Dragoste Si Ura #1.0 5
Dragoste Si Ura #1.0 5
Dragoste Si Ura #1.0 5
Capitolul IV – BASTILIA
3
angevin – din provincia Anjou sau din oraşul Angers [n.e.e.].
cinci necunoscuţi şi că acesta, revenindu-şi din ameţeala lui,
fugise înghiţind pământul.
Trencavel îşi recapitula aşadar inamicii pe care şi-i pusese în
spinare: Saint-Priac, Richelieu, Corignan, părintele Joseph. Dar
nu ştia că lista aceasta ar fi trebuit să fie adăugată şi o inamică,
aceea care în clipa vând el îl salvase pe Corignan la colţul Străzii
Sainte-Avoye, auzise pronunţându-se numele lui de către
Montariol… Această inamică se numea Annaïs de Lespars… Apoi
adormi…
Când se deşteptă, se făcuse ziuă. El se îmbrăcă cu un costum
nou, fiindcă cel din ajun era în zdrenţe. În mod maşinal, se
apropie de ferestruică şi un strigăt de bucurie îi scăpă. Annaïs era
acolo!…
Bietul Trencavel, pentru prima oară în viaţa lui simţi o durere
necunoscută până atunci, care îi strângea inima şi îi astupa
gâtul. Erau chinurile geloziei! Da, Annaïs era acolo! Dar aşezat
lângă ea, pe bancă, luându-i câteodată mâna şi vorbindu-i cu
familiaritate, era un tânăr, un gentilom elegant şi frumos, bine
îmbrăcat!…
Maestrul de scrimă aruncă nişte priviri de batjocoritoare milă
asupra interiorului mansardei sale, apoi le îndreptă din nou
asupra luxosului necunoscut… şi izbucni în râs.
Capitolul XI – O PARANTEZĂ
CE SE PETRECUSE?
Acoperişul acela adăpostea şi tragedie şi comedie: în sala de
onoare plana moartea; acolo se hotărâse duelul lui Annaïs cu
Richelieu, dispariţia lui Ludovic al XIII-lea, căsătoria Annei de
Austria cu Gaston, cumnatul ei. Aceste piese ale dramei
înfiorătoare, aceste extraordinare aventuri, erau decretate de nişte
oameni pe care îi escorta fantoma călăului…
La douăzeci de paşi de acolo, Corignan îşi făcea de cap şi
Rascasse, natural, îi dădea replica.
Trencavel îi lăsase într-o sală îndepărtată şi fiindcă luase cu el
spada lui Rascasse şi îl deposedase şi pe Corignan de pumnalul
lui, amândoi erau neînarmaţi. În întunecimea camerei, învinşi,
umiliţi, îngroziţi la gândul că ar putea fi găsiţi acolo, lucru care l-
ar fi lipsit pe cardinal pentru totdeauna de serviciile lor, ei erau la
început foarte liniştiţi. Doar din când în când, unul sau celălalt
scotea câte un suspin.
5
Ca un joc de cuvinte la numele lui „Verdeaţă” (Verdure).
văzuse pe Verdure la trei paşi de masa lui!…
Verdure sta la o masă cu spatele întors spre Saint-Priac. În faţa
lui era o cană de zinc şi o sticlă, golită pe trei sferturi.
— Cum de nu l-am văzut până acum? murmură Saint-Priac
înspăimântat de mirare şi pământiu la faţă, de bucurie.
— A sunat stingerea! strigă în momentul acela unul din
servitorii din salon. La revedere, nobili seniori! Vă rog să plecaţi,
domnilor studenţi! Ieşiţi afară, burghezilor!
Verdure se ridică odată cu cea mai mare parte din clienţi şi se
îndreptă clătinându-se spre uşă. Saint-Priac porni pe urmele lui,
spunându-şi:
— Caraghiosul şi-a păstrat bunele obiceiuri. E pe jumătate
beat. Deci, jumătate de treabă e făcută.
Ieşind afară, Verdure se înfundă în direcţia opusă străzii
Sainte-Avoye; se clătina din ce în ce mai tare. Saint-Priac îl auzi
cum râdea, cu râsul lui subţire şi spunea:
— Minunat Saumur! Păcat că Parisul ăsta e un oraş aşa de
ciudat. Sună stingerea tocmai în momentul când oamenii cinstiţi
de-abia au început să-şi stingă focul din gâtlej!
Ţinându-şi, cu o voce behăită, astfel de discursuri de beţiv,
Verdure mergea cu o prudenţă extraordinară, care dovedeşte
adevărata beţie. Când ajunse la colţul străzii Tissanderie, Saint-
Priac îi puse brusc mâna pe umăr.
— Ce e? bâlbâi beţivul. Cine?… Ce?... Hei, da cine eşti tu,
amice?…
— Sss! taci, Verdure! Urmează-mă…
Beţivul îşi puse mâna streaşină la ochi, ca şi când ar fi vrut să
vadă prin întuneric.
— Hei! spuse el. Dar a cui e vocea asta?… Să te urmez?… Pe
coarnele diavolului… dar cine eşti tu?… încotro să merg?…
— Spre o drăguţă cârciumioară pe care o ştiu eu la capătul
străzii acesteia şi unde se bea un vin de Saumur, pe lângă care
cel de la Frumoasa Diademă nu e decât o poşircă.
— Ei!… Atunci te urmez, prietene…
Taverna exista. Se putea intra înăuntru printr-un culoar, după
ce făceai un semnal convenit de mai înainte. Saint-Priac ceru
patru sticle de Saumur şi-l conduse pe tovarăşul său într-o odăiţă
mai retrasă. Acolo, la lumina lumânărilor de ceară, Verdure
aruncă o privire năucă lui Saint-Priac. Fără îndoială că-l
recunoscuse în sfârşit, printre fumurile beţiei şi fără îndoială că
aceasta îl mai trezi.
— Ho! exclamă el. Domnul baron!…
Verdure, care se trântise pe un scaun fără spătar, se ridică, îşi
îndoi slaba lui spinare şi spuse pe nas, printre sughiţuri…
— Aşadar, tot pe dumneavoastră v-am recunoscut eu acum
patru zile la Étioles? Ah! domnule baron, puteţi să mă credeţi, că
bucuria mea este foarte mare că vă revăd în plină prosperitate…
— Şi eu sunt mulţumit că te revăd. Hai să bem!
— Mulţumit că mă vedeţi! se piţigăi Verdure. Dumneavoastră
găsiţi totdeauna câte un cuvinţel ca să râdeţi de mine. Să bem!
Asta vreau şi eu. Dumneavoastră nici nu aveţi idee ce mult usucă
gâtlejurile praful de pe drumul mare şi asta, pentru mulţi ani.
Ştiţi, domnule, că acuma simt pe gâtlej praful acela cenuşiu de pe
drumurile din jurul Angersului?…
— Şi eu la fel. Din cauza asta, vezi tu, beau şi eu aproape la fel
de mult ca tine.
— Atunci să bem! spuse Verdure destupând a doua sticlă. Nu-i
rău. Am băut noi şi mai bun, da în sfârşit şi acesta e demn de
laudă. Aşadar, iată-vă la Paris. Şi încă introdus la curte! Ah!
Domnule baron, de câte ori nu v-am regretat eu! De câte ori nu
m-am gândit eu la pânda noastră, din dosul vreunui tufiş sau
vreunui colţ de pădure! Ce timpuri frumoase erau alea! Cum ne
mai băteau inimile când vedeam sosind din depărtare vreun
călăreţ burtos, aşa, pe pofta noastră! Ehe! parcă mai era cineva ca
dumneavoastră, când dintr-un salt îi apucaţi dârlogii şi…
— Taci din gură şi bea…
— Dumneavoastră nici nu aveaţi pereche când trebuia să le
strigaţi oamenilor. „Descălecaţi domnule, şi descărcaţi-vă pungile;
sau descărcăm noi puşcoacele. Hait, repede.” Şi bietul om se
grăbea să-şi deznoade punga. După asta urma îmbulzeala între…
— Mai taci odată, animalule…
— Tac, tac. În sănătatea dumneavoastră domnule baron! Oh!
mi-a venit o idee!… Oare nu cumva dumneavoastră aţi venit la
Paris ca să lucraţi pe un teatru de operaţii mai demn de
dumneavoastră?… În cazul ăsta…
— În cazul ăsta? făcu baronul ştergându-şi fruntea plină de
sudoare.
Verdure îşi trânti cu putere cana pe masă.
— În cazul ăsta, domnule, fie ce-o fi, cer să-mi reiau serviciul!
Saint-Priac tresări. O bănuială rapidă trecu prin mintea lui. El
azvârli asupra beţivului o privire fulgerătoare. Dar Verdure îşi
umplea paharul cu o mână tremurătoare; faţa lui era acoperită cu
mii de cute de bucurie; gâtul sticlei clănţănea ciocnindu-se de
marginea cănii.
— Să vedem, spuse atunci Saint-Priac. Ce faci tu aici, la Paris?
— Mă prăpădesc, slăbesc, turbez. Uite, domnule baron, sunt
într-un hal de plâns…
— Atunci înseamnă că ţi-ai pierdut stăpânul?… Un stăpân aşa
de bun!
— Contele de Mauluys este un om galant, spuse cu gravitate
Verdure. Mi-aş jertfi şi un deget de la mână ca să-i evit vreo
nemulţumire. Numai că…
— Numai că?… Haide, vorbeşte…
— Ei bine! el nu bea deloc, asta e! Vă mai amintiţi întâmplarea
aceea? reluă Verdure cu coatele pe masă. Într-o zi, aproape de
Saumur dumneavoastră m-aţi legat de un copac ca să-mi trageţi
douăzeci de lovituri de curea. Era drept: greşisem faţă de
regulament. Douăzeci de lovituri de curea pe spinarea goală, era
maniera dumneavoastră de a ne învăţa bunele principii. Bună
manieră, la dracu! Pe scurt, tocmai în momentul acela a apărut şi
domnul de Mauluys. Parcă-l văd şi acuma cum a sărit de pe cal şi
şi-a tras spada. Mi se pare că v-a cam lăsat puţin sânge… în
sfârşit, după ce m-a dezlegat, m-a întrebat dacă vreau să merg cu
el. Mărturisesc că atunci mi-a fost frică de cele douăzeci de
lovituri de curea ce trebuia să mi le daţi şi – pe legea mea – v-am
făcut o plecăciune şi am şters-o…
— Treci peste asta! se răsti Saint-Priac de data aceasta, şi goli
cu adevărat cana de vin.
— Trec. Când ajunse la Angers, contele de Mauluys, îmi puse o
piesă de aur în mână şi-mi dădu drumul. Eu m-am aruncat la
picioarele lui şi l-am implorat să mă ia în serviciul lui. El a
consimţit. Şi de atunci nu am mai avut nimic să-i reproşez acestui
gentilom, în afară de faptul că nu ştie să bea; în afară de faptul că
nici nu-i place ca cineva să bea; în afară de faptul că nu are
pivniţă; în afară de faptul că eu am nostalgia frumoaselor
escapade de altădată şi că domnul conte trăieşte ca un veritabil
mare senior.
Verdure îşi goli cu răceală cana cu vin.
— Un veritabil monsenior! scrâşni Saint-Priac.
— Da. Şi asta nu-i pe placul meu. Cu atât mai bine: mă ofer să
primesc loviturile de curea, numai să mă luaţi din nou cu
dumneavoastră.
Saint-Priac se aplecă spre Verdure şi cu o voce grăbită îi spuse:
— Şi eu însumi am renunţat la aventurile de pe drumul mare,
pentru nişte aventuri mult mai fructuoase şi mai puţin
periculoase. Curtea e un câmp de luptă ca şi oricare altul. Eu m-
am ataşat de cel mai mare personaj din tot regatul. Dacă vrei să
mă asculţi am să te îmbogăţesc.
— Porunciţi! spuse Verdure.
Saint-Priac avu o scurtă ezitare apoi spuse:
— Stăpânul tău posedă o scrisoare care îmi trebuie… vreau să
ţi-o descriu.
— Inutil, domnule baron, scrisoarea nu e la contele de
Mauluys.
— Atunci la cine? Spune-mi la cine e scrisoarea?
— La mine!…
Aceeaşi bănuială trecu ca o vijelie prin mintea lui Saint-Priac; o
lumină ucigaşă se aprinse în pupilele lui. Mâna se crispa pe
mânerul pumnalului. Verdure nu vedea nimic: era beat.
— De unde ştii tu de care scrisoare vreau să vorbesc, întrebă
Saint-Priac cu gâtul uscat.
Verdure imită zgomotul unei uşi vechi, care se mişcă pe nişte
balamale ruginite: era felul lui de a râde. El îşi clătină capu-i
încărunţit, ridică spre tavan un deget tremurând şi cu mutra
aceea caracteristică oamenilor beţi, spuse:
— Dacă aş fi fost beat, v-aş fi scuzat întrebarea asta. Dar am
băut exact atâta vin încât să pot despărţi insinuarea de
stupiditatea pe care o cuprindea în ea. În sănătatea
dumneavoastră, domnule baron! Eu nu sunt beat şi raţionez.
Aşadar, îmi spuneţi că sunteţi în serviciul celui mai mare personaj
din regat, trei zile după ce v-am văzut călărind seară de seară cu
Eminenţa Sa, cardinalul – şi nu vreţi ca să fi ghicit prin aceasta
că sunteţi în serviciul Eminenţei Sale!
— Şi pe urmă? mârâi Saint-Priac cu un ton scurt şi aspru.
— Hâc!… îmi vorbiţi şi de o scrisoare pierdută sau furată, pe
care doriţi să o recăpătaţi. Asta înseamnă, cu alte cuvinte, o
depeşă pe care Eminenţa Sa regretă de moarte că a pierdut-o. Şi
tot nu voiţi să ghicesc? Frumoasă şiretenie. E vorba de scrisoarea
pe care i-am luat-o fratelui Corignan.
— Pe care tu… tu! Tu eşti acela…
— Eu!… Am fost elevul dumneavoastră, domnule baron!
— Oh! Oh! Dacă tu spui drept!…
— Drept? Ha! Pe Scaraoschi! Păi credeţi dumneavoastră că
Verdure rimează cu înşelăciune?… nu vedeţi că nu se termină la
fel?…
— Taci din gură! murmură Saint-Priac. Douăzeci de poli de aur
dacă ai spus drept!
— Exact atâţia cât loviturile de trăgătoare de care am scăpat
graţie domnului conte! Ehe, asta înseamnă mulţi bani!
Şi Verdure deschise nişte ochi holbaţi de admiraţie şi poftă.
— Povesteşte-mi cum ai luat tu scrisoarea asta. Povesteşte,
povesteşte!
— Douăzeci de poli de aur!
— Se poate să fie şi mai mulţi! Povesteşte, povesteşte!
— Povestea nu-i deloc uimitoare, spuse Verdure cu modestie.
Ştiţi, eu speram mereu că am să vă văd, domnule baron. Mereu
am regretat viata noastră veselă. Gândindu-mă mereu că mai
curând sau mai târziu, îmi voi relua serviciul alături de
dumneavoastră, ieşeam şi eu seara, ca să-mi antrenez mâna, cu
câţiva oameni viteji ca şi mine, amatori de lumina lunii. Ca să
punem pe urme false curiozitatea răuvoitorilor, noi ne strigam
unul pe altul cu nume împrumutate, domnule baron, aşa cum ne
împrumutam şi banii care ne împodobeau pungile. Unul din noi,
în cinstea dumneavoastră, se numea Saint-Priac.
Saint-Priac nu se clinti. El asculta cu o atenţie avidă.
— Un altul se numea Trencavel. Un altul se numea Mauluys:
eu eram acela! într-o noapte când dam târcoale prin jurul Pieţei
Regale, dădurăm peste un demn călugăr pe care l-am devalizat cu
sfinţenie. Rămas ultimul lângă capucinul leşinat, eu i-am
desfăcut bluza, ca să-i dau voie să respire: sunt şi eu creştin,
domnule. Tot scotocindu-l, mâna mea dădu peste o hârtie. Am
luat-o din obişnuinţă… A doua zi, la lumină, văzui că era o
scrisoare sigilată cu stema Eminenţei Sale.
— Ce scria pe ea? gâfâi Saint-Priac.
— Hm, ciudat!… Scria: Majestăţii Sale regina…
Figura aprinsă a lui Saint-Priac se împietri. El fu năpădit de
acel calm teribil, care câteodată ajunge să facă să-i pleznească
inima cuiva, aşa cum sare capacul la o oală ce fierbe pe foc.
— Şi scrisoarea asta, spuse el cu răceală, i-ai arătat-o
stăpânului tău?
— Haida de! M-ar fi ciomăgit… Ehe, acest domn conte are nişte
idei foarte ciudate: cu totul opuse celor ale dumneavoastră… ale
noastre. În sănătatea dumneavoastră, domnule baron! Eu mi-am
arătat-o mie şi asta e de-ajuns.
— Scrisoarea asta, reluă Saint-Priac cu vinele de la tâmplă
umflate, ai păstrat-o tu?
— Intactă. În perfectă stare. Nimic nu-i lipseşte. În sănătatea
dumneavoastră!
— Şi scrisoarea asta… spuse pentru a treia oară Saint-Priac, de
data aceasta cu un horcăit.
Dinţii i se strânseră. Inima îi sărea din piept. El nu mai
îndrăzni să continue. Dar ca şi cum ar fi înţeles ce i se cerea,
beţivul căută pe sub bluză, cu gesturi stângace. Şi deodată, în
timp ce Saint-Priac simţea o sudoare de gheaţă udându-i rădăcina
părului…
— Iat-o, spuse Verdure.
Şi aruncă pe masă scrisoarea. Mâna lui Saint-Priac se abătu.
Degetele i se încleştară pe document.
Fu un moment de tăcere, în care Saint-Priac, cu mâna
înţepenită pe scrisoare, îşi privi viitorul în faţă. El scoase un
hohot de râs nervos.
Apoi, îl revăzu pe Verdure în faţa lui făcând puternice eforturi
ca să se ţină pe scaunul lui fără spătar. Ridică mâna şi fixă
scrisoarea cu o privire sălbatecă. Adresa era acolo: Majestăţii Sale
regina… şi sigiliul acela mare, roşu, atârna într-o parte.
Scrisul! Oh! era scrisul cardinalului. El îl cunoştea prea bine. Îl
recunoscu imediat şi sigiliul de la capătul panglicii, cu liniile lui
ciudat încrucişate în relief: stema cardinalului. El recunoscu şi pe
acestea din prima ochire. Verdure îşi întinse braţul, degetul lui
subţire atinse sigiliul şi scrâşni:
— Mare!… Mare ca un pol de aur!… Priviţi… cum se întinde…
mare ca masa… Oh! mare ca Parisul… mare ca întreg regatul!… şi
roşu… roşu ca…
— Ca ce? Spune! se răsti Saint-Priac.
Verdure scoase un hohot strident de râs şi spuse:
— Ca… vinul!
Capul îi căzu greu pe masă şi adormi imediat
— Ca sângele; asta a vrut să spună, zise Saint-Priac. Beţivule,
te-ai dus!
El examina scrisoarea care îi tremura între degetele înfiorate.
— Intactă, murmură el. Beţivul a spus-o: intactă şi în perfectă
stare. S-a terminat. Acum nu mă voi mai sinucide domnule
cardinal. Acum e rândul dumneavoastră să vă ţineţi făgăduiala.
Ascunse documentul sub pieptar şi simţi sub mâna lui cum
inima i se zbătea cu lovituri puternice. Era bucuria. Atunci se
ridică, îşi luă pelerina din cui, se înfăşură cu ea din cap până în
picioare – şi privirea lui se abătu din nou asupra beţivului
adormit. Beţivul sforăia, cu capul pe mână, cu un ochi întors spre
Saint-Priac – un ochi aproape întredeschis, probabil din cauza
tensiunii nervoase a pleoapei.
— Eh! o lovitură solidă, bine aplicata… El nici nu are să-şi dea
seama măcar. E un trădător. Şi-a trădat stăpânul. Ar putea prea
bine să mă trădeze şi pe mine la rândul meu – oh! Şi apoi, ce!…
Trebuie s-o fac!
Saint-Priac se aplecă. Verdure nu mişca. El rămase cu capul pe
masă. Cu ochiul acela întors spre asasin, cu ochiul acela aproape
întredeschis, din care se strecurase o discretă, aproape invizibilă
privire. Doar un sforăit ceva mai răguşit şi murmură:
— Polii mei… polii mei de aur… scrisoarea…
Deodată, pofta de ucidere se dezlănţui în mintea lui Saint-Priac.
Braţul lui făcu doar o singură mişcare rapidă, puternică. Verdure
se prăbuşi, se rostogoli sub masă.
Se prăbuşi – sinistră coincidenţă – în aceeaşi clipă când braţul
înarmat se repezea spre el; aşa că, dacă Saint-Priac ar fi fost în
stare să reflecteze, i s-ar fi părut că moartea i-o luase înaintea
loviturii de pumnal – şi că Verdure murise de un val de sânge în
creier, de o congestie, chiar în clipa când era lovit.
„Domnule cardinal,
Vă adresez aceste rânduri pentru a vă mărturisi scârba pe care o
încerc cu privire la atentatele încercate împotriva persoanei voastre
şi afecţiunea pe care o simt pentru dumneavoastră, din zi în zi mai
mare.
Vreau să vă aduc la cunoştinţă că întăresc şi aprob toate
măsurile pe care dumneavoastră credeţi că trebuie să le luaţi
pentru siguranţa dumneavoastră, a mea şi a Statului.
Fiţi siguri că nu am să-mi schimb niciodată părerea şi că oricine
v-ar ataca, mă veţi avea ca ajutor.
Rog pe Dumnezeu, domnule cardinal, ca să vă ţină în Sfânta Lui
pază.”
„Domnule Trencavel,
Îmi e imposibil să vă spun „adio”, fără a vă asigura, că voi
păstra amintirea devotamentului dumneavoastră. Vă stimez prea
mult pentru a vă ascunde motivele, care mă obligă să renunţ la
acest devotament, pe care dumneavoastră mi-l oferiţi şi de care, mi-
aţi dat dovadă. Rugaţi de mine, patru tineri gentilomi de valoare,
au venit la Paris, ca să împartă cu mine destinul meu, pericolele
mele, lupta mea.
Domnule Trencavel, numai cu ei trebuie să continui lupta, să
triumfăm sau să pierim. M-am jurat s-o fac astfel. Aceşti patru
generoşi gentilomi şi-au părăsit pentru mine pământurile lor, pe cei
ce le erau apropiaţi şi strălucitul viitor care li se oferea. În schimb
eu mi-am pus în joc cuvântul de onoare, că voi fi cu ei –numai cu ei
– până la sfârşitul întreprinderii noastre. Am văzut, am ghicit şi
ştiu, că ei îndură cu mare greutate grija pe care o puneţi
dumneavoastră de a mă apăra. Mult timp, v-am crezut duşmanul
meu şi atunci, am văzut în dumneavoastră, un adversar de temut.
De când ştiu că dumneavoastră nu sunteţi duşmanul meu, aţi
devenit al lor. Aş muri de ruşine, dacă ei s-ar putea gândi măcar o
clipă că am acceptat intenţionat, un alt ajutor decât al lor.
Dumneavoastră, aveţi o inimă foarte mare, domnule. Aşadar, veţi
accepta ca să vă spun „adio” şi veţi îngădui ca să rămân singura
care să judec care să-mi fie bunii tovarăşi, de care aş putea avea
nevoie pentru a răzbuna memoria doamnei, mama mea. Orice s-ar
putea întâmpla în urmă, să fiţi sigur, că eu ţin în mare cinste oferta
devotamentului dumneavoastră, pe care mi-aţi făcut-o şi care îmi
va fi cu neputinţă să o uit vreodată.
Adio, domnule Trencavel”.
„Doamnă,
Doresc ca la primirea prezentei să porniţi la drum fără nici o
întârziere şi să veniţi să mă întâlniţi la castelul din oraşul nostru
Nantes.
Ludovic rege”.
Capitolul LI – MARCHENOIR
Sfârşit
CUPRINSUL