Istoria economiei nationale

- referat-

Istoria si evolutia banilor

PLAN:
Analizind parcursul banilor de-a lungul timpului, modul in care au aparut, uzul si abuzul
lor de catre cei care i-au creat, reprezinta cea mai potrivita metoda de a intelege
subtilitatile acestei inventii pe care o consider cea mai importanta din istoria omenirii.

Astfel , cu timpul, bucatilor de aur si de argint, folosite la schimb , li s-a dat denumirea de
bani. Aceasta noua intrebuintare a aurului si argintului, a facut ca cerinta sociala pentru
aceste metale sa creasca. Banii si-au facut aparitia deci dintr-o necesitate sociala, avand
menirea de a servi la masurarea valorii marfurilor in procesul de schimb devenit o cerinta
obiectiva a dezvoltarii societatii. Denumirea generica de bani desemneaza marea
diveristate de instrumente la care s-a recurs cu scopul précis de a se intruchipa o anumita
putere de cumparare, un drept potential de a dobandi bunuri necesare. Crearea acestor
mijloace a marcat incontestabil un progres, un pas inainte ce stimula dezvoltarea
productiei de marfuri si largirea pietei, care avea sa se extinda pe spatii tot mai largi.
Economia de schimb în condiţiile contemporane este de necunoscut fără existenţa banilor.
Aceştia fac parte din viaţa de zi cu zi a omului, reprezentând poate cel mai interesant
instrument economic asupra căruia omul s-a aplecat pentru al înţelege, pentru a-i
descoperi natura, rolul şi funcţiile lui.
Principala întrebare care şi-o pun specialişti este legată de natura banilor. Ei se întreabă
ce sunt banii? Acestei întrebări i s-au dat mai multe răspunsuri. Clasicii economiei
politice au demonstrat că banii nu sunt altceva decât o marfă. Aceasta deoarece banii nu
fac altceva decât să îndeplinească un rol, respectiv ei sunt un echivalent general al valorii
tuturor mărfurilor şi un instrument de schimb. Ei au apărut spontan în urma unui lung
proces istoric de dezvoltare a schimbului. Alţi specialişti consideră banii a fi rodul unei
convenţii la care oamenii ar fi ajuns pentru a uşura schimbul, sau ar fi o ficţiune juridică,
respectiv o creaţie a ordinii de drept. " Banii sunt o convenţie socială artificială . . . de
îndată ce bunurile pot fi cumpărate sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să
se folosească de el pentru cumpărăturile şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau
nu, banii sunt acceptaţi sau nu . . .pentru că ei sunt acceptaţi." (Paul A. Samuelson )
Problema naturii banilor nu a fost încă pe deplin rezolvată. Discuţiile între specialişti
continuă, dar important este faptul că toţi subliniază importanţa banilor în societate:" noi
identificăm banii ca un element cheie pentru provocarea eficienţei în producţia şi
schimbul de produse şi servicii. Banii ajută la rezolvarea acestor probleme din cauză că
sunt un bun care are acceptarea generală ca mijloc de schimb" (Lloyd Atkinson ).

O definiţie a banilor a dat-o Costin Kiritescu : "banii reprezintă un instrument social, o

formă particulară imediat mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi
omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra părţii din
produsul social al ţării emitente". Banii au apărut în procesul trecerii de la economia
naturală la economia de schimb.

Înainte de inventarea banilor, oamenii făceau negoţ apelând la troc.

Făceau schimb de mărfuri sau de servicii echivalente ca valoare. Dar
trocul nu era întotdeauna convenabil. Pentru ca această formă simplă
de comerţ să poată funcţiona, un negustor trebuia să aibă nevoie de
mărfurile altui negustor. În plus, negustorii trebuiau să care sau să aibă
grijă de mărfuri voluminoase, ca de exemplu animale sau saci cu
cereale.

2
În timp, negustorii au înţeles că au nevoie de un mijloc de schimb sau
de plată mai simplu şi au apelat la metale preţioase precum aurul,
argintul şi cuprul. În imaginea alăturată, observ ăm un negustor care
cumpără bunuri sau servicii plătind cu metale preţioase, sub formă de
bijuterii şi lingouri.
Diviziunea socială a muncii, gradul de dezvoltare a tehnicii şi tehnologiei, a determinat
specializarea producătorilor şi extinderea schimburilor de mărfuri, creând dificultăţi şi
bariere. Principalele dificultăţi erau :
a) imposibilitatea realizării coincidenţei dintre nevoile ofertanţilor şi cumpărătorilor: un
producător A are de oferit marfa X, iar producătorul B marfa Y. Presupunem că B are
nevoie de X, dar A nu are nevoie de Y, ci de marfa Z. Atunci B, trebuie să caute
producătorul C al mărfii Z, care să aibă nevoie de marfa Y. Dacă îl găseşte schimbă Y
pe Z, după care se întoarce pentru a face schimbul care de fapt îl interesează,
respectiv marfa Z cu marfa Y. În acest mod sunt satisfăcuţi şi producătorul A şi B.
Dar o asemenea modalitate îngreunează schimbul şi în unele cazuri îl face chiar
imposibil.
b) Dificultăţile în determinarea valorii: schimbul mărfii contra marfă nu permite
folosirea unui instrument rapid de apreciere a valorii mărfii şi de raportare din acest
punct de vedere între mărfurile care se schimbă.
c) Imposibilitatea divizării în elemente. Multe categorii de mărfuri nu puteau fi divizate,
pentru vânzarea lor fiind necesar schimbul pe mari cantităţi din alte mărfuri, peste
nevoile d consum ale cumpărătorului.

În concluzie, ca primă etapă apar banii marfă, care în final se fixează pe metale preţioase.
O dată cu apariţia banilor, lumea mărfurilor se divide în două: la un pol apar toate
mărfurile obişnuite, cu utilităţile lor, iar la polul opus, o marfă deosebită care joacă rolul
de bani şi care se poate schimba cu oricare din mărfurile existente.

Cum se făceau la început monedele?

Se pare că primele monede au apărut în Lidia (Turcia de azi) înaintea
anului 700 î.e.n. Imediat după aceea, lucrătorii în metal din diferite ţări
au început să producă în masă monede, acestea fiind folosite de
popoarele din toate ţinuturile menţionate în Biblie.

Dar cum se fabricau monedele? Meşteşugarul scotea metalul topit din

cuptor şi îl turna în forme adâncite, producând nişte discuri nemarcate
numite rondele. El introducea rondelele între două matri ţe gravate cu
simboluri sau cu imagini . Apoi, cu o lovitură de ciocan, imprima
imaginea respectivă pe rondelă. Din cauza vitezei, se întâmpla uneori
ca imaginea de pe monedă să nu fie bine centrată. De aceea,
3
meşteşugarii sortau monedele, le cântăreau pentru a se asigura că au
valoarea corespunzătoare şi îndepărtau, la nevoie, surplusul de metal.

În procesul circulaţiei monedele de aur cunosc un proces de uzură. Astfel se ajunge ca

valoarea nominală a monedei să nu mai corespundă cu conţinutul ei în aur, iar monedele
cu acelaşi nume să aibă valori diferite. Apare astfel posibilitatea ca în rolul de monedă,
banii de metal preţios să poată fi înlocuiţi prin bani fără valoare intrisecă. Acestea sunt,
de fapt, semne ale valorii.

4
In perioada cand banul era reprezentat de moneda metalica, el mai avea o latura comuna
cu celelalte marfuri si anume ca materialul din care era confectionat putea fi socotit
marfa. Monedele de aur si argint aveau o valoare proprie nu departe de valoarea metalului
pretios din care erau confectionate. Dar pe langa valoarea legala imprimata si fixata de
stat, monedele metalice aveau si o valoare comerciala egala cu valoarea metalului pretios
ce il continea. Diferentele de continut metalic atrageau dupa sine diferente de valoare.
Apareau incertitudini in determinarea valorii reale a monedei, de aceea, schimbul se facea
prin cantarirea monedelor, deci prin cantitatea de metal pretios continut de moneda.
Aceste diferente au condos la abuzuri in emiterea monedelor.
Monedele de aur si argint puteau fi usor apreciate si cumparate ca marfa. Moneda
era marfa, dar nu orice obiect (marfa) de metal pretios este moneda.
Deosebirea s-a accentuat si a devenit definitive o data ce banul a luat forma
proprie de hartie-moneda, adica bilete de banca. Acestea nu mai au o valoarea intrinseca,
ci doar garantia celor ce le-au emis, sau cea conferita de autoritatea statului care le punea
pe piata.
O data cu dezvoltarea economiilor a crescut cantitatea de bunuri supuse
schimbului, pe cand producerea de moneda-marfa sau metalica (metale pretioase) era
limitata. A aparut un dezechilibru intre cererea si oferta de moneda de marfa, ceea ce a
avut drept effect aparitia monedei de hartie (fiduciare). Moneda de hartie se prezinta sub
doua forme:
- bancnotele (biletele de banca)
- moneda de cont (scripturala)
Aparitia monedei de hartie a avut precedente in efecte de comert sau scrisori de
schimb. Ea a aparut prima data in Europa la sfarsitul secolului al XII-lea si a avut drept
cauza, limitarea pericolului transportului de moneda metalica. Efectele de comert
propriu-zise sau tratele comerciale au aparut de fapt in secolele XVII-XVIII. Scrisoarea
de schimb si tratele nu au o valoare intrinseca. Ele sunt doar un angajament de plata al
celui ce le emite, pentru o anumita data. In aceeasi perioada apar primele bilete de banca
si moneda de ccont. Moneda de hartie sau biletele de banca puteau fi schimbate oricand
in moneda metalica, la ghiseele bancii si era garantata de rezerva de aur-moneda pe care
o detinea banca emitenta. Moneda de hartie s-a generalizat in secolul al XIX-lea. Moneda
de cont sau scripturala a aparut ca urmare a dezvoltarii bancilor comerciale, in a doua
jumatate a secolului al XIX-lea.

5
La inceput, aurul a circulat in calitate de bani sub forma de bucati brute, apoi de lingouri si bare
de greutati egale. Principalul neajuns al acestei situatii consta in necesitatea cantaririi si
verificarii puritatii aurului la fiecare act de vanzare-cumparare. Acest neajuns a fost inlaturat prin
marcarea lingourilor si barelor, mai inati de catre negustori, apoi de capetenii feudale, orese si
state. Astfel au aparut monedele de aur.
Pe teritoriul Romaniei, primele monede autohtone au fost drahmele din argint, batute in orasul
pontic Histria in sec. V- IV i.e.n. Omenirea a folosit monede metalice cu valoare intrinseca, mai
intai din aur si din argint, apoi din diferite aliaje, timp de peste 26 de secole.
Monedele de aur din epoca moderna erau perfect rotunde, echilibrate, bine reliefate, cu inscriptii
clare, zimtate pe margini, emise unor legi monetare precise. Acestea au inceput sa fie batute in
Europa aproximativ din sec. al XVIII- lea. In primul deceniu al secolului al XX-lea, toate statele
europene aveau moneda de aur proprie. Statul stabilea prin lege numele, greutatea, titlul si
capacitatea monedei de a circula si stinge obligatii. In functie de titlu si greutate se stabileau
raporturi de schimb intre diferitele monede de aur.
Deoarece pentru cumparatorii de valoare mica ar fi fost necesare monede foarte mici de aur, care
nu se puteau confectiona, alturi de monedele de aur au circulat si monede divizionare din argint,
arama si alte metale. Aparitia monedelor divizionare din alte metale decat aurul nu inseamna
decat separarea functiei banilor de valoarea lor, fapt demonstrat practic ca in calitate de bani pot
functiona si alte licruri lipsite de valore, dar care sunt insemne ale valorii, astfel ca incepand cu
sec al X-lea in China, respectiv sec XVI- XVII in Europa, apar si alte mijloace de schimb,
respectiv bancnotele sau banii de credit.
Bancnotele au fost semne ale valorii care certificau ca posesorul lor este creditorul bancii
emitente pentru suma de bani specificata pe bancnota. Aceste au circulat ca monede-hartie, fiind
convertibile , la cerere, in moneda metalica cu valoare deplina. Monedele au inlocuit la inceput
cambiile ( emise de particulari) depuse la bancile comerciale pentru scontare.
Faptul ca banii nu pot fi creati, la dorinta, de catre persoane private sau agenti economici si ca
exista in cantitati limitate ii incadreaza in categoria bunurilor economice rare.

Metalele ca aurul sau argintul au avut calitatile necesare pentru a fi o forma adecvata de
bani si anume au putut fi transformate usor in monede.
Dezvoltarea monedelor a constituit un progres remarcabil in evolutia banilor. Monedele
au fost utilizate pentru clasificarea sI standardizarea mijloacelor monetare in unitati
convenabile, care nu mai trebuiau cantarite pentru fiecare tranzactie. Acest lucru a
simplificat mult procesul de schimb, astfel incat tranzactiile s-au realizat datorita valorii
metalului pretios pe care il contineau. Cand monedele au fost batute si garantate de stat,
acceptabilitatea lor s-a extins rapid. Denumite servicii financiare, acestea erau furnizate
de aurari cu secole in urma. Acestia ofereau clientilor incaperi sigure pentru depozitarea
obiectelor de valoare, a bijuteriilor si a monedelor din aur sau argint.
La inceput, chitantele erau eliberate in numele depozitarului, dar - in timp -; acestea au
inceput sa fie platibile celui care le detinea. Acesta a fost inceputul unui lung proces
istoric care a condus, in final, la aparitia bancnotelor. Clientii au gasit aceste chitante
foarte utile, putand sa le utilizeze ca mijloc de plata, fara a fi nevoie sa fie returnate la
emitent. Chitantele nu aveau o valoare a lor intrinseca, dar erau un simbol al metalului
pretios detinut de aurar in custodie. Chitantele aurarilor prefigurau viitoarele bancnote.
Pe masura ce lumea s-a obisnuit cu acest sistem, a devenit posibil pentru acesti primi
bancheri sa emita mai multe bancnote decat valoarea metalelor pretioase pe care le
detineau efectiv.
Astfel, treptat, au aparut primele banci care au inceput sa acorde imprumuturi pentru care
percepeau dobanda. Odata cu extinderea rolului bancilor au fost create premisele utilizarii
“monedei scripturale” sau a “banilor de cont”. Riscul aparea in momentul cand

6
bancnotele erau prezentate pentru plata, atunci cand bancherul nu avea aur suficient
pentru a putea converti banii de hartie in metal pretios. Acest risc putea fi redus prin grija
bancherilor privati ca, atunci cand emiteau bancnote suplimentare, sa retina o rezerva
considerabila de moneda in “banca lor”.
Din punctul de vedere al bancherului, era ideal daca aceste note circulau de la o persoana
la alta si erau prezentate la plata cat mai rar. In acest fel, rolul bancii s-a schimbat de la a
fi paznic sau custode de bani in acela de a fi creator de bani.
In cele din urma, statul a preluat emisiunea de bancnote si a emis legi prin care bancile
private nu mai aveau dreptul de emisiune monetara. Acest drept a fost acordat, exclusiv,
unei banci de emisiune care, in timp, a devenit banca nationala sau centrala a unei tari.
Raportat la tara noastra, Banca Nationala a Romaniei este singura care poate emite
bancnote sI monede utilizate in platile care au loc pe teritoriul Romaniei. Emisiunea de
moneda nationala si anume, leul, este atributia si responsabilitatea Bancii Nationale a
Romaniei.
Atunci cand bancile au pierdut dreptul de a emite moneda, ar fi putut parea ca si-au
pierdut capacitatea de a crea bani. Insa bancile au dezvoltat o alta metoda, care compensa
pierderea emisiunii monetare.
Deponentii s-au aratat dispusi sa incredinteze banii din metale pretioase la o banca si sa
accepte doar dovada inregistrarii lor in registrul bancii, fara a fi necesar sa primeasca in
schimb bancnote.
Cand titularul unui cont dorea sa faca o plata, trimitea instructiuni bancii sa transfere
depozitul sau o parte din acesta in creditul altui client. Acesta este modul in care s-a
dezvoltat utilizarea ordinului de plata sI, ulterior, a cecurilor destinate reglarii afacerilor.
In majoritatea tarilor, pana la primul razboi mondial, atat bancnotele cat si depozitele
bancare erau convertibile, la cererea posesorului, in monede de aur.
Mai tarziu s-a renuntat la acest tip de convertibilitate : mai intai in cadrul sistemelor
monetare nationale -; in perioada interbelica - si, ulterior, in platile internationale -; dupa
al doilea razboi mondial.
La nivel national, ultima moneda nationala convertibila in aur a fost dolarul S.U.A.. pana
in 1971. Astazi se practica numai convertibilitatea valutara, care nu implica metale
pretioase.
Depozitele bancare pot fi clasificate ca bani, deoarece sunt -; in general -; acceptate ca
mijloc de plata. Cecurile inlesnesc acceptarea depozitelor bancare, facilitand transferul de
fonduri intre conturi si clienti, deci ele doar intermediaza miscarea depozitelor.
Desi bancnotele necesita costuri relativ mici de producere, constituirea sI utilizarea
depozitelor bancare sunt si mai avantajoase. Un depozit se creeaza prin creditarea
contului unui client cu o suma de bani. Costul acestor operatii este foarte mic, dar
beneficiul poate fi substantial.
Imprumuturile pot fi acordate clientilor prin simpla creditare a conturilor lor, dupa care se
percepe dobanda.
Desi acest procedeu este deosebit de atractiv, prezinta totusi anumite limitari. Bancherii
trebuie sa pastreze depozitele atractive pentru public, pentru a ramane general acceptabili;
in caz contrar, acestea ar inceta sa serveasca drept bani. Pentru a mentine increderea
clientilor, bancherii trebuie sa fie permanent capabili sa efectueze plati in numele
clientilor care au conturi deschise.
Utilizarea, din ce in ce mai intensa, a calculatoarelor in operatiunile bancare a condus la
aparitia si proliferarea monedei electronice. Astfel, transferul unor fonduri intre conturi se
realizeaza prin impulsuri electromagnetice, dupa cum asa-numitele carduri se bazeaza pe
memoria unei cartele electromagnetice.

7
In zilele noastre, banii se prezinta sub urmatoarele forme:
 Hartia- moneda de diferite cupiuri ( valori nominale)
 Moneda divizionara metalica ( pentru operatiuni de mica dimensiune);
 Banii de depozit sau de cont, adica disponibilitatile
aflate in conturile bancare ale diferitelor persoane sau agenti economici. Banii
sunt orice bun cu destinatia speciala de a servi ca instrument de schimb si etalon de
masurare, evluare penrtu toate celelalte bunuri.

Functiile banilor

In desfasurarea vietii economice, banii indeplinesc urmatoarele functii: de evaluare,

mijloc de schimb, mijloc de plata, mijloc de stocare a valorii si bani universali.

1. Functia de evaluare, denumita de altfel si functia de masura a valorii,

consta in aceea ca toate marfurile sau activitatile isi gasesc valoarea masurata si
exprimata in bani. Pentru aceasta, se alege un etalon in fiecare tara, etalon ce
cuprinde o cantitate din marfa bani, cu denumiri diferite ( $, euro, leu etc). Pentru
indeplinirea acestei functii nu este necesara prezenta efectiva a banilor, aceasta
fiind o operatie abstracta.
Exprimarea in bani a valorii marfurilor se numeste pret In prezent, renuntarea la etalonul
aur conduce la stabilirea valorii banilor astfel:
- pe piata interna, in functie de puterea de cumparare ( cantitatea
de bunuri si servicii care poate fi procurata cu ajutorul lor);
- pe piata externa, de raportul cu alte valute, in functie de cererea
si oferta valutei de referinta.

2. Functia de mijloc de schimb, este considerata in prezent cea mai importanta

functie a banilor; prin aceasta functie ei intermediaza schimbul de bunuri
economice si il separa in doua acte, asigurand fluiditatea poeratiilor intre vanzator
si cumparator. Pentru exercitarea acestei functii prezenta banilor este obligatorie.
3. Ca mijloc de plata, banii servesc pentru achitarea unor datorii, pentru plata
impozitelor, a taxelor si altor obligatii. Aceasta functie a determinat aparitia
banilor de credit. Semnul ei distinctiv consta in faptul ca marfa sau serviciul incep
sa fie consumate inainte de achitarea pretului ( se lucreaza o jumatate de luna si
apoi se plateste chenzina, se cumpara un bun de folosinta indelingata si apoi se
achita ratele, se contracteaza un imprumut si ulterior se plateste diurna).
4. Functia de mijloc de stocare a valorii si de rezerva baneasca se mai
numeste si functia de economisire. Tezaurizarea clasica devenita inutila, ascundea
banii in depozite sterile. Astfel, cantitatea mare de metale pretioase iesea din
circulatie, pierzandu-si functia principala de mijlocitor al schimbului. In prezent,
aurul fiind demonetizat, hartia sau moneda nu mai are sens sa fie tezaurizata,
neavand valoare in sine. Ea poate fi economisita prin depunere la banci, care o
pun in circulatie, existand oricand posibilitatea transformarii in bunuri sau
servicii. Intensitatea manifestarii acestei functii de economisire depinde de
mentinerea puterii, de cumpararea banilor si de increderea celor care ii detin ca
acestia isi mentin valoarea in viitor.
8
 5. Functia de bani universali se refera la circulatia banilor in afara tarii pentru
plati, transferuri internationale, schimburi de marfuri. Initial, aceasta functie a fost
indeplinita numai de metale pretioase, deoarece garantiile oferite de fiecare stat nu
puteau depasi garantiile nationale. Ca urmare a intensificarii schimburilor
internationale, in prezent si banii de hartie indeplinesc aceasta functie, in masura
in care sunt recunoscuti de Comunitatea Internationala ($, euro, yen, franc).

Banii sunt una dintre cele mai sofisticate si ingenioase inventii ale societatii umane. Ei
sunt simbolul avutiei, al puterii economice. Insa banii nu trebuie fetisizati pentru ca
nevoile umane nu se satisfac in mod direct cu banii, ci cu bunurile si serviciile procurate
cu ajutorul lor. Aristotel afirmaca “a fi bogat in bani si sarac in hrana este o aberatie”.

Moneda care este instrumentul si tehnica de plata reprezinta un

domeniu de pregnanta importanta in desfasurarea operatiunilor economice
si financiare in economia de piata.

Evolutiile in domeniu, care au fost determinate atit de cresterea

considerabila a dimensiunilor fluxului de plati si respectiv de eforturi
organizatorice de a opera cu maxima eficienta, dar si cu tehnologii noi
angajate in domeniu au condus la constituirea unui segment independent
de abordare stiintifica a monedei.

Aceasta evolutie este strins legata de progresul comertului,

tranzactiilor de bani. Odata cu marirea arealului relatiilor economice ale
unei societati sau chiar a unui grup de oameni aparte, apare si necesitatea
de a utiliza noi tipuri de moneda, instrumente noi de plata.

Asa cum in epoca primitiva relatiile economice erau limitate la nivel

de ginta, ca moneda servea diferite obiecte din natura sau chiar animale ,
odata cu progresul omenirii, cu inceperea comertului si intre popoare
diverite a aparut si necesitatea de a gasi un etalon comun dupa care sa se
orienteze in cadrul acestui comert.

Directiile de evolutie ale monedei erau inlesnirea comoditatii de a fi

transportate, dificultatea de a fi falsificate, insa cea mai esntiala
metamorfoza era faprul ca moneda isi pierdea treptat capacitatea sa de
marfa care poate avea o alta utilizare decit cea de etalon, devenea pur si
simplu un semn pe care era notat cantitatea de bunuri sau servicii care pot
fi cumparate indifirent in ce perioada de timp, deasemenea putind fi divizat
in parti mai mici sau stocate pentru o utilizare mai anterioara.

9
Ţara banilor grei
De la corespondentul nostru din Guam

PIERDUT în vastitatea Pacificului, arhipelagul Yap e un refugiu pentru

turiştii în căutare de linişte. Frumuseţea tropicală a zonei şi clima
blândă îi încântă. Însă un lucru li se pare surprinzător: localnicii îşi
păstrează economiile pe stradă. Şi e vorba de bani . . . grei!

Pe aceste insule, în faţa caselor şi de-a lungul drumurilor vezi nişte

discuri de piatră. În Yap, acestea se numesc rai şi reprezintă moneda
locală. Deşi unii oameni îşi păstrează banii de piatră acasă, majoritatea
folosesc „băncile“ satului. Acestea nu au nevoie de gardieni care să
stea de pază şi nici de casieri care să-i ajute pe clienţi. Probabil nu vei
vedea nici măcar o clădire de acest fel. În loc să ţină banii în seifuri,
„băncile“ îi păstrează afară. Discurile de piatră, găurite la mijloc, sunt
proptite de cocotieri şi de ziduri. Ele pot avea un diametru de aproape 4
m şi o greutate de peste 5 tone.

Probabil că în zona în care locuieşti poţi duce mărunţişul în buzunar.

Aici însă monedele sunt atât de mari încât nu încap nici măcar într-o
maşină. Nici o monedă de piatră nu s-a mai făurit din 1931 încoace. Cu
toate acestea, ele constituie încă mijloace legale de plată în Yap. Dar
cum au apărut aceşti bani neobişnuiţi?

O achiziţie grea
Potrivit legendei, în vremurile de odinioară, un grup de călători yapezi
au debarcat pe insula Palau, de unde au luat nişte pietre frumoase.
După ce le-au dus în Yap, locuitorii au hotărât să le folosească drept
monedă locală. Ei au început să le cioplească, dându-le forma de disc,
şi apoi le-au făcut o gaură în mijloc.

Yapezii erau foarte atenţi la alegerea materialului. Ei preferau minerale

cunoscute în prezent ca aragonit şi calcit. Aragonitul, care se găseşte
în zăcăminte subterane, este o substanţă ce intră în componenţa
perlelor, iar calcitul este principalul element din compoziţia marmurei.
Ambele minerale capătă o frumuseţe aparte când sunt sculptate cu
măiestrie. Totuşi, întrucât nici unul nu se găseşte în Yap, localnicii
aduceau în continuare pietrele de pe insula Palau, situată la 400 km
sud-vest de Yap. Călătoria dura cinci zile, străbătându-se mări
învolburate în pirogi cu balancier.

10
În Palau, yapezii au obţinut permisiunea de a extrage rocă din peşteri.
Folosind unelte rudimentare, ei tăiau plăci de piatră pe care apoi le
ciopleau în formă de disc. Pentru realizarea unei singure monede,
ciocanul şi dalta nu se odihneau luni de zile, uneori chiar ani!

În pietre se făcea câte o gaură pentru parii groşi cu ajutorul cărora

discurile puteau fi transportate până la ţărm. Aici, noii bani erau
încărcaţi în canoe sau pe plute de bambus. Pentru a putea transporta
un disc de mari dimensiuni, muncitorii îl ridicau pe verticală în apă, iar
în jurul lui construiau o plută mare. Cu pânzele umflate de vânt şi cu
braţele vânjoase încleştate pe rame, yapezii trăgeau spre casă pluta
încărcată cu preţioasa povară.

Toată munca era efectuată manual, iar lucrările puteau pune în pericol
viaţa muncitorilor. De fapt, mulţi se răneau sau mureau în timp ce tăiau
şi transportau pe uscat masivele bucăţi de piatră. Iar călătoria spre Yap
nu era defel lipsită de primejdii. În preajma insulelor Yap şi Palau, pe
fundul mării se află mulţi bani de piatră, mărturie că nu tot tezaurul şi nu
toţi muncitorii ajungeau în siguranţă în Yap. Însă banii din apă aparţin
cuiva din Yap şi au aceeaşi valoare ca şi discurile de piatră de pe uscat.

Cât valorează?
Când faci o tranzacţie în care monedele ajung în posesia altcuiva, de
regulă noul proprietar nu mută pietrele. Mulţi rai stau în acelaşi loc de
zeci de ani şi se află la mare distanţă de locuinţa proprietarilor lor
actuali. Furtul nu constituie o problemă.

Dacă un hoţ ar pune ochii pe o monedă de piatră, ar trebui mai întâi să

aibă forţa de a o lua şi apoi să fie suficient de neruşinat ca să-şi ducă la
îndeplinire planul, lucru care ar fi mai dificil, deoarece vecinii ştiu cui îi
aparţine fiecare roată de piatră şi respectă cu sfinţenie drepturile de
proprietate.

Dar cum poţi stabili valoarea unei astfel de monede? Mai întâi, te
orientezi după dimensiuni, după frumuseţea naturală şi după calitatea
sculpturii. Apoi ţii cont de istoria ei. Cât de veche e? A fost foarte greu
de extras şi de cioplit? Au fost în pericol sau chiar şi-au pierdut via ţa
cei ce au adus-o în Yap? Şi, nu în ultimul rând, care e statutul social al
celor implicaţi în tranzacţie? Banii de piatră al căror proprietar e un şef
au o valoare mai mare decât cei ai unui om de rând.

11
În 1960, când o bancă din străinătate a cumpărat o monedă de piatră ce
măsura cam 1,5 m în diametru, istoria ei a ajuns să fie cunoscută peste
hotare. Se pare că fusese pusă în circulaţie spre sfârşitul secolului al
XIX-lea. Cu ea au fost plătiţi constructorii unei case. Mai apoi, locuitorii
unui sat le-o oferiseră în dar sătenilor vecini pentru un dans superb. Iar
mai târziu cineva o schimbase pe nişte tablă de acoperit casa. Toate
aceste tranzacţii au fost făcute fără ca piatra să fie mutată din loc şi
fără să se ţină o evidenţă scrisă. În Yap, mulţi cunoşteau istoria monedei
şi ştiau cui îi aparţinuse ea.

Valoarea nu depinde întotdeauna de mărime

Când au devenit moneda locală în Yap, în urmă cu sute de ani, aceste
monede de piatră erau atât de rare şi de valoroase, încât numai şefii
puteau intra în posesia lor. Însă spre sfârşitul secolului al XIX-lea,
apariţia uneltelor de fier şi a vapoarelor de marf ă a făcut posibilă
cioplirea şi transportarea mult mai multor monede de piatră, inclusiv a
unora mai mari. Deşi noile monede sunt mai mari decât cele vechi, ele
nu sunt atât de valoroase, deoarece nu au fost făurite cu atâta trudă şi
suferinţă precum cele tradiţionale.

În 1929, o statistică oficială a dezvăluit că existau 13 281 de pietre. De

fapt, acestea chiar depăşeau numărul de locuitori ai insulelor! Însă în al
doilea război mondial numărul lor a scăzut. Trupele au confiscat multe
monede de piatră şi le-au spart pentru a construi terenuri de aterizare
şi fortificaţii. Doar jumătate din discurile de piatră au supravieţuit.
Iubitorii de suvenire şi colecţionarii amatori şi-au însuşit şi ei multe
discuri. În prezent, guvernul consideră aceşti bani de piatră obiecte ce
aparţin patrimoniului cultural şi, prin urmare, sunt ocrotiţi prin lege.

În Yap, banii nu cresc în copaci şi nici străzile nu sunt poleite cu aur.

Totuşi, oamenii îşi lasă averile pe stradă, în văzul tuturor!

https://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/102005007

Înainte de inventarea banilor, oamenii făceau negoţ apelând la troc.

Făceau schimb de mărfuri sau de servicii echivalente ca valoare. Dar
trocul nu era întotdeauna convenabil. Pentru ca această formă simplă
de comerţ să poată funcţiona, un negustor trebuia să aibă nevoie de
mărfurile altui negustor. În plus, negustorii trebuiau să care sau să aibă
grijă de mărfuri voluminoase, ca de exemplu animale sau saci cu
cereale.
12
În timp, negustorii au înţeles că au nevoie de un mijloc de schimb sau
de plată mai simplu şi au apelat la metale preţioase precum aurul,
argintul şi cuprul. În imaginea alăturată, observ ăm un negustor care
cumpără bunuri sau servicii plătind cu metale preţioase, sub formă de
bijuterii şi lingouri.
Cum se făceau la început monedele?
Se pare că primele monede au apărut în Lidia (Turcia de azi) înaintea
anului 700 î.e.n. Imediat după aceea, lucrătorii în metal din diferite ţări
au început să producă în masă monede, acestea fiind folosite de
popoarele din toate ţinuturile menţionate în Biblie.

Dar cum se fabricau monedele? Meşteşugarul scotea metalul topit din

cuptor şi îl turna în forme adâncite, producând nişte discuri nemarcate
numite rondele. El introducea rondelele între două matri ţe gravate cu
simboluri sau cu imagini . Apoi, cu o lovitură de ciocan, imprima
imaginea respectivă pe rondelă. Din cauza vitezei, se întâmpla uneori
ca imaginea de pe monedă să nu fie bine centrată. De aceea,
meşteşugarii sortau monedele, le cântăreau pentru a se asigura că au
valoarea corespunzătoare şi îndepărtau, la nevoie, surplusul de metal
https://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp-m/2011334#h=5:0-11:564

13