D-3-Marius Radu - Drept Procesual Penal Genaral

MARIUS EUGEN RADU
DREPT PROCESUAL PENAL

PARTEA GENERALA
-Manual de studiu individual-
Conf. Univ. Dr. MARIUS EUGEN RADU
DREPT PROCESUAL PENAL

PARTEA GENERALA
-Manual de studiu individual-
INTRODUCERE
Dreptul procesual penal – prezintă totalitatea normelor juridice care reglementează desfăşurarea
procesului penal.
Obiectul de reglementare a dreptului procesual – penal, îl constituie procesul penal ca activitatea

reglementată de lege, desfăşurată de organele abilitate, cu participarea părţilor, a subiectilor procesuali
principali şi altor persoane, în scopul soluţionării unei cauze penale, în mod just.
Importanţa dreptului procesual penal:

1.asigură aplicarea normrlor juridice penale, care apără persoana, societatea, statul împotriva atentatelor
criminale;
2.stabileşte temeiurile, condiţiile aplicării măsurilor procesual-penale;
3.conţine garanţiile drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
4.apără drepturile persoanei căreia i-a fost cauzat prin infracţiune un prejudiciu moral, fizic sau material;
5.crează condiţii pentru inevitabilitatea tragerii la răspundere penală a persoanelor fizice sau juridice
vinovate de săvîrşirea infracţiunilor, avînd influenţă educativă şi de prevenire asupra cetăţenilor
Necesitatea studierii dreptului procesual penal rezidă din aplicarea normelor de drept penal, a
dispoziţiilor dreptului pozitiv, într-un cadru instituţionalizat, a desfăşurării unui proces penal care să
asigure aplicarea dreptului substanţial. Ştiinţa dreptului procesual penal elaborează, astfel, conceptele
fundamentale ale procesului penal – acţiunea, funcţie procesuală, probe, mijloace de probă, acte şi măsuri
procesuale şi procedurale – stabilind legături între acestea şi deducând principiile de bază ale întregului
drept procesual penal.
Obiectivele generale ale cursului:
Disciplina studiată urmăreşte ca finalitate conştientizarea de către student a rolului dreptului

procesual penal în sistemul nostru de drept şi în cadrul societăţii; participarea studentului la propria
dezvoltare profesională; valorificarea optimă a propriului potenţial în activitatea sa profesională.
Parcurgând această disciplină, studenţii vor dobândi capacitatea de a opera cu noţiunile
fundamentale ale procesului penal, de a deduce principiile de bază ce guvernează desfăşurarea unei
asemenea activităţi, de a construi teorii ale unor instituţii de drept procesual penal, reuşind în cele din
urmă să obţină conceptualizări exacte şi sistematizări după criterii riguros verificate, iar prin aceasta să
contribuie în fapt la perfecţionarea interpretării normelor de drept procesual penal.
Studentul trebuie să îşi însuşească cunoştinţele de practică judiciară penală, în strânsă conexiune cu
cele din domeniul dreptului penal, astfel încât să fie capabil să înţeleagă regimul juridic specific al
fiecărei instituţii studiate la această materie.
Obiectivele specifice ale cursului:
- La finalul semestrului, studentul trebuie să poată aplica cunoştinţele dobândite, prin soluţionarea unor
cazuri practice (speţe), prin comentariul asupra unor soluţii îmbrăţişate de practica judiciară.
- Însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Codului de procedură penală privind principiile dreptului
procesual penal, participantii la procesul penal, competenţa, acţiunea penală, probele şi mijloacele de
probă, actele procesuale,etc
- Aprofundarea specificului dreptului procesual penal si insuşirea reglementărilor interne în materia
dreptului procesual penal prin studii de caz
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi specifice:
1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice disciplinei)
 identificarea de termeni, concepte, principii, teorii în cadrul disciplinelor penale;
 utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul procesual penal;
 definirea noţiunilor ce apar în desfăşurarea procesului penal;
 capacitatea de înţelegere, în baza metodelor specifice, a normelor de drept procesual
penal, şi a instituţiilor specifice acestei materii.
2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor concepte, principii, instituţii,
precum şi a noţiunilor cu conţinut teoretic şi practic al disciplinei)
 abstractizarea a ceea ce este esenţial şi determinant în reglementarea procesului penal;
 realizarea de conexiuni între instituţiile de drept procesual penal;
 argumentarea unor enunţuri;
 capacitatea de analiză şi sinteză în procesul de luare a deciziilor.
3. Instrumental-aplicative (dobândirea abilităţii de a coordona, supraveghea derularea
procedurii judiciare, din perspectiva fazelor procesului penal)
 capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite în cadrul cursului;
 abilităţi de cercetare, creativitate în domeniul dreptului procesual penal.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile faţă de domeniul ştiinţific /
studiul practicii judiciare în aplicarea normelor de drept procesual penal / verificarea justeţei tezelor
teoretice în lămurirea conţinutului fiecărei norme / studiul legislaţiei şi al lucrărilor teoretice în
domeniul dreptului procesual penal din alte ţări, pentru a cunoaşte şi folosi experienţa dobândită de
acestea în domeniul activităţii judiciare)
 reacţia pozitivă la sarcini didactice;
 implicarea în activităţi ştiinţifice în legătură cu disciplina de drept procesual penal..
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de curs publicat la editura, material publicat pe internet sub formă de sinteze, teste
de autoevaluare, studii de caz necesare dobândirii unor cunoştinţe teoretice şi jurisprudenţiale ce se impun
în domeniul studiat.
În timpul convocărilor, în prezentarea cursului, sunt folosite în mod substanţial metode interactive,
cu caracter participativ şi antrenant a studenţilor în scopul înţelegerii şi interpretării corespunzătoare a
normelor de drept procesual penal, a însuşirii noţiunilor predate şi totodată, se pune accent pe o
cunoaştere aprofundată a practicii judiciare în materie.
Structura cursului
Cursul este compus din 7 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. Principiile fundamentale ale procesului penal si limitele aplicarii

legii procesual penale (4 ore)
Unitatea de învăţare 2. Participanţii în procesul penal (4 ore)
Unitatea de învăţare 3. Acţiunile în procesul penal (4 ore)
Unitatea de învăţare 4. Competenţa organelor judiciare în materie penală (2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Probele, mijloacele de probă si procedeele probatorii (4 ore)
Unitatea de învăţare 6. Măsurile preventive si alte masuri procesuale ( 4 ore)
Unitatea de învăţare 7. Actele procesuale şi procedurale comune (2 ore)
Teme de control (TC)

Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:
1. Participantii in procesul penal (2 ore)
2. Masurile preventive (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
Marius Eugen Radu, Drept procesual penal.Partea generala, Editura Universitara, Bucuresti,
2014
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedura penala.Partea generala.In lumina noului cod de
procedura penala, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
Marius Eugen Radu,Organizarea instantelor judecatoresti si a parchetelor.Statutul
magistratilor, Ed. Pro Universitaria ,Bucuresti,2015
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, pe bază de subiecte in extenso, ţinându-se cont de
participarea la activităţile tutoriale şi rezultatul la temele de control ale studentului.
Unitatea de învăţare 1
Principiile fundamentale ale procesului penal si limitele

aplicarii legii procesual penale
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Dreptul procesual penal, ramurã distinctã de drept
1.3.2. Procesul penal - definiþie si elemente definitorii
1.3.3. Fazele procesului penal
1.3.4. Principiile fundamentale ale procesului penal
1.3.5. Aplicarea legii procesual penale în timp
1.3.6. Aplicarea legii procesual penale în spaþiu
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
1.1. Introducere
În vederea apărării intereselor generale ale societăţii, a

ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva
faptelor care le-ar aduce atingere, legea penală prevede faptele care
constituie infracţiuni şi sancţiunile penale ce se pot aplica autorilor
acestora. Aplicarea pedepselor şi a altor măsuri reglementate de
legea penală se realizează într-un cadru organizat, coordonat, în
contextul unei activităţi reglementate de lege, anume în procesul
penal, ce constituie obiectul de reglementare a unui ansamblu de
norme juridice denumit drept procesual penal.
Obiectivele unităţii de învăţare:

cunoaşterea conceptului de proces penal;
definirea procesului penal în raport cu obiectul de
reglementare al dreptului procesual penal;
cunoaşterea coordonatelor de bază ale procesului penal, a
fazelor acestuia;
identificarea scopului imediat şi mediat al procesului penal;
însuşirea abordării conceptului de proces penal în raport cu
alte forme de proces;
cunoaşterea noţiunii de normă de drept procesual penal şi
interpretarea acesteia, a aplicării lor în spaţiu şi timp;
-cunoaşterea şi stăpânirea trăsăturilor caracteristice ale
procesului penal român, a principiilor fundamentale.
Competenţele unităţii de învăţare:

studenţii vor putea să definească termeni precum proces
penal, obiectul dreptului procesual penal, cauză penală, organe
judiciare, participanţi la procesul penal, principii fundamentale ale
procesului penal;
studenţii vor putea să descrie particularităţile şi
caracteristicile procesului penal;
studenţii vor putea să identifice regulile de bază ale
procesului penal, scopurile acestuia, subiecţii oficiali, precum şi
participanţii la procesul penal;
studenţii vor cunoaşte şi identifica în practică rolul
organelor judiciare în declanşarea şi derularea procedurilor
specifice în contextul analizării principiilor fundamentale ce
guvernează procesul penal.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Obiectul şi principiile

fundamentale ale procesului penal, timpul alocat este de 4 ore.
1.3.1. Dreptul procesual penal, ramurã distinctã de drept
Dreptul procesual penal este alcãtuit din ansamblul de

norme juridice care reglementeazã activitatea organelor judiciare, a
pãrtilor,subiectilor procesuali principali si a altor persoane, precum
si a raporturilor care se stabilesc între ele, în vederea constatãrii
tuturor faptelor care constituie infracþiuni si a aplicãrii pedepselor
si normelor prevãzute de legea penalã celor care le-au sãvârsit.( Gr.
Theodoru, L. Moldovan,Drept procesual penal, ed. Didactica si
pedagogica,Bucuresti,1972,pag.21)
Obiectul dreptului procesual penal îl reprezintã relatiile
sociale ce iau nastere ca urmare a activitãtii organizate de stat
pentru tragerea la rãspundere penalã si civilã a celor care au
sãvârsit infractiuni.(George Coca, Procedura penala,Ed. Universul
Juridic,Bucuresti,2012,pag.13)
1.3.2. Procesul penal - definitie si elemente definitorii
Procesul penal este activitatea reglementatã de lege,

desfãsuratã într-o cauzã penalã, de cãtre organele judiciare cu
participarea pãrþilor,a subiectilor procesuali principali si a altor
persoane, ca titulare de drepturi si obligatii, având ca scop
constatarea la timp si în mod complet a infracþiunilor si tragerea la
rãspundere penalã a celor care le-au sãvârsit, în asa fel încât prin
aceasta sã se asigure ordinea de drept precum si apãrarea
drepturilor si intereselor legitime ale persoanelor.(Nicolae
Volonciu,Tratat de procedura penala,Parte generala, Ed.
Paideia,Bucuresti,pag. 13)
Procesul penal se înfãtiseazã ca un complex de acte
succesive, care, datoritã desfãsurãrii lor coordonate si progresive dã
imaginea unei activitãti organizate în care se urmãreste aflarea
adevãrului si pronunþarea unei solutii juste în legãturã cu conflictul
de drept dedus spre rezolvare organelor competente.(Ion
Neagu,Tratat de Procedura penala.Partea generala, Ed. Universul
juridic,Bucuresti,2008,pag.22)
La desfãsurarea procesului penal participã organele
judiciare (organele de cercetare penalã, procurorul, judecãtorul de
drepturi si libertãti, judecãtorul de camerã preliminarã, instantele
judecãtoresti), pãrtile (inculpatul, partea civilã si partea civilmente
responsabilã), subiectii procesuali principali (suspectul si persoana
vãtãmatã), avocatul, alti subiecti procesuali (martorul, expertul,
interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare),
precum si orice alte persoane sau organe prevãzute de lege având
anumite drepturi, obligaþii sau atribuþii în procedurile judiciare
penale.(Marius Eugen Radu,Drept procesual penal,partea
generala,Ed Universitara,Bucuresti,2014,pag.16)
1.3.3. Fazele procesului penal
Procesul penal român are trei faze respectiv:

a) faza de urmãrire penalã;
b) faza de judecatã;
c) faza de punere în executare a hotãrârilor
Urmãrirea penalã are ca obiect strângerea probelor
necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea
persoanelor care au sãvârsit o infractiune si la stabilirea rãspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacã este sau nu cazul sã se
dispunã trimiterea în judecatã.(M.E.Radu,op.cit,pag.17)
Judecata constã în solutionarea definitivã a cauzei penale,
ceea ce impune o hotãrâre legalã, temeinicã, care poate fi pusã în
executare pentru realizarea scopului procesului
penal.(A.Boroi,S.Ungureanu,N.Jidovu,I.Magureanu,Drept
procesual penal, ed. AllBeck,bucuresti,2001,pag.258)
Obiectivul principal al judecãtii, tragerea la rãspundere
penalã a celui vinovat de comiterea unei infractiuni potrivit
vinovãtiei sale si evitarea sanctionãrii celui nevinovat, se realizeazã
prin trei activitãti:
- verificarea temeiniciei si legalitãtii actului de acuzare
- elaborarea si emiterea unei hotãrâri judecãtoresti
corespunzãtoare cu cele constatate si convingerea formatã de
instantã de judecatã, cu privire la actiunea penalã si civila
declansatã în urma sesizãrii
- verificarea, în cãile de atac a legalitãtii si temeiniciei hotãrârilor
judecãtoresti date de instanþele inferioare, pentru a dobândi
calitatea de autoritate de lucru judecat numai hotãrârile legale si
temeinice.(A.S.Tulburea,M.A.Tatu, op.cit.pag.332)
Punerea în executare reprezintã cea de a treia fazã a
procesului penal.
Faza procesualã a punerii în executare se plaseazã dupã
rãmânerea definitivã a hotãrârii judecãtoresti penale si debuteazã
prin primele activitãti judiciare pe care le întreprinde la instanþã de
executare judecãtorul delegat cu efectuarea punerii în
executare.(N.Volonciu,op.cit.pag.377)
1.3.4. Principiile fundamentale ale procesului penal
Prin principiile de bazã ale procesului penal sunt avute în

vedere regulile cu caracter general în temeiul cãrora este
reglementatã întreaga desfãsurare a procesului penal.
Principiile pe baza cãrora se desfãsoarã procesul penal
sunt:
1. principiul legalitãtii procesuale
Principiul legalitãtii procesului penal are un sens mai larg,
exprimat de urmãtoarele cerinte:
- procesul penal se desfãsoarã numai de autoritãtile
instituite prin lege, în compunerea si competenta prevãzute de lege;
- autoritãtile judiciares pãrtile, apãrãtorii si reprezentantii
lor trebuie sã actioneze numai în conditiile legii si în formele
procesuale prevãzute de lege;
- autoritãtile judiciare trebuie sã respecte drepturile
procesuale ale pãrtilor si sã le asigure exercitarea lor;
- la solutionarea cauzelor penale autoritãtile judiciare au
obligatia sã aplice întocmai legea penalã si legea civilã, asigurând
astfel cerintele statului de drept în domeniul combaterii si prevenirii
fenomenului infractional.(Grigore Theodoru,Tratat de drept
procesual penal,ed. Hamangiu,Bucuresti,2008,pag.70)
2. principiul separãrii functiilor judiciare
În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei
funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii
judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este
compatibilă cu funcţia de judecată, mai puţin când se dispune
începerea judecăţii potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c).
În exercitarea functiei de urmãrire penalã, procurorul si
organele de cercetare penalã strâng probele necesare pentru a se
constata dacã existã sau nu temeiuri de trimitere în judecatã.
Asupra actelor si mãsurilor din cadrul urmãririi penale,
care restrâng drepturile si libertãtile fundamentale ale persoanei,
dispune judecãtorul desemnat cu atribuþii în acest sens, cu exceptia
cazurilor prevãzute de lege.
Asupra legalitãtii actului de trimitere în judecatã si probelor
pe care se bazeazã acesta, precum si asupra legalitãtii solutiilor de
netrimitere în judecatã se pronuntã judecãtorul de camerã
preliminarã, în conditiile legii.
Judecata se realizeazã de cãtre instantã, în complete legal
constituite.
3. principiul prezumtiei de nevinovãtie
Prezumtia de nevinovãtie a fost definitã ca reprezentând un

principiu de drept si drept fundamental al omului de care trebuie sã
beneficieze o persoanã suspectatã sau acuzatã de sãvârsirea unei
infractiuni, în virtutea cãruia acea persoanã trebuie sã fie
consideratã si tratatã ca o persoanã nevinovatã, beneficiind de
dreptul de tãcere, precum si de cel de a nu se autoincrimina; în
acelasi timp, persoana acuzatã nu are obligatii probatorii în
procesul penal, pentru sustinerea nevinovãtiei sale si beneficiazã, în
plus, de beneficiul oricãrui dubiu rezidual si insurmontabil rezultat
în urma activitãtii de probatiune.(V.Puscasu,Prezumtia de
nevinovatie,ed. Universul juridic, Bucuresti,2010,pag.45)
CEDO retine cã prezumtia de nevinovãtie constã în dreptul
unei persoane cãreia i se aduce o acuzatie în materie penalã de a fi
consideratã nevinovatã pânã la condamnarea sa printr-o hotãrâre
judecãtoreasca definitivã; acest principiu impune membrilor unui
tribunal sã nu porneascã de la ideea preconceputã cã cel trimis în
judecatã a comis actul incriminat, sarcina probei revenind acuzãrii,
iar de dubiu profitând acuzatul; în esentã, prezumtia de nevinovãtie
tinde sã protejeze persoana cercetatã de sãvârsirea unei fapte penale
împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod
legal.(CEDO,Hotararea din 01.10.1982,in cauza Piersack
vs.Belgia)
4. principiul aflãrii adevãrului

Acest principiu decurge din principiul legalitãtii si
oficialitãtii procesului penal, care obligã procurorul sã semnaleze
din proprie initiativã aspectele ce tin de încãlcarea dispozitiilor
legale în activitatea judiciarã si totodatã, sã intervinã prin invocarea
garantiilor procesuale sub forma actiunilor în justitie, pentru
înlãturarea lor.(A.Crisu,Drept procesual penal.Partea generala,Ed.
CH Beck,Bucuresti,2007,pag.71)
Organele judiciare au obligatia de a asigura, pe bazã de
probe, aflarea adevãrului cu privire la faptele si împrejurãrile
cauzei, precum si cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului.
În plan procesual penal, aflarea adevãrului se limiteazã la
cunoasterea faptelor si împrejurãrilor care fac obiectul probatiunii.
Asadar, organele judiciare au obligatia sã stabileascã situatia de
fapt care corespunde adevãrului si sã pronunte hotãrâri
judecãtoresti care sã reflecte adevãrul, fãrã erori
judiciare.(A.Crisu,op. Cit. Pag.30)
5. principiul ne bis in iden

Pentru aplicabilitatea principiului ne bis in idem se cer
îndeplinite urmãtoarele conditii:
a) sã se fi pronuntat anterior o hotãrâre penalã cu privire la
aceeasi faptã, conditia fiind îndeplinitã chiar dacã hotãrârea a fost
pronuntatã sub altã încadrare juridicã;
b) hotãrârea penalã sã fie definitivã;
c) aceeasi persoanã sã fie urmãritã sau judecatã pentru
sãvârsirea aceleiasi fapte, conditia fiind îndeplinitã chiar dacã fapta
are altã încadrare juridicã decât cea reþinutã în hotãrârea penalã
definitivã pronuntatã anterior.(O.Predescu, M. Udroiu,Conventia
europeana a drepturilor omului si dreptul procesual penal roman,ed.
CH Beck,2007,pag.634)
În conformitate cu jurisprudenta Curtii de Justitie a Uniunii
Europene, reflectatã în Cauza C-491/07 Turanský, principiul non
bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care, dupã examinarea
pe fond a cauzei cu care este sesizat, un organ al unui stat
contractant dispune încetarea urmãririi penale, într-un stadiu
prealabil punerii în miscare a actiunii penale împotriva unei
persoane bãnuite cã ar fi comis o infractiune, în cazul în care
aceastã decizie de încetare, potrivit dreptului naþional al acestui
stat, nu stinge definitiv actiunea penalã si nu constituie astfel un
impediment în calea unei noi urmãriri penale, pentru aceleasi fapte,
în acest stat; in consecintã, instanta românã nu poate dispune
încetarea procesului penal, pentru existenta autoritãtii de lucru
judecat, în aplicarea principiului non bis in idem, dacã procedura
penalã intentatã împotriva inculpatului într-un stat membru al
Uniunii Europene nu a fost închisã definitiv, potrivit dreptului
naþional al acestui stat, ci numai provizoriu.(ICCJ,sectia
penala,dec. Nr. 162/2012,www.scj.ro)
6. principiul obligativitãtii punerii în miscare si a exercitãrii

actiunii penale
Potrivit acestui principiu, organele judiciare au obligatia de
a desfãsura activitatea procesualã ori de câte ori s-a sãvârsit vreo
infractiune.
Potrivit dispozitiilor art. 7 c. pr. pen. procurorul este obligat
sã punã în miscare si sã exercite actiunea penalã din oficiu atunci
când existã probe din care rezultã sãvârsirea unei infractiuni si nu
existã vreo cauzã legalã de împiedicare, alta decât cele prevãzute la
alin. (2) si (3) al aceluiasi articol.
7. principiul desfãsurãrii procesului penal în mod echitabil

si într-un termen rezonabil
Desfãsurarea procesului penal într-un termen rezonabil

presupune promptitudine în desfãsurarea activitãtii judiciare,
calitate în efectuarea actelor procesuale si procedurale, simplificare
în îndeplinirea formelor procesuale si eficacitate optimã în
realizarea scopului procesului penal, principiu ce decurge din
prevederile art. 6 paragraf 1 din CEDO, conform cãruia orice
persoanã are dreptul la un proces echitabil si într-un termen
rezonabil.(Ruxandra Paula Raileanu,op.cit. pag.105)
Termenul rezonabil nu trebuie sã afecteze calitatea si
eficienta activitãtii judiciare.
8. principiul garantãrii dreptului la libertate si sigurantã
Garantarea libertãtii are un caracter relativ si aceasta pentru

cã în anumite situatii, expres prevãzute de lege, este nevoie de
privarea libertãtii persoanei pentru asigurarea desfãsurãrii
procesului penal în condiþii optime; regula garantãrii libertãtii
persoanei este aplicabilã în tot cursul procesului penal si nu mai
este incidentã dupã ce s-a realizat desfãsurarea procesului penal si
s-a trecut la executarea hotãrârii definitive a instantei de
judecatã.(A.Boroi si colab, op. Cit.,pag.37)
Orice mãsurã privativã sau restrictivã de libertate se
dispune în mod exceptional si doar în cazurile si în conditiile
prevãzute de lege.
Orice persoanã arestatã are dreptul de a fi informatã în cel
mai scurt timp si într-o limbã pe care o întelege asupra motivelor
arestãrii sale si are dreptul de a formula contestatie împotriva
dispunerii mãsurii.
9. principiul garantãrii dreptului la apãrare

Scopul dreptului la apãrare este acela de a se realiza o
justiþie eficientã, sã fie eliminatã orice posibilitate de eroare
judiciarã; de aceea dreptul la apãrareeste consacrat în toate
legislaþiile moderne, fiind înscris în majoritatea constituþiilor
statelor, dar si în norme ale dreptului international.(A.Boroi si
colab, op. cit.,pag.37)
Înscrierea dreptului de apãrare între regulile de bazã ale
procesului penal a determinat, cu prioritate, legiferarea unei largi
palete de instrumente legalecare sã impunã institutiile ce contin si
sustin apãrarea, astfel încât în textele ce compun codul de
procedurã penalã, le-au fost asigurate pãrtilor suficiente posibilitãti
pentru ca organele judiciare sã tinã cont de cererile si susþinerile
lor sau pentru a argumenta lipsa de vinovãtie, netemeinicia
inculpãrilor aduse sau a pretentiilor ce decurg din acestea.(Arion
Tiganasu Janica,Garantarea dreptului la aparare,Ed.
Aramis,Bucuresti,2002,pag.206)
10. principiul respectãrii demnitãtii umane si a vietii

private
Introducerea acestui principiu s-a impus în urma aderãrii

României la Conventia împotriva torturii si altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptatã la New
York, 1994, aderare produsã prin legea nr. 10/1981.
Potrivit art. 11 c. pr. pen. orice persoanã care se aflã în curs
de urmãrire penalã sau de judecatã trebuie tratatã cu respectarea
demnitãtii umane.
În acest sens în codul penal au fost încriminate ca si
infractiuni faptele de torturã, cercetare abuzivã, supunerea la rele
tratamente, etc.
Respectarea vietii private, a inviolabilitãþii domiciliului si
a secretului corespondentei sunt garantate. Restrângerea exercitãrii
acestor drepturi nu este admisã decât în condiþiile legii si dacã
aceasta este necesarã într-o societate democraticã.
Viata intimã, familialã si privatã în cadrul procesului penal
este ocrotitã, în primul rând, prin obligatia instituitã pentru organele
judiciare de a nu imixtiona sau de a nu divulga datele apãrute în
cursul cercetãrilor care nu au legãtura cu
acestea.(A.S.Tulbure,M.A.Tatu,op. cit.pag. 45)
11. principiul folosirii limbii materne si al dreptului la

interpret
Necunoasterea limbii în care se desfãsoarã activitatea

procesualã nu poate constitui un impediment în realizarea
drepturilor participantilor la cauza penalã; de aceea, principiul
folosirii limbii materne are si un aspect mai individual,dar nu mai
putin important.(Nicolae Grofu,Reflectii referitoare la perchezitia
informatica,in Dreptul nr 6/2010,pag.197)
Acest principiu îl regãsim în Conventia europeanã a
drepturilor omului, în art. 6 paragraful 3 lit. e) care prevede cã orice
acuzat are dreptul sã cearã a fi asistat în mod gratuit de un interpret
dacã nu înþelege sau nu vorbeste în limba care se desfãsoarã
sedinta de judecatã.
12. principiul egalitãtii persoanelor în cadrul procesului

penal
Principiul egalitãtii în procesul penal comportã mai multe

aspecte:
- existenta acelorasi organe pentru realizarea justitiei
penale în raport cu toate persoanele fizice si juridice, existenta
acelorasi reguli procesuale pentru toate persoanele, existenta unor
drepturi si obligatii pentru toate pãrtile din proces;
- nici existenta unei competente personale pentru anumite
categorii de infractori (militari, judecãtori, senatori, deputati, etc.),
nici existenta unor proceduri speciale pentru solutionarea unor
anumite categorii de cauze (cum sunt cele privitoare la infractiunile
sãvârsite de minori) nu anuleazã principiul egalitãtii persoanelor în
procesul penal, caci aceste prevederi derogatorii de la
reglementarea generalã nu se bazeazã pe vreo deosebire de natura
celor arãtate mai sus.(Mircea Damaschin,Drept procesual
penal.Partea generala,ed. Universul Juridic,Bucuresti,2013,pag. 78)
1.3.5. Aplicarea legii procesual penale în timp
Legea procesual penalã românã se aplicã potrivit

principiului „tempus regit actum”.
Ea se aplicã în procesul penal actelor efectuate si mãsurilor
dispuse, de la intrarea ei în vigoare si pânã în momentul iesirii din
vigoare, cu exceptia situatiilor prevãzute în dispozitiile tranzitorii.
Principiul activitãtii legii procesual penale implicã atât
efectuarea tuturor actelor procedurale în conformitate cu legea în
vigoare, cât si recunoasterea ca valabile a actelor procedurale
efectuate anterior intrãrii în vigoare a legii; pe de altã parte, o lege
procesualã penalã iesitã din vigoare nu produce efecte procesuale
dupã momentul abrogãrii, chiar într-o cauzã penalã pornitã sub
imperiul ei.(A.L.Lorincz,Drept procesual penal,ed. Universul
juridic,Bucuresti,2009,pag.29)
1.3.6. Aplicarea legii procesual penale în spatiu
Legea procesual penalã romanã se aplicã în spatiu potrivit

principiului locus regit actum.
În materie procesual penalã are importantã locul
desfãsurãrii procedurii judiciare si nu locul unde s-a sãvârsit fapta.
Legea procesualã penalã românã se aplicã astfel actelor
efectuate si mãsurilor dispuse pe teritoriul României, cu exceptiile
prevãzute de lege.
Principiul teritorialitãtii legii de procedurã penala - ca si a
legii penale decurge dintr-un principiu absolut si mai general, acela
al suveranitãtii statului. (C.Barbu,Principiul teritorialitatii legii
penale in noul cod penal,in RRD nr. 9/1969,pag.14)
Sunt exceptii de la principiul teritorialitãtii legii procesual
penale române:
1. Extrãdarea
Extrãdarea reprezintã în concret o procedurã care asigurã
cooperarea internationalã a statelor în lupta continuã a acestora de
combatere a criminalitãtii internationale si de tragere la rãspundere
penalã a infractorilor, fiind consideratã dovada cea mai elocventã a
asistenþei judiciare în domeniul dreptului penal. Ea reprezintã un
instrument foarte eficace de colaborare represivã internationalã
deoarece are ca rezultat prinderea fizicã si remiterea individului
extrãdat.
2. Mandatul european de arestare

Mandatul european de arestare se executã pe baza
principiului recunoasterii si încrederii reciproce, în conformitate cu
dispozitiile Deciziei-cadru a Consiliului nr. 2002/584/J.A.I. din 13
iunie 2002, publicatã în Jurnalul Oficial al Comunitãtilor Europene
nr. L 190/1 din 18 iulie 2002.
Prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr.
2002/584/J.A.I din 13 iunie 2002, s-a materializat hotãrârea luatã în
cadrul Consiliului European de la Tampere din 15 si 16 octombrie
1999, astfel încât de la 1 ianuarie 2004, între statele membre ale UE
nu se mai aplicã dispoziþiile instrumentelor juridice internationale
privitoare la extrãdare, ci dispoziþiile Deciziei-cadru privind
mandatul european de arestare si procedurile de predare între
statele membre.
Mandatul european de arestare este o decizie judiciarã
emisã de autoritatea judiciarã competentã a unui stat membru al
Uniunii Europene, în vederea arestãrii si predãrii cãtre un alt stat
membru a unei persoane solicitate în vederea efectuãrii urmãririi
penale, a judecãtii sau în scopul executãrii unei pedepse sau a unei
mãsuri preventive de libertate.
3. Transferul de proceduri în materie penalã

Transferul de proceduri în materie penalã apare ca fiind
unul dintre instrumentele de rãspuns ale statelor la provocarea pe
care o constituie cercetarea penalã a cauzelor ce au ca obiect
infractiunile cu element de extraneitate; este o formã de cooperare
judiciarã internationalã care presupune renuntarea voluntarã si
provizorie a unui stat la exerciþiul jurisdicþiei penale proprii în
favoarea unui alt stat, care, potrivit actelor normative internaþionale
si legislatiei sale interne este deopotrivã competent sã rezolve
conflictele de drept generate prin constituirea unor raporturi
juridice penale de conflict cu element de extraneitate.(C.Dita,D.
Jelea,Transferul de procedura in materie penala,in Dreptul nr.
10/2011,pag.173)
4. Recunoasterea hotãrârilor judecãtoresti, a ordonantelor
penale si a actelor judiciare în relatia cu statele terte
Se poate remarca faptul cã solicitarea adresatã de instantele

judecãtoresti din România cãtre un stat strãin cu privire la
recunoasterea si executarea unei hotãrâri judecãtoresti nationale are
un caracter subsidiar în raport cu o eventualã cerere de extrãdare,
întrucât vizeazã doar acele ipoteze în care extrãdarea
condamnatului nu este admisibilã sau este refuzatã de cãtre statul
strãin. (M.Popescu,C. Galatanu,op.cit.pag.112)
În concluzie, functiunea proprie a dispozitiilor privitoare la
recunoasterea hotãrârilor penale, a ordonantelor penale sau a altor
acte judiciare strãine este de a da acestora eficientã juridicã pe
teritoriul tãrii noastre sau pe teritoriul statului care recunoaste
hotãrârea penalã, ordonanta penalã sau actul judiciar penal român.
5. Comisia rogatorie internationalã
Comisia rogatorie internationalã în materie penalã este acea

formã de întrajutorare judiciarã internationalã care constã în
delegarea de putere pe care o autoritate judiciarã dintr-un stat o
acordã unei autoritãti din alt stat mandatatã sã îndeplineascã, în
locul si în numele sãu, unele activitãti judiciare privitoare la un
anumit proces penal.
În prezent legea care reglementeazã comisiile rogatorii
internationale în materie penalã este legea nr. 302/2004 privind
cooperarea judiciarã internationalã în materie penalã.
S-a realizat prin introducerea acestei proceduri în legislatia
românã armonizarea legislatiei naþionale cu cea europeanã în
materie.
6. Audierile prin videoconferinta
Audierile prin videoconferinta sunt reglementate în

România de legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciarã
internationalã în materie penalã.
România nu s-a prevalat de facultatea lãsatã statelor atât de
Conventia privind asistenta judiciarã, cât si de al doilea Protocol la
Conventia europeanã pentru apãrarea drepturilor omului si
libertãtilor fundamentale de a declara cã nu înteleg sã extindã
audierile prin videoconferinta si la inculpati, ci a deschis
posibilitatea ascultãrii prin acest procedeu tehnic si a acestor
participanti la procesul penal, impunând totusi îndeplinirea în plus
si a altor douã conditii fatã de cele prevãzute în cazul ascultãrii
martorilor sau a expertilor:
- consimtãmântul suspectului sau al inculpatului, cerut ca o
garantie suplimentarã a dreptului la apãrare si a dreptului la tãcere;
- existenta unui acord între autoritãtile judiciare, solicitantã
si solicitatã, în vederea audierii prin videoconferinta a suspectului
sau a inculpatului, necesar pentru cã pãrtile în relatie sã se punã de
acord asupra creãrii cadrului optim încare persoana în cauzã sã îsi
poatã exercita plenar drepturile fundamentale care îi sunt conferite
în cadrul unui proces penal.(Mihaela Vasiescu,op. cit.,pag.89)
7. Ancheta sub acoperire
Ancheta sub acoperire, denumitã si ancheta discretã sau

infiltrarea transfrontalierã, ca formã a asistentei judiciare
internationale, reprezintã o tehnicã specificã de cercetare prin
intermediul cãreia agentii unui stat sunt autorizati, la cerere, sã
culeagã date privind pregãtirea sau sãvârsirea unei infractiuni grave
si identificarea fãptuitorilor, prin infiltrarea în medii criminogene
sub o identitate falsã sau fictivã.(Mihaela Vasiescu,op. cit.,pag.89)
8. Înfãtisarea în statul solicitant a martorilor, expertilor si a

persoanelor urmãrite
Sunt anumite situatii în practicã când este necesarã
prezenta personalã în fata autoritãtilor judiciare a unui martor sau
expert.
În aceastã situatie statul român solicitant trebuie sã facã
mentiune despre aceasta în cererea de înmânare a citatiei, în care se
mentioneazã si cuantumul aproximativ al indemnizatiilor plãtibile,
precum si al cheltuielilor de cãlãtorie si de sedere rambursabile.
Autoritatea judiciarã românã care a dispus chemarea va
putea solicita statului solicitat, prin cerere, acordarea unui avans
martorului sau expertului, rambursarea urmând sã fie efectuatã din
fondul cheltuielilor judiciare special alocat.
Sinteza unităţii de învăţare 1
Dreptul procesual penal este alcãtuit din ansamblul de

norme juridice care reglementeazã activitatea organelor judiciare, a
pãrþilor,subiectilor procesuali principali si a persoanelor, precum si
a raporturilor care se stabilesc între ele, în vederea constatãrii
tuturor faptelor care constituie infracþiuni si a aplicãrii pedepselor
si normelor prevãzute de legea penalã celor care le-au sãvârsit.
Obiectul dreptului procesual penal îl reprezintã relatiile
sociale ce iau nastere ca urmare a activitãtii organizate de stat
pentru tragerea la rãspundere penalã si civilã a celor care au
sãvârsit infractiuni.
Procesul penal este activitatea reglementatã de lege,
desfãsuratã într-o cauzã penalã, de cãtre organele judiciare cu
participarea pãrþilor si a altor persoane, ca titulare de drepturi si
obligatii, având ca scop constatarea la timp si în mod complet a
infracþiunilor si tragerea la rãspundere penalã a celor care le-au
sãvârsit, în asa fel încât prin aceasta sã se asigure ordinea de drept
precum si apãrarea drepturilor si intereselor legitime ale
persoanelor.
Procesul penal român are trei faze respectiv:
a) faza de urmãrire penalã;
b) faza de judecatã;
c) faza de punere în executare a hotãrârilor
Principiile pe baza cãrora se desfãsoarã procesul penal
sunt:
1. principiul legalitãtii procesuale
2. principiul separãrii functiilor judiciare
3. principiul prezumtiei de nevinovãtie
4. principiul aflãrii adevãrului
5. principiul ne bis in iden
6. principiul obligativitãtii punerii în miscare si a exercitãrii
actiunii penale
7. principiul desfãsurãrii procesului penal în mod echitabil
si într-un termen rezonabil
8. principiul garantãrii dreptului la libertate si sigurantã
9. principiul garantãrii dreptului la apãrare
10. principiul respectãrii demnitãtii umane si a vietii
private
11. principiul folosirii limbii materne si al dreptului la
interpret
12. principiul egalitãtii persoanelor în cadrul procesului
penal
Legea procesual penalã românã se aplicã potrivit
principiului „tempus regit actum”.
Ea se aplicã în procesul penal actelor efectuate si mãsurilor
dispuse, de la intrarea ei în vigoare si pânã în momentul iesirii din
vigoare, cu exceptia situatiilor prevãzute în dispozitiile tranzitorii.
Legea procesual penalã romanã se aplicã în spatiu potrivit
principiului locus regit actum.
Principiul teritorialitãtii legii de procedurã penala - ca si a
legii penale decurge dintr-un principiu absolut si mai general, acela
al suveranitãtii statului.
Sunt exceptii de la principiul teritorialitãtii legii procesual
penale române:
1. Extrãdarea
2. Mandatul european de arestare si predare
3. Transferul de proceduri în materie penalã
4. Recunoasterea hotãrârilor judecãtoresti, a ordonantelor
penale si a actelor judiciare în relatia cu statele terte
5. Comisia rogatorie internationalã
6. Audierile prin videoconferinta
7. Ancheta sub acoperire
8.Înfãtisarea în statul solicitant a martorilor, expertilor si a
persoanelor urmãrite
Concepte şi termeni de reţinut
Definitia dreptului procesual penal

Obiectul dreptului procesual penal
Procesul penal
Fazele procesului penal
Principiile desfasurarii procesului penal
Aplicarea in spatiu si timp a normelor de drept procesual
penal
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1 Ce este dreptul procesual penal?

2. Care este obiectul dreptului procesual penal?
3. Cum definim procesul penal?
4. Care sunt fazele procesului penal?
5.. Care sunt principiile care guverneaza aplicarea legii
penale in timp?
6. Care sunt principiile fundamentale ale desfasurarii
procesului penal?
Participanţii în procesul penal
2. 1. Introducere
2. 2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp
alocat
2. 3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali
2.3.2. Organele judiciare
2.3.3. Partile in procesul penal
2.3.4. Subiectii procesuali principali
2.3.5. Avocatul in procesul penal
2.3.6. Alti subiecti procesuali
2.1. Introducere
Potrivit legii, desfasurarea procesului penal presupune

participarea, in primul rand, a partilor si a subiectilor procesuali
principali la activitatile ce trebuie indeplinite, insa, activitatea de
infaptuire a justitiei presupune efectuarea unui complex de acte
procesuale si procedurale succesive, efectuate de anumite organe si
persoane ce au diferite calitati procesuale , in cadrul procesului
penal.
In sens larg, participanti in proces sunt toate organele si
persoanele care iau parte la procesul penal.
In sens restrans, notiunea de participanti in procesul penal
include organele judiciare, partile,subiectii procesuli principali si
aparatorul.
2 .2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare
Obiectivele si competentele unităţii de învăţare:

- intelegerea conceptului de participanti in procesul penal
- insusirea notiunilor de parti in procesul penal, organe
judiciare, succesori, reprezentanti si substituiti procesuali
- rolul aparatorului in procesul penal

studenţii vor putea să defineasca participantii in procesul
penal, stabilind drepturile si obligatiile lor;
studenţii vor putea face distinctia cuvenita dintre subiectii
oficiali si cei particulari, intre succesori, reprezentanti si substituiti
procesuali
- studentii vor identifica participatiunea in procesul penal in
mod distinct in raport cu cea din dreptul penal.
Pentru unitatea de învăţare Participanţii în procesul

penal timpul alocat este de 4 ore.
2.3.1. Succesorii, reprezentantii si substituitii procesuali

Succesorii sunt persoanele fizice sau juridice care
dobândesc drepturile si obligaþiile persoanei fizice defuncte sau
persoanei juridice reorganizate, desfiintate sau dizolvate.
Succesorii intervin în procesul penal numai în latura civilã
a acestuia.
Succesorii devin pãrti în procesul penal, deoarece ei nu
valorificã drepturile antecesorilor, ci valorificã drepturile proprii ce
decurg din calitatea pe care o au si din faptul cã antecesorii au
încetat sã mai fie subiecti de drept.(Tr. Pop,op.cit.pag.70)
Reprezentantul este persoanã împuternicitã sã
îndeplineascã, în cadrul procesului penal, acte procesuale în
numele si în interesul unei pãrti din proces care nu doreste sau se
aflã în imposibilitatea de a participa la activitãtile
procesuale.(GR.Theodoru,L.Moldovan,op.cit.pag.66)
Drepturile reprezentantilor în procesul penal se înfãtiseazã
ca însãrcinãri ale acestora pe care trebuie sã le îndeplineascã în
mod obligatoriu. (I.Neagu,op.cit.pag.127)
Substituitii procesuali sunt persoane care exercitã un drept
propriu dar în valorificarea unui interes apartinând altei persoane.
Substituitul procesual nu actioneazã cã reprezentantul în
virtutea unei obligatii legale sau conventionale, ci în baza dreptului
sãu propriu; de aceea, substituitul apreciazã liber dacã intervine în
procesul penal, fãrã a rãspunde vreodatã de pasivitate sau
neglijentã.(N.Volonciu,op.cit.pag.144)
2.3.2. Organele judiciare
Organele specializate ale statului care realizeazã activitatea

judiciarã sunt:
A) instantele judecãtoresti;
B) judecãtorul de drepturi si libertãti;
C) judecãtorul de camerã preliminarã;
D) procurorul;
E) organele de cercetare penalã
În România, puterea judecãtoreascã se exercitã de Înalta
Curte de Casatie si Justitie si de celelalte instante judecãtoresti
stabilite de lege, iar Consiliul Superior al Magistraturii este garantul
independentei justitiei.
Organele de urmãrire penalã sunt:
A) procurorul;
B) organele de cercetare penalã ale politiei judiciare;
C) organele de cercetare penalã speciale.
Ministerul Public este subiect procesual penal, participant
la activitatea procesualã, alãturi de instana judecãtoreascã, având un
rol indispensabil pentru constituirea, dezvoltarea si rezolvarea
raportului procesual, întrucât îndeplineste functia procesualã
esentialã a acuzãrii.(M.E.Radu,op.cit.pag.58)
Implicarea organelor politienesti în cercetarea infractiunilor
constituie o realitate prezenta în toate sistemele judiciare moderne;
majoritatea cauzelor penale sunt instrumentate de organul de
cercetare al politiei, motiv pentru care acesta poate fi considerat
organul comun de urmãrire penalã.(N.Volonciu,op.cit.pag.171)
Organele de cercetare penalã sunt:
A) organele de cercetare penalã ale politiei judiciare;
B) organele de cercetare penalã speciale.
2.3.3. Partile in procesul penal
Pãrtile sunt subiectii procesuali care exercitã sau împotriva

cãrora se exercitã o actiune judiciarã.
Pãrtile din procesul penal sunt:
- Inculpatul.
- Partea civilã
- Partea responsabilã civilmente.
Pentru ca o persoanã sã fie parte în procesul penal trebuie
sã îndeplineascã urmãtoarele conditii:
- sã aibã capacitate procesualã;
- sã aibã calitate procesualã activã sau pasivã;
- sã aibã un interes;
- sã aibã un drept actual.
Inculpatul este persoana împotriva cãreia s-a pus în miscare
actiunea penalã devine parte în procesul penal.
Persoana vãtãmatã care exercitã actiunea civilã în cadrul
procesului penal este parte în procesul penal si se numeste parte
civilã.
Au calitatea de parte civilã si succesorii persoanei
prejudiciate, dacã exercitã actiunea civilã în cadrul procesului
penal.
Calitatea de parte civilã a persoanei care a suferit o
vãtãmare prin infractiune nu înlãturã dreptul acestei persoane de a
participa în calitate de persoanã vãtãmatã în aceeasi cauzã.
Persoana care, potrivit legii civile, are obligatia legalã sau
conventionalã de a repara în întregime sau în parte, singurã sau în
solidar, prejudiciul cauzat prin infractiune si care este chematã sã
rãspundã în proces este parte în procesul penal si se numeste parte
responsabilã civilmente.
3.3.4. Subiectii procesuali principali

Subiectii procesuali principali sunt suspectul si persoana
vãtãmatã.
Subiectii procesuali principali au aceleasi drepturi si
obligatii ca si pãrtile, cu exceptia celor pe care legea le acordã
numai acestora.
Persoana cu privire la care, din datele si probele existente
în cauzã, rezultã bãnuiala rezonabilã cã a sãvârsit o faptã prevãzutã
de legea penalã se numeste suspect. Suspectul are drepturile
prevãzute de lege pentru inculpat, dacã legea nu prevede altfel.
Persoana care a suferit o vãtãmare fizicã, materialã sau

moralã prin faptã penalã se numeste persoanã vãtãmatã.
Potrivit art. 80 c. pr. pen. în situatia în care în cauzã existã
un numãr mare de persoane vãtãmate care nu au interese contrarii,
acestea pot desemna o persoanã care sã le reprezinte interesele în
cadrul procesului penal.
2.3.5. Avocatul in procesul penal
Avocatul asistã sau reprezintã pãrtile ori subiectii

procesuali în conditiile legii.
Avocatul este si cel care îl “ajutã” pe magistrat sã afle
adevãrul sau mãcar participã la aflarea
adevãrului.(G.Coca,op.cit.pag.67)
Scopul exercitãrii profesiei de avocat îl constituie
promovarea si apãrarea drepturilor, libertãtilor si intereselor
legitime ale persoanelor fizice si persoanelor juridice, de drept
public si de drept privat; În exercitarea dreptului la apãrare
recunoscut si garantat de Constitutia României, republicatã, de
lege, de pactele si de tratatele la care România este parte, avocatul
are dreptul si obligatia de a stãrui, prin toate mijloacele legale,
pentru realizarea liberului acces la justitie, pentru un proces
echitabil si solutionat într-un termen rezonabil, indiferent de natura
cauzei sau de calitatea pãrtilor.
Avocatul are dreptul sã asiste si sã reprezinte persoanele
fizice si juridice în fata instantelor autoritãtii judecãtoresti si a altor
organe de jurisdictie, a organelor de urmãrire penalã, a autoritãtilor
si institutiilor publice, precum si în fata altor persoane fizice sau
juridice, care au obligatia sã permitã si sã asigure avocatului
desfãsurarea nestingheritã a activitãtii sale, în conditiile legii. Orice
persoanã are dreptul sã îsi aleagã în mod liber
avocatul.(M.E.Radu,op.cit.pag.78)
2.3.6. Alti subiecti procesuali

În afara subiectilor procesuali principali sunt subiecti
procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural,
organele speciale de constatare, precum si orice alte persoane sau
organe prevãzute de lege având anumite drepturi, obligatii sau
atributii în procedurile judiciare penale.
Succesorii sunt persoanele fizice sau juridice care

dobândesc drepturile si obligatiile persoanei fizice defuncte sau
persoanei juridice reorganizate, desfiintate sau dizolvate.
Succesorii intervin în procesul penal numai în latura civilã
a acestuia.
Organele specializate ale statului care realizeazã activitatea
judiciarã sunt:
A) instantele judecãtoresti;
B) judecãtorul de drepturi si libertãti;
C) judecãtorul de camerã preliminarã;
D) procurorul;
E) organele de cercetare penalã
A) procurorul;
Organele de cercetare penalã sunt:
A) organele de cercetare penalã ale politiei judiciare;
B) organele de cercetare penalã speciale.
Pãrþile din procesul penal sunt:
- Inculpatul.
- Partea civilã
- Partea responsabilã civilmente.
Subiectii procesuali principali sunt suspectul si persoana
vãtãmatã.
Subiectii procesuali principali au aceleasi drepturi si
obligatii ca si pãrþile, cu exceptia celor pe care legea le acordã
numai acestora.
Avocatul asistã sau reprezintã pãrtile ori subiectii
procesuali în conditiile legii.
Avocatul este si cel care îl “ajutã” pe magistrat sã afle
adevãrul sau mãcar participã la aflarea adevãrului.
În afara subiecþilor procesuali principali sunt subiecti
procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural,
organele speciale de constatare, precum si orice alte persoane sau
organe prevãzute de lege având anumite drepturi, obligatii sau
atributii în procedurile judiciare penale.

succesor;
reprezentant;
substiutit procesual;
instanţă de judecată;
suspect;
inculpat;
parte vătămată;
parte civilă;
parte responsabilă civilmente;
asistenţă juridică obligatorie.
Drepturile şi obligaţiile inculpatului în procesul penal.

Care este momentul până la care se poate constitui partea
civilă?
Cine poate avea calitatea de parte civilă în procesul penal?
Care este momentul până la care poate interveni partea
responsabilă civilmente în procesul penal?
Felurile asistenţei juridice.
Bibliografie obligatorie
Marius Eugen Radu, Drept procesual penal.Partea

generala, Editura Universitara, Bucuresti, 2014
Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedura
penala.Partea generala.In lumina noului cod de procedura penala,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
Marius Eugen Radu,Organizarea instantelor
judecatoresti si a parchetelor.Statutul magistratilor, Ed. Pro
Universitaria ,Bucuresti,2015
ACTIUNEA PENALÃ SI ACTIUNEA CIVILÃ ÎN

PROCESUL PENAL
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp
alocat
3.3.1. Acţiunea în justiţie
3.3.2. Acţiunea penală – noţiune, trăsături, momentele
desfăşurării
3.3.3. Acţiunea civilă – noţiune, obiect, trăsături, exercitare
3.3.4. Raportul dintre actiunea penalã si actiunea civilã
3.3.5.Autoritatea hotãrârii penale în procesul civil si
efectele hotãrârii civile în procesul penal
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
3.1. Introducere
Normele de drept trebuie respectate, de aceea legea

stabileşte modalitatea prin care se poate acţiona pentru asigurarea
aplicării lor, prevăzând o răspundere juridică ce poate fi impusă
prin puterea judecătorească, autoritatea publică prin care se
realizează justiţia.
Aşadar, în cazul încălcării unei norme de drept substanţial
– penal, civil, administrativ, disciplinar – intervine răspunderea
juridică a celui care a nesocotit norma, prin aducerea acestuia în
faţa instanţei judecătoreşti spre a suferi constrângerea de stat
prevăzută pentru fapta săvârşită.
Conflictul de drept provocat prin încălcarea normei de
drept este rezolvat de instanţele judecătoreşti prin aplicarea de
sancţiuni celor care au săvârşit fapte contrare legii. Tragerea la
răspundere juridică înseamnă aducerea conflictului de drept penal,
civil, administrativ, disciplinar în faţa instanţelor judecătoreşti şi se
obţine prin introducerea unei acţiuni în justiţie, exercitate într-un
proces.

identificarea diferenţelor dintre acţiunea civilă şi acţiunea
penală;
cunoaşterea cazurilor în care se exercită acţiunea penală;
cunoaşterea cazurilor în care se exercită acţiunea civilă;

studenţii vor putea să prezinte cazurile în care se pun în
mişcare şi se exercită acţiunea penală şi acţinea civilă;
studenţii vor înţelege în ce constă diferenţa dintre
exercitarea acţiunii civile în procesul penal şi exerciarea acţiunii
civile la instanţa civilă;

Pentru unitatea de învăţare acţiunile în procesul penal
timpul alocat este de 4 ore.
3.3.1. Acţiunea în justiţie

Actiunea în justitie are un temei juridic, constând în norma
de drept care prevede o anumitã rãspundere juridicã în situatia
încãlcãrii acesteia; astfel, actiunea penalã are ca temei juridic
norma de drept penal care încrimineazã si pedepseste fapta
sãvârsitã, iar actiunea civilã se întemeiazã pe norma de drept civil,
care instituie rãspunderea civilã pentru pagubele provocate de o
persoanã.(T.Mrejeru,B.Mrejeru, op.cit.pag.167)
Subiectii actiunii sunt totdeauna subiectii raportului juridic
de conflict, dar cu pozitii inversate: subiectul activ al faptei ilicite
devine subiect pasiv al actiunii în justitie si subiectul pasiv al faptei
ilicite capãtã calitatea de subiect activ al actiunii
judiciare.(N.Volonciu,op.cit.pag.219)
3.3.2. Acţiunea penală – noţiune, trăsături, momentele
desfăşurării
Actiunea penalã este un act procesual si, potrivit

principiului oficialitãtii, în toate situatiile în care organele judiciare
sunt sesizate despre sãvârsirea unei infractiuni, au obligatia sã
verifice dacã sunt probe si indicii temeinice cu privire la
infractiunea respectivã si în caz afirmativ sã punã în miscare si sã
exercite actiunea penalã în vederea tragerii la rãspundere penalã a
celor vinovati.(M.Damaschin,op.cit.pag.140)
Actiunea penalã are ca obiect tragerea la rãspundere penalã
a persoanelor care au sãvârsit infractiuni. El se deosebeste de
obiectul oricãrei alte actiuni, indiferent cã aceasta ar avea caracter
judiciar sau extrajudiciar (actiune civilã, administrativã sau
disciplinarã).( N.Volonciu,op.cit.pag.219)
Actiunea penalã spre deosebire de celelalte actiuni, prezintã
urmãtoarele trãsãturi caracteristice:
1. Actiunea penalã apartine statului.
Aceasta trãsãtura rezultã din faptul cã statul este singurul
care, prin norme juridice, stabileste care fapte sunt infractiuni, ce
sanctiuni se pot aplica celor care le sãvârsesc,
2. Actiunea penalã este obligatorie.
Potrivit acestei trãsãturi statul are obligatia de a pune în
miscare si exercita actiunea penalã ori de câte ori descoperã
sãvârsirea unei infractiuni de cãtre o persoanã.
3. Actiunea penalã este individualã.
Aceasta trãsãturã se desprinde din principiul rãspunderii
penale personale astfel încât actiunea penalã se pune în miscare si
se exercitã numai împotriva inculpatului/inculpatilor, nimeni
altcineva neputând solicita sã devinã subiect pasiv al actiunii penale
în locul, sau alãturi de inculpat.
4. Actiunea penalã este oportunã.
Oportunitatea exercitãrii actiunii penale reprezintã o
noutate legislativã bine-venitã în peisajul procesual penal român,
ale cãrei efecte pozitive se vor resimti neîntârziat în procesul de
înfãptuire a justiþiei penale, urmând a constitui un instrument
eficient în realizarea obiectivelor politicii penale a statului, prin
realizare unei selectii serioase a faptelor penale sesizate în functie
de gravitatea acestora si concentrarea resurselor în lupta împotriva
criminalitãtii importante, cu impact semnificativ asupra valorilor
sociale.(Vicentiu Razvan Gherghe,Institutia renuntarii la aplicarea
pedepsei in noul cod penal roman,in Dreptul nr.12/2011,pag.120)
Actiunea penalã se poate exercita în tot cursul procesului
penal.
Ea presupune existenta mai multor momente, respectiv:
a) punerea în miscare a actiunii penale - Potrivit art. 15 c.
pr. pen. actiunea penalã se pune în miscare când existã probe din
care rezultã presupunerea rezonabilã cã o persoanã a sãvârsit o
infractiune si nu existã cazuri care împiedicã punerea în miscare a
acesteia.
b) exercitarea actiunii penale- Actiunea penalã se exercitã
când existã probe din care rezultã presupunerea rezonabilã cã o
persoanã a sãvârsit o infractiune si nu existã cazuri care împiedicã
exercitarea acesteia.
penal, în conditiile legii.
Exercitarea actiunii penale înseamnã efectuarea în cursul
procesului penal, de cãtre subiectul activ al actiunii, prin
intermediul organelor judiciare, a diferitelor acte care, potrivit
functiei dinamice a acestei actiuni, serveste mersul înainte a
activitãtii procesuale si la realizarea scopului procesului
penal.(A.S.Tulbure,M.A.Tatu,op.cit.pag.91)
c) stingerea si epuizarea actiunii penale- Potrivit art. 17 c.
pr. pen. în cursul urmãririi penale actiunea penalã se stinge prin:
I) Clasare, când procurorul stinge actiunea penalã
exercitatã, întrucât existã unul dintre cazurile prevãzute la art. 16
alin. (1) c. Pr. Pen;
2) Prin renuntare la urmãrirea penalã, în conditiile

prevãzute de lege când nu existã interes public pentru realizarea
urmãririi penale a inculpatului.
3.3.3. Acţiunea civilă – noţiune, obiect, trăsături, exercitare
Mijlocul legal prin care persoana pãgubitã material sau

moral cere sã-i fie reparat prejudiciul cauzat este actiunea civilã.
Actiunea civilã este subsidiarã si alãturatã actiunii penale,
ceea ce înseamnã, între altele, cã instanta sesizatã cu judecarea unei
infractiuni nu poate rezolva actiunea civilã decât în limitele
sesizãrii si investirii în latura penalã a cauzei si, bineînteles, ale
modalitãtii de solutionare a actiunii penale; pentru alte activitãti
considerate aducãtoare de prejudicii, care nu au fost aduse în fata
instantei într-un proces penal, desigur persoana interesatã are la
îndemânã calea adresãrii cu actiune separatã la instanta
civilã.(C.A.Targu Mures,decizia penala nr. 421/R/2009,in I.
Garbulet,M.Vasiescu,op.cit.pag.136)
Subiectul activ al actiunii civile în procesul penal este parte
în cauzã si se numeste parte civilã.
Persoana vãtãmatã se poate constitui parte civilã pânã la
începerea cercetãrii judecãtoresti, organele judiciare având
obligatia de a aduce la cunostinta persoanei vãtãmate acest drept.
Constituirea ca parte civilã nu se poate face în fata instantei
de apel.
Actiunea civilã se exercitã de persoana vãtãmatã sau de
succesorii acesteia, care se constituie parte civilã împotriva
inculpatului si, dupã caz, a pãrtii responsabile civilmente.
Actiunea civilã poate fi exercitatã în cadrul procesului
penal dacã sunt întrunite cumulativ urmãtoarele conditii:
1. Infractiunea sãvârsitã sã fi produs o pagubã,un
prejudiciu.
Prin dauna produsã se întelege, atât paguba realã suferitã de
partea civilã (damnum emergens), cât si folosul sau câstigul de care
aceasta a fost lipsita prin infractiune (lucrum cessans); de regulã,
folosul nerealizat este acoperit prin obligarea la plata unor dobânzi,
la plata lipsei de folosintã pentru bunul sustras sau avariat începând
cu data sãvârsirii infractiunii si pânã la achitarea integralã a sumei
datorate.(D.Gheorghe,E.A.Gheorghe,Drept procesual penal,Ed.
Universul juridic,2012,pag.122)
2. Prejudiciul trebuie sa fie cert.

Fatã de aceastã conditie apreciem cã prejudiciul trebuie sã
fie sigur atât sub aspectul existentei sale cât si al posibilitãtilor de
evaluare.
Caracterul cert al prejudiciului înseamnã cã acesta este un
prejudiciu sigur, adicã el exista, s-a produs la data la care se
pretinde repararea lui, este deci actual si poate fi evaluat; se poate
pretinde si repararea unui prejudiciu viitor care, de asemenea, este
considerat cert, dacã, desi nu s-a produs încã, este sigur cã el se va
produce în viitor, fiind astfel si evaluabil; cu prejudiciul viitor si
cert nu se confundã însã prejudiciul viitor dar eventual, lipsit de
certitudine.(Tanase Joita,Actiunea civila in procesul penal,ed.
National,Bucuresti,1999,pag86)
3. Între infractiunea sãvârsitã si prejudiciu cauzat sã existe

un raport de cauzalitate.
S-a admis, de exemplu, în practica judiciarã, ca nu pot fi
acordate despãgubirile civile solicitate, deoarece nu existã legãturã
de cauzalitate între fapta de vãtãmare corporalã si prejudiciul
constând în valoarea produselor alterate în timpul cât persoana care
avea calitatea de gestionar al produselor respective s-a aflat în
concediul medical, ca urmare a vãtãmãrilor corporale cauzate prin
infractiune.(Trib Suprem,sectia penala,dec. Nr.1268/1988,CD
1988,pag.260)
4. Prejudiciul sã nu fi fost reparat.

Sunt situatii în care partea civilã este despãgubitã de
altcineva decât inculpatul, cum ar fi spre exemplu acordarea
despãgubirilor în baza unui contract de asigurare încheiat de partea
civilã anterior sãvârsirii infractiunii, sau acoperirea prejudiciului de
cãtre o tertã persoanã care însã nu avea aceastã obligatie.
5. Sã existe o manifestare de vointã din partea persoanei

vãtãmate de a se constitui parte civilã în procesul penal.
Persoana vãtãmatã se poate constitui parte civilã pânã la
începerea cercetãrii judecãtoresti, organele judiciare având
obligatia de a aduce la cunostinta persoanei vãtãmate acest drept.
Actiunea civilã exercitatã în cadrul procesului penal are ca
obiect tragerea la rãspundere civilã delictualã a persoanelor
responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin
comiterea faptei care face obiectul actiunii penale.
Actiunea civilã, fatã de actiunea penalã este disponibilã, în
sensul cã declansarea ei se face prin manifestarea de vointã a
persoanei vãtãmate de a se constitui parte civila, putând renunta
oricând pe parcursul procesului penal la aceasta calitate; deci,
pornirea si exercitarea actiunii civile depind de vointã persoanei
vãtãmate prin infractiune, cu exceptia persoanelor lipsite de
capacitate de exercitiu sau cu capacitate de exercitiu restrânsã, când
actiunea civilã se exercita din oficiu.(G.Coca,op.cit.pag88)
3.3.4. Raportul dintre actiunea penalã si actiunea civilã
În situatia în care cele douã actiuni se exercita una în

procesul penal, iar cealaltã în procesul civil nu se pune problema
raportului dintre ele. Acest raport priveste situatia în care actiunile
se exercitã concomitent în cadrul procesului penal.
În aceasta din urmã situatie, raportul este guvernat de douã
reguli:
1. regula “penalul tine în loc civilul”
2. regula “electa una via non datur recursus ad alteram”
Regula “penalul tine în loc civilul” se exprimã în faptul cã
judecata în fata instantei civile se suspendã dupã punerea în miscare
a actiunii penale si pânã la rezolvarea în primã instantã a cauzei
penale, dar nu mai mult de un an.
Regula “electa una via non datur recursus ad alteram”
înseamnã cã persoana vãtãmatã are posibilitatea sã opteze între
constituirea de parte civilã în procesul penal si introducerea unei
actiuni civile la instanta civilã.
Astfel, dacã nu s-au constituit parte civilã în procesul
penal, persoana vãtãmatã sau succesorii acesteia, pot introduce la
instanta civilã actiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin
infractiune.
Alegerea unei cãi odatã fãcutã este irevocabilã.
3.3.5.Autoritatea hotãrârii penale în procesul civil si

efectele hotãrârii civile în procesul penal
Hotãrârea definitivã a instantei penale are autoritate de

lucru judecat în fata instantei civile care judecã actiunea civilã, cu
privire la:
- existenta faptei;
- existenta persoanei care a sãvârsit-o.
Instanta civilã nu este legatã de hotãrârea definitivã de
achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveste:
- existenta prejudiciului;
- existenta vinovãtiei autorului faptei ilicite.
Hotãrârea definitivã a instantei civile prin care a fost
solutionatã actiunea civilã nu are autoritate de lucru judecat în fata
organelor judiciare penale cu privire la existenta faptei penale, a
persoanei care a sãvârsit-o si a vinovãtiei acesteia.
Asadar, hotãrârea definitivã a instantei civile prin care s-au
mentionat dispozitii ce au legãturã cu cauza penalã, nu are
autoritate de lucru judecat în fata instantei de judecatã cu privire la
aspecte ce tin de modul de rezolvare a laturii penale, însã instanta
penalã trebuie sã ia în considerare cele dispuse, cu impact direct
asupra modului de solutionare a actiunii civile.(C.A.Cluj,dec. Nr.
550/R/2007,in Curtea de Apel cluj,Buletinul jurisprudentei
2007,Ed. Universul juridic,Bucuresti,2008,pag.226)
Actiunea în justitie are un temei juridic, constând în norma

de drept care prevede o anumitã rãspundere juridicã în situatia
încãlcãrii acesteia; astfel, actiunea penalã are ca temei juridic
norma de drept penal care încrimineazã si pedepseste fapta
sãvârsitã, iar actiunea civilã se întemeiazã pe norma de drept civil,
care instituie rãspunderea civilã pentru pagubele provocate de o
persoanã.(T.Mrejeru,B.Mrejeru, op.cit.pag.167)
Actiunea penalã este un act procesual si, potrivit
principiului oficialitãtii, în toate situatiile în care organele judiciare
sunt sesizate despre sãvârsirea unei infractiuni, au obligaþia sã
verifice dacã sunt probe si indicii temeinice cu privire la
infractiunea respectivã si în caz afirmativ sã punã în miscare si sã
exercite actiunea penalã în vederea tragerii la rãspundere penalã a
celor vinovati.(M.Damaschin,op.cit.pag.140)
Actiunea penalã spre deosebire de celelalte actiuni, prezintã
urmãtoarele trãsãturi caracteristice:
Actiunea penalã apartine statului.
Actiunea penalã este obligatorie.
3. Actiunea penalã este individualã.
4. Actiunea penalã este oportunã.
penal.
Eapresupune existenta mai multor momente, respectiv:
a) punerea în miscare a actiunii penale
b) exercitarea actiunii penale
c) stingerea si epuizarea actiunii penale
Mijlocul legal prin care persoana pãgubitã material sau
moral cere sã-i fie reparat prejudiciul cauzat este actiunea civilã.
Subiectul activ al actiunii civile în procesul penal este parte
în cauzã si se numeste parte civilã.
Actiunea civilã poate fi exercitatã în cadrul procesului
penal dacã sunt întrunite cumulativ urmãtoarele conditii:
1. Infractiunea sãvârsitã sã fi produs o pagubã,un
prejudiciu.
2. Prejudiciul trebuie sa fie cert.
3. Între infractiunea sãvârsitã si prejudiciu cauzat sã existe
un raport de cauzalitate
4. Prejudiciul sã nu fi fost reparat.
5. Sã existe o manifestare de vointã din partea persoanei
vãtãmate de a se constitui parte civilã în procesul penal.
În situaþia în care cele douã actiuni se exercita una în
procesul penal, iar cealaltã în procesul civil nu se pune problema
raportului dintre ele. Acest raport priveste situatia în care actiunile
se exercitã concomitent în cadrul procesului penal.
În aceasta din urmã situatie, raportul este guvernat de douã
reguli:
1. regula “penalul tine în loc civilul”
2. regula “electa una via non datur recursus ad alteram”
Hotãrârea definitivã a instantei penale are autoritate de
lucru judecat în fata instantei civile care judecã actiunea civilã, cu
privire la:
- existenta faptei;
- existenta persoanei care a sãvârsit-o.
Instanta civilã nu este legatã de hotãrârea definitivã de
achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveste:
- existenta prejudiciului;
- existenta vinovãtiei autorului faptei ilicite.

acţiune civilă;
acţiune penală;
despăgubiri materiale;
despăgubiri morale;
Ce este acţiunea penală?

Ce este acţiunea civilă?
Momentele desfăşurării acţiunii penale.
Exercitarea acţiunii civile.
Prezentaţi raportul dintre acţiunea penală şi acţiunea civilă.

COMPETENTA ORGANELOR JUDICIARE
4.1. Introducere
alocat
4.3.1 Competenta si formele acesteia
4.3.2. Competenta materialã
4.3.3. Competenta teritorialã a instantelor judecãtoresti
4.3.4. Dispozitii speciale privind competenta instantelor
judecãtoresti
4.3.5. Competenta judecãtorului de drepturi si libertãti si a
judecãtorului de camerã preliminarã
4.3.6. Organele de urmãrire penalã si competenta acestora
4.3.7. Incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea
4.3.8. Strãmutarea
4.1. Introducere
Săvârşirea infracţiunii generează declanşarea unor activităţi

procesuale necesare soluţionării conflictului de drept, desfăşurate în
cadrul procesului penal de către organele judiciare, cu participarea
părţilor şi a altor persoane.
Criteriul prin intermediul căruia sunt concretizate
delimitările şi, totodată, corespondenţa între soluţionarea unei
cauze penale şi un anumit organ judiciar este competenţa.
O cauză penală nu poate fi soluţionată la întâmplare, de
orice organ judiciar, în înfăptuirea actului de justiţie, pentru o
judicioasă soluţionare a cauzei impunându-se existenţa unor criterii
cu ajutorul cărora este determinat organul judiciar care trebuie să
soluţioneze o anumită cauză penală.
Regulile de competenţă determină organul judiciar
competent să soluţioneze o cauză penală ce are ca obiect o faptă
săvârşită într-un anumit loc şi de o anumită gravitate, într-o
anumită etapă procesuală, cu luarea în considerare, când legea o
impune, şi a calităţii autorului faptei.

definirea noţiunilor de competenţă, incompatibilitate,
abţinere, recuzare, strămutare;
identificarea cazurilor de prorogare de competenţă;
însuşirea regulilor privind soluţionarea conflictelor de
competenţă;

studenţii vor putea recunoaşte cazurile de incompatibilitate;
studenţii vor putea rezolva conflictele de competenţă;

Pentru unitatea de învăţare competenţa în materie penală
timpul alocat este de 2 ore.
4.3.1 Competenta si formele acesteia
Definim competenta cã sfera atributiilor pe care le are de

îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în
cadrul procesului penal.
Competenta prezintã urmãtoarele forme:
A) competenta materialã;
B) competenta teritorialã;
C) competenta functionalã;
D) competenta personalã;
E) competenta specialã.
4.3.2. Competenta materialã
Prin competenta materialã întelegem criteriul cu ajutorul

cãruia se stabileste care dintre organele judiciare de grade diferite
pot instrumenta anumite categorii de cauze penale.(I.
Neagu,op.cit.pag.334)
1. Competenta judecãtoriei
Judecãtoria are o competentã materialã generalã; cele mai
multe cauze sunt date în competenta acestui organ, asigurându-se
astfel verigii de bazã a organelor de judecatã competenta cea mai
cuprinzãtoare si deci o largã
accesibilitate.(N.Volonciu,op.cit.pag.289)
2. Competenta tribunalului
Potrivit art. 36 c. pr. pen., tribunalul judecã în primã
instantã:
A) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191,
art. 209-211, art. 254, 2561, 263, 282, art. 289-294, art. 303, 304,
306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367;
B) infractiunile sãvârsite cu intentie depãsitã care au avut
ca urmare moartea unei persoane;
C) infractiunile cu privire la care urmãrirea penalã a fost
efectuatã de cãtre Directia de Investigare a Infractiunilor de
Criminalitate Organizatã si Terorism sau Directia Nationalã
Anticoruptie, dacã nu sunt date prin lege în competenta altor
instante ierarhic superioare;
C1) infractiunile de spãlare a banilor si infractiunile de
evaziune fiscalã prevãzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, cu modificãrile
ulterioare;
D) alte infractiuni date prin lege în competenta sa.
3. Competenta tribunalului militar
Tribunalul militar judecã în primã instantã toate
infractiunile comise de militari pânã la gradul de colonel inclusiv,
cu exceptia celor date prin lege în competenta altor instante.
Tribunalul militar solutioneazã si alte cauze anume
prevãzute de lege.
4. Competenta Curtii de Apel
Potrivit art. 38 c. pr. pen. Curtea de Apel judecã în primã
instantã:
A) infractiunile prevãzute de Codul penal la art. 394-397,
399-412 si 438-445;
B) infractiunile privind securitatea nationalã a României,
prevãzute în legi speciale;
C) infractiunile sãvârsite de judecãtorii de la judecãtorii,
tribunale si de procurorii de la parchetele care functioneazã pe
lângã aceste instante;
D) infractiunile sãvârsite de avocati (competenta Curtii de
Apel, în acest caz, a fost consacratã legislativ în considerarea
calitãtii persoanei ce exercitã profesia de avocat, care, potrivit art. 1
din Legea nr. 51/1995, republicatã, cu modificãrile si completãrile
ulterioare, se exercitã numai de avocatii înscrisi în tabloul baroului
din care fac parte, barou component al Uniunii Nationale a
Barourilor din România; prin urmare, dacã o persoanã exercitã
profesia de avocat în afara acestui cadrul legal, iar obiectul
judecãtii îl constituie exercitarea, fãrã drept, a profesiei de avocat
sau plângerea împotriva solutiei de netrimitere în judecatã pentru
aceastã infractiune, competenta revine judecãtoriei, iar nu curtii de
apel.(ICCJ,sectia penala,dec. nr.1063/2008,www.scj.ro)
Competenta curtii de apel priveste persoanele care au
calitatea de avocat, indiferent dacã la data sãvârsirii infractiunii
aceastã calitate era suspendatã în temeiul Legii nr. 51/1995,
republicatã, cu modificãrile si completãrile ulterioare, intrucât
suspendarea calitãtii de avocat nu echivaleazã cu încetarea acestei
calitãti.(ICCJ,sectia penala,dec. nr.397/2009,www.scj.ro)
E) infractiunile sãvârsite de notari publici, executori
judecãtoresti, de controlorii financiari ai Curtii de Conturi, precum
si auditori publici externi;
F) infractiunile sãvârsite de sefii cultelor religioase
organizate în conditiile legii si de ceilalti membri ai înaltului cler,
care au cel puþin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
G) infractiunile sãvârsite de magistratii-asistenti de la
Înalta Curte de Casatie si Justitie, de judecãtorii de la curtile de apel
si Curtea Militarã de Apel, precum si de procurorii de la parchetele
de pe lângã aceste instante;
H) infractiunile sãvârsite de membrii Curtii de Conturi, de
presedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de
adjunctii Avocatului Poporului si de chestori;
I) cererile de strãmutare, în cazurile prevãzute de lege.
5. Competenþa Curtii Militare de Apel
Curtea militarã de apel judecã în primã instantã:
399-412 si 438-445, sãvârsite de militari;
prevãzute în legi speciale, sãvârsite de militari;
C) infractiunile sãvârsite de judecãtorii tribunalelor militare
si de procurorii militari de la parchetele militare care functioneazã
pe lângã aceste instante.
D) infractiunile sãvârsite de generali, maresali si amirali;
6. Competenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie
Potrivit art. 40 c. pr. pen. Înalta Curte de Casatie si Justitie
judecã în primã instantã infractiunile de înaltã trãdare, infractiunile
sãvârsite de senatori, deputati si membri din România în
Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecãtorii
Curþii Constitutionale, de membrii Consiliului Superior al
Magistraturii, de judecãtorii Înaltei Curti de Casatie si Justitie si de
procurorii de la Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casatie si
Justitie.
4.3.3. Competenta teritorialã a instantelor judecãtoresti
Competenta teritorialã este acea formã a competentei în a

cãrei determinare s-a tinut seama de elemente generale de ordin
spatial prevãzute expres de lege.
Conform art. 41 c. pr. pen. competenta dupã teritoriu este
determinatã, în ordine, de:
A) locul sãvârsirii infractiunii;
B) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
C) locuinta suspectului sau inculpatului persoanã fizicã ori,
dupã caz, sediul inculpatului persoanã juridicã, la momentul la care
a sãvârsit fapta;
D) locuinta sau, dupã caz, sediul persoanei vãtãmate.
4.3.4. Dispozitii speciale privind competenta instantelor

judecãtoresti
1. Reunirea cauzelor
Între douã sau mai multe cauze penale poate exista o
strânsã legãtura, care determinã rezolvarea acestora prin reunirea
lor într-un cadrul procesual.
Conform art. 43 c. pr. pen. instanta dispune reunirea
cauzelor în cazul unic în vederea solutionãrii multilaterale,
complete si în conditiuni mai bune infractiunii continuate, al
concursului formal de infractiuni sau în orice alte cazuri când douã
sau mai multe acte materiale alcãtuiesc o singurã infractiune.
2. Disjungerea cauzelor
Potrivit art. 46 c. pr. pen. pentru motive temeinice privind
mai bunã desfãsurare a judecãtii, instanta poate dispune disjungerea
acesteia cu privire la unii dintre inculpati sau la unele dintre
infractiuni.
3. Exceptiile de necompetentã
Exceptia de necompetentã constituie mijlocul legal prin
care legea permite anumitor subiecti procesuali sã invoce lipsa de
competentã a organului judiciar în fata cãruia se desfãsoarã
procedura judiciarã si sã solicite o desesizare a organului
respectiv.(N.Volonciu,op.cit.pag.305)
Exceptia de necompetentã materialã sau dupã calitatea
persoanei a instantei inferioare celei competente potrivit legii poate
fi invocatã în tot cursul judecãtii, pânã la pronuntarea hotãrârii
definitive.
Exceptia de necompetentã materialã sau dupã calitatea
persoanei a instantei superioare celei competente potrivit legii poate
fi invocatã pânã la începerea cercetãrii judecãtoresti.
Exceptia de necompetentã teritorialã poate fi invocatã pânã
la începerea cercetãrii judecãtoresti.
4. Competenta în caz de schimbare a calitãtii inculpatului

În conformitate cu prevederile art. 48 c. pr. pen. când
competenta instantei este determinatã de calitatea inculpatului,
instanta rãmâne competentã sã judece chiar dacã inculpatul, dupã
sãvârsirea infractiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:
A) fapta are legãturã cu atributiile de serviciu ale
fãptuitorului;
B) s-a dat citire actului de sesizare a instantei.
Dobândirea calitãtii dupã sãvârsirea infractiunii nu
determinã schimbarea competentei, cu exceptia infractiunilor
sãvârsite de persoanele prevãzute la art. 40 alin. (1) c. pr. pen.
5. Competenta în caz de schimbare a încadrãrii juridice sau
a calificãrii faptei
Instanta sesizatã cu judecarea unei infractiuni rãmâne
competentã a o judeca, chiar dacã, dupã schimbarea încadrãrii
juridice, infractiunea este de competenta instantei inferioare.
Schimbarea calificãrii faptei printr-o lege nouã, intervenitã
în cursul judecãrii cauzei, nu atrage necompetenta instanþei, în
afarã de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
6. Declinarea de competentã
Declinarea de competentã reprezintã o institutie prin care
se realizeazã autocontrolul asupra competentei organului judiciar,
autocontrol care se efectueazã din oficiu sau la cerere; organul care
stabileste cã nu are competentã trebuie sã determine în acelasi timp
cui îi revine aceasta; declinarea de competentã a instantei penale nu
este posibilã în favoarea unui organ din afara sistemului
jurisdictional ori a unui organ de judecatã
strãin.(N.Volonciu,op.cit.pag.319)
7. Conflictul de competentã
Potrivit art. 51 c. pr. pen. când douã sau mai multe instanþe
se recunosc competente a judeca aceeasi cauzã ori îsi declinã
competenta reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competentã
se solutioneazã de instanta ierarhic superioarã comunã.
8. Chestiunile prealabile
Obiectul chestiunii prealabile reprezintã un aspect cu
precãdere procesual care trebuie sã premeargã rezolvarea altor
chestiuni care privesc fondul cauzei si trebuie sã se refere la:
- cerintele esentiale din continutul constitutiv al
infractiunii; înlãturarea caracterului penal al faptei;
- cauze speciale de impunitate;
- încadrarea corectã a faptei penale;
- orice alte aspecte care se referã la rezolvarea fondului
cauzei.(A.Boroi si colab,op.cit.pag.123)
Potrivit legii instanta penalã este competentã sã judece
orice chestiune prealabilã solutionãrii cauzei, chiar dacã prin natura
ei acea chestiune este de competenta altei instante, cu exceptia
situatiilor în care competenta de solutionare nu apartine organelor
judiciare.
Chestiunea prealabilã se judecã de cãtre instanta penalã,
potrivit regulilor si mijloacelor de probã privitoare la materia cãreia
îi aparþine acea chestiune.
Hotãrârile definitive ale altor instante decât cele penale
asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de
lucru judecat în fata instantei penale, cu exceptia împrejurãrilor
care privesc existenta infractiunii.(M.E.Radu,op.cit.pag.134)
4.3.5. Competenta judecãtorului de drepturi si libertãti si a
judecãtorului de camerã preliminarã
Conform art. 53 c. pr. pen. judecãtorul de drepturi si

libertãti este judecãtorul care, în cadrul instantei, potrivit
competentei acesteia, solutioneazã, în cursul urmãririi penale,
cererile, propunerile, plângerile, contestatiile sau orice alte sesizãri
privind:
A) mãsurile preventive;
B) mãsurile asigurãtorii;
C) mãsurile de sigurantã cu caracter provizoriu;
D) actele procurorului, în cazurile expres prevãzute de
lege;
E) încuviintarea perchezitiilor, a folosirii metodelor si
tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor
procedee probatorii potrivit legii;
F) procedura audierii anticipate;
G) alte situatii expres prevãzute de lege.
Potrivit art. 54 c. pr. pen. Judecãtorul de camerã
preliminarã este judecãtorul care, în cadrul instantei, potrivit
competentei acesteia:
A) verificã legalitatea trimiterii în judecatã dispuse de
procuror;
B) verificã legalitatea administrãrii probelor si a efectuãrii
actelor
procesuale de cãtre organele de urmãrire penalã;
C) solutioneazã plângerile împotriva solutiilor de
neurmãrire sau de netrimitere în judecatã;
D) solutioneazã alte situatii expres prevãzute de lege.
4.3.6. Organele de urmãrire penalã si competenta acestora

A) procurorul;
Procurorii sunt constituiti în parchete care functioneazã pe
lângã instantele judecãtoresti si îsi exercitã atributiile în cadrul
Ministerului Public.
În cadrul procesului penal procurorul are urmãtoarele
atributii (art. 55 c. pr. pen.):
A) supravegheazã sau efectueazã urmãrirea penalã;
B) sesizeazã judecãtorul de drepturi si libertãti si instanta
de judecatã;
C) exercitã actiunea penalã;
D) exercitã actiunea civilã, în cazurile prevãzute de lege:
E) încheie acordul de recunoastere a vinovãtiei, în
conditiile legii;
F) formuleazã si exercitã contestatiile si cãile de atac
prevãzute de lege împotriva hotãrârilor judecãtoresti;
G) îndeplineste orice alte atributii prevãzute de lege.
Atributiile organelor de cercetare penalã ale politiei
judiciare sunt îndeplinite de lucrãtori specializati din Ministerul
Administratiei si Internelor anume desemnati în conditiile legii
speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al
Parchetului de pe lângã Înalta Curte de Casatie si Justitie ori avizul
procurorului desemnat în acest sens.
4.3.7. Incompatibilitatea, abtinerea si recuzarea
Judecãtorul este incompatibil dacã (art. 64 c. pr. pen):

A) a fost reprezentant sau avocat al unei pãrti ori al unui
subiect procesual principal, chiar si în altã cauzã;
Asupra unui asemenea judecãtor planeazã dubiul cã ar
putea fi angajat în optica pãrtii a cãrei apãrare sau reprezentare a
exercitat-o.
B) este rudã sau afin, pânã la gradul al IV-lea inclusiv, ori
se aflã într-o altã situatie dintre cele prevãzute la art. 177 din Codul
penal cu una dintre pãrti, cu un subiect procesual principal, cu
avocatul ori cu reprezentantul acestora;
C) a fost expert sau martor, în cauzã;
D) este tutore sau curator al unei pãrti sau al unui subiect
procesual principal;
E) a efectuat, în cauzã, acte de urmãrire penalã sau a
participat, în calitate de procuror, la orice procedurã desfãsuratã în
fata unui judecãtor sau a unei instante de judecatã;
F) existã o suspiciune rezonabilã cã impartialitatea
judecãtorului este afectatã.
Nu pot face parte din acelasi complet de judecatã
judecãtorii care sunt soti, rude sau afini între ei, pânã la gradul al
IV-lea inclusiv, ori se aflã într-o altã situatie dintre cele prevãzute
la art. 177 din Codul penal.
4.3.8. Strãmutarea
Înalta Curte de Casatie si Justitie strãmutã judecarea unei

cauze de la curtea de apel competentã la o altã curte de apel, iar
curtea de apel strãmutã judecarea unei cauze de la un tribunal sau,
dupã caz, de la o judecãtorie din circumscriptia sa la o altã instantã
de acelasi grad din circumscriptia sa, atunci când existã o
suspiciune rezonabilã cã impartialitatea judecãtorilor instantei este
afectatã datoritã împrejurãrilor cauzei, calitãtii pãrtilor ori atunci
când existã pericol de tulburare a ordinii publice.

Competenta prezintã urmãtoarele forme:
A) competenta materialã;
B) competenta teritorialã;
C) competenta functionalã;
D) competenta personalã;
E) competenta specialã.
Prin competenta materialã întelegem criteriul cu ajutorul
cãruia se stabileste care dintre organele judiciare de grade diferite
pot instrumenta anumite categorii de cauze penale.
Judecãtoria are o competentã materialã generalã; cele mai
multe cauze sunt date în competenta acestui organ, asigurându-se
astfel verigii de bazã a organelor de judecatã competenta cea mai
cuprinzãtoare si deci o largã accesibilitate.
Potrivit art. 36 c. pr. pen., tribunalul judecã în primã
instantã:
A) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191,
art. 209-211, art. 254, 2561, 263, 282, art. 289-294, art. 303, 304,
306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367;
B) infracþiunile sãvârsite cu intentie depãsitã care au avut
ca urmare moartea unei persoane;
C) infractiunile cu privire la care urmãrirea penalã a fost
efectuatã de cãtre Directia de Investigare a Infractiunilor de
Criminalitate Organizatã si Terorism sau Directia Nationalã
Anticoruptie, dacã nu sunt date prin lege în competenta altor
instante ierarhic superioare;
C1) infractiunile de spãlare a banilor si infractiunile de
evaziune fiscalã prevãzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru
prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, cu modificãrile
ulterioare;
D) alte infractiuni date prin lege în competenta sa.
Competenta tribunalului militar
Tribunalul militar judecã în primã instantã toate
infractiunile comise de militari pânã la gradul de colonel inclusiv,
cu exceptia celor date prin lege în competenta altor instante.
Tribunalul militar solutioneazã si alte cauze anume
prevãzute de lege.
Competenta Curtii de Apel
Potrivit art. 38 c. pr. pen. Curtea de Apel judecã în primã
instantã:
399-412 si 438-445;
prevãzute în legi speciale;
C) infractiunile sãvârsite de judecãtorii de la judecãtorii,
tribunale si de procurorii de la parchetele care functioneazã pe
lângã aceste instante;
D) infractiunile sãvârsite de avocati (competenta Curtii de
Apel, în acest caz, a fost consacratã legislativ în considerarea
calitãtii persoanei ce exercitã profesia de avocat, care, potrivit art. 1
din Legea nr. 51/1995, republicatã, cu modificãrile si completãrile
ulterioare, se exercitã numai de avocatii înscrisi în tabloul baroului
din care fac parte, barou component al Uniunii Nationale a
Barourilor din România; prin urmare, dacã o persoanã exercitã
profesia de avocat în afara acestui cadrul legal, iar obiectul
judecãtii îl constituie exercitarea, fãrã drept, a profesiei de avocat
sau plângerea împotriva solutiei de netrimitere în judecatã pentru
aceastã infractiune, competenta revine judecãtoriei, iar nu curtii de
apel. .(ICCJ,sectia penala,dec. nr.1063/2008,www.scj.ro)
Competenta curtii de apel priveste persoanele care au
calitatea de avocat, indiferent dacã la data sãvârsirii infractiunii
aceastã calitate era suspendatã în temeiul Legii nr. 51/1995,
republicatã, cu modificãrile si completãrile ulterioare, intrucât
suspendarea calitãtii de avocat nu echivaleazã cu încetarea acestei
calitãti. .(ICCJ,sectia penala,dec. nr.397/2009,www.scj.ro)
E) infractiunile sãvârsite de notari publici, executori
judecãtoresti, de controlorii financiari ai Curtii de Conturi, precum
si auditori publici externi;
F) infractiunile sãvârsite de sefii cultelor religioase
organizate în conditiile legii si de ceilalti membri ai înaltului cler,
care au cel puþin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
G) infractiunile sãvârsite de magistratii-asistenti de la
Înalta Curte de Casatie si Justitie, de judecãtorii de la curtile de apel
si Curtea Militarã de Apel, precum si de procurorii de la parchetele
de pe lângã aceste instante;
H) infractiunile sãvârsite de membrii Curtii de Conturi, de
presedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de
adjunctii Avocatului Poporului si de chestori;
I) cererile de strãmutare, în cazurile prevãzute de lege.
5. Competenþa Curtii Militare de Apel
Curtea militarã de apel judecã în primã instantã:
399-412 si 438-445, sãvârsite de militari;
prevãzute în legi speciale, sãvârsite de militari;
C) infractiunile sãvârsite de judecãtorii tribunalelor militare
si de procurorii militari de la parchetele militare care functioneazã
pe lângã aceste instante.
D) infractiunile sãvârsite de generali, maresali si amirali;
Potrivit art. 40 c. pr. pen. Înalta Curte de Casatie si Justitie
judecã în primã instantã infractiunile de înaltã trãdare, infractiunile
sãvârsite de senatori, deputati si membri din România în
Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecãtorii
Curþii Constitutionale, de membrii Consiliului Superior al
Magistraturii, de judecãtorii Înaltei Curti de Casatie si Justitie si de
procurorii de la Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casatie si
Justitie.
Competenta teritorialã este acea formã a competentei în a

cãrei determinare s-a tinut seama de elemente generale de ordin
spaþial prevãzute expres de lege.
Conform art. 41 c. pr. pen. competenta dupã teritoriu este
determinatã, în ordine, de:
A) locul sãvârsirii infractiunii;
B) locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul;
C) locuinta suspectului sau inculpatului persoanã fizicã ori,
dupã caz, sediul inculpatului persoanã juridicã, la momentul la care
a sãvârsit fapta;
D) locuinta sau, dupã caz, sediul persoanei vãtãmate.
1. Reunirea cauzelor
Între douã sau mai multe cauze penale poate exista o
strânsã legãtura, care determinã rezolvarea acestora prin reunirea
lor într-un cadrul procesual.
2. Disjungerea cauzelor
Potrivit art. 46 c. pr. pen. pentru motive temeinice privind
mai bunã desfãsurare a judecãtii, instanta poate dispune disjungerea
acesteia cu privire la unii dintre inculpati sau la unele dintre
infractiuni.
3. Exceptiile de necompetentã
Exceptia de necompetentã constituie mijlocul legal prin
care legea permite anumitor subiecti procesuali sã invoce lipsa de
competentã a organului judiciar în fata cãruia se desfãsoarã
procedura judiciarã si sã solicite o desesizare a organului
respectiv.(N. Volonciu,op.cit.pag.305)
4. Competenta în caz de schimbare a calitãtii inculpatului
În conformitate cu prevederile art. 48 c. pr. pen. când
competenta instantei este determinatã de calitatea inculpatului,
instanta rãmâne competentã sã judece chiar dacã inculpatul, dupã
sãvârsirea infractiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când:
A) fapta are legãturã cu atributiile de serviciu ale
fãptuitorului;
B) s-a dat citire actului de sesizare a instantei.
5. Competenta în caz de schimbare a încadrãrii juridice sau
a calificãrii faptei
Instanta sesizatã cu judecarea unei infractiuni rãmâne
competentã a o judeca, chiar dacã, dupã schimbarea încadrãrii
juridice, infractiunea este de competenta instantei inferioare
6. Declinarea de competentã
Declinarea de competentã reprezintã o institutie prin care
se realizeazã autocontrolul asupra competentei organului judiciar,
autocontrol care se efectueazã din oficiu sau la cerere; organul care
stabileste cã nu are competentã trebuie sã determine în acelasi timp
cui îi revine aceasta; declinarea de competentã a instantei penale nu
este posibilã în favoarea unui organ din afara sistemului
jurisdictional ori a unui organ de judecatã
strãin.(N.Volonciu,op.cit.pag.319)
7. Conflictul de competentã
Potrivit art. 51 c. pr. pen. când douã sau mai multe instante
se recunosc competente a judeca aceeasi cauzã ori îsi declinã
competenta reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competentã
se solutioneazã de instanta ierarhic superioarã comunã.
8. Chestiunile prealabile
Obiectul chestiunii prealabile reprezintã un aspect cu
precãdere procesual care trebuie sã premeargã rezolvarea altor
chestiuni care privesc fondul cauzei si trebuie sã se refere la:
- cerintele esentiale din continutul constitutiv al
infractiunii; înlãturarea caracterului penal al faptei;
- cauze speciale de impunitate;
- încadrarea corectã a faptei penale;
- orice alte aspecte care se referã la rezolvarea fondului
cauzei.(A.Boroi si colab,op.cit.pag.123)
Conform art. 53 c. pr. pen. judecãtorul de drepturi si
libertãti este judecãtorul care, în cadrul instantei, potrivit
competentei acesteia, solutioneazã, în cursul urmãririi penale,
cererile, propunerile, plângerile, contestatiile sau orice alte sesizãri
privind:
A) mãsurile preventive;
B) mãsurile asigurãtorii;
C) mãsurile de sigurantã cu caracter provizoriu;
D) actele procurorului, în cazurile expres prevãzute de
lege;
E) încuviinþarea perchezitiilor, a folosirii metodelor si
tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor
procedee probatorii potrivit legii;
F) procedura audierii anticipate;
G) alte situaþii expres prevãzute de lege.
A) procurorul;
Procurorii sunt constituiti în parchete care functioneazã pe
lângã instantele judecãtoresti si îsi exercitã atributiile în cadrul
Ministerului Public.
Judecãtorul este incompatibil dacã (art. 64 c. pr. pen):
A) a fost reprezentant sau avocat al unei pãrti ori al unui
subiect procesual principal, chiar si în altã cauzã;
Asupra unui asemenea judecãtor planeazã dubiul cã ar
putea fi angajat în optica pãrtii a cãrei apãrare sau reprezentare a
exercitat-o.
B) este rudã sau afin, pânã la gradul al IV-lea inclusiv, ori
se aflã într-o altã situatie dintre cele prevãzute la art. 177 din Codul
penal cu una dintre pãrti, cu un subiect procesual principal, cu
avocatul ori cu reprezentantul acestora;
C) a fost expert sau martor, în cauzã;
D) este tutore sau curator al unei pãrti sau al unui subiect
procesual principal;
E) a efectuat, în cauzã, acte de urmãrire penalã sau a
participat, în calitate de procuror, la orice procedurã desfãsuratã în
fata unui judecãtor sau a unei instante de judecatã;
F) existã o suspiciune rezonabilã cã impartialitatea
judecãtorului este afectatã.
Înalta Curte de Casatie si Justitie strãmutã judecarea unei
cauze de la curtea de apel competentã la o altã curte de apel, iar
curtea de apel strãmutã judecarea unei cauze de la un tribunal sau,
dupã caz, de la o judecãtorie din circumscriptia sa la o altã instantã
de acelasi grad din circumscriptia sa, atunci când existã o
suspiciune rezonabilã cã impartialitatea judecãtorilor instantei este
afectatã datoritã împrejurãrilor cauzei, calitãtii pãrtilor ori atunci
când existã pericol de tulburare a ordinii publice

competenţa materială;
competenţa teritorială;
prorogare de competenţă;
incompatibilitate;
abţinere;
recuzare;
declinare de competenţă;
strămutare
Care este competenta Inaltei Curti de Casatie si Justitie?

Prezentaţi felurile competenţei.
Strămutarea cauzelor penale
PROBELE, MIJLOACELE DE PROBÃ SI

PROCEDEELE PROBATORII
5.1. Introducere
alocat
5.3.1. Aspecte generale privind probele
5.3.2. Probatoriul în procesul penal
5.3.3. Audierea persoanelor
5.3.4. Confruntarea
5.3.5.Identificarea persoanelor si a obiectelor
5.3.6.Metode speciale de supraveghere sau cercetare
5.3.7.Perchezitia si ridicarea de obiecte si înscrisuri
5.3.8.Expertiza si constatarea
5.3.9.Cercetarea locului faptei si reconstituirea
5.3.10.Fotografierea si luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor personae
5.3.11.Mijloace materiale de probã
5.3.12.Înscrisurile
5.3.13.Comisia rogatorie
5.3.14.Delegarea
5.1. Introducere
În momentul în care împotriva unei persoane se formulează

învinuirea că a săvârşit o infracţiune, organele de urmărire penală
sunt obligate să constate dacă infracţiunea a fost comisă în realitate
şi dacă persoana învinuită este vinovată de săvârşirea infracţiunii în
sensul legii penale, fără o astfel de constatare nefiind justificată
trimiterea învinuitului în faţa instanţei de judecată, pentru a i se
aplica sancţiunea prevăzută de legea penală. Instanţa de judecată
trebuie să constate dacă învinuirea adusă inculpatului prin actul de
sesizare este întemeiată şi, totodată, trebuie să constate toate
împrejurările referitoare la faptă şi la inculpat, care pot contribui la
soluţionarea cauzei potrivit legii şi adevărului.
Atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi a instanţei
de judecată, părţile pot cere constatarea acelor împrejurări de fapt
care sunt de natură, fie să susţină învinuirea, fie apărarea, existenţa
sau inexistenţa daunelor materiale şi morale, precum şi întinderea
lor.
Constatarea acestor fapte şi împrejurări de fapt se
realizează prin activitata de probaţiune, în cursul căreia autorităţile
judiciare, dar şi părţile din proces se servesc de probe, obţinute prin
mijloace de probă.

Identificarea mijloacelor de probă;
stabilirea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce formează
obiectul probaţiunii.

studenţii vor fi capabili să facă distincţia între probe şi
mijloace de probă; sa defineasca procedeele de probatiune.
studenţii vor putea să identifice regulile care guvernează
activitatea de apreciere a probelor.

Pentru unitatea de învăţare probele şi mijloacele de probă
în procesul penal – probele timpul alocat este de 4 ore.
5.3.1. Aspecte generale privind probele
Potrivit art. 97 c. pr. pen. constituie probã orice element de

fapt care serveste la constatarea existentei sau inexistentei unei
infractiuni, la identificarea persoanei care a sãvârsit-o si la
cunoasterea împrejurãrilor necesare pentru justa solutionare a
cauzei si care contribuie la aflarea adevãrului în procesul penal.
5.3.2. Probatoriul în procesul penal
Probatoriul reprezintã axul cardinal în realizarea justitiei

penale, deoarece prin intermediul acestuia se stabileste adevãrul în
orice cauzã penalã si se solutioneazã procesul penal; probatoriul se
relevã a fi, totodatã, un sistem de garantii pentru rezolvarea
raportului juridic penal de conflict supus cercetãrii penale sau
dedus judecãtii, în cadrul procesului penal.(I.Doltu,op.cit.pag.455)
Prin sarcinã a probatiunii (onus probandi) se întelege
obligatia procesualã ce revine unui participant în procesul penal de
a dovedi împrejurãrile care formeazã obiectul
probatiunii.(Gr.Theodoru,L.Moldovan,op.cit.pag121)
Administrarea probelor constã în activitatea desfãsuratã de
organele judiciare, în colaborarea cu pãrtile, în vederea procurãrii,
verificãrii si retinerii, ca piese ale dosarului, a faptelor si
împrejurãrilor cu relevanta informativã pentru solutionarea
cauzei.(M.Damaschin,op.cit.pag.257)
În cursul urmãririi penale, organul de urmãrire penalã
strânge si administreazã probe atât în favoarea, cât si în defavoarea
suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.
În cursul judecãtii, instanta administreazã probe la cererea
procurorului, a persoanei vãtãmate sau a pãrtilor si, în mod
subsidiar, din oficiu, atunci când considerã necesar pentru formarea
convingerii sale.
Aprecierea probelor poate fi definitã ca operatiunea
complexã, mental cognitivã, de întelegere si organizare a sensului
pe care probele administrate si aflate la dosarul cauzei, îl dau faptei
penale si vinovãtiei inculpatului, în finalitatea de a determina luarea
de cãtre judecãtor a unei hotãrâri juste în procesul
penal.(A.Sava,Aprecierea probelor in procesul penal,Ed.
Junimea,Iasi,2002,pag.19)
5.3.3. Audierea persoanelor
În cursul procesului penal, în conditiile prevãzute de lege,

pot fi audiate:
- suspectul,
- inculpatul,
- persoana vãtãmatã,
- partea civilã,
- partea responsabilã civilmente,
- martorii
- expertii.
Pentru solutionarea operativã si temeinicã a cauzelor
penale, ascultarea suspectului sau inculpatului este necesarã,
întrucât nimeni nu cunoaste mai bine decât el împrejurãrile în care
au fost sãvârsite faptele, mijloacele folosite la comiterea acestora,
numãrul fãptuitorilor, contributia pe care a avut-o fiecare la
sãvârsirea faptelor, consecintele produse, bunurile sustrase si
destinatia pe care a avut-o victima la producerea faptei; din
declaratiile suspectului sau inculpatului pot fi obtinute probe
valoroase sau numai indicii, care, coroborate cu alte probe sau
indicii, pot contribui la stabilirea adevãrului si justa solutionare
a cauzei penale.(Ilie Magureanu,Ascultarea persoanelor in procesul
penal,Ed. Lumina Lex, Bucuresti,2004,pag.19)
5.3.4. Confruntarea
Potrivit art. 131 c. pr. pen. când se constatã cã existã

contraziceri între declaraþiile persoanelor audiate în aceeasi cauzã,
se procedeazã la confruntarea lor dacã aceasta este necesarã pentru
lãmurirea cauzei.
Persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele si
împrejurãrile în privinta cãrora declaratiile date anterior se
contrazic.
Organul de urmãrire penalã sau instanta de judecatã poate
încuviinta ca persoanele confruntate sã îsi punã reciproc întrebãri.
Întrebãrile si rãspunsurile se consemneazã într-un proces-
verbal.
5.3.5.Identificarea persoanelor si a obiectelor

Conform art. 132 c. pr. pen. identificarea persoanelor sau
obiectelor se poate dispune dacã este necesarã în scopul clarificãrii
împrejurãrilor cauzei. Identificarea persoanelor sau obiectelor poate
fi dispusã de procuror ori de organele de cercetare penalã, în cursul
urmãririi penale, sau de instantã, în cursul judecãtii.
Dupã dispunerea mãsurii si înainte ca identificarea sã fie
realizatã, persoana care face identificarea trebuie audiatã cu privire
la persoana sau obiectul pe care urmeazã sã îl identifice.
5.3.6.Metode speciale de supraveghere sau cercetare

Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare
urmãtoarele (art. 138 c. pr. pen.):
A) interceptarea comunicatiilor ori a oricãrui tip de
comunicare la distantã;
B) accesul la un sistem informatic;
C) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
(Interceptãrile si înregistrãrile convorbirilor, precum si
înregistrãrile de imagini sunt definite în literatura de specialitate
drept mijloace de investigatie utilizate de organele de urmãrire
penalã în vederea descoperirii infractiunilor, a identificãrii
infractorilor si a stabilirii adevãrului procesului penal.
D) localizarea sau urmãrirea prin mijloace tehnice;
E) obtinerea datelor privind tranzactiile financiare ale unei
persoane;
F) retinerea, predarea sau perchezitionarea trimiterilor
postale;
G) utilizarea investigatorilor sub acoperire si a
colaboratorilor;
H) participarea autorizatã la anumite activitãti;
I) livrarea supravegheatã;
J) obtinerea datelor generate sau prelucrate de cãtre
furnizorii de retele publice de comunicatii electronice ori furnizorii
de servicii de comunicatii electronice destinate publicului, altele
decât continutul comunicatiilor, retinute de cãtre acestia în temeiul
legii speciale privind retinerea datelor generate sau prelucrate de
furnizorii de retele publice de comunicatii electronice si de
furnizorii de servicii de comunicatii electronice destinate
publicului.
5.3.7.Perchezitia si ridicarea de obiecte si înscrisuri
Efectuarea perchezitiei dobândeste adeseori o importantã

decisivã pe parcursul procesului penal, prin intermediul sãu
asigurându-se obtinerea nu numai a mijloacelor materiale de probã
a cãror existentã este cunoscutã, ci si a unor noi probe necesare
solutionãrii cauzelor penale; de regulã, prin efectuarea acestei
activitãti se urmãreste descoperirea urmelor infractiunii, a
corpurilor delicte si a obiectelor ce prezintã interes în stabilirea
împrejurãrilor sãvârsirii infractiunii, a identificãrii infractorului, a
asigurãrii reparãrii prejudiciului material, a descoperirii persoanelor
ce se sustrag de la urmãrire, judecatã, a descoperirii cadavrelor si
persoanelor dispãrute etc.(Cristian Eduard Stefan,Abordari
teoretice si practice referitoare la institutia perchezitiei corporale,in
Dreptul nr. 7/2012,pag.175)
Perchezitia poate fi domiciliarã, corporalã, informaticã sau
a unui vehicul.
Dupã numãrul persoanelor la care se efectueazã
perchezitiile pot fi:
A) perchezitii ce se efectueazã la o singurã persoanã;
B) perchezitii ce se efectueazã la locuintele mai multor
persoane.
Perchezitia se efectueazã cu respectarea demnitãtii, fãrã a
constitui ingerintã disproportionalã în viata privatã.
Conform art. 170 c. pr. pen în cazul în care existã o
suspiciune rezonabilã cu privire la pregãtirea sau sãvârsirea unei
infractiuni si sunt temeiuri de a se crede cã un obiect ori un înscris
poate servi ca mijloc de probã în cauzã, organul de urmãrire penalã
sau instanta de judecatã poate dispune persoanei fizice sau juridice
în posesia cãreia se aflã sã le prezinte si sã le predea, sub luare de
dovadã.
5.3.8.Expertiza si constatarea
Expertiza poate fi definitã cã fiind activitatea de cercetare a

unor împrejurãri de fapt, necesare stabilirii adevãrului obiectiv în
cauza supusã solutionãrii de cãtre un expert, prin cunostinte
specifice fiecãrei specialitãti, activitate desfãsuratã la cererea
organului judiciar în situatia în care acesta nu poate singur sã
lãmureascã respectiva împrejurare de fapt. (R.Constantin,P.
Draghici,M.Ionita,expertizele mijloc de proba in procesul penal,ed.
Tehnica,Bucuresti,2000,pag.23)
Fãrã ca solutiile si concluziile expertului sã fie hotãrâtoare
ele atârnã foarte greu si adesea sunt determinante în rezolvarea
cauzei.(D.V.Mihaescu,op.cit.pag.38)
Expertizele pot fi clasificate dupã modul de organizare în
expertize simple, atunci când sunt efectuate de un specialist dintr-
un anumit domeniu de activitate, si expertize complexe atunci când
sunt efectuate de specialisti din mai multe domenii ale stiintei sau
tehnicii.
Constatarea este efectuatã de cãtre un specialist care
funcþioneazã în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de
constatare.
După finalizarea raportului de constatare, când organul
judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când
concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate
dispune efectuarea unei expertize.
5.3.9.Cercetarea locului faptei si reconstituirea
Cercetarea la fata locului se dispune potrivit art. 192 c. pr.

pen. de cãtre organul de urmãrire penalã, iar în cursul judecãtii de
cãtre instanta de judecatã, atunci când este necesarã constatarea
directã în scopul determinãrii sau clarificãrii unor împrejurãri de
fapt ce prezintã importantã pentru stabilirea adevãrului, precum si
ori de câte ori existã suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Este recomandat ca cercetarea la fata locului sã se
efectueze la un moment cât mai apropiat de momentul sãvârsirii
infractiunii.
interzice persoanelor care se aflã ori care vin la locul unde se
efectueazã cercetarea sã comunice între ele sau cu alte
persoane.(M.E.Radu,op.cit.pag.226)
Conform art. 193 c. pr. pen. organul de urmãrire penalã sau
instanta de judecatã, dacã gãseste necesar pentru verificarea si
precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili
împrejurãri de fapt ce prezintã importantã pentru solutionarea
cauzei, poate sã procedeze la reconstituirea, în întregime sau în
parte, a modului si a condiþiilor în care s-a comis fapta.
5.3.10. Fotografierea si luarea amprentelor suspectului,

inculpatului sau ale altor persoane
Conform art. 196 c. pr. pen. organele de urmãrire penalã

pot dispune fotografierea si luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care existã o
suspiciune cã au legãturã cu fapta comisã au cã au fost prezente la
locul faptei, chiar si în lipsa consimtãmântului acestora.
Organul de urmãrire penalã poate autoriza sã se dea
publicitãtii fotografia unei persoane, când aceastã mãsurã este
necesarã pentru stabilirea identitãtii persoanei sau în alte cazuri în
care publicarea fotografiei prezintã importantã pentru buna
desfãsurare a urmãririi penale.
5.3.11.Mijloace materiale de probã
Mijloacele materiale de probã se împart în urmãtoarele

patru categorii:
- obiectele care contin sau poartã o urmã a faptei sãvârsite;
- obiecte care au fost destinate sã serveascã la sãvârsirea
unei infractiuni;
- obiectele care sunt produsul infractiunii;
- orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevãrului si
solutionarea cauzei.
Mijloacele materiale de probã trebuie ridicate si pãstrate cu
toatã grija pe întreg parcursul procesului; ele se gãsesc de regulã la
organul care desfãsoarã activitatea procesualã si urmeazã în
principal calea dosarului.
5.3.12.Înscrisurile
Potrivit legii, înscrisurile pot servi ca mijloace de probã,

dacã, din conþinutul lor, rezultã fapte sau împrejurãri de naturã sã
contribuie la aflarea adevãrului.
Sunt mijloace de probã scrisã numai acele înscrieri, care, în
conþinutul lor, materializeazã un act de gândire si vointã, care are
relevantã asupra faptelor sau împrejurãrilor de fapt ce intrã în
cadrul obiectului probatiunii într-o anumitã cauzã
penalã.(I.Stoenescu,S.Zilberstein,op.cit.pag.383)
5.3.13.Comisia rogatorie
Potrivit art. 200 c. pr. pen. când un organ de urmãrire
penalã sau instanta de judecatã nu are posibilitatea sã asculte un
martor, sã facã o cercetare la fata locului, sã procedeze la ridicarea
unor obiecte sau sã efectueze orice alt act procedural, se poate
adresa unui alt organ de urmãrire penalã ori unei alte instante, care
are posibilitatea sã le efectueze.
Punerea în miscare a actiunii penale, luarea mãsurilor
preventive, încuviintarea de probatorii, precum si dispunerea
celorlalte acte procesuale sau mãsuri procesuale nu pot forma
obiectul comisiei rogatorii.
Comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ sau
unei instante egale în grad.
5.3.14. Delegarea
Delegarea constituie o procedurã folositã pentru

administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale de
cãtre un organ judiciar inferior celui care instrumenteazã cauza
penalã.(D.Gheorghe,E.A.Gheorghe,op.cit.pag.225)
dispune, în conditiile arãtate la art. 200 alin. (1) si (2) c. pr. pen.,
efectuarea unui act de procedurã si prin delegare.
Probatoriul reprezintã axul cardinal în realizarea justiþiei

penale, deoarece prin intermediul acestuia se stabileste adevãrul în
orice cauzã penalã si se soluþioneazã procesul penal; probatoriul se
relevã a fi, totodatã, un sistem de garantii pentru rezolvarea
raportului juridic penal de conflict supus cercetãrii penale sau
dedus judecãtii, în cadrul procesului penal.(I. Doltu,op.cit.pag.45)
Aprecierea probelor poate fi definitã ca operatiunea
complexã, mental cognitivã, de întelegere si organizare a sensului
pe care probele administrate si aflate la dosarul cauzei, îl dau faptei
penale si vinovãtiei inculpatului, în finalitatea de a determina luarea
de cãtre judecãtor a unei hotãrâri juste în procesul
penal.(A.Sava,op.cit.pag.20)
În cursul procesului penal, în conditiile prevãzute de lege,

pot fi audiate:
- suspectul,
- inculpatul,
- persoana vãtãmatã,
- partea civilã,
- partea responsabilã civilmente,
- martorii
- expertii.
Potrivit art. 131 c. pr. pen. când se constatã cã existã
contraziceri între declaraþiile persoanelor audiate în aceeasi cauzã,
se procedeazã la confruntarea lor dacã aceasta este necesarã pentru
lãmurirea cauzei.
Conform art. 132 c. pr. pen. identificarea persoanelor sau
obiectelor se poate dispune dacã este necesarã în scopul clarificãrii
împrejurãrilor cauzei. Identificarea persoanelor sau obiectelor poate
fi dispusã de procuror ori de organele de cercetare penalã, în cursul
urmãririi penale, sau de instanþã, în cursul judecãtii.
Dupã dispunerea mãsurii si înainte ca identificarea sã fie
realizatã, persoana care face identificarea trebuie audiatã cu privire
la persoana sau obiectul pe care urmeazã sã îl identifice.
Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare
urmãtoarele (art. 138 c. pr. pen.):
A) interceptarea comunicatiilor ori a oricãrui tip de
comunicare la distanþã;
B) accesul la un sistem informatic;
C) supravegherea video, audio sau prin fotografiere
D) localizarea sau urmãrirea prin mijloace tehnice;
E) obtinerea datelor privind tranzactiile financiare ale unei
persoane;
F) retinerea, predarea sau perchezitionarea trimiterilor
postale;
G) utilizarea investigatorilor sub acoperire si a
colaboratorilor;
H) participarea autorizatã la anumite activitãti;
I) livrarea supravegheatã;
J) obtinerea datelor generate sau prelucrate de cãtre
furnizorii de retele publice de comunicatii electronice ori furnizorii
de servicii de comunicatii electronice destinate publicului, altele
decât continutul comunicatiilor
Efectuarea perchezitiei dobândeste adeseori o importantã
decisivã pe parcursul procesului penal, prin intermediul sãu
asigurându-se obtinerea nu numai a mijloacelor materiale de probã
a cãror existentã este cunoscutã, ci si a unor noi probe necesare
solutionãrii cauzelor penale; de regulã, prin efectuarea acestei
activitãti se urmãreste descoperirea urmelor infractiunii, a
corpurilor delicte si a obiectelor ce prezintã interes în stabilirea
împrejurãrilor sãvârsirii infractiunii, a identificãrii infractorului, a
asigurãrii reparãrii prejudiciului material, a descoperirii persoanelor
ce se sustrag de la urmãrire, judecatã, a descoperirii cadavrelor si
persoanelor dispãrute .(C.E.Stefan,op.cit.pag.175)
Expertiza poate fi definitã cã fiind activitatea de cercetare a
unor împrejurãri de fapt, necesare stabilirii adevãrului obiectiv în
cauza supusã soluþionãrii de cãtre un expert, prin cunostinte
specifice fiecãrei specialitãti, activitate desfãsuratã la cererea
organului judiciar în situatia în care acesta nu poate singur sã
lãmureascã respectiva împrejurare de fapt.
(R.Constantin,P.Draghici,M.Ionita,op.cit.pag.23)
Constatarea este efectuatã de cãtre un specialist care
functioneazã în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
Cercetarea la fata locului se dispune potrivit art. 192 c. pr.
pen. de cãtre organul de urmãrire penalã, iar în cursul judecãtii de
cãtre instanta de judecatã, atunci când este necesarã constatarea
directã în scopul determinãrii sau clarificãrii unor împrejurãri de
fapt ce prezintã importantã pentru stabilirea adevãrului, precum si
ori de câte ori existã suspiciuni cu privire la decesul unei persoane.
Conform art. 196 c. pr. pen. organele de urmãrire penalã
pot dispune fotografierea si luarea amprentelor suspectului,
inculpatului sau ale altor persoane cu privire la care existã o
suspiciune cã au legãturã cu fapta comisã au cã au fost prezente la
locul faptei, chiar si în lipsa consimtãmântului acestora.
Mijloacele materiale de probã se împart în urmãtoarele
patru categorii:
- obiectele care contin sau poartã o urmã a faptei sãvârsite;
- obiecte care au fost destinate sã serveascã la sãvârsirea
unei infractiuni;
- obiectele care sunt produsul infractiunii;
- orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevãrului si
solutionarea cauzei.
Potrivit legii, înscrisurile pot servi ca mijloace de probã,
dacã, din continutul lor, rezultã fapte sau împrejurãri de naturã sã
contribuie la aflarea adevãrului.
Potrivit art. 200 c. pr. pen. când un organ de urmãrire
penalã sau instanta de judecatã nu are posibilitatea sã asculte un
martor, sã facã o cercetare la fata locului, sã procedeze la ridicarea
unor obiecte sau sã efectueze orice alt act procedural, se poate
adresa unui alt organ de urmãrire penalã ori unei alte instante, care
are posibilitatea sã le efectueze.
Delegarea constituie o procedurã folositã pentru
administrarea unor probe sau efectuarea unor acte procedurale de
cãtre un organ judiciar inferior celui care instrumenteazã cauza
penalã.(D.Gheorghe,E.A.Gheorghe,op.cit.pag.225)
probe;
mijloace de probă;
procedee de probaţiune;
obiect al probaţiunii;
probe în învinuire;
probe în apărare;
probe directe;
probe indirecte;
probe imediate;
probe mediate.
Cum se clasifică probele?

Care sunt diferenţele între probe şi mijloace de probă?
Prezentaţi regulile care guvernează activitatea de apreciere
a probelor.

MÃSURILE PREVENTIVE SI ALTE MÃSURI

PROCESUALE
6.1. Introducere
alocat
6.3.1. Dispozitii generale privind mãsurile preventive
6.3.2. Organul judiciar competent si actul prin care se
dispune asupra mãsurilor preventive
6.3.3. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se
6.3.4.Verificarea mãsurilor preventive
6.3.5.Retinerea
6.3.6.Controlul judiciar
6.3.7.Controlul judiciar pe cauþiune
6.3.8.Arestul la domiciliu
6.3.9.Arestarea preventive
6.3.10.Încetarea de drept, revocarea si înlocuirea mãsurilor
preventive
6.3.11.Dispozitii speciale privind mãsurile preventive
aplicate minorilor
6.3.12.Aplicarea provizorie a mãsurilor de sigurantã cu
caracter medical
6.3.13. Mãsurile asigurãtorii
6.1. Introducere
În vederea desfăşurării normale a procesului penal şi a

realizării scopului său, se poate ivi necesitatea folosirii unor
mijloace de constrângere împotriva inculpatului, împotriva părţii
responsabile civilmente ori a altor persoane, prin care să fie
împiedicată obstrucţionarea de către acestea a urmăririi penale şi a
judecăţii sau sustragerea lor de la executarea pedepselor şi a
celorlalte sancţiuni de drept penal, ori de la repararea pagubelor
cauzate prin infracţiune. Constrângerea poate consta în privarea de
libertate a acestor persoane, în restrângerea libertăţii lor sau în
restrângerea altor drepturi şi libertăţi consacrate prin Constituţie sau
legile în vigoare.
Măsurile de constrângere procesuală se pot lua numai în
cursul procesului penal şi au ca scop procesual asigurarea normalei
desfăşurări a procesului penal, executarea pedepselor aplicate şi
repararea pagubei cauzate prin infracţiune.

înţelegerea conceptului de măsuri procesuale;
identificarea măsurilor preventive, a măsurilor de siguranţă
şi a măsurilor asiguratorii.

studenţii vor putea identifica măsurile procesuale;
studenţii vor putea prezenta diferenţele între încetarea şi
revocarea măsurilor preventive.

Pentru unitatea de învăţare măsurile preventive timpul
alocat este de 4 ore.
6.3.1. Dispoziþii generale privind mãsurile preventive
Mãsurile de preventie sunt institutii de drept procesual

penal cu caracter de constrângere prin care suspectul sau inculpatul
este împiedicat sã întreprindã anumite activitãþi care s-ar rãsfrânge
negativ asupra desfãsurãrii procesului penal sau asupra atingerii
scopului acestuia.(n.Volonciu,op.cit.pag.399)
Orice mãsurã preventivã trebuie sã fie proportionalã cu
gravitatea acuzatiei aduse persoanei fatã de care este luatã si
necesarã pentru realizarea scopului urmãrit prin dispunerea
acesteia.(M.E.Radu,op.cit.pag.234)
Mãsurile preventive sunt potrivit legii:
A) retinerea;
B) controlul judiciar;
C) controlul judiciar pe cautiune;
D) arestul la domiciliu;
E) arestarea preventivã.
6.3.2. Organul judiciar competent si actul prin care se
Conform art. 203 c. pr. pen. mãsura preventivã prevãzutã la

202 alin. (4) lit. a) c. pr. pen. poate fi luatã fatã de suspect sau
inculpat de cãtre organul de cercetare penalã sau de cãtre procuror,
numai în cursul urmãririi penale.
Mãsurile preventive prevãzute la art. 202 alin. (4) lit. b) si
c) c. pr. pen. pot fi luate faþã de inculpat, în cursul urmãririi penale,
de cãtre procuror si de cãtre judecãtorul de drepturi si libertãti, în
procedura de camerã preliminarã, de cãtre judecãtorul de camerã
preliminarã, iar în cursul judecãtii, de cãtre instanta de judecatã.
Organul de cercetare penalã si procurorul dispun asupra
mãsurilor preventive prin ordonantã motivatã.
În cursul urmãririi penale si al procedurii de camerã
preliminarã, cererile, propunerile, plângerile si contestatiile
privitoare la mãsurile preventive se solutioneazã în camera de
consiliu, prin încheiere motivatã, care se pronuntã în camera de
consiliu.
6.3.3. Calea de atac împotriva încheierilor prin care se

Potrivit c.pr. pen., calea de atac a contestatiei se poate

exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile
acestui articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel.
Contestatia se depune la judecãtorul de drepturi si libertãti
care a pronuntat încheierea atacatã si se înainteazã, împreunã cu
dosarul cauzei, judecãtorului de drepturi si libertãti de la instanta
ierarhic superioarã, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestatiile împotriva încheierilor prin care judecãtorul de
drepturi si libertãti de la Înalta Curte de Casatie si Justitie dispune
asupra mãsurilor preventive se solutioneazã de un complet compus
din judecãtori de drepturi si libertãti de la Înalta Curte de Casatie si
Justitie, dispozitiile codului de procedura penala aplicându-se în
mod corespunzãtor.
6.3.4.Verificarea mãsurilor preventive

Potrivit art. 207 c. pr. pen. când procurorul dispune
trimiterea în judecatã a inculpatului fatã de care s-a dispus o mãsurã
preventivã, rechizitoriul, împreunã cu dosarul cauzei, se înainteazã
judecãtorului de camerã preliminarã de la instanta competentã, cu
cel putin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecãtorul
de camerã preliminarã verificã din oficiu legalitatea si temeinicia
mãsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea
inculpatului.
Dispozitiile art. 235 alin. (4)-(6) c. pr. pen. se aplicã în mod
corespunzãtor.
Când constatã cã temeiurile care au determinat luarea
mãsurii se mentin sau existã temeiuri noi care justificã o mãsurã
preventivã, judecãtorul de camerã preliminarã dispune prin
încheiere mentinerea mãsurii preventive fatã de inculpat.
Conform jurisprudentei CEDO, aspectul privind caracterul
rezonabil al unei perioade de detentie nu poate fi apreciat în
abstract; caracterul rezonabil al detentiei unei persoane trebuie
evaluat de la caz la caz, în functie de trãsãturile specifice ale
acestuia; mentinerea stãrii de detentie preventivã poate fi justificatã
într-un caz concret, numai dacã existã indicii precise în sensul unei
necesitãti reale si de interes public care, în pofida prezumtiei de
nevinovãtie, prevaleazã asupra regulilor privind libertatea
individualã.(CEDO,Cauza W. Vs.Elvetia)
Precizãm cã, în cazurile în care judecãtorul sau instanta se
pronuntã prin încheiere asupra mãsurilor preventive este obligatorie
întocmirea unei minute, sub sanctiunea nulitãtii
absolute.(ICCJ,sectiile unite,decizia nr.XVII din
21.11.205,www.scj.ro)
6.3.5.Retinerea
Retinerea este mãsura preventivã privativã de libertate cea
mai usoarã; ea are o duratã scurtã în toate legislatiile, dar este de
semnalat cã reglementarea romanã este printre putinele în care
mãsura nu este mai mare de 24 de ore, Constituia nepermitând o
privare de libertate cu acest titlu pe o duratã superioarã de
timp.(N.Volonciu,op.cit.pag.413)
Retinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În
durata retinerii nu se include timpul strict necesar conducerii
suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform
legii.
Dacã suspectul sau inculpatul a fost adus în fata organului
de cercetare penalã sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza
unui mandat de aducere legal emis, în termenul de cel mult 24 de
ore nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub
puterea acelui mandat.
6.3.6.Controlul judiciar
Menirea controlului judiciar este de a realiza, într-o

modalitate mai putin restrictivã scopul mãsurii preventive privative
de libertate.
Noul cod de procedurã penalã, renuntând la institutia
liberãrii provizorii, reglementeazã ca mãsuri preventive controlul
judiciar si controlul judiciar pe cautiune, care nu mai pot fi luate la
cererea directã a inculpatului însã, cu toate acestea, reglementeazã
în art. 242 alin 2 posibilitatea formulãrii de cãtre inculpat a unei
cereri de înlocuire a mãsurii preventive luate cu alta mai usoarã,
astfel cã poate fi solicitatã fie înlocuirea mãsurii arestãrii preventive
cu mãsura controlului judiciar sau a controlului pe cautiune, fie
înlocuirea acesteia din urmã cu cea a controlului judiciar.(Adrian
Fanu Moca,Conditiile liberarii provizorii,in dreptul nr.
6/2012,pag.185)
Potrivit art. 211 c. pr. pen. în cursul urmãririi penale,
procurorul poate dispune luarea mãsurii controlului judiciar fatã de
inculpat, dacã aceastã mãsurã preventivã este necesarã pentru
realizarea scopului prevãzut la art. 202 alin. (1) c. pr. pen.
Controlul judiciar, prin obligatiile impuse inculpatului,
asigurã posibilitatea instituirii unui echilibru între libertatea
controlatã acestuia si bunã desfãsurare a procesului
penal.(M.E.Radu,op.cit.pag.247)
6.3.7.Controlul judiciar pe cautiune

Controlul judiciar pe cautiune este o mãsurã preventivã ce
constã în supunerea inculpatului aflat în stare de libertate unui
regim de supraveghere, caracterizat printr-o serie de obligatii a
cãror respectare este garantatã prin depunerea unei sume de bani
denumite cautiune.(Radu Slavoiu,Masurile preventive aplicabile
persoanei fizice in reglementareaNCPP,in Dreptul nr.
12/2013,pag.92)
În conformitate cu dispozitiile art. 216 c. pr. pen. în cursul
urmãririi penale, procurorul poate dispune luarea mãsurii
controlului judiciar pe cauþiune fatã de inculpat, dacã sunt întrunite
conditiile prevãzute la art. 223 alin. (1) si (2) c. pr. pen., luarea
acestei mãsuri este suficientã pentru realizarea scopului prevãzut la
art. 202 alin. (1) c. pr. pen., iar inculpatul depune o cautiune a cãrei
valoare este stabilitã de cãtre organul judiciar.
Judecãtorul de camerã preliminarã, în procedura de camerã
preliminarã, sau instanta de judecatã, în cursul judecãtii, poate
dispune luarea mãsurii controlului judiciar pe cautiune fatã de
inculpat, dacã sunt îndeplinite conditiile prevãzute mai sus.
6.3.8.Arestul la domiciliu
Introducerea mãsurii preventive a arestului la domiciliu,
care reprezintã o modalitate mai putin invazivã dispusã împotriva
inculpatului, îi oferã acestuia posibilitatea de a-si desfãsura în
continuare activitatea profesionalã si personalã, reprezentând o
restrângere moderatã a libertãtii persoanei, care asigurã, totodatã, si
îndeplinirea scopurilor prevãzute de art. 202 alin. 1 c. pr. pen. –
asigurarea bunei desfãsurãri a procesului penal, împiedicarea
sustragerii inculpatului de la urmãrirea penalã sau de la judecatã si
prevenirea sãvârsirii unei alte infractiuni. (Adrian Fanu
Moca,Claudia Rosu,Arestul la domiciliu-o masura preventiva cu
caracter de noutate in legislatia romana,in Dreptul nr.
1/2014,pag.97)
Arestul la domiciliu se dispune în baza art. 218 c. pr. pen.
de cãtre judecãtorul de drepturi si libertãti, de cãtre judecãtorul de
camerã preliminarã sau de cãtre instanta de judecatã, dacã sunt
îndeplinite conditiile prevãzute la art. 223 c. pr. pen. si luarea
acestei mãsuri este necesarã si suficientã pentru realizarea unuia
dintre scopurile prevãzute la art. 202 alin. (1) c. pr. pen.
Aprecierea îndeplinirii conditiilor prevãzute mai sus se face
tinându-se seama de gradul de pericol al infractiunii, de scopul
mãsurii, de sãnãtatea, vârsta, situatia familialã si alte împrejurãri
privind persoanã fatã de care se ia mãsura.
6.3.9.Arestarea preventiva
Mãsura arestãrii preventive poate fi luatã de cãtre

judecãtorul de drepturi si libertãti, în cursul urmãririi penale, de
cãtre judecãtorul de camerã preliminarã, în procedura de camerã
preliminarã, sau de cãtre instanta de judecatã în fata cãreia se aflã
cauza, în cursul judecãtii, numai dacã din probe rezultã suspiciunea
rezonabilã cã inculpatul a sãvârsit o infractiune si existã una dintre
urmãtoarele situatii prevãzute de art. 223 c. pr. pen.:
A) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmãrirea penalã sau de la judecatã, ori a fãcut pregãtiri de orice
naturã pentru astfel de acte;
B) inculpatul încearcã sã influenteze un alt participant la comiterea
infractiunii, un martor ori un expert sau sã distrugã, sã altereze, sã
ascundã ori sã sustragã mijloace materiale de probã sau sã
determine o altã persoanã sã aibã un astfel de comportament;
În ceea ce priveste riscul presiunii asupra martorilor,
CEDO (cauza Neumeister contra Austriei) a recunoscut cã un
asemenea risc poate sã fi existat la început, însã este clar cã el s-a
atenuat si chiar a dispãrut de-a lungul
timpului.(M.V.Tudoran,op.cit.pag.201)
C) inculpatul exercitã presiuni asupra persoanei vãtãmate sau
încearcã sã realizeze o înþelegere frauduloasã cu aceasta;
D) existã suspiciunea rezonabilã cã, dupã punerea în miscare a
actiunii penale împotriva sa, inculpatul a sãvârsit cu intentie o nouã
infractiune sau pregãteste sãvârsirea unei noi infractiuni.
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă din
probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o
infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a
cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o
infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi
alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de
operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea
regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de
terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte
valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune
fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune
săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării
gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a
acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a
antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana
acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru
înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
6.3.10.Încetarea de drept, revocarea si înlocuirea mãsurilor

preventive
Încetarea de drept a mãsurilor preventive reprezintã

institutia juridicã prin intermediul cãreia în cazurile si conditiile
prevãzute de lege organele judiciare (instanta de judecatã ori
procurorul) dispun, prin hotãrâre respectiv ordonantã, punerea de
îndatã în libertate a celui retinut sau arestat, sau încetarea pentru
inculpat a tuturor celorlalte obligatii stabilite de organul judiciar
atunci când a dispus luarea unei mãsuri de control judiciar.
Institutia are ca principal fundament evitarea abuzurilor la
care suspectul sau inculpatul poate fi supus în cursul procesului
penal prin luarea, prelungirea sau mentinerea fatã de acesta a
mãsurilor preventive în alte conditii decât cele prevãzute de
lege.(M.E.Radu, op. cit. pag. 272)
Mai mult decât atât, tinând cont si de jurisprudenta Curtii
Europene a Drepturilor Omului legiuitorul român a înserat în
cuprinsul codului de procedurã penalã garantii procesuale fatã de
suspect sau inculpat, apte sã ne conducã la concluzia cã procesul
penal în sine se va desfãsura în limitele si condiþiile prevãzute de
lege si cu respectarea tuturor principiilor fundamentale care
guverneazã desfãsurarea acestuia.
În timp ce revocarea mãsurilor de preventie este un act
procesual a cãrui oportunitate o apreciazã organele judiciare,
încetarea de drept a mãsurilor de preventie este un obstacol legal
împotriva mentinerii acestora.(I.Neagu,op.cit.pag.548)
Mãsurile preventive înceteazã de drept (art. 241 c. pr.
pen.):
A) la expirarea termenelor prevãzute de lege sau stabilite de
organele judiciare;
B) în cazurile în care procurorul dispune o soluþie de netrimitere în
judecatã ori instanta de judecatã pronuntã o hotãrâre de achitare, de
încetare a procesului penal, de renuntare la aplicarea pedepsei, de
amânare a aplicãrii pedepsei ori de suspendare a executãrii
pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivã;
C) la data rãmânerii definitive a hotãrârii prin care s-a dispus
condamnarea inculpatului;
D) în alte cazuri anume prevãzute de lege.
Arestarea preventivã si arestul la domiciliu înceteazã de
drept:
a) la pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri de
condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii,
arestului la domiciliu şi arestării preventive ori, după caz, a unei
hotărâri prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de
libertate;
b) în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei
pronunţate în hotărârea de condamnare.
6.3.11.Dispozitii speciale privind mãsurile preventive

aplicate minorilor
Potrivit art. 243 c. pr. pen. faþã de suspectul si inculpatul

minor se pot dispune mãsuri preventive, cu derogãrile si
completãrile prevãzute în acest articol.
Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un
minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de
libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu
sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii.
La stabilirea duratei pentru care se ia mãsura arestãrii
preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se
dispune asupra luãrii, prelungirii sau mentinerii acestei mãsuri.
Când s-a dispus retinerea sau arestarea preventivã a unui
minor, încunstintarea prevãzutã la art. 210 si 228 c. pr. pen. se face,
în mod obligatoriu, si cãtre reprezentantul legal al acestuia sau,
dupã caz, cãtre persoana în îngrijirea ori supravegherea cãreia se
aflã minorul.
Regimul special de detentie al minorilor, în raport cu
particularitãtile vârstei, astfel încât mãsurile preventive luate fatã de
acestia sã nu prejudicieze dezvoltarea lor fizicã, psihicã sau moralã,
va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor si a mãsurilor
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal (art. 244 c.
pr. pen).
6.3.12.Aplicarea provizorie a mãsurilor de sigurantã cu

caracter medical
Mãsurile de sigurantã cu caracter medical ca mãsuri
procesuale, sunt cele care pot fi luate, în mod provizoriu, pe
parcursul procesului penal fatã de persoanele care au sãvârsit fapte
prevãzute de legea penalã, pentru a înlãtura starea de pericol pe
care o prezintã aceste persoane pentru societate si pentru prevenirea
sãvârsirii de noi fapte penale.(A.L.Lorincz,op.cit.pag.238)
Aceste mãsuri sunt:
- Obligarea provizorie la tratament medical
Mãsura constã în obligarea suspectului sau inculpatului sã
urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de
specialitate, pânã la însãnãtosire sau pânã la obtinerea unei
ameliorãri care sã înlãture starea de pericol.
- Internarea medicalã provizorie- având în vedere

dispozitiile art. 247 c. pr. pen. Judecãtorul de drepturi si libertãti, în
cursul urmãririi penale, judecãtorul de camerã preliminarã, pe
durata procedurii de camerã preliminarã, sau instanta, în cursul
judecãtii, poate dispune internarea medicalã provizorie a
suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator
cronic de substante psiho active, dacã luarea mãsurii este necesarã
pentru înlãturarea unui pericol concret si actual pentru siguranta
publicã.
Mãsura constã în internarea medicalã nevoluntarã a
suspectului sau inculpatului într-o unitate specializatã de asistentã
medicalã, pânã la însãnãtosire sau pânã la ameliorarea care înlãturã
starea de pericol ce a determinat luarea mãsurii.
6.3.13. Mãsurile asigurãtorii
Mãsurile asigurãtorii constau în indisponibilizarea unor

bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra
acestora.
În literatura de specialitate s-a arãtat cã sechestrul penal
propriu zis este mãsura asiguratorie cel mai frecvent întâlnitã în
practicã si constã în indisponibilizarea bunurilor mobile apartinând
suspectului, inculpatului sau pãrtii responsabile civilmente în
vederea reparãrii pagubei produse prin infractiune si pentru
garantarea executãrii pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare
ori a reparãrii pagubei produse prin infractiune.(I.Ivanescu,N.
Conea,Luarea masurii asiguratorii a sechestrului penal,in Dreptul
nr. 5/1995)
Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se
aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum
şi de către organele competente potrivit legii, din dispoziţia
organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră
preliminară ori a instanţei de judecată, după caz.
Pentru luarea mãsurilor asiguratorii trebuiesc îndeplinite
urmãtoarele conditii:
A) sã existe o pagubã materialã;
B) pagubã sã fie produsã prin sãvârsirea infractiunii;
C) cu privire la infractiune sã existe un proces penal;
D) sã existe constituire de parte civilã sau infractiunea
sãvârsitã sã fie pedepsitã si cu pedeapsa amenzii penale.
Mãsurile asigurãtorii sunt de douã feluri:
- obligatorii;
- facultative.
Potrivit dispoziþiilor art. 252 c.pr. pen., organul care
procedeazã la aplicarea sechestrului este obligat sã identifice si sã
evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacã este cazul, la
evaluatori sau experti.
Potrivit art. 254 c. pr. pen. Sumele de bani datorate cu orice
titlu suspectului ori inculpatului sau pãrtii responsabile civilmente
de cãtre o a treia persoanã ori de cãtre cel pãgubit sunt poprite în
mâinile acestora, în limitele prevãzute de lege, de la data primirii
ordonantei sau încheierii prin care se înfiinteazã sechestrul.
Restituirea lucrurilor reprezintã o mãsurã procesualã care
se ia în cursul procesului penal, pânã la soluþionarea definitivã a
cauzei, în scopul reparãrii în naturã a pagubei pricinuitã prin
infractiune si asigurãrii lucrurilor împotriva riscului unor înstrãinãri
viitoare de cãtre suspect sau inculpat.(M.
Damaschin,op.cit.pag.399)
Instanta de judecatã, în cursul judecãtii, poate lua mãsuri de
restabilire a situatiei anterioare sãvârsirii infractiunii, când
schimbarea acelei situatii a rezultat din comiterea infractiunii, iar
restabilirea este posibilã (art. 256 c. Pr. Pen.).
Mãsura procesualã a restabilirii situatiei anterioare trebuie
luatã de organele judiciare în timp util, rapiditatea cu care
consecintele unei infractiuni sunt îndepãrtate fiind esentialã pentru
atingerea scopului acestei mãsuri.(C.Crisu,op.cit.pag.99)
Sinteza unitatii de invatare
Mãsurile de preventie sunt institutii de drept procesual

penal cu caracter de constrângere prin care suspectul sau inculpatul
este împiedicat sã întreprindã anumite activitãþi care s-ar rãsfrânge
negativ asupra desfãsurãrii procesului penal sau asupra atingerii
scopului acestuia.(n.Volonciu,op.cit.pag.399)
Orice mãsurã preventivã trebuie sã fie proportionalã cu
gravitatea acuzatiei aduse persoanei fatã de care este luatã si
necesarã pentru realizarea scopului urmãrit prin dispunerea
acesteia.(M.E.Radu,op.cit.pag.234)
Mãsurile preventive sunt potrivit legii:
A) retinerea;
B) controlul judiciar;
C) controlul judiciar pe cautiune;
D) arestul la domiciliu;
E) arestarea preventivã.
Retinerea este mãsura preventivã privativã de libertate cea
mai usoarã; ea are o duratã scurtã în toate legislatiile, dar este de
semnalat cã reglementarea romanã este printre putinele în care
mãsura nu este mai mare de 24 de ore, Constituia nepermitând o
privare de libertate cu acest titlu pe o duratã superioarã de
timp.(N.Volonciu,op.cit.pag.413)
Retinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În
durata retinerii nu se include timpul strict necesar conducerii
suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform
legii.
Dacã suspectul sau inculpatul a fost adus în fata organului
de cercetare penalã sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza
unui mandat de aducere legal emis, în termenul de cel mult 24 de
ore nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub
puterea acelui mandat.
Menirea controlului judiciar este de a realiza, într-o
modalitate mai putin restrictivã scopul mãsurii preventive privative
de libertate.
Controlul judiciar pe cautiune este o mãsurã preventivã ce
constã în supunerea inculpatului aflat în stare de libertate unui
regim de supraveghere, caracterizat printr-o serie de obligatii a
cãror respectare este garantatã prin depunerea unei sume de bani
denumite cautiune.(Radu Slavoiu,Masurile preventive aplicabile
persoanei fizice in reglementareaNCPP,in Dreptul nr.
12/2013,pag.92)
În conformitate cu dispozitiile art. 216 c. pr. pen. în cursul
urmãririi penale, procurorul poate dispune luarea mãsurii
controlului judiciar pe cauþiune fatã de inculpat, dacã sunt întrunite
conditiile prevãzute la art. 223 alin. (1) si (2) c. pr. pen., luarea
acestei mãsuri este suficientã pentru realizarea scopului prevãzut la
art. 202 alin. (1) c. pr. pen., iar inculpatul depune o cautiune a cãrei
valoare este stabilitã de cãtre organul judiciar.
Arestul la domiciliu se dispune în baza art. 218 c. pr. pen.
de cãtre judecãtorul de drepturi si libertãti, de cãtre judecãtorul de
camerã preliminarã sau de cãtre instanta de judecatã, dacã sunt
îndeplinite conditiile prevãzute la art. 223 c. pr. pen. si luarea
acestei mãsuri este necesarã si suficientã pentru realizarea unuia
dintre scopurile prevãzute la art. 202 alin. (1) c. pr. pen.
Mãsura arestãrii preventive poate fi luatã de cãtre
judecãtorul de drepturi si libertãti, în cursul urmãririi penale, de
cãtre judecãtorul de camerã preliminarã, în procedura de camerã
preliminarã, sau de cãtre instanta de judecatã în fata cãreia se aflã
cauza, în cursul judecãtii, numai dacã din probe rezultã suspiciunea
rezonabilã cã inculpatul a sãvârsit o infractiune si existã una dintre
urmãtoarele situatii prevãzute de art. 223 c. pr. pen.:
A) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se
sustrage de la urmãrirea penalã sau de la judecatã, ori a fãcut
pregãtiri de orice naturã pentru astfel de acte;
B) inculpatul încearcã sã influenteze un alt participant la
comiterea infractiunii, un martor ori un expert sau sã distrugã, sã
altereze, sã ascundã ori sã sustragã mijloace materiale de probã sau
sã determine o altã persoanã sã aibã un astfel de comportament;
În ceea ce priveste riscul presiunii asupra martorilor,
CEDO (cauza Neumeister contra Austriei) a recunoscut cã un
asemenea risc poate sã fi existat la început, însã este clar cã el s-a
atenuat si chiar a dispãrut de-a lungul
timpului.(M.V.Tudoran,op.cit.pag.201)
C) inculpatul exercitã presiuni asupra persoanei vãtãmate
sau încearcã sã realizeze o înþelegere frauduloasã cu aceasta;
D) existã suspiciunea rezonabilã cã, dupã punerea în
miscare a actiunii penale împotriva sa, inculpatul a sãvârsit cu
intentie o nouã infractiune sau pregãteste sãvârsirea unei noi
infractiuni.
Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi
dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o
infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a
cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o
infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi
alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, de efectuare de
operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a
avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea
regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al materiilor
explozive, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de
terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte
valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune
fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune
săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării
gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a
acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a
antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana
acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru
înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.
Mãsurile de sigurantã cu caracter medical ca mãsuri
procesuale, sunt cele care pot fi luate, în mod provizoriu, pe
parcursul procesului penal fatã de persoanele care au sãvârsit fapte
prevãzute de legea penalã, pentru a înlãtura starea de pericol pe
care o prezintã aceste persoane pentru societate si pentru prevenirea
sãvârsirii de noi fapte penale.(A.L.Lorincz,op.cit.pag.238)
Aceste mãsuri sunt:
- Obligarea provizorie la tratament medical
Mãsura constã în obligarea suspectului sau inculpatului sã
urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de
specialitate, pânã la însãnãtosire sau pânã la obtinerea unei
ameliorãri care sã înlãture starea de pericol.
- Internarea medicalã provizorie- având în vedere
dispozitiile art. 247 c. pr. pen. Judecãtorul de drepturi si libertãti, în
cursul urmãririi penale, judecãtorul de camerã preliminarã, pe
durata procedurii de camerã preliminarã, sau instanta, în cursul
judecãtii, poate dispune internarea medicalã provizorie a
suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator
cronic de substante psiho active, dacã luarea mãsurii este necesarã
pentru înlãturarea unui pericol concret si actual pentru siguranta
publicã.
Mãsura constã în internarea medicalã nevoluntarã a
suspectului sau inculpatului într-o unitate specializatã de asistentã
medicalã, pânã la însãnãtosire sau pânã la ameliorarea care înlãturã
starea de pericol ce a determinat luarea mãsurii.
Mãsurile asigurãtorii constau în indisponibilizarea unor
bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra
acestora.
Pentru luarea mãsurilor asiguratorii trebuiesc îndeplinite
urmãtoarele conditii:
A) sã existe o pagubã materialã;
B) pagubã sã fie produsã prin sãvârsirea infractiunii;
C) cu privire la infractiune sã existe un proces penal;
D) sã existe constituire de parte civilã sau infractiunea
sãvârsitã sã fie pedepsitã si cu pedeapsa amenzii penale.
Mãsurile asigurãtorii sunt de douã feluri:
- obligatorii;
- facultative.
Potrivit dispoziþiilor art. 252 c.pr. pen., organul care
procedeazã la aplicarea sechestrului este obligat sã identifice si sã
evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacã este cazul, la
evaluatori sau experti.
retinere;
arestare preventiva;
control judiciar;
sechestru;
masuri preventive;
control judiciar pe cautiune.
Care este durata retinerii?

Cand inceteaza de drept masurile preventive?

ACTE PROCESUALE SI PROCEDURALE COMUNE
7.1. Introducere
alocat
7.3.1. Notiunea si clasificarea actelor procesuale si
procedurale
comune
7.3.2. Cererea
7.3.3. Citatia
7.3.4. Comunicarea actelor procedurale si mandatul de
aducere
7.4.5.Termenele
7.4.6.Cheltuielile judiciare
7.4.7.Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor
materiale si înlãturarea unor omisiuni vãdite
7.4.8.Nulitãtile procesuale
7.4.9.Amenda judiciarã
7.1. Introducere

înţelegerea conceptelor de act procesual si act procedural;
calcularea termenelor.

studenţii vor putea identifica actele procesuale si pe cele
procedurale;
studenţii vor putea prezenta diferenţele între nulitati
absolute si nulitati relative.
Pentru unitatea de învăţare acte procesuale si procedurale
comune timpul alocat este de 2 ore.
7.3.1. Notiunea si clasificarea actelor procesuale si

procedurale comune
Actele procesuale si procedurale sunt instrumentele juridice
care dinamizeazã desfãsurarea procesului penal si permit efectiva
lui înfãptuire.(N. Volonciu,op.cit.pag451)
Dupã natura lor, acestea se împart în:
- acte judiciare, care servesc la desfãsurarea progresiva si
coordonatã a procesului;
- acte jurisdictionale, actele prin care instanta de judecatã
solutioneazã incidentele contencioase ivite pe parcursul
procesului.(A.S.Tulbure,A.M.Tatu,op.cit.pag.243)
Actul procedural este mijlocul juridic prin care se aduce la
îndeplinire sarcina ce decurge din actele procesuale si din mãsurile
procesuale intervenite, respectiv luate în cursul procesului penal;
actele procedurale se efectueazã, de regulã, de cãtre organele
judiciare sau extrajudiciare cu atributii auxiliare si implicã existenta
prealabilã a actelor procesuale, caracterizându-se ca acte derivate
din acestea.(N.Grofu,op.cit.pag.39)
7.3.2. Cererea
Cererea constituie actul procedural prin care se urmãreste

recunoasterea unui drept, satisfacerea unei pretentii sau interventia
organului cãruia i se adreseazã.
Indiferent dacã legea reglementeazã sau nu o anumitã
cerere în mod special, aceasta cuprinde in genere:
a) solicitantul;
b) organul solicitat;
c) obiectul (pretentia legal valorificabilã);
d) motivarea (indicarea temeiului sau interesului care o
legitimeazã).
7.3.3. Citatia
Citarea este actul procedural scris ce poartã denumirea de citatie
prin care o persoana fizicã individualizatã este chematã în fata
organului judiciar la o anumitã datã, sub prevederea unei sanctiuni
în caz de neprezentare.( A.S.Tulbure,A.M.Tatu,op.cit.pag.243)
Citarea ca act procedural se deosebeste de încunostintare,
chiar dacã ambele institutii au ca finalitate înstiintarea partilor
despre efectuarea unor activitãti în contextul derulãrii procesului
penal; sub aspect formal citarea ca act procesual, si citatia ca act
procedural, se supun unor reguli procedurale stricte si cuprind în
mod obligatoriu anumite mentiuni (calitatea procesualã, obiectul
cauzei, numele si prenumele partilor cu interese contrare), care nu
se regãsesc în adresa prin care se realizeazã încunostintarea; tot
astfel, citarea presupune obligatia de prezentare si neîndeplinirea ei
atrage, în cazul anumitor persoane cu rol deosebit în stabilirea
adevãrului (martori, experti, interpreti), aplicarea unei amenzi
judiciare cu aducerea silitã; dimpotrivã, neprezentarea persoanelor
încunostintate la anumite activitãti ori neexercitarea drepturilor
despre care sunt încunostintate nu atrage astfel de sanctiuni;
obligatia organelor judiciare de a încunostinta nu presupune si
obligatia persoanelor încunostintate de a se prezenta, ori de a uza de
drepturile aduse la
cunostintã.(D.Gheorghe,E.A.Gheorghe,op.cit.pag.287)
Citatia este individualã si trebuie sa cuprindã potrivit art.
258 c. pr. pen. urmãtoarele:
a) denumirea organului de urmãrire penalã sau a instantei de
judecatã care emite citatia, sediul sãu, data emiterii si numãrul
dosarului;
b) numele si prenumele celui citat, calitatea în care este citat si
indicarea obiectului cauzei;
c) adresa celui citat;
d) ora, ziua, luna si anul, locul de înfãtisare, precum si invitarea
celui citat sã se prezinte la data si locul indicate;
e) mentiunea cã partea citatã are dreptul la un avocat cu care sã se
prezinte la termenul fixat;
f) dacã este cazul, mentiunea cã, potrivit art. 90 sau art. 93 alin.
(4), apãrarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îsi alege
un avocat, care sã se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un
avocat din oficiu;
g) mentiunea cã partea citatã poate, în vederea exercitãrii dreptului
la apãrare, sã consulte dosarul aflat la arhiva instantei sau a
parchetului;
h) consecintele neprezentãrii în fata organului judiciar.
7.3.4. Comunicarea actelor procedurale si mandatul de

aducere
Mijlocul prin intermediul cãruia organele judiciare
înstiinteazã persoanele care participã la desfãsurarea procesului
penal despre actele procedurale efectuate este comunicarea.
În legãturã cu comunicarea actelor procedurale, legea aratã
cã aceasta se face potrivit dispoziþiilor aplicabile în cazul
comunicãrii citatiei; asadar, în cazul comunicãrii altor acte
procedurale decât citatia, locul de comunicare al actului si
persoanele cãrora le poate fi înmânat actul sunt cele prevãzute în
cazul citatiei.(I. Neagu,op.cit.pag.639)
Potrivit art. 265. c. pr. pen. o persoanã poate fi adusã în fata
organului de urmãrire penalã sau a instantei de judecatã pe baza
unui mandat de aducere, dacã, fiind anterior citatã, nu s-a prezentat,
în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenta ei este necesarã, sau
dacã nu a fost posibilã comunicarea corespunzãtoare a citatiei si
împrejurãrile indicã fãrã echivoc cã persoana se sustrage de la
primirea citatiei.
Suspectul sau inculpatul poate fi adus cu mandat de
aducere, chiar înainte de a fi fost chemat prin citatie, dacã aceastã
mãsurã se impune în interesul rezolvãrii cauzei.
Mandatul de aducere emis de judecãtorul de drepturi si
libertãti trebuie sã cuprindã:
a) denumirea instantei;
b) data, ora si locul emiterii;
c) numele, prenumele si calitatea persoanei care a emis mandatul de
aducere;
d) scopul pentru care a fost emis;
e) numele persoanei care urmeazã a fi adusã cu mandat si adresa
unde locuieste. În cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de
aducere trebuie sã mentioneze infractiunea care constituie obiectul
urmãririi penale;
f) indicarea temeiului si motivarea necesitãtii emiterii mandatului
de aducere;
g) mentiunea cã mandatul de aducere poate fi folosit o singurã datã;
h) semnãtura judecãtorului si stampila instantei.
7.4.5.Termenele
Institutia termenului dinamizeazã procesul penal, pune

ordine în desfãsurarea acestuia, conduce la solutionarea procesului
penal “la timp” pentru a da satisfactie persoanelor pãgubite prin
infractiune.(G.Coca,op.cit.pag.208)
Tinând cont de factorul care le stabileste durata,termenele
se împart în termene legale si termene judiciare.
Dupã sensul de calculare termenele pot fi de succesiune,
caz în care calcularea lor se face în sensul normal al scurgerii
timpului, sau de regresiune, caz în care acestea se calculeazã în
sensul invers al scurgerii timpului.
Dupã efectele pe care le produc, întâlnim:
1. termene dilatorii sau prohibitive, sunt cele care nu permit
îndeplinirea sau efectuarea unui acte decât dupã expirarea duratei
acesteia (exemplu: intervalul de timp dintre momentul pronuntãrii
hotãrârii judecãtoresti si momentul rãmânerii ei definitive, deoarece
numai dupã trecerea acestui termen hotãrârea poate fi pusa in
executare);
2. termene peremptorii sau imperative, sunt cele inlãuntrul cãrora
trebuie sa fie îndeplinite acte (exemplu: termenul de 10 zile pentru
apel,);
3. termene de recomandare, sunt cele care fixeazã o anumita
perioada de timp înãuntrul cãreia este recomandat sa fie executat un
act procesual sau procedural (exemplu: termenul pentru redactarea
hotãrârii).(G.Coca,op.cit.pag.208)
Dupã duratã termenele sunt pe ore, pe zile, pe luni si pe
ani.
Termenele se mai împart în termene procedurale si termene
substantiale.
7.4.6.Cheltuielile judiciare
Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartã

denumirea genericã de cheltuieli judiciare; acestea pot fi de doua
feluri:
- cheltuieli de procedurã, care sunt cheltuielile avansate de stat, în
vederea desfãsurãrii activitãtii procesuale;
- cheltuieli de judecatã, care sunt cheltuielile efectuate de
pãrtile din proces.(D.Gheorghe,E.A.Gheorghe,op.cit.pag.287)
Cheltuielile judiciare sunt asadar, sume de bani necesare
desfãsurãrii activitãtii judiciare penale. (I.Neagu,op.cit.pag.644)
Cheltuielile judiciare nu se pot confunda cu despãgubirile
civile, acestea din urmã putându-se acorda numai în mãsura în care
infractiunea a produs pagube materiale sau daune morale.
(I.Neagu,op.cit.pag666)
Potrivit art. 272 c. pr. pen. cheltuielile necesare pentru
efectuarea actelor de procedurã, administrarea probelor,
conservarea mijloacelor materiale de probã, onorariile avocatilor,
precum si orice alte cheltuieli ocazionate de desfãsurarea procesului
penal se acoperã din sumele avansate de stat sau plãtite de pãrti
Cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse
distinct, dupã caz, în bugetul de venituri si cheltuieli al Ministerului
Justiþiei, al Ministerului Public, precum si al altor ministere de
resort.
În caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare,
amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei,
suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor
judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii
din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân
in sarcina statului.
Când sunt mai mulţi suspecţi sau, după caz, inculpaţi,
procurorul sau, după caz, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile
judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine
seama, pentru fiecare dintre suspecţi sau, după caz, inculpaţi, de
măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.
7.4.7.Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor

materiale si înlãturarea unor omisiuni vãdite
Forma scrisã a actelor procedurale de constatare exclude
constatarea ulterioara a existentei sau continutului acestora, permite
realizarea unui control asupra modului de aducere la îndeplinire a
actelor procesuale si obligã organele judiciare sã respecte
dispozitiile legii în privinta desfãsurãrii activitãtilor cerute de
rezolvarea cauzelor penale.(S.Kahane,op.cit.pag.176)
În timp ce în cazul erorii materiale este vorba de
consemnarea gresitã a unor date în continutul actului procedural,
omisiunea vãditã presupune absenta unor mentiuni pe care trebuie
sã le cuprindã actul procedural, mentiuni care privesc solutionarea
de cãtre organul de urmãrire penalã sau instanta de judecatã unor
aspecte legate de rezolvarea cauzei penale.(I.Neagu,op.cit.pag.643)
Potrivit dispozitiilor art. 277 c. pr. pen orice adãugare,
corecturã ori suprimare fãcutã în cuprinsul unui act procedural este
luatã în considerare numai dacã aceste modificãri sunt confirmate
în scris, în cuprinsul sau la sfârsitul actului, de cãtre cei care l-au
semnat.
Modificãrile neconfirmate, dar care nu schimbã întelesul
frazei, rãmân valabile.
7.4.8.Nulitãtile procesuale
Sanctiunile procedurale reprezintã acele remedii
procedurale care au menirea de a înlãtura sau zadarnici producerea
de consecinte juridice in cazul in care legea a fost încãlcatã cu
ocazia îndeplinirii activitãtilor procedurale.
Sunt sanctiuni procedurale inadmisibilitatea, inexistenta,
decãderea si nulitãtile.
Nulitãtile se împart în nulitãti absolute si nulitãti relative.
În conformitate cu dispoziþiile art. 280 c. pr. pen.,
încãlcarea dispozitiilor legale care reglementeazã desfãsurarea
procesului penal atrage nulitatea actului în conditiile prevãzute
expres de codul de procedura penala.
Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul
sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când existã o legãturã
directã între acestea si actul declarat nul.
Atunci când constatã nulitatea unui act, organul judiciar
dispune, când este necesar si dacã este posibil, refacerea acelui act
cu respectarea dispozitiilor legale.
Nulitãtile absolute sunt prevãzute în art. 281 si apar atunci
când se încalcã dispozitiile privind:
a) compunerea completului de judecatã;
b) competenta materialã si competenta personalã a instantelor
judecãtoresti, atunci când judecata a fost efectuatã de o instantã
inferioarã celei legal competente;
c) publicitatea sedinþei de judecatã;
d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii;
e) prezenþa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea
sa este obligatorie potrivit legii.
Nulitatea absolutã se constatã din oficiu sau la cerere.
Încãlcarea dispoziþiilor legale prevãzute la art. 281 alin.
(1) lit. a)-d) c. pr. pen. poate fi invocatã în orice stare a procesului.
7.4.9.Amenda judiciarã
Amenda judiciarã nu trebuie confundatã cu sanctiunile

procedurale, întrucât ea reprezintã o sanctiune bãneascã aplicabilã
persoanelor vinovate de diferite abateri si nu o invalidare a unui act
procedural îndeplinit cu nerespectarea legii, ca în cazul sanctiunilor
procedurale.(N.Volonciu,op.cit.pag.488)
Scopul amenzii judiciare este acela de a asigura
desfãsurarea normalã a activitãtii procesuale prin efectuarea corecta
si la timp, de cãtre anumiti subiecti procesuali, cum ar fi agentii
procedurali, martorii, expertii, interpretii, a activitãtilor
procesuale.(G.Coca,op.cit.pag.218)
Amenda judiciarã este o sanctiune cu caracter procesual,
aplicabilã în cazul sãvârsirii uneia din abaterile judiciare prevãzute
in codul de procedurã penalã; ea este privitã si ca o amendã
administrativã tipicã, imperfectã, si se deosebeste de amenda
penalã, care are un caracter represiv.
Amenda judiciarã se aplica în baza raportului procesual
secundar existent între organele judiciare si subiectii procesuali
care comit abaterile.(V. Dongoroz,op.cit.pag.414)

Actul procedural este mijlocul juridic prin care se aduce la
îndeplinire sarcina ce decurge din actele procesuale si din mãsurile
procesuale intervenite, respectiv luate în cursul procesului penal;
actele procedurale se efectueazã, de regulã, de cãtre organele
judiciare sau extrajudiciare cu atributii auxiliare si implicã existenta
prealabilã a actelor procesuale, caracterizându-se ca acte derivate
din acestea.(N.Grofu,op.cit.pag.39)
Cererea constituie actul procedural prin care se urmãreste
recunoasterea unui drept, satisfacerea unei pretentii sau interventia
organului cãruia i se adreseazã. (V.Dongoroz,op.cit.pag.173)
Citarea este actul procedural scris ce poartã denumirea de
citatie prin care o persoana fizicã individualizatã este chematã în
fata organului judiciar la o anumitã datã, sub prevederea unei
sanctiuni în caz de
neprezentare.(A.S.Tulbure,M.A.Tatu,op.cit.pag.245)
Mijlocul prin intermediul cãruia organele judiciare
înstiinteazã persoanele care participã la desfãsurarea procesului
penal despre actele procedurale efectuate este comunicarea.(I.
Neagu,op.cit.pag.638)
Institutia termenului dinamizeazã procesul penal, pune
ordine în desfãsurarea acestuia, conduce la solutionarea procesului
penal “la timp” pentru a da satisfactie persoanelor pãgubite prin
infractiune.(G.Coca,op.cit.pag.208)
Cheltuielile efectuate în cursul procesului penal poartã
denumirea genericã de cheltuieli judiciare; acestea pot fi de doua
feluri:
- cheltuieli de procedurã, care sunt cheltuielile avansate de stat, în
vederea desfãsurãrii activitãtii procesuale;
- cheltuieli de judecatã, care sunt cheltuielile efectuate de
pãrtile din proces.(D.Gheorghe,E.A.Gheorghe,op.cit.pag.287)
Forma scrisã a actelor procedurale de constatare exclude
constatarea ulterioara a existentei sau continutului acestora, permite
realizarea unui control asupra modului de aducere la îndeplinire a
actelor procesuale si obligã organele judiciare sã respecte
dispoziþiile legii în privinta desfãsurãrii activitãtilor cerute de
rezolvarea cauzelor penale.(S.Kahane,op.cit.pag.176)
Sanctiunile procedurale reprezintã acele remedii
procedurale care au menirea de a înlãtura sau zadarnici producerea
de consecinte juridice in cazul in care legea a fost încãlcatã cu
ocazia îndeplinirii activitãtilor procedurale.
Sunt sanctiuni procedurale inadmisibilitatea, inexistenta,
decãderea si nulitãtile.
Actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul
sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când existã o legãturã
directã între acestea si actul declarat nul.
Atunci când constatã nulitatea unui act, organul judiciar
dispune, când este necesar si dacã este posibil, refacerea acelui act
cu respectarea dispoziþiilor legale.
Amenda judiciarã nu trebuie confundatã cu sanctiunile
procedurale, întrucât ea reprezintã o sanctiune bãneascã aplicabilã
persoanelor vinovate de diferite abateri si nu o invalidare a unui act
procedural îndeplinit cu nerespectarea legii, ca în cazul sanctiunilor
procedurale.(N.Volonciu,op.cit.pag.488)
Amenda judiciarã se aplica în baza raportului procesual
secundar existent între organele judiciare si subiectii procesuali
care comit abaterile.

cerere;
citatie;
nulitati;
termene;
cheltuieli judiciare;
amenda judiciara;
Prezentaţi nulitatile prevăzute de Codul penal român.

Cum se calculeaza termenele peremptorii?
Ce trebuie sa cuprinda o cerere?
Marius Eugen Radu, Drept procesual penal.Partea generala,

Editura Universitara, Bucuresti, 2014
Marius Eugen Radu,Organizarea instantelor judecatoresti
si a parchetelor.Statutul magistratilor, Ed. Pro Universitaria
,Bucuresti,2015

D-3-Marius Radu - Drept Procesual Penal Genaral

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D-3-Marius Radu - Drept Procesual Penal Genaral

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

D-3-Marius Radu - Drept Procesual Penal Genaral

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MARIUS EUGEN RADU

DREPT PROCESUAL PENAL

DREPT PROCESUAL PENAL

Obiectul de reglementare a dreptului procesual – penal, îl constituie procesul penal ca activitatea

Importanţa dreptului procesual penal:

Obiectivele generale ale cursului:

Disciplina studiată urmăreşte ca finalitate conştientizarea de către student a rolului dreptului

Obiectivele specifice ale cursului:

Resurse şi mijloace de lucru

Unitatea de învăţare 1. Principiile fundamentale ale procesului penal si limitele aplicarii

Unitatea de învăţare 2. Participanţii în procesul penal (4 ore)

Unitatea de învăţare 3. Acţiunile în procesul penal (4 ore)

Unitatea de învăţare 4. Competenţa organelor judiciare în materie penală (2 ore)

Unitatea de învăţare 5. Probele, mijloacele de probă si procedeele probatorii (4 ore)

Unitatea de învăţare 6. Măsurile preventive si alte masuri procesuale ( 4 ore)

Unitatea de învăţare 7. Actele procesuale şi procedurale comune (2 ore)

Teme de control (TC)

Principiile fundamentale ale procesului penal si limitele

În vederea apărării intereselor generale ale societăţii, a

Obiectivele unităţii de învăţare:

Competenţele unităţii de învăţare:

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Obiectul şi principiile

1.3.1. Dreptul procesual penal, ramurã distinctã de drept

Dreptul procesual penal este alcãtuit din ansamblul de

1.3.2. Procesul penal - definitie si elemente definitorii

Procesul penal este activitatea reglementatã de lege,

1.3.3. Fazele procesului penal

Procesul penal român are trei faze respectiv:

1.3.4. Principiile fundamentale ale procesului penal

Prin principiile de bazã ale procesului penal sunt avute în

3. principiul prezumtiei de nevinovãtie

Prezumtia de nevinovãtie a fost definitã ca reprezentând un

4. principiul aflãrii adevãrului

5. principiul ne bis in iden

6. principiul obligativitãtii punerii în miscare si a exercitãrii

7. principiul desfãsurãrii procesului penal în mod echitabil

Desfãsurarea procesului penal într-un termen rezonabil

8. principiul garantãrii dreptului la libertate si sigurantã

Garantarea libertãtii are un caracter relativ si aceasta pentru

9. principiul garantãrii dreptului la apãrare

10. principiul respectãrii demnitãtii umane si a vietii

Introducerea acestui principiu s-a impus în urma aderãrii

11. principiul folosirii limbii materne si al dreptului la

Necunoasterea limbii în care se desfãsoarã activitatea

12. principiul egalitãtii persoanelor în cadrul procesului

Principiul egalitãtii în procesul penal comportã mai multe

1.3.5. Aplicarea legii procesual penale în timp

Legea procesual penalã românã se aplicã potrivit

1.3.6. Aplicarea legii procesual penale în spatiu

Legea procesual penalã romanã se aplicã în spatiu potrivit

2. Mandatul european de arestare

3. Transferul de proceduri în materie penalã

Se poate remarca faptul cã solicitarea adresatã de instantele

5. Comisia rogatorie internationalã

Comisia rogatorie internationalã în materie penalã este acea

6. Audierile prin videoconferinta

Audierile prin videoconferinta sunt reglementate în

7. Ancheta sub acoperire

Ancheta sub acoperire, denumitã si ancheta discretã sau