sacrului multiplu personal, ceea ce

este firesc pentru o religie politeistă. Dar nici celelalte forme ale sacrului nu sunt absente.
Astfel, sacrul unic personal poate fi descoperit în „Iliada”, Cântul 8: Zeus, exponentul
sacrului unic, e mai puternic decât toți ceilalți zei la un loc, pentru că el cumulează în sine
și toate atributele acestora, deci în acest text, unicitatea prevalează asupra multiplicității.
Sacrul nedefinit îl regăsim în „Teogonia” lui Hesiod: de exemplu când este vorba despre
haosul primordial, care cuprinde în sine toate potențele pe baza cărora se va structura
ulterior lumea, deci și toate valențele sacrului. Primele forme ale sacrului, în sene
cronologic, sunt de asemenea nedefinite, ele ”se iscă”, emană din acest haos. (Cele două
texte se găsesc între materialele pentru ora de seminar.)

Unii zei sunt în legătură cu elementele înconjurătoare ale naturii, alţii exprimă
stări sau sunt în legătură cu preocupări fundamentale umane. Diferitele fenomene care îi
dau omului senzaţia că ceea ce se întâmplă îl depăşeşte, nu e întru totul rezultatul
puterilor sale sau al acţiunilor sale, sunt asociate sacrului (experienţele umane ce
depăşesc capacităţile reale ale omului sunt atribuite intervenţiei sacrului). Se poate
afirma că pentru vechii greci, zeii sunt predicate. Cuvântul „theos” desemnează o realitate
care îmi stă în faţă ca un vis-a-vis, dar care mă copleşeşte, mă înfioară, mă însufleţeşte.
Când grecul întâlneşte o asemnea situaţie, spune că are de a face cu „theos”. De exemplu,
când grecul întâlneşte puterea copleşitoare a iubirii, spune: „agape theos estin” (iubirea
este theos, adică este ceva ce face parte din sfera sacralităţii). Pentru gândirea biblică
lucrurile sunt diferite: în afirmaţia „Dumnezeu este iubire” (1 In. 4, 16) primul termen
este Dumnezeu, deci e vorba de preeminenţa absolută a lui Dumnezeu şi de caracterul
secund al experienţei umane, care îl percepe pe Dumnezeu drept iubitor. Pentru grec,
iubirea erotică este „theos”, adică îşi are zeiţa ei, pe Afrodita, şi prin aceasta părtăşia ei la
sacralitate, războiul este „theos” – e vorba despre manifestarea lui Ares, chiar şi haosul
este „theos” – este Poseidon. Zeii greci sunt astfel proiecţii estetice. Ei nu sunt acel „cu
totul Altul”, ci ei sunt doar forme de bază ale realităţii.
17
 Când filozoful presocratic Thales din Milet face afirmaţia: „theon plera panton”
(totul este plin de zei), el formulează interpretarea religioasă a existenţei în sensul
politeismului clasic. „Teologul” Hesiod ordonează în fond această lume a experienţelor
umane, avându-şi corespondentul în zei, in ierarhii, în genealogii şi familii de zei şi în cele
din urmă într-un „pan-theion”. Politeismul nu este astfel decât expresia pluralităţii
experienţei umane a sacrului, iar folosirea termenului „theos” la singular, trimite şi spre o
unitate fundamentală a tuturor acestor forme de prezenţă a sacrului, desemnate prin
pluralul „theoi”.
Când realitatea lui „theos”, adică a sacrului, este percepută impersonal sau
metafizic, este desemnată de obicei prin termenul „to theion” = divinul, zeiescul. Acesta
exprimă sacrul suprapersonal sau nedefinit.
Grecii sesizează legătura dintre sacru şi situaţiile speciale din viaţa lor, iar acesta
este legitim, corect. Apar însă şi greşeli: antropomorfismul dus până la extrem, omul îşi
imaginează în această situaţie un zeu sau o zeiţă cu trăsături umane, care influenţează
viaţa sa. Așadar, pe lângă aspectul de comuniune legitimă între Dumnezeu și om, prezent
în faptul că omul sesizează lucrarea sacrului în viața sa, apar și elemente de falsă
valorizare, întrucât omul își imaginează că un zeu cu trăsături umane, membru al unui
panteon complex și prin aceasta relativizat în raport cu alți zei, e cel care s-a manifestat în
viața lui. Datorită acestui fapt, religia GA este şi o religie de false valorizări.
În perioada filozofică, cei cu preocupări speculative au dezvoltat diferite alte
concepții cu privire la existența sacrului. Nu le vom analiza în acest cadru, pentru că ele
au fost discutate în anii I și II la ora de filozofie. Un exemplu, cel al lui Xenofan din
Colofon, a fost totuși preluat în partea de început a cursului. Aici ne rămâne doar să
menționăm că religiozitatea de tip filozofic a fost accesibilă întotdeauna doar unor
grupuri restrânse de oameni, marea masă păstrând o abordare de tip mitic.

RELAŢIA OM – SACRU

Religia GA prezintă mai multe versiuni cu privire la apariţia omului. În general

însă accentul nu cade pe relatarea modului cum au apărut primii oameni, ci mult mai
importante sunt miturile care descriu originea zeiască a vreunei familii conducătoare.
Legitimarea conducătorilor politici se face astfel nu doar prin faptele lor de vitejie, ci și

18
prin legătura ontologică cu sacrul, sau mai bine spus, această legătură e cea care
determină comportamentul exemplar al vitejilor și eroilor.
Pentru declanşarea procesului de deteriorare nu se dă un răspuns exact, însă
ulterior e determinat de greşelile oamenilor care nu împlinesc dorinţele zeilor şi îşi atrag
mânia lor. Vina e întotdeauna de partea omului.
Restaurarea relaţiei optime dintre om şi sacru are loc prin toate mijloacele
posibile:
1. Prin intervenţia sacrului.
2. Prin acţiunea omului.
3. Prin acte de tip mixt.
1. Intervenţia sacrului poate fi evidenţiată de ex. atunci când Zeus se căsătoreşte
cu o muritoare: copilul are trăsături speciale, un destin special, trăieşte o formă de nci
relaţie restaurată (vezi şi textul de semial din Hesiod, „Munci şi zile”, fragmentul referitor
la vârsta a patra, a eroilor).
2. Există multe exemple de restaurare prin supunerea omului la voinţa zeului. O
situaţie, din Iliada: Apollo şi preotul Crisis şi fiica acestuia Criseis. Agamemnon o ia pe
Criseis pradă şi nu vrea să o înapoieze tatălui său când acesta îl roagă. Crisis face
rugăciuni către Apollo, iar Apollo trimite săgeţi de foc asupra vasului lui Agamemnon,
astfel încât mulţi din soldaţii lui mor. Agamemnon se supune dorinţei zeului şi o
înapoiază pe Criseis. Astfel relaţia dintre Agamemnon şi Apollo e refăcută, iar pedeapsa
încetează, efectele deteriorării dispar.
3. Procedeele de restaurare cu caracter mixt presupun o acţiune combinată din
partea omului şi a sacrului. E vorba de formele liturgice. Pentru exemplificare alegem
misterele eleusine, care au și o dimensiune liturgică foarte pregnantă. Aceeaşi funcţie o
avea însă şi cultul oficial.

Misterele eleusine
Sunt atestate începând din sec XV i.Hr, şi au fost practicate până în 396 d.Hr., când
are loc incendierea sanctuarului de la Eleusis, deci au fost practicate timp de aproximativ
2000 de ani.
Misterele au la bază mitul zeiţelor Demetra şi Persefona (Kore). Demetra (zeiţa
agriculturii) are o fiică numită Persefona care este răpită de Hades şi este dusă în
locaşurile morţii. Demetra o caută cu disperare, apoi se retrage într-o peşteră şi nu se mai
ocupă de agricultură. Consecinţele sunt acelea ca soarele pârjoleşte pământul şi nu mai
19
creşte nimic. Oamenii sunt disperaţi şi-l roagă pe Zeus să intervină. Zeus îi cere lui Hades
să o elibereze pe Persefona. Hades se supune, dar înainte de a o elibera îi dă să muşte
dintr-o rodie, care o va ţine în permanenţă legată de tărâmurile subpământene. Persefona
cade în capcană şi mușcă, apoi îşi dă seama de greşeală şi scuipă, dar îi rămâne un
sâmbure în gât, ceea ce înseamnă că este obligată să se întoarcă în acel tărâm. Soluţia de
compromis a lui Zeus este că Persefona trebuie să petreacă 4 luni din an în infern alături
de soţul ei, iar celelalte 8 luni alături de mama sa. Acest lucru explică şi succesiunea
anotimpurilor. Când Persefona merge în infern, pământul nu mai dă roade, deci este
iarnă. Când ea revine, toată vegetaţia se trezeşte la viaţă. Persefona este considerată zeiţa
primăverii.
Misterele eleusine dezvoltă un ritual având ca suport acest mit. Ritualul se
desfăşura toamna, după următorul program:
Doritorii de iniţiere se adunau la Atena, unde timp de 4 zile aveau loc ritualuri de
purificare (băi rituale în mare, post). A 5-a zi avea loc pelerinajul spre templul din Eleusis.
Aici participanţii vizitau peştera lui Pluto, considerată a fi locul de intrare în Hades. În
interiorul templului avea loc drama sacră. Iniţierea propriu zisă nu ne este cunoscută,
cunoaştem doar anumite tehnici de iniţiere (rituri orgiastice, o înscenare a morţii şi a
revenirii pe pământ a Persefonei, ceebrarea reîntâlnirii dintre ea şi Demetra, un ospăţ). În
urma participării la ritual, iniţiaţilor li se garanta o existență veşnică fericită, şi acest
lucru doar pe baza participării la ritual. Faptul acesta este contestat de filozofi, că doar
aceste iniţieri asigură viaţa veşnică fără alte fapte meritorii, întrucât ar fi nedrept.
Se produce o identificare a participanţilor cu personajele mitului:
- Persefona = omul căzut
- Demetra = cea care intervine pentru omul căzut
- Zeus = sacrul care rezolvă situaţia
- Hades = reprezentantul răului.
Participantul la ritual se indentifică pe sine în chip simbolic cu Persefona, cea care
a fost scoasă din infern. Ieșirea ei din infern și revenirea alături de mama ei echivalează în
plan simbolic cu o înviere. Patricipantul la cult speră că și el se va bucura după moarte de
o revenire la viață împreună cu Persefona, întrucât deja din timpul acestei vieți și-a legat
destinul de al ei.
În 396 d.Hr. sanctuarul de la Eleusis a fost incendiat, punând capăt practicării
misterelor eleusine.

20
 Totuşi în Grecia sărbătoarea a supravieţuit, schimbându-i-se sensul. A fost pusă în
legătură cu Sf. Dimitrie care este pomenit tot toamna, care a substituit-o pe Demetra în
spaţiul Greciei. În satele din jurul Atenei, o tradiţie populară păstrată până azi vorbeşte
despre o aşa-numită Sf. Demetra, căreia un turc i-a răpit fiica şi a determinat-o să
pornească în căutare. Astfel se păstrează în tradiţia populară unele elemente din perioada
precreştină.

Eshatologia RGA
În perioada mitologică se credea că toţi oamenii merg după moarte în hades.
Hadesul este diferit de iadul creştin. Este o existenţă de inconştienţă, de umbră, omul nu
mai are capacitatea să întreţină relaţii sau să întreprindă acţiuni. Cei care devin duşmani
ai zeilor ajung în tartar, loc de chinuri. Hadesul şi tartarul sunt astfel doar forme diferite
de iad. Ulterior, în perioada filozofică, termenii de hades și tartar au fost folosiți și ca
sinonimi. Eroii şi cei care s-au remarcat într-un mod ieşit din comun merg în câmpiile
elizee, ducând o existentă paşnică şi îmbelşugată, dar lipsită de dinamism şi implicare.
Faptul că doar cei care s-au remarcat prin fapte deosebite pot ajunge aici a fost resimţit
ca nesatisfăcător şi a contribuit la apariţia cultelor de mistere, care deschid tuturor
perspectiva unei existenţe veşnice bune. În unele culte de mistere s-a dezvoltat şi ideea
transmigraţiei sufletului, adică a revenirii sale pe pământ pentru a trăi mai multe vieţi.

21
 HINDUISMUL

Caracterizare generală
Nu este o religie, ci un conglomerat de religii. Termenul de hinduism este atribuit
acestui conglomerat de misionarii creştini occidentali abia în secolul al XVIII-lea, pentru a
numi toate credinţele la modul general ale indienilor, şi a le deosebi astfel de celelalte
două religii întâlnite în India, islamul şi creştinismul. În literatura de specialitate de
astăzi, termenul de „hinduism” la singular este înlocuit prin „religiile hinduse”, acest
plural corespunzând mai bine stării de fapt din societatea indică.
Hinduismul este o religie etnică, adică religia unui anumit popor, şi o religie
nemisionară, care nu îşi propune convertirea altora. Eforturile de convertire apar doar
acolo unde o religie este conştientă de identitatea sa. El dezvoltă firave curente misionare
abia în secolul al XIX-lea, după ce intră în contact modul de manifestare al creştinilor.
Inspirat de misionarismul creştin, hinduismul caută şi el să îşi găsească conotaţii
universaliste, îşi dezvoltă valenţele universale.
Hinduismul este o religie dintre cele mai complexe, în care apar cât se poate de
pregnant cele două trăsături fundamentale ale sacrului, pe de o parte aspectul său
nedefinit, nestructurat, suprapersonal, iar pe de alta cel definit, personal, structurat şi în
felul acesta generator de structuri. În acelaşi timp el cunoaşte o simultaneitate enunţată a
unicităţii şi multiplicităţii la acelaşi nivel al sacrului, ceea ce îl apropie extrem de mult de
revelaţia creştină. Datorită acestor elemente şi a diferitelor modalităţi de realizare
concretă a comunicării credinciosului cu sacrul, printre altele ne referim aici în mod
special la posibilităţile de actualizare a potenţialităţilor umane prin intermediul unor
exerciţii psihofizice asociate termenului yoga, hinduismul a ajuns să fie una dintre cele
mai complexe religii ale timpurilor noastre.

Concepte centrale: dharma şi sistemul castelor

Hinduşii nu pretind pentru ei apartenenţa la o religie, în sensul european al
termenului. Ei afirmă despre sine doar că ei sunt cei care respectă dharma. Dharma este
un concept complex, care desemnează concomitent legea care stă la baza ordinii cosmice,
legea cosmică universală, dar şi legea ce stă la baza organizării sociale (incluzând şi
sistemul castelor), şi în acelaşi timp legea individuală de existenţă pentru fiecare om,
menirea acestuia pe lume, în conformitate cu înzestrările sale.

22
 Un al doilea concept central al hinduismului este cel de castă sau de clasă socială,
poziţionare socială dobândită prin naştere. Sistemul castelor cuprinde patru caste,
asociate în mod tradiţional unor îndeletniciri specifice: brahmanii (preoţii), kşatriya
(militarii, cavalerii), vaisyas (negustorii şi producătorii), sudra (oamenii simpli, slugile,
cei care fac munca de jos). La aceasta se adaugă paria sau panchamas, cei intangibili, care
nu fac parte din nicio castă.

Oameni [caste = grupe sociale]

1.brahmani = 2. kșatria = 3. vaisya = 4. sudra =

casta preoţilor conducători politici negustori, oameni de rând,
producători slugi

Toate castele sunt împărţite în subcaste, funcţionnd după acelaşi principiu ca al

castelor. Exista aproape 3000 de subcaste în India. Apartenenţa la o castă, mai exact la o
subcastă înseamnă în aclaşi timp apartenenţa la un sistem de într-ajutorare socială,
înseamnă a avea o serie de legături interumane pe care te poţi baza la nevoie şi care
conferă siguranţă. Astfel, sistemul castelor nu este perceput în primul rând ca un sistem
al asupririi sau delimitării sociale, ci ca o reţea de siguranţă mai largă decât cea a familiei
şi a rudelor, funcţională în caz de necesitate.
Astăzi, apartenenţa la o castă nu mai e asociată practicării unui anumit tip de
activitate. Există brahmani care lucrează ca muncitori, aşa cum există sudra care au studii
superioare şi practică profesii elaborate. Dar totuşi, legăturile se păstrează în interiorul
castelor tradiţionale: brahmanii se simt apropiaţi de toţi cei care mai sunt brahmani, la fel
cum cei din casta sudra şi din subcastele specifice se simt ca o mare familie. În 1948 India
a abolit prin lege sistemul castelor, dar el încă mai funcţionează de facto, oamenii se mai
raportează la casta din care provin. Astăzi datorită politicilor sociale din India, cei din
castele inferioare, la fel ca şi paria, au anumite privilegii față de cei din castele superioare
(au alocate locuri speciale la Universităţi, etc). Aceasta creează nemulţumiri în rândul
celor din castele superioare. Sistemul castelor e astfel şi sursă de tensiuni sociale.
Între caste nu există nici un fel de legături posibile, nu se poate trece de la una la
alta. Dacă un copil se naşte din legătura între doi părinţi aflaţi în caste diferite, copilul nu
va face parte nici din casta mamei, nici dintr-a tatălui, ci va fi un paria, un om fără castă.
Acelaşi lucru îl vor păţi şi părinţii lui, dacă îşi oficializează relaţia.
23
 Apartenenţa la o castă sau alta are şi o relevanţă religioasă, asupra căreia vom mai
reveni. De remarcat aici caracterul de sinteză al acestei realităţi socio-religioase.
Hinduismul nu trebuie înţeles doar ca o formulă religioasă limitată, vizând în
exclusivitate o anumită latură a existenţei umane, separată de cea economică, socială şi
politică, ci ca o realitate atotcuprinzătoare.
De reţinut faptul că pentu gândirea indică, sistemul castelor e o realitate
fundamentală. Dharma proprie a fiecărui individ, menirea sa în această lume, e dată de
locul şi casta în care s-a născut. Una din consecinţe o reprezintă şi faptul că hinduismul nu
a avut de-a lungul mileniilor preocupări de convertire a altora. Din punct de vedere
hindus, fiecare fiinţă trebuie să trăiască conform menirii sale, la locul său, şi nu să îşi
schimbe condiţia dată în această viaţă. Asupra acestui aspect vom reveni.

SCURTĂ PREZENTARE ISTORICĂ

Hinduismul este o religie de sinteză formată din religia unei populaţii locale şi cea
a indo-europenilor. Hinduismul apare ca o sinteză a două universuri religioase distincte,
după care urmează o serie de aprofundări şi diversificări semnificative pentru profilul
actual al acestei religii. Important de reţinut este faptul că în perspectivă hindusă există o
reală unitate între începuturi şi realitatea religioasă actuală, motiv pentru care recursul la
sursele primare este permanent. De reţinut este în orice caz că această religie nu are un
întemeietor.
În cele ce urmează vom indica principalele momente ale evoluţiei amintite mai
sus. Cele două universuri religioase la care ne referim sunt de origine dravidiană şi
ariană.
Dravidienii reprezintă o populaţie negroidă care a locuit în India înaintea
năvălirii arienilor, fără a fi însă şi cea mai veche populaţie a acestui subcontinent. Ei au
creat o civilizaţie materială importantă, asociată cu numele localităţilor Mohenjo Daro şi
Harappa, pe Valea Indusului, vechi de peste 4500 de ani. Săpăturile arheologice efectuate
în aceste localităţi nu au degajat doar un ansamblu arhitectural extrem de funcţional şi
bine păstrat, ci şi o serie de obiecte cu semnificaţie religioasă, cum ar fi simboluri ale lui
Shiva (lingam) şi ale Zeiţei Mamă, sau statuete în posturi yoghine tipice. Multă vreme s-a
crezut că Yoga reprezintă o creaţie specifică în exclusivitate hinduismului, la fel ca şi
simbolurile lui Shiva şi ale Zeiţei Mamă, presupunere infirmată de descoperirile amintite.
De aici a apărut ipoteza că şi alte caracteristici ale Hinduismului, de pildă, legea karmică,
24
transmigrarea sufletelor, reflexiile asupra Fiinţei Absolute, şi-ar avea originea în cultura
dravidiană.
Arienii: Termenul provine din sanscritul arya, nobil, şi se referă la o populaţie
indo-europeană care a pătruns în spaţiul actual al Indiei în valuri succesive vreme de mai
multe sute de ani în prima jumătate a mileniului doi î.H. Această populaţie a adus cu ea nu
doar o serie de divinităţi de tip indo-european – Dyaus Pitar (Cerul Tată), echivalent al lui
Zeus Pater şi Jupiter; Mithra, care corespunde lui Mitra al iranienilor; Varuna, echivalent
al lui Uranos din panteonul grec – ci şi un mod specific de interrelaţionare a lor în
interiorul unui panteon.
În urma contactului cu dravidienii se constituie societatea bazată pe caste, care
sunt expresia unui categoric etos religios. Sistemul castelor are o tradiţie vedică.

Periodizare şi izvoare
Periodizarea este una relativă, nu este exactă pentru că hinduşii au o gândire
anistorică, axată nu pe date precise, ci una ce avea în vedere doar conţinuturile, înţelese
într-o manieră atemporală. Textele sacre hinduse, unele dintre ele străvechi prin formă şi
conţinut, au fost transmise oral prin memorizare. Ele vor fi fixate în scris abia după sec. I
d.Hr – deci nici ele nu ne ajută să fixăm în timp evenimentele. Este aşadar imposibilă
datarea exactă a fenomenelor. Se cunoaşte doar succesiunea lor. Noi vom folosi o datare,
precizând de la bun început că este una cu totul aproximativă.

1. Vedismul: În perioada cea mai veche (mileniul II î.Hr.), religia hinduşilor poartă
denumirea de Vedism (de la textele sacre cele mai vechi, numite Vede). Vedele sunt
colecţii de imne, formule şi reglementări liturgice, rostite de către brahmani atunci când
se aduceau jertfe. În general Vedele au un bogat conţinut liturgic şi mitologic. În ele apare
deja în formă schiţată un mod particular de relaţie cu sacrul unic, specific nu doar
hinduismului, dar care apar aici cu mai multă pregnanţă şi despre care se va mai vorbi, şi
anume henoteismul. Tot aici întâlnim şi trimiteri la sacrul nedefinit, Brahman. În vede,
brahman, = nepieritorul, imuabilul, temelia pe care se susţine întreaga lume. Conceptul e
abstract şi încă insuficient precizat. Tot în Vede întâlnim şi bogate referiri la un sacru
multiplu, constituit într-un Panteon (= totalitatea divinităţilor dintr-o religie), prezentând
multe similitudini cu alte constructe de acest fel ale popoarelor indo-europene.

25
 Vedismul este religia indo europenilor. Ea se caracterizează prin mulţimea de zei,
cărora brahmanii le aduc jertfe, susţinând prin intermediul jertfei întreg cosmosul în
existenţă.

2. Brahmanismul: Începând ca în jurul anului 1000 î.Hr. se face simţită nevoia de

a se explica în ce mod poate jertfă de pe altare să influenţeze existenţa umană sau pe cea
cosmică. Altfel există pericolul căderii într-un simplu formalism. O dată cu aceasta
hinduismul intră în cea de-a doua etapă a sa, şi anume brahmanismul. Apar pe rând
următoarele texte sacre:
- Brahmanele – comentarii speculative la Vede, veritabile tratate de teologie liturgică,
accentuează rolul ontologic al sacrificiului, reflectează asupra puterii misterioase ce ţine
universul în existenţă şi asupra legăturii dintre sacrificiu şi cosmos. Ele izvorăsc din
mistica sacrificiului şi au un caracter speculativ.
- Aranyaka - (=scrieri silvane), rodul înţelepciunii acumulate de unii eremiţi retraşi în
pădure. Ele sunt o explicare a Brahmanelor şi în acelaşi timp un nou pas în procesul de
deplasare a accentului dinspre sacrificiu spre primatul cunoaşterii metafizice, a
înţelegerii sensului realităţilor fundamentale.
- Upanişadele, probabil începând de prin 800-600 î.Hr., sunt texte ce au fost comparate
cu dialogurile lui Platon. Ele relatează controverse de idei între căutătorii adevărului şi
momente de dezvăluire a unor învăţături secrete, destinate doar celor care au atins un
anumit nivel de intensitate a căutării. Upanişadele devalorizează atotputernicia
sacrificiului, aici reflexia teologică chiar se desprinde de acesta. Sunt prezente deja
învăţătura despre karma (legea cauzalităţii) şi samsara (ciclul reîncarnărilor), dar efortul
reflexiv al Upanişadelor vizează şi coincidenţa dintre Fiinţa Absolută Brahman, cu sinele
individual – atman.
Karman, la singular, desemna iniţial fapta prin excelenţă mântuitoare, jertfa.
Forma de plural a lui karman este karma, care a ajuns ulterior să desemneze totalitatea
faptelor unui om, însoţite de efectele acestora, manifestate ca un bagaj, ca o încărcătură
de condiţionări pe care omul respectiv e obligat să o poarte.
De ce fapta are efectul pe care îl are? Fapta are o importanţă şi o influenţă limitată
în timp. Niciodată efectul ei nu e absolut pentru că nicio faptă nu are o putere universală.
Dacă fapta nu are impact veşnic atunci nici cei ce mor nu pot sta veşnic în iad sau paradis,
deci după o vreme vor trebui să se reîntoarcă. Pe de altă parte, efectul faptei e de

26
neînlăturat, şi el trebuie neapărat să se consume, fie în viaţa aceasta, fie dincolo de
moarte, fie într-o viaţă viitoare.
Brahmanismul e tot o religie a clasei superioare, capabile de speculaţie,
brahmanii (preoţii) considerau că doar ei se pot ridica la acest nivel şi că doar ei sunt
meniţi să o facă.

Având ca bază conţinutul nestructurat al upanişadelor se vor dezvolta ulterior mai

multe direcţii (şcoli) filosofice, numite darshane. Dezvoltarea acestora e un proces ce
decurge în timp; se consideră că ele ajung la maturitate în perioada secolelor III-V d.Hr.,
dar cunosc şi mai târziu evoluţii şi reinterpretări, ceea ce duce la dezvoltarea, în rândul
fiecăreia, a mai multor ramuri şi curente cu viziuni diferite, uneori chiar contradictorii.
Există şase darshane canonice şi încă câteva necanonice sau eretice. Fiecare darsană
reprezintă un sistem dogmatic complet. Cele mai cunoscute dintre acestea, cele mai
răspândite şi cele care au avut cel mai mare impact asupra gândirii indice sunt:

- Sistemul Vedanta (sistem monist, crede că există o singură realitate fundamentală,

prezentă în toate, aici se vorbeşte despre identitatea dintre atman şi brahman).
- Sistemul Yoga (sistem filozofic dualist, urmărind eliberarea spiritului din legăturile
materiei).
- Un sistem dogmatic necanonic sau eretic este, din perspectivă hindusă, budismul.

Reflexia asupra identităţii dintre atman şi brahman este specifică aşadar doar
vedantei, nu întregului hinduism. Mai mult decât atât: există trei forme principale ale
vedantei:
- Advaita-Vedanta sau Vedanta non-dualităţii, singura care postulează contopirea
totală a lui atman cu brahman, deci singura formulă absolut monistă, panteistă,
- Dvaita-Vedanta sau Vedanta dualităţii, în care cele două entităţi îşi păstrează
particularităţile, şi
- Vishishtadvaita-Vedanta, o cale de mijloc, în care atman şi brahman devin una, dar eul
totuşi nu e înţeles ca iluzoriu, iar brahman are anumite caracteristici definite.

Rostul acestor precizări este acela de a înlătura o prejudecată foarte răspândită în

Europa, anume aceea că hinduismul este o religie monistă, panteistă, în care sacrul şi
profanul se confundă total, şi că în centrul hinduismului se află reflexia asupra identităţii
27
dintre atman şi brahman. Reflexia asupra identităţii dintre atman şi brahman este
specifică numai uneia din cele şase şcoli canonice, anume vedantei, iar ideea contopirii
totale a celor două este specifică doar unei forme a vedantei, anume advaitei. Panteismul
se regăseşte aşadar doar în doctrina unei subforme a unuia dintre sistemele dogmatice
hinduse, nu este o caracteristică generală a acestei religii!
În creştinism există un singur sistem dogmatic. Toţi creştinii, indiferent din ce
Biserică fac parte, cred împreună în câteva adevăruri esenţiale. Dacă o Biserică vrea să
devină membru al Consiliului Mondial al Bisericilor sau al Conferinţei Bisericilor
Europene, trebuie să dovedească faptul că respectă două dogme fundamentale: dogma Sf.
Treimi şi dogma divino-umanităţii Mântuitorului Iisus Hristos. Cei care nu respectă una
din aceste dogme, de exemplu Martorii lui Yehova sau alte formule religioase ariene (care
consideră că Iisus Hristos e doar o creatură, nu Dumnezeu adevărat) nu sunt consideraţi
creştini şi nu pot deveni membri ai instituţiilor numite mai sus. Acestea sunt cele două
dogme fundamentale ale creştinismului, pe care le mărturisim toţi cei care ne numim
creştini, inclusiv neprotestanţii. Diferenţele dintre noi se referă la modul cum
particularizăm credinţa în cele două adevăruri, dar nu la adevărurile fundamentale, în
privinţa cărora creştinismul are un sistem unitar.
Acest lucru nu este valabil în cazul tuturor religiilor. În hinduism există şase
sisteme dogmatice considerate canonice. În interiorul fiecărui sistem există mai multe
sub-şcoli, între ele existând diferenţe comparabile cu diferenţele confesionale din cadrul
creştinismului. Gândirea indică încearcă să le armonizeze, să le cuprindă într-o viziune
unitară. În parte darshanele şi sub-formele lor sunt compatibile unele cu altele şi pot fi
urmate în paralel, dar în parte există diferenţe ireconciliabile, de exemplu in privinţa
ontologiei: atman şi brahman ori se contopesc, ori nu; universul e fie monist, fie dualist.
Într-o perspectivă simplificată putem spune că din punctul de vedere al constructelor
metafizice avem de a face cu mai multe sisteme care parţial se intersectează, parţial
funcţionează în paralel. Şi din acest motiv este impropriu să numin hinduismul o religie.
3. Hinduismul clasic (după 200 î. Hr.) apare pe fondul unor tensiuni puternice existente
în societatea Indiei, datorate faptului că membrilor castelor inferioare, cu excepţia
brahmanilor, nu le erau recunoscute nevoile religioase și se considera că aceștia nu pot
avea acces la mântuire în cursul acestei vieți, ci numai într-o viață viitoare, când vor avea
șansa să se nască în casta brahmanilor. Refuzul inițial al brahmanilor de a crea mijloace
religioase specifice castelor de jos a dus la apariția a două noi religii, budismul și
jainismul, care promit tuturor șanse la mântuire și astfel atrag un număr însemnat de
28
adepți. Abia în urma acestor rupturi reușește și hinduismul să vină în întâmpinarea
nevoilor tuturor adepților săi. Este un moment de reformă interioară ce schimbă radical
profilul acestei religii. Scrierea sacră asociată acestei reforme este Bhagavad-Gita, un
fragment din epopeea Mahabharata.
De ce se considera până la acest moment că cei din castele inferioare nu pot avea
acces la mântuire, la ieşirea din circuitul reîncarnărilor în cadrul unei singure vieţi?
Pentru că toate castele, în afară de casta brahmanilor, sunt considerate caste acţionale.
Oamenii ce se nasc în aceste caste sunt obligaţi de dharma lor proprie să facă fapte.
Faptele, fie bune, fie rele, produc un efect care trebuie să se consume. Nu toate efectele
pot să se consume în această viaţă, deci mai sunt necesare şi alte vieţi. Faptele bune nu
mântuiesc, pentru că şi ele produc efecte care trebuie să se consume; ele atrag după sine
o reîncarnare mai bună, pe o treaptă superioară, dar nu ieşirea din circuitul
reîncarnărilor. Doar brahmanii au menirea de a duce o existenţă contemplativă, şi astfel
pot ajunge ca în momentul morţii să nu poarte cu ei un bagaj karmic care să îi oblige să se
reîncarneze.
Bhagavad-Gita exprimă această năzuinţă de mântuire a castelor de jos prin
intermediul unui episod în care prinţul Arjuna, conducătorul unui mic regat, se vede
nevoit să poarte o luptă împotriva verilor săi care vor să îi uzurpe tronul. Aflat în carul de
luptă, el trăieşte dilema dacă este mai bine să lupte şi să îşi omoare verii, respectându-şi
însă dharma, sau să renunţe la luptă şi să nu îşi mai apere regatul şi supuşii, pentru a nu
se încărca cu fapte negative. În acest moment vizitiul lui i se dezvăluie a fi Krsna, o
întrupare a zeului Vişnu, şi îi oferă soluţia: să facă faptele la care este menit în calitate de
rege, adică să îşi conducă oştirea în luptă şi să poarte războiul de apărare a regatului, dar
să facă faptele cu detaşare, fără să se lase legat sufleteşte de efectele acestora. Cu alte
cuvinte, să poarte războiul mânat doar de gândul că trebuie să îşi implinească menirea,
fără să urmărească succesul, gloria etc. şi fără să se ataşeze emoţional de acestea. Dacă
fapta e făcută cu totală detaşare faţă de roadele acesteia, ca un sacrificiu adus bunului
mers al universului, atunci efectele sale nu se mai răsfrâng asupra făptuitorului, iar acesta
poate pleca din această viaţă fără să fie încărcat de efecte karmice. Ceea ce propune aici
Bhagavad-Gita e o formă de „monahism interiorizat” (vezi Paul Evdokimov, „Vârstele
vieţii spirituale”), de a fi în lume şi de a face cele ale lumii, însă cu o atitudine de
despătimire.
Hinduismul clasic se naște din nevoia castelor inferioare de a dezvolta modalități
de raportare la sacru specifice lor. Credinciosul din aceste caste este în general mai puțin
29
înclinat spre reflexia speculativă, viața lui având în primul rând o dimensiune acțională.
Raportarea la sacru se transformă radical în perioada hinduismului clasic. Una din
modificări a fost deja numită; o alta e aceea că în general oamenii, familiile, comunitățile
au ca protector un singur zeu, căruia îi acordă însă toate atributele sacrului. Fenomenul
poarta denumirea de HENOTEISM. Nu e vorba doar de alegerea unui zeu şi uitarea
celorlalţi, ci de faptul că toate aspectele relaţiei cu sacrul se concentrează spre această
divinitate. Henoteismul este adorarea a tot ceea ce ţine de sfera sacrului, inclusiv a
sacrului nedefinit, într-o singură divinitate. Nu e negată existenţa celorlalţi zei, însă
raportarea la ei devine inutilă, pentru că se consideră că zeul propriu preia şi toate
atribuţiile acelora. Prin raportarea la o singură divinitate, omul acoperă tot ceea ce este
necesar în relația dintre el și sacru: respectiva divinitate îl ajută în toate situațiile vieții
lui, trăirile mistice sunt legate de aceeași divinitate, rugăciunile și ofrandele îi sunt
închinate, toate miturile și doctrinele cunoscute o au în centru.

Forme de religiozitate henoteistă ale hinduismului clasic:

• Vişnuismul (vaishnavismul) – cultul lui Vişnu, păstrătorul, zeul care se
întrupează sub forma unor avatari şi coboară pe pământ pentru a reface raporturile
dintre om şi sacru,
• Shivaismul (shaivismul) – cultul lui Shiva, zeul distrugerii şi al reînnoirii,
anahoretul prin excelenţă dar şi partenerul sexual, zeul extazelor de orice fel,
• Shaktismul – cultul zeiţei Shakti, sau Kali – are în centru principiul feminin,
matern, dinamica universală este înţeleasă în dimensiunea ei feminină,
şi alte forme asemănătoare, cu o extensiune spaţială mult mai mică.
Venerarea celor trei zei este împărțită pe zone în India. Există zone în care este
venerat numai Vișnu, zone în care este cinstită numai Shakti, sau zone în care tradiția este
de a îl venera numai pe Shiva. Brahma, zeul creator (a nu se confunda cu Brahman,
realitatea sacrului nedefinit!) nu este venerat aproape niciunde în India. Există pe toată
suprafața Indiei doar două sau trei temple mai mari care îi sunt dedicate.

Conceptul de TRIMURTI a fost interpretat din punct de vedere creştin ca fiind o

reprezentare a Treimii. Brahma (creatorul), Vişnu (păstrătorul), Shiva (distrugătorul) nu
sunt însă niciunde în hinduism veneraţi împreună, ca o treime de persoane luate
împreună. Conceptul de trimurti există, dar nu ca venerare a unei treimi de persoane, ci
Trimurti reprezintă succesiunea celor 3 momente ale existenţei: creaţia, păstrarea şi
30
distrugerea, iar acestea sunt asociate zeilor de mai sus. Trimurti apare ca reprezentare de
statui pe templele hinduse abia începând cu sec 8 d. Hr. Hinduşii recunosc cele trei relaţii
ale sacrului cu lumea: creaţia, păstrarea şi distrugerea, dar nu o treime de persoane, aşa
cum au crezut unii interpreţi creştini. Creaţia e valorizată negativ, păstrarea e pozitivă,
distrugerea e pozitivă şi negativă (e negativă pentru că pricinuieşte durerea şi e pozitivă
pentru că deschide perspectiva unui nou început).

Avatarul sau avatarii sunt formele de întrupare a sacrului în această lume. De ex.
Vişnu se întrupează când lumea e periclitată, când e deteriorată ordinea lumii. Avem 10
avatari clasici ai lui, în forme animale şi umane (mistreţul, peştele, țestoasă, leu, pitic,
etc). Cei mai cunoscuţi avatari ai lui Vişnu sunt întruparea a VII-a în Rama şi întruparea a
VIII-a în Krsna. Cea de a noua întrupare este o întrupare negativă în Buddha. Ultimul
avatar al lui Vișnu al X-lea este Kalkin care va veni la sfârşitul veacurilor.
În interpretările moderne ale hinduismului, numărul avatarilor lui Vişnu se
lărgeşte. Chiar şi Iisus Hristos e receptat în hinduism ca fiind unul din avatarii moderni ai
lui Vişnu.
Întruparea sub formă de avatar, specifică mai ales lui Vișnu, are ca scop repararea
unei situații, refacerea condițiilor existenței lumii atunci când acestea s-au deteriorat
peste măsură.
Shiva intervine atunci când nu se mai poate repara nimic, când deteriorarea este
prea mare. El distruge tot, adică înlătură tot ce este rău, creând astfel premisele ca viața
să înceapă din nou de la zero, pe baze noi și nepervertite.
Shaktismul se dezvoltă în sec 7-8 d. Hr. Este un curent ce pune în fruntea
panteonului şi în centrul cultului o figură feminină. Zeiţa e universală şi e partea dinamică
într-o relaţie, cum ar fi relaţia dintre ea şi Shiva. Shiva fără parteneră sa nu ar fi putut face
nimic. Dinamica universului e personificată într-o formă feminină.

Scrierile sacre ale acestei perioade sunt marile epopei Ramayana (Calea lui Rama)
şi Mahabharata (Marile fapte ale Bharaților, avându-l în centru pe Krsna), din care cel mai
important fragment îl constituie Bhagavad-Gita. Epopeile nu au valoarea de sacralitate a
scrierilor mai vechi, însă sunt mult mai acesibile păturilor largi. Pe lângă acestea apar alte
istorisiri epice mitologice mai mici, numite purane.

31
 O dată cu apariția jainismului și a budismului se dezvoltă și doctrina ahimsa,
doctrina non-violenței sau a respectului față de toate ființele vii, întrucât toate animalele
și toți oamenii sunt suflete aflate pe o treaptă sau alta în circuitul reîncarnărilor. Doctrina
non-violenței e preluată de hinduismul clasic, şi are drept consecință chiar renunțarea la
jertfele sângeroase, elementul central al vedismului. De acum se aduc zeităților doar
ofrande nesângeroase: fructe, produse de patiserie, lapte etc. Jertfa nesângeroasă și
ceremonia în cadrul căreia este adusă se numesc puja.

Religiozitatea oamenilor simpli constă astfel în venerarea unui zeu care suprinde
în sine tot, în participarea la cultul său celebrat la templul de care aparţin, în aducerea de
ofrande şi înălţarea de rugăciuni pentru nevoile personale. Puţini sunt cei cu înclinaţii
speculative, teologii; aceştia asociază cultului zeului propriu şi reflexia asupra sistemului
filozofic (darshanei) sau asupra combinaţiei de sisteme cunoscute în zona lor, în
interpretarea specifică zonei lor. Şi mai puţini sunt ei cu înclinaţii mistice, care nu doar se
roagă pentru nevoile concrete şi îşi însuşesc învăţătura dogmatică, ci încearcă să
realizeze în viaţa lor programul soteriologic propus de doctrina pe care o cunosc.
Viaţa religioasă hindusă se desfăşoară în plan interior, ea manifestă o relativă lipsă
de interes faţă de structuri exterioare. Totuşi în India există forme de organizare în jurul
templelor, a unor îndrumători spirituali (guru) sau a așramurilor. Aşramurile sunt
comunităţi asemănătoare cu mănăstirile noastre. În India exista aşramuri hinduse,
creştine, sincretiste. Aşramurile se regăsesc şi în Biserica Ortodoxă din India. Sunt nişte
comunităţi care astăzi de multe ori au pe lângă ele instituţii sociale (şcoli, azile).

Biserica Orientală Ortodoxă din India, cunoascută sub denumirea de Biserica

Ortodoxă Siriană Malankara, este foarte veche, având ca dată simbolică a începuturilor
sale anul 52 d.Hr., an în care Sf. Ap. Toma ar fi ajuns cu propovăduirea în India. Din punct
de vedere istoric, ea nu e atestată chiar din timpul Sf. Ap. Toma, ci din sec III. În prezent
ea numără aproximativ un milion de credincioși și e localizată în principal în provincia
Kerala, în sudul Indiei. Fiind o Biserică foarte veche, este în primul rând o Biserică a
brahmanilor, deci o Biserică de castă. Primii misionari creştini se pare că s-au adresat
doar castei brahmanilor, convinşi că celelalte caste nu pot înţelege mesajul lor şi că, dacă
reuşesc să convertească brahmani, e suficient, pentru că ei sunt liderii spirituali ai
societăţii. Totuşi, creştinismul adoptat de un grup restrâns de brahmani nu a ajuns mai
departe la celelalte caste. Astfel, creştinismul vechi a rămas un fenomen marginal în India
32
şi nu a reprezentat o provocare reală pentru dezvotarea gândirii hinduse. Spre deosebire,
în sec XVI – XIX misionarii occidentali au propovăduit creştinismul la toată lumea,
neținând cont de diferențele dintre caste; iar în perioada modernă hinduismul se simte
provocat de acest creştinism şi încearcă să dea răspunsuri noi la întrebările pe care
acesta le ridică.

4. Din anul 1100 d. Hr. Putem vorbi de un hinduism al sectelor, din cauza
fărâmiţării tot mai mari în doctrine şi culte individuale, funcţionând în paralel. Apar tot
mai multe interpretări ale darshanelor şi tot mai multe forme care încearcă să le combine
pe acestea. La fel, apar tot mai multe istorisiri mitice şi tot mai multe modalităţi de a-i
înţelege pe Vişnu, Shiva, Shakti. Islamul se răspândeşte în India venind dispre nord şi
reuşeşte convertirea unui număr substanţial de hinduşi. Întâlnirea dintre hinduism şi
islam reprezintă o provocare pentru hinduism, acesta e determinat să îşi pună noi
probleme şi să găsească noi răspunsuri. Ca urmare avem noi dezvoltări şi fărâmiţări
doctrinare în interiorul hinduismulu.
Întâlnirea dintre cele două religii duce chiar la apariţia unei religii noi – sikhismul
(Sikh e întemeietorul, din sec al 16-lea). E o religie care preia din islam conceptele
monoteiste, ideile profetice şi soteriologice, iar din hinduism raportarea la sacrul
nedefinit şi unele practici care îl vizează pe acesta. Sikhismul nu mai e nici hinduism nici
islam.

5. Hinduismul modern (neohindiusmul) – începând din sec. al XIX-lea,

hinduismul dezvoltă curente misionare, care îşi adaptează mesajul pentru a face faţă şi în
alte cadre culturale. Acest lucru se petrece din cauza traumelor colonializării europene şi
ca reacţie la misiunea creştină îndreptată spre ei.
Misionarismul hindus este în mod tradiţional contestat în sânul societăţii Indiei.
Foarte puțini hinduși aderă la ceste curente misionare. Hinduismul este văzut în primul
rând ca o religie a interiorizării, nu ca una a cuceririlor exterioare. În plus, cei mai mulți
hinduși, aproximativ 97%, sunt în continuare de părere că nu poţi fi hindus decât dacă te
naşti în acel spaţiu, respectiv într-o familie provenită din India, fie că trăieşte astăzi în
India, fie în diaspora, păstrând însă tradiţiile de acasă. Cei care s-au născut în alt spațiu
religios au avut, din punctul de vedere al hindușilor, o karmă mai proastă. Lor nu le
folosește cu nimic să fie ademeniți la hinduism. Dacă însă duc o viață morală acolo unde
s-au născut, vor acumula karma pozitivă, care le va permite ca în una din următoarele
33
reîncarnări să se nască în India sau într-o familie cu origini acolo. Și din acest motiv
efortul misionar e lipsit de utilitate: toți oamenii din lume vor avea oricum șansa să
devină hinduși prin naștere, într-o reîncarnare ulterioară, atunci când karma lor le va
permite acest lucru.
În plus, convertirea propriu-zisă la hinduism este o imposibilitate și din
următoarele considerente: ce înseamnă să te convertești la hinduism? Să începi să
venerezi un anumit zeu? Dar niciun zeu nu e atât de important încât cinstirea lui să fie
elementul definitoriu pentru hinduism. Să încerci să înțelegi identitatea dintre Sinele tău
și esența cosmică? Aceasta, de asemenea, nu e o doctrină universală în hinduism, în
schimb se mai regăsește și în alte spații cultural-religioase. Să practici yoga sau alte
exerciții? Acestea pot fi practicate și în afara hinduismului. Să îți însușești viziunea lor
soteriologică și să crezi că menirea ta este să încerci să ieși din circuitul reîncarnărilor?
Acest lucru nu e suficient pentru a te putea considera hindus.
Care e atunci elementul definitoriu? Așa cum am arătat la început, hindușii afirmă
despre sine că trăiesc în conformitate cu dharma. Dharma definește și locul fiecărui
individ în societate, exprimat de ex. prin apartenența la una din caste, structură socială
fundamentală care garantează ordinea cosmică. Un occidental, daca vrea să trăiască
conform dharmei, atunci trebuie sa fie ceea ce este el însuși în țara lui și la locul lui.
Niciun occidental nu poate, prin convertirea la hinduism, sa devină membru al uneia din
caste. El va rămâne oricum un occidental, un om din afara sistemului castelor, care nu
poate decât să spere că, împlinindu-și menirea pe care o are în această viață în locul unde
s-a născut, va ajunge cândva la o reîncarnare mai bună, în India.

Fiecare simbol religios cunoaşte o evoluţie proprie de-a lungul acestor etape, aşa
cum cunoaşte şi diferenţe de la un curent la altul. Astfel, Vişnu, Shiva, Shakti erau zeităţi
minore în Vedism şi Brahmanism, pentru ca apoi să ocupe un loc central. Pentru a ilustra
acest lucru vom folosi exemplul vacii ca animal sfânt.

Vaca – animal sacru în India

Cinstirea vacii poate fi urmărită în India înapoi în timp până în vremurile
străvechi, dar motivul pentru care a fost venerată vaca și asocierile care s-au facut cu
acest animal au fost foarte diferite. Astfel, cinstirea vacii datează încă din perioada
preariană și e legată de mitul unei zeițe a pământului, Prithvi, care este descrisă ca
existând sub formă de vacă, și în legătură cu care mitul spune că primii oameni au
34
supraviețuit datorită laptelui ei. Deja aici apar premisele asocierii dintre vacă și
elementul matern.
Atunci când au venit arienii, au intordus sacrificiile, inclusiv sacrificii în cinstea
zeului focului, Agni, căruia îi sacrificau unt care întreținea focul. Astfel, rolul vacii rămâne
unul important.
Când sacrificiul a ieșit din uz, datorită apariției jainismului și a budismului și a
dezvoltării doctrinei non-violenței, s-a consolidat semnificația vacii ca Gautama (mama-
vacă) și de Aditi (mamă a zeilor). În cele din urmă, vaca a fost asociată și cu întreaga
Indie, țara-mamă.
În diferitele tradiții ale hinduismului clasic, elementul vacă rămâne unul central. În
vișnuism vaca e asociată lui Krsna, care apare în unele mituri și reprezentări ca Krsna
Govinda sau Gopala, ambii termeni însemnând ”păstor la vaci”. Semnificația primă a lui
Krsna este acela de protector la vaci, iar semnificația secundă, metaforică, este acela de
protector al țării. În cazul shivaismului, animalul de călărie a lui Shiva este taurul Nandi
și în felul acesta și în shivaism se face referire la elementul bovin, la vacă și o include în
cinstirea sa tot ca pe un element demn de venerare și sfânt.
În perioadele mai noi vaca simbolizează solidaritatea împotriva invadatorilor
musulmani, vaca devenind astfel un simbol al Indiei hinduse, așa cum este până astăzi. În
sec. al XX-lea, Mahatma Ghandi considera că unul din cele mai frumoase daruri pe care
India le-a făcut omenirii în general e tocmai acesta al cinstirii vacii.
În viața practică, venerarea vacii atrage după sine și probleme. Vacile sunt
imposibil de sacrificat. Țăranii din India se folosesc de vaci din punct de vedere utilitarist,
consumând însă nu carnea, ci doar laptele, untul, brânza adică produsele derivate din
lapte, dar și bălegarul, care este folosit nu doar pentru foc, ci și ca dezinfectant, s-a
constatat cu analize chimice că bălegarul este un foarte bun dezinfectant. Astfel din punct
de vedere practic toate produsele vacii sunt bune. Problema este când o vacă
îmbătrânește și nu mai ai ce să faci cu ea, fiindcă legea îți interzice să o sacrifici, ci trebuie
să aștepți să moară. Pentru valorificarea vacilor bătrâne s-a dezvoltat o întreaga
economie subterană care funcționează datorită nivelului ridicat al corupției din India.
Mulți dintre proprietari însă lasă libere pe străzi aceste vaci, lucru care schimbă aspectul
oraşelor şi îi frapează pe turiști. Vacile se hrănesc liber, mai igienizează orașul fiindcă
mănâncă mizeriile de pe străzi, producând în schimb alte reziduri. Sistemul de
salubrizare nu este așa de bine pus la punct la ei.

35
 Misionarii hinduși de astăzi pun cinstirea vacii în legătură cu doctrina non-
violenței, ceea ce e impropriu, pentru că vaca se bucură de un statut special în comparație
cu alte ființe vii, la care se refera doctrina non-violenței. În plus, cinstirea vacii nu a
derivat din această doctrină și nu s-a fundamentat niciodată prin ea. Pe lângă aceasta,
misionarii hinduși contemporani leagă cinstirea vacii de preocupările occidentale de
astăzi pentru ecologie și vegetarianism, încercând să arate că prin cinstirea vacii ei au
avut un ecologism și un vegetarianism avant la lettre. Dar toate acestea nu sunt decât
reinterpretări moderne ale simbolului străvechi al vacii, fără vechime istorică.
Așadar, majoritatea elementelor religioase nu au o singură semnificație pentru
hindușii din toate grupările și din toate timpurile, ci sensul lor a diferă în funcție de locul
și timpul la care ne referim.

SACRUL ÎN HINDUISM

Fiecare din dimensiunile sacrului se bucură de atenţie egală în hinduism, fiind

elementul central în anumite școli și curente.

Conform filozofiei Vedantei, sacrul nedefinit se numeşte în hinduism Brahman.

Se consideră că acesta stă la baza întregii existenţe – aici viziunea hindusă e monistă,
cunoaşte o singură substanţă, o singură realitate absolută fundamentală. Brahman este, în
reflexia filozofico-religioasă, realitatea fundamentală a sacrului. El fiinţează în sine însuşi,
dincolo de orice concept sau experienţă umană, chiar dincolo de conceptul de fiinţă. E
simbolizat prin metafora apei, a oceanului cosmic. La un moment dat el iese din sine, fără
un motiv anume, pentru a duce o viaţă autonomă în cadrul lumii create, în diferite forme.
Se “sparge în bucăţi”, care se împrăştie şi se opresc la o distanţă mai mare sau mai mică
de centru, de brahman însuşi:
Brahman decide să se spargă într-o mulțime de bucăți, toate acestea fiind, în
esența lor, în continuare părți din Brahman:

Brahman = ...... zei...... brahmani..... cavaleri.... negustori.... slugi.... paria....

oameni născuţi în afara Indiei şi care nu au auzit de dharma.... animale.....
plante.... pietre

36
 Cei mai apropiaţi de Brahman sunt zeii. Apoi urmează oamenii, pe caste: casta
brahmanilor – cavaleri – negustori şi producători – muncitori şi slugi – paria – apoi cei
din alte religii, pentru că nu trăiesc conform dharmei. La cea mai mare distanţă se află
regnul animal şi cel vegetal, apoi cel mineral.
Se observă că în sfera sacrului, Brahman este şi sursă a celorlalte divinităţi, care
sunt astfel relativizate în raport cu acesta. Sacrul nedefinit este astfel mai bine cotat decât
formele personale ale sacrului.
Toate aceste entităţi, inclusiv zeii, sunt chemate să se reunească în Brahman
printr-o serie de reîncarnări succesive, după care, în viziunea advaita-vedanta, vor ajunge
una cu el. Ele au nevoie de aceste reîncarnări, în cursul cărora fiecare trebuie să îşi
descopere atmanul (esenţa proprie, sinele său cel mai profund), iar prin meditare
(meditaţie) şi interiorizare să recunoască intuitiv că acesta e identic cu Brahman.
Tot Vedanta vorbeşte despre maya – iluzia care te face să crezi că toate realităţile
sunt separate între ele şi diferite una de cealaltă. Dacă depăşeşti iluzia vei vedea că eşti
asemenea celui de lângă tine, chiar identic cu el. Expresia folosită în acest sens este „Tat
tvam asi”, în traducere „Acesta eşti tu”.

Sacrul personal apare sub formă multiplă atunci când vorbim de o mulţime de
zei. Panteonul hindus are câteva sute de mii de divinităţi. Se realizează astfel acoperirea
tutor zonelor realului. De fapt panteonul în sine formează o unitate cu lumea material
iluzorie, care nu e niciodată singură, ci se află totdeauna sub cârmuirea sacrului.

Sacrul personal-unic apare în formulele henoteiste, specific hinduismului clasic,

atunci când un anumit zeu e înzestrat cu toate atributele sacrului. Conform gândirii
henoteiste, panteonul reuneşte mai multe manifestări ale aceluiaşi sacru, manifestări care
în fond toate se reduc la una, cea centrală. Reversul este dat de faptul că acest unu apare
în mod necesar sub o formă multiplă. Raportul dintre sacrul unic şi cel multiplu devine
astfel foarte complex.

ASPECTE ALE RAPORTULUI DINTRE SACRU ŞI PROFAN ÎN HINDUISM

Creaţia lumii.
Deja în Vede se pune întrebarea „de ce?”, însă ea rămâne fără răspuns. În Rigveda
(imnul creaţiei) se pun întrebările fundamentale, care rămân fără răspuns până la sfârşit.
37
Lumea este ciclic creată şi distrusă într-un joc nesfârşit, ca o plictiseală a lui brahman. Cu
privire la modul apariției lumii există foarte multe mituri în diferitele tradiții. Nici
miturile explică de ce-ul creaţiei, ci doar o descriu.

Parţializarea relaţiei dintre sacru şi mundan se petrece:

1. Prin acţiunea demonului, sau a unui monstru, sau şarpe (ca în miturile amintite
mai sus)
2. Prin fapta umană – Karma, încărcătura de fapta pe parcursul vieţii care duce la
reîncarnare. Fapta odată făcută este definitivă, nu poate fi înlăturată. Efectele faptei sunt
însă limitate în timp (fericirea şi nefericirea nu pot fi veşnice). Hinduismul e religia prin
excelenţă a faptei de neşters, cu relevanţă cosmică. Fapta personală e relevantă pentru
destinul personal şi cel cosmic.
Diferitele fapte negative au repercusiuni asupra destinului fiecăruia şi asupra legii
morale cosmice, dharma. Aceasta se degradează încet, sub povara faptelor negative. Fapta
are deci capacitatea de a modifica legea universală a universului – dharma. Dharma este o
realitate eternă, însă ea suferă totuşi o degradare în cursul existenţei universului. Acest
fapt se petrece la anumite momente date, când se acumulează o masă critică de fapte
negative.

Existenţa universului este structurată ciclic în patru etape mari:

MAHA-YUGA reprezintă un ciclul cosmic complet, de la crearea universului până
la sfârşit. Ea este formată din patru perioade numite YUGA:
1. KRITA-YUGA (yuga creaţiei) – perioada de început în care dharma este
perfectă. Avem un zeu, o veda şi un ritual. Cultul este unitar. Perioadă este reprezentată
simbolic printr-o vacă cu 4 picioare. Sistemul castelor funcţionează bine, oamenii trăiesc
conform dharmei, şi pot să îşi împlinească menirea de a deveni una cu brahman. Totuşi
unii fac şi fapte negative, degradând dharma, iar când se acumulează foarte multe fapte
negative se produce o răsturnare calitativă: un sfert se pierde din dharma.
2. Perioada a II-a – în care dharma e diminuată cu un sfert. În spectrul religios
apar jertfele sângeroase, care nu sunt caracteristice şi perioadei dintru început.
Reprezentarea simbolică este o vacă cu 3 picioare. Şi în această parte se acumulează fapte
negative => la un moment dat se pierde încă un sfert din dharma.

38
 3. Perioada a III-a – a rămas o jumătate din dharma. Veda se împarte în 4, avem 4
”vede”, pe care nimeni aproape că nu le mai studiază. Reprezentarea simbolică este o
vacă cu 2 picioare.
4. KALI-YUGA (yuga cea neagră) – a mai rămas un sfert din dharma. Perioada este
simbolizata printr-o vacă cu un picior. Apăr o serie de teorii sofisticate, apar multe
dispute de idei şi o mulţime de texte care oricum nu vor avea nici un efect ontologic
asupra oamenilor, nu vor reuşi să îi facă mai buni şi să îi apropie de idealul soteriologic.
Domină bolile, suferinţele, disperarea. Noi trăim acum în această din urmă perioadă,
trăim „zilele de apoi”. Kali-yuga a început în anul 3102 i.Hr, an considerat data morţii lui
Krsna, avatarul lui Vişnu. La sfârşitul fiecărei perioade yuga, dar mai ales la sfârșitul
perioadei a III-a şi începutul ultimei perioade apar în număr mai mare avatari pe pământ,
pentru a reface parţial ceea ce se mai poate reface deplin.
Kali-yuga durează 432 000 ani.
Perioada a III-a ține 2 x 432 000 ani.
Perioada a II-a ține 3 x 432 000 ani.
Perioada I ține 4 x 432 000 ani.
În total Mahayuga ține 10 x 432 000 = 4 320 000 ani.
La sfârşit, conform miturilor din ciclul vișnuit, Vișnu iniţiază combustia cosmică,
totul arde, iar în final rămâne numai Vișnu întins pe ape. A se observa că în miturile
vișnuite Vișnu preia și funcția de distrugător, specifică lui Shiva. După aceasta, creaţia o
va lua de la capăt: din ombilicul lui Vișnu va ieşi cândva o nouă floare de lotus, din care ia
naştere un nou univers, ce va trece exact prin aceleaşi cicluri... Fenomenul se repetă la
nesfârşit...
Succesiunea existenţei a 1 000 de universuri, 1 000 x 4 320 000 ani = 1 zi din viaţa
zeului Brahma.

RESTAURAREA COMUNIUNII DINTRE SACRU ȘI MUNDAN

Și în această religie, o comuniune restaurată e echivalentă cu o stare de bine, de

împlinire resimțită la nivelul vieții de zi cu zi. Restaurarea finală și deplină, scopul
eforturilor soteriologice ale hinduismului este ieșirea din circuitul reîncarnărilor. Omul
tinde să ajungă la starea în care este liber de condiționări, în primul rând de
condiționarea din partea faptelor sale, și în care nu mai este nevoit a veni din nou și din
nou pe lume pentru a consuma efectul faptelor din viețile anterioare. Abia atunci el poate
39
cunoaște o stare de eternă pace și fericire. Conform filozofiei Vedantei, acest lucru se
petrece atunci când omul înțelege intuitiv identitatea dintre sinele său cel mai profund,
atman, și realitatea universală și nedefinită a sacrului, Brahman.

Modalităţi de restaurare a comuniunii

1. Jertfele aduse de brahmani,
2. Invocarea divinităţii de către oameni (se produce o restaurare limitată în timp şi
spaţiu), intervenţia acestor divinităţi,
3. Intervenţia voluntară a divinităţilor, de ex. sub forma avatarilor,
4. Efortul ascetic, care în hinduism are efect ontologic,
5. Efortul filozofic de meditaţie şi înţelegere a realităţilor fundamentale.

Restaurarea prin acţiunea sacrului

Există situaţii în care sacrul intervine în putere şi restaurează comuniunea pentru
un timp şi un spaţiu dat (vezi de ex. mitul cu zeiţa Kali).
O formă mai aparte de acţiune a sacrului e întruparea prin avatari specifica lui
Vişnu (avem 10 avatari clasici a lui Vişnu care fac parte din regnul animal şi cel uman:
peşte, leu, mistreţ etc.). Vişnu se întrupează când dharma se deteriorează foarte puternic
spre finalul ciclurilor yuga. La sfârşitul celei de a treia yuga avem mai multe întrupări ale
lui Vişnu, cele mai cunoscute sunt:
A şaptea – întruparea ca Rama, care e un om ce se naşte la curtea regală şi va duce
o viaţă de erou, toate vicisitudinile existenţei umane şi în acelaşi timp normalitatea
acesteia prin dragostea pentru Sita, cu care se şi însoară. În numele Sitei se regăseşte
lexemul fiinţei, Sat = fiinţă, Sita = cea plină de fiinţă. Viaţa lui Rama e povestită în epopeea
Ramayana.
A opta – întruparea sub forma lui Krsna, avatar total, în care divinul şi umanul
sunt prezente în întregime. Moartea lui Krsna marchează începutul perioadei Kali – yuga.
Unele relatări despre el sunt cprinse în epopeea Mahabharata.
Întruparea a 9-a lui Vişnu este Buddha. Avem aici o încercare a hinduismului de a
integra în gândirea sa un sistem nou, cu care se va confrunta, şi anume budismul. Buddha
este un avatar cu conotaţii negative, a venit să separe, să aducă tulburare. Buddha
răspândeşte intenţionat doctrine pernicioase, nihiliste. Menirea acestul fapt e de a separa
spiritele, de a cerne grâul de neghină.

40
 A 10-a întrupare, Kalkin, este o aşteptare eshatologică. El va veni la sfârşitul
perioadei kali-yuga.

Restaurarea prin eforturile omului

Dintre modalitățile de restaurare ce au în prim plan efortul uman ne vom
concentra atenția în mod special asupra formelor de yoga. Yoga e un concept complex, ce
desemnează atât un sistem filozofic, cât și o serie de practici menite să ducă la eliberarea
umanului de diferitele sale condiționări. În cele ce urmează vom vedea care este istoria
conceptului de yoga, care sunt sensurile sale și care sunt modalitățile de practică asociate
termenului yoga.

Forme de yoga în hinduism:

1. Precizări preliminare:
Etim. „yuj” = a lega laolaltă, a ţine împreună.
În sens larg, termenul desemnează orice mijloc sau metodă pentru a realiza
unificarea interioară, degajarea spiritului şi astfel a obţine eliberarea.
Pe baza descoperirilor arheologice se poate constata că practici specifice yogăi au
fost cunoscute încă din perioada pre-indo-europeană, urmând ca ulterior conceptul și
practicile să se dezvolte și să se precizeze.
Lucrare de referinţă în domeniu: M. Eliade, Yoga, nemurire şi libertate, Humanitas,
Bucureşti 2006.

2. Yoga în Bhagavad-Gita
Opera Bhagavad-Gita (~sec. ÎI î.Hr.), o parte din Mahabharata, reprezintă un
moment de reformă interioară a hinduismului în urma crizei care a dus la apariţia
budismului şi a jainismului. Bhagavad-Gita e mărturia unui efort de integrare,
reinterpretare şi investire cu atribute soteriologice clare a celor 3 căi (marga)
tradiţionale pe care se manifestă existenţa religioasă hindusă:
- Jnana-marga/jnana-yoga (a cunoaşterii) – similară eforturilor intelectuale ale
brahmanismului. În tradiţia jnana-yoga, pentru delimitarea de eul superficial se recurge
de ex. la tehnica înlocuirii persoanei I cu pers. a III-a în vorbirea curentă, rezultând un
clivaj între realitatea acţională umană şi eul profund.
- Karma-marga/karma-yoga (a faptei). Fapta trebuie recunoscută ca
inconsistentă ontologic, aşa cum este de altfel orice situaţie umană, şi înfăptuită cu totală
41
detaşare faţă de roadele acesteia. Neurmărind să profite de pe urma rezultatelor acţiunii
sale, omul îşi transformă faptele în sacrificii aduse pentru menţinerea bunului mers al
universului. El îşi transcende astfel propria dimensiune acţională. În acest mod, chiar
omul născut într-o castă a cărei dharma îl obligă la acţiune se poate elibera de legăturile
faptei, de nucleele karmice pe care aceasta le creează în mod obişnuit, ajungând
nemijlocit la mântuire.
- Bhakti-marga/bhakti-yoga (a devoţiunii) – considerată în Bhagavad-Gita şi în
hinduismul clasic cea mai înaltă formă de yoga; reprezintă concentrarea care are ca
obiect Fiinţa Supremă. Practicantul dezvoltă o relaţie de iubire cu zeul ales, prin graţia
căruia obţine eliberarea, concepută ca o stare de unire mistică cu sacrul personal. De
remarcat păstrarea identităţilor distincte, fără fuzionare. Formule specifice: „Atât de mult
te iubesc, încât nici nu mai vreau să mă contopesc cu tine.”

3. Yoga clasică – yoga în sens restrâns

- Sistem filozofic dualist, urmărind eliberarea spiritului din legăturile materiei.
- sistematizat de Patanjali, în Yoga-Sutra (~sec. ÎI d. Hr.).
- Cuprinde practica raja-yoga (yoga regală), program yoga complet, având 8 etape:
- Înfrânările (yama): abţinerea absolută de la fapte sau imbolduri negative şi de la
practici sau tendinţe sexuale; de la tot ce la gânduri și fapte rele.
- Disciplinele (niyama): respectarea strictă a unor reguli de curăţenie şi asceză;
efortul de a practica fapte care să îți producă o stare de bine o stare de curăție.
- Poziţiile corpului (asana): refuzul de a se risipi în mişcare necontenită şi sterilă;
încetinirea mișcărilor, reducerea acestora deoarece se produce un consum de energie.
- Ritmul respiraţiei (pranayama): încetinirea ritmului respirator. Aceasta
favorizează retragerea din conştiinţa diurnă, fragmentară, şi pătrunderea în stări de
conştiinţă superioară proprii somnului, fără a pierde însă luciditatea;
- Interiorizarea (pratyahara): retragerea simţurilor din obiecte, emanciparea
activităţii senzoriale de sub dominaţia obiectelor exterioare, obţinerea autonomiei faţă de
lume exterioară;
- Concentrarea (dharana): fixarea spiritului într-un singur punct (ex: centrul
ombilicului, lotusul inimii, un adevăr intelectual, Fiinţa Supremă);
- Meditaţia (dhyana): concentrarea devenită continuum într-un interval de timp
mai lung, adică să stai concentrat o perioadă îndelungată pe ceva;

42
 - Supraconştiinţa sau Iluminarea (samadhi): contemplarea unitivă, în starea,
identificarea subiectului cu obiectul meditaţiei.
În funcţie de obiectul asupra căruia se concentrează spiritul în ultimele 3 trepte
(sam yama), practicantul capătă un anumit tip de puteri speciale. Ex: asupra ombilicului
=> cunoaşterea sistemului corpului; Asupra cavităţii gâtului => dispariţia foamei şi a
setei; asupra inimii => cunoaşterea spiritului; Asupra formei corpului => poate deveni
invizibil; asupra karmei care a început să dea roade => cunoaşterea momentului morţii;
Asupra întipăririlor mentale (samskara) => cunoaşterea vieţilor anterioare; de asemenea
poate obţine cunoaşterea gândurilor altora, a trecutului şi a viitorului, a graiurilor tuturor
fiinţelor etc. Orice obiect poate fi asimilat în meditaţie. Dar dobândirea acestor puteri
reprezintă o tentaţie care îl îndepărtează pe yogin de la adevăratul său scop: eliberarea
de condiţia umană, libertatea absolută, necondiţionatul. Eliberarea finală se produce
atunci când yoginul se concentrează asupra Sinelui sau a Fiinţei înseşi, unindu-se astfel cu
Fiinţa pură, ce reuneşte în sine totul. Atunci el regăseşte plenitudinea originară, integrând
toate nivelurile existenţei, îmbogăţite cu dimensiunile libertăţii şi ale supra conştiinţei.

4. Tradiţii yoga mai târzii:

- Tantra yoga, yoga experienţei totale, integrează niveluri de experienţă
eterogene (precum iconografia, sunetele mistice, gesturile, energiile corpului,
sexualitatea) într-o meditaţie şi o practică riguroasă, cu pronunţat caracter simbolic. Se
urmăreşte refacerea unităţii primordiale a spiritului pornind de la polaritatea
fundamentală cosmică a masculinului şi a femininului. Tantra yoga e specifică kali yugăi,
condiţiei carnale a existenţei. Acum, omul trebuie să pornească de la experienţele
fundamentale ale condiţiei sale, pentru a străbate cursul înapoi, spre cunoaşterea
adevărului şi realizarea unităţii. Este vorba însă despre o disciplină religioasă iniţiatică,
practicată numai sub îndrumarea atentă a unui guru, şi nu despre exaltarea dezordonată
a pornirilor trupeşti.

- Hatha-yoga îşi propune obţinerea eliberării în interiorul acestei lumi, iar aceasta
se realizează într-un corp desăvârşit. Se urmăreşte purificarea organismului de reziduri,
bună circulaţie a energiei prin canalele energetice şi prin chakre, dezvoltarea tuturor
potenţelor umanului. E o formă de yoga care poate fi detaşată de substratul religios
hindus, rămânând un simplu set de exerciţii destinate bunei funcţionări a organismului.
În această accepţiune a fost preluată de cercuri laice sau creştine din Occident.
43
Practicanții vor să fie sănătoși, să trăiască cu corpul acesta în condiții de bună funcționare
a sa până la sfârșitul vieții.

HINDUISMUL ASTĂZI
HINDUISMUL MISIONAR ŞI YOGA ÎN OCCIDENT

În sec al XIX-lea hinduismul dezvoltă curente misionare. Ele se dezvoltă ca reacţie

la misionarismul creştin (Romano-catolic, Protestant şi Anglican). Aceste curente
operează o serie de reinterpretări, atât ale hinduismului cât și ale religiei din zona căreia i
se adresează (în cazul nostru creștinismul), pentru a arăta deplina compatibilitate între
oferta lor religioasă și profilul religios al publicului-țintă. De reținut așadar că
hinduismul, așa cum îl prezintă diferiții misionari hinduși în Occident, nu este identic cu
hinduismul așa cum este el practicat la el acasă, ci este un hinduism adaptat.
Trebuie subliniat faptul că până astăzi cei mai mulţi hinduşi nu sunt misionari, ci
contestă mişcările noi, afirmând că idealul religios nu trebuie să fie cel al cuceririlor
exterioare, al extinderii teritoriale a religiei, ci cel al interiorizării şi al experienţei
personale.

Moduri de raportare la yoga

Prin misionarii hinduși a fost răspândită în Occident și yoga. Astăzi ea poate fi
înţeleasă și practicată în mai multe feluri. Astfel există:
- Yoga hindusă, care pune accent pe idealurile religioase hinduse. Aici, tehnicile
yoga reprezintă doar o cale de realizare a lor.
- Yoga neutră, care este detaşată de orice substrat religios. De exemplu la
Universităţile din Occident se oferă la Facultatea de Sport cursuri de yoga. În aceste
cazuri, instructorul este atent controlat să nu facă propagandă religioasă, inadmisibilă
într-un asemenea cadru, ci să preia din yoga doar partea de gimnastică și de exerciții
respiratorii. Există deci şi sportul yoga – nu se preiau din yoga decât tehnici, menite să
dezvolte condiţia fizică a practicantului.
Și în România există astfel de abordări ale yoga. Profesorul de educație fizică Ernst
Gerhard Seidner, sibian, care are la bază și studii de teologie evanghelică, a fost atât un
practicant cât și un autor în domeniu. A se vedea de ex. lucrarea sa ”Yoga și educarea
voinței”, Ed. Honterus, Sibiu 2004.

44
 - Există şi o yoga încreştinată – de ex. Episcopia Romano-catolică de Innsbruck,
Austria, are un instructor de yoga pentru episcopie. Acesta, pe numele său Tommi Mullur,
e un hindus convertit la catolicism, care a studiat teologie catolică şi care afirmă că nu e
suficient să practici yoga ca pe un sport, detaşând-o de orice substrat spiritual. În acelaşi
timp însă el crede că nu e absolut necesar că practica exerciţiilor yoga să fie însoţită de
idei religioase hinduse, ci se poate asocia exerciţiul psihofizic cu un gând creştin (o scurtă
formulă de rugăciune, sau o idee de provenienţă biblică). Pentru el ca om născut în India,
practicile religioase ale catolicismului sunt prea statice, pun prea mult în prim plan
concentrarea pur intelectuală la slujbă sau la rugăciune. Un catolic născut în India simte
nevoia sa aibă o practică religioasă mai dinamică, afirmă el. De aceea, el preferă să își
însoțească rugăciunile de diferite mișcări preluate din yoga. Modul său de practică a fost
recunoscut ca legitim de episcop, care i-a și dat girul pentru a le multiplica, oferind astfel
credincioșilor din episcopie șansa de a asocia yoga cu spiritualitatea creștină.

Misionarii hinduşi în Occident urmăresc să transmită o yoga plină de conţinut

religios hindus, chiar dacă nu o afirmă oficial. Dar în prezent există mulți profesori de
yoga în Occident care privesc aceste tehnici doar ca pe un sport. În România, MISA îşi
propune respectarea practicilor yoga în conformitate cu idealul religios hindus, şi acesta
pervertit de interpretarea liderului mişcării. Ea trebuie în orice caz evitată de
credinciosul ortodox.

PROBLEMA COMPATIBILITĂŢII YOGA CU FONDUL CREŞTIN

Yoga tradițională și scopul ei trebuie diferențiate de felul în care se practică

anumite tehnici hatha-yoga în Occident. Aici, tehinicile yoga sunt folosite în primul rând
pentru îmbunătățirea performanțelor umanului, dar adeseori de oameni nemulțumiți de
oferta tradițională a Bisericilor creștine, așa cum ajunge ea până la ei. Acești practicanți
constată de multe ori ulterior, cu surprindere, că ajung la tensiuni cu reprezentanții
Bisericii, ce au în prim-plan o atitudine de prudență, vrând să îi ferească pe credincioși de
orice atitudini care le-ar putea face rău. De multe ori, tensiunile se bazează pe
neînțelegeri care apar de ambele părți. Putem clarifica lucrurile precizând următoarele:
1. Yoga însoţită de conţinut religios hindus este absolut incompatibilă cu
creştinismul.

45
 2. Yoga poate fi detașată total de orice substrat religios hindus și percepută ca
simplă tehnică. Practica yoga în acest fel se poate accepta.
3. Riscul pentru credinciosul neavizat e acela al discernerii insuficiente. De aceea,
o atitudine prudentă reclamă abţinerea totală de la practicarea yoga, ca nu cumva să se
strecoare totuşi şi ceva din fondul ideatic hindus.
Atunci când în Biserică anumiţi preoţi se pronunţă împotriva yoga, fac acest lucru
dintr-o prudenţă pastorală de prim-plan. Ei preferă o respingere absolută a yoga, astfel
încât să îi ferească pe credincioși și de pericolele potențiale. Pentru cei care nu au
practicat niciodata yoga, această atitudine nu este deranjantă. Cei care au deja experiențe
în acest domeniu s-ar putea să aibă nevoie de o abordare mai diferențiată, altfel există
riscul de a-i pierde cu totul din Biserică.
4. Istoria creștinismului arată că Biserica este mereu confruntată cu situații
culturale noi, pe care le percepe ca pe niște provocări. O asemenea provocare o constituie
și răspândirea filozofiei și a tehnicilor ascetice orientale în Europa de astăzi. Atitudinea
corectă, practicată din cele mai vechi timpuri, a Bisericii față de aceste provocări este
aceea că acceptă împrumuturi, dar le subordonează mesajului creștin; preia forme dintr-
un alt spațiu cultural, dar le folosește pe acestea pentru a exprima prin intermediul lor,
mai convingător și mai pe înțelesul oamenilor din acel timp și din acel spațiu, adevărul
fundamental creștin.
Biserica s-a întâlnit încă din perioada sa de formare cu concepțiile vechiului Israel,
apoi cu cele ale spațiului elen, şi în cele din urmă, ca urmare a progresului misiunii
creștine, cu realități din spații tot mai diverse. Ea a trebuit mereu să stabilească ce
păstrează şi ce respinge. De aici s-a dezvoltat capacitatea de adaptare, de multe ori prin
găsirea de noi forme de exprimare a credinţei creştine. Adaptarea presupune păstrarea
nealterată a nucleului, a conţinuturilor religioase şi găsirea unor formule de exprimare
noi.
Și spiritualitatea ortodoxă a dezvoltat tehnici proprii de înfăptuire a vieţii în
Hristos, şi ele influenţate de altele. De ex. metania este de origine orientală, dar a fost
perfect asimilată. În același fel este posibilă o raportare și la gimnastica de tip yoga. Toate
acestea sunt doar mijloace, tehnici care pot fi folosite bine sau rău, în funcție de scopul pe
care îl au în vedere. Regula de bază este subordonarea lor idealului de viață creștin.
5. Trebuie menționat și faptul că deja, spiritualitatea ortodoxă, în cei 2000 de ani
pe care îi are în urmă, a dezvoltat o mare bogăție de tehnici și mijloace spirituale proprii,
de ex. isihasmul, care pe lângă rugăciune a dezvoltat și o direcție psiho-fizică elaborată.
46
Din păcate, isihasmul este puțin cunoscut astăzi și și mai puțin practicat. Nu reușim să îl
transmitem în mod convingător credincioșilor noștri pentru că în primul rând nu îl trăim
și nu îl practicăm noi înșine. De aceea, predica noastră, deși bine intenționată, rămâne
ades ”chimval răsunător”, gol de forță duhovnicească și de conținut.
Desigur, ar fi recomandabil ca tot creştinul să practice în primul rând acele tehnici
spirituale specifice tradiţiei noastre creştine ortodoxe. Acest lucru l-ar plasa
duhovniceşte într-un circuit spiritual cuprinzător, pe traseul căruia ar întâlni părinţi fraţi
duhovniceşti pe care nu-i ştie, dar care sunt alături de el în duh. Creştinul ce practică
metodele tradiţionale din spaţiul creştin se solidarizează cu toţi creştinii care au practicat
aceste metode de-a lungul timpului. Acesta este sensul profund al comuniunii sfinților.
Însăși Tradiţia nu e doar un concept exterior, ci e comuniunea vie cu toţi cei care au trăit
aceleași adevăruri și au practicat aceleași forme de spiritualitate de-a lungul timpului.
Tradiţia este integrarea vie şi dinamică în comuniunea sfinţilor.
6. Totuşi, acest lucru nu ne dă dreptul să adoptăm o atitudine exclusivistă. Când
întâlnim o persoană ce practică yoga şi afirmă că e creştin trebuie să manifestăm
deschidere pentru a-i accepta căutările. Trebuie să înțelegem ce caută de fapt sufletul lui
și cum a ajuns să aibă senzația unei împliniri pe calea tehnicilor ascetice orientale. Nimeni
nu trebuie să se simtă lezat sufletește, nimeni nu trebuie să se considere superior sau
inferior pentru că foloseşte o tehnică spirituală sau alta.
Dacă persoana practică doar o gimnastică, dar nu e afectată din punct de vedere
religios, lucrurile nu sunt grave. Dacă vom constata că persoana respectivă a preluat o
dată cu tehnica şi idei religioase orientale, iar în acest sens se solicită teologului
discernământ pentru a aprecia corect cum stau lucrurile și o bună cunoaștere a reperelor
fundamentale ale istoriei religiilor, atunci trebuie intervenit, însă cu multă grijă. În primul
rând omul Bisericii trebuie să îi arate acestuia cu delicateţe şi tact că îl acceptă total şi că
nu îi cere să renunţe la ceva cu care se identifică pentru a prelua ceva ce îi e străin. Apoi el
trebuie să îi deschidă o altă perspectivă. Trebuie aplicată metoda paşilor mărunţi, chiar
foarte mărunţi, pentru ca acesta să nu se simtă bruscat sufleteşte, ci să poată să se
apropie treptat de conţinuturile existenţei creştine, până când el însuşi va constata că
astfel i se îmbogăţeşte viaţa.

47
 BUDISMUL

Caracterizare generală
Budismul este o religie care pune accentul pe sacrul nedefinit, din punct de vedere
al sacrului primează sacrul nedefinit. Nu este o religie atee, așa cum a fost înțeles în
Europa din cauza faptului că nu are în centru cinstirea unei sau unor divinități personale,
ci o religie a apofatismului absolutizat, a sacrului nedefinit.
În al doilea rând putem spune că este o religie fiică, o religie care se naște din
hinduism și care este față de hinduism într-un raport asemănător cu cel al creștinismului
față de Religia Vechiului Israel, e o religie care se naște din hinduism și care își propune,
pretinde că desăvârșește hinduismul și îl face universal.
Dacă hinduismul era religia unui singur popor, așa cum iudaismul este religia unui
singur popor, budismul preia din hinduism anumite elemente, dar își propune să
universalizeze mesajul și să îl facă accesibil tuturor. Încă de la începutul apariției sale
budismul se vede pe sine ca pe o religie universală care corectează ce nu este bine în
hinduism, reține ce este bun și dezvoltă mai departe. Este o religie care de la bun început
a avut un zel misionar, care s-a concentrat pe misiune și în felul acesta s-a și răspândit
mai ales în spațiul de est al Asiei.
Budismul este o religie cu un accent puternic pe soteriologie. Budismul propune o
soluție soteriologică accesibile tuturor castelor, atât celor inferioare cât și celor
superioare, pe când în hinduism numai cei din casta brahmanilor aveau acces la
mântuire, adică cei din casta superioară, iar castele inferioare nu aveau. Astfel budismul
ajunge popular destul de repede.
În Europa, budismul a fost receptat și ca o religie pesimistă, pentru că pornește de
la constatarea universalității suferinței. Această impresie despre budism se datorează lui
Arthur Schopenhauer. Dar din punctul de vedere al aderenților, budismul nu e nicidecum
pesismist, ci realist, pentru că privește în ochi realitatea, vede lucrurile așa cum sunt, și
optimist, pentru că nu se oprește la constatarea suferinței universale a ființelor vii, ci
propune și o soluție accesibilă. Mesajul budismului este tocmai acesta: există o soluție
pentru a nu mai suferi, și această soluție este accesibilă tuturor.

48
 Întemeietor
Întemeietorul acestei religii este Buddha, acesta nu este un întemeietor divin, nu
este un zeu, ci e un om care a parcurs un anumit proces și care a ajuns la niște concluzii
pe care le împărtășește mai departe.
Buddha a trăit, conform versiunii tradiționale budiste, între anii 563 – 483 înainte
de Hristos. Însă critica modernă susține că el ar fi trăit ceva mai târziu, astfel s-ar fi născut
în 448 și ar fi murit în 368.
Buddha (iluminatul) Gautama (numele de familie), sau Siddharta Sakyamuni
(Siddharta = cel care a devenit ceea ce trebuia să devină, Sakyamuni = ascetul sau
înțeleptul din clanul Sakya), făcea parte dintr-o familie de nobili, din tribul Sakya. El era
din casta a II-a, adică din casta cavalerilor.
Există câteva legende referitoare la nașterea lui. O legendă relatează că mama lui
Buddha a adormit și a visat că un elefant alb a venit și a împuns-o cu trompa în coastă și
când s-a trezit era însărcinată, astfel un elefant alb este cel care cauzează nașterea
feciorelnică a lui Buddha. O altă legendă spune că înainte să se nască un ascet i-a prezis
tatălui său că acest fiu va fi ori un mare conducător militar de triburi ori un mare sfânt.
Desigur că tatăl său dorea să fie un mare conducător militar, nu îl interesa sfințenia prea
mult și atunci a făcut tot posibilul să îl ducă pe linia asta chiar până acolo încât l-a închis
în palat încât ca tânărul să nu cunoască prea mult despre lucrurile celelalte din jur.
Se spune despre Buddha că a trăit 29 de ani numai în interiorul palatului și în
grădinile lui, pentru ca să nu cunoască ce este suferința și răul din lume, boala, moartea
etc.
La 16 ani se căsătorește cu două prințese.
La 29 de ani pentru prima dată părăsește palatul și are patru întâlniri care l-au marcat
profund.
I. Prima dată întâlnește un om foarte bătrân, el nu știa că există bătrânețe.
II. După aceea întâlnește un om foarte bolnav, el nu știa că există boală.
III. După aceea întâlnește un cortegiu funerar, el nu știa că există moarte.
IV. Iar în cele din urmă întâlnește un ascet hindus, o întruchipare a sărăciei, care
însă îi spune că nu are decât să îl urmeze pe el și are să îl învețe toate
principiile hinduismului în așa fel încât să depășești toate aceste probleme
existențiale sărăcia, boala, moartea.
În acest timp i se naște lui Buddha primul fiu căruia îi pune numele de Rahula =
cătușă, faptul că ai un copil încătușează. Însă Buddha decide că trebuie să îl urmeze pe
49
acel ascet și astfel își părăsește familia, și nu îl interesează de faptul că are în lume un
copil, el pleacă să își urmeze destinul.
După cum am mai spus la vârsta de 29 de ani părăsește palatul și plecă cu acel ascet
pe care l-a întâlnit pentru a învăța cum să trăiască, cunoaște multe practici religioase.
Ajunge la o perioadă de asceză severă, o perioadă îndelungată de timp nu consumă deloc
hrană. În timp i se alătură cinci tineri care îi devin adepți, adică ucenici ai săi.
Buddha încearcă asceza ca pe o cale soteriologică. Însă în cele din urmă își dă seama
că asceza aceasta extremă nu îl duce niciunde, iar după 6 ani de asceză severă se
hotărăște să mănânce, având vârsta de 35 de ani când ia această decizie. În urma acestei
decizii cei 5 ucenici îl părăsesc dezamăgiți, iar el se așează sub un copac și meditează. În
acest moment are loc iluminarea lui Buddha, adică el ajunge la înțelegerea intuitivă,
dincolo de orice îndoială, a esenței învățăturii sale, formulată rezumativ în Cele patru
nobile adevaruri:

Cele 4 nobile adevăruri

„Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre suferinţă. Naşterea este suferinţă,
bătrâneţea este suferinţă, boala este suferinţă, moartea este suferinţă, a fi împreună cu cel
neiubit este suferinţă, a fi despărţit de cel iubit este suferinţă, a nu obţine ceea ce este dorit
este suferinţă: pe scurt, cele cinci unelte ale aproprierii (upadana-skanda) sunt suferinţă.
Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre naşterea suferinţei: e vorba despre
setea care duce la renaştere (reîncarnare), care îşi caută plăcerea ici şi colo, purtată de
poftă şi ataşament; setea de plăcere, setea de devenire, setea de ceea ce este trecător.
Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre ieşirea din suferinţă: stingerea setei
acesteia prin nimicirea totală a dorinţei, detaşarea de dorinţă, depărtarea de ea, alungarea
ei cu totul, astfel încât să nu îi mai rămână nici un loc.
Acesta, o călugărilor, este nobilul adevăr despre calea de ieşire din suferinţă: este nobila
cale cu opt braţe (occipitală), care cuprinde: credinţa dreaptă / adevărată, hotărârea
dreaptă, cuvântul drept, fapta dreaptă, viaţa dreaptă, năzuinţa dreaptă, atenţia dreaptă,
meditaţia dreaptă. Aceasta este calea care duce la ieşirea din suferinţă. Acestea, o
călugărilor, sunt cele patru nobile adevăruri.”
(Predica de la Benares despre roata legii, în Samyuttanikaya V, preluat după M. Hutter,
„Die Weltreligionen”, Ed. C. H. Beck, München 2005, p.22., trad. Alina Pătru).

1. Diagnosticul : totul este suferință

50
 2. Cauza : atașamentul sau setea fașă de tot ce este în această lume adică setea de
plăcere, setea de devenire, setea de tot ce este trecător, care provoacă suferință.
3. Soluţia : stingerea acestei sete care se face printr-o metodă și aceasta este
Nirvana.
4. Calea cu cele 8 braţe : acesta este metoda prin care poți să stingi setea prin care
poți să te eliberezi de suferiță.
1. Credinţa dreaptă/adevărată – elemente centrale ale doctrinei
Înțelepciunea budiste adică să respecți cele 4 nobile adevăruri.
2. Hotărârea dreaptă – de a decide să nu te lași legat de nimic din
lume, hotărât să tai tot ce te împiedică.
3. Cuvântul drept – să vorbești precum ar vorbi Buddha.
4. Fapta dreaptă
Etica remarcabilă
5. Viaţa dreaptă
6. Năzuinţa dreaptă.

Elemente de 7. Atenţia dreaptă

meditație 8. Meditaţia dreaptă.

Imediat după iluminare, Buddha a fost ispitit de demonul Mara. Acesta îi sugera lui
Buddha să țină doar pentru el cele descoperite, pentru că propovăduirea acestor
adevăruri nu ar ajuta cu nimic, oamenii cărora li se adresează nu vor reuși să înțeleagă
lucrurile pentru că nu au parcurs și ei același traseu de inițiere pe care l-a avut Buddha.
Mara – element al sacrului; demon care îi ține pe oameni în neștiință, întruchiparea
morții și a răului. În cele din urmă, Buddha își dă seama că aceasta este o ispită și decide
că trebuie să iasă la propovăduire, să își caute ucenicii care l-au abandonat, să
răspândească învățătura pentru că oamenii au nevoie.
Buddha își caută ucenicii și îi găsește la Benares unde și ține prima predică, cea
despre cele 4 nobile adevăruri. Se spune că prin această predică, Buddha pune în mișcare
roata legii. Ucenicii sunt impresionași și încep să propovăduiască învățătura alături de
mentorul lor. În timpul vieții sale, Buddha atrage mulți adepți, care se organizează în
comunități monahale, la început numai de călugări, iar mai apoi din cauza presiunilor
femeilor ale căror nevoi soteriologice se cer de asemenea satisfăcute se înființează și
mănăstiri de călugărițe.
Buddha propovăduiește timp de 45 de ani, până la vârsta de 80 de ani când moare
în urma unei indigestii alimentare, existând și suspiciuni de otrăvire. Buddha privește
51
însă moartea fizică cu detașare, afirmă despre trupul său: ”priviți-l cum și el se
descompune din nou”, apoi se așează în poziție lotus și intră în meditație profundă din
care trece în tăcerea veșnică.
Buddha se naște, are iluminarea și moare într-o noapte de mai cu lună plină. De
aceea, ziua când cade luna plină în luna mai este o mare sărbătoare în budism, marcând
toate elementele importante din viața lui Buddha.

PERIODIZARE, IZVOARE, DIRECŢII BUDISTE

Imediat după moartea întemeietorului apar și primele disensiuni în sânul

comunității budiste. Ele vor fi rezolvate prin sinoade. Tradiția budistă afirmă că:
Primul sinod al budismului a fost ținut la Rajagrha, după unele versiuni la 7 zile
după moartea lui Buddha, după altele în cursul primului an. La acest sinod s-au pus
bazele Canonului Tripitaka (= trei coșuri), care cuprinde scrierile sacre ale budismului,
împărțite în trei categorii:
1. Regulile doctrinare
2. Canoanele
3. Scrierile speculative care încearcă să expliciteze dogmele.
Tradiția afirmă că la acest sinod, ucenicii mai apropiați ai lui Buddha au rostit din
memorie diferitele sale cuvântari, care au fost apoi memorate și de alții și care s-au
transmis fără modificare sub forma textelor Tripitaka. După mai multe secole a început să
se aștearnă în scris învățătura lui Buddha. Acest lucru s-a întâmplat în Sri Lanka, în
secolele I i.Hr – I d.Hr. Canonul tripitaka a fost fixat în scris în limba pali. Așa cum ne-a
fost transmis, el reunește cele mai vechi scrieri sacre ale budismului, fără să putem afirma
însă că ele provin în această formă direct de la Buddha.
În India, Budismul e persecutat de religia mamă, hinduismul.
Ashoka – un împărat (~ 250 î.Hr.) care a reușit să cucerească multe regate din India
și câteva insule dinafara Indiei. Acesta se convertește la budism în urma unui succes
militar, și ajunge să fie considerat cel mai important susținător politic al acestei religii, un
Constantin cel Mare al budismului. Împăratul Ashoka a ridicat pe întreg cuprinsul
imperiului său inscripții mari săpate în piatră, conținând elemente ale doctrinei budiste.
Acestea s-au păstrat în parte până azi și constituie cele mai vechi mărturii scrise ale
învățăturii budiste.

52
 Ashoka organizează și un sinod, al III-lea conciliu budist, la Pataliputra. La acest sinod
se observă că există două atitudini diferite și ireconciliabile în interiorul comunității
budiste: unii călugări vor păstrarea nealterată a învățăturilor lui Buddha, aceștia vor
forma ramura Theravada a budismului; alții vor adaptări culturale și sociale în funcție de
noile contexte în care se răspândește budismul, aceștia vor forma rădăcinile unei direcții
care se va cristaliza ulterior și care poartă numele de Mahayana.

Thera/vada – Calea bătrânilor Două confesiuni mari care reies din

Maha/yana – Vehicolul cel mare budism. Adică budismul se scindează.

Însă cea mai veche este Theravada – Calea bătrânilor, foarte strictă de alt fel
deoarece susține că păstrează ceea ce a spus Buddha. Aceasta păstrează canonul
Tripitaka. Zona sa de răspândire este sud-estul Asiei; țări precum Sri Lanka, Birmania,
Thailanda, Cambogia, Laos sunt și azi majoritar theravadine.
Idealul budismului theravada este desăvârșirea personală, atingerea statutului de
arhat. Arhat – este denumit cel care ajunge să se depășească pe sine însuși, adică ajunge
în nirvana (fericirea spirituală) încă de când este în viață, este asemenea lui Buddha,
urmând traseul propus de el.
Din punct de vedere al budismului Theravada femeile nu pot ajunge în nirvana din
această viață, ci au nevoie de încă câteva reîncarnări, la fel nici laicii nu au acces direct. Ei
susțin că numai călugării bărbați pot ajunge în nirvana adică să se mântuiască încă din
această viață.

Budismul Mahayana sau Vehicolul mare:

Se numește așa în sens cantitativ, întrucât adepţii săi consideră că toți, călugări /
călugărițe / laici / femei etc. pot ajunge în nirvana încă din această viață, această formă
de budism e deci un vehicol care îi mântuiește pe toți, dar şi în sens calitativ: învăţăturile
promovate de aceste forme de budism sunt considerate tot de ei superioare.
Aceștia îi numesc pe cei din budismul Theravada Vehicolul mic sau Hinayana, nume
care la început a fost peiorativ, dar între timp se folosește chiar de budiștii theravadini.
Zona de răspândire: spre nord-est, cuprinzând țările China, Coreea, Japonia.
Idealul în budismul mahayana nu e acela de a deveni arhat și de a intra în nirvana, ci
de a deveni un bodhisattva – o ființă a înțelepciunii. Un bodhisattva este o persoană care
a realizat întru sine idealul de desăvârșire, a atins statutul de arhat, trăiește starea
53
sufletească de nirvana și ar putea să intre în nirvana definitivă, numită parinirvana. El
amână însă intrarea în parinirvana din multă compasiune față de celelalte ființe vii aflate
pe cale, el vrea să le ajute acestora și nu se retrage până ce se mântuiesc toți. Cel mai
cunoscut bodhisattva este Bodhisattva Avalokiteshvara, cunoscut și venerat sub diferite
denumiri în tot spațiul budismului mahayana.
În budismul mahayana se dezvoltă alte scrieri sacre, canonul tripitaka nu are un rol
central. Iau naştere mai multe școli, fiecare dintre ele dezvoltând tratate proprii,
denumite sutre. Fiecare școală are o sutra proprie și susține că aceasta provine direct de
la Buddha, numai că până când au găsit-o ei, sutra respectivă nu fusese încă descoperită.
Diferenţele între aceste şcoli pot fi foarte mari. Există şi şcoli care se îndepărtează
foarte mult de mesajul clasic al budismului. De exemplu Şcoala Pământului Pur: aceasta
are în centru mitul despre un călugăr budist din trecut, pe nume Darmacara, care îşi
dorea foarte mult să ajungă la desăvârşire. Pentru aceasta, a făcut o făgăduinţă: aceea că
dacă el ajunge la desăvârşire, nu se va retrage în parinirvana, ci îi va ajuta pe toţi cei care
vor chema numele său să aibă o următoare reîncarnare foarte bună, într-un pământ pur,
într-o familie de iluminaţi, astfel încât în acea viaţă ei să poată atinge ei înşişi starea de
nirvana. Darmacara devine, după moarte, un bodhisattva, pe nume Buddha Amitaba.
Budiştii care urmează practicile Şcolii Pământului Pur nu meditează şi îşi se preocupă
prea puţin de învăţătura lui Buddha, însă cheamă mereu în rgăciune numele lui Buddha
Amitaba, sperând că el îi va ajuta să renască, după moarte, în condiţiile paradisiece
decrise mai sus. Cei mai mulţi uită cu totul că acea viaţă viitoare pe care le-o promite
Budda Amitaba e menită să fie doar o etapă intermediară spre nirvana. Ei practică un cult
devoţional axat pe o formă de rugăciune a inimii şi aşteaptă în schimb un fel de paradis.

Budismul Vajrayana = vehicolul de diamant

Budismul vajrayana este considerat de unii cercetători o ramură în cadrul budismului
mahayana, alții însă consideră că particularitățile acestei forme de budism sunt atât de
mari încât o putem numi a III-a ramură budistă. Budismul Vajrayana este budismul
tibetan așa cum s-a răspândit el în Tibet şi ulterior Mongolia. Este atestat din sec. al VII-
lea după Hristos.
Böm (Bon)– este denumirea religiei pe care o aveau tibetanii înainte de a se converti
la budism, și care avea foarte mulți zei.
Padmasambava este numele primului răspânditor al budismului în Tibet. El observă
că oamenii de acolo nu înțelegeau ce vrea să spună budismul și de aceea nu voiau să se
54
convertească, ci preferau să rămână la zeii lor. Atunci Padmasambava le spune oamenilor
că el i-a convertit pe zeii religiei Böm la budism. Zeii în care cred ei au trecut toți la
budism, iar dacă ei vor să le aducă în continuare cinstirea pe care o vor aceşti zei, trebuie
să se convertească și ei la budism și să îi cinstească în continuare pe aceiași zei, dar din
interiorul budismului, însușindu-și și celelalte învățături fundamentale ale budismului.
Iar oamenii au fost de acord și astfel ia naștere o nouă formă a budismului care este mai
mixtă decât Mahayana, incluzând cinstirea zeilor locali, multe ritualuri, dar și tehnici
tantra-yoga de origine hindusă, care au pătruns în Tibet venind direct din India.
Zona de răspândire: Tibet, Mongolia.
Cel mai cunoscut reprezentant al budismului tibetan este Dalai Lama (Dalai = oceanul
înțelepciunii, Lama = lider spiritual), considerat a fi o manifestare a lui Bodhisattva
Avalokiteshvara. Titlul desemna iniția pe conducătorul unui ordin monahal budist din
Tibet. Actualmente, din cauza situaței politice, e recunoscut ca liderul spiritual al tuturor
tibetanilor și trăiește în exil, în Nordul Indiei.

Budismul Occidental modern așează accente proprii pe meditație, interiorizare,

pace sufletească. Unii consideră că acesta ar fi al patrulea tip de budism. Prin aceste
accente el influenţează la rândul său budismul din ţările de origine, aducându-le acelora
aminte că budiştii trebuie să se axeze pe meditaţie şi interiorizare şi declanşând o
reformă în interiorul budismului, o formă de revenire la propriile rădăcini.

Excurs: Răspândirea budismului mahayana în China și Japonia

Budismul mahayana pătrunde în cele două țări ca o religie străină, venind din
exterior. Există mari diferențe între situația culturală a celor două societăți și acestea își
pun amprenta puternic pe modul de receptare a budismului.

Începând din secolul al II-lea d. Hr. budismul mahayana pătrunde în China, adus
de călugări budiști veniți din India. China este țara unei mari culturi și civilizații scrise,
vechi de peste 1000 de ani, și are deja două religii proprii elaborate: confucianismul și
daoismul (taoismul). Aceasta înseamnă că aici nu budismul a a dus cultura, cum s-a
întâmplat în Thailanda sau în alte spații, ci budismul a trebuit să se confrunte cu niște
forme culturale deja existente. Neavând rol de element culturalizator, neputându-se
impune prin superioritatea culturală, ci, din contră, întâlnindu-se cu o cultură conștientă

55
de sine și de valoarea sa, budismul a rămas o religie marginală, prezentă prin intermediul
câtorva comunități de tip diaspora.
Cei care s-au convertit însă la budism au făcut mari eforturi să arate că budismul
este o religie demnă să fie apreciată și preluată în China. Au tradus în limba chineză toate
textele sacre budiste, pentru că altfel păturile largi ale societății nu ar fi ajuns să le
cunoască, ei nu ar fi făcut efortul de a învăța o limbă străină pentru a citi texte budiste,
nefiind suficient de motivați în acest sens. Apoi, budiștii din China au așezat accente noi
atunci când au prezentat budismul, în funcție de contextul și de interesul auditorilor. În
acest fel au apărut școli budiste noi, care nu au existat și înainte în India. Se petrece astfel
un fenomen de sinizare a budismului. Procesul de adaptare a decurs și în timp, astfel că
unele școli și-au modificat profilul, altele au dispărut cu totul și altele au apărut, în funcție
de nevoile concrete ale misiunii în societate.
Budiștii chinezi sunt interesați să demostreze veridicitatea surselor, pentru că
apologetica budistă se confruntă cu întrebări de tipul: a existat Buddha cu adevărat?
Scrierile care îi sunt atribuite provin direct de la el? Pentru aceasta, budiștii chinezi se
duc în India să studieze și să viziteze locurile sacre, să verifice informațiile la fața locului.
Ei dezvoltă și o istoriografie budistă, pornind de la începuturile budismului, de la
budismul indian. Aceste texte istoriografice chineze sunt unele din cele mai vechi surse
de informații despre budism, indienii neavând în acea vreme preocupări istoriografice.
Soarta budismului chinez va fi diferită și în funcție de succesiunea dinastiilor la
conducerea Chinei. Unele dinastii au favorizat budismul, altele din contră. În perioada
modernă, budismul era prezent în China atât sub formă de religie de sine stătătoare, cu
temple și mănăstiri proprii, cât și ca element ce intră în compoziția celor ”trei credințe”,
un amestec sincretic de elemente din confucianism, daoism și budism, constituind modul
de raportare la religios al celor mai mulți chinezi.

Budismul mahayana ajunge din China prin Coreea în Japonia. Primul contact al
Japoniei cu budismul se spune că ar fi avut loc în secolele IV – V. Din punct de vedere
cultural, japonezii sunt în acea perioadă tabula rasa. O legendă spune că la început, un
corean ar fi trimis la împăratul Japoniei o statuetă a lui Buddha și câteva sutre. Neștiind
ce să facă cu ele, împăratul le dă câtorva nobili să le venereze, să vadă dacă se va întâmplă
ceva, însă văzând că nu se întâmplă nimic au fost date la o parte. Primul efort misionar al
budismului în Japonia ar fi fost astfel un eșec total, din cauza nivelului cultural atât de
redus al societății.
56
 Doar din sec. al VIII-lea avem izvoare care atestă că budismul a ajuns în Japonia.
Budismul venit din ”occidentul” chinez și corean la care japonezii se raportau cu respect
și cu teamă ajunge imediat la Curte și devine o religie a păturilor superioare. Este
receptat în primul rând nu ca o doctrină, ci ca un ritual menit să asigure viața lungă,
sănătatea și prosperitatea. Astfel, japonezii au o raportare asupra budismului de tip
magic. Încă nu sunt mulți călugări în societate și nu există călugări consacrați în Japonia,
ci doar veniți din vest.
În Japonia pătrund pe rând școlile budiste din China, fiecare cu textele sale sacre.
Japonezii nu le traduc, ci studiază textele în chineză. Până în sec. al XIII-lea, limba folosită
pentru scris în Japonia a fost chineza clasică. Mai mult decât atât, atitudinea japonezilor
față de învățăturile diferitelor școli budiste este una rigidă: efortul lor este acela de a
păstra totul neschimbat și de a îndeplini întocmai cerințele, ca pe un set de reguli fixe,
fără ca acestea să fie interiorizate, înțelese în sensul lor profund. Astfel, școlile nu
evoluează, ca în China, ci sunt conservate în forma în care au pătruns. Se poate studia
istoria budismului chinez pe Japonia: ceea ce în China se prezintă în evoluție diacronică,
în Japonia coexistă sincronic.
După scurt timp iau ființă mănăstirile budiste în Japonia, însă împăratul le permite
numai nobililor să intre în călugărie. Numărul călugărilor odinați în interiorul fiecărei
mănăstiri este strict reglementat de statul care se teme de călugării culți și influenți în
societate. Uneori anumite mănăstiri reușesc să se folosească de influența pe care o au și
să obțină aprobarea pentru a spori numărul de călugări. Unele mănăstiri ajung atât de
puternice încât dețin armate monahale întregi. Atunci când o mănăstire dobândește prea
multă putere, împărații se sperie și mută capitala în altă parte, astfel încât distanța
spațială față de acel centru puternic să le dea sentimentul securității. Istoria Japoniei nu
este periodizată după dinastii, pentru că dinastia Teno a condus de la început, ci după
capitale: au avut peste 10 capitale diferite de-a lungul istoriei.

DOCTRINA BUDISTĂ

Din punct de vedere al doctrinei, budismul este o religie care pune accentul pe
sacrul nedefinit. Budismul e o religie agnostică care consideră că nu se pot spune despre
sacru foarte multe lucruri.
Budismul se axează pe salvarea omului de la suferința pe care o trăiește sau pe
care o are, și nu pe speculații. Ilustrativă în acest sens este Parabola săgeții. Aceasta
57
povestește despre un om care a fost străpuns de o săgeată. Dacă acest om nu va lăsa să i
se scoată săgeata până când nu primește răspuns la unele întrebări fundamentale, ca de
exmeplu cine a tras, dacă a fost un om înalt sau scund, gras sau slab, cum era îmbrăcat,
din ce seminţie provenea etc. (întrebări referitoare la Dumnezeu), de ce a tras (referindu-
se la cauza suferinței), sau când, cum și din ce material a fost confecționată săgeata
(referindu-se la modul apariției lumii și la natura acesteia), atunci acel om va muri înainte
de a afla răspunsurile. Speculațiile despre natura lumii și a sacrului sunt inutile, întrucât
despre ele oricum nu știm nimic și chiar dacă am ști, nu ne-ar folosi. Suferința este însă o
realitate concretă pe care toți o experiază în viața de zi cu zi. Buddha susținea că ceea ce
trebuie să faci ca om este să te eliberezi de suferință.
Budiștii susțin că budismul este o religie optimistă, deoarece el oferă o soluție sau
o rezolvare, oferă calea spre eliberarea din suferință.

SACRUL ÎN BUDISM

Atât în budismul theravada, cât și în mahayana, în prim plan este sacrul

nedefinit. Nirvana budistă este o astfel de realitate a sacrului.
Nir/vana = fără flacără; fără suflare.
Ceea ce își propune Budismul este ca omul să nu mai fie clătinat/suflat încolo și
încoace ca și o flacără. Omul poate ajunge încă din această viață la starea de nirvana, și
atunci funcțiile sale fiziologice continuă să funcționeze până în momentul morții, dar el
nu mai este tulburat de nimic. Așadar nirvana e o stare ce poate fi obținută, dar e în
același timp și ființa absolută, realitatea absolută a sacrului, despre care nu se pot face
decât afirmații negative.
Nirvana = un sfârșit al tuturor dorințelor și patimilor și implicit un sfârșit al
suferinței;
= un sfârșit al tuturor condiționărilor (nimic nu te mai clatină);
= o stare de liniște și stabilitate, neschimbabilitate;
= o stare de pace și unificare;
= ființa însăși în forma ei absolută.
Imagini poetice pentru nirvana, întâlnite în textele budiste: liman de refugiu; loc al
fericirii; insulă în mijlocul mării învolburate; Transcendentul; leac pentru toate bolile; zid
neclintit; limanul ceresc; orașul sfânt; pacea fără sfârșit. Aceste descrieri metaforice sunt
foarte asemănătoare cu cele din Acatistele creștine, dar și cu poezia mistică islamică sau
58
cu unele elemente ale spiritualității iudaice. Practic experiența religioasă a omenirii de
pretutindeni tinde să folosească același tip de imagini atunci când descrie comuniunea
realizată cu sacrul.

În privința sacrului personal, Buddha a fost foarte radical. El spune că zeii nu

contează, el susține că sacrul personal trebuie lăsat la o parte, venerarea zeilor este
inutilă, practic e totuna dacă îi venerezi sau nu. Oricât i-ai venera, dacă nu înţelegi care e
cauza suferinţei şi cum se poate ieşi din ea, nu te mântuieşti, iar dacă înţelegi aceste
lucruri şi le urmăreşti cu consecvenţă, te poţi mântui şi fără să venerezi niciun zeu.
Buddha însuşi a cerut să nu fie venerat nici cât a fost în viață, nici după moartea sa.
Însă după ce acesta moare, lucrurile s-au întâmplat chiar invers decât și-a dorit el,
ajungând să fie foarte venerat. Atât budismul theravada, cât și mahayana pun un mare
accent pe venerarea lui Buddha, în persoana căruia se concentrează forma unic-
personală a sacrului. Aceasta arată că omul are nevoie de o raportare și la un sacru de
tip unic-personal, o asemenea raportare este constitutivă experienței sale religioase.

Sacrul multiplu personal este și el prezent, dar în mod diferit în cele două mari
ramuri ale budismului. În budismul theravada, adică cei care păstrează învățătura fidelă
a lui Buddha este venerat un așa-numit Trikaya sau triplu giuvaier alcătuit din:
Buddha – întemeietorul religiei,
Dharma – învățătura mântuitoare adusă de Buddha,
Sangha – comunitatea celor care au urmat învățăturii și au
practicat bine, un fel de echivalent al Bisericii.

Iar în budismul mahayana, sacrul multiplu personal are o arie mult mai
dezvoltată, incluzând toți bodhisattva.
Bodhisattva – sunt cei care au ajuns în nirvana, dar nu vor să meargă în
parinirvana, iar aceasta din compasiune față de toate ființele vii, și față de suferința
întregii omeniri acești bodhisattva refuză șansa de a se retrage definitiv și se tot
reîncarnează, pentru a-i ajuta pe ceilalți care nu au ajuns în nirvana.
Unul dintre cei mai vechi bodhisattva, unul dintre cei mai celebri și cei mai
importanți este Avalokiteshvara, peste tot în budismul Mahayana găsești temple ale lui
la care oamenii se roagă pentru a primi ajutor din parte acestuia.

59
 Iar Dalai Lama este un bodhisattva din prezent și este o reflecție a lui
Avalokiteshvara.
Din punct de vedere al budismului mahayana Iisus Hristos este un bodhisattva. În
prezent nu există religii care să nu știe de Hristos, iar toate religiile mari îl interpretează
cumva în felul lor și îl încadrează într-o categorie a lor.
În budismul Vajrayana (vehicolul de diamant) există și bodhisattva și zei, deci
sacrul multiplu personal este mult mai extins.

ASPECTE ALE RAPORTULUI SACRU – PROFAN ÎN BUDISM

Atânt modul apariției lumii, cât și motivul pentru care existența prezentă este una
deteriorată rămân fără un răspuns definitiv în budism. Buddha își îndeamnă aderenții să
nu se piardă în asemenea speculații inutile (vezi Parabola Săgeții), ci să se concenteze pe
singurul lucru esențial, depășirea neajunsurilor condiției umane și obținerea salvării.

SALVAREA SAU RESTAURAREA RAPORTULUI CU SACRUL

Meditaţia în Budism
Bundismul propune o soluție la problema suferinței sub forma unei gnoze, a unei
cunoașteri intuitive obținute în urma meditației și a interiorizării.
Meditația se practică pentru a ajunge să înțelegi să cunoști și să ai o raportare
intuitivă, deci o înțelegere dincolo de rațiunea aceasta discursivă a lucrurilor așa cum
sunt ele, a lumii acestea așa cum este ea. Mesajul budismului este că poți să ajungi în
nirvana chiar dacă ești într-o castă inferioară, numai să meditezi.
Scopul meditației este obținerea unei liniști sau a păcii sufletești și a unificării
interioare, deoarece lumea te împarte în multe părți prin problemele sale.
Din punct de vedere al budismului trebuie să înțelegi lucrurile așa cum sunt, iar
pentru acesta important este să vrei să practici meditația și să îți iei în fiecare zi timp în
care să încerci să stai cu tine însuți, iar un prim pas este să încerci să fii în prezent, noi în
general suntem ori în trecut ori în viitor, adică gândindu-ne la o mulțime de fapte
cotidiene. Pentru a te desprinde de aceste forme în care universul și lumea exterioară te
țin înlănțuit se recomandă să fii absolut cu mintea în prezent, să stai pur și simplu să vezi
ce se întâmplă cu tine, că respiri, că stai în picioare, să poți să te gândești la întregul
organism, etc. și dacă ești cu mintea în prezent e o precondiție ca să fii adunat sufletește
60
și ca să poți să te gândești și ca să poți înțelegi așa cum trebuie marile adevăruri pe care
le-a adus doctrina budistă.
Iar pentru a ajunge în prezent trebuie să practici anumite tehnici, care se pot
învăța și practica și care sunt utile și te pot ajuta. Și s-au dezvoltat, mai ales în budismul
mahayana, dar și în theravada, o mulțime de astfel de tehnici.

De exemplu o formă cunoscută de budism mahayana este budismul Zen, cunoscut

destul de mult datorită răspândiri sale în China și Japonia. Ceea ce pune în prim plan
budismul Zen este depășirea dimensiunii intelectuale, raționale. Deoarece se consideră că
și cuvântul este o barieră în calea comunicării interioare. Omul trebuie să ajungă acolo
unde nu mintea lui îl mai duce să descopere un adevăr, deoarece mintea lui totdeauna
vede lucrurile parțial și deteriorat, ci unde deja a depășit această stare, și poate să i se
ofere o cunoaștere intuitivă și dintr-o dată îți dai seama cum stau lucrurile și să nu mai ai
nici un fel de îndoială. Pentru a ajunge la această cunoaștere intuitivă mintea trebuie
depășită, și se folosesc anumite tehnici, una dintre ele este tehnica koan-ului.
Un koan este de obicei un mic text fără un sens rațional pe care să-l poți înțelege
foarte ușor, iar ucenicul trebuie să se gândească ani de zile la acest text pentru ca să
găsească rezolvarea. La început găsește tot felul de explicații pe care vine și i-le spune
îndrumătorului spiritual, iar îndrumătorul îi spune dacă este bine sau nu. Atâta vreme cât
ucenicul vine cu răspunsuri ale minții raționale, îndumătorul îi spune că nu este bine;
când s-au epuizat toate posibilitățile raționalului, atunci în cele din urmă omul poate să
ajungă să aibă dintr-o dată o cunoaștere care depășește acest nivel.
Exemplu de koan:
Două palme lovite fac sunetul poc. Ce sunet scoate o singură palmă?
Atunci ucenicul stă și se gândește și vine cu explicații de genul: nu scoate nici un
sunet sau scoate un singur fâșâit deoarece se aude cum adie aerul. Și vine cu tot felul de
explicații din acestea raționale care sunt nesemnificative pentru koan până când tot
bătându-și capul, exercițiul acesta îl ajută să depășească nivelul acesta al rațiunii
discursive care te ține în această lume și nu poți ajunge la cunoașterea intuitivă de care
vorbește budismul.
Problema nu este ce răspuns dai la astfel de întrebări, răspunsul este că folosindu-
te de un astfel de exercițiu să depășești în timp nevoia acesta a minții de a tot gândi. Și
dacă o depășești ești cu totul deschis și poți să dobândești o cunoaștere intuitivă.
Alte exemple de koan-uri:
61
 Prin fereastră văd trecând capul unei vaci. Ce se întâmplă cu corpul ei?
Dacă întâlnești un călugăr daoist, să nu îl saluţi nici prin cuvânt, nici prin tăcere.
Cum îl vei saluta atunci?
Meditația budistă este orice altceva decât o reflexie intelectuală, este să-ți creezi
condițiile printr-o tehnică sau printr-o stare pentru a ajunge la cunoașterea intuitivă
dincolo de rațional. Și sunt unii care încercă să obțină această performanță, ei se așează în
poziție lotus sau în oricare altă poziție și stau așa ore în șir, însă acest efort de a sta este
pentru unii foarte dificil și s-a constatat că nu este important să stai nemișcat fizic, ci
mintea să fie nemișcată, interiorul să fie nemișcat și atunci s-au dezvoltat tot felul de alte
tehnici, cum ar fi de exemplu tehnicile de luptă, specific orientale, de exemplu cum luptă
samuraii, sau artele marțiale orientale.
Artele marţiale tradiţionale orientale sunt forme de luptă care includ două
componente majore: una spirituală și una tehnică. Atât fondul, cât și scopul este unul
spiritual, iar tehnicul furnizează doar mijloacele, calea pentru atingerea scopului.
Practicantul își însușește deprinderile tehnice, dar în același timp învață că esențială este
starea sa de concentrare. El trebuie să fie cu mintea în prezent, deschis pentru a recepta
tot ceea ce se întâmplă în sine însuși (la nivel fizic și psihic) și în exteriorul lui. Astfel el
ajunge să sesizeze toate mișcările energiei în propriul lui organism, dar și ale energiei
exterioare, cosmice. Un luptător versat nu are nevoie să vadă nimic, ci poate să lupte cu o
ceată de adversari chiar și legat la ochi; el va simți în fiecare moment ce mișcare e
oportun să facă pentru a se apăra și pentru a-și învinge adversarii.
O altă tehnică este tehnica arcului. Tehnica tragerii cu arcul este o tehnică în
care omul trebuie să ajungă să nimerească ținta chiar legat la ochi. De obicei acest lucru
se întâmplă după ani de exerciții, pentru că la început practicantul își dorește prea mult
să obțină performanța, iar raționalul său e fixat pe găsirea de soluții la îndemâna minții
umane. Aceste soluții însă sunt pe de o parte obositoare, pe de alta lipsite de eficiență. În
timp practicantul reușește să parcurgă traseul interior până la detașarea de
intenționalitate, atunci el se află în starea potrivită pentru a putea nimeri oricând și fără
dificultăți ținta.
În viziunea meditației budiste dispare astfel distanța dintre subiect și obiect.
Subiectul ajunge la identificare cu obiectul și invers. Cel ce trage știe unde se găsește el și
automat știe și unde se găsește obiectul. Se realizează scopul general: depășirea condiției
individuale în favoarea unui eu universal care percepe toate componentele lumii
înconjurătoare ca părți pe care le integrează.
62
 Nu există numai tehnici de luptă sau tehnici periculoase, ci există și tehnici „mai
domestice” de exemplu tehnica ikebana – tehnica aranjatului florilor, adică faci
aranjamente florale. Noi când mergem la florărie, florăreasa se gândește cum să aranjeze
buchetul pentru a arăta bine. În ikebana tocmai aceasta este problema să nu te mai
gândești să pui florile acolo intuitiv. Cei performanți practică acesta tehnică legați la ochi,
deoarece dacă vezi florile deja te gândești, și astfel aranjează un buchet floral care îl
exprimă pe cel care l-a făcut, astfel a reușit să creeze o legătură de tip metarațional
intuitiv cu universul exterior.
Prin asemenea tehnici omul ajunge să fie tot mai prezent în interiorul său și în cele
din urmă să dobândească și înțelegerea realităților fundamentale așa cum le-a înțeles
Buddha, atunci în fond tot ce este în jur, suferința aceasta nu mai contează, nu-l mai
afectează, nu mai este legat de nici o sete din lumea exterioară, și atunci ajunge de fapt să
trăiască în starea de nirvana, în starea de mântuit pe care o caută budismul și nu-i mai
trebuie altceva, când ajungi acolo îți dai seama că nu are rost să te mai consumi pentru
nimic nu există nici un fel de exterior care să justifice tot tumultul uman, lucrurile se
rezolvă de la sine, și așa cum se rezolvă ele se rezolvă bine, tu poți să stai liniștit.

Din punctul de vedere al europeanului, toate performanțele descrise mai sus sunt
impresionante. Noi trăim de obicei la un nivel comod și nu actualizăm decât în măsură
foarte scăzută capacitățile firii noastre umane. Nu trebuie însă să se uite două lucruri:
1. În religiile orientale exerciţiul spiritual nu se practică de dragul obţinerii
unor astfel de performanţe, ci pentru a obține mântuirea, adică starea de nirvana.
Practicantul e îndemnat în permanență să nu se lase sedus de performanțele obținute pe
parcurs, pentru că astfel pierde din vedere esențialul și efortul său, în loc să îl ajute în
veșnicie, îi oferă doar o satisfacție trecătoare.
2. Toate aceste realizări sunt doar performanţe în interiorul planului creatural,
ele nu îl ajută pe practicant să depășească acest nivel. Toate sunt actualizări ale unor
potențe ce există de la început în firea omului, dar de obicei ele zac în adormire. Astfel, ele
nu sunt nici bune, nici rele în sine, ci depinde de felul în care sunt valorificate – lucru
valabil, de altfel, pentru toate elementele din sfera creaturalului. În creștinism,
comuniunea cu Hristos îi dă omului șansa să acceadă la planul sacrului, ceea ce înseamnă
mult mai mult decât orice performanță a firii umane în sine. Cele două aspecte însă nu se
exclud reciproc; orice om poate să își dezvolte și capacitățile creaturale, mulțumind lui

63
Dumnezeu pentru orice dar (această mulțumire îl ferește de ispita de a crede că el e
atotputernic prin sine) și în același timp să își cultive și relația cu Hristos.

Alte mijloace în scopul restaurării

Acesta este în esență ceea ce a propus Buddha, soluția soteriologică a lui, însă ce
au mai dezvoltat budiștii pe lângă sunt formele de cult exprimate în recitări liturgice şi
acte ierurgice. Există cărți de cântări și rugăciune și se roagă și practică și cântări,
rugăciuni de dimineață și de seară mai ales în mănăstiri, dar și în particular. Scopul
acestor eforturi este acela de ”a găsi adăpost” în învățătura budistă (dharma) și în cei care
au întruchipat-o (Buddha, sangha), de a găsi protecție și un sprijin în situațiile dificile ale
vieții.
Tot în mănăstiri se practică și o asceză moderată, o formă de asceză care nu
reprezintă un scop în sine, ca în hinduism, ci care arată detașarea călugărului față de
valorile lumii exterioare. Un călugăr teravadin clasic mănâncă dimineața pe la șase, apoi
pe la 11:30 hrana solidă iar după prânz nu mai consumă decât hrană lichidă, tot ce se
poate bea, lapte, iaurt, apa, etc. Călugării se consideră că sunt săraci și nu au nimic, de
aceea ies la cerșit în satul în care au mănăstirea și oamenii fac milostenie cu ei aducându-
le fiecare din ce au gătit câte ceva de mâncare, apoi se întorc cu hrana la mănăstire și
mănâncă toată obștea. În budism nu trebuie să te faci călugăr pe toată viața ci poți să fii și
pe o perioadă determinată.
Călugării au și un rol social, venind în întâmpinarea nevoilor religioase ale
credincioșilor. Ei săvârșesc slujbele la momente-limită ale vieții (căsătorii,
înmormântări), și au un rol în catehizare. În fiecare sat există și un mic templu, o mică
mănăstire care indeplinește funcțiile unei biserici parohiale. Astăzi, mănăstirile mai mari
înceracă să fie active și în plan social, prin organizarea de școli, spitale, forme de asistență
socială.
Faptele specifice ale laicilor sunt faptele de milostenie, în favoarea călugărilor, a
altor semeni, dar și a tuturor ființelor vii.
Pe lângă acestea, budismul mahayana a dezvoltat și forme de mântuire personală
în relație cu anumiți bodhisattva, astfel încât în aceste cazuri efortul budistului este de a
dezvolta o relație cu un anumit element de tip personal al sacrului.

64
 PROBLEMA METEMPSIHOZEI (A REÎNCARNĂRILOR)

Metempsihoza, metemsomatoza, transmigrația sufletelor sau reîncarnarea

(termenii prezintă nunațe diferite, dar se referă la aceeași realitate fundamentală)
exprimă convingerea că fiecare ființă vie parcurge o succesiune de vieți întrerupte de
etape intermediare. Așadar, omul nu trăiește o singură dată pe pământ, ci revine mereu și
mereu sub diferite forme, condiționat de felul cum a trăit în viețile de până acum și având
mereu menirea de a crește spre un ideal situat dincolo de accesibilitatea obișnuită.
Doctrina reîncarnărilor este specifică gândirii orientale, dar ea a mai fost prezentă
și pe alte meridiane ale religiosului. Gândirea europeană nu se confruntă acum, în epoca
globalizării și a accentuatei circulații a ideilor, pentru prima dată cu ea, ci a întâlnit-o încă
din Antichitatea greacă. În perioada preclasică și clasică a filozofiei antice grecești avem
enunțuri foarte clare de factură metempsihotică. Astfel preclasicului Pitagora, de la care
nu avem texte categoric autentice, ci i se atribuie doar anumite centurii, i se recunoaște
până la un punct doctrina ce enunță clar ciclicitatea existenței individuale.
Învățătura pitagoreică a exercitat o fascinație și datorită caracterului abscons, de
mister. Enunțurile cele mai limpezi în această privință îi aparțin însă lui Platon. Ele sunt
consistente cu o ontologie în care lumea esențială se înstrăinează de sine într-un proces
de fulgurație apărând ideile, apoi se îndreaptă din nou spre sine, având nevoie de o
succesiune de existențe până ce reușește să facă marele salt al recunoașterii echivalenței
dintre individual și realitatea universală. Teoria preexistenței sufletului are drept
consecință posibilitatea întrupării succesive a acestuia în stări de transparență calitativă
tot mai înaltă, până când devine compatibil cu entitatea absolută. Această idee platonică a
fost refuzată categoric de Sfinții Părinți, pentru care nemurirea sufletului se datorează
comuniunii cu Dumnezeu, harului dumnezeiesc, nu ființei sale, adică sufletul nu are
nemurirea prin sine.
Aceste concepții nu s-au impus definitiv spiritului european. Chiar și în epoca
clasică Aristotel a contestat suficient de puternic această formulă soteriologică la nivelul
reflexiei filozofice și al existenței religioase concrete.
Astăzi, formula reîncarnării devine din nou atractivă pentru mulți europeni, care o
descoperă cu surprindere în curentele ezoterice moderne, multe din ele de inspirație
orientală.

65
 În spațiul oriental ideea este la ea acasă. În spațiul oriental, în hinduism, în budism
s-a impus ca o dominantă a acestor religii până astăzi.
În hinduism apare formulată explicit prima dată în perioada upanișadelor, în
vede nu avem referiri directe la o reincarnare. În upanișade însă, în perioada în care se
face trecerea de la accentul acesta pus pe jertfă pe sacrificiu la doctrina karmică și la
ideea de atman și brahman și când soteriologia dobândește noi componente, în sensul că
devine esențial ca omul să poată să scape de toate efectele karmice și să poată să
înțeleagă identitatea fundamentală dintre atmanul său (sinele său profund) și brahman,
atunci apare cu pregnanță și ideea reîncarnărilor.
Din punctul de vedere al doctrinei hinduse ea apare aproape ca o necesitate,
pentru că se costată că programul soteriologic nu poate fi îndeplinit în cursul unei
singure vieți, din cauză că efectele karmice au nevoie de un timp mai îndelungat ca să se
consume. Însăşi ideea de karma (faptă cu efect neşters, care trebuie neapărat să se
consume, omul trebuie sa plătească pentru ea) îi obligă să pornească de la premisa mai
multor vieţi. Astfel, potrivit faptelor sale, omul ajunge în rai sau în iad după moarte, însă
atunci când efectul acestor fapte se consumă, persoana vine din nou pe pământ (se
reîncarnează). Bineînţeles că mai rămân fapte ce nu se consumă în rai sau iad.
În al doilea rând și pentru că năzuința soteriologică a omului rămâne totuși
neîmplinită. Existența unui om care a trăit la modul ideal și care să spere că nu se va mai
reîncarna în general în spațiul hinduist și budist este foarte rar întâlnită, tinde spre zero,
și atunci neexistând o altă soluție apare cu necesitate ideea că e nevoie de o succesiune de
vieți în care să apară șanse soteriologice și pentru ceilalți. Imposibilitatea parcurgerii
drumului soteriologic (de mântuire) pe parcursul unei vieţi duce la postularea existenţei
unei succesiuni de vieţi, în decursul cărora omul poate dobândi mântuirea.

Din punct de vedere științific, nu se pot aduce dovezi nici în favoarea, nici
împotriva ideii de reîncarnare. Toate așa-zisele dovezi se bazează pe experiențe
individuale, care pot fi mai mult sau mai puțin subiective. Dar nici existența unei singure
vieți nu poate fi demonstrată științific. Astfel, din punct de vedere științific, amândouă
variantele rămân niște postulate, niște premise pe care le accepți sau nu prin credință,
respectiv prin aderarea metaștiințifică la un model explicativ al vieții și al fenomenelor
psihice.
Din punct de vedere oriental, doctrina reîncarnării are și ”dovezi”, în sensul că
există destul de multe mărturii ale unor oameni care afirmă că își amintesc de viețile
66
anterioare. Prin anumite tehnici de meditație și interiorizare, omul poate ajunge să
înțeleagă anumite zone ale psihicului său, de exemplu subconștientul. Cunoașterea
noastră despre noi înșine poate fi asemănată cu iceberg din care noi vedem doar vârful,
restul nu îl cunoaștem. Orientalul prin anumite tehnici de meditații și de interiorizare
specială, precum cele cuprinse în programul raja-yoga, poate ajunge să cunoască unele
lucruri mai de dedesubt din conștient, reziduuri ascunse ale subconștientului. Acestea
sunt anumite elemente (emoții sau imagini plastice care îi dau uneori sentimentul de deja-vu,
uneori și informații și idei) pe care nu le-a cunoscut sau trăit de-a lungul acestei vieți, dar
care constată că totuși sunt prezente acolo și îl marchează din punct de vedere psihic, și
atunci apare întrebarea:
Cum le explică pe acestea?
Există o mulțime de explicații, însă orientalii consideră că ele provin din viețile
anterioare, pentru că nu își explică altfel de unde pot să provină aceste reziduuri.
Subconștientul este ca și o cutie neagră pe care noi nu o cunoaștem, dar care este
dominat de emoții puternice pe care noi le-am trăit și pe care le-am ”uitat”, adică le-am
pierdut din zona conștientului, fără însă ca ele să se șteargă definitiv.
 Explicații pe seama acestor reziduuri din subconștient sunt multe, cea a
orientalului, după cum am văzut mai sus, este ideea că ele provin din vieţile anterioare.
 Altă explicație ar fi că acestea au fost trăite în primii ani de viață ai omului
și nu mai are cum să își aducă aminte de ele deoarece sunt de la o vârstă foarte fragedă.
Astăzi se constată chiar că un copil înregistrează traume deja din perioada intrauterină,
dinainte de a se naște. El simte toate emoţiile părinţilor, în special ale mamei. Nu trebuie
însă să se creadă că dacă mama a fost nervoasă/stresată/tristă în perioada sarcinii,
copilul ce se va naşte va fi un om nervos/stresat/trist. Încă din perioada intrauterină,
copilul se raportează într-un mod propriu la emoţiile mamei, le percepe, le interpretează
şi va fi marcat de ele în felul lui, dovedind astfel că e o fiinţă de sine stătătoare încă
dinainte de a se naşte. Mai mult rău îi fac însă proiecțiile părinților asupra lui (fie că și-l
doresc prea mult, fie că îl doresc prea puțin, fie că vor ca el să fie într-un anumit fel: un
geniu, un copil cu totul deosebit, un sfânt după tiparul sfântului cutare). Acestea îl
încorsetează pe copil și îl împiedică să își dezvolte adevărata vocație, cea cu care a fost
înzestrat de Dumnezeu. Astfel, părinții fac rău copilului lor fără să vrea, din cauză că ei
înșiși nu trăiesc în libertatea pe care o dă comuniunea cu Hristos. Părinții trebuie să
încerce să aibă o atitudine plină de respect față de copil încă din această fază, să îl accepte
deplin și să îl încredințeze lui Dumnezeu, fără a-i pune niciun fel de limitări. Orice copil
67
are șansa la o viață împlinită și la sfințenie, dar dacă părinții încearcă să îl împingă forțat
într-o împlinire după mintea lor sau la o sfințenie după imaginația lor, copilului îi va fi
mult mai greu să ajungă la împlinire sau sfințenie.
 Există și alte explicații. Karl Gustav Jung vorbește de un inconștient
colectiv, adică cumva toată experiența umanității din toate timpurile face parte din acest
inconștient colectiv și prin anumite tehnici speciale pe care le practica inclusiv în
cabinetele sale psihanalitice, omul reușește să ajungă în anumite zone ale acestui
inconștient colectiv și atunci de acolo pot să vină asupra lui informații și imagini pe care
nu le-a trăit el personal nici în viața aceasta nici în alte vieți, dar care au fost cândva trăite
și care dintr-un motiv sau altul i se actualizează lui acum.
 O altă explicație care se bucură de o oarecare răspândire în spațiul creștin
este aceea a arborelui genealogic. Atunci când ne naștem, noi nu suntem tabula rasa,
pentru că nu provenim din neant, ci avem în spatele nostru un întreg șir de înaintași,
părinți, bunici, străbunici. În sprijinul acestei teorii ar veni și genetica modernă, aceasta
arată cum embrionul uman se formează preluând o parte din meterialul genetic al mamei
și o parte din cel al tatălui, aceștia la rândul lor s-au format pe baza materialului genetic al
părinților lor etc. Astfel, fiecare nou născut are deja anumite aptitudini și înclinații pe care
le moștenește selectiv de la părinți. Este posibil ca această moștenire genetică să fie mult
mai amplă decât ne imaginăm noi în prezent.
O serie de teorii moderne ale arborelui genealogic pornesc exact de aici. De ex. Dr.
Kenneth McAll, medic creștin englez, este de părere că numeroși pacienți care suferă de
boli fizice, aud ”voci”, sunt bântuiți de imagini tulburătoare sau relatează evenimente
dramatice dinaintea nașterii lor sunt victime ale controlului ancestral. De aceea, el caută
să îi elibereze de sub acest control. Alcătuind arborele genealogic, medicul poate
identifica acel strămoș responsabil de boala pacientului. Apoi taie legătura dintre strămoș
și bolnav prin participarea împreună cu bolnavul la o Sf. Liturghie săvârșită de un preot,
slujbă prin care îl încredințează pe strămoșul chinuit lui Dumnezeu. Cartea sa intitulată
”Vindecarea arborelui genealogic” a apărut și în traducere românească, la Ed. Orfeu,
București, 2000.

Revenind la religiile orientale, puntem spune că tehnicile lor de interiorizare sunt

eficiente, în sensul că ceea ce scot ele la iveală din zona subconștientului este realmente
prezent acolo și îl încarcă pe om. Interpretarea pe care o dau ei însă acestor conținuturi,
punându-le în legătură cu viețile anterioare, este un element de falsă valorizare specific
68
acestor religii. Din punct de vedere al gândiri orientale, un om trăiește o mulțime de vieți,
și în fiecare din vieți are de preluat bagajul vieții anterioare, ce a rămas nemântuit de
acolo. Acest bagaj karmic cu care rămâne îl obligă să se reîncarneze, dar îi decide și felul
în care se va reîncarna, va determina din ce castă va face parte, din ce familie va face
parte.
Există câteva asemănări, dar și unele diferențe fundamentale între gândirea
orientală și cea creștină mai ales cu privire la modul în care se realizează mântuirea. Deci
în privința mântuirii avem două modele diferite:

Gândirea orientală Gândirea creştină

Fapta e definitivă, efectele trebuie Fapta e definitivă, dar asumată de
neapărat să se consume. Hristos, efectele tuturor faptelor umane
din toate timpurile sunt preluate de
Hristos și deja consumate în jertfa Lui.
Auto-mântuirea. Mântuirea în Hristos, comuniune,
omul trebuie să se deschidă spre Hristos,
spre a primi de la El mântuirea.
Asceza sau efortul uman de Scopul ascezei este acela de a ne
meditație au un rol ontologic, ele schimbă ajuta să ne deschidem mai mult spre
starea omului, ele îl mântuiesc pe om. Hristos, asceza nu e un scop în sine.

Fapta umană în religiile orientale are un impact definitiv, efectul faptei nu se

poate șterge niciodată, nu există nici o posibilitate ca dacă ai făcut o faptă efectele ei,
consecințele ei să dispară să nu le mai suferi și dincolo de aceasta fiecare om trebuie să își
lucreze din răsputeri propria mântuire, deci se pune problema auto mântuirii, fiecare se
mântuiește pe sine, doar când ajunge la nivelul la care să își consume bagajul tuturor
faptelor anterioare, și prin anumite tehnici de meditație sau de yoga să nu-și mai adauge
o încărcătură nouă, atunci s-a auto mântuit și atunci iese din circuitul acesta dificil al
reîncarnărilor.
Din punct de vedere creștin mântuirea nu se realizează prin auto mântuire, ci
mântuirea fiecărui om presupune deschidere spre mântuirea adusă de Hristos, acesta
este sensul termenului de comuniune, noi avem nevoie să ne deschidem spre comuniune,
mântuirea noastră se realizează în comuniune cu Hristos și nu altfel și atunci rostul

69
ascezei noastre este numai pentru a ne ajuta să îl primim mai bine pe Hristos. Nu
practicăm asceza ca scop în sine, adică nu pentru a obține anumite performanțe, anumite
merite. Tot ceea ce facem noi ca efort de spiritualizare în această viață nu are niciodată alt
scop decât să ne ajute să ne deschidem mai bine către Hristos și să îl primim mai bine,
pentru că noi oricum nu ne putem mântui singuri, creștinismul pornește de la această
premisă, că omul are nevoie de mântuirea pe care o aduce Hristos, nu se poate mântui
singur.
În creştinism, mântuirea se obţine în Hristos care a asumat firea umană integral şi
deci a asumat şi toate faptele noastre. Caracterul definitiv al faptei e la fel de prezent în
creştinism ca şi în gândirea orientală. Diferenţa o constituie faptul că în creştinism faptele
au fost deja asumate de Hristos care a „plătit” preţul de răscumpărare. Noi putem alege să
fim departe de Hristos, dar în acelaşi timp, avem şansa să obţinem mântuirea dezvoltând
comuniunea cu Hristos.
O exigență fundamentală pe care o împlinesc și religiile orientale și creștinismul
este aceea că mântuirea trebuie să aibă loc și din interiorul umanului, nu vine cineva din
exterior să te mântuiască. Hristos s-a întrupat a devenit om ca să poată să asume întreaga
fire umană și să o mântuiască din interiorul ei. Acest lucru îl sesizează foarte bine religiile
orientale atunci când vorbesc despre faptul că omul însuși trebuie să sufere pentru
faptele sale și să își construiască mântuirea el însuși. Și la noi mântuirea trebuie să aibă
loc și din interiorul umanului, dar pentru că la nivel pur uman ea este imposibilă,
Dumnezeu a găsit această soluție a divino-umanului, în Hristos este prezent umanul la
modul deplin, dar e prezent și divinul la modul deplin și în felul acesta mântuirea a
devenit posibilă.
Deci soluția soteriologică pe care o propune creștinismul este una mult mai
complexă și care are în vedere la fel de bine ca și religiile orientale toate dificultățile
acestea ale lucrării mântuirii și în același timp caracterul definitiv și de neșters al faptei.
Chiar mai mult decât atât, Hristos merge până într-acolo încât spune în Predica de pe
munte că orice gând are un efect atât de puternic, e ca și cum ai fi săvârșit păcatul
respectiv. Deci exigența este mult mai ridicată în creștinism, dar este atât de ridicată
tocmai pentru că există și o soluție oferită pe care o oferă Hristos. Și fiind în comuniune
cu Hristos orice om poate face experiența faptului că se pot împlini toate aceste exigențe
ex: se poate să nu te mânii, se poate să nu te uiți pătimaș la celălalt, toate lucrurile acestea
sunt posibile, nu e doar o ștachetă ridicată, ci e și o soluție personală pe care o trăim cu
toții în măsura în care trăim comuniunea cu Hristos.
70
 În religiile orientale lipsește acest mântuitor, și atunci toată povara cade pe
umerii umanului, care nu reușește să o împlinească, cu toate eforturile, iar la mântuire se
ajunge chiar foarte greu deoarece e nevoie de foarte multe eforturi. Aceasta este de fapt
soteriologia orientală care pornește de la constatarea unei dificultăți majore în realizarea
programului mântuirii, omul nu reușește să se smulgă din firul acesta al reîncarnărilor,
de aceea are nevoie de acest circuit de reîncarnări.
În concepţia occidentală de astăzi, atunci când occidentalul modern întâlnește
ideea cu reîncarnarea și i se pare interesantă, el nu asimilează, nu asumă toată
soteriologia orientală, aceasta o trece cu totul cu vederea, pentru că nu asta îl interesează.
Pe un occidental modern din spațiul nostru îl interesează reîncarnarea pentru că nu
înțelege că dacă mori și te duci în viața veșnică împreună cu Hristos de fapt ai fericirea
eternă și deplină și mai mult de atât nu mai este nevoie, ci pentru că este atât de legat de
viața aceasta și pentru că îl sperie ideea de sfârșit, deci în primul rând oamenii sunt
secularizați și nu înțeleg mântuirea creștină, sunt speriați de moarte și pentru ei ideea cu
reîncarnarea este văzută ca o șansă de a mai reveni și mai trăi și de a te mai bucura de
plăceri încă mai multe vieți în continuare (un fel de hedonism). În spațiul nostru cei care
sunt seduși de ideea de reîncarnare sunt seduși din acest motiv, unul cu totul și cu totul
altul decât cel din religiile orientale.
Oamenii care preiau aceste influenţe orientale iubesc viaţa, dar nu pot primi sau
nu reuşesc să înţeleagă viaţa veşnică oferită de Hristos.
În religiile orientale oamenii prin fapte bune ajung doar să se reîncarneze într-o
castă mai bună în care au mai multe șanse relativ posibile la mântuire. Reîncarnarea e
privită de oriental ca o cale dificilă spre mântuire; orientalul îşi doreşte să scape din
circuitul reîncarnărilor. Această soluție soteriologică a reîncarnărilor este văzută de
aparținătorii religiilor respective ca un rău necesar. Pentru un hindus idealul religios nu
este reîncarnarea, ci iluminarea. Reîncarnarea este un instrument dureros. In budism
samsara, ciclul reincarnărilor este vazut ca o adevarată catastrofă.
Europenii au preluat această idee pentru a face față angoasei provocate de moarte
într-o lume secularizată. Reîncarnarea apare ca o soluție pentru un mai bine și pentru o
moarte lipsită de amenințări. Dar moartea creștină=comuniune cu Dumnezeu.
Nu poti să-ți asumi condiția creștină dacă te raportezi la reîncarnare, pentru că în
creștinism comuniunea e în Hristos. În creştinism omul nu mai are nevoie să parcurgă
mai multe vieți, pentru că nu i se cere să se automântuiască. Creştinul primește
mântuirea prin Hristos, Care realizează integral programul de finalitate, în hinduism
71
programul trebuie realizat de fiecare om în parte. Ori accepți că primești de la Hristos
mântuirea, pentru că te-ai deschis comuniunii cu El, și atunci nu e nevoie de mai multe
vieţi, ori mergi pe ideea reîncarnării. Altfel se ajunge la o contradicţie logică.
Important de reținut este că oamenii trebuie ajutați să înțeleagă mai mult ce
înseamnă mântuirea în Hristos, să înțeleagă că în Hristos nu mai e nevoie de reîncarnări
pentru că mai mult decât poți obține într-o mie de vieți primești în Hristos și ceea ce
primești în Hristos, viața veșnică fericită după moarte pe care noi o înțelegem atât de
greu și pe care cei mai multe dintre creștini nu o actualizează direct la nivelul gândurilor
lor e mai mult decât ai putea obține printr-o serie nesfârșită de reîncarnări. Reîncarnările
te mențin de fapt la nivelul acesta, ești în continuare supus patimilor, ai întotdeauna în
viață și dureri și suferințe și necazuri, ai și bucurii, depinde de modul în care îți trăiești
viața, dar în orice caz, dacă o vedem ca pe o soluție, este una parțială și nedefinitivă. Ceea
ce oferă Hristos prin viața veșnică pe care o primim imediat după o viață trăită în această
lume, datorită deschiderii față de El atâta câtă este, deci noi în cursul acestei vieți ne
deschidem parțial spre Hristos, cât putem noi, suntem invitați să ne deschidem tot mai
mult. Dacă ne deschidem parțial, pentru cele pe care nu le asumăm, nu reușim să le
vindecăm în noi înșine prin deschiderea spre Hristos, suferim, mai apare câte o boală din
cauza lăcomiei din cauza mâniei, a frustrărilor, a tuturor acestor lucruri, deci avem de
suferit pentru faptele noastre.
Creştinismul nu propovăduieşte o încetare a efortului omenesc în momentul
trecerii la viața veșnică, ci o continuare, însă în alți parametri decât ai vieții terestre. În
creștinism vorbim de ideea de epectază întâlnită la Grigorie de Nyssa și care înseamnă o
creștere permanentă spre mai mult. Viața de dincolo, viața veșnică în comuniune cu
Hristos îți dă posibilitatea ca toate lucrurile bune pe care ai reușit să le realizezi în tine în
timpul acestei vieți tot ce ai reușit să dezvolți să poată să crească la nesfârșit și să-ți aducă
o fericire care să se poată dezvolta la nesfârșit.
În literatura patristică se vorbește despre faptul că toți cei care ajung dincolo la
comuniunea cu Hristos se vor cinsti cu liniște, dar dincolo de liniștea aceasta vor fi
diferențe de stări în funcție de ce a făcut fiecare. Deci în felul acesta acceptăm încă o dată
ideea caracterului definitiv al faptelor noastre și al însușirilor pe care le-am dezvoltat în
noi, Hristos le-a asumat pe cele negative și este capabil să ne vindece de ele total din
încărcătura noastră psihică, dar celelalte care sunt pozitive rămân în continuare
definitive și ne creionează în continuare starea de dincolo în felul în care orice faptă
definitivă are un efect și în felul acesta se desfășoară în timp.
72
 ISLAMUL

1. CARACTERISTICI GENERALE

 Islamul este o religie a monoteismului absolut, așadar una care pune în centru sacrul
unic personal.
 Islamul se naşte într-o epocă de mari controverse religioase şi operează o multitudine
de simplificări. Ne gândim în primul rând la simplificarea modului în care este înțeles
Dumnezeu. În epocă se punea întrebarea: este sacrul unic sau multiplu? Sau undeva la mijloc,
aşa cum încercau să îl definească diferitele forme religioase ale acelui timp? Islamul aduce o
simplificare absolută, nu există nici un fel de pluralitate, Dumnezeu este bun și este unul pentru
toți, e unul, e singur, este simplu.
 Şi din punctul de vedere al iconomiei divine avem o mare simplificare, pentru că în
religiile care pornesc de la ideea libertății și a responsabilității personale, lucrurile pot părea
foarte complicate când oamenii își pun problema ce vrea Dumnezeu de la ei. Islamul înseamnă
atât supunere, cât și pace, acea supunere care îți aduce pacea, dacă te supui voii lui Dumnezeu, o
îndeplinești deplin, obții tot ce îți este necesar, toată pacea și toate bunurile de care ai nevoie.
 Din punct de vedere al mesajului este tot simplu, spre exemplu în creștinism avem
patru evanghelii, între care există diferențe, iar mesajul pare a fi prea complex. În islam există un
singur Coran, despre care se spune că l-a dictat Dumnezeu direct, astfel încât să nu mai existe
probleme de interpretare și de armonizare a unor texte aparent diferite.
 Sunt mulți care se convertesc la islam tocmai pentru simplificarea aceasta a
mesajului, care face să aibă o existență fără bătăi de cap, multora le place așa să știe mai clar, să
ce au de făcut și atunci toată viața se simplifică.
 Islamul este o religie care se naște după creștinism, cu o structură simplificată față de
a creștinismului, astfel încât până în ziua de azi ridică probleme serioase de teologia religiilor:
care au fost planurile lui Dumnezeu atunci când o religie ca aceasta s-a răspândit și s-a impus,
rămânând până astăzi?
 Din punct de vedere teologic, originalitatea islamului constă în radicalitatea afirmării
sacrului unic personal. Monoteism a mai existat și înainte de islam, dar numai islamul acordă o
asemenea centralitatea ideii de Dumnezeu unic. Celelelte religii monoteiste au mai mult spaţiu
pentru pluralitate – lucrul e valabil chiar şi in cazul iudaismului.

73
  În privința iconomiei divine, a relației dintre sacru și creatural, elementele de
originalitate ale islamului ar fi:
 Islamul susține că în cazul lor Dumnezeu însuși, văzând că oamenii pervertesc toate
revelațiile, a dictat cuvânt cu cuvânt Coranul. Mai exact Mohamed l-a memorat, deoarece nu știa
să scrie, nici să citească și l-a dictat la fel, cuvânt cu cuvânt.
 Un alt elementul de originalitate al islamului este ideea revelaţiilor succesive:
Dumnezeu a vorbit de-a lungul timpului prin diferiți profeți, care toți au adus același mesaj pur
și identic de la Dumnezeu. În timp însă, oamenii au pervertit mesajul fiecăruia dintre profeți,
ajungând la o practică religioasă deteriorată. Astfel se explică (susțin ei), de exemplu apariția a
patru evanghelii, a patru versiuni diferite ale aceluiași adevăr. Când vorbesc despre profeți se
referă, printre alții, la Adam, Noe, Avraam, Moise, David, Ioan Botezătorul, Iisus, și ultimul este
Mohamed. Evreii și creștinii sunt astfel primitorii revelațiilor lui Dumnezeu, doar că nu au
păstrat mesajul Său în formă pură. Revelația făcută lui Mohamed este ultimă și definitivă,
deoarece de data aceasta a dictat-o însuși Dumnezeu.
 Recent, în sec. XIX, a apărut o nouă religie întemeiată de Bahaullah și anume religia
Bahai, care s-a desprins din islam. Acest profet a venit cu aceeași idee ca și Mohamed și anume
că revelația s-a pervertit și Dumnezeu a trebuit să o comunice încă o dată într-o formă mai clară
și mai nobilă și a comunicat-o prin el. Așadar Bahai este o religie fiică a islamului. Ea este
răspândită în toată lumea, are comunități stabile. Şi la noi în țară au apărut reprezentanți, atât în
perioada interbelică, în care au atras chiar simpatia Reginei Maria a României, cât şi după 1990.
Religia Bahai a devenit o religie mondială, deşi aceștia au încercat inițial să fie un fel de reformă
în interiorul islamului. Bahaullah pune astfel sub semnul întrebării pretențiile islamului de a fi
adus revelația ultimă și definitivă.
 Coranul este intraductibil, pentru că dacă traduci deja faci o interpretare, deja
modifici un pic sensul cuvintelor, ei mai traduc Coranul și în celelalte limbi, este și în limba
română, dar este tradus numai pentru scopuri didactice, însă dacă dorești a înțelege Coranul cât
mai fidel trebuie să înveți limba arabă.
 Fac o diferență mare între două categorii de practicanţi religioși – există pe de o
parte oamenii cărţii - care sunt evreii și creștinii, aceștia au primit Revelația, dar în parte au
pervertit-o, deci ei au binele numai că este cu erori, de aceea sunt în mod tradițional tolerați și
chiar protejați de musulmani; și politeiștii sau idolatrii – care sunt ceilalți, aceștia nu au nimic
bun, nu au nici o revelație, și de aceea trebuie convertiți neapărat, iar învățăturile lor trebuie
combătute.

74
  Musulmanii au reținut din Sfânta Scriptură figurile personalităților importante din
Vechiul Testament și din Noul Testament, profeții – ca figuri de persoane care au bineplăcut lui
Dumnezeu. Din N.T. îl recunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos și nașterea Sa feciorelnică, o
recunosc pe Maica Domnului, pe cei 12 Apostoli. Însă ceea nu au receptat din creștinism este
dubla natură a Mântuitorului, faptul că este Dumnezeu și om în același timp. Pentru ei este un
om mai special care s-a născut dintr-o fecioară, pentru că așa a vrut Allah, însă nu recunosc
divino-umanitatea Sa, și nici dogma Sfintei Treimi, adică nu recunosc dogmele fundamentale ale
creștinismului.
 Toate cele trei religii monoteiste își au rădăcini în Vechiul Testament. În mod special
personalitatea lui Avraam este elementul de legătură între aceste trei religii. Atât evreii, cât și
creștinii și musulmanii se consideră a fi moștenitorii legitimi ai făgăduinței făcute de Dumnezeu
lui Avraam. Evreii consideră că moștenitorul legitim al lui Avraam este Isaac, căruia i s-a
transmis, conform Cărții Facerii, făgăduința lui Dumnezeu mai departe, ea ajungând să fie
preluată în cele din urmă de fiii lui Iacov, poporul ales. Creștinii cred că adevăratul Urmaș al lui
Avraam este Iisus Hristos (Gal. 3, 16), și că ei sunt moștenitorii lui Avraam, pentru că sunt în
Hristos și pentru că au credința lui Avraam (Rom 4, 16u; Gal. 3, 7). Așadar, creștinii au o
interpretare spirituală, simbolică a descendenței avraamite, dezvoltate de Sf. Apostol Pavel.
Musulmanii preiau de la evrei ideea că ei sunt descendenții trupești ai lui Ismael,
considerat părintele arabilor. În schimb, în privința rolului lui Ismael, Coranul corectează
viziunea Vechiului Testament, pe care o consideră eronată. Coranul precizează că Ismael este
fiul făgăduit de Dumnezeu lui Avraam, că el este primul său născut, că nașterea sa din Agar are
loc ca urmare a unei revelații a lui Allah, iar apoi tot ce se întâmplă cu el în continuare este
expresia voii lui Dumnezeu: Avraam trebuie să se despartă de Agar și Ismael tocmai la Mecca,
pentru că acela este locul cel mai sfânt de pe pământ, Dumnezeu hotărăște ca Ismael să rămână
acolo, iar în cele din urmă Avraam însuși se întoarce la Mecca, unde construiește sanctuarul
Kaaba, locul cel mai sfânt al islamului, împreună cu Ismael.

2. TEMATICA ISLAMULUI

CADRUL ISTORIC AL APARIŢIEI ISLAMULUI

Se naște în Peninsula Arabă în secolul VII – acolo era un spațiu foarte amestecat din
punct de vedere religios, un fel de „Galileea neamurilor”. Erau triburi politeiste, erau și destul
de mulți evrei și erau creștini de multe feluri, dar în general creștini care nu practicau
creștinismul ortodox al Imperiului Bizantin, ci în afara imperiului erau foarte răspândite
75
 ereziile creștine condamnate de sinoadele ecumenice și prin urmare nepermise în interiorul
granițelor. Mulți dintre arieni, nestorieni, monofiziți etc. nu au renunțat la convingerile lor o
dată cu ținerea sinodului ecumenic care le condamnă, ci au preferat să părăsească țara pentru
a-și păstra convingerile religioase. Acest lucru arată că oamenii respectivi nu fuseseră
convinși de valoarea argumentelor ortodoxe și nu voiau să treacă la ortodoxia de stat numai
pentru că se dăduse o lege în acest sens. Era și o perioadă în care oamenii se aflau într-o
căutare religioasă foarte puternică.
Mahomed nu este singurul profet care a activat în Peninsula Arabă, însă numai el a avut
succes, apăreau tot felul de profeți și tot felul de oameni care avuseseră viziuni și care
propuneau o anumită formulă religioasă și care în general era o combinație alcătuită din
religiile care se găseau acolo. Iar islamul nu este decât o combinație alcătuită din religiile pe
care le-a găsit Peninsula Arabă. Mohamed este singurul profet care a avut succes, religia sa
reușind să se răspândească și să fie cunoscută până astăzi.

ÎNTEMEIETOR:
Mahomed este întemeietorul acestei religii. Acesta a trăit între anii 570 (aproximativ) și
632, anul nașterii nu se știe cu exactitate. La vârsta de 40 de ani aproximativ, în anul 610, are
primele revelații, până atunci are un traseu interesant în sensul că devine orfan de ambii părinți,
îl crește un unchi, în cele din urmă e obligat de tânăr să își câștige existența și intră în slujba unei
văduve bogate ca însoțitor de caravane (șiruri de cămile care traversează deșertul).
La vârsta de 25 de ani se căsătorește cu văduva în slujba căruia se afla, văduva Khadija
(Hadigea), se spune că era cu 15 ani mai în vârstă decât el. Au împreună mai mulţi copii care
mor de mici. La vârsta de 35 de ani Mahomed era deja un om bogat și bătrân care se retrage la
pensie.
Mohamed are profunde căutări religioase, iar anii următori îi dedică acestora (se retrage în
peşteri pentru lungi perioade, trăind lupte interioare intense). Trăind astfel prin peșteri, la un
moment dat începe să audă voci şi să aibă viziuni. Întâmplându-se acest lucru, el crede că a luat-
o razna şi vrea să se sinucidă, însă soţia lui îl opreşte de la acest fapt, încurajându-l să acorde
credit propriilor sale viziuni.
Conținutul revelațiilor lui Mahomed este în esență foarte simplu: el are revelația faptului că
există un singur Dumnezeu, că acest Dumnezeu dorește ca oamenii să aibă o singură religie și să
fie uniți într-o singură comunitate a credincioșilor, comunitate numită în arabă umma.
Aceste revelaţii se întâmplau prin 610, când el avea 40 de ani. Revelaţiile se repetă şi el
constată că i se adresează Arhanghelul Gavriil, care îi aduce un mesaj direct de la Allah
76
(Dumnezeu), echivalentul arab al numelui El/Elohim. La îndemnul soţiei, decide să facă
cunoscute aceste revelații, la început în grupuri mai restrânse, în interiorul orașului Mecca, unde
unii sunt de acord cu el, alții nu, însă reușește să atragă un număr redus de adepți. În primă fază
Mohamed credea că Dumnezeu vrea să se descopere prin el numai arabilor, și crede că religia sa
va una destinată arabilor, abia ulterior islamul dobândește pretenții de universalitate.
Mohamed intră în conflict cu autoritățile orașului Mecca pe baza diversiunilor religioase
care se iscau.
În 619 îi moare soția, apoi se căsătorește cu mai multe soții.
În 622 conflictele cu locuitorii din Mecca devin atât de mari încât Mohamed este nevoit să
emigreze la Medina – oraș în care se va stabili cu adepții. Hijra sau hegira, adică emigrarea la
Medina, constituie actul propriu-zis de naștere al comunității islamice, conștientizând că sunt o
comunitate diferită și că sunt diferiți de cei din jur și de aceea anul 622 este considerat anul 0,
adică începutul erei islamice.
Musulmanii au un calendar lunar, ceea ce înseamnă că anul nu are 365 de zile, deoarece
cele 12 luni durează numai câte 28 - 29 zile. Astfel, anii islamici, având 12x28 zile, sunt mai
scurți decât anii solari pe care îi avem noi. Diferența față de anul solar nu se recuperează. Astfel
din punct de vedere musulman, în prezent sunt la jumătatea secolului al XV-lea.
Au loc o serie de conflicte sângeroase între orașele Mecca și Medina (care susținea pe
Mohamed). În final în anul 630 Mohamed intră victorios în Mecca, în momentul respectiv
Mahomed decide ca pentru orice musulman este obligatoriu să ajungă o dată în viață la Mecca.
La Mecca era un sanctuar cubic denumit piatra Kaaba. Acesta era un sanctuar preislamic
dedicat zeităților politeiste ale arabilor. Mahomed îl reinterpretează: spune că trebuie să fie
dedicat numai lui Allah, că a fost construit de însuși Avraam împreună cu fiul său Ismael, la
indicațiile precise ale lui Dumnezeu, iar ulterior a fost pervertit. Mahomed îl curăță de statuile
zeilor care erau în el și îl face un sanctuar al Dumnezeului unic. Mahomed susține că piatra
Kaaba a fost construită de Avraam cu fiul său Ismail ca pe un templu al lui Dumnezeu, adică lui
Mohamed i s-ar fi revelat faptul că este un loc pe care și l-a ales Allah însuși ca să fie centrul
lumii, acest fapt nu are un fundament istoric, nu există dovezi decât că este un sanctuar care a
existat şi înainte de Mahomed.
La început direcția de rugăciune a musulmanilor era către Ierusalim, care era considerat
orașul cel mai sfânt, în momentul în care se mută la Medina, Mahomed primește o revelație, și
anume că trebuie să se roage spre Mecca, și din acel moment piatra Kaaba devine obiectul cel
mai sacru pentru toți musulmanii, devine centrul universului, locul de maximă întâlnire dintre
om și Dumnezeu (Allah).
77
 Se disting 2 perioade în viaţa lui Mahomed:
 Meccană
 Medineză
În prima perioadă, era un simplu organ al revelaţiei, fără a avea un rol politic deosebit. În
această perioadă, scrierile prezintă conţinut dogmatic.
În perioada a 2-a, el are o funcţie politică (imam = rol de primitor al revelaţiei; calif =
conducător religios şi politic). Surele (scrierile) din această perioadă cuprind mai multe referiri
la aspecte de organizare ale ummei.
În Coran este menționat în dreptul fiecărei sure (capitol) dacă este meccană sau
medineză. La cele meccane se constată un conținut teologic mai pronunțat, adică în perioadele
meccane surele au un conținut dogmatic, Mahomed era preocupat de aspecte strict despre
credință. În perioada medineză este preocupat mai mult de aspecte juridice, de administrație și
organizare, de aceea surele nu mai au atunci aceeași valoare teologică, ci dezvoltă reguli
practice. Aceste reguli sunt date de anumite revelații spontane ale lui Mohamed. De exemplu,
când cineva vine la Mohamed și îi spune că soția sa preferată Aisha (una din cele 9 pe care se
spune că le-ar fi avut după moartea celei dintâi) îl înșeală cu altcineva, atunci el are o revelație
spontană și spune că astfel de vești nu sunt valabile numai dacă sunt susținute de patru martori,
care pot dovedi că i-au prins în flagrant.
În anul 632 acest lider religios moare subit, nelăsând nici un fel de informație despre felul
în care trebuie să continue lucrurile după el, faptul că nu lasă asemenea precizări duce la
disensiuni în sânul comunității musulmane, în sensul că unii sunt de părere că revelațiile pot să
mai continue, dar numai pe linia descendenței directe a lui Mohamed, adică în familie, și ceilalți
sunt de părere că doar funcția de calif, adică de organizator și administrator, poate să continue,
adică următorul șef al comunității.
Se pune problema dacă poate să fie în același timp și imam, sau va fi doar calif, asta îi
separă până astăzi pe musulmani în două grupări principale: pe de o parte sunniţii, care
consideră că numai califatul se păstrează mai departe. Astfel primul calif după moartea lui
Mohamed va fi generalul său Abu-Bakr. Pe de altă patre șiiţii, care consideră că și funcția de
imam poate fi dusă mai departe, dar numai în familia lui Mahomed. Ei îl proclamă conducător pe
ginerele lui Mohamed, care se numea Ali. Aceasta duce la prima sciziune în interiorul
comunității musulmane, care durează până astăzi. Şiiţi îşi au patria în spațiul țării Iran, iar
sunniţii sunt în general cam peste tot în rest, adică ei sunt mult mai mulți, cei mai mulți
musulmani sunt sunniți. Între timp au apărut și alte grupări și subgrupări. În orice caz ramura
principală a islamului a rămas cea sunnită până azi.
78
 Șiiții au avut pe linia lui Ali descendentul lui Mohamed un număr de 12 imami, au fost
mereu conflicte între ei, acești imami au încercat tot timpul să devină califi, adică conducători ai
întregii comunități musulmane, dar nu s-a întâmplat aceasta, deoarece au biruit sunniţii. În cele
din urmă al XII-lea imam a dispărut în chip misterios, ei spun că nu se știe dacă a murit sau nu,
în orice caz este așteptat să vină. Pentru șiiți acest al XII-lea imam este așteptat să vină cândva la
sfârșitul timpurilor, ca o venire mesianic-eshatologică. Pe când la ceilalți, adică la sunniți, se
păstrează doar instituția califatului, iar pentru că ei sunt majoritari, în general când se vorbește
despre musulmani se face referire la aceștia.

RĂSPÂNDIREA ISLAMULUI

Spre sfârșitul vieții lui Mohamed apare ideea că islamul trebuie făcut cunoscut în primul
rând tuturor celor din Arabia. Mohamed moare în 632, iar la numai 100 de ani după aceasta
adică în 732, musulmanii au deja un imperiu care ajunsese la est până în India şi la vest până la
granițele de sud ale Franței . În acest secol ei reușesc să cucerească tot nordul Africii, Spania, și
să ajungă până la m-ții Pirinei, adică la granița cu Franța, iar aici se opresc. Această performanță
se datorează unei mulțimi de factori. Ei cuceresc la început provinciile de margine ale Imperiului
Bizantin, acestea erau mai ușor de cucerit, pentru că nici populația nu se împotrivea cu
vehemență, deoarece Împăratul Iustinian îi înrobea cu taxe foarte mari pentru împodobirea
capitalei Constantinopol. Când vin arabii, care propun o religie asemănătoare cu cea a
imperiului Bizantin, diferența dintre cele două constă în faptul că islamul nu recunoaște Sf.
Treime și divino-umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos, dar în rest se inspiră masiv din
creștinism, era considerată de creștini de atunci ca o formă de arianism, creștinii din aceste
provincii îi primesc cu brațele deschise, ca pe niște eliberatori.
Prima provincie cucerită este Egiptul, aici creștinii sunt majoritari copți și au tendințe
centrifuge față de Constantinopol. Apoi sunt cucerite zona Cartaginei, Tunisia, Maroc, unde
supraviețuiesc credințe dochte, gnostice, pelagianiste, iar în cele din urmă musulmanii trec în
Spania unde erau încă mulți arieni. Aceste cuceriri facile îi întăresc pe musulmani în convingerea
că Dumnezeu este de partea lor, că ei au credința adevărată. Unde li se opune rezistență se
opresc, de exemplu francii (viitorul Imperiu Carolingian) se opun pretențiilor de stăpânire ale
arabilor.
Musulmanii au fost percepuți ca niște eliberatori de jugul financiar al Bizanțului, deoarece ei
percepeau niște impozite mai scăzute decât cele ale imperiului Bizantin și astfel provinciile de la
marginea imperiului vor să treacă de bună voie în imperiul arabilor. Sistemul de impozitare era
79
însă diferențiat, astfel musulmanii aveau de plătit impozite mai mici decât ceilalți. De aceea,
oamenii se prezentau la imami (termen care e și echivalentul celui de preot paroh din
creștinism), și le spun acestora că vor să treacă la islam. La început, imamii încearcă să îi
oprească, întrebându-i: de ce vreți să treceți la islam, că și religia voastră e frumoasă. În general
primeau răspunsul: așa e, dar vrem să plătim biruri mai mici. În primele secole islamul a dat
dovadă de toleranță religioasă, nu a făcut presiuni asupra populațiilor care erau formate din
”oameni ai cărții” să treacă la islam. În schimb populația a fost nevoită să învețe limba arabă,
limba de comunicare în imperiu. Astfel, în curs de câteva secole s-a produs arabizarea și apoi
islamizarea a fost un pas ulterior al acesteia. Așa au dispărut ereziile creștine, fiind asimilate de
islam. Totul a decurs ca un fenomen natural, într-un teritoriu pe care arabii l-au stăpânit, nu ca o
presiune la convertire venită de sus, de la puterea politică.

PERIODIZARE

Primi patru califi au fost aleși democrat. Primul a fost generalul lui Mahomed, Abu-Bakr,
după care au fost aleși încă trei. Al patrulea, ales în anul 661, introduce succesiunea ereditară,
deci apar primele dinastii de califi. Așadar după prima perioadă, cea a primilor patru califi,
avem trei dinastii mari care periodizează aproape toată istoria islamului, și anume:

Prima este dinastia omaiazilor (661 - 750), sunt la origine o familie din Mecca care s-au
convertit chiar înainte să cucerească Mohamed orașul Mecca, de atunci primesc funcții
importante în sânul comunității. Aceștia sunt cei care ajung să stăpânească un imperiu ce se
întinde din China până în Spania. Sunt cucerite și înglobate, în afară de teritoriile din Nodrul
Africii și de Spania, Imperiul Persan și părți din Nordul Indiei. Capitala se mută la Damasc. Mecca
și Medina își pierd din importanță și implicit Arabia, patria de naștere a islamului. Damascul
devine centrul vieții politice și religioase islamice. Astfel, mutând capitala, omaiazii s-au
delimitat de perioada și de stilul de conducere de dinainte.
În anul 750, oamaiazii sunt învinși, după mai multe lupte interne, de către abasizi, susținuți
de un număr însemnat de musulmani nemulțumiți. Omaiazii sunt văzuți ca fiind prea lumești,
nemairespectând valorile inițiale ale islamului. În plus, abasizii sunt susținuți de persani, care
între timp deveniseră musulmani, dar nu erau arabi și de aceea erau priviți ca niște musulmani
de mâna a doua, în ciuda culturii lor vechi și a puterii economice pe care o aveau în continuare.
Pentru ca să se asigure că omaiazii nu le vor mai face probleme, abasizii invită toţi omaiazii
la o masă în Damasc, unde au fost otrăviți. Astfel sunt uciși toți, cu excepția unuia care nu s-a dus
80
atunci la masa respectivă, care ulterior va fugi în Spania. Acel omaiad care a reușit să scape de
otrăvire s-a retras în Spania, la Cordoba, unde întemeiază Califatul de Cordoba. Acest lucru este
important pentru a putea vedea că dinastiile califilor de care vorbim sunt cele care au
reprezentat majoritatea sunnită, dar de-a lungul timpului au existat și alte dinastii care au
încercat să se impună, dar care au avut doar o dominație zonală. Privit din exterior, islamul pare
a fi un bloc unitar, dar e important să știm că disensiunile interne au fost întotdeauna și sunt și
acum foarte mari, deci există o pluralitate internă în interiorul islamului. În al doilea rând este
important deoarece în Spania este prima dată când islamul dobândește un profil european.

A doua dinastie este dinastia abasizilor (750-1258). Ei se trag din Abbas, unchiul lui
Mahomed, deci se legitimează și prin legăturile de sânge cu profetul. Această dinastie se sprijină
puternic pe forța perșilor, fapt pentru care abasizii mută sediul capitalei la Bagdad, astfel se
stabilește un nou centru de greutate al imperiului, care este reorganizat pe structurile fostului
Imperiu Persan.
Despre abasizii se știe că erau culți, preluând interesul pentru cultură de la perși. Ei
păstrează și valorifică nu doar cultura persană, ci salvează și filozofia grecească, pe care au
transmis-o până azi. Ex.: opera lui Aristotel sau a altor filozofi greci, care nu era atunci
considerată importantă de către creștinii aflați încă în proces de delimitare față de cultura
păgână greacă. Moștenirea culturală a grecilor și a romanilor s-a păstrat datorită acestei dinastii,
datorită faptului că ei au susținut cultura. Astfel personalități precum Avicenna, medic și filozof,
sau Averroes, filozof care încearcă să reconcilieze filozofia lui Aristotel cu islamul, au avut o
contribuție culturală de valoare mondială până astăzi.
Perioada abasizilor este perioada de maximă dezvoltare a islamului, atunci (sec. IX) se
atinge vârful, apogeul civilizației musulmane pentru că ulterior lucrurile au luat un curs
descendent. În această perioadă se construiesc multe clădiri reprezentative, e un avânt general
al arhitecturii și al artelor, orașele se dezvoltă etc.
În 1258 mongolii vin spre Europa cu o putere covârșitoare distrugând tot în calea lor.
Astfel datorită invaziilor mongole care distrug Bagdadul, dinastia abasizilor este detronată,
islamul de altfel este puternic afectat, astfel încât, la acel punct de apogeu la care a fost atunci,
practic nu au mai reușit să se ridice niciodată.

Până în 1258, societățile islamice sunt teocrații, cu alte cuvinte conducerea politică și cea
religioasă se află în aceeași mână. După căderea Bagdadului se întâmplă sciziunea între religios
și politic. Unul dintre abasizi ajunge în Egipt, unde sultanii Mameluci dau abasizilor titlul de
81
calif în continuare, însă să fie conducător și administrator numai din punct de vedere religios.
Puterea politică rămâne în mâna sultanilor, care vor să se legitimeze prin legătura cu abasizii.
Abasizi nu mai aveau forță politică, însă califatul continuă într-o nouă formă la Cairo.

În 1517 Egiptul este cucerit de cea de a III-a dinastie, cea a osmanilor.

Osmanii sunt reprezentanții cei mai puternici ai comunității musulmane din acel timp. Ei
mută capitala la Istanbul, fostul Constantinopol. Sultanii osmani preiau la scurt timp și titlul de
calif. Deci califatul continuă cu dinastia a III-a, de la 1517 până la 1924, mai exact până după
primul război mondial.
În ultimi ani ai Imperiului Otoman se considera că islamul este o religie pe cale de
dispariție, se credea că islamul mai are doar câteva decenii de trăit. Lucrurile nu s-au întâmplat
chiar așa, ci dimpotrivă, islamul a revenit în forță, ajungând una dintre cele mai puternice și mai
dinamice religii ale lumii de azi.

Din punctul de vedere a conducerii comunității ajungem în perioada a V-a în care nu mai
avem califi, nu mai există o voce autoritară pentru islam care să aibă pretenția că vorbește
pentru toată lumea musulmană. Sultanatul dispare în 1922, califatul dispare și el în 1924 și
de atunci nu mai există decât conducători regionali, care poartă numele de muftiu. Acum, în
fruntea comunităţilor islamice se află câte un muftiu.

IZVOARELE ISLAMULUI

Coranul este izvorul principal care are valoare de Sfântă Scriptură, alcătuit din 114
capitole, numite sure. Unele sunt meccane, altele medineze în funcție de locul în care au fost
revelate. Prima sură din Coran este mai scurtă, aceasta este mărturisirea de credință, dar după
aceea sunt surele sunt dispuse în ordinea lungimii, a II-a sură este cea mai lungă ș.a.m.d. Aceasta
este Scriptura pentru ei și are o valoare absolută.
Acest lucru nu înseamnă însă că problema echivocităţii mesajului a fost înlăturată. Chiar
dacă există un singur text şi nu se mai pune, ca în Creştinism, problema armonizării a patru
Evanghelii diferite, islamul se confruntă cu aceleaşi dileme ca şi toate celelalte religii. Au un
singur text, însă acest text prezintă mai multe modalităţi de lectură. E vorba de o scriere
consonantică, din care lipsesc vocalele, accentele şi semnele de punctuaţie. În anumite pasaje, în
funcţie de felul cum sunt introduse acesta se ajunge la sensuri diferite. Exegeţii tradiţionali
musulmani au rezolvat problema spunând că e vorba de un text de un grad de complexitate
82
propriu lui Dumnezeu şi că toate acele posibile modalitaţi de lectură sunt corecte şi se
completează reciproc.
În al doilea rând, există disesiuni cu privire la modalităţile de interpretare ale diferitelor
versete. Multe formulări pot avea mai multe sensuri. Exegeţii tradiţionali permit această
polisemie şi văd în ea expresia complexităţii lui Dumnezeu. Exegeţii fundamentalişti de azi aleg
întotdeauna un singur sens, pe cel care se potriveşte cel mai bine opiniilor lor preconcepute, şi
trec cu vederea o întreagă tradiţie a interpretării.
După Coran mai există asemenea Hadite – sunt alte vorbe sau diferite sfaturi ori învăţături
ale lui Mahomed, rostite cu diferite ocazii. Deci dacă oamenii aveau o neînțelegere, în timpul
vieții profetului mergeau la Mahomed, după aceea au trebuit să decidă singuri. Cum să facă? Ei
și-au amintit că în momentul cutare a mai fost o situație similară și profetul a zis așa, și dacă a
zis așa mai putem și acum să aplicăm ceea ce a zis el. Așa au ajuns să circule toate vorbele pe
care le-a zis Mahomed. Adevărul este că azi sunt așa de multe hadite încât omul nu ar fi avut
nici timpul fizic să le spună pe toate. Islamul a dezvoltat metode proprii de a verifica
autenticitatea haditelor: se pune întrebarea dacă persoana de la care provine acel hadit este
cunoscută drept o persoană de încredere, dacă a fost contemporană lui Mahomed sau dintr-o
generaţie mai târzie, apoi care a fost linia de transmitere a haditului (dacă se cunoaşte tot şirul
transmiterii sale orale din generaţie în generaţie, până la momentul fixării în scris, sau mai
lipseşte câte o verigă), dacă toţi cei din acest lanţ sunt de încredere, dacă haditul e cunoscut de
multe persoane din comunitatea primară sau doar de câţiva, dacă ideea din acest hadit e
confirmată şi de alte hadite şi istorisiri despre Mahomed sau e o idee singulară etc. În funcţie de
acestea haditele se împart în 4 categorii: hadite sigure, hadite bune (corespund aproape tuturor
criteriilor de mai sus, lipseşte ceva, dar conţinutul lor e confirmat de alte hadite), hadite
nesigure (au mai multe defecte) şi hadite care probabil nu sunt autentice.
Sunna – reprezintă totalitatea haditelor şi a istorisirilor privind viaţa lui Mahomed.
Sunna reprezintă un fel de Sf. Tradiţie.

Dreptul islamic sau dreptul sharia încearcă să reglementeze toate aspectele vieții
musulmane. El are două surse de natură religioasă: Coranul şi Sunna, şi pe lângă acestea surse
nereligioase, precum tradiţiile locale, situaţiile care constituie un precedent, consensul
experţilor etc. Dintre cele religioase, cea mai valorificată este Sunna, întrucât Coranul conţine
per total prea puţine prevederi juridice şi nu se poate fundamenta un sistem juridic numai pe el.

83
Din Sunna, doar haditele sigure şi cele bune se folosesc în jurisprudenţă, celelalte două categorii
putând fi folosite doar în predică sau ca literatură ziditoare de suflet.
Dreptul islamic nu e unitar pentru tot islamul. De-a lungul istoriei islamului au existat cinci
școli juridice tradiţionale: una șiită și patru sunnite, de importanță regională. Aceste școli
pregăteau experți în cunoașterea legii musulmane, stabilind cum trebuie aplicat islamul în
situațiile concrete ale vieții. Școlile clasice sunnite sunt: una în Egipt, una în Africa la sud de
Sahara și în Asia de Sud, una în Turcia și a patra, cea mai puțin importantă în perioada clasică a
islamului, în Arabia. Arabia, patria mamă a islamului, și-a pierdut importanța o dată cu mutarea
capitalei la Damasc. Școala tradiţională din Arabia se numește Şcoala Hanbalită. Reprezentanții
acestei școli au o viziune mai îngustă: tind să interpreteze totul în literă.
Din Şcoala Hanbalită a luat naştere în sec. al XVIII-lea mişcarea ultraconservativă, puritană
Wahhabiyya, care stă la baza interpretărilor fundamentaliste ale islamului de astăzi. Wahhabiţii
pretind că ei propovăduiesc „islamul în sine”, „islamul însuşi”, dincolo de toate şcolile juridice şi
că toate formele de islam pe care le cunosc şi le practică ceilalţi sunt impure pentru că sunt
amestecate cu conţinut cultural străin, cu alte cuvinte islamul celorlalţi este amestecat cu multe
tradiţii locale care nu sunt de origine islamică, pe când al lor ar fi pur. În realitate, islamul
wahhabit reprezintă o modalitate de interpretare, o formă a islamului, o şcoală juridică, una
considerată de toţi ceilalţi fundamentalistă. Nicio religie nu poate exista decât inculturată, adică
grefată pe un fond cultural. Formele religioase fundamentaliste sunt de asemenea grefate pe un
fond cultural, anume pe ideologia culturală a respingerii anumitor valori ale lumii de azi şi a
reîntoarcerii la origini, mai exact spus la o imagine despre origini, o imagine idealizată a felului
cum a arătat propria comunitate religioasă la începuturile sale.
Un exemplu care ne poate ajuta să înţelegem mai bine cele spuse mai sus: Se povesteşte că
după moartea văduvei, Mahomed şi-a mai luat încă 9 soţii. O dată, cineva vine la Mohamed și îi
spune că soția sa preferată, Aisha l-a înșelat cu altcineva. Mahomed îl întreabă pe Dumnezeu în
rugăciune ce trebuie să facă, imediat primeşte o revelație spontană și declară că astfel de vești
sunt valabile numai dacă sunt susținute de patru martori care pot dovedi că i-au prins în
flagrant. Acesta este un hadit care a fost valorificat de şcolile juridice. De aceea, de-a lungul
istoriei islamului, deşi exista prevederea că desfrâul trebuie pedepsit cu moartea, această
prevedere nu se aplica din lipsă de probe suficiente, aşadar codul de procedură penală
împiedica aplicarea unei prevederi din codul penal. Azi există zone dominate de un islam
fundamentalist, care aplică această prevedere, spunând că astfel se întorc la felul de viaţă al
comunităţii islamice primare. Dar: în comunitatea islamică primară adulterul era prezent, deci
acel tip de comunitate la care spun ei că vor să se întoarcă nu a existat niciodată, ea e doar o
84
abstracţiune, există numai în mintea lor. În al doilea rând, dreptul islamic conţine atât
prevederea că adulterul trebuie pedepsit cu moartea, cât şi pe aceea că respectivul adulter
trebuie să fie dovedit de patru martori. De aceea, pentru a respecta ambele prevederi, de-a
lungul istoriei s-a dezvoltat tradiţia ca adulterele să nu fie de fapt pedepsite atât de aspru, lucru
valabil de la începuturile islamului şi până în zilele noastre în cazul musulmanilor moderaţi.
Aşadar aceşti fundamentalişti nu respectă propria tradiţie, ci aleg şi absolutizează numai o parte
din ea, una din prevederi, anume cea care serveşte unei idei preconcepute, extraislamice, mai
exact spus unei valori culturale ale cărei rădăcini trebuie căutate în alte părţi (cum ar fi etica
victoriană a secolului al XIX-lea, impusă şi promovată de puterile colonializatoare) şi despre
care ei cred azi că ea reprezintă esenţa islamului.

În ultimul timp Arabia Saudită și-a descoperit mari zăcăminte de petrol, este un stat
sprijinit de S.U.A. și se mai sprijină și pe faptul că la ei sunt orașele Mecca și Medina, iar azi
pelerinajele au luat o amploare mult mai mare, ceea ce însemnă venituri mult mai mari. Astfel
Arabia Saudită a ajuns să aibă o putere pe care nu a avut-o niciodată de când există islamul.
Ceea ce se întâmplă în prezent este că Arabia Saudită încercă să trimită misionari peste tot
în toată lumea islamică, datorită faptului că au bogăție și există zone islamice foarte sărace care
au nevoie de subvenționări și de fonduri, iar Europenii și Americanii nu prea dau acestor
popoare sărace astfel de fonduri și subvenții, numai dacă nu cumva se întâmplă ca acele zone să
fie în centrul interesului lumii Occidentale, și atunci ceea ce rămâne și ceea ce li se poate oferii
acestor popoare foarte sărace nu este decât ajutorul financiar al lumii musulmane. Dar dându-le
ajutor financiar, saudiţii le transmit şi învăţături ale lor specifice, ei condiționează acordarea
ajutorului financiar de trimiterea unor misionari musulmani care să îi învețe pe locuitorii acelor
teritorii ”adevăratul islam”, adică islamul în versiune wahhabită. Astfel se petrece un fenomen
de uniformizare a islamului, din nefericire în jurul unei versiuni foarte restrictive, ceea ce duce
la exacerbarea fundamentalismelor religioase și la sporirea tensiunilor în plan mondial.
Wahhabismul în sine nu e terorist. Grupările radicale precum Al Qaeda şi ISIS se folosesc
însă, printre altele, şi de wahhabism pentru a-şi fundamenta ideologia agresivă. Ideologiile lor
combină aspecte preluate din curentele politice de extremă stângă cu cele din wahhabism.
Aceste organizaţii sunt în primul rând forme politice şi militare şi nu doctrine religioase – din
punct de vedere religios ele nu aduc nimic nou, creativ. În cazul lor avem de a face cu un nou pas
în îndepărtarea de islamul istoric, tradiţional.

85
 RAPORTUL DINTRE ISLAM ȘI LUMEA CREȘTINĂ

Din punct de vedere al Coranului, islamul nu revendică unicitate revelaţiei, ci mai recunosc
şi alte revelaţii pe care le-a făcut Allah => teoria revelaţiilor succesive – consideră că de-a lungul
timpului Allah a trimis mai mulţi profeţi, care au adus acelaşi mesaj religios, dar în timp s-a
pervertit. În momentul în care trăia Mahomed, Allah a decis să nu mai fie pervertit mesajul
transmis, de aceea i l-a dictat lui Mahomed cuvânt cu cuvânt prin Arhanghelul Gavriil => Coranul
= revelaţia ultimă şi definitivă, care nu se poate perverti (Coranul e intraductibil, pentru că altfel
s-ar pierde sensul mesajului).
În şirul profeţilor recunoscuţi de Coran: Adam, Noe, Avraam, Moise, Iisus. Cu toţi s-a
întâmplat acelaşi lucru: au primit revelaţia şi au transmis mai departe, dar cu timpul s-a
pervertit.
Din V.T. reţine Legea şi profeţii, iar din N.T. figurile Mântuitorului, ale Maicii Domnului, ale
Apostolilor. Reţine şi naşterea feciorelnică a lui Iisus, din Maica Domnului. Musulmanii Îl
consideră pe Hristos un mare profet, chiar mai mare decât Avraam. Însă nu reţine dubla natură a
lui Hristos (Îl recunosc doar ca om), şi nici ideea despre Sfânta Treime. De aceea, islamul a fost
perceput în epocă doar ca o formă de arianism.
Privind cele 4 Evanghelii şi spunând că mesajul transmis de fiecare e puţin diferit, islamicii
consideră că mesajul lui Iisus era deja pervertit atunci când au fost scrise Evangheliile.
Islamul împarte celelalte religii în 2 categorii:
Oamenii cărţii (iudeii şi creştinii)
Politeiştii, idolatri
Prima categorie e bine văzută, întrucât a primit revelaţia de Allah şi sunt monoteişti. În
privinţa iudaismului nu există îndoieli, dar despre creştinism uneori au considerat că e o religie
triteistă. Imaginea sacrului în creștinism e mult mai complexă, așa că pentru creștini uneori e o
provocare dificilă să arate că au un singur Dumnezeu. De multe ori, din felul cum prezentăm noi
lucrurile când vorbim despre cele trei Persoane ale Dumnezeirii, un ascultător neavizat ar
înțelege că avem trei dumnezei. În dialogul interreligios, reprezentanții religiilor strict
monoteiste așteaptă din partea noastră să îi convingem că și noi suntem monoteiști, nu doar
afirmăm acest lucru, fără ca el să fie o realitate.
De-a lungul secolelor islamul a manifestat o mai mare toleranţă faţă de iudei şi creştini.
Situația s-a schimbat doar în ultimele decenii, în primul rând din motive politice.

86
 ELEMENTE DE DOCTRINĂ ÎN ISLAM

SACRUL ÎN ISLAM
Islamul este religia unui monoteism absolut. Se insistă pe caracterul unic şi personal al
sacrului; acest sacru se numeşte Allah, care e numele pentru Dumnezeu (provine din rădăcina
El). Islamul pune un mare accent pe transcendența absolută a lui Allah. Pentru ei Allah este
dincolo de toate conceptele și realitățile, dincolo de toate formele de existență prezente în lume,
de aceea se foloseşte formula: Allah akbar (adică Allah e foarte mare) - superlativ absolut. De
aici și interdicția de a-l reprezenta, islamul fiind o religie iconoclastă.
Islamul se opune premisei că Dumnezeu există în trei persoane ca: Tatăl, Fiul și Sfântul
Duh, dar mai ales combate cu vehemență ideea că Dumnezeu are un Fiu, această idee este o
blasfemie pentru islam.
Totuși în interiorul sacrului se introduce o pluralitate, chiar dacă nu este de tip evident
personal, și anume prin atributele lui Allah care sunt în număr de 100, dintre care 99 îi sunt
cunoscute omului. Prin cifra de 100 se exprimă faptul că Allah este dincolo de capacitatea de
cuprindere a omului (perfecțiunea).
Omul îl cunoaște pe Allah prin atributele sale care sunt în același timp moduri de prezență
a lui Allah în lume (fețe ale lui), dintre care două sunt cele mai cunoscute și cele mai importante:
Atotputernicia și Milostivirea lui Allah.

Față de aceste două atribute omul trebuie să dezvolte atitudini specifice, așa că față de
atotputernicia lui Allah omul trebuie să dezvolte atitudinea de supunere și față de milostivire lui
Allah pe cea de recunoștință.
În acest mod este prezentă pluralitatea, nu este una personală, însă totuși este o pluralitate
în interiorul sacrului, în afară de aceasta pe lângă Allah sfera sacrului este populată de îngeri pe
care i-au preluat din conceptul iudeo-creștin și îi consideră niște creaturi. Mai cred și în duhuri
denumite gini, spirite care sunt peste tot și care sunt tot o formă prin care omul percepe sacrul
ex.: Aladin și lampa fermecată care este tot un gin un spirit.
În privința sacrului nedefinit, el este prezent în mistica islamică. Curentele mistice în islam
sunt denumite cu termenul de sufism. În sufism s-a dezvoltat o formă de mistică care pune
accente foarte puternice pe caracterul sublim al lui Dumnezeu, dar şi pe capacitatea omului de a-
l cunoaște și de a-l experia. Astfel, în timp ce misticul ajunge la sacrul nedefinit, credinciosul

87
obișnuit are un fel de trăire a lui Dumnezeu în împrejurările concrete ale vieții și pentru el totul
se reduce la a dezvolta o relație cu Dumnezeu care are grijă întru totul de el.

RELAŢIA DINTRE SACRU ȘI CREAŢIE

Între Allah şi lume e o deosebire totală (Mahomed îi cere lui Allah să-i vadă faţa. Allah îi
spune că acest lucru nu e posibil, însă îi propune lui Mahomed să se uite la un munte, apoi se va
uita şi Allah la el. În momentul în care Allah S-a uitat la munte, muntele s-a pulverizat).
Allah creează lumea datorită atotputerniciei și milostivirii Sale. Allah crează lumea prin
atributele sale (mai ales prin atotputernicia şi milostivirea sa). Atotputernicia sa se manifestă
prin faptul că poate crea şi aduce la viaţă o lume aşa complexă, iar milostivirea prin faptul că
pentru el nu e necesar să creeze lumea...
În starea paradisiacă oamenii cunosc toate aceste realităţi (cunoaşterea nepervertită) şi
manifestă faţă de creator supunere şi recunoştinţă.
Urmează căderea în păcat, ea îl are ca erou pe diavol, diavolul se numește Iblis =
înșelătorul, un echivalent al lui Lucifer. Iblis, din invidie (nu invidie faţă de poziţia lui Alah, căci
aceasta e necontestată), ci faţă de poziţia omului (omul era mai sus decât îngerii în ierarhia
islamică a creaţiei) provoacă căderea sa. Iblis este supărat pe faptul că Allah le-a cerut îngerilor
să se închine omului. Diavolul vine să-l ispitească pe om, diavolul mai este numit și Sheitan care
este termenul echivalent al lui satan.
Starea după cădere e caracterizată prin uitare şi neştiinţă, iar pentru refacerea comuniunii
e nevoie de revelaţie. După ce omul cade în păcat, el își uită menirea, el uită de relația cu
Dumnezeu. Iar aici intervine Allah prin revelație, menită să înlăture uitarea, însă omul uită și
ceea ce i se revelează, iar Allah reia revelațiile tot mereu, până când se ajunge la revelația
definitivă, care trebuie să se păstreze și anume revelația lui Mahomed.

În vederea restaurării comuniunii, islamul pune accentul pe: 1. Înlăturarea uitării – în

acest sens se recomandă recitarea permanentă a Coranului, termenul Coran provine de la
termenul kara – care înseamnă a recita. Acest kara indică și faptul că Arhanghelul Gavriil i-a
recitat lui Mahomed Coranul și Mahomed l-a învățat pe de rost. Dar indică și faptul că
musulmanul trebuie să recite permanent Coranul, ca să nu uite din nou revelația, pentru că
uitarea este începutul tuturor relelor. Astfel și în timp când se naște copilul i se recită sure din
Coran, nu contează că înțelege sau nu, ele vor rămâne cumva în mintea lui, astfel omul este
cumva de la bun început marcat de adevărurile din Coran, după care toată viața este însoțită de
88
recitări din Coran, pentru că cele cinci momente de rugăciune zilnică reiau de fiecare dată sura
întâi din Coran, și pe lângă aceasta se mai adaugă și alte texte.
Inclusiv pe patul morții i se recită sure din Coran muribundului, pentru a putea avea o mai
ușoară trecere la judecată unde Dumnezeu vede dacă omul este un credincios musulman și dacă
merită toate bucuriile paradisului, sau dacă a avut o viață deteriorată. Dacă este un credincios,
va ști cum să răspundă la întrebarea dacă Mahomed este profetul lui Allah. De asemenea, el
poate fi întrebat cine este Iisus Hristos, în acest caz răspunsul corect din punctul de vedere al
islamului este că Iisus Hristos este tot un profet al lui Allah, la fel ca și Mahomed. În niciun caz
credinciosul muslulman nu trebuie însă să răspundă că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Doctrina
aceasta o consideră ei inacceptabilă. Există un pasaj în Coran, în care Allah Îl întreabă pe Iisus: ai
spus tu cumva oamenilor că ești fiul meu? Răspunsul este: cum aș fi putut să spun așa ceva, nici
vorbă spun așa ceva, eu știu că Dumnezeu este unic, nu este nivelul lui Dumnezeu să aibă un fiu.
Astfel recitarea cât mai mult cu putință dacă se poate chiar în permanență, și aceasta este
menită să împiedice uitarea.

2. Dincolo de aceasta omul mai trebuie să dezvolte atitudinea de supunere și de

recunoștinţă. Acestea împreună cu înlăturarea uitării sunt cele trei elemente fundamentale.
Dacă le are pe acestea trei, practic și-a pus toată viața în mâinile lui Allah.
Cele mai importante datorii ale musulmanului sunt concretizate în cele cinci coloane ale
islamului, adică în cele cinci îndatoriri capitale.

APORTUL OMULUI ÎN REFACEREA COMUNIUNII

Cele cinci coloane au menirea de a ajuta omul să dezvolte supunerea şi recunoştinţa.

1. Prima coloană este mărturisirea de credinţă/shahada. Ea este o frază scurtă: Allah

este Dumnezeu, iar Mahomed, profetul său. Cei care vor să devină musulmani trebuie doar să
rostească această frază într-un cadru organizat, într-o moschee de față cu un iman, și sunt
considerați musulmani. Însă după aceea dacă vrei să renunți la islam este foarte greu, deoarece
asupra ta se fac foarte multe presiuni, ajungând chiar să îți fie propria viață în pericol, cu cei care
nu au cunoscut niciodată islamul, musulmanii nu au nici o treabă, deoarece ei consideră că sunt
în neștiință, de aderat se aderă foarte ușor, riscurile sunt mari dacă ai cunoscut islamul din
interior și apoi vrei să renunți. Această frază: Allah este Dumnezeu, iar Mahomed, profetul său
conţine esenţa credinţei musulmane: unicitatea lui Dumnezeu, acţiunile lui Dumnezeu în lume
89
prin profeţi, recunoaşterea tuturor acestor revelaţii succesive ale profeţilor, rolul lui Mahomed,
ca ultimul dintre profeţi care aduce revelaţia definitivă.

2. Cea de-a doua coloană este rugăciunea rituală/salat. Un musulman trebuie să se

roage de cinci ori pe zi, după momente foarte bine stabilite în funcţie de răsăritul şi apusul
soarelui: în zori, la miezul zilei, seara şi încă două momente ale zilei care sunt intermediare:
jumătatea intervalului dintre răsărit și amiază, jumătatea intervalului dintre amiază și apus.
Inițial se considera că ziua începe atunci când poți distinge cu ochiul liber între un fir de ață albă
și un fir de ață neagră întinse, și se încheie atunci când cele două fire nu mai pot fi deosebite.
Astăzi musulmanii iau orele de rugăciune din tabele și pe care încearcă să le respecte cât mai
strict.
Cum s-a ajuns la acest număr?
Există o istorisire care spune la un moment dat că Mahomed a fost la Allah în al VII-lea cer
şi la întoarcere s-a întâlnit cu Moise. Acesta îl întreabă de ce este supărat, iar Mahomed îi
răspunde că a fost la Allah şi i-a spus cât trebuie să se roage (tot timpul). Moise îi răspunde să nu
accepte ci să negocieze; Mahomed se întoarce, discută din nou cu Allah şi coboară mai fericit.
Moise îl întreabă de ce e fericit; Allah a spus să ne rugăm de 40 de ori pe zi. Moise îl trimite din
nou pentru a mai negocia. Allah a spus de cinci ori. Moise l-a trimis încă o dată, iar Mahomed
decide că nu se mai duce înapoi şi acceptă de cinci ori. Astfel islamul îşi afirmă superioritatea
faţă de iudaism (care trebuie să se roage de trei ori pe zi). Aceste cinci momente de rugăciune
ale musulmanilor umplu cele mai importante momente din fiecare zi.
Rugăciunea cea mai importantă e cea de vineri la prânz care are loc de obicei în moschee.
Nelipsită din aceste momente de rugăciune e sura întâi din Coran, pe lângă care se fac metanii şi
închinăciuni. Există şi alte formule de invocare a lui Allah.
Rugăciunea trebuie să aibă loc într-un spaţiu ritual. Rugăciunea în sine nu e o problemă
individuală; ea se desfăşoară la ora la care trebuie în întreaga comunitate => caracter public,
comunitar. E important ca locul în care se desfăşoară rugăciunea să fie sacralizat. În primul rând,
e sacralizat perimetrul moscheii, apoi cel al comunităţii, iar în al treilea rând perimetrul
covorului de rugăciune.
În general, aceste covoare sunt un instrument casnic, care e folosit de o comunitate în
mişcare. Covorul creează senzaţia de familiaritate, de protecţie (mai ales în pustie), protecţie
faţă de mediul fizic aspru, dar mai ales faţă de duhuri. Există nişte sectoare ale creaţiei rezervate
duhurilor rele (zonele subpământene). Există convingerea că aceste duhuri pot fi oprite cu

90
mijloace fizice, iar mijlocul fizic prin excelenţă e linia în zigzag. Aceasta împiedică duhul să urce
de sub pământ până la gura unui vas, spre exemplu, care e ornamentat cu linii în zigzag.
Astfel, fiecare covor are marginea ornamentată cu linie în zigzag. Apoi, acestea au mai
multe rânduri de borduri, din tot felul de modele geometrice şi florale, care în mod simbolic
împiedică pătrunderea forţelor malefice de pe pământ, creându-se în interior un spaţiu protejat.
Covorul de rugăciune îl poartă nomadul, oferindu-i protecţia de care are nevoie.
Alt element-cheie în legătură cu rugăciunea e faptul că în mijlocul covorului e înfăţişat
Muntele Moria, muntele sacrificiului lui Avraam. Covorul e orientat spre Mecca.
În România există o impresionantă colecţie de covoraşe de rugăciuni mahomedane la
Biserica Neagră din Braşov. Covoarele persane pe care le avem noi în case sunt varianta
secularizată a covorașului de rugăciune, adică sunt țesute după modele similare, cu mici
diferențe (muntele Moria din centru este înlocuit de un rond de flori), iar ele nu mai îndeplinesc
un rol religios, ci doar unul estetic.
Tot acelaşi rol împotriva forţelor malefice îl au şi abluţiunile. Înainte de rugăciune omul are
obligaţia de a se spăla pe mâini şi pe picioare. Prin spălare, omul leapădă tot ce e lumesc, tot ce îl
reține, ajungând într-o stare în care se poate dedica mai uşor rugăciunii şi sacrului. Fiecare
moschee are într-o încăpere mai mică, separată, o baie pentru a se efectua spălările rituale. E
obiceiul ca, înainte de rugăciune, musulmanii să se spele (pe antebraţ, palme, faţă, urechi,
picioare). O dată pe săptămână, musulmanul e invitat să se spele pe tot corpul.
Atunci când face rugăciunea, musulmanul se descalţă, pentru că pe încălţăminte rămâne
praful lumii.
Rugăciunea se desfăşoară oriunde; unde te prinde ceasul, acolo faci rugăciunea. Vineri la
ora 12 e foarte indicat să se facă rugăciunea comunitară în moschee.
Rugăciunea în sine e o combinaţie de cuvinte şi gesturi. Componentele rugăciunii sunt:
- mărturisirea de credinţă;
- o formulă monoteistă (Allah akbar = Dumnezeu este foarte mare)
- rugăciunea Alkatifa (o sură din Coran), în care se proclamă atotputernicia lui Allah.
Gesturile sunt menite să arate smerenia credinciosului. Se fac mătănii (din poziţia
îngenuncheată sau din picioare), iar aplecarea frunţii până la pământ înseamnă supunere totală.
Rugăciunea standard durează aproximativ 15-20 minute şi în moschee e condusă de un
imam. Bărbaţii şi femeile stau în încăperi distincte. Forma lungă a rugăciunii se foloseşte atunci
când credinciosul consideră că are nevoie de o purificare deosebită.
În mod tradiţional momentele de rugăciune erau anunţate de muezin (din turnul sinagogii,
numit minaret). Astăzi muezinul a fost înlocuit de difuzoare cu boxe. În țările islamice la orele
91
rugăciunii se oprește munca în fabrici și se face rugăciunea. Pentru cei care sunt la serviciu și nu
sunt într-o țară islamică şi nu pot să se roage la momentul respectiv, ei amână rugăciunea până
la pauză.

3. Cea de-a treia coloană este dania rituală/zakat. Ea a fost introdusă atunci când
comunitatea islamică se refugiase la Medina, și au început să apară nevoile materiale. Dania este
echivalentul zeciuielii iudaice. În islam orice credincios care depăşeşte un anumit nivel financiar
are obligaţia de a da un anumit procent din veniturile sale pentru scopuri nobile (susţinerea
pelerinajului, într-ajutorare islamică, etc.). Procentul, care în mod tradițional e de 10%, ca în
Vechiul Testament, diferă în practică în funcție de categoria de bunuri, putând în unele cazuri să
ajungă până la 25%. Fiecare are libertatea de a hotărî încotro se îndreaptă aceste danii. În
această privinţă musulmanii au fost primii care au organizat un amplu sistem de într-ajutorare
reciprocă. Dincolo de aceasta, dania rituală are un profund sens spiritual: dând o parte lui Allah,
omul curăță și sfințește restul averii, astfel și aspectele materiale care susțin viața omului
dobândesc un caracter de sacralitate. Apoi, omul dând această danie îşi arată credinţa în Allah şi
în acelaşi timp recunoştinţa faţă de milostenia lui Allah, care le-a dat toate bunurile, omul fiind
doar administratorul bunurilor.
Dania rituală nu trebuie confundată cu milostenia. Ea este mai degrabă o formă de impozit,
pentru că e obligatorie. Dacă dai ceva din cauză că ești obligat, nu mai poți spune că faci
milostenie. Dincolo de aceste danii rituale, credincioșii musulmani sunt îndemnați să facă și
milostenie, acolo unde pot și atât cât pot.

4. Cea de-a patra coloană reprezintă postul islamic/saum, care durează o lună. El se
ține în luna a 9-a, luna ramadanului. Islamul are un an format din 12 luni lunare, iar luna este
de 28-29 zile. Există deci un decalaj față de anul solar, de aceea luna ramadan poate să cadă în
orice anotimp, ea variază de la un an la altul (în fiecare an începe cu câteva zile mai devreme
decât în anul precedent, și astfel ea se mută în premanență în cadrul anului solar.) Vara e mult
mai greu să postești decât iarna, deoarece ziua este mult mai lungă, în plus temperaturile sunt
foarte ridicate, mai ales în zona de origine a islamului. A ţine ramadanul înseamnă a nu mânca şi
a nu bea nimic de la răsăritul până la apusul soarelui, de asemenea a nu avea relații sexuale și a
nu fuma pe parcursul zilei, însă noaptea toate aceste lucruri sunt permise. Musulmanii iau o
masă copioasă după apusul soarelui, apoi mai iau una înainte de răsărit, și acestea trebuie să le
ajungă pentru toată ziua.

92
 Iniţial stabileau aceste momente (răsăritul și apusul) cu ajutorul a două fire de aţă unul alb
și altul negru, și când nu se mai pot deosebi cele două fire cu ochiul liber atunci se consideră că
ziua se încheie, iar când acestea se pot deosebi din nou, următoarea zi începe. În prezent nu se
mai practică această tehnică deoarece există tabele făcute de imami, pentru fiecare oraș pentru
fiecare regiune ex.: în orașul cutare ziua începe la 6.06 iar noaptea începe la 09.18, între aceste
ore nu mănâncă și nu beau nimic.
Semnificaţia postului o exprimă pe această cale încrederea în atotputernicia şi milostivirea
lui Dumnezeu, care îl ţine pe om în viaţă chiar dacă nu mănâncă şi nu bea toată ziua, adică omul
învață astfel că nu mâncarea îl ține în viață, ci Allah. Pe prim plan se găseşte atotputernicia şi
supunerea; musulmanul îşi exprimă credinţa în atotputernicia lui Dumnezeu şi fragilitatea sa
prin acceptarea acestor condiţii de viaţă. Asprimea condiţiilor sugerează atotputernicia lui Allah,
iar disponibilitatea de a respecta cu rigoare prevederile postului exprimă supunerea absolută
faţă de această atotputernicie. În plus, prin post omul este ajutat să dezvolte sentimentul de
recunoștință față de milostivirea lui Dumnezeu, care îi dăruiește în permanență viața.
Există și categorii scutite bolnavii, călătorii, femeile însărcinate etc., însă nu sunt scutiți
definitiv, ci atunci când se vindecă sau după ce se întorc din călătorie trebuie să recupereze
acele zile de post. Cei care au boli incurabile și nu mai pot posti niciodată trebuie să compenseze
prin milostenie.
La sfârşitul ramadanului au o sărbătoare care se numește bairam, și aceasta durează trei
zile, zile de mare bucurie exprimată prin mese îmbelșugate în jurul cărora se dezvoltă și
sentimentul de solidaritate în interiorul comunității. Bairamul e menit să în ajute la rândul său
pe om să dezvolte recunoștință pentru bunătăţile puse la dispoziţie de către Allah, prin
milostivirea sa.

5. Cea de-a cincea coloană este pelerinajul/hagi la locurile sfinte, în Turcia mai poartă
și denumirea de hagialâc, iar un hagi sau hagiu este un om care a îndeplinit obligația
pelerinajului, în special un musulman care a făcut această călătorie și a adus binecuvântarea de
la Mecca pentru întreaga comunitate de musulmani din care face parte.
Pelerinajul prin excelenţă e la Mecca și are loc într-o perioadă anume a anului. E un ritual
complex care se întinde pe o durată de 11 zile:
Primele 6 zile: abluţiuni – ritualuri de curățire, îmbrăcarea unei cămăși albe noi, apoi
înconjurarea pietrei kaaba, centrul universului și locul de maximă întâlnire între sacru și
profan, și dacă se poate să sărute meteoritul înglobat în sanctuarul cubic, piatra despre care se

93
crede că ar proveni direct din rai, că ar fi fost inițial albă ca laptele, dar s-ar fi înnegrit din cauza
păcatelor oamenilor.
Ziua a 7-a: slujbă și predică în moscheea din Mecca.
Ziua a 8-a: se îndreaptă spre Est, merg până la muntele Arafat (19km est de Mecca), locul
unde, conform islamului, s-au reîntâlnit Adam și Eva după izgonirea din paradis și unde va avea
loc și Judecata universală la sfârșitul timpurilor. Adunarea de credincioși în fața muntelui Arafat
reprezintă o prefigurare a zilei Judecății. Petrec noaptea pe muntele Arafat.
Ziua a 9-a: petrec pe Arafat și această zi.
Ziua a 10-a: lapidarea diavolului, iau șapte pietricele mici pe care le aruncă peste umăr,
rostind că se leapădă de diavol şi îl omoară cu pietre. La final se aduce jertfă un miel sau un ied
care se consumă într-o singură zi, în pustie. Cei care pot sacrifica un miel sau un ied sunt
îndemnați să împartă carnea cu cei nevoiași, oricum, ceea ce rămâne e interzis să fie păstrat,
trebuie pur și simplu lăsat acolo.
Ziua a 11-a: se întorc la Mecca, și urmează un proces de desacralizare prin care își leapădă
veșmintele acestea albe, se bărbieresc și fac tot felul de gesturi simbolice prin care arată că ies
din starea aceasta de sacralitate maximă pe care au avut-o în perioada celor unsprezece zile de
pelerinaj. Aceste zile sunt obligatorii pentru îndeplinirea acestui pelerinaj.
Opțional, încă trei zile pot să viziteze alte locuri sfinte din apropierea Meccăi sau din
Medina, unde cei mai mulți se duc să vadă mormântul lui Mahomed.
Cei care participă la asemenea pelerinaje spun că se întorc acasă foarte încărcaţi spiritual.
Dacă un om nu reuşeşte să facă acest pelerinaj rămâne obligaţia fiului să meargă de două ori. În
trecut se recurgea la alegerea unui reprezentant al comunităţii care să participe pentru toată
comunitatea, fiind susținut financiar de întreaga comunitate printr-un efort care de multe ori se
întindea pe mai mulți ani (hagiul despre care am vorbit mai sus), la întoarcere, binecuvântările
aduse de el se revărsau peste întreaga comunitate. În ultimi ani dezvoltându-se căile aeriene tot
mai mult aceștia merg toți, și nu o dată, ci chiar de mai multe ori în cursul vieții.

Toate aceste coloane normează viaţa, contribuie la dezvoltarea solidarităţii inter-islamice

şi au şi obiectivul de a dezvolta supunerea şi recunoştinţa.
Se poate însă observa și faptul că islamul este o religie cu un caracter determinist în care
există un spaţiu limitat pentru libertatea umană. Aici apare o diferenţa faţă de creştinism, care
este un spaţiu al libertăţii responsabile.

94
 ESHATOLOGIA ÎN ISLAM

După moarte, omul are șansa de a ajunge în rai sau în iad, în funcție de faptele sale și de
mărturisirea de credință. Raiul este imaginat ca un loc cu fecioare cu ochi mari. Această
interpretare a suscitat foarte mult pe occidentali, însă poate fi interpretat și altfel ca un loc de
bunăstare și confort, există mai multe interpretări pentru textul din Coran care spune că
fecioarele cu ochii mari îi așteaptă pe bărbații virtuoși, aceste interpretări au variat de-a lungul
timpului există interpretări spirituale și nespirituale, ideea de bază este că acolo în paradis este
o stare de bunăstare, pace, liniște, bucurie etc.
În schimb dacă ne referim la iad acesta este etajat pe șapte nivele. În primul nivel merg
musulmanii care au făcut multe rele, însă se poate ca după o anumită perioadă de timp
petrecută acolo să iasă și treacă în rai, deoarece au suportat flăcările iadului și s-au curățit.
După aceea, următoarele categorii sunt pentru cei care nu sunt musulmani, cum sunt de
exemplu creștinii pentru că nu îl recunosc pe Mahomed și nu recunosc unicitatea lui Allah, ci
cred în Sfânta Treime, iar nivelul șapte adică cel mai greu este pentru politeiști. Dar acestea se
întâmplă cu cei care mor înainte de sfârșitul lumii, deoarece musulmanii cred și în sfârșitul
existenței atunci când va veni Ziua Judecății, care este percepută astfel:
- Întâi vin Gog și Magog, care sunt echivalați cu antihristul.
- După care va veni profetul Iisus despre care cred că nu a murit pe cruce, ci a fost luat
la cer, pentru că Allah nu l-ar fi lăsat pe profetul său să sufere o asemenea moarte. El a fost luat
cu trupul la cer, ca apoi să vină la sfârșitul timpului și să lupte cu răul, pe care îl va învinge, iar
apoi va instala o împărăție a păcii care va dura 40 de ani în concepția musulmană – aici se
regăsesc concepțiile mesianice și milenariste preluate din iudaism și creștinism. Astfel Iisus vine
să spună adevărul, că el nu e și nu a pretins niciodată că ar fi fiul lui Allah, că nu a fost ucis, ci a
fost luat la cer, iar concepția musulmană spune că atunci toți creștini vor trece la islam, deoarece
acum Iisus le-a spus adevărul despre El, adică că a fot un simplu om un profet al lui Allah cu
toate meritele, care însă va trebui să moară și El. Între timp însă e necesar ca și El să parcurgă
toate etapele unei vieți umane, așa că se va căsători, va avea copii și va trăi până la vârsta de 70
de ani. La sfârșitul acestei împărății de 40 de ani a lui Iisus va urma disputa finală şi se va face
judecata finală cu un verdict definitiv pentru toți care au trăit în toate timpurile.

95
 JIHADUL SAU RĂZBOIUL SFÂNT

Jihad: înseamnă literalmente a se strădui pentru cauza lui Allah, deci a face un efort, a se
strădui pentru cauza lui Dumnezeu, acesta este sensul etimologic al termenului. Există însă mai
multe înțelesuri care s-au dat acestui termen de-a lungul timpului, de exemplu se vorbește
despre un Jihad mare care este un fel de echivalent al războiului duhovnicesc așa cum îl știm
din creștinism, și care înseamnă practic a te opune răului, a face toate eforturile necesare pentru
a fi pe calea lui Allah. Jihadul mic înseamnă de exemplu a apăra o țară musulmană sau o
comunitate musulmană în momentul în care aceasta este atacată, astfel apărând islamul.
În sura a doua din Coran se spune că nu există și nu poate să existe silire la credință, a sili
pe cineva să îmbrățișeze islamul sau să adopte o anumită formă de credință, contravine
perceptelor coranice (Sura II, 256) spune că nu poate să fie cineva obligat să adopte islamul.
Sensul pe care l-a dobândit azi termenul de Jihad se bazează pe ideea de Jihad mic, de
război mic de apărare a unui teritoriu musulman, care este unul din sensurile clasice.
Termenul mai e folosit pt războiul defensiv dus de musulmani când comunitatea islamică
se simte ameninţată. Jihadul capătă în astfel de situaţii putere la fel de importantă ca cele 5
coloane. Cel care moare în Jihad are garanţia paradisului—realitate concretă a paradisului.
La ora actuală multe comunităţi islamice văd în Jihad răspunsul la agresarea societății
islamice de către Occident (ex.: se tem de promovarea prostituţiei în spaţiile islamice, sau sunt
speriați de toată pornografia care este distribuită prin toate mijloacele mass-media, de muzica
occidentală, de îmbrăcămintea occidentală care mai mult dezbracă decât îmbracă, etc. și sunt
unii care consideră că trebuie să pornească un fel de război de apărare;). Atacurile teroriste sunt
astfel considerate de aceste grupări ca răspuns şi nu ca agresiune. Principiile acestui tip de Jihad
sunt inoculate.
Jihadul nu înseamnă război spiritual; reprezintă efortul permanent de acomodare la voia
lui Allah a fiecărui credincios prin puritate morală şi manifestarea recunoştinţei faţă de Allah ca
largheţe socială.

POZIŢIA FEMEII ÎN ISLAM

Din acest punct de vedere islamul îmbracă azi forme mult mai tradiționaliste decât a
îmbrăcat de-a lungul timpului. Se știe că toată ideologia acoperirii feței cu batic sau văl în toate
formele a luat amploare în ultimi ani, aprox. din anii 1960 până în prezent. Până în 1960 femeile

96
se îmbrăcau ca și toate celelalte femei, însă începând de atunci lucrurile au luat o întorsătură. Ce
s-a întâmplat?
O serie întreagă de fenomene politice ale sec. al XX-lea, de exemplu înfrngerea Egiptului şi
a altor câtorva state arabe în războiul de şase zile declanşat de Israel în 1967 au condus la
revenirea musulmanilor la valorile tradiționale. Predicatori care aveau viziuni fundamentaliste
au spus că toate acestea se întâmplă pentru că s-au îndepărtat de voia lui Allah, că au devenit
societăţi seculare, că nu mai respectă ceea ce vrea Allah de la ei, și dau exemplu: uitați-vă cum se
îmbracă femeile! Ce scrie în Coran? Scrie că trebuie să aibă capul acoperit, să fie îmbrăcate
complet, să nu se poarte în felul în care se îmbracă. Toate acestea se întâmplă pentru că nu mai
respectăm voia lui Allah.
Astăzi este neconceput în majoritatea țărilor islamice ca femeile să nu poarte batic și să nu
își acopere corpul cât mai bine, nu este permis să se îmbrace lejer. Îmbrăcarea mai dezvoltată a
femeilor este prevăzută în Coran, pentru ca femeile musulmane să se deosebească prin port,
pentru a fi protejate astfel de către abuzuri din partea bărbaților, care de exemplu erau plecați
în deșert o perioadă mai îndelungată cu caravanele, iar în momentul în care întâlnesc o femeie,
riscurile pentru aceasta sunt mari. Coranul prevede că dacă este îmbrăcată într-o astfel de
vestimentație mai dezvoltată, bărbații musulmani trebuie să știe că este o membră a comunității
lor de credință și prin urmare să o protejeze, să nu se atingă de aceasta.

O altă problemă controversată este cea a poligamiei islamice, care este rezolvată tot de
către Coran. În epoca lui Mahomed în urma deselor războaie se ajungea la depopularea unei
zone de locuit, adică bărbații mureau în război și astfel rămânea un surplus de femei în
societate, care ori erau întreținute de tatăl lor la care se reîntorceau, ori le întreținea familia
soțului lor care murise în război, iar dacă nu, erau alungate în deșert și lăsate să moară. Iar
rezolvarea acestei situații s-a făcut prin aprobarea legii prin care un bărbat putea să își ia mai
multe femei. Mohamed argumenta acest fapt zicând că și patriarhii Vechiului Testament au avut
mai multe soții, inclusiv patriarhul Avraam a avut mai multe soții. Mohamed a recomandat un
număr maxim de patru soții, însă acesta nu s-a respectat întru totul deoarece cei care au avut
posibilitate financiară au avut și mai multe. Obligația bărbatului era ca să asigure acestor femei
toate cele de care acestea aveau nevoie, adică de-a le trata egal, cu toate trebuie să petreacă
timpul în mod egal, nu cu una mai mult iar cu alta mai puțin, etc. În felul acesta femeile
respective aveau traiul asigurat. Un bărbat poate avea și numai o singură soție, dar poate avea și
mai multe; în cazul în care au mai multe soții între acestea se dezvoltă o relație de rudenie ca
între surori.
97
 Divorțul este destul de frecvent în lumea islamică, bărbatul are obligații financiare către
femei, dar femeile nu au nici o obligație și din această pricină uneori abuzează deoarece știu că,
dacă divorțează, rămân cu o parte din avera soţului, și pe unele dintre ele aceasta le interesează
și nu altceva, să se îmbogățească din căsătorii succesive cu mai muți bărbați, de care ulterior
divorțează. Femeile neavând datoria de împărțire a averilor la divorț, ele o păstrează și doar a
bărbatului se împarte.
O problemă socială tot mai răspândită și la noi este cea a căsătoriilor mixte interreligioase.
Unele fete vor să se căsătorească, chiar și cu un musulman. Nu este bine, chiar dacă soțul
promite la început că e de acord ca ea să rămână creștină, iar copilul să fie botezat. Mulți dintre
acești bărbați ”își schimbă părerea” pe parcurs, deoarece în concepția musulmană tradițională,
până la vârsta de șase ani copilul e în grija mamei, iar după vârsta de șase ani acesta îi revine
tatălui. Există multe situații în care tatăl musulman ia ulterior copilul rezultat în urma căsătoriei
și îl face musulman, iar mama nu mai are niciun drept asupra lui, iar dacă se opune, se poate
întâmpla ca tatăl să ducă, fără consimțământul ei, copilul într-una din țările arabe, unde îl
încredințează spre creștere și educare rudelor. Șansele ca mama să își mai recupereze sau chiar
să își revadă fiul sunt extrem de mici, iar dramele prin care trec aceste familii sunt foarte mari.
Nici divorțul nu e o soluție, pentru că tatăl își cere în fața tribunalului dreptul de a-și vedea
periodic copilul, iar în aceste împrejurări există un risc foarte mare ca el să fugă cu copilul în
țara sa de origine. Cele mai multe din femeile creștine care se căsătoresc cu musulmani în cele
din urmă cedează și se convertesc și ele la islam, renunțând la credința lor pentru a putea
rămâne aproape de copii. Facem aceste precizări pentru că, recent, o absolventă a Facultăţii
noastre, care a trecut prin drama divorului de un soţ musulman cu o evoluţie ca cea descrisă mai
sus, a acuzat cursul de IFR de mai demult, pentru că nu i-a deschis ochii asupra pericolului
angajării într-o căsătorie interreligioasă.
O femeie musulmană de astăzi nu se va căsători niciodată cu un creștin sau cu cineva din
altă religie, deoarece presiunea clanului și a familiei este foarte mare și nu o lasă, pentru că
mentalitatea lor este că bărbatul este cel care dă religia în familie. Dacă tatăl este musulman
trebuie ca toată familia să fie musulmană, astfel în general ei nu se opun dacă băieții musulmani
își vor lua fete dinafara țării lor, deoarece pornesc de la premisa că și soțiile lor vor deveni
musulmane în urma presiunilor care vor fi făcute asupra lor.

98