Otilia Disertatie Complet
Otilia Disertatie Complet
Otilia Disertatie Complet
FACULTATEA DE KINETOTERAPIE
LUCRARE DE DISERTAȚIE
Coordonator științific:
Absolvent:
Pîrvu Otilia-Maria
BUCUREȘTI
2016
FACULTATEA DE KINETOTERAPIE
Coordonator științific:
Absolvent:
Pîrvu Otilia-Maria
BUCUREȘTI
2016
I. INTRODUCERE
II.1. Lipidele
II.1.1 Generalități
Lipidele sunt o grupă de substanțe organice, insolubile în apă și solubile în solvenți organici,
component ale materiei vii. Sunt compuși organic ai hidrogenului, carbonului și oxigenului.
Din punct de vedere chimic, sunt constituiți din acizi grași și glicerol.
Lipidele se impart în: lipide simple și lipide complexe (fosfolipide). Fosfolipidele conțin, spre
deosebire de lipidele simple, acid fosforic, aminoalcooli, glucide și aminoacizi. Acestea se
impart în fosfatide și sfingolipide.
Țesutul adipos este alcătuit preponderant din lipide. La nivelul acestui țestut grăsimea este
depozitată, ca substanță de rezervă, fie sub piele, fie în jurul unor organe. Rezervele adipoase
pot crește prin consumul exagerat de grăsimi din alimente, ducând astfel la obezitate.
Consumul în exces a acizilor grași poate duce la creșterea colesterolui din sânge, cu depunerea
lui pe pereții arterelor și la sclerozarea concomitentă a acestora, proces numit ateroscleroză.
S-a demonstrat științific faptul că lipidele sunt substanțe de bază și reprezintă un component
necesar în alimentația echilibrată. Acestea au un prim rol, rolul energetic. În raport cu celelalte
substanțe, lipidele dețin cea mai mare densitate calorică. Deși în organism, lipidele se
sintetizează din glucide și proteine, alimentația lipsită de grăsimi imfluențează negativ, adică
scade logevitatea de viață, rezistența la acțiunea factorilor exteriori nefavorabili, pot să apară
exeme ale pielii, hemoragii în organele interne.
Lipidele sunt constituienți ai celulelor organismului. Toate celulele conțin, într-o cantitate mai
mare sau mai mică lipide. Celule sistemului nervos sunt bogate în fosfolipide, care au în
componența lor, pe langă elemente diverse, și fosfor
Necesitatea zilnică de fosfolipide pe zi este de 5-10 g, iar sursele principale sunt uleiurile
vegetale nerafinate, gălbenușul de ou, untul etc.
Cardiopatie cronică-20
Angină instabilă-8
Intervenție chirugicală de
valvă-5
Tromboză intracardiacă-5
Endocardită
pseudoinfecțioasă-5
Figura II.4.- Asocierea dintre bolile valvelor cardiace și accidentul vascular cerebral
Accidentul vascular cerebral poate duce la ocluzie vasculară permanentă și distrugerea
țesutului cerebral afectat, iar apoi cei mai mulți pacienți ar avea gradul de invaliditate. Cu
toate acestea, cheagul de sânge se poate dizolva în mod spontan în unele cazuri, unde
manifestările ar fi tranzitorii. Rezultatul cursei depinde de mărimea vasului care a fost blocat
și de locația acestuia în creier.
Cea mai frecventă manifestare clinică a accidentului vascular cerebral este pareza sau plegia,
dificultăți în vorbire sau în înțelegerea cuvintelor, pierderea cunoștiinței.
2. Infarcte cerebrale: sinusurile venoase sunt canale venoase responsabile pentru
scurgerea de sânge din creier. Tromboza sinusurilor venoase pot fi severe și să conducă
la infarcte cerebrale. Sindromul Sneddon este definit ca accidente vasculare cerebrale
recurente și livedo reticularis.
3. Demența: Acest fenomen este caracterizat prin disfuncție cognitivă, un declin în
funcțiile creierului cu tulburări de memorie până la incapacitatea de a efectua zilnic
activitățile normale. Mai multe tipuri de boli pot duce la demență, probabil cea mai
cunoscută fiind boala Alzheimer. Patogeneza de demență în Sindromul antifosfolipidic
este infarctul cerebral recurent, în urma unor evenimente minore de tromboză.
4. Epilepsia: Etiologia epilepsiei nu este clară, în multe cazuri. Epilepsia este manifestată
prin crize care se datorează leziunilor cerebrale. Unii dintre pacienții cu Sindrom
antifosfolipidic prezintă epilepsie. Țesutul cerebral este „zguduit” și prezintă o
disfuncție la nivelul semnalului de transmisie, spre exemplu cele care afectează
contracția musculară, prin urmare poate provoca o acțiune musculară necontrolată, care
duc la convulsii.
5. Depresia: modificări ale dispoziției.
6. Migrene: Aceasta este una dintre cele mai cunoscute manifestări ale sistemului nervos
central. Se poate clasifica în mai multe tipuri de migrene, dar cea mai frecventă
manifestare este durerea de cap, vărsăturile. O migrenă complicată poate duce la
paralizii. Sindromul antifosfolipidic duce la complicația migrenelor, mai exact la
apariția paraliziilor datorită accidentelor vasculare cerebrale.
7. Mielita: este un proces inflamator al măduvei spinării și se datorează uneori unui
proces autoimun. Unii pacienți cu Sindrom antifosfolipidic au avut mielită transversă.
Mecanismul mielitelor în cadrul acestui Sindrom se datorează trombozelor vaselor
mici care furnizează măduva spinării. Manifestările clinice depind de nivelul măduvei
spinării afectate, și poate include paralizie sub nivelul prejudiciului și incontinență
urinară. Unele dintre aceste cazuri pot fi tratate cu succes cu anticoagulante.
Manifestări hematologice:
1. Trombocitopenia: trombocitele în sânge au rol foarte important în coagularea sângelui.
Formarea de cheaguri de sânge este un proces esențial pentru a opri sângerarea. Cu
toate acestea, același proces conduce la ocluzie vasculară și tromboză. Trombocitele
inițiază coagularea sângelui, iar deficiența lor poate provoca hemoragii în piele și
mucoase și uneori în creier.
2. Anemia: acest termen reprezintă scăderea volumului de celule roșii din sânge, însoțite
de niveluri scăzute ale hemoglobinei și pot fi întâlnite în diverse stări patologice,
inclusiv în Sindromul antifosfolipidic. Mecanismul patogen al anemiei poate fi
autoimună prin autoanticorpii direcționați către antigeni pe celulele roșii de sânge, ceea
ce duce la distrugerea lor care are loc de obicei în splină. Majoritatea pacienților care
prezintă anemia, prezintă și trombocitopenie.
3. Leucopenia: acest termen implică niveluri scăzute ale celulelor albe din sânge și
leucopenie este foarte frecventă în Sindromul antifosfolipidic.
Manifestări renale:
Rinichii sunt „ținta” multor boli sistemice, cum ar fi diabetul zaharat, hipertensiune arterială,
precum și în Sindromul antifosfolipidic. Poate avea loc tromboza arterei renale prin blocarea
arterei renale., sau stenoză arterială severă. Întreruperea fluxului sanguin renal, din orice motiv
duce la hipertensiune arterială și, ocazional, la hipertensiune severă. Restabilirea fluxului
sanguin al arterei renale poate îmbunătăți funcția renală și controlul tensiunii arteriale. În unele
cazuri, prima și singura manifestare a Sindromului antifosfolipidic implică rinichii și
hipertensiunea arterială. Emboliile inimii poate provoca un infarct renal. Tromboza poate să
apară în cadrul vaselor mici ale rinichiilor. Din păcate, în cazuri severe, atunci când
transplantul renal este indicat ca urmare unei insuficiențe renale severe, prezența anticorpilor
antifosfolipidici este asociat cu un risc crescut de respingere a transplantului.
Manifestări la nivel abdominal:
Splina: include multe celule ale limfocitelor sistemului imunitar, având rolul principal de a
lupta împotriva agenților infecțioși. Infractul splinic a fost întâlnit în cadrul pacienților cu
Sindrom antifosfolipidic, dar și persistente evenimente trombotice care conduc în final la
disfuncții ale splinei.
Pancreasul: are rol important în secreția de hormoni în sânge și rol în digestia alimentelor
datorită secreției de enzime care digeră grăsimea. Inflamarea pancreasului a fost descrisă doar
de câteva ori în cadrul pacienților cu Sindrom antifosfolipidic.
Tromboza arterelor intestinale poate duce la necroză intestinală, manifestată prin durere
abdominală severă bruscă cu distensie abdominală.
Manifestări la nivelul urechii:
Pierderea auzului poate fi cauzată de afectarea alimentării cu sânge a nervului cohlear.
Pierderea bruscă a auzului are loc în frecvență crescută în cadrul bolilor autoimune, cum este
și în cazul Sindromului antifosfolipidic.
Manifestări la nivelul ochiilor:
Implicarea ochiilor în Sindromul antifosfolipidic este relativ frecventă. De obicei, ambii ochi
sunt afectați, din cauza sistemului nervos central. Mecanismul de bază este scăderea aportului
sanguin la nivelul ochiului sau o reacție la o boală inflamatorie. Pacienții cu Sindrom
antifosfolipidic care folosesc anticoagulante nu vor avea probleme la nivelul ochiilor. Unele
dintre bolile ochiilor care apar la pacienții cu acest Sindrom sunt: sclerită, anevrisme
conjuctivale, keratită. Camera posterioară a ochiului poate afecta retina (parte responsabilă
pentru transmiterea imaginii la creier).
Manifestări la nivelul oaselor și articulațiilor:
Pacienții cu Sindrom antifosfolipidic prezintă artrite. Această manifestare rezultă din
hipercoagulabilitate, și duce la depreciere severă a producției de celule sanguine, manifeste
prin anemie, trombocitopenie și leucopenie.
II.2.7.3. Hemiplegia
Aprecierea scorului:
0 puncte= examen neurologic normalși status mintal intact
42 puncte= scor maximal, stare extrem de gravă
14 puncte= ictus cu clinică moderat și ușor exprimată
15-20 puncte= ictus sever
Pacienții cu scorul mai mic de 10 puncte au prognostic favorabil în proporție de 70% într-un
interval de un an de zile. Pacienții cu un scor de peste 20 de puncte nu au un prognostic
favorabil, numai 4-16% dintre pacienți se pot recupara.
Pacientul în vârstă de 55 de ani a strâns la testul NIHSS 9 puncte, astfel :
- Nivel de conștiență= 0
- Întrebări de orientare= 0
- Întrebări de orientare=0
- Privirea=0
- Vederea= 1
- Pareză facială= 1
- Activitatea motorie a brațului= 2
- Activitatea motorie a piciorului= 2
- Ataxia membrelor= 1
- Sensibilitatea= 1
- Limbajul= 1
- Dizartria= 1
- Neglect= 1
III.3.Principii
În kinetoterapie, orice om utilizează exerciții fizice, terapeutice, profilactice, prin care îsi
recuperează deficite funcționale și îsi ameliorează durerea, reintegrându-se astfel în societate
și îsi recuperează integritatea funcțională.
Astfel, în cazul pacientului din acest studiu am folosit următoarele principii:
1. Principiul precocității în vederea stabilirii unui diagnostic:
Diagnosticul funcțional este stabilt de către un kinetoterapeut, numai dacă diagnosticul clinic
este bine definit de un medic specialist. Astfel, kinetoterapeutul dozează și eșalonează
mijloacele prin care sunt realizate obiectivele de recuperare prin acest diagnostic clinico-
funcțional, prin examene paraclinice prin soluțiile alese pentru urmărirea unei eficiențe
maxime.
2. Principiul precocității în instruirea tratamentului kinetic:
În acest principiu este vorba de importanța tratamentului kinetic încă din prima fază a bolii,
adică faza acută, datorită efectelor majore atât la nivelul respirator, neuro-psihic cât și la
nivelul circulator, astfel obligă instruirea unui program kinetic cât mai rapid în raport cu starea
generală și cu obiectivele țintă pentru mecanismul fizio-patologic.
3. Principiul individualizării tratamentului:
În practica medicală nu întâlnim ființe umane identice, astfel pentru stabilirea programului de
kinetoterapie se impune atât reacția organismului pacientului la tratament cât și cunoașterea
stării și diagnosticului pacientului, particularitățile legate de vârstă, sex, ocupație,
personalitate, condiții de mediu etc. Numărul de repetări ale exercițiilor și tipul solicităriii
trebuiesc adaptate pacientului.
4. Principiile psiho-pedagogice:
Are în vedere stabilirea unei relații terapeutice bune, unde kinetoterapeutul apreciază munca
pacientului și îndrumă pe acesta într-o manieră mai mult sau mai puțin autoritară. Pacientul
trebuie informat de la început de boala acestuia, pentru a exista o comunicare bună între
pacient și kinetoterapeut. Pe de altă parte, pacientul trebuie informat de la început că pentru a
se putea recupera are nevoie de timp, voință, răbdare și mult efort depus pentru recuperare.
5. Principiul motivării pacientului
Este printre cele mai importante principii, deoarece pacientul trebuie motivat să își dorească să
se recupereze. Kinetoterapeutul îi va explica pacientului în ce constă kinetoterapia și îl va
convinge să ia parte la terapia prin mișcare cu multă răbdare și voință. În orice terapie este
nevoie de multă voință din partea pacientului pentru a se recupera. Terapia prin mișcare este
de lungă durată, astfel kinetoterapeutul are timp să folosească toate metodele să ridice moralul
unui pacient, astfel acesta vine cu încredere la terapie și va lucra cu drag exercițiile care îl vor
ajuta să se recupere.
6. Principiul complexității tratamentului:
Constă în asocierea cu alte mijloace terapeutice:
7. tratament medicamentos;
8. fizioterapie;
9. balneare;
10. ortopedice;
11. fitoterapie etc.
Astfel rezultă faptul că tratementul kinetic este foarte important în orice afecțiune.
12. Principiul progresivității:
Este vorba de gradarea treptată a exercițiilor, fiind unul dintre cele mai importante principii în
kinetoterapie. Această gradare treptată a exercițiilor se face atât în cadrul unei ședințe, cât și
de la o ședință la cealaltă. Lucrul cel mai important din acest principiu este ca efortul fizic să
rezulte din multiplele solicitări musculare, cardio-vasculare, neuro=psihic etc. Progresivitatea
are mai mulți parametrii pe care se lucrează: de la ușor la greu, de la cunoscut la necunoscut și
de la simplu la complex.
13. Principiul indoleranței
Acest principiu implică mai multe principii din kinetoterapie. Când un principiu nu este bine
realizat va apărea durerea, astfel va trebui să schimbăm ceva în tratamentul stabilit înainte.
Așadar, de aici, reiese faptul că durerea nu trebuie să apară nici atunci când pacientul lucrează,
dar nici după un timp după realizarea ședinței de kinetoterapie.
14. Principiul conștientizării tratamentului:
Prin intermediul acestui principiu nu putem urmări obiectivele pe care le urmărim, datorită
implicării psihice. Datorită întelegerii exercițiilor și motivul pentru care trebuie să realizeze
aceste ecerciții, pacientul va putea să ia parte mult mai ușor și cu mult mai multă încredere în
sine la ședința de kinetoterapie, astfel se va forma o relație de comunicare între pacient și
kinetoterapeut, cu creștere semnificativă a randamentului în recuperare.
15. Principiul activității independente:
Principiul acesta constă în practicarea exercițiilor de către pacient atât în timpul ședințelor de
kinetotarapie, cât și în afara acestora, în timpul liber, astfel se dublează randamentul și se va
asigura rezultatul unei recuperări.
16. Principiul economiei de efort:
În cazul acestui principiu este vorba de efortul depus de către kinetoterapeut cât și la efortul
depus de pacient. Acest principiu trebuie să fie mic, dar cu o mare eficiență și influență asupra
organismului uman. Kinetoterapeutul va trebui să stea în anumite poziții dificile pentru a ajuta
pacientul să efectueze anumite exerciții, dar acesta trebuie să își asigure coloana vertebrală.
17. Principiile de igienă:
Igiena din cadrul sălii de kinetoterapie, a kinetoterapeutului dar și a pacientului este foarte
importantă într-o ședință de kinetoterapie. O sală de kinetoterapie trebuie să aibă următoarele
dotări: oglinzi, spaliere, bănci de gimnastică, materiale portative (cercuri, mingi, bastoane) etc.
Kinetoterapeutul trebuie să fie sănătos și îngrijit, iar pacientul trebuie să fie curat, să aibă un
echipament adecvat pentru sala de kinetoterapie și nu în ultimul rând, trebuie să fie bine
odihnit.
18. Principiul continuității tratamentului până la recuperarea integrală:
Se referă la faptul că recuperarea clinică trebuie să fie dublată de recuperarea funcțională, de
reintegrare și aeadaptare. Pacientul va trebui să fie informat aupra menținerii și optimizării
rezultatelor din cadrul ședințelor de kinetoterapie prin intermediul mișcării.
III.4. Obiective
Kinetoterapia este știința care se ocupă cu mecanismele neuromusculare și articulare ce
asigură activitîțile motrice normale, corectând mecanismele deficitare, astfel obiectivele
tratamentului kinetic în recuperarea Sindromului antifosfolipidic sunt următoarele:
- Ameliorarea funcțiilor vitale
- Ameliorarea tulburărilor de comunicare
- Ameliorarea statusului mental și emoțional
- Redarea funcției care să permită auto-îngrijirea și deplasarea
- Reeducarea sensibilității
- Antrenarea la efort
- Reintegrarea socială
III.5.1.3 Masajul
Masajul este unul dintre mijloacele de bază în kinetoterapie, alături de exercițiul fizic, fiind un
mijloc indispensabil pentru a avea parte de un rezultat dorit. Dacă privim asupra obiectivelor
kinetoterapeutice, înainte, între sau după un exercițiu fizic, este întotdeauna recomandat să se
aplice anumite procedee ale masajului cu efect decontracturant pentru grupe musculare, cu
efecte facilitatoare ale circulației și cu efect stimulativ asupra contracțiilor musculare.
Următoarele procedee se folosesc în cadrul masajului:
- neteziri, fiind un procedeu principal, au efect de relaxare, de aceea se utilizează
mereu la începutul fiecărui masaj, înainte și după terminarea unui procedeu.
Netezirile sunt aplicații speciale ale tehnicilor
- fricțiuni, procedeu secundar;
- tapotament, procedeu secundar;
- vibrații, procedeu secundar.
Efectele masajului sunt următoarele:
- circulații subcutanate- atunci când se efectuează un masaj, o să apară mereu o
înroșire a pielii, mai mult sau mai puțin vizibilă. Această înroșire produce o
senzație de căldură locală, astfel duce la creșterea schimburilor între mediul celular
și sanguin;
- circulației de întoarcere venoasă- se produce atunci când efectuăm presiuni
alunecate și se admite creșterea circulației de întoarcere venoasă. Ca să fie un efect
optim, tehnicile trebuiesc aplicate într-un ritm de 5 secunde între tehnici;
- Sistemul arterial- masajul acționează asupra sistemului venos, astfel acționează și
asupra sistemului arterial, datorită faptului că sistemul circulator este un sistem
închis;
- relaxări musculare- un masaj crește vascularizația, astfel este favorizată contracția
musculară. Datorită tehnicilor de masaj se permite acționarea de reglare nervoasă a
tonusului muscular. Tonusul muscular și tensiunea depind foarte mult de suma
influxurilor inhibatoare și activatoare, deci masajul este cel care ajută la
îndeplinirea acestui lucru.
În cazul pacientului din acest studiu de caz se aplică fiecare dintre aceste mijloace ale
kinetoterapiei. Exercițiul fizic, posturările, cât și masajul sunt foarte importante în cazul unui
pacient care suferă de Sindromul antifosfolipidic. Cum am precizat în lucrare, pacientul
prezintă consecințe la nivelul aparatului locmotor din cauza acestui Sindrom, și anume
hemiplegia. Astfel, este nevoie de de exercițiul fizic, cât și de posturări pentru a se recupera.
Masajul este eficient atât pentru circulația venoasă, cât și pentru celelalte efecte ale sale.
Pacientul cu Sindrom antifosfolipidic prezintă tromboze venoase, astfel pentru a ajuta
circulația venoasă este nevoie de tehnicile masajului.
Reeducarea mersului:
- pacientul se află în poziția așezat la marginea patului. Acesta execută ridicări la
marginea patului;
- când pacientul prezintă un echilibru stabil, execută ridicări alternate ale membrelor
inferioare la 90 de grade din șold, genunchi, gleznă;
- mers la bare paralele;
- mers la bare paralele cu obstacole;
- mers printre obstacole;
- mers pe bicicleta ergometrică;
Figura III.13.-reeducarea mersului Figura III.14.- reeducarea mersului
Figura III.15.- reeducarea Figura III.16.- reeducarea
mersului mersului
Refacerea prehensiunii
Tehnicile de bază în refacerea prehensiunii sunt:
- tehnici complementare: desen, scris
- tehnici recreative: joc de șah cu piese grele
- tehnici de readaptare : folosirea furculiței, lingurii, închidere robinetului, închidere,
deschiderea clanței etc.
Rezultatele studiul reies din interpretarea testelor de evaluare. Astfel, în lucrarea de față am
prezentat la început nivelul pacientului în momentul internării. În tabelele următoare voi
ilustra maximul și minimul de puncte la teste, după care în umătorul tabel voi ilustra
rezultatele pacientului la testele de evaluare: inițial (înaintea începerii tratamentului), cu câte
puncte s-a prezentat în faza I de recuperare, în faza a II a, faza a III a și ce rezultate am obținut
după un an de zile de recuperare.
Scala Rankin- 5 5 3 2 2
gradarea
sechelelor
după AVC
Din aceste tabele reiese faptul că pacientul cu Sindrom antifosfolipidic s-a recuperat după
Accidentul Vascular Cerebral suferit în mai 2015, în proporție de 70 % datorită tratamentului
kinetic efectuat pe parcursul unui an de zile.
IV. Concluzii