Versiune electronică:

În româneşte de CEZAR RĂDULESCU BARBELLIAN

Editura „DANMARY PRESS” Constanţa, 1992

Ediţie îngrijită de LUXA ŞTEFAN-ANDREESCU

 Capitolul I – ANNAÏS DE LESPARS

SINGUR, NEMIŞCAT, în splendidul decor al acelui salon

somptuos, rigid sub hlamida-i roşie ale cărei dantele şi diamante
valorau un milion şi jumătate de lire, părea unul din întunecatele
şi măreţele personaje pictate de Philippe de Champagne, pe care
durerea l-ar fi făcut să trăiască o clipă şi să coboare din rama lui
de aur… Cu o mână e rezemat de spătarul unui fotoliu, iar cu
cealaltă îşi acoperă ochii, căci el e unul din aceia care fac să
plângă o lume, dar căruia nimeni nu trebuie să-i vadă lacrimile…
E încă tânăr. Mustaţa şi ciocu-i regal sunt negre, figura fină şi
violentă, cu o frunte mare, netedă, foarte palidă. Atitudinile lui
obişnuite, dezvăluie sentimentul excesiv ce le provoacă: orgoliul.
În liniştea aceea adâncă, el visează şi plânge…
Acest om, poartă un nume formidabil.
Richelieu!
Palatul Cardinal de-abia a fost isprăvit şi în acea dimineaţă a
lui Martie 1626, Richelieu, îl inaugurează printr-o sfeştanie
solemnă, pe care o va sluji el însuşi în capela palatului, unde a
invitat toată Curtea, prietenii şi duşmanii lui; pe toţi, pentru a le
arăta fastul lui şi a-i fascina cu bogăţiile sale. Şi iată că tot în
această clipă, el e chinuit de un gând:
— Şi ea nu vine!… Ca pe un lacheu, m-a înştiinţat printr-un
lacheu că puţin îi pasă de această ceremonie, consacrarea puterii
mele!… Ea mă zdrobeşte cu dispreţul ei. Umilit, învins, înjosit de
această femeie, cu care am încătuşat un regat întreg!… Oh! regina
mea!… Ce să fac? Ce acţiune să mai întreprind? De ce glorie să
mă mai acopăr, pentru ca în sfârşit să fiu băgat în seamă de tine.
Un viitor splendid, toate plăcerile bogăţiei lui şi viaţa lui chiar,
pentru o privire a ta, Ana de Austria!… Dar s-a sfârşit… nu are să
vină.
În această clipă, o voce alături de el murmură:
— Monseniore, Majestatea Sa regina a sosit în capelă!
Cardinalul tresare… În faţa lui se înclină un călugăr cu faţa
osoasă, colţuroasă, cu un surâs cinic sau nevinovat pe buze; cu
privirea naivă sau obraznică şi cu nu ştiu ce atitudine de
spadasin sub anteriul lui, un vlăjgan de capucin, lung şi slab,
care miroase a spion de la o leghe depărtare. Richelieu, foarte
palid, îl apucă de braţ pe călugăr şi spune dârdâind:
— Corignan! Corignan! Ce spui tu?…
— Spun, că o veţi vedea, oferindu-vă primul său surâs.
— Nu te înşeli? bâlbâi cardinalul.
— Eu vă spun, că dacă doriţi, e a dumneavoastră!
— Monahule! Monahule! Îţi pierzi capul!…
— Haideţi dar, Monseniore! Fratele Corignan cred că v-a dovedit
că îşi cunoaşte meseria. Ştiu să văd, să ascult, şi la nevoie, să
spun un cuvânt.
— Tu ai de spus ceva! freamătă Richelieu. Să vedem! Ce vrei să
spui?…
— Monseniore, vin acum de la Luvru şi acolo am văzut-o pe
doamna de Givray… ambasadoarea Voastră, acreditată pe lângă
regină. Ascultaţi Eminenţă: Caterina cea Mare a avut palatul
Tuileries; Regele îşi are palatul său, Luvru; Maria de Médicis are
palatul Luxembourg. Singură Ana de Austria nu are nimic!… Şi
dumneavoastră Monseniore, dumneavoastră aveţi, mă auziţi?
Dumneavoastră aveţi acest palat, majestuos ca Tuileriile, mare ca
Luvrul şi elegant ca Luxembourgul…
— Oh! bâlbâi cardinalul înfierbântat. Ce vis!… Ah! dacă ar fi
posibil ca ea să vrea…
— Să accepte?… Ei! Monseniore, dumneavoastră sunteţi un
ministru genial, dar nu cunoaşteţi femeile, ca bietul frate
Corignan!… Am şi eu diplomaţia mea, cu totul în serviciul
dumneavoastră. Aşa că am spus şi eu un mic cuvânt la urechea
doamnei de Givray. I-am spus… pe legea mea, am avut
îndrăzneala ca să-i spun că acest palat, care uimeşte o lume
întreagă, nu a fost construit pentru cardinal, ci pentru o ilustră
prinţesă şi…
— Isprăveşte! Isprăveşte! palpită Richelieu.
— Şi ilustra prinţesă aşteaptă confirmarea celor spuse de mine!
… Monseniore, când doriţi ca să duc la Luvru scrisoarea pe care o
veţi scrie Reginei Ana de Austria?
Cardinalul îşi înăbuşe un strigăt nesăbuit de speranţă. El îşi
închide ochii, iar mâinile i se apasă pe piept. Şi atunci, năucit,
îmbătat de speranţă, spuse cu accent răguşit de pasiune:
— Astă seară… pe la miezul nopţii… în palatul meu din Piaţa
Regală… am să te aştept!
În acest moment, un om îmbrăcat în negru, dă deoparte
perdeaua în dosul căreia asculta, străbate cabinetul întunecos din
care pândise, trece printr-o galerie şi se pierde prin culoarele
Palatului Cardinal…
Fratele Corignan s-a înclinat umil, apoi s-a îndreptat spre uşa
salonului pe care o deschide şi acolo, el se loveşte de cineva care
tocmai intra: gras, mărunt, un fel de cocoşat burtos, cu faţa
spână, cu o mină îngrijorată şi cu aceeaşi înfăţişare de spion.
— Rascasse! se răsteşte capucinul. Mereu printre picioarele
mele dar?!
— Corignan! scrâşni printre dinţi cocoşatul. Mereu în calea
mea, aşadar!
— Mă obsedezi, micul meu Rascasse!
— Mă exasperezi, marele meu Corignan!
Fratele Corignan se apleacă pentru a-l fulgera pe rivalul său cu
un blestem. Ridicat pe vârful picioarelor, Rascasse mestecă între
dinţi o insultă. Şi roşii de gelozie, cei doi spioni se ameninţă
deodată:
— Mai ne vedem noi!…
Richelieu a rămas şovăind. Rascasse, plin de praf ca un călător
care nu a avut încă vreme să se perie, se apropie cu paşi mărunţi,
făcând o mulţime de plecăciuni pentru a atrage atenţia stăpânului
său…
În sfârşit, cardinalul îl zăreşte. Imediat dragoste, pasiune,
dorinţă pătimaşă, toate dispar din mintea lui, iar faţa aceea
înflăcărată, devine albă ca varul. Privirile-i devin ca gheaţa,
inchizitoriale, pătrunzătoare, şi înălţându-şi capul rosteşte
deodată:
— Doamna de Lespars?
Spionul se îndreaptă şi într-un suflet, lasă să cadă un singur
cuvânt:
— Moartă!…
Cardinalul rămâne pe gânduri. O cută brăzdează fruntea aceea
implacabilă, iar zâmbetul său ascuţit e singurul care arată că
răspunsul acela atât de temut, îi e pe plac. Ura la omul acesta
trebuie să fie la fel de înspăimântătoare ca şi dragostea… El
observă cu atenţie pe spionul ce stă înclinat în faţa lui şi cu o voce
înceată adăugă:
— E moartă… Bine! Spune-mi acum cine a… ajutat-o să
moară… Rascasse tresare. Poate că acum e ora decisivă în care, o
simplă minciună asigură viaţa unui om. El duce o luptă
interioară. Ezită. Apoi îşi spune deodată în sinea lui:
— Ei! Domnul de Saint-Priac n-are să îndrăznească niciodată
să se denunţe pe el însuşi!
Şi complet palid din cauza grelei poveri cu care-şi încarcă
conştiinţa bâlbâie:
— Eu, Monseniore… eu!
— Rascasse, tu eşti un servitor bun. Treci pe la vistierul meu:
te aşteaptă. Cuvântul pe care l-ai rostit adineauri, valorează cât
greutatea lui în aur. Pentru moment e de ajuns. Diseară, în
locuinţa mea, o să-mi dai detalii asupra călătoriei ce ai făcut-o la
Angers şi cum s-au petrecut lucrurile. Acum du-te.
— O clipă Monseniore. Eu ar fi trebuit să fiu aici, încă de acum
cincisprezece zile, întrucât doamna de Lespars a murit la 23
Februarie. Ori, dacă am întârziat, aceasta e din cauză că am pe
cineva care a dispărut a doua zi după înmormântare, pe cineva,
pentru care am pierdut o lună ca s-o pot studia… şi care mi-a
alunecat printre degete, chiar în momentul când eram… e de
ajuns: o voi găsi eu!
— De cine?… de cine vrei să vorbeşti? Mie nu-mi plac
rapoartele neclare, domnule Rascasse!
— Iertaţi-mă Monseniore. E vorba de fata acestei nobile
doamne… e vorba de Annaïs de Lespars!
— Annaïs!… Copila aceea?!…
— Copila aceea o inspira pe mama sa! mormăi înăbuşit spionul.
Monseniore ne-am înşelat!
Cardinalul tresare.
— Trebuia lăsată în viaţă mama şi ucisă fiica! continuă spionul
împins de ambiţie, care probabil că era mai presus de puterile lui.
Privirea de gheaţă a cardinalului aruncă un fulger şi Rascasse
isprăveşte:
— Aceea era pericolul, Eminenţă! Şi mi-a scăpat, căci altfel ar fi
ajuns şi ea din urmă pe mama sa. Unde o fi acum?… Ah!
Monseniore, vă spun drept: douăzeci de seniori revoltaţi, nu întrec
energia acestei copile! Poate că are să vie la Eminenţa voastră! Şi
dacă va fi aşa, luaţi seama!… Când cineva se numeşte Annaïs de
Lespars nu ştie nici să tremure, nici să ierte şi nici să dezarmeze
în faţa cuiva!…
Richelieu şi-a încruntat sprâncenele, meditează, calculează,
combină. Acum nu mai e vorba de un vis de dragoste. E vorba de
un vis ucigaş. În mintea lui căuta ceva. Gândurile lui aspre,
inaccesibile pentru milă, intră fără ezitare în cotiturile care duc
spre crimă… Problema pe care o dezbate acum, nu este de a alege
dacă trebuie să ucidă sau să ierte! Ea constă în dificultatea de a
stabili cum ar putea să o prindă de gât pe acea copilă şi în ce
cursă hidoasă trebuie să o arunce, aşa şovăitoare cum poate fi o
fată… Şi deodată el îşi înălţă capul şi ridică din umeri… A găsit!…
— Rascasse, l-ai văzut la Angers pe baronul de Saint-Priac?
— Da, Monseniore, răspunse spionul stăpânindu-şi un tremur.
A pornit şi el la drum spre Paris în acelaşi timp cu mine, înarmat
cu o scrisoare de audienţă, care îi va permite să fie primit fără
întârziere de Eminenţa Voastră. Preţioasă achiziţie Monseniore!
Douăzeci şi trei de ani, lipsit de scrupule, gata să întreprindă
orice, spirit vioi, braţ solid şi la capătul acestui braţ, o spadă
poate mai de temut chiar ca a faimosului Trencavel!
— Trencavel? întreabă cardinalul
— Maestru de scrimă a cărui Academie e cea mai cunoscută
din tot Parisul. Eu îl cunosc. Şi acesta e unul pe care ar trebui să
vi-l ataşaţi, Monseniore!
— Vom vedea. Rapoartele ce le primesc spun că acest Saint-
Priac este îndrăgostit de domnişoara de Lespars. E adevărat?
— Şi-ar vinde şi sufletul diavolului, dacă diavolul i-ar oferi-o pe
Annaïs… Şi l-a şi vândut deja, adăugă în gând Rascasse, fiindcă
din dorinţa de a pune mâna pe această fată, a ucis…
— Ei bine! spuse cu răceală Richelieu a cărui privire se ilumina
de o funestă limpezime, nu te mai îngriji de această copilă,
Rascasse! Tu m-ai scăpat de mama ei… Saint-Priac are să mă
debaraseze de fată!…
— Şi cum, Monseniore?…
— Luând-o în căsătorie! răspunde Richelieu cu un zâmbet
ascuţit. Şi spionul, omul misiunilor ucigaşe, Rascasse, nu se putu
opri să nu tremure!… Şi când, în urma unui semn al lui
Richelieu, el se retrase, bombăni:
— Saint-Priac, soţul lui Annaïs de Lespars!… Saint-Priac!…
Oribil, asta e într-adevăr oribil!
După plecarea lui, cardinalul de Richelieu loveşte într-un
clopoţel suspendat. Un valet intră cu aer solemn şi deschide larg
cele două uşi monumentale, cu câte două canaturi. Una dă într-o
imensă galerie, iar cealaltă în capela palatului. Cabinetul se
umple atunci de gentilomi, episcopi, canonici, arhiepiscopi…
Richelieu îşi ia însemnele demnităţii sale bisericeşti de cardinal
şi înaintează înconjurat de acest grandios cortegiu de preoţi, care
intonează un cântec, asemănător unui imn de glorie. În capelă, o
minune de lux şi de artă, strălucit combinate, orga geme, iar o
puzderie de cădelniţe de aur masiv, înalţă un nor de fum de
tămâie, până la lumina lumânărilor din candelabre încrustate cu
pietre preţioase. E un tablou de o măreţie incomparabilă. Şi în
acest cadru, ca o viziune de splendoare ireală, se află un grup de
o majestate surprinzătoare, strălucitoare: e Ludovic al XIII-lea, cu
Ana de Austria, Maria de Médicis şi Gaston de Anjou, Vendôme şi
Bourbon, principii de Condé, de Rohan, de Combalet, de
Montpensier, de Chevreuse, Ornano, Soissons, Montmorency,
Chalais, toată nobleţea, toată Curtea Franţei, înclinată în faţa
unui om!…
O clipă, Richelieu s-a oprit la intrarea în capelă. Cu corpul
drept, radios şi impozant, el priveşte cum toate aceste capete
ilustre se înclină în faţa lui. Deodată, în clipa când să păşească
spre altar, el se clatină, lovit în plina lui apoteoză: acolo, în fundul
capelei, e o femeie care a rămas în picioare şi îl priveşte drept în
faţă şi îl desfide cu toată atitudinea ei!…
E o tânără, blondă, cu ochii negri, frumoasă, mândră,
scânteind de îndrăzneală…
Richelieu păleşte de furie. Richelieu tremură. În privirea lui
fulgerătoare el pune toată ameninţarea şi toată anatema pe care o
poate arunca. Şi tânăra îi aruncă lovitură contra lovitură, blestem
contra blestem; e o vie declaraţie de război…
Şi când cardinalul, cu un pas sacadat, urcă spre masa
altarului, e palid de ură sau de groază, căci aceea pe care a văzut-
o astfel, vine în numele dreptăţii, al justiţiei şi al răzbunării, aşa
că glasu-i tremură murmurând:
— Fiica lui Henric al IV-lea!… fiica moartei!… Annaïs de
Lespars!… Fiica lui Henric al IV-lea!
Aşadar e sora lui Alexandru de Bourbon şi a lui César de
Vendôme? Soră cu MONSIEUR, Ducele de Anjou? Soră cu Ludovic
al XIII-lea, Regele Franţei!…
Ce dramă se ascunde sub această descendenţă regală? Cine
este această doamnă de Lespars, de a cărei ucidere am auzit
acum câteva clipe? De ce greşeală să fi fost ea vinovată, sau
victima cărei curse trădătoare să fi căzut? Acestea sunt
problemele ce trebuiesc dezlegate.
Aceea care poartă numele de Annaïs de Lespars şi care poate că
are dreptul la un loc pe treptele tronului ca şi Henriette, fiica
Gabriellei de Estrées, a părăsit capela în momentul când s-a
început ceremonia. Printr-o eroică sfidare, ea a voit să-i strige cu
privirea, drept în faţă, celui ce e stăpânul a toţi şi a toate:
— Iată-mă! Păzeşte-te! sunt în gardă!…
Şi acum s-a făcut. I-a aruncat mănuşa în faţă… şi acum se
retrage străbătând anticamerele pline de gentilomi, gărzi şi spioni.
Dacă cineva se miră văzând-o în costum de stradă, într-un loc
unde se desfăşoară o astfel de pompă, dacă e întrebată, ea se
mulţumeşte să le arate invitaţia scrisă pe care o are în mână.
Cum şi-a procurat-o? Câţiva seniori, în ajun, s-au omorât pe
stradă în duel, pentru a cuceri o bucăţică dintr-un astfel de
document. Au fost doamne de seamă, care au oferit în zadar până
la o sută de mii de lire, intendenţilor acelui palat, ca să poată fi
admise şi ele…
Ea mergea cu paşi nobili şi îndrăzneţi, uşoară, graţioasă, cu
rochia ei de catifea şi cu jacheta ei care îi sculptează talia
armonioasă, sub pălăria de fetru cenuşiu, cu borul ridicat într-o
parte, cum poartă cavalerii. Dar sub toată îndrăzneala aceea, se
ghiceşte demnitatea, modestia curată a sufletului şi nevinovăţia
unei fiinţe susţinută numai de spiritul, care însufleţea odinioară
pe fecioarele războinice. Aşadar, ea străbate camerele fără să
întrebe pe nimeni pe unde să meargă, ca şi cum ar fi cunoscut
bine toată construcţia acelui palat şi merge până când, într-una
din sălile goale, îl întâlneşte pe cel care o aşteaptă…
Şi acesta, e omul îmbrăcat în negru, care din fundul unui
cabinet, a ascultat şi a auzit toată discuţia dintre cardinal şi
călugărul Corignan!
Omul care a surprins teribilul secret, al dragostei lui Richelieu
pentru Regina Ana de Austria!
În cuvinte repezi, înflăcărate, Annaïs îl întreabă, şi omul
răspunde, cu ochiul la pândă, cu glas înăbuşit, ca şi când o
singură vorbă rătăcită, dintre cele ce le spunea, ar fi putut să-l
conducă în Place de Grève!1 Aceasta durează numai două minute
şi omul, înspăimântat, porneşte repede spre interiorul palatului,
în timp ce Annaïs de Lespars, palpitând de cele ce aflase, se
depărtează murmurând:
— Călugărul… astă seară… la miezul nopţii… Piaţa Regală…
1
Place de Grève, o piaţă publică în faţa primăriei din Paris şi în care se
făceau execuţiile capitale [n.e.e.].
Oh!… acum l-am prins!… Mamă, o să fii răzbunată!
Ajunsă afară, ea traversează grupurile întunecate de oameni
din popor, care contemplă noul palat, apoi se îndreaptă spre
marginea oraşului, în direcţia Mănăstirii Temple. A ajuns în
strada Sainte-Avoye.
În colţul format cu strada Courteau, se înalţă o clădire care
pare părăsită. Cu o privire rapidă, Annaïs se asigură că nu e
nimeni pe acolo şi se îndreaptă repede spre această clădire, unde
nu trebuie să o vadă nimeni că intră… Deodată, chiar în
momentul acela, apare în stradă un călăreţ… o vede, scoate un
strigăt, sare de pe cal şi se apropie de ea. Tânăra se înfioară:
— Baronul de Saint-Priac!…
Un costum de o eleganţă exagerată, mustaţa roşcată răsucită în
sus, cu părul aproape roşu, cu buza de sus arogantă, cu privire
obraznică, iată pe scurt cum era gentilomul ce descălecase.
— Destinul refuză să ne separe, rânjeşte el cu o voce acră
muşcătoare. Am plecat din Angers, crezând că v-am pierdut
pentru totdeauna. Acum am sosit la Paris şi iată!… v-am întâlnit
din nou!… Aţi făcut o mare greşeală că aţi încercat să fugiţi de
mine!
Răspunsul dat de Annaïs, îl biciuieşte ca o lovitură de cravaşe:
— Te lauzi. Pentru a fugi de dumneata, ar fi trebuit să mă tem.
Ori, dumneata îmi eşti numai odios şi atât! Adio domnule…
— Eu unul nu o să vă mai părăsesc! bâlbâie Saint-Priac cu o
furie crescândă. Odios sau nu, mă veţi asculta!
Şi un val de cuvinte de pasiune sălbatecă se revarsă atunci, la
început ameninţătoare, apoi rugătoare şi în cele din urmă pline de
suspine. El îşi dezvăluie toată dragostea lui, îşi povesteşte toate
dorinţele lui, se exaltează…
— Vă iubesc! încheie el gâfâind. De zeci de ori m-aţi respins,
dar acum, mama dumneavoastră e moartă. Aveţi nevoie de un
braţ de care să vă sprijiniţi… Ascultaţi! Averea mea e splendidă şi
are să devie magnifică: însuşi cardinalul Richelieu m-a chemat la
el! Acceptaţi să fiţi baroană de Saint-Priac şi Curtea vă e deschisă
şi o viaţă fermecată de plăceri şi de onoruri se va desfăşura în faţa
voastră!… Spuneţi! Oh, spuneţi!… un cuvânt… un cuvânt! Nu mă
aruncaţi în disperare!
Atunci, un fel de milă teribilă apăru pe faţa tinerei şi cuvintele
pe care le rosti, fură îngrozitoare:
— Îmi ceri un cuvânt. Eu aş fi vrut să te scutesc de el.
Dumneata mă forţezi să-l pronunţ: baron de Saint-Priac, Annaïs
de Lespars nu poate să fie soţia unui hoţ.
Gentilomul rămase alb ca varul, fulgerat.
— Iată drumul dumitale! adaugă ea cu o nespusă măreţie. Şi
iată şi drumul meu!
Atunci Saint-Priac se smulse din ruşinea care-l strivea şi îşi
îndreptă talia. Un râs furios îi crispa buzele. El se înfige cu
asprime pe picioarele-i desfăcute şi pierzându-şi capul exclamă:
— Hoţ!… Da! Şi acesta nu-i singurul cuvânt potrivit!… Mai sunt
şi altele asemănătoare!… Poate că într-o zi o să afli cine sunt… ce
sunt!… Hoţ!… Aha! ştii asta! Ei bine, e un motiv în plus ca să fii a
mea! Păzindu-te, mă păzesc pe mine! îndrăznesc orice! răcni
Saint-Priac. Fiindcă te-am găsit, te iau!…
Cu ochii înflăcăraţi, convulsionat de teroare şi de patimă, el se
dădu un pas înapoi pentru a se repezi la ea ca un pungaş de
stradă şi ridicându-şi mâna… Dar în aceeaşi clipă, un om sări
pragul unei uşi de alături şi cu un pumn în plină figură, îl azvârli
pe baronul de Saint-Priac la patru paşi, în timp ce o voce tânără,
vioaie şi ironică se auzi:
— Păi bine domnule! Nu vezi că o plictiseşti pe doamna?
Îmbătat de furie, Saint-Priac se ridică… priveşte în jurul lui:
Annaïs de Lespars a dispărut!… Gentilomul nu mai vede în faţa
lui decât pe necunoscutul al cărui pumn puternic îi servise o
lecţie atât de sângeroasă. El se apropie bâlbâind:
— Eşti purtător de spadă! În gardă! Imediat!… Palid, agitat de
fiori, el îşi scoate spada din teacă.
— O clipă domnule! spuse calm necunoscutul. Nu mă dau în
lături de a-mi tăia gâtul cu sabia, în luptă cu dumneavoastră, dar
nu vreau să mor pe eşafod. Ştii că sunt nişte ordonanţe care
opresc duelul! Aşadar băgaţi spada la loc, domule şi repede de tot!
— Pe iadul care te-a născut, e foarte adevărat! bombăne Saint-
Priac. Ordonanţele!… Richelieu!… Scrisoarea mea de audienţă!…
Cariera mea!… Oh! ce era să fac! Când şi unde ne putem întâlni,
fără a fi văzuţi?…
— Mâine, la căderea nopţii, în Grădina Mănăstirii Temple, voi fi
la dispoziţia dumneavoastră.
— Bine. Şi acum, vreau să ştiu, cui o să-i smulg mâine inima,
în spatele Mănăstirii Temple, ca s-o arunc câinilor mei. Numele
dumneavoastră!
— Mai întâi al dumneavoastră, vă rog!
 — Baron Hector de Saint-Priac!
— Şi eu, Trencavel! spuse necunoscutul salutând. Trencavel,
profesor secund al Academiilor de scrimă din Florenţa, Milano,
Murcia şi Toledo, elev al lui Barvillars, director al Academiei de pe
strada Bons-Enfants, maestru de scrimă!
Şi cu un nou salut, cu o graţie nespusă, adăugă:
— Pe mâine seară, domule!
Saint-Priac făcu un gest furios de ameninţare şi apoi încalecă
dintr-un salt. Două lovituri crunte de pinteni, un nechezat de
durere şi baronul dispăru spre centrul Parisului, dus într-un
galop nebun de bietul animal, pe care îşi vărsa furia. Maestrul de
scrimă ridică din umeri şi intră din nou în casa de unde dăduse
buzna, se opri o clipă la picioarele scării de lemn ce ducea la etaj
şi cu capul înclinat, murmură:
— Ea nici nu m-a privit măcar!…
E adevărat! Ea nici nu-l privise. De-abia îl văzuse. În momentul
când Trencavel intervenise, fără a mai căuta să vadă cine o salva,
Annaïs de Lespars nu avusese decât un singur gând: să-şi asigure
intrarea în casă, fără ca Saint-Priac să poată afla că ea locuieşte
în clădirea aceea. Repede ca fulgerul, ea trecu după colţ în strada
Courteau şi se aruncase în pragul unei uşi întredeschise, care
fără îndoială nu o aştepta decât pe ea ca să se deschidă şi să se
închidă imediat, ermetic. Acolo, într-un vestibul mare, ea se calmă
şi îşi veni în fire. Pieptul i se agita şi gândi palpitând:
— Generosul necunoscut are să se bată în duel pentru mine şi
are să-şi rişte viaţa pentru mine, în faţa uneia dintre cele mai
teribile spade ale regatului… oh!… aş fi vrut să ştiu măcar cine
e…
O clipă, ea rămase visătoare, ascultându-şi bătăile inimii care îi
uimeşte mândria ei obişnuită; apoi:
— Haide! Eu n-am dreptul nici de a întârzia lucrurile şi nici de
a mă înduioşa. Eu am pornit pe o cale prea strâmtă şi voi merge
până la capăt, chiar dacă aş găsi acolo o prăpastie ce va trebui să
mă înghită!…
Maestrul de scrimă a urcat pe scări, tocmai sus de tot, sub
acoperiş, într-o mansardă luminoasă, pe care şi-a transformat-o
într-o locuinţă încântătoare. El alergă să deschidă ferestruica şi se
aplecă dincolo, deasupra unei mari şi frumoase grădini.
— Poate că am s-o mai văd, aşa cum o văd mereu de zece zile,
aşezată pe banca de lângă boschet..
 Grădina aceea se afla în spatele clădirii în care locuia Annaïs de
Lespars!
Cine era acest Trencavel? Faptele şi gesturile lui, povestite în
cele ce vor urma, îl vor picta din cap până în picioare.
Douăzeci şi doi de ani, zvelt, uşor, suplu, vesel, bun tovarăş.
Nici o umbră de amărăciune împotriva vieţii, ci numai câteodată
se înfuria ca un nebun. Avea o înfăţişare mândră şi naivă, părul
bogat, ondulat natural, privirea ironică şi cinstită, gura spirituală,
iar deasupra buzelor, o mustăcioară obraznică. Un ansamblu de
nedescris de armonie şi de irezistibilă simpatie, pe care o degaja o
fiinţă ce vibra de curaj şi de generozitate cavalerească şi deasupra
tuturor acestora, radia tinereţea lui.
Aşadar, pentru un moment, Trencavel din înaltul
observatorului său, stă şi contemplă cu pasiune grădina aceleia
pe care el o adoră din depărtare, fără să ştie măcar cine e.
Dar în odaia lui, intrară doi bărbaţi: unul din ei, de o talie şi de
forme atletice, cu o figură mare, jovială; celălalt, rece, sobru în
cuvinte şi în gesturi, o reprezentare a scepticismului, un gentilom
într-o ţinută impecabilă. Trencavel se întoarse spre ei, cu
amândouă mâinile întinse.
— Maestre, spuse colosul, vrei să-ţi părăseşti Academia?
— Din păcate ai dreptate, dragul meu secund!
— Atunci înseamnă că sunt nevoit să o închid şi apoi să mă
duc să mă spânzur!
— Chiar asta voi face Montariol, aşa voi face!…
— Trencavel, spuse flegmatic gentilomul, m-am interesat de
numele necunoscutei tale…
— Mauluys! palpită Trencavel într-un strigăt. Dragă conte! Îţi
sunt recunoscător.
— Să nu mai vorbim de asta şi află un lucru: o cheamă…
Contele de Mauluys se opri brusc. El ezită… şi aruncă o privire
de milă asupra lui Trencavel… Numele acela, numele de dragoste
pe care îl aduce, trebuie să fie deci dintre acelea care trezesc
ecouri de groază! sau de nenorocire!…
— Ei bine? întreabă înfierbântat Trencavel. Numele, prieten
drag, cum o cheamă?…
— Ei bine, este Annaïs de Lespars.
— Annaïs! Nume adorabil care are să înflorească pe buzele
mele, Montariol, bunul meu prieten, mâine seară, ne luptăm! Mă
voi bate cu un oarecare Saint-Priac care a insultat-o! Annaïs! Ah!
scumpul meu conte…
— Da, numele e încântător. Ştii că eu l-am cunoscut pe acest
Saint-Priac la Anjou, spuse Mauluys în vârful buzelor. E un
spadasin care ar putea prea bine să te ucidă chiar pe tine. Ar fi
păcat aşa ceva.
— Cine e?… Ce face el la Paris?…
— Asta nu ştiu. Dar uite… întreabă-l pe valetul meu… bunul
Verdure… Să-ţi spună el ce ştie despre acest Saint-Priac, cu care
a convieţuit câtăva vreme – şi cred că ştie destule. – Tot ce îţi pot
spune eu, e că acest om e capabil să te omoare.
— Ei drăcie! n-are decât să vină! se răsti Montariol.
— Linişte secund! Mâna uşoară, umerii traşi înapoi, vârful
aliniat şi să-l vedem ce poate! Om vedea noi, pe Bachus!
— Ai ocazia să-ţi mai antrenezi mâna! insistă Montariol
— Chiar asta voi face, secund! Dragă conte, îţi mulţumesc că
mi-ai adus această bucurie…
— Şi eşti hotărât, Trencavel, să o iubeşti mereu pe domnişoara
de Lespars?
— O iubesc! murmură Trencavel cu un accent pătimaş. De zece
zile, viaţa mea e complet tulburată. Aştept ceasuri întregi şi când
o văd o clipă pe banca aceea, simt că trăiesc, până a doua zi, dar
când nu vine, totul e mort în mine… Conte, s-a isprăvit. Eu sunt
al ei!
— Ei bine, spuse liniştit Mauluys, vrei să-ţi aduc la cunoştinţă
un lucru?
— Spune, dragul meu conte. Ştiu că niciodată nu vorbeşti în
zadar.
— Iată ce e, Trencavel: dacă Saint-Priac nu are să-ţi străpungă
pieptul, prin cine ştie ce lovitură mârşavă, dragostea ta are să te
ucidă în mod sigur. Annaïs de Lespars merită respect şi
devotament…
— Atunci? îl întrerupse impetuos maestrul de scrimă.
— Atunci, află că această frumoasă fată, nobilă prin spiritul ei,
admirabilă prin voinţa ei, această fată, dragul meu, este escortată
în viaţă de un spectru, care se numeşte nenorocirea.
Montariol şi Trencavel fură străbătuţi de un fior. Cu aceeaşi
voce lipsită de emoţie şi ciudat de domoală, contele de Mauluys
adăugă:
— Ea merge ţintă spre o catastrofă şi are să te antreneze după
ea. Şi ar fi păcat…
 Montariol rostogoleşte între dinţi o înjurătură formidabilă.
Trencavel simte o stinghereală de moarte cum îl strânge de gât,
dar se scutură şi, ceva mai palid, rosteşte:
— Fie, conte! Eu sfidez şi destinul!… Dar o să vezi că nu mă
omoară pe mine cineva aşa de uşor. Sunt doar maestru de scrimă,
ce dracu şi am învins zece din doisprezece, dintre cei mai vechi aşi
ai scrimei! Şi să ştii că sunt foarte rezistent, pe Bachus! Nu e aşa
secund?
Şi Montariol adăugă cu un răcnet
— Pe Bachus! suntem rezistenţi! Nu au decât să vină, toţi câţi
or vrea!…

Capitolul II – SCRISOAREA LUI RICHELIEU

E NOAPTE. Unul după altul clopotele Parisului bat orele zece,

amestecându-şi glasurile lor grave sau armonioase. Totul e în
întuneric, afară de câteva nişe cu sfinţi, unde câte o lumânare se
stinge uşor, fumegând. Totul e liniştit doar la câteva colţuri de
stradă, oamenii atacaţi cheamă în zadar paznicul, să le vină în
ajutor. Totul doarme în a afară de trei clădiri care ne interesează
pe noi şi în care se desfăşoară trei scene diferite, factori ai
episodului pe care îl vom povesti.
Prima, se desfăşoară în locuinţa cardinalului de Richelieu, din
Piaţa Regală. A doua în locuinţa tinerei Annaïs de Lespars pe
strada Courteau. Cea de-a treia, la Academia de scrimă din strada
Bons-Enfants, unde-i vom găsi în curând pe Trencavel, maestrul
de scrimă, Montariol, secundul său şi contele de Mauluys,
ciudatul său prieten.

În Piaţa Regală, un imens cabinet de lucru, îmbrăcat în roşu,

împodobit cu tablouri, între cadrele cărora sclipesc spade,
pistoale, muschete, arhebuze vechi; nici un crucifix, nici o
imagine religioasă… este camera de reculegere a cardinalului!…
De aici pornesc ordinele care ucid, ordonanţele care gâtuiesc şi
sângerează Franţa, ameninţările care înspăimântă Europa. De aici
au fost trimişi în cursul zilei spionii însărcinaţi cu descoperirea
tinerei Annaïs de Lespars.
După ce a terminat cu această treabă, sigur că tânăra copilă îi
va fi dată pe mână, chiar a doua zi, Richelieu s-a lăsat pradă
orgoliului şi dragostei sale. Ceremonia din dimineaţa acelei zile a
fost pentru el un dublu triumf: l-a umilit pe rege! Şi Regina Ana
de Austria i-a surâs pentru prima oară!…
Aşadar, Richelieu, la ora aceea târzie, stă în faţa unei mese pe
care se găseşte o scrisoare, ce fusese scrisă chiar atunci de el şi
pe care a recitit-o în zece rânduri. În faţa lui, într-un fotoliu, un
bătrân ce poartă veştmintele de călugăr capucin, aruncă spre
această scrisoare o privire pătrunzătoare, ca şi când ar vrea să-i
descifreze misterul, de departe. Acest om, este părintele Joseph,
Eminenţa Cenuşie!… o figură uimitoare!
În momentul când pătrundem în această încăpere, s-au scurs
trei ceasuri de când Richelieu şi părintele Joseph, Eminenţa Roşie
şi Eminenţa Cenuşie, stau faţă în faţă, fără să-şi spună un singur
cuvânt. Aceste trei ore, cardinalul le-a întrebuinţat ca să scrie
scrisoarea aceea de opt rânduri, el, care în fiecare dimineaţă
dictează, combină şi expediază cel mai formidabil curier din lume!
În sfârşit, a isprăvit. Richelieu îşi înalţă capul. E palid, agitat,
nervos.
— Fiul meu, grăi atunci părintele Joseph aruncându-şi
cuvintele ca nişte sondaje prudente. Trebuie să te instalezi cât
mai curând în palatul cel nou. De aici înainte, locuinţa aceasta nu
mai e demnă de tine…
Richelieu se ridică şi deveni alb ca varul. O expresie de o
neclintită voinţă îi convulsionează trăsăturile feţei.
— Poate că n-am să locuiesc niciodată în Palatul Cardinal!…
— De ce? întreabă cu un ton scurt părintele Joseph.
— Fiindcă probabil că are să se numească Palatul Regal!…
Cei doi bărbaţi se privesc, se fixează cu asprime: părintele
Joseph ca un stăpân care e gata să-şi dezlănţuie mânia, Richelieu
ca un elev care se revoltă. Profesor şi elev, dresorul şi fiara!
Se scurg două minute teribile. Apoi Richelieu rosti cu o voce
joasă şi violentă:
— Citeşte!…
Capucinul ia scrisoarea de pe masă, o citeşte dintr-o
aruncătură de ochi şi atunci, figura lui devine albă. Încetişor, el
pune hârtia la loc, închide o clipă ochii şi când îi deschide din
nou, privirile lui sunt rătăcite, ca ale unui nebun. Totuşi, cu un
efort, îşi stăpâneşte emoţia şi grăieşte înăbuşit:
— Dacă asta cade în mâinile regelui, înseamnă căderea
înspăimântătoare, exilul, închisoarea poate…
 — Chiar eşafodul, îl întrerupse Richelieu cu o măreţie
sălbatică. Şi după o lungă tăcere, continuă: Totul pentru tot! Eu
joc o partidă mare. Capul meu e în joc. Fie! Dacă am să câştig, voi
fi mai rege decât toţi regii Creştinătăţii. Nu spune nimic! Nici nu
te-aş asculta. Îmi trebuie şi asta, pentru gloria şi puterea mea… şi
pentru dragostea mea! Unui Richelieu, auzi tu? Unui Richelieu îi
trebuie o regină ca metresă!…
— Scrisoarea asta nu are să plece! se răsti Eminenţa Cenuşie.
— Peste o oră fratele Corignan o va duce la Luvru!
Părintele Joseph ridică încet un braţ în sus şi cu un accent de
disperare şi tristeţe, rosti:
— Fiat volontas tua!…

Cam pe la aceeaşi oră, pe strada Courteau, în locuinţa

frumoasei Annaïs de Lespars, într-un salon puternic luminat în
care dau mai multe uşi.
Tânăra e acolo, singură, liniştită, hotărâtă, dar palidă,
gândindu-se la ceea ce avea să întreprindă. Ea s-a îmbrăcat cu un
costum care îi lasă toată libertatea pentru acţiuni violente şi
agilitate în mişcări. La centură îi atârnă un pumnal.
Annaïs tocmai se îndreaptă spre una din uşile pe care le-am
semnalat şi o deschide, apoi la a doua, la a treia şi la a patra.
Atunci, din fiecare cameră, care dă în acel salon, se apropie câte
un gentilom, cu spada la şold şi cu pălăria în mână… Toţi patru
sunt încă în costum de voiaj.
Sunt tineri, frumoşi, eleganţi. Toţi patru poartă pe figurile lor
expresive reflexul entuziasmului şi al devotamentului şi în ochii
lor reflexul aceleiaşi iubiri. Văzându-se adunaţi şi recunoscându-
se imediat, fără îndoială, toţi patru avură un gest de surprindere.
Câteva secunde Annaïs îi priveşte cu o curiozitate plină de graţie,
de simpatie şi chiar de teamă. Apoi, cu o voce puţin cam
tremurată, li se adresă:
— Domnul de Fontrailles?…
— Eu sunt! răspunse unul din ei înclinându-se adânc.
— Domnul de Chevers?…
— Eu sunt! spuse un al doilea, cu acelaşi salut respectuos.
— Domnul de Liverdan?…
— Eu sunt! spuse al treilea înclinându-se la fel.
— Domnul de Bussière?
— Eu sunt spuse al patrulea, aproape prosternându-se.
 Şi toate sunt nişte saluturi de adorare. Sunt patru glasuri
bărbăteşti blânde, ferme şi respectuoase. Aceeaşi emoţie le
strangulează. Un observator al acestei scene ciudate şi
încântătoare, nu ar fi avut nici o îndoială: toţi patru sunt trup şi
suflet ai ei. Annaïs lasă să rătăcească asupra lor o privire lungă
de melancolie şi apoi:
— Domnilor, eu nu vă cunoşteam pe nici unul din
dumneavoastră; dar ştiu, fără cea mai mică îndoială, că toţi patru
sunteţi oameni de valoare, prin nobleţea inimii. Aşadar, pot să vă
spun pe faţă că am primit scrisorile dumneavoastră, în care
fiecare dintre voi îmi oferă numele şi viaţa sa.
Fontrailles, Chevers, Liverdan şi Bussière tresar, freamătă… Ei
sunt prieteni buni, se cunosc şi se stimează de multă vreme… Şi
iată-i rivali!
Annaïs continuă şi vocea ei devine mai sigură, impregnată de o
loială sinceritate:
— Domnilor, de trei luni v-am studiat pe toţi, fără a încerca
totuşi să vă cunosc personal, tot aşa cum i-am studiat şi pe alţi
seniori din Anjou, care m-au căutat. Eu v-am ales pe
dumneavoastră patru, pentru că am căpătat siguranţa că nu
există nici unul printre dumneavoastră, căruia să nu-i pot
încredinţa speranţele şi disperarea mea, viaţa mea, onoarea mea…
Atunci, v-am scris. Nu am vrut să vă puteţi întâlni, înainte de a
mă fi văzut şi auzit. V-am dat întâlnire fiecăruia la o altă oră a
acestei zile şi v-am lăsat să aşteptaţi, până v-aţi adunat cu toţii.
Şi iată-vă pe toţi patru. Domnilor, vă mulţumesc din adâncul
inimii mele…
Cu aceeaşi mişcare, ei fac un pas înainte, în timp ce aceleaşi
proteste şi asigurări de devotament năvălesc pe buzele lor, dar cu
un gest, ea îi opreşte. Şi atunci, fruntea aceea minunată se
întunecă, iar frumoşii ei ochi de cafea neagră, se înflăcărară.
Vocea i se alterase…
— Acum douăzeci de zile, eraţi cu toţii la Angers şi ştiţi că
mama mea a murit… Dar nu ştiţi care a fost cauza care mi-a
răpit-o în câteva ore… Domnilor, doamna de Lespars a murit
asasinată, otrăvită!
Un împătrit strigăt de oroare şi de milă umplu camera şi
întrebări ameninţătoare izbucniră:
— De cine? De cine?…
— De Monseniorul Armand-Jean Duplessis, cardinal de
Richelieu…
O tăcere funebră se abătu asupra salonului. Teroarea plutea în
aer.
Umbra temută a omului, care îşi aruncase hlamida asupra
Franţei ca un linţoliu roşu, umbra aceea intrase acolo, pentru a
asculta şi a condamna, escortată de călău.
— Domnilor, reluă Annaïs cu hotărâre, mama mea a murit
fiindcă a întreprins o operă pe care dumneavoastră o veţi şti.
Această operă, eu jur să o continui. Aşadar şi eu pot să fiu lovită
la fel şi să antrenez la moarte odată cu mine, pe cei care m-au
urmat. Dacă inimile dumneavoastră tremură, retrageţi-vă. Dacă
vă e frică de secure, fugiţi de mine… Dar dacă aveţi inimi
întreprinzătoare, făcute pentru dragostea de a lupta, de a cuceri
sau de a muri în încăierare fără a se plânge, oh! atunci… iată
mâna mea!
Şi întinzând mâna dreaptă într-un gest de neclintită mândrie:
— Ea va fi a aceluia dintre dumneavoastră, patru, care
supravieţuind tovarăşilor să-i de arme, mă va fi susţinut în lupta
mea, îmi va fi răzbunat mama şi îl va fi doborât pe Richelieu!…
O aceeaşi smucitură îi învăluieşte, un acelaşi gând de credinţă
arzătoare îi aruncă în genunchi, în timp ce patru voci
tremurătoare izbucnesc deodată:
— Spada noastră e a voastră! Viaţa noastră e a voastră!
Dumneavoastră sunteţi şeful nostru! Daţi-ne ordin de a lupta!…
Atunci, lacrimi izbucniră din ochii curajoasei Annaïs şi un suflu
de eroism o înălţă. O glorie tragică pare a încorona strălucitoarea
ei frumuseţe. Glasul ei sonor răsună:
— Ei bine, atunci iată ordinul meu de luptă! Sfidarea este
aruncată! În această noapte în Piaţa Regală, în această oră chiar,
acţiunea noastră va începe! Dumneavoastră sunteţi cavalerii mei!
Şi fiindcă v-aţi angajat pentru mine vieţile voastre, atunci
Bussière, Liverdan, Chevers, Fontrailles, înainte!
Şi toţi patru, în picioare, fremătând, transportaţi, cu mâna pe
garda spadei strigară:
— În Piaţa Regală!…
Conduşi de Annaïs de Lespars, cei patru tineri gentilomi,
Bussière, Liverdan, Chevers şi Fontrailles, cu paşi repezi se
îndreptară spre Piaţa Regală. O căldură interioară făcea să le bată
tâmplele, simţind că intră într-o formidabilă aventură. Dar nici
unul din ei nu se gândea că ar fi putut chiar să-şi piardă capul.
Ajunşi în Piaţa Regală, se opriră în faţa unuia din cele treizeci şi
cinci de pavilioane uniforme, construite de Sully, care încadrau
această piaţetă, care încă nu fusese înconjurată de grilaj până
atunci. Acolo se instalase Richelieu de trei ani, când renunţând la
ospitalitatea Mariei de Médicis, părăsise Luxemburgul şi îi dăduse
arhitectului Lemercier planul grandios al Palatului Cardinal.
Adunaţi în jurul lui Annaïs, ei o ascultau cu ardoare. Ea era
şeful lor, sufletul lor. În mâinile sale fragede, ea ţinea destinele
acestor patru oameni, şi poate că în noaptea aceea pe cele ale
regatului.
Această scrisoare pe care cardinalul trebuia să o scrie reginei şi
pe care probabil că tocmai o scria la acea oră, scrisoarea aceea pe
care fratele Corignan trebuia să o ducă la miezul nopţii la Luvru,
această teribilă imprudenţă a lui Richelieu care risca o partidă
supremă, jucându-şi puterea şi viaţa, acesta era subiectul celor
explicate de ea, cu un fel de calm sălbatec. Dacă punea mâna pe
scrisoare, campania lor s-ar fi terminat dintr-o lovitură!
— O veţi avea! exclamară ei într-un glas.
Din clopotniţa bisericii Sfântul Pavel se auzi bătând unsprezece
şi jumătate.
— Uite-i spuse Annaïs.
— Sunt vreo cincisprezece inşi, observă unul din cei patru.
— Cu atât mai bine! spuseră ceilalţi. Va fi o luptă splendidă!
Toţi ardeau de dorinţa de a-şi vărsa sângele pentru cauza
comună. Era fratele Corignan şi Rascasse. Corignan ieşise primul,
foarte repede, întrezărit o clipă de Annaïs în razele de lumină ce
cădeau de la ferestrele clădirii. Rascasse îl urmase imediat,
ducând după el vreo doisprezece vlăjgani, iuţi, supli, tăcuţi. Şi
Rascasse, dintr-o săritură, îl ajunse pe Corignan. O dramă
înfricoşătoare avea să se desfăşoare acolo. Şi ca de obicei, în
virtutea nesfârşitei ironii care dirijează lumea, aceasta se începu
printr-o comedie: Rascasse, mirosise că lui Corignan i se
încredinţase o misiune de o importanţă înfiorătoare şi se sufoca
de invidie.
Corignan îşi lungea uriaşele-i picioare. Rascasse tropăia
gâfâind, ridicându-şi capul. În spatele lui, veneau iscoadele lui,
fantastică adunătură. Banda era urmată de la distanţă, de
plăpânda luptătoare cu cei patru cavaleri ai ei, gata să sară, la un
semn.
— Frate Corignan! se ruga Rascasse. Dă-mi voie să te urmez şi
eu, ca să te protejez, în caz că hoţii de haine vor încerca să te
atace. Bunul meu frate, eu te iubesc din fundul inimii şi aş muri
de durere dacă ţi s-ar întâmpla vreo nenorocire.
— Rascasse, eu trebuie să merg singur şi nimeni nu trebuie să
ştie unde mă duc.
— Atunci e foarte importantă misiunea ta! se jeli Rascasse.
— Secret de Stat! grăi Corignan cu superioritate.
Un suspin sfâşie tăcerea. Era Rascasse care plângea!…
Corignan, ca să-i piardă urma o luase pe strada Francs-
Bourgeois, prin strada Pavée şi strada Roi-de-Sicile. La colţul cu
strada Vieille-du-Temple, se opri. Rascasse, care se ţinuse scai
după el, plângea ca Lucifer când a fost gonit din paradis.
— Bunul meu, dragul meu frate Corignan, să împărţim sarcina
şi recompensa şi Religia îţi ordonă să faci acte de caritate.
— Rascasse, micul meu, îmi împuiezi urechile. Dacă mai
continui, să ştii că mă întorc imediat la Eminenţa Sa.
Rascasse se înfioră şi îşi uni mâinile.
— Şi dacă am să-i spun că tu mă spionezi din ordinul regelui
sau al lui MONSIEUR2!…
— Ei bine, plec! scrâşni Rascasse care încetă imediat să mai
ofteze. Îmi iau eu revanşa!
Rascasse făcu un semn iscoadelor sale şi banda, întorcându-se
la stânga, dispăru în direcţia Senei. Spionul nici nu se mai gândi
să-l urmărească de departe. Avea un cap care se putea considera
chiar hidos, însă avea slăbiciunea că ţinea mult la el. Corignan,
rămas singur, îşi continuă drumul spre Luvru, cu gura deschisă
într-un rânjet de jubilare.
— Hoţii de haine! Ciuma să vă ia de hrăpăreţi!… Ehe! eu unul
am furat haine de pe oameni şi ştiu ce înseamnă asta! Aş face
frigărui din ei! Caraghios turbat!… Să împart eu cu el!… Şi să-şi
tragă el toată pătura deasupra lui!… Să terminăm singuri, ceea ce
singuri am început. După asta, un mic tur printr-o oarecare casă
ospitalieră din strada Galande… Hei!… Ce vreţi de la mine,
păgânilor!… Sacrilegiu!…
— Ceea ce duci! spuse o voce clară.
Aceasta se petrecea la zece paşi de la răscrucea dintre strada
Sainte-Avoye şi strada Verrerie.
— În lături, hoţi de veştminte! tună fratele.
2
Monsieur, sau Delfinul, e titlul ce se dădea în Franţa moştenitorului
Tronului [n.e.e.].
 — Haide, călugăre, grăbeşte-te! se răsti unul din cei patru
cavaleri ai curajoasei Annaïs.
Cu o aruncătură de mână, Corignan se debarasă de anteriul
său şi se înfipse solid pe picioare, cu fălcile strânse, cu o spadă
solidă în mâna dreaptă şi cu un pumnal în stânga.
— Aha! Aha! Călugărul e în realitate un bun spadasin!…
Spadele aruncară scântei în noapte şi cei patru se repeziră
asupra lui. Se auziră clinchetele repezi ale oţelurilor ce se izbeau.
O voce strigă:
— E atins!…
Apoi izbucni o serie de răcnete de ajutor ale călugărului.
— Ajutor!… Ajutor!… Ajutor!…

Capitolul III – TRENCAVEL

PE STRADA BONS-ENFANTS, o sală vastă, elegant decorată,

având pe la jumătatea înălţimii o galerie cu rampa de lemn
sculptat, de-a lungul căreia sunt înşirate fotolii în care stau
spectatorii. Totul e capitonat cu catifea. Veselie, lumină, o
curăţenie sclipitoare. Pe ziduri sunt agăţate mănuşi, măşti de
sârmă, plastroane, florete, spade, într-o ordine desăvârşită. E o
sală splendidă de scrimă. În fund, într-o ramă mare de lemn
aurit, se află portretul lui Barvillars, bătrânul maestru de scrimă
care, dând peste cap regulile spaniole şi italiene, singurele în
mare cinste sub domnia lui Henric al IV-lea, fondase şcoala
franceză de scrimă şi îl iniţie pe Trencavel în toate secretele
acesteia, înainte de a muri. Acest portret, era semnat de Rubens.
Aici nici nu se bea, nici nu se dansa, nici nu se juca, nici… şi
nu era vreunul din acele mizerabile tripouri, care umplu Parisul:
era o Academie de scrimă… Era cea mai nobilă Academie din
Paris.
Fusese o zi grea. Veniseră foarte mulţi elevi seniori de seamă şi
chiar doamne frumoase. Secunzii plecaseră de mult. Valeţii, după
ce puseseră totul în ordine, se retrăseseră şi ei. Pe la ora zece,
Trencavel se odihnea, bând o sticlă de vin de Spania, cu Montariol
şi cu contele de Mauluys. Un om, purtând costumul de stegar al
gărzilor, intră şi se îndreptă spre cei trei prieteni, care îl priveau
uimiţi.
— Domnule Trencavel, spuse el salutând. Am onoarea de a fi
însărcinat a vă informa că Eminenţa Sa, Monseniorul cardinal de
Richelieu, doreşte foarte mult să vă vadă.
— Pe mine! făcu Trencavel ridicându-se foarte emoţionat şi
mândru de această şansă.
Faţa lui Montariol strălucea de orgoliu… Mauluys rămase
impasibil.
— Chiar pe dumneavoastră, reluă trimisul. Eminenţa Sa a auzit
vorbindu-se mult de dumneavoastră şi apreciază talentele
dumneavoastră, lucru pe care doreşte să vi-l spună personal.
Când aş putea să vă aduc scrisoarea sa de audienţă?
— Dar, bâlbâi timid Trencavel, în care începuse să se clădească
deja visuri de mărire, dar chiar mâine, dacă voiţi… Vă spun drept,
sunt surprins de onoarea pe care mi-o face Monseniorul cardinal.
— Atunci, totul e în regulă. Doriţi să-mi spuneţi unde locuiţi?
Trencavel tocmai deschisese gura să-i spună, când…
— Domnul Trencavel locuieşte chiar aici, deasupra Academiei
sale, o luă înainte, cu răceală Mauluys.
Tânărul ofiţer, după un schimb de politeţe, se retrase, condus
până în stradă de maestrul de scrimă, care se întoarse radios.
Mauluys ridică din umeri.
— Văd că ai destul noroc, spuse el. Atunci, trebuie ca oricât te-
ar costa, să dai buzna în necazuri, pericole, etc… ceea ce se
numeşte onorurile Curţilor înalte!
— Dar, răspunse Trencavel strângând cu nervozitate mâna
contelui, aceste onoruri nu fac decât să mă apropie mai mult de
Annaïs!… Sărac, fără o nobleţă de naştere, neavând altceva decât
floreta, cine ştie dacă nu cumva protecţia cardinalului nu are să
umple prăpastia ce mă desparte de dânsa… Cine ştie!… Cine ştie!
…
Ei porniră spre casă: Montariol locuia cu Trencavel în strada
Sainte-Avoye; Mauluys, nu departe de acolo, în strada Quatre-
Fils, în faţa grădinilor locuinţei ducelui de Guise. Ei mergeau
absorbiţi de gânduri, tăcuţi, de-a lungul străzii Lombarzilor. Un
strigăt de ajutor şi de disperare îi făcu să tresară.
— Cineva e atacat, spuse Montariol.
— Aşi! făcu Mauluys. Vreun burghez care îşi plânge băncuţele!
— Ajutor!… Ajutor!… răcnea vocea, la vreo câţiva paşi
depărtare de strada Sainte-Avoye.
— Dacă l-am salva pe bietul om? spuse Trencavel.
— Mie nu-mi place să mă substitui paznicului, spuse Mauluys
cu răceală. Dar în fine, dacă aceasta poate să-ţi facă plăcere,
dragul meu…
Toţi trei, fără un cuvânt, se repeziră şi căzură cu spada în
mână, asupra celor patru cavaleri ai lui Annaïs, chiar în
momentul când fratele Corignan se prăbuşea, cu umărul găurit
de-o lovitură. Încăierarea fu scurtă. Bussière şi Fontrailles fură
dezarmaţi de la prima ciocnire. Chevers era rănit. Annaïs judecă
dintr-o privire că se afla într-o poziţie proastă. Cu un gest
disperat, ea puse la loc pumnalul pe care îl scosese din teacă,
făcu un semn credincioşilor săi cavaleri şi toţi bătură în retragere,
apoi dispărură. Numai că în prima clipă a încăierării, Trencavel
fusese atacat pe la spate de spada lui Bussière.
— Pentru tine Trencavel! strigase Montariol, dezarmându-l pe
gentilomul ce îl atacase.
— Trencavel! murmură călugărul. Trencavel m-a atacat cu
spadasinii lui! Oho! Ăştia nu erau hoţi de veştminte! Ăştia sunt
dintre inamicii cardinalului!…
— Trencavel! se răsti Annaïs de Lespars. Fără îndoială că
trebuie să fie vreunul din acoliţii cardinalului, care îl escortau pe
călugăr! bine Trencavel, fie! Am să adaug şi numele tău la lista
celor pe care urăsc şi pe care vreau să-i zdrobesc!…
După această scurtă luptă Mauluys se aplecă deasupra lui
Corignan, îi desfăcu pieptarul şi îl examină îndelung. După aceea
şi Trencavel făcu la fel, apoi Montariol, care îi cercetă şi el rana…
În acest moment, călugărul îşi veni în fire, se ridică, azvârli în
noapte nişte priviri rătăcite şi adunându-şi toate forţele, dintr-un
salt, le scăpă din mâini şi o rupse la fugă…
— Ei bine! spuse Trencavel râzând… Ăsta nu are poftă de loc să
moară…
— Ciudat fel de a mulţumi oamenilor care l-au salvat! mormăi
Montariol.
Mauluys nu spuse nimic… Ei porniră, înfundându-se prin
strada Sainte-Avoye. După vreo două sute de paşi călugărul se
opri fără suflare, se pipăi şi începu să râdă.
— Umărul sfâşiat… O mizerie! fratele Corignan loveşte mai
bine. Le-am scăpat!… Sunt salvat, prăpădiţilor! Fratele Corignan
are picioare, nu glumă!… Ah! Să vedem scrisoarea… scrisoarea…
Un teribil, un sfâşietor vaiet de spaimă sfâşie tăcerea nopţii;
scrisoarea dispăruse!… Pierdută?… Luată de cineva?… Zece
minute mai târziu, Corignan se repezea ca o furtună, dând peste
cap gărzile, în cabinetul lui Richelieu, care se afla încă în picioare,
fiindcă de obicei avea insomnie:
— Monseniore!... Ah! Monseniore… Atacat… Rănit… Leşinat…
Scrisoarea!... Scrisoarea către regină!... Mi-au luat-o!… Furată…
— Furată! urlă Richelieu alb ca un mort, cu capul plecat ca în
aşteptarea loviturii de secure.
— De Trencavel! răcni călugărul.
Cardinalul de Richelieu rămase câteva clipe strivit de
înfricoşătoarea noutate. Furată scrisoarea care, fără îndoială, avea
să-i fie arătată regelui… Era pierdut… Apoi, o idee şi mai grozavă
lumină haosul gândurilor sale. Fusese o cursă! Cuvintele lui
Corignan, asigurările doamnei de Givray, spioana sa de la Luvru,
zâmbetul Anei de Austria, da, toate acestea, probabil că au fost
combinate din vreme, pentru a-i inspira o încredere ce avea să-l
ducă la moarte şi o exaltare nebună, care să-l împingă în
prăpastie!…
— Dar cine? spumegă el în sine. Cine a organizat
înspăimântătoarea înscenare? Eu sunt sigur de doamna Givray.
Corignan nu a putut fi decât un instrument inconştient. Oh! Dacă
l-aş avea în mână într-o zi pe mizerabilul care mi-a organizat
pierzania! L-aş face să sufere tot ce sufăr eu acum! Dar cine?...
Gaston?... Vendôme?… Bourbon?... Ducesa de Chevreuse?... Oh!
mormăi el deodată prăbuşindu-se într-un fotoliu. Dacă ar fi chiar
ea?... Ana!... Da, da! Ea e! Acesta e răspunsul pe care ura ei îl dă
nesăbuitului meu amor!... Tocmai femeia pe care o ador, mă
ucide…
Richelieu se ridică cu pumnii strânşi, cu figura răvăşită,
încovoiat, atât de asemănător unui tigru ce se pregăteşte să sară
şi să sfâşie, încât Corignan se dădu înapoi, tremurând.
— Pleacă! strigă Richelieu.
Rămas singur, el respiră des şi scurt şi timp de o oră, în
picioare, nemişcat, cu ochii ficşi, medită. Când ieşi din această
sinistră meditare, lovi cu putere în clopoţelul de pe masă. Şi fără
să se întoarcă, ştiind că valetul de cameră trebuie să fi venit fuga,
se răsti:
— Un ofiţer să se ducă să mi-l caute pe procurorul criminalist!
Avea să încerce un efort de a scăpa. Poate că acest Trencavel,
nu avea să se ducă la Luvru, decât mâine! Poate că mai avea
scrisoarea la el! Oh! Dacă ar fi fost aşa! Ce răzbunare! Cum avea
să-i tortureze pe toţi, începând cu Ana de Austria, şi până la
ducesa de Chevreuse! Şi cuibul acela de conspiratori, ce
înspăimântător are să-i lovească! Şi pe Trencavel, cum are să-l
mai arunce în cea mai adâncă celulă, înainte de a-l trimite la
spânzurătoare!
La ora trei dimineaţa, sosi procurorul criminalist, personaj, ce
era aşezat împreună cu judecătorul de instrucţie, direct sub
ordinele Prefectului Parisului. Marele Prefect, nu era un om prea
sigur; fusese primit în aceeaşi zi la masă de Gaston de Anjou,
fratele regelui, cel e mai cunoscut în istorie sub numele de Gaston
de Orléans, titlu pe care l-a căpătat ceva mai târziu, după
căsătorie, primind ca zestre Ducatul de Orléans.
— Domnule, spuse cardinalul. Vă veţi duce în strada Bons-
Enfants, la maestrul de scrimă Trencavel. Acesta locuieşte chiar
în Academia sa de scrimă, după cum am aflat aseară. Îl veţi
aresta în numele regelui, îl veţi conduce la Bastilia şi veţi ordona
să fie pus la secret. Dumneavoastră veţi perchiziţiona Academia şi
locuinţa lui, mobilele, dulapurile, mesele, veţi sonda pereţii şi
duşumelele ca să vedeţi dacă nu au vreo ascunzătoare. Veţi tăia
saltelele, fotoliile, scaunele şi veţi aduce toate hârtiile pe care le
veţi găsi, fără excepţie. Le veţi sigila şi mi le veţi aduce aici, fără a
le citi! Aţi auzit? Capul dumneavoastră e în joc!…
Procurorul se întoarse şi plecă, fredonând; ochii lui mici se
îngustară de tot de plăcere. Aceste însărcinări erau pentru el cea
mai mare distracţie.
La ora opt dimineaţa, secundul Montariol, aşa cum făcea în
fiecare dimineaţă, părăsi locuinţa de pe strada Sainte-Avoye şi se
duse să deschidă Academia de scrimă. În timp ce o servitoare
făcea curăţenie în cele patru încăperi ale locuinţei sale, Trencavel
şedea rezemat în coate la ferestruica odăii sale…
În acest moment, el uitase încăierarea din timpul nopţii şi că
prea puternicul cardinal îi dorise binele şi toate visurile sale,
asupra frumosului viitor aurit, pe care şi-l dorea. Viaţa lui
întreagă, era acum concentrată în aleea aceea a grădinii, unde se
afla o bancă de marmură lângă arbuştii al căror frunziş tânăr,
palid începuse să se ivească.
Iubirea! Inima lui, imaginaţia lui, erau pline de ea, gata să se
reverse. Iubirea curgea în sângele lui, ca seva de primăvară, care
făcea să crape muguraşii. Chiar şi faţa lui fină, reflecta numai
iubire… El era întruchiparea amorului, a nepăsării care lasă
timpul să se scurgă, a tinereţii încrezătoare, a primăverii.
 Deodată, o lovitură de tunet… Uşa se deschise cu zgomot,
Montariol intră zăpăcit, sfâşiat, sângerând. El răcnea:
— Porcărie! Măgărie! Murdărie! Nemernicie! Ah! Tâlharii!
Şnapanii! Ah! cu atât mai rău că au fost mai tari ca mine! dar
cred că tot am doborât vreo doi-trei! Ah! Pungaşii! Ah!…
— Secund! îl întrerupse cu severitate Trencavel. Să taci! în faţa
maestrului!
Montariol înţelese că greşise, înghiţi în sec şi luă poziţia de
drepţi.
— Acum, explică-te în termeni frumoşi, te rog!
— Maestre, ţi-au închis Academia!
Trencavel primi lovitura drept în piept. El deveni foarte palid,
iar ochii îi scânteiară: Îmi… închid… Academia!…
— Au devastat-o. Totul e dat peste cap, spintecat, sfărâmat,
făcut praf!
— Academia… mea?… Devastată?…
— De oamenii legii! În numele regelui! Când am ajuns acolo,
am văzut cumetrele adunate în faţa uşii şi când m-au văzut, au
început să strige: Uite unul din nemernici! O privire aruncată
înăuntrul Academiei şi mi s-a şi urcat sângele la cap. Am sărit pe
ei Uite-l! urlă unul din oamenii îmbrăcaţi în negru. Au vrut să
pună mâna pe mine. Dar am pus eu mâna pe ei şi am început să
lovesc, să pocnesc în dreapta şi-n stânga, să-i dau grămadă.
Fiindcă se strânseseră prea mulţi, am bătut în retragere şi m-am
repezit prin batalionul de cumetre care îmi săriseră în cale,
tăbărând cu ghearele pe mine. S-au luat după mine. Eu am şters-
o. Am lăsat în urmă turma turbată care mă urmărea şi am venit
să-ţi strig: Maestre, ne distrug Academia!
Trencavel tremura. Fiori îi străbăteau prin piele. El nu spunea
nimic. Dar Montariol se sperie de furia nebună care, pentru prima
oară, refuza să izbucnească în strigăte şi în gesturi:
— Trencavel… murmură el.
— Să taci, secund, să taci!…
Şi după zece minute, ceva mai calm, sau poate în culmea
exasperării, adăugă:
— Cu toate acestea, trebuie să facem ceva… în numele regelui!
Ei bine!… E cineva care-i mai puternic decât regele. Am să mă
duc la el... să-i spun… Să nu te mişti de aici, secund… Acela îmi
vrea binele, ai auzit şi tu… am să-i spun… am…
El se bâlbâia şi devenise alb ca varul. Înfierbântat, îşi încinse
spada şi porni în fugă…
— Unde alergi, maestre?
— La cardinal!
Fuga nebună îl mai potoli pe Trencavel. Piaţa Regală era plină
de gentilomi. Locuinţa cardinalului, vestibulul, scările, anticamera
cea mare, erau pline, înţesate. Trencavel străbătu piaţa, se
strecură, dădu în lături mulţimea de pe scări şi ajunse în
anticameră, năuc:
— Vreau să-l văd pe cardinal!
— Scrisoarea dumneavoastră de audienţă, spuse un uşier.
Trencavel spumegând de necaz se lovi în frunte şi scrâşni din
dinţi. Uşierul continuă mai sever.
— Fără scrisoarea de audienţă, nu veţi intra!
Trencavel se-nfioră. Ar fi plâns, dacă ar fi fost în felul lui de a
plânge. Ce să facă? El îşi muşcă buzele până la sânge şi mârâi.
Uşierul îl privea uimit. Trencavel se întoarse cu spatele şi coborî
scările, cu capul gol. În acel moment, un alt uşier începu să strige
în mulţime:
— Domnul baron de Saint-Priac!… Domnul baron de Saint-
Priac e aici?
Trencavel se depărta bombănind:
— El are să fie primit! El era aşteptat, dar eu nu!
În faţa porţii, când da să intre în piaţă, el se lovi de un splendid
costum de mătase, albastru-azuriu, cu eghileţi de aur, cu pelerina
de şaten, cu pene albe la pălărie şi cu cizme răsfrânte.
— Ei drăcie! Obraznic eşti domnule! se răsti elegantul, supărat
că fusese lovit.
— La dracu! împodobitule! scrâşni Trencavel.
Şi în aceeaşi clipă, recunoscându-se, scrâşniră:
— Saint-Priac!
— Trencavel!…
Saint-Priac păli de furie şi nu se mai gândi la panglicele lui
verzui.
— A doua insultă. Asta e prea mult! Eu n-am să aştept până
diseară ca să-ţi tai urechile…
— Fie! spuse Trencavel. Am să-mi iscălesc chiar acum
condamnarea. Poftiţi după mine!
Porniră amândoi, unul spumegând, celălalt mulţumit că va
putea să-şi descarce furia pe cineva. Dincolo de Piaţa Regală,
ajunseră în cinci minute în dreptul zidurilor de centură. În
dreapta lor se afla Bastilia, tăcută ameninţare. În dreptul
primului turn, se opriră. Nu se afla nimeni prinprejur. Saint-Priac
îşi puse alături pelerina şi după o clipă, amândoi erau cu spadele
în gardă. Saint-Priac, dădea lovitură după lovitură, în timp ce
Trencavel îi vorbea, luptând.
— Domnule, dacă voiţi să vă cereţi iertare, pentru obrăznicia
dumneavoastră de ieri şi pentru impertinenţa de astăzi, vă las în
pace.
— Domnule, spuse Saint-Priac, făcând o fandare adâncă, pe
care Trencavel o pară foarte uşor, chiar dacă o să-mi ceri iertare
în genunchi şi tot o să te omor. Poftim! parează asta…
— Am parat-o! spuse Trencavel.
Gâfâind, Saint-Priac făcu un salt înapoi, uimit de a vedea că
adversarul lui tot mai era în picioare, atunci când el fusese sigur
că-l atinsese cu spada. O clipită şi îşi luă din nou poziţia,
strângând din fălci.
— Parează şi dumneata asta! spuse Trencavel atacând.
Saint-Priac se prăbuşi în genunchi, în timp ce maestrul de
scrimă, îşi ştergea lama săbiei pe iarbă şi îşi punea pălăria pe cap.
El azvârli o privire de ură spre adversarul său învins şi îl văzu că
închide ochii. Îi surâse gândind:
— Mauluys s-a înşelat. Iată că nu mi-a găurit pieptul. Cu toate
acestea, e un spadasin puternic. În două rânduri am văzut
moartea cu ochii. Bietul de el! Duelează foarte bine… Să vedem, l-
am omorât de-a binelea? (El îngenunche şi desfăcu pieptarul cel
frumos pe care şerpuia o dâră subţire de sânge). Nu. Cu atât mai
bine!… N-o să aibă nimic…
Era să se ridice plin de bucurie că nu l-a ucis, când mâna lui
dădu peste o hârtie, ce fâşâi sub pieptarul însângerat… el o luă, o
desfăcu… o citi… era scrisoarea de audienţă a lui Saint-Priac!
În clipa aceea, rănitul deschise ochii; o convulsiune de furie îl
agită, apoi căzu leşinat. Trencavel era cu hârtia în mână, iar
mâna îi tremura uşor. Privirile îi erau fixate în gol. O idee îl
chinuia. Ce idee?…
Să ia scrisoarea aceea, să se prezinte la palatul cardinalului cu
ea şi să obţină imediat audienţă!… În faţa Eminenţei Sale, avea să
se explice şi să obţină iertarea venalului păcat şi astfel să-şi
salveze Academia! Uşierii nu-l cunoşteau nici pe Saint-Priac. Era
o aruncătură de zaruri… Trebuia să intre cu orice preţ la cardinal
şi să-i strige: Fiindcă m-aţi chemat, iată-mă! Fiindcă-mi doriţi
binele, salvaţi-mă! Salvaţi-mi Academia!…
Un fior îl străbătu pe Trencavel şi îndoind hârtia, o puse în
buzunar pornind în fugă. Mergând mereu, ajunse la Palatul
Cardinal şi urcă scara, dând buzna în anticameră, tocmai în
momentul când glasul nerăbdător al unui uşier striga din nou:
— Domnul de Saint-Priac a sosit?
— Iată-mă! spuse Trencavel, întinzând scrisoarea de audienţă
cu un gest învingător.
— În sfârşit! E a zecea oară că Eminenţa Sa… intraţi repede
domnule baron!…
Uşa e deschisă! Uşierul o împinge uşor şi anunţă:
— Domnul baron de Saint-Priac!…
Trencavel, odată intrat în cabinet şi în prezenţa cardinalului de
Richelieu, îşi regăsi instantaneu prezenţa de spirit. Câteva
minute, cardinalul îl studie şi îl cântări, ca să spunem aşa, cu
privirea. Trencavel, pe de altă parte, îşi căuta cuvintele. Ar fi vrut
să spună:
— Eu nu sunt Saint-Priac; eu sunt Trencavel!…
Numai că i se părea prea greu aceasta. Şi era într-adevăr foarte
greu. Şi mai erau şi alte complicaţii, de exemplu duelul ce-l
avusese, care putea foarte frumos să-l conducă la o ultimă
întâlnire: duelul cu executorul sentinţelor judecătoreşti şi mai era
şi micul incident cu furtul scrisorii de audienţă chiar de la pieptul
rănitului, incident care i se păru monstruos, acum când înfrunta,
nu fără a tremura, privirea cardinalului. Aşa că toate acestea i se
păreau acum demne de temut. Simţi chiar un miros puternic de
funie, bine unsă cu săpun, ca să poată aluneca nodul
ştreangului. Trencavel, de-abia acum îşi dădu seama că viaţa lui
nu atârna decât de un fir.
— Domnule de Saint-Priac, spuse în clipa aceea cardinalul.
Voiţi să vă căsătoriţi cu Annaïs de Lespars?…
Trencavel lăsă capul în piept şi îşi curbă umerii, zăpăcit de
lovitură. Atunci, pericolul în care se afla, devastarea Academiei lui
riscul de moarte pe care i-l crea duelul ce-l avusese şi înşelătoria,
toate acestea fură unite, se risipiră. Cardinalul îi oferea lui Saint-
Priac să se căsătorească eu Annaïs! Atunci în aceasta consta
catastrofa. Şi atunci, cu iuţeală, o schimbare se petrecu în acest
spirit simplu şi îndrăzneţ. Cu orice preţ, chiar cu preţul capului
său, dacă era nevoie, voi să afle cum trebuia să o ia Saint-Priac pe
Annaïs în căsătorie. Şi, de unde venise să-i spună cardinalului:
Eu sunt Trencavel, el se transpuse cu totul în rolul lui Saint-
Priac! Şi ridică spre Richelieu o figură strălucitoare.
— Iată omul care îmi trebuia! se gândi cardinalul cu o bucurie
ascunsă.
— Monseniore, spuse Trencavel, pentru a obţine această
nespusă favoare, eu sunt gata să fac orice.
— Aşadar o iubiţi, cu adevărat?
— O ador! spuse Trencavel, cu un accent de sinceritate, care îl
făcu pe cardinal să tresară.
Urmă o clipă de tăcere, după care Richelieu reluă încet:
— Domnule de Saint-Priac, sunt încântat că v-am cunoscut în
persoană şi vă mulţumesc că aţi răspuns atât de prompt la
invitaţia pe care v-am trimis-o la Angers. Dar trebuie să vă spun,
că de multă vreme, vă cunosc în amănunţime toate faptele şi toate
gesturile. Bravura dumneavoastră, atât de încercată, puterea
dumneavoastră, îndemânarea dumneavoastră în mânuirea
spadei, v-au făcut o reputaţie, de care vă felicit…
Sub această avalanşă de floricele, Trencavel nici nu clinti.
— E foarte tare, se gândi cardinalul. Să-l doborâm dintr-o
singură lovitură. Domnule, reluă el cu un zâmbet crud, mai aveţi
şi alte calităţi. Deşi sărac, treceţi drept un om bogat, fără un ban
şi totuşi duceţi o viaţă pe picior mare. Şi atunci, am vrut să aflu,
din simplă bunăvoinţă, de unde vă veneau aceste venituri. Am
aflat că împrumuturi nu faceţi (surâsul lui se făcu mai ascuţit) şi
că nu jucaţi jocuri de noroc (vocea lui deveni teribil de dulceagă).
Atunci am cercetat, domnule de Saint-Priac… şi am aflat…
Haide… mai e nevoie să vi-o spun?
— Spuneţi-o Monseniore! făcu Trencavel imperturbabil.
— Hm! se gândi Richelieu. Da, e tare vlăjganul ăsta! Domnule,
am aflat atunci, direct prin procurorul criminalist, că banii pe
care îi risipeşti, sunt bani…
— Pentru Dumnezeu, isprăviţi Monseniore!
— Bani furaţi! spuse cu asprime Richelieu, ca şi când ar fi dat o
lovitură de pumnal.
— Ei drăcie! exclamă Trencavel înfiorându-se de bucurie. Iată
un detaliu, pe care sunt fericit că l-am aflat!…
Saint-Priac hoţ! Saint-Priac nedemn!… Trencavel radia.
Cardinalul rămăsese uimit.
— Domnule, reluă Richelieu cu un fel de severitate nu lipsită de
admiraţie, nici să nu te gândeşti să negi. Am aici douăzeci de
rapoarte de-ale poliţiei şi pot să te trimit la spânzurătoare.
— Monseniore, spuse Trencavel cu acelaşi accent de sinceritate,
eu nu am nimic de mărturisit, nimic de negat…
— Bine. Aşa cum eşti, îmi placi şi te iau în serviciul meu. O să-
ţi indic, după împrejurări, în ce constă serviciul dumitale. Pentru
moment, vreau să te căsătoreşti cu domnişoara de Lespars. Fără
îndoială că dumneata ştii unde să o găseşti? adăugă cardinalul cu
o admirabilă indiferenţă.
Şi Trencavel răspunse:
— Da, Monseniore. Ştiu unde locuieşte şi am văzut-o chiar azi.
Richelieu tuşi uşor din vârful buzelor şi o roşeaţă uşoară i se
urcă, în obraji; o emoţie puternică îl cuprinsese.
— Sunt sigur că domnişoara de Lespars nu va întârzia să se
îndrăgostească de dumneata…
— Ah! Monseniore aceasta e cea mai mare speranţă a mea,
spuse cu înflăcărare Trencavel.
— Speri, aşadar eşti sigur. Un om ca dumneata nu spune
cuvinte inutile. Deci, o să te căsătoreşti cu ea. Eu o să-ţi fac o
dotă, şi-ţi voi da o slujbă la Curte. În schimb… Ah! uitasem, fără
îndoială că voi distruge şi probele… aventurilor dumitale de la
drumul mare. În schimb, aşadar, dumneata îmi vei aduce o
casetă, care se află în posesia domnişoarei de Lespars… Mă
urmăreşti, nu-i aşa?
— Cu cea mai mare atenţie, Monseniore. E vorba de viaţa
mea… de fericirea mea!
— Această casetă conţine nişte documente inutile pentru
dumneata dar periculoase pentru aceea pe care o iubeşti. Această
casetă, dragă domnule, închipuie-ţi că e o mină încărcată. Dacă
cineva i-ar pune foc (cardinalul se înfioară), dacă această
nenorocire s-ar întâmpla, domnişoara de Lespars ar fi ucisă
imediat… Te însărcinezi dumneata să-mi găseşti această casetă?
— Da, Monseniore, răspunse cu curaj Trencavel.
— Iar eu mă însărcinez să-i smulg fitilul, spus Richelieu foarte
liniştit. Dacă e posibil, adu-mi-o, chiar înainte de căsătorie. Şi
uite, asta e indispensabil; fie că domnişoara de Lespars te va iubi
sau nu, va voi sau nu să te ia în căsătorie, trebuie să-ţi predea
caseta aceea. Eu ţi-o voi restitui – fii sigur – şi atunci va avea în
ea, în loc de documente inutile, dota dumitale mai întâi şi apoi,
rapoartele de care vorbeam. Şi în momentul acela, eu ţi-o jur că
domnişoara de Lespars te va lua în căsătorie!…
 Fu rândul lui Trencavel să se înfioare. El întrezări aici o
maşinaţie murdară. Realitatea era şi mai teribilă însă…
— Să am întâi documentele, se gândea Richelieu şi atunci o am
în mână. Am s-o oblig atunci să accepte numele mizerabilului
care se află în faţa mea. La opt zile după aceea, soţul ei va fi
arestat şi spânzurat. Şi ea, va rămâne strivită pentru totdeauna,
sub infamie… Doar dacă până atunci, Rascasse nu va reuşi să-şi
termine opera pe care a început-o la Angers! Doar dacă nu mi-o
destăinui chiar acum Saint-Priac, locuinţa ei!...
— Oho! se gândea în timpul acesta şi Trencavel. Trebuie să o
previn chiar azi, numaidecât! Să-i dau pe faţă înspăimântătorul
pericol care o ameninţă! Să o protejez, să o apăr, să-mi pun spada
mea la picioarele sale!…
În acest moment, intră un om, care anunţă:
— Domnul procuror-criminalist!
— Pofteşte-l! spuse repede Richelieu.
Trebuie să spunem aici, că celebrul cardinal, ocupându-se cu o
astfel de luciditate de domnişoara de Lespars, făcea dovadă de o
adevărată tărie de suflet. În timp ce se juca astfel cu „Saint-Priac”,
avea urechea la pândă, spiritul încordat şi inima strânsă de
îngrijorare. În momentul acela, poate că scrisoarea furată de
Trencavel, era sub ochii regelui!… Cu toate acestea, cu cât se
scurgea timpul, cu atât era mai liniştit. Procurorul criminalist
intră. Părea prost dispus. El zvârli o aruncătură de ochi spre
Trencavel şi-l întrebă cu privirea pe cardinal.
— Puteţi vorbi în faţa baronului de Saint-Priac. E un prieten
de-al meu.
— Monseniore, spuse procurorul criminalist, am fost în strada
Bons-Enfants, la Academia maestrului de scrimă Trencavel şi am
făcut o percheziţie completă. (Trencavel îşi strânse pumnii). Din
nenorocire nu am găsit nimic, nici cea mai mică bucăţică de
hârtie. Cât despre Trencavel, el nu locuieşte în clădirea
Academiei, cum s-a raportat Eminenţei Voastre! (O, bravul meu
Mauluys, eu datorez libertatea mea prevederii tale.) L-am aşteptat
în zadar şi nu l-am putut aresta, în consecinţă nici să-l duc la
Bastilia, aşa cum mi-aţi dat ordin…
Lucru straniu. Acest raport îl linişti oarecum pe Richelieu.
Începuse să creadă din ce în ce mai puţin într-o conspiraţie
pornită dinspre Luvru. Dimpotrivă, gândul că avea în Trencavel
un duşman personal, necunoscut de el până atunci, se întărea tot
mai mult în mintea lui.
— Ei bine, spuse el, pune să se răscolească tot Parisul de către
spionii dumitale şi găseşte-mi-l.
— Tare mă tem, Monseniore, să nu fi plecat în lume şi să nu
avem cum să mai punem mâna pe caraghiosul ăsta.
Trencavel îşi înăbuşi o înjurătură. Caraghios! Asta era prea
mult. El se îndreptă cu asprime spre procurorul criminalist. Mâna
lui nervoasă se pregătea să-i tragă o palmă de aceea care
uşurează şi cea mai încărcată conştiinţă.
— Ei bine! făcu Richelieu. Ce e, Saint-Priac?
Cu un violent efort, Trencavel se stăpâni şi spuse foarte palid:
— Monseniore, voiam să o informez pe Eminenţa Voastră că eu
cunosc pe Trencavel!
Richelieu, cu un gest îl concedie pe procurorul criminalist!
Trencavel îşi şterse fruntea. Scăpase uşor! Era gata-gata să se
denunţe singur.
— Îl cunoşti pe Trencavel, îl întrebă Richelieu, cercetându-i
privirea.
— Da, Monseniore, am frecventat mult timp Academia pe care
bătrânul maestru Barvillars i-a lăsat-o moştenire lui Trencavel, ca
cel mai bun elev al său.
— Ce fel de om e?
— De vârsta mea, de-o talie ca a mea, cu o figură ca a mea
Monseniore. Închipuiţi-vă că Trencavel ar fi în faţa Voastră. Uitaţi-
vă la mine şi îi veţi vedea portretul viu.
— Asta e ciudat… Şi moralul?
— Eu îl consider foarte brav. Nu am auzit niciodată vorbindu-si
ceva împotriva onoarei lui.
Richelieu privi fix spre Trencavel. Maestrul de scrimă susţinu
atacul, înarmându-se cu cel mai nevinovat aer ce-l putea lua.
— Eşti prietenul lui! se răsti Richelieu cu asprime.
— Monseniore, nici prietenul şi nici duşmanul lui! îl cunoscu şi
asta-i tot! Dar dumneavoastră, Excelenţă, îl urâţi aşadar?
— Domnule de Saint-Priac, odată pentru totdeauna, să ştii că
nu trebuie să-mi pui nici o întrebare!
Trencavel se înclină adânc. Satisfăcut, cardinalul reluă:
— Eu nu urăsc pe nimeni. Dar omul acesta este un inamic al
Statului… Saint-Priac, să vedem, fiindcă dumneata îl cunoşti, te
însărcinezi să mi-l descoperi.
— Răspund de aceasta cu capul meu, Monseniore!
 Privirea de fiară a cardinalului aruncă sclipiri de oţel. El îl
apucă de braţ pe „Saint-Priac”:
— Adu-mi caseta iubitei tale Annaïs şi te vei căsători cu această
nobilă şi frumoasă fată!… Găseşte-mi-l pe acest Trencavel şi te
îmbogăţesc!… Dar dacă găsindu-l, îi dai vreuna din acele lovituri
de spadă, care reduc pentru totdeauna un om la tăcere, îţi dau
locul procurorului criminalist care a ieşit acum de aici!
Richelieu se înălţă în aceea atitudine majestuoasă care îl făcea
chiar şi pe rege să-l admire. Încet, el ridică mâna spre uşă şi
spuse:
— Du-te, baron de Saint-Priac. Ţii în mâinile dumitale
dragostea şi norocul dumitale.
Trencavel se înclină în tăcere şi cu fruntea palidă, cu buzele
crispate într-un surâs straniu, cu mintea pierdută, înveninat de
tot ceea ce aflase, se îndreptă spre uşă. În acel moment, uşa se
deschise! În faţa lui Trencavel, împietrit, în faţa lui Richelieu,
uimit, apăru un om, alb ca varul şi sângerând, pe care îl
susţineau doi valeţi de subţiori! Şi cu acelaşi ton ca mai înainte,
însă cu o voce mai puternică care suna ca o lovitură de gong,
uşierul anunţă:
— Domnul baron de Saint-Priac!

Capitolul IV – BASTILIA

SAINT-PRIAC FĂCU DOI PAŞI în interiorul cabinetul. Trencavel

se înălţă cât putu, privindu-l drept în faţă şi încrucişându-şi
braţele. Fără îndoială, că trebuia să fi avut o explicaţie în
anticameră, căci uşierul lăsase uşa deschisă şi în spatele
rănitului, se vedea procurorul criminalist, iar în spatele acestui
magistrat, vreo douăzeci de gărzi, în vasta sală tixită de tot felul
de solicitatori.
Cardinalul, centru al acestei scene, rămăsese nemişcat, mut de
uimire, ca o statuie. Saint-Priac făcu doi paşi; braţul lui scuturat
de un tremur convulsiv se ridică şi mâna îl arătă pe Trencavel; el
deschise gura şi deodată se prăbuşi pe covor.
Lucru straniu şi într-adevăr de o teribilă semnificaţie; nimeni
nu se gândea să alerge în ajutorul rănitului, care poate că murea;
Saint-Priac nu mai exista pentru ei, în ansamblul acestei scene,
atenţia tuturor era îndreptată spre Trencavel.
 — Monseniore, spuse procurorul criminalist într-un rânjet de
bucurie feroce, am pus mâna pe maestru de scrimă!
— Trencavel? se răsti Richelieu.
— Iată-l!…
Richelieu azvârli spre Trencavel nişte ochi măriţi de groază. Şi
Richelieu, teribilul Richelieu, se dădu înapoi!
— Monseniore, reluă procurorul general, Domnul baron de
Saint-Priac, răspunzând invitaţiei dumneavoastră, venea spre
palat când a fost provocat la duel, în Piaţa Regală de acest om,
care l-a adus în spatele celui mai apropiat turn, l-a atacat, i-a dat
o lovitură de spadă, poate mortală, i-a luat scrisoarea de audienţă
şi a putut să intre astfel la Eminenţa Voastră…
Richelieu se-nfioră. Adevărul, îi apăru acum într-o lumină
orbitoare. Trencavel fusese trimis la el ca să-l omoare! Mâna lui
crispată făcu acelaşi gest ca şi a lui Saint-Priac şi arătând spre
Trencavel spuse cu un accent aproape de neînţeles:
— Predă-ţi spada!
Trencavel îşi scoase spada din teacă şi biciui cu ea aerul:
— Monseniore, un Trencavel nu-şi poate preda spada. Să mi se
ia, dacă poate careva!…
În aceeaşi clipă el azvârli cu putere două sau trei fotolii care îi
stăteau în drum, dintr-un salt se adăposti cu spatele la un colţ al
cabinetului, se aşează în gardă, bătu dublu apel cu piciorul în
pământ, dintr-o maşinală obişnuinţă, ca la Academia de scrimă,
şi cu sângele la cap, cu ochii în flăcări, cu dinţii dezgoliţi de un
surâs teribil, strigă cu o voce tunătoare:
— Barvillars! maestre!… Vino să vezi cum ştie Trencavel să
moară şi aşteaptă-mă!
— Prindeţi-l! răcni Richelieu.
— Prindeţi-l! urlă procurorul criminalist.
Şi tăcerea se lăsă cu toată greutatea ei, asupra acestei scene,
câteva secunde. Apoi, dintr-o dată începură să se audă clinchetele
spadelor, răcnete surde, înăbuşite, suspine răguşite, două-trei
înjurături feroce, două-trei vaiete sfâşietoare. Apoi, dintr-o dată,
un strigăt sălbatec de triumf.
— Asta e!
Şi chiar era: în colţul cabinetului se vedea un maldăr de corpuri
care apăsau cu toată frenezia pe ceva, braţe înţepenite, mâini
crispate şi sub toate acestea, Trencavel.
Lungit pe covor îl ţineau de păr, de umeri, de picioare, de gât,
de mâini, l-ar fi ţinut chiar şi de inimă, dacă ar fi avut cum. Dar
în jurul lor era numai sânge. Erau patru, care, fără îndoială, nu
vor mai avea niciodată ocazia să-şi mai exercite talentele…
Gărzile, înnebunite de furie, îl legară şi când fu bandajat complet
cu funii, cu căluşul la gură, incapabil de a mai mişca un deget, îl
priviră şi se înfiorară; fiara doborâtă le făcea şi mai multă frică.
Cardinalul dădu un ordin. Două minute mai târziu, Trencavel
era aruncat într-o trăsură închisă şi un sfert de oră după aceea,
era la Bastilia.

Era o celulă situată la parterul Turnului din Colţ; aici se

interogau prizonierii care nu rămâneau acolo niciodată mai mult
de două sau trei zile. Locul era destul de luminos. Se afla acolo o
masă, un scăunel şi un pat îngust. Un temnicer înarmat cu un
pumnal solid, rămase în celulă şi se rezemă cu umărul de uşă, cu
o indiferenţă formidabilă. Trencavel, dezlegat de funiile cu care
fusese înfăşurat, aruncă în jurul lui priviri rătăcite. Suspine
repezi îi săltau pieptul. Simţea că înnebuneşte. Se trânti pe pat şi-
şi dădu drumul suspinelor, muşcând cu furie perna, ca să nu
audă temnicerul că plânge şi cu sufletul înecat de disperare se
gândea:
— Pierdută! Eu singur puteam s-o salvez şi acum, eu o să mor!
…
Era îndrăgostit din toate puterile lui, cu toată tinereţea lui… Şi
acum totul se isprăvise, înainte de a se fi început măcar!
Trencavel care plângea fiindcă nu putea să alerge să o prevină
pe Annaïs de Lespars de cele ce auzise, Trencavel aşezat în
intimitate mare cu spânzurătoarea, sau cu eşafodul, văzu deodată
apărându-i în minte amintirea unui om obosit, palid, plin de praf
şi care ducea pe umerii lui un copil de cinci ani. Omul intra în
Paris prin poarta Borun şi aproape imediat se prăbuşi pe şosea.
Oamenii se apropiau şi spuneau: „Bietul om, a murit! – Poartă
cască în cap, e un cavaler de seamă! – După spada lui, după
aspectul lui, se poate vedea clar că e un gentilom! Cine ar putea
să fie? Şi copilul plângea, frumoşii lui ochi şiroiau de lacrimi…
Acest copil era el, Trencavel. Voiajorul istovit, care murise în
clipa când intra în Paris, era tatăl său…
Nici gentilom, nici cavaler de seamă, asta stabili în cele din
urmă Trencavel, mult mai târziu, graţie unor hârtii ce fuseseră
găsite asupra mortului. Amintirea lui evoca foarte şters, într-un
oraş foarte îndepărtat, un atelier frumos pe care veneau să-l
viziteze nobili şi burghezi bogaţi, arătând un deosebit respect
stăpânului atelierului, sub direcţia, căruia se forjau căşti, cuirase
şi mai ales pumnale, spade, săbii, paloşe, iatagane, lame
minunate împodobite cu arabescuri, cu cizelări, pe care le-ar fi
admirat şi Benvenuto Cellini. Ce catastrofă se abătuse asupra
bogatei şi artisticei case a armurierului? Ce episod de război civil
sau religios? Ce denunţ?… Nimic, ca să-l ajute să facă o
reconstituire, însă copilul mai vedea încă locuinţa lor în flăcări şi
atelierul acela imens, devastat şi jefuit. Vedea soldaţi într-o
cameră plină de sânge, o femeie omorâtă… mama lui!… Se vedea
pe el în braţele tatălui său care se apăra şi apoi fugea în noapte.
Apoi, au mers zile şi săptămâni întregi şi la capătul călătoriei,
tatăl se prăbuşea mort, fără îndoială, de disperare… O femeie
luase copilul de mână şi-l dusese cu ea… Doi sau trei ani mai
târziu, această femeie muri şi ea! Şi atunci cine luase copilul să-l
crească? Cum crescuse, cum se făcuse mare?… Prin mila lui
Dumnezeu! cum se spune în popor.
Toate probabilităţile, ne fac să credem că atunci a fost nevoit să
cunoască multe zile fără pâine, multe nopţi fără adăpost, drumuri
lungi prin ploaie şi prin soare, pe frig sau pe zăpuşeală. Ani
întregi a vagabondat, fără a cunoaşte alt stăpân decât hazardul,
după cum spune chiar el, în memoriile sale.
La vârsta de cincisprezece ani, îl găsim zdrenţăros, murdar,
ciufulit, dar cu ochii vioi, cu o mână uşoară şi cu o spadă imensă,
pe care cine ştie cum şi-o procurase. Era pe la ţară, nu departe de
mlaştinile de la Grange-Batelliere şi se luase la bătaie în duel, cu
un prostănac mare de baron, un copilandru. Ce se întâmplase?
Netotul acela mare îşi bătuse valetul, un bătrân cu barba căruntă,
care îl întovărăşea.
Trencavel s-a repezit asupra lui şi a făcut o crimă: l-a tras de
urechi pe junele baron. Şi fiindcă erau cam de aceeaşi vârstă şi-
au scos spadele din teacă şi au început să-şi care lovituri, cu
furie. De fapt, Trencavel îţi risca pielea, pentru un bătrân servitor
pe care nici nu-l cunoştea şi aceasta, într-o epocă în care, a-şi
bate valetul, era un lucru legitim şi natural pentru un nobil. Cu
toate acestea, tânăra haimana, se duela la întâmplare, fără să fi
luat vreodată lecţii de scrimă, împotriva unui adversar, care după
aparenţe, cunoştea perfect mânuirea spadei. El începu să-l
preseze, îl obligă să dea înapoi şi în cele din urmă, era gata-gata
să-i dea o lovitură de graţie, când un om, repezindu-se dintr-un
han din apropiere de unde observase toată încăierarea, le ridică
spadele, îi despărţi pe combatanţi şi-l urcă pe calul lui, pe micul
baron, care se depărtă bombănind enervat:
— Ce măgărie! Ce tupeu! Ce nemernicie! Să-l tragă de urechi pe
un Saint-Priac! Am să mă întorc eu la Paris şi atunci n-o să-l trag
de urechi! O să i le tai!…
— Ce te amesteci dumneata? spumegă de furie Trencavel,
răţoindu-se la necunoscutul care intervenise în mod aşa de fericit.
Aceasta îl observa surâzând, cu atenţie, pe tânărul cocoşel ce
se zbârlea.
— Micul meu prieten, îi spuse în cele din urmă, dacă vrei să vii
cu mine, o să fac din tine cel mai mare maestru de scrimă al
acestor timpuri. Tu ai ochiul, tendoanele şi pumnul mai puternice
şi mai abile decât ale unui secund de meserie.
Ochii lui Trencavel scânteiară. Adolescentul îşi spuse toată
povestea şi necunoscutul îl duse la Academia de scrimă din
strada Bons-Enfants, unde Trencavel găsi adăpost, culcuş, lecţii
de scrimă şi lecţii de onoare. Acest necunoscut, era ilustrul
Barvillars!…
El fu pentru Trencavel, în toată adânca şi măreaţa concepţie a
cuvântului, un părinte, adică un prieten, un conducător, un
exemplu viu. Trencavel căpătă pentru el un fel de adoraţie şi
când, cu cinci ani mai târziu, bătrânul maestru, la rândul său,
dispăru dintre cei vii, tânărul simţi pentru prima oară ce e
durerea.
— Niciodată, îşi zicea el atunci, niciodată nu voi mai avea inima
aşa de sfâşiată.
Şi acum, pe pătucul îngust din celula lui, în timp ce noaptea se
lăsa încet, el plângea după Annaïs, aşa cum plânsese după
Barvillars, dar erau altfel de lacrimi.
Deodată, prizonierul auzi că temnicerul, care se afla tot la
postul lui, deschidea uşa şi intra cineva, îndreptându-se spre el.
Trencavel care sta cu faţa spre perete, se întoarse şi văzu un
călugăr, un capucin, care se apropia de el făcând mereu semnul
crucii şi mormăind rugăciuni.
— Ce doreşte cuvioşia ta? Şi cine sunteţi? întreabă Trencavel.
— Fiule, sunt numit fratele Corignan, sunt călugăr capucin şi a
venit să te îndrept pe cale binelui şi să te împac cu Dumnezeu. Cu
alte cuvinte, am venit să te spovedeşti.
 — Să mă spovedesc? se răsti Trencavel. Şi de ce?
— Fiindcă după ordinele Monseniorului cardinal de Richelieu
peste o oră vei fi spânzurat în curtea Bastiliei!
— Peste o oră! se înfioră Trencavel.
— Peste o oră! spuse fratele Corignan cu o voce gravă şi tristă…
După ce îl anunţase pe Trencavel, aşa de mieros cât putuse, că
avea să fie spânzurat şi că nu îi mai rămânea decât o oră, ca să
încerce să-şi atragă îndurarea divină, în lipsa milei sau a justiţiei
omeneşti fratele Corignan se întoarse spre temnicer şi îi spuse:
— Frate, lasă-ne singuri. Acest biet păcătos va fi mult mai
puţin stingherit şi-şi va putea mărturisi mai uşor greşelile între
patru ochi.
Fără îndoială, Corignan venise prevăzut cu depline puteri, căci
temnicerul se înclină şi ieşi afară. Călugărul capucin se duse să
închidă uşa cu grijă şi întorcându-se spre pătuc, se aşeză pe
scăunel, apoi coborând vocea continuă:
— Dacă vrei să scapi cu viaţă, dă-ne scrisoarea înapoi.
— Scrisoarea? făcu Trencavel uimit.
— Ea însăşi, fiule. Scrisoarea pe care mi-ai luat-o. Ah! pe
Bachus! mărturisesc că mi-ai dat o lovitură solidă de pumnal!
Numai că, vezi, fratele Corignan are pielea tare.
— Ţi-am luat eu vreo scrisoare? Te-am lovit eu cu pumnalul?…
Corignan îşi dădu jos de pe cap gluga pe care până atunci o
ţinuse strânsă pe ochi.
— Priveşte-mă, spuse el cu asprime şi spune-mi dacă am eu un
cap ca acelea de care să-şi bată cineva joc. Şi dacă faţa mea nu îţi
e de ajuns, iată-mi şi dinţii!
Şi spunând acestea, el îşi dădu deoparte anteriul şi îşi arătă
pumnalul şi spada cu care era înarmat.
— Astfel că, adăugă el, te iert de lovitura de pumnal pe care mi-
ai dat-o, dar spovedeşte-te fiule şi dă-mi scrisoarea, repede!
„Spânzurat peste o oră! se gândea Trencavel, plin de
amărăciune. E păcat, cum ar spune bravul meu Mauluys. Da, la
dracu! e de trei ori păcat! întâi pentru mine, al doilea pentru
Academia mea, care o să piară şi apoi, pentru ea, fiindcă nu voi
mai putea s-o previn!…
— Scrisoarea! se răsti cu asprime călugărul. Unde e scrisoarea?
De nu spui, fereşte-te de funie!…
Trencavel se lovi în frunte. O idee asemănătoare cu acelea ale
bieţilor naufragiaţi, care se agaţă de primul fir de păr…
 — Cuviosule spadasin, spuse el, voi mai fi spânzurat, dacă îţi
dau scrisoarea?
— Cum se poate, diavole! strigă fericit Corignan. Dimpotrivă,
vei fi răsplătit!
— Ei bine! spuse cu hotărâre Trencavel, dacă mă faci să ies de
aici, te voi duce direct acasă la mine, la dulapul în care e ascunsă
preţioasa scrisoare, fiindcă e preţioasă, nu-i aşa?…
— Vai, mai întrebi? încă ce preţioasă! Aşadar, mă vei conduce
la ea?...
— Da! spuse maestrul de scrimă, căruia i se bătea inima, de
parcă vrea să-i iasă afară din piept.
Corignan izbucni în râs.
— Şi pe drum, să mă laşi lungit! Ehei! Nu-şi bate joc nimeni de
fratele Corignan! Ei blestemăţie!
Trencavel îşi şterse fruntea. Se vedea pierdut. El aruncă o
privire disperată spre figura osoasă, colţuroasă, încăpăţânată,
bănuitoare a călugărului. Acesta îşi scoase pumnalul. Corignan
era un individ viguros, nu glumă! Acum se hotărâse să
întrebuinţeze şi mijloace extreme:
„Când va simţi vârful pumnalului pe gât, va vorbi!… se gândi el.
— Fiule, rosti el cu putere, nu cumva vrei să-l forţezi pe un om
bisericii, să fie nevoit să verse sânge omenesc!? Ia în consideraţie,
dragul meu, că dacă mă sileşti să te omor, înseamnă ca ai făcut
un păcat de moarte, oricare ar fi grija pe care o am pentru
salvarea sufletului tău…
Deodată călugărul îşi azvârli lungile-i braţe. În timp ce vorbea,
el se apropiase de pat, pândind momentul de a acţiona. Mâna
stângă se abătu pe umărul lui Trencavel, iar dreapta, ridică
pumnalul. Oţelul sclipise în semiîntunericul celulei:
— Scrisoarea! se răsti Corignan! Scrisoarea, ori te omor!
În acelaşi moment călugărul voi să scoată un strigăt, dar
gâtlejul lui nu lăsă să iasă decât un horcăit înăbuşit. Un cleşte viu
îl strângea de gât. Suplu ca un tipar, Trencavel îi alunecase din
mână, scăpase strânsoarea lui şi îşi încleştase mâna în beregata
lui Corignan. Călugărul se zbătu cu smucituri puternice, dar
cleştele se strângea mai tare, degetele-i lungi şi tari ca oţelul i se
înfigeau în carne; figura călugărului devenise violetă şi la un
moment dat, Corignan se prăbuşi nemişcat, de-a curmezişul
patului… Trencavel ridică cu iuţeală pumnalul ce căzuse pe
lespezi şi îl puse la centura sa…
 Timp de un minut, el îşi contemplă gâfâind adversarul, cu acea
privire întunecată, tragică şi fixă, pe care o au de obicei oamenii
în faşa unui mort, atunci când ei sunt cauza acelei morţi…
„Drace! se gândi el! L-am strâns prea tare!…”
El se dădu înapoi spre uşă. Şi atunci, toată impresia aceea
lugubră i se risipi.
„Peste câteva minute, se gândi el, va deschide temnicerul uşa şi
va vedea cadavrul călugărului. În loc să fiu spânzurat peste o oră,
voi fi imediat şi asta-i tot!… Spânzurat!… cum nu se cuvine unui
bun maestru scrimă.”
El alergă spre pat, smulse spada lui Corignan şi scoase un
suspin adânc.
— Acum n-au decât să vină!… Cu aceste două jucării în mâini,
desfid pe toţi spadasinii din toate mânăstirile şi pe toţi temnicerii
Bastiliei şi pe…
El se opri scurt.

Capitolul V – CRIPTELE MÂNĂSTIRII

CÂTEVA SECUNDE, el îşi fixă privirile rătăcite asupra lui

Corignan. Sudori de nelinişte îi şiroiau pe frunte. O bucurie
puternică făcea să i se zbată tâmplele… Apoi izbucni în râs:
„Capucin? Asta ar fi nostim… Şi de ce nu? Călugărul acesta a
intrat nici… Deci trebuie neapărat să iasă!…”
Dintr-o mişcare, el îl dezbrăcă pe Corignan de anteriul lui şi
fremătând, se îmbrăcă cu el!… Apoi îl întinse pe călugăr pe pat, îl
întoarse cu faţa la perete şi aruncă pătura pe el. Cu gluga trasă
pe ochi, cu mâna crispată pe mânerul pumnalului, el se apropie
de uşă şi strigă:
— Ah! păcătos înrăit! Ah! nemernic blestemat, care nu vrea să
se spovedească! Ei bine! atunci o să fii spânzurat aşa plin de
păcate! Cu atât mai rău pentru tine, fiindcă sufletul tău o să-l ia
diavolii şi stârvul tău o să se legene în spânzurătoare!
Uşa se deschise şi în prag apăru temnicerul. În spatele lui se
aflau cinci sau şase gărzi.
— Aţi terminat, cuvioşia voastră?
— Da fiule. Mă duc. Voi părăsi acest locaş de pierzanie. Să-l
spânzuraţi pe golanul ăsta, fiindcă nu vrea să asculte de nimeni.
Adio fiule…
 Şi vorbind astfel, binecuvântând sentinelele ce se înclinau în
faţa lui, el traversă sala ce se afla în faţa celulei şi se îndreptă
spre uşa ce îi fu deschisă şi distinse în întunericul curţii, un
cupeu ce aştepta la scară.
— Grăbeşte-te să te urci, am întârziat mult, se auzi o voce.
Trencavel, se urcă, fără a ezita, în cupeu. Imediat portiera
trăsurii se închise cu zgomot. Vehiculul porni la pas, traversă o
curte, apoi o altă curte exterioară, apoi trecu peste puntea mobilă
şi după aceea porni la trap… Trencavel de-abia îşi putea stăpâni
râsul. Găsea farsa ce le-o jucase, prea minunată. Liber, spuse el.
Cine spunea că e imposibil să mai scape cineva din Bastilia? N-
am decât să deschid portiera acestui venerabil cupeu, să sar pe
şosea şi…
Şi Trencavel scoase o înjurătură furioasă de disperare:
mânerele de dinăuntru erau scoase şi portiera încuiată pe
dinafară! Faimosul cupeu nu era decât o închisoare pe roate!
În goana mare a cailor, trăsura ajunse în strada Saint-Honoré;
în sfârşit, ea se opri în faţa unei porţi uriaşe de stejar, nouă de
tot, împodobită cu nituri, frumos aranjate în formă de cruci.
Deasupra portalului se afla o cruce mare. Pe dreapta şi pe stânga
ei se întindeau ziduri înalte. Era mânăstirea Capucinilor. Cea mai
frumoasă mânăstire de capucini din Franţa şi din Navarra, care
cuprindea nu mai puţin de o sută douăzeci de călugări, – dintre
care unii celebri prin lucrările lor istorice, şi care putea să
rivalizeze cu cele ale călugărilor Benedictini.
Aşadar, în faţa mânăstirii Capucinilor se oprise cupeul, care
după ce îl dusese pe fratele Corignan la Bastilia, îl aducea înapoi,
sau se credea că îl aducea, încuiat. De fapt, călugărul fusese
pedepsit cu opt zile înainte, pentru că fusese văzut într-o
cârciumă, cu o fată pe genunchi. Ori, i se tolerau toate păcatele
venale sau mortale, cu condiţia de a nu se afişa în public.
Însărcinat cu misiunea delicată de a-l spovedi pe Trencavel, lui
Corignan i se promisese o mie de lire numărate, dacă reuşea să
pună din nou mâna pe teribila scrisoare. Şi în afară de aceasta,
bineînţeles, era iertat şi de pedeapsa ce o primise.
„Bine! se gândi Trencavel în momentul când trăsura intra în
curtea mânăstirii, tot va trebui să mi se deschidă portiera ca să
pot ieşi şi să intru acolo unde voi fi condus.”
Şi se pregăti să sară asupra aceluia care avea să deschidă, să-l
dea peste cap şi apoi să se încreadă în picioarele lui agile. Din
nenorocire, lucrurile se petrecură cu totul altfel; porţile mânăstirii
se deschiseră, cupeul intră în curtea mănăstirii şi de-abia aici,
Trencavel fu invitat să coboare.
„M-au prins! îşi spuse el trăgându-şi cât mai pe ochi gluga.”
— Vino frate! Cuviosul stareţ de-abia aşteaptă să te vadă…
Fără să spună un cuvânt, Trencavel merse în urma călugărului
care îi vorbise astfel şi care îl conduse până la capela mânăstirii.
— Cuviosul nostru părinte se află în cripta capelei, împreună
cu Monseniorul arhiepiscop de Lyon, reluă atunci capucinul.
Aşteaptă-l aici, aşa a ordonat. Când are să vină sus, are să-ţi
vorbească. În orice caz, e interzis să te apropii de strană!…
Spunând acestea, călugărul se retrase şi Trencavel auzi cum
încuia uşa cu cheia.
— Ho ho! Pe toţi dracii, dar azi dau tot peste oameni de ăştia
turbaţi, care au mania să mă încuie! Dar ce-o fi făcând acolo în
criptă? Şi de ce e oprit să mă apropii de strană?… A!! făcu el de-
odată, lovindu-se cu palma în frunte. Stareţul e în conferinţă jos
în criptă, cu arhiepiscopul de Lyon! Dar arhiepiscopul de Lyon…
E un Richelieu!… e chiar fratele prea puternicului cardinal, care
îmi doreşte atâta bine, încât m-a găzduit în propriul său palat –
Bastilia – şi a vrut să-mi facă cadou o frumoasă cravată de cânepă
unsă cu săpun. Dar ce naiba, s-o fi închis într-o subterană
părintele Joseph, consilierul cardinalului, chiar cu fratele
cardinalului? Şi Trencavel se apropie de strană!
Capela era luminată în mod vag de o singură lampă, a cărei
lumină tristă nu servea decât să facă şi mai îngrozitoare
întunecimile îngrămădite în colţuri. În momentul când ajunse în
dreptul grilajului de la strana corului, lui Trencavel i se păru că
aude un murmur nedesluşit de voci înăbuşite, care îl făcură să se
înfioare.
— La ce ar putea să-mi servească asta? îşi zise el. Ce mă
interesează pe mine ce vorbesc oamenii ăştia? Eu să caut să fug.
Dacă mi s-a interzis să mă apropii de strană, înseamnă că trebuie
să fie vreo ieşire pe aici.
El trecu dincolo de grilaj şi ocoli altarul. Acolo, murmurul se
auzea mai distinct. Trencavel privi în jos şi – luminată confuz de o
lumină ce venea din fundul criptei cu coşciuge, zări deschizătura
dreptunghiulară de la care începea scara de piatră ce se înfunda
sub pământ, în criptă. Atunci o curiozitate irezistibilă puse
stăpânire pe el. Voi să asculte, cu orice preţ… El coborî trei-patru
trepte ale scării în spirală şi atunci auzi!
Era o voce gravă şi tristă, care avea acel timbru de amărăciune,
pe care îl lasă nenorocirea în urma ei după ce trece. Şi vocea
aceasta, era aceea a lui Alfons-Louis Duplessis, arhiepiscopul
Lyonului, fratele mai mare al lui Richelieu! Trencavel se înfioră!
Trencavel îşi simţi inima bătând ca un bubuit de tobe! Căci iată
ce-i spunea fratele cardinalului de Richelieu, părintelui Joseph:
— Aflaţi acum Excelenţă, de ce mi-am părăsit arhiepiscopia
pentru a mă duce la Angers! De ce am fugit şi din acel oraş,
pentru a veni la Paris! De ce îmi e ameninţată toată liniştea vieţii
mele! De ce e legată atâta cinste şi infamie de numele de
Richelieu! Fiindcă vreau să vă spun, de ce boală a murit doamna
de Lespars! Şi apoi, vă voi spune şi cine este fiica moartei, Annaïs
de Lespars!…
Aceste cuvinte, fratele lui Richelieu le pronunţă cu un accent
atât de întunecat, atât de amar, încât Trencavel se înfioră până în
fundul sufletului. În această clipă, el uitase chiar că un singur
gest putea să-l piardă, uită de Bastilia şi de spânzurătoare, de
fratele Corignan şi de cardinal… şi mai coborî încă cinci-şase
trepte pe scara în spirală şi apoi se opri brusc.
Privirea lui răscolea cripta… Această privire ce părea neliniştită
de o emoţie puternică, trecu în revistă decorul funebru: stâlpi
groşi care susţineau bolta cea joasă, mormintele vechi şi printre
coşciugele de piatră ale morţilor, doi oameni vii, ale căror voci
tulburau tăcerea eternă.
Unul dintre cei doi oameni vii, de talie înaltă cu o înfăţişare
frumoasă, cu gesturi nobile, privirea loaială întunecată de tristeţe,
era arhiepiscopul de Lyon. Celălalt, mai mic, slab, cu o barbă
scurtă, căruntă cu privirile reci, nemişcate, rigid, cu anteriul lui
de capucin, fără a face nici un gest, ca statuile care îl înconjurau,
era părintele Joseph - Eminenţa Cenuşie.
Acesta, se numea François Le Clerc du Tremblay, baron de
Maffliers. Ca şi călugărul Loyola, căruia îi moştenise probabil
gândurile acelea atât de întinse, el debutase în viaţă ca un galant
cavaler şi strălucit om de arme. La asediul de la Amiens, trupele
imperiale cunoscură puterea paloşului său de război. În lungile
sale voiajuri prin Europa, el uimi pe mulţi savanţi şi multe
doamne nobile cunoscuseră puterea lui de seducere. Era abil
mânuitor al armelor şi al amorurilor. Ca şi Loyola, ca şi marchizul
de Panigarola, el avu o tinereţe înflăcărată, de meteor. Şi ca şi ei,
meteorul se stinse dintr-odată. Ce catastrofă sufletească? Cine
poate şti ce inimi zdrobite au continuat să bată înăbuşit sub rasa
de călugăr carmelit a lui Panigarola şi sub aceea de călugăr
capucin a lui Le Clerc du Tremblay?… Când strălucitul baron de
Maffliers reapăru în ochii lumii, el se numea părintele Joseph…
— Excelenţă, spuse arhiepiscopul, am aflat la un moment dat,
la Lyon, că un pericol imens o ameninţa pe doamna de Lespars.
Am plecat; dar am ajuns prea târziu! Ştiţi de ce?
— Da, spuse părintele Joseph cu o voce clară.
— Ştiţi? se răsti arhiepiscopul.
— Ştiu că noi am omorât-o pe doamna de Lespars, îl întrerupse
Măreţul Capucinilor. Moartea ei era necesară. Intrigantă,
îndrăzneaţă, această femeie devenise periculoasă pentru Stat,
pentru fratele dumneavoastră. A trebuit să o sacrificăm. E destul
de mult pentru noi că avem de luptat împotriva copiilor Gabriellei
de Estrées. Regele Henric al IV-lea, ne-a lăsat o moştenire greu de
purtat… Ce importanţă are viaţa sau moartea unei fiinţe, dacă
restul comunităţii este salvat Monseniore, în ziua în care voi
vedea că eu aş putea fi un pericol pentru societatea lui Christos,
mă voi suprima eu însumi – da, cu riscul de a-mi blestema pe
vecie sufletul.
— Oh! dar ce fel de om sunteţi?
— Eu nu sunt om!
Arhiepiscopul tremură sub acreala îngheţată a acelei voci
sălbatice. Trencavel simţea acea uimire vagă, care precede groaza.
Primitele Joseph, înfipt în sălbatica sa nemişcare, continuă:
— Eu sunt un călugăr. O mânăstire, înseamnă un mormânt.
Când se întâmplă ca vreunul din noi să iasă din ea, înseamnă că
el are vreo misiune de îndeplinit, sau că a primit vreun ordin.
— De la cine? întrebă înăbuşit arhiepiscopul.
— De la Dumnezeu! răspunse stareţul. Misiunea mea este de a-
l conduce pe fratele dumneavoastră pe calea care mi-a fost
arătată, de a-i lumina drumul, cu o torţă într-o mână pentru a
lumina sau a arde, cu un pumnal cu o cruce în cealaltă, pentru a
binecuvânta sau a lovi. Doamna de Lespars s-a găsit în drumul
lui: a fost lovită… Plângeţi Monseniore? Pentru ce peste lacrimi?…
Louis Duplessis de Richelieu înălţă capul şi spuse cu o
dureroasă simplitate:
— O iubeam pe Luiza de Lespars…
Trencavel se înfioră de milă. Dar sub cutele rigide ale rasei
monahale, nimic nu se clinti. Louis de Richelieu rămase un minut
pe gânduri, cu privirea pierdută în gol, spre orizonturile tinereţii
sale moarte.
— Aflaţi pentru ce mi-am cedat eu rangul de mai vârstnic,
fratelui meu Armand. Pentru ce am părăsit dintr-odată lumea, ca
să mă înmormântez în Mânăstirea Grande-Chartreuse, o veţi
înţelege de-abia acum… Noi ne iubisem şi ne logodisem în secret.
Ea era totul pentru mine, iar eu eram totul pentru ea. Orfană,
stăpână pe viaţa şi pe averea ei la optsprezece ani, ea locuia în
domeniile ei de Lespars, la trei leghe, depărtare de domeniul
Richelieu. Era suspectată de lume, din cauza atitudinilor ei libere
şi mândre. Ea iubea singurătatea, cursele călare în fundul
pădurilor, toate exerciţiile corporale îi erau familiare, chiar şi
scrima. Numai eu singur ştiam ce suflet timid şi curat se
ascundea în ea. Câţiva îi simţiseră şi cravaşa ei pe obraji. Eu o
vedeam în fiecare zi. Fratele meu Armand cunoştea această
dragoste şi căuta să mă îndepărteze de ea. El îmi spunea: „Ea nu
poate lua rangul nostru. Ea nu merită să devină o Richelieu…” Şi
acesta era fratele meu. Nu puteam să mă bat în duel cu el. Dar
într-o zi, scos din fire, îi strigai: „Dovedeşte-mi-o! Sau te omor!…”
Fratele meu avu unul din specificele lui surâsuri şi îmi spuse: „O
dovadă? O vei avea!…”
Arhiepiscopul fu zguduit de un tremur. Amintirile pe care le
evoca acum, răscoleau în fundul sufletului său ura pe care anii şi
practicile religioase reuşiseră să o acapareze. Trencavel asculta cu
ardoare, cu unghiile înfipte în podul palmelor şi cu sudoarea pe
frunte. Părinte Joseph rămăsese nemişcat, împietrit în
insensibilitatea lui.
— La un moment dat, reluă Louis de Richelieu, fu o mare
mişcare în castelul nostru. Era o mare cinste şi glorie pentru
castelul de Richelieu!… Regele Henric al IV-lea, vizitând Touraina
şi Anjou, venise la Chinon şi acceptase pentru două zile,
ospitalitatea oferită de Richelieu!… Lăsându-şi suita militară la
Chinon, veni cu o escortă mică să ne arate câtă stimă şi încredere
ne oferea. Se scurseseră şi cele două zile, dar regele Henric tot nu
pleca, ci părăsi castelul, de-abia după douăsprezece zile. În
această perioadă, eu n-am putut-o vedea pe Luiza niciodată.
După ce regele plecă, am alergat la Lespars. Aici, am găsit pe
Luiza, doborâtă de o ascunsă disperare; nenorocirea trecuse
acolo!…
 — Mii de tunete! mormăi Trencavel între dinţi.
Părintele Joseph nu clintea. Louis de Richelieu, făcuse un gest
violent, dar fără îndoială, că în el era ceva ce se sfărâmase pe veci
căci păru să se calmeze, fără nici un efort.
Timp de trei luni, continuă el, Luiza se topea sub ochii mei şi n-
am putut să-i smulg secretul acestei imense dureri care o ucidea.
Un singur lucru îmi repeta mereu, că totul se sfârşise între noi
doi. Simţeam că înnebunesc. Într-o seară îi strigai că am să
aranjez toate lucrurile, ca să ne căsătorim. Atunci, ea se ridică,
îmi apucă mâna şi îmi spuse acestea: „Eu nu pot să fac parte din
familia Richelieu!…” Exact cuvintele fratelui meu Armand! Şi
dintr-odată, îngrozitorul adevăr izvorî de pe buzele sale, din care
pierise sângele. Într-o noapte, ea auzise lovituri puternice în uşa
camerei sale de dormit şi vocea fratelui meu, care îi striga:
„Deschide repede! Repede! Fratele meu Louis e aici şi trebuie să-ţi
vorbească neapărat!…” Zăpăcită, ea deschise uşa. Un om dădu
buzna în odaie. Între ei se dădu o luptă crâncenă şi Luiza leşină.
Când s-a deşteptat, se făcuse ziuă. Omul dispăruse… dar ea îl
recunoscuse încă din clipa când intrase în odaie, era Henric al IV-
lea Regele Franţei.
Arhiepiscopul se opri gâfâind. De data aceasta, amărăciunea
acestor amintiri îl copleşise.
— Apoi? întrebă sec stareţul Capucinilor.
— În timp ce îmi povestea acestea, Luiza nu vărsă nici o
lacrimă. Numai un fior continuu o agita din cap până în picioare;
era palidă ca o moartă şi cu o voce ca din mormânt, ea îmi spuse:
„Adio Louis. Frumosul nostru vis s-a spulberat. Am sperat că voi
muri, dar iată-mă încă vie. Am vrut să mă omor, dar am înţeles…
Oh! Louis, am înţeles că aş fi omorât odată cu mine şi bietul meu
suflet. Adio Louis! Nici amantă, nici soţie, de aici înainte voi fi
mamă… şi ca mamă, voi trăi pentru creatura inocentă pe care o
voi naşte… născută dintr-un rege… născută dintr-o crimă…” Cum
a fost ultima noastră întrevedere, Excelenţă, nu voi mai avea
puterea să v-o descriu. Numai că mă întreb câteodată, cum de nu
am înnebunit. De atunci am încercat în zadar s-o mai revăd pe
Luiza, dar dispăruse din regiunea aceea. Fratele meu dispăruse şi
el!… Domnul fie lăudat! adăugă arhiepiscopul cu milă sinceră şi
adâncă. De-abia am putut scăpa de furia şi setea de a-l ucide care
mă făcuse să-l caut timp de trei luni pe Armand, pretutindeni.
Arhiepiscopul îşi ridică tremurând mâinile spre un Christ ce se
afla în criptă.
— Apoi am intrat în mânăstirea Grande-Chartreuse, continuă
Louis de Richelieu. Anii mi-au cicatrizat rana. Am acceptat să fiu
numit arhiepiscop de Aix, apoi de Lyon. Am vrut să intru din nou
în lume şi poate să mă apropii de Luiza, pentru a o ajuta la
nevoie. Am aflat că regele Henric al IV-lea îi scrisese mai multe
scrisori şi îi trimisese nişte documente, prin care recunoştea
drepturile de fiică a sa, lui Annaïs, copila ce se născuse… Eu
vegheam din depărtare asupra ei… şi asupra copilei.
Trencavel îşi plecă încet capul şi murmură trist: „Fiică de rege!
…”
— Apoi? întrebă părintele Joseph cu aceeaşi teribilă asprime.
— Apoi? se răsti arhiepiscopul. Eu unul nu pot da ochi cu
fratele meu, cardinalul, fiindcă aş avea prea multe lucruri să-i
spun. Din cauza asta am venit să vă văd pe dumneavoastră,
fiindcă dumneavoastră sunteţi cel care îl călăuzeşte! Să-i spuneţi
că eu am ajuns prea târziu pentru ca s-o salva pe Luiza, dar că
sunt aici, pentru a o apăra pe Annaïs! Să-i spuneţi… dar fără
îndoială, că fac rău continuând să mă enervez. Desigur că
dumneavoastră, Excelenţă, vă veţi da seama că ar fi prea
periculos, să-l scoateţi din fire pe un om, care în numele justiţiei
divine şi a legilor omeneşti, îşi asumă sarcinile unei paternităţi,
ale cărei bucurii el nu le-a avut.
Arhiepiscopul tăcu. Trencavel gâfâia şi îşi muşca buzele până la
sânge.
Părintele Joseph păru că se cufundă câteva minute într-o
adâncă meditare. Când ridică din nou capul, Trencavel era alb ca
varul. Arhiepiscopul se-nfioră. Figura călugărului era înflăcărată
şi o neclintită hotărâre se citea pe fruntea lui. Cu o voce pe care
nici o umbră emoţie nu o altera, el grăi:
— Monseniore, chiar dumneavoastră mărturisiţi că fata aceasta
are nişte documente periculoase. Chiar dumneavoastră aţi spus:
de numele Richelieu e legată numai onoare sau numai infamie…
Şi ca o lovitură de secure, adăugă:
— Fata aceasta e condamnată, Monseniore!
— Pe toate puterile cerului! tună Trencavel din fundul
plămânilor. Sfinţia ta, vom fi doi care s-o apărăm! Iar dumneata,
popă al iadului, însărcinez eu să te fac să-ţi treacă gustul de…
În timp ce Louis de Richelieu rămăsese împietrit de uimire,
timp ce maestrul de scrimă îşi vocifera ocările, stareţul se repezi
la frânghie, care fără îndoială că era în legătură cu vreun clopot
de alarmă şi trase de ea cu frenezie. Imediat se auziră sunetele
îndepărtate ale un clopot. Dar chiar înainte de a fi răsunat primul
sunet de clopot, izbucni o rumoare ce creştea şi se apropia,
zgomote de uşi trântite, paşi alergau, voci alarmate care îşi
aruncau exclamaţii disperate…
— Ei drace! făcu Trencavel. Mi se pare că s-a făcut ceva tapaj.
S-o ştergem dacă nu voim să ne lăsăm pe aici bietele oase…
Din câteva salturi el ajunse din nou în capelă şi acolo nu se
putu opri să nu se cutremure! Călugării se repezeau grămadă
spre strană, în rânduri dese… Erau vre-o sută de vlăjgani, cu
bărbile zburlite de furie, cu ochii aprinşi, o sută de diavoli
dezlănţuiţi, care gesticulau şi urlau în răcnete sinistre:
— Moarte celui ce-a făcut sacrilegiul!…

Capitolul VI – BICIUL SFÂNTULUI LABRU

SĂ LĂSĂM DEOCAMDATĂ pe maestrul de scrimă şi să ne

întoarcem la Bastilia, unde l-am lăsat pe fratele Corignan.
Trencavel îl strânsese de gât pe spion, cu toată nădejdea. Dar
Corignan era un om din cale-afară de rezistent, pe care trebuie
să-l omori de două ori ca să moară şi încă nici atunci să nu fii
sigur dacă a murit de a binelea.
Deci, din momentul când Trencavel l-a lăsat ca mort pe patul
din celulă, fratele Corignan rămase multă vreme nemişcat, fără a
mai da vreun semn de viaţă. Apoi, judecând, fără îndoială, că
această lipsă de exerciţiu devenea plictisitoare, cadavrul începu să
fie agitat de tresăriri imperceptibile. Figura lui începu să treacă de
la vânăt la purpuriu, apoi la roşu viu, apoi reveni la culoarea
aceea negricioasă, care îi constituia cea mai frumoasă podoabă a
sa. După aceasta, fratele Corignan suflă o dată lung, din fundul
plămânilor. Apoi, respiraţia lui, după câteva încercări timide,
începu să devină iar normală. Corignan îşi mişcă braţele, apoi
picioarele, se aşeză pe marginea patului şi mai oftă de trei ori la
rând.
— Iroade! ce naiba, oi fi răcit?
Un alt suspin îl întrerupse. Deschizând ochii, rămase năuc
văzându-se într-o celulă. Aproape imediat îşi aduse aminte.
Atunci scoase un mormăit de furie şi se repezi spre uşa celulei în
care începu a bată cu pumnul, făcând un vacarm asurzitor.
— Ei bine! Ei bine! ciripi o voce de dincolo. Ţi se va deschide
mai repede decât credeai!
Fratele Corignan recunoscu vocea aceea şi se cutremură fără să
ştie de ce se înspăimântase şi tremura. El urlă:
— Rascasse!... Era într-adevăr Rascasse!… Cardinalul, văzând
că nu mai vine părintele Joseph, care trebuia să-i dea socoteală
cu privire la misiunea lui Corignan, îl trimisese pe cocoşat la
Bastilia. Dacă Trencavel ar fi destăinuit unde ascunsese teribila
scrisoare pe care trebuia să şi-o recapete neapărat, îi dăduse un
ordin să-l spânzure de îndată ce s-ar fi asigurat că spusese
adevărul. Iar în cazul când Trencavel nu ar fi voit să spună nimic,
îi dăduse ordin să-l spânzure imediat. Ajungând la Bastilia,
înarmat cu depline puteri, Rascasse află că Corignan plecase de
câtva timp, strigând că prizonierul refuzase să se spovedească.
Imediat, Rascasse îi arătă Guvernatorului un ordin ca
prizonierul să fie spânzurat imediat şi în secret. Guvernatorul se
grăbi atunci să pună să se instaleze spânzurătoarea din mijlocul
curţii Fântânilor şi Rascasse porni vesel să ia în primire viitoarea
victimă a spânzurătorii.
Auzind că prizonierul pronunţa chiar numele lui şi apoi
recunoscând şi glasul lui Corignan, spionul îndepărtă cu un gest
autoritar temnicerii şi gărzile care îl escortau. Apoi, stăpânindu-şi
uimirea şi spaima pe care o simţise la început, spuse cu o voce
foarte dulceagă:
— Scumpul meu Corignan, eşti tu într-adevăr cel pe care îl
aud?
— Eu însumi, dragul şi micul meu Rascasse, eu însumi…
Deschide-mi repede!
— Dar ce naiba faci acolo în celulă, dragul meu prieten?
— Ah! frate! Trencavel m-a strâns de gât pur şi simplu. Ce!…
Râzi?…
— Nu, spuse Rascasse, plâng!… Continuă, te implor.
— Ei bine, nu îmi mai găsesc anteriul şi prin aceasta, trag
concluzia că mizerabilul acela a îndrăznit să se îmbrace cu el şi
bănuiesc că datorită acestui subterfugiu, caraghiosul a putut fugi
de aici. Dar de ce râzi?…
— Plâng, nu ţi-am spus?…
Rascasse nu minţea. Dar şi Corignan spunea adevărul.
Rascasse jubila! Din primul moment fusese apucat de un râs
nebun care îi umplu ochii de lacrimi. Rascasse, zguduit de o
bucurie, frenetică, îşi spuse: E o spânzurătoare afară?! Trebuie să
servească la ceva!… Şi Rascasse juca tontoroiul de bucurie!
— Haide, reluă Corignan, e frumos că plângi de trista mea un
întâmplare, dar pentru numele Lui Dumnezeu, deschide-mi odată,
dragul meu prieten.
— Drace, drace! făcu Rascasse, dar spânzurătoarea e gata,
frate!
— Spânzurătoarea? Ei, dar ce importanţă mai are că
spânzurătoarea e gata, dacă caraghiosul ăla ne-a scăpat? Hai
încetează de a mai plânge, micul şi scumpul meu Rascasse şi
deschide-mi!…
— Nu, nu, hohotea Rascasse, vreau să mă satur de plâns.
— Dar, pentru ce naiba plângi?
— Tu nu înţelegi, dragă Corignan? Nu înţelegi? Atunci să-ţi
explic eu de ce. Vai, vai! Ce durere! Dar pe legea mea, fiindcă
spânzurătoarea e gata, îmi trebuie un spânzurat…
— Ah! mizerabile!… răcni Corignan.
— Şi fiindcă prizonierul a fugit, oh! ce nenorocire!, tu eşti acela,
dragul meu Corignan, pe care am să pun să-l spânzure, conform
ordinului Eminenţei sale!... Lui Corignan i se zburli părul în cap şi
căzu în genunchi, capul i se plecă în piept şi începu să plângă,
numai că acestea erau într-adevăr lacrimi de durere!
— Haideţi! spuse Rascasse deschizând uşa. Luaţi-l şi
spânzuraţi-l pe vlăjganul ăsta! Dar repede!
În aceeaşi clipă Corignan fu apucat de braţe, ridicat şi
înconjurat de gărzi şi împins afară, ba chiar mai mult dus pe sus.
Năucit, alb ca varul, el se lăsă târât; două minute mai târziu,
ajunse în curtea Fântânilor, la picioarele spânzurătoarei, care sub
lumina a două-trei facle se desemna în roşu pe ecranul nopţii.
Rascasse repeta:
— Repede, repede! Să fie spânzurat golanul!
Nu se aflau acolo decât guvernatorul, câţiva temniceri şi vreo
duzină de soldaţi din gardă. Guvernatorul făcu un semn. Unul din
temniceri, care ţinea loc de călău de ocazie, trecu ştreangul pe
după gâtul fratelui Corignan. Atunci, nenorocitul scoase un urlet
lung de agonie şi de revoltă.
— Dar eu nu sunt Trencavel, vocifera capucinul zbătându-se.
Eu sunt Corignan, fratele Corignan.
— Hei! Ia staţi un moment, spuse guvernatorul alarmat. Ce tot
cântă caraghiosul ăla acolo?
— Fratele Corignan! Fratele Corignan! urlă călugărul chemând
şi limba latină în ajutor. Vă blestem. Arunc anatema pe toţi!
Cine ar fi crezut, că fratele Corignan să fie salvat de latineasca
lui de bucătărie? Cu toate acestea, după latineasca aceasta,
guvernatorul Bastiliei îl recunoscu pe capucin, pe care mânia şi
ignoranţa lui îl făcuse celebru în tot anturajul lui Richelieu. Urmă
o scurtă explicaţie, din care rezultă că Trencavel reuşise de
minune cea mai îndrăzneaţă evadare din câte au existat Atunci
guvernatorul începu să tremure de frică să nu-şi piardă postul.
Corignan strigă că el îl va aduce la picioarele aceleaşi
spânzurători. Ştreangul îi fu desfăcut şi Rascasse, vărsând lacrimi
de crocodil, se repezi spre Corignan şi-l luă în braţe, fără a putea
totuşi să-l îmbrăţişeze mai sus de şolduri.
— Ah! dragă frate, le-am spus eu mereu că nu eşti tu
Trencavel, dar n-au voit să mă creadă. Domnul fie lăudat!
— Slavă Domnului! se răsti călugărul. Na! pungaş ordinar.
Şi spunând acestea, fratele Corignan îşi repezi cu putere
genunchiul, de care se servea cu aceeaşi agilitate ca de pumni, şi
îl pocni zdravăn pe Rascasse drept sub bărbie. Rascasse se
rostogoli la şase paşi, scuipându-şi doi dinţi.
Odată afară din Bastilia, Corignan dădu drumul picioarelor şi
fugi înghiţind pământul.
— Două strangulări în aceeaşi seară! bombăni el. Socotită la o
mie de lire fiecare, fac două sute de pistoli pe care mi-i datorează
Eminenţa Sa, în serviciul căreia mi-am angajat viaţa, puterea şi
inteligenţa. Cât despre Trencavel, are să mi-o plătească cu pielea
lui. Caraghiosul, probabil că s-a urcat desigur în cupeul acela
blestemat care se închide pe dinafară, aşa că a fost dus la
mânăstire. Atunci, am să-l iau eu de urechi şi am să-l duc din
nou la închisoare, ca să fie şi el puţin strâns de gât, la rândul lui.
Mamă, mamă! Ce-am să mai râd!
Corignan judeca astfel, ca un ‘‘personaj subtil”. Ajungând la
mânăstire, se agăţă cu furie de clopotul de la poartă, care se
deschise, iar el dădu buzna înăuntru.
— Unde m-au dus! strigă el spre fratele portar, care căzuse
parcă din lună.
După o clipită, portarul revenindu-şi, urlă şi el acest răspuns:
— Te-au dus în capelă!…
De îndată ce fratele Corignan află că Trencavel fusese închis în
capelă, strigă să vină zece călugări voluntari ca să pună mâna pe
el. Dar, când începu să strige în gura mare, toţi capucinii se
repeziră în ajutorul lui. Mânăstirea întreagă, aprinsă de acel zel pe
care li-l dădea siguranţa unei victorii lipsită de pericole, invadă
capela, chiar în momentul când clopotul de alarmă, tras de
părintele Joseph, începuse să sune cu toată puterea.
— Trencavel! Trencavel! răcnea Corignan care alerga în fruntea
tuturor.
— Iată-mă! strigă maestrul de scrimă. Poftim! duhovnicul meu!
— Fraţilor! tună Corignan. Săriţi pe Filistinul ăsta! Săriţi pe
Goliathul ăsta! Săriţi pe Irodul ăsta! Iuda!
Trencavel, dintr-o mişcare se debarasa de anteriul cu care se
înfofolise şi îşi scoase sabia:
— Iată-mă, cine vrea să încerce?
Turma asaltatoare se dădu înapoi. Sclipirea oţelului făcu
primele rânduri să tresară. Dar aproape imediat, având în vedere
numărul lor şi îndrumaţi de fratele Corignan care înainta cu
curaj, trebuie s-o recunoaştem, se repezi cu grămada luând cu
asalt strana, unii ridicând băncile ca să-l doboare pe filistin, alţii
înarmându-se cu securi, cu satâre, eu cu frigări de fier şi cu alte
instrumente tăioase, pe care fratele bucătar venise în fugă să le
aducă în braţe.
În câteva secunde Trencavel fu înghesuit într-un colţ al capelei.
Sângele curgea. Urletele şi vaietele se amestecau. Un scăunel de
lemn azvârlit pe sus cu frenezie, îi rupse spada lui Trencavel. Un
altul îl atinse în umăr.
Dezarmat, sângerând, cu hainele sfâşiate, el aruncă în jurul lui
o privire, în acea fracţiune de secundă de dinaintea morţii,
suprema privire a învinsului şi în această viziune funebră, îi
apăru în fundul unui nor roşcat, mulţimea de feţe îndârjite de
spaimă şi de furie, de guri schimonosite de insulte, de braţe
ridicate, de pumni încleştaţi, în timp ce oţelul securilor arunca
sclipiri palide în întunecime şi de sus, de foarte departe, clopotul
infernal îşi răspândea vaietul.
Suntem nevoiţi acum să facem cunoscut cititorului un oarecare
obicei, pe care îl luase de multă vreme François Le Clerc du
Tremblay, baron de Maffliers, stareţul (sub numele de părintele
Joseph) Mânăstirii Capucinilor de pe strada Saint-Honoré.
De două ori pe săptămână, marţea şi vinerea, se făcea în acea
capelă spovedania publică a tuturor: întreaga comunitate era
adunată şi fiecare, cu glas tare, îşi mărturisea greşelile pe care le
făcuse, sau gândurile rele pe care le avusese. Stareţul pronunţa
sentinţa, după gravitatea greşelilor mărturisite: să spună psalmi
pe de rost, să depene de zece-douăsprezece ori pe noapte
mătăniile, să fie ţinut cu pâine şi apă două până la patru zile.
Câteodată, stareţul pronunţa simplu:
— Penitentia!… (canonirea).
Atunci, bietul călugăr căruia i se aplica această condamnare, se
dezbrăca imediat de anteriu şi de rasă, îşi lăsa bustul gol, se
îndrepta spre un colţ al capelei şi apuca un instrument bizar ce se
afla atârnat de statuia Fericitului Sfânt Labru. Cu ajutorul acestui
instrument condamnatul se biciuia singur pe umeri, până ce
stareţul ridica mâna.
Biciul Sfântului Labru, era un cnut obişnuit şi nu avea decât
vreo zece curele. Numai că… fiecare din aceste curele avea la
capătul ei o bilă; mică de plumb şi un cui, constituind astfel un
groaznic instrument de tortură. Sângele ţâşnea de la prima
lovitură, dacă era bine aplicată…
Trencavel fusese înghesuit tocmai lângă statuia Sfântului
Labru!… Şi în clipa când disperat se rezemă de perete, mâna lui
dădu tocmai peste mânerul Biciului Sfântului Labru! El îl luă din
cui fulgerător de repede, începu să râdă şi spuse:
— Păzea..
În clipa când se dezlănţui năvala finală, Biciul Sfântului Labru
şuieră cu toată puterea, plesni, se învârti prin aer, ca un şarpe cu
mai multe capete, dintre care fiecare era înarmat cu câte un dinte
groaznic. Fratele Corignan, atins primul în plină figură, pe
jumătate orbit, se dădu înapoi răcnind de durere, cu palmele pe
ochi şi se rostogoli la picioarele mulţimii, nebun de durere…
Trencavel se repezi spre ei.
— În lături! strigă el cu o voce batjocoritoare.
El nu spera că va putea trece prin mulţimea aceea fanatică, cu
atât mai puţin să poată ajunge până la uşă şi mai puţin încă, să-
şi salveze viaţa. Ştia destul de bine că avea să cadă acolo, sfâşiat
în bucăţi, aşa că năvala lui eroică nu era, în mintea lui, un act
războinic, ci o năzdrăvănie copilărească. Pocni în dreapta, pocni
în stânga, trosc, pleosc, biciul Sfântului Labru începu să lovească,
făcând să-i şuiere curelele şi lăsând dâre de sânge la fiecare
lovitură. În jurul lui se făcu un gol de groază.
— Lovitură directă la figură! se răţoi Trencavel. Acum să vorbim
noi greceşte şi latineşte! Latinus, latina, latinum! Păzea vobiscum!
Săriţi, criminalul! Săriţi, foc!
El făcea un scandal formidabil, râdea cu hohote, striga de le
asurzeai urechile, aşa că armia de călugări se zăpăci de gura lui,
dar mai ales de loviturile care plouau ca grindina. Cnutul zbura
prin aer, se învârtea, ca un fel de fiară apocaliptică, care muşca şi
sfâşia. Capucinii năuciţi, îngroziţi, prostiţi de teamă, se
înghesuiau, se ciocneau unii de alţii, se dădeau înapoi şi
victoriosul bici al Sfântului Labru, străbătând prin grămada de
anterie cenuşii, se găsi deodată în mijlocul capelei. Trencavel nu
mai avea în faţa lui decât vreo zece adversari, numai că acest
pumn de viteji, erau înarmaţi. Securile şi frigările fratelui bucătar,
se aliniaseră acolo, toate.
— Înapoi! strigă Trencavel.
— Înapoi! îi ripostară călugării fără să se clintească.
Trencavel auzi în spatele lui mulţimea celor ce fugiseră şi a
celor schilodiţi, care se apropiau din fundul capelei, în rânduri
strânse. Părintele Joseph îi conducea!… Palid, cu buzele strânse,
fără nici un gest, stareţul mergea cu paşi liniştiţi. Maestrul de
scrimă socoti că mai avea vreo trei secunde până să-l ajungă şi
fiindcă acum nu mai voia să se lase ucis, iar speranţa că va scăpa
cu viaţă înzecindu-i puterile, în momentul când părintele Joseph
era să-i pună mâna pe umăr, din spate, găsi o soluţie… în faţa
lui, la doi paşi, văzu un călugăr cu o figură energică, cu privirea
rece şi cu securea ridicată. Trencavel îşi agăţă la centură faimosul
său cnut, care triumfase asupra filistinilor, se încordă cu o figură
teribilă şi se destinse dintr-odată…
Toate acestea duraseră cât o viziune de vis. După o clipită se
auzi mu vaet:
— Substareţul! Substareţul nostru e mort!…
Era călugărul cu securea. Nu era mort, dar nici mult nu mai
lipsea. Trencavel sărise pe el, îl apucase în braţe şi aruncându-se
spre stânga, afară din cercul atacatorilor, între două bănci, îl
trântise jos smulgându-i securea. Capucinii văzură substareţul
întins pe lespezi şi pe Trencavel deasupra lui, cu securea ridicată.
O tăcere îngrozitoare se coborî în capelă. Trencavel aruncă
asupra părintelui Joseph o privire de foc:
— Domnule, spuse el cu răceală, viaţă pentru viaţă! Dacă mai
faceţi nu pas, îi despic capul acestui om!
Întreaga comunitate se dădu înapoi. Trencavel continuă:
 — Vă dau o secundă. Ori vă daţi cuvântul de onoare că sunt
liber, ori îl lovesc!…
Un suspin teribil umflă pieptul părintelui Joseph. El îşi închise
ochii şi spuse:
— Eşti liber!…
Trencavel azvârli securea şi cu un pas liniştit se îndreptă spre
uşa capelei, trecând neînarmat printre călugării care se dădeau în
lături. Poate că această dovadă de încredere în cuvântul dat, a
făcut să bată mai tare bătrâna inimă împietrită a fostului cavaler,
că părintele Joseph tresări şi dacă oamenii lui i-ar fi studiat
privirea cu care îl urmărea pe maestrul de scrimă, ar fi putut citi
în ea admiraţia unui viteaz, pentru un viteaz.
De-abia trecuse Trencavel pragul capelei, că fratele Corignan,
revenind într-o clipă la vechile-i sentimente, se repezi după el.
— Frate Corignan, strigă cu asprime stareţul. Să-mi dai
socoteală de misiunea dumitale, apoi te vei duce la in pace ca să-ţi
termini acolo pedeapsa.
— Sfinţia Ta, spuse capucinul înclinându-se cu o umilinţă
îndoielnică, înainte de a vă povesti cum a decurs misiunea mea,
înainte de a intra în plăcerile din in pace, am de îndeplinit o
însărcinare care va fi foarte plăcută Eminenţei Sale cardinalului şi
în consecinţă Sfinţiei Tale. Cer permisiunea de a fi liber în
noaptea aceasta şi, probabil, în zilele următoare, pentru a-l
urmări pe omul acesta, ca să aflu unde locuieşte şi apoi să pun
mâna pe el.
— Du-te! spuse părintele Joseph, a cărui privire de gheaţă,
scânteie o clipă. Şi încearcă să reuşeşti de data aceasta!
— Trebuie să-mi iau trei revanşe dintr-odată! mormăi Corignan.
Spunând acestea, repede ca însăşi răzbunarea, fugi afară.
Fratele Corignan ajunse la poarta cea mare chiar în momentul
când Trencavel îl făcuse pe portarul îngrozit să o deschidă.
Maestrul de scrimă o luă spre stânga pe strada Saint-Honoré…
Corignan, de departe, îl urmărea în noapte, ca un lup vânatul
său, prin adâncurile pădurilor…

Capitolul VII – RASCASSE ŞI CORIGNAN

ERA APROAPE DE MIEZUL NOPŢII, când Trencavel ajunse la

locuinţa sa din Strada Sainte-Avoye. Scutierul Montariol era
acolo, măsurând cu paşi agitaţi odăile, oprindu-se la răstimpuri
ca să mai soarbă din una din buteliile cu care încercase să-şi
potolească disperarea, înjurând ca un păgân, dând cu pumnii în
pereţi, fără a se sinchisi de somnul vecinilor, bătând cu piciorul în
duşumea ca la scrimă, mormăind:
— Auzi nenorocire! Auzi porcărie! Auzi nemernicie! Auzi drăcie!
Auzi murdărie! Sfinte Sisoie!
Acest pomelnic fu urmat de o altă descărcare, pe care suntem
nevoiţi a o omite, oricât de pitorească ar fi fost ea.
Uşa se deschise şi apăru Trencavel. Montariol rămase stupefiat,
zăpăcit de bucurie şi cu obrajii tremurând.
— Ce e scandalul ăsta? spuse cu răceală maestrul de scrimă.
Ce e scrimă italiană?! Tăcere! Nici-o scuză, secund! Miroşi a
băutură! Te rog să-ţi iei poziţia în faţa mea! Repede! corpul drept,
călcâiele lipite, vârful jos!
Montariol, cutremurându-se, cu ochii încreţiţi, palid de
bucurie, se îndreptă şi luă poziţia. Trencavel îi întinse mâna, ceea
ce se întâmpla foarte rar.
— Uf! era să explodez! mormăi Montariol. Spune-mi ce-oi vrea,
dar trebuie să-i smulg urechile lui…
— Taci din gură, secund!
— Numai dacă n-am să i le tai! Academia pierdută! Maestrul
urmărit, prins în cursă, arestat…
— Ba, nu! fiindcă iată-mă aici, spuse Trencavel agăţând într-un
cui cnutul Sfântului Labru.
— Ce mai e şi aia? făcu Montariol uimit.
— Un trofeu, spuse Trencavel. Îţi răspund secundule, fiindcă
îmi pari pe jumătate nebun. Cu toate acestea, dacă o să se mai
întâmple să mai mă întrebi ceva, vei fi dat afară din Academie.
(Montariol reluă poziţia de secund pe planşeul de scrimă). Bine!
Acum să-mi spui ce face contele de Mauluys?
— Tocmai a plecat de aici. Amândoi am răscolit străzile toată
ziua. El te crede la Bastilia.
— Du-te şi spune-i că am fost acolo, dar că acuma am ieşit din
ea. Adaugă-i că voi avea nevoie de el mâine de dimineaţă şi să mă
aştepte în locuinţa lui. Cere-i să te găzduiască la el în noaptea
aceasta, fiindcă vreau să rămân singur. Pleacă odată, cască gură!
— Ai ieşit din Bastilia!? bâlbâi Montariol.
— Secund, tu eşti beat!
— Mă duc, mă duc! Eu beat? N-am băut decât cinci butelii!
 Montariol fusese dresat să asculte orbeşte. El o porni pe scări
în jos făcând să se audă o cascadă de înjurături de furie. Câteva
minute mai târziu, Trencavel cobora la rândul lui, însă fără cel
mai mic zgomot. El ocoli colţul străzii Sainte-Avoye, o luă pe
strada Courteau şi se opri în faţa uşii clădirii în care Annaïs de
Lespars îi primise pe cei patru cavaleri angevini3. Inima îi bătea cu
putere. La douăzeci de paşi în urma lui, o umbră ascunsă pe
lângă ziduri îl pândea, cu urechile aţintite şi cu ochii scânteietori;
era fratele Corignan!…
Trencavel oprit în faţa uşii, tremura ca o frunză. Cum de
îndrăznea el să se prezinte la o astfel de oră? Ce va crede ea
despre el? Dar trebuia să o salveze totuşi! Să o prevină! Să o pună
în gardă contra lui Richelieu, părintele Joseph şi Saint-Priac! Şi
asta imediat, cu orice preţ!…
În cele din urmă Trencavel îndrăzni. Cu gândul strâns de
teamă, el ridică ciocanul. Un zgomot surd, format de ecourile
repetate ale loviturii, răsună în interiorul clădirii. Apoi, domni din
nou tăcerea. El lovi din nou şi apoi iarăşi, apoi lovi de mai multe
ori, grăbit. Nimic. Nici o voce, nici un zgomot, decât acela al
ecourilor trist răscolite…
Atunci i se păru lui Trencavel că sutana roşie a cardinalului
trecuse deja pe acolo!… şi că probabil moartea îşi făcuse şi aici
meseria, cum o făcuse şi la Angers, cu mama ei!…
— Oh! murmură el pierdut Mauluys avea dreptate. Aici e o casă
a nenorocirii!…
Când Trencavel se asigură că, clădirea era nelocuită, se urcă
din nou în camera lui şi se aruncă îmbrăcat în pat, hotărât să
reflecteze asupra lui: duelul lui cu Saint-Priac, intrarea lui la
Richelieu, arestarea lui, Bastilia, duhovnicul care voia să ştie
unde ascunsese el scrisoarea (care scrisoare? se întreba el), farsa
pe care o jucase falsului duhovnic, sosirea la Mânăstirea
Capucinilor, teribila convorbire din criptă între părintele Joseph şi
arhiepiscopul de Lyon şi însăşi marea bătălie contra călugărilor,
în capelă.
Printre aceste aventuri, Trencavel uitase una care nu avea nici
o importanţă în ochii lui, dar care în realitate trebuia să-i
hotărască destinul. Uitase că noaptea precedentă, la colţul străzii
Sainte-Avoye, salvase pe un biet om pe care îl atacaseră patru

3
angevin – din provincia Anjou sau din oraşul Angers [n.e.e.].
cinci necunoscuţi şi că acesta, revenindu-şi din ameţeala lui,
fugise înghiţind pământul.
Trencavel îşi recapitula aşadar inamicii pe care şi-i pusese în
spinare: Saint-Priac, Richelieu, Corignan, părintele Joseph. Dar
nu ştia că lista aceasta ar fi trebuit să fie adăugată şi o inamică,
aceea care în clipa vând el îl salvase pe Corignan la colţul Străzii
Sainte-Avoye, auzise pronunţându-se numele lui de către
Montariol… Această inamică se numea Annaïs de Lespars… Apoi
adormi…
Când se deşteptă, se făcuse ziuă. El se îmbrăcă cu un costum
nou, fiindcă cel din ajun era în zdrenţe. În mod maşinal, se
apropie de ferestruică şi un strigăt de bucurie îi scăpă. Annaïs era
acolo!…
Bietul Trencavel, pentru prima oară în viaţa lui simţi o durere
necunoscută până atunci, care îi strângea inima şi îi astupa
gâtul. Erau chinurile geloziei! Da, Annaïs era acolo! Dar aşezat
lângă ea, pe bancă, luându-i câteodată mâna şi vorbindu-i cu
familiaritate, era un tânăr, un gentilom elegant şi frumos, bine
îmbrăcat!…
Maestrul de scrimă aruncă nişte priviri de batjocoritoare milă
asupra interiorului mansardei sale, apoi le îndreptă din nou
asupra luxosului necunoscut… şi izbucni în râs.

Cam în acelaşi timp, în strada Sainte-Avoye se petrecea o

ciudată manevră: două trupe, fiecare compusă din câte
cincisprezece oameni, înaintau în acelaşi timp, una din dreapta
străzi şi una din stânga străzii, una condusă de marele Corignan,
cealaltă de micul Rascasse. Iată ce se întâmplase:
Corignan îl urmărise pe Trencavel ducându-se şi întorcându-se.
Când l-a văzut că intră din nou în locuinţa lui din colţul străzii,
mai aşteptă o oră. Între timp îl văzu pe Montariol ieşind şi nu se
mai neliniştise. Secundul, în graba şi în bucuria lui, uitase să mai
închidă uşa. Corignan mai aşteptă câteva minute, apoi intră
hotărât şi el în casă şi urcă până la primul etaj pe scara abruptă
de lemn. Era un lucru foarte îndrăzneţ, dar nici un pericol nu-l
putea opri pe capucin. Asta nu din cauză că era el viteaz până la
exces, dar nu-şi dădea seama de pericol şi asta era tot! Era un om
inteligent şi stupid, umil şi vanitos, viteaz şi fricos, sobru şi
gălăgios, după împrejurări. Foarte şiret când era vorba de a
spiona, dotat cu un simţ de contrabandist, Richelieu îl considera
pe unul din cei mai buni ogari ai săi.
Aşadar, Corignan, fără să se gândească că putea să se găsească
nas în nas cu Trencavel, întâlnire care n-ar fi decurs în avantajul
lui, ajungând la primul etaj, dădu de o uşă. Aici parlamentă
puţin şi după ce îşi declină calitatea sa de călugăr, i se deschise şi
se găsi în faţa unui fel de matroană bine conservată, o femeie
solidă. Era proprietăreasa casei. O chema doamna Jarogne,
Brigitte Jarogne, era văduvă, cinstită foarte certăreaţă. Corignan
intră, împinse uşa în urma lui şi spuse:
— Femeie, ai în faţa ta pe fratele Corignan însuşi. Ea îşi făcu
semnul crucii şi se înclină cu respect, însă fără spaimă.
— Corignan, prietenul şi trimisul Eminenţei Sale cardinalul
Richelieu!
Femeia făcu din nou semnul crucii şi se înclină din nou, mai
adânc, mai îngrijorată.
— Corignan, mâna dreaptă şi consilierul intim al Sfinţiei Sale
părintele Joseph!
De data aceasta, femeia nu mai făcu semnul crucii, ci căzu în
genunchi îngrozită. Corignan surâse. El era sigur, că de aici
înainte femeia aceea ar fi sărit şi în foc, sau s-ar fi azvârlit pe
fereastră la semn al lui. Poporul din Paris şi-l închipuia pe
Eminenţa Cenuşie în lumină foarte curioasă. Când era pronunţat
numele lui, lumea se întreba pe cine avea să cadă trăsnetul.
Fratele Corignan rămase o oră la doamna Brigitte Jarogne şi
după această oră, ea era complet subjugată, Corignan o părăsi
spunând:
— Aşadar, o să-l supraveghezi pe Trencavel. Dacă pleacă, îl vei
urmări şi îmi vei spune unde pot să-l prind. Dacă nu, vei fi
considerată complice cu el!
Femeia îi promisese tot ce voise spionul.
— Ei! se gândea ştrengăreşte Corignan, de ce nu are ea vreo
zece ani mai puţin? I-aş fi cerut atunci adăpost pentru restul
nopţii şi l-aş fi supravegheat eu însumi şi încă într-un mod foarte
plăcut. Pe când aşa, voi fi nevoit să mă duc să bat la o anumită
uşă, unde dacă voi fi văzut, voi căpăta iarăşi opt zile de in pace.
Vom avea mereu ocazia de a semnala excesele fratelui
Corignan, aşa că de data aceasta ne vom ocupa de călugărul
capucin, cu începere de a doua zi, în zori, când palid şi tras la
faţă, intră în cabinetul cardinalului. Rascasse era acolo, dându-şi
raportul şi vorbindu-l de rău pe confratele său! Cei doi spioni îşi
azvârliră nişte priviri, ca doi dulăi în faţa aceluiaşi ciolan. Dar
stăpânul era acolo şi neputând să-şi spună nimic, îşi surâseră
cam acru.
Cardinalul era deja pus la curent de Rascasse, asupra celor
întâmplate la Bastilia şi de părintele Joseph asupra celor
întâmplate Ia Mânăstirea Capucinilor. Corignan termină darea de
seamă, semnalând prezenţa lui Trencavel în casa din strada
Sainte-Avoye şi prezenţa probabilă a vreunui complice în clădirea
din strada Courteau.
Rezultatul acestui sfat, fu că fratele Corignan, ca să-şi ia
revanşa, ceru să fie însărcinat cu percheziţionarea locuinţei lui
Trencavel şi a clădirii din strada Courteau.
Atunci, Rascasse, zburlindu-se de invidie, se ridică în vârful
picioarelor şi făcu să se ia în seamă drepturile sale. Cardinalul
semnă două ordine separate.
— Dumneata te vei duce în strada Sainte-Avoye, îi spuse el lui
Corignan şi dumneata în strada Courteau, îi spuse lui Rascasse.
Cel mai îndemânatic din voi doi, acela care îmi va aduce cea mai
frumoasă aruncătură de plasă, prizonieri şi hârtii, va avea de aici
înainte ascendent asupra celuilalt. El va fi şeful.
Cei doi spioni admiseră cu zgomot această împărţire, gen
Solomon şi porniră furioşi. Îi găsim din nou în strada Sainte-
Avoye, după cum am mai spus-o, fiecare din ei în capul a
cincisprezece zbiri. Nu erau patrule de gărzi, ci două bande de
agenţi secreţi, fără arme vizibile, mergând risipiţi, fără a avea
aerul de a se cunoaşte între ei, ca nişte oameni care se plimbau
fără rost.
De la un capăt la celălalt al străzii, Corignan şi Rascasse se
sfidau şi se ameninţau cu privirea. Grupurile de pietoni cinstiţi
mergeau numai pe lângă pereţi. Le mirosea de la prima ochire a
cursă; cu toate acestea, în momentul când să-şi înceapă acţiunea,
cei doi şefi se opriră ca printr-o înţelegere tacită şi se măsurară
lung, cu câte un zâmbet şters pe buze. Corignan se gândea:
„Dacă din întâmplare, Rascasse avea să prindă ceva mai de soi
ca mine?”
Iar Rascasse:
„Dacă eu n-am să găsesc nimic acolo şi Corignan o să-l prindă
pe Trencavel?”
Atunci, amândoi cu aceeaşi mişcare, începură să treacă strada,
îndreptându-se unul spre altul. La mijlocul străzii se întâlniră şi
se contemplară: Rascasse cu nasul în vânt, Corignan cu nasu-n
jos.
— Rascasse, micul meu!…
— Corignan, lunganule!…
Şi îşi surâdeau, dar în acelaşi moment un acces de invidie îi
cuprinse pe amândoi. Îşi întoarseră spatele. Rascasse, în capul
trupei sale, intră în strada Courteau, porni drept spre clădirea
indicată şi, cu ordinul de percheziţie în mână, bătu cu putere în
uşă. Corignan, urmat de oamenii săi, se îndreptă spre locuinţa lui
Trencavel. Toată banda fu înghiţită înăuntru, în tăcere, uşor, fără
un murmur. La primul etaj, doamna Brigitte şedea de pază.
Privirea lui Corignan o întreba:
— Nici nu s-a mişcat de sus. E în camera lui, singur. M-am
asigurat de asta, acum vreo cinci minute.
Banda se urcă cu iuţeală. Bătrâna le arătă uşa lui Trencavel.
Corignan se pregăti de luptă, sumeţându-şi anteriul, apoi scoţând
un pumnal urlă:
— Prindeţi-l! Legaţi-mi-l! Ridicaţi-l! Dacă mişcă, să-l strângeţi
de gât!
Ori, după vreo jumătate de oră după năvala bandei furioase în
locuinţa lui Trencavel, fratele Corignan, cu un aer lugubru, cu
gluga trasă pe ochi, cu şiragul de mătănii în mână, cobora pe
strada Sainte-Avoye, mormăind:
— Ce să-i spun acum cardinalului? Mizerabilul de Rascasse o
să aibă toate onorurile şi banii… iar eu, ruşinea şi… in pace…
Fratele Corignan dădu drumul, din fundul glugii, unui suspin
adânc, un suspin de adio adresat tuturor plăcerilor pe care şi le
promisese. La un moment dat privirea lui se lovi – pe partea
cealaltă a drumului, de un omuleţ care mergea cu capul în piept,
târându-şi cizmele-i răsfrânte, care păreau a-i fi prea grele, pentru
durerosul lui mers.
— Ei! ăsta-i pungaşul de Rascasse! Mi se pare că şi caraghiosul
ăsta şi-a plecat cinicu-i nas?…
Era într-adevăr Rascasse, cu un aer jalnic, văitându-se:
— Sunt pierdut. Cu ce mutră să mă mai prezint acum
cardinalului? Pramatia aia de popă trebuie că a reuşiţi. Vai de
capul meu! Ce să mă fac? Ce să-i spun? Ce să mai inventez? Ce
minciună să mai croiesc?… Ia uite…… făcu el la un moment dat,
ridicându-şi capul. Ăsta-i tocmai urâtul de Corignan şi merge cam
încovoiat!… Oho! mi se pare că nemernicul are căpşorul cam trist!
 Imediat se apropiară unul de altul.
— Ei! făcu Corignan, dar te întorci cam plouat, nu?
— Şi tu? spuse Rascasse, mi se pare că ai cam dat în străchini,
nu?
Nu mai era nevoie să-şi răspundă. Călugărul izbucni într-un
hohot de râs. Rascasse îl privi cu atenţie pe Corignan şi începu şi
el să râdă cu hohote. Fiecare din ei, uitând de propriul insucces,
jubila pe faţă de ghinionul rivalului. Apoi se opriră amândoi.
— Cumetre, ia spune-mi ce ţi s-a întâmplat, hai?
— Da, numai dacă îmi povesteşti şi tu cum a decurs expediţia
ta
— Bine! Să intrăm aici!
Acolo era hanul Frumoasa Diademă, care avea pe firmă, făcută
din argint pe un fond azuriu, una din acele diademe cu care
doamnele din lumea mare îşi împodobeau odinioară frunţile. Era
unul din cele mai bune hanuri din epoca aceea. Frumoasa
Diademă era ţinut bine de văduva Rozalia Houdart, ajutată de
fiica sa Roza, în vârstă de douăzeci şi patru de ani, adică la vârsta
când trebuia măritată, însă care rămăsese fată până atunci, dintr-
un capriciu încăpăţânat. Hanul acesta era aşezat la răspântia
străzii Sainte-Avoye cu strada Veriere. Cei doi spioni se aşezară la
o masă, în faţa unei bărdace cu vin de Baeugency.
— Haide, cumetre, spuse Rascasse, umplând cele două ceşti cu
licoarea strălucitoare. Iată consolarea noastră…
— Drace! ce fată frumoasă! spuse Corignan.
— Corignan, las-o în pace, că nu e nici pentru mine, nici pentru
tine. Haide, goleşte-ţi sacii.
— Începe tu! făcu călugărul continuând să arunce priviri
înflăcărate spre fata văduvei Houdart, încât văzându-l, fata trecu
în altă sală, cu o mină de dispreţ.
— Să încep eu atunci, reluă Rascasse, care golise deja jumătate
de butelie. Dar, dă-mi voie cumetre să-ţi spun că excesiva ta
admiraţie pentru sexul frumos o să te ducă la cele mai mari
nenorociri. Ştii ce mult te iubesc eu, fiindcă datorită mie, nu ai
fost spânzurat la Bastilia şi…
— A propos, îl întrerupse ştrengarul călugăr, cum te simţi fără
dinţii pe care ţi i-am rupt cu genunchiul, tocmai atunci când mă
salvai de ştreang? (Rascasse se strâmbă). Ştii cât îmi eşti de drag,
aşa că am remarcat pe falca ta că ai vreo doi-trei dinţi cam
strâmbi şi am vrut să ţi-i îndrept. Dar vezi ce nenorocire, ce
catastrofă! Ţi i-am rupt!…
— Drept e că n-am mai văzut până acum asemenea prietenie,
ca a ta, numai că genunchiul tău e cam tare…
— Nu mai spune, Rascasse, că mă faci să plâng de înduioşare,
aşa cum plângeai tu în spatele uşii celulei mele…
Cei doi şnapani îşi aruncară o privire feroce. Rascasse, pe sub
masă, pocni o lovitură de călcâi în genunchiul lui Corignan.
Pumnul osos al lui Corignan se repezi din cutele anteriului,
descrisese o rapidă traiectorie şi se abătu cu putere în pălăria lui
Rascasse, pe care o turti dintr-odată.
— Mulţumesc! îşi spuseră unul altuia.
Apoi, amândoi deodată:
— Pentru puţin!…
După ce comandară încă o ulcică de vin, Rascasse începu să
declame următorul episod:
— Aşadar, eu îmi aranjasem oamenii, încât să invadeze clădirea
şi să o scotocească de sus până jos, îndată ce s-ar fi deschis uşa.
Flăcăii erau plini de ardoare şi eu la fel. Ciocănesc la uşă: nimic!
Am început să fac o gălăgie, ca un capucin beat. Nu te supăra
cumetre. În sfârşit, am dat ordin să spargă uşa, când în sfârşit, ea
fu deschisă. Uf! Hei fetiţo, mai adu o bărdacă! Uşa fu deschisă,
cum spun, şi apăru un gentilom înarmat cu un baston solid.
Oamenii mei se descoperiră şi dădură înapoi. Eu, fără să mă mai
uit, mă repezii să-l arestez pe individ. Când… individul îmi
pocneşte una cu bastonul pe umeri, că m-a îndoit de şale. Apoi,
iese afară şi începe să-mi care la lovituri. Oamenii mei, nu clintea
unul. Individul începe să înjure şi să ţipe. Oamenii mei au rupt-o
la fugă. Eu nu mai înţelegeam nimic. Când… ridicând ochii spre
gentilomul acela… odată îl recunoscui!… Ghici, cine era?…
Corignan se înăbuşea de râs şi strigă:
— Ah! Ce nenorocire! Ce ciomăgeală! Îţi plâng de milă! Aş fi dat
zece poli de aur numai să fi fost acolo! Ei! şi cine era acel viteaz,
acel demn, acel generos gentilom?
„Îh! dar prost am fost! se gândea Rascasse. Ar fi trebuit să trec
peste chestia cu loviturile de baston, găgăuţă ce sunt! Păi! are să
râdă mai bine cine are să râdă la urmă, popă al dracului!”
— Cine era? dulcele meu Corignan! Moştenitorul Tronului în
persoană!
— Fratele regelui? exclamă Corignan, oprindu-se brusc din râs.
— El însuşi. Alteţa Sa Regală Ducele de Anjou!… Asta are să te
înveţe minte, îmi spuse el, să mai vii pe aici să-mi împui urechile.
Du-te şi-i spune stăpânului tău, cardinalul, că Gaston nu poate
avea nimic de-a face cu zbirii lui. Şi după asta a intrat înăuntru, a
încuiat uşa şi eu am plecat, întrebându-mă ce are să-mi mai
păţească oasele.
De data aceasta Corignan se făcu negru. Uitase chiar să mai
ciupească fetele care treceau pe lângă el.
— Ducele de Anjou! Fratele regelui! făcu el înăbuşit.
— Da, şi fiindcă tu erai cu mine, sau aproape, fiindcă cele două
case sunt alături, fiindcă desigur trebuie să fie o înţelegere între
duce şi blestematul de Trencavel, eşti un om compromis, bunul
meu Corignan! Cardinalul are să se lepede de noi. Delfinul are să
facă scandal şi are să se plângă regelui. Vom fi băgaţi în fundul
Bastiliei
— E prea adevărat!
— Acum spune-mi şi tu ce ţi s-a întâmplat, dragul meu
Corignan.
— Dar, reluă deodată călugărul, afacerea pe care am avut-o eu,
nu are nici o legătură cu a ta. Eu unul nu m-am atins de Alteţa
Sa! Eu nici nu eram acolo.
— Da. Numai că eu voi spune că ai fost, spuse cu răceală
Rascasse. Şi fiindcă Eminenţa Sa cardinalul, te are în ochi pentru
afacerea cu scrisoarea lui, vei avea aceeaşi soartă ca şi a mea. Ne
vom salva amândoi, sau nici unul.
Corignan simţi o poftă grozavă să-l omoare pe Rascasse, însă
pericolul ce-l pândea, îi înfrâna furia. Cu toate acestea, nu putu
să reziste şi fiindcă Rascasse îşi ţinea picioarele întinse sub masă,
călugărul îi strivi aproape laba piciorului, cu o puternică lovitură
de călcâi. Cocoşatul scoase un strigăt de durere. Capucinul, se
apucă cu amândouă mâinile de masă şi începu să râdă, de-i
pleznea cureaua.
— Ce-i micul meu, ţi-am făcut cumva rău? jubila el.
— Dimpotrivă, spuse Rascasse turnându-şi de băut.
Şi cu o iuţeală teribilă, trânti ulcica cu toată puterea, pe dosul
uneia din mâinile lui Corignan. Acesta scoase un răcnet. Rascasse
rânji sadic, văzând că degetele călugărului se umflau şi se
învineţeau.
— Ce-i lunganule? Te-am atins cumva? ciripi el.
— Haide, haide! făcu Corignan, nu te potoleşti?
Îmbătaţi de furie, unul frecându-şi mâna, celălalt ţinându-se de
picior, privindu-se ochi în ochi, se văitau şi râdeau.
— Atunci, uite ce mi s-a întâmplat mie, reluă Corignan după
câteva minute petrecute frecându-şi mâna. Eu sunt sigur de
doamna Brigitte proprietara casei. E drept că nu-i prea tânără,
dar când fratele Corignan a privit o femeie într-un anumit fel,
mamzela e subjugată. Eu nu sunt ca anumiţi derbedei beţivi
care… (Rascasse, cu un aer ştrengar, îşi umplu iar ceaşca.) Dar
lasă! Aşadar, eu eram sigur de doamna Brigitte. Cu cinci minute
înainte de sosirea mea, ea îl văzuse pe nelegiuit prin gaura cheii.
Atunci, ne-am urcat sus, în faţa uşii lui Trencavel. Am deschis-o,
ne-am repezit, – eu primul. Şi ce crezi că am văzut? Ghici!…
— Hm! Vreun alt prinţ de sânge regal?
— N-ai nimerit-o, spuse Corignan cu milă. Nimic!
— Ce? Nimic?…
— Nimic, cum îţi spun! N-am văzut nimic. Am deschis toate
dulapurile, am răsturnat mobilele, am răvăşit patul, l-am dat
peste cap… şi nimic! Nu-i urmă de Trencavel, cum nu e nici de
ceaşca asta. Pe unde să fi plecat?
— Pe fereastră, spuse Rascasse.
— Aş! E la vreo cinsprezece metri înălţime. I-aş fi văzut
cadavrul în grădină.
— Pe scurt, l-ai lăsat să scape, bunul meu Corignan. Să
recapitulăm: întâi ţi-a luat scrisoarea, ceea ce nu s-ar fi întâmplat
dacă ai fi acceptat tovărăşia mea. În al doilea rând, l-ai lăsat să
plece din Bastilia. În al treilea rând, ţi-a scăpat din mâini în
Mânăstire. De data aceasta eşti pierdut, demnul meu frate.
— Din vina ta, Rascasse! spuse cu hotărâre capucinul. Tu eşti
acela care, făcând o gălăgie ca un derbedeu beat, nu te supăra
puişorule, l-ai pus în gardă pe Trencavel. Cine ştie, dacă nu
cumva l-ai şi prevenit chiar? Asta am să-i spun eu cardinalului.
— Corignan, adevărul e că amândoi suntem pierduţi, dacă nu
ne vom susţine unul pe altul în încurcătura asta.
— Da, însă cum să ne susţinem, scumpul şi micul meu
Rascasse!
— Minţind. Eu am să mint şi tu la fel. Eu am să întăresc
minciuna ta, iar tu ai s-o susţii pe a mea.
— Ei! Tocmai asta voiam să spun şi eu! Să mergem.
Un sfert de oră mai târziu, ei ajungeau în Piaţa Regală.
Pe drum, fiecare din ei îşi construise în minte minciuna pe care
aveau s-o spună. La uşa cardinalului, ei îşi aruncară câte o
privire de moarte şi intrară amândoi deodată.

Capitolul VIII – LOCUINŢA FRUMOASEI ANNAÏS

LĂSÂNDU-L PE CORIGNAN şi pe Rascasse în faţa cardinalului

de Richelieu, vom relua şirul de aventuri al lui Trencavel.
Maestrul de scrimă o văzuse pe Annaïs de Lespars pe
obişnuita-i bancă şi lângă ea, un tânăr senior care părea foarte
familiar cu tânăra şi câteodată îi lua mâna în mâinile lui, cu un
aer drăgăstos. Acest gentilom îi era necunoscut, dar remarcă
foarte bine, că avea – cum se spunea pe atunci – un aer de lume
mare. Ceva mai mult, era un bărbat foarte frumos şi afară de
aceasta, era plin de bijuterii care scânteiau ca stelele pe degetele
şi pe hainele lui.
— Bogat, nobil, frumos, murmură Trencavel, ce aş putea face
eu, împotriva acestor trei calităţi adunate la un loc? E cel puţin
un marchiz sau un duce. Eu, mă numesc Trencavel, pur şi
simplu. Dacă aş fi fost măcar conte de Mauluys! Ah ciuma să mă
ia! Seniorul ăsta e o splendoare. Scânteiază la fiecare mişcare. Eu,
nu am decât inelul ăsta de fier, cizelat de tatăl meu. (Şi îl sărută
pios.) Şi e frumos flăcăul, nu pot să spun că nu.
În momentul acesta, tânăra şi seniorul necunoscut se ridicară.
— Discuţia lor s-a terminat, spuse cu amărăciune Trencavel.
Într-adevăr, Annaïs şi gentilomul mai vorbiră câteva cuvinte,
apoi necunoscutul o sărută pe tânăra fată pe amândoi obrajii.
Trencavel se dădu un pas înapoi. Era palid. Ceva se sfâşiase în
inima lui. Era prima lui dragoste care se sfărâma.
El se apropie din nou de fereastră şi văzu că Annaïs dispăruse,
ca şi tânărul senior.
— E logodnicul ei… Atunci el trebuie să o apere… Ce rost aş
avea eu să mai mă amestec?… Da, dar dacă el nu ştie?… Cu toate
acestea trebuie s-o previn… Fiica lui Henric al IV-lea!... Atunci
cum să fie de mirare că este iubită de vreun mare senior? Dar ce
am auzit eu la cardinal şi ce am auzit în capela Capucinilor,
trebuie să i-o spun imediat.
Se îndreptă repede spre uşă. Acolo se opri scurt şi se lovi în
frunte.
— Dacă am să bat la poarta ei, are să se întâmple ca azi-
noapte. Evident că familiarii casei… logodnicul… trebuiau să aibă
un fel anumit de a ciocăni, pe care eu nu-l cunosc… Ce să fac?…
Ah!… drace!… Dar ce are să se spună despre mine în cazul ăsta?
… Pe legea mea, nu pot sta acum să-mi aleg mijloacele şi apoi
dacă am să fiu arestat ca hoţ… asta are să fie nostim!
Şi spunându-şi acestea, el dădu fuga la un dulap şi luă
dinăuntru o frânghie lungă, pe care o legă repede de unul din
fiarele ce împodobeau pe dinafară pervazul ferestrei de la
mansardă. El se aplecă:
— Mai lipsesc vreo câteva picioare, dar un salt mai mult sau
mai puţin…
Atunci încălecă şi începu să coboare spre grădină, în mâini.
Ajunsese aproape de capătul frânghiei, când se simţi căzând… Nu
se rupse frânghia, dar afurisitul de nod se desfăcuse de sus.
Trencavel căzu în picioare. Frânghia căzu şi ea moale, dispărând
în frunzişul unui arbust peste care căzuse.
— Nimic? Nu mi-am făcut nimic? Atunci, ce a fost mai greu s-a
făcut!
Dar numaidecât îşi dădu seama că făcuse tocmai ce fusese mai
uşor, gândindu-se că acest mod de a se introduce în curtea unor
oameni, cât de onorabil ar fi fost motivul, putea să-i aducă foarte
bine o oarecare încăierare. Se repezi spre cel mai apropiat tufiş şi
se ascunse în el ca un hoţ, apoi ridică privirea, măsurând de jos
în sus distanţa până la fereastra lui.
— Sunt vreo şaptesprezece metri, se gândi el. Un altul şi-ar fi
rupt picioarele de acolo de unde am căzut eu. Audaces fortuna
juvat, cum ar spune turbatul de Corignan, duhovnicul meu.
Blestematul ăsta de Corignan e totuşi amuzant cu latineasca lui…
Poftim!… ei!… dar asta nu-i posibil!… Ba da!… el e! Ăsta-i
Corignan La geamul meu!… Aşteaptă un pic pungaşule!
Dar Corignan, terminând cercetarea grădinii şi nevăzând nimic,
tocmai se retrăsese în momentul acela şi un zgomot teribil de
mobile răsturnate şi sparte ajunse până la Trencavel.
— Oh! se răsti maestrul de scrimă, îmi devastează casa?
El făcu o mişcare să se repeadă înspre clădirea din grădină şi
să iasă, fie ce-o fi, pentru a da fuga la el acasă. În aceeaşi clipă
auzi un vacarm înfricoşător, chiar din direcţia acelei clădiri. Era
Rascasse, care, uşa cum l-am auzit povestind, bătea ca un nebun
în uşă.
— Iată-mă pus între două furtuni, se gândi Trencavel.
El trase cu urechea îngrijorat. Dintr-odată, toate zgomotele
acestea încetară şi în tăcerea bruscă care îl înconjură, Trencavel
avu o stranie intuiţie, că de două zile, se găsea pe un drum al
nenorocirilor… Avu presimţirea că o catastrofă avea să-l înghită…
Foarte liniştit, el îşi spuse:
— Nu ştiu ce nenorocire mă pândeşte şi nici când o să mă
lovească… Dar ştiu că o să fie oribil.
Trencavel ridică din umeri.
— Bine! spuse el. Academia mea e pierdută, atunci mi se pare
că pot şi eu prea bine să…
Deodată se întrerupse şi ieşi din tufişul în care se ascunse
după coborârea lui, sau mai bine zis după căderea lui. Porni spre
o răspântie a mai multor alei, nu departe de fericita bancă, pe
care o contemplase de atâtea ori. Pe una din aceste alei văzu
îndreptându-se spre el un gentilom, care ajuns la trei paşi de el, îl
salută cu ironie.
— Bună ziua, domnule dansator pe frânghie!
— Bună ziua domnule, spuse Trencavel, salutându-l foarte
grav.
— Domnul se pricepe la salturi periculoase! spuse o altă voce.
Şi Trencavel văzu un al doilea gentilom care sosise pe o altă
alee.
— Domnul ar trebui să ne înveţe şi pe noi maniera de a coborî
în curţile oamenilor, prin fereastră.
Şi un al treilea apăru în acelaşi fel.
— Domnul nu va putea să-l ajungă din urmă pe şeful său, care
a fost adineauri aşa de nobil ciomăgit în stradă, spuse un al
patrulea gentilom salutându-l la fel ca şi ceilalţi.
Maestrul de scrimă răspunsese celor patru asalturi, fără a
părea surprins. Era, în felul lui de a se purta, un fel de
indiferenţă.
— Domnule, reluă primul gentilom, trebuie să vă previn că
tovarăşi dumneavoastră care atacau dinspre stradă, în timp ce
dumneata atacai pe la spate au fugit. Şeful bandei
dumneavoastră, ţesălat cum se cuvine, a plecat. Aşa că nu vă mai
puteţi aştepta la nici un fel de ajutor.
— Nici nu aştept vreun ajutor, decât de la mine însumi, spuse
Trencavel.
Cei patru se înclinară, ca nişte oameni care apreciau acest
răspuns.
— Domnule, reluă primul gentilom, nu fără un fel de emoţie,
după aspectul dumneavoastră, după atitudinea dumneavoastră,
după felul dumneavoastră de a vorbi, se vede destul de bine că
sunteţi superior acoliţilor dumneavoastră. Dar prin aceasta,
sunteţi mult mai periculos. Aşadar, am regretul de a vă anunţa
că, din clipa când v-am văzut coborând de la ferestruica aceea,
domnii aceştia şi cu mine, ne-am hotărât să vă ucidem.
Cei patru se înclinară din nou. Trencavel îşi îndreptă corpul.
— Domnilor, spuse el după o clipă de tăcere, vă rog să-mi
spuneţi cine sunteţi dumneavoastră şi cu ce drept vorbiţi
dumneavoastră aici ca nişte stăpâni? Singură domnişoara Annaïs
de Lespars ar putea să-mi ceară socoteală.
Cei patru tresăriră.
— Ceea ce aţi spus dumneavoastră acuma, se răsti unul din ei,
ne înlătură orice scrupule. Fiindcă ştiţi numele aceleia care
locuieşte aici, nu vă mai puteţi aştepta la nici un fel de milă din
partea noastră. Însă, e drept că trebuie să vă spunem numele
noastre, pentru ca să ştiţi că nu aveţi de-a face cu nişte asasini.
Mă numesc domnul de Bussière şi iată-i pe domnii de Chevers, de
Fontrailles şi de Liverdan, gentilomi de angevini.
Trencavel salută la fiecare nume.
— Domnilor, spuse el, înainte de a mă ucide, dacă totuşi veţi
reuşi aceasta, e drept să ştiţi şi dumneavoastră cine sunt şi eu şi
că vă înşelaţi asupra intenţiilor mele. Singur numele meu, e de
ajuns să vă probeze, că eu nu am nimic comun cu oamenii de
care mi-aţi vorbit, eu sunt maestrul de scrimă Trencavel.
— Trencavel! Trencavel! urlă Bussière.
— Drace! Totul e clar acum! strigă Fontrailles.
— Aceasta e urmarea întâlnirii noastre din noaptea trecută!
— Poftim, domnule, poftim! mugiră toţi patru.
— Mii de tunete! strigă Trencavel, căruia i se urcase sângele la
cap. Nici nu mă mişc măcar, dacă nu-mi spuneţi ce voiţi de la
mine, acum când îmi cunoaşteţi numele!
— Să ne batem în duel cu dumneavoastră!
— Toţi patru?
— Toţi patru! Unul după altul. Unul din noi tot o să reuşească
să vă omoare!
— Ei bine, primesc! Pe când?
— Chiar acum! Sunteţi prea preţios pentru a vă mai lăsa să
plecaţi.
— Fie! Şi unde va avea loc acest împătrit duel?
 — În grădina aceasta, pe platforma care se află în dosul casei.
Poftiţi!
Toţi cinci porniră într-acolo şi ajunseseră numaidecât pe
platforma de care fusese vorba şi care se întindea de-a lungul
întregii clădiri. Trencavel aruncă o privire spre casa în care, fără
îndoială, se afla Annaïs şi observă că se găseau în faţa unei uşi şi
că toate ferestrele de la parter erau deschise. Într-o viziune de
fulger, i se păru că o perdea se mişcase uşor. Inima lui bătu cu
furie, strigându-i:
— Ea e acolo! în spatele acestei perdele!… Să încercăm să
murim frumos!…
Atunci, privirea lui scânteie şi îşi scoase spada care şuieră prin
aer, scânteind în soare.
— Domnilor, spuse el cu o voce calmă, puteţi să mă atacaţi şi
toţi patru odată. Dumneavoastră îmi oferiţi patru dueluri. Eu vă
mulţumesc şi vreau să vă asigur că vă consider ca nişte gentilomi
demni şi loaiali. Acum, vă aştept.
Cei patru gentilomi se înţeleseseră ca să lupte cu el în ordinea
alfabetică a numelor lor: Bussière, Chevers, Fontrailles şi
Liverdan.
Erau la Paris o mulţime de maeştri de scrimă şi mare parte din
ei aveau o reputaţie strălucită. Dar cei mai buni din ei, erau
consideraţi ca nişte spadasini foarte îndemânateci în sală, însă
incapabili pe teren. Din cauza aceasta Chevers, Fontrailles şi
Liverdan ridicau din umeri spunând:
— După Bussière, nu vom mai avea nimic de făcut; domnul
acesta va fi ucis.
După ce îşi angajară spadele, Bussière schiţă o fentă splendidă
şi apoi îi dădu o lovitură teribilă fandând până în fund, repezindu-
şi spada până ce mânerul ajunse în dreptul pieptului lui
Trencavel.
— E mort! strigară ceilalţi.
— Nu încă, făcu Trencavel.
Parase extraordinara lovitură, fără a-i răspunde, deşi ar fi putut
şi l-ar fi ucis pe loc pe adversar.
— Domnule de Bussière, sunteţi şi stângaci? continuă
Trencavel luptând cu eleganţă.
— Nu domnule, dar dreapta îmi e de ajuns, răspunse
gentilomul dând o nouă lovitură de graţie, care fu parată la fel.
Dar pentru ce această întrebare?
 — Fiindcă mi-ar fi părut rău, să fiu nevoit să vă rănesc la
amândouă mâinile. Deoarece nu ştiţi să duelaţi şi cu mâna
stângă, va fi de ajuns să vă scot mâna dreaptă din luptă. Poftiţi
domnule!
De-abia isprăvi de vorbit şi Bussière scăpă spada din mână.
Terminând printr-o lovitură ca de bici o serie de fente strânse, aşa
de apropiate că părea că spada i se învârtea într-un inel,
Trencavel îi înfipse spada la încheietura mâinii, deasupra
pumnului drept.
— Aşa! spuse el. Acum, timp de opt zile nu vă veţi mai putea
bate în duel. Regretele şi scuzele mele!
— Acum să vă bateţi cu mine! spuse Chevers cu nerăbdare.
Ţineţi-vă bine!
Trencavel se puse în gardă şi începu lupta spunând:
— Dumneavoastră sunteţi cel care nu se ţine bine domnule.
Vârful spadei dumneavoastră e prea jos. Aş putea să vă ating la
gât.
— Mii de tunete! scrâşni Chevers fandând una după alta,
repezindu-şi spada, mereu cu impresia că l-a străpuns la fiecare
lovitură şi din ce în ce mai uimit că nu-l vede cazând.
— Mă voi mulţumi să vă fac o mănuşă, ca şi domnului de
Bussière… o mănuşă roşie!
Chevers scoase un strigăt. Vârful spadei lui Trencavel se
înfipse, fără nici un efort, în acelaşi loc unde i se înfipse şi lui
Bussière, iar degete crispate ale gentilomului, scăpară jos spada.
— Opt zile cu braţul în eşarfă, spuse Trencavel cu cel mai
amabil surâs. Domnilor, la dispoziţia dumneavoastră.
Fontrailles îşi luă poziţia şi după câteva angajări rapide, pase,
fente, fandări, fu şi el atins tot deasupra pumnului. Liverdan, cel
mai bun spadasin din toţi patru, îşi angaja şi el spada cu
Trencavel şi fu rănit şi el, în acelaşi loc. Toţi patru! Aceeaşi rană!
O înţepătură puţin periculoasă, dar care îi scotea din luptă. Rană
dispreţuitoare, prin care le arăta că îi graţiase, deşi ar fi putut
dispune de ei, după plac.
Cei patru gentilomi se adunară mai de-o parte, cu mâinile
rănite înfăşurate în batiste, pentru a ţine un mic sfat. Erau palizi
nu de frică, nu de furie şi nici de ruşine… erau palizi de gândul
teribil care le venise tuturor. În murmure nedistincte şi răguşite,
acest gând apăru deodată pe roşele lor albe ca varul:
— E imposibil să-l mai lăsăm să iasă viu de aici!
 — Tocmai fiindcă e prea curajos şi prea îndemânatic, e prea
periculos!
— E drept că vom fi asasini, dar fie! Pentru ea! Nu se poate să
dăm înapoi!
— Cu pumnalul! Scoateţi pumnalele!…
— Domnule, strigă unul din ei cu glas înecat – noi ne-am decis
să vă ucidem Apăraţi-vă, dacă vă mai e posibil. Vă vom ataca toţi
patru!
Fiecare din ei îşi apucă pumnalul cu mâna stângă. Trencavel
nu spuse nici un cuvânt. Îşi strânse mai bine spada în mână şi cu
ochii dilataţi de un fel de oroare, îi privi cum veneau spre el, cu
sudoarea pe frunte, înspăimântaţi ei înşişi de ceea ce aveau să
facă, îngroziţi de faptul că aveau să devină nişte criminali, dar cu
o neclintită hotărâre care le împietrea trăsăturile şi sufletele…
căci dacă era o cinste, o glorie, o onoare să lupţi în duel, era o
ruşine, o crimă chiar, de a ataca toţi patru cu pumnalele, un
singur om, care nu se putea apăra împotriva acestui atac perfid…
Asasini?… Fie! Pentru ea!…
Se apropiau de el, fără grabă, toţi patru în linie, cu paşi siguri,
calmi, teribili, cu pumnalele în mâini. Când ajunseseră la trei paşi
de el, Trencavel scoase un suspin şi îşi luă poziţia de apărare, cu
spada în mână. Când aveau să se repeadă spre el toţi patru odată,
el putea să-şi înfigă spada într-unul, dar ceilalţi trei l-ar fi
dărâmat cu pumnalele. Se pregătiră să se arunce asupra lui…
Dar în acel moment uşa în faţa căreia se petrecea această scenă
se deschise şi apăru cineva care făcu un semn. Şi la acest gest,
cei patru răniţi se opriră brusc, dându-se înapoi…
Era un gentilom, care după talia şi alura lui părea foarte tânăr.
Capul îi era acoperit de o pălărie mare de fetru, faţa îi era mascată
şi avea spadă în mână… O spadă goală, nu avea nici teaca la
centură. El coborî cele patru trepte ale peronului din faţa uşii şi
înainta spre Trencavel, care rămăsese împietrit de uimire. Şi când
ajunse la trei paşi, fără un cuvânt, tânărul gentilom se aşeză în
gardă.
— Atenţie! Atenţie! strigară cei patru.
Gentilomul mascat făcu un gest care le impunea tăcere. Părea a
spune: „E rândul meu acum”. Ei dădură înapoi, palizi.
Necunoscutul prezentă arma lui Trencavel. Trencavel salută cu
spada şi oţelurile îşi începură clinchetul.
Ambii adversari erau spadasini de valoare şi imediat se
recunoscuseră demni unul de altul. Urmă o emoţionantă partidă
de scrimă, pe viaţă şi pe moarte. Sclipitorul vârtej al armelor ce
încolăceau, părea ca un nor de oţel din care săreau scântei şi
suna moartea. Atacuri degajări, fante, fandări, parări, de toată
frumuseţea care ar fi scos strigăte de admiraţie şi celor mai
bătrâni maeştri Academiilor Regale de scrimă… Numai că toate
atacurile veneau din partea tăcutului necunoscut. Trencavel nu
făcea decât să pareze, fără a riposta niciodată.
El fremăta ca un armăsar de rasă şi îşi mânca din ochi
adversarul. Şi în timp ce spada îi zbura prin aer făcând terţe,
secunde, cuarte şi tot felul de figuri savante şi elegante de
apărare, el îşi vorbea singur, lăsându-şi gândurile să salte şi să se
zbată:
„Sfinte Dumnezeule! dar ştii că puiul ăsta de leu are gheare, nu
glumă! Dar cine să fie? Cine? Aha! Pe Bachus, pentru lovitura
asta dreaptă, cu o fentă în linie joasă, Barvillars l-ar fi sărutat de
entuziasm! Dar cine să fie? Pentru ce o fi mascat? De ce o fi
purtând pălăria asta aşa de mare care îi ascunde fruntea şi ochii?
Oh! Dar… e… nu… ba da, mii de tunete! E o femeie!”
Deodată făcu un salt înapoi, în timp ce din fundul inimii lui
urca un strigăt teribil:
— Ea e!…
Annaïs! Contra iubitei lui, Annaïs, lupta spada lui!… El îşi simţi
mintea goală, sufletul rătăcit şi murmura: S-a sfârşit! Fata asta
cu ochii aprinşi, cu inima înflăcărată, această femeie războinică
cu un destin aşa de straniu, această nobilă şi castă copilă pentru
care el şi-ar fi vărsat şi sângele, picătură cu picătură… da…
Annaïs voia să-l ucidă!… S-a sfârşit.
Pas cu pas el da înapoi, îi ceda terenul şi îi studia cu atenţie
toate eforturile pe care le făcea ca să-l ajungă şi să-l culce plin de
sânge pe aleea aceea, pe care ar fi sărutat nisipul în urma paşilor
ei… Inima i se zbătea, să-i spargă pieptul.
Ea înainta, el da înapoi. Ea ataca mereu, din ce în ce mai des,
se înfierbânta, îl presa, îl împinse până la un stejar bătrân de
care-l rezemă, iar el îşi întrebuinţa toată prodigioasa lui
îndemânare, toată ştiinţa lui adâncă a armelor, ca să nu o
atingă…
Şi fiindcă aşa cum era rezemat de trunchiul stejarului, nu mai
putea da înapoi, trebuia să lovească, sau să fie lovit, un gând îi
lumină faţa cu o lucire funebră: să moară, să moară acolo, ucis de
ea! Uitând că putea să fie recunoscută după voce, Annaïs, scoasă
din fire striga:
— Apăraţi-vă! Dar apăraţi-vă odată domnule, căci altfel vă
omor!
— Nu aveţi decât! începu să râdă Trencavel. Dar pentru asta
trebuie să vă învăţ eu cum!… Repetaţi lovitura, bateţi o cuartă,
fandaţi… mai uşor! Ei, mii de tunete!… Degajaţi, bateţi pe terţă,
înfigeţi! Înfigeţi domnule!
Annaïs, exasperată execută lovitura mortală pe care însuşi
Trencavel şi-o pregătise şi fandând, îşi înfipse spada până în fund
mugind:
— Am să te ţintuiesc de stejar!
Ca fulgerul, Trencavel îşi dădu deoparte braţul şi-şi descoperi
pieptul, cu un surâs ce-i înflorea buzele, cu o sublimă licărire
răutăcioasă în ochii-i plini de lacrimi, strigând vesel:
— Poftiţi domnişoară!
O picătură de sânge lăcrimă pe pieptul lui Trencavel. El rămase
în picioare, salută cu spada şi o vârî în teacă. Era foarte uşor
rănit. Cum de şi-a putut opri Annaïs spada în ultima fracţiune de
secundă? Ce miracol îndeplinise cuvântul domnişoară aruncat
din întâmplare de Trencavel? Cert e că lovitura era groaznică,
decisivă, spada fusese repezită înainte cu toată puterea, drept
spre inima lui Trencavel şi el nu o parase. Vârful ei străpunsese
pieptarul şi se înfipse în piele… dar nu a pătruns până în fund!
Fusese oprită fulgerător, chiar în ultima sutime de secundă! Din
toată lupta aceea, această oprire ar fi adus cea mai mare
admiraţie a maestrului Barvillars, cel mai celebru spadasin al
timpului.
Annaïs îşi scosese masca, şi o lăsă să-i cadă jos şi îşi aruncă
spada. El, stătea drept, foarte palid, cu un orgoliu ciudat ce-i
lumina fruntea, pe care i se reflecta un vag dispreţ. Ea, îşi apăsă
mâinile pe pieptu-i agitat, cu ochii ţintă pe acele picături de sânge
care împurpurau una câte una pieptul adversarului care voise să
se lase ucis. Şi între ei, spada aruncată pe jos, trase o linie de
netrecut. În jurul lor, Fontrailles, Bussière, Chevers, Liverdan, cu
pumnalele în mână. Ea îi întreba cu privirea. Şi el, simţea cum
toată mândria lui i se revolta. Să le explice de ce se găsea acolo?
Să le arate că el nu era un spion? Să se înjosească la vreo discuţie
odioasă? Haida de!… în orice caz, trebuia să o prevină de cele ce
aveau să se întâmple, fiindcă pentru aceasta venise acolo. Şi s-o
salveze, fără să-i mărturisească că el o salva! Şi fiindcă totul îi
despărţea, naştere, avere şi mai ales că ea iubea pe un altul, să-i
spună după aceea, adio.
— Domnişoară, surâse el, vă sunt recunoscător că m-aţi învăţat
această lovitură de spadă, pe mine, maestrul de scrimă. N-am să
uit în viaţa mea, că am fost atins de Annaïs de Lespars.
— Cum? ştii cine sunt? tresări Annaïs, în timp ce, cei patru îşi
ridicară convulsiv pumnalele.
— Da, spuse Trencavel. Ştiu şi că veniţi de la Angers, unde
doamna, mama dumneavoastră a fost ucisă de aceia care vor să
vă ucidă şi pe dumneavoastră. Ştiu şi ura pe care Luiza de
Lespars v-a transmis-o odată cu viaţa ce v-a dat-o. Ştiu şi pe ce
documente trebuie să pună mâna domnul baron de Saint-Priac,
mai curând sau mai târziu. Ştiu şi ce luptă întreprindeţi împotriva
unui om, care vă va sfărâma…
Era imposibil să o informeze pe Annaïs de cele ce se urzeau
împotriva ei, fără a spune totuşi nici un cuvânt despre el însuşi.
Annaïs, albă ca varul, se întreba dacă trebuie să-l urască pe omul
acesta, sau să-i mulţumească. Un strigăt îi scăpă:
— Un cuvânt, domnule! Un cuvânt! De la cine ştiţi aceste
secrete?
Şi Trencavel răspunse foarte simplu:
— De la domnul de Richelieu!
Trencavel se gândise: Louis de Richelieu, arhiepiscopul. Dar!
Annaïs înţelesese: Armand de Richelieu, cardinalul.
— Blestem! strigară cei patru, ca şi când ar fi zis: Richelieu e
stăpânul lui.
— Domnule, spuse Annaïs cu voce tremurătoare, aşadar
refuzaţi vă apăraţi. Atunci, am să vă ating altfel decât cu spada!
Plecaţi! Sunteţi liber… Domnilor, nici un cuvânt!
Cei patru care voiseră să protesteze, amuţiră. Trencavel era
galben ca un mort. Annaïs se descoperi:
— Domnule, spuse ea, eu salut vitejia dumneavoastră şi
sângele acela vărsat de mine. Poftiţi, domnule Trencavel!
Ea porni îngândurată, emoţionată până în fundul sufletul
gândindu-se: îmi cunoaşte întreaga viaţă. Desigur e un servitor
de-al lui Richelieu. Şi cu toate acestea… această nobleţă a privirii
lui, această distinsă generozitate, voinţa lui de a se lăsa mai bine
ucis decât să atingă o femeie. Nu, nu, acesta nu poate fi un spion.
Ea traversă clădirea, ajunse în vestibul şi deschise ea singură
uşa care dădea în stradă. Lângă uşa deschisă, ei se priviră o clipă.
Ea era mai tulburată decât fusese vreodată. El simţea că i se
învârteşte capul şi toată dragostea disperată pe care o simţea
inima lui, era să i se urce pe buze…
— Ce imprudenţă, draga mea Annaïs! spuse în clipa aceea o
voce batjocoritoare. Îi dai drumul unui astfel de spion!…
Trencavel tresări brusc. El se întoarse şi văzu pe prima treaptă
a scării un gentilom splendid îmbrăcat, care îl privea cu un
dispreţ feroce, mai teribil ca o palmă. Trencavel îl recunoscu în
aceeaşi clipă şi un val de amară bucurie, înspăimântătoare chiar,
îi încercă inima… Era acela care pe banca din grădină o sărutase
pe Annaïs pe amândoi obrajii!
Şi Trencavel se îndreptă spre el!
Gentilomul cu somptuosul costum privi cum se apropia
Trencavel de el, fără a face nici o mişcare. Însă pălise. De furie?
De frică?… Annaïs îi privi pe amândoi cu un vădit interes. În clipa
când maestrul de scrimă ajunse la scară, măreţul senior se urcă o
treaptă mai sus. Annaïs îşi muşcă buzele, iar Trencavel izbucni în
râs.
— Cine dracu e turbatul ăsta? se răsti superbul necunoscut.
— Domnule, spuse Trencavel, dacă vă veţi da încă cu o treaptă
înapoi, veţi părea şi mai mare. Dumneavoastră sunteţi unul dintre
aceia care au nevoie de un piedestal, ca să poată fi văzuţi
— Ştii dumneata cu cine vorbeşti? se răsti tânărul senior
urcându-se mai sus.
— Iarăşi? hohoti Trencavel. O să ajungeţi în nori… sau în pod.
Văzându-vă cocoţat aşa de sus, aş jura că vorbesc cu o barză. Dar
judecând după sclipitoarele dumneavoastră pene, văd că vorbesc
cu un papagal
— Caraghiosule, scoateţi pălăria! Vorbeşti cu un prinţ.
Trencavel se întoarse spre Annaïs şi îşi scoase pălăria în faţa ei.
Apoi întorcându-se spre gentilomul necunoscut îşi puse pălăria
la loc şi cu un gest obraznic o îndesă pe cap, spunând:
— Dumneavoastră m-aţi insultat. Vă aflaţi acum într-un loc
care vă protejează, dar aflaţi… Chiar de aţi fi un prinţ de sânge
regal, în orice loc v-aş mai întâlni vreodată, afară de această casă,
– îmi veţi cere iertare sau vă voi ucide!
Şi ieşi fără a mai întoarce capul. Tânăra privi lung după el, cum
se depărta… îl privi până ce trecu dincolo de colţul străzii.
— Am să-i cer fratelui meu să-l închidă la Bastilia pe
mizerabilul ăsta. Numele lui, vă rog, fiindcă vi l-a spus.
Annaïs tresări. Ea închise încetişor uşa şi îşi fixă privirile
asupra prinţului:
— Numele lui?… L-am uitat.
Gentilomul păstră un moment de tăcere. Apoi clătinând din
cap:
— Îl voi găsi eu. Adio. Contez pe promisiunea voastră, că veţi
veni la întâlnirea noastră din palatul de Guise. Dumneavoastră
aveţi nişte drepturi pe care trebuie să le puneţi în valoare.
Documentele pe care mi le-aţi arătat, arată formal că regele
Henric v-a recunoscut drept fiica lui. Faceţi parte din familie,
surioară.
Ochii negri ai frumoasei Annaïs aruncau flăcări. Ea se înţepeni
într-o revoltă a înaltei curăţenii de suflet:
— Sora voastră? Şi adineaori m-aţi sărutat ca pe o soră! Ei bine
Monseniore, eu nu fac parte din familie. Eu nu-mi recunosc
părintele. Pentru voi, pentru toţi, eu sunt Annaïs de Lespars.
Pentru mine, regele e rege şi voi Monseniore, sunteţi Monsieur,
sunteţi fratele lui Ludovic al XIII-lea, sunteţi Gaston, duce de
Anjou… Da, am deschis în faţa voastră caseta aceea, dar ea nu-i
decât un mormânt. Nu vreau să mai dezgrop din ea ruşinea
mamei mele…
Gaston de Anjou se cutremură. Accentul cu care vorbea Annaïs
era implacabil.
— Atunci ce doriţi? murmură el.
— Să-l omor pe Richelieu, spuse războinica fată. Puţin îmi pasă
de puterea lui, însă viaţa lui este un oprobiu pentru a mea. Aşa că
am să vin la întâlnire, însă nu cu intenţia de a mă amesteca într-o
conspiraţie politică. Între Richelieu şi mine, e un duel în plină zi,
faţă în faţă, pe viaţă şi pe moarte. Asta din cauză că încă de la
naşterea mea, mama, aplecată deasupra leagănului meu, nu a
găsit să reverse pe fruntea mea decât lacrimi, o rouă arzătoare de
ură. Recolta stropită cu astfel de rouă, va fi roşie, Monseniore!
Fratele lui Ludovic al XIII-lea păli şi aruncă repede în jurul lui o
privire. Liniştit de tăcerea ce domnea, el întredeschise uşa şi
spuse din prag, gata de plecare:
— În orice caz, nu uitaţi! Peste opt zile, în palatul de Guise. În
cele din urmă ne vom putea înţelege, noi voim să-l distrugem pe
Richelieu, ca o forţă politică şi dumneavoastră voiţi să vă
răzbunaţi pe el, de moartea mamei dumneavoastră…
 Annaïs de Lespars se înălţă, ca un geniu al mândriei filiale:
— Vă înşelaţi, Monseniore. Vreau să o răzbun pe mama mea de
nenorocirea de a mă fi adus pe lume!…

Capitolul IX – HANUL „FRUMOASA DIADEMĂ”

LA PRÂNZ, sala cea mare a hanului era plină de hohote de râs,

de exclamaţii zgomotoase, de clinchetul cănilor şi ulcelelor de
tablă. Şcolari, ofiţeri, muşchetari, călugări, toată haita de băutori
ocupa mesele de stejar cu picioarele curbate, pe care vinul vărsat
întindea pete luminoase de băltoace albe şi ruginii printre
străchinile fumegânde, pateurile proaspete, omletele aurii,
fripturile rumenite de Sena. Servitoarele cu fuste scurte, cu
braţele goale alergau cu paşi uşori, răspunzând unora cu un
zâmbet, altora cu o palmă. Cănile de aramă scânteiau, iar pe
rafturi, faianţele smălţuite şi înflorate luceau voios.
Aceasta se petrecea la opt zile după duelul lui Trencavel cu
Annaïs de Lespars în grădina din strada Courteau adică chiar în
ziua când trebuia să aibă loc în palatul de Guise misterioasa
reuniune despre care vorbise Gaston de Anjou şi la care reuniune
promisese şi Annaïs că va asista.
Aşadar pe la prânz, un gentilom intră în sală, cu pelerina
ridicată în partea stângă de teaca spadei, cu pălăria pe o ureche,
cu colţul buzelor ridicat dispreţuitor şi cu o privire obraznică. El
căuta cu privirea un loc de unde să poată vedea bine uşa de
intrare şi găsindu-l, se duse să se aşeze acolo mormăind:
— Să-l ia dracu pe cardinal, că mă pune să supraveghez astfel
de mârlani. Mă întreb ce poate avea comun un Saint-Priac, cu un
Rascasse şi cu un Corignan!…
Puţin cam palid din cauza rănii sale, dar mai arogant ca
oricând, de când era sigur de favoarea lui Richelieu, baronul de
Saint-Priac se instală, îşi răsuci mustaţa-i roşcată şi bătu cu
pumnul în masă:
— Hei, fetiţo! Vino-ncoace! Ia să văd şi eu cum arată de aproape
faţa ta…
Fata căreia i se adresase acest discurs azvârli asupra lui Saint-
Priac o privire rece şi chemând o servitoare, spuse:
— Madelon, ia vezi ce vrea să bea domnul.
— Da, domnişoară Roza, spuse servitoarea grăbindu-se într-
acolo.
— Pe Bachus! vocifera Saint-Priac, domnul vrea să bea o ulcică
de vin de Anjou, dar înţelege ca să-i fie turnat în cană, nu de
Madelon, ci de Roza, fiindcă e o Roză pe-aici!
Unica fiică a văduvei Houdart, patroana hanului, acea
frumoasă fată pe care am mai întâlnit-o, Roza, reluă cu o voce
foarte calmă:
— Madelon, vin de Anjou pentru domnul şi după aceea vezi ce
vor muşchetarii de colo. Repede!
— Cap şi burtă! strigă Saint-Priac cu furie. Şi eu spun că vinul
are să-mi fie turnat de dumneata!
Roza nu-i răspunse. Ea privea spre cel care intra în sală în
momentul acela. Acesta era contele de Mauluys. În spatele lui
Mauluys, un om mic, borţos, urcă treptele peronului. Dădu bună
ziua în sală şi se căţără pe un scăunel ca într-un observator, de
unde privi pe deasupra mulţimii de băutori. Numaidecât îl zări pe
Saint-Priac şi sărind de pe scăunelul pe care se cocoţase, se
strecură spre baron murmurând:
— Bun! Blestematul de Corignan nu a venit încă. Eu am sosit
cel dintâi. Am să caut să-mi ocup un loc de seamă în spiritul
acestui josnic Saint-Priac, pe care i-a plăcut Eminenţei Sale să
mi-l dea ca şef.
Şi cu pălăria în mână, măturând cu penele-i pământul,
Rascasse se apropie cu plecăciuni adânci de masa la care înjura
şi făcea scandal baronul de Saint-Priac.
Contele de Mauluys traversând sala cu uşurinţa lui obişnuită,
ajunse lângă Roza pe care o salută cu un aer de pronunţată
politeţe, cum ar fi salutat o doamnă nobilă, deşi salutul lui se
adresa unei fete de cârciumăreasă, cârciumăreasă şi ea.
Răspunsul la salutul gentilomului fu sobru şi demn. În momentul
acesta, Rascasse care avea o privire de spion genial, văzu cum
pieptul tinerei fete tresărise de o palpitaţie imperceptibilă şi
culoarea mată a frumoşilor săi obraji, se colorase cu o nuanţă
uşoară.
Pe vremea aceea, Mauluys avea patruzeci de ani. Trencavel,
care era în plină tinereţe, îi invidia totuşi vigoarea lui liniştită,
graţia lui înnăscută, eleganţa lui lipsită de orice afectare. Era de
talie potrivită, vorbea puţin, nu gesticula vorbind, avea o
înfăţişare foarte rece şi părea a-şi ascunde cu o grijă desăvârşită,
secretul bucuriilor şi al durerilor sale, dacă cumva le avea.
 Era un mare senior, al cărui suflet înalt şi-a cărui nobilă
atitudine nu se datorau titlurilor pe care i le dăduse întâmplarea
că se născuse nobil. Roza era fiica hangiţei… însă văzându-i unul
în faţa altuia, ar fi fost imposibil să distingi care din doi era nobil
sau om din popor. Amândoi aveau în ei acea magnifică nobleţe pe
care o dă mândria de suflet şi frumuseţea de gândire.
— Trencavel şi Montariol au venit? întrebă Mauluys cu voce
înceată.
— Vă aşteaptă în salonaş, domnule conte, spuse Roza.
— Mulţumesc, domnişoară, spuse Mauluys tare de tot.
— Domnişoară!… rânji Saint-Priac. Cuvântul e prea glumeţ, pe
onoarea mea. Atunci să ne strigăm şi noi fetele noastre, Safta,
Mariţa sau Frusina. Ei bine domnişoară, o să vii imediat…
Saint-Priac nu isprăvi. Privirea lui furioasă, care până atunci
rămăsese fixată pe Roza, se întoarse spre Mauluys. Ura şi groaza,
înlocuiră în aceeaşi clipă furia din privirile lui Saint-Priac. Deveni
alb ca varul şi rămase nemişcat, împietrit, cu sudori de teamă pe
frunte. Mauluys ridică uşor din umeri şi spuse cu vocea lui rece:
— Cred că mă recunoşti… şi că asta e de ajuns… Poftiţi
domnişoară. Baronul de Saint-Priac vă cere scuze şi vă promite
să-şi ascundă aşa de bine obrăznicia, încât să nu mai aveţi nevoie
niciodată să vă mai apăraţi de ea.
El se întoarse cu spatele şi se îndreptă spre salonaş. Roza plecă
şi ea. Saint-Priac, pierdut, cu faţa contractată, cu mâna
tremurândă, îl apucă pe Rascasse de braţ şi bâlbâi:
— Pe viaţa ta, află unde se duce omul acesta şi nu-l pierde din
ochi!
Rascasse cunoştea hanul „Frumoasa Diademă” cu toate
colţişoarele lui şi ştia că salonaşul în care intrase Mauluys, era
luminat de o mică ferestruică care dădea într-o curte strâmtă. El
dădu fuga în curticica aceea, închizând uşa în spatele lui. Acolo
se opri întrebându-se cum să facă să nu fie văzut şi totuşi să
vadă. Fereastra se afla la doi paşi de el şi era închisă. După câteva
minute de aşteptare, Rascasse tocmai se pregătea să plece, când
fu ţintuit pe loc de aceste cuvinte care erau spuse de cineva,
dincolo de uşa prin care intrase în curte şi care răspundea într-un
culoar.
— Lubin, eşti sigur că mai e în curte?
— Poftim Cuvioşia ta, desigur că e acolo; duceţi-vă şi faceţi-i de
petrecanie!
 Lubin era un băiat de prăvălie, de-al hanului, un vlăjgan solid,
care cu câteva zile mai înainte se certase cu Rascasse şi-l
ameninţase că-i va face de petrecanie!… Iar „Cuvioşia” căruia îi
răspunse Lubin şi care Rascasse îl recunoscuse imediat după
voce, era fratele Corignan.
— Ţi-ai ascuţit bine cuţitul? reluă Corignan.
Rascasse păli. Simţea că inima îi înceta de a mai bate şi sângele
îi îngheţa în vine. Auzea cum ridica cineva clanţa de la uşă, cu
multă precauţie!… El se dădu înapoi, îngrozit, cu părul zbârlit şi
geamăt de agonie îi scăpă, când îl auzi pe Corignan repetând, cu o
voce hidos de batjocoritoare, aceste cuvinte teribile:
— Ah! scumpul Rascasse, cu ce poftă am să-i fac eu de
petrecanie!…
Rascasse, în această clipă supremă, când îşi dădu seama că
Corignan venea să-i facă de petrecanie, adică să-l înjunghie cu
cuţitul bine ascuţit al lui Lubin, aruncă în jurul lui o privire
pierdută, tulburată de apropierea morţii şi zări în fund două
coteţe cu nişte uşiţe mici, închise. Să sară până la unul din
coteţele acelea, să se arunce tremurând în el şi să tragă uşiţa
după el, fu pentru nenorocitul cocoşat una din acţiunile
fulgerătoare, pe care numai în visurile cu coşmar le avea. Printr-o
găurice mică, ce servea să intre aerul şi lumina în coteţ, îl văzu pe
Corignan însoţit de Lubin, cum intrau în curte. Şi atunci,
Rascasse simţi ultimul fior dinaintea morţii, trecându-i prin
spinare.
— Aha! spunea Corignan cu un râs hidos. Aha! micul meu
Rascasse! cum o să-ţi facem noi de petrecanie acum!…
Călugărul îşi scoase anteriul şi apăru în faţa nefericitului
Rascasse, ca o viziune de apocalips, aşa lung cum era şi cu
cuţitul tăios în mână. Băiatul de prăvălie venea după el, râzând şi
el. Era ceva înspăimântător.
Rascasse, năucit de groază, rămăsese nemişcat, stând în patru
labe pe duşumeaua coteţului. Începu să nu-şi mai dea seama de
cele ce se petreceau în jurul lui, urechile îi vâjâiau de spaimă,
gândurile i se învârteau ca într-un vârtej nebun şi căzu într-un
abis, în fundul căruia se afla nebunia… Aceasta dură câteva
clipe…
Apoi, se auzi deodată un răcnet îngrozitor, un ţipăt sfâşietor,
asurzitor, un vaet de moarte care se repeta, se reînnoia, apoi
scădea în intensitate, devenea mai jalnic, se transforma într-un
răget din ce în ce mai înăbuşit… şi apoi nu se mai auzi nimic.
Rascasse deschise nişte ochi rătăciţi. Un minut, rămase
înţepenit într-o dureroasă uimire. Apoi se ridică deodată şi îşi lipi
ochiul cu aviditate de mica deschizătură a coteţului. Atunci, puţin
câte puţin, furia, ruşinea, turbarea chiar, luară locul spaimei ce o
simţise, văzându-l pe Corignan şi pe Lubin, ocupaţi cu o ciudată
treabă. El văzu şi auzi! Da, da, îl auzi pe Corignan spunând:
— Jumătate din el să-l pui la sare, pentru mânăstire, iar restul
va fi pentru nevoile hanului. Eu am să mă mulţumesc cu un sfert
de cot de tobă şi cu o halcă solidă la grătar. Dar să mi-o faci
acum, fiindcă vreau să mănânc cât mai curând din grăsunul meu
de Rascasse.
— Pe sângele şi pe maţele lui Bachus! mormăi Rascasse, a
botezat cu numele meu un porc!
În paroxismul furiei, Rascasse, uitând şi de cuţitul aşa de bine
ascuţit, era să se repeadă, cu intenţia de a se răzbuna pe
Corignan, care tăiase un porc de al hangiţei, dându-i fiori de
groază şi voia să-l bage pe Corignan cu nasul în ciubărul în care
strânsese acesta sângele, când ridicându-şi privirea spre fereastra
salonaşului în care intrase Mauluys, văzu că ridicaseră perdeaua
de dinăuntru. În semiîntunericul camerei, în spatele contelui, el
distinse două figuri pe care le recunoscu imediat.
— Blestematul de Trencavel şi secundul lui! murmură
Rascasse, palpitând de bucurie.
Perdeaua căzu la loc. Aceasta durase doar două secunde, cât
priviseră cei din odaie, ce se petrecea în curte. Rascasse nu mai
mişcă, ci aşteptă să iasă Corignan şi cu Lubin. De-abia după
aceea ieşi din coteţ, străbătu curticica cu acea iuţeală pe care le-o
dă unor oameni siguranţa că au ceva rău de făcut, intră iar în
han şi se apropie de Saint-Priac.
— Domnule baron, îi şopti el la ureche, aţi pus mâna pe cel
care v-a insultat. În momentul acesta se află în salonaşul din dos,
împreună cu doi rebeli periculoşi, pe care noi suntem însărcinaţi
să-i prindem pentru a fi spânzurat la un loc cu ei.
— Oho! spuse Saint-Priac tresărind. Şi cine sunt cei doi rebeli?
— Unul este un secund de maestru de scrimă, care în strada
Bons-Enfants a bătut agenţii Procurorului-Criminalist, şi celălalt,
adăugă Rascasse fremătând de efectul pe care avea să-l producă,
celălalt… este omul căruia îi datoraţi frumoasa lovitură de spadă
ce aţi primit-o! Acela care s-a împodobit cu numele
dumneavoastră pentru a pătrunde la Eminenţa Sa!
— Trencavel!…
Saint-Priac se ridică dintr-odată, palpitând, cu mâna pe
mânerul spadei. Era un om viteaz, dar ceea ce îl ţintuise zdrobit
pe scaun, mai înainte, era teama de cele ce ar fi putut să spună,
în gura mare, Mauluys despre el. Dar aşa, încolţit într-o sală din
fund! şi încă împreună cu Trencavel… Să-i omoare pe amândoi!…
Asta era o lovitură a hazardului!…
El făcu un pas, dar Rascasse îl opri.
— Sunt trei, gândiţi-vă la asta!
— Pot să fie şi zece! scrâşni Saint-Priac.
— Da, numai că Trencavel face cât doisprezece. Dumneavoastră
nu-l cunoaşteţi decât prin lovitura aceea de spadă. Însă ar fi rău
să-l cunoaşteţi mai de aproape. E mai moţat decât toţi moţaţii pe
care i-aţi cunoscut vreodată. Ehe! Vedeţi dumneavoastră, când
vrea cineva să spună „de neînvins” spune „Trencavel”!
Saint-Priac rămase un minut, cam întunecat, cu inima zdrobită
de acest splendid renume, căruia spionul îi aducea, fără să vrea,
un astfel de omagiu. El scoase un suspin de necaz şi îşi vârî la loc
spada, pe care o scosese pe jumătate.
— Mă duc să caut întăriri, cinci-şase gărzi…
— Douăzeci, domnule baron! Cel puţin douăzeci!
— Să nu te mişti de aici. Tu şi Corignan aveţi să rămâneţi de
pază. Dacă rebelii vor ieşi, vă luaţi după ei şi unul din voi să se
întoarcă aici, ca să-mi spună în ce loc au intrat.
— Eu şi Corignan? întrebă maşinal Rascasse.
Dar Saint-Priac fugise afară.

Capitolul X – HANUL „FRUMOASA DIADEMĂ” (II)

— EI BINE! Ce s-aude cu friptura la grătar?

— Peste câteva minute, Cuvioşia voastră. Până atunci, gustaţi
din peştişorii ăştia fripţi!
Rascasse se întoarse cu vioiciune şi îl zări pe Corignan la masa
de alături. Acesta, după ce îşi îmbrăcase iar anteriul, se tolănise
pe un scaun cu cuţitul în mână şi cu o ulcică înaintea lui. Lubin,
tocmai îi aşeza pe masă o strachină cu peştişori fripţi. Corignan,
cu gura întinsă de un imens surâs ştrengăresc, îi făcu loc lui
Rascasse să se aşeze în faţa lui. Rascasse, zăpăcit, ascultă fără
să-şi dea prea bine seama de ce face, înfuriat pe adversarul lui,
dar adulmecând cu respectul unui adevărat mâncăcios, plăcuta
aromă a peştilor prăjiţi.
— Am auzit totul, spuse călugărul cu accentul lui ipocrit.
Trebuie să pândim până ce iese Trencavel, în timp ce seniorul de
Saint-Priac are să aducă ajutoare. Până atunci să atacăm
mâncărica asta. Astăzi fac eu cinste, spuse călugărul. Păcat că
toate fetiţele sunt ocupate la bucătărie. În orice caz, aşa îmi place
şi mie să stau de pândă! Hei, Lubin, caraghiosule!
La numele de Lubin, Rascasse se întunecă la faţă.
— Ce se aude cu friptura? strigă Corignan.
Rascasse păli şi se zbârli. Corignan se lăsă pe spate cu un aer
satisfăcut, făcând cu ochiul.
— Ce noutăţi mai ai, micul meu Rascasse!
Lubin aşeză în faţa celor doi cumetri o friptură la grătar, a cărei
aromă i-ar fi făcut poftă şi unui mort. Apoi vlăjganul se aşeză în
aşa fel, ca să nu-l piardă din ochi pe Rascasse. Corignan, pierdut
de bucurie, trânti o halcă solidă de carne în farfuria invitatului
său şi o alta în farfuria lui şi începu imediat să îmbuce din ea.
— Excelentă! Mm… o minune! mormăia el înfigându-şi dinţii cu
frenezie în ea. Gustă, bunul şi micul meu Rascasse. Gustă, ce
naiba, şi pe urmă să-mi spui din ce e carnea asta…
Lubin se îneca de râs. Călugărul îi făcea cu ochiul, nerăbdător.
— Aha! Vrei să-ţi spun ce fel de carne e asta? Ei bine, făcu cu
hotărâre Rascasse, plimbându-şi farfuria pe sub nas. N-am să
gust din ea. E prea scârboasă.
— Scârboasă! exclamă Lubin cu indignare.
— Scârboasă! protestă călugărul uimit.
— Oribilă! spuse Rascasse. Mi-e de ajuns s-o miros şi să-mi
dau seama din ce animal este.
— Ei, din ce animal?
— E din Corignan!…
Şi în timp ce călugărul năucit se îneca cu îmbucătura,
cocoşatul triumfa. Lui Corignan îi venea rău de uimire şi de furie.
Înnebunit aproape de mânie, apucă ulcica de pe masă şi era gata
să i-o spargă în cap inamicului său care-l învinsese, când uşa
salonaşului se deschise şi Mauluys, Trencavel şi Montariol,
apărură în prag.
— Alarmă! spuse Rascasse strecurându-se sub masă, în timp
ce călugărul îşi trăgea gluga până peste nas.
 Trencavel cu secundul lui, întovărăşiţi de contele de Mauluys,
străbătură sala, fără a părea să-i fi observat pe cei doi spioni şi
ajunseră în stradă.
— După ei! ţipară deodată şi călugărul şi cocoşatul
Şi imediat dădură buzna afară, tocmai când Mauluys,
Trencavel şi Montariol, o luau spre strada Sainte-Avoye. În acelaşi
timp, pe strada Verrerie, se vedea sosind baronul de Saint-Priac
care alerga în fruntea a vreo douăzeci de gărzi. În urma semnelor
disperate pe care i le făceau cei doi spioni, Saint-Priac îşi grăbi
fuga, mai ales că-i zărise din depărtare şi pe cei trei inamici.
— Am pus mâna pe ei! răcni el. Înainte, băieţi!
Toată banda de spadasini plătiţi se repezi.
Fără a-şi întoarce capul, Trencavel, Montariol şi Mauluys îşi
continuau drumul. Ei îşi măriră pasul, însă fără a alerga. Din
distanţă în distanţă, Montariol îşi întorcea capul şi spunea:
— Sunt la cinci sute de paşi… la trei sute… la două sute…
Mauluys conducea manevra liniştit
— Acest Saint-Priac, este în mod hotărât, o bestie. Ceva mai
repede Montariol. E sigur că mai mult contra ta este pornit,
Trencavel. Când vom ajunge în dreptul străzii Quatre-Fils, tu să o
iei spre dreapta şi în câteva salturi ai să ajungi la mine acasă.
Montariol şi cu mine o să ţinem puţin în loc zbirii cardinalului şi o
să ne distrăm cu ei.
— Dragul meu conte… vru să protesteze Trencavel.
— Trencavel, spuse rece Mauluys, dacă nu mă asculţi, am să
mă întorc, am să-i şarjez şi am să mă las ucis de ei.
— Şi eu la fel, spuse Montariol
— Am să vă ascult, spuse Trencavel. Dar vă jur, că dacă veţi fi
ucişi, asigurându-mi mie fuga, mă duc la Richelieu şi-i spun:
„Fiindcă prietenii mei sunt morţi, iată şi capul meu”.
Ei se priviră lung… era ca o strângere de mână. Erau într-
adevăr trei prieteni.

Aici e neapărată nevoie să facem o mică descriere topografică:

palatul de Guise, pe atunci nelocuit de nimeni, ocupa un vast
patrulater neregulat, mărginit la nord de strada Quatre-Fils, la
sud de strada Barlette, la răsărit de strada Vieille-du-Temple, la
apus de strada Chaume, pe care se afla şi faţada palatului. Restul
patrulaterului era ocupat de o grădină foarte mare, cu o portiţă ce
da în strada Quatre-Fils şi o alta în strada Vieille-du-Temple.
 În prelungirea străzii Quatre-Fils în faţa grădinii palatului de
Guise, foarte aproape de portiţa de care am vorbit pe partea
cealaltă a străzii, se afla o casă elegantă cu un singur etaj, ceva
cam veche însă. Clădirea data de pe vremea lui Francisc I-ul şi era
locuinţa contelui de Mauluys; tot ce mai rămăsese dintr-o avere,
care de o jumătate de secol de-abia ajungea să mai arunce o mică
strălucire ultimului ei moştenitor.
Acolo îşi trăia, acest domn senior, viaţa lui retrasă. Un singur
servitor, ce răspundea la numele de Verdure, era de ajuns să aibă
grijă de acea locuinţă. Contele locuia acolo singur, nemaiavând
nici o rudă şi necunoscând pe lume un alt prieten, decât pe
maestrul de scrimă Trencavel. E adevărat că acesta valora în
schimb cât doisprezece, aşa cum spusese şi Rascasse.
Cei trei urmăriţi nu erau decât la vreo douăzeci de paşi de
strada Vieilles-Haudriettes. În spatele lor, Saint-Priac şi cu banda
lui, veneau în fuga mare.
— Opriţi! Opriţi! urlă Saint-Priac.
Ei nici nu-şi întoarseră capul. Ajunseră aproape de colţul
străzii.

Mauluys, fără a spune un cuvânt, îşi apucă spada şi o scoase

drept în faţa lui Saint-Priac.
— Fugi Trencavel! fugi! spuse Mauluys.
— Haida de, dragă conte, ce credeai că am luat în serios gluma
de adineauri?
— Fugi maestre! Fugi! mugi Montario!
Într-o clipă gărzile se repeziră asupra lor. În stradă se lăsă o
tăcere de moarte. La toate geamurile apărură capete
înspăimântate. Atitudinea celor trei prieteni cu spada în mână,
furia care îi crispa trăsăturile lui Saint-Priac, numărul mare de
gărzi, toate acestea făcură să se înfierbânte capetele, să palpite
inimile şi puneau o licărire de milă, poate şi de admiraţie, în miile
de priviri ce se fixau asupra celor ce aveau să fie prinşi.
— În numele regelui, predaţi-vă spada! strigă Saint-Priac,
oprindu-şi cu un gest banda, ce se aranjase în ordine.
— Domnule de Saint-Priac, spuse Mauluys, pentru ce
schimbându-vă localitatea, va-ţi schimbat şi meseria? La Anjou
opreaţi oamenii la drumul mare; cred că asta vă renta mai bine
decât să-i opriţi pe străzi!
— Prindeţi-i! scrâşni Saint-Priac.
 — E mai uşor de zis decât de făcut! strigă Montariol cu un aer
ştrengăresc.
Cei trei, aliniaţi, lăsându-şi o distanţă suficientă pentru a
manevra, se puseră în gardă. Strigăte izbucniră, femeile fugeau,
gărzile înaintau. Montariol începu o morişcă teribilă cu spada.
Mauluys era impasibil. Trencavel încerca pământul cu vârful
spadei, spunând:
— Calmează-te secund! Păstrează-ţi o ţinută demnă! Gândeşte-
te că noi reprezentăm aici Academia noastră de scrimă!
— Dacă am să fiu ucis, spuse Mauluys netulburat şi dacă tu ai
să scapi, Trencavel, du-te la mine acasă, deschide dulapul din
camera mea de dormit şi în sertarul din stânga ai să găseşti
scrisoarea…
— Scrisoarea? făcu Trencavel uimit.
Mauluys nu mai avea timp să-i răspundă, căci gărzile, după o
clipă de ezitare se repeziră asupra lor. Fu o ciocnire, grozavă şi
strada se umplu de strigăte de groază şi de furie.
— Fandează şi degajează! făcu Trencavel doborând pe cel ce îl
atacase.
— Pentru maestru! Pentru secund! Pentru Academie! urlă
Montariol îmbătat de focul luptei.
Şi la fiecare strigăt, el fanda adânc; trei oameni căzură pe
pavaj.
Mauluys nu spuse nimic, însă spada îi fu în curând roşie.
Aceste gesturi, aceste exclamaţii răguşite, răcnetele, gemetele
surde, morţii, băltoacele de sânge, această viziune roşie se petrecu
într-un spaţiu de două secunde. Şi în acelaşi timp, cei trei făcură
un salt înapoi şi se retraseră în fugă până la colţul străzii Vieilles-
Haudriettes, unde îşi refăcură linia de bătaie. Nici unul din ei nu
era rănit. Gărzile uimite de această rebeliune pe faţă,
înspăimântate de rezistenţa celor trei, se luară după ei în
dezordine, privindu-se între ei foarte palizi. Saint-Priac, alb ca
varul de furie, bătea furios din picioare. În spatele bandei se
auzea o voce de bas şi una ca o hârâitoare.
— În numele regelui şi al cardinalului! tuna Corignan.
— La asalt! cotcodăcea Rascasse.
— Înainte! mugi Saint-Priac.
Şi toate aceste strigăte care se amestecau, se întretăiau,
formând un surd vacarm de moarte, fură acoperite deodată de un
strigăt teribil care izbucni ca o lovitură de tunet. Strada întreagă
striga, lumea din Paris, lumea de pe stradă care-i aplauda pe
rebeli şi răcnea: Moarte gărzilor!…
Urmă atunci un moment de uimire şi o tăcere grea, produsă de
groaza ce înmărmurise gărzile, care vedeau în faţa lor vreo
cincizeci de vlăjgani, gata a se arunca între ei şi rebeli; o tăcere
înfricoşătoare prevestitoare de furtună. Apoi, deodată, începu o
rumoare, care creştea şi umplea strada de la un capăt la celălalt.
Rebeliunea îşi făcea curs şi se pregătea să izbucnească.
Deodată, o voce acră, pătrunzătoare, ameninţătoare, îl acoperi:
— Vin elveţienii de la Luvru!
Şi Rascasse se ridică pe vârful picioarelor pentru a judeca
efectul alarmei pe care o lansase. Corignan înţelese că Rascasse
avusese o idee minunată, superbă, cu atât mai mult, cu cât Saint-
Priac, trimiţând un surâs lui Rascasse, repetă şi el acelaşi lucru.
Şi Corignan, ros de invidie, răcni:
— Nu e adevărat! Minte! El nu…
Dar nu mai continuă, căci în clipa aceea simţi ceva agăţându-i-
se de anteriu şi căţărându-i-se pe umeri. Era Rascasse care
neputând să vadă pe deasupra gărzilor, se agăţase de el şi cu
agilitatea lui de maimuţă, se căţărase pe el şi se instalase pe
umerii solizi ai lui Corignan, de unde răcnea cu frenezie:
— Elveţienii! Uite că vin elveţienii în marş forţat!…
Rascasse cotcodăcea ca un nebun. Corignan se zbătea ca să se
debaraseze de cocoşatul ce i se cramponase pe umeri şi scotea
nişte urlete amestecate cu blesteme. Saint-Priac vocifera: Vin
întăriri!
Acest temut trio de voci, semăna panica printre voluntarii care
se aşezaseră în faţa lui Trencavel şi a prietenilor săi. Elveţienii,
gărzile palatului, nişte uriaşi războinici erau teroarea străzilor.
Într-o clipită ferestrele se închiseră, uşile prăvăliilor şi caselor se
trântiră, pe stradă fu o debandadă teribilă şi în răspântia rămasă
liberă, gărzile se repeziră spre cei trei care îi aşteptau în linie.
Sub puterea loviturii, Mauluys şi Montariol fură împinşi spre
stânga, pe strada Saint-Martin, iar Trencavel, aruncat spre
dreapta, pe strada Quatre-Fils.
Saint-Priac nu ezită, Trencavel nu avea decât spada ca să-l
combată, pe când Mauluys, era înarmat şi cu teribilul secret. Pe
Mauluys trebuia să-l omoare!… De aceea, baronul îşi antrena
grosul atacatorilor spre stânga. Trencavel fu urmărit numai de un
sergent şi patru gărzi, dar cu grupul acesta, mergea şi Corignan
cu Rascasse, care până în cele din urmă fusese trântit jos de pe
observatorul lui. Cei doi spioni se sfidau reciproc cu privirea.
Prinderea lui Trencavel, însemna o avere pentru acela din ei doi
care ar fi putut spune cardinalului: Eu l-am prins!
Cu un pas rapid şi suplu, cu spada înroşită de sânge în mână,
maestrul de scrimă se depărta de răspântie, presat de aproape de
urmăritori. El fugi pe strada Quatre-Fils şi înconjurând grădinile
palatului de Guise, gâfâind, cu hainele sfâşiate, rănit, plin de
sânge, cu privirea înfricoşătoare, porni pe strada Vieille-du-
Temple… În momentul acela o nouă trupă apăru prin strada
Barbette!… Rascasse şi Corignan scoaseră un urlet de triumf…
Trencavel era prins între două bande! Mort sau viu, era al lor
acum!
Trencavel văzu îndreptându-se spre el noua trupă care avansa
acum pe strada Vieille-du-Temple, pe care se afla el; erau
elveţieni, probabil că vreo patrulă chemată de cineva. Astfel, avea
în faţa lui pe elveţienii în număr de opt şi în spatele lui, gărzile
conduse sau mai bine zis împinse de Corignan şi de Rascasse. La
dreapta lui se afla zidul ce împrejmuia grădina palatului de Guise
şi la câţiva paşi de el, una din cele două portiţe de care am mai
vorbit, într-o scobitură a gardului celui gros. Maestrul de scrimă
sări până la portiţă şi se aşeză cu spatele la ea.
Ca două braţe ale unui cleşte distrugător şi sigur de puterea
lui, cele două trupe se apropiau… Rascasse şi Corignan,
începuseră deja să-şi dispute pielea ursului din pădure…
— Al meu e! se răsti Rascasse, stacojiu de furie.
— Ba eu am să-l conduc la cardinal! mugi Corignan, alb de
turbare.
— Popă scârbos, am să fac să te spânzure ca seducător de
minore!
— Cocoşat mizerabil, am să te strivesc ca pe un bob de grâu
între două pietre de moară!
Cei doi rivali se opriseră: Corignan aplecat deasupra
cocoşatului, Rascasse ridicat în vârful picioarelor. Corignan suflă
în vârful degetelor cu un suflu nedefinit de dispreţ şi îi spuse:
Ptiu!… Rascasse scuipă jos şi-i strigă: Zât!…
Ptiu!… Zât!… Era prea mult! Corignan îşi ridică enormu-i pumn
osos şi descriind o curbă pe deasupra umerilor cocoşatului i-l
trânti în spinare cu sete: „Na!” Rascasse, se dădu înapoi fulgerător
de repede şi destinzându-se se repezi ca un proiectil enorm, cu
capul în burta inamicului său. Lovitura de pumn în spinarea lui
Rascasse şi lovitura de cap în burta lui Corignan fură simultane.
Corignan făcu „Uf!” şi se dădu înapoi trei paşi. Rascasse scoase
un „Hâc!” din fundul inimii şi se lungi cu nasul în ţarină.
Aproape imediat, călugărul revenea la atac, iar cocoşatul se
scula să-şi reînnoiască lovitura, când… aruncând o privire spre
portiţa de care se rezemase Trencavel, cei doi spioni tresăriră şi se
priviră uimiţi. Această privire fu ca un act de armistiţiu între ei.
— Au să ni-l ia gărzile! gemu Corignan. Să dăm fuga dragul
meu!…
— Fuga, demnul meu frate! strigă Rascasse. Şi să fim uniţi
până la moarte!…
Ei se repeziră amândoi.
Însă se întâmplă că, graţie picioarelor sale lungi, Corignan îl
lăsă imediat pe Rascasse în urmă. Rascasse, încercă la început să
se agate de anteriul lui, dar cu o smucitură, Corignan se debarasă
de el şi se repezi vesel strigând.
— Să vezi şi tu cum am să împart cu tine!
Rascasse rămase o clipă năuc de uimire şi îşi văzu rivalul cum
ajungea năbădăios în mijlocul gărzilor, chiar în clipa când
maestrul de scrimă era să se prăbuşească sub numărul mare al
atacatorilor. Îl văzu pe călugăr cum întindea mâna să-l apuce pe
Trencavel şi furia lui nu mai cunoscu margini. O idee rapidă îi
fulgeră prin minte şi scârbit de invidie şi de răutate scrâşni: Aha!
popă blestemat, o să împărţim, nu!? Da, da, ai să vezi tu acum!…
Şi în clipa când Corignan îşi întoarse capul, ca să-i arunce o
privire de triumf rivalului său, el nu îl mai văzu în stradă,
Rascasse dispăruse!…
Cele două trupe de atacatori, elveţienii şi gărzile se uniseră în
faţa porţii. Sergentul care venise cu gărzile, luase comanda
întregului grup şi îşi aşezase oamenii în semicerc. Trencavel
aştepta cu spada în mână. Uimit că un om singur avea curajul să
ţină piept la doisprezece vlăjgani încercaţi, sergentul îşi ridicase
politicos pălăria şi îi aruncase lui Trencavel o privire plină de
admiraţie.
— Haideţi, domnule! spusese el, aţi făcut de ajuns pentru
onoarea dumneavoastră. Faceţi acum un efort ca să vă păstraţi şi
pielea, predaţi-vă spada, sau şarjăm.
— Regret din toată inima, spuse Trencavel, însă maestrul meu
Barvillars mi-a interzis să-mi predau vreodată spada cuiva, în
afară de Regele Franţei. Şi lui chiar!…
Sergentul făcu un semn şi gărzile, împreună cu elveţienii
şarjară, strigând:
— Pentru rege! Pentru rege!
Maestrul de scrimă răspunsese cu strigătul său de luptă:
— Trencavel! Trencavel!
— Trencavel! mormăiră înăbuşit gărzile, elveţienii şi sergentul.
Se opriră!… Toţi la un loc erau patrusprezece iar el era singur!
… Însă era Trencavel!…
Ezitarea luptătorilor durase cât lumina unui fulger, însă
imediat după aceea se aruncaseră asupra lui Trencavel. Atunci în
mijlocul înjurăturilor grozave, răsună un clincănit teribil de spade
ce se ciocneau. Fu o învălmăşeală formidabilă. Două dintre gărzi
şi un elveţian, se retraseră din grămadă, plini de sânge. Timp de
câteva secunde tragice, se văzu zburând prin aer o spadă care se
răsucea, se înfigea, tăia, para la dreapta, para la stânga şi
răspundea la zece spade dintr-o dată. Dar la un moment dat, se
văzu această spadă miraculoasă rupându-se şi oţelul zburând în
aer. Trencavel era pierdut. Un strigăt de victorie izbucni. Douăzeci
de braţe se ridicară ca să-l înhaţe pe rebel şi tocmai în clipa
aceasta năvăli Corignan dându-i în lături, străbătând năvalnic
grămada de soldaţi, lăsând să-i cadă mâna pe umărul lui
Trencavel şi urlând: E al meu! Numai al meu!
În acest moment, poarta pe care se rezema Trencavel se
deschise brusc! Maestrul de scrimă sub presiunea celor ce
tăbărâseră pe el, fu aruncat în grădină. Corignan, a cărui bruscă
intervenţie îl protejase o clipă pe Trencavel de furia soldaţilor,
Corignan care pretindea că prizonierul e numai al lui, acoperindu-
l cu corpul său, agăţându-se chiar de el, Corignan, deci, fu târât
şi el în grădină.
Gărzile se repeziră să treacă şi ei dincolo… dar se opriră brusc,
plini de uimire; poarta li se închise în nas, iar de dincolo se auzea
cum se trăgea zăvorul. Ei strigară:. „Să spargem poarta!”… „Staţi!”
făcu sergentul. „Să spargeţi poarta palatului Guise! Ce dracu,
sunteţi nebuni! Eu nu vreau să-mi risc capul”. Aşa că lăsând trei
oameni de pază la uşă, sergentul plecă cu ceilalţi, mai mult sau
mai puţin ciuntiţi, ajunse în strada Chaume şi se duse să bată la
uşa cea mare a palatului, pentru a cere permisiunea de a
supraveghea grădina.
Sergentul ciocăni zadarnic, căci nimeni nu răspundea… Palatul
de Guise era gol!… Paza palatului dură până seara. Când se făcu
întuneric, bănuiră – pe drept cuvânt – că încă de multă vreme
Trencavel şi complicii lui săriră zidul, în vreun punct oarecare al
vastei grădini şi ajunseseră la loc sigur.
Complicii lui!… Aceştia erau, după părerea sergentului, mai
întâi necunoscutul care deschisese portiţa şi după aceea
călugărul care îi împiedicase în ultima clipă pe soldaţi să pună
mâna pe rebel. Corignan şi Rascasse, complicii lui Trencavel!…
Rascasse? Care era trăsnaia? Rascasse, aprins de invidie se
repezise la unul din numeroşii spectatori, care căscau gura din
depărtare şi îl rezemase de zid strigându-i: „În numele regelui,
prietene, în numele cardinalului!” Burghezul, zăpăcit se lăsase şi
îi servise de scară vie spionului, care se căţărase pe el, apoi
încălecase pe zid şi îşi dăduse drumul de partea cealaltă, unde
într-o fugă, se repezi la portiţă şi trase zăvorul… Văzându-l pe
Trencavel rostogolindu-se în grădină cocoşatul mormăi:
— Popă al dracului, vino acum să mai pui mâna pe el. În grabă
închise poarta la loc, trase zăvorul şi întorcându-se… scoase un
strigăt de furie; Corignan era acolo!…

Capitolul XI – O PARANTEZĂ

E NECESAR SĂ SPUNEM, ce se întâmplase în acest timp cu

Mauluys şi Montariol. Am văzut că în momentul când Trencavel
fu despărţit de tovarăşii lui, contele şi secundul fură împinşi în
luptă pe strada Saint-Martin, de grosul bandei comandată de
Saint-Priac. Era un moment teribil. Montariol suspină: Singur! A
rămas singur! Au să-l omoare!… Să încercăm să-l ajutăm! spuse
Mauluys, mereu la fel de calm, numai că privirea pe care i-o
aruncă lui Saint-Priac, era ca o lovitură de pumnal.
Şi cei doi, singuri, încercară nesăbuita manevră de a străbate
rândurile gărzilor, pentru a-l ajunge pe Trencavel…
— Dacă n-am să-l omor eu pe omul acesta, are să mă ucidă el!
mormăi Saint-Priac.
Asaltul fu înspăimântător. Un vânt de oroare trecu pe deasupra
acestui grup dezlănţuit, disperat, pierdut în norul de lovituri de
spadă, din care ţâşneau sclipiri de fulgere şi ale căror scurte
înjurături şi icnete, nu făceau decât să accentueze şi mai mult
grozăvia. În câteva minute Montariol şi Mauluys, fură acoperiţi de
sânge. Nu mai aveau mult până să fie doborâţi. Cu toate acestea,
Montariol nici nu băga de seamă; el voia să se lase ucis. Mauluys
îl apucă de braţ şi îl luă după el. Nu, nu! mugi secundul. Ca să-l
ajungem, vino încoace! spuse Mauluys. Apoi răcni: La revedere
Saint-Priac! Ne mai întâlnim noi!
Saint-Priac se-nfioră. Vocea aceasta îi suna ca un glas de pe
altă lume. Dintr-un salt, Mauluys şi Montariol ieşiseră afară din
vârtejul luptei.
— Fug! Fug! urlară gărzile.
— Înainte! vocifera Saint-Priac. După ei!
Toată banda o rupse Ia fugă. Cei doi urmăriţi, ocoliră grupul de
clădiri din care făcea parte şi casa familiei Lespars şi dădură în
strada Courteau şi de acolo în strada Sainte-Avoye. Când
ajunseră în acelaşi loc de unde plecaseră, adică la răspântia cu
strada Vieilles-Haudriettes, grupul lui Saint-Priac era mult în
urma lor, însă nu-l mai vedeau pe Trencavel!…
Atunci fugiră drept pe strada Quatre-Fils. Cartierul întreg era
în fierbere; ici şi colo grupuri de oameni discutau, copii chiuiau.
Mauluys şi Montariol, cu spada vârâtă în teacă, mergând cu paşi
liniştiţi, se pierdură în mulţime. Saint-Priac şi trupa lui răscoliră
împrejurimile, scotociră prin case şi în cele din urmă se retraseră;
ziua aceea îl costa trei morţi şi cinci grav răniţi, pe Eminenţa Sa şi
pe rege, fără a mai socoti că Saint-Priac, înnebunit de mânie era
să aibă un atac de apoplexie. Trecând prin dreptul locuinţei sale,
Mauluys îl apucase pe Montariol de braţ şi îl trăsese cu iuţeală,
înăuntru. Secundul se trânti într-un fotoliu, cu capul în podul
palmelor; lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji. Mauluys
rămăsese tot rece. Ar fi fost imposibil să-şi dea cineva seama dacă
inima lui măcar bătea ceva mai repede ca de obicei. Numai că,
deschise un dulap şi din sertarul din stânga scoase un plic mare,
sigilat cu ceară roşie… Scrisoarea!… scrisoarea despre care îi
vorbise Trencavel!… Ce scrisoare putea să fi fost aceea?…
Mauluys, nemişcat, privea cu atenţie plicul. Privirile lui
rămaseră pe enormul sigiliu roşu, ca o pată de sânge, sub care se
afla scrisoarea; şi pe aceste cuvinte se fixau privirile contelui.
Mauluys părea împietrit în contemplaţia lui. La un moment dat
murmură:
— Aş da cinci ani din viaţa mea, ca să ştiu ce o fi scris aici.
Aceasta dură un timp destul de lung, fără îndoială. Poate chiar o
oră. Deodată se întoarse, ca şi când ar fi luat o hotărâre şi ceea ce
decisese, voia fără îndoială să-i spună şi lui Montariol, poate chiar
să-i ceară părerea. Dar nu-l mai văzu pe secund… Montariol nu
mai era acolo.
Contele de Mauluys lăsă scrisoarea şi începu să se plimbe încet
prin cameră.
— Aţi face mai bine să o deschideţi spuse o voce acră.
Contele se întoarse şi văzu în pragul uşii ce da în anticameră,
un om de vreo cincizeci de ani, uscat ca un vrej, cu faţa suptă, cu
ochii scânteind de şiretenie, cu nasul stacojiu.
— Domnule Verdure, spuse liniştit contele, te rog să observi că
eu nu-ţi dau niciodată sfaturi şi că nu te deranjez niciodată cu
prezenţa mea, în camera ta.
— Bine, bine! spuse ciudatul servitor care răspundea la numele
de Verdure. Mă duc.
— Mai ai cumva prin camera ta, pe-acolo, un pic din vinul meu
Muscat de Spania? spuse contele fără cea mai mică ironie.
— Da, domnule şi mă duc să-l isprăvesc, răspunse liniştit
valetul.
Mauluys făcu un semn aprobator din cap. Verdure se retrase,
dar imediat se întoarse.
— Tot una e, într-o zi sau alta, tot o să deschideţi scrisoarea!
Mai bine deschideţi-o chiar acum!
Şi fără să mai aştepte răspuns, Verdure dispăru. Contele îşi
reluă plimbarea. Nici nu privea spre scrisoare, dar la fiecare
întoarcere, pata însângerată a sigiliului roşu îl chema spre ea. O
clipită, tot o zărea el cu coada ochiului.
— Cum de a ajuns la mine? se gândea Mauluys. Cum şi de ce
am luat-o? Când l-am scăpat pe călugăr din mâinile celor ce îl
atacaseră şi când m-am aplecat asupra lui să văd de e mort sau
nu, primul lucru de care dădu mâna mea, a fost scrisoarea asta.
Am luat-o, am pus-o în pieptarul meu şi iat-o. De ce am luat-o?
De ce impulsiune ascunsă am ascultat? Ce-ar gândi ea despre
mine, da, ce-ar putea să gândească ea despre mine, dacă ar auzi
că am luat o scrisoare? Şi ce gândesc eu însumi despre mine?
Ea! Deci exista o femeie a cărei părere îl interesa foarte mult pe
Mauluys, pe el, căruia puţin îi păsa de părerile şi sentimentele
oricărei fiinţe din lume, în ceea ce privea gândurile şi faptele lui.
„După atitudinea şi cuvintele călugărului, atunci când a fost la
Bastilia, scrisoarea asta e de o importanţă capitală. Trencavel m-a
asigurat de zeci de ori că blestematul de Corignan îi oferise viaţa
şi libertatea în schimbul ei. Ce să fie? Un secret se stat? Pentru ce
e adresată reginei?… şi nu regelui?…”
Mauluys se apropie de dulap, luă iar scrisoarea şi îi contemplă
sigiliul.
— Stema lui Richelieu, murmură el.
Vremea se scurgea încet, ziua scădea spre asfinţit şi lupta
sfâşietoare continua în această minte lucidă, în acest suflet nobil.
Mauluys nu voia să se scadă în faţa lui însuşi. Acest mare
suflet nu cunoştea ura şi poftele, în schimb cunoştea adânc
spiritul de prietenie. El avea un prieten. Pentru acest prieten îşi
riscase până acum de mai multe ori viaţa. În acest moment era
vorba să rişte pentru el şi magnifica lui mândrie şi însuşi orgoliul
lui, care erau viaţa sufletului său. Acest prieten era Trencavel.
„Această scrisoare, reluă Mauluys nemişcat în semiîntunericul
serii ce se lăsase, această scrisoare a fost furată de mine. Eu aş fi
fost dator s-o duc cardinalului de Richelieu şi totuşi am păstrat-
o.”
— Vreţi să vă aduc lumină? se auzi iar vocea acră a lui
Verdure.
— Nu, spuse domol contele. Dacă aş avea nevoie de lumină, aş
aprinde această făclie.
— Nu mai vedeţi bine scrisoarea, totuşi o veţi deschide, spuse
Verdure, retrăgându-se.
Nici un semn de nerăbdare nu-i scăpă contelui. El continuă să-
şi vorbească:
— Iată cum stă chestiunea acum: scrisoarea asta pe care am
furat-o eu, o fi conţinând vreun secret care să valoreze cât viaţa
unui om? S-ar putea ca Richelieu, în schimbul ei, să mi-l redea pe
Trencavel? Pentru ca să ştiu aceasta ar trebui să citesc o scrisoare
care nu îmi aparţine, adică să violez gândurile altuia. Pentru ca să
o citesc, trebuie să o deschid, adică să o forţez, aşa cum ar forţa
un tâlhar o broască, cu deosebire că tâlharul îşi riscă viaţa, pe
când eu nu risc nimic, nimic decât propriul meu dispreţ…
Acesta era zbuciumul ce îl agita, pe nobilul senior. Mauluys
stătea nemişcat în mijlocul camerei sale. Se făcea întuneric de tot.
Deodată se ridică din fotoliul în care şedea şi aprinse făclia. Apoi
ascultă. După aceea se îndreptă spre camera pe care o ocupa
Verdure şi îl văzu că dormea sforăind, cu nasul roşu, cu un aer de
fericire răspândit pe faţă, înaintea unei butelii goale şi a unor foi
de pergament, pe care valetul trăsese nişte semne bizare.
 Fără grabă el se întoarse la dulap şi aruncă scrisoarea. Voia să
o deschidă! Era tocmai să-i rupă sigiliul când în clipa aceea auzi
un zgomot de paşi repezi şi uşa se deschise. Montariol apăru cu
ochii strălucind de bucurie.
— Trencavel n-a fost ucis! spuse secundul căzând pe un scaun.
— Ei! făcu liniştit contele şi puse la loc scrisoarea intactă în
sertar.
— Nici nu a fost măcar arestat, adăugă secundul suflând din
greu.
— Bănuiam eu! spuse Mauluys şi încuie dulapul.

Capitolul XII – PALATUL DE GUISE

RASCASSE, după ce încuie portiţa grădinii de Guise în nasul

gărzilor, se întoarse spre Trencavel, cum am mai spus, scoase un
strigăt de furie, văzându-l pe Corignan. Se lăsă atunci între aceste
trei personaje o tăcere teribilă, de uimire. Trencavel rănit la braţ,
gâfâind, istovit, mai găsi puterea să izbucnească în râs,
recunoscându-l pe călugăr. Corignan îşi întorcea pe rând capul de
la Trencavel spre Rascasse.
— Ei asta e! spuse Trencavel. Nu dau decât de dumneata, peste
tot, stimabile călugăr. Ai umplut tot Parisul!
— Ei asta e! vocifera şi Rascasse, te ţii scai după mine, popă
scârbos!
— Ei asta e! se răsti şi Corignan, cum se face că nu te mai afli
în stradă?
— Dar tu? reluă Rascasse spumegând, ce cauţi aici?
Corignan avu un moment de candidă neruşinare. Întinzându-şi
lungu-i braţ spre Trencavel, grăi:
— Vroiam să-l previn pe acest domn gentilom că soldaţii voiau
să-l aresteze!
— Eu, spuse Rascasse, eu l-am salvat din mâinile lor, sărind
peste zid şi deschizându-i portiţa!
— E al meu! Fără mine ar fi fost acum în mâinile gărzilor!
— Ba e al meu, burtă de capră! întreabă-l şi pe el!
Atunci, cei doi spioni, în culmea furiei, se repeziră unul asupra
celuilalt. Urmară nişte icnete, se auziră nişte lovituri înăbuşite şi
în cele din urmă, amândoi se rostogoliră pe jos, înfăşuraţi în
anteriul călugărului. Când se ridicară din nou, Corignan văzu cu
satisfacţie că obrazul stâng al adversarului său se umfla văzând
cu ochii, iar Rascasse constată cu bucurie că ochiul drept al
capucinului începuse să ia nuanţele curcubeului. Dar imediat,
fiecare din ei simţi că e apucat de ceafă, de o mână ca de fier şi-l
auziră pe Trencavel spunând cu o voce care îi făcu să se înfioare:
— Ba voi amândoi sunteţi ai mei!
Cu o smucitură ei încercară să scape, dar aveau de-a face cu
un om prea tare pentru ei.
— Voi amândoi sunteţi nişte tâlhari în solda Eminenţei Sale,
reluă Trencavel. Stimabile călugăr, te-am mai ştrangulat eu pe
jumătate la Bastilia, însă acuma trebuie să te ştrangulez de tot.
Ce zici de asta?
El le dădu drumu, dar în aceeaşi clipă apucă de mâner spada
lui Rascasse şi o trase din teacă.
— Amândoi sunteţi prizonierii mei. Mergeţi, sau de nu vă iau în
ţeapă pe amândoi!
Rascasse şi Corignan îşi aruncară câte o uitătură întunecată.
Trencavel era rănit, însă uşor şi tocmai simţiseră pe cefele lor că
această rană, nu-i lua din puterea-i de Hercule. În această
uitătură pe care şi-o aruncaseră, ei căzuseră de acord că ei doi nu
puteau să pună mâna pe maestrul de scrimă şi îşi ziseră:
— Suntem prizonieri. Să mergem!
Trencavel ştia că palatul de Guise era nelocuit? Sau, mai
degrabă, trăia unul din acele momente nesăbuite, în care spiritul
nu mai ţine seama de nici un calcul şi de nici o prudenţă, dând
buzna înaintea lui?…
În capătul celălalt al grădinii se înălţa clădirea palatului de
Guise. Se vedea o uşă deschisă. Şi fără să-şi dea seama, în prada
unei grozave mânii, Trencavel îi împinse pe cei doi spioni spre uşa
aceea. Toţi trei intrară şi se găsiră într-o sală joasă. Năuciţi de
furie, mai mult decât de teamă, ei merseră mai departe, traversară
trei odăi şi ajunseră în cele din urmă într-o sală mare, în care
praful îngrămădit pe canapele, singura mobilă ce se vedea, arăta
că de multă vreme că nimeni nu mai intrase pe acolo.
— Staţi! spuse Trencavel, văzând că nu mai era altă ieşire şi
închizând uşa prin care intraseră.
„Acum ne omoară!” se gândiră cei doi spioni.

Amândoi erau albi ca varul. Dar ca să fim drepţi, trebuie să

adăugăm că priveau cu destul curaj situaţia lor. În periculoasa lor
carieră de spioni, ei ştiau bine că mai curând sau mai târziu, din
norul de ură ce şi-l îngrămădeau deasupra capetelor lor, avea să
ţâşnească trăsnetul. Acum se temeau, dar nu tremurau. Rascasse
îşi pipăia cămaşa de zale ce o avea pe sub pieptar şi Corignan
strângea cu îndârjire mânerul unui pumnal ce-l avea pe sub
anteriu. Amândoi erau decişi să-şi vândă scump pielea.
Dar când ridicau ochii spre Trencavel, un tremur îi scutura.
Figura acestui om, sfâşiat de sus până jos, plin de sânge, care îi
privea fix fără a spune un cuvânt, această înfăţişare de mânie
concentrată, de o neclintită hotărâre, le dădea puţin câte puţin
ameţeli de moarte… Şi când Trencavel, rece, teribil, se îndreptă
spre ei, amândoi scoaseră acelaşi suspin de agonie, al
condamnatului care se lasă pe mâna călăului în clipa când îşi
ridică securea şi capetele le căzură în piept
Trencavel îi măsură din cap până în picioare; ei se dădură
înapoi. El îşi azvârli spada într-un colţ; ei se înfiorară gândindu-se
că vrea să-i strângă de gât, în loc de a-i străpunge cu spada
— Maestre Corignan, spuse Trencavel, îmi pare foarte rău că
am lăsat acasă un oarecare cnut, cu curelele împodobite la capăt
cu cuie şi care face cel mai de seamă ornament din capela
voastră! Ştii de care e vorba?
— Biciul Sfântului Labru! bâlbâi călugărul înspăimântat.
Corignan, care se stăpânise destul de frumos în faţa spadei,
făcu o strâmbătură de groază, numai la amintirea instrumentului
de tortură. Trencavel izbucni într-un hohot de râs, nestăvilit.
— La naiba, Cuvioşia ta, angajează-te la Tabarin, pe Pont-Neuf!
— Suntem salvaţi! se gândi Rascasse.
Cert e că Trencavel era dezarmat şi se potolise. Cu toate
acestea, el se căzni să ia o mină aspră şi se adresă cocoşatului.
— Şi dumneata, bravul meu salvator, căci socotind bine îţi
datorez într-adevăr viaţa, cum te numeşti?
— Rascasse, Monseniore, sluga dumneavoastră atâta timp cât
binevoiţi să vă serviţi de mine.
De data aceasta, Trencavel se ţinu de burtă de atâta râs.
— Rascasse! Rascasse! dar ăsta-i un nume de peşte.
Şi Rascasse înclinându-se până la pământ spuse:
— E o aluzie la dexteritatea mea de a înota prin mijlocul
valurilor agitate ale politicii.
— Sunteţi o comoară, amândoi, făcu Trencavel. Ascultaţi,
Rascasse şi Corignan. Eu îl detest din toată inima pe Monseniorul
cardinal, stăpânul vostru. Dar în fine, oricât de mult rău i-aş dori
lui, ura mea nu are să ajungă până acolo, încât să-l lipsesc de
două pocitanii aşa de desăvârşite ca voi. Că amândoi sunteţi nişte
pocitanii cum n-am mai văzut în viaţa mea. Hai plecaţi, vitejilor.
Plecaţi în linişte. Plecaţi odată!
El îi împingea afară din sală, complet năuciţi şi râsul îl scutura
cu putere. Ajunşi în camera vecină, Rascasse şi Corignan se
priviră şi mai palizi, alarmaţi şi zăpăciţi de râsul acela aşa din
inimă, care răsuna ca un ecou al bucuriei şi iertării, în sala în
care rămăsese Trencavel.
— Se cuvenea să ne omoare, spuse Corignan.
— Când colo ne dă drumul, fără un bobârnac măcar, spuse
Rascasse.
Ei se îndreptară spre uşa ce dădea în grădină, îngânduraţi…
— Acum să ieşim de aici, murmură Trencavel, rămas singur.
Bieţii de ei! Au tras destulă spaimă! Ce s-o fi întâmplat cu contele
şi cu viteazul său secund? Ah, Monseniore, dacă s-a întâmplat
cumva vreo nenorocire bunilor mei prieteni, nenorocire ţie! Să
vedem! adăugă el, devenind mai îngrijorat, la acest gând. Hai să
ieşim de aici…
— Iarăşi voi? exclamă Trencavel cu sprâncenele încruntate.
— Ah, Monseniore, spuse dârdâind Rascasse. Uşa… uşa prin
care am intrat în palatul acesta… uşa pe care am lăsat-o
deschisă…
— Ei bine! Mii de trăsnete! Ce are uşa?
— Are… spuse Corignan cu un aer lugubru, are că e încuiată
de trei ori!…
Trencavel se repezi urmat de cei doi nemernici care voiseră să-l
aresteze şi pe care împrejurările îi făcuse aliaţii săi. El străbătu
cele trei-patru încăperi pe care le parcursese în sens invers atunci
când intrase în palatul pustiu şi ajuns în aceea care dădea în
grădină, constată că uşa fusese încuiată pe dinafară. Şi era solidă
afurisita de uşă. Avea o broască monstruoasă, cum se punea la
uşi, atunci când fiecare palat din acesta se putea transforma în
fortăreaţă asediată. Fără a mai pierde timp, Trencavel străbătu
parterul clădirii. Nu exista nici o posibilitate de ieşire; uşile erau
încuiate, ferestrele puternic zăvorâte. În mod maşinal, el se
întoarse iar la uşa cea misterioasă…
— Cine dracu să fi închis uşa asta? murmură el.
— Da, spuse Corignan făcându-şi cruce. Diavolul trebuie să fi
fost.
— Dracu să te ia cu presupunerile tale! se răsti Rascasse. Eu
gândesc, Monseniore…
— Da cu cine naiba crezi tu că ai de-a face? strigă Trencavel.
Monseniore în sus, Monseniore în jos… Dar ce crezi că eu sunt
cardinal?…
— Ooh! se gândi Rascasse, ca trăsnit… Da’ ce fel de om o fi
ăsta, că nici nu-i place măcar să-i spui Monseniore?…
Şi asta, mai mult decât mărinimia lui Trencavel, îl lăsă perplex.
De fapt, cine închisese uşa? În timpul când Trencavel,
conducându-şi cei doi prizonieri, intrase în palatul lui Guise, trei
oameni se strecurau în grădină, prin portiţa din strada Quatre-
Fils.
Unul din ei ţinea în mână o trusă de chei. Acesta purta livreaua
de valet al familiei de Guise şi mergea respectos la şase paşi în
urma celor doi, care erau nişte gentilomi. Aceste două personaje
ajunseră, discutând cu voce înceată, în faţa uşii ce fusese lăsată
larg deschisă de Trencavel şi atunci, unul din ei se întoarse spre
valetul ce purta cheile:
— Bourgogne, ai căutat bine înăuntrul palatului?
— De sus până jos, domnule conte. Nu am decât să închid uşa
asta şi vom fi siguri că nimeni nu are să vină să-i deranjeze în
noaptea asta pe nobilii seniori, cărora le oferă ilustrul meu stăpân
ospitalitate.
Împodobindu-şi aşa de pompos discursul, Bourgogne, măreţul
valet care părea a duce în mâini nişte relicve sfinte, închise uşa şi
o încuie.
— Iată cheia, adăugă el. Şi iat-o şi pe cea de la grădină. Nu îmi
mai rămâne altceva de făcut, decât să sper că domnul duce şi
domnul conte, vor avea bunăvoinţa să aprobe dispoziţiile pe care
le-am luat. Fotoliile sunt aranjate frumos în sala de onoare şi am
pregătit în camera vecină o masă satisfăcătoare, pentru cazul
când musafirii Monseniorului, stăpânul meu, ar simţi oarecare
poftă de mâncare. Îmi pare rău numai la gândul că aceşti seniori
vor fi obligaţi să se servească cu propriile lor mâini, fiindcă
servitorii au fost concediaţi şi că mie însumi îmi este interzis să
intru în palat până mâine.
După ce pronunţă acestea, nu fără o urmă de părere de rău,
Bourgogne se înclină cu o majestuoasă încetineală şi se retrase.
Cei doi gentilomi făcură un rond prin grădină, pentru a se asigura
că orice surpriză este imposibilă şi ieşiră şi ei prin portiţa din
strada Quatre-Fils.

Unul din seniori părea de treizeci şi doi de ani, avea o figură

îngrijorată, tulburată de ambiţii ascunse şi purta o barbă fină a la
Henric al IV-lea, cu care semăna mult mai mult decât Ludovic al
XIII-lea – regele şi Gaston de Anjou – fratele lui. Era unul din cei
doi fii ai Regelui-Galant, cu Gabriella de Estrées. El era cavaler al
mai multor ordine, guvernator al Bretagnei şi se numea César de
Bourbon, duce de Vendôme.
Celălalt, ceva mai mare de douăzeci şi şase de ani, cu o figură
foarte frumoasă, cu un costum foarte elegant şi cu o atitudine
distinsă, purta în privirea-i voalată şi genele-i lungi, umbra unei
mari dureri din dragoste. Se numea Henry de Talleyrand, conte de
Chalais.
— Ei bine, constată Trencavel, acum suntem toţi trei prizonieri.
Nu mai avem altceva de făcut, decât să aşteptăm până ne-or
deschide uşa. În cazul când n-au să ne-o deschidă decât peste
cincisprezece zile şi când noi nu vom fi putut sparge uşile, sau să
smulgem barele de la ferestre, atunci vom muri de foame, pur şi
simplu.
Această simplicitate îl făcu să se cutremure pe Rascasse care
era un mare mâncăcios. Corignan se văita şi el.
Cu toate acestea, Trencavel se plimba în lung şi în lat, căutând
vreun mijloc să iasă din capcană, fără a fi văzut de cineva. Fiindcă
pentru el, problema nu era cum să coboare de la vreuna din
ferestrele etajelor superioare care nu aveau gratii, şi să nu cadă în
mâinile zbirilor care îl urmăreau.
— Desigur, îşi spunea el, că soldaţii au sărit şi ei în grădină şi
că m-au văzut intrând aici; ei au închis uşa şi acum, palatul tot e
înconjurat de gărzi. Trebuie să aşteptăm să se lase noaptea.
După ce luă această hotărâre, el se întinse pe o canapea şi
închise ochii.
— Da ce faceţi domnule? exclamară cei doi tovarăşi. Renunţaţi
aşadar la orice încercare?
— Să ies? Pe legea mea renunţ fiindcă e imposibil. Eu unul
aştept să vină moartea. Faceţi şi voi ca mine.
— Ah! nenorocită idee am mai avut şi eu să intru în serviciul
cardinalului! gemu Rascasse.
Când se făcu întuneric, Trencavel observă cu surprindere că
sala rămânea luminată foarte slab, e drept, însă îndeajuns ca să-l
vadă pe Rascasse îngenunchiat în faţa lui Corignan. Rascasse,
pentru orice eventualitate se spovedea… Trencavel observă că
această lumină vagă, cădea de la o lămpiţă agăţată sus.
— Păi asta, raţiona el, trebuie să fi fost aprinsă încă din timpul
zilei cu puţin înainte de intrarea noastră în această nobilă
locuinţă. Aşadar, aceasta s-a făcut în vederea unei vizite ce
trebuia să aibă loc aici, în noaptea aceasta. Şi fiindcă nu ştiu cam
cine ar putea fi acest vizitator nocturn, trebuie s-o şterg imediat.
Hei! stimate domn peşte şi dumneata stimabile adept al Biciului
Sfântului Labru, opriţi-vă rugăciunile, fiindcă e timpul să plecăm.
— Să plecăm! strigară cei doi nemernici, dând fuga spre ei.
Trencavel aprinse o făclie de la lămpiţa aceea şi spuse:
— Veniţi după mine!
Docili, plini de încredere, ei ascultară. L-ar fi urmat acum,
oriunde ar fi vrut el să-i ducă. Trencavel se urcă la primul etaj şi
văzând că toate uşile sunt deschise, intră într-o sala imensă,
magnific împodobită cu covoare de Flandra, cu armuri
strălucitoare, cu panoplii de spade. La dreapta şi la stânga, cam
pe la mijlocul încăperii, se aflau două uşi mari, acoperite cu
covoare care comunicau fără îndoială cu două saloane. În fund,
pe o estradă, se afla un tron.
— Hm, locuinţa asta mi se pare ceva mai bogată decât
mansarda mea din strada Sainte-Avoye, spuse Trencavel.
Şi trecând în salonul de alături, el se opri deodată, mult mai
uimit de spectacolul ce se oferea privirilor sale, decât de toate
minunăţiile din sala de onoare. În spatele lui, Rascasse căsca
nişte ochi teribili, iar Corignan surâdea cu gura de la o ureche la
alta.
Era o masă lungă, plină de pateuri, fripturi reci de pasăre,
bucăţi mari de vânat, pâinişoare mici aurii, butelii prăfuite de
vechi ce erau, cu tot felul de vinuri… Cum? Pentru ce? Pentru
cine? Aşa ceva nu şi-ar fi putut închipui să găsească. Într-o clipită
tăbărâseră pe ele. Trencavel devora, Rascasse înghiţea bucăţile
întregi, Corignan făcea o adevărată devastare printre aceste
alimente suculente şi venerabilele butelii, mormăind:
— Tare mi-e poftă să ies din mânăstire, fiindcă acolo nu se
mănâncă decât fasole, mazăre uscată şi alte mizerabile legume.
— Şi mie mi-e poftă să las casca şi spada, ripostă Rascasse şi
să nu mai mişc de aici.
 — Tăcere! strigă deodată Trencavel.
Toţi trei îşi ciuliră urechile. De la parter se auzea un zgomot de
voci numeroase, apoi un clinchet de spade şi de pinteni, răsună
pe scară.
— Mi se pare, spuse Trencavel, că vom avea de plătit o taxă
cam afurisită.
— Credeţi? Spuseră Corignan şi Rascasse, amândoi cam beţi.
— Da, şi mie mi se pare că va trebui să o plătim nu cu parale,
ci cu sânge. Fuga, fuga…
Zgomotul de paşi răsuna de acum în sala de onoare.

Capitolul XIII – CHALAIS SAU LOUVIGNI?

TRENCAVEL STINSE FĂCLIA, îi apucă pe Rascasse şi pe

Corignan de câte un braţ şi îi împinse într-o cameră vecină. Toţi
trei rămaseră nemişcaţi, fără să sufle. Cine să fi fost aceşti
necunoscuţi care invadaseră Palatul de Guise? Desigur că aceia
pentru care se pregătise minunata masă, asupra căreia cei trei
aliaţi dezlănţuiseră un atac atât de grozav. Dar, însă cine erau? Şi
ce voiau să facă acolo, în mijlocul nopţii, adunaţi în bandă? Treziţi
din beţie de apropierea pericolului şi prinşi din nou de instinctul
lor de câini de vânătoare, cei doi spioni îşi ciuleau urechile. În
sala de onoare, zgomotul mai scăzu. Apoi o voce se ridică în
tăcerea apăsătoare, o voce tânără, curată, puţin cam
batjocoritoare care spunea râzând:
— Fiindcă am intrat în sanctuar, să ne începem rugăciunile…
— Doamnă, reluă o altă voce gravă, bărbătească, vibrând de
acea pasiune reţinută, care la amorezaţii sinceri dramatizează şi
cele mai banale cuvinte – doamnă, poate că ar fi mai bine să-i
aşteptăm pe cei absenţi!…
— De altfel iată-i că vin! spuse o altă voce.
Cei doi spioni, uitându-şi rivalitatea şi pericolul în care se
aflau, se apucară de mână şi şoptiră înfierbântaţi:
— Asta are aerul unei frumoase conspiraţii, murmură
Corignan.
— E o lovitură a norocului pentru noi! gâfâi Rascasse. Să ne
ţinem bine şi să împărţim. S-a făcut? S-a făcut! Să ne ţinem bine!
În acest moment vocea proaspătă şi veselă aruncă un strigăt de
bucurie:
 — Ah! Iat-o şi pe domnişoara de Lespars, eroina noastră! Veniţi
să vă îmbrăţişez, scumpa mea frumoasă…
Cei doi nemernici fură zguduiţi de acelaşi tremur de bucurie
furioasă.
— Să deschidem ochii şi urechile! mormăi Corignan.
— Să ne apropiem! ripostă Rascasse. Să nu pierdem un
cuvinţel!
Un geamăt surd le scăpă şi se sufocă imediat în gâtlejurile lor.
Trencavel, de care uitaseră, fiind captivaţi de pasiunea lor de a
spiona, Trencavel care auzise numele lui Annaïs de Lespars şi
care se înfiora de spaimă, închipuindu-şi acest cap încântător,
rostogolindu-se sub securea călăului!
Dacă spionii auzeau cele ce aveau să fie spuse în sala de
onoare, era o dovadă că Annaïs conspira. După aceea, nu mai
urma decât să fie prinsă şi judecată; mărturia lui Rascasse şi a lui
Corignan ar fi trimis-o la eşafod. Ca un fulger roşu ce spinteca
noaptea, gândul unei duble ucideri trecu prin mintea rătăcită a
lui Trencavel; degetele lui se încrustară convulsiv în cele două
gâtlejuri.
Sub puternica strânsoare, Rascasse şi Corignan se dădură
înapoi şi târâţi de Trencavel, trecură în altă cameră, apoi iar în
alta şi când Trencavel le dădu drumul, sigur că nu vor putea auzi
nimic de acolo, ei suflau din greu. Fiecare din ei gândea: trebuie
să-l ucid pe omul acesta!… Dar era Trencavel. Numai la gândul că
trebuiau să înceapă o luptă cu el, se simţeau cu şira spinării
îngheţată.
— Să o revăd! se gândea Trencavel. Ah! să o revăd, măcar o
secundă, chiar cu preţul vieţii mele! Cum de am putut crede că aş
putea trăi fără a o mai putea revedea? E acolo şi n-am decât
câţiva paşi de făcut…
Dar, pentru a face aceşti paşi, trebuia să-i părăsească pe cei doi
spioni! Aceasta însemna ca să le lase posibilitatea de a se apropia
şi ei de sala de onoare şi de a pregăti condamnarea lui Annaïs!
— Ascultaţi, spuse el – şi vocea lui avea un astfel de accent
ameninţător, rece şi hotărât încât ei înţeleseră numaidecât că era
chestiune de viaţă şi de moarte. Eu sunt hotărât să intru în
serviciul Eminenţei Sale (cei doi tresăriră). Pentru aceasta vreau
să-i aduc unul din acele servicii de seamă, pe care cardinalul ştie
aşa de bine să le răsplătească. Aşadar, vreau ca eu să ascult
singur cele ce se vorbesc acolo. În consecinţă, primul dintre voi
doi, care va face un singur pas afara din odaia aceasta, îl omor
numaidecât.
Şi fără a se mai ocupa de ei, el se îndreptă, sau crezu că se
îndreptă spre salonul în care se afla întinsă masa. În realitate,
prin întunericul odăilor şi fiindcă nu cunoştea încăperile, trecu
printr-o altă uşă, străbătu mai multe odăi şi în sfârşit, condus de
zgomotul vocilor ce se auzeau, ajunse la unul din acele salonaşe
care comunicau cu sala de onoare printr-o mare deschizătură
acoperită de perdele grele de catifea. Prin deschizătura perdelelor
străbătea lumina.
Trencavel, palid, cu inima zbătându-i-se, se apropie şi se
cutremură. Annaïs de Lespars era acolo, în faţa lui, la patru paşi.
Era o adunare de mare nobleţe, foarte seducătoare prin
tinereţea şi ardoarea tuturor asistenţilor. Vorbeau râzând, despre
lucruri importante. Şi scena era foarte tragică şi fiecare din cei ce
se aflau acolo, îşi risca chiar capul.
Era Gaston de Anjou, fratele lui Ludovic al XIII-lea, singura
figură mai şireată din toată adunarea aceea.
Era Mareşalul d’Ornano; o pasiune tardivă îl arunca la vârsta
de cincizeci de ani la picioarele Prinţesei de Condé.
Era Alexandru de Bourbon, acela care era numit Marele-Stareţ,
cel de-al doilea fiu al Gabriellei de Estrées, mult mai furtunatic
decât fratele său mai în vârstă, César de Vendôme, care era mult
mai accesibil lucrurilor frumoase ale vieţii.
Era şi contele de Chalais şi ducele de Vendôme.
Se aflau acolo şi cei patru cavaleri ai lui Annaïs: Fontrailles,
Chevers, Bussière, Liverdan, care reprezentau în această adunare
nobleţea provincială, revoltată contra lui Richelieu.
Se mai afla şi cavalerul de Louvigni, un tânăr senior cu figura
fină şi ochii mari plini de ardoare.
Mai era şi Montmorecy-Bouteville împreună cu marchizul de
Beuvron, amândoi nepăsători, veseli, încântători, amândoi nişte
anti-cardinalişti turbaţi şi neavând amândoi la un loc cincizeci de
ani.
Apoi era şi Annaïs de Lespars…
Prinţesa de Condé, atunci în toată strălucirea ambiţiei şi
frumuseţii ei, ducesa de Chevreuse, vioaie, delicată, râzând
mereu, un fraged porţelan de Saxa – plină de viaţă!
Maria de Rohan-Montbazon, ducesă de Chevreuse, pe atunci în
vârstă de douăzeci şi cinci de ani, conspira pentru tot şi pentru
nimic, pentru regina pe care o adora, împotriva lui Richelieu pe
care nu-l putea suferi şi mai ales pentru plăcerea de a conspira,
de a atinge pericolul de aproape, de a căuta fiorii voluptăţilor
multiple, în cutremurul morţii ce se întrezărea.
În fine, se mai afla în această adunare o a patra doamnă, pe
care nimeni nu o cunoştea, a cărei figură nu o putea vedea
nimeni, fiind ascunsă cu grijă sub un văl de dantele şi care şedea
modestă de-o parte. Ducesa de Chevreuse, fără a o prezenta
nimănui, garantase de ea, ca de sine însăşi.
Era o femeie înaltă, cu o statură majestuoasă, minunată prin
armonia liniilor şi prin bogăţia formelor sale. Ea era îmbrăcată în
negru. Fără să spună un cuvânt, ea asculta cu o adâncă emoţie,
aşa împietrită cum era în rigida ei imobilitate.
Pe aceşti tineri, Trencavel îi privea cu un fel de teamă
misterioasă de care nu se putea stăpâni şi care îi venea din
adâncul sufletului.
El se apropie repede de crăpătura perdelelor şi aruncă în sala
de onoare o privire plină de o teribilă îngrijorare. Precis în
momentul când Trencavel se apropia de perdelele de catifea,
César de Vendôme, spunea cu o voce rece:
— Domnilor şi dumneavoastră Monseniore, vreau înainte de
toate să vă pun o întrebare. Noi ne angajăm aici vieţile noastre şi
ştim toţi ce dorim. Dacă vom pierde partida, vom plăti cu bravură,
aruncându-ne capetele la picioarele cardinalului (Ducele de Anjou
deveni alb ca varul). Dar dacă vom câştiga, cine ne va garanta
răsplata?…
Toţi priviră spre Gaston de Anjou. El singur, într-adevăr, putea
să-şi ia angajamente, pentru cazul când aveau să reuşească. Dar
Gaston îşi întoarse capul şi tăcu. Acest copilandru de optsprezece
ani, avea în unele momente prudenţa unui om bătrân.
— Vă întreb, reluă César şi mai rece, vă întreb cine are să ne
răsplătească, dacă vom câştiga?
Doamna în negru, care şedea deoparte, se ridică încet şi cu o
voce înăbuşită răspunse:
— Eu!…
Toţi cei care asistau la această stranie scenă, în care se
dezbătea soarta lui Richelieu, a regelui şi a Regatului, se ridicară
într-o singură mişcare şi, împinşi toţi de o curiozitate pasionantă,
făcură un pas spre doamna îmbrăcată în negru. Această mişcare
unanimă, voia să spună:
 — Cine sunteţi dumneavoastră, dumneavoastră care vă luaţi
aici angajamente atât de mari, în faţa cărora se dă înapoi chiar
fratele regelui?
Fu un moment de tăcere grea… Poate că necunoscuta regreta
că vorbise. Insă numaidecât, cu un gest rapid, asemănător cu
acele hotărâri irevocabile care se iau într-o clipită, ea lăsă să-i
cadă dantelele care îi voalau figura şi se ridică într-o atitudine de
nespusă măreţie. Toţi se înclinară, până a îngenunchea şi un
murmur de bucurie nebună, de orgoliu triumfător şi de mirare, se
ridică din grupul conjuraţilor
— Regina!…

Anna de Austria avea pe atunci douăzeci şi cinci de ani. Toţi

scriitorii din acele vremuri, proclamară majestuoasa ei frumuseţe.
Înflăcărată ca o Spaniolă de pur sânge, cum era, orgoliul de
femeie îi servea să o învăluiască mai mult decât mantia ei de
regină. Totul în ea, fruntea ei mată şi pură, privirea ei
scânteietoare, nasul ei acvilin, felul cum îşi ţinea capul, gesturile
ei, vocea ei, până şi buzele ei pe care poeţii le declarară ca fără
pereche în întreaga lume, totul arăta în ea orgoliul împins până la
ultimele lui limite. Nevăzând în ea decât măreaţa statuie de
marmură, ea era mai mult decât o regină, era zeiţă.
Şi acest orgoliu, de unsprezece ani de când era Regină a
Franţei, suferise îngrozitor. Adevărul e că Ludovic al XIII-lea şi
Anna aşteptau cu nerăbdare şi cu grijă, naşterea unui moştenitor
care să perpetueze domnia Bourbonilor şi fiindcă acest moştenitor
încă nu venise pe lume după unsprezece ani, se agita în mod
foarte vag problema de a o repudia pe Spaniolă şi ea avea inima
ulcerată din această cauză.
De când Richelieu era stăpân, menajul regal, care până atunci
fusese un purgatoriu de insinuări, deveni un iad de acuzaţii, de
bănuieli, de supravegheri. Richelieu o iubea pe Anna de Austria şi
i-o dovedea în felul lui; devenise pentru ea un tigru, un poliţist.

Regina îşi plimba privirea asupra conjuraţilor prosternaţi în

faţa sa:
— Dacă am părăsit Val-de-Grâce4 ca să viu aici, dacă am
derutat armata de spioni care îmi invadează castelul, în fine, dacă
4
La această epocă a vieţii sale, rămânea aproape întotdeauna închisă în
castelul ei din Val-de-Grâce
eu, regina, am venit în toiul nopţii într-un loc unde ştiam că se
complotează împotriva regelui, am făcut-o fiindcă am voit să fac
prin prezenţa mea aici, o promisiune pentru viitor, un
consimţământ decisiv pentru prezent. Umilită, insultată, copleşită
de amărăciuni pe care nu le cunoştea nici cea mai vinovată dintre
supusele mele, de şase luni îmi întreb conştiinţa şi îi cer să-mi
spună daca am şi eu dreptul la viaţă. Domnilor, eu simt că mor.
Sunt ucisă de cei din jurul meu, în fiecare minut al vieţii mele. De
aceea, mă ridic împotriva celor care joacă împotriva mea, rolul pe
care îl juca odinioară Torquemada, în ţara mea. Am venit pentru a
vă striga: Salvaţi-mă! Şi cât despre viitor, Anna de Austria, Regina
Franţei, contrasemnează toate speranţele voastre. Acest cuvânt vă
e de ajuns?
La început fu o tăcere teribilă. Apoi un murmur de imprecaţii
furioase împotriva lui Ludovic al XIII-lea şi lui Richelieu, pentru
ca după acesta să se adreseze reginei astfel de aclamaţii, o astfel
de delirantă explozie de devotament, încât Anna de Austria, care
nu plânsese niciodată în faţa regelui, îşi plecă încet capul şi lăsă
să-i curgă două lacrimi, care se topiră în focul obrajilor ei încinşi.
— Trăiască! Trăiască regina! urlară conjuraţii.
— Moarte cardinalului! adăugară cei mai mulţi.
— Domnilor, domnilor, îi implora Gaston de Anjou, gândiţi-vă
că putem fi acuzaţi de afară. Şi tăcerea restabilindu-se din nou,
adăugă: Ei! Pe burta lui Scaraoţchi, cum spunea tatăl meu regele
Henric, dacă mai e nevoie şi de alt cuvânt, regina îmi va permite
să adaug la al său şi pe acela al ducelui de Anjou!…
— Ducele de Anjou! mormăi Trencavel, nebun de bucurie.
Asta însemna că tânărul senior pe care el îl devora cu o privire
de furioasă gelozie, era fratele lui Ludovic al XIII-lea, fiul lui
Henric al IV-lea, deci fratele lui Annaïs!… Astfel că acum se
explicau şi sărutările care i le dădea în grădină şi prezenţa lui în
clădirea din strada Courteau.
— Nu e logodnicul ei! bâlbâia Trencavel îmbătat de fericire. E
fratele ei!… Îmi e totuna Monseniore, mi-ai pricinuit teamă până
acum, aşa că pentru teama de a nu-i fi fost logodnic şi mai ales
pentru insulta ce mi-ai adus, va trebui să-mi ceri iertare. Eu mi-
am făgăduit asta şi nu-mi retrag cuvântul.
Regina îşi lăsase iar vălul pe faţă şi îşi reluase locul, ceva mai
de-o parte, arătând astfel că ceilalţi conjuraţi nu trebuiau să ţină
seamă de prezenţa ei, în afară de aprobarea celor ce aveau să se
spună… Atunci urmă un fel de foc de artificii de acuzaţii
împotriva cardinalului.
— Bogăţiile doamnei de Combalet, nepoata cardinalului, sunt
un scandal public! Tirania sa devine insuportabilă! Nobilimea
Franţei este dezonorată dacă mai suportă un asemenea stăpân!…
— Mii de pipe! strigă marchizul de Beuvron, uite şi ultima lui
ordonanţă; duelul este interzis sub pedeapsa cu moartea!
— Marchize, spuse Montmorency-Bouteville, să facem
prinsoare! Toţi deveniră foarte atenţi, fiindcă toţi cunoşteau
vechea ură care îi despărţea pe Beuvron de Bouteville.
— Marchize, reluă Bouteville, este adevărat că mă detestaţi din
toată inima?
— Foarte adevărat, scumpul meu conte, spuse Beuvron
salutând foarte galant. Dar nu-i aşa că şi dumneavoastră mă
urâţi din toate puterile?
— Exact. Şi e tot aşa de adevărat că vom face un armistiţiu,
numai atâta timp cât va dura această campanie?
— Desigur. Şi după aceea va trebui neapărat să ne tăiem gâtul
cu spada, cât mai curând posibil.
— Cel puţin dacă vom mai trăi încă, spuse Bouteville râzând.
Aşadar iată care e prinsoarea pe care ţi-o propun, dragul meu
marchiz. Eu pariez pe o mie de pistoli, că o să mă bat în duel cu
dumneavoastră, chiar în mijlocul Pieţii Regale şi că o să vă omor
sub nasul lui Richelieu.
— La naiba, asta îmi place! Ideea dumneavoastră e adorabilă,
conte! Ne vom lupta chiar sub ferestrele lui Richelieu şi o să te
străpung cu spada, chiar sub ochii lui. Ţin prinsoarea pe o mie de
pistoli.
— Foarte bine. Mâine vom depune sumele de gaj, în mâinile
domnului de Ornano. Cele două mii de pistoli vor aparţine celui
care va supravieţui, care îşi ia angajamentul să facă un parastas
cu şampanie în onoarea celui decedat…
Cei doi adversari izbucniră în râs şi îşi semnară înţelegerea
strângându-şi mâinile. Un suflu de gheaţă trecu pe deasupra
tuturor… Se făcu o mare tăcere. Era suflul misterului şi îngerul
morţii înregistra prinsoarea. Cei doi tineri decretară condamnarea
lor la moarte, cu un hohot de râs.
— Drace! murmură Trencavel. Cei mai buni elevi ai Academiei
mele. Beuvron are ochiul ager, glezne de oţel, o mână care nu
oboseşte niciodată. Dar Bouteville e de talia lui şi ştie o lovitură
secretă, care după cum mi s-a spus, i-a fost arătată de domnul de
Capestang. Coste cât o costa, vreau să asist şi eu la acest duel şi
o să încerc să împac una cu alta, aceste două lame de-o înaltă
valoare.
— Domnilor, spuse Bussière, iată ce am onoarea a vă propune
în numele prietenilor mei; domnul de Richelieu va fi rugat să
dejuneze la unul dintre noi, de preferinţă în vreunul din castelele
de la ţară.
— Ofer eu domeniul meu de la Chatou, se repezi cavalerul de
Louvigni, privind spre ducesa de Chevreuse.
Ducesa îi surâse. Louvigni păli de bucurie. Contele de Chalais
surprinse acest surâs şi spuse, pe un ton scurt:
— Ofer eu casa mea din spatele mânăstirii Saint-Lazare.
Ducesa îi aruncă acelaşi surâs încântător ca şi lui Louvigni,
care îşi muşcă buzele de furie, în timp ce Chalais simţea inima
topindu-i-se. Ei erau aşezaţi unul la dreapta şi celălalt la stânga
ducesei şi îşi supravegheau unul altuia, până şi cea mai mică
privire. Între aceste două sincere şi violente pasiuni frumoasa
sirenă manevra cu o artă nespusă. Ce contau pentru ea, aceste
două tinere capete, încântătoare prin dragostea şi entuziasmul
lor?…
— Iată că domnul conte şi domnul cavaler, îşi dispută iarăşi
laurii, spuse ea.
Şi privirea ei îl îmbătă pe cavaler. Şi contele primi un surâs
care ar fi afurisit şi un sfânt. Laurii… ea era!… ea singură se arăta
pe faţă, răsplată a gloriei lor.
— Vă ador! bâlbâi la urechea ei, cavalerul de Louvigni, îmbătat.
— Voi muri pentru dumneavoastră! murmură aprins contele de
Chalais.
Cuvântul, acel cuvânt de dragoste, sunase foarte straniu.
Ducesa tresări, păli şi privi spre Chalais. Şi cuvântul banal care
vine pe buzele tuturor îndrăgostiţilor, acest frumos cuvânt de
tandreţe, răsunase cu un astfel de accent funebru, încât ea îl şi
văzu mort…
Călăul, în faţă, ţinea un cap livid în mâna lui aspră.
Era capul lui Chalais!… Ducesa de Chevreuse scoase un strigăt
uşor. Şi strigătul puse pe fugă viziunea sinistră.
— Ah! murmură ea la urechea lui Chalais, mi-a fost teamă.
Veniţi mâine în locuinţa mea.
Chalais înăbuşi un răcnet de bucurie fără margini… Ducesa
lăsase capul în jos, gânditoare, surâzând şi palpitând. Viziunea
aceea însângerată, făcuse în ea ceea ce nu putuse să facă trei ani
de mărturisiri de amor… Louvigni era alb ca varul şi gândea:
— Trebuie să-l ucid pe acest om.

Capitolul XIV – COMPLOTUL

— EI BINE, SPUSE CÉSAR DE VENDÔME, fiindcă ne-au fost

propuse două case pentru această acţiune să le tragem la sorţi. În
felul acesta, adăugă el cu o rece ironie, nu va mai fi nici unul
gelos.
Principesa de Condé rupse două foi din carnetul ei. Pe una
scrise Chatou, iar pe cealaltă Saint-Lazare. Apoi îndoi hârtiile de
mai multe ori, Liverdan se apropie cu pălăria în mână. Cele două
hârtiuţe fură introduse în pălărie şi Liverdan îndoi un genunchi în
faţa lui Annaïs, căreia îi întinse pălăria.
— Da, da, spuse Principesa de Condé, gingaşa voastră mână,
frumoasa mea, îl va arăta pe câştigător.
Annaïs de Lespars, clătină din cap; ea nu voia. Liverdan se
ridică. Atunci, ducele de Anjou se apropie şi spuse:
— În cazul acesta să trag eu sorţii. Mie nu mi-e frică! El apucă
unul din cele două bilete, îl desfăcu şi citi:
— Saint-Lazare!
Contele de Chalais câştigase! El se simţi ameţit de fericire.
Louvigni ameţise de furie. Cei doi tineri îşi aruncară o privire pe
deasupra căpşorului blond al sirenei. Era o sfidare de moarte.
— Aşadar, la Saint-Lazare, în conacul lui Chalais, va avea loc
acţiunea, reluă César de Vendôme.
— Dacă cardinalul are să consimtă să vină acolo, spuse fratele
său, Alexandru.
— Mă însărcinez eu cu asta, spuse Chalais, cu accentul
lucrurilor inevitabile.
Atunci se priviră toţi palizi. Venise momentul de a se decide, în
ce trebuia să constea acţiunea. O răpire a cardinalului? Să i se
smulgă promisiuni semnate, aşa cum propuneau fraţii Vendôme?
Să fie ţinut prizonier o lună, aşa cum propunea Ornano şi astfel
să aibă timp să răstoarne Sfatul Tronului? Toţi, în fond, aveau
însă acelaşi gând moartea! dar nici unul nu îndrăznea să o
exprime. Ducele de Anjou se dăduse mult înapoi, cu buzele
strânse, înnegrit la faţă – nici nu se mai vedea. Annaïs de Lespars
nu spusese încă nici un cuvânt. Ea se ridică. Conjuraţii o priveau
uimiţi şi un lung fior îi cutremură…
— Domnilor, spuse ea, eu îl voi omorî pe cardinalul de
Richelieu!…
Annaïs de Lespars era în picioare. Pălăria îi umbrea fruntea. Pe
figura ei palidă, ochii negri aruncau o lumină funestă. Şi
frumuseţea ei, sub năvala blondă a părului său, forma un straniu
contrast cu această energie războinică. Se simţea că e curată
până în fundul gândurilor sale. Ea singură, din toată adunarea
aceea, purta în inimă unul din acele sentimente, care – ca şi
diamantele – pot să braveze flăcările unui incendiu, fără să se
înnegrească. Trencavel, cu mâinile împreunate, aproape în
genunchi, gâfâia…
— Domnilor, continuă ea în tăcerea tragică a vastei săli cu
armurile lucitoare, iată ce va trebui să facem: Domnul de Chalais
îmi va anunţa ziua în care cardinalul va trebui să vină la conacul
Saint-Lazare. Eu voi fi atunci acolo singură – singură, cu cei patru
prieteni ai mei, domnii de Fontrailles, de Bussière, de Leverdan şi
de Chevers.
— E imposibil! se răsti Chalais. Sorţii m-au desemnat pe mine
şi…
— Sorţii au arătat pur şi simplu casa dumneavoastră, spuse
ducesa de Chevreuse privind spre Chalais.
Şi Chalais tăcu… O privire a ducesei îl potolise. Unanimitatea
celor prezenţi o aproba pe Annaïs. Dacă ea va avea să reuşească,
fără ca ei să fi trebuit să se amestece, cu atât mai bine!
— Prietenii mei, reluă Annaïs de Lespars, nu vor avea altă
misiune decât să îndepărteze persoanele care îl vor întovărăşi pe
domnul cardinal, sau de a-l împiedica chiar pe el să scape. I se va
da o spadă cardinalului şi eu voi avea una. Şi atunci, voi lăsa ca
Dumnezeu să ne judece!
Ea îşi ridică mândră capul. În spatele ei, cei patru Cavaleri se
aliniară, palizi, hotărâţi:
— Dacă îl voi omorî pe cardinal, spuse ea, eu nu voi mai cere
nimic, nici lui Dumnezeu, nici oamenilor. Şi dacă voi fi eu ucisă..
— Noi vă vom răzbuna! strigară cei patru.
Era un grup teribil. Conjuraţii se priviră şi văzură unii în ochii
altora lucind o flacără… Richelieu era condamnat. Nimic nu-l mai
putea salva…
 Annaïs scânteia şi toţi o salutară cu o privire lungă ca o
aclamaţie. Gaston strigă vesel: Domnul de Richelieu, e un om
mort! Dar imediat adaugă: La naiba! Asta rezolvă toate
problemele! Dar nu îndrăzni să completeze: Fără nici un pericol
pentru mine. Cu toate acestea, toţi înţeleseră şi cei care erau mai
viteji dintre cei de faţă, îşi întoarseră capetele gândind: Acesta,
pentru a-şi salva capul, ne va trăda!
Regina se ridicase. Ea merse drept spre Annaïs şi spuse:
— Dacă eu n-aş fi Regina Franţei, aş vrea să fiu în locul
dumneavoastră!
În mijlocul conspiratorilor se lăsă o mare tăcere, încărcată de o
puternică emoţie. Anna de Austria continuă:
— Regele dă acolada celor pe care el îi înarmează cavaleri,
dumneavoastră sunteţi cavalera noastră. Sunteţi vitează, de
valoare şi fidelă. În cinstea acestora, primiţi aici acolada reginei
dumneavoastră.

Un vânt de eroism trecu prin încăpere. Apoi, se auzi un strigăt

în timp ce Regina Franţei îi dădea lui Annaïs cele două săruturi,
un strigăt asemănător cu acele descărcări meteorologice, care
ţâşnesc din nori la începerea furtunii.
Acest fel de tumult surd, care agitase adunarea, scăzu. Regina
îşi reluase locul şi îşi lăsase iar vălul. Annaïs şi cei patru cavaleri
ai săi se dădură înapoi, ca pentru a le arăta că ei nu voiau să ia
parte şi la restul complotului. Acest rest era ciudat. Trebuie să
ţinem seama de extrema libertate de morală a epocii aceleia,
pentru a înţelege cele ce vor urma.

— Acum, spuse liniştită ducesa de Hegreuse, acum când soarta

cardinalului este aranjată, trebuie să aranjăm şi soarta
Monseniorului de Anjou, şeful nostru…
— Soarta mea? făcu Gaston, îngrijorat.
— Da, Monseniore, spuse ducesa cu o voce clară şi
îndrăzneaţă. Dumneavoastră aveţi optsprezece ani. Aşadar sunteţi
la vârsta când trebuie să vă alegeţi o femeie. Aceasta interesează
toată nobilimea Franţei.
— Fără îndoială! întări şi Principesa de Condé.
Ornano se înfioră şi se apropie de Principesă. Chalais şi
Louvigni aruncară asupra ducesei de Chevreuse nişte priviri
arzătoare, în care luceau flăcările unei întunecate gelozii.
Vendôme, Bourbon, Bouteville şi Beuvron rămaseră calmi. Maria
de Chevreuse izbucni într-un hohot de râs cristalin. Cu un gest de
cavaler, pe care nu l-ar fi putut dezaproba nici unul din acei
rafinaţi ai onorurilor, care erau modele ale impertinenţei, ducesa
îşi trase pălăria pe frumosul ei căpşor şi continuă:
— Maria de Montpensier nu poate fi Regina Franţei!…
Aceasta fu o lovitură de trăsnet O răbufneală de groază trecu
prin antica sală de onoare a familiei de Guise. Doar Anna de
Austria nu avu nici un fior. Palid, ca şi cum moartea l-ar fi atins
cu degetul pe frunte, fratele lui Ludovic al XIII-lea bâlbâi:
— Dar admiţând că mă căsătoresc cu domnişoara de
Montpensier, aşa cum vrea cardinalul, cum are să fie regină…
fiindcă…
— Fiindcă dumneavoastră înşivă nu sunteţi încă Regele
Franţei, nu e aşa? Răbdare Monseniore! Nu sunteţi încă!
Aşadar fusese prevăzut şi se contase pe momentul în care
Gaston avea să devină rege, în locul fratelui său Ludovic?… De
data aceasta Principesa de Condé vorbise. În aparenţă, mult mai
rece decât ducesa de Chevreuse, în atitudinea ei se vedea o
hotărâre întunecată. Şi de data aceasta, de la Ornano până la
Louvigni, aceşti oameni de spadă, oameni de aventuri înalte,
înţeleseră că aveau să se spună lucruri grave…
Trencavel din spatele perdelelor, tresări; cu privirea pierdută,
aţintită asupra lui Annaïs, murmura:
— Cine oare s-o mai salveze, din această înspăimântătoare
învălmăşeală… cine oare, dacă nu eu?
Gaston căzuse în fotoliul lui gâfâind, orbit de strălucirea acestei
coroane pe care o făcuseră să-i lumineze ochii imaginaţiei sale.
Din această clipă, în fundul gândurilor sale, deveni fratricid.
Numai frica mai putea, pentru un timp oarecare, să-i îndepărteze
imaginile de moarte şi de splendoare, care se învolburau în bietul
lui creier.
— Domnilor, reluă ducesa de Chevreuse şi dumneavoastră,
Monseniore, ascultaţi-mă: cardinalul de Richelieu urmăreşte un
scop pe care îl cunoaşteţi: El vrea să aibă dominaţia supremă,
puterea absolută, cu întreg cortegiul ei de glorie fabuloasă, de
plăceri nelimitate. El vrea să domnească fără titluri de domn. Ba
eu nici nu cred măcar, aşa cum cred unii, ca să aibă gândul
ascuns de a se instala într-o zi pe tron. Nu. Rasa lui roşie îi e de
ajuns şi îi pare la fel de frumoasă ca o mantie regală. Dar ambiţia
lui este şi mai de temut prin aceasta, fiindcă în curând Ludovic al
XIII-lea nu va fi decât o fantomă de rege, în timp ce adevăratul
Monarh, se va numi Richelieu.
Maria de Chevreuse se opri. Se auzeau şi respiraţiile gâfâitoare
ale conspiratorilor şi în privirile teribil de fixe, se putea citi ura
care se dezlănţuia în minţile lor.
— El are nişte arme puternice, – continuă ea – aceleaşi care au
servit şi lui Ludovic al XI-lea şi Caterinei de Médicis şi care vor
servi în veci, celor care râvnesc subjugarea unui popor întreg. El
spuse poporului: „Ajutaţi-mă să distrug nobilimea, care vă ţine
într-un iad”. Şi îi spune nobilimii: „Ajutaţi-mă să ţin în frâu
poporul, care voieşte să se răzvrătească contra voastră”. El îi
spune regelui: „Ajută-mă să decapitez nobilimea, care vrea să-ţi ia
tronul şi să amuţesc poporul, care vrea să te hulească”. El
răspândeşte mângâieri şi sentinţe, edicte şi făgăduieli. El
organizează, sub pretextul de a-l proteja pe rege, o armată
întreagă de spioni, care intră în casele şi în conştiinţa oamenilor,
şi sub scutul cărora, nu se poate spune nimic despre el.
Domnilor, el ne are în mână – dacă nu punem noi mâna pe el.
— Vom pune noi mâna pe el! spuse Principesa de Condé.
— Richelieu e condamnat! strigară bărbaţii cu voce surdă.
— Iată care este planul lui de luptă, continuă ducesa,
stăpânindu-i cu un gest, al mâinii sale fine. Întâi vrea să
amorţească complet forţele vii ale nobilimii. Apoi vrea să-l subjuge
pe Ludovic al XIII-lea şi din acest rege morocănos, gelos, bâlbâit,
cu spiritul întunecat, cu corpul slab, vrea să facă creatura lui, o
maşină care să-i semneze ordonanţele care îl vor îmbogăţi sau
sentinţele de moarte care îl vor debarasa de inamicii lui. Aici se
prezintă un obstacol. Obstacolul domnilor, e o femeie…
Ducesa de Chevreuse se înclină adânc înspre Anna de Austria,
care rămăsese mereu nemişcată, acoperită cu vălul ei… Toate
privirile se fixau asupra reginei. Ducesa urmă:
— Aşadar, trebuie să distrugă obstacolul, nu numai în prezent,
ci şi în viitor. În prezent, cardinalul întâi să pună stăpânire pe
inima femeii şi fiindcă o găseşte aşezată prea sus pentru ca să
poată ajunge, atunci are curs la minciună, arma cea mai sigură
care poate fi plasată în mâinile unui despot. Minciuna şi-a făcut
opera şi regina noastră domnilor, nu mai e regină decât cu
numele!
Statura impasibilă a reginei, păru agitată de un fior şi ceva ca
un suspin, se auzi discret, sub vălul mândru al Spaniolei.
Înjurături surde şi un murmur de revoltă răscoliră adunarea.
Maria de Chevreuse ridică mâna. Tăcură.
Mâna aceea micuţă, conducea atât de uşor pe acei aspri oameni
de război… ea îi conducea spre glorie sau spre eşafod. Pentru
viitor, continuă ducesa, regina noastră trebuie să fie distrusă cu
desăvârşire, mai rău chiar ca acum. Presupuneţi că regele va muri
peste şase luni sau un an. MONSIEUR, aici de faţă va urca pe
tron. (Ducele de Anjou tresări). Şi atunci ce are să se întâmple?
MONSIEUR este un prieten foarte ataşat al reginei noastre. Ei se
unesc… şi cardinalul este doborât, colosul se prăbuşeşte. Şi iată
care e visul cardinalului să-l separe încă de acum pe Monseniorul
de Anjou, de Regina Anna. Pentru aceasta, caută să pună
stăpânire cât mai curând pe gândurile Monseniorului duce de
Anjou. Pentru aceasta, vrea să plaseze lângă el o creatură de a lui:
asta e raţiunea căsătoriei ce a proiectat-o între MONSIEUR şi
domnişoara de Montpensier.
În acest moment, tăcerea deveni grea de îngrijorarea şi
ameninţările care pluteau în această atmosferă de dramă. Fiecare
îşi dădu seama, că acum aveau să se spună cuvinte decisive – şi
că acestea trebuiau să fie formidabile. Ducesa devenise puţin cam
palidă, însă zâmbi, clătină încântătoru-i căpşor şi spuse privind
spre Chalais:
— Această presupunere pe care am făcut-o, asupra morţii unui
rege slab, trist, bolnav, duşman al nobilimii… dacă s-ar realiza în
curând…
Chalais deveni livid şi întreaga lui fire se cutremură, înţelesese!
— Dacă regele moare, continuă Maria de Chevreuse surâzând
mereu, şi dacă Monseniorul Gaston nu este înlănţuit de creatura
lui Richelieu, va avea loc domnilor, o căsătorie care va da Franţei
un rege tânăr, prieten al plăcerilor care nu va avea altceva de
făcut decât să trăiască fără griji, în bucurii şi splendoare (ea
privea spre Gaston, extaziat, îmbătat) şi o regină, domnilor, o
regină demnă de noi, mai frumoasă decât cea mai frumoasă
femeie, hotărâtă să respecte drepturile şi privilegiile noastre şi mai
hotărâtă încă, să facă din această tristă Curte a Franţei un lăcaş
de glorie, de frumuseţe, de măreţie, aşa cum a fost sub Francisc I-
ul. Această regină, domnilor, această viitoare soţie a viitorului
Rege al Franţei…
Ea era să o arate pe Anna de Austria! Soţia lui Ludovic al XIII-
lea! Ea era să spună: „Iat-o!” Şi toţi înţeleseseră! Toţi făceau deja o
mişcare înspre regină… Însă în acelaşi moment toţi săriră în sus,
trăsniţi de uimire şi de teamă… Era cineva în palat! Cineva auzise
totul!… Un zgomot surd răsunase, departe, în unul din acele
saloane pustii!… apoi se auziră cuvinte confuze, mormăituri
nedistincte şi o voce care se răstea:
— Ah! pentru lovitura asta, o să-ţi fac de petrecanie!…
Conspiratorii, cu spada în mână, se repeziră într-acolo…

Capitolul XV – EU RĂSPUND DE EL!

CE SE PETRECUSE?
Acoperişul acela adăpostea şi tragedie şi comedie: în sala de
onoare plana moartea; acolo se hotărâse duelul lui Annaïs cu
Richelieu, dispariţia lui Ludovic al XIII-lea, căsătoria Annei de
Austria cu Gaston, cumnatul ei. Aceste piese ale dramei
înfiorătoare, aceste extraordinare aventuri, erau decretate de nişte
oameni pe care îi escorta fantoma călăului…
La douăzeci de paşi de acolo, Corignan îşi făcea de cap şi
Rascasse, natural, îi dădea replica.
Trencavel îi lăsase într-o sală îndepărtată şi fiindcă luase cu el
spada lui Rascasse şi îl deposedase şi pe Corignan de pumnalul
lui, amândoi erau neînarmaţi. În întunecimea camerei, învinşi,
umiliţi, îngroziţi la gândul că ar putea fi găsiţi acolo, lucru care l-
ar fi lipsit pe cardinal pentru totdeauna de serviciile lor, ei erau la
început foarte liniştiţi. Doar din când în când, unul sau celălalt
scotea câte un suspin.

După un timp, palidul reflex al luminii de lună ce se răsfrângea

asupra copacilor din grădină, le permise să se vadă puţin prin
întuneric. Ciulindu-şi urechile, auziră vocile conspiratorilor, care
ajungeau până la ei ca un vag murmur confuz. Imediat instinctele
lor de ogari se redeşteptară. Pe şoptite, ei îşi schimbară părerile
lor, de câini de vânătoare.
— Mi se pare, spuse Corignan, că nici nu se gândesc să mai
caute prin palat; oamenii care au venit nici nu-şi închipuie măcar
că am putea fi noi pe aici.
— Dar ia spune, cumetre, nu mai facem o încercare de a pune
mâna pe maestrul de scrimă în noaptea asta?
 — Ba da! ah! am o idee.
— Tu?…
— Doamne, sigur că da, spuse Corignan cu un aer ştrengăresc.
Şi ca dovadă iat-o! Vom aştepta să plece necunoscuţii care ne-au
deranjat de la o masă atât de copioasă, îl vom aduce pe Trencavel
din nou şi îi vom da să bea, până când va cădea jos. Atunci o să-l
legăm şi al nostru e! Nae bea, Solomon bea şi el, Scriptura ridică
imnuri de laudă. Toate acestea sunt în prevederea serviciilor pe
care delicioasa zeamă de struguri poate să le aducă, credincioşilor
servitori ai cardinalului.
Ideea nu era aşa rea. Rascasse simţi numaidecât cum invidia îi
înfigea ghearele în inimă.
— Da, spuse el, însă pentru a-l face pe Trencavel să bea, va
trebui să bei şi tu, cumetre!
— E adevărat şi mă voi sacrifica cu plăcere.
— Însă pentru ca să bei, reluă din ce în ce mai furios Rascasse,
va trebui să te înfrupţi şi din mâncare.
— Şi asta e drept, fiindcă Sfintele cărţi opresc ca să mănânci
fără a bea şi invers.
Până în momentul acela, conversaţia avusese loc pe şoptite.
Însă puţin câte puţin, cei doi nemernici ajunseră să uite de
prezenţa necunoscuţilor din sala de onoare. Rascasse, hotărât să
pună el singur mâna pe Trencavel, împins de invidie, de furie şi
de reaua lui credinţă, mârâi printre dinţi:
— Bine. Atunci tu ai dreptul să faci un chef a la Sardanapal.
Dar eu am să-l previn pe Trencavel că tu vrei să-l îmbeţi, nici mai
mult, nici mai puţin, ca pe un călugăr care doarme în şanţ.
Corignan îşi strânse enormii săi pumni osoşi. Celălalt continuă:
— Trencavel mi-a salvat viaţa aseară, aşa că nu vreau să fie
arestat în noaptea asta. Mâine, nu zic nu.
Şi ridicându-se în vârful picioarelor, Rascasse îl sfida cu
privirea
— Dacă ai să-i spui un cuvânt, să ştii că te omor! scrâşni
călugărul ridicându-şi pumnu-i, ca o măciucă.
— Da! Însă n-o să-mi poţi omorî şi recunoştinţa pe care i-o
datorez astă seară lui Trencavel!
— Ah! pentru asta am să-ţi fac de petrecanie! răcni Corignan.
Şi pumnul lui se abătu cu toată puterea. Dar, reînnoindu-şi cu
mai multă rapiditate manevra pe care o mai întrebuinţase în
bătaia de pe stradă, Rascasse se ghemui şi apoi se destinse ca o
vijelie, repezindu-se cu capul în burta inamicului său. Corignan
se clătină şi se prăbuşi greoi pe duşumea: manevra reuşise, cu
singura diferenţă că Rascasse, graţie iuţelii cu care se repezise, nu
fusese atins de pumnul lunganului.
— Bun! mormăi el. Acum ştiu cum trebuie luat caraghiosul
acesta.
— M-a omorât! gemu Corignan. Mi-a găurit burta. Ai să plăteşti
tu trădarea asta, fii liniştit! eu… aoleo! aaa!… dar ce este zgomotul
ăsta?
— Să fugim! Vin spre noi! Fuga în picioare!
Rascasse îşi întinse mâna, de care Corignan se agăţă, ca să se
ridice. În apropiere, se auzea un teribil clinchet de spade. Strigăte,
înjurături, răsunau ca nişte salve de muschete. Cei doi caraghioşi
o rupseră la fugă ca nişte păsări de noapte, drept înaintea lor, la
întâmplare. Întâmplarea îi duse până în sala de mâncare, pe care
o străbătură în două salturi, apoi în sala de onoare… Aceasta era
goală.
La stânga lor, strigătele, insultele, exclamaţiile, făceau un
vacarm îngrozitor. Erau zăpăciţi, orbiţi de lumina din sala în care
dădeau buzna, neştiind unde să-şi vâre capul, înspăimântaţi de
gândul de a nu cădea tocmai în mijlocul ce-i asurzea. Aruncând în
jurul lor priviri pierdute, zăriră în fund un fel de tron pe o estradă
şi la câţiva paşi, o masă mare, acoperită de un covor care cădea
până la pământ.
— Acolo! spuse Corignan. Să ne ascundem acolo!
Ei se repeziră, căzură pe brânci şi ca doi şobolani ce fug în
gaura lor, se târâră, dispărând sub covor.
În acest timp, după cum am văzut, conspiratorii se repeziră
spre locul de unde se auzise zgomotul suspect: strigătul lui
Corignan şi căderea lui sub lovitura de căpăţână a lui Rascasse.
Şi natural, ei se repeziră tocmai spre perdeaua în dosul căreia se
ascundea Trencavel. Bouteville era în cap. El era unul dintre cei
mai asidui elevi ai Academiei de scrimă din strada Bons-Enfants.
De la prima privire, el îl recunoscu eu uimire, pe maestrul său de
scrimă şi strigă:
— Domnule Trencavel!
— Trencavel! murmură Annaïs pălind! Oh! atunci înseamnă că
e adevărat…
— Trencavel! Trencavel! Spionul! mugiră Chevers, Fontrailles,
Liverdan şi Bussière.
 Într-o clipă Trencavel fu înconjurat de un cerc de spade ce
scânteiau…
Toţi erau acolo: Ducele de Anjou, Regina, Annaïs, Ducesa,
Principesa, Bouteville şi Beuvron, Chalais şi Louvigni, Ornano,
Bussière, Fontrailles, Chevers, Liverdan, Vendôme şi Bourbon,
ceea ce însemna unsprezece spade contra uneia singură,
unsprezece lame fine şi încercate, care fuseseră botezate toate –
botezate în sânge.
Aceasta se petrecea chiar în clipa când Corignan şi Rascasse
înnebuniţi, pătrunseseră în sala de onoare, acum goală.
Gaston de Anjou şi doamna de Condé se adunară în fundul
odăii unde se petrecea aceasta, lângă o uşă întredeschisă, privind
cele ce se petreceau. În mijlocul salonului, era Trencavel şi în
jurul lui, cercul de oţel..
— E spionul cardinalului! strigă de departe ducele de Anjou.
Omorâţi-l!
— Să vedem cum ştie să moară, spuse ducesa de Chevreuse cu
un surâs.
Annaïs se înfiora şi întorcându-se din nou în sala de onoare, se
trânti într-un fotoliu de lângă masa sub care erau ascunşi cei doi
nemernici. Cu ochii închişi, cu mâinile pe urechi, ea se forţa să
nu vadă nimic, să nu audă nimic…
Ea voia să nu vadă şi să nu audă nimic, dar de ce? Ce o
interesa pe ea moartea unui spion? Şi în timp ce îşi spunea şi îşi
repeta mereu: „Ce mă interesează pe mine moartea unui spion?”…
simţi cu spaimă cum o durere îi înjunghia inima şi îşi dădu seama
cu groază, că în inima ei, cuvântul de spion nu evoca imagini
hidoase şi atunci îşi crispa mâinile de masă murmurând:
— Sau eu am un suflet de curtezană, sau tânărul acesta nu e
un spion…
O clipă rămase pierdută, ascultând de data aceasta cu toată
fiinţa ei şi spunându-şi:
— Trebuie să-l salvez!…
Atunci ea se ridică şi cu un pas hotărât se îndreptă spre
perdeaua de catifea pe care o dădu de-o parte…
Trencavel cu pumnalul lui Corignan în mâna stânga şi cu
spada lui Rascasse în mâna dreaptă, se apăra, cu ochii ţintă la
Annaïs. Deodată o văzu fugind în sala de onoare şi scoase un
suspin. El se apăra numai, fără a ataca. Nici nu-i dăduse prin
gând să strige: ‘Vă înşelaţi, eu nu sunt spion!”. Morişca
vertiginoasă pe care o executa cu spada şi care era celebră în
toate Academiile din Paris, îi făcea o centură scânteietoare din
cele unsprezece spade, care nu ajungeau să-l străpungă. Drept în
faţa lui, se afla Bouteville şi Cezar de Vendôme.
— Secretul nostru nu poate să iasă de aici, spunea cu răceală
César, încercând să-l atingă pe Trencavel.
— Vai domnule Trencavel, spunea Bouteville, n-aş fi crezut în
viaţa mea aşa ceva din partea dumneavoastră şi îi dădea
puternice lovituri.
Ceilalţi, în dreapta, în stânga, atacau cu furie şi gândeau: Dacă
omul acesta nu moare, suntem pierduţi. Aici trebuie să fie
mormântul secretului nostru!
Ori, Trencavel nu-i răspundea nici lui Vendôme, nici lui
Bouteville, nici la insultele celorlalţi, nici urletelor de moarte care,
biciuiau aerul. Odată ce dispăruse Annaïs, el nu mai vedea în faţa
lui, pe deasupra cercului de spade, la zece paşi decât pe Gaston
de Anjou, între ducesă şi Principesă, stând în picioare lângă uşa
întredeschisă din fund, aşa cum am mai spus-o. Cu o mişcare
imperceptibilă, el îşi executa cu spada grozava lui morişcă de care
nimeni nu se putea apropia şi îl mânca din ochi pe Gaston,
mormăind:
— Aha! Uite-l pe omul care m-a insultat! La naiba! înainte de a
cădea, trebuie să-i spun două cuvinte prinţişorului ăsta, cu toate
că e fratele regelui…
El nici nu-şi mai termină gândul. Fără îndoială că ocazia pe
care pândise i se oferea acum aşa cum i se poate oferi fulgerului
ocazia de a se porni, atunci când se apropie de nori. El se ghemui,
morişca încetă… cu un salt furios se repezi înainte. Bouteville şi
Vendôme văzură moartea venind spre ei. Un salt în lături îi salvă;
dar aceasta fusese spărtura cercului de oţel.
Trencavel trecu printre ei ca un uragan şi se repezi spre grupul
de femei, trecu prin el şi luă pe Gaston, pe care-l târî de guler…
Grămada celorlalţi le închise uşa în nas încuind-o cu cheia!
O clipă, ei se priviră foarte palizi. Singur César de Vendôme
avea nu surâs straniu în colţul buzelor. Ornano mugi o înjurătură
teribilă. Gaston era elevul lui şi îl iubea ca pe un fiu. Aceasta dură
numai cât lumina unui fulger şi aproape numaidecât, toţi laolaltă,
începură să lovească uşa cu umerii.
Ducele de Anjou, nu tremurase nici o clipă măcar atunci când
ducesa de Chevreuse vorbise de moartea apropiată a lui Ludovic
al XIII-lea, fratele lui, şi de căsătoria lui Gaston cu cumnata sa
Anna de Austria. Dar când se văzu singur cu Trencavel, o sudoare
rece îi îmbrobodi fruntea.
— Domnule, spuse el cu o voce pe care groaza o făcea răguşită,
ai fost trimis de cardinal ca să mă asasinezi?
Trencavel surâse. Acest surâs livid făcu să străbată un fior prin
şira spinării prinţului, care începu să se dea înapoi, pe măsură ce
maestrul de scrimă se îndrepta spre el. În uşă se auzeau
răbufnind loviturile celor de dincolo, care voiau să o sfărâme.
— Curaj, Monseniore, ţineţi-vă bine! Venim în ajutor!…
— Monseniore, spuse Trencavel, auziţi că domnul de Ornano vă
strigă să vă ţineţi bine. Dumneavoastră preferaţi să daţi înapoi, să
refuzaţi lupta? Fie! De altfel ştiţi să vă daţi de minune înapoi. Aşa!
Acum aţi ajuns la perete. Nu mai aveţi cum da înapoi.
— Ce voiaţi de la mine? bâlbâi principele, care dintr-un rest de
demnitate făcu o mişcare pentru a-şi trage spada. Nu! adăugă el
îndreptându-se. Nu se va putea spune că m-am luptat împotriva
unui ucigaş plătit fiindcă v-a trimis cardinalul să mă ucideţi,
faceţi-vă datoria, domniile Trencavel.
În timpul acesta însă, dinţii îi clănţăneau şi scoase suspinul
dinaintea morţii, al condamnatului la moarte. Auzind cuvintele lui
Gaston, Trencavel se simţi cutremurat. El făcu un gest convulsiv,
ca şi când gândul aprins al unei crime i-ar fi întunecat vederile.
Dar în aceeaşi clipită, resortul furiei sale se frânse brusc. În
privirea lui, complet însângerată mai înainte nu mai era decât o
flacără pâlpâitoare, răutăcioasă.
— Monseniore, spuse el, eu nu am fost trimis de ilustrul
cardinal.
— Atunci de cine? întrebă setos Gaston.
— Şi nu am venit nici ca să vă omor, adăugă Trencavel.
— De ce? Atunci de ce? gâfâi Gaston.
— E foarte necesar s-o ştiţi, fiindcă numai pentru ca să v-o pot
aduce la cunoştinţă, am înfruntat moartea.
— Vorbiţi! Vorbiţi odată! Hei domnilor, o clipă vă rog! (Zgomotul
încetă). Vorbiţi repede domnule! Un cuvânt mai întâi: sunteţi de
multă vreme aici?
— De abia atunci veneam, când v-aţi repezit, Monseniore.
— Bine, spuse ducele cu un suspin de uşurare. Vorbiţi.
— Păi sigur că trebuie să vorbesc, spuse Trencavel ridicându-şi
încet capul, căci dacă aş tăcea, e foarte probabil să fiţi închis în
Bastilia, Monseniore, mâine de dimineaţă şi să înceapă procesul
dumneavoastră numaidecât; un proces capital, Monseniore!
Liniştit la început asupra intenţiilor lui Trencavel, prin
atitudinea lui, ducele fu mai înspăimântat acum prin această
ameninţare, decât fusese speriat la început de spada maestrului
de scrimă. Un tremur convulsiv îl cuprinse, privirea lui se voala şi
murmură: „Sunt pierdut!”
— Da, spuse Trencavel, sunteţi pierdut dacă nu voi vorbi!
— Ei bine! horcăi prinţul, îndepliniţi-vă atunci misiunea!…
Trencavel, cu un surâs batjocoritor pe buze, se înclină.
— Monseniore, spuse el cu răceală, eu nu voi spune nimic,
dacă nu veţi consimţi să-mi cereţi iertare.
— Eu? spuse prinţul cu emfază. Sunteţi nebun, bravul meu
domn. Să cer iertare unui Trencavel?!
Privirea lui Trencavel scânteie, mâna i se crispă pe mânerul
spadei şi vocea îi dârdâia.
— Monseniore, atunci veţi muri. Purtaţi spadă, deci scoateţi-o.
Eu nici nu am nevoie de a mea (şi şi-o aruncă deoparte). Pentru
ca să fac să vă intre insultele înapoi pe gât, nu am nevoie decât de
această mică sculă a milei (şi arătă pumnalul). Aceasta e arma cu
care sunt achitaţi fugarii dintr-o bătălie; ea se potriveşte mai mult
pentru dumneavoastră.
Făcu un pas spre Gaston. Ducele se simţi clătinându-se.
Rezemat de perete, el făcu un gest să-şi tragă spada. Însă mâna îi
tremura prea tare. Cu un accent de nespusă furie, el murmură:
— Mi-e frică!…
Henric al IV-lea, al cărui fiu era el, îşi petrecuse şi el toată viaţa
tremurând de frică. Numai înşelându-şi slăbiciunile stârvului său,
regele gascon îşi transformase totdeauna frica în bravură. La
Gaston, frica era ca şi cămaşa aceea otrăvită, pe care Dejamira o
trimisese lui Hercule şi care lipindu-se de piele, de nu mai putea fi
scoasă cu nimic, descompunea sângele…
— Hotărâţi-vă odată! gâfâi Trencavel. Or vă scoateţi spada, ori
îmi cereţi iertare…
Gaston îşi acoperi cu palmele ochii, ca şi când nu ar fi vrut să-
şi vadă umilirea şi bâlbâi:
— Vă cer iertare…
— Pentru amândouă insultele ce mi le-aţi adus? Cea pe care
mi-aţi strigat-o la domnişoara de Lespars şi aceea de astă seară?
Spuneţi!…
 — Vă cer iertare pentru amândouă insultele…
— Poftiţi, Monseniore, vă iert, spuse Trencavel cu o simplitate
înspăimântătoare.
El se dădu câţiva paşi înapoi. Atunci Gaston îşi ridică încet
capul şi Trencavel văzu în ochii ducelui de Anjou, că el era un om
condamnat la moarte. Dar reluându-şi hohotul de furie şi de ură
care îi clocotea în gât Gaston reluă:
— Acum vorbiţi. Cine v-a trimis la mine? Ce aveaţi să-mi
spuneţi?
— Aşteaptă tu, se gândea Trencavel, o să te fac eu acum să-mi
plăteşti privirea pe care mi-ai aruncat-o adineauri şi să-ţi torn de
pe acum puţină fiere în bucuria pe care o vei avea, când o să ceri
să mi se taie capul.
— Monseniore, spuse el, eu sunt trimis de Majestatea sa
Ludovic al XIII-lea, augustul vostru frate…
— Regele?… Regele v-a trimis la mine?!… Cum?… De ce?…
— Ştiind că o să vă găsesc aici, în noaptea aceasta, Majestatea
Sa m-a însărcinat să vă aduc o propunere. E foarte grabnic
Monseniore… Regele aşteaptă răspunsul dumneavoastră.
Gaston simţea cum i se învârteşte capul şi se întreba dacă nu
cumva visa. Ochii lui Trencavel scânteiau de bucurie…
— Ce propunere?… bâlbâi Gaston.
— Iat-o: Regele a obosit de domnie. El vrea să se retragă într-o
mânăstire şi vă roagă să binevoiţi a-i lua tronul, coroana,
sceptrul, regatul, supuşii, averea şi soţia sa, cu care să vă
căsătoriţi. Ce trebuie să-i răspund regelui, Monseniore?
— A auzit totul, murmură ducele, înnebunit de spaimă, sunt
pierdut, sunt un om mort!
Şi cu privirile, căuta o uşă prin care să fugă, o gaură în care să
se ascundă, convins că palatul era împresurat şi că avea să fie
invadat în curând. Trencavel se duse să-şi ridice spada şi alergă
să deschidă uşa, în care Ornano începuse iar, în clipa aceea, să
bată cu mânerul spadei sale. Maestrul de scrimă deschise larg
uşa strigând:
— Domnilor, iată-l pe Monseniorul duce de Anjou, care vrea să
plece numaidecât spre Luvru. Lăsaţi-l să plece, domnilor, faceţi-i
loc, fiindcă Remuşcarea, trece prin faţa dumneavoastră!
Spaima, uimirea, îndoiala, bănuiala, teroarea, toate trecură
într-o clipă tulburând feţele conspiratorilor. Ei îl priviră o clipă pe
Gaston, care rămăsese livid, amuţit, tremurând. Vendôme şi
Bourbon îşi aruncară o privire disperată. Ornano singur alergă
spre prinţ şi îi vorbi repede, cu o voce înecată:
— Suntem trădaţi! mârâiră Chalais şi Bouteville.
Ducesa de Chevreuse se aruncase în faţa reginei, ca pentru a o
proteja de călău.
— Nu, nu, domnilor! urlă Ornano. Monseniorul e cu noi până la
moarte!
Se făcu un vacarm înspăimântător, o explozie de strigăte
înfuriate:
— La moarte! La moarte!
Şi de data aceasta, cu toată teribila morişca a lui Trencavel, ei
se repeziră asupra lui… însă în clipa aceea, Annaïs de Lespars, se
aruncă dintr-un salt în faţa lui Trencavel şi ordonă:
— Armele jos!…
La avea atitudinea şi accentului unui şef, spadele se aplecară.
Fontrailles, Bussière, Chevers şi Liverdan se înfiorară. Alexandru
de Bourbon rosti în tăcerea ce se făcuse:
— Domnişoară, dumneavoastră v-aţi câştigat astă seară dreptul
de a comanda unor oameni ca noi, fiindcă dumneavoastră singură
vă veţi risca viaţa pentru noi toţi şi fiindcă noi bărbaţii, am
acceptat ca o femeie să ne dea exemplu. Noi trebuie să
considerăm această femeie ca şefa noastră, până când va fi
triumfat sau va fi sucombat. Cu toate acestea, luaţi seama. Acest
om…
Annaïs ridică mâna şi spuse:
— Eu răspund de el!
Toţi laolaltă salutară cu spada şi o vârâră în teacă. Trencavel îşi
lăsă capul în piept. Două lacrimi arzătoare îi apărură între
pleoape şi dispărură imediat, evaporându-se de fierbinţeala
obrajilor săi încinşi; lacrimi de puternică bucurie, de orgoliu
suprem…
— Veniţi domnule, spuse Annaïs.
Şi intră în sala de onoare, urmată de tânărul care mergea ca
într-un vis de glorie. Cei patru cavaleri ai lui Annaïs, palizi şi
întunecaţi, se grupară şi Fontrailles spuse:
— Care dintre noi îl va omorî pe acest om?

Capitolul XVI – ÎNTÂLNIREA

 ANNAÏS DE LESPARS se rezemă de masa cea mare acoperită cu
covorul. Ea era încă înspăimântată de ceea ce făcuse sub
impulsul unui sentiment neraţional. Trencavel stătea în picioare
în faţa ei, tăcut, cu ochii plecaţi.
— Domnule, spuse ea, mie mi se pare imposibil să fiţi ceea ce
se spune despre dumneavoastră…
— Da, domnişoară, e imposibil, răspunse simplu Trencavel.
— Ei bine! ascultaţi. Dumneavoastră aţi auzit totul: poimâine la
prânz, eu trebuie să mă găsesc în spatele Mânăstirii Saint-Lazare,
în casa despre care s-a vorbit. Ştiţi că trebuie să mă bat în duel
acolo şi ştiţi şi împotriva cui…
— Da, spuse Trencavel cu o voce tremurătoare.
— Vă cer să vă găsiţi şi dumneavoastră în casa aceea, poimâine
la prânz şi să veniţi acolo singur. Consimţiţi?
— Voi fi acolo domnişoară… voi fi acolo exact la prânz… şi voi
veni singur.
— Juraţi!
— Jur, spuse Trencavel, întinzând mâna
Privirea lui Annaïs străluci o clipă. Apoi această strălucire se
stinse şi ea reluă:
— Juraţi-mi să fiţi martorul duelului care va avea loc.
— Jur, repetă Trencavel.
— Pe onoarea dumneavoastră pe numele dumneavoastră juraţi
că daca voi fi învinsă, veţi lua locul meu şi veţi lupta împotriva
omului pe care îl ştiţi, până ce moartea, îl va doborî pe el sau pe
dumneavoastră.
— Pe onoarea acestui nume pe care îl vreau respectat de toţi,
pe numele meu de Trencavel, jur să asist la duelul
dumneavoastră şi dacă veţi sucomba, jur că omul de care e vorba,
nu va ieşi viu din casa din dosul Mânăstirii Saint-Lazare…
Annaïs îşi lăsă grelele-i pleoape pe frumoşii ei ochi negri; poate
că se temea să nu lase să citească în ei bucuria pe care o simţea.
Însă pieptul îi palpita, iar buzele îi tremurau…
— Domnule, spuse ea, după acţiunea aceea, eu voi intra din
nou în Paris, dacă nu voi fi ucisă. Mă voi întoarce fie prin poarta
Montmartre, fie prin poarta Saint-Denis. Vă cer ca atunci să mă
urmaţi de la distanţă, până la locuinţa mea, unde o să vă vorbesc.
— Vă voi urma la o sută de paşi depărtare şi credeţi-mă,
nenorocire aceluia, care va îndrăzni să se apropie de
dumneavoastră atâta timp cât voi avea onoarea să vă escortez…
 Trencavel îşi muşcă buzele până la sânge, pentru a-şi opri
cuvintele de dragoste care voiau să-i scape. Annaïs făcu un gest
de mulţumire cu mâna… şi cu toate acestea, un ultim gând de
îndoială mai stăruia încă în mintea ei, însă ca o dâră de fum, gata
de a se risipi.
— Domnule, reluă ea, veţi rămâne aici, până când toate
persoanele care au asistat la această reuniune vor fi plecat. După
aceea veţi ieşi şi dumneavoastră din palat…
Trencavel, aşa de fericit cu o clipă înainte, aşa de fericit încât se
simţea gata-gata, să-i cadă în genunchi, Trencavel simţi în inimă
una din acele sfâşietoare dureri, care câteodată sfâşie brusc o
dragoste; el înţelese că încă îl mai suspecta şi se înclină,
retrăgându-se cu un gest de furie. Când se îndepărtă iar, o văzu
pe Annaïs mergând spre grupul de conspiratori care erau adunaţi
toţi în salonul vecin.
„Mauluys, tu m-ai anunţat dinainte că o să mă îndrept spre
catastrofă, murmură el. Oare să fi avut tu dreptate, Mauluys?…”
Zece minute mai târziu, nu mai rămăsese decât Trencavel în
palat. Regina, ducesa de Chevreuse şi Principesa de Condé
ieşiseră cele dintâi, escortate de César de Vendôme şi de
Alexandru de Bourbon. Apoi plecase Gaston de Anjou, sprijinit de
braţul lui Ornano. Apoi Annaïs de Lespars, urmată de Fontrailles,
Chevers, Bussière şi Liverdan.
În cele din urmă ieşiră Bouteville şi Beuvron, făcându-şi
schimb de politeţe în aşteptarea ceasului când aveau să-şi taie
gâturile în duel. Ultimii, ieşiră Chevers şi Louvigni.
Trencavel mai aşteptă zece minute şi aşa cum promisese ieşi
ultimul.
În momentul plecării, ducesa de Chevreuse se apropiase de
contele de Chalais.
— Vă aştept poimâine, la prânz, în locuinţa mea, îi murmură ea
la ureche.
Poate că voia prin aceasta să-l împiedice să se găsească în ziua
aceea la conacul din Saint-Lazare. Chalais, îmbătat, răspunse:
„Voi fi… fericit dacă îmi veţi cere atunci să mor pentru
dumneavoastră…”
Şi ducesa, cam palidă, se retrăsese murmurând: „Să moară
pentru mine!… Cine ştie?…”
Louvigni văzuse. Cu clarviziunea pe care i-o dăduse gelozia,
acea rapidă şi întunecată sfătuitoare, ghicise ceea ce se petrecuse
între ei. Atunci simţi în inimă acea răceală, care este preludiul
duşmăniilor furioase. Fără un cuvânt, el îl urmă pe contele de
Chalais. Pe stradă, amândoi merseră unul lângă altul, fără să-şi
vorbească, Chalais gândindu-se la întâlnirea lui, Louvigni luptând
împotriva suferinţei care îl sufoca. Ei ajunseră astfel la răspântia
străzii Sainte-Croix-de-la-Bretonnerie şi Chalais se pregătea să
pornească spre stânga, spre strada Vieille-du-Temple, când
Louvigni îi puse pe umăr mâna lui tremurătoare.
— Ce doreşti cavalere? întrebă cu răceală Chalais.
— Să vă fac una din acele propuneri, pe care le acceptă dintr-
odată oamenii care au o spadă la şold şi o inimă de bărbat în
piept.
— Adaugă cavalere, că acest fel de propuneri se fac în general,
în termeni împodobiţi de oarecare politeţe, care pare că vă
lipseşte.
— Conte, îndrugă repede Louvigni care începuse să-şi piardă
capul, în această seară, nu-mi face plăcere să fiu politicos, mă
înţelegi?
— Pe onoarea mea, cu toate că nici nu ne-am atins de
minunatele vinuri, pe care bravul Bourgogne ni le-a pregătit,
dumneata eşti beat, dragul meu.
— Beat, se răsti Louvigni livid, beat de furie, da! Dacă nu am
băut vin am băut fiere şi până la urmă o să mi se îmbete şi
sângele. Scoate-ţi spada! Numaidecât!…
— Haide, haide, ţi-ai pierdut capul, cavalere! spuse contele.
— Oh! scrâşni Louvigni între dinţi, tu o să ţi-l pierzi înaintea
mea! Aşa, reluă el ridicând tonul, refuzi să te baţi în duel? Ia
seama conte!
— Eu nu refuz. Vreau pur şi simplu să-mi aleg ora.
— Ei bine, mâine?
— Nici mâine şi nici poimâine, spuse contele stăpânindu-se.
Însă joi de dimineaţă, o să vă aştept la marginea conacului meu,
în spatele terenului de luptă, de la Saint-Lazare. Voi fi acolo la ora
opt. Încearcă să nu mă faci să aştept, căci atunci, o să vin şi eu să
te caut Du-te cavalere şi crede-mă, fereşte-te de aceste atitudini
de fanfaron care face pe viteazul şi care te-ar scădea mult în faţa
prietenilor noştri… şi a prietenelor noastre!
Acestea spuse, contele de Chalais salută şi se retrase. Louvigni,
scuturat de un tremur convulsiv, îşi întinse în întuneric pumnul
strâns şi un suspin îi umflă pieptul… el rămase nemişcat în
acelaşi loc, unde îl vom găsi mai târziu. De atunci, se născuse
între aceşti doi oameni una din acele uri care trebuiesc înecate
numai în sânge. În timpul acela, când Louvigni suspina şi gemea
de durere şi când Chalais îşi mângâia visul lui de dragoste,
ducesa de Chevreuse se lăsase în grija cameristei sale, care îi
spunea:
— Nu ştiu ce are în astă seară doamna ducesă, însă niciodată
nu a fost aşa frumoasă ca acum.
Şi Maria de Chevreuse, surâzând oglinzii care îi răsfrângea
imaginea încântătorului său căpşor, a bustului său pe jumătate
gol, care părea durat din piatră, din crini şi din roze, răspunse:
— Da… cred că se mai pot risca destul de multe lucruri pentru
unul din aceste surâsuri…
— Ah! doamnă, bărbaţii şi-ar risca şi viaţa pentru el.

Ieşind din palatul de Guise prin portiţa ce da în strada Quatre-

Fils, domnişoara de Lespars se îndreptă repede spre locuinţa ei,
urmată de cei patru cavaleri ai ei. Din strada Quatre-Fils până în
strada Courteau, nu durau mai mult de patru minute. Tot drumul
fu parcurs în tăcere. Ajungând la uşa casei sale, Annaïs se
întoarse spre cei patru şi le spuse:
— Domnilor, vreţi să veniţi aici poimâine dimineaţă, la ora opt?
— Vom veni, spuse Fontrailles răspunzând pentru toţi. Suntem
ai dumneavoastră şi nimic nu ne va putea împiedica să
răspundem la chemarea dumneavoastră, ori de câte ori vă va
plăcea să ne chemaţi… în afară de moarte! adăugă el cu o voce
înăbuşită.
Annaïs tresări, însă îşi reveni numaidecât
— Mulţumesc domnilor. Atunci duceţi-vă. Dumnezeu să vă aibă
în paza Sa!…
Ei se înclinară adânc, apoi de îndată ce ea intră în casă,
Fontrailles spuse:
— Mai e timp…
— Să dăm fuga! răspunseră ceilalţi cu un accent de teribilă
ameninţare.
În câteva clipe, ei ajunseră în strada Quatre-Fils şi îl zăriră pe
Bourgogne care sta de pază înaintea portiţei.
— Cine a mai ieşit în ultimul timp? întrebă Liverdan.
— Domnul conte de Bouteville şi domnul marchiz de Beuvron
întâi, domnii de Chalais şi de Louvigni după aceea. Cred că
acuma pot să încui.
— Aşteaptă, spuse Chevers, mai e încă cineva…
— Iată-l! se răsti Bussière. Poţi să intri la loc bravul meu, să
închizi şi să nu te mai interesezi de rest.
Trencavel apăru. Bourgogne ascultă, intră în grădină şi trase
zăvoarele murmurând:
— Oho! mi se pare că o să se întâmple nişte lucruri foarte
ciudate pe stradă… să ascultăm!
Cei patru aveau spada în mână. Ei se îndreptară spre
Trencavel. El îşi aruncase spada, sau mai bine zis spada lui
Rascasse, în momentul când Annaïs intervenise. Nu mai avea
asupra lui decât pumnalul – cel al lui Corignan.
— Domnilor, spuse el, ce doriţi?
— Să vă omorâm! răspunseră Fontrailles.
Trencavel, cu ochii dilataţi de apropierea morţii inevitabile,
cercetă întunericul şi văzu strălucind cele patru spade şi distinse
siluetele ameninţătoare ale celor patru. Şi în această secundă în
care el studia aceste atitudini înţepenite de ură şi în care ascultă
acele respiraţii pe care furia le făcea să gâfâie, crezu că ghiceşte
un fel de ezitare supremă în cei ce aveau să devină criminali. El
înţelese că aceştia erau ca nişte fiare care aşteaptă o mişcare a
victimei, pentru a sări asupra ei şi că la primul lui gest aveau să-l
omoare. Aşadar, la rândul lui, se înţepeni, îşi comandă muşchilor
săi să nu tresară şi vocii să rămână calmă.
— Domnilor, spuse el, am de-a face cu nişte gentilomi, sau cu
nişte zbiri?… Vă cunosc. Oh! luaţi seama, vă recunosc. Eu m-am
bătut în duel cu fiecare dintre dumneavoastră. Daţi-mi aşadar o
spadă şi după aceea şarjaţi asupra mea, sau altfel voi crede
domnilor, voi crede că fiind prea slabi pentru a vă bate patru
conta unul, aţi avea nevoie să aşteptaţi să mă găsiţi dezarmat,
pentru a îndrăzni să mă atacaţi. Dar dacă vă purtaţi titlurile de
nobleţe şi în altă parte decât pe blazoanele voastre, vă veţi aminti
până la ultima voastră suflare, că murind, eu v-am pălmuit cu
numele de laşi.
Or fi auzit ei? Puţin probabil Ei veniseră acolo nu ca să se
lupte, ci ca să ucidă. Chiar dacă l-au auzit, nu l-au înţeles. Fu o
clipă de oroare. Ei voiau să-şi ucidă adversarul mişeleşte şi numai
strama imobilitate în care el se împietrise, îi mai reţinea. Şi el ştia
asta, de aceea nu mai spunea nimic. Situaţia aceasta dură una
din cele lungi şi înspăimântătoare clipe, pe care nu le uiţi toată
viaţa. În sfârşit, Liverdan scoase un fel de mormăit care ar fi
însemnat: „Să sfârşim odată!” şi ridică braţul. În clipa aceea
farmecul fu rupt. Toţi patru, cu acel urlet pe care omul îl
regăseşte atunci când spoiala lui de umanitate îi cade şi redevine
fiară, ei loviră… Trencavel căzu…
Hohotul lor de râs, fu un răcnet…
— E mort! Să-i mai dăm una!
Cele patru spade se ridicară pentru a lovi omul întins pe jos…
Dar omul se ridică şi dintr-un salt fu la trei paşi. Trencavel nu
murise. Nici nu era rănit. El nu căzuse, ci se aruncase pe burtă.
În aceeaşi clipă ei se repeziră din nou asupra lui şi-l rezemară de
zidul grădinii.
— O spadă! O spadă! striga Trencavel.
— Îţi vom da patru!
— O spadă! mugi Trencavel. Oh! o spadă!…
— Iată una! tună o voce…
Liverdan şi Chevers se prăbuşiră în genunchi. Fontrailles şi
Bussière se rostogoliră spre dreapta. Trencavel simţi o spadă în
mână, o spadă lungă, solidă. El scoase un urlet şi atacă. Lângă el
se aliniaseră doi oameni.
— Ţi-am mai spus eu, dragul meu, că o să ajungi o dată să fii
însăilat, spuse unul din ei, cu o voce liniştită.
— Lovitură dreaptă, bătaie de primă! vocifera celălalt. Maestre,
dumneata m-ai învăţat lovitura asta!
— Mauluys! Montariol! Înainte! strigă Trencavel cu o voce ce
delira de bucurie.
Toţi trei şarjară.
— Blestem! urlă Bussière.
Şi fugi! Liverdan fugi şi el. Chevers şi Fontrailles fugiră după el.
La trei sute de paşi de acolo, se opriră. Bussière îşi frânse spada
pe genunchi şi spuse:
— Am atacat toţi patru un singur om şi acela neînarmat;
suntem dezonoraţi.
— E adevărat, spuseră Chevers şi Liverdan.
— E adevărat, spuse şi Fontrailles, din cauza aceasta nici unul
din noi nu are dreptul să-şi rupă spada. Domnilor, acum se află
pe lume, un om care este dezonoarea noastră vie. Domnilor
întindeţi mâna.
Cei trei îşi întinseră mâinile şi le puseră peste a lui. Şi această
atingere îi făcu să se înfioare, simţind că, cu toată lupta, cu toată
fuga lor, cu toată febra ce îi mistuia, cele patru mâini erau reci ca
gheaţa. Iadul era în inima lor.
— Domnilor, să jurăm astfel: cu începere din acest moment, noi
vom refuza orice duel, orice luptă, orice pericol… chiar pentru ea!
adăugă el cu un suspin adânc, până când nu vom fi omorât pe cel
ce reprezintă dezonoarea noastră vie…
Şi toţi patru într-un glas:
— Jur!…
— Noi eram rivali, spuse Bussière şi trebuia să ne exterminăm
unul pe altul. Să jurăm domnilor, să jurăm să fim prieteni…
tovarăşi în infamie, făcu el într-un suspin, până ce vom putea să
ne privim faţă în faţă şi să ne spunem unul altuia: fiindcă nu eşti
un infam, putem să ne batem în duel.
Şi toţi laolaltă strigară:
— Jur…

În sala de onoare a palatului de Guise, după plecarea lui

Trencavel, sub covorul ce acoperea masa cea mare, se mişcă ceva,
apoi două capete apărură speriate printre cutele covorului, apoi
două fiinţe începură să se târască şi în sfârşit, se ridicară în
picioare.
— Crezi că or fi plecat toţi? întrebă Rascasse aruncând în jurul
lui o privire bănuitoare.
— E sigur spuse Corignan. Dar cine erau oamenii aceia? Şi ce
făceau ei aici?
— Puţin interesează cumetre, dar cine era femeia care venise să
se aşeze lângă masa noastră şi care i-a vorbit apoi lui Trencavel?
— Puţin interesează. Esenţialul e că eu unul am auzit ce a
spus!
— Şi ce crezi că eu sunt surd?… Am auzit şi eu şi am auzit şi
răspunsul lui Trencavel.
— Ah! spuse Corignan dezamăgit. Ai auzit şi tu totul? Te
credeam ocupat cu rugăciunile de iertare.
Cei doi inamici îşi aruncară priviri ameninţătoare. În fond îşi
căutau ceartă, pentru a se putea înşela unul pe altul, în
minunata afacere pe care o miroseau amândoi. Dar fiindcă
recunoscură fără îndoială că era o imposibilitate să ajungă la
acest rezultat, ei trecură fără nici o tranziţie de la ameninţări la
cea mai frăţească atitudine.
— Dragă frate, dacă nu mă înşel, mi se pare că de data aceasta
am pus gheara pe infernalul de Trencavel.
— Am pus mâna pe el, cumetre şi-l vom prinde împreună. O să-
l ducem împreună Eminenţei Sale, pe sub nasul şi sub barba lui
Saint-Priac, lua-l-ar dracu!
— Amin. Şi vom împărţi amândoi cinstea cuvenită.
— Şi banii.
— Şi banii, asta de la sine, spuse Corignan cu o strâmbătură.
Aşadar, să ne înţelegem: poimâine la prânz, Trencavel trebuie să
se găsească la conacul din spatele Mânăstirii Saint-Lazare. După
aceea, trebuie să se întoarcă în Paris fie prin poarta Montmartre,
fie prin poarta Saint-Denis. Ai vreun plan în această privinţă?
— Da. Mai întâi, fără a-i spune cardinalului despre ce e vorba,
promiţându-i numai că îl vom prinde pe Trencavel, îi vom cere să
întărească puternic, posturile de gardă de la Porţile Montmartre şi
Saint-Denis.
— Foarte just. Unul dintre noi se instalează la Poarta
Montmartre.
— Admirabil! Şi celălalt la Poarta Saint-Denis.
— Îţi curge aur din gură, micul meu Rascasse. Aşadar unul din
noi doi, o să-l prindă pe demonul ăsta.
— Şi imediat îl va anunţa şi pe celălalt, nu-i aşa? spuse
Rascasse, cu aer de bună credinţă. Eu mă instalez la Poarta
Montmartre şi dacă omul nostru are să fie prins acolo, îţi trimit
imediat o ştafetă, ca să intrăm împreună la cardinal, ţinând
fiecare din noi de câte o ureche de-a lui Trencavel.
— Da. Şi eu o să mă instalez aşadar la Poarta Saint-Denis şi
dacă o să fie prins acolo, poţi conta pe mine!
Şi Corignan, lucru care nu i se mai întâmplase de multă vreme,
întinse laba lui osoasă lui Rascasse, pentru a sigila pactul de
înţelegere.
„O fi sincer?” se gândea Rascasse uimit şi îşi puse mâna, în
laba călugărului.
„O să-mi plăteşti tu lovitura care mi-ai dat-o cu capul în burtă
adineauri! se gândea Corignan, a cărui gură se întinsese într-un
surâs de la o ureche la alta. Ah! spuse el strângând mâna
adversarului, ce frumos e, să poţi da o călduroasă strângere de
mână, unui prieten adevărat! („Au! Au!”) Ah! micul meu Rascasse,
am în sfârşit plăcerea să-ţi strâng din toată inima mâna! (La
naiba! îmi sfărâmi oasele!) Nu, nu, Rascasse, nu-ţi retrage mâna
ta loială. („Pe capul lui Scaraoschi, mi-ai strivit degetele!”) Aşadar,
nu mai e nici o rivalitate între noi doi, ci o veşnică prietenie,
reprezentată prin această frăţească strângere de mână!”
(„Călugăre, urla Rascasse, dă-mi drumul, că te muşc!”)
Urmă o ultimă şi formidabilă strânsoare a mâinii osoase, cu
degete de oţel a lui Corignan. Şi în sfârşit, Rascasse putu să-şi
scoată mâna care se umflase, se învineţise, cu carnea pe jumătate
zdrobită.
— Acum o s-o porţi opt zile în eşarfă, se gândea Corignan.
— Mulţumesc, scumpul meu frate, spuse eroic Rascasse
oprindu-şi cu greu lacrimile de durere. Am simţit toată prietenia
ta şi nu o s-o mai uit niciodată, fii liniştit.
Şi în timp ce ajungeau în grădină, fiecare din ei gândea:
— Aşteaptă tu, mizerabile, o să vezi tu cum o să împart cu tine
cinstea şi banii! Trencavel are întâlnire la prânz. Încă de
dimineaţă o să pătrund în conac, o să-l pândesc, o să-l urmăresc
şi o să pun să-l prindă la o poartă, sau la cealaltă, după care o să-
l duc eu singur la cardinal!
Cinci minute mai târziu, cei doi tovarăşi, după ce săriră peste
zidul grădinii, dispărură în întuneric.

Capitolul XVII – DE LA DRAGOSTE LA TRĂDARE

AM SPUS LA UN MOMENT DAT, că îl vom relua pe cavalerul de

Louvigni, din acelaşi loc unde fusese lăsat de Chalais, adică de la
răspântia Sainte-Croix-de-la-Bretonnerie. Un timp îndelungat, el
rămase nemişcat, cu privirile îndreptate în direcţia în care plecase
contele de Chalais. El suferea îngrozitor. În sfârşit, porni şi el, dar
nu spre casa lui, ci aşa, la întâmplare.
Era îndrăgostit şi dragostea lui pentru ducesa de Chevreuse,
zăcuse – ca să spunem aşa – într-un fel de somnolenţă în fundul
inimii lui, atâta timp cât ducesa părea că nu acorda nici o
preferinţă, vreunui rival. Acum căpătase convingerea că ducesa îl
iubea pe contele de Chalais. De atunci, dragostea aceea mocnită,
se dezlănţuise. Şi atunci, gelozia începu să insufle acestui spirit,
până atunci atât de generos şi de curat, gânduri otrăvite. El visa
să-l tortureze pe Chalais, să o facă pe ducesă să sufere, tot ceea
ce sufere el acum. Sentimentele, educaţia, noţiunile convenţionale
ale lucrurilor drepte şi nedrepte, se prăbuşiră în sufletul lui. El
simţi că ceea ce gândea cu toate că era încă destul de vag, era
îngrozitor. Şi atunci, se sperie de el însuşi şi-şi spuse:
— N-o să mă duc!…
Unde nu voia să se ducă? Pe când îşi spunea aceste cuvinte, la
o biserică din apropiere se auzi bătând ora trei dimineaţa. Se opri
şi de abia atunci observă că se afla în faţa palatului Saint-Paul. Se
uită înapoi cu un gest de spaimă şi începu să fugă. Dar în curând
se opri. Spumega de furie… Şi nu se întoarse înapoi, spre Saint-
Paul… trecu de el!… şi merse mai departe… coti după colţ. Acolo,
se opri mai mult timp şi când plecă din nou, se făcea ziuă. În
momentul acela văzu că degetele îi erau murdare de sânge, era
sângele lui. Unghiile lui, sub pieptarul desfăcut îi sfâşiase pieptul.
Era palid şi se clătina. Şi iarăşi îşi spuse:
— N-o să mă duc!…
Dar de data aceasta se afla în Piaţa Regală! în faţa palatului
cardinalului de Richelieu!…
Se făcu lumină. Louvigni se depărtă de Piaţa Regală şi intră în
prima cârciumă pe care o găsise deschisă. Aici bău o ulcică de vin
şi îşi îndreptă dezordinea veşmintelor. Părea că nu mai suferă.
Fizionomia i se înăsprise, iar trăsăturile îi deveniseră rigide. În
colţul ochilor avea o mică lucire roşie. La un moment dat,
cârciumăreasă trecând pe lângă el, îl auzi murmurând:
— La drept vorbind, pot să fac asta, fără a fi un infam.
Pe la ora nouă dimineaţa, cu un pas liniştit şi sigur, el se
îndreptă spre Piaţa Regală. Grupuri de gentilomi se aflau ici şi
colo, adunaţi la ora aceea matinală pe sub ferestrele cardinalului,
plimbându-se de colo până colo, vorbind şi râzând tare câte
odată, ridicându-şi ochii spre cele două ferestre ale cabinetului în
care primea prea puternicul ministru, fiecare având speranţa că
va fi zărit de el… Louvigni trecu printre grupuri, răspunzând la
saluturile unora şi la urările altora.
— Ei, Louvigni, îi strigă unul, de unde ai ieşit în halul ăsta de
istovit şi de palid? De la vreo amantă?
— La naiba! Nici nu am amantă şi nici nu voi avea vreodată.
— Oho!… Atunci ai ieşit din iad?
— Nu, mă duc acolo.
Şi intră în palatul lui Richelieu. Louvigni merse drept spre un
uşier şi-i spuse:
— Prietene, iată doi pistoli pe care te rog să-i bei în sănătatea
regelui. Acum, fă în aşa fel ca să pot vorbi Eminenţei Sale.
Uşierul băgă în buzunar banii, făcu cu ochiul şi spuse:
 — Am să-i fac o deosebită favoare domnului cavaler de
Louvigni.
Câteva minute mai târziu, trecând pe sub nasul a douăzeci de
solicitatori, Louvigni intra în anticamera celui ce subjugase
nobilimea.
El era palid, slăbit, înfierbântat. Deşi sub dogoarea jăratecului
aprins, tot îi era frig. Şedea lângă un cămin imens, cât un salonaş
şi purpură pe purpură, reflexul flăcărilor făcea să-i pâlpâie ape
fugare, pe rasa lui de cardinal. Richelieu se gândea:
„Ea nu mă iubeşte. Niciodată nu are să mă iubească, regina
asta e orgolioasă. Cu toate acestea trebuie s-o fac să mă iubească,
sau… sau să mă urască! Nu ştiu încotro mă îndrept. Dacă
scrisoarea aceea ar fi fost furată, acum aş fi fost deja la Bastilia,
sau poate chiar într-o groapă. Nu! Scrisoarea nu a fost furată.
Pierdută, asta e totul! (El tremură şi îşi întinse mâna spre foc).
Pierdută? Dar pot fi sigur oare de aceasta?… Trebuie neapărat ca
această Annaïs să dispară. Şi Trencavel trebuie să dispară… Până
atunci, are să-mi fie mereu teamă. Doamna Chevreuse, gândindu-
mă bine, ar putea foarte bine… Oh! asta m-ar omorî… dacă m-aş
lăsa omorât încă. Ea are o armă teribilă: frumuseţea ei. Cu
frumuseţea ei ar putea să răscoale o armată întreagă. Ceea ce
visează împotriva mea Epernon, Soissons şi atâţia alţii, ea ar
putea-o face numai surâzând. Ultimul raport al lui Saint-Priac,
spune că Vendôme şi Bourbon sunt ai ei. Poate că şi Ornano!
Ultimul raport al lui Rascasse îmi spune că şi Chalais e al ei.
Ultimul raport al lui Corignan, îmi spune ca şi Louvigni e al ei!
Louvigni! O natură întunecată, un suflet indescifrabil. Într-o zi,
am să-l văd pe omul acesta, ridicându-se împotriva mea.”
— Monseniore, murmură uşierul, domnul cavaler de Louvigni e
aici, cerând favoarea de a fi primit de Eminenţa Voastră.
Richelieu se lăsă pe spate în fotoliul său, sub presiunea fricii
ce-l cuprinse brusc, cu mâinile crispate, cu ochii dilataţi. Apoi
nervii lui se destinseră şi un surâs îi apăru pe buze:
— Pofteşte-l înăuntru!
El dădu fuga spre o perdea pe care o ridică. Acolo se afla Saint-
Priac.
— Omul care are să intre, murmură repede Richelieu, dacă am
să strig: Dumnezeule!…
— Ei bine Monseniore?
— Ei bine, atunci nu trebuie să mai iasă viu de aici.
 Saint-Priac îşi scoase pumnalul.
Când fu introdus Louvigni, el îl găsi pe cardinal aşezat în faţa
unea mese mari, aplecat deasupra unor hârtii pe care le adnota.
Timp de cinci minute cavalerul rămase nemişcat, în tăcere şi
ministrul îşi continuă lucrul, fără a-şi ridica privirea. Dar semnele
pe care le făcea pe marginea hârtiilor, nu însemnau nimic. Cu
toate acestea el nu-l pierdea din ochi pe Louvigni. În cele din
urmă îşi ridică privirea:
— Vă ascult, domnule.
— Monseniore, spuse Louvigni cu o voce seacă, am venit să vă
spun că dumneavoastră nu trebuie să ieşiţi din casă sub nici un
chip, toată ziua de mâine.
Richelieu nici nu tresări. Timp de două secunde îl studie pe
omul din faţa lui. Atâta îi fu de ajuns. El se ridică alene, se
îndreptă spre perdea şi spuse cu glas tare:
— Ei bine, prietene, vă puteţi retrage. Nu mai am nevoie în
dimineaţa aceasta. (El ridică draperia şi se asigură că Saint-Priac
plecase). Vedeţi, am dat drumul unuia din secretarii mei care
lucra acolo, în cabinetul de alături, fiindcă bănuiesc că ceea ce
aveţi să-mi spuneţi, nu trebuie să cadă în alte urechi decât ale
mele. Aşadar, vorbiţi cum a-ţi vorbi unui prieten.
Louvigni tăcea. Tremura.
— Haideţi, făcu Richelieu ceva mai aspru, descărcaţi-vă
conştiinţa. Ştiţi că eu vă pot da absolvirea, în calitate de cel mai
mare prelat. Vorbiţi deci, aşa cum i-aţi vorbi lui Dumnezeu.
Louvigni tăcu. Era palid ca un mort
— Ei bine? reluă Richelieu cu o voce mângâietoare. Nu
îndrăzniţi? Trebuie să îndrăzneşti, dragul meu. Secretele pe care
voiţi să mi le încredinţaţi, vor fi mult mai fidel păstrate de mine,
decât perna căreia i le puteţi bolborosi într-o oră de drăgăstoasă
abandonare. Vorbiţi dar, aşa cum i-aţi vorbi amantei
dumneavoastră.
Un tremur convulsiv îl scutură pe Louvigni.
— Monseniore, spuse el, eu nu am nici prieteni şi nici amantă
şi Dumnezeu e prea departe de mine. Eu nu am altceva să vă
spun, decât acestea: Să nu ieşiţi mâine de aici. Asta e tot.
Pe trăsăturile răvăşite ale acestui om, Richelieu citi o hotărâre
pe care nimic nu o putea sfărâma.
— Încă nu e copt, îşi spuse el. Cavalere, am fost înştiinţat că
averea dumneavoastră, e puţin cam zdruncinată…
 — Monseniore, îl întrerupse Louvigni cu un aer de demnitate,
eu sunt bogat. Dar chiar de aş fi fost sărac, nu aş permite
nimănui, în afara de rege, să se intereseze de punga mea.
— Această dezinteresare, îmi răscoleşte inima, spuse Richelieu
cu înţepătoarea ironie a unui om care ştie că nimeni nu face
nimic, pentru nimic. În orice caz îmi plăceţi şi atunci cine m-ar
putea împiedica să ridic domeniul dumneavoastră la rangul de
Ducat?
— Eu, Eminenţă! spuse Louvigni cu un fel de furie. Eu urăsc
onorurile.
— Da, vă e de ajuns câtă onoare aveţi!
Louvigni se clătină. Îi venea ameţeală. Putea să-l acopere cu
aur, să-l facă duce, să-i dea „Ordinul Sfântului-Duh”!… numai că
Richelieu găsise ce-i trebuia, găsise cuvântul, cuvântul acela crud
care îl pălmuise.
— Copil ce sunteţi, murmură Richelieu îndreptându-se repede
spre el şi luându-i mâna. Sunteţi cu adevărat un copil. Suferiţi
mult, nu e aşa? Ea nu vă iubeşte şi atunci v-aţi spus: Pentru ca s-
o pot poseda, mă voi duce să-mi vând sufletul diavolului!… Şi
atunci aţi venit să mă găsiţi. Eu nu sunt un diavol. Eu sunt un
om care a văzut multe, a suferit multe şi care dispune de oarecare
putere pentru prietenii săi… Louvigni, eu vă credeam duşmanul
meu. Acum, mi-aţi făcut, probabil, unul din acele servicii care nu
se pot uita niciodată, poate că mi-aţi salvat chiar viaţa… eu nu vă
mai întreb nimic. Îmi veţi vorbi, când veţi voi, însă vă spun: cu
începere din ziua aceasta, faceţi parte dintre prietenii mei şi puteţi
încerca să obţineţi de la mine să realizăm chiar şi imposibilul…
— Monseniore, Monseniore! bâlbâi Louvigni care simţea cum i
se umfla pieptul de suspine.
— Duceţi-vă, credeţi şi speraţi, continuă Richelieu cu o voce
plină de arzătoare sugestii. Aveţi s-o vedeţi la picioarele
dumneavoastră, învinsă, implorându-vă. Şi atunci are să vă
iubească, fiindcă femeile îi iubesc pe cei puternici, pe cei curajoşi
şi care le toarnă în fier ei singuri, instrumentul cu care să le
chinuiască.
Louvigni orbit, scoase un geamăt de îngrijorare..
— Ea are să vă iubească, v-o spun eu. Şi numai datorită mie.
Însă… în timp ce vorbeau îl condusese cu blândeţe pe cavaler
până la uşa anticamerei. Aici continuă:
— Însă va trebui să mă ajutaţi să înlătur obstacolele care se
ridică între dumneavoastră şi ea!…
Louvigni se văzu afară, fără să ştie măcar cum ieşise din palat.
El traversă oblic Piaţa Regală, evitând fără să ştie de ce, figurile
cunoscuţilor.
Încă nu e copt! spusese Richelieu. Ar fi dat orice, să se
găsească acum acasă la el, cu toate uşile încuiate. O voce striga în
el: Să îndepărtez toate obstacolele care mă separă de ea! Să-l
îndepărtez pe Chalais! Oh! cum l-aş mai omorî joi în dosul
terenului de lupte Saint-Lazare! Dar dacă nu-l voi putea omorî?…
El scrâşni din dinţi şi începu să alerge, ca şi cum ar fi vrut să
fugă de vocea care îi striga:
— Dacă tu nu-l poţi omorî, arată-l acelui care ştie să
îndepărteze obstacolele… lui Richelieu! Dacă Chalais nu poate
muri de o lovitură de spadă, poate să moară de o lovitură de
secure!
Când ieşea din Piaţa Regală, se lovi de doi bărbaţi care se
îndreptau într-acolo cu paşi repezi: un călugăr uriaş, cu pieptul
desfăcut şi un individ mărunt, cu spada în mână, gata de bătaie.

Capitolul XVIII – SE PREPARĂ CAPCANA

RĂMAS SINGUR, Richelieu dădu ordin să fie îndepărtaţi toţi cei

ce solicitau audienţe şi umpleau anticamerele, să se închidă
porţile palatului şi să nu fie primiţi înăuntru decât cei ce
aparţineau casei, gărzile, ofiţerii, secretarii şi spionii. Liniştit de
aceste măsuri pe care le luase şi de impunătoarea înfăţişare a
fortăreţei ce o reprezenta palatul său, el puse să-i fie adus domnul
de Bertonville, secretarul său intim, atâta cât putea să fie cineva
un secretar al cardinalului. Era mai mult un fel de agendă vie a
lui.
— Domnule, îi spuse el, ce drumuri şi ce demersuri am de făcut
neapărat?
— Monseniore, spuse secretarul cercetând într-un carneţel,
pentru azi aţi notat…
— Nu, îl întrerupse cardinalul, să vedem pentru ziua de mâine.
— Mâine. Bine… Eminenţa Voastră trebuie să asiste la scularea
Majestăţii Sale, care doreşte să-i vorbească.
— Pune să i se comunice regelui, că am să mă duc poimâine.
După aceea?
 — Eminenţa Voastră trebuie să se întâlnească la doamna de
Givray, cu domnul Consilier Laubardemont, să asiste la jocurile
de la domnul de La Trémoille. Să-l vadă pe domnul de Epernon, în
trecere prin Paris. Să-l onoreze cu o vizită pe domnul Guvernator
de Vincennes.
— Toate acestea trebuiesc amânate pentru zilele următoare.
După aceea?
— Mai e şi promisiunea făcută domnului de Chalais. Banchet la
prânz. Conacul Saint-Lazare. Destăinuiri promise de domnul de
Chalais. Eminenţa Voastră a spus că se va duce singur… dar…
— Scrieţi-i domnului de Chalais că mă voi duce! îl întrerupse
aspru cardinalul. Că mă voi duce singur!…
După ce secretarul intim pleacă, Richelieu începu să râdă aşa
cum râdea el când era singur şi acesta ar fi fost pentru mulţi
oameni, un spectacol uimitor. El bombăni:
— Aşadar, acum am să ştiu şi eu ce se petrece la Madam de
Chevreuse. Îl am în mână pe Louvigni. Mâine am să aflu şi
secretul îndrăgostitului ăsta. Da, am să mă duc, chiar dacă câteva
pumnale solide m-ar aştepta la conacul Saint-Lazare. Cel puţin
am să trimit efigia mea.
Şi puse să fie chemat Saint-Priac. Acum nu mai râdea.
— I-a ascultă, spuse el dintr-odată, aveai cu dumneata soldaţi
în număr destul de suficient pentru a aresta doisprezece oameni
şi totuşi Trencavel şi cei doi prieteni ai lui, te-au învins. Afacerea
asta din strada Sainte-Avoye e cât se poate de proastă. Mie nu-mi
plac eşecurile.
— Monseniore, bâlbâi Saint-Priac pălind.
— Trebuie să-ţi ei revanşa. Şi repede de tot, altfel nu mai eşti
omul mea. Asta înseamnă că Annaïs de Lespars nu mai e a
dumitale.
— Porunciţi, Monseniore, spuse Saint-Priac înveninat de
promisiunea pe care o implica această ameninţare, mai mult
decât de ameninţarea propriu zisă.
— Mâine de dimineaţă, pe la orele unsprezece, te vei duce la
conacul contelui de Chalais, în spatele lui Saint-Lazare. Vei fi
singur. După ce vei trece de porţile Parisului, ai să faci în aşa fel
ca oamenii ce se află în conac să te poată vedea venind, încă de
departe. Ai să mergi călare, la pas. Acolo, ai să intri în casa unde
îl vei găsi pe domnul de Chalais. Dacă e singur – mă auzi? – dacă
e singur în casă, ai să-i spui că eu te-am trimis ca să-l informezi
că nu pot, cu toată părerea de rău, să răspund invitaţiei sale. Şi
după aceea ai să te întorci.
Saint-Priac ridică spre cardinal o privire uimită.
— Aşteaptă, reluă Richelieu. E posibil ca domnul de Chalais să
nu fie singur.
— Bun mormăi Saint-Priac în gând. M-ar mira asta…
— Şi de lucrul ăsta trebuie să te asiguri cu orice preţ. Trebuie
să afli câţi erau, cum erau înarmaţi şi cine făcea parte din bandă.
Privirea lui Saint-Priac scânteia, nările i se dilatau. Adulmecau
aerul ca şi cum ar fi respirat bătălia.
— După ce vei afla toate acestea, ai să vii pur şi simplu să mi le
comunici. Vezi că e destul de uşor şi totuşi, în schimb, te iert de
înfrângerea ce ai suferit-o ieri.
— Şi dacă mă atacă? mormăi Saint-Priac.
— Ei bine, ai să încerci să găureşti şi dumneata cât mai mulţi
şi să mi te întorci cât se poate de întreg.
De data aceasta el înţelesese totul. Nu la o bătălie era trimis, ci
la un măcel.
„Mă trimite să mor în locul lui!” se gândi el, fixându-l pe
cardinal cu privirile rătăcite.
O clipă, ei se sfruntară cu privirea, fiara şi îmblânzitorul, faţă în
faţă. În cele din urmă Saint-Priac murmură:
— Mă voi duce!…
Se va duce! se gândea Richelieu. Dar are să se mai întoarcă?
Dacă oţelul îşi va face datoria, în cele din urmă ce are să fie
schimbat? Prea puţin lucru. Un piept în loc de altul. Dar atunci
am să ştiu la ce fel de banchet mă invita Chalais. Hm, Saint-Priac
ăsta, era un servitor bun. Ei şi! S-au dus atâţia oameni la groapă,
totul e să ştii să-i păleşti.
— Monseniore, Cuvioşia Sa părintele Joseph e aici. Călugărul
Corignan şi micul Rascasse aşteaptă şi ei ordinele
dumneavoastră, spuse un valet.
Un moment mai târziu, în urma ordinului Eminenţei Sale, cei
doi cumetri intrau în cabinet.
— Monseniore, spuse Corignan năvalnic, dacă îmi daţi mâine
comanda Porţii Montmartre, vi-l aduc pe Trencavel cu picioarele şi
mâinile legate!
— Monseniore, strigă turbat Rascasse, daţi-mi mâine în pază
Poarta Saint-Denis şi Trencavel va cădea în sfârşit în puterea
Voastră!
 Cele două exclamaţii fuseseră făcute laolaltă şi Rascasse se şi
zburlise, iar Corignan rostogolea nişte ochi teribili.
— Explicaţi-mi, spuse cu asprime cardinalul, ce aţi făcut voi în
timpul încăierării de ieri. Domnul de Saint-Priac se plânge că l-aţi
părăsit în momentul decisiv.
Acest detaliu fusese inventat chiar atunci de Richelieu care nu
dispreţuia şi acest fel de a face investigaţii.
— Domnul de Saint-Priac tocmai a ieşit acum de aici, spuse
cardinalul cu şi mai multă asprime.
— E drept, l-am întâlnit şi noi, dar dacă aş fi ştiut că acest
gentilom este în stare să mă calomnieze în felul acesta nici nu i-aş
mai fi dat binecuvântarea mea în trecere.
— Şi eu, nici nu mi-aş fi scos pălăria în faţa lui. Să mintă în
halul ăsta! Un gentilom!…
— Aşa! spuse Richelieu, atunci voi n-aţi fugit din faţa bătăliei?
Corignan se îndreptă şi păru a se lungi fără măsură. Cu o
mişcare din cap, făcu să-i cadă gluga pe spate şi cu pumnul în
şold, spuse:
— Monseniorul să binevoiască să mă privească. Atunci va
vedea în faţa sa, figura unui om pe care inamicii Eminenţei Sale,
nu se pot lăuda că l-au văzut din spate! Să fug eu? Monseniorul
vrea să râdă!
Cardinalul îşi apăsă privirea asupra lor şi amândoi se înclinară
murmurând:
— Am făcut şi noi ce am putut.
— Ei bine, acum spuneţi-mi cum credeţi voi că-l veţi putea
prinde pe omul acela?
Corignan şi Rascasse schimbară o privire şi se înţeleseră. Ei
deveniseră din nou aliaţi.
— Monseniore, spuse călugărul, Rascasse e de faţă şi vă poate
spune că amândoi am petrecut o noapte teribilă şi ne-am riscat şi
azi noapte de zeci de ori pielea, pentru a spiona, a pândi şi a-l
supraveghea pe Trencavel.
— Voi l-aţi văzut? întrebă repede cardinalul.
— Sigur! strigă Rascasse tăindu-i vorba tovarăşului său.
— Povestiţi-mi!
Rascasse privi pe Corignan. Corignan înţelese că povestea era
gata şi spuse:
— Vorbeşte Rascasse. La fapte, eu ţin să fiu primul, dar la
vorbe, mă dau cu plăcere de-o parte în faţa ta… De altfel, dacă
memoria te va trăda la un moment dat…
— Fii fără grijă, spuse Rascasse. Memoria mea valorează cât şi
braţul meu. Ştii bine că am capul foarte solid. Iată care sunt
faptele, Monseniore. Oamenii domnului baron de Saint-Priac, fură
aşadar puşi în derută de maestru de scrimă, împreună cu
secundul său Montariol şi cu un al treilea, al cărui nume nu îl
ştim.
— Îl ştiu eu, spuse Richelieu. Treci peste asta.
— Monseniorul este atotştiutor, spuse Rascasse cu o sinceră
admiraţie. Aşadar, aceşti trei demoni se luptară cu o adevărată
furie şi cu un curaj extraordinar; nişte diavoli împieliţaţi. Mai
mulţi dintre noi muşcară ţărâna Şi eu însumi, am primit o
împunsătură în braţ.
— Ah! mormăi ştrengăreşte, Corignan.
— Iat-o, spuse foarte simplu Rascasse.
Şi răsfrângându-şi repede mâneca, arătă o rană lungă, încă
sângerândă. Corignan rămase trăsnit de uimire şi poate şi de
admiraţie. Arătarea acestei răni era o capodoperă. Cât despre
modul cum şi-o făcuse şi când, asta era un mister.
— Rascasse, spuse Richelieu, iată un balsam pentru rana ta.
Acum continuă prietene.
Spionul umflă cei zece pistoli pe care îi întindea cardinalul, îşi
lăsă mâneca în jos şi sigur că de aici înainte va fi crezut pe
cuvânt, continuă:
— Ar fi trebuit ca acum să stau la pat fiindcă am călduri, dar
serviciul nu poate să sufere, fiindcă servitorul suferă… Aşadar,
cum spuneam, am făcut şi noi tot ce-am putut. Şi iată că
Corignan e aici şi vă va spune pentru ce a fost nevoit el însuşi să
întrerupă lupta. Hai, fără modestie Corignan, spune.
— Dar, bâlbâi călugărul îngrozit, eu nu ştiu dacă…
— E prea modest Monseniore! El a primit în burtă o lovitură
dată cu capul…
— Ah! Ah!… da, pe legea mea e adevărat! spuse Corignan pe un
ton ameninţător.
— O lovitură de cap Monseniore, din care a rămas zăpăcit vreo
zece minute! termină Rascasse.
— Două lovituri de cap! Două, Rascasse! mormăi călugărul
strângând din pumni de necaz.
— Pe legea mea, aşa e! spuse şi micul spion la rândul lui.
Uitasem de cea de a doua. Monseniore, trebuie să aibă un stomac
foarte solid, nu-i aşa? Nici nu-mi pot da seama cum are să le
poată mistui pe amândouă!
— Eu unul ştiu, repetă Richelieu. Uite, Corignan, ia asta ca să-
ţi uşureze digestia. La rândul său Corignan înhăţă banii şi din
clipa aceea necazul începu să se lupte în el cu recunoştinţa.
Rascasse reluă:
— Aşadar, totul se sfârşi prin înfrângerea domnului de Saint-
Priac, un om frumos desigur şi dintre cei mai iuţi, pe care i-am
văzut vreodată, la fugă. În clipa aceea, îl văzui pe Corignan care
îşi revenea din năuceală şi îi făcui semn. Amândoi au luat-o la
fugă şi puturăm să-l ajungem pe Trencavel, în momentul când
trecea de Poarta Saint-Denis. Avea pe conştiinţă încăierarea aceea
şi se cam temea de Paris. Monseniorul cunoaşte Stăncuţa albă? E
o cârciumioară drăguţă, la marginea drumului spre Franţa-Nouă,
la cinci sute de paşi de Poarta Saint-Denis, cu un vin minunat de
Montreuil şi cu o cârciumăreasă pe care Corignan a spovedit-o…
— Rascasse, mugi călugărul, această insinuare…
— Ce insinuare Corignan?… Trebuie să-i ascund Eminenţei
Sale lovitura de maestru, graţie căreia Trencavel va fi în mâinile
noastre mâine? Graţie lui Corignan, Monseniore şi frumoasei
cârciumărese, cei doi băieţi de la Stăncuţa albă au putut azi
noapte, pe la miezul nopţii, să asculte ce vorbea Trencavel şi
banda lui compusă din şase oameni. Aşadar, în timp ce le turna
de băut, cei doi băieţi au auzit totul!
— Aşa! Trencavel se refugiase în cârciuma aceea?
— Da, Monseniore, spuse Rascasse înclinându-se adânc.
— Şi băieţii v-au repetat tot ce spuneau ei?
Rascasse se îndreptă şi în timp ce Corignan căsca nişte ochi
enormi, afirmă:
— Monseniore, băieţii nu au avut nimic să ne repete. Noi am
auzit singuri tot, Corignan şi cu mine! Fiindcă cei doi băieţi de
prăvălie Monseniore, ei bine… eram noi! Eram eu! Şi Corignan!…
Întreg geniul lui Rascasse era în invenţia asta. Richelieu
exclamă:
— Viclenie de război… Straşnică viclenie! Corignan tremura de
invidie şi era nevoit să-şi spună:
— Asta nu mi-aş fi putut-o eu închipui în veci vecilor!… Rana
de adineauri a fost o capodoperă, e drept. Dar cei doi băieţi de
prăvălie de la Stăncuţa albă, e pur şi simplu sublim. Trebuie să-
mi iau revanşa.
 În timpul acesta Rascasse continua:
— Monseniore, iată rezultatul: Trencavel îşi va petrece ziua de
azi afară din Paris şi se va înapoia mâine, fie prin Poarta Saint-
Denis, fie prin Poarta Montmartre. Am auzit asta cu propriile
noastre urechi.
— E adevărat! confirmă Corignan.
Richelieu nu mai asculta şi începuse să scrie cu iuţeală două
ordine pentru comandanţii de Gardă, de la cele două Porţi. Celui
de la Poarta Saint-Denis, ordin să asculte de Corignan; celui de la
Poarta Montmartre, ordin să asculte de Rascasse.
— Duceţi-vă, spuse el. Sunt mulţumit de voi. Mâine, deîndată
ce omul acela va fi prins, veţi împărţi între voi două sute de
pistoli.
— Unde va trebui să-l conducem? întrebă Corignan îndoindu-se
până la pământ
— Aduceţi-mi-l aici. Acum plecaţi.
Trencavel prins! se gândea Richelieu după plecarea celor doi
tovarăşi. Oh! Aceşti doi oameni nici nu-şi dau seama că probabil
îmi salvează viaţa!…
Şi apoi dădu ordin să fie introdus părintele Joseph.
Ajunşi afară, Corignan şi Rascasse îşi numărară piesele de aur
pe care le înhăţaseră şi îşi îndoiră cu grijă cele două preţioase
ordine, apoi intrară împreună într-o cârciumă, pentru a-şi celebra
acolo triumful şi a se învoi asupra celor ce aveau să facă a doua
zi. Rascasse, însetat, ceru două butelii cu vin de Anjou şi
Corignan sărută servitoarea care le aducea, sub pretext că o
binecuvântează.
— Acum, spuse călugărul, după ce se aşeză, spune-mi şi mie
unde ai primit rana aia la braţ?
— Poftim, făcu Rascasse. Bine că mi-ai adus aminte.
El îşi sumese mâneca şi cu o cârpă muiată în apă, începu să
frece plaga. În câteva secunde, rana dispăru… era falsă, vopsită
cu roşu. Corignan rămase năucit: Rascasse era şi mai „tare” decât
îşi putuse închipui.
Acum, dacă Rascasse nu ezitase să-şi dea pe faţă înscenarea
faţă de un rival, un adversar, un duşman chiar, care putea să-l
piardă cu un cuvânt, era din cauză că deşi Corignan era capabil
să-l doboare pe Rascasse, iar Rascasse în stare să-l străpungă cu
frigarea lui de spadă şi deşi la nevoie puteau încerca să se
calomnieze unul pe celălalt, niciodată însă, nu ar fi fost în stare
să spună cardinalului micile lor secrete ale meseriei. Asta era
altceva. Şi nu din cinste, sau din scrupule; doar din interes. Să-l
denunţe pe celălalt, însemna să se denunţe pe el singur. Ei se
urau, însă erau aliaţi.
Când cele două butelii cu vin fură golite până la ultima
picătură şi după ce Corignan binecuvântă în felul lui, pentru
ultima oară, servitoarea, cei doi cumetri ieşiră, pentru a se duce
fiecare acasă.
— Aşa, spuse Rascasse, mâine tu vei lua comanda Porţii Saint-
Denis?
— Da. Şi tu pe a Porţii Montmartre. Şi dacă ai să-l prinzi tu pe
Trencavel, ai să pui să mă anunţe imediat?
— Vai de mine! păi m-am jurat!! Şi tu ai să mă chemi de
asemeni, dacă diavolul ăla are să cadă în cursa ta. Adio cumetre,
eu mă duc acasă la mine, ca să mă prepar pentru ziua de mâine.
— Şi eu, spuse Corignan, mă întorc la mânăstire, ca să încep
să mă rog.
— Mâine dimineaţă în zori, eu am să fiu în dosul terenului de
lupte Saint-Lazare, se gândea Rascasse.
— Când s-o crăpa de ziuă mâine dimineaţă, îşi zicea Corignan,
eu am să dau târcoale în jurul conacului în chestie.
— Până atunci, continuă primul să se gândească, pistolii
Eminenţei Sale mi se par cam greu de purtat.
— Şi cu toate acestea, continuă şi cel de-al doilea să-şi spună,
tot aurul acesta ar putea să-mi fie luat de fratele vistiernic al
mânăstirii, dacă nu aş avea grijă să las vreo câteva piese în
locuinţa aceea minunată, unde am spovedit odată pe o servitoare.
Mă duc să văd dacă nu cumva mai e vreo altă servitoare, pe care
s-o smulg din flăcările iadului.
Nas în nas, cei doi derbedei se ciocniră la uşa aceleiaşi case, un
fel de tavernă rău famată, aşezată pe o străduţă şi mai rău
famată.
— Aha! asta spui tu că se numeşte că te prepari acasă la tine
pentru luptele de mâine!
— Aha! asta spui tu că se numeşte că te rogi în mânăstirea ta!
Şi intrară amândoi.

Capitolul XIX – CONACUL SAINT-LAZARE

 CURSA ERA GATA. Richelieu puse să se închidă toate Porţile
Parisului, în afară de cele două unde trebuia să se posteze
Rascasse şi Corignan, ca şefi de capcane. Toate aceste preparative
enorme, ca să fie prins un singur om, aveau ceva hidos în ele.
A doua zi, după ce îşi petrecuse o parte din noapte ca să-i
povestească lui Mauluys şi lui Montariol, acel vis, pe care deşi
treaz, i se desfăşura înaintea ochilor în palatul de Guise,
Trencavel ieşi din Paris prin Poarta Montmartre şi se îndreptă
spre conacul Saint-Lazare. El mergea călare, la pas. Era aproape
de prânz. Un soare frumos de primăvară râdea de sus, pe un cer
senin, de mătase gri-bleu, cu câteva eşarfe de voal. O bucurie
ciudată făcea să-i bată inima tânărului. O spadă solidă lovea
coastele calului şi câteodată, el o mângâia cu mâna: spada aceea,
avea să-i cucerească prietenia frumoasei Annaïs. Restul avea să-i
vie pe urmă. Restul!… Dragostea!
Din depărtare bătea douăsprezece, când descălecă în faţa casei
ce îi fusese semnalată. Venise la timp…
Saint-Priac pornise şi el spre casa care, după ce trecea Poarta
Saint-Denis, se putea vedea din depărtare, în spatele clădirilor
Mânăstirii Saint-Lazare, fiind aşezată ceva mai sus. Numai că el
plecase pe la orele douăsprezece la drum spre moarte; cel puţin
aşa credea el. Nu puţin curaj îi trebuia, să înainteze aşa la pas,
descoperit, prin ţinutul acela mlăştinos şi plin de tufişuri. Saint-
Priac înţelesese foarte bine că era sortit să primească vreun atac
perfid cu spadele, sau vreo salvă de arhebuze, destinate
cardinalului. El încălecase şi se îmbrăcase cu costumul cu care
Richelieu avea obiceiul să se arate parizienilor. Calul era negru;
costumul: un pieptar violet presărat cu aur, pălărie mare de fetru
cu pană violetă, cizme înalte roşcate şi o manta mare, roşie.
De la Poarta Saint-Denis până la conacul Saint-Lazare, fură
pentru Saint-Priac clipe groaznice. Fiecare din aceste momente
putea să-i aducă moartea. Ordinul era să meargă la pas. Saint-
Priac îşi învinse cu foarte mare greutate pofta nesăbuită pe care o
simţea de a-şi înfige pintenii în burta calului. Ordinul era să se
lase văzut din depărtare. La fiecare accident de teren capabil să-l
ascundă de privirile altora, el închidea ochii, ca să nu mai vadă.
Din dosul fiecărui copac, fiecărui tufiş, el aştepta glonţul de
muschetă care avea să-l doboare. Până să ajungă la zidurile
Mânăstirii, era alb ca varul şi trebui să se încleşteze de şa ca să
nu cadă. Numai când ajunse acolo, scoase un suspin şi spuse:
sunt salvat.
De ce era salvat? Din dosul zidurilor mânăstirii, din fundul
unui intrând plin de urzici, apărură câteva figuri. Privind mai bine
s-ar fi putut vedea acolo vreo zece vlăjgani şi caii lor legaţi ceva
mai departe. Saint-Priac făcu un ocol uşor şi trecu pe lângă ei. Ei
se ridicară şi se aşezară în rând.
— Nu uitaţi şuieratul meu, spuse Saint-Priac cu voce scăzută.
Şi părând că nici nu-i văzuse îşi continuă drumul spre casa lui
Chalais. Saint-Priac voia să se bată şi să-şi rişte pielea, dar nu
voia să se lase masacrat fără luptă.
— Ar fi o mare cinste să mă las binişor ucis în locul Eminenţei
Sale a cărei ţinută o port. Dar la urma urmei, dacă pot face în aşa
fel ca să scap din capcana aceasta, aproape zdravăn, voi avea şi
cinstea – şi profitul pe deasupra. Acest Chalais trebuie să fi
ascuns înăuntru doi trei cumetri solizi, care îl vor ajuta la
momentul oportun.
Şi fiindcă Saint-Priac ştia să calculeze, el se hotărâse să opună
oamenilor lui Chalais un număr egal de spade. Ca să nu se înşele,
el ascunsese acolo în apropiere zece; era o socoteală bună.
De fapt, aveau să fie destul de mulţi musafiri în casa aceea în
care ar fi trebuit să se întâlnească numai două persoane:
Trencavel venea acolo, Saint-Priac venea şi el; Montariol venise
deja, Rascasse şi Corignan erau şi ei deja ascunşi acolo, cei zece
tâlhari angajaţi de Saint-Priac erau gata să alerge acolo şi în fine,
în sala de la parter, se afla o persoană care aştepta de la ora zece
dimineaţa; era Annaïs de Lespars.
În dimineaţa aceea ea primise un călăreţ trimis de ducesa de
Chevreuse. Şi cavalerul îi spusese: „Am primit ieri o depeşă de la
secretarul său; are să vină şi va fi singur”. La ora zece, Annaïs
intră în casa singuratică cocoţată pe o înălţime care domina
mânăstirea. Aici se instală în sala cea mare. La dreapta şi la
stânga se aflau două uşi mari, pe care ea le deschise pe rând;
amândouă dădeau în câte o odăiţă şi nu se afla nimeni în ele.
Asigurându-se că era singură, ea îşi scoase spada, o încercă
îndoind-o în mâini şi o aşeză pe masă. Era palidă; ochii ei negri îi
reflectau hotărârea neclintită… Costumul de cavaler pe care îl
îmbrăcase, îi lăsa toată libertatea mişcărilor pentru luptă, şi în
picioare, în pragul uşii, luminată în plin de soarele cald de
primăvară, cu silueta ei fină şi mândră ea aştepta bătălia, cu
privirile aţintite asupra intensei regiuni pustii şi mlăştinoase. Un
moment, o tresărire o zgudui. Richelieu venea la pas.
— Uite-l!…
Dar nu era Richelieu. Era numai costumul lui. Şi în costumul
acela, Saint-Priac!
Câteva minute Annaïs rămase să-l contemple pe cel care venea
la ea, o mică imagine pierdută în radiaţiile soarelui, în partea de
jos a câmpiei; după un timp distinse şi detalii: calul negru, catifea
violetă şi manta roşie a călăreţului. Privirea ei părea că vrea să-l
atragă… de acum înainte, nimic nu-l mai putea împiedica pe
Richelieu să ajungă până la ea. Ciocnirea era inevitabilă. Ea intră
din nou în salon şi deschizând uşile din dreapta şi din stânga, ea
se asigură că odăile de alături erau goale. Şi luându-şi iar spada
se jucă cu ea, apoi o privi un minut cu o ciudată privire fixă şi o
puse la loc pe masă. Ea îşi încrucişă braţele şi aşteptă.
Buzele îi erau întredeschise; pieptul i se ridica în tremurături
scurte; aspira răzbunarea şi inima îi bătea chemarea morţii
— Să-l ucid, murmură ea, sau să fiu ucisă de el. Dacă eu voi
cădea, Trencavel are să vină şi va continua el lupta, tot cu spada
asta… (Ea se înfioră.) Va veni oare?… Unde o fi acum?… De ce oi
fi având eu încredere în el când totul îl învinuieşte de a fi spionul
cardinalului?… Va veni oare?… Oh! dar de ce o fi venind Richelieu
aşa de devreme?… Când Trencavel nici nu e aici?
O îndoială teribilă se abătu asupra ei. În acelaşi moment, ea
auzi paşii calului, apoi cum cavalerul descălecă zgomotos şi îşi
lega animalul. Ea îşi lăsă capul în piept
— Iată-l! Richelieu a şi venit! Dar de ce aşa devreme?…
Ea palpita. Intrarea luminată de soare, fu întunecată de o
umbră. Annaïs puse încetişor mâna pe mânerul spadei ce se afla
pe masă şi îşi ridică ochii. Şi ochii ei frumoşi se dilatară într-un
fel de spaimă groaznică şi ceva ca un strigăt slab i se stinse pe
buzele-i albite: Saint-Priac!…
Spaima era în ea şi nu venea nici din uimire şi nici din frică.
Venea de la gândul înfiorător că Richelieu a fost prevenit!…
Prevenit de Trencavel!
Saint-Priac încremenise. De la prima privire, el recunoscuse pe
Annaïs, în acel tânăr cavaler ce sta în picioare lângă masă, cu
mâna pe o spadă goală. Îl împietrise uimirea şi îngrijorarea de
ceea ce putea să fie dedesuptul acestei întâlniri… Cardinalul îl
trimesese la Chalais… şi acolo o găsise pe Annaïs de Lespars. De
ce? Ce voise Richelieu? Dar aproape imediat pasiunea începu să
vorbească în el cu o voce autoritară ce acoperea pe toate celelalte.
Saint-Priac scrâşni:
— Drace! Orice ar fi vrut Eminenţa Sa, eu am să fac să se
întoarcă asta în profitul meu! Fiindcă e aici, am s-o iau pentru
mine, pentru mine singur!
Cu un şuierat strident, el sfâşie tăcerea întinsă a mlaştinilor.
Ascunşi acolo pentru a-l apăra, cei zece tâlhari angajaţi aveau să-i
servească pentru alt lucru. Asta era totul! Şi după aceea, intră.
Annaïs, cu spada în mână, se îndreptă spre uşa din dreapta, pe
care o deschisese cu o clipă mai înainte; de data aceasta ea nu se
mai deschise!… Şi pe cea din dreapta, o găsi la fel, încuiată!… în
cele două camere, goale cu un minut mai înainte, acum se aflau
oameni. Intenţia de a o prinde în cursă, era evidentă.
Părăsind intrarea, Saint-Priac se aşeză între Annaïs şi scara din
fund care i-ar fi oferit posibilitatea de a se retrage în partea de sus
a casei.
Ea aruncă în jurul ei o privire sălbatică, de antilopă prinsă în
cursă. Uşa cea mare de la intrare era deschisă, iar Saint-Priac, la
picioarele scării, rânjea. În timp ce ea se repezi cu iuţeală spre
dreptunghiul de lumină aurie al uşii, auzi galopul grăbit al mai
multor cai şi dintr-o dată, cei zece tâlhari plătiţi, ai lui Saint-
Priac, apărură cu pumnalele în mână, urlând:
— Pe ei! Pe ei! Săriţi! La moarte! Ucideţi! pe cine să ucidem?…
— Afară de aici caraghioşilor! comandă Saint-Priac. Păziţi
intrarea şi aşteptaţi să vă chem!
Annaïs, cu un gest de dispreţ îşi vârî spada în teacă şi cu un
râs amarnic grăi:
— Trencavel a organizat de minune cursa asta.
Saint-Priac nu înţelesese, dar se apropie de ea şi-i răspunse cu
o voce tremurătoare:
— Cu spada aceea în mână, eraţi superbă. Niciodată nu v-am
văzut aşa de strălucitoare. Pe cine credeaţi că-l veţi găsi aici? Pe
cine speraţi să-l ucideţi?
Ea îşi întinse mâna şi atinse mantia roşie cu vârful degetului:
— Pentru ce te-ai îmbrăcat cu hainele cardinalului de
Richelieu? Stăpânul dumitale îţi face prea multă cinste.
El se cutremură, smulse de pe umeri pelerina pe care o aruncă
într-un colţ şi spuse:
— Pe el voiaţi să-l ucideţi, nu-i aşa? Voiaţi să vă bateţi în duel
cu Richelieu! Oh! ce frumoasă sunteţi! Ei bine, iată pieptul meu.
Dacă vă trebuie o spadă de care să v-o ciocniţi pe a
dumneavoastră, iat-o pe a mea!
Ea îl dezaprobă cu dispreţ.
— E foarte adevărat! rosti el într-un şuierat arzător. Mă
dispreţuiţi prea mult pentru aşa ceva. Eu sunt mai prejos şi decât
ura dumneavoastră. Cine sunt eu?
Gâfâia. Mustaţa lui roşcată se zbârlise.
— Eu sunt omul care vă iubeşte. Nimeni nu are să vă iubească
vreodată ca mine.
— Haide, spuse ea cu răceală, fă-ţi odată datoria: cardinalul
aşteaptă să-i dai raportul.
Saint-Priac, sub lovitura ca de bici ce o primise, rămase o clipă
amuţit de disperare. Apoi furia lui ajunse la maximum. Sfidarea
liniştită a lui Annaïs îi devenise singurul lucru pe lume pe care
nu-l putea suporta. Şi într-un ultim efort de dragoste, el îşi uşura
ura:
— Am să vă forţez eu să mă urâţi, bâlbâi el.
Ea clătină din cap cu un calm teribil.
— Oh! mugi el. Am să vă forţez eu să scoateţi spada aia pe care
o purtaţi şi să o ridicaţi spre mine! Vreau să-mi vedeţi culoarea
acestui sânge, care arde de dragoste pentru dumneavoastră…
Annaïs îşi scoase spada şi o rupse pe genunchi, apoi azvârli
bucăţile pe jos.
Saint-Priac îşi acoperi faţa cu palmele crispate. Un suspin i se
înecă în gâtlej. Apoi se îndreptă, spumegând. Ochii lui aruncau
lumini însângerate. Şi într-un spasm spuse:
— Ei bine, nu! N-am să mor de ruşine sub dispreţul dumitale.
Vreau să mor de durere, sub ura dumitale. Doar dacă, în curând,
n-am să-mi pot bate joc chiar de ura asta.
— Să terminăm odată cu asta. Eu n-am să te urăsc.
— Ba ai să mă urăşti, mugi Saint-Priac. Şi asta are să fie
bucuria mea. Ei bine, mama dumitale…
El se opri, gâfâind, poate ezitând. Ea tresări cu putere şi strigă:
— Mama mea!… Ce vrei să spui?…
La această întorsătură a înspăimântătorului duel, Saint-Priac
simţi că Annaïs fusese atinsă. Acum trebuia să-i dea lovitura de
graţie. Şi atunci, îngrozitorul secret se ridică din fundul acestui
suflet tulburat şi făcu explozie:
— Mama dumitale! Era marele obstacol dintre dumneata şi
mine! Chiar înainte de a fi voit s-o omoare Richelieu, eu am voit-o!
 Annaïs asculta cu atenţia încordată. Saint-Priac gâfâia
— A venit la Angers un om… un om trimis de cardinal. El mi-a
spus tot. Atunci am aflat că voinţa lui Richelieu se confunda cu
dorinţa mea. Ne-am înţeles atunci ca prichindelul acela să se
laude cu treaba asta…
Saint-Priac se aplecă spre Annaïs, cu aer de cruzime, cu o
mutră îngrozitoare şi continuă:
— Dar eu am adus-o la îndeplinire. Eu i-am dat otrava. Eu am
ucis-o pe mama dumitale. Ah! tună el îndreptându-se,
prichindelul acela n-ar fi îndrăznit s-o facă! Eu! eu am îndrăznit!
Încearcă acum să mai spui ca nu merit ura dumitale!
Annaïs aruncă nişte priviri rătăcite spre fragmentele spadei sale
rupte.
— Ruptă! urlă Saint-Priac. Şi de altfel acum e prea târziu!
Acum când ştii asta, nu am să mă mai las ucis de dumneata!
Simt că acuma eu te urăsc, cu toată ura pe care mi-o porţi
dumneata. Nici-o mască. Nici-o dragoste. Acum eu sunt stăpân
aici. Acum eşti a mea. Hei! băieţi! Veniţi încoace!
Într-o clipită sala fu invadată de cei zece tâlhari. Annaïs era ca
moartă. În mod vag simţi că era târâtă afară şi-l auzi pe Saint-
Priac aruncând ordine cu un ton scurt. Şi deodată se văzu pe un
cal în mijlocul unor oameni. Saint-Priac se aşeză în capul trupei şi
strigă:
— Urmaţi-mă!
Banda porni spre Nord, trasând un mare semicerc în jurul
Parisului. Era tocmai momentul când Trencavel ieşea pe poarta
Montmartre.
Trei ore mai târziu, Saint-Priac îl părăsea pe contele de Chalais.
Apoi, în goana mare, sosea în Piaţa Regală şi îşi făcea imediat
intrarea în cabinetul cardinalului, care îl privea cu uimire.
Brigandul înţelese şi surâse:
— Nici o zgârietură pe costumul dumneavoastră, Monseniore.
Nici cea mai mică lovitură a sorţii. Mă întorc cât se poate de
simplu, onorat de saluturile unei mulţimi de oameni, care m-au
luat drept Eminenţa Voastră.
Cardinalul privi atent spre faţa aceea lividă, ale cărei trăsături
păreau înăsprite şi se gândi: „S-a întâmplat ceva. De ce?”
— Contele de Chalais? întrebă el.
— M-a primit foarte galant. Era singur, Monseniore, absolut
singur şi mi-a explicat că ar fi avut onoarea să-l servească el
însuşi pe Eminenţa Voastră, banchetul era gata pregătit.
— Oh! se gândi Richelieu pălind. Otravă? Da! Trebuia să mă fi
gândit la asta.
Dar ca şi cum ar fi ghicit acest gând, Saint-Priac continuă
liniştit:
— Mă simt forţat să mărturisesc Eminenţei Voastre, că mi-era
tare foame. Domnul conte a insistat aşa de frumos… Pe scurt, ne-
am aşezat amândoi la masă şi am devorat tot ce a fost pregătit
pentru dumneavoastră şi am epuizat până la ultima butelie de
vin, cinstind în sănătatea Voastră.
La un gest al cardinalului, Saint-Priac se retrase. El gândea:
Acum e a mea. Numai a mea Eu am cucerit-o, eu o păstrez!
S-a întâmplat ceva, îşi spunea Richelieu, ceva care trebuie
totuşi s-o aflu!

Trencavel luase vesel un trap destins, cu ochii aţintiţi acolo

sus, pe eleganta construcţie de cărămizi, garnisită pe margini cu
piatră albă. Când ajunse lângă zidul mânăstirii se opri scurt şi se
ridică în scări. În depărtare, în direcţia Mânăstirii Temple, un nor
de praf gonea, ras cu pământul. Trencavel, nemişcat, simţi o
îngrijorare năpădindu-i în suflet, fără să-şi poată explica de unde
îi venea. El privi înflăcărat norul de praf ce se depărta şi
murmură: Ce o fi asta?…
Coloana de praf roşiatic, luminată de soare, scădea repede. În
curând dispăru în depărtare. Trencavel simţi un fel de lovitură în
inimă. Dar, clătinând din cap, el porni din nou la drum. În curând
descăleca în faţa conacului. Uşa era larg deschisă. De ce? Cu
buzele strânse, el intră înăuntru. Totul era calm, liniştit, în
ordine. El surâse vesel:
— Bun. Am sosit primul.
În acest moment, toate porţile Parisului se închideau, în afară
de cele două lăsate deschise, ca nişte curse de şoareci. Şi la una
şi la cealaltă, se aflau câte douăzeci de soldaţi şi un ofiţer. Şi
fiecare din ei îşi spunea:
— Acum poate să vină omul. Totul e gata să-l primească, într-
adevăr totul era gata, chiar şi spânzurătoarea.

Capitolul XX – SECUNDUL MONTARIOL

 TREBUIE CA CITITORUL să ne permită a ne da înapoi cu
câteva ore, pentru a urmări trei personaje care joacă un rol
important în această aventură.
Primul e Rascasse. Apoi Corignan şi după aceea Montariol.

În ajun, Rascasse părăsise taverna, prost dispus, mormăind tot

felul de înjurături. Vinul bun al cărui strălucit admirator era, îl
uşurase la început de doi-trei pistoli. După aceea zarurile, la
barbut, deschiseseră o breşă şi mai mare în punga lui. Pe la ora
zece seara Rascasse plecă, cu inima plină de necaz, cu creierul
plin de fumurile vinului, dar cu punga goală.
El locuia în strada Saint-Antoine, în apropiere de Palatul Saint-
Paul adică aproape de Piaţa Regală, unde locuia Richelieu. Îşi
făcuse şi el pe-acolo, într-o căsuţă izolată, un cuibuleţ: coteţul
ogarului. Era o cocioabă, în care Rascasse locuia singur, fiind
burlac. Ideea de a avea o soţie, copii, o familie, nu putea să-i dea
prin cap acestei fiinţe perfect nesociabile. Odată încercase şi el să
ia o servitoare, dar se pare că i se întâmpla câteodată să
vorbească în somn şi ea i-o spusese în mod foarte naiv, iar
Rascasse o dădu imediat afară, jurând să trăiască totdeauna
singur, pentru a nu-şi da pe faţă micile-i secrete.
În afară de faptul că era jucător, băutor, mincinos, invidios şi
lăudăros, nu avea alte defecte. În fond, în adâncul lui, poate că nu
era un om aşa de rău, numai că trebuie să subliniem că era mic,
foarte mic şi ştiindu-se aşa de rău construit fiziceşte, el avea un
necaz teribil pe mama lui şi pe toată lumea. Din cauza asta avea
el atâta plăcere, când putea să pună cuiva mâna în ceafă.
Când spunem că trăia absolut singur, facem o greşeală.
Rascasse avea un câine cu care se înţelegea de minune. Şi
aceasta nu fiindcă omul ar fi iubit cine ştie ce mult animalul, sau
animalul ar fi avut prea multă afecţiune pentru stăpânul lui.
Dimpotrivă, Rascasse îşi detesta câinele în aşa grad, încât îi
dăduse numele omului pe care îl ura mai mult decât orice pe
lume, îl botezase Corignan-întâiul. Cât despre câine, el nici nu-l
putea vedea vreodată pe stăpânul lui fără să mârâie şi să simtă
irezistibila nevoie de a-şi arăta dinţii. De altfel era un câine foarte
puţin sociabil, cu urdori la ochi şi cu un caracter detestabil. Poate
că din cauza asta se ţineau ei unul de altul.
Acum, să vedem de ce păstra Rascasse căţelul acela şi pentru
ce căţelul nu fugea de acolo. Corignan-întâiul în tinereţea lui îşi
pierduse o labă şi o ureche, aşa că era un animal grotesc; şchiop,
de-abia alerga, cu singura şi lunga lui ureche atârnându-i pe
stânga, era pur şi simplu hidos. Aceste detalii erau mai mult
decât trebuia ca să-şi atragă huiduielile copiilor. Corignan-întâiul,
era bătut cu pietre şi cu ciomege de fiecare dată când îşi scotea
nasul afară. De aci, necesitatea pentru el, de a rămâne credincios
colibei lui Rascasse, unde mai primea câteodată de la stăpân o
lovitură de picior, dar unde cu puţină filozofie, viaţa era în
definitiv suportabilă.
Cât despre Rascasse, iată de ce ţinea el căţeluşul. Rascasse ca
şi toţi singuraticii, dormea greu şi mult. Somnul era marea lui
bucurie şi plăcere; când se culca, dormea buştean. Însă trebuia
să fie foarte matinal şi n-ar fi reuşit niciodată să se scoale aşa de
dimineaţă, dacă n-ar fi avut pe lângă el pe cineva care să-i facă
acest serviciu. Şi acest cineva, era nenorocitul căţeluş. El avusese
răbdarea să-l dreseze. De altfel, sistemul lui era dintre cele mai
simple; el nu-i dădea de mâncare lui Corignan-întâiul, decât o
singură dată pe zi, la ora şapte dimineaţa. Aşadar, în fiecare
dimineaţă, cam la aceeaşi oră, câinele înfometat, începea să
schelălăie, să mârâie; să sară în patul celui ce dormea şi în cele
din urmă, izbucnea în lătrături sonore…
Aşadar, Rascasse se întoarse în seara aceea foarte prost dispus
acasă, îl gratifică pe nenorocitul Corignan-întâiul cu o abundentă
porţie de picioare şi după ce îşi cercetă comoara, constată că nu-i
mai rămăsese decât câţiva bieţi gologani în fundul unei cutii de
fier, ascunsă cu grijă într-un dulap.
— Din fericire, se gândea el strâmbându-se în toate chipurile,
din fericire, o să avem mâine două sute de pistoli de împărţit,
pentru prinderea lui Trencavel. Ce spun eu: de împărţit! Eu
singur am să pun mâna pe cele două mii de lire, fiindcă eu singur
am să-l duc pe Trencavel, cardinalului!
Zicându-şi acestea, el se culcă şi imediat căzu într-un somn
greu, din care fu scos abia a doua zi de dimineaţă, de reclamaţiile
energice ale câinelui. Imediat, Rascasse se grăbi să-i dea o
abundentă porţie de mâncare apoi se echipă ca pentru război,
adică îşi scoase din grajd calul, îşi puse în unul din coburi, un
pistol de război şi o butelie cu vin de cea mai bună calitate. În
cobul celălalt puse un pateu şi o pâine; era un om foarte precaut.
Înarmat, pe lângă o spadă solidă şi cu un pumnal mare, se căţără
pe cal şi se îndreptă spre Poarta Montmartre. În paranteză, vom
spune că acel glorios cal, era un căluţ destul de frumuşel, de
culoare porumbacă.
La poarta Montmartre, după ce constată că postul fusese
dublat, Rascasse îşi arătă ordinul semnat de cardinal, care îi
punea la dispoziţie pentru ziua aceea ofiţerul de gardă şi oamenii
lui. Ofiţerul citi ordinul, făcu un „E-n regulă!” răstit şi
dispreţuitor, apoi îi întoarse spatele.
Rascasse ridică din umeri şi urmându-şi drumul, ajunse la
casa care, după conversaţia ce o surprinsese în palatul de Guise,
bănuia a fi goală. Şi era sau cel puţin, aşa părea. Rascasse
procedă ca într-un teritoriu cucerit: îşi vârî căluţul într-un grajd,
îi dădu de mâncare din ce găsi pe acolo, intră în casă, vizită
parterul, fluierând, cu un are de vitejie şi în cele din urmă se
instală în camera ce se afla în dreapta sălii celei mari şi îşi aduse
acolo mâncarea din coburi.
De aici, mormăi el, am să supraveghez toate evenimentele. N-
am decât să-i las să vină şi atunci… ai mei au să fie cei două sute
de pistoli ai Eminenţei Sale!… Păcat! adăugă el reflectând.
Trencavel ăsta e un băiat tare de treabă şi mi-a cruţat viaţa… Eh!
La naiba! Aşa-i războiul!

Acum suntem nevoiţi să consacram câteva rânduri şi lui

Corignan.
Corignan era un om vanitos şi cu o minte destul de greoaie. El
făcuse câte puţin din toate meseriile de derbedeu, înainte da a
eşua în Mânăstirea Capucinilor, unde fusese cules de pe drumuri.
Era unul din acei călugări hrăpăreţi, golani, leneşi şi mincinoşi,
care forfoteau la epoca aceea. Tocmai din cauza acestor vicii,
părintele Joseph se gândise să facă din el un spion, pe care după
aceea i-l oferise lui Richelieu. Rasa lui şi mai ales fizionomia lui,
cu fruntea îngustă şi nasul plin de coşuri, aerul lui de om care nu
prea înţelege, făceau ca nimeni să nu-l bănuiască şi să nu se
ferească de el. În schimb, avea o ureche foarte fină.
Era foarte mândru de anteriul lui, de talia lui gigantică, de
pumnii lui uriaşi şi de latineasca lui. În plus, mai poseda acel fel
de isteţime, care este arma defensivă a ţăranului şiret…
Corignan ducea existenţa cea mai independentă, din câte i-ar fi
fost posibil să viseze. El nu avea nici locuinţă, mei câine, nici cal.
Dar asta nu însemna că nu avea nici un domiciliu. El locuia de
fapt la Mânăstirea Capucinilor, de care avea o adevărată oroare de
altfel, fiindcă de câte ori nimerea acolo, era condus în general,
direct la in pace, un fel de celulă, de care avea pe drept motiv, o
frică teribilă.
Cât despre mania pe care o avea părintele Joseph să-l
încarcereze de îndată ce îl vedea sosind, ea se explică prin două
motive: trebuia să dea exemplu celorlalţi călugări şi apoi, mai ales
trebuia să-l ţină pe Corignan atunci când puneau mâna pe el,
pentru a-i putea da drumul la timp, pe vreo urmă.
În afara mânăstirii, Corignan mai avea vreo sută de locuinţe, în
care era sigur de a fi bine primit, fiindcă avea întotdeauna punga
bine garnisită. Eminenţa Sa era foarte generoasă. Părintele
Joseph, el însuşi când era nevoie nu ezita să-şi deschidă punga.
Astfel era Corignan: un naiv cinic, a cărui existenţă se
desfăşura între haimanalâc şi temniţă.
Am văzut că Rascasse, mult mai prudent, mult mai stăpân pe
sine, părăsise taverna pe la ora zece seara. Corignan rămase acolo
toată noaptea, după ce convinsese o servitoare de necesitatea ce
se prezenta pentru ea, de a i se spovedi lui; convingere pe care o
căpătă de îndată ce azvârli o privire în punga lui Corignan. A doua
zi de dimineaţă, adică în ziua în care Trencavel trebuia să fie
arestat, el se deşteptă cu capul greu şi întrebă întâi ce oră din zi
era.
— Nouă, i se răspunse.
— Doamne Dumnezeule! mugi Corignan sărind în sus.
Corignan se repezi, alergă într-un suflet la mânăstire, puse o şa
pe un măgar, îşi încinse o spadă solidă pe sub anteriu, încălecă şi
porni repede spre Poarta Saint-Denis. Şi aci postul era întărit. Şi
aci ofiţerul ştia că era vorba de arestarea unui conspirator, un
criminal de stat, un anume Trencavel, în sfârşit şi aci acel demn
militar făcu o strâmbătură, când văzu ordinul ce-l făcea
subordonatul acelui călugăr. Însă, neavând nici o posibilitate de a
se împotrivi unei dispoziţii venită din partea Eminenţei Sale,
ofiţerul mormăi:
— Bine, jupâne popă, o să fii ascultat aşadar. Până atunci
şterge-o din faţa mea.
Corignan nici nu mai aşteptase această invitaţie, ci o şi luase la
trap, inspectând împrejurimile cu o privire bănuitoare,
înspăimântat la gândul că Rascasse avusese poate şi el aceeaşi
idee şi că va trebui să împartă cu el cele două sute de pistoli ai
cardinalului. În sfârşit, ajungând cam pe la ora zece la capătul
drumului, el îşi legă măgarul în spatele unei şuri, intră şi
constată cu satisfacţie că era singur în toată casa.
— Lăudat fie Domnul, pistolii vor fi ai mei. Să vedem! acum
trebuie să luăm o poziţie din care să vedem totul şi să nu putem fi
văzuţi.
El se îndreptă spre uşa din dreapta a salonului şi o găsi
închisă. Rascasse era acolo! Atunci se duse la uşa din stânga,
care era deschisă. Intrând în cameră, înainta câţiva paşi în
semiîntuneric obloanele fiind închise, când… deodată auzi uşa pe
care o lăsase deschisă, închizându-se cu zgomot. El se întoarse şi
rămase trăsnit de uimire, când se găsi nas în nas cu un om pe
care îl recunoscu numaidecât:
— Sfinte Dumnezeule! Secundul lui Trencavel!…
— Aha! spuse Montariol. Călugărul Corignan!… Ei! bonjour
cuviosule capucin!
Rascasse fusese matinal, dar Montariol şi mai matinal decât el.
Trencavel îi povestise lui şi lui Mauluys, ciudatele întâlniri pe care
le avusese în palatul de Guise şi promisiunea pe care i-o făcuse
lui Annaïs.
— Aşa! spuse flegmatic Mauluys, e vorba să-l ucidă pe
cardinalul de Richelieu?
Montariol, pălise însă, în timp ce Trencavel era înfierbântat.
Contele de Mauluys, continuase cu răceală:
— Domnul de Chalais speră ca Monseniorul cardinal să vină la
conacul lui de la Saint-Lazare. Acolo, în loc de Chalais, cardinalul
o s-o găsească pe domnişoara de Lespars, care îi va propune să-şi
măsoare puterile cu spada în mână…
— Drace, minunată fată! mormăise Montariol.
— Şi tu, continuase contele, tu o să fii acolo numai pentru a-i
demonstra că nu eşti în slujba lui. Şi dacă domnişoara de Lespars
va cădea, vei continua lupta, nu-i aşa?
— Da, aprobase Trencavel cu dinţii strânşi, cu capul
înfierbântat.
— Ei bine, vrei să-ţi spun eu ce cred? N-o să se întâmple nimic
din toate astea. Cardinalul n-o să vină. În locul lui Richelieu, o să
găseşti câteva bande de zbiri, care o să te târască la Bastilia…
— Mii de tunete! răcni Montariol.
— Şi de acolo, la eşafod, continuase Mauluys. De ce te amesteci
în treaba asta?…
— Mă amestec, fiindcă o iubesc! spuse Trencavel cu vocea lui
arzătoare. Şi fiindcă vreau s-o cuceresc! eu mi-am angajat în asta
viaţa; dacă voi câştiga, îmi câştig fericirea. Dacă voi pierde, nu-mi
pierd decât viaţa.
Mauluys, aruncând o privire adâncă spre Trencavel,
murmurase:
— Poate că ai dreptate. Totul depinde de ideea pe care şi-o face
fiecare, despre fericire. Tu ai ideea ta, aşa că… n-ai decât să ţi-o
urmezi până la capăt.
— Dar asta nu-i totul Mauluys şi tu secund. Discuţia pe care
am avut-o eu cu ea, trebuie să rămână un secret. Dacă veţi veni şi
voi acolo, ca să mă ajutaţi, mă veţi dezonora în ochii lui Annaïs.
Îmi daţi cuvântul vostru, că n-o să vă văd pe-acolo, la conacul lui
Chalais?
— Cum vrei! spuseră ceilalţi doi.
Atâta fusese de ajuns, fiindcă Trencavel ştia că Mauluys şi
Montariol ar fi consimţit să moară, mai curând, decât să-şi calce
cuvântul odată dat. Însă de îndată ce ei găsiră prilejul să schimbe
două cuvinte pe şoptite, Mauluys spusese:
— Pe la prânz, o să fim prin preajma Mânăstirii Saint-Lazare.
— Şi eu, spuse Montariol, o să fiu chiar în conac. Totul e ca să
nu mă vadă el, aşa cum mi-am dat cuvântul.
Din cauza aceasta, Montariol ieşise din Paris, chiar în
momentul când se închideau porţile. Din cauza aceasta, el
ajunsese cu mult înainte, în casa singuratică, căreia fără nici o
clipă de ezitare el îi spărsese uşa şi intrase. Şi pentru aceasta,
postându-se în odaia ce se afla în stânga sălii celei mari, îl văzuse
mai întâi pe Rascasse, venind.
— Mauluys avea dreptate, mormăi secundul. Iată avangarda
zbirilor. Eh trăsnaie, ăsta se instalează ca la el acasă!
După câteva momente, Montariol simţise clocotind în el una din
acele mânii furioase, pe care el nu şi-o putea potoli, decât
exersându-şi puterea pe tot ceea ce-l înconjura. În curând el ieşi
din observatorul lui şi se îndreptă cu paşi mari spre odaia din
dreapta, unde îl găsi pe Rascasse instalat la o masă, cu pateul,
pâinea şi butelia de vin înainte. Micul om rămase cu gura căscată,
cu butelia în mână şi cu ochii holbaţi.
— Domnul Montariol! bâlbâi el.
— Nu te deranja, spuse secundul închizând uşa. De altfel, ceea
ce am eu de gând să fac, nu o să dureze decât câteva secunde.
După asta, tu nu ai decât să-ţi continui masa.
 — Păi ce vreţi să-mi faceţi? spuse Rascasse înspăimântat.
— Să te omor, pur şi simplu, spuse Montariol scoţându-şi
spada.
Rascasse, alb ca varul, se ridică. O clipă, el îşi duse mâna la
mânerul spadei, dar ridică din umeri, ca şi când numai ideea de a
se măsura cu teribilul secund i s-ar fi părut fără sens. Montariol
era întunecat la faţă. Rascasse văzu în ochii lui lucind o luminiţă
roşie şi se simţi pierdut. Din instinct, el se aşeză pe după masă, în
aşa fel încât să aibă masa între el şi secund. În aceeaşi clipă,
masa împinsă cu putere zbură la perete şi Montariol, cu faţa
crispată, sări asupra spionului şi-l apucă de gât…
Rascasse văzu spada ridicându-se şi… cu o voce calmă grăi:
— Dacă mă omorâţi, Trencavel e pierdut.
Era şi timpul, căci vârful spadei îi ajunsese la gât şi o picătură
purpurie îi înroura gulerul. Braţul secundului recăzu.
— Explică-te! se răsti Montariol cu glas răguşit, nedistinct.
— O secundă! răsuflă Rascasse. Nu mai pot.
Şi atunci, un fel de disperare ciudată pătrunse în sufletul
micului spion. Venit pentru a-l aresta pe Trencavel, acum avea
să-l salveze!… Era sfârşitul carierei sale.
— Să-l salvez! mugi în el însuşi. De-o mie de ori nu!… Oh! ce
idee minunată!… Să mă salvez pe mine, da! Şi să-mi asigur mai
bine ca oricând premiul!… Da, însă… Cu atât mai rău, ori tot, ori
nimic! Ascultaţi, spuse el. Trencavel o să iasă pe la prânz din
Paris, ca să vină încoace…
— De unde o ştii?
Şi Montariol începu să tremure şi un gând sinistru îi lumină
mintea:
„Oare nu cumva Annaïs a?… Da, da, drace!!… Ea crede că
Trencavel, e duşmanul ei… şi atunci a imaginat întâlnirea asta…
şi l-a prevenit pe cardinal!”
— De unde o ştiu, puţin interesează, reluă Rascasse. Credeţi-
mă, cardinalul e bine informat (Asta e! Oh! asta e infamie.) Vă
luptaţi împotriva cuiva mult mai puternic decât voi. V-o spun eu,
o să vă sfărâme. Până atunci, dumneavoastră vreţi să mă ucideţi.
Ei bine, viaţă contra viaţă! Lăsaţi-mi viaţa şi eu o asigur pe aceea
a lui Trencavel.
— Vorbeşte atunci!
— E bine! Cardinalul este informat că Trencavel o să se
întoarcă în Paris prin Poarta Saint-Denis. (Montariol tresări. Asta
coincidea cu cele spuse de maestrul de scrimă). Anunţaţi-l să se
ferească de Poarta Saint-Denis, unde este pândit. Să intre în oraş
prin Poarta Montmartre! Prin Poarta Montmartre, mă auziţi? Şi
atunci, va fi salvat.
Montariol îşi puse spada la loc, în teacă, aruncă o privire în
jurul lui prin odaie şi văzu că nu avea decât o fereastră.
— Nu te teme, că n-o să plec, spuse Rascasse cu o voce ciudat
de sigură. Vreau să-l văd pe Trencavel, trecând prin poarta
oraşului. O să-mi mulţumeşti.
Toate acestea erau mai mult decât plauzibile. De altfel
Montariol se gândea că tot o să-l supravegheze şi atunci ieşi
brusc. Rascasse îşi înăbuşi o înjurătură de bucurie şi alergă să
încuie uşa cu cheia. Dar la cel mai mic zgomot, el descuia, apoi
încuia din nou. Din cauza aceasta ceva mai târziu, Annaïs găsea
uşa, când descuiată, când încuiată.
— Trencavel o să treacă prin Poarta Montmartre, pe la Poarta
mea! jubila micul Rascasse. Am pus mâna pe Trencavel şi odată
cu el şi pe secund; dublă captură din care imbecilul de Corignan
nu va avea nici o fărâmiţă. Ce o să spună cardinalul? Ah, aş vrea
să fiu…
„Ce noroc că am venit încoace, se gândea Montariol. E clar că
tot ce a spus cocoşatul ăsta e adevărat. Groaza l-a făcut să dea pe
faţă tot planul Eminenţei Roşii. O să ne întoarcem prin Poarta
Montmartre. Drace! ştiu că o să-i dejucăm toate planurile.”
Secundul începu să râdă. Cu toate acestea, timpul se scurgea.
La un moment dat, lui Montariol i se păru că vine cineva spre
camera în care se găsea. El se ascunse după uşă. Într-adevăr,
cineva intră numaidecât în cameră. Secundul închise imediat uşa
în urma lui şi la zgomotul făcut, noul venit se întoarse speriat.
Era Corignan.
— Ah! Bună ziua! bună ziua Cuvioşia ta, spuse Montariol. Ai
venit la timp pentru a-mi da binecuvântarea dumitale!
Corignan, revenindu-şi din sperietură, făcu pe curajosul şi
ridică două degete:
— Îngenunchează frate! îngenunchează pentru a primi
binecuvântarea pe care ai venit s-o cauţi aici!
Aproape în aceeaşi clipă el îşi desfăcu anteriul şi scoţând spada
cu o mişcare furioasă continuă:
— Na! păgânule! Uite binecuvântarea mea!
Şi se repezi spre el. Dar avea de-a face cu un adversar prea
tare. La fel de repede ca şi el, Montariol îşi scoase spada. Cele
două oţeluri se ciocniră. Corignan nu era viteaz decât atunci când
nu-şi dădea seama de pericol, însă era un spadasin de temut.
Montariol da înapoi şi murmură gâfâind:
— Ei blestemăţie! ăsta vrea să mă omoare! Ăsta nu-i călugăr, e
un spadasin!
— Călugăr! spunea Corignan dând lovitură după lovitură. Dar
Călugăr al bisericii luptătoare!
Secundul fu rezemat de perete, lângă fereastră. Corignan fandă
odată adânc, răstindu-se:
— Ţine sceleratule! cu aceste trei degete în chip de
binecuvântare în burtă, o să fii sigur…
În clipa când călugărul fanda, repezindu-şi spada într-un elan
furios drept spre burta adversarului, arma îi zbură din mână. Din
cauza elanului ce şi-l făcuse, Corignan căzu în genunchi şi în
aceeaşi secundă îl văzu pe Montariol aplecându-se deasupra lui,
scrâşnind:
— Aşa, popă scârbos, credeai că poţi să-l tragi în frigare aşa de
simplu pe un secund al Academiei Trencavel? Ridică-te şi să-mi
spui sincer tot ce ştii, căci altfel, astăzi o să fie ultima zi când vei
mai fi privit o faţă de om cinstit.
Corignan rămăsese trăsnit de uimire văzând că lovitura îi
dăduse greş… El se ridică tremurând; acum, vedea foarte clar
pericolul în care se afla şi-şi dădea seama că risca foarte mult să
fie străpuns de spada turbatului acela.
— Vorbeşte fără ocoluri şi fără latină, reluă secundul. Ai venit
aici ca să-l spionezi pe Trencavel? Cum aveai intenţia să-l
arestezi?
— Prin gărzile de la una din Porţile Parisului, pe unde are să
treacă în curând.
— Poarta Saint-Denis, hai?
— Ba nu, făcu repede călugărul, la Poarta Montmartre! Vă jur
că nobilul Trencavel poate să intre cu toată siguranţa prin Poarta
Saint-Denis.
— Aha! făcu Montariol gânditor. Ei bine, vom vedea noi dacă ai
spus adevărul, pungaş de popă şi ne vom întoarce în Paris prin
Poarta Saint-Denis şi tu o să mergi cu noi. Aşa că, dacă cumva o
să încerci să fugi până atunci, să te fereşti de binecuvântarea
mea!
Montariol îl lăsă pe Corignan complet zăpăcit de încăierare şi
tremurând de întorsătura pe care o luaseră lucrurile.
— Ei trăsnaie! dar ştii că merge bine! se gândea el. O să-i
întovărăşim pe amândoi caraghioşii ăştia până la Poarta Saint-
Denis, pe care o comand eu. Acolo o să pun să-i aresteze şi o să-i
arunc la picioarele Monseniorului, care o să mă acopere atunci de
aur şi mârlanul de Rascasse n-o să primească nici cea mai mică
băncuţă!
În timpul acesta Montariol se instalase la pândă în capul scării
ce dădea în sala cea mare. De acolo, el putea să supravegheze ce
se petrecea jos. El se gândea:
— Rascasse spune că s-a pregătit cursa la Poarta Saint-Denis.
Corignan spune că Poarta Montmartre trebuie să-i servească de
capcană lui Trencavel, cel mai mare maestru de scrimă, însă cel
mai nebun dintre toţi îndrăgostiţii din lume. Amândoi mint… dacă
nu cumva amândoi au dreptate! Ce-i de făcut?
În momentul acela, mânaţi de acelaşi sentiment de teamă şi de
curiozitate, Rascasse şi Corignan, fără zgomot, crăpaseră puţin
uşile şi aruncau câte o privire furişă în sala cea mare. În partea
cealaltă a sălii, în semiîntuneric, Corignan zări mutra îngrijorată a
lui Rascasse şi închise repede uşa. Rascasse întrezărise şi el faţa
pe care o detesta, a lui Corignan, şi se retrase cu iuţeală.
— M-o fi văzut? Dar Montariol, l-o fi văzut şi pe el? se întreba
Rascasse. Ah! popă blestemat. Vrei să-mi furi partea mea de
câştig!? Aşteaptă tu puţin!
— Tâlharul de Rascasse e aici! îşi spunea Corignan. Ah!
Mizerabile oi fi vrând să iei pentru tine singur tot beneficiul, nu?
Lasă imbecilule! Montariol a crezut tot ce i-am spus.
Aproape imediat sosi şi Annaïs, apoi Saint-Priac. Şi în sfârşit,
exact la prânz, îşi făcu şi Trencavel apariţia. Montariol asistase la
toată scena dramatică ce avusese loc în salon, fără ca părerea lui
despre Annaïs să se fi schimbat întru nimic. Când văzu că Saint-
Priac pusese mâna pe Annaïs şi o răpise, el se mulţumi să
murmure cu furie:
— Hm! Amândoi sunt demni unul de altul. N-au decât să se
mănânce între ei, că asta ne va scăpa pe noi de grijă.
Trencavel, intrând în sala cea mare, se oprise în faţa celor două
frânturi ale spadei lui Annaïs. Şi aceeaşi surdă nelinişte care îl
aprinsese atunci când zărise norul roşiatic de praf care dispărea
în direcţia Mânăstirii Temple, i se urcă din nou în creieri, în valuri
aprinse: Aici s-au bătut în duel… Dar cine? Ce înseamnă asta?…
Cine a venit aici?… De abia acum e prânzul… Cardinalul trebuia
să fie aici… Ea trebuia să fie aici. Pentru ce am venit numai eu
singur la întâlnire?
În clipa aceea o spadă căzu dintr-odată, cu mare zgomot, la
picioarele lui. Trencavel tresări şi ridicându-şi capul, îl văzu pe
Montariol. Maestrul de scrimă se îndreptă şi luă o înfăţişare
glacială. Secundul coborî încet scara, pălind, din treaptă în
treaptă mai tare. Când ajunse lângă Trencavel, acesta îl privi
aspru:
— Un secund care îşi calcă cuvântul dat… făcu el cu o voce
surdă.
— Maestre, spuse Montariol, pentru asta v-am oferit spada
mea.
— Domnule, reluă Trencavel… Era să spună: „Dumneavoastră
nu mai faceţi parte de aici înainte din Academia mea.”
Aceste cuvinte el nu le mai pronunţă, însă Montariol le citi în
ochii lui Trencavel. El întinse mâna pentru a le opri înainte de a
deveni irevocabile şi alb ca varul spuse, foarte blând:
— Maestre, dacă mă vei goni din Academie, o să mă întorc
înapoi chiar fără voia dumitale, în ziua în care va trebui să-mi dau
viaţa, pentru a o salva din nou pe a dumitale.
Acestea fură spuse cu atâta demnitate, cu atâta umanitate,
încât un fior îl cutremură pe maestrul de scrimă. Montariol îşi
încrucişase braţele, aşteptând să audă hotărârea lui Trencavel.
Maestrul îşi desprinse spada şi spuse cu un aer, ca şi când ar fi
continuat cele spuse mai înainte.
— Domnule, un secund al Academiei mele, nu-şi predă spada
nimănui, nici chiar regelui şi nici chiar mie! Iat-o în schimb pe a
mea! Secund, îmbrăţişează-mă!
Montariol primi cutremurându-se îmbrăţişarea maestrului său
şi cu un gest de mândrie, puse în teaca lui, spada lui Trencavel.
Maestrul de scrimă ridică apoi pe a secundului său şi o puse în
locul celei pe care o oferise lui Montariol:
— Să nu mai fie vorba niciodată de asta, reluă Trencavel. Acum
să vedem: ea nu a venit încă?
— Ea nici nu o să mai vină, spuse Montariol.
Trencavel primi aceasta ca o lovitură puternică în inimă. El
făcu de două ori înconjurul sălii, cu capul plecat în piept, apoi se
opri în faţa secundului.
— Nici el nu o să vină, răspunse Montariol cu acel ton straniu.
Trencavel păli. Avea convingerea că dacă l-ar întreba pe Montariol,
avea să afle lucruri care i-ar sfărâma inima. Dar ce? Ce era? El se
simţi îngrozit numai la gândul că voia s-o ştie, şi că avea s-o ştie!

— Să plecăm! spuse el cu un ton scurt

— Nu, spuse Montariol.
Trencavel îl privi cu acea privire sfidătoare, pe care o ai în faţa
unui aducător de veşti proaste.
— Uite ce e, maestre, reluă dintr-odată Montariol. Eu am venit
aici de azi dimineaţă. O să-ţi spun tot ce s-a petrecut, ţi-o jur,
însă nu aici…
— Ei bine, atunci să plecăm.
— Nu încă. (Montariol arătă pe rând cele două uşi din dreapta
şi din stânga salonului) Ştii cine se află aici?… Rascasse!… Şi ştii
cine e dincolo?… Corignan!
— Rascasse! Corignan! mârâi înăbuşit Trencavel şi păli. Acelaşi
gând îngrozitor care străbătuse prin mintea lui Montariol, îi apăru
şi lui, într-o lumină orbitoare: Numai Annaïs singură ştia că o să
vin azi la prânz, aici. Cine l-a prevenit pe cardinal? Oh? dar cine
oare?…
Însă lumina aceasta i se stinse aproape în aceeaşi clipă şi
gândul înfiorător se risipi în întunericul din care se născuse.
Cardinalul fusese prevenit, acestea erau faptele. De restul nici nu
mai voia să se intereseze. Şi atunci un fel de bucurie chiar, se
coborî în el: Annaïs prevenită cu întârziere că Richelieu trimisese
spioni la conacul Saint-Lazare, nu mai venise. Montariol spusese:
ea nu o să vină!
Atunci suspină şi surâse:
— Dar ce fac aici derbedeii ăştia? reluă el.
— Aşteaptă arestarea dumitale. Cursa e gata organizată. Se ştie
deja că trebuie să te întorci la Paris fie prin Poarta Montmartre, fie
prin Poarta Saint-Denis. I-am spovedit eu pe caraghioşi numai că
nu am putut ghici dacă Richelieu, neîncrezându-se în spionii lui,
i-a trimis separat, sau amândoi s-au înţeles între ei să mă mintă.
Uite cum stă socoteala: după Rascasse trebuie să fii prins în
cursă la Poarta Saint-Denis. Şi după Corignan, capcana a fost
organizată la Poarta Montmartre.
— Asta ar însemna că, după Rascasse Poarta Montmartre e
liberă pentru mine şi după Corignan, numai Poarta Saint-Denis e
fără pericol?
 — Da. Şi e foarte clar că şi una şi cealaltă sunt gata pregătite
ca să te prindă când vei trece pe acolo.
— Exact, secund. Mai mult decât asta, adineauri, când am
ieşit, am auzit vorbindu-se că toate porţile Parisului au fost
închise, afară de două. Acum cred şi eu că Mauluys a avut
dreptate şi că o să-mi las pielea în aventura asta. Cardinalul este
un jucător teribil. Ei! mai ştim noi nişte locuşoare de trecere, pe
care el nici nu le cunoaşte!
Montariol ridică repede capul. Situaţia îi apărea, aşa şi cum
era, înfricoşătoare. În jurul lui Trencavel ochiurile de laţ se
strângeau, ieşirile se închideau… în curând nu avea să mai
rămână decât una: aceea care conducea la eşafod.

Capitolul XXI – DUBLA ARESTARE A LUI TRENCAVEL

— AVEA DREPTATE, spuse Trencavel. Înainte de a ieşi de aici,

trebuie să ne debarasăm de caraghioşii ăştia doi. La fiecare în
parte, sau la amândoi la un loc, le-am mai iertat de două-trei ori
că se ţin scai de capul meu. Ar părea că eu aş fi destinat să… ce
zici secund?
— Sunt de părerea dumitale, spuse cu răceală Montariol.
— Bun. Pe care-l iei tu?
— Ei Doamne! puţin interesează.
— Ei bine, tu du-te la stânga şi eu la dreapta şi să-i aducem
aici. E loc destul. Amândoi au spade şi noi la fel. Două bătăi din
picior şi în gardă!
Amândoi se îndreptară, unul spre Rascasse şi unul spre
Corignan. Amândoi erau foarte calmi şi aveau ceva teribil în
mersul lor. Moartea le servea de escortă.
În momentul când Montariol ajungea la uşa din stânga, în
spatele căreia se afla Corignan, maestrul de scrimă se întoarse
repede spre el, traversă în fugă sala cea mare şi-l opri pe secund,
tocmai când punea mâna pe mânerul uşii.
— Care e aici? întreabă el într-un suflet.
— Corignan, răspunse el pe şoptite şi-l examina pe Trencavel
cu uimire.
Ochii maestrului de scrimă scânteiau. Faţa lui luase acea
expresie de bucurie batjocoritoare, caracteristică puştanilor din
Paris. Montariol se înfioră şi se gândi: iar îşi pregăteşte vreuna din
farsele lui, dar care? Numai să nu aibă la sfârşitul ei o funie de
spânzurătoare! Cu toate astea, Trencavel – fără altă explicaţie –
începu să vorbească destul de tare ca să fie auzit de Corignan,
însă numai de Corignan, nu şi de Rascasse. El spunea:
— Bunul meu secund, fiindcă l-ai omorât pe blestematul ăla de
Rascasse, atunci să-mi servească pielea lui la ceva. Nu mă
înţelegi? Eu am să mă întorc la Paris, intrând prin Poarta Saint-
Denis, fiindcă aceasta e singura care nu e supravegheată. Însă,
întrucât aş putea fi recunoscut, o să mă deghizez în Rascasse,
îmbrăcându-mă cu hainele lui!
Montariol scoase o exclamaţie. El tot nu înţelesese nimic.
— Mă înţelegi? Rascasse era mic, e drept, însă tu ştii că eu pot
să fac din corpul meu tot ce vreau. O să mă cocoşez şi pe urmă,
pelerina lui, pălăria şi calul lui… vor fi de ajuns, în cinci minute
voi fi Rascasse, defunctul Rascasse înviat din morţi şi voi da fuga
la Poarta Saint-Denis.
Trencavel puse mâna pe gura lui Montariol, care se pregătea
să-i ceară lămuriri şi, aplecându-se, îşi lipi urechea de gaura
broaştei. După o clipă auzi un zgomot de fereastră care se
deschidea uşurel. Atunci, îl luă pe Montariol – uimit – de mână şi-
l duse la uşa de intrare, de unde, după un minut îl văzură pe
Corignan, cocoţat pe măgarul lui, galopând disperat spre Poarta
Saint-Denis!
— Unu! făcu Trencavel.
În faţa uşii în spatele căruia se afla Rascasse, Trencavel îl opri
pe secund şi spuse:
— Bravul meu Montariol. I-ai dat blestematului ăsta de popă, o
lovitură de spadă, de care el a binevoit să se lase ucis. Ei bine,
fiindcă eu sunt pândit şi fiindcă Poarta Montmartre, care e
singura ce mi-a mai rămas liberă, ar putea să fie şi ea periculoasă
pentru mine, mi-a venit o idee. Eu o să mă îmbrac cu hainele lui
Corignan şi să încalec pe măgarul lui. Crezi tu că soldaţii de la
Poarta Montmartre o să mă recunoască sub gluga bietului călugăr
Corignan, azi decedat? În timpul acesta tu o să treci prin Poarta
Saint-Denis. Haide, repede, la treabă! Adu-mi anteriul de pe
cadavru.
Trencavel nu mai spuse nimic. Şi aci, ca şi la cealaltă cameră,
fereastra se deschise şi câteva secunde mai târziu, îl putură vedea
pe micul Rascasse, care îşi înfundase pintenii în burta calului său
porumbac şi gonea spre Poarta Montmartre!
 — Să-i omorâm pe bivolii ăştia doi, spuse atunci maestrul de
scrimă, ar fi fost o prea mare cinste pentru ei…
— Dar eu nu înţeleg nimic din toate astea, pe coarnele
diavolului!
— O să înţelegi tu, ceva mai târziu. Pedeapsa pe care le-o dau
prin asta, mi se pare suficientă şi sper că o să ne debaraseze de
ei. În orice caz e foarte nostimă. În timpul acesta Corignan alerga
mâncând pământul spre Poarta Saint-Denis, cu figura despicată
dintr-o parte în alta, de un rânjet de o intensă bucurie.
— Da, da, bravul meu Trencavel, deghizează-te tu în Rascasse!
… Ehei! Pe fratele Corignan nu-l prinzi aşa de uşor cu o viclenie
aşa de grosolană. Hm! Şi bunul Rascasse, care a rămas acolo,
spintecat! Mare noroc! Ofiţerul! Unde e ofiţerul? strigă el ajungând
la Poarta Saint-Denis.
— Aha! făcu gornistul, uite-l pe comandantul nostru, popa. Ei
bine? Ce se aude cu musiu Trencavel?
— O să sosească peste câteva minute, spuse grăbit Corignan.
Atenţie! E deghizat. E călare pe un căluţ de culoare porumbacă,
îmbrăcat cu un pieptar din piele de bizon şi o pălărie de culoare
liliachie. O să pretindă că-l cheamă Rascasse… Să nu-l ascultaţi
şi să-i puneţi mâna în gât. Dacă n-o să fiu aici, îl veţi duce la
cardinal fără a mai pierde o clipă.
În timpul acesta, Rascasse ajungea cu sufletul la gură la Poarta
Montmartre şi-i dădea ordin ofiţerului
— Omul nostru o să sosească aici dintr-un moment într-altul.
O să fie îmbrăcat ca un călugăr capucin şi o să jure că se
numeşte Corignan. Arestaţi-l în numele regelui şi duceţi-l imediat
la palatul Eminenţei Sale. Eei! adăugă în sinea lui, dar ce noroc
teribil am avut că am fost în sfârşit scăpat de Corignan. Când va fi
arestat şi Montariol, înainte de a-l duce la spânzurătoare, vreau
să-i fac cinste cu o ulcică de vin. Dar… de ce să nu încerc eu să-l
arestez şi pe ăsta tot acum? În timp ce maestrul de scrimă o să fie
arestat aici, eu o să-i pun pe cei de la Poarta Saint-Denis, să-l
aresteze şi pe secundul lui şi o să-i ofer pe amândoi Eminenţei
Sale.
Deci, după ce reînnoi gărzilor o descriere exactă a lui Corignan
şi îşi reînnoi ordinele, Rascasse, fierbând de entuziasm plin de
bucurie frenetică, se repezi spre Poarta Saint-Denis de-a lungul
şanţului pe din afara zidurilor Parisului…
În timpul acesta fratele Corignan dârdâia de nerăbdare şi căsca
ochii mari în direcţia conacului Saint-Lazare. Trencavel, cam
întârzie să vină, pentru a fi spânzurat!
— Ei drăcie! dar ce-o fi aşteptând?
Fratele Corignan, apucat de o vagă nelinişte, porni înapoi pe
coastă, spre conacul lui Chalais… Dar ajungând în dreptul
Mânăstirii, îngrijorarea lui se dublă: nu se vedea nimic venind. La
un moment dat, inspectând câmpia în spatele lui i se păru că
recunoaşte din depărtare, spre Poarta Montmartre, silueta lui
Trencavel şi a lui Montariol. Atunci, fratele Corignan, îşi trânti un
pumn în cap şi strigă:
— A fost o înscenare!… Ah, bou ce sunt! Or să-mi scape!
Şi Corignan se repezi spre Poarta Montmartre, la care ajunse
chiar în clipa când cele două siluete ce le văzuse treceau în linişte.
— Arestaţi-i! Arestaţi-i! urlă fratele Corignan. Ce? Ce-i? Hei! Ce,
sunteţi nebuni?
Un soldat îi oprise măgarul de căpăstru. Doi-trei îl apucaseră
pe călugăr de picioare şi-l trăgeau jos de pe măgar. Într-o clipită,
el fu luat pe sus şi târât în camera de gardă.
— Dar eu sunt Corignan! răcnea călugărul.
— Ei ăsta e, la naiba!… Ţineţi-l bine!
— Dar eu aparţin Eminenţei Sale!…
— Bine, bine! O să te conducem chiar la el!
Şi Rascasse?… Ah! acolo se petrecu şi mai repede. De-abia
ajunse, când ofiţerul îl întrebă pe un ton ştrengăresc:
— Nu cumva din întâmplare, eşti dumneata un oarecare
Rascasse?
— Da şi iată ce trebuie să faceţi, din ordinul Eminenţei Sale…
— Hei, băieţi! i-a puneţi mâna pe caraghiosul ăsta! El e! Chiar
el!
Bietul Rascasse, fu luat de pe cal, rostogolit în pumni, legat, i
se puse un căluş în gură şi fu aruncat într-un cărucior, înainte
chiar de a fi putut măcar să-şi dea seama ce nenorocire i se
abătuse pe cap.
Cei doi spioni fură conduşi, sau mai bine zis, duşi pe sus în
Piaţa Regală, fiecare pe alt drum.

Capitolul XXII – DUBLA ARESTARE A LUI TRANCAVEL (II)

ÎN VASTUL LUI CABINET, Richelieu se plimba de colo până

colo, trăgând cu urechea la cel mai mic zgomot, nervos, agitat,
murmurând câteodată:
— Să vezi că şi de data asta o să-mi scape Trencavel.
Înfundat într-un fotoliu, un om nepăsător, părând – în rasa lui
de capucin – ca una din împietritele statui ale catedralelor gotice:
Părintele Joseph. El spuse:
— De data aceasta Trencavel nu o să ne mai scape. Asta ar fi
împotriva ordinii lucrurilor absolut necesare ce le aveam de făcut.
Numai că nerăbdarea voastră mă uimeşte. Ca lumea să fie
obişnuită a-şi traduce sentimentele prin atitudinea lor, e foarte
justificat, dar un Stăpân absolut, trebuie să rămână de
nepătruns.
Eminenţa Roşie aprobă această teorie cu un semn din cap;
Eminenţa Cenuşie urmă:
— Un dominator, un stăpân, un şef suprem, trebuie să fie un
artist de teatru genial. Ştiinţa atitudinilor, e un lucru foarte
important. Philippe de Champagne a pictat portretul
dumneavoastră, dar gândeşte-te că miile de oameni şi-l
imaginează. După ce nu vei mai fi, se va face un nou portret scris
şi acesta se va numi: Istoria. Portretul şi-l face modelul, nu
pictorul lui.
Eminenţa Roşie aprobă din nou. Apoi spuse brusc:
— Auzi!… De data aceasta, e el!
De afară se auzea o gălăgie înăbuşită, ceva ca nişte strigăte de
oameni care se zbat. Richelieu alergă la fereastră şi văzu un grup
de gărzi, care se înghesuiau la intrarea în palat.
— Am pus mâna pe el, spuse întorcându-se.
— Prinderea lui ne salvează, spuse părintele Joseph, care nu-şi
putu înăbuşi un suspin de uşurare.
— O să le dau o mie de poli de aur, celor doi bravi…
— E prea mult. Prin asta îl vei strica pe Rascasse şi pe
Corignan la fel, care sunt nişte servitori îndemânatici… Dar,
întrucât Trencavel e prins, să ne gândim la scrisoarea furată.
Trebuie să dăm de ea cu orice preţ. Omul acesta trebuie să
vorbească. Gândeşte-te, că dacă această teribilă scrisoare nu va fi
distrusă, arsă în faţa mea, voi avea întotdeauna impresia că viaţa
noastră nu atârnă decât de un singur fir. Voi avea tot timpul
impresia că opera noastră care e aşa de aproape de a fi
desăvârşită, – e ameninţată să se prăbuşească în ruine.
— Fii liniştit, spuse Richelieu cu un aer de sălbatică răceală.
Dacă nu am învăţat complet să tac, cel puţin ştiu să-i fac pe alţii
să vorbească!
În anticameră era un zgomot teribil, un fel de murmur surd, ca
un zgomot de luptă. Apoi izbucniră glasuri puternice. Richelieu
asculta şi surâdea.
— Hai! mână!… repede, repede… ofiţer… Poarta Saint-Denis…
— … Eminenţei sale că omul…
— … Nici pe teren, nici în Academia lui de scrimă…
Aceste frânturi de discuţii ajunseră până la urechea părintelui
Joseph, care se ridică atunci şi spuse:
— El e! L-au prins.
Richelieu se aşeză în dosul mesei lui mari şi cu un suspin
repetă:
— L-au prins.
— Unde îl vei trimite, întrebă Eminenţa Cenuşie. La Bastilia?
— La spânzurătoare! răspunse Eminenţa Roşie.
Uşa se deschise. Prin deschizătura ei, se vedea o grămadă de
pieptare de bivol şi de centuri, curele, o învălmăşeală de pălării cu
pene, un amestec de oameni, care împingeau, târau după ei şi în
sfârşit aruncau pe covor, un individ care se rostogoli până la
picioarele părintelui Joseph, în timp ce ofiţerul trâmbiţa:
— Iată-l Eminenţa Voastră! Iată-l pe Trencavel!
Individul se ridică, înăduşit, suflând din greu, salutând,
bombănind cuvinte sfârtecate, el însuşi sfârtecat, sfâşiat, zgâriat,
cu nasul sângerând – probabil că se zbătuse rău de tot! Şi în
sfârşit, el se înfipse pe amândouă picioarele, desfăcute, în faţa
ofiţerului şi-i strigă:
— Imbecilule!…
— Oh! pe capul lui…
— Să taci! Unde e Trencavel?…
— Trencavel? Ah! Ah! omul ăsta te înnebuneşte Eminenţă! El
pretinde…
— Tăcere Rascasse!… Vorbeşte ofiţer!
— Rascasse? bâlbâi ofiţerul îngrozit de uimire. Oh!…
Rascasse… Trencavel… dar…
— Unde e Trencavel? repetă Richelieu cu calmul care precede
furiei ce se aglomerează în suflet şi aşteaptă să se reverse.
Deasupra grupului de oameni se lăsă o tăcere stranie. Cei care
îl cunoşteau bine pe cardinal începură să se apropie pe nesimţite
de uşă. Ofiţerul, palid, luase atitudinea ostilă, a omului care
protestează de dinainte. El îşi dădu raportul în câteva cuvinte.
Rascasse, terminând cu tamponatul nasului ce sângera, completă
explicaţiile. Din acestea rezulta: 1) că Trencavel – fără îndoială –
căzuse în cursă la Poarta Montmartre şi că avea să fie adus
imediat; 2) că bietul Corignan fusese ucis de secundul maestrului
de scrimă…
Încheierea fu că nenorocitul ofiţer primi ordinul de a se duce la
închisoare. Rascasse, tremura şi aştepta să fie trimis la Bastilia.
El se gândea:
— Din fericire Corignan e mort. Din fericire!…
Într-adevăr, cardinalul scria ceva, iar părintele Joseph, scria şi
el separat. Rascasse arunca nişte priviri furişe spre ambele hârtii.
— La Angers, mi-ai adus un serviciu important, spuse Richelieu
fixând asupra spionului, privirea lui ce îngheţa.
— Oh! murmură Rascasse înclinându-se. Oare nemernicul ăla
de Saint-Priac…
— Şi de atunci încoace, ai făcut tot ce ai putut… Din cauza
asta, capul tău va mai rămâne pe umeri, însă…
El făcu gestul de a chema pe cineva, însă părintele Joseph îi
opri mâna. El îi întinse lui Rascasse hârtia pe care o scrisese şi o
făcuse plic sigilând-o şi spuse:
— Prietene, ai fost iertat pentru faptul că ai lăsat ca fratele
Corignan să fie ucis şi ca Trencavel să scape. Eminenţa Sa ţi-a
spus că datorită serviciilor ce le-ai adus până acum… însă tu
trebuie să meriţi iertarea ce ţi se acordă. De aceea, du scrisoarea
asta substareţului de la Mânăstirea Capucinilor şi execută ordinul
pe care el ţi-l va da.
În entuziasmul bucuriei sale, Rascasse sărută mâna Eminenţei
Cenuşii şi plecă în pas alergător. Richelieu, uimit, îl întrebă cu
privirea pe stareţ, care se mulţumi să zâmbească.
— Să-l aşteptăm pe Trencavel, spuse Eminenţa Cenuşie.
Mai trecu un sfert de oră. Apoi, deodată, din anticameră se auzi
o nouă gălăgie. Chiar în momentul când părintele Joseph spunea:
— Bietul frate Corignan! O să se facă rugăciuni în astă seară,
pentru sufletul lui…
— De data asta e el! întrerupse Richelieu.
— La dracu! vocifera o voce, în paroxismul indignării. La dracu!
— Vocea asta… murmură stareţul capucinilor, sărind dintr-o
dată în picioare.
— Trencavel ăsta, are să ne plătească acum toate neplăcerile pe
care ni le-a făcut adineauri…
Şi deodată Corignan dădu năvală, făcându-şi o intrare
tumultoasă, însă prea puţin triumfală, fiindcă era încadrat de
două gărzi, care îl târau, trăgându-l de câte o ureche.
— Un astfel de tratament, mie! mugi Corignan. La dracu! O
implor pe Eminenţa Voastră…
Noua explicaţie fu scurtă, furtunoasă. Rezultatul: Corignan
primi ordin să se ducă imediat la mânăstire, iar ofiţerul, zăpăcit,
înspăimântat, se duse după camaradul său, la închisoare.
Şi astfel, Trencavel rămase în libertate – pentru un moment –
cu toate că fusese arestat de două ori în acelaşi timp, sub
înfăţişarea lui Rascasse şi a lui Corignan.
— Şi-a bătut joc de mine! M-a batjocorit! scrâşnea cardinalul
izbucnind într-un râs amar.
— Acest Trencavel e mult mai de temut decât îmi închipuiam,
spuse părintele Joseph, îngrijorat. Posedă o armă care poate
deveni mortală.
— E maestru de scrimă, spuse Richelieu îngândurat.
— Da, însă mânuieşte mult mai bine altă armă: râsul. Fereşte-
te de omul ăsta. Dintr-o lovitură de pumnal îţi mai revii, dar e
foarte greu să-ţi revii după un hohot de râs: Franţa nu trebuie să
râdă, căci în ziua când ar râde, stăpânii ei sunt pierduţi,
Monseniore!
Richelieu, în picioare, rezemat cu amândouă mâinile de masă,
asculta. După un timp, răspunse:
— Linişteşte-te. Cât voi fi eu în viaţă, lumea nu are să râdă.

Rascasse dădu fuga la mânăstirea de pe strada Saint-Honoré.

Era de două ori bucuros: întâi din cauza morţii lui Corignan, apoi
din cauza iertării, acordată cu atâta generozitate de Eminenţa Sa.
În timp ce alerga, îşi spunea:
— E drept că fapta scelerată a lui Trencavel mă face să pierd
cele două sute de pistoli pe care mi i-ar fi adus arestarea lui, aşa
că acum sunt fără un ban, dar scrisoarea asta pe care o duc
substareţului, are să-mi dea desigur ocazia să-mi umplu punga.
Ajungând la mânăstire, se prezentă substareţului, căruia îi
înmână scrisoarea. Călugărul o citi şi începu să zâmbească.
— E în regulă! se gândea Rascasse radios.
Surâzând mereu, substareţul îi făcu semn spionului să-l
urmeze. Porniră printr-o serie de ganguri lungi şi întunecoase şi
coborâră nişte scări interminabile. La un moment dat Rascasse
văzu că era urmat de doi călugări, vlăjgani, solizi. El continuă să
meargă în urma substareţului, care în sfârşit, ajungând în fundul
unui subsol umed, deschise o uşă blindată şi mai zâmbitor decât
oricând, se întoarse spre Rascasse, spunându-i cu un ton amabil:
— Poftim!…
Rascasse văzu acolo o gaură neagră. Spaima îi holbă ochii şi
avu o mişcare bruscă de retragere. Dar cei doi călugări uriaşi îl
înhăţară, şi cu o precizie care denota o îndelungată experienţă, îl
aruncară în groapa neagră, căscată în faţa lor. În aceeaşi clipă,
întunericul îl înghiţi, apoi uşa sună puternic, lugubru: se afla în
in pace.
Rascasse îl auzise pe Corignan vorbind de celula aceea în care
numeroasele lui nebunii tinereşti îl conduseseră adeseori pe
haimanaua de călugăr. Deşi era aşa de furios, el se linişti destul
de repede şi începu să-şi depene prin minte, cele povestite de
Corignan. Se liniştise, sau mai bine zis, credea că se liniştise.
Câteodată un râs nervos îl scutura: opt zile, cincisprezece zile, o
lună chiar sau două în temniţa aia! Frumoasă afacere! Eh! o să
iasă el, ce dracu! Şi odată afară, o să se însărcineze să-l facă pe
cardinal să-i redea încrederea, fiindcă ştie destule lucruri…
Deodată îşi dădu seama, că sub pojghiţa subţire de siguranţă,
pe care şi-o făcea, groaza îşi făcea opera ei mistuitoare. El observă
că dinţii începură să-i clănţăne şi că o sudoare de groază îi uda
rădăcina părului. Fiindcă celula asta semăna prea puţin cu aceea
pe care i-o descrisese de atâtea ori Corignan! in pace, după cum
spunea călugărul, era o temniţă desigur destul de incomodă, dar
în definitiv tolerabilă, luminată foarte puţin, e drept, dar luminată
de o ferestruică şi era destul de încăpătoare încât să se poată
plimba prin ea, meditând. Aici, întunericul era absolut! Aici
spaţiul era infim! Doi paşi şi se lovea de pereţi. Aici nu pătrundea
nici un zgomot, nici unul din acele zgomote îndepărtate, care îl
mai leagă încă pe un deţinut, de lumea celor vii… Aici era un
mormânt!… Ghemuit într-un colţ, cu capul pe genunchi,
Rascasse încercă să lupte contra groazei… O clipă, o clipă
fulgerător de scurtă, mai puţin de o secundă, el crezu că uşa se
deschidea din nou şi că ceva se rostogolea peste cele trei trepte,
pe care se rostogolise el însuşi. Îşi ridică repede capul, dar nu
văzu nimic; nimic decât întunericul opac, visare. Începuseră deja
visurile de groază, cu sugestiile lor de zgomote ireale, cu viziunile
lor ireale… Zgomote ireale?… Nu, nu!… Lângă el, o suflare
şuierătoare îl făcu să se înfioare şi… deodată părul i se zbârli şi se
simţi alunecând, ameţit… O voce! da, o voce! acolo lângă el,
spusese:
— Rascasse e mort…
— Mort? dârdâi Rascasse. Eu sunt mort?…
Un râs de oroare, deşteptă ecouri nedefinite în mormântul acela
şi vocea continuă:
— Rascasse e mort; el, a avut noroc întotdeauna; intrigantul…
a murit destul de frumos, de o lovitură de spadă… dar eu,
nenorocitul, ce suferinţe groaznice o să am, până la moartea care
mă aşteaptă aici?… Fiindcă aici, în mod precis, e celula
condamnaţilor pe vecie, este acel in pace din care nu mai iese
nimeni, decât pentru a fi dus la osuar!…
Rascasse, înnebunit de înspăimântătoarea evocare a morţii ce îl
aştepta în fundul acelor întunecimi, se ridică cu un strigăt teribil.
Rascasse în picioare, întinse mâinile şi urlă:
— Cine e acolo?…
În acelaşi timp, el îşi simţi mâinile apucate de nişte mâini mari,
reci ca gheaţa, umede, care îl strângeau şi vocea necunoscută
răcni:
— Cine vorbeşte aici?…
În întuneric două corpuri se loviră şi din amândouă părţile se
auzi o exclamaţie de teroare. Urmă o ploaie de lovituri de pumni şi
de picioare, cele două corpuri se apucară de braţe şi se
rostogoliră. Vocea necunoscută tună:
— Sfântul Labru să te strângă de gât! Care e numele tău?…
— Corignan!
— Nu e adevărat! Corignan e mort! Garantez de asta, eu,
Rascasse, mâna dreaptă a cardinalului!
— Rascasse? tu? Ohoho! Rascasse e mort!
— Dovadă că trăiesc…
— Şi eu, dovadă că nu sunt mort…
Cele două dovezi se prăbuşiră într-o grindină de pumni, lovituri
de picioare, lovituri de cap; încăierarea deveni frenetică, nasurile
sângerară şi în cele din urmă, cei doi morţi, după ce se
rostogoliseră, se poticniseră, se zgâriaseră pe tăcute,
recunoscuseră că sunt vii. O tăcere domni un timp, întreruptă de
fâşâitul anteriului şi ale hainelor care erau repuse în ordine.
Corignan grăi:
 — Ia spune-mi cumetre, cum se face că te încăpăţânezi să
rămâi în viaţă?
— Şi tu, spuse Rascasse, ia explică-mi pentru ce nu consimţi
să fii mort?
Schimbul de explicaţii se făcu numaidecât şi ajunseră la o
concluzie, asupra căreia, pentru prima oară, amândoi căzură de
acord.
— Trencavel ăsta s-a purtat în mod nedemn, spuse Corignan. E
un şmecher.
— Da, foarte şmecher, spuse Rascasse, cu admiraţie. Dar ia
spune-mi, cuvioşia ta, nu te-am auzit eu oare gemând, că temniţa
asta este un in pace din care nu mai iese nimeni viu?
— E prea adevărat, se cutremură Corignan. Fiindcă suntem
aici, înseamnă că Eminenţa Sa ne-a condamnat la închisoare pe
viaţă.
— Ah! cardinalul dracului! se răsti Rascasse. Cuvioşia ta,
trebuie să căutăm să scăpăm de aici…
Corignan nu mai asculta. Cu o voce de bas profund, începuse
să intoneze litanii.

Capitolul XXIII – DUCESA DE CHEVREUSE

ÎN TIMP CE ÎN CONACUL de la Saint-Lazare, aceste multiple

episoade îşi desfăşurau urzeala lor ţesută cu tragedie şi cu
comedie, ducesa de Chevreuse şi contele de Chalais, aşteptau
rezultatul întrevederii, care chiar în momentele acelea, punea faţă
în faţă pe Annaïs de Lespars şi pe cardinalul de Richelieu. Cel
puţin aşa credeau.
Aşadar, la ora aceea, spadele trebuiau să sclipească în lumina
zilei şi soarta Regatului să se hotărască… Ceasul acela, fu pentru
cele două fiinţe un vis straniu, vis de ambiţii nebune, vis de
sânge, vis de dragoste.
În sala de arme a palatului, douăzeci de ştafete erau adunate.
Ele trebuiau să răspândească vestea morţii cardinalului,
anunţând-o reginei, lui Gaston şi fiilor Gabriellei de Estrée. Mai
mult de trei sute de gentilomi ştiau că se juca o partidă de temut
şi aşteptau în casele lor, gata a alerga la Luvru, dacă vestea era
bună.
La fel de înfrigurată ca şi Richelieu, Maria de Chevreuse trăgea
cu urechea la zgomotele de afară. Ea era să meargă la luptă, gata
– desigur – să-şi dea şi viaţa. Femeile când se sacrifică, merg
întotdeauna mai departe decât bărbaţii.
Surescitată, cu mintea pierdută de nerăbdare, cu inima bătând,
ducesa era încântătoare, dar în mintea ei se rostogoleau numai
gânduri dramatice. În inima ei se ciocneau numai pasiuni. Ea se
gândea:
— Dacă Annaïs va fi învinsă, atunci am să continui eu lupta…
am aici instrumentul sigur şi credincios…
Atunci aruncă o privire furişă spre contele de Chalais şi văzu că
faţa aceea aşa de tânără, aşa de frumoasă, aşa de mândră, era
iluminată de un astfel de reflex de dragoste, încât tresări…
— Instrumentul!… îşi repetă ea, în timp ce pieptul îi palpita.
Oare, într-adevăr, el nu va fi pentru mine decât o spadă pe care s-
o pot conduce după fantezia mea?… sau…
Ea se simţi pălind, tulburată până în ascunzişurile sufletului.
— Eu am mai avut amanţi, continuă ea. L-am iubit pe lordul
Holland până la nebunie, sau cel puţin aşa am crezut. Acesta nici
nu e măcar amantul meu. Atunci de unde îmi vine emoţia asta, pe
care am mai avut-o şi pe care credeam că am înlăturat-o pentru
totdeauna? Eu am mai iubit, da, am iubit. Cred că am iubit într-
adevăr. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată ocazie să roşesc…
decât atunci când era prea târziu… Şi acum… oh! aşadar, e o
nouă inocenţă a sufletului, pe care o regăsesc?… Oare îl iubesc?
Oare am început iar să iubesc, ca la prima mea dragoste?
Atunci ea îi luă mâna lui Chalais şi şopti dulce:
— Conte, la ce te gândeşti? La marea faptă care – poate că s-a
şi îndeplinit oare? Sau la gesturile mai definitive care au să
survină de azi înainte? Mâine, azi, astă seară… cine ştie?… Va
trebui ca nişte inimi neclintite şi braţe robuste, să se strângă în
jurul reginei… Condé, nu se gândeşte decât să intre iar în graţii.
Epernon vâră intrigi pe contul lui. Vendôme visează să instaleze
în Bretagne o domnie de talia lui. Dacă sunt destule inimi brave,
sunt în schimb prea puţini devotaţi cu adevărat. Conte, vrei să fii
unul din aceştia din urmă? Regina poate fi sigură că va găsi în
dumneata un reazem pe care poate că nu-l va găsi în Gaston! Şi
eu însămi, în mijlocul pericolelor, pot să contez pe dumneata?
Tânărul tremura. Vocea fermecătoare, vocea ce-l vrăjea, tăcuse
şi cu ochii pe jumătate închişi, el mai ascultă încă, palid de tot. În
sfârşit, spuse cu un accent, de o teribilă pasiune:
 — Doamnă, mă gândeam că vă iubesc. Pe toate puterile cerului,
jur că vă iubesc şi că sunt al dumneavoastră. Mă gândeam
doamnă, că Richelieu m-a copleşit cu favorurile sale şi că regele
Ludovic al XIII-lea m-a numit primul gentilom al Curţii sale şi că
îmi arată un fel de afecţiune, destul de rară la el. Mă gândeam
aşadar doamnă, că îi datoresc toată recunoştinţa cardinalului şi
tot devotamentul meu regelui. Mă gândeam că, fără îndoială, e o
infamie să-l trădez pe unul şi o crimă să-l trădez şi pe celălalt. Mă
gândeam că trădător faţă de cardinal – binefăcătorul meu –
sperjur al credinţei de gentilom, ce i-am jurat-o regelui, totuşi mă
prezint cu o frunte senină în fiecare dimineaţă, la palatul din
Piaţa Regală şi cu o faţă calmă mă duc în fiecare seară la Luvru.
Aşadar doamnă, sunt un om perfid, o ştiu. Ori, mă gândeam
doamnă, că dacă ar exista – pentru un om până acum fără pată –
un grad de infamie mai jos decât trădarea, sperjurul şi ipocrizia şi
acolo aş coborî… nu! acolo m-aş urca doamnă, dacă acest grad m-
ar apropia de dumneavoastră. Printre toţi gentilomii aceştia care
conspiră, eu sunt singurul care nu are dreptul să conspire şi
totuşi, nici unul nu e mai arzător ca mine ca să conspire. Alţii
doamnă, au putut să vă ofere inima lor, sufletul lor, viaţa lor. Eu
nu v-am oferit nimic. Însă v-am dat tot ce era în inima mea:
onoare, mândrie, cinste, înainte chiar ca dumneavoastră s-o fi
ştiut Acum caut ce aş putea să vă mai dau încă şi nu mi-a mai
rămas decât viaţa. E a dumneavoastră. Lua-ţi-o când voiţi.
Acestea toate le gândeam, doamnă.
Ducesa de Chevreuse rămase tăcută câteva minute. Contelui de
Chalais i se păru că o oră întreagă se scursese. Ea se-nfioră. Ceva
ce nu mai simţise încă niciodată, dăduse năvală în ea. Ea se
îndreptă, se revoltă. Contele de Chalais nu era decât un
instrument. Ea jucase teatru, cu dragostea aceea ce făcea să pară
reală. Ea îl împingea şi la moarte. Comedia asta de dragoste… oh!
asta nu putea fi oare chiar capcana în care să fie prinsă şi ea, la
rândul ei?!
— Strigătul acesta de pasiune mă îmbată şi-mi face rău.
Această sinceritate, această dragoste adevărată, pe care eu am
căutat-o în zadar atâta vreme, iat-o acum! Şi mă orbeşte… mă
ameţeşte… Să iubesc?… Nu! ah! nu! Dacă Annaïs reuşeşte, nici n-
am să-l mai văd măcar pe omul a cesta! Am să-l uit! Vreau să-l
uit!
Chalais îşi plecase capul şi îşi împreunase mâinile.
 — Conte, spuse ea cu gravitate, mi-ai spus nişte lucruri
înfricoşătoare. Ar însemna, aşadar, că eu am făcut din dumneata
un gentilom sperjur şi dezonorat! Faţă de o dragoste exprimată
astfel, o femeie de rangul meu, de numele meu, şi – îndrăznesc să
spun, – o femeie care poartă inima pe care eu o simt că bate în
pieptul meu, nu poate da decât două răspunsuri!
Chalais era alb ca varul…
— Primul, reluă ducesa cu un fel de spaimă, este un adio pe
veşnicie, însă un adio de aşa natură, încât niciodată şi nicăieri să
nu mă pot întâlni cu dumneata, care reprezinţi remuşcările şi
ruşinea mea… Acest răspuns, eu nu vi-l dau!
Contele de Chalais căzu în genunchi ca într-o prosternare.
Ducesa era aşezată pe un fotoliu; ea n-ar fi avut decât să se
aplece uşor pentru ca buzele ei trandafirii să înfioare cu o atingere
diafană urechea contelui şi – ca o sirenă ce-şi calcula efectul – cu
privirile aţintite în acelaşi timp pe un vis de ambiţie şi pe un vis
de dragoste, ea murmură:
— Cel de al doilea răspuns, singurul posibil, singurul demn de
dumneata şi de mine, am să ţi-l dau…
Ea tăcu oscilând între dragoste şi ambiţie… Chalais, orbit
subjugat întinse spre ea mâinile-i tremurătoare şi horcăi:
— Când?…
Îmbătată şi ea, învăluită de valurile de pasiune pe care le
degaja sufletul lui Chalais, ea era să-i răspundă… când, uşa se
deschise şi o subretă delicioasă intră şi spuse:
— Mesagerul de la conacul Saint-Lazare!
Ducesa şi contele săriră în picioare, gâfâind, împietriţi de
teamă, gândindu-se la cele ce aveau să audă… Subreta se
retrase… un om intră… Chalais şi ducesa îşi înăbuşiră un strigăt
de groază; omul acela care se apropie de ei… era Richelieu!
Dar nu era Richelieu! Era Saint-Priac! ducesa de Chevreuse şi
contele de Chalais, la vederea baronului de Saint-Priac îmbrăcat
cu hainele cardinalului, simţiră acel fel de uimire care formează
drum teroarei. Chalais făcu repede doi paşi spre el şi spuse cu o
voce ameninţătoare:
— Cine sunteţi dumneavoastră domnule? Ce căutaţi
dumneavoastră aici? Şi pentru ce vă anunţaţi ca venind de la
conacul Saint-Lazare?
— Fiindcă de acolo viu, spuse cu răceală Saint-Priac. Dacă voiţi
să mă ascultaţi, domnule conte şi dumneavoastră la fel doamnă.
Fără îndoială că nu pe mine mă aşteptaţi. Mai mult încă, vă apar
într-un costum, pe care l-aţi văzut purtat de altcineva. Şi din
toate astea dumneavoastră nu înţelegeţi nimic, însă aveţi să
înţelegeţi imediat. Înainte de toate aflaţi că venind aici, eu îmi risc
capul, aşa cum vi l-aţi riscat şi dumneavoastră domnule conte,
cerând o întâlnire secretă Monseniorului cardinal şi cum vi l-aţi
riscat şi dumneavoastră doamnă, contând pe rezultatele acestei
întâlniri.
— Vă provoc… se răsti Chalais cu dinţii strânşi.
Saint-Priac îl opri cu un gest şi cu un cuvânt:
— Ascultaţi!…
Ei se înfiorară. Omul acela era alb ca varul şi avea accentul şi
gesturile disperării care nu mai cunoaşte nici un obstacol.
Atitudinea lui provoca spaimă. Chalais repetă:
— Cine sunteţi dumneavoastră?
— Baronul de Saint-Priac, gentilom angevin, partizan şi servitor
credincios al Eminenţei Sale.
Chalais şi ducesa schimbară o privire. Şi privirea aceasta voia
să spună:
— Călăul e în anticameră.
O mişcare impulsivă îl aruncă pe Chalais în faţa ducesei, cu
spada jumătate scoasă. Maria de Chevreuse văzu în mişcarea
aceasta nu un gest de om galant, ci un omagiu definitiv al vieţii
lui, pe care i-o oferea… visul de dragoste se desfăşura. Dar de
data aceasta, moartea plutea pe deasupra lor.
— Domnule conte, reluă Saint-Priac, vin acum de la locuinţa
dumneavoastră, de unde – din fericire – am putut afla că am să vă
găsesc aici. Iată ce am să vă spun: Eminenţa Sa m-a însărcinat să
mă duc eu la întâlnirea pe care dumneavoastră i-aţi solicitat-o şi
pe care el a aprobat-o. Eminenţa Sa a voit ca pentru această
expediţie eu să mă îmbrac cu costumul de cavaler sub care a fost
văzut de atâtea ori. În felul acesta, dacă vreo cursă ar fi fost
pregătită de dumneavoastră să-l lovească, să se creadă că eu
eram cardinalul.
Chalais se înfiora. Saint-Priac reluă:
— Dacă mi s-ar fi întâmplat vreo nenorocire, proba era făcută
că aţi vrut să-l atrageţi pe Eminenţa Sa într-o capcană… scuzaţi-
mă, sunt foarte grăbit şi întrebuinţez cuvintele care sunt necesare
pentru a fi limpede înţeles. Ori, domnule conte, eu m-am dus la
conacul dumneavoastră de la Saint-Lazare şi am stat acolo o oră
întreagă. Acuma mă întorc de acolo. Ieşind din palatul acesta, eu
mă voi duce drept în Piaţa Regală, unde îmi voi da raportul…
cuvântul acesta, adăugă el cu un surâs de moarte, îl şterge pe
acela de capcană, care v-a scandalizat atâta.
— Raportul! se gândiră Chalais şi ducesa în tăcerea
îngrijorătoare, în aceeaşi clipă, un alt gând se năştea în mintea lui
Chalais şi în ochii lui apăru o lumină roşie: Saint-Priac nu are să-
i raporteze nimic cardinalului! Saint-Priac nu are să iasă viu din
Palatul de Chevreuse! Spionul avu înspăimântătoarea viziune a
morţii ce venea spre el şi întinzând braţul, repetă:
— Ascultaţi!
Accentul pe care el îl pusese în aceste cuvinte, îl salvă.
Chalais termină printr-un semn vag, gestul ucigaş pe care îl
începuse. Ducesa scoase un suspin de destindere nervoasă.
Saint-Priac continuă:
— Iată ce am să-i spun cardinalului: că v-am găsit la conacul
dumneavoastră de la Saint-Lazare (Chalais tresări); că am ajuns
până acolo fără nici un accident şi că v-am găsit acolo singur. (O
fi vreo cursă în asta? îşi spunea Chalais); că dumneavoastră aţi
fost mâhnit de moarte fiindcă Eminenţa Sa nu a putut să
răspundă invitaţiei dumneavoastră (uimirea îl paraliza pe Chalais)
şi în sfârşit, că am luat împreună masa care îi fusese destinată
Eminenţei Sale. Ori eu nu am murit nici în timpul călătoriei şi
nici din cauza mâncărurilor…
— Pentru ce?… pentru ce?… bâlbâi Chalais.
— Pentru ce vă salvez? Asta mă priveşte numai pe mine. Un
ultim cuvânt, domnule conte. Atunci când îl veţi vedea din nou pe
Eminenţa Sa, dumneavoastră sunteţi liber de a restabili adevărul.
Dar eu, jur pe sângele lui Christos, că am să-mi dau raportul aşa
cum l-aţi auzit acum.
— Eu n-am să vă dezmint! spuse repede Chalais.
„Sunt sigur de asta!” se gândi Saint-Priac, în timp ce se înclina
în faţa ducesei.
El făcu doi paşi pentru a se retrage. Ducesa de Chevreuse
alergă spre el:
— Aşadar, dumneavoastră nu aţi întâlnit pe nimeni la conac?
— Nu doamnă.
— Insist totuşi: în timpul acelei ore pe care aţi petrecut-o acolo,
nu aţi văzut vreo tânăra domnişoară?
— Nu doamnă.
 Acest ultim nu, fu ca un mârâit de fiară carnivoră, care îşi
apără prada. Saint-Priac dispăru… Ducesa rămase pe gânduri.
Chalais o contempla. Ea se gândea:
— Totul e pierdut? Nu, fiindcă Richelieu nu o va şti. Trebuie s-o
luăm de la început, asta e tot…
Ea aruncă o privire furişe spre Chalais şi se-nfioră. Fără
îndoială, o ultimă luptă se angaja între ea, între ambiţia ei aşa de
puternic înrădăcinată şi dragostea ei, încă plăpândă. Însă fără
îndoială că ambiţia ei învinse dragostea, realitatea dragostei, şi nu
mai rămase în ea decât comedia ei, simulacrul de pasiune, de care
avea nevoie.
— Conte, ţi-am spus că-ţi sunt datoare un răspuns…
— Doamnă…
— Astă seară, la ora zece, aici. Marina are să te introducă. Astă
seară, conte, ai să primeşti răspunsul.
Chalais, orbit de dragoste şi de fericire, se simţi clătinându-se.
El închise ochii. Când îi deschise din nou, o văzu pe ducesă
ieşind, adresându-i unul din acele surâsuri care păreau să-i
promită un paradis de voluptate…

Capitolul XXIV – DESTINUL LUI CHALAIS SE CONTUREAZĂ

SAINT-PRIAC, din palatul de Chevreuse, se dusese în Piaţa

Regală. Acolo, îşi ţinuse cu rigurozitate cuvântul dat lui Chalais şi
îi dăduse cardinalului raportul, aşa cum convenise mai înainte, în
locuinţa ducesei. Într-un interogatoriu pe care el îl avusese de
suferit, mult mai târziu, cu privire Ia raportul acesta, Saint-Priac
a pretins că, de fapt încercase să-l salveze pe contele de Chalais
printr-o generoasă minciună. Însă nouă ni se pare că el a voit pur
şi simplu să-i ascundă cardinalului că a răpit-o pe Annaïs.
În Palatul din Piaţa Regală Saint-Priac îşi luă costumul lui, însă
de calul lui Richelieu mai avea încă nevoie şi îi ceru şefului
grajdurilor permisiunea de a lua calul pentru toată ziua aceea şi
atunci, şeful grajdurilor îi răspunse că tocmai primise un ordin în
privinţa acelui minunat cal. Eminenţa Sa i-l dăruise domnului
baron, cu harnaşamentul şi cu coburii, în care se aflau două
pistoale cu mânerele damaschinate.
Saint-Priac încălecă superbul animal şi cu gâtlejul strâns de
îngrijorare şi de o bucurie teribilă totodată, ieşi prin Poarta Saint-
Antoine şi alergă în goană nebună până la castelul Vincennes. În
spatele castelului (pe atunci închisoare de Stat) se ridica un han
mizerabil, care, în mod natural, purta deasupra unui buchet de
frunze de stejar, o deviză naivă: „Mai bine aici decât în faţă!”
Acolo, o duzină de tâlhari cu mustăţi mari şi cu nişte spade şi mai
mari, făceau o gălăgie groaznică în jurul ceştilor lor de tablă; erau
spadasinii angajaţi de Saint-Priac. Fără a mai descăleca, el strigă:
— Hei, caraghioşilor!
Cu o zarvă teribilă, ei dădură buzna pe uşă, pentru a da fuga la
caii lor, aşezaţi în semicerc în jurul unui ţăruş de care erau legaţi
dârlogii. Numai doi din ei, însă intrară într-o odaie încuiată cu
cheia. Acolo se afla Annaïs. Când ei făcură un gest, ca să o apuce
de braţ, ea îi dădu în lături şi cu un fel de bunăvoinţă sălbatecă,
porni înaintea lor. Afară, ea sări pe calul care i se adusese,
tâlharii o înconjurară, Saint-Priac se aşeză în capul trupei, ridică
mâna şi toată banda porni la trap. După un timp, trecură râul
Marna pe bacul de la Charenton şi pe o distanţă de o leghe,
merseră de-a lungul malului drept al Senei, după care o luară
drept spre pădurea Sénart.
Saint-Priac nu-şi întorsese măcar o dată capul ca s-o privească
pe Annaïs, dar nici ea nu-şi aruncă privirile asupra lui, vreodată.
Sufletul ei era absent, iar învingătorului îi era frică.
Dincolo de pădurea Sénart, pe malul Senei, se afla cătunul
Étioles.
La un sfert de leghe de sat, la marginea pădurii se înălţa o
clădire pătrată, grosolană, cu o înfăţişare hidoasă; uşa ei
principală era de o construcţie solidă şi cu un aspect sever, iar
puţinele-i ferestre, înguste erau garnisite cu zăbrele de fier
ornamentate. Cu toate acestea nu se aflau acolo nici paznici, nici
portar. Un fel de guvernantă, ajutată de o micuţă pariziană, păzea
casa aceea în care nu intra nimeni. În regiune, construcţia aceea
purta un nume. Oamenii din Étioles făceau cu ochiul şi îi
spuneau cu aer misterios: Riche-Liesse.
Liesse, e un cuvânt arhaic ce însemna bucurie, plăceri, aşa că
această ciudată numire, ascundea un joc de cuvinte, întrucât
clădirea îi aparţinea lui Richelieu!… Cardinalul venea aici la
răstimpuri, să se închidă pentru două-trei zile şi oamenii,
adăugau că în aceste rare ocazii, Eminenţa Sa nu era niciodată
singur. Printre altele ei, pretindeau să fi văzut odată şi splendida
figură a lui Marion Delorme, pe atunci celebră.
 Acolo o conduse Saint-Priac pe Annaïs. Era o capodoperă de
îndrăzneală.
— Din ordinul cardinalului! spuse Saint-Priac sosind acolo.
Şi cu voce înceată dădu dispoziţii. Poate că aceasta nu era
prima aventură de acest fel, care a îmbogăţit analele de la Riche-
Liesse, căci guvernanta, fără a fi cât de puţin surprinsă, o
conduse pe Annaïs într-o cameră de sus. Tâlharii îşi luară drumul
înapoi spre Paris. Saint-Priac rămase acolo.
Annaïs după vreo oră, îşi reveni din golul sufletesc care o ţinuse
amorţită şi văzu că rămăsese nemişcată în picioare, în acelaşi loc
unde fusese lăsată, în camera aceea în care intrase neforţată de
nimeni, cu sălbateca docilitate pe care am mai semnalat-o… ea
ridică privirea şi se cutremură: Saint-Priac se afla în faţa ei!…
Baronul se înclină adânc în faţa ei şi în înclinarea lui, nu era
nici afectarea unei curtoazii şi nici umilinţa pasiunii, el nu
îndrăznea să o privească în faţă. Totuşi, în timpul acestei atitudini
înclinate pe care o păstră până la sfârşitul convorbirii lor, el nu
încetă de a o supraveghea pe Annaïs şi mai ales, mâinile ei.
Ea nu făcu nici un gest atât timp cât stătu el acolo, însă
privirile ei făcură ocolul camerei. Dacă ar fi fost vreo armă pe
acolo. Saint-Priac ar fi fost un om mort… dar ea nu văzu decât
fotolii şi perne de mătase; o clipă întrezări măsuţa de toaletă cu
arsenalul ei de perii, piepteni şi cutiuţe; apoi o oglindă mare
susţinută de nişte amoraşi de bronz aurit; apoi privirea ei se
umplu de viziunea unui pat cu coloane înalte, răsucite, la
colţurile lui. Din această inspecţie nu-i mai rămase nimic şi
întreaga ei gândire se agăţă de un covor trandafiriu, în timp ce el,
înclinat, ameninţător, cu ochii în jos, mormăia ceva.
Când ea încetă a mai privi covorul tradafiriu, observă că era
singură. Saint-Priac plecase de două ore…
Atunci dintr-o dată, un fel de şoc al amintirii îi aduse iar în
minte vocea lui Saint-Priac şi nişte cuvinte, risipite în neantul
tăcerii de mai multe ore, îi răsunau în craniu; bucăţi de fraze se
construiau; punctele culminante ale ameninţării ce i-o aruncase,
îi reapăreau în minte…
…opt zile ca să reflectaţi… opt zile, numai atât… mă veţi
revedea numai peste opt zile, nu mai-nainte… bogăţia şi
răzbunarea asigurate, dacă acceptaţi numele meu… moartea lui
Richelieu… ori vă omor… dar mai înainte am să vă adorm…
Ea fu apucată de un tremur convulsiv şi repetă:
 — Înainte înţelese şi ea, că acolo, în cuvântul acela mai feroce
decât cuvântul vă omor, zăcea ameninţarea oribilă. Baronul voia
s-o adoarmă pentru a profita de ea, înaintea de a o ucide. Privirile
ei rătăcite, căzură asupra guvernantei şi a subretei: ele îi aduceau
o măsuţă, ce strălucea prin argintăriile şi cristalurile de pe ea.
Şi privirea ce tristă, întunecată, se aprinse deodată.
Un salt şi Annaïs ajunse la măsuţă şi, înainte ca cele două
femei să fi putut schiţa vreun gest, înşfacă… o armă!… un cuţit!…
singurul cuţit ce fusese adus de guvernantă, pentru a tăia pâinea
şi carnea care, după instrucţiunile precise ale lui Saint-Priac,
trebuia să fie luat înapoi de ea după ce termina, fără a-l lăsa o
clipă în mâinile prizonierei. Guvernanta şi subreta rămaseră
amuţite de uimire şi de teamă.
Recâştigându-şi toată luciditatea, iar toată vigoarea ei morală
năvălindu-i în inimă şi în creier, Annaïs, cu cuţitul strâns în
mână, se retrase scrâşnind:
— Pentru asasin!…

În seara acelei zile, la ora nouă, ducesa de Chevreuse se

pregătea să-l primească pe contele de Chalais. S-ar fi putut ca el
să aibă vreun ultim scrupul… aşa că ea se înarma, pentru a
doborî orice gând ce ar fi fost în stare să-l salveze pe cardinal.
Chalais trebuia să fie în mâinile ei micuţe un instrument al
morţii… Acest instrument trebuia să-i fie foarte docil şi pasiv…
Aşadar, Marina isprăvi găteala stăpânei sale. Era o minunăţie.
Ducesa se duse să-şi ia poziţia pe câmpul de bătaie, un mic salon
mobilat cu o încântătoare sobrietate. De abia ajunse acolo, că uşa
se deschise larg şi un uşier anunţă solemn:
— Măria Sa, arhiepiscopul de Lyon!
Ducesa păli uşor sub fardul de pe faţă. Prea era ciudată
această sosire neprevăzută a fratelui lui Richelieu, tocmai în
ceasul când ea se pregătea să înarmeze braţul ce trebuia să-l
lovească pe cardinal. Ea îşi ascunse tulburarea înclinându-se sub
binecuvântarea înaltului prelat. Apoi, luând-i mâna, cu o mişcare
de delicată flaterie, ea îl conduse până la un fotoliu, pe care el se
aşeză. Şi deodată, un zâmbet ieşi de pe buzele ei. O idee nebună îi
venise în minte, ca un fluturaş: să-l cucerească pe fratele
cardinalului! Toate detaliile pe care le pregătise pentru seducerea
lui Chalais, voia să le desfăşoare în faţa ochilor uimiţi ai
arhiepiscopului! Louis de Richelieu era frumos.
 Cutele hieraldice ale costumului său, nu făceau decât să pună
în valoare eleganţa robustă a taliei sale.
— Monseniore, spuse ea, tocmai mă gândeam la
dumneavoastră, în clipa când am avut frumoasa surpriză de a vă
vedea intrând şi îmi spuneam că un om ca dumneavoastră
lipseşte din strălucirea Curţii.
— Doamnă, spuse arhiepiscopul, nu numai că eu n-am să merg
niciodată la Curte, dar sper ca în curând să mă retrag şi din
funcţiunile la care am fost chemat, fără ca eu să le fi dorit şi să-mi
reiau la Mânăstirea Grande-Chartreuse, locul meu printre cei care
sunt morţi pentru restul lumii.
Vocea îi era gravă, accentul de o vădită sinceritate. Ducesa
îngheţă. Louis Richelieu reluă:
— Există în Paris – ah! de ar fi vrut Dumnezeu ca să nu fi venit
aici niciodată! – o tânăra fată, a cărei fericire eu o doresc din toată
inima. Şi iată doamnă, obiectul acestei vizite tardive, de care vă
rog să mă iertaţi.
— Pentru Louis de Richelieu, palatul lui Claude, duce de
Chevreuse este deschis la orice oră. Monseniore, eu consider
vizita dumneavoastră, ca o dovadă de o deosebită cinste. Dar acea
tânăra fată…
— Se numeşte Annaïs de Lespars…
Ducesa, într-o clipită se tulbură. Drama începuse să-şi facă
apariţia în cochetul salonaş.
— Monseniore, spuse ea cu o puternică emoţie, fiindcă
dumneavoastră doriţi fericirea lui Annaïs, duceţi-vă atunci la
fratele dumneavoastră cardinalul şi spuneţi-i să-i dea mama
înapoi! Şi mai ales spuneţi-i…
Arhiepiscopul făcu un gest de nespusă demnitate.
— Iertaţi-mă, bâlbâi Maria de Chevreuse.
— Le ştiu doamnă. Cunosc sentimentele dumneavoastră pentru
cardinal. Şi cunosc şi sentimentele cardinalului pentru această
nenorocită copilă. Cât despre mine, oricare ar fi gândurile mele,
cardinalul e fratele meu şi nu pot lua nici o măsură contra lui!
— Ei bine! ce aş putea face eu atunci? Dacă dumneavoastră
ştiţi că fratele dumneavoastră îi doreşte moartea lui Annaïs, ce aş
putea face eu împotriva prea puternicului ministru, care o va
trimite pe această fată la eşafod, fiindcă a avut nenorocirea să fie
recunoscută pe ascuns de tatăl său şi fiindcă-i jenează calculele
lui politice!
 — Nu, murmură înăbuşit arhiepiscopul, nu pentru aceasta!
— Ah! exclamă ducesa. Mai e şi altceva! Atunci are s-o
otrăvească…
Louis de Richelieu ridică mâna şi spuse:
— Eu am venit la Paris ca s-o apăr, doamnă!… Şi iată ce am
venit să vă rog…
— Să vă ajut? Oh! din toată inima! spuse ducesa care întrevăzu
o posibilitate de a-l antrena pe arhiepiscopul de Lyon, în lupta
aceea mortală împotriva cardinalului.
— Nu, spuse Louis de Richelieu. Cu foarte mare greutate am
reuşit prin mijloacele de care dispun, să aflu unde locuieşte
Annaïs de Lespars. Viind s-o văd m-am dus astăzi la prânz la ea
acasă, dar n-am găsit-o. După patru ore încă nu venise. În sfârşit,
pe la ora opt, oamenii casei, alarmaţi, – mi-au mărturisit că poate
numai dumneavoastră aţi putea să-mi spuneţi unde aş putea s-o
întâlnesc.
Ducesa păli. Ea crezuse că Annaïs, pentru vreun motiv
necunoscut, renunţase la groaznica întâlnire de la conacul Saint-
Lazare. Annaïs însă, plecase la ora convenită, şi desigur, pentru a
se duce la întâlnirea cu Richelieu!… Ori, după cele spuse de
Saint-Priac, ea nu fusese văzută la conacul Saint-Lazare!…
Concluziile, erau înspăimântătoare.
Sau că Annaïs fusese răpită la ieşirea ei din casa de pe strada
Courteau, sau că fusese arestată chiar la locul întâlnirii. În
ambele cazuri, Richelieu pusese ghearele pe ea… Annaïs era
pierdută… şi odată cu ea şi ceilalţi cu care ea conspirase…
Din clipa aceea, ea se blindă într-o mantie de prudenţă. Omul
acesta din faţa ei era fratele cardinalului! Un cuvânt prea mult,
putea s-o ucidă. Ea nu ştia nimic şi nu o văzuse pe Annaïs decât
o singură dată. Ba chiar nici nu ştie unde locuieşte…
Arhiepiscopul o părăsi disperat… De îndată ce el o părăsi, subreta
intră anunţându-l pe contele de Chalais care aştepta.
— Oh! se gândi ducesa înfiorându-se, acesta are să acţioneze!
Numai el mă poate apăra la nevoie! Trebuie să fie al meu, cu corp
şi suflet…
— Doamnă, să-l poftesc aici?…
— Da, spuse decisă ducesa. Şi să se încuie porţile palatului!
A doua zi, dimineaţă, la ora convenită cu cavalerul de Louvigni,
Chalais ieşea călare din Paris. Cu toate că se ducea la un duel,
unde avea să-şi găsească poate moartea, el era radios. Răspunsul
ducesei de Chevreuse, întrecuse toate speranţele sale…
Ajungând pe la jumătatea dealului, îl zări pe Louvigni, care-l
aştepta, neclintit, ca o statuie ecvestră ce se profila pe cerul palid.
El porni la galop. Louvigni îl imită. În câteva clipe, cei doi
aventurieri se întâlniră şi oprindu-se scurt, unul în faţa altuia, se
salutară.
Louvigni, cu un gest, arătă un grup de ulmi şi de stejari,
amestecaţi cu castani sălbateci, la vreo două sute de paşi
depărtare. Chalais, aprobă cu un semn din cap şi se îndreptară
într-acolo; după ce îşi legară caii de trunchiurile copacilor, intrară
sub umbra frunzişului. Locul era bine ales; nu puteau fi văzuţi de
nicăieri, în schimb, ei puteau să vadă de la distanţă orice
inoportun sau spion, care i-ar fi putut denunţa cardinalului.
Nu avem martori, observă Chalais.
— Pentru un duel pe viaţă şi pe moarte, nici nu e nevoie! spuse
Louvigni.
Ei îşi aruncară pe jos pelerinele şi se priviră. Sau mai bine zis
Louvigni îşi privi adversarul cu un aer funest, de îndrăgostit
nenorocos. Fără îndoială, că el putuse citi pe figura însorită de
fericire a adversarului său, o realitate – îngrozitoare pentru el… Şi
atunci, se înfioră, îşi smulse cu furie spada şi scrâşni: „În gardă!
…”
Cele două spade se ciocniră cu un mic zgomot sec…
Urmară două-trei pase repezi şi şerpii de oţel se încolăciră de
câteva ori. Şi aceasta nu dură nici o jumătate de minut, când una
din spade sări prin aer, la şase paşi depărtare… era a lui
Louvigni. Cavalerul se repezi şi-şi apucă arma chiar în clipa când
atingea pământul. El reveni din nou asupra adversarului. Era
palid, desigur, nu mai avea în el decât o poftă nebună de a ucide.
— Un moment, spuse Chalais. Te-am făcut să remarci
adineauri, că nici unul şi nici celălalt, nu avem martori. Iar
dumneata mi-ai răspuns că vrei să fii singurul martor al morţii
mele…
— E adevărat! se răsti Louvigni. Deci, în gardă!…
— Un moment, reluă Chalais. Trebuie să-ţi spun, pentru ce nu
am adus nici un martor cu mine.
— Ce mă interesează! mugi Louvigni. În gardă, în gardă!…
— Mă interesează pe mine! Aşadar, află cavalere, că n-am adus
pe nimeni cu mine, fiindcă am vrut să-ţi evit ruşinea, de a fi
dezarmat de mine, în faţa unor martori…
 — Iadule! N-ai să mă mai dezarmezi dumneata încă o dată, ţi-o
jur!
— Ba da. Trebuie. Fiindcă o persoană care se interesează de noi
amândoi, mi-a atras atenţia azi noapte, că suntem amândoi
tovarăşi de complot şi că nu am dreptul să te omor. Cavalere, eu
sunt prea fericit în dimineaţa asta, pentru a mai fi supărat pe
dumneata. Noi ne-am angajat în aceeaşi luptă camarade, aşa că
nu vrei să ne vârâm amândoi săbiile în teacă şi să mergem să ne
terminăm partida la hanul Diadema Frumoasă?
Louvigni asculta cu gura întredeschisă, cu dinţii dezgoliţi şi cu
ochii holbaţi
— O persoană? horcăi el. O persoană v-a poruncit să mă
menajaţi?
— Nu, nu, bravul meu camarad, ea m-a făcut numai să înţeleg
că noi nu avem dreptul de a ne spinteca unul pe altul, că
amândoi suntem necesari unei opere comune şi că pericole
destule au să ne înlănţuiască de aici înainte… ca şi pe ea!…
Louvigni suferea îngrozitor şi un hohot de plâns îl îneca. Ochii i
se injectară de sânge şi insulte, ameninţări, îi veniră pe buze. Cu
un ultim efort se stăpâni şi bâlbâi:
— Conte, eu nu accept propunerea dumitale. Acela care va
supravieţui dintre noi doi, va fi de ajuns ca s-o apere pe aceea de
care vorbiţi. În gardă!
Câteva clipe mai târziu, spada lui Louvigni sări pentru a doua
oară în aer. Încă o dată, Louvigni, spumegând de furie, se repezi
asupra lui Chalais şi pentru a treia oară spada îi sări la pământ.
De data aceasta, el nu o mai ridică şi mârâi ceva neînţeles. Lui
Chalais i se păru că spune; „Omoară-mă! Omoară-mă!…” Dar nu
era prea sigur şi atunci, rămăsese tăcut, supraveghindu-şi cu
atenţie adversarul. El şovăia de năduşeală. Louvigni îşi întoarse
brusc spatele. Chalais crezu că-l aude plângând şi aceasta îi făcea
rău. Încetişor, el îşi vârî spada în teacă, îşi reluă pelerina şi
retrăgându-se pas cu pas, ajunse până la calul lui, pe care îl
dezlegă. Se aştepta să audă vreun strigăt, o chemare, o provocare,
sau vreun cuvânt de împăcare, dar nu auzi nimic. Nici pe
Louvigni nu-l mai putu vedea, fiindcă dispăruse printre copaci.
Atunci, el încălecă şi porni la pas, spre Paris.
Chalais îi povesti ducesei de Chevreuse rezultatul duelului, dar
nu-i spuse decât că, în urma a mai multor asalturi inutile, din
partea amândurora, Louvigni şi cu el se retrăseseră, fiecare de
partea lui, fără a-şi fi făcut nici un rău şi fără a se împăca.
— Cavalerul e un bun sfetnic, spuse ducesa. Trebuie menajat.
Şi apoi, adăugă ea privindu-l pe Chalais drept în ochi, ştiu că mă
iubeşte şi am o deosebită stimă pentru el.
Chalais păli şi simţi inima palpitându-i cu putere. Atunci
înţelese şi el suferinţa lui Louvigni şi de-abia atunci regretă amar
că nu-l omorâse.
— Hm, bărbaţii! se gândea ducesa. Bărbaţii! Ce uşor vă
conducem cu dragostea. Ei bine! Fie! Şi fiindcă mă iubeşte şi
Louvigni…
Ea îşi aruncă braţele în jurul gâtului lui Chalais şi cu o voce
care îl înnebunea, şopti pătimaş:
— Ascultă… vreau să fiu iubită până la moarte!

În mica pădurice Louvigni nu mai plângea; se aşezase pe jos.

Faţa i se împietrise şi în ochii lui luceau lumini răutăcioase. O
întreagă revoluţie se petrecea în sufletul acela. Ultimele scrupule
de om cinstit cădeau unul după altul, doborâte de ură. Crima
care de-abia începuse să ia fiinţă în palatul din Piaţa Regală,
înspăimântătoarea crimă de denunţare, îşi construia acum un
eşafod în mintea lui. Când Louvigni se ridică de acolo, era un alt
om.
— Astă seară are loc o adunare generală, se gândea el. Metresa
lui Chalais are să le propună un nou plan de acţiune…
Şi cu un surâs teribil, adăugă:
— Voi fi şi eu acolo…

Capitolul XXV – CORIGNAN ŞI RASCASSE ÎN CAMPANIE

DE CÂT TIMP ERAU ÎNCHIŞI Rascasse şi Corignan acolo, în

jalnicul in pace „din care nu mai ieşea nimeni viu”? Se scurseseră
poate cinci-şase zile, fără mijloc de a măsura fuga timpului şi de
altfel prea puţin se preocupau ei de asta. Doar rareori, câte unul
din ei ridica şi problema asta, atunci când tăcerea devenea
insuportabilă.
— Suntem aici de cel puţin două zile, spunea Rascasse.
— Ba eu am ţinut socoteala, protestă Corignan: sunt aproape
două luni de când ne-au închis aici.
— Cuvioşia ta, eşti nebun!
 — Rascasse, eşti prea obraznic!
În clipa aceea, zăgazul ocărilor era deschis. Aşa se întâmpla
mereu şi după o serie de adjective şi de atribute, cei doi prizonieri
recurgeau la pumni. Din aceste bătălii în fundul întunericului şi
al tăcerii, Rascasse ieşise întotdeauna învingător. Talia lui
măruntă era cauza directă a acestor triumfuri. Rascasse, nu avea
decât să-şi îndese puţin genunchii şi apoi să se repeadă; capul lui
devenit proiectil, îşi atingea întotdeauna ţinta. Corignan medita
asupra neşansei de necrezut, care făcea ca şi în fundul unui
mormânt chiar, să fie urmărit de loviturile de cap ale inamicului
său.
Din când în când, se deschidea – nu uşa, ci un fel de ghişeu,
prin care li se introducea porţia lor de pâine şi de apă. Pâine
neagră şi uscată, apă stătută. Cei doi nenorociţi scoteau suspine
din adâncul pieptului şi-şi mâncau mizerabila hrană, căreia
căutau să-i dea un oarecare gust, povestindu-şi agapele şi
chefurile trecute.
Odată, au rămas mai mult timp fără să-şi vorbească, ghemuiţi
fiecare în colţul lui. În sfârşit, Corignan, copleşit de dubla greutate
a tăcerii şi a întunericului de nepătruns murmură:
— Ai murit frate?…
— Nu încă, răspunse Rascasse, care în clipa aceea izbucni în
râs. Şi râsetul acela, îi păru lui Corignan că are ceva fantastic în
el.
Poate că era vreun râs de nebunie.
— De ce râzi, întrebă capucinul, cu un ton împăciuitor.
— Fiindcă mă gândesc la un lucru, spuse Rascasse: Corignan I-
ul are şi el acum aceeaşi soartă ca şi stăpânul lui. La ora actuală,
trebuie să fie, fără îndoială, mort de foame.
— Mort de foame! repetă maşinal Corignan.
— Da. E încuiat înăuntru şi trebuie să fi murit. Mort de foame,
fiindcă nimeni nu poate intra ca să-i dea de mâncare. Bietul
Corignan!
— Dar, urlă Corignan, nu ne dă mâncare prin ghişeu?…
— Ho! ce, eşti nebun? Cine vorbeşte de tine? făcu dispreţuitor
Rascasse. Eu vorbeam de câinele meu. Ei, dar tare eşti de cap!
— Tu!… Nu eu! spuse Corignan. Aşa! zi pe câinele tău îl
numeşti…
— Corignan I-ul? Fără îndoială. Tu cum ai botezat cu numele
meu porcul din care n-am vrut să mănânc!
 — Ah! de data asta te-ai întrecut! vocifera Corignan în culmea
indignării. Pe toţi diavolii din iad! Pe capul lui Scaraoschi!…
Corignan se repezi, Rascasse îşi pregăti lovitura de cap. În clipa
aceea uşa se deschise şi în lumina neclară a unui felinar, ei
distinseră figura severă a părintelui Joseph. De data aceasta
stomacul lui Corignan fu cruţat. Cei doi prizonieri căzură în
genunchi, în timp ce părintele Joseph cobora spre ei.
— Iertare Monseniore, am să vă spun tot ce ştiu! strigă
Rascasse.
— Şi eu de asemenea! hohoti Corignan. Iertare prea înalte
părinte!
— Voi aţi minţit amândoi, spuse cu răceală stareţul capucinilor!
Domnul de Saint-Priac ne-a povestit ce s-a petrecut la conacul
Saint-Lazare. Capul vostru, de abia se mai ţine pe umerii voştri,
caraghioşilor!
— Ah! Ah! făcu Rascasse ridicându-se. Domnul de Saint-Priac a
vorbit despre conacul Saint-Lazare?
— Desigur! Şi ne-a asigurat că nici nu l-aţi văzut măcar pe
Trencavel: v-aţi lăudat numai. Ochii lui Rascasse scânteiară de
şiretenie.
— Monseniore, spuse el, mărturisesc că nu l-am văzut pe
Trencavel. Mărturisesc că am făcut – în mod perfid – ca să fie
arestat Corignan. Şi el mărturiseşte de asemeni, că a vrut şi el să
fiu prins în locul maestrului de scrimă.
— Eu? protestă Corignan. Dar eu…
— Da, şi el mărturiseşte, Monseniore. Eu mărturisesc, amândoi
mărturisim, îl întrerupse Rascasse. Dar îmi permit să-i pun o
simplă întrebare prea milostivei voastre înălţimi: Eminenţa Sa
cardinalul, mai ţine să pună mâna pe o nobilă domnişoară Annaïs
de Lespars, venită de curând din Angers?
Părintele Joseph tresări atât de puternic încât Rascasse se
gândi numaidecât „Sunt salvat! Las’ că mă răzbun eu pe Saint-
Priac!”
— Şi când se va întâmpla asta? spuse stareţul simulând o
perfectă indiferenţă.
— Monseniore, spuse Rascasse, dacă e aşa, eu sunt sigur că voi
repara din plin o greşeală pe care n-am comis-o decât dintr-un
exces de zel, v-o jur! Într-un cuvânt, sunt sigur că am s-o găsesc
pe această teribilă duşmancă a cardinalului, mai teribilă decât
mama ei!…
 — Vorbeşte! spuse părintele Joseph cu o voce pe care nu reuşi
să o facă destul de sigură.
— Am o idee! făcu Rascasse.
— Şi eu! spuse imediat Corignan.
Părintele Joseph simţi în minutul acela una din cele mai
puternice emoţii din viaţa sa. Da, Annaïs era un pericol viu pentru
cardinalul de Richelieu – opera lui capodopera lui!… Dar asta nu
era totul El era convins că scrisoarea, înspăimântătoarea
scrisoare furată era în mâinile lui Annaïs… Capturarea tinerei fete
însemna eliberarea, scăparea din coşmarul de groază în care
trăia. Ori, părintele Joseph avea o reală încredere în instinctul lui
Rascasse – în flerul lui, de ogar.
— Ei, atunci explică-mi ce idee ai, spuse el cu mai mult calm.
Într-adevăr, cred că Monseniorul cardinal are oarecare interes ca
s-o supună pe fata aceea la un interogatoriu. Aşa că, dacă voi
puteţi să ne ajutaţi să urgentăm şi să uşurăm acest interogatoriu,
cred… şi sper că am să obţin de la Eminenţa Sa să vi se mai
îndulcească soarta.
— O hrană mai bună şi puţin vin… insinua Corignan.
— Monseniore, spuse cu hotărâre Rascasse, vă implor să
binevoiţi a mă înţelege. Eu vreau să vă spun că aş putea s-o
salvez chiar acum pe Annaïs de Lespars. Vreau să vă mai spun că
aş putea să-i descopăr ascunzătoarea şi s-o aduc cu mâinile şi
picioarele legate, în faţa cardinalului. Şi mai vreau să vă spun că
nu vă pot explica ideea ce o am şi că trebuie să mă credeţi pe
cuvânt în fine, mai am de spus că pentru ca s-o arestez pe Annaïs
de Lespars, eu nu am nevoie nici de îmbunătăţirea hranei, nici de
vin şi nici de îndulcirea sorţii, ci numai de imediata liberare şi de
bani.
Părintele Joseph îl sondă pe Rascasse cu privirea lui
pătrunzătoare.
— Monseniore, spuse Rascasse, puteţi pune să fiu însoţit de
fratele Corignan, care nu are nici un interes să mă menajeze.
Dacă am minţit cumva sau dacă nu voi reuşi veţi putea oricând să
mă vârâţi la loc în celulă.
— Veniţi, spuse părintele Joseph.
Corignan rămase trăsnit „Cum naiba a putut să reuşească
cocoşatul ăsta să ne scape de aici?…” Cu toate acestea urmă şi el
cu o grabă uşor de înţeles pe superiorul lui şi pe Rascasse, care şi
ieşiseră din celulă. Urmă o scurtă consfătuire în cabinetul
Eminenţei Cenuşii, după care ei ieşiră afară din mânăstire,
răsuflând de bucurie. Prima lor grijă fu să se repeadă în cea dintâi
cârciumă ce găsiră în cale, unde uimiră pe cârciumar prin enorma
cantitate de lucruri solide şi lichide pe care o înghiţiră.
— Ce idee bună am avut noi! spuse Corignan mestecând de zor.
Faimoasă idee!
— Cumetre, îi spuse Rascasse, pot să contez pe tine?
— La viaţă şi la moarte, micul meu Rascasse. Mie mi-ai fost
întotdeauna foarte drag.
După ce se săturară din belşug, Rascasse îşi antrenă tovarăşul
la hala de vechituri şi se echipă pe de-a-ntregul, fără a uita să se
înarmeze şi cu o spadă solidă de război. În urma sfatului, sau mai
bine zis a ordinului lui Rascasse, devenit şeful asociaţiei,
Corignan, după un suspin de regret îşi lepădă anteriul şi în câteva
minute se transformă într-un temut laic. Mirosea a brigand de la
o leghe depărtare…
După aceasta, Rascasse se îndepărtă spre locuinţa lui, ca să-şi
lase acolo restul de piese de aur care i le smulsese părintelui
Joseph. Era un individ plin de prudenţă. Corignan mergea în
urma lui şi debarasat de anteriul lui, arunca ocheade feroce la
toate fetele pe care le întâlnea în drum…
Când intră în casă, Rascasse auzi un mârâit.
— Ia uite! făcu el. Corignan întâiul n-a murit? Caraghiosul
trebuie că are şapte vieţi în corpul lui!
Adevărul era că o vecină auzise lătrăturile disperate ale câinelui
şi reuşise să intre în cocioabă, unde văzându-l pe nenorocitul
animal, îi adusese în fiecare dimineaţă de mâncare.
— Vino aici Corignan! strigă Rascasse.
Căţelul se apropie în trei labe, încercând să-şi ciulească
singura-i ureche.
— Ah! făcu călugărul. Ăsta-i animalul care îşi permite să se
numească ca şi mine? Ei bine…
Şi îi trânti o lovitură de picior. Câinele, aşa şchiop cum era, se
feri în lături şi ripostă înfigându-şi dinţii în piciorul capucinului,
apoi se refugie sub o mobilă. Acestea fură primele relaţii ale celor
doi Corignan…
— Acum ne vom procura amândoi câte un cal, spuse Rascasse.
Trebuie să ne pregătim de toate, înlocuindu-ne animalele, tu
măgarul tău şi eu bietul meu căluţ, pe care l-am pierdut în
încăierare, din vina ta.
 De data aceasta Corignan nu mai ripostă la acuzaţia ce i se
făcuse, şi reluă:
— Dar, în definitiv, ce avem de făcut? Explică-mi şi mie puţin,
în ce constă frumoasa idee pe care noi am avut-o…
— Păi la ce ţi-ai pierdut tu tot timpul, cât ai stat în conacul
Saint-Lazare?
— Ei! răspunse Corignan cu ingeniozitate. Am privit prin gaura
cheii. Şi am văzut-o şi eu pe acea Annaïs, frumoasă fată de altfel,
discutând cu… Ah! se întrerupse el deodată. Drace! Fiu al lui
Scaraoschi! Cum de n-am înţeles eu asta numaidecât! Ah! dobitoc
ce sunt!
— Haide! făcu Rascasse ştrengar. Văd că acum ai înţeles şi tu
ideea noastră.
— Ba eu am avut-o cel dintâi! strigă cu neruşinare Corignan.
Eu ţi-am insuflat-o şi ţie!
— Da? Atunci spune-mi ce ai înţeles?
— Cu multă plăcere. Văd că e absolut necesar să te pun şi eu
pe tine la curent cu lucrurile. Ei bine, ascultă, micul meu
Rascasse: cu cine se află acolo Annaïs? Cu Saint-Priac! Din
ordinul lui Saint-Priac! Din ordinul lui Saint-Priac a dat buzna
banda aia îndrăcită. Deci, Saint-Priac a răpit-o pe Annaïs. Ori, noi
am fost trimişi pe urmele lui Annaïs! Ergo, nu în contul
cardinalului, aşa cum crezusem eu, ci numai pe propriul său
cont, a comis Saint-Priac această răpire infamă, mizerabilul! Ergo,
noi nu avem decât să-l urmărim pe Saint-Priac, Ergo…
— Bine, raţionat, îl întrerupse Rascasse. Atunci, la drum. Întâi
să ne procurăm cai, fiindcă bănuiesc că va trebui să stăm în faţa
casei lui Saint-Priac, la pândă.
Şi plecară amândoi, în grabă.
O oră mai târziu, doi cai, gata înşeuaţi, erau instalaţi în grajdul
lui Rascasse. Amândoi erau de aceeaşi talie. Unul era prea mic
pentru Corignan şi celălalt prea mare pentru Rascasse. Dar aşa
cum erau, erau nişte buni trăpaşi şi le puteau satisface nevoile
celor doi spioni. După aceasta, porniră spre palatul din Piaţa
Regală, unde, după cinci minute, aflară, unde se afla locuinţa lui
Saint-Priac – era pe strada Saint-Antoine, aproape de cocioaba lui
Rascasse, la hotelul „Marele Cardinal”.
Aşadar, caraghioşii noştri, nu avură decât să stea acasă la
Rascasse, ca să-l supravegheze pe Saint-Priac. Unul din ei şedea
de pază şi din oră în oră, era schimbat de celălalt. Spre seară,
Corignan se instală în faţa hotelului şi pe la ora opt, avu
satisfacţia de a-l vedea sosind pe Saint-Priac, care aruncând
dârlogii calului, unui servitor, intră în hotel.
— Bun! făcu Rascasse când află aceasta, pentru noaptea asta,
vom fi liniştiţi. Mâine dimineaţă, în zori, ne vom relua pânda.
Dacă va ieşi, ne vom lua după el…
— Şi cine are să ne scoale în zori?…
— Corignan, la naiba! Nu ţi-am spus că e dresat la aşa ceva?
— Corignan! mugi călugărul exasperat. Corignan! Ah!…
Dar gândindu-se deodată că nu trebuia să-şi demaşte încă ura:
— Corignan?… Ah, da, patrupedul ăsta!
— Nu, spuse blând Rascasse, nu e patruped. Nici biped şi nici
patruped: Corignan are trei labe.
Călugărul se întunecă la faţă, dar Rascasse adăugă
împăciuitor:
— Linişteşte-te, popă. Hai, nu vrei să cinăm?
— Ba vreau, mormăi capucinul.
Se aşezară la masă. Rascasse îşi revărsă verva lui burlescă.
Corignan mânca în tăcere, rumegând proiecte de răzbunare
cruntă şi în aşteptare, îi trântea mereu câte-o lovitură puternică
bietului căţeluş uimit. După masă, Rascasse, cu un aer autoritar,
ocupă singurul pat din încăpere, pe care se lungi aşa îmbrăcat,
lăsându-l pe călugăr să doarmă pe scaun, braţele încrucişate pe
masă şi cu capul pe ele. În zori, graţie lătrăturilor lui Corignan
întâiul, ei săriră în picioare şi-şi reluară pânda pe rând, în faţa
porţii hotelului „Marele Cardinal”.
— Pe cai! comandă Rascasse.
Câteva minute mai târziu, cei doi caraghioşi erau în şa; Saint-
Priac părăsise hanul. Ei îl urmăriră de la două-trei sute de paşi.
După ce trecură de zidurile Parisului, ajunseră la Bourg-la-Reine,
apoi la Longjumeau fără a fi fost văzuţi de baron – lucru uşor, de
altfel, în acel decor încântător, plin de deluşoare şi vâlcele. La
Longjumeau, Rascasse lăsă caii la pas şi spuse cu ochii lucind de
o isteţime ştrengărească:
— Acum e inutil să mai riscăm a ne lăsa spintecaţi: ştiu unde
se duce!
— În cazul ăsta, uite o cârciumioară. Caii noştri au scos limba
de sete. Să ne oprim.
— Ba nu. Fiindcă cailor le e sete, să nu pierdem timpul.
După ce trecură Sena pe bacul de la Étioles, intrară în sat şi se
opriră în faţa unui han ce se afla pe marginea şoselei.
— De data aceasta, spuse Rascasse, o să bem şi noi, fiindcă
mie mi-e sete şi pe tine nu vreau să te văd scoţând limba.
Delicateţă pe care o risipi în van, căci Corignan nu-şi lepădă
nici o fărâmă din planurile lui de răzbunare. Ba acum, îşi rumega
proiectele mai mult ca oricând. După ce băgară caii într-o remiză,
ei se instalară într-un salonaş mai mic de unde puteau
supraveghea drumul printre jaluzelele ferestrei. După două ore,
Corignan scotea dopul la cea de a patra butelie cu vin alb, când
Rascasse, sări deodată înapoi. Şi Saint-Priac se oprise şi el în faţa
hanului şi acum descăleca. Apoi intră!…
Rascasse îşi înăbuşi o înjurătură. Corignan se gândea că nu
avea decât să scoată un strigăt, ca să-l facă pe Saint-Priac să vină
în fugă acolo să i-l denunţe pe Rascasse: parcă-l şi vedea pe
rivalul lui, căzând cu o spadă înfiptă în piept. Da, însă şi el
călugărul, ar fi spânzurat în cazul ăsta de Eminenţa Sa.
— Dacă ne vede, murmură Rascasse, suntem pierduţi.
— Ei aşi! făcu Corignan, pe care vinul şi setea de răzbunare îl
ameţiseră, ce-ar putea să ne facă?
— Taci din gură! se răsti Rascasse apucându-l de mână pe
călugăr. Omul acesta nu mai are nimic de menajat de aci înainte.
Să taci, auzi tu! fiindcă Saint-Priac nu ameninţă niciodată… el
omoară direct!…
Corignan îşi simţi spinarea îngheţată. Prin geamurile uşii,
acoperite de perdeluţe subţiri, el văzu pe Saint-Priac aşezat la o
masă, cu capul în mâini; era întunecat la faţă şi nici nu se
atinsese de sticla pe care hangiţa i-o pusese în faţă…
— Drace! murmură capucinul, mi se pare că ai dreptate
cumetre. Eu cred că sunt la fel de viteaz ca oricare altul, dar omul
ăsta îmi inspiră teamă…
— E un asasin! se gândi Rascasse îngălbenindu-se.
El era un spion. Era un spion pur şi simplu. Poate că nu
reuşise să fie altceva în viaţă. Unele gânduri, care aveau în mod
vag aparenţa unor gânduri de om cinstit, tot se mai profilau în
noaptea creierului său. Şi acei embrioni de moralitate, acele larve
de cinste, îl uimeau şi pe el. Acolo, în faţa lui, se afla asasinul. Şi
fiica celei ucise de el se afla în puterea lui, a asasinului. Dacă
Rascasse ar fi putut să-şi formuleze mai clar ideile întunecate
care se deşteptau aşa de greu în el, iată ce ar fi fost el surprins că
gândeşte: Eu sunt însărcinat să o aduc pe domnişoara de Lespars
în mâinile cardinalului Şi ce avea să facă cu ea cardinalul? Să o
omoare ca şi pe mama ei? Nu. El mi-a spus-o doar să se
debaraseze de ea. Şi cum? Prin Saint-Priac! Ei bine, dar cum? Mi-
a spus-o şi pe asta: o va forţa să se căsătorească cu omul care a
ucis-o pe mama ei…
Corignan îl auzi pe Rascasse murmurând:
— Atunci ar însemna că eu sunt acela care a uşurat această
înspăimântătoare căsătorie?
Călugărul îşi privi cu uimire tovarăşul, care rămăsese nemişcat,
cu gura întredeschisă, cu ochii tulburaţi. Rascasse se cutremură
şi-şi încleşta pumnii… Apoi Corignan îl auzi deodată mormăind cu
un accent straniu:
— Şi cine sunt oamenii ăştia, care se caţără în mijlocul atâtor
orori, pentru ca să ajungă cât mai sus?
— A înnebunit! spuse Corignan tare. Hai! Cumetre! omul
nostru pleacă spre Paris!
Rascasse sări în picioare şi făcu o mişcare cu capul, ca şi când
ar fi vrut să se scuture de imaginile şi gândurile care începuseră
să-l asalteze şi foarte sincer, repetă:
— Am înnebunit!
Amândoi porniră pe jos, lăsându-şi caii la han. Douăzeci de
minute mai târziu se aflau în faţa casei izolate, pe jumătate
înfundată în pădure, casa în care Saint-Priac stătuse cele două
ore.
— Ştii cum se numeşte castelul ăsta? făcu Rascasse cu un aer
pişicher.
— După aspectul ei ciudat, s-ar putea numi casa dracului,
spuse Corignan. Casa dracului, sau casa călăului, în orice caz,
casa păcatelor.
— Prea bine, popă. Am să-i spun asta Eminenţei Sale! jubilă
Rascasse. Castelul ăsta aparţine cardinalului. E Riche-Liesse.
— Rascasse, scumpul şi micul meu Rascasse! Asta-i Riche-
Liesse! Dar unde mi-au fost ochii, Doamne! Ce castel minunat, ce
înfăţişare plăcută şi atrăgătoare! Ce atmosferă veselă în jurul ei!
Ah! Ia ascultă Rascasse, să nu faci pe dobitocul cu mine, sau te
spun eu pe tine, că ai vorbit de o căsătorie înspăimântătoare!
La rândul său, începu şi Rascasse să tremure. Cei doi spioni se
priviră şi se înţeleseră; era încheierea unui armistiţiu!
— Să intrăm aici, reluă Rascasse.
Rascasse lovi cu ciocanul în uşă, cu o lovitură autoritară. În
poarta solidă se deschise un oblonaş, în care se încadra un obraz
zbârcit şi îmbătrânit de femeie.
— Mesagerii Eminenţei Sale! spuse Rascasse ca răspuns la
privirea întrebătoare din dosul oblonului.
— Da, spuse şi Corignan, mesagerii Marelui Cardinal.
Poate că fuseseră văzuţi pe la curtea cardinalului, dar fără
îndoială că fuseseră recunoscuţi, fiindcă poarta se întredeschise,
lăsându-le doar un locşor îngust de trecere şi apoi se închise
imediat. Înăuntru, cu un ton care nu mai da loc la nici un fel de
replică, Rascasse spuse:
— Avem o depeşă pentru nobila domnişoară Annaïs de Lespars.
— Daţi-mi-o! făcu guvernanta
Rascasse îi aruncă lui Corignan o privire de triumf. Cuvântul
acela era o mărturisire: Annaïs era acolo!
— Nu, spuse el. Trebuie să i-o dau chiar eu în mână. Ia spune-
mi, mai adăugă el, domnul de Saint-Priac a ieşit adineaori de aici,
nu e aşa! A avut întrevederea sperată de Eminenţa Sa, cu
domnişoara de Lespars?
— Din păcate, nu, domnule Rascasse.
— A, mă cunoşti?
— Dar cine nu vă cunoaşte? Dar ca să revenim la domnul
baron, nici azi, nici ieri şi nici în zilele precedente, n-a reuşit să-i
spună două cuvinte. Credeţi că dumneavoastră aveţi să reuşiţi
mai bine decât baronul de Saint-Priac? Am să mă duc să o previn.
Până atunci, am să pun să vă servească o masă.
Rascasse radia. Corignan rumega un gând; îşi elabora un nou
proiect de răzbunare. Guvernanta deschisese o uşă cu zăvoare
puternice, pe care Corignan le recunoscu imediat Ei intrară într-o
cameră joasă, a cărei fereastră, ca toate celelalte ale casei, era
prevăzută cu bare solide. Rascasse se-nfioră de mândrie. Nu
exista spion care să fie în stare să îndeplinească aşa de prompt, o
expediţie aşa de delicată. El luă o poziţie în faţa capucinului
— Ei, ce mai spui, popă?
— Nu mai avem decât să alergăm la Paris într-un suflet şi să-l
prevenim pe Excelenţa Sa. Şi asta am să şi fac.
Şi zicând aceasta, dintr-un salt ieşi pe uşă, o închise cu putere,
trase zăvoarele şi izbucni în râs:
— Ei, ce mai spui Rascasse?
Guvernanta, care venea cu o tavă încărcată de pateuri, scoase
un strigăt. Corignan îl lăsă pe Rascasse să bată în uşă şi să urle
până i-o ieşi sufletul şi se aplecă ameninţător deasupra ei:
— Dumneata l-ai recunoscut pe Rascasse, trădătorul. Dar pe
mine, femeie, mă recunoşti?
— Nu… adică… da. Dumneavoastră sunteţi fratele Corignan.
— Da, madam şi faci bine că mă recunoşti, căci altfel eu n-aş
mai răspunde de capul dumitale. Cardinalul, ar fi putut să creadă
atunci, că dumneata eşti complice cu Rascasse trădătorul.
— Dar ce s-a întâmplat? făcu guvernanta cu un ton scurt, fără
a se fi intimidat.
— S-a întâmplat că omul acesta – linişteşte-te Rascasse! –
cocoşatul ăsta, spun – a! dar ne-ai împuiat urechile Rascasse! –
acest Rascasse spun – plătit, subordonat, pus la cale de un
oarecare Trencavel, a venit aici ca să ne răpească pe tânăra
prizonieră. Eu, m-am făcut că sunt de acord cu el şi l-am prins în
cursă. Adio. Peste trei ore, cardinalul va fi aici.
— Un cuvânt, un singur cuvânt! spuse guvernanta care
începuse să tremure.
— Un singur cuvânt! o întrerupse Corignan, iată-l: priveşte
ştrengarul acela frumos de colo. Dacă ai s-o laşi să fugă pe
domnişoara de Lespars şi mai ales, dacă ai să-l laşi să scape pe
Rascasse, de astă seară, dumneata ai să fii cel mai frumos fruct
care are să atârne de ramura aceea a stejarului, ce pare că a
crescut acolo, tocmai pentru asta. Acum… adio!
Corignan se repezi afară. Rascasse făcea un tămbălău infernal.
Guvernanta se apropie de uşă, se asigură că zăvoarele erau bine
trase şi printr-un surplus de precauţie, mai răsuci şi cheia.
— Spânzurată? Aida de, Eminenţa Sa ştie că înainte de a muri,
eu aş mai avea timp să şi vorbesc… şi ştiu mult, nu glumă!
Lungile picioare ale lui Corignan măsurară în fugă pământul
până la hanul Étioles. Acolo, el încălecă pe cal şi cu alura cea mai
vie se întoarse la Paris, unde cobora strada Saint-Jaques în galop
întins fără să-i pese de blestemele care îl întovărăşeau, trecu Sena
şi în sfârşit se opri în faţa palatului cardinalului. Acolo, calul i se
prăbuşi la pământ, bietul animal era scos din serviciu pentru
totdeauna. În aceeaşi clipă, un alt călăreţ descăleca în curtea
palatului. Corignan îl zări şi roşindu-se de bucurie se repezi spre
el:
— Servitorul dumneavoastră, domnule baron! Umilul
dumneavoastră servitor şi devotat. Ah, de aţi şti cât vă sunt de
devotat…
 — Corignan! murmură Saint-Priac uimit. Te credeam mort,
demnul meu popă.
— Sunt în viaţă domnule baron! În viaţă, spre norocul
dumneavoastră şi foarte devotat, vă asigur, aşa de devotat, încât
pentru dumneavoastră am făcut să crape acum un cal, care m-a
costat patruzeci de pistoli…
Saint-Priac îşi scoase punga – o pungă foarte umflată de piesele
de aur din ea. Corignan surâse cu largheţe şi îşi întinse mâna cu
mai multă largheţe. Saint-Priac, foarte rece, îşi puse însă punga la
loc în buzunar şi spuse:
— Ia să faci bine, caraghiosule şi să-mi explici purtarea ta şi a
prietenului tău Rascasse din timpul afacerii de la…
— Domnul baron, îl întrerupse Corignan, acum vin direct de la
Riche-Liesse!
O paloare cadaverică apăru pe faţa lui Saint-Priac. De fapt,
timp de o secundă, baronul văzuse eşafodul în faţa lui.
Dar aproape imediat el se dădu un pas înapoi, ca şi când s-ar fi
pregătit o luptă fără cruţare. El îl apucă apoi pe Corignan de guler
şi-l târî într-un colţ al curţii.
— Ce-ai căutat acolo? Cine te-a trimis? Vorbeşte, sau eşti un
om mort!
— Mort! spuse Corignan. Mort ca şi calul meu! Un cal de şaizeci
de pistoli! Crăpat în serviciul dumneavoastră!
Punga apăru numaidecât, din nou, în scenă. Corignan îşi duse
amândouă mâinile la spate, refuzând punga şi spuse:
— Domnule baron, să vă explic purtarea mea în timpul afacerii
de pe strada Sainte-Avoye…
— Ia-o mizerabile, ia-o nu te spintec!
— Ca să vă servesc, o iau, făcu Corignan înhăţând punga. Iată:
Rascasse, domnule baron, Rascasse a voit să se răzbune pe
dumneavoastră şi v-a urmărit azi dimineaţă. Şi acum, el ştie că
aţi avut uimitoarea idee de a-i răpi cardinalului pe frumoasa şi
nobila rafinată… Annaïs de Lespars, că aţi închis-o chiar în
castelul Eminenţei Sale!
— Rascasse ştie asta! murmură Saint-Priac cu o voce aşa de
înceată încât Corignan de abia putu s-o audă şi aşa de ciudat de
calmă încât călugărul simţi că i se înmuiau picioarele.
— Da! însă fratele Corignan veghea! Fratele Corignan a reuşit
să-l închidă pe trădătorul acela într-o odaie scundă de la Riche-
Liesse. Daţi fuga, domnule! Daţi fuga! Dar vă implor să nu-l
omorâţi pe bietul meu prieten, ştiţi!
Saint-Priac se şi azvârli în şa. În clipa următoare se auzi
galopul furios al calului său, în timp ce Corignan mai striga:
— Îmi e prieten, cum vă spun!
Şi după ce Saint-Priac nu se mai văzu:
— Bun! Acum să mergem la Eminenţa Sa! Pe legea mea, vreau
să urmez şi eu cavalcada ce are să se pornească peste câteva
minute spre Riche-Liesse. Vreau să-l văd pe amicul meu Rascasse
spintecat şi pe Saint-Priac spânzurat de ştreangul acela frumos.
Doi amici doborâţi cu aceeaşi lovitură! Da, ştiu că am lucrat bine!
Şi întorcându-se spre palat, se repezi ca o furtună spre
cabinetul cardinalului.

Capitolul XXVI – ANNAÏS CAPTURATĂ

PE LA ACEEAŞI ORĂ, contele de Mauluys, maestrul de scrimă

Trencavel şi secundul său Montariol stăteau la o masă, în hanul
Frumoasa Diademă, în micul salon, retras.
Verdure, valetul idilic şi beţiv al contelui de Mauluys, servea la
masă şi golea fundul ulcelelor. Doamna Rotalia, văduvă Houdart,
preparase chiar cu mâinile ei unul din acele delicate şi minunate
dineuri, care se făceau în vremurile vechi.
Le servise nişte pateuri mici cu ciocârlii, a căror reţetă de
preparare, mama doamnei Rotaliei Houdart o primise de la
doamna Huguette Gregoire, ultima patroană a celebrului han
Villers-Cotterêts, alături de o duzină de potârnichi, plăcinte
italieneşti, o spinare de iepure friptă la cuptor; şi asta în afară de
alte fripturi şi de vinurile de pe Coasta-de-Azur, adevărate rubine
topite în alcool; în afară de vinurile de Saumur şi de Épernay,
zeamă de veselie închisă în flacoane frumoase şi de vinurile de
Spania.
Şi această masă regală, fusese o idee a Rosei Houdart. Între
Mauluys şi Rose, între marele senior şi fata hangiţei, era o ciudată
afinitate de spirit şi nişte secrete înrudiri de gusturi. Nici el, nici
ea, nu se gândeau la dragoste. Aceste stări sufleteşti, la ei luau
forma unei încrederi instinctive şi unei mutuale nevoi de a se
îngriji unul de fericirea celuilalt. Când, din întâmplare, Rose avea
vreo amărăciune, i-o încredinţa lui Mauluys şi când gentilomul
simţea că i se întunecă mintea de griji, venea lângă Rose să-şi
caute limpezimea lor…
Mauluys nu pierdea o zi ca să nu intre cel puţin odată la
Frumoasa Diademă. Dar, cea mai mare parte a timpului, el nu-i
vorbea nimic Rosei, ci se mulţumea s-o salute când trecea prin
salon. Atunci, ea se apropia şi se interesa ce doreşte, iar el, cu
aerul lui liniştit şi mândru îi răspundea în puţine cuvinte; şi asta
era tot. În timpul ultimelor zile, îl văzuse pe conte mai preocupat,
sau mai curând ghicise din instinct că e îngrijorat, că se întâmpla
foarte rar ca Mauluys să-şi traducă prin semne exterioare
sentimentele penibile, care ar fi fost în stare să-l întristeze. Şi
atunci, Rose, după o lungă ezitare, îi spunea cu obişnuita-i
indiferenţă:
— Domnule conte, eu cred că dumneavoastră sunteţi stăpânit
de vreun gând penibil…
— Într-adevăr, domnişoară. Trencavel e nenorocit. S-a închis în
casă la mine şi s-a lăsat pradă disperării. Caut vreun mijloc de a-l
smulge din singurătatea aceea, care îl va ucide şi sunt iritat
fiindcă nu-l găsesc.
— Îmi pot permite să vă întreb, domnule conte, de ce e aşa de
nenorocit prietenul dumneavoastră?
— De dragoste, răspunse Mauluys, ca şi cum ar fi spus: de
friguri intermitente.
Rose nici nu tresări măcar. Ea rămase tăcută timp de un minut
şi ar fi fost nevoie de o ureche prea fină, ca să poată observa că
vocea îi cam tremura puţin, atunci când spuse:
— Atunci, înseamnă că el nu e iubit de aceea pe care o iubeşte?
Mauluys răspunse blând:
— Asta ar fi prea puţin, fiindcă nu se poate ca o dragoste
sinceră, să nu reuşească până în cele din urmă să facă să se
nască o dragoste şi în inima cele iubite. Dar Trencavel se crede
despărţit de ea, prin ceva peste care nu se poate trece… un zid.
Ea e nobilă… era să spun ca o regină… şi Trencavel nu e.
Rose se întoarse foarte repede şi merse în întâmplarea a câţiva
ofiţeri care intrau. Pălise puţin, aşa de puţin că nimeni nu ar fi
putut observa. Şi se gândea:
— E adevărat! o domnişoară din înalta nobilime nu se poate
căsători cu un burghez. Între o fată din burghezime şi un senior,
zidul există, la fel de netrecut…

În ziua când Rascasse şi Corignan ieşeau din in pace, Rose îl

văzu spre seară pe contele Mauluys întrând şi după ce o salută,
se aşeză la locul lui obişnuit. Ea, căutase în timpul acesta un
mijloc de a-l scoate din singurătatea lui, pe amicul Mauluys. Întâi
supraveghe ca Mauluys să fie servit şi apoi spuse:
— Domnule conte, ştiţi eu am împlinit azi douăzeci şi cinci de
ani?
— O ştiu domnişoară, fiindcă cunosc şi ziua în care v-aţi
născut.
Frumoasa figură calină a Rosei, se coloră de o fugară lucire de
bucurie. Mauluys o ştia. Aşadar se ocupa de ea. Răspunsul lui
rece, era poate cel mai curat dintre complimente.
— Mâine, va fi aici o mică sărbătoare, reluă Rose, după o clipă.
Dacă domnul Trencavel ar voi să accepte să ia parte la masa pe
care o vom oferi prietenilor casei, va fi fără îndoială o cinste
pentru Frumoasa Diademă…
— Îmi iau eu obligaţia, de a accepta pentru el, domnişoară!
spuse Mauluys cu o oarecare iuţeală.
— Mulţumesc domnule conte, spuse Rose foarte blând.
Aşadar, a doua zi, cam pe la ora când fratele Corignan se
repezea la cardinal, la Frumoasa Diademă, se termina minunatul
dineu despre care v-am dat câteva detalii.
— Pe Bachus! strigă Montariol cu un pahar de şampanie în
mână. Pe tronul lui Irod! Pe moartea dracilor! Pe capul lui
Scaraoschi! Pe sângele lui Iuda!
Şi îşi goli paharul dintr-odată.
— Ce înseamnă asta secund! spuse cu asprime Trencavel.
— E beat, bâlbâi musiu Verdure, care de abia se mai ţinea pe
picioare.
— De bucurie, maestre, spuse Montariol. Ieri vă vedeam aşa de
disperat… Şi umpleai toată casa contelui, cu tunetul înjurăturilor
tale. Era de durere, maestre. Ce vreţi, puneţi-mă pe planşa de
scrimă sau pe terenul de lupte şi acolo, spada mea va vorbi în
locul meu. Dar limba mea e neîndemânatică; nu ştiu să fac
paseuri, riposte, dubleuri, şarje, fente şi fandări. Atunci înjur şi
eu ca un păgân, e drept. (El se ridică şi îşi umplu paharul).
Înjurătura e elocvenţa noastră, a celor care nu avem alta.
Îşi goli din nou paharul şi se aşeză la loc.
— Secund, spuse contele Mauluys, bine ai vorbit!
— Dar dumneata de ce nu înjuri niciodată, dragul meu conte?
făcu Trencavel.
 — Fiindcă eu nici nu mă gândesc la asta. Dar ăsta nu-i un
motiv ca să nu se gândească Montariol la aşa ceva.
— Fără a mai ţine socoteala, bâlbâi Verdure, că înjurăturile
produc sete şi asta e foarte preţios, nu poţi bea oricând fără sete.
— Conte, îi dai voie caraghiosului ăsta să se amestece în
conversaţiile dumneavoastră?
— E drept, Trencavel, spuse cu răceală contele de Mauluys,
câteodată ai nişte idei ciudate. Dacă aş avea să-ţi spun lucruri
secrete, m-aş închide într-o odaie cu dumneata, singuri. Dar
întrucât îl lăsăm pe Verdure să asiste şi el la discuţia noastră,
atunci de ce să-şi ţină limba?
— Da! De ce! făcu Verdure înfigându-se pe picioare într-o poză
de toreador. Din ziua în care, nu departe de Saumur, domnule
conte…
— Tăcere Verdure! îl întrerupse Mauluys.
— Distanţa, dragul meu conte, distanţa…
— Una din cele mai sărmane invenţii ale sărmanei omeniri,
murmură contele. De altfel, Verdure e prea puţin valetul meu. Lui
i-a plăcut mult să se ataşeze extraordinar de mine, dintr-o
anumită zi, în care tocmai i-am făcut cunoştinţa baronului de
Saint-Priac…
— Ce ciudat mare senior eşti! exclamă Trencavel surprins. Nu
mergi nici la Curte, nici prin oraş, totdeauna îmbrăcat simplu,
fără a te vedea cu nimeni… Uite conte, eu cred că eşti un
mizantrop. Ah! dacă eu aş fi avut vreun titlu… un nume.
— Dar ai un nume. Şi cât despre titlu, eu ţi l-aş ceda pe al
meu. Dacă ai vedea în asta vreun folos. Prin asta crezi că ai
mânui mai bine spada? Ai fi mâncat fazanul ăsta cu mai multă
poftă? În plus, poate că dumneata eşti coborâtor din faimosul
Trencavel, viconte de Beziers, care i-a ţinut piept lui Ludovic al
VIII-lea pe la 1230, a asediat Carcassone şi în cele din urmă a fost
deposedat.
— Dacă aş fi avut vreun titlu, reluă Trencavel a cărui voce
tremura, ea nu m-ar fi luat drept un mizerabil spion; nu mi-ar fi
făcut acest afront care mă ucide, de a-mi da o întâlnire, numai
pentru a-mi arăta dispreţul ei, nevenind acolo? Nu s-ar ascunde
de mine ca de ciumă! Aş şti atunci unde se află! şi dacă vreun
pericol ar ameninţa-o aş avea dreptul să mor pentru ea!…
În momentul acela, uşa se deschise cu violenţă şi un individ cu
hainele în dezordine, plin de praf, se rostogoli până între
picioarele lui Montariol, apoi se ridică:
— Săriţi domnilor! strigă Rascasse. Săriţi domnule Trencavel!
Domnişoara de Lespars e în mâinile domnului de Saint-Priac!
Poate peste două ore va fi în mâinile cardinalului!
Efectul acestor cuvinte fu prodigios. Montariol se ridică şi cu o
smucitură răsturnă masa. Trencavel deveni galben ca un mort şi
deschise nişte ochi năuciţi. Mauluys singur rămase calm şi îşi luă
spada dintr-un cui, agăţând-o la centură. În aceeaşi clipă
Trencavel şi Montariol îl recunoscuseră pe Rascasse.
— Spionul cardinalului! se răsti maestrul de scrimă.
— E o cursă, urlă secundul ridicând pumnul.
— Nu! spuse cu răceală Mauluys apucându-i mâna lui
Montariol. Omul acesta spune adevărul.
— Ah, domnule conte, vă mulţumesc! strigă Rascasse. Am fost
spion ieri, poate că voi fi şi mâine. Dar astăzi sunt doar un om
care se răzbună.
— Pe cine? întrebă Trencavel pierdut de bucurie, de teamă şi de
bănuială.
— Pe Corignan! Pe Saint-Priac. Urmaţi-mă dacă voiţi s-o mai
salvaţi!
— La drum! spuse Mauluys.
— La drum! repetă Trencavel tremurând.
Şi Montariol, cu un accent şi cu un gest care ar fi făcut să dea
înapoi douăzeci de zbiri, tună:
— La drum!
Ieşind din micul salon, Mauluys se văzu în faţa Rosei în timp ce
Montariol şi Trencavel alergau la grajd, ca să-şi înşeueze caii.
Rose auzise cele ce se spusese la venirea lui Rascasse.
— Domnule conte, spuse ea cu o voce tremurândă, caii
dumneavoastră au avut raţie dublă. Azi a fost sărbătoare pentru
tot hanul. Fără îndoială că veţi avea de făcut o cursă lungă şi…
Şi-ar fi dat cinci ani din viaţă ca să îndrăznească să întrebe:
Unde vă duceţi?… ca să îndrăznească să adauge: A fost
sărbătoare pentru toţi, afară de mine!
O voce scrâşni din umbră:
— Se duce să-şi rişte viaţa… Ehe! cursa va fi destul de lungă,
încât să nu se mai isprăvească niciodată!
Şi capul încărunţit al lui Verdure, schimonosi un surâs
sarcastic. De data aceasta, Rose deveni albă ca varul şi îndrăzni:
— E adevărat? întrebă ea într-un suflet.
 — E adevărat, spuse foarte simplu Mauluys. Pentru Trencavel.
Aşa cum şi-ar risca şi el viaţa pentru mine.
O clipă rămaseră toţi în tăcere. Rose se ţinea tare ca să-şi
stăpânească lacrimile care îi izvorau sub pleoape, iar el,
îngândurat, puţin cam palid de situaţia neprevăzută în care se
găsea.
— Domnişoară, spuse el cu blândeţe, dacă n-am să mă mai
întorc…
Ea îşi ridică iute capul şi îl privi în faţă, cu trăsăturile
împietrite, cu figura şi mai albă…
— Dacă nu mă voi mai întoarce, vă rog să vă duceţi în locuinţa
mea şi să luaţi de acolo un plic, pe care veţi vedea numele
dumneavoastră. Verdure are să vi-l arate.
— Şi dacă ea nu va voi să vină, rânji Verdure, am să-i aduc eu
plicul… scrisoarea aceea care zace lângă cealaltă misterioasă
depeşă, sigilată cu armoriile Eminenţei Sale.
— Domnule conte, murmură Rose, cu o voce nedistinctă, dacă
nu vă veţi mai întoarce…
— Ei bine? făcu Mauluys cu un accent în care tremura un fel
de emoţie puternică.
Ea îşi acoperi ochii cu palmele şi rămase nemişcată.
Cuvântul… cuvântul care plângea în inima ei, nu se putu urca
până la buzele acelea mândre.
— Pe cai! Pe cai! urlă Trencavel de afară.
Mauluys se înclină adânc murmurând: Adio!… şi strângându-şi
spada, ieşi cu un pas liniştit
— Pe cai? strigă Verdure cu un hohot de râs. Ei bine, pe cai!
Pentru ce n-aş merge şi eu, să mă las spintecat! Hait!
Şi o rupse la fugă. Rose, nemişcată, înţepenită, cu palmele pe
ochi, plângea fără zgomot.

Rascasse, închis de Corignan, se lăsase la început în prada

unui acces de turbare furioasă, înjurase, blestemase, spumegase,
făcuse tămbălău, bătuse cu pumnii şi cu picioarele în uşă.
Constatând că acest infernal vacarm nu reuşea să-i deschidă uşa,
el se opri, respiră adânc, îşi repară dezordinea veştmintelor şi cu o
voce mai moderată, o strigă pe guvernantă.
— Deschide-mi! spuse Rascasse cu o voce imperioasă.
— Domnule, sunt servitoarea dumneavoastră. Însă deoarece nu
vreau să fiu spânzurată, n-am să vă deschid.
 — Doamnă, spuse Rascasse, eu sunt sluga dumneavoastră şi
vă anunţ că veţi fi spânzurată dacă aveţi nenorocirea să ascultaţi
de ordinele lui Corignan, care e vândut unui oarecare Trencavel,
pentru a împiedica să ajungă o scrisoare pe care o port, până la
domnişoara de Lespars.
— Scrisoarea? făcu guvernanta, îngrijorată, aducându-şi
aminte că fusese vorba de aşa ceva mai înainte.
— Fără îndoială! Depeşa Eminenţei Sale. Ascultaţi. Eu trebuie
să încredinţez scrisoarea asta, chiar în mâinile domnişoarei de
Lespars. Dar aceasta trebuie să se întâmple înainte de sosirea
cardinalului. Acesta era esenţialul. Uite, eu consimt să rămân
închis aici. În curând are să vină Eminenţa Sa şi are să vă spună
dacă aţi făcut bine, ţinându-mă sechestrat. Dar pentru
Dumnezeu, duceţi dumneavoastră scrisoarea asta domnişoarei,
dar repede!
— Şi veţi rămâne acolo?
— Sigur că da, fiindcă Eminenţa Sa mi-a ordonat să-l aştept
aici, după ce voi preda scrisoarea.
Aceste cuvinte reuşiră s-o convingă pe paznică. Ea spuse:
— Daţi-mi-o!
Şi întredeschise uşa pentru a primi scrisoarea. În aceeaşi clipă,
o vijelie o azvârli cu putere înapoi, trântind-o tocmai de peretele
opus al coridorului şi Rascasse sări în faţa ei, cu un strigăt
triumfător.
— Da, ai să fii spânzurată, vrăjitoareo!
Să zboare până la Étioles, să dea buzna în grajd, să sară în şa
şi să alerge într-un suflet până la Paris, totul fu făcut cu iuţeala
pe care numai setea de răzbunare i-o dădea. Rascasse galopă
până la Bourg-la-Reine. În momentul acela, problema ce se punea
pentru el, era să ajungă la cardinal, înaintea lui Corignan.
Dar când intră în Bourg-la-Reine, văzu în depărtare un vârtej
de praf ce se apropia, un călăreţ într-o goană nebună. Dintr-o
mişcare instinctivă, el sări cu calul într-o curte şi se ascunse
după un grajd. Câteva secunde mai târziu călăreţul trecu…
— Saint-Priac! se răsti Rascasse. Se întoarce ca vântul la Riche-
Liesse! Oh! Am ghicit! Aha! popă mizerabil! Ai vrut să-l faci pe
Saint-Priac să mă omoare!… Iute! La cardinal!
Îşi înfipse pintenii în burta calului şi-şi continuă galopul până
la vreun sfert de leghe de porţile Parisului. Acolo, se opri scurt.
Un alt nor de praf venea spre el, dar de data aceasta mult mai
des; erau mai mulţi călăreţi ce ieşeau din Paris! Rascasse sări din
nou şanţul în câmp şi trecu în dosul unor arbuşti. Aproape
imediat sosi şi cavalcada în goana mare. Rascasse păli de furie şi
de groază totodată. Patru călăreţi treceau prin faţa lui… în capul
trupei alerga cardinalul de Richelieu! Şi în coadă, bâţâia
Corignan, cu un aer triumfător şi cu figura obraznică!…
— Dacă aş mai fi rămas acolo, îşi spuse Rascasse n-aş fi scăpat
decât printr-o minune de Saint-Priac, pentru a cădea în laba de
tigru a Eminenţei Sale. Fiindcă e sigur că răutăciosul ăla de popă,
trebuie să fi inventat pe socoteala mea, tot ce a vrut. Am pierdut
partida. Corignan a triumfat.
O idee luminoasă îi trecu prin minte.
— Ei bine, nu! Ei sunt numai patru! Partida nu e încă pierdută,
dacă pot să pun mâna pe Trencavel!
Intrând în Paris, primul lui gând fu să alerge până la Frumoasa
Diademă… Ajuns la han, al doilea gând fu să se repeadă spre
salonaşul ascuns, unde îl zărise pe Trencavel, în faimoasa zi când
fusese tăiat porcul cel gras. El împinse de-o parte servitoarea, sări
până în salonaş şi zărindu-i pe cei trei prieteni adunaţi, mugi în
el:
— Corignan! Corignan! Ah, cum am să te strâng de gât, cu
mâinile mele!

I se dăduse şi lui Rascasse un alt cal, odihnit, al lui n-ar mai fi

fost în stare să facă drumul înapoi. Ieşind din Paris, Trencavel se
întoarse spre spion şi cu un ton scurt spuse:
— Undee?
— La Étioles, răspunse Rascasse.
— Încotro e Étioles?
— Drept spre Longjumeau şi de acolo spre stânga, drept spre
Sena.
Trupa lor porni, ca şi când caii ar fi fost goniţi de streche. În
timp ce mâncau pământul în fugă, Mauluys îi cerea detalii lui
Rascasse şi acesta obişnuit cu rapoartele, răspundea în termeni
scurţi, precişi: Casa cardinalului, dincolo de Étioles, la marginea
pădurii. Două femei în toată casa, în afară de Annaïs. Cardinalul
plecase într-acolo, numai cu trei oameni, din care făcea parte şi
Corignan, dar vor avea de-a face acolo şi cu Saint-Priac. Cu totul,
patru spade: nu contaţi pe Corignan, că ăsta îmi aparţine mie. Şi
Rascasse scrâşni din dinţi.
 — Bine, spuse Mauluys flegmatic. Trei contra patru. Suntem
egali. Ia asta.
El îi întinse o pungă lui Rascasse. Era o pungă cu cinci sute de
livre, în poli de aur şi în pistoli. Spionul dădu din cap şi spuse:
— De data aceasta lucrez pentru mine, nu e nevoie să mă
plătiţi.
— Cu toate acestea, trebuie să fii plătit, spuse blând Mauluys.
Ia-o!…
Pentru prima oară în viaţa lui, Rascasse simţi acel sentiment
neplăcut, care se numeşte umilirea. El păli. Un suspin teribil îi
hârâi în piept. Mauluys îl examina cu atenţie… şi apoi îşi puse
punga la loc.
— Calul pe care îl călăreşti, nu e chiar aşa de rău, reluă el cu
un accent schimbat. Vrei să-l primeşti, în amintirea acestei
întâlniri?
Rascasse se descoperi şi spuse cu o voce tremurătoare:
— Mulţumesc! Oh, vă mulţumesc, Monseniore!
Ca un vârtej ajunseră la bac, trecură Sena şi intrară în Étioles.
Acolo Rascasse se opri şi spuse:
— Domnilor, aici trebuie să vă părăsesc.
Mauluys îi aruncă spionului o privire pătrunzătoare şi văzu că
era sincer.
— Adineaori, continuă Rascasse, mi-aţi făcut cinstea să mă
înţelegeţi. Vă rog să mă înţelegeţi şi acum. Eu sunt în serviciul
cardinalului şi dumneavoastră sunteţi inamicii lui. Eu nu v-am
condus până aici pentru a vă ajuta să luptaţi împotriva celui care
mă plăteşte, ci pentru a mă răzbuna pe Corignan.
— Fie, spuse Mauluys. Poţi să te retragi.
Rascasse îşi scoase pălăria şi spuse:
— Dumnezeu să vă păzească!…
Mauluys, Montariol şi Trencavel, urmăriţi mereu din depărtare
de Verdure îşi reluară galopul şi câteva secunde mai târziu
ajunseră în faţa castelului… Atunci, Trencavel scoase un strigăt
teribil, Montariol se răsti înjurând de disperare şi Mauluys însuşi
păli şi murmură:
— Prea târziu.
Da, Richelieu se afla acolo! Da, şi lângă el se afla Annaïs de
Lespars, calmă şi semeaţă! Şi în spatele cardinalului, apărea
figura lividă a lui Saint-Priac!… Tot ceea ce le spusese şi
Rascasse! Numai că în jurul acestui grup, aştepta o escortă de
cincizeci de cavaleri înarmaţi!…

Aici, trebuie să adăugăm câteva rânduri, pentru a povesti ce se

petrecuse între Richelieu şi Corignan. Cardinalul se afla cu
părintele Joseph, când Corignan fu anunţat. Stareţul îi povesti
tocmai, cum le dăduse drumul în ajun seara, celor doi spioni şi că
Rascasse, jurase că o va găsi pe Annaïs de Lespars.
— Caraghiosul ăla, te-a jucat, mormăi Richelieu.
— Judeci prea îndrăzneţ şi dovedeşti prin asta că nu ştii să
citeşti încă pe faţa oamenilor!
— Ei, nu-i nimic! vom avea oricând timp să punem să-l
spânzure…
— Monseniore, spuse Corignan care fu introdus în clipa aceea,
am pus mâna pe ea!
Richelieu se cutremură. Eminenţa Cenuşie închise ochii pentru
a stinge un fulger de triumf.
— Unde e? făcu Richelieu cu un ton scurt.
— La Étioles! răspunse Corignan. Ţinută închisă de domnul
baron de Saint-Priac…
Eminenţa Roşie sări…
— Chiar în vila dumneavoastră de recreaţie! continuă Corignan.
Fu un moment de stupoare. Dar părintele Joseph îşi reveni
numaidecât, lovi clopoţelul şi-i spuse uşierului care apăruse:
— Ordin căpitanului de gardă al Eminenţei Sale, să alerge
imediat la Longjumeau cu o escortă puternică. La Longjumeau,
escorta va aştepta în curtea hanului „Fazanul auriu”. Du-te.
— Da, spuse cardinalul cu voce înceată, ducându-l pe părintele
Joseph într-un intrând al peretelui. Ai dreptate. Am să alerg la
Étioles şi am să pun să fie executat Saint-Priac!
— Nu, spuse Eminenţa Cenuşie. Ai să i-o dai pe Annaïs de
Lespars în căsătorie lui Saint-Priac!
— Da, da! Şi în noaptea nunţii, Saint-Priac înnebunit de ura lui
Annaïs…
— Are să o omoare şi are să ne scape de ea. Şi atunci procesul
lui Saint-Priac, va fi repede făcut.
— Plec! spuse Richelieu fremătând de nerăbdare.
— Întâi interoghează-l pe omul ăsta.
Corignan, în timpul acesta reflectase. Rascasse, nu mai era
acum rivalul lui, pentru supremul motiv că Rascasse, la ora
aceasta era mort, ucis de Saint-Priac. Inamicul de temut era
acum, chiar Saint-Priac. Aşadar, Corignan se decise să-l acopere
cu elogii pe defunctul Rascasse şi să arunce asupra lui toată
cinstea acestei descoperiri, ceea ce nu avea să împiedice totuşi, să
se pună şi el într-o lumină convenabilă.
— Unde e Rascasse? întrebă părintele Joseph.
— Când am reuşit să intrăm în vilă şi când am căpătat
siguranţa că nobila domnişoară se afla închisă acolo, Rascasse
comise imprudenţa de a-şi da pe faţă bucuria. Guvernanta se
temu atunci şi folosindu-se de viclenie, ne invită să intrăm într-o
cameră scundă. Fratele Corignan, cunoaşte femeile şi se poate
lăuda cu aceasta! El evită cursa şi fugi. Rascasse, mai naiv,
îndrăznesc să spun, intrase şi am auzit-o pe guvernantă cum
trăgea zăvoarele strigând că nu are să-i mai dea drumul de acolo,
decât cu ordinul scris al Eminenţei Sale.
— Bine, murmură Richelieu, am să-i dublez leafa femeii aceleia.
Corignan auzi şi se îndoi la pământ, ca şi când el ar fi beneficiat
de această mărinimie.
— Dar, reluă părintele Joseph, cum de aţi ajuns voi până la
Étioles?
— Rascasse a făcut toate astea, el a imaginat totul, până şi
costumul acesta de pe mine, pe care de abia aştept să-l schimb cu
bunul şi vechiul meu anteriu.
Corignan începu să povestească toată expediţia, chiar de la
ieşirea din mânăstire, poveste care îl puse pe Rascasse într-o
aureolă de deosebită stimă, în mintea cardinalului. Şi ca să-l
acopere de glorie pe inamicul lui, trecut în rândul celor morţi,
Corignan nu avu decât să povestească totul aşa cum se petrecuse.
Povestirea lui fu sinceră şi adevărată.
După ce se sfătui cu părintele Joseph, cardinalul porni la drum
escortat de doi dintre gentilomii lui şi urmat de Corignan. La
Longjumeau, Richelieu îl găsi pe căpitanul gărzilor, cu trupa lui,
care descălecase în curtea din spate, a hanului Fazanul auriu şi
pe care, din cauza aceasta nu o văzuse Rascasse când trecuse în
goană prin sat. Toată trupa aceasta, în loc să se îndrepte spre
Étioles, merse ca să treacă Sena printr-un vad care se afla la o
leghe şi jumătate mai la deal de bac. După aceea, ea se îndreptă
direct spre pădure şi ajungând la Riche-Liesse prin spate, o
înconjură.
— Să nu mişte nimeni! spuse cardinalul descălecând. Şi intră
singur în casă. În vestibulul cel mare de la parter, se afla un
bărbat, la picioarele scării… figura lui albă ca varul, se distingea
pe fondul întunecat… stătea nemişcat, ca lovit de o uimire
nemărginită. Richelieu merse drept spre el şi îi puse mâna pe
umăr. Şi cele ce îi spuse, fură groaznice:
— Saint-Priac, aşadar am făcut rău că am avut încredere într-
un hoţ de drumul mare…
Omul începu să tremure convulsiv.
— M-ai trădat; e foarte natural. Un furt în plus sau în minus…
— Omorâţi-mă, horcăi omul.
— Asta am să şi fac, spuse Richelieu. Mi-ai adus câteva servicii
pe care nu le pot uita. De aceea, am să te cruţ de infamia
eşafodului. Saint-Priac, ai un pumnal solid la centură. Saint-
Priac, eu sunt un înalt preot: te iert de crimele ce le-ai făcut.
Scoate-ţi pumnalul Saint-Priac şi mori în pace!
Cardinalul de Richelieu se dădu un pas înapoi, ridică mâna
dreaptă ca pentru o binecuvântare dată unui om în agonie cu
voce calmă, începu să recite rugăciunea morţilor. Saint-Priac
aruncă în jurul lui nişte priviri sălbatece. Ridică privirea spre
înaltul scării şi bâlbâi: „Adio!…”
Apoi îşi smulse brusc pumnalul, îl ridică în sus şi cu o mişcare
fulgerătoare îl repezi spre pieptul lui. Dar arma nu-şi atinse ţinta:
cu un gest la fel de rapid ca al lui Saint-Priac, Richelieu îi apucase
mâna şi i-o oprise. Pumnalul căzu pe lespezi, cu un zgomot
argintiu.
— Saint-Priac, spuse Richelieu, te iert!
— Eminenţă! Eminenţă! bâlbâi pierdut omul, îndoindu-se de
cele ce vedea şi auzea.
— Te iert şi îţi asigur viitorul…
Richelieu se aplecă spre Saint-Priac. Poate că simţea şi el ce
oribil era, ceea ce voia să-i spună. Atunci spuse cu voce înceată:
— Fata aceasta pe care voiai să mi-o furi…
— Monseniore!…
— Ei bine! ţi-o dau!
Saint-Priac căzu în genunchi şi se prosternă. Richelieu îl privi
un moment şi se gândi:
— Omul acesta, de aci înainte, îmi aparţine cu trup şi suflet.
Scoală Saint-Priac!… Aşteaptă un minut ca să-ţi linişteşti această
inutilă emoţie care se vede în atitudinea dumitale.
— Du-te să mă aştepţi cu gărzile mele. Şi tăcere!
Cardinalul de Richelieu se urcă pe scară. Avea mersul acela
aspru al unui îmblânzitor, care iese din cuşca unei fiare.
Ajungând sus, Richelieu o găsi pe paznică care aştepta, pierdută
în reverenţe. El ştia că ea ascultase şi auzise totul; dar asta nu
conta. Fără ca el să-i fi spus un cuvânt, ea se repezi, răsuci cheia,
trase nişte zăvoare, ca o temniceră expertă şi se dădu înapoi.
Cardinalul trecu pragul uşii ce îi fusese deschisă şi o văzu pe
Annaïs.
El o văzu la fel cum o văzuse şi în dimineaţa când el inaugurase
capela din Palatul Cardinal, cu acelaşi farmec de frumuseţe pură,
cu aceeaşi privire autoritară iluminată de demnitate. Şi ca şi în
capela palatului, Annaïs îl privi pe cardinal în faţă. Richelieu
încercă s-o facă să-şi plece privirile. Apoi făcu un gest de mânie şi
spuse cu o voce seacă:
— Domnişoară, am părerea de rău de a vă spune că sunteţi
acuzată de înaltă trădare.
— Ba eu, domnule, spuse ea cu calm, eu vă acuz de trădare…
Richelieu păli puţin, apoi ridică din umeri.
— Vă arestez!
— O faceţi poate în numele regelui, fratele meu?
— În numele meu! spuse cu asprime cardinalul.
— Dacă mama mea ar fi aici, spuse Annaïs, ea ar fi destul de
răzbunată, numai văzându-vă că aţi ajuns la rangul de zbir.
— Ah! se răsti el, luaţi seama!… eu nu voi suferi…
— Luaţi-o înainte domnule! întrerupse ea cu un accent de-o
nespusă putere. Vă urmez!…
— Saint-Priac! tună cardinalul privind-o.
Tânăra fată păli, se clătină şi se duse doi paşi înapoi…
— Aha! Am prins-o! se gândi Richelieu. Saint-Priac, adăugă el
fără să se întoarcă, trimite-mi patru soldaţi.
Saint-Priac era pământiu la faţă, cu ochii plecaţi. El ascultă.
Câteva clipe mai târziu, patru gărzi pătrundeau în cameră. Şi
cardinalul spuse cu vocea aceea rece, care pătrundea în carne ca
oţelul:
— Încadraţi-o pe fata aceasta şi conduceţi-o până la Paris.
Răspundeţi de ea, cu capetele voastre…
Corignan aştepta cu nerăbdare. Iată cum îşi aranjase el
lucrurile în minte: întâi, avea să-l vadă ieşind pe Saint-Priac pe
care ar fi urmat să-l ducă imediat la Bastilia, nu la Grand-
Châtelet, sau la Vincennes. După aceea, trebuia să apară
cardinalul, ducându-o de mână pe Annaïs, speriată şi roşie la
faţă. În fine, el Corignan, ar fi intrat după aceea în odaia în care
Saint-Priac trebuie să-l fi ucis pe Rascasse, pentru a-i arunca un
ultim adio emoţionant, vechiului său tovarăş.
Uimirea lui Corignan fu mare, când o văzu pe Annaïs ieşind
între patru gărzi, cu spadele în mâini. Şi uimirea aceasta se
schimbă în stupoare şi în îngrijorare, când îl văzu sosind pe
cardinalul Richelieu, care îi vorbea cu familiaritate lui Saint-Priac
şi când îl văzu pe acesta – complet liber – urcându-se pe cal şi
luându-şi locul în spatele lui Richelieu.
— Oho! făcu Corignan. Mi se pare că s-au petrecut lucruri
foarte ciudate. Şi Rascasse? Eu vreau să-l văd pe Rascasse!
— Hei! strigă în clipa aceea căpitanul gărzilor. Ce vor turbaţii
ăştia? Erau trei călăreţi care soseau în goana nebună a cailor. Ei
şarjau cu spadele în mâini… Ei trei, atacau un escadron! O
secundă se văzură spadele lor aruncând scântei prin norul de praf
care îi învăluia şi un întreit urlet, răsună ca un bubuit de tunet:
— Loc! Loc! Loc!

Capitolul XXVII – SCURTA APARIŢIE A LUI VERDURE

ERA O ADEVĂRATĂ NEBUNIE. Unul dintre actele nesăbuite

care sunt eroice atunci când reuşesc şi criminale, atunci când
dau greş.
— Să fugim maestre, spuse Montariol atunci când văzuse cei
cincizeci de cavaleri din escortă.
Şi Trencavel, fără a răspunde îşi scoase spada.
— Trencavel, spuse Mauluys liniştit, ce vrei să faci?
— Să o scap, spuse Trencavel cu un fel de furie, sau să mor
sub ochii ei. Du-te, dragă conte. Dumneata nu eşti acuzat de a fi
spion. Du-te.
— Glumeşti! făcu Mauluys, care cu un gest liniştit îşi scosese şi
el spada
— Moarte diavolilor! mugi Montariol. Fiindcă Academia e
moartă, nu văd la ce aş mai trăi!
— Atunci înainte! urlă Trencavel ai cărui ochi se injectară de
sânge.
Dar se prăbuşi lovit în cap. În aceeaşi secundă, două gărzi fură
răsturnate de pe cal. Sângele ţâşni. Un urlet sălbatec ca un vaiet,
se ridică din zeci de piepturi. Lovitura fusese teribilă. Ceea ce
urmă, era doar o viziune de învălmăşeală şi deodată, cei trei, se
desprinseră din vârtej. Vârtejul de soldaţi înnebuniţi se lărgi.
Brusc, ciclonul trecu din nou printre ei. Al doilea atac, fu şi mai
năvalnic ca primul. Toţi trei erau plini de sânge. Într-un timp mai
scurt de o secundă, ei putură fi văzuţi sfâşiaţi, cu ochii rătăciţi,
cu mâinile roşii de sânge, cu flăcări în priviri, apoi deodată fură
înghiţiţi în vârtej cu un zgomot de berbec ce sparge o poartă de
fier.
În jurul lui Annaïs se îngrămădise o duzină de gărzi, ce stau
nemişcate. Saint-Priac îl văzu pe Trencavel. El scoase un strigăt
de funestă bucurie şi strânse dârlogii calului pregătindu-se să
sară.
— Rămâi aici, spuse cu răceală cardinalul. Te păstrez pentru
alte însărcinări.
Saint-Priac îşi plecă fruntea şi plânse de necaz… Cardinalul îl
recunoscuse şi el pe Trencavel.
— Scrisoarea! se gândi el. Oh! dacă aş putea pune mâna pe
scrisoare! Ce zi!… Omorâţi-i pe ceilalţi doi! strigă el. Dar prindeţi-l
pe acesta viu!…
Şi cu vârful spadei arătă spre Trencavel, care venea spre el,
înflăcărat şi roşu. Annaïs, îl recunoscuse pe Trencavel. Ea îl văzu
din nou la cea de a doua şarje, în secunda aceea de vis tragic,
când dăduse navală. Atunci, avu o viziune neclară a unei siluete
fine, trasată în linii uşoare pe fondul de praf – un praf din care îi
surâdea în mod ciudat cu un aer de copilărie batjocoritoare,
printre petele roşii de sânge, – un cap cu părul fluturând în
valuri, un braţ ridicat spre cer, aruncând scânteierile oţelului, –
era o viziune de nedescris. Şi aceasta, se fixă pentru vecie în
sufletul ei. Şi din năvala fantastică, dinspre figura aceea palidă,
roşie şi batjocoritoare, ţâşni deodată un strigăt, care urma ca să
răsune mereu de aici înainte, în inima ei ca un reproş – strigătul
unei voci tinere şi ironice:
— Domnişoară, iar am venit să vă spionez!…
Annaïs privea. Toată viaţa ei, îi era în priviri. Gândurile ei erau
confuze. Inima de abia îi mai bătea, cu lovituri surde şi lung
distanţate… Ea privea!… Năvala gărzilor se restrânse în jurul lui
Montariol şi a lui Mauluys… Trencavel lipsea!… Unde era?…
Deodată îl văzu aruncat de-a curmezişul şeii lui Montariol, fără
viaţă. Montariol, îl ducea cu el galopând spre pădure, iar
Mauluys, ţinea piept mulţimii. Era ceva sublim. Timp de vreo zece
secunde, Mauluys fu pretutindeni, înfigându-se, dând înapoi,
tăind cu spada, împlântând-o, cabrându-şi calul, năvălind – el şi
calul lui erau una – spada, calul şi omul, erau trei fiinţe contopite
într-o minunată şi formidabilă maşinărie de război. Şi numai când
îl văzu pe Montariol înfundându-se printre copaci, Mauluys o
porni într-un ultim efort, o ultimă năvală şi goni spre pădure, în
care se pierdu şi el.
Gărzile se repeziră, după ei. În faţa lizierei de arbori,
locotenentul strigă:
— Staţi!… Atacul acesta nebun, ar putea să fie vreun şiretlic
care să ne atragă în pădure, în vreo cursă.
Ofiţerul se întoarse spre cardinal pentru a-i cere ordine…
Richelieu merse spre el; deodată, un tip apăru în faţa lui: o figură
bizară, schimonosită şi brăzdată de riduri, cu ochii încreţiţi, cu
buzele subţiri sucite într-un rânjet – şi acesta îi spuse:
— Nu-i mai urmăriţi!
Richelieu, se opri uimit în faţa slabului călăreţ, care, lucru
ciudat, făcea acum nişte semne prieteneşti lui Saint-Priac, care
păli şi îşi întoarse capul.
— Cine e caraghiosul ăsta? făcu Richelieu.
— Caraghiosul ăsta e aici pentru a o salva pe Eminenţa
Voastră, de aceea, nu-i mai urmăriţi!
Omul îşi îndemnă calul şi se apropie de cardinal.
Schimonositura figurii sale, veselă şi fantastică, se accentua în
sute de zbârcituri, aşa că toată figura lui nu era decât un hohot
de râs. Richelieu era să strige un ordin…
— Scrisoarea! făcu omul cu iuţeală. Gândiţi-vă la scrisoarea
aceea Monseniore!
— Scrisoarea! bâlbâi cardinalul ca lovit de trăsnet.
— Scrisoarea voastră Monseniore. Nobila depeşă adresată
Majestăţii Sale regina. Cu ce drept, să o citească regele, când nici
nu-i era adresată lui, vă întreb.
Richelieu, asculta cu un fel de oroare, cu ochii holbaţi.
— Regele nu are s-o citească, continuă scrâşnind monoton. Nu
are acest drept. Adio Monseniore, şi nu-i mai urmăriţi pe
gentilomii aceştia, fiindcă numai ei singuri pot să pună scrisoarea
la loc sigur şi să împiedice ca să ajungă în mâinile regelui!
Omul salută cu un adânc respect pe cardinal, salută degajat şi
cu emfază soldaţii din escortă, apoi, din depărtare, îl salută cu o
impertinentă familiaritate pe Saint-Priac. Şi în trap mic, fără să se
grăbească, el se înfundă în pădure.
— Blestem! mugi în el însuşi cardinalul.
Locotenentul se apropie de el.
— Monseniore, să intrăm în pădure?
Richelieu îşi trecu mâna peste frunte. Mâna îi era ca gheaţa, iar
fruntea îi ardea.
— Ce spui? făcu el. A!… rebelii aceia?… Lasă că îi vom găsi noi.
E inutil să mai riscăm şi alte vieţi, prin tufişurile astea. Adună-ţi
oameni!…
Trecuseră deja câteva secunde, de când figura schimonosită
care îl uimise, dispăruse din ochii lor. De-abia acum, omul o luă
la galop şi ajunse în curând din urmă pe contele Mauluys şi pe
Montariol care îl ducea pe Trencavel de-a curmezişul şeii.
— Cum se face că ai stat de vorbă cu cardinalul? spuse
Mauluys. Ce i-ai putut spune tu? Ia spune Verdure!
— M-am oprit câteva clipe ca să-i spun Eminenţei Sale, că
dumneavoastră nu îndrăzniţi să-i citiţi scrisoarea!
— Aha!… făcu Mauluys, îngândurat. Şi ce ţi-a răspuns?
Verdure surâse şi scrâşni printre dinţi:
— Eminenţa Sa spune că faceţi rău că nu o citiţi!

Capitolul XXVIII – SAINT-PRIAC

GÂRZILE SE ADUNARĂ în faţa vilei. Se făcu socoteala: erau

cinci morţi şi opt răniţi, printre care şi căpitanul gărzilor, care
începuse să-şi revină din lovitura ca de măciucă pe care o primise
în ţeastă. Morţii fură puşi în vilă împreună cu doi dintre răniţi
care erau aşa de grav încât nu se mai puteau urca pe cal.
— La drum! făcu Richelieu.
— Oh! se gândi Corignan, să nu-l văd pe bietul Rascasse
spintecat?
— Corignan! Corignan! urlă în momentul acela o voce ce venea
dinspre interiorul casei. Corignan! scump prieten! Vino să mă
scapi!…
— Rascasse! se sufocă Corignan, căruia i se zbârlise părul.
— Ajutor Corignan! Dragul meu Corignan! continuă vocea.
— Ce e? întrebă cardinalul.
— Rascasse! bâlbâi Corignan. Dar nu… asta e imposibil!…
— A! uitasem de bravul Rascasse, făcu Richelieu. Să fie eliberat
numaidecât!
Corignan, năucit îl întrebă cu privirea pe Saint-Priac; Saint-
Priac, căruia guvernanta îi povestise fuga lui Rascasse, fu apucat
de o uimire dincolo de limite. Amândoi, cu o aceeaşi mişcare,
descălecară şi se repeziră spre vilă. Intrând, ei o văzură pe
paznica vilei cum deschidea tocmai uşa camerei în care fusese
închis Rascasse şi ale cărei zăvoare, de altfel, fuseseră date la o
parte! Şi toţi trei, călugăr, guvernantă, şi spadasin, rămaseră
năuciţi, văzându-l ieşind pe micul Rascasse, care saluta cu un aer
ştrengar, pe toată lumea.
— Oh! bâlbâi paznica, ce făceaţi acolo?
— Întrebarea asta e glumeaţă, făcu Rascasse. După ce ai
refuzat cu încăpăţânare să-mi deschizi…
— Zi n-ai murit aşadar? dârdâi Corignan zăpăcit.
— A, aşa stau lucrurile Corignan? Ştiam eu că mori de necaz de
un timp încoace că nu mă vezi mort! Dar cine să mă fi ucis?
Rascasse, când îl părăsise pe Mauluys, intrase în pădure şi de
acolo, asistase la şarja celor trei eroi. Atunci îşi spusese:
— La drept vorbind, eu am regăsit-o pe domnişoara de Lespars,
aşa Eminenţa Sa nu are ce să-mi reproşeze, ci dimpotrivă. Aşa că
am putea să aranjăm oarecum lucrurile. Şi legându-şi calul de un
copac, el profită de încăierarea ce avea loc şi se strecură nevăzut
de nimeni, până casă, unde intră la loc, în odaia în care fusese
închis.
Când fu dus în faţa cardinalului, Rascasse îşi dădu numaidecât
seama că el se afla într-o postură excelentă. Richelieu nu-i spuse
decât vreo câteva cuvinte, dar care valorau cât zeci de elogii:
— Rascasse, să treci astă seară pe la vistiernicul meu!
— Şi când te gândeşti, gemu Corignan, când te gândeşti că eu,
Corignan, eu l-am îmbogăţit pe Rascasse, prin laudele ce i le-am
adus!
Porniră cu toţii. Rascasse alergă să-şi dezlege calul pe care i-l
dăduse Mauluys şi urmă şi el întreaga cavalcadă care ajunse în
Paris pe la ora şase seara. Annaïs fu închisă într-un salonaş al
palatului din Piaţa Regală. O oră se scurse într-o aşteptare de
moarte.
— Pentru ce, se întreba ea, pentru ce mă ţin prizonieră în
palatul cardinalului şi nu într-o celulă oarecare?
Deodată se cutremură: uşa se deschise… şi cardinalul de
Richelieu intră.
 În timpul acelui ceas ce se scursese de la venirea lor, Eminenţa
Roşie stătuse de vorbă cu Eminenţa Cenuşie, povestindu-i cele
spuse de Verdure şi toate cele ce se petrecuseră. Părintele Joseph,
nu era omul care să-şi piardă timpul ca să-i demonstreze din nou,
ce nebunie făcuse ministrul scriind acea grozavă scrisoare. Şi
Richelieu, pe de altă parte, era destul de stăpân pe sine, pentru a
nu-l considera pe Corignan vinovat de pierderea ei; spionul se
apărase cu vitejie şi de altfel – Richelieu o ştia – el s-ar fi lăsat mai
curând tăiat în bucăţi, decât să dezvăluie vreodată un astfel de
secret. Cele două eminenţe judecară, aşadar, situaţia cu sângele
rece îndrăzneţ, al acelor jucători cutezători, care nu au nici cea
mai mică tresărire atunci când îşi aruncă pe masă ultima lor
carte. Şi văzură situaţia foarte clar, aşa cum era de fapt:
înspăimântătoare.
Mai întâi, trebuie să ne cunoaştem inamicii, spuse părintele
Joseph. Îl ştim pe Trencavel şi pe secundul lui. Mai rămâne să
aflăm numele celui de la doilea răzvrătit şi al omului care v-a
vorbit. Trebuie să-l asmuţim pe Saint-Priac pe urmele lor.
Cardinalul lovi de trei ori în clopoţel. Câteva secunde mai
târziu, Saint-Priac intră.
— Ştii, ce ţi-am spus astăzi, spuse Richelieu. Ca revanşă, îţi
cer…
— Orice, Monseniore! Viaţa mea e a dumneavoastră, îl
întrerupse Saint-Priac cu o sălbatecă sinceritate.
— Bine. Mâna lui Annaïs de Lespars se află la capătul
devotamentului dumitale. Şi înţeleg să-ţi dau o Annaïs supusă
complet, adăugă cardinalul cu un surâs sinistru.
Saint-Priac se înclină tremurând până la pământ.
— Bine, repetă Richelieu. Aşadar trebuie să porneşti imediat la
lucru. Şi ca un început, adu-mi numele rebelului care îl
întovărăşea pe maestru de scrimă şi pe secundul lui. Trebuie să-l
aflu cel mai târziu până în două zile.
— Monseniore, spuse Saint-Priac cu un accent de ură feroce,
eu vi-l dau chiar acum: e contele de Mauluys.
Cardinalul şi Stareţul tresăriră de bucurie. Saint-Priac era un
om preţios.
— Mauluys? făcu Richelieu. Eu am auzit vorbindu-se de un
Mauluys de Anjou…
— Un hughenot blestemat se răsti părintele Joseph.
— Tatăl contelui, spuse Saint-Priac. Acesta nu e nici hughenot
şi nici catolic. În Anjou nu mergea în vizită absolut la nimeni. La
Paris, trăieşte singur cuc. Într-o zi m-am întâlnit faţă în faţă cu el,
între Saumur şi…
Saint-Priac se opri scurt. El se îngălbeni şi bâlbâi câteva
cuvinte de neînţeles.
— Ei bine, treci peste asta. Unde locuieşte la Paris?
— Asta am s-o aflu eu Monseniore. Dar pot să mai adaug un
detaliu, care are probabil şi el oarecare importanţă. Omul care… a
cerşit aşa de neîndemânatic… un dar Eminenţei Voastre… chiar
în clipa când doreaţi să daţi ordin să fie urmăriţi rebelii...
— Ei bine? făcu aspru Richelieu, căruia nu-i scăpaseră
insinuările lui Saint-Priac.
— Ei bine Monseniore, e valetul contelui de Mauluys! Se
numeşte Verdure. L-am cunoscut acum câţiva ani, când… Saint-
Priac se opri scurt, foarte tulburat.
— Atunci, acest Mauluys are scrisoarea! strigă Richelieu
înfiorându-se. (Saint-Priac rămase înclinat) Scrisoarea care ar fi
aşa de necesar s-o restituim regelui! adăugă cardinalul, pe care o
privire a părintelui Joseph îl fulgerase. Du-te Saint-Priac şi nici
un scandal, nici o încăierare; află numai unde locuieşte omul.
Saint-Priac îşi îndreptă trupul:
— Binevoieşte Eminenţa Voastră să-mi permită încă un
cuvânt? Şi dumneavoastră asemeni, cuvioşia Voastră, vă cer toată
atenţia şi toată încrederea dumneavoastră.
— Vorbeşte, făcu Richelieu, uimit, în timp ce părintele Joseph
studia fizionomia spadasinului.
— Aş dori să ştiu de ce scrisoare e vorba, spuse Saint-Priac cu
hotărâre.
— O scrisoare în care domnul cardinal, indică Majestăţii Sale
un nou plan de campanie contra hughenoţilor, se grăbi părintele
Joseph. E absolut necesar ca ea să nu mai rămână în mâinile
duşmanilor noştri.
— Prea Înalte Părinte e inutil ce conţine scrisoarea aceea.
Monseniore, eu am să descopăr locuinţa contelui de Mauluys.
Atunci dumneavoastră, veţi trimite prefectul sau procurorul la
conte. Sau chiar, veţi putea face să fie invadată pe ascuns
locuinţa, de oameni de-ai dumneavoastră. Ei bine, eu spun că în
oricare din aceste cazuri scrisoarea riscă să se rătăcească. Sau cel
puţin, să fie văzută de ochi răi voitori. Notaţi, Monseniore, că nu
vorbesc de cazul cel mai probabil, în care nu se va găsi nimic în
casa contelui, care trebuie să fi ascuns această scrisoare în altă
parte…
Cele două Eminenţe se priviră înfiorându-se. Saint-Priac puse
un genunchi la pământ, îşi plecă în piept capul şi spuse:
— Monseniore, descrieţi-mi această scrisoare şi în trei zile eu v-
o aduc. E o probă de încredere nelimitată ce vă cer. Dar trebuie,
vedeţi dumneavoastră, trebuie să vă aduc unul din acele servicii,
care să fie în stare să ridice în ochii dumneavoastră un mizerabil
ca mine. Monseniore, fiţi acum mai generos decât aţi fost astăzi la
prânz.
Eminenţa Roşie şi Eminenţa Cenuşie, schimbară o privire
lungă. În sfârşit, părintele Joseph aprobă cu capul. Atunci, cu un
fel de emoţie care îl strângea de gât, Richelieu, palid de tot, se
aplecă spre urechea spionului, a hoţului de drumul mare şi
murmură:
— Scrisoarea e un plic mare, sigilat pe roşu cu stema mea şi
iată ce scrie pe ea:
Richelieu fu scuturat de un tremur. Paloarea i se accentuase
Saint-Priac împietri. Şi cardinalul, într-un suflet continuă:
— Majestăţii Sale regina.
Saint-Priac se ridică scânteind de bucurie, transfigurat.
— Monseniore, spuse el, în trei zile această scrisoare va fi în
mâinile voastre, sau eu voi fi mort!
— Omul acesta e în stare să vă salveze, spuse atunci părintele
Joseph.
— Dă, murmură Richelieu îngândurat. Dragostea îl împinge. Şi
dragostea poate inspira lucruri mari… acum să ne ocupăm de
treburi de stat; fiindcă acest Trencavel şi secundul său s-au
arătat pe faţă, în stare de rebeliune înarmată, au devenit criminali
de Stat. Introdu-i pe Corignan şi pe Rascasse, ordonă el uşierului
care veni în urma loviturii dată de el în clopoţel.
Cei doi spioni, ajunşi la palat odată cu cardinalul, aşteptau la
bunul lui plac, într-un salonaş vecin. Ei intrară amândoi deodată.
Corignan se ţinea de burtă cu amândouă mâinile, iar Rascasse
avea un ochi învineţit. Desigur că avusese loc o mică explicaţie
între cei doi cumetri.
— Ce e? făcu Richelieu încruntându-şi sprâncenele.
— Nimic, Monseniore, mai puţin decât nimic, grăi Corignan.
Dar cardinalul nici nu-l asculta. Se plimba de colo-colo cu un
pas inegal, întunecat la faţă şi în sfârşit se opri în faţa lor. Imediat
ei îşi dădură seama că era ceva grav. Ei se îndreptară şi se
atinseră cu cotul. Asta însemna: Atenţie!
— Astăzi mi-aţi fost foarte folositori, spuse cardinalul; vă iert
încurcătura aceea prostească ce mi-aţi făcut-o acum câteva zile.
Rascasse şi Corignan se înclinară, apoi se ridicară, cu nişte
mişcări automate.
— Corignan, continuă Richelieu, ai să te duci să ridici douăzeci
şi cinci de pistoli de la vistieria mea.
Corignan îi aruncă confratelui său o privire piezişă de triumf.
Rascasse rămase nepăsător.
— Tu, Rascasse, fiindcă după cele spuse de Corignan, tu eşti
acela care…
— Dar!… exclamă capucinul.
— Tăcere Corignan! Aşadar, fiindcă tu ai imaginat
îndemânateca operaţie de astăzi, ai să ridici o sută de pistoli.
(Corignan scoase un suspin răguşit de disperare, Rascasse
rămase nepăsător). Acum ascultaţi-mă. Trebuie să mi-i regăsiţi pe
Trencavel şi pe Montariol.
— Mă însărcinez eu să fie arestaţi! făcu Corignan năvalnic. Mi-
au scăpat ei acum câteva zile, dar…
— Eminenţa Sa nu spune că trebuiesc arestaţi, ci a spus că
doar trebuie să-i găsim.
— Aşa Rascasse! Nici o arestare. Nici un zgomot. Vreau să ştiu
numai unde locuiesc. Restul mă priveşte. Să lucraţi în bună
înţelegere, cu blândeţe şi repede. Plecaţi acum. O mie de pistoli
dacă reuşiţi. V-au mai fost ei promişi, dar dacă mizerabilii îmi vor
scăpa, spânzurătoarea vă aşteaptă.
Cei doi spioni ieşiră de-a-ndăratelea. Odată ajunşi afară
Corignan exclamă cu entuziasm:
— O mie de pistoli!
— Sau spânzurătoarea! se înfioră Rascasse îngândurat.

— Acum să vedem de ea! mormăi cardinalul.

— O ai în mână, asta e principalul. Restul e un joc de copii.
Adio. Fără milă, asta e totul. Eu mă duc să mă rog Domnului,
pentru voi.
Richelieu, cu un respect, în fundul căruia se afla o revoltă
înăbuşită, se înclină sub binecuvântarea părintelui Joseph şi îl
conduse până la uşa anticamerelor. Stareţul îşi trase gluga pe
ochi şi se urcă în litiera lui, care îl aştepta în Piaţa Regală. În
momentul când litiera lui pornea, un cavaler înalt intra în palat.

Capitolul XXIX – EROINA

RICHELIEU SE ASIGURĂ cu un gest că avea pe el cămaşa de

zale şi că pumnalul îi ieşea uşor din teaca lui de catifea. Apoi, cu
un fel de asprime, deschise uşa şi merse drept spre Annaïs
spunându-i:
— Îmi închipui că nu mai speraţi că are să aibă loc vreun
proces. Trădarea dumneavoastră e una dintre acelea care cer o
pedeapsă pe ascuns. Cu începere din momentul acesta nu veţi
mai vorbi cu nimeni şi nimeni nu va şti ce s-a făcut cu
dumneavoastră.
Annaïs stătea în picioare, cu mâna înmănuşată rezemată pe
spătarul unui fotoliu. Ea îl privi pe Richelieu drept în ochi.
— Vă înşelaţi, spuse ea. Va mai fi cineva care va şti ce s-a făcut
cu mine: Dumneavoastră!
Richelieu se scutură şi spuse cu un zâmbet:
— Acuzaţii prea puţin de temut. Dacă eu sunt singurul care va
şti ce am făcut cu dumneavoastră, credeţi-mă domnişoară, o
veşnică uitare va învălui foarte curând, până şi ultima urmă a
aceleia care a fost Annaïs de Lespars.
— Vă înşelaţi iar, spuse ea fără să ridice glasul. Vă cunosc
destul de bine, ca să ştiu că dumneavoastră nu negaţi că ar exista
şi remuşcări. Şi cu toate acestea, amintiţi-vă de asta după
moartea mea, mama mea va vorbi pentru mine!…
— Fie! făcu Richelieu. De altfel n-am venit aici ca să mă cert cu
dumneavoastră. Atâta timp cât se mai poate încă, am venit să vă
ofer o posibilitate de salvare. Şi fiindcă nimeni nu ne aude, vreau
să vă vorbesc cu toată sinceritatea.
— Vă înşelaţi, repetă Annaïs. Cineva vă aude!…
Fie din întâmplare, fie dintr-o inspiraţie ascunsă, ea întinse
mâna spre uşă. Şi gestul ei fu făcut cu o astfel de convingere,
vocea ei răsună de data aceasta cu o astfel de vibraţie, încât
cardinalul, sub impulsul unei puteri neraţionale, se îndreptă
repede spre uşă şi cu o mişcare nervoasă o deschise de perete.
Uşa dădea în cabinetul său. El aruncă înăuntru o privire rapidă:
cabinetul era gol.
Richelieu se întoarse spre Annaïs. Era galben ca ceara şi trebui
să facă un efort puternic ca să se stăpânească.
— Am vrut să vă dovedesc că nu mai aveţi nimic de sperat. Nu
e nimeni acolo. Şi chiar dacă ar fi fost cineva, eu sunt stăpân aici.
Dumneavoastră sunteţi complet în puterea mea. Atitudinea mea
vă dovedeşte că n-am intenţia să uzez cu rigurozitate de această
putere. Domnişoară, dumneavoastră sunteţi acuzată de înaltă
trădare. E o crimă capitală. Şi cu toate acestea, eu voi fi singurul
dumneavoastră judecător, fără posibilitate de apel, însă voi judeca
imparţial. Dacă aş fi vrut să uit – cu privire la dumneavoastră –
regulile de judecată aş fi putut şi aş mai putea-o încă, căutând să
vă evit lunga şi dureroasa agonie care v-ar aştepta într-o celulă
înfundată, condamnându-vă în mod sumar şi punând să fiţi
executată pe ascuns, chiar în noaptea aceasta…
— Faceţi-o! spuse Annaïs cu hotărârea disperării.
— E inutil să bravaţi, spuse Richelieu. Mi-a fost milă de
tinereţea dumneavoastră, de frumuseţea dumneavoastră şi mi-am
spus că poate v-aş putea salva, că justiţia poate primi sfaturi
câteodată şi de la o inimă şi că în sfârşit, nu sunteţi vinovată
poate, decât de o excesivă pietate filială. De aceea, vă rog să-mi
răspundeţi cu precizie, la întrebările precise pe care am să vi le
pun. Pentru a permite să vă apăraţi, am să vă definesc mai întâi
crima: Domnişoară, dumneavoastră sunteţi acuzată de a fi venit
la Paris cu scopul de a conspira împotriva Primului Ministru al
Statului, adică împotriva mea.
Annaïs, o clipă îşi plecă fruntea, apoi ridică încet capul, fixă
asupra cardinalului privirea ei curată şi limpede şi spuse:
— Scutiţi-mă de acuzaţiile şi întrebările dumneavoastră. Am să
vă spun eu în puţine cuvinte, ce am venit să fac la Paris. Ştiu că
lucrul acesta îl ştiţi şi dumneavoastră, dar e mai bine ca Annaïs
de Lespars să-şi precizeze ea însăşi faptele. Domnule duce, eu am
venit la Paris ca să mi se stabilească drepturile care mi-au fost
recunoscute de tatăl meu Henric al IV-lea.
„Da, fată blestemată, se gândi cardinalul, ştiu că nu în asta
constă pericolul pentru mine.”
— Domnişoară, reluă el cu vioiciune, recunoaşterea acestor
drepturi, ar fi un grav inconvenient pentru Coroană, dar dacă nu
depinde decât de asta, regele, în urma insistenţelor mele, are să
vă cheme alături de el, chiar pe treptele acestui frumos tron, de
care nu mă pot apropia nici eu, stăpânul tuturor!… Dacă un
Ducat dotat cu o rentă anuală de două sute de mii de lire…
 Un gest sălbatic al lui Annaïs îl opri. Ea lăsă să cadă aceste
cuvinte grele:
— Domnule duce, aţi intrat aici ca acuzator şi acum vorbiţi ca
unul care se roagă de mine!
— Vorbesc ca un stăpân, murmură Richelieu cu un accent de
teribil dispreţ. Ca un stăpân destul de puternic şi destul de mare
pentru a vă ierta insultele dumneavoastră. Credeţi-mă acceptaţi
numaidecât cele ce vă ofer, peste o secundă va fi prea târziu.
— Prea târziu pentru dumneavoastră, duce de Richelieu (Ea se
înălţă; talia ei zveltă, păru că se măreşte; frumoşii ei ochi negri
scânteiară) Dumneavoastră îmi oferiţi să mă cumpăraţi, ca şi
când eu m-aş numi Saint-Priac! Haida de domnule! Aşadar un
ducat şi o rentă de două sute de mii de lire, ar plăti dezonoarea
publică a mamei mele… Destul domnule, nici un cuvânt în plus
despre asta. Dumneavoastră m-aţi întrebat, eu trebuie să vă
răspund. (Ea se apropie de Richelieu care se făcu alb ca varul).
Iată conspiraţia mea: şi mie mi-a fost de asemeni milă, dar nu de
dumneavoastră, ci de numele dumneavoastră pe care îl mai
poartă şi altcineva… Altcineva, pe care mama mea când a murit
mi-a poruncit să-l venerez! (Ea îl atinse pe Richelieu cu degetul în
piept). Fiindu-mi milă, m-am gândit atunci să vă ofer o luptă
loială. Femeie, copilă încă, eu mi-aş fi măsurat spada cu a
dumneavoastră şi Dumnezeu, domnule, Dumnezeu ar fi judecat
atunci între noi doi! V-aş fi ucis domnule duce şi după aceea aş fi
înfăşurat infamia dumneavoastră în tăcerea retragerii mele.
(Richelieu făcu un gest violent). Ah! Lăsaţi-mă să vorbesc! strigă
ea cu o voce în care răsunau hohotele reţinute. Lăsaţi-o pe mama
mea să vorbească! Lăsaţi să vorbească moartea care vă acuză!…
Acuzaţia există Monseniore! Întâmplarea e scrisă toată de mâna
mamei mele! E povestea hidoasei conspiraţii a lui Richelieu,
valetul lui Henric al IV-lea! Tot ce aţi făcut în noaptea aceea
oribilă pentru a vă câştiga favoarea regelui, tot ce aţi făcut pentru
a-l dispera pe fratele dumneavoastră, pentru a-l împinge în
mormânt şi a-i lua locul, toate acestea le ştiţi şi de aceea
tremuraţi! Aceasta v-ar acoperi de oprobiul lumii, dacă aş putea
să execut ordinul mamei mele, ucisă de dumneavoastră. Dacă aş
putea să ajung liberă până la Regele Franţei şi acolo, în faţa Curţii
adunate, să citesc tare istoria înşelătoriei şi mârşăviei
dumneavoastră!… paginile înflăcărate pe care le-a scris mama
mea!… dacă aş face să se audă în tot regatul acuzaţia moartei!…
 Richelieu, cu faţa descompusă, se da înapoi, îndoit, aruncând
în jurul lui priviri rătăcite. Ea mergea spre el şi cu accent de un
dispreţ înspăimântător continuă:
— Vă e frică! Vă e frică să nu mă audă cineva! Tremuraţi, duce!
Ei bine! puneţi să mă arunce în temniţele dumneavoastră, sau să
mă ucidă ca şi pe mama mea. Dar acuzaţia există, moarta va
vorbi!…
— Hârtiile astea! horcăi Richelieu.
— Există! Există! Moarta vorbeşte, Monseniore!…
— Hârtiile astea! bâlbâi cardinalul cu o voce înspăimântată. Îmi
trebuiesc. Te las liberă, te fac puternică onorată, glorioasă!…
— Hârtiile acestea nu sunt la mine, spuse Annaïs cu o
solemnitate funebră. Cereţi-le moartei!…
— Ei bine! mugi Richelieu ajuns în acel grad de groază în care
gândurile amorţesc, ei bine! am să le caut1 Am să le găsesc! Toţi
prietenii tăi pe care îi ştiu pe toţi, au să piară, până ce voi şti
unde ţi-ai ascuns infernala calomnie! Şi tu, tu nu vei mai spune
nici un cuvânt!…
Richelieu îşi scoase pumnalul. Ea îşi încrucişă braţele. El se
îndreptă spre ea, alb la faţă, cu ochii scoşi din orbite…
— Atunci să mori tu întâi! Eu sunt stăpân aici, stăpân pe viaţa
ta! (El scoase un hohot de râs înfiorător) Haide, cheamă în ajutor!
… Cine te-a auzit?… Cine are să vină să oprească această mână
care va omorî secretul tău, odată cu tine?…
— Eu! spuse o voce puternică.
Cardinalul se întoarse tresărind şi din cabinetul acela pe care
adineauri îl văzuse gol, pe uşa aceea pe care el însuşi o închisese,
văzu intrând un om, care aruncându-şi pălăria şi pelerina pe un
fotoliu, îi apăru în plină lumină. Era cavalerul acela înalt, care
intrase în palat în momentul când părintele Joseph părăsea Piaţa
Regală.
— Louis de Richelieu! murmură Annaïs.
— Fratele meu! horcăi cardinalul.
— Fratele meu! repetă Richelieu recăpătându-şi stăpânirea de
sine. Dumneavoastră! Aici!… Domnule Arhiepiscop de Lyon, cum
de v-aţi părăsit fără Ordin, reşedinţa dumneavoastră?
— Am primit ordin, spuse Arhiepiscopul cu un calm suprem.
— De la cine? făcu cu dispreţ cardinalul. De la rege?
— De la Dumnezeu! răspunse Arhiepiscopul.
Richelieu fără a răspunde, se îndreptă repede spre o masă pe
care se afla un clopot şi lovi cu putere cu ciocănelul de argint.
Valetul lui de cameră apăru.
— Şeful uşierilor! făcu el cu asprime. Ofiţerul de serviciu!
Annaïs îşi înăbuşi un strigăt şi cu o mişcare de încântătoare
cutezare, se aşeză lângă Arhiepiscop, ca şi când ar fi vrut să-l
apere.
— Nu vă temeţi de nimic, spuse Louis de Richelieu cu un surâs
palid, nici pentru dumneavoastră şi nici pentru mine. Fratele meu
e un politician prea îndemânatec pentru a nu-şi da seama că dacă
morţii pot uneori să fie reduşi la tăcere, cei vii pot să vorbească şi
să se facă auziţi chiar şi din fundul celei mai ascunse temniţe.
Cardinalul scoase un fel de muget de furie şi se lovi cu palma în
frunte.
— Prins! mormăi el. Prins în cursă!…
Şi modificându-şi prima hotărâre ce o luase, cu iuţeala cu care
îl făcea aşa de temut, spuse către şeful uşierilor care intra:
— Domnule, de aici înainte nu mai sunteţi în serviciul meu.
— Monseniore! bâlbâi nenorocitul bătrân lovit de uimire şi de
durere.
— Plecaţi şi luaţi-vă toţi subordonaţii cu dumneavoastră. Mâine
dimineaţă nu vreau să mai văd niciunul.
— Represalii nedrepte! spuse Louis de Richelieu. Bieţii oameni
nici n-au ştiut că am intrat aici.
Bătrânul servitor ieşi clătinându-se. Locotenentul care
comanda gărzile de serviciu, apăru atunci.
— Să pui sentinele la toate uşile! ordonă cardinalul. Nimeni să
nu iasă de aici fără ordin scris! Să-mi fie adus aici domnul
procuror-criminalist. Domnule Arhiepiscop, adăugă el întorcându-
se spre fratele său, cu toate ca venirea dumneavoastră aici s-a
produs în afară de orice reguli de etichetă sau de simplă bună
cuviinţă, având în vedere legăturile de familie care ne unesc, sunt
gata să ascult. Ce aveţi să-mi spuneţi?
Arhiepiscopul de Lyon răspunse:
— Că i-am cerut o audienţă Regelui Franţei! Că această
audienţă mi-a fost acordată pentru mâine dimineaţă! Şi că dacă
nu voi fi la Luvru la ora indicată, un prieten credincios se va duce
să-i spună Majestăţii Sale unde trebuie să pună să fiu căutat şi
cui trebuie să mă ceară!…
Cardinalul rămase o clipă lovit de ameţeală. Apoi se clătină şi
cu un geamăt slab, se trânti într-un fotoliu.
 Când îşi reveni în fire, îl văzu pe Arhiepiscopul de Lyon şi pe
Annaïs în acelaşi loc. Nici nu se mişcaseră. Atunci Louis de
Richelieu se apropie de fratele său, se aplecă spre el şi se răsti:
— Poate că aş muri de ruşine, de asta totuşi îţi jur pe
Dumnezeu, Stăpânul meu, că dacă am cerut audienţă regelui, am
făcut-o pentru a povesti în faţa tuturor, pentru ce – renunţând la
drepturile mele de mai vârstnic – am consimţit să mă îngrop în
Mânăstirea Grande Chartreuse!

Cardinalul de Richelieu, stăpânul regatului şi al regelui, ridică

spre fratele lui, nişte priviri stinse, în care licăreau în mod confuz
gânduri înspăimântate şi murmură:
— Iartă-mă!
Arhiepiscopul se îndreptă şi spuse cu o solemnitate aspră.
— Te iert. Dar nu uita că fac parte din familie… Atât timp cât
trăiesc, îţi interzic să te mai atingi de această copilă, dacă nu vrei
ca sângele de Richelieu să se deştepte încă o dată în mine. Adio.
Mâine dimineaţă îl voi ruga pe rege să mă desărcineze de postul
pe care a avut plăcerea să mi-l încredinţeze şi să-mi permită să-mi
reiau locul printre cei de la Chartreuse… Cred că nu mai avem
nimic ce să ne spunem… Acum binevoieşte şi semnează ordinul
care ne va permite să ieşim de aici, domnişoara de Lespars şi cu
mine.
Cardinalul, fără un cuvânt, se aşeză la masa pe care se aflau
pergamentele de piele şi pene de scris şi scrise repede: „Să fie
lăsaţi să iasă purtătorii prezentei”. Semnă şi întinse pergamentul
Arhiepiscopului.
— Domnule, spuse el cu voce înceată, faţă în faţă. Roagă-te lui
Dumnezeu să pot uita noaptea aceasta!…
— Sunt nouăsprezece zile de când mă rog lui Dumnezeu să mă
facă să uit o altă noapte!…
— Plecaţi, scrâşni cardinalul la capătul puterilor.
Dumneavoastră nu mai sunteţi fratele meu!
— Sunt nouăsprezece ani de când dumneavoastră nu mai
sunteţi fratele meu, spuse Arhiepiscopul cu o tristeţe întunecată.
Atunci, Louis de Richelieu întinse mâna lui Annaïs, care palpita
în faţa acestei scene înfricoşătoare, care făcea din doi fraţi, nişte
duşmani de moarte. Cardinalul îi privi cum se îndepărtau şi îi
urmări din depărtare. Îi văzu cum coborau încet scara, intrau în
vestibul şi în sfârşit dispăreau… Atunci, el intră din nou în
cabinet, spumegând, luptându-se împotriva unuia din acele
accese de furie tăcută, care pot să ucidă un om. În momentul
acela, uşa se deschise şi bătrânul şef al uşierilor, voind fără
îndoială – pentru ultima oară – să îndeplinească el însuşi funcţia
pe care de obicei o lăsa unuia din subalternii lui, apăru foarte
rigid:
— Domnul procuror-criminalist! anunţă el cu o voce al cărui
calm aparent ar fi trebuit să fie admirat.
— Procurorul-criminalist? tresări Richelieu. Să intre! Să intre!
O bucurie ce-l albea, îi năpădi pe faţă. El se repezi.
— Domnule, aveţi cu dumneavoastră câţiva spioni?
— Un procuror-criminalist merge vreodată singur Monseniore?
— Aţi văzut coborând un gentilom înalt, adineauri?
— Monseniorul Arhiepiscop de Lyon! făcu şeful poliţiştilor cu
respect.
— Da. Întovărăşit de un alt gentilom foarte tânăr…
— O tânăra, Monseniore! rectifică procurorul-criminalist.
— Da, da. Cred că ea nu o fi ajuns aşa departe… Caut-o…
— Un joc de copii. În zece minute, oamenii mei o vor fi ajuns.
— Să nu o pierdeţi din vedere o clipă! Pe capul dumneavoastră.
După ce va intra în locuinţa ei, veniţi şi spuneţi-mi… Fuga!…
Procurorul criminalist ieşi fără grabă, ca un om sigur de cele ce
avea de făcut.
— Ah! mugi Richelieu, nu s-a sfârşit încă totul!… Hei! Să mi se
pregătească calul! Opt oameni escortă!
Se făcuse noapte…
În timp ce iscoadele procurorului-criminalist zburau pe urmele
lui Annaïs, în timp ce baronul de Saint-Priac căuta cu sete urmele
contelui de Mauluys sau mai curând, aşa cum vom vedea, pe cele
ale valetului său Verdure, şi în sfârşit, în timp ce Rascasse şi
Corignan discutau într-o cârciumă un plan de campanie contra
lui Trencavel şi a lui Montariol, cardinalul de Richelieu se
îndrepta spre Mânăstirea Capucinilor de pe strada Saint-Honoré.
E miezul nopţii.
De trei ceasuri Eminenţa Roşie şi Eminenţa Cenuşie sunt unul
în faţa altuia. Cardinalul i-a povestit părintelui Joseph lupta ce o
avusese cu Annaïs de Lespars şi înfrângerea lui, prin loviturile
date de fratele său. Eminenţa Cenuşie a ascultat cu buzele
strânse, cu faţa palidă, cu ochii pe jumătate închişi, apoi spuse:
— Sunteţi pierdut, dacă nu găsim vreun mijloc de a-l reduce la
tăcere pe Arhiepiscop. Fratele dumneavoastră nu va pleca din
Paris. Eu îl cunosc. Dacă îi va cere mâine regelui să-l lase să se
întoarcă la mânăstire, o face ca să-şi recapete libertatea. Însă
trebuie să plece. Pentru aceasta, trebuie ca să primească un ordin
formal din partea regelui, care să-l forţeze să plece…
Timp de o oră, părintele Joseph rămăsese pe gânduri.
După aceea continuă:
— Am găsit. Numărul de cardinali ai coroanei, este incomplet.
Mâine dimineaţă, căutaţi să obţineţi de la rege o pălărie roşie de
cardinal, pentru fratele dumneavoastră. Şi când îl veţi vedea,
spuneţi-i: „Frate, iată răspunsul la ameninţările ce mi le faci!…”
Atunci, Louis de Richelieu are să plece, asigurat cu privire la
intenţiile dumneavoastră…
Cardinalul, atent, mut, cu mintea încordată a aprobat cu un
semn din cap. Şi Eminenţa Cenuşie şi-a reluat meditaţia.
Părintele Joseph, văzuse imediat, tot ce avea de făcut. Ceea ce
discuta acum cu el însuşi. Nu era actul în sinea lui, ci
posibilitatea de a-i prezenta acest act lui Richelieu.
Timp de două ore, stareţul se plimbă de colo-colo prin
bibliotecă, unde se desfăşura această scenă, schimbând câteodată
două trei cuvinte cu cardinalul, supraveghindu-l, cântărindu-l cu
colţul ochilor. Şi acum, e miezul nopţii… Deodată, părintele
Joseph apucă mâna Ministrului. Simţea că trebuie să-i spună!…
— Aşadar, mâine, fratele dumneavoastră va fi cardinal. Şi
atunci are să plece. Peste opt zile, un om de-al meu îl va ajunge la
Lyon…
Richelieu tresări până în fundul sufletului şi alb ca varul, spuse
într-o ultimă tresărire de conştiinţă:
— E fratele meu!
Şi părintele Joseph aplecat deasupra Ministrului, insinua cu o
voce înceată şi aspră:
— E un duşman! Trebuie să cadă! Dumnezeu ni-l arată, aşa
cum l-a tratat pe Goliath, lui David… Peste o lună, ne vom ruga
pentru sufletul lui Louis de Richelieu, cardinal de Lyon!…
Noaptea se scurse încet. De multă vreme Richelieu s-a întors în
palatul lui.
A început să se facă ziuă… Şi ziua a început să crească..
Puţin câte puţin, anticamerele palatului s-au umplut de lume.
Cu toate acestea, audienţele au început. Ora la care cardinalul
suna ca să fie îmbrăcat, a trecut de multă vreme… şi valetul, ce
sta atent în faţa uşii camerei de culcat, nu a auzit încă nici un
zgomot. În sfârşit, foarte îngrijorat, el ciocăni uşor în uşă… Nimic!
Atunci se hotărăşte să deschidă… intră… şi se opreşte uimit.
Perdelele de la fereastră erau trase. Patul nu era desfăcut.
Cardinalul nici nu se culcase. Pe o masă ardea o lampă. Şi
Richelieu era acolo, cu capul în mâini; figura lui în întuneric era o
pată pământie. Era aşa de palid că valetul de cameră se apropie
repede…
Dar când să-l atingă pe cardinal se opri… Se opri şi se dădu
înapoi, cu ochii holbaţi de groază… Un murmur nedistinct ieşea
de pe buzele albe ale cardinalului şi în murmurul acesta, omul
crezu că distinge un cuvânt teribil: „Fratricid… fratricid…”
— Ah! tu eşti… Dezbracă-mă, făcu Richelieu ridicându-şi capul
greu. M-am întors la ora unu; acum trebuie să fie cel puţin două?
… mă cuprinde somnul.
— Monseniore, spuse valetul, s-a făcut de mult ziuă, e aproape
ora nouă.
Cardinalul tresări. Un moment rămase în tăcere, zbătându-se
împotriva gândurilor funebre care îi asaltează mintea. O ultimă
luptă… şi deodată, cu o voce îngheţată spuse:
— Ei bine, atunci îmbracă-mă ca să merg la Luvru!…
Douăzeci de minute mai târziu, valul de solicitatori din
anticameră se dădu în lături. Şi toate capetele se înclinară sub
binecuvântarea Eminenţei Sale care trecu grav şi sever, în rasa de
cardinal!… Azi nu vor avea loc audienţe: Monseniorul de Richelieu
se duce la Luvru!…

Capitolul XXX – TRĂDAREA LUI VERDURE

SAINT-PRIAC PLECASE din palatul lui Richelieu, cu inima

plină de bucurie, gata să izbucnească. Viitorul lui şi averea lui
erau de aici înainte asigurate. Cardinalul îi dăduse o astfel de
dovadă de încredere, că de aici înainte nu mai putea fi vorba
niciodată de trecutul lui, care îl îngrijora câteodată pe fostul
tâlhar. De aici înainte era în siguranţă. Cucerirea acelei scrisori
făcea pentru el poate un marchizat bine dotat. Aşa că averea era
asigurată. Acum îşi dădea şi el seama că nu avea puterea ca s-o
facă pe Annaïs să capituleze şi cardinalul îi promisese nu numai
mâna tinerei fete, ci şi supunerea ei. Deci şi fericirea îi era
asigurată.
Saint-Priac era un om care nu dădea înapoi nici în faţa unui
furt şi nici în faţa unei crime.
Acest ultim reprezentant al unei nobile familii din Perigord,
după ce şi-a mâncat din câteva mestecături de măsele toată
averea, se stabilise la Anjou. Acolo, în acea frumoasă provincie,
Hector de Saint-Priac găsi în sfârşit o demnă întrebuinţare a
talentelor şi aptitudinilor sale, pe care Providenţa i le împărţise cu
generozitate. El profită de amabilitatea angevinilor pentru a-şi
crea o încântătoare companie de prieteni, puţin numeroşi, dar
care ştiau să trăiască bine; e drept că aceştia proveneau din neam
mai de jos, dar compensau naşterea lor lipsită de strălucire cu
alte merite substanţiale. Totdeauna plini de bun simţ, el profita de
splendoarea cerului angevin pentru a se plimba pe drumurile de
ţară cu tovarăşii săi, toţi amatori ca şi el de curăţenia aerului
liber. În sfârşit, tot în virtutea acelui bun simţ natural, el profită
de bogăţia burghezilor angevini care trecea pe acolo pentru a-şi
umple buzunarele de la ei, ori de câte ori avea nevoie de aşa ceva.
Trebuie să mai adăugăm, ca să fim drepţi, că binevoia de
asemeni, să se adreseze în acest scop şi la simpli ţărani care se
întorceau de la târg, cu punga de piele plină cu bani. Şi fiindcă
nici unii nici alţii nu voiau să-i dea bani sub formă de împrumut
şi nici în dar, el îi lua cu forţa, sub ameninţarea armelor.
În afară de aceste plimbări sentimentale pe care le făcea pe
şosele, adunându-şi fondurile împreună cu veselii săi tovarăşi,
înarmaţi cu puşti din acelea scurte, cu trombon şi mascaţi cu
grijă ca şi el, Hector de Saint-Priac frecventa şi academiile de
jocuri de noroc, care se aflau la Angers. Acolo, el se legase cu
câţiva gentilomi, care îl primiseră foarte bine de altfel, graţie
numelui său onorabil, foarte cunoscut şi graţie spadei sale foarte
temute.
Duelurile lui Saint-Priac făcură mult zgomot; cât de rău
organizată era poliţia pe vremea aceea, rapoartele ajunseseră la
Paris. Ori, una din marile calităţi ale lui Richelieu era că se
interesa cu amănunţime de rapoartele poliţiei. Cardinalul căuta
oameni: Saint-Priac îi apăru de departe ca o figură foarte
originală. El îl trimise la Angers pe micul Rascasse, cu o dublă
misiune: să-l scape de Luiza de Lespars, care în epoca aceea
devenise supărătoare, şi să i-l aducă pe Saint-Priac.
Încă de la sosirea lui la Angers, Rascasse avu o conversaţie
interesantă cu Hector de Saint-Priac. Acesta îl ascultă pe
Rascasse cu multă atenţie: de fapt era grozav de îndrăgostit!
Era îndrăgostit de o frumoasă fată, pe care o iubea tot
Angersul, ea se numea Annaïs de Lespars. Îndepărtat cu dispreţ
de doamna de Lespars, el se adresă direct lui Annaïs. Aceasta,
mereu călare prin munţi şi prin văi probabil că ştia la ce să se
aştepte în ceea ce priveau resursele care îi permiteau baronului să
trăiască pe picior mare şi să fie gentilomul cel mai bine echipat,
cel mai bogat îmbrăcat din toată regiunea: Saint-Priac fu respins
şi de Annaïs, care se mulţumi să-i arate cea mai vie repulsie, fără
a-i spune şi motivele ei.
Saint-Priac socoti că această repulsie îl atingea în onoarea lui şi
jură să spele cât mai curând zisa lui onoare.
Aşadar, atunci când Saint-Priac primi propunerile cardinalului
şi când află că Richelieu dorea să-i impună doamnei de Lespars o
tăcere care să se prelungească până la sfârşitul veacurilor, el
tremură de plăcere la gândul că putea să-şi îndeplinească
nepedepsit, răzbunarea lui. Trei zile după aceea, Luiza de Lespars
murea de o boală brusca şi misterioasă. Dar atunci, Saint-Priac
simţi o puternică decepţie: Annaïs dispăru şi rămase de negăsit.
Timp de cincisprezece zile, el o căută ajutat de Rascasse, şi în
sfârşit, lăsând pentru mai târziu cercetările sale, porni spre Paris.
În aceeaşi zi părăsi şi Rascasse bunul oraş Angers. Dar
despărţindu-se de Saint-Priac, el avu grijă să-i strecoare aceste
cuvinte:
— Moartea inopinată a doamnei de Lespars e o mare bucurie
pentru Eminenţa Sa, care desigur v-ar fi recunoscătoare – în
adâncul inimii – de a-i anunţa această decedare… dar…
— Ei bine? spuse Saint-Priac privind pieziş pe micul spion.
— Dar Eminenţa Sa… eu îl cunosc… ar plânge de aceasta în
inima lui – însă faţă de lume, înţelegeţi?… ar pune să-l spânzure
pe acela care s-ar lăuda… că a asistat prea de aproape la moartea
acestei nobile doamne.
Saint-Priac ţinu socoteală de acestea.

Refugiat în camera pe care o ocupa în hotelul Marele Cardinal,

Saint-Priac îşi reamintea această perioadă a aventuroasei sale
existenţe, pe care am trasat-o în linii mari. Şi adăugând la aceasta
şi diversele evenimente în care se găsise amestecat în ultimul
timp, el ajunse la această concluzie:
 — Cardinalul e convins că reuşita acestei scrisori de care se
teme aşa de mult, este legată de obstacole de netrecut. Dacă îi
aduc scrisoarea asta, atunci devin marele său favorit. Asta
înseamnă fericirea, dragostea, averea şi onorurile pe care le voi
găsi în calea mea. Ori, Eminenţa Sa greşeşte când îşi închipuie că
e îngrozitor de greu ca să-i aduc acea fericită scrisoare. Îl cunosc
eu pe Verdure!…
Spunând acestea – sau mai bine zis, gândindu-se astfel, –
Hector de Saint-Priac fierbând ca în friguri de bucurie şi de
speranţă, se îmbrăcă cu o cămaşă de zale, cu un pieptar din piele
de bivol pe care o lovitură de pumnal, greu l-ar fi putut străpunge,
aruncă o pelerină pe umeri şi bine înarmat cu arme ofensive şi
defensive adăugă:
— Aşadar, toată chestiunea constă în a pune mâna pe Verdure!
… Atât cât îmi aduc aminte, acest domn Verdure spunea că e
bolnav. Pretindea că gâtlejul lui e atins de uscăciune. Boală gravă,
mă asigura el şi în stare să devină mortală, din lipsă de îngrijiri
asidue. Aceste griji constau în a combate uscăciunea printr-o
frecventă udătură. „Dacă nu e ploaie, spunea el, nu e nici
verdeaţă”5. Dintre toate ploile pe care el le considera bune contra
acelui flagel, aceea care o recolta de pe dealurile de la Saumur,
era cea preferată de el. Dacă nu mă înşel, Verdure nu cred să se fi
vindecat până acum. Ori, la Frumoasa Diademă se găseşte cel mai
bun vin de Saumur din Paris, fără a mai ţine seama că l-am mai
văzut eu odată pe Verdure acolo. Aşadar, trebuie să-mi stabilesc
cartierul general la Frumoasa Diademă.
Atunci, Saint-Priac se instală la Frumoasa Diademă timp de
trei zile, de la deschiderea localului până la ora când băieţii de
prăvălie dădeau afară pe cheflii. În prima zi el fu vesel; a doua zi
fu grav; a treia zi fu nervos, înfierbântat. Spre seară, faţa i se
întunecă, o albeaţă de moarte i se întinse pe frunte. Cu dinţii
strânşi, cu mintea înnebunită, cu ochii ficşi, el aştepta repetându-
şi aceste cuvinte, pe care – în siguranţa că va triumfa – el le
spusese cardinalului: Peste trei zile, scrisoarea aceasta va fi în
mâinile dumneavoastră, sau eu voi fi mort!
Richelieu nu glumea. Era pus într-o, dilemă: scrisoarea sau
moartea. Pe la ora stingerii din cazărmi, Saint-Priac începu să
tremure convulsiv. Deodată scoase un suspin înspăimântător îl

5
Ca un joc de cuvinte la numele lui „Verdeaţă” (Verdure).
văzuse pe Verdure la trei paşi de masa lui!…
Verdure sta la o masă cu spatele întors spre Saint-Priac. În faţa
lui era o cană de zinc şi o sticlă, golită pe trei sferturi.
— Cum de nu l-am văzut până acum? murmură Saint-Priac
înspăimântat de mirare şi pământiu la faţă, de bucurie.
— A sunat stingerea! strigă în momentul acela unul din
servitorii din salon. La revedere, nobili seniori! Vă rog să plecaţi,
domnilor studenţi! Ieşiţi afară, burghezilor!
Verdure se ridică odată cu cea mai mare parte din clienţi şi se
îndreptă clătinându-se spre uşă. Saint-Priac porni pe urmele lui,
spunându-şi:
— Caraghiosul şi-a păstrat bunele obiceiuri. E pe jumătate
beat. Deci, jumătate de treabă e făcută.
Ieşind afară, Verdure se înfundă în direcţia opusă străzii
Sainte-Avoye; se clătina din ce în ce mai tare. Saint-Priac îl auzi
cum râdea, cu râsul lui subţire şi spunea:
— Minunat Saumur! Păcat că Parisul ăsta e un oraş aşa de
ciudat. Sună stingerea tocmai în momentul când oamenii cinstiţi
de-abia au început să-şi stingă focul din gâtlej!
Ţinându-şi, cu o voce behăită, astfel de discursuri de beţiv,
Verdure mergea cu o prudenţă extraordinară, care dovedeşte
adevărata beţie. Când ajunse la colţul străzii Tissanderie, Saint-
Priac îi puse brusc mâna pe umăr.
— Ce e? bâlbâi beţivul. Cine?… Ce?... Hei, da cine eşti tu,
amice?…
— Sss! taci, Verdure! Urmează-mă…
Beţivul îşi puse mâna streaşină la ochi, ca şi când ar fi vrut să
vadă prin întuneric.
— Hei! spuse el. Dar a cui e vocea asta?… Să te urmez?… Pe
coarnele diavolului… dar cine eşti tu?… încotro să merg?…
— Spre o drăguţă cârciumioară pe care o ştiu eu la capătul
străzii acesteia şi unde se bea un vin de Saumur, pe lângă care
cel de la Frumoasa Diademă nu e decât o poşircă.
— Ei!… Atunci te urmez, prietene…
Taverna exista. Se putea intra înăuntru printr-un culoar, după
ce făceai un semnal convenit de mai înainte. Saint-Priac ceru
patru sticle de Saumur şi-l conduse pe tovarăşul său într-o odăiţă
mai retrasă. Acolo, la lumina lumânărilor de ceară, Verdure
aruncă o privire năucă lui Saint-Priac. Fără îndoială că-l
recunoscuse în sfârşit, printre fumurile beţiei şi fără îndoială că
aceasta îl mai trezi.
— Ho! exclamă el. Domnul baron!…
Verdure, care se trântise pe un scaun fără spătar, se ridică, îşi
îndoi slaba lui spinare şi spuse pe nas, printre sughiţuri…
— Aşadar, tot pe dumneavoastră v-am recunoscut eu acum
patru zile la Étioles? Ah! domnule baron, puteţi să mă credeţi, că
bucuria mea este foarte mare că vă revăd în plină prosperitate…
— Şi eu sunt mulţumit că te revăd. Hai să bem!
— Mulţumit că mă vedeţi! se piţigăi Verdure. Dumneavoastră
găsiţi totdeauna câte un cuvinţel ca să râdeţi de mine. Să bem!
Asta vreau şi eu. Dumneavoastră nici nu aveţi idee ce mult usucă
gâtlejurile praful de pe drumul mare şi asta, pentru mulţi ani.
Ştiţi, domnule, că acuma simt pe gâtlej praful acela cenuşiu de pe
drumurile din jurul Angersului?…
— Şi eu la fel. Din cauza asta, vezi tu, beau şi eu aproape la fel
de mult ca tine.
— Atunci să bem! spuse Verdure destupând a doua sticlă. Nu-i
rău. Am băut noi şi mai bun, da în sfârşit şi acesta e demn de
laudă. Aşadar, iată-vă la Paris. Şi încă introdus la curte! Ah!
Domnule baron, de câte ori nu v-am regretat eu! De câte ori nu
m-am gândit eu la pânda noastră, din dosul vreunui tufiş sau
vreunui colţ de pădure! Ce timpuri frumoase erau alea! Cum ne
mai băteau inimile când vedeam sosind din depărtare vreun
călăreţ burtos, aşa, pe pofta noastră! Ehe! parcă mai era cineva ca
dumneavoastră, când dintr-un salt îi apucaţi dârlogii şi…
— Taci din gură şi bea…
— Dumneavoastră nici nu aveaţi pereche când trebuia să le
strigaţi oamenilor. „Descălecaţi domnule, şi descărcaţi-vă pungile;
sau descărcăm noi puşcoacele. Hait, repede.” Şi bietul om se
grăbea să-şi deznoade punga. După asta urma îmbulzeala între…
— Mai taci odată, animalule…
— Tac, tac. În sănătatea dumneavoastră domnule baron! Oh!
mi-a venit o idee!… Oare nu cumva dumneavoastră aţi venit la
Paris ca să lucraţi pe un teatru de operaţii mai demn de
dumneavoastră?… În cazul ăsta…
— În cazul ăsta? făcu baronul ştergându-şi fruntea plină de
sudoare.
Verdure îşi trânti cu putere cana pe masă.
— În cazul ăsta, domnule, fie ce-o fi, cer să-mi reiau serviciul!
Saint-Priac tresări. O bănuială rapidă trecu prin mintea lui. El
azvârli asupra beţivului o privire fulgerătoare. Dar Verdure îşi
umplea paharul cu o mână tremurătoare; faţa lui era acoperită cu
mii de cute de bucurie; gâtul sticlei clănţănea ciocnindu-se de
marginea cănii.
— Să vedem, spuse atunci Saint-Priac. Ce faci tu aici, la Paris?
— Mă prăpădesc, slăbesc, turbez. Uite, domnule baron, sunt
într-un hal de plâns…
— Atunci înseamnă că ţi-ai pierdut stăpânul?… Un stăpân aşa
de bun!
— Contele de Mauluys este un om galant, spuse cu gravitate
Verdure. Mi-aş jertfi şi un deget de la mână ca să-i evit vreo
nemulţumire. Numai că…
— Numai că?… Haide, vorbeşte…
— Ei bine! el nu bea deloc, asta e! Vă mai amintiţi întâmplarea
aceea? reluă Verdure cu coatele pe masă. Într-o zi, aproape de
Saumur dumneavoastră m-aţi legat de un copac ca să-mi trageţi
douăzeci de lovituri de curea. Era drept: greşisem faţă de
regulament. Douăzeci de lovituri de curea pe spinarea goală, era
maniera dumneavoastră de a ne învăţa bunele principii. Bună
manieră, la dracu! Pe scurt, tocmai în momentul acela a apărut şi
domnul de Mauluys. Parcă-l văd şi acuma cum a sărit de pe cal şi
şi-a tras spada. Mi se pare că v-a cam lăsat puţin sânge… în
sfârşit, după ce m-a dezlegat, m-a întrebat dacă vreau să merg cu
el. Mărturisesc că atunci mi-a fost frică de cele douăzeci de
lovituri de curea ce trebuia să mi le daţi şi – pe legea mea – v-am
făcut o plecăciune şi am şters-o…
— Treci peste asta! se răsti Saint-Priac de data aceasta, şi goli
cu adevărat cana de vin.
— Trec. Când ajunse la Angers, contele de Mauluys, îmi puse o
piesă de aur în mână şi-mi dădu drumul. Eu m-am aruncat la
picioarele lui şi l-am implorat să mă ia în serviciul lui. El a
consimţit. Şi de atunci nu am mai avut nimic să-i reproşez acestui
gentilom, în afară de faptul că nu ştie să bea; în afară de faptul că
nici nu-i place ca cineva să bea; în afară de faptul că nu are
pivniţă; în afară de faptul că eu am nostalgia frumoaselor
escapade de altădată şi că domnul conte trăieşte ca un veritabil
mare senior.
Verdure îşi goli cu răceală cana cu vin.
— Un veritabil monsenior! scrâşni Saint-Priac.
— Da. Şi asta nu-i pe placul meu. Cu atât mai bine: mă ofer să
primesc loviturile de curea, numai să mă luaţi din nou cu
dumneavoastră.
Saint-Priac se aplecă spre Verdure şi cu o voce grăbită îi spuse:
— Şi eu însumi am renunţat la aventurile de pe drumul mare,
pentru nişte aventuri mult mai fructuoase şi mai puţin
periculoase. Curtea e un câmp de luptă ca şi oricare altul. Eu m-
am ataşat de cel mai mare personaj din tot regatul. Dacă vrei să
mă asculţi am să te îmbogăţesc.
— Porunciţi! spuse Verdure.
Saint-Priac avu o scurtă ezitare apoi spuse:
— Stăpânul tău posedă o scrisoare care îmi trebuie… vreau să
ţi-o descriu.
— Inutil, domnule baron, scrisoarea nu e la contele de
Mauluys.
— Atunci la cine? Spune-mi la cine e scrisoarea?
— La mine!…
Aceeaşi bănuială trecu ca o vijelie prin mintea lui Saint-Priac; o
lumină ucigaşă se aprinse în pupilele lui. Mâna se crispa pe
mânerul pumnalului. Verdure nu vedea nimic: era beat.
— De unde ştii tu de care scrisoare vreau să vorbesc, întrebă
Saint-Priac cu gâtul uscat.
Verdure imită zgomotul unei uşi vechi, care se mişcă pe nişte
balamale ruginite: era felul lui de a râde. El îşi clătină capu-i
încărunţit, ridică spre tavan un deget tremurând şi cu mutra
aceea caracteristică oamenilor beţi, spuse:
— Dacă aş fi fost beat, v-aş fi scuzat întrebarea asta. Dar am
băut exact atâta vin încât să pot despărţi insinuarea de
stupiditatea pe care o cuprindea în ea. În sănătatea
dumneavoastră, domnule baron! Eu nu sunt beat şi raţionez.
Aşadar, îmi spuneţi că sunteţi în serviciul celui mai mare personaj
din regat, trei zile după ce v-am văzut călărind seară de seară cu
Eminenţa Sa, cardinalul – şi nu vreţi ca să fi ghicit prin aceasta
că sunteţi în serviciul Eminenţei Sale!
— Şi pe urmă? mârâi Saint-Priac cu un ton scurt şi aspru.
— Hâc!… îmi vorbiţi şi de o scrisoare pierdută sau furată, pe
care doriţi să o recăpătaţi. Asta înseamnă, cu alte cuvinte, o
depeşă pe care Eminenţa Sa regretă de moarte că a pierdut-o. Şi
tot nu voiţi să ghicesc? Frumoasă şiretenie. E vorba de scrisoarea
pe care i-am luat-o fratelui Corignan.
— Pe care tu… tu! Tu eşti acela…
 — Eu!… Am fost elevul dumneavoastră, domnule baron!
— Oh! Oh! Dacă tu spui drept!…
— Drept? Ha! Pe Scaraoschi! Păi credeţi dumneavoastră că
Verdure rimează cu înşelăciune?… nu vedeţi că nu se termină la
fel?…
— Taci din gură! murmură Saint-Priac. Douăzeci de poli de aur
dacă ai spus drept!
— Exact atâţia cât loviturile de trăgătoare de care am scăpat
graţie domnului conte! Ehe, asta înseamnă mulţi bani!
Şi Verdure deschise nişte ochi holbaţi de admiraţie şi poftă.
— Povesteşte-mi cum ai luat tu scrisoarea asta. Povesteşte,
povesteşte!
— Douăzeci de poli de aur!
— Se poate să fie şi mai mulţi! Povesteşte, povesteşte!
— Povestea nu-i deloc uimitoare, spuse Verdure cu modestie.
Ştiţi, eu speram mereu că am să vă văd, domnule baron. Mereu
am regretat viata noastră veselă. Gândindu-mă mereu că mai
curând sau mai târziu, îmi voi relua serviciul alături de
dumneavoastră, ieşeam şi eu seara, ca să-mi antrenez mâna, cu
câţiva oameni viteji ca şi mine, amatori de lumina lunii. Ca să
punem pe urme false curiozitatea răuvoitorilor, noi ne strigam
unul pe altul cu nume împrumutate, domnule baron, aşa cum ne
împrumutam şi banii care ne împodobeau pungile. Unul din noi,
în cinstea dumneavoastră, se numea Saint-Priac.
Saint-Priac nu se clinti. El asculta cu o atenţie avidă.
— Un altul se numea Trencavel. Un altul se numea Mauluys:
eu eram acela! într-o noapte când dam târcoale prin jurul Pieţei
Regale, dădurăm peste un demn călugăr pe care l-am devalizat cu
sfinţenie. Rămas ultimul lângă capucinul leşinat, eu i-am
desfăcut bluza, ca să-i dau voie să respire: sunt şi eu creştin,
domnule. Tot scotocindu-l, mâna mea dădu peste o hârtie. Am
luat-o din obişnuinţă… A doua zi, la lumină, văzui că era o
scrisoare sigilată cu stema Eminenţei Sale.
— Ce scria pe ea? gâfâi Saint-Priac.
— Hm, ciudat!… Scria: Majestăţii Sale regina…
Figura aprinsă a lui Saint-Priac se împietri. El fu năpădit de
acel calm teribil, care câteodată ajunge să facă să-i pleznească
inima cuiva, aşa cum sare capacul la o oală ce fierbe pe foc.
— Şi scrisoarea asta, spuse el cu răceală, i-ai arătat-o
stăpânului tău?
 — Haida de! M-ar fi ciomăgit… Ehe, acest domn conte are nişte
idei foarte ciudate: cu totul opuse celor ale dumneavoastră… ale
noastre. În sănătatea dumneavoastră, domnule baron! Eu mi-am
arătat-o mie şi asta e de-ajuns.
— Scrisoarea asta, reluă Saint-Priac cu vinele de la tâmplă
umflate, ai păstrat-o tu?
— Intactă. În perfectă stare. Nimic nu-i lipseşte. În sănătatea
dumneavoastră!
— Şi scrisoarea asta… spuse pentru a treia oară Saint-Priac, de
data aceasta cu un horcăit.
Dinţii i se strânseră. Inima îi sărea din piept. El nu mai
îndrăzni să continue. Dar ca şi cum ar fi înţeles ce i se cerea,
beţivul căută pe sub bluză, cu gesturi stângace. Şi deodată, în
timp ce Saint-Priac simţea o sudoare de gheaţă udându-i rădăcina
părului…
— Iat-o, spuse Verdure.
Şi aruncă pe masă scrisoarea. Mâna lui Saint-Priac se abătu.
Degetele i se încleştară pe document.
Fu un moment de tăcere, în care Saint-Priac, cu mâna
înţepenită pe scrisoare, îşi privi viitorul în faţă. El scoase un
hohot de râs nervos.
Apoi, îl revăzu pe Verdure în faţa lui făcând puternice eforturi
ca să se ţină pe scaunul lui fără spătar. Ridică mâna şi fixă
scrisoarea cu o privire sălbatecă. Adresa era acolo: Majestăţii Sale
regina… şi sigiliul acela mare, roşu, atârna într-o parte.
Scrisul! Oh! era scrisul cardinalului. El îl cunoştea prea bine. Îl
recunoscu imediat şi sigiliul de la capătul panglicii, cu liniile lui
ciudat încrucişate în relief: stema cardinalului. El recunoscu şi pe
acestea din prima ochire. Verdure îşi întinse braţul, degetul lui
subţire atinse sigiliul şi scrâşni:
— Mare!… Mare ca un pol de aur!… Priviţi… cum se întinde…
mare ca masa… Oh! mare ca Parisul… mare ca întreg regatul!… şi
roşu… roşu ca…
— Ca ce? Spune! se răsti Saint-Priac.
Verdure scoase un hohot strident de râs şi spuse:
— Ca… vinul!
Capul îi căzu greu pe masă şi adormi imediat
— Ca sângele; asta a vrut să spună, zise Saint-Priac. Beţivule,
te-ai dus!
El examina scrisoarea care îi tremura între degetele înfiorate.
 — Intactă, murmură el. Beţivul a spus-o: intactă şi în perfectă
stare. S-a terminat. Acum nu mă voi mai sinucide domnule
cardinal. Acum e rândul dumneavoastră să vă ţineţi făgăduiala.
Ascunse documentul sub pieptar şi simţi sub mâna lui cum
inima i se zbătea cu lovituri puternice. Era bucuria. Atunci se
ridică, îşi luă pelerina din cui, se înfăşură cu ea din cap până în
picioare – şi privirea lui se abătu din nou asupra beţivului
adormit. Beţivul sforăia, cu capul pe mână, cu un ochi întors spre
Saint-Priac – un ochi aproape întredeschis, probabil din cauza
tensiunii nervoase a pleoapei.
— Eh! o lovitură solidă, bine aplicata… El nici nu are să-şi dea
seama măcar. E un trădător. Şi-a trădat stăpânul. Ar putea prea
bine să mă trădeze şi pe mine la rândul meu – oh! Şi apoi, ce!…
Trebuie s-o fac!
Saint-Priac se aplecă. Verdure nu mişca. El rămase cu capul pe
masă. Cu ochiul acela întors spre asasin, cu ochiul acela aproape
întredeschis, din care se strecurase o discretă, aproape invizibilă
privire. Doar un sforăit ceva mai răguşit şi murmură:
— Polii mei… polii mei de aur… scrisoarea…
Deodată, pofta de ucidere se dezlănţui în mintea lui Saint-Priac.
Braţul lui făcu doar o singură mişcare rapidă, puternică. Verdure
se prăbuşi, se rostogoli sub masă.
Se prăbuşi – sinistră coincidenţă – în aceeaşi clipă când braţul
înarmat se repezea spre el; aşa că, dacă Saint-Priac ar fi fost în
stare să reflecteze, i s-ar fi părut că moartea i-o luase înaintea
loviturii de pumnal – şi că Verdure murise de un val de sânge în
creier, de o congestie, chiar în clipa când era lovit.

Capitolul XXXI – EMINENŢA CENUŞIE

SAINT-PRIAC ASCULTĂ acea stranie tăcere care se lăsase în

mica odăiţă a cârciumii. Se aplecă şi văzu cadavrul – o formă
obscură într-o băltoacă care se întindea încetişor; şi deasupra
acestei forme, ceva care lucea în mod vag, spre subsuoară: era
pumnalul pe care el îl lăsase în rană. Se dădu înapoi, trecu pragul
şi închise uşa cu grijă şi spuse cârciumarului care veni repede
înainte:
— E acolo înăuntru un beţiv care a adormit Nu-l deranjaţi.
Lăsaţi-l să sforăie până mâine dimineaţă. Pentru cheltuială,
poftim doi pistoli. Şi ca să-l lăsaţi pe tovarăşul meu liniştit, poftim
doi poli de aur.
— La preţul ăsta, spuse cârciumarul vesel, am să-l las să
doarmă până ce l-o deştepta trompeta de apoi.
Saint-Priac tresări. Azvârli o privire piezişe spre uşa odăiţei,
apoi, clătinând din cap, se repezi afară.
La palatul cardinalului, de trei zile, Saint-Priac era aşteptat la
orice oră din zi sau noapte. El fu introdus imediat în cabinetul pe
care Richelieu nu-l părăsea niciodată, decât foarte târziu în
miezul nopţii.
Saint-Priac, fără un cuvânt, se îndreptă spre cardinal, puse un
genunchi pe covor şi îi întinse scrisoarea. El simţi cum îi fu luată
cu un gest furiş – dar nu se ridică numaidecât. Şi când se sculă în
sfârşit, văzu că Richelieu era galben ca şi când ar fi fost pe
moarte. El se gândi:
— Dumnezeu să mă bată, bucuria are să-l omoare. Trebuie că
i-a fost grozav de mult teamă! Monseniore…
Cardinalul nu răspunse. Privirile lui rămăseseră aţintite pe
bucata aceea de hârtie căreia îi datora atâtea clipe de groază,
atâtea nopţi de insomnie şi în timpul puţinelor lui ore de somn,
atâtea visuri sângeroase.
Scrisoarea, teribila scrisoare, era acolo, în mâinile lui… Era
salvat! Puţin câte puţin, culoarea îi reveni în obraji; el lăsă să-i
cadă neglijent scrisoarea pe masă şi spuse rece:
— Cât te-a costat asta?
— O viaţă de om? Monseniore!
Richelieu nu se putu opri să nu tremure şi aruncă asupra
acelui servitor impecabil, o privire întunecată, de admiraţie.
Admiraţia faţă de sine însuşi poate. Aceasta ar fi vrut să însemne:
ştiu să-mi aleg oamenii!
— Ai omorât un om, întrebă el cu o voce înceată.
Saint-Priac se înclină în tăcere, îşi desfăcu pelerina şi cu
degetul, arătă teaca goală a pumnalului său. Gestul era de o
sălbatică elocvenţă. Richelieu se duse la panoplia lui de arme şi
desprinse de acolo un stilet, al cărui mâner valora două mii de
poli de aur.
— Ia-l, spuse el simplu. L-ai omorât pe omul care avea acest
document, Trencavel?
— Nu, Monseniore, spuse Saint-Priac care dintr-o privire sigură
şi rapidă apreciase valorosul pumnal.
 — Cu toate acestea, când a fost atacat, Corignan a auzit
pronunţându-se acest nume…
— Aha! se gândi Saint-Priac. Erau numele împrumutate de
tâlharii lui Verdure!… Monseniore, nici Trencavel, nici contele de
Mauluys nu au văzut această scrisoare. Asta pot să vă asigur. Un
singur om a avut-o în mâna lui – şi omul acesta e mort.
— Cine era acesta?
— E mort, Monseniore!
Richelieu privi o clipă spre ucigaş, uimit fără îndoială că se mai
casca în el un sentiment de delicateţe. Pur şi simplu, Saint-Priac
îşi spuse: Nu pot să-i spun că am avut de-a face cu un valet, pe
care mi-a fost de-ajuns să-l îmbăt şi să-i iau scrisoarea!
— Fie, spuse cardinalul. Dar vei răspunde dacă nimeni din
anturajul acestui om…
— Monseniore, gentilomul a fost singurul care a văzut această
hârtie. El n-are nici familie măcar. Şi acum e mort…
— Bine! spuse Richelieu Era aşadar un gentilom. Numele am să
i-l aflu mai târziu. Du-te, Saint-Priac. Nu vreau să-ţi ascund că
sunt foarte mulţumit de dumneata. Acum ţi-am plătit doar o armă
pe care ai pierdut-o în serviciul meu. Mâine am să-ţi spun ce
recompensă îţi rezerv.
Saint-Priac se depărtă cu inima umflată de mândrie, cu capul
plin de visuri delirante.
Afară, în timp ce mergea cu paşi mari ca să-şi calmeze
fierbinţeala, imaginea bietului Verdure îi apăru deodată. El îl văzu
ca o formă obscură, grămădit sub masă, cu sclipirea rece a
oţelului, înfipt în sus aproape de subţioară. Începu să râdă şi
spuse:
— Eh! Gentilomul e mort!
De-abia rămas singur, Richelieu alergă şi puse zăvoarele la uşi,
se asigură că perdelele de la ferestre erau bine trase şi că nimeni
pe lume nu-l putea vedea. Atunci puse mâna pe scrisoare –
scrisoarea lui! El o citi şi o reciti. Apoi bâlbâi: cum de am putut
scrie aşa ceva? Eu! Oare eu sunt acela care am putut să scriu
asta?…
În clipa următoare scrisoarea era pe foc. Sigiliul cel mare se
topi; documentul se scoroji, se răsuci, se strâmbă, apoi se desfăcu
larg, înnegrindu-se în mijlocul flăcărilor… Apoi nu mai rămase
decât jăratecul lemnelor încrucişate şi scrumul negru, uşor…
Atunci Richelieu scoase din piept un lung şi jalnic suspin de
condamnat graţiat şi se lăsă pe spate în fotoliul său, aproape
leşinat, doborât de ecoul spaimei ce o avusese…

A doua zi, când părintele Joseph veni la zilnicul şi matinalul

consiliu ce îl ţineau amândoi, când îşi azvârli în dimineaţa aceea,
asupra penitentului său, privirea lui ascuţită ca o sondă a
sufletelor, el îl văzu zglobiu, viguros, cu privirea scânteietoare, cu
capul semeţ. „Nu îi mai e frică! îşi spuse Eminenţa Cenuşie.”
— Quid? întrebă el. Ce?…
— De data aceasta, spuse Richelieu într-o izbucnire, ea are să
tremure, nu eu. Capul ei orgolios, am să-l văd şi eu la rândul meu
cum se pleacă. Anna de Austria are să-mi plătească de aici înainte
dispreţul şi groaza ce am îndurat-o până acum.
— Scrisoarea, întrebă părintele Joseph.
— Regăsită! triumfă Richelieu.
— Arătaţi-mi-o…
— Cereţi-o focului!
Eminenţa Cenuşie încruntă sprâncenele. O clipă, el bănui că
Richelieu voia să păstreze teribila scrisoare. Dar nu. La ce bun?…
— Aţi ars-o. Bine. Aşadar, iată-vă liberat de grija asta. Şi acum
pot să v-o spun: în timpul acestei înfricoşătoare perioade aţi fost
admirabil de calm, aţi avut un sânge rece şi o prudenţă
extraordinare. Şi eu, care v-am văzut agonizând de groază, am
fost mândru de masca de vitejească, indiferenţa pe care aţi
adoptat-o. Richelieu, aţi fost mare. Acum e vorba să fiţi puternic.
Ne reluăm lupta, din punctul în care am întrerupt-o. Lanţul e
sfărâmat. Armaţi-vă şi loviţi.
— Da! spuse Richelieu cu o exaltare întunecată. De mâine vă
veţi instala la Palatul Cardinal?
— Da! repetă Richelieu cu un suspin.
— De mâine, vă veţi reîncepe atacul împotriva Annei de
Austria?
— Da! spuse din nou Richelieu, dar într-un strigăt de pasiune
disperată.
Părintele Joseph îi luă mâna:
— Poate că acesta e cel mai bun mijloc de a o aduce la discreţia
voastră, mă auziţi? Dovediţi-i că o puteţi zdrobi, şi cine ştie dacă
n-are să-l iubească pe îmblânzitor; ea care până acum l-a
dispreţuit pe cel ce o adora? Fiţi prompt. Fiţi aspru. Fiţi neclintit.
O voiţi? E timpul.
 — V-am spus-o, murmură cardinalul cu un fel de furie. Vreau
s-o umilesc, s-o dobor, vreau s-o văd la picioarele mele cerându-
mi graţie şi iertare…
— Curaj! şopti Eminenţa Cenuşie. Anna de Austria învinsă, veţi
fi stăpânul regelui. Atunci va fi posibilă opera uriaşă pe care am
hotărât-o noi. Întâi să decapităm nobilimea; apoi să-i distrugem
pe hughenoţi. Atunci veţi fi stăpânul regatului. Atunci vom ataca
Anglia şi Austria. Atunci vom fi stăpânii Europei… Şi atunci, ce
plăcere supraomenească să priveşti trecând prin faţa ta puternicii
pământului, monarhi, miniştri, mareşali, cardinali, mari seniori şi
să spui: Iată nişte simulacre; realitatea sunt eu! iată nişte spectre;
viu e numai acest umil capucin pe care nimeni nu-l vede şi care
din fundul chiliei sale domină lumea în faţa căreia el vrea să
rămână nevăzut.
Brusc, părintele Joseph tăcu.
— Să revenim la regină, reluă el cu răceală. Trebuie să începem
prin a atinge în operele ei vii, adică: întâi principesa de Condé.
După aceea ducesa de Chevreuse. Apoi Bourbon şi Vendôme. La
urmă ducele de Anjou. Prima e principesa de Condé. Aşadar, să
începem cu ea, – nu, nu prin exil şi nici prin persecuţii care ar
răscula Curtea – trebuie pur şi simplu să-i smulgem principesei
pumnalul pe care îl ţine în mână şi pe care îl mânuieşte cum vrea
ea: Aceasta are un nume. Îl ştiţi. Se numeşte Ornano. Obţineţi
mâine arestarea lui Ornano. Şi principesa va fi dezarmată. Şi
regina se va şi clătina…
— Ornano conspiră, spuse Richelieu. Acest om era pe lista mea
roşie.
— Conspiră sau nu, puţin interesează. Trebuie să dispară.
Mâine, Mareşalul de Ornano se va culca la Vincennes sau la
Bastilia.
Eminenţa Cenuşie avu un uşor zâmbet de satisfacţie şi ridică
mâna, ca pentru o rapidă binecuvântare, sub care Richelieu se
înclină.
„Şi tu să te închini de asemenea, se gândea părintele Joseph;
Pleacă-te! Nici nu vei şti cât de mult trebuie să te pleci în faţa
creatorului tău, care sunt eu.”
„Omul acesta mă înspăimântă, se gândi Richelieu când rămase
singur. Căile lui sunt întortocheate… Dar ce interesează, dacă în
cele din urmă ele duc la scopul lor! Da, însă când politica acestui
om va triumfa, cine mă va scăpa pe mine de părintele Joseph? Eh!
cine l-a scăpat pe Ludovic al XI-lea de cardinalul de La Balne?
Haide, haide, orizontul se luminează. Scăpat de obsedanta
ameninţare a acelei scrisori scrisă într-o noapte de nebunie,
respir, trăiesc, simt că puterile mi se dezlănţuie. Cât despre
Annaïs, ea are să fie recompensa lui Saint-Priac. Şi Saint-Priac,
are să fie cauza morţii lui Annaïs. Cât despre acest Trencavel şi
acel Mauluys…
— Hei! spuse el chemându-l pe uşier. Caută prin anticameră; şi
dacă-i găseşti pe Rascasse şi pe Corignan, adu-mi-i aici.

Capitolul XXXII – RASCASSE ŞI CORIGNAN SUNT

DESPĂRŢIŢI

EI SE AFLAU ACOLO de vreo oră. Corignan îşi reluase rasa

călugărească şi anteriul. Fără îndoială că asociaţia Corignan–
Rascasse, fondată de trei zile, cu scopul de a descoperi locuinţa
lui Trencavel şi a lui Mauluys, nu dăduse nici un rezultat, căci cei
doi cumetri aveau o mutră jalnică. De asemeni, fără îndoială că în
timpul celor trei zile, sentimentele lor de afecţiune se
desfăşuraseră peste orice măsură, căci amândoi aveau faţa
bandajată cu fâşii de pânză care acopereau răni sau umflături.
— Atunci, spunea Rascasse cu furie, ne-am înţeles: tu eşti pe
urmele lui Trencavel şi ai întrebuinţat pentru asta geniul tău. Tu
eşti singurul copoi în stare să pândească şi să-l descopere pe
maestrul de scrimă şi pe tovarăşii lui. E bine aşa, popă mizerabil?
— Da, câine nenorocit cu trei labe! se răstea cu furie Corignan
Şi tu, pe de altă parte, tu ai un minunat talent fiindcă ai luat
urma tinerei rafinate, pe care ai descoperit-o la Étioles şi pe care
oamenii procurorului-criminalist au lăsat-o seara trecută să le
scape printre degete. E bine aşa, javră scârboasă?
— Da, însă acum taci! Ne cheamă la cardinal, trădătorule!
— Să mergem, sceleratule!
Intrară amândoi deodată şi se înclinară dintr-o singură
mişcare, supraveghindu-se cu colţul ochilor.
— Oho! spuse cardinalul. Răniţi?…
— În serviciul Eminenţei Voastre! spuseră amândoi deodată.
— Şi cum asta? spuse cardinalul cu un fel de afecţiune.
Vorbeşte, Rascasse.
— Îţi las ţie cinstea asta, Corignan! ciripi Rascasse. Tu ştii că te
consider un mare om.
— Fie! mormăi Corignan. Am să vorbesc eu cel dintâi, dacă
Eminenţa Sa mă autorizează.
Şi la un gest al cardinalului începu:
— Aşadar, Monseniore, de două zile eu am supravegheat o
oarecare cârciumă de pe strada Francs-Bourgeois, în care îl
văzusem intrând pe Montariol, secundul lui Trencavel. Azi noapte
am intrat în curticica din dos a tavernei aceleia rău famate.
Observând la etajul întâi o fereastră luminată, mă uit cu atenţie şi
văd desemnându-se pe geamurile colorate, o umbră în care am
recunoscut silueta secundului. Atunci mă caţăr pe un butoi şi
ajutându-mă de ciubucăriile zidului mă caţăr, pun mâna pe
marginea ferestrei, mă ridic în sus şi-mi arunc o privire înăuntru.
Dar… chiar în clipa aceea, fereastra se deschide… şi emoţia mă
face să-mi dau drumul… şi am căzut. În cădere, barba mi s-a lovit
cu putere de marginea ferestrei. Când am ajuns la pământ, n-am
mai păţit altceva şi atunci am şters-o. Asta e cu rana mea
Monseniore. E rândul tău, Rascasse.
Micul om se înălţă, fierbând de pofta de a-l întrece.
— O clipă! spuse Richelieu. Aşadar, Corignan, atunci i-ai
pierdut urma?
— Monseniore, nu e frumos să-mi fac eu singur elogii.
Ascultaţi-l pe Rascasse, Monseniore. El are să vă spună în ce
stadiu mă aflu. Spune, Rascasse!
— Fie! aprobă cardinalul. Te ascult, Rascasse.
— Monseniore, povestea mea e simplă, dar cu toate acestea
îndrăznesc să spun că are să vă intereseze întrucâtva. Aşadar,
Eminenţa Voastră ne-a făcut onoarea să ne informeze că
domnişoara de Lespars i-a scăpat şi că oamenii procurorului-
criminalist i-au pierdut urma… Atunci, am gândit, Monseniore, că
expediţia de la Étioles devenise inutilă; când deodată, azi-noapte,
ducându-mă cu Corignan spre cârciuma din strada Francs-
Bourgeois şi trecând cu el prin strada Verrerie, văd trecând trei
gentilomi şi un călugăr. De abia am avut timp să-i văd când
coteau spre strada Poterie, însă mi s-a părut mie ceva nelalocul
lui… Pe scurt, îl las acolo pe Corignan, mă reped şi ajung din
urmă pe cei trei inşi şi pe capucinul meu…
— Un capucin? întrebă Richelieu, în timp ce Corignan ciulea
urechile.
— Cel puţin purta un costum de capucin. Aşadar, trec pe lângă
ei şi scot un strigăt de bucurie: printre gentilomii aceia se afla
domnişoara de Lespars, în acelaşi costum de cavaler pe care îl
purta şi la Étioles!…
— Annaïs de Lespars! murmură înăbuşit cardinalul.
— Da, Monseniore. Dumneavoastră aţi avut-o în mână şi totuşi
aţi lăsat-o să scape. Aţi făcut rău… Monseniore, dumneavoastră
nu voiţi să mă credeţi, totuşi vă jur din nou, că fata asta face cât
zece seniori revoltaţi.
— Continuă, Rascasse, continuă!… reluă cardinalul cu
nervozitate.
— Termin acum, Monseniore. La strigătul pe care l-am scos,
călugărul care o însoţea pe nobila aventurieră se repezi asupra
mea: era un vlăjgan de popă (Corignan scrâşni din dinţi), care îmi
dădu ca un trădător (Corignan strânse pumnii) o lovitură în cap,
nu ştiu de ce. Atins în frunte, m-am prăbuşit, însă m-am sculat
imediat. Din nenorocire, gentilomii dispăruseră.
— Ai pierdut-o! nu se putu împiedica Richelieu să exclame.
— Da, însă călugărul era încă acolo! Începuse să fugă rupând
pământul. Eu l-am urmărit de departe… şi acuma ştiu unde şade.
Prin el, Monseniore, am s-o regăsesc pe domnişoara de Lespars.
Când veţi voi…
— Nu, nu, spuse repede cardinalul. Asta îl priveşte pe domnul
de Saint-Priac. Voi să vă ocupaţi numai de rebelii de la Étioles,
fiindcă Corignan afirmă…
Corignan aruncă o privire spre Rascasse, ca şi când ar fi vrut
să-i spună:
„Acum e momentul!”
— Monseniore, spuse Rascasse, lăsaţi-i lui Corignan gloria de
a-l regăsi pe Trencavel. El e pe urma lui. El a inventat chestia cu
cârciuma de pe strada Francs-Bourgeois. El va fi de ajuns pentru
treaba asta.
— Monseniore, spuse Corignan. Domnul de Saint-Priac nu are
să reuşească. Lăsaţi-i lui Rascasse cinstea de a o găsi pe
domnişoara de Lespars. El a inventat chestia cu Étioles. Saint-
Priac? E bun pentru vânat, dar nu pentru căutarea vânatului.
— E bine, spuse Richelieu pe care aprecierea lui Corignan cu
privire la Saint-Priac îl atinsese şi care căpătase o mare admiraţie
pentru Rascasse, în urma aventurii de la Étioles. Haide, e bine,
faceţi cum vreţi şi mai ales, continuaţi să vă iubiţi ca fraţii, fiindcă
întrezăresc în curând nişte expediţiuni periculoase, unde amândoi
aveţi de acţionat de comun acord.
— A! Monseniore, eu îl îngrijesc pe Corignan ca pe un frate: eu
i-am făcut bandajul ăsta în jurul bărbii
— Şi eu, spuse Corignan, i-am aranjat lui Rascasse fruntea,
aşa cum o vedeţi, Monseniore!
Iar afară:
— În sfârşit, spuse Rascasse, iată-ne liberaţi unul de altul, cel
puţin pentru un timp. Să faci bine, popă, să nu te mai arăţi în
drumul meu…
— Da, da, muscoiule, să mai îndrăzneşti tu să-mi apari în
cale…
După ce şi-au adresat aceste ultime drăgălăşenii în chip de
salutare de adio, îşi întoarseră spatele şi porniră în direcţii opuse.
Cele trei zile care se scurseră, ei nu le petrecuseră în căutarea
rebelilor, ci supraveghindu-se şi certându-se. Rascasse avusese
ideea să se despartă. Aşadar, asigurându-şi astfel divorţul şi
câştigând şi timp prin minciunile pe care le debitaseră cu
îndemânare, ei porniră plini de ardoare: Rascasse o alesese pe
Annaïs de Lespars ca ţintă a spionajului său, iar Corignan şi-l
rezervase pe Trencavel şi pe tovarăşii lui.
„Bine! îşi spunea Rascasse. Acum am să pot să-mi fac şi eu o
carieră. Atenţie, Rascasse: e vorba să evităm spânzurătoarea,
fiindcă Richelieu nu glumeşte. Pe urmă, e vorba să reuşesc
înaintea blestematului de popă. Ori pentru asta, mi se pare că
înainte de toate, trebuie să mă duc să văd ce se mai petrece pe la
casa din strada Courteau, unde am mai fost. Dar ca să vezi mai
bine înăuntru, ce ai spune tu, Rascasse de o mică raită prin fosta
locuinţă a lui Trencavel?… Pe legea mea, vreau să am inima
liniştită, aşa că am să mă duc în strada Sainte-Avoye.”
„Foarte bine! îşi spunea Corignan pe de altă parte. Acum am
scăpat şi eu de infernalul cocoşat. Acum să-i arăt eu lui că îi sunt
stăpân şi să-l fac să crape de gelozie. Vreau să-l aduc pe
Trencavel în mai puţin de două zile. Şi ca să pot face asta, îmi
închipui că aş putea găsi probabil vreo urmă, dacă mă voi duce
astă-seară – aşa, la noroc – să scotocesc puţin prin locuinţa
maestrului de scrimă.
Astfel – era destul de natural – acelaşi gând le venise
amândurora.
 Capitolul XXXIII – TRENCAVEL ŞI ANNAÏS

ÎN ACEEAŞI DIMINEAŢĂ, într-o cameră de la Frumoasa

Diademă, secundul Montariol tocmai termina de uns cu o plăcere
specială, cele trei-patru răni pe care Trencavel le primise în timpul
luptei de la Étioles. Era o reţetă pe care o avea de la o ţigancă şi
care cicatriza o rană în câteva zile. Vechile scrieri vorbesc adesea
despre aceste minunate unsori, ale căror reţete nu se cunosc azi,
dar care erau miraculoase. În orice caz, în dimineaţa aceea
Trencavel se simţea ca Samson. Toţi trei se adăpostiseră acolo.
Mauluys spusese:
— Dacă există vreun loc sigur pentru noi în Paris, după o astfel
de ispravă, e numai la Frumoasa Diademă.
Şi judecase foarte bine. Nimeni nu putea avea ideea de a-i
căuta în unul din hanurile cele mai frecventate din Paris. Şi Rose
îi păzea straşnic. Aşadar, în dimineaţa celei de a patra zi,
Trencavel se îmbrăcase complet şi anunţă că vrea să plece.
Pretindea că se sufocă acolo.
— Sunt momente, spuse el, în care îmi face impresia că ne-am
întemniţat singuri, pentru a-i evita această sarcină Eminenţei
Sale.
— Da, numai că aici e o temniţă voluntară, spuse Mauluys. Şi
pe urmă, uiţi că rişti să fii văzut de Saint-Priac, care de trei zile s-
a instalat în salonul cel mare?
— La naiba! ai dreptate, conte! spuse Trencavel. Uitasem de
caraghiosul acela. Dacă ar fi vorba numai de a-l expedia ad
patres… dar el nu caută numai un duel.
— Vezi bine, reluă Mauluys. Trebuie să stai aici, măcar până
când omul ăsta are să renunţe la…
— A şi renunţat! spuse Verdure intrând în clipa aceea.
— Cum?
— Spun că salonul cel mare e liber, şi că Saint-Priac nu are să
mai vină.
— De ce?
— Fiindcă, spuse Verdure, acum are ceea ce căuta.
Verdure!… Era Verdure în carne şi oase… Era ciudat de palid.
Poate fiindcă băuse prea mult aseară, în intimitatea ce o avusese
cu Saint-Priac, sau poate fiindcă pierduse sânge. Dar micii lui
ochi de şiretenie şi buzele-i pământii rânjeau.
— Explică-te, domnule Verdure, spuse Mauluys. Şi mai întâi să
ne spui de unde vii?
— De pe lumea cealaltă, spuse Verdure, care luând din mâinile
lui Montariol un pahar mare de vin pe care secundul îl umpluse
tocmai, îl goli spunând: În sănătatea dumitale, secund! De pe
lumea cealaltă, reluă el sau, cel puţin, de acolo trebuia să vin.
— Pe moartea Dracilor! înjură Montariol. Tu eşti beat ca un
călugăr îndrăcit…
— Lasă-l, îl întrerupse cu blândeţe Mauluys. Unde ţi-ai
petrecut noaptea, domnule Verdure?
— Într-o cârciumă! spuse Verdure care plescăi din limbă,
amintindu-şi de minunatul vin ce-l băuse.
— Pe toţi dracii! spuse Montariol, aş fi vru să fiu şi eu acolo!
— M-ai fi deranjat, secund, spuse Verdure cu un ton acru.
— Dar ca să bei mai bine, preferi să fii singur.
— Eram cu cineva, spuse Verdure clătinând din cap; cu cineva
care făcea cinste, sticlă după sticlă şi încă din cel mai bun vin,
Ah! Domnul de Saint-Priac e într-adevăr un comesean generos!
Trencavel şi Montariol făcură o mişcare de uimire. Mauluys
rămase rece. Verdure îşi turnă încă un pahar şi îl goli spunând:
— În sănătatea dumitale, domnule Saint-Priac!
— Ne-a trădat! mugi Montariol îngălbenindu-se.
Trencavel se duse să încuie uşa, dar îşi scoase spada, o puse pe
masă şi spuse liniştit:
— Verdure, eu cred că ai o oarecare şansă să te întorci pe
lumea cealaltă, de unde pretindeai adineauri că vii.
Verdure se schimonosi şi spuse:
— Ucis pe la spate azi noapte de Saint-Priac, ucis şi în
dimineaţa asta de dumneavoastră; e într-adevăr o oarecare şansă
ca să mor de-a binelea…
— Domnule Verdure, spuse Mauluys fără să ridice glasul, e
timpul să te explici odată.
Tonul era de o asemenea manieră, că Verdure, care fără
îndoială îl cunoştea bine pe conte, repetă:
— Da, cred şi eu că e timpul! Iată: în timp ce noi ne luasem
reşedinţa la acest etaj, nobilul baron se instalase şi el în sala cea
mare. Prima zi mi-am petrecut-o supraveghindu-l şi am putut să
mă conving că nu vă căuta pe dumneavoastră domnilor. A doua
zi, fiind eu printre servitorii acestui han, am putut să mă apropii
de sugătorul bunurilor altora şi să-i surprind câteva cuvinte pe
care i le smulgea nerăbdarea lui şi atunci mi-am dat seama că pe
mine mă căuta. Pe mine, domnilor! Şi ce voia de la mine?…
scrisoarea…
Mauluys rămase calm. Trencavel tresări şi strigă:
— Scrisoarea!…
— Da, aceea de care ţi-am vorbit ca s-o iei, în cazul când aş fi
fost ucis, spuse contele.
— O scrisoare care aparţinea Eminenţei Sale, cardinalului de
Richelieu! spuse Verdure.
— Ah! mormăi Montariol. Atunci vom şti şi noi…
— O scrisoare pe care dumneavoastră nu aţi citit-o niciodată,
domnule conte! continuă Verdure. O scrisoare care nu era a
dumneavoastră! O scrisoare a cărei prezenţă în casa
dumneavoastră devenea un chin! O scrisoare pe care legitimul ei
proprietar a pus să-mi fie cerută, trimiţându-mi-l pe seniorul de
Saint-Priac ca ambasador extraordinar!… În sănătatea
dumneavoastră, domnilor.
— Pe sângele lui Iuda! Şi ce-ai făcut cu scrisoarea, exclamă
Trencavel.
— Aşteptaţi. Aşadar, ieri, pe la ora stingerii, domnul de Saint-
Priac zărindu-mă din întâmplare, mă acostă cu galanterie, mă
conduse într-o prea cinstită tavernă şi acolo acest domn baron mă
adapă cu vinurile cele mai minunate, sau cel puţin adăpă
duşumeaua cu ele, fiindcă eu eram aşa de emoţionat că mi-am
regăsit vechiul meu şef de bandă, că nu ştiu cum vinul, în loc să-
mi curgă pe gâtlej, curgea pe sub masă… În sănătatea
dumneavoastră, domnule Trencavel!
Mauluys, care urmărea cu multă atenţie cotiturile şi ocolurile
acestei povestiri, îi făcu semn lui Trencavel să-şi bage spada în
teacă. Trencavel ascultă. Verdure zâmbi.
— Când m-am îmbătat bine, continuă el, mă îmbătasem că
nici nu mai puteam să mă ţin pe scaunul acela fără spătar…
— Dar, spuse Montariol, nu băuse duşumeaua în locul tău?…
— Ba da, spuse Verdure. Duşumeaua se îmbătase şi dânsa ca
puntea unei corăbii; din cauza asta, şi eu şi scaunul de sub
mine… Acum ai înţeles, bravul meu secund? Pe scurt, în clipa
aceea, domnul de Saint-Priac îmi promise douăzeci de poli de aur
dacă voiam să-i predau scrisoarea care într-o seară, prin
apropierea Pieţei Regale, o furasem Fratelui Corignan…
Mauluys tresări. Ochii lui Verdure scânteiau.
— O furasem, reluă el, cu ajutorul unui caraghios ca şi mine,
pe care îl împodobisem cu numele onorabil al domnului
Trencavel, cu scopul ca el să nu fie recunoscut şi să se poată
crede că dumneavoastră eraţi printre acei hoţi, domnule maestru
de scrimă…
— Mizerabile! mugi Montariol ridicând pumnul.
— Verdure, spuse Mauluys, ai fost sublim.
Montariol rămase trăsnit de uimire – cu atât mai mult cu cât
Trencavel însuşi îi luase mâna lui Verdure şi spunea:
— Mulţumesc, Verdure. Am să-ţi răsplătesc asta. Continuă,
prietene, continuă…
— Ei bine! spuse Verdure, eu am acceptat cei douăzeci de poli
de aur.
— Şi scrisoarea? palpită Trencavel.
— O aveam la mine… Verdure îl privi pe Mauluys în faţă şi
adăugă: fiindcă dumneavoastră nu aţi fi citit-o niciodată, fiindcă
vă împiedica să dormiţi, fiindcă nu era a dumneavoastră, eu i-am
aruncat-o pe masă şi Saint-Priac se repezi la ea.
Fu o tăcere apăsătoare. Trencavel era transpirat, Mauluys
îngândurat. În lupta aceea împotriva celui mai formidabil
adversar, li se păru deodată, că ei câştigaseră una din acele
victorii care se plătesc numai cu viaţa…
— Ai făcut bine, spuse în sfârşit contele de Mauluys.
— Şi cei douăzeci de poli de aur? exclamă Montariol
— Baronul de Saint-Priac e generos, spuse Verdure. Douăzeci
de poli de aur i s-au părut prea puţin.
— Aha! spuse Montariol încântat.
— Da. Şi atunci mi-a plătit ucigându-mă pe la spate, cu o
singură lovitură bine aplicată nici, unde vedeţi că mi-e bluza
sfâşiată. Aşadar, atunci am căzut mort, într-o băltoacă de sânge…
sau de vin nu prea ştiu bine… şi generosul baron plecă. Astfel că,
la ora aceasta, Eminenţa Sa e absolut sigur că nimeni pe lume nu
a citit scrisoarea aceea, fiindcă acela care a furat-o a înapoiat-o
intactă şi fiindcă e mort! În sănătatea dumneavoastră, domnilor!
— Şi cum ai înviat?
— Ridicându-mă de jos, demnul meu secund. Numai că am
pierdut o oră întreagă în noaptea asta, ca să-mi cos bine de tot
dubla cuirasă din piele de bivol pe care am obiceiul să o port pe
sub bluza asta.
— Mauluys, spuse Trencavel, eu nu ştiu ce era cu acea
faimoasă scrisoare de care mi-ai vorbit de două-trei ori! Nu ştiu
nici ce conţinea şi nici nu pot să spun că dacă ar fi fost folositor
sau primejdios să o fi păstrat. Dar întrucât dumneata spui că
Verdure a făcut bine că a înapoiat-o…
— Scrisoarea am dat-o, s-a terminat! spuse Verdure.
La sunetul acestei voci ciudat de batjocoritoare, Trencavel
tresări şi se întoarse repede spre valetul contelui. Dar Verdure, în
momentul acela îşi golea al şaptelea sau al optulea pahar, cu o
strâmbătură de nespusă fericire.
— Dragul meu conte, reluă Trencavel eu ştiu că ceea ce spui
dumneata e bine spus întotdeauna. Acum să nu mai vorbim de
asta. Şi fiindcă acum drumul e liber, nimic nu mă va mai putea
împiedica să ies. Mă sufoc aici.
— Şi pe urmă, spuse Mauluys, vrei să afli şi ce a făcut
cardinalul cu ea…
— Ei bine, da! Mă ucide gândul că e în mâinile nemiloase ale
cardinalului. Trebuie să o scăpăm, dacă e prizonieră, să-i
asigurăm fuga, dacă vrea să părăsească Parisul!… trebuie! Chiar
de ar fi să intru în bârlogul fiarei şi faţă în faţă…
Trencavel făcu un gest furios. Mauluys îşi puse mâna pe
umărul maestrului de scrimă:
— Mai mi-a rămas oarecare avere, pe care o pot face bani. Ţi-o
ofer. În Italia, cu tinereţea ta, cu vitejia ta, ai să-ţi reîncepi viaţa.
(Trencavel clătină din cap). Ia seama: Annaïs de Lespars este
destinată pentru catastrofă. Nenorocirea celor care merg pe
drumul ei, fiindcă la capătul acestui drum, eu văd ridicându-se
un eşafod şi pe acest eşafod, văd lucind o secure…
— Ei bine, spuse Trencavel într-un suspin atunci voi muri cu
ea şi odată cu ea.
— Biet copil, murmură Mauluys.
— Şi apoi, ascultaţi. Nu ar fi asta o glorie pentru mine, de a fi
smuls pe fata lui Henric al IV-lea, din ghearele fiarei? Ceea ce faci
tu prin asta, e demn de Academia mea, mi-ar fi zis bătrânul
Barvillars. O fiică de rege, adăugă el cu un hohot de râs, salvată
de acest mic maestru de scrimă, drace!… Secund!…
— Prezent! mugi Montariol bătând dublu apel cu piciorul, ca la
lecţia de scrimă.
— Tu ai să încerci să pui mâna pe acel Corignan, sau pe
Rascasse, care trebuie să ştie în ce temniţă a trimis-o cardinalul.
Îndată ce vei fi găsit pe vreunul din ei, adu-mi-l de urechi în
locuinţa contelui, care va deveni cartierul nostru general.
 Capitolul XXXIV – TRENCAVEL ŞI ANNAÏS (II)

— AU PLECAT! spuse Montariol.

Şi ieşi însoţit de Verdure, care, la un semn al contelui, se
ridicase să-l însoţească pe secund.
— Eu am câţiva prieteni prin Paris, spuse atunci contele de
Mauluys. Aş putea să aflu prin ei, ceva… Adio, Trencavel. Pe
mâine, la mine acasă.
Contele, cu excesiva lui sensibilitate, înţelesese că Trencavel, în
starea lui sufletească, nu putea să fie inspirat sau mângâiat decât
de el însuşi; singurătatea e câteodată o otravă, dar alteori un
balsam. El ieşi în salonul cel mare, se întâlni cu Rose, pe care o
salută. Afară, în momentul când să ocolească colţul străzii, se
întoarse şi o văzu pe treptele din faţa hanului, cum îl urmărea cu
privirea.
Câteva minute mai târziu, Trencavel ieşea şi el. Toată ziua el
rătăci prin Paris, cu acea nepăsare a oamenilor care îşi sacrifică
viaţa.

Doamna Brigitte este un personaj atât de puţin important în

povestea noastră, încât cititorii au dreptul de-a o fi uitat-o.
Suntem datori să-i facem o vizită venerabilei proprietare a casei
aceleia, a cărei bogate grădini aparţineau locuinţei din strada
Courteau. În casa ei, sus de tot, se afla locuinţa lui Trencavel.
În ziua aceea, pe la ora trei, doamna Brigitte îl văzu intrând pe
Rascasse, tot salutând cu zeci de plecăciuni. Rascasse aducea cu
el o frânghie lungă şi solidă, înfăşurată în cruciş şi-n curmeziş
peste piept. El intră pierzându-se în politeţe şi spunând cu vocea
cea mai mieroasă:
— Bună ziua, doamnă Brigitte, bună ziua. Am venit să vă
întreb dacă dumneavoastră ştiţi ce e aceea Casa Femeilor de la
Madelene, care prin popor se mai numeşte şi Madelonnettes?
Bătrâna, înspăimântată, privi cu emoţie pe acest omuleţ aşa de
politicos şi ciudat, în care se putea vedea destulă teamă.
— Dar eu nici nu vă cunosc, spuse ea la întâmplare.
— Nu e vorba de asta, răspunse Rascasse, care jubila. Şi de
altfel e de ajuns că vă cunosc eu. Aşadar, văd că dumneavoastră
nu ştiţi ce e Madelonnettes! Foarte rău, doamnă Brigitte O femeie
cu experienţa dumneavoastră, trebuia să ştie că Madelonnettes
este o casă foarte plăcută, fondată de vreo cincisprezece ani de un
negustor de treabă, pentru a fi adunate acolo fete ale plăcerilor,
care regretă că au avut prea multe bucurii în viaţa asta
păcătoasă!
Doamna Brigitte îşi acoperi faţa cu basmaua şi reuşi astfel să
privească.
— Ori, Eminenţa Sa cardinalul, în mărinimia sa, continuă
Rascasse, a socotit că nu trebuie să se aştepte ca aceste fete să
regrete ele singure, fiindcă de multe ori aceste regrete durează
mult până să se manifeste. Atunci, a hotărât să depăşească
dorinţele lor, ale acelora care trebuie să ispăşească pentru
aceasta. Şi pentru aceasta el a instituit în casa aceea, câteva
scene care, vă asigur sunt pe drept cuvânt îngrozitoare: acolo se
poate muri cu încetul.
— Dar, domnule, bâlbâi bătrâna tremurând, ce mă priveşte
asta pe mine? Ce, eu sunt o fată a plăcerilor?…
— Oh, nu!… nu şi nu, pe toţi diavolii, dumneavoastră nu
sunteţi; asta se poate vedea destul de bine!
Acum, fenomenul acesta să fie explicat de cine va putea: ei
bine, doamna Brigitte se simţea foarte ofensată:
— Asta nu înseamnă, mulţumesc lui Dumnezeu! începu ea, că
în tinereţea mea…
— Da, o întrerupse Rascasse, cu autoritate. Numai că uite ce e:
Eminenţa Sa nu vâră în celulele acestea de la Madelonnettes
numai fetele inimoase, pocăite sau nu, ci ilustrul cardinal bagă în
ele pe bătrânele burgheze foarte urâte, aşa ca dumneavoastră, dar
a căror urâţenie nu poate să le scuze revolta…
— Revoltă! Eu? gemu bătrâna clănţănind din dinţi…
— Doamnă, spuse Rascasse cu multă indulgenţă,
dumneavoastră veţi fi acuzată de revoltă dacă nu îmi veţi preda
imediat cheia pe care Eminenţa Sa mi-a ordonat s-o iau de la
dumneavoastră.
— Ce cheie, bunule Isuse? Ce cheie?
— De o oră de când mă omor aici să v-o spun: cheia de la
locuinţa lui Trencavel!
— Uite-o! spuse bătrâna dându-i cheia. Şi mai ales, spuneţi-i
Eminenţei Sale…
— Ascultaţi, o întrerupse Rascasse, încercaţi să-i spuneţi
cumva că am venit pe aici, încercaţi, bună şi bătrâna
Madelonnettes, şi o să vedeţi atunci cum e făcută cheia de la acele
celule în care se moare în pucioasă…
Acestea fiind spuse, Rascasse dispăru, lăsând-o pe doamna
Brigitte zdrobită.
Deci, Rascasse intră în locuinţa lui Trencavel; şi fără a mai
pierde timpul ca s-o cotrobăiască, alergă spre fereastra care dădea
în grădina casei din strada Courteau.
— Mii de tunete: iată tocmai la ce mă gândeam şi eu! De aicea
văd toată casa nobilei domnişoare. Nu îmi mai rămâne decât să
mă las în această frumoasă grădină şi atunci nu merit, eu
Rascasse, să fiu primul pion al cardinalului, dacă nu voi reuşi să
dau cu nasul în vreun indiciu oarecare… Hm, ce ciudat, continuă
el îngândurat Acum câteva zile eu am salvat-o, sau cel puţin am
făcut totul ca să fie salvată; şi astăzi am să risc să-mi rup oasele,
ca s-o pot duce la pierzanie. Ei, asta e! de unde îmi vin toate
şovăielile astea?…
Îşi scutură capul şi se descărcă de greutatea ideilor pe care le
socotea periculoase.
— Toate ferestrele să fie închise cu grijă – cu foarte multă grijă.
Hm… asta-i şiretenie veche.
Şi gândind astfel, Rascasse făcu la un capăt al frânghiei sale un
nod de ştreang, care urma să-i fie îmbrăcat pe la subsuori. Apoi,
funia să atârne până jos, iar ochiul de laţ pe care îl vârâse sub
subsuori îl trecu pe deasupra unei bare de fier ce se afla de-a
curmezişul ferestrei, făcând astfel un fel de scripete: el atârna de
frânghie pe o parte, iar celălalt capăt al frânghiei, trecut peste
bară, atârna pe lângă el în jos, iar Rascasse o ţinea strâns cu
mâinile. În felul acesta, Rascasse avea să coboare uşor,
moderându-şi viteza după plac, lăsând frânghia liberă să-i treacă
mai încet sau mai repede prin mână.
Ajunsese astfel la câteva picioare sub fereastră, când îşi opri
brusc coborârea: cineva intrase în locuinţa lui Trencavel şi vorbea
cu glas tare… Rascasse îşi ciuli urechile şi ascultă…
De-abia închisese uşa de câteva minute, de-abia îşi revenise din
emoţia şi din indignarea ei, când uşa se deschise din nou şi
doamna Brigitte văzu intrând un personaj pe care, de data
aceasta, îl recunoscu imediat.
— Dumneavoastră, cuvioase părinte!
— Eu însumi. Fratele Corignan vă salută, buna mea doamnă.
Am venit, ca şi acum câteva zile, să fac o mică vizită în locuinţa
acelui trădător, a acelui răzvrătit, a acelui eretic de Trencavel.
— Şi dumneavoastră? strigă, pierdută, bătrâna.
— Ce, a mai venit cineva, întrebă repede Corignan.
— Nu, nu, nimeni, o jur, eu nu ştiu nimic, vă rog să-i spuneţi
asta, Eminenţei Sale, Cuvioşenia ta!
— Şi bine faci că nu ştii nimic şi mai ales dacă n-ai să spui
nimănui nimic, fiindcă dacă ai să destăinui cuiva vizita pe care o
voi face eu acum, să nu uiţi că există la închisoarea Temple şi la
Châtelet, nişte gropi şi nişte celule pentru oamenii acuzaţi de
înaltă trădare. Asta ar fi păcat, adăugă fratele Corignan, fiindcă la
drept vorbind nu eşti aşa de trecută şi eu am cinstea de a proteja
sexul frumos. Adio – şi primeşte binecuvântarea mea.
Spunând acestea, fratele Corignan o ciupi ştrengăreşte de braţ
şi doamna Brigitte se căzni din tot sufletul să pară ruşinată –
eforturi zadarnice, căci spionul şi dispăruse.
— Doamne, murmură ea, parcă i-ar fi apucat pe toţi turbarea!
Cel mic vrea să mă închidă la Madelonnettes, cel mare la Temple.
Barem ăsta se poartă mai politicos, adăugă ea frecându-şi braţul.
Corignan intră în camera lui Trencavel, ţinându-şi singur nişte
discursuri vesele, prin care se felicita de isteţimea, de valoarea şi
de geniul lui.
— Pe capul şi pe burta lui Scaraoschi, strigă, cu vocea lui de
bas, asta a fost învârtită, după cum gândesc eu! Sau găsesc vreun
indiciu sau nu mai găsesc nimic! Şi cum Trencavel tot are să se
întoarcă aici, mai curând sau mai târziu, eu am să instalez în
propria lui locuinţă o cursă, o capcană, sau mai ştiu eu ce, în
care să se prindă caraghiosul ăla, când o veni…
Foarte activ, începu să cerceteze dulapurile, lăzile.
— Excelentă idee să mă instalez aici, pe Bachus! Cu atât mai
mult cu cât această doamnă Brigitte, nu arată aşa rău; am văzut-
o eu cu neatenţie, prima oară când am fost pe aici. Da, da, nu mă
contrazic, nu e chiar aşa de trecută… Oh! se întrerupse el, dar ce
e asta?… Mi se pare că recunosc acest obiect; parcă l-am mai
văzut eu pe undeva, pe umerii mei mi se pare…
Scotocise într-o cameră şi intrând în aceea în care era faimoasa
fereastră, rămăsese trăsnit în faţa unui obiect ce se afla agăţat pe
perete… Corignan îşi ridică nasul mare spre obiectul în cauză şi-l
mirosi, ca şi când ar fi vrut să-l recunoască astfel.
— Da, el e, spuse în cele din urmă, clătinând cu durere din cap,
el e, el e…
 — Biciul Sfântului Labru! strigă o voce.
În acelaşi timp, o mână se lungi pe deasupra umărului lui
Corignan, care rămase împietrit şi apucă cnutul cu curelele
plumbuite la capăt. Corignan se întoarse şi rămase năucit de
uimire, cu ochii scoşi din orbite, cu gura deschisă.
— Domnule Trencavel! murmură el în sfârşit
— Chiar el! spuse Trencavel izbucnind în râs. Bună ziua, popă.
Ce căutai aici?
— Domnule Trencavel, vă jur… trecusem… mi-a venit o idee…
întâmplarea…
Fratele Corignan se furişa încetişor spre uşă, iar Trencavel îl
lăsă s-o facă.
— Voiam, continuă spionul, să vă spun… ha!… strigă el
ajungând la uşă printr-un salt, vom vedea noi… ho!… blestem!
Uşa era încuiată cu cheia pe care Trencavel o luase la el!
Fratele Corignan lovi cu umerii lui voinici în uşă, cu toată
puterea, în speranţa că o va dărâma. Dar simţi o durere grozavă
în umăr, care îl făcu să scoată un urlet. Biciul Sfântului Labru
intrase în acţiune!
— Îl recunoşti? strigă Trencavel pocnindu-l.
Corignan îl recunoştea prea bine. Biciul Sfântului Labru avea
unul din acele muşcătoare limbaje pe care ar fi fost foarte greu să-
l uite. În orice caz, fratele Corignan făcu din nou o intimă
cunoştinţă cu el.
Corignan se văzu rezemat de fereastră. Trencavel cu o mişcare
rapidă, îl apucă de picioare şi-l făcu să se legene pe deasupra
barei transversale de la mijlocul ferestrei.
Să spunem drept, nu voia să-l arunce în grădină, ci numai să-i
tragă o sperietură grozavă, atârnându-l niţeluş în gol. Numai că,
exact în clipa aceea, privirile lui Trencavel căzură în mijlocul
grădinii – şi scoase o exclamaţie: Annaïs era acolo.
Maestrul de scrimă simţi o puternică emoţie… mâinile i se
descleştară… şi-i dădu drumul lui Corignan. Călugărul căzu în
gol, cu capul în jos.
Ea era… Se afla în spatele unui boschet întunecat de arbuşti,
în dosul căruia tocmai dispăruse atunci când o zărise Trencavel.
La câţiva paşi de Annaïs, în grup: Fontrailles, Liverdan, Chevers şi
Bussière. Lângă ea, un cavaler înalt, îmbrăcat de călătorie: era
Louis de Richelieu. În momentul acela, ei terminau o discuţie ce
fusese începută de multă vreme – fără îndoială – şi cu paşi înceţi
se îndreptau spre casă…
— Adio, copila mea, spunea în momentul acela Louis de
Richelieu. Conferindu-mi demnitatea de cardinal, regele mi-a
poruncit să mă întorc la Lyon şi trebuia să fiu pe drum de trei
zile. Aşadar mă despart de dumneata, dar îmi dă în acelaşi timp o
nouă autoritate, care îmi va permite să-l combat cu arme regale
pe acela care e fratele meu, dacă… însă sper că nu va mai
îndrăzni nimic contra dumitale. Cu toate acestea, luaţi asta.
Şi îi oferi tinerei un inel de argint, în formă de şarpe, care se
îicolăcea în jurul lui însuşi.
— Îndată ce vei avea vreo îndoială serioasă asupra intenţiilor
fratelui meu, trimite-mi inelul acesta; atunci am să alerg în
ajutor. Şi dacă va trebui, am să apelez la justiţia fiului lui Henric
al IV-lea. Adio, copila mea şi fii binecuvântată…
Noul cardinal ridică mâna şi începu gestul hieratic de
binecuvântare. Dar ea, întrerupându-i mişcarea, îşi întinse
fruntea spre Louis de Richelieu şi murmură…
— Adio, tată.
Aşa de încântător a fost elanul ei, aşa de neprevăzut fusese
cuvântul de la urmă, încât înaltul prelat simţi inima palpitându-i.
Un minut, el îşi retrăi din nou credincioasa lui dragoste şi prin
lacrimile care îi năvăliră în ochi, îşi revăzu trecutul tinereţii, plin
de credinţă şi de speranţă. Richelieu o strânse în braţe pe fiica
Louizei de Lespars cu o mişcare convulsivă şi repetă: Adio, copila
mea. Apoi, întorcându-se brusc, se depărtă cu paşi mari.
Annaïs se apropie repede de grupul celor patru cavaleri care
asistaseră la această scenă.
— Domnilor, spuse ea, această demnitate de cardinal poate să
fie momeală. Această nevoie a întoarcerii în mare grabă poate să
fie o cursă. Pot să contez pe dumneavoastră?
— Doamnă, spuse Bussière, noi ne-am înţeles demult, ca să
veghem asupra domnului de Richelieu: dacă e vreo cursă, trebuie
să fie organizată pe undeva prin împrejurimile Parisului. Fără a
ne lăsa văzuţi, de la distanţă, noi îl vom escorta pe drum până la
Sens. Apoi, adăugă tânărul cu un suspin, ne vom întoarce la
dispoziţia ordinelor dumneavoastră… dacă ne mai faceţi cinstea
de a apela la ajutorul nostru.
Annaïs păstră un moment de tăcere. Şi ea scoase de asemeni
un suspin, care îi umflă pieptul. Dar imediat, ridicându-şi capul
fin şi nobil, peste care trecea o rază de cinste curată, spuse:
 — Domnilor, dumneavoastră sunteţi nişte gentilomi curajoşi şi
cinstiţi. Lupta pe care eu am întreprins-o, am s-o continui până la
capăt cu dumneavoastră. Noi vom învinge sau vom muri
împreună. Orice s-ar întâmpla, pactul care ne leagă de
dumneavoastră nu-mi va dispărea niciodată din viaţa mea.
Feţele celor patru tineri sclipiră de bucurie. Toţi patru, în semn
de credinţă întinseră mâna, apoi înclinându-se, plecară.

— Am bănuit-o pe nedrept, spuse Liverdan. Ar fi trebuit să-i

cerem iertare în genunchi.
— E încă a noastră, murmură Chevers, îmbătat.
— Da! spuse Bussière cu o sclipire în ochi. Această fată nobilă
îşi va ţine cuvântul. Dar eu vă declar, domnilor, că nu sunt sigur
de nimic atâta timp cât Trencavel e în viaţă.
— Trencavel! murmurară şi ceilalţi, îngălbenindu-se. Ce vreţi să
spuneţi cu asta?
— Pentru moment, nimic decât atât Trencavel ne-a înşelat şi
noi i-am jurat moartea. Cu toate acestea el e încă în viaţă!
— În viaţă!
— L-am văzut eu astă seară în împrejurimile Frumoasei
Diademe.
Fontrailles, Liverdan şi Chevers se priviră uimiţi. După afacerea
de la Étioles, ei căpătaseră siguranţa că Trencavel fusese omorât.
— Ei bine! se răsti Fontrailles. Atunci să nu plecăm. Să-l
căutăm şi să-l ucidem.
— Am promis că vom pleca, reluă Bussière. În ceea ce mă
priveşte pe mine, nimic nu mă va împiedica să-l întovărăşesc pe
cardinalul de Lyon până la Sens, fiindcă aşa i-am promis ei.
— Nici eu! Nici pe mine! exclamară şi ceilalţi. Să mergem!
— Şi la întoarcere îl omorâm pe Trencavel, spuse Fontrailles cu
un accent de aprigă hotărâre.
Chibzuind astfel lucrurile, cei patru cavaleri se duseră să se
posteze afară din Paris, nu departe de Poarta Bordet, prin care
trebuia să iasă Louis de Richelieu. O oră mai târziu, noul
cardinal, întovărăşit de un singur servitor, trecea prin acea poartă
şi îşi începea călătoria spre Lyon, fără a bănui că era escortat şi
de cei patru tovarăşi – cele patru spade de seamă.

Rascasse, cu funia trecută pe sub subţiori, îşi începuse

coborârea, graţie ingeniosului sistem de scripete pe care îl
imaginase. N-avea decât să dea drumul, puţin câte puţin, la restul
frânghiei care atârna spre pământ şi această parte de frânghie se
ridica, în timp ce cealaltă, de care era el legat cobora. În felul
acesta coborâse vreo douăsprezece picioare, adică aproape
jumătate din drumul frânghiei şi se opri; o voce veselă de haz,
deştepta ecouri fanteziste în locuinţa lui Trencavel…
— Cine să fie ăsta? mârâi Rascasse. Un rival? Un amic?
În timp ce asculta şi încerca să-l recunoască după glas pe
intrus, auzi încă o voce. Urmară câteva hohote de râs, apoi ţipete,
gemete, urlete, o cursă furioasă.
— Ce-o fi însemnând tărăboiul ăsta îndrăcit?
Apoi iar se auziră zgomote de mobile răsturnate, urlete, o
învălmăşeală nebună, vociferări şi deodată, pe când Rascasse
năucit ridicase capul, văzu un corp mare, negru, trecând peste
fereastră şi căzând în gol. Şi corpul acela, printr-o mişcare
instinctivă, se agăţă de partea frânghiei care atârna până la
picioarele zidului şi Rascasse, luat pe sus de această
contragreutate, mai grea ca el, se simţi zburând în aer, şi
urcându-se din nou maiestuos, spre fereastră. Veni un moment,
când Rascasse urcând, se găsi faţă în faţă cu acel corp mare,
negru, care cobora agăţat cu disperare de frânghie. Rascasse îl
prinse cu mâinile pe necunoscut. Mişcarea lor de ascensiune-
coborâre, se opri.
— Hei, cumetre, urlă Rascasse, ce, ai turbat de te arunci aşa pe
fereastră?
— Şi tu, se răsti vocea de bas, eşti nebun de te arunci prin aer?
— Drace! e Corignan!
— Drace! e Rascasse!
Ei schimbară o privire exasperată, în care era tot atâta uimire
cât şi furie. Apoi:
— Oh! aşadar n-am să scap niciodată de acest popă!
— A! dar toată viaţa mea am să-l găsesc pe muscoiul ăsta,
înaintea nasului meu!
— Muscoi! mugi Rascasse. Ah! de data asta, ai să-mi plăteşti
această insultă!
Şi Rascasse remarcă imediat că el avea avantaj de poziţie. Aşa
cum era susţinut de subţiori de ochiul frânghiei, el se balansa în
aer cu mâinile libere. Corignan, dimpotrivă, nu se putea menţine
decât strângând cu energie din mâini cealaltă jumătate de funie.
Văzându-se mai tare, Rascasse se hotărî să-i aplice o corecţie
inamicului său. Atunci ridică amândoi pumnii deodată.
— Rascasse, spuse Corignan, dacă nu mă loveşti, am să-ţi
spun unde este cheia pe care tu o cauţi…
— Oh! oh! Dacă…
Poate că Rascasse ar fi fost foarte grăbit să afle unde ar fi putut
să o găsească pe Annaïs, dar i se păru un fapt caraghios ca să
piardă o astfel de ocazie de a-i pocni ţeasta rivalului său. Atunci,
cu toată puterea, îşi trânti amândoi pumnii în capul lui Corignan,
în timp ce îi striga:
— Dacă e adevărat, popo (o nouă lovitură ca de măciucă) îţi
promit… na!… dar unde e?… a fugit laşul!
Corignan nu fugise: pur şi simplu, luând mâinile de pe funie ca
să dea cu pumnii, mişcarea de leagăn se reîncepuse: Corignan
cobora – şi Rascasse, natural, se urca în aer.
— Duce-te-ai în fundul iadului! vocifera el.
— Răzbunarea mea mă aşteaptă acolo sus! urlă Corignan.
Urcă, urcă, până la Biciul Sfântului Labru!
— Bietul om, şi-a pierdut capul! se gândi Rascasse. Poate că l-
am lovit prea tare.

Aşadar, Trencavel hipnotizat de vederea Annaïsei, îi dădu

drumul lui Corignan în gol. Şi în aceiaşi clipă şi uită de el. El îl
văzu plecând pe Louis de Richelieu. Apoi pe cei patru cavaleri ai
războinicei fete, care se depărtară şi ei.
Trebuie să notăm aici că aceste diferite personaje, fie în urma
poziţiei pe care o ocupau printre tufişurile şi copacii din grădină –
fie pur şi simplu datorită preocupărilor care îl obsedau, nu
văzuseră nimic din cele ce se petreceau la fereastră.
Rămasă singură, Annaïs, foarte îngândurată, se aşeză pe o
bancă şi astfel dispăru din ochii lui Trencavel. Atunci se produse
în mintea lui năvala unui irezistibil sentiment. Îşi dădu seama că
dispreţul Annaïsei faţă de el, devenise de neîngăduit.
Ea îl considera ca un spion. După afacerea de la Étioles, ce
putea să mai creadă despre el? Aceasta voi el s-o afle cu orice
preţ. Să ştie asta! S-o audă declarându-i că se înşeală asupra lui!
… Şi pe urmă, să se depărteze de ea!
— Dar cum să cobor? murmură el înfierbântat. O frânghie! Oh!
Dacă aş avea acum frânghia care mi-a servit dimineaţă!…
În clipa aceea, privirea îi căzu pe frânghia ce era trecută peste
bară (Fereastra fiind la mansardă, deci construită în acoperiş, era
ceva mai retrasă şi nu putea vedea ce se petrece dedesubt, decât
aplecându-se mult). Izbucni în râs.
— Mulţumesc, prietene. Noroc! spuse el vesel. Noroc! Oare
norocul o fi! Nu cumva o fi musiu Corignan?… Da, pe legea mea!
adăugă el aplecându-se. Aşa nu mă mai pot mira de uşurinţa cu
care a zburat peste fereastră… S-a agăţat de frânghie… Uite-l că
urcă din nou… Hei, cuviosule pungaş, grăbeşte-te…
— Cine-mi vorbeşte? spuse individul care era urcat pe funie,
ajungând la marginea ferestrei.
— Ho! făcu el. Corignan şi-a schimbat faţa!… La naiba! nu mai
înţeleg nimic… ăsta-i Rascasse!
— Domnule Trencavel! exclamă Rascasse înspăimântat.
— Pe toţi dracii, Corignan a coborât şi Rascasse urcă! Ce
înseamnă…
— Să vă explic eu, domnule, bâlbâi Rascasse sărind în cameră.
Dar vă rog să lăsaţi în pace Biciul Sfântului Labru. Vedeţi
dumneavoastră domnule, când Rascasse se urcă, e foarte natural
ca şi Corignan să… ca, ei bine; dar ce aţi făcut?…
Trencavel încălecase pe fereastră şi se lăsase repede pe funie în
jos. O clipă Rascasse rămase înspăimântat, apoi îşi reveni:
— Trencavel! se gândi el. Şi Annaïs!… Ce lovitură de maestru,
ca să-i prind împreună! Infernalul popă s-a gândit la asta! Aha,
acum înţeleg. Are să triumfe el! Pe coarnele diavolului, asta n-are
să se întâmple! Acum, între noi doi, Corignan!
Şi repezindu-se din nou, Rascasse îşi reîncepu coborârea…
Corignan ajunsese jos de două minute. Atingând pământul,
primul lui gând a fost să se strecoare până într-un tufiş, unde se
ghemui. Fratele Corignan îşi apucă apoi cu amândouă mâinile
fruntea largă şi se gândi:
— Să cercetăm împrejurimile, ar spune Evanghelia. Acolo, se
află locuinţa aventurierei. Bun! Acum să vedem, colo în fundul
grădinii, se vede o portiţă, care trebuie că răspunde în strada
Courteau. Pe acolo am să plec. Bun!… Rămâne să ştiu, dacă
afurisitele mele de iscoade, se află la postul lor! Pe capul şi burta
lui Iuda! Mi se pare că viitorul mi-e asigurat acum. Am pus mâna
pe aventurieră şi pe maestrul de scrimă. Ei, ei! uite că mai
coboară unul pe scară… Aha, e nelegiuitul de Trencavel! făcu el
tresărind de bucurie. Uite că a ajuns jos… Uite-l că se îndreaptă
spre casă… Să ştii că afurisitul are să se întâlnească cu
mamzelle… mai am timp de o oră, i-am prins!…
 Trencavel trecu la zece paşi de Corignan şi dispăru după
cotitura unei alei. Atunci, fratele Corignan, îndoindu-se, mergând
în patru labe, se repezi spre portiţa pe care o văzuse. Era închisă
cu cheia. Dar Corignan cunoştea arta de a îndupleca o broască şi
a o convinge să-i cedeze. Graţie pumnalului său, condus cu
îndemânarea unei vechi practici, în câteva clipe, a fost afară.
— Fie-ţi milă cuvioşenia ta, pentru dragostea lui Dumnezeu, a
Fecioarei şi a Sfinţilor! Fie-ţi milă! îngână pe nas un cerşetor, care
instalat pe partea cealaltă a străzii, arăta pe piciorul gol, nişte
bube hidoase, sângerânde.
Corignan se apropie, aruncă o băncuţă în pălăria cerşetorului
şi murmură:
— Să se înconjoare casa asta. Oricine va ieşi să fie urmărit. Mă
întorc peste o jumătate de oră. Funia vă aşteaptă dacă ar scăpa
păsărelele!
Fratele Corignan ajunse numaidecât în strada Sainte-Avoye şi,
deschizându-şi pe cât putea marele compas al picioarelor, o rupse
la fugă spre Piaţa Regală. Cât despre cerşetor, el îşi jupui ca o
pieliţă pielea cu bube de pe picior, o îndoi cu grijă, o puse în
buzunar şi dădu porunci celor şase sau şapte iscoade pe care îi
comanda el. Banda se despărţi, se risipi ca un roi de albine… În
câteva clipite, casa a fost înconjurată. Noaptea se apropie; o mare
tăcere se lăsa asupra cartierului îndepărtat, pustiu… atmosfera
era foarte tragică.

Rascasse, la rândul lui, ajunse jos la două minute după

Trencavel, cam prin timpul când Corignan forţa broasca portiţei.
— Şi mai întâi, să vedem ce s-a făcut popa… Dacă Trencavel şi
Annaïs trebuie să fie prinşi în cursă, se cuvine ca eu să fiu
singurul care să profite de asta…
Un fel de fior îl întrerupse pe omuleţ îi pornise de la ceafă şi se
scurse de-a lungul şirei spinării.
— De frig! murmură el şi îşi şterse fruntea acoperită de
sudoare.
Adevărul e că nu-i era deloc frig; era o seară foarte caldă; câteva
stele palide se arătau la zenit, pe un cer fără nori şi priveau cu
gravitate la fiinţa asta, la micuţa fiinţă umană ce sta nemişcată
într-un colţ de grădină, micuţa formă ce tremura şi se scufunda
încetişor în întunericul care creştea.
Rascasse se gândea aprig la ce trebuia să facă pentru ca să-l
poată urmări pe Corignan, să-i stânjenească acţiunile, să-l arunce
pe ultimul plan şi să pună mâna el singur pe tot beneficiul ce l-ar
fi putut aduce arestarea lui Trencavel şi a Annaïsei. El se gândea
la aceasta foarte sincer, cu o puternică dorinţă de a reuşi, adică,
să trimită la moarte, pe cele două fiinţe pe care le urmărea.
Şi atunci, iar se gândi mai adânc şi socoti că Trencavel îi
cruţase viaţa, că Mauluys îl făcuse să cunoască o mândrie nouă
de om cinstit, că Annaïs de Lespars îi inspira un fel de
admiraţie…
Erau două gânduri cu totul distincte, potrivnice, unul
excluzându-l unul pe celălalt. Şi cu toate acestea ele nu-şi dădeau
nici o replică în creierul lui. Nici nu le punea faţă în faţă. Existau
laolaltă şi atât. Erau două gânduri simultane, sau mai bine zis,
suprapuse. Instinctul de copoi, făcea ca gândul salvator să stea
dedesubt, în fundul gândurilor celorlalte: primul gând, cel de a-i
prinde, era singurul – în aparenţă, – pentru Rascasse, iar de al
doilea – aproape neluat în seamă de el, dar foarte puternic, ca un
zăcământ nevăzut de granit, sub un zăcământ subţire de nisip.

Din Piaţa Regală porni un grup de vreo douăzeci de gărzi. În

fruntea lor alerga Saint-Priac. Corignan se afla aproape de el.
Călugărul tocmai isprăvea să-i dea baronului explicaţiile pe care
le începuse în faţa cardinalului de Richelieu. O bucurie teribilă
clocotea în inima lui Saint-Priac, a cărui faţă întunecată, sub
fluxurile şi refluxurile sângelui, se împurpura şi se îngălbenea pe
rând. Era înarmat cu o spadă puternică de luptă, căreia îi
strângea nervos mânerul, murmurând numele Annaïsei.
— E a dumitale! îi spuse cardinalul. Du-te s-o cucereşti…
— Cu oamenii pe care i-am lăsat eu acolo, vom fi mai mult
decât treizeci. Nu aveţi înaintea dumneavoastră decât o tânăra
fată şi pe maestrul de scrimă. Dacă de data aceasta nu reuşiţi, mă
auziţi, domnule baron…
— Şi spui că Trencavel e cu ea?… îl întrerupse Saint-Priac.
— În grădină, da! spuse Corignan… Nu avem decât să intrăm
pe portiţă.
Saint-Priac scrâşni din dinţi. Fuga lor deveni mai rapidă.
Corignan, cu nasul în vânt, desfăcându-şi picioarele, cu privirea
aprinsă, era aidoma unui ogar care aleargă după un animal.
Ceilalţi câini veneau în urma lor nerăbdători să lovească, să
sfâşie, să muşte… să ucidă: erau oameni, la vânătoare de oameni.
Prin umbra ce se lăsă, era un grup formidabil şi sinistru.

Trencavel se apropie îndrăzneţ de Annaïs. Cu pălăria în mână,

el merse până la banca de pe care ea îl privea cum se apropie,
fără nici o uimire… Fără nici o uimire… De ce să fi fost surprinsă
că-l vede, când ea îl aştepta?… Ea ştia că are să vină. De când cu
atacul de la Étioles, ea îl aştepta din oră în oră.
— Dacă nu are să vină, înseamnă că a murit din rănile ce le-a
căpătat… Bietul tânăr…
Dacă era bucuroasă când îl văzu, nici ea singură nu ar fi putut
s-o spună. Cât despre el, cu toate eforturile de a părea calm, cu
mâna stânga pe garda spadei, cu mersul sigur şi cu înfăţişarea
semeaţă, totuşi îşi simţea bătăile nebune ale inimii.
El se opri în faţa băncii şi se înclină într-un salut cavaleresc,
aproape duşmănos. Ea ridică ochii spre el, examină o clipă silueta
aceea fină, de o eleganţă distinsă în atitudine – apoi spuse:
— Cum aţi intrat?
El se aştepta aşa de puţin la întrebarea aceasta, cu toate că era
aşa de naturală, încât se dădu un pas înapoi. Apoi izbucni în râs.
— Pe fereastră, spuse el. Oh! liniştiţi-vă, nu prin vreuna din
ferestrele dumneavoastră. Eu nu mi-aş permite să escaladez o
fereastră regală… Ci printr-a mea, acolo, care se vede pe acoperiş.
V-am văzut. Am simţit atunci o mare nevoie de a vă vorbi. Şi, pe
legea mea, m-am lăsat să alunec încet în jos. E un drum pe care îl
cunosc…
Annaïs ridică uşor capul şi spuse:
— Sunteţi maestru de scrimă?
— Eram, spuse Trencavel suspinând. Dar pot să spun şi acum
că mai sunt, când Academia mea de scrimă mi-a fost închisă? Era
o Academie frumoasă, doamnă, cea mai frumoasă din Paris. Aţi
auzit vorbindu-se de Barvillars? El a fost maestrul meu. El mi-a
fost şi tată şi mi-a pus şi spada în mână. Îmi amintesc că la
primul asalt de scrimă, în care i-am atins cu butonul spadei
plastronul, m-a sărutat şi mi-a spus: „Trencavel a ta va fi
Academia mea şi vei fi un om mare.” E drept că i-am moştenit
Academia, o sală măreaţă de scrimă cu asalturi de toată nobleţea,
dar nu am devenit un om mare…
Ridică privirea spre stele şi ochii îi sclipiră. După aceea adăugă
încet:
— Dar, în schimb, nu sunt nici un om rău. Cum spune
prietenul meu Mauluys, cea mai valoroasă şi în acelaşi timp, cea
mai curată bucurie, este de a-ţi putea spune singur, atunci când
îţi vezi faţa într-o oglindă: „Figura aceasta, nu e o figură nici de
trădător şi nici de nemernic.” Mauluys spune asta, doamnă.
Annaïs asculta distrată. Inima îi bătea. Şi mândră cum era,
căuta să-şi dea seama de ce. Câteva clipe, rămăsese în tăcere, ea
aşezată pe bancă, el în picioare în faţa ei, cu pălăria în mână,
amândoi cu atitudini rigide. De fapt, erau doi duşmani. La un
moment dat, cu o voce puţin cam acră, ea îi aruncă:
— Bine, ştiu acum ce spunea Barvillars şi ce spunea Mauluys.
Dar întrucât dumneavoastră aţi vrut să-mi vorbiţi şi întrucât aţi
venit aici, aş vrea să ştiu acum şi ce spuneţi dumneavoastră.
Trencavel se îndreptă semeţ. O mânie surdă făcea să i se bată
tâmplele. El ripostă.
— Pardon, doamnă, dumneavoastră aveţi să-mi spuneţi ceva. Şi
ca să aud aceasta, am coborât aici. Pe fereastră, e drept ştiu că
asta poate fi demn de luat în râs, dar când uşile sunt închise, eu
unul, intru pe unde pot. Acuma ascultaţi: tatăl meu era fabricant
de arme; eu sunt maestru de scrimă; nu există vreun parizian mai
sărac decât mine. În plus, mă numesc Trencavel şi nimic mai
mult: nici cel mai mic domeniu, nici cea mai mică urmă de
nobleţe. Dumneavoastră sunteţi fiica unui rege. Dacă
dumneavoastră aţi fi fost un bărbat, chiar de aţi fi fost rege, eu,
aşa sărac, om sărman şi burghez de rând cum sunt, v-aş fi vorbit
acum cu spada în mână. Dar dumneavoastră sunteţi doamnă şi
de aceea vă spun: Doamnă, eu am vrut să mă las omorât sub
privirile dumneavoastră, pentru că dumneavoastră m-aţi crezut
un spion. Acum am venit să vă rog… să vă cer, – adăugă el într-
un mârâit furios, – să vă cer să-mi spuneţi, mie, Trencavel: „Ceea
ce am crezut domnule, acum nu mai cred!”. Spuneţi-mi doamnă,
spuneţi-mi-o, pentru Dumnezeu, sau ceea ce nu s-a întâmplat la
Étioles… acolo… acum are să…
Vocea i se sugrumă. Faţa i se îngălbenise. Buzele îi tremurau.
Atunci Annaïs se ridică. Amândoi erau faţă în faţă. El repetă:
— Spuneţi că acum nu o mai credeţi! Spuneţi-o!…
— Eu n-am crezut-o niciodată! spune Annaïs.
Şi ea îşi dădu seama că ceea ce spusese era hotărâtor. I-ar fi
fost uşor să repete numai cuvintele pe care le ceruse Trencavel: ar
fi fost o reparaţie îndestulătoare. Pe când cele spuse de ea,
constituiau un gest cu o semnificaţie adâncă, cu un răsunet
îndepărtat. Cuvintele acelea însemnau: „Cu toate aparenţele ce se
adunau împotriva dumneavoastră, eu nu v-am acuzat în inima
mea. Cu toate cele ce se întâmplaseră, eu n-am încetat de a avea
încredere în dumneavoastră deşi nu vă cunoşteam, deşi vă purtaţi
ca un duşman.” De ce? De unde îmi venea această încredere?…
Annaïs, sondându-şi astfel inima la lumina acelor cuvinte care
îi scăpaseră, ca lumina unui fulger, se înfiora – şi în timp ce
Trencavel se înclină până la pământ, îmbătat ca de evocarea unui
vis imposibil, ea se revoltă împotriva ei însăşi… şi împotriva lui.
— Doamnă, spuse Trencavel cu o voce tremurătoare, orice
cuvânt de mulţumire ar fi nedemn de cuvintele generoase pe care
le-aţi pronunţat acum. Vă implor să mă iertaţi că vi le-am smuls
prin violenţa mea.
— Pentru ce, întrebă Annaïs cu un accent de enervare
înăbuşită, pentru ce v-aţi aşezat în drumul meu?
— Pentru ce, doamnă? Nici eu singur nu ştiu. Eu nu am iubit
pe nimeni în lume, decât Academia mea, pe Mauluys şi pe
secundul meu, Montariol. Viaţa mi se părea frumoasă şi veselă.
Într-o zi, de la înălţimea acelei ferestre, v-am văzut pe
dumneavoastră aici în grădină. Nu ştiam nimic despre
dumneavoastră, nici măcar numele dumneavoastră. Şi atunci, am
văzut că în clipa aceea, eu nici nu trăisem. Am înţeles că de abia
de atunci începeam să trăiesc, dar am înţeles că, pentru a putea
trăi, aveam nevoie de aerul pe care dumneavoastră l-aţi respirat –
dumneavoastră m-aţi întrebat, aşa că trebuie neapărat să vă
răspund! Eu nu doream nimic, credeţi-mă. Dar mi se părea, că
atât timp cât eu eram în viaţă, dumneavoastră nu puteaţi să fiţi
ameninţată. În ziua când baronul de Saint-Priac a îndrăznit să vă
insulte şi când mâna mea…
Annaïs tresări şi îşi ridică cu vioiciune capul.
— În ziua în care Saint-Priac m-a acostat aici aproape, pe
strada Sainte-Avoye?
— În faţa uşii mele, doamnă. Vă e neplăcut că v-am reamintit
obrăznicia acelui gentilom?
— Continuaţi, spuse ea. El era, murmură ea. Nu putea fi decât
el.
— În ziua aceea, continuă Trencavel, am înţeles în parte şi mai
târziu am înţeles complet, că viaţa mea vă aparţinea. Mi se
strângea inima la gândul că sunteţi ameninţată, că puteţi să
pieriţi în această luptă şi nu ştiam dacă aceasta era o suferinţă, o
milă, sau o durere, dar am văzut că era ceva grozav şi ca să scap
de aceste sentimente, m-am hotărât să veghez asupra
dumneavoastră… Oh! ascultaţi-mă până la capăt şi nu vă
întoarceţi… (Într-adevăr, Annaïs se întoarse, dar aceasta o făcuse
numai ca să nu-l lase să-i vadă lacrimile care îi licăreau în ochi).
Am făcut rău, fără îndoială. Mereu îmi spuneam că nu aveam
dreptul, fiind aşa de neînsemnat, să mă aşez în drumul
dumneavoastră. Mauluys mi-o spunea şi el, la fel. Poate că vă
ofensam prin aceasta dar aş fi fost prea nenorocit, lăsându-vă în
primejdie. Doamnă, adăugă Trencavel cu o adorabilă simplitate,
lăsaţi-mă să-mi pun trupul meu, inima mea, sufletul meu între
duşmani şi dumneavoastră. În ziua în care veţi fi într-adevăr
scăpată de ei, eu mă voi îndepărta… v-o jur.
Annaïs era tulburată ca orice femeie care printr-o mare
întâmplare şi un nespus noroc aude deodată vocea nepreţuită a
sincerităţii…
— Domnule Trencavel, începu ea.
Gândul cu care adăugase acea particulă de nobleţe, poate că
fusese foarte delicat, dar Trencavel, cu o mişcare de inexprimabilă
mândrie spuse:
— Doamnă, vă rog să binevoiţi a vă aminti că eu mă numesc
Trencavel – şi atâta tot!
Annaïs se îngălbeni uşor. Nici o umbră de mânie nu-i
împurpura obrajii, dar aproape numaidecât, admiraţia îi învălui
sufletul frumos.
— Domnule Trencavel, spuse ea cu blândeţe, dumneavoastră
mi-aţi dat aici într-o zi, o lecţie de scrimă pe care n-am uitat-o şi
pe care nu o voi uita niciodată…
— Domnişoară… bâlbâi maestrul de scrimă, care se înfiora
aducându-şi aminte de asta.
— Mi-aţi dat atunci, continuă ea, o lecţie de generozitate de
care îmi voi aminti toată viaţa… Lăsaţi-mă. E rândul meu,
domnule. Spada dumneavoastră, sângele dumneavoastră,
ajutorul pe care mi-l oferiţi, eu le voi accepta dacă aş fi
ameninţată şi atunci mă voi considera mai bine apărată decât ar
putea fi chiar o regină…
— Doamnă! Doamnă! fremăta Trencavel scos din fire. Vă jur, că
dumneavoastră evaluaţi exact la valoarea sa un devotament demn
de măreaţa recompensă pe care aţi pronunţat-o.
— Dacă aş fi ameninţată! reluă Annaïs. Dar intervenţia
Arhiepiscopului de Lyon, astăzi mai favorit ca oricând, deoarece
regele l-a numit cardinal – şi insistenţele acestui domn senior pe
lângă fratele său şi pe lângă Majestatea Sa, au îndepărtat de mine
orice pericol.
Ea ezită două secunde. Poate că în ea se deştepta un îndepărtat
şi inconştient regret.
— Ştergeţi-vă amintirea precedentelor întâlniri şi, ca şi mine,
păstraţi-o numai pe aceea din seara aceasta.
Trencavel rămase doborât, îngheţat, de răceala acestui adio. În
felul acesta, totul era sfârşit. Care tot? Nimic. O umbră. Un vis.
Între Annaïs şi el nu se afla decât distanţa neprecisă de la vis la
realitate.
Acum, era prăpastia care putea despărţi o fiică de rege, de un
biet maestru de scrimă.
— Adio, domnule Trencavel, spuse Annaïs.
Ea îi întinse mâna Trencavel nu o luă…

Capitolul XXXV – ASEDIUL DIN STRADA COURTEAU

FIICA REGELUI lăsă să-i cadă mâna, deasupra căreia, bietul

om, refuza să se încline. Mânia făcu să-i bată inima mai tare.
Aceeaşi revoltă, pe care o mai simţise ceva mai înainte, îi biciui
mândria. Se întoarse spre profilul întunecat al clădirii, care acum
abia se mai distingea în întuneric, ca şi cum ar fi vrut să-i arate
maestrului de scrimă că audienţa se terminase. Buzele îi
tremurau. Poate că se pregătea tocmai să-i arunce un ultim
cuvânt… când un geamăt, acolo în umbră… se auzi deodată…
apoi un strigăt… apoi o formă neagră se desenă în întuneric,
clătinându-se… O voce horcăi:
— Săriţi!…
Annaïs tresări. Trencavel se îndreptă, cu urechile aţintite…
Forma neagră se prăbuşi repetând:
— Săriţi!…
— Tu, Lancelot! strigă Annaïs aplecându-se deasupra omului.
Rănit!… De cine?… Vorbeşte!…
Era un bătrân servitor, care îndeplinea singur serviciul casei,
împreună cu o cameristă. Sângele îi curgea valuri-valuri dintr-o
rană largă care îi spintecase beregata.
— Sunt acolo… sunt foarte mulţi… pronunţă el într-un suflet.
Fugiţi… Saint-Priac… el.
Omul nu mai putu spune nimic, căzu ţeapăn pe nisip şi
scoţând un suspin, rămase nemişcat pentru totdeauna. O lacrimă
fierbinte ţâşni din ochii Annaïsei: ea îl iubea pe bătrânul acela.
Acest sfârşit o tulbură adânc. Cu gesturi de o nesfârşită blândeţe
aşeză cadavrul pe iarbă, sub frunzişul unei tufe şi apoi se ridică
cu braţele încrucişate… O lovitură puternică se auzi de departe.
— Dărâmă uşa, spuse Trencavel.
— Saint-Priac, murmură Annaïs, smulsă din visarea ei. Mai
bine moartea!…
— Ah! strigă Trencavel, vedeţi bine că mai am încă dreptul de a
mă lăsa ucis pentru dumneavoastră…
O nouă lovitură răsună înăbuşit în uşa clădirii. Trencavel îşi
scoase spada. Ochii îi luceau ca şi oţelul din mâna lui.
Fremătând, se aplecă spre Annaïs.
— Spada aceasta, viaţa aceasta, sângele acesta sunt ale
dumneavoastră, voiţi să le primiţi?
— Le primesc! spuse Annaïs, mai emoţionată de cele ce spunea,
decât de groaza situaţiei lor.
— Ei bine, înainte! mugi Trencavel cu o voce stranie, pe care
câteodată crezi că o ai în acele visuri în care gândurile, puterile,
sufletul iau nişte proporţii supraomeneşti.

Trupa lui Saint-Priac ajunsese în strada Courteau. În câteva

clipe, dispozitivul lui de luptă a fost aranjat. De la zbirii pe care
Corignan îi lăsase să supravegheze, baronul află că nimeni nu
ieşise din casă. Zece oameni fură aşezaţi în faţa uşii. Sub fiecare
fereastră se afla câte un grup de trei gărzi. Apoi, condus de
Corignan, Saint-Priac se îndreptă spre portiţa pe care călugărul
capucin o lăsase întredeschisă, când plecase. Avea cu el opt din
oamenii lui, dintre cei mai hotărâţi şi mai îndemânatici era vorba
să-l prindă pe Trencavel!…
În momentul acela, Lancelot, bătrânul servitor pe care Annaïs
de Lespars îl adusese de la Angers, îşi începuse rondul pe care îl
făcea în fiecare seară şi luminându-şi drumul cu un felinar, se
îndrepta chiar spre portiţa aceea, singurul punct slab al cetăţuii
în care locuia ascunsă războinica fată.

Pe Rascasse l-am lăsat meditând asupra mijloacelor pe care le-

ar li putut întrebuinţa ca să pună mâna singur pe Annaïs şi pe
Trencavel şi în consecinţă, el să fie singurul beneficiar al acestei
capturi, care pentru Richelieu devenise de o importanţă capitală.
În acelaşi timp, în fundul sufletului, el se întreba dacă nu cumva
avea să încerce să-i salveze.
Orice-ar fi fost, acest fel de meditare dură mult timp. Când
Rascasse reveni la realitate, se făcuse noapte. Să regăsească urma
lui Corignan, a fost primul lui gând. Asta era o jucărie pentru el.
Urma aceasta îl conduse până la mica portiţă ce rămăsese
deschisă.
— E clar că mizerabilul popă a trecut pe aici, mormăi Rascasse
examinând broasca. A tras zăvoarele şi a forţat broasca. După
asta, s-a repezit la cardinal, caraghios infam! Parcă aud cum se
laudă… Ori dacă el a ieşit prin portiţa asta, tot pe aici are să vrea
să şi intre… Deci aici trebuie să-l aştept şi eu.
Şi raţionând astfel, se ghemui într-un tufiş şi aşteptă. În
curând, urechea-i exersată auzi în adânca tăcere a străzii nişte
zgomote vagi, care pentru el aveau o semnificaţie. Se ridică şi
murmură:
— Aşează posturi… Au să vină încoace… ei bine, să-i lăsăm să
intre şi vom vedea noi. Uite, ăsta cine-o mai fi?…
O luminiţă se apropia prin grădină, tremurândă şi nehotărâtă
în mersul ei. Deodată începu să se grăbească: bătrânul Lancelot
auzise şi el! Într-o clipă, a fost la portiţă.
În stradă, Corignan mergea înainte. El împinsese portiţa cu
genunchiul, ea rezistă; în acelaşi timp, auzi în dosul ei o respiraţie
scurtă, gâfâitoare.
— E vreunul acolo, care nu vrea să ne primească! mârâi
călugărul împinse şi mai tare. Portiţa se întredeschise cam
multişor.
Saint-Priac, pe deasupra umărului lui Corignan, care era
îndoit, împingând în uşa de fier, îşi trecu braţul înarmat cu un
pumnal şi dădu o singură lovitură, puternică. Se auzi un strigăt
înăbuşit şi apoi un zgomot de paşi nesiguri.
— Victorie! exclamă călugărul, repezindu-se în grădină. Înainte!
strigă el întorcându-se.
Dar rămase năuc. Nici Saint-Priac şi nici oamenii lui nu-l
urmaseră. Portiţa se închisese cu violenţă… Corignan auzi cum
trăgea cineva zăvoarele. Dar nu vedea nimic!
Lovitura de pumnal pe care o dăduse Saint-Priac fusese
aplicată de o mână de maestru. Bietul bătrân Lancelot, apăsându-
şi cu o mână groaznica rană, se dădu înapoi poticnindu-se şi îşi
adună ultimele-i forţe, ca să se îndrepte acolo unde căzuse la
picioarele Annaïsei, dându-şi sufletul într-un strigăt de alarmă…
— Deschide! strigă Saint-Priac. Grăbeşte-te, călugăre!…
— Uşa e îndrăcită, bâlbâi Corignan zbârlindu-i-se părul.
Zăvoarele sunt fermecate! Nu văd pe nimeni şi totuşi s-au închis
singure.
— Deschide odată, capucin nemernic!
Corignan, înspăimântat, se apropie de portiţă. Dar în momentul
când să ajungă la ea, fu azvârlit la patru paşi înapoi, de o lovitură
puternică primită în burtă.
— Ah! sunt blestemat, urlă Corignan. Domnule de Saint-Priac,
dracu nu mă lasă să…
— Dracu să te ia! vocifera Saint-Priac. Ai să plăteşti tu scump
trădarea ta… La uşa principală, băieţi!
Toată trupa se repezi spre uşa clădirii. În numele regelui! tună
Saint-Priac, manevrând ciocanul de la poartă, cu putere.
Şi fiindcă nimeni nu răspundea dinăuntru:
— Dărâmaţi uşa!
— Trădarea mea! răcni Corignan înspăimântat. Ce? Prinderea
lui Trencavel trebuia să fie capodopera mea şi când colo, are să fie
pierzania mea! Cardinalul are să creadă că i-am trădat planul!
Înainte, pe prea fericitul Sfântul Labru!
Şi spunând acestea, se îndreptă din nou spre uşa diabolică.
Aceeaşi lovitură puternică, şi în acelaşi loc, îl pocni cu toată forţa.
De data aceasta, Corignan a fost aruncat pe jos. Dar în aceeaşi
clipă, toată frica superstiţioasă i se risipi:
— Da! da, recunosc ghiuleaua asta de tun, strigă el cu furie. E
capul lui Rascasse!
— El însuşi, strigă Rascasse sărind deasupra lui Corignan care
era întins pe spate, paralizându-i astfel toate mişcările. Ascultă
bine, popo. Saint-Priac are să te denunţe cardinalului, care are să
creadă că tu l-ai trădat. Eşti pierdut.
Corignan scoase un behăit care avea pretenţia să se asemene
cu un vaiet.
— Aşa-i bine, spuse Rascasse. Atunci ai să fii spânzurat,
demnul meu nemernic, numai dacă nu cumva ai să te duci să
putrezeşti de viu „într-o senină pace!” Ţi-aduci aminte, hai? Şi
bagă de seamă că eu te am în mână şi că aş putea cu o lovitură
de pumnal să suprim inutila ta existenţă şi după aceea să mă duc
la cardinal să-i spun că l-am pedepsit pe trădător, chiar pe locul
trădării sale.
Corignan făcu un puternic efort ca să se scape de omuleţul ce i
se cocoţase pe piept. Dar atunci, simţi vârful pumnalului
înţepându-l la gât.
— Mă predau! spuse el.
— Bine. Şi eu te iert. Nu numai atât, dar am să te salvez în
ochii cardinalului, dacă vrei să împărţi cu mine beneficiul
prinderii lui Trencavel.
— Aha! spuse Corignan. Aşadar, asta îţi roade ţie inima!… Ei
bine, accept!
— Da, spuse Rascasse ţinându-l mereu sub ameninţarea
pumnalului, dar hoţul ăsta de Saint-Priac are să-şi tragă plapuma
numai pe el. Atunci trebuie să arătăm, cumetre, că noi avem
geniu, să-l facem puţin să turbeze pe fanfaronul ăsta, să-i jucăm
o festă de-a noastră şi să apărem în faţa cardinalului, ca singurii
autori ai ruinei lui Trencavel şi a Lesparsei. Asta îţi convine?
— Pe coarnele lui Scaraoţchi! Tu spui cuvinte de aur, micul
meu Rascasse. Dacă îmi convine asta? Cum să nu? Porunceşte,
Rascasse, şi eu voi asculta. Tu ai să fii şeful, ca în expediţia de la
Étioles!
— Ei bine, să mergem! spuse Rascasse ridicându-se şi
punându-şi pumnalul la loc în teacă.
În aceeaşi clipă, Corignan sări în picioare şi, la întâmplare, îşi
ridică brusc genunchiul, de care se servea la fel de bine ca şi de
pumn. Rascasse a fost atins în falcă.
— Câţi dinţi de data asta? spuse capucinul.
— Doi! spuse cinstit Rascasse. Mai îmi rămân douăzeci şi
patru, cu care am să-ţi mănânc inima, popă, atunci când nu voi
mai avea nevoie de tine. Hai, vino să mergem şi să încercăm să-l
închidem pe Saint-Priac în pivniţă, apoi să-i arestăm şi să-i
conducem la cardinal pe…
El se opri scurt
— Să-i arestăm? murmură ştergându-şi fruntea. Trebuie. Cu
atât mai rău. Păcat!
Câteva secunde mai târziu, erau înăuntru…
Uşa dinspre stradă dădea într-un vestibul. De acolo se începea
scara ce urca la etajele superioare şi pe treptele căreia se
refugiase ducele de Anjou, în prima lui întâlnire cu Trencavel. În
fundul acestui vestibul se deschidea un coridor care, traversând
tot parterul, răspundea pe peronul din grădină. O uşă solidă de
stejar închidea intrarea în clădire. Pe la mijlocul coridorului, o
altă uşă se deschidea deasupra unei scări de piatră, care cobora
în pivniţă. Toate acestea erau luminate slab de nişte felinare. În
coridorul acesta pătrunseră Rascasse şi Corignan.
De-abia ajunseseră acolo, că auziră în grădină zgomotul unor
paşi repezi şi uşori. Erau Trencavel şi Annaïs care veneau în
fugă… La întâmplare, Rascasse deschise uşa de la mijlocul
coridorului, îl împinse pe Corignan pe scări şi se repezi şi el,
învârtind clanţa după el. În momentul acela, Trencavel şi Annaïs
intrau în coridor. Trencavel baricadă solid uşa care dădea în
grădină.
— Mai e cineva în casă? o întrebă el pe Annaïs.
— Nenorocitul care a murit adineauri pentru mine, era aici
singurul meu servitor. Mariette! strigă ea, acoperind cu vocea
zgomotul din stradă.
Camerista nu răspunse; de la primele lovituri date de oamenii
lui Saint-Priac, în uşă, ea îşi pusese nasul la fereastră; numărase
asediatorii la lumina făcliilor pe care ei le aprinseră şi apucată de
panică se urcase tocmai în pod, unde se închise şi căzu într-un
colţ, astupându-şi urechile, ca să nu audă propriile ei strigăte de
groază.
— Singur! murmură Trencavel. Eu sunt singurul care trebuie
să o apere!…
Un fel de mândrie îl copleşea. Se simţi în momentul acela
capabil să ţină piept unei armate întregi. Trăia un fel de vis
frumos şi fiinţa întreagă îi era cuprinsă de exaltare…
Să învingă sau să moară sub ochii Annaïsei! Să o salveze sau
să cadă odată cu ea. Asta întrecea şi speranţele lui. El se-nfioră,
clătină din cap şi se răsti:
— Ce-o să mai râdem!… Ho! Turbaţilor! Ce vacarm!
— Uşa are să mai ţină încă o oră, spuse rece Annaïs.
Loviturile care răsunau, produceau în clădirea aceea nişte
ecouri înăbuşite, prelungi. Se auzea vocea lui Saint-Priac, acră,
răguşită, aruncând ordine furioase… În momentul acela, cineva
se rostogoli pe scări, o fiinţă înnebunită, împinsă de un vânt de
groază.
— Mariette! strigă Annaïs.
Camerista nici nu o auzi. Poate că nici nu o văzuse. Fără
îndoială că nu se socotise în siguranţă în pod. Trecu în fugă pe
lângă ei şi dispăru.
— Lăsaţi-o, spuse Trencavel către Annaïs, care se repezise după
ea. Să ne alegem locul de luptă.
— De luptă, da! De luptă pe viaţă şi pe moarte: mai bine mă las
ucisă decât să cad în mâinile lui Saint-Priac…
— Dumneavoastră îl urâţi, dar el vă iubeşte!
Trencavel o privi şi se-nfioră când o văzu aşa de frumoasă, aşa
de vitează, aşa de sălbatică.
— Domnişoară, spuse el, dacă vom scăpa de aici cu viaţă, vă
jur că omul acesta va muri de mâna mea.
— Vă opresc să faceţi asta, spuse Annaïs cu o voce de semeaţă
autoritate. Saint-Priac îmi aparţine.
Trencavel păstră o clipă de tăcere, apoi:
— Atunci, am să vă ascult. Acum, urcaţi-vă, domnişoară. Sunt
nevoit să vă rog să-mi arătaţi locuinţa dumneavoastră…
La primul etaj se afla în capul scării o platformă mare, pe care
Trencavel o examina dintr-o privire. El înţepă covorul cu vârful
spadei şi spuse:
— Aici are să învingă sau o să moară Trencavel.
În stradă, gălăgia se dezlănţuia. La puţinele ferestre ale caselor
vecine, câteva capete apăruseră. Dar nimeni nu îndrăznea să iasă.
Burghezii înspăimântaţi îşi spuneau: „Asta e justiţia domnului
cardinal”. Apoi, tremurând, îşi închiseseră la loc ferestrele.
Gărzile se înciudaseră. Rezistenţa acelei uşi îi exaspera. Saint-
Priac, cu buzele strânse, cu spada în mână, în picioare lângă uşă,
aştepta, arătând cu un gest locul în care trebuiau să dea o nouă
lovitură de berbec. Soldaţii aduseseră de undeva un butuc mare,
cu care loveau tăbliile. Pe jumătate spartă, uşa se mai ţinea încă.
Deodată, ea scoase un geamăt de agonie, pârâi grozav şi se
prăbuşi. Un urlet ieşi dine piepturile gărzilor. Zece, cincisprezece
soldaţi se repeziră deodată.
Într-o clipită spaţiosul vestibul se umplu de lumină şi zgomot,
făcliile agitate aruncau luciri de un roşu întunecat, gurile crispate
aruncară strigăte cu care gărzile se îndemnau la asalt. Ei se
îndreptară spre scară, urlând:
— Sus! Sus!… Înainte!… Îna…
Strigătul nu se mai isprăvi, sau mai curând, se transformă într-
un vaiet grozav de spaimă şi de disperare. De sus, o masă neagră,
un lucru monstruos, cădea ca o avalanşă, şi cu zgomot formidabil
se rostogolea pe scări, sărea, şi în cele din urmă, strivi sub el, trei
dintre soldaţii cei mai înaintaţi, apoi lucrul se sfărâmă, se
răspândi în bucăţi… Era un cufăr, un cufăr enorm, pe care
Trencavel îl aruncase asupra celor ce îl asaltau. Urmă un reflux
de oameni, până în stradă, apoi o tăcere de uimire, apoi un urlet
de furie înnebunită şi iar năvăliră pe scară.
— Păzea! Păzea! răcnea Trencavel.
Devastase salonul şi adunase pe platforma aceea, ce putuse
găsi în chip de proiectil, un cufăr, un dulap, fotolii, scaune grele,
masive, candelabre de bronz. Şi cum mulţimea, pentru a doua
oară se repezea la asalt, el apucă un fotoliu şi cu toată puterea îl
repezi în ei. Urmă un scaun şi pe urmă altul. Un candelabru îşi
descrise prin aer traiectoria. O grindină de proiectile. Unuia îi
săriră creierii. Craniile altora fură zdrobite. Vaietele deveniră
înspăimântătoare, amestecate cu ţipete, cu horcăieli, cu suspine
de agonie, cu înjurături.
Vestibulul se goli… Trăsnetul căzuse acolo. Nu mai rămăseseră
pe jos decât morţii şi cei în agonie, printre lucrurile sfărâmate…
— Barvillars nu m-a învăţat şi duelul ăsta, spuse Trencavel, cu
toate astea îl ştiu.
Gărzile adunate în jurul lui Saint-Priac pe stradă, se sfătuiau.
Annaïs se aplecă deasupra balustradei, privind dezastrul din
vestibul. Apoi se întoarse spre Trencavel şi îi aruncă o privire
stranie. Ţinea o spadă în mână şi părea foarte calmă.
— Muschetele!6 spuse Saint-Priac
Muschetele fură încărcate. El tremura de furie. Şapte din
oamenii lui fură omorâţi şi cinci scoşi din luptă. Muschetele! La
început nu voise să le întrebuinţeze. O voia pe Annaïs vie. Acum,
furia îi întrecuse pasiunea. Spera în mod vag că ea are să se
retragă, sau că n-are să fie atinsă.
— Ochiţi numai bărbatul, aţi auzit, câinilor! Nenorocire vouă,
dacă ea va fi rănită!…
Doisprezece soldaţi intrară în vestibul şi se aranjară în front, cu
fitilul aprins în mână, aranjându-şi muschetele pe furcile de fier.
Trencavel păli: să sară dintr-un salt în salon, trăgând-o şi pe
Annaïs după el, era foarte uşor, dar însemna să părăsească scara
în mâinile asaltatorilor şi asta ar fi însemnat prinderea Annaïsei,
după o rezistenţă mai mult sau mai puţin lungă… Trebuia să
6
Muschetele erau puşti primitive, foarte grele, cu ţeava mare; se încărcau pe
la gură cu pulbere şi cu câte un glonţ mare de fier. Ţeava se aşeza pe o vergea
de fier cu furcă. Pulberea se aprindea cu un fitil.
rămână acolo!
— Domnule, spuse Saint-Priac, vă predaţi?
— Domnule de Saint-Priac, spuse Trencavel, o veţi lăsa pe
domnişoara de Lespars să plece nestingherită; dumneavoastră,
veţi rămâne aici, lângă mine, timp de o jumătate de oră. Şi atunci,
aveţi cuvântul meu că mă predau! Acceptaţi?
— Nu, se răsti Saint-Priac. Domnişoară, noi vom trage. Vă rog
să vă daţi deoparte.
— Domnule Trencavel, spuse Annaïs fără să arunce o privire lui
Saint-Priac, dacă sunt ucisă împreună cu dumneavoastră, voi
muri cel puţin într-o nobilă tovărăşie: domnule, vă mulţumesc din
adâncul inimii.
Trencavel, se înclină, apucat de ameţeală…
— Foc! urlă Saint-Priac, beat de furie.
Tunetul se rostogoli pe sub bolta vestibulului. Gloanţele
şuierară. Un fum negru se desfăşură în valuri largi, care se
rostogoleau încet de-a lungul scării.
— Înainte! urlă Saint-Priac.
Toată banda se repezi, cu Saint-Priac în frunte.

Rascasse şi Corignan coborâseră în grabă scara de piatră, la

picioarele căreia o mică lampă de fier, agăţată de un stâlp, lumina
slab o încăpere rotundă, cu nisip pe jos.
— Oho! făcu Corignan aruncând o privire triumfătoare asupra
unei piramide de sticle, ridicată lângă perete. Ei, cumetre, explică-
mi planul tău; şi ca să pot să te înţeleg mai bine, am să încep să
destup vreo câteva din micuţele astea.
Corignan se şi apucase de treabă. Pentru început, goli prima
sticlă care îi căzu în mână.
— Faimos! spuse el. Ah! ştiu că Saint-Priac nu are să se
plictisească, atunci când l-om închide aici. Aş vrea să fiu în locul
lui.
— Păi nu eşti, popă?
Corignan ataca o a doua sticlă.
— Vorbeşte, cumetre, te ascult, spuse el.
Şi ca să-l asculte mai comod, el se aşeză pe nisipul de pe jos,
adună în jurul lui vreo jumătate de duzină de butelii aliniate şi
adăugă printre dinţi:
— Eu unul, nu ştiu de ce, dar n-aş mai pleca de aici. Mă simt
foarte bine în pivniţa asta.
 Sus, gălăgia continua. Rascasse asculta tresărind. El nu bea.
— Trebuie! murmură el. Uite ce avem de făcut.
— Bine! spuse Corignan, care smulse dopul celei de-a treia
sticle. Micul meu Rascasse, ăsta-i vin de Bourgogne, pur sânge.
Continuă. Să continuăm…
— Ei bine, eu am să mă urc sus, am să aştept să intre Saint-
Priac şi am să susţin că Trencavel e aici, ascuns în pivniţa asta…
el are să coboare… noi o să închidem uşa… o să luăm comanda
gărzilor şi…
Sus în capul scării, uşa de la pivniţă se deschise brusc, apoi se
închise imediat şi cei doi spioni uimiţi, dar nu intimidaţi, văzură
coborând cu toată viteza o femeie, o tânără fată, care scotea nişte
ţipete nearticulate. Corignan se ridicase în picioare, cu ochii
căscaţi. Camerista înnebunită, căzu în braţele călugărului
plângând:
— Iertare, domnilor soldaţi ai regelui, nu-mi faceţi nici un rău!
— Fata mea, spuse Corignan, trebuie să te spovedeşti!
Rascasse înţelese numaidecât că era vreo subretă de-a casei, pe
care atacul lui Saint-Priac o speriase şi care căutase şi ea un
refugiu, pe unde putuse. El încetă de a se mai ocupa de ea… Şi
încetişor, cu mintea chinuită de două gânduri potrivnice, se urcă
pe scara de piatră.
— Iertare, Monseniore! se ruga fierbinte Mariette.
— Spovedeşte-te, fata mea, mărturiseşte! spunea Corignan.
În timpul acesta, Mariette îşi revenea puţin câte puţin din
uimirea şi din panica ei. Începu să se liniştească, văzându-se
lângă un călugăr. Apoi se miră de prezenţa acestui cuvios în
pivniţa casei. E drept că şi atitudinea venerabilului personaj, era
dintre cele mai ciudate. Era îmbrăcat cu anteriu, însă pe sub
anteriul deschis se vedea lucind o spadă lungă şi solidă; avea şi
gluga aceea, care la nevoie putea să afirme autenticitatea cuvioşiei
lui, dar de sub această glugă apărea unul din acele capete cum se
văd în tablourile de groază; era slab şi numai oase, cu pielea
lucitoare, cu ochii de jăratec, care apăreau ca o îndoită laudă a
cinstirii vinului de Bourgogne. În orice caz, era un călugăr.
Aceasta a fost concluzia liniştitoare la care se opri camerista.
Mariette era o pariziană pe care ducesa de Chevreuse o dăduse
doamnei de Lespars. Annaïs nu prea avea multă încredere în ea,
dar nu avusese niciodată prilejul să se plângă de ea. Era o
iscoadă foarte fină, nervoasă, vaporoasă, foarte calculată şi
liniştită. În orice caz, o fată bună şi cinstită, incapabilă de
devotament dar şi de trădare.
— Ce trebuie să vă mărturisesc? întrebă ea, cu o naivă
şiretenie.
— Să mărturiseşti întâi unde sunt jamboanele, spuse Corignan.
— Jamboanele, domnule şi sfinţite părinte? Jamboanele?!
— Da, vinul e bun. Ar putea să fie şi mai bun. Dar în fine, e
bun. Şi fiindcă am văzut întotdeauna că o pivniţă demnă de acest
nume conţine şi alimentele care sunt cel mai demn tovarăş al
sticlelor, te rog, fata mea, să-mi spui unde sunt jamboanele.
— Dar, pentru Dumnezeu, cuvioşia ta, pentru ce au venit
gărzile acolo sus? De ce sparg uşa de la casă? Ce vor de la noi?…
Oh! ce zgomot îngrozitor…
— Gărzile? bâlbâi Corignan, cu o voce încâlcită. Aha! îl arestăm
pe Trencavel.
Îşi trecu mâna peste ochi, încercând să împrăştie beţia care îl
cuprindea amintindu-şi vag misiunea lui. Dar imediat reveni la
ceea ce-l preocupa:
— Jamboanele! spuse el pe un ton poruncitor.
Mariette zâmbi şi-l conduse pe Corignan la o despărţitură, unde
cu un gest drăguţ, îi arătă o întreagă provizie de diverse alimente.
Corignan nu mai spuse nimic. După mutra lui, ai fi spus că se
întâmpla ceva foarte grav. El luă dintr-un cui un jambon, pe care
începu să-l sfâşie cu ajutorul pumnalului, reluându-şi locul pe
nisip.
— Mulţumesc, fata mea, spuse el. M-ai ferit de un păcat…
— Eu, cuvioşia ta? Un păcat?
— Fără îndoială. Scripturile nu spun: Mâncaţi. Şi nu spun nici:
Beţi. Ele spun: Beţi şi mâncaţi. Deci, înseamnă că este oprit să se
bea fără a mânca şi a mânca fără a bea. Ehe! eu îmi cunosc
teologia, pe moartea dracilor!
— Ce învăţat sunteţi dumneavoastră! spuse Mariette fără
ironie.
— Ehe! dar ce ar fi dacă m-ai auzi vorbind latineşte? spuse
capucinul.
Tânăra Mariette, din ce în ce mai liniştită de prezenţa acelui
demn părinte, îl privea cu admiraţie cum înghiţea hălci întregi din
suculentul aliment şi golea sticlele. Corignan, deşi pe trei sferturi
beat, remarcă această admiraţie şi o atribui irezistibilului farmec
al ansamblului formelor sale.
 — Latineşte, da, frumoasa mea copilă, reluă el râzând gros. Îţi
place latina?
— Nu ştiu, cuviosule părinte, spuse Mariette.
— Cu toate acestea, e frumoasă, spuse Corignan bălăbănindu-
se pe jumătate. De exemplu, ştii cum se spune jambon pe
latineşte?
— Vai, cuvioşia ta, de unde să ştiu?
— Se spune „gambonus”, spuse cu gravitate călugărul,
scurgând fundul unei sticle… Şi asta nu-i tot, frumoaso! continuă
el, ridicându-se în picioare printr-un efort eroic, trebuie să termini
spovedania ta.
— Ce să mai mărturisesc la ora asta? zâmbi Mariette, convinsă
că iar era vorba de alimente.
— Haide, nu face pe proasta. Mărturiseşte-ţi amorurile, ce-oi
vrea, numai mărturiseşte! Grăbeşte-te, fiindcă e timpul să mă urc
sus, ca să-l prind pe Trencavel, pe nobila rafinată, pe tâlharul de
Saint-Priac şi pe infamul de Rascasse. Pe toţi! Vino-ncoace!
În loc să se ducă spre el, Mariette se dădu înapoi câţiva paşi,
înspăimântată de ochii înflăcăraţi ai spionului, de râsul lui şi de
mâinile tremurătoare pe care le întindea spre ea. Corignan înainta
spre ea mormăind. Mariette fugi înnebunită. Spionul o urmări
lovindu-se de pereţi, suflând, mormăind şi în sfârşit, se auzi un
zgomot de sticle ce se prăbuşeau, apoi un ţipăt al Mariettei
înspăimântată, apoi un răcnet al lui Corignan, care îşi abătu laba
pe biata fată.
— Am prins-o!…
— Înainte! urlă o voce de sus de pe scară.

Rascasse se urcase pe scara de piatră, lăsându-şi tovarăşul în

luptă cu demonii nesaţiului şi ai poftelor. Micul spion închise uşa,
fără a o încuia însă cu cheia aceea mare din broască. El înainta
de-a lungul coridorului, spre bătălia din vestibul. Ceea ce văzu
acolo, îl înspăimântă. Cadavrele şi răniţii împrăştiaţi pe lespezile
încăperii, sfărâmăturile presărate peste ei, era ceva groaznic.
Asaltul, teribilul asalt fusese o tragedie în afară de orice limite – şi
acolo sus, Trencavel mai aduna proiectile. Rascasse tresări
gândindu-se:
— Leul îşi apără leoaica…
Atunci, făcu o mişcare furioasă, observând că era nebun de
admiraţie.
 — Cu toate acestea, trebuie să-l arestez! se răsti el.
În momentul acela, văzu gărzile care îşi aranjau muschetele
pentru salvă. Ridică privirile. Prin valurile de praf, văzu scara
însângerată, ca o fortăreaţă după bătălie, cu treptele acoperite de
mobile sfărâmate, scaune rupte, covorul sfâşiat, rampa
strâmbată; de-a curmezişul, pe treapta a treia, se afla întins un
cadavru cu capul zdrobit; ceva mai sus, un altul, părea viu,
odihnindu-se şi surâzând straniu, cu buzele-i îngheţate pe
veşnicie. Ce gigant susţinuse nu astfel de asediu? Ce luptător
formidabil făcuse aceste ravagii?… Şi deodată, el îl văzu, sus de
tot, palid, subţire, cu pieptul umflat într-o atitudine de mortală
mândrie – şi lângă el, calmă, enigmatică, cu buzele dispreţuitoare,
ea… Annaïs… EROINA acestui tragic episod.
Ca şi în hanul de la Étioles, ca şi adineauri în grădină, micule
Rascasse, spionul, simţi un fior alergându-i – repede şi îngheţat –
prin şira spinării. Muschetele îşi înălţau gurile ucigătoare spre
cele două figuri de sus… Rascasse simţi o înspăimântătoare
palpitaţie a inimii şi strigătul pe care voi să-l scoată i se înecă în
gâtlej.
— Foc! mugi Saint-Priac. Câteva minute de groaznică tăcere,
încetişor, perdeaua neagră întinsă de moarte, se risipea… Fumul
se împrăştie. Saint-Priac aştepta nemişcat, învineţit. Trencavel şi
Annaïs dispăruseră.
Unde e Trencavel?… Unde e Annaïs?… Morţi!… Nu!… Iată-i,
acolo. În salon, lângă uşă, în picioare, în viaţă, înspăimântaţi de
cele ce se petrecuseră, năuciţi, el îmbătat de un sentiment în care
se dezlănţuiau mii de sentimente, ea gravă şi palpitantă, amândoi
uimiţi de lucrul extraordinar, fabulos… care?
Ea fusese!… Da, în clipa în care fitilurile aprinse s-au apropiat
de muschete, în secunda în care tunetul focului a răsunat, ea,
într-un elan teribil al forţelor ei dezlănţuite şi înmiite ale sufletului
ei zburat dincolo de realitate, l-a ridicat pe Trencavel în braţe şi
într-un salt, s-a aruncat cu el în salon…
Jos, Saint-Priac şi cei doisprezece arhebuzieri, aşteptau ca
fumul să se risipească. Afară, pe strada pustie, în întuneric, nu
mai erau decât cinci-şase oameni care păzeau uşa sfărâmata.
Aşadar, Saint-Priac aştepta. Poate că fumul nu era decât un
pretext. Tremura la gândul că are s-o găsească pe Annaïs moartă.
Ochii lui rătăciţi rămaseră fixaţi asupra misterului planşeului
invizibil, de sus. Puţin câte puţin, acesta începu să apară. După
câteva clipe, el se ivi complet din valul de fum care se ridica.
Atunci, un suspin îngrozitor îi umflă pieptul. Buzele-i crispate
refuzară să mai pronunţe vreun cuvânt. Apoi mâna i se ridică
arătând planşeul din capul scării şi răcni:
— Înainte!
Gărzile se repeziră. Dar în momentul acela, cineva sări în faţa
lui Saint-Priac şi strigă:
— Veniţi iute! Ea fuge!…
Era Rascasse. Saint-Priac scoase un urlet de bucurie. Ea fuge!
Deci e în viată!… Îşi abătu mâna pe umărul lui Rascasse, cu un
răcnet scurt:
— Pe unde?
Am văzut o femeie fugind pe acolo… Ea e… Cine vreţi să fie?…
Corignan s-a luat după ea… Fără îndoială că odată ce Trencavel a
fost ucis, a coborât pe vreo altă scară… Veniţi… Veniţi odată!…
Saint-Priac se repezi în urma lui Rascasse şi gărzile în urma lui
Saint-Priac. Toţi aceştia se înghesuiră în coridor. Rascasse
deschise uşa pivniţei. Saint-Priac intră un pas şi atunci un strigăt
urcă de jos:
— Am prins-o!…
— Înainte! răcni Saint-Priac. Ţine-o bine, Corignan!…
Toată banda se repezi pe scările pivniţei. Toată banda, afară de
Rascasse!… După ce şi ultimul soldat intră, Rascasse închise uşa
şi suci de două ori cheia în broască… Apoi se întoarse înapoi, în
vestibul. La picioarele scării, începu să-şi smulgă părul de necaz –
totuşi urcă repede în treptele, gemând:
— Ah, mizerabil ce sunt! Ah, trădător! Zi-i, aşa! Am făcut eu,
asta! Eu! Rascasse! Cum să-i mai arestez acuma, când am rămas
singur?… Cu atât mai rău. Am să încerc să-i prind şi aşa de unul
singur.
Deodată se văzu în faţa lui Trencavel şi a Annaïsei.
— Drumul e liber, spuse el. Fugiţi! Şi îşi dădu un pumn în cap,
un pumn pe care şi Corignan l-ar fi admirat
— Drumul e liber! se-nfioră Trencavel. Şi Saint-Priac?
— O arestează pe domnişoara de Lespars în pivniţă. Auziţi ce
scandal face? Trencavel nu înţelese, dar se repezi spre platformă.
Da! Drumul era liber!… Îşi smulse spada din teacă şi gâfâi:
— Veniţi!…
Annaïs înainta cu spada în mână. Trencavel aruncă o privire
adâncă spre Rascasse şi spuse:
 — Cariera dumitale e spulberată acum. Vino cu mine. Am să-ţi
fac cu alta.
Rascasse clătină cu disperare din cap şi răspunse:
— Eu aparţin Eminenţei sale.
Maestrul de scrimă îl salută cu spada pe cocoşat şi coborî.
Annaïs îl urma. Li se părea că aceste lucruri erau naturale, că
aceasta trebuie să se întâmple la urma urmei, că de foarte, foarte
mult timp ar fi trebuit să fie aşa, unul lângă celălalt. Ei coborau
printre sfărâmături, printre băltoace de sânge, printre ravagiile
asaltului. Amândoi trăiau un vis.
— Hola! Hola! La mine, camarazi!…
Era una din gărzile care rămăseseră la uşa de intrare, care
urla. Într-o clipă, toţi şase se repeziră.
Dintr-un salt, Trencavel şi Annaïs fură în stradă. Dâra de
lumină aruncată de făcliile din vestibul aureolă rapida viziune.
Cei doi tineri, unul lângă altul, cu spada în mână – în jurul lor,
figurile teribile, fulgerările oţelurilor. Lupta se încinse. Gărzile
vociferau, printre ciocnirile şi clinchetul spadelor. Trencavel duela
fără cruţare. Şi a fost superb. Această luptă a fost mai
emoţionantă decât o emoţionantă declaraţie de dragoste. Fiindcă
acele lovituri de parade, care veneau una după alta şi îi zăpăceau
pe cei ce îi atacau, acele parade sonore, ce clincăneau, repezi,
uşoare, acele parade erau toate pentru protejarea Annaïsei!
Trencavel se lăsă să fie rănit. Pe Annaïs o apăra el cu spada lui. În
curând se sătură de apărare şi voi să atace.
— Domnişoară, spuse el, dacă sunt profesor, să predau lecţii.
Eu asta ştiu. Vă convine şi dumneavoastră? Voiţi să luaţi lecţii?
Asta ar fi o cinste pentru mine!
— Vă ascult! spuse Annaïs, continuându-şi lupta.
— Ei bine, acoperiţi-vă. Vârful e prea jos. Braţul prea aproape
de corp…
Dominând zgomotul luptei, vocea calmă şi puţin cam seacă a
maestrului îi dădea lecţii. Annaïs executa cu precizie, atentă – ca
în sala de scrimă…
— Legat!… bine! Dublaţi terţa, bateţi, degajaţi adânc!
Un om căzu. Vocea maestrului acoperi vaietul:
— În gardă!… Pe dumneavoastră, domnule, vă omor!…
Strângeţi, la naiba! Sunteţi puţin cam laş. Mai de aproape! Una,
două, tăiaţi, lovitură dreaptă şi adânc!…
Doi oameni se prăbuşiră: unul rănit de Annaïs, celălalt, ucis de
Trencavel. Panica se abătu deodată asupra celor trei rămaşi; se
auzi fuga lor pierdută în adâncul nopţii. Lecţia de scrimă era
terminată. Annaïs salută cu spada roşie de sânge şi spuse:
— Mulţumesc, domnilor… dar de ce râdeţi?
— Mă gândesc la secundul meu. Bietul Montariol are să fie
furios. Nu-i mai rămâne decât să se spânzure, cum îi spunea lui
Crillon, Lustrul…
Râsul îi îngheţă deodată pe buze; Henric al IV-lea… voise să
spună… era tatăl Annaïsei. Fiică de rege! El se simţi mic, slab,
sărac; din instinct, se îndreptă şi o salută cu un gest larg. Ea îşi
ştergea spada, pe care apoi şi-o puse în teacă; vocea îi tremura
puţin:
— Vreţi să mă conduceţi, domnule, până la palatul de
Chevreuse?
Amândoi porniră la drum, fără un cuvânt. Lecţia se isprăvise.
Se isprăvise visul eroic.
Ea era fiica unui rege. El era un biet maestru de scrimă.

Capitolul XXXVI – REGELE LUDOVIC AL XIII-LEA

ÎN ZORII ZILEI, cardinalul de Richelieu era în picioare. Regele

trebuia să se ducă la Fontainebleau şi îl chemase pentru ora opt
dimineaţa; Eminenţa Sa toată noaptea aşteptase întoarcerea lui
Saint-Priac; la început cu bucuria surdă a triumfului apropiat,
apoi cu nerăbdarea îngrijorării şi în cele din urmă cu febra
îndoielii. Nici Saint-Priac, nici Rascasse, nici Corignan. În zori,
nimic. La ora şase nimic! Pe la ora şapte, cardinalul plecă la
Luvru şi văzu în curte echipajul reginei, care trebuia să-l
întovărăşească pe Ludovic, cu femeile sale.
Anna de Austria sosise, părăsind Val-de-Grâce de la ora şase,
ca să vină la ordinele regelui şi tiranicului său soţ.
Un număr de gentilomi defilau, călări pe cai frumoşi. Dar sub
pelerinele lor de satin sau de catifea, atât de mătăsoase, aproape
toţi cavalerii purtau cuirase din piele de bivol şi gulerele înalte
metalice, care le apărau gâturile, umerii şi partea de sus a
pieptului, de loviturile de spadă.
În anticamere, aşteptau femeile reginei. Una din aceste femei,
tânără, frumoasă, pândea sosirea cardinalului. Era doamna de
Givray. Ea se apropie de el şi în timp ce se înclina sub
binecuvântarea lui, spuse cu o voce înceată, grăbită:
— Regina a avut iar o întrevedere cu Delfinul.
— Delfinul era singur?
— Mareşalul de Ornano îl întovărăşea.
Şi, spioana, cu un pas uşor, se duse lângă celelalte doamne cu
care începu să râdă!
La trecerea cardinalului se făcea tăcere. Toată lumea se înclina.
Un vânt de groază şi de respect pleca toate capetele. Escortat de
doi-trei gentilomi ai casei sale, el mergea cu un pas suplu, fără să
dea – în aparenţă – nici o atenţie acestei veneraţii care îi făcea o
atmosferă specială, dar în sufletul lui se desfăta.
Richelieu fu introdus în apartamentul regelui. Cardinalul intră
cu o înfăţişare de stăpân în cabinetul regelui şi văzu, stând în
picioare lângă un fotoliu, un gentilom de douăzeci şi şase de ani,
îmbrăcat în catifea cenuşie, cu o cravaşă în mână, într-o atitudine
lenevoasă şi bolnăvicioasă, cu ochi mânioşi, cu fruntea
morocănoasă sub părul lung, care îi cădea în bucle până pe
umeri.
Era Regele Franţei.
Anna de Austria intră în cabinet pe o uşă, exact în momentul
când Richelieu îşi făcu apariţia pe o alta. Cardinalul se opri scurt
şi se clătină. O paloare de moarte i se năpusti pe faţă, mâinile i se
crispară şi îşi înăbuşi un suspin.
Şi acestea, fiindcă regina era frumoasă, avea acea frumuseţe
radioasă la care melancolia şi lacrimile de curând şterse nu
făceau decât să adauge un farmec în plus. Fiindcă Richelieu o
iubea cu mintea şi cu inima lui, fiindcă pentru un zâmbet de-al ei,
el şi-ar fi abandonat şi puterea. Şi în sfârşit, fiindcă această
femeie atât de frumoasă, atât de adorată aruncase asupra lui una
din acele priviri de gheaţă, care spun: Niciodată!
Atunci Richelieu, care văzuse toate capetele înclinându-se în
faţa lui, plecă şi el capul, la rândul lui.
— Sire, spuse el, am venit la ordinele Majestăţii Voastre şi în
acelaşi timp am onoarea de a vă anunţa că eu mă voi instala chiar
azi în noul meu palat…
Regina nici nu clinti.
— Sire, spuse ea cu răceală, eu venisem să-i cer Majestăţii
Voastre permisiunea de a nu-l întovărăşi la Fontainebleau şi de a
rămâne în biata mea locuinţă de la Val-de-Grâce…
Mânia şi începuse să se urce pe fruntea lui Ludovic al XIII-lea.
Richelieu îi făcu un semn aproape imperceptibil. Regele rămase o
clipă uimit, dar fiindcă Richelieu repetă semnul, spuse:
— Atunci faceţi cum… doriţi, Doamnă. Eu am pretenţia de… de
a nu vă tulbura în… izolarea voastră.
Anna de Austria făcu o plecăciune adâncă în faţa regelui şi ieşi
fără a-şi întoarce măcar privirea spre cardinal, care rămânea alb
ca varul, de dragoste şi de furie.
— Sire, spuse atunci cardinalul, e mai bine să-i inspiraţi
încrederea reginei. Din cauza aceasta am rugat-o pe Majestatea
Voastră de a-i lăsa toată libertatea. Dar eu sunt aici şi veghez.
Ludovic al XIII-lea aruncă asupra ministrului său o privire
neagră de ură şi poate că şi de disperare.
— Da, mormăi el, ştiu că dumneavoastră vegheaţi, domnule.
Bunurile mele, coroana mea, până chiar şi onoarea mea sunt în
mâinile dumneavoastră şi persoana mea însăşi se bucură şi ea de
această protecţie de netăgăduit. Unde aş fi ajuns eu fără
dumneavoastră? Graţie zelului dumneavoastră, eu plutesc pe
deasupra… pericolelor regalităţii.
Regele izbucni într-un râs amar. Această înţepătoare şi
întunecată ironie era caracteristică temperamentului său.
Richelieu înţelesese prea bine. Ludovic se aruncă într-un fotoliu.
— Sunt obosit, spuse el cu acel ton morocănos, pe care îl
pierdea foarte rar. Toate acestea îmi sfâşie inima şi mă
înspăimântă. Aşadar, Gaston… fratele meu! da, fratele meu, ar fi
îndrăznit… Ah! domnule, ce paznic teribil sunteţi!
Şi foarte încet, ca pentru el însuşi, adăugă:
— Aş fi preferat să nu ştiu asta!
Ludovic al XIII-lea, timp de câteva minute, rămase tăcut.
Richelieu era nepăsător.
— Să vedem, reluă regele, aşadar dumneavoastră spuneţi că e
vorba să mă închidă într-o mânăstire, sau într-un mormânt şi că
atunci regina are să-l ia în căsătorie pe fratele meu, devenit şi el
rege la rândul lui? Spuneţi! Asta e, nu? Asta a descoperit
prevederea şi zelul dumneavoastră?
— Oh! sire, spuse în sfârşit Richelieu, cu o linişte sinistră, să
nu exagerăm nimic, vă implor, Majestate. Cerul să fie lăudat, nici
regina şi nici Delfinul nu şi-au formulat astfel de gânduri
ofensatoare. S-a spus numai atât, că dacă regele ar muri, fratele
său – în mod natural – s-ar urca pe tron şi atunci ar fi aproape o
datorie pentru el să n-o retrimită pe regină în Spania…
 — Asta-i tot?
— Da, Sire; dacă Majestatea Voastră ar muri… sau ar abdica
— Să mor ca Henric al III-lea şi Henric al IV-lea… sau să abdic
ca şi Carol Quintul, murmură Ludovic al XIII-lea…
O tăcere lungă, teribilă.
— În familia mea! continuă Ludovic al XIII-lea. Propriul meu
frate!….
— Sire, spuse Richelieu înclinându-se, am onoarea a vă cere
arestarea fratelui meu, Louis de Richelieu.
Ludovic al XIII-lea, îşi ridică cu vioiciune capul. O cută
dispreţuitoare îi crispa buzele-i palide.
— Da, spuse el încet. Vă înţeleg, domnule. Nu mai există
familie, nici frate, nici soţie, nu e aşa, atunci când e vorba de
politică?
— Atunci când e vorba de siguranţa statului, Sire.
— Fie. Ce a făcut noul cardinal împotriva siguranţei Statului?
Să vedem… spuneţi-mi dumneavoastră asta, dumneavoastră care
sunteţi fratele lui!
— Sire, nu l-a ascultat pe rege şi nu a părăsit Parisul, decât azi
poate de abia.
— Eh!…
— De fapt, asta nu-i nimic, cu toate că e necesar să se impună
o ascultare oarbă tuturor ereţilor aceştia. Dar dacă eu v-am cerut
pălăria de cardinal pentru fratele meu, am făcut-o pentru a-l
îndepărta de Paris. Şi dacă am vrut să-l îndepărtez de Paris, am
făcut-o deoarece el susţine pretenţiile acelei intrigante, acelei
aventuriere…
— Fata bietei Lespars?
— Da, Sire. Ea a găsit în fratele meu cel mai înflăcărat
apărător…
— Dar dacă totuşi ar fi adevărat? Dacă domnişoara de Lespars,
adăugă Ludovic al XIII-lea roşindu-se, ar fi într-adevăr fiica tatălui
meu?
— Prin aceasta ar fi şi mai periculoasă. Dar e numai o
închipuire a aceleia pe care binevoiţi a o numi „biata Lespars” şi
care era de fapt cea mai temută aventurieră… Sire, aceste
himerice pretenţii, pot aduce tulburări în mijlocul nobilimii
noastre, şi aşa prea puţin dispusă să asculte de disciplina pe care
noi trebuie să le-o impunem. Vă cer arestarea fratelui meu…
Ludovic al XIII-lea a fost un om ciudat de slab. Adeseori a fost
şi crud. În el zăcea o boală şi poate chiar şi o mizantropie. Însă
era un gentilom. În adâncul inimii era un perfect gentilom. Chiar
atunci când nobilimea conspira împotriva regalităţii şi când el îl
lăsa pe Richelieu s-o decapiteze, în fundul inimii lui el conspira la
un loc cu ei.
— Domnule cardinal, spuse el, eu am o foarte mare prietenie
faţă de fratele dumneavoastră. Nu vreau…
— Dar Sire! îl întrerupse Richelieu.
— Când regele a spus: vreau, sau nu vreau, nu mai rămâne
decât să fie ascultat, spuse Ludovic al XIII-lea. Vreau ca noul meu
cardinal să ajungă în linişte în oraşul său Lyon…
— Dorinţele regelui meu sunt ordine pentru mine.
— Puteţi spune voinţa mea, cardinale. Şi acum, terminaţi-vă
raportul.
Cuvântul îl biciui pe Richelieu. El îşi dădu seama că dacă nu i
se împotrivea, autoritatea lui era pierdută. El înţelese că regele se
afla într-unul din ceasurile lui de efemeră revoltă. Atunci, el îşi
luă acea mască de mândrie pe care părintele Joseph îl învăţase să
o poarte.
— Sire, spuse el înălţându-se, palid de tot, un ministru discută
afaceri de Stat, şi nu dă raportul. Din momentul când Majestatea
Voastră vede în mine un simplu locotenent de poliţie, eu mă
retrag. Sire, am onoarea a vă cere concedierea mea.
Lovitura era îndemânatica îi reuşea totdeauna… sau aproape
totdeauna.
— Domnule, spuse Ludovic al XIII-lea cu demnitate, eu văd în
dumneavoastră unul din supuşii mei. Mi se pare că mai sunt
rege. Cam puţin, e drept, însă dumneavoastră îmi datoraţi
ascultare până în ziua în care voi fi intrat în mânăstirea sau
mormântul pe care vor să mi le deschidă. Deci vă ordon să
vegheaţi asupra noastră cu acel devotament care face din
dumneavoastră primul din supuşii noştri…
— Ah! Sire… murmură Richelieu, simulând o împăcare.
— Eu spun primul dintre supuşii mei şi dacă sunt cuvinte pe
care eu le şterg din inima mea de îndată ce gura le-a pronunţat,
pe acesta, domnule, eu îl întăresc cu toată puterea. Aşadar,
vorbiţi, domnule, vă ascult…
Şi Ludovic al XIII-lea se lăsă pe spate în fotoliu şi reluă cu o
ascunsă nepăsare:
— Cerându-mi arestarea propriului vostru frate şi indicându-mi
prin aceasta că afecţiunea familială trebuie să se şteargă în faţa
intereselor de Stat, dumneavoastră aţi pretins…
Regele se opri, jucându-se cu cravaşa. Richelieu îl urmărea cu
atenţia încordată a jucătorului.
— Să vă cer arestarea domnului duce de Anjou? făcu el,
sondând terenul. Asta doreaţi să spuneţi, Majestate?…
Ludovic al XIII-lea tăcu. Richelieu făcu un gest imperceptibil de
mânie.
— Sire, spuse el. Şi dacă v-aş cere această arestare?
— Ah! Ah! făcu Ludovic al XIII-lea, ridicându-se brusc.
Se priviră amândoi, cu intensitate. Fiecare din ei dorea cu furie
dispariţia lui Gaston de Anjou, dar nici unul nu voia să-şi ia
responsabilitatea acestui înspăimântător scandal. În câteva clipe,
Richelieu îşi făcu socoteala forţelor şi chibzui că de bună seamă,
arestarea ducelui de Anjou putea să răscoale nobilimea şi încă nu
era în măsură să strivească o asemenea putere.
— Mai îmi lipsesc încă vreo câteva capete! mormăi în sinea lui.
Sire, reluă el, acesta e adevărul, eu aş vrea să-l întemniţez pe
Monseniorul, fratele Vostru, dar închisoarea pe care intenţionez
eu să i-o dau, va fi foarte dulce: trebuie să-l căsătorim.
Ludovic al XIII-lea îşi reluă locul în fotoliu.
— Trebuie, continuă cardinalul, trebuie să grăbim unirea
Delfinului, cu domnişoara de Montpensier. În felul acesta,
zgomotele se vor înăbuşi, presupunerile vor cădea şi speranţele se
vor prăbuşi. În felul acesta, Delfinul va fi separat de Majestatea Sa
regina, mult mai bine chiar decât de zidurile unei temniţe. În felul
acesta, îl vom smulge sfaturilor perfide ale acelora care îl
înconjoară.
— Numiţi-i, spuse regele cu o voce schimbată.
— Ducesa de Chevreuse, Principesa de Condé, domnul de
Vendôme, fratele său, Marele-Stareţ – toţi inamici de-ai Majestăţii
Voastre! În curând voi avea şi dovezi împotriva lor.
— Şi în aşteptarea acestor dovezi?
— Să dăm o lovitură, pentru a-i avertiza pe îndrăzneţi că
trăsnetul e aici, gata să-i spulbere! Să-l prindem pe cel mai activ
dintre aceşti răi sfetnici, chiar pe acela care are cel mai mare
ascendent asupra minţii slabe a ducelui de Anjou…
— Mareşalul de Ornano?
— Majestatea Voastră l-a numit. Da, Sire, acela care a fost
instructorul principelui, acum a devenit sufletul blestemat care îl
conduce. E timpul, Sire. Tocmai am aflat că Ornano a avut iar o
întrevedere secretă cu…
— Termină, cardinale!
— Cu regina, Sire!
Ludovic al XIII-lea era alb ca varul. Se ridică cu un efort, îşi
duse mâna la frunte, făcu de două ori ocolul cabinetului şi,
întorcându-se spre Richelieu, spuse:
— Vă puteţi retrage, domnule cardinal.
Richelieu se înclină şi fără zgomot părăsi apartamentul regal.
În aceeaşi seară, Ornano era închis într-un cupeu care plecă
numaidecât în cursul nopţii. Închisoarea pe roţi se opri în curtea
castelului Vincennes şi în curând uşa se închise în urma
prizonierului.

Capitolul XXXVII – ALTEŢA SA DUCELE DE ANJOU

A DOUA ZI DE DIMINEAŢA, vestea arestării făcu mare vâlvă în

oraş şi la Curte. O mulţime de gentilomi îşi exprimau cu glas tare
indignarea lor. Regina alergase la Luvru, întrebându-se dacă
această lovitură de trăsnet nu prevestea vreo furtună teribilă
pentru ea. Delfinul era şi el acolo, înjurând, făcând scandal,
strigând că el are să facă să i se dea drumul mareşalului. Se aflau
acolo şi contele de Chalais, enervat; Louvigni, palid de tot,
marchizul de la Valette, îngrijorat; Bouteville şi Beuvron,
neîmpăcaţi; Marele Stareţ de Bourbon, alergând de la un grup la
altul; César de Vendôme rece ca de obicei, calculând de unde
bătea vântul; în sfârşit, se aflau patru gentilomi augevini nou
veniţi, pe care Gaston de Anjou urma să-i prezinte regelui său
frate: Chevers, Liverdan, Fontrailles şi Bussière…
Singură, principesa de Condé, pentru dragostea cărei Ornano
îşi riscase libertatea şi viaţa, lipsea din apartamentele sale. Regele
auzea murmurul acestei mulţimi care înţesase camerele. Ducele
de Anjou intră la fratele său, însoţit de cei patru tineri, pe care
dorea să-i prezinte. În salonul particular, care se afla înaintea
cabinetului regal, o întâlni pe regină. În momentul acela uşa
cabinetului se deschise şi cancelarul de Aligre ieşi dinăuntru.
Furios, Gaston se îndreptă spre el şi îi strigă:
— Dumneavoastră l-aţi arestat pe bietul meu Ornano?
Regele apăru în uşa cabinetului. În acelaşi timp, în capătul
celălalt al salonului, apărea Richelieu, care intrase fără zgomot.
Gaston nu-l văzu nici pe unul, nici pe celălalt şi urlă:
— Vorbiţi odată, domnule! Dumneavoastră?…
— Monseniore, bâlbâi de Aligre, îndrăznesc să-i afirm Alteţei
Voastre Regale că eu nu am nici un amestec în acest penibil
eveniment…
— Domnule de Aligre, spuse o voce seacă şi tăioasă, de aici
înainte nu mai sunteţi păstrătorul sigiliilor…
— Monseniore! murmură cancelarul întorcându-se spre
Richelieu, care se apropia de el.
— Până în două zile veţi pleca din Paris şi vă veţi duce să vă
odihniţi la domeniile dumneavoastră de pe Riviera.
— Exilat!…
— Da, făcu cu asprime îmblânzitorul. Exilat. Consideraţi-vă
norocos că nu vi se întâmplă ceva mai rău. Când cineva are
onoarea de a fi cancelarul regelui, nu se scuză de măsurile pe care
le contrasemnează pentru binele Statului. Duceţi-vă, domnule.
Aligre ieşi clătinându-se, zdrobit de dizgraţia neprevăzută care
cu două minute mai înainte i s-ar fi părut un coşmar imposibil –
înjunghiat pe la spate şi de acest cuvânt aruncat de rege:
— Foarte bine!…
Printre persoanele prezente, a fost o clipă de uimire. Richelieu
juca o partidă supremă. Gaston, pământiu la faţă de furie,
bâlbâindu-se, îmbătat de necaz, făcu doi paşi spre cardinal.
— Atunci, dumneavoastră aţi făcut-o? Spuneţi! L-aţi arestat pe
prietenul meu, instructorul meu, părintele meu!
Richelieu se înălţă, se întoarse pe jumătate spre regină şi
spuse:
— Eu!
Gaston rămase o clipă tăcut, trăsnit de îndrăzneala
cardinalului. Apoi răcni cu toată puterea:
— Iezuitule! Iezuit roşu!…
— Monseniore, spuse Richelieu foarte palid, dumneavoastră
puteţi fără teamă să încercaţi să mă umiliţi, fiindcă ştiţi că eu nu
pot cere arestarea fratelui regelui!
— Hei! Hei! strigă regele, apucându-l pe Gaston de braţ. Intră
aici, frate!
Şi îl împinse în cabinet, unde intră şi el, odată cu regina,
urmărită cu privirea triumfătoare a lui Richelieu. Gaston se
aruncă în fotoliu şi începu să plângă cu zgomot
 — Sire, spuse regina, eu venisem s-o rog pe Majestatea Voastră
să-şi îndulcească asprimea ce a avut-o cu privire la un om care e
unul dintre credincioşii mei. Dar după cele ce am auzit acum…
— Ei! Doamnă, se răsti Ludovic al XIII-lea, veţi mai auzi multe!
Şi îndreptându-se spre ea, cu braţul întins, cu mâna crispată, ca
şi când ar fi vrut s-o aresteze chiar şi pe ea: Eu, doamnă, am pus
să fie arestat Ornano al dumneavoastră! Înainte de a fi dintre
credincioşii voştri, eu înţeleg ca să fie credincios statului, regelui!
Şi, pe moartea diavolilor! Câţi trădători, atâţia prizonieri,
aşteptând ca justiţia să se informeze şi capetele să cadă, cât de
sus ar fi aşezate, chiar dacă ar trebui să fie căutate până lângă
tronul meu!
Gaston încetă din plâns, se ridică şi se simţi scuturat din cap
până în picioare de un fior de groază.
— Credincioşii dumneavoastră! continuă regele cu o ironie
teribilă. Credincioşii dumneavoastră conspiră, doamnă, şi fiindcă
dumneavoastră îi susţineţi, înseamnă că şi dumneavoastră…
— Sire, spuse Anna de Austria cu acel dispreţ suprem care se
potrivea atât de minunat semeţei sale frumuseţi, eu cred că vreţi
să o insultaţi pe Regina Franţei. Eu vreau să-l scutesc de această
ruşine nu pe rege, nici pe soţ, ci pe gentilomul din
dumneavoastră, de aceea mă retrag la Val-de-Grâce…
— Ba nu, pe moartea tuturor dracilor! mugi Ludovic al XIII-lea
într-o furie frenetică. Se primeşte şi se vede prea multă lume la
Val-de-Grâce. Veţi rămâne la Luvru, doamnă! Intraţi în
apartamentele dumneavoastră şi să nu mai ieşiţi de acolo fără
ordinul meu!…
— Adio, Sire! îl întrerupse mândra spaniolă. E mai convenabil
pentru demnitatea mea să nu ascult mai mult. Dar Europa va fi
uimită când va afla cum este tratată la Curtea Franţei o urmaşă a
Casei de Austria.
Şi înainte ca regele să poată răspunde la această ameninţare,
fără nici un fel de ascunziş, Anna părăsise câmpul de bătaie.
Gaston tremura din toate membrele. Ludovic al XIII-lea se plimba
agitat, biciuindu-şi cizma cu capătul cravaşei.
— Să fie introdus domnul cardinal! ordonă el cu o voce
şovăitoare. Apoi, întorcându-se spre Delfin: Acum între noi doi,
frate!
— Sire, spuse Richelieu intrând şi judecând dintr-o privire în ce
stare de spirit se află Gaston. Sire, voiţi să-mi permiteţi să-l întreb
pe Alteţa Sa întrucât am meritat eu mânia Sa?
— Mărturisesc, spuse Delfinul, că am venit la Luvru foarte
furios contra dumneavoastră, domnule cardinal… Ei! continuă el
văzând gestul pe care îl schiţa fratele său, nu din cauza lui
Ornano al vostru, Sire!
— Sublim! murmură Richelieu în sine.
Într-adevăr, acel „al vostru” era sublim, sublim ca laşitate.
— Ei bine! făcu regele mai potolit de această dare înapoi a
fratelui său, care semăna mai mult a fugă. Atunci spune-ne
adevăratul motiv al acestei nemărginite mânii.
— Sire, spuse Gaston, eu am fost insultat şi încă nu sunt
răzbunat Eu, fratele Vostru, eu, fiul lui Henric al IV-lea, eu nu pot
să obţin scuzele pe care le-ar obţine ultimul burghez din Paris!
Ludovic al XIII-lea încruntă din sprâncene şi privi pieziş spre
Richelieu, care îşi muşca buzele.
— Dacă eu aş fi ştiut, continuă Gaston triumfător, că mareşalul
era acuzat de a fi întreprins ceva împotriva Statului, l-aş fi arestat
eu însumi! În orice caz, m-aş fi ferit pe cât se poate să mă folosesc
de un asemenea pretext, ca să las să-mi izbucnească legitima mea
indignare. Căci Majestatea Voastră cred că ghiceşte că izbucnirea
mea din salon nu a fost decât un pretext.
— Să binevoiască Alteţa sa Regală să se explice mai clar, spuse
Richelieu.
— Da, explică-te, Gaston, eu sunt convins că tu te înşeli în ceea
ce-l priveşte pe bietul cardinal.
— Veţi vedea, Sire. Este adevărat, cardinale, că în două rânduri
diferite am depus câte o plângere împotriva unui maestru de
scrimă numit Trencavel? Omul acesta, prin cuvintele lui, prin
gesturile lui, prin atitudinea lui a comis împotriva mea o crimă de
les-majestate, fiindcă ştia cine sunt.
— La naiba, cardinale. E adevărat? se răsti Ludovic al XIII-lea.
— Da, Sire. Şi am primit plângerile legitime de care vorbeşte
Alteţa Sa.
— Şi Trencavel încă nu e arestat! strigă Gaston de sus.
— Sire, spuse Richelieu, am dat ordine Marelui Prefect. Dacă
acest Trencavel încă nu e arestat, e din cauză că e un drac şi
jumătate…
— A! Vezi, Gaston, că domnul cardinal se ocupă de răzbunarea
ta?
— Da, Sire, făcu Delfinul, făcându-se că încă mai e îmbufnat.
În cazul ăsta, îi mulţumesc Eminenţei Sale.
— Monseniore, continuă Richelieu surâzând, dacă Alteţa
Voastră Regală s-ar fi găsit ieri în strada Courteau…
— Strada Courteau? îl întrerupse Gaston, cu o tresărire de
groază.
— Da, Monseniore. Aţi fi numărat atunci nouă cadavre şi vreo
şase răniţi grav: opera acestui blestemat de Trencavel împotriva
propriilor mele gărzi, pe care eu le trimisesem să-l prindă.
— Oho! exclamă furios regele. Păi atunci e cu adevărat un drac
şi jumătate, cum spuneaţi! Pe burta lui Iuda, trebuie să fi fost o
bătălie cumplită! N-aţi aflat?
— Omul e de temut, Sire, dar nu are să întârzie să ne cadă în
mâini. Alteţa Sa e satisfăcută?
— Daţi-mi mâna, domnule cardinal, spuse Gaston, care se
făcea că e încântat. Nu ştiam de asta. Drace! Propriile voastre
gărzi!… Ah! eu sunt cu atât mai mulţumit de cele ce-mi spuneţi
acum, cu cât eu însumi am avut ocazia să vă aduc un imens
serviciu.
— Mie? făcu Richelieu cu neîncredere.
— Ce serviciu i-ai adus? Să vedem, zâmbi Ludovic al XIII-lea.
— Sire, patru gentilomi din Casa mea l-au salvat pe fratele său,
pe noul cardinal.
Richelieu se înclină, dar făcuse aceasta ca să-şi ascundă
tulburarea. De data asta a fost rândul lui să tremure.
— Sire, continuă Gaston, aceasta îmi aminteşte adevăratul
motiv al vizitei mele la Majestatea Voastră. Patru din angevinii mei
au îndeplinit isprava de care vorbesc; şi pentru a-i recompensa,
le-am promis să-i prezint regelui.
— Ei bine, introdu-i… – Cardinale, adăugă regele cu voce
înceată, în timp ce Gaston alerga spre uşă, fratele meu v-a adus
într-adevăr un serviciu, salvându-l pe al dumneavoastră…
— Sire, bâlbâi cardinalul înspăimântat, Majestatea Voastră nu
bănuieşte că… împotriva propriului meu frate…
— Tăcere cardinale! Şi să nu mai aud vreodată spunându-se că
acest demn gentilom a fost ameninţat…
— Sire, spuse în momentul acela ducele de Anjou, iată-i pe
domnii de Fontrailles, de Bussière, de Liverdan şi de Chevers, toţi
nişte buni gentilomi, care vă vor povesti ei înşişi întâmplarea,
dacă veţi binevoi a le permite.
La aceste asigurări de devotament, cei patru cavaleri tresăriră.
Sub privirea limpede a cardinalului, se simţiră îngălbenind. Erau
foarte tineri şi se socoteau nişte nemernici făcând… acest demers
pe care ei îl acceptaseră în interesul conspiraţiei – adică al
Annaïsei… Ei nu ştiau încă, atunci, că viaţa e făcută numai din
înşelăciuni.
— Domnilor, spuse regele cu acea amabilitate pe care ştia s-o
aibă faţă de lume, s-ar părea că l-aţi fi salvat pe domnul cardinal
de Lyon de un oarecare pericol care l-ar fi ameninţat?
— Oh, Sire, de fapt e mult mai puţin, spuse Bussière.
— Totuşi, povestiţi-mi.
— Sire, spuse Fontrailles, care luă cuvântul la un semn al
camarazilor săi, fiindcă Majestatea Voastră ordonă, iată cum stau
lucrurile: înainte de a părăsi Parisul, Eminenţa Sa a venit să-şi ia
adio de la Alteţa Sa şi ne-a spus că împrejurimile Parisului sunt
puţin sigure pentru cel ce voiaja şi ne-a rugat să-l escortăm pe
Eminenţa Sa câteva leghe. Asta am şi făcut, având grijă a ne
menţine la o distanţă ce făcea să nu fim văzuţi de cardinal, a
cărui bravură fără îndoială că s-ar fi simţit jignită de această
solicitudine pe care o îndreptam asupra persoanei Sale.
— Foarte bine! spuse Ludovic al XIII-lea cu un zâmbet şi cu un
gest de aprobare.
— Pe drumul spre Sens, la trei leghe de Fontainebleau, s-a
petrecut acţiunea ce vreau să v-o descriu. Se lăsase noaptea. La
cinci sute de paşi înaintea noastră, auzirăm nişte strigăte. Era
servitorul Eminenţei Sale, care striga ajutor…
— Ha! spuse bucuros regele. Şi afacerea a fost înfierbântată?
Povestiţi-mi puţin cum a fost.
— La primul strigăt, noi am dat pinteni, am galopat şi am ajuns
la timp pentru a-l vedea pe cardinal care îşi împinsese calul lângă
talazul drumului ca să nu mai poată da înapoi şi duela împotriva
a patru nemernici care fără îndoială voiau să-l jefuiască. Noi am
căzut asupra tâlharilor. Liverdan l-a doborât pe unul din ei cu
mânerul spadei, Chevers l-a străpuns pe un altul, Bussière i-a
zdrobit ţeasta celui de-al treilea cu o împuşcătură de pistol şi cel
de al patrulea fugi în galop, urmărit în zadar de mine, timp de o
jumătate de oră. După aceea, am însoţit pe Eminenţa Sa până la
Sens, smulgându-i promisiunea că nu va mai călători decât ziua
şi primind în schimb binecuvântarea sa.
— Haide, spuse regele, sunteţi nişte băieţi de treabă. Drace, aş
fi vrut şi eu să văd cum i-aţi bătut pe nemernici!
 — Domnilor, spuse atunci Richelieu pe un ton prefăcut, puteţi
conta pe recunoştinţa mea. Mult iubitul meu frate vă datorează
viaţa. N-am să uit aceasta. Vă consider prietenii mei şi cu
începere de azi, porţile Palatului Cardinal vă sunt deschise.
— Şi eu adaug: şi cele ale Luvrului. Duceţi-vă, domnilor.
Rămâi, Gaston, spuse regele.
Cei patru cavaleri ai Annaïsei se retraseră. Când ajunseră
afară, se priviră cu un aer întunecat, îngânduraţi.
— Domnilor, spuse Chevers, ce credeţi dumneavoastră despre
asta?
— Eu spun că jucăm un rol urât, se răsti Fontrailles. L-am
salvat pe cardinalul de Lyon, e drept, dar nu pentru Delfin.
— Eu spun, mormăi Liverdan, că e cam trist din partea
Delfinului că ne-a făcut să jucăm rolul acesta.
— Iar eu adaug, spuse Bussière, că acest rege, pe care noi l-am
înşelat, mi se pare un rege foarte bun. Mai spun că noi conspirăm
împotriva lui şi că în consecinţă, n-ar fi trebuit să acceptăm
mărturisirea favoarei sale. Domnilor, ne aflăm într-o situaţie
penibilă.
— Dar e pentru ea! răspunse ceilalţi trei.
Şi Fontrailles adăugă:
— Ei bine, fiindcă ne-am angajat, să mergem până la capăt.
Dar să începem prin a scăpa de Trencavel…
— El a salvat-o, spuse Chevers îngândurat.
— Da, scrâşni Bussière, el a susţinut atacul contra gărzilor lui
Richelieu.
— El a salvat-o! repetă Chevers, cu un suspin.
— Motiv în plus ca să-l omorâm, se răsti Fontrailles. Noi am
făcut un jurământ: Trencavel ne-a insultat. Şi iată că ne insultă
din nou bătându-se pentru ea, lângă ea! Domnilor, noi suntem
pierduţi dacă-l lăsăm să trăiască pe acest om de nimic!
— Ei bine să-l căutăm! Să-l găsim.
— Şi să-l omorâm!…
Cei patru tineri ieşiră din Luvru, palizi de gelozie.
Pofta de ucis îi stăpâni.

Să ne mai întoarcem o clipă la Luvru.

Regele, ducele de Anjou şi Richelieu rămaseră singuri în
cabinet. Cardinalul făcu un semn lui Ludovic al XIII-lea, care fără
îndoială, îl înţelese.
 — Domnule frate, spuse regele bâlbâindu-se mai mult ca
oricând, ai luat în sfârşit o hotărâre? Te-ai hotărât în sfârşit să
faci această căsătorie care ne convine din toate privinţele? Mi se
pare că v-am lăsat timp pentru a reflecta. Şi fiindcă sunteţi aici,
vă spun: e timpul… credeţi-mă, e timpul! continuă Ludovic a
cărui privire se aprinse şi a cărui voce se îneca. Altfel voi fi silit să
mă gândesc că aveţi vreun motiv ascuns de a respinge nu numai
pe domnişoara de Montpensier, dar chiar însăşi ideea unei
căsătorii. Şi acest motiv ascuns…
Regele se opri brusc. Adevărul era să-i scape de pe buze. El
scoase un fel de geamăt de furie, la care Gaston răspunse cu un
geamăt de spaimă. Richelieu, nepăsător, privea încăierarea celor
doi fraţi.
„Totul e descoperit, urlă Gaston în sine. Totul e pierdut. Sunt
un om mort!”
— Sire spuse el făcând un efort suprem ca să pară calm, cine
vă spune că eu nu vreau să mă însor?
— Aha’ făcu Ludovic al XIII-lea, agăţându-se de această
speranţă.
— Majestatea Voastră să-mi aleagă o soţie pe gustul meu,
continuă Gaston, şi atunci sunt gata să mă cunun.
Ludovic al XIII-lea merse spre fratele său şi spuse pe un ton de
nespusă rugăminte:
— Frate, spui adevărat?…
— Pe Dumnezeu şi pe onoarea mea, spuse Gaston.
Ludovic al XIII-lea se clătină, se duse să se trântească în
fotoliul său, îşi puse capul în mâini şi izbucni în suspine…
Richelieu îşi încrucişase braţele. Acum privea spre uşa prin care
ieşise ceva mai înainte Anna de Austria. Şi privirea aceea era plină
de ură şi de ameninţare. Gaston tremura: vedea eşafodul înaintea
lui…
Ludovic al XIII-lea, după câteva secunde se linişti. Se ridică şi
trecându-şi braţul pe după gâtul fratelui său, spuse:
— Bunul meu frate, spuse el surâzând. Aşadar, vrei să te
însori?
— Cât mai curând! exclamă Delfinul, izbucnind în râs. Şi dacă
Domnul cardinal va veni să-mi binecuvânteze căsătoria, bucuria
mea va fi completă. Găsiţi-mi o soţie, Sire! Cu adevărat, mă simt
sătul…
— Cardinale, cardinale, făcu Ludovic al XIII-lea râzând şi el,
plin de bucurie. Repede, o soţie pentru acest bătrân băiat de
optsprezece ani!
— Ei bine, spuse cardinalul zâmbind, eu nu văd decât pe
domnişoara de Montpensier…
Şi zâmbetul acela era mortal; vocea-i părea că filtrează fierea,
numai fiere.
— Ei bine, reluă regele, ce zici tu de asta, Gaston?
Ducele de Anjou păru că se gândeşte un moment. Apoi:
— Ei, bine Sire, fiindcă voiţi părerea mea, n-o iubesc deloc pe
domnişoara de Montpensier…
— Ei! nu e vorba de dragoste. E vorba de politică. Tu nu ştii ce
e asta. Să vedem, bunul meu frate, fă asta pentru domnul
cardinal… şi pentru mine!
— Ei bine! Sire, accept! Dar lăsaţi-mi două-trei luni ca să mă
obişnuiesc puţin câte puţin cu ideea de a mă însura cu politica!…
Ludovic al XIII-lea îl strânse pe fratele său în braţe. Apoi începu
să meargă prin cameră cu paşi mari, înşirând imensele avantaje
ale acestei uniri şi serbările splendide pe care socotea să le dea.
Întinerit cu zece ani, cu ochii vioi, cu glasul sonor, cu vorbele
curgătoare… era radios.
Gaston nu avea decât optsprezece ani, dar devenise maestru în
prefăcătorie. El se făcu că se plânge de a fi forţat să se însoare cu
politica şi plângerile lui fură aşa de comice, că regele începu să
râdă cu hohote.
— Domnule cardinal, spuse deodată Gaston, fiindcă am făcut
pace…
— Dar bine, Monseniore, nici nu a fost război vreodată între
noi.
— Asta voiam să spun şi eu. Dar în sfârşit, fiindcă acum
suntem de acord, vreau să vă amintesc o promisiune pe care mi-
aţi făcut-o…
— Care, Monseniore?
— Aceea de a-mi arăta castelul dumneavoastră de la Fleury.
Richelieu aruncă repede o privire spre fratele regelui. Dar îl
văzu că pare atât de bucuros, atât de nevinovat, în dragoste, încât
bănuielile îi căzură imediat. Se înclină.
— Alteţa Voastră Regală, mă copleşeşte…
— Ba nu, pe burta lui Irod! Vreau ca să ne vadă toată lumea
cât de prieteni suntem amândoi. În ce zi voiţi să mă găzduiţi în
castelul vostru de la Fleury, cu câţiva dintre prietenii mei?…
 — Rog pe Alteţa Voastră să fixeze ziua…
— Ei bine! spuse Gaston, astăzi e vineri. Voi veni luni.
— Gaston, spuse Ludovic al XIII-lea cu emoţie, tu eşti cu
adevărat un frate bun!
„Luni, se gândea ducele de Anjou, luni cardinalul are să cadă
sub loviturile noastre! Luni, voi fi scăpat de acest predicator! Şi
atunci… Oh! atunci… cine ştie ce se mai poate întâmpla?… Cine
ştie dacă a doua zi tronul Franţei nu va fi vacant!… Va-cant!…”

Capitolul XXXVIII – DIN PIVNIŢELE DE PE STRADA

COURTEAU, ÎN PODUL DIN PIAŢA REGALĂ

CITITORUL POATE CĂ ÎNCĂ NU A UITAT că la un moment dat,

anumite personaje se găseau închise în pivniţele casei din strada
Courteau: fratele Corignan, baronul de Saint-Priac, tânăra
Mariette, plus o duzină de gărzi de-ale Eminenţei Sale.
În clipa în care fratele Corignan, abătându-şi laba-i păroasă
asupra subretei, strigă: „Am prins-o!” baronul de Saint-Priac
crezu – natural – că era vorba de Annaïs.
Atunci el coborî scările ca o furtună, se repezi asupra
călugărului zăpăcit şi înspăimântat; cu o formidabilă lovitură de
pumn, îl azvârli la patru paşi, urlând:
— Mizerabile, tu îndrăzneşti să pui mâna pe ea? Tu?
Purtare foarte cavalerească… Şi rezultatul acestui cavalerism fu
că bietul Corignan, în câteva clipe, avea un ochi galben; şi că din
galben, ochiul trecu la un frumos albastru închis; şi că, în sfârşit,
această culoare se fixă la un negru catifelat…
În semiîntunericul din pivniţă, Saint-Priac întrezări o formă
femeiască. El se înclină şi pronunţă:
— Domnişoară, mă vedeţi în faţa dumneavoastră, fericit şi
mândru de a fi putut să vă smulg din odioasa apropiere cu acest
popă ordinar. Sunt la ordinele dumneavoastră, pentru a vă
conduce la locul pe care dumneavoastră mi-l veţi indica.
— Ah! gentilomul meu, miorlăi subreta, sunteţi prea bun, pe
legea mea.
— Ce voce e asta? se răsti Saint-Priac, uimit! Ce cuvinte sunt
astea? Asta nu-i ea! Şi apucându-l pe călugăr de beregată: Unde e
ea? Vorbeşte, caraghios infam, vorbeşte, sau ultimul tău ceas a
sunat! Unde-i ea?…
 — Dar, pe Bachus, uite-o! bâlbâi Corignan, arătând-o pe
Mariette.
— Pungaşule! Tu ai strigat că ai prins-o. Aşadar, e aici!…
— Destul! spuse călugărul majestuos. Am prins-o, asta-i sigur.
Acum n-o mai ţin. Dă-mi drumul, că-mi mototoleşti anteriul! Dă-
mi drumul sau te excomunic!
— Mizerabilul! E beat mort, strigă Saint-Priac, care începu să
scotocească pivniţele.
— Beat? spuse Corignan. Poate! Dar de ce „mort”? Mie mi se
pare că trăiesc încă şi dacă n-ar fi ochiul stâng care mi se pare că
e acoperit de nu ştiu ce, aş vedea foarte clar asta.
Saint-Priac, nebun de furie, răscolea şi cerceta prin toate
colţurile şi despărţiturile acelei pivniţe uriaşe cu coloane şi bolţi
ca de catedrală şi gonea de colo-colo, cu febrila activitate a
disperării. Gărzile îl ajutau. În curând îşi dădură seama că nu mai
era nimeni într-însa, în afară de Corignan şi de subretă. Furia lui
Saint-Priac ajunse atunci la paroxism.
— Ah! Rascasse, urlă el. Rascasse al tuturor dracilor! îşi arăt eu
ţie! Am să-ţi scot maţele, am să te spintec, am să-ţi arunc inima şi
ficatul la câini! Aşteaptă, caraghiosule! Aşteaptă, trădătorule!
Saint-Priac se repezi ca să urce scările.
— Să-l spinteci pe Rascasse? strigă Corignan. Aşteaptă-mă şi
pe mine! Am venit!
În momentul acela, Saint-Priac scotea un vaiet teribil: ajungând
la uşa din capul scării, el constatase că era încuiată. Saint-Priac
coborî, se clătină şi se prăbuşi leşinat.
În timpul acesta, Rascasse, după ce asistase la plecarea lui
Trencavel şi a Annaïsei, după ce a ascultat câtva timp gălăgia pe
care o făceau gărzile din pivniţă, încercând să spargă uşa, începu
să mediteze asupra situaţiei pe care şi-o crease singur. Meditaţie
foarte dureroasă, de altfel.
— Dacă nu voi fi spânzurat nici de data asta, îşi spuse el,
înseamnă că nu mai există cânepă în toată Franţa. În cazul
acesta, am să fiu lichidat pe roata supliciilor sau pe estrapadă. 7
Îngrijorarea spionului era foarte adâncă, dar tot nu-şi pierduse
întreaga speranţă. Noaptea se scurgea. Era urgentă nevoie să ia o
hotărâre oarecare.
7
Tortură utilizată în vremurile vechi. Un fel de spânzurătoare cu scripete –
de care era legat condamnatul şi izbit de pământ, apoi ridicat iar, până ce-şi da
sufletul.
 — Să încercăm! făcu deodată Rascasse.
Şi începu să-şi sfâşie hainele în aşa hal, încât parcă primise
douăzeci de lovituri de spadă sau de pumnal.
Apoi îşi rupse spada şi vârî numai crâmpeiul cu mânerul, în
teaca-i de piele. Nemulţumit cu aceste preparative, şiretul
Rascasse îşi înmuie mâna într-o băltoacă de sânge şi îşi mâzgăli,
cu multă îndemânare, faţa. Apoi se apropie de pivniţă, în uşa
căreia prizonierii băteau furioşi şi înaintea acelei uşi începu să
scoată o serie de urlete, care reprezentau zgomotele multiple ale
unei lupte disperate, pe viaţă şi pe moarte. La primele lui strigăte,
scandalul din pivniţă încetă.
— Bun! îşi spuse Rascasse. Musiu Saint-Priac şi cu tovarăşii lui
mă ascultă. Ha! Secund mizerabil, am să te omor! Ha! golane! ha,
nemernicule! Ha! pungaşule! Aoleo! şi Trencavel! Uite! Doamne!
Trei contra mea! Ajutor! Aoleo! Drace! mi s-a rupt spada! Aoleo!
Nu da. M-au prins! Ajutor, domnule Saint-Priac! Ajutor Corignan!
Aoleo! m-au omorât. Aoleooo! aju… eu… ha!…
Bineînţeles că viteazul Rascasse însoţea aceste exclamaţii şi cu
o montare extraordinară, bătăi din picioare, vaiete, clincănituri de
spade, înjurături înfundate – nimic nu lipsea La ultimul strigăt,
pentru a completa iluzia, el se trânti greoi pe podea.
Liniştit în ceea ce priveşte efectul celor ce înscenase, se
strecură fără zgomot în vestibul, trecu peste cadavrele şi
sfărâmăturile de pe jos şi se repezi în stradă. Acolo observă că se
făcea ziuă. Vreo douăzeci de burghezi înspăimântaţi priveau spre
clădire, însă de departe, fără a îndrăzni să se apropie. Rascasse
trecu printre grupurile de oameni care se dădură deoparte la
vederea acestui om plin tot de sânge.
Când ajunse în Piaţa Regală, cardinalul plecase spre Luvru.
Rascasse nu pierdu vremea degeaba; înţelegea foarte bine că
viaţa îi depindea acum numai de o promptă şi îndrăzneaţă
minciună. El alergă într-un suflet la procurorul-criminal. În urma
celor raportate de spion, magistratul se repezi spre strada
Courteau, însoţit de o impozantă escortă.
Cât despre Rascasse, el se duse la Luvru, se convinse că
Richelieu nu plecase încă şi se aşeză într-un colţ, la pândă. După
vreo jumătate de oră, se produse o mare mişcare în curte şi
Richelieu apăru, îndreptându-se spre cupeul lui, în mijlocul unei
mulţimi de curtezani linguşitori. Rascasse, se apropie repede de
gărzi, clătinându-se şi spuse cu o voce stinsă:
 — Camarazi, pentru numele lui Dumnezeu, un pahar de vin.
Ah! nu mai pot… mooor!…
Şi se trânti la pământ. Gărzile se repeziră în jurul lui. Câţiva
gentilomi veniră să vadă despre ce era vorba.
Numaidecât, cupeul cardinalului porni şi se îndreptă spre
poartă, ca să iasă din Luvru. Richelieu, văzând oamenii aceia
adunaţi, se aplecă şi-l zări pe rănit, pe muribundul acela pe care
câţiva soldaţi îl duceau în camera de gardă.
— Rascasse! murmură el. Oho! afacerea se pare că a fost
„caldă” de tot…
Cardinalul coborî din trăsură şi intră în camera de gardă. Chiar
în clipa aceea, printr-o fericită întâmplare, muribundul îşi revenea
în fire şi zărindu-l pe Eminenţa Sa reuşi să se ridice printr-un
vizibil efort, pe care i-l inspira fără îndoială respectul.
— Ei bine? făcu Richelieu pe un ton scurt şi aspru.
— Ah! Monseniore. Vai!…
— Trencavel a fost prins? Dar domnişoara de Lespars?…
— Oh! Monseniore, vai!…
— Unde e Saint-Priac? Unde e Corignan?…
— Vai, Monseniore, oh!…
Richelieu rămase un moment tăcut. Privirea-i clară scotoci în
adâncul ochilor pe rănit. Şi cu o voce stranie, cu un accent care
suna într-un mod sinistru în urechea exersată a spionului:
— Ah! bietul Rascasse, are să moară!…
— Monseniore, spuse Rascasse regăsindu-şi instantaneu toate
facultăţile, să vă spun ce s-a întâmplat.
Cardinalul puse ca spionul să fie luat în cupeul lui. Rascasse,
mai înspăimântat de acest exces de onoare, decât de ameninţarea
pe care i-o făcuse cardinalul, se lăsă să cadă gemând pe pernele
de catifea. Richelieu lăsă perdelele în jos şi trăsura luă drumul
spre Piaţa Regală.
— Acum, povesteşte! spuse rece cardinalul. Mai întâi, cine te-a
adus în starea asta?
Rascasse se-nfioră de bucurie: era tocmai cuvântul pe care îl
aştepta cu teamă. Cuvântul acesta era recunoaşterea oficială a
stării lui de rănit glorios, care îşi riscase viaţa în serviciul
stăpânului său.
— Ei, Monseniore, cine voiaţi să fie, dacă nu blestematul de
Trencavel? Omul acesta e diavolul dezlănţuit pe pământ! Dar nu
era singur, secundul lui a sosit în ultimul timp şi m-a croit şi el.
Şi asta nu-i tot, Monseniore, era şi ea! adăugă Rascasse cu glas
înăbuşit.
— Domnişoara de Lespars?…
— A! Monseniore, n-aţi voit să mă credeţi! Pe ea ar fi trebuit s-o
fi omorât! Secundul nu-i nimic. Trencavel merge şi el. Dar ea!
Când s-a repezit asupra mea, cu spada în mână, m-am şi văzut
mort. Fata asta face cât zece din nobilii noştri! Am fost nevoit să
fug, Monseniore! Şi adaug: atâta timp cât va fi ea în Paris, nu voi
fi liniştit în ceea ce priveşte odihna… – ce spun eu? – viaţa
Eminenţei Voastre.
— Aşadar, şi ea s-a luptat? făcu Richelieu, cu o voce mohorâtă.
— Şi de-aţi şti cum, Monseniore!
— Povesteşte… şi să nu uiţi nimic.
— Uitaţi cum stau lucrurile: domnul de Saint-Priac şi cu
oamenii săi, au spart uşa clădirii. În timpul acesta, Corignan şi cu
mine, ne-am introdus în grădină, sărind peste un zid. Eu aveam
intenţia să atac prin dos, în timp ce domnul de Saint-Priac avea
să atace prin faţă. Aşadar, în momentul când acţiunea se începea
în vestibulul case!… oh! au! vai!… iertaţi-mă, Monseniore… rănile
astea…
— Atunci, eşti rănit serios?
— Nu ştiu dacă e serios sau nu, nici nu cred să fie prea grav,
dar mă arde…
— Continuă, Rascasse.
— Ei bine! aşadar, noi am intrat în casă şi ne-am îndreptat spre
vestibul, unde se dădea bătălia. Ne găseam pe un coridor care
străbătea casa dintr-o parte în alta. În dreapta mea, văd o uşă
deschisă: uşa de la pivniţe, Monseniore! Corignan începu să
arunce nişte ocheade spre uşa aceea. Ştii, Monseniore, ce mult îi
place lui vinul bun.
— Grăbeşte-te, spuse cardinalul.
— Da. Atunci, tocmai mă pregăteam să-i fac o morală straşnică
demnului meu tovarăş, când dintr-odată un bărbat şi o femeie ne
cad în spate, ne azvârl în lături cu putere şi se reped în pivniţă. –
Ei sunt! strigă Corignan. – Care ei? – Trencavel şi Annaïs!
răspunde Corignan. După ei! Şi se repede în pivniţă, fie împins de
curaj, fie că nemaiputând să reziste parfumului de vinaţuri, care-i
ajungea până la nas…
— Ai să sfârşeşti odată?
— Da, Monseniore! Adevărul înainte de toate. Eu am închis uşa
pivniţei, convins că cei doi teribili duşmani ai Eminenţei Voastre
sunt prinşi. Alergai în vestibul şi acolo l-am văzut pe domnul de
Saint-Priac care tocmai se întreba ce se făcuse Trencavel. Eu l-am
adus în faţa pivniţei. Domnul de Saint-Priac coboară înăuntru.
Oamenii săi coboară. Tocmai mă pregăteam să cobor şi eu, când
am fost îmbrâncit deodată de un om care încuie cu cheia uşa de
la pivniţă şi apoi se repede spre mine cu spada în mână! Era
secundul, Montariol, Monseniore! Montariol în carne şi oase!
— Dar Trencavel! Dar Annaïs! se răsti cardinalul ros de
nelinişte.
— Ei bine, Monseniore, Corignan se înşelase. Ei nu erau în
pivniţă. Să vedeţi, de-abia mi-am încrucişat spada cu secundul,
când deodată apare şi maestrul de scrimă. Eu mă apăram cât
puteam. Dar, aşa sfârşit şi plin de sânge cum eram, simţeam cum
forţele mă părăsesc, când un al treilea adversar se repede contra
mea: era ea, Monseniore!
Aici Rascasse făcu o pauză şi apoi reluă solemn:
— M-aş fi lăsat ucis acolo pe loc, dacă aş fi avut o armă. Dar a
trebuit să fug Monseniore, da, să fug – fiindcă spada mi se
rupsese în luptă!
Şi Rascasse îşi scoase din teacă frântura de spadă, pe care o
păstrase acolo cu grijă.
— Iată şi dovada, spuse el.
Şi lăsându-se pe spate, leşină.
Cupeul ajunse în Piaţa Regală. Aşa leşinat cum era, Rascasse
examina pe sub genele întredeschise, faţa întunecată a
cardinalului. Înspăimântat, el încerca să surprindă pe această
figură furtunoasă un semn care să-i permită să-şi întrezărească
destinul.
— Desigur, îşi spunea nefericitul Rascasse, am vorbit bine,
minciuna mea a fost o adevărată capodoperă, dar cine poate şti ce
efect a produs această superbă minciună? Ah! biet Rascasse, mi
se pare că de aici înainte nu o să mai ai ocazia să mai minţi…
Hm! îşi încruntă sprâncenele, la ce s-o fi gândind?… Poate că
alege unde să mă trimită, la Bastilia sau la spânzurătoare!
— Rascasse, spuse Richelieu, eşti un bun servitor; nu e vina ta
că ai fost învins, copleşit de numărul adversarilor. Uite, ia punga
asta şi vino după mine în cabinetul meu.
Rascasse tresări de groază. Şi de data aceasta aproape că leşină
de-a binelea. Cu toate acestea, cardinalul surâdea. Cu toate
acestea punga pe care i-o întindea nu era un vis! Dar Rascasse,
spion şi în sufletul lui, îl cunoştea de minune pe poliţistul fără
pereche care era stăpânul lui. El avu senzaţia înspăimântătoare
că Richelieu îl omora cu gândul acela.
Luă punga tremurând şi bâlbâi:
— Monseniore, orice mi s-ar întâmpla în urmă, nu voi uita
niciodată generozitatea Eminenţei Voastre. Vă rog să-mi luaţi
chiar şi viaţa, dacă aceasta trebuie să fie de folos gloriei
dumneavoastră.
Aceste umile cuvinte ale unui om, care în definitiv, îl servise
până atunci cu credinţă şi câteodată îi fusese un bun sfetnic,
făcură mai multă impresie asupra minţii lui, decât vorbăria şi
minciunile lui Rascasse. Atunci, el renunţă la ordinul pe care se
pregătea să-l dea gărzilor şi se mulţumi să repete:
— Bine, bine. Urmează-mă.
„Adio, se gândi Rascasse, te pomeneşti că mai sunt încă în
favoare.”
Cardinalul intră într-o sală în care lucra de obicei secretarul
său intim.
— Bertouville, spuse Richelieu cu un ton de amărăciune, care
nu scăpă urechii fine a lui Rascasse, lunea viitoare voi da o masă
în Castelul meu de la Fleury…
„Na, na, na!” se gândi Rascasse (care se făcu în colţul lui şi mai
mic decât era).
— Trimite de mâine oameni acolo, ca să aranjeze toate
lucrurile. Luni la prânz să fie totul gata. Vreau să se facă toate cu
măreţie.
— Monseniorul binevoieşte să-mi spună câţi oaspeţi doreşte să
trateze?
— Să socotim vreo duzină, Bertouville, făcu Richelieu cu acelaşi
ton amar.
— Încă un cuvânt, Monseniore, reluă secretarul. Ştiu cât de
mult ţine Eminenţa Voastră să se observe treptele ierarhice. Aţi
consimţi dumneavoastră să-mi indicaţi şi calitatea comesenilor?
Richelieu ezită o clipă, apoi cu un zâmbet care îl făcu pe
Rascasse să se înfioare, spuse:
— Luni, în domeniul meu de la Fleury, voi fi onorat de vizita
Delfinului, care a binevoit să-mi promită că îşi va aduce şi
prietenii…
— Fratele regelui la Fleury! murmură Bertouville.
 „Oho! se gândi Rascasse. Oare nu cumva Eminenţa Sa se
împacă în sfârşit cu partidul reginei… sau… oare nu cumva…
bietul Delfin!…”
Rascasse nu mai îndrăzni să continue şi îşi închise ochii ca şi
cum ar fi fost orbit de gândurile care-i treceau prin minte.
Cardinalul intră în cabinetul lui. Rascasse avusese ordin să-l
urmeze; intră şi el.
— Domnul de Saint-Priac e aici şi cere urgent favoarea de a fi
primit în audienţă, spuse uşierul. E însoţit de cuviosul Corignan.
— Pofteşte-i înăuntru, spuse Richelieu.
— Oleoleo! tremură Rascasse.
Cardinalul se aşeză la masă, aranjând nişte hârtii; Saint-Priac,
nemişcat, aştepta. Corignan îl ameninţa cu mutra şi cu privirea,
căci îl observase numaidecât.
— Domnule, spuse Richelieu ridicându-şi deodată capul,
explicaţi-mi cum de aţi fost învins.
— E foarte simplu, Monseniore, spuse cu răceală Saint-Priac.
Sunteţi trădat de Corignan şi de Rascasse.
— Eu! urlă Corignan. Eu să trădez! Ce! după atâtea servicii
loiale pe care le-am adus Eminenţei Sale!
— Dar sunt aici, Monseniore, făcu spionul. Eminenţa Voastră
mi-a dat ordin să vin în cabinetul dumneavoastră şi am intrat în
acelaşi timp cu domnii aceştia.
— Tăcere! spuse Richelieu. Să fie adus Rascasse.
„Păstorul şi turma”, aprobă şi Corignan în sinea lui.
Cei doi caraghioşi îşi aruncaseră o privire şi se înţeleseseră:
erau aliaţi pe viaţă şi pe moarte; acum era vorba de capetele lor.
— Explicaţi-vă, Saint-Priac! reluă Richelieu.
— Monseniore, eu am atacat casa din strada Courteau, în care
se alia maestrul de scrimă Trencavel şi – adăugă Saint-Priac cu
un suspin de furie – aceea pe care o ştiţi şi dumneavoastră. După
ce am spart uşa, îl aveam în mână, când au dispărut deodată.
Atunci Rascasse mi-a afirmat că rebelii s-au ascuns în pivniţă,
unde am şi coborât cu oamenii mei. De abia am intrat în pivniţă,
că uşa s-a închis în urma noastră şi a fost încuiată pe dinafară. Şi
am rămas acolo până adineauri, când am fost eliberaţi de domnul
procuror-criminal.
— Pe care l-am trimis eu, după lupta mea cu Trencavel şi
Annaïs de Lespars! triumfă Rascasse.
— Tu! te-ai luptat tu, cu ei? făcu Saint-Priac.
 — Nu aţi auzit zgomotul luptei?
— Eu l-am auzit! făcu Corignan. Am auzit chiar şi un ţipăt de-
al domnişoarei de Lespars, pe care probabil că ai atins-o tu,
Rascasse.
Saint-Priac se îngălbeni… Se îngălbeni la gândul că Annaïs era
probabil rănită. Dar aproape imediat clătină din cap. Era sigur că
cei doi spioni minţeau cu neruşinare.
— Monseniore, continuă el, aceşti doi oameni vă trădează.
Dovadă că în pivniţa în care am fost închis de Rascasse nu l-am
găsit decât pe Corignan, beat…
— Beat! exclamă călugărul. Domnule baron, dumneavoastră
insultaţi Biserica!
— Haida de! pungaş obraznic!… Te-am găsit beat, aşa cum
spun, şi alergând după o caraghioasă care se ascunsese acolo, nu
ştiu nici cum şi nici de ce…
— Cerule drept! strigă Corignan.
— Bine! spuse Richelieu cu acel ton tăios care oprea scurt şi
cele mai nobile valuri de elocvenţă. Intraţi acolo amândoi şi
aşteptaţi.
Cardinalul se ridică, deschise el însuşi o uşă, îi făcu pe cei doi
spioni să treacă printr-o sală şi-i introduse într-o cameră unde îi
lăsă. Se priviră, pământii la faţă.
„Suntem pierduţi!” voia să spună privirea aceea.
Richelieu se întoarse în cabinetul său, unde Saint-Priac îl
aştepta.
— Domnule, spuse el, să nu mai vorbim de afacerea asta. Am
să însărcinez pe altcineva să-mi aducă hârtiile pe care le deţine
domnişoara de Lespars. Bine-nţeles, că ceea ce vă fusese destinat,
adică mâna acelei nobile domnişoare, va fi dată acestuia. Duceţi-
vă, sunteţi liber…
Saint-Priac îşi plecă umerii sub lovitură. Câteva secunde
rămase nemişcat, în prada unei astfel de spaime, încât faţa îi
şiroia de sudoare. Dar deodată, se înălţă:
— Monseniore, eu nu plec! spuse el. Era alb ca un mort.
— Ce vrea să însemne asta? se răsti Richelieu.
— Înseamnă, Monseniore, că dumneavoastră m-aţi cumpărat
cu trup şi suflet dumneavoastră, aveţi dreptul să mă ucideţi, nu
să mă alungaţi.
— Ce vreţi să fac cu dumneavoastră? Vă întreb. Ce serviciu mi-
aţi adus până acum?
 — V-am adus scrisoarea pe care aţi scris-o reginei, spuse Saint-
Priac.
Richelieu se-nvineţi. Întinse mâna ca să sune.
— Monseniore, spuse Saint-Priac căzând în genunchi,
dumneavoastră care citiţi în inimi ca în nişte cărţi deschise, citiţi
şi în inima mea nu veţi găsi în ea intenţia de reproş care v-a
ofensat, nu veţi găsi în ea nici blestemul împotriva puterii
dumneavoastră, nu veţi găsi în ea decât respectul orbit al insectei
care se caţără sub razele de soare…
Richelieu lăsă să-i cadă o privire spre omul acela tânăr, viguros
şi care cu adevărat părea o insectă, încât se simţi înălţat de toată
umilirea învinsului prăbuşit.
— Ridicaţi-vă, spuse el ceva mai blând.
Saint-Priac ascultă şi reluă, tremurând:
— Monseniore, eu am mai prins-o odată. E drept că o făcusem
pentru mine, dar v-am dat-o. Numai să mă mai apropii de ea
odată şi o voi prinde din nou. Şi de data aceasta, adăugă el cu un
accent de ură şi de dragoste sălbatică, nu are să ne mai scape,
chiar de ar trebui să o înjunghii cu mâinile mele şi să mă omor şi
eu, după aceea, pe cadavrul ei!
„Ei! nici nu-ţi cer altceva”, se gândi Richelieu.
— Nimeni nu ar fi putut să reuşească acolo unde eu am dat
greş. Nimeni nu vă va putea servi ca mine în această afacere, căci
servindu-vă pe dumneavoastră, mă servesc pe mine. Pasiunea
mea răspunde pentru mine, Monseniore!
Richelieu nu avea câtuşi de puţin intenţia de a se lipsi de Saint-
Priac, căuta să-l exaspereze şi asta era tot. Părea că ţine între
degete o vergea de foc, cu care îl putea chinui după voie:
— Eu nu mă îndoiesc de fidelitatea şi nici de curajul
dumneavoastră, spuse el rece. Dar nu-mi plac înfrângerile, v-am
mai spus-o. Neîndemânarea poate să fie o crimă, să ştiţi.
— Monseniore, dar m-am lovit de Trencavel, scrâşni Saint-
Priac.
— Ei! trebuia să iei zece soldaţi!…
— Eram treizeci, Monseniore!
Richelieu tăcu. ÎI străbătu un fior grăbit. El se plimbă un timp,
îngândurat.
— Ah! asta e! reluă el, dar atunci trebuie să fie grozav, omul
acesta? Ce e, un uriaş?
— L-aţi văzut şi dumneavoastră, Monseniore.
 — Şi spuneţi că a ţinut piept la treizeci de oameni?
Saint-Priac povesti lupta ce avusese loc în vestibul, povestire
exactă, grăbită, presărată cu exclamaţii de furie. Şi în sfârşit,
înălţându-se:
— Nimeni altul decât mine nu v-o poate aduce pe Annaïs.
Nimeni altul decât mine nu-l poate ucide pe Trencavel. Numai să-i
găsesc…
— Asta e treaba dumitale, domnule, nu a mea.
Aceste cuvinte însemnau reintrarea lui în graţiile cardinalului.
Saint-Priac scoase un suspin lung şi murmură:
— Voi pleca în căutarea lor chiar în dimineaţa aceasta.
— Nu, făcu cu vioiciune Richelieu. Te vei ocupa de afacerea
asta numai cu începere de marţi încolo.
— Şi până atunci ce să fac, Monseniore?
— Găseşte-mi zece oameni hotărâţi, pe cai buni. Trebuie să fie
înarmaţi şi gata la orice. Îndemânatici, tăcuţi, iuţi. Am nevoie de
ei, luni de dimineaţă. Vor fi sub ordinele dumneavoastră.
— Îi veţi avea, Monseniore.
— Dumneavoastră şi cu oamenii dumneavoastră… veţi fi
adunaţi luni dimineaţa, la ora opt, la Longjumeau. Acolo veţi
primi ordinele mele printr-un curier pe care vi-l voi trimite. Poftim
un bon de cinci sute de pistoli pe care îi veţi ridica de la
vistiernicul meu. Duceţi-vă… şi, până luni, nici să nu vă mai
arătaţi.

Corignan şi Rascasse, rămaşi singuri în camera în care îi

închisese Richelieu, se lăsară pradă unor lugubre şi amare
reflexiuni. Îşi dădură seama că Saint-Priac putea să-i dovedească
lui Richelieu trădarea lor. Nu prea ştiau ei bine ce fel de moarte le
era rezervată, dar trebuie să recunoaştem că acest amănunt îi
lăsa destul de indiferenţi. Funia, otrava, pumnalul şi alte căi
asemănătoare i-ar fi dus toate la aceeaşi răspântie. Şi această
răspântie a întunericului căutau ei s-o înlăture!
— Dar eu nu l-am trădat! urlă Corignan.
— Dar eu? După părerea ta, l-am trădat eu? strigă cu
neruşinare Rascasse.
— Ce ai făcut tu, afară din pivniţă?
— Şi tu ce ai făcut acolo, în pivniţă?
— Tu ai vrut să te înţelegi cu Trencavel! mugi Corignan.
 — Haida de, şi acum mai eşti beat, spuse Rascasse tremurând,
fiindcă fusese ghicit.
Nu era nevoie să spună mai mult de atât. Călugărul se năpusti
asupra duşmanului său. Rascasse văzu bolidul venind spre el.
Prompt şi cu îndemânare, el îşi reînnoi manevra-i salvatoare şi
într-o secundă, capul lui repezit ca un proiectil, îl atinse pe
Corignan drept în stomac. Capucinul a fost trântit pe jos, unde se
aşeză rezemat de perete şi începu să plângă, ţinându-se cu
amândouă mâinile de partea atinsă. Rascasse, atât din cauza
vitezei cât şi a loviturii pe care o primise în cap, se lungi cu faţa în
jos. Din camera vecină se auzi un zgomot.
— Scoală! făcu Corignan liniştit, scoală odată! Hai, repede!
Uşa se deschise. Părintele Joseph apăru. Rascasse, reuşi să se
ridice şi rămase în picioare, clătinându-se. Îşi freca încetişor cu
mâna, partea de sus a craniului. Corignan se freca la stomac.
— Ce faceţi acolo? întrebă părintele Joseph surâzând.
Surâsul acesta îi înspăimântă pe cei doi nenorociţi.
— Haideţi, veniţi-vă în fire, reluă părintele Joseph şi să nu vă
fie frică. Ascultaţi-mă. Voi avea o misiune de încredere să vă dau.
Astă seară veţi veni amândoi la Mânăstire; să mă găsiţi.
— La ce oră, Prea Sfinţia Ta?
— Veţi fi înştiinţaţi. Acuma veţi ieşi prin uşa aceasta, o vedeţi?
Stareţul, le arătă o uşă opusă aceleia prin care venise el.
— Şi să nu uitaţi, adăugă el, asta numai dacă vreţi ca să vi se
ierte prostiile de azi-noapte.
Spunând acestea, părintele Joseph se întoarse în interiorul
apartamentului, după ce le schiţă un semn din cele mai
liniştitoare.
Cei doi bieţi oameni se priviră cu un aer întunecat şi se văzură
slabi la faţă. Se pare că amândoi cunoşteau destul de bine jocurile
de fizionomie ale Eminenţei Cenuşii: vorba dulceagă, gesturile
prieteneşti, promisiunile de încredere care le fuseseră strecurate,
măriră şi mai mult spaima. Imediat, se apropiară unul de altul şi
fără a căuta o inutilă tranziţie între furia de adineauri şi prietenia
de acuma, se sfătuiră:
— Dragul şi micul meu Rascasse, ce părere ai de minunea
asta?
— Bunul meu Corignan, eu n-am să mă duc la întâlnire. Asta e
părerea mea.
— Nici eu, la naiba! nici eu. N-am poftă să putrezesc „in pace
eterno”.
— Să ne ţinem bine, Corignan. Să fim gata la orice. Când vom
ieşi de aici, o să vedem noi cum o să scăpăm din încurcătură,
aducându-i cardinalului vreun serviciu de seamă. Da, însă de ce
să nu ieşim noi de aici, imediat?
— Fiindcă ni s-a spus să aşteptăm, Corignan! Şi apoi, fiindcă
domnul părinte, plecând, a încuiat uşa cu cheia.
— Da, însă pe aici? făcu Corignan arătând uşa pe care le-o
arătase părintele Joseph.
— Pe aici e o scară secretă. Pot să fac prinsoare că uşa care
răspunde în Piaţa Regală e solid baricadată.
Şi Rascasse pătrunse imediat în întunericul scării. Două
minute mai târziu, el apăru foarte palid. Era o scară în spirală, de
piatră, ce răspundea la o uşă zidită în unul din colţurile palatului
care se afla în Piaţa Regală. Aşa cum şi bănuise, Rascasse găsise
uşa aceea încuiată.
— Suntem în mâna cardinalului, spuse el înăbuşit. Nu ne vom
putea salva pielea, decât dacă această grozavă mână se înduplecă
să se deschidă.
Timpul trecea. Ziua se scurgea încetişor. Una câte una, orele se
succedau ca nişte pâlpâiri de agonie. Rascasse şi Corignan nu
mai spuneau acum nimic. Miile de zgomote ale palatului nu
ajungeau până la ei, decât foarte slăbite. Foamea începuse să se
facă simţită.
Spre seară, Corignan întrebă:
— Crezi că vor să ne lase să murim aici de foame şi de sete?
— Asta nu cred, spuse Rascasse cu indiferenţa disperării.
Puţin câte puţin, se făcu întuneric. Cei doi nefericiţi se
apropiară unul de altul. Acum orele se scurgeau şi mai încete şi
mai lugubre. Putea să fie cam miezul nopţii. O sete arzătoare le
aprindea gâtul celor doi prizonieri. Cât despre foame, acum nu o
mai simţeau. Situaţia lor groaznică, nu le mai lăsa decât
conştiinţa acuzaţiilor ce li se puteau aduce. Deodată uşa aceea
din interior, spre apartamente, se deschise.
Un valet apăru ţinând o făclie în mână. Corignan şi Rascasse,
care se trântiseră în nişte fotolii, se ridicară dintr-un salt, orbiţi,
speriaţi, ca nişte bufniţe surprinse în adâncul nu ştiu cărui
ascunziş. Cu toate acestea, îl recunoscură imediat pe valet. Era
un om bătrân şi cumsecade, plin de blândeţe şi căruia de sute de
ori ei îi strecuraseră, sau unul sau celălalt, câte un pol de aur în
mână. El surâdea fericit, cu aerul cel mai binevoitor din lume.
Respirară uşuraţi: se simţeau renăscând.
— E ora! spuse valetul.
Tresăriră, cuprinşi din nou de o furie copleşitoare. Ora! Ora de
a muri?…
— E ora? bâlbâi Rascasse.
— Ora cinei fără îndoială? insinua Corignan cu un zâmbet
eroic.
— Ora de a vă duce la Înalt Prea Sfinţitul părintele Joseph,
spuse valetul, nepăsător.
— Aha! făcu Corignan, uimit de acest nou titlu. La înalt Prea
Sfinţitul…
— Doamne, desigur! zâmbi valetul din ce în ce mai ipocrit: are
să vă încredinţeze o misiune de încredere. Şi veţi câştiga din gros.
Hai, plecaţi, e ora!
El arătă uşa scării în spirală. Rascasse şi Corignan deschiseră
uşa aceea şi îndată ce trecură dincolo, Rascasse o şi trânti în
nasul valetului care venea după ei. Corignan începuse să coboare:
un felinar, într-o scobitură a zidului, le lumina foarte slab
treptele. Rascasse îl apucă repede de gât şi-l obligă să urce înapoi.
Călugărul crezând că era vorba de unul din acele nenumărate şi
mişeleşti atacuri ale cocoşatului se întoarse, furios. Dar îl văzu pe
Rascasse cu o faţă aşa de descompusă de spaimă, încât rămase
nemişcat, cu ochii holbaţi.
— Oh! oh! făcu el într-un suflet, ce s-a întâmplat?
— Cumetre, murmură Rascasse, nu trebuie să coborâm, ci să
ne urcăm, cât mai sus.
— De ce aşa, când Prea Înalt Sfinţitul…
— Aşteaptă-mă aici. Şi să nu faci nici un zgomot; nici un
cuvânt, nici o suflare…
Corignan împietri şi îşi reţinu răsuflarea. Rascasse începu să
coboare îngusta scară în spirală. Să se facă una cu liniştea şi cu
noaptea, era o ştiinţă pe care Rascasse o studiase cu răbdare.
Corignan admiră cu o invidie geloasă îndemnarea vicleană a lui
Rascasse. Micul spion coborî, însă nimeni nu l-ar fi putut auzi.
Câteva secunde mai târziu, Corignan îi văzu reapărând.
Rascasse puse un deget la buze şi apucând mâna lui Corignan,
începu să urce spre etajele superioare. Aproape imediat, scara se
lumină. Corignan se aplecă şi-l văzu pe valetul acela, – care cu
faţa răvăşită, tremurând, cu făclia în mână, ca un spectru,
asculta…
Ei ajunseră la capătul scării.
— Pentru Dumnezeu! dârdâi Corignan, ce se petrece?
— Nu înţelegi? E drept, uit mereu că tu ai cap de măgar! Ei
bine, cumetre, ştii pe cine am văzut la picioarele scării?
— Pe Trencavel şi Montariol?
— Am văzut, spuse Rascasse ridicând din umeri, am văzut opt
zbiri cu pumnalele în mână. Patru pentru tine, patru pentru
mine. Frumoasă măsură, n-am ce zice!
Corignan clănţănea din dinţi. În momentul acela auziră vocea
valetului lui Richelieu, care fără să ştie – fără îndoială -, repeta
cuvintele grozave pe care de Guise i le spusese asasinului lui
Coligny:
— Ei bine, voi de jos, s-a făcut?
Cei doi nenorociţi simţiră părul zburlindu-se. Totuşi, erau nişte
oameni straşnici şi înfruntaseră de atâtea ori pericolele. Atunci
aruncară în jurul lor priviri rătăcite.
— Hei, nici nu i-am văzut măcar! strigă o voce de la picioarele
scării.
— Nu i-aţi văzut? se răsti valetul, care uită să-şi mai
îndulcească glasul. Păi au coborât acuma!…
A fost o clipă de oribilă tăcere. Apoi Corignan bâlbâi:
— Se urcă!
Rascasse văzu o uşă şi o deschise. Unde se ducea? Nici el nu
ştia. Singur un ultim instinct de viaţă îl mai făcea să execute nişte
mişcări automate. El intră şi se văzu într-un pod mare de tot, pe
care nişte dâre albe îl tăiau în fâşii de lumină, la distanţe egale.
Era luna, care îşi arunca razele paralele prin cele trei sau patru
tabachere de pe acoperiş.
Corignan nu l-ar fi părăsit acum pe Rascasse nici pentru o
împărăţie: intrase şi el în urma lui Rascasse, îi făcu un semn şi
amândoi, baricadară uşa, cu două-trei cufere pline, pe care le
găsiseră pe aproape. Era şi timpul. O lovitură puternică răsună.
— Cumetre, spuse Rascasse, dă-mi anteriul tău.
— Uite-l, spuse Corignan îmblânzit de groază.
În podul acela se aflau tot felul de mobile vechi. Rascasse puse
două-trei scaune, din acelea fără spătar, unul peste altul şi
aruncă deasupra anteriul capucinului, pe care îl aranjă repede:
cu capişonul aşezat deasupra, cu multă artă, părea o fantastică
apariţie în palidele raze al lunii.
 — Bun! murmură Rascasse. Spectrul ăsta tot are să-i oprească,
îi spuse.
Loviturile plouau în uşa podului. Lui Corignan i se înmuiaseră
picioarele. Rascasse îl împinse până sub luminatorul cel mai
apropiat de ei.
— Cumetre, fă-mi palmele scară, ca să mă urc pe umerii tăi şi
de acolo să mă caţăr pe acoperiş. După asta, am să te trag şi pe
tine.
Într-o altă împrejurare, Corignan nu s-ar fi încrezut în el. Dar
năucit de spaimă el se pregăti, unindu-şi palmele în poală;
Rascasse îi puse piciorul în mâinile împreunate şi apoi se urcă pe
umerii solizi ai capucinului, de unde putu să ridice cu capul
geamul şi apoi să se caţăre pe acoperiş. După aceea, se aplecă
deasupra deschizăturii şi spuse:
— Cumetre, peste o clipă domnii aceia vor reuşi să spargă uşa
şi se vor repezi asupra ta. Te las pe tine să-i primeşti cu lovituri
de pumnal, de pumni, de picioare. Desigur că ai să-i pui pe fugă.
Atunci nu ai decât să aştepţi să se facă ziuă şi ai să coborî liniştit
şi să vii să mă cauţi acasă la mine, ca să-mi povesteşti cum a fost
încăierarea. Adio, cumetre şi ai răbdare…
— Ah, mizerabile! mugi Corignan.
Rascasse dispăru. Corignan îşi apucă cu amândouă mâinile
capul de disperare. Se întreba dacă nu ar fi fost mai bine să se
ducă să deschidă singur uşa asaltatorilor şi să se lase ucis
imediat. Apoi începu să se învârtească ca un nebun şi după
câteva clipe o rupse la fugă prin pod, fără să ştie încotro… În
momentul acela, zbirii puşi de Richelieu să-i aştepte terminau de
spart uşa.

Capitolul XXXIX – MASA DE LA FLEURY

TRECÂND PESTE ACEA ZI care începuse – sâmbătă – şi peste

cea următoare, ne vom găsi duminică seara, în ajunul zilei în care
Gaston, fratele regelui şi moştenitor al tronului, trebuia să se
ducă cu câţiva prieteni la Fleury, unde cardinalul de Richelieu
promisese sau, mai curând, acceptase să-i primească.
Cele ce vom descrie acum se petreceau, deci, duminică seara,
pe la ora unsprezece.
Să intrăm întâi în palatul din Piaţa Regală, în care Richelieu
mai locuieşte încă. De fapt, aşa după cum îl şi anunţase pe rege şi
pe Doamna de Austria, Richelieu începuse încă de sâmbătă să se
instaleze în Palatul Cardinal. Gărzile lui ocupaseră porţile
somptuosului palat. Funcţionarii îşi luaseră în primire vastele
birouri care le erau rezervate. Aici avea să vină Richelieu să-şi
petreacă două-trei ceasuri pe zi; şi cu asta, se poate zice că
Palatul Cardinal a început să trăiască.
Dar pentru un motiv ascuns, Richelieu nu a vrut să-şi
părăsească încă de tot palatul din Piaţa Regală, care pentru încă
multă vreme avea să-i servească de locuinţă intimă. Şi aici îl
găsim pe cardinal duminică seara, aşa cum am mai spus, pe la
orele zece, în acel cabinet de lucru, lângă uriaşul şemineu unde l-
am mai văzut adeseori. Cu toată ora târzie, părintele Joseph e
acolo, ca la privegherea din ajunul unei bătălii decisive, fiindcă
ziua de mâine va fi o zi de temut.
— Da, repeta Richelieu cu acel ton de amărăciune pe care l-am
mai semnalat noi; Delfinul pe care eu trebuia să-l strivesc îmi
impune voinţa lui, m-a forţat să-l primesc la mine ca pe un
prieten împreună cu prietenii lui, adică duşmanii mei.
— Fiule! spunea părintele Joseph ridicând din umeri. Ceea ce
se revoltă în dumneavoastră e numai vanitatea. Ei da! sunteţi
obligat să-i mai faceţi încă o mutră prietenească acestui om fără
demnitate, fiindcă întâmplarea a făcut să se nască pe treptele
tronului. Dar gândiţi-vă că dacă Ludovic al XIII-lea moare, dacă
Gaston devine rege şi dacă se căsătoreşte cu Anna de Austria,
dumneavoastră sunteţi pierdut. „Dumneavoastră şi opera
dumneavoastră – opera noastră – opera mea!”, continuă stareţul
în gând
— Ah! dacă aş îndrăzni! se răsti cardinalul.
— Trebuie să îndrăzniţi, spuse părintele Joseph cu o linişte
extraordinară. Vreţi să vă spun care e gândul dumneavoastră pe
care nici nu îndrăzniţi, măcar să-l priviţi în faţă? Iată ce aţi dori
să îndrăzniţi; „Oh! dacă aş îndrăzni, aş asigura cu o singură
lovitură puterea mea în prezent şi în viitor. Dacă aş îndrăzni, aş
strivi visul Annei de Austria. Dacă aş îndrăzni, nici nu aş mai
avea nevoie să-i impun lui Gaston căsătoria cu domnişoara de
Montpensier. Dacă aş îndrăzni, Gaston de Anjou nu ar mai ieşi în
viaţă din casa mea de la Fleury!…”
Richelieu scoase un ţipăt, păli şi se ridică deodată:
— Taci, făcu el într-un suflu de groază. Taci!…
 — „Dacă aş îndrăzni, continuă părintele Joseph ridicându-se şi
el, fără aş încetini glasul, dacă aş îndrăzni, chiar la masa mea aş
pune să fie înjunghiaţi fratele regelui şi prietenii lui. Apoi, aş
spune regelui că am avut dovezile unui complot împotriva vieţii
lui. I-aş spune că am vrut să pun să-i aresteze pe mizerabilii care
visau să găsească pentru Ludovic al XIII-lea, un Ravaillac sau un
Jacques Clement, cum s-a găsit pentru Henric al IV-lea şi Henric
al III-lea. I-aş spune că cei care complotaseră, siguri că aveau să
fie ucişi pe eşafod, se răsculaseră şi că a fost o luptă, în care
trădătorii au fost ucişi. Iată ce i-aş spune regelui şi el m-ar
îmbrăţişa, numindu-mă Salvatorul său!… Iată ce aş face, dacă aş
îndrăzni!… Asta vă spuneţi în gând, cardinale! Şi eu, vă spun:
Trebuie să îndrăzniţi!
Richelieu, gâfâind, rămase un minut tăcut. În camera aceea se
auzea numai suflul horcăitor al respiraţiei… Richelieu se duse să
deschidă uşile cabinetului, ridică perdelele, apoi se întoarse spre
părintele Joseph, care îl privea zâmbind.
— Şi cine vă spune că eu nu vreau să îndrăznesc! mormăi
înăbuşit cardinalul.
— Ştiu ce voiţi, spuse părintele Joseph. Dacă am spus cu glas
tare gândul dumneavoastră, am făcut-o fiindcă vorba dă o formă
decisivă visului. A vorbi este aproape a înfăptui. De la vorbă la
faptă e mult mai mică distanţă, – credeţi-mă – decât de la vis la
faptă. Să vedem ce aveţi de făcut!
Atunci, în cuvinte repezi, scurte, de-abia terminate, construiră
amândoi temelia acţiunii de a doua zi.
— Voi avea la Longjumeau o duzină de oameni înarmaţi, spuse
Richelieu. Saint-Priac îi comandă. Până în ultima clipă, ei nu vor
şti despre ce e vorba.
— Ştiţi care?
— Mi-a fost imposibil să aflu. Dar bănuiesc că César de
Vendôme şi fratele lui, Marele Stareţ, vor fi printre ei.
— Bine. Şi la Fleury?
— Încrederea. Nimeni. Câţiva valeţi şi majordomul meu.
— Foarte bine. La ce oră veţi fi la masă?
— Pe la prânz. Saint-Priac va trebui să sosească la ora unu.
— Mă însărcinez eu să-l trimit. Câţi prieteni are să-şi aducă
ducele?
— Toţi prietenii.
— Facă cerul ca să fie şi ei! Ziua ar fi atunci desăvârşită; să ne
înţelegem asupra celor ce vom face… Dumneavoastră vă veţi aşeza
la prânz la masă. La prânz, eu voi fi la Longjumeau. Saint-Priac e
un om sigur. Dumneavoastră veţi aranja în aşa fel, încât el să
poată să-şi instaleze oamenii într-o odaie vecină cu aceea în care
veţi avea oaspeţii la masă. Oamenii, se vor năpusti la un cuvânt
pe care dumneavoastră îl veţi striga şi… vor lovi. Aşadar,
dumneavoastră nu aveţi nimic de făcut decât să-i lăsaţi pe alţii să
facă şi să strigaţi cuvântul. Să ne alegem cuvântul.
— Să-l alegem! spuse Richelieu.
— Veţi aştepta ca să sune ora unu. Din clipa aceea, Saint-Priac
va fi acolo şi va aştepta. Să vedem… veţi striga ceea ce strigau
puternicii, cutezătorii care plecau să-l dezrobească pe Christos. Şi
dumneavoastră vă doriţi dezrobirea dumneavoastră. Veţi striga:
Dumnezeu o vrea!...
— Dumnezeu o vrea! repetă cardinalul de Richelieu cu un
accent de neclintită hotărâre.
În momentul acela, un valet de încredere ciocăni la uşă.
Richelieu se făcu alb şi se încordă ca pentru o luptă sălbatică.
Joseph se duse să deschidă şi întrebă liniştit:
— Ce e, prietene?
— Un gentilom se află jos şi voieşte cu orice preţ să vorbească
imediat cu Eminenţa Sa.

Şi în aceeaşi seară, o seamă de mişcări ciudate se făceau în

strada Saint-Thomas-du-Louvre, unde se afla palatul ducesei de
Chevreuse.
Trebuie să spunem aici că această stradă îngustă era pe
jumătate seniorială, prin cele câteva locuinţe nobile pe care le
conţinea şi pe jumătate populară, printr-un mic număr de case
mai deochiate, mai sărace. Una din aceste case sărmane, complet
ruşinată de o astfel de vecinătate, se afla drept în faţa portalului
cel mare al palatului de Chevreuse.
Pe la ora zece, aşadar, doi bărbaţi ieşiră din palat şi luându-se
la braţ ca doi prieteni vechi urcară spre strada Saint-Honoré.
— Marchize, spunea unul din ei, cred că nu aţi uitat prinsoarea
noastră!
— La naiba! dragul meu conte, cum s-ar putea aşa ceva,
răspunse celălalt. Am pariat pe o mie de pistoli că am să vă omor
în duel, sub ferestrele blestematului cardinal.
— Sunteţi încântător. Şi eu am pariat pe o mie de pistoli că am
să vă străpung dintr-o parte în alta, în mijlocul Pieţei Regale.
— Dacă ne-am înţelege asupra zilei în care să ne întâlnim?
— Aşadar, sunteţi sătul de-a binelea de viaţă, bietul meu
marchiz?
— Nu, dar mărturisesc că mă grăbesc foarte mult să vă ucid,
dragul meu conte.
— Ei bine, dacă peste opt zile, blestematul de cardinal, mai e pe
lumea asta…
— Îl vom distra cu o superbă gală de arme şi va putea să ne
citească de sus, de la fereastra sa, edictul care pedepseşte cu
moartea, duelurile. Dar ia spune: mă gândesc că, dacă vom face o
figură în duel şi trecând spadele pe alături şi aproape ne vom
străpunge unul pe altul, atunci Eminenţa Sa are să fie foarte
încurcată căutând să ordone executarea a doi morţi!
Cei doi tineri pufniră în râs; apoi, strângându-şi mâinile, se
despărţiră. Cei doi oameni care îşi spuneau râzând lucruri aşa de
funebre erau marchizul de Beuvron şi contele de Montmorency-
Bouteville.
Trei minute după plecarea lor, uşa palatului de Chevreuse se
întredeschise din nou, pentru a lăsa să treacă un alt grup, format
din marchizul de La Valette, César de Vendôme şi Antoniu de
Bourbon care era numit Marele Stareţ. Aceştia coborâră în tăcere
spre Sena, ocoliră spre stânga şi urcând spre Piaţa Luvru, se
despărţiră spunându-şi acest singur cuvânt:
— Pe mâine!
Dar acest cuvânt trebuie să fi avut o semnificaţie grozavă, căci
La Valette era norocos, César foarte palid şi Marele Stareţ
tremura.
Cinci minute se mai scurseră şi un alt grup ieşi din palatul de
Chevreuse. Acesta cuprinse patru tineri: erau Chevers,
Fontrailles, Liverdan şi Bussière. Erau să se îndepărteze, când
Bussière îi opri cu un gest:
— Domnilor, spuse el, am să vă spun ceva! Da să vorbim încet.
— Veţi afla, domnilor; reţineţi întâi acestea: domnişoara de
Lespars locuieşte acum în acest palat…
— …Unde ducesa i-a cedat un etaj, asta ştim şi noi, făcu
Liverdan.
— Răbdare, reluă Bussière. Veţi înţelege pentru ce v-am
reamintit acest amănunt. Acum permiteţi-mi să vă spun că atunci
când am hotărât să-l escortăm afară din Paris pe noul cardinal de
Lyon, noi am comis faţă de noi înşine, o crimă de care am şi fost
pedepsiţi…
— Cum asta?! se răsti Chevers.
— Domnilor, noi făcusem un jurământ. Am spus: Trencavel e
dezonoarea noastră vie, fiindcă coborându-ne la un rol de bandiţi,
am încercat să-l asasinăm atunci când era neînarmat, într-o luptă
necinstită…
Câteva înjurături izbucniră înăbuşite. Bussière continuă:
— Aşadar, noi am vrut să-l asasinăm pe Trencavel şi Trencavel
ne-a pus pe fugă, astfel că el nu e numai dezonoarea noastră vie,
ci şi ruşinea noastră!
— Unde vrei să ajungi cu asta? murmurară, furioşi, ceilalţi
tineri.
— Vreau să ajung la asta, domnilor că noi am jurat să nu mai
facem nimic nici pentru domnişoara de Lespars, nici pentru
nimeni pe lume şi să nu ne mai avântăm în nici un pericol, atâta
timp cât Trencavel va fi în viaţă. Noi nu ne mai aparţinem nouă, ci
numai răzbunării noastre. E drept…
— Da, da, pe toţi dracii!…
— Ei bine, aşa cum aveam onoarea să vă spun, riscându-ne
viaţa pentru a-l proteja pe cardinalul de Lyon, noi am fost nişte
criminali faţă de noi înşine şi am fost pedepsiţi pentru asta,
fiindcă după cele povestite, de domnişoara de Lespars,
blestematul de Trencavel a profitat de lipsa noastră, pentru a se
apropia de ea.
— E drept! E drept!
— El a salvat-o, domnilor!
Ceilalţi scrâşniră din dinţi.
— A însoţit-o până aici!… Domnilor, acum vă întreb: vom merge
mâine la Fleury?
— Dacă va merge şi ea! se răsti năvalnic Fontrailles.
— Chiar dacă va merge şi ea, noi nu vom merge! Vom merge
numai dacă îl vom fi omorât până atunci pe Trencavel.
Cei trei care îl ascultau pe Bussière îşi aruncară o privire
mohorâta.
— Da, spuse în sfârşit Liverdan, dar ca să-l ucidem, trebuie mai
întâi să-l găsim…
— Domnilor, spuse atunci Bussière, eu l-am găsit!…
Se lăsă o tăcere bruscă, în care se auzi numai şuieratul de
mânie al respiraţiei lor – şi mâinile pe sub pelerine căutară
pumnalele şi spadele.
— Unde e? spuse în cele din urmă Fontrailles, cu un horcăit de
furie.
— Aici! spuse Bussière.
Şi cu degetul, arătă casa aceea săracă, pe care am arătat-o şi
care se afla în faţa palatului de Chevreuse. Tinerii făcură o
mişcare ca şi când ar fi vrut să se îndrepte într-acolo. Bussière îi
reţinu.
— E acolo, spuse el. Să nu ne grăbim. Rămâneţi liniştiţi, că nu
are să plece. Stă acolo ca s-o supravegheze pe domnişoara de
Lespars. Atâta timp cât ea va locui în palatul de Chevreuse, el are
să stea în casa asta. Domnilor, mâine dimineaţă, la ora nouă, ne
vom întâlni în piaţa Luvru şi de acolo, toţi patru, vom veni aici.
Aceasta vă convine?
S-a auzit un singur murmur:
— Da, ne convine.
Şi ei se despărţiră la fel, spunându-şi acelaşi:
— Pe mâine!
În momentul când cei patru tineri se depărtau, uşa palatului se
deschise încă o dată şi un singur om ieşi – întovărăşind de la
distanţă pe doi servitori ai ducesei de Chevreuse. El se repezi, cu
pas iute, pe lângă ziduri, făcându-se cât mai mic, cu înfăţişarea
unui criminal care fuge. Câteodată se întorcea, ca să se asigure că
cei doi oameni înarmaţi se găseau destul de aproape ca să-i vină
în ajutor la nevoie. Câteodată se oprea ca să asculte în liniştea
adâncă a Parisului adormit. Atunci îşi ştergea sudoarea de gheaţă
de pe fruntea lui lividă. Apoi, cuprins de fiori, începea din nou să
fugă. În palat nu mai rămăseseră decât doi conspiratori. Unul se
numea conte de Chalais, celălalt cavaler de Louvigni. Această
adunare istorică, în care se hotărâse ce trebuia să se întâmple la
Fleury, a doua zi, luni, avusese loc în marea sală de arme a
palatului, situată la parter.
Chalais, dispăru cel dintâi. Dar în loc să iasă din palat, el se
îndreptă, condus de Marina, camerista ducesei, spre
apartamentele de la etajul întâi. Ceilalţi conjuraţi plecaseră pe
grupe, în ordinea în care i-am văzut ieşind.
În sala cea mare, se mai afla un om care stătuse într-o
scobitură a unei ferestre şi pe care ducesa îl privea surâzând. Şi
surâsul acesta voia să-i spună: Haide, duceţi-vă, dar! Vedeţi bine
că totul s-a sfârşit
 Nu există în toată înlănţuirea creaţiei un animal mai crud decât
femeia care nu iubeşte. Maria de Rohan-Montbazon se vedea
adorată nespus de mult de omul acela. Timp îndelungat se
amuzase de această pasiune. Dar, iată, de când îl iubea pe
Chalais – pasiunea lui Louvigni nu o mai amuza!
Louvigni se apropie de ea şi îi vorbi cu o voce răguşită. Tot ceea
ce dragostea sinceră şi adâncă poate să spună se ruga stăruitor
într-o privire de om, pâlpâia în ochii lui. Tot ceea ce tandreţea,
furia, umilinţa şi mânia fără margine ar fi putut să pună într-un
suspin reţinut şi toate strigătele sfâşietoare şi rugăminţile pe care
le pot conţine un glas, se aflau în accentul lui Louvigni.
— Doamnă, spuse el, dumneavoastră ştiţi că vă iubesc, nu e
aşa? O ştiţi?
— Din păcate, da, bietul meu cavaler. Vă plâng cu adevărat şi
în mod cinstit.
— Doamnă, vă jur pe inima aceasta pe care dumneavoastră o
călcaţi în picioare, vă jur pe Dumnezeu şi pe sufletul meu, că în
momentul acesta vă fac un demers, suprem. Ultimul. Mă credeţi?
— Şi de ce să nu te cred Louvigni, fiindcă mi-o spui!
— Da, însă mă înţelegeţi?
— Cel puţin cred că vă înţeleg: vreţi să-mi spuneţi, că aveţi să
vă omorâţi dacă nu mă apuc imediat să vă iubesc. Ascultaţi-mă,
cavalere, dacă aţi fi pentru mine unul din cei treizeci sau
patruzeci de gentilomi mai mult sau mai puţin indiferenţi, care au
vrut să mă iubească fără ca eu să-i fi rugat, atunci v-aş spune:
omorâţi-vă, dacă asta vă uşurează. Ce vreţi să vă fac? Bărbaţii
sunt foarte ciudaţi. De îndată ce şi-au aruncat ochii pe o femeie, li
se pare de necrezut ca femeia aceea să nu le cadă imediat în
braţe! Ciudată fantezie… Aşa ţi-aş spune, cavalere, dacă nu aş
avea pentru dumneavoastră o mare stimă, o prietenie sinceră şi
mai ales, dacă n-aţi fi unul dintr-ai noştri. Dar în situaţia în care
ne găsim vă voi spune numai acestea: Cavalere, omorându-vă
dezertaţi, comiteţi o laşitate faţă de cei cărora le-aţi jurat ajutor şi
reazim. Vă voi mai spune de asemeni pentru ce şi cu ce drept voiţi
să amestecaţi această mare durere în viaţa mea, ca să fiu
involuntara cauză a morţii unui astfel de om galant? Louvigni, eu
nu vă iubesc vreodată. Dar dacă dumneavoastră, aveţi inima
aceea frumoasă, pe care cred că o aveţi, veţi renunţa să mă mai
întristaţi cu spectacolul unei iubiri pe care eu nu o împărtăşesc şi
vă veţi aştepta vindecarea printr-o altă dragoste şi cu timpul… cu
timpul, care omoară şi cele mai violente pasiuni…
Louvigni, pe jumătate înclinat, ascultase aceste cuvinte într-o
nemişcare de marmură. Numai câteva picături mari de lacrimi i se
rostogoleau din ochii închişi.
— Doamnă, spuse el păstrându-şi aceeaşi atitudine de
înţepeneală în care se împietrise, vă mulţumesc pentru cruzimea
dumneavoastră. Nu ştiu de fapt dacă am să mă omor. Am vrut să
vă spun numai că vă fac acum un demers suprem. Ultimul.
Niciodată, după aceasta, nu veţi mai şti dacă Louvigni v-a iubit
vreodată. Ceea ce trebuie să vă mai spun, de asemeni, e că nici o
altă dragoste şi nici timpul nu vor putea să mă vindece. Mâine,
sau peste douăzeci de ani, voi muri adorându-vă şi blestemându-
vă că aţi pricinuit nenorocirea vieţii mele. Ah! iertaţi-mă, doamnă,
şi nu vă supăraţi! Mai ales, să nu uitaţi că e ultima oară că vă mai
vorbesc de aceste lucruri. Acum, când ştiţi tot ce era neapărat
nevoie să ştiţi iată ce aveam să vă spun: ştiţi că vă iubesc, iar eu
ştiu că nu mă veţi iubi niciodată…
— Cum aş putea să vă iubesc dacă mă blestemaţi? încercă să
râdă ducesa.
— Iată ultima mea rugăminte, doamnă. Iubiţi pe cine veţi dori
în lume şi eu am să vă servesc. Da. Chiar dacă aţi iubi şi un om
nedemn, cu m-aş face infam, ca să vă servesc…
— Dumnezeu să vă ierte, spuse ducesa cu o nespusă măreţie,
cred că dumneavoastră încercaţi să mă insultat!…
— Nu, doamnă, v-o jur! Nici o intenţie de ofensă în gândul meu.
Dar las jos barierele, arunc măştile. Dumneavoastră sunteţi
pentru mine, numai femeia pe care o iubesc şi atât. Şi vă spun:
doamnă, în genunchi, toată viaţa mea am să vă servesc, nu numai
în dragoste dumneavoastră dar şi în ura dumneavoastră. Veţi face
din mine ce v-o plăcea. Nu vă cer decât o singură favoare, una
singură, ultima. Dacă mi-o acordaţi, voi deveni un bun de-al
dumneavoastră, un obiect. Dacă mi-o refuzaţi, amintiţi-vă: eu n-
am să vă mai cer nimic… niciodată, niciodată!…
— Ce favoare? bâlbâi ducesa, tulburată de elocvenţa sălbatecă
a acestui om.
— Iat-o, doamnă: îndepărtaţi, dar, departe de mine fierul roşu
al înspăimântătoarei gelozii care mă arde, îmi mănâncă sângele
picătură cu picătură… îndepărtaţi-l de dumneavoastră pe omul
acesta!…
— Chalais! strigă ducesa înfiorându-se.
 — Da! horcăi Louvigni agonizant
Ducesa de Chevreuse se înălţă. Până atunci fusese numai
femeia care nu iubea. Din clipa aceasta, deveni o femeia care
iubeşte – femeia care-l iubeşte pe altul! Cu toate acestea şovăi
timp de o secundă.
Apoi, deodată spuse hotărâtă:
— Îl iubesc!
— Îl iubiţi! horcăi Louvigni. Repetaţi-o, ca să fiu sigur de agonia
mea.
— Îl iubesc, repetă fără milă femeia.
Louvigni trase cu putere aer în piept. Ochii îi erau însângeraţi.
Dar mai horcăi odată:
— Nu voiţi să-l îndepărtaţi de dumneavoastră?
— Îl iubesc, repetă ducesa de Chevreuse.
— Cu toate cele ce v-am spus, cu toate rugăminţile mele…
uitaţi… îndepărtaţi-l de dumneavoastră şi atunci am să-l servesc,
am să-l protejez, am să-l apăr… vă cer numai asta…
— Adio, cavalere, spuse ducesa, ridicându-se.
— Iertaţi-mă, doamnă. Dumneavoastră nu vă daţi seama ce
faceţi în momentul acesta. Fie-vă milă! Acordaţi-mi această
favoare… o sclipire de milă mă poate salva… nu dragostea…
nimic, decât milă…
— Adio! spuse ducesa.
Louvigni ieşi ţeapăn. Nu ştia nici ce face şi nici încotro se duce.
Ştia numai că suferea… Marina îl luă de mână şi-l conduse până
la uşă. Când ajunse în stradă, uşa se închise cu putere. Şi uşa
aceea trântită i se păru că-i dă o lovitură necruţătoare în inimă.

În seara aceea de duminică, Rascasse şedea la masă în locuinţa

lui de pe strada Saint-Antoine, cu uşile închise. Avea o farfurie cu
mazăre gătită cu slăninuţă, al cărui parfum picant era de ajuns ca
să provoace sete. Mai avea, o bucată respectabilă de jambon. O
căniţă cu vin alb era aşezată lângă o pâine fragedă şi aurită.
Corignan I-ul privea aceste bunătăţi cu nişte ochi melancolici,
mişcându-şi vârful nasului şi ciulindu-şi singura-i ureche cu
resemnare, căci ştia bine că din acest banchet el nu va avea nici o
fărâmiţă. Cu toate acestea, spre adânca lui surprindere, bietul
animal nu a fost tratat în seara aceasta cu nici o lovitură de
picior, cu nici o vorbă aspră. Chiar, Rascasse, din când în când, îi
arunca câte o bucată de pâine înmuiată în farfuria frumos
mirositoare sau o bucăţică mică de jambon.
„Ei nu, se gândea câinele, nu cumva o fi devenit mai bun,
printr-o lovitură a sorţii?”
Ceea ce este sigur, e că Rascasse, de când scăpase printr-o
minune de la moarte, se simţea cu totul altfel construit. În el îşi
făcuse loc şi un pic de sentiment.
Rascasse, cum poate că vă amintiţi, se servise de Corignan ca
să se caţăre pe acoperiş, în momentul când zbirii cardinalului
năvăleau în podul în care cei doi spioni se refugiaseră. Dar nu era
de ajuns că ajunsese acolo pe acoperiş, lăsându-şi nenorocitul
tovarăş expus singur loviturilor asediatorilor. Trebuia să se şi
coboare de acolo. Dar Rascasse, pe care din depărtare l-ai fi luat
drept un burduf, avea o uşurinţă de balon umflat cu aer. Suplu,
îndemânatic şi curajos în diferite împrejurări, întreprinse pe
acoperişuri o călătorie periculoasă fără îndoială, dar la capătul
căreia se afla libertatea. Trecu pe acoperişul casei vecine, pe care
găsi un luminator căruia îi sparse geamul şi nu avea decât să se
lase să alunece în podul acelei case, unde aşteptă cu răbdare să
se facă ziuă. În zori, coborî scările fără să se întâlnească cu
nimeni, se strecură afară, străbătu piaţa cu curaj şi se duse să se
încuie acasă la el, după ce îşi făcuse o bună provizie de alimente:
am mai văzut noi, altădată, că era un om precaut.
Aşadar, îl găsim duminică seara în locuinţa lui de pe strada
Saint-Antoine, aşezat la masă în faţa ulcelei cu vin alb care
mustea vesel, cu jambonul rumenit şi cu mâncarea care
răspândea un parfum aşa de încântător. El aruncă o bucăţică de
pâine câinelui ce sta lângă el cu nasul în vânt. Corignan I-ul,
mirat că are să mănânce în afară de unica şi reglementara oră de
dimineaţă, îşi privea stăpânul cu acea uimire şi acea dragoste
care se vede de obicei la animalele bătute.
„Dacă ai vrea numai să nu mă mai loveşti cu piciorul, cu
ciomagul, sau cu cureaua, te-aş iubi mai mult, chiar dacă nu mi-
ai da mâncare!” spunea privirea uimită a lui Corignan I-ul.
— Ce-or fi făcut cu cadavrul popii? se gândea bucuros
Rascasse. Bietul Corignan! iată că acum am scăpat de el. Hm! şi
după toate astea, poftim! acum îmi pare rău de el; m-ar fi putut
ajuta în ce am de gând să întreprind.
În momentul acela, căţelul se îndreptă şontâc-şontâc spre uşă,
adulmecând cu furie şi încercând să-şi ciulească singura-i
ureche, gata de luptă.
 — Hm, ce-am mai râs! continuă Rascasse. Şi am să mai râd
încă multă vreme, pe legea mea! Ce mutră trebuie să fi făcut el,
când l-am lăsat acolo, tablou, după ce mi-a împrumutat umerii
lui solizi, să mă servesc de ei… Vin’ aici! Taci din gură, Corignan!
Câinele latră cu furie.
— Să taci, n-auzi! urlă Rascasse. Corignan, vin’ aici!…
— Iată-mă, scumpe frate! spuse o voce lugubră din dosul uşii.
Ceaşca se opri pe la jumătatea drumului şi lui Rascasse părul i
se zbârli în cap.
— Ce? făcu el. Ce, s-a întors vremea minunilor? Au început să
vorbească morţii?
Vocea jalnică de afară gemu:
— Deschide-mi, Rascasse; pentru numele domnului, deschide
uşa ta fratelui Corignan!
Rascasse alergă să-i deschidă şi călugărul intră. Câinele se
aruncă spre picioarele lui, căutând să-l muşte şi Rascasse trăsnit,
exclamă:
— Chiar el e, pe legea mea!
— Şi pentru ce n-aş fi eu? spuse Corignan.
— Dar, obiectă Rascasse, tu trebuia să fii la cimitir sau în Sena!
— Aha! făcu călugărul, aruncându-şi privirea spre masă,
pofteşte-mă să mănânc şi o să-ţi povestesc, în schimbul mâncării,
cum de am scăpat şi de cimitir şi de Sena.
În acelaşi timp, Corignan scăpă de câine, cu ajutorul a două-
trei lovituri de picior. Rascasse încuie uşa la loc. Când se întoarse,
îl văzu pe capucin la masă, tăindu-şi deja o halcă de jambon şi
mormăind de satisfacţie. Rascasse îl privi şi rămase trăsnit.
— Pe legea mea, spuse în cele din urmă, să-mi iau şi eu cel
puţin partea mea; căci altfel, ăsta are să înghită totul!
Imediat, cei doi cumetri se aflară faţă în faţă. Dar cine ar putea
crede? Corignan era furios de mârşăvia lui Rascasse şi Rascasse
era exasperat de încăpăţinarea lui Corignan de a învia mereu. Şi
cu toate acestea, amândoi aproape simţeau o mare bucurie că se
găseau din nou la un loc. După ce se săturară şi după ce ulcica
goală, a fost înlocuită cu una plină, putură să-şi dea drumul
sentimentelor.
— Corignan, te iert că m-ai ruinat pe jumătate, topindu-mi
toate proviziile.
— Rascasse, te iert că nu ai avut să-mi oferi decât o biată
mâncare de mazăre!
 — Mai eşti şi obraznic, popo, după ce mi-ai jucat renghiul acela
acolo, în pod, renghiul pentru care ai merita să fii spânzurat!
— I-auzi! Şi care renghi? Că nu m-am lăsat ucis? Fratele
Corignan, cumetre, nu se lasă omorât aşa, cu una cu două. Şi
aşa, ca să te saturi, află că tu m-ai salvat.
— Parcă eu nu ştiam! făcu Rascasse cu neruşinare.
— Da, spuse Corignan cu coatele pe masă, ideii tale cu
manechinul, îi datorez eu viaţa. Caraghioşii s-au repezit asupra
anteriului şi-şi înfipseseră săbiile în el şi eu, care mă ascunsesem
în timpul acesta după o grămadă de mobile vechi, am asistat la
această bătălie, ţinându-mi burta de râs. Ce, nu înţelegi? Dar tare
eşti de cap!
Rascasse căscase nişte ochi enormi.
— S-a întărit ajutându-te pe tine, spuse el. Ba înţeleg aşa de
bine că aş putea să-ţi spun de aici ce s-a întâmplat. Eu
prevăzusem asta, atunci când mi-a venit ideea cu manechinul. Ca
să te salvez pe tine, Corignan, pentru asta l-am făcut!
— Eram sigur. Aşadar, oamenii cardinalului intrară. De îndată
ce tu m-ai părăsit, eu m-am strecurat până la grămada aceea de
mobile, m-am ghemuit în fundul unei lăzi mari mi-am pus capul
deasupra şi prin crăpătură, i-am văzut pe toţi bărbaţii aceia,
alergând prin pod ca nişte şobolani, după ce mi-au ciuruit
anteriul. Când au văzut luminatorul deschis, au început să strige
că am fugit amândoi pe acolo şi în cele din urmă, au plecat. Dacă
tu n-ai fi avut sublima idee de a face manechinul acela cu anteriul
meu, caraghioşii nu s-ar fi oprit ca să-l zdrenţuiască şi nu aş mai
fi avut timp ca să mă ascund şi n-aş mai fi aici, ca să beau din
poşirca asta a ta!
— Ah! ce bine e să-ţi poţi salva un prieten, răcni Rascasse. Ah!
asta îţi umflă inima!
— Ce bine e să-i datorezi viaţa unui prieten, scrâşni Corignan.
Dar amândoi ajunseră la capătul răbdării. De o oră, de când se
fulgerau cu privirile, şi furia reţinută de atâta vreme izbucni în
amândoi în aceeaşi clipă.
— Ah! Onorabile, răcni Corignan, fără nici o legătură. Ai voit să
mă laşi să mă omoare. Trebuie să mă răzbun!
— Ce neobrăzare? se răţoi Rascasse, ai să-mi plăteşti trădarea
şi jambonul!
Imediat se şi luară la bătaie. Pumnii teribili ai lui Corignan
descriseră ceva curbe furioase prin aer; capul lui Rascasse,
repezit cu toată forţa, lovi ca un berbec, de mai multe ori în şir.
Nu muriră din asta nici unul, nici celălalt, dar după zece minute
amândoi erau scoşi din luptă. Rascasse zăcea în pat cu capul
făcut baniţă şi Corignan întins pe jos se ţinea cu mâinile de burtă
gemând.
— Am o idee, spuse Rascasse după vreun sfert de oră, pe care o
pierduse ca să-şi revină în fire.
— Să-mpărţim! spuse Corignan, ridicându-se repede.
Cei doi cumetri, mai mult sau mai puţin schilodiţi, umflaţi,
presăraţi cu zgârieturi, cucuie şi vânătăi, dar uşuraţi, îşi reluară
locul în faţa unei noi ulcele de vin, pe care Corignan o declară că
„e de soi bun”. Şi aici schimbară o serie de vorbe de o prietenie
extraordinară.
— Am o idee, reluă Rascasse, ca să putem intra din nou în
graţiile cardinalului.
Corignan se îngălbeni de bucurie şi scoase un suspin adânc;
făcea parte din acea rasă de câini care mor de plictiseală şi de
mizerie când sunt departe de stăpânul care i-a dresat să facă rău.
— Sau dacă nu reuşim, continuă Rascasse, ne vom găsi atunci
un alt protector, care nu e altul decât Monseniorul Gaston.
— Oho! făcu Corignan, cu o strâmbătură de nemulţumire. Îmi
place mai mult celălalt!
— Şi mie, dar în lipsă de cardinal…
— E drept că şi Delfinul e un personaj demn de noi, la nevoie.
Dar explică-mi, cum…
— Uite: Tu ştii ca şi mine, cumetre, ceea ce mai ştiu încă vreo
cinci-şase: că Richelieu l-ar fi omorât de mult pe moştenitorul
tronului.
— Da. Şi că Delfinul şi-ar da chiar şi ultima picătură de sânge
pentru ca să-l poată trimite pe cardinal, într-o lume mai bună.
— Aşa-i, cumetre. Acum ascultă aici: mâine, cardinalul dă o
masă fratelui regelui…
— Drace!… Asta cam miroase a încăierare!
— În castelul lui de la Fleury…
— Oho! Asta miroase de departe a otravă sau a pumnal! se
frământă Corignan.
— Aşa zic şi eu, spuse cu răceală Rascasse. Eu cred că mâine
va fi ceva nou în ţară. Bătălia are să aibă loc la Fleury. Ei bine! să
mergem la Fleury! Să vedem de unde bate vântul şi să-l salvăm pe
unul sau pe celălalt după cum unul sau celălalt, va fi mai tare. Ce
zici de asta, popă?
— Spun că dacă aş fi eu regele, te-aş face Marele Prefect,
Rascasse…

Să-i lăsăm pe cei doi aliaţi să-şi stabilească planul de luptă

pentru a doua zi. Scena pe care vrem s-o schiţăm acum a avut loc
la cardinal în cabinet. Cititorul a asistat la consfătuirea ce s-a
ţinut între cele două Eminenţe. Sub insuflarea arzătoare a
părintelui Joseph, gândul lui Richelieu se înflăcărase şi pentru el,
ca şi pentru Rascasse; întâlnirea de la Fleury însemna o întâlnire
de luptă, iar Gaston de Anjou, după cum am văzut, fusese
condamnat la moarte. Tocmai în momentul acela valetul anunţă
pe un gentilom care voia să vorbească cu cardinalul. La un semn
al lui Richelieu, gentilomul a fost introdus. Era Louvigni, care
venea din palatul de Chevreuse, venea din mâinile ducesei,
învineţit, turbat de pasiune, de ură şi de gelozie.
Richelieu şi Louvigni schimbară o privire care a fost de ajuns.
„De data asta, e copt!” se gândi cardinalul
Ricoşând, privirea lui Louvigni se opri asupra părintelui
Joseph, părând a spune: „Nu voi spune nimic, dacă e vreun
martor la ruşinea mea.”
— Adio, Monseniore, spuse părintele Joseph, închinându-se cu
respect în faţa lui Richelieu. Mă întorc la mânăstire, unde mă voi
ruga lui Dumnezeu pentru rege, pentru ministrul său şi pentru
dumneata, fiul meu, adăugă el întorcându-se spre Louvigni.
Eminenţa Cenuşie dispăru numaidecât. Louvigni, auzi uşile
cum se închideau unele după altele, în depărtare, şi se gândi:
„suntem singuri!…”
— Acum vorbiţi, spuse Richelieu.
Louvigni îşi ridică încet capul livid, golit de orice picătură de
sânge.
— Monseniore, atunci când am venit să vă avertizez, ca să nu
vă duceţi la conacul din Saint-Lazare, mi-aţi făcut o promisiune.
— Iat-o: v-am promis să îndepărtez sau să suprim obstacolele
care vă despart de ea. Asta însemna să vă promit dacă nu
dragostea ei, cel puţin supunerea ei. Nu tremuraţi, nu vă revoltaţi.
Trebuie ca femeia asta să fie a dumneavoastră. Asta vă va fi
răzbunarea, mângâierea mândriei dumneavoastră de bărbat şi
poate mai târziu, cine ştie?… cine ştie dacă Maria de Montbazon
nu va începe să vă iubească, fiindcă aţi cucerit-o printr-o lupta
aşa de înaltă!
— Ştiţi cine e? tremură Louvigni cu ochii rătăciţi.
Richelieu ridică din umeri şi continuă:
— Deci, eu v-o dau pe ducesa de Chevreuse. Pentru asta, însă,
trebuie să mă ajutaţi. Sunt şi piedici în cale. Eu nu le cunosc.
Există câţiva oameni pe care dumneavoastră trebuie să mi-i daţi
pe o listă. Nu vă revoltaţi deloc, vă spun şi nu tremuraţi. Uite,
cavalere, să presupunem că nu e vorba de dragostea
dumneavoastră. Atunci, dumneavoastră aţi spune, aţi striga cu
toată înfăţişarea dumneavoastră că sunteţi un nemernic, un
înşelător, un trădător, un spion, vă veţi copleşi cu toate acuzaţiile
posibile. Eu unul, aş spune că nu v-aţi făcut decât pur şi simplu
datoria faţă de rege. Eu spun că… aţi fi un nemernic şi un
trădător dacă nu aţi vorbi. Eu spun că…
— Tăceţi, Monseniore! îl întrerupse Louvigni, cu o asprime
disperată.
O clipă domni tăcerea, în care clipă se minuna Richelieu că
îndrăznea să i se vorbească aşa, timp în care Louvigni se lupta
poate împotriva unei ultime sclipiri de conştiinţă. Louvigni îşi
întinse mâna crispată înspre cardinal şi fixă asupra lui nişte ochi
înflăcăraţi, în care luceau fulgere de nebunie. Richelieu, îşi dădu
seama că omul acesta ajunsese în acel punct de încordare în care
maşina umană avea să crape poate, să se desfacă în mii de bucăţi
şi că se putea ca să moară acolo, fulgerat de propria lui pasiune.
Cardinalul rămase nemişcat, fără un cuvânt, fără un gest,
punându-şi numai în privire toată bunătatea şi blândeţea de care
era capabil.
Încetişor, braţul lui Louvigni căzu, îşi lăsă capul în piept şi
plânse… Atunci, Richelieu văzu ceva înspăimântător.
Louvigni, continuând să plângă, se aplecă şi unul după altul,
îşi scoase pintenii de aur – pintenii lui de cavaler! – apoi îşi scoase
sabia şi o puse pe masă…
Louvigni se degrada singur.
După ce termină, se îndreptă şiroind de o sudoare ce îi inunda
faţa învineţită şi spuse:
— Acum, pot să vorbesc.
Richelieu făcu un semn din cap, care voia să spună: „ascult”.
— Conspiratorii, spuse Louvigni cu o voce abia destinată, s-au
adunat astă seară…
— Unde?
 — Adunarea a avut loc la ea!
— Bine. Şi ce trebuie să facă cu mine?
— Trebuie să vă omoare, spuse Louvigni cu un accent straniu.
Richelieu îngălbeni. Frica de lovitura de pumnal a fost
coşmarul întregii sale vieţi. Se îngălbeni şi aruncă în jurul lui o
privire înnebunită de teroare.
Această privire căzu asupra unei perdele, – care deschizându-
se, îl lăsă să vadă faţa aspră şi ameninţătoare a părintelui Joseph.
Eminenţa Cenuşie era acolo, îl privea şi asculta! Richelieu îşi
reveni şi cu o voce, pe care reuşi să o stăpânească, spuse:
— Când trebuie să aibă loc acest lucru?
— Mâine, spuse Louvigni.
De data aceasta, cardinalul se clătină. Omul acesta, care
avusese curajul să trimită atâtea victime la eşafod, nu-şi stăpânea
decât cu foarte mare greutate groaza de moarte, groaza de stârvul
său, cum spunea Henric al IV-lea. El căzu în fotoliu, agitat de un
tremur convulsiv. Louvigni făcu un pas spre el, când un om apăru
deodată, îi apucă braţul lui Richelieu şi cu o voce sălbatică îl
biciui:
— Şi ce s-ar întâmpla, Monseniore, dacă asasinii ar fi aici, cu
pumnalele ridicate… Domnule de Louvigni, continuă părintele
Joseph, puteţi şi trebuie chiar să vorbiţi în faţa mea. E prea târziu
pentru a mai putea da înapoi. De altfel, dacă domnul cardinal îl
reprezintă aici pe rege, eu îl reprezint pe Dumnezeu!…
După ce spuse aceste cuvinte, cu o măreţie care avea ceva
înfricoşător în ea, părintele Joseph se aşeză aproape de Richelieu
şi îi spuse:
— Continuaţi interogatoriul.
Richelieu nici nu se gândi să mai tăgăduiască prin atitudinea şi
spaima ce îi intrase în suflet
— Aşadar, spuse el cu o voce stinsă, mâine trebuie să fiu…
— Omorât! termină cu asprime părintele Joseph. La Fleury, nu
e aşa?
— Da, domnule, spuse Louvigni.
— Bine. Acum, care e numele asasinilor?
Louvigni, începu să dârdâie. Richelieu reuşise să se calmeze.
— Gândiţi-vă la asta, spuse el, aţi spus prea multe până acum,
ca să mai puteţi da înapoi. Prăpastia se găseşte în spatele
dumneavoastră, nu înainte. Numele lor!
— Chalais! răcni Louvigni într-o nespusă izbucnire de ură.
 — Ştiam eu bine! urlă Richelieu. Ah! îl…
Un gest de-al părintelui Joseph îl calmă.
— Apoi? spuse Eminenţa Cenuşie cu un ton scurt.
— Domnii de Chevers, de Liverdan, de Fontrailles şi de
Bussière, spuse Louvigni fără să şovăie.
— Gentilomii angevini, care în timpul din urmă sunt aşa de
bine cu Alteţa Sa Regală, observă părintele Joseph cu o voce
sinistră. După aceea?
— Domnul duce de Vendôme, murmură Louvigni, ezitând.
— Apoi?
— Domnul de La Valette.
— Ah! se răsti Richelieu. Lui Epernon îi e frică, îl pune pe fiul
lui înainte.
— Apoi? scrâşni părintele Joseph.
Louvigni gâfâia. Faţa i se descompunea…
— Apoi! Apoi! spuse părintele Joseph. Spune, sau pe
Dumnezeu cel Sfânt, o arestăm chiar în noaptea asta pe ducesa
de Chevreuse şi începem cu ea măcelul!
— Domnul de Beuvron, palpită cu greu Louvigni, domnul de
Bouteville…
— Şi pe urmă!... Loviţi, sau lovesc eu!
Louvigni îşi acoperi faţa şi horcăi:
— O femeie! oh! e cumplit… să denunţ o femeie!
— Ei şi?! Numele! Numele conspiratoarei!
— Domnişoara de Lespars!…
— Aha! izbucni Richelieu, bunul meu frate, de ce nu eşti acum
aici?
— Tăcere! comandă părintele Joseph, demonul acestei scene
înfricoşătoare. Şi pe urmă?
— Aceştia-s toţi! spuse Louvigni.
— Minţi!
— Domnule!…
— Minţi!…
— Eu… oh!…
Louvigni izbucni în suspine şi se roşi:
— Aah! acum poate oricine să-mi spună că mint! Oricine poate
să mă şi pălmuiască, chiar!…
Louvigni se zbătea. Era prea aproape de moarte. Numele îi era
pe buze. Dar aceasta ar fi fost groaznic!
— Numele! spuse Eminenţa Cenuşie. Ultimul nume, sau
infamia dumneavoastră a fost zadarnică şi nu vă poate salva de
eşafod nici pe dumneavoastră şi nici pe aceea pe care o doriţi cu
atâta patimă.
— Fratele regelui! făcu Louvigni gemând.
Şi se prăbuşi ţeapăn pe covor, cu spume la gură.
— De data asta e adevărat ultimul, spuse părintele Joseph,
ştergându-şi fruntea de năduşeală.
Şi atingând cu vârful piciorului pe Louvigni, întins fără
cunoştinţă pe jos, spuse:
— Puneţi să se ridice de aici această zdreanţă. Avem de
discutat.

Luni dimineaţa, pe la ora nouă, un capucin călare pe un măgar

intră în Longjumeau şi descălecă în faţa hanului „Fazanul Auriu”.
Era cald. Fără îndoială că setea îl obliga să facă acolo o haltă.
Hangiul, burtos şi roşcovan, cu şorţul alb ridicat la un colţ, cu
boneta albă înfiptă de-a curmezişul pe un cap cu faţa roşie, se
apropie în persoană, pierdut în zâmbete, porunci servitorilor să
conducă măgarul Cuvioşiei Sale la grajd şi o luă cu multe saluturi
înaintea călugărului, care, cu toată căldura, se încăpăţâna să-şi
ţină gluga trasă pe frunte.
— Pe aici, Cuvioşia Voastră, pe aici, spunea hangiul.
Dar Capucinul, care părea să cunoască foarte bine hanul, se
duse drept spre o mică sală mai depărtată, ce răspundea într-o
curte din dos.
— Cuvioşia Voastră, spuse hangiul, nu intraţi aici; veţi risca să
auziţi înjurăturile a vreo zece spadasini care mi-au căzut pe cap
de vreo oră.
Capucinul, fără să-l asculte pe omul cel cumsecade, intră în
sală.
— Fire-ai să fii spânzurată de căldură! reluă hangiul. Noroc că
avem aici tot ce trebuie ca să-i venim de hac, vin rece şi… of,
iertaţi-mă, nu ştiam…
Capucinul, îşi lăsase să-i cadă pur şi simplu gluga.
Hangiul se înclina, se îndoia atât cât îl lăsa măreţia burţii.
Călugărul, cu un gest poruncitor, îi arătă uşa. Hangiul,
descoperindu-şi ţeasta, se îndreptă de-a-ndăratelea spre numita
uşă; şi în momentul când era să iasă:
— Spune-i domnului de Saint-Priac să vină să mă afle aici,
porunci călugărul pe un ton scurt.
 Capucinul, rămas singur, se aşezase pe un scaun; cu cotul pe
masă şi cu barba în podul palmei, se gândea, fără să-i pese de
vociferările răguşite ale vecinilor săi, poate chiar fără să le audă.
Saint-Priac intră. El se înclină adânc şi aşteptă în tăcere ca să-i
adreseze călugărul cuvântul. Dar călugărul tăcea. Părea că nici
nu l-a văzut pe Saint-Priac, aşa încât acesta uimit în cele din
urmă, făcu un pas şi murmură:
— Aştept ordinele pe care Prea Cuviosul părintele Joseph
trebuie să mi le comunice.
— Aşteptaţi, domnule, spuse Eminenţa Cenuşie.
Aşteptarea se prelungi un sfert de oră. În sfârşit, Saint-Priac
auzi de afară, acel uruit surd pe care îl face o trupă de cavalerie în
marş. În curând, călăreţii trecură prin poarta mare a hanului şi se
aliniară în curtea spaţioasă. Atunci, părintele Joseph deschise
fereastra şi-i arătă lui Saint-Priac vreo cincizeci de oameni cu
arme, care, descălecând, rămaseră lângă capetele cailor, gata a
sări imediat în şa.
— Înţeleg, făcu Saint-Priac. Se repetă aici expediţia de la
Étioles.
— Da, spuse părintele Joseph. Domnul cardinal s-a gândit că
misiunea pe care a voit să v-o încredinţeze dumneavoastră, e mai
bine să se facă pe faţă şi în numele regelui.
Stareţul capucinilor închise fereastra la loc şi-şi reluă locul pe
scaun.
— Aceşti muşchetari, adăugă el atunci, se vor duce la castelul
de Fleury, unde au să aresteze câţiva gentilomi care au displăcut
Majestăţii Sale. Înţelegeţi, aşadar, că, aşa cum spuneaţi şi
dumneavoastră, nu mai avem nevoie de ceea ce numiţi oamenii
dumneavoastră.
Saint-Priac se înclină enervat şi făcu un pas ca să se retragă.
— Aşteptaţi, spuse părintele Joseph. Dacă noi nu mai avem ce
face cu spadasinii dumneavoastră e posibil să aveţi
dumneavoastră nevoie de aceştia.
„Aha! se gândi Saint-Priac acum de-abia vine ordinul –
adevăratul ordin?”
— Muşchetarii, reluă Eminenţa Cenuşie după o clipă de tăcere,
au să-şi vadă de treaba lor. Dumneavoastră nu vă veţi ocupa de
asta. Numai că printre gentilomii care au să fie arestaţi se va afla
şi o femeie.
Pe Saint-Priac îl agită un fior.
 — Această femeie, această fată se numeşte Annaïs de Lespars…
— Annaïs! răcni Saint-Priac. …
— Iată ce vă sfătuiesc eu, spuse părintele Joseph. Luaţi-vă
oamenii, căutaţi ca să facă cât se poate de puţin zgomot şi duceţi-
vă drept la Melun. Acolo, veţi aştepta să treacă muşchetarii; îi veţi
urma de departe şi veţi ajunge odată cu ei la Fleury, unde vă veţi
inspira după împrejurări. Eu nu mai am nimic să vă spun, decât
atât: în cazul când domnişoara Lespars va fi arestată, nimic nu va
putea împiedica justiţia regelui şi nici să întrerupă procesul care
va fi făcut…
„Da, se gândi Saint-Priac, şi cum nimic nu o va împiedica pe ea
să spună adevărul în timpul procesului şi ceea ce are de spus, şi
cum cardinalul vrea cu orice preţ, moartă sau vie, să o împiedice
să vorbească… da, da, înţeleg…”
— Monseniore, vă mulţumesc, reluă el cu glas tare. Pot să vă
asigur că domnişoara de Lespars nu are să fie arestată… decât de
mine.
— Asta vă priveşte. Dar nu uitaţi că această nobilă fată vă e
destinată dumneavoastră, că domnul cardinal are vederi largi
asupra ei şi a dumneavoastră şi că pentru aceasta e necesar ca
noi să ştim ce s-a făcut cu ea. Atunci, astă-seară veniţi la palatul
cardinalului să spuneţi unde v-aţi condus logodnica. Duceţi-vă!…
Saint-Priac se retrase, cu mintea-nfrigurată… bucuria îl
înăbuşea.
— Încă un cuvânt, spuse părintele Joseph. E posibil, în
noaptea asta, chiar, să aibă loc cununia dumneavoastră. Domnul
cardinal a şi pregătit totul pentru asta. Acum duceţi-vă.
Saint-Priac ieşi clătinându-se. Cât despre părintele Joseph, el
puse să i se cheme ofiţerul care comanda muşchetarii şi se
închise cu el în odaie. Câteva minute mai târziu, spadasinul din
odaia vecină o ştergeau fără surle şi tobe, ducându-şi caii de
căpăstru; ajunşi în şosea, ei săriră în şa şi înfricoşătoarea bandă
se porni spre Melun. Saint-Priac galopa pa un nebun şi striga:
— În sfârşit! E a mea!…
În momentul când ultimul tâlhar plătit ieşea de la Fazanul
Auriu, apăreau două siluete bizare, doi călăreţi care veneau
dinspre Paris şi desenau pe ecranul cerului: unul, nesfârşita şi
slaba lui statură; celălalt, formele lui burtoase şi în faţă şi în dos:
Corignan şi Rascasse! Erau înarmaţi până în dinţi. Rascasse
văzuse de departe toate mişcările oamenilor lui Saint-Priac.
 — Cumetre, spuse el, cred că asta e avangarda.
— Păi, făcu Corignan, ăştia sunt nişte hoţi de drumul mare.
— Exact, spuse Rascasse sărind de pe cal şi dând dârlogii
tovarăşului său de drum. Trebuie să văd pe cine vor să jefuiască.
Dacă am fi noi, hai? Aşadar, aşteaptă-mă aici.
Rascasse intră numaidecât în han; şi fiindcă întârzia să se
întoarcă, Corignan mormăi:
— Mi se pare că individul s-a dus să se adape singur, sub
pretextul că…
Rascasse apăru alergând, se căţără pe cal graţie unei manevre
dintre cele mai delicate şi gâfâi:
— La drum, cumetre! În curtea hanului e o jumătate de
companie de muşchetari!
— Mi se pare că afacerea are să fie „caldă”, spuse Corignan. Mă
duc să verific şi eu dacă nu sunt decât muşchetari în han. Ce
dracu! să fi fost şi o mie şi tot mi-ar fi lăsat o ceşcuţă.
Ajunseră în faţa Fazanului Auriu.
— Foarte bine, spuse Rascasse. Opreşte-te, bunul meu popă, şi
bea până te-oi sătura. Eu plec înainte, fiindcă nu ţin să mă dau
nas în nas cu un anume capucin pe care l-am întrezărit şi care mi
s-a părut că seamănă mult cu venerabilul tău superior, părintele
Joseph…
— Părintele Joseph! bâlbâi Corignan.
Şi porni în goana mare, într-un galop aşa de turbat, încât
Rascasse nu-l putu ajunge decât de-abia după o leghe de goană,
ajungând la primele case din Meldrun:
— Stai! făcu Rascasse. Să ne ducem caii în grajdul ăsta şi să
supraveghem drumul.
— Dar ce să facem acolo? spuse Corignan.
— Să-i întrebăm pe domnii muşchetari, când vor trece în
curând pe aici.

Fleury era un sătuc frumuşel, aşezat la vreo patru leghe dincolo

de Melun şi la o leghe mică de pădurea Fontainebleau. Domeniul
lui Richelieu era întins şi bine întreţinut. Locuinţa seniorială
putea să primească în ea şi oaspeţi regali.
Pe la ora unsprezece, masa era gata pregătită într-o mare şi
minunată sală, mobilată şi împodobită cu o severă somptuozitate.
Maeştrii de ceremonie aruncau încă o privire la alinierea
farfuriilor de aur masiv, pe vremea aceea nişte noutăţi care arătau
luxul orgolios al stăpânului acelei locuinţe. Paharnicii potriveau în
linie sticlele şi cănile de aur. Pe scurt, totul era pregătit: stăpânul
şi invitaţii săi puteau să sosească. Un majordom solemn îi aştepta
la uşa de intrare, întrebând cu privirea orizontul însorit.
Părintele Joseph, după plecarea lui Saint-Priac, se instală într-
o odaie de la etajul întâi, de unde, printre perdelele de la
fereastră, putea să supravegheze drumul.
„Toţi cei care vor trebui să se ducă în dimineaţa aceasta la
Fleury, vor trece pe sub ochii mei”, se gândi el.
O oră întreagă se scurse… şi de abia atunci, o tresărire
imperceptibilă agită cutele rigide ale rasei monahale. Cineva
trecea pe şosea… Era ea!
Ea se ducea singură, îmbrăcată în costumul de cavaler, cu
spada pe şold, cu mâna fină şi nervoasă susţinând dârlogii
calului, cu pana albă a pălăriei fluturând în vânt, călare pe un cal
splendid negru, cu capul mândru şi fin.
Unde se ducea Annaïs?… La Fleury?… Dar la adunarea care
avusese loc în palatul Chevreuse, ea declarase cu un fel de
sălbatică sfidare, că ea nu înţelegea să acţioneze decât singură,
duelându-se cu Richelieu, şi că nu îi convenea să ia parte la un
asasinat.
Ea trecu… Privirea părintelui Joseph o urmărea… şi acolo, în
faţa ei, Saint-Priac o aştepta.
— Ehe! murmură deodată părintele Joseph, cine sunt aceştia
trei, pe care eu nu-i cunosc? Poate nişte călători? Da… fără
îndoială…
Cei trei erau Trencavel, Mauluys şi Montariol. La douăzeci de
paşi în urma lor, se schimonosea figura lui Verdure.
— Ah! făcu părintele Joseph după câteva minute, ăştia trebuie
să fie, desigur. Da. Sunt cei patru gentilomi angevini. Duceţi-vă,
duceţi-vă, copiii mei!…
Erau Fontrailles, Chevers, Bussière şi Liverdan. Toţi patru erau
foarte palizi. Ochii lor arzători priveau înainte, plini de ură: îl
urmăreau pe Trencavel!
Trencavel după ce o condusese pe Annaïs până la palatul de
Chevreuse, în urma bătăliei din strada Courteau, se instalase în
căsuţa aceea săracă, pe care cei patru cavaleri îşi promiseseră să
o calce, după cum am văzut. Mauluys i-l împrumutase pe
Verdure.
Şi prin Verdure, care se ducea şi venea mereu, Trencavel
rămânea în legătură cu Mauluys şi Montariol. Ce voia el? Pur şi
simplu, să o supravegheze pe Annaïs.
Duminică seara văzuse ieşind din palat diferitele grupuri pe
care le-am semnalat la timp şi îşi spusese: „Mi se pare că iar are
să fie o încăierare. Ce are să se petreacă mâine?” Pentru orice
eventualitate, el trimise să-l prevină pe Mauluys şi pe Montariol,
care, a doua zi de dimineaţă, la ora şapte, veniseră la locuinţa în
care maestrul de scrimă îşi stabilise observatorul.
Caii înhămaţi erau adăpostiţi într-o magazie vecină şi ei ţinură
sfat în podul casei lui Trencavel, în timp ce Verdure postat la
fereastră, căsca, ocăra şi blestema împotriva corvezilor la care era
supus de câtva timp, jura că turba de sete şi de plictiseală, dar
arunca priviri pătrunzătoare spre palatul Chevreuse, pe care nu-l
pierdea din ochi.
— Dragă conte, spunea Trencavel, nici nu mă întrebi măcar de
ce te-am deranjat aşa de dimineaţă.
— Bine! făcu contele, nici nu sunt curios.
— Dar eu sunt! mormăi Montariol
— Şi eu, continuă Mauluys cu aerul lui rece; eu mi-am pus
odată pentru totdeauna punga şi spada mea în serviciul tău. Dacă
ar trebui să te întreb care sunt motivele care te obligă să faci apel
la una sau la alta, m-ai socoti plictisitor.
— Cu toate acestea… obiectă Montariol.
— Taci din gură, secundule! Lasă-l să vorbească pe domnul
conte, care spune nişte lucruri fără pereche.
— Şi tu, Trencavel, tu spui lucruri prea sărace, spuse Mauluys
ridicând uşor din umeri. Tu ai văzut azi noapte ieşind mulţi
oameni din palatul de Chevreuse. Asta înseamnă că au complotat
ceva acolo. Ori de aici ai tras concluzia că astăzi are să se
desfăşoare vreo încăierare în care s-ar putea găsi amestecat şi
idolul tău şi în care, biet nebun, arzi de nerăbdare să te arunci şi
tu, cu capu-n jos! Pe legea mea, e destul de bine gândit… Găsind
că nu e de ajuns un singur nebun, mi-ai cerut să vin să mă las
ucis poate şi eu alături de tine. Ce e mai simplu? Te asigur că şi
eu te-aş chema imediat dacă vreun pericol oarecare ar ameninţa-o
pe aceea pe care o iubesc eu şi aş avea nevoie de viaţa ta…
— E a ta, conte, spuse Trencavel cu ardoarea tinereţii lui plină
de viaţă. Binecuvântată fie ziua în care mi-ai cerut să-ţi arăt
culoarea sângelui! Dar ai pronunţat acum un cuvânt care mă
uimeşte şi mă încântă. Ai spus: aceea pe care o iubesc eu…
 — Ei bine? întrebă liniştit Mauluys.
— Aşadar, iubeşti şi tu, dragul meu conte?
— Uimirea ta e surprinzătoare, Trencavel. De ce n-aş iubi şi eu?
— Dar nu mi-ai spus-o până acum! exclamă cu naivitate
Trencavel.
— Pentru ce să te fi copleşit şi eu, cu dragostea mea? spuse cu
răceală Mauluys.
La fereastră se auzi un fel de scârţâit de balamale ruginite. Era
Verdure care rânjea.
— Eu am ştiut-o. Şi ştiu şi pe cine iubeşte…
— Dar, reluă Trencavel, tu vorbeşti de dragostea ta, cu o
linişte…
— Dar ce vrei, să bat din picioare ca Montariol? Ce ai fi vrut, să
înspăimânt Parisul cu strigătele, vaietele şi ocările mele, ca tine?
— Şi ea… întrebă cu timiditate Trencavel, ea te iubeşte?
— Da, spuse Mauluys cu o admirabilă seninătate.
— Ţi-a spus-o?… Ţi-a spus-o chiar ea?
— Nu, răspunse Mauluys domol.
Trencavel era năuc de uimire. Îl privea pe Mauluys cu spaimă.
— Şi tu, reluă el cu aceiaşi timiditate, tu i-ai spus-o?
— Că o iubesc? Nu. Dar ea o simte în fundul sufletului. Eu
găsesc un fel de farmec în tăcerea asta. Am căutat-o de mult timp,
Trencavel. Şi când am găsit-o, mărturisesc că am avut un
moment de nespusă bucurie. Ea, de partea ei, mă aştepta poate,
căci având sute de ocazii să se mărite cu unul mai tânăr, mai
frumos, mai bogat ca mine, a rămas tot fată… Într-o zi, când visul
nostru al amândurora va fi fapt, am s-o iau de mână şi am să-i
spun: „Vrei să mă ai pe mine ca tovarăş al vieţii tale?…”
Montariol căscă nişte ochi imenşi. Trencavel asculta cu o
emoţie nespusă vocea acelei nobile poezii care, aşa de senină şi
aproape indiferentă, cânta cel mai frumos cântec de dragoste. În
sfârşit, cu un accent de irezistibilă şi frăţească prietenie, spuse:
— Conte, fii generos. Spune-mi numele ei, ca s-o pot iubi şi pe
ea aşa cum te iubesc pe tine, să veghez asupra ei, cum veghezi şi
tu asupra mea… ah! ce fată nobilă trebuie să fie!
— Da, spuse Mauluys cu o supremă gravitate.
— O ducesă?… Spune?… poate prinţesă?…
Un surâs de magnific orgoliu ilumina figura contelui de
Mauluys.
— E… spuse el liniştit, unica fată a doamnei Rozalia Houdart,
hangiţa de la Frumoasa Diademă.
Şi cum Trencavel rămăsese trăsnit:
— Ţi-am spus asta, Trencavel, cu scopul ca, de mi s-ar
întâmpla în vreo luptă să plec din viaţă mai repede decât îmi
închipui, domnişoara Rose, o să aibă măcar sprijinul generoasei
tale bravuri.
— Vom fi doi! spuse Montariol. Şi pe toţi dracii, dacă…
— Ho! făcu în momentul acela Verdure, uite că nobila
domnişoară iese din palat. Da’ ce cal bun are, pe legea mea!
— Conte, bâlbâi Trencavel, nu vreau… nu mai vreau…
— Să mergem! spuse Mauluys.
În momentul acela, era trecut de ora opt.

Cam în acelaşi timp, o altă scenă se desfăşura în piaţa Luvru.

Bussière sosise. Câteva minute mai târziu apăru şi Fontrailles.
Apoi Chevers şi Liverdan sosiră şi ei în piaţă. Cei patru cavaleri
erau punctuali la întâlnirea ce şi-o dăduseră.
Trebuiau să ia parte şi ei la afacerea de la Fleury. Locul
întâlnirii tuturor conspiratorilor era Melun, la ora unsprezece. Dar
am văzut că, înainte de a se întâlni la Melun cu ducele de Anjou şi
cu credincioşii lui, cei patru juraseră să îndeplinească un lucru
înspăimântător: era vorba de o luptă, de un asasinat. Dragostea îi
împingea… Pentru Chevers, Fontrailles, Bussière şi Liverdan,
dragostea se numea: crimă.
Şase luni mai înainte, aceşti patru tineri la fel de viteji, de
frumoşi, hărăziţi unei existenţe strălucitoare, sănătoşi la minte şi
la suflet, ar fi respins cu dezgust gândul de a omorî pe cineva,
întovărăşiţi toţi patru laolaltă, ca să-l lovească.
— Domnilor, spuse Bussière cu o voce acrită de ură, cum vom
face?
— Foarte simplu, spuse Fontrailles cu asprime, descălecăm toţi
patru înaintea casei lui. Intrăm de bună voie sau cu forţa. Ne
ducem drept la culcuşul omului şi lovim…
— Are să se apere, scrâşni Chevers.
— Asta e sigur, spuse Liverdan. Dar cu cele patru spade ale
noastre şi cu cele patru pumnale, îi venim noi de hac. Şi dacă
unul – doi din noi are să cadă…
— Cu atât mai bine pentru supravieţuitori!…
O porniră pe strada Saint-Thomas-du-Louvre, când Bussière
care mergea în cap, răcni
 — Iadule! Ne scapă!…
Ceilalţi trei se apropiară şi-l văzură pe Trencavel la celălalt
capăt al străzii încadrat de Mauluys şi de Montariol, urmaţi de
Verdure, toţi bine înarmaţi.
Se priviră, apoi îşi întoarseră privirile unul de la altul. Îşi
descoperiseră limpede acelaşi gând: nu putem să-l atacăm; sunt
patru. Noi voim să-l omorâm pe omul acesta şi ca să-l omorâm pe
omul acesta, trebuie să-l găsim singur şi fără apărare…
Trencavel şi tovarăşii lui cotiseră spre stânga, spre malurile
Senei.
— Să-l urmăm! spuse Fontrailles. Poate că vom avea vreo ocazie
potrivită.
— Întâmplă-se orice s-o întâmpla, să-l urmăm!…
Coborâră strada ca nişte lupi. La cinci sute de paşi de
Samaritaine, văzură grupul lui Trencavel.
Înaintea lor, cam la aceeaşi distanţă, mergea Annaïs. Îi ducea
pe toţi după ea – fără să ştie.
La Longjumeau, instalat la fereastra hanului Fazanul Auriu,
părintele Joseph pândea trecerea conjuraţilor. După banda lui
Fontrailles, timp de o jumătate de oră nu văzu trecând decât
localnici. Deodată, un nor de praf şi galopul sonor al mai multor
cai îi trezi atenţia Stareţului. Norul trecu prin faţa lui foarte
curând… Părintele Joseph schiţă un zâmbet teribil şi murmură:
— De data asta el e! Acum sunt toţi!
Norul era Chalais, care alerga spre destinul lui… împreună cu
Bertouville şi Beuvron, cu La Valette, Vendôme şi fratele lui şi în
mijlocul lor, râzând foarte tare şi gesticulând, ducele de Anjou,
fratele regelui!
Părintele Joseph coborî în curte, unde aşteptau muşchetarii şi
făcu un semn. Ofiţerul veni la ordin.
— Peste zece minute veţi pleca, spuse Eminenţa Cenuşie. Veţi
ajunge la Melun la ora unsprezece şi la Fleury, la prânz. Îndată ce
casa va fi înconjurată, veţi executa ordinele regelui…
Zece minute mai târziu, escadronul porni la pas. După aceea,
oamenii din Longjumeau văzură acelaşi călugăr liniştit care se
oprise să se odihnească şi să se răcorească la Fazanul Auriu,
încălecându-şi din nou măgarul şi cu capişonul tras pe ochi,
pornind în trap mic liniştit, pe drumul plin de gropi şi pe jumătate
năpădit de ierburi sălbatice, care ducea la Melun.
Dincolo de Melun, la vreun sfert de leghe de ultimele case, în
direcţia târgului Chailly, se înălţa singuratică, pe marginea
drumului, o casă cu acoperiş de paie, care arbora deasupra porţii
o tufă, ceea ce arăta călătorului că putea să intre acolo şi să ceară
o jumătate de vin de regiune.
Casa aceea fusese odinioară un han. Şi acum mai era numită
prin regiunea aceea Adăpostul Măgarului şi locuitorii din Melun
nu ştiau de unde îi venea această ciudată denumire. Puţin câte
puţin, hanul se transformase în fermă. Dar, printr-un rest de
obişnuinţă, ţăranii care locuiau acolo, continuau să ofere
călătorilor atraşi de firmă şi de tufa de la poartă răcoritoare şi alte
lucruri. La Adăpostul Măgarului se instalase Saint-Priac.
Ajungând la Melun, el analizase numaidecât regiunea şi ca un
mare căpitan studiase câmpul de luptă. Hotărându-se să se
instaleze pe drumul ce ducea la Fleury, mai curând decât chiar în
Melun, el ieşise din oraş cu banda lui de tâlhari şi văzând casa
singuratică îşi spusese că putea avea acolo un excelent post de
observaţie. Aşadar, banda descălecă în faţa casei şi năvăli în
grajduri, unde îşi adăpostiră caii. Oamenii de acolo erau la câmp.
Nu mai rămăsese acasă decât un om care, complet zăpăcit, privea
cu teamă aceşti străini care se purtau acolo ca şi când ei ar fi fost
stăpâni.
După ce îşi adăpostiră caii, spadasinii cu Saint-Priac în frunte
pătrunseseră în salon.
— De băut! Repede! comandă Saint-Priac.
Omul, fără a spune un cuvânt, puse trei căni de zinc şi două de
lemn pe o masă. Apoi aduse o oală cu vin, spunând simplu:
— Costă două parale ocaua…
Saint-Priac aruncă un pistol pe masă. Omul îl luă cu un râset
de uşurare îşi scoase boneta şi spuse:
— Mulţumesc, Monseniore.
— Mârlane, spuse Saint-Priac, când au să se întoarcă oamenii
de aici?
— Oh! nu înainte de a se face seară, Monseniore.
— Foarte bine. Unde te culci tu de obicei?
— În podul grajdului, spuse omul uimit, în trifoi şi în lucernă.
— De minune, reluă Saint-Priac. Ei bine, ţopârlane, ascultă
bine aici: ţi-am dat un pistol pentru vin. Acum am să-ţi trec cât ai
clipi din ochi spada prin burtă dacă nu te duci imediat în lucerna
şi trifoiul tău şi dacă ai să ai nenorocirea să deschizi un ochi sau
să ciuleşti vreo ureche, ca să vezi şi să auzi ce are să se întâmple
aici, până la prânz. Hait! ieşi afară şi să nu te mai văd până la
prânz.
— Afară! Ieşi afară – se răţoiră şi tâlharii.
Bietul om zăpăcit, împins din mână în mână, aruncat,
îmbrâncit, înghiontit, a fost aruncat afară din salon, după toate
regulile artei şi, trezindu-se complet năucit, la picioarele unei
scări, începu să urce treptele spre pod.
— Ce sălbatici şi ăştia! Cine dracu mi i-o fi trimis pe cap!
Nemernicii, strigau „ura”.
— Tăcere! spuse Saint-Priac. Nici un cuvânt, aţi auzit?
Tăcerea se lăsă numaidecât, asupra bandei disciplinate. Saint-
Priac numi pe unul de santinelă lângă uşa întredeschisă şi se
aşeză într-un colţ mai întunecos al salonului, ca să-şi rumege
gândurile…
— Ho! făcu deodată santinela de la uşă.
— Ce-i? spuse Saint-Priac.
— Un călăreţ a ieşit din Melun şi vine înspre noi. E singur.
— Cine-i? continuă Saint-Priac.
— Un gentilom cu pană albă. Acum îl văd mai bine. E tânăr,
foarte tânăr.
Saint-Priac se ridică, se apropie de uşă, aruncă o privire leneşă
spre călăreţul ce-i fusese semnalat şi care se apropia la trap.
Deodată, Saint-Priac scoase un mormăit de bucurie furioasă:
recunoscuse pe tânărul călăreţ semnalat de santinelă.
Sala aceasta în care se găsea adunată trupa de nemernici avea
o uşă în fund care dădea în curte; în fundul curţii, o clădire
neocupată; la dreapta, un cuptor de pâine, în care te coborai pe
cinci-şase trepte; la stânga, grajdurile. Între grajduri şi clădirea
centrală, o poartă care dădea în câmp; dar, lucru ciudat, ea era
încuiată pe dinafară. Saint-Priac studiase această aşezare şi ştia
că în caz de atac nu avea altă retragere decât spre şosea. Voise să
pună să se deschidă poarta dinspre câmp, dar omul din pod
jurase că poarta aceea era totdeauna deschisă şi nu înţelegea cum
de se găsea acum încuiată. Dar Saint-Priac nu prevedea alt atac
decât acela pe care îl putea da el însuşi.
De îndată ce o recunoscu pe Annaïs, îşi recapătă acel sânge
rece care îi deosebeşte mai ales pe oamenii de acţiune în clipele
decisive şi împărţi rolurile: trei oameni trebuiau să scoată caii din
grajduri şi să-i ţină pregătiţi, alţi trei trebuiau să se aşeze cu el în
drum şi să-i dea ajutor, dacă era nevoie; restul rămânea de
rezervă în salon.
Toată lumea se pregăti. Uşa care dădea spre şosea rămase
deschisă.
— Hei! strigă deodată santinela
Era semnalul convenit. Aceasta voia să spună, că Annaïs
ajunsese în faţa casei.
Saint-Priac se năpusti urmat de cei trei bandiţi. După o clipă, el
sărea la căpăstrul calului tinerei fete.

Capitolul XL – AFACEREA DE LA FLEURY

AM VĂZUT CĂ RASCASSE şi Corignan se opriră la intrarea în

Melun.
Planul celor doi cumetri era simplu: aveau vorba să asiste ca
spectatori imparţiali la inevitabila încăierare şi să judece la
momentul potrivit care dintre amândoi, Richelieu sau Gaston, va
fi învingătorul. Viitorul avea să se declare de partea Eminenţei
Sale? Rămâneau cardinalişti, ca şi mai înainte. Dacă, dimpotrivă,
triumfa ducele de Anjou? Se transformau imediat în regalişti
turbaţi.
În curând, Rascasse văzu banda lui Saint-Priac care venea la
pas.
— Corignan, spuse el, îi vezi, hai? Ce rol are să joace Saint-
Priac? E o jumătate de companie de muşchetari care vor interveni,
fără a-l mai socoti pe părintele Joseph, care el singur face cât o
companie întreagă.
— Ei! cu o singură lovitură de pumn îl…
— Lucrurile se încâlcesc, continuă Rascasse. Corignan, suntem
pierduţi dacă nu aducem azi, cuiva, un serviciu de viaţă şi de
moarte. Dar cui? Manevra lui Saint-Priac mă îngrijorează.
Caraghiosul ăsta o să adune tot câştigul. Să ne apropiem,
Corignan, să ne apropiem cu prudenţă şi să deschidem ochii…
— Da, spuse Corignan, „cu băgare de seamă şi cu ochii”, asta-i
din scripturi.
Atunci, cei doi spioni, mânaţi în acelaşi timp de speranţă şi de
teamă, se luară pe urmele trupei lui Saint-Priac şi străbătură
Melunul. Din depărtare, văzură banda intrând toată în Adăpostul
Măgarului.
— Aha! acolo şi-au ales postul de observaţie, spuse Rascasse.
 Şi o luă prin câmp. Urmat de Corignan care ocăra că-i era sete,
Rascasse, executând un mare ocol prin câmp, ajunse în spatele
casei izolate. Acolo, cei doi aventurieri îşi legară caii sub un grup
de stejari, apoi Rascasse se apropie singur şi dând de poarta care
dădea în câmp, intră cu curaj în curtea de care am vorbit. Când
ieşi de acolo, cu un gest furat de obişnuinţă, sau dintr-un instinct
de vulpe care îşi asigură spatele, încuie poarta în aşa fel ca să nu
poată fi deschisă pe dinăuntru.
— Am înţeles, spuse el întorcându-se lângă Corignan.
— Ce fac acolo? spuse Corignan. Beau, nu?
— Corignan, spuse cu seriozitate Rascasse, notează bine că
acum capetele noastre nu ne mai stau decât printr-o minune pe
umeri; că domnul cardinal a pus fără îndoială să ne caute; că azi
trebuie să-i reintrăm în graţii sau să-l salvăm pe ducele de Anjou
şi să ne facem din el un protector; alt mijloc nu există. Ori, dacă
într-o astfel de împrejurare, ţie îţi mai e sete, n-ai decât să te duci!
— Nu mai mi-e sete, spuse Corignan, înghiţind în sec.
— Ei bine! oamenii lui Saint-Priac aşteaptă; să aşteptăm şi noi
ca ei; când îi vom vedea ieşind din casă, o să ne mişcăm şi noi, ca
ei.
Se scurse un timp, în care Rascasse reflectă asupra situaţiei.
— Uite! făcu deodată Corignan, ce animal o fi ăsta?
De departe, urmând semicercul pe care Rascasse îl descrisese
prin câmp, venea în fugă un animal ciudat, care sărea, sau, mai
curând, ţopăia. Aproape imediat, animalul în chestie sosi
agitându-şi singura-i ureche, gâfâind, scoţând o limbă de un cot
şi cu toate acestea mai găsind încă puterea să alerge de la
Corignan la Rascasse, căutând să-l muşte pe primul şi arătându-i
celuilalt o bucurie ciudată.
— Corignan I-ul! exclamă Rascasse uimit.
— Căţel mizerabil! fulgeră capucinul.
Şi era într-adevăr bietul căţel, care scăpând din locuinţa lui
Rascasse de pe strada Saint-Antoine – cum? – făcuse în trei labe
tot drumul făcut călare de stăpânul lui. Rascasse, în ajun, seara,
îi aruncase bucăţele, supliment peste obişnuita mâncare pe care
i-o da ceasului deşteptător. Câinele ajunsese la concluzia că s-a
îmbunat şi căuta – în felul lui – să-i dovedească recunoştinţa ce i-
o purta. Ceva ca un fel de zori de emoţie se ridică în inima
împietrită a lui Rascasse, în timp ce Corignan I-ul sărea de
bucurie şi de oboseală, iar celălalt Corignan tuna şi fulgera.
 — Dar cum o fi ieşit? se gândea Rascasse. Trebuie să-i fi
deschis cineva uşa, dar cine?… Oh!… ce se petrece acolo, la
cârciumă?…
Dinspre casa izolată se auzea zgomot mare, clinchet de spade,
răcnete, înjurături, care ajungeau izolate până la cei doi tovarăşi.
— Auzi! Atacul! palpită Rascasse. Dar pe cine atacă? Corignan
I-ul lătra furios.
— Am înţeles, făcu deodată Rascasse.
— Ce-ai înţeles? spuse Corignan al II-lea, trântindu-i un picior
lui Corignan I-ul.
— Planul cardinalului: l-a pus acolo pe Saint-Priac cu
spadasinii lui, ca să-l atace pe ducele de Anjou, care în felul
acesta va muri într-o tâlhărie la drumul mare. În timpul acesta,
Eminenţa Sa îl va aştepta pe Delfin la Fleury şi va arăta o
deosebită nerăbdare. Bine jucat!
— Da, făcu Corignan. Acum este rândul nostru să jucăm bine…
— Oh! îl întrerupse Rascasse, uite că se bat în curte, în dreptul
porţii dinspre noi… Să dăm fuga, Corignan! Deschidem poarta şi-l
salvăm pe Delfin… înainte!
Amândoi se repeziră. Lupta se strânsese într-adevăr în dosul
porţii pe care Rascasse o încuiase. În câteva salturi, cei doi
ajunseră acolo şi Rascasse răcni:
— Ţineţi-vă bine, Monseniore!
Annaïs, ajungând în faţa Adăpostului Măgarului, văzu aproape
fără nici o surprindere pe Saint-Priac apărând în faţa ei şi
sărindu-i la căpăstrul calului. Erau trei oameni, care trăiau în
visurile ei de tinereţe, sau în coşmarurile-i de ură. Unul dintre
aceşti oameni era Richelieu, celălalt Saint-Priac. Cât despre al
treilea, de-abia îndrăznea să-şi mărturisească în anumite clipe că
era totdeauna prezent în gândurile ei.
Aşadar, Annaïs, din prima clipă, îşi păstră tot sângele rece, sări
jos şi-şi puse mâna pe spadă. Dar spada îi fu smulsă cu violenţă
de bandiţii care apăruseră şi o înconjuraseră.
— La drum! strigă Saint-Priac, beat de bucurie. Galopăm până
la Chailly şi de acolo, în loc să o luăm spre Fleury, vom ajunge
până la Fontainebleau… Pe cai.
— Hei! făcu unul din spadasini. Uitaţi-vă, Monseniore!
Saint-Priac aruncă o privire spre drum şi văzu un nor de praf
care venea spre el.
— E Delfinul, se gândi el. Repede, strigă, toată lumea înăuntru
şi să-i lăsăm să treacă.
Toată banda dispăru în Adăpostul Măgarului, târând-o şi pe
Annaïs. În aceiaşi clipă, norul de praf se opri în faţa casei. Câţiva
călăreţi săriră la pământ.
— Trencavel! Trencavel! răcni Saint-Priac. Blestem!
— Iată-ne, iată-ne! strigă Trencavel spre Annaïs.
Ea zâmbi. Nici asta nu o mai uimea!
— Bună ziua, baroane! spunea Mauluys. Noroc! Şi, ia zi, te
găsesc iarăşi ca la Anjou, jefuind pe drumurile regelui. Asta îţi
rentează mai mult ca afacerea din strada Sainte-Avoye.
— Ca la Anjou, scârţâi o voce de cârâitoare, nimic nu lipseşte,
nici chiar eu!
Şi figura schimonosită apăru, spintecată dintr-o parte în alta,
de un larg surâs.
— Verdure! murmură Saint-Priac, năucit de uimire.
— Un spectru, domnule baron! Din fericire, oamenii pe care îi
asasinaţi dumneavoastră sunt foarte sănătoşi. În sănătatea
dumneavoastră, domnule baron!
Şi Verdure, apucând de pe masă una din cănile lăsate pline, de
bandiţi, în momentul alarmei, o goli cu un aer de triumf, în timp
ce Montariol apucându-şi spada-i enormă de lamă, trântea nişte
lovituri formidabile, cu mânerul. Trencavel se repezise lovind cu
lama spadei ca un paloş şi înfigându-i vârful în ce îi ieşea înainte.
Mauluys, scosese spada cu gesturi elegante, în timp ce-i făcea
complimente lui Saint-Priac. Într-o clipită, încăierarea a fost
generală. Tâlharii erau viteji. Erau din acei oameni care, neavând
ce pierde, îşi jucau viaţa pe o aruncătură de zaruri. Se luptau ca
nişte turbaţi şi trebuie să recunoaştem că îşi mânuiau spadele ca
nişte experţi. Formau ca un fel de arici cu ţepii de oţel. Saint-
Priac, în spatele grupului, strângea convulsiv mâna Annaïsei şi
căuta s-o târască în curte.
— Curaj, leii mei! urla Saint-Priac.
— Înainte! Pe moartea dracilor! vocifera Montariol.
Dintr-un iureş, Trencavel făcu un gol în faţa lui şi sări în curte,
unde Saint-Priac o împinsese pe Annaïs, chiar în clipa aceea.
— Nu vă fie teamă, domnişoară!
Se repezi asupra lui Saint-Priac, care căzu în gardă, dându-i
drumul fetei.
— Atenţie! răcni Trencavel, vă strâng!
A fost ceva fulgerător. Un vârtej de oţel şi Trencavel fandă
adânc spre Saint-Priac, care era rezemat de poarta dinspre
câmp…
Fulgerător, spada lui Trencavel se ridică: Saint-Priac era
neatins.
Dar era Annaïs… Ea îşi scoase spada şi cu o lovitură scurtă, îi
ridicase în sus lama lui Trencavel, în fracţiunea de secundă în
care era să se înfigă în pieptul lui Saint-Priac. Trencavel aruncă
asupra Annaïsei o privire de uimire.
— E al meu! spuse ea şi căzu în gardă.
În momentul acela, trecea pe şosea un grup de călăreţi în galop.
Erau Fontrailles, Chevers, Bussière şi Liverdan, care de la Paris
mergeau pe urmele lui Trencavel, aşa cum acesta mergea pe
urmele Annaïsei. La început, fuseseră oarecum miraţi că maestrul
de scrimă părea că se îndreaptă spre acelaşi loc unde aveau şi ei
întâlnirea. Dar nu aveau timp să se mire. Ura îi stăpânea complet.
La intrarea în Melun, îl pierdură din vedere.
Asigurându-se prin câteva întrebări puse oamenilor, că
Trencavel mergea în aceeaşi direcţie pe care urmau s-o ia şi ei,
adică spre Chailly şi Fleury, porniră în galop pe acelaşi drum. În
timpul acela, ei treceau prin faţa Adăpostului Măgarului. Ar fi
auzit zgomotul luptei? Ar fi văzut măcar case? Foarte puţin
probabil. Nu vedeau înaintea lor la orizont decât imaginea
însângerată şi palidă a lui Trencavel răpus de lovituri, nu auzeau
decât urletele urii lor!
În clipa în care Annaïs se aşezase în gardă în faţa lui Saint-
Priac, curtea a fost năpădită de spadasinii lui, care fugeau în
dezordine în faţa unei şarje furioase a lui Montariol şi a lui
Mauluys. Cât despre musiu Verdure, el nu se lupta. El rămăsese
în salon, unde golea metodic, una după alta, cănile încă pline şi
rânjea.
Saint-Priac, văzându-şi sosind tâlharii în ajutor, izbucni în râs;
dintr-un salt ajunse lângă ei şi strigă:
— Pe ei! Pe ei! Serviţi-i! Curaj! O sută de pistoli de cap.
— Caraghiosul ne pune capetele la preţ, tună Montariol.
Voi să se repeadă asupra lor. Dar banda, care fusese o clipă
răvăşită, acum era beată de entuziasm: o sută de pistoli de cap!…
Tâlharii atacau acum în rânduri strânse. Într-o clipă, Trencavel,
Annaïs, Mauluys şi Montariol se văzură împinşi într-un spaţiu
restrâns, unde nu se puteau apăra prea multă vreme: cu Saint-
Priac, mai aveau încă nouă lame în faţa lor. Acest spaţiu era un
fel de gâtuitură între grajduri şi clădirea centrală. În fundul
acestei gâtuituri se afle poarta ce da spre câmp.
Trencavel şi Mauluys se aşezară în faţa Annaïsei, dar ea îi dădu
la o parte şi-şi încrucişă şi ea imediat spada. În spatele lor,
Montariol împingea cu puterea disperării, cu umerii în poartă. Dar
poarta era solidă.
— Pe ei! pe ei! urlau nemernicii triumfători.
— Monseniore! Monseniore! Ţineţi-vă bine! strigă o voce de
afară, în acelaşi timp, poarta se deschise cu violenţă.
— Rascasse! urlă Saint-Priac. Rascasse şi Corignan!
— Domnul Trencavel! bâlbâi Rascasse, ca trăsnit.
Într-o clipită, Trencavel, Mauluys şi Annaïs, se găsiră în câmp.
Rascasse şi Corignan, erau cu spadele în mâini. Tâlharii
rămăseseră numai şapte: avântul li se spulberă; se sfătuiră dintr-
o privire, şi imediat toţi îşi scoaseră caii în drum, săriră în şa şi
zburară ca un stol de vulturi. Saint-Priac, cu ochii însângeraţi, cu
spume la gură, ridică pumnul spre cer; apoi, sărind şi el pe cal,
fugi aruncând înjurături de turbare. Trencavel făcu o mişcare.
— Unde vă duceţi? întrebă Annaïs atingându-i braţul
— Să-l urmăresc, să-l ajung şi să vă scap pentru totdeauna de
acest nemernic.
Annaïs surâse ciudat, ca şi adineauri.
— Rămâneţi. V-am spus că omul acesta îmi aparţine.
Acum trebuie să spunem aici marea surpriză pe care o avu în
ziua aceea Corignan. Am mai spus că spre dreapta, în curtea
fostului han, se afla un cuptor mare de pâine, săpat în pământ, la
care se ajungea coborând cam pe o jumătate de duzină de trepte.
După fuga lui Saint-Priac, Annaïs, Trencavel şi tovarăşii lui
intraseră la loc, în curte.
Rascasse şi Corignan veniseră după ei, unul năucit de uimire
că îl salvase pe Trencavel, atunci când se aştepta să-l scoată din
încurcătură pe ducele de Lyon, celălalt, rumegând deja nişte
planuri pe care vederea lui Trencavel i le treziseră în minte. Astfel
că în timp ce maestrul de scrimă şi amicii lui se sfătuiau,
Corignan îl trase pe Rascasse de-o parte:
— Cumetre, spuse el cu voce înceată, cerul ne-a trimis pe
Trencavel, burtă de capră! Uite mijlocul de a reintra în graţiile
cardinalului.
În clipa aceea ajunseseră în dreptul cuptorului, care avea
partea de sus dărâmată şi îşi căsca deschizătura mare, neagră de
funingine.
— Explică-te, popă, făcu Rascasse, ştrengăreşte.
— Foarte simplu, muscoiule! Eu rămân aici ca să-l distrez pe
Trencavel şi pe complicii lui. Fiindcă părintele Joseph se află la
Longjumeau cu o companie de muşchetari, la ora asta trebuie să
fie în drum spre noi. Tu ai să alergi în calea demnului meu
superior şi ai să-i povesteşti că eu am prins-o pe nobila rafinată şi
pe Trencavel şi pe ceilalţi! Vii încoace cu muşchetarii, prindem
toată banda şi o oferim cardinalului. Ce zici de asta, muscoiule?
— Meştere Rascasse, vino puţin încoace, spuse în momentul
acela Trencavel.
— Imediat, domnule gentilom. Corignan, tu eşti un popă genial!
— Ei! Ai să vezi tu altele şi mai şi. Aşadar, afacerea îţi convine?
— Sigur! Dar fuga înaintea părintelui Joseph şi a
muşchetarilor! Oho, dar ce e aici?
— Unde dracu?
— Acolo în cuptor; ia uită-te, Corignan.
Corignan se întoarse spre cuptor, cu ochii zgâiţi.
— Nu văd nimic, spuse el.
— Atunci du-te acolo să vezi! urlă Rascasse care se afla acum
în spatele lui Corignan.
Şi în acelaşi timp, el se destinse şi repezindu-şi capul ca un
proiectil, îl atinse pe Corignan în spate, sau în anumite regiuni ale
spatelui. Călugărul, azvârlit cu violenţă, descrise o curbă în aer şi
se prăbuşi în fundul cuptorului, unde rămase vreo câteva clipe
năucit, cu un aer jalnic.
În clipa aceasta se începu în fundul cuptorului un concert de
ocări, de lătrături furioase şi de vaiete latineşti – sau aproape. Ce
se întâmplase? Corignan I-ul văzuse gestul stăpânului său şi-l
văzuse şi pe Corignan al doilea aruncat în groapa neagră. Dintr-
un salt, căţelul urmase şi el acelaşi drum şi aproape imediat,
fălcile câinelui şi marile picioare ale capucinului, intrară în
contact. După o serie de urlete şi lătrături, deodată, apăru
Corignan, care se repezi complet înspăimântat, ca o bufniţă din
fundul întunericurilor şi traversă curtea în salturi frenetice.
— Oh! murmură Rascasse, nu cumva popa are să-şi pună
proiectul în aplicare!
Îl urmă, intră în casă şi aici se linişti. Corignan îl văzuse pe
Verdure aşezat la masă, în faţa cănilor pe care nemernicii lui
Saint-Priac le lăsaseră şi pe care el le umplea cu foarte multă
conştiinciozitate, pe măsură ce le golea. Acest spectacol îl
umpluse pe Corignan de admiraţie. Atunci, se instalase şi el în
faţa lui Verdure şi, când Rascasse îşi vârî nasul în salon, îi văzu
pe cei doi beţivi, cum îşi ciocneau cănile şi-şi repetau:
— În sănătatea, dumitale!… Ba a dumitale!…
De departe, Trencavel şi prietenii lui priviseră la aruncarea lui
Corignan în cuptor, prin lovitura dată cu capul de Rascasse.
— Domnule Rascasse, spuse Trencavel, e sigur că
dumneavoastră ne-aţi adus din nou un mare serviciu. Am să-mi
amintesc de asta. Dar, ce făceaţi amândoi aici? Hai, vorbeşte-mi
sincer, Rascasse! Pe mine veniserăţi să mă spionaţi, dumneata şi
tovarăşul dumitale?
— Domnule, spuse Rascasse, eu nu mai aparţin Eminenţei
Sale, care a voit să mă ucidă, fiindcă în strada Courteau l-am
împiedicat pe Saint-Priac să vă prindă, viu sau mort.
— E drept. Ei bine! ceea ce ţi-am spus atunci, ţi-o repet şi
acuma, vino cu mine. Am să-ţi fiu un stăpân la fel de bun ca şi
cardinalul, în afară de faptul că eu n-am să-ţi poruncesc să faci
nici o nelegiuire. Ceea ce ai făcut la palatul de Guise, în strada
Courteau şi chiar şi aici, îmi dovedeşte că ai inimă. Crede-mă,
părăseşte-ţi meseria asta. Acum ai devenit un spion prost, aşa că
poţi să devii un om cinstit.
— Vă mulţumesc, spuse Rascasse, cu oarecare mândrie. Vreau
să încerc să mă împac cu Eminenţa Sa. Îi sunt dator multe
cardinalului.
— Dar… începu Trencavel.
— L-am trădat pentru dumneavoastră, îi datorez o
compensaţie…
— Lasă-l, îi spuse Mauluys. Acum, în mintea lui se dă o luptă,
în care nimeni nu trebuie să se amestece.
— Domnule, reluă Rascasse după un moment de tăcere, cu un
aer îngândurat şi aruncând o privire spre Annaïs. Poate că am
avut anumite motive să acţionez aşa cum am făcut-o. Dar astăzi
nici nu ştiam de prezenţa dumneavoastră în casa asta. Am crezut
că-l salvez pe Delfin.
— Ducele de Anjou? făcu Annaïs tresărind.
— Fără îndoială. Eu mi-am închipuit că pentru a-l ataca pe
duce, s-a ascuns la pândă Saint-Priac aici. Cu atât mai mult cu
cât am văzut la Longjumeau pe părintele Joseph pregătit de luptă,
conducând el însuşi o companie de muşchetari de-ai regelui…
 Annaïs păli.
— Domnule Rascasse, spuse Mauluys, ce vă închipuiţi
dumneavoastră că trebuie să fie cu aceşti muşchetari?
— Ei, la naiba ce voiţi să-mi închipui, dacă nu că la Fleury vor
avea loc în curând câteva frumoase arestări?… Eminenţa Sa
excelează în prepararea surprizelor vesele, mai ales spre sfârşitul
meselor. Acum domnilor, Dumnezeu să vă păzească.
Rascasse se depărta repede, foarte înfuriat, ocărându-se singur.
Alergă la Corignan şi-l bătu pe umăr.
— La drum, cumetre!
— Caraghiosule! mitocane! mai îndrăzneşti încă, după trădarea
ta.
— Ei! nu era vorba să-l arestăm pe Trencavel.
— Mi-ai dat cu capul, mizerabile! În spate!
— Am făcut-o ca să-ţi ocrotesc stomacul, popă! Poftim! asta-i
recunoştinţa cumetrilor! Dar dacă vrei, n-ai decât să rămâi. Eu
dau fuga la Fleury, unde e ceva aur de câştigat…
Şi-ntr-adevăr, Rascasse se repezi spre grupul de stejari unde îşi
legaseră caii. Corignan, se ridicase repede şi zbură pe urmele lui.
— Domnilor, spuse Annaïs, primiţi mulţumirile mele şi
permiteţi să vă spun adio. Trebuie neapărat să-mi îndeplinesc o
datorie…
Trencavel era palid, Mauluys rece, Montariol îşi rodea mustaţa-i
groasă.
— Domnişoară, spuse Trencavel, iată care e datoria aceasta:
Delfinul şi prietenii săi au complotat să pună mâna pe cardinal la
Fleury. Prezenţa părintelui Joseph şi a muşchetarilor regelui,
dovedeşte că totul e descoperit. Dumneavoastră doriţi să alergaţi
la Fleury şi să le strigaţi cu curaj conspiratorilor…
— Asta-i adevărul, domnule. Mărturisesc că am venit până aici
în speranţa de a mă întâlni cu Richelieu. L-aş fi provocat, l-aş fi…
dar el nici nu are să vină, adăugă ea, liniştindu-se. Atunci, nu-mi
rămâne decât să ajung la Fleury înaintea muşchetarilor…
— Dragul meu conte, spuse Trencavel, voi veţi însoţi pe
domnişoara Lespars până la Paris. Domnişoară, eu mă voi duce la
Fleury. Mă însărcinez ca eu să-l previn pe Delfin…
Annaïs tresări.
— Cu toate astea, el v-a insultat! făcu ea privindu-l pe
Trencavel drept în ochi.
— S-a şters: mi-a cerut iertare.
 — Luaţi seama, reluă Annaïs cu o ciudată duioşie, atunci vă
urăşte.
Trencavel şi încălecase. Annaïs nu mai spuse nici un cuvânt ca
să-l reţină şi nici nu mai insistă ca să îndeplinească singură
această minune; ea, care n-ar fi permis nimănui în lume să o
înlocuiască! Cu autoritatea lui, Trencavel o înlocuia. Nici n-am
putea spune ce gândea despre asta. Îl lăsa să facă ce vrea el.
Câteva secunde mai târziu, Annaïs, escortată de Mauluys şi de
Montariol, care erau urmaţi de Verdure, ce se ţinea ţeapăn pe
calul lui, luau drumul spre Paris, dar ocolind şoseaua pe care
veniseră. Cât despre Trencavel, el se repezise spre Fleury. Se
apropia ora prânzului.

Într-o sală mare şi frumoasă de la parterul castelului Fleury,

erau adunate diverse personaje: Gaston, nervos, tremurând,
palid; Chelais, visător, zâmbind; marchizul de La Valette,
nepăsător şi calm; Bouteville şi Beuvron, care discutau liniştiţi
despre o lovitură de scrimă, mereu de neîmpăcat şi mereu de
nedespărţit; ducele de Vendôme, la fel de palid ca şi Gaston, dar
rece; fratele lui, Marele Stareţ, Antoine de Bourbon; în sfârşit, cei
patru angevini ai noştri, care întâlnindu-se cu La Valette, în
goana lor, au fost nevoiţi să-l urmeze la Fleury, înfuriaţi că
pierduseră urma lui Trencavel.
Iată ce se hotărâse: încă de la intrarea lui Richelieu, cei
doisprezece, fără a se aşeza măcar la masă şi chiar fără a mai
trece în sala de mâncare, să-şi îndeplinească atacul…
Am spus cei doisprezece, cu toate că, numărându-i, nu erau
decât unsprezece. Unul din conspiratori lipsea la apel. Era
Louvigni.
Bouteville, Beuvron, La Valette, Chevers, Fontrailles, Liverdan
şi Bussière trebuiau să păzească uşile cu spada în mână şi să
împiedice pe oricine să intre. Ducele de Anjou trebuia să se aşeze
pe un fotoliu. Ducele de Vendôme şi Marele Stareţ urmau să ia loc
la dreapta şi la stânga Delfinului, dar în picioare şi cu spada în
teacă: ei erau tribunalul – tribunalul de familie! Aceasta era
Chalais!… Ducele de Anjou; trebuia să spună: „Domnule cardinal,
în numele nobilimii Franţei, pe care dumneavoastră o oprimaţi, eu
am hotărât că trebuie să muriţi. În consecinţă, faceţi-vă o
rugăciune şi resemnaţi-vă”.
Atunci, Chalais trebuia să-l lovească… Toate acestea fuseseră
aranjate dinainte.
Ori, toată lumea era la postul său, cu excepţia lui Louvigni. În
sala de mâncare se auzea un uşor clincănit de tacâmuri, pe care
şambelanii le tot aranjau. Totul era gata. Toţi erau acolo. Lipsea
doar acela pe care trebuiau să-l omoare… Gaston era alb ca varul.
— Uite, are să se facă ora prânzului murmură nervos Vendôme.
— Cred… bâlbâi Gaston.
Ce credea el? Ce voia să mai spună? Chalais, în mijlocul sălii,
zâmbea. Fruntea îi şiroia de sudoare. Inima-i bătea să-i spargă
pieptul. Surâdea potolit spre frumosul cap blond, pe care-l
revedea în minte.
— N-are să vină! mormăi Marele Stareţ cu o înjurătură.
În curte răsună galopul unui cal.
— Iată-l.
Într-o clipă, toţi fură la posturile lor. O tăcere formidabilă se
lăsă. Ei se priviră şi se văzură ca nişte spectre. Deodată un strigăt
ieşi din toate gâtlejurile sufocate de teamă… Un strigăt de
groază… Un om intrase în sală, acoperit complet de praf. Şi acesta
nu era cardinalul. Era Trencavel.
— Trencavel! – Dumneavoastră! – Ce doriţi! – Cine vă trimite!
Suntem trădaţi!
Aceste exclamaţii se încrucişară, se ciocniră. Toţi se îndreptau
spre Trencavel, cu figuri ucigaşe. Ducele de Anjou căzuse în
fotoliul lui, bâlbâind:
— Sunt pierdut!
Trencavel, se duse până la Delfin şi se înclină în faţa lui.
Vendôme îşi ridicase pumnalul.
— Monseniore, spuse Trencavel, am fost trimis la
dumneavoastră de domnişoara de Lespars, ca să vă strig: Alarmă!
Alarmă, domnilor, reluă Trencavel, ridicându-se. Proiectul
dumneavoastră a fost surprins, o sută de muşchetari de-ai regelui
vin. I-am văzut pe drum. În câteva mumie, toată casa va fi
împresurată.
Vendôme şi Marele Stareţ apucară fiecare câte un braţ al lui
Gaston de Anjou, care bâlbâi:
— Domnule Trencavel, pentru a doua oară vă cer iertare că m-
am purtat urât, dar de data aceasta o fac din toată inima!
Acestea au fost poate cele mai frumoase cuvinte ale acelui
principe şi i-au fost smulse nu din inimă – ci de frică.
Câteva secunde mai târziu, Gaston fugea mâncând pământul,
între César de Vendôme şi Antoine de Bourbon. La Valette,
Beuvron şi Bouteville ieşiseră în linişte din sală şi încălecaseră pe
cai, fără grabă. Dar cât de repede ar fi alergat Delfinul, era unul
care gonea mai repede decât el. Era Chalais… Era vânăt la faţă.
Sfâşia cu pintenii burta calului şi mugea:
— Fiindcă totul e descoperit, palatul de Chevreuse trebuie să fie
năpădit la ora asta. Doamne, tot ce-ţi cer, e să ajung la timp.

Printre maeştrii de ceremonie, chelneri, lachei, valeţi, a fost o

adevărată uimire generală. Ultimii patru invitaţi ai Eminenţei Sale
încălecau şi ei pe cai şi se depărtau. Trencavel era cu ei. Toţi
aveau aerul foarte liniştit. În timp ce dispăreau în depărtare, un
zvon de copite răsuna pe şosea. Erau muşchetarii… Trencavel şi
cei patru angevini se opriră la o leghe de acolo.
— Domnilor, spuse maestrul de scrimă, ce voiţi de la mine?
— Să vă omorâm! răspunseră ei
Trencavel descăleca liniştit şi-şi legă calul de un arbore, cu
multă grijă. O clipă, mângâie gâtul fumegând al animalului, apoi
întorcându-se, văzu că cei patru îşi legau şi ei caii. Trencavel
izbucni în râs.
— Aşadar, spuse el, în lipsa prânzului Eminenţei Sale, vreţi să
mă mâncaţi pe mine? Aveţi neapărată nevoie să ucideţi pe cineva
azi. Dar ştiţi destul de bine că nu pot fi omorât chiar cu o aşa de
mare uşurinţă. Mai ales că acum am şi spadă şi pumnal.
Domnilor, trebuia să mă fi omorât în seara când m-aţi găsit fără
arme şi când v-am aruncat numele care vi se potriveşte, vă
amintiţi?
— Da, spuse Fontrailles cu o linişte înfricoşătoare, ne-aţi numit
nişte laşi. Uite ce e, domnule, e mai bine s-o ştiţi de acum. Ei
bine, da, suntem hotărâţi să comitem şi acuma o laşitate, ca să vă
facem să dispăreţi. Vă atacăm toţi patru, ca să vă putem ucide.
Ne-am uni şi zece odată, dacă am fi zece inşi care să avem acelaşi
sentiment; înţelegeţi acum?
— Ei! la naiba! cred şi eu că vă înţeleg. Cu toate acestea, un
cuvânt, unul singur, de ce dracu sunteţi aşa de înverşunaţi
contra mea, încât să vă coborâţi chiar până la mârşăvie?
Mărturisesc că asta întrece puterile mele de gândire.
— Am să v-o spun, fiindcă peste cinci minute veţi fi mort şi
atunci nimeni nu are s-o mai afle. Voim să vă omorâm…
Fontrailles se opri gâfâind.
 — Haideţi dar! făcu Trencavel biciuind aerul cu spada.
Şi Fontrailles, cu un răget:
— Fiindcă ea vă iubeşte!
Trencavel păru orbit de un fulger. O clipă îşi închise ochii. O
bucurie furtunoasă i se dezlănţui în inimă. Dar totul nu dură
decât o secundă.
Cei patru îşi repeziră în tăcere spadele spre pieptul lui – patru
spade solide, ce sclipeau în soare. Dacă Trencavel n-ar fi făcut un
salt înapoi, s-ar fi dus de-a dreptul într-o lume mai bună. Dar, în
acelaşi timp cât sărise înapoi, spada lui biciuise cu o lovitură
solidă pe toate celelalte patru spade, care se clătinară.
— Haideţi, dar, domnilor, v-am mai spus că nu mă omoară pe
mine nimeni chiar aşa de uşor!
Şi în aceeaşi clipă dădu o lovitură de sus în jos cu spada!
Chevers căzu ca un mal, cu capul despicat
— Unul! spuse Trencavel!
Ceilalţi trei se repeziră. A fost o luptă sălbatică, furioasă şi
bestială. Bussière îşi aruncă spada şi-şi scoase pumnalul.
Liverdan căuta să-l doboare pe Trencavel, care sărea, revenea, se
arunca la pământ, se ridica, îndeplinea o manevră uluitoare.
Deodată Fontrailles reuşi să-l apuce în braţe, pe la spate.
— Omorâţi-l – urlă el.
Trencavel îşi încordă muşchii, se întinse într-un suprem efort şi
în clipa când două vârfuri de oţel se repezeau spre el, se aruncă la
pământ, târându-l şi pe Fontrailles. Braţul lui drept, în timp ce
cădea spre pământ, se întinse ca un resort: avea pumnalul în
pumn… Liverdan, se prăbuşi cu burta spintecată… În aceeaşi
clipă, Trencavel sări în picioare şi gâfâind însângerat, sfâşiat,
strigă cu o voce răguşită:
— Doi! Mai rămân doi. Duceţi-vă, vă iert! Vă las viaţa!
O lovitură de spadă a lui Fontrailles îl atinse la umăr. Scoase
un răcnet… Apoi îşi ridică spada de lamă şi cu toată puterea,
repezi mânerul în jos, ca o lovitură de baros… Bussière căzu cu
ţeasta zdrobită.
— Trei! horcăi Trencavel. Ah! am…
Nu putu spune mai mult. Fontrailles era din nou deasupra lui
şi îl înhăţase de gât. Se înlănţuiră, după câteva clipe de zbucium.
Apoi se desprinseră şi cele două pumnale se ciocniră unul de
altul. Dar numai Fontrailles lovea. Trencavel se mulţumea numai
să pareze. Fontrailles îi înfipse o mână în gât, în timp ce
pumnalele se apăsau cu putere unul pe celălalt, căutându-şi
inimile. Trencavel trecu braţul stâng după gâtul lui Fontrailles. A
fost o îmbrăţişare înspăimântătoare. Braţul lui, printr-o înceată şi
irezistibilă presiune, se strângea din ce în ce mai tare, apropiindu-
se de el, de pumnalul lui, care sta cu vârful înainte, apărându-i
pieptul, de pumnalul celuilalt şi menţinând în acelaşi timp pieptul
adversarului, care se înfigea din ce în ce în el. Fontrailles gâfâia,
apoi horcăi, apoi făcu spume. Şi Trencavel murmură: „Ei bine şi
eu o iubesc!…”
Un fel de geamăt se strecură de pe buzele lui Fontrailles. Era
sfârşitul. Trencavel îi dădu drumul. Fontrailles bătu aerul cu
mâinile şi căzu de-a curmezişul lui Bussière.
Soarele de prânz lucea pe un cer fără nori. Pe undeva, în
apropiere, un ţăran cânta un refren monoton, cu voce hodorogită.
Trencavel în picioare, rezemat de spada roşie, înţepenit într-o
sălbatică mândrie, contempla cele patru corpuri însângerate,
întinse la picioarele lui.
Timp de câteva minute, învingătorul îşi ţinu privirile fixate
asupra acelora care voiseră să-l asasineze. Apoi, puţin câte puţin,
figura aceea grozavă se înmuie. Privirile i se tulburară. Un suspin
îi umflă pieptul şi îşi întoarse capul. Apoi, cu un pas greu, se duse
spre cal pe care îl dezlegă, se urcă în şa şi, la pas, fără a mai privi
în urma lui, îşi reluă drumul spre Paris…
După vreo două sute de paşi, văzu în câmp un om care plivea
buruienile dintr-un lan. Era ţăranul acela al cărui cântec solitar
arunca în nesfârşita tăcere a miezului de zi doina lui melancolică.
La vreun kilometru de acolo, Trencavel văzu un grup de trei-patru
case. Se opri, şovăi o clipă, apoi strigă:
— Hei! omule.
Ţăranul se ridică. Era un om tânăr încă, de vreo treizeci de ani,
cu o figură veselă, vioaie.
— Cu ce vă pot servi, domnule gentilom? făcu el scoţându-şi
boneta.
Se opri brusc.
— Pe mine, cu nimic; dar colo, unde e vâlceaua aceea, sunt…
— Ei bine! făcu ţăranul uimit.
Lui Trencavel îi trecu deodată o idee prin minte şi zâmbi!
— Ei bine, sunt acolo, legaţi de nişte copaci, patru cai, patru
cai, patru cai splendizi, de război, auzi tu?
— Nişte cai! făcu omul uimit. Şi ai cui sunt?
 Trencavel nu mai răspunse. Plecase din nou la drum. Ţăranul o
rupse la fugă spre locul care îi fusese arătat.
Trencavel se întoarse în Paris, fără a mai avea vreo întâlnire
neplăcută. Dar în loc să se ducă, fie la Frumoasa Diademă, fie la
locuinţa contelui de Mauluys, el o luă la trap drept spre strada
Saint-Thomas-du-Louvre. Numai după ce îşi vârî calul în casa pe
care şi-o alesese pentru a veghea asupra Annaïsei, abia atunci
traversă strada îngustă şi cu o puternică lovitură de ciocan sună
la poarta cea mare a palatului de Chevreuse. Era zdrenţuit, plin
de sânge pe mâini şi pe faţă, iar ochii îi ardeau în flăcări.

Capitolul XLI – VICTORIA LUI RICHELIEU

PE LA PRÂNZ, cardinalul îşi făcu intrarea la Luvru, escortat de

cavalerul de Louvigni şi merse drept spre cabinetul regal. Ludovic
al XIII-lea, prevenit de vizita prim-ministrului său, sosi îndată,
foarte uimit, şi dădu ordin să fie introdus Eminenţa Sa.
Cardinalul intră.
— Vă credeam la Fleury, domnule duce, spuse Ludovic al XIII-
lea.
— Sire, răspunse Richelieu cu o voce pe care se căznea în zadar
să o facă mai sigură, nu m-am dus la Fleury, fiindcă urma ca
acolo să fiu asasinat!…
— Să vă asasineze… pe dumneavoastră! făcu regele sărind în
sus. De fapt, nu e prima oară. Intriganţii vă atacă fiindcă sunteţi
stâlpul de susţinere a tronului meu. Lovindu-vă pe
dumneavoastră, vor să mă dărâme pe mine!
— Asta e şi părerea mea, Sire!
— Oh! dar să-i ferească Sfântul!… De data asta, vreau să se dea
un exemplu îngrozitor.
Ludovic al XIII-lea era departe de a-l iubi pe Richelieu, îl ura
din toată inima, în adâncul sufletului său. Dar acum îşi spusese
adevăratele-i gânduri; Cardinalul, după părerea lui, era cel mai
puternic susţinător al tronului său; el avea convingerea că,
dispărând Richelieu, va sucomba în curând şi el. Aşadar, regele se
plimba de colo-colo prin cabinet, în prada unei supărări furioase,
aruncând cuvinte fără şir. Richelieu se ferea să-l întrerupă, ştiind
că mânia aceea avea să crească singură, până la exasperare. În
sfârşit, aruncându-se într-un fotoliu, Ludovic al XIII-lea strigă:
 — Pe sângele dracilor! vreau să-mi spui, domnule, toate
lucrurile de la început.
— Sire, răspunse Richelieu, eu nu pot să fiu şi judecător şi
reclamant. Dacă regele găseşte necesar, am să-i prezint pe omul
care a venit să mă încunoştinţeze de complot.
— Cine e?
— Unul din conspiratori, Sire; cuprins – la timp – de remuşcări,
înspăimântat de enormitatea crimei a venit drept la mine şi mi-a
spus totul.
— Bine. Viaţa acestui om va fi graţiată.
— Sire, eu am şi socotit că era necesar să-i promit această
favoare în numele Vostru, încă de la început. Dar el cere o altă
recompensă şi eu rog pe Majestatea Voastră să i-o acorde, căci
aceasta ar fi o bună măsură politică.
— Ce vrea? bani?…
— Nu, Sire! Complotul a avut loc la iubita lui, care a fost în
parte sufletul acestei neasemuite fapte. El cere ca această femeie
să nu fie urmărită. Şi trebuie să adaug chiar că nu a consimţit să
vină până aici, decât cu această condiţie, ca numele iubitei sale să
vă fie ascuns. I-am promis aceasta, în numele Vostru!
— Foarte bine. Întăresc promisiunile dumitale, spuse Ludovic al
XIII-lea. Care e numele acestei femei? adăugă el imediat, cu o
naivitate care se apropia de un cinism inconştient.
— Ducesa de Chevreuse, spuse Richelieu, cu aceeaşi naivitate.
Dar la el, cinismul era conştient.
— Ea! exclamă regele ridicându-se şi începând să meargă din
nou cu paşi mari prin cameră. Da. Mereu, tot ea e la baza tuturor
comploturilor care se îndreaptă spre puterea mea, viaţa mea,
onoarea mea. Ea! Prietena reginei! Ea o împinge să mă trădeze. Ea
a imaginat să facă să fiu înlocuit de propriul meu frate! Ah! de
data asta…
— Sire, spuse Richelieu, prin omul care are să vă vorbească,
putem să mai aflăm încă multe lucruri. Dacă ne atingem de
ducesă, omul acesta ne scapă. Peste o lună sau două… Într-un
noroc!… Fiţi liniştit, ea nu are să piardă nimic dacă o mai aştepta
până să-i vină rândul…
— Atunci, adu-l pe omul acela. Cine e?
— Cavalerul de Louvigni… unul din curtezanii Voştri.
Richelieu se duse el însuşi să deschidă uşa anticamerei şi făcu
semn. Louvigni intră. Regele luase un aer majestuos şi sever. Dar
când ridică ochii spre oaspete, când văzu figura aceea lividă,
privirile acelea care păreau să arate numai disperare şi ură, el se-
nfioră.
— Domnule de Louvigni, spuse Richelieu, Majestatea Sa
binevoieşte să uite că acel complot s-a ţinut la o persoană care vă
interesează. Majestatea Sa consimte să nu i se spună numele
acestei persoane. Acum, vorbiţi! Spuneţi tot ce ştiţi, nimic în plus,
nimic în minus.
— Întâi, numele lor! spuse Ludovic al XIII-lea, cu o furie
stăpânită.
Louvigni le spuse unul după altul. Regele dădea din cap la
fiecare. Când Louvigni ajunse la numele lui Vendôme şi al lui
Bourbon:
— Doi fraţi buni, la dracu! murmură Ludovic cu un accent
sinistru. Pe urmă?
Nu mai rămăsese de spus decât numele lui Gaston. Louvigni îl
consultă pe Richelieu cu privirea. Ludovic al XIII-lea observă
această aruncătură de ochi şi strigă:
— Spuneţi tot, domnule, eu o voiesc!
Louvigni îl numi şi pe Gaston de Anjou.
— Bănuiam eu! se răsti regele într-un hohot de râs funebru. Şi
după moartea cardinalului, m-ar fi omorât şi pe mine însumi; nu-i
aşa, domnule? Şi acest frate cumsecade, acest neam bun ar fi
luat-o în căsătorie pe Anna, nu-i aşa domnule? Ah! mizerabilul,
juca teatru în faţa mea şi se jura că e gata să se însoare cu cine
voiam eu!
— Sire, vă rog, murmură Richelieu.
Ludovic al XIII-lea aproape uitase că era vorba de un complot
împotriva vieţii ministrului său. Privirea lui Richelieu îl linişti.
Louvigni începu atunci să povestească amănunţit scena omorârii,
aşa cum fusese hotărâtă între ei.
— Ei bine, domnule, spuse atunci Ludovic al XIII-lea, duceţi-vă
şi spuneţi-i persoanei care vă e aşa de dragă că eu îi las libertatea
să părăsească Parisul. E tot ce pot face pentru ea!
Erau aproape orele trei, când Louvigni părăsi Luvrul. În acelaşi
moment chiar, intra Gaston. Cât despre Vendôme şi Bourbon, ei îl
părăsiră pe Alteţa Sa la porţile Parisului şi luaseră drumul spre
Blois. Gaston jurase să nege cu curaj şi jurase mai ales să nu
numească pe nici unul din conjuraţi. Dar cei doi fii ai Gabriellei
de Estrées, puţin încrezători în cuvântul lui, preferaseră să se
pună la adăpost şi să se ducă să aştepte desfăşurarea
evenimentelor, destul de departe, pentru ca ghearele tigrului să
nu-i poată atinge.
Gaston îşi pregătise un plan, cu care să intre la Luvru. El
trebuia i se plângă cu amărăciune regelui de lipsa de politeţe a
cardinalului, care îi făcuse jignirea de a nu veni la Fleury. El
descălecă în curtea Luvrului, furtunos, umflându-şi glasul şi
făcând un puternic scandal. În acelaşi moment, se văzu nas în
nas cu căpitanul muşchetarilor, care îi spuse:
— Monseniore, binevoieşte Alteţa Voastră să mă urmeze până
la Majestatea Sa.
— Domnule!… se răsti Gaston. Cred că cunosc şi eu drumul.
— Monseniore, am ordinul de a vă însoţi!
— Ordin… de a… mă însoţi? bâlbâi Gaston, complet palid.
Ordin de la cine?…
— De la rege, Monseniore!

Ordinul venea de la Richelieu. Zece minute înaintea lui Gaston,

venise părintele Joseph, care povestise intervenţia neprevăzută a
lui Trencavel şi inutila desfăşurare pe teren a muşchetarilor.
Conjuraţii plecaseră. Colivia era goală. Richelieu începu să
tremure.
— Sunt pierdut!…
— Da, spuse părintele Joseph, dacă ţineţi piept furtunii.
— Nu mă mai pot ridica, murmură Richelieu. Sunt prea mulţi!
Sunt prea multe uri împotriva mea. Mă retrag.
— Vă daţi demisia? se răsti Eminenţa Cenuşie cu un gest de
furie.
— Da! n-am să mai fiu ministru, dar am să trăiesc în schimb.
— Ba o să muriţi! făcu părintele Joseph printre dinţii strânşi.
Dacă fugiţi! Acesta va fi cel mai bun mijloc de a vă da pe mâna
duşmanilor. Atâta timp cât sunteţi în picioare, îi stăpâniţi, îi
striviţi. Coborâţi din puterea care vă înalţă deasupra tuturor şi
veţi deveni un om ca şi ei. Şi atunci au să vă lovească, fără ca nici
regele chiar şi nici nimeni altcineva să fie emoţionat. Veţi cădea!
Numai că în loc de a cădea în culmea gloriei, veţi cădea în
infamie. Ce hohot de râs are să fie în Europa, în Franţa… şi la
Val-de-Grâce, când se va şti că lui Richelieu i-a fost frică!…
Richelieu, biciuit de aceste cuvinte aspre şi mai ales de spectrul
hohotului de râs de la Val-de-Grâce, adică al reginei, sări în sus,
apucă braţul capucinului şi spuse:
— Rămân! Dacă mor…
— Ei! nu veţi muri. Uite ce trebuie făcut: oferiţi-i demisia
dumneavoastră regelui şi nu consimţiţi a mai rămâne la putere
decât dacă vi se duc asigurări serioase. În ceea ce priveşte restul,
iată: Chevreuse să fie exilată, să fie decapitaţi doi sau trei dintre
cei mai compromişi, să fie întemniţaţi Vendôme şi fratele lui, să
obţineţi căsătoria lui Gaston cu domnişoara de Montpensier.
Duceţi-vă fiul meu, eu vă binecuvântez…
Atunci, Richelieu îl chemă pe căpitanul muşchetarilor, apoi
intră înapoi în cabinetul regelui. Aşadar, Gaston îl urmă pe
căpitan, care îl însoţi până la uşa cabinetului regal. El intră…
Imediat îşi dădu seama că regele ştia totul. Într-un ultim efort
de energie, livid, agitat de fiori, el se întoarse spre Richelieu şi
bâlbâi:
— Vă felicit pentru fapta dumneavoastră, domnule cardinal.
Când fratele regelui se coboară până a vă face onoarea unei vizite,
aşa cum am făcut eu, dumneavoastră vă daţi în lături şi nici nu
veniţi măcar la masa la care i-aţi invitat pe prietenii mei. Nu
există un singur om de rând, în toată Franţa, în stare să-şi
manifeste ospitalitatea în felul acesta!
— Monseniore, spuse Richelieu, aceasta fiindcă poate că nu
există un singur om de rând, în toată Franţa, care să aştepte – ca
mine – să fie asasinat de musafirii lui…
Gaston se clătină ca un bou atins între coarne de cuţitul care-l
va înjunghia. Richelieu se ridică cât putu de mult, privindu-l de la
toată înălţimea lui, şi, simţind că aici îşi juca partida supremă a
vieţii lui, se îndreptă spre rege.
— Sire, spuse el, am durerea de a-l acuza pe fratele Vostru de
crimă comisă împotriva Seniorului său, de nelegiuire, de acţionare
împotriva regelui, de instigare la omor, de complotare şi de
încercare de atentat, adunând complici, pentru omorârea
ministrului vostru. În consecinţă, cer ca să se procedeze imediat
la arestarea ducelui de Anjou şi la instruirea procesului său…
Regele tremură şi privirile lui rătăcite se opriră asupra lui
Gaston, cu o expresie de nedescris, în care ura şi scârba, gelozia
şi spaima, mila şi dispreţul, se amestecau şi se ciocneau unele pe
altele.
— Apără-te! murmură el
Gaston bombăm nişte cuvinte de neînţeles. Nu mai era decât o
zdreanţă omenească.
— Apără-te, la naiba! reluă Ludovic al XIII-lea cu un gest de
stimă familială. Apără-te, sau eu însumi te dau pe mâna justiţiei!
Atunci, în sfârşit, ducele de Anjou reuşi să facă să se înţeleagă
ceea ce voia să spună:
— E fals, Sire, o jur!
Ludovic al XIII-lea aştepta cu totul altceva, vreo revoltă demnă
de un fiu al lui Henric al IV-lea. Răspunsul lui Gaston, un biet
răspuns de criminal care neagă evidenţa, îi pricinui un fel de
stupoare. Un gest de dezgust îi scăpă.
— Domnule, spuse el – şi de data aceasta nu se mai bâlbâi, iar
vocea lui luase nişte stranii inflexiuni de dramă. Domnule, uşile
trebuiau să fie păzite de cei patru gentilomi angevini, pe care ai
avut îndrăzneala să mi-i prezinţi, de Beuvron şi de Montmorency-
Bouteville. Domnul de Vendôme urma să se plaseze lângă
dumneata, împreună cu fratele său. Şi dumneata, luând loc într-
un fotoliu, ca şi cum aţi fi avut dreptul de a face dreptate, trebuia
să spui: „Domnule cardinal, în numele nobilimii franceze pe care
dumneavoastră o oprimaţi, eu am hotărât că trebuie să muriţi”. Şi
atunci, cardinalul trebuia să fie lovit…
Gaston, se aruncă în genunchi. Un fel de geamăt horcăi de pe
buzele sale care deveniseră albe şi Richelieu, îl putu auzi
bâlbâind:
— N-am fost eu!… Nu. N-am fost eu!…
Ludovic al XIII-lea îşi plecă amărât capul. Atâta laşitate îi
pricinui un sentiment de ruşine de nedescris.
— Scoală! se răsti el furios. Scoală, pe sângele tuturor dracilor!
Un fiu şi frate de rege nu îngenunchează niciodată!…
Gaston se ridică numaidecât, poate cu o licărire de speranţă.
Dar furia îl copleşise pe Ludovic al XIII-lea şi Richelieu putu să
privească în clipa aceea, sufletul regelui său.
— Blasfemie! strigă Ludovic, omoară pe cine vei vrea, dar eu îţi
jur că pe mine n-ai să mă omori! Cine te-a însărcinat să vorbeşti
în numele nobilimii? Nu există decât un singur om în tot regatul
care să poată vorbi aşa ceva. Şi omul acela sunt eu, numai eu!
Dar tu ai crezut aşadar că eu eram mort sau chiar putrezit şi că
tu şi erai soţul văduvei mele? Frate – duşman, supus – revoltat,
strigă: „Trăiască Regele!” Pe toţi dracii, strigă chiar acum…
„Trăiască Regele Ludovic al XIII-lea!”
— Trăiască Regele Ludovic al XIII-lea! repetă supus Gaston,
fără a şti măcar ce spune.
— Pe capul şi burta Venerei, ai s-o strigi asta până la eşafod!
Hei, căpitane!…
Gaston de Anjou scoate un vaiet şi din nou îngenunche.
— Sire! Sire! strigă Richelieu, repezindu-se la uşă şi împingând
zăvorul.
— Ce-nseamnă asta, domnule? urlă Ludovic al XIII-lea.
— Înseamnă că scandalul mai poate fi încă ocolit Sire, cer
regelui un minut de graţie pentru fratele său. Apoi se va proceda
la arestarea sa, dacă Majestatea Voastră doreşte…
— Vorbiţi, cardinale, făcu Ludovic, în timp ce Gaston, la
capătul puterilor, cădea pe jumătate leşinat într-un fotoliu.
— Sire, spuse Richelieu, Alteţa Sa a afirmat că nu dânsul a voit
să pregătească atentatul de la Fleury. Sire, dacă ducele de Anjou
vrea să vorbească, eu sunt de părere ca să fie iertat. Familia
regală nu trebuie să fie bănuită.
— Dar justiţia, Monseniore? făcu regele, cu o şovăială care-i
accentua slăbiciunea.
— Am să vorbesc! Am să spun totul! gemu Gaston.
— Şi Monseniorul va consimţi să se căsătorească cu
domnişoara de Montpensier?
— Da, cardinale! când va dori regele!
— Da, bine! vorbeşte! spuse Ludovic al XIII-lea.
Şi ducele de Anjou vorbi!…
În timp ce cu o voce înăbuşită şi întretăiată de groază îi
denunţa unul după altul pe nenorociţii care îi oferiseră
devotamentul lor şi confirmă astfel punct cu punct cele povestite
de Louvigni, cardinalul se dusese la uşă şi trăsese zăvorul, care
devenise nefolositor. Acolo, el dădu două ordine: unul căpitanului
de muşchetari, celălalt valetului de cameră.
Regele ascultă în tăcere povestirea fratelui său. Prima mânie
aproape îi trecuse. Cu toate acestea, Richelieu scria pe un colţ de
masă şi Gaston îl supraveghea cu coada ochiului. Când
înfricoşătoarea mărturisire se termină, isprăvi şi Richelieu de
scris.
— Ei bine, spuse Ludovic al XIII-lea, dacă vrei să te iert, începi
prin a-i cere iertare Eminenţei Sale.
Ducele de Anjou se întoarse spre cardinal, în speranţa că
acesta va renunţa el însuşi, de a-i cere o astfel de umilire. Dar
Richelieu, în picioare, cu o mână rezemată de masă, drept ca o
statuie, părea să aştepte.
A fost o clipă îngrozitoare. În sfârşit, beat de ruşine, cu furia în
inimă, Gaston făcu un pas şi îngână:
— Domnule cardinal, vă cer iertare…
Atunci se petrecu ceva ciudat. În loc de a-i răspunde prin
câteva cuvinte, care ar fi pus capăt acestei scene, cardinalul se
duse să deschidă uşa şi luă din mâinile valetului de cameră, un
volum mare şi greu, cu marginile de argint, pe care îl depuse pe
masă. El deschise cartea aceea, apoi desfăcându-şi crucea de aur
împodobită cu diamante pe care o purta la gât, o aşeză pe cartea
larg deschisă. Regele, uimit, privea intrarea în scenă a celui mai
mare actor al timpului său. Gaston dârdâia. Într-un rest de
revoltă, încercă să ia un aer de demnitate şi bombăni:
— Domnule, când un prinţ de sânge se coboară până la a cere
iertare…
— El ridică la înălţimea sa pe cei cărora li se adresează această
rugăminte de iertare! îl întrerupse Richelieu. Şi atunci, aceştia au
dreptul să se poarte ca nişte prinţi de sânge şi de a lua, pentru
siguranţa familiei regale, toate precauţiile care i se par bune. Sire,
am dat ordin căpitanului Vostru să se ducă să percheziţioneze
palatul de Chevreuse. Cât despre dumneavoastră, Monseniore,
iată aici pe masă Evanghelia şi o cruce care face ca Dumnezeu să
fie prezent printre noi. În sfârşit, iată nici şi o formulă pe care v-
am pregătit-o. Citiţi-o, Monseniore şi repetaţi-o cu mâna pe
Evanghelie!… Numai atunci veţi fi meritat nu numai iertarea, dar
şi prietenia mea şi sper că şi pe a Majestăţii Sale…
— Da, da! exclamă Ludovic al XIII-lea.
Ducele de Anjou luă hârtia pe care o scrisese Richelieu şi o citi.
— Sunt gata! exclamă el atunci.
— Ei bine! Fă ceea ce ţi se cere! spuse regele.
Gaston întinse mâna şi cu glas tare repetă jurământul dictat de
cardinal:
— Pe Dumnezeu şi pe Evanghelie jur credinţă regelui şi
sfetnicilor săi. Jur să-l iubesc şi să ţin la regele meu şi la cei ce-l
iubesc pe rege. Jur să repet regelui şi sfetnicilor săi, orice discuţie
aş auzi de natură ca să aducă vreo ştirbire autorităţii, sau vieţii,
sau fericirii regelui şi sfetnicilor săi.
Gaston, sigur de acum că a scăpat de orice pedeapsă, pronunţă
aceste cuvinte cu voce puternică. Imediat, se întoarse spre rege şi
adăugă:
 — Sire, ca un frate vreau să-l iubesc şi să-l servesc de aici
înainte pe regele meu!
Atunci figura întunecată a lui Ludovic al XIII-lea se lumină.
Inima-i strânsă de bănuieli i se linişti. Regele merse spre Gaston,
îl luă în braţe şi îl sărută pe amândoi obrajii, spunând:
— Totul ţi-a fost iertat şi s-a uitat. Dacă tu vrei să mă iubeşti ca
pe un frate, eu vreau să te consider ca pe propriul meu fiu…
— Sire, spuse Gaston, fiindcă Majestatea Voastră binevoieşte a-
mi ierta, nu veţi avea oare şi un gest de milă pentru bietul
Ornano… guvernorul meu… aproape un părinte pentru mine.
Ludovic al XIII-lea privi pe Richelieu. Dar, în politica lui
Richelieu, nu intra şi mila sau posibilitatea de a-şi mări cercul
indulgenţelor sale. Făcuse destul în seara aceea. El schiţă un gest
scurt şi aspru. Regele suspină şi fără a răspunde la întrebarea lui
Gaston, spuse:
— Du-te, frate… hai, du-te, Gaston şi nu uita cuvintele mele.
Gaston se înclină în faţa regelui. El aşteptă o clipă ca Richelieu
să-i spună ceva sau să-i adauge vreun gest prietenesc. Văzând că
nimic nu venea să rupă gheaţa dintre ei, el se depărta clătinându-
se în faţa înspăimântătoarei nemişcări care prevestea atâtea
lucruri rele.
Ludovic al XIII-lea şi Richelieu rămaseră singuri. Regele era
palid de tot. Cât despre Richelieu, era pământiu la faţă.
— Sire, spuse el cu glas tare, am onoarea să cer Majestăţii
Voastre concedierea mea.
— Ce? exclamă Ludovic al XIII-lea după jurământul pe care
fratele meu vi l-a făcut?
— Acest jurământ mă asigură de credinţa Delfinului – şi atâta
tot. Sire, gândiţi-vă la numărul de duşmani care mă înconjoară.
Regele, acordându-mi concedierea, îmi va salva viaţa. Iertaţi-mă,
Sire. Viaţa aceasta, dacă ar trebui să mai risc din nou pentru Voi,
ştiţi, Majestate, că nu aş şovăi. Dar ca să pier în vreo cursă
obscură, fără glorie, fără nici un profit pentru Voi… da, de asta
mi-e frică. Şi altul poate să, conducă afacerile Statului la fel de
bine ca şi mine; să nu vă îndoiţi – şi poate că va fi mult mai
îndemânatec decât mine, ca să cocoloşească susceptibilităţile
nobilimii Voastre. E drept, Sire, că Spania şi Austria devin
ameninţătoare. E drept că Anglia ne pândeşte. Hughenoţii sunt
mai mult ca oricând un pericol pentru Stat şi trebuie puşi la
respect şi aceşti turbulenţi exponenţi ai nobilimii!
 — Dar nimeni, decât dumneavoastră, nu poate găsi remediu la
atâtea rele! întrerupse Ludovic al XIII-lea, înspăimântat de tabloul
pe care ministrul lui i-l schiţase.
— Sire, Voi sunteţi regele! Voi sunteţi stăpânul! Dacă Voi îmi
ordonaţi să rămân, înseamnă că mă condamnaţi la moarte!…
— Ba nu! pe toţi sfinţii! Aşteptaţi…
Şi în timp ce Richelieu palpita, regele se aşeză la masă, apucă
pana de care se servise cardinalul şi scrise repede:

„Domnule cardinal,
Vă adresez aceste rânduri pentru a vă mărturisi scârba pe care o
încerc cu privire la atentatele încercate împotriva persoanei voastre
şi afecţiunea pe care o simt pentru dumneavoastră, din zi în zi mai
mare.
Vreau să vă aduc la cunoştinţă că întăresc şi aprob toate
măsurile pe care dumneavoastră credeţi că trebuie să le luaţi
pentru siguranţa dumneavoastră, a mea şi a Statului.
Fiţi siguri că nu am să-mi schimb niciodată părerea şi că oricine
v-ar ataca, mă veţi avea ca ajutor.
Rog pe Dumnezeu, domnule cardinal, ca să vă ţină în Sfânta Lui
pază.”

Regele dată, semnă şi sigilă acea scrisoare, pe care o înmână

imediat ministrului său. Cardinalul o citi cu o privire arzătoare şi,
din pământiu cum era, deveni stacojiu de bucurie şi de mândrie…
Scrisoarea aceea, de fapt, îi conferea un fel de dictatură: ea îl
făcea rege, egal cu Regele Franţei şi îi dădea dinainte pe mână pe
toţi duşmanii lui, cu mâinile şi picioarele legate.
Cu toate acestea, Richelieu îşi ascunse bucuria. El se înclină în
raţa regelui şi murmură simplu:
— Viaţa mea vă aparţine, Sire; faceţi ce vreţi cu ea…
Şi Richelieu, după ce se înclină adânc în faţa lui Ludovic al
XIII-lea, ieşi.
În anticameră se afla lume multă. Şi lumea aceasta se înclină
în faţa cardinalului şi mai adânc decât se înclinase cardinalul în
faţa regelui.
Richelieu, învingător, lăsă să plutească deasupra mulţimii
înclinate o privire de ameninţare.
 Capitolul XLII – ÎNVINŞII

ÎN ACEEAŞI ZI, pe la prânz, ducesa de Chevreuse, aştepta în

fundul palatului său rezultatul acţiunii. Era pregătită pentru orice
eveniment. În curte aştepta o trăsură închisă, gata înhămată; ea
însăşi era îmbrăcată cu un costum negru închis, care trebuia să-i
permită să treacă peste tot. Îndată ce noutatea i-ar fi fost adusă,
trebuia să alerge să prevină pe regina Anna de Austria, apoi să se
ducă la câţiva înalţi seniori nehotărâţi, să-i asmută probabil; şi
atunci… cine ştie? poate că Ludovic al XIII-lea avea să fie exilat,
Gaston încoronat, ea însăşi triumfătoare într-o Curte pe care o
putea modela după pofta ei. Păli la această idee. Tremurând toată,
privi spre orologiu.
— Douăsprezece, murmură ea. E ora la care frumosul meu leu
îşi ridică gheara-i de oţel deasupra monstrului. E ora eliberării…
ora morţii…
În momentul acela chiar, unul din geamuri zbură în ţăndări. O
piatră căzu pe covor. O hârtie era mototolită în jurul pietrei.
Ducesa o apucă cu iuţeală, o desfăcu şi descifră aceste cuvinte:

„Cardinalul de Richelieu, informat de mine de ceea ce avea să se

îndeplinească, a trimis la Fleury o jumătate de companie de
muşchetari.
În momentul când veţi primi acest mesaj, amantul
dumneavoastră va fi arestat.
Judecaţi ce dragoste am avut eu pentru dumneavoastră, după
infamia în care am consimţit să mă afund pentru a-l omorî pe acela
pe care îl iubiţi.”

Hârtia nu era semnată, dar nici nu mai era nevoie de

semnătură. Fiecare literă din acel bilet striga pasiunea lui
Louvigni.
Ducesa de Chevreuse rămase un minut zdrobită. Se mai ţinea
în picioare printr-o minune a forţei nervoase. Ea, care pierduse
trei ani ca să pregătească moartea lui Richelieu, ea care îşi jucase
întreaga-i viaţă pe această mică aruncătură de zaruri, uită de
Richelieu, de Gaston, de rege şi regină, de tot, şi un vaiet de
dragoste curată se ridică din fundul inimii sale. Numai numele
amantului său îi tremura pe buze…
Sirena se prinsese în cursă! Simulase dragostea, ca să poată
înarma braţul lui Chalais. Şi acum, şi-ar fi dat totul – titluri,
putere, bogăţia şi chiar frumuseţea – pentru ca să-l salveze.
— Henric! bâlbâi ea, înnebunită. Henric al meu, dacă tu mori,
eu am să mor cu tine!…
Acest moment de slăbiciune dură puţin. Aproape numaidecât
îşi adună energia şi toate forţele vitale care-i sălăşluiau în fiinţă.
În câteva clipe, îşi aşeză într-un geamantan de voiaj tot ce avea
acolo în palat: aur şi bijuterii preţioase; era o avere, de altfel
numai coroana-i de ducesă, toată în diamante, era socotită la
două sute cincizeci de mii de livre. Puse să-i fie dus geamantanul
în trăsură, apoi aruncă în jurul ei o privire plină de disperare şi
murmură:
— Dacă sosesc la timp, îl salvez şi fugim împreună. Dacă l-au şi
prins, am să-mi întrebuinţez toată averea mea ca să-i înduplec pe
gardieni. Dacă e condamnat, dacă moare…
Îşi frângea mâinile şi un val de lacrimi îi izvora din ochi. Şi
stăpânindu-şi această nouă slăbiciune, coborî repede, urcă în
trăsură şi spuse:
— La Fleury, ca vântul…
Lucru ciudat, ea nu avusese nici un gând pentru Louvigni. Nici
măcar un blestem. Şi cât despre soţul ei, nici nu e nevoie s-o
spunem că el aproape nici nu exista pentru ea.
Trăsura se porni. În curând, ajunse afară din Paris şi se
îndreptă spre Fleury, dusă în galopul nebun al cailor. Natural că
mergeau pe drumul obişnuit, dar în timpul acesta contele de
Chalais gonea spre Parid pe un alt drum, urlându-şi singur: „Întâi
s-o salvez! Pe ea, întâi!”
Trecuse ceva mai mult de o oră de când ducesa plecase, când
un călăreţ descălecă în faţa palatului ei. Trebuie să se fi grăbit
foarte tare, căci calul îi era alb de spume. Omul acesta purta
livreaua familiei de Vendôme. El ceru să fie primit imediat de
ducesă, spunând că era o chestiune de viaţă şi de moarte. Aducea
o scrisoare pentru ea. I se răspunse că ducesa era plecată. Unde?
Nu se ştia. Călăreţul îşi mânca pumnii de necaz. În momentul
acela, un al doilea călăreţ, la fel de acoperit de năduşeală, intră în
curte, făcând o strâmbătură de satisfacţie. El spuse către valetul
care îi ieşi înainte:
— Aduceţi-i la cunoştinţă doamnei ducese că sunt trimis aici de
domnişoara de Lespars; atâta tot, omule! Eu mă instalez aici, în
curte, pentru o oră sau două; hai, du-te, nobila dumitale stăpână
are să înţeleagă! Nu ştiu dacă ai putea să înţelegi şi dumneata, în
acelaşi timp, că mor de sete.
— Cum vă numiţi dumneavoastră? făcu valetul uimit.
— Verdure, bravul meu. Şi află că aparţin domnului conte de
Mauluys.
Verdure schiţă cel mai amabil surâs al său, se aşeză autoritar
pe o piatră ce se afla la un colţ de zid şi cu o nobilă simplitate
repetă că îi era sete. Valetul era să înceapă, fără îndoială, o
discuţie cu acest ciudat vizitator, când un al treilea vizitator veni
ca o furtună în curte. Era Chalais, livid, tremurând. El se repezi
spre interior. Valetul alergă spre el.
— Ah! Domnule conte…
— Unde-i ea? horcăi Chalais…
Toată grija dragostei şi groaza colcăiau în strigătul acesta.
— A plecat! Şi a mai venit aici un călăreţ care întreabă de
doamna ducesă.
Năucit, Chalais murmură: Plecată! Unde? De ce?… Se întoarse
spre omul care i-a fost arătat şi recunoscu stema lui Vendôme.
Omul îl recunoscu şi el, fără îndoială.
— Domnule conte, spuse el, adusesem această depeşă,
doamnei ducese.
Chalais luă scrisoarea şi o deschise. A fost o mişcare spontană,
aproape un gest de nebunie, dar gestul acesta spunea destul de
mult despre relaţiile sale cu ducesa.
El o citi:
„Totul e descoperit. Fugiţi şi veniţi să vă întâlniţi cu noi la Blois.
De acolo, vom porni spre Nantes. Dacă va trebui, ne vom duce să
ne închidem la Rochelle şi vom dezlănţui războiul civil. Veniţi în
grabă.”

— Unde e ducesa? întrebă maşinal Chalais, fără a se gândi

măcar să-şi şteargă sudoarea care îi şiroia pe faţă.
Şi fără a mai aştepta răspuns, cu un gest de disperare nebună
continuă:
— Plecată! Unde?… De ce a plecat?…
— Domnule conte, spuse atunci servitorul lui Vendôme.
Monseniorul, stăpânul meu a scris pentru doamna ducesă trei
scrisori la fel ca aceasta. Se temea că una singură poate să nu-i fi
putut ajunge. Eu am plecat al treilea. Primul mesager trebuia să
se ducă drept la Val-de-Grâce. Al doilea la palatul de Guise. Eu
aici. Poate că a fost vreo greşeală. Poate că doamna ducesă o fi
primit una din depeşe înaintea acesteia.
Marina, subreta ducesei, venise în fugă. Auzise totul şi
apropiindu-se de Chalais, cu familiaritatea ei de confidentă, îi
şopti:
— Doamna a plecat brusc, după ce a citit o scrisoare care i-a
căzut între mâini în mod foarte ciudat…
„Atunci e pe drumul spre Blois!”, se gândi Chalais, cu o
tresărire de nespusă bucurie – Marina, pentru Dumnezeu, pentru
stăpâna ta, un cal! într-o clipită, un cal! Al meu e istovit.
— Un cal pentru domnul conte! strigă Marina.
— Concediază toată lumea, adăugă Chalais cu voce înceată, şi
vin-o să ne ajungi la Blois.
Câteva clipe mai târziu, Chalais se porni; ieşi din Paris fără a
mai fi îngrijorat şi luă drumul spre Blois. Se scurse o jumătate de
oră.
Verdure, instalat pe piatra lui din colţul casei, părea că nu vede
nimic, nu aude nimic din cele ce se petreceau în jurul lui. Numai
câteodată, mesteca nişte cuvinte confuze, în care era vorba de
corvezi ciudate şi de acuzaţii aduse contra lui Mauluys care îşi
condamna oamenii să moară de sete.
„Am făcut foarte bine, mormăi Verdure la un moment dat. El
nu are să vadă scrisoarea. Nici nu voia s-o citească, prostul!
Saint-Priac a văzut faimoasa scrisoare, cardinalul a văzut-o şi
revăzut-o. Domnul de Mauluys nu are s-o vadă! Asta are să-l
înveţe minte.!”
Verdure ajunsese aici cu monologul şi cu rânjetele sale, când o
lovitură puternică de ciocan făcu să vibreze poarta mare a
palatului, pe care Marina pusese s-o închidă. De fapt, subreta
prinsese de câteva zile destule priviri şi frânturi de cuvinte.
Plecarea ducesei după ce citise acel bilet sosit prin fereastră; grija
pe care avusese ea la plecare ca să ia cu ea cât mai mult aur
putuse; în sfârşit, cuvintele lui Chalais transformaseră bănuielile
ei în siguranţă. Atunci, îşi dădu seama că dintr-o clipă în alta
palatul avea să devină o locuinţă cam nesănătoasă; şi atunci puse
să se încuie toate uşile, chemă intendentul şi îi spuse:
— Dragul meu, te anunţ că până diseară palatul are să fie
invadat de poliţie. În consecinţă, concediază-ţi toţi oamenii şi
pleacă şi dumneata cât mai curând posibil. Eu plec chiar acum…
Atunci răsună şi lovitura de ciocan, într-un mod sinistru…
Fiecare crezu că erau oamenii procurorului-criminal şi nimeni nu
se duse să deschidă. Tăcerea şi groaza domni în palat.
— Ia te uită ce casă rău ţinută, bombăni Verdure. Şi foarte
liniştit, se duse el să deschidă…
— Domnul Trencavel! făcu el.
— Verdure! exclamă Trencavel. Tu, aici!
— Eu însumi. Domnul conte m-a trimis aici să vă aştept pe
dumneavoastră, s-o ia dracu de aşteptare. S-o ia dracu de casă,
unde moare lumea de sete, zău aşa! Veniţi cu mine, domnule.
Şi cum Trencavel şovăia:
— Ea nu e aici, spuse Verdure cu aer ştrengar. Dacă vreţi s-o
vedeţi, urmaţi-mă.
Şi Verdure, sigur de aici înainte pe faptele lui, ieşi din palat
ducându-şi calul de căpăstru şi fără a-şi mai da osteneala să se
asigure dacă Trencavel îl urma. Trencavel l-ar fi urmat până la
capătul lumii. Zece minute mai târziu, nu mai era nimeni în
palatul ale cărui uşi ferestre rămaseră închise.

De la întrevederea lui cu regele, Louvigni nu mai trăia; adică,

dacă animalul din el continua să facă în mod maşinal gesturile
externe, fără importanţă, funcţiile sufleteşti erau pentru moment
suprimate. Memoria era ştearsă, inteligenţa adormită. Printr-un
fenomen care ar fi înspăimântat pe oricine ar fi reuşit să-l
descifreze pe acest om într-un astfel de moment, cavalerul de
Louvigni, timp de aproape o oră, a fost strălucitul gentilom,
veselul tovarăş pe care fiecare îl cunoscuse. Ochii îi străluceau,
buzele-i zâmbeau. Faţa lui pierduse acel fel de paloare cadaverică,
care de mai multe zile îi înfricoşa pe prietenii lui destul de
numeroşi şi de neam mare. Se ducea de colo-colo, prin
anticamerele regale, răspunzând, întrebând, interesându-se – în
sfârşit, făcându-şi meseria lui de curtezan.
Se întreba singur: De ce sunt aşa de vesel? Ce mi s-a
întâmplat? Atunci a fost zărit retrăgându-se în scobitura unei
ferestre, de unde privea cu atenţie în curte. Cineva se apropie de
el şi îl întrebă:
— Ce priveşti, Louvigni?
— Eu? spuse el. Nimic… Nu privesc nimic…
Era adevărat. Îşi rezemase doar fruntea de geamuri, fiindcă
găsea acolo o oarecare răcoreală. Începu să râdă cu zgomot, cu un
râs nervos şi sacadat.
 — Ce ai tu, Louvigni? Oare favoarea care ţi-o acordă regele te-a
înnebunit?
— Înnebunit? spuse el vag. Aş fi vrut să fie aşa! Domnilor, mi-
am adun aminte de ce sunt aşa de vesel, azi. Şi e groaznic…
Îl înconjurară cu toţii. Se îngălbenea. Deodată, începu să
dârdâie. Faţa i se descompuse. Louvigni începuse din nou să
trăiască!
— Louvigni, eşti bolnav dragul meu! Ai să cazi. Să te conducem
acasă.
Louvigni respinse mâinile care se întindeau pentru a-l susţine
şi şopti:
— Ştiţi voi pe cine atingeţi?
Era cumplit. Părăsi Luvrul şi îndreptându-se spre casă mergea
cu paşi ţepeni, aşa cum fac câteodată beţivii care vor să
dovedească că ei merg drept pe drum. Credea că se duce spre
casă. În realitate, se învârtea în jurul Luvrului, fără să ştie… Nici
nu se vedea pe el însuşi… Deodată, se trezi rezemat de un plop pe
malul apei, suspinând. De-abia atunci, înţelese ce făcuse.
Catastrofa era înspăimântătoare. În faţa lui Richelieu se
degradase singur. Dar adevărata degradare de abia acum avea să
vină…
— Trebuie să mă omor, îşi spuse el. Chalais are să fie ucis; de
aici îmi venea toată bucuria de adineauri. Dar trebuie să dispar
înainte de a fi scuipat în obraz.
Această hotărâre îl mai linişti un pic.
Încercă să-şi recapete înfăţişarea de sânge rece, cel puţin în
aparenţă. Atunci, intră într-o cârciumă de pe strada Saint-Honoré
şi scrise repede biletul destinat ducesei de Chevreuse. În stradă,
luă de pe jos o piatră, ca să facă din ea un proiectil cu care să
poată reuşi să-şi trimită mesajul la ţintă. Astfel, ultimul lui gând a
fost un gând de dragoste.
Ajungând în faţa palatul de Chevreuse, îşi alese locul şi ochind
spre camera ducesei, pe care o cunoştea foarte bine, aruncă
biletul aşa după cum am văzut. Atunci, uşurat cu adevărat, se
îndreptă cu paşi repezi spre casa lui.
Acasă se încuie la el în cameră şi-şi petrecu restul zilei,
distrugând diferite hârtii şi scriind două scrisori. Una din ele era
foarte scurtă şi-l anunţa pe cardinalul de Richelieu că judecând
că nu va mai fi capabil să suporte ruşinea trădării sale, avea să se
omoare. Cealaltă, adresată ducesei de Chevreuse, era povestea
dragostei sale, un lung strigăt de pasiune.
Erau aproape orele patru când Louvigni termina aceste
pregătiri de sinucidere. Îşi alesese şi felul morţii. Otravă nu avea.
Nu era prea sigur că s-ar fi omorât din prima lovitură cu spada
sau cu pumnalul. Atunci, îşi încărcase cu grijă un pistol bun şi se
hotărâse să şi-l descarce în gură. După aceea, deschise uşa şi
chemându-şi valetul, îi arătă cele două scrisori.
— Aceasta, spuse el, trebuie dusă domnului cardinal peste o
jumătate de oră, orice s-ar fi întâmplat aici, ceva care te-ar putea
uimi. Cât despre cealaltă, e pentru doamna de Chevreuse, pe care
va trebui să o cauţi, fiindcă mă îndoiesc că va mai fi la Paris. Uite
două sute de pistoli, cu care poţi să te duci până la capătul ţării.
În orice caz, n-ai să te opreşti, atâta timp cât n-ai fi găsit-o de
doamna ducesă.
— Când trebuie să plec?
— Peste o oră. Ai să intri în camera mea, ai să iei cele două
scrisori de acolo, de pe masă şi ai să execuţi ordinele mele, fără a
te mai interesa de rest.
— Am înţeles, domnule. Fiindcă veni vorba de doamna ducesă,
domnul a auzit zvonurile care umblă?
Louvigni tresări. Un nor negru îi coborî pe ochi. Se aştepta să
audă de arestarea lui Chalais şi a celorlalţi conjuraţi şi poate
chiar şi ducesei.
— Ce e? întrebă el, în şoaptă.
— Ei bine, domnul cavaler are dreptate spunând că va trebui,
poate să merg până la capătul ţării s-o caut pe doamna de
Chevreuse. Se spune că a fugit…
— A fugit? făcu maşinal Louvigni.
— Da, domnule. Şi odată cu ea au fugit şi mai mulţi mari
seniori care, după cum se pare, au complotat împotriva regelui şi
după care aleargă un mare număr de soldaţi şi ofiţeri; se spune că
printre fugari află şi domnul de Vendôme şi domnul de La Vallete
şi chiar mare prieten al domnului, adică domnul conte de Chalais,
care…
Bietul om nu mai avu timp să mai continue. Louvigni îi sărise
la gât şi-l strângea, îl sufoca, mugind:
— A fugit? Spui că Chalais a fugit!…
— Dar, domnule, horcăi nefericitul, nu eu îl acuz!…
— Spui că Chalais e în viaţă? Chalais nu e arestat? Să vedem!
povesteşte ce ştii! reluă Louvigni recăpătându-şi puţin stăpânirea
de sine.
Şi valetul povesti. În tot Parisul nu se vorbea decât de asta. În
toate bisericile se slujea câte un Te-Deum. Bande de golani tăiau
străzile ţipând: „Trăiască domnul cardinal!” (pe care au vrut să-l
asasineze!). Toată lumea ştia care erau conjuraţii. Şi era citat şi
domnul de Chalais.
Louvigni se prăbuşi.
Datorită îngrijirilor bietei fiinţe pe care o strânsese de gât pe
jumătate, îşi veni în curând în fire, dar pentru a cădea într-un
nou acces de furie. Aşadar, chiar trădarea lui fusese zadarnică!
Aşadar, Chalais putuse să fugă!…
— Oh! scrâşni el. Şi eu care voiam să mă omor! Dobitoc ce
sunt! Da, am să mă omor probabil, dar nu înainte de a-i fi smuls
inima din piept!
Dar nu toţi conjuraţii fugiseră. Pe la orele trei, doi dintre ei se
întorseseră liniştiţi în Paris, mergând scară la scară, cu caii la pas
şi spunându-şi, printre tot felul de complimente delicate, nişte
lucruri lugubre, pronunţate surâzând. Aceştia doi erau contele de
Montmorency-Bouteville şi marchizul de Beuvron, amândoi tineri,
seniori amabili şi străluciţi, cărora le surâdea primăvara vieţii.
Deci, discutând veseli între ei, se îndreptau spre Piaţa Regală.
— Acum totul s-a sfârşit, spunea Beuvron. Eu îmi dau cu
părerea că Richelieu nu poate fi prins.
— Asta e şi părerea mea, marchize, spuse Bouteville. Dar
fiindcă noi ne-am hotărât să-l înfruntăm fiindcă voim să dăm un
exemplu nobilimii franceze, am să vă fac o mărturisire.
— O mărturisire! făcu Beuvron râzând ca un nebun… Dar eu
nu sunt preot!
— Ei şi! Risc şi eu. Trebuie să vă spun deci, dragul meu
marchiz, că eu ştiu o lovitură secretă în duel, care are să vă ucidă
dintr-odată.
— Aşi! făcu Beuvron cu aer ştrengar. Dumneavoastră mai
credeţi în astfel de figuri artistice de academician?
— Da. Asta mi-a fost arătată, acum câţiva ani, de un om galant,
care se numea domnul de Capestang. Mi-aduc aminte că, cu
ocazia aceea, domnul de Capestang mi-a dăruit spada lui şi că eu
i-am dăruit-o pe a mea. Aşadar, iată care e problema. Sigur că am
să vă omor, totuşi să întrebuinţez o lovitură a căpitanului? E un
caz de conştiinţă.
— Întrebuinţaţi-o, conte, întrebuinţaţi-o! făcu Beuvron. Eu
unul, nu cunosc nici o figură secretă…
— Vreţi să vă învăţ lovitura mea? întrebă repede Bouteville.
— Sunteţi încântător. Eu am să mă mulţumesc să vă omor
numai prin metodele cunoscute de toată lumea. Cât despre
dumneavoastră, vă dau voie să întrebuinţaţi lovitura
dumneavoastră secretă, pentru a vă apăra.
— Mulţumesc, dragul meu marchiz. Fiţi sigur, am să mă
folosesc de ea doar la mare ananghie!
Şi discutând astfel, ajunseră în Piaţa Regală. Acolo nu era decât
prea puţină lume, cea mai mare parte din curtezani fiind la
Palatul Cardinal, căci acolo lucea acum soarele. Aici rămăsese
numai locuinţa intimă a cardinalului, la care veneau numai cei ce
aveau dese legături cu cardinalul. Cei doi tineri îşi legară caii de
nişte inele de fier care se aflau mai ca la toate casele, zidite pe
mari stâlpi bătuţi în faţa casei special pentru legatul cailor. Oricât
de puţină lume ar fi fost acolo când cei doi gentilomi au fost văzuţi
că-şi scot spada în mijlocul pieţei, imediat se adunară în jurul lor.
Lupta avu loc chiar sub ferestrele cardinalului. Mai mulţi
gentilomi alergară.
— Domnilor, domnilor, ce vreţi să faceţi?
— Gândiţi-vă la ordonanţe!
— Ei! la naiba, spuse Beuvron, iată ce părere avem noi de
ordonanţe!
— Domnilor, adăugă Bouteville, fiţi martorii luptei noastre.
— Puneţi spada în teacă, în numele cerului! strigă unul din
gentilomii prezenţi. Uite că vin spionii cardinalului.
Dar cei doi adversari se atacau cu artă. Beuvron îi dădu cel
dintâi lui Bouteville o lovitură de sus în jos, ca de secure,
spunând:
— Grăbiţi-vă să mă ucideţi, dragul meu, fiindcă vin să ne
aresteze.
Într-adevăr, nişte soldaţi ieşeau din palatul cardinalului.
— Hei! strigă şeful gărzilor. Jos spadele, domnilor!
Lucru fantastic, acea veche ură, care niciodată nu se arătase pe
faţa lui Bouteville, în momentul acela îi crispa trăsăturile. El privi
un minut în tăcere spre adversarul său, care se înţepeni într-un
ultim spasm. Apoi spuse:
— Ei! Beuvron, s-a terminat, nu mai am nimic împotriva ta!
Marchizul de Beuvron deschise o clipă ochii şi murmură:
— Nici eu…
 Şi-şi dădu ultimul suspin. Era o scenă fantastică.
— Spada dumneavoastră, domnule de Bouteville! spuse şeful
gărzilor.
Bouteville îşi vârî spada la loc în teacă şi începu să râdă cu un
aer de dispreţ. În momentul acesta era mai înfricoşător decât
fusese în timpul duelului. Gărzile îl înconjurară. Nu i se luă
spada. În momentul când plecă, îşi scoase pălăria, salută martorii
şi strigă:
— Adio, domnilor!
Câteva minute mai târziu, Bouteville dispăru.
Fusese condus la Bastilia. A ieşit de acolo, e drept, dar pentru a
merge la eşafod.

Capitolul XLIII – ALŢI DOI ÎNVINŞI

CE S-A ÎNTÂMPLAT la Fleury cu Rascasse şi Corignan, în

momentul când Trencavel a venit să le dea de veste
conspiratorilor, nu prezintă mare interes pentru urmarea
povestirii noastre.
Rascasse văzu venind muşchetarii, văzu şi fuga conspiratorilor
şi atunci înţelese limpede că totul se sfârşise.
— Să mergem! îi spuse el lui Corignan.
Acesta rămase uimit.
— Credeam, făcu el cu vocea-i obraznică, credeam că trebuie să
ne devotăm cuiva, cardinalului sau ducelui de Anjou, nu
interesează cui.
— Ţii mult să te devotezi? spuse Rascasse.
— Da. Adică, să ne înţelegem Eu nu ţin să putrezesc „in pacea”
Prea Înalt Sfinţitului părinte Joseph. Asta-i devotament, nu?
— Ei bine, devotează-te, popă! zise înfuriat Rascasse. Ar fi
prima oară în viaţa ta; poate că te-or mai schimba puţin. De fapt,
ar fi ultima oară. Atunci, intră şi tu la Fleury şi spune
muşchetarilor: „Domnilor, trebuie neapărat să mă devotez cuiva.
Turbez de dorinţa de a mă devota. Aveţi, aşadar, generozitatea de
a-mi spune cui trebuie să mă devotez”.
În timp ce vorbea, Rascasse mergea la trap. Capucinul venea
după el. După vreo leghe de drum, tăcerea începu din nou să-l
apese pe Corignan, care exclamă:
— Ce văd eu mai limpede în toată încurcătura asta, e că
niciodată în biata mea viaţă nu mi-a fost aşa de sete.
— Ei bine, bea, bea până oi crăpa, bea până n-oi mai putea!
urlă Rascasse, luând-o la galop.
Dar Corignan dădu şi el pinteni şi începu să galopeze după el.
Ajunseră la porţile Parisului. În momentul acela, Rascasse,
aruncând o privire înapoi, îl zări în depărtare pe bietul căţel, care
alerga şontâc-şontâc, scoţând limba de un cot.
— Cumetre, spuse el, să ne despărţim aici.
— Poftim? De ce să ne despărţim? Doi prieteni vechi ca noi… Şi
pe urmă, uite, n-ai spus, că eu turbez de dorinţa de a mă devota
cuiva? Ei bine! mă devotez ţie.
— Da, căci nu mai ai nici o para, ca să te duci să bei şi să
mănânci şi fiindcă pe mine mă crezi bogat.
— Şi dacă ar fi aşa? spuse Corignan cu neruşinarea disperării.
Tu eşti cauza tuturor nenorocirilor mele. Tu m-ai târât până la
Fleury, ca să-mi restabilesc viitorul spulberat şi apoi mi-ai spus:
„Să plecăm de aici!” Şi acum, mai adaugi: „Să ne despărţim!” Asta
e o infamie, adică mi-e foame, mi-e sete, sunt obosit. Cu atât mai
rău, mă devotez ţie, adică mă instalez la tine ca să mănânc, să
beau şi să dorm. Cât mai ai în caseta ta ascunsă, cumetre?
— Vreo patru sute de poli, spuse Rascasse, pe un ton lugubru.
— Uraa! Trăiască veselia! Slăviţi pe Stăpânul tuturor
popoarelor. Patru sute de poli! Asta înseamnă şase luni de trai pe
picior mare. Nici nu avem nevoie să ne mai devotăm nimănui! Să
ne devotăm bietului nostru gâtlej şi bietului stomac, bunul şi
micuţul meu Rascasse.
— Da, numai că polii aceştia sunt la mine acasă, spuse
Rascasse pe acelaşi ton lugubru.
— Ei bine! atunci să mergem la tine acasă, cumetre!
Rascasse scoase un suspin adânc şi spuse:
— Corignan, vezi tu câinele ăsta?
— Spurcăciunea asta!… iarăşi el?
— Corignan I-ul… Ei bine! plecând de acasă, eu l-am încuiat cu
cheia, sunt sigur. Ori Corignan I-ul a venit după noi…
— Asta e o dovadă că îmi vrea răul.
— Crezi? E foarte posibil. Dar ascultă. I-ul e unul dintre cei mai
inteligenţi câini, după părerea mea. Cu toate acestea, inteligenţa
lui nu merge până acolo încât să deschidă uşile încuiate cu cheia,
mă înţelegi?
— Nu! făcu Corignan, care se-nfioră întrezărind tristul adevăr.
 — Nu înţelegi? Ei bine! Dacă Corignan I-ul, închis cu cheia, a
putut să iasă totuşi din casă, înseamnă că uşa i-a fost deschisă.
Ori, cum cheia e în buzunarul meu, înseamnă că uşa a fost
deschisă de cineva. Ori, sunt trei categorii de oameni care sparg
uşile: întâi, capucinii, aşa ca tine, apoi hoţii şi, în sfârşit, poliţia.
Acum înţelegi?
— Nu! repetă Corignan cu energia disperării.
— Îmi place să cred că nu vreun capucin mi-a spart uşa. Şi nu
cred să fie nici hoţ, care mai mult ca sigur că ar fi aşteptat un
moment mai prielnic, decât în plină zi. Atunci, înseamnă că
oamenii cardinalului sunt la mine acasă… Ţin să-mi salvez pielea,
dacă acest lucru mai e încă posibil. Amândoi vom fi recunoscuţi şi
prinşi numaidecât. Adio, cumetre! Mai mult încă: dacă voi fi prins,
am să-ţi comunic şi ţie şi atunci poţi să vii după mine, dacă inima
te îndeamnă la aşa ceva!…
— Ciuma să te ia, pungaş blestemat! Frigurile să te apuce,
muscoi scârbos! Rupeaţi-ai oasele!
Aceste blesteme, Corignan le mormăi în timp ce Rascasse, după
un gest de adio, se depărta spre mijlocul Parisului.

Corignan, după cât vă aduceţi aminte, îşi pierduse anteriul în

podul palatului din Piaţa Regală. Pentru această călătorie la
Fleury, el se îmbrăcase cu acelaşi costum pe care şi-l cumpărase
pentru expediţia de la Étioles, dar care rămăsese acasă la
Rascasse. Capucinul avea oarecare şansă să nu fie recunoscut.
Dar, ce avea să se facă acum? Deodată-şi lovi fruntea cu dosul
palmei.
— Unde-mi era mintea? Am o sută de poli între picioare şi mai
mă plâng? Să mergem să vindem calul!
Ideea nu era rea. Corignan se duse ţintă spre geambaşul care le
vânduse caii, înaintea plecării la Étioles şi care locuia aproape de
hala cea mare. Primul lucru pe care l-a văzut, descălecând în
curte, a fost Rascasse, pe cale să-şi vândă şi el calul. Corignan
tresări, se-nfioră şi se apropie. Rascasse discuta cu înfocare şi
striga înfierbântat la culme ridicându-se în vârful picioarelor:
— Douăzeci de poli! Douăzeci de poli un cal pe care mi l-ai
vândut cu cincizeci de pistoli!
— Pentru douăzeci de poli, eu vi-l dau pe al meu! spuse
Corignan, intervenind.
— Corignan! urlă Rascasse, exasperat
 — Şi de ce nu? răspunse Corignan.
— Hai noroc! spuse geambaşul, iată un cavaler care înţelege
lucrurile.
— La dracu! păi nu l-a plătit el, de aia! vocifera Rascasse.
— Ascultaţi, puişorilor, reluă cinstitul negustor, vă răscumpăr
cei doi cai cu treizeci de poli. E ultimul meu cuvânt.
— Cincisprezece poli fiecare, spuse Corignan, minunată
afacere!
— Popă mizerabil, mă asasinezi! răcni Rascasse.
— Ah, muscoiule! cocoşatule, vrei să mă laşi să crap de foame
şi de sete! tună Corignan.
Se şi repeziră unul asupra altuia, Rascasse cu capul înainte,
Corignan cu amândoi pumnii ridicaţi, când, în momentul acela, la
intrarea în curte, o voce urlă:
— Uite-i pe amândoi!
— Iscoadele procurorului–criminal! făcu Corignan.
Şi se repezi spre fundul curţii. Acolo era un hangar. Să se
caţere pe un stâlp, să sară pe acoperiş şi de acolo să se lase să
cadă într-o străduţă din dos, a fost pentru el o treabă de câteva
clipe, în timp ce poliţiştii îşi spărgeau piepturile strigând: „Stai!
Stai!”
În momentul când Corignan atingea pământul în străduţa
strâmtă şi în care se pregătea să se repeadă într-o fugă nebună,
rămase pe loc, pe jumătate leşinat, de ceva care îi căzu în cap: era
Rascasse!
Corignan rămase câteva clipe complet ameţit de lovitură.
Rascasse nu pierdu nici o secundă şi dispăru cu iuţeala pe care
ţi-o dă frica de moarte. Aşadar, când Corignan îşi reveni în fire,
privi în jurul lui, deasupra lui şi nevăzând nimic, rămase convins
că acea puternică lovitură pe care o simţise în cap, era o simplă
iluzie – una drăcească.
Atunci, o rupse şi el la fugă. În clipa când oamenii
procurorului-criminal, care făcuseră ocolul casei, apăreau la
capătul străduţei, Corignan avea asupra lor o mare superioritate:
picioarele lui! Şi apoi, îşi apăra şi viaţa! Ca să fim scurţi, el le
scăpă, dar adio găini, purcea şi văcuţă cu viţea; adică, a rămas
fără o para chioară în buzunar. În plus, nu mai avea nici calul pe
care să-l vândă. Aşadar, geambaşul a fost singurul care a făcut o
bună afacere din toată încăierarea asta, căci fără discuţie că şi
Rascasse se feri să mai dea târcoale printr-un loc aşa de
periculos. Îi mai rămânea lui Corignan o consolare: era convins că
Rascasse fusese prins.
„Acum am scăpat pentru totdeauna de el”, îşi spunea.
Nefericitul Corignan se-nvârti tot restul zile pe străzile cele mai
îndepărtate şi mai pustii pe care le putu găsi. Se făcu seară şi
noaptea se-ntinse deasupra Parisului. Deodată, Corignan îşi
trânti un pumn în cap, strigând: „Ah! am găsit!…” şi-şi lungi
nesfârşitele-i picioare spre strada Sainte-Avoye, spre casa lui
Trencavel! Se ducea la doamna Brigitte! La doamna Brigitte
Jarogne!…
Părăsindu-l pe Corignan, după cum ştim, Rascasse o întinse
până în strada Ferronnerie, unde se-nfundă într-o cârciumă
retrasă. Pe vremea strălucirii lui, Rascasse avusese ocazia să-i
aducă un serviciu patroanei acelei taverne, scăpând-o de
închisoare pentru nu ştiu ce delict. Din fericire, femeia nu-i făcuse
nici un necaz pentru serviciul pe care i-l adusese.
— Mi-e foame, spuse Rascasse, căzând pe un scaun; mi-e sete
şi sunt urmărit pe viaţă şi pe moarte!
Patroana îi aşeză pe masă o ulcică cu vin rece, prăji o omletă şi
îi arătă lui Rascasse o cămăruţă ascunsă, în care se putea cuibări
la nevoie în momentul acela. Corignan I-ul, îşi făcu şi el apariţia
în sala joasă şi întunecoasă în care Rascasse, înfometat, însetat,
zăpăcit şi istovit de fugă încerca să-şi pună la punct corpul şi
sufletul: primul, graţie omletei patroanei recunoscătoare şi pe cel
de-al doilea prin gândurile-i care nu se resimţeau prea mult în
urma tristeţii, „ceasului de faţă”. El văzu căţelul că se gudură pe
lângă el, îl mângâie şi apoi îl invită să mănânce.
Stăpânul şi câinele rămaseră acolo până la căderea nopţii; abia
atunci plecară, sătui şi odihniţi; Rascasse refuză pentru moment
adăpostul pe care i-l oferea patroana. Poate că voia sau spera să
găsească ceva mai bun. Se îndreptă spre strada Saint-Antoine,
blestemându-şi talia mică şi burta, care constituiau semnalmente
de temut. Dar se mângâia, gândindu-se că-l strivise pe Corignan
în cădere.
— Dacă popa n-a murit, a rămas pe puţin câteva minute
ameţit, în care timp sticleţii procurorului-criminal au avut timp
să-l înhaţe. Deci, la ora asta, dacă nu e mort, aşteaptă în fundul
vreunei temniţe să fie spânzurat. Să încerc să fiu prudent. Sunt
pe aproape de casă. E vorba să-i dovedesc Eminenţei Sale că nu
sunt câtuşi de puţin un prost!
 Tot chibzuind la astfel de lucruri şi la altele, încă, Rascasse
ajunsese aproape de casa lui. De departe văzu poarta închisă, ca
şi când nu s-ar fi atins nimeni de ea. Meşterul Rascasse voia
neapărat să intre în casă, ca să dea o raită prin caseta în care îşi
ascundea polii. Privirea-i rătăcea de la câinele care lătra, la uşa
aceea care totuşi fusese forţată, fiindcă numai aşa putuse să vină
căţelul după el. Căţelul mirosea aerul, strâmbând din vârful
nasului. „La naiba! mormăia el, uite o uşă închisă care nu-mi
spune nimic bun. Asta cam miroase a scatii! Nu, n-am să intru.
Trebuie să fie în casă vreo şase camarazi, gata să mă agate… Da,
dar dacă nu mă duc, sunt ruinat. Ciuma şi frigurile! Ce! Să mă
las jupuit de viu?!?.
Câinele lătră înăbuşit… Noaptea se făcea tot mai adâncă…
Rascasse se apropie uşor pe lângă ziduri, până în faţa casei. Nici o
rază de lumină nu se strecura afară.
— Frumoasă şiretenie! rânji în tăcere micul spion.
Pipăind pe jos, ridică o piatră. O clipă, ezită. Îi curgea o
năduşeală rece pe spinare. Deodată se hotărî şi aruncă cu toată
puterea cu piatra în uşă. Câinele se repezi lătrând cu furie. În
acelaşi timp, Rascasse începu să urle:
— Corignan! Corignan! Rascasse! Rascasse!…
Câinele răguşea lătrând. Ferestrele se deschideau. Zbirii tunau
şi fulgerau, căutând să se scape de câinele care îi muşca de
picioare. Strigătele lui Rascasse se depărtau.
— El e! Ei sunt! strigară poliţiştii! Pe ei! I-am prins!
Şi imediat se repeziră într-acolo…
Câteva clipe mai târziu, o umbră năvălea în casa lui Rascasse.
Şi acesta era însuşi Rascasse. La o sută de paşi de casa lui, el
încetase de a mai striga, se aruncase pe burtă lângă o prăvălie
închisă, în întunericul cel mai dens, făcut de umbra unui şopron.
Oamenii poliţiei care se repeziseră în urmărirea lui trecuseră pe
lângă el şi atunci se sculase şi intrase în casă. Ca să se ascundă
chiar în apropiere, a fost pentru el treabă de câteva secunde.
Când poliţiştii se-ntoarseră, gâfâind, să-şi reia pânda, văzură
cufărul deschis şi înţeleseră că fuseseră traşi pe sfoară de
Rascasse.
— Cu toate astea, tot o să-l prindem noi, spuse şeful.
Caraghiosul are să-şi spună că de-acuma cursa întinsă de noi e
inutilă şi are să creadă că noi plecăm. Pun zălog solda mea pe-o
lună că ne pândeşte din vreun colţ oarecare, de pe aici. Aşadar,
noi o să plecăm; şi-l ştiu eu pe Rascasse al meu! Peste două ore
ne întoarcem şi-i punem mâna în ceafă, foarte liniştit! Ha, ha!
Zis şi făcut. Iscoadele părăsiră casa cu mult zgomot. Plecară
lăsând uşa casei larg deschisă; şi cât timp fură prin apropiere,
şeful, convins că Rascasse îl asculta, vocifera:
— Ah! caraghiosul, puşlamaua, muscoiul de Rascasse ne-a
scăpat. Să mergem, camarazi, pânda noastră s-a sfârşit. Rascasse
e prea hoţ ca să mai vină înapoi, ciuma să-l strângă de gât!
După plecarea poliţiştilor, Rascasse aşteptă un sfert de oră,
apoi intră la loc în casă. Acolo luă o foaie de hârtie, aprinse un
felinar orb şi acrise:

„Sunt curios să ştiu cum poate ciuma să strângă de gât pe un

om, chiar un om mic ca mine. Aşadar, am să mă întorc aici să mă
interesez de acest lucru. Dar, întrucât plec în călătorie, nu voi putea
să vin să-mi satisfac curiozitatea, decât după reîntoarcerea mea,
de care voi avea grijă să-l informeze pe isteţul Cocard.”

Apoi plecă liniştit, lăsând hârtia pe masă şi închizând uşa.

Cocard era şeful poliţiştilor, a cărui voce Rascasse o recunoscuse
imediat
— Imbecilul, îşi spunea micul spion. Pleacă cu zgomot mare şi
lasă uşa deschisă de perete; credea că am să mă culc, numai ca
să-l aştept. Să vadă de alţii, imbecilul!
Rascasse îşi goli caseta pe care o aruncă, îşi puse banii în
buzunar şi mulţumit de festa pe care i-o jucase Eminenţei Sale,
mulţumit că-l strivise pe Corignan şi mulţumit că-şi regăsise
banii, plecă la drum, cu nu pas uşor. În timp ce mergea, în urma
lui şchiopăta căţeluşul cu singura-i ureche ridicată, el se gândea,
cu un aer triumfător.
Unde să se ascundă? De o oră, o idee îşi făcuse loc în capul lui,
şi-l rodea înăbuşit. Această idee, luă fiinţă, deodată, când observă
că, fără să vrea, ajunsese în strada Sainte-Avoye: ca şi
Themistocle, Rascasse voia să ceară ospitalitate, unui duşman…
lui Trencavel!
Şi Rascasse, se îndreptă cu hotărâre spre casa, în care i se mai
întâmplase de multe ori câteva aventuri. Uşa care dădea în
stradă, era încuiată, dar Rascasse, după vreun sfert de oră de
lucru, o deschise.
Ţinea să intre acolo, fără surle şi tobe. Aşadar, începu să urce
fără a face nici cel mai mic zgomot, scara abruptă, pe care o
cunoştea. Ajuns la primul etaj, acolo unde se afla locuinţa
doamnei Brigitte Jarogne, proprietara casei, Rascasse îşi auzi
câinele mârâind. Îl mângâie cu palma, ca să-l facă să tacă, dar
Corignan I-ul, îşi dublă mârâitul furios.
— Oh! îşi spuse Rascasse, aici trebuie să fie vreun duşman!
duşman de-al meu şi de al lui Corignan I-ul, aici, la venerabila
Brigitte. Cine să fie acest duşman?…

Capitolul XLIV – CRIZA

TRENCAVEL ÎL URMASE pe Verdure, pe care contele de

Mauluys îl trimisese să aştepte la palatul de Chevreuse.
Îngrijorarea îl rodea; de altfel ajunsese curând. Mauluys era la
Frumoasa Diademă
Intrând în sala cea mare, maestrul de scrimă o văzu pe
domnişoara Rose Houdart, care cu aerul său potolit, obişnuit,
veghea pentru ca clienţii Frumoasei Diademe să fie bine serviţi.
Trencavel, îşi aminti imediat ciudata mărturisire a lui Mauluys. O
salută pe tânăra fată şi fără îndoială în salutul lui fuseseră câteva
din nuanţele acelea care sunt prinse doar de anumite femei cu
mintea pătrunzătoare şi cu inima măreaţă; fără îndoială că gestul
arăta o nouă atitudine din partea lui Trencavel, căci o roşeaţă se
urcă pe fruntea Rosei. Veni înaintea maestrului de scrimă. El se-
nclină adânc. O clipă, Rose, îngândurată, se întrebă de unde
putea să vină acest exces de respect. Dar, clătinându-şi frumosu-i
căpşor mândru şi cast, ca pentru a goni nişte visuri imposibile,
spuse:
— Veniţi, domnule. Domnul conte de Mauluys vă aşteaptă.
Îl conduse pe Trencavel într-o sală retrasă, alta decât aceea în
care îl găsise Rascasse şi care devenise în consecinţă, subiect de
îndoială. Contele era singur.
O clipă, Mauluys şi Rose se găsiră unul lângă altul şi Trencavel
îşi spuse că era greu să faci o pereche de o mai armonioasă şi mai
nobilă înfăţişare. Apoi, Rose se retrase…
— Da, murmură Trencavel, merită să fie iubită de un om ca
tine… Dar unde e Montariol? reluă el. Şi ea, dragă conte?…
— N-am vrut s-o conduc pe doamna de Chevreuse, care de-
altfel şi-a părăsit palatul. Domnişoara de Lespars a înţeles foarte
bine că locuinţa ducesei avea să fie năpădită de oamenii
cardinalului şi a venit aici. Acum e în locuinţa ei, din strada
Courteau. L-am lăsat pe Montariol la uşă…
— Dar lupta aceea a fost în casa ei! La parter totul e făcut
praf…
— Aşa a voit domnişoara de Lespars. Ştiţi părerea mea în
privinţa asta: cel mai bun mijloc de a servi pe cineva, e de a le
lăsa voinţa să li se desfăşoare…
— Dar strada Courteau acum e suspectă pentru cardinal! se-
nfioră Trencavel.
— …de a le lăsa, aşadar, voinţa să li se desfăşoare, continuă
Mauluys, depărtând pe cât posibil piedicile şi primejdie. În ceea ce
priveşte piedicile, iată ce a făcut domnişoara Rose…
— Ah! făcu Trencavel.
— Ea a trimis în strada Courteau mai mulţi oameni, care, de
bine de rău au mai dres din prăpăd, a pus uşa la loc şi o femeie
sigură, care instalată acolo jos, va fi o servitoare devotată, robustă
şi prudentă. Cât despre pericole, eu sunt la dispoziţia ta,
Trencavel.
— Conte, eu dau fuga în strada Courteau!
— Mai întâi, citeşte asta, spuse liniştit Mauluys.
— O scrisoare! exclamă Trencavel palpitând.
— Pe care domnişoara de Lespars a scris-o aici, pe masa asta şi
pe care m-a însărcinat să ţi-o dau.
Trencavel deschise scrisoarea, o parcurse dintr-o singură
privire şi începu să tremure… Era catastrofa. Bietul maestru de
scrimă se aşeză, pe un scaun, fiindcă picioarele-i se înmuiaseră, o
citi a doua oară cu mai multă atenţie, apoi începu să râdă:
— Cel puţin, voi avea o amintire de la ea. Hârtia asta, pe care
ea a scris-o, are să rămână aici, sub pieptarul meu, până la
ultima suflare. Ce aş putea să mai cer în plus? Citeşte Mauluys.
Contele luă scrisoarea Annaïsei şi o citi. Iată ce conţinea:

„Domnule Trencavel,
Îmi e imposibil să vă spun „adio”, fără a vă asigura, că voi
păstra amintirea devotamentului dumneavoastră. Vă stimez prea
mult pentru a vă ascunde motivele, care mă obligă să renunţ la
acest devotament, pe care dumneavoastră mi-l oferiţi şi de care, mi-
aţi dat dovadă. Rugaţi de mine, patru tineri gentilomi de valoare,
au venit la Paris, ca să împartă cu mine destinul meu, pericolele
mele, lupta mea.
Domnule Trencavel, numai cu ei trebuie să continui lupta, să
triumfăm sau să pierim. M-am jurat s-o fac astfel. Aceşti patru
generoşi gentilomi şi-au părăsit pentru mine pământurile lor, pe cei
ce le erau apropiaţi şi strălucitul viitor care li se oferea. În schimb
eu mi-am pus în joc cuvântul de onoare, că voi fi cu ei –numai cu ei
– până la sfârşitul întreprinderii noastre. Am văzut, am ghicit şi
ştiu, că ei îndură cu mare greutate grija pe care o puneţi
dumneavoastră de a mă apăra. Mult timp, v-am crezut duşmanul
meu şi atunci, am văzut în dumneavoastră, un adversar de temut.
De când ştiu că dumneavoastră nu sunteţi duşmanul meu, aţi
devenit al lor. Aş muri de ruşine, dacă ei s-ar putea gândi măcar o
clipă că am acceptat intenţionat, un alt ajutor decât al lor.
Dumneavoastră, aveţi o inimă foarte mare, domnule. Aşadar, veţi
accepta ca să vă spun „adio” şi veţi îngădui ca să rămân singura
care să judec care să-mi fie bunii tovarăşi, de care aş putea avea
nevoie pentru a răzbuna memoria doamnei, mama mea. Orice s-ar
putea întâmpla în urmă, să fiţi sigur, că eu ţin în mare cinste oferta
devotamentului dumneavoastră, pe care mi-aţi făcut-o şi care îmi
va fi cu neputinţă să o uit vreodată.
Adio, domnule Trencavel”.

Scrisoarea aceasta, era semnată numai cu două iniţiale.

— Ei bine, conte, ce gândeşti de asta? întrebă cu amărăciune
Trencavel.
— Eu cred, spuse Mauluys, că această scrisoare rece, confuză,
încurcată este fapta unui suflet ajuns la limita răbdării. Prin
violenţele, prin gesturile tale de duelist ai pus-o pe fata asta într-o
situaţie foarte proastă, în faţa celor pe care ea i-a ales ca tovarăşi.
E mai mult decât probabil, bietul meu Trencavel, că domnişoara
de Lespars să trebuiască să se mărite cu unul din ei (Trencavel
avu un zâmbet groaznic). Ce-i? făcu Mauluys, cu liniştea lui
obişnuită. În orice caz, dacă aş fi primit o scrisoare…
— Nimic. Continuă…
— Aşadar, ai pus-o într-o situaţie un pic, împovărătoare… Ea
se desprinde acum de tine. Are dreptate. Ce-ai fi făcut, tu, în locul
ei, te întreb?
— Ah! dragul meu conte, grăi Trencavel. Ca să-mie vorbeşti
aşa, nu trebuie să-mi mai spui că iubeşti şi tu. Ia închipuie-ţi tu
în locul meu şi pune pe domnişoara Rose în locul domnişoarei de
Lespars!
— E foarte posibil, cu toate că nu sunt prea sigur de asta,
spuse Mauluys, cu liniştea lui obişnuită. În orice caz dacă aş fi
primit o scrisoare ca aceasta, mi-aş face un punct de onoare, în a
rămâne de aici înainte, de-o parte. Iartă-mă, dragul meu
Trencavel. Trebuie să fii câteodată mult mai viteaz, cu spada în
teacă, decât cu ea afară. Trebuie să stai liniştit.
— Asta e părerea ta, conte?
— Doamne, sigur că da. Ai să suferi din cauza asta, e sigur. Ţi-
e inima sfâşiată. În momentul ăsta, te văd mai eroic, cu zâmbetul
ăsta batjocoritor, decât ai fost, poate, pe scara din casa de
Lespars în momentul când Saint-Priac, comanda „foc”. Dar
greşeşti, chinuindu-te în faţa mea, curajosul meu prieten, pentru
a-ţi retine lacrimile care îţi ard ochii. O inimă mare ca a ta, nu
trebuie să se prăbuşească din cauza unei dragoste nenorocite. Eu
ştiu bine, că n-ai s-o uiţi niciodată, dar ştiu de asemeni, că fiecare
minută are farmecul ei şi că, chiar în mijlocul nenorocirii, o minte
generoasă poate căuta şi găsi, un lucru interesant.
Trencavel se ridică. Îşi încheie diagonala de piele roşcată, care îi
susţinea spada.
— La ea! spuse maestrul de scrimă, pe un ton scurt.
— Chiar după ce ai primit scrisoarea?
— Din „cauza” scrisorii. Trebuie să-i vorbesc de cei patru
generoşi, bravi şi plini de cavalerism gentilomi ai ei.
— Şi ce veşti să-i spui de ei? spuse Mauluys, cu o
imperceptibilă mişcare din umeri
— Vreau să-i spun că i-am omorât, răspunse Trencavel.
Maestrul de scrimă se depărtă numaidecât şi ajunse în strada
Courteau. Aici găsi uşa cea mare a casei, ferecată cu nişte bare de
lemn bătute în cuie pe din afară, precauţiune imaginată de Rose
şi destinată să facă să se creadă că locuinţa, era de aici înainte
pustie. Dar în faţa porţii grădinii, prin care se introdusese
Corignan în seara bătăliei, îl văzu pe Montariol.
— Secunde, îi spuse el, du-te şi-l caută pe conte la Frumoasa
Diademă, şi spune-i că mă voi duce să-l întâlnesc la el acasă.
Montariol aruncă o privire spre maestrul academiei sale şi văzu
că era în una din zilele lui proaste. Atunci, îşi înăbuşi obiecţiunile
pe care voia să le facă şi înjurând, ascultă de ordin.
Începuse să se lase seara. Strada era pustie. Trencavel ridică
unul din stâlpii aşezaţi de-a curmezişul uşii, îl aşeză rezemat de
zidul care înconjura grădina şi se căţără pe el. Apoi, sări în
grădină, după ce culcă iar, de-a lungul zidului, stâlpul greu de
lemn. Aşadar intră prin escaladare. Dar nici nu-şi dădu seama ce
face. O mânie surdă îl zdruncinase.
Annaïs de Lespars, se găsea, acolo, în grădină, unde singură,
până la apusul soarelui, în tăcerea şi pacea serii călduţe şi
parfumate îşi dezbătuse poate, în ea, problemele vieţii sale. La ce
putuse visa, în cele două-trei ore? Ura contra lui Richelieu făcea
să-i bată aşa de tare inima-i de fecioară?… Sau altceva?…
Când se făcu seară, se îndreptă încetişor spre casă. Îşi reluase
veştmintele-i de fată, dar păstra în atitudine, ceva mândru şi
aproape sălbatic. Când ajunse la largul peron din dosul uşii, îl
văzu pe omul care sărea în grădină. Aproape imediat, cu tot
întunericul ce se lăsase, îl recunoscu. Un fulger de mânie îi luci în
privire. Trencavel se apropie. Ea urcă treptele peronului. El se
opri la picioarele acestor trepte, astfel că ea îl domina şi-i vorbea
de sus, fără să fi căutat însă această atitudine.
— Doamnă, spuse Trencavel pe un ton agresiv, odată în plus,
iată-mă în faţa dumneavoastră, fără voia dumneavoastră şi intrat
ca şi alte daţi, prin mijloace care sunt – fără îndoială – de
condamnat.
— Domnule Trencavel, spuse Annaïs cu o voce care tremura
puţin, dumneavoastră sunteţi binevenit la mine.
Maestrul de scrimă îşi muşcă buzele. Nu cuvintele acestea le
aşteptase… Dar nu dezarma.
— Voi fi scurt, reluă el pe un ton aspru. Şi după aceea, mă voi
duce, pentru a nu mai reveni vreodată. Dar înainte de a asculta
de scrisoarea dumneavoastră, care îmi ordonă de a mă depărta de
dumneavoastră, am câteva lucruri importante să vă aduc la
cunoştinţă, doamnă.
— Atunci vorbiţi domnule, spuse Annaïs în prada unei emoţii,
pe care încerca în zadar să şi-o stăpânească.
— Aceste lucruri sunt în legătură cu cei patru gentilom de care
îmi vorbiţi.
— Nişte gentilomi curajoşi şi cinstiţi! făcu Annaïs semeaţă.
— Da, doamnă! dovadă că au acceptat chiar aici, să lupte
împotriva mea, toţi patru.
— Unul după altul! Şi nu uitaţi că în momentul acela, ei au
crezut că aveau de-a face cu un duşman de moarte.
— Spuneţi mai bine cu un emisar al cardinalului, doamnă! O
nouă dovadă a credinţei lor, e că în noaptea în care
dumneavoastră, mi-aţi făcut onoarea – în palatul de Guise – de
ami da o întâlnire la conacul Saint-Lazare, ei m-au atacat – de
data aceasta toţi patru deodată – şi eu eram neînarmat. Îi datorez
viaţa domnului conte de Mauluys şi curajosului meu secund!
Annaïs tremură. Acuzaţia era foarte gravă. Ea venea de la un
om, pe care nu-l putea bănui…
— Domnule, spuse ea, gândiţi-vă că dumneavoastră aduceţi
acuzaţii de laşitate, unor oameni care nu sunt de faţă…
— Vorbiţi de mişelie, doamnă! se răsti Trencavel. Şi de altfel, eu
am dreptul de a le aduce astfel de acuzaţii în lipsa lor, fiindcă
atunci când au fost de faţă, i-am pălmuit cu numele de laşi!…
Annaïs îşi lăsă capul în piept. Ceva se rupsese în ea. În minutul
acela, nu Trencavel îi ocupa gândurile, ci cei patru tineri, în care
ea avea atât de multă încredere. O lacrimă îi îmbrobonă pleoapele
şi murmură:
— Domniile Trencavel, dumneavoastră v-aţi purtat cu atâta
generozitate, încât vreau să uit cuvintele acestea pe care le-aţi
pronunţat împotriva prietenilor mei… dar vă jur că nu aş putea să
ascult mai mult de atât.
— Şi cu toate acestea, trebuie, doamnă! spuse Trencavel livid
de furie şi de dragoste.
— Ce voiţi să spuneţi! exclamă ea foarte aspru… Domnule
Trencavel, reluă ea imediat, ceva mai blând, vă rog să-mi lăsaţi
despre dumneavoastră, amintirea precedentelor noastre
întâlniri…
— Chiar de m-aţi urî de aici înainte, mugi maestrul de scrimă,
totuşi trebuie să aflaţi că cei patru oameni, au vrut astăzi să mă
asasineze, că toii patru odată m-au atacat cu spadele şi cu
pumnalele… iar eu eram singur, doamnă! Dar de data aceasta,
adăugă el cu o voce cruntă care o făcu pe tânăra fată să se-
nfioare, de data aceasta eram înarmat.
Annaïs coborî treptele şi venind lângă Trencavel, spuse:
— Atunci a fost o luptă între ei şi dumneavoastră?
— Da, doamnă!
— Şi dumneavoastră eraţi singur?
— Singur.
Şi v-au atacat toţi patru deodată?
— Toţi patru deodată.
Annaïs în întunericul ce se lăsase, privi lung spre Trencavel. Ea
îşi înălţă trupul; ochii îi aruncau flăcări, iar faţa lui strălucea în
noapte ca o pată albă. Ea se gândea:
— Ce s-a întâmplat?… Cum de a putut să le scape? E oare
posibil, să fi făcut ei asta?…
Trencavel tăcea şi în tăcerea lui era un fel de mândrie sălbatică.
— L-au forţat să fugă! îşi spuse Annaïs.
— Doamnă, spuse Trencavel cu aceeaşi asprime, în fundul
căreia erau numai suspine. Dumneavoastră nici nu mă întrebaţi,
cum s-a terminat această cursă ce mi-a fost întinsă.
Ea rămase un moment tăcută. Apoi spuse cu o ciudată
blândeţe:
— Domnule, cel puţin mulţumesc cerului, că n-au izbutit să vă
rănească… Cât priveşte restul… iată… prefer să nici nu-mi spui…
— Trebuie să ştiţi, doamnă! E necesar pentru dumneavoastră,
nu pentru mine! De fapt m-au şi rănit. Câteva tăieturi care nu fac
decât să mă usture, şi atâta tot! Nu-i mare lucru, doamnă. Dar
sfârşitul, doamnă! Sfârşitul cursei ce mi-au întins-o!
— Ei bine? palpită Annaïs.
— Ei bine, i-am omorât
Era ca un strigăt de furie triumfătoare, sau mai curând un
muget. Strigătul acela era îngrozitor. Şi acest strigăt, răsună în
inima Annaïsei ca un răcnet îndepărtat al vreunui leu. Tremură şi
ridică spre el o privire înspăimântată. În secunda aceea,
războinica dispăru. Nu mai rămăsese decât tânăra, amuţită de
uimire. Trencavel se dăduse doi paşi înapoi. Annaïs, cu pieptul
strivit, cu glasul tremurător, reluă:
— Unde sunt?…
— I-am lăsat în drum, doamnă, pe şoseaua pe care aţi mers şi
dumneavoastră ca să vă întoarceţi de la Fleury. Nu mai aveam de
ce să mă mai îngrijesc de ei. Lupta s-a petrecut la o leghe de
Fleury. E o vâlcea acolo şi un grup de stejari. Pe stânga sunt trei-
patru colibe de ţărani. Vă spun la o leghe de Fleury. Asta e tot ce
vă pot spune, doamnă: Cei patru din serviciul dumneavoastră au
fost nişte fricoşi. Au voit să mă omoare. S-a întâmplat că eu i-am
omorât pe ei. Asta am vrut să vă spun. Acum pot să mă retrag din
drumul dumneavoastră…
Şi spunând acestea, Trencavel se da înapoi. Suspine amare îi
mugeau în adâncul pieptului. Simţea o bucurie înfiorătoare, îşi
satisfăcuse mândria, anunţându-i el însuşi, moartea celor patru
cavaleri… Şi ea îl privea cum se pierde în întunericul nopţii fără a
spune un cuvânt, fără a face un gest.
Annaïs de Lespars, rămase mult timp în acelaşi loc. Lacrimile i
se scurgeau, una câte una din ochi. Îi plângea pe cei patru tineri
gentilomi pe care dragostea îi dusese la moarte. Dar, cu toată
durerea-i sinceră, cu tot tributul pe care inima-i de fată îl plătea
acelor oameni care o iubiseră, nici măcar o clipă nu punea la
îndoială cuvintele lui Trencavel. Fusese o cursă. Se uniseră toţi
patru, ca să-l omoare!… Şi acele cuvinte ale maestrului de scrimă
răsunau înăbuşit în mintea ei:
— Au vrut să mă omoare. S-a întâmplat că eu i-am omorât pe
ei.
A doua zi de dimineaţă, foarte devreme, Annaïs încalecă pe un
cal şi porni să-i vadă cei patru cavaleri. În fundul sufletului era
complet sigură: Trencavel nu minţea. Cu toate acestea, îi trebuia
o dovadă. O dovadă de ce? Că muriseră într-adevăr? Nu. Că
Trencavel singur îi omorâse.
Găsi fără multă greutate vâlceaua indicată, văzu şi colibele şi
descălecă fără a şovăi în faţa uneia din ele, în care, desigur că se
găseau cei patru, fiindcă nişte oameni erau adunaţi în faţa uşii.
Intră înăuntru. Ţăranul căruia îi vorbise Trencavel în ajun, spuse
câteva cuvinte grozave:
— Aţi venit pentru cei patru cai?
Annaïs tăcea. Omul era îngrijorat. El adăugă:
— Sunt în grajd. Nu ne-am atins de nimic. Nici măcar în coburi
nu ne am uitat…
După un moment de şovăială, arătă spre colibe cu degetul şi
continuă:
— Şi pungilor lor sunt acolo…
Annaïs se-nfioră. O stinghereală de moarte îi strângea inima.
Liniştea acelui om o îngheţa. Făcu doi paşi în camera în care
ardeau lumânări. Pe latura dinspre fereastră, lungiţi pe nişte
saltele, cu capul spre zid, unul lângă altul, dormea Bussière,
Chevers, Liverdan şi Fontrailles.
Annaïs se îndreptă spre ei şi îi privi în tăcere. Păreau că dorm.
Figurile lor tinere, pe care pasiunile vieţii le deformaseră
câteodată, se odihneau în moarte şi căpătaseră o expresie
potolită. Annaïs se descoperi şi lăsă să-i cadă pălăria pe jos, pe
pământul bătătorit.
Lângă capul lui Fontrailles, era o lumânare care ardea. Lângă
capul lui Liverdan, o altă lumânare care ardea. Lângă capul lui
Chevers, se afla iar o lumânare aprinsă. Lângă capul lui Bussière,
era o lumânare, dar aceasta nu fusese încă aprinsă. Şi Bussière,
privea spre lumânarea aceea.
Faţa lui era albă ca şi a celorlalţi trei. Dar ochii lui îi mai
trăiau… Poate că era departe de lumea asta, fiindcă nu o
observase pe domnişoara de Lespars; sau cel puţin, nici un semn
nu arăta că ar fi dat vreo atenţie venirii ei. Îngusta rază de viaţă,
ce se strecura pe sub pleoapele lui, era aşa de straniu legată de
lumânarea aceea încă neaprinsă!
Annaïs se aplecă asupra lui Fontrailles şi-i luă mâna. Nimic nu
tresări în el. Avu senzaţia răcelii de moarte, care nu e
asemănătoare nici cu răceala gheţii, nici cu oricare altă răceală.
Lăsă mâna să cadă la loc şi murmură în ea: Mort!… Luă mâna lui
Liverdan. Apoi pe a lui Chevers. Nu era un gest de adio. Era o
asigurare ce şi-o dădea singură, că cei trei nu mai existau.
Ajungând la Bussière, îi luă mâna… Atunci, Bussière îşi întoarse
ochii dinspre lumânare şi o privi.
— Domnule de Bussière, spuse ea, mă recunoaşteţi?
El şovăi, păru că-şi scotoceşte în minte, în adâncurile tulburi
ale memoriei şi în sfârşit, după un efort grăi:
— Da!…
Unde mai era patima lui Bussière? Unde era dragostea aceea
înfocată, care îi inspirase gândul de ucidere? Annaïs, se aplecase
cu o nespusă amărăciune şi milă, deasupra celor trei morţi, dar
fără vreo slăbiciune. Indiferenţa acestui muribund, o ameţi.
Rămase aşa, un minut, tăcută, ascultând răsuflarea deasă a lui
Bussière, gândindu-se la lucruri ciudate. Apoi strigă:
— Bussière! Bussière!…
Bussière încerca să-şi ridice capul. Annaïs începu să plângă..
Bussière horcăia… îngenunche lângă el şi, zgâlţâită de fiori spuse:
— Bussière, mă auzi?
— Da! spuse rănitul ceva mai limpede, într-o tresărire de viaţă.
— Bussière! Bussière! Pe viul Dumnezeu, cum s-a întâmplat
asta?
Bussière zâmbi. Se aplecă ca să culeagă cuvintele care trebuiau
să-i hotărască destinul.
— Bussière! Bussière! Dacă m-ai iubit…
— Iubit! făcu muribundul, aproape într-un strigăt…
Poate îl galvanizase cuvântul ăsta, căci ceva ca un fulger îi luci
sub pleoape. Dar totul se stinse numaidecât Şi zâmbetul,
zâmbetul de nedescris îi crispa buzele.
— Bussière! adevărul!… Un cuvânt!… Cum s-a întâmplat?
Bussière făcu un gest de-abia schiţat, în care se afla un fel de
nepăsare.
— Ah! da!… Iubit!… Pe legea mea, domnul Trencavel e…
— El v-a atacat?
— Ba nu, noi am tăbărât pe el… Ah! ce luptător grozav e…
— Era cu prietenii lui? spune! oh! spune-mi!…
— Ba nu!… Singur! Noi am încercat să-l asasinăm. Drace, ce
lovituri frumoase!… Iubit?… A da!… îmi amintesc… Asta era din
dragoste.
Annaïs se ridică încet. Simţea o răceală peste tot, o răceală şi în
inimă. Era adevărat, Trencavel nu minţise. Cuvintele acelea îi
răsunau cu putere în cap.
— Asta era din dragoste! Cum? se gândea ea, dragostea poate
să ducă la infamie? Infamie! reluă ea. Bieţii băieţi!…
Se aşeză din nou în genunchi şi se aplecă din nou deasupra lui
Bussière. Îl privi lung. Rănitul părea că revine la viaţă. Deodată
buzele i se împurpurară. Un val de sânge la cap, îl îmbătă.
Zâmbetul lui de agonie deveni batjocoritor. El se ridică şi începu
să râdă cu poftă.
— Doamnă, voiţi să v-o spun?
Annaïs, înspăimântător de palidă, ascultă cu o atenţie
supremă. Bussière se pronunţă clar;
— Ei bine, măritaţi-vă cu domnul de Trencavel.
Râsul lui a fost hotărâtor. Annaïs gemu uşor şi îşi ascunse faţa
în mâini. Deodată râsul se opri brusc… Annaïs lăsă să-i cadă
mâinile şi văzu că Bussière murise.
Probabil că Annaïs rămase multă vreme, îngenuncheată lângă
Bussière, căci atunci când se ridică, privirile-i căzură pe cea de a
patra lumânare şi văzuse că arsese deja de un deget. Omul din
colibă o aprinsese; era o simplă datorie de ospitalitate… Annaïs de
Lespars, îşi lăsă punga acelui om, cu condiţia ca să se ducă să
aducă preotul din satul cel mai apropiat, pentru ca cei patru
adversari, uniţi prin moarte, să fie înmormântaţi creştineşte. Apoi
se întoarse la Paris.
În afară de nişte veri îndepărtaţi, răspândiţi aproape în toată
ţara, nici Fontrailles, nici Chevers, nici Liverdan, nici Bussière, nu
aveau rude.
Totuşi, Annaïs voi ca cei patru luptători, să fie însoţiţi până la
mormântul lor de cineva. Atunci, căută să-l vadă pe ducele de
Anjou, pentru a-l înştiinţa de ceea ce se petrecuse. Dar Delfinul,
de bucuria împăcării, se duse la vânătoare cu regele. La Valette
plecase. Şi domnii de Vendôme şi de Bourbon erau plecaţi.
Domnul de Beuvron era mort, domnul de Bouteville era la Bastilia
şi domnul de Chalais era de negăsit. Dispăruse şi domnul de
Louvigni. Aşa că a doua zi, ea a fost singura care să ia parte la
funebra întâlnire.
După ce se sfârşi totul, domnişoara de Lespars, văzu lângă ea
un gentilom. Atunci i se păru că acel gentilom o însoţise încă de la
Paris şi că se găsise tot timpul lângă ea, în timpul drumului spre
cimitir. Era un gentilom îmbrăcat foarte sobru şi avea o figură
rezervată. Annaïsei i se păru că îl mai văzuse undeva, dar această
impresie, i se şterse numaidecât.
— Domnule, spuse ea, sunteţi aşadar vreun prieten de-al
acestor patru gentilomi?
— Nu, doamnă, spuse necunoscutul.
— Atunci aţi fost unul dintre duşmanii lor?
— Nici atâta doamnă. Dar sunt un prieten al duşmanului lor.
Ea îl privi cu uimire şi reluă:
— Pentru ce m-aţi întovărăşit atunci?
— Fiindcă acest prieten de care v-am vorbit nu a îndrăznit s-o
facă el însuşi şi m-a rugat să-l înlocuiesc. Vă vorbesc acum,
doamnă, fiindcă dumneavoastră mi-aţi făcut onoarea să mă
întrebaţi, dar vă rog să mă credeţi, că fără de aceasta, aş fi rămas
tăcut fără să scot nici un cuvânt.
— Şi cine e acest prieten! făcu Annaïs, pe un ton scurt, aproape
aspră.
— Domnul Trencavel…
Annaïs făcu un gest de mânie.
— Cine sunteţi dumneavoastră domnule? reluă ea
— Doamnă, spuse gentilomul, eu sunt contele de Mauluys.
— Spuneţi domnului Trencavel ca să binevoiască a înceta de a
se mai ocupa de mine. Vă iert, domnule conte, că m-aţi însoţit
până aici. Dar oricâtă recunoştinţă îi datorez prietenului
dumneavoastră vreau totuşi să-mi păstrez toată libertatea de
acţiune. Dacă vă e prieten…
— Este, doamnă! Iar eu sunt prietenul lui. Nu cunosc încă o
spadă mai vitează ca a lui şi o inimă mai nobilă…
— Ei bine! dacă vă e prieten, domnul Trencavel are să vă
asculte: spuneţi-i că, această protecţie pe care mi-o impune, se
aseamănă mult cu o supraveghere, care mă apasă.
— I-am spus-o, doamnă. Încă de la începutul pasiunii lui
pentru dumneavoastră l-am pus în gardă. I-am prezis că
dumneavoastră îl veţi târî în vreo catastrofă. Cu toate acestea, voi
mai insista, fiindcă dumneavoastră binevoiţi a-mi ordona aceasta.
— Vă mulţumesc… O întrebare, domnule conte: unde v-am mai
văzut eu?
— Pe drumul spre Fleury doamnă, în casa aceea răzleaţă unde
aţi avut de-a face cu domnul de Saint-Priac. Împreună cu
Trencavel şi cu secundul lui, am avut onoarea să trag spada lângă
dumneavoastră. Şi după aceea, v-am însoţit până la Paris, în timp
ce Trencavel alerga să-i înştiinţeze pe amicii dumneavoastră de
pericolul care îi ameninţa. Dar lucrurile acestea sunt destul de
depărtate, s-au petrecut acum două zile.
— Iertaţi-mă domnule, spuse Annaïs, cu o voce schimbată.
Mauluys, fără a răspunde, se retrase doi paşi, cu pălăria în
mână.
O clipă, ea rămase nemişcată, tremurând toată: apoi, spuse
deodată:
— Adio, domnule! Am putut uita figura dumneavoastră, dar nu
şi generoasa dumneavoastră intervenţie. Cât despre domnul
Trencavel… Vedeţi, dumneavoastră aveţi dreptate; dacă s-ar
încăpăţâna să se amestece în afacerile mele, l-aş târî poate în vreo
catastrofă. Spuneţi-i asta!
Sări pe cal şi porni în goana mare.
— Fiică de Rege! murmură Mauluys. Biata fată!…
În timp ce Annaïs galopa spre Paris, lacrimi fierbinţi îi ardeau
pleoapele; se simţea umilită, învinsă. Gândul la cei patru tineri
angevini, plutea în ea. Dar în minte îi mai era şi altceva, pe care
voia cu orice preţ să şi-l îndepărteze. Tremura de indignare. Calul
tresări şi rupse pământul fugind sub loviturile de pinteni.
Annaïs îl vedea în mintea ei numai pe Trencavel. Îl auzea… Se
întoarse de mult acasă şi retrasă în fundul grădinii aceleia, care îi
plăcea aşa de mult, îngheţată toată, se lupta cu măreaţa energie a
inimii sale, pură şi feciorelnică.

Capitolul XLV – DRUMUL SPRE BLOIS

 ÎN EPOCA ACEEA, Richelieu locuia la Palatul Cardinal. Dar
întâlnirile lui tainice şi le dădea tot la palatul lui din Piaţa Regală.
Aşadar, îl regăsim în acelaşi decor, povestindu-i părintelui Joseph
scena care se desfăşurase la Luvru.
— Acum, adăugă el, Gaston nu mai e de temut.
— Feriţi-vă de a crede aceasta, spuse părintele Joseph. Un om
poate fi mult mai de temut prin laşitate, decât prin curaj. De la un
conspirator nu puteţi risca decât o lovitură de pumnal în spate
sau o împuşcătură de pistol. Dar cu Gaston e altceva. Prin
infamie, el poate să vă arunce într-o cursă, în care vă veţi lăsa
mai mult decât viaţa.
— Ce poate să facă împotriva mea? se răsti Richelieu.
— Poate să vă facă să credeţi, ceea ce aţi mai crezut odată: că
Anna de Austria vă iubeşte.
Cardinalul se înfioră, sângele i se urcă la cap; dar cu o voce
mohorâtă răspunse:
— N-am să cred niciodată asta.
— Aţi crezut-o o dată şi aţi scris acea scrisoare nesăbuită.
De data aceasta un tremur îl scutură pe cardinal.
— Da, spuse el, nesăbuită…
— Amintiţi-vă de zilele noastre de zbucium, de nopţile noastre
de griji.
— Da, da, murmură Richelieu. Din fericire, am pus mâna din
nou pe scrisoare.
— Din fericire! spuse părintele Joseph îngândurat.
— Şi acum, când scrisoarea e arsă…
— Da, făcu Eminenţa Cenuşie, respirând adânc, să nu ne mai
gândim la asta. Scrisoarea e arsă… arsă de dumneavoastră.
— Arsă de mine însumi, spuse Richelieu.
Timp de câteva minute, păstrară tăcerea, gândindu-se la
înfricoşatul coşmar pe care îl trăiseră, până în seara în care Saint-
Priac adusese faimoasa scrisoare, luată de la Verdure.
— Ei bine, reluă părintele Joseph, de ceea ce ar trebui să vă
temeţi, e o nouă cursă în genul acesta. Gaston excelează în aşa
ceva.
Richelieu clătină din cap şi suspină, ca un om care regretă
până şi iluzia trecătoare a unui lucru greu de îndeplinit.
— Trebuie, continuă Eminenţa Sa, trebuie ca să se facă în cel
mai scurt timp, căsătoria dintre Gaston şi domnişoara de
Montpensier. Până atunci, le sunt îngăduite orice speranţe, acelor
care mai contează pe Anna de Austria.
— Această căsătorie, va fi un lucru îndeplinit, de azi într-o
lună. Domnişoara de Montpensier e la Paris. E o fată nobilă şi
plină de bun simţ.
— Bine. Dar asta nu e tot. Scăpat de Gaston, prin asigurarea
scrisă pe care v-a dat-o regele, puteţi, ba chiar trebuie să
înspăimântaţi nobilimea Franţei, înainte de a începe exterminarea
hughenoţilor. În capul acestei nobilimi neîmblânzite, se află César
de Vendôme şi fratele său, Marele Stareţ. Loviţi-i pe aceştia.
Faptul că au luat parte la acest mizerabil complot de la Fleury, vă
dă dreptul la aceasta.
— Sunt hotărât să cer capetele lor, spuse cu răceală Richelieu.
Eminenţa Cenuşie reflectă câteva minute. Părea să cântărească
ce valoare puteau să aibă cele două capete.
— E prea devreme, spuse el în cele din urmă cu vocea lui
liniştită şi lugubră. Dacă îi omorâm acum, luăm toată speranţa
nobilimii şi o împingem la acţiuni extreme. Dimpotrivă, dacă îi
lăsăm să trăiască, dacă îi luăm ca ostateci, mai putem să-i
distrugem pe cei care vor să se revolte, până în ziua în care vom fi
destul de puternici, ca să ne spunem stăpâni absoluţi. Richelieu,
nu-i ucideţi pe Vendôme şi pe Bourbon, dar aruncaţi-i într-o
temniţă. Asta trebuie să-i cereţi regelui. Faceţi ca regele să
aprecieze că prin căsătoria cu moştenitoarea domeniilor
Penthièvre, Vendôme a căpătat ambiţii foarte vaste. Cât despre
Marele Stareţ, Ludovic al XIII-lea nu-l poate suferi şi se teme de
acest intrigant: are să semneze tot ce veţi dori. Şi cu toate acestea,
în urma afacerii de la Fleury, e nevoie de sânge. Luaţi-l pe
Bouteville. Duelul lui din Piaţa Regală vi-l dă pe mână. Dar asta
nu e tot. Am lovit-o pe Anna de Austria, lovind în principesa de
Condé, prin arestarea iubitului ei Ornano. Să-i dăm reginei o a
doua lovitură, mai puternică decât prima, lovind-o pe ducesa de
Chevreuse.
— I s-a lăsat viaţa… pentru un moment, cel puţin. Ăsta e lucru
făgăduit, spuse Richelieu.
— Acesta nu e un motiv, spuse cu asprime părintele Joseph.
Stăpânii Annei, pot să-şi calce cuvântul dat. Nu vă plecaţi
niciodată urechea la zadarnicul glas al conştiinţei şi mergeţi drept
pe drumul vostru. Cât despre ducesa de Chevreuse, pentru motive
mai înalte decât acelea al cuvântului dat, trebuie să-i respectaţi
pentru moment viaţa şi libertatea. Dar loviţi-o.
 — Şi cum? exclamă cardinalul.
El urmărea cu atenţia încordată, teribila expunere a Eminenţei
Cenuşii. Privea cu o spaimă de-abia ascunsă pe acel bătrân
uscăţiv, aspru, ascetic, pe care cu un suflu l-ai fi putut răsturna
şi care, cu vocea lui seacă, fără mânie, fără patimă, rostea
condamnări la moarte.
— Cum? reluă părintele Joseph. Principesa de Condé, nu-şi
iubea amantul pe care ducesa de Chevreuse!…
— Chalais! mugi Richelieu.
— Acela care trebuia să vă lovească. Hai să terminăm această
mică afacere, înainte de a ne lansa în cea mare… Ne trebuiesc
locurile cedate de Henric al IV-lea prietenilor săi hughenoţi; ne
trebuie o nobilime îmblânzită, o Franţă îngenunchiată. Numai
atunci ne vom gândi să lovim Spania, Ţările de Jos şi Germania,
să refacem poate Imperiul lui Carol cel Mare şi aceasta, va fi o
operă orbitoare, va fi una din acele opere întunecate şi
strălucitoare totdeodată, pe care Istoria le contemplă cu groază şi
cu respect. Şi din această epocă, numai două figuri se vor ivi:
figura papei şi a lui Richelieu.
— Şi a dumneavoastră! profesorul meu! gâfâi Richelieu
subjugat, binefăcătorul meu!… Spuneţi! Ce loc voiţi să ocupaţi
dumneavoastră în istorie?…
Părintele Joseph surâse şi răspunse:
— Eu, eu voi fi ceea ce sunt: cuviosul stareţ al capucinilor,
duhovnicul Eminenţei Sale cardinalul de Richelieu. Urmă un
minut de tăcere, în care timp, cei doi bărbaţi rămaseră visători,
faţă în faţă cu himera lor…
Apoi, Richelieu reluă:
— Rapoartele spionilor mei, spun că ducesa a luat drumul spre
Blois, după ce a trecut o clipă pe la Fleury. Şi ceilalţi conjuraţi, tot
spre Blois se îndreaptă.
— Drumul spre Blois, e drumul spre Nantes. Nantes e cheia
Bretagniei. Ducele de Vendôme se duce la Nantes. Trebuie să
ajungeţi acolo înaintea lui, sau în acelaşi timp cu el, dacă nu voiţi
ca César să răscoale Bretagne. Trebuie ca regele să se decidă, să
facă această demonstraţie. Trebuie ca el în persoană, să meargă la
Nantes.
— Da! spuse cardinalul îngândurat. Şi Nantes e foarte aproape
de La Rochelle. Mâine, am să-i vorbesc regelui
O nouă tăcere, întrerupse discuţia lor, ale cărei consecinţe, au
fost înregistrate de istorie. Părintele Joseph începu din nou:
— Cât despre ducesă, nu trebuie pierdută din vedere.
Împiedicaţi-o în orice chip, ca să nu se întâlnească cu Chalais şi
cu Vendôme. Vă trebui pentru aceasta un spion subtil şi care are
multe lucruri pe care trebuie să i le iertaţi. Rascasse de exemplu.
— Ne-a scăpat
— Eu l-am văzut! spuse părintele Joseph. L-am văzut la
Longjumeau. Am pus unul din copoi pe urmele lui. Ultimele veşti
sunt că Rascasse, după ce a fost înconjurat, în apropiere de hale,
a reuşit să fugă. Le-a jucat şi o farsă admirabilă oamenilor poliţiei
care îl pândeau acasă la el. La ora aceasta, s-a refugiat în locuinţa
maestrului de scrimă Trencavel.
— Ei bine? făcu Richelieu.
— Ei bine, am să-l trimit să-l prindă mâine dimineaţă.
— Atunci Trencavel e de acord cu spionii mei?
— Trencavel e izolat, spuse părintele Joseph ridicând din
umeri, trebuie să-l prindeţi pe omul acesta cât mai curând. El i-a
prevenit la timp pe Gaston, Vendôme şi partizanii lor. El are să v-
o smulgă pe Annaïs de Lespars, nici să nu vă îndoiţi.
— Saint-Priac are să mi-o aducă pe fata asta.
— Atunci să se grăbească, să se grăbească! Poate că ea e mai
de temut decât toţi ceilalţi la un loc. Poate că acest Trencavel să
fie firicelul de nisip care va opri goana dumneavoastră spre
această putere supremă.
Într-adevăr, a doua zi, Richelieu avu o lungă întrevedere cu
Ludovic al XIII-lea. Regele urma să facă o călătorie. Curtea fu
foarte bucuroasă de acest dar ce i se făcea. Bucuria deveni
entuziasm când se află că pentru această călătorie, Majestatea Sa
hotărâse ca să fi întovărăşit de o importantă escortă. Trebuiau să
meargă cu el, nu numai douăzeci de companii de muşchetari ale
sale, dar încă trei mii de oameni din infanteria elveţiană, două mii
de cavalerişti şi douăsprezece tunuri, care formau ciudata
escortă. Cât despre ţinta acestei călătorii semăna foarte mult cu o
expediţie, nu era ştiută de nimeni. Dar fiecare senior de la Curte
îşi făcu preparativele, ca şi când ar fi fost vorba război.

Acum trebuie să revenim la Louvigni. Am văzut că după o criză

de furie şi de disperare care durase mai multe ore, Louvigni îşi
revenise în sfârşit în fire. Se făcuse noapte de mult. Ce oră e?
întrebă el pe nefericitul de valet pe care era să-l strângă de gât şi
în urma îngrijirilor căruia îşi revenise el.
— Tocmai au bătut orele douăsprezece.
— Miezul nopţii! murmură Louvigni trecându-şi cu palma pe
frunte. Cu toate acestea trebuie să-l văd pe cardinal numaidecât.
Ajută-mă să mă îmbrac…
Odată îmbrăcat, un fel de toropeală îl cuprinse. Dar,
stăpânindu-şi slăbiciunea, el se târî afară. Aerul nopţii îl făcu să-
şi recapete vigoarea. El alergă la palatul cardinalului şi graţie
favorii de care se bucura şi graţie şi pungii sale, află că Richelieu
se afla în palatul din Piaţa Regală. Când ajunse acolo, tocmai
pleca părintele Joseph.
Sunt clipe în care nici nu mai există greutăţi de întâmpinat.
Louvigni putu obţine ceea ce nimeni nu ar fi putut obţine în
momentul acela, să fie introdus la cardinal. Richelieu, în luptă cu
ambiţiile sale, îl primi la ora două şi jumătate noaptea pe
Louvigni, care i se păru ca un spectru. Dintr-o privire, ei se
înţeleseră.
— Monseniore, spuse Louvigni cu o voce răguşită. L-aţi lăsat pe
Chalais să fugă.
— E drept, spuse Richelieu, care nici nu se gândea să remarce
tonul ameninţător al spectrului. Dar eram să trimit după
dumneavoastră.
— Ca să-l prind! Pentru asta am şi venit, spuse cu asprime
Louvigni. De la spion la zbir, nu e decât un pas; îl trec şi pe
acesta!
— Foarte bine. Plecaţi chiar acum. Chalais e pe drumul spre
Blois, încotro se duce şi ducesa de Chevreuse şi ceilalţi
conspiratori. Vreţi să vă dau oameni?
— Nu. Doar un ordin cu care să pot trece porţile oraşelor.
— Iată-l, spuse Richelieu semnând o foaie de hârtie.
Toate acestea erau spuse în cuvinte scurte, printre răsuflări la
fel de scurte şi aspre.
— Luaţi şi oameni! repetă Richelieu.
— Vreau să fiu singur, spuse Louvigni.
Şi Richelieu scrise repede ordinul următor:

„Din Ordinul Regelui,

Domnul Cavaler de Louvigni va prinde şi aresta pe Henri de
Talleyrand, conte de Chalais, în orice loc şi la orice oră l-ar găsi.
Toţi ofiţerii din diversele guvernăminte vor fi obligaţi să asculte
de orice rechiziţie a Cavalerului de Louvigni, făcută în scopul de a
ajuta la această arestare.”

Louvigni îndoi documentul şi-l puse în buzunar fără să-l

citească. Richelieu ezită o secundă, apoi spuse:
— Aveţi bani? Luaţi săculeţul acesta… Mi-l veţi înapoia când
totul va fi sfârşit, adăugă el ca să-l ajute pe nenorocitul ce se afla
la două degete de nebunie.
Dar Louvigni nu mai avea nevoie de menajamente şi fiindcă nu
avea bani la el, luă sacul, care conţinea cinci sute de pistoli.
Cardinalul sună:
— Un cal pentru domnul de Louvigni, spuse el. Cel mai bun cal
pe care-l ai.
Câteva minute mai târziu, calul era gata. Richelieu încercă să-i
ridice moralul lui Louvigni:
— Duceţi-vă, domnule. Gândiţi-vă că dumneavoastră sunteţi
purtătorul justiţiei regelui.
— Monseniore, spuse Louvigni, eu duc cu mine numai ura mea;
şi asta e de ajuns.
Şi plecă. Un sfert de oră mai târziu, ieşise din Paris. Chalais nu
avea decât un avans de o jumătate de zi, înaintea lui. El trecu de
Longjumeau fără să se oprească. Dimineaţa, ajunse la Étampes.

Am văzut că Rascasse intrase în casa lui Trencavel. Când

ajunse la primul etaj, unde locuia doamna Jarogne, auzind
mârâitul câinelui, se întrebă dacă se călăuzise într-adevăr după
regulile lui de prudenţă, care până în momentul acela îi
conduseră viaţa. Corignan I-ul mirosea pe sub uşă şi mârâia
înăbuşit. Rascasse, impresionat, era să se coboare, când uşa se
deschise şi un individ lung şi slab apăru cu un sfeşnic în mână,
strigând:
— Ei drace, oare sărmanii burghezi liniştiţi nu se mai pot
odihni în pace? E o oră de dormit, mi se pare, nu?
Înspăimântat, Rascasse îl privi o clipă pe sărmanul burghez
care de altfel era îmbrăcat cu un costum dintre cele mai ciudate,
într-o fustă veche asortată cu o bluză de damă.
— Corignan! strigă Rascasse. Mereu Corignan!
— Rascasse! mugi Corignan. Iarăşi infernalul de Rascasse!
Atunci se auzi din fundul apartamentului o voce tremurătoare
spunând:
 — Dragă domnule Corignan, luaţi seama, poate e vreun
pungaş!
— N-avea nici-o frică scumpa mea, răspunse Corignan, hoţul
nu este decât Ras…
Nu mai avu timpul să termine. Sfeşnicul zbură într-o parte,
capucinul se rostogoli într-alta, şi două ţipete ascuţite răsunară:
bolidul! era bolidul! Era Rascasse, care indignat că îl făcuse hoţ,
încercase încă o dată să pătrundă cu capul înainte în stomacul
cumătrului. În întunericul ce se făcuse, Corignan se ridică şi îi
trânti un pumn, la întâmplare, cu toată puterea. Ceea ce
Corignan nu putuse reuşi decât foarte rareori în plină zi, reuşi de
data asta graţie întâmplării. Pumnul i se abătu în ţeasta lui
Rascasse, care se prăbuşi pe jumătate leşinat.
În timpul acesta, doamna Brigitte Jarogne aprinse în graba
mare o lumină şi atunci îl văzu într-o parte pe Corignan ţinându-
se cu mâinile de burtă şi în alta pe Rascasse aşezat pe jos, năucit,
iar între ei câinele urlând mereu, cu singura lui ureche ciulită.
Brigitte se repezi cu ghearele înainte. Dar Corignan o opri cu un
gest.
— Cumetre, spuse el, dacă vrei să nu-mi denunţi
ascunzătoarea, îţi ofer ospitalitate.
— Oare! Atunci eşti aici, la tine acasă? făcu Rascasse
ridicându-se.
— Aşa, puţin, spuse cu modestie călugărul, în timp ce doamna
Jarogne se forţa să roşească, lucru la care se căzni degeaba.
— Şi ce-i cu costumul ăsta? reluă Rascasse imediat. E vreun
anteriu de croială nouă?
— Dă-l naibii de anteriu! Mai întâi, tu nu mai poţi să-mi spui
popă, fiindcă am renunţat la mântuirea sufletului meu şi la
legumele mânăstirii. Eu intrasem acolo fără voia mea. Înainte
purtam bluză de spadasin.
— Şi acum porţi combinezon, popă!
— Eşti nedrept cu mine, Rascasse.
— Şi tu eşti caraghios. Cu toate acestea, consimt să nu-ţi
demasc fărădelegile, dacă juri să-mi respecţi şi tu mie
ascunzătoarea. Vreau să mă instalez în locuinţa lui Trencavel.
— La Trencavel? exclamă Corignan bănuitor. Şi de ce la
Trencavel? L-ai văzut pe undeva? Dacă îl predai, vreau şi eu
partea mea!
— Ai s-o ai, pe cuvântul meu. Acum, ordonă-i acestei cinstite
doamne, să-mi predea cheia apartamentului. Altfel va trebui să-i
forţez broasca.
Doamna Jarogne se supuse. Lucrurile astfel aranjate, Corignan
îşi reluă somnul întrerupt. Rascasse se urcă să se instaleze la
Trencavel şi casa intră din nou în ordine. El se aruncă aşa
îmbrăcat pe pat, în timp ce Corignan I-ul se cuibări pe covor,
unde adormi.
Această fericită situaţie dură câteva ore, când fu deşteptat de
lătrăturile lui Corignan I-ul.
— Asta-i acum! murmură Rascasse, cu ochii închişi. Haide, taci
odată, ceasule deşteptător! Astăzi n-am nevoie să mă scol cu
noaptea în cap… Vreau să dorm.
Şi cum căţelul lătra mai tare, Rascasse deschise ochii şi rămase
năuc, cu părul zbârlit, cu gura larg deschisă: la capul patului se
afla Cocard, care îi zâmbea cât se poate de amabil şi care era
însoţit de o trupă întreagă de iscoade.
— Oh! făcu Rascasse într-un geamăt.
— Da! făcu simplu Cocard.
Rascasse se ridică fără a mai cere nici un fel de explicaţii.
Oamenii procurorului-criminal îl înconjurară. Începând să
coboare şi ajungând în dreptul uşii doamnei Brigitte, Rascasse
întrebă: Şi Corignan?
— Răbdare, spuse Cocard. Are să fie găsit şi el.
Are să fie găsit! Atunci, ar însemna că pe Corignan nu-l
arestaseră!… Rascasse, aruncă o privire piezişă spre uşă, ca şi
când ar fi vrut să vorbească.
— Să mergem! spuse bucuros Cocard.
— Ei bine! da! spuse Rascasse. Să mergem!…
Şi coborî. Fapta lui fusese pur şi simplu sublimă.
În faţa uşii din stradă aştepta o trăsură închisă solid, fără
mâner pe dinăuntru şi ale cărei uşi se încuiau cu chei: nişte
închisori pe două roate.
Rascasse, straşnic înghemuit între doi zbiri, fu dus în galopul a
doi viguroşi cai normanzi. După un timp de goană, care îi păru
extraordinar de scurt prizonierului, cupeul se opri. Nefericitul
Rascasse fu coborât şi văzându-se în faţa Mânăstirii Capucinilor
făcu o strâmbătură de amărăciune.
Corignan I-ul era şi el acolo, cu limba scoasă de cât fugise după
trăsură şi cu urechile jalnic pleoştite. Rascasse fu emoţionat şi i
se adresă foarte blând:
 — Adio, n-am să te mai văd de-acu înainte ţopăind cu cele trei
labe ale tale şi n-am să te mai trag de urechi. Şi tu, tu n-ai să mă
mai deştepţi dimineaţa, doar dacă nu cumva să ai răbdare să
aştepţi ziua judecăţii de apoi şi puterea de a alerga până în valea
lui Josafat.
Bietul căţel asculta acest discurs şi poate că îl înţelesese, cel
puţin după tonul vocii lui. Rascasse îl bătuse de atâtea ori, dar se
împăcaseră. Rascasse era singurul şi unicul prieten al lui
Corignan I-ul. Câinele era singura şi unica rudă a lui Rascasse.
O clipă mai târziu se văzu în curtea mânăstirii. Cocard îl
conduse pe Rascasse până într-o cameră joasă, solid ferecată cu
gratii şi zăvoare. În momentul când să închidă uşa, la plecare,
Cocard se întoarse spre prizonier şi îi spuse cu aerul cel mai
serviabil:
— Nu vrei, jupân Rascasse, să te învăţ cum ar putea să-l
strângă ciuma de gât pe un viteaz?
— Pe legea mea, nu aş fi supărat dacă ai putea, spuse cu
mândrie Rascasse.
— Ei bine! zâmbi cu blândeţe Cocard, se ia ciuma, se amestecă
cu cânepă, se răsuceşte cu grijă şi se face din ea o ciumă lungă de
forma unui şarpe frumos, cu pielea cam aspră. După aceea, se
unge bine această ciumă, se înfăşoară în jurul gâtului şi i se dă
forma unui ştreang. Atunci, se lasă să cazi de sus, din capul
scării şi simţi cum te strânge ciuma de gât, uşurel-uşurel…
Şi spunând acestea, Cocard ieşi şi închise uşa.
În peretele din fund se afla o fereastră mare, ce dădea în curte.
Rascasse îşi rezemă faţa de barele groase de fier şi privi în curte,
pentru, a nu privi în sufletul lui. Era alb ca varul. Bietului om i se
părea curtea aceea întunecată, ca un loc de desfătare. Privea cerul
şi îşi umplea ochii cu o uluită viziune a vieţii. Un călugăr ieşi din
grajd trăgând de căpăstru un cal frumos, viguros, înşeuat, cu
coburii bine umpluţi. Rascasse se gândi:
— Fără îndoială că vreunul din călugări are să întreprindă o
călătorie. Oh! dacă aş fi în locul lui! Dar asta nu are să se mai
întâmple. Hei! Biet Rascasse!
El începu să plângă amar. În acest moment, îl văzu pe părintele
Joseph, care ieşind din biserică, se îndrepta spre el. Stareţul
intră. Rascasse clănţănea din dinţi şi murmură: Vine moartea!…
— Rascasse, spuse părintele Joseph, ai să te urci imediat pe cal
şi ai să iei drumul spre Blois. Ai bani şi pistoale în coburi. Ai s-o
cauţi şi s-o goneşti, fie ce-o fi, pe doamna ducesă de Chevreuse,
care se îndreaptă spre Blois. Odată ce ai găsit-o, n-ai s-o mai
părăseşti. Ai să-mi trimiţi în fiecare zi un curier care să mă pună
la curent cu faptele şi gesturile sale. Şi mai ales, ascultă bine aici:
prin orice mijloc – prin orice mijloc, auzi tu? ai s-o împiedici pe
ducesă ca să se întâlnească cu domnul de Vendôme şi cu domnul
Bourbon care o aşteaptă la Blois. Pleacă, Rascasse, nu e nici o
clipă de pierdut.
Lui Rascasse i se urcă un val de sânge în obraji. Ochii i se
holbară, să-i iasă din cap. El se prăbuşi ca şi cum l-ar fi doborât
pumnul lui Corignan.
— Să mergem, se răsti părintele Joseph, schiţând o mişcare de
furie; uite, caraghiosul, cum s-a înmuiat – ciuma să te strângă de
gât!…
— Hai! urlă Rascasse. Şi dumneavoastră la fel, Cuvioşia
Voastră?!… Nu, nu! fără ciumă!…
Într-o clipă se ridică în picioare.
— Ai înţeles bine? întrebă părintele Joseph.
— Tot, Înalt Prea Sfinte! horcăi Rascasse ca în delir. Şi mai ales
s-o împiedic pe ducesă ca să se întâlnească cu cei doi şefi ai
complotului. Tot! Tot! Ah!…
— Atunci pleacă şi Cerul să te călăuzească!…
Câteva secunde mai târziu, Rascasse, călare pe frumosul cal pe
care îl văzuse cum îl scotea din grajd, ieşi pe poarta cea mare a
mânăstirii. Era gata să pornească în galop, beat de bucurie,
năucit încă de neobişnuitul noroc care îi căzuse pe cap, când zări
pe partea cealaltă a străzii pe Corignan I-ul, trist, culcat pe burtă,
cu botul pe lăbuţele din faţă, cu urechea pleoştită…
— Corignan! strigă Rascasse.
Câinele se ridică, îl privi un moment, apoi cu scâncete şi
lătrături se rostogoli prin ţărâna de pe strada Saint-Honoré; îşi
mărturisea şi el bucuria cum putea. Rascasse, urmat de căţelul
lui, se duse întâi în strada Ferronnerie, la cârciuma aceea
dosnică, a cărei cârciumăreasă îl primise aşa bine atunci când era
urmărit. Fără a coborî de pe cal, se căută în coburi şi văzând
acolo un sac bine umplut cu bani, scoase trei pistoli şi chemând-o
pe cârciumăreasă, îi dădu spunând:
— Un pistol pentru omletă, unul pentru ulcica cu vin rece şi
unul pentru ospitalitatea ce m-ai oferit-o. Acum, fiindcă plec în
călătorie, îţi las câinele meu. Ai grijă de el. Să i se dea de mâncare
cât o vrea şi să ai grijă să nu fie batjocorit de nimeni din cauza
urechii care îi lipseşte.
Cârciumăreasă luă căţelul în braţe şi se duse să-l închidă în
bucătărie, cu mii de mulţumiri. Şi Rascasse, liniştit în privinţa
sorţii căţelului, ieşi din Paris şi respirând adânc, beat de libertate,
porni în galop pe drumul îmbăiat de soare.

Capitolul XLVI – DISPOZITIVUL UNEI BĂTĂLII

ANNAÏS, a doua zi după ce, însoţită de Mauluys condusese pe

cei patru angevini la cimitirul unui biet cătun, se simţi tare
părăsită. Puţin câte puţin, cei patru tineri luaseră câte un loc în
viaţa ei. Acum, locul era gol. Ea îi plângea în mod sincer, ca pe
nişte fraţi dispăruţi. Se gândea că toţi patru o iubiseră… Dar îşi
spunea de asemenea că nici unul din ei nu îi inspirase un altfel
de sentiment decât acela de afecţiune frăţească, pe care îl
împărţea în mod egal între toţi patru.
Fusese o noapte îngrozitoare pentru ea, aceea în care Trencavel
îi anunţase moartea angevinilor. Orele care urmară după
întoarcerea ei la Paris fură şi mai îngrozitoare, fiindcă atunci
fusese nevoită să-şi mărturisească sincer că un singur om
ocupase în mintea ei locul pe care trebuia să-l ocupe acolo cei
patru cavaleri. Mândria ei de fecioară războinică primise prin
aceasta o aspră lovitură.
În dimineaţa aceasta ea se plimba fără rost prin casa aceea
mare, pustie. Se ducea şi venea de colo până colo, căutând să-şi
dea seama de unde îi venea mânia împotriva ei însăşi şi se găsi la
un moment dat în capul scării, unde avusese loc lupta cu oamenii
lui Saint-Priac. Ea îl revăzu pe Trencavel în mijlocul prafului şi a
fumului ridicând mobilele, doborându-i pe asediatori, susţinând
el singur unul din acele atacuri epice cum numai cavalerii cruciaţi
poate că au mai susţinut. Îl vedea limpede şi totuşi nu voia să-l
vadă.
Gâfâind, Annaïs de Lespars îşi lăsă capul în piept şi mâinile i se
strânseră cu putere.
Şi în mişcarea aceasta privirile îi căzură pe un inel pe care-l
purta în deget. Ea tresări… şi murmură: „Dacă vreun pericol vă
ameninţă, trimiteţi-mi acest inel… Asta mi-a spus când a plecat…
Acela care mă va călăuzi, acela care mă va întări, acela care mă va
smulge din pericolul pe care îl găsesc în mine însămi, mai de
temut decât toate pericolele care mă înconjoară, acela, mamă, are
să fie cel pe care tu l-ai iubit!”
Într-o clipă, ea îşi luase hotărârea să-i trimită inelul lui Louis
de Richelieu, cardinal-arhiepiscop de Lyon.
Şi în momentul când Annaïs luă această hotărâre, de a-l chema
în ajutorul ei pe arhiepiscopul de Lyon, fata aceea pe care
domnişoara Rose i-o dăduse ca servitoare fu în sala de onoare.
Era o femeie calmă, robustă şi prudentă, de vreo treizeci de ani,
care înţelesese admirabil misiunea de supraveghere pe care şi-o
asumase.
— Doamnă, spuse ea, e pe stradă un om care de azi de
dimineaţă se plimbă de colo până colo. Poate că e vreun spion?…
Annaïs alergă la una din ferestrele ce dădeau în strada
Courteau şi văzu într-adevăr un vlăjgan mare, solid ca un munte,
care, cu mâna rezemată pe mânerul unei spade formidabile, îşi
suna paşii prin faţa casei. Annaïs, care nu-l recunoscuse pe
contele de Mauluys, îl recunoscu pe Montariol. De ce gând ascuns
ascultă ea atunci? Fără a mai judeca, dădu ordin cameristei să se
ducă să-l cheme pe omul acela. Câteva minute mai târziu,
secundul se afla în faţa sa.
— Domnule, spuse cu blândeţe Annaïs, mă cunoaşteţi?
— Prea mult! spuse aspru Montariol. Datorită dumneavoastră
maestrul a slăbit de tot. Rugineşte, doamnă, vă spun eu,
rugineşte de tot. Deşi l-am forţat să facem un asalt de scrimă la
domnul conte acasă şi l-am atins de două ori din zece. Îmi venea
să plâng, doamnă!
Annaïs, admiră candoarea acestui om. Dar îi trebuia un curier.
Ea îşi înăbuşi suspinul care îi umflă pieptul şi reluă:
— Fiindcă mă cunoaşteţi, fiindcă domnul Trencavel v-a pus să-
mi păziţi poarta locuinţei…
— Eu? bâlbâi Montariol. Jur de Dumnezeu…
— Nu juraţi, zâmbi Annaïs. Dumneavoastră vă omorâţi timpul
pisând strada, pentru a veghea asupra siguranţei mele. Atunci,
trebuie să acceptaţi să-mi faceţi un serviciu care va împlini
această siguranţă ce vă îngrijorează atâta.
Montariol se zăpăci. El mormăi câteva din înjurăturile lui
preferate, apoi spuse cu un ton morocănos:
— Să vedem! ce serviciu?
— În grajdul meu sunt trei cai. Veţi lua unul din ei şi veţi pleca
la Lyon. Acolo vă veţi duce la arhiepiscopul–cardinal de Lyon şi îi
veţi da din partea mea inelul acesta.
Montariol luă maşinal inelul de fier. Era de-a dreptul buimăcit.
— Să vedem! reluă cu nervozitate Annaïs, consimţiţi?
— Trebuie să mă duc la Lyon!…
— Să plecaţi cât mai curând, fără a-l preveni pe domnul
Trencavel.
Secundul tresări: „Ce contra-lovitură pregăteşte?…
— Doamnă, e imposibil.
— Fie! Atunci nici nu mai vorbim de asta. Adio, domnule.
Montariol rămase pe loc, foarte tulburat. Dar în zadar urcă şi
coborî toată gama coloristică a înjurăturilor sale, căci nu se putea
hotărî la nimic. Dacă refuza, el care fusese pus acolo ca s-o ajute
pe Annaïs, ce furie are să fie pe Trencavel! Şi dacă accepta, ce ar fi
putut rezulta din călătoria aceasta?
— Doamnă, spuse el timid, eu vreau să plec, dar…
— Dar voiţi să-l preveniţi pe domnul Trencavel? Tocmai asta nu
trebuie.
— Doamnă, juraţi-mi că acesta e un mare serviciu pe care vi-l
aduc!
— Vă asigur de asta din toată inima.
— Ei bine!… la urma-urmei, nu fac decât să ascult de sfaturile
maestrului: mă duc!
Montariol, foarte înfuriat, plecă imediat. A şaptea zi de drum, el
intră în Lyon şi imediat întrebă de calea spre arhiepiscopie. Louis
de Richelieu dădu ordin să fie primit imediat, acest mesager venit
din Paris. Montariol îi dărui inelul; şi la întrebările puse de înaltul
prelat, povesti pur şi simplu scena la care am asistat. În aceeaşi zi
chiar, fratele primului ministru şi secundul lui Trencavel porniră
la drum.
Pe drum, au tot discutat. Louis de Richelieu începu să
aprecieze natura necioplită, dar cinstită a secundului. Dar ce află
mai cu seamă a fost dragostea lui Trencavel şi isprăvile lui.
Ascultându-l pe Montariol, trecându-şi prin minte apoi din nou
povestirea pe care i-o făcuse secundul despre luptele de pe strada
Sainte-Avoye, de la Étioles, de pe strada Courteau şi de la Fleury,
cardinalul, uimit, admira eroismul poetic al secundului şi i se
părea că ascultă vreun trubadur cântând faptele de arme ale unui
cavaler al lui Carol cel Mare. Sosind la Paris, după şase zile de
marş forţat, cardinalul-arhiepiscop de Lyon îl cunoştea, aşadar,
pe Trencavel, ca şi când ar fi fost prieteni de multă vreme.
Dar îndoită dezamăgire îi aştepta pe Louis de Richelieu şi pe
Montariol: primul, nu o mai găsi pe Annaïs în locuinţa ei de pe
strada Courteau, unde se dusese el direct; al doilea nu-l găsi pe
Trencavel în locuinţa lui Mauluys, unde dăduse fuga să-i
povestească maestrului ciudata expediţie pe care o făcuse. Dar îl
găsi pe Verdure…
Verdure, instalat într-un fotoliu, în faţa unei mese, cu
picioarele întinse pe un scăunel, cu capul pe spătarul fotoliului,
cu ochii în tavan, fuma dintr-o pipă lungă, obicei care începuse să
se răspândească pe vremea aceea. Sub masă erau două sticle,
una pe trei sferturi goală, cealaltă încă nedestupată. Lui Montariol
i se păru că nasul lui Verdure, din roşu cum era, ajunsese să
atingă splendorile culorii vineţii.
— Unde e maestrul Academiei? întrebă grăbit Montariol.
— Plecat! scrâşni Verdure.
— Şi domnul conte?
— Plecat! repetă Verdure laconic.
— Plecat! Plecat! urlă Montariol într-o avalanşă de înjurături. Ai
să vorbeşti odată, beţivule? Plecaţi! Când? Unde?
— Nu ştiu! bombăni Verdure.
— Şi de ce au plecat? tună secundul începând să se
neliniştească.
— Nebuni. Sunt doi nebuni. Montariol, ia gustă din Muscatul
acesta de Spania. Sunt ultimele două sticle… dar ele nu sunt
nebune, nuuu!
— Dar, mugi Montariol, tu de ce ai rămas?
— Ca să termin Muscatul, spuse Verdure. Montariol rămase
uluit de răspunsul acesta. El se aşeză pe un scaun, spunându-şi
că, pentru a-l interoga pe Verdure, trebuia să aştepte până când
caraghiosul avea să dea pe gât tot vinul. Dar gândindu-se că mai
era o sticlă plină şi că asta ar fi putut să prelungească mult beţia
lui Verdure, o destupă el şi începu să golească cu
conştiinciozitate. Verdure izbucni în râs şi spuse:
— Secundule, tu nu eşti nebun! Şi de aceea am să-ţi spun de ce
am refuzat să-i întovărăşesc pe cei doi nebuni şi de ce am rămas
aici…
— Ştiu, mormăi Montariol: ca să termini Muscatul.
— Da, şi ca să păzesc.
— Să păzeşti, ce? Isprăveşte odată, beţiv înrăit.
 Verdure se ridică şi se duse la o ladă. Toată faţa lui brăzdată de
riduri nu era decât un rânjet de triumf. De altfel, se ţinea foarte
drept. Râdea bătând cu pumnul în ladă.
— Ce să păzesc? repetă el. Oh! dar şi secundul e nebun. Ce să
păzesc? Întreabă şi tu; întreabă-l pe seniorul meu, baronul de
Saint-Priac. Întreabă-l pe el ce vreau să păzesc!…

Opt zile după ce Montariol consimţise să ducă la îndeplinire

misiunea pe care i-o încredinţase Annaïs de Lespars, adică în
timp ce arhiepiscopul de Lyon era de mult pe drumul spre Paris,
fratele lui, cardinalul, ieşea din capitala regatului. El îl hotărâse
pe rege să facă o demonstraţie militară în Bretagne. Ţinta acestei
călătorii era Nantes. Odată ajunşi la Nantes, aveau să vadă…
Bretagne era în mâinile lui César de Vendôme. Cititorul ştie că
fiul mai vârstnic al Gabrielei de Estrées şi al lui Henric al IV-lea
era guvernatorul acestei frumoase şi întinse provincii. În plus,
căsătoria lui cu fiica ducelui de Mercoeur, părea să-i fi inspirat
pretenţii asupra acestei Bretagne izolate. Un vechi sâmbure de
neatârnare rămăsese în inima acestor bretoni. Nu ar fi fost
imposibil să fie răsculaţi de cineva şi să facă din ei un popor
aparte.
Lui Richelieu nu-i fusese prea greu ca să-i demonstreze lui
Ludovic al XIII-lea că fitilul care trebuia să aprindă acest incendiu
era gata: trebuiau să pună piciorul pe el, ca să-l strivească. De
aici reieşea necesitatea de a le arăta bretonilor puterea regală.
Necesitatea de a aresta pe Vendôme şi pe fratele lui. În fond,
Richelieu, care abia îşi revenise din spaima produsă de complotul
de la Fleury, voia să scape de un duşman personal, de temut.
Ludovic al XIII-lea, un cavaler foarte frumos, foarte elegant,
înconjurat de o mulţime de seniori străluciţi, Ludovic al XIII-lea
precedat şi urmat de muşchetarii lui cu costume somptuoase,
trecu prin Paris, în scânteierea armelor, în mijlocul uruitului surd
al căruţelor, al sunetelor de aramă ale fanfarelor şi dangătele
clopotelor; şi toate acestea îi formau o atmosferă de glorie.
Richelieu, în epoca aceea tânăr, viguros, frumos, se arăta în
toată puterea unui războinic care are viitorul în faţa lui. Purta un
costum de catifea grena, presărat cu broderii de aur pe umeri îi
cădea în valuri o pelerină bogată, de aceeaşi culoare, în timp ce
penele de la pălăria de fetru se ondulau în vânt. Era călare pe un
măreţ cal negru şi avea grijă să arate spectatorilor adânca lui
ştiinţă a echitaţiei de manej. Ieşind din Paris, luară drumul spre
Chartres. Ludovic al XIII-lea era plin de bucurie. Şedea drept pe
cal, plin de mândrie. Uralele acelea îl îmbătaseră. Expresia
schimbătoare a figurii sale părea că prinsese viaţă şi luase o
atitudine războinică.
— Mi se pare, spuse el, că bravii noştri parizieni sunt foarte
mulţumiţi.
— Aceasta, fiindcă au înţeles, Sire, că mergeţi să faceţi o faptă
regească, răspunse Richelieu. Arătaţi-le rebelilor că aveţi de
partea Voastră forţa; iar poporul, care ştie foarte bine de partea
cui se află interesul său, vă va arăta întotdeauna mulţumirea sa.
Vorbind astfel, cardinalul privea pieziş spre ducele de Anjou,
care îşi făcea calul să danseze.
— Domnule cardinal, spuse Gaston cu neruşinarea lui
caracteristică, atunci înseamnă că mergem să-i pedepsim pe
răsculaţi?
— S-ar părea că da, spuse aspru Ludovic al XIII-lea.
— Dar, Sire, reluă Richelieu cu vocea lui care mângâia şi
zgâria, dacă totuşi, în cursul drumului, Majestatea Voastră şi-ar
propune să realizeze lucrul acesta cu ajutorul unei ceremonii mai
plăcute, printr-o căsătorie frumoasă, de exemplu…
Gaston păli şi exclamă zăpăcit
— Domnişoara de Montpensier a rămas la Paris!
— Putem s-o facem să vină! spuse repede Richelieu.
— Ei bine, grăi regele, dacă această călătorie se va prelungi cam
mult, dacă fratele meu pare foarte grăbit să se însoare, vom vedea
cum vom putea aranja şi lucrul ăsta şi să chemăm şi mireasa,
dacă trebuie.
Aceste cuvinte, pronunţate cu un ton ce cuprindea o ascunsă
ameninţare, caracteristică la Ludovic al XIII-lea, îl făcură pe
Gaston să se înfioare.
Peste două zile intrau în Chartres, în dangătul clopotelor.
Regele fu primit la Poarta Guillaume de consilierii comunali ai
oraşului, apoi se duse să se instaleze în palatul guvernatorului.
Acolo avu loc o mare slujbă religioasă urmată de un – Te Deum.
După ceremonie, regele se îndreptă spre marele portal al
palatului, Richelieu mergând lângă el, aproape în acelaşi rând cu
el.
Când regele ajunse în pragul uşii monumentale, Richelieu
murmură:
 — Sire…
Uimit, Ludovic al XIII-lea opri şi se întoarse spre ministrul său.
— Sire, spuse Richelieu, aici a venit Regele Henric al III-lea să
îngenuncheze, chiar pe treptele acestea.
Ludovic al XIII-lea se îngălbeni şi aruncă o privire răutăcioasă
ministrului.
— Ce voiţi să spuneţi, domnule cardinal?
— Nimic, decât aceasta: Regele Henric al III-lea a venit aici cu
picioarele goale, cu o lumânare în mână, îmbrăcat într-o cămaşă
grosolană de lână. El a îngenunchiat chiar pe lespezile acestea,
Sire. Era ultimul dintre Valois. Era un rege fără regat. Fugise din
Paris, mânat de furtună. Şi toate acestea, Sire, pentru că nu a
ştiut ce vrea, la timp! Fiindcă nu l-a luat pe domnul de Guise de
guler!…
Ludovic al XIII-lea, galben de tot, asculta această neprevăzută
şi subtilă lecţie de istorie.
— Regele, continuă Richelieu, se rugă la Sfânta Fecioară şi la
Sfinţi pentru regină, pentru regat, pentru el însuşi şi pentru
monarhia Valois. Fără îndoială că era prea târziu. El se hotărî să-l
ucidă pe Guise. Era prea târziu, Sire! Puţin după aceea, Regele
Henric al III-lea fu ucis de iacobinul acela. Sire! Sire! Şi lângă Voi
se află un iacobin. Sire! Sire! Se află şi lângă Voi un Henri de
Guise, care se numeşte César de Vendôme.
— Ei bine! pe Sfânta Fecioară pe care a invocat-o bietul Valois
vă jur că eu, unul, nu am să acţionez prea târziu!…
— În cazul acesta, Sire, să mergem de azi chiar! spuse
Richelieu.
Ceea ce şi făcură. Lăsându-şi mica armată în urmă, regele,
escortat numai de muşchetarii săi, părăsi chiar în ziua aceea
oraşul Chartres şi se îndreptă spre Blois.

Arhiepiscopul de Lyon, sosind la Paris cu Montariol plecă direct

în strada Courteau. Pe drum aflase că regele şi cardinalul, Curtea
şi armata părăsiseră Parisul cu şase zile înainte. El simţea o
îngrijorare înăbuşită; în mintea lui această plecare, se lega de
destinul Annaïsei. Când descălecă în faţa locuinţei ei, poarta cea
mică a grădinii se deschise şi o femeie veni spre el spunând:
— Dacă Monseniorul binevoieşte să mă urmeze, o să primească
veşti despre aceea pe care o caută.
Louis de Richelieu dădu dârlogii calului unui valet şi intră în
casă. Femeia mergea înaintea lui cu respect şi-l introduse în sala
de onoare.
— Monseniore, spuse ea, stăpâna mea mi-a ordonat înainte de
toate, să vă prepar o masă bună şi un pat bun. Amândouă sunt
gata Monseniore.
Aceste cuvinte îl potoliră pe călător. Cu toate acestea exclamă:
— Ea e în siguranţa?
— A părăsit Parisul acum şase zile şi atunci când s-a urcat pe
cal, nimic nu făcea să se creadă că vreun pericol oarecare ar fi
ameninţat-o. De altfel, după ce Monseniorul se va odihni, am să-i
predau scrisoarea pe care mi-a lăsat-o stăpâna. Aşa mi-a dat
ordin.
— Dă-mi chiar acum scrisoarea, spuse Richelieu cu nerăbdare.
Servitoarea ieşi, şi când se întoarse, îngenunchind, îi prezentă
scrisoarea pe o tavă de aur. Ea nu conţinea decât câteva cuvinte:

„Regele pleacă din Paris.

Cred că are să se oprească la Blois. Aşadar, mă duc spre Blois.
Monseniore, iertaţi-mă că nu v-am aşteptat. Dumneavoastră care
aţi iubit-o pe mama mea, veţi înţelege că acolo unde se duce
Armand de Richelieu trebuie să se ducă şi Annaïs de Lespars.
Dacă dumneavoastră binevoiţi să duceţi condescendenţa până la
ospitalitatea pe care v-o ofer, voi avea marea bucurie de a vă găsi
acolo la înapoierea mea. Ah! Monseniore, aşteptaţi-mă, vă rog,
căci inima mea e foarte tristă şi am nevoie de afecţiunea Voastră
părintească.”

— Nefericita copilă! se frământa arhiepiscopul. Se duce spre

destinul ei. Destinul fratelui meu, care o fi?… Dumnezeu, fără
îndoială, o conduce acolo!… Fata mea, spuse el servitoarei, plec
imediat.
— Vai, Monseniore! fără a accepta ospitalitatea stăpânei mele?
Louis de Richelieu se ridică…
— Cum? reluă ea, fără a lua loc măcar la masa pe care am
pregătit-o cu atâta grijă?
Louis de Richelieu zâmbi.
— Pe legea mea, spuse el, în ceea ce priveşte masa, primesc din
inimă. Mărturisesc că mi-e tare foame. Aveţi grijă şi de valeţii mei.
— Sunt deja la masă, Monseniore, iar caii în aşternut bun, în
faţa unui jgheab plin.
 — Aşadar m-aţi aşteptat?
— De la plecarea stăpânei mele, Monseniorul a fost aşteptat în
fiecare zi, în fiecare dimineaţă am reluat toate pregătirile pentru
primirea sa…
Ceea ce nu spunea biata femeie, şi ceea ce avea ordin să nu
spună era că toate aceste atenţii delicate, care încălzeau inima
chinuită a arhiepiscopului, erau voite şi organizate de o persoană
care aştepta în odaia de alături. Pe această persoană o văzu Louis
de Richelieu când intră în sufragerie şi luă loc la o masă servită
regeşte.
Măreţia acestui serviciu organizat ca în plină prosperitate, în
plină splendoare, era o admirabilă atenţie venită dintr-o inimă de
o pătrunzătoare sensibilitate. Această atenţie ca o mângâiere, care
se îndrepta spre Annaïs pe deasupra arhiepiscopului, îl viza pe
Trencavel pe deasupra Annaïsei. Şi se adresa lui Trencavel fiindcă
maestrul de scrimă era prietenul lui Mauluys. De fapt, spre
Mauluys se îndrepta această nobilă linguşire.
Persoana care-l servea pe Louis de Richelieu era domnişoara
Rose Houdart.
Cu acel tact perfect care o distingea pe fata aceea din mica
burghezime, domnişoara Rose îşi păstrase costumul simplu pe
care îl purta şi la han. Numai că gulerul îi era de o albeaţă
imaculată, confecţionat dintr-o pânză fină, ajurată cu dantelă.
Arhiepiscopul, în timp ce mânca şi bea cu mare poftă şi admira
aspectul măreţ şi aranjamentul frumos al adevăratului banchet ce
îi fusese servit lui singur, o examina într-o doară şi pe frumoasa
fată cu atitudinea aceea liniştită, a cărei înfăţişare dezvăluia
mândria feminină ce se naşte din modestie.
„Desigur, îşi spuse el, trebuie să fie vreo prietenă de-a bietei
mele Annaïs. Ţinuta, ştiinţa ei perfectă de a împodobi trădează
destul că e de familie. Dar cine e? Ce fată nobilă a putut consimţi
să vină să-l servească pe prelatul aşa de retras de lume, care sunt
eu?…”
— Copila mea, spuse el cu glas tare, îmi vei face favoarea de a-
mi spune cui sunt dator pentru această ospitalitate aşa de graţios
înfăptuită?
În momentul acela, domnişoara Rose era ocupată să-i toarne
într-o cupă de cristal de Veneţia întunecatele rubine ale unei
antice sticle scoasă din pivniţa ascunsă de la Frumoasa Diademă.
După ce termină de turnat, ea aşeză cupa în faţa prelatului şi
răspunse blând:
— Monseniore, Eminenţa Voastră ştie deja: sunteţi ospătat aici
de înalta şi prea puternica domnişoară Annaïs, contesă de
Lespars, stăpâna pe munţii şi pe văile domeniilor sale din Anjou.
— Da, spuse arhiepiscopul cu emoţie. Acestea sunt, cu
adevărat, titlurile acestei nobile copile; şi erau şi ale mamei sale.
Dar voiam să vorbesc de dumneavoastră, copila mea. Iertaţi-mă
că vă întreb cine sunteţi, dar o fac pentru a păstra pentru
dumneavoastră o amintire care îmi va fi foarte plăcută.
Ea răspunse cu o simplitate care i-ar fi umplut de bucurie
inima lui Mauluys.
— Monseniore, mă numesc Rose şi sunt fiica doamnei Rozalia,
văduva Houdart, care ţine hanul cu firma „Frumoasa Diademă”.
Arhiepiscopul rămase uimit; dar ca un mare senior ce era, el îşi
ascunse această uimire.
— Rose! spuse el. Numele vă şade de minune. Trandafir al
frumuseţii, iertaţi acest adevăr mic unui om care a renunţat la
lume. Dar sunteţi de asemeni şi trandafir al virtuţii, asta se vede.
Domnişoara Rose Houdart, n-am să uit niciodată. Şi
dumneavoastră, dacă veţi avea vreodată nevoie de cuvinte care să
legene una din durerile dumneavoastră, dacă veţi căuta o inimă
duioasa şi prietenoasă, pentru a vă vărsa în ea amărăciunile
inimii dumneavoastră, veniţi să mă căutaţi; s-au chemaţi-mă,
copila mea.
Prelatul se ridică. El adăugă privind-o cu atenţie.
— Nu aveţi nimic să-mi spuneţi?
Rose Houdart păli puţin. Când arhiepiscopul îi vorbise de acele
amărăciuni care ar fi putut să i le mărturisească unei inimi
sincere, inima ei bătuse mai repede. Şi nu în zadar pronunţase
cuvintele acelea prelatul cu o voce lentă şi plină de sensibilitate.
Trebuia toată puterea de pătrundere a unui om ca el, ca să
observe la Rose nu o melancolie, ci acel fel de răceală în care se
refugia ea. O simpatie arzătoare se născuse în mintea
arhiepiscopului şi de aceea o întrebase cu atâta blândeţe: „Nu
aveţi nimic să-mi spuneţi?” Şi glasul acela făcu să tresară inima
tinerei fete. Ea lăsă capul în piept şi se făcu şi mai palidă.
Poate că în momentul acela, abia, se uitase şi ea, într-adevăr,
pentru prima oară în sufletul el. Ea aruncă o privire spre Louis de
Richelieu… îşi plecă iar capul, se îndoi ca sub apăsarea unui gând
furtunos, ochii i se umplură de lacrimi şi, aproape fără voia ei,
Rose pronunţă cuvintele definitive, care erau naşterea oficială a
dragostei ei:
— Ei bine, da, Monseniore. E o durere în viaţa mea căci iubesc
pe cineva care nu mă poate iubi…
Aproape imediat, ea îşi înălţă trupul mai mândră, mai curată.
Inima îi bătea cu putere. Era frumoasă, în toată splendoarea
emoţiei sale, care, brusc îmbobocită, îi scotea în relief şi mai mult
nevinovăţia ei semeaţă. Îşi spunea pur şi simplu durerea inimii
sale.
Arhiepiscopul zâmbise, ca un doctor care vede adeverindu-se
diagnosticul pus de el. Şi admira şi frumuseţea strălucitoare a
acestei tinere fete.
— Să nu credeţi că mă plâng Monseniore, spuse ea reluându-şi
calmul obişnuit. Şi vă rog să-mi iertaţi aceste cuvinte smulse
slăbiciunii mele, de o clipă de prea vie emoţie. Mai ales, vă rog să
nu credeţi că l-am lăsat să vadă că inima mea îi păstrează
imaginea. El n-are s-o ştie niciodată. Şi eu însumi, în curând,
îndrăznesc s-o sper, voi uita speranţa pe care am putut s-o am.
Cât despre el, are să fie prezent întotdeauna în inima mea
— Dar, copila mea, spuse arhiepiscopul mişcat până în fundul
sufletului, pentru ce un astfel de secret, pentru un sentiment aşa
de natural?… Pentru ce să-i ascundeţi acest sentiment aceluia
care l-a inspirat şi care, sunt sigur, e demn de dumneavoastră,
fiindcă înţelepciunea dumneavoastră este cel puţin egală cu
frumuseţea dumneavoastră.
— Da, murmură ea într-un suspin repede înăbuşit, e demn de
a fi iubit Dar acum nu mai suntem în timpurile când regii se
însoţeau cu ciobăniţe, Monseniore. Domnul conte de Mauluys
vine din înalta nobilime şi eu sunt o mică burgheză. Vedeţi că
între noi este o prăpastie mare.
Arhiepiscopul rămase amuţit. O prăpastie; ea spuse cuvântul
potrivit. Şi el făcea parte din epoca aceea deci, nu putea admite că
această prăpastie s-ar fi putut umple vreodată.
— Contele de Mauluys, rosti el maşinal. Un gentilom angevin,
dacă mă pot încrede în amintirile mele?
— Da, Monseniore.
— Familie ruinată sub defunctul rege, neam mândru de
străbunii săi, de blazonul lui şi care a acceptat orgolios mai
curând sărăcia, decât să meargă la Curte, să-şi ceară
compensaţiile la care avea dreptul după sacrificiile făcute pentru
a asigura pretenţiile Bearnezului Henric al III-lea… Da, acum văd
ce mare vă poate fi durerea, dacă domnul conte de Mauluys, de
care îmi vorbiţi, a moştenit spiritul tatălui său. Unde e el în
momentul acesta?
— A plecat cu domnul Trencavel, ca să vegheze asupra
siguranţei aceleia pe care şi dumneavoastră înşivă aţi venit să o
ajutaţi.
— Domnul Trencavel! tresări prelatul. Acel maestru de scrimă
de care mi-a vorbit atâta viteazul care a venit să mă caute la
Lyon?
— Chiar acela, Monseniore.
Louis de Richelieu, un suflet de poet, nu putea să nu fie izbit de
această apropiere: Trencavel, un simplu maestru de scrimă,
iubind pe fata nobilă – fiică de rege; Rose, biată fată de hangiţă,
iubind pe nobilul conte de Mauluys.
— Copila mea, reluă el, dumneavoastră aveţi o inimă prea
măreaţă ca să mai încerc să vă ofer vreo consolare banală. O fată
ca dumneavoastră poate să găsească în propria ei mândrie
mijloacele cu care să lupte şi să învingă o durere aşa de adâncă şi
de sinceră.
Ea aprobă din cap, cu un aer resemnat.
— Aşadar, primiţi binecuvântarea pe care v-o dau din fundul
inimii mele, rugându-l pe Atotputernicul de a vă reda liniştea
sufletului?
Ea se înclină cu respect sub gestul de binecuvântare al
prelatului. Şi Louis de Richelieu, foarte mohorât, cu mintea
deosebit de preocupată de această scenă neprevăzută şi rapidă,
coborî în stradă unde îl aştepta calul, în timp ce Rose, nemişcată,
cu ochii pe jumătate închişi, privea în depărtare, cufundată în
visurile ei.
O oră mai târziu, cardinalul-arhiepiscop gonea pe drumul spre
Blois.

Trebuie să încheiem acest capitol, arătând-i cititorului ce

devenise fostul călugăr capucin Corignan. În diferite rânduri am
lăsat să se întrezărească iar faptul că Corignan era sclavul
patimilor sale. Era mincinos, lăudăros, beţiv, hrăpăreţ,
mâncăcios, în sfârşit era un golan.
În două-trei rânduri, Corignan se lovise de doamna Brigitte şi
atunci îşi însemnase cu grijă în minte, că ar fi capabilă de a-i
satisface toate instinctele lui de lenevie, de mâncăcios şi încă
multe altele. Doamna Brigitte Jarogne, văduvă înrăită, făcea parte
din acele femei care spun: „Eu sunt o femeie cinstită!” Corignan se
hotărâse să domesticească pentru folosinţa sa personală pe
această cinstită şi slabă femeie. Şi pentru aceasta întrebuinţa
mijloace tari. La prima întrebare scotocitoare pe care ea i-o puse,
el îşi ridică teribilul pumn osos şi îi trânti una în obraz cu toată
puterea: acesta îi fu răspunsul. Doamna Brigitte se făcu că leşină.
Atunci, Corignan se urcă în apartamentul lui Trencavel şi coborî
de acolo imediat, cu un oarecare instrument pe care îi încercase,
pe care îl stima grozav de mult şi cu care îi distribui o copioasă
gratificaţie, bietei femei.
— Asta-i biciul Sfântului Lambru, spuse el. E minunat pentru
îndulcirea caracterului, scumpa mea Brigitte.
Numaidecât, doamna Brigitte îşi reveni în fire şi mărturisi că ea
simţea cea mai vie admiraţie pentru vigoarea şi îndemânarea cu
care Corignan îi imprimau în minte bunele principii. Aceasta se
petrecea la o oră după ce Corignan intrase în locuita doamnei, în
noaptea aceea în care l-am văzut, cu burta goală, înfometat,
însetat, urmărit. Când intrase în apartamentul ei, Corignan
spusese numai atât:
— Am venit să mănânc, să beau şi să dorm.
După ce făcu această profesiune de credinţă, el închise uşa cu
cheia şi se aşeză la masă, cu un aer hotărât. Doamna Brigitte
avea o slăbiciune pentru vlăjganul acela cu privire obraznică şi
ştrengară, aşa că se purtă cu el ca o gazdă bună şi îndatoritoare.
Dar când încercă să-l întrebe pe călugăr ce era cu el, îşi dădu
seama că ea nu avea să fie cel mai tare dintre ei doi. Corignan era
cu adevărat hotărât să-şi salveze viaţa; şi pentru aceasta trebuia
să-i inspire slabei femei cea mai mare admiraţie posibilă. Aţi văzut
ce mijloace a întrebuinţat pentru aceasta. În urma formidabilei
lecţii pe care o primi, doamna Jarogne deveni supleţea în
persoană. Corignan agăţă într-un cui Biciul Sfântului Labru, ca
să fie la vedere, la orice oră din zi şi din noapte.
— Ascultă-mă bine, spuse el. Mai întâi, să încetezi de a mă mai
numi cuvios. Fiindcă ce îl face pe cineva cuvios? Anteriul, cred.
Pentru motive de stat pe care tu nu trebuie să le aprofundezi, eu
nu mai port anteriul Eminenţa Sale, de care sunt trimis aici…
— Ah! Eminenţa Sa te-a trimis? clănţăni doamna Brigitte.
— Fără îndoială. Cine ar fi putut să fie? Aşadar, sunt trimis aici
pentru a exercita oarecare supravegheri care trebuie să fie absolut
ignorate de oricine. Tu eşti obligată să-mi oferi masă şi adăpost
pentru tot timpul cât va dura această supraveghere.
— Da, da, cuvioşia ta… adică domnule Corignan. Eu sunt prea
devotată Eminenţei Sale pentru a îndrăzni… Tot ce e aici vă
aparţine.
— Am nevoie de o masă bună şi un pat bun! continuă
Corignan, măreţ. Acum, dacă vreunul din vecini află vreodată că
găzduieşti la tine un emisar al cardinalului, ai să fii arestată
imediat şi condusă la furcile patibulare, prea cinstită gazdă! Şi ai
să fii spânzurată fără cruţare!
— Ai milă! strigă doamna Brigitte căzând în genunchi.
Aceasta însemna victoria totală pentru Corignan, care, după ce
mâncă şi bău bine, se culcă şi era gata să adoarmă când auzi la
uşă un mârâit furios de câine, care făcu să i se zbârlească părul.
— Iar! mormăi el. Îndrăcitul de câine! Ce, are să mă
urmărească tot timpul vieţii mele?
El era departe de a bănui că şi Rascasse era în dosul acelei uşi.
Atunci, enervat de ţipetele şi vociferările doamnei Brigitte, se duse
să deschidă uşa. (Cititorul îşi aminteşte de scena ce a urmat şi
cum Rascasse, putu să se instaleze după aceea în locuinţa lui
Trencavel).
— Asta face parte tot din supravegherea de care îţi vorbeam, o
încredinţă Corignan pe doamna Brigitte.
Dar doamna Jarogne, văzuse lovitura de cap, dată de Rascasse.
Ba chiar o şi admirase. Atunci, din momentul acela, un gând
începu să se coacă în mintea ei de femeie slabă.
A doua zi de dimineaţă avu loc cum am văzut, arestarea lui
Rascasse. Zbirii povăţuiţi de spionii părintelui Joseph intrară întâi
la doamna Brigitte, în timp ce Corignan, mai mult mort decât viu,
se ascundea în fundul unei garderobe. Buna văduvă, dădu toate
indicaţiile pe care le voiră şi în curând Rascasse fu ridicat. După
ce casa fu câteva minute tulburată, îşi reluă liniştea; doamna
Brigitte îl scoase pe Corignan din dulap, spunându-i cu voce
dulceagă:
— Poftim, cinstite popă, oamenii domnului cardinal au plecat.
— Popă? se răsti Corignan. Ce-nseamnă asta?
— Da. Nu-ţi spunea aşa azi-noapte complicele tău, pe care l-au
târât acum la spânzurătoare?
— Verumenin vero! mugi Corignan în speranţa că acest adverb o
va teroriza pe văduva Jarogne, fiindcă cuvântul de complice îl
neliniştea, iar atitudinea ei îi sporea grija ce începuse să-i
încolţească în suflet.
Dar doamna Brigitte ridică din umeri: adverbul ţintise prea
departe. Atunci, Corignan luă o hotărâre energică. El luă din cui
Biciul Sfântului Lambru, spunând:
— Bine, bine, draga mea, benissimo, cum spunem noi pe
latineşte. Văd că îţi trebuie o nouă distribuţie de argumente
convingătoare…
Şi se îndreptă spre ea, cu cnutul ridicat. Numai că nu apucase
să facă nici doi paşi, că zbură pe spate şi căzu lângă perete,
năucit de uimire, cu amândouă mâinile pe burtă.
— Ca Rascasse! gemu el. Ca Rascasse! Mă numeşte popă, ca şi
el! Şi a învăţat şi lovitura lui, cu capul în burtă! Sunt un om
pierdut!
Era adevărat! Doamna Brigitte admirase mult manevra lui
Rascasse, pe care o zărise în clipa când lumânarea îi zburase din
mână stingându-se; şi acum încercase şi ea manevra asta – cu
succes. Atunci, apucând prea fericitul instrument care căzuse din
mâna lui Corignan, ea termină corecţia aşa de demn începută şi
făcu să curgă pe umerii şi spinarea bietului om o ploaie
usturătoare şi muşcătoare de lovituri.
— Ca Trencavel! răcnea Corignan, care, pierdut, zăpăcit, se
ridică şi începu să ţopăie în neştire prin cameră. Asta-i dracu! E şi
Rascasse şi Trencavel în acelaşi timp!
Doamna Brigitte îşi agăţă în cui, în cele din urmă, instrumentul
şi pronunţă cu un ton şi miere şi oţet în acelaşi timp:
— Dragul meu, să ne înţelegem bine. Nu ştiu ce fel de
nelegiuire ai comis împreună cu cocoşatul acela, care ţi-e
prieten…
— El! exclamă cu amărăciune Corignan. El, prietenul meu…
— Puţin mă interesează. L-au arestat. Se ascundea. Tu te
ascunzi ca şi el. Ori, eu sunt un suflet bun. Vreau cu tot
dinadinsul să nu te denunţ, îţi ofer de bună voie masă şi
adăpost…
— Scumpă Brigitte! exclamă Corignan transpirat.
— Dar eu comand. Şi tu să asculţi. Dacă nu, fereşte-te de
lovitura cu capul! Fereşte-te de Biciul Sfântului Labru! Şi dacă
acestea nu sunt de ajuns, te dau pe mâna Eminenţei Sale!…
— Brigitte! Scumpă Brigitte!…
 — …Ca să fii spânzurat fără cruţare!
Corignan îi jură fidelitate, respect, ascultare şi supunere, tot ce
vrea. Atunci fu supus unui interogatoriu în regulă. Corignan
povesti toată afacerea cu Trencavel şi Annaïs. Această povestire
avu asupra curiozităţii văduvei efectul gazului pe foc…
Din instinct, ea începu s-o urască pe Annaïs. Şi-ar fi dat ani
din viaţă, pentru a o surprinde în flagrant delict. Din nefericire
pentru doamna Brigitte, Annaïs dispăru deodată. Văduva se
îmbolnăvi de-a binelea de necaz: avu o criză de gălbinare. Dar
aceasta nu o împiedică de a supraveghea cu atât mai multă furie,
cu cât nu avea nimic de spionat. În timpul acesta, Corignan se
îngraşă văzând cu ochii.

Capitolul XLVII – ANNAÏS SE ÎNDREAPTĂ SPRE DESTINUL

SĂU

ÎNVINS LA FLEURY, baronul de Saint-Priac, în loc să se

întoarcă la Paris, se repezise în galop până la Fontainebleau. Îşi
pierduse capul. După fuga tâlharilor angajaţi de el, nici nu-i
venise măcar ideea de a supraveghea de departe pe Annaïs. Ea era
în siguranţă lângă Trencavel şi Mauluys: şi asta îi era de ajuns
pentru a restabili mai târziu firul cercetărilor sale. Ceea ce simţea
el împotriva lui Trencavel şi mai ales împotriva lei Mauluys, era
de-a dreptul înfricoşător. La Fontainebleau, el rămăsese două-trei
ore înfundându-se într-un han, motivând aceasta prin nevoia
odihnei calului.
Poate că brusca apariţie a lui Verdure determinase mai mult
încă decât înfrângerea, actuala lui stare de oboseală. Verdure era
viu, foarte sănătos. Şi atunci, în adâncul gândurilor sale se ridică
o nelinişte înăbuşită. Se gândea la scrisoare, la faimoasa scrisoare
pe care el i-o predase triumfător cardinalului. Dar aceasta era în
fundul gândurilor sale. Ceea ce-i stăpânea cugetul, însă, era o ură
nebună împotriva lui Trencavel şi a lui Mauluys.
După amiază, Saint-Priac, puţin mai calm, reluă drumul spre
Paris şi ajungând seara, se refugie la hanul Marele Cardinal, spre
a reflecta asupra situaţiei sale. A doua zi dimineaţă, Saint-Priac se
duse la Palatul Cardinal. Era aşteptat, fără îndoială; de abia fu
zărit şi, urmărit de sute de priviri de invidie, fu introdus la idolul,
fetişul, distribuitorul de mână al celor din anticamere… De fapt,
cardinalul conta pe baronul de Saint-Priac, nu numai pentru a i-o
aduce pe Annaïs învinsă sau pentru a o face să dispară, ci pur şi
simplu ca să-i dea sarcina, de a o ţine la distanţă de drumul său,
în timpul marşului ce îl va avea de făcut, înainte ca ea să poată
încerca…
— Domnule baron, spuse el cu răceală, povestiţi-mi cum s-au
petrecut lucrurile din momentul în care aţi primit ordinele mele la
Longjumeau; vă rog să nu uitaţi nici un amănunt.
Frământându-se, Saint-Priac făcu o expunere exactă şi sinceră
a scenei care se desfăşurase la Adăpostul Măgarului, pe drumul
spre Chailly. Această expunere fu ascultată de Richelieu cu
atenţie, ascunzându-şi cu grijă amărăciunea pe care o simţea.
— Astfel, spuse el, aţi fost învins încă odată.
— Trencavel, Monseniore, Trencavel!…
— Să nu mai vorbim de asta. Ştiţi ce s-a întâmplat cu fata?
— Voi afla, Monseniore.
Saint-Priac pronunţa aceste cuvinte cu o astfel de criză de
furie, încât cardinalul avu un zâmbet de uşurare.
— Cum o veţi afla? reluă el. Şi chiar dacă veţi reuşi să-i
descoperiţi ascunzătoarea, chiar dacă o veţi prinde, are să vă
scape din nou. Nu aveţi nici o şansă, domnule! Sau sunteţi foarte
îndemânatic, sau fatalitatea se îndârjeşte împotriva
dumneavoastră…
Saint-Priac făcu un gest…
— Aşteptaţi, îl întrerupse cardinalul. Cred că vi s-a spus la
Longjumeau ce am făcut pentru dumneavoastră. Căsătoria
dumneavoastră era gata pregătită. Şi dota vă era pregătită. Şi
brevetul regal care vă acorda un post de onoare într-un
guvernământ. Numai logodnicii au lipsit. Nu-i vina mea trebuie s-
o mărturisiţi şi dumneavoastră! Ce mai pot face acum pentru
dumneavoastră?
Saint-Priac, orbit de acest viitor pe care cardinalul îl lăsa să se
întrezărească, îşi muşcă pumnii de disperare. Un val de lacrimii îi
ţâşni din ochii aprinşi de febră.
— Oh! mormăi cardinalul neliniştit, nu cumva o să renunţe?
Cred, adăugă el, că o nouă încercare ar fi inutilă. Eu am să plec,
pentru a întovărăşi pe Majestatea Sa într-un voiaj pe care îl
întreprinde. Ne vom vedea la întoarcerea mea, vă promit. Până
atunci, odihniţi-vă.
Saint-Priac îşi lăsă capul în piept. Nici nu remarcase măcar că
fusese introdus la cardinal chiar de cum intrase în Palat şi că
acum nici nu-l concedia.
— Monseniore, spuse el, simt că dumneavoastră îmi veţi retrage
bunăvoinţa Voastră. Mi-aţi iertat o trădare, mi-aţi iertat o
înfrângere. Ştiu că nu mai pot conta pe înalta Voastră indulgenţă.
Fie! Voi acţiona singur…
— Şi ce veţi face? spuse cardinalul înălţând din umeri.
— Nici eu nu ştiu, Monseniore. Dar înainte de o lună,
domnişoara de Lespars va fi a mea.
— Cum? rosti cardinalul cu acelaşi dispreţ. Eraţi treizeci de inşi
în casa de pe strada Courteau. Eraţi doisprezece, pe drumul spre
Fleury, ca să prindeţi o fată, pe care pretindeţi că o iubiţi! Chiar
de aţi fi cincizeci, mă îndoiesc că aţi reuşi!…
— Monseniore, voi reuşi singur! strigă Saint-Priac, într-o criză
sălbatică.
„Aha! se gândi Richelieu. Asta face mai mult, mi se pare.
Singur!”.
Cardinalul reluă cu voce tare:
— Aşadar pretindeţi că veţi reuşi dumneavoastră singur, după
ce aţi dat greş cu numeroşii dumneavoastră însoţitori?
— Da, Monseniore. Fiindcă acum am făcut rău că l-am atacat
pe Trencavel…
— Trencavel?… E vorba de domnişoara de Lespars.
— Trencavel, Monseniore! Trencavel! El trebuie lovit! Murind el,
restul nu mai contează. Aşadar, nu pe Annaïs o voi căuta, ci pe
Trencavel.
Saint-Priac se apropie de cardinal şi spuse cu voce înceată:
— Monseniore, am să fac ceea ce face un spadasin cu plată şi
care vrea să lovească în mod sigur, fără risc. Am să-l atrag pe
Trencavel într-o cursă, noaptea, şi am să-i împlânt pumnalul în
spate. Asta am să fac chiar de ar fi să-mi atrag dispreţul Vostru…
Richelieu îşi dădu seama că trebuia să-l exaspereze pe omul
acela şi în acelaşi timp să-l şi asigure. El izbucni în râs!
— Ei aş! spuse el, aţi făcut dumneavoastră altele mai mari în
Anjou!
Saint-Priac se învineţi şi privi în jurul lui ca şi cum ar fi şi
văzut spânzurătoarea. Dar aproape imediat el înţelese
înspăimântătoarea semnificaţie morală a acestor cuvinte, că nu
mai putea să-şi atragă dispreţul nimănui: atinsese culmile. Atunci
redeveni acel Saint-Priac neruşinat, frenetic, baronul de la drumul
mare… banditul care era în fond.
— Monseniore, spuse el cu o energie de gheaţă, prin aceasta l-
aţi omorât pe Trencavel şi m-aţi absolvit pe mine de această
crimă. Mulţumesc, Monseniore. Din această clipă, eu plec în
căutarea lui.
După ce Saint-Priac ieşi, Richelieu murmură:
„Acum, cred că voi putea pleca liniştit!…”
Trencavel, pe care Saint-Priac voia să-l asasineze, era pe
punctul de a se sinucide. El ajunsese la aceasta, după scena care
avusese loc în grădina de pe strada Courteau. Plecase de acolo,
spunându-şi: „Ea m-a gonit acum din viaţa ei; Mauluys ar spune
chiar că a pus în această izgonire asprimea, care se apropie de
nepoliteţe. De ce? Fiindcă i-am omorât pe cei patru dragi angevini
ai ei! Cu atât mai rău pentru ei şi pentru ea. La urma-urmei, dacă
are să-mi fie greu de suportat să mai trăiesc cu ura ei, ce poate fi
mai uşor decât să renunţ la viaţă?
Rumegând aceste idei şi altele asemănătoare, el ajunsese la
Mauluys, care ascultă foarte flegmatic doleanţele tânărului.
Trencavel îşi termină văicărelile jurând că totul se sfârşise, că
avea să nu o mai revadă pe Annaïs, că ea putea să se lase ucisă
de cardinal cât o pofti, că el are să asculte de ordinul pe care ea i-l
dăduse, de-a nu-i mai impune protecţia ce îi era odioasă şi altele.
— Dragul meu conte, spuse el în cele din urmă, sunt hotărât să
urmez sfaturile tale şi am să mă duc să-mi caut norocul în ţările
însorite. Mâine voi pleca…
— Dragul meu domn Montariol, spuse Mauluys, fă-ne serviciul
de a te duce ca să stai de veghe pa strada Courteau şi să ne dai
de ştire de tot ce s-ar putea întâmpla domnişoarei Lespars.
— Mă duc, spuse simplu Montariol.
— Conte, bâlbâi Trencavel trăsnit, ce faci?
— Pentru că tu renunţi să asiguri apărarea acestei nobile fete,
după ce i-ai omorât apărătorii săi naturali…
— Conte! mugi Trencavel palid de tot.
— Şi fiindcă eu sunt prietenul tău, reluă Mauluys, e drept să
fac eu ceea ce ar fi trebuit să faci tu.
— Dar, ea mă respinge!
— Acesta nu-i un motiv.
— Dar plec!
— Motiv excelent ca să te înlocuiesc eu.
— Conte, iată care e adevărul: Eu nu mă duc nici în Italia, nici
în Spania, mă duc…
— Într-o lume mai bună, sau reputaţie, ştiu. Pot modifica
soarta ta obligaţiile ce le-am contractat eu faţă de domnişoara de
Lespars?
— Obligaţii? Tu, dragul meu Mauluys?
— Fără îndoială, bravul meu Trencavel. Tu eşti prietenul meu,
fratele meu. Tu ai obişnuit-o pe domnişoara de Lespars să conteze
pe spada şi pe vitejia ta. Ţie îţi convine să te retragi în momentul
în care, mai mult ca oricând, ea are nevoie de tine. Atunci, eu
sunt dator să mă ţin de angajamentul pe care l-ai luat, de a
veghea asupra vieţii ei.
Această argumentare subtilă şi aparte, aduse ceea ce voise şi
Mauluys o destindere a nervilor şi, mai ales, amânarea gândului
de sinucidere, pentru altădată.
— La drept vorbind, nu ştiu bine ce gândeşti tu despre toate
astea, spuse Trencavel cu o voce tremurătoare, dar ştiu că tu eşti
cel mai generos dintre oameni. Mauluys, salveaz-o; salvează-mă şi
pe mine; mă abandonez ţie.
Am văzut că Mauluys s-a dus în cătunul în care Trencavel îi
lăsase morţi pe cei patru angevini şi că asistase, alături de
Annaïs, la ceremonia funebră. El păstră pentru sine impresiile
acelei zile. Mai mult ca oricând, Montariol trebui să stea de pază
în faţa casei de Lespars. Verdure împărţi cu el această onoare, nu
fără a blestema. Veni o zi când Montariol nu mai apăru acasă la
Mauluys. Trencavel înjură, ţipă, ameninţă să-l ciuruiască cu
spada pe secundul său şi se pierdu în presupuneri, dintre care
nici una nu era adevărată. Mai trecură câteva zile. Într-o
dimineaţă se răspândi zvonul că regele va pleca din Paris
împreună cu domnul cardinal.
— Trencavel, spuse Mauluys privindu-l fix pe tânărul maestru
de scrimă, mi se pare că vom călători şi noi. Cum ţi se pare?…
— Da, da! făcu Trencavel frământându-se. Unde se va duce ea,
voi merge şi eu!
Caii fură pregătiţi. În curând, Verdure veni să anunţe că
domnişoara de Lespars încălecase pe cal, singură, având la
spatele şeii un sac de voiaj şi o spadă solidă de război. Verdure
primi ordin să rămână acasă. Cei doi prieteni încălecară, se
duseră la Frumoasa Diademă, unde rămaseră o oră, apoi plecară
să asiste la trecerea cortegiului regal. După ce toată lumea
defilase, Mauluys şi Trencavel rămaseră după colţul de stradă
unde se adăpostiseră. Aşteptau să treacă Annaïs, siguri că ea
avea să-l urmeze pe Richelieu.
— Iat-o! exclamă deodată Trencavel, a cărui inimă bătea să se
spargă.
Mauluys îşi întoarse o clipă privirea-i calmă în direcţia hanului
Frumoasa Diademă, apoi, cu acea nepăsare care îi scotea în relief
odată mai mult sufletul lui mare, îşi urmă prietenul.

Saint-Priac nu reuşi în cercetările lui. Nici o clipă măcar nu-i

venise şi ideea de a se duce să vadă ce se petrece în strada
Courteau. Baronul, întunecat, slăbit, cu mintea amorţită, dădu
târcoale peste tot, afară de locul unde avea şansa sigură de a găsi
fie pe Trencavel, fie pe Mauluys, fie pe Annaïs.
Veni şi ziua plecării cardinalului. Saint-Priac nu îndrăznise a se
mai prezenta la Richelieu. Ce i-ar fi putut spune? Când auzi
trompetele, când văzu poporul alergând spre Pont-Neuf pe care
trebuia să treacă escorta, el se urcă pe cal şi alergă să se aşeze la
pândă, la o oarecare distanţă de Poarta Bardot. Adăpostit după
un grup de ulmi el văzu defilând toată cavalcada şi-l văzu pe
cardinal mergând călare alături de rege.
După ce ultimii muşchetari trecură, el scoase un suspin de
furie. Era tocmai să plece spre şosea ca să se întoarcă la Paris,
când, deodată rămase stană, cu mintea prinsă de speranţă şi de
îndoială în acelaşi timp, cu inima zvâcnind de-o bucurie frenetică:
colo, pe şosea, la o sută de paşi de el, venea la pas un călăreţ
care, cu toată pelerina lui, cu toate că îşi trăsese pălăria pe ochi, i
se părea că îl cunoaşte foarte bine. În curând, orice îndoială i se
spulberă.
— De trei ori nebun ce-am fost mugi Saint-Priac spumegând
de-o bucurie furioasă. Cum de nu mi-am dat seama imediat?
Dacă domnul cardinal părăseşte Parisul, Annaïs de Lespars are
să-l urmărească pas cu pas, aşa cum a venit după el la Paris!…
Oh! dar mi se pare că asta nu-i tot!… Cei doi… de colo… da!
Trencavel! Şi cu îndrăcitul de Mauluys!… Ah! de trei ori tâmpit! Şi
eu mi-am rupt picioarele căutându-i! Cum de nu mi-am dat
seama că acolo unde va fi Annaïs va fi şi Trencavel. Şi că acolo
unde va fi Trencavel, îl voi găsi şi pe Mauluys!… Haide! de data
asta, dracul mi i-a dat în mână pe toţi!…
Şi Saint-Priac, gâfâind, se repezi în galop peste câmp şi ajunse
escorta regală. Cardinalul îl văzu şi îi făcu semn să se apropie.
 — S-a făcut? întrebă el cu voce înceată.
— Nu încă, Monseniore. Dar îi am pe toţi acum. Înainte de trei
zile vă voi oferi capul lui Trencavel şi a complicelui Mauluys şi voi
cere Eminenţei Voastre de a binecuvânta căsătoria mea cu
domnişoara Annaïs de Lespars… numai dacă…
— Vorbiţi fără teamă.
— Numai dacă nu cumva Eminenţa Voastră nu binevoieşte
singur…
— Ba da. Vă promit de a binecuvânta eu însumi această unire,
spuse cardinalul cu un zâmbet sinistru. Ne vom întâlni la Blois…
— Voi fi acolo, Monseniore… vom fi cu toţii!
Saint-Priac se depărtă. Cardinalul îşi reluă discuţia cu regele şi
escorta dispăru în depărtare, pe drumul spre Chartres, într-un
nor de praf.

Trebuie să ne întoarcem acum şi la acela care luase asupra lui

sarcina execuţiei, în afacerea de la Fleury, adică la Henry de
Talleyrand, conte de Chalais. Ultima oară l-am văzut cum se
repezea ca un nebun alergând după ducesă – pentru această
goană încălecând pe un cal luat din grajdurile ducelui de
Chevreuse. La porţile Parisului el îşi regăsi scutierul care îl
întovărăşise la Fleury şi care acum îl aştepta acolo.
— Ducesa a plecat, îi spuse el. Eu cred că se duce spre Blois.
Cu toate acestea, se poate să mă fi înşelat şi ca ea să se întoarcă
la palatul ei. Atunci tu ai să te duci să te instalezi pe strada Saint-
Thomas-du-Louvre; e un fel de tavernă acolo, în faţă.
— O cunosc, domnule conte.
— Bine. Dacă ducesa se întoarce, dă-i de veste că sunt pe
drumul spre Blois şi că dacă nu o găsesc acolo, mă voi întoarce
numaidecât la Paris. Dacă ea nu mai poate să rămână în palatul
ei, să-ţi spună unde aş putea s-o găsesc.
— Asta e tot, domnule conte?
— Dacă palatul va fi cucerit, adăugă Chalais îngălbenindu-se,
şi eu nu mă voi mai întoarce, gândeşte-te că tu eşti scutierul meu,
că tu trebuie să mă înlocuieşti şi că trebuie să mori pentru ea,
dacă va trebui.
— Da, domnule conte, spuse scutierul liniştit.
Chalais îşi reluă în goana mare drumul spre Blois. La Étampes,
avu o bucurie: siguranţa că ducesa trecuse pe acolo şi că avea
doar un avans de câteva ore. La Orléans, nu-i regăsi urma.
Chalais ajunse la Blois după două zile, după ce făcuse vreo
douăzeci şi două leghe pe zi. El ajunse disperat la hanul Cheia de
Argint, unul din cele mai bune hanuri din Blois. La hanul acesta
nu avem nici o veste, nici despre ducele de Vendôme, nici despre
Marele-Stareţ, nici despre ducesa de Chevreuse.
Chalais ceru să i se dea o cameră şi să i se aducă masa acolo:
de la plecarea lui din Paris, de-abia mâncase câte ceva. Era
hotărât să parcurgă înapoi tot drumul ce-l făcuse până acolo. De
ce? Nici el nu prea ştia. Dar se afla într-una din acele stări
sufleteşti în care aşteptarea e cel mai de nesuportat chin şi în care
gândurile rătăcesc alături de drum.

Ducesa nu era la Blois. Ei bine! Aceasta însemna că ea îi

trimisese vreun mesaj undeva; însemna că ea îl aştepta în altă
parte.
Gelozia, teama, furia, îi pustiiră rând pe rând mintea: „În
momentul acesta, poate că mesajul ei mă aşteaptă acolo, în
palatul ei…”
Şi se lovea cu palma peste frunte. Îşi muşca pumnii. Nu mai
avea decât o dorinţă nebună: să se reîntoarcă la Paris, să alerge la
palatul de Chevreuse, unde în mod sigur avea să găsească o
scrisoare de la ea.
Pe la orele patru, Chalais îşi recăpătase calmul, pentru a porni
din nou la drum. Calul i se odihnise puţin. Chalais se coborî în
grajd, apoi, în momentul când să încalece, îşi spuse că s-ar fi
putut ca ducesa să sosească imediat după plecarea lui. Atunci, şi-
a propus să aştepte câteva minute. Aceste câteva minute durară
două ore. Soarele era deja jos, spre orizont, când încălecă din
nou.
Când să iasă din Blois, se opri copleşit brusc de o idee care
spunea că ducesa avea să vină prin Orléans! De ce n-ar fi trecut
prin Chartres şi pe drumul spre Vendômois? Atunci, mai pierdu
acolo încă o oră, întrebându-se dacă trebuia s-o ia prin
Vendômois sau prin Orléans. În sfârşit, amintindu-şi de
informaţiile culese la Étampes, el se hotărî s-o ia prin Orléans.
Atunci, plecă frământându-se de neputinţa lui. Mergea într-un
trap rapid, mestecând tot felul de înjurături. Soarele apusese.
Apoi aprinse o stea, pe urmă alta, pe urmă mai multe. În jurul lui
se făcu întuneric… Chalais porni în galop, cu capul în flăcări, cu
ochii aţintiţi în depărtare, în noaptea neagră. Nu mai era în el
decât un singur gând ce-l chema: „Unde o fi ea? Unde o fi?…”
— Hei! urlă o voce în noapte. Cine vine?…
Chalais se afla în momentul acela la două-trei sute de stânjeni
de primele case din Beaugency. La sunetul acestui glas care sfâşia
tăcerea maiestoasă, el se-nfioră până în fundul fiinţei sale. Era
vocea urii. Era vocea disperării. Chalais se opri scurt. Numaidecât
distinse o umbră tremurătoare ce venea spre el.
— Domnule, spuse vocea pe un ton aspru, scuzaţi-mă. Mă
temeam să nu mă lovesc de dumneavoastră şi ţin să ajung teafăr
acolo de unde am plecat. Treceţi, domnule, poftim, urmaţi-vă
drumul.
„Vocea asta”, mugi Chalais în sine.
Umbra trecea… Chalais era să treacă şi el în sens invers pe
lângă ea. Până atunci, el nu spuse încă nimic. O secundă şi totul
s-ar fi isprăvit. Dar Chalais avea nervii exasperaţi şi vorbi!… În
momentul când umbra trecu pe lângă el, se răsti ameninţător:
— Aşa! domnule, mi se pare că nu sunteţi deloc politicos!
Se auzi atunci în noapte un strigăt de-o înspăimântătoare
bucurie, un urlet de triumf. Era vocea umbrei. Ea strigă un singur
nume:
— Chalais!…
— Louvigni! mugi Chalais.
În aceeaşi clipă, amândoi dând drumul dârlogilor, îşi scoaseră
pumnalele. Caii se opriseră unul lângă altul, fiecare cu capul spre
crupa celuilalt. Cei doi bărbaţi erau foarte aproape unul de altul;
fiecare din ei vedea lucind în întunericul des doi ochi de fiară
sălbatică: fiecare din ei asculta respiraţia scurtă a beţiei, gata să
sară asupra celuilalt. Tăceau amândoi. Erau ca împietriţi. Apoi, în
cele două creiere se iviră primele raze de judecată care trebuia să-
i ducă la crimă. Acelaşi gând îi fulgeră: „trebuie să-l omor”…
Aceasta dură enorm de mult, un sfert de oră. În sfârşit, îşi
vorbiră. Chalais începu:
— Tu ne-ai denunţat, aşa-i? Spune! Să nu cumva să spui nu!
Cât ai primit de la cardinal? Să vedem! nu-i aşa, Louvigni, că porţi
o faţă de trădător.
— Da! spuse Louvigni.
Chalais simţi o clipă spaima ce o aducea acel „da”. Acest om,
acest strălucit gentilom, tânăr, frumos, bogat, unul din cei mai
iubiţi de la Curte, auzea cum e acuzat de mişelie şi accepta, îşi
proclama chiar infamia.
 — Blestem! mugi Chalais, am ghicit-o toţi – şi eu mai ales. Dar
sunt mulţumit că o spui tu singur. Asta îmi goneşte orice urmă de
milă, fiindcă în momentul acesta tu nu eşti decât un şarpe care
trebuie strivit. Eu nu te căutam pe tine, Louvigni… dar fiindcă te-
am întâlnit am să te omor.
— Dar eu vă căutam, spuse Louvigni cu aceeaşi voce
înfricoşătoare.
— Bun! Şi de ce? Ca să mă omori, hai? Revanşa ta, nu-i aşa?…
— Eu nu vreau să vă omor, horcăi Louvigni.
— Bun! Şi atunci ce vrei? Să-mi ceri iertare poate? Nu,
Louvigni, ceea ce ai făcut tu la Fleury nu se poate ierta. Într-o zi
te-am cruţat. Te-am dezarmat. Ar fi trebuit să te omor de atunci.
Dar eram prea fericit – şi apoi, te-am văzut plângând. Am să fac
acum ce trebuia să fi făcut în ziua aceea. Eşti hotărât să te aperi?
— Nu, spuse Louvigni.
— Drace! vocifera Chalais. Atunci, am să fiu forţat să te
hotărăsc! Dar, stai! Fiindcă tu nu-ţi negi mişelia, fiindcă nu-mi
ceri nici iertare, fiindcă nu vrei nici să te lupţi, atunci de ce mă
căutai?
— Ca să vă arestez în numele Regelui.
Spunând acestea, Louvigni rămase nemişcat, dar toate forţele îi
erau încordate…
Atunci Chalais, auzind acestea, înţelese totul. Scoase un hohot
de râs strident. Dar în timp ce râdea, el simţea groaza
strecurându-i-se de-a lungul spinării. Arestat! El întrezări
întunecatele celule ale Bastiliei, eşafodul ridicat în Place de Grève.
Timp de un minut simţi o frică groaznică de veşnica despărţire.
Cu un efort de voinţă, el îşi dădu seama de situaţie!
Dacă-l ataca; ar fi putut să fie rănit. Oamenii care îl însoţeau pe
Louvigni aveau să-l prindă atunci şi să-l predea cardinalului.
Oamenii lui Louvigni!…
Unde erau oare?… În mintea lui Chalais i se păruse imposibil
ca Louvigni, care voise să-l aresteze, refuzând să se lupte, să nu fi
avut siguranţa absolută că-l va putea prinde. Deci, avea cu el o
escortă, rămasă nemişcată pe acolo pe undeva, foarte aproape, în
întuneric. Chalais, foarte uşor, cu gesturi de neobservat, apucă
dârlogii calului, îi strânse şi strângându-şi şi genunchii, dădu de
înţeles animalului că trebuie să fie gata. Calul se-ncordă şi
aşteptă semnalul de fugă!
Contele scotoci întunericul cu o privire pierdută. Îi mai
rămânea o şansă: să treacă într-un tempo de galop furios, drept
înainte, dând peste cap escorta lui Louvigni. În aceeaşi clipă,
Chalais lovi flancurile calului său, cu o teribilă lovitură de pinteni.
Animalul făcu un salt prodigios… Chalais nu fugea de moarte,
fugea de arestare. Saltul pe care îl făcu a fost îngrozitor, dar se
opri scurt. În secunda în care calul se smucea, Chalais se simţi
înlănţuit de două braţe frenetice… Era Louvigni!…
Louvigni nu sărise ca să-l prindă în braţe pe Chalais. Cum am
mai spus-o, ei erau scară la scară. Chalais cu faţa spre
Beaugency, Louvigni cu faţa spre Blois. Aşa că Louvigni nu
avusese decât să se aplece, pentru a-l înlănţui pe Chalais cu
braţul său drept.
— Smucitura fu înfricoşătoare. Louvigni fu smuls din şa. Braţul
lui stâng se înfipse în gâtul lui Chalais. O secundă animalele se
năpustiră nechezând în noapte. Apoi, nu se mai auzi decât
galopul nebun al calului lui Chalais, care fugea spre Beaugency.
Cei doi oameni se rostogoliră la pământ. Atunci, se auzi un urlet,
un blestem de bucurie sălbatică: Louvigni constatase că Chalais
leşinase şi rămăsese nemişcat; probabil că în momentul căderii,
capul i se lovise de vreo piatră. Calul lui Louvigni rămăsese pe loc,
întinzând gâtul şi suflând cu putere…
Şi Louvigni se simţea zdrobit. Simţea nişte dureri groaznice în
braţ, care în altă împrejurare i-ar fi smuls ţipete de durere. Dar
acum de-abia le simţea. Bucuria era prea mare… El căzuse
deasupra lui Chalais şi continua să-l strângă într-o furioasă
îmbrăţişare. Când constă că Chalais nu mai mişca deloc, o
îngrijorare teribilă îl cuprinse. El mormăi confuz:
— Aport? Ah! duce, asta ar fi într-adevăr îngrozitor… Nu, nu…
nu se poate să moară aşa!
În genunchi el îşi aşeză capul pe pieptul lui Chalais şi apoi râse
încet: inima îi bătea!
— Bun! Are să-şi revină!…
El deschise coburile de la şaua calului său şi scoase dinăuntru
o funie de ştreang, pe care orice călăreţ o poartă cu el la drum,
servind pentru a lega calul când i se scoate căpăstrul. Această
funie el o tăie în două cu pumnalul şi legă solid de tot, întâi
mâinile, apoi picioarele lui Chalais. Atunci îşi adună puterile,
încordă voinţa şi muşchii şi-l rezemă de calul lui şi, puţin câte
puţin, îl ridică… În sfârşit, reuşi să-l ridice în braţe pe rănit, îl
aşeză în picioare ţinându-l îmbrăţişat, îl aşeză de-a curmezişul
şeii. Apoi luă calul de dârlogi şi cu un pas aspru, cu inima
zbătându-i-se, cu privirea însângerată porni în marş spre
Beaugency.
La Beaugency totul dormea.
Pe vremea aceea era un orăşel mic, care avea importanţă numai
prin poziţia lui. Se putea bea colo un vin alb care avea o reputaţie
frumoasă şi pe care de altfel o merita. Aşadar, Beaugency era
copios înzestrat cu ofiţeri regali, ofiţeri magistraţi, ofiţeri de
poliţie, comisari ai Majestăţii Sale; Louvigni nu avea decât să le
predea pur şi simplu prizonierul lui. Dar dacă îi venise şi ideea
aceasta, o respinse cu putere. El mormăia:
— Nu există decât un singur om capabil să-l aresteze pe
Chalais: eu. Nu există decât un singur om capabil să-l păzească
până în ziua când se va ridica eşafodul: eu.
Astfel, Louvigni, care se făcuse zbir, avea să devină acum şi
temnicer. El văzu un han, modest, care îi păru destul de
singuratic. Firma era încântătoare şi reprezenta un cupidon
bucălat, încordându-şi arcul „La zeul amor”. Hanul era o casă
masivă, pătrată, unde apărarea avea să-i fie uşoară.
Atunci, începu să facă gălăgie la poartă; în sfârşit, când hangiul
deschise, Louvigni îi dădu ordin să-l ajute să transporte rănitul.
Hangiul observă funiile ce legau mâinile şi picioarele lui Chalais,
care era tot leşinat; dar prudent, îşi păstră gândurile pentru el.
Zece minute mai târziu, Chalais era aşezat pe un pat, într-o
cameră a cărei fereastră dădea spre stradă.
— Acum, spuse hangiul cumsecade, cu un surâs deschis,
acum, când amicul dumneavoastră e aranjat, să alegem o cameră
pentru Senioria Voastră.
Louvigni, care îl contempla pe Chalais, se întoarse atunci şi
spuse blând:
— Dragul meu prieten, cum te numeşti?
Hangiul se înclină:
— Panard, Monseniore. Panard, împreună cu soţia mea şi
servitoarea, în serviciul dumneavoastră şi în serviciul domnului,
prietenul dumneavoastră. Văd ce s-a întâmplat. Fără îndoială că
prietenul dumneavoastră trebuie să fi fost atacat de tâlhari de
drumul mare. Fără îndoială că l-au legat, ca să-l jefuiască mai
bine; în sfârşit, nu mai rămâne nici o îndoială că Senioria Voastră
a sosit la timp pentru a-l scăpa pe nenorocitul gentilom!
Şi văzând că Louvigni tăcea:
 — Atunci, am să vă arăt o cameră şi apoi mă duc să-l caut pe
chirurg…
— Nu. Eu mă instalez aici. Aici e camera mea, înţelegi?
— Prea bine. Voiţi să vă îngrijiţi prietenul, nu-i aşa?
— Aşa e, spuse Louvigni foarte încet.
Hangiul se uită chiorâş spre funii şi se scărpină în cap. El
întrezărea ceva necurat.
— Domnule gentilom, spuse el, dacă am începe prin a-l dezlega
pe amicul dumneavoastră?
Şi Panard se apropie, dornic de a-şi arăta zelul. El făcu doar doi
paşi spre pat şi se dădu patru înapoi: Louvigni îl aruncase acolo
cu un brânci, Panard îşi ridică privirea şi văzu o privire
înflăcărată care îl făcu să se înfioare…
— Bine, bine, clănţăni din dinţi bietul om. Mă duc să aduc
chirurgul.
— Du-te şi-mi caută fierarul, spuse Louvigni.
Hangiul rămase nemişcat de mirare. Fierarul! Ce să facă?
— Dragul meu prieten, spuse Louvigni reluându-şi toată
blândeţea. Ştii să citeşti?
— Puţin, domnule gentilom.
Louvigni scoase un pergament de sub pieptarul său, îl desfăcu,
îl aşeză pe masă lângă făclie şi spuse:
— Aşa puţin cum ştii tu să citeşti, tot ai să poţi să descifrezi
asta…
Hangiul se apropie. Fără îndoială că citea mai bine de cum
pretindea, căci se învineţi la faţă. După ce termină de citit,
murmură:
— Aşadar, gentilomul acesta ar fi contele de Chalais?
— Da, spuse Louvigni.
— Şi în cazul acesta, dumneavoastră sunteţi domnul cavaler de
Louvigni?
— Da. Înţelegi acum, nu-i aşa? Pentru motive cunoscute numai
de Eminenţa Sa, eu vreau să-l ţin aici pe prizonier timp de câteva
zile. Tu ţii la capul tău, dragul meu?
— Eu?… Dar, da… Nu… Adică, cum doreşte Eminenţa Sa.
— Foarte bine. Dacă ţii la capul tău, te sfătuiesc să nu sufli un
cuvânt la nimeni în hanul ăsta. Dacă, dimpotrivă, îţi convine să-ţi
pui cravată de cânepă e foarte uşor, n-ai decât să povesteşti că
Chalais şi Louvigni sunt la tine în casă.
— Prefer să tac, spuse hangiul, care nu era lipsit de bun-simţ.
 — Acum, du-te şi-mi caută un fierar; să vină cu o duzină de
fiare solide şi câteva zăvoare puternice.
Jupânul Panard fugi ca vântul. Vederea sigiliului Eminenţei
Sale evocase în el viziunea spânzurătorii şi asta îi dădea aripi la
picioare.
Când Chalais îşi veni în fire, el rămase câteva minute cu trupul
zdrobit, căutând să-şi adune amintirile. El încercă să facă o
mişcare şi văzu că nu-şi putea mişca nici mâinile, nici picioarele!
Atunci, uşurel, întredeschise pleoapele. Văzu o cameră iluminată
de o licărire pâlpâitoare, o fereastră deschisă; în picioare, pe
pervazul ferestrei, o fiinţă ciudată, un om complet negru, cum i se
părea, care se ocupa cu o lucrare foarte ciudată.
— Drace, murmură în sine, e un fierar care instalează gratii la
fereastră… Ah! Uite că a terminat, frumoase gratii, pe legea mea…
Nu se găsesc mai bune ca astea nici la Bastilia.
Chalais făcu un efort şi reuşi să-şi ridice puţin capul; văzu
atunci că avea mâinile legate. Asta îi pricinui o spaimă nespusă,
dar aproape imediat căzu într-un somn greu. Când se deşteptă,
era ziuă; o febră arzătoare îl rodea. El încercă să se scoale, dar nu
reuşi. Totuşi, nici mâinile şi nici picioarele nu-i mai erau legate.
Era dezbrăcat, culcat în pat. O clipă el se întrebă: „De ce mi-e
capul îmbrobodit cu albituri?” Apoi murmură:
— De băut…
O umbră se aşeză între el şi lumina zilei. O voce îi spuse:
— Poftim, Chalais, bea…
El deschise ochii şi văzu pe cineva aplecat deasupra lui, care îi
ducea ceaşca la buze. În aceeaşi clipă, amintirile îi năvăliră în
minte. El răcni:
— Louvigni!…
— Bea odată, făcu Louvigni nepăsător.
Chalais făcu un efort nesăbuit ca să se scoale, să se
năpustească să sară de gâtul inamicului lui, dar căzu la loc, greoi;
i se păru că niciodată nu va mai putea să ajungă să ridice
greutatea enormă a capului său.
— Haide, făcu Louvigni liniştit, potoleşte-te. Dacă ai să te mişti
prea mult, asta ar putea să-ţi întârzie vindecarea. Ori acum ai
vreo zece zile, cel puţin, pentru asta Şi asta e deja prea mult,
înţelegi?…
Chalais scoase un horcăit, de disperare. Louvigni reluă:
— Înţelegi cât voi avea de suferit aşteptând momentul în care
voi putea să te dau pe mâna cardinalului? Eu unul ţin să te
predau în buna stare. Aşadar, calmează-te, sau voi fi nevoit să-ţi
leg iarăşi mâinile şi picioarele. Haide, bea, lasă-mă să te vindec şi
îţi jur că niciodată un rănit nu va fi fost mai bine îngrijit ca tine…
Chalais nu putu auzi mai mult de atât, căci din nou îşi
pierduse cunoştinţa.

Capitolul XLVIII – EVOLUŢIILE LUI RASCASSE

LOUVIGNI ARUNCĂ asupra rivalului său învins o nespusă

privire de blândeţe funestă şi ieşi încuind uşa de două ori cu
cheia. El coborî în sala hanului pentru a lua ceva de mâncare,
căci simţea o foame grozavă. Când intră în sală, îl văzu pe jupân
Panard foarte agitat, dând ordine nevestei sale, şi pe singura
servitoare, nu mai puţin agitată, care se ducea şi se întorcea cu
iuţeală. În bucătărie, coana Panard trântea oalele. Toată mişcarea
aceasta era pentru a servi un voiajor, care se instalase la una din
mesele din salon. Era singur. Dar făcea un zgomot cât patru,
striga, tuna, bătea cu pumnii în masă, se purta ca un mare senior
a cărui pungă e plină.
„Eu cunosc figura asta, îşi spuse Louvigni intrând. Ei, da,
drace, e jupân Rascasse, spionul preferat al cardinalului. O fi
venind aici ca să mă spioneze?
— Caraghiosule! Mocofanule! Păcătos de hangiu! strigă
Rascasse. Ah! Dacă Eminenţa Sa ar putea să vadă ce mâncare
mizerabilă îndrăzneşti să-i oferi ambasadorului său!
— Un ambasador al cardinalului! gemu Panard. Vă rog să aveţi
un pic de răbdare, Monseniore, puiul are să fie fript într-o clipită.
— Să se grăbească odată! Mii de tunete! Tronul lui Irod! Eu n-
am obiceiul să aştept atâta!
Rascasse rostogolea nişte ochi turbaţi. Se amuza grozav. Jubila
şi mormăia, îşi spunea: „Ce uşor e să faci pe marele senior! Ah!
Dacă ar fi fost Corignan aici! Bucuria mea ar fi fost completă,
dacă la-ş fi avut să-l strivesc cu gloria mea”
Louvigni înaintă spre Rascasse se înfipse în faţa lui şi spuse:
— Mă recunoaşteţi?
— Domnul de Louvigni! bâlbâi Rascasse.
Într-o clipă se ridică în picioare, salutând, bodogănind tot felul
de formule de respect.
 — Oho! îşi spuse Panard, mi se pare că domnul ambasador se
face foarte umil! Ce-o fi însemnând asta? Măcar o avea bani?
Louvigni privea fix spre Rascasse:
— Când trebuie să-l revedeţi pe Eminenţa Sa? întrebă el.
— Dar… de îndată ce… cât se poate de curând…
— Ei bine, spuse Louvigni, îi veţi spune.
— Ce să-i spun.
— Nimic! rosti el după o clipă de gândire. Şi-i întoarse spatele.
Rascasse atacă faimosul pui care făcuse adineauri subiectul
vociferărilor sale şi începu să se gândească: „Cavalerul de
Louvigni, la Beaugency!… Ce-o fi făcând aici?… Pe socoteala cui a
plecat el în campanie?… Acum câteva zile era unul din
credincioşii ducelui de Anjou… Atunci, ar însemna că după
afacerea de la Fleury a… bun! Dar ce mă interesează pe mine
Louvigni?”
Îşi termină masa fără a mai striga, ceea ce îl îngrijoră foarte
mult pe jupân Panard, până în momentul când Rascasse îl chemă
şi-i plăti fără să se tocmească; se părea că sacul pus de părintele
Joseph în coburii de la şa, era de talie respectabilă. În timp ce
plătea şi se arăta la fel de blând pe cât fusese de obraznic şi de
arogant la început, Rascasse încercă să-l facă pe hangiu să
vorbească. Dar Panard jura pe toţi zeii, că nu are nimic cu privire
la domnul de Louvigni.
Atunci spionul se urcă din nou în şa şi ajunse în curând la
Blois. Acolo se duse drept la hanul castelului, un han modest,
frecventat de soldaţi care păzeau castelul.
Odată închis în camera lui, Rascasse îşi recapitulă situaţia: în
fond, aflase veşti despre ducesă o singură dată, la Étampes. De
acolo, nici un indiciu.
Rascasse se scărpină în vârful nasului. Apoi ieşi din casă ca un
om fără rost care vizitează un oraş străin; se plimbă, se învârti
prin jurul catedralei şi în cele din urmă trecu podul peste Loire.
Rascasse căută o idee. Sau mai curând, se învârtea de două ore în
jurul unei idei care i se năzărise de la plecare. Ideea aceasta luase
forma unui nume: Marchenoir…
Ce era acest Marchenoir?… Exista acolo, la câteva leghe de
Blois, o pădure foarte frumoasă, care purta acest numele acesta.
La miazăzi de această pădure se afla un târg mare numit
Marchenoir, nu departe de şoseaua de la Châteaudun la Blois – şi
Rascasse rumega următorul gând: „De ce să nu fie la Marchenoir,
fiindcă acolo are ea un castel? De acolo, poate să se întâlnească
cu domnul de Vendôme, dacă el e la Blois. Poate să fugă unde
vrea la Blois, la Orléans, la Châteaudun, la Vendôme. Ba poate
chiar să se refugieze şi în pădure. Dar dacă nu e la Marchenoir?”
Pătruns de această idee, Rascasse se întoarse la Blois, dădu
fuga la han, încălecă şi o luă numaidecât pe drumul spre
Marchenoir, unde ajunse cam pe la ora şapte seara. Aici se opri în
faţa primei colibe şi se adresă unei sărmane, care îi ieşi în
întâmpinare:
— Ascultă, femeie, spuse el, Dumnezeu să te binecuvânteze. Ia
ţine mai întâi polişorul ăsta de aur.
Femeia din colibă luă polul şi murmură:
— Dumnezeu să vi-l înapoieze, domnule gentilom.
— Acum, ia spune-mi: există la Marchenoir un castel care
aparţine nobilei ducese de Chevreuse?
— Un castel? Da, dacă doriţi dumneavoastră să-i spuneţi aşa.
Dar e o casă de vânătoare, nici aşa de mare şi nici grozav de
frumoasă, domnule gentilom. O puteţi găsi pe la jumătatea
drumului spre pădure, pe dreapta.
— Şi casa aceasta, aparţine celei despre care am vorbit?
— Pe semne, fiindcă ea a venit aici acum cinci ani, pentru
marile vânători de mistreţi; şi toată regiunea, de la Marchenoir
până la Blois îşi aminteşte de ea.
— Şi de atunci? murmură Rascasse. Nu a mai venit pe aici?
— Niciodată, domnule gentilom. Casa e încuiată. Nu e nimeni
acolo. Cresc buruienile în voia Domnului.
Lui Rascasse îi îngheţă spinarea.
— Poftim, n-am s-o găsesc!
Cu toate acestea, ca să-şi liniştească conştiinţa vru să vadă şi
casa de care era vorba. Atunci traversă târgul Marchenoir şi văzu
marginea pădurii umbrită de întunericul ce începuse să se lase.
Mergând la pas, aşa cam de un sfert de leghe, deodată, din dosul
unui grup des de mesteceni de care trecuse, văzu casa pe care el o
numise castel şi care nu era altceva decât un pavilion de
vânătoare. Totul părea mort aici.
Obloanele solide erau închise şi pline de praf. Buruieni
sălbatice creşteau în voie şi se căţărau asemeni unor stufişuri.
— Haidem! mormăi el, n-am ce căuta aici.
El îşi struni calul şi se întoarse iar la Marchenoir. Când ajunse
la primele case, se făcuse noapte. Atunci, îşi amână întoarcerea la
Blois pentru un timp mai potrivit şi se adresă unui ţăran, care
şedea în pragul porţii ultimei case din Marchenoir, adică al celei
mai apropiate case dinspre pădure. El angajase o conversaţie cu
ţăranul, din care rezulta că, plătind un pol de şase lire pariziene,
calul lui Rascasse avea să fie adăpostit în cursul nopţii în grajd,
că Rascasse însuşi avea să fie culcat în pod, unde avea să aibă
fânul ca saltea şi pelerina lui ca plapumă – şi că, afară de acestea,
Rascasse avea să primească drept mâncare o omletă serioasă şi o
ulcică de vin de regiune, în timp ce calul lui avea să fie cinstit cu
o traistă de ovăz.
Acest program frumos se îndeplini punct cu punct. Aşadar,
Rascasse, după ce îşi mâncă omleta, se pregăti să se caţere în
podul grajdului cu ajutorul unei scări exterioare ale cărei picioare
erau înfipte în bălegarul din curte şi al cărui capăt de sus ajungea
până la o fereastră a podului Dar, ca un bun şi demn călăreţ ce
era, el se duse mai întâi să se asigure că şi calul lui fusese bine
găzduit şi dacă avea culcuş bun. În grajd se aflau două vaci,
patru boi de muncă şi un cal, ceea ce arăta bunăstarea ţăranului
care părea a fi dintre cei mai bogaţi. Calul lui Rascasse se afla
alături de al stăpânului curţii şi terminase de ronţăit grăunţele.
Mulţumit, Rascasse se urcă în pod.
Somnul nu-i veni aşa de repede cum sperase. Căldura cea mare
din cursul zilei ar fi putut fi un motiv, dar mai ales şi imaginaţia
spionului, care, orice ar fi fost, îşi aducea mereu gândurile în
jurul ducesei, dispărută fără urmă. Cu toate acestea, după vreo
oră, îşi simţi pleoapele îngreunându-se, când i se păru că aude un
zgomot. Cineva bătea la poarta de-afară.
Rascasse era spion cu tot temperamentul lui. Nu putea fi nimic
de spionat acolo, fără îndoială, dar în aceeaşi clipă se simţi treaz
de tot şi, aplecându-se pe deasupra ferestrei de la pod, trase cu
urechea. Tot se mai auzeau ciocănituri, dar cu precauţie. În
sfârşit, Rascasse auzi o fereastră deschizându-se şi cineva
întrebând: „Cine e acolo?…”
— Marina! răspunse o voce, cât se putea de încetişor.
— Bine. Cobor acum!
— Şi eu! se gândi Rascasse palpitând. Marina, aici! Marina!
Camerista blestematei de ducesă! Chiar aceea pe care eu n-am
putut niciodată s-o seduc nici măcar prin mia de pistoli pe care i-
o făcea cadou Eminenţa Sa!
În timp ce-şi cobea singur, Rascasse îşi potrivise spada, îşi
aruncase pelerina pe umeri şi se coborî. Sala de la parter
răspundea în curte printr-o fereastră cu geamuri. Uşa aceasta nu
se închidea decât cu o simplă clanţă. Rascasse o întredeschise şi
aşteptă. În curând se aprinse o lumină şi ţăranul apăru. El
deschise în grabă poarta ce da în şosea şi o fată tânără apăru
spunând veselă:
— Bună seara, tată Thibaut. Mereu solid şi iute?
— Hei! Aşadar, doamna ducesă, e iarăşi printre noi?
— Tăcere, tată Thibaut. Taci, spuse grav Marina. Doamna
ducesă e fugită. Satana din Piaţa Regală, locţiitorul îmbrăcat în
cardinal, vrea s-o omoare. Şi dumneata o poţi salva.
— Ei îi datorez totul, spuse Thibaut cu mâinile împreunate. Să-
mi poruncească. Viaţa mea şi a lor mei îi aparţin.
— Bine. E vorba de dus o scrisoare, tată Thibaut. Chiar acum!
spuse Marina.
— Şi unde?
— La Blois. La palatul domnului de Cheverny.
— Îl cunosc. Daţi-mi scrisoarea. Are să plece chiar acum. Eu
am s-o duc.
— Gândeşte-te că trebuie să ajungem acolo cât mai repede!
— Roşcatul merge repede. E un animal minunat, cu picioare
rezistente şi inima solidă. Trebuie să aduc şi răspuns?
— Chiar în noaptea asta. La pavilionul de vânătoare. Ai să baţi
de două ori din palme şi ai să spui Chalais. Dacă nu are să-ţi
deschidă, te întorci acasă şi aştepţi venirea mea, orice s-ar
întâmpla.
Marina mai schimbă câteva cuvinte cu bunul ţăran, apoi o
şterse.
Rascasse se repezi la grajd, unde nu rămase decât vreo câteva
secunde. Atunci s-ar fi putut auzi în tăcerea nopţii un nechezat de
durere. Apoi o umbră se căţără cu iuţeală pe scară. Era Rascasse
care se întorcea în camera lui de dormit, adică în pod. În timpul
acesta tata Thibaut închise poarta. Apoi se îmbrăcă cu nişte haine
pentru drum, fără a scula pe nimeni din casă. După aceea, se
duse la grajd, de unde îl scoase pe Roşcatul, animalul acela care,
după spusele lui, avea picioare rezistente şi inima solidă. Dar
acum nu mai avea picioare – cel puţin nu mai avea picioare de
fugă. Fapt e că şchiopăta teribil şi nu părea în stare să facă nici
măcar douăzeci de paşi La lumină unei făclii pe care o aprinsese,
Thibaut examină animalul şi nu descoperi nimic. Dar a doua zi, la
lumina zilei, observă şi el mica rană: tendonul de la jaretul drept,
tăiat…
Aşadar, tata Thibaut îşi vârî la loc în grajd calul ce şchiopăta şi
rămase câteva minute zăpăcit de această nenorocire neprevăzută.
După ce trecură primele clipe, tata Thibaut ridică din umeri;
privirea îi căzu pe calul lui Rascasse!…
El se înfioră de bucurie şi începu pe furiş să pună şaua pe calul
lui Rascasse, pe care îl scoase de dârlogi în curte. Acolo se opri
înspăimântat, văzându-l pe călătorul pe care-l credea culcat în
pod, coborând cu neîndemânare scara.
— Uf! spuse Rascasse ajungând jos. Bine că am ajuns. Ei! dar
ce dracu faci aici, dragă gazdă! m-ai deşteptat cu atâta zgomot!
Poftim! Aşadar, vrei să faci o călătorie?
— Nu… adică… se bâlbâi omul.
— Oh! strigă deodată Rascasse, dar te-ai înşelat, dragă gazdă!
Ai luat calul meu!… Pe legea mea, acum că l-ai înşeuat şi că nu
m-ai lăsat nici să dorm, am să mă urc pe el să-mi continui
drumul spre Châteaudun, aşa pe răcoarea nopţii… ziua e aşa, de
cald!
Bietul ţăran rămase amuţit câteva clipe.
— Domnule, spuse el în momentul când Rascasse îşi ducea
calul lângă un pietroi mare. Un cuvânt… dumneavoastră vă
duceţi la Châteaudun?
— Şi de acolo la Chartres şi apoi la Paris.
— N-aţi voi să vă întârziaţi călătoria cu câteva ore? Să-mi
împrumutaţi calul dumneavoastră până mâine dimineaţă?
— Să-mi întârzii călătoria, da, dragă gazdă. Dar ca să-ţi
împrumut calul… niciodată. Valorează şaizeci de pistoli.
Thibaut avu o scurtă luptă sufletească, apoi spuse, palid de
sacrificiul ce-l făcea
— Domnule, vă cumpăr calul dumneavoastră şi sunt gata să vă
număr cei şaizeci de pistoli.
Rascasse îl admiră. Dar încălecând îi răspunse:
— Pe legea mea, nu. Eu nu sunt nici un gentilom şi nici un
războinic. Eu sunt un simplu pălărier de pe strada Francs-
Bourgeois, cu firma „La mielul Sfântului Ioan”. Dar ce vreţi, eu ţin
la bunul meu căluţ. Face parte din familie. Nevastă-mea mi-ar
scoate ochii, dacă l-aş vinde. Îmi pare rău, gazdă… Adio şi
mulţumesc pentru omletă.
— E un om cumsecade, îşi spune Thibaut. Domnule! strigă el
cu o voce disperată.
Rascasse se opri. Palpita de emoţie.
— Domnule, spuse cu hotărâre Thibaut, nu voiţi nici să-mi
împrumutaţi şi nici să-mi vindeţi animalul dumneavoastră?
— Nu. Cu nici un preţ… Adio!
— Aşteptaţi. Dar aţi spus că aţi consimţi să vă întârziaşi puţin
călătoria.
— Ei, Doamne, da. Numai să pot pleca mâine dimineaţă mai
departe.
— Mâine dimineaţă veţi putea pleca, domnule. Aţi consimţi
dumneavoastră să salvaţi pe cineva care e în pericol de moarte?
— Ei, doar sunt creştin! Ce dracu! spuse Rascasse cu mândrie.
Şi dacă nu e nici un risc…
— Nici unul. Nu trebuie decât să vă duceţi cu o scrisoare la
Blois şi să-mi aduceţi mie răspunsul… Domnule, domnule!
adaugă Thibaut, remarcând şovăiala lui Rascasse. Veţi fi răsplătit
din belşug: am să ţin minte firma dumneavoastră şi am s-o
comunic unui personaj foarte puternic…
— Şi spui că asta ar salva pe cineva de la moarte? reluă
Rascasse.
— Da, domnule, vă jur!
Rascasse se luptă o clipă cu el însuşi. Apoi spuse cu un suspin:
— Să nu se spună că am lăsat să piară un creştin, pentru a
scuti de câteva leghe în plus calul meu şi a mă scuti pe mine
însumi de această oboseală. Ce trebuie să fac? adăugă Rascasse
descălecând.
Asta era o adevărată minune: bunul pălărier uitase chiar că era
vorba să ducă o scrisoare la Blois!… Thibaut îi dădu scrisoarea
copleşindu-l cu binecuvântări şi arătându-i cu exactitate unde se
afla palatul de Cheverny.
Atunci, Rascasse se urcă din nou pe cal şi luă imediat drumul
spre Blois. Inima îi sălta de bucurie. O aflase pe ducesa de
Chevreuse şi, în timp ce galopa, îşi repeta cuvintele părintelui
Joseph: „Să împiedici cu orice preţ ca ducesa să se întâlnească,
cu Vendôme!” Visuri de avere şi de glorie îi chinuiau mintea-i
şireată. Toată această măreţie în perspectivă îl făcu să
izbucnească în râs; şi în concluzie, strigă.
— Popa are să fie zdrobit de lovitura asta!
El ajunse la Blois şi se duse ţintă la hanul lui. Acolo se închise
în cameră, lăsându-şi calul aşa înşeuat în grajd. Liniştit, el rupse
sigiliul scrisorii pe care trebuia s-o ducă la palatul de Cheverny.
Scrisoarea era astfel concepută:
„Mă aflu la Marchenoir.
E neapărată nevoie ca să vă văd cât se poate de curând. Vă
aflaţi la Blois? De nu, Cheverny are să vă spună conţinutul acestor
rânduri. Dacă sunteţi acolo, unde trebuie să vă întâlnească?
Comunicaţi-i aceasta aducătorului, în care puteţi avea încredere.
Unde e Chalais? Bietul Chalais! Cum să-l prevenim? Adio, vărul
meu. Aştept cu nerăbdare întoarcerea mesagerului meu. Daţi veşti
repede: am ceva nou în cap.
Maria”

După ce o citi, Rascasse se aşeză la masă şi scrise la rândul

său:
„Prea Înalte Părinte,
A trebuit să cheltuiesc foarte mult ca să pot cumpăra câţiva
valeţi. M-am bătut deja de două ori în duel şi sunt rănit la braţ. De
altfel, viaţa mea vă aparţine; iar rana mea, deşi mă face să sufăr,
nu mă împiedică de a acţiona. Am descoperit fiara pe urma căreia
v-a plăcut să mă stârniţi. E cuibărită la trei sute de stânjeni de
târgul Marchenoir, aproape de pădure, într-un pavilion de
vânătoare. Am să intru în casă şi vă garantez că n-am s-o pierd din
vedere. Ea caută să corespondeze cu personajele ilustre pe care
dumneavoastră mi le-aţi arătat. Eu îi interceptez scrisorile. Vă rog
cu umilinţă, Prea Înalte Părinte, de a binevoi să-mi umpleţi unele
spărturi pe care a trebuit să le fac în sacul cu pistoli.
Monseniore, rămân al Înălţimii Voastre prea umilul, prea
devotatul şi, îndrăznesc s-o spun, prea îndemânaticul servitor.
Rascasse”

Micul spion reciti cu satisfacţie această curioasă scrisoare.

— Am spus totul în ea, făcu el foarte vesel. Cred că rana are să
facă mult efect, fără a mai conta pe descoperirea nobilei doamne.
Rascasse părăsi hanul pe la miezul nopţii şi alergă pe jos până
la castel, unde făcu atâta gălăgie în faţa porţii, încât i se deschise
şi fu dus în camera de gardă. Acolo, el ceru ca să fie sculat din
somn imediat guvernatorul castelului, care, aflând că era în curte
un mesager al cardinalului, se grăbi să se coboare. Rascasse îi
vârî sub nas un pergament pe care îl găsise gata pregătit în
coburii de la şa, alături de faimosul sac cu bani.
 — E în regulă, spuse aspru guvernatorul după ce îl citi. Ce vă
trebuie?
— Un călăreţ care să ducă imediat această scrisoare la Paris,
spuse Rascasse ridicându-se în vârful picioarelor. Şi să se
grăbească!
— Un mesager pentru Paris! ordonă guvernatorul.
Şi întoarse spatele lui Rascasse. Zece minute mai târziu, un
călăreţ gonea ca vântul, ducând cu el scrisoarea pe care Rascasse
o scrisese. Cât despre aceea a ducesei, spionul o îndoise cu grijă
şi o ascunse într-un buzunar al pieptarului său, din piele de bivol.
De acolo, el alergă la Hanul Castelului, îşi luă calul şi se repezi
spre palatul de Cheverny, pe care îl cunoştea foarte bine, întrucât
acesta fusese multă vreme palatul guvernământului, cât timp
domnul de Cheverny fusese guvernatorul provinciei. Acolo, altă
gălăgie, aşa de puternică, că în cele din urmă, un elveţian măreţ
şi roşcovan îi deschise şi îl pofti înăuntru. Rascasse, ceru să fie
condus la domnul de Cheverny. Şi cum elveţianul ezita, el adăugă
că venise până acolo în cea mai mare goană, cu o ştire din partea
ducesei de Chevreuse.
Imediat, Rascasse fu dus în faţa unui tânăr gentilom, văr cu
fostul guvernator care era gata de plecare, poate chiar că plecase,
pentru a nu fi amestecat în încurcăturile ce se făceau. Dar
Cheverny, la plecare, pusese la dispoziţia fiilor Gabriellei de
Estrées, palatul lui de la Blois şi frumosul castel pe care îl
stăpânea lângă Vendôme… Aşadar, vărul îl reprezenta pe
Cheverny. Acesta era vicontele de Droue, de douăzeci şi doi de
ani, care era şi el mai mult sau mai puţin aprins după frumoasa
sirenă, ce era ducesa de Chevreuse şi făcea şi el parte din
conspiraţia împotriva lui Richelieu.
— Domnule, spuse politicos gentilomul, văzând că Rascasse
purta spadă, deci nu era vreun servitor, – eu sunt vicontele de
Droue şi îl înlocuiesc pe Cheverny, care e plecat.
— Domnule viconte, spuse Rascasse cu îndrăzneală, aşadar,
sunteţi omul de încredere al doamnei ducese.
— Da, făcu Vicontele luându-şi o poziţie semeaţă, aşadar,
sunteţi însărcinat cu un mesaj? Daţi-mi-l.
— Mesaj verbal, domnule viconte. Doamna ducesă s-a oprit la
patru leghe de Blois…
— Unde? făcu repede tânărul.
— Doamna ducesă a uitat să mă autorizeze să vă spun şi asta,
răspunse Rascasse.
Vicontele păru să aprecieze răspunsul şi cu un ton binevoitor i
se adresă iar:
— Bine, prietene. Acum spuneţi-mi mesajul dumneavoastră.
Poţi vorbi cu toată încrederea, adăugă el remarcând admirabila
şovăială pe care o arăta Rascasse.
— Ei bine, domnule viconte, doamna ducesă întreabă unde
trebuie să se întâlnească cu Monseniorul de Vendôme, întrucât
doreşte foarte mult să ocolească intrarea în Blois.
— Spune-i să se ferească de Blois, spuse repede gentilomul.
Spune-i că ni s-a semnalat ieşirea unui spion al cardinalului,
venit fără îndoială pentru a o pândi.
— Nu rămâne nici cea mai mică îndoială, spuse Rascasse. Îi voi
repeta textual cuvintele dumneavoastră.
— Bine, adaugă-i că domnul duce de Vendôme o aşteaptă cu
cea mai vie nerăbdare la castel din Cheverny.
— Castelul Cheverny. Prea bine, domnule viconte. Mâine va fi
acolo. Dumnezeu să vă păzească, domnule viconte!
— Mulţumesc, bravul meu, spuse Droue; ia asta – adăugă el,
oferind cinci-şase dubli pistoli lui Rascasse - şi spune-i că
vicontele de Drouil va fi fericit s-o revadă şi să-şi pună spada la
dispoziţia ei.
— Spada dumneavoastră la dispoziţie. Bine, făcu Rascasse
luând piesele de aur.
Câteva minute mai târziu, Rascasse lua din nou drumul spre
Castel, intra din nou şi punea să fie anunţat din nou
guvernatorul; fără îndoială că pergamentul pe care îl citise acesta
îşi avea importanţa lui, căci acesta nu şovăi o secundă să-l
poftească din nou pe Rascasse.
— Ce mai vrei? se răsti el pentru a-şi salva demnitatea. Să ţi se
taie urechile?
— Urechile mele? Sunt prea lungi, Monseniore, şi v-aţi pierde
timpul. Îmi trebuie un alt curier pentru Paris.
Guvernatorul deschise fereastra camerei sale şi urlă:
— Un alt călăreţ, pentru Paris? Daţi-mi scrisoarea, adăugă el.
— Vreau să scriu acum, Monseniore, spuse Rascasse.
El scrise, într-adevăr, chiar la masa guvernatorului şi îşi sigilă
epistola, care de data aceasta conţinea numai aceste cuvinte:
„Domnul de Vendôme e la castelul de Cheverny.
Rascasse”
 În momentul când să-i scrie adresa, Rascasse şovăi un
moment. Apoi, luând o hotărâre, scrise: Eminenţei Sale
Monseniorul cardinal, duce de Richelieu, la Palatul Cardinal.
Guvernatorul privise cu uimire cum se instala spionul la masa
lui şi se servea de hârtia şi de sigiliul lui, dar îşi păstră pentru el
impresiile şi se mulţumi să bombăne aparte: „Cardinalul trebuie
să fie un om de nimic, dacă dă el atâta autoritate zbirilor lui.
Numai niţel să mai continue asta, şi am să scriu şi eu; dar
Regelui, ca să-i cer să mă concedieze.
Şi după aceasta, domnul guvernator luă pana de care se servise
Rascasse ca să scrie, o rupse cu furie şi o aruncă pe fereastra
care rămăsese deschisă. Scrisoarea spionului fu înmânată
mesagerului, care, gata echipat, aştepta în anticameră.
— Asta-i tot? se răsti guvernatorul.
— Da, Monseniore, Dumnezeu să vă păzească!
— Du-te la dracu! spuse guvernatorul deschizându-i uşa.
— La dracu? făcu Rascasse. Ah? Monseniore, gândiţi-vă că
trebuie să mă duc de-a dreptul la Eminenţa Sa, care e tocmai
inamicul diavolului!
Lăsându-l pe guvernator speriat şi îngrijorat, Rascasse, foarte
mândru că a avut ultimul cuvânt faţă de un atât de puternic
personaj coborî; încălecă şi ieşi din Blois.
Largile dâre luminoase ale zorilor ce se iveau, începuseră să
albească orizontul, când Rascasse ajunse la Marchenoir. Acolo, el
descălecă şi ocolind târgul şi trecând peste câmp, evită casa lui
Thibaut. În sfârşit, ajungând în faţa pavilionului de vânătoare, el
bătu de două ori din palme şi spuse: „Chalais!” Imediat se
deschise unul din obloanele care păreau închise de ani de zile.
Rascasse îşi legă calul de trunchiul unui arbust şi căuta prin
coburi.
— Dumneata eşti, tată Thibaut? întrebă o voce.
— Da. Grăbiţi-vă, murmură Rascasse.
Marina întredeschise uşa; în aceeaşi clipă ea rămase împietrită:
la două degete de faţa ei drăguţă era gura unui pistol, gata să
scuipe moartea.
— Un cuvânt, spuse Rascasse, o mişcare şi trag! zău aşa!
Nu era nevoie nici de atâta lucru ca s-o sufoce pe subreta care
se clătina, dârdâind şi căscase nişte ochi rătăciţi de groază.
— Micuţa mea, reluă spionul, nu vreau să-ţi fac nici un rău –
nici ţie nici stăpânei tale; din contră, am venit s-o scap. De aceea
închide uşurel uşa, să stăm de vorbă.
Ţinută mereu sub ameninţarea pistolului, Marina ascultă.
Atunci, Rascasse o împinse spre o odaie aranjată ca o bucătărie.
Biata fată se trânti pe un scaun.
— Mă recunoşti? reluă Rascasse.
Marina făcu un semn că, într-adevăr, îl recunoştea pe spion.
— Linişteşte-te, reluă Rascasse. Altădată am încercat să te
cumpăr pe socoteala stăpânului meu. Astăzi nu mai aparţin
cardinalului şi am venit s-o salvez pe stăpâna ta. Unde e?
Marina ridică mâna spre tavan.
— E sus? spuse spionul. E singură?
— Da! făcu Marina într-un suflet.
Era primul cuvânt pe care îl rostea. Rascasse socoti atunci că
Marina îşi revenea puţin câte puţin şi că, fără îndoială, avea să
înceapă să ţipe. Se repezi asupra ei şi urmă o mică luptă, după
care subreta amuţi, sub un căluş făcut dintr-o eşarfă. Apoi îi legă
mâinile şi picioarele şi schiţând un gest protector şi binevoitor, îi
spuse:
— Hai, hai, fără mânie şi fără frică. Totul are să meargă bine,
copila mea, ţi-o promit…
El ieşi încuind uşa de două ori şi luând lumânarea cu el.
Imediat după aceea se urcă pe scara ce ducea spre etaj. La a doua
treaptă, el aşeză făclia şi îşi şterse fruntea pe care îi şiroia o
sudoare rece. Apoi deschise singur uşa ce dădea spre capul scării.
Cum o deschise, strigă:
— Doamnă, vă rog să nu mă forţaţi să vă omor!
Ducesa era acolo, aşteptând ca Marina să i-l aducă pe Thibaut.
În momentul când se deschidea uşa, ea scria. Auzind zgomotul,
ea se întoarse şi-l văzu pe spion, care după ce îşi aruncase
ameninţarea, îndreptă spre ea pistolul. Ducesa împinse scaunul
pe care stătea şi, roşie de indignare, se îndreptă spre Rascasse.
Ea mergea fără grabă, superbă, cu ochii aţintiţi asupra lui
Rascasse, cu buzele tremurând:
— Haide, dar, mitocane! Stăpânul tău şi-a pierdut capul, dacă
a ajuns să pună să fie ameninţată cu moartea o doamnă de
Rohan-Montbazon!
— Doamnă, spuse repede Rascasse, încă un pas şi trag! De
altfel, mai bine un glonţ de pistol, decât securea călăului!
Şi la acest cuvânt, Rascasse întinse braţul. Ducesa se dădu
înapoi galbenă ca o moartă. Nu în faţa pistolului se dădu înapoi,
ci în faţa groaznicului cuvânt al lui Rascasse.
— Securea călăului! Pe mine! mugi ea.
— Ei, doamnă! E drept că sunteţi Rohan-Montbazon, dar aţi
complotat împotriva vieţii cardinalului. Haideţi, doamnă! aţi jucat
la Fleury o partidă pe care aţi pierdut-o. Acum resemnaţi-vă să
plătiţi. Am unsprezece oameni cu mine, doamnă.
— Ce voieşti? bâlbâi ducesa ale cărei gânduri se întunecau în
faţa a tot ce se petrecea.
— Să vă salvez, poate, doamnă! spuse Rascasse, care în
afacerea asta se dovedi mult superior. Vă arestez, doamnă, în
numele regelui de la care am mandatul acesta! dar arestându-vă,
poate că vă dau şi singura posibilitate care vă mai rămâne, de a
face pace cu cardinalul.
— Niciodată! spuse Maria de Chevreuse cu sălbatică hotărâre.
— Dacă nu cu Eminenţa Sa, spuse spionul, cel puţin cu
Majestatea Sa. Uitaţi, doamnă, eu nu sunt decât un biet om care
e întrebuinţat la treburi josnice, ca aceea pe care o fac în acest
moment. Ca să îndrăzneşti să ameninţi o Rohan-Montbazon, să
îndrăzneşti să îndrepţi pistolul spre dânsa, să îndrăzneşti să-i
spui că e arestată – ar trebui să fii Rascasse pentru aşa ceva!
Spionul pronunţă aceste cuvinte cu un ciudat amestec de
mândrie şi de umilinţă. Mândria îi venea de la instinctul lui de
câine de vânătoare. Umilinţa îi venea, poate, de la scurta lui
apropiere de Mauluys şi de Trencavel. El continuă:
— Eu sunt un om prea neînsemnat, dar cunosc toate
dedesubturile acestor timpuri. Voiţi să vă spun unde sunt ai
dumneavoastră.? Ascultaţi, doamnă: Monseniorul, ducele de
Anjou, în curând are să se numească duce de Orléans…
— Niciodată, răspunse ducesa fără să-şi dea seama că deja
începuse să stea la discuţie cu Rascasse. Niciodată! Delfinul, nu
se va căsători cu domnişoara de Montpensier…
— S-a supus, doamnă. Ce interes aş avea să mint? El şi-a
cerşit iertarea şi uitaţi, doamnă ce a spus: „Dacă ducesa a fugit
din Paris, va fi găsită fie la târgul Marchenoir, fie la castelul
Cheverny.”
— Castelul de Cheverny, murmură ducesa copleşită de un gând
de îngrijorare.
— Da, doamnă, castelul de Cheverny, în care, la ora la care
vorbesc, oamenii lui de Vendôme şi Bourbon sunt înconjuraţi de
un roi de soldaţi, aşa cum şi acest pavilion e înconjurat de un roi
de poliţişti.
Ducesa aruncă în jurul ei o privire plină de blesteme, apoi
murmură:
— Ei bine, domnule, mă predau!
Rascasse îşi puse pistolul în centură.
„Ah! Corignan, strigă el în gând, îmbătat de triumful lui, ce ai
zice tu, popă, dacă m-ai vedea într-un astfel de moment?”
— Puteţi să-mi spuneţi ce s-a întâmplat cu ceilalţi seniori
compromişi în afacerea asta?
— Da, doamnă, vă voi spune imediat. De trei zile se fac
percheziţii în mai mult de douăzeci de palate din Paris. Mai mult
de două sute de ordine de arestare au fost trimise guvernatorilor
provinciilor, mai cu seamă la Toursine şi în Anjou. În sfârşit, o
armată întreagă se pregăteşte să se îndrepte spre Nantes.
Ducesa era zdrobită. De altfel, trebuie să adăugăm că aceste
informaţii ajunseseră la urechea lui Rascasse în timpul drumului
său şi erau în întregime adevărate.
— Puteţi să precizaţi? spuse ducesa. Ce s-a întâmplat, de pildă,
cu domnul de Bouteville?
— La Bastilia, doamnă!
— Şi domnul de Beuvron?
— Mort, doamnă!
Ducesa era albă ca varul. Un nume îi flutură pe buze şi nu
îndrăznea!… Rascasse nu o pierdea din ochi. În clipa aceea deveni
genial. El spuse cu nepăsare:
— Unul singur a scăpat până acum de toate căutările.
— Şi cine e? gâfâi Maria de Chevreuse.
— E domnul conte de Chalais.
Ducesa de Chevreuse îşi lăsă capul în piept; două lacrimi
fierbinţi, lacrimi de bucurie şi de disperare se prelinseră pe obrajii
ei. Încetişor, ea murmură:
— Vă mulţumesc, domnule.
Mulţumiri lui Rascasse! El se ridică mai mult ca oricând pe
vârful picioarelor şi de data aceasta poate că avea şi dreptul.
— Cum aţi descoperit ascunzătoarea mea de aici? reluă ducesa
să mai spună ceva.
— O Doamne, foarte simplu, doamnă. Mi-am instalat toţi
oamenii în diferite colibe din acest sat. Unul din ei, ascuns la un
om cumsecade, numit… pe legea mea, i-am uitat numele… a da,
numit tata Thibaut...
— Nu i s-a întâmplat nimic acestui servitor credincios?
Domnule, dacă aveţi inimă…
— Vai, doamnă, liniştiţi-vă! De altfel ar fi fost de ajuns ca
dumneavoastră să-mi fi dat ordin ca viaţa, bunurile şi libertatea
acestui om cumsecade Thibaut să fie respectate.
— Mulţumesc, domnule! repetă ducesa.
Rascasse mergea din triumf în triumf. El îşi termina în modul
cel mai elocvent treaba de a fi reuşit s-o convingă pe ducesă, dacă
ea ar mai fi avut cumva vreo îndoială. Dar cum s-ar fi putut ea
îndoi că pavilionul nu era înconjurat de poliţişti şi că Rascasse era
singur?
— Doamnă, completă micul spion, eu v-aş fi foarte
recunoscător dacă aţi mărturisi şi dumneavoastră că m-am purtat
cu dumneavoastră atât de cinstit, cât mi-a fost în putinţa.
Doamnă, am să-mi împing respectul până acolo încât am să-mi
las oamenii ascunşi pe aici primprejur. Nici lui Dumnezeu nu-i
place ca o atât de ilustră persoană, să fie expusă neruşinatei
curiozităţi. Dinspre partea dumneavoastră, doamnă, vă rog să-mi
faceţi posibil acest respect, abţinându-vă de orice tentativă
zadarnică de fugă. Mă cutremur la gândul că labele grosolane ale
acestor mitocani, ar putea să se aşeze pe nobilii dumneavoastră
umeri…
— N-am să încerc nimic, spuse ducesa semeaţă. Vă rog să
ieşiţi!
Rascasse salută adânc şi ascultă. El coborî şi se opri în pragul
uşii, scărpinându-se în vârful nasului şi privind spre lumina zilei,
care începuse să crească.
— Jos, mica servitoare, ce-i drept, legată solid; sus, stăpâna
îmblânzită bine, iar e drept. Nu interesează: acum începe ce e mai
greu. Cum dracu să fac să le păzesc singur pe aceste două
turbate?

Capitolul XLIX – CUVÂNTUL REGAL

ACUM, E NECESAR SĂ VEDEM ce s-a întâmplat cu cei doi

mesageri ai lui Rascasse: unul trimis la părintele Joseph, relativ
la ducesa de Chevreuse; celălalt trimis la cardinal, pentru a-l
încunoştinţa că ducele de Vendôme se refugiase în castelul
Cheverny. Aceşti doi călători goneau spre Paris; numai că primul
o luase prin Chartres şi doilea prin Orléans: simplă chestie de
gust, ambele drumuri fiind la fel de lungi. De asemenea şi chestie
de destin, mai ales de destin.
Se întâmplă că primul (însărcinat să-i ducă scrisoarea
părintelui Joseph) avu de străbătut o pădure. El făcuse un popas
foarte lung şi greu, când răsună o împuşcătură, un glonţ şuieră
prin aer şi-l lovi în cap. Bietul băiat se rostogoli din şa, avu două-
trei zvâcnituri pe iarba de pe marginea drumului plină de rouă şi
de parfumul frunzelor; apoi se linişti pentru totdeauna. Atunci,
apărură trei-patru bandiţi de codru, cu pumnale în mâini. Într-o
clipă, mesagerul fu jefuit: bani, hârtii, haine, totul îi fu luat şi
tâlharii dispărură, luând şi calul cu ei. De aceea, scrisoarea lui
Rascasse nu mai ajunse niciodată la destinaţia ei.
Celălalt călăreţ era trimis la „Eminenţa Sa Monseniorul
cardinal de Richelieu” şi mesajul purta un singur rând al lui
Rascasse, rând care valora – ce-i drept, – cât un discurs întreg.
Aşadar, acest călăreţ trecu prin Orléans. Era un vlăjgan solid,
îmbătrânit pe cal, deja încărunţit, nemaiavând la ce ţine în lumea
aceasta. Fiindcă era drumeţ vechi, care nu prea se da în vânt
după astfel de chestii, el nu făcu popasuri forţate, spunându-şi că
scrisoarea are să ajungă odată la destinaţie, aşa că se opri destul
de des, goli nenumărate ulcele de vin prin toate cârciumile ce le
întâlni în drum şi ajunse în sfârşit la Paris cu două zile după
plecarea Eminenţei Sale şi a Regelui. Atunci, caraghiosul începu
să înjure, să blesteme, să tune şi să fulgere, trimiţându-l la dracu
pe cardinal, toate acestea spunându-şi-le lui, de bună seamă. Şi
asta numai, fiindcă era nevoit ca după o odihnă de două ore să
încalece pe un cal şi să alerge după Eminenţa Sa dar de data
aceasta în goana mare. Aţi văzut că Richelieu, ajungând la
Chartres, îl convinsese pe Ludovic al XIII-lea să plece numaidecât
înainte, spre Blois şi spre Nantes. Aşadar, lăsându-şi mica armată
să-şi continue popasurile liniştite, regele, escortat de muşchetarii
lui cenuşii şi de muşchetarii negrii, luase drumul spre Blois.
Bineînţeles că ducele de Anjou şi Curtea îl întovărăşeau. S-au
oprit o zi la Châteaudun, atât pentru a odihni caii, cât şi pentru a
primi rapoartele unor puzderii de spioni cu care Richelieu
umpluse regiunea.
A doua zi, după ce au şovăit toată dimineaţa, şi-au reluat
drumul, coborând spre Blois, mergând pe la marginea occidentală
a pădurii de la Marchenoir. Spre seară ajungeau la Blois.
Avuseseră până atunci opriri bruşte, plecări rapide din loc în loc
şi poate chiar, de două-trei ori, gânduri de întoarcere spre Paris.
Adevărul e că Richelieu, ros de îngrijorare, tremura pentru pielea
lui: Chalais era prin regiunile acelea, liber; Vendôme şi Marele
Stareţ îi scăpaseră; în spatele lui, la Paris, se afla Annaïs de
Lespars; Ducesa de Chevreuse probabil dădea târcoale pe acolo,
pe undeva… Lui Richelieu îi era frică şi părintele Joseph nu era
cu el...
În seara acelei zile ridicară corturile în jurul unui cătun numit
La Madeleine, ce se găsea numai la o leghe depărtare de
Marchenoir… Într-un galop, Rascasse ar fi putut să ajungă la
cardinal!…
După sfatul ce se ţinu sub cortul regal, Richelieu se retrase
pentru ca să lucreze, adică să scrie scrisori. La fiecare moment
plecau ştafete în toate părţile. La fiecare minut soseau spioni de
pretutindeni. Toate rapoartele lor erau seci. Nu se ştia nimic nici
despre ducesă, nici despre Vendôme şi fratele lui, nici despre
Chalais – nimic! Se lăsase demult noaptea asupra taberei lor.
„Dacă-l prind pe Vendôme, sunt scăpat, se gândea Richelieu. El
e adevăratul şef. În jurul lui se îngrămădeau urile răspândite şi se
cristalizau ambiţiile. Oh! Dacă l-aş găsi pe omul acesta!… Dar
cine să-l găsească? Unde o fi? Blestemată să fie acesta Annaïs
care a făcut să fie prevenit la timp!… Dacă am să mor înaintea ei,
aş dori aceasta… Şi mi-a spus-o, adăugă el înfiorându-se:
„moartea veghează!”
— Un mesager pentru Eminenţa Sa! strigă o voce.
Cardinalul dădu ordin şi imediat mesagerul intră în cort. Avea o
eşarfă roşu cu albastru.
— Uniforma cavaleriei uşoare de la Royal-Vendôm! Vii de la
Blois? exclamă cardinalul.
— Trecând prin Paris, în goană după Eminenţa Voastră.
Cardinalul citi depeşa de un singur rând, trimisă de Rascasse
şi se îngălbeni. O clipă mâinile i se frământară, apoi un surâs
teribil îi zburli mustaţa de felină şi aruncă o pungă mesagerului,
care plecă strigând: „Trăiască Eminenţa Sa!”
— Rascasse! murmură cardinalul. Şi eu pusesem să-l omoare!
… În mod hotărât, părintele Joseph se pricepe la oameni. Acesta-i
un om preţios. Are să fie răsplătit din plin… chit că mai târziu are
să fie spânzurat.
 Cardinalul se frământa din plin, prins de una din acele bucurii
funeste, care la el se oglindeau totdeauna printr-un ordin
sângeros, se înfăşură în pelerina lui şi se îndreptă spre cortul
regal, pe care flutura o eşarfă albă, presărată cu crini de argint
— Sire, spuse Richelieu intrând, principalul răzvrătit e al
nostru acum.
— Vendôme? exclamă Regele.
— Da Sire: se află la castelul Cheverny.
— La câteva leghe de aici?
— Da, Sire.
Ludovic al XIII-lea făcu agitat câţiva paşi prin cort. Şi primul lui
gând, plin de rafinată răzbunare, a fost:
— Trebuie să-l deşteptăm pe bunul meu frate Gaston, pentru
aduce la cunoştinţă vestea cea bună.
— Ba să ne ferim de aceasta, Sire! spuse repede Richelieu.
Trebuie să ne luăm măsurile necesare ca să-l prindem pe domnul
de Vendôme şi pe fratele lui.
— La naiba, măsura e gata luată. Am să pun să se sune
înhămarea şi în zorii zile plecăm la Cheverny, unde voi intra ca un
stăpân şi spune să aresteze pe toţi complotiştii!
— Pe nimeni Sire! nu vom prinde pe nimeni!
— Şi de ce dracu nu?
— Fiindcă nu vom mai găsi pe nimeni, Sire! Crede Majestatea
Voastră că Vendôme nu are spioni cu care să umble pe aici?
Lăsaţi-mă pe mine să lucrez, Sire. Nu la Cheverny are să aibă loc
arestarea, ci chiar aici.
— Ei bine, fă-o atunci, domnule. Prin aceasta, dumneavoastră
veţi veghea odată mai mult asupra liniştii mele şi asupra
destinelor regatului meu.
Richelieu se înclină cu un respect exagerat în faţa acestui biet
rege; apoi întorcându-se în cortul lui, ceru să i se aducă doi-trei
spioni de-ai lui, dintre cei mai îndemânateci. El scrise o scrisoare
scurtă, pe care i-o încredinţă unuia din ei, căruia îi dădu şi
instrucţiuni aparte.
Spionii plecară. În curând, totul dormea în tabăra
muşchetarilor.
Iată care erau cele câteva rânduri pe care le conţinea scrisoarea
încredinţată de Richelieu unuia din spionii săi:
„Puteţi avea toată încrederea în omul care vă va înmâna această
scrisoare. Acest om, vă va vorbi în numele meu. Întăresc tot ce vă
va spune acest om”

Scrisoarea era semnată cu un fel de monogramă incompletă:

doi R spate în spate, uniţi printr-o trăsură de unire. Spionii călare
pe cai foarte buni, zburau spre castelul de Cheverny. De
dimineaţă, pe la ora nouă, doi dintre dânşii îşi reluau drumul spre
tabăra regală: ştiau acum tot ce voiau să ştie, despre castelul de
Cheverny: Vendôme şi Marele Stareţ erau acolo, împreună cu
domnul de La Valette. În jurul lor, vreo cincizeci de seniori din
regiune care alergaseră la chemarea lor. Toţi aveau două planuri
proiectate. Primul consta în a răscula Bretagne şi a dezlănţui un
război civil. Cel de al doilea, consta în a se refugia la La Rochete,
să se unească acolo cu hughenoţii şi să aştepte ajutoare din
Anglia. Iată veştile ce-i fură raportate lui Richelieu.
Şi erau adevărate. La castelul Cheverny, César de Vendôme
asculta, însemna, aproba, promitea. Frigurile ambiţiei îl rodeau.
Cât despre fratele lui, Marele Stareţ, dacă asculta totul cu atenţie,
în schimb vorbea mult mai puţin şi cântărea totul mult mai mult.
El era omul unei conspiraţii, unui duel, al unei acţiuni rapide şi
decisive; dar războiul, cu încetineala lui, cu diferitele lui şanse de
schimbare, cu succesele lui capricioase, îi surâdeau prea puţin.
Tocmai în momentul acesta apăru un lacheu ca să anunţe că
un burghez din Vendôme avea de spus ceva foarte important.
Marele Stareţ puse să fie introdus burghezul într-o odaie mai
îndepărtată, unde se duse şi el imediat.
— Ce aveţi să-mi spuneţi? întrebă el cu răceală.
— Monseniore, spuse omul, eu nu sunt un burghez din
Vendôme, ci sunt unul din spionii ataşaţi serviciului Eminenţei
Sale cardinalul de Richelieu. Puteţi pune să fiu ucis monseniore,
dar dacă mor, nu veţi afla lucrurile interesante pe care vreau să vi
le spun.
Anton de Bourbon ezită, sau se făcu că şovăie un moment, apoi
spuse deodată:
— Vii din partea cardinalului?
Atunci spionul scoase din pieptar scrisoarea lui de acreditare şi
punând un genunchi la pământ i-o prezentă Marelui Stareţ, care
o citi imediat. Era palid de tot. O clipă el trase cu urechea la
murmurul vocilor care ajungeau până la el: conspiratorii discutau
cu violenţă despre moartea cardinalului! Şi el, unul din cei doi
şefi, auzea fără îndoială o altă voce. Şi vocea aceasta era în el…
 — Vorbeşte, spuse Anton de Bourbon. Ce ai să-mi spui?
— Nimic decât aceasta, monseniore: escorta Regală se află în
tabăra în satul La Madeleine. Astă seară, Eminenţa Sa, întovărăşit
numai de patru gărzi, va veni până la jumătatea drumului spre
Vendôme. Cardinalul va fi la ora zece, în faţa satului Selommes.
Eu sunt însărcinat să vă asigur, că nu se va încerca nimic
împotriva dumneavoastră dacă veniţi şi dumneavoastră.
Eminenţa Sa vrea să facă pace cu dumneavoastră, Monseniore.
Ce trebuie să-i răspund?
— Cardinalul va fi escortat de patru gărzi?
— Da, monseniore.
— Ei bine, spune-i că voi veni singur.
Marele Stareţ era un om viteaz, un om cutezător. Ca să-şi rişte
viaţa i se părea un lucru foarte natural. Aşadar, el se ţinu de
cuvânt şi când se însera, încălecă pe cal, neîntovărăşit de nimeni,
alergă la întâlnirea ce o acceptase. Cardinalul, îşi ţinu şi el
cuvântul, de asemenea: veni numai cu patru gărzi. Cardinalul o
porni pe drumul spre Vendôme. În spatele lui, la zece paşi veneau
cei patru călăreţi. La două sute de paşi de ultima casă din
Selommes, Richelieu se opri. Aproape imediat, auzi înaintea lui
nechezatul unui cal şi în curând, o umbră se profila pe drum. Era
Marele Stareţ, Anton de Bourbon. Richelieu zâmbi.
— Haide, murmură el, cred că în mod hotărât părintele Joseph
are dreptate să-i dispreţuiască pe oameni în general şi pe prinţi,
în particular… E vorba să-l strivesc pe acesta, şi încă din prima
lovitură!
Anton de Bourbon, se apropie, se opri la doi paşi de cardinal şi
spuse:
— Iată-mă, gata a vă asculta domnule…
Cardinalul spuse:
— Sunt fericit de a vă vedea, domnule Mare Amiral...
Bourbon se clătină. Lovitura era tare. De multe ori loviturile
norocului sunt mai greu de suportat decât ale catastrofelor. Mare
amiral! Aceasta însemna că-i dădea o funcţie, care valora o mie
două sute de lire! înseamnă că devenea o putere, în regat!
însemna un post superior celui de conetabil (şef al armatei de
uscat) şi pe care Richelieu însuşi nu îndrăznise să şi-o atribuie! El
se clătină, cum spuneam, şi rămase un minut, înăbuşit de
emoţie, Richelieu continuă:
— Veniţi-vă în fire şi spuneţi-mi dacă acest titlu de Mare
Amiral, nu sună mai bine decât cel de Marele Stareţ ce vi se dă?
— Monseniore, spuse Anton de Bourbon, acest titlu nu e al
meu.
— Va fi, de îndată ce îl veţi fi văzut pe Majestatea Sa. Dar fiţi
atent. În schimbul acestui titlu, regele vă va cere supunerea
deplină şi completă.
— Sunt gata să jur, spuse Anton de Bourbon.
— Atunci veniţi şi să dea Dumnezeu, ca pacea regatului să iasă
din audienţa care vă va fi acordată!
Aceasta a fost totul. Anton de Bourbon, fusese cumpărat în
două minute. Nu obiectase nimic, nu judecase nimic. Promisiunea
de a-l face amiral, îl zdrobise. El se clătină, cum spuneam şi nu se
gândi nici o secundă măcar că s-ar fi putut îndrepta spre o cursă.
Ei porniră deci, călărind unul lângă altul, schimbând cuvinte cu
sine însuşi…
Ajunseră în tabăra de la Madeleine. Desigur că Ludovic al XIII-
lea primise şi acceptase instrucţiuni de la ministrul său. Era
aproape ora unu, după miezul nopţii, când intră Richelieu în
cortul regal, ţinându-l pe Marele Stareţ de mână şi spunând:
— Sire, iată unul din cei mai de seamă supuşi ai
dumneavoastră şi dintre cei mai nobili prin naşterea şi sufletul
său, care a venit să-l vadă pe Majestatea Voastră.
Anton de Bourbon se înclinase, nu ca un vinovat care cere
iertare, ci ca un adversar care îşi salută egalul. Regele îl scrută o
clipă cu privirea, apoi spuse:
— Vorbiţi, domnule, vă ascult!
— Sire, spuse Marele Stareţ ca un om sigur că toată scena
aceea avea să se termine printr-o îmbrăţişare generală, rog pe
Majestatea Voastră să creadă că nici fratele meu nici eu, nu am
avut vreodată intenţia de a vă ofensa. Dacă s-au ridicat câteva
resentimente între domnul cardinal şi noi, rog pe Eminenţa Sa să
le uite, asigurându-l că nu va avea de aci înainte în noi, decât
nişte entuziaşti adepţi ai politicii sale.
— În ceea ce mă priveşte pe mine, spuse Richelieu, totul e
uitat, chiar şi numele de Fleury.
Marele Stareţ tresări şi păli, căci i se păruse că Richelieu
aruncase într-un mod ciudat, acel nume de Fleury în discuţie.
Regele, rămase câteva clipe în tăcere, apoi întrebă cu un ton
glacial:
— Aşadar, domnule, îmi oferiţi supunerea dumneavoastră?
 Printr-un sentiment foarte natural în fond, Marele Stareţ se
asigură şi mai mult prin această răceală, care i se păru vrednică
de crezare decât nişte protestări de prietenie.
— Da, Sire, răspunse el fără să şovăie. Supunere sinceră şi din
toată inima.
— În ce condiţii? spuse Regele. Nu vă miraţi de întrebarea asta
domnule, dar aşa rege cum sunt, îmi dau seama că un om ca
dumneavoastră… în ce condiţii vă supuneţi?
Marele Stareţ strălucea de bucurie. Niciodată nu ar fi visat el,
un astfel de triumf.
— Ah, Sire! spuse el, nu voi fi eu acela care să dictez condiţiile;
domnul cardinal v-a spus: „Iată unul din cei mai de seamă
supuşi.” Şi adaug: cel mai devotat.
— Da, spuse Ludovic al XIII-lea cu o încăpăţânare teribilă, dar
la ce sumă vă estimaţi dumneavoastră acest devotament?
— Sire! bâlbâi Marele Stareţ devenind alb la faţă.
Cardinalul interveni:
— Sire, eu i-am strecurat un cuvânt domnului Mare Stareţ, cu
privire la înalta şi nobila recompensă ce îi este destinată.
— Aha! făcu liniştit Ludovic al XIII-lea. În cazul acesta totul e în
regulă.
— Ce noroc! se gândi Anton de Bourbon. Fără asta aş fi plecat
de aici, fără a mai spune un cuvânt!
— Sire, rog pe Majestatea Voastră să creadă că sunt complet de
acord cu domnul cardinal!
— Bine, bine. Atunci, de mâine vă veţi relua locul la Curtea
mea!
— Îmi iau acest angajament, Sire.
— Da, dar vă angajaţi dumneavoastră să risipiţi şi adunarea
aceea de corbi, din castelul de Cheverny? Asta e esenţialul, vedeţi
dumneavoastră?
— Aceşti corbi, Majestate, nu cer altceva decât să moară pentru
Majestatea Voastră şi pentru Eminenţa Sa. Fiindcă Regele doreşte
aceasta, ei se vor întoarce toţi la domeniile lor chiar mâine
dimineaţă.
— Aşa! exclamă Regele cu o extraordinară satisfacţie. Atunci
mergi cu bine. Vă mulţumesc de cuvântul bun pe care-l veţi
răspândi printre toţi aceşti gentilomi loiali şi credincioşi. Duceţi-
vă, domnule, şi reveniţi mâine.
— Sire, spuse Marele Stareţ orbit, de azi înainte, viaţa mea e a
voastră.
— De azi înainte! mugi Ludovic al XIII-lea în sine, în timp ce un
surâs binevoitor îi înflorea pe buze.
Marele Stareţ se înclină şi se îndreptă spre perdeaua întinsă la
intrarea cortului. În momentul când să iasă, Ludovic al XIII-lea
spuse:
— Ei, domnule, dar fratele dumneavoastră?
— Sire, spuse Anton de Bourbon tresărind, bineînţeles că
angajamentele luate de mine, vor fi acceptate şi de ducele de
Vendôme.
— Înţeleg şi eu, dar cum au să fie acceptate? Fratele
dumneavoastră e şeful întinsului complot îndreptat împotriva mea
şi a cardinalului, de când Gaston s-a împăcat cu mine,
dumneavoastră nu sunteţi decât pe planul al doilea. Eu vreau să-l
aud chiar pe şeful complotului, promiţându-mi el însuşi
supunerea…
Marele Stareţ în minutul acela, bănui vag comedia ce i se juca:
— Sire, bâlbâi el, cuvinte aşa de aspre după atâta bunăvoinţă…
— Ei, nu! exclamă Regele. Eu vă vorbesc fără ascunzişuri: toate
promisiunile dumneavoastră şi toate promisiunile pe care domnul
cardinal le-a putut face în numele meu, eu le consider ca
neavenite, dacă ducele de Vendôme nu vine în persoană să mă
asigure de prietenia, de credinţa şi devotamentul său, înţelegeţi?
— O! O! mugi Anton de Bourbon în sine, mi se pare că vor să-l
atragă pe fratele meu într-o cursă! Sire, reluă el înălţându-se, eu
nu vă pot promite adeziunea fratelui meu, la toate cele ce eu am
avut onoarea să vă expun. Cât despre venirea lui aici, iertaţi-mă
Sire, César este prea neîncrezător.
— La naiba, are şi dreptate! Ei bine?…
— Ei bine, Sire, eu nu vă pot promite că fratele meu are să vină
aici, decât dacă Majestatea Voastră îmi dă asigurarea formală
pentru el.
— E foarte drept! răspunse Richelieu cu un zâmbet binevoitor.
— Ei bine! spuse Ludovic al XIII-lea, duceţi-vă şi aduceţi-mi-l
pe fratele dumneavoastră. Vă dau cuvântul meu de rege, că nu
are să păţească nimic mai rău ca dumneavoastră înşivă.
Anton de Bourbon scoase un suspin de adâncă bucurie. Orice
bănuială dispăru din mintea lui. El plecă întrebându-se ce
răsplată magnifică avea să i se dea fratelui său, dacă lui, care era
al doilea şef, i se promitea să fie Amiral al Franţei! Scena care se
desfăşură a doua zi la castelul din Cheverny, a fost foarte ciudată.
În sala de arme, erau adunaţi vreo cincizeci de seniori. Toţi ştiau
că şeful trebuia să le facă o comunicare de cea mai mare
importanţă. El sta în faţa lor, mai rece şi mai stăpân pe sine,
decât oricând. Marele Stareţ sta lângă el.
Între cei doi fraţi fusese o lungă consfătuire, în urma căreia
fură chemaţi în graba mare, toţi conjuraţii, care locuiau fie la
castel, fie în împrejurimi. César de Vendôme se ridică ca să le
vorbească. Se făcu o tăcere apăsătoare.
— Domnilor, spuse el, vă anunţ că vă trădez…
Şi acestea fură spuse fără nici o ironie. Uimirea amuţi toată
adunarea şi teama îşi deschise aripile deasupra acelei atmosfere
înfierbântate.
— Dacă e adevărat, mugi în sfârşit o voce, nu veţi mai ieşi de
aici în viaţă.
— Domnilor, e adevărat! spuse César de Vendôme. I s-a promis
fratelui meu să fie numit Amiral al Franţei. Ce n-are să mi se dea
mie, atunci! Domnilor, eu sunt hotărât să încalec pe un cal chiar
acum; mă voi duce la Majestatea Sa, căruia îi voi declara
supunere şi în acelaşi timp îi voi aduce omagiul devotamentului
dumneavoastră al tuturor.
La început se auzi un murmur surd. Apoi câteva voci izbucniră
şi vacarmul se dezlănţui. În sfârşit, se aruncă şi strigătul
groaznic:
— La moarte!…
— Tăcere! strigă Vendôme cu o astfel de voce, încât feţele
împietriră. Domnilor, vă mulţumesc pentru strigătul „la moarte”
pe care l-aţi aruncat împotriva mea, fiindcă prin aceasta mi-aţi
dovedit că pot conta pe dumneavoastră până la capăt. Domnilor, e
adevărat. Fratele meu a fost azi noapte la rege. E adevărat că şi eu
mă voi duce la Majestatea Sa şi că nu-l voi mai părăsi până la
Nantes. Toate acestea sunt adevărate domnilor, fiindcă acum e
ceasul hotărârilor supreme. Domnilor, vă dau întâlnire la Nantes!
— La Nantes! La Nantes! strigă adunarea într-un vuiet teribil.
— Până atunci, continuă Vendôme, îi voi fi inspirat regelui o
astfel de încredere şi afecţiune, încât restul execuţiei va fi un joc.
Domnilor, veţi afla la Nantes în ce zi, sau mai curând în care
noapte veţi pătrunde în castelul în care va locui regele. În noapte
aceea, domnilor, eu voi fi comandantul gărzilor cetăţii Nantes!
Domnilor, să jurăm de a muri împreună, sau de a triumfa
împreună.
Atunci, zgomotul deveni tragic şi o năvală nespusă se făcu spre
Vendôme. Spadele săriră din teacă şi toţi, apucându-le de lamă le
ridicară în sus, cu mânerele lor în formă de cruce.
— Bine! spuse Vendôme după terminarea jurământului. De
mâine să nu mai rămână nici unul la Cheverny. Domnilor, fiecare
din dumneavoastră se va duce la Nantes, pe drumuri diferite şi
mai ales noaptea. Fiecare din dumneavoastră va afla, la timpul
potrivit, locul, ora şi cuvântul meu de ordine. Acum, să ne
împrăştiem.
Zece minute mai târziu, César de Vendôme şi Marele Stareţ,
fără escortă, galopau scară la scară, pe drumul ce ducea spre
tabăra regală. Pe la prânz ajunseră la Madeleine. Câteva minute
după aceea, ei intrau în tabără şi se îndreptau spre cortul lui
Ludovic al XIII-lea. Un fel de alee amenajată printre corturile
muşchetarilor, aranjate pe mai multe linii ducea până acolo.
César de Vendôme, merse pe această alee cu capul plecat. În
momentul acela, fratele său îi atinse braţul şi arătându-i o siluetă
nemişcată în faţa cortului regelui, murmură:
— Cardinalul!…
Richelieu cu braţele încrucişate, îi privea cum veneau. Privirea
lui straniu de clară, părea a-i fascina şi a-i atrage pe cei doi fraţi.
— Spadele dumneavoastră, domnilor! spuse o voce calmă şi
poruncitoare.
Cei doi fraţi tresăriră. Ei îşi opriră caii. Amândoi erau albi la
faţă.
— E vreo greşeală! bâlbâi Marele Stareţ.
César îl fulgeră cu o privire, care era plină de blestem. Cu un
efort, el se stăpâni totuşi.
— Cine sunteţi dumneavoastră, domnule? îl întrebă el pe omul
care-i vorbise.
— Fiindcă nu vreţi să mă recunoaşteţi, răspunse cavalerul, vă
voi spune atunci monseniore, că sunt comandantul muşchetarilor
Majestăţii Sale Ludovic al Treisprezecelea, rege al Franţei şi al
Navarei. Acum domnilor, binevoiţi a descăleca şi a-mi preda
spadele dumneavoastră.
Vendôme aruncă în jurul lui priviri sălbatice şi se văzu
înconjuraţi de vreo şaizeci de muşchetari. Această privire
disperată, se îndreptă apoi spre capătul aleii, unde se afla cortul
regal. Şi acolo văzu din nou silueta neclintită a cardinalului, care
cu braţele încrucişate, ca o statuie, continua să îi fixeze. Marele
Stareţ întinse pumnul şi scoase un urlet teribil:
— Mizerabil sperjur şi mişel, te vom regăsi noi!
— Tăcere! spuse César de Vendôme. Domnule, reluă el, eu nu
puteam să vă recunosc pe dumneavoastră care vreţi să arestaţi
un gentilom, ce a venit aici sub protecţia asigurării formale dată
de rege. Cum aş fi putut să presupun că regele a minţit?
— Monseniore, regele nu minte. Majestatea Sa a promis să va
trateze la fel ca pe fratele dumneavoastră. Aşa că vă arestează pe
amândoi: deci se ţine de cuvântul dat.
Era înspăimântătorul adevăr. Ludovic al XIII-lea, atât de abil
mânuitor al izbucnirilor lui de răzbunare, mereu mohorât,
rumegând mereu vreo trăsătură crudă, imaginase mizerabilul joc
de cuvinte, de se lăsase dus Marele Stareţ.
Cei doi fraţi descălecară. În aceeaşi clipă spadele le-au fost
smulse şi au fost înconjuraţi de un grup compact de muşchetari
şi scoşi afară din tabără. La două sute de paşi de acolo, era oprită
o trăsură grea, gata pregătită de drum. Prizonierii au fost împinşi
înăuntru, uşile au fost încuiate cu cheia şi trăsura plecă în galop,
escortată de douăzeci de călăreţi. Fără a mai trece prin Blois, goni
direct spre Amboise şi, câteva ore mai târziu, César de Vendôme şi
Marele Stareţ erau închişi într-o cameră scundă a castelului.
O oră după arestarea celor doi fii ai lui Henric al IV-lea şi
Gabriellei d’Estrées, doi călăreţi porneau în goana mare spre
Paris. Unul era căpitanul muşchetarilor, celălalt era domnul
Bertouville, secretarul intim al Eminenţei Sale.
Primul ducea următoarea scrisoare Reginei Anna Austria:

„Doamnă,
Doresc ca la primirea prezentei să porniţi la drum fără nici o
întârziere şi să veniţi să mă întâlniţi la castelul din oraşul nostru
Nantes.
Ludovic rege”.

Cât despre Bertouville, ducea şi el o scrisoare şi în afară de

aceasta şi recomandări verbale, speciale. Scrisoarea şi
recomandările erau pentru domnişoara de Montpensier. În
rezumat, cardinalul anunţa că, cununia proiectată cu Gaston
d’Anjou, trebuia să se celebreze cât mai curând la castelul din
Nantes. Şi că ea va trebui să vină în oraşul acela, cu cea mai mare
grabă posibilă.
Domnişoara de Montpensier se grăbi să asculte de Eminenţa Sa
şi la ora fixată, ea se găsea la Nantes. Cât despre Ludovic al XIII-
lea, firea lui caustică şi trecător mohorâtă, se bucura la gândul că
Regina Anna de Austria avea să asiste la căsătoria aceea şi că va
fi bolnavă de inimă rea.

Capitolul L – UIMIREA LUI RASCASSE

RASCASSE, SE AFLA tot la Marchenoir, înlănţuit de prizoniera

lui, la fel de prizonier ca şi ea, ros de îngrijorare, cu atât mai
neclintit cu cât un grav eveniment se petrecuse a doua zi după
lovitura îndrăzneaţă prin care pusese stăpânire pe pavilionul de
vânătoare. Acest eveniment, era fuga micuţei Marina.
Aceasta se întâmplase în modul cel mai simplu din lume. De
fapt, faptul că pusese mâna pe ducesa de Chevreuse, nu era
suficient: trebuia să şi trăiască în aşteptare. Ori ca să trăiască,
mai era nevoie de câteva operaţiuni indispensabile, adică să-şi
procure hrană şi s-o gătească.
Atunci, Rascasse îi ţinu o lecţie Marinei. El îi arătă că o trădare
n-ar fi putut s-o salveze pe stăpâna sa; că ducesa, dusă în faţa
cardinalului va fi sigură de condamnare; că Marina trebuia atunci
să se ducă în fiecare dimineaţă după provizii, pentru a nu fi forţat
să o ridice şi să o ducă la cardinal; şi că el, Rascasse, era gata să
o ucidă pe ducesă cu o împuşcătură de pistol, dacă ar bănui cea
mai mică intenţie de trădare.
— Acum du-te, copila mea, termină el. Tu ţii în mâinile tale
viaţa stăpânei tale, având în vedere că dacă vei spune un singur
cuvânt, orişicui, şi dacă nu eşti înapoi într-o oră, eu sunt hotărât
să o omor.
Marina se jură că înţelege prea bine de care parte se află
interesul ducesei, aşadar a plecat. Şi nu se mai întoarse. Cum ieşi
afară, ea alergă la Thibaut, află cele ce se întâmplaseră şi puse să
se înhame o brişcă fără a-i spune nimic bietului om. Nu fiindcă n-
ar fi avut încredere în el, dar fiindcă se temea de zelul lui. Atunci
ea goni spre Blois, cu gândul de a reveni la Marchenoir cu câţiva
prieteni de ai ducesei, pentru a o elibera. Rascasse, când văzu că
Marina nu se mai întoarce, judecă astfel: Pungăşoaica asta, nu a
luat în serios ameninţările mele. În momentul acesta e pe cale să
răscoale toţi seniorii prieteni de-ai ducesei şi Dumnezeu ştie cât
sunt de mulţi. Astă-seară sau mâine eu voi avea pe cap o duzină
de vlăjgani hotărâţi a mă vinde fără milă. Da, însă eu la primul
atac, am să-mi îndrept pistolul spre ducesă şi pe legea mea, vom
vedea noi atunci!
Spre marea surprindere a lui Rascasse, nu se produse nici un
atac, nici în seara aceea, nici a doua zi, nici în zilele următoare.
Cu toate acestea, trebuiau să trăiască. Rascasse, desfăşură cu
această împrejurare, o extraordinară activitate mintală, fără a mai
socoti că îşi mişcase destul şi picioarele. În fiecare dimineaţă, el
ieşea pentru a se duce după alimente. Ori, iată trăsătura de înaltă
psihologie, care dovedeşte că Rascasse nu era un om de nimic:
niciodată, ori de câte ori ieşea din pavilion, el nu încuia nici uşa
ducesei, prizoniera sa şi nici pe a casei. „Adevăratul prilej pentru
a-i da ideea să fugă, se gândea el, ar fi de a închide.”
El îşi spunea:
— Ea e convinsă că oamenii poliţiei au înconjurat casa şi n-are
să vrea niciodată să se expună ca să le simtă labele pe umeri.
Şi era purul adevăr. Atunci, temnicerul se transformă în
bucătar. Avea mijloace îndestulătoare şi atunci deveni un bucătar
de prim rang. El îşi servea prizoniera la masă cu un tact care ar fi
meritat câteva priviri mai blânde din partea ducesei. El însă se
mulţumi să mănânce în bucătăria de jos, ce rămânea de la
prizoniera lui. Şi în timpul acesta, zilele treceau.
Rascasse se simţea puţin câte puţin cuprins de disperare. Ce se
întâmplase? Pentru ce nu-i trimitea părintele Joseph nici întăriri,
nici bani? se gândea el cu amărăciune. Ducesa putea să-i
înţeleagă şiretenia lui, care făcea din ea – ca să spunem aşa – o
prizonieră voluntară, cu mai mult cu cât era imposibil ca Marina
să-şi fi lăsat stăpâna în voia sorţii.
Veni şi ziua în care César de Vendôme şi fratele său au fost
arestaţi. În seara aceleiaşi zile, cam pe când se lăsa noaptea,
Rascasse, foarte melancolic, ieşi ca să se ducă să-şi viziteze cele
câteva curse de iepuri pe care le întinsese. O oră mai târziu, când
se întunecase de tot, el se întorcea spre pavilion ţinând de urechi
doi iepuri şi meditând asupra situaţiei lui care nu i se părea deloc
strălucitoare.
„Uite şi recunoştinţa Prea-sfinţitului şi a Prea-cuminţeniei sale.
Ah! mârlanii! Să mă lase într-o astfel de încurcătură, după aceste
două acţiuni glorioase: prinderea ducesei şi descoperirea
domnului de Vendôme! Hotărât, am poftă să renunţ la serviciul
lor şi să mă retrag… dar unde? Într-o mânăstire? Cum a făcut
Corignan? Ah! dacă l-aş ţine pe popa ăla în locul iepurilor ăstora!
El e cauza tuturor nenorocirilor mele!…”
Rascasse ajunsese aici cu gândurile lui şi era foarte aproape de
casă, când, în întuneric, el se lovi de ceva mare, cald şi plin de
sudoare, care nu era altceva decât un cal. În acelaşi timp cineva îi
şi puse o mână pe umăr. Rascasse sări în lături. O voce vorbi pe
nas:
— Caută şi vei găsi, spun cărţile sfinte. Bună seara, Rascasse.
Pe latineşte, bona sera!
— Corignan! mugi Rascasse, zburlindu-i-se părul de furie.
— Chiar el! Corignan însuşi! Frate, am venit să împărţim…
— Niciodată! Du-te dracului!
— Rascasse, ai spus niciodată?
— Nu vreau să împart nimic. Şi de altfel..
Rascasse nu mai putu să termine ce avea de spus. Temutul
pumn al călugărului descrise o curbă ameninţătoare prin aer.
Rascasse, încă năucit de neprevăzuta întâlnire, se feri printr-un
salt. Apoi, hotărât să termine odată şi să-l înşele pe fostul
capucin, el se încordă ca un resort, apoi se destinse brusc,
repezindu-se cu capul înainte… Fără îndoială că Rascasse se afla
într-o perioadă de ghinioane, căci capul lui, nu lovi nici stomacul,
nici pieptul lui Corignan: pe la jumătatea drumului se lovi de ceva
tare, care nu era altceva decât genunchiul adversarului său.
Corignan ridicase pur şi simplu genunchiul cu o mişcare rapidă şi
violentă. Rascasse, atins la bărbie, scoase un urlet.
— Na! spuse simplu Corignan. Acum vrei să împărţim? Sau îmi
reîncep acrobaţiile cu genunchiul!
— Intră, mugi Rascasse, care vorbea ca şi cum ar fi mâncat
ciorbă fierbinte.
Înăuntru, Rascasse aprinse un felinar, în timp ce Corignan
închidea uşa, apoi alergă, din instinct spre dulapul cu mâncare,
din care scoase tot ce se mai afla acolo. În timpul acesta
Rascasse, căuta cu degetul prin gură, de unde sfârşi prin a-şi
scoate o măsea, pe care o privi cu milă.
— Cu asta se fac şapte! spuse el.
— Cele şapte dureri! spuse Corignan. Eu credeam că ţi-am scos
cel puţin o duzină!
— Nu. Ăsta e al şaptelea dinte pe care mi-l datorezi. Şapte, auzi
tu?
Şi Rascasse privi fix spre Corignan. În acelaşi timp, el izbucni
într-un hohot de râs. El râdea pur şi simplu, suntem obligaţi s-o
spunem, fiindcă obrazul stâng al lui Corignan, era extraordinar de
umflat. Faţa fostului capucin devenise o caricatură.
— Ce dracu ai în gură, popă? rânji Rascasse.
— Nimic, spuse Corignan. M-au durut dinţii, asta-i tot.
— Te-au durut dinţii? repetă Rascasse.
— Hm! mi se pare că muscoiul ăsta îmi priveşte umflătura cu
un aer ciudat. Ce-o fi vrând cu ea? îşi spuse Corignan îngrijorat
de privirea interesată ce i-o fixa pe obraz Rascasse.
Cei doi spioni, timp de un minut, rămaseră în tăcere,
observându-se reciproc:
— Asta e bună! spuse în sfârşit Rascasse.
— Ce? se răsti Corignan ducându-şi instinctiv mâna la falcă
pentru a şi-o proteja.
— Nimic, spuse Rascasse. Îmi datorezi şapte dinţi, asta-i tot.

După aceasta Corignan, interogat de Rascasse, începu să

povestească, în urma căror evenimente se afla la Marchenoir.
Această istorisire a fost un amestec grosolan de minciună şi de
adevăr. Iată în puţine cuvinte ce se întâmplase:
Vă amintiţi de Cocard? Şeful iscoadei de poliţişti, care format
de părintele Joseph, stătuse la pândă acasă la Rascasse şi după
aceea prinsese pe acelaşi Rascasse, în locuinţa lui Trencavel.
Cocard nu era câtuşi de puţin, ceea ce s-ar putea numi o
inteligenţă sclipitoare. Nu avea nici fineţea şi nici isteţimea lui
Rascasse. Dar, în sfârşit, nu era lipsit de un oarecare fler şi, a
doua zi după plecarea regelui, el se duse răsucindu-şi mereu
mustaţa, să facă o vizită în strada Sainte-Avoye, fără altă intenţie
decât să o facă pe doamna Brigitte să glumească. Deci, el intră în
casă şi rămase complet năucit, găsindu-se nas în nas cu
Corignan. Cocard zâmbi uşurel. Corignan, se făcu verde la faţă.
Se aşternuse o tăcere foarte elocventă.
Apoi Corignan grăi:
— Bună domnule Cocard; cum o mai duceţi?
Cocard, îşi accentuă zâmbetul şi răspunse:
— Mulţumesc, cuviosule Corignan: am venit să te arestez.
O clipă, Corignan se asigură că şmecherul de Cocard era
singur. El luă imediat o hotărâre.
 — Îmi închipui şi eu, spuse el. Atunci, mă arestezi? E o cinste
pentru mine să fiu arestat de dumneata ca Rascasse. Ce aţo făcut
cu micul meu Rascasse? Spânzurat, ai?
— Spânzurat? Ba nu! El e mai bine văzut la Curte ca oricând.
Părintele Josef l-a trimis la Blois, cu o misiune de cea mai înaltă
importanţă. Asta ca să te consolezi, Corignan!
Corignan se cutremură de necaz, apoi coborî cu Cocard, care
nu-şi mai revenea deloc din uimire, că-l găsise pe Corignan într-o
stare aşa de înfiorătoare.
„Ştii că e încântător”, se gândea el.
Exact în momentul acela, el crezu că toată casa i se prăbuşise
în cap. Dar nu era casa, era pumnul lui Corignan. Cocard se
rostogoli din capul scării pe trepte şi rămase fără cunoştinţă,
vânăt tot, cu un braţ rupt. Corignan, dintr-un salt se repezi la
doamna Brigitte şi îi strigă repede:
— Ne-am asigurat averea, draga mea. Rascasse e la Blois, unde
se duce şi cardinalul împreună cu regele. Alerg şi eu acolo, îl
găsesc pe caraghiosul ăla şi-i fac felul. Repede, ceva bani ca să fac
rost de cal şi să mă duc acolo.
Cinstita Brigitte Jarogne calculă cu iuţeală înspăimântătoare
totul. Dacă pierdea, ar fi avut numai o mie de lire de pierdut Dacă
avea să câştige, însemna favoarea cardinalului, o avere. Palpitând,
ea îi încredinţă lui Corignan un sac greu şi borţos. Fostul capucin
se repezi. O oră mai târziu, el galopa pe drumul spre Blois.

Acum trebuie să spunem două vorbe şi despre Marina, subreta

ducesei.
Ajungând la Blois pe la ora opt dimineaţa, ea alergă la palatul
Cheverny şi nu găsi pe nimeni: după vizita lui Rascasse, domnul
de Droue plecase la castelul din Cheverny în speranţa de a o
întâlni acolo pe ducesă. Vajnica fată avu un moment de disperare.
Ea îşi iubea cu adevărat stăpâna şi îşi pusese în cap să o salveze.
La Orléans, unde mai fusese în vreo două rânduri cu ducesa, era
sigură că are să găsească ajutoare. Atunci îşi luă un cal de călărie
şi porni la drum cu curaj. Astfel, Marina ajunse la Beaugency.
Una dintre primele case de pe marginea drumului, era un han
modest, cu firma „Zeul Amorului”. Ceea ce era de neînlăturat, se
întâmplă: Marina descălecă, puse să i se vâre calul în grajd şi
intră în salonul hanului, ca să mănânce ceva. Când termină, se
pregătea să plece. În momentul acela, ea îl văzu pe hangiu, pe
jupân Panard în persoană că se apropie de ea şi o roagă să-l
urmeze, întrucât un gentilom dorea să-i vorbească despre ducesa
de Chevreuse. Marina, îl urmă cu inima bătându-i de speranţă.
Marina, fată inteligentă, şireată şi iscoadă aşa iscusită cum era,
ştia destul de bine ce trebuie să fie în sufletul cavalerului de
Louvigni. Cât despre dragostea lui Chalais, fără vorbă, că ştia
totul, fiind confidenta întâlnirilor lui cu ducesa. Aşadar urmându-
l pe hangiu, abia îşi ascunse neplăcerea când se văzu în faţa
cavalerului Louvigni şi se prefăcu foarte bucuroasă, că se găsea
cu unul din obişnuiţii palatului de Chevreuse. Cât despre
Louvigni, natura violentă îl ambala. Era alb la faţă de ură şi
tremura.
— Du-te, Marina, şi spune-i dulcei tale stăpâne, că eu l-am
prins pe scumpul ei amant şi am să i-l dăruiesc Eminenţei Sale.
Subreta, năucită de uimire, rămăsese năucă. Ea nu se putea
îndoi de sinceritatea lui Louvigni. Privi cu teamă spre faţa răvăşită
a cavalerului şi ochii i se umplură de lacrimi.
— Du-te! spuse el fără nici un tremur în voce, du-te şi repetă
Mariei cele ce ţi-am spus.
Marina făcu doi paşi ca să se retragă. În momentul acela,
Louvigni o apucă pe Marina de mână, o aduse cu violenţă înapoi
în camera unde se petrecea această scenă şi spuse:
— Ea unde e?
Tot sufletul lui izbucnise în aceste cuvinte. Dacă Marina ar fi
spus totul în momentul acela, poate că Louvigni i-ar fi dat drumul
lui Chalais şi ar fi alergat în ajutorul ducesei. Dar Marina, după
cele ce auzise, s-ar fi crezut nebună dacă ar fi spus ceva. Louvigni
plânse, ceru iertare, se aruncă în genunchi îndrugând: „S-o mai
văd măcar o dată, numai o dată!…” Marina tremurând, răspundea
la fiecare rugăminte: „Nu ştiu!”
Ori, când o femeie a spus: „Nu ştiu”, totul s-a sfârşit.
— Ei bine! mugi Louvigni la capătul forţelor sale morale, am să
te ţin aici până când ai să vorbeşti. Am să te ţin ca şi pe e!… ca pe
Chalais!...
Şi o închise şi pe Marina, fără ca ea să fi schiţat cel mai mic
gest de opunere.
Totul îi venea de la un gând care o ilumina cu o orbitoare
limpezime: „Trebuie să-l salvez pe domnul de Chalais!…”
Marina rămase închisă: asta însemna doi prizonieri. Dar să fi
fost şi douăzeci de prizonieri la el şi jupân Panard n-ar fi spus
nimic: sigiliul Eminenţei Sale îl hipnotizase – şi apoi, în definitiv,
el câştiga. În timpul acesta, zilele treceau şi Marina nu găsea nici
un mijloc ca să-l salveze pe Chalais. Tot ceea ce reuşise, fusese să
afle locul exact unde se găsea el şi că, îngrijit foarte bine, frăţeşte,
chiar de Louvigni se vindecase aproape în întregime.
Cu toate acestea, Marina nu se gândea la fugă. După trei zile ea
era liberă, iar uşa nu mai era încuiată cu cheia. Ea îşi închipui că
era o cursă: Louvigni ar fi urmărit-o, ca să afle unde e ducesa. De
altfel, ea îşi spunea cu destul bun simţ, că acum, ea nu-i mai
putea fi de nici un folos doamnei de Chevreuse. De fapt, ţinerea ei
la Marchenoir nu se putea să se mai fi prelungit până atunci. În
momentul acela, ducesa era liberă şi nu mai avea nici o nevoie de
subreta ei, sau era acolo, aproape de ea şi nu fusese încă predată
cardinalului. Dacă Louvigni şi-ar fi pus în executare ameninţarea,
bietul Chalais ar fi fost executat. Ea putea şi trebuia chiar, să-l
salveze: pentru ea, acesta era singurul fel prin care îşi mai putea
sluji încă stăpâna.
Aşadar, câteva zile trecură şi lucrurile erau în aceeaşi stare,
când, într-o după-amiază, Marina auzi în curtea din spate, unde
se aflau grajdurile şi spre care dădeau ferestrele ei, o voce care o
făcu să tresară, o voce de bas, obraznică şi pedantă, care spunea:
— Prietene, să-mi buciumi şi să-mi ţesali bine acest nobil cal,
sau am să te bucium eu pe tine! Fiindcă ştii ce zic Scripturile?
Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, ha?
Micul grăjdar căruia i se adresase acest discurs, nu mai află şi
sfârşitul acestui citat, care, pretindea Corignan că e scos din
Scripturi, căci ridicându-şi nasul în momentul acela fostul
capucin se opri scurt şi mormăi:
— Pe maţele Papei, dar asta-i mam’zela care m-a făcut odată
să-i simt greutatea palmei!
Era Corignan! Însuşi Corignan!
El trecuse prin Orléans. Ajungând la Beaugency şi fiindu-i sete
din întâmplare (de altfel ieşise dintr-o altă cârciumă, de unde
fusese aruncat afară datorită obrăzniciei sale) văzuse hanul acela
modest a cărui firmă îl subjugase şi se hotărî să se oprească acolo
vreo două ceasuri.
Cât despre cârciuma aceea, în care primise o bună chelfăneală
de la servitori, trebuie să spunem că acolo căpătase umflătura
aceea pe care o atribuia el unei dureri de măsele şi care era
cauzată pur şi simplu, de lovitura violentă a unui pumn care
intrase în strânsă legătură cu obrazul lui.
Deci, Corignan a găsit pe Marina şi observă că îi surâdea. Oho!
murmură el uimit. Marina îi făcu un semn, dintre cele mai
atrăgătoare. Corignan se repezi, urcă scara şi în curând se găsi în
faţa Marinei care îi spuse de-a dreptul:
— Mă mai iubeşti dumneata oare, domnule Corignan?
Imediat un şuvoi fierbinte începu să-i curgă prin vine lui
Corignan, iar ochii îi aruncau flăcări. El mugi:
— Ce trebuie să fac ca să ţi-o dovedesc?
— Să mă asculţi, spuse Marina, aşa cum asculţi de cardinal.
— Eu nu mai aparţin diavolului roşu, spuse Corignan
umflându-se în pene. Eu nu mai sunt nici călugăr.
Aceste cuvinte o liniştiră pe Marina, care reluă:
— Atunci dumneata călătoreşti pe socotelile unui alt personaj?
— Da, spuse Corignan, din simpla nevoie de a minţi, călătoresc
pentru Delfin…
Un licăr de bucurie trecu prin ochii Marinei şi Corignan o luă
drept un licăr de dragoste. El îşi întinse imensele braţe spre ea.
— Nu, spuse Marina ai să mă săruţi mai târziu după ce vei fi
ascultat cele ce-ţi spun. Ţi-o jur!
— În cazul ăsta ce trebuie să fac?
— S-o cauţi pe doamna ducesă, s-o găseşti şi să-i predai o
scrisoare.
Marina ştia să scrie – prost, dar ştia.
Ea scrise aceste cuvinte:
„Doamnă ducesă, domnul conte e prizonierul domnului cavaler la
hanul „Zeul Amor”, la Beaugency.
Devotata dumneavoastră servitoare:
MARINA.”

Ea îndoi hârtia în aşa fel încât Corignan să n-o poată deschidă

fără s-o sfâşie şi i-o dădu:
— Am să mă duc, spuse Corignan cu o privire aprinsă, am să
mă duc, pentru tine! Dar unde naiba o găsesc pe ducesă?
— Nu ştiu, spuse Marina. Ultima oară când am văzut-o se
găsea în târgul Marchenoir, în pavilionul ei de vânătoare unde era
ţinută prizonieră graţie unei josnice trădări a prietenului
dumitale, Rascasse.
— Rascasse! tresări Corignan. Unde e caraghiosul dracului, am
să-l spintec
 — Găseşte-o întâi pe doamna ducesă, spuse Marina şi îţi
promit nu numai că am să te iubesc domnule Corignan, dar te
asigur în numele stăpânei mele, că ai să primeşti zece mii de lire.
Aceste ultime cuvinte îi inspirară lui Corignan un fel de
admiraţie. Înfierbântat de dragostea promisă şi halucinat de cele
zece mii de lire, el luă scrisoarea Marinei şi porni imediat spre
Blois. În timp ce călărea el se gândi astfel:
— Asta înseamnă că muscoiul a reuşit să pună mâna pe
ducesă! Ce socoteală o fi având? Unde o fi acum? Ce recompensă
are să primească, fără a mai socoti că scapă şi cu viaţă? Dacă aş
putea să împart toate acestea cu el! Şi să păstrez numai pentru
mine cele zece mii de lire?
La Blois, primul om întâlnit, îi arătă drumul spre Marchenoir.
Acest prim om era un călăreţ, căruia Corignan nu-i putea vedea
faţa. Acest călăreţ ieşi din Blois după el şi-l urmări. La
Marchenoir, un ţăran îi arătă fostului călugăr, drumul spre casa
ducesei. Corignan, pentru o mai mare siguranţă, aşteptă să se
lase noaptea şi se duse să dea târcoale prin jurul pavilionului de
vânătoare.
Acestea au fost şi cele povestite de Corignan lui Rascasse –
numai că nu suflase nici un cuvânt despre Marina şi despre
misiunea pe care o acceptase de la ea cu dragă inimă – şi nici nu
spuse nici un cuvânt despre încăierarea lui cu Cocard – dar îi
spuse că se afla în cei mai buni termeni cu părintele Joseph – în
sfârşit, înlocui cea mai mare parte din întâmplările adevărate pe
care le-aţi citit, prin altele inventate de el. Şi acum Rascasse
insista ca să ştie cum a putut fostul capucin să ajungă acolo.
— Ei! făcu Corignan. Părintele Joseph mi-a spus: trebuie să te
duci la Marchenoir!
— Aha! atunci înseamnă că scrisoarea mea a ajuns în sfârşit la
destinaţie?
— Fără îndoială cumetre; am citit şi eu scrisoarea aia în care
spuneai…
— Ce spuneam?
— Hei!… Da asta e. Pe scurt, am venit ca să împărţim. Şi vom
împărţi cumetre chiar de ar trebui, ca să te conving, să mai fac
să-ţi sară câteva măsele.
— Răbdare! făcu Rascasse privind spre umflătura din falca lui
Corignan.
— Hai?…
 — Spun să ai răbdare. Atunci, tu eşti tot acela ce a găsit cu
cale părintele Joseph să-mi trimită ca întărire pentru ca s-o
păzesc pe blestemata de ducesă? Nu-i fac complimente pentru
asta.
— Ducesa! exclamă năvalnic Corignan. Unde e?
— Te-am prins, popă! Spuneai că ai citit scrisoarea mea.
— Da, am citit-o şi răscitit-o. Dar blestemata asta de umflătură,
îmi dă nişte dureri care mi se urcă până la creier şi m-au făcut
să-mi pierd memoria. Înţelegi?
— Prea bine. Umflătura. Da asta e bună! Ai răbdare.
— Ce? se răsti Corignan. Ce răbdare! La urm…
— Vrei un aconto? făcu Rascasse.
Şi în aceeaşi clipă, el se repezi, cu capul înainte, cu ochii
închişi, într-o astfel de lovitură de berbec, că de data asta,
Corignan ar fi fost cu burta plesnită, dacă n-ar fi făcut o săritură
înapoi. Cu toate acestea, lui Rascasse i se păru că atinsese pe
cineva sau ceva. În secunda aceea, el a fost apucat de amândouă
urechile. Zăpăcit, el îşi ridică încet capul şi-l văzu pe cel care-l
ţinea aşa de tare de urechi şi care îi spuse liniştit:
— Bine, jupân Rascasse, ce înseamnă asta?
— Domnule Trencavel! mugi Rascasse.
— Ei bine, ce-i? făcu Trencavel. Mi s-a întâmplat odată să-l
arunc pe Corignan pe fereastră şi să te văd pe tine apărând la
aceeaşi fereastră. Astăzi e rândul tău: ai vrut să-l găureşti pe
Corignan şi s-a întâmplat să dai peste Trencavel.
— Domnule Trencavel! bâlbâi Rascasse năucit de uimire.

Capitolul LI – MARCHENOIR

AM VĂZUT CĂ RICHELIEU plecase din Paris atrăgând după el

pe Annaïs de Lespars. Aceasta la rândul ei, atrăgea în raza ei pe
Trencavel şi pe Mauluys, iar în jurul acestor fiinţe, îşi întindea
ghiarele întunecatul Saint-Priac. În sfârşit, arhiepiscopul de Lyon,
Louis de Richelieu, care suferea şi el de aceeaşi putere de atracţie,
pornise la drum. În timpul acesta Montariol, îşi rodea pumnii,
arunca înjurături care ar fi făcut să se cutremure şi munţii şi se
învârtea mereu, de la casa lui Mauluys la „Frumoasa Doamnă”.
Şi în acelaşi timp, Verdure golea nenumărate sticle şi tolănit
într-un fotoliu, nu îşi mai găsea limpezimea minţii, decât arareori,
atâta cât să facă cu ochiul spre lada în faţa căreia, contele de
Mauluys visase o noapte întreagă. În sfârşit, tot în timpul acesta,
domnişoara Rose, neclintită şi senină, îngrijea de bunul mers al
tuturor lucrurilor din han.
De la Paris până la Chartres, Annaïs nici nu ştiu că era urmată
de Trencavel. În perioada aceasta, Saint-Priac îşi construise mii de
proiecte, pe care le înlătură unul după altul.
Dar despre ce era vorba în definitiv? Ca s-o prindă pe Annaïs de
Lespars. N-ar fi avut atunci decât să-l ajungă din urmă pe
cardinal şi să-i spună:
— Annaïs e în urmă, la vreo jumătate de leghe, urmându-vă
încă de la Paris. Trimiteţi doi oameni sau o sută, sau o armată,
dar să ştiţi că e acolo şi o puteţi prinde.
N-avea decât să spună acestea. Dar Saint-Priac nu le spuse. Îşi
motivase lui însuşi că trebuie ca el singur să o prindă pe Annaïs
şi că acesta era punctul de plecare al viitorului lui. În realitate, el
îşi spunea:
— Poate să trimită o armată, atâta timp cât Trencavel va fi
acolo, nu o vor putea prinde. Trebuie să-l omor pe Trencavel.
Aşadar, el nu o supraveghea pe Annaïs, decât numai atât, cât
să n-o piardă din vedere. Toate eforturile lui tindeau numai ca să
găsească un mijloc sigur de a-i ucide pe Trencavel şi Mauluys,
bineînţeles fără a-şi lăsa el oasele pe acolo.
La Chartres, o nenorocire se abătu asupra lui: nu-i mai văzu
nici pe Trencavel mei pe Mauluys. Regele şi cardinalul îşi reluară
drumul spre Blois, însoţiţi numai de muşchetari. Saint-Priac,
asistă la plecarea lor şi o văzu pe Annaïs, care îi urma de la
distanţă. Dar cât îi priveşte pe Trencavel şi pe conte, ei
dispăruseră. Saint-Priac porni şi el în urma lor, dar din clipa
aceea, el cunoscu groaza fiecărei clipe, tresări la fiecare tufiş care
se mişca şi la orice zgomot făcut de vreun animal prin desişuri.
Văzut Trencavel îi inspira teamă. Nevăzut, îi inspira groaza morţii
ce-i putea sări pe neaşteptate în spinare.
Dar asta nu-l împiedică s-o urmeze pe Annaïs şi se hotărî să-şi
îndrepte toate sforţările asupra ei. Poate că în cele din urmă
pentru un motiv sau altul, Trencavel renunţase s-o mai urmeze.
Poate chiar, că vreun accident banal, o cădere de pe cal de
exemplul i s-ar fi întâmplat lui Mauluys sau lui, îi reţinea… fie în
vreunul din satele învecinate cu Chartres.
Annaïs de Lespars, ajunse în satul La Madeleine… minute în
urma regelui; ea văzu ridicându-se corturile şi se gândi că
popasul avea să se prelungească acolo, o zi sau două. Poate că
Richelieu nu avea încredere în oraşul Blois, în care se aflau
numeroşi tovarăşi ai ducelui de Vendôme. Annaïs poposi chiar în
satul La Madeleine şi supraveghea tot acel du-te-vino al iscoadelor
cardinalului. Două ore după sosirea ei, ea reuşi să intre în
legătură cu unul din aceşti spioni şi cu ajutorul unei sume de o
mie de lire ce i-o plăti şi a unei sume egale pe care i-o promise
reuşi să fie informată oră cu oră, despre mişcările şi gesturile
Eminenţei Sale.
Astfel că ea se afla acolo când s-a petrecut întâlnirea dintre
cardinal şi Marele Stareţ. Dar n-a avut prilejul de-a întâlni pe
Richelieu; ceea ce dorea ea, era un duel, pe viaţă şi pe moarte, din
care unul din cei doi adversari să nu se mai scoale niciodată.
Întoarsă în locuinţa pe care şi-o alesese, în acel nesăbuit curaj,
care era poate numai din disperare, Annaïs de Lespars căzu pe
gânduri. Dar în timp ce ea se gândea, numai la ura ei, alte
gânduri o copleşeau; în timp ce ea îl îndârjea pe cardinal, o altă
imagine îi apărea şi cu o tristeţe de moarte murmura:
— L-am gonit din viaţa mea. De ce? Oare pentru că el mi-a
închinat-o pe a lui? Pentru că m-a apărat cu însuşi preţul vieţii
sale şi m-a scăpat de vreo două-trei ori? Atunci, pentru ce l-am
alungat?
Biet suflet, inimă nemiloasă ai cel puţin curajul ca să-ţi
mărturiseşti ţie însuţi, că ai refuzat ajutorul lui Trencavel, fiindcă
nu era de viţă nobilă!
Ea repetă: nu era nobil!
Şi adăugă: de fapt, şi ce dacă era aşa?
Gânduri ciudate pe care nici nu ar fi ştiut cum să le rostească,
gânduri ireparabile pentru timpurile în care trăia ea, se ridicau
puţin câte puţin din mintea ei uimită…
Fără îndoială că în noaptea aceea, gândurile puternice
răvăşiseră mintea ei, căci a doua zi de dimineaţă, ea îşi puse şaua
pe cal, gândindu-se că o alergătură bună i-ar fi istovit corpul, şi
şi-ar fi amorţit poate mintea şi imaginaţia febrilă. Când să
încalece, se apropie de ea iscoada pe care o cumpărase şi care o
informa de toate faptele şi gesturile cardinalului şi îi aruncă
repede aceste cuvinte:
— În dimineaţa aceasta la ora opt, Eminenţa Sa, se va găsi
dincolo de Marchenoir, la marginea pădurii, unde o jumătate de
oră mai târziu trebuie să se întâlnească cu un personaj important.
Cardinalul va fi singur fără nici o escortă.
Apoi spionul dispăru. Annaïs nici nu tresări. Se făcu numai
ceva mai palidă. Ora înfăptuirii visului ei sunase. Ea încălecă şi
porni la pas spre Marchenoir. Nu erau decât orele şapte, aşa că
avea timp să ajungă la întâlnirea pe care i-o arăta fatalitatea.
Aceasta era dimineaţa în care César de Vendôme, la castelul
din Cheverny le arăta tovarăşilor săi, că trebuiau să se
întâlnească la Nantes, şi se pregătea să vină în tabăra unde avea
să fie arestat. Tot ziua asta era, de asemenea, aceea în care
Corignan pleca din Beaugency şi trecând prin Blois îl căuta pe
Rascasse.
Spionul după ce o avertizase pe domnişoara de Lespars, se
furişase printre colinele care alcătuiau satul. Ajungând la ultima
din ele, intră într-o curte în care se găseau adunaţi cinci călăreţi.
Unul din ei, un gentilom, veni repede înaintea spionului pe care-l
întrebă din ochi.
— S-a făcut spuse omul. În momentul acesta ea e în drum spre
Marchenoir.
— Bine! mormăi cavalerul. Poţi să te duci. Restul mă priveşte.
Mai cu seamă să nu sufli un cuvânt domnului Richelieu!
— Haida de, domnule baron, nu servesc mai mulţi stăpâni
deodată! Când îi aparţin domnului de Saint-Priac, nu-i mai
aparţin domnului de Richelieu.
— Bine, bine. Du-te!
Spionul îşi îndoi spinarea şi plecă, aşa cum i se dăduse ordin.
Plecă drept la tabăra regală, îndreptându-se spre cortul
cardinalului, în care a fost primit numaidecât.
— Monseniore, spuse el, i-am dat în dimineaţa aceasta
domnişoarei de Lespars înştiinţarea pe care mi-o indicase domnul
baron de Saint-Priac. În momentul acesta, ea a ieşit din La
Madeleine, pentru a se duce la întâlnirea la care speră să
găsească pe Eminenţa Voastră. Domnul de Saint-Priac, pleacă, pe
de altă parte, însoţit de patru spade solide şi făcând un ocol prin
câmp, se duce s-o întâlnească.
— Şi unde va avea loc întâlnirea?
— Nu ştiu, Monseniore. Eu am avut doar misiunea de a-i spune
domnişoarei de Lespars că are să vă găsească la o leghe de locul
taberei, urmând drumul spre Selommes.
Spionul minţea pentru a mai avea posibilitatea să-l mintă încă
odată pe Saint-Priac dacă avea posibilitatea de a se jura că îl
ocrotise, că îi ascunsese adevărul cardinalului, etc.
— Ce intenţii are Saint-Priac? reluă cardinalul.
— Cu cei patru oameni ai lui, el va sări asupra domnişoarei de
Lespars, o va reduce la tăcere şi apoi o va lua cu el.
— I-ai spus că eu am minţit când i-am spus că am să-i
celebrezi căsătoria cu domnişoara de Lespars?
— Da şi-am adăugat că Eminenţa Voastră se gândeşte să scape
de el cât mai curând. Aşa că planul domnului de Saint-Priac este
de a o lua cu el pe domnişoara de Lespars până la Vendôme. De
acolo, va lua drumul spre Paris.
— Spre Paris! exclamă cardinalul, încruntându-şi sprâncenele.
— Aşa mi-a spus, răspunse iscoada. Dar eu ştiu că a pregătit
un cupeu gata de plecare, care trebuie să meargă pe drumul spre
Anjou. Bine, spuse cardinalul. M-ai servit bine în afacerea asta.
Cât ţi-a mai rămas de primit de la domnul de Saint-Priac?
— Douăzeci şi cinci de pistoli.
— Şi de la doamna de Lespars?
— Uite un bon de două mii de lire, spuse Richelieu. Du-te şi
ţine minte bine, că dacă sunt cel mai generos dintre stăpâni, sunt
de asemenea şi cel mai neîndurător judecător, atunci când mă
trădează cineva.
După plecarea spionului, Richelieu rămase pe gânduri.
— Voi scăpa, oare, de Annaïs şi de Saint-Priac? murmură el. N-
ar fi fost mai bine să pun s-o aresteze pe fata asta? Un proces.
Întrebările regelui şi ale altora. Nu, tot mai bine e aşa. Ea se va
apăra. Saint-Priac e turbat, o va omorî. Dacă nu o omoară o ia cu
el la Angers. Dezonorată de un hoţ la drumul mare, e pierdută.
Haide, totul e bine!
Din acelaşi sat, La Madeleine, o oră sau două înainte ca Annaïs
de Lespars să primească înştiinţarea că îl va găsi pe cardinal la
marginea pădurii Marchenoir, adică pe la cinci dimineaţa, doi
călăreţi ieşiră în direcţia Blois. Tocmai sunau trâmbiţele în
tabără, care începu să se agite. Cei doi călăreţi erau contele de
Mauluys şi Trencavel.
— Atunci spunea acesta, te duci la Blois?
— Am plecat de la Paris numai cu douăzeci de pistoli, spunea
Mauluys. Aseară mi-am cercetat punga şi trebuie să mi-o umplu
dacă nu cumva vrei să trăim de acum înainte cerând punga
călătorilor. Am ceva bani la Blois, de aceea trebuie să fac această
mică plimbare care va dura doar vreo câteva ore.
— Ia-mă şi pe mine, spuse Trencavel. Poşirca asta rea pe care
suntem nevoiţi s-o bem aici, mă indispune. Aş vrea să văd, în
trecere, vreo mutră mai cinstită de hangiu care să merite acest
nume.
— Ei, bine! te iau, spuse Mauluys zâmbind. Bine. Dar de-abia
am plecat şi ai început să suspini şi să te uiţi mereu înapoi. Să
facem altceva mai bine: am să-ţi spun unde ai să poţi găsi suta de
pistoli de care avem nevoie. Tu ai să te duci acolo şi eu, în timpul
acesta, am să-ţi ţin locul şi am să veghez asupra domnişoarei de
Lespars.
— La dracu, dacă nu-mi vine să renunţ la asta!
— Să renunţăm atunci!
— Da, însă în situaţia în care se găseşte ea, aşa de aproape de
cardinal, cine o va apăra dacă eu plec?
— Atunci s-o apărăm!
— Eşti grozav dragă conte. Nu-i chip să spună cineva ce are pe
inimă, cu tine.
— Ei aş! Ce-i nevoie de palavre?
— Ei! La naiba! Palavrele servesc ca să pălăvrăgeşti!
— Ei bine! Să pălăvrăgim atunci, făcu Mauluys nepăsător.
Trencavel izbucni în râs. Viaţa lor atârna numai de un fir de
păr, amândoi aveau măreaţa nepăsare a oamenilor care au primit
să nu-şi facă nici o mândrie din a trăi.
— Ştii, conte, reluă, Trencavel, că şi ea ar râde de noi, dacă ne-
ar auzi!… Şi când te gândeşti că astă-seară sau mâine, poate că
ne vom lăsa ucişi pentru ea. O fi bănuind ea măcar că o urmărim
pas cu pas de la Paris?
— Tu eşti foarte ciudat, Trencavel şi plin de contradicţii. Ne
obligi ca să nu fim văzuţi de ea, să ducem o viaţă de hoţi care fug
de oamenii poliţiei, mă forţezi să dorm prin grajduri, să beau
poşircă, – aşa cum spui tu – şi toate astea, ca ea să ne prindă în
flagrant delict de devotament. Şi pe urmă, te superi grozav la
gândul că ea nu te-a zărit încă.
— Conte, să plecăm. Să ne întoarcem la Paris.
— Te lauzi, dragul meu. Uite, tu mori de pofta de a mă lăsa aici,
ca să te întorci în sat să îţi reiei pânda. Hai, du-te, îţi dau
concediu. Adio, Trencavel, pe diseară.
Trencavel începu să râdă şi strânse mâna pe care i-o întindea
contele, apoi se întoarse din drum îngândurat.
 — Facă cerul, se gândea el, ca, dacă are să fie vreo nenorocire,
să se întâmple în timpul lipsei lui Mauluys, pentru ca, cel puţin
acest nobil prieten să fie cruţat.
El se întoarse la pas în satul La Madeleine, în timp ce Mauluys
îşi continua drumul spre Blois. Primul lucru pe care-l văzu de
departe a fost Annaïs, care după cele aflate de la spion, încăleca
pe cal. El începu să o urmărească de la depărtare. În timpul
acesta, pe un drum lăturalnic, Saint-Priac şi cu cei patru oameni
ai lui, gonea spre Marchenoir, pentru a o aştepta pe Annaïs.
Ea, ajungând la târguleţul Marchenoir, îl străbătu la pas, fără
să se oprească. În curând, se zări şi pădurea. În momentul acela,
nici o emoţie nu i se trăda pe faţă. Numai când se apropie de
pădure, îşi ajustă spada. Ea se opri şi privi în jurul ei,
întrebându-se:
— Are să vină? Oare astăzi va fi întâlnirea cu adevărat?
Ea descălecă, îşi legă alene calul de un trunchi tânăr de
mesteacăn, îşi scoase spada, – o lamă bună şi solidă, – o făcu o
clipă să şuiere biciuind cu ea aerul, o îndoi, se uită la ea şi apoi o
puse la loc în teacă surâzând.
— Dacă ar fi fost şi el aici, se gândi ea, ar fi putut să-mi arate o
lovitură precisă de scrimă. Dar nu! l-am văzut duelând. Nu loveşte
decât prin lovituri drepte, făţişe, în plin piept. Am să încerc să fac
şi eu aşa şi să-mi amintesc de lecţia pe care mi-a dat-o.
În clipa aceea, se simţi apucată deodată în braţe şi târâtă spre
o trăsură închisă ce staţiona sub copaci. Atunci, Annaïs în clipa
aceea de nepusă uimire, când se văzu înconjurată de patru
nemernici viguroşi, simţi la început senzaţia că ar fi fost atacată
de tâlhari de drumul mare. Dar, aproape imediat avu viziunea
unui obraz teribil, plin de ură, de pasiune şi de ironie şi atunci,
oroarea îi crispă figura. Saint-Priac era în faţa ei!… Ea se încordă
într-un efort disperat şi fără să ştie de ce, strigă:
— Ajutor, Trencavel!…
— Am venit, tună vocea maestrului de scrimă.
Annaïs şi Saint-Priac, cu o aceeaşi mişcare întoarseră capul în
direcţia aceea şi văzură venind spre ei uraganul. Saint-Priac mugi
un blestem sălbatic. Annaïs se cutremură. Într-o clipă el se află
lângă ei.
— Omorâţi-l! Omorâţi-l! răcni Saint-Priac.
Toţi cinci laolaltă, abandonând-o pe Annaïs, făcură faţă
ciclonului ce se abătuse asupra lor. Într-un timp nemăsurat de
scurt, zăriră acel lucru înspăimântător, ca un năvalnic vârtej
ucigător de fier şi de sclipiri ale lamei de oţel, în mijlocul căreia se
afla o faţă înflăcărată de furie. Apoi viziunea aceea se destrămă
deodată… Trencavel sărise de pe cal şi, într-o fracţiune de
secundă se aruncă asupra lor. Lovitura a fost nemaivăzută.
Trencavel era nebun. După câteva lovituri spada i se frânse…
Annaïs la patru paşi de acolo, privea ciocnirea. Împietrise. Ar fi
dat orice pe lume ca să se repeadă şi ea, dar simţea acea senzaţie
neînchipuit de îngrozitoare pe care o ai odată în somn, într-un
coşmar, în care orice mişcare devine imposibilă.
De-abia se produse izbitura, că deveni viscol. El îşi apucă
spada-i ruptă de lamă şi lovi. O clipă nu se gândise la loviturile
care i se dădeau cu tăişul spadei şi lovi; îşi trântea loviturile cu
înspăimântătorul sânge rece al clipelor morţii. Un om se prăbuşi
cu ţeasta sfărâmată, apoi un altul, al treilea, apoi al patrulea…
Braţele lui Trencavel erau brăzdate de sfâşieturi şi tăieturi din
care ţâşnea sângele. La picioarele lui era o băltoacă de sânge în
care patru trupuri, se răsuceau în convulsiuni şi horcăieli. El privi
o clipă crunt, cu o figură sălbatică şi strigă din nou:
— Am venit!…
În faţa lui, cel ce mai supravieţuise gâfâia. Era Saint-Priac.
Trencavel nu-l văzuse, sau refuzase dinadins să-l lovească?
Poate. Fiindcă atunci când Saint-Priac, îmbătat de disperare, se
repezi asupra lui, el îl apucă de braţ şi îi răsuci pumnul cu
putere. Saint-Priac scăpă spada din mână şi Trencavel, cu o voce
stranie îi spuse:
— Tu nu-mi aparţii!
Apoi nici nu-l mai privi. Privirile lui, în care se stingeau puţin
câte puţin sclipirile de furie, se îndreptară spre Annaïs şi pentru a
treia oară repetă:
— Am venit!…
Annaïs tremura. Dacă ceea ce simţea în ea era spaimă, sau ori
altceva, ea nu ar fi fost în stare să deosebească. Tremura
convulsiv, fără a putea să-şi dezlipească privirile de pe grupul
acela de nedescris: cele patru cadavre cu craniile sfărâmate,
Trencavel, sfâşiat de tot, cu pieptarul în zdrenţe, şiroind de sânge
şi cu mâna îngheţată pe umărul lui Saint-Priac, răsucindu-se
încet-încet. Puţin câte puţin, Saint-Priac se întorcea. Apoi, scoase
un urlet de durere şi apoi căzu în genunchi, în băltoaca de sânge.
Atunci, Trencavel se întoarse spre Annaïs, îi dădu drumul lui
Saint-Priac şi spuse:
— Vi-l ofer!
Saint-Priac, se ridică şi făcu un salt spre trăsura care-l
aştepta… Dar în faţa lui o găsi pe Annaïs, cu spada în mână. Ea
puse vârful spadei pieptul lui Saint-Priac, care începu să se dea
înapoi până ce se lovi de Trencavel, care rămăsese nemişcat pe
locul lui. Atunci, Trencavel ridică spada lui Saint-Priac de jos şi i-
o întinse spunând:
— Lasă-te ucis! Aceasta e tot ce ţi se poate întâmpla mai bun.
De-abia se scurseseră două minute de când Annaïs strigase:
Ajutor, Trencavel!… Saint-Priac, îşi reveni din starea aceea de
uimire, de spaimă de furie năvalnică, în care căzuse. El luă spada
pe care i-o oferise Trencavel, cu un pas în lături evitând atacul şi
repetă:
— Eu nu mă bat.
— Domnule, spuse Annaïs, acest om a omorât-o pe mama mea.
El mi-a spus-o.
— E adevărat! urlă Saint-Priac cu un accent de mândrie de
nedescris.
— Pentru aceasta, continuă Annaïs, în lupta de pe drumul spre
Fleury, v-am spus că acest om îmi aparţine. Eu vreau să mă bat
în duel cu acest om.
— Eu nu mă bat cu o femeie! spuse Saint-Priac într-un urlet
răguşit, la fel ca mai înainte.
— Ei bine! dacă nu vă luptaţi, atunci vă omor, spuse Annaïs. În
gardă, domnule; cum vi s-a spus, e singurul mijloc pe care-l mai
aveţi de a scăpa de aici. Notaţi că dumneavoastră mă puteţi ucide.
Notaţi că dacă mă omorâţi, domnul Trencavel vă va lăsa să plecaţi
fără să vă atingă… Eu vreau aşa.
— O jur! spuse Trencavel.
— Căci dacă dumneavoastră mă omorâţi, continuă Annaïs,
înseamnă că mama mea moartă, care e aici, care vă priveşte şi mă
priveşte, a ales – fără îndoială – pentru dumneavoastră o
pedeapsă mult mai aspră.
Saint-Priac gâfâia. Dar ultimele cuvinte ale lui Annaïs îi
redaseră speranţa. Se puse în gardă. Cele două spade se
încrucişară.
Şi lovitură după lovitură, el fandă de două-trei ori, înfigând
spada adânc… în gol. Trencavel, nemişcat, era palid ca un mort.
Ceea ce suferea el în momentele acelea, era cumplit de tot. Annaïs
parase fără a riposta, dar parase cu o astfel de agilitate, cu o
astfel de vigoare, încât Saint-Priac, făcu un salt înapoi şi se
pregăti să înăsprească lupta, aşa cum ar fi făcut-o cu cel mai de
temut adversar. El se pregăti şi se aruncă cu violenţă la un nou
atac, după care sări înapoi, pentru a evita riposta care însă nu
veni. Trencavel, făcuse o mişcare ca şi cum ar fi vrut să-şi pună
pieptul lui între spada lui Saint-Priac şi a Annaïsei.
— Domnule Trencavel, spuse ea, continuându-şi lupta, aţi jurat
să nu vă mişcaţi. Eu am dreptul să pretind de la dumneavoastră
să vă ţineţi cuvântul…
— Aveţi dreptul? bâlbâi Trencavel.
Ea îl privi doar o clipă şi spuse:
— Da!
Trencavel se simţi clătinându-se, ca în ziua aceea, în care pe
drumul spre Fleury, unul din cei patru cavaleri ai Annaïsei îi
spusese: Vrem să vă ucidem, fiindcă vă iubeşte! Cu un efort
imens, el îşi stăpâni frământarea care-l apucase şi spuse cu tonul
acela de ştrengărească ironie care îi era obişnuit:
— Domnişoară, dumneavoastră nu-mi daţi voie să mă mişc.
Fie! Dar căutaţi atunci să nu mă lăsaţi prea mult timp în
nemişcare. De-altfel nici nu prea aveţi nevoie de fente savante cu
domnul. Dacă vreţi să mă credeţi, e de ajuns o simplă bătaie de
quartă, înfigeţi adânc şi omul dumneavoastră e gata!
Saint-Priac rânji sinistru. Dar aproape în aceeaşi clipă îşi
îndreptă corpul, îşi încorda nervii, dădu drumul spadei, apoi căzu
pe o coastă, ca un trunchi de copac retezat. Sângele îi şiroia din
piept, ca un firicel subţire, roşu, iar picăturile se prelingeau una
câte una.
Deodată, gura i se deschise şi un val de sânge izbucni
revărsându-se, iar ochii i se dilatau devenind înspăimântători.
Annaïs executase cu precizie lecţia maestrului de scrimă! Saint-
Priac căzuse în urma unei lovituri drepte, adânci, făcută printr-o
fandare adâncă, în urma unei quarte. Spada îi căzuse pe iarbă şi
privea spre Annaïs cu nespusa spaimă a morţii şi cu uimire. O
văzu făcând un pas. Cu o mişcare de dispreţ teribil ea îi puse
piciorul pe spada lui, apoi nu mai văzu nimic. O ceaţă i se întinse
pe ochi, scoase un mormăit neinteligibil şi asta a fost totul. Pe jos
se aflau cinci cadavre.
Annaïs îşi aruncă spada. Trencavel o ridică şi o puse în teaca
lui. Ea tresări. Buzele îi tremurau. El îşi plecă încet capul şi spuse
cu un ton rugător de şcolar prins în greşeală.
— Sunt sigur că sunteţi grozav de supărată pe mine că v-am
urmat până aici, fără voia dumneavoastră
Ea începu să râdă. Atunci izbucni şi el în râs. Era ceva straniu.
— Mai puteţi merge? întrebă ea.
— Să merg? spuse el cu o naivitate, care dezvăluia o energie
minunată. Dar n-am fost rănit decât la braţe şi la piept.
În acelaşi timp el se încordă să nu cadă. Ea alergă până la calul
ei, scoase din coburi nişte fâşii de pânză, scamă şi câteva unsori
speciale pentru răni, pe care orice cavaler le purta cu el în
campanie. Prin apropierea câmpului unde avusese loc duelul,
trecea un pârâiaş limpede şi rece. În câteva clipe, cu o
îndemânare şi o delicateţe pe care nici un bun chirurg nu le putea
avea, ea îi pansă rănile.
— Şi acesta este unul din lucrurile pe care m-a învăţat mama,
spuse ea cu un aer grav.
— Ce mirat va fi Mauluys! spuse Trencavel.
— Mauluys?…
— Prietenul meu. El a vrut ca să vă urmez. Eu n-am vrut. El a
pretins că dumneavoastră contaţi numai pe mine şi că eu aveam
un angajament de onoare, ca să vă scap de Saint-Priac. Ştiţi că
primul meu duel în viaţă, cu el l-am avut? Atunci l-am întâlnit pe
maestrul meu, marele Barvillars.
Ei şedeau pe iarbă, lângă pârâiaş. La douăzeci de paşi de ei, se
aflau cele cinci cadavre, unul lângă altul, în nişte atitudini
convulsionate. Annaïs îngândurată, îl asculta pe Trencavel, care
îşi povestea viaţa… Aceasta li se părea foarte natural. Câteva
ceasuri trecură astfel. Atunci, ei îşi încălecară caii şi reluară
drumul spre La Madeleine. Annaïsei i se părea că călătorea aşa,
împreună cu Trencavel, de foarte multă vreme şi că această
călătorie trebuia să dureze mereu. Dar în dreptul primei case din
Marchenoir, Trencavel, trebui să se oprească, sau mai bine zis,
Annaïs, care-l văzu că îngălbenise, îl obligă vă se oprească şi să
intre acolo.
— Şi Mauluys? făcu Trencavel.
— Am să-l previn eu, spuse domnişoara de Lespars, dacă vreţi
să-mi indicaţi unde locuiţi.
— Ah! da, suspină Trencavel, acum când totul s-a sfârşit,
bineînţeles că trebuie să mă părăsească!
El îi dădu toate informaţiile necesare. Cu toate acestea, ea nu
plecă de lângă el.
La început luă toate măsurile necesare cu proprietarul casei, ca
rănitul să fie bine îngrijit Acest proprietar se numea Thibaut. Era
acel om de treabă căruia Rascasse îi jucase un renghi atât de
urât. Pe la ora patru, Annaïs îl anunţă pe Trencavel că pleacă să-l
prevină pe contele de Mauluys. Îşi luă rămas bun cu răceală de la
rănit şi plecă. Nu făcuse nici jumătate de leghe spre La Madeleine,
când văzu venind spre ea doi călăreţi, unul urmându-l la distanţă
pe celălalt. Annaïs avea destule motive să se teamă acum de vreo
cursă, aşa că o luă pe câmp, se ascunse. Aşteptă acolo. Primul
călăreţ venea la trap şi avea o siluetă înaltă, nemăsurată, cu
nasul în vânt lipit de o figură obraznică. Al doilea venea la vreo
trei sute de paşi. Pe acesta, Annaïs îl recunoscu, se îndreptă spre
şosea şi spuse:
— Tocmai vă căutam, domnule de Mauluys.
Contele îşi opri calul, salută scoţându-şi pălăria, cu un gest
sobru, de-o perfectă eleganţă şi spuse:
— În acest caz domnişoară am să-l las în plata Domnului pe
Corignan, pe care-l urmăresc de la Blois şi voi avea onoarea de a
vă întovărăşi până la La Madeleine, unde se află prietenul meu
Trencavel.
— Fratele Corignan?
— Da, e omul acela pe care-l vedeţi înainte. Un călugăr
capucin, spion al domnului cardinal. S-a ciocnit de mine în
momentul când voiam să plec din Blois şi m-a întrebat de drumul
spre Marchenoir. Eram curios să văd şi eu ce voia să facă acolo
spionul.
Mauluys vorbea de lucrurile acestea cu uşurinţă, fără a fi dat
pe faţă cea mai mică surprindere la vederea Annaïsei, fără a-i
pune vreo întrebare şi fără măcar a o cerceta.
— Domnule conte, spuse Annaïs, fiindcă dumneavoastră
mergeţi la Marchenoir să mergem împreună.
— Sunt la ordinele dumneavoastră, domnişoară.
Ei porniră unul lângă altul pe drumul pe care Annaïs îl făcuse
până acolo în sens invers. Mauluys tăcea şi părea foarte
preocupat cu supravegherea lui Corignan, pentru a nu-l pierde
din vedere. Îl văzu descălecând în faţa unei case şi intrând
înăuntru.
— Bun. Am să-l găsesc acolo.
— Domnule de Mauluys, spuse Annaïs, dumneavoastră nici nu
m-aţi întrebat măcar pentru ce vă căutam. Am să vă spun eu: am
fost trimisă de prietenul dumneavoastră Trencavel.
— Lucrurile care trebuie să se întâmple, se întâmplă
întotdeauna, orice ai face! murmură Mauluys cu filosofia lui puţin
cam fatalistă. Atunci, Trencavel a plecat din La Madeleine? reluă
el tare.
— E la Marchenoir, spuse Annaïs oprindu-se; uitaţi-vă e acolo,
în casa aceea din capătul satului, care se vede; e rănit.
— În cazul acesta, spuse Mauluys cu o linişte grozavă,
înseamnă că aţi fost atacată?
Annaïs tresări, rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse:
— Saint-Priac e mort. Mort în luptă dreaptă, cinstită. Domnul
Trencavel a fost martor la acest duel. Restul are să vi-l
povestească singur. Veniţi domnule conte.
Mauluys, visător, o urmă pe Annaïs spunându-şi că se
petreceau lucruri foarte ciudate în căpşorul acela de fată tânără.
Întrebă numai dacă Trencavel e grav rănit şi Annaïs dădu din cap.
În curând ei pătrunseră în casa lui Thibaut. Trencavel, era acolo,
în picioare, refuzând să dea măcar cea mai mică importanţă
rănilor lui, care într-adevăr îl făceau să sufere, dar din care nici
una nu-i lua întru totul folosinţa braţelor. Maestrul de scrimă de-
abia îşi ascunse uimirea şi bucuria, când o văzu pe Annaïs
revenind.
— Domnilor, spuse ea, mă voi instala în casa aceasta până
când se va ridica tabăra de la Madeleine. Sunt cu adevărat obosită
şi numai cu sprijinul dumneavoastră voi putea găsi un somn
liniştit.
Trencavel se îngălbeni îngrozitor, ca şi când ar fi aflat vreun
dezastru: era beţia bucuriei.
— Oh! murmură Mauluys, iată un cuvânt care mă împacă cu
desăvârşire, cu această nobilă fată.
Annaïs salutase. Şi era la fel de palidă de cele ce spusese – atât
de puţine cuvinte, care conţineau atât de multe lucruri. Ea se
retrase într-o cameră de alături, unde se învoi cu moş Thibaut,
după cum vom vedea.
În timpul acesta, Trencavel îi povestea lui Mauluys, la rândul
lui, ce se petrecuse la marginea pădurii. Mauluys povesti cum
dăduse nas în nas cu fratele Corignan la Blois. Dar nici unul, nici
celălalt nu se gândi să se mai ocupe de manevrele lui Corignan.
Totul dispăruse acum în faţa acelui eveniment extraordinar,
neprevăzut în aparenţă: Annaïs se adăpostea singură sub
protecţia lui Trencavel! Mauluys zâmbea. Maestrul de scrimă se
frământa; speranţe nesăbuite năvăleau în inima lui.

Am spus că în timpul acesta, Annaïs se înţelegea cu Thibaut,

care o conduse într-o cameră nu numai curată şi bine întreţinută,
dar chiar luxoasă. Bunul Thibaut îşi dăduse seama de la prima
ochire că acest tânăr cavaler nu putea fi decât o prinţesă
deghizată pentru nevoile vreunei cauze secrete. În afară de
acestea, Annaïs îi pusese în mâini două piese de aur, care îi
dăduseră o foarte bună impresie despre dărnicia ei.
Annaïs se miră văzând covoare, fotolii şi perdele de mătase,
într-o casă de ţară.
— E camera doamnei ducese, spuse Thibaut, a venit aici
deseori să se odihnească.
— Ducesa? întrebă Annaïs.
— Aceea care a făcut din mine ceea ce sunt astăzi, spuse
Thibaut, cu prudenţă. Nenorocirea e că eu îi datorez totul şi nu
pot face nimic, în trista aventură ce i s-a întâmplat
— Şi ce i s-a întâmplat, oare? Vorbeşte fără teamă. Eu pot
păstra un secret.
— E prizonieră, spuse Thibaut, care rostea cuvintele cu
greutate încercând precaut terenul
— Prizonieră?… La Paris?… La Blois?…
— Nu, doamnă; aici la Marchenoir.
— Şi de ce nu o eliberezi dumneata?
— Fiindcă nu îndrăznesc să mă încred în nimeni, doamnă;
servitoarea sa mi-a ordonat să nu fac nimic; în sfârşit, fiindcă
domnul cardinal e prea aproape de noi.
În aceeaşi clipă se îngălbeni de frică.
— Linişteşte-te, spuse Annaïs cu o voce întunecată. În faţa mea
poate spune oricine că e inamic al lui Richelieu.
— În cazul acesta doamnă, vă voi spune totul, exclamă el,
fiindcă poate că dumneavoastră aţi putea cu ajutorul acestor
gentilomi să o salvaţi pe doamna ducesă de Chevreuse.
— Ducesa de Chevreuse!… Vorbeşte, spune-mi repede tot!
Poate că acum trece printr-un pericol mult mai mare decât acela
de a fi prizonieră…
Atunci moş Thibaut povesti fără nici o rezervă tot ceea ce am
povestit noi cititorilor.
 — Bine, spuse ea la urmă poţi să-mi procuri pentru noaptea
aceasta o trăsură închisă, înhămată cu cai buni?
— Mă însărcinez eu cu asta, spuse Thibaut plin de speranţă.
— Acum arată-mi unde e casa care-i serveşte de închisoare
ducesei.

Întorcându-se acasă la Thibaut, după ce examinase pavilionul

de vânătoare, Annaïs intră în camera în care Trencavel şi Mauluys
schimbau cuvinte distanţate de pauze lungi, fraze banale,
acoperindu-şi adevăratele gânduri: la Trencavel speranţa ce-l
orbea când îndrăznea să o privească în faţă; la Mauluys, adâncă
satisfacţie pentru fericirea care avea să-i vină, poate prietenului
său…
— Domnilor, spuse Annaïs intrând, ducesa de Chevreuse e
prizonieră în satul acesta. Intenţia mea e de a o elibera în astă-
seară. Pot să contez pe dumneavoastră?
— Ducesa de Chevreuse? spuse Mauluys. Acum înţeleg de ce
venit la Marchenoir, călugărul Corignan. Fără îndoială că a primit
ordin de la Richelieu.
— Dar, trebuie să ne grăbim să punem mâna pe capucin. Prin
el vom şti ce intenţii are cardinalul spuse Trencavel.
— Aşadar domnilor, reluă Annaïs, dumneavoastră consimţiţi
să-mi daţi sprijinul în această afacere?
— Doamnă, spuse Mauluys, Trencavel se plictisea că nu avea
nimic de riscat pentru dumneavoastră în această seară. Cât
despre mine, eu călătoresc cu Trencavel împărţind toate
cheltuielile, aşa că împart cu el şi aventurile.
Annaïs făcu un semn din cap, drept mulţumire; şi asta a fost
totul. Ea tremura. Trencavel nici nu-şi mai simţea rănile. În
momentul acela, el ar fi mers singur împotriva unei armate
întregi. Mauluys rămânea rece… În curând ieşi afară.
Când Corignan începu să dea târcoale pavilionului de
vânătoare, când după ce-şi legă calul de un arbore se ciocni în
sfârşit cu Rascasse care se întorcea de la cursele lui de iepuri,
contele de Mauluys se-ntoarse în casă şi spuse:
— Avem de-a face nu numai cu Corignan, dar şi cu Rascasse.
— În cazul acesta, dragă prietene, nu-ţi mai da osteneala să mă
mai întovărăşeşti. Mă duc eu acolo şi peste o jumătate de oră,
doamna de Chevreuse va fi aici.
Cu toate acestea, Mauluys nu consimţi să-l lase pe maestrul de
scrimă să se ducă singur şi cât despre Annaïs, ea spuse că voia s-
o vadă numaidecât pe ducesă. Atunci plecară toţi trei. Era tocmai
momentul când Corignan îi explica lui Rascasse, cum şi de ce se
afla la Marchenoir. Cei trei aventurieri găsiră uşa de la intrare
închisă cu cheia, dar a fost un joc pentru Trencavel să o descuie
fără zgomot. Se găsiră într-un vestibul întunecos; la stânga, o
rază de lumină arăta o uşă în dosul căreia se auzeau voci.
Trencavel o deschise brusc şi văzând venind un proiectil, întinse
mâinile într-o instinctivă apărare şi apucă amândouă urechile
proiectilului. Rascasse, după primul moment de uimire îşi reveni
repede. Cât despre Corignan, el căută să se strecoare uşurel spre
uşă. Dar ajuns aici, deodată se dădu înapoi:
— M-am ars! Iat-o şi pe micuţa noastră!
În momentul acela intră şi Mauluys, care închise uşa după el.
Corignan fugi în colţul cel mai întunecos, unde, din obişnuinţă,
schiţă vreo jumătate de duzină de cruci.
— Bună ziua, jupân Rascasse, spuse Trencavel, ce faceţi voi
aici, aşa de departe de Paris?
— Am venit să luăm aer, spuse Corignan.
— Taci din gură, popo! strigă acru Rascasse.
— Dar eu nu mai sunt popă! Şi am şi eu dreptul…
— Mauluys, spuse Trencavel, fii drăguţ şi dă-mi Biciul
Sfântului Lambru.
Corignan se înfundă în colţul lui.
— Domnule Rascasse, continuă Trencavel ai bunăvoinţa să te
duci să o anunţi pe doamna de Chevreuse, al cărei temnicer eşti.
— Ba eu nu sunt temnicerul ei! exclamă Rascasse, ridicându-se
deodată pe vârfuri.
— Ei aş! atunci ce eşti?
— Bucătarul ei!
— Aha! mormăi Corignan. Eu l-am învăţat să gătească.
— Bucătarul ei? făcu Trencavel trăsnit.
— Dovadă, spuse Rascasse, dovadă sunt aceşti iepuri, din care
aş fi făcut pulpele, friptură la frigare şi restul l-aş fi preparat cu
un sos preparat cu cimbru.
— Ar fi fost mai bine, spuse Corignan făcând doi paşi înainte,
să pui în sos o ceşcuţă bună de…
— Taci din gură, popo! Doamna ducesă poate să vă spună
singură că din ziua în care am avut onoarea să devin maestru
bucătar, eu n-am încuiat niciodată uşa. Eu m-am mulţumit
numai să-i spun că toată casa, în aşteptarea sosirii cardinalului,
este înconjurată – înconjurată de poliţişti – oameni care au labele
negre şi murdare.
Mauluys îşi ridică repede capul. Trencavel admiră mintea
subtilă a lui Rascasse. Annaïs era mohorâtă; se gândea la un plan
grozav.
— Unde e ducesa? întrebă ea pe un ton scurt.
Rascasse imită gestul pe care-l făcuse Marina şi arătă spre
tavan. Annaïs ieşi imediat. Se auzi pasul ei uşor pe scări.
— Rascasse, spuse Trencavel, dacă aş fi fost eu în locul
domnului cardinal, ţi-aş fi dat postul de procuror-criminal. (Şeful
poliţiei, pe atunci N.T.)
— Da, spuse Rascasse cu un suspin, dar el îmi va da o funie
bună.
— Nouă-nouţă! întări şi Corignan, care nu mai putea de
bucurie.
— Să vedem, exclamă Rascasse imitând tonul fostului capucin.
În orice caz, n-am să fiu spânzurat înainte de a-ţi…
— Ce? urlă Corignan.
— Nimic! spuse Rascasse aruncând o privire pofticioasă spre
obrazul umflat al cumătrului său.
— Rascasse, spuse Mauluys, n-ai să fii deloc spânzurat. Te iau
eu în serviciul meu.
— Domnilor, spuse Rascasse cu o disperare sinceră, sunt un
om complet dezonorat: capturarea ducesei de Chevreuse, fusese
singura mea lovitură.
— Consolează-te, Rascasse, grăi Trencavel, şi spune-ne şi nouă
cum ai făcut minunăţia asta.
Nu fără mândrie, Rascasse, îşi povesti toată aventura, pe care
Corignan o ascultă cu gura căscată, Mauluys surâzând şi
Trencavel arătându-şi admiraţia nestăvilită.

Capitolul LII – ANNAÏS CAPITULEAZĂ

POVESTIREA LUI ERA TERMINATĂ, sau aproape terminată,

când reapăru Annaïs. Era foarte palidă şi ţinea o scrisoare în
mână. Trencavel văzu numaidecât că se pregătea ceva important.
— Iată, spuse Annaïs, o scrisoare a doamnei de Chevreuse, care
trebuie să parvină domnului cardinal de Richelieu chiar astă-
seară, fiindcă mâine dimineaţă se va ridica tabăra.
Mauluys se apropie şi întrebă cu o voce calmă:
— Puteţi să ne spuneţi şi nouă ce conţine această scrisoare?
Trencavel făcu o mişcare.
— Tocmai vroiam să v-o spun domnilor, spuse Annaïs. Iată ce
scrie doamna de Chevreuse: „Mă aflu în satul Marchenoir, într-o
casă care vă va fi arătată de purtătorul acestei depeşe. Doresc să
discut cu domnul cardinal câteva afaceri care mă privesc pe mine
cât şi pe alte persoane. Dacă domnul cardinal doreşte să-mi facă
onoarea de a accepta această convorbire, mă va găsi singură. ÎI
voi aştepta până la miezul nopţii”.
Scrisoarea a fost primită de cei prezenţi cu o tăcere mohorâtă,
sau mai curând, citirea ei, le luă glasurile.
— Doamna de Chevreuse a semnat-o, adăugă Annaïs.
— Şi e hotărâtă să-l aştepte pe Eminenţa Sa? întrebă Mauluys.
— Doamna de Chevreuse a şi părăsit această casă. Peste câteva
minute, o trăsură o va duce spre Paris. Cea care-l va aştepta pe
cardinal voi fi eu.
— De aia mi-am dat eu osteneala să mă fac bucătar! murmură
Rascasse furios.
— Bine i-ai făcut muscoiului! sări în sus Corignan.
— Aici ne vor rămâne oasele! îşi spuse Trencavel.
— Asta-i dezastrul! se gândi Mauluys.
— Domnilor, reluă Annaïs, dumneavoastră mă cunoaşteţi puţin
sau chiar deloc. Domnule Trencavel, dumneavoastră cunoaşteţi
mişelia cardinalului şi ce crimă a comis contra doamnei de
Lespars. Trebuie să vă fie de ajuns de a şti că mi-am jucat viaţa,
împotriva aceleia a lui Richelieu. Sunteţi hotărâţi să mă ajutaţi?
Contele şi Trencavel se înclinară, îngheţaţi de vocea aceea
aspră, de tonul acela de ură rece, necruţătoare, care anunţa
sfârşitul de neînlăturat.
Privirile eroicei Annaïs aruncară o rapidă licărire. Ea reluă:
— Dacă ar fi fost vorba de o operă politică, dacă eu aş fi fost
ducele d’Anjou, César de Vendôme, sau chiar ducesa de
Chevreuse, m-aş fi gândit la o capcană. Dar eu sunt fata doamnei
de Lespars, spuse ea cu o mândrie de nedescris.
Mauluys şi Trencavel înlemniseră într-un fel de admiraţie
amestecată cu groază. Rascasse şi Corignan ascultau fără să
înţeleagă. Numai Rascasse, în mod vag, îşi spunea că fata aceea
trebuia să aibă un curaj extraordinar, pentru a-şi expune astfel
planurile în faţa a doi spioni ai cardinalului.
— Eu sunt fata celei moarte, continuă Annaïs – a moartei a
cărei inimă a fost pângărită; Ravaillac l-a pedepsit pe Henric al IV-
lea, eu l-am ucis adineauri pe Saint-Priac. Dar regele Henric nu
fusese decât instrumentul lui Richelieu; Saint-Priac, cel care a
otrăvit-o pe mama mea, nu era decât trimisul lui Richelieu. De
aceea, mi-a mai rămas numai Richelieu pe care să-l lovesc.
Aici, Rascasse se învineţi şi căută să se facă mai mic încă decât
era.
— Da! se gândea el ştergându-şi fruntea, călătoria la Angers!
— Domnilor, continuă Annaïs, aici nu va fi nici o capcană.
Duelul pe care am căutat să-l am la conacul Saint-Lazare şi la
Fleury, îl voi avea aici. Domnul de Richelieu va veni şi eu îl voi
forţa să se bată în duel. El mă va ucide, sau eu îl voi ucide. Asta-i
tot. Dumneavoastră nici nu vă veţi mişca.
— Doamnă, spuse Trencavel, alb la faţă, înainte de afacerea de
lai Saint-Lazare, dumneavoastră mi-aţi poruncit, ca în caz că veţi
muri, eu să vă ridic spada şi să vă continui opera. Oare de atunci
până acum, am meritat eu dispreţul dumneavoastră?
Annaïs îşi lăsă capul în piept.
— Domnule Trencavel, spuse ea înăbuşit, pe atunci
dumneavoastră eraţi bănuit. Cerându-vă să-l ucideţi pe cardinal,
eu voiam să mă asigur că bănuiala era nedreaptă.
— Dar acum! gemu Trencavel.
Annaïs tăcu. Fără îndoială, că în sufletul ei se dădea o ultimă
luptă între gânduri potrivnice. Fără îndoială, că pentru ultima
oară, spiritul de castă intra în conflict cu dragostea. În sfârşit, ea
îşi ridică încetişor capul. Privirile i se opriră asupra lui Trencavel.
Şi acestea, nu mai erau priviri de războinică şi nu durară decât
o secundă. Dar în secunda aceasta, Trencavel se simţi înecat de
nespusa mândrie şi de puternica bucurie a omului care îşi poate
striga în fundul inimii: mă iubeşte!…
— E drept, spuse Annaïs foarte simplu, dumneavoastră aveţi
dreptul de a o răzbuna pe doamna de Lespars şi pe tatăl ei, în caz
că voi cădea. Numai dumneavoastră singur, aveţi acest drept,
domnule.
Trencavel se încordă din toate puterile ca să nu strige, să nu
cadă în genunchi.
— Bieţii copii! repetă Mauluys.
Aceasta a fost totul. O răbufnire de dragoste trecu… Mai mult
ca nu jurământ, mai mult ca un prim sărut, a fost legătura celor
două spirite arzătoare, a celor două inimi curate, pline de viaţă,
superbe în glorioasa lor nevinovăţie. În momentul acela, pe cele
două figuri, trecu un fel de splendidă strălucire de tinereţe.
Şi răbufnirea se şi spulberase.
Mauluys se gândea:
„Pentru ce creează viaţa asta în societate, nişte motive atât de
mizerabile care sfâşie frumuseţea, veştejeşte tinereţea şi
pângăreşte fericirea? Uite, doi aleşi care se îndărătnicesc să-şi
distrugă neasemuita fericire pe care norocul le-o rezervă şi care se
întorc mereu cu faţa spre moarte.”
Corignan holbase ochii mari. Rascasse tremura. Poate că el
înţelesese! Poate că şi în el se dădea, de asemenea o luptă.
Pe faţa învineţită a micului spion, diferite strâmbături
traduceau în farsă şi în tragedie, sentimentele care se ciocneau în
acel suflet obscur, în care, într-o zi, pe drumul spre Longjumeau,
un cuvânt de-al lui Mauluys făcuse să pătrundă o primă rază de
lumină. Şi ceea ce se petrecea în mintea spionului, nu era mai
puţin mişcător, decât lupta Annaïsei cu dragostea. Amândoi,
fiecare cu planul lui de acţiune şi de vederi, porniseră încă de
mult timp spre lumină…
— Domnilor, reluă atunci Annaïs cu o voce ciudat de calmă.
Sunt nevoită de a mă folosi de un subterfugiu. I-am cerut
doamnei de Chevreuse ca preţ al eliberării sale, să scrie şi să
semneze această scrisoare. Cardinalul va veni la sigur în noaptea
aceasta dacă o va primi. Deci, toată cheia problemei, aici este:
cum şi prin cine, va parveni această depeşă cardinalului? Cine o
va duce?
— Eu! spuse Rascasse.
Annaïs îşi încruntă sprâncenele. Trencavel clătină din cap. Dar
Mauluys spuse:
— Bravo, Rascasse!
Atunci Corignan simţi că muscoiul va primi un frumos dar şi
înaintă cu măreţie:
— De ce n-aş duce eu scrisoarea?
— Lasă-ne-n pace, popo! se răţoi Rascasse.
— Dar nu mai sunt popă! mugi Corignan. A! dar eu…
Restul se stinse într-un zgomot surd şi mat ca o lovitură de
bâtă dată în mingea de oină şi, deodată Corignan se trezi pe jos,
pe duşumele cu ambele mâini pe burtă.
 — De data asta a mers, spuse Rascasse frecându-şi ţeasta.
Îndeplinise rolul de proiectil. Acolo să stai, popo. Doamnă,
continuă Rascasse amestecând drama şi comedia, eu am fost la
Angers, trimis de cardinal pentru a o supraveghea pe doamna de
Lespars. Eu i-am anunţat Eminenţei Sale moartea doamnei de
Lespars, otrăvită de Saint-Priac. Eu am încercat să vă prind, vie
sau moartă, la conacul Saint-Lazare. Eu am prins-o pe ducesa de
Chevreuse. Şi pentru a şterge toate aceste lucruri care mă apasă
pe inimă, vă spun: eu voi duce scrisoarea. Să ne înţelege
domnilor! Eu sunt un biet om sărman. Dar n-am să-l trădez pe
omul care m-a plătit. Dumneavoastră aţi spus adineauri, doamnă,
că nu va fi nici o capcană şi că aceşti domni vor sta doar ca
martori neclintiţi la duel. Domnul cardinal mânuieşte spada la fel
de bine ca dumneavoastră. Un duel, asta pot să-i ofer eu,
Rascasse, fostului meu stăpân. Cu toate acestea am şi eu o
condiţie. Una singură. Vreau să fiu şi eu martor la duel, martor
neclintit. Am şi eu spadă. Dacă domnul cardinal va fi atacat, dacă
teama de a nu vă vedea rănită, îl scoate din sărite pe domnul
Trencavel, sau pe domnul conte de Mauluys, vor trebui să treacă
peste cadavrul meu. Acum daţi-mi scrisoarea dumneavoastră, să
o duc.
— Bravo, domnule Rascasse! repetă Mauluys.
Rascasse rămase galben de tot cu ochii măriţi de un fel de
groază; vedea spânzurătoarea în faţa lui!

Zece minute mai târziu, Rascasse galopa spre tabăra de la La

Madeleine, ducând scrisoarea ducesei de Chevreuse. Pe când
intra în tabără, un cavaler urmat de doi servitori, intra tot acolo,
plini de praf, cu o adâncă tristeţe întipărită pe trăsăturile feţei
sale. Acest om se opri în faţa postului principal, unde în jurul
unui foc de lemne, vegheau oamenii din gardă sub comanda unui
ofiţer. Cavalerul descălecă şi intră în cercul de lumină. Reflexele
roşu ale flăcărilor îl luminau El spuse către ofiţer:
— Conduceţi-mă la cortul domnului cardinal.
Ofiţerul care se pregătea să strige: În lături şi să pună să-l
alunge pe vizitatorul nedorit, îl privi o clipă, se înclină cu respect
şi răspunse:
— Voi avea onoarea de a vă conduce eu însumi, Monseniore!
Când a fost anunţat Rascasse cardinalului, acesta tresări de
bucurie şi dădu ordin să fie introdus numaidecât. Rascasse nu
făcu decât un sigur salut de la intrarea lui în cort până la doi paşi
de Eminenţa Sa, în faţa căruia rămase înclinat.
— Iată-te dar, spuse cu severitate Richelieu. Te-ai răsculat
împotriva mea, jupâne Rascasse.
— Monseniore, o singură dată nu v-am ascultat în noaptea în
care un refuzat să mă las ucis la picioarele scării din palatul
dumneavoastră. Iertaţi-mă, Monseniore! O voce îmi spunea
atunci, că viaţa mea avea să vă fie mult mai de folos decât
moartea mea. Dovadă că l-am descoperit pe domnul de Vendôme
la Cheverny.
— Bine, spuse Richelieu, cu privire la domnul de Vendôme te
iert.
— Mulţumesc, Monseniore! spuse Rascasse, îndreptându-şi
trupul.
— Acum explică-te. Guvernatorul castelului din Blois, m-a
încunoştinţat că un spion a trimis doi mesageri unul la mine şi
altul la părintele Joseph. Eu am primit scrisoarea ta. Ce conţinea
aceea către cuviosul stareţ?
— Da, eu am fost Monseniore, cel care a trimis cei doi mesageri
şi am fost foarte uimit că nu am primit nici un răspuns la
scrisoarea mea către Preasfinţia Sa.
— Ce îi scriai acolo?
— Ah! făcu Rascasse, atunci înseamnă că mesajul meu nu a
ajuns la destinaţie, dacă Eminenţa Voastră, binevoieşte să-mi
pună o astfel de întrebare!
— Ai să vorbeşti odată, netrebnicule?
— Vorbesc, Monseniore. Preasfinţitul, în loc să pună să mă
spânzure, cum mă temeam eu, m-a trimis într-o misiune. Era
vorba s-o găsesc pe doamna de Chevreuse…
— Ştiu asta, îl întrerupse Richelieu.
— Scrisoarea către părintele Joseph, spunea că am prins-o pe
doamna de Chevreuse şi ceream să mi se trimită întăriri, pentru
ca s-o pot păzi pe prizonieră.
Richelieu sări în sus. O clipă, faţa lui oglindi ura sălbatică ce o
avea împotriva ducesei.
— Rascasse, spuse el, vei primi două sute de pistoli… Ce s-a
întâmplat cu ducesa? Unde-i ea acum?
— Monseniore, o ţin şi acum la dispoziţia Voastră!
— Şi pot s-o văd? gâfâi Richelieu
— Când vreţi!
 — Rascasse, vei primi o mie de pistoli, o mie!
— O avere, Monseniore, spuse Rascasse cu un zâmbet încântat.
Şi îşi povesti simplu lovitura; cum o ajunsese pe ducesă,
dându-i prin cap să vină la Marchenoir şi cum el singur, reuşise
să facă din ea un fel de prizonieră. Richelieu se ridică, vrând să
strige un ordin. Rascasse îl opri cu un cuvânt aruncat în grabă:
— Din nenorocire…
— Aah! exclamă Eminenţa cu furie. Ar fi trebuit să mă aştept la
asta.
— Din nenorocire Monseniore, chiar astăzi, ea a aflat printr-un
ţăran, care-i era credincios, că nu era supravegheată de nimeni şi
că pavilionul nu era înconjurat de poliţişti.
— Trebuia să-l fi omorât pe mizerabilul acela!
— Asta am şi făcut! spuse Rascasse, mânat de obiceiul lui de a
minţi.
— Şi ea a fugit? Vorbeşte odată!…
— Nu, Monseniore, fiindcă a aflat în acelaşi timp un lucru pe
care eu însumi nu-l ştiam, că Eminenţa Voastră se află în tabără,
foarte aproape de Marchenoir.
— Şi atunci?
— Atunci, ducesa s-a răzgândit Monseniore, vă anunţ că
doamna de Chevreuse e gata să facă pace cu Eminenţa Voastră,
cu câteva condiţii pe care vi le va spune singură. E gata, înţelegeţi
Monseniore? Gata să vă servească pe lângă rege… sau regină.
Richelieu se îngălbeni. Într-un minut, el îşi dădu seama că dacă
ducesa avea să-i fie devotată, ar însemna siguranţa faptului că în
curând va triumfa în sfârşit asupra Annei de Austria. Dar se răsti
totuşi:
— Imbecilule, te-ai prins în cursă. Ea te-a trimis încoace şi în
timpul acesta, a fugit.
— Nu, Monseniore, spuse Rascasse sigur. Eu am înţeles tot ce
se petrece în mintea nobilei ducese şi am plecat foarte liniştit ca
să vă aduc mesajul, fiind sigur că o voi regăsi acolo.
— Un mesaj?…
— Iată-l, Monseniore.
Richelieu citi repede scrisoarea ducesei şi imediat se hotărî.
— Ai să ne conduci acolo, îi spuse el lui Rascasse. În acelaşi
timp sună şi porunci: „Doisprezece oameni de escortă”.

Rascasse călărea alături de Richelieu. În urma lor, la câţiva

paşi, veneau douăsprezece gărzi, din compania Eminenţei Sale.
Când ajunseră la marginea satului Marchenoir, Rascasse spuse:
— Monseniore, ea are un cal complet echipat în faţa uşii. Dacă
are să audă că venim în număr mare, are să fugă.
Richelieu se întoarse spre şeful escortei:
— Domnule, spuse el, eu am să intru în casa care se găseşte
acolo. Dumneavoastră mă veţi aştepta aici. Când veţi auzi fluierul
meu, veţi veni în fugă, veţi intra în casă şi veţi ucide pe toţi pe
care îi veţi găsi bărbaţi sau femei, fără alte ordine. Aţi înţeles?
— Prea bine. La primul fluierat al Monseniorului.
— Şi acum, hai! spuse Richelieu lui Rascasse.
Spionul porni atât de lipsit de orice şovăială şi cu o atitudine
atât de naturală, încât Richelieu îşi spuse: „Nu, nu e o cursă”.
Câteva secunde mai târziu, el descălecă în faţa pavilionului de
vânătoare, în care Rascasse intră primul. Richelieu intră şi el în
vestibulul întunecat şi auzi închizându-se uşa de la intrare în
urma lui. În acelaşi timp o altă uşă se deschise şi se făcu lumină
în vestibul.
Richelieu bănui repede ceva, bănuială care se risipi imediat
când îl văzu pe Rascasse înclinându-se în faţa lui.
— Monseniore, nu aveţi decât să intraţi. Rog pe Eminenţa
Voastră, adăugă deodată Rascasse, să mă ierte că îndrăznesc să
ridic o clipă mâna spre dumneavoastră.
În aceeaşi clipă şi înainte ca Richelieu să fi putut face vreun
gest, Rascasse apucă lănţişorul fin de argint, de care era legat
fluierul cu care Richelieu urma să-şi cheme oamenii şi-l smulse
cu violenţă.
— Mizerabile! strigă Richelieu, galben ca un mort.
— Eminenţa Sa, Monseniorul cardinal de Richelieu! anunţă
Rascasse cu un accent în care se luptau respectul, mândria,
spaima, remuşcările şi triumful.
— Binevoiţi a intra Monseniore, spuse o voce.
Richelieu, cu privirile rătăcite văzu în faţa lui pe Trencavel şi pe
Mauluys cu pălăriile în mână.
— Aha! spuse el clănţănind din dinţi, a fost o cursă!
— Monseniore, spuse cu răceală Mauluys, nu se află aici nici
ducele de Vendôme, nici ducele d’Anjou. Aveţi în faţa
dumneavoastră pe domnul Trencavel, maestru în fapte de arme şi
maestru în fapte de onoare. Cât despre mine, eu sunt contele de
Mauluys. Aceasta trebuie să fie de ajuns, pentru a-l asigura pe
Eminenţa Voastră că nu e nici o cursă.
— Contele de Mauluys? exclamă Richelieu. Familia
dumneavoastră, nu a fost oare ruinată de regele Henric?
Mauluys se înclină.
— Pentru ce nu aţi intervenit să se pună în valoare drepturile
dumneavoastră, cum au făcut atâţia alţi seniori?
— Monseniore, cei din familia Mauluys dau, dar nu cer.
— Aceasta înseamnă mândrie. În orice caz, eu mă însărcinez să
pun în valoare aceste drepturi. Domnule Trencavel,
dumneavoastră de ce sunteţi duşmanul meu?
— Eu, Monseniore? Eminenţa Voastră greşeşte. Eu m-am
mulţumi numai să mă apăr.
— Domnule Trencavel, îmi plac oamenii căliţi ca
dumneavoastră. Când vă veţi întoarce la Paris, vă veţi redeschide
Academia dumneavoastră şi eu o voi înzestra cu o rentă de
douăzeci de mii de lire pe an.
Cei doi oameni se înclinară. Richelieu nu mai tremura.
— Îmblânziţi! se gândi el văzându-i plecaţi. Oh! numai să ies de
aici! Să pot să-i prind! N-are să existe tortură în stare să-i facă să
plătească minutul de groază pe care l-am avut de îndurat.
Domnilor, reluă el, fiindcă dumneavoastră vă declaraţi singuri,
prea cinstiţi ca să mă fi atras într-o cursă, atunci spuneţi-mi
despre ce e vorba.
— Vă rog să intraţi Monseniore şi veţi afla, spuse Trencavel.
Richelieu şovăi o clipă imperceptibilă. Apoi intră în odaia
luminată şi o văzu pe Annaïs, care-l saluta cu o mişcare scurtă
din cap. Cardinalul se cutremură de un fior de groază. Privirea lui
se aţinti pe fiica moartei.
— Duce de Richelieu, spuse Annaïs, domnii aceştia s-au
înşelat; e într-adevăr o cursă.
Cardinalul scoase un geamăt vag. Simţea gheara destinului
înfigându-i-se în gât.
— E o cursă, continuă Annaïs. Numai că a fost întinsă chiar de
Dumnezeu şi moarte. Mama mea e aici, cardinale. Ea e
pretutindeni unde va aflaţi dumneavoastră. Ea v-a luat de mână
şi v-a condus până la mine. Domnilor, omul acesta are să moară.
Mauluys îşi încrucişase braţele şi îşi păstra calmul. Trencavel
tremura. Se făcuse un fel de pregătire de luptă. Mese, scaune,
toate fuseseră scoase afară, pentru ca să se facă loc unui duel.
Richelieu, auzindu-se condamnat la moarte, întoarse spre cei doi
privirile-i însângerate.
— Aşadar, aţi minţit! mugi el într-un accent încărcat de ură şi
de dispreţ.
— Domnilor, spuse repede Annaïs. Nu răspundeţi la această
insultă. E făcută de un muribund.
Şi spunând acestea, îşi scoase spada.
— Duce de Richelieu! eu sunt aceea care te va ucide. Eu i-am
promis iaceasta doamnei de Lespars, în ziua în care mi-a povestit
cum l-aţi introdus la ea pe regele Henric, asasinând în acelaşi
timp şi cinstea mamei mele şi inima fratelui dumneavoastră. I-am
promis că vă voi ucide. Pentru aceasta am venit. Pentru aceasta v-
am urmat până aici. Vă ofer o luptă cu arme egale. Dar v-o spun:
În lupta aceasta veţi fi ucis, fiindcă moartea vrea astfel.
Richelieu se cutremură la aceste ultime cuvinte. Luptă cu arme
egale! Îşi dădu seama despre ce era vorba şi de ce, cei doi oameni
nu aveau să-l atace, ori ce s-ar fi întâmplat. El respiră, atunci.
— Haide, dar, spuse el, oare se poate bate în duel un gentilom
cu o femeie?
Annaïs zâmbi şi spuse:
— Acestea sunt cuvintele pe care le-a pronunţat chiar astăzi şi
Saint-Priac, cel care a otrăvit-o pe mama mea. Cu toate acestea,
Saint-Priac s-a luptat. Şi eu l-am omorât pe Saint-Priac. Vă bateţi,
domnule?
Richelieu îşi şterse pe furiş faţa care-i şiroia de năduşeală. Cu o
mişcare sălbatică din cap, el spuse nu.
— Domnilor, spuse Annaïs, ducele de Richelieu refuză să se
bată. Atunci am să-l omor.
Trencavel făcu o mişcare. Mauluys nici nu se clinti. Annaïs se
îndreptă spre Richelieu, care se dădu înapoi. Ea îşi scoase
pumnalul şi cu el în mână, se apropie înflăcărată. Desigur că un
suflu de moarte se afla în ea. Pasiunea filială exasperată, o
transfigura. Şi vocea ei se auzi înfiorător de calmă.
— Duce de Richelieu, moartea vă ucide!
— Moartea a iertat! pronunţă în clipa aceea o voce aşa de gravă,
aşa de solemnă, încât tresăriră toţi până în străfundul fiinţei lor.
Moartea îl iartă şi Eternul Dumnezeu a spus: „Puneţi-vă spada
voastră la loc în teacă şi bastonul în colţul lui, căci răzbunarea,
numai mie îmi aparţine.”
Şi atunci toţi văzură intrând, calm, sever, măreţ, pe acel cavaler
prăfuit, care sosise ceva mai înainte în tabăra regală şi ceruse să
fie condus la cardinal: era arhiepiscopul de Lyon! Louis de
Richelieu!…
Annaïs se dăduse înapoi. Poate că ceva se sfărâmase în ea.
— Fata mea! spuse Louis de Richelieu, m-aţi chemat. Am venit
în fugă de la Lyon. De la Paris, unde v-am căutat, v-am luat
urma, fiindcă mi-am închipuit că vreun pericol vă ameninţă. Iată-
mă. Gata să vă ajut şi să vă salvez de alţii şi de dumneavoastră
înşivă. Domnule, frate, liniştiţi-vă. Domnilor, oaspetele
dumneavoastră este sfânt.
Un zâmbet livid, destinse buzele cardinalului.
— Monseniore, spuse cu răceală Mauluys, domnul cardinal nu
e nici oaspetele şi nici prizonierul nostru. Noi suntem aici, numai
ca martori – şi atâta tot.
— Monseniore, spuse Trencavel, a cărui voce lovea ca biciul,
porunciţi atunci ca să i se înapoieze fluierul domnului cardinal şi
atunci veţi vedea la ce-l va folosi.
— Tăcere domnilor! spuse arhiepiscopul. Aceasta e o chestiune
între fata moartei şi mine!
Două lacrimi fierbinţi izvorâră din ochii Annaïsei, care spuse cu
o voce înceată, aproape răguşită:
— Fiindcă e o chestiune între dumneavoastră şi mine, spuneţi-
mi atunci, cu ce drept opriţi aici braţul lui Dumnezeu, pe care
dumneavoastră îl invocaţi. Mama mea nu a iertat, Ea a trăit
numai pentru ura ei şi pentru ca să pedepsească. Ea şi-a turnat
în mine, toată setea ei de răzbunare. Ani întregi m-am exersat ca
să privesc sângele şi moartea în faţă fără ca să pălesc. Ani întregi
am pândit, am aşteptat, am sperat, am suferit. Acum, a venit în
sfârşit ceasul pedepsei. Cu ce drept vă aşezaţi dumneavoastră
între mine şi omul acesta?
Un fel de prodigioasă dragoste lumină faţa arhiepiscopului. El
lăsă să cadă asupra Annaïsei o privire plină de dragoste
părintească şi spuse:
— Dacă aş fi numai om, v-aş fi spus: lăsaţi celor slabi
răzbunarea; iertarea, poate că e cea mai grozavă din răzbunări;
dar eu sunt mai mult decât un om, sunt preot! Dacă aş fi numai
preot, v-aş repeta: Nu vă substituiţi lui Dumnezeu, căci numai El
singur hotărăşte ceasul pedepsei. Dar eu sunt mai mult decât un
preot, sunt soţ, sunt tată!
Şi atunci, un fel de măreţie înlocui dragostea pe frumoasa lui
figură. Arhiepiscopul părea să fi crescut.
 — Numai eu singur am dreptul să judec asta, continuă el.
Fiindcă eu sunt soţul Lousei de Lespars. Ea m-a iubit. Ea a murit
iubindu-mă. Şi eu, până în fundul inimii am iubit-o vie, cum o
iubesc şi acum, moartă. Aici vorbeşte soţul Luizei! Atunci cine
poate să-i conteste drepturile? Tu oare, fata mea?…
Aceste cuvinte păreau un strigăt sublim de pasiune omenească.
Titlul acela de soţ pe care şi-l revendica Louis de Richelieu, titlul
acela de fiică pe care el îl dădea copilei lui Henric al IV-lea, el le
rostise cu o astfel de dragoste în voce, încât tânăra fată se plecă,
scăpă din mână pumnalul răzbunării şi într-un elan la fel cu al
arhiepiscopului, spuse:
— Tată!…
— A! exclamă Louis de Richelieu cu o voce sonoră, vezi bine că
eu am drepturi aici şi că însăşi inima ta le împărtăşeşte!
În clipa următoare, Annaïs era în braţele arhiepiscopului şi
timp de câteva minute nu se mai auzi nimic decât suspinele ei
înăbuşite de plâns.
— Tată, repetă Annaïs totul se sfarmă în mine. Ce îmi ordonaţi?
…
— Ceea ce ţi-ar fi ordonat şi mama ta, dacă ar fi fost aici. Jură
să uiţi orice ură şi orice dorinţă de răzbunare împotriva acestuia,
care a adus nenorocirea mea şi a ta. Jură fiica mea iubită!
— Jur! spuse Annaïs să renunţ la această răzbunare împotriva
domnului cardinal de Richelieu, răzbunare care a fost ţinta
întregii mele vieţi!
Şi se retrase în colţul cel mai întunecat al odăii, vrând, poate,
să nu se observe că privirile-i erau încă aprinse de ură.
Cardinalul, asistase la toată scena aceasta cu un zâmbet de
dispreţ, care spunea multe asupra adevăratelor sale gânduri.
După ce tânăra fată îşi pronunţă jurământul, el făcu un pas
înainte.
— Domnule, spuse el, dumneavoastră aţi obţinut acum o
frumoasă victorie şi vă felicit pentru aceasta. Bănuiesc cu toate
acestea, o înscenare. Domnişoara Lespars a jurat să nu mă mai
atace cu armele, dar fără îndoială că a înţeles, să se răzbune în alt
fel. Are într-o anumită casetă pe care a adus-o din Angers… o
armă mult mai grozavă decât acest pumnal, care în ultimul
moment, i-ar fi tremurat în mână, sper!
Annaïs ridică cu un gest de dispreţ capul. Mauluys se întoarse
cu spatele. Trencavel ridică din umeri. Arhiepiscopul rămase
nepăsător.
— Fata mea, spuse el, dă-i te rog domnului cardinal şi această
ultimă asigurare. Ce conţine această casetă?
— Povestirea neuitatei nopţi, scrisă pe de-a-ntregul de mâna
mamei mele. Toate faptele şi gesturile domnului cardinal sunt
notate acolo. Întreaga sa mişelie şi trădare, e vie acolo, vie şi
nepieritoare.
Richelieu scrâşni din dinţi.
— Şi altceva? spuse arhiepiscopul.
— Apoi, mai sunt trei scrisori ale dumneavoastră, păstrate cu
sfinţenie, dintre care, ultima e un strigăt sfâşietor de disperare,
care întăresc cele scrise de mama mea.
— Apoi? repetă arhiepiscopul, palid ca un mort.
— Apoi, mai multe scrisori ale regelui Henric al IV-lea, care
stabilesc mişelia domnului cardinal, cerându-i iertare mamei mele
şi constituie drepturi în favoarea mea, egale cu acelea ale
domnilor de Vendôme şi de Bourbon. Atâta tot.
— Şi fără îndoială, spuse cardinalul cu sinistra lui ironie, că
domnişoara de Lespars, care a jurat să renunţe la toată ura ei, şi-
a pus hârtiile acestea la loc sigur…
— Iată-le, spuse Annaïs.
Şi descheindu-şi pieptarul, scoase de acolo un săculeţ prea
puţin voluminos, pe care îl deschise imediat. Ea aruncă
documentele pe masă şi întorcându-se spre arhiepiscop, spuse:
— Aceste hârtii sunt ale dumneavoastră. Ale dumneavoastră,
care sunteţi tatăl meu. Iată ce conţine caseta pe care am adus-o
de la Angers. Folosiţi-vă de ele.
Ministrul privea hârtiile acelea cu ochii tulburi. Dacă ar fi
îndrăznit, s-ar fi repezit asupra lor; acolo se afla infamia lui şi fără
îndoială că şi pierzania întregii sale situaţii. Arhiepiscopul luă una
din ele, prima care îi căzu sub mână şi o apropie de făclie fără să
spună un cuvânt. Trencavel făcu o mişcare bruscă, dar Mauluys îl
apucă de mână şi spuse:
— Lasă-l să facă ce vrea, e soţul moartei.
Richelieu gâfâia. Arhiepiscopul luă o altă hârtie şi o arse ca şi
pe prima. Apoi o a treia… Şi toate până la cea din urmă, chiar şi
propriile scrisori, el le arse, calm fără un cuvânt. Timp de zece
minute nu se auzi decât pâlpâitul documentelor şi respiraţia
scurtă şi gâfâitoare a lui Richelieu.
— Dezarmată! mugi cardinalul.
 Arhiepiscopul se întoarse spre el şi spuse cu un accent, care îl
făcu să se înfioare până şi pe Trencavel:
— Dezarmată, da!… Şi acum când e dezarmată îndrăzniţi să vă
atingeţi de fiica mea!…
Urmă un minut de înfricoşătoare tăcere. Cardinalul, părea ca
strivit de vocea aceea. În sfârşit, el îşi îndreptă încet trupul.
— Domnilor, bâlbâi el, şi dumneavoastră frate şi
dumneavoastră domnişoară, m-aţi graţiat în noaptea aceasta.
Asta n-am s-o uit niciodată!…
— Acum plecaţi! spuse arhiepiscopul, sunteţi liber…
Aceasta a fost ultima lovitură. Arhiepiscopul lovea cu lovituri de
generozitate, cum loveau alţii cu lovituri de pumnal. La ultimele
cuvinte ale fratelui său, cardinalul făcu un gest de nespusă
mânie, se înălţă, aruncă asupra tuturor acelor personaje o privire
întunecată şi spuse:
— La revedere, domnilor!
Apoi, ieşi. Se auzi pasul său aspru răsunând prin vestibul şi
pintenii de argint, clincănind.
— Mii de tunete! strigă Trencavel, acum vor sări cincizeci de
oameni pe noi! Şi se repezi după el.
— Nu! spuse arhiepiscopul
— Cum! exclamă Trencavel năucit. Eu vă spun…
— Eu vă spun că nimeni nu va veni să ne atace.
Şi aceasta a fost adevărul.
Ce se petrecuse în mintea lui Richelieu? N-am putea s-o
spunem nici noi.
El ajunse la escorta pe care o lăsase la marginea satului
Marchenoir şi încălecă. Spre marea uimire a gărzilor, el rămase
nemişcat, aproape un sfert de oră, părând să discute cu el însuşi.
Apoi porni brusc, spunând cu un glas răstit:
— La tabără!
Timp de două ore, arhiepiscopul, Annaïs, Trencavel şi Mauluys,
rămaseră în casa ducesei de Chevreuse.
După acest timp, Trencavel murmură:
— Aţi avut dreptate, Monseniore. Pe legea mea, eu n-aş fi crezut
aşa ceva!
— Fratele meu e învins! spuse Louis de Richelieu.
Dar se înşela.
 Capitolul LIII – DRUMUL LUI LOUVIGNI

A DOUA ZI, tabăra din marginea satului La Madeleine se ridică

şi regele porni spre oraşul Nantes. Dar să ne întoarcem la hanul
acela, „La Zeul Amor”, unde Marina aştepta în zadar întoarcerea
lui Corignan, unde cavalerul de Louvigni, cu îngrijirile lui frăţeşti,
termina vindecarea lui Chalais.
După cum am mai spus, Marina era liberă în han. E foarte
probabil ca Louvigni, în halul în care se găsea sufleteşte, mai mult
ca sigur că uitase acest incident minor, în zbuciumul formidabil al
inimii acestui om. Îndemânatică şi suplă, Marina, de altfel, căuta
să nu fie văzută, decât numai atât cât voia ea.
Ea nici nu se mai gândea la ducesa de Chevreuse. Ca să fie
sigură, ea îl întrebă pe jupân Panard, de numele gentilomilor care
puteau să fie prin Beaugency, dar nu era nici unul printre ei, al
cărui nume să-i fie familiar.
Cu toate acestea, vajnica subretă nu avea în minte decât pe
stăpână, dragostea ei, salvându-l pe contele de Chalais.
Timp de patru zile, Marina aşteptă întoarcerea lui Corignan,
pentru a-i aduce vreo veste oarecare. Apoi, încetă să se mai
gândească la asta. Cele ce le vom povesti acum, se petreceau la
cinci zile după plecarea regelui şi a cardinalului spre Nantes.
În dimineaţa aceea, în zori, Marina îl văzu pe Louvigni în curtea
hanului. Îşi scoase calul din grajd şi îl inspecta cu grijă. Când
inspecţia a fost terminată, jupân Panard începu să înşeuze
animalul. Louvigni, după câteva recomandări pe care le făcu
hangiului, ieşi din han, plecând pe jos. Unde se ducea? Marina
nici nu se întrebă măcar, dar îşi dădu seama că această pregătire
de plecare, avea să schimbe situaţia contelui de Chalais. Acum
sau niciodată, era momentul de a încerca să-l scape.
Ea coborî în curte şi puse să se înşeueze iapa cu care venise de
la Blois. Nu avea nici un plan, ci îşi spusese pur şi simplu, că
Louvigni lipsea pentru prima oară şi că trebuie să se hotărască
imediat.
Cum? Ea nu mai căuta să-şi dea seama. Inima i se zbătea,
mâinile îi tremurau. Speranţa, îndoiala, groaza, toate i se
învălmăşeau în căpşorul ei de pasăre. Deodată, văzu lucind în
soare, într-un colţ, printre nişte fiare scoase din uz, un cleşte şi
atunci se hotărî. Luă cleştele şi se urcă spre camera lui Chalais.
Aici, trase cele două zăvoare solide pe care Louvigni pusese să le
ferece pe din afară. Apoi strigă cu glas tare:
— Domnule conte, eu sunt Marina. Vreau să încerc să te
eliberez. Ajutaţi-mă şi dumneavoastră dacă puteţi!
Louvigni ieşise din han. Părea foarte calm şi pe faţa lui se putea
vedea chiar un fel de bucurie. Dar cine ar fi privit mai bine chipul
acela chinuit, ar fi văzut în el o prevestire rea şi ameninţătoare.
Era ceva crud, în bucuria care îi lumina faţa.
Pe la mijlocul oraşului, Louvigni se opri în faţa unei clădiri
pătrate, frumoasă şi solid construită, care se numea Palatul
Guvernamental, cu toate că în realitate nu exista guvernator la
Beaugency, ci numai un ofiţer regal ce aparţinea de castelul din
Blois. Acest ofiţer, era un bătrân foarte cumsecade, ce renunţase
la multe din atribuţiile lui şi îşi mărginise viaţa numai la un trai
bun. El îl primi cu entuziasm pe trimisul regal ce i se anunţase şi
în care bănuia un oaspete mai de seamă – motiv prielnic pentru
un chef. Aşadar, se apropie de Louvigni cu mâna întinsă, dar
imediat, faţa lui rumenă se îngălbeni şi vocea lui, obişnuită cu
veselele chemări ale limbii, mârâi tremurând uşor:
— Domnule, mi se pare că v-am făcut onoarea de a vă întinde
mâna!
— Ei, bine? exclamă Louvigni cu liniştea lui sinistră.
— În viaţa mea, aceasta e prima oară când mâna mea nu e
primită!
— Această jignire nu e adresată dumneavoastră, spuse
Louvigni.
— Atunci cui?
— Mie.
Ofiţerul regal se dădu un pas înapoi şi-l măsură pe Louvigni cu
înfăţişarea unui om cinstit, care se uită de două ori la cineva,
înainte de a se supăra. El se întreba dacă are de-a face cu un
nebun şi întrebarea aceasta pe care şi-o punea, se putea citi
limpede pe faţa lui. Louvigni ridică foarte uşor din umeri.
— Domnule, spuse el, puţin mă interesează dacă sunt sau nu
nebun. Puţin mă interesează dacă mă înţelegeţi sau nu. Mai mult
încă, dacă dumneavoastră ţineţi să consideraţi jignirea îndreptată
contra dumneavoastră, am să mă întorc să mă bat în duel cu
dumneavoastră, dacă cumva aceasta îmi va mai fi posibil peste
câteva zile, adică dacă voi mai fi în viaţă.
Ofiţerul se înfioră. Privind mai bine pe omul acela, care îi
vorbea astfel, simţi înfricoşătoarea senzaţie că se află în faţa unui
spectru.
— Ceea ce interesează, continuă Louvigni, e ca dumneavoastră
să citiţi această hârtie şi, adăugă el aspru, să ascultaţi de ordinul
pe care îl conţine.
Ofiţerul citi cu conştiinciozitate documentul semnat de
Richelieu, i-l dădu înapoi lui Louvigni, spunându-i:
— E în regulă domnule, ce trebuie să fac? Şi mai întâi, unde se
află contele de Chalais, care trebuie să fie arestat?
— La hanul „Zeul Amor”.
— Foarte bine. Am să trimit…
— De prisos, omul e arestat de mai multe zile. E vorba să mi se
trimită numai o trăsură închisă bine, în faţa hanului şi a-mi da
opt oameni de escortă, pentru a-l conduce pe prizonier.
— Dar dumneavoastră ar fi trebuit să… se răsti furios, ofiţerul.
— Ar fi trebuie să mă gândesc că dumneavoastră, vă veţi
împotrivi ordinelor ministrului statului, exclamă Louvigni cu o
voce stranie. Aşadar, am să mă lipsesc de dumneavoastră,
domnule, şi am să caut în altă parte în loc Beaugency, un servitor
hotărât să-şi păstreze capul pe umeri.
Ofiţerul deveni alb ca varul şi se apropie de Louvigni.
— Domnule, spuse el, eu nu ştiu la ce fel de însărcinare vă
referiţi. Dar vreau cel puţin să vă spun, că întreaga
dumneavoastră persoană, cuvintele dumneavoastră şi atitudinea
dumneavoastră, arată numai josnicie!
— Ştiu, spuse Louvigni.
Aceste cuvinte erau teribile. În glasul care spusese acestea, era
un accent de formidabilă disperare. Ofiţerul simţi un nod în gât.
— Când vă trebuie trăsura? bâlbâi el.
— Chiar acum, spuse Louvigni cu un ton scurt. O trăsură care
să se poată încuia bine. Opt oameni de escortă bine înarmaţi. Eu
am să-i aştept în faţa hanului.
El plecă fără a saluta, cu pasul foarte calm. Ofiţerul rămase
înlemnit; i se părea că văzuse ceva groaznic. După aceea, se grăbi
să dea ordinele necesare.
Louvigni se îndreptă fără grabă spre han. Nimic nu părea
schimbat la el, numai că privirile-i erau aprinse. Aşadar, el se-
ntorcea îngândurat spre han, mergând agale. Acum, când totul
avea să se sfârşească, îşi aducea aminte de povestea iubirii şi a
urii lui. Dar se opri mai mult, cu un fel de plăcere sadică, asupra
acestor ultime zile, pe care le trăise la hanul din Beaugency. Zilele
acestea, fuseseră înfricoşătoare.
Niciodată vreun rănit nu fusese îngrijit cu mai multă atenţie
decât Chalais. Niciodată vreun prieten, sau vreun frate aplecat
asupra unui alt frate, nu a avut parte de îngrijirile lui Louvigni.
Aceasta fiindcă, dacă Chalais ar fi murit acolo, în patul acela al
hanului… Cât de stranie fusese clipa în care Chalais, după mai
multe zile de observaţie, înduioşat de aceste îngrijiri frăţeşti şi de
acea veghe plină de râvnă, îi zâmbise şi îi spusese:
— De ce faci toate astea?
Şi Chalais îi întinsese spontan mâna. Louvigni răspunsese
foarte grav.
— Vreau să te vindec de tot.
— Haide, îi spusese Chalais, tu ai trăit un fel de vis urât. Ai
făcut nişte lucruri… dar să nu mai vorbim despre ele. Toate
acestea, se pot uita, ce draci? Erai gelos, nu?
— Da, răspunse Louvigni.
— Să vedem, ai putea să-mi ierţi asta prietene. Ea m-a ales pe
mine. Tu ai să găseşti o alta. Tânăr, frumos, spiritual, brav, la
naiba, eşti destul de curajos, cu toate că… nu mai vorbim de asta.
Ei bine, ai să fii iubit de oricine. Am fost prieteni, Louvigni. Vrei să
mai fim şi acum? Iartă-mă că sunt iubit de Maria şi eu îţi iert
tot…
Louvigni îl ascultase cu un fel de bunăvoinţă politicoasă.
Chalais, pentru ca să-i abată gândurile-i ruşinate, reluă vesel:
— Ei, dar unde ne aflăm? Vreun han pe la Beaugency, ai?
— Da, răspunse Louvigni, hanul „Zeul Amor”.
Chalais începuse să râdă, apoi mai înduioşat reluase:
— Am să-i cer patronului să schimbe firma: „Hanul Zeului
prieteniei”… Louvigni… Vrei?… Ei bine! lasă, ai să-mi răspunzi
mai târziu. Mâine, dacă vrei. După ce vom pleca. Plecăm mâine?
— Nu! peste câteva zile.
— Pentru ce Louvigni, pentru ce?
— Fiindcă nu ştiu exact unde să-l găsesc pe cardinal, căruia
trebuie să i te predau.
Chalais primise aceasta cu o emoţie puternică. Cu toate
acestea, clătină din cap şi reluase:
— La ce dracu ai pus drugii ăştia de fier? Ia, spune-mi
Louvigni! De ce sunt ferestrele zăbrelite?
— Sunteţi nebun, îi răspunse Louvigni. Ştiţi bine că sunteţi
prizonierul meu. Eu am pus să se instaleze gratiile la ferestre şi
zăvoarele la uşă. Haide, nu mă mai bateţi la cap cu discursurile
dumneavoastră asupra prieteniei noastre moartă de mult. Şi staţi
liniştit, sau vă leg.
Scena aceasta şi altele asemănătoare se desfăşurau acum prin
mintea lui Louvigni, în timp ce se întorcea spre han.
Aceste imagini treceau prin capul lui înfierbântat, lăsând în lor
semne ca de fier roşu. El îşi spunea: „Totul are să se sfârşească.
Toate acestea arată numai sfârşitul lui. Ei bine. Eu unul sunt
obosit. Aş fi vrut ca totul să se fi terminat deja. Să vedem: după
veştile de ieri, cardinalul se îndreaptă spre Nantes. Am să-l duc la
Nantes. Peste cincisprezece zile, va fi executat. Şi atunci, eu?…”
El repetă cu un avânt de bucurie sălbatică, cu un suspin de
furie:
— Executat!…
Ajunse la han. Aici, prin poarta mare pentru căruţe, aruncă o
privire înăuntrul curţii şi nu-şi mai văzu calul, dar nu dădu nici o
atenţie acestui fapt. După o jumătate de oră, văzu sosind la pas
un cupeu cu doi cai de-abia şi de-abia atunci îşi dădu seama că
în timpul acelei jumătăţi de oră suferise cumplit. Opt călăreţi
veneau în urma închisorii pe două roţi.
— În sfârşit! mormăi Louvigni.
El dădu ordin ca patru dintre călăreţi să descalece şi le spuse:
— Dumneavoastră veţi pune mâna pe omul pe care vi-l arăt eu
şi îi veţi lega mâinile. Dacă se împotriveşte, nu aveţi voie să-l
loviţi. Nenorocirea va fi însă dacă va avea măcar o zgârietură!…
El porni înainte pe scara întunecoasă de lemn, care scârţâia
sub greutatea soldaţilor. Pe la a şasea treaptă, Louvigni lovi cu
piciorul ceva moale. Îşi plecă în mod maşinal capul şi văzu un om
culcat de-a curmezişul pe trepte; beat? Se plecă mai mult şi
deodată îl recunoscu pe Panard. Hangiul era mort, sau leşinat iar
sângele îi curgea dintr-o rană mare, lângă gât. Louvigni se
înspăimântă la un gând ce îi sclipi în minte cu iuţeala unui fulger.
Într-o clipă se găsi în coridorul de la etaj şi văzu uşa camerei-
temniţă, larg deschisă. Dintr-un salt a fost înăuntru.
Chalais nu mai era acolo!
În clipa aceea, Louvigni gemu jalnic. Din ochii lui holbaţi, scoşi
din orbite, ţâşnea o privire fixă. Era ca privirea unui nebun.
Soldaţii care soseau şi ei în momentul acela, îl văzură
prăbuşindu-se pe marginea patului lui Chalais şi auziră un
suspin care îi făcu să se dea înapoi. Timp de un minut, Louvigni
sfâşie cearceaful cu dinţii şi cu unghiile. Horcăia. Cuvinte fără şir,
întretăiate îi ieşeau printre buzele-i crispate.
Toate acestea, durară foarte puţin, doar câteva minute. Apoi,
gărzile îl văzură deodată ridicându-se şi privindu-i. Se dădură şi
mai mult înapoi de frică.
Mai târziu, au spus că figura aceea albă, în care se vedeau
numai ochii, ca două puncte întunecate… le făcuse aşa de rău, că
le venea greaţă.
Louvigni îi privea fără să-i vadă şi horcăia. Se lupta împotriva
nebuniei, împotriva morţii. Ceea ce se petrecea în el, în momentul
acela, era ceva groaznic, oribil, înspăimântător. Tot ce poate avea
un om în el ca forţe vitale, era întrebuinţat de Louvigni ca să
cucerească un moment de calmare, măcar un minut, care să-l
salveze de nebunia care îi destrăma creierul.
Sforţarea a fost minunată. Timp de aproape un sfert de oră,
înţepenit, fără a mai scoate măcar un strigăt, înlemnit în acelaşi
loc, cu figura împietrită pe care lacrimile i se scurgeau lent,
zbătându-se, luptând cu el însăşi. Gărzile nu îndrăzneau să mai
facă un pas spre cameră şi nici să-i adreseze vreun cuvânt. Puţin
câte puţin, înţepenirea lui începu să se înmoaie. Lacrimile i se
opriră. Chipul nu-şi căpăta deloc expresia omenească, dar încercă
să gândească, să chibzuiască şi să se mişte.
Atunci, ieşi din cameră fără a spune un cuvânt soldaţilor.
Coborî, se aplecă deasupra capului lui Panard şi îl zgudui cu
putere. Nenorocitul hangiu, scoase un vaiet slab şi de abia atunci,
Louvigni îşi dădu seama că rănitul, nu mai era în stare să
pronunţe vreun cuvânt. Coborî mai jos şi străbătu tot hanul: era
pustiu. În curte, constată, că nici calul lui nu se mai afla acolo.
Intră în grajd şi acolo, în colţul cel mai întunecat, în dosul unui
maldăr de şei, hamuri şi legături de paie, văzu trei fiinţe, care
clănţăneau din dinţi, amuţite de spaimă, ghemuite una în alta,
privindu-l cu ochii holbaţi de groază. Erau: femeia hangiului, mica
lor servitoare şi un băieţaş care îngrijea de grajd.
— Haideţi, spuse Louvigni cu o extraordinară blândeţe, să nu
vă fie frică acum. Am să vă apăr eu.
Nevasta hangiului se înghesui înfricoşată în colţul ei şi bâlbâi:
— Bietul meu soţ!…
Servitoarea însă, prinse curaj şi se ridică spunând:
— A fugit.
— Ştiu, spuse Louvigni. A fugit cu calul meu?…
 — Da, domnule cavaler, spuse micul grăjdar. Şi mi-a dat şi mie
în cap cu toată puterea.
— Bietul meu soţ! repetă femeia.
Între timp limba servitoarei se dezlegă. Ea îi explică cum
prizonierul deschisese uşa cu un cleşte, cum se năpustise afară,
cum îi alergase înainte jupân Panard auzind zgomotul şi cum,
vrând să se împotrivească la fuga lui, primise o puternică lovitură
de pumnal care îl dăduse de-a dura pe scări; cum a vrut să scoată
câteva strigăte de prevenire, dar prizonierul o fugărise şi pe ea şi
pe hangiţă; cum le împinsese în grajd unde au rămas pe jumătate
moarte de spaimă, atât de furios fusese omul acela. După aceea,
Chalais sărise pe calul lui Louvigni, pe care îl găsise gata înşeuat
şi se repezise afară ca o adevărată furtună. Cât despre Marina, ea
încălecase pe iapa ei şi plecase şi ea de la han. Louvigni ascultă
cu blândeţe şi cu răbdare multiplele detalii – cea mai mare parte
născocite – cu care era împănată descrierea. După ce termină, el
întrebă numai în ce parte plecase Chalais.
— Pe caraghioasa aceea, spuse servitoarea, care era urâtă şi
voia să se răzbune pe frumuseţea Marinei, pe caraghioasa aceea
am văzut-o bine, ea a luat drumul…
— Nu, o întrerupse Louvigni. Nu-mi pasă de ea. El. Hai, spune
repede încotro a luat-o el?
Lucru ciudat: blândeţea cu care îi vorbea Louvigni, o sperie pe
servitoare, mai mult decât o speriase furia lui Chalais. Ea se
retrase câţiva paşi, îngălbenindu-se şi bâlbâi:
— Drumul spre Blois, domnule gentilom, pe drumul spre Blois!
…
Atunci, Louvigni ieşi liniştit din han şi puse să se înşiruie în
faţa lui pe şosea, cei opt cai ai soldaţilor, care trebuiau să
escorteze trăsura. El îi trecu în revistă cu o privire sigură de
cunoscător şi arătând un murg cu capul fin, cu picioarele
nervoase şi cu pieptul larg, mormăi:
— Uite unul, care îmi va salva viaţa în ultimul moment. Eu îmi
cunosc calul, dar ăsta poate să ajungă şi un cerb din urmă.
Haide, până în două ore îl prind eu.
Nici nu-şi terminase gândurile şi galopa deja pe şosea. Părea că
îşi îmbrăţişase calul şi zbura cu el într-un avânt impetuos, făcând
un tot cu el ca un centaur. Animalul, solid şi vânjos, se năpustea
cu nările fumegânde şi cu ochii înflăcăraţi
Louvigni se opri o oră la Blois. Aici află că regele şi cardinalul
plecaseră direct spre Tours şi Nantes, fără a mai trece prin Blois
şi că la ora aceea, probabil că ajunseseră la capătul călătoriei lor.
Mai află şi de arestarea ducelui de Vendôme şi a Marelui Stareţ,
de risipirea celorlalţi conspiratori foştii lui tovarăşi de luptă, de
triumful lui Richelieu şi la toate acestea, el nu simţi nici un fel de
emoţie.
Pentru el, acestea păreau noutăţi din altă lume, acum uitată, în
care trăise pe vremuri, cu multe secole înainte: adică cele câteva
zile de suferinţă.
El nu întreba ce se întâmplase cu ducesa de Chevreuse. Ardea
de dorinţa de a-i pronunţa numele, de a afla unde este şi ce face,
dar nu îndrăzni să întrebe.
Cu toate acestea, judeca cu mintea limpede. Îşi spunea că
trădarea lui nu era cunoscută decât de Chalais, care desigur, nu
avusese timp să-i înştiinţeze pe conjuraţi de aceasta. Se duse la
palatul Cheverny, unde îl găsi pe domnul de Droue, care îl primi
prieteneşte şi îi spuse numai aceste cuvinte:
— Totul e pierdut pentru moment, dar totul va fi luat de la
capăt la Nantes. Avem întâlnire generală, acolo unde se duce şi
Richelieu. Eu însumi plec mâine spre Nantes.
— Şi eu plec chiar acum, spuse Louvigni.
Domnul de Droue povestea mai târziu, că nu observase nimic
suspect în ţinuta şi în vorbele lui Louvigni, căruia îi strânsese
mâna, îi urase drum bun şi îl însărcinase cu diferite mesaje, care
nu au mai ajuns niciodată în mâinile conspiratorilor cărora le
erau adresate.
„Întâlnire generală la Nantes, îşi spuse Louvigni. Chalais a
aflat-o şi el, sau o va afla. Deci Chalais se îndreaptă spre Nantes.”
El îşi reluă goana, făcându-şi calul să dea tot ce putea şi totuşi
ocrotindu-l, cu profunda lui ştiinţă privind echitaţia.
Louvigni, mergea de-a lungul râului Loire. Era un drum
natural. La Saumur, nu-i dădu prin minte să scurteze cotul ce îl
făcea râul, tăind de-a dreptul arcul de cerc al acestuia. Era sigur
că Chalais mergea pe şosea. Cu toate acestea, nu avea nici o veste
despre el.
Dincolo de Saumur, la o bifurcare a drumului spre Thouars, el
ajunse din urmă două escorte. Cea care mergea înainte, compusă
din doisprezece călăreţi, un cupeu şi câţiva măgari încărcaţi cu
bagaje, nu avea nici o legătură cu aceea care venea în urmă, mult
mai importantă. Cea de a doua, era compusă din cinci-şase
cupeuri, mai multe căruţe cu bagaje, având în faţa şi în spatele
lor câte o jumătate de companie de gărzi.
Această importantă escortă, o însoţea pe regina Anna de
Austria, care se îndrepta din ordinul lui Ludovic al XIII-lea, în
marş forţat spre Nantes. Regina îşi luase şi doamnele de onoare.
Stătea în trăsura ei, păstrând o atitudine de mândrie întunecată,
sub care se ghiceau îngrijorările spaimei. Uneori, regina, se ridica
şi privea în depărtare, spre acea escortă, care părea ca o mică
avangardă şi cu care totuşi, nu avea de la plecare din Paris, nici
un fel de legătură. Atunci, privirea reginei se umplea de fulgere de
mânie.
O cută dispreţuitoare îi crispa gura, dar stăpânindu-şi mânia şi
ura ei zadarnică, se trântea la loc pe pernele trăsurii şi, uneori
câte o lacrimă de necaz îi voala privirea.
Şi aceasta din cauză că mica escortă, care se grăbea de
asemenea spre Nantes, o înconjura pe domnişoara de
Montpensier, logodnica lui Gaston d’Anjou!
Cele două grupuri, unul după altul, tăiară drumul de-a
curmezişul, în direcţia Thouars şi în curând dispărură în
depărtare.
Louvigni nu văzuse nimic din drama aceea, în care era în joc
viitorul Annei de Austria. El îşi urmase drumul lui,
încăpăţânându-se să meargă mai departe, pe şoseaua de pe malul
Loirei. Astfel, ajunse aproape de Nantes, a doua zi după intrarea
regelui în acel oraş. El străbătuse în cincizeci de ore, inclusiv
popasurile, distanţa dintre Beaugency şi Nantes.
Louvigni se oprise la vreo leghe de Nantes, într-un han de
cărăuşi şi de marinari, aşezat la marginea şoselei, nu departe de
satul Sainte-Luce. Acolo, simţise o oboseală groaznică ce îl forţase
să descalece. Acolo a mâncat şi a băut, fără să-şi dea seama ce i
se servea. Se gândea:
„La Blois, nimic. La Tours, nimic. La Saumur, nimic. Cred că
îmi cunosc destul de bine calul. Cu cel pe care am călărit până
aici, ar fi trebuit să-l ajung până acum. Nu avea mai mult de o oră
avans asupra mea. Atunci de ce nu l-am ajuns?”
O năduşeală rece îi scălda rădăcina părului, când se gândi că
Chalais s-ar fi putut îndrepta spre Paris, în loc de a mai veni la
Nantes.
El privi în depărtare, cum îşi rostogolea Loire apele cenuşii. Ce
se strecura oare, printre insulele de nisip? Peisajul începuse să
capete nuanţele crepusculul. Spre apus, nori grei, nemişcaţi,
plumburii, acopereau orizontul cu forme graţioase, colorate în
mov şi roz şi imediat sub ele, un glob purpuriu, cu contururile
foarte netede, fără raze. Soarele spunea…
Mult timp, Louvigni îşi ţinu privirile fixate asupra acestor
lucruri, pe care însă nu le vedea. Acolo, printre norii aceia
delicaţi, fardaţi în nuanţe de o nesfârşită gingăşie, el îşi vedea
visul lui de sânge. Ducesa nu-i mai apărea deloc în minte, dar
Chalais îl copleşea, fără a-i putea îndepărta imaginea-i
blestemată.
„De ce nu l-am ajuns?”
Puţin câte puţin, culorile mai întunecate ale orizontului
mâncau globul purpuriu. În curând, nu mai rămase din el decât o
margine subţire, care deodată începu să strecoare printre nori,
nişte raze cu pulbere de aur.
Louvigni se lovi cu palma în frunte. Un surâs îi destinse buzele-
i uscate, arse de febră.
„De trei ori idiot ce-am fost! Ah! nebun ce sunt! Am mers ca un
nesocotit! Dar cum naiba, nu mai sunt în stare să judec?… Dacă
nu l-am văzut pe Chalais până acum, e fiindcă de la Blois, el nu
se afla înaintea mea! L-am întrecut pe acolo, pe undeva. Şi acum,
trebuie să vină… va trece pe aici…”
Şi, spunându-şi acestea, scoase un suspin adânc şi o uşurare
plăcută puse stăpânire pe el.
În pasiunile exasperante, există un fel de dublă vedere; mintea
încordată ca un fier înroşit în foc până la alb, ajunge până la
paroxismul forţelor şi creează nişte facultăţi trecătoare, dar
puternice, nişte izbucniri de judecată clară, cum aruncă farurile
intermitente dârele de lumină în noapte…
Poate că Louvigni, îl vedea pe Chalais, acolo, în depărtare, peste
atâtea leghe, pe drumul pe care venise şi el!…
Se scurse o oră. Era încă ziuă. Deodată Louvigni îl văzu pe
Chalais pe şosea. Râse în tăcere, cu un rânjet ce-i dezvelea dinţii,
apoi mormăi bucuros:
— Pe moartea dracilor! Ştiu că a alergat; mi-a cotonogit calul.
Chalais venea la pas, călare pe calul lui Louvigni, pe care-l
găsise înşeuat, gata de drum, în curtea hanului de la Beaugency.
Într-adevăr bietul animal părea complet istovit şi înainta cu mare
greutate, cu părul zburlit de sudoarea ce se uscase pe el.
— Ei drăcie! continuă Louvigni la fel de voios, dar ăştia cine or
mai fi?
Erau trei gentilomi, care probabil că făcuseră călătoria
împreună cu Chalais, căci şi caii lor păreau la fel de istoviţi; fără
îndoială că erau dintre aceia pe care i-am văzut adunaţi la
castelul din Cheverny. Cei patru tineri discutau cu familiaritate,
voioşi, în timp ce se apropiau de porţile cetăţii Nantes. Chalais
părea fără griji şi bine dispus; fusese asigurat la Blois, că ducesa
a fost şi ea anunţată despre întâlnirea generală a conjuraţilor şi
conta s-o găsească acolo, la Nantes. El nici nu bănuia măcar că
ducesa fusese prizonieră la Marchenoir. De fapt, în momentul
când Marina îi deschisese uşa, el nu avusese decât un gând: acela
de a fugi cât mai curând, fiind sigur că Louvigni se va întoarce cu
ajutoare; şi Marina, ea însăşi, nu se gândise decât să-l conducă,
să-l împingă mai bine zis, până în curte. Pe scara hanului, se
ciocnise cu nenorocitul de Panard, care încercase să-l oprească pe
prizonier; teama de Eminenţa Roşie, îi dăduse curaj hangiului.
Am văzut ce rezultase din acest acces de curaj: dintr-o lovitură de
pumnal, Chalais, care era hotărât să-şi cucerească libertatea, care
în momentul acela reprezenta pentru el viaţa şi iubirea, se
descotorosise de acest potrivnic puţin temut. Atunci, Marina îi
strigase că se găsea în curte un cal gata înşeuat. Câteva clipe mai
târziu, Chalais se repezise pe şoseaua spre Blois, în timp ce
Marina, îşi forţa iapa în direcţia oraşului Orléans.
La Blois, cum se convinsese şi Louvigni în cele din urmă,
Chalais se oprise mai multe ore. Acolo aflase şi el de arestarea
celor doi şefi şi de marşul spre Nantes al regelui. Atunci, porni la
drum cu trei gentilomi care se îndreptau spre o întâlnire de
conspiratori, pe când Chalais mergea la o întâlnire de dragoste.
Ducesa se afla la Nantes. Nici nu se îndoia de asta.
De aceea, se grăbise din ce în ce mai mult şi îi antrenase şi pe
cei trei prieteni în goana lui. Goana, durase cât a putut dura şi
rezistenţa cailor lor. Acum, mergeau la pas şi Chalais, în culmea
fericirii, lăsa să i se reverse bucuria. Se gândea astfel:
„Peste o oră cel mult o voi vedea.”
Louvigni îi lăsase să treacă pe cei patru prieteni. După aceea, el
ordonă în linişte să i se pună şaua pe cal şi îi plăti hangiului.
Încălecă şi într-un tempo de trap, îl ajunse pe Chalais cu tovarăşii
lui de călătorie, în momentul când aceştia se aflau la o zvârlitură
de băţ de porţile cetăţii Nantes. Era tocmai momentul în care
soldaţii din post, care păzeau porţile, se pregăteau să ridice
puntea mobilă. Chalais, văzând că soldaţii se pregăteau să
manevreze lanţurile podului, strigă:
— Hei! Mai aşteptaţi puţin, ce dracu! Vrem să intrăm şi noi!
— În cazul acesta, grăbiţi-vă domnilor, răspunse sergentul din
post.
În momentul acela, Louvigni descălecă şi îşi lăsă calul în drum.
O rupse la fugă şi ajunse la podul mobil, în acelaşi timp cu cei
patru.
Chalais mergea primul, iar cei trei prieteni, veneau în urma lui.
Louvigni îi întrecu pe toţi în fugă şi în momentul când Chalais
intra pe poartă, strigă către un om care îi apucase dârlogii calului.
— Cine dracu e turbatul ăsta?… La o parte prietene!…
Era Louvigni.
— Conte de Chalais, spuse el, în numele regelui şi al urii mele,
vă arestez!
— Louvigni! urlă Chalais, îngălbenindu-se de tot. Ajutor,
domnilor.
În acelaşi timp, îşi înfipse pintenii în burta calului, care fiind
ţinut cu putere de dârlogi, se ridică în două picioare nechezând de
durere.
Louvigni se cramponase de dârlogii calului. Nu spunea un
cuvânt, dar acelaşi rânjet teribil şi tăcut pe care-l avusese mai
înainte la hanul cărăuşilor, îi dezvelea dinţii. În aceeaşi clipă,
Louvigni primi două-trei lovituri furioase. Totuşi tăcea. O spumă îi
încolţea în colţul gurii. Prietenii lui Chalais şi însuşi Chalais,
loveau cu sete. Deodată, calul lui Chalais se prăbuşi; Louvigni îi
înfipsese pumnalul în încheietura gâtului. Chalais sări în lături şi
rămase în picioare. Îşi ridică spada. În secunda aceea, două braţe
puternice, nervoase, îl cuprinseră, strângându-l într-o sălbatică şi
teribilă îmbrăţişare.
— Ajutor! Ajutor! răcni Chalais.
La două degete de faţa lui, vedea chipul însângerat al lui
Louvigni: doi ochi ce aruncau flăcări, injectaţi de sânge care îl
fascinau. În timpul acestor câteva secunde, a fost paralizat,
înlemnit de uimire. Deodată se simţi ridicat în sus de la pământ.
Moartea îl luase în braţe!
Moartea îl ducea cu ea!
Atunci, toate energiile lui vitale, se redeşteptară într-însul şi
clocotiră ca într-o vâltoare; nervii i se încordară, gata să se rupă.
Răcni din nou: „Ajutor! Ajutor? Şi apoi îşi înfipse cu furie dinţii în
gâtul lui Louvigni, muşcându-l.
Dar Louvigni îl lăsă să-l muşte! El primi fără să se
împotrivească toate loviturile pe care i le dădeau cei trei gentilomi
care tăbărâseră asupra lui. Mergea înainte, rănit ducând în braţe
pe amantul Mariei clătinându-se. Toate acestea nu duraseră mai
mult de un minut.
Soldaţii din post, la început speriaţi de brusca încăierare, se
repeziră atunci când îl văzură pe Louvigni venind spre ei, părând
a le aduce în braţe un rănit.
— În numele regelui! tună Louvigni.
Apoi, cu un strigăt furios, adăugă:
— Arestaţi-i pe toţi!
Urmă o ciocnire între soldaţi şi ceilalţi gentilomi, prieteni cu
Chalais; lupta a fost scurtă; cei trei tineri, care veniseră la Nantes
pentru motive temeinice ce le îngrădea însăşi viaţa lor, îşi spuseră
că – fără îndoială – prinderea unui singur conspirator ar fi o
înfrângere mult mai puţin teribilă decât capturarea a toţi patru.
Atunci se retraseră şi în curând, dispărură în fundul unei
străduţe, fără a mai fi urmăriţi.
În timpul acesta, Louvigni se îndreptase spre corpul de gardă,
cu paşi siguri şi liniştiţi. Chalais simţea pe faţa lui respiraţia
arzătoare a duşmanului de moarte şi horcăia înjurături
înspăimântătoare. Louvigni, nu spunea nimic… Aceasta, dură
câteva clipe. Louvigni intră în camera de gardă şi îl aruncă pe
Chalais la pământ. Apoi, se azvârli deasupra lui, îi puse
genunchiul pe piept şi mâinile pe umeri, repetând cu un strigăt
răguşit de sălbatic triumf:
— În numele Regelui!
Atunci, soldaţii puseră mâna pe Chalais. Louvigni îi vârî sub
nas sergentului documentul dat de Richelieu. Chalais a fost
legat… După aceea, Louvigni îşi şterse liniştit faţa, privind spre
Chalais.
— Hei! Louvigni! exclamă Chalais, zadarnic cauţi să te ascunzi.
Niciodată n-ai să mai poţi să-ţi ştergi scuipatul meu de pe faţa ta
de trădător.
— Faţă de trădător? răspunse Louvigni. Mai înainte era
adevărat, acum nu.
— Ei aş? Nu mai eşti trădător? Atunci ce eşti?
— Călău, spuse Louvigni.
Chalais a avut curajul să izbucnească într-un hohot de râs. Dar
simţea un frig de moarte, care i se strecura în vine. Louvigni se
întoarse spre sergentul patrulei şi dădu ordine.
Soldaţii au făcut rost de o brişcă înhămată cu un măgar şi
Chalais, legat cobză, a trebuit să se urce în ea. Şase soldaţi se
aşezară în jurul briştii, iar doi se urcară în ea. Louvigni se urcă şi
el tot acolo şi… lucru înspăimântător, tot timpul drumului, el ţinu
în mâna lui, una din mâinile lui Chalais.
Se făcuse noapte.
Porniră pe străzile înguste şi întortocheate ale oraşului. În
curând, turnurile masive ale uriaşului castel, se profilară pe
firmamentul nopţii, apoi trecură puntea mobilă a castelului şi
gura întunecată a porţii lui înghiţi micul cortegiu.
Zece, minute mai târziu, Chalais era închis într-o celulă din
subteranele castelului şi Louvigni a fost introdus la cardinalul de
Richelieu. Dar când deschise gura să-şi înceapă raportul, se
prăbuşi grămadă, fulgerat de bucurie. De abia a doua zi, el îşi
recăpătă cunoştinţa.
În acelaşi timp, află că în ziua aceea, Parlamentul din Bretagne
înregistrase certificatele regale, care instituiau o cameră de
justiţie, destinată să-l judece pe Chalais. În trecere, trebuie să
spunem, că printre judecătorii desemnaţi pentru aceasta, se afla
şi un consilier, numit Joachim Descartes; era tatăl autorului unei
celebre lucrări, tratând despre metodele filozofice.
Procesul contelui de Chalais, reîncepu după două zile. În ziua
aceea, în timp ce judecătorii se întruneau, avu loc în capela
castelului din Nantes, o ceremonie pe care o vom povesti. Din
fundul celulei lui, nenorocitul Chalais, poate că auzea cântecul de
slavă şi vuietul orgii, ca un zgomot îndepărtat de bucurie, de
fericire şi de triumf.

Capitolul LIV – NEBUNIA LUI VERDURE

POATE CĂ NU L-AŢI UITAT încă pe arhiepiscopul Louis de

Richelieu, pe doamna Annaïs de Lespars, pe Trencavel şi pe
Mauluys; pe Rascasse şi pe Corignan. Toţi îşi petrecură noaptea
în pavilionul de vânătoare şi a doua zi de dimineaţă, în zori, ei
porniră spre Paris, unde ajunseră, făcând mici popasuri.
Corignan rumega nu ştiu ce; Rascasse îl supraveghea din colţul
ochilor; Annaïs călărea mereu numai lângă arhiepiscop; Trencavel
şi Mauluys mergeau alături. Trencavel, ar fi vrut ca această
călătorie să dureze o veşnicie, dar oricât de încet ar fi mers ei, tot
trebuiau să ajungă la capăt şi într-o după amiază, pe la orele
cinci, turnurile de la catedrala Notre Dame, apărură înaintea
călătorilor noştri.
„Am ajuns, se gândea Trencavel. Mi se pare că tot drumul, de
abia a durat o oră.”
Bietul maestru de scrimă era trist. De fapt, acolo trebuiau să se
despartă. Annaïs îi anunţase că hotărârea ei era să se întoarcă la
Anjou. Hotărâtă să-şi respecte cuvântul dat arhiepiscopului, ea
nu mai avea ce face la Paris.
— Domnilor, spuse atunci Louis de Richelieu, înainte de a ne
despărţi poate pentru totdeauna, ar fi bine să ne mai vedem o
ultimă oară în altă parte decât pe drumul mare. Doamna de
Lespars, vă întreabă dacă voiţi a-i face onoarea de a fi musafirii ei,
în locuinţa sa de pe strada Courteau, joia viitoare, la ora
prânzului.
Era într-o sâmbătă. Trencavel socoti că cinci zile întregi şi mari
îi despărţeau de ora despărţirii definitive şi un pic de speranţă se
infiltră în el… Mauluys primi invitaţia pentru el şi pentru
prietenul lui.
Aşadar, Annaïs cu arhiepiscopul, intrară în Paris. Urmaţi pas
cu pas de Rascasse şi Corignan, de maestrul de scrimă şi contele
de Mauluys, înconjurară Parisul şi intrară prin poarta
Montmartre.
— Rascasse, spuse atunci Trencavel, vii cu noi?
Micul Rascasse şovăi pentru ultima oară. Dar ce mai putea face
acum? Pe el îl aştepta o funie straşnică, dacă se mai întâlnea
vreodată cu cardinalul. Pentru el, avea să înceapă de aici înainte,
o viaţă de groază şi de veghe. Simţea nevoia unui sprijin puternic.
— Pe legea mea domnilor, spuse el, fie ce-o fi, eu sunt cu
dumneavoastră.
— Şi dumneata? spuse Trencavel, adresându-se lui Corignan.
Fostul capucin clătină din cap.
— Eu ştiu unde să mă duc! mormăi el.
Şi din ochi îi ţâşni o uitătură urâtă, pe care Rascasse o observă
numaidecât.
— Un cuvânt, reluă Corignan. Sunt oare prizonierul
dumneavoastră sau sunt liber?
— Liber! făcu Trencavel, ai fi o pasăre prea greu de păstrat.
 — În cazul acesta domnilor, sunt prea plecatul dumneavoastră
servitor!
Şi după aceste cuvinte, Corignan se depărtă în graba mare.
— Domnilor, spuse Rascasse, vă rog să-mi spuneţi unde să vă
găsesc. Trebuie să-l urmăresc pe fratele Corignan, să aflu unde se
duce mai întâi şi apoi, pentru un alt lucru.
Mauluys îi spuse unde se afla locuinţa lui, iar Rascasse dând
pinteni se repezi pe urmele vechiului tovarăş întru spionaj,
devenit acum mai mult ca oricând, duşmanul lui. Trencavel şi
Mauluys îşi continuară drumul pe strada Quatre-Fils, unde,
intrând în locuinţa contelui au fost primiţi de zgomotoasele
exclamaţii de bucurie şi înjurături ale lui Montariol. După ce
bucuria bunului secund se potoli, Mauluys spuse:
— Şi Verdure? Nu-l văd pe domnul Verdure!
— Verdure? spuse Montariol cu o voce ciudată. Vai domnule
conte…
— Ce-i?… A murit?
— Mai rău! Bietul Verdure a înnebunit! De opt zile se află într-o
stare completă rătăcire.
— Hm! spuse Mauluys sceptic. Dacă aş da acum o raită prin
pivniţă, aş afla precis de unde îi vine această nebunie.
— În pivniţa dumneavoastră? exclamă Montariol. Dar nu mai
există nimic în pivniţa dumneavoastră! Aşa cum mă vedeţi, eu,
care la fiecare masă îmi beau obişnuitele mele două sticle de vin,
ei bine, de opt zile sunt nevoit să beau numai apă.
— Şi de ce asta? făcu Trencavel, izbucnind în râs.
— De ce? Fiindcă eu n-am nici un ban ca să-mi pot cumpăra
vin şi fiindcă nu se mai află nimic în pivniţele domnului conte, vă
rog să credeţi.
— Cu toate acestea, spuse Mauluys, e imposibil ca Verdure să
fi băut tot: era acolo vin pentru şase luni.
— Nu, n-a băut tot, dar a urcat toate sticlele în camera
domnului conte!
— În camera mea?
— Da, tot! Căratul sticlelor a durat două zile. Şi acum, Verdure
s-a instalat în mijlocul unei adevărate fortăreţe de sticle, de unde
va fi foarte greu să fie scos. Vorbeşte aiurea şi spune nişte lucruri
de neînţeles.
— Trebuie, să vedem şi noi asta! spuse Trencavel râzând
zgomotos.
 — Haideţi să vedem, spuse Mauluys rece.
Era o tăcere adâncă în toată casa.
Se urcară la etaj. Contele deschise uşa şi cei doi prieteni
rămaseră înlemniţi: nouri albăstrui de fum pluteau greu prin aer
şi formau o ceaţă prin care mobilele căpătau nişte contururi
nehotărâte. Într-un colţ, se vedea foarte vag, cufărul. În faţa
cufărului, lipită de el, o masă. În faţa mesei, un fotoliu. Şi în
fotoliul acela, răsturnat pe spate, cu picioarele pe masă, ridicate
mai sus decât capul lui, sta Verdure, fumând cu ochii pierduţi în
tavan.
— Arde casa! exclamă Trencavel uimit.
— Nu, spuse Montariol, e luleaua lui.
— Foc? mormăi o voce de beţiv din mijlocul norilor de fum. Foc
e numai în capul meu. Săriţi, ard, cap de bivol! Daţi fuga că arde,
pe maţele dracilor!…
Se auzi o lovitură seacă în marginea mesei. Verdure întinsese
mâna şi luând o sticlă îi scoase dopul. Şi atunci, cei trei prieteni îl
putură vedea, cum, fără să-şi schimbe poziţia, ducea sticla la
gură şi o golea încetişor, cu ochii închişi.
— Mii de tunete! făcu Montariol cu o admiraţie în care se
simţea şi puţină invidie.
— Oleoo! exclamă Trencavel arătându-i lui Mauluys maldărul
de sticle, unele peste altele.
Totul alcătuia două stive, ca două ziduri, ce lăsau o trecere
îngustă la cufăr, iar în jurul mesei, le aşezase în formă de
fortăreaţă. Pe măsură ce le golea, beţivul le azvârlea în vasta
scobitură în care se afla fereastra, unde se făcuse un maldăr
enorm. Mici băltoace şi dâre roşii, alcătuiau desene bizare, care
păreau a întări şi mai mult nebunia lui Verdure. Verdure îşi
întoarse capul spre uşă.
— Doamne! exclamă Trencavel, dar ce are la nas?
— N-are nimic, spuse Montariol. Nasul i-a căpătat culoarea
vinului, asta-i tot.
— Dar cum a trăit până acum fără mâncare? reluă Mauluys.
— Din când în când, i-am adus eu câte ceva. Când îi era foame,
mă chema.
— Nu-i chip să intri înăuntru, spuse Trencavel. Aici e iadul
dracilor, nu altceva.
— Iadul? behăi Verdure. Ba e paradisul.
— Uite, iar îl apucă nebunia. Ascultaţi, murmură Montariol.
 — Paradisul! bombănea Verdure. Cereştile regiuni în care nu e
voie să-ţi fie sete. Hei! Dar cine sunt ăştia? Ce vreţi, mitocanilor?
El e domnul conte de Mauluys, cel căruia nu îi e niciodată sete şi
nici nu ştie să citească!
Verdure izbucni într-un hohot prelung de râs.
— Secundule spuse Trencavel, încearcă să deschizi fereastra,
căci altfel nu vom putea intra niciodată înăuntru.
— Pentru ce să intrăm? spuse cu răceală Mauluys.
— Eu nu vreau să intre nimeni, se răsti Verdure.
— Caraghiosul nu-i deloc nebun, reluă Mauluys. E beat. Are
să-şi revină în fire, când nu o să albe ce să bea, asta-i tot.
— Dar, dragă conte, mai are de băut pentru încă o lună!…
— Ei bine! N-are decât să-mi bea tot vinul într-o lună şi pe
urmă, n-are să mai bea decât apă.
— Niciodată! mugi Verdure care asculta cu atenţie. Când nu o
să mai fie vin, dumneavoastră o să puneţi să se aducă altul.
— Ce obraznic! făcu Trencavel repezindu-se în norul de fum.
Am să-l trag de urechi.
Mauluys ridică din umeri. Montariol strigă:
— Ia seama, maestre.
Verdure se ridicase. Se clătina şi picioarele i se îndoiau sub el,
dar totuşi, se ţinea încă bine. El împinse masa deoparte şi se
aşeză pe cufăr, cu câte o sticlă în fiecare mână.
— Aha! făcu el, amestecându-şi mormăiturile şi sughiţurile.
Uite-l acum şi pe spadasinul… strâmbă lemne. N-are decât să
vină! Să se apropie! Eu unul nu mă bat cu lovituri de spadă!
Şi beţivul începu să-şi învârtească sticla, într-o morişcă de
temut.
— Haide, Verdure, potoleşte-te! spuse Trencavel împăciuitor.
— Ba n-o să mă potolesc deloc! Puteţi să vă scoateţi şi spada.
Când ai fost omorât o dată de musiu Saint-Priac şi tot n-ai crăpat,
îţi revii din orişice. Nu mă potolesc nici mort! Nu vi-o dau!
— Ce? Ce nu vrei să-mi dai?
Verdure se ridică şi mai sus pe cufăr şi răcni:
— Nu o s-o citiţi! Nu vreau!
— Ce? strigă Trencavel. Ce dracu e aia, puşlama bătrână!
— Destul! strigă Verdure. Ieşiţi afară sau vă dau una în cap. Nu
există decât un singur om pe lume care să o poată citi! Şi numai
el, singur, are s-o citească! Afară de aici, vă spun!
Pe jumătate mâniat, pe jumătate îngrijorat, Trencavel se dădu
înapoi în faţa nebunului, care îl ameninţa cu sticla.
— Trencavel, spuse liniştit Mauluys, beţivul ăsta are să ne
spargă capul. Asta ar însemna un sfârşit frumos!
— Aha! scrâşni Verdure. Spadasinul fuge din faţa mea! A mea e
izbânda!… Mi-e sete, am să-mi beau armele.
Şi începu să dea pe gât una din sticlele pe care le ţinea în
mână. Apoi, văzând că Trencavel ajunsese la uşă, el se trânti din
nou în fotoliu mormăind ameninţări încâlcite. Mauluys închise
uşa la loc şi coborî îngândurat, la parter.
— Ce dracu voia el să nu-i iau şi să nu citesc? spuse Trencavel.
Mauluys, cufundat în gânduri, cu mintea dusă departe, tresări
şi răspunse:
— Scrisoarea, la naiba!
— Scrisoarea? Care scrisoare?
— Scrisoarea! exclamă Mauluys cu un surâs ciudat. Nici eu nu
ştiu mai mult de atât.
În timpul acesta, Rascasse o luase pe urmele lui Corignan, pe
care, după un timp de trap întins, îl ajunse. El alerga drept spre
strada Sainte-Avoye. Rascasse izbucni în râs.
— A da! e adevărat! Uitasem că popa şi-a făcut şi el un cuib
acum şi că putoarea de Brigitte i-a oferit inima ei.
Odată asigurat că fostul capucin se refugiase la Brigitte,
Rascasse se gândea:
„Iată aşadar şi sfârşitul carierii mele! Eu l-am salvat pe
Eminenţa Sa din multe încurcături. Totdeauna am avut curaj şi
câteodată am fost chiar glumeţ. La încheierea acestor socoteli, eu
nu găsesc în mine decât îngrijorări şi remuşcări; şi în jurul meu,
ura cardinalului la capătul acestora mă aşteaptă spânzurătoarea.
Până atunci, iată-mă pe drumuri. Corignan şi-a ales calea lui. Eu
unde să mi-o găsesc pe a mea? Ce-ar putea să facă Trencavel cu
mine?”
El ajunse în faţa casei lui Mauluys şi când ridică ciocanul, ca
să sune, un gând ciudat îi trecu prin cap, un fior rece îl străbătu
şi simţi inima bătându-i mai tare. El murmură:
„Hm! Asta ar fi nostim, să se întâmple ca să iasă din Rascasse
un om cinstit?”
Corignan nu se gândise prea mult la asta, dar era mai puţin
îngrijorat. Numai că era îngrijorat cu totul din alte motive. De fapt
el îi storsese doamnei Jarogne o mie de lire, promiţându-i în
schimb proiecţia cardinalului şi o avere frumoasă. Ori el nu
aducea acum nici una nici cealaltă. Singura centură din toată
expediţia lui era scrisoarea pe care Marina i-o predase la hanul
din Beaugency, scrisoare uitată în fundul unuia din buzunarele
lui. Cât despre mia de lire, acesta primise atâtea lovituri în cursul
drumului, că ajunsese acum într-o stare jalnică.
Corignan, la toate acestea se gândea. El îşi spunea că dulcea şi
slaba Brigitte, îi pregătise fără îndoială, o primire de o duioşie
îngrijorătoare. El urcă încetişor şi fără zgomot scara şubredă de
lemn şi ne opri în faţa uşii. Apoi, după ce îşi alcătui un plan de
lucru trainic, intră năvalnic pe uşă, gâfâind, ca şi cum ar fi
alergat ca un nebun, ca să ajungă cât mai repede.
— Ne-am învârtit! urlă el intrând. Ne-am asigurat bogăţia!
Bogăţia, bogăţia! Mă înţelegi, draga mea? Norocul, cum îţi spun!
Averea! L-am ajuns pe Rascasse, l-am împiedicat să o dea pe
ducesă, cardinalului.
— Ai făcut tu asta? mugi Brigitte.
— Da… Nu… Adică…
— Şi mai îndrăzneşti să-mi spui că îmi aduci bogăţie!
Imbecilule! Dimpotrivă, trebuie să-l ajuţi! Ah, eşti un om pierdut,
popo! şi eu la fel, fără îndoială!
Urmă un şir de vaiete. Corignan, îngrozit, nici nu mai îndrăznea
să sufle. Toate acestea, se terminară printr-o năvală a dulcei şi
slabei femei care îl îmbrânci pe vlăjganul de călugăr, complet
năucit şi îmblânzit odată pentru totdeauna. Ea apucă biciul
Sfântului Lambru şi începu să facă cu el pe umerii sexului tare,
un fel de dans, înnebunitor de plăcut. După ce Corignan se lăsă
bătut şi făcut zob, ea spuse:
— Acum să ne facem socoteala. Ţi-am dat o mie de lire. Ce-ai
făcut cu ele?
Corignan îi arătă cu un aer vrednic de milă, o pungă scofâlcită,
a cărei vedere, îi smulse doamnei Brigitte o serie de suspine şi de
urlete. Şi biciul Sfântului Lambru intră din nou în dans.
— Şi când te gândeşti, se vaită în sinea lui, Corignan, că dintr-o
lovitură de pumn aş da-o gata, dacă aş îndrăzni. Dar uite, nu
îndrăznesc să lovesc o femeie; aoleo!… iii!… stai!… au!... oleo!…
Aceste gânduri nu împiedicau însă ploaia de lovituri de bici.
Totul, se termină printr-o lovitură, pe care fostul capucin o primi
drept în stomac şi după aceea, Brigitte începu să-şi ungă părul
care i se ciufulise în urma loviturii dată cu capul, ca punct final al
acestei blânde convorbiri.
 — Gen Rascasse! spuse ea simplu.
Corignan, trântit pe jos, năucit, învineţit, plângea păcatele
trecute şi viitoare.
„Ăsta-i purgatoriu curat, îşi spunea el. Acum am dreptul să
intru în paradis.”
Doamna Brigitte începu să-l scotocească cu furie, de teamă ca
nu cumva tovarăşul să nu-şi fi ascuns ceva parale ca să se ducă
să bea. Deodată, ea dădu de o hârtie, împachetată în aşa fel, încât
făcea un fel de nod, foarte greu de desfăcut.
— Ce-i asta? spuse ea.
Corignan se uită, uimit. Uitase de ea.
— Scrisoarea Marinei, spuse el mecanic, aducându-şi aminte.
— Marina? se răsti acru, dulcea matroană. Vreo dezmăţată! Ah!
nenorocită ce sunt, ţi-am dat inima şi banii mei şi acum mă văd
părăsită, înlocuită, lăsată în mizerie şi disperare!
Brigitte izbucni în plânsete. Era scena de gelozie, scena la care
recurge orice femeie afurisită, care vrea să-şi întărească victoria.
Apoi adăugă cu un aer foarte natural:
— Şi pe deasupra şi bătută!
— Haide, scumpa mea, spuse Corignan, profund încântat. Te-
am atins doar, cu atâta blândeţe.
— Ce înseamnă asta? repetă Brigitte arătându-i ameninţătoare,
scrisoarea Marinei.
Corignan se ridică dintr-un salt şi îşi trânti un pumn în cap:
acum îşi amintea tot.
— Asta! urlă el, asta înseamnă averea! Un bon de zece mii de
lire!…
— Zece mii de lire! palpită Brigitte. Asupra casieriei
cardinalului?
— Nu. Din casa doamnei de Chevreuse.
Şi în timp ce Brigitte gâfâia de speranţă, iar zgârcenia îi
strălucea înflăcărată în pupilele ei dilatate, Corignan îi povesti
scena din hanul de la Beaugency. Cu multă îndemânare, Brigitte
reuşi să desfacă hârtia şi o citi. După ce păstră un timp tăcerea,
ea rosti printre dinţi:
— Da, cred că ducesa ar da mii de poli şi poate şi mai mult
pentru a afla o astfel de veste şi a-l scăpa pe contele de Chalais.
Dar unde-i ea acum?
— Era la Marchenoir, însă micuţa ei servitoare a smuls-o din
ghearele lui Rascasse.
 Brigitte nu-l înţelegea. Urmă o lungă explicaţie. Corignan fu
interogat după toate regulile artei. Din acest interogatoriu, pe care
şi Richelieu l-ar fi admirat, rezultă:
Că ducesa de Chevreuse trebuia căutată cu orice preţ. Că
Rascasse trădând pe cardinal, era sub ordinele lui Trencavel. Că
arhiepiscopul de Lyon şi Annaïs de Lespars erau la Paris. Că
Trencavel, Mauluys şi Rascasse erau şi ei tot acolo. Atunci, după
ce stabili împreună cu Corignan, aceste puncte esenţiale,
îngălbeni de speranţă.
— Da, spuse ea încetişor, cred şi eu acuma, că ne vom
îmbogăţi.
— Nu ţi-am spus-o eu? triumfă Corignan.
Fără a-i răspunde, Brigitte se urcă în fosta locuinţă a lui
Trencavel şi rămase acolo o oră, înţepenită la fereastră, ca un
păianjen ce pândeşte cu o nemaipomenită răbdare să-i cadă
musca în plasă. Când se coborî de acolo, ea era strălucitoare de
bucurie şi mormăia:
— Noroc că sunt aici ca să veghez, căci altfel, această clădire,
din strada Courteau, ar fi în curând un adevărat loc de desfrâu.
Dar de data aceasta, viciile dezmăţatei acesteia, au să servească
cinstei mele. E mai mult ca sigur că ea, are să-l atragă aici pe
tânărul maestru de scrimă, obraznicul ăla care nu m-a privit
măcar o dată, atâta timp cât a stat la mine. Şi atunci, de îndată ce
Eminenţa Sa, se va fi întors la Paris…
Ea îi explică lui Corignan planurile ce şi le făurise. Ducesa de
Chevreuse, trecea acum pe al doilea plan. Dar zece mii de lire,
erau minunate de căpătat. Corignan a fost însărcinat să se ducă
de trei ori pe zi la palatul de Chevreuse. Brigitte, se gândea şi nu
fără dreptate, că ducesa eliberată, avea să sosească la Paris, cel
puţin peste o zi sau două, ca s-o vadă pe regină.
— Cât despre rest, mă însărcinez eu, adăugă ea. Fiindcă acest
rest înseamnă adevărata noastră îmbogăţire: Lespars, Trencavel,
Mauluys, Rascasse, toţi au să-şi piardă capetele în asta. Las’ pe
mine!
— Mai ales Rascasse! se răsti Corignan în culmea
entuziasmului. Vreau să-l văd dând din picioare, atârnat de o
funie.
Aşadar, Corignan, dădu fuga la palatul de Chevreuse şi doamna
Brigitte se urcă la mansardă, ca să se aşeze la pândă la fereastra
lui Trencavel, de unde putea privi în întregime toată grădina
Annaïsei. Aceste două fiinţe hidoase, târau moartea după ele.

Verdure, după ce Mauluys şi Trencavel bătură în retragere,

încuie uşa cu cheia de două ori, mormăind, şi îşi continuă ciudata
activitate pe care o începuse. Trebuie să spunem aici, că la el nu
era numai un caz de beţie exagerată la culme, dar şi un fel de idee
fixă, o obsesie. Voia să păzească cufărul. Se considera gardianul
lui. Şi trebuie să mai spunem, că de fapt, el nu bea atât de mult
cât avea aerul, şi că, socotind bine, mai avea acolo vin, nu pentru
o lună, cum spunea Trencavel, ci pentru vreo zece zile. Când îi era
foame, începea să facă gălăgie, să bată în uşă, până ce venea
Montariol, cu d-ale mâncării. Cum lua mâncarea, Verdure se
încuia la loc.
— Numai prin foame putem să-l scoatem de acolo, pe nebunul
ăsta, spuse Trencavel prima oară când auzi vacarmul îngrozitor
pe care-l făcea.
Dar Mauluys îl rugă pe Montariol, să-l hrănească la timp pe
nebun.
— Bine, dar trebuie să înceteze odată toate astea.
— Da, spuse Mauluys visător.
— Şi când, dragul meu conte?
— Când are să creadă Verdure că e mai bine. Să nu mai
discutăm asta.
Deci, Verdure îşi continuă mania.
Cam pe la a cincisprezecea zi, el observă cu uimire, că toate
sticlele erau goale. Degeaba căută el peste tot şi prin maldărul de
sticle goale, fiindcă a fost nevoit să se convingă de tristul adevăr.
După aceste cincisprezece zile de băutură, Verdure mai petrecu
tot acolo, alte trei zile dormind după înspăimântătoarea cantitate
de vin pe care o turnase pe gât. La sfârşitul celei de a treia zi, pe
seară, pe la orele opt, Verdure îşi revenise aproape în fire şi nu
mai rămăsese decât cam pe jumătate beat. În seara aceea, când
Montariol îi dădu mâncarea, îl văzu cum îşi umplea o ceaşcă şi o
dădu dintr-o dată peste cap.
— Aha! exclamă Montariol, acum ai trecut la vin alb.
— Nu, spuse Verdure, e apă.
— Apă?!?…
— Da, secundule. Mai du-te şi lasă-mă să visez în pace. De
altfel, eşti frumos astă seară.
Într-adevăr, Montariol era îmbrăcat cu un costum minunat, pe
care Verdure îl examina cu coada ochiului. Secundul se retrase
speriat, fiindcă îl văzuse o dată în viaţa lui pe Verdure, bând apă.
Cât despre Verdure, el îşi aşeză fotoliul în faţa cufărului, se
instală comod în el şi se pregăti să se culce, mormăind:
— De ce dracu s-a împodobit aşa frumos secundul, astă seară?

Capitolul LV – GASTON DE ORLEANS

DOMNIŞOARA DE MONTPENSIER sosi la Nantes a doua zi

dimineaţa, după ce Chalais fusese arestat.
Părtaşe fără însemnătate a acestei povestiri, noi nu am spus
nimic despre ea până acum. Nu avem să analizăm aici nici
motivele adevărate care o făceau să asculte de Richelieu, nici rolul
pe care l-a jucat după ce a devenit Moştenitoarea Tronului. Doar
un singur amănunt, ca să putem lumina şi acest colţ mai
întunecat se pare că această nobilă fată, l-a avut la un moment
dat, pe părintele Joseph, ca duhovnic. Acest lucru, e suficient ca
să-i poată de cititorului, cheia gândurilor domnişoarei de
Montpensier.
O jumătate de oră în urma ei, regina intra în castelul din
Nantes. Văzând-o, regele îi surâse cu un zâmbet răutăcios, plin de
ură, şi de ameninţări.
— Aha, aţi venit, doamnă! spuse el.
— Am ascultat de ordinele Majestăţii Voastre, spuse regina cu o
voce tremurătoare. Majestatea Voastră va binevoi să-mi explice…
— De ce v-am chemat? La naiba, ca să vă fac să luaţi parte la
căsătoria fratelui meu, fiindcă şi dumneavoastră faceţi parte din
familie, doamnă, adăugă el cu un rânjet grozav.
Anna de Austria se aştepta la acest răspuns. Dar în faţa
desăvârşirii unui fapt, care însemna prăbuşirea politicii ei secrete,
ea nu se putu împiedica, să nu se îngălbenească.
— Gândiţi-vă la aceasta! continuă regele. Veţi lua parte şi
dumneavoastră la această unire, sau dacă veţi refuza, ar însemna
să cred, mai ştiu eu ce?
Oricare ar fi fost mânia şi indignarea Annei de Austria, ea îşi
dădu seama că nu putea să-i răspundă, fără a se trăda. Atunci, se
îndreptă mândră, îl fulgeră pe regalul său soţ cu o privire aprinsă
de dispreţ şi se retrase. De abia ieşise Regina Anna de Austria, că
intră Richelieu. Probabil că ascultase şi el totul, după draperii.
Adusese cu el pe Gaston d’Anjou, care era galben la faţă şi
tremura, însă îl lăsase într-o altă cameră, care nefiind despărţită
de cabinetul regelui decât cu o perdea de catifea, trebuia să-i
permită tânărului prinţ să primească săgeţile mortale ale discuţiei
lor.
— Sire, spuse el intrând, am venit să-i comunic regelui, nişte
lucruri foarte grave. Dar văd că Majestatea Voastră e aşa de
tulburată.
— Da, fiindcă am văzut-o pe regină! grăi înăbuşit Ludovic al
XIII-lea.
— Regele doreşte cumva să revin peste o oră sau două?
Ludovic al XIII-lea se trânti într-un fotoliu, rămase câteva clipe
în tăcere, ca şi când ar fi vrut să se potolească, apoi spuse
ridicându-şi chipu-i palid de tot.
— Domnule, nefericirile casnice, nu vor putea să împiedice
niciodată un rege să se ocupe de afacerile de stat. Aşadar, vorbiţi,
vorbiţi, chiar acum.
— Ei bine Sire! fiindcă Majestatea Voastră o doreşte, aflaţi că
seniorii care au complotat împotriva regelui la Paris, ne-au urmat
la Nantes. Arestarea celor doi fraţi de Vendôme şi de Bourbon, i-a
speriat la început. Dar şi-au revenit repede şi acum sunt
neliniştiţi. Departe de a renunţa la proiectele lor, au venit fuga la
Nantes. Sunt vreo sută.
— Aveţi numele lor? bâlbâi regele, îmbătat de furie.
La cea mai mare parte, Sire. Şi ştiu şi unde să-i prind.
— Atunci prinde-i odată, pentru Dumnezeu! Şi să se termine
odată cu ei. O sută, o mie, oricâţi, dacă ar trebui!
— Sire, acum nu suntem destul de tari. Dacă ar fi vreo bătălie,
oraşul întreg ar fi împotriva noastră şi Majestatea Voastră nu va
putea scăpa cu viaţă din asta. Iertaţi-mă Sire, că vă vorbesc în
numele judecăţii şi al adevărului.
Ludovic al XIII-lea înlemni de uimire. Richelieu îl făcu să-şi
piardă cumpătul, aducându-i la cunoştinţă că Bretagne era gata a
se ridica pentru a scăpa sau, de a-l răzbuna pe ducele de
Vendôme.
— Atunci ce-i de făcut? bâlbâi regele.
— Sire, spuse Richelieu surâzând, Franţa îi iubeşte pe
învingători şi-i dispreţuieşte pe cei ce fug. Trebuie să fim
învingători, fără a lupta. Să-i forţăm pe corbii aceştia, să fugă
ruşinos.
 — Şi cum vom putea fi învingători?
— Toată speranţa Sire, e acum în Delfin. Dacă se căsătoreşte
cu domnişoara de Montpensier, intriga sa adevărată cu regina,
cade de la sine… Eu unul, o consider neadevărată. Dacă fratele
Vostru se căsătoreşte cu domnişoara de Montpensier, ei vor fi
dezorganizaţi, lipsiţi de sprijin. Le va trebui atunci mai mult de
doi ani, ca să urzească o nouă intrigă. Şi în timpul acestor doi ani
Sire, securea va lovi!
— Da! mugi Ludovic al XIII-lea. Pe toţi sfinţi! Pe tatăl meu! să
facem să cadă capetele tuturor rebelilor, chiar de ar fi printre ei şi
acela al ipocritului meu frate, al acestui Gaston, pe care l-am iubit
ca pe un fiu!…
Din camera de alături se auzi un fel de geamăt slab. Richelieu,
pe jumătate aplecat deasupra regelui, auzi acest geamăt şi reluă:
— Este de datoria noastră Sire. Cât despre conjuraţii care au
venit la Nantes, trebuie să-i facem să devină ridicoli şi odioşi,
forţându-i să fugă. Şi au să fugă, atunci când vor vedea
rostogolindu-se sub secure, unul din acele capete de care vorbea
Majestatea Voastră. Sire, nu uitaţi că avem în mână, chiar pe
acela care fusese destinat să mă lovească la Fleury, cu scopul ca
după aceea, Majestatea Voastră să fie mai uşor lovită.
— Acel sărman Chalais? spuse Ludovic al XIII-lea, nehotărât.
Dar… nu are să fie judecat?…
— Ba da, Sire! spuse cu ardoare Richelieu. Dar poate şti
vreodată cineva, unde ajungi cu justiţia?…
— Ar trebui… spuse Ludovic al XIII-lea, şovăind. Mai ştiu eu?…
O mărturisire de a lui, de exemplu.
— O vom avea Sire! spuse Richelieu. Şi acum, ar trebui să
facem în aşa fel, ca să se celebreze cât mai repede căsătoria
Delfinului.
— Am să-l chem pe fratele meu…
— Inutil Sire, spuse Richelieu. Iată-l.
În momentul acela, perdeaua de catifea se dăduse de o parte şi
apăruse chipul livid al lui Gaston, descompus de groază: el auzise
totul. Regele îl apostrofă aspru:
— Fără nici-un fel de nehotărâre stupidă! strigă el. Da sau nu?
sunteţi gata să vă căsătoriţi cu domnişoara de Montpensier?
— Chiar şi mâine Sire! Chiar şi astăzi, dacă aceasta e pe placul
Majestăţii Voastre.
— Ştiţi că există aici o capelă, în care domnul cardinal va putea
să binecuvânteze această unire?
— O ştiu, frate!…
— Ştiţi că eu vreau… da, da, vreau, la naiba!… vreau ca
aceasta să aibă loc chiar mâine?
— Chiar şi astăzi Sire, dacă Majestatea Voastră porunceşte!
— Şi că vă prinde foarte bine, că vă arătaţi aşa de ascultător!
mugi Ludovic al XIII-lea.
Gaston, mai se ţinea pe picioare doar printr-o minune. Acest
tânăr, de optsprezece ani, bine făcut, dădea în momentul acela,
dovadă de o groază nesăbuită.
— Sire, spuse Richelieu cu siguranţă, domnul duce de Anjou,
acceptă: e un frate foarte bun. Căsătoria va fi celebrată în capelă
şi voi avea nemărginita onoare de a o oficia eu însumi.
— Eu sunt gata, spuse Gaston clănţănind din dinţi.
Mânia regelui se spulberă. El se temuse de o ultimă rezistenţă,
care ar fi făcut să se nască din nou îndoielile şi bănuielile lui. El îi
întinse mâna lui Gaston, care se plecă şi o sărută.
— Ei! la naiba! făcu Ludovic al XIII-lea cu bucurie. Vei avea o
rentă de trei sute cinzeci de mii de lire, domenii minunate şi
Principatul Dombes!
— Suveranitatea unui principat, spuse Richelieu. Fără a mai
ţine cont de Comitatul de Blois, asupra căruia noi putem să-i
asigurăm Moştenitorul Tronului şi doamnei sale, o rentă fixă,
atingând suma de o sută de mii de lire.
— Asta are să facă în total, patru sute cinzeci de mii de lire
venit! spuse regele, cu o admiraţie exagerată.
— Fără a mai socoti, continuă Richelieu, Ducatul de Chartres…
— O! O! făcu Ludovic al XIII-lea. Dar sunteţi extraordinar
cardinale.
— Frate, spuse Gaston, lăsaţi mâna să cadă asupra mea!
— Sire, spuse Richelieu, fratele regelui, trebuie să fie înzestrat
regeşte, aşa de regeşte, încât să nu mai râvnească la nici o
coroană… în Europa! Şi atunci continui; fără a mai ţine socoteală
şi de şaizeci de mii de lire, pe care le vom ridica pe socoteala
Spaniei, pentru cheltuielile de instalare ale noului menaj.
— Dragul meu cardinal! bâlbâi Gaston.
— În sfârşit, fără a mai socoti şi Ducatul de Orléans, al cărui
titlu îl veţi purta, de îndată ce veţi semna contractul de căsătorie.
Acest ducat, vă dă din încasările sale generale, un venit de o sută
de mii de lire. Regele, va binevoi să adauge la acestea, dreptul de
a dispune asupra numirilor în funcţii şi asupra beneficiilor.
— Ei Gaston! ştii că prin aceasta ai să fii aproape rege!
— Sire, spuse Gaston revenindu-şi în întregime, îndrăznesc să
asigur pe Majestatea Voastră, că îi voi păstra o veşnică
recunoştinţă. Dar, reluă el simulând un fel de îngrijorare, de unde
vom lua noi atâta bănet?
— Sire, spuse cardinalul, Franţa e bogată şi burghezimea nu
cere decât să plătească.
Aceste cuvinte puse capăt acestei ciudate convorbiri, în care
Delfinul, după ce se văzuse ameninţat să i se taie capul, se văzu
copleşit de măreaţa înzestrare pe care am descris-o.
Când Gaston ieşi din apartamentele regelui, din urmă îl ajunse
cardinalul, care îl luă de braţ şi-l felicită călduros. Tot felicitându-
l, el îl conduse până în curtea castelului. Acolo discuţia lor
continuă cu voce înceată. Mai mulţi martori, au declarat mai
târziu despre această scenă, că l-au văzut pe Delfin îngălbenindu-
se de tot şi dând energic din cap. După aceea, refuzul lui a
devenit din ce în ce mai slab. Dacă în momentul acela, vreunul
din cei de faţă, s-ar fi putut apropia de ei destul de mult, iată ce
ar fi auzit
— Gândiţi-vă bine. Numai dacă mărturiseşte, capul lui va putea
cădea. Eu îl cunosc pe rege. Dacă acest criminal nu mărturiseşte,
regele are să-l graţieze. Ori, continuă Richelieu cu o voce aspră,
avem nevoie de decapitarea lui! Trebuie să se întâmple aceasta,
pentru pacea regatului, pentru liniştea regelui şi siguranţa
dumneavoastră!
— Siguranţa mea? spuse Gaston, care reîncepuse să tremure.
— Fără îndoială. Dacă dumneavoastră îl veţi lăsa să trăiască,
într-o zi are să vă denunţe el formal şi atunci…
— Domnule cardinal, exclamă Gaston cu un suspin jalnic, cele
a mi-aţi spus dumneavoastră cu privire la pacea regatului şi mai
ales la liniştea fratelui meu, m-au hotărât. Să mergem!…
Atunci se petrecu şi înfricoşătorul lucru. Richelieu, ţinându-l
mereu de braţ pe prinţ, îl conduse la uşa din capul scării, care
cobora spre temniţă. Acolo, în întuneric, aştepta un om ce purta o
călimară, armă grozavă. Richelieu făcu un semn omului acela,
care începu să-i urmeze. Un purtător de făclie şi un temnicer
mergea înaintea acelui grup ciudat. Ajungând la celule,
temnicerul deschise o uşă. Omul cu torţa, intră primul, ca să
lumineze drumul. Apoi, intră Richelieu, cardinal şi ministru.
După acea Gaston, frate cu Regele Franţei. Cât despre omul
îmbrăcat în negru, ce purta călimara, rămase afară, pentru a nu fi
văzut de prizonier. Dar uşa rămase întredeschisă. Omul în negru
putea să audă totul şi aştepta cu pana în mână, gata să scrie… În
temniţă se găsea Chalais. Era legat în lanţuri, dar totuşi găsi
mijlocul de a se înclina într-un salut, în care se vedea un fel de
eleganţă mortuară. Cardinalul era ca de piatră. Fratele regelui
tremura.
— Bietul meu Chalais, spuse Gaston, iată că domnul cardinal a
voit să te vadă.
— Mulţumesc Eminenţei Sale, spuse Chalais. Şi
dumneavoastră de asemenea, Monseniore.
Chalais stătea de o parte, neliniştit de prezenţa Delfinului, pe
care îl ştia puţin viteaz, dar pe care îl socotea neputincios în a
comite o mişelie. Richelieu făcu un pas şi rosti cu o voce gravă:
— Conte de Chalais, Delfinul, care ţine foarte mult la
dumneavoastră, a venit să mă roage pentru dumneavoastră. Eu
nu-i pot refuza nimic, fratelui Majestăţii Sale, deci am venit aici,
pentru a întări prin prezenţa mea, tot ceea ce vă va spune
Delfinul, căruia i-am făcut promisiuni, cu oarecare condiţii.
Acestea fiind spuse, eu nu voi mai adăuga nici un cuvânt.
Chalais se întoarse spre moştenitorul tronului, pentru a-l
întreba ce avea să spună. Gaston tremura şi, din când în când, îşi
ştergea fruntea. În sfârşit murmură:
— Trebuie să mărturiseşti Chalais şi ai să fii graţiat.
Atunci în mintea lui Chalais se dezlănţuiră toate bănuielile
deodată.
— Ce dracu vreţi să mărturisesc, Monseniore?
— Totul Chalais! Trebuie să mărturiseşti totul, ţi-o spun eu!
— Monseniore, eu nu vă înţeleg, spuse Chalais cu o minunată
uimire. Şi afară de aceasta să mă ia naiba, dacă înţeleg vreun
cuvânt, din toate cele ce mi se întâmplă. Să conturăm ceva mai
precis lucrurile Monseniore, vreţi? Dumneavoastră mi-aţi făcut
onoarea de a-mi da un ordin: acela de a vă însoţi până la castelul
pe care domnul cardinal îl are lângă pădurea Fontainebleau şi
care se numeşte Fleury. E adevărat?
— Da, Chalais, bâlbâi Gaston. Dar nu e vorba de asta…
— Eu totuşi continui cu permisiunea dumneavoastră. La prânz,
fără a mai aştepta sosirea domnului cardinal, care trebuia să ne
ospăteze, aţi plecat foarte înfuriat – n-am ştiut niciodată pentru ce
– şi mi-aţi dat ordin să vă aştept la Blois. Eu m-am dus la Blois şi
am dat deodată peste nebunul de Louvigni, fiindcă am impresia
că de câtva timp, suntem nebuni de legat. Louvigni m-a doborât,
aproape mort, el… cel mai bun prieten meu. După aceea, m-a
îngrijit, m-a vindecat şi credeam că s-a vindeca şi el însuşi de
nebunia lui. Atunci am plecat de la han. Bun! Aflând că
Majestatea Sa e la Nantes, am venit şi eu la Nantes, ca să-mi
reiau locul la Curtea Regelui. Şi ce găsesc la porţile oraşului? Pe
Louvigni, turbat ca oricând, care, apucat de un nou acces, mă
atacă, mă dă pe mâinile a câţiva nemernici, care mă târăsc cu ei
şi m-au vârât în această veselă încăpere. Începusem să blestem şi
să înjur, tocmai când v-am văzut intrând. În loc de a-mi da
drumul pur şi simplu, dumneavoastră îmi spuneţi să mărturisesc.
Ce dracu să mărturisesc?…
Chalais, povestise toate acestea cu o voce răguşită, dar o
sudoare rece, prevestitoare a sfârşitului ce-l aştepta îi îmbrobonea
fruntea.
Gaston, pe un ton de disperare mohorâtă, răspunse:
— Chalais, totul e descoperit, totul! Mă înţelegi oare? Toţi cei
care erau cu noi au fugit. Tu singur eşti prins şi ai să-ţi pierzi
capul dacă nu mărturiseşti. Ai să fii graţiat dacă spui adevărul.
— Monseniore, spuse Chalais, de neînblânzit, aceasta e o
glumă înspăimântătoare. Dumneavoastră o ştiţi mai bine ca
oricine, că eu n-am nimic de mărturisit.
— Chalais! Chalais! Dacă tu mărturiseşti, n-ai să fii numai tu
singur graţiat.
— Şi mai cine atunci? mugi Chalais lovit în inimă de o îndoială
grozavă.
— Şi ea! înţelegi tu? Şi ea, fiindcă e prinsă şi ea! Şi fiindcă ea a
mărturisit totul! Veţi fi graţiaţi amândoi!…
Chalais se clătină. Se auzeau lanţurile cum îi zornăiau. El
scoase un fel de muget răguşit, iar ochii îi ieşiră din orbite. El
horcăi:
— Prinsă!… Şi ea!… Prinsă!…
Omul cu făclia îşi întoarse capul. Făclia îi tremura în mână.
Richelieu rămase neclintit. Gaston, fratele regelui repetă:
— Graţiaţi, şi tu şi ea! Dar pentru asta trebuie ca tu să
mărturiseşti!
— Să fie graţiată! murmură Chalais.
Şi îşi plecă încet capul în piept. Ceea ce se petrecea în inima
lui, era înfricoşător, fără îndoială.
— Ei bine! mugi Chalais pe un ton sălbatic. Mărturisesc!…
Richelieu tresări. Gaston îşi acoperi faţa cu mâinile. Şi cu o
voce mohorâtă, Chalais începu să povestească tot ce
complotaseră. El spuse totul, chiar şi faptul că el era acela care
trebuia să-l lovească pe cardinal, chiar şi faptul că venise acum la
Nantes ca să se înţeleagă cu ceilalţi conspiratori. Atunci, Gaston îi
ceru numele acestor conspiratori, a tuturor acelor oameni care
luptaseră pentru el!
— Monseniore, spuse Chalais. Şi dumneavoastră le ştiţi.
Spuneţi-le dumneavoastră dacă vreţi.
Richelieu făcu un semn. Avea tot ce îi trebuia. Restul, prea
puţin interes. El ieşi afară, luându-l şi pe Gaston cu el. Omul cu
torţa dispăru. Uşa se închise la loc. Prizonierul rămase faţă în faţă
cu întunericul, în fundul căruia vedea plutind un chip frumos, cu
părul blond şi cu buzele zâmbitoare, care îi promiteau sărutul lor.
— Pentru tine, murmură el.
Când Gaston d’Anjou, ieşi afară la lumina zilei, i se păru că se
trezea dintr-un coşmar. Alb la faţă şi tremurând, el se strecură
spre apartamentul lui. Dar îi era scris, ca în ziua aceea să-şi bea
din plin toată cupa cu amărăciuni. În momentul când voia să se
închidă în camera lui, văzu una din cameristele reginei
apropiindu-se de el şi spunându-i:
— Monseniore, Majestatea Sa doreşte să veniţi să o vedeţi.
— Fie! se răsti Gaston. Conduceţi-mă.
Câteva minute mai târziu, el intră într-o cameră mare situată în
turnul dinspre nord al castelului, în care se mobilase în grabă, un
apartament pentru regină. Anna de Austria, era cu ochii arşi de
lacrimi şi de febră. Ea scoase un mic strigăt de bucurie la vedere
lui Gaston şi alergă spre el.
— Ştiţi că domnişoara de Montpensier a fost chemată la
Nantes?
— Vai Doamnă! ştiu că a şi sosit.
— Uite ce trebuie să faceţi spuse regina. Desigur că are să vi se
ceară să vă căsătoriţi cu ea…
— Da, Doamnă.
— Ei bine! Trebuie să le promiteţi că da, înţelegeţi?
— Să promit? Da, Doamnă.
— Cu orice preţ, trebuie să câştigaţi cincisprezece zile, continuă
Anna de Austria. Promiteţi orice vi se cere. Căsătoria are să se
facă la Paris. Dar cu orice chip, trebuie să întârziaţi plecarea şi să
câştigaţi cincisprezece zile. Mă însărcinez eu, cu restul.
Gaston o privi pe regină în faţă, apoi îşi plecă ochii şi spuse:
— Nu la Paris trebuie să celebreze căsătoria Doamnă, ci chiar
aici, în castelul acesta.
Regina rămase un moment înlemnită.
— Aşadar, mormăi ea, nu era o ameninţare! Ceea ce spunea
adineauri Regele, era adevărat! Am fost adusă aici pentru ca să
asist această cununie!
— Da, Doamnă.
— Ei bine! Fie! Vom grăbi mersul lucrurilor şi asta-i tot. Ceea ce
fi trebuie să se petreacă la Paris, are să se petreacă la Nantes.
Esenţialul e ca dumneavoastră să întârziaţi cât mai mult posibil
cununia. Cincisprezece zile ar fi fost destul dacă nunta ar fi
trebuit să se facă la Paris, fiindcă am fi avut în plus şi cele câteva
zile cât ar fi durat drumul până acolo. Insă în noile condiţii,
trebuie să câştigaţi douăzeci de zile…
— Doamnă, cununia trebuie să aibă loc în cel mult două zile,
poate chiar mâine.
— Mâine! horcăi Anna de Austria.
— Mâine! repetă Gaston.
Anna de Austria era curajoasă. De data aceasta, groaza izbucni
în sufletul ei. Ea era departe de a bănui totuşi, că Gaston
acceptase această căsătorie, care însemna sfârşitul ambiţiilor sale
şi poate că şi începutul nenorocului său.
— Ce-i de făcut? murmură ea cu îngrijorare. Ce-i de făcut?…
Oh! Acuma ştiu: în loc de a lungi lucrurile, refuzaţi-o scurt. Aveţi
să fiţi arestat fără îndoială. Dar ce însemnătate are oare, fiindcă…
da, adăugă ea convingându-se, cu cât mă gândesc mai mult la
aceasta, cu atât mai mult, găsesc că lucrurile vor fi chiar mai bine
astfel. Asta e: refuzaţi scurt şi fără discuţii
— Doamnă, spuse Gaston, eu am şi acceptat.
— Aţi făcut-o fără îndoială, fiindcă ne înţelesesem ca
dumneavoastră să daţi impresie…
— Doamnă, eu nu m-am ascuns, continuă Gaston. Am primit
cu adevărat. Mâine, sau în ziua care îi va place cardinalului, mă
va căsători cu domnişoara de Montpensier.
— Vă veţi căsători.
— Cu domnişoara de Montpensier, Doamnă. Mi-am dat
cuvântul, Doamnă.
 Într-o altă împrejurare, aceste cuvinte ar fi făcut-o să râdă pe
Anna de Austria. Dar acum, era un lucru groaznic. Regina,
înnebunită, crezu că este o glumă de-a lui Gaston. Dar după ce el
repetă de mai multe ori cu încăpăţânarea unui berbec, jignit în
furia lui, că voia să-şi ţină cuvântul dat…
— Cuvântul dumneavoastră! se răsti ea. Dar cuvântul pe care
vi l-aţi dat prietenilor dumneavoastră! Întregii nobilimi a Franţei!
Mie însămi! Haideţi, sunteţi nebun, reveniţi-vă în fire!
— Nebunia mea este de domeniul trecutului doamnă. Astăzi
sunt cu mintea întreagă…
Anna de Austria îşi frământa mâinile. Privirile ei aruncau
flăcări. Buzele ei, frumoasele buze cântate de poeţii din vremea
aceea, căpătară o înfricoşătoare expresie de dispreţ şi, deodată,
izbucni în râs:
— Poftim! Pentru aceasta are să moară Chalais! exclamă ea.
— Doamnă! Doamnă! o imploră Gaston, vorbiţi mai încet, căci
altfel ne veţi pierde!
— Pentru aceasta a murit Beuvron şi o să moară Bouteville!
Pentru caraghiosul acesta fricos au să moară ducele de Vendôme
şi Anton de Bourbon! Pentru laşul acesta, moare cu încetul
Ornano într-o celulă de la Vincennes! Acestui nemernic trădător,
voiam eu să-i încredinţez grija de a-mi vindeca rănile pe care mi
le-au făcut atâtea jigniri! Într-adevăr istoria e foarte glumeaţă!…
— Majestatea Voastră, bâlbâi Gaston alb de spaimă, mai mult
decât de ruşine. Majestatea Voastră împinge prea mult dreptul pe
care-l are de…
— Ieşi! îl întrerupse cu violenţă Anna de Austria.
— Doamnă!...
— Să taci în faţa reginei Franţei!… Ieşi!
— Ascult de regină, îndrugă Gaston.
Şi clătinându-se, ajunse la uşă. În camera vecină, erau adunate
doamnele reginei. Gaston deschise uşa şi se întoarse o clipă spre
Anna de Austria, pe care o văzu într-o ţinută dreaptă,
maiestuoasă, înflăcărată, cu braţul întins. Şi atunci, ea îi aruncă
cu toată puterea, drept în faţă, ultima insultă:
— Laşule!…
Şi el plecă, cu spatele îndoit, cu sudoarea pe frunte, trecând
repede printre doamnele pe care numai eticheta, şi el o simţi, le
făcea să se încline înaintea lui.
Atunci, Anna de Austria se prăbuşi deodată leşinată.
 Visul ei era sfârşit..
În ziua hotărâtă de Richelieu, avu loc, fără niciun fel de
serbare, căsătoria domnişoarei de Montpensier cu Gaston
d’Anjou, care de aici înainte se numi Gaston de Orléans.
Cardinalul de Richelieu, în mare ţinută, oficie cununia. Regele şi
regina erau de faţă. Vreo treizeci de seniori din suită şi vreo
duzină de doamne asistară la această ceremonie. Anna de
Austria, a fost măreaţă prin vitejia şi mândria cu care se
stăpânea. Regele a fost chinuit mai mult ca oricând de bănuieli.
Gaston tremură de la început până la sfârşit. Numai cardinalul
era pe deplin satisfăcut. Triumful lui, începea de aici înainte.

Capitolul LVI – IUBITA

CHALAIS MĂRTURISISE: procesul se termină în câteva zile.

Chalais mărturisise fiindcă Gaston şi Richelieu îi promiseseră
graţierea ducesei de Chevreuse şi a lui. Aşadar, el ascultă cu o
uimire fără margini, cum era condamnat să i se taie gâtul cu
securea. Execuţia se hotărî peste trei zile. Miercuri seara, pe la
orele zece, Chalais, înlănţuit în celula lui, îşi chinuia mintea
pentru această singură întrebare: dacă nu vor să-şi ţină
făgăduiala pentru mine, au să şi-o ţină măcar pentru ea? Atunci
uşa se deschise. Luminaţi de doi purtători de făclie, apăru un
călugăr şi şase soldaţi, însoţind un comisar regal. Un temnicer,
dezlegă lanţurile prizonierului. Comisarul îi citi condamnarea la
moarte, cu toate că el o cunoştea acuma, pe dinafară. Soldaţii îl
înconjurară şi călugărul se aşeză înaintea cortegiului, recitind
psalmi şi rugăciuni.
Tot grupul o porni încet şi se urcă pe treptele întunecoase, în
curtea castelului. Acolo, Chalais aspiră lung aerul răcoros al
frumoasei nopţi de vară. Lacrimi îi veniră în ochi şi murmură:
— Pentru tine!…
L-au luat mai departe. Călugăr, prizonier şi soldaşi, intrară în
capelă. Aceasta era slab luminată. Altarul fusese acoperit în grabă
cu odăjdii negre.
Soldaţii se aşezară la locul lor, doi la poarta de intrare, doi la
uşa altarului şi doi lângă condamnat, pentru a-l împiedica să se
lovească cu capul de piatră, sau să înghită vreo otravă, în cazul
când ar fi reuşit să o aibă ascunsă la el, cu toate că fusese bine
căutat.
— Fiule, spuse călugărul, unul din sfinţii noştri preoţi, are să
vină să încerce să vă împace cu Dumnezeu, în faţa căruia
dumneavoastră veţi apărea peste câteva ceasuri.
— Fie, spuse distrat Chalais, n-are decât să vină.
Câteva minute mai târziu, duhovnicul care fusese anunţat,
intră în capelă şi se apropie de Chalais. El purta elegantul costum
al călugărilor benedictini, cu o glugă ce-i acoperea complet capul,
lăsând numai ochii să se vadă. Chalais îngenunche cu
bunăvoinţă. După ce se sfârşi spovedania lui, care durase vreo
două ore, benedictinul se ridică şi voi să se retragă. În momentul
acela, Chalais îl apucă de braţ şi îi spuse cu o voce ce tremura
puţin.
— Vreau să vă cer să-mi faceţi un mare serviciu.
— Vorbiţi, spuse benedictinul. Şi dacă nu depinde decât de
mine…
— Sfinţia ta, dumneavoastră puteţi să aruncaţi un pic de
bucurie pe ultimele mele ceasuri, fără a călca nici una din
datoriile dumneavoastră. Am fost informat că ea a fost arestată…
şi că are să fie condamnată…
— Cine? vorbiţi fără teamă.
— Doamna de Chevreuse! exclamă condamnatul, înăbuşindu-şi
un suspin.
Benedictinul tresări. Apoi rămase nemişcat…
— E adevărat? Spuneţi-mi!… oh! dacă sub rasa asta bate o
inimă de om, ascultaţi-mi ruga… Dacă e arestată, dacă e adevărat
că trebuie să fie judecată, vă rog duceţi-vă şi rugaţi-l din partea
mea pe domnul de Richelieu să vină să mă vadă.
La început benedictinul rămase tăcut. Apoi spuse:
— Şi ce voiţi să-i cereţi Cardinalului? Eu am multă trecere pe
lângă el şi are să mă asculte…
— Vreau, gâfâi Chalais, vreau să-l rog să aibă milă de ea!
El voi să spună mai mult, dar cuvintele de dragoste şi de milă
se îngrămădiră zadarnic pe buzele lui, căci el nu reuşi decât să
cadă în genunchi şi să bâlbâie printre hohote de plâns convulsive:
— Să o ierte!…
Atunci, în faţa înspăimântătoarei dureri a acestui tânăr, care
uita de moartea lui atât de apropiată, pentru a încerca pentru
ultima oară să-şi scape iubita, poate că benedictinul înţelese că
putea fără teamă să lase să cadă o picătură de rouă pe inima
aceea aşa de arzătoare.
— Să vedem, spuse el cu o voce mohorâtă, aţi vorbit în faţa lui
Dumnezeu. Juraţi-mi pentru ultima oară, că nu aveţi nici o ură
personală împotriva cardinalului.
— Nici una, spuse cu sinceritate Chalais. Şi chiar acum, în
momentul de faţă, pentru ce l-aş urî? Între noi a fost o luptă. Eu
sunt cel învins, unul din învinşi… şi asta-i tot.
— Ei bine! spuse benedictinul, fiţi liniştit şi muriţi în pace.
Aceea de care vorbiţi nu e arestată.
Se auzi în tăcerea capelei un strigăt sfâşietor. Chalais îi căută
mâinile benedictinului, dar acesta se dădu înapoi şi adăugă,
atunci:
— Nu numai că nu a fost arestată, dar vă promit că nici nu va
fi! Mori în pace Chalais! Aceea pe care o iubeşti, are să te plângă.
Numai să rămână de aici înainte liniştită şi să mă lase să-mi
desăvârşesc opera şi îţi jur că nu are să i se facă nici un rău.
— Oh! exclamă Chalais, dar cine sunteţi dumneavoastră? care
vă luaţi astfel de promisiuni! Gândiţi-vă că însuşi fratele regelui,
mi-a promis graţierea mea şi nu a putut să-şi ţină făgăduiala…
— Nu a putut! spuse benedictinul cu o voce de groaznic dispreţ.
Fie! E mai bine să nu crezi asta. Cât despre mine, eu sunt unul
care ştiu să-mi ţin promisiunile. Tu mori Chalais, fiindcă eu mi-
am făgăduit mie însumi că ai să mori. Iubita ta va fi salvată,
fiindcă ţi-am promis-o eu.
Benedictinul îşi lăsă gluga pe ceafă. Şi în slaba lumină a lămpii
funerare, Chalais beat de bucurie şi de spaimă totodată, văzu
chipul sever al cardinalului de Richelieu. El se dădu înapoi
tremurând.
Richelieu făcu un ultim gest ca pentru a-şi reînnoi promisiunea
pe care o făcuse şi se retrase încetişor. Chalais căzu în genunchi,
doborât de bucurie şi murmură:
— Pentru tine! Pentru tine!…
Eşafodul se construi chiar în noaptea aceea. Chalais a fost
condus acolo, la ora nouă dimineaţa. Executorul înaltelor decrete
capitale, fusese prevenit că trebuia să se găsească în faţa capelei
în zorii zilei, pentru a-şi lua locul în cortegiu. Dar la ora anunţată,
el nu se prezentă. Atunci a fost găsit un soldat, care în schimbul
graţierii pedepsei de galeră la care fusese condamnat, consimţi să-
l înlocuiască pe călău.
Deci, la ora nouă, mulţimea enormă care se înghesuia pe
îngustele străzi ale oraşului Nantes, văzu trecând o jumătate de
companie de elveţieni, precedată şi urmată de către un pluton de
gardă călare. Elveţienii încadrau cortegiul compus din mai multe
secte de penitenţi, cu capul acoperit de glugi albe sau negre şi cu
câte o lumânare în mână. Apoi veneau vreo cincisprezece membrii
ai clerului din Nantes. După aceea venea călăul, adică soldatul
graţiat, îmbrăcat cu costumul roşu al celor ce executau sentinţele
şi, purtând pe umeri securea uriaşă. În sfârşit, înconjurat de
călugări care psalmodiau rugăciunile morţilor, supravegheat de
aproape de soldaţi, mergea condamnatul eliberat de cătuşe sau
legături.
Tol drumul, mulţimea uimită, văzu mergând alături de
condamnat, cu capul gol ca şi el, fără arme ca şi el, fără a-l pierde
din ochi şi fără a pronunţa vreun cuvânt… un om tânăr ca şi
condamnatul, frumos ca el… un gentilom ca el… fără arme! dar
aşa de alb la faţă, încât lumea se întreba care din cei doi avea să
fie executat. Aşa de alb la faţă! Aşa de galben! Mai galben decât
Chalais!… Acesta era Louvigni.
În timpul celor opt zile cât durase procesul, Louvigni, poftit să
mărturisească ceea ce ştia, refuzase. Richelieu nu insistase,
înţelegând că omul acesta dăduse tot ceea ce putuse da şi că ţelul
lui fusese îndeplinit. Louvigni refuzase de asemeni ca să fie
găzduit la castel. El îşi luase o locuinţă, într-o casă micuţă, ce se
afla drept în faţa punţii ridicătoare a castelului. Era o casă
sărăcăcioasă, în care Louvigni locuia singur de tot, fără nici un
servitor. Acolo, el petrecu nopţi îngrozitoare. Cât despre zilele
celelalte îi erau ocupate de desfăşurarea procesului. În ajunul
execuţiei, Louvigni veni la castel şi ceru să-i vorbească
cardinalului, care îl făcu să aştepte trei ore în anticamera lui;
acum nu mai are nevoie de el!...
Louvigni, care în alte împrejurări, ar fi tunat şi fulgerat şi ar fi
plecat furios, acum aştepta cu o răbdare nemaipomenită, ar fi
aşteptat şi toată ziua.
— Ce voiţi? îl întrebă cardinalul cu asprime, după ce îl primi în
sfârşit.
— O favoare, Monseniore: aceea de a întovărăşi pe condamnat
până în ultimele sale clipe. Nu-mi refuzaţi asta, Monseniore. Nu
puteţi să mi-o refuzaţi, adăugă Louvigni cu o voce la fel de aspră,
cum fusese a cardinalului.
Richelieu rămase câteva clipe pe gânduri. Apoi, spuse cu un
surâs ciudat:
— Ei bine! Fie. Îl veţi însoţi pe prietenul dumneavoastră,
contele de Chalais. Voi da ordinele trebuincioase ca să puteţi lua
loc şi dumneavoastră în cortegiu. Asta-i tot?
— Nu, Monseniore, spuse Louvigni cu un suspin de om
blestemat. Familia domnului de Chalais are să-i ceară corpul.
Membrii familiei au dreptul să-i ia corpul… Ei bine, Monseniore!
În momentul acesta eu reprezint toată familia lui Chalais…
Richelieu avu o tresărire de spaimă.
— Ce dracu vreţi să faceţi? bâlbâi el.
— Nimic, Monseniore. Nimic, decât să-i iau corpul să-l veghez
eu însumi, să-l îngrop eu însumi. Binevoiţi să daţi ordin deci, ca
imediat după execuţie, cadavrul lui Henry de Talleyrand–Chalais,
să fie dus la locuinţa mea.
Richelieu studie timp de un minut, chipul răvăşit al lui
Louvigni. Poate că văzu lucind în ochii lui, mica lumină roşie a
nebuniei. Poate se înfricoşă:
— Vă promit, spuse el simplu. Dar vă luaţi promisiunea să daţi
înapoi corpul la prima cerere a familiei contelui?
— Da, Monseniore, spuse Louvigni.
Richelieu îşi ţinu îndoita făgăduială şi dădu ordinele necesare.
Deci Louvigni îl însoţi pe condamnat până la eşafod.
Luând loc în cortegiu, el merse alături de Chalais ca un prieten
credincios până la moarte şi acest spectacol smulse lacrimile
femeilor. În timpul acestui marş funebru, Louvigni nu-i spuse nici
un cuvânt. De-abia de-l privi. Dacă am fi putut pătrunde în
adâncul acestei idei, poate n-am fi găsit decât simpla dorinţă care
la el lua forma unei idei fixe, ca la atâţi alţi oameni, care cu toate
acestea nu sunt nebuni. Louvigni voia să-l vadă murind pe
Chalais. Voia să-l îngroape el însuşi. Era o precauţiune, voia să se
asigure. Ura, poate, că i se potolise, sau cel puţin nu mai simţea
nevoia să şi-o afirme, să şi-o manifeste prin gesturi, prin atitudini
sau prin vorbe.
Faptul că se afla alături de el, era pentru el suprema
mulţumire. Şi aceasta era de-a dreptul extraordinar.
Chalais părea că nu zărise umbra aceea care îl întovărăşea.
Ultimele lui minute le întrebuinţă, în aducerea aminte, vie, a
iubitei lui… Când puse piciorul pe prima treaptă a eşafodului,
Louvigni îl auzi murmurând:
— Pentru tine!…
 Şi atunci, Louvigni se cutremură de gelozie. Scoase un suspin
de durere. Atunci, el invidie soarta condamnatului, care avea să
moară cu siguranţa că a fost iubit. Privirea lui fixă şi rătăcită se
opri asupra lui Chalais care ajunsese sus, pe platformă. Îl văzu
îngenunchind şi punându-şi capul pe butuc. Şi un fior cumplit îl
făcu să se clatine, când vocea calmă a lui Chalais ajunse până la
el, îndepărtată, ca o dezmierdare de dragoste:
— Pentru tine!…
În aceeaşi clipă lovitura de secure se abătu pe gâtul
condamnatului, sângele ţâşni, şi lovitura surdă cutremură
eşafodul… Un strigăt de spaimă îngrozitoare se ridică din
mulţime: capul nu fusese tăiat din prima lovitură… Condamnatul
mai trăia încă. Louvigni, înţepenit, cu părul zbârlit, privea acolo…
A doua lovitură de secure se abătu. Şi de data aceasta, mulţimea
gâfâind se dădu înapoi de-a valma, urlând îngrozită. Nici de data
aceasta capul nu-i fusese retezat! Nici acum nu murise! Louvigni
îl auzea! Da, îl auzea cum repeta, mai încet şi cu umilă
dezmierdare în glas:
— Pentru tine!…
A treia lovitură cutremură eşafodul, apoi a patra! A şasea! A
zecea! A cincisprezecea! A douăzecea!… Mulţimea urla de groază
şi fugea în toate părţile.
La a douăzeci şi cincia lovitură, nu mai rămăseseră în jurul
eşafodului blestemat decât călugării şi soldaţii… Apoi, tăcură
chiar călugării şi fugiră. Şi gărzile se dădură înapoi îngrozite.
Nu mai rămăsese decât eşafodul singuratic şi pe eşafod, călăul
care lovea cu înverşunare, pierdut, şiroind de sudoare şi de sânge,
îngrozit şi el, lângă lucrul acela ghemuit pe butuc, sfârtecat,
zdrobit, însângerat, care fusese Chalais şi la picioarele eşafodului,
Louvigni ridicat în vârful picioarelor, înţepenit, stropit tot de
sânge, care privea cu sete, privea cu toată fiinţa lui!…
De abia la a treizeci şi doua lovitură, capul fu despărţit complet
de trup şi se rostogoli pe duşumeaua eşafodului. Conform
obiceiului, călăul îl apucă de păr şi-l ridică pentru a-l arăta
mulţimi!… dar omul acesta rămase năucit, cuprins şi el de
ameţeală şi de spaimă, când văzu că nu mai era nimeni în jurul
eşafodului, nimeni, decât o fiinţă lividă şi mişcată, înţepenită, care
privea spre capul însângerat.
În seara acelei zile, pe la ora când se închideau porţile oraşului,
o trăsură de călătorie venind în galopul nebun al celor doi cai albi
de spumă, intră în Nantes şi, fără a-şi domoli goana nebună, se
îndreptă spre castel. Acolo, o doamnă coborî din cupeu, trecu
podul fără a asculta de somaţiile santinelelor şi aruncă aceste
cuvinte ofiţerului ce venea în fugă auzind zgomot:
— Sunt ducesa de Chevreuse. Duceţi-vă la cardinal şi spuneţi-i
că vreau să-i vorbesc…
— Ofiţerul, ca şi toată lumea din anturajul Curţii, ştia că o
acuzaţie de moarte apăsa asupra ducesei ce fugise. Aşa că, la
început, schiţă un gest de uimire. Apoi ridicându-şi privirea spre
chipul ei, el îl văzu aşa de strălucitor de dragoste şi de frumuseţe,
încât o milă de neînchipuit îl făcu să-i sară inima şi fără voia lui
murmură:
— Fugiţi doamnă, fugiţi!…
— Grăbiţi-vă, spuse ducesa clătinând din cap, nu mă înţelegeţi.
Ce v-am spus? Vreau să vorbesc cu cardinalul!
Ofiţerul se înclină adânc şi spuse:
— Fie doamnă. Voi avea onoarea să vă conduc.
Şi porni repede. Ducesa mergea aproape de el. Ea îi refuzase
mâna pe care el i-o oferise pentru a o conduce. Când erau
aproape de apartamentele cardinalului, ea bâlbâi cu nervozitate:
— Mi s-a spus… mi s-a spus că s-a fixat pentru mâine. E
adevărat?
Ofiţerul nu înţelese întrebarea. De altfel, locotenentul de gardă
al cardinalului, se apropia de el.
Câteva clipe mai târziu ducesa era în faţa lui Richelieu.

Plecând de la Marchenoir, ducesa de Chevreuse se îndreptă

spre Blois. Arestarea ducelui de Vendôme şi a Marelui Stareţ, pe
care o află acolo, nu o înspăimântă peste măsură. Cei doi şefi
căzuseră, dar armata lor, care era puternică şi numeroasă,
armata aceasta era toată nobilimea Franţei, ridicată împotriva lui
Richelieu. Deci, era vorba pur şi simplu să se găsească un nou
şef.
Şi aceasta era opera pe care trebuia să o întreprindă ducesa.
Atunci, după cincisprezece zile de activitate înfierbântată, ea porni
spre Nantes, poposi o zi la Reims şi în cele din urmă, se întoarse
la Paris, foarte satisfăcută. Prin activitatea ei, îi reînsufleţise pe
cei slăbiţi în luptă.
— Îl am în mână pe Gaston, se gândea ea. Dar oricât de slab ar
fi omul acesta, tot are să mai reziste o lună sau două. Până
atunci, Richelieu are să fie mort; bietul rege are să se ducă în vreo
mânăstire să bâlbâie la rugăciuni. Anna are să fie adevărata
stăpâna a regatului, şi eu…
Era aproape de Paris, când îşi spunea lucrurile acestea. Şi pe
când se întreba cam ce ar fi putut ea să reprezinte la noua Curte,
îşi dădu seama deodată, că pe ea acest viitor o lăsa indiferentă.
Ce se petrecuse în ea?… În zilele acelea înfierbântate, în care ea
alergase peste tot, ca să împartă un nou cuvânt de ordine, ea nu
se întrebase nimic despre acestea. Acum, îşi dădea seama că toată
conspiraţia aceasta, pe ea nu o mai interesa. Şi toate gândurile ei,
erau cuprinse numai în aceste cuvinte: „Am să-l revăd acum!”
Atunci, ochii i se închideau, pieptul i se ridica agitat şi, cu un
gest pasionat, ea îi adresa un sărut celui lipsă. Unde era el? Ce
făcea? Ea avea convingerea că, Chalais o aştepta la palatul de
Chevreuse.
Şi atunci, reîntorcându-i-se gândurile ambiţiei, începu să se
zbată.
„Acum înţeleg toată ardoarea mea. Pentru el, pentru el, vreau
să fiu puternică, aproape regină, Pentru el visez noi splendori,
serbări ameţitoare în care el are să fie cel mai frumos, cel mai de
invidiat… da pentru el!”
Şi palpita de dragoste.
La palatul de Chevreuse, un singur servitor rămăsese la postul
lui şi acesta îi spuse că după percheziţia care urmase după
întâmplarea de la Fleury, nimeni nu mai venise.
— Bine! îşi spuse ducesa. Atunci trebuie să fie cu cei de la
Cheverny, urmează pe Richelieu pas cu pas, apoi mă aşteaptă la
Nantes.
— N-a venit nimeni, continuă servitorul, afară de un vlăjgan cât
toate zilele, care spunea că are o însărcinare pentru doamna
ducesă…
— De la el! exclamă ea năvalnic. Unde e scrisoarea?
— Vlăjganul nu a vrut să o dea decât doamnei ducese personal.
Are să vină acum. Vine de trei ori pe zi pe aici.
Atunci, ducesa începu să-l aştepte cu nerăbdare. Două ore mai
târziu, apăru şi vlăjganul. Era Corignan, aducând scrisoarea
Marinei. Ducesa citi scrisoarea şi se-ngălbeni.
— Louvigni, murmură ea. Oh! eu nu m-am mai gândit la
demonul ăsta. Şi el mă iubeşte, mă iubeşte, îngrozitor. Henry
prizonierul lui Louvigni! Oh! moartea îl ţine în braţe!…
 Ea îl întrebă pe Corignan. Atâtea zile se scurseră de când îi
scrisese Marina scrisoarea, încât acum nu mai exista nici un fel
de şansă, ca Chalais să fie tot la Beaugency. Dar asta n-are nici
un fel importanţă. Ea se urcă imediat în trăsură şi strigă: „Spre
Beaugency! Corignan o urmase cu mii de plecăciuni, mormăind:
— Cele zece mii de lire ale mele, doamna ducesă va binevoi să
nu uite de cele zece mii de lire…
Dar trăsura o pornise. Ducesa era ca înnebunită. Corignan
văzu cupeul plecând şi rămase năuc. Apoi începu să urle:
— Şi cele zece mii de lire ale mele!…
Dându-şi seama, în sfârşit, că cele zece mii de lire promise de
Marina, se afundau în regiunea viselor, se aşeză pe o piatră şi
începu să plângă.
„Ce are să spună Brigitte! Nici scrisoarea! Şi nici cele zece mii
de lire! Ce are să spună, Doamne!…”
Servitorul ducesei, înduioşat de durerea lui, îi întinse un pol
spunând:
— Ia măcar asta…
Corignan îşi şterse ochii, îl privi pieziş, apoi spuse ridicând
umeri:
— De fapt, asta să fie măcar un aconto!…
Aşadar, el luă polul, dădu fuga într-o tavernă deocheată şi bău
tot polul până la ultima para, după care se întoarse acasă, într-o
astfel de beţie, încât de data aceasta, de abia simţi pe spinare
mângâierile biciului Sfântului Labru, care tăbărâse cu îndârjire
asupră-i.

La Beaugency, ducesa de Chevreuse îl găsi pe jupân Panard,

care îşi revenea încet de tot, în urma loviturii de pumnal dată de
Chalais.
Auzind numele de Chalais, pe care îl pronunţă la început
ducesa, hangiul de la „Zeul Amor” se înfurie cumplit, pe care însă
vederea a câţiva pistoli îl potoli imediat.
Cumsecadele hangiu, îi povesti atunci cum domnul de
Louvigni, înarmat cu un document dat de Eminenţa Sa, îl forţase
să-şi transforme hanul în închisoare de stat; cum preparase
Marina, evadare prizonierului: şi în sfârşit, cum domnul de
Chalais înşelându-se asupra bunelor sale intenţii, binevoise să-l
cinstească cu o lovitură de pumnal foarte bine dată, pe legea lui!
Hangiul de la „Zeul Amor” nu ştie mai mult: Domnul de Chalais
fugise în direcţia Blois, iar domnul Louvigni pornise în goană pe
urmele fugarului, dar fără prea multă îndârjire, după cum i se
păruse hangiţei.
Ducesa de Chevreuse respiră.
I se părea destul de evident că Chalais să fi scăpat de urmărire.
În aceeaşi zi, ea ajunse la Blois şi alergă la palatul de Cheverny.
Acolo, îl găsi pe bătrânul Cheverny citind o scrisoare din partea
ducelui de Droue, care îi fusese predată de un curier sosit la
Nantes în goană nebună. Gentilomul îşi întrerupse cititul şi veni
fuga înaintea ducesei, căreia îi sărută mâna, spunând:
— Iată dar, în mijlocul furtunii, sosindu-ne şi o rază de soare!
— Furtună? întrebă ducesa.
Cheverny arătă scrisoarea pe care o lăsase pe masă. Ducesa
începu să tremure. Privirile i se întunecară. Ea avu
înspăimântătorul gând că scrisoarea aceea era aducătoare de
moarte. Cheverny ridică capul şi spuse:
— Toate planurile dumneavoastră au fost răsturnate, biata mea
ducesă: căsătoria Delfinului cu domnişoara de Montpensier s-a şi
făcut!
Ducesa izbucni într-un hohot de râs nervos ceea ce acum o
lună i s-ar fi părut cea mai mare catastrofă, acum de-abia îi
atinge sufletul.
Această veste era aşa de departe de ceea ce se temuse ea, încât
simţea o bucurie febrilă, auzind-o.
— Ei şi! făcu ea veselă. O căsătorie se poate face şi se poate
desface la fel.
— Ce femeie îndrăzneaţă şi voioasă sunteţi! exclamă Cheverny.
Nimic nu vă doboară. Ah tinereţe! tinereţe! Aş vrea să mai am
iarăşi douăzeci de ani, ducesă şi atunci m-aş face cavalerul
dumneavoastră.
— Şi asta-i tot ce vi se spune în scrisoarea aceea?
— Din nenorocire, nu. Urmarea e mult mai grozavă: tinerii
noştri, înspăimântaţi, au plecat din Nantes.
— Dar de unde le vine teama asta?
— De la puterea cardinalului şi îndrăzneala lui: l-a arestat pe
unul din prietenii dumneavoastră, cel mai îndrăzneţ poate, cel
mai bun fără îndoială, un tovarăş încântător, pe care îl veţi
regreta mult, ducesă…
Ducesa de Chevreuse se aşeză încet de tot pe un fotoliu.
Picioarele îi tremurau. O ceaţă neagră i se aşeză pe ochi. Cu o
voce înceată, ca o şoaptă tremurândă, ea murmură:
— Chalais e arestat!…
— Da, despre el voiam să vă vorbesc, spuse Cheverny uimit.
Arestat, judecat, condamnat…
— Condamnat! răcni ea.
— Să i se taie capul!
— Adio! exclamă ducesa, ridicându-se brusc.
— Ei, dar unde alergaţi? Cum? fără să vă opriţi aici măcar o zi?
… Pe legea mea, uite că a plecat! Hm! Pare că vestea condamnării
lui Chalais… care nu cumva?… ah! bleg ce sunt!… biata ducesă!
…
Cupeul ducesei gonea de mult pe pavajul din Blois. Apoi o porni
în goana mare. Pe banchetă, o femeie trasă la faţă, cu privirea
fixă, îmbătrânită într-o oră, cu bărbia convulsionată de un tremur
grozav, cu mâinile încleştate de disperare… era ducesa,
strălucitoarea ducesă de Chevreuse… o frumoasă floare strivită,
strivită pentru totdeauna.

A doua zi, după ce schimbă de trei ori caii trăsurii, pe la ora

două, se afla numai la vreo cincisprezece leghe de Nantes, când
unul din cai se prăbuşi. Se aflau în plin câmp, departe de orice
sat.
Cu o voce foarte calmă, ducesa puse să se înhame singurul cal
ce mai rămăsese întreg şi îl părăsi pe celălalt pe câmp. Dar, la trei
leghe mai departe şi calul acesta se prăbuşi.
Ducesa coborî şi privi în depărtare, spre Nantes. Faţa îi era
pământie. Nu mai era nici o lacrimă în ochii ei, arşi de febră.
— Cu toate acestea, trebuie să ajung, spuse ea.
Pentru oricine s-ar fi aflat pe acolo, aceasta ar fi fost, pur şi
simplul un gest de nerăbdare a unei călătoare, care se grăbeşte să
ajungă la ţintă! Însă, ea avea moartea în inimă, în suflet, în minte,
în toată fiinţa ei. Trecu o oră. Valetul plecase în fugă până la
târgul cel mai apropiat. Ea privea drumul, cu ochii rătăciţi. Nici
nu mai ştia măcar, dacă mai putea gândi ceva.
Deodată, apărură din depărtare, doi călăreţi care se apropiau la
trap.
În curând, ei o ajunseră.
Ea scoate un strigăt de uşoară bucurie:
— Droue!…
Cei doi gentilomi se opriseră uimiţi. Ei descălecară în grabă şi
se apropiară interesându-se de accidentul care o ţinea acolo. Ea le
strigă:
— Când va avea loc execuţia?…
— Execuţia! murmură înăbuşit Droue. Ducesă, unde vă duceţi?
— La Nantes! Dar răspundeţi-mi odată!…
— O! nu vă duceţi acolo! nu vă duceţi!…
— Dar răspundeţi-mi odată! Vedeţi bine că mor de îngrijorare!...
— Ei bine, mâine! Mâine în zorii zilei. Când am plecat din
Nantes, azi dimineaţă, la răsăritul soarelui, se lucra la eşafod…
Ducesa tremura din tot corpul. Ea repetă:
— Mâine!… Ei bine, am să ajung acolo. Trebuie să ajung…
domnilor, daţi-mi caii dumneavoastră.
Cei doi gentilomi, îşi dădură seama, că ducesa avea alt
sentiment decât durerea de a pierde un tovarăş de luptă. Droue,
îşi înăbuşi gelozia. Şi el o iubea pe ducesă. Dar ce însemna
iubirea lui, în faţa îngrozitoare a acestei tragedii? El o privi o clipă
şi îi făcu milă. Atunci, fără nici o şovăială, cei doi tineri scoaseră
şeile de pe caii lor şi îi înhămară imediat la cupeu. Ducesa se urcă
în trăsură şi voi să strige o mulţumire, dar dinţii i se încleştaseră.
Ea se aruncă pe canapea şi cupeul porni într-un nor de praf, ca
un meteor care ducea o durere în el. Droue şi prietenul lui,
rămaseră zece minute în loc, nemişcaţi, fără un cuvânt, pe
şoseaua înfierbântată de soare, privind în direcţia în care
dispăruse ducesa. Apoi, tăcuţi, cu inima strânsă, ei porniră pe
jos…
Se făcuse noapte, când în sfârşit, trăsura ajunse la Nantes şi
din ordinul ducesei, alergă drept spre castel. Ea se gândea:
„Am să-l văd pe Delfin…”
Apoi, ridicând din umeri: „Nu, pe regină trebuie să o văd!…”
Mintea ei pierdută, căuta: „Nu, murmură ea, cu regele trebuie
să vorbesc, numai el singur poate… vai ce nenorocită sunt! Regele
înseamnă Richelieu!… Ei bine! pe el am să-l văd!… El!… Da, am
să mă umilesc în faţa lui, am să mă arunc la picioarele lui… Am…
ah!… pentru tine! pentru tine!…”
În timp ce ofiţerul de serviciu o conducea spre apartamentele
cardinalului, ea îşi adună în grabă puterile, făcu apel la tot ce se
afla în mintea ei argumente convingătoare şi îşi pregăti un fel de
discurs. Deodată, se văzu în faţa lui Richelieu. Şi atunci, nu mai
putu scoate decât un cuvânt:
— Iertare!…
 Căzuse în genunchi, în faţa lui, cu mâinile întinse, plângând.
Înspăimântătoarea criză, pe care o stăvilise atâta timp cu energia
ei încă de la plecarea de la palatul Cheverny, se dezlănţuia acum.
Era ceva groaznic. Iubita lui Chalais, prosternată în faţa
cardinalului, neşovăitoare duşmană a lui Richelieu, se zvârcolea
la picioarele lui, în spasmurile durerii. Nu se auzeau decât
suspinele ei de plâns, un zgomot monoton, întrerupt de sughiţuri
copilăreşti, un fel de horcăit, un cuvânt, care revenea mereu,
îndărătnic, sălbatec: „Iertare! Iertare! Iertare!…”
Cardinalul rămăsese înspăimântat de această izbucnire.
Nici nu se gândea măcar să se bucure de triumful lui, fiindcă
acest triumf depăşea prevederile lui şi îl copleşea. El privea,
aproape fără s-o recunoască, pe femeia aceea îngenunchiată în
faţa lui, înfiorându-se:
— Cum! durerea omenească poate aşadar să ajungă până
acolo? Cum! ea îl iubea aşadar până într-atâta?…
Erau nişte clipe înfricoşătoare. Şi când, în sfârşit, criza se potoli
puţin, cu o voce timidă, ruşinată, el şopti:
— E prea târau doamnă!…
Atunci ea se ridică. Devenise din nou fiinţa energică, gata să
discute, femeia gata să-şi apere iubitul. Scânteia, toată, în
măreţia ei zdrobitoare:
— Prea târziu! spuse ea. Regele are oricând dreptul să graţieze!
…
Richelieu, înlemnit, observă atunci, că ea nu înţelesese sensul
tragic al acestor cuvinte: „prea târziu”. El le repetă, fără a îndrăzni
să adauge: Chalais e mort!
Duşmana, pe care el îşi promisese să o zdrobească, îl
înfricoşase cu durerea ei, de mii de ori mai mult decât îl speriase
vreodată cu intrigile el. Şi aceasta, fiindcă atunci când adevărul
izbucneşte din vreun sentiment omenesc, mătură în faţa lui toate
simulacrele de frică şi de speranţe născute, din luptele atât de
triste şi neşovăitoare ale vieţii sociale. Şi aceasta, fiindcă lacrimile
adevărate sunt mult mai emoţionante decât toate mincinoasele
emoţii ale comedianţilor vieţii.
Richelieu repetă:
— Vă spun că e prea târziu.
— Nu, nu! horcăi ducesa. Uitaţi Monseniore, înainte de a mă
prezenta Regelui, căruia vreau să-i declar supunere totală…
— Cum? exclamă cardinalul îngrozit.
 — Lăsaţi-mă să-l văd, spuse ea, cu un zâmbet ce te făcea să
plângi. Aceasta îmi va da puterea să-i vorbesc Regelui şi
dumneavoastră, Monseniore… de a găsi cuvintele care trebuie să-l
scape.
— Să-l vedeţi! Să-l vedeţi! gâfâi Richelieu. Pe cine să-l vedeţi? Pe
cine voiţi să-l vedeţi?…
— Pe condamnat!… Monseniore, reluă ca pe un ton răguşit, nu-
mi refuzaţi aceasta, sau voi crede că sunteţi un om blestemat de
Dumnezeu, aşa cum sunteţi blestemat de oameni!
La aceste cuvinte, Richelieu îi răspunse cu o privire plină de
ură. El se ridică şi părea că şovăie un moment. Ea aştepta,
clătinându-se; îl vedea în faţa ei, palid, cu un surâs subţire, care
o înfricoşa.
— Atunci, spuse el, voiţi să-l vedeţi pe Chalais? Asta voiţi, nu?
— Asta în primul rând, spuse ea frângându-şi mâinile. Şi după
aceea, să-i cer graţierea!
— Şi dacă nu vă las să-l vedeţi, înseamnă că voi fi blestemat de
Dumnezeu, cum sunt blestemat de oameni? Ei bine, eu unul nu
vreau să fiu blestemat! Veniţi!…
El îşi aruncă o pelerină pe umeri. Un fel de mânie surdă îi făcea
gesturile sacadate. Nenorocita era uimită de furia asta bruscă. El
o apucă de un braţ şi o conduse… Spaima pătrunse deodată în
inima ducesei.
— Monseniore, Monseniore, unde mergem?…
— Să-l vedeţi pe Chalais!… Veniţi!
Ei străbătură curtea castelului, trecând peste puntea
mişcătoare. Richelieu, cu un pas greu, înaintă spre casa micuţă
cu zăbrele de lemn. Richelieu, ciocăni cu putere, în uşă. Ea
bâlbâi:
— Monseniore, Monseniore, unde ne aflăm?
— La Louvigni! răspunse el.
Ciudat, acest cuvânt o linişti. La Louvigni!
Louvigni îl arestase pe Chalais. Ura lui, din dragoste, făcea din
el un temnicer. Cardinalul, găsise că Louvigni avea să-l păzească
pe Chalais, mai bine ca oricine în lume. Da, totul se explica. Şi
execuţia chiar, nu putea să fie atât de grozavă cum spusese
Droue, căci atunci, Chalais ar fi fost închis în vreo groapă
ascunsă, vreo celulă de condamnaţi la moarte. Ea respiră.
Richelieu bătea cu lovituri puternice în uşă. Nimeni nu
răspunse. În sfârşit, din dosul uşii, o voce răguşită,
ameninţătoare, acră, grozavă se răsti:
— Cine bate? Cine eşti tu? Vezi-ţi de drumul tău, sau te omor!
…
— Deschide! strigă Richelieu. Deschide stăpânului tău,
cardinalul de Richelieu!…
Ducesa se clătină. Ea simţi cum i se strecura din cap până în
picioare, groaza. Cu gesturi, care se puteau ghici foarte violente,
cineva trase dinăuntru zăvoarele. Apoi, uşa se deschise şi în faţa
lor apăru un fel de spectru. La început, ducesa nu-l recunoscu.
Părul îi încărunţise, ochii mari, păreau goi, pielea feţii avea
culoarea cenuşie. Ţinea în mână o făclie, care îl lumina…
Deodată, ducesa gâfâi:
— Doamne! Doamne! E Louvigni! E Louvigni cu adevărat?…
— Louvigni, spuse Richelieu, iat-o pe doamna de Chevreuse,
care vrea să-l vadă pe Chalais…
Ochii goi ai lui Louvigni, nu exprimară nici o surpriză şi fără
îndoială, că nici nu simţea vreuna. Ducesa pierdută, voi să se dea
înapoi, dar Richelieu o apucă de braţ şi o luă cu el înainte,
intrând în casă apoi, încet-încet, se trase înapoi şi ieşi. Louvigni,
lăsă uşa casei deschisă şi scoase un mormăit care însemna:
— Veniţi!…
Şi începu să urce scările, fără a se mai uita dacă ducesa îl
urma. Ea urca în urma lui… ea nu-şi mai aparţinea, nu-şi mai
simţea nici inima bătând, nu ştia nici ce avea să i se întâmple, dar
ştia că avea să fie ceva grozav, oribil, ceva ce-i îngheţase toată
fiinţa într-o încleştare monstruoasă şi rece.
Louvigni intră într-o mică odaie de la etajul întâi şi îşi aşeză
făclia pe o masă. Apoi dădu deoparte perdelele unei portiere şi
trecu în camera vecină. Ea rămăsese acolo, înnebunită, cu
privirea lipită de perdelele acelea, cu ochii holbaţi. Deodată, auzi o
voce pe care nu o recunoscu şi care o făcu să tremure din cap
până-n picioare.
— Fiindcă aţi voit să-l vedeţi, priviţi-l…
Şi Louvigni apăru în pragul uşii, între perdele, clătinându-se,
făcând eforturi grozave ca să se susţină pe picioare şi să meargă.
Ţinea în mâna dreaptă, capul celui omorât. Îl ţinea de păr şi căuta
să-l ridice în sus, aşa cum îl ridicase de dimineaţă călău!… şi
intră astfel, spunând:
— Priviţi-l!…
Nimeni nu-i răspunse. El înainta clătinându-se, ţinând în mâna
întinsă capul acela din care se scursese tot sângele, mormăind
ininteligibil: îl vedeţi, spuneţi? El e! Chalais!… Oh!… dar unde
eşti?… Iadule! Mi se pare că a fugit!… Aha! Ai vrut să-l vezi, deci!
Deodată se lovi cu piciorul de ceva. El îşi plecă ochii, şi o văzu
pe ducesa de Chevreuse, întinsă pe jos, albă la faţă, cu ochii
închişi, nemişcată: vederea capului iubitului său, o fulgerase.
Fără un strigăt, fără un suspin, se prăbuşise şi nu mai mişca.
— Moartă? horcăi Louvigni. Ucisă de mine! Eu am ucis-o, cum
i-am ucis şi iubitul!…
Cu foarte multă greutate, fiindcă totul părea că se zdrobise în
el, se aplecă şi o atinse pe frunte. Era rece ca gheaţa. Atunci el se
ridici din nou şi începu să se dea înapoi. Nu mai spunea nimic. Se
părea că nu mai rămăsese nimic omenesc într-însul. Trecu în
dosul perdelelor şi apoi, o lovitură surdă cutremură duşumeaua.
A doua zi de dimineaţă, regele, cardinalul de Richelieu, regina,
ducele de Orléans, soţia sa şi toată Curtea, îşi reluară drumul
spre Paris. În tot oraşul Nantes, nu răsună nici măcar un singur
strigăt în favoarea regelui. Richelieu triumfase…
Ieşind din castel, el aruncă o privire mohorâtă înspre casa
micuţă şi văzu că uşa rămăsese deschisă. Şovăi o clipă, ca şi când
ar fi vrut să dea un ordin. Apoi, ridicând din umeri, îşi văzu de
drum. Puţin îi păsa acum, când totul tremura înaintea lui, dacă
Louvigni şi ducesa mai erau sau nu în viaţă!…
Ducesa nu murise. Spre zori, aerul rece care intra pe uşa care
rămăsese deschisă şi umpluse casa, o deşteptă din leşin.
Groaznica amintire, îi reveni cu iuţeala unei lovituri de trăsnet.
Cu mare greutate, ea reuşi să se ridice şi să se aşeze într-un
fotoliu. Nu simţea nici o frică prin faptul că se afla aşa de aproape
de cadavrul iubitului el. De altfel, înspăimântătoarea durere din
inima ei, ar fi fost de ajuns să o ferească de orice teamă nervoasă.
Cu un murmur mohorât, cu o voce de-o nesfârşită tristeţe ea
repeta:
— Bietul meu Henry… bietul meu prieten, bietul meu iubit…
Deodată, începu să-i curgă lacrimi, în şiruri de mărgele. Şi
plânse astfel, fără zgomot, fără spasmuri, mult timp, câteva
ceasuri. Întreaga ei tinereţe se scurgea cu lacrimile acelea. Îşi
plângea dragostea toată, iubitul ei de câteva luni, pe gentilomul
acela pe care numai capriciul ei îl aruncase pradă călăului, pe
care ea îl minţise că-l iubeşte la început şi pentru care, în cele din
urmă începuse să simtă singur pasiune veritabilă din viaţa ei
aventuroasă. Era aproape de prânz, când simţul realităţii îi reveni
în sfârşit. Şi atunci în fundul inimi ei, jură o ură de moarte
cardinalului, un război nemilos, fără cruţare.
Şi acest jurământ, ea şi-l ţinu până la sfârşitul vieţii şi o
conduse după aceea, spre o serie de aventuri, în care era să fie
doborâtă de nenumărate ori. Dar aceasta ne-ar duce afară din
cadrele acestei povestiri.
Pentru a isprăvi cu iubita bietului Chalais, trebuie să spunem
că pe la prânz, ea se simţi destul de tare ca să privească cu
răceală situaţia…
Dar înainte de a relua cursul intrigilor sale, ea voi să se ocupe
de înmormântarea acelui pe care-l iubise. Atunci ea pătrunse fără
să tremure în odaia în care se găsea cadavrul. Dar cât de tare ar fi
fost, ea nu se putu împiedica să nu se-nfioare şi să se de înapoi
de groază, când privirea îi căzu asupra trupului acela ciopârţit
întins pe o canapea. Ea îşi adună toate puterile şi intră, căutând
capul, pentru a-l aşeza alături de acele nenorocite resturi. Şi
atunci, văzu deodată, în colţul cel mai întunecos al odăii, pe
Louvigni, care părea că doarme, ghemuit jos, într-un colţ…
Dormea?… Nu! fiindcă ochii lui ficşi, erau larg deschişi. Părea a
privi capul lui Chalais, pe care îl ţinea în mâini. Ducesa de
Chevreuse, îşi împreună mâinile şi murmură:
— Iată cei doi oameni, care într-adevăr m-au iubit…
Devenise din nou femeie! Şi treptat-treptat sinceritatea aceea pe
care am arătat-o, începuse să se şteargă. Curând gândurile-i de
mândrie începuseră să i se amestece cu nesfârşita-i durere. Şi
atunci, ea murmură cu blândeţe:
— Louvigni!…
Louvigni nu răspunse. El rămase acolo, ghemuit în colţul lui
mereu cu privirea-i stranie, cu capul pe care-l ţinea în braţe.
— Louvigni, spuse ducesa, sunteţi respingător. Sângele bietului
meu Henric, ne desparte acum pentru veşnicie. Dar, ultimele
cuvinte, Louvigni, nu vă va aduce nici un zvon de ură. Totul s-a
sfârşit. Haide cavalere, ajută-mă să aduc la îndeplinire ultimele
mele obligaţii, celui care nu mai e nici prietenul meu şi nic
duşmanul dumneavoastră.
O uimire fără margini şi un aer funebru o învălui pe ducesă.
Louvigni nu răspundea nimic. Ea se apropie şi-l atinse uşor: el se
rostogoli pe covor. Louvigni era mort!…
Mort, fără îndoială, de mai multe, ore. Murise privind cu
disperare capul tăiat, pe care îl ţinea strâns în mâinile-i crispate.
Ducesa de Chevreuse, îşi adună tot curajul şi cu ochii închişi,
înfiorându-se de groază şi de milă, încercă să-i scoată din mâini,
bietul cap atât de iubit, cu gâtul sfârtecat de cele treizeci şi două
de lovituri de secure. Dar mâinile lui Louvigni, mâinile înţepenite
de moarte, îşi păstraseră prada. Ar fi trebuit să i le taie, sau să
rupă degetele, unul câte unul, ca să i-l poată scoate din
strânsoarea aceea îngrozitoare.
După câteva minute de caznă, ducesa renunţă. Prea puţin
obişnuita rezistenţă, care o mai susţinea până atunci, se spulberă
deodată. Fără ca nimic să fi lăsat să întrezărească aceasta, o
spaimă groaznică îi năvăli în suflet şi simţi la rădăcina părului, o
sudoare rece, de agonie. Atunci, ea se dădu înapoi înnebunită,
coborî în grabă scara şi ieşind din casa blestemată, alergă până la
palatul unui gentilom, prieten cu ea, pe care din fericire îl găsi
acasă şi căruia, cu o voce de nebună, îi povesti cum putu,
înfricoşarea întâmplare.
Gentilomul acela, se însărcină să organizeze funeraliile lui
Louvigni şi ale lui Chalais. El îi ascunse ducesei, îngrozitoarea
operaţie pe care a trebuit s-o facă un chirurg, pentru a-i smulge
din mâinile încleştate ale mortului, capul celui ce fusese atât de
chinuit, întru aceeaşi dragoste; au fost aşezaţi fiecare în câte un
coşciug şi conduşi, fără preot şi fără escortă, la cimitir, unde
gentilomul putuse să le obţină un colţişor.
Chalais şi Louvigni, din ordinul ducesei de Chevreuse, au fost
aşezaţi alături, în aceiaşi groapă. Ea asistă la funebra ceremonie
şi când coşciugele fură acoperite cu pământ, ea murmură:
— Aici zace tot ce am iubit eu. Aici zac singurii oameni care m-
au iubit cu adevărat, singurii oameni care m-au iubit şi şi-au dat
viaţa pentru această dragoste a lor.
Dar se întâmplă un lucru destul de curios: după câtva timp,
amintirea lui Louvigni, se confundă în mintea ducesei, cu a lui
Chalais. Ei trăiau unul lângă altul în inima ei, aşa cum zăceau şi
în colţul uitat al cimitirului. Louvigni, împinsese iubirea lui atât
de departe, încât a făcut cea mai mare nemernicie a tuturor
timpurilor. Amintirea acestei nemernicii, se şterse puţin câte
puţin din mintea ducesei şi câţiva ani, mai târziu, când ea îşi
amintea de acest capitol al vieţii ei ajunsese să se întrebe, dacă
într-adevăr, pe Chalais îl iubise, sau pe Louvigni.
Şi cu aceasta, se termină povestea contelui de Chalais şi a
cavalerului de Louvigni.
Cât despre ducesa de Chevreuse, se ştie că după câteva luni de
reculegere, în timpul cărora – fără îndoială – că plânse destul de
mult, reculegere forţată de altfel, fiindcă fusese exilată, cu oprirea
definitivă de a mai apărea la Curte, după câteva zile deci, ea
începu din nou să urzească intrigi, să comploteze… şi să
iubească, poate, căci orice se poate şterge din inima unei femei,
afară de un singur lucru: dragostea. Dragostea veşnică şi
nepieritoare ce deschide cerul şi mormântul laolaltă.

Capitolul LVII – CUM S-A SFÎRŞIT ŞI CU ANNAÏS DE

LESPARS

VĂ AMINTIŢI, că arhiepiscopul de Lyon, invitase la masă pe

Mauluys şi pe Trencavel, în locuinţa Annaïsei de Lespars, din
strada Courteau.
În dimineaţa zilei, în care trebuia să aibă loc prânzul,
arhiepiscopul, în costum de cavaler, se duse la „Frumoasa
Diademă” se aşeză cât se poate de comod la o masă din salonul
cel mare şi puse să i se servească un carcalete la fel ca unui
student sau, ca unui muşchetar. Salonul era plin de tineri
gentilomi, care jucau zaruri, râdeau, sporovăiau. Şi acest prinţ al
bisericii, acest vechi membru al Mânăstirii de Chartreux care se
gândea să se întoarcă în curând la mânăstire, privea spre toată
tinerimea aceea frumoasă, cu ochii înduioşaţi. Câteodată, un
suspin îi umfla pieptul şi murmura:
— Şi eu am fost tânăr.
Şi mai era încă. Poate chiar mai mult, decât aceea cărora le
invidia mutra surâzătoare. Deodată, el văzu o mână fină, distinsă,
cum îi lua cana de zinc, pe care o servitoare i-o aşezase în faţă şi
i-o înlocuia cu un pahar de aur. Apoi, aceeaşi mână gingaşă,
începu să umple paharul de preţ. Louis de Richelieu îşi ridică
privirea şi zâmbi, recunoscând-o pe Rose.
— După cinstea care mi-o făceaţi, v-am şi recunoscut
domnişoară.
— Monseniore, spuse ea simplu, în timpul unei plimbări pe
care a făcut-o regele Henric al III-lea, pe străzile Parisului, în anul
1578, domnii consilieri municipali, au ales două hanuri din acest
oraş, în care regele să se poată opri şi să facă acolo un chef.
Regele Henric al III-lea, a venit aici şi a fost servit la masă, de
gentilomii săi paharnici. Dar când se urcă din nou pe cal, bunica
mea, Rose-Catherine, îi oferi un pahar la botul calului, pe care
regele îl bău cu multă plăcere. Cu ocazia aceasta, a fost cumpărat
acest pahar de aur, de care de atunci nu s-a mai servit nimeni.
Cardinalul-arhiepiscop, ascultase povestirea surâzând şi uşor
mişcat, ridicase capul. Apoi spuse:
— Dar dumneavoastră, mă trataţi ca pe un rege!
— Monseniore, răspunse tânăra, îngălbenindu-se uşor,
dumneavoastră sunteţi pentru mine, mai mult decât un rege.
Sunteţi cel, care a primit spovedania celei mai scumpe taine a
vieţii mele… Şi acum, adăugă ea, dacă binevoiţi să mă urmaţi, vă
voi conduce într-o sală, în care nu veţi mai fi înghesuit de toată
mulţimea asta, sau lovit cu cotul.
Louis de Richelieu se ridică numaidecât şi o urmă pe
domnişoara Rose, care, cu un mers graţios, îl conduse în sala de
onoare a hanului.
— Copila mea, spuse gentilomul, luând loc în fotoliu lui pe care
ea i-l oferi, am venit să vă fac o invitaţie. Iat-o: sunteţi rugată de
domnişoara Annaïs de Lespars, să luaţi masa astăzi, în locuinţa
ei.
— Eu, Monseniore?
— Dumneavoastră, copila mea. Oare, pentru faptul că faceţi
parte din burghezime, nu vi s-ar putea face o astfel de invitaţie?
Ea îşi ridică cu mândrie capul; câteva clipe, ea rămase pe
gânduri apoi spuse:
— Monseniore, domnul conte de Mauluys nu vorbeşte mult.
Ceea ce ştiu, despre gândurile sale, mai mult le-am ghicit decât
le-am aflat de la el. Cu toate acestea, într-o zi nu ştiu cum şi de
ce, am vorbit despre lucrurile acestea: i-am spus atunci, că între
burghezie şi nobleţe, e un şanţ pe care nimeni nu-l va putea
umple. Şi atunci, el mi-a răspuns, că nobilimea, burghezia,
ducatele, principatele, comitatele chiar şi regalitatea nu sunt
decât nişte cuvinte fără valoare. Simple cuvinte, mi-a spus el,
nimic altceva decât nişte cuvinte. Bogăţia, sărăcia, sunt doar nişte
cuvinte. Nişte născociri de-ale noastre, a adăugat el. Eu nu l-am
înţeles la început şi m-am înspăimântat, vă mărturisesc. Dar eu
cred cu tărie, în tot ceea ce spune domnul de Mauluys.
— Da, spuse arhiepiscopul, am căutat să pricep şi eu această
fire. E foarte ciudat: ajunge la aceleaşi afirmaţii şi la aceleaşi
negaţii ca şi mine. Numai că eu mă sprijin pe cuvântul
Dumnezeiesc şi el… Ascultă, copila mea, să încetăm această
discuţie. Fiindcă aveţi astfel de idei, veţi birui totuşi…
— Să vin să mă aşez la masa domnişoarei de Lespars? Din
toată inima Monseniore, dar nu azi.
— Dar când? exclamă cu vioiciune arhiepiscopul.
Rose nu răspunse. Privirea ei limpede, pierdută în depărtare
părea că întreabă numai visul ei care era atât de depărtat.
Arhiepiscopul înţelese că nimic nu avea să o hotărască să
primească această invitaţie şi că ea avea să aştepte ziua în care, –
prezentată de soţul ei, – va putea să intre oriunde, chiar şi la
Rege. Atunci, el se retrase, uimit de mândria acestei mici
burgheze şi gândindu-se:
„Dacă cei care conduc lumea, ar putea să vadă ce zace în
străfundul omenirii ăsteia putrezite…”
Acesta a fost ciudatul demers pe care-l făcu în ziua aceea
cardinalul-arhiepiscop de Lyon. Cum am mai spus-o, era o fire
nobilă şi credinţa lui adâncă, sinceră, blândă, nu îi inspira decât
gânduri identice, tinerei fete.
În ziua aceea, avu loc în locuinţa din strada Courteau, masa de
adio, pe care domnişoara de Lespars o oferea celor trei oameni,
cărora ea le datora viaţa, adică lui Louis de Richelieu, lui Mauluys
şi lui Trencavel. Masa a fost glacială. Annaïs era adânc tulburată.
Arhiepiscopul îi studia. Trencavel părea prostit de tot. Mauluys,
care discuta de obicei foarte puţin, trebui să uşureze situaţia şi îşi
desfăşura toate mijloacele de care dispunea cu un spirit, care
până atunci nu îi fusese văzut de nimeni.
La sfârşitul mesei Annaïs le mulţumi musafirilor şi îi invită să
vină să o vadă, în domeniul, pe care îl avea la Anjou. Ea mai
adaugă că plecarea ei, era hotărâtă pe a doua zi. Trencavel şi
Mauluys se retraseră. Rămasul bun, fusese de o răceală care îl
întrista foarte mult pe maestrul de scrimă. Mauluys ridică din
umeri.
— S-a terminat! spuse Trencavel cu amărăciune, când se
întoarseră în strada Quatre-Fils.
Şi fiindcă Mauluys nu-i răspundea, el adăugă:
— S-a sfârşit, fiindcă pleacă mâine!
— Ei şi! spuse atunci, Mauluys ai să te duci s-o vezi la Anjou.
— Niciodată!
— De fapt, face mai mult s-o vezi la Paris…
 — Conte, îşi baţi joc de mine. N-ai auzit-o? Pleacă mâine! a
spus-o singură, doar.
— Bine. Şi asta ce dovedeşte?
Bietul Trencavel era prea descurajat ca să poată bănui intenţia
acestor cuvinte. Arhiepiscopul locuia acolo, în casa ei. Acum,
când încheiase pace cu cardinalul, nu mai avea motiv să se
ascundă. Casa fusese reparată în grabă şi serviciul era acum
îndeplinit de o duzină de valeţi şi de servitoare. Aceşti oameni
trebuiau să o însoţească pe stăpâna lor şi la Anjou.
Deci, a doua zi de dimineaţă, totul era pregătit pentru plecare.
Arhiepiscopul trebuia să plece spre Lyon. Dar el nu dăduse nici
un ordin de plecare a lui. El nu-i făcuse Annaïsei nici o remarcă şi
se mulţumi să o observe tot timpul. Când veni momentul ca să se
înhame caii la trăsura ce urma să o ducă pe Annaïs, atunci de
abia, el îi luă mâna şi-i spuse:
— Dacă v-aş ruga să mai rămâneţi câteva zile? Poate că acum,
ne vom despărţi pentru totdeauna. Atunci, n-am să vă mai pot
vedea, pe dumneavoastră, pe care eu vă consider la fel ca şi pe
fiica mea. Nu puteţi să-mi acordaţi un răgaz de o săptămână sau
două?
Annaïs tresări. Ea privi fix spre arhiepiscop şi văzu pe buzele
lui un zâmbet de şiretenie binevoitoare. Dar ea era cinstită pentru
a încerca să-şi ascundă impresiile şi gândurile. Atunci spuse cu o
voce schimbată:
— Tată!
Apoi se opri scurt, cu lacrimi în ochi.
— Fiica mea, copila mea scumpă! exclamă arhiepiscopul
tulburat de titlul acela de tată.
— Ascultaţi reluă ea cu o voce ceva mai sigură.
Dumneavoastră, voiţi să rămân aici, ca să-mi pot da seama mai
bine de ce simt cu privire la domnul Trencavel. Ei bine! Vă cer
cincisprezece zile…
— Aveţi o inimă măreaţă, spuse grav arhiepiscopul.
Aşa că Annaïs nu plecă. În timpul acestor cincisprezece zile ea
se purtă ca o fetiţă veselă, amabilă cum nimeni nu o cunoscuse
până atunci. Până atunci, toţi cei care fuseseră prin preajma ei,
nu văzuseră în ea decât războinica dură, întruchiparea
răzbunării. Aceste cincisprezece zile, i-o înfăţişară
arhiepiscopului, ca pe o copilă minunată. Avea toate gingăşiile
unui suflet feciorelnic şi chiar şi mândria ei părea să fi pierdut
nota aceea de semeţie care o caracteriza.
Însă, în serile frumoase ale augustului acela parfumat, se
ducea să se aşeze pe banca din grădină, unde Trencavel, de la
fereastra lui de la mansardă, o văzuse prima oară. Acolo, se lăsa
în prada viselor ei de fată… Şi dacă în aceste visuri mai treceau şi
viziuni de luptă prin faţa imaginaţiei sale, erau numai acelea al
căror erou, era mereu Trencavel.
Revedea asaltul nebunesc de la Riche-Liesse, lupta din curtea
hanului de pe drumul spre Fleury; revedea scena în care Saint-
Priac o oprise şi când el Trencavel, cu o palmă îl aruncase cât
colo. Dar totdeauna, amintirile ei o duceau la asaltul dat de
oamenii lui Saint-Priac şi-l revedea pe Trencavel, în capul scării,
în mijlocul norului de praf în zgomotul acelei lupte extraordinare,
a unui singur om, împotriva a treizeci. Şi atunci, murmura:
— Ce mult mă iubea, dacă a îndrăznit să facă astfel de lucruri!
…
Astfel gândea tânăra fată.
Şi dacă şi-ar fi ridicat privirea spre mansarda în care locuise
Trencavel, ar fi întrezărit figura hidoasă a unei femei ce pândea cu
înverşunare, care nu-i pierdea nici unul din gesturi şi nici una din
lacrimi. Această spioană, era doamna Brigitte…
În urma întrevederii rapide care avusese loc între Corignan şi
ducesa de Chevreuse, se petrecuse o scenă foarte violentă în
locuinţa din strada Sainte-Avoye, scenă ce se termină printr-un
incident foarte curios care îl lăsă pe fostul capucin, cu totul
buimăcit.
Corignan, primise un pol de la servitorul ducesei, care fusese
cuprins de milă în locul celor zece mii de lire, pe care el conta cu
toată convingerea, să le primească. Şi cu acest pol, el se dusese
să-şi înece amărăciunea în fundul unei cârciumi foarte deocheate.
Când beţia îi dădu curajul necesar ca s-o înfrunte pe doamna
Brigitte, el porni spre Strada Sainte-Avoye, cu mersul acela băţos
şi majestuos, pe care-l lua totdeauna, când bea prea mult. Dar,
ajungând la picioarele scării, Corignan îşi dădu în petic. Începu să
cânte, urlând cât îl ţinea gura, se lovi de pereţi, căzu, se rostogoli
pe trepte, se ridică din nou, în sfârşit făcu acolo, pe scară, un
astfel de tămbălău, încât doamna Brigitte crezând că au năvălit
poliţiştii, deschise puţin uşa şi îl văzu pe Corignan. Restul se
petrecu foarte repede: doamna Brigitte se înarmă cu biciul
Sfântului Labru, coborî şi explicaţia începută pe scară se termină
în mod jalnic, sus în casă. Când află că în sfârşit, vorbise cu
ducesa, că îi dăduse imediat scrisoarea Marinei şi că nu adusese
nimic în schimb, furia Brigittei nu mai cunoscu margini.
— Vai! mi-ai pierdut şi puţinul pe care-l mai aveam, hoţule,
mugi ea.
Şi începu din nou să-l lovească. Ori, în momentul acela, uşa
camerei se deschise uşurel şi apăru cineva, care cu ochii căscaţi
de bucurie, contemplă spectacolul acela. Când porţia fu gata,
Corignan aruncă ochii spre uşă şi-l văzu pe noul venit.
— Fratele Rascasse, exclamă el.
— El însuşi, dulceaţa vieţii mele, răspunse Rascasse ştrengar.
— Ce cauţi aici, muscoiule?
— Mai întâi, am venit să o felicit pe doamna Brigitte. Ce mână!
Ce lovituri!
— Am s-o pun la fel şi în serviciul dumitale! se răţoi matroana.
— Mulţumesc, spuse Rascasse. Îi cedez porţia mea lui
Corignan.
— Şi ce mai vrei? se răsti Corignan. Pentru ce ai venit aici?
— Ca să mă asigur dacă mai eşti umflat la falcă.
Rascasse, se apropie cu un aer grav de Corignan şi îl examină
cu atenţie, ca un doctor.
— Da, spuse el în cele din urmă, mai eşti umflat. Numai asta
voiam să ştiu. La revedere popă. Nu uita că îmi datorezi şapte
dinţi.
Şi după ce îl salută, Rascasse plecă foarte liniştit. Corignan,
revenindu-şi din uimire se repezi după el, dar Brigitte îl apucă de
mână.
— Aşaaa, vasăzică acum ai şi datorii?
— Datorii? urlă Corignan. Ce datorii?
— Prietenul tău Rascasse, pretinde că îi datorezi…
— Şapte lovituri de cap în burtă! vociferă Corignan. Am să i le
dau eu, muscoiul dracului! Şi am să fac, să fie spânzurat, fiindcă
a trecut de partea lui Trencavel şi a puştoaicei ăleia blestemate.
Aceste cuvinte, o făcură să se gândească la lucruri ceva mai
palpabile. Ea se gândi la averea ei, compromisă. Se gândea că,
pentru a-şi reface această avere, avea nevoie de Corignan.
— Ascultă, spuse ea, te însărcinezi ca să-l încunoştinţezi pe
cardinal, atunci când are să se reîntoarcă la Paris? Te însărcinezi
să-i repeţi cuvânt cu cuvânt, tot ce am să-ţi spun eu?
— Desigur. Las’pe mine! Ehe! Când vreau eu, nimeni nu mă
întrece în inteligenţă.
— Ei bine! încearcă să vrei în ziua aceea, nu ca azi. Până
atunci, n-ai să te mai mişti de aici şi mai ales, n-ai să te arăţi
vreodată la fereastra lui Trencavel.
Şi Brigitte pleacă să-şi reia postul de observaţie.
Ea era, figura aceia scârboasă, care încadrată în pervazul
mansardei, o supraveghea pe Annaïs. Cele cincisprezece zile de
răgaz, pe care ea le ceruse, se scurseră. În seara celei de a
cincisprezecea zi, ea trimise un valet să-i caute pe Trencavel şi pe
contele de Mauluys. Stând lângă arhiepiscop, ea îi aşteptă în sala
de onoare a locuinţei ei. Mauluys şi maestrul de scrimă sosiră în
curând; Mauluys cu distincţia lui calmă care îl caracteriza,
Trencavel palid ca un mort. Annaïs era foarte stăpână pe ea.
De-abia, de-abia, s-ar fi putut distinge, că pieptul ei se sălta
într-un ritm mai repede ca de obicei.
— Domnule cardinal şi dumneavoastră, domnule conte, v-am
adunat aici pentru a auzi cele ce am să-i spun domnului
Trencavel. Domnule Trencavel dumneavoastră aţi surprins trista
poveste a mea şi a mamei mele…
— Credeam… bâlbâi Trencavel.
— Lăsaţi-mă să termin. Surprinzând în criptele Mânăstirii
Capucinilor, secretul naşterii mele, a-ţi aflat că nu am tată.
— Domnişoară!… se înfioră Trencavel.
— Nu am tată! repetă ea ceva mai aspru. Aşadar, eu nu am un
nume. Nu am alt nume decât pe al mamei mele… Domnule
Trencavel, eu nu am un nume, voiţi să mi-l daţi pe al
dumneavoastră?
— Eu?… Eu să vă…
Maestrul de scrimă se cutremură.
— Eu nu cunosc altul mai nobil, spuse Mauluys. Are un nume
care înseamnă vitejie, isteţime şi curăţenie sufletească.
Annaïs, foarte gravă, îi întinse mâna lui Trencavel, care căzu în
genunchi şi vărsă asupra acelei mâini, lacrimi fierbinţi, el, căruia
îi plăcea atât de mult să râdă.

După notele rămase pe urma „Seniorului Jean Montariol,

Secund al Academiei regale de scrimă, maestru de scrimă al
Academiei din strada Bunilor Copii”, căsătoria lui Trencavel cu
Annaïs de Lespars, a fost celebrată de cardinalul arhiepiscop de
Lyon, în Capela Sfântului Martin, din biserica Saint-Martin des
Champs, la ora opt seara, în prezenţa domnului conte de
Mauluys, a suszisului Montariol, a Seniorului Grenu, preot, a
domnului Baron de Vangee şi a domnului Conte de Puyseux, la
27 August al anului 1626.
Aceeaşi martori şi preoţi procedară, tot după acele note care
tratează câteva evenimente din viaţa sa, la căsătoria domnului
conte de Mauluys cu domnişoara Rose Houdart, asistată de mama
sa Rozalia Houdart, care, adăuga bravul Montariol, nu putea să
înţeleagă, cinstea şi norocul care îi venise fetei sale.
În preziua acestei îndoite căsătorii, celebrată aproape în secret,
Regele Franţei, în sunete de trompete şi dangăt de clopote, se
înapoia la Luvru, în timp ce cardinalul de Richelieu intra în
palatul său.

Capitolul LVIII – SFÂRŞITUL NEBUNIEI LUI VERDURE

A DOUA ZI după întoarcerea lor, adică în ziua când trebuie să

se celebreze căsătoria care punea capăt aventurilor Annaïsei de
Lespars, cardinalul aştepta vizita părintelui Joseph. Dar Stareţul,
era un om dintre aceia care nu numai că ştia să aştepte, dar ştia
să se şi facă aşteptat. Richelieu ardea de nerăbdare să-l vadă,
pentru a-i cânta victoria lui şi a-şi uimi maestrul. În dimineaţa
aceea, părintele Joseph, veni la Palatul Cardinal. Aflase de tot
ceea ce se petrecuse în timpul acelei călătorii, ce fusese mai mult
o expediţie politică şi militară. Dar se făcea că nu ştie nimic.
— Ei bine? întrebă el. Ce aţi făcut?
— Am triumfat, spuse Richelieu, regina e învinsă! Ducesa de
Chevreuse complet distrusă, Chalais executat, Vendôme şi Marele
Stareţ în închisoare, turbulenţii înspăimântaţi şi risipiţi: iată
opera acestor câteva zile.
— Da, într-adevăr e un triumf, spuse liniştit părintele Joseph.
Domnia Voastră începe de azi înainte…
— Domnia mea?… tresări Richelieu.
— Guvernarea Voastră, dacă vă place mai mult aşa; sau mai
bine zis… guvernarea noastră. Să ne înţelegem, continuă
Eminenţa Cenuşie cu vocea lui seacă, văzând gestul lui Richelieu,
până acum nu aţi făcut altceva, decât să curăţări terenul. Acum e
vorba să construiţi. Ori, pentru aceasta, vă trebuie un arhitect, şi
acesta voi fi eu, sau această clădire nu are să se poată construi
niciodată. După îmblânzirea nobilimii trebuie să-mi exterminaţi
hughenoţii. Regatul Franţei, nu va fi puternic, decât numai cu
acest preţ. După ce pacea religioasă, va fi solid stabilită, atunci ne
va trebui şi o Europă supusă. Acum la lucru! Şi să nu mai aveţi
zadarnice revolte, fiule. S-a scurs destul de puţin timp, de când,
în urma unui cuvânt nesocotit al doamnei de Givray şi în urma
sfaturilor unui biet spion, aţi scris o scrisoare, pe care şi acum o
văd aruncând văpăi în faţa ochilor mei. Dacă textul acestei
scrisori ar fi fost repetat în faţa regelui, gândiţi-vă că aţi fi ajuns
imediat în locul lui Ornano, al Marelui Stareţ şi al lui Vendôme,
dacă nu cumva, vreun călău neîndemânatic, n-ar învăţa asupra
dumneavoastră, cu ajutorul a vreo treizeci de lovituri de secure,
cum se poate reteza capul unui rebel…
Părintele Joseph ridicase tonul.
Richelieu, alb la faţă, clătinându-se, îl apucă de braţ şi bâlbâi:
— Ah! aşadar, voiţi să mă pierdeţi!…
— Calmaţi-vă, spuse liniştit părintele Joseph, textul acestei
scrisori, nu poate fi repetat regelui, fiindcă eu sunt singurul care
a citit-o… şi fiindcă cel care a pus mâna pe scrisoare, a fost ucis
de Saint-Priac.
Şi fiindcă Richelieu, rămăsese gâfâind de teamă, Eminenţa
Cenuşie continuă cu asprime:
— Suntem sau nu de acord? Sunt sau nu, arhitectul edificiului
pe care îl veţi construi?…
— Sunteţi profesorul meu, spuse Richelieu, cu o voce de
şuierătoare mânie.
În momentul acela, un uşier anunţă că Corignan cerea să fie
primit de Eminenţa Sa.
— Corignan! exclamă cardinalul. Ah! caraghiosul ăsta e mult
prea îndrăzneţ!… am să pun să-l aresteze…
— Întâi să-l ascultăm, spuse Eminenţa Cenuşie.
Corignan a fost introdus în cabinet. De bună seamă, pentru
această ocazie, îşi reluase anteriul lui de călugăr. Prima lui
mişcare, a fost să se arunce în genunchi. Primele-i cuvinte, fură:
— Monseniore, vi-l predau pe Trencavel, pe Mauluys, pe
Lespars şi pe Rascasse!
Apoi îşi plecă cu ipocrizie privirile şi aşteptă tremurând, efectul
acestei promisiuni.
— Patru capete, ca să ţi-l scapi pe al tău! spuse dispreţuitor
cardinalul.
 — Unde sunt rebelii aceştia? întrebă părintele Joseph. Frate
Corignan, eşti un mare păcătos. Purtarea ta la Marchenoir, a fost
nedemnă…
— Aşadar, ştiţi ce s-a întâmplat la Marchenoir? exclamă
Richelieu trăsnit de uimire.
Eminenţa Cenuşie, avu un zâmbet fin şi continuă:
— Frate Corignan, ai contribuit la evadarea ducesei de
Chevreuse, cel puţin prin înspăimântătoarea ta stupiditate. Ai
lăsat să fie ameninţat înaintea ta Eminenţa Sa cardinalul,
stăpânul tău. Trebuia să mori apărându-l, frate Corignan.
— Vai! dar eram pe jumătate mort, Sfinţia Voastră, nici nu
cunoşteam crimele lui Rascasse şi…
— Taci acum, frate Corignan! Aşadar, ai făcut totul ca să meriţi
securea. Dar dacă spui drept, când mi-i predai pe cei patru rebeli,
am să-l rog pe Eminenţa Sa să te cruţe.
Corignan îşi dădu seama că i se dăduse câştig de cauză.
Atunci, se ridică şi spuse cu un aer de nevinovăţie:
— Sper că am să fiu iertat. Dar asta nu-i totul. Mai e şi doamna
Brigitte…
— Doamna Brigitte! exclamă părintele Joseph, încruntându-şi
sprâncenele. Frate Corignan, tu ai fost totdeauna ruşinea
mânăstirii noastre. Trebuie să încetezi odată cu legăturile astea
compromiţătoare…
— Ei! Prea înalte părinte, exclamă Corignan cu obrăznicie. Un
bun spion trebuie să întrebuinţeze toate mijloacele. Fratele
Corignan, a respectat totdeauna decenţa, dar vrea să-şi servească
stăpânii.
— Fie. Vorbeşte. Cei cu această Brigitte?
— Ea trebuie să vi-i dea pe mână pe rebeli. Eu unul nu cer
nimic, nimic altceva decât să mi se lase viaţa şi dreptul de a
continua să mă devotez Eminenţei Sale. Dar doamna Brigitte…
ooh! Monseniore, nu aveţi idee de zgârcenia acestei femei!
— Ce vrea? întrebă Richelieu cu un ton scurt.
— Douăzeci de mii de lire, Monseniore. Hai! la cinci mii de lire
de cap, nu-i prea scump.
— Ei bine, să-şi îndeplinească promisiunea pe care ne-ai făcut-
o în numele ei şi vom vedea noi.
— Monseniore, să vină chiar ea ca să vă arate, cum şi unde, vor
putea fi prinşi astă seară cei patru răzvrătiţi.
După aceasta, Corignan a fost concediat. Odată ieşit afară, el
respiră adânc. La un colţ de stradă, o găsi pe Brigitte, care îl
aştepta şi căreia îi povesti cele ce se petrecuseră.
Sigur că reintrase iar în graţiile cardinalului, Corignan îi vorbi
de sus şi făcu să-i strălucească meritele. Perspectiva celor
douăzeci de mii de lire, o înmuie pe Brigitte în aşa hal, încât îi
oferi o jumătate de pistol asociatului său, ca să se ducă să-l bea.
Richelieu, rămăsese singur cu părintele Joseph.
— Aceasta ne întăreşte victoria, dacă mizerabilul de călugăr a
spus adevărul.
— A spus adevărul, nici nu vă mai îndoiţi. Altfel, nu şi-ar fi
riscat el capul, venind aici.
Şi îngândurat, cu o îngrijorare surdă, părintele Joseph adăugă:
— Da, asta ne-ar întregi victoria. Acest maestru de scrimă, mi-a
insuflat totdeauna teamă. Annaïs de Lespars e o duşmancă şi mai
de temut ca ducesa de Chevreuse… trebuie să ne scăpăm de
aceste două fiinţe, fără scandal, fără proces… să fie conduse la
Bastilia imediat după ce vor fi arestate şi, făcând uz de puterea
dumneavoastră discreţionară…
Cele două Eminenţe se priviră…
— Astă seară, spuse înăbuşit Richelieu, are să fie un eşafod la
Bastilia!…
— Sunt trei, reluă după un timp cardinalul: Trencavel, Mauluys
şi secundul Montariol. Trei spade de seamă, fără a mai ţine cont
de Annaïs care duelează şi ea, destul de bine şi fără a mai ţine
seama de Rascasse, care m-a trădat pentru ei şi care are să-şi
apere capul cu energie. Deci, sunt în realitate cinci, poate şase.
— Ba sunt o sută, fiindcă e Trencavel cu ei, spuse părintele
Joseph. Pe cine o să-l însărcinaţi cu această arestare mai
periculoasă decât a lui Vendôme… pe Saint-Priac nu-l mai aveţi.
Ar trebui cineva sigur, curajos, prudent. Ar trebui ca diseară, la
ora unsprezece, totul să fie gata pentru ca ultimul vis urât să se
risipească. Aveţi vreun om capabil să facă această arestare, fără
zgomot şi să-i ducă fără scandal până la eşafodul de la Bastilia?
— Da, spuse Richelieu.
— Cine e acela?…
— Eu.

În seara aceea, la ora nouă, după foarte simpla ceremonie a

căsătoriei lor, Trencavel şi Mauluys se întoarseră acasă. Mauluys
intră în locuinţa lui din strada Quatre-Fils, în care Rose păşi fără
nici o emoţie, dar, fără îndoială, cu un sentiment în fundul
sufletului, că punea stăpânire pe o casă, care îi aparţinea de mult
timp.
Această ciudată şi încântătoare pereche, se hotărâse să rămână
trei zile la Paris, apoi, să se ducă în fundul ţinutului Anjou, ca să
trăiască acolo retraşi de lume, fericiţi, cât mai aproape de natură
şi de animale, cât mai departe posibil de oamenii, pe care fioroasa
şi veşnica luptă pentru viaţă, îi transformă în fiare. Să fi fost asta
o mizantropie? Nu. Mauluys o spusese într-o zi: el nu ura lumea
şi nici nu simţea în inima lui nevoia de a o iubi; se ferea de ea,
asta era toată filozofia lui. Să trăiască cât mai mult posibil pentru
el însuşi şi numai cu el însuşi, era toată concepţia lui, ca fiinţă
socială. Nu credea în rolul social pe care l-ar putea juca un om în
lume. El nu-i cerea societăţii, decât dreptul de a o ignora şi de a fi
ignorat de el, de a fi el însuşi meşterul fericirii sale. În fond, avea
un respect de nedezrădăcinat, pentru independenţa oamenilor şi o
pasiune sălbatică pentru propria lui independenţă. Dragostea lui
pentru Rose, întregea concepţia lui despre viaţă, o porţiune de
timp foarte scurt, în care trebuie să nu se plictisească prea mult…
Cât despre Trencavel el trăia ca într-un vis. Acest ştrengar al
Parisului, pe care o lovitură a norocului îl făcuse bogat, liber, iubit
din primii paşi pe care îi făcuse în viaţă, era complet zăpăcit de
norocul care îi căzuse pe cap, el uitase că vitejia lui nebună, făcea
din el o fiinţă excepţională. Nu era nimic uluitor, că o fată ca
Annaïs, îl remarcase; Trencavel era singurul care era uimit de
aceasta şi mult apropiat decât Mauluys, de viaţa socială, era
dispus să-i arate acestei fiice de rege, un respect de care ea s-ar fi
lipsit prea bine.
Aşa că, la coborârea din trăsură, el îi oferi cu multă timiditate
mâna soţiei sale, pentru a intra în locuinţa din strada Courteau.
Bravul Montariol, îi însoţi până la prag. Când uşa cea nouă, se
închise în urma lor, el rămase trist şi plouat, murmurând:
— Acum, Academia noastră a murit cu desăvârşire.
Pentru el, Trencavel care devenise acum stăpânul comitatului
de Lespars, şi care se numea de aci înainte Trencavel de Lespars,
rămăsese tot maestrul de scrimă, succesorul lui Barvillars, în
sfârşit, maestrul. Atunci, Montariol, plecă cu un aer de câine
bătut. Se pregătise pentru el o locuinţă, la Frumoasa Diademă,
care – s-o spunem în paranteză, – îşi închisese pentru totdeauna
uşile – nu fiindcă Mauluys ar fi cerut asta, ci întrucât doamna
Rozalia Hondart, socoti că mama unei contese, nu mai putea ţine
un han. Mauluys, fusese uimit de acest raţionament, dar, întrucât
era de principiul că nu trebuia să contrazică capriciile nimănui,
nu făcuse nici o observaţie.
Deci Montariol, coti după colţul străzii Sainte-Avoye, pustie,
tăcută şi întunecată, când, văzu scânteind în noapte vârfuri de
lănci şi de halebarde. El se aruncă într-o scobitură de zid,
ascunzându-se în întunericul compact de lângă soclul statuii
Acelei Sfinte, al cărui nume îl purta strada. În clipa următoare,
trupa defila prin faţa lui: erau gărzile cardinalului. În capul lor,
mergea un măgar ce purta o litieră. Măgarul era condus de
căpăstru de un om, lângă care mergea o femeie, înfăşurată într-o
pelerină largă.
— Pe aici! spuse femeia, cu glasul acela plin de fiere şi miere,
pe care îl au fiinţele dispuse să facă rău şi chinuite de ură.
— Mii de tunete şi valuri de sânge! mormăi Montariol gâfâind.
Se opresc în faţa casei lor!… şi omul acela! Oh, omul acela cu rasă
roşie care coboară din litieră!… e… e cardinalul!…
Un suspin se rostogoli prin valul de înjurături. Spada lui
Montariol flutura năprasnic în aer.
— Singur! Ce să fac singur! Ei sunt vreo sută!…
Imediat, Montariol o rupse la fugă ca un nebun. În două minute
era în faţa casei lui Mauluys şi făcu un astfel de tărăboi, că mai
multe ferestre se deschiseră şi printre ele şi una de-a lui Mauluys.
Montariol urlă:
— Cardinalul îl atacă pe Trencavel!…
Şi îşi reluă goana nebună spre strada Courteau. Aproape în
aceeaşi clipă, uşa din stradă se deschise şi Mauluys se repezi
după el. Câteva secunde mai târziu, apăru o fiinţă, pe aceeaşi
uşă, adulmecă aerul nopţii, respiră două trei valuri de zefir rece,
se scarpină în cap, se scarpină pe nas, mormăi nu ştiu ce şi porni
şi el în aceiaşi direcţie.
Nu trecuseră decât doar vreo zece minute de când Trencavel şi
Annaïs intraseră în marea sală de onoare a vechiului palat
Lespars. Strângându-şi mâinile se priveau în ochi şi se admirau
unul pe altul, cu fericirea, naivitatea şi bucuria fără seamăn a
îndrăgostiţilor sinceri. Erau tulburaţi până în fundul sufletului.
Vorbeau numai lucruri foarte banale şi glasurile lor, erau ca nişte
melodii
— Ce are să mai turbeze cardinalul când are să afle…
 Trencavel nu mai tremura. El şedea cu spatele spre uşa
monumentală a salonului, iar Annaïs era în faţa lui. În timp ce
vorbea, Trencavel văzu că tânăra-i soţie se îngălbeni îngrozitor. Ea
îşi smulse mâna, întinse braţul spre uşă şi gângăvi:
— Uite-l!…
Trencavel se întoarse şi-l văzu pe cardinal intrând!…
Totul se făcu fără nici un zgomot. Cinstita Brigitte, conduse
totul. Soldaţii se ascunseră de-o parte şi de alta uşii de la intrare,
litiera fusese dusă mai departe în fundul străzii întunecoase şi
după ce dăduse un cuvânt de ordine tuturor, ea ciocănise uşor în
uşă. Ferestruica cea mică se deschise şi atunci, ea spuse:
— O scrisoare pentru domnul Trencavel, din partea domnului
de Mauluys, căruia i s-a întâmplat un accident. Deschide repede,
puişorule!
Uşa se întredeschise. Douăzeci de soldaţi se repeziră. Valetul a
fost prins numaidecât şi redus la tăcere. Trupa înaintă fără
zgomot. Dintr-o cameră de la parter, din dosul unei uşi, se auzea
zgomotul mai multor voci: erau oamenii de serviciu, care
sărbătoreau căsătoria stăpânei lor. Într-o clipită, fără zgomot, în
mijlocul uimirii produse de acea năvală bruscă, bărbaţi şi femei,
toţi fură legaţi şi cu căluş la gură. Cardinalul, era şi el de faţă,
liniştit surâzând cu zâmbetul lui abia perceptibil. Rasa lui roşie îi
îngrozise pe toţi. Cardinalul se adresă unuia din ei.
— Haide prietene, condu-mă la noul tău stăpân…
Lacheul a fost apucat de subţiori şi i se dezlegă picioarele. El
porni, clătindu-se de groază, se urcă la etajul întâi şi acolo, arătă
cu un semn din cap, spre o uşă mare, monumentală. Richelieu
intră. Din prag, privi timp de o secundă pe cele două fiinţe, care îl
făcuseră atâta să tremure şi care îl învinseseră. Şi lucru ciudat,
ceea ce îi mărise şi mai mult ciuda şi dorinţa de răzbunare, fusese
generozitatea Annaïsei, când îi predase lui Louis de Richelieu
documentele acelea, care îl făcuseră să petreacă atâtea nopţi de
groază. Şi mai se adăugase şi generozitatea arhiepiscopului, care
distrusese în faţa lui acele hârtii blestemate.
— Acum nu le mai are, mormăi el.
În momentul acela îl văzu Annaïs.
— Domnişoară, spuse Richelieu, ştiţi că sunteţi învinuită de
înaltă trădare şi de complotare împotriva statului? Vă rog să-i
urmaţi pe oamenii aceştia.
Soldaţii înaintară. Cu un gest, Trencavel o împinse pe Annaïs în
dosul unei canapele şi se înfipse în faţa ei cu spada în mână, în
poziţie de luptă. Era alb la faţă; cu o voce răguşită el se răsti:
— Haideţi dar, Monseniore, sunteţi nebun!?
Richelieu întinse mâna. Maestrul de scrimă răcni:
— Vino să mi-o iei, dacă îndrăzneşti! La naiba! Fiindcă vrei să-
mi faci o astfel de noapte a nunţii, am să mor, dar şi tu ai să mori
odată cu mine. Înapoi mârlanilor!
Spada lui ce arunca fulgere, începu să descrie o morişcă
înnebunitoare. Soldaţii se opriră. Trencavel izbucni în râs.
— Hai Richelieu! Sunt singur, dar vreau să le dau celor
cincizeci de imbecili ai tăi, ultima mea lecţie de scrimă!
— Ba suntem doi! mugi o voce.
— Trei! spuse o altă voce şi mai calmă.
Montariol, cu părul vâlvoi, apăru printr-o uşă mai mică şi se
aşeză în poziţie de luptă în stânga lui Trencavel. În acelaşi timp,
Mauluys, intrând pe aceeaşi uşă, îşi scoase liniştit spada şi se
aşeză în dreapta maestrului de scrimă. Trencavel păru că nici nu-
i vede. În momentul acela, era înfricoşător, cu faţa albă cu buzele
răsfrânte, cu ochii injectaţii de sânge. Richelieu, ridică din umeri
şi grăi:
— Prindeţi-i pe toţi.
Soldaţii înaintară în grup, cot lângă cot strigând: „În numele
Regelui”. Ciocnirea era inevitabilă. În clipa aceea, apăru un om
care se aşeză repede între cele două grupuri şi înclinându-se în
faţa lui Richelieu, scrâşni:
— Monseniore, vin din partea domnului de Saint-Priac, ca să vă
înmânez această scrisoare…
Era Verdure!…
Verdure, care intră pe aceeaşi uşiţă lăturalnică, prin care
venise şi Montariol şi Mauluys. Trecând pe lângă conte, el îi
strecurase o scrisoare şoptindu-i:
— Ascundeţi asta şi mai ales nu o citiţi, fiindcă nu ştiţi să citiţi!
Mauluys luă scrisoarea şi ascultând de instinct, o ascunse în
pieptar. Nu aruncase decât o privire fulgerător de scurtă pe ea,
dar tresărise şi devenise mai palid: recunoscuse scrisoarea!… Era
scrisoarea pe care o luase de sub pieptarul lui Corignan!
Scrisoarea pe care el o închisese în cufărul lui, fără să o fi citit
vreodată!
În sfârşit, faimoasa scrisoare, pe care părintele Joseph o citise
cu atâta groază, înainte e de a-i fi fost încredinţată lui Corignan!…
 Ori, scrisoarea pe care Saint-Priac i-o luase lui Verdure, pe care
el i-o înapoiase cardinalului şi pe care Richelieu o arsese, aceeaşi
scrisoare chiar, pe care Verdure i-o dăduse pe furiş lui Mauluys
să o ascundă, acum, acelaşi Verdure i-o prezenta lui Richelieu.
Cardinalul o văzu şi în aceeaşi secundă, o recunoscu.
O ameţeală îl cuprinse. El aruncă o privire rătăcită asupra
omului acela, cu hainele în dezordine, cu figura schimonosită, cu
nasul roşu, care rânjea în faţa lui cu un aer de nesfârşită
satisfacţie. Omul acela, spunea că vine din partea lui Saint-Priac,
pe care el îl ştia mort! Şi omul acela, îi prezenta scrisoarea lui, pe
care el însuşi o arsese!… Richelieu scoase un geamăt scurt şi îşi
adună puterile ca să strige:
— Opriţi-vă!…
Toată scena aceasta, durase numai câteva secunde. Gărzile se
opriră imediat.
— Înapoi cu toţii! strigă Richelieu.
Soldaţii se dădură înapoi. Toţi avură aceeaşi impresie, că
Richelieu fusese lovit subit de nebunie. Îl văzură atât de palid,
tremurând atât de tare, cu o expresie atât de rătăcită, încât îşi
spuneau că avea să moară în clipa aceea, doborât de vreo boală
necunoscută.
— Monseniore, spuse ofiţerul, apropiindu-se de el, cred că
Eminenţa Voastră…
— Înapoi, domnule! se răsti Richelieu. Cum îndrăzniţi să mai
vorbiţi, când dau eu un ordin! Predaţi comanda brigadierului
dumneavoastră şi duceţi-vă la arest. Domnule, se adresă el
brigadierului, adunaţi-vă toţii oamenii în anticameră şi aşteptaţi
acolo ordinele mele…
Într-o clipă, marea sală de onoare, se goli; nu mai rămăsese
acolo decât cardinalul, nemişcat, ca lovit de trăsnet, Mauluys, pe
gânduri, Montariol năucit de uimire şi Trencavel, care îi luase
mâna Annaïsei în mâna lui şi strângându-i degetele, îi spunea:
— Liniştişi-vă, sunt eu aici.
În momentul acela, un nou personaj intră, fără ca nimeni să-l fi
observat: o rasă cenuşie, cu o glugă cenuşie, ce-i acoperea capul.
Acesta, rămase neclintit lângă uşa cea mică şi privi… Cât despre
Verdure, el adulmeca cu nasul, îşi scărpina podoaba roşie din
mijlocul feţii şi mormăi:
— Mi se pare că miroase a ceva foarte bun pe aici!… Unde
dracu ar putea să fie?... Aha! iată! uite acolo!…
 Şi clătinându-se, cu gura întinsă de la o ureche la alta, într-un
zâmbet de plăcere, se apropie de o măsuţă pe care erau aşezate
două căni de argint şi o sticlă de vin Muscat. El le umplu pe
amândouă, luă una din ceşti, o ciocni de cealaltă şi îl dădu pe gât.
După ce goli prima ceaşcă, o luă şi pe a doua şi o goli.
— Vino încoace! se răsti furios Richelieu.
— Iată-mă, iată-mă Monseniore, spuse Verdure, apropiindu-se
băţos.
Scena aceasta comică, dădea totuşi o atmosferă de grozăvie.
Spectatorii acestei drame, nici nu mai respirau… Richelieu simţea
cum i se zbate nebunia în tâmple…
— De unde ai asta? bâlbâi el.
Verdure scrâşni:
— Ei na, de la domnul Saint-Priac! El mi-a spus: „Du-te şi
predă-i scrisoarea asta Eminenţei Sale”. Atunci, eu am venit…
— Saint-Priac! murmură cardinalul, trecându-şi mâna-i
îngheţată peste fruntea-i încinsă.
Nici nu îndrăznea să o deschidă. Era convins că era prada unui
vis şi că avea să se deştepte. Vederea lui Trencavel şi a lui
Mauluys, asupra cărora îşi aruncă din întâmplare privirea, îl mai
dădu puţin sânge rece, inspirându-i un fel de ruşine. El o
deschise. O citi. O reciti. Era scrisoarea lui!… Şi cu toate acestea,
el o arsese!…
În momentul acela, fantoma aceea, umbra cenuşie care
rămăsese neclintită lângă uşă, se apropie. Richelieu, scoase un
suspin de bucurie febrilă, recunoscându-l pe părintele Joseph.
Eminenţa Cenuşie, luă cu răceală scrisoarea, o examină, aruncă
repede o privire asupra celor de faţă şi, cu o mişcare neaşteptată,
se repezi spre o făclie. Într-o clipă, scrisoarea a fost arsă. Verdure,
îşi golea sticla de Muscat, Richelieu, scoase un muget de bucurie
sălbatică.
— Acum, repede! îi şopti părintele Joseph.
— Ah! acum… strigă Richelieu.
Şi porni înspre anticameră, ca să dea un ordin gărzilor.
— Monseniore, scrâşni iar în faţa lui, vin din partea domnului
de Saint-Priac, ca să vă înmânez această scrisoare!…
Era tot Verdure! Şi Verdure, îi întindea iar cardinalului o
scrisoare… Şi cardinalul, îşi recunoştea scrisoarea lui!…
Scrisoarea lui pe care el o arsese. Scrisoarea pe care părintele
Joseph o arsese chiar atunci şi a cărei cenuşă fină, o vedea
plutind în jos, spre duşumea!… Era tot scrisoarea lui cu aceeaşi
pată mică de cerneală în stânga, cu aceeaşi mică plesnitură la
mijloc. Richelieu, simţi cum i se zbârleşte părul. El se dădu
înapoi, şi Marele Cardinal, mintea aceia puternică, stăpânul
regatului, da, omul acela, îşi făcu semnul crucii. Părintele Joseph,
alb la faţă şi el, sub gluga-i cenuşie, dar livid de furie, se apropie.
— Na! exclamă Verdure, doriţi şi dumneavoastră una? Ei bine,
iat-o!…
Şi Verdure, îşi scoase din vechiu-i pieptar jerpelit, pătat de vin
şi de mâncare, o a treia scrisoare!… Şi era aceeaşi scrisoare! Cu
aceeaşi pată, cu aceeaşi plesnitură!…
— Cine mai vrea! începu să urle Verdure. Am pentru toată
lumea, pentru Trencavel spadasinul, pentru Mauluys care nu ştie
să citească, pentru rege că el ştie să citească!…
În acelaşi timp, Verdure scoase din pieptarul lui o a patra şi a
cincea scrisoare, pe care le aruncă pe covor în dreapta şi în
stânga, apoi se făcură şase, zece, douăzeci… şi învârtea, se lovea
de mobile, râdea cu un hohot de nebun şi urlă:
— Cine mai vrea! Cine mai vrea!…
Părintele Joseph îl apucă de un braţ şi cu o voce groasă,
teribilă, de furie stăpânită, mugi:
— Cine eşti tu?…
— Cine sunt eu? Verdure la naiba! Verdure, maestrul de
caligrafie! Cel mai bun scriitor din ţară! Poftim! Trencavel e cel
mai bun maestru de scrimă! Să vină încoa’, ce dracu!…
— Ei bine, Bogăţia sau spânzurătoarea. Alege. Câte scrisori ca
astea ai făcut?
— Câte?… Aha!… Pe legea mea, am întrebuinţat… zece,
douăzeci de sticle… nu… un butoi! Întrebaţi-l pe seniorul de
Mauluys… douăzeci şi cinci de scrisori bravul meu… număraţi-le,
sunt toate aici…
— Toate?
— Toate.
Verdure îşi înălţă trupul. Acum nu se mai bâlbâia. Nici nu mai
vedea, nici nu se mai clătina. El pronunţă cu o voce grozavă,
liniştită:
— Toate! Afară! de una! Afară de cea adevărată!…
Părintele Joseph se lovi cu palma în frunte.
— Acum vedeţi, ce aveţi de făcut, continuă Verdure. Aţi spus:
bogăţia sau spânzurătoarea. Acum vă întorc eu propunerea.
Alegeţi: ne lăsaţi liberi pentru totdeauna, sau scrisoarea va fi
predată regelui.
Părintele Joseph se apropie de Richelieu şi-i spuse repede:
— Trimiteţi-vă soldaţii înapoi. Oamenii aceştia sunt pentru noi
tari şi inviolabili, fiindcă nu pot fi loviţi de nimeni şi nimic.
Simulaţi generozitatea. Acesta e singurul mijloc ce v-a mai rămas,
pentru a vă masca înfrângerea.
Şi el, începu să adune scrisorile care erau răspândite pe jos şi
le puse una peste alta. Richelieu, ascultă în mod maşinal, fără să
ştie ce face. El dădu un ordin şi soldaţii care îl însoţiseră până
acolo, plecară să-l aştepte în stradă.
Trencavel, Mauluys şi Montariol îşi vârâră spadele în teacă.
— Domnilor, spuse Richelieu, aveţi cuvântul meu, că nici unul
din dumneavoastră nu va mai fi plictisit vreodată de…
— Cer ca şi Rascasse să fie cuprins în aceeaşi favoare.
— Vă acord şi asta! spuse Richelieu. Iar dumneavoastră să vă
daţi cuvântul de onoare, că niciodată scrisoarea, adevărata
scrisoare pe care omul acesta a pus-o în siguranţă, nu o să
ajungă în mâinile regelui…
Montariol şi Trencavel, întinseră mâinile ca să jure. În
momentul acela, Mauluys se apropie, scoase din pieptarul lui
scrisoarea pe care i-o strecurase Verdure şi înclinându-se în faţa
lui Richelieu, spuse:
— Monseniore, adevărata scrisoare, aceea scrisă de
dumneavoastră, iat-o! V-o dăruiesc şi vă asigur în acelaşi timp, că
niciodată, eu n-am citit-o…
Părintele Joseph o smulse şi, fără a o citi măcar, o arse.
Era adevărata scrisoare!…
— Ţineţi-vă bine, îi şopti Eminenţa Cenuşie lui Richelieu; fiţi
generos până la capăt; adevărata scrisoare n-au să ne-o dea
niciodată; ne au la mână!
— Domnule de Montariol, Academia de scrimă are să se
redeschidă mâine. Dacă voiţi, dumneavoastră îi veţi fi maestrul.
Domnule Trencavel, ce pot face pentru dumneavoastră?
— Nimic Monseniore, decât să mă iertaţi că m-am ciocnit de
dumneavoastră. Dar eu trebuie să-mi cuceresc viaţa şi fericirea…
— Domnilor, cu începere din noaptea asta, dumneavoastră
aveţi mine un prieten… şi voi fi fericit dacă voi găsi şi la
dumneavoastră, o prietenie la fel cu aceea pe care v-o ofer.
Cei trei bărbaţi se înclinară adânc. Richelieu şi părintele
Joseph ieşiră afară şi coborâră. În vestibul, îl găsiră pe Corignan
şi pe Brigitte. Într-un colţ se alfa Rascasse. El auzise totul şi
coborî repede, înaintea lui Richelieu, măsurând cu privirea pe
Corignan.
— Monseniorul e mulţumit? întrebă Corignan, cu obrăznicia
lui.
— Sper, miorlăi Brigitte, că cele douăzeci de mii de lire promise,
nu a fost prea mult…
— Douăzeci de lovituri de bici! se răsti părintele Joseph. Hei! I-a
pune-ţi mâna pe zgripţuroaica asta şi să i se tragă douăzeci de
lovituri de curea!
Corignan se învineţi de spaimă, iar Brigitte începu să scoată
nişte ţipete jalnice. Dar hotărârea a fost executată din plin şi chiar
pe loc.
— Şi tu! reluă părintele Joseph în timp ce se apleca
zgripţuroaicei pedeapsa, ce să fac cu tine?
— Prea înalte şi Prea Sfinţite Părinte… bâlbâi Corignan,
înnebunit de frică.
— Monseniore, spuse Rascasse apropiindu-se, mie nu mi-aţi
dat nimic.
— Tu ce vrei? făcu Richelieu.
— Ei bine! daţi-mi-l pe Corignan!
— Ce vrei să faci cu el? întrebă părintele Joseph.
— Să-l duc pur şi simplu la Mânăstire, ca acolo să-şi găsească
liniştea sufletească…
— Ei bine! Ia-l.
Şi Rascasse îl luă! El îi făcu un semn lui Corignan, care
complet năucit îl urmă. Corignan ştia prea bine că îl aşteaptă
spânzurătoarea dacă s-ar fi răzvrătit, aşa că nici nu se gândi
măcar să fugă. Şi Rascasse, era sigur de ascultarea lui pasivă, aşa
că merse înainte, fără a-şi întoarce capul. Însă în curând,
Corignan îşi reveni. Se săturase până în gât de Brigitte şi loviturile
ei de cnut.
„Scârba asta de femeie, mi-a adus nenorocirea, se gândea el.
Nu mă lasă să beau decât apă. Viaţa la ea, era ca în paradis:
singura deosebire, că o aveam şi pe cap; Rascasse mă duce înapoi
la mânăstire, şi acolo, am să-mi reiau eu viaţa frumoasă, de
altădată.”
Rascasse, trecu mai întâi pe la cârciuma aceea deocheată, unde
îşi lăsase câinele. Aci începu să facă scandal, până când, în cele
din urmă i se deschise şi i se dădu câinele înapoi, care alergă
după el, şchiopătând, pe cele trei labe, agitându-şi cu iuţeală
singura-i ureche.
— Hai, spuse Rascasse, să mergem, Corignan.
— Vin frate, spuse călugărul.
— Nu vorbeam cu tine popă! se răţoi Rascasse. Vorbeam cu
Corignan!
În sfârşit, ajunseră la mânăstire, unde părintele Joseph se
înapoiase de vreo cinci minute şi dăduse, fără îndoială, ordine
special căci fratele portar, se puse în grabă la dispoziţia lui
Rascasse.
Corignan a fost închis în dormitor, singur cu Corignan I-ul,
care sub formă de mârâituri, învârtindu-se în jurul lui, cu
urechea ciulită, îi ţinu câteva discursuri ostile. În sfârşit, veni şi
Rascasse, însoţit de doi vlăjgani solizi, bărboşi, nişte călugări de
treabă, însărcinaţi cu aplicarea pedepselor corporale, care
corectau toate greşelile săvârşite de confraţii lor. Corignan,
îngrozit, a fost legat de un fotoliu solid, de lemn. El urlă:
— Iertaţi-mă fraţilor, ce vreţi să faceţi cu mine?
— Nimic, decât să te scăpăm de umflăturile de pe obraz, spuse
Rascasse.
— Umflăturile?!?…
— Da, popă, chirurgul mânăstirii, are să-ţi aranjeze asta, cu
cea mai mare blândeţe.
Corignan rostogoli o pereche de ochi sperioşi. Chirurgul despre
care fusese vorba, intră şi el atunci, sub forma unui călugăr
gigantic, cu nişte pumni care ar fi fost în stare să doboare şi un
boa. Ţinea în mâini, un oarecare număr de instrumente de oţel.
Căţelul se învârtea în jurul pacientului, şontâcăind pe cele trei
picioare, cu urechea triumfător ridicată.
— Răspunde-mi sincer, spuse Rascasse. Vrei să mi-i dai
înapoi?
— Ce? urlă Corignan.
— Ei, dinţii mei, ce dracu! Cei şapte dinţi pe care mi i-ai rupt
cu genunchiul. Îi vreau înapoi.
— Dar nu-i mai am, spuse jalnic Corignan.
— Să avem iertare, popă, ai un îndoit şirag de treizeci şi doi de
dinţi: sănătoşi, albi şi solizi. Vrei să-mi dai dinţii mei înapoi? Nu?
… Frate chirurg, fă-ţi datoria.
— Să vă ia dracu pe toţi, vocifera Corignan. Fac apel la Sfintele
Scripturi care spun…
Nu se mai putu şti ce spuneau Sfintele Scripturi: uriaşa mână
a fratelui chirurg se abătu pe capul pacientului. Cu mâna
cealaltă, giganticul operator, insensibil şi grav, îi deschise fălcile şi
îi introduse imediat în gură un instrument de oţel. Un urlet
răsună în încăpere şi chirurgul îi întinse lui Rascasse, un dinte
solid. Rascasse îl luă şi spuse:
— Unul!
— Umflătura mea! răcnea Corignan. Aoleo, dinţii mei!
Brusc, temuta mână a chirurgului se abătu din nou pe ţeasta
lui şi-i apăsă capul pe spătarul fotoliului:
— Lasă-mă să lucrez, spuse cu blândeţe operatorul. Nu avea
nici o grijă, îi aleg pe cei mai buni.
— Doi! spuse Rascasse după câteva secunde, în timp ce
Corignan invoca toţi sfinţii şi demonii în ajutor, iar Corignan I-ul
se învârtea în jurul odăii lătrând cu un aer de triumf.
După al treilea dinte, Rascasse îl iertă de rest. Corignan a fost
condamnat la trei luni de temniţă, numai cu pune şi apă. El a fost
conlegat, dar părintele Joseph nu se socoti satisfăcut. Nefericitul
a fost condus acolo, hărţuit mereu de Corignan I-ul, care îl tot
muşca de picioare şi urmat de Rascasse. Când se deschise uşa
celulei, în care trebui să coboare pe câteva trepte, Corignan se
vaită:
— Ce mizerie! Iarăşi trebuie să beau numai apă!….
— Taci, popă! grăi Rascasse. Ştii cum trebuie să intri în
temniţă, după noile canoane ale Bisericii?
— Cum să intru? exclamă Corignan zăpăcit. Cu picioarele,
cred…
— Nu, spuse Rascasse. Să-ţi arăt eu.
Şi spunând acestea, îşi făcu vânt şi se aruncă cu capul înainte.
Proiectilul îşi atinse ţinta în plin. Capul lui Rascasse, îl lovi pe
Corignan în burtă, repezindu-l pe spate şi înainte de a-şi da
seama, se văzu întins pe spate, în celulă.
— Adio, popă! strigă vocea îndepărtată a lui Rascasse.
— Mii de blesteme!… urlă Corignan.

Sfârşit
CUPRINSUL

Capitolul I – ANNAÏS DE LESPARS

Capitolul II – SCRISOAREA LUI RICHELIEU
Capitolul III – TRENCAVEL
Capitolul IV – BASTILIA
Capitolul V – CRIPTELE MÂNĂSTIRII
Capitolul VI – BICIUL SFÂNTULUI LABRU
Capitolul VII – RASCASSE ŞI CORIGNAN
Capitolul VIII – LOCUINŢA FRUMOASEI ANNAÏS
Capitolul IX – HANUL „FRUMOASA DIADEMĂ”
Capitolul X – HANUL „FRUMOASA DIADEMĂ” (II)
Capitolul XI – O PARANTEZĂ
Capitolul XII – PALATUL DE GUISE
Capitolul XIII – CHALAIS SAU LOUVIGNI?
Capitolul XIV – COMPLOTUL
Capitolul XV – EU RĂSPUND DE EL!
Capitolul XVI – ÎNTÎLNIREA
Capitolul XVII – DE LA DRAGOSTE LA TRĂDARE
Capitolul XVIII – SE PREPARĂ CAPCANA
Capitolul XIX – CONACUL SAINT-LAZARE
Capitolul XX – SECUNDUL MONTARIOL
Capitolul XXI – DUBLA ARESTARE A LUI TRENCAVEL
Capitolul XXII – DUBLA ARESTARE A LUI TRANCAVEL (II)
Capitolul XXIII – DUCESA DE CHEVREUSE
Capitolul XXIV – DESTINUL LUI CHALAIS SE CONTUREAZĂ

Capitolul XXV – CORIGNAN ŞI RASCASSE ÎN CAMPANIE

Capitolul XXVI – ANNAÏS CAPTURATĂ
Capitolul XXVII – SCURTA APARIŢIE A LUI VERDURE
Capitolul XXVIII – SAINT-PRIAC
Capitolul XXIX – EROINA
Capitolul XXX – TRĂDAREA LUI VERDURE
Capitolul XXXI – EMINENŢA CENUŞIE
Capitolul XXXII – RASCASSE ŞI CORIGNAN SUNT DESPĂRŢIŢI
 Capitolul XXXIII – TRENCAVEL ŞI ANNAÏS
Capitolul XXXIV – TRENCAVEL ŞI ANNAÏS (II)
Capitolul XXXV – ASEDIUL DIN STRADA COURTEAU
Capitolul XXXVI – REGELE LUDOVIC AL XIII-LEA
Capitolul XXXVII – ALTEŢA SA DUCELE DE ANJOU
Capitolul XXXVIII – DIN PIVNIŢELE DE PE STRADA
COURTEAU, ÎN PODUL DIN PIAŢA REGALĂ
Capitolul XXXIX – MASA DE LA FLEURY
Capitolul XL – AFACEREA DE LA FLEURY
Capitolul XLI – VICTORIA LUI RICHELIEU
Capitolul XLII – ÎNVINŞII

Capitolul XLIII – ALŢI DOI ÎNVINŞI

Capitolul XLIV – CRIZA
Capitolul XLV – DRUMUL SPRE BLOIS
Capitolul XLVI – DISPOZITIVUL UNEI BĂTĂLII
Capitolul XLVII – ANNAÏS SE ÎNDREAPTĂ SPRE DESTINUL
SĂU
Capitolul XLVIII – EVOLUŢIILE LUI RASCASSE
Capitolul XLIX – CUVÂNTUL REGAL
Capitolul L – UIMIREA LUI RASCASSE
Capitolul LI – MARCHENOIR
Capitolul LII – ANNAÏS CAPITULEAZĂ
Capitolul LIII – DRUMUL LUI LOUVIGNI
Capitolul LIV – NEBUNIA LUI VERDURE
Capitolul LV – GASTON DE ORLÉANS
Capitolul LVI – IUBITA
Capitolul LVII – CUM S-A SFÎRŞIT ŞI CU ANNAÏS DE LESPARS
Capitolul LVIII – SFÂRŞITUL NEBUNIEI LUI VERDURE