UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” din IAŞI

FACULTATEA DE ISTORIE

Învăţământ la distanţă

POLITICĂ ŞI CULTURĂ ÎN
ROMÂNIA INTERBELICĂ

Autori: Prof.univ.dr. Ion AGRIGOROAIEI

Prof.univ.dr. Gheorghe IACOB
Titular: Conf.univ.dr. Ovidiu-Ştefan BURUIANĂ

ANUL III
SEMESTRUL I
2016-2017

ISSN 1221-9363
 SUMAR

Cuvânt înainte ...................................................................................................................... 3

I. CONSECINŢELE MARII UNIRI.

LOCUL ROMÂNIEI ÎNTREGITE ÎN NOUA EUROPĂ .......................................... 5

II. NOUL CADRU DE AFIRMARE A CULTURII ........................................................ 15

III. ÎNVĂŢĂMÂNTUL ........................................................................................................ 24

IV. ORGANIZAREA CULTELOR ÎN ROMÂNIA ÎNTREGITĂ ................................. 40

V. UN STUDIU DE CAZ:
Dr. Constantin Angelescu – ministru al Instrucţiunii Publice ................................... 49

Teme pentru lucrările de control (la alegere) ..................................................................... 54

Bibliografie ............................................................................................................................ 54
 CUVÂNT ÎNAINTE

În noul cadru statal, cultura a cunoscut o înflorire fără precedent. Numeroşi intelectuali
s-au pronunţat pentru modernizarea societăţii, care trebuia să aibă la bază factorul cultural şi
moral. Dincolo de căutări, împliniri şi eşecuri, reprezentanţi de frunte ai ştiinţei şi culturii au
îndeplinit un rol activ în acţiunea statului, iar statul a sprijinit material şi moral creaţia
spirituală. Un exemplu l-a constituit activitatea Institutului Social Român şi a Şcolii
sociologice româneşti. Numai cunoaşterea obiectivă, sistematică şi profundă a realităţii – s-a
afirmat în acest cadru – „poate să formeze o temelie sigură pentru reforma socială necesară la
regenerarea desăvârşită a statului român“, ca o condiţie sine qua non a modernizării. Această
concepţie şi cercetarea activă care a însoţit-o au marcat începutul unei noi etape în domeniu,
reprezentând cea dintâi încercare de a constitui o metodă de cercetare interdisciplinară a
realităţii sociale.
Spiritul creator şi-a afirmat puternic vigoarea şi originalitatea, întrupându-se într-un şir
impresionant de opere fundamentale. În acelaşi spaţiu de creaţie s-au afirmat, cu anumite
particularităţi, exponenţi de seamă ai intelectualităţii româneşti şi ai minorităţilor etnice.
Sincronismul culturii româneşti cu cea europeană a fost o realitate incontestabilă. Oameni de
ştiinţă şi cultură s-au impus ca personalităţi de prim rang în plan european şi chiar universal,
creaţiile lor primind o largă recunoaştere internaţională. Dincolo de avatarurile unei societăţi
cu multe componente învechite, la nivelul elitelor România se înscrie în rândul statelor
dezvoltate ale continentului.

3
 I. CONSECINŢELE MARII UNIRI.
LOCUL ROMÂNIEI ÎNTREGITE ÎN NOUA EUROPĂ

Desăvârşirea unităţii naţional-statale în anul 1918 a avut consecinţe multiple în plan

teritorial, demografic, social-economic, politic, dar şi al mentalităţilor. Cele mai cunoscute
privesc creşterea semnificativă a teritoriului, a populaţiei şi a potenţialului economic: –
suprafaţa ţării de la 137.000 kmp la 295.049 kmp; – populaţia, de la 7,5 milioane locuitori la
peste 18 milioane locuitori în anul 1930; – suprafaţa arabilă, de la 6,6 milioane ha la 14,6
milioane ha; – forţa motrice a industriei cu peste 235%; – suprafaţa împădurită, de la 2,5
milioane ha la 7,3 milioane ha ş.a.
O primă problemă se referă la terminologie. Optăm pentru România Mare sau pentru
România întregită? Termenul de „Mare” a avut şi are în continuare o conotaţie preponderent
politică, mergând până la sensuri vecine cu „expansionismul”. În istoriografie întâlnim
expresii asemănătoare: „Ungaria Mare”, „Serbia Mare”, „Grecia Mare”, „Bulgaria Mare”,
„Albania Mare”, „Polonia Istorică” = „Polonia Mare” ş.a. Prin urmare, credem că este mai
apropiat de realitatea istorică, de sensul Marii Uniri, termenul de „România întregită”. Nu
întâmplător, Regele Ferdinand a fost supranumit „Întregitorul”.
O altă problemă, pe care unii cercetători au încercat şi încearcă să o aducă în prim-plan
este cea a „beneficiarului”. Vechiul Regat a obţinut prin Unire ce dorea?; – a obţinut mai mult
sau mai puţin?; – provinciile unite şi-au atins visul?; – care da?; – care nu?; – etc.
În fapt, liderii politici din România şi cei din provinciile unite cu Ţara nu au acţionat din
meschine calcule politice. Idealul Marii Uniri fusese slujit de generaţiile secolelor al XVIII-
lea şi al XIX-lea, fiind încununat prin jertfa a sute de mii de români în primul război mondial.
Pentru „tehnicişti”, facem, totuşi, o precizare. Transilvania, Banatul, Maramureşul, Bucovina
au venit cu bogăţiile subsolului, cu multe întreprinderi industriale etc. Nu trebuie, însă, uitat
că Vechiul Regat avea petrolul şi Bărăganul. Iar structura exportului din România interbelică
– prin care se asigurau costurile modernizării – era dominată de petrol (aprox. 40%) şi
produse ale agriculturii (aprox. 40%).
Noua Europă era rezultatul primei conflagraţii mondiale, a destrămării Imperiului
austro-ungar, căderii ţarismului, înfrângerii Germaniei imperiale. Conferinţa de pace de la
Paris, Sistemul de la Versailles au consacrat noua hartă politică a continentului european, în
care statele mici şi mijlocii din centrul şi estul Europei devin voci active în viaţa
internaţională. Capătă un nou conţinut ideea de ordine teritorială, câştigă teren diplomaţia
nouă, deschisă, în faţa celei vechi, a tratatelor secrete.
Având un rol important – prin participarea la Marele Război şi realizarea, prin forţe
proprii, a Marii Uniri – la crearea Noii Europe, România şi-a asumat din primii ani postbelici
un rol activ în relaţiile internaţionale.
Percepţia României întregite, prezentarea în diferite lucrări diferă foarte mult.
Contribuie la aceasta momentul în care se face aprecierea, formaţia autorului, opţiunea
politică ş.a.
K. Hitchins considera că „Între cele două războaie mondiale, România a prezentat
contrastul izbitor dintre o înapoiere adânc înrădăcinată, pe de o parte, şi înflorirea, chiar dacă
inegală, a industrializării şi urbanizării, pe de altă parte”.
Concluzia Irinei Livezeanu este că „Unirea din 1918 a însemnat apariţia unui stat
profund scindat, efectele neaşteptate ale secolelor de separare politică ridicând mari dificultăţi
în faţa lui şi în faţa sentimentului identităţii naţionale din rândul populaţiei sale. Caracterul
fragil, segmentat al acestui stat unificat a fost surprinzător pentru naţionaliştii români,
nepregătiţi în perioada antebelică, a naţionalismului iredentist, să facă faţă caracterului
multinaţional şi divizat în regiuni al ţării lor”.
După cercetări personale sau coordonate, de aproape jumătate de secol, V. Axenciuc
scrie în 2003: „În consecinţă, cu toate progresele incontestabile de dezvoltare şi modernizare
obţinute, de recuperare a unei părţi importante din retardarea sa seculară, economia
românească, în perioada interbelică, se plasa încă pe ultimele locuri pe scara dezvoltării
continentului nostru, pe aceleaşi pe care le ocupa la sfârşitul secolului XIX şi pe care se va
situa şi la sfârşitul secolului XX. Deşi anul 1938 constituie anul de vârf al dezvoltării
economice în sistemul social capitalist din secolul XX, din argumentele de mai sus reiese că
supraestimarea acestei dezvoltări şi fetişizarea nivelului său ne depărtează de realitatea
istorică”.
Referindu-se tot la economie, I. Scurtu are o viziune sensibil diferită: „În perioada
interbelică, economia României a cunoscut o puternică dezvoltare, ca urmare a aplicării
politicii «prin noi înşine», a sprijinului acordat de stat prin credite, o politică vamală
protecţionistă, lansarea unor comenzi de mărfuri către întreprinderile particulare. [...] Ca
urmare a evoluţiilor din economie, România s-a transformat, de la mijlocul anilor ’30, dintr-o
ţară agrară într-una agrar-industrială”.
Compararea naţiunilor, stabilirea locului unei ţări într-un posibil „clasament” european
6
sau mondial pot părea „desuete”, aparţinând de „modele” romantice. Considerăm, totuşi, utilă
o astfel de abordare, pentru stabilirea – mai precisă şi nuanţată – a coordonatelor istoriei
românilor în perioada interbelică. Fireşte, există multiple dificultăţi; ce factori (domenii)
comparăm? care ţări – cele dezvoltate? vecinii? – le includem în „clasament”; – cum stabilim
o viziune echilibrată, fără a exagera „performanţele” dar nici „limitele”? ş.a. Conştienţi de
aceste riscuri, am ales următoarele domenii: – teritoriul; – populaţia; – nivelul şi structura
economiei; – regimul politic; – relaţiile internaţionale.

Teritoriul
După Marea Unire, România reprezenta 2,52% din suprafaţa Europei, ocupând locul 10
între ţările continentului. România era mai mică decât Germania (470.714 kmp), Franţa
(550.986 kmp), Polonia (388.635 kmp), dar mai mare decât Cehoslovacia (140.499 kmp),
Ungaria (93.061 kmp), Bulgaria (103.146 kmp), Iugoslavia (249.468 kmp), Grecia (130.199
kmp).
Prin urmare, România întregită îşi consolida poziţia în sud-estul Europei, beneficiind de
o suprafaţă semnificativ mai mare decât a celorlalte state, fiind depăşită doar de Polonia şi,
evident, de U.R.S.S.

Populaţia
Mărimea şi densitatea. Marea Unire de la 1918 a avut ca urmare aproape o dublare a
populaţiei: de la 7.771.341 locuitori în 1914 la 14.669.841 locuitori în 1919. Astfel, devine o
ţară mijlocie, fiind a opta din Europa, după mărimea populaţiei.
În anul 1930, cu o populaţie de peste 18.000.000 locuitori, România era întrecută doar
de: U.R.S.S. (inclusiv teritoriile asiatice) – 160.000.000 locuitori; Germania – 65.092.000
locuitori; Franţa – 41.610.000 locuitori; Italia – 41.069.000 locuitori; Marea Britanie –
39.952.377 locuitori; Polonia – 31.685.000 locuitori; Spania – 23.563.867 locuitori. Avea
populaţia mai numeroasă decât: Ungaria – 8.688.319 locuitori; Iugoslavia – 13.822.505
locuitori; Cehoslovacia – 14.735.711 locuitori; Grecia – 6.398.000 locuitori; Bulgaria –
5.776.400 locuitori ş.a.
O problemă importantă este cea a românilor rămaşi după Marea Unire în alte state: în
Rusia – 249.711; în Iugoslavia – 229.398; în Bulgaria – 60.080; în Ungaria – 23.760; în
Cehoslovacia – 13.711; în Albania – 40.000; în Grecia – 19.703.
În anul 1930, densitatea populaţiei României, de 61,2 locuitori pe kmp, era mai mare
7
decât media europeană de 44,3 locuitori pe kmp. Pentru comparaţie, oferim câteva exemple:
Marea Britanie – 265 loc./kmp; Germania – 138,3 loc./kmp; Ungaria – 93,4 loc./kmp; Franţa
– 75,5 loc./kmp; Cehoslovacia – 104,9 loc./kmp; Bulgaria – 56 loc./kmp; Iugoslavia – 55,6
loc./kmp; Grecia – 49,1 loc./kmp.

Natalitatea. În perioada 1931-1934, natalitatea la mia de locuitori era: România – 33,4;

Iugoslavia – 32,4; Portugalia – 29,8; Polonia – 27,4; Lituania – 25,8; Italia – 23,7; Ungaria –
22,5; Olanda – 21,4; Cehoslovacia – 20,1; Danemarca – 17,7; Franţa – 16,8; Elveţia – 16,5;
Germania – 15,9; Anglia – 15,5; Austria – 14,7; Suedia – 14,4 etc.

Mortalitatea. În aceeaşi perioadă, mortalitatea prezenta următoarele medii la mia de

locuitori: România – 20,5; Iugoslavia – 18,5; Portugalia – 17,2; Polonia – 14,5; Lituania –
14,6; Italia – 14; Ungaria – 15,8; Olanda – 8,9; Cehoslovacia – 13,8; Danemarca – 10,8;
Franţa – 15,7; Elveţia – 11,7; Germania – 11; Anglia – 12,2; Austria – 13,5; Suedia – 11,8 etc.

Speranţa de viaţă (populaţie de 60 de ani şi peste 60 de ani) era următoarea: România

(1930) – 6,6; Bulgaria (1926) – 8,1; Iugoslavia (1931) – 8,2; Grecia (1928) – 8,9; Italia (1931)
– 10,8; Olanda (1930) – 9,4; Ungaria (1930) – 9,7; Cehoslovacia (1930) – 10,2; Franţa (1931)
– 14; Germania (1933) – 11,1; Suedia (1930) – 12,8; Anglia (1931) – 11,3; Austria (1934) –
12,2; Norvegia (1930) – 11,6; Elveţia (1930) – 10,7. Şi la acest „reper” România se situa între
ultimele ţări ale continentului.

Ştiinţa de carte evoluase astfel (în procente): Belgia (1920) – 92,5; Bulgaria (1926) –
60,3; Estonia (1922) – 89,2; Franţa (1926) – 94,1; Grecia (1928) – 56,7; Italia (1921) – 73,2;
Letonia (1930) – 81,2; Lituania (1923) – 67,3; Polonia (1921) – 67,3; Portugalia (1920) –
34,8; România (1930) – 57; Rusia (1926) – 51,3; Spania (1920) – 57; Ungaria (1920) – 84,8.
Creşterea procentului ştiutorilor de carte – aproape triplarea faţă de 1912 – are între explicaţii:
– Transilvania, Banatul şi Bucovina aveau un procent de alfabetizare superior Vechiului
Regat, datorat în bună măsură prezenţei minorităţilor; – statul român a iniţiat o politică
ofensivă de dezvoltare a şcolii – inclusiv în provinciile unite cu Ţara – care şi-a dat roadele
încă din primul deceniu după 1918. Un merit incontestabil a avut în această luptă cu
analfabetismul ministrul liberal al învăţământului, C. Angelescu.

8
 Nivelul şi structura economiei
Am selectat câteva „repere” privind economia României în perioada interbelică, care
pot contribui la stabilirea poziţiei ţării în Noua Europă.

Structura populaţiei după ocupaţie (%):

Exploatarea Comerţ,
Ţara Anul Industrie Transport Diverse
solului credit
Germania 1933 28,9 40,4 13,6 4,8 12,3
Austria 1934 31,7 33,4 12,4 4,2 18,3
Bulgaria 1926 80,0 9,0 2,7 1,3 7,0
Statele Unite 1930 22,0 31,8 18,2 9,0 19,0
Franţa 1934 35,7 33,7 12,5 5,0 13,1
Grecia 1928 53,7 15,9 7,6 3,9 18,9
Ungaria 1930 50,8 23,0 5,7 2,8 17,7
Italia 1931 47,3 29,5 8,3 4,6 10,3
Japonia 1930 50,3 19,5 17,0 3,2 10,0
Norvegia 1930 35,3 26,5 12,5 9,3 16,4
Ţările de Jos 1930 20,6 38,1 15,8 7,6 17,9
România 1930 78,2 7,2 3,2 1,7 9,7
Elveţia 1930 21,3 45,0 14,6 4,4 14,7
Cehoslovacia 1930 28,3 42,2 8,7 4,9 15,9
Uniunea 1926 84,9 5,9 1,4 1,5 6,3
Sovietică

Dintre ţările aflate în tabel, România era depăşită doar de U.R.S.S. şi Bulgaria în
privinţa procentului de populaţie care lucra în agricultură; şi trebuie observat că ţări vecine, ca
Cehoslovacia, Ungaria, Grecia aveau un procent semnificativ mai mare de populaţie care
lucra în industrie.

Evoluţia raportului dintre industrie şi agricultură, după valoarea producţiei, în totalul

producţiei celor două sectoare

Producţia Producţia
Anii
agricolă industrială
1925 68,2 31,8
1929 63,2 36,8
1934 53,4 46,6
1938 51,4 48,4

Prin urmare, în preajma declanşării celui de-al doilea război mondial, se înregistrează o
apropiere a valorii producţiei industriale de cea agricolă. Este, şi acesta, un reper care

9
contribuie la stabilirea caracterului agrar-industrial al economiei României.
Dinamica producţiei industriale, pe sectoare
Total Industria Industria Industria
Anii
industrie extractivă prelucrătoare electrică
1925 74,5 60,6 78,4 61,4
1929 100,0 100,0 100,0 100,0
1934 123,3 148,0 118,1 131,7
1936 133,4 156,9 125,6 167,9
1938 141,2 131,5 136,3 201,4

Dinamica producţiei industriei prelucrătoare din România şi alte ţări, în perioada

1913-1938
baza 1913 = 100
Anul
Mondial România Franţa Germania Cehoslovacia Ungaria Polonia
1913 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
1920 93,2 – 70,4 59,0 69,8 – 35,1
1921 81,1 47,2 61,4 74,7 100,0 64,0 46,8
1922 99,5 73,2 87,8 81,8 91,8 80,0 73,9
1923 104,5 73,2 95,2 55,4 96,7 56,6 71,2
1924 111,0 89,0 117,9 91,8 129,0 66,6 56,8
1925 120,7 92,2 114,3 94,9 136,4 76,7 63,1
1926 126,5 103,7 129,8 90,9 130,4 83,4 58,9
1927 134,5 118,8 115,6 122,1 153,8 98,7 76,1
1928 141,8 131,8 134,4 118,3 166,0 108,0 86,1
1929 153,3 136,9 142,7 117,3 171,8 113,9 85,9
1930 137,5 132,5 139,9 101,6 155,5 108,1 75,8
1931 122,5 140,6 122,6 85,1 138,5 98,6 64,4
1932 108,4 111,9 105,4 70,2 107,6 91,3 52,7
1933 121,7 136,2 119,8 79,4 101,4 101,1 59,4
1934 136,4 167,8 111,4 101,8 113,4 114,4 68,2
1935 154,5 165,2 109,1 116,7 120,1 123,1 74,2
1936 178,1 175,0 116,3 127,5 138,3 136,6 83,3
1937 195,8 182,9 123,8 138,1 164,8 150,0 97,6
1938 182,7 177,9 114,6 149,3 145,5 143,3 105,2

Producţia mondială de petrol între anii 1931-1937 (mii tone):

Continentul/Ţara 1931 1937

Producţia mondială 189.299 279.663
AFRICA 290 173
AMERICA DE NORD 116.877 173.233
AMERICA CENTRALĂ 6.305 9.068
AMERICA DE SUD 23.016 35.545
ASIA (fără U.R.S.S.) 12.694 25.472
EUROPA (fără U.R.S.S.) 7.725 8.331
U.R.S.S. 22.392 27.821
Germania 229 451
Polonia 630 501
România 6.756 7.153

10
 Datele statistice justifică aprecierea că în perioada interbelică industria „a înregistrat
dezvoltarea cea mai însemnată dintre toate sectoarele economiei naţionale. Ea a realizat, după
înfăptuirea refacerii, un ritm mediu anual de creştere de 5,2%, şi-a dublat patrimoniul de
investiţii, şi-a modificat structura spre ramurile producătoare de mijloace de producţie; s-a
diversificat producţia bunurilor, îndeosebi de consum; a sporit semnificativ capacitatea de
acoperire a pieţii interne cu produse manufacturate (de la 40% din necesarul consumului
intern în 1924 la 82% în anul 1938). [...] Deşi se dezvoltau ramurile siderurgică, metalurgică,
electrotehnică, necesităţile de instalaţii şi maşini ale ţării se acopereau doar în proporţie de 15-
20%; industria naţională era încă departe de a putea produce maşini industriale, agricole,
unelte de tehnicitate ridicată pentru înzestrarea proprie şi a celorlalte domenii”.

Pentru agricultură, un „reper” deosebit de concludent se referă la productivitate. Pentru

anii 1933-1937, situaţia se prezenta astfel:
a) la g r â u am obţinut media de 9,3 q/ha, pe când media mondială este de 9,4 q/ha,
iar cea europeană de 13,6 q/ha;
b) la s e c a r ă am obţinut media de 9,4 q/ha, pe când media mondială este de 10,4
q/ha, iar cea europeană de 13,6 q/ha;
c) la o r z am obţinut media de 7,5 q/ha, pe când mondială este de 10,9 q/ha, iar cea
europeană de 14 q/ha;
d) la o v ă z am obţinut media de 8,2 q/ha, pe când media mondială este de 11,2 q/ha,
iar cea europeană de 15,1 q/ha;
e) la p o r u m b am obţinut media de 9,6 q/ha, pe când media mondială este de 12,8
q/ha, iar cea europeană de 13,9 q/ha.
Între factorii care explică această situaţie se aflau: – nivelul tehnic scăzut al agriculturii;
– sistemul de cultivare a pământului; – nefolosirea îngrăşămintelor chimice şi insuficienta
utilizare a celor organice; – lipsa investiţiilor. Spre exemplu, în anul 1938, ponderea
investiţiilor din agricultură era de doar 10,6% din totalul investiţiilor pe întreaga economie.
Au existat, fireşte, şi rezultate care înscriu România în partea superioară a unui posibil
„clasament” european sau mondial. Suprafaţa cultivată cu porumb o situa pe primul loc în
Europa, iar producţia pe al treilea din lume, după Statele Unite ale Americii şi Argentina. Era
cea mai mare producătoare de rapiţă din Europa, ocupa poziţia a şaptea la inul de sămânţă şi
al doilea la cânepa de sămânţă. Prin suprafaţa cultivată cu viţă de vie era a cincea ţară din
lume. În privinţa cabalinelor – repartizate pe cap de locuitor – România ocupa locul III în
11
Europa, după Danemarca şi Polonia. Iar la ovine – după numărul total – ocupa locul IV în
Europa, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Spania.

Regimul politic
În primii ani după încheierea primului război mondial, Europa era dominată de regimuri
democratice. Doar în Rusia se instaurase încă din 1917 un regim totalitar, iar în Ungaria
(1920) o dictatură.
După două decenii, numărul ţărilor cu regimuri autoritare (dictatoriale) crescuse
semnificativ: Albania, Austria, Bulgaria, Estonia, Germania, Grecia, Italia, Iugoslavia,
Letonia, Lituania, Polonia, Portugalia, România, Spania.
Din această perspectivă, trebuie subliniat că România a fost unul dintre ultimele state
ale Europei în care s-a instaurat un regim de autoritate, cel al lui Carol al II-lea, în februarie
1938.

Rolul în relaţiile internaţionale

Este bine ştiut că, după Conferinţa de pace de la Paris, statele Europei s-au grupat în
două mari „tabere”; în prima se aflau statele care au acţionat pentru aplicarea tratatelor, pentru
menţinerea graniţelor şi apărarea păcii; a doua cuprindea statele care au urmărit încălcarea şi
revizuirea tratatelor, revanşa, războiul. De asemenea, sunt bine cunoscute acţiunile României
în cadrul Micii Înţelegeri, Antantei Balcanice, Ligii Naţiunilor, în cadrul unor conferinţe
internaţionale, acţiunile ferme faţă de pericolul de război, faţă de încălcările tratatelor etc. În
final, după prăbuşirea Sistemului de la Versailles, după actele de forţă ale Germaniei, Rusiei
Sovietice, Italiei, Ungariei şi Bulgariei, România a fost una dintre victimele declanşării
războiului, pierzând în vara anului 1940 o treime din teritoriu şi populaţie. Sub ameninţarea
vecinilor, a Germaniei şi Italiei, România întregită s-a prăbuşit. Evoluţia istorică după iunie
1940 trebuie înţeleasă în contextul războiului mondial. Ar fi şi este o mare nedreptate ca
România să fie judecată – cum se întâmplă în unele lucrări – numai din perspectiva campaniei
din Est, uitându-se politica consecventă de apărare a păcii din perioada interbelică, ca şi
campania din Vest, declanşată la 23 august 1944.
*
Pe baza acestor consideraţii şi date statistice, putem formula câteva observaţii şi
concluzii:
– În metodologia cercetării perioadei interbelice – ca şi a altor perioade din istoria
12
noastră – se impune o abordare echilibrată, fără a exagera performanţele sau limitele, fără
etichetări grăbite şi şabloane sau judecăţi inspirate de crezul politic etc. Simţul măsurii este un
imperativ pentru istorici, având în vedere şi interesul sporit faţă de România întregită, regăsit
în istoriografie, dar şi în mass-media după 1990.
– Deşi consecinţele Marii Uniri – în plan teritorial, demografic, economic – au fost
spectaculoase, perioada – marcată de refacere şi crize economice – a fost prea scurtă pentru a
aduce progrese la fel de semnificative şi a le consolida.
– Totuşi, economia României a cunoscut un ritm accelerat de dezvoltare, mai ales în
privinţa industrializării. Întreaga statistică economică demonstrează saltul de la o economie
preponderent agrară (la 1914) la cel de economie agrar-industrială (la 1938).
– Evident, România era încă departe de nivelul statelor industriale din Occident, şi chiar
din Europa Centrală (Cehoslovacia). Dar trebuie subliniat că, în jumătate de secol de
industrializare (după adoptarea Legii de încurajare a industriei din 1887), România redusese
sensibil decalajul faţă de Occident. Multe întreprinderi din România („Malaxa”, IAR-Braşov,
„Mociorniţa”, Uzinele din Reşiţa etc.), transporturile pe calea ferată, industria extractivă ş.a.
erau competitive pe plan european şi mondial.
– Din această perspectivă – a ritmului dezvoltării – se poate vorbi de un succes al
modernizării, proces instituţionalizat în timpul domniei lui Al.I. Cuza şi continuat până la al
doilea război mondial, cu etape de accelerare la începutul secolului al XX-lea, între anii 1924-
1928, 1933-1938.
– Şi – sau poate mai ales – viaţa spirituală cunoaşte progrese semnificative. Triplarea
numărului ştiutorilor de carte, organizarea unor universităţi şi facultăţi noi, ca şi a unor
instituţii de cultură, „explozia” presei scrise, înfiinţarea Radio-ului ş.a. sunt doar câteva
exemple, care fac din România întregită un moment de referinţă în afirmarea culturii române
moderne. Totodată, legăturile cu cultura occidentală s-au multiplicat şi intensificat.
Bucureştiul era supranumit „Micul Paris”, în primul rând din considerente ale vieţii spirituale.
– Un „reper” semnificativ, care devine uneori hotărâtor în aprecierea generală a
perioadei interbelice se referă la nivelul de trai.
Dacă luăm în consideraţie structura populaţiei după mediul de locuire, structura
populaţiei active, repartiţia proprietăţii în agricultură, numărul salariaţilor, raportul
salarii/preţuri ş.a., constatăm că: – aprox. o treime din ţărănime (cei cu proprietăţi până la 5
ha) aveau un nivel de trai foarte scăzut (la limita subzistenţei) şi scăzut; – o jumătate din
numărul familiilor ţărăneşti (incluzând deci şi proprietarii cu 5-10 ha) aveau un nivel de trai
13
foarte scăzut, scăzut şi decent; – aprox. 20% din populaţia oraşelor trăia modest sau decent; –
un nivel de trai bun şi foarte bun aveau proprietarii agricoli care deţineau peste 10 ha de
pământ, salariaţii din industrie, transporturi, construcţii etc., bugetarii, meseriaşii, patronii etc.
Adăugând şi celelalte repere – locuinţele, alimentaţia, asistenţa sanitară etc. –, se poate
concluziona că aprox. o treime din populaţia ţării avea un nivel de trai foarte scăzut şi scăzut.
Două treimi trăiau decent, bine, foarte bine etc.
Trebuie subliniat că populaţia României interbelice avea un nivel de trai mai ridicat
decât în perioada anterioară şi superior la unele capitole – locuinţele, alimentaţia – unor ţări
vecine. Înfăptuirea reformei agrare – cea mai radicală din această parte a Europei –, procesul
de urbanizare, creşterea semnificativă a numărului de lucrători în industrie, transporturi,
construcţii, mărirea personalului bugetar, au determinat creşterea numărului de familii care
aveau un nivel de trai peste cel decent.
– Evoluţia regimului politic din România, de la democraţie la dictatură, activitatea
partidelor politice, manifestările politicianiste etc. constituie subiectul unor ample
controverse. Credem că o judecată credibilă trebuie să aibă în vedere raportarea permanentă la
celelalte ţări europene, indiferent de mărimea lor sau de tradiţia parlamentară. Tarele
regimului politic din România nu trebuie eludate sau subapreciate, dar nici exagerate, pentru
că va fi greu de explicat de ce trecerea la un regim de autoritate, apoi de dictatură, s-a realizat
abia în contextul politic intern şi extern din preajma declanşării celui de-al doilea război
mondial.
– La fel, rolul României în relaţiile internaţionale nu trebuie supraestimat. Dar trebuie
repetat că guvernul de la Bucureşti s-a situat alături de democraţiile occidentale până în vara
anului 1940 – când Franţa s-a prăbuşit – deci şi după instaurarea regimului de autoritate al lui
Carol al II-lea.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Precizaţi principalele consecinţe ale Marii Uniri.

2. Care era poziţia României întregite în Noua Europă?

14
 II. NOUL CADRU DE AFIRMARE A CULTURII

Marea Unire a deschis noi orizonturi şi vieţii spirituale, înregistrându-se în perioada

interbelică o dezvoltare fără precedent. Este cunoscută unitatea culturală existentă cu mult
timp înainte în spaţiul românesc, care nu a exclus unele particularităţi de la o provincie la alta,
de la o zonă la alta, particularităţi care nu-i alterau unitatea fundamentală. În discursul de
recepţie la Academia Română, la 23 mai 1923, Octavian Goga remarca însemnătatea marelui
act naţional ca „o consecinţă logică a unui proces normal de evoluţiune, un ultim acord într-o
zbuciumată simfonie” şi aducea un minunat elogiu puterii de rezistenţă a poporului român:
„Am trăit perioade tulburi de apăsare, sub loviturile lor ar putut uşor să intervie stingerea
noastră. Totdeauna însă, cu rezistenţa îndârjită a sănătăţii robuste, masele româneşti de
pretutindeni au păstrat şi în cele mai amărâte zile instinctul sigur al unei înrudiri organice.
Unitatea de suflet ni s-a menţinut astfel fără ştirbire de-a lungul veacurilor. Ca la un loc cu
adâncimi mari, viforele au bătut valurile de la suprafaţă şi au pătat adesea oglinda lor, în albia
de jos însă unda a rămas limpede şi pură”.
Înlăturarea barierelor politico-naţionale a permis accesul larg la valorile culturii
româneşti; totodată, noul spaţiu statal a beneficiat de contribuţia neîngrădită a tuturor
provinciilor. „Descătuşând energiile, Unirea din 1918 a încercat – uneori în condiţii dificile,
de unde nu şi puţine eşecuri – o solidarizare a generaţiilor, provinciilor, finalităţilor. Dar poate
că particularitatea cea mai interesantă a epocii o constituie afirmarea în acelaşi spaţiu de
cultură şi creaţie, alături de români şi nu o dată printr-o afinitate stilistică izvorâtă din
exprimarea uneia şi aceleiaşi realităţi (cu luminile şi umbrele ei), a naţionalităţilor conlocui-
toare”.
Constituirea statelor naţionale în centrul şi sud-estul Europei a dat naţiunilor respective
posibilitatea afirmării lor mai hotărâte în concertul european. Au dispărut unele complexe
provinciale, societatea românească s-a eliberat în mare măsură de ceea ce s-au numit atunci
problemele locale, regionale, lărgindu-şi accesul la viaţa spirituală mondială. Ţara noastră a
devenit aptă – va consemna Tudor Vianu – să intre în marele dialog universal al culturilor,
aducându-şi cu mai multă rodnicie contribuţia la reformularea sau soluţionarea unor probleme
cheie ce confruntau conştiinţa umanităţii. Intelectualitatea, implicată puternic în înfăptuirea
Marii Uniri, considera că începea o nouă etapă în istoria neamului şi că menirea oamenilor de
cultură şi ştiinţă era de a edifica o cultură superioară, care să fie la cotele cele mai ridicate ale
15
realităţilor umanităţii, să contribuie la progresul universal şi să se remarce prin pecetea
particulară a geniului naţional românesc. Simion Mehedinţi îşi încheia discursul de recepţie la
Academie, rostit la 6 iunie 1920, cu cuvintele: „... Mai ales acuma, după întregirea politică,
toate naţiunile pământului aşteaptă să vadă ce vrem să fim şi ce loc voim să ocupăm în cadrul
istoriei universale”. Fenomenul cultural românesc a depăşit, în perioada interbelică, formulele
provinciale, constituindu-şi o cale marcant naţională de afirmare. Aceasta a dat culturii
române nu numai o notă proprie din punct de vedere a istoriei culturii, ci şi o marcă valorică
de rang european şi universal.
După câţiva ani, în 1923-1924, Liviu Rebreanu remarca saltul înregistrat în viaţa
noastră culturală, minimalizând într-un fel realizările anterioare, şi îşi exprima optimismul
pentru ce avea să vină: „Între avântul de azi al unui întreg popor spre cultură şi anemicele
pâlpâiri din trecut nu se poate face comparaţie decât în dauna trecutului [...]. Viitorul e al
nostru. Până azi ne-am luptat cu veacurile ca să trăim. De-aici încolo vom dovedi lumii că
trăim aevea, prin cultura românească”. În primul număr al săptămânalului „Mişcarea literară”,
în calitate de director, Liviu Rebreanu îi combătea, într-un articol-program, pe cei care „ridică
din umeri cu dispreţ când e vorba de viaţa literară română contimporană”, incapabili să vadă
roadele noii etape. „Literatura, artele, cultura românească se află, credem, într-o epocă de
înflorire fără pereche în scurta noastră istorie culturală”. Efervescenţa intelectuală s-a
manifestat printr-o veritabilă explozie a tipăritului, ziare, reviste, cărţi etc. „Cantitatea,
indiferent de valoare, dovedeşte totuşi bogăţia râvnei creatoare. Înainte de-a alege, trebuie să
ai din ce anume să alegi. Cantitatea devine astfel premisa calităţii. Bogăţia cantitativă permite
o mai îngrijită selecţie calitativă”.
După depăşirea greutăţilor generate de război şi, mai apoi, de criza din 1929-1933,
dezvoltarea economiei naţionale, rezultatele obţinute în modernizarea unor ramuri,
excedentele bugetare înregistrate din 1923-1927 şi 1935-1939 şi sumele importante acordate
de stat educaţiei şi culturii au constituit un suport solid asigurat vieţii spirituale. Învăţământul,
cultura şi artele, cercetarea ştiinţifică au fost încurajate şi prin sprijinul primit din partea unor
prefecturi şi primării, instituţii şi întreprinderi, persoane juridice şi fizice, organisme
neguvernamentale etc. Democratizarea societăţii, reforma agrară, acordarea votului universal,
chemarea la viaţă politică a milioane de oameni au avut ca efect creşterea interesului pentru
viaţa publică. dorinţa de instruire, de ridicare a nivelului de cultură. Munca intelectuală era
bine apreciată şi plătită, condiţia socială a intelectualului îi asigura un statut corespunzător
pregătirii sale, realizării materiale şi spirituale. Participarea activă a României la viaţa
16
internaţională, la schimbul de valori, a asigurat reluarea şi dezvoltarea legăturilor cu centrele
culturale ale Occidentului. Completarea studiilor, documentarea şi perfecţionarea în multiple
domenii, participarea la conferinţe internaţionale, publicarea unor rezultate valoroase în
străinătate etc., au asigurat o prezenţă numeroasă a tinerilor, a unor personalităţi marcante la
viaţa universitară, ştiinţifică şi culturală a vremii. Această circulaţie permanentă a ideilor şi a
valorilor a contribuit substanţial la valorificarea potenţialului cultural-ştiinţific la cote înalte
şi, în acelaşi timp, la afirmarea mai puternică, faţă de perioada anterioară Marii Uniri, în
câmpul creaţiei originale.
Într-un text scris în 1953, Mircea Eliade se referea la destinul său, la climatul creaţiei
literare (şi îl putem extinde la creaţia culturală în general) din perioada interbelică, încadrat
între ceea ce fusese înainte de 1918 şi ceea ce va urma după 1940. Un fragment ceva mai
întins din aceste pagini memorialiste este deosebit de semnificativ pentru a înţelege mai
profund efervescenţa spirituală din acea perioadă, dincolo de unele chestiuni de detaliu asupra
cărora nu stăruim:

„Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici
înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de
care ne-am bucurat noi, cei care au scris între 1925 şi 1940. Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe
de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru
întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi
bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un «ideal naţional» nu se solicita în imediat. Am
fost cei dintâi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism
cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu
foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele
sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem
discuta pe Freud sau pe André Gide la «Fundaţia Carol» în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de
autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe [...]. Eram cei dintâi care
culegeam roadele atâtor generaţii mai mult sau mai puţin sacrificate. Imperiile Habsburgilor şi al ţarilor se
prăbuşiseră – şi, în acei cincisprezece ani care au precedat pactul Stalin-Hitler, noi am putut respira
liniştiţi. Cred că am fost singurii români care s-au bucurat de un răgaz atât de lung. Generaţia care se
ridica prin 1940, deja tulburată de tensiunile care începuseră după 1934, a plecat în Rusia, şi cei care s-au
mai întors s-au întors cu ruşii după ei. Culturaliceşte, a fost o generaţie pe de-a întregul sacrificată. Noi
am cunoscut singurul miracol care a fost posibil în istoria politică: «neutralismul» sau, mai exact dialogul
liber între oameni de credinţe opuse.”

Factorul cultural a căpătat dimensiuni deosebite în cadrul politicii statului, făcând

dificilă o delimitare a celor două domenii. Numeroşi intelectuali de vază au deţinut funcţii
17
înalte, după cum cei mai mulţi oameni politici aveau o serioasă pregătire în diferite specialităţi
ale ştiinţei ş culturii. Dincolo de căutări, împliniri şi eşecuri, exponenţi de frunte ai culturii au
avut un rol activ, mult mai mare ca până atunci, în viaţa statului, iar statul, prin diferitele sale
pârghii a sprijinit material şi moral creaţia ştiinţifică, tehnică, artistică. Academia Română,
universităţile (pe lângă universităţile din Iaşi şi Bucureşti, universităţile româneşti de la
Cernăuţi şi Cluj), alte institute de învăţământ superior şi institute de cercetări au avut un rol
mai mare ca până atunci în dezvoltarea ştiinţei româneşti. După o fază de organizare, de
asimilare, din care n-au lipsit realizările ştiinţifice de valoare, se intră după 1918 într-o nouă
etapă, în care cercetarea originală capătă o amploare deosebită, cu rezultate de valoare
naţională şi universală. Asistăm la o modernizare a predării şi cercetării în strânsă legătură cu
lumea ştiinţifică de peste hotare. S-au format însemnate şcoli ştiinţifice, curente literar-
artistice pe lângă unele catedre, laboratoare, institute, staţiuni, cenacluri, reviste de prestigiu,
în diferite centre ale ţării, având în frunte mari oameni de cultură şi artă, deschizători de
drumuri în domenii de cea mai mare importanţă.
Deosebit de semnificativă pentru frământările izvorâte din grija de a înnoi societatea
românească şi de a contribui mai activ la modernizarea ei a fost înfiinţarea la Iaşi, în martie
1918, în zilele grele ale războiului, a Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială, de către un
grup de intelectuali în frunte cu D. Gusti, Vasile Pârvan, Virgil Madgearu, care s-a
transformat, imediat după război, la Bucureşti, în Institutul Social Român. Numai cunoaşterea
directă, sistematică, profundă a realităţii – s-a afirmat în acest cadru – putea să formeze o
temelie sigură la regenerarea desăvârşită a statului român, întrucât numai o cunoaştere exactă
a situaţiei de fapt putea să îndrume transformarea societăţii româneşti pe căile unei dezvoltări
prospere. În acest spirit, o contribuţie deosebită au adus cercetările pe teren, mai ales la sate, a
echipelor studenţeşti, sub îndrumarea unor specialişti din diferite domenii. Mai târziu, Henri
H. Stahl sublinia valoarea internaţională a şcolii conduse de D. Gusti, marcând o etapă nouă
în istoria doctrinelor sociologice, prin cea dintâi încercare de a constitui o metodă de cercetare
interdisciplinară a realităţilor sociale bazată pe o teorie sociologică originală.
În România întregită, stat naţional unitar, locul şi rolul minorităţilor au crescut, în raport
cu situaţia din vechea Românie. În cadrul unui proces complex de înţelegere şi acceptare, mai
rapidă sau mai lentă, totală sau parţială, a noii realităţi, dincolo de poziţiile extremiste dintr-o
direcţie sau alta, este de remarcat faptul că la multe din realizările epocii şi-au adus
contribuţia populaţia românească şi minorităţile, ţinând seama de particularităţile tradiţionale
de viaţă economică, socială, cultural-confesională etc. S-a închegat un dialog cultural între
18
reprezentanţii naţiunii majoritare şi cei ai minorităţilor naţionale, o colaborare în diferite
medii şi instituţii (şcoli, teatre, redacţii de ziare şi reviste, societăţi şi fundaţii culturale etc.), s-
a manifestat un pluralism cultural autentic, cum erau puţine în Europa acelei perioade.
Presa – care a înregistrat un avânt fără precedent în întreaga ţară – a fost un domeniu în
care minorităţile naţionale s-au manifestat plenar. Unele ziare de mare tiraj, precum
„Adevărul” şi „Dimineaţa”, se aflau în proprietatea unor etnici minoritari, mai ales evrei.
Exista o bogată presă în limbile minorităţilor naţionale. În anul 1922 se tipăreau în România
un număr de 657 ziare şi 524 reviste, din care 181 ziare şi 75 reviste în limbile minorităţilor
naţionale: 144 în maghiară, 71 în germană, 17 în rusă, 6 în ebraică, 5 în bulgară etc.
Semnificativ este şi faptul că în 1924 a apărut la Cluj, sub direcţia lui Sextil Puşcariu, revista
„Cultura”, tipărită în limbile română, franceză, germană şi maghiară, având în redacţie pe
Lucian Blaga, Yves Anger, Kristof György şi Oscar Netoliczka. Revista îşi propunea să ofere
o imagine fidelă a mişcării intelectuale din România şi cultiva relaţiile spirituale de înţelegere
şi apropiere. În 1929, pe teritoriul Transilvaniei se editau 192 de periodice în limba maghiară
şi 67 în limba germană, iar în mai multe oraşe numărul publicaţiilor în limbile minorităţilor
era mai mare decât al celor în limba română. Din redacţiile multor publicaţii făceau parte
cetăţeni români de diferite etnii, iar în paginile unor reviste bilingve sau chiar trilingve găsim
semnăturile cărturarilor români, maghiari, germani evrei. În planul vieţii culturale,
frământările, căutările populaţiei maghiare din România şi-au găsit expresia în tendinţele
promovate de presa maghiară, de numeroasele reviste, care – unele cu o durată efemeră, altele
cu viaţă îndelungată – au evidenţiat şi orientări capabile să se transforme în factori de
convergenţă. Efervescenţa culturală a Transilvaniei dintre cele două războaie mondiale nu a
exclus, ci dimpotrivă a permis „în cea mai largă măsură afirmarea scrisului maghiar şi săsesc
prin numeroase cercuri literare, reviste, case de editură şi prin afirmarea câtorva interesanţi
prozatori şi poeţi. Era şi drept să fie aşa”.
O analiză statistică pentru anii 1917-1927 ne arată că în Basarabia au apărut 58 de
gazete, dintre care 24 în limba română, iar 34 în limba rusă; din primele, 10 erau cotidiene, iar
din categoria a doua – 32. O bună parte din cotidienele ruseşti din Basarabia erau conduse de
români basarabeni. Onisifor Ghibu aprecia în 1927 că presa românească era „o piesă
minoritară” în Basarabia. Situaţia nu s-a schimbat prea mult nici în perioada următoare. În
1935 ziarul „Viaţa Basarabiei” constata că, în timp ce publicaţiile în limba română întâmpinau
greutăţi financiare, „presa în limba rusă, zic în limba rusă, deoarece ziarele ce apar nu sunt
ziare ruseşti, ci doar scrise în această limbă, nu pare a duce lipsuri”. Au apărut, în special la
19
Chişinău, dar şi în alte oraşe basarabene, periodice în limba română cu o activitate mai mult
sau mai puţin îndelungată în intervalul 1918-1940: „Sfatul Ţării”, „România Nouă”, „Cuvânt
Moldovenesc”, „Viaţa Basarabiei”, „Cuvântul Basarabiei”, „Basarabia noastră”,
„Luminătorul” şi altele. Tabloul presei din perioada interbelică este extrem de divers, atât în
ce priveşte limba de expresie, profilul, orientarea, cât şi ţinuta, valoarea. Numărul ziariştilor a
crescut, distingându-se printre ei personalităţi de seamă de diferite naţionalităţi, directori,
redactori, reporteri etc., cu un rol important în viaţa social-politică şi culturală a vremii. Presa
a constituit – în repetate rânduri – un factor de echilibru, de dezvăluire a unor afaceri veroase,
după cum nu au lipsit atacurile la adresa democraţiei, a regimului parlamentar.
Împreună cu învăţământul, s-a dezvoltat în Basarabia o puternică acţiune menită să
aşeze la locul cuvenit valorile culturii româneşti. Universitatea Populară s-a înfiinţat în
februarie 1919 la Chişinău, din iniţiativa unui grup de intelectuali basarabeni şi a celor veniţi
din vechiul Regat, Ardeal şi Bucovina: Pan. Halippa, O. Ghibu, I. Nistor, Şt. Ciobanu, Gh.
Murgoci ş.a. Universitatea a contribuit, pe lângă activitatea culturală, la realizarea obiectivelor
politico-naţionale de importanţă primordială pentru românii basarabeni, constituind un factor
activ în procesul de integrare a Basarabiei în statul întregit. Au fost cuprinse în programul de
activitate cursuri zilnice, precum şi conferinţe duminicale, dezbătându-se teme referitoare la
istoria românilor, istoria literaturii române, geografia României, economia naţională, istoria
Bisericii. Pe parcursul anilor ’20, Universitatea Populară a desfăşurat o activitate intensă, cu
participarea a numeroşi profesori şi cu sprijinul direct al Ministerului Instrucţiunii. Pentru o
mai bună coordonare a acestei acţiuni, începând cu anul 1927, prin ordinul ministrului Ion
Petrovici, s-au înfiinţat centre culturale, care cuprindeau câteva localităţi. În cadrul lor, se
organizau manifestări culturale (conferinţe, şezători culturale, serbări şcolare) cu scopul
răspândirii cunoştinţelor din diferite domenii în categorii largi ale populaţiei. Prin activitatea
lor, aceste centre completau acţiunile întreprinse de căminele culturale, diversificând astfel
mijloacele de educaţie naţională; rolul principal l-au avut învăţătorii şi profesorii, susţinuţi
material de către minister.
Între asociaţiile culturale înfiinţate în Basarabia imediat după Unire, „Cercul
Moldovenesc” din Chişinău (1919) şi-a propus drept obiective: cultivarea limbii şi
răspândirea literaturii române prin ţinerea de conferinţe, organizarea de spectacole de teatru,
şezători etc., „cunoaşterea şi strângerea legăturilor de prietenie şi înfrăţire dintre românii de
pretutindeni”. În cadrul Cercului şi-au desfăşurat activitatea intelectuali din toate provinciile
României întregite: profesori, jurişti, publicişti, reprezentanţi ai autorităţilor administrative,
20
ofiţeri, studenţi ş.a. O realizare deosebită a fost editarea revistei „Moldova de la Nistru”,
scrisă „pe limba poporului românesc basarabean”. Dezvoltarea culturii şi a conştiinţei
naţionale în Basarabia, cu participarea unor factori din toate provinciile româneşti, cu sprijinul
direct al statului, prin noua organizare a învăţământului şi Bisericii în anii ce au urmat Unirii,
a înregistrat un ritm deosebit, contribuind la procesul de integrare în viaţa spirituală a
României întregite.
În urma Marii Uniri, tabloul cultelor a devenit mult mai complex decât cel din perioada
anterioară. În conformitate cu recensământul din 1930, populaţia României se repartiza astfel,
după religie: ortodoxă 13.108.227 (72,6%), greco-catolică 1.427.391 (7,9%), romano-catolică
1.234.151 (6,8%), mozaică 756.930 (4,2%), reformată-calvină 710.706 (3,9%), evanghelică-
luterană 398.759 (2,2%), islamică 185.486 (1%), unitariană 69.257 (0,4%), baptistă 60.562
(0,3%), lipoveană 57.288 (0,3%) şi cu procente sub 0,1: adventistă 16.102, armeano-
gregoriană 10.005, armeano-catolică 1.440, alte religii şi secte 7.434, liber-cugetători 6.604,
nedeclarată 6.686. Cu puţine excepţii, populaţia de acelaşi neam nu era de una şi aceeaşi
religie. Deosebirile se explică printr-o serie de factori istorici cu o existenţă mai mult sau mai
puţin îndelungată, specifici unei etnii sau unei provincii sau zone; la acestea s-au adăugat
motive subiective, ţinând de poziţia adoptată în momentul efectuării recensământului.
Constituţia din martie 1923 prevedea, în art. 22: „Libertatea conştiinţei este absolută.
Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate de protecţiune, întrucât exerciţiul lor
nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de organizare ale statului”.
După 1918, aproape pentru toate cultele, se puneau probleme de organizare la nivelul întregii
ţări, ţinându-se seama şi de tradiţiile existente. „Odată cu înfăptuirea României întregite – se
arăta în Raportul la proiectul de lege pentru regimul general al cultelor – s-au schimbat
lucrurile şi în ce priveşte cultele. Deşi din întreaga populaţie aproape 12 milioane (în realitate,
erau peste 13 milioane – n.ns.) sunt creştini ortodocşi, prin urmare marea majoritate, mai
avem însă Biserica naţională a fraţilor uniţi cu Papa de la Roma; avem catolici, luterani,
calvini, unitari şi baptişti [...]. Şi avem cultul mozaic şi cultul mahomedan sau musulman.
Toate aceste culte au avut un trecut sub dominaţiuni străine şi organizaţii diferite, fie în
Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina şi chiar Basarabia”. Sesizând specificul fiecărei
părţi din întregul numit România, ministrul Cultelor şi Artelor, Al. Lapedatu, explica, în
Expunerea de motive a legii, raţiunea noii măsuri: „Această caleidoscopică variaţie de
regimuri (din diferite provincii – n.ns.) nu mai poate fi menţinută pentru că este incompatibilă
cu caracterul unitar al statului, care trebuie să fie condus şi administrat după legi unitare,
21
aceleaşi pretutindeni şi pentru toţi”.
Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928 clasifica cultele în culte
istorice, culte noi şi asociaţii religioase, ultimele două supuse unor condiţii speciale de
recunoaştere. Erau considerate culte istorice: cultul ortodox, cultul greco-catolic (unit), cultul
catolic (de rit latin, grec-rutean şi armean), cultul reformat (calvin), cultul evanghelic-luteran,
cultul unitarian, cultul armeano-gregorian, cultul mozaic (cu riturile sale), cultul mahomedan.
Toate cultele, cu excepţia celui romano-catolic, erau autocefale; această neatârnare se
întemeia pe principiile lor fundamentale, dogmatice şi canonice. Legea intervenea pentru a
împiedica anumite legături, cu caracter revizionist, cu autorităţi din afară. Al. Lapedatu
constata că, şi după 1918, „avem în ţară episcopi care exercită jurisdicţia bisericească şi în alte
state şi avem cetăţeni care depind de episcopi din străinătate [...]. Situaţiunea aceasta nu este
compatibilă cu suveranitatea şi interesele superioare ale statului. Teritoriul eparhiilor din
România trebuie să se termine acolo unde se termină hotarele ţării, iar cetăţenii români nu pot
fi supuşi jurisdicţiei, nici chiar bisericeşti, a arhiereilor străini, care îşi au reşedinţa pe
teritoriul altor state”. Excepţia admisă sub acest raport în favoarea cultului catolic era
determinată de faptul că şeful său spiritual îşi avea sediul în străinătate. Această situaţie fusese
reglementată prin Concordatul cu Vaticanul, încheiat în 1927, dar ratificat în 1929, după
adoptarea legii pentru regimul general al cultelor. Legea a stabilit situaţia de drept a cultelor,
raporturile între stat şi culte, relaţiile dintre culte etc. Se consemna că Statul şi Biserica se
găseau în raport de strânsă colaborare, urmărind realizarea aceluiaşi scop, prin legea lui
juridică şi, respectiv, legea ei morală. Legea a stat la baza activităţii din acest domeniu (cu
câteva modificări, completări) până în anul 1948, reprezentând o piatră de temelie în acţiunea
de consolidare, pe baze democratice, a României întregite.
În acelaşi articol 22, Constituţia din 1923 preciza: „Biserica creştină ortodoxă şi cea
greco-catolică sunt biserici româneşti. Biserica ortodoxă română, fiind religia marii majorităţi
a românilor, este biserica dominantă în statul român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă
de celelalte culte”. La 17/30 decembrie 1919, sesiunea extraordinară a Sfântului Sinod şi a
Consistoriului Superior Bisericesc, cu participarea ierarhilor din vechiul Regat şi din
provinciile unite, a adoptat o declaraţie în care se preciza: „Unirea naţiunii române – cea din
1918 – să se extindă şi asupra sfintei noastre biserici strămoşeşti, aşa ca Biserica Ortodoxă a
Basarabiei, a Bucovinei şi a Ardealului, a Banatului, a Crişanei şi cea din părţile ungurene să
alcătuiască o singură Biserică Autocefală Ortodoxă Naţională Română, a cărei autoritate
supremă este Sfântul Sinod al Sfintei Biserici Ortodoxe Autocefale a României întregite”. A
22
doua zi, în funcţia de mitropolit primat a fost ales Miron Elie Cristea, episcop de Caransebeş,
înscăunat la 1 ianuarie 1920. În condiţiile create de Marea Unire, s-a impus ca Biserica
Ortodoxă Română să fie ridicată la cea mai înaltă treaptă ierarhică. În februarie 1925 a fost
adoptată legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ugro-Vlahiei, ca
Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal. Pe baza acestei legi, mitropolitul primar
Miron Cristea a devenit, la 1 noiembrie 1925, patriarh. Legea pentru organizarea Bisericii
Ortodoxe Române (mai 1925) reafirma caracterul dominant al acestei biserici în statul român,
autocefalia, părţile constitutive etc.
Constituţia din 1923, legile din 1925, legea pentru regimul general al cultelor,
concordatul cu Vaticanul – dincolo de unele probleme care au stârnit discuţii sau atacuri dintr-
o direcţie sau alta – au oferit un cadru juridic pentru organizarea şi practicarea cultelor (legal
constituite) într-un spirit profund democratic, de toleranţă şi înţelegere reciprocă. Pe lângă
unităţile organizatorice, părţilor constitutive specifice, cultele au avut la dispoziţie instituţii de
învăţământ, şi-au dezvoltat baza materială şi personalul necesar practicării cultului. Erau
membri de drept în Senat capii confesiunilor care aveau mai mult de 200.000 de credincioşi,
precum şi reprezentantul musulmanilor. Împreună cu alte măsuri legislative adoptate în anii
’20 (legea pentru organizarea judecătorească, legea persoanelor juridice, legea pentru
organizarea administrativă, legile referitoare la reglementarea raporturilor de muncă, legea
sindicatelor profesionale, legea pentru învăţământul primar şi normal-primar), cele referitoare
la culte au fost apreciate ca „legi noi de unificare”, care au contribuit, direct sau indirect, la
consolidarea României întregite, la instituirea cadrului juridic unitar, absolut necesar
desfăşurării vieţii publice normale într-un stat suveran.

ÎNTREBARE RECAPITULATIVĂ

1. Precizaţi noile dimensiuni ale factorului cultural în România întregită.

23
 III. ÎNVĂŢĂMÂNTUL

Evoluţia învăţământului reprezintă o „cheie” esenţială pentru înţelegerea spiritului în

care s-a înfăptuit şi consolidat Marea Unire, pentru descifrarea multiplelor semnificaţii ale
perioadei interbelice, pentru a stabili coordonatele României întregite în istoria modernă şi
contemporană.
În primii ani după război şi, în general, în „deceniul consolidării Unirii”, Ministerul
Instrucţiunii Publice s-a preocupat de refacerea localurilor şcolare, de asigurarea accesului la
învăţătură a tuturor copiilor şi a tinerilor – mai ales a celor din provinciile unite cu Ţara, care
suferiseră consecinţele opresiunii străine –, de unificarea şi modernizarea legislaţiei.
Prin decrete regale, Universitatea maghiară din Cluj şi Universitatea germană din
Cernăuţi au fost transformate în universităţi româneşti. Cursurile Universităţii din Cluj s-au
inaugurat la 1 februarie 1920, iar cele ale Universităţii din Cernăuţi, la 24 octombrie 1920. La
ambele festivităţi a participat Regele Ferdinand, însoţit de membri ai familiei regale. Într-un
articol dedicat festivităţilor de inaugurare a Universităţii din Cluj, I. Agârbiceanu scria:
„Universitatea Ardealului îşi deschide porţile dorite de atâtea generaţii de studenţi, nu pentru
a sfida pe unguri, nici pentru a nesocoti drepturile altor popoare conlocuitoare, ci pentru a
îndeplini dreptatea unui popor năpăstuit, lăsat în întuneric veacuri întregi, fără să-şi frângă
sufletul naţional de cele mai primejdioase asperităţi ale unei educaţii şi culturi străine”.
Printre „legile noi de unificare” elaborate între anii 1922 şi 1926, C. Hamangiu a inclus
şi legea pentru învăţământul primar al statului (Şcoli de copii mici, şcoale primare, şcoale şi
cursuri de adulţi, şcoalele şi clasele speciale pentru copii debili şi anormali educabili) şi
învăţământul normal-primar din 26 iulie 1924. Legea reprezintă un moment de referinţă
dintr-o acţiune amplă, de dezvoltare şi modernizare a învăţământului de toate gradele, în care
statul român s-a angajat cu multă hotărâre şi cu o contribuţie materială substanţială.
S-a realizat o analiză atentă a situaţiei existente imediat după Unire şi s-au fixat
obiectivele ce trebuiau îndeplinite în ceea ce mai târziu s-a conturat ca o primă etapă, 1918-
1928, în evoluţia învăţământului de după război. „Războiul, ştergând hotarele care de veacuri
ne despărţeau şi întrunind pe toţi românii la un loc, a deschis o eră nouă istoriei neamului
nostru, creând în acelaşi timp noi cerinţe şi noi condiţiuni de viaţă. Organizarea şi îndrumarea
învăţământului trebuiau, deci, să corespundă stării de lucru din România de după război,
ţinându-se bineînţeles seamă, atât de experienţa trecutului, cât şi de progresele şi
24
transformările realizate în alte părţi”. În Expunerea de motive la legea din 1924, ministrul
Instrucţiunii Publice, C. Angelescu, sublinia necesitatea reformei din acest domeniu: „Unirea
deschide o eră nouă istoriei neamului nostru. Situaţia creată în urma ei aduce cu sine o serie
de probleme izvorâte, fie din trebuinţa înaintării statului român în viitor, fie din trebuinţa
consolidării şi unificării acestui neam. În toate ramurile noastre de activitate se ivesc
necesităţi noi, se impun probleme care cer să fie îndeplinite. În problema şcolară se impune,
pe de o parte, reforma învăţământului potrivit cerinţelor moderne şi noilor stări şi condiţiuni
de viaţă, iar, pe de altă parte, se impune unificarea organizaţiunii şcolare, ca urmare firească a
situaţiunii create prin Unire”. Unificarea învăţământului primar al statului trebuia să
înlocuiască cele patru tipuri de organizare şcolară existente cu unul singur şi să contribuie la
realizarea unui deziderat major: „Şcoala trebuie să provoace pretutindeni o primenire a
sufletelor; să trezească conştiinţa naţională la cultura şi viaţa românească şi să închege
unitatea sufletească a tuturor românilor. Numai luminând şi întărind conştiinţa naţională vom
spori puterile de viaţă şi de rezistenţă ale neamului, la toate asalturile dinafară şi dinăuntru şi
vom asigura trăinicia stăpânirii noastre în noile graniţe ale regatului”.
Votul obştesc şi împroprietărirea sătenilor, care „au pus adevăratele baze democratice
ale statului român”, cer şi „democratizarea învăţământului, adică răspândirea cât mai largă a
culturii în straturile adânci ale poporului”. Şcoala e cel dintâi factor chemat să formeze
conştiinţa cetăţenească necesară exercitării drepturilor politice „în interesul ţării şi pentru
binele obştesc”, iar împroprietărirea „cere ca şcoala să formeze din copii plugari luminaţi,
spirite deschise, accesibile la progres, capabile să înţeleagă rostul lucrărilor pe care le reclamă
cultura sistematică a pământului şi întrebuinţarea uneltelor agricole perfecţionate, spre a spori
puterea de rodire a solului”. Democraţia dă putinţă oricui, „fără deosebire de credinţe
religioase, stare economică sau socială [...], să se înalţe până acolo unde munca şi puterile sale
intelectuale îi permit, căci numai astfel se poate stabili ierarhia meritului. Dar, pentru ca
fiecare să se poată înălţa, trebuie ca oricine să aibă libertatea şi posibilitatea de a căpăta
învăţământul cel mai larg, pe care ţara îl poate da. Numai procedând astfel, ţara poate pune în
evidenţă şi poate folosi toate valorile pe care le posedă”.
În primii ani de după război „s-a pus prima barieră serioasă analfabetismului”, prin
înfiinţarea de mii de posturi de învăţători, urmată de o amplă campanie de construcţii şcolare.
În timpul războiului o mare parte din localurile de şcoli a fost deteriorată sau chiar ruinată
complet. Lipsa localurilor proprii s-a resimţit şi mai mult imediat după Unire, ca urmare a
creşterii considerabile a numărului de copii obligaţi a urma şcoala primară. „În teritoriile
25
alipite, situaţia era şi mai dezastruoasă, căci în afară de clădirile de şcoli primare făcute, cu
atât de mari sacrificii, de către cele două confesiuni româneşti din Ardeal, atât în această
provincie, cât şi în Bucovina şi în Basarabia, erau sute şi mii de comune fără şcoală
românească şi, prin urmare, fără clădirea care să poată servi acestui scop”. Campania de
construcţii şcolare a început în anul 1922; la fondurile alocate de stat s-a adăugat contribuţia
ţărănimii. „Pretutindeni populaţia rurală s-a ridicat cu un avânt nebănuit şi din obolul şi
munca ei a clădit, în toate unghiurile ţării, noi localuri de cultură naţională, care vor rămâne
pentru totdeauna mărturia vie a dorinţei poporului de a se lumina, de a deschide ochii la o
nouă viaţă”. În anii 1922-1926 s-au reparat toate şcolile primare şi s-au clădit sau reparat
radical alte 5.824 localuri de şcoli cu 11.115 săli de clasă.
În acest context a fost discutat proiectul şi adoptată legea din 26 iulie 1924. Era definit
învăţământul primar de stat, care cuprindea: şcolile (grădinile) şi căminele de copii mici,
şcoala primară (de 7 clase pentru copiii care nu-şi continuau învăţătura după terminarea
primelor 4 clase), şcolile şi cursurile de adulţi, cu frecventarea obligatorie şi gratuită, „atât
pentru tinerii neştiutori de carte, cât şi pentru cei care n-au absolvit învăţământul primar” până
la vârsta de 18 ani, şcolile şi clasele speciale pentru copiii întârziaţi la minte, „pentru cei slabi,
bolnăvicioşi sau predispuşi la tuberculoză [...], pentru copiii cu apucături rele, nesociabili sau
vicioşi [...], pentru copiii orbi şi surdo-muţi, spre a li se da putinţa să fie instruiţi şi educaţi”.
Învăţământul primar se putea realiza şi în şcolile sau institutele particulare autorizate de stat şi
în familie, în conformitate cu legea învăţământului particular. Din categoria şcolilor primare
publice făceau parte cele înfiinţate de stat şi cele înfiinţate de comune şi judeţe, cu autorizarea
Ministerului Instrucţiunii.
Învăţământul primar era declarat unitar în tot cuprinsul ţării, obligatoriu şi gratuit. În
şcolile statului, învăţământul primar se preda în limba română. „În comunele cu populaţie de
altă limbă decât limba română, Ministerul Instrucţiunii Publice va înfiinţa şcoale primare cu
limba de predare a populaţiei respective, în aceeaşi proporţie ca şi în comunele româneşti. În
aceste şcoale studiul limbii române va fi însă obligator, în numărul de ore stabilit prin
regulament”.
Legea conţinea prevederi referitoare la aplicarea obligativităţii învăţământului primar
(inclusiv la amenzile pentru absenţe nemotivate, ce puteau fi transformate în închisoare), la
înfiinţarea şi funcţionarea şcolilor primare, la recensământul populaţiei şcolare, la personalul
didactic (condiţiile de numire, titularizarea, acordarea gradelor, transferarea, pensionarea,
drepturile şi datoriile acestuia, distincţii şi recompense, pedepse, mijloacele de perfecţionare,
26
salariile etc.).
Întreţinerea învăţământului primar era în sarcina comunelor, statul contribuind cu plata
personalului didactic. Toate celelalte cheltuieli cădeau în sarcina comunelor, care le efectuau
prin comitetele şcolare. „În centrele cu populaţie de altă limbă decât limba română, în care
comunele întreţin, potrivit aliniatelor de mai sus, şcoale primare cu limbă de predare română,
statul va contribui într-o măsură echitabilă la întreţinerea şcoalelor primare minoritare
primare, cu drept de publicitate”. Comunele aveau sarcina de a construi, repara şi întreţine
localul de şcoală şi locuinţa directorului, a dota cu mobilier, a înzestra şcoala cu material
didactic, a îngriji de curăţenia, încălzitul şi luminatul localului şcolii, a plăti oamenii de
serviciu ş.a. Erau precizate şi atribuţiile comitetului şcolar comunal şi ale celui judeţean.
Legea prevedea înfiinţarea bibliotecilor şcolare, „cu cărţi instructive şi morale, cu
scopul de a cultiva la copii gustul de citit şi a li se îmbogăţi mintea cu cunoştinţe folositoare”.
Pe lângă bibliotecile şcolare puteau funcţiona biblioteci populare, „cu scopul de a răspândi în
popor cunoştinţe folositoare”. Ambele biblioteci se înzestrau cu cărţi alese din lista întocmită
de comisia bibliotecilor de pe lângă Ministerul Instrucţiunii, pentru alte cărţi cerându-se
aprobarea revizoratului şcolar. Pe lângă şcolile normale urmau a se înfiinţa biblioteci peda-
gogice, „înzestrate cu cărţi de literatură, istorie, geografie, ştiinţe, pedagogie şi didactică, spre
a fi utilizate de membrii corpului didactic pentru cultura lor generală şi profesională”.
Titlul II al legii se referea la învăţământul normal-primar, prevăzându-se că „şcoalele
normale sunt aşezăminte de stat, a căror menire este de a forma corpul didactic al şcoalelor de
copii mici şi al şcoalelor primare. Ele vor avea aceeaşi organizare în toată ţara”. Pe lângă
fiecare şcoală normală va funcţiona câte o şcoală de aplicaţie, care face parte din şcoala
normală. Şcoala normală dispunea de o întindere de teren îndestulătoare pentru lucrările
practice şi experienţele de agricultură, horticultură, pomicultură şi silvicultură, precum şi de
ateliere pentru activităţi practice. Şcolile normale erau internate, elevii putând fi bursieri,
semibursieri şi solvenţi. Toţi elevii se angajau să servească cel puţin 10 ani în învăţământ;
absolvenţii care nu intrau în învăţământ şi învăţătorii care-l părăseau înainte de expirarea
acestui termen „vor fi daţi în urmărire, ei sau reprezentanţii lor legali, să restituie statului
cheltuielile făcute cu întreţinerea şi instrucţiunea lor în şcoalele normale”.
Unele prevederi ale legii se refereau la situaţiile speciale ivite în noile provincii.
Încadrările membrilor corpului didactic primar din aceste teritorii urmau a se face după
verificarea actelor de către o comisie alcătuită în acest scop. Învăţătorii şi institutorii de limba
şi religia mahomedană care funcţionau în şcolile primare din Dobrogea şi Cadrilater,
27
absolvenţi ai seminarului musulman al statului având o vechime de cel puţin 5 ani, puteau fi
numiţi cu titlu provizoriu pe baza recomandării inspectorului circumscripţiei respective, în
urma unei inspecţii speciale. Profesorii şi candidaţii de profesori ai şcolilor speciale pentru
educaţie şi instrucţia copiilor şi tinerilor anormali îşi păstrau drepturile câştigate. „Actualii
profesori ai acestor şcoale care au diplomă liberată de comisiunea examinatoare medico-
pedagogică a Universităţii din Cluj şi care au o vechime de 15 ani de serviciu pe teren şcolar,
sunt asimilaţi cu profesorii secundari în tot ce priveşte salariul, drepturile şi îndatoririle”.
Pentru preoţii români, care au funcţionat ca învăţători la şcolile române din Ardeal,
Bucovina şi Basarabia şi care s-au retras din învăţământ după 1918, se prevedea posibilitatea
reintrării în învăţământ cu toate drepturile câştigate, „în timp de 2 ani de la promulgarea
acestei legi, pe baza avizului consiliului permanent şi al inspectoratului regiunii în care au
funcţionat”.
Legea înlesnea integrarea învăţătorilor minoritari de la şcolile statului. Cei care
reuşiseră la examenul de limba română desfăşurat în anul 1923 nu mai trebuiau trece un alt
examen pentru încadrarea în învăţământ; dacă însă, la inspecţiile ce li se vor face, se va
constata că ei nu au cunoştinţe suficiente pentru predarea limbii române, a istoriei românilor,
a geografiei României şi a instrucţiei civile, ei vor fi trimişi să urmeze cursuri de două luni, în
timpul verii, încheiate cu un examen suplimentar de capacitate pentru aceste materii.
Legea pentru învăţământul primar al statului din 26 iulie 1924 admitea şi şcolile
particulare. S-a adoptat, în acest sens, legea asupra învăţământului particular promulgată la
22 decembrie 1925. „Învăţământul şi educaţia elevilor – se stipula în art. 1 – se pot face, în
afară de şcoalele statului şi în şcoalele particulare (ale confesiunilor, ale comunităţilor, ale
particularilor), sau în familie”. Şcoala particulară se putea înfiinţa numai pe baza unei
autorizaţii date de Ministerul Instrucţiunii şi funcţiona sub supravegherea şi controlul
acestuia. Puteau fi şcoli particulare, şcoli de copii mici, şcoli primare, şcoli de grad secundar,
cu învăţământ teoretic sau practic. „Nu se pot înfiinţa pe cale particulară şcoale normale şi
şcoale superioare cu caracter universitar” (art. 8).
Legea preciza condiţiile (inclusiv cele material-financiare) necesare obţinerii
autorizaţiei de funcţionare, modul de administrare şi funcţionare a acestor şcoli, limba de
predare etc. Şcolile particulare nu aveau dreptul să elibereze nici un fel de diplomă; ele puteau
să dea numai adeverinţe, redactate în limba română şi în limba de predare a şcolii. În legătură
cu acest aspect, legea prevedea: „Limba de predare în şcoalele particulare, frecventate de elevi
a căror limbă maternă este alta decât cea a statului, se va stabili de susţinătorii şcoalei”.
28
Indiferent de limba de predare, limba română, istoria românilor, geografiei României se vor
preda în limba română de către profesori calificaţi.
Atât în legea pentru învăţământul primar al statului, cât şi în aceea asupra
învăţământului primar particular, problema studierii în limba maternă a cunoscut o soluţionare
democratică, în spiritul actelor de unire, al unor tratate internaţionale încheiate după război şi
al prevederilor Constituţiei din martie 1923. De altfel, problema a fost discutată şi în cadrul
dezbaterilor organizate de Institutul Social Român în 1921-1922, pe marginea adoptării noii
legi fundamentale a statului român. O atenţie specială i-a acordat prof. Ion Nistor, ministru de
Stat în guvernul Ion I.C. Brătianu, în prelegerea Învăţământul în viitoare Constituţie, ţinută la
21 mai 1922. În urma realizării unităţii naţionale, „ajunşi astfel stăpâni pe soarta noastră şi
stând în faţa momentului hotărâtor de a da statului întregit o nouă Constituţie, trebuie să dăm
chestiunii limbii o soluţie dreaptă şi fericită. Noi nu trebuie să cădem în păcatele maghiarilor,
austriecilor şi ruşilor, care, cu toate că erau o minoritate infimă, ştiură să-şi impună limba lor
în şcoală. Noi trebuie să recunoaştem fiecărei minorităţi etnice dreptul de a-şi cultiva limba sa
şi de a deschide şcoli pe socoteala sa”. Acolo unde minorităţile trăiesc în mase compacte,
copiii lor trebuie „să primească instrucţia primară şi complementară în limba lor maternă,
ţinându-se, fireşte, seama şi de necesitatea de a cunoaşte şi limba statului”. Era – preciza
profesorul bucovinean – şi în spiritul art. 10 din convenţia anexată la tratatul cu Austria, prin
care guvernul român se angaja să înlesnească realizarea instrucţiei în şcolile primare în limba
minorităţii respective, „învăţându-se, fireşte, şi limba română”. El considera că în viitoarea
Constituţie soluţia „trebuie să fie mai largă decât se cere în tratatul de pace. Noi credem că
pentru a satisface un postulat de echitate, este necesar ca elevilor de altă limbă maternă decât
cea română să li se dea posibilitatea de a învăţat limba lor naţională în toate şcolile publice.
Prin dispoziţia aceasta s-ar putea satisface cererea justă a minorităţilor etnice de a-şi cultiva
limba lor naţională în şcolile statului, întrucât, fireşte, acestea ar fi frecventate de un număr
suficient de elevi minoritari. Încolo, statul român nu poate fi obligat de a întreţine alte şcoli
medii, secundare şi superioare, decât româneşti. El însă nu va putea opri minorităţile de a
deschide şi întreţine pe socoteala lor şcoli de orice grad, în condiţiile arătate mai sus, adică
conformându-se în toate planului de învăţământ al statului şi dând cultivării limbii şi istoriei
române consideraţia cuvenită”. Legislaţia referitoare la învăţământul de stat şi la cel particular
a adoptat aceste principii, iar reţeaua şcolară dezvoltată în întreaga Românie reprezintă o
dovadă evidentă a aplicării lui, chiar din primii ani de după Marea Unire.
Conform legii asupra învăţământului particular, şcolile particulare de copii mici şi cele
29
primare particulare funcţionau numai cu programa de învăţământ a statului; şcolile secundare
particulare puteau avea programe proprii, fiind însă obligatorie predarea în limba română a
limbii române, a istoriei românilor, a geografiei României şi a dreptului constituţional al
statului român. În anumite condiţii, ministerul putea să acorde şcolilor particulare care
funcţionau cu programa statului o autorizare specială de şcoli particulare cu drept de publi-
citate. Pentru aceasta ele trebuiau să aibă o vechime de funcţionare de cel puţin un an, cu bune
rezultate, să aibă spaţiu corespunzător, învăţători sau profesori titulari, să păstreze în ordine
deplină actele ş.a. „În şcoalele particulare cu drept de publicitate, promoţiunea elevilor se face
conform cu normele prevăzute în legile şi regulamentele şcoalelor similare ale statului”. Ele
puteau elibera adeverinţe şi certificate care să constate studiile făcute în şcoală, redactate în
limba română şi în limba de predare a şcolii, certificatele fiind valabile numai cu viza
ministerului.
Pentru începutul educaţiei religioase a copiilor evrei şi musulmani de 5-7 ani, se puteau
înfiinţa, „în dependenţă de organizarea cultului mozaic şi musulman, aziluri religioase, în care
catiheţi calificaţi, având autorizarea Ministerului Cultelor şi a Ministerului Instrucţiunii, pun
bazele acestei educaţiuni”.
Referitor la învăţământul în familie, legea dădea posibilitatea elevilor pregătiţi în acest
cadru să treacă examenele pentru curs primar şi secundar după programele şcolilor publice,
numai la şcolile de stat din localitate, plătind însă taxe de examen ca şi elevii şcolilor
particulare.
Între dispoziţiile finale se află şi aceea prin care Ministerul Instrucţiunii Publice putea
transforma, „potrivit trebuinţelor culturale ale populaţiunii, unele din actualele şcoale
particulare în şcoale de stat, întrucât susţinătorii lor sau minoritatea respectivă, prin
reprezentanţii ei legali, vor cere statului această sarcină”.
După ce la 8 martie 1925 a intrat în vigoare legea pentru modificarea legii asupra
învăţământului secundar şi superior, care se referea la modul de promovare al unor clase şi
trepte, la reintroducerea examenului de bacalaureat şi la echivalarea diplomelor şi
certificatelor obţinute în străinătate, la 15 mai 1928 a fost promulgată legea pentru
organizarea învăţământului secundar. Legea prevedea un liceu cu şapte clase şi două cicluri,
renunţându-se la clasa a VIII-a. Această reducere, criticată în epocă, s-a făcut, cum va
recunoaşte mai târziu însuşi ministrul C. Angelescu, din motive financiare. Legiuitorul şi-a
propus să realizeze „liceul unitar”, în care cele trei secţii ale clasei a VIII-a (clasică, reală şi
modernă) au dispărut, fiind înlocuite „printr-un învăţământ unic pentru toţi elevii, rămânând
30
ca specializarea să se facă în universitate sau în şcoalele superioare actuale”. S-a considerat că
alegerea timpurie a specializării (la terminarea gimnaziului de trei clase) ar fi o greşeală şi că
această specializare s-ar face în dauna culturii generale. Aceste argumente nu vor rezista
multă vreme, revenindu-se la liceul de opt clase, cu secţiile literară şi ştiinţifică. Legea a
urmărit să consolideze învăţământul gimnazial, să ridice şcoala secundară practică la nivelul
şcolii secundare teoretice, să stabilească o legătură cât mai strânsă între diferitele grade şi
ramuri de învăţământ, să elimine deosebirile între şcolile secundare de băieţi şi cele de fete, să
reducă numărul elevilor dintr-o clasă, să restabilească prestigiul bacalaureatului, reintrodus în
1925 etc. Dincolo de unele prevederi mai greu de acceptat sau greu de aplicat în condiţiile de
atunci, legea s-a înscris în amplul efort de modernizare ce va fi continuat îndeosebi după
depăşirea dificultăţilor generate de criza economică din 1929-1933.
Măsurile adoptate de statul român între anii 1918 şi 1928 au condus la unificarea în plan
naţional a sistemului de învăţământ şi au contribuit substanţial la dezvoltarea reţelei de şcoli
pe întreg cuprinsul României. S-a manifestat în continuare o serie de greutăţi materiale care
nu au permis transpunerea în practică a tuturor dispoziţiilor legii, după cum unele prevederi
aveau în vedere o evoluţie de perspectivă, care nu s-a realizat în toate cazurile, din varii
motive.
Între anii 1922 şi 1928 s-au construit aproape 7.800 localuri de şcoli primare şi s-au
reparat toate şcolile, unele distruse aproape în întregime în timpul războiului. În acest scop,
comitetele şcolare judeţene au cheltuit aproape 760 milioane lei, la care trebuie adăugată o
sumă cel puţin egală, „care reprezenta muncile sătenilor cu braţele şi cu transporturile şi o
sumă de aproape 2 miliarde lei, valoarea lemnului gratuit, dat din pădurile statului pentru
aceste şcoli”. S-au construit ori a început construirea a numeroase clădiri pentru şcolile
normale, pentru gimnazii şi licee, alocându-se sume însemnate de la buget, la care s-au
adăugat creditele extraordinare, precum şi sumele obţinute de comitetele şcolare şi din
iniţiative particulare.
La Unire erau 25 şcoli normale, 11 în vechiul Regat şi 6 în Ardeal (nici una în Bucovina
şi Basarabia); până în 1928 numărul acestora s-a ridicat la 101, numărul elevilor crescând de
la 14.450 (în 1919) la 25.410. În 1919 funcţionau 32 de gimnazii şi 35 de licee de stat, pentru
ca în 1928 să se ajungă la 168 gimnazii şi 188 licee de stat. S-au creat 350 şcoli de meserii, de
comerţ şi profesionale (în afară de şcolile de agricultură, care aparţineau de Ministerul
Agriculturii), alocându-se sume mari pentru dotarea atelierelor acestor şcoli. Cu toate aceste
rezultate, aşa cum s-a observat în epocă, în ce priveşte numărul învăţătorilor, numărul
31
gimnaziilor şi al liceelor de stat, raportat la numărul locuitorilor, România stătea mai prost
decât multe state din Europa, inclusiv unii dintre vecini.
Dezvoltarea învăţământului, mai mult sub aspectul cantitativ în etapa la care ne referim,
a răspuns unor necesităţi izvorâte din consecinţele unităţii naţionale, şi, în acelaşi timp, din
noile aspiraţii ale păturilor de jos. „La reluarea vieţii publice după război – remarca cunoscu-
tul om de şcoală Constantin Kiriţescu – România crescuse nu numai în întindere – prin încor-
porarea celor trei provincii surori; ea crescuse – dacă mi-a permisă expresia – şi în adâncime.
Marile reforme agrare şi politice au zguduit organismul nostru social şi au chemat la viaţa pu-
blică masele adânci ale populaţiei [...]. Apariţia pe scena vieţii publice a maselor ţărăneşti s-a
manifestat printr-o sete de învăţătură, necunoscută până atunci. Şi nu numai de învăţătură
elementară, necesară ţăranului pentru a se descurca în nevoile vieţii de toate zilele, pe care o
dă şcoala primară, dar de cultură superioară, care deschide drumul în spre rolurile de conduce-
re. Noi vrem pământ! fusese tragicul leit-motiv al revendicărilor clasei ţărăneşti înainte de răz-
boi. După război, ţărănimea înstărită strigă: daţi-ne şcoală! Şi această revendicare nu e un ca-
priciu, o modă. Instinctiv, ţăranul a priceput că participarea lui la viaţa de stat, hărăzită prin
reforme, nu poate să devină realitate decât prin şcoală. La această formidabilă impulsiune de
jos în sus s-a asociat o egal de puternică şi conştientă acţiune corespunzătoare, pornită de sus
în jos”.
În aprilie 1932 era adoptată Legea pentru organizarea învăţământului universitar.
Conform art. 1, acesta era organizat în patru universităţi, cele din Bucureşti, Iaşi, Cluj,
Cernăuţi. Facultatea de Drept din Oradea era subordonată – pentru problemele de învăţământ
– Universităţii din Bucureşti. Art. 2 prevedea că „Universităţile sunt instituţiuni de stat
autonome, în ceea ce priveşte organizarea studiilor şi conducerea. Ele sunt aşezăminte de
învăţământ universitar teoretic şi aplicat, precum şi instituţiuni de cercetări pentru progresul
ştiinţei şi răspândirea culturii”. De subliniat că şi facultăţile din cadrul celor patru universităţi
erau considerate persoane juridice (art. 3). De altfel, în spiritul autonomiei universitare,
universităţile beneficiau – pe lângă prevederile bugetare – de un „Fond Universitar” (art. 16),
alimentat din: – taxele de înscriere; – 40% din toate taxele de examene; – 10% din taxele de
echivalare a diplomelor; – 10% din sumele pentru plata diferitelor comisii de concurs; –
donaţii; – vânzarea timbrelor universitare; – reţinerile făcute personalului didactic pentru
absenţe nemotivate; – 20% din reţinerile ce se fac suplinitorilor ş.a.
Puteau deveni studenţi doar tinerii care absolviseră bacalaureatul. Conform art. 73 din
lege, puteau fi impuşi la următoarele taxe: – de înscriere; – de bibliotecă; – de examen,
32
doctorat şi de diplomă; – de laborator; – de construcţie, la facultăţile unde exista această taxă.
În afara celor patru mari universităţi, funcţionau şi alte instituţii de învăţământ superior:
– Şcolile Politehnice (Bucureşti şi Timişoara); – Academia de Arhitectură (Bucureşti); –
Academia de Arte Frumoase (Bucureşti şi Iaşi); – Academii de Muzică şi Artă Dramatică
(Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi); – Institutul de Educaţie Fizică (Bucureşti); – Academii
Agronomice (Bucureşti şi Cluj); – Şcoala Superioară de Război (Bucureşti).
*
Marea Unire a influenţat şi numărul locuitorilor ştiutori de carte. Pe de o parte,
Transilvania şi Bucovina aveau un procent de ştiutori de carte superior Vechiului Regat, pe de
alta, s-au intensificat eforturile pentru dezvoltarea reţelei de învăţământ.
Conform recensământului din anul 1930, situaţia ştiutorilor de carte, pe provincii,
medii şi sexe, era următoarea:
Mediul rural şi Mediul Mediul
Provincii urban întrunite rural urban
Total M F Total M F Total M F
România 57,0 69,2 45,5 51,3 64,9 38,7 77,3 84,5 70,3
Oltenia 49,5 70,4 31,0 46,5 68,5 27,4 68,5 81,8 55,3
Muntenia 57,6 74,2 44,9 48,8 68,5 30,4 78,4 87,4 69,6
Dobrogea 52,9 65,1 40,2 47,5 60,7 34,1 68,5 77,1 58,9
Moldova 57,0 71,3 43,3 51,6 67,6 36,3 72,4 81,6 63,3
Basarabia 38,1 51,4 25,1 34,1 48,0 20,6 62,6 72,3 53,1
Bucovina 65,7 72,2 59,0 59,8 67,1 53,2 80,3 84,8 76,1
Transilvania 68,3 73,8 62,9 64,2 70,4 58,1 88,0 90,0 86,0
Banat 72,0 80,1 64,4 68,5 77,7 59,9 87,4 90,7 84,2
Crişana-Maramureş 61,5 67,8 55,4 54,9 62,4 47,7 85,9 88,0 83,8

În privinţa ordinii judeţelor, situaţia se prezenta astfel: judeţul Braşov – 86,9% ştiutori
de carte; judeţul Sibiu – 85%; Odorhei – 85%; Trei Scaune – 84,2%; Făgăraş – 79,5%; Timiş
– 80%; Ilfov – 69,6%; Covurlui – 69,6%; Iaşi – 62,2%; ... Bălţi – 31,9%; Hotin – 29,7% etc.

Deosebit de interesant este tabelul privind ştiutorii de carte după gradul de instrucţie
atins:

Total Bărbaţi Femei

Gradul de instrucţie cifre cifre cifre
% % %
absolute absolute absolute
Total 8.213.592 100 4.871.064 100 3.342.528 100
Extraşcolară 125.435 1,5 72.662 1,5 52.773 1,6
Primară 6.987.811 85,1 4.153.990 85,3 2.833821 84,7
Secundară 705.108 8,6 367.728 7,5 337.381 10,1
33
 Total Bărbaţi Femei
Gradul de instrucţie cifre cifre cifre
% % %
absolute absolute absolute
Profesională 262.231 3,2 169.857 3,5 92.374 2,8
Universitară 90.653 1,1 69.631 1,4 21.021 0,6
Alte şcoli superioare 42.354 0,5 37.196 0,8 5.158 0,2

Se constată că 85,1% dintre ştiutorii de carte au doar instrucţie primară, aici fiind luaţi
în calcul toţi cei înscrişi, indiferent de numărul claselor absolvite; în învăţământul secundar,
este un echilibru între bărbaţi şi femei, ceea ce nu se întâmplă în învăţământul superior, unde
bărbaţii sunt de peste 3 ori mai mulţi.
După procentul ştiutorilor de carte, poziţia României pe continentul european era
următoarea:

Ţara Anul %
Prin urmare, deşi procentul ştiutorilor Belgia 1920 92,5
de carte a crescut, România se situa în a doua Bulgaria 1926 60,3
Cehoslovacia 1921 92,6 *
jumătate a „clasamentului”. Fireşte, aceste Estonia 1922 89,2
date au gradul lor de relativitate (diferă Franţa 1926 94,1
Grecia 1928 56,7
metodele de calcul, anii etc.). În acelaşi timp, Italia 1921 73,2
este limpede că, deşi s-au făcut eforturi mari, Letonia 1930 81,2
Lituania 1923 67,3
perioada a fost prea scurtă pentru a se
Polonia 1921 67,3
recupera marele decalaj faţă de ţările Portugalia 1920 34,8
dezvoltate. România 1930 57,0
Rusia 1926 51,3
Spania 1920 57,0
Ungaria 1920 84,8

Examenul de bacalaureat (1925-1938): *)

Peste 5 ani.

Promovaţi Promovaţi
Candidaţi
Anii cifre absolute %
Iunie Sept. Iunie Sept. Iunie Sept.
1925 3.887 2.768 1.887 987 48,6 35,7
1926 4.997 3.674 2.631 1.720 52,7 46,8
1927 5.584 4.219 2.795 1.865 50,1 44,2
1928 6.538 9.883 2.870 3.823 43,9 38,7
1929 11.111 8.039 6.104 3.911 54,9 48,7
1930 8.815 7.019 4.938 3.377 56,0 48,1
1931 9.357 5.225 6.497 3.234 69,4 61,9
1932 8.508 4.563 6.531 3.256 76,8 71,4

34
 Promovaţi Promovaţi
Candidaţi
Anii cifre absolute %
Iunie Sept. Iunie Sept. Iunie Sept.
1933 7.815 4.532 6.005 2.917 76,8 64,4
1934 6.015 5.549 3.182 2.182 52,9 39,3
1935 2.847 2.176 1.070 563 37,6 25,9
1936 4.689 3.460 2.428 1.578 50,7 45,6
1937 5.212 3.573 2.777 1.506 53,3 42,1
1938 6.270 3.440 3.820 1.562 60,9 45,4

Studenţi înscrişi la diverse facultăţi, academii, şcoli superioare din Bucureşti (1935-
1938):

Facultăţi, academii, 1935-1936 1936-1937 1937-1938

şcoli superioare M F M F M F
Facultatea de Medicină 708 279 717 324 832 383
Facultatea de Medicină veterinară 364 37 372 34 347 27
Facultatea de Farmacie 417 631 322 504 227 313
Facultatea de Ştiinţe 1.582 455 856 710 1.022 557
Facultatea de Drept 6.559 960 5.840 786 4.511 564
Facultatea de Litere şi Filosofie 1.125 2.335 1.011 2.022 1.194 1.841
Facultatea de Teologie 949 26 812 28 826 21
Academia de Înalte Studii Comerciale 3.109 751 3.202 825 2.065 547
Academia de Înalte Studii Agronomice 323 36 339 38 350 34
Academia de Arhitectură 182 41 173 41 177 40
Academia de Muzică şi Artă Dramatică 377 263 416 250 401 242
Academia de Arte Frumoase 104 163 123 185 108 127
Şcoala Politehnică 1.382 28 1.716 47 1.862 76
Şcoala de Desen şi Arhitectură 71 6 71 6 – –
Academia de Educaţie Fizică 94 86 94 80 79 69

Conform statisticilor, pentru anul şcolar 1928/1929 în învăţământul primar erau înscrişi
1.676.851 elevi, din care au promovat 61,3%. În acelaşi an şcolar, din 3.707.749 copii de
vârstă şcolară, 1.534.025, adică 41,1% au rămas fără instruire.
Cu o asemenea situaţie, este previzibilă poziţia României în raport cu alte ţări; pentru
şcoala primară, România avea un procent de frecvenţă de 59,81% în anul 1932, situându-se
pe locul 26 din 27 ţări, fiind întrecută doar de Turcia – 33%.
Între cauzele frecvenţei slabe se aflau: – sărăcia populaţiei, în special din mediul rural; –
folosirea copiilor la muncile agricole; – o anume mentalitate, în unele regiuni, privind
utilitatea şcolii etc.
Fără a diminua valoarea şi semnificaţia tuturor acestor date statistice, credem că este

35
nevoie de o viziune echilibrată asupra a ceea ce putem numi nivelul cultural al românilor.
Pentru că, civilizaţia satului românesc compensa, într-o anumită măsură, lipsa ştiinţei de carte.
Pentru a judeca satul românesc, trebuie avut în vedere un complex de factori – tradiţiile,
mentalităţile, rolul religiei etc. – şi nu doar ştiinţa de carte.
*
După cum am subliniat, o preocupare specială s-a manifestat pentru provinciile unite cu
Ţara, unde şcoala în limba română fusese grav neglijată sau – ca în Basarabia – total ignorată.
Totodată, statul român trebuia să asigure – în conformitate cu obligaţiile asumate prin tratatele
internaţionale şi prevederile Constituţiei din 1923 – egalitate de tratament, inclusiv în
domeniul educaţiei, minorităţilor, care reprezentau aprox. 28% din populaţia ţării.
Spre exemplu, în anul 1912 erau în Ardeal 5 651 şcoli primare, cu un număr de 10.554
învăţători, dintre care 2.655 şcoli româneşti cu 2.767 învăţători români. În 1918, înainte de
Unire, numărul şcolilor scăzuse la 5.347, scăderea cea mai mare suferind-o şcolile româneşti,
care au ajuns în număr de 2.392, deci cu 263 şcoli mai puţin. În 1922 funcţionau în Ardeal
5.842 de şcoli primare, din care 3.611 româneşti, 1.699 maghiare, 403 germane ş.a. Dacă,
înainte de Unire, statul ungar nu întreţinea nici o şcoală românească, ci numai şcolile
maghiare, în 1922 statul român întreţinea 1.020 de şcoli româneşti, 562 maghiare, 51
germane, 159 sârbeşti, rutene, slovace etc.
În Bucovina funcţionau în 1914 un număr de 531 de şcoli primare, din care 179 erau
româneşti; în 1919/1920 au funcţionat 508 şcoli, iar în 1922/1923 – 575 şcoli primare,
repartizate astfel: 319 româneşti, 155 rutene, 47 germane, 27 evreieşti, 25 polone, 2 maghiare.
Numărul copiilor de vârstă şcolară (de la 7 la 13 ani) era în Bucovina, în 1922/1923, de
108.498; din aceştia au urmat şcoala 104.301 copii, adică 96%. În Bucovina, ca şi în celelalte
provincii, se manifestă un interes deosebit de a da copiii la şcoală şi de aici „una din
preocupările noastre de căpetenie trebuie să fie de a crea şcoale în toate aceste regiuni, unde
dominaţiunea străină a lucrat pentru deznaţionalizarea elementului românesc”.
În Basarabia nu era, la începutul rãzboiului, nici o şcoală românească; în 1920/1921
funcţionau 1.747 de şcoli, repartizate astfel: 1.233 româneşti, 200 ucrainene, 120 ruseşti, 78
bulgare, 73 germane, 38 evreieşti, 3 polone, 2 de altele. În 1923/1924 au funcţionat în
Basarabia 2.041 şcoli primare; dacă în 1920/1921 numărul învăţătorilor fusese de 2.746, în
1923/1924 numãrul lor se ridicase la 3.927. În acelaşi interval, numărul elevilor înscrişi a
crescut de la 136.172 la 203.627, reprezentând un procent de 46% (ridicat pentru Basarabia)
din numărul total al copiilor cu vârsta de 7-13 ani.
36
 Accesul minorităţilor naţionale la învăţământ este reflectat de numărul de elevi. Astfel,
în anul şcolar 1930/1931, la şcolile de stat se înregistra următoarea situaţie: grădiniţele de
copii erau frecventate de 16.664 copii maghiari, 6.417 – germani, 3.154 – ruşi, 436 – sârbi,
croaţi, sloveni, 210 – poloni, 3.445 – ruteni, ucraineni, 8.903 – bulgari, 7.407 – evrei, 3.024 –
turci şi tătari. Şcolile primare erau urmate de 87.110 unguri, 54.088 – germani, 26.614 – ruşi,
60.078 – ruteni, ucraineni, 50.874 – bulgari, 54.219 – evrei, 18.867 – turci, tătari. În şcolile
secundare ale statului învăţau 3.645 de copii unguri, 2.614 – germani, 1.344 – ruşi, 660 –
ucraineni, 1.180 – bulgari, 14.112 – evrei, 178 –turci, tătari. În şcolile particulare situaţia era
următoarea: grădiniţe: 1.309 – unguri, 5.046 – germani, 11 – ruşi, 12 – ucraineni, ruteni, 96 –
bulgari, 56 – poloni, 2.144 – evrei, 71 – turci, tătari etc. Şcolile primare erau frecventate de:
74.037 – unguri, 42.587 – germani, 13.138 – evrei, 33 – ruşi, 20 – ruteni, ucraineni, 2.420 –
sârbi, croaţi, sloveni, 132 – cehi, slovaci, 757 – poloni etc. În acelaşi an de învăţământ situaţia
numerică a elevilor preparaţi în familie şi prezentaţi la examenele particulare ţinute la şcolile
primare ale statului era următoarea: 121 – unguri, 128 – germani, 31 – ruşi, 69 – ucraineni, 24
– bulgari, 54 – poloni, 2.180 – evrei, 44 – greci etc. La şcolile secundare ale statului erau
înscrişi: 3.645 – unguri, 2.614 – germani, 1.344 – ruşi, 660 – ucraineni, 156 – sârbi, 1.180 –
bulgari, 60 – cehi, slovaci, 403 – poloni, 14.112 – evrei, 178 – turci, tătari etc. În paralel,
funcţionau şcoli secundare particulare, frecventate de 7.600 – unguri, 4.433 – germani, 160 –
ruşi, 58 – ucraineni, 20 – sârbi, 1.170 – bulgari, 28 – poloni, 6.987 – evrei etc. La aceştia se
adăugau elevii preparaţi în familie şi prezentaţi la examenele particulare ţinute la şcolile
secundare ale statului: 268 – unguri, 308 – germani, 52 – ruşi, 34 – ucraineni, 8 sârbi, 77 –
bulgari, 36 – poloni, 2.375 – evrei etc.
De asemenea, numărul şcolilor confesionale ale minorităţilor a crescut sensibil după
1918:

Categoria Anul 1918 Anul 1925

de şcoli catolice reformate luterane catolice reformate luterane
primare 367 362 258 425 684 268
licee 13 9 9 17 11 11
civile 25 3 5 48 19 8
comerciale 1 – – 4 4 3

Pe linia preocupărilor pentru situaţia minorităţilor, guvernul N. Iorga a creat un

subsecretariat al minorităţilor. În Expunerea de motive prezentată în Adunarea Deputaţilor, la
13 iulie 1931, se arăta:

37
 „Complexitatea problemelor minoritare şi importanţa lor pentru statul român, în care trăieşte un însemnat
număr de cetăţeni de altă origine etnică, de altă confesiune şi de altă limbă decât cea românească, face
necesară crearea unui organ special permanent care să studieze şi urmărească, zi de zi, toate manifestările
vieţii minorităţilor noastre şi să caute mijloacele potrivite a stabili o convieţuire armonică a tuturor, în
cadrele intereselor generale ale statului român.

Acest organ – Subsecretariatul de Stat al Minorităţilor – se creează prin alăturatul proiect de lege, pe
lângă Preşedinţia Consiliului de Miniştri.

Subsecretariatul de Stat al Minorităţilor este organul consultativ al guvernului pentru chestiunile

minoritare şi în această calitate va putea lua iniţiativa măsurilor de orice natură, pe care le va socoti
necesare pentru stabilirea armoniei de care am vorbit mai sus.”

Subsecretar de stat a fost numit, prin decret regal, la 23 aprilie 1931, Brandsch Rudolf.
*
Setea de învăţătură s-a manifestat puternic în rândurile populaţiei româneşti de
pretutindeni, dar ea a fost poate mai evidentă în provinciile eliberate, acolo unde au fost
înlăturate barierele culturale puse de vechile stăpâniri. Noul cadru legislativ şi opera practică
realizată pun în evidenţă progresele remarcabile obţinute într-o perioadă scurtă de timp, la
nivelul întregii ţări şi în fiecare provincie, în fiecare judeţ. Învăţământul românesc din acei ani
s-a confruntat cu greutăţi materiale, cu insuficienta pregătire a unor cadre, cu anumite
inconsecvenţe în politica şcolară etc. Multe din aceste nici nu puteau fi înlăturate în câţiva ani.
În ansamblu, însă, statul român, într-o acţiune solidară cu largi categorii ale populaţiei, având
la dispoziţie specialişti de seamă în posturi cheie şi acordând un sprijin financiar deloc
neglijabil, a realizat o primă etapă dintr-un plan ce urma să cuprindă mai multe decenii. Aşa
cum s-a spus, la formidabila presiune de jos s-a răspuns cu o egal de puternică şi conştientă
acţiune de sus.

Consecinţele Marii Uniri asupra culturii, în general, a învăţământului, în special, pot

constitui obiectul unei analize mult mai ample. Consideraţiile noastre, datele şi faptele
prezentate se referă la câteva părţi constitutive ale unui domeniu pe cât de întins, pe atât de
complex, plin de confruntări şi dezbateri aprinse. Preocuparea noastră a fost de a prezenta
aspectele semnificative pentru noul cadru în care s-a produs o efervescenţă culturală de
excepţională valoare naţională şi cu contribuţii perene la cultura universală; totodată, am
apreciat că evoluţia învăţământului, cadrul său legislativ şi rezultatele obţinute într-o perioadă
scurtă de timp (din care n-au lipsit greutăţile generate de război şi criza economică) ne oferă

38
posibilitatea înţelegerii mai profunde a rolului său în ansamblul fenomenului cultural
interbelic.
Spiritul democratic al Marii Uniri, al reformelor care au însoţit-o şi au consolidat
România întregită, a stat la baza unei opere culturale şi a unui învăţământ expresie a
participării tuturor provinciilor, a locuitorilor ţării indiferent de etnie, limbă sau religie. N-au
lipsit greutăţile, s-au manifestat şi în acest domeniu atitudini extremiste, anumite discrepanţe
între punctele programatice şi realizări, dar politica statului, participarea activă a numeroase
categorii de intelectuali şi rezultatele înregistrate sunt semne sigure ale procesului de
modernizare, desfăşurat într-un ritm mai alert în cei 22 de ani de existenţă a României
întregite. Mobilizarea energiilor considerabil sporite în urma înfăptuirii marelui act,
performanţele remarcabile din mai multe ramuri ale ştiinţei, culturii, învăţământului, a vieţii
spirituale în general, în condiţiile unui schimb activ de valori pe plan internaţional, au condus
la integrarea deplină a României în Europa de atunci, a statelor naţionale.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care erau principalele prevederi ale legislaţiei referitoare la învăţământul primar şi

secundar?
2. Care era situaţia învăţământului pentru minorităţi?

39
 IV. ORGANIZAREA CULTELOR ÎN ROMÂNIA ÎNTREGITĂ

Tabloul cultelor din România întregită – stat unitar naţional – era mai complex decât
tabloul etnic, deoarece în foarte puţine cazuri religia se suprapunea pe o anumită naţionalitate
(şi chiar atunci existau excepţii). În conformitate cu recensământul din 1930, populaţia totală,
de 18.057.028 locuitori, era compusă din: 12.981.324 români (71,9%), 1.425.507 unguri
(7,9%), 745.421 germani (4,1%), 728.115 evrei (4%), 582.115 ruteni, ucrainieni (3,2%),
409.150 ruşi (2,3%), 366.384 bulgari (2,0%), 262.501 ţigani (1,5%), 154.772 turci (0,9%),
105.750 găgăuzi (0,6%), 51.842 cehi, slovaci (0,3%), 51.062 sârbi, croaţi, sloveni (0,3%),
48.130 polonezi (0,3%), după care urmează, cu procente mai mici, greci, tătari, armeni,
albanezi, huţani şi alte neamuri.
În ce priveşte religia locuitorilor, situaţia se prezenta astfel: ortodoxă – 13.108.227
(72,6%), greco-catolică – 1.427.391 (7,9), romano-catolică – 1.234.151 (6,8), mozaică –
756.930 (4,2), reformato-calvină – 710.706 (3,9), evanghelică-luterană – 398.759 (2,2),
mahomedană – 185.486 (1,0), unitariană – 69. 257 (0,4), baptistă – 60.562 (0,3), lipoveană –
57.288 (0,3) şi, cu sub 0,1%, adventistă – 16.102, armeano-gregoriană – 10.005, armeano-
catolică –1440, alte religii şi secte – 7.434, liberi cugetători – 6.604, nedeclarată – 6.686.
În timp ce românii, ca neam, deţineau majoritatea la nivelul întregii ţări şi la nivelul
tuturor provinciilor (de la 97,5% în Oltenia, 93,4% în Muntenia, 89,8% în Moldova, la
majoritatea simplă în Bucovina – 44,5% şi în Dobrogea – 44,2%), observaţia nu se repetă în
ce priveşte cultele, chiar dacă ortodocşii reprezentau marea majoritate a locuitorilor ţării. În
Transilvania majoritatea relativă a populaţiei era de religie greco-catolică, ortodocşii venind
în rândul al doilea. În Crişana-Maramureş, ortodocşii erau cei mai numeroşi, fără a avea
majoritate absolută. În celelalte provincii ortodocşii deţineau o majoritate absolută
covârşitoare. Un număr mai mic de greco-catolici era în Banat, Bucovina şi Crişana-
Maramureş. Romano-catolicii erau numeroşi în provinciile intercarpatice, în Bucovina şi
Moldova. Calvinii şi luteranii erau mai ales între unguri şi, respectiv, saşi.
Existenţa unor deosebiri între categoriile de neam şi religie este explicabilă, dacă avem
în vedere existenţa unor factori istorici, care au acţionat în diferite etape, într-o provincie sau
asupra unei etnii. La acestea se pot adăuga motive subiective, ţinând de poziţia adoptată de
unii locuitori în momentul efectuării recensământului.
În spiritul hotărârilor de Unire, adoptate în anul 1918, statul român a promovat o
40
politică de egalitate a cetăţenilor, indiferent de neam, limbă sau religie. Articolul 22 din
Constituţia adoptată în martie 1923 prevedea, între altele:

„Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate de
protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinii publice, bunelor moravuri şi legilor de
organizare a statului.”

După 1918, aproape toate cultele puneau problema organizării lor la nivelul întregii ţări;
trebuia a se ţine seama de tradiţiile existente, dar şi de necesitatea consolidării statului
naţional unitar. A fost o operă dificilă, care a cerut timp.
În mai 1925 a fost adoptată legea de organizare a Bisericii ortodoxe române, iar în mai
1927 s-a încheiat Concordantul cu Vaticanul, dar acesta n-a fost ratificat decât doi ani mai
târziu şi pentru că trebuia mai întâi adoptată legea generală a cultelor. Principala lege, care a
fixat regimul cultelor în România şi care a stat la baza activităţii respective (cu unele mici
modificări) până în anul 1948, a fost Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928.
În Expunerea de motive, Ministrul Cultelor şi Artelor, Al. Lapedatu, explica necesitatea
legii şi prin înlocuirea regimurilor diferite, moştenite în Bucovina, Transilvania şi vechiul
Regat, cu un sistem unitar:

„Această caleidoscopică variaţie de regimuri nu mai poate fi menţinută pentru că este incompatibilă cu
caracterul unitar al statului, care trebuie să fie condus şi administrat după legi unitare, aceleaşi
pretutindeni şi pentru toţi.”

„Statul nostru, creat şi dezvoltat pe temeiurile sigure ale creştinismului istoric – se menţiona în Raportul
la proiectul de lege –, a înţeles în toate împrejurările că Biserica, prin înalta ei chemare spirituală,
constituie unul din aşezămintele fundamentale în opera de închegare şi perfecţionare a societăţii omeneşti.
Cu atât mai mult îşi dă seama de valoarea ei socială astăzi când, în frigurile cumplite ce agită neamurile
de pe urma rănilor adânci tăiate de un război istovitor, nevoia unei reculegeri morale este mai adânc
simţită ca oricând.”

Statul şi Biserica se găsesc în raporturi de strânsă şi permanentă colaborare, urmând

realizarea aceluiaşi scop etic, prin legea lui juridică şi, respectiv, legea ei morală.
În ce priveşte legătura între stat şi culte, legiuitorul a preferat sistemul superiorităţii
statului faţă de biserică, numit şi sistemul autonomiei bisericeşti, urmând a satisface atât
pretenţiunile juste ale Bisericii, cât şi drepturile normale ce decurg din suveranitatea Statului.
Autonomia acordată cultelor trebuia să fie exercitată în cadrul statului,

„căci o jurisdicţie bisericească în afară sau din afară de frontierele politice ar atinge suveranitatea

41
 naţională, care trebuie să rămână, ea singură fiind generatoare de drepturi pe teritoriul său. O singură
excepţie este admisă sub acest raport în favoarea cultului catolic, determinată de faptul că şeful lui
spiritual îşi are sediul în străinătate.”

Aceste relaţii urmau să fie stabilite prin acord special, supus aprobării corpurilor
legiuitoare, fapt care s-a realizat în anul 1929, prin ratificarea Concordatului cu Vaticanul.
Nu ne-am propus aici să analizăm conţinutul legii, ci numai precizăm câteva din
principiile care i-au stat la bază. Art. 1 stipula:

„Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu atinge
ordinea publică, bunele moravuri şi legile sale de organizare.”
Trebuiau evitate

„orice acte care ar putea aduce vreo jignire celorlalte culte sau ar constitui demonstraţiuni împotriva lor”
(art. 2).

Cultele erau clasificate în culte istorice, culte noi şi asociaţii religioase (recunoaşterea
ultimelor două categorii fiind supusă unor condiţii speciale). Asociaţiile religioase stăteau sub
regimul legilor privitoare la asociaţii în general şi la întruniri publice, fiind vizate aici sectele,

„care după război s-au sporit în chip neobişnuit, provocând prin acţiunea lor clandestină stări de spirit
adânc păgubitoare liniştii şi intereselor permanente ale statului [...]. A fost nevoie să se ia măsuri severe
contra lor, spre a le paraliza acţiunea subversivă.”

Următoarele culte erau considerate culte istorice: ortodox, greco-catolic (unit), catolic,
reformat, mozaic, mahomedan (art. 21). Erau recunoscute drepturile comunităţii baptiste,
acordate printr-un jurnal al Consiliului de Miniştri din 21 noiembrie 1927.
Toate cultele din ţara noastră, cu excepţia celui romano-catolic, erau autocefale; această
neatârnare se întemeia pe principiile lor fundamentale, dogmatice şi canonice. Legea
intervenea pentru a împiedica anumite legături cu autorităţi din afară. „Teritoriul eparhiilor
din România, preciza Al. Lapedatu, trebuie să se termine acolo unde se termină hotarele ţării,
iar cetăţenii români nu pot fi supuşi jurisdicţiei, nici chiar bisericeşti, a arhiereilor cetăţeni
străini, care îşi au reşedinţa pe teritoriul altor state.”
Nu Biserica în întregime (aşa cum prevăzuse legea din mai 1925) avea personalitate
juridică, nu cultul în general, ci organizaţiile cultelor (comunităţile, parohiile, protopopiatele,
episcopiile, mitropoliile etc.) erau persoane juridice.
Articolele 22-24 conţineau condiţiile necesare pentru cultele noi şi asociaţiile religioase
42
în vederea recunoaşterii lor legale, iar art. 25 preciza că

„Statul are asupra tuturor cultelor dreptul de supraveghere şi control, care se va exercita prin Ministerul
Cultelor.”
Şefii cultelor, aleşi sau numiţi în conformitate cu statutele lor de organizare, nu vor fi
recunoscuţi decât după aprobarea Regelui, dată în baza recomandării Ministerului şi după
depunerea jurământului de fidelitate către Suveran şi de supunere faţă de Constituţia şi legile
ţării.
Cultele nu puteau crea eparhii, dieceze etc. peste cele existente şi nu puteau schimba
titulatura, întinderea şi sediul lor, decât după aprobarea guvernului, dată prin lege specială.
Cheltuielile pentru întreţinerea cultelor se vor acoperi în primul rând din mijloacele proprii;
statul putea acorda ajutoare, în raport cu numărul credincioşilor, cu situaţia materială a
cultului respectiv şi cu nevoile sale reale (art. 29-34).
Se prevedea dreptul cultelor de a face instrucţie religioasă elevilor de credinţa lor din
şcolile publice şi particulare, precum şi dreptul de a săvârşi, prin preoţii lor, în armată, în
spitalele civile şi militare, orfelinate, şcoli corecţionale şi penitenciare, pentru credincioşii lor,
servicii religioase de orice natură, cu observarea legilor sau regulamentelor instituţiilor
respective (art. 16).
Legea din aprilie 1928 a făcut parte din categoria importantelor măsuri menite să
consolideze România întregită pe baze democratice.
Biserica ortodoxă română a luat în dezbatere necesitatea unificării, dar momentul a fost
amânat, cerându-se mai întâi adoptarea noii Constituţii. În articolul amintit (22), Constituţia
din 1923 mai preciza:

„Biserica creştină ortodoxă română fiind religia marii majorităţi a românilor este biserica dominantă în
statul român....”

În condiţiile realizării Marii Uniri şi, implicit, a creşterii numărului de credincioşi (după
unele date, el depăşea 14 milioane la sfârşitul perioadei interbelice), s-a impus ca Biserica
ortodoxă română să fie ridicată la cea mai înaltă treaptă ierarhică. În februarie 1925 a fost
adoptată Legea pentru ridicarea Scaunului Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ugro-Vlahiei, ca
Primat al României, la rangul de Scaun Patriarhal. În baza acestei legi, mitropolitul primat
Miron Cristea a devenit patriarh al Bisericii ortodoxe române; ceremonia investiturii şi
înscăunării a avut loc la 1 noiembrie 1925, în prezenţa Sfântului Sinod, a reprezentanţilor
statului, a celorlalte culte din România şi a numeroase delegaţii din partea unor Bisericii
43
ortodoxe surori.
Între timp, în mai 1925, au fost adoptate – aşa cum s-a menţionat – legea şi statutul de
organizare a Bisericii ortodoxe române, care statornicea (în conformitate cu prevederile
constituţionale) principiile unificării, precum şi autocefalia acesteia în cadrul Bisericii
ecumenice a Răsăritului. Biserica ortodoxă română îşi consolida astfel un binemeritat
prestigiu în interior şi în exterior şi, totodată, contribuia la consolidarea României întregite. În
perioada interbelică au intervenit unele modificări, dar în linii generale organizarea canonic-
administrativă a Bisericii ortodoxe române cuprindea cinci mitropolii, cu eparhiile sufragene
respective:

I. Mitropolia Ugro-Vlahiei
a) Arhiepiscopia Bucureştilor;
b) Episcopia Râmnicului Noului Severin;
c) Episcopia Buzăului;
d) Episcopia Argeşului;
e) Episcopia Tomisului.

II. Mitropolia Moldovei şi Sucevei

a) Arhiepiscopia Iaşilor;
b) Episcopia Romanului;
c) Episcopia Huşilor;
d) Episcopia Dunării de Jos (Galaţi).

III. Mitropolia Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului

a) Arhiepiscopia Albei Iulii şi Sibiului;
b) Episcopia Aradului, Ienopolei şi Halmagiului;
c) Episcopia Caransebeşului;
d) Episcopia Oradei;
e) Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului.

IV. Mitropolia Bucovinei

a) Arhiepiscopia Cernăuţilor;
b) Episcopia Hotinului (cu reşedinţa la Bălţi).

V. Mitropolia Basarabiei (ridicată la acest rang în 1925)

a) Arhiepiscopia Chişinăului;
b) Episcopia Cetăţii Albe şi Ismailului (cu reşedinţa la Ismail).

Imediat după război a luat fiinţă şi un episcopat al armatei şi clerului militar.

Biserica ortodoxă română avea ca unităţi componente: parohiile, protopopiatele,
mănăstirile, episcopiile (arhiepiscopiile), mitropoliile şi patriarhia. Biserica ortodoxă română

44
avea 8.279 de biserici cu 8.257 preoţi şi diaconi şi 8.279 cântăreţi, precum şi 75 de mănăstiri
şi schituri, cu un personal de 2.842 persoane; funcţionau 10 seminarii, 3 facultăţi şi 5
academii teologice.
Jurisdicţia Bisericii ortodoxe române se întindea şi în afara graniţelor ţării, asupra
comunităţilor ortodoxe române de al Paris, Viena, Sofia şi Ierusalim, unde exista câte o
biserică întreţinută financiar de statul român. Pentru comunităţile ortodoxe din America s-a
înfiinţat, în anul 1935, un episcopat ortodox român (fără sprijinul material al statului român).
Constituţia din 1923, în continuarea articolului 22, prevedea pe lângă caracterul
dominant al Bisericii ortodoxe române şi întâietatea Bisericii greco-catolice faţă de celelalte
culte [numite atunci minoritare – n.ns., I.A.]. Situaţia se explică prin numărul mare de
credincioşi, în special în Transilvania, şi – nu în ultimul rând – prin recunoaşterea rolului
important în lupta de emancipare naţională, în realizarea Marii Uniri. Această poziţie a fost
precizată şi prin Legea pentru regimul general al cultelor din aprilie 1928.
Cultul greco-catolic (unit) avea o Mitropolie la Blaj, cu patru episcopii sufragene:
Episcopia Oradei-Mari, Episcopia Lugojului, Episcopia Gherlei (din 1931 sediul se mută la
Cluj) şi Episcopia Maramureşului (la Baia Mare), prevăzută ca o nouă dioceză ce urma să se
înfiinţeze, fapt realizat în iunie 1930. Greco-catolicii dispuneau de 1.725 de biserici cu 1.594
preoţi; pe lângă centrul metropolitan şi centrele episcopale mai erau 34 canonici, 75 protoerei
şi 38 funcţionari administrativi.
Pentru formarea clerului funcţionau trei academii teologice.
Până la Marea Unire, Biserica romano-catolică avea în regat o Arhiepiscopie la
Bucureşti şi o Episcopie la Iaşi. În perioada imediat următoare, firesc, numărul episcopiilor
catolice creşte, organizarea definitivă intervenind după Concordatul cu Vaticanul. Pentru ritul
latin, Arhiepiscopia-Mitropolie de la Bucureşti avea sub sine patru episcopii sufragene,
Episcopiile de la: a. Alba Iulia, b. Timişoara, c. Satu Mare şi Oradea (s-au separat în 1941), d.
Iaşi; pentru ritul armean – Episcopia de la Gherla, iar pentru greco-ruteni o administraţie
specială afiliată Episcopiei române unite a Maramureşului. Catolicii dispuneau de un număr
mare de biserici şi capele, staţiuni, mănăstiri, şcoli de toate gradele etc.
Concordatul cu Vaticanul prevedea că episcopii catolici şi ajutoarele lor trebuiau să fie
cetăţeni români (în afară de excepţiile acceptate de ambele părţi, adică de statul român şi
Biserica romano-catolică). Se preciza în conformitate cu dispoziţiile legii cultelor din aprilie
1928 că nici o parte a României nu va depinde de un episcop al cărui scaun s-ar găsi în afara
hotarelor statului român şi că nici o dioceză din România nu se va putea întinde dincolo de
45
hotarele ţării. Această ultimă prevedere (ca şi altele) a stârnit critici atât în interior, cât şi în
exterior, din diferite direcţii.
Cultul reformat (calvin) dispunea de o Episcopie recunoscută de statul român, cea de la
Cluj, de care ţineau protopopiatele reformate din Ardeal. O parte din protopopiatele care
depindeau înainte de 1918 de Episcopia reformată de la Debrecen s-au afiliat la Episcopia
reformată de la Cluj, cealaltă parte s-a constituit încetul cu încetul într-o nouă Episcopie la
Oradea.
Episcopia aceasta s-a constituit însă cu putere de la sine şi fără observarea formelor
legale, iar pe deasupra protopopul Sulyok, promotorul acestei acţiuni, care de altfel s-a şi ales
episcop, a susţinut că nu e nevoie să depună jurământul de fidelitate M.S. regelui, aşa cum se
prevedea prin lege. În preajma celui de al doilea război mondial guvernul a făcut o serie de
concesii în recunoaşterea acestei Episcopii.
Cei peste 700.000 de credincioşi erau grupaţi în 828 parohii (cu 836 preoţi şi capelani),
constituite în 25 de protopopiate; funcţiona şi un institut teologic la Cluj.
Au existat probleme şi în ce priveşte organizarea cultului evanghelic-luteran. În 1920
cele 25 parohii luterane din vechiul Regat s-au alăturat Episcopiei luterane de la Sibiu. O
parte dintre parohiile luterane din Ardeal, şi anume cele care în fostul Imperiu austro-ungar
ţinuseră de episcopiile luterane din Budapesta şi Nyiregyhaza, s-au pronunţat, sub presiunea
preotului luteran Gustav Kirchknopy din Cluj, pentru constituirea unei episcopii luterane
maghiare. În a doua jumătate a deceniului al IV-lea numai 24 parohii se aflau în această situa-
ţie, fiind constituite într-o superintendenţă la Arad; superintendentul îndeplinea şi funcţia de
protopop şi nu avea nici o legătură cu Episcopia luterană de la Sibiu, de care ţineau toate
celelalte parohii luterane.
La sfârşitul lui aprilie 1927, Biserica luterană de la Sibiu a primit un nou statut organic,
prevederi privind organizarea ei, modul de conducere şi administrare etc. Parohiile erau
grupate în districte (numărul lor a ajuns la 14); toate parohiile formau laolaltă Biserica
generală, în frunte cu episcopul de la Sibiu. Această Episcopie îngloba în sine un număr de
peste 500 comunităţi răspândite în toată ţara, constituite în 308 parohii (fără cele de limbă
maghiară), grupate în 14 decanate, cu un număr de 258 preoţi şi capelani.
Biserica unitariană se bucura de autonomie; avea în frunte un episcop, cu sediul la Cluj
şi doi prim-epitropi. Tot acolo funcţiona un institut teologic.
Cultul armeano-gregorian cuprindea comunităţile armene (parohiile) din România
constituite, din punct de vedere religios, într-un episcopat la Bucureşti. Fireşte, nu intră aici
46
armenii catolici, amintiţi deja.
Constituţia din 1923 ratifica, prin art. 133, trei decrete-legi din 1918-1919 referitoare la
încetăţenirea evreilor. Lua sfârşit astfel o problemă cu implicaţii interne, dar mai ales
internaţionale, ce a stârnit numeroase discuţii decenii de-a rândul.
Spre deosebire de alte culte, cel mozaic nu avea o autoritate cultică centrală care să
înglobeze în sine pe toţi evreii din România. El era organizat pe comunităţi, autonome faţă de
celelalte, cu diferite rituri: spaniol (sephardim), ortodox (askenazim) şi reformat.
În Bucureşti funcţiona, de multă vreme, Comunitatea israeliţilor de rit spaniol; în 1928
s-a constituit, tot la Bucureşti, Uniunea comunităţilor evreieşti din vechiul Regat. Evreii aveau
un şef rabin, care îi reprezenta şi în Senat. Pentru cei peste 756.000 de credincioşi existau 922
sinagogi şi case de rugăciuni şi 731 rabini. Pe lângă alte şcoli, în 1927 s-a înfiinţat la
Bucureşti un seminar teologic ieşovit.
Comunităţile musulmane din România erau constituite în patru muftiate, pe judeţe:
Caliacra, Durustor, Tulcea, Constanţa. Mai exista o comunitate musulmană la Bucureşti şi alta
la Ada-Kaleh. Cultul mahomedan, cu aproximativ 185.000 adepţi, dispunea de mai multe
moschei, cu 221 hatipi, 64 imami şi 12 muezini; la Medgidia funcţiona un seminar musulman.
Mai erau admise de lege:
a. Asociaţia religioasă baptistă (cu 35 comunităţi baptiste române, 55 germane şi 15
maghiare – cu peste 3.000 case de rugăciuni în total);
b. Asociaţia religioasă adventistă de ziua a şaptea, cu comunităţi grupate în şase
conferinţe zonale şi având 520 case de rugăciuni. În 1920 se organizează unirea acestor
comunităţi din România;
c. Asociaţia religioasă a lipovenilor, având peste 57.000 de credincioşi şi reşedinţa la
Fântâna Albă, în Bucovina.
Mai era îngăduită provizoriu Asociaţia religioasă a creştinilor după Scriptură (cu sediul
la Bucureşti).
Pe lista celor interzise în conformitate cu prevederile legii din aprilie 1928 figurau: secta
nazarinenilor, a adventiştilor reformaţi, a secerătorilor, a penticostaliştilor, a inochentiştilor, a
bisericii lui Dumnezeu apostolice, a martorilor lui Dumnezeu (Iehova), a stundiştilor, a
duhoborţilor, a molocanilor şi a studenţilor în Biblie (mileniştilor). Cu toate acestea multe
dintre ele s-au manifestat, fapt consemnat (uneori cu îngrijorare) în unele lucrări şi în presa
vremii.
Ca şi în celelalte provincii eliberate, în Basarabia, Biserica şi-a intrat în drepturile sale
47
fireşti, cunoscând înnoiri importante, între care şi ridicarea episcopatului din Chişinău la rang
de mitropolie. Religia ortodoxă avea în Basarabia 1.090 biserici şi 1.104 preoţi; existau, de
asemenea, 20 de mănăstiri şi 9 sihăstrii, cu 2.414 călugări. Lipovenii aveau aici o comunitate
bine organizată cu 20.340 credincioşi. Biserica catolică era frecventată de polonezi, o parte
dintre germani şi puţini armeni, numărând 12.325 de membri. Religia evanghelică-luterană
număra 78.000 aderenţi (toţi germani), cu 23 biserici, 67 case de rugăciuni. Majoritatea
armenilor era legată de religia armeano-gregoriană, cu 7 biserici şi 1.665 de credincioşi.

„În sfârşit – scria Ştefan Ciobanu – comunitatea israelită, care are 300.000 de credincioşi şi 366 de
sinagogi şi case de rugăciuni, îşi desfăşoară, în deplină libertate, existenţa sa culturală şi religioasă”.

Din anumite motive, am particularizat tabloul vieţii culturale şi religioase din România
interbelică cu câteva exemple din Basarabia. Întregirea lui subînţelege aportul provinciilor,
rezultatele importante înregistrate şi în acest domeniu la nivel naţional. Intenţia noastră a fost
numai de a pune în lumină părţi ale unui întreg, cu gândul de a redeschide o discuţie
întreruptă o lungă perioadă de timp.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Cum se prezenta tabloul cultelor în România întregită?

2. Care era regimul juridic al cultelor prevăzut de Constituţia din 1923 şi legea pentru
regimul general al cultelor din 1928?

48
 V. U N S T U D I U D E C A Z :
Dr. Constantin Angelescu – ministru al Instrucţiunii Publice

S-a născut la Craiova, la 10 iunie 1869. După studii primare şi secundare la Craiova, a
urmat cursurile Facultăţii de Medicină de la Paris, unde şi-a susţinut doctoratul în 1897.
Revenit în ţară, a lucrat în calitate de chirurg la Spitalul Brâncovenesc şi la Filantropia. În
1903 a devenit profesor şi director al Clinicii de Chirurgie a Facultăţii de Medicină din
Bucureşti. A publicat, atât în Franţa, cât şi în ţară, o serie de lucrări ştiinţifice (singur sau în
colaborare) în domeniul medicinii.
În 1901 a intrat în Partidul Naţional Liberal şi a devenit membru marcant al acestuia,
fiind ales deputat sau senator în mai multe legislaturi, dobândind, la sfârşitul perioadei
interbelice, statutul de senator de drept. În guvernul Ion I.C. Brătianu (4 ianuarie 1914 – 11
decembrie 1916) a deţinut portofoliul Lucrărilor Publice, făcându-se remarcat prin
organizarea şi aprovizionarea serviciului sanitar al armatei. A fost ministru plenipotenţiar la
Washington (1 octombrie 1917 – 25 martie 1918). A desfăşurat la Paris, alături de alţi oameni
politici şi de cultură, o activitate susţinută în apărarea cauzei naţionale, fiind desemnat, la 3
octombrie 1918, vicepreşedinte al Consiliului Naţional al Unităţii Române, condus de Take
Ionescu.
A deţinut postul de ministru al Instrucţiunii Publice (combinat, în unele perioade, cu
Cultele şi/sau Artele, ori numit al Educaţiei Naţionale) în intervalele (însumând aproximativ
10 ani şi 4 luni):
– 12 decembrie 1918 – 12 septembrie 1919;
– 9 ianuarie 1922 – 27 martie 1926;
– 22 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928;
– 14 noiembrie 1933 – 28 decembrie 1937.
A mai fost ad-interim la Comunicaţii (19-24 ianuarie 1922) şi prim-ministru (29
decembrie 1933 – 3 ianuarie 1934).
S-a confruntat cu starea dezastruoasă a reţelei şcolare, cu localuri distruse sau într-o
stare avansată de uzură, ţinând seama că multe fuseseră transformate în spitale sau spaţii de
încartiruire a trupelor. Ţinând seama de situaţia extrem de dificilă a finanţelor statului, dr. C.
Angelescu a trecut la constituirea, imediat după război, a Comitetelor şcolare, fomate din
reprezentanţi ai corpului didactic, ai autorităţilor locale, din părinţi şi foşti elevi ai şcolii,

49
apelând la sprijinul altor persoane – fizice sau juridice – care să contribuie direct la opera de
refacere şi construcţie.

„Haret fusese cel dintâi ministru al Instrucţiei care atacase viguros chestiunea, întărind şi utilizând «Casa
Şcoalelor», creaţia predecesorului său, Petru Poni. Dar aparţine doctorului Angelescu meritul de a fi
îmbrăţişat cu pasiune problema localurilor şcolare, de a o fi ridicat la rangul unei mari probleme de stat şi
de a-i fi găsit soluţai pe cale nouă, originală şi fecundă. Servindu-se în largă măsură de instrumentul nou
creat al Comitetelor şcolare, cărora le-a deschis un nou şi vast câmp de activitate, Angelescu a luat
iniţiativa marii opere de construcţie de localuri de şcoli, la oraşe, dar mai ales la sate, de şcoli secundare,
dar mai ales primare şi normale, întrebuinţând în scopul acesta nu numai mijloacele bugetare, ce obţinea
prin stăruinţe şi insistenţe ce nu cunoşteau obstacole, dar mai cu seamă a ştiut că atragă, să însufleţească
şi să pună în mişcare masele populare, stimulând interesul obştesc pentru şcoala care luminează mintea,
organizând ofranda publică, făcând să răsune apelul său până în cele mai îndepărtate comune din toate
colţurile ţării, mobilizând tot ce era forţă şi capacitate de colaborare: miniştri – colegi de la
departamentele ce administrau bunuri publice, prefecţi şi primari, profesori şi învăţători, părinţi şi foşti
elevi ai şcolilor, fruntaşi şi chiar codaşi ai satelor” (Constantin Kiriţescu, p. 336-337).

În condiţiile refacerii şi dezvoltării economiei naţionale de până la criza economică din

1929-1933, s-a declanşat o amplă campanie de construcţii şcolare; la alocaţiile bugetare s-au
adăugat contribuţiile însemnate ale Comitetelor şcolare, în bani, materiale şi munca sătenilor.
În anul 1923, învăţământul de toate gradele primea 7,3% din totalul cheltuielilor statului,
situându-se pe locul al IV-lea, după Ministerul de Finanţe, Ministerul Comunicaţiilor şi cel de
Război), dar la acest procent se adăugau sumele din creditele extraordinare: 200 de milioane
pentru construcţii, 50 de milioane pentru burse, 500 de milioane pentru lemn de construcţii,
ajungându-se de fapt la 12,2% din cheltuielile statului. Din motive lesne de înţeles, s-a
acordat o atenţie specială învăţământului primar şi şcolilor normale.
Legea pentru învăţământul primar statului (şcoli de copii mici, şcoala primare, şcoala
şi cursuri de adulţi, şcoalele şi clasele speciale pentru copii debili şi anormali educabili) şi
învăţământul normal-primar, din 26 iulie 1924, pornea de la o analiză atentă a situaţiei
existente după Marea Unire în fiecare din provinciile istorice şi vechiul Regat (constatând
greaua moştenire pentru românii din noile provincii – din Basarabia, în special) şi de la
primele rezultate pozitive obţinute în 1918-1923. Prevederile legii, o adevărată reformă în
domeniu, aveau în vedere unificarea organizării şcolare la nivelul înregistrării pe baze demo-
cratice, pentru ca „toţi cetăţenii, fără deosebire de credinţe religioase, stare economică sau
socială, să participe efectiv la viaţa politică şi ca toate valorile de la sate, ca şi de la oraşe, să

50
poată circula nestânjenite, pentru ca fiecare să poată contribui în măsura puterilor şi
aptitudinilor sale, la progresul ţării”.
Legea asupra învăţământului particular (22 decembrie 1925) conţinea condiţiile de
funcţionare a şcolilor de acest fel, care puteau fi: şcoli de copii mici, şcoli primare, şcoli de
grad secundar – cu învăţământ teoretic sau practic. Pe baza prevederilor Constituţiei din
martie 1923 şi ale celor două legi, a funcţionat o amplă reţea de şcoli ale statului şi
particulare, în limba română, precum şi în limbile maghiară, germană, rusă, ucraineană etc.,
şcoli ale diferitelor confesiuni etc. S-a urmărit realizarea egalei îndreptăţiri, cu respectul drep-
tului tutelar al statului, fără nici o îngrădire în ce priveşte etnia, limba maternă sau cultul. „Se
face uneori un cap de acuzaţie împotriva legiuirilor şcolare ale d-rului Angelescu din aşa-zisul
caracter «naţionalist» pe care l-ar avea ele; se spune chiar că ele ar fi cuprins măsuri
discriminatorii menite să reducă posibilităţile de şcolarizare ale naţionalităţilor conlocuitoare.
Acuzaţia este nedreaptă şi lucrurile sunt considerate cu exageraţie. Greşeala provine din cauza
metodei de a nu se socoti perspectiva timpului şi a împrejurărilor contemporane
evenimentului. Se examinează acţiuni petrecute în trecut de pe poziţii şi cu concepţii actuale”
(C. Kiriţescu, p. 346).
După ce la 8 martie 1925 a intrat în vigoare legea pentru modificarea legii asupra
învăţământului secundar şi superior, la 15 mai 1928 a fost promulgată legea pentru
organizarea învăţământului secundar, care, dincolo de unele restrângeri motivate financiar, a
consolidat prestigiul bacalaureatului (reintrodus prin legea din martie 1925), a urmărit să
consolideze învăţământul gimnazial, să stabilească o legătură mai strânsă între diferitele grade şi
ramuri de învăţământ etc.
La 22 aprilie 1932 a fost adoptată – din iniţiativa lui N. Iorga – legea pentru
organizarea învăţământului universitar, dominată de ideea cadrului unitar de desfăşurare a
studiilor şi de principiul autonomiei universitare, susţinută corespunzător din punct de vedere
financiar.
În 1936 au fost adoptate două legi importante: la 1 aprilie, legea învăţământului
comercial şi, la 30 aprilie, legea învăţământului industrial. „Am îndrumat tineretul şcolar –
preciza primul ministru la 1 noiembrie 1937 – spre învăţământul profesional şi practic,
organizând învăţământul comercial şi învăţământul industrial prin votarea legilor respective.
Am creat Casa Învăţământului Comercial şi Casa Învăţământului Industrial, care vor veni în
ajutorul absolvenţilor cu fondurile necesare pentru deschiderea de magazine şi exercitarea

51
profesiunii şi am ridicat bursele pentru elevii săraci de la 17 milioane la 75 milioane. Am
terminat construcţia a peste 70 şcoli de meserii, profesionale şi de menaj. Am acordat 79
milioane pentru construcţiile învăţământului superior şi 91 milioane pentru laboratoriile şi
institutele universitare” (Gh. Tătărescu, p. 186).
Nu există o situaţie care să conţină numărul total al localurilor de şcoală ridicate în
campaniile iniţiate şi organizate de dr. C. Angelescu; ministrul nu a ţinut (sau nu se ştie) o
evidenţă, dar colaboratorii săi au apreciat la 12.000 numărul de noi lăcaşuri de şcoală. Şcolile
din timpul său – numite „tip Angelescu” – aveau patru săli de clasă, cancelarie şi camera
directorului. Cheltuielile pentru învăţământ au oscilat între 12 şi 18% din bugetul României;
în Ungaria şi Polonia acestea reprezentau 14%, în Bulgaria – 15%, în Olanda – 25%. Datele
statistice ne arată că s-au realizat progrese notabile, deşi inegale, în diferite niveluri de
învăţământ (Istoria Românilor, vol. VIII, p. 661-662).
Unificarea şi, implicit, continuarea procesului de modernizare a învăţământului primar
şi secundar în România Întregită nu s-a făcut – şi nici nu se putea face – „peste noapte”. A
fost un proces amplu, cu dificultăţi şi neînţelegeri, un proces care a cerut tact şi perseverenţă.
Unificarea s-a înfăptuit „în mod metodic, lăsând câtva timp şcoalelor din cele 4 ţinuturi să
meargă mai departe în conformitate cu legile organice din acele provincii şi numai în 1924 am
trecut legea învăţământului primar şi, în 1928, legea învăţământului secundar, iar modificările
ulterioare din 1934-1937 nu au fost decât modificări de detalii, principiile rămânând
neschimbate” (C. Angelescu).
Dr. C. Angelescu a fost ministru secretar de stat (februarie-martie 1938) şi consilier
regal (martie 1938 – septembrie 1940).
Din 1923 şi până în 1947 – preşedinte al Comitetului de conducere al Societăţii
Ateneului Român.
În 1934 a devenit membru de onoare al Academiri Române, fiind repus în drepturi
(după epurările din 1948) la 3 iulie 1990.
Între 1935 şi 1948 – preşedinte al Academiei de Ştiinţe şi al Academiei de Medicină.
Între 1938 şi 1940 – preşedintele Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român.
Între 1941 şi 1947 – preşedinte al Ligii Culturale şi al Universităţii „N. Iorga” de la
Vălenii de Munte.

52
 De-a lungul anilor a fost decorat cu Ordinul „Steaua României” în grad de cavaler,
Ordinul „Coroana României” în grad de mare ofiţer, Ordinul „Meritul Cultural” şi Crucea
Legiunii de Onoare în grad de mare ofiţer (N. Peneş, p. 8).
Fie şi enumerarea demnităţilor şi recunoaşterilor, dar, mai presus de aceasta, munca
susţinută şi rezultatele înregistrate, ce se dezvăluie la o analiză atentă, ne relevă legătura
strânsă – pentru C. Angelescu şi nu numai pentru el – între politică şi cultură.
Dr. Constantin Angelescu a fost, înainte de toate, un mare om al Şcolii, ce poate fi
aşezat – din multe puncte de vedere – alături de Spiru Haret. A înţeles cerinţele epocii şi a
slujit învăţământul cu competenţă şi dăruire. Între 1947 şi 1948, regimul comunist l-a înlăturat
din funcţiile pe care le mai deţinea şi de la Academie. La 14 septembrie 1948 s-a stins din
viaţă pe patul Spitalului Francez din Bucureşti, după ce fusese alungat din propria-i casă,
pentru a face loc „Frontului Plugarilor”. A fost înmormântat, într-o tăcere impusă de
autorităţi, la Cimitirul Bellu din Bucureşti (N. Peneş, p. 21).

„Ne copleşeşte inima de de întristare amintirea durerilor ce au marcat ultimii ani ai existenţei sale. Chinuit
trupeşte de o boală împotriva căreia el, medicul, n-a ştiut să reacţioneze la timp şi cu energie, ajung la o
vârstă când perspectivele viitorului sunt cu atât mai slabe cu cât ma multe se îngrămădesc restriştile
prezentului şi regretele trecutului, Angelescu s-a stins la 14 septembrie 1948 pe patul unui sanatoriu şi –
ca o culme a ironiei soartei – fostul Cresus, marele ziditor de sub a cărui baghetă magică ieşeau ca din
pământ mii de palate, n-a avut parte măcar de un mormânt propriu, ci a fost nevoie ca rămăşiţele lui să fie
primite în cavoul unui binevoitor prieten politic” (C. Kiriţescu, p. 354).

Lista miniştrilor de resort din perioada 1918-1940 (sub diferite titulaturi): I.G. Duca (29
noiembrie – 12 decembrie 1918); Dr. C. Angelescu (12 decembrie 1918 – 12 septembrie
1919); G-ral Al. Lupescu (27 septembrie – 28 noiembrie 1919); Octavian Goga (5-16
decembrie 1919); Ion Borcea (16 decembrie 1919 – 13 martie 1920); Petre P. Negulescu (13
martie – 13 decembrie 1921); Gh.Gh. Mironescu (17 decembrie 1921 – 17 ianuarie 1922); Dr.
C. Angelescu (19 ianuarie 1922 – 27 martie 1926); Petre P. Negulescu (30 martie – 8 iulie
1926); G-ral Al. Averescu, ad-interim (8-14 iulie 1926); Ion Petrovici (14 iulie 1926 – 4 iunie
1927); Dr. N. Lupu (4-20 iunie 1927); Dr. C. Angelescu (22 iunie – 3 noiembrie 1928); N.
Costăchescu (10 noiembrie 1928 – 7 iunie 1930); Ion Lugoşianu (7-12 iunie 1930); N.
Costăchescu (13 iunie 1930 – 4 aprilie 1931); N. Iorga (18 aprilie 1931 – 31 mai 1932); Ion
Lugoşianu, ad interim (6-9 iunie 1932); Dimitrie Gusti (9 iunie 1932 – 9 noiembrie 1933); Dr.
C. Angelescu (14 noiembrie 1933 – 28 decembrie 1937; din 15 noiembrie 1936, ministru al

53
Educaţiei Naţionale); Ion Petrovici (28 decembrie 1937 – 10 februarie 1938); Victor Iamandi
(10 februarie – 30 martie 1938); N. Colan, ad interim (30 martie – 20 iunie 1938); Armand
Călinescu, ad interim (20 iunie – 5 decembrie 1938); Petre Andrei (5 decembrie 1938 – 4
iulie 1940); Dumitru Caracostea (4 iulie – 14 septembrie 1940).

TEME PENTRU LUCRĂRILE DE CONTROL

(la alegere)

1. Legislaţia învăţământului primar şi secundar în România interbelică.

2. Regimul cultelor în România întregită.

BIBLIOGRAFIE

AGRIGOROAIEI, Ion, România interbelică, I, Iaşi, 2001.

AGRIGOROAIEI, Ion, Ovidiu Buruiană, Gheorghe Iacob, Cătălin Turliuc, România interbelică
în paradigmă europeană, Iaşi, 2005.

Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1939, reeditat în 2001.

HITCHINS, Keith, România. 1866-1947, Bucureşti, 1996.

IACOB, Gh., Modernizare – Europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea, I, Iaşi,
1995.

Istoria Românilor, VIII, România întregită (1918-1940) (coord. I. Scurtu), Bucureşti, 2003.

KIRIŢESCU, Constantin, Portrete. Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, 1985.

Liceul Internat „C. Negruzzi” (sub redacţia: I. Agrigoroaiei, Gh. Iacob), Iaşi, 1995.

Marea Unire din 1918 în context european (coord. I. Scurtu), Bucureşti, 2003.

PENEŞ, Nicolae, Dr. C. Angelescu. Povestea unei vieţi, Bucureşti, 1998.

TĂTĂRESCU, Gheorghe, Mărturii pentru istorie, Bucureşti, 1996.

ZACIU, Mircea, Ca o imensă scenă, Transilvania..., Bucureşti, 1996.

54