cuvânt înainte

„Şi la acest fel de scrisoare gând slobod şi fără valuri

trebueşte", afirma Miron Costin cu privire la scrierea
istoriei în prefaţa la Letopiseţul Ţării Moldovei, explicând,
în acelaşi timp, cititorilor dificultatea îndeletnicirii de
istoric în starea în care se afla atunci ţara sa, bântuită de
„cumplite vremi" şi de „zile de cumpănă mare pământului
nostru şi noaă".
„Vremile" nu au fost mai îngăduitoare cu istoricii
români din ultima jumătate de secol decât cu ilustrul lor
predecesor care asumase misiunea de a continua
expunerea trecutului Moldovei „de unde au părăsit a scrie
răposatul Ureche vornicul". Dimpotrivă! La permanenta
ameninţare externă, cadrul determinant al istoriei româ-
neşti, s-a adăugat controlul dinlăuntru al gândirii, al celei
istorice cu precădere, de către o putere impusă din afară,
negatoare a libertăţii, adică a condiţiei esenţiale a oricărui
act de creaţie superior în domeniul culturii.
Destrămarea sistemului totalitar de guvernare, care a
cuprins în vasta sa reţea de mijloace de control al minţii şi
scrierea istoriei, a impus şi impune în continuare
îndatorirea elementară de a regândi întregul trecut
românesc în perspectiva teribilei experienţe istorice
acumulate în decursul ultimelor decenii. Un vast material
erudit, rezultat din cercetările întreprinse în acest
îndelungat răstimp, trebuie integrat în actul de
reinterpretare pe care în măsură însemnată îl
condiţionează.
înfăptuirea acestui deziderat sau imperativ nu e o
întreprindere uşoară. Câteva sinteze au apărut în ultimii
ani, inspirate de intenţia de a oferi trecutului românesc un
cadru de interpretare nou, liber de constrângeri ideologice,
sau măcar un sumar de fapte esenţiale pen
tru publicul larg, doritor să raporteze experienţa actuală la dimen-
siunea timpului istoric îndelungat. Din acelaşi îndemn s-a născut şi
lucrarea de faţă.
Cinci cercetători-istorici au convenit să colaboreze
laîmplinirea acestei noi sinteze. Sintezele parţiale realizate
de fiecare dintre ei, contopite într-o sinteză generală, sunt
produsul unor laborioase cercetări speciale, realizate de-a
lungul unor ani îndelungaţi de studiu. Cartea îşi propune să
înfăţişeze trecutul poporului român şi al spaţiului istoric
românesc, în toată complexitatea sa, în interacţiunea per-
manentă dintre români şi ceilalţi locuitori ai acestui spaţiu
şi în contextul creat de realităţile internaţionale care au
constituit cadrul geopolitic al istoriei româneşti. Spaţiul cel
mai larg, raportat la segmentul cronologic tratat, a fost
rezervat ultimelor două secole, din vremea constituirii
naţiunii române până la sfârşitul totalitarismului. Doi
istorici străini, unul american, celălalt englez, cunoscuţi
pentru contribuţiile lor ştiinţifice, au acceptat să-şi asume
redactarea capitolelor privitoare la acest interval. La
competenţa lor profesională recunoscută se adaugă
avantajul de a nu fi implicaţi în viziunile partizane
dezvoltate inevitabil din realităţi care nu şi-au pierdut încă
actualitatea.
O lucrare colectivă comportă avantaje şi neajunsuri.
Avantajul principal decurge din cooperarea cercetătorilor
unor domenii şi perioade diferite care comportă cunoştinţe
şi metode de cercetare specifice; neajunsul cel mai de
seamă e urmarea firească a inevitabilelor deosebiri de
gândire şi stil de la un autor la altul. Concepţia care a stat
la baza volumului şi formula de structurare a capitolelor s-
au străduit să asigure o cât mai armonioasă articulare a
părţilor componente ale lucrării.
Cartea e destinată unui public larg. Ea e despovărată de
aparat critic, de note de subsol. Indicaţiile bibliografice care
însoţesc fiecare subdiviziune se limitează la lucrările
esenţiale.
întregul material a fost revizuit cu competenţă şi
acribie de domnul Gheorghe Lazăr, cercetător ştiinţific la
Institutul de Istorie „N. îorga"; tot lui i se datorează indicii
de persoane şi localităţi care însoţesc volumul.
Ş E R B A N P A PA C O S T E A

B -*,.
"*'.Hfijiî
 Partea I

L/e la începuturile civilizaţiei la sinteza

românească
t hi
 1 amantul românesc

Pământul românesc — străbătut de paralela de 45° şi de meridianul de

25° — se încadrează la limitele estice şi sudice ale Europei Centrale.
Armonia şi simetria sa (S. Mehedinţi) sunt cu totul remarcabile. în
centru se află Podişul Transilvaniei, cu înălţimea de vreo 500 m,
înconjurat de Munţii Carpaţi, precum o cetate e înconjurată de ziduri (N.
Bălcescu). Carpaţii trec, pe alocuri, de 2 000 m. în exterior înălţimile
scad treptat, printr-o zonă colinară, pierzându-se spre câmpia Dunării,
spre şesurile Tisei şi Nistrului. Acest teritoriu locuit în principal de
români, cuprinzând enclave de alte neamuri (după cum „insule" de
români se află şi în afara sa) măsoară vreo 300 000 km2, cam cât Italia
sau ceva2 mai mult decât jumătatea Franţei. Statul român actual are 237
500 km , dar România Mare din perioada interbelică,2 suprapunând mai
fidel pământul românesc, însuma aproape 295 000 km .
• Podişul Transilvaniei este o zonă colinară, fragmentată de ape, favo-
rabilă agriculturii, pomiculturii şi creşterii animalelor. în subsol se află
mari rezerve de sare, o bogăţie recunoscută, exploatată şi chiar exportată
începând cu timpurile preistorice. Teritoriul e lipsit, în general, de păduri.
Există lacuri, multe artificiale. Partea sudică, între Mureş şi Olt, oferă
condiţii bune viticulturii.
Un lanţ de depresiuni marginale face trecerea spre munţi. Aceste de-
presiuni, ca şi Podişul Transilvaniei, au fost locuite din cele mai vechi
timpuri. Depresiunea Alba Iulia-Turda a oferit în epoca romană
condiţiile pentru apariţia a două mari oraşe — Apulum şi Potaissa. în
unele depresiuni marginale (Odorhei, Homoroade, Sibiu) au fost
colonizaţi, în secolele XI şi XII, secuii şi saşii.
Carpaţii sunt contemporani cu Alpii, dar mult mai puţin înalţi (doar
câteva vârfuri, din Carpaţii Meridionali, depăşesc 2 500 m). Trecătorile
prin munţi au asigurat dintotdeauna legăturile dintre marile regiuni isto-
rice. Puţine sunt chiar pe la baza muntelui: pe valea Oltului se trece uşor
din Transilvania în Oltenia şi Muntenia, prima „şosea" pe aici fiind
con-
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
struită de romani. Alte trecători sunt pe la 1 000 m
(Predeal) sau chiar mai înalte (Prislop, în Carpaţii
Orientali, la peste 1 400 m). în general drumuri mai grele
erau între Moldova şi Transilvania şi Maramureş, cu
păsuri înalte.
Dacă numărul de trecători, de vale sau de culme, s-a
dovedit a fi suficient pentru circulaţia oamenilor din toate
timpurile, forma curioasă a Carpaţilor nu poate fi trecută
cu vederea, nici urmările sale geopolitice. Carpaţii nu
mărginesc o regiune anume şi nici nu despart bazinele
unor fluvii (râurile izvorâte de pe orice latură a lor ajung,
toate, în Dunăre). Provinciile româneşti situate în afara
Carpaţilor sunt cu atât mai deschise şi mai penetrabile
tlinspre zonele vecine (geografic şi istoric) — pusta ma-
ghiară, stepa rusească — cu cât se depărtează de munţi.
Numai Transilvania istorică e înconjurată de munţi (şi, în
măsura în care aceştia erau împăduriţi, ea era cu adevărat
„ţara de dincolo de păduri"). Deci numai în Transilvania o
mare depresiune geografică, cu adăpostul ei natural e du-
blată de un adăpost ori bazin istoric delimitat printr-un
lanţ muntos. La scara întregului teritoriu românesc
aşezarea Carpaţilor nu face decât să-1 taie; muntele care ar
trebui să despartă pe români de alte neamuri, ca o graniţă
naturală (A.D. Xenopol, după teoria lui O. Barot), nu face
decât să-i despartă pe români în mai multe provincii
istorice. Deşi Carpaţii au traversat regiuni locuite de acelaşi
popor, cu o cultură unitară, diferenţierile marcate de lanţul
muntos fiind minime, totuşi dispunerea munţilor n-a fost
fără urmări însemnate în istoria politică şi statală a
românilor în Evul Mediu; chia". în Antichitate vedem un
anumit rol al Carpaţilor în repartizarea teritoriilor
diferitelor provincii dacice ale Imperiului Roman.
Numeroasele depresiuni intra- şi subcarpatice au un
relief deluros şi sunt adăpostite climatic. în acelaşi timp ele
constituie teritorii uşor de apărat, ceea ce explică
importanţa lor, mai cu seamă în Evul Mediu (Maramureş,
Topliţa, Ciuc, Câmpulung Moldovenesc, Domele, Vrancea,
Ţara Bârsei, Ţara Făgăraşului, Loviştea, Haţeg, Beiuş etc).
Spaţiul locuit al Carpaţilor se extinde prin suprafeţele
plane, de eroziune, care permit aşezări permanente şi
culturi agricole până pe la 1 200 m. Amintirea unor
străvechi locuri pentru târguri anuale care adunau
populaţia de pe ambele versante ale Carpaţilor se păstrează
până astăzi. Unele târguri se ţineau la înălţimi şi mai
mari. întâlnirea anuală de la „Târgul de fete" de pe
Muntele Găina (în Carpaţii Occidentali) se petrece la 1
700 m. Aşezările în zone înalte sunt de veche tradiţie: „Daci
inhaerent montibus" spunea Florus („dacii sunt agăţaţi de
munţi"), iar capitala lor, Sarmizegetusa (Grădiştea
Muncelului) este la 1 000 m altitudine.
Munţii Carpaţi mai înseamnă bogăţia pădurilor (mai
ales în Carpaţii Orientali), existenţa unor minerale de preţ
— aur, argint, fier (mai ales în Carpaţii Occidentali) şi a
păşunilor alpine care au permis un păstorit
 Pământul românesc
deosebit de intens. Exploatarea minereurilor datează din
preistorie, cu o deosebită vigoare apoi în epoca romană.
Dealurile subcarpatice înconjoară Carpaţii Orientali şi
Meridionali, prezentând înălţimi care nu depăşesc, de
regulă, 500-600 m. Resursele economice se constituie aici
în păduri şi zone cerealiere (în depresiuni), pomicultură,
viticultură, creşterea animalelor; subsolul conţine sare,
petrol, cărbune. Toate acestea explică intensitatea locuirii,
iar primele mari centre medievale (Suceava, Câmpulung,
Curtea de Argeş) au apărut în aceeaşi zonă. De la sfârşitul
secolului al XlX-lea, exploatarea petrolului a produs un
mare salt demografic. Populaţia Câmpinei, de exemplu,
creşte în 12 ani cu 150%.
O densitate mare de aşezări se observă şi -în Podişul
Moldo-Basarabean, mai cu seamă la apus de Prut, ca şi în
Podişul Getic. Ca un podiş apare şi Dobrogea, cu un relief
mai accidentat în nord. Acest pământ delimitat clar de
Dunăre şi Marea Neagră este, din punct de vedere
geopolitic, o anexă necesară regiunilor carpatice, în pofida
aspectului său de culoar între stepele pontice şi Balcani.
Spre nord-est, Delta Dunării este cea mai joasă şi mai
tânără unitate de relief. Un ţinut jos este Bugeacul, teritoriul
din sudul Basarabiei, cu deficit de apă (excepţie făcând
lacurile Cahul, Ialpug şi Catalpug). Dominaţia tătară a
distrus aici pădurile, iar solul a rămas până în secolul XIX
slab cultivat. Litoralul basarabean este neprielnic pentru
porturi. De la limanul Nistrului, unde milesienii fondaseră
colonia Tyras, n-au mai existat alte porturi până pe
litoralul dobrogean.
în sfârşit, câmpiile propriu-zise din extremităţile
teritoriului care ne interesează sunt Câmpia Tisei în vest şi
Câmpia Română din sud. Agricultura cerealieră este aici
baza economiei; se adaugă creşterea animalelor (în vest) şi
pescuitul (în sud).
Reţeaua hidrografică cuprinde aproape exclusiv ape
care izvorăsc din Carpaţi (în afara Dunării) şi care, cu
puţine excepţii notabile (Nistru), se varsă în Dunăre. Debit
mare au Şiretul, Prutul, Mureşul, Oltul, Someşul, Jiul.
Marile cursuri de apă au constituit dintotdeauna importante
artere de circulaţie prin faptul că sunt navigabile
(Dunărea, parţial şi unele râuri, mai cu seamă Mureşul) şi
prin căile de uscat pe care le conturează văile lor. Râurile au
unit mai mult decât au despărţit, chiar dacă temporar au
avut rol de frontieră (Oltul sudcarpatic şi Mureşul inferior
în epoca romană). Ţara Moldovei descrisă de Dimitrie
Cantemir se împărţea în Moldova de Sus şi Moldova de
Jos ca fâşii orizontale, mergând de la Carpaţii Orientali la
Nistru; prin urmare, Prutul nu separa nimic. Fertilele văi
ale râurilor sunt pline de aşezări, unele din timpuri
străvechi. Cu prilejul marilor inundaţii ale Mureşului din
1970 s-a putut constata că nici o aşezare preistorică din
preajmă n-a fost inundată, ceea ce dovedeşte din partea
oamenilor
 De la începuturile civilizaţiei Ia sinteza românească

10
acelor vremuri o perfectă cunoaştere a terenului, prin îndelungată
experienţă.
Poziţia în cadrul Europei este determinantă pentru caracterul
temperat al climei, ilustrat de temperatură, vânturi şi ploi, cu
repercusiuni directe asupra regimului apelor, asupra răspândirii
florei şi faunei. Influenţele Europei Centrale, sesizabile mai cu
seamă în Transilvania (vânturile de vest şi nord-vest, precipitaţiile
cuprinse între 550 şi 1 400 mm, larga răspândire a fagului) se
întrepătrund cu acelea dinspre Europa Răsăriteană, în Podişul
Moldo-Basarabean, Dobrogea şi Câmpia Română (ierni mai aspre
şi veri secetoase, precipitaţii sub 550 mm) şi cu influenţe mai
slabe de climat mediteranean (în Banat, Oltenia şi sudul
Dobrogei). în felul acesta teritoriul românesc marchează limita
nordică a viţei de vie, cea estică pentru bradul alb şi fag şi locul
de întâlnire al stepelor cu pădurile.
Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 11° în Câmpia
Dunării şi -2° la altitudini de peste 2 500 m; temperatura medie
anuală pentru întreg teritoriul României este de 9°. Tendinţe de
apropiere de extremele absolute înregistrate (-38° şi +44°) se
observă arareori. Moderaţie se constată şi în regimul ploilor;
totuşi, anii secetoşi — urmare a poziţiei între seceta Mediteranei
şi seceta Caspicei şi Mării Negre — sunt mai frecvenţi decât anii
excesiv de ploioşi.
Vegetaţia reflectă aspectele generale ale reliefului. Pajiştilor
alpine le urmează, într-o succesiune coborâtoare, pădurile de
conifere (molidul, bradul), apoi cele de fag (împreună cu
mesteacănul şi paltinul), pădurile de stejar (împreună cu ulmul,
arţarul şi teiul), pădurile de luncă (arinul, salcia şi plopul).
Urmează o centură periferică a silvostepelor şi stepelor, în bună
măsură antropogenă.
în ce măsură cunoaşterea mediului natural actual poate fi utilă
reconstituirii peisajului altor epoci istorice? Este limpede, astăzi,
că în ultimele cinci milenii climatul din zona geografică pe care o
cercetăm a fost cald, asemănător, în linii generale, celui actual. Au
intervenit perioade de răcire, prin secolele VIII-X, apoi în
secolele XIII-XVII. Este sigur că datele mai amănunţite în
privinţa diferenţierilor climatice (regimul ploilor şi temperatura)
sesizabile la intervale relativ mici (150-250 ani) ar putea explica
mai bine destule fenomene istorice petrecute mai ales în mileniul
I î.d.Hr. şi mileniul I d.Hr.
Transformările din cadrul geografic petrecute în epoca istorică,
despre care avem mărturii sunt, uneori, naturale. Unele râuri şi-
au schimbat cursul: Buzăul se vărsa în vremea lui Ştefan cel
Mare de-a dreptul în Dunăre (Călmăţuiul pare să fie vechea albie
a Buzăului), pe când acum se varsă în Şiret. Lacul Roşu a apărut
în 1837, prin prăbuşirea unei porţiuni de munte în albiile unor
pâraie.
 Pământul românesc
Mai multe sunt însă transformările antropogene. Izvoare
literare antice vorbesc despre abundenţa pădurilor în
Dobrogea; prin urmare avem a face cu un proces antropic:
despăduririle masive din vremea ocupaţiei otomane au
produs stepizarea Dobrogei. Păduri întinse au fost defrişate
peste tot în Evul Mediu; din ele au rămas acum pâlcuri
răzleţe de arbori, iar uneori doar numele: Codrul Vlăsiei se
întindea între Ploieşti şi Bucureşti; „Teleormanul" era o
„pădure nebună", „Deliormanul" din Dobrogea sudică —
la fel. Pe locul lor au apărut terenuri arabile, mai întâi
pentru grâu şi pentru mei, iar din secolul al XVII-lea şi
pentru porumb. Nou introdusa cereală a făcut curând mare
concurenţă grâului, suprafeţele cultivate cu porumb
crescând continuu; în anii '30 ai secolului XX, România
era al cincilea producător de porumb din lume. Lanuri de
grâu şi porumb au apărut în secolul XIX şi în stepele de
odinioară: în Bugeac şi în Bărăgan (locuit până atunci
aproape numai de păstori). Prin vânătoare masivă şi
modificările antropice ale vegetaţiei au dispărut specii de
animale: bourul, zimbrul, brebul, calul sălbatic şi colunul
(măgarul sălbatic). Şi asemenea intervenţii în peisajul
pământului românesc continuă în secolul nostru: în 1970
apele lacului de acumulare de la hidrocentrala de pe
Dunăre au înghiţit insula Ada-Kaleh. A dispărut o oază de
vegetaţie mediteraneană şi parfumul unor vremuri de
altădată.
***
Pământul românesc e legat prin marea arteră a Dunării
de Europa Centrală; prin Marea Neagră îşi întoarce o faţă
spre Orient. Aşa cum climatologic influenţele Europei
Centrale interferează aici cu cele dinspre stepele ruseşti şi
dinspre Mediterană, tot astfel civilizaţia acestui pământ a
fost deschisă deopotrivă Europei şi Asiei. Filtrarea celor
două mari tipuri de cultură şi moduri de viaţă, ca şi
amestecul lor în subtile proporţii, conferă o notă aparte
istoriei şi viitorului.
 reistoria

n
 începuturile istoriei sunt tenebroase ca înseşi peşterile care i-
au oferit omului primul adăpost. O perioadă pe cât de îndelungată
— sute de mii de ani — pe atât de dificil de reconstituit revine
cercetării preistoriei, care urmăreşte omul încă de la apariţia sa
pe pământ. Pentru cea mai adâncă preistorie documentaţia
arheologică interferează necesar cu studiul ultimelor naşteri
geologice, cu climatologia, paleontologia şi paleobotanica.
Primele unelte cioplite în piatră se amestecă printre oasele
animalelor din pleistocen ca pentru a dovedi drumul anevoios
urmat de o fiinţă oarecare până atunci, ce a reuşit Să se
desprindă de animale şi plante, pentru a deveni om. Această
sforţare uriaşă şi unică s-a făcut prin gândire, comu-nicare şi
sociabilitate, prin conştiinţă economică, etică şi estetică, prin
credinţă.
Viaţa comunităţilor preistorice, dură în esenţa ei, — prin lupta
pentru supravieţuire, dusă cu mijloace modeste într-un mediu
adesea ostil, — pare încremenită în epoci nesfârşite. Totuşi, până
la mijlocul mileniului I î.d.Hr. s-au scurs pe teritoriul României
nenumărate civilizaţii, căci comunităţile preistorice de aici nu
sunt inerte. Mai mult, ele nu sunt nici rupte de regiunile
învecinate — mai apropiate ori mai îndepărtate — suferind
astfel binefaceri şi neajunsuri deopotrivă. Din toate punctele
cardinale, dar mai cu seamă din răsăritul stepelor nord-pontice şi
din sudul fertil al Peninsulei Balcanice, al Egeei şi Anatoliei se
difuzează în valuri succesive noutăţi şi progrese în viaţa materială
şi spirituală, uneori prin împrumuturi pe nesimţite, alteori prin
schimbări relativ bruşte. Perioade de stabilitate, cu acumulări
lente, au fost — din aceleaşi motive — bulversate de migraţii şi
năvăliri: la începuturile neoliticului, la începuturile şi la sfârşitul
epocii bronzului, pe parcursul primei vârste a fierului.
Culturi arheologice zonale au apărut şi s-au dezvoltat, uneori
cu strălucire, pentru a se transforma apoi în altele, ori s-au stins
spre a face loc altora. Această mişcare continuă, care se
accelerează pe măsură ce înaintăm
 Preistoria
în timp, nu s-a petrecut fără a lăsa câteva urme notabile,
situate pe culmile civilizaţiei preistorice europene.
Sfârşitul preistoriei pe teritoriul României în prima
vârstă a epocii fierului coincide cu apariţia daco-geţilor,
entitate etno-culturală de acum bine definită prin
suficiente delimitări de lumea sud-tracică sau de alte
populaţii.

Comunităţile paleolitice. Revoluţia neolitică. Cea mai lungă şi mai

obscură perioadă a preistoriei este reprezentată pe teritoriul României,
ca pretutindeni în lume, de paleolitic.
Pe valea Dârjovului, un afluent al Oltului, nu departe de Slatina
(jud. Olt), dar şi în văile râurilor Cotmeana, Vedea, Dâmbovnic, pe
Oltul transilvan în depresiunea Sibiului, s-au descoperit silexuri
cioplite, aparţinând uneia din primele culturi arheologice ale
paleoliticului inferior — „cultura de prund". Pentru cele mai vechi
unelte de aici s-a propus vârsta de 600 000 ani.
Spre deosebire de paleoliticul inferior, surprins mai ales în
regiunile sud-carpatice, paleoliticul mijlociu, reprezentat de diferite
grupe muste-riene, e răspândit în toate zonele României. Cele mai
cunoscute staţiuni ale comunităţilor de vânători musterieni sunt în
peşterile din Carpaţii Meridionali, la Baia de Fier (jud. Gorj),
Cioclovina, Nandru şi Oha-ba-Ponor (toate în jud. Hunedoara), Băile
Herculane (jud. Caraş-Severin), formând grupul musterian „cuarţitic".
în Basarabia musterianul se întâlneşte în peşterile din bazinul Prutului
mijlociu (raionul Edineţ), iar în Moldova musterianul e reprezentat
mai ales la Mitoc şi la Ripiceni-Izvor (ambele în jud. Botoşani).
Aşezarea de la Ripiceni-Izvor are o depunere de 12 m grosime;
musterianul superior de aici — una din cele mai importante şi mai
bogate staţiuni din această parte a Europei — datează, conform
analizelor cu C 14, de prin 45 000-40 000 î.d.Hr.
Pe parcursul paleoliticului superior „regionalizarea" culturilor se
accentuează. Aurignacianul mijlociu e întâlnit în multe zone ale
României, fiind bine reprezentat la Cremenea — Sita Buzăului (jud.
Buzău), în mai multe staţiuni din Oaş şi Maramureş, Moldova (Mitoc,
Ceahlău — jud. Neamţ), Muntenia (numai în aşezarea de la Malu
Roşu-Giurgiu s-au găsit peste 40 000 de piese litice din aurignacianul
tardiv). La sfârşitul paleoliticului, cultura gravettiană apare în Moldova
şi Basarabia. Descoperirile aparţinând gravettianului de la Mitoc sunt o
adevărată punte de legătură între zonele centrale şi estice ale Europei.
Ultima etapă gravettiană se difuzează larg în Transilvania, Oaş,
Maramureş şi Banat.
Epipaleoliticul (mezoliticul) înregistrează evoluţia a două mari
grupe culturale: pe de o parte culturile locale ale paleoliticului
superior, supra-
13
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

14
vieţuitoare ultimei glaciaţiuni (mai ales în Moldova, Muntenia şi
Banat); pe de altă parte — culturile alogene (azilian, swiderian,
tardenosian) în Carpaţii Orientali, Banat, Porţile de Fier. Mai
cunoscute sunt descoperirile de la Lapoş (jud. Prahova), unde
atelierele de prelucrare a silexului se întind pe două hectare, apoi
cele din masivul Ceahlău, de la Băile Hercu-lane, din grotele şi
adăposturile de sub stânci din defileul Porţilor de Fier. Cele mai
recente datări cu C 14 au dat epipaleoliticului de la Schela
Cladovei (jud. Mehedinţi) vârsta de 8 570 (± 105)-7 700 (±105).
Utilajul predominant al epipaleoliticului e reprezentat de
microlite (vârfuri de săgeată pentru arc, mici răzuitoare etc).
Economia paleoliticului şi mezoliticului se baza pe vânătoare
(bovine mari, cerbi giganţi, mamuţi, cai), pescuit şi cules (flora
spontană). în epi-paleolitic se pare că a fost domesticit câinele,
iar adaptarea gramineelor aduce cu sine recoltarea, ca formă
tranzitorie de la culesul întâmplător spre cultivarea plantelor.
Cele mai vechi obiecte de podoabă — coliere din dinţi de
animal — apar în paleoliticul superior, iar primii idoli feminini
din os ori piatră aparţin epipaleoliticului. O descoperire
singulară pentru această parte a Europei o constituie urmele de
pictură rupestră (un cal şi o felină?) în. grota de la Cuciulat (jud.
Sălaj) situată pe malul drept al Someşului.
Datele antropologice sunt destul de puţin concludente. Pentru
muste-rian, descoperirile de la Ohaba-Ponor indică prezenţa lui
Homo sapiens neandertalensis, iar pentru paleoliticul superior
descoperirile osteologice de la Cioclovina aparţin lui homo
sapiens fossilis. Epipaleoliticul este creaţia omului de tip „Cro-
Magnon oriental" (mai multe schelete în aşezările din defileul
Dunării). La populaţia de la Porţile de Fier se apreciază că
speranţa de viaţă la naştere era de 28 ani, cifră destul de ridicată,
care reflectă un proces demografic ascendent şi prefigurează
modificările economice şi sociale ale neoliticului.
Este greu de stabilit măsura în care neoliticul pe teritoriul
României îşi începe dezvoltarea pe un fond mezolitic local.
Avansarea dinspre sudul Peninsulei Balcanice şi pătrunderea
treptată spre nord şi nord-est a unui neolitic constituit pare să fi
anulat tendinţele de neolitizare a mezoliticului. Mai mult,
contactele dintre reprezentanţii celor două culturi par să fi fost
uneori violente, după cum indică masacrele surprinse în defileul
Dunării care au provocat dispariţia subită — acolo — a
populaţiilor mezolitice. Venirea unor populaţii neolitice din sud a
întrerupt şi tendinţa, constatată la unele comunităţi epipaleolitice
de producere a hranei, un atribut al neoliticului aceramic. Pe
teritoriul României prezenţa altor trăsături ale neoliticului
aceramic este greu de surprins; un nivel neolitic aceramic, databil
în mileniul VII î.d.Hr. este confirmat pe Nistru, la Soroca.
 Preistoria
Mileniului VI şi primei părţi a mileniului V le corespunde
neoliticul timpuriu (neoliticul vechi); neoliticul mijlociu (dezvoltat)
ocupă restul mileniului V şi începutul mileniului următor; neoliticului
târziu (eneolitic, chalcolitic) îi corespunde cea mai mare parte a
mileniului IV şi începutul mileniului III î.d.Hr.
De-a lungul unei evoluţii de peste trei milenii populaţiile neolitice
şi eneolitice de pe teritoriul României au făcut progrese remarcabile,
cucerind toate atributele „revoluţiei neolitice" (G.V. Childe) în
domeniul culturii materiale şi spirituale: producerea hranei, noutăţi
majore în meşteşuguri (olăritul, şlefuirea pietrei, prelucrarea textilelor,
începuturile metalurgiei aurului şi cuprului), conturarea mai limpede a
unor norme de organizare a societăţii, o viaţă spirituală bogată, deplin
constituită.
Neoliticul timpuriu e reprezentat mai întâi de cel mai vechi orizont
cultural nord-danubian — Gura Baciului-Cârcea (Gura Baciului
lângă Cluj-Napoca, Cârcea în jud. Dolj). Populaţia care a vehiculat
această cultură e de origine meridională (thessaliană ori
macedoneană). Predomină încă microlitele de obsidian, uneltele de
piatră şlefuită fiind puţine. Ceramica e monocromă ori pictată cu alb
pe fond roşu, asemănătoare cu cea de tip Protosesklo din Thessalia.
Nivelurile superioare de la Gura Baciului ori Cârcea aparţin deja
culturii Starcevo-Criş, o veche cultură neolitică, larg răspândită pe
teritoriul României (absentă doar în Dobrogea şi în sud-estul
Munteniei).
Odată cu finalul culturii Starcevo-Criş marea unitate culturală şi
teritorială se dezmembrează. Alte populaţii venite din sudul Peninsulei
Balcanice ori din Anatolia crează cultura Vinca-Turdaş. Aceasta e
răspândită în zonele centrale şi sudice ale Transilvaniei, în Banat şi
Oltenia vestică. In aşezări apar rare obiecte de cupru; în schimb, sunt
numeroase figurinele antropomorfe. într-o groapă de cult de la
Tărtăria (jud. Alba) s-au găsit idoli cicladici din alabastru, dar şi trei
tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în
Mesopotamia.
Neoliticului mijlociu îi aparţin, de asemenea, culturile Dudeşti (în
sudul României), cultura ceramicii liniare „cu note muzicale"
(Moldova, estul şi centrul Transilvaniei şi la sud de Carpaţi), cultura
Tisa (în vestul şi nord-vestul României), cultura Hamangia (în
Dobrogea). Acesteia din urmă îi sunt specifice statuetele
antropomorfe din lut ars, unele adevărate celebrităţi de nivel european.
în bazinul Someşului şi în Câmpia Transilvaniei s-a format în
neoliticul mijlociu complexul cultural cu ceramică pictată Cheile
Turzii-Lumea Nouă, căruia i se adaugă grupul cultural Iclod pentru
neoliticul târziu. La Iclod (jud. Cluj) s-a descoperit o aşezare fortificată
cu şanţ, valuri de pământ şi palisade şi o necropolă neolitică de
înhumaţie, cu bogat inventar funerar.
15
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

16
 Din cultura Dudeşti s-a dezvoltat (în Oltenia şi vestul
Munteniei) cultura Vădastra, iar sub influenţa culturii ceramicii
liniare s-a născut (în Muntenia) cultura Boian. Aceasta a pătruns
şi în Transilvania, sudul Moldovei şi în Basarabia. Trecerea de la
cultura Boian la cultura Gumel-niţa s-a făcut aproape pe
nesimţite, încât unii cercetători preferă să vorbească de
complexul cultural Boian-Gumelniţa, specific zonei estice a
Dunării de Jos; prin componenta „gumelniţiană" se intră în
perioada eneo-litică. Cultura Precucuteni aparţine neoliticului
mijlociu, dar, şi în acest caz, complexul cultural Precucuteni-
Cucuteni reprezintă o continuitate perfectă până la sfârşitul
eneoliticului. Cultura Precucuteni s-a născut în Moldova, prin
contactul triburilor Boian cu cele purtătoare de ceramică liniară
„cu note muzicale".
Eneoliticul este caracterizat printr-o evoluţie mai dinamică,
prin progresele metalurgiei cuprului şi prin splendoarea ceramicii
pictate.
Culturii Gumelniţa îi sunt specifice aşezările de tip teii şi
ceramica neagră cu decor incizat ori în relief. Cultura Ariuşd-
Cucuteni (cele două aşezări eponime în jud. Covasna, respectiv
Iaşi) este una din cele mai strălucite culturi eneolitice din Europa,
cu răspândire în Moldova, Muntenia nord-estică, Transilvania
sud-estică, Basarabia (şi Ucraina, la vest de Nipru, unde se
numeşte cultura Tripolie). Cu totul remarcabile sunt vasele
pictate bi- sau tricrom şi plastica de lut antropomorfă şi
zoomorfă. în centrul şi sudul Transilvaniei s-a dezvoltat cultura
Petreşti, de asemenea remarcabilă prin calitatea ceramicii pictate.
în Oltenia, urmând culturilor Vinca-Turdaş şi Vădastra (poate şi
culturii Gumelniţa) a apărut cultura Sălcuţa. Unor zone din aria
intracarpatică le sunt specifice pentru finalul neoliticului culturile
Tiszapolgâr şi Bodrogkeresztur (cu aşezări eponime în Ungaria).
Frecventa întrebuinţare a cuprului pentru podoabe, dar şi pentru
confecţionarea de topoare masive, şi apariţia idolilor din aur „en
violon" sunt repere semnificative pentru aceste culturi şi pentru
eneolitic în general. Finalul eneoliticului în regiunea Dunării de
Jos e reprezentat de cultura Cernavodă I.
Cele două mari arii din care au pornit periodic migraţii de
populaţii, ori doar impulsuri culturale neolitice, spre teritoriul
României sunt Sudul (inclusiv Asia Anterioară) şi Vestul
(regiunile central-europene, de unde vin comunităţi cu ceramică
liniară).
Un asemenea impuls vine din sud-estul Mediteranei şi
Anatolia, dând naştere metalurgiei locale a cuprului şi aurului.
Problemele tehnice ale reducerii minereului şi ale turnării nu erau
mai dificile decât cele ale arderii ceramicii în cuptoare
perfecţionate, ce realizau temperaturi de 1 000°C. Evident, atât
metalurgia, cât şi confecţionarea vaselor neolitice, pictarea şi
arderea lor, sunt ocupaţii specializate care reveneau bărbaţilor.
îndemânare
p
 Preistoria
cerea şi prelucrarea silexului, a pietrei, osului şi cornului. în aria culturii
Sălcuţa sunt ateliere specializate în vârfuri de săgeţi din silex.
Cultura primitivă a plantelor cerealiere şi creşterea animalelor domestice
constituie resursele principale de hrană, pe lângă vânătoare şi pescuit, în
eneolitic se accentuează creşterea ovi-caprinelor şi se domesticeşte calul, dar
tracţiunea animală a apărut probabil numai în epoca bronzului.
Progresul în privinţa habitatului este spectacular: de la peşteră la aşezări
cu semibordeie şi chiar cu zeci de locuinţe de suprafaţă, adevărate sate. La
Parţa (jud. Timiş) casele erau rectangulare, din bârne şi lipitură de lut, unele
mari de 80 m2; în centrul aşezării era o „piaţă" cu un sanctuar. în aria
culturii Cucuteni locuinţele au podea din trunchiuri de lemn lutuite. în tell-
ul de la Hăbăşeşti (jud. Iaşi) erau peste 40 de case de lemn, a căror amplasare
exclude întâmplarea. Două locuinţe mari centrale, cu un spaţiu liber alături
(loc de adunare a comunităţii?) îndeplineau un rol social în cadrul gintei
respective. La sfârşitul neoliticului mijlociu fortificarea aşezărilor devine o
practică frecventă.
Comunităţile neolitice sunt constituite în clanuri matriliniare. Apărute
probabil deja la sfârşitul paleoliticului ca formă de organizare superioară cetei
primitive, aceste clanuri oferă cadrul de structurare a conştiinţei de sine a
indivizilor, ceea ce presupune ideea descendenţei (matriliniare), cea de
rudenie, observarea unor interdicţii şi tabu-uri, existenţa unor totemuri proprii
grupului respectiv. Se consideră că patriliniaritatea (ca unul din elementele
esenţiale ale patriarhatului) va apărea în eneolitic, dar o coexistenţă a celor
două tipuri de stabilire a descendenţei este foarte posibilă chiar dintr-o etapă
anterioară. Că în general neoliticul suprapune epoca de vârf a matriarhatului
pare a fi indicat de cultul aproape exclusiv al unei divinităţi feminine.
Toate populaţiile creatoare ale neo- şi eneoliticului pe teritoriul României
au practicat înhumaţia (cu începuturile în paleoliticul superior, ori chiar în
cel mijlociu), prin depunerea cadavrului fie în poziţie ghemuită, fie întinsă.
Există necropole cu peste 400 de morminte. Descoperirea sub locuinţe a unor
morminte de copii, ori a unor cranii izolate, pictate sau nu cu ocru roşu,
ilustrează ritualuri diversificate de înmormântare, constituite pe tradiţii
paleolitice occidentale ori sub influenţe din Orientul Apropiat.
Spiritualitatea neolitică îmbină organic domeniul artei cu acela al cre-
dinţelor magico-religioase.
Tuturor culturilor neolitice (dar mai cu seamă culturilor Vinca-Turdaş,
Hamangia, Precucuteni, Cucuteni şi Gumelniţa) le sunt proprii numeroasele
statuete şi vase antropomorfe şi zoomorfe. Majoritatea reprezintă femei,
uneori însărcinate, adesea cu steatopigie, elemente ce dovedesc apartenenţa
acestor piese la cultul fertilităţii şi fecundităţii. Tipurile sunt — în trăsăturile
lor generale — aceleaşi ca în Asia Mică, imagini ale Marei
17
 De Ia începuturile civilizaţiei la sinteza românească

18
Zeiţe-Mame. Cele mai multe sunt din lut ars, mai rar sunt
sculptate în os, piatră, marmură sau din aur. Printre statuetele
zoomorfe, frecvenţa cornutelor simbolizează cultul forţei virile,
subsidiar celui al fecundităţii; în aceeaşi ordine de idei, statuetele
masculine reprezintă acolitul masculin al Marei Mame. Uneori
Marea Zeiţă şi acolitul masculin apar împreună, în statuetele
bicefale ale culturii Vinca-Turdaş. Sceptrele de piatră eneolitice
în formă de cap de cal sunt de pus pe seama penetraţiei
triburilor din stepele nord-pontice.
Multe statuete ori vase antropomorfe sunt veritabile opere de
artă, aşezate definitiv printre creaţiile cele mai reprezentative ale
preistoriei europene: „Gânditorul" şi perechea sa feminină —
două statuete descoperite în cimitirul de la Cernavodă (jud.
Constanţa) — aparţinând culturii Hamangia, ori vasul
antropomorf de cult descoperit la Vidra (jud. Giurgiu), aparţinând
culturii Gumelniţa, cunoscut sub numele de „Zeiţa de la Vidra".
Constatarea e valabilă şi pentru o parte a ceramicii uzuale, rafinat
decorată cu incizii şi încrustaţie cu substanţă albă (cultura
Vădastra), ori pentru vasele cucuteniene pictate bicrom şi tricrom,
cu a lor armonie a culorilor şi echilibru în dezvoltarea motivelor
întru totul remarcabile.
în mai multe aşezări s-au descoperit adevărate sanctuare,
aparţinând „satului" respectiv, ori poate unei comunităţi mai largi
care utiliza în comun un „centru" de cult. La Căscioarele (jud.
Ilfov) sanctuarul era patrulater, cu pereţii acoperiţi cu motive
spiralice şi geometrice pictate bicrom. în interior, două coloane
de lut pictate străjuiau o înmormântare rituală. La Parţa s-au
descoperit două sanctuare, cu un monumental altar de lut ars şi o
dublă statuie — Zeiţa Mamă şi acolitul masculin; jertfele
aduse constau din cereale şi animale mari. în afara sanctuarelor s-
au găsit şi gropi rituale în care se depuneau vase şi resturi de
cadavre incomplete, sugerând eventualitatea unor sacrificii
umane. Interesante sunt altarele portative din lut ars, care pot fi
măsuţe — ca la Pianul de Jos (jud. Alba), ori „machete de
sanctuare", reprezentând construcţii cu coloane şi figuri de
divinităţi — ca la Căscioarele sau la Truşeşti (jud. Botoşani).
Sorgintea — directă ori indirectă — a primelor culturi
neolitice şi chiar a unor culturi ale neoliticului mijlociu în zona
est-mediteraneană şi a Asiei Mici implică originea meridională a
populaţiilor respective, deci caracterul lor pre-indoeuropean. De
altfel, studiile antropologice indică existenţa, de la începuturile
neoliticului, a unui puternic fond meditera-noid, derivat din
evoluţia şi gracilizarea populaţiilor cro-magnoide ale pa-
leoliticului superior.
Cum s-a sfârşit civilizaţia neolitică rămâne o întrebare la care
nu se poate răspunde prea uşor. Penetraţia unor elemente
răsăritene, triburi nomade ori seminomade, dinspre stepele nord-
pontice, a produs tulburări printre populaţiile agricole
sedentare, antrenând alte migraţii şi, drept
 Preistoria
consecinţă, amestecul de populaţii între comunităţile
străvechi şi noii veniţi. Oricum, imaginea unei invazii-şoc
a neamurilor indoeuropene şi a unui sfârşit brusc al
culturilor neolitice este, în lumina ultimelor cercetări şi
interpretări, mai puţin evidentă. Fenomenul a fost
complex, oglindind modificări climatice şi demografice,
mărirea ponderii creşterii vitelor în detrimentul
agriculturii, creşterea mobilităţii triburilor.

tltpoca bronzului. îndoeuropenizarea. Tracii. Spre mijlocul

mileniului al IlI-lea î.d.Hr., după o eventuală „tranziţie" — greu de
definit cultural şi de încadrat cronologic — se pot plasa începuturile
epocii bronzului. De acum înainte dezvoltarea societăţii în spaţiul
carpato-dunărean poate fi corelată mai bine cu evoluţia civilizaţiei din
aria egeică şi cu evenimentele etno'istorice de maximă însemnătate
(procesul de „indoeuropenizare" şi apariţia tracilor).
Dintre toate culturile născute în prima jumătate a mileniului al IlI-
lea, cea mai vastă arie de difuzare aparţine culturii Coţofeni.
Cronologic începuturile culturii Coţofeni sunt sincrone cu cultura
Baden din vestul României. în ambele culturi apar morminte de
incineraţie, iar într-o etapă recentă a culturii Coţofeni tumulii devin
numeroşi. Acest „monument funerar" al noii epoci devine simbolul
familiei patriarhale, al celor înmormântaţi în aceeaşi movilă.
Culturile Horodiştea (între Carpaţi şi Prut), Folteşti-Cernavodă II,
Cernavodă III (în Dobrogea şi în Muntenia), cultura „amforelor
sferice" (în jumătatea nordică a Moldovei), culturile Kostolac şi
Vucedol (în vestul şi sud-vestul României) se înscriu în aceeaşi fază de
tranziţie sau chiar de început a epocii bronzului (Vucedol). în general
acestor culturi le este caracteristică înhumaţia, în necropole tumulare
sau plane.
După 2500 î.d.Hr. apar semnele culturilor care vor reprezenta
epoca propriu-zisă a bronzului, într-o evoluţie de aproape un mileniu şi
jumătate.
în a doua jumătate a mileniului al IlI-lea se formează cultura
Schneckenberg în zona sud-estică a Transilvaniei. Grupul cultural
Jigodin, grupul tumular vest-transilvănean, recent definitul grup
Copăceni şi grupul cultural Şoimuş completează complexul cultural al
bronzului timpuriu intracarpatic. Mormintele de incineraţie devin mai
numeroase, iar topoarele de tip Baniabic şi pandantivele spiralice în
formă de ochelari sunt reprezentative pentru metalurgia cuprului.
în Basarabia, în a doua jumătate a mileniului al IlI-lea se constată
o variantă („nistreană") a culturii înmormântărilor cu ocru. Ea este
rezultatul amestecului de populaţii migratoare de stepă cu rămăşiţele
populaţiilor purtătoare ale culturii Cucuteni-Tripolie. La începutul
mileniului al II-lea pătrunde în interfluviul Nistru-Prut aşa-numita
cultură a „catacombelor"
19
20
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
(înhumaţie în poziţie chircită în „catacombă", de fapt o nişă
laterală faţă de un puţ circular).
în schimb, Oltenia şi jumătatea vestică a Munteniei sunt
dominate de cultura Glina, cu peste 130 de aşezări descoperite
până în prezent.
în perioada timpurie a epocii bronzului se formează şi cultura
Mon-teoru (aşezarea eponimă este Sărata-Monteoru, jud. Buzău),
răspândită în regiunile subcarpatice de sud şi de est, ca şi în
Moldova centrală. Stadiul de maturitate şi de maximă răspândire
este atins în perioada mijlocie a epocii bronzului, iar în perioada
finală a acestei epoci cultura Monteoru participă la formarea
sintezei reprezentate de cultura Noua. Pe dealul „Ce-tăţuia" de la
Monteoru s-a descoperit o interesantă instalaţie de cult (vase
rituale cu ofrande, ramură de cerb, copite de cal etc.) Ritul
dominant de înmormântare a fost înhumaţia cu schelete chircite
sub ringuri de pietre.
O evoluţie îndelungată a cunoscut şi cultura Mureş (sau Periam
—Pe-cica), răspândită pe cursul inferior al Mureşului, până la
confluenţa cu Tisa. Staţiunile principale, de la Periam (jud.
Timiş) şi Pecica (jud. Arad) au multe nivele de locuire, cu o
grosime remarcabilă a depunerii (patru metri la Pecica).
Culturile „clasice" ale epocii bronzului în Transilvania sunt
Otomani şi Wietenberg.
Prima este răspândită în nord-vestul României (aşezarea
eponimă Otomani, jud. Bihor), cu prelungiri pe Someş şi Mureşul
mijlociu. Aşezările sunt de tip teii; altele, în zone mlăştinoase, de
tip „insulă". Ceramica este remarcabilă, mai ales vasele decorate
cu caneluri, arcuri largi reliefate şi motive spiralice.
Cultura Wietenberg (aşezarea eponimă la „Dealul Turcului" —
fost Wietenberg, lângă Sighişoara) are aria de răspândire mult mai
largă ocupând, practic, toată Transilvania. Sunt cunoscute peste
500 de puncte cu descoperiri aparţinând acestei culturi (din toate
fazele). Câteva aşezări erau fortificate cu val şi şanţ, mai rar cu
zid din pietre. Ceramica are forme variate şi bogat ornamentate,
caracteristice fiind motivele spiralice şi meandrice.
Epoca bronzului mijlociu e dominată în Basarabia de purtătorii
culturii „ceramice cu brâie în relief. Venind de dincolo de
Nipru, aceştia au asimilat populaţiile culturii „mormintelor cu
ocru".
în Banat, perioada mijlocie a epocii bronzului e
reprezentată de cultura Vatina. în Oltenia şi Muntenia, tipice
pentru aceeaşi perioadă (cea 1700-1200 î.d.Hr.) şi
„moştenitoare" ale arealului culturii Glina sunt culturile
Verbicioara, respectiv Tei. Fazele târzii ale acestor culturi sunt
marcate de mişcările continentale preliminare marilor migraţii
egeice; triburile culturii Verbicioara au fost nevoite să suporte
penetraţia triburilor culturii Gârla Mare. Aceasta din urmă este
o cultură specifică luncii
 Preistoria
Dunării, uşor recognoscibilă prin ceramica bogat
ornamentată şi în special prin binecunoscutele statuete
feminine. Inventarele funerare ale mormintelor plane de
incineraţie sunt adesea deosebit de bogate.
Unele culturi specifice etapei finale a epocii bronzului
se manifestă pe arii limitate: Cruceni în vestul Banatului,
Suciu de Sud în nord-vestul extrem al României.
In schimb, cultura Noua (după numele unei suburbii a
Braşovului) are o mare extindere în Transilvania, Moldova,
jumătatea nordică a Basarabiei şi nord-estul Munteniei.
Acestei culturi îi sunt specifice aşezările cu locuinţe mari,
cu vetre şi cuptoare. în cimitire predomină înhumaţia în
gropi simple. Se consideră că fermentul culturii Noua a
fost de origine orientală — pătrunderea unor populaţii
nord-pontice, care fuzionează în Moldova cu elementele
locale ale sfârşitului bronzului mijlociu. Se produce astfel
restructurarea ariilor culturale: în locul fărâmiţării
teritoriale din bronzul mijociu apare un mare complex
cultural, Sabatinovka-Noua-Coşlogeni. Ariei sale îi
aparţine şi jumătatea sudică a Basarabiei (unde sunt aşezări
şi tumuli aparţinând culturii Sabatinovka), sud-estul
Munteniei şi Dobrogea (cultura Coşlogeni). Treptat, ariile
sudică şi vestică ale culturii Noua vor fi supuse procesului
de hallstattizare.
La mijlocul veacului al Xll-lea se consideră că epoca
bronzului pe teritoriul României se încheie, ceea ce
corespunde, cronologic, cu sfârşitul civilizaţiei miceniene
în urma migraţiei dorice.
în pofida unor transformări profunde, produse uneori
prin migraţii şi cuceriri, epoca bronzului a însemnat o
perioadă de stabilitate şi de echilibru economic între
agricultură şi creşterea animalelor.
Comunităţile epocii bronzului de pe teritoriul României
au suferit influenţe dinspre stepele nord-pontice şi dinspre
Europa Centrală; consecinţe încă mai importante în
dezvoltarea materială şi spirituală au avut relaţiile cu
spaţiul egeo-anatolian. Din această lume sudică vin
obiecte care vor fi imitate de meşteşugarii locali: săbiile
lungi de bronz, de tip micenian sunt importuri meridionale
sau piese confecţionate chiar în zona intracarpatică.
Decorul spiralo-meandric atât de frecvent pe vasele de
lut, pe obiecte diverse din metal şi din os, are aceeaşi
sorginte sudică.
Se consideră că în a doua jumătate a mileniului III se
produc mutaţii însemnate în domeniul metalurgiei. Mai
întâi se constată o reducere a producţiei, cauzată poate de
epuizarea unor surse de minerale, mişcări de populaţii etc.
Totuşi, acum apar primele obiecte de bronz.
în mileniul al II-lea metalurgia bronzului progresează
continuu. Transilvania, bogată în minerale, devine în
cursul bronzului mijlociu şi târziu unul din marile centre
europene ale metalurgiei bronzului. Puţine piese de bronz
sau de aur au fost descoperite izolat, în aşezări ori în necro-
21
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
pole. Marea majoritate constituie depozite; în consecinţă,
atribuirea acestora diferitelor culturi ale epocii se face în funcţie
de locul de descoperire.
Spre sfârşitul epocii bronzului şi la începutul mileniului I se
constată o creştere spectaculoasă a depozitelor. Patru cincimi din
totalul pieselor depozitelor de bronzuri datează din sec. XI-X.
Depunerea obiectelor în pământ poate fi explicată ca ascundere
în momente de nesiguranţă dar, după cum par să creadă tot mai
mulţi cercetători, poate să aibă caracter de cult. Ar fi vorba, deci,
de ofrande, mai ales în cazurile depunerii în eră' păturile unor
stânci, lângă izvoare sau chiar în albia râurilor. Depozitele uriaşe,
databile în veacul al Xll-lea î.d.Hr., cuprinzând sute sau mii de
obiecte de bronz (unelte, arme, podoabe, piese de harnaşament)
şi „turte" de bronz brut sunt considerate „depozite de turnătorie"
sau, eventual, depozite de templu. Cele mai cunoscute din această
categorie se află pe Mureşul mijlociu, într-o zonă bogată în sare:
Uioara de Sus, Aiud, Şpălnaca (toate trei în jud. Alba). Exportul
sării spre centrul Europei aducea în schimb materia primă care
lipsea în Transilvania: cositorul, necesar obţinerii aliajului de
bronz. Depozitul de la Uioara de Sus, cu 5 812 piese, cântărind 1
100 kg, este al doilea ca mărime din Europa.
Numeroasele arme din depozite sugerează caracterul războinic
al epocii în general, şi al unor triburi, probabil, în special. Apar
arme de paradă cu funcţie de distincţie socială: topoare de bronz
bogat ornamentate, topoarele de aur de la Ţufalău (jud.
Covasna), topoarele de argint, spada de aur şi 12 pumnale de aur
la Perşinari (jud. Dâmboviţa). Acestea, ca şi sceptrele din piatră
ori metal, sunt însemnele puterii şefilor militari din fruntea
triburilor. In fortificaţiile de la Monteoru ori Otomani şefii
triburilor rezidau — mutatis mutandis — ca nişte suverani
micenieni cu care erau contemporani.
Schimbarea ritului funerar, respectiv apariţia ritului incineraţiei
în faza timpurie a epocii bronzului, generalizat apoi în unele
culturi, reflectă modificări în viaţa spirituală, o nouă escatologie
în orice caz. Vechile concepte chtoniene ilustrate în neolitic de
cultul fertilităţii şi fecundităţii, fac loc acum conceptelor
uraniene. Cultul Soarelui pare să devină predominant: statuetele
feminine, atât de frecvente în neolitic, ilustrative pentru ideea
Zeiţei Mame, creatoare în Univers, sunt în epoca bronzului
foarte rare; în schimb, abundă motivele decorative solare pe
ceramică sau metal (cercuri, cercuri cu raze, roţi, cruci încârligate,
spirale). Celebra vatră-altar din aşezarea de la Wietenberg, cu
decor spiralic, este reprezentativă deopotrivă pentru piesele de
cult, ca şi pentru arta epocii.
Sanctuarului pomenit, de la Sărata Monteoru, i se adaugă
altul, încă mai interesant: la Sălacea (jud. Bihor), în aria culturii
Otomani, s-a descoperit un sanctuar de tip megaron, de peste 40
m2, cu două încăperi; încăperea principală adăpostea trei altare.
Pereţii exteriori erau acoperiţi cu
 Preistoria
frize din lut, decorate cu spirale în relief. Asemenea sanctuare tribale
sunt edificatoare pentru nivelul de civilizaţie atins în epocă.
Simbolismul solar determină una din caracteristicile artei epocii
bronzului: dispunerea radială a decorului pe obiecte cu simetrie
centrală, fie acestea vase de lut ori obiecte de metal.
Miniaturile din lut reprezentând care cu patru roţi, decorate cu
motive solare şi combinate uneori cu protome de păsări sunt probabil
ofrande, imagini ale vehiculului Soarelui.
Plastica animalieră măruntă este puţin răspândită (cultura Gârla
Mare). Plastica antropomorfă este bogată doar în aceeaşi arie a
culturii Gârla Mare, prin celebrele figuri feminine de lut descoperite în
morminte. îmbrăcate în rochii în formă de clopot, motivele incizate
şi încrustate de pe aceste statuete reprezintă elemente de port şi
podoabe. Forma statuetelor este de inspiraţie egeeană.
Plastica de mari dimensiuni înregistrează exemplare puţine dar
deosebit de interesante, din categoria statuilor-menhir. La Hamangia
(jud. Constanţa), Ciobruciu (raionul Slobozia, Basarabia) sau la Baia
de Criş (jud. Hunedoara) aceste dale de piatră redau într-un relief
foarte plat elemente anatomice sau de port. înfipte probabil în tumuli,
semn de mormânt sau imagine a unui şef îngropat sub movilă,
apartenenţa lor cronologică nu este pe deplin lămurită. Statuile-menhir
de la Hamangia şi Ciobruciu par a indica prezenţa triburilor pătrunse
dinspre stepele nord-pontice.
Se consideră că triburile creatoare ale culturilor epocii bronzului
pe teritoriul României (cel puţin spre sfârşitul acesteia) aparţin
grupului indoeuropean al tracilor. Tracii sud-dunăreni „intră în istorie"
o dată cu epopeile homerice. în schimb, informaţiile despre tracii nord-
dunăreni sunt mai târzii (sec. VI î.d.Hr.). în aceste condiţii, orice
corelaţii mai detaliate între datele arheologice şi etnicitatea triburilor
din epoca bronzului sunt riscante. Despărţirea tracilor („proto-
tracilor") în daco-geţi nord-danubieni şi traci sud-dunăreni se va
întâmpla abia în epoca fierului.
Pentru sfârşitul epocii bronzului şi începuturile Hallstattului
aspectele arheologice nu aruncă suficientă lumină asupra acestui
proces. După unii cercetători, în zona carpato-ponto-danubiană grupul
tracic nord-danubian ar fi reprezentat acum de culturile cu ceramică
decorată cu caneluri, în timp ce prezenţa grupului tracic meridional ar
fi indicată de ceramica imprimată.

Cpoca hallstattiană. Autohtoni şi alogeni la sfârşitul preistoriei. Cele

şapte secole (cea. 1150-450 î.d.Hr.) ale primei epoci a fierului
(Hallstatt) reprezintă etapa de cristalizare a identităţii triburilor nord-
da-nubiene.
23
t
De Ia începuturile civilizaţiei la sinteza românească
In momentul în care metalurgia bronzului atingea apogeul, îşi fac apariţia
primele piese din fier, care dau numele epocii, fără ca datarea lor să
întrunească unanimitatea părerilor specialiştilor. într-un tumul de la Lăpuş
(jud. Maramureş) s-a descoperit un celt din fier datat în sec. XIII î.d.Hr.
(ceea ce ar însemna că este una din cele mai vechi piese din fier din Eu-
ropa), datare prea timpurie după unii cercetători. Oricum, începutul Hall-
stattului (Ha A), adică sec. XII-XI Î.d.Hr. trebuie considerat, mai curând, ca
o fază de tranziţie spre epoca fierului.
în peste 40 de puncte de pe teritoriul României s-au descoperit
obiecte de fier care datează din Hallstattul timpuriu (Ha A-B, cea 1150-
800/750 î.d.Hr.). Prin urmare, aceste prime obiecte din fier sunt
contemporane cu unele piese din fier din regiunile mediteraneene şi din
Italia. O transmitere a tehnologiei fierului spre ţinuturile carpato-danu-
biene dinspre Grecia sau coastele Asiei Mici poate fi luată în considerare
pentru veacul al XH-lea, proces urmat curând de o „autohtonizare" a
metalurgiei fierului.
în secolele XII-XI Î.d.Hr., pe lângă cultura Noua, care continuă din
epoca bronzului, în aria intracarpatică e prezentă cultura Găva, pătrunsă
dinspre nord-vest, reprezentativă pentru ceramica ornamentată cu caneluri.
Ceva mai târziu, în sud-estul Transilvaniei s-a format aspectul regional
Reci, care ajunge până la Cernăuţi. Sub numele de grupul Mediaş e cunoscut
un alt aspect regional răspândit în Transilvania, Moldova şi Basarabia.
Complexului tracic „meridional" caracterizat prin ceramica imprimată îi
aparţin culturile Insula Banului (de-a lungul Dunării), Babadag (în
Dobrogea), Brad-Cozia (în Moldova) şi Saharna-Solonceni (în Basarabia).
Aceste culturi, în vigoare pe parcursul Hallstattului timpuriu, se sub-
sumează toate unor trăsături unitare în liniile lor generale, de viaţă materială
şi spirituală. Economia triburilor are caracter mixt (agricultură şi păstorit).
Metalurgia bronzului atinge perfecţiunea tehnică şi un nivel cantitativ
remarcabil. După 1200 produselor din bronz li se adaugă grupul vaselor:
situle, cazane etc. Metalurgia aurului nu e mai puţin reprezentativă.
Tezaurul de obiecte de podoabă din aur de la Hinova (jud. Mehedinţi),
cântărind aproape 5 kg, era alcătuit dintr-o diademă, 14 brăţări, sute de
mărgele şi piese de colier etc. Analizele au indicat provenienţa aurului din
perimetrul minier Brad (jud. Hunedoara).
Apar aşezări întărite, cu valuri de pământ şi bârne, de dimensiuni
apreciabile: cetatea de la Sântana (jud. Arad) are diametrul de aproape 1
km. Asemenea aşezări se cunosc şi în epoca ulterioară, unele atingând
importanţa maximă în etapa mijlocie (Ha C, sec. VIII-VII î.d.Hr.). Siste-
mele de fortificaţie se amplifică, denotând o creştere demografică substan-
ţială şi puterea centrelor tribale de la Teleac (jud. Alba) — cu începuturile în
sec. X —, Babadag şi Beidaud (jud. Tulcea), Mediaş, Ciceu-Corabia
 Preistoria
(jud. Bistriţa-Năsăud), Şeica-Mică (jud. Sibiu); unele din ele ocupă o
suprafaţă de până la 35 ha.
Etapei mijlocii a Hallstattului îi este caracteristică cultura Basarabi,
răspândită în Banat, Câmpia Română, sudul Moldovei, centrul şi
nordul Basarabiei şi în bazinul Mureşului. La nord de Mureş, mai ales
în zonele unde existau mari aşezări anterioare (de pildă la Teleac),
cultura Basarabi a pătruns mai puţin.
Depozitele de bronzuri, mai reduse cantitativ în această etapă, ajung
să cuprindă şi piese de fier (Alba-Iulia-Partoş, Vinţu de Jos — jud.
Alba, Bâlvăneşti — jud. Mehedinţi).
La începutul Hallstattului târziu (Ha D) evoluţia unor aşezări
fortificate a fost întreruptă relativ brusc, datorită pătrunderii în
Transilvania a grupului scito-iranic. în alte zone apar abia acum
fortificaţii impunătoare, precum cetatea de la Stânceşti (jud.
Botoşani), de 22 ha.
în ansamblu, cultura hallstattiană târzie dezvoltă formele
tradiţionale, adoptând unele elemente noi, mai cu seamă sub influenţa
sciţilor.
Mari necropole tumulare de incineraţie s-au descoperit la
Bârseşti (jud. Vrancea) şi Ferigile (jud. Vâlcea), conturându-se un
complex cultural cu o accentuată orientare, începând cu sec. V î.d.Hr.
spre zona Dunării de Jos, unde pătrundeau influenţe meridionale
dinspre regatele Macedoniei, Traciei etc.
Spiritualitatea hallstattiană continuă, pe de o parte, trăsăturile
esenţiale dobândite pe parcursul epocii bronzului; pe de altă parte,
aspecte noi, mai uşor sesizabile în domeniul artelor decât în acela al
credinţelor, îşi fac apariţia treptat. Nu avem nici un motiv să ne
îndoim de perpetuarea cultului solar, cel puţin în Hallstattul
timpuriu şi mijlociu, câtă vreme arheologia furnizează cele mai
interesante mărturii materiale ale credinţelor uraniene. în zona Orăştiei
(jud. Hunedoara) s-a descoperit un car votiv de bronz, purtând un
cazan semisferic ornamentat cu câte şase protome de lebede pe fiecare
parte. Mai recent s-a găsit şi într-un tumul de la Bujoru (jud.
Teleorman) un car miniatural votiv de bronz, care poartă un vas
ovoidal ornamentat cu capete de păsări acvatice (datare: Hallstattul
mijlociu). Carele „solare" din lut, din epoca bronzului îşi găsesc în
asemenea descoperiri nişte excepţionale „sfârşituri" de serie.
Dispariţia, după sec. VIII î.d.Hr. a depozitelor de bronzuri a fost
explicată de unii cercetători prin schimbări în domeniul spiritual, în
urma cărora se renunţă la depunerea ofrandelor de această natură. De
asemenea, noutăţile din domeniul spiritual ar putea explica rărirea
necropolelor, începând cu sec. XII î.d.Hr. (ele se păstrează mai ales
în zonele cu influenţe alogene), adică o schimbare de comportament
faţă de ritul funerar.
Prima epocă a fierului nu se evidenţiază — în comparaţie cu
neoliticul ori cu epoca bronzului — prin lucrări de mare valoare
estetică. Ceramica
25
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

26
fazei hallstattiene timpurii va fi decorată cu spirale, elemente
geometrice, ghirlande imprimate şi caneluri. Plastica măruntă în
lut nu e prea abundentă. La Lechinţa (jud. Mureş), o „turmă",
constând din diferite animale, e modelată într-un stil naturalist.
Cel mai important „eveniment" artistic este pătrunderea, o dată
cu sciţii, a stilului zoomorf („arta animalieră"), cu bune analogii
nord-pontice. Mai multe piese din metal sunt decorate cu un
repertoriu specific: cerb, căprioară, iepure, cai şi protome de cai,
feline, vultur. Adesea animalele sunt surprinse în mişcare sau în
poziţii contorsionate. Această artă dispare în Transilvania în cursul
secolului V î.d.Hr., o dată cu contopirea sciţilor cu masa
autohtonilor. în schimb, stilul animalier în teritoriile din afara
arcului carpatic va fi mai bine reprezentat la sfârşitul sec. V şi,
mai ales, în sec. IV î.d.Hr., contribuind la apariţia artei traco-
getice extracarpatice şi pontice.
Dacă autohtonii carpato-danubieni sunt tracii nordici, aflaţi
în plin proces de individualizare şi constituire a triburilor daco-
getice cu identitate proprie, prezenţa unor grupuri intrusive
aparţinând altor populaţii conferă primei vârste a epocii fierului
câteva aspecte particulare. Pentru prima dată în istoria acestui
spaţiu se pot face atribuiri etnice mai limpezi.
Probabil că o pătrundere cimmeriană efectivă dinspre aria
nord-pon-tică ocupată de cimmerieni înaintea sciţilor, nu s-a
petrecut. Obiectele de provenienţă cimmeriană sunt puţine; nici
un mormânt nu poate fi atribuit cu certitudine cimmerienilor.
O expansiune a grupului indoeuropean al illirilor s-a produs
în sud-vestul României, ilustrativă fiind în primul rând
necropola tumulară (cu morminte de înhumaţie) din Hallstattul
mijlociu şi târziu de la Balta Verde (jud. Mehedinţi). Revenirea,
în această zonă, prin sec. VI-V Î.d.Hr., la ritul incineraţiei, pare a
dovedi tracizarea enclavei illirice.
Mai importantă este prezenţa în Transilvania, în bazinul
mijlociu al Mureşului, a sciţilor agatârşi. Ei erau localizaţi de
Herodot (IV, 48) pe râul Maris (Mureş), ceea ce se confirmă
arheologic în vreo sută de puncte. Grupul infiltrat în Transilvania
pe la începutul sec. VI se înfăţişa ca o entitate omogenă, cultura
sa materială şi spirituală (rit şi ritual funerar, arta animalieră)
găsindu-şi analogiile în lumea scitică arhaică nord-pontică. Pene-
traţia acestei populaţii războinice s-a făcut violent, fapt ilustrat de
încetarea funcţionării aşezărilor întărite, pe la sfârşitul
Hallstattului mijlociu şi începutul Hallstattului târziu, Ia Teleac,
Şona (jud. Alba), Şeica Mică etc. Ritul înhumaţiei diferenţiază
net grupul scitic de autohtonii care practicau incineraţia.
Deşi apariţia sciţilor a constituit, mai ales la început, un şoc,
dislocări prea mari de populaţii nu s-au produs, nici distrugerea
culturii autohtone. Aşa se explică asimilarea, după mijlocul
secolului al V-lea Ld.Hr., a gru-
 Preistoria
pului scitic din Transilvania, care dispare ca entitate
etno-culturală. Vestigii scitice ulterioare mijlocului sec. V
î.d.Hr. nu se cunosc decât în exteriorul arcului carpatic. în
câmpia Munteniei, ca şi în Dobrogea, ele aparţin unei
enclave târzii pătrunse în mediul geto-dac autohton, eveni-
mente care ilustrează deja istoria epocii Latene.
28
vJetO'dacii

Pe când lumea geto-dacă traversa perioada mijlocie a

Hallstattului, un fenomen cu totul nou începea a se produce în
câteva puncte de pe ţărmul occidental al Mării Negre: în roirea
lor, coloniştii greci întemeiau primele aşezări, viitoare oraşe. De
această dată nu mai avem a face cu o pătrundere de alogeni care
trăiau mai mult sau mai puţin similar autohtonilor. Concomitent
cu un final de preistorie în care se aflau geto-dacii, acum apare şi se
dezvoltă o societate grecească colonială care trăieşte în istorie.
Coloniile greceşti au avut o influenţă civilizatoare în societatea
getică tradiţională din zonele limitrofe, Dobrogea, dar şi sudul şi
centrul Moldovei ori răsăritul Munteniei.
Prin aceste colonii o mică parte a teritoriului României
participă la istoria antichităţii clasice; în rest, societatea geto-
dacică cunoaşte o evoluţie lentă, dar sigură, pe parcursul mai
multor secole. Născută în spaţiul dintre o Europă Centrală celtică
şi Sudul elenistic, civilizaţia dacică îmbină aceste influenţe,
primind chiar şi altele, mai îndepărtate, orientale, con-topindu-le
în forme proprii, uneori mai originale, alteori mai evident tri-
butare influenţelor străine.
La cumpăna erei vechi şi a erei creştine, în ultimele două
secole dinaintea cuceririi romane, această civilizaţie atingea
apogeul pe plan material şi spiritual. Ea nu era deloc lipsită de
aspecte contradictorii în cultura materială, chiar stranii în unele
domenii ale creaţiei spirituale (arhitectura sacră şi religia), cu
elemente de unicitate în istoria europeană. La începutul secolului
al II-lea d.Hr. statul roman reuşea să anihileze definitiv regatul lui
Decebal, punând capăt unei civilizaţii „barbare" remarcabile.

Ljefi şi greci între Dunăre şi Mare (sec. VÎI-II î.d.Hr.). întâmpla-

rea (de fapt, poziţia geografică) face ca primul grup de autohtoni
pomenit într-un izvor istoric să fie cel al geţilor dobrogeni.
Spre sfârşitul sec. VI î.d.Hr. puterea scitică aflată la apogeu intră
în conflict cu interesele
 Qeto-dadi
expansioniste ale Imperiului Persan condus de Darius. Prin 519 (sau 514-512)
î.d.Hr. acesta întreprinde o campanie — pe uscat şi pe mare, de-a lungul
coastelor Mării Negre — spre ţara sciţilor. Grupurile de traci din împrejurimile
Apolloniei (azi Burgas, Bulgaria) şi Mesembria (azi Ne-sebăr, Bulgaria) s-au
supus perşilor de bunăvoie. în schimb, geţii — pe care armata persană îi
întâlneşte undeva în Dobrogea, înainte de atingerea Istrului — s-au opus şi
au fost biruiţi, „măcar că ei sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci" —
cum îi caracteriza Herodot, povestind episodul (IV, 93).'
Pentru veacul al Vl-lea, arheologia dobrogeană e ilustrată de aşezări
indigene la Tariverde (corn. Cogealac, jud. Constanţa), Sarinasuf (jud. Tulcea),
fortificaţiile de la Mahmudia şi Beidaud (jud. Tulcea). Bine reprezentate sunt
necropolele ceva mai târzii, din sec. V-IV, de la Canlia, Satu Nou, Bugeac (jud.
Constanţa), Murighiol (jud. Tulcea) şi, mai ales, marea necropolă cu peste 500
de morminte, majoritatea de incineraţie, de la Enisala (jud. Tulcea).
Dacă „regele" get Charnabon, pomenit într-o tragedie a lui Sofocle, a
domnit (înainte de mijlocul sec. V. î.d.Hr.) în acest spaţiu, ori în altul, este
imposibil de precizat.
Geţii dobrogeni, primii menţionaţi într-un izvor literar, sunt şi primii
autohtoni care vin în contact cu civilizaţia antichităţii clasice, prin
intermediul grecilor din coloniile fundate pe litoralul dobrogean al Mării
Negre.
Cea dintâi cetate grecească întemeiată aici a fost Istros — numită sub
romani Histria (azi Istria, judeţul Constanţa), în anul 657 î.d.Hr., de coloniştii
sosiţi din Milet. Aceeaşi origine au avut-o coloniştii care, în sec. VI au fundat
oraşul Tomis (azi Constanţa). Aceste două colonii mile-siene au trăsături
ioniene specifice (în dialect, instituţii şi viaţă spirituală), deosebindu-se de
cetatea Callatis (azi Mangalia, jud. Constanţa), întemeiată la sfârşitul secolului
VI de dorienii din Heracleea Pontică (la rândul ei, colonie a Megarei). Histria se
bucura de apropierea deltei şi a Dunării; 'Callatis era înconjurat de câmpii
roditoare; Tomisul, deşi avea un excelent loc de port, în primele secole de
existenţă a rămas în umbra coloniilor vecine. Au fost şi alte colonii, mai puţin
cercetate deocamdată, din rândul cărora se detaşează totuşi Orgame, localitate
numită aşa deja de Hecateu din Milet (probabil „Argamum" din epoca
romană), de identificat la Capul Dolojman (jud. Tulcea), unde s-a cercetat
incinta grecească din sec. V Î.d.Hr.
Viaţa cetăţilor depindea în bună măsură de relaţiile pe care le păstrau cu
metropolele, uneori chiar precizate prin tratate; oricum, în organizarea social-
politică ori în viaţa religioasă se reproduc instituţii şi cutume ale metropolelor.
Puterea politică aparţinea poporului (cetăţenii cu drepturi
I
30
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
depline) constituit în „adunare" (ekklesia). Un corp consultativ
mai puţin numeros era însărcinat cu treburile curente — sfatul
{boule). La Histria şi la Tomis corpul cetăţenesc e împărţit în
triburi gentilice de origine ionia-nă; probabil că la Callatis
existau cele trei triburi doriene. Puterea executivă e deţinută la
Histria şi la Tomis de câte un colegiu de arhontes, ajutaţi de
colegii speciale. împrejurări excepţionale pot genera funcţii
temporare: conducători militari (hegemones) la Tomis sau
demnitari cu puteri extraordinare la Histria. La Callatis, colegiile
de magistraţi urmează modelul Megarei, inclusiv eponimul cetăţii
numit „rege" (basileus).
Din primii colonişti s-au recrutat familiile privilegiate care, cu
timpul, au ajuns să deţină poziţiile cheie din cetăţi. împotriva
regimurilor oligarhice instaurate astfel au avut loc frământări şi
conflicte sociale. Aristotel dădea tocmai exemplul Histriei
(alături de altele) pentru a ilustra felul în care se produc răsturnări
din partea celor bogaţi dar excluşi de la magistraturi; într-o primă
etapă, oligarhia a fost nevoită să admită lărgirea numărului celor
care participau la conducerea treburilor statului, iar mai apoi
această formă de organizare politică s-a transformat în democraţie
(Politica, IV, 4, 1290 b. 11). Nu este exclus ca prefacerile finale,
spre democraţie, să se fi produs sub înrâurirea Atenei şi a
expediţiei lui Pericle din Marea Neagră din anul 437, în urma
căreia vor fi intrat în liga delio-attică şi unele colonii, printre ele
aflându-se, poate, şi Histria.
Relaţiile coloniilor cu oraşe ca Rhodos, Samos, Chios, Corint
sau Atena sunt ilustrate de importuri (ceramică, diverse produse
meşteşugăreşti, vinuri şi untdelemn); spre mijlocul sec. VI la
Histria se producea ceramică destinată mai ales uzului comun. în
aceeaşi polis se fabricau şi material tegular, statuete de teracotă,
bijuterii şi mărgele de sticlă. Tranzitul unor mărfuri sosite din
metropole a constituit o sursă importantă de venituri pentru
colonii; acestea, pe de altă parte, expediau materii prime,
alimente (peşte, grâne) şi sclavi. Interesante relaţii s-au stabilit
între grecii dobrogeni şi alte colonii din bazinul Mării Negre, sau
chiar cu Lesbos, Pireu, Delos şi Egipt. Mai multe decrete au fost
votate la Histria şi Callatis în favoarea unor oaspeţi străini —
negustori, medici şi arhitecţi. Importanţa crescândă a portului
Tomis a făcut ca, pe la 262 î.d.Hr. callatienii, împreună cu
histrienii să încerce să se înstăpânească pe acest port, fără însă a
reuşi, datorită opoziţiei coloniei Byzantion.
Coloniile au posedat şi teritorii agricole necesare pentru
producerea hranei. Pe la începutul sec. III î.d.Hr. se desăvârşeşte
procesul de organizare al acestor teritorii rurale (cbora), în care
fiecare polis îşi exercita jurisdicţia. Dintre satele greco- indigene
cu mare vechime menţionăm cel de la Nuntaşi (corn. Istria, jud.
Constanţa), din chora Histriei, existent deja la sfârşitul sec. VII
î.d.Hr.
 QetO'ăacii
în teritoriile rurale se producea mai frecvent contactul grecilor
cu autohtonii. în principiu, grecii nu s-au stabilit în aşezări
indigene preexistente, în zonele rurale din preajma coloniilor
populaţia autohtonă a putut fi atrasă şi, eventual, angrenată în
activităţi agricole. Deşi există prezenţe autohtone la Histria
(morminte ale aristocraţiei getice din sec. VI-IV î.d.Hr. în
necropola tumulară a coloniei, sau ceramica de tradiţie
hallstattiană locală găsită în oraş), sensul major al relaţiilor e
altul: apariţia produselor greceşti în mediul indigen din Dobrogea
ori chiar de dincolo de Dunăre. Prin intermediul grecilor, în
teritoriul getic ajungeau amfore cu vinuri şi uleiuri din Thasos,
Rhodos, Sinope şi Cnidos. La Tari-verde, la numai 18 km de
Histria, inventarul ceramic autohton se amestecă într-o asemenea
măsură cu cel grecesc încât e greu de stabilit dacă ne aflăm într-
o factorie greacă în mediu indigen, ori într-o aşezare indigenă
elenizată. în necropola getică de la Enisala alături de ceramica
locală se întâlnesc amfore de Chios şi Thasos, ca şi vase greceşti
cu figuri roşii, mărfuri venite din apropiatul Argamum ori de la
Histria.
Dar produsele greceşti de import depăşesc pământul
dobrogean. Ele sunt în egală măsură cumpărate de aristocraţia
getică din sudul Munteniei (ceramică de Thasos, Heracleea
Pontică şi Rhodos la Zimnicea, jud. Teleorman), ca şi de şefii
triburilor din Moldova, ca la Curteni (jud. Vaslui), sau cei care
rezidau în cetăţile de la Cotnari (jud. laşi), sau chiar mai la nord,
la Stânceşti (jud. Botoşani). Până aici ajungeau, încă de la
sfârşitul secolului VI, mărfurile tranzitate de cetăţile greceşti
vest-pontice: amfore de Chios, Thasos şi Lesbos, boluri attice
(sec. V). Nu mai puţin semnificativă pentru răspândirea şi
preluarea formelor greceşti este imitarea acestora de olarii
autohtoni: la Cotnari meşterul s-a străduit să modeleze cu mâna
un „kantharos".
înflorirea economică a polis-urilor greceşti de pe litoralul
dobrogean e reflectată şi de începerea activităţii atelierelor
monetare: la sfârşitul sec. VI Histria bate monede de bronz, iar
primele monede de argint sunt emise la Histria în sec. V şi la
Callatis în sec. IV; la Tomis cele mai vechi monede sunt de bronz
(sec. III). Monetăriile din Callatis şi Tomis au emis şi stateri de
aur de tipul Alexandru cel Mare şi, mai târziu, de tipul Lisimah.
în mediul autohton din dreapta şi stânga Dunării au pătruns şi
monede bătute în aceste oraşe.
Prin populaţie, economie, prin formele de conducere, prin
societatea de tip sclavagist, cetăţile dobrogene şi teritoriile lor
au făcut parte din spaţiul lumii clasice a antichităţii. Toate
componentele vieţii spirituale dau şi ele măsura integrării într-o
civilizaţie grecească „de dincolo de mări". Limba vorbită în aceste
colonii (cel mai vechi text histrian e de la sfârşitul sec. VI) este
greaca „comună" (koine), răspândită în toată lumea elenistică, cu
unele particularităţi ale dialectului ionic la Histria şi Tomis, ale
celui
31
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

32
doric la Callatis. Pentru nivelul culturii intelectuale sunt
semnificative teatrele care existau la Histria şi Callatis încă de la
începutul epocii elenistice, în veacul al IlI-lea Î.d.Hr. printre
intelectualii care activau în centrele culturale din regatele
elenistice se numărau şi câţiva originari, se pare, din Callatis:
Demetrios — geograf şi istoric, Istros — profesor de literatură,
Satyros Peripateticul — literat.
Incintele cetăţilor şi mai cu seamă construcţiile obşteşti,
începând cu cele din epoca clasică, sunt întru totul remarcabile.
încă din sec. VI cartierul sacru al Histriei cuprindea două temple
de piatră închinate lui Zeus şi Afroditei. Prin programul lor
constructiv şi prin stil, templele histriene vădesc influenţele
arhitecturii Greciei asiatice, mai ales ale oraşelor Samos şi Chios.
încă mai interesant este micul templu doric din sec. III, construit
din marmură de Thasos şi dedicat „Marelui Zeu". Cea mai veche
statuie de marmură de la Histria, databilă la mijlocul sec. VI,
reprezintă un tânăr (kouros). Statuile de cult ale lui Apollo şi cea
colosală a lui Helios au fost importate la Histria. Numeroase frize
cu reliefuri, uneori de calitate excepţională, înfăţişând scene
mitologice ori scene de vânătoare, provin din import sau, poate,
din ateliere locale. Artele minore — statuetele de lut (mai cu
seamă cele de la Callatis se străduiau să imite celebrele teracote de
Tanagra), bijuteriile etc. — presupun existenţa unor artizani-
artişti specializaţi, în toate cele trei colonii.
Religia cetăţilor greceşti dobrogene e religia metropolelor
Greciei şi ale Asiei Mici. Panteonul lor cuprinde marii zei ai
grecilor de pretutindeni (Zeus, Poseidon, Hermes etc), cu o
devoţiune accentuată pentru Dionysos (temple la Callatis,
probabil şi la Histria şi Tomis), pentru Cabirii din Samothrake
(temple în toate cele trei cetăţi) contopiţi cu Dioscurii, pentru
Apollo „Medicul" (protectorul Histriei, probabil şi al Tomisului),
Afrodita şi Demeter (la Callatis).
Toate aceste realizări economice şi culturale sunt rodul unor
eforturi deosebite, coloniile dobrogene fiind adesea nevoite să
facă faţă unor momente politice de mare dificultate. Puţin cât se
cunoaşte, istoria politică a zonei vădeşte suficiente frământări şi
pericole care reveneau periodic.
Se pare că oraşele greceşti (cel puţin Histria) au avut de
suferit distrugeri cu prilejul expediţiei persane împotriva sciţilor.
Dar şi populaţiile din imediata apropiere, cum erau geţii şi
tracii, ori situate mai departe, cum erau sciţii nord-pontici, au
pus adesea în pericol viaţa acestor cetăţi, în veacul al V-lea,
regatul sud-tracic al odrizilor s-a întins până la gurile Dunării,
incluzând pe geţii dobrogeni (Tucidide, II, 96, 1; II, 97, 3) şi exer-
citându-şi dominaţia asupra oraşelor greceşti. Despre extinderea
acestei săpâniri la stânga Dunării nu există dovezi.
După slăbirea puterii odrizilor, pe la mijlocul secolului al IV-
lea, grupuri de sciţi încearcă să se aşeze în Dobrogea, sub
conducera lui Atheas,
 Qeto-dacii
dar au fost respinse în anul 339 î.d.Hr. de cetăţile greceşti în alianţă
cu geţii (o alianţă condusă de un enigmatic „rex Istrianorum"), dar şi
cu sprijinul regelui Macedoniei, Filip al II-lea, care dorea să controleze
el însuşi Dobrogea şi coloniile greceşti (Iustinus, Historiae Philippicae,
IX, 2, 2). Autoritatea macedoneană s-a făcut simţită încă mai mult sub
domnia lui Alexandru cel Mare şi a căpătat forme apăsătoare sub
urmaşul acestuia pentru Tracia, Lisimah. Regatul Traciei condus de
Lisimah includea Dobrogea, până la gurile Dunării, poate şi sudul
Basarabiei. împotriva satrapului Lisimah cetăţile se răscoală prin 313
î.d.Hr., sub conducerea oraşului Callatis (Diodor, Bibi. hist., XIX, 73,
1-10; XX, 25). Cetăţile greceşti de pe ţărmul vestic al Pontului s-au
aliat în acest context cu traco-geţii şi cu sciţii, fără ca revolta lor să
fie încununată de succes. Moartea lui Lisimah, în 281 î.d.Hr., va
aduce o uşurare pentru scurt timp, pentru că apare curând o nouă
ameninţare: „regatul" grupului celtic stabilit la Tylis, în Tracia,
formaţiune politică care va exista până spre sfârşitul secolului al III-
lea şi care-şi va exercita controlul şi asupra coloniilor.
Relaţiile cu geţii sunt schimbătoare: după episoade de alianţă în
faţa pericolelor comune, urmează perioade de încordare şi duşmănie.
în veacul al III-lea, un decret histrian ne face cunoscut că oraşul
fusese nevoit să accepte „protectoratul" unui şef get, numit
Zalmodegikos (ISM, I, 8) (domnind prin nord-vestul Dobrogei sau
chiar în stânga Dunării?), căruia îi trimitea ostateci şi care controla,
de altfel, sursele de venituri ale cetăţii. Un alt „basileu" traco-getic,
de prin nordul Dobrogei, de la care ne-au rămas emisiuni monetare de
argint, a fost Moskon. Ceea ce nu reuşiseră sciţii sub Atheas, se
întâmplă spre sfârşitul veacului III şi în secolul următor: grupuri de
sciţi se stabilesc în Dobrogea sub conducera unor „regişori" (de unde
numele de „Scythia Minor") cărora cetăţile le plăteau, probabil, tribut.
O ameninţare mai mare pare să fi constituit, încă o dată, tracii situaţi
în sudul Dobrogei, conduşi de un Zoltes. Pe la începutul secolului al II-
lea Î.d.Hr. Histria (poate şi alte colonii) preferă să plătească tribut
„regelui" Rhemaxos (şeful unei formaţiuni getice din Muntenia sau
sudul Moldovei, ori o căpetenie scită sau cehă din sudul Basarabiei?)
care, în schimb, apără teritoriul dobrogean de ameninţările tracilor
(ISM, I, 15).
Câteva decenii mai târziu, înaintarea romană în Balcani, chiar
dacă încă departe de coloniile vest-pontice, avea să prefigureze
viitoarea schimbare majoră în statutul cetăţilor greceşti şi al Dobrogei
întregi.

l_Jeto-dacu în sec. V-II î.d.Hr. A doua jumătate a mileniului I al

erei vechi reprezintă pe teritoriul României, ca pe o bună parte a
Europei, vremea unor profunde schimbări care ilustrează cea de-a doua
vârstă a fierului (perioada Latene). Până la sfârşitul veacului al II-lea,
adică pe parcursul
33
34
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
fazelor timpurie şi mijlocie a Latene-ului în Dacia, trăsăturile
esenţiale ale acestei etape (generalizarea folosirii uneltelor de fier,
utilizarea plugului cu brăzdar de fier, specializarea meşteşugarilor,
apariţia ceramicii lucrate la roată, dezvoltarea comerţului şi
folosirea monedei, creşterea importanţei aşezărilor mari şi
întărite, consolidarea uniunilor de triburi şi a conducerii acestora
— şefii aristocraţiei tribale devenind „regii" unor formaţiuni poli-
tice cvasiînchegate, apariţia, încă sporadică, a geto-dacilor în
arena istoriei lumii clasice) vor fi recunoscute în toate marile
regiuni locuite de ge-to-daci, chiar dacă coagularea acestor
trăsături nu se face pretutindeni cu aceeaşi intensitate sau într-o
sincronizare perfectă. Zona Dunării de Jos, unde influenţa
grecească — după cum s-a văzut — s-a manifestat mai puternic, a
cunoscut o trecere spre Latene mai de timpuriu. în Transilvania
procesul evolutiv se va accelera de prin veacul al III-lea, sub
influenţa celţilor.
în bazinul Dunării de Jos, inclusiv în sudul Moldovei, se poate
surprinde relaţia genetică cu mai vechea cultură Basarabi, cu
grupurile culturale Ferigile şi Bârseşti. în unele puncte din
Câmpia Dunării ceramica lucrată la roată apare extrem de
timpuriu, chiar din veacul al Vl-lea. Continuitatea de locuire în
sec. IV se observă în aşezări la Govora-Sat (jud. Vâlcea),
Budureasca (jud. Prahova); acum apare aşezarea de la
Piroboridava (azi Poiana, corn. Nicoreşti, jud. Galaţi).
Interesante sunt necropolele din sec. IV de lângă Brăila: la
Brăiliţa s-au descoperit morminte de incineraţie ale autohtonilor,
în timp ce la Chişcani mormintele de înhumaţie, prin unele
aspecte ale ritualului şi inventarului par a reflecta trăsături
specifice zonei nord-pontice (de pus în relaţie cu pătrunderea
sciţilor lui Atheas?). O mare aşezare întărită s-a constituit în sec.
IV la Zimnicea, o dava care va exista până în veacul I î.d.Hr. Alte
fortificaţii din Oltenia şi Muntenia au mai curând caracter de
cetăţi de refugiu.
Mai impunătoare se dovedesc a fi cetăţile getice din
Moldova. La Stânceşti, alături de cetatea mai veche, cu
începuturile prin sec. VI (şi care va funcţiona până în sec. III
î.d.Hr.) apare a doua cetate în veacul al IV-lea î.d.Hr.
împreună, cele două cetăţi însumează 45 ha putând adăposti în
caz de primejdie vreo 25 000 de persoane şi avutul lor. Pentru o
locuire permanentă se estimează că numai în cetatea II puteau
să existe vreo 90-100 locuinţe. Alte fortificaţii funcţionau în
sec. IV la Cotnari (5 ha), Mereşti (jud. Suceava), iar în Basarabia
la Alcedar (raionul Şoldă-neşti) şi, eventual, la Stolniceni (raionul
Hânceşti). Descoperiri făcute la Curteni indică prezenţa unui
atelier de prelucrare a fierului. Relaţiile zonei, ca şi ale unor
aşezări din Muntenia, cu grecii din coloniile vest-pontice, au fost
deja semnalate. în aşezări şi morminte din Moldova apar şi
obiecte scitice din sec. VI-IV, urmare, probabil, a raidurilor
acestei populaţii în teritoriile est-carpatice.
 Qeto-dadi
în Transilvania descoperirile atribuite mediului autohton din
secolele V-IV nu sunt, deocamdată, prea numeroase: mormintele de
incineraţie de la Ocna Mureşului (jud. Alba), cele de la Sanislău (jud.
Satu Mare); fortificaţia de la Şona (jud. Alba) datează, probabil, de la
sfârşitul Hallstattului şi începutul epocii Latene.
De pe la mijlocul secolului al III-lea şi în prima jumătate a
sec. II î.d.Hr. asistăm la o perioadă de tranziţie spre etapa următoare,
spre cultura geto-dacică „clasică". O serie de cetăţi şi necropole
încetează în sec. III, în bună parte datorită unor factori externi.
Altele continuă, cum ar fi Zimnicea, Poiana, Stânceşti, Cotnari. în
Transilvania numărul localităţilor unde s-a descoperit ceramică
dacică aproape se triplează în sec. III—II faţă de cele două veacuri
precedente.
O serie de mari aşezări geto-dacice, de tip dava, încep abia în
veacul al Il-lea î.d.Hr., continuându-şi existenţa, măcar parţial, în
etapa dacică „clasică": Popeşti (corn. Mihăileşti, jud. Ilfov) — unde a
fost, poate, antica Argedava, Cetăţeni (jud. Argeş), Tinosu (jud.
Prahova), Piatra Neamţ — „Cozla" şi „Bâtca Doamnei" (jud. Neamţ —
zona anticei Petrodava), Pecica (jud. Arad) — probabil Ziridava,
Piatra Craivii (sat Craiva, corn. Cricău, jud. Alba) — probabil Apulon,
Căpâlna (corn. Săsciori, jud. Alba), Tilişca (jud. Sibiu), Costeşti (corn.
Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara).
Geto-dacii reprezintă denumirea sub care sunt cunoscute triburile
tracice din spaţiul capato-dunărean. Izvoarele greceşti folosesc cu
precădere numele de geţi, istoricii romani de mai târziu folosind
numele de daci. Pentru Trogus Pompeius (la Iustin, Epitome, XXXII,
3, 16) „dacii erau un vlăstar al geţilor". Strabo (VII, 3, 2) ştia că unii
autori îi consideră pe geţi ca fiind locuitorii dinspre „Pont şi spre
răsărit", în timp ce dacii „locuiesc în partea opusă", deci spre vest, dar
tot el ne asigură că „dacii au aceeaşi limbă ca şi geţii" (VII, 3, 13). în
general, autorii romani nu se sinchisesc prea mult să facă vreo
deosebire etnică ori geografică între geţi şi daci, semn că aceasta nu
exista ori că, la vremea respectivă, o asemenea departajare nu mai era
de actualitate. Lui Pliniu cel Bătrân (IV, 12, 80) i se pare firesc să facă
doar menţiunea „geţii, numiţi daci de către romani". Probabil că,
iniţial, geţii şi dacii au fost două triburi mai importante, al căror nume
s-a extins generic asupra tuturor triburilor înrudite din zona carpato-
danu-biană. Totuşi, şi denumirile „locale" ale unor triburi s-au păstrat
în izvoare literare ori inscripţii, unele până târziu: Costoboci,
Predavenses, Caucoen-ses, Biephi, Buridavenses, Albocenses,
Potulatenses, Piephigi etc. Dintre acestea, numai triburile costobocilor
şi buridavenşilor pot fi localizate mai exact, căci în sec. II d.Hr.
primii locuiesc în nordul provinciei Dacia, numele celorlalţi
recunoscându-se în toponimul Buridava (azi Stolniceni, jud. Vâlcea).
Aceste triburi, conduse de un şef militar („rege", „basileu") îşi aveau
centrele în câte o aşezare mare, de obicei fortificată, numită dava,
35
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

36
similară unui oppidum celtic. De aici şi frecvenţa sufixului 'dava
în toponimia importantă a ţării dacilor. Această „ţară"
suprapunea, în linii mari, teritoriul dintre Tisa, Nistru şi Dunăre.
Totuşi, triburi getice sunt cunoscute şi la sudul Dunării, până la
Haemus (Munţii Balcani), după cum dacii s-au extins uneori şi
spre vest şi nord-vest de Tisa.
Se ştie destul de puţin despre limba dacilor. Era o limbă
indoeuropea-nă de tip satem, înrudită îndeaproape cu limba
tracilor; s-au păstrat foarte puţine cuvinte în texte antice, câteva
toponime, hidronime (Maris = Mureş, Alutus = Olt, Samus =
Someş, Crisius = Criş, Tibisis = Timiş, Or-dessos-Argesis = Argeş
etc.) şi antroponime. In limba română există vreo 160 de cuvinte
(cu etimologie neexplicată) care ar putea fi de origine geto-
dacică.
Tabloul etnic pe care-1 înfăţişează Dacia ultimelor secole ale
erei vechi cuprinde şi unele populaţii străine.
Din a doua jumătate a sec. IV î.d.Hr. grupuri de celţi se aşează,
mai cu seamă în zona intracarpatică, pe văile Mureşului,
Someşului, Crişurilor şi Begăi. Cultura de tip Latene pe care o
aduceau, superioară celei autohtone şi dominaţia politico-militară
pe care o vor exercita în Dacia centrală şi vestică au avut urmări
însemnate asupra dacilor din aceste teritorii. Celţii erau
indoeuropeni de limbă kentum. Descoperirile celtice (în vreo 150
de puncte) atestă caracterul violent al pătrunderii (care de luptă,
armament şi echipament militar). După primul şoc a urmat o
perioadă de acomodare cu noii veniţi, apărând comunităţi daco-
celtice. Autohtonii au preluat de la celţi cunoştinţe tehnice (în
metalurgie şi în olărit — roata olarului). Veacul al III-lea este
„secolul de aur" celtic din Transilvania, atestat de unele
necropole mari, ca Fântânele (jud. Bistriţa-Năsăud), cu peste 200
de morminte, şi Pişcolţ (jud. Satu Mare) cu 185 de morminte.
Descoperirea unor morminte „princiare", ca la Ciumeşti (jud.
Satu Mare), atestă stratificarea socială şi privilegiile unor grupuri
de războinici. în afara arcului carpatic prezenţa celtică a fost mult
mai redusă. în veacul al Il-lea celţii dispar treptat; unii se vor fi
contopit în masa autohtonilor, alţii se vor fi retras spre vest şi
nord-vest (şi ca urmare a creşterii puterii dacilor).
Prin veacul al Il-lea, la est de Carpaţi, până la Nistru, s-au
aşezat bas-tarnii de neam germanic. Probabil că rezistenţa dacilor
transilvăneni i-a împiedicat pe bastarni să se extindă dincolo de
Carpaţi. Lor li se atribuie cultura Poieneşti (jud. Vaslui) —
Lukaşevka (raionul Orhei, Basarabia), o cultură alogenă, diferită
de cea autohtonă. Neam războinic, cu succese militare în prima
jumătate a veacului I î.d.Hr., ei dispar la mijlocul acestui secol, o
dată cu unificarea triburilor dacice, retrăgându-se poate spre alte
populaţii germanice.
Şefii militari care rezidează în dave provin din aristocraţia
geto-dacică (tarabostes — pileaţi). Ei dispun de forţa de muncă
a oamenilor de rând
 Qeto-dacii
(capillati — comaţi) şi, în măsura în care au existat, a sclavilor şi o
folosesc mai ales la construirea fortificaţiilor.
Acestor şefi militari le-au aparţinut obiectele preţioase, de aur şi
argint, tezaurele datate în sec. IV—III î.d.Hr. Coiful de aur de la Poiana
Co-ţofeneşti (jud. Prahova), cel de argint aurit de la Peretu (jud.
Teleorman), capătul de stindard din acelaşi tezaur, coiful de argint aurit
de la Agighiol (jud. Tulcea) erau piese de paradă. Semnificaţia
politico-militară a tezaurelor se împleteşte cu rostul lor cultic, mai ales
dacă luăm în considerare naraţiunile mitologice reprezentate pe aceste
piese: imaginile unei divinităţi (?) feminine pe rhytonul de argint aurit
de la Poroina Mare (jud. Mehedinţi), scenele de sacrificiu reprezentate
pe obrăzarele coifului de la Po-iana-Coţofeneşti, personajele cu
rhytonuri şi vulturi înfăţişate pe coiful de la Agighiol ori pe coiful de
aur de la Băiceni (jud. Iaşi). Tezaurele cuprind şi alte obiecte de
ceremonial (cnemide la Agighiol, aplici la Craiova, Băiceni, Agighiol
şi Peretu, brăţara de aur de la Băiceni, diadema de aur de la Buneşti —
jud. Vaslui, pocalele de la Agighiol şi Porţile de Fier).
Piesele în discuţie reflectă hibrida artă „traco-geto-scitică" a
secolelor V—III, cu stilul său animalier orientalizant, cu influenţe
scitice şi persane grefate pe prototipuri greceşti. Ele sunt produsele
unor ateliere greceşti sau ale unor meşteri itineranţi care lucrează la
comanda aristocraţiei tribale traco-getice, conform gusturilor acesteia.
Potrivit celor mai complete izvoare referitoare la religia geto-
dacilor (Herodot, IV, 94-96; Strabo, VII, 3, 5, 11; Lexiconul Suidas, s.v.
Zamolxis) enigmaticul Zalmoxis ar fi fost un get care a trăit în
preajma lui Pytha-goras, şi-a însuşit ştiinţa acestuia, a călătorit în
Egipt, după care, întor-cându-se la neamul lui, a devenit un reformator
religios. Ar fi fost, iniţial, preotul zeului suprem al dacilor (Gebeleizis
sau Nebeleizis?) după care a fost el însuşi zeificat ori s-a suprapus
(confundat) marelui zeu. Doctrina sa, având asemănări cu doctrina
pythagoreică, promitea iniţiaţilor o postexis-tenţă fericită după moarte.
învăţăturile şi le-a întărit printr-un ritual kata-basiac, cuprinzând
ocultaţia şi epifania (M. Eliade), pe care 1-a organizat într-o peşteră
din muntele sfânt Kogaionon pentru a convinge aristocraţia geto-
dacică, din rândul căreia şi-a recrutat primii adepţi. Un sacrificiu
uman asigura comunicarea periodică a adepţilor cu Zalmoxis.
Izvoarele literare sunt mai parcimonioase cu menţionarea
divinităţilor daco-getice, semn că le considerau, probabil, banale în
comparaţie cu figura lui Zalmoxis şi cu doctrina sa al cărei punct
nodal îl constituie ştiinţa dacilor de „a se face nemuritori".
Gebeleizis, o divinitate urano-solară, apare numai la Herodot (IV, 94).
în alte surse mai sunt amintiţi un zeu al războiului, căruia i se aduceau
jertfe omeneşti (Iordanes, Getica, 41), zeiţa Hestia, cu care Zalmoxis ar
fi intrat în legătură (Diodor, Bibi. hist. I, 94, 2), deci ar fi intermediat
între divinitate şi oameni. Etimologia numelui
37
38
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
Zalmoxis este neclară, iar caracterul chtonian al „zeului" Zalmoxis este nesigur,
chiar puţin probabil în ipoteza că acesta a devenit zeu principal. La fel de ipotetică
este şi identificarea posibilelor divinităţi masculine (de obicei un călăreţ) sau
feminine (ori a bestiarului fantastic, zoomorfizare a divinităţilor?) înfăţişate pe
toreutica secolelor V-III cu zeităţile daco-getice menţionate în sursele scrise. Locurile
de cult celebre, cu sanctuare monumentale, vor apărea abia în faza clasică a
civilizaţiei geto-dacice.
Dacă geţii dobrogeni — precum am văzut — intră primii în atenţia istoriei
scrise, tot geţii situaţi mai aproape de Dunăre vor intra primii în conflict cu statul
macedonean. înainte de campania din Orient, pentru a-şi asigura spatele frontului,
Alexandru Macedon s-a îndreptat, în anul 335, împotriva tribalilor. Cum geţii îi
sprijineau pe aceştia, Alexandru trece Dunărea cu monoxilele pescăreşti luate de la
băştinaşii de pe malul fluviului. Macedonenii trec prin lanuri înalte de grâu, pun pe
fugă „armata" geţilor — aproximată de Arrian (Anabasis, I, 3, 5-4,5) ca la 4 000 de
călăreţi şi 10 000 de pedestraşi — şi cuceresc „un oraş" care „nu era bine întărit". S-a
presupus că fortificaţia cucerită şi distrusă de Alexandru ar fi fost Zimnicea.
Câţiva ani mai târziu, în 326 î.d.Hr. (sau poate ceva mai devreme) generalul
macedonean Zopyrion, la întoarcerea dintr-o campanie de-a lungul coastei
septentrionale a Mării Negre, a fost ucis de geţii din Bugeac, iar armata sa distrusă.
Relaţiile duşmănoase dintre macedoneni şi geţii nord-dunăreni continuă, în
Câmpia Munteană, într-o neidentificată cetate Helis se constituise un centru de
putere la sfârşitul secolului IV î.d.Hr., sub conducerea lui Dromichaites, care intră în
conflict deschis cu diadohul Traciei, Lisimah. Vor fi contribuit la această situaţie atât
ajutorul oferit de geţi cetăţilor greceşti răsculate împotriva lui Lisimah, cât şi
dificultăţile pentru regele macedonean de a-şi asigura linia Dunării ca frontieră. După
mai multe ciocniri, în cursul cărora cade prizonier la geţi chiar Agathocles, fiul lui
Lisimah (prin 300 î.d.Hr.), o campanie împotriva lui Dromichaites este condusă de
însuşi diadohul Traciei (în 292 î.d.Hr.). Dincolo de anecdotica întâmplării —
Lisimah este la rândul său înfrânt, făcut prizonier şi apoi eliberat pentru păstrarea
bunelor raporturi, nu înainte de a fi moralizat de „regele tracilor" Dromichaites
(Diodor, Bibi. hist., XXI, 11-12, 1-6), episodul demonstrează consolidarea uniunilor
tribale geto-dacice.
în funcţie de tipurile de monede daco-getice se conturează, începând cu a doua
jumătate a sec. II î.d.Hr., patru zone distincte de emitere (centrul Munteniei; sudul
Moldovei şi nord-estul Munteniei; Oltenia; sudul Transilvaniei şi Banatul). Acestea
ar corespunde celor patru uniuni tribale geto-dacice mai însemnate.

Qeto-dacii
Izvoarele literare au conservat puţine nume de „basilei", „regi", şefi ai
uniunilor tribale. Pe lângă amintiţii Zalmodegikos şi Rhemaxos, ceva mai
târziu, pe la anul 200 î.d.Hr. este pomenit Oroles, în fruntea unui „regat" situat
undeva prin răsăritul Transilvaniei şi în vestul Moldovei, care luptă împotriva
bastarnilor (Pompeius Trogus, XXXII, 3, 16). în sfârşit, acelaşi izvor
consemnează un rege Rubobostes (după mijlocul secolului al II-lea), sub
conducerea căruia puterea dacilor a sporit; acesta stăpânea undeva în
Transilvania.
Dacia de la Burebista la Decebal. în decursul unui secol şi jumătate Roma îşi va
întinde dominaţia în Peninsula Balcanică. O primă intervenţie împotriva illirilor are loc
în 229 î.d.Hr.; mai apoi statul macedonean va fi desfiinţat iar Macedonia şi Grecia vor fi
transformate, curând după mijlocul sec. II, în provincii romane.
înaintarea spre Dunăre a fost întârziată de relaţiile încordate cu bas-tarnii de neam
germanic şi scordiscii de neam celtic, de incursiunile acestora în Illiria şi Macedonia. La
atacurile împotriva provinciei Macedonia participă şi triburile nord-danubiene ale
geto-dacilor. Astfel, prin 109-106 Î.d.Hr. proconsulul Macedoniei M. Minucius Rufus
respinge invazia scordiscilor şi a dacilor. Asemenea raiduri daco-getice la sudul Dunării
se vor repeta, de-acum încolo, periodic, tensionând relaţiile cu romanii.
Pe de altă parte, după lichidarea independenţei Greciei (146 î.d.Hr.) atenţia romanilor
e atrasă de bogatele regate elenistice din Orient. Instaurarea puterii romane în Asia Mică
se izbeşte însă de afirmarea regatului Pontului, mai cu seamă sub domnia lui Mithridates
al Vl-lea Eupator (123-63 î.d.Hr.). El reuşeşte să închege o coaliţie antiromană în jurul
Mării Negre, din care nu lipsesc cetăţile Histria, Callatis şi Tomis.
La sfârşitul celui de-al doilea deceniu al secolului I Î.d.Hr. se petrec importante
evenimente în Dacia. Getul Burebista „ajungând în fruntea neamului său" reuşeşte în
câţiva ani să făurească un stat puternic (ăQ%r\), „prin exerciţii, abţinerea de la vin şi
ascultarea de porunci" (Strabo, VII, 3, 11). în impunerea autorităţii sale şi a unor reforme
Burebista are concursul lui Deceneu, care „vine la Burebista" în anul 82, el însuşi un
reformator religios. Sprijinul este reciproc; Deceneu ajunge mare preot, Burebista dân-du-i
„o putere aproape regală" (Iordanes, Getica, 67).
Felul în care autoritatea lui Burebista (la început — un şef de uniune tribală) s-a extins
asupra triburilor şi uniunilor tribale geto-dacice rămâne necunoscut. Prin mijloace paşnice
ori pe calea armelor el reuşeşte să aducă sub ascultarea sa neamul geto-dac, într-o acţiune
de unificare. Dispariţia emisiunilor monetare locale ar fi un semn al supunerii şefilor de
uniuni
39
40
De la începuturile civiliz&ţiei la sinteza românească
tribale, a regilor locali, autorităţii lui Burebista. Acesta ajunge să poseMe o armată
puternică, Strabo (VII, 3, 13) apreciind-o, exagerat, la 200 000 de soldaţi. Ca reşedinţă a
lui Burebista s-a propus cetăţuia de la Costeşti (jud. Hunedoara), în timp ce
Sarmizegetusa reprezenta deja centrul religios — muntele sfânt al dacilor (Kogaionon).
Apariţia lui Burebista şi a centrului de putere din sud-vestul Transilvaniei reflectă
modificarea balanţei în favoarea dacilor din această zonă, după ce geţii din Muntenia şi, în
general, din zonele extracarpatice, deţinuseră supremaţia în secolul anterior.
Pentru a obţine prăzi bogate, dar şi pentru a tempera acţiunile ofensive romane, urmând
o mai veche politică, Burebista „trecea plin de îndrăzneală Dunărea... jefuind Tracia — până
în Macedonia şi Illiria" (Strabo, VII, 3, 11). Probabil că în urma unui asemenea atac geţii şi
scordiscii în retragere spre Dunăre sunt urmăriţi de proconsulul Macedoniei, C. Scribonius
Curio, în anul 74: „Curio a înaintat până în Dacia, însă s-a înspăimântat de bezna pădurilor
de acolo" (Florus, I, 39, 6), ceea ce este interpretat de istorici ca atingerea Dunării în
dreptul Banatului.
Curând după acest episod armatele romane îşi fac apariţia la celălalt flanc al Daciei, în
Dobrogea. în timpul celui de-al treilea război împotriva lui Mithridates, prin anii 72-71, M.
Terentius Varro Lucullus, guvernatorul Macedoniei, îi înfrânge pe bessi şi pe moesi şi
cucereşte cetăţile vest-pon-tice, unde romanii se instalează, deocamdată, temporar. Dar
guvernatorul Macedoniei C. Antonius Hybrida va fi înfrânt, în 61 î.d.Hr. lângă Histria, în
urma unei revolte a cetăţilor greceşti, care au apelat la sprijinul bastar-nilor (Dio Cassius,
XXXVIII, 10, 3). Este posibil ca Burebista să nu fi fost străin de această revoltă şi de
gonirea lui Hybrida djn Dobrogea: cetatea Dionysopolis (azi Balcic, Bulgaria) — unde
iernase în 62/61 Î.d.Hr. Hybrida şi produsese atâta nemulţumire — stabilise mai demult
relaţii cu da-co-geţii prin intermediul unui cetăţean al său, Acornion, trimis în solie la
Argedava (centru dacic neidentificat).
Oricum, situaţia din Dobrogea i se va fi părut lui Burebista, pentru moment,
nepericuloasă. De aceea, prin anul 60 î.d.Hr. Burebista îşi îndreaptă forţele împotriva
celţilor din nord-vestul Daciei; îi înfrânge pe boii conduşi de Critasiros şi pe taurisci
(Strabo, VII, 3, 11). După înfrângere, resturile acestor triburi se îndreaptă spre vest, până în
Noricum (tauriscii) şi chiar în Gallia (boii). Cam în aceeaşi perioadă, renunţând la alianţa
cu scordiscii situaţi între Morava şi Drina, Burebista îi atacă şi îi „pustieşte", după spusele
aceluiaşi Strabo. In felul acesta Burebista îşi întinde stăpânirea spre vest şi nord-vest până
la Dunărea Mijlocie şi în Moravia; prezenţa dacilor se semnalează şi în Banatul sârbesc.
Dacii ocupă oppida celtice, de pildă fortificaţiile de la Zemplin (Slovacia) sau Zidovar
(Serbia). Ceramică dacică tipică se găseşte în sud-vestul Slovaciei (Bratislava,
 Qeto-dacii
Devin), pe Dunărea pannonică (Budapesta, Tabân-Gellerthegy) sau
lângă vărsarea Savei în Dunăre (Gomolava) etc.
Abia după rezolvarea situaţiei din vest, Burebista se îndreaptă spre
Pontul Euxin. începând cu anul 55 î.d.Hr. Burebista cucereşte toate
cetăţile greceşti vest-pontice: Olbia (la gura Bugului), Tyras (la
vărsarea Nistrului), Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis, Odessos,
Mesembria şi Apollonia. în cazul Olbiei şi al Mesembriei
înstăpânirea lui Burebista se face violent; documentaţia de care
dispunem e neconcludentă pentru a afla cum s-au petrecut lucrurile în
celelalte cazuri. Astfel „hotarele" Daciei lui Burebista s-au extins spre
răsărit, atingând litoralul vestic al Mării Negre, de la gurile Bugului şi
până în lungul coastei tracice, iar spre miazăzi au ajuns la Balcani. în
decretul dionysopolitan în cinstea lui Acornion Burebista e numit „cel
dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia", care stăpânea „tot
teritoriul de dincoace de fluviu şi de dincolo". în acest mare spaţiu
ajuns sub autoritatea lui Burebista se aflau — pentru prima dată
unificate sub o conducere unică — triburile geto-dacice, dar şi traci,
greci, celţi etc.
Conducerea unei armate considerabile, organizarea unui sistem de
fortificaţii (aproape 80 de cetăţi şi puncte întărite), impunerea unor
măsuri economice într-un întins şi variat teritoriu presupun existenţa
unor mijloace adecvate de administrare şi supraveghere în
formaţiunea politică înjghebată de Burebista. Aceasta a depăşit în
mod evident nivelul unei uniuni de triburi, prezentând atribute de
„stat", cu unele apropieri de monarhiile elenistice.
în anul 48 î.d.Hr. a izbucnit războiul civil la Roma. într-un
moment când balanţa înclina spre Pompei, prin intermediul aceluiaşi
Acornion din Dionysopolis, Burebista îşi oferă sprijinul, probabil în
schimbul recunoaşterii de către Pompei a posesiunilor sale pontice.
întâlnindu-1 pe Pompei lângă Heracleea Lyncestis, în Macedonia,
Acornion — după cum se arată în inscripţia dionysopolitană — „a
îndeplinit cu bine însărcinările primite de la rege, câştigând pentru
acesta bunăvoinţa romanilor". Câştigând de fapt bunăvoinţa lui
Pompei, Burebista şi-a atras duşmănia lui Caesar, învingătorul din
războiul cu Pompei. Numai asasinarea lui Caesar în anul 44 î.d.Hr. a
împiedicat o campanie de pedepsire a dacilor. Cam îfi aceeaşi vreme
Burebista este ucis într-o răscoală, iar construcţia lui politică se
dezmembrează în patru părţi; sub Augustus vor fi cinci formaţiuni
politice moştenitoare ale regatului lui Burebista (Strabo, VII, 3, 11).
Dispariţia lui Burebista şi destrămarea „imperiului" său a
înlesnit înaintarea romană la Dunărea de Jos. Proconsulul
Macedoniei M. Licinius Crassus întreprinde mai multe expediţii,
prin anii 29-28 î.d.Hr., la sudul Dunării şi în Dobrogea; mai întâi a
respins un atac al dacilor şi bastarnilor care trecuseră Dunărea,
ajungând până în Tracia. Nu este exclus ca aceşti
41
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

42
daci să fi fost conduşi de regele Cotiso. Crassus îşi găseşte un aliat
în basi-leul geţilor Rholes. în curând Rholes este atacat de alt şef
get, Dapyx; Crassus îşi ajută aliatul şi Dapyx este ucis. Ulterior el
atacă cetatea Genu-cla, unde stăpânea basileul get Zyraxes.
Aceste episoade (Dio Cassius, LI, 23, 2 — 26, 5) s-au petrecut în
Dobrogea. După acţiunea lui Crassus s-a încheiat un tratat de
alianţă (foedus) între Roma şi Callatis.
Un rege al geţilor, Dicomes, contemporan cu aceste
evenimente sau puţin anterior, făgăduieşte ajutor lui Marcus
Antonius împotriva lui Octavian.
Ciocnirile dintre diferitele mici „regate" geto-dacice şi romani
continuă, provocate, de regulă, de atacurile dacice împotriva
teritoriilor romane (invazii în Pannonia, între anii 16-11 î.d.Hr.,
urmate de expediţia de pedepsire condusă de Marcus Vinicius;
atacarea în repetate rânduri a zonelor din sudul Dunării, viitoarea
provincie Moesia, în primii ani ai erei noastre, când dacii sunt
alungaţi la nordul fluviului de Cn. Cornelius Lentulus; atacarea,
de către geţii (din Moldova?) a unor cetăţi dobrogene etc).
Acum Dobrogea este din nou sub stăpânirea regilor odrizi, regi
clientelari ai statului roman. Cetăţile greceşti erau dinainte aliate
ale Romei; în anul 9 d.Hr. Ovidiu, care era exilat la Tomis de un
an, afirmă că litoralul intrase de curând sub jurisdicţia romană
(Tristia, II, 198-200).
Pentru slăbirea forţei ofensive a dacilor şi pentru crearea unui
„spaţiu de siguranţă", dar şi din raţiuni economico-fiscale,
romanii procedează la strămutări masive de populaţie în sudul
Dunării: Aelius Catus mută 50 000 de geţi din Câmpia Munteniei,
iar mai târziu, în timpul împăratului Nero, guvernatorul Moesiei
Tib. Plautius Silvanus Aelianus mută în Imperiu 100 000 de
„transdanubieni". Cu toate acestea, dacii — „un neam care nu era
niciodată de bună credinţă" (Tacitus, Hist., III, 46, 2) — atacă din
nou Moesia în anul 69, profitând de războiul civil pentru tronul
Romei.
Aceste episoade ale relaţiilor duşmănoase dintre daco-geţi şi
romani aduc la lumină — inegal şi discontinuu — diferite mici
„regate" da-co-getice, în frunte cu basileii lor, urmaşe ale
„imperiului" lui Burebista, situate destul de imprecis prin Banat,
Muntenia, Moldova ori Dobrogea.
în Transilvania, centrul de putere din zona Munţilor Orăştiei
se menţine şi după dispariţia lui Burebista. Sarmizegetusa devine
acum „capitala" în care au rezidat, în ordine, Deceneu (devenit şi
rege), Comosicus, apoi Coryllus sau Scorilo (cu o domnie de 40
de ani) şi Duras. Cum acesta din urmă domnea în timpul lui
Domitian este posibil ca şirul regilor de la Sarmizegetusa
(Iordanes, Getica, 73-74; Dio Cassius, LXVII, 6, 1) să nu fie
cunoscut în întregime.
Ostilităţile cu romanii reîncep cu violenţă în iarna anului
85/86, când atacului dacic îi cade victimă însuşi guvernatorul
Moesiei, C. Oppius Sa-binus (Iordanes, Getica, 76). împăratul
Domitian vine la Dunăre; invada-
torii sunt respinşi peste fluviu, iar Moesia
este reorganizată, prin divizarea în două
provincii. în faţa pregătirilor de război ale
romanilor Duras cedează tronul Daciei lui
Diurpaneus-Decebal, probabil nepotul său de frate. în
QetO'dacii
fruntea armatei romane, care trece Dunărea pe un pod de
vase, se afla prefectul pretoriului Cornelius Fuscus. în
primăvara anului 87 armatele romane suferă o înfrângere
gravă, însuşi Fuscus pierind în luptă (Dio Cassius, LXVII,
6, 5; Iordanes, Getica, 76-78). Probabil că după această
victorie regele Diurpaneus îşi ia supranumele „Decebalus"
(„a onora pe cel mare, puternic"?). în anul următor se
organizează o nouă expediţie împotriva dacilor, sub
conducerea lui Tettius Iulianus. Bătălia decisivă se dă la
Tapae (Porţile de Fier ale Transilvaniei). Victoria romanilor n-a putut
fi fructificată deoarece Domitian suferă înfrângeri pe alte fronturi. în
final, în anul 89, se încheie o pace, cerută mai înainte de Decebal şi
pe care acum o dorea şi Domitian. în urma tratativelor, unde Decebal
e reprezentat de Diegis (probabil fratele său), se ajunge la un
compromis: Dacia devenea regat clientelar, garantându-se astfel
liniştea la frontiera Imperiului; în schimb, Decebal căpăta de la
romani subsidii şi tehnicieni (Dio Cassius, LXVII, 7, 4).
Pentru un deceniu relaţiile dintre regatul dac şi Roma s-au
stabilizat. Decebal a utilizat cu folos mijloacele financiare şi
meşterii trimişi de romani, în primul rând pentru consolidarea
sistemului de fortificaţii.
Regatul lui Decebal este, fără îndoială, de mai mică întindere
decât acela al lui Burebista. După amplasarea fortificaţiilor care
funcţionau în vremea lui Decebal rezultă că sub autoritatea acestuia se
aflau Transilvania, zonele nord-vestice până la Tisa superioară,
Banatul, Moldova până la Şiret, Oltenia şi o parte a Munteniei. Este
posibil ca în timpul său să continue procesul de reunificare a dacilor
sub autoritatea regilor de la Sarmi-zegetusa. Pericolul roman, poate
chiar victoriile răsunătoare obţinute în faţa inamicului în 86-87,
contribuiau la refacerea unităţii pierdute timp de un secol. Decebal
este ajutat de Vezinas, vice-rege (Dio Cassius, LXVII, 10, 1); avea un
sfat şi o cancelarie, avea posibilitatea să trimită soli; în fruntea
cetăţilor se aflau comandanţi militari, în timp ce lucrările agricole
erau supravegheate de trimişi ai regelui (Criton, Geticele, 5).
Traian, curând după urcarea pe tron, nemaifiind de acord cu plata
subsidiilor către daci, le suprimă; prin pregătirile de război —
concentrările de trupe în Moesia Superior (o armată de 100 000 de
oameni) — deveneau tot mai evidente planurile sale de cucerire a
Daciei, motivate poli-tic-militar şi economic; pe de altă parte,
„puterea şi îngâmfarea dacilor sporiseră neîncetat" (Dio Cassius,
LXVIII, 6, 1).
La 25 martie 101 Traian pleacă din Roma spre Dacia. începea
confruntarea decisivă între Imperiul Roman şi regatul dac;
evenimentele se pot reconstitui mai ales din istoriile lui Dio Cassius
(LXVIII, 6-14). Trupele
43

De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

romane trec Dunărea pe un pod de vase, traversează Banatul şi îi înfrâng pe dacii ce încercau să
le oprească (din nou) la Tapae. în timpul iernii care urmează Decebal întreprinde, fără succes, un
atac de diversiune în Moesia. în 102 înaintarea romană spre Sarmizegetusa continuă din mai
multe direcţii, sub comanda lui Traian şi a altor generali încercaţi, inclusiv a guvernatorului
Moesiei Inferior, Laberius Maximus, care în una din cetăţile ocupate o capturează pe sora lui
Decebal. Decebal cere pace şi o obţine: ambii beligeranţi o înţelegeau doar ca pe un răgaz. Prin
pacea din 102 Decebal trebuia să înapoieze armele şi maşinile de război primite de la romani, să
predea dezertorii romani şi, ceea ce era mai grav, să renunţe la teritoriile dacice cucerite deja de
romani şi să-şi dărâme fortificaţiile. Trupe romane de ocupaţie sunt lăsate chiar în capitala
regatului dac.
Cei doi ani de pace sunt destinaţi, în realitate, de ambele tabere, pregătirilor pentru război:
Traian construieşte podul peste Dunăre de la Dro-beta, Decebal nu respectă prevederile
referitoare la fortificaţii (decât probabil, într-o primă etapă, când era supravegheat îndeaproape)
şi încearcă organizarea unui vast front antiroman (prin soli trimişi la vecini, dar şi mai departe, la
regele părţilor Pacorus al II-lea).
Nerespectarea păcii, reală, declanşează al doilea război. Traian părăseşte Roma la 4 iunie
105. De data aceasta o parte din daci trec de partea romanilor, iar apelurile către aliaţi rămân
fără rezultat. Lui Decebal nu-i reuşiseră nici încercarea de a-1 asasina pe Traian în Moesia, nici
eventualul şantaj prin capturarea generalului Longinus. După o eroică rezistenţă, ilustrată de
Columna lui Traian din Roma, Sarmizegetusa cade în mâinile romanilor. Decebal reuşeşte să
fugă — poate cu gândul de a organiza o nouă acţiune militară — dar, pe punctul de a fi
capturat de romani, se sinucide. Războiul s-a purtat şi în zonele mai îndepărtate, fiind distruse
fortificaţiile din nordul Moldovei şi de pe Tisa superioară.
Până în vara anului 106 Dacia este definitiv înfrântă. Prăzile fabuloase, inclusiv tezaurul regal
dacic descoperit de romani, laolaltă cu convoaiele de prizonieri, iau drumul Romei. în acelaşi
timp, prin strămutările de daci din zona montană în teritorii mai uşor de supravegheat începea să
acţioneze ordinea romană instalată în noua provincie a Imperiului — Dacia lui Traian.
I
*
Istoria politică uimitoare a dacilor (care, în două secole,
de la nivelul
44 de uniuni tribale barbare puse pe prădăciuni în Sudul mai
bogat, au ajuns
să constituie o forţă organizată, considerabilă, un adversar
lichidat cu mari eforturi de cel mai puternic imperiu al
antichităţii) s-a „alimentat" în etapa finală a epocii Latene
dintr-o remarcabilă şi originală dezvoltare a societăţii si
economiei.
 Qeto-dacii
Marilor aşezări semnalate încă din epoca precedentă li se adaugă
altele, în primul rând Sarmizegetusa (Grădiştea Muncelului, jud.
Hunedoara), care se apropie, în sec. I d.Hr. de aspectul unui oraş,
cuprinzând două cartiere civile, cetatea, zona sacră. In „capitala"
Daciei existau drumuri pietruite, instalaţii de captare şi aducţiune a
apei, canalizare. Alte davae remarcabile se aflau pe Şiret, la Brad (jud.
Neamţ) — probabil Zargidava, Răcătău (jud. Bacău) — probabil
Tamasidava, apoi la Cârlomăneşti (jud. Buzău), Crăsani (jud.
Ialomiţa), Sprâncenata (jud. Olt), Buridava (Ocniţa, jud. Vâlcea) etc.
Locuinţele dacilor au evoluat de la cele parţial adâncite în
pământ până la acelea de suprafaţă, construite din lemn, piatră, uneori
acoperite cu ţigle de tip elenistic. Unele ajung la planuri complexe, cu
încăperi poligonale, cu etaj, în câteva cazuri locuinţele devin
„palatele" şefilor din davae.
Arhitectura militară este una din cele mai remarcabile creaţii ale
dacilor, impulsionată odată cu ascensiunea lui Burebista. Se cunosc
aşezări fortificate (aglomerări de construcţii civile şi religioase), apoi
cetăţi cu pregnant caracter militar, cu „garnizoane" permanente şi, în
sfârşit, fortificaţii liniare, de baraj. Pe lângă elementele tradiţionale
de fortificaţie (val de pământ cu palisadă, şanţ) apare zidul cu două
paramente din piatră fasonată, fără mortar (cu umplutură între ele),
unde se simte influenţa elenistică datorată, poate, participării efective
a tehnicienilor greci la realizarea cetăţilor, în vremea lui Burebista.
Sistemul defensiv al Daciei se baza pe aproape 80 de fortificaţii
construite şi refăcute în mai puţin de două sute de ani.
Creşterea demografică, ilustrată de sporirea numărului de aşezări, a
determinat mărirea suprafeţelor cultivate şi perfecţionarea tehnicii
agricole. Se cultivau cereale (grâu, mei, secară, orz), plante textile,
plante furajere, în pofida „abţinerii de la vin" pe care le-o cerea
Burebista (Strabo, VII, 3, 11) probabil că dacii au practicat în
continuare viticultura.
Produsele agricole şi animaliere, alături de sare şi lemn,
constituiau baza exportului dacic; se importau vase de bronz şi sticlă,
podoabe, unelte etc. Cam pe la începutul domniei lui Burebista
încetează emisiunile de monede dacice; de acum înainte dacii vor
copia denarul roman. Stanţe monetare romane s-au descoperit la
Tilişca (jud. Sibiu), la Sarmizegetusa (într-un atelier monetar
dezgropat în 1987) etc.
Dacii exploatau zăcămintele de fier, aur, argint, aramă, plumb şi
probabil, cositor şi mercur. Reducerea minereului se petrecea în
apropierea locurilor de exploatare. Dintre atelierele care confecţionau
obiecte de fier, o menţiune aparte merită acelea de la Sarmizegetusa.
Prin cantitatea fierului brut şi a celui prelucrat descoperit acolo,
capitala regatului dac este, la sfârşitul sec. I d.Hr. unul din cele mai
importante centre metalurgice din
45
f
46
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
afara Imperiului Roman. Bogăţia în fier a Sarmizegetusei, ieşită din comun
pentru epocă, aminteşte de locul Transilvaniei în Europa în privinţa de-
pozitelor de bronzuri de la începutul Hallstattului. Prelucrarea fierului se făcea
prin martelare. Meşteşugul atinsese cote cu totul remarcabile, mai ales în
privinţa tratamentelor termice, prin care se obţineau „oţeluri" de foarte mare
duritate.
La Sarmizegetusa a funcţionat, se pare, la sfârşitul secolului I d.Hr., şi un
atelier de sticlărie.
Se exploata, de asemenea, piatra — calcarele la Călan (jud. Hunedoara) şi
lângă Cricău (jud. Alba), andezitul lângă Deva (la Uroiu şi „Be-jan"), tuf
vulcanic în Carpaţii Orientali etc. Descoperiri recente atestă folosirea foilor de
mică (extrasă în Carpaţii Meridionali) la ferestrele unor locuinţe din
Sarmizegetusa.
Erau probabil exploatate salinele de la Turda, Ocna Dejului, Ocna
Mureşului, în Maramureş (la Costiui), în Oltenia (Ocnele Mari, jud. Vâlcea).
La Valea Florilor (jud. Cluj) s-au descoperit chiar diverse unelte de lemn într-
un puţ amenajat pentru extragerea sării.
Cantităţile de lemn exploatate au fost, ca şi în cazul pietrei, impresionante,
pe măsura masivei întrebuinţări a lemnului, ceea ce a adus civilizaţiei dacice
— înainte de a se cunoaşte arheologic marea cantitate de piese de fier —
apelativul de „cultură a lemnului" (V. Pârvan). Produsele din lemn s-au păstrat
arareori: cisterna de la Sarmizegetusa, săpată în stâncă (10 * 7 m) era placată
cu scânduri de lariţă.
Olăritul este un meşteşug specializat; pe lângă forme de vase care continuă
să se lucreze cu mâna, majoritatea tipurilor de vase se lucrează la roată;
culorile sunt diferite, de la galben la negru, în funcţie de felul arderii. Cu
timpul influenţele elenistice în formele ceramicii, mai evidente în secolul II
î.d.Hr., cedează locul influenţelor romane, atât în forme, cât şi în arderea
oxidantă. Din lut se confecţionau, mai rar, cărămizi, ţigle şi tuburi pentru
aducţiunea apei. O categorie specială o constituie vasele de lut cu pictură pe
angobă. Cel mai interesant centru de producere a ceramicii pictate va fi
Sarmizegetusa, în secolul I d. Hr.; decorul este geometric sau figurativ, fito- şi
zoomorf. După ce, începând cu mijlocul secolului al IlI-lea î.d.Hr.,
dispăruseră imaginile zoomorfe în arta geto-dacică, în sec. I î.d.Hr. acestea
reapar, dar reprezentările fantastice (animalele fabuloase) sunt rare; la fel de
rare sunt şi imaginile antropomorfe (absente total în ceramica pictată). Fluxul
influenţelor artistice orientale a slăbit în favoarea influenţelor elenistice şi
romane. Numai o parte din motivistica artei animaliere prezentă pe obiectele
de prestigiu şi însemne sociale din tezaurele secolelor V-IV î.d.Hr. este
preluată de ceramica pictată.
Arta argintului se vădeşte mai cu seamă în bijuterii (podoabele din aur
sunt extrem de rare). Dispar obiectele specifice tezaurelor din

Qeto-dacii
sec. V-1V î.d.Hr. şi se crează acum fibule, colane, lanţuri
ornamentale, brăţări simple şi spiralate, terminate uneori cu protome
de animale (în special şerpi), aplici; din argint se confecţionau şi
vase (un depozit de 15 vase de argint din sec. I î.d.Hr. s-a descoperit
la Sâncrăieni — jud. Harghita). De regulă, podoabele de argint sau
vasele se găsesc sub formă de tezaure — peste 100 de asemenea
descoperiri sunt datate în intervalul sec. II î.d.Hr. — I d.Hr. Ateliere
de orfevrari sunt semnalate la Sarmize-getusa, Pecica, Tăşad (jud.
Bihor).
în decorul acestor podoabe geometrismul autohton se împleteşte
cu modele de certă inspiraţie grecească. O menţiune aparte merită
reprezentările antropomorfe: figurile feminine de pe falerele de argint
aurit de la Herăstrău (Bucureşti), de pe fibulele de argint de la Coada
Malului (jud. Prahova) şi Bălăneşti (jud. Olt), a căror semnificaţie e
dificil de stabilit. O divinitate feminină, uneori înaripată, apare pe trei
falere din tezaurul de la Lupu (jud. Alba). în acelaşi tezaur, databil în
sec. I î.d.Hr., două falere înfăţişează un călăreţ, iar alte două falere
înfăţişează vulturi în luptă cu şerpi. O figură bărbătească în picioare
este redată pe o placă de argint de la Săliştea (jud. Hunedoara), iar un
călăreţ (Cavalerul Trac?) e reprezentat şi pe o faleră de argint la
Surcea (jud. Covasna), ca şi pe o foarte curioasă plăcuţă de bronz de la
Polovragi (jud. Gorj). Asemenea descoperiri — care au infirmat teza
aniconismului artei geto-dacice — sunt cu atât mai preţioase cu cât
sculptura în piatră este aproape necunoscută la daci până la finele
civilizaţiei lor.
Schimbările din arta toreuticii sesizabile în epoca regatului dac nu
sunt singulare; şi în alte domenii ale vieţii spirituale se constată, de
prin secolul II î.d.Hr. şi mai cu seamă în sec. I î.d.Hr. — I d.Hr.,
mutaţii majore, fără a cunoaşte astăzi satisfăcător ce anume a generat
aceste fenomene.
Oricum, din vremea lui Herodot şi până la înălţarea
monumentalelor sanctuare din sec. I Î.d.Hr. — I d.Hr. modificări
notabile se pare că au intervenit în religia dacilor, fiindcă aceste
construcţii de cult par pendinte mai degrabă de o religie urano-solară,
decât de ceea ce ar sugera locuinţa subpământeană a lui Zalmoxis
descrisă de Herodot.
Pe două din terasele amenajate artificial la Sarmizegetusa s-au
înălţat 10 construcţii bănuite a fi sanctuare. Opt din acestea sunt
rectangulare, constând din aliniamente de tamburi (baze pentru
coloane din lemn ori piatră) .sau stâlpi, într-un număr multiplu al
cifrei şase. Spaţiul sacru al fiecărui „templu" era delimitat de pilaştri
de piatră. Cel mai mare sanctuar patrulater de la Sarmizegetusa avea
60 de coloane de andezit, ocupând o suprafaţă de 37,5 * 31,5 m. El a
rămas, se pare, neterminat. în general sanctuarele din piatră de calcar
sunt mai timpurii; andezitul s-a folosit numai în timpul lui Decebal.
Două sanctuare circulare erau, de asemenea, delimitate prin blocuri şi
stâlpi de andezit. Cel mare avea diametrul de
47
48
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
aproape 30 m; în interior se mai găsea un cerc din stâlpi de lemn,
care înconjura la rândul său încă o dispunere de stâlpi de lemn în
formă de absidă. Lângă aceste sanctuare se afla şi un altar (?)
rotund de piatră, cu diametrul de aproape 7 m: în jurul unui disc
central erau dispuse lespezi în formă de raze („Soarele de
andezit"). Sanctuarele au fost distruse de romani; practicarea
sacrificiilor umane (trimiterea periodică a solului la Zal-moxis),
precum şi specificitatea religiei celor care „ştiau să se facă nemu-
ritori" — ceea ce le insufla curajul în luptă — susţinut de
preoţimea dacică, ar explica aversiunea romanilor — cu foarte
puţine analogii în istoria lor — faţă de aceste locuri de cult, faţă
de preoţime, într-un cuvânt — faţă de religia dacilor.
Dacă mulţimea templelor de la Sarmizegetusa conferă acelui
loc calitatea de „Munte Sfânt" al dacilor, trebuie să menţionăm că
sanctuare aparţinând celor două tipuri descrise s-au descoperit şi
în alte 19 aşezări, în total 23 sanctuare de tipul aliniamentelor şi
şapte sanctuare circulare: la Costeşti, Blidaru, Piatra Roşie, Feţele
Albe (toate în zona Sarmizegetusei), dar şi mai departe, la Baniţa
(jud. Hunedoara), Piatra Craivii, Bâtca Doamnei, Barboşi-Galaţi,
Ziridava, Racoş (jud. Braşov), Dolinean (raionul Hotin, Ucraina)
etc. O altă categorie de „temple", mai apropiate plani-metric de
tipul clasic, cu naos şi cella absidată, se găsea la Popeşti, Brad,
Cetăţeni, Cârlomăneşti etc. De altfel, spaţii absidate se află, cum
am văzut, şi în interiorul marelui sanctuar circular de la
Sarmizegetusa, ca şi în alte locuri (la Piatra Roşie, în interiorul
sanctuarului circular de la Racoş etc).
La jumătate de mileniu după Zalmoxis, un al doilea
reformator religios, Deceneu, a impus, probabil, având şi sprijinul
regelui, schimbări în credinţele şi practicile religioase ale dacilor.
Deceneu avea puterea de a impune reforme moral-religioase, ceea
ce îl făcea pe Strabo (VII, 3, 11) să reitereze în persoana lui
Deceneu situaţii puse pe seama lui Zalmoxis: şi marele preot al lui
Burebista călătorise în Egipt şi ajunge să fie considerat zeu. Nu
este exclus ca Deceneu să „legifereze" elemente apărute mai de-
mult. Dacă absenţa mormintelor dacice în această perioadă este de
explicat prin prisma modificărilor în credinţă (ceea ce conduce
spre noi moduri de „tratare" a defuncţilor), trebuie menţionat că
fenomenul începuse cu vreun secol înaintea lui Deceneu. Abia
după cucerirea romană — deci după dispariţia autorităţii
religioase centrale — reapar practicile funerare normale, atât la
dacii din provincia Dacia, cât şi la dacii din afara acestei
provincii.
O minoritate foarte firavă a societăţii dacice (preoţimea,
funcţionarii cancelariei regale, constructorii, şefi de ateliere)
cunoştea scrierea. La relatările lui Dio Cassius în această privinţă
(LXVII, 7, 3; LXVIII, 8, 1) se adaugă scurtele texte cu litere
greceşti şi latineşti pe ceramică, la Buridava („Basileul
Thiamarcos a făcut vasul" — în greceşte), la Sarmizegetusa
 Qeto-dacii
(„Decebalus per Scorilo") etc, sau grupurile de litere
incizate pe blocurile de piatră de la construcţiile din
Sarmizegetusa (probabil cu rol de marcaj pentru
constructori).
Relatările lui Iordanes (Getica, 69—70) despre
îndeletnicirile filosofice şi ştiinţifice ale unor daci
sunt confirmate, parţial, şi de alte surse. Numele
dacic al unor plante de leac sunt consemnate în sec.
I d.Hr. de Dioscoride şi reluate mai târziu de
Pseudo-Apuleius. Cunoştinţele medicale se vădesc,
în afara acestei botanici farmaceutice, în
instrumentele chirurgicale descoperite, în folosirea
apelor termale. Preocupările de matematică şi astro-
nomie se reflectă — probabil — în orientarea
sanctuarelor, în eventuala funcţie de cadran solar
atribuită altarului discoidal de la Sarmizegetusa.
Această civilizaţie făurită de cei care erau
„aproape egali grecilor" (Iordanes, Getica, 40) e
oprită brusc din dezvoltarea sa firească de cucerirea
romană.
 LJacia Felix

50
 în mai puţin de 40 de ani (din timpul domniei lui Vespasian
până la 106) Imperiul Roman reuşeşte, printr-o politică decisă, să
înglobeze o bună parte a ţinuturilor locuite de daco-geţi. Unele
teritorii vor intra treptat în componenţa provinciei Moesia
(înfiinţată în anul 15 d.Hr.), apoi (după anul 86 d.Hr.) în
provincia Moesia Inferior. Altele vor forma, în anul 106, o nouă
provincie romană — Dacia. Aceste regiuni vor aparţine
Imperiului Roman (sau Imperiului Bizantin) răstimpuri diferite:
Dobrogea — şase secole; o fâşie din sudul Olteniei şi al
Banatului — vreo patru secole şi jumătate, restul Olteniei, al
Banatului şi Transilvania — 16 decenii şi jumătate, în timp ce
sudul Moldovei, Muntenia şi — poate — vestul Banatului abia
ceva mai mult de un deceniu. Asemenea diferenţe nu au rămas
fără urmări sensibile în gradul de penetraţie al civilizaţiei şi
culturii romane în regiunile respective.
La durata diferită a apartenenţei la Imperiu se adaugă şi unele
particularităţi din evoluţia anterioară care lasă amprente în
perioada romană. Este cazul mai cu seamă al Dobrogei, unde
litoralul colonizat de greci aparţinea lumii clasice de vreo şapte
secole şi unde contactele cu lumea elenistică şi cu statul roman
fuseseră mult mai intense. Cu toate acestea, până spre sfârşitul
veacului al III-lea, un destin asemănător în trăsăturile sale
esenţiale leagă diferitele regiuni carpato-danubiene. Civilizaţia
epocii principatului se răspândeşte din Dobrogea până în
Transilvania, unificatoare şi nivelatoare, trecând peste graniţele
provinciale, aducând şi aici, ca pretutindeni în Imperiul Roman,
impresia „uniformităţii sale copleşitoare" (F. Lot).
împingând graniţele Moesiei de-a lungul ultimului segment al
Dunării inferioare, prin încorporarea Dobrogei, Imperiul îşi
desăvârşea o frontieră naturală. Dimpotrivă, prin crearea
provinciei Dacia aceeaşi graniţă naturală era depăşită extrem de
mult, cum nu s-a întâmplat pe Rin sau pe Dunărea superioară (o
provincie Marcomania a rămas un proiect!). Nici o provincie
europeană a Imperiului nu a avut o frontieră atât de lungă cu
 Dacia Felix
lumea barbară, ceea ce explică unele particularităţi ale
Daciei romane, în primul rând importanţa elementului
militar. Ca ultimă cucerire de durată şi apoi cea dintâi
abandonată, a fost oare crearea provinciei nord-dunărene o
„aventură dacică"? Prin înglobarea Daciei se rezolva
radical un conflict îndelungat, iar aurul din Carpaţii
Occidentali nu era o bogăţie de neglijat pentru Imperiu.
Dacă timpul istoric este discontinuu şi inegal, dacă
există epoci de excepţie, „culmi ale trecutului" (K.
Jaspers), atunci perioada romană în Dobrogea şi în Dacia
a fost o asemenea vreme de prefaceri cu totul deosebite,
un moment-cheie în dezvoltarea acestor regiuni. Prin
implan-tarea unei civilizaţii şi culturi superioare, prin
maxima deschidere spre universalitate, prin sinteza etnică
realizată, prin sămânţa roditoare a limbii latine, epoca
romană a avut cele mai însemnate consecinţe pentru
evoluţia istorică ulterioară.

1 rovinciile Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia şi Imperiul Roman.

Sub control roman încă din vremea când guvernatorul Macedoniei M.
Li-cinius Crassus pătrunsese profund în Dobrogea (29-28 î.d.Hr.),
teritoriul dintre Dunăre şi Mare va fi anexat după aproximativ un
secol. în 46 d.Hr., când Tracia devine provincie romană, Dobrogea îşi
păstrează organizarea tipic preprovincială într-o praefectura. Primele
trupe auxiliare romane se instalează durabil în Dobrogea sub
Vespasian, fapt care, coroborat cu unele ştiri literare (Iordanes, Getica,
XIII, 76; Suetoniu, Vespasianus, VIII, 4) ar indica anexarea Dobrogei
abia acum, la Moesia. După 86, când Moesia este împărţită,
Dobrogea va face parte din provincia imperială Moesia Inferior, care
se întindea din Balcani la Dunăre şi Marea Neagră, iar în vest se
învecina (pe râul Ţibriţa, în Bulgaria) cu Moesia Superior.
La începutul veacului al II-lea, datorită războaielor daco-romane,
unele oraşe dobrogene au suferit distrugeri. în legătură cu aceleaşi
evenimente legiunea a V-a Macedonica a fost mutată de la Oescus (azi
Ghighen, Bulgaria) în Dobrogea, la Troesmis (azi Igliţa, jud. Tulcea).
Prin pacea din anul 102, în urma primului război dintre Traian şi
De-cebal, alte teritorii locuite de daco-geţi intră în posesia Romei:
Muntenia, sudul Moldovei, poate şi estul Olteniei şi sud-estul
Transilvaniei vor fi anexate aceleiaşi Moesia Inferior, din care vor
face parte până la sfârşitul domniei lui Traian.
Probabil tot în anul 102 Banatul, vestul Olteniei şi sudul
Transilvaniei constituiau un district militar roman, sub conducerea lui
Longinus, aflat în fruntea trupelor de ocupaţie. Capturarea lui
Longinus de către Decebal şi evenimentele celui de-al doilea război au
oprit, temporar, această evoluţie.
51
52
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
In vara anului 106 războiul era încheiat, iar regatul lui Decebal îşi înceta existenţa. în felul acesta,
după ce înglobase Dobrogea, Imperiul Roman se întindea acum şi în Muntenia, sudul Moldovei,
Oltenia, Banat şi Transilvania. De asemenea, o prezenţă militară romană sigură sub Traian e semnalată
în sudul Basarabiei, de la Orlovka (în raionul Ismail, Ucraina) până la Tyras, vechea colonie milesiană
de la gurile Nistrului (azi Bjel-gorod Dnestrovskij, Ucraina).
Vestul Olteniei, Banatul şi cea mai parte a Transilvaniei vor forma, în anul 106, provincia Dacia.
Celelalte teritorii nord-dunărene cucerite — Crişana, Maramureş, nordul şi centrul Moldovei — nu vor
fi înglobate Imperiului Roman, rămânând în stăpânirea dacilor.
Dacia a fost organizată de Traian ca provincie imperială, condusă de un delegat al împăratului —
legatus Augusti pro praetore. Acesta era membru al ordinului senatorial şi, înainte de a primi
guvernatoratul Daciei, trebuia să fi îndeplnit cea mai înaltă magistratură la Roma, să fi fost consul. Cel
dintâi guvernator al Daciei al cărui nume îl cunoaştem pare a fi Iulius Sabinus, de prin anii 106-107
până prin 109, dacă îl excludem pe Longinus şi acţiunea sa de a organiza o „provincie" Dacia avânt la
lettre.
împărţirea, după 106, a teritoriilor nord-dunărene cucerite între Moe-sia Inferior şi nou înfiinţata
provincie Dacia este o consecinţă a participării la războaiele daco-romane a mai multor grupe de
armate, inclusiv armata Moesiei Inferior.
Din 106 la Apulum (azi Alba Iulia) e instalată Legiunea a XIII-a Ge-mina. în Banat, la Berzobis (azi
Berzovia, jud. Caraş-Severin) se află legiunea a IV-a Flavia Felix. Această legiune fusese cantonată
anterior — poate din 102 — într-un castru construit în depresiunea Haţegului, transformat o dată cu
mutarea la Berzobis într-un oraş — viitoarea metropolă a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa (azi
Sarmizegetusa, judeţul Hunedoara), numită astfel în onoarea împăratului-ctitor. La Apulum ori la
Ulpia Traiana Sarmizegetusa îşi avea sediul guvernatorul consular al Daciei.
Primul deceniu de stăpânire romană în Dacia a fost relativ liniştit; perioada a stat sub semnul
autorităţii şi măsurilor luate de optimus princeps — Traian. Cu marele său talent de cârmuitor, acesta
reuşeşte organizarea provinciei chiar din primul an, iar în anii următori pacificarea deplină şi încadrarea
Daciei în structurile romane. In anul 112 legenda monedelor imperiale Dacia capta devine, semnificativ,
Dacia Augusti Provincia.
în felul acesta un război cu sarmaţii iazigi la graniţa de vest a Daciei, prin anii 107-108, a trecut,
probabil, abia remarcat. Dar aceiaşi iazigi din câmpia dintre Tisa şi Dunăre, ca şi neamurile lor din est
— roxolanii — se vor revolta din nou, imediat după moartea lui Traian (11 august 117). Moesia
Inferior şi mai ales Dacia sunt puse în mare pericol. în aceste condiţii vitrege îşi începe domnia Hadrian
(117-138). Venind imediat la Du-
 Dacia Felix
nare, el îi îmbuna pe roxolani cu subsidii. Unui general înzestrat
— Q. Marcius Turbo — deşi doar cavaler, i se acordă o comandă
excepţională, în fruntea Daciei şi Pannoniei Inferior. Iazigii sunt
prinşi astfel într-un cleşte şi înfrânţi (HA, vita Hadriani, 6, 6-8; Dio
Cassius LXVIII, 13, 6). Totuşi, contextul de nesiguranţă de la
începutul domniei îl determină pe împărat (care avusese intenţia, în
primul moment, să renunţi la provincia Dacia toată) să abandoneze
sudul Moldovei, Muntenia şi — probabil —- vestul Banatului. Fără
aşezări importante şi fără să fi fost colonizate sub Traian, aceste
regiuni vor fi în continuare controlate de romani; capetele de pod de
pe malul stâng al Dunării, de la Bărboşi, lângă Galaţi, şi de la Orlovka,
vor fi menţinute pe mai departe, ca puncte strategice de interes.
Zonele abandonate din provinciile Moesia Inferior şi Dacia
reprezentau foarte puţin în comparaţie cu imensele teritorii cucerite
de Traian în Orient şi la care acelaşi Hadrian renunţa acum,
readucând graniţa imperiului pe Eufrat.
în afara cedării acestor regiuni, Hadrian întreprinde şi. o
reorganizare administrativă, înfiinţând provincia Dacia Inferior, din
teritorii care până atunci aparţinuseră Moesiei Inferior — estul Olteniei
şi, probabil, sud-estul Transilvaniei. Provincia traiană Dacia se va
chema de acum încolo Dacia Superior, în componenţa ei aflându-se
Transilvania, Banatul şi vestul Olteniei. Apartenenţa colţului sud-estic
al Transilvaniei la Dacia Superior ori la Dacia Inferior este
controversată. Oricum, Dacia Inferior apare ca o provincie tampon
între Dacia Superior şi barbaricum.
Deodată cu aceste inovaţii în organizarea teritoriilor nord-
dunărene, sau foarte curând după aceasta (nu mai târziu, probabil, de
anul 119) se crează şi Dacia Porolissensis, prin desprinderea din Dacia
Superior a zonei nordice, până la linia Arieşului şi a Mureşului
superior.
Cum cel târziu prin 117-118 legiunea a IV-a Flavia Felix e
transferată la Singidunum (azi Belgrad), în Dacia Superior va rămâne
o singură legiune, a XIII-a Gemina; prin urmare, guvernatorul
provinciei va fi de acum înainte de rang pretorian. Sub Hadrian şi
Antoninus Pius acest guvernator va rezida la Apulum, fiind totodată
legat al legiunii de acolo. Lipsite de legiuni, Dacia Inferior şi Dacia
Porolissensis vor fi conduse de câte un pro-curator Augusti care îşi
aveau sediile la Romula (azi Reşca, jud. Olt), respectiv Napoca (azi
Cluj-Napoca).
După modificările teritoriale de la 118-119 graniţele Daciei vor ră-
mâne, în linii mari, neschimbate până în vremea împăraţilor Gallienus
şi Aurelian. Despre lungimea frontierelor provinciei relatează (pe baza
unui izvor mai vechi, necunoscut nouă) Eutropius (VI, 2, 2) şi Rufius
Festus (VIII, 2). Dacia avea, potrivit acestor surse, un perimetru de 1
000 mile romane sau un milion de paşi, adică 1 479 km. Aceste
cifre se referă,
53
De la începuturile civiliwtţiei la sinteza românească
probabil, la teritoriile dacice sub Hadrian, deci se înţelege
Dacia Superior, Inferior şi Porolissensis.
Dunărea constituia graniţa dintre Dacia şi provinciile
Moesia Inferior şi Moesia Superior, după cum Dobrogea
romană era despărţită prin Dunăre de geţii şi roxolanii din
Muntenia şi sudul Moldovei. Apărarea liniei Dunării prin
Dobrogea se sprijinea în sud pe castrul legiunii a Xl-a
Claudia de la Durostorum (azi Silistra, Bulgaria), iar în
nord pe castrul legiunii a V-a Macedonica de la Troesmis.
între acestea se plasau numeroase castre ale unităţilor
auxiliare, mai importante fiind cele de la Sacidava (azi Du-
năreni, jud. Constanţa), Capidava (azi Capidava, judeţul
Constanţa), Carsium (azi Hârşova, jud. Constanţa) etc.
Baze ale flotei dunărene existau la Axiopolis (azi
Cernavodă, jud. Constanţa), dar şi la intrarea în Deltă, la
Aegyssus (azi Tulcea) şi, mai ales, la Noviodunum (azi
Isaccea, jud. Tulcea) — unde se afla sediul principal al
flotei.
Faţă de contactul pe care Dacia romană îl avea — pe
linia Dunării — cu Imperiul, graniţele sale de vest, nord şi
răsărit (care o păzeau de iazigi, de daco-geţii liberi, de
costoboci, carpi, roxolani etc.) erau de o lungime
considerabilă. Graniţa de vest a Daciei, prin Banat, urma
un traseu încă neclarificat: pe Tisa sau, mai curând pe linia
castrelor de la Lederata, pe Dunăre (azi Banatska Palanka,
în Iugoslavia), până la Berzobis. Probabil că după Traian
graniţa din Banat a fost retrasă mai spre răsărit, pe culoarul
Timiş-Cerna, cu puncte importante pe graniţă Dierna (azi
Orşova, jud. Mehedinţi), Mehadia, marele castru auxiliar
de la Tibiscum (azi Jupa, lângă Caransebeş). Pe valea
Mureşului graniţa era străjuită de alt castru de mare valoare
strategică, la Micia (azi Veţel, lângă Deva). De aici, graniţa
vestică urca spre nord, urmând un traseu deocamdată
destul de neclar; oricum, era înglobată zona auriferă din
Carpaţii Occidentali. Din valea Crişului Repede, cu castrul
de la Bologa (jud. Cluj), graniţa prinde iarăşi un contur
mai limpede ajungând, printr-un şir de castre, până la
Porolis-sum (azi Moigrad, lângă Zalău), cel mai
important punct strategic din nordul Daciei. Apoi graniţa
urmărea în general linia Someşului, cu castrul de la Samum
(azi Căşeiu, jud. Cluj). De la Ilişua (jud. Bistriţa-Năsăud)
mai multe castre marchează frontiera estică, pe la poalele
Carpaţilor Orientali, până în faţa pasului Oituz unde castrul
de la Angustia (azi Breţcu, jud. Co-vasna) marca punctul
cel mai răsăritean al Daciei romane. Incluzându-se Ţara
Bârsei, Oltul constituia mai departe graniţa naturală a
provinciei, până la Dunăre. Acest limes alutanus, lung de
vreo 260 km, era întărit cu peste 15 castre. După
abandonarea Munteniei, pentru întărirea apărării Daciei
sudice, s-a constituit încă o linie de apărare, la răsărit de
Olt, aşa-numitul limes transalutanus, lung de 235 km. în
porţiunea sa sudică, de la Dunăre (castrul de la Flămânda,
jud. Teleorman) până la intersectarea râului Vedea, exista
un val de pământ. Limesul transalutan avea 14 puncte
 Dacia Felix
fortificate cu castre, până după pasul Bran, la Cumidava (azi Râşnov,
jud. Braşov), de unde se făcea legătura cu Angustia. Această operă
defensivă, care a funcţionat până în timpul lui Filip Arabul, îşi are
începuturile, probabil, sub Hadrian sau sub Antoninus Pius, fără să
însemne, practic, o extindere a provinciei la răsărit de Olt, căci aşezări
civile n-au existat în acest teritoriu.
Domnia lui Antoninus Pius (138-161) a fost considerată „secolul
de aur" al Imperiului. Imobilismul politicii sale a trezit admiraţia
contempo' rănilor şi chiar a posterităţii, paradoxal, în mai mare
măsură decât opţiu-nile politice precedente, fundamentate pe mişcare
(Traian) şi stabilitate (Hadrian). Pacea din timpul domniei sale nu a
fost totuşi netulburată. Prin 142-143 ar fi avut loc un război cu „geţii"
(Aelius Aristides, Orationes, XXVI, 70) sau mai curând, cu sarmaţii
roxolani de la răsăritul Daciei. Ciocniri cu dacii liberi şi cu costobocii
se înregistrează şi prin 157-158; în urma izbânzii, însuşi legatul Daciei
Superior dedică un altar zeiţei Victoria (CIL, III, 1416) la locul „Sub
Cununi", în apropierea Sarmizegetusei Regia. Poate că exista acolo un
monument comemorativ al războaielor lui Traian, iar gestul de a
depune ofranda tocmai în acel loc sublinia importanţa victoriei,
amintind de biruinţele împăratului întemeietor, cu jumătate de veac
înainte.
Oricum, exceptând criza din 117-118, primele şase decenii de
viaţă romană au însemnat pentru provincia Dacia o etapă de
acumulări certe, sub semnul stabilităţii. în Dobrogea, de asemenea,
primul veac de stăpânire romană fusese tulburat doar de luptele
desfăşurate pe teritoriul dobrogean în iarna anului 101-102, în timpul
războaielor daco-romane.
Doar primii ani din domnia lui Marcus Aurelius (161-180) au
corespuns dorinţelor împăratului-filosof, mare reprezentant al
neostoicismului: ani de pace şi prosperitate, în care problemele
militare le-a lăsat în seama asociatului său la tron, Lucius Verus (161-
169). Cu anul 166 se deschide una din cele mai grele perioade pentru
Imperiu căci „au conspirat toate neamurile, de la graniţa Illyricului
până în Gallia" (HA, vitaMarci, 22, 1), începând astfel războaiele
marcomanice, la care au luat parte şi cvazii, lacringii, burii, roxolanii,
costobocii şi alţii. Toate provinciile dunărene au suferit, ca şi nordul
Italiei şi Grecia. Pax romana instaurată de Augustus se dovedise a nu fi
veşnică, iar relativul echilibru al lumii romane a fost adânc
zdruncinat.
Prin poziţia lor, Dacia şi Dobrogea nu au fost cruţate, raidurile
iazi-gilor, lacringilor şi burilor în cazul Daciei, ale costobocilor şi
bastarnilor în cazul Dobrogei, afectându-le timp de mai mulţi ani,
începând cu a doua jumătate a anului 167. Teritorii întinse sunt
devastate, atât în Dacia Poro-lissensis, cât şi în regiunile centrale şi
sud-transilvănene. „Cheia de boltă" a apărării nordice a provinciei —
Porolissum — nu reuşeşte să oprească
55
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

56
invazia. Cele două castre de aici suferă distrugeri; după trecerea
acestui obstacol, neamurile* barbare se îndreaptă spre zona
auriferă (unde au pătruns, poate, şi pe valea Mureşului, dinspre
Tisa). Populaţia de la Alburnus Maior (azi Roşia Montană, jud.
Alba), cuprinsă de panică, îşi ascunde actele — tăbliţele cerate
— în galeriile minelor de aur (data ultimei tăbliţe este 29 mai 167
— IDR, I, TabCerD XIII). Distrugeri cauzate de invazie se remarcă
la Apulum şi, mai ales, la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, cel puţin
în zona extramurană ( la villa suburbana de lângă amfiteatru, la
templul lui Liber Pater, incendiat acum — potrivit inscripţiei de
refacere — de către duşmani — hostes). în sfârşit, mai multe
tezaure monetare sunt îngropate în diferite locuri din provincie,
dovedind starea de nesiguranţă.
Atacurile reuşite asupra Daciei au demonstrat neajunsurile
militare şi organizatorice ale provinciei: o singură legiune
cantonată în Dacia s-a dovedit insuficientă, chiar dacă existau
numeroase trupe auxiliare; de asemenea, partajarea comenzii
militare în cele trei provincii dacice nu se mai prezenta ca o
soluţie acceptabilă. Prin urmare, în anul 168, legiunea a V-a
Macedonica e transferată în Dacia, la Potaissa (azi Turda, jud.
Cluj), în cadrul seriei de măsuri care urmărea întărirea frontierelor
provinciilor dunărene periclitate, inclusiv prin crearea de noi
legiuni (II Italica şi III Italica) stabilite pe Dunăre.
în contextul dictat de evenimentele politico-militare se
produce şi o reformă a administraţiei Daciei. Ca odinioară, la
începutul domniei lui Hadrian, şi acum, prin anii 168-169, i se
acordă unui alt mare general — M. Claudius Fronto — o
succesiune de comenzi excepţionale, în fruntea Moesiei Superior,
a Daciei, sau asupra ambelor provincii simultan. La începutul
anului 169 el devine primul guvernator consular al celor trei
Dacii, în cadrul noului sistem organizatoric. în fruntea armatelor
din Dacia şi Moesia Superior Fronto luptă împotriva iazigilor,
reuşind să oprească, temporar, invazia, dar moare pe câmpul de
luptă.
în Dobrogea, pe la 170 atacă neamul costobocilor din nordul
Moldovei. Urmele acestui atac sunt sesizabile arheologic la
Tropaeum Traiani (azi Adamclisi, jud. Constanţa), Independenţa
(jud. Constanţa), Noviodu-num, Dinogetia (azi Garvăn, jud.
Tulcea), Capidava. Bastarnii se îndreaptă spre vechile cetăţi
greceşti Histria, Tomis şi Callatis. Incintele de la Calla-tis şi
Tomis vor fi refăcute după aceste atacuri. Castrele de pe artera
danubiană, de la Arrubium (azi Macin, jud. Tulcea), Carsium,
Axiopolis etc. vor fi ulterior restaurate.
în Dacia, urmaşul lui Fronto, guvernatorul Sex. Cornelius
Clemens trebuie să facă faţă noilor atacuri ale seminţiilor
germanice şi dacice, mai ales la frontiere. Se poartă tratative, se
plătesc subsidii, sunt aşzate în provincie grupuri de populaţii din
barbaricum. După 172 luptele împotriva marcomanilor, cvazilor
şi iazigilor continuă. întreg deceniul opt cunoaşte
 Dacia Felix
neîncetate frământări, căci după înfrângerea unor grupuri de barbari şi
încheierea păcii, luptele reîncepeau. Astfel, iazigii sunt înfrânţi iar în
175 se încheie o pace, ca peste doi ani luptele la Dunăre să
reînceapă. In 179 se încheie un tratat-convenţie cu iazigii, care
primesc dreptul de a face comerţ cu roxolanii traversând provincia
Dacia, cu acordul guvernatorului (Dio Cassius, LXXI, 19, 2). Drumul
lor trecea prin Porolissum, localităţile din estul provinciei, ajungea la
Angustia, trecând prin pasul Oituz în teritoriile roxolanilor, iar de
acolo ducea până la Tyras. După moartea lui Marcus Aurelius (17
martie 180), fiul şi urmaşul său Commodus (180-192) a încheiat pacea
cu marcomanii şi cvazii. La începutul domniei acestui împărat se mai
duc lupte la nord de Dacia cu burii, de către guvernatorul provinciei,
C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes. Pacea încheiată prevedea, printre
altele, asigurarea unei fâşii de 40 de stadii (peste 7 km) la graniţele
nordice ale Daciei, în care populaţiile din barbaricum nu aveau acces.
Totodată Sabinianus „a adus sub ascultare 12 000 de daci mărginaşi"
cărora le-a promis pământ — acelora care ar fi dorit să se stabilească în
provincie (Dio Cassius, LXXII, 3, 1-3). Nu ştim însă dacă proiectata
colonizare s-a petrecut efectiv.
Aşadar, printr-un efort militar deosebit, atacurile barbarilor de
dincolo de limesul renan şi danubian au fost, până la urmă, respinse,
dar este evident că războaiele marcomanice au marcat un moment de
cotitură în evoluţia relaţiilor externe ale Romei. Epoca politicii
ofensive se sfârşeşte, însăşi marea criză părând a se profila pe un
orizont încă îndepărtat, dar implacabil, al istoriei Imperiului.
Esenţa reorganizării Daciei întreprinsă sub Marcus Aurelius constă
în refacerea, din punct de vedere militar, administrativ şi juridic a unui
organism unitar — provincia Dacia (numită şi tres Daciae).
Guvernatorul — consularis trium Daciarum — are comanda unică a
armatelor din provincie; lui i se subordonează comandanţii celor două
legiuni. „Cele trei Dacii" — mai curând nişte districte financiare —
însemnează Dacia Apulensis (Transilvania şi Banatul), Dacia
Malvensis (întreaga Oltenie) şi Dacia Porolissensis (în vechile limite).
Este însă posibil ca organizarea trupelor auxiliare să respecte în
continuare vechile districte militare Dacia Superior, Dacia Inferior şi
Dacia Porolisensis. Consularul Daciilor va rezida într-un praetorium, la
Apulum.
Aşadar, de la Marcus Aurelius Dacia redevine o provincie
consulară — rangul consularis al guvernatorului e cerut de existenţa
în provincie a două legiuni — aflându-se în aceeaşi situaţie cu Moesia
Inferior (după plecarea legiunii a V-a Macedonica din Dobrogea, în
Moesia Inferior rămăseseră încă două legiuni). în general legaţii
consulari erau menţinuţi în fruntea Daciei doi-trei ani. Deşi conducerea
Daciei nu reprezenta (precum cea a Britanniei, Pannoniei Superior
sau a Siriei) o „încununare" a carie-
57
58
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
rei, totuşi, importanţa strategică a provinciei şi complexitatea
problemelor de aici făceau ca guvematoratul Daciei să se acorde
numai consularilor cu experienţă de guvernator într-o altă
provincie.
Deceniul nouă n-a fost lipsit nici el de frământări. Lupte
împotriva dacilor liberi de la nordul Daciei au mai avut loc prin
183-184.
în ultima noapte a anului 192 Commodus este ucis şi după
câteva luni de domnie a împăraţilor P. Helvius Pertinax (fost
consular al Daciilor prin anii 177-180) şi Didius Iulianus, tronul
revine lui P. Septimius Severus (193-211). Cu acesta se
instaurează dinastia Severilor, ultima perioadă de prosperitate a
Daciei. Domnia lui Septimius Severus coincide cu refacerea
provinciei după războaiele marcomanice. împăratul e mare ctitor
de oraşe: sub cârmuirea sa numărul localităţilor cu statut urban
din Dacia se dublează faţă de epoca anterioară. Evident,
înflorirea Daciei, economic şi cultural, sub Septimius Severus, se
sprijină pe starea de pace care a domnit în Dacia şi la graniţele
sale. Trupele din Dacia participă la lupte duse în teritorii
îndepărtate, fiindu-i fidele lui Septimius Severus. în anul 193 ve-
xilaţii din cele două legiuni dacice îl urmează în campania din
Italia împotriva pretendentului Didius Iulianus şi, în acelaşi an, la
luptele împotriva lui Pescennius Niger. O vexillatio Daciiscarum
contribuie la înfrângerea altui contracandidat imperial, Clodius
Albinus, fiind prezentă probabil şi la bătălia hotărâtoare de la
Lugdunum (azi Lyon, Franţa), din februarie 197. Grija lui
Septimius Severus faţă de provincia Dacia este răsplata acestei
fidelităţi.
Fiul său, Caracalla (211-217) va acorda o deosebită atenţie
armatei şi sistemului de fortificaţie, interesându-se îndeaproape de
starea frontierelor Daciei. împăratului şi mamei sale, Iulia Domna,
care se bucura de multă influenţă în conducerea imperiului, li se
închină numeroase monumente în castre, statui şi altare, la
Porolissum, Ilişua, Buciumi, Inlăceni, Căşei, Potaissa, Micia etc.
Se pare că prin 213 sau 214 Caracalla a vizitat Dacia (Dio
Cassius, LXXVIII, 13, 2: HA, vita Caracallae, 5, 4), prilej de
înălţare a monumentelor menţionate. Se amintesc şi lupte
purtate atunci cu populaţii de la graniţa de nord a provinciei,
precum şi tratative cu dacii liberi, cu cvazii şi vandalii.
Gabriomarus, regele cvazilor, adus în faţa tribunalului lui
Caracalla, este ucis (Dio Cassius, LXXVII, 20, 3). Dramaticul
episod s-a petrecut, poate, în castrul de la Porolissum.
Sub Severus Alexander (222-235) Dacia va cunoaşte ultima
perioadă liniştită. La hotare împăratul a luat măsuri de
supraveghere a teritoriilor limitrofe prin stationes (de exemplu, la
Samun). Acum este atestat epigrafic concilium trium Daciarum, a
cărui apariţie trebuie însă să o presupunem într-o epocă mult
anterioară. Această adunare reprezentativă, reunind delegaţii
oraşelor şi ai districtelor rurale , se întrunea anual în capitala
Daciei, sub conducera marelui preot al cultului imperial —
numit în acest caz
 Dacia Felix
coronatus Daciarum trium — prilej de dezbatere a principalelor
probleme ale provinciei şi de exprimare a loialităţii faţă de dinastie.
în Dobrogea, un concilium provinciae se întrunea probabil la
Troesmis, ceea ce conferea acestui oraş rolul de „capitală a părţii
romane" din Moesia Inferior. O funcţiune similară îndeplinea, pentru
oraşele greceşti „comunitatea celor cinci oraşe" (Pentapolis) ori
„comunitatea celor şase oraşe" (Hexapolis), forme de structurare a
„comunităţii grecilor" (Koinon ton Hellenon) cu sediul la Tomis, sub
conducerea unui pontarh. Şi acest or-ganism este de dată mai veche,
el funcţiona în Moesia cel puţin din sec. II.
Cu domnia lui Maximinus Thrax (235-238) începe perioada
anarhiei militare când armata, adevăratul stăpân al destinelor
Imperiului, proclamă şi detronează împăraţi. Din ştirile pe care le
deţinem reiese că armatele din Dacia şi Dobrogea au avut, în general,
o atitudine loială faţă de împăraţi. Maximinus, care avea. să poarte
titlurile triumfale Sarmaticus Maximus şi Dacicus Maximus, a purtat
într-adevăr războaie în vecinătatea Daciei cu aceste populaţii, prin
236-238.
Dar dificultăţile prin care vor trece Dacia şi Dobrogea se măresc
considerabil în aceşti ani. Acum începe epoca marilor atacuri carpice
şi gotice la Dunărea de Jos, ameninţare cvasi-permanentă, sub care se
desfăşoară ultimele decenii de viaţă romană provincială în Dacia.
în anul 238 au loc atacuri combinate, ale carpilor şi goţilor, în
Moesia Inferior. Carpii revin cu noi invazii în Moesia şi Tracia în anul
242. Este posibil ca acum, sub Gordian al III-lea (238-244), acţiunea
carpilor să fi afectat şi zonele răsăritene şi meridionale ale Daciei.
Dar marele atac al carpilor se va produce sub Filip Arabul (244-
249), când provinciile suferă distrugeri ca pe vremea războaielor
marcomanice. Zosimos (sec. V) relatează (I, 20) că împăratul însuşi a
venit la Dunăre, unde carpii invadaseră teritoriul roman. în urma
luptelor carpii se retrag într-o fortificaţie, care e supusă asediului.
Bătălia decisivă s-a dat în anul 247. Numeroase tezaure monetare
îngropate acum atestă pătrunderea violentă a carpilor, însoţită de jafuri
şi înrobiri. Un personaj din Apulum menţionează ulterior pe un altar
că a scăpat din captivitatea carpilor — a Carpis liberatus (CIL, III,
1054). Situaţia gravă a determinat măsuri suplimentare de securitate şi
în castrul de legiune de la Potaissa, unde e blocată parţial o poartă (va
fi redeschisă la trecerea pericolului). Limesul transa-lutan este
abandonat, apărarea repliindu-se pe linia Oltului.
Toate centrele urbane din Dobrogea suferă mari prădăciuni la
mijlocul secolului al III-lea. Histria a fost complet distrusă de goţi
(HA, vita Maximi et Balbini, XVI, 3), viaţa revenind aici abia la
sfârşitul secolului. Pretutindeni, la Tropaeum Traiani, Noviodunum,
Dinogetia, Capidava, Sacidava etc. se constată mari distrugeri cauzate
de invadatori.
59
60
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
După victoria împotriva carpilor Dacia depune eforturi pentru
înlăturarea urmărilor războiului. Filip Arabul sprijină provincia
prin diferite mijloace; în anul 248 reface fortificarea unor
localităţi, mai ales în Dacia Malvensis. Monumente de
recunoştinţă nu întârzie să apară pentru resti-tutor orbis totius
(Romula, IDR, II, 324).
Această politică e continuată de Decius (249-251), căruia la
Apulum i se spune restitutor Daciarum (CIL, III, 1176). Dar
războiul la Dunărea de Jos continuă, culminând cu dezastrul
armatelor lui Decius, însuşi împăratul căzând pe câmpul de luptă
împotriva goţilor conduşi de Kniva, undeva în sudul Dobrogei.
Până în anii domniei comune a lui Valerianus şi Gallienus
(253-259), în pofida ameninţărilor externe care nu dispar, prin
eforturi conjugate din partea populaţiei şi armatei, prin politica
împăraţilor, Dacia este salvată şi menţinută în cadrul Imperiului.
Cele două legiuni, comandate după reforma lui Gallienus de
praefecti, se află la posturile lor. In anul 252 colonia Aurelia
Apulensis e supranumită într-o inscripţie Chrysopolis („oraşul de
aur"); în municipii şi colonii se ridică monumente în onoarea lui
Gallienus şi a familiei sale. La Potaissa, prin anii 256-258 se
termină construirea unui templu închinat lui Deus Azizus (CIL,
III, 875). Se găseau încă resurse materiale şi imbolduri sufleteşti
pentru înălţarea unor asemenea edificii.
Totuşi, la sfârşitul, deceniului şase şi pe tot parcursul
deceniului urmă' tor în Dacia şi Dobrogea situaţia politică
pendulează între speranţă şi incertitudine, pe fondul unei crize
generalizate a Imperiului. Atacurile barbarilor (goţi, cvazi,
sarmaţi, alamani, franci, perşi) nu puteau fi nesocotite, chiar dacă
unele se produceau în zonele mai îndepărtate. Probabil că
înainte de 257 Gallienus poartă lupte la graniţele Daciei împotriva
dacilor liberi din vest. în Dobrogea insecuritatea se menţine mai
ales datorită incursiunilor goţilor, care soseau adesea pe mare. în
259 limesul din Germania Superior este străpuns de alamani,
împăratul Valerianus cade în captivitate sasanidă, în timp ce
vestul Imperiului îşi proclamă secesiunea.
Gallienus încearcă, printr-un suprem efort, să menţină
Imperiul atacat din afară şi subminat din interior de numeroşii
pretendenţi la tron. Prin 258 legiunile pannonice şi moesice
proclamă împărat pe Ingenuus, iar în 260 apare un nou uzurpator
— Regalianus. Spre a face faţă situaţiei Gallienus e nevoit să
aducă trupe din alte provincii (HA, vita Claudii, 9, 1). Cum
trupele din Dacia păreau a-i fi credincioase, o vexilaţie compusă
din detaşamente ale celor două legiuni dacice e trimisă în
Pannonia Superior, la Poetovio (azi Ptuj, în Slovenia), unde
această formaţiune militară e atestată epigrafic după august 260.
Posibilitatea de a lua efective din Dacia pentru a face faţă în alte
provincii a fost interpretată drept semn că sub Gallienus situaţia
la nordul Dunării era încă bună. Totuşi, plecarea acestor
 Dacia Felix
detaşamente legionare a slăbit capacitatea de apărare a provinciei, a
creat confuzii şi a sporit starea de nesiguranţă.
După anul 260, în timp ce Moesia Inferior e ameninţată în
continuare mai ales de goţi, situaţia din Dacia devine tulbure.
Inscripţii databile în deceniul şapte nu se cunosc în provincia nord-
dunăreană; circulaţia monetară e în scădere vertiginoasă,
corespunzător crizei politice dar şi economice a Imperiului. Unele ştiri
literare vorbesc de „lăsarea" (amissa) provinciei Dacia în anii
domniei lui Gallienus (Aurelius Victor, 33, 3; Orosius, 7, 22, 7). Alte
izvoare, aşijderea târzii, amintesc o primă „lăsare" a Daciei (în afara
hotarelor Imperiului) sub acest împărat şi o a doua „evacuare" sub
Aurelian (Eutropius, 9, 8, 2 şi 15, 1; Festus, 8; Iordanes, Rom. 217).
Un singur izvor (HA, vita Aureliani, 39, 7) pune „lăsarea deoparte" a
Daciei numai pe seama lui Aurelian. Ştirile potrivit cărora a avut loc
o „dublă" abandonare pot fi interpretate, eventual, ca ecou al
renunţării la unele teritorii ale provinciei Dacia sub Gallienus, act
completat câţiva ani mai târziu, sub Aurelian, cu abandonarea întregii
provincii. Aceleaşi ştiri ar putea să reflecte însă şi alte evenimente
posibile: o separare temporară şi forţată a Daciei de Imperiu sub
Gallienus, în urma unei secesiuni militare, ori în urma unor atacuri
gotice. De altfel, se pare că detaşamentele din legiunile dacice şi-au
schimbat atitudinea faţă de Gallienus la sfârşitul domniei sale,
trecând în Gallia de partea uzurpatorilor Postumus, apoi Victorinus.
Sub Aurelian s-a produs mai întâi o „recuperare" a Daciei de către
puterea centrală, pentru a fi apoi organizată o evacuare în condiţii
normale şi nu o retragere precipitată. Data acestui eveniment este
necunoscută; cei mai mulţi istorici îl plasează la începutul (270—271)
ori la sfârşitul (274-275) domniei lui Aurelian (269-275). A fost
retrasă armata şi administraţia, ceea ce înseamnă că au părăsit
provincia şi familiile militarilor, precum şi alţi civili legaţi prin diverse
interese de armată ori de alte structuri ale statului roman. Motivele
retragerii armatelor romane din Dacia sunt limpezi: o scurtare
considerabilă a frontierelor Imperiului asaltate de barbari, o repliere
tactică pe graniţa naturală a Dunării, mai uşor de apărat, pentru
salvarea teritoriilor sud-dunărene ale Imperiului. Preţul —
abandonarea Daciei — a părut împăratului şi Imperiului acceptabil.
Precum după anul 106 aurul Daciei contribuise la redresarea
economică a Imperiului Roman, acum în folosul liniştii aceluiaşi
Imperiu Dacia era sacrificată.
Aurelian aşează legiunea a XIII-a Gemina la Ratiaria (azi Arcar, în
Bulgaria), iar legiunea a V-a Macedonica în mai vechiul său castru
(dinaintea războaielor dacice ale lui Traian) de la Oescus. O dată cu
ele şi uneori chiar în aceleaşi castre de pe malul drept al Dunării sunt
stabilite şi unele trupe auxiliare din Dacia abandonată. Aşa se crează
noua Dacie a lui Aurelian, la sudul fluviului, în zona apuseană a
Moesiei Inferior şi în
61
62
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
părţile răsăritene şi meridionale ale Moesiei Superior. în Dacia lui
Aurelian se vor fi stabilit şi o parte din elementele civile care au
părăsit provincia traiană, aşteptând evoluţii militar-politice mai
favorabile: imperiul consi' dera abandonarea Daciei traiane mai
degrabă ca soluţie temporară, din moment ce şi-a păstrat
suficiente capete de pod pe malul stâng al Dunării, la Drobeta,
Sucidava etc.
Pentru Dobrogea, situaţia incertă din vremea lui Gallienus
(când s-a pierdut poate şi aici controlul de către armatele romane)
s-a rezolvat altfel: presiunea goţilor a fot slăbită, măcar temporar,
prin zdrobitoarea victorie obţinută împotriva lor la Naissus (azi
Nis, în Serbia) de către Claudius II „Gothicus", în anul 269.
♦ *•
Integrarea provinciilor romane în vastul angrenaj al Imperiului
s-a impus prin instituţii specifice şi exemplar organizate:
administraţia provinciilor şi districtelor provinciale, armata, fiscul
imperial.
Din paginile anterioare s-a conturat deja rolul armatei nu
doar în istoria politică, unde este decisiv, ci şi în complexele
probleme ale administrării provinciilor.
Armata romană a contribuit din plin la stabilirea, consolidarea
şi apărarea vieţii romane la Dunărea de Jos. Securitatea
graniţelor Dobrogei şi Daciei — şi, implicit, securitatea unui
întreg sector al graniţelor Imperiului — a putut fi menţinută
numai prin masarea a numeroase trupe şi printr-o bună organizare
a sistemului defensiv.
în Dacia mai cu seamă, un bastion înaintat al Imperiului,
înfipt în lumea barbară, importanţa armatei este copleşitoare.
Mai întâi, prin mulţimea trupelor şi, prin urmare, numărul mare al
militarilor. Legiunea a XIII-a Gemina a staţionat la Apulum cât
timp Dacia a făcut parte din Imperiu; sub Traian, încă o legiune,
a IV-a Flavia Felix, e stabilită într-un castru pe locul viitoarei
Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi apoi la Berzobis. După 168-169
şi până la sfârşitul stăpânirii romane în Dacia legiunea V-a Ma-
cedonica se află în castrul de la Potaissa. Prin urmare, când la
cumpăna secolelor II şi III Imperiul roman dispunea de 33 de
legiuni, două din acestea erau cantonate în Dacia. Dar nu numai
atât: în provincia nord-danu-biană staţionau şi numeroase trupe
auxiliare, în total 16 alae (unităţi de cavalerie), vreo 50 cohortes
(unităţi de pedestraşi), 15 numeri (unităţi auxiliare etnice) şi
formaţiunile de singulares (garda guvernatorului). Aceasta
înseamnă că în perioada de după Marcus Aurelius se aflau în
Dacia (în legiuni şi în trupe auxiliare laolaltă) vreo 50-55 000 de
militari.
în Dobrogea, legiunea V-a Macedonica a staţionat la Troesmis
începând cu epoca războaielor dacice ale lui Traian şi până la
plecarea în Orient, în 162. Detaşamente din legiunile I Italica şi
XI Claudia existau
 Dada Felix
de-a lungul Dunării şi chiar pe litoral. La acestea se adaugă şapte alae
şi vreo 10-11 cohortes, ca şi unităţile flotei dunărene (ciassis Flavia
Moesica). Aşadar, vreo 7-8 000 de militari în trupele auxiliare pentru
epoca Flaviilor, vreo 15 000 de militari în prima jumătate a
veacului al II-lea şi vreo 10 000 după plecarea legiunii.
Castrul legionar de la Troesmis n-a fost cercetat arheologic. Castrul
de la Berzobis a fost puţin cercetat; la Ulpia Traiana Sarmizegetusa o
parte din castru şi instalaţiile sale au fost preluate, altele au fost
distruse de oraşul antic. Castrul legiunii a XIII-a Gemina de la
Apulum este doar parţial cunoscut, cercetările de aici fiind îngreunate
de plasarea cetăţii medievale, apoi a cetăţii de tip „Vauban" de la
începutul sec. XVIII. în schimb, cercetările arheologice de la Potaissa
au scos la lumină un castru legionar tipic, de peste 23 hectare
suprafaţă. Castrele trupelor auxiliare — aproape 100 de fortificaţii în
Dacia, aproape 20 în Dobrogea — se înşiruie mai ales de-a lungul
graniţelor. Cele mai mari castre auxiliare au suprafaţa de aproape 8
hectare (Porolissum), respectiv 6,5 hectare (Micia). Cele mai mici,
din Dacia Inferior, au suprafaţa sub o jumătate de hectar.
Amplasarea castrelor în Dobrogea urmează linia Dunării, fără a lipsi
în zona de interior (Libida, azi Slava Rusă, jud. Tulcea, Tropaeum
Traia-ni etc). Fortificaţii mai mici, de tip castellum, burgus sau tunis
jalonează litoralul Pontului Euxin.
Sistemul defensiv al Daciei a fost elaborat încă de Traian, apoi a
fost completat şi îmbunătăţit de împăraţii următori, până în secolul al
III-lea. Concepţia de apărare a provinciei a ţinut seama în mare
măsură de configuraţia geografică: podişul central transilvănean,
înconjurat de munţi, dispunea de o apărare naturală. Aceasta era
completată prin blocarea căilor de acces de la marginea podişului prin
fortificaţiile de pe limes. Castrul legionar de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa era situat (în anul 102!) probabil pe linia care
reprezenta atunci demarcaţia dintre Imperiu şi „barbari". Castrul de la
Berzobis este situat, de asemenea, în punct de frontieră. Poziţia
castrelor legionare de la Apulum şi Potaissa crează impresia că ar fi în
interiorul provinciei, constituind un nucleu central de apărare. Este
adevărat că ambele legiuni puteau trimite, în caz de pericol, forţe
importante spre orice zonă a frontierelor care prezentau pe o întindere
considerabilă castre şi turnuri dispuse ca un evantai în jurul celor
două castre de legiuni. La aceste posibilităţi de manevră contribuia o
reţea de drumuri pentru legăturile dintre castre, precum şi crearea unei
linii de fortificaţii intermediare între castrele de pe frontiere şi castrele
legionare. Totuşi, castrele de la Apulum şi Potaissa pot fi considerate
ca aflându-se la graniţa vestică a provinciei, aşa cum sunt plasate mai
toate castrele legionare în Imperiul Roman, pe frontiere sau în
imediata lor apropiere: spre vest de Apulum ori
63
64
De Ia începuturile civilizaţiei la sinteza românească
Potaissa urmele romane sunt puţine, iar zona auriferă ne apare
ca o excrescenţă a provinciei, păzită de ambele castre legionare.
Armata a contribuit la creşterea demografică simţitoare în
localităţile unde a fost cantonată. Acest spor de populaţie se
realiza nu doar prin fa-miliile militarilor, ci şi prin alte elemente
civile care urmau, ca pretutin-deni, trupele în peregrinările lor.
Dezvoltarea preurbană accentuată a unor localităţi — de pildă
Micia — se datorează armatei; altele — cazul Po-taissei —
devin după numai două-trei decenii de la instalarea armatei,
oraşe înfloritoare. Militarii înşişi, apoi populaţia civilă care îi
urmează, au contribuit la dezvoltarea economiei şi culturii
provinciale. Din producţia cărămidăriilor militare se ridicau şi
edificii civile; elementul militar e prezent pecunia sua la
construirea unor edificii publice, a templelor, a termelor folosite şi
de civili etc. Cu forţa de muncă remarcabilă de care dispunea,
armata a construit drumuri, poduri, a fortificat oraşe (cazul
Romulei), a întreprins lucrări de captare şi aducţiune a apei
potabile.
Organizarea teritoriului în Dacia este puţin cunoscută.
Municipiile şi coloniile îşi delimitau teritoriile urbane; legiunile
posedau teritorii proprii (prata legionis), la fel — probabil — se
întâmpla şi în cazul trupelor auxiliare. Regiones par a fi teritorii
aflate sub control militar, cum se întâmplă în nordul Daciei, pe
Someş, sub Gordian al III-lea. în sfârşit, o serie de „territoria" au
fost trecute în patrimoniul împăratului {patrimonium Caesa-ris),
beneficiile exploatării lor revenind fiscului imperial. Din această
categorie fac parte regiunea auriferă din Carpaţii Occidentali,
zonele cu mine de fier, păşunile şi salinele. S-au constituit şi
teritorii rurale, un exemplu epigrafic oferindu-1 Sucidava (azi
Celei, jud. Olt), care era, în veacul al III-lea, centrul unui
asemenea teritoriu.
Paralel cu organizarea provinciilor a fost introdusă organizarea
fiscală: administrarea finanţelor şi perceperea impozitelor
cuvenite fiscului imperial, adunate la nivelul fiecărei provincii
(mai apoi district financiar) de către procuratores Augusti. De
impozitele directe (tributum capitis şi tributum soli) erau scutiţi
cetăţenii romani ai oraşelor care se bucurau de dreptul italic (jus
Italicum). Acesta era cel mai înalt privilegiu la care putea aspira
o colonia din afara Italiei, însemnând, în realitate, asimilarea
cetăţenilor din aceste oraşe cu cetăţenii din Italia în materie de
drept civil şi fiscalitate. Potrivit lui Domitius Ulpianus (de
censibus, în Digesta, L, 15, 1) colonii de drept italic erau în Dacia
Dierna (improbabil), Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa, Apulum,
Napoca şi Potaissa. în Dobrogea, cetăţile greceşti erau considerate,
potrivit dreptului roman, oraşe străine (civitates peregrinae),
având însă statute diferite: Callatis avea statut de cetate aliată
(foederata); Histria făcea parte din categoria civitates stipendiariae,
deci supuse impozitului; Tomis, dimpotrivă, era o civitas libera,
dar nu se bucura de o scutire
 Dacia Felix
reală de impozite, ca un oraş de drept italic. Nici unul din oraşele romane din Dobrogea
nu a primit jus Italicum.
Cel mai important impozit comercial era impozitul vamal. Iniţial Dobrogea a făcut
parte din circumscripţia financiară a Dunării de Jos (Pu-blicum portorium ripae
Thraciae), iar Dacia din circumscripţia Dunării Mijlocii (publicum portorium îllyrici), ca
de la Hadrian să se regăsescă în aceeaşi circumscripţie financiară — publicum portorium
îllyrici utriusque et ripae Thraciae. Documentaţia epigrafică atestă funcţionarea
serviciilor vamale în Dacia la Dierna, Micia, Pons Augusti (azi Marga, jud. Caraş-
Severin), Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin), Sucidava şi Porolissum (aici s-a
cercetat arheologic chiar sediul vămii).
Populaţia majoritară a Dobrogei a fost reprezentată totdeauna de geţi, atestaţi de
izvoare literare (Strabo, Dio Cassius, Pliniu cel Bătrân), de surse epigrafice şi
arheologice, ca şi de numeroase toponime preromane (mai cu seamă cele cu sufixul —
dava), şi care aparţin ariei largi de toponime daco-getice şi nu celei sud-tracice.
în Moesia Inferior primii colonişti apar deja la sfârşitul sec. I î.d.Hr., dar o
colonizare masivă se produce numai sub împăraţii Flavieni. în oraşele greceşti de pe
litoral elementul grec va domina dar, pe parcursul epocii principatului, prin aşezarea
unui număr de romani, se va forma o categorie de greco-romani. Aceşti romani
formează partea cea mai importantă a „străinilor" din cetăţile greceşti (xenoi). Pe de altă
parte, în oraşele romane, ca şi în teritoriul acestora, existau, pe lângă colonişti de
origini variate, şi greci, respectiv greco-romani.
Din populaţiile sud-tracice aduse de romani în Dobrogea se cuvine a fi menţionaţi
odrizii, apoi triburile de besi, lai şi, poate, ausdecenses. Besi aduşi să lucreze ca mineri
deţin, în vicus Quintionis (azi Sinoe, jud. Constanţa) postul unuia din cei doi magistri
care conduc comunitatea; celălalt magistru era un roman. în vicus Secundini, situat în
teritoriul rural al Histriei, situaţia e asemănătoare: de regulă un magistru e roman,
celălalt un lai. în a doua jumătate a sec. III, împăraţii au fost nevoiţi să aşeze în
Dobrogea barbari înfrânţi — bastarni, sarmaţi, carpi, goţi — care vor deveni unii din
apărătorii frontierelor romane.
Războaiele de cucerire a Daciei sub Traian au provocat dacilor numeroase pierderi
umane. Urmaşii prizonierilor daci duşi în triumf la Roma apar prin secolele II—III în
diferite provincii ale Imperiului Roman, dar mai cu seamă în Italia şi la Roma. Alţi daci
au plecat, după cucerire, în diverse regiuni ale Imperiului; unii din veteranii de origine
dacică, din trupele auxiliare în care au fost recrutaţi (mai multe cohortes Dacorum şi alae
Da' corum au staţionat prin Britannia, Pannonia, Cappadocia şi Siria) au rămas în alte
provincii. Se constituie astfel o adevărată diaspora dacică la Roma şi în Italia, dar şi în
Moesia, Dalmaţia, Pannonia, Noricum, chiar în Gallia
65
66
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
şi în Africa romană. Acolo, mai degrabă decât în provincia Dacia,
vom regăsi nume tipice pentru daco-geţi: Diuppaneus, Scorilo,
Decibalus etc. Menţionarea unui „Decebalus Luci" în Dacia, pe o
plăcuţă de aur-ofrandă pentru nimfele de la Germisara (azi
Geoagiu-Băi, jud. Hunedoara), rămâne o apariţie de excepţie.
Cu toate acestea, este evident că cea mai mare parte a populaţiei
provinciei Dacia era constituită din daci, chiar dacă antroponimele
de această origine apar rareori în inscripţii — vreo 2% din totalul
antroponimelor din epigrafele Daciei sunt traco-dacice. Deşi
constituiau — numericeşte — elementul etnic cel mai important,
dacii din provincie nu ocupă decât un loc secundar din punct de
vedere social. Locuind — majoritatea lor — în lumea rurală, dacii
rămân departe de posibilităţile „eternizării epigrafice". Nici
contribuţia lor la economia provinciei (în agricultură şi ocupaţii
anexe), lipsită de spectaculozitate, nu e mai uşor sesizabilă.
Vreo 60 de aşezări rurale sunt — după cum o dovedeşte
cercetarea arheologică — autohtone sau mixte (autohtoni şi
colonişti). Satele dacilor continuă uneori aşezări din epoca
preromană, mai ales în răsăritul Transilvaniei — la Slimnic şi Şura
Mică (ambele în jud. Sibiu), la Cernatu (jud. Covasna), Simoneşti
(jud. Harghita) etc. Altele sunt întemeiate în epoca romană şi îşi
întind existenţa şi în veacul al IV-la: Obreja (jud. Alba), Boarta
(jud. Sibiu). Importante aşezări autohtone se află şi la Cipău şi Le-
chinţa de Mureş (jud. Mureş), Noşlac şi Micoşlaca (ambele în jud.
Alba), Laslea şi Ocna Sibiului (jud. Sibiu), Mugeni (jud. Harghita),
Leu şi Locus-teni (ambele în jud. Dolj). Dacilor li se atribuie şi vreo
12 necropole, cu morminte de incineraţie, mai rar de înhumaţie, la
Iacobeni (jud. Cluj), Lechinţa de Mureş, Şpălnaca (jud. Alba) etc,
remarcându-se marile cimitire de la Locusteni, Obreja şi Soporu de
Câmpie (jud. Cluj).
Această populaţie modestă în situaţia economico-socială şi în
exteriorizări culturale perpetuează forme şi decoruri specifice în
ceramică, perpetuează unele rituri şi practici funerare; mai presus de
acestea, ei i se dato-rează păstrarea unor toponime şi mai ales a
hidronimelor importante: Alutus (Olt), Crisius (Criş), Marisus
(Mureş), Samus (Someş), Tibiscus (Timiş). Toate numele oraşelor
romane din Dacia (cu excepţia diminutivului Romula, „Roma cea
mică") nu sunt altceva decât vechile denumiri ale unor localităţi
dacice mai răsărite, în preajma cărora au apărut aceste oraşe.
Dar, încă în primii ani ai organizării provinciei, în Dacia au fost
aduse, ori au venit din iniţiativă proprie, elemente imigrate, în
grupuri sau familii izolate, importanţa lor fiind deosebită mai ales
în aglomerările umane din care nu vor întârzia să se nască oraşe.
Rapiditatea procesului de colonizare în Dacia dovedeşte că Traian a
utilizat întreaga experienţă romană anterioară în privinţa
colonizării. Unii din colonişti erau cetăţeni romani; ei
 Dacia Felix
formează comunităţi de cives Romani, conduse de doi magistri cum
se întâmplă la Potaissa în prima jumătate a sec. II. Comunităţi de
veterani et cives Romani sunt atestate la Apulum şi Micia. Grupul de
cetăţeni romani stabiliţi la Potaissa ocupă un teritoriu aflat alături de
localitatea indigenă (căci un amestec „topografic" şi etnic este greu de
conceput în primele decenii de stăpânire romană), lângă drumul
imperial principal care străbătea provincia. Alţi colonişti erau
peregrini. Şi unii, şi alţii, soseau din cele mai diferite zone ale
Imperiului în căutarea unei vieţi mai bune pe noul pământ roman
decât avuseseră până atunci în ţinuturile de baştină. La Ulpia Traiana
Sarmizegetusa este important elementul italic, prezent încă de la
întemeierea coloniei. Sub Traian au fost aduse grupuri de mineri
dalmatini (Pirustae, Baridustae şi Sardeates) pentru exploatările
aurifere din Carpaţii Occidentali. Numeroşi colonişti au venit din
Pannonia şi Noricum; descoperiri arheologice mai recente îi atestă
atât în Banat, cât şi în zonele sudice şi centrale ale Transilvaniei
(Caşolţ, Calbor, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Napoca). In
Dacia Inferior au sosit colonişti mai cu seamă din Moesia, Tracia şi
Dardania. Inscripţiile oferă informaţii despre grupuri organizate de
orientali (Galatae consistentes şi o spira Asianorum la Napoca, un
collegium Ponto Bithynorum la Apulum etc). Alţi colonişti erau
originari din Gallia, Germania, Hispania, din Grecia şi zonele de
limbă greacă ale Imperiului Roman. Această împestriţare etnică
confirmă aprecierea lui Eutropius (VIII, 6, 2), potrivit căruia coloniştii
au venit ex toto orbe Romano.
Numărul noilor veniţi era deja însemnat sub Traian şi, ceea ce este
important, mulţi erau cetăţeni romani; la acest argument apelează
prietenii împăratului Hadrian pentru a-1 determina să renunţe la
intenţia de a părăsi Dacia, prin anii 117-118: să nu lase atâţia cetăţeni
romani pradă barbarilor (Eutropius, VIII, 6, 2). Imigrările au fost
importante şi sub Hadrian; ritmul lor a scăzut probabil în a doua
jumătate a secolului II, urmare a insecurităţii provocate de războaiele
marcomanice, pentru ca apoi, sub Septimius Severus să asistăm la un
„al doilea val" de imigrări, de data aceasta preponderent dinspre
Orient şi provinciile Africii de Nord. Dar nici sub Septimius Severus,
nici mai târziu, acţiunea de colonizare n-a atins probabil, nivelul din
primele decenii de existenţă a provinciei.
Din aproape 3 000 de antroponime prezente în inscripţiile din
Dacia, peste 2 200 sunt romano-italice, adică 74%; 420 sunt greceşti
sau de tip „greco-oriental", adică 14%; vreo 120 de nume sunt ilirice
(4%), circa 70 de nume sunt celto-germanice (2,3%), vreo 60 de nume
sunt traco-dacice (2%), un număr egal de nume sunt semitice (siro-
palmiriene, itureene), restul fiind asianice, iraniene şi africane
(egiptene şi nord-vest africane). Câţi dintre colonişti erau cetăţeni
romani nu se poate preciza. Important este că vorbeau, în imensa lor
majoritate, limba latină, după cum mărtu-
67
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

68
risesc fără echivoc inscripţiile. Constitutio Antoniniana, edictul lui
Caracalla din anul 212, va acorda cetăţenie romană celor mai
multor categorii de locuitori liberi din Imperiu; de acest act vor
profita şi mulţi locuitori ai Daciei, fie aceştia autohtoni, fie
imigraţi. Aşa se explică, parţial, frecvenţa în Dacia, printre
gentiliciile imperiale, în primul rând a nomen-ului Aure-lius, de la
numele împăratului care a acordat cetăţenia. Frecvente sunt apoi
şi alte gentilicii imperiale: Aelius, Ulpius, Iulius. Raportul dintre
purtătorii de cognomina latine şi cei care au cognomina străine
(greceşti, illire, tracice, orientale, africane, celtice) este net în
favoarea celor dintâi, ceea ce vorbeşte de la sine despre caracterul
romanizat, despre orientarea spre cultura latină apuseană a
majorităţii populaţiei. Este de observat, de asemenea, că aproape
toţi purtătorii de cognomina nelatine au nomina romane şi mulţi
dintre ei sunt cetăţeni.
Cetăţenii romani, peregrinii, liberţii şi sclavii reprezintă tot
atâtea categorii juridice în tabloul societăţii provinciale. Acesta nu
se poate circumscrie unei scheme bazate pe o viziune
simplificatoare şi rigidă a claselor, a barierelor — sociale ori
etnice — dintre ele. în realitate, prin interferenţele dintre starea
juridică şi situaţia materială se poate alcătui o imagine mai
colorată şi mai veridică: cetăţeni romani şi peregrini bogaţi, un
strat de sclavi imperiali şi liberţi imperiali cu venituri
substanţiale, alcătuiesc clasa superioară — honestiores. O masă de
oameni liberi, dar de condiţie materială modestă, sclavii şi liberţii
acestora formează treapta inferioară a societăţii — humiliores.
Limitele dintre straturile societăţii sunt relativ labile, stare pe
potriva unei lumi în continuă transformare: dispar mici
proprietăţi şi se concentreză „capital", peregrinii devin cetăţeni,
sclavii devin liberţi, cetăţenii sărăciţi ajung întreţinuţii
comunităţii, în timp ce liberţii caută să se îmbogăţească şi să
acceadă în categoria superioară.
în fruntea ierarhiei sociale se situează puţinii membri ai
ordinului senatorial: guvernatorii provinciilor, comandanţii
legiunilor şi unii ofiţeri superiori din legiuni. Aceştia sunt urmaţi
de cetăţenii din ordinul ecvestru — procuratorii provinciilor, ai
minelor de aur, comandanţii trupelor auxiliare etc. Cu timpul,
chiar provincialii din Dacia ori Dobrogea, în condiţiile
îndeplinirii stării materiale cerute, au fost admişi în ordinul
cavalerilor. Decurionatul şi — implicit — toate funcţiile
municipale în Dacia şi în oraşele romane din Dobrogea sunt în
mâinile unei aristocraţii locale a cărei sorginte — cel puţin
parţial — trebuie s-o vedem în primii colo-nişti-cetăţeni romani
aşezaţi în acele localităţi. Şi în oraşele greceşti de pe litoralul
dobrogean cetăţenii romani au devenit cu timpul tot mai nu-
meroşi, constituind, alături de vechea aristocraţie greacă, elita
urbană greco-romană, mai ales în primele trei sferturi ale
secolului al II-lea. Unii dintre aceştia, cum se întâmplă la Tomis,
devin cavaleri.
 'J:;\W
r

Dada Felix
Constitutio Antoniniana şi prezenţa tot mai masivă a veteranilor în
cetăţile pontice au produs modificări sociale: cetăţenii romani, unii de
dată recentă, constituie esenţa grupului de honestiores, vechea
aristocraţie greacă fiind mai greu de sesizat.
Diferenţele materiale erau însemnate chiar în rândul elitelor
sociale. Un procurator praesidial avea o retribuţie anuală de 100-
200 000 de sesterţi; sub Traian un centurion avea solda anuală de 25
000 sesterţi. Toţi militarii trebuie consideraţi ca făcând parte din
honestiores. Un simplu soldat din legiune primea în veacul al doilea
un stipendium de 300-500 denari, soldă mărită sub Caracalla la cea.
700 denari anual, în timp ce solda unui centurion ajunsese acum la 12
000 denari (60 000 sesterţi). Asemenea venituri permiteau actele de
evergetism, donaţii de zeci de mii de sesterţi în folosul comunităţii, al
oraşului.
O poziţie bună (economic şi, într-un fel, social) deţin sclavii
imperiali {familia Caesaris), aceşti mici funcţionari, administratori,
executanţi fideli ai ordinelor imperiale, respectaţi şi temuţi de
humiliores.
în viaţa municipiilor ordo Augustalium — asociaţie politico-
religioasă pentru cinstirea cultului Romei şi al împăratlui —
reprezenta o imagine fictivă a ordinului ecvestru (Th. Mommsen).
Mai ales liberţii îmbogăţiţi, aceşti homines novi, cărora legea le refuza
decurionatul, găseau mare satisfacţie din a face parte din ordo
Augustalium, considerându-se o stare intermediară între decuriones şi
plebei. De altfel, ne găsim în epoca de avânt a colegiilor. Sub stindarde
profesionale, religioase ori etnice se realiza cadrul participării la viaţa
socială. Liberţii, meşteşugarii, militarii, veteranii, îşi aveau colegiile
specifice. Chiar şi straturile de jos ale societăţii, inclusiv sclavii, se
constituiau în colegii religioase ori funerare.
Categoria humiliores, pe cât de largă va fi fost în realitate (mici
producători agricoli, mici meseriaşi, negustori, aparatul inferior al
consiliilor municipale, învăţători etc), pe atât de puţin concludent e
reliefată de documente. Un lucrător liber din minele de aur din
Carpaţii Occidentali era plătit pentru munca de o jumătate de an cu
suma derizorie de 70 denari şi alimente; în acea vreme un miel costa
3-5 denari, un purcel 5 denari, o jumătate de casă — 300 denari, iar
preţurile sclavilor variau între 200 şi 600 de denari.
Câteva epigrafe menţionează liberţi şi sclavi ai particularilor (servi
privaţi). Aceşti sclavi cunoscuţi din dedicaţii votive ori monumente
funerare nu fac nici ei parte din categoria cea mai oropsită a sclavilor
de pe exploatările agricole, din cariere ori din marile ateliere.
Probabil că în Dacia sclavii n-au reprezentat mai mult de 10% din
populaţia provinciei, preţurile relativ ridicate ale sclavilor, cunoscute
din tăbliţele cerate de la Alburnus Maior, fiind, se pare, o dovadă în
acest sens. Inscripţiile care prezintă stăpâni şi sclavi, ori patroni şi
liberţi, indică mai curând legături
69

■;ffî3v
De Ia începuturile civilizaţiei la sinteza românească
de tip „patriarhal" între aceştia decât tulburări şi nemulţumiri sociale.
Evident, stări conflictuale vor fi existat în societatea provincială daco-
ro-mană, alcătuită din clase şi pături sociale cu interese diverse. In
contractele de vânzare-cumpărare a sclavilor se menţiona că acel
„lucru" — sclavul — „nu face pagube" şi că „nu este fugit din altă
parte". Câteva inscripţii descoperite mai ales în zona muntoasă a
Banatului atestă omoruri şi prădăciuni ale unor cete de latrones,
răbufniri violente ale nemulţumirilor. Ştirile literare sunt foarte
laconice în privinţa unor eventuale conflicte sociale majore. Prin anii
185-186, s-a produs în Dacia, ca şi în Germania, o mişcare de
„împotrivire" a provincialilor (din motive neclare), aduşi în cele din
urmă la ascultare de armată (HA, vita Commodi, 13, 5-6). Izvorul nu
face nici o precizare etnică în acest caz, întâmplat sub Commodus.
Dacă în asemenea mişcări sociale petrecute în primele decenii ale
stăpânirii romane în Dacia putem bănui o componentă „naţională" mai
puternică, în deceniile următoare şi, mai ales, în veacul al III-lea,
factorul etnic a dispărut, probabil, din motivaţiile unor conflicte sociale
de amploare. Contactul direct între „romani", „populaţii romanizate" şi
autohtoni nu putea rămâne la nivelul unor entităţi etnice; în fapt
acest contact s-a realizat — în decursul a numeroase decenii, după
reticenţe fireşti la început — prin penetraţii reciproce pe niveluri
sociale, ceea ce a dus la înlocuirea treptată a conştiinţei apartenenţei
etnice diferite prin conştiinţa apartenenţei sociale comune.
 1

70
 romană. Penetraţia elementelor de civilizaţie romană
în mediul geto-dac s-a făcut începând cu secolul al II-lea î.d.Hr.,
pe măsură ce statul roman se apropia de Dunăre. Aşadar, unele
aspecte materiale, dar şi spirituale, ale acestei civilizaţii nu erau
tocmai străine autohtonilor, după cum nici pământul Daciei nu
era total necunoscut romanilor înainte de cucerire. începând cu
vara anului 106 se întreprinde o acţiune rapidă de explorare a
provinciei, înregistrarea punctelor strategice şi a resurselor
naturale.
O bună administrare trebuie să se sprijine pe o utilă activitate
edilitară. Geniul ingineresc roman se dezvăluie în primul rând
prin reţeaua de „şosele" temeinic construite, spre folosul armatei,
dar şi al civililor. Drumurile romane vor fi utilizate până în evul
mediu şi vizibile, pe alocuri, până în secolul nostru. Pe o hartă
austriacă din 1722 figurează drumul roman Sucidava-Romula-
defileul Oltului, numit via Traiana, deoarece mai era încă
întrebuinţat. Crearea cu prioritate a infrastructurilor se vădeşte
în faptul că în 108 se lucra deja la tronsonul Potaissa-Napoca al
drumului imperial principal care străbătea Dacia, pornind de la
Dunăre şi unind

Dacia Felfac
principalele localităţi (Tibiscum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum,
Potaissa, Napoca, Porolissum).
Itinerarele antice, în primul rând „Harta lui Peutinger", datele furnizate

de stâlpii miliaria descoperiţi pe marginea drumurilor şi observaţiile de teren

au permis înregistrarea şi a altor drumuri mai importante (de-a lungul Oltului,
a Mureşului, a Târnavei Mari) ori secundare. Dobrogea era brăzdată de trei
drumuri esenţiale, pe direcţia nord-sud (de-a lungul litoralului, a Dunării —
drumul de pe limes şi unul în zona centrală) şi altele, care făceau legătura
între acestea.
Refaceri ale drumurilor se constată sub Marcus Aurelius, Septimius
Severus, Caracalla, Maximinus Thrax.
Realizat de celebrul arhitect al lui Traian, Apollodor din Damasc, prin anii
103-104, podul peste Dunăre dintre Drobeta şi Pontes, a însemnat unul din
principalele mijloace de racordare a Daciei la Imperiul Roman. El a rămas
simbolul începutului penetraţiei civilizaţiei latine în Europa Centrală (R.
Paribeni). Impresionanta realizare tehnică (podul era lung de peste 1,1 km)
a provocat admiraţia contemporanilor (Plinius cel Tânăr, Epist., VIII, 4; Dio
Cassius, LXVIII, 13 şi alţii) şi urmaşilor (Ammianus Marcellinus, XXIV, 3;
Procopius, de aedificiis, IV, 6; Ioannes Tzetses, Cbi-Uades, II, v. 65-94). De
altfel, după distrugerea acestui pod şi, mai tâziu, după dispariţia podului lui
Constantin cel Mare, dintre Sucidava şi Oescus, pe cursul inferior al Dunării
nu se va mai construi vreun pod decât la sfârşitul sec. XIX.
Şi în cuprinsul provinciei erau suficiente poduri, dovedite chiar de
numele unor localităţi: Pons Vetus („Podul Vechi" azi Câineni, jud. Vâlcea),
Pons Augusti („Podul împăratului"), Pons Aluti („Podul Oltului", azi loneştii
Govorei, jud. Vâlcea) sau de urmele arheologice ale podurilor care se mai
vedeau în sec. XIX lângă Samum (peste Someş), la Potaissa (peste Arieş), la
Romula (peste Teslui) etc.
Epoca principatului a însemnat apoteoza oraşului, iar civilizaţia pe care a
propagat-o în teritoriile transformate în provincii este o civilizaţie în esenţă
urbană. Dacia constituie o excelentă ilustrare a fenomenului: oraşele de aici
sunt creaţiile romanilor. Fiecare târg dacic mai răsărit se dorea o mică Roma
(„Romula"), îşi dorea un for şi temple, un amfiteatru şi terme. Roma e
imitată, de asemenea, în privinţa organizării. Cu dreptate afirma Aulus
Gellius în veacul al II-lea că oraşele provinciale sunt „mici efigii şi imitaţii ale
poporului roman (ale Romei)": effigies parvae simulaeraque populi Romani
{Noctes Atticae, XVI, 3).
Progresul urbanizării în Dacia se observă cu uşurinţă: un singur oraş sub
Traian (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa); sub Hadrian
se adaugă trei municipia (Municipium Aelium Hadrianum Napo-cense,
Drobeta, numită tot Municipium Aelium Hadrianum şi Romula).
71
 I

De la începuturile civilizaţiei la smtem românească

72
Sub Marcus Aurelius apare Municipium Aurelium Apulum, în
actualul cartier Partoş al oraşului Alba Iulia. Sub acelaşi împărat,
ori sub Commo-dus, municipiul Napoca, devine Colonia Aurelia
Napoca; sub Commodus, municipiul de la Apulum devine
Colonia Aurelia Apulensis. în timpul lui Septimius Severus apare
un al doilea oraş la Apulum, în preajma castrului legionar,
probabil la sud de acesta — Municipium Septimium Apulum, dar
canabae-le par să-şi fi continuat existenţa şi în veacul al IH-lea.
Probabil deodată cu municipiul septimian de la Apulum, în anul
197, şi cu o motivaţie asemănătoare (răsplata fidelităţii legiunilor
dacice în războaiele cu pretendenţii la tronul imperial) se naşte
Municipium Septimium Potais-Sub acelaşi împărat apar şi alte
oraşe: Municipium Septimium
sense.
Porolissense, probabil devin municipii aşezările de la Ampelum şi
Dierna. în timpul lui Septimius Severus sau Caracalla a devenit
municipium şi aşezarea de la Tibiscum; în timpul Severilor
Romula a fost ridicată la rangul de colonie. Sub Septimius
Severus Drobeta devine colonia Septimia Drobeta. în sfârşit, sub
Septimius Severus ori sub Caracalla se înregistrează o colonia la
Potaissa, ceea ce înseamnă fie ridicarea municipiului septimian la
rangul de colonie, fie apariţia unui al doilea oraş, dualitate urbană
ca la Apulum.
Rolul important al factorului militar în urbanizarea Daciei
este sesizabil cu uşurinţă. Unele oraşe apar pe lângă castre
legionare (două la Apulum şi măcar unul la Potaissa), fără a avea
certitudinea că s-ar fi transformat în oraşe canabae-le legionare.
Ulpia Traiana a fost întemeiată prin deductio, colonizându-se
veteranii din legiunile participante la războaiele de cucerire a
Daciei. Din viei militari, pe lângă castrele unor trupe auxiliare, s-
au putut ridica oraşele de la Drobeta, Dierna şi Porolissum.
Crearea progresivă a oraşelor, situate în zonele cele mai intens
colonizate, presupune o dezvoltare demografică pe măsură şi un
procentaj ridicat de cetăţeni romani.
în Dobrogea, celor trei oraşe greceşti (Histria, Callatis şi
Tomis) li se adaugă trei municipii, creaţii ale romanilor. După
instalarea unităţilor militare auxiliare, mai ales de-a lungul
Dunării, acestea şi-au format propriile aşezări civile (vid, canabae)
aflate în vecinătatea mai vechilor aglomeraţii autohtone cu statut
de civitas ori de vicus. în felul acesta apar comunităţi duble, de
tipul civitates/canabae, bine documentate epigrafic la Troesmis, iar
arheologic în mai multe puncte. în a doua jumătate a secolului al
II-lea Troesmis — fostul sediu al legiunii V Macedonica — şi
Noviodunum — baza flotei fluviale — devin municipii, poate
tocmai datorită importanţei militarilor care fuseseră cantonaţi
acolo. Tropaeum Traiani a ajuns municipiu poate din epoca lui
Traian (sigur sub Marcus Aurelius); originea sa este însă civilă, cu
o populaţie formată din romani, din autohtoni şi din greci.
 Dacia Fdix
Nici unul din oraşele întemeiate sub romani în Dobrogea n-a devenit
colonia.
Organizarea oraşelor greceşti de pe litoral păstrează şi sub romani
vechile instituţii: adunarea poporului {demos) şi consiliul {boule). Se
menţine, de asemenea, colegiul arhonţilor (archontes); la Callatis
apare un basileus (magistrat însărcinat mai degrabă cu funcţii
religioase), la Tomis sunt atestate numeroase magistraturi colegiale;
triburile ioniene sunt pomenite atât la Tomis, cât şi la Histria, ceea ce
este un alt semn de conservare a vechilor forme greceşti de
organizare. S-au adăugat doar, în ambele cetăţi, câte un „trib al
romanilor". Magistraturile din oraşele greceşti fuseseră acaparate de
aristocraţia locală, ai cărei bogaţi reprezentanţi sunt numiţi
„binefăcători" {evergetai).
în schimb, oraşele din Dacia şi cele întemeiate în Dobrogea de ro-
mani, au o organizare administrativă tipică. Ea imită modul de
administrare şi conducere de la Roma. Un consiliu orăşenesc {ordo
decurionum), corespunzător senatului roman, conducea treburile
municipiului ori coloniei. Magistraţii supremi în oraş sunt duumviri
(„doi bărbaţi"), precum consulii la Roma, uneori quattuorviri. în mod
obişnuit deţinerea acestei funcţii era precedată de altele — aeăles,
quaestores. Consiliul municipal avea la dispoziţie funcţionari mărunţi,
de pildă scribae. Consiliul — dominat totdeauna de aristocraţia
oraşului — acorda titlul onorific de patro-nus unor persoane influente,
care puteau ajuta oraşul. Relaţia patronală era ereditară şi presupunea
obligaţii de ambele părţi.
Civilizaţia oraşului întemeiată în Dacia — iar în Dobrogea extinsă
de romani — însemna imitarea Cetăţii Eterne şi în privinţa
aspectului, păstrând bineînţeles proporţiile, căci oraşele din Dacia şi
Dobrogea nu depăşesc, de obicei, nivelul oraşelor mici din Imperiu,
puţine ajungând la nivelul oraşelor mijlocii. Dacă Roma în timpul
lui Traian ajunsese la 1,2 milioane de locuitori şi o suprafaţă de 2
000 ha, Alexandria avea vreo 200 000 de locuitori, Lugdunum şi
Augusta Treverorum (azi Trier, în Germania) aveau câte 100 000
locuitori. Cele mai recente aprecieri — evident aproximative — ale
numărului locuitorilor din unele oraşe ale Daciei propun pentru
Ulpia Traiana Sarmizegetusa 25 000-30 000 locuitori sau chiar ceva
mai mult (cu teritoriul); suprafaţa între ziduri a acestui oraş era de
32,4 ha. Suprafaţa urbană la Apulum este apreciată (colonia Aurelia şi
municipiul septimian la un loc) la 100 ha, iar populaţia celor două
oraşe, fără teritoriu şi fără militari, la vreo 35 000 locuitori. Pentru
Porolissum s-a propus o populaţie de 25 000 (cu militari), pentru
Romula — a cărei incintă poligonală construită sub Filip Arabul
închidea o suprafaţă de 64 ha — 30 000 de locuitori (cifră probabil
prea ridicată). Napoca avea un pomerium presupus de 32,5 ha iar
populaţia sa a fost estimată mai demult la vreo 15-20 000 locuitori. în
toate cazurile unde existau incinte aceste cifre
73
74
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
aproximează numărul locuitorilor din întreg habitatul, deci şi
extinderile din afara pomerium-ului iniţial. La Potaissa suprafaţa
locuită pare să fi fost de cel puţin 100 ha, cu o populaţie de vreo
20-25 000 locuitori (inclusiv militarii). Municipiul Troesmis —
deci după plecarea legiunii V Macedo-nica — este apreciat la
vreo 10 000 locuitori. Cât priveşte cetăţile greceşti dobrogene, în
epoca principatului, populaţia lor va fi fost de 10-15 000 locuitori
(Callatis şi Histria) şi 25-30 000 locuitori la Tomis. Incinta ro-
mană a Histriei, datând de la începutul secolului al II-lea,
înconjura o suprafaţă de vreo 30 ha. în legătură cu populaţia unor
oraşe din Dacia, se poate aprecia că provincia nord-danubiană
avea cel puţin 6-700 000 de locuitori şi cel mult un milion, la o
populaţie a Imperiului Roman de vreo 60 milioane.
în aceste aglomeraţii urbane pare să-şi fi concentrat civilizaţia
romană întreaga vigoare, de la urmărirea atentă a regulilor de
organizare şi existenţa unui potenţial economic însemnat, până la
înflorirea culturală corespunzătoare. La o privire globală asupra
principalelor opere arhitecturale din oraşe se constată încadrarea
în tipologia construcţiilor similare din Imperiu, cu precădere în
formele occidentale. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa, la Napoca,
la Tropaeum Traiani este limpede că două artere principale
(kardo şi decumanus) se întretăiau în unghi drept, la intersecţia lor
fiind amplasat forul. în raport de aceste două axe se formau
complexele de clădiri — insulae. Dacă marile edificii respectă
canoanele generale, existau însă şi modificări de detaliu, mai cu
seamă la decoraţie. în Dacia predomină capitelurile dorice
romane şi cele corintice; cele toscane, ionice şi compozite sunt
rare. După frecvenţa acestor elemente arhitectonice, din care
unele realizate cu respect pentru principiile vitruviene, am putea
spune că predominau stilurile „doric roman" şi corintic, dar există
şi suficiente probe de eclectism.
Ulpia Traiana Sarmizegetusa a beneficiat iniţial de incinta
fostului castru legionar; alte oraşe s-au înconjurat de la început,
ori ulterior cu ziduri — Napoca, Potaissa, Apulum, Romula etc.
Cetăţile greceşti îşi refac incintele (la Callatis sub Marcus
Aurelius, la Tomis în sec. II, la Histria la începutul sec. II).
Dintre fora oraşelor din Dacia, singurul bine cunoscut este cel
al Ul-piei Traiana Sarmizegetusa, despre care s-a crezut multă
vreme că ar reprezenta palatul Augustalilor (aedes Augustalium).
Forul are aproape 3 000 m2, înconjurat de portice, flancat de o
basilica. Din aceasta se pătrundea în curia, în sediile
duumvirilor şi aedililor etc, în timp ce mai spre sud se bănuieşte
existenţa unui forum religios. Placarea din abundenţă cu mar-
mură, impresionante fragmente arhitectonice, existenţa unor
nymphaea asigură aspectul monumental al complexului.

•'îs,-

». »t y. „j*„
 Dacia Felix
în apropierea laturii nordice a incintei Ulpiei Traiana
Sarmizegetusa, lângă un mare depozit de grâne (horreum), construcţie
„moştenită" din vremea funcţionării castrului, s-a ridicat un impunător
sediu al procuratorului financiar, cu birouri, terme, o area sacra etc.
Orăşenii sunt beneficiarii principali ai unui anumit grad de confort.
Numeroase locuinţe sunt încălzite cu sistemul de hipocaustum şi
dispuneau, poate, de apă curentă. Pentru aducţiunea apei s-au
întreprins mari lucrări, supravegheate uneori de înşişi guvernatorii
provinciei cum s-a întâmplat la Ulpia Traiana Sarmizegetusa prin anii
132-133 (IDR, III/2, 8). La Apulum, un apeduct datează din anul 158
(CIL, III, 1061). Urmele unui apeduct se cunosc şi la Potaissa; lucrări
de mare anvergură a necesitat apeductul de la Porolissum. Arheologic
se cunoaşte şi apeductul Histriei. Dar nu numai în oraşe s-au întreprins
asemenea lucrări, conducte de ceramică descoperin-du-se şi în castre,
staţiuni balneare şi chiar în mediul rural. Evident, oraşele dispuneau de
fântâni publice monumentale, atestate uneori de inscripţii.
Apeductele şi sistemul de canalizare aveau în vedere, în primul
rând, necesităţile băilor publice (thermae), prezente în oraşe, în castre
ori în apropierea lor, în staţiunile balneare. Marile oraşe dispuneau de
mai multe complexe de acest tip. Termele cercetate la nord de incinta
Ulpiei Traiana Sarmizegetusa aveau secţiuni distincte, pentru bărbaţi şi
pentru femei, dotate cu toate elementele necesare (vestiare, bazine cu
apă rece, caldă, fierbinte, baie de aburi, bazine de înot în aer liber),
ocupând o suprafaţă de 600 m2. Unele terme erau dotate şi cu palaestrae
pentru exerciţiile fizice. La Apulum, un edificiu termal ocupa peste un
hectar. Mari terme se aflau la Drobeta. Ştirile epigrafice atestă terme şi
în cetăţile greceşti, la Callatis, Tomis (lentiarion, probabil vestiarul
termelor), în timp ce la Histria au fost cercetate arheologic două
edificii termale, care funcţionau concomitent în sec. II—III.
Termele castrense, construite uneori în afara castrului, erau folosite
în acest caz şi de populaţia civilă. Interesantă este situaţia de la Micia,
cu trei edificii termale, cu o compartimentare planimetrică diferită,
dar având fiecare încăperile necesare pentru un flux termal complet.
Acolo unde natura a fost generoasă, aducând la suprafaţă ape
termale, s-a exploatat din plin efectul benefic al acestora: la Aquae (azi
Călan, jud. Hunedoara), Săcelu (jud. Gorj), dar mai cu seamă la Băile
Herculane şi Germisara. Mulţimea monumentelor pentru Hercules
descoperite la Băile Herculane demonstrează că zeul era considerat
patronul apelor termale de acolo. Lui, ca şi zeilor medicinei
Aesculapius şi Hygia, li se adresau numeroase altare de mulţumire în
urma vindecărilor sau ameliorărilor sănătăţii. La Germisara s-au
descoperit numeroase amenajări pentru folosirea apei termale (canale,
patru bazine săpate în stâncă etc). Patroanele apelor
75
76
De la faceputuriLe civilizaţiei la sinteza românească
de aici erau considerate Nimfele, după cum atestă numeroasele
ofrande depuse de vizitatori, inclusiv opt plăcuţe de aur.
Amenajarea băilor a fost recunoscută arheologic şi în locuinţe,
în primul rând în vilele suburbanae ori rusticae, ca semn al unei
vieţi elevate. De altfel, după retragerea aureliană, procesul de
decădere treptată a vieţii orăşeneşti se reflectă, printre altele, în
schimbarea destinaţiei unor edificii, printre ele aflându-se şi
termele, ceea ce echivalează cu abandonarea unor forme de
civilizaţie.
Pe măsura gustului epocii pentru spectacolele sângeroase din
amfiteatre, asemenea edificii au apărut în oraşe şi pe lângă castre.
Până şi în vechile cetăţi dobrogene se construiesc amfiteatre, ele
fiind atestate epi-grafic la Callatis şi Tomis. Este şi acesta un
semn al transformărilor petrecute aici sub influenţa romanilor,
căci puţine amfiteatre se semnalează în zona orientală a
Imperiului, de limbă greacă; cea mai mare parte din cele peste
200 de amfiteatre cunoscute în Imperiul Roman se află în zonele
vestice, deplin romanizate. Interesant este că la Histria funcţiona
şi în epoca romană (până la invazia gotică din sec. III) vechiul
teatru, cunoscut din perioada precedentă. în Dacia nu s-au
descoperit până în prezent teatre şi, dată fiind epoca (spectacolele
teatrale cad, oarecum, în desuetudine, prefe-rându-se violenţa
luptelor din amfiteatre), este puţin probabil ca ele să fi existat. în
schimb, amfiteatre vor fi existat în mai multe localităţi. Arheo-
logic, sunt cercetate amfiteatrele de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, Poro-lissum şi un mic amphiteatrum castrense la
Micia. Amfiteatrul din metropola Daciei îşi are originile în chiar
primii ani ai provinciei, când militarii au construit un amfiteatru
din lemn. Refăcut ulterior în piatră, cu arena având axele de 66,
respectiv 47 m, amfiteatrul de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa
putea să cuprindă vreo 5 000 de spectatori. Ceva mai mare era
amfiteatrul de la Porolissum. Rămân deocamdată neidentificate
amfiteatrele care trebuie presupuse în marile oraşe şi centre
militare Apulum şi Potaissa.
Faptul că amfiteatrul de la Porolissum a fost reconstruit în
anul 157 (CIL, III, 836), că un an mai târziu se repară la Ulpia
Traiana Sarmizegetusa termele şi amfiteatrul (în ambele edificii
descoperindu-se material tegular cu ştampila producătorului din
anul 158, prin menţionarea consulilor), că în acelaşi an 158 la
Apulum se pare că s-a inaugurat un apeduct (CIL, III, 1061),
demonstrează că au existat perioade extrem de favorabile pentru
edilitarismul provinciei, când Roma a investit mult în asemenea
lucrări publice.
în oraşe s-au ridicat şi mari construcţii pentru facilitarea
comerţului; un macellum este refăcut în sec. III la Histria,
potrivit unei inscripţii, în timp ce la Tomis marele edificiu „cu
mozaic" (mozaicul este ulterior acestei
 Dacia Felix
epoci) avea funcţiuni similare, în relaţie poate cu
ipoteticul port sudic al metropolei Pontului.
Edificiile destinate cultului deţin în epocă un
rol important, chiar dacă templul roman este
„sufocat" de construcţii utilitare — castre,
apeducte, terme, amfiteatre, şosele — care, prin
dimensiunile lor impunătoare, prin noutatea lor,
prin geniul ingineresc de care au dat dovadă,
reuşesc să impresioneze în cel mai înalt grad.
Ştirile epigrafice despre temple sunt
numeroase: la Callatis — temple pentru Dionysos
şi Concordia, la Histria — pentru Apollo,
Dionysos şi Mithras; peste zece temple atestate
doar epigrafic la Ulpia Traiana Sarmi-zegetusa,
altele la Apulum şi Potaissa. Arheologic s-au
studiat temple la Micia (un templu pentru Dii
Mauri, unicul cu această destinaţie în lumea
romană în afara Africii), Tibiscum, Cioroiu Nou
(jud. Dolj), Napoca, Porolissum etc. Cele mai
multe temple s-au cercetat arheologic la Ulpia
Traiana Sarmizegetusa: pentru zeiţa Nemesis,
situat lângă amfiteatru (ca pretutindeni în
Imperiu), pentru Liber Pater, un presupus templu
al lui Silvanus, un mare complex de temple pentru
Aesculapius şi Hygia, un templu „sincretist", unul
pentru zeii palmireni, un mithraeum. La nord de
zidul oraşului şi la răsărit de amfiteatru se întindea
o adevărată zonă sacră. Unele din aceste temple
prezintă caracteristicile templului clasic greco-ro-
man (de pildă, micul templu închinat lui Liber),
altele vădesc influenţe particulare, datorate unor
grupuri de colonişti (de exemplu, influenţa
tipului de templu gallo-roman la unele sanctuare
din Ulpia Traiana Sarmizegetusa). Nu puţine erau
lăcaşurile de cult din vid militari ori de-a dreptul în
lumea rurală, pentru Diana, Nemesis, mithraea etc,
cum se întâmplă la Samum, Inlăceni (jud.
Harghita), Doştat (jud. Alba). Un mi-thraeum s-a
amenajat în cadrul natural, atât de potrivit
liturghiei acestui cult, al peşterii Adam, de lângă
Gura Dobrogei (jud. Constanţa).
Asklepeionul de la Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, ca şi cel de la Apulum — cunoscut
datorită numeroaselor inscripţii ce-1 menţionează
— reprezentau şi centre medicale. Corpul
sacerdotal aplica aici cunoştinţe de medicină
teoretică şi empirică; spre vindecare sau măcar
ameliorarea sănătăţii conduceau şi procedeele
oraculare, în care un rol important îl juca
autosugestia vizitatorilor. La Apulum se mulţumea
într-o inscripţie zeilor medicinei pentru recăpătarea
vederii (CIL, III, 987: redditis sibi luminibus).
Existenţa unor specializări în medicina vremii e
dovedită de mulţimea instrumentelor chirurgicale
(peste 400, descoperite în oraşe, castre, terme
etc), apoi a două ştampile (la Apulum şi Gârbou,
jud. Sălaj) cu reţete oftalmologice {signacula
oculariorum) — din cele vreo 300 de acest fel care
se cunosc în lumea romană. Cunoştinţele medicale,
atenţia acordată igienii corporale, condiţiile de
viaţă superioare epocilor precedente sunt factorii
care determină creşterea speranţei de viaţă.
Studiindu-se monumentele
77
.'.'ţr,
78
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
sepulcrale pe care era menţionată vârsta defunctului ajungem la următoarele medii
de viaţă: la Ulpia Traiana Sarmizegetusa — 42 de ani bărbaţii şi 36 de ani femeile;
la Potaissa — 28 de ani bărbaţii şi 36 de ani femeile; la Ampelum — 35 de ani
bărbaţii şi 26 de ani femeile; la Micia — 30 de ani bărbaţii şi 30 de ani femeile; la
Drobeta — 44 de ani bărbaţii şi 46 de ani femeile; la Troesmis — 44 de ani bărbaţii
şi 32 de ani femeile etc Această speranţă de viaţă concordă cu rezultatele
cercetărilor din alte zone ale Imperiului Roman: în Hispania — 38 de ani bărbaţii
şi 34 de ani femeile; în Egipt — 34 de ani bărbaţii şi 29 de ani femeile; în
provinciile nord-vest africane — 47 de ani bărbaţii şi 44 de ani femeile. Totuşi,
mortalitatea infantilă (probabil 1/3) fiind arareori consemnată în inscripţiile
funerare (la Roma, unde sunt multe inscripţii menţionând copii decedaţi sub un an,
media de viaţă este de numai 22 de ani bărbaţii şi 20 de ani femeile), am putea
considera mai aproape de realitate aprecierea speranţei de viaţă numai pentru cei
care reuşeau să scape de bolile copilăriei; prin urmare, putem conchide că locuitorul
Daciei şi Dobrogei romane ajuns la adolescenţă putea spera să trăiască 45 de ani.
Oraşele au fost un permanent focar de romanizare pentru ţinuturile din
preajmă, de răspândire a culturii şi civilizaţiei romane. Străduinţele de „imitare a
Romei" nu sunt proprii doar localităţilor care, de jure, au fost oraşe; le vom
recunoaşte şi în localităţile cu o dezvoltare preurbană accentuată, care aveau aspect
de oraş fără a poseda calitatea juridică (Micia, Sucidava), în aşezările care erau mari
„comune" (juridiceşte sunt pagi) ca acelea de la Alburnus Maior, Salinae (azi Ocna
Mureş, jud. Alba) Brucla (azi Aiud, jud. Alba), Cristeşti (jud. Mureş) etc. în
Dobrogea, un caz tipic de aglomerare preurbană îl constituie aşezarea mare de la
Ulmetum (azi Pantelimonul de Sus, jud. Constanţa). Depăşeau nivelul rural şi
localităţile care beneficiau de ape termale, prin dezvoltarea unor „staţiuni balneare"
(Băile Herculane, Germisara, Aquae etc). Aceste localităţi, chiar unele sate, mai
ales fermele de producţie agricolă (villae rusticae) depun eforturi de instalare a
confortului propriu oraşelor (aducţiunea apei, canalizare, încălzire cu hipocaust etc).
O continuă emulaţie edilitară explică importanţa carierelor de piatră (de care Dacia
intracarpatică, Banatul şi Dobrogea nu duceau lipsă), a „industriei" materialelor de
construcţii (în primul rând cărămizi şi ţigle), rolul constructorilor şi al lapicizilor.
Aspecte de „industrie" au căpătat diferite meşteşuguri, mai ales în mediul urban
şi preurban, centrele economice însemnate ale Daciei şi Dobrogei romane.
Meşteşugurile casnice, practicate din vremuri străvechi, nu rezistă concurenţei
veritabilei producţii de mărfuri ieşite din marile ateliere. Importante officinae de
ceramică dispun — ca la Micia şi Micăsasa (jud. Sibiu) — de numeroase cuptoare,
producţia „de serie" permiţând realizarea unor tipuri şi forme asemănătoare.
Unele ateliere sunt specia-
 Dacia Felix
Uzate: la Ampelum, offidna lui C. Iulius Proclus produce vase
glazurate şi multe opaiţe, la Micăsasa cele peste 400 de tipare
descoperite atestă un puternic centru de imitaţie a ceramicii cu figuri
în relief (terra sigillata). Atelierele ceramice din oraşele greceşti
(Callatis şi Tomis) sunt influenţate în privinţa formelor de produsele
similare microasiatice.
Metalurgia plumbului a cunoscut un puternic centru la Sucidava:
aproape jumătate din numărul ramelor de plumb pentru oglinzi
cunoscute în Imperiul Roman au fost descoperite la Sucidava. La
Tibiscum se producea sticlă, mai ales mărgele, la confecţionarea unora
folosindu-se şi foiţe de aur. La Romula sunt atestate ateliere de gravat
pietre semipreţioase. Asemenea produse cereau o deosebită
specializare, iar căutarea de care se bucurau e dovedită de descoperirea
lor şi în provinciile vecine Daciei, ori chiar în barbaricum, unde
ajungeau prin comerţ.
Teritoriului bogat în aur al Carpaţilor Occidentali i s-a acordat un
interes deosebit, vădit în administrare (un procurator aurariarum avea
sediul la Ampelum), organizarea producţiei şi măsurile de pază. Aurul
obţinut intra în posesia fiscului imperial. Prin aurul care nu-i mai
aparţinea de îndată ce era extras, Dacia a participat la bogăţia
Imperiului mai mult decât cu orice alt domeniu al producţiei. Urmele
exploatărilor (galerii, tehnologie), datele despre organizarea muncii
cuprinse în tăbliţele cerate descoperite la Alburnus Maior, dovedesc
importanţa mineritului aurifer, întrucâtva mai „liberalizat" era regimul
exploatărilor de fier, de pe urma cărora fiscul imperial încasa arenda
iar administraţia provincială prelua o parte din producţie.
Producţia carierelor de piatră din Dacia şi Dobrogea a fost uriaşă.
Se consideră că numai pentru amenajarea 3
drumurilor principale din
Dacia a fost nevoie de 11 milioane m de piatră, iar pentru castrele
auxiliare — de vreo 600 000 tn3 de piatră — valori minime. 3
Doar
incinta castrului legionar de la Turda a înglobat cea. 20 000 m piatră.
Formele superioare ale prelucrării pietrei revin lapicizilor-sculptori,
creatorii celui mai bine reprezentat domeniu al artei plastice din
Dacia.
Interesante ştiri despre meşteşugarii din oraşe furnizează
inscripţiile care menţionează organizarea lor în colegii, asociaţii
deschise în care pot intra şi persoane de alte ocupaţii decât cea
eponimă; collegium fabrum era, de departe, cel mai important,
menţionat în principalele oraşe.
Arheologic sunt atestate în Dacia romană vreo 500 de mici aşezări
rurale, dar numărul lor trebuie să fi fost mult mai însemnat. Unele sunt
sate de autohtoni, altele aşezări de colonişti; în sfârşit, unele vor fi
avut caracter mixt. Populaţia lor este redusă: comunitatea care s-a
îngropat în cimitirul cercetat arheologic la Soporu de Câmpie (jud.
Cluj) nu era mai mare de 50 de suflete. Numele acestor aşezări, chiar
ale celor mai răsărite, este arareori cunoscut. Diferită este situaţia din
Dobrogea, cu foarte mulţi
79
80
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
vid cu numele antic cunoscut, într-atât de numeroşi încât
individualizează acest teritoriu printre provinciile romane.
Aceasta este urmarea unei vieţi rurale înfloritoare încă înainte de
venirea romanilor; pe de altă parte toponimia (vicus Quintionis,
vicus Secundini etc.) pare să dovedească şi rolul jucat în
constituirea acestor colectivităţi de posesiunile primilor colonişti
romani. în Dobrogea par să fi existat şi unele proprietăţi
funciare mai extinse decât în Dacia, de felul celei pomenite într-
un conflict survenit între proprietar şi vicani („sătenii")
Buteridavenses, în teritoriul Histriei, vecinii respectivei moşii
(ISM, I, 359-360).
Agricultura Daciei şi Dobrogei furniza produsele necesare —
în primul rând — consumului intern (cereale, legume, fructe).
Creşterea vitelor şi cultivarea viţei de vie nu erau neglijate. La
Sucidava un document epi-grafic menţiona o vie de două jugera,
iar la Potaissa s-a descoperit un complex de vinificaţie cu presă şi
pivniţă {cella vinaria). Pentru Dobrogea, teritoriu înconjurat din
trei părţi de ape, peştele se adaugă ca o bogăţie importantă.
însemnate centre de producţie agricolă erau fermele (villae
rusticae) pe teritoriul unor proprietăţi funciare mai însemnate. La
Gârbou (jud. Sălaj), Apahida şi Ciumăfaia (jud. Cluj), Aiud (jud.
Alba), Deva, Hobiţa, Mănerău (jud. Hunedoara), Dalboşeţ (jud.
Caraş-Severin), Nicu-liţel, Teliţa, Horia (jud. Tulcea) etc.
locuinţele proprietarilor (cu nimic mai prejos decât casele unor
înstăriţi orăşeni) sunt înconjurate de toate anexele gospodăreşti
(grajduri, magazii de cereale, ateliere, locuinţele personalului
agricol etc.) necesare unei mari exploatări agricole.
Angrenarea Dobrogei şi a Daciei romane în uriaşul circuit al
economiei Imperiului s-a făcut în condiţiile unei libertăţi
economice absolute, mai ales în domeniul artizanatului şi
comerţului (Al. Suceveanu). Pieţele interne sunt, evident, în
primul rând oraşele, unde magistraţi specializaţi (aediles în
oraşele romane, agoranomoi în cele greceşti) au în atribuţiuni
aprovizionarea şi controlul mărfurilor. în Dobrogea, comerţul
„exterior" al oraşelor greceşti este orientat, după mărturiile privind
negustori străini, mai cu seamă spre zona orientală a Imperiului.
Dacia exporta sare, unele produse agricole şi chiar, după cum s-
a văzut, produse manufacturate. Importurile cuprindeau, în
principal, vasele de lux de ceramică (terra sigillata), provenind
din officinae-le de la Lezoux, în Gallia centrală (probabil
jumătate din terra sigillata de import în Dacia), dar şi de la
Rheinzabern, Westerndorf, mai puţin din Gallia sudică. Se im-
portau numeroase lucernae, mai ales din Italia nordică, mortaria,
amfore cu vinuri şi uleiuri (din insulele egeene, coastele Asiei
Mici, provinciile balcanice, dar şi din zonele vestice — Gallia şi
Hispania). Obiectele de sticlă, din bronz, probabil şi bijuterii,
constituiau, în mare parte, produse de import, în oraşe sunt atestaţi
epigrafic negustori orientali (suri negotiatores; probabil că şi
asociaţiile de Galatae, Asiani, Ponto-Bithyni se ocupau cu
 Dacia Felix
comerţul), dar si din vestul Imperiului (Treviri din Belgica). în acelaşi timp
negustori din Dacia sunt cunoscuţi în Dalmaţia, insula Lesbos şi chiar in
giP
Desi Dacia şi Dobrogea erau situate oarecum în afara marii artere care
lega Occidentul'de Orient (de la Lugdunum, prin Medioknum
(Milano), Verona, Emona, Singidunum, Serdica (Sofia), Byzantium,
Ancyra, pana la Antiochia) totuşi, sistemul rutier şi calea maritimă
atingeau axa econo-mico-comercială' esenţială a Imperiului. Relaţiile
comerciale cu teritorii îndepărtate şi diverse au contribuit şi ele la
dobândirea unei prosperităţi economice, fără de care civilizaţia şi
cultura romană ar fi fost de ne-conceput.

Cultura romană. Dacia nu a fost cucerită numai cu armele şi nu s-a

lăsat doar impresionată de o civilizaţie materială superioară; Dacia a
fost cucerită si de capacitatea de iluminare spirituală a Romei, câştigată
de formele occidentale, latine, ale culturii greco-romane. în Dobrogea,
cultura romană se alătură celei greceşti, influenţele lor reciproce
reeditând simbioza culturală greco-romană.
Limba latină, făcând parte din grupul italo-celtic, situat la extremi-
tatea apuseană a ariei lingvistice indoeuropene, n-a avut în limba
dacica un concurent puternic, astfel încât romanizarea lingvistică s-a
săvârşit in provincia întemeiată de Traian destul de repede. De altfel,
când doua popoare vin în contact, se impune lingvistic cel care are un
prestigiu mai mare; prestigiul culturii greceşti explică de ce latina nu s-a
impus (ori s-a impus cu greu) în acele teritorii unde s-a întâlnit cu limba
greaca. Prin urmare, în cadrul culturii greco-romane care se
înstăpâneşte m întreg bazinul mediteranean începând cu epoca
elenistică, doar limba ramane diferenţa esenţială între cele două aspecte
ale culturii - occidentul latin şi orientul grec — fiindcă arhitectura,
arta, religia romană sunt tributare
formelor similare greceşti. . .
Proporţia de peste 3 500 de inscripţii latineşti descoperite in Dacia,
fată de numai vreo 40 de inscripţii în greceşte şi vreo şase-şapte in Limba
siro-palmireană vorbeşte de la sine despre preponderenţa absoluta a
latinei în provincia Dacia. Latina era limba administraţiei, fiscului,
armatei, comerţului, era limba comună pentru ca diferitele grupuri
etnice din provincie să se poată înţelege între ele, o lingua franca pentru
comunicare cu exteriorul comunităţii etnice. Cu toate dificultăţile
trasării unei „frontiere între domeniile de limbă latină şi limbă greacă în
Imperiul Roman, „linia jirecek" desparte în Peninsula Balcanică cele
două zone, în funcţie de inscripţiile latine şi greceşti descoperite în
fiecare regiune Prin Dobrogea această linie separă litoralul de limbă
greacă de interiorul teritoriului, de
81
82
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
limbă latină. Prin urmare, vechile colonii greceşti îşi păstrează, în
esenţă, limba şi cultura greacă, în timp ce interiorul dobrogean,
colonizat de romani, este dominat de limba latină. Această
separaţie nu este absolută. Latina se difuzează nu numai până sub
zidurile cetăţilor greceşti, ci chiar şi în interiorul lor. Invers, câteva
inscripţii greceşti, dar nu foarte numeroase, căci grecii trebuie să
se adapteze vieţii romane de îndată ce părăsesc fâşia lor
maritimă, se află în două zone ce corespund drumurilor dinspre
litoral spre Abrittus (azi Razgrad, în Bulgaria), Tropaeum Traiani
şi Durostorum în sud, respectiv drumului dinspre litoral spre
Carsium în centrul Dobrogei.
în Dacia, cele câteva inscripţii palmirene provin, aproape
toate, de la Tibiscum şi reprezintă epitafurile (în fapt bilingve, cu
text latin şi palmi-rean) militarilor din unitatea auxiliară de
palmireni de acolo. Mai interesant de explicat este prezenţa
inscripţiilor greceşti în provincia Dacia, aproximativ un procent
din totalitatea textelor epigrafice. Câteva provin din mediul
micilor comunităţi grecofone, dar altele sunt expresia unui anumit
grad de cultură al unei aristocraţii mândre de a poseda această
limbă.
Latina „populară", vorbită în Dacia şi Dobrogea, nu este o
limbă diferită de latina clasică, ci ambele sunt stiluri ale aceleiaşi
limbi latine. Latina „vulgară" ar fi vorbirea păturilor sociale
mijlocii, majoritare, corespunzător stilului familiar, de
conversaţie. Inscripţiile latine din Dacia şi Moesia Inferior
dovedesc unitatea limbii latine vorbite. Abaterile de la latina cla-
sică observabile în textele epigrafice — acelea dintre ele care nu
se vor fi datorat unor simple erori de lapicid — sunt, în general,
comune unor teritorii întinse ale Imperiului, cuprinzând şi zona
Daciei şi Dunării de Jos. Fără a fi prea numeroase, aceste abateri
se observă în fonetică (confuzii între vocale: a devine e, e devine
i etc, sincoparea unor vocale neaccentuate, betacismul, dispariţia
unor consoane finale, a consoanelor geminate etc), în morfologie
(confuzii între cazuri, între declinări) şi în sintaxă.
Ştiutori de carte erau relativ numeroşi în epocă; credem că
procentajul lor nu va mai fi egalat decât în epoca modernă. Mulţi
sunt cei care se străduiau să dobândească o minimă ştiinţă de
carte. Instruirea copiilor şi a sclavilor era o problemă particulară
ce se rezolva prin învăţători şi profesori privaţi. Copiii sunt
înfăţişaţi pe monumentele funerare (la Micia, Germi-sara etc.) cu
sdli în mână, iar la Tomis un sarcofag de copil conţinea şi o
tăbliţă cerată şi un penar pentru sdli. Instruirea sclavilor publici
urmărea posibilitatea angajării acestora ca mici funcţionari în
birourile fiscului, vamale etc; sclavii instruiţi ai particularilor
deveneau administratori, reprezentanţi ai stăpânului în diferite
afaceri. Pentru a putea avansa militarii trebuiau să ştie carte, ceea
ce explică efortul lor de a se alfabetiza: mai ales în mediul militar
s-au descoperit cărămizi şi ţigle în a căror pastă moale, înainte de
ardere, soldaţii reproduc alfabetul ori scriu diferite cuvinte şi
scurte texte. Asemenea „exerciţii de scriere" au apărut în 28 de
localităţi
 Dacia Felix
ale Daciei (din care în 20 erau castre). Acele monumente epigrafice la
care buna execuţie generală ori părţile ornamentale contrastează cu un
scris neglijent trebuie să fi fost „scrise" nu de lapicid, ci de
cumpărătorul monumentului. Faptul că pe unele tăbliţe cerate de la
Alburnus Maior se menţionează dintru început că au fost scrise de
scribi de profesie, înseamnă că celelalte erau scrise de oricare din
persoanele menţionate în acele acte. Descoperirea importantului lot
de tăbliţe cerate la Alburnus Maior s-a datorat condiţiilor speciale,
microclimatului din galeriile minelor romane, care au conservat aceste
documente, dar asemenea tăbliţe erau răspândite pretutindeni în Dacia
şi Dobrogea; câteva din cele de la Alburnus Maior menţionează ca loc
de redactare alte localităţi, unele în preajmă, dar şi mai îndepărtate (de
pildă, Apulum). Toate acestea demonstrează larga răspândire a
cunoştinţelor de carte, cel puţin de nivel elementar.
Cu toate acestea, însemnarea în greceşte de pe o cărămidă
descoperită la Romula — „ale războiului troian (evenimente) după
Homer (să le înveţi)" (IDR, II, 390) — dovedeşte existenţa unui
învăţământ ce depăşea nivelul „alfabetizării" atestând preocupări
intelectuale.
Câteva inscripţii în versuri sunt închinate divinităţii: la
Germisara unei nimfe, iar la Ulpia Traiana Sarmizegetusa o astfel de
epigrafă o aminteşte pe zeiţa Caelestis. Mai numeroase sunt epitafurile
în hexametri, cu caracter elegiac, descoperite la Gherla (jud. Cluj),
Apulum, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Micia, Tibiscum, Romula.
Originalitatea lor este relativă, multe fiind adaptări ale unor versuri-
şablon care circulă pretutindeni în Imperiul Roman. Totuşi, pentru
cultura provinciei este de remarcat copierea unui vers din Vergiliu
(Aen., I, 253) în fruntea unei inscripţii funerare versificate la Ulpia
Traiana Sarmizegetusa (IDR, III/2, 430): Hic pietatis honos... în aceeaşi
ordine de idei, pe o stelă funerară de la Tomis începutul unui distih
elegiac (hic ego qui iaceo, ISM, II, 242) se apropie de cunoscutul pasaj
dintr-una din elegiile lui Ovidiu (Tristia, III, 3, 61). De altfel, dintre
toate cetăţile dobrogene, Tomis este oraşul cu cele mai multe
manifestări literare păstrate din genul minor, dar nu lipsit de interes, al
epigramelor funerare — peste 40, din care numai două în latineşte,
restul greceşti.
O interesantă reflexie filosofică răzbate din versurile unui
monument funerar din Tibiscum (IDR, III/l, 173): „terra tenet corpus,
nomen lapis atque animam aer..." („pământul ţine trupul, numele (este
pe) piatră, iar sufletul (se află) în aer..."). Disocierea tranşantă
proclamată de inscripţia tibiscen-să, între sufletul nemuritor înălţat
spre sejurul celest şi corpul care zace în pământ o reîntâlnim
exprimată epigrafic şi în alte zone ale Imperiului Roman, ea
constituind temeiul unui întreg simbolism sideral prezent în
ornamentaţia monumentelor funerare. Faptul că în acelaşi timp
ofrandele funerare depuse periodic la morminte (uneori chiar prin
intermediul unor amenajări speciale, cum ar fi sarcofagele cu tuburi
pentru libaţii funerare la
83
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

84
Apulum) atestă credinţa vieţii în mormânt ori în regatul
subpământean al lui Hades, dovedeşte convieţuirea celor două
concepţii fundamentale — nemurirea sufletului aerian şi
continuarea vieţii în mormânt. Fiecare era liber să creadă într-
una ori în alta din aceste două teorii eschatologice, sau să le
amestece în forme convenabile, cu atât mai mult cu cât încercările
de conciliere n-au lipsit nici din intenţiile filosofiei. Dincolo de
aceste consideraţii textul tibiscens exprimă o idee foarte
apropiată de ceea ce notează Marcus Aurelius (Către sine, IV, 21):
„Dacă sufletele supravieţuiesc, cum le încape aerul, din veşnicie,
pe toate? Dar pământul, cum cuprinde cadavrele celor care au fost
îngropaţi în el din veşnicie?" Chiar dacă versurile de la Tibiscum
nu pot fi considerate ecoul direct al doctrinei lui Marcus Aure-
lius, ele reflectă, în general, concepţiile neostoicismului epocii şi
pătrunderea în provincii a teoriilor filosofice la modă.
Din această pătură intelectuală care-1 citeşte pe Homer, care
aşează epitafuri elegiace împrumutând versuri din Vergiliu şi
Ovidiu, fiind receptivă la curentele filosofice ale vremii, se
recrutează o parte a cunoscătorilor de limbă greacă, întrebuinţată
în dedicaţii votive; pe seama aceloraşi oameni trebuie pus gustul
anticăresc reflectat de câteva inscripţii religioase, cu neaşteptate
invocări ale unor divinităţi demult uitate de contemporani.
Homer, Vergiliu, Ovidiu, neostoicismul — sunt câteva repere
spirituale care, deşi nu permit concluzii generalizatoare, reuşesc să
jaloneze răspândirea culturii clasice măcar în anumite straturi ale
societăţii provinciale. Pentru difuzarea aceleiaşi culturi un rol
deosebit l-au avut imaginile, de acestea beneficiind inclusiv
analfabeţii. Mai ales prin iconografie se difuzează şi se receptează
în Dacia şi Dobrogea mitologia clasică, parte integrantă a culturii
greco-romane. îndemnul de la Romula de a-1 citi pe Homer îşi
află pandantul în mozaicurile de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa,
ilustrând ciclul troian („Judecata lui Paris" şi „Priam cerându-i lui
Achile trupul lui Hector"). Reprezentările jucau un rol deosebit
pentru răspândirea mitologiei şi chiar a învăţăturilor religioase. In
acest sens se remarcă reliefurile „narative", de pildă cele din Ulpia
Traiana Sarmizegetusa şi Tibiscum înfăţişând prin juxtapunere,
isprăvile lui Hercules. Nararea prin imagine, uneori chiar în
detrimentul calităţilor artistice, urmărea instruirea copiilor, dar nu
numai a acelora, care învăţau să deosebească zeii şi eroii. în
unele imagini, de exemplu în reliefurile mitraice, se concentra
întreaga încărcătură de idei a cultului respectiv. Artele plastice
răspândesc în Dacia şi Dobrogea mituri din ciclul lui Zeus (răpirea
Europei, mitul Ledei, mitul lui Ganymedes), din ciclul lui Apollo
(zeul urmărind-o pe nimfa Daphne, concursul muzical cu silenul
Marsyas), miturile în legătură cu eroii, mai ales numeroasele
imagini cu muncile lui Hercules. Din ciclurile epice, mai bine
reprezentat este ciclul troian; pe lângă amintitele mozaicuri de
la Ulpia Traiana Sarmizegetusa se cunosc şi alte scene (Ajax şi
Cassandra,
 Dacia Felix
Diomedes). Deşi mai rar înfăţişate, nu lipsesc miturile de esenţă pur
romană, cele legate de întemeierea Romei. Cele mai multe imagini ale
Lupoaicei de pe Capitoliu descoperite în Dacia şi în Dobrogea apar
pe monumente funerare. Numele antic al unei asemenea reprezentări
era, se pare, signum originis. Faptul că se alegea pentru perpetuarea
memoriei decedatului tocmai emblema Cetăţi Eterne are semnificaţii
politice şi sociale foarte transparente: simbolul Romei e etalat
aproape ostentativ, cu mândria de a fi fost cetăţean, de a fi aparţinut
lumii romane.
Ştiinţele matematice nu sunt doar apanajul unor specialişti, căci
vedem în tăbliţele cerate de la Alburnus Maior „bancheri" mai mult
sau mai puţin ocazionali care se descurcă dezinvolt în calculul
dobânzilor. Dar este evident că arhitecţii şi constructorii posedau
cunoştinţe de geometrie superioare. Ei ştiu să folosească groma pentru
a trasa aliniamente pe teren, ştiu să transpună în teren un plan cu multă
fidelitate, să măsoare şi să calculeze cu precizie suprafeţe. Planurile
castrului legionar, respectiv ale clădirii comandamentului din castrul
de la Potaissa se înscriu perfect în două dreptunghiuri din seria
„dreptunghiurilor dinamice" ale lui Hambidge (forma castrului este
cea a unui dreptunghi de temă _y2, iar a clădirii comandamentului —
cea a unui dreptunghi de temă v3). Tot acolo locul gromei, respectiv al
intrării în clădirea comandamentului şi plasarea porţilor prin.' cipales
s-au stabilit în funcţie de marcarea, cu mare precizie, a secţiunii de aur
pe axul longitudinal al castrului. Realizarea unor construcţii geometrice
cu plan subiectiv prestabilit înseamnă perpetuarea în epoca imperială
a unor străvechi relaţii între geometrie şi mistică, a unor prescripţii
magi-:o-rituale reflectate în relaţii geometrice, transmise în cadrul
strict al învă-:ământului esoteric de arhitectură. în sfârşit, cunoştinţe
matematice şi istronomice deosebite posedau şi cei care trasau
analetnma cadranelor soare cilindrice ori semisferice de marmură, de
felul celor descoperite la Dumpăna (jud. Constanţa) ori Ulpia Traiana
Sarmizegetusa.
Domeniul ştiinţelor juridice este ilustrat mai ales de aceleaşi tăbliţe
ce-îte de la Alburnus Maior, importante documente de drept civil.
Acestea mt contracte încheiate potrivit dreptului roman, în care se
foloseşte o :rminologie adecvată pentru a exprima indicaţii, clauze
juridice, obligaţii ;cuniare, sancţionări, termene. Mai multe
inscripţii funerare, în special î epitaf de la Sucidava (IDR, II, 187)
sunt interesante documente de ept testamentar.
Pe lângă aceste preocupări şi ocupaţii intelectuale, nu mai puţin
im-irtante în viaţa spirituală sunt ocupaţiile artistice. O singură
statuie din icia poartă „semnătura" sculptorului Claudius
Saturninus, la Ulpia Tra-ia Samizegetusa şi un singur pictor este
atestat epigrafic la Apulum, dar mărul creatorilor operelor plastice
era infinit mai mare. Majoritatea se :ointitulau „pietrari" (lapidarii,
lapiddae). Unii sunt cunoscuţi epigrafic, la
85
86
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
Aquae, Micia, Cristeşti, Napoca. Ei sunt sculptorii-artizani, ale
căror lucrări plastice în piatră (decor ahitectonic, statui şi reliefuri
votive, dar mai ales variate tipuri de monumente funerare)
pendulează la hotarul dintre artă şi meşteşug, în funcţie de
talentul fiecăruia. Evident, cele mai multe sculpturi din Dobrogea
şi Dacia sunt încadrabile, mai curând, în categoria artizanalului
decât în aceea a artei.
Cea dintâi şi cea mai importantă creaţie a artei romane în
Dobrogea este monumentul triumfal ridicat în anul 109 în locul
care se va numi — din acest motiv — Tropaeum Traiani. Acesta
este şi cel mai mare monument triumfal din lumea romană,
destinat să cinstească victoria repurtată acolo, în anul 102, asupra
dacilor şi aliaţilor acestora. înălţimea totală a monumentului era
de vreo 40 m. Peste un cilindru cu un diametru egal înălţimii
(aşezat peste mai multe trepte), urma un acoperiş conic, în formă
de mari solzi. în centrul acoperişului se ridicau doi tamburi
hexagonali peste care se afla trofeul propriu-zis, o statuie
colosală cu două feţe. Din cele 54 de metope care înconjurau
tamburul s-au păstrat 48, înfăţişând în relief scene din războiul
comemorat. Faţă de grandoarea monumentului decoraţia
sculpturală este destul de modestă. Fie că vedem în acest monu-
ment produsul artei militare danubiene, fie că, potrivit altei
ipoteze, sculpturile trofeului ar fi de influenţă orientală (proiectul
însuşi i-ar aparţine lui Apollodor din Damasc), monumentul
închinat lui Marş Ultor domina întinsul dobrogean, ca o
perpetuă aducere aminte pentru barbari despre puterea şi măreţia
Romei.
Arta romană zisă „provincială" reflectă trăsăturile comune
artei Imperiului Roman — frontalitatea, schematismul,
„prefabricarea", încercările de portretizare. Marea bogăţie de
forme, mai ales în arta funerară, provine din îmbinarea diverselor
influenţe, elenistico-orientale, sud-dunărene, nord-ita-lice şi
apusene.
Unele genuri ale artelor plastice majore — statuaria, mozaicul,
decoraţia arhitectonică — erau destinate mai cu seamă spaţiilor
publice. în forul oraşului ori în basilica dintr-un castru expresiile
artei oficiale se concretizau mai ales în statuile imperiale. Din
statuile imperiale din bronz aurit au rămas doar fragmente,
urmare a distrugerii lor când cel reprezentat a suferit damnatio
memoriae, distrugeri ulterioare provocate de barbari ori de
scurgerea vremii. în castrul de la Răcari (jud. Dolj) s-au găsit vreo
3 000 de fragmente ale unei asemenea statui, care-1 înfăţişa, poate,
pe Eliogabal. Mai interesante sunt capul statuii lui Traianus
Decius, descoperit la Ulpia Tra-iana Sarmizegetusa, fragmentele
din statuia ecvestră a lui Caracalla şi din statuia Iuliei Domna,
ambele de la Porolissum.
Spre deosebire de statuile imperiale de bronz, care sunt opere
de import, turnate în ateliere italice sau occidentale, statuile din
piatră sunt, probabil, majoritatea, realizate în Dacia, respectiv în
Dobrogea. Multe sunt
 Dacia Felix
deficitare sub aspect artistic; portretele imperiale în piatră se recunosc
cu destulă greutate. Mai izbutite sunt, la Apulum, statuia loricată care-1
înfăţişează pe Antoninus Pius (ori Pertinax?) şi capul lui Gallienus.
Sculpturi în marmură de mare valoare, cum ar fi cele descoperite
recent la Ulpia Tra-iana Sarmizegetusa (Septimius Severus şi Iulia
Domna) rămân o excepţie. Portretistica provincială înregistrează
puţine exemplare notabile, printre ele câteva statui de togati sau de
matroane (de tipul „La grande Ercola-nese", „La piccola Ercolanese",
precum şi Pudicitia), cu rosturi funerare. Din această categorie mai
semnificative sunt statuile din oraşele dobrogene, de la Tomis, ori
recentele decoperiri din necropola de la Noviodunum.
Dacă forul oraşului sau basilica din castru se constituie în
teritoriu pentru arta oficială, în spaţiul sacru al templului arta
comunitară (statuia de cult) se întâlnea cu expresiile iniţiativei artistice
private (ofrandele aduse de credincioşi).
Dintre statuile de cult destinate adoraţiei credincioşilor în
temple, tipul cel mai bine reprezentat în Dacia este Iupiter „tronans"
(inclusiv un exemplar colosal la Apulum). Puţine statui de cult ale
altor divinităţi s-au păstrat (Hecate triformis la Apulum, capul unei
statui colosale a lui Mithras la Potaissa, Fortuna şi Pontos la Tomis,
şarpele Glykon la Tomis — unica statuie de cult a acestei divinităţi
cunoscută până acum în întreg Imperiul Roman). Statuete votive, din
piatră ori bronz, reproduc tipuri celebre: o Venera la Tomis este de
inspiraţie praxiteliană, un Mercurius la Potaissa trădează modelul
lysippeic, mai multe imagini ale lui Hercules sunt copii reduse ale
tipurilor „Farnese" ori „Mastai", statuetele Artemi-dei-Diana aparţin,
de regulă, tipului „Versailles" etc.
Relieful de cult este reprezentat, mai ales, de monumentele
mithriace cu binecunoscuta scenă a tauroctoniei, dar şi de
reprezentările Cavalerului Trac. Reliefurile votive depuse de
credincioşi în temple au un repertoriu bogat: Dionysos-Liber şi
thiasos'ul, Apollo, Hercules, Aesculapius şi Hy-gia etc. Execuţia
majorităţii reliefurilor este artizanală, caracterizată prin aplatizare,
schematism, o modelare superficială a volumelor; totuşi, compoziţia
este adesea corectă şi unele reliefuri, ca şi unele sculpturi tridimen-
sionale, dovedesc o bună cunoaştere a corpului uman. Câteva frize
to-mitane cu reliefuri (divinităţi, amazonomachie etc), unele de
tradiţie elenistică, sunt de factură artistică superioară. Relieful în
piatră decorează şi numeroasele tipuri de monumente funerare: stele,
altare, medalioane, edicule etc. Sculptorii locali se străduiau să-i
portretizeze pe defuncţi, basoreliefurile lor „să semene" cu persoanele
înfăţişate, în pofida unei fron-talităţi excesive şi a gesturilor
încremenite.
Micile statuete de bronz înfăţişau divinităţi (ofrandele depuse în
temple sau pe larariile casnice) sau diferite personaje ori „scene de
gen". Calitatea lor este extrem de variată, de la piese grosiere, până la
capodopere, de
87
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

88
felul statuetelor potaissense — Marş şi Iupiter fulminans. Cele
mai bune bronzuri mici provin din ateliere străine.
Artele minore sunt reprezentate şi de produsele coroplasticei,
general răspândite în Dacia şi Dobrogea: statuete de teracotă
ieftine, perisabile, de valoare artistică scăzută. Gravorii pietrelor
semipreţioase foloseau mai cu seamă jaspisuri şi carneolul aflate
la îndemână, în Dacia, dar şi roci aduse din Orient. Loturi
importante de geme şi camee au furnizat Romula, Poro-lissum,
Micia şi oraşele de pe litoralul pontic.
Pictura murală s-a păstrat arareori, mai ales la Apulum, în
fragmente destul de puţin semnificative. Cele mai frumoase
mozaicuri provin din Ulpia Traiana Sarmizegetusa (scene din
Iliada — „Judecata lui Paris" şi „Priam implorându-1 pe Achile")
şi Apulum (cele patru Vânturi).
Cel mai interesant şi mai bogat în manifestări domeniu
spiritual al antichităţii romane de pe teritoriul României este
acela al religiei. în epoca de care ne ocupăm contopirea
divinităţilor de origine grecească cu acelea corespunzătoare,
romano-italice, era de mult fapt împlinit. în urma acestui proces
divinităţile „universale" greco-romane au devenit, din punctul de
vedere al mitologiei şi iconografiei, tributare Greciei.
Potrivit originii lor, divinităţile atestate epigrafic ori/şi
figurativ în provincia Dacia fac parte din următoarele sfere (după
o statistică întocmită în 1985): zeii greco-romani, cărora li se
dedică peste 2 100 de monumente, adică aproape 73% din
monumentele religioase din provincie; iranicul Mithras, cu
aproape 10% din monumentele religioase; divinităţile siro-pal-
miriene (aproape 5%), cultele din Asia Mică (3,8%), cultele traco-
moesice (3,6%), cultele egiptene (aproape 3%), zeii celto-
germanici, zei originari din nord-vestul Africii.
Cele 12 divinităţi principale ale panteonului clasic (dii
consentes) ocupă o pondere inegală în preferinţele credincioşilor.
Iupiter, zeul suprem al religiei greco-romane deţine primul loc şi
în Dacia; caracterul oficial al cultului său se vădeşte din analiza
dedicanţilor monumentelor votive, cei mai mulţi fiind militari,
magistraţi imperiali şi municipali. Multe din monumentele
închinate zeului suprem provin din „obligaţiile de serviciu" ori
din raţiuni sociale, mai curând decât dintr-o devoţiune sinceră.
Diana, Venus, Mercurius, Minerva, Iuno, Apollo şi Marş au
beneficiat în epocă de decficaţii destul de numeroase în
comparaţie cu restul divinităţilor din consiliul lui Iupiter
(Neptunus, Vulcanus, Ceres şi Vesta). Un loc important în
panteonul provinciei 1-a ocupat zeul viţei de vie — Liber Pater,
ipostaza romană a lui Dionysos, paredra sa Libera şi cortegiul
bachic (Pan, sileni, satiri etc). Multe monumente epigrafice şi
sculpturi s-au dedicat în provincia Dacia lui Hercules, italicului
Silvanus, zeităţilor medicinei Aes-culapius şi Hygia. Alte
divinităţi, ca Dis Pater şi Proserpina, Hekate, Dioscurii, Nimfele
etc. completează panteonul greco-roman din Dacia.
 Dacia Felix
Din sfera personificărilor se remarcă monumentele votive pentru
întruchipările norocului, bogăţiei şi destinului (Fortuna, Nemesis), apoi
personificările pământului, apelor şi a spiritelor (Genii, Penates, Lares).
Propaganda religioasă oficială răspândeşte şi personificările unor
concepte abstracte şi valori morale care alcătuiau, în parte, însăşi
teologia puterii imperiale (Concordia, Justiţia, Salus, Victoria, Virtus
etc. în Dacia, Honos în Do-brogea).
Jn cetăţile dobrogene la loc de cinste se aflau numeroase divinităţi
tradiţionale — Herakles (întemeietorul mitic al oraşului Callatis),
Apollo, (deosebit de venerat la Histria şi Tomis), divinităţi agreste
(Demeter, Core, Dionysos, Artemis), marine (Poseidon, Nimfe),
divinităţi ale comerţului (Hermes, Dioscurii), ca şi Afrodita,
Asclepios, Ares etc. în oraşele romane şi în teritoriile lor apar
monumente pentru Liber Pater, Diana, luno, lu-piter, Fortuna,
Silvanus — un panteon mai apropiat de acela adus de romani şi în
Dacia. Se adaugă sărbători de factură romană, precum Rosalia.
întâlnirea religiei greco-romane cu alte sisteme religioase, în
primul rând cu cultele orientale, e vizibilă în Dacia şi Dobrogea
romană; numeroasele dedicaţii către divinităţile orientale nu schimbă
însă orientarea majoră spre religia romană clasică, ceea ce constituie
un exemplu tipic al rezistenţei şi puterii de afirmare a religiei romane
într-o epocă de maximă penetraţie în Imperiu a celor mai diverse
culte străine.
Cel mai popular cult oriental din Dacia, bine reprezentat şi în Do-
brogea, este al iranicului Mithras.
Cultele microasiatice sunt, unele, răspândite atât în Dacia cât şi în
oraşele dobrogene (Attis, Cybele, Glykon, Sabazios), altele cu
precădere în Dacia, baalimi locali din diverse localităţi microasiatice
aduşi de grupuri restrânse de credincioşi în Dacia. în general, pentru a
fi mai accesibili populaţiei dinafară patriei lor, aceşti zei sunt adoraţi
în sincretism cu zeul suprem clasic, Zeus ori Iupiter.
Dintre zeii sirieni şi palmirieni, mai important pare să fi fost în
Dacia şi Dobrogea Iupiter Dolichenus; în Dacia apar şi alte zeităţi
„supreme" locale (din diverse localităţi siriene) sincretizate cu Iupiter
(Heliopolitanus, Hierapolitanus etc), apoi zeiţa Syria, zeul Azizos,
Turmasgades etc. în Dacia, dar şi la Tomis, este cunoscută divinitatea
sincretistică siriano-iudaică Theos Hypsistos.
Divinităţile egiptene mai bine reprezentate în Dacia şi Dobrogea
sunt Serapis şi Isis.
Din provinciile romane vest-africane e originară Caelestis, ca şi
Sa-turnus (în Dacia).
în sfârşit, revenind în Europa, sunt de semnalat alte două grupuri
de divinităţi atestate în Dacia şi Dobrogea. Din teritoriile carpato-
balcanice sunt originari „Cavalerii danubieni" întâlniţi în imagini mai
ales în Dacia;
89
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

90
cultul „Cavalerului trac" este bine răspândit în Dobrogea şi în
Dacia. Grupul de zeităţi celtice şi celto-germanice, originare din
Gallia şi Germania, apare, cu excepţia Eponei (atestată şi în
Dobrogea) numai în provincia Dacia (divinităţile Cernunnos,
Marş Camulus, Mercurius şi Rosmerta, Matres, Apollo Granus
şi Sirona etc).
Numărul impresionant de divinităţi atestate în Dacia — peste
130 — se explică prin originea variată a populaţiei. Dar
divinităţile ale căror culte s-au răspândit larg în provincie sunt
mult mai puţin numeroase. Grupul principal de culte (Iupiter,
Mithras, Liber şi Libera, Hercules, Silvanus, Diana, Aesculapius
şi Hygia, Fortuna, Cavalerii Danubieni, Cavalerul Trac etc.)
cuprinde, după cum se observă cu uşurinţă, divinităţi de origini
foarte diferite, pe care le-au impus în Dacia şi le-au adus în
fruntea credinţelor o seamă de factori, precum mediul natural,
economia provinciei, principalele ocupaţii ale locuitorilor, politica
religioasă imperială. Unele caracteristici ale religiei romane, în
primul rând contractualismul şi pragmatismul, grefate pe o pietate
moderată s-au armonizat în Dacia cu factorii socio-eco-nomici
amintiţi. Diversitatea elementului colonizat şi poziţia provinciei,
la răspântia celor mai diverse influenţe, explică şi prezenţa unor
culte personale sau ale unor grupuri etnice restrânse (de pildă, Dii
Mauri aduşi de africanii soldaţi la Micia, unele divinităţi celto-
germanice rare, cum ar fi Marş Camulus, unele divinităţi din
Asia Mică etc). Cultele autohtone n-au supravieţuit direct, au
contribuit doar la propagarea mai intensă a acelor divinităţi
romane care se apropiau de esenţa lor. în Dacia şi Dobrogea se
răspândesc şi religiile şi cultele „la modă", cum ar fi cultul
zeului-şarpe Glykon. Alte culte au un pronunţat caracter politic,
prezenţa lor în Dacia ori în Dobrogea fiind urmarea Ioialismului
provinciilor faţă de Roma şi de suveranii ei, loialism înveşmântat
în haine religioase.
Surprinzătoare în Dobrogea, dar mai cu seamă în Dacia, este nu
numai varietatea divinităţilor atestate epigrafic şi/ori figurativ, ci
prezenţa unor zeităţi foarte rare: baalimi locali din oraşe
microasiatice ale căror unice atestări din Imperiul Roman (în
afara patriei lor de origine) provin din Dacia (aşa sunt cazurile
lui Eruzenus şi Bussurigius), ori a căror unică documentare
epigrafică din Imperiul Roman se găseşte în Dacia (Tavianus şi
Bussumarius). Se remarcă şi apariţia neaşteptată pentru această
epocă a unor străvechi divinităţi ale panteonului clasic, demult
uitate de contemporani, cum ar fi Salacia sau Soranus, la care se
adaugă asocieri de divinităţi, sincretisme şi tendinţele henoteiste
foarte interesante.
Dacă pentru formarea cercului personal de credinţe al fiecăruia
determinante erau motivaţiile personale, ambiţii socio-
profesionale şi originea etnică, convieţuirea numeroaselor culte
şi credinţe religioase diverse era posibilă pentru că, în general,
un spirit de largă toleranţă guverna an-
 Dacia Felix
samblul vieţii religioase, ca şi relaţiile interumane,
permiţând dezvoltarea unei spiritualităţi atât de bogate.
Această largă toleranţă faţă de cele mai diverse culte
n-a funcţionat constant doar în ceea ce priveşte
creştinismul. Din acest motiv, deşi creştinismul apare în
Dacia şi Dobrogea în epoca romană (preaureliană), noua
religie se va dezvolta în secolul al IV-lea.
Dar pe lângă numeroasele culte surprinse în
„panteonul" provincial din Dacia ori Dobrogea romană,
credinţele cele mai felurite, exprimate prin practici oculte,
circulau în „subteranele" religiei oficiale, dând măsura unei
vieţi spirituale complexe, mai ales în secolul al III-lea.
Credinţele funerare vehiculează o serie de divinităţi cu
mitologie adecvată: Mercurius psihopomp, Liber, Hercules,
Attis, Ammon, ca şi întruchipările Destinului, mai ales
imagini ale moirei Clotho („torcătoarea").
Dacă divinităţile orientale atrăgeau credincioşii prin
ceremonii misterioase de iniţiere, prin satisfacerea setei de
emoţii, prin caracterul lor sote-rologic, adică prin ceea ce
le deosebea de austeritatea cultelor romane tradiţionale,
este evident că pe acest fundal se puteau dezvolta o seamă
de practici oculte: magia cifrelor (mai ales a cifrelor trei şi
şapte) e reflectată de descoperiri de la Ulpia Traiana,
Apulum, Sucidava, Orlea etc. O mulţime de amulete
apotropaice, în special geme, protejau pe purtătorii lor
prin forţa conferită de imagini sau de textele gravate.
Influenţa gnosticismului e relevată prin geme cu figuraţie
şi inscripţii specifice sectei basilidiene, descoperite la
Porolissum, Romula, Orlea, un mormânt de la Dierna etc.
Credinţele magice, impregnate cu elemente semitice şi
orientale, care ne trimit în zona culturală greco-alexandrină,
ale aceleiaşi comunităţi iudeo-gnostice din Dierna sunt
ilustrate şi de o „plăcuţă de blestem" (defixionis tabella) de
aur, cu text grecesc şi latin.
 Homanitate şi barbari

Ri
92
 Retragerea aureliană a fost un eveniment major de natură politică,
administrativă şi militară, cu importante consecinţe economico-sociale şi
demografice, fără a însemna însă sfârşitul vieţii romane. Romanitatea
nord-danubiană s-a resimţit prin actul retragerii, care a provocat în Dacia
destrămarea structurilor organizatorice romane imperiale. O epocă romană
târzie, o romanitate fără Imperiu se perpetuează chiar şi în Transilvania,
pentru a nu mai vorbi de teritoriile care revin în posesia Imperiului Roman
în sec. IV.
Faţă de etapa anterioară, cea a secolelor II—III, evoluţia istorică a
diferitelor zone carpato-danubiene este acum mai fragmentară: Dobrogea
este în continuare pământ roman, apoi bizantin, sudul fostei provincii
Dacia va fi reînglobat Imperiului în vremea lui Constantin cel Mare, în
timp ce Transilvania rămâne definitiv în afara Imperiului Roman. în vest şi
nord, ca şi în Moldova şi Basarabia, diversele grupuri de daci liberi au o
mai mare libertate de mişcare după dispariţia frontierelor provinciei Dacia.
Prin veacul al IV-lea dacii liberi şi carpii îşi vor încheia existenţa, unii în
fosta provincie Dacia, alţii în amestec cu goţii, hunii, vandalii sau alţi
migratori.
Creştinismul înlocuieşte complet păgânismul în Scythia Minor şi se
răspândeşte, în forme mai „populare" pe teritoriul fostei provincii Dacia —
unde avea, aşijderea, temeiuri mai vechi. Prin misionari şi contact direct
creştinismul va face progrese în Muntenia şi Moldova, în comunităţi da-co-
romane şi la unele neamuri germanice.
Prezenţa migratorilor, cultura lor materială, cu artefacte strălucitoare, a
influenţat în foarte mică măsură pe. autohtoni. Daco-romanii traversează
perioada de fermentaţii deocamdată confuze, validându-se mai degrabă prin
contrast cu diferitele grupuri de „barbari", având suportul spiritualităţii
latine şi creştine. Astfel la mijlocul mileniului I romanicii nord-danubieni
ne apar ca grupul etnic cel mai însemnat şi mai rezistent la nordul Dunării.

Romanitate şi barbari

Lnfluenţa romanităţii asupra dacilor liberi (sec. II—IV). Denumirea „daci liberi" este
modernă: ea defineşte grupurile de populaţii înrudite care locuiesc în afara provinciei romane
Dacia spre deosebire de dacii (da-co-romanii) care populau provincia.
Cultura „dacilor liberi" se dezvoltă organic din Latene-ul geto-dacic şi se înfăţişează —
până la un punct — unitară în întreg arealul acestor populaţii. Prin urmare există similitudini
între cultura Sântana-Arad (creată de dacii liberi din vestul şi nord-vestul Daciei), cultura Lipita
(staţiunea eponimă în Ucraina) — aparţinând costobocilor din nordul şi nord-estul Daciei,
cultura carpilor de la est de Carpaţi şi cultura Chilia-Militari (creată de geţii din Muntenia).
Sunt comune tipurile de aşezări şi locuinţe, lipsa fortificaţiilor, ocupaţiile, unele forme
ceramice reproducând tipuri de vase specifice lumii geto-dacice, practicarea cu predilecţie a
incineraţiei (ritul vechiului trunchi geto-dacic), probabil credinţele. Diferenţierile provin mai
întâi din gradul diferit în care s-au exercitat influenţele romane. Acestea au fost mai
importante la dacii sudici, în cultura Chilia-Militari, pentru faptul că teritoriul Munteniei
aparţinuse un deceniu Imperiului Roman, iar apoi a fost continuu supravegheat, atât dinspre
limesul alu-tan/transalutan cât şi dinspre cel dunărean, aflându-se între două provincii romane.
Aspectele regionale diferite sunt, pe de altă parte, rezultatul contactelor cu alte populaţii. Dacii
din vest au fost influenţaţi de iazigi, poate şi de buri; dacii din nord-vest şi costobocii au fost
influenţaţi de cultura Przeworsk (aparţinând vandalilor), carpii şi dacii sudici au suferit unele
influenţe sarmatice (mai sesizabile la carpi).
Dacii dinspre vestul şi nord-vestul provinciei romane locuiau în Câmpia Aradului, în
Crişana, Sătmar, Maramureş, Oaş, pe cursul superior al Tisei, până în Ucraina ciscarpatică, în
Ungaria de NE şi în Slovacia de est. Aşezările fortificate din acest areal încetează după
dispariţia regatului lui Decebal. Se cunosc puternice centre de olari: la Medieşu Aurit s-au
descoperit 13 cuptoare de ars vasele, iar la Iazuri (ambele localităţi în jud. Satu Mare) — şapte
cuptoare. Cea mai întinsă necropolă plană de incineraţie s-a descoperit la Medieşu Aurit. în
teritoriul culturii Sântana-Arad s-au descoperit şapte tezaure de monede romane, ceramică de lux
— terra sigilla.' ta (în nouă puncte), fibule (în şase aşezări), catarame etc. toate dovedind
relaţiile economice cu romanii. Pentru relaţiile cu Dacia şi Pannonia Inferior este edificatoare
inscripţia din Brigetio (Pannonia Inferior) care menţionează un interprex Dacorum, aşadar, un
tălmaci de limbă dacică, existent pe la începutul sec. III pe lângă comandamentul legionar de
la Brigetio, necesar în raporturile cu dacii de la graniţele acestor provincii (AnnEp, 1947, 35).
Presupuse lupte cu dacii liberi din vest ar fi dus Anto-ninus Pius; în timpul războaielor
marcomanice este posibil să fi atacat şi dacii, dar mai apoi acţiunea guvernatorului Iulius
Hospes de a „coloniza"
93

De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

Vi.-'
I
94
daci în provincie pare să ateste pacificarea lor şi debutul unui alt gen de relaţii.
Episoadele ulterioare, reţinute de izvoarele literare, ale unor eventuale conflicte
între provincia Dacia şi aceşti vecini, nu sunt foarte concludente. Pe de altă parte,
rezultatele cercetărilor arheologice recente atestă tolerarea de către romani a unor
aşezări de daci foarte aproape de limesul din zona Porolissum. Aceasta aduce o
lumină nouă atât asupra li'mes-ului (văzut nu ca barieră, ci ca zonă de contact cu
lumea barbară), cât şi asupra relaţiilor cu dacii din nord-vestul provinciei.
Costobocii, menţionaţi în izvoare literare (Plinius cel Bătrân, VI, 7, 19;
Ptolemaeus, III, 5, 9; III, 8, 3; Dio Cassius, LXXI, 12, 1 etc.) şi epi-grafice, sunt
purtătorii culturii Lipita, răspândită în bazinul superior şi mijlociu al Nistrului şi în
bazinul superior al Prutului. Caracterul predominant dacic al acestei culturi este
indicat de ceramică, de ritul incineraţiei, de prezenţa unor sanctuare circulare cu
coloane de lemn (la Dolinean, pe Nistrul mijlociu). Costobocii ating maximul
puterii lor în secolul II, când sunt fie în relaţii clientelare cu Imperiul Roman, fie
în conflict cu acesta. Ei întreprind pe la 170 un raid pustiitor la sudul Dunării, prin
Moesia Inferior, Tracia, Macedonia şi Grecia. O inscripţie din Roma ne face
cunoscut numele lui Pieporus, rex Coisstobocensis, căsătorit cu daca Zia, fiica unui
Tiatus, probabil un tarabostes dac (CIL, VI, 1801).
Elemente de cultură romană pătrund pe alocuri până în nord-estul Basarabiei.
La Sobari (raionul Soroca) s-a descoperit o construcţie de tip roman, din piatră şi
cărămidă, cu coloane de lemn pe baze de piatră şi diverse materiale databile în sec.
III—IV d.Hr.
Carpii locuiau în zona subcarpatică, în Podişul Central Moldovenesc şi în
Basarabia, unde au fost identificaţi în peste 250 de puncte, cu aşezări mai
importante la Poiana Dulceşti (jud. Neamţ) şi Poieneşti (jud. Vaslui). Se cunosc
peste 50 de necropole, majoritea celor 1 500 de morminte cercetate fiind de
incineraţie. Cultura materială a carpilor este o formă evoluată a Latene-ului geto-
dacic, cu unele influenţe sarmatice, mai ales la periferia arealului carpic propriu-zis,
în zonele de câmpie. Strânsa relaţie de „rudenie" a carpilor cu dacii e dovedită şi de
descoperirea numelui Scorilo zgâriat pe un vas de la Borniş (corn. Dragomireşti,
jud. Neamţ).
Numeroase obiecte romane s-au descoperit în aşezările carpice (amfore, opaiţe,
fibule, catarame), ca şi tezaure monetare şi monede izolate. In Moldova se cunosc,
din secolele II—III, 95 de tezaure, însumând peste 10 000 de monede. Unele
descoperiri, cum ar fi cele de la Muncelul de Sus (jud. Iaşi): tezaur de vase romane
din argint şi trei tezaure monetare, ori piesele romane de harnaşament placate cu
argint de la Săbăoani (jud. Neamţ) atestă existenţa unor fruntaşi carpi care primesc
asemenea cadouri din partea romanilor (sau sunt pradă de război?). Pe de altă parte,
podoabe de argint carpice, lucrate în tehnica filigranului, au pătruns şi în Dacia
romană.
 Romanitate şi barbari
După pustiitoarele atacuri împotriva Daciei şi a Moesiei. Inferior, din 238,
242 şi, mai cu seamă, din 247, unii carpi vor fi colonizaţi în Dobrogea sub
Aurelian, ca şi mai târziu, sub tetrarhie.
Pe teritoriul Munteniei se cunosc peste 120 de aşezări dacice aparţinând
culturii Chilia-Militari (după numele localităţilor Chilia, jud. Olt şi a
cartierului Militari din Bucureşti). Produsele romane sunt mai numeroase şi
mai variate decât în Moldova: importuri ceramice (amfore, opaiţe), fi-bule,
monede izolate (în 121 de puncte) şi 21 de tezaure monetare, chiar statuete de
bronz. Influenţa romană apare în tehnica locală a ceramicii. Mai mult, la
Mătăsaru (jud. Dâmboviţa), Curcani (jud. Ilfov) şi Socetu (corn. Stejaru, jud.
Teleorman) s-au descoperit fragmente ceramice cu inscripţii, cea ce dovedeşte
că unii localnici ştiau chiar să scrie şi să citească latineşte. Meşterul olar de la
Socetu se lăuda că a făcut o „farfurie bună", zgâriind inscripţia în pasta
vasului, înainte de ardere (IGLR, 440). La Mătăsaru s-au descoperit şi piese de
echipament militar roman; însemnele de beneficiarius (subofiţer în armata
romană) găsite la Mătăsaru şi la Medieşu Aurit permit ipoteza existenţei unor
mici detaşamente de militari romani care făceau, poate, recrutări în mediile
respective, pentru armata Imperiului.
Spre sfârşitul sec. II şi în prima jumătate a sec. III pătrund în Muntenia
grupuri sarmate. O parte a aşezărilor dacice din Muntenia dăinuie până în sec.
IV, până la venirea goţilor.
Aşadar, istoria diferitelor grupuri de daci liberi între veacurile II şi IV, fără a
fi foarte cunoscută, este semnificativă pentru evoluţia unor populaţii aflate la
fruntariile Imperiului Roman, supuse unei duble influenţe: aceea a civilizaţiei
romane şi aceea exercitată de alte neamuri, cu care au venit în contact
(sarmaţii şi populaţii germanice). Semnificativ este şi modul nebulos în care
dacii liberi dispar de pe arena istoriei (chiar dacă unele grupuri sfârşesc în
interiorul fostei provincii romane Dacia, iar altele în Scythia Minor,
contopindu-se cu băştinaşii regiunilor respective) şi care sugerează soarta
tuturor geto-dacilor dacă n-ar fi avut loc cucerirea romană, în sfârşit, influenţele
romanităţii asupra dacilor liberi sunt interesante sub două aspecte: ele se
exercită în condiţii diverse, uneori chiar în pofida unor situaţii conflictuale
între aceste grupuri de daci şi Imperiul Roman, ceea ce vorbeşte de la sine
despre puterea de penetraţie a civilizaţiei romane; totodată, influenţele romane
în aceste teritorii constituie premisele procesului de extindere a romanizării.
95
"■»
t\omanitate fără Imperiu: Transilvania în sec. IV-V.
Principalele consecinţe ale retragerii aureliene n-au fost de
ordin militar, căci n-a urmat o ocupaţie străină a
teritoriilor părăsite de armatele romane, nu s-a cedat
96
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
provincia unor grupuri barbare, ci de ordin demografic, politic şi
soci-al-economic. Dacă unele părţi din sudul Daciei vor fi
reînglobate Imperiului în sec. IV-VI, zona intracarpatică pierde
definitiv contactul direct cu Imperiul Roman.
Actul retragerii lasă acest teritoriu aparent fără vreo structură
poli-tico-statală. Putem bănui doar că s-au păstrat unele forme de
organizare politică de tradiţie romană, Imperiul însuşi rămânând
un model pentru daco-romani. Obştile se organizează în romanii
(Romaniae), care vor deveni, la mijlocul mileniului, una din
formele de organizare politică în Europa, pe lângă Imperiul
Roman şi regatele barbare (N. Iorga). Oricum, autorităţile erau
strict „locale", conducând nişte formaţiuni teritoriale fărâmiţate.
Demografic, retragerea aureliană a avut urmări însemnate,
deoarece pe lângă armată (implicit familiile militarilor) au plecat
numeroşi civili, legaţi prin interese de armata romană, ori care
preferau să trăiască în Imperiu, în noua „Dacie" sud-dunăreană
întemeiată de Aurelian. Părăsirea Daciei tra-iane de o parte a
populaţiei s-a produs în baza liberei iniţiative a celor ce plecau;
hotărârea nu aparţinea statului roman, fiindcă nici în momentele
de cumpănă de la începuturile domniei lui Hadrian, când
împăratul se gândea să părăsească provincia, nu s-a pus problema
retragerii cetăţenilor romani, ci s-a subliniat pericolul pe care-1
vor avea de înfruntat romanii rămaşi pradă barbarilor. Scăderea
populaţiei, deşi fenomen general în fosta provincie, nu s-a produs
pretutindeni cu aceeaşi intensitate, ci în funcţie de diverse
situaţii — de la o scădere dramatică în marile centre militare,
până la una abia perceptibilă (ori deloc) în zone rurale retrase.
Actul retragerii aureliene nu înseamnă însă momentul final al
românismului. De pe la mijlocul secolului al III-lea şi până la
invazia hunică asistăm la o epocă romană târzie, care începe aşadar
înainte şi continuă după actul politic de la anul 271. După
retragerea aureliană se perpetuează o romanitate fără Imperiu prin
populaţia daco-romană latinofonă, deprinsă cu civilizaţia
provincială romană, de expresie mult mai modestă de acum
înainte.
Dominante sunt restrângerea activităţii economice, revenirea
la economia naturală, ruralizarea. Se alterează treptat calitatea
vieţii, obiceiurile, legile. Evident, locuitorii fostei provincii nu
trăiesc exclusiv din rămăşiţele civilizaţiei romane, nu se limitează
la folosirea şi „refolosirea" produselor create înainte de anul 271.
Ei sunt cu siguranţă producători, dar ceea ce se realizează acum
nu se ridică, de regulă, la nivelul anterior. Asistăm acum la o
risipire şi distrugere a bogăţiilor, a ceea ce se acumulase de
generaţiile anterioare. Dispar adevăratele fortificaţii, dispar
termele şi templele. Reapare probabil foametea. Dacă romanii
construiseră civilizaţia de tip urban, unde lumea rurală era o anexă
a oraşului, acum se produce ruralizarea: producţia se realizează în
cea mai mare parte la ţară; oraşele se depopulează masiv, în
favoarea comunităţilor rurale, mai sigure; atributele civilizaţiei de

Romanitate fi barbari
tip urban dispar treptat; apar germenii statului rural şi ai civilizaţiei ţărăneşti, ca prefigurare a
evului mediu.
Castrele — cele de mari dimensiuni — n-au mai fost utilizate. Contrar aparenţelor, castrul
nu oferă adăpost civililor: prin aspectul său impunător atrăgea atenţia unor potenţiali atacatori,
iar pentru a se apăra într-o fortificaţie legionară de pildă, civilii nu posedau nici forţa, nici
organizarea necesară. De aceea în castrele legionare de la Apulum şi Potaissa descoperirile
databile în sec. IV sunt sporadice. în schimb, amfiteatrul de la Ulpia Tra-iana Sarmizegetusa
este transformat în fortăreaţă prin blocarea porţilor, locuitorii oraşului putându-se refugia aici
în caz de primejdie. în amfiteatru s-a descoperit şi un tezaur cu monede de bronz din perioada
Valentinian I — Valens.
Ariile locuite în oraşe se restrâng. Ele se păstrează în fostele zone rezidenţiale preaureliene
(Potaissa) sau se mută alături de fostul oraş (la Napoca aşezarea din sec. IV, cu cuptoare de ars
ceramica, este alături de oraşul roman). Edificiile vechi sunt modificate prin intervenţii
rudimentare. Aşa se partajează încăperi mai mici în construcţiile din forul Ulpiei Traiana
Sarmizegetusa şi în alte cazuri la Tibiscum. Totodată, ele îşi schimbă destinaţia, în termele fără
întrebuinţarea de odinioară de la Apulum s-au făcut înmormântări. Şi la Porolissum s-au găsit
morminte printre construcţii romane.
Ceramica produsă în veacul al IV-lea nu se deosebeşte uneori prea uşor de cea produsă
anterior. Pe lângă cuptoarele de ceramică amintite de la Napoca, în sec. IV-V funcţionau
cuptoare la Drobeta şi Sucidava. Atelierul de sticlărie de la Tibiscum, care se distingea prin
producerea de mărgele din sticlă şi carneol, a funcţionat până în a doua jumătate a sec.
IV. Produsele sale sunt exportate în mediul iazig şi în sec. IV. De altfel se exploata şi exporta
sarea din Transilvania, produs căutat în Pannonia şi alte teritorii ca şi în epocile precedente.
Aşa se explică prezenţa numeroaselor monede romane din sec. IV, care intrau în fosta
provincie, inclusiv în Transilvania, în schimbul unor produse locale şi care dovedesc că
revenirea, după retragerea aureliană, la schimburile în natură, nu a exclus cu totul comerţul
bazat pe monedă.
în Transilvania şi Banat monedele de argint şi bronz datând de la Aurelian până la
începutul sec. V se cunosc în peste 160 de localităţi. Unele tezaure sunt formate din monede
imperiale din primele trei secole şi monede de bronz emise în prima jumătate a secolului al IV-
lea. în general, se observă în multe oraşe intracarpatice că nu există hiaturi în circulaţia
monetară, ci doar o scădere sensibilă care reflectă situaţia demografică şi starea relaţiilor
comerciale externe. începând cu domnia lui Diocleţian se produce chiar o uşoară creştere a
circulaţiei monetare, care se menţine pe parcursul primelor două treimi ale secolului IV. După
această dată, datorită
97

lL
98
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
invaziei hunilor şi confederaţilor lor, scăderea circulaţiei
monetare e deosebit de accentuată. Sporirea cantităţii de monede
de aur emise în prima jumătate a sec. V, descoperite în fosta
provincie, este de pus pe seama subsidiilor plătite de Imperiul
bizantin migratorilor.
în mai multe foste oraşe existau comunităţi creştine,
dovedite de obiecte care le-au aparţinut; la Porolissum a existat,
poate, un lăcaş de cult (după cum se va vedea mai departe).
Dacă la Apulum (cinci morminte de înhumaţie în fostele
terme) şi, eventual, la Porolissum (17 morminte de înhumaţie) se
fac înmormântări în secolul IV în oraş (în şi printre fostele
clădiri), la Potaissa în schimb se poate observa păstrarea
tradiţiilor: un mormânt datat cu fibulă din secolul IV era
construit din cărămizi romane şi se afla în marginea vechii
necropole din sec. II—III. Semnificativ, înmormântările din
castrul de la Potaissa, din secolul al V-lea, aparţin unor migratori
care, evident, nu respectau cutumele romane.
La sfârşitul secolului IV — începutul secolului V se sting
ultimele urme de viaţă în oraşe, ceea ce explică şi dispariţia
acestor toponime.
In castre auxiliare ori în aşezările civile din preajmă s-au
descoperit urme de locuire din sec. IV-V (la Micia; Sărăţeni şi
Brâncoveneşti, jud. Mureş; Comalău, jud. Covasna; Gherla;
Bologa, jud. Cluj etc.) constând din ceramică, podoabe, monede.
Cum centrul de greutate al vieţii economice se mută în mediul
rural, se constată multe aşezări care continuă pe aceeaşi vatră:
Archiud (jud. Bistriţa-Năsăud), Obreja, Sebeş (jud. Alba), Sic,
Aiton (jud. Cluj), Mugeni (jud. Harghita), Iernut (jud. Mureş).
Altele se constituie abia în epoca postaureliană: Bratei şi Mediaş
(jud. Sibiu), Cluj — cartierul Mănăştur, Sopor, Ţaga (jud. Cluj),
Laslea (jud. Mureş), Noşlac (jud. Alba) etc. La Iernut, într-o fostă
villa rustica s-a locuit până spre mijlocul secolului IV, după cum o
dovedesc monedele. Populaţia acestor aşezări rurale a sporit prin
migrarea ultimilor orăşeni.
Cea mai mare parte a mormintelor, în mediul rural, este de
incineraţie (Iernut, Bratei, Cluj-Baciu) până în veacul al V-lea.
Sistemul de înmormântare, ritualul şi inventarele funerare ale
autohtonilor se deosebesc de cele ale migratorilor, ceea ce
facilitează atribuirile etnice. Populaţia zonelor intracarpatice
însuma în secolul IV, în afara daco-romanilor rămaşi în urma
retragerii aureliene, comunităţi de carpi infiltraţi de la sfârşitul
secolului III, grupuri de daci liberi din vest, probabil şi grupuri de
daci din Muntenia, precum şi goţi purtători ai culturii Sântana de
Mureş-Cerneahov (pe la mijlocul secolului).

l\evenirea Imperiului: Dacia sudică. Reformele

administrative întreprinse de Diocleţian (284-305) şi de
Constantin cel Mare (306-337) au
 Romanitate şi barbari
dus la împărţirea Daciei sud-dunărene întemeiate de Aurelian în Dacia
Ri-pensis şi Dacia Mediterranea, ambele făcând parte din prefectura
Illyricum. Dacia Ripensis se plasa spre nord, atingând Dunărea, între
râul Porecka (la vest de Dierna) şi râul Vit. Spre vest linia Dunării
până la Singidunum era asigurată de provincia Moesia Prima, iar spre
est, de la Vit până la graniţa provinciei Scythia, se afla provincia
Moesia Secunda.
Daciei Ripensis îi aparţineau legiunile V Macedonica (la Oescus)
şi XIII Gemina (la Ratiaria). De-a lungul malului nordic al Dunării
romanii au păstrat mai multe puncte fortificate, în Banat la Banatska
Palanka (Serbia), Pojejena şi Gornea (jud. Caraş-Severin), apoi la
Sviniţa, Dierna, Ostrovul Banului, Drobeta şi Hinova (toate în jud.
Mehedinţi). La Gornea, Dierna şi Hinova s-au ridicat fortificaţii tipice
pentru epoca tetrarhiei (quadriburgium), iar la Drobeta în castru se vor
face modificări conform noilor principii ale castrametaţiei. în sudul
Olteniei, la Izvorul Frumos şi Izvoarele (jud. Mehedinţi), Desa şi
Bistreţ (jud. Dolj) se află de asemenea puncte fortificate, capete de
pod pe malul stâng al fluviului. Cea mai importantă cetate este la
Sucidava, refăcută sub Constantin cel Mare. Spre răsărit, pe malul
nordic al Dunării, acelaşi împărat construieşte cetatea Daphne
(probabil lângă vărsarea Argeşului). O parte din aceste fortificaţii
constituie pandantul unor cetăţi de pe malul sudic: Desa se afla vizavi
de Ratiaria, Sucidava vizavi de Oescus, Daphne vizavi de
Transmarisca etc.
Este limpede deci intenţia tetrarhiei, apoi a lui Constantin cel
Mare de a controla din aceste fortificaţii o fâşie de siguranţă de-a
lungul Dunării, chiar dacă laudele la adresa lui Constantius Chlorus
(„Dacia restituta": Paneg. Lat. III, 3) sau Constantin cel Mare (ar fi
redobândit ţinuturile cucerite de Traian: Iulian Apostatul, Caesares,
24) sunt exagerări propagandistice.
între Oescus şi Sucidava Constantin cel Mare construieşte în anul
328 un pod, lung de peste 2,4 km, iar un miliar din acelaşi an ar
dovedi că se refăcea drumul, poate până la Romula.
Acest control al nordului Dunării s-a extins — mai mult sau
mai puţin nominal — până spre Mureş în Banat, până spre Slăveni şi
Romula în Oltenia. în Banat numeroase aşezări rurale din sec. IV le
continuă pe cele anterioare. Cele peste 50 de tezaure cu monede din
secolul IV (peste 45 000 piese) descoperite în Banat dovedesc
controlul roman în acest spaţiu.
în Oltenia au fost descoperite vreo 60 de aşezări rurale întemeiate
în timpul provinciei şi în care populaţia daco-romană continuă să
trăiască până în a doua jumătate a sec. IV, în unele chiar până în sec.
VI. Morminte autohtone de înhumaţie s-au găsit la Caracal, Cioroiu
Nou, Sucidava etc.
Probabil că sub Constantin cel Mare, după anul 324, începe
construirea marelui val de pământ, numit „Brazda lui Novac de
Nord" care va
99
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

A
100
traversa Oltenia şi Muntenia, de la Drobeta până la Mizil, cu şanţul spre nord de
val, ceea ce indică apărarea teritoriului situat spre sud de această limită. în aceeaşi
epocă se va fi construit şi sistemul de valuri din vestul Banatului. în scrisoarea lui
Attila către împăratul Theodosius se cerea predarea unui pământ roman care se
întindea de-a lungul Dunării din Pannonia până în Tracia, pe o lăţime „cale de cinci
zile" (Priscus Panites, Despre soliile neamurilor la romani, 5), ceea ce poate da o
imagine relativă despre mărimea teritoriului controlat de Imperiul de Răsărit. Nu
este exclus ca şi din punct de vedere formal zone din sudul Banatului şi sudul
Olteniei să fi fost ataşate provinciilor Moesia Prima şi Dacia Ripensis.
în castrul de la Tibiscum s-a constatat o locuire târzie a unor sol-daţi-agricultori,
sedentari, care au preluat apărarea zonei ca nişte adevăraţi limitanei. Locuirea daco-
romană, de caracter mixt, civil şi militar, este dovedită aici până în a doua jumătate a
sec. IV. Au continuat să funcţioneze ateliere de olărie şi sticlărie.
Epocii lui Constantin cel Mare i se atribuie şi construcţiile care descriu o cruce
în castrul de la Drobeta. Ceramica romană şi monedele dovedesc reluarea activităţii
la Romula şi Slăveni. Desigur, faţă de perioada pre-aureliană, starea economică a
oraşelor Daciei sudice e modestă: de la Romula se cunosc abia 33 de monede
postaureliene, până la mijlocul secolului al V-lea. Cea mai puternică fortificaţie nord-
dunăreană este Sucidava, cu trei etape de fortificare romano-bizantină, sub Aurelian,
sub Constantin cel Mare şi sub Justinian. Monedele de la Sucidava dovedesc o
circulaţie continuă de la Constantin cel Mare până la Teodosius al II-lea (408-450).
Spre mijlocul sec. V, probabil în anul 447, hunii atacă şi distrug cordonul defensiv
roman de pe malul stâng al Dunării, inclusiv Sucidava. La sfârşitul aceluiaşi secol şi
în primele decenii ale sec. VI, Imperiul a reintrat în posesia unor puncte fortificate
nord-dunărene. Dar abia sub Justinian (527-565) se reface stăpânirea romană, cu
centre puternice la Lederata, Zernes, Arcidava, Drobeta, Sucidava, Turnu Măgurele.
în castrul de la Drobeta s-a semnalat o locuire intensă din sec. VI. Sucidava e
refăcută acum, adăugându-se o interesantă fântână secretă, iar în colţul nord-vestic
al cetăţii s-a construit o basilică creştină. Ultimele monede, atât la Romula, cât şi la
Sucidava, datează din timpul lui Mauricius Tiberius (582-602), când capetele de pod
bizantine din nordul Dunării sunt pierdute în urma atacurilor avaro-slavilor.
Extinderea Imperiului la nordul Dunării în veacul al IV-lea a avut, pe lângă
consecinţe directe în acele zone — continuarea vieţii în forme romane — efecte
benefice şi pentru restul teritoriilor fostei provincii Dacia. Din sudul Olteniei şi, mai
ales, din Banat produsele romane pătrundeau spre nord, spre interiorul arcului
carpatic; monedele au permis menţinerea
 Romanitate şi barbari
unei economii monetare; apropierea de Imperiul de Răsărit
a favorizat întărirea comunităţilor creştine.

L ersistenţa Imperiului: Dobrogea în sec. IV-VTI. Domnia lui

Diocle-ţian inaugurează epoca dominatului, o monarhie absolută de
drept divin, în reformele sale şi ale urmaşului său — Constantin cel
Mare — îşi are sorgintea noua ordine administrativă care va sta la baza
sistemului bizantin. Un aparat birocratic atotputernic conduce
administraţia civilă şi cea militară, vechile instituţii şi structuri de
tradiţie republicană — în primul rând senatul — dispărând sau
pierzându-şi conţinutul.
Dobrogea devine o provincie separată — Scythia Minor, în cadrul
diocesei Thraciei. Capitala era Tomis, unde îşi avea sediul
comandantul militar al provinciei (dux).
Cum frontiera Imperiului la Dunărea de Jos era extrem de expusă,
noii provincii i s-a acordat un important rol strategic, vizibil în
numărul considerabil de unităţi militare. Frontierele vor fi apărate de o
„miliţie" de ostaşi-ţărani (limitanei), care practică agricultura, iar în
schimbul scutirii de impozite preluau apărarea limesului. în veacul al
IV-lea vreo 10 000 de militari se află în Dobrogea. Trupele fixe de la
frontiere cuprindeau legiuni şi unităţi auxiliare, în timp ce în interior
acţionau unităţi mobile (cO' mitatenses). Pe frontiere staţionau două
legiuni — Legiunea I Iovia (la Noviodunum) şi Legiunea a Ii-a
Herculia (la Troesmis). Mai târziu, sub Constantius II (337-361)
legiunile se divid în două pedaturi, iar după secolul IV informaţiile
despre legiuni dispar. Ca unităţi auxiliare erau şase trupe de cavalerie
(cunei) şi opt trupe de infanterie (milites), precum şi unităţi navale.
Eforturile militare în Dobrogea, pentru a face faţă atacurilor barbare
în ultimele două decenii ale secolului al III-lea au fost continue.
Diocleţian şi Galerius (asociat caesar în 293, când se instituie tetrarhia,
cu doi auguşti şi doi cezari) vor repurta mai multe victorii asupra
carpilor şi sarmaţilor. Intre 294 şi 303 Diocleţian este prezent de mai
multe ori în zonă pentru stabilizarea situaţiei militare şi politice la
Dunărea de Jos.
Construirea noii capitale a Imperiului — Constantinopol — inau-
gurată în anul 330 — s-a făcut paralel cu întărirea fortificaţiilor
dobrogene. Constantin cel Mare respinge în repetate rânduri
atacurile goţilor şi carpilor, iar după înfrângerea goţilor din 332
Imperiul încheie cu aceştia un tratat de pace şi alianţă (foedus). O
parte din goţi sunt colonizaţi în imperiu, inclusiv în Scythia Minor, în
timp ce goţii şi taifalii rămaşi la nordul Dunării devin aliaţi (foederati).
La mijlocul secolului al IV-lea Dobrogea va cunoaşte, sub
Constantius II, o perioadă de prosperitate. Noi grupuri de goţi arieni,
conduşi de
101
102
De la începuturile ciyijizaţiei la sinteza românească
episcopul lor Ulfila, vor primi azil în Imperiu, în urma persecuţiei la care au fost supuşi de
regele vizigot Athanaric. Luptele cu Athanaric reîncep în 367. împăratul Valens (364—378)
trece Dunărea pe un pod de vase îndrep-tându'se împotriva goţilor, care s-au retras în Munţii
Buzăului. în 369 Valens trece Dunărea la Noviodunum şi îi urmăreşte pe goţi între gurile
Dunării şi Nistru. Pacea cu Athanaric se încheie la Noviodunum, pe ambarcaţiuni în
mijlocul fluviului. Deşi nu mai căpătau calitatea de federaţi, goţii se angajau să nu mai
treacă Dunărea. Athanaric va organiza represiuni indirecte, persecutând creştinii în
ţinuturile controlate de el; în 372 îşi găseşte moartea de martir misionarul creştin Sava
Gotul, înecat în râul Buzău.
Speriaţi de apropierea hunilor, care în 375 ajunseseră la Nistru, în 376 vreo 200 000 de
goţi cer intrarea în Imperiu, în schimbul apărării limesului. Nu peste mult timp însă
neînţelegerile au reînceput, Valens însuşi murind în luptă cu vizigoţii, la Adrianopol.
Pe la anul 400 hunii ajunseseră să controleze teritoriul de la nordul Dunării, întreprinzând
atacuri şi spre Moesia şi Thracia. în timpul lui Theodosius II (408-450), Carsium şi
Noviodunum vor cunoaşte temporare înrobiri din partea hunilor. După înfrângerea hunilor din
454 se aşează prin nord-estul Dobrogei grupul hunilor condus de Hernac, unul din fiii lui
Attila. Când, în 488, ostrogoţii conduşi de Theodoric părăsesc Peninsula Balcanică migrând
spre Italia, Imperiul Bizantin scăpa de populaţiile germanice.
Curând însă locul acestor atacatori va fi luat de protobulgari şi slavi. Sub împăratul
Anastasius (491-518) grupuri de protobulgari sunt primite în dioceza Thraciei, iar sub
Iustin I limesul Dunării de Jos este ameninţat de triburile slave ale anţilor şi sclavinilor.
Dobrogea va fi adesea scena confruntărilor cu bulgarii, avarii şi slavii sub Justinian (527-
565). Prin anul 544 împăratul a încercat să-i aşeze pe anţi ca federaţi în nordul Deltei; un
grup de sclavini se aşezau, tot atunci, la Ulmetum.
Mari distrugeri provoacă fortificaţiilor dobrogene atacurile kutrigurilor (înrudiţi cu hunii)
din anul 559, apoi avarii conduşi de Baian, prin 561-562. Deoarece Justin II nu le mai
plăteşte subsidii, avarii vor ataca în repetate rânduri Dobrogea în deceniile 7 şi 8. în final
avarii se învoiesc să apere frontiera şi în 578 Baian îi înfrânge pe sclavinii din nordul
Dunării. Un nou tratat cu avaro-slavii încheiat de Mauriciu Tiberiu (582-602) va fi încălcat şi,
în 587 barbarii cauzează distrugeri masive mai multor cetăţi din Scythia Minor, printre ele
aflându-se Tropaeum Traiani şi Durostorum. Menţionarea acestui pustiitor raid de
Theophilact Simocatta (Historiae I, 8) e confirmată arheologic.
Sfârşitul stăpânirii bizantine în Dobrogea este confuz. Sub Phocas (602-610) slavii şi
avarii pătrund masiv în Imperiul Bizantin. Deşi pre-

Romanitate ţi barbari
zenţa slavilor era considerată mai curând un obstacol în calea altor
invazii, este limpede că de acum controlul bizantin asupra Scythiei
Minor devine mai mult formal. După ce, în 681, Imperiul recunoaşte
formaţiunea politică bulgaro-slavă, legăturile cu Dobrogea aii fost
complet rupte. Numai în 971 bizantinii revin, sub Ioan Tzimiskes, la
Dunărea de Jos.
Viaţa economico-socială a Dobrogei cunoaşte, în intervalul
secolelor IV-VII semnificative mutaţii. In general, aşezările importante
continuă pe acelea din epoca principatului. Fortificaţiile au fost
periodic refăcute după marile invazii şi se constată arheologic prezenţa
diferiţilor federaţi, inclusiv aşezarea în final a grupurilor de slavi. Toate
aşezările mari se înconjoară de ziduri şi este din ce în ce mai greu de
distins între fortificaţiile pur militare şi aşezările civile: castrul şi oraşul
(sau aşezarea civilă mai mică) fuzionează.
Treptat, oraşele capătă altă înfăţişare: incintele primesc anexe ori
extensiuni fortificate, se constată locuiri adosate exteriorului incintei.
Prin secolele V-VI dispar ansamblurile arhitecturale tipice perioadei
anterioare (forumurile, templele păgâne, termele). De acum, oraşele
vor fi dominate de basilicile creştine şi pieţele comerciale. La
Tropaeum Traiani de pildă, basiîica forensis devine piaţă comercială,
iar în zona centrală funcţionează două din cele patru basilici creştine.
în centrul Histriei s-a construit cea mai mare basilică creştină (50 *
29 m) cunoscută până acum printre cele peste 30 de basilici creştine
din Dobrogea. Cele mai multe basilici creştine sunt trinavate şi cu
absidă semicirculară spre răsărit. în noile condiţii so-cial-politice
clerul accede la poziţii importante, dirijând viaţa economică şi socială
în toate oraşele, care coincideau, de la o vreme, cu sediile episcopiilor.
în lumea rurală dispar vilele rustice, dar agricultura rămâne
principala activitate economică. Producţia artizanală şi prezenţa
mărfurilor de import sunt specifice oraşelor.
Modificări majore vor suferi şi artele plastice, începând cu
perioada dominatului. Câteva portrete imperiale (Diocleţian,
Constantius Chlorus, Fausta), ca şi micul trofeu aşezat pe o poartă a
cetăţii Tropaeum Traiani ilustrează trăsăturile specifice ale decadenţei
sculpturii. La2 Tomis un mozaic policrom, din care se mai păstrează
peste 800 m decora un complex comercial din sec. V-VI. începând cu
secolul al IV-lea monumentele funerare păgâne sunt din ce în ce mai
rare, cedând locul celor creştine. Pictura criptelor boltite, de felul celor
descoperite la Tomis, înfăţişează simboluri creştine (păuni, porumbei,
chiar îngeri). Artele minore reflectă acelaşi drum triumfător al noii
religii, fie că este vorba de mărunte podoabe ori opaiţe cu însemne
creştine, fie de piese de cult de mare valoare (precum patena de argint
a episcopului Paternus din Tomis, de la începutul sec. VI).
Din veacul al Vl-lea greaca înlocuieşte latina în Imperiul Bizantin,
ca limbă oficială şi de cultură. Dar episodul petrecut în 587 în timpul
luptelor
103
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
cu avarii la poalele Haemusului, când s-a strigat „în limba
locului" (Theo-philact Simocatta, II, 15) torna, torna,
frater atestă latina vorbită de populaţia romanizată din
Peninsula Balcanică spre finele secolului VI. In curând
romanitatea balcanică va fi separată de cea nord-dunăreană
prin aşezarea slavilor.

104
K^reştinismul dacoromân. Originea apostolică a creştinismului în
spaţiul carpato-pontic care ar coborî începuturile creştinismului în
aceste teritorii în sec. I rămâne doar o ipoteză: evanghelizarea
„Scythiei" de către Sf. Apostol Andrei (Eusebiu din Caesareea,
III, 1,-3) sau Sf. Apostol Filip figurează printre tradiţiile Bisericii,
dar nu are, deocamdată, alt suport documentar. Alte izvoare literare
despre creştinismul daco-roman (Tertullian, Adversos ludaeos, 7 şi
Origenes, lnMatth. comment. series 39, AdMatth., 24, 9) sunt
contradictorii, astfel încât apariţia religiei creştine în Dobrogea şi
în stânga Dunării e dovedită de unele obiecte cu însemne creştine.
Asemenea documente arheologice sunt — pentru secolul al III-lea
— puţine şi cu o datare nu tocmai sigură. Din acest veac ar putea
să dateze unele cruciuliţe la Bărboşi, opaiţe de la Tomis. O gemă
de la Potaissa cu imaginea Bunului Păstor, a mitului lui Iona şi
prevăzută cu acrostihul 1X0YC, ar putea, eventual să dateze şi din
sec. III; la fel, o gemă isiacă „creştinată" de la Apulum. O
inscripţie funerară din Tomis, din sec. III, pare să dovedească
existenţa unor familii în care unii membri erau păgâni, alţii creştini.
Nu există în Dacia şi Dobrogea nici basilici creştine
preconstanti-niene, dar asemenea descoperiri sunt foarte rare în tot
Imperiul Roman la vremea respectivă; în general, obiectele
paleocreştine sunt rare în secolele II-III pretutindeni în lumea
romană. Din teritoriile extracarpatice nici un obiect creştin nu
pare să dateze din secolul al III-lea.
Lipsa unor dovezi arheologice peremptorii pentru
creştinismul din sec. II şi III în Dacia este explicabilă prin numărul
redus al creştinilor, prin refuzul unor exteriorizări agresive de care
dau dovadă destule monumente păgâne, prin precauţiile cu care
creştinii din Dacia romană ori din Dobrogea îşi manifestau
credinţa. Deşi au fost lungi perioade când împăraţii s-au dovedit
toleranţi faţă de creştini şi deşi unele persecuţii din sec. II şi III au
avut un caracter izolat, creştinii nu erau priviţi cu simpatie într-o
epocă în care pe seama necredinţei lor se puneau feluritele
nenorociri abătute asupra Imperiului. De aceea creştinii se fereau,
de regulă, să facă publică apartenenţa lor la noua religie. Urmarea
a fost că în momentele limită, când statul pretindea o atitudine
tranşantă în opţiunile religioase, ca de pildă în timpul persecuţiei
lui Decius, au apărut deopotrivă martirii şi renegaţii. Pericolul unor
reacţii populare anticreştine spontane nu era de neglijat. Ipotetic,
în Dobrogea se semnalează martiri din vremea persecuţiei
 Romanitate şi barbari
lui Decius. în Dacia, edictele anticreştine ale lui Valerian, din anii
257—258, par să nu fi rămas fără ecou, de vreme ce personaje înalte
din provincie se grăbesc să facă dovada ataşamentului lor la zeii
Romei.
Dezvoltarea creştinismului, atât în Scythia Minor cât şi în lumea
da-co-romană nord-danubiană, va cunoaşte un alt ritm după ce, în
anul 313, prin edictul de la Milan, împăratul Constantin cel Mare
acordă libertate de credinţă creştinilor. Comunităţile creştine se
înmulţesc nestânjenit în timp ce păgânismul începe să piardă teren.
Printre modalităţile de pătrundere şi răspândire a creştinismului
în fosta provincie Dacia în sec. IV rolul misionarilor nu este,
deocamdată, atestat, nici măcar în cazul cunoscutului Niceta, episcop
al Remesianei, care se pare că şi-a limitat opera de misionar numai în
dreapta fluviului. Contactul direct cu populaţia creştină a Imperiului,
transmiterea „din om în om", influenţele politice, economice şi
culturale ale Imperiului asupra unor teritorii ale fostei provincii Dacia
au jucat un rol important în dezvoltarea creştinismului daco-roman;
aceste influenţe sunt asigurate pentru zona de sud a Daciei,
reînglobată Imperiului în sec. IV-VI. în Transilvania la progresul
creştinismului vor fi contribuit două aspecte: religia oficială a
Imperiului — păgână încă la sfârşitul secolului al III-lea — nu mai
avea sprijinul statului roman, iar pe de altă parte creştinii care existau
în timpul provinciei nu-şi mai ascund credinţa şi, după retragerea
aureliană, pot să facă prozelitism.
Repertoriul materialelor creştine din Transilvania cuprinde, pentru
perioada secolelor IV—VI, opaiţe de lut cu cruce (Apulum, Potaissa),
opaiţe de bronz (Bucium, jud. Sălaj, Gherla), opaiţ de bronz cu cruce şi
porumbel — simbolul Sfântului Duh (Dej), cruci şi simboluri creştine
pe vase de ceramică (Porolissum, Poian, jud. Covasna). Foarte
interesant este fragmentul de candelabru de bronz de la Biertan (jud.
Sibiu), constând dintr-un chrismon şi inscripţia latină Ego Zenovius
votum posui („Eu, Zenovius, am pus ofranda"). O inscripţie
asemănătoare s-a descoperit şi la Porolissum. Unele monumente
funerare mai vechi, păgâne, sunt acum încreştinate (la Napoca,
Ampelum, poate şi Potaissa). La Jabăr (jud. Timiş) şi Pălatca (jud. Cluj)
s-au descoperit sigilii de lut folosite la ştampilarea pâinii euharistice.
în Oltenia şi Banat, descoperirile de obiecte creştine se grupează
mai ales în zonele reînglobate Imperiului (Drobeta, Tibiscum, Romula,
Slăveni şi, mai ales, Sucidava) — opaiţe cu semnul crucii, cruciuliţe,
catarame, graffiti pe vase etc.
Printre cele mai timpurii locuri de închinare creştine din Dacia
trebuie menţionate edificiile ridicate probabil în a doua jumătate a
secolului IV în castrul de la Slăveni (o sală uninavată şi o absidă) şi
peste sanctuarul lui Bel la Porolissum, de fapt o transformare a unui
templu păgân în basilică creştină, semn al victoriei noii religii. Basilică
de la Slăveni era decorată cu
105
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

Ar > T

:îfy

^â.
106
simboluri creştine, conţinea obiecte de cult, iar scheletul descoperit într-o criptă
aparţinea, poate, unui martir.
Obiectele paleocreştine din sec. IV descoperite în fosta provincie tra-iană sunt,
aproape toate, produse de import, din Italia, Pannonia, Illyri-cum. Repartizarea
descoperirilor dovedeşte prezenţa creştinilor mai ales în fostele oraşe (Apulum,
Napoca, Potaissa, Porolissum, Tibiscum, Romula, Drobeta, Dierna) sau în aşezările
de pe lângă castre (Gherla, Răcari, Bumbeşti etc). în aceste foste oraşe şi mari
aşezări comunităţile creştine puteau să reprezinte perpetuarea şi dezvoltarea unor
nuclee creştine pre-aureliene. în general, în repartizarea descoperirilor paleocreştine
în fostele centre urbane s-a văzut semnul apartenenţei lor la populaţia autohtonă.
Cât priveşte pe migratori, printre goţii din Transilvania, din a doua jumătate a sec.
IV ar fi putut să se găsească şi creştini, fără a deţine acum suficiente argumente în
această direcţie. Ostrogoţii din Transilvania s-au creştinat — cel puţin unii din
conducătorii lor — la sfârşitul secolului al V-lea; gepizii au fost creştini de rit
arian.
Creştinismul făcuse progrese însemnate în Dobrogea deja la sfârşitul secolului al
III-lea, mai ales printre soldaţi, de vreme ce în timpul marilor persecuţii din 303-
304 sunt pomeniţi numeroşi martiri la Tomis, Duros-torum, Axiopolis, Dinogetia,
Noviodunum etc. Mormintele a patru martiri din această epocă s-au descoperit într-
o criptă sub altarul basilicii din Niculiţel (jud. Tulcea). Numele lor, înscrise pe
pereţii criptei (Zotikos, Attalos, Kamasis şi Filippos) erau cunoscute din
martirologii. Chiar şi după acordarea libertăţii de credinţă creştinilor perioadele de
restrişte n-au lipsit: martiri dobrogeni sunt cunoscuţi sub Licinius (308-324), un
protector al păgânismului şi, mai târziu, în timpul ultimei reînvieri a păgânismului,
sub Iulian Apostatul (361-363). Din secolul al IV-lea este cunoscut episcopatul de
la Tomis, pentru ca în secolul VI să apară episcopii şi în alte oraşe. Viaţa
bisericească dobrogeană a fost influenţată de „călugării sciţi", păstrători ai ortodoxiei
împotriva arianismului şi monofizitismului. Originar din Dobrogea este, probabil,
Sfântul Ioan Cassian (360-430) stabilit mai târziu la Marsilia.
Comunităţi creştine se înfiripează în secolul al IV-lea şi în zonele extracarpatice,
atât în rândul populaţiei autohtone, cât şi printre alogeni. La propagarea
creştinismului în aceste zone au contribuit premise anterioare (nucleul creştin de la
Bărboşi), relaţiile cu Imperiul de Răsărit şi implicarea directă a autorităţii Bizanţului
în răspândirea noii credinţe printre triburile germanice. Prin tratatul din 332
Constantin cel Mare impunea vizigoţilor asigurarea libertăţii de credinţă pentru
creştini. în anul 341 este consacrat episcop al „Gothiei" nord-dunărene Ulfila, care a
predicat creştinismul şi a condus biserica ariană de acolo până în 348, când trece
cu fidelii săi în Imperiu. El a tradus Biblia în limba gotică, iar un izvor literar
 Romanitate şi barbari
ne asigură că propovăduia în latină, greacă şi gotică, prin urmare se
adresa germanicilor şi latinofonilor.
în partea de răsărit a Munteniei, pe malurile râului Musaeos
(Buzău), se găseau comunităţi creştine, cu „biserici" şi preoţi. Aici a
predicat Sava Gotul, originar din Cappadocia, care va suferi moarte
de martir, înecat în râul Buzău, în timpul persecuţiei lui Athanaric din
anul 372; cu acelaşi prilej sunt martirizaţi şi alţi creştini (Nichita).
Obiecte paleocreştine databile în sec. IV sunt rare în ţinuturile
extracarpatice; locaşuri de cult nu se cunosc.
în veacul al Vl-lea Justinian construieşte o basilică la Sucidava,
uni-navată, cu absidă spre est; din apropiere provine un fragment de
amforă cu numele preotului Luconochos. Basilică a funcţionat până
la începutul sec. VII. Numeroasele materiale arheologice creştine de la
Sucidava dovedesc importanţa acestui centru pentru creştinism.
Interesante obiecte creştine din secolele V-VI s-au descoperit la
Drobeta, Dierna, Lipova (jud. Arad); la Porolissum s-a găsit o
ploscuţă cu imaginea Sf. Mina. Opaiţe creştine, de origine nord-
africană sau syro-palestiniană, din veacul al Vl-lea, s-au descoperit la
Potaissa. Importuri din Egiptul coptic se semnalează la Porolissum şi
la Luciu (jud. Ialomiţa); din această ultimă localitate provine un foarte
frumos opaiţ de bronz cu cruce. în zonele extracarpatice, alături de
obiecte creştine de import (opaiţe) se descoperă şi piese produse pe loc:
vase cu semne cruciforme, cruciuliţe, tipare pentru turnat cruciuliţe (la
Olteni, jud. Teleorman; Bucureşti; Budureasca, jud. Prahova; Traian,
jud. Bacău; Davideni, jud. Neamţ; Botoşana, jud. Suceava etc), un
prescurnicer (la Alcedar, raion Rezina, pe Nistrul Mijlociu) etc.
Piesele paleocreştine din sec. V-VII s-au găsit în 22 de localităţi
situate în teritoriul fostei provincii Dacia şi în 31 de localităţi aflate în
afara acestui teritoriu; în perioada anterioară acest raport era invers,
net în favoarea fostei provincii. De altfel, dacă înmulţirea obiectelor
creştine se constată în tot teritoriul nord-danubian locuit de romanici,
în zonele extracarpatice progresul creştinismului pare acum încă mai
vizibil decât în Transilvania.
într-o vreme când Biserica nu elaborase canoane privitoare la
practicile funerare, distingerea mormintelor creştine de celelalte se
face anevoie; în principiu, mormintele creştine sunt de înhumaţie,
orientate vest-est, fără inventar. în necropolele de tip Sântana de
Mureş-Cerneahov din sec. IV se constată puţine morminte care
corespund ritualului creştin. Chiar şi mai târziu se constată numeroase
morminte de incineraţie care ar aparţine necreştinilor coexistând în
aceleaşi necropole cu morminte creştine. De altfel „Pătimirea
Sfântului Sava Gotul" (document din anul 374) demonstrează că în
zona Buzăului existau comunităţi amestecate, creştini şi păgâni
locuind în acelaşi sat. Necropolele birituale se menţin şi
107
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
la sfârşitul mileniului I, dar este vizibilă tendinţa de
renunţare la inci-neraţie.
Născut în Imperiul Roman creştinismul a devenit
element de identitate etnică, de afirmare a apartenenţei la
spiritualitatea latină. Caracterul latin al creştinismului
daco-roman rezultă şi din terminologia de bază păstrată în
limba română: biserică (basilica), a boteza (baptisare),
creştin (chris-tianus), cruce (crux), a cumineca
(communicare), Dumnezeu (domine deo), Florii (Florilia),
înger (angelus), Paşte (Paschae), Rusalii (Rosalia), păgân
(paganus), sânt (sanctus) etc. Creştinismul a reprezentat în
zonele nord-da-nubiene o importantă faţetă a
românismului, contribuind la desăvârşirea unor procese
etnice de la mijlocul şi din a doua jumătate a mileniului I.

108
LJacia şi migraţiile barbare. Migraţiile ori invaziile barbare se
definesc prin opunerea termenului de „barbar" nu numai
locuitorului „civilizat" al Imperiului, ci şi locuitorului „romanizat"
aflat în afara lumii romane. în căutarea unei aşezări provizorii, a
unui teritoriu pentru obţinerea hranei, ori în drum spre bogatele
oraşe ale Imperiului, sau împinse de alte populaţii migratoare,
aceste triburi vor traversa ori se vor stabili în Dacia, proces istoric
care se întinde pe durata a cinci-şase secole.
încă din timpul războaielor marcomanice vandalii se
apropiaseră de provincia Dacia, stabilindu-se în Crişana, alături de
dacii liberi.
Goţii coboară dinspre Marea Baltică, iar spre mijlocul
secolului al III-lea ajunseseră să stăpânească litoralul nord-pontic.
Ei reprezentau un real pericol pentru provinciile romane de la
Dunărea de Jos; în 251 însuşi împăratul Decius moare în luptă
împotriva goţilor. în a doua jumătate a secolului al III-lea
incursiunile goţilor sunt periodice. După anul 332 goţii se află în
Câmpia Munteniei în calitate de federaţi ai Imperiului, statut pe
care-1 vor păstra până sub împăratul Valens. Athanaric, regele
goţilor de apus (thervingi sau vizigoţi), organizează persecuţii
împotriva creştinilor existenţi printre goţi şi în sânul populaţiei
autohtone. In final, nereuşind să se opună presiunii hunilor,
Athanaric se refugiază în Carpaţi, în ţara Caucaland (Ammianus
Marcellinus, XXXI, 2), iar de acolo, la Con-stantinopol.
într-o vastă arie, de la Nipru până în Transilvania, sfârşitului
secolului al III-lea şi secolului al IV-lea îi este caracteristică o
cultură complexă, Sântana de Mureş-Cerneahov (staţiunile
eponime în jud. Mureş, respectiv în Ucraina), formată dintr-un
conglomerat de influenţe — germanice (gotice), nord-pontice,
sarmatice, dacice (costobocii) şi romanice (transmise de daco-
romanii din Dacia şi de la Dunărea de Jos). Se cunosc'peste 1000
de aşezări şi necropole, din care jumătate pe teritoriul Moldovei.
Se remarcă aşezarea şi necropola de la Bârlad — Valea Seacă
(jud. Vaslui),
 ■4-,
Romanitate ţi barbari
aşezările de la Iaşi — Nicolina, Hărman (jud. Braşov), necropolele de
la Leţcani (jud. Iaşi), Pălatca (jud. Cluj), Miorcani (jud. Botoşani),
Târgşor (jud. Prahova), Spanţov (jud. Ilfov) etc.
După penetrarea în Moldova şi în Muntenia (la vest de limesul
trans-alutan şi în Oltenia nu se semnalează descoperiri de acest tip),
purtătorii culturii Sântana de Mureş-Cerneahov pătrund în colţul sud-
estic al Transilvaniei (nu înainte de anul 330), pe cursul superior al
Mureşului şi în centrul Transilvaniei — spre mijlocul secolului al IV-
lea. Descoperirile din spaţiul intracarpatic definesc în special faza mai
târzie a acestei culturi, din a doua jumătate a sec. IV.
In special în zonele extracarpatice cultura Sântana de Mureş-Cer-
neahov reflectă o situaţie polietnică. In Transilvania răspândirea
vestigiilor acestei culturi este mai bine delimitată, ca şi diferenţierea
lor de cele ale romanicilor. La sfârşitul secolului al IV-lea şi la
începutul secolului V cultura Sântana de Mureş-Cerneahov dispare,
odată cu apariţia hunilor.
în anul 376 hunii, neam turanic, trec Nistrul, îi înfrâng pe vizigoţi
şi întemeiază un centru de putere în nordul Moldovei. De la sfârşitul
secolului IV sau de la începutul secolului V datează mormântul unei
căpetenii hunice de la Conceşti (jud. Botoşani), cu criptă de piatră,
având podoabe de origine răsăriteană amestecate cu piese de factură
romană târzie. Până pe la anul 420 centrul de putere se afla la nord
de gurile Dunării, de unde hunii exercită un anumit control asupra
Moldovei, Munteniei şi Olteniei. Ei lasă antichităţi tipice: diadema de
aur de la Roto-păneşti (jud. Suceava), cazane de bronz la Bălteni
(jud. Iaşi), Dulceanca (jud. Teleorman), Desa (jud. Dolj) etc.
în 433, după deplasarea centrului puterii hunilor spre apus, ei sunt
aşezaţi ca federaţi în Pannonia sub conducerea lui Attila. în
confederaţia lor hunii înglobează pe alanii de neam sarmatic, pe
ostrogoţi (goţii răsăriteni) şi pe gepizi (a treia ramură a goţilor).
Tezaurul de la Pietroasa se încadrează cronologic (cele mai recente
piese din componenţa sa) probabil în prima jumătate a sec. V.
Inscripţia runică de pe colan şi fibulele pledează pentru apartenenţa sa
mediului germanic ostrogot, îngroparea sa reflectând, poate,
„înglobarea" ostrogoţilor în confederaţia hunică. Probabil că şi tezaurul
de la Botoşani (linguri şi vase de argint, monede) a fost îngropat la
începutul sec. V şi se leagă de migraţia ostrogoţilor spre apus.
Şocul instalării puterii hunice în Pannonia e resimţit în
Transilvania: la începutul sec. V dispare viaţa orăşenească, dar şi
mormintele de tip Sântana de Mureş — Cerneahov. De altfel,
involuţia civilizaţiei romane urbane este un proces generalizat, cu
multiple cauze; analiza comparativă a situaţiei de pe Rin şi de pe
Dunărea mijlocie a evidenţiat decăderea iremediabilă, până la
dispariţie, a civilizaţiei urbane, pe parcursul secolului al V-lea.
109
110
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
Cele două tezaure descoperite la Şimleul Silvaniei (jud. Sălaj)
cuprinzând medalioane de aur romane (venite ca subsidii), lanţ cu
pandantivi, fibule etc, au fost îngropate, probabil, în prima
jumătate a secolului V; la fel tezaurul (mormântul?) de la Tăuteni
(jud. Bihor), compus din vase de argint. Un mormânt de factură
răsăriteană, al unui sarmato-alan, s-a descoperit în castrul de la
Potaissa.
în prima jumătate a secolului V centrele de putere din
Transilvania sunt încă puţine în comparaţie cu zonele
extracarpatice. Vestigiile arheologice ale romanicilor se pot sesiza
la Sighişoara, Ţaga, Soporu de Câmpie, Bratei. Priscus Panites,
ambasador al Constantinopolului la Attila în anul 448, trece prin
Banat, unde este găzduit într-un sat al populaţiei locale latinofone,
care îl îmbie cu o băutură numită, „în graiul locului" medos: este
cuvântul latin medus (mied). Priscus s-a putut aproviziona în
satele prin care trecea şi unde existau şi târguri (Despre soliile
romanilor la cei de alt neam, 3). Aceşti localnici erau producătorii
celor necesare traiului, triburile hunice fiind incompatibile cu viaţa
agricolă sedentară. Cele relatate de Priscus sunt revelatoare pentru
relaţiile dintre băştinaşi şi migratori în general. Dar marile
bulversări produse în secolul V fac mai dificilă, de acum înainte,
recunoaşterea şi deosebirea culturii romane de cea de factură
barbară. Urmele arheologice devin mai rare, ceea ce îngreunează
încă mai mult stabilirea etnicităţii unor descoperiri.
După moartea lui Attila (452) şi înfrângerea hunilor în lupta
de la Nedao (454) de către o coaliţie germanică (din care făceau
parte, printre alţii, foştii lor aliaţi — ostrogoţii şi gepizii) sub
conducerea regelui gepid Ardaric, s-au petrecut schimbări politice
importante: ostrogoţii se aşează în Pannonia, iar gepizii — ca
federaţi — în Dacia, după spusele lui Iordanes (Getica, 264).
Arheologia confirmă această afirmaţie numai pentru Transilvania,
nu şi pentru Oltenia.
Asocierea tezaurelor (podoabe de metal preţios şi almandine)
— tezaure tribale, fără de care existenţa independentă a tribului e
de neconceput — cu mormintele fastuoase, în Valea Someşului dar
şi mai departe, până la Turda, dovedeşte existenţa unui centru de
putere est-germanic, probabil gepidic. La Someşeni (Cluj) s-a
descoperit un tezaur de podoabe aparţinând unei femei creştine, de
pe la mijlocul sau din a doua jumătate a sec. V. Două morminte
bogate s-au descoperit la Apahida. Cel dintâi aparţine
conducătorului germanic creştin Omharus (fibulă de aur, inel-
sigiliu, vase de argint) şi se datează în primele două decenii după
mijlocul secolului V. Puţin ulterior ca datare, al doilea mormânt
era tot al unui membru al aristocraţiei, cu piese de port şi de
harnaşament. Aceluiaşi orizont cultural şi cronologic îi aparţine,
probabil, mormântul unei „prinţese" descoperit în castrul legionar
de la Turda.
Relaţiile germanicilor (ostrogoţi, gepizi) cu Imperiul Roman
târziu se reflectă prin sistemul federaţilor, răsplătiţi periodic cu
subsidii, iar condu-
 Romanitate şi barbari
cătorii lor cu daruri bogate (fibule de aur, medalioane etc); se observă
începutul unei imitatio imperii, proces care, în curând, se va contura
mai bine în mediul cultural merovingian.
Cu toate aceste morminte princiare (la care se adaugă alte
morminte la Slimnic — jud. Sibiu, Cepari, jud. Bistriţa-Năsăud,
Dindeşti, jud. Satu Mare etc), pătrunderea gepidă în a doua jumătate a
secolului al V-lea în Transilvania nu pare prea intensă. Abia în a doua
jumătate a secolului următor s-a produs o aşezare masivă a gepizilor
în teritoriul intracarpatic, după anul 567, când gepizii vor fi înfrânţi
de avari. Acum se constată necropole cu un mare număr de morminte;
dispar în schimb mormintele princiare.
Descoperirile aparţinând populaţiei autohtone în sec. V s-au produs
şi în zone în care nu se cunosc migratori (de pildă, în Maramureş).
Dacă mormintele princiare şi tezaurele dispar la sfârşitul sec. V,
complexele arheologice care aparţin localnicilor continuă şi în
veacul următor. în unele situaţii s-a surprins prezenţa unor categorii
arheologice de atribuit romanicilor în complexe gepide din sec. VI,
ca în marea aşezare de la Moreşti sau în cimitirul de la Bând (jud.
Mureş).
La mijlocul sec. VI avarii, nomazi originari din Mongolia, apar în
stepele nord-pontice, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, sub conducerea
caganu-lui Baian jefuiesc Muntenia, Dobrogea şi Peninsula Balcanică,
împreună cu slavii, contribuind la căderea limesului de pe Dunărea
inferioară. După înfrângerea suferită în 567 din partea avarilor aliaţi
cu longobarzii din Pannonia, supremaţia gepidică în zona carpato-
dunăreană încetează. Longobarzii, speriaţi de puterea aliaţilor lor,
pleacă spre Italia, iar avarii rămân stăpânii unui imens teritoriu, din
stepele nord-pontice până în Alpi. Stăpânirea era exercitată cu
mijloacele tipice unei societăţi numericeşte redusă. Mormintele
avare sunt puţine în Banat şi Crişana; mai numeroase sunt pe cursul
mijlociu al Mureşului.
La mijlocul secolului VII (şi până pe la 680) dispar elementele ger-
manice din Transilvania. în necropolele gepidice târzii (Bratei; Noşlac
şi Gâmbaş, jud. Alba) îşi fac apariţia piese tipice pentru avari.
Prezenţa avarilor (morminte de călăreţi cu ritual şi inventar tipic) se
concentrează în spaţiul Turda — Teiuş, în legătură cu exploatarea
sării, produs atât de necesar şi avarilor din Pannonia. Acest centru
avar se menţine până în secolul al VUI-lea.
Năvălirile barbare, de la sfârşitul sec. III şi până în sec. VII—VIU,
pe teritoriul României au provocat jafuri şi distrugeri, deplasări de
populaţii, stare de nesiguranţă, influenţând mai degrabă negativ,
întârziind evoluţia civilizaţiei daco-romane şi romanice. La procesul
de cristalizare etnică a acestei populaţii, migratorii (cu excepţia
slavilor, trataţi, din acest motiv, separat) au contribuit într-o foarte
mică măsură.
111
112
Ointeza românească

în a doua jumătate a mileniului I asistăm pe plan european la

naşterea popoarelor romanice, vorbitoare de limbi neo-latine. în
acest cadru, cu similarităţi în trăsăturile generale şi cu
particularităţi datorate contextului geografic se înscrie şi formarea
poporului român, vorbitor al unei limbi romanice.
Prin înglobarea unor teritorii nord-danubiene în statul roman
se creaseră premisele romanizării. Cu toate valurile anterioare de
alogeni, din mileniul I î.d.Hr., care au trecut, ori s-au stabilit
vremelnic în zonele locuite de geto-daci, abia sub romani se
produc schimbări esenţiale etno-lin-gvistice; asimilarea culturii şi
civilizaţiei romane a fost un proces asumat conştient de către
autohtoni, generatorul unor modificări comportamentale
(„romanizarea") care definesc populaţia daco-romană.
Răspândirea romanităţii în veacurile IV-V spre ţinuturile din
afara fostei provincii Dacia, delimitarea romanicilor de migratori,
convieţuirea autohtonilor mai apoi cu triburile slave sunt jaloanele
istoriei mijlocului şi celei de a doua jumătăţi a mileniului I. La
sfârşitul acestui mileniu, poporul romanic moştenitor al dacilor
romanizaţi şi autohton pe teritoriul Daciei antice apare în primele
izvoare medievale: este neamul blachilor, vlahilor. Cei care-1
numeau astfel (populaţii neromanice — germani, slavi, maghiari)
afirmau implicit caracterul romanic al acestui popor, vorbitor de
limbă (neo) latină. Românii înşişi s-au numit cu un termen derivat
din ro-manus, perpetuând amintirea Romei. Ei sunt singurul popor
romanic care păstrează acest nume, insulă de romanitate
înconjurată de popoare de alte origini.

J\pariţia popoarelor romanice şi a limbilor neolatine — un proces

european. Toate popoarele romanice din Europa îşi datorează
existenţa unei duble asimilări. Mai întâi se petrece asimilarea
elementului autohton de către elementul roman. Acest fenomen
presupune prezenţa unui ele-
 Sinteza romanească
ment etnic care deţine acelaşi rol: primitor activ al civilizaţiei
romane. Daco-geţilor, ca element etnic de bază în etnogeneza
românilor, le corespund gallii în etnogeneza francezilor, respectiv
celtiberii în etnogeneza spaniolilor şi portughezilor, ori etruscii şi alte
populaţii italice în etnogeneza italienilor. Asimilarea elementului
autohton este rezultatul, pretutindeni, al colonizării şi romanizării,
apărând astfel sinteze etnice romanice: • daco-romanii, gallo-romanii,
ibero-romanii.
Acest fenomen s-a petrecut în intervaluri de timp diferite:
Peninsula Iberică începe a fi ocupată de romani în anul 197 î.d.Hr.
(procesul se va încheia sub Augustus); sudul Galliei devine
provincie romană în 120 î.d.Hr., cucerirea Galliei încheindu-se la
mijlocul sec. I î.d.Hr. Prin urmare, stăpânirea romană în aceste teritorii
durează cinci-şase secole, spre deosebire de Dacia, care face parte
din Imperiul Roman mai puţin de 17 decenii. Aceasta nu înseamnă
că romanizarea a avut nevoie, pentru a se împlini, de un răstimp atât
de îndelungat în provinciile apusene; deja lui Plinius cel Bătrân
Gallia Narbonensis i se părea „mai mult o Italie decât o provincie".
Observaţia e preţioasă pentru romanizarea Daciei, petrecută într-un
răstimp scurt. Intervalul de timp în care un teritoriu s-a aflat sub
romani nu este indiferent pentru romanizare dar, dincolo de o limită
„minimă" necesară, un timp mai îndelungat nu produce („direct
proporţional") o romanizare mai puternică ori mai durabilă. Un
exemplu îl oferă chiar teritoriul României: nu s-ar putea afirma că
Dobrogea este „mai romanizată" decât Dacia pentru faptul de a fi
aparţinut Imperiului un răstimp mult mai îndelungat decât provincia
întemeiată de Traian.
O teorie relativ recentă asupra romanizării (A. Deman) face
distincţie între romanizarea colonială şi integrare. Prima înseamnă
stabilirea de cetăţeni romani în ţări străine, pentru exploatarea
bogăţiilor (exemplul „clasic" l-ar constitui provinciile Africii
romane); a doua înseamnă ralierea indigenilor la cultura şi
organizarea romană, la limba latină (exemplu: Gallia). Este însă
evident că nu există vreo formă în „stare pură" şi că cele două situaţii
sunt complementare. în măsura în care s-a realizat integrarea indi-
genilor avem de-a face cu o romanizare durabilă. Consecinţa cea mai
evidentă şi de o mare însemnătate este preluarea limbii latine.
Integrarea indigenilor, asimilarea lor, nu au reprezentat niciodată
„programul" vreunui împărat ori al Senatului. Cucerirea unor teritorii
nu însemna „anexarea" învinşilor la poporul roman biruitor. Prin
urmare o populaţie se romanizează pentru că doreşte acest lucru. în
privinţa limbii situaţia este similară. Romanii n-au încercat să-şi
impună limba considerând, dimpotrivă, folosirea latinei ca o mare
distincţie (C. Tagliavini). Spre deosebire de imperialismul modern,
care încearcă să şteargă limbile popoarelor învinse (în timp ce
acestea văd în limba proprie garanţia identităţii lor naţionale),
diversitatea lingvistică din lumea antică nu implica
113
De Ia începuturile civilizaţiei la sinteza românească
114
ostilitate faţă de puterea centrală, iar unitatea lingvistică nu era percepută ca un
factor de unitate statală (E. Campanile). Roma n-a impus latina decât în două
sectoare unde omogenizarea lingvistică era condiţie implicită a funcţionării lor: în
tribunal şi în armată (în aceasta din urmă folosirea latinei nici n-a fost exclusivă).
Prin urmare, expansiunea latinei nu s-a produs datorită unei voinţe politice. Când
două limbi vin în contact, se impune cea care are prestigiu mai mare. Aşa se
explică de ce latina învinge peste tot în cuprinsul Imperiului Roman, înlocuind
treptat idiomurile populaţiilor băştinaşe, cu excepţia Greciei şi a Răsăritului
grecofon. A vorbi latineşte prezenta avantaje pentru cei cuceriţi, era limba
administraţiei, fiscului, armatei, comerţului. Era totodată o necesitate pentru a se
înţelege diferitele grupuri etnice aflate în contact.
învăţarea latinei s-a făcut treptat, populaţiile băştinaşe integrând în noua
limbă a provinciilor cuvinte din limbile lor strămoşeşti. Astfel s-au păstrat
elemente lexicale preromane în limbile neolatine. în limba română au fost
recunoscute vreo 160 de cuvinte traco-dacice; limba franceză datorează gallilor
elementele autohtone (celtice) în număr de vreo 180 (W. Wartburg) — prin
urmare lexicul preroman este reprezentat în cele două limbi neolatine
aproximativ în aceeaşi cantitate, dar calitatea, frecvenţa şi puterea de circulaţie a
elementelor traco-dacice din limba română sunt superioare celor celtice din limba
franceză.
A doua asimilare înseamnă „topirea" unor elemente migratorii în masa
populaţiilor romanice: francii, vizigoţii şi burgunzii în Gallia, vizigoţii şi suebii în
Peninsula Iberică, ostrogoţii şi longobarzii în Italia, unele neamuri germanice, iar
mai târziu slavii în Dacia.
într-adevăr, aşezarea unor „barbari" în Imperiu şi întemeierea regatelor acestora
nu a însemnat deloc dispariţia romanicilor ori a limbii latine. De pe urma
pătrunderii migratorilor nu se fac profunde schimbări etnice pentru că, în
comparaţie cu băştinaşii romanici, migratorii sunt foarte puţini, uşor asimilabili.
întregul neam al longobarzilor care coboară în Italia în 568 număra vreo 130 000
de persoane. în momentul părăsirii Hispa-niei pentru a trece în Africa, în 429,
vandalii erau vreo 80 000 de suflete. Francii pătrunşi în Gallia ar fi reprezentat
5% din populaţie (H. Pirenne), iar în momentul convertirii la catolicism (496)
Clovis avea vreo 6 000 de luptători.
Mai mult, în statele întemeiate de barbari sunt menţinute instituţii romane.
încă din 418 vizigoţii întemeiază un regat în sudul Galliei, extins apoi în Hispania;
la începutul sec. VI centrul de greutate al statului vizigot se strămută în Hispania.
Statul vizigot menţine sistemul monetar şi fiscal roman; dreptul roman se aplică
în continuare autohtonilor, cutumele germanice fiind valabile pentru noii veniţi.
La Roma, scirul Odoacru îl detronează în 476 pe ultimul împărat al Imperiului
Roman de Apus, dar menţine Senatul. în 489 Theodoric întemeiază la Ravenna
regatul ostro-
 Sinteza românească
got. El se arată extrem de respectuos faţă de Imperiu şi încearcă să
restau-' reze regimul anterior invaziilor. în Gallia nordică Clovis
devine în 482 suveranul unui regat franc. Toţi aceşti şefi barbari
îmbracă hlamida romană, căci însemnele de putere romane le
confereau prestigiul necesar în faţa băştinaşilor şi, treptat, în faţa
propriilor conaţionali. Se vorbeşte chiar de o „romanizare" a
vizigoţilor, ostrogoţilor şi a francilor. Roma renunţase demult să
civilizeze pe barbari „la ei acasă"; barbarii vin acum la civilizaţia
romană, stabilindu-se pe pământul roman.
Majoritatea populaţiilor germanice care s-au instalat în Imperiu au
învăţat limba latină, adăugându-i un fond de cuvinte germanice.
Franceza datorează limbilor germanice vreo 300-400 de cuvinte. Au
fost însă şi regiuni unde elementul migrator s-a manifestat puternic,
rezistent, inclusiv în limbă: în Flandra şi în Alsacia, dar mai ales în
Anglia (cuvintele latine în limba engleză sunt rarisime), ori în întinse
zone balcanice care au fost slavizate.
Este riscant să se stabilească „o dată de naştere" pentru popoarele
romanice ori pentru limbile neolatine. Totuşi, se consideră că, de
pildă, la sfârşitul secolului al Vll-lea fuziunea între hispano-romani şi
vizigoţi era foarte avansată ori că, în secolul al VUI-lea, un longobard,
care învăţase de mult lingua romana era, de fapt, un italian (F. Lot).
S-au prezentat cele mai diferite date pentru sfârşitul latinei şi
începuturile limbilor romanice, între anii 400 şi 800. Oricum, latina
vulgară rămâne comună în Occident până în sec. VI. Unitatea latinei
vulgare se destramă apoi treptat; prin sec. VII—VIII apar dialectele
latine, bazele viitoarelor limbi romanice.
Cel mai vechi text în „protofranceză" („franceză veche",
„romană") este jurământul de la Strassburg (în „franceză" şi
„germană"), adică tratatul din 842 dintre Carol Pleşuvul şi Ludovic
Germanicul. Carol Pleşuvul este considerat, oarecum, primul rege al
„Franţei" (Francia occidentalis). Deja la conciliul din Tours, în 813, se
recomanda preoţilor să predice în limbile romanice ori germanice,
spre a fi înţeleşi de popor. Spre sfârşitul sec. IX apare primul
monument de poezie bisericească în „franceză" (Cantilena Sfintei
Eulalia).
Desigur, aceste texte în „franceză", din secolul al IX-lea, ori
primele texte în „italiană" (cel mai vechi text italian este din anul
960) ori „spaniolă" (sec. IX) sunt încă tributare latinei. în sec. IX
franceza era numită lingua romana, datorită asemănărilor cu latina;
din secolul al X-lea se va delimita mai mult de latină pentru a merita
numele de lingua gallica.
115

Daciei: romanizarea, evoluţia istorică, etnică şi

lingvistică în a doua jumătate a mileniului I.
Romanizarea, o evidenţă culturală, este în acelaşi timp
un complex fenomen istoric şi politic. Unei iniţiative de
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

116
'ordin politic îi urmează un fenomen de aculturaţie progresivă,
căci romanizarea presupune deopotrivă iniţiative dinspre Roma şi
răspunsuri locale. Iniţiativa centrului era esenţialmente politică,
cu implicaţii practice (supunerea unor populaţii şi exploatarea lor),
fără scopuri culturale; prin urmare adoptarea civilizaţiei romane
de către cei cuceriţi („romanizarea") este efectul şi nu scopul
acestei politici.
Familiarizarea autohtonilor geto-daci cu elemente de
civilizaţie romană a început încă înainte de înglobarea teritoriilor
nord-dunărene în Imperiul Roman. Acest „prim act al romanizării"
(N. Iorga) se face prin pătrunderea lentă a produselor sosite de la
Roma şi din zonele vest-europene. în peste 120 de aşezări dacice
s-au descoperit amfore de import, în vreo 60 de aşezări s-a
descoperit ceramică de import, în vreo 40 de aşezări dacice s-au
găsit obiecte de bronz de import. S-au mai găsit în aşezările
dacice obiecte de sticlă, oglinzi, bijuterii, zeci de mii de monede
romane republicane şi imperiale.
Trebuie remarcată şi pătrunderea în mediul dacic a alfabetului
grec şi latin, oricât de modestă şi de superficială ar fi fost.
Această etapă este succedată de un amplu proces de înlocuire
a culturii materiale autohtone cu o cultură materială superioară,
cea romană, ceea ce se întâmplă deja în primele decenii de după
instalarea stăpânirii romane. Treptat, câmpul modificărilor se
lărgeşte, acţiunea de romanizare pătrunzând în domeniile
spirituale, culminând cu adoptarea religiei romane şi cu vorbirea
latinei. în ultimă instanţă romanizarea înseamnă o schimbare de
comportament prin asimilarea culturii şi civilizaţiei romane.
Colonizarea masivă, mai cu seamă în Dacia, mulţimea
militarilor, apariţia şi dezvoltarea oraşelor sunt aspecte
hotărâtoare pentru romanizare.
Coloniştii aduc civilizaţia romană „unificată"
citcummediteraneană. Ei se aşează cu precădere în oraşe sau în
viitoare oraşe. Creşterea numărului de oraşe dovedeşte creşterea
numărului de cetăţeni romani, progresul urbanizării este oglinda
progresului romanizării. Dinspre oraşe elementele civilizatorii, ale
confortului urban, migrează spre lumea rurală. Numeroasele
trupe cantonate în Dacia sunt un focar de romanitate şi
îndeplinesc o acţiune similară celei datorate coloniştilor. Militarii
activi şi veteranii care se stabileau în Dacia (din veteranus derivă
în limba română cuvântul bătrân, „om vârstnic" care a depăşit
serviciul militar) erau propagatori activi ai civilizaţiei romane.
înrolând provinciali, dintre care unii erau indigeni, armata i-a
învăţat în timpul celor 25 de ani ai serviciului militar să fie pe
deplin romani. Redaţi pământului natal ca veterani, ei au
vehiculat, până în îndepărtate aşezări rurale, modul de viaţă
roman şi au împrăştiat sămânţa roditoare a limbii latine.
Coloniştii, deşi foarte amestecaţi ca origine, poartă, majoritatea,
nume romano-italice, vreo 75%. Este interesant că
 Sinteza românească
monumentele votive pentru divinităţile clasice, greco-romane, s-au
descoperit în aceeaşi proporţie.
Mai mult sau mai puţin corect toţi coloniştii şi militarii vorbeau
latina, care era în Dacia nu numai limba oficială, ci şi lingua franca.
Raportul dintre cele aproximativ 3 500-4 000 de inscripţii latineşti şi
cele 40 de inscripţii greceşti descoperite în Dacia exclude ipoteza unui
bilingvism (latină/greacă) în provincie. Inscripţiile greceşti, altele
decât cele ridicate de personaje din înalta societate — pentru care
greaca era limbă de cultură —, inscripţiile greceşti din mediul popular
(de exemplu, cele din Munţii Apuseni) dovedesc existenţa unor
comunităţi venite din zonele orientale ale Imperiului Roman şi care,
în intimitatea lor sunt grecofone (scriau greceşte şi pe tăbliţele
cerate). Prin urmare, din procentajul neglijabil, de 1% de inscripţii
greceşti în Dacia, nu se poate trage concluzia că doar un procent din
populaţia provinciei ar fi fost grecofon. Acest procentaj scăzut indică
faptul că în manifestările exterioare comunităţii se folosea, de regulă,
limba latină. Este dovada unui continuu proces de romanizare care
acţionează, deopotrivă, asupra autohtonilor, dar şi asupra diferitelor
grupuri etnice imigrate în Dacia.
Romanizarea reuşeşte în Dacia, în pofida faptului că italicii erau
puţini în comparaţie cu restul coloniştilor, mulţi din ei orientali.
Elitele locale, care sunt atrase de statul roman confirmându-li-se
preeminenţa socială anterioară, lipsesc în Dacia. Aristocraţia autohtonă
a dispărut în timpul celor două războaie, iar resturile sale au fost
eradicate, împreună cu preoţimea dacică, imediat după cucerire
(Eutropius, VIII, 6, 2: Dacia... viris fuerat exhausta). în timpul
provinciei vedem câtă reţinere aveau dacii chiar şi faţă de onomastica
regală (un singur Decebalus se cunoaşte până în prezent în
antroponimia Daciei romane). în schimb, daco-geţii nu pregetă să-şi
ia nume romane. Un caz celebru îl oferă o inscripţie din Tropaeum
Traiani: Daizus, fiul lui Comozous, este ucis cu prilejul invaziei
costoboce din anul 170. Decedatul şi tatăl său aveau nume traco-
dacice, dar fiii lui Daizus, care pun epitaful, se cheamă deja Iustus şi
Valens; cu asemenea nume romane banale se amestecau autohtonii în
mulţimea pestriţă a coloniştilor de pretutindeni.
După „dezgustul pe care-1 inspira odinioară latina" a urmat dorinţa
de a o învăţa; în. acelaşi timp toga romană s-a răspândit peste tot,
precum termele şi banchetele somptuoase, noutăţi calificate de supuşi
drept „civilizaţie" (Tacitus, Agricola, XXI). Dacă aşa au evoluat
lucrurile în Britannia, situaţia nu putea fi alta în Dacia şi Dobrogea.
După fireşti reticenţe la început, după receptarea culturii materiale,
rând pe rând dacii adoptă obiceiurile şi religia coloniştilor (divinităţile
dacice dispar, sau cel puţin nu se păstrează în starea „pură" anterioară
cuceririi romane). Deşi există multe influenţe greco-orientale în religie
sau în artele plastice, precumpăneşte în
117
118
De la începuturile dvilizfiţiei la sinteza românească
Dacia o romanitate occidentală. înlocuirea limbii dacice cu latina
a fost facilitată de faptul că limba dacică aproape că nu se scria.
Epoca romană în Dacia corespunde perioadei în care roadele
romanizării, ca acţiune civilizatorie, unificatoare, apar pretutindeni
în Imperiul roman. Pe la mijlocul secolului al II-lea Aelius
Aristide nota că „roman" nu mai este locuitorul unui oraş, ci
numele unui fel de „rasă colectivă" (XXVI, 63, 65). Câteva
decenii mai târziu, în anul 209, apare într-o lucrare scrisă
termenul romanitas, la un autor — fapt semnificativ — născut într-
o provincie: Tertullian (Pali, 4).
Rapiditatea procesului de romanizare în veacul al II-lea şi la
începutul secolului al III-lea a fost favorizată pretutindeni în
Imperiul Roman de avantajele oferite celor care se integrau în
sistem şi care dobândeau accesul la un statut social superior,
practic fără limite. Sub Hadrian sunt diminuate privilegiile
specifice Italiei; la sfârşitul secolului al II-lea Septimius Severus
desfiinţează privilegiile militare ale italicilor. într-o provincie ca
Dacia, atât de militarizată, măsura va fi avut cu deosebire ecou.
Câţiva ani mai târziu, punct culminant al acestei politici,
Caracalla acordă, prin Constituţie) Antoniniana (în anul 212)
cetăţenie romană oamenilor liberi din Imperiu. De la străvechea
koint elenistică greco-romană, reînnoită şi dezvoltată printr-o
nouă „unificare" mediteraneană la mijlocul secolului al II-lea
— apogeul Imperiului Roman — se ajungea acum la o lume social
coerentă. Provincialii din Dacia au profitat din plin de edictul lui
Caracalla, numărul imens de Aurelii dovedind în ce măsură s-a
primit acum cetăţenia romană (de la numele împăratului, M.
Aurelius Antoninus Caracalla). între timp, cetăţenii romani din
Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa şi Napoca
dobândiseră dreptul italic.
Dacă romanizarea nu s-a născut dintr-un proiect anume,
aceasta nu înseamnă că ar fi fost un fenomen superficial. Un
fenomen superficial ar fi însemnat atragerea la civilizaţia romană
doar a elitelor locale, ceea ce în Dacia este imposibil, în lipsa
cvasitotală a acestor elite. O romanizare superficială nu ar fi
supravieţuit dislocării politice a Daciei din Imperiul Roman.
Limba dacică strămoşească nu ia locul latinei după retragerea
aureliană; dimpotrivă, latina face acum progrese teritoriale, odată
cu alte atribute ale romanităţii în zone până atunci exterioare
procesului de romanizare, în sfârşit, o romanizare superficială nu
ar fi supravieţuit nici abandonării treptate, pe parcursul secolelor
IV şi V, a panteonului păgân în favoarea creştinismului triumfător.
Fenomenul romanizării nu poate fi redus la perspectiva
teritorială şi temporală a provinciei Dacia ori a Dobrogei, ca parte
a provinciei Moesia Inferior. Deşi s-a petrecut esenţialmente în
aceste teritorii şi în perioada apartenenţei lor la Imperiul Roman,
romanizarea — cu alţi parametri — se extinde temporal şi spaţial.
Am avut ocazia să constatăm mai înainte că în
 Sinteza românească
teritoriile locuite de dacii liberi, până în veacul al IV-lea, se surprinde,
în grade diferite, în funcţie de apropierea şi relaţiile cu Imperiul
Roman, o anumită asimilare a civilizaţiei romane. Amprenta romană e
mai profundă în cadrul culturii Chilia-Militari din Muntenia şi în zona
sudică a Moldovei, unde punctul fortificat de la Bărboşi a jucat un rol
esenţial. Controlul asupra transferului de civilizaţie romană în
teritoriile necolonizate este foarte dificil. In prelungirea procesului de
romanizare un rol însemnat revine influenţelor din Imperiul Bizantin
şi din provincia Scythia Minor, sesizabile în cele mai diverse
manifestări de cultură materială, dar şi de spiritualitate, resimţite în
Muntenia şi sudul Moldovei, în Banat şi Oltenia, chiar şi mai departe,
în Bucovina, pe tot parcursul secolelor V-VII.
Cum daco-romanii sunt cel dintâi grup de populaţie romanizată
rămasă în afara Imperiului Roman ei îndeplinesc, primii, condiţia
constituirii într-un neam romanic, căci toate aceste neamuri au apărut
numai după ce se produc rupturi din întregul care fusese Imperiul
Roman.
Instalarea unei puteri germanice similare celor din apusul Europei
în fosta provincie Dacia pare a fi tot mai mult confirmată de ultimele
descoperiri arheologice. Pentru Iordanes (Getica, V, 33-34; XII, 74)
vechea Dacie s-a chemat mai apoi Gothia, iar în vremea sa (sec. VI)
se numea „Ge-pidia". Un secol mai târziu, geograful anonim din
Ravenna aminteşte şi el Dacia, numită ulterior Gepidia. Centre de
putere germanică (ostrogoţi sau gepizi) existau cu siguranţă în
Transilvania, în a doua jumătate a sec. V şi până la mijlocul sec. VI;
dovada o constituie mormintele princiare de la Apahida şi Turda,
tezaurul de la Someşeni şi alte antichităţi care au aparţinut
aristocraţiei germanice descoperite la Cluj, Moreşti etc.
Aşezarea temporară a unor migratori în Dacia, chiar existenţa
unui regat gepid, nu înseamnă distrugerea romanităţii. Cei veniţi erau
puţini în comparaţie cu băştinaşii. Ei se instalează în locuri pe care
băştinaşii le ocoleau; în fostul castru legionar de la Turda, printre
construcţiile semirui-nate, surprindem în secolul al V-lea atât migratori
răsăriteni, cât şi germanici, îi atrăgea probabil mirajul unei cetăţi care
semnifica puterea: cine stăpânea vechiul castru roman stăpânea
teritoriul din preajmă. Noii veniţi rămâneau separaţi de băştinaşi prin
limbă, cutume juridice, uneori şi prin religie. Din artefactele specifice
grupurilor migratoare — unele din ele spectaculoase, mai ales
podoabele — autohtonii n-au preluat, practic, nimic. Nici în limbă n-
au rămas urme ale trecerii germanicilor. Amestecul daco-romanilor cu
alte populaţii, până la slavi, se va fi făcut în mică măsură sau chiar
deloc. El este, în orice caz, greu de surprins arheologic şi istoric. De
aceea, un rol similar celui deţinut de germanici în etnogeneza
romanicilor din vestul Europei poate fi atribuit în regiunile carpato-
da-nubiene doar slavilor.
119
120
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
Până la venirea slavilor, pe parcursul secolelor IV-VI, o
expansiune a romanităţii din fosta provincie spre vest, nord şi
răsărit s-a produs prin păstorit şi mişcarea naturală a populaţiei. De
altfel, schimburile şi mişcarea de populaţie se întâmplă în ambele
sensuri: după retragerea aureliană pe teritoriul fostei provincii vin-
şi se aşează grupuri de daci liberi. La Cipău (jud. Mureş) s-a
descoperit o enclavă de populaţie dacică venită din vestul Daciei.
în zonele răsăritene ale Daciei, ca la Reci (jud. Covasna), Mereşti
(jud. Harghita), dar şi la Sebeş (jud. Alba), Mediaş (jud. Sibiu),
Archiud şi Şopteriu (jud. Bistriţa-Năsăud) etc. s-au surprins
penetraţii ale carpilor din Moldova. în Oltenia se cunosc, de
asemenea, pătrunderi ale carpilor şi dacilor din Câmpia Munteană.
Astfel se produce treptat, înainte de venirea slavilor, o anumită
uniformizare a culturii materiale de factură romanică, deosebită de
aceea a migratorilor. Această cultură este numită după variantele ei
regionale — Ipo-teşti-Cândeşti (în Muntenia), Costişa-Botoşana-
Hansca (în Moldova şi Basarabia), Bratei-Moreşti (în
Transilvania). Importante descoperiri aparţinând acestui orizont
cultural romanic s-au făcut la Obreja (jud. Alba), Bra-tei (jud.
Sibiu), Sighişoara şi Moreşti (jud. Mureş), Ţaga (jud. Cluj), Biha-
rea (jud. Bihor), Cândeşti şi Budureasca (jud. Buzău), Cireşanu
(jud. Prahova), Ipoteşti (jud. Olt), Botoşana (jud. Suceava),
Costişa (jud. Neamţ), Hansca (raionul Ialoveni, Basarabia) etc.
Locuirea este exclusiv rurală, în aşezări nefortificate, cu case
de lemn şi bordeie. în locuinţe erau vetre simple, de veche tradiţie
autohtonă; de prin secolul al V-lea apar şi cuptoare de piatră,
generalizându-se în a doua jumătate a mileniului. în formele şi
decorul ceramicii se perpetuează aspecte vechi, din epoca rom&nă.
Ateliere pentru produs ceramică sunt atestate în numeroase
localităţi, dar despre veritabile centre de olărit se poate vorbi
numai spre sfârşitul mileniului I, când apar şi „mărcile" imprimate
pe fundul oalelor. Ponderea ceramicii lucrate cu roata rapidă a
scăzut pe parcursul sec. VI-IX, fiind înlocuită, mai ales în zonele
colonizate de slavi, de ceramica produsă cu mâna. La sfârşitul
mileniului se răspândeşte din nou ceramica lucrată la roată. Se
observă în aşezările aparţinând romanicilor preluarea unor tehnici
meşteşugăreşti romano-bizantine, precum şi folosirea unor piese de
import bizantine (amfore, opaiţe, podoabe), inclusiv obiecte
creştine (cruciuliţe, opaiţe, vase cu semnul crucii).
Progresul creştinismului la populaţia romanică este susţinut de
episcopiile care existau pe linia Dunării. In secolul VI,
arhiepiscopia Iustiniana Prima şi-a extins jurisdicţia şi asupra
creştinilor nord-dunăreni. O basilică creştină exista la Sucidava,
alta — eventual — la Drobeta. Limba vorbită este încă latina: în
anul 534 un slav din tribul anţilor, care învăţase latina la nordul
Dunării, a încercat să se dea drept general bizantin (Procopius, De
belloGothico, 111, 14, 1-6).
i-
 Sinteza românească
începând cu secolul VI romanicii carpato-danubieni iau contact cu
un nou val de migratori — slavii.
Plecaţi din zonele occidentale ale Ucrainei, de pe Niprul Mijlociu
şi Superior, în secolele V-VI slavii se aflau în regiunile de la nord şi
nord-est de Carpaţi. Ei trăiesc într-un final de preistorie, cu şefi
militari în fruntea unor triburi ce migrează spre regiuni mai bogate ori
mai puţin populate. îi tentează mai ales Imperiul Bizantin, care exercită
asupra lor mirajul bogăţiei. După prăbuşirea hunilor, pe la sfârşitul sec.
V şi începutul sec. VI slavii întreprind primele raiduri la răsărit de
Carpaţi.
Dunărea este trecută pentru prima dată de tribul slav al anţilor în
anul 518. Sub Justinian incursiunile slavilor devin mai frecvente,
pentru ca în 550-551 triburile slave să ierneze pentru prima dată la
sud de Dunăre.
în drumurile lor slavii au întâlnit aşezări romanice, atât în
Moldova, cât şi în Câmpia Dunării: ei numesc ţinutul din Câmpia
Munteană „Vlaş-ca" (ţara vlahilor). Potrivit descoperirilor arheologice
migraţia slavilor a afectat mai întâi zona nord-estică a Basarabiei şi
nordul Moldovei, apoi lunca Şiretului şi Câmpia Munteană. în
Transilvania primele grupuri slave pătrund în colţul său sud-estic
(Cernat şi Poian în jud. Covasna). Prin sec. VI, din grupul de slavi
care se îndrepta spre Slovacia s-au infiltrat grupuri mai mici în
Maramureş. Importante aşezări mixte, daco-romane şi slave, s-au găsit
la Iaşi (sec. VI), Hlincea (corn. Ciurea, jud. Iaşi), ale cărei începuturi se
plasează în sec. VII, Suceava, în diferite cartiere din Bucureşti (Ciurel,
Militari, Străuleşti); o mare necropolă din sec. VI-VII la Sărata
Monteoru (jud. Buzău), cu ceramică amestecată, slavă şi de tradiţie da-
co-romană. în podişul Transilvaniei, (la Mediaş, Bratei etc), în Oltenia
şi Banat slavii pătrund în sec. VII. Pătrunderea continuă spre nord-
vest, necropolele de la Someşeni-Cluj şi Nuşfalău (jud. Sălaj) datând
din sec. VIII-IX.
Slavii locuiesc în aşezări răsfirate, prin păduri şi mlaştini, în colibe
modeste şi se mută mereu dintr-un loc în altul (Procopius, De bello
Gothico, VIII, 14), posedă o ceramică rudimentară, lucrată cu mâna;
sub influenţa romanicilor slavii vor adopta roata înceată în olărit.
Slavii sunt păgâni animişti; folosesc ca rit de înmormântare
incineraţia. în nici una din aşezările slave timpurii nu apare o cultură
pură, căci ei se amestecă printre băştinaşi. în satele ariei culturale
Ipoteşti—Cândeşti sau Costişa—Botoşa-na-Hansca se observă elemente
de civilizaţie slavă amestecate cu civilizaţia autohtonilor; proporţia în
acest amestec diferă, în funcţie de aşezare şi de epocă. Caracterul
romanic al populaţiei autohtone n-a putut fi schimbat, de aceea
contribuţia slavilor este mai însemnată în glotogeneza românei decât
în etnogeneza românilor. Ea se reflectă mai cu seamă — după cum se
va vedea — în îmbogăţirea vocabularului şi în preluarea unor instituţii
cu terminologie slavă.
121
'■fi
122
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
Populaţia romanică de la nordul Dunării a sporit în cursul secolului
al Vl'lea şi prin numeroşii captivi pe care slavii îi aduceau din cuprinsul
Imperiului Bizantin. Pe lângă prizonieri mai existau aici şi fugari — refugoi
— pomeniţi de Mauricius (Strategikon, 31).
în anul 602 limesul dunărean al Imperiului este definitiv străpuns. Cea
mai mare parte a slavilor din zonele nord-dunărene năvălesc în Imperiu şi
se stabilesc acolo. Invadând valea Dunării slavii rup romanitatea balca-
no-carpatică, interpunându-se între romanicii din Balcani şi cei rămaşi la
nordul fluviului, separându-i pe aceştia de Imperiul Bizantin. Populaţia se-
dentară moeso-romanică din dreapta Dunării a fost asimilată de slavi.
Grupurile păstoreşti au fost dislocate şi s-au regrupat în zone montane, isto-
ria consemnându-le mai apoi ca vlahi sau aromâni. Colonizarea de către
slavi a Peninsulei Balcanice a înclinat balanţa demografică din teritoriile
nord-dunărene în favoarea romanicilor, care ajung numericeşte superiori
slavilor rămaşi acolo. Dar, prin pătrunderea slavilor în Balcani romanitatea
nord-dunăreană devine o insulă în marele ocean slav. în contact cu slavii
romanitatea orientală a căpătat cele mai însemnate particularităţi care o
deosebesc de romanitatea occidentală.
La separarea romanităţii orientale în două grupuri — nord-dunărean şi
balcanic — a mai contribuit migraţia bulgarilor şi întemeierea spre sfârşitul
secolului VII a statului bulgar condus de Asparuch în nord-estul actualei
Bulgarii. Primul Tarat Bulgar a izolat, într-o anumită măsură, regiunile
nord-dunărene de centrele bizantine, ceea ce explică relaţiile mai reduse cu
Imperiul Bizantin pe parcursul secolului al VUI-lea.
Slavii rămaşi în zonele nord-danubiene vor dispărea treptat, în parte
fiind asimilaţi în secolele VIII-X. Procesul se produce paralel cu crearea,
pe fondul cultural romanic mai vechi (Ipoteşti-Cândeşti, Costişa-Boto-
şana, Bratei-Moreşti) a culturii balcano-carpatice Dridu (aşezarea eponimă
în jud. Ilfov). Asimilarea târzie a slavilor — după unii autori ar fi vorba de
o românizare timpurie a slavilor, ce urmează romanizării târzii din zonele
periferice ale Daciei (D. Protase), în timp ce în Transilvania slavii ar fi
putut fi şi maghiarizaţi — este susţinută şi de menţionarea lor în Gesta
Hungarorum ca locuind în Transilvania alături de români: în ducatul lui
Geloli trăiau Bîasii et Sclavii (români şi slavi).
Unele aspecte ale culturii Dridu sesizabile atât la nord, cât şi la sud de
Dunăre, care o definesc drept cultura provincial-bizantină a Dunării de Jos,
confirmă arheologic procesul de admigrare lentă dinspre sudul Dunării a
unor elemente romanice care, după dispariţia frontierei dunărene, alimen-
tează — prin secolele VII-IX — romanitatea nord-dunăreană.
Spre sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a mileniului I se constată creş-
terea numărului de aşezări, corespunzător progreselor demografice. în
sec. HI—V se cunosc circa 350 de aşezări şi necropole dispuse în toate pro-

'=€'!•
 Sinteza românească
vinciile istorice; în sec. VI-VII numărul lor scade spre
circa 260 (excepţie face Transilvania, unde numărul lor
creşte); în sec. VIII-X sporirea numărului de aşezări e
masivă, peste 500 în total.
Fortificaţiile apar abia acum, spre sfârşitul mileniului, în
sec. VIII-IX, perioadă ce aparţine culturii Dridu. Ele
constau din valuri de pământ, şanţuri, palisade de lemn,
mai rar sunt prevăzute cu turnuri. Aşezările fortificate se
concentrează în zona nord-estică a României (mai
importantă este acolo aşezarea de la Fundu-Herţii, jud.
Botoşani), pe Nistrul Mijlociu, în Basarabia (Alcedar,
Echimăuţi, Rudi etc), în Bucovina de Nord, în centrul
Transilvaniei (Moldoveneşti, Dăbâca şi Cluj-Mănăştur,
toate în jud. Cluj, Moigrad — jud. Sălaj) şi în vestul ţării
(Biharea — jud. Bihor, Vla-dimirescu — jud. Arad,
Pescari, jud. Caraş-Severin).
Apariţia acestor aşezări întărite este rezultatul
transformărilor de ordin social şi economic în comunităţile
locale. Sub autoritatea unor juzi şi cneji, prin efortul
colectiv al obştei şi al unor uniuni de sate, s-au construit
locurile de refugiu şi apărare, necesare în faţa noilor
migrări de populaţii nomade dinspre răsărit.
Aceste fortificaţii sunt în „ţara necunoscută căreia îi
zice Balak" şi care se găseşte la nord de bulgari, cum ne
încredinţează armeanul Moise din Choren într-o lucrare de
geografie din sec. IX. Termenul e sinonim cu valacb,
blacb (cuvânt care în limbile germanice îi desemna pe
romanici). în secolul XI persanul Gardizi (în Podoaba
istoriilor) plasează între bulgari, ruşi şi unguri „un popor din
Imperiul Roman" care locuia între Dunăre şi un „munte
mare". Aceşti vlahi sunt consemnaţi şi în Pannonia de
notarul anonim al regelui Bela, alături de slavi şi bulgari
(Sclavi, Bulgari et Bhchii ac pastores Romanorum — Gesta
Hungarorum, IX), iar un Gelou, quidam Bla-chus era tot pe
atunci, adică la începutul secolului X, dux Blachorum în
centrul Transilvaniei (Gesta Hungarorum, XXIV-XXVII).
***
Romanitatea limbii române se dovedeşte în structura gramaticală
şi lexicală. Cuvintele latine moştenite sunt general răspândite*în
spaţiul locuit de români, spre deosebire de elementele lexicale
împrumutate care sunt specifice, de regulă, unor anumite teritorii.
în dialectul daco-român (româna vorbită la nordul Dunării) se pot
recunoaşte vreo 1 500 de cuvinte latine de bază (cuvinte-tip). Limba
română este mai apropiată de latină decât limbile romanice
occidentale. Corpul cuvintelor latine s-a conservat, de regulă, mai
bine în română decât în alte limbi neolatine. Unele cuvinte latine s-au
păstrat numai în limba română, datorită conservatorismului ariilor
laterale ale „României" (Portugalia, Sardinia, Dacia). Toate categoriile
esenţiale ale vieţii se exprimă în română prin termeni latini: om,
bărbat, femeie, fiu, părinte, frate etc;
123
De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească
124
operaţiunile în agricultură (a ara, a semăna etc), grâu, secară; termenii în viticultură,
pomicultură, grădinărit, creşterea vitelor; numele mineralelor (sare, aur, piatră,
cărbune, păcură etc), însuşiri trupeşti şi sufleteşti (bun, frumos, tânăr, bătrân etc),
termeni militari (cetate, arc, spada etc), termeni privind organizarea social-politică
(domn, jude etc); termenii de bază ai creştinismului (expuşi mai înainte).
Terminologia latină legată de agricultură şi ocupaţiile anexe dovedeşte caracterul
sedentar al locuitorilor acestui pământ.
La cuvintele latine de bază se adaugă vreo 160 de cuvinte autohtone, din fondul
preroman. Prin urmare, în limba română există până la 1 700 de cuvinte moştenite,
păstrate neîntrerupt din antichitate, dinaintea împrumuturilor începând cu
slavismele. Cuvintele autohtone au derivate mai numeroase decât celelalte categorii
lexicale, cel puţin vreo mie de cuvinte, deci un raport de 1 * 6. Marea majoritate a
cuvintelor autohtone, de origine traco-dacică, exprimă noţiuni generale,
fundamentale, răspândite în toate zonele locuite de români. Unele exprimă noţiuni
concrete: nume de animale (mânz, viezure, mistreţ, barză etc), plante (mazăre, brad,
gorun, măceş etc), lucruri privind ocupaţiile (grapă, cursă, mătură, cârlig etc); altele
exprimă părţi ale corpului uman (buză, grumaz, burtă etc), îmbrăcăminte (pânză,
carâmb, brâu etc), noţiuni familiale (prunc, copil, băiat, moş etc), locuinţa,
gospodăria, forme de teren (cătun, bordei, vatră, gard, zestre, măgură, mal, pârău
etc), ca şi vreo 40 de verbe fundamentale (a arunca, a băga, a dărâma, a mişca, a
păstra, a răbda, a rezema, a scula etc).
Influenţe vechi germanice în limba română, cuvinte moştenite de la goţi ori
gepizi, sunt cu totul neînsemnate, situaţie similară cu lipsa elementului germanic
(ostrogot) în italiană.
Cele mai însemnate împrumuturi în limba română sunt cele slave: un mare număr
de cuvinte slave au intrat chiar în vocabularul de bază al românei; există şi unele
influenţe slave în morfologie. Datorită acestei influenţe puternice limba română se
individualizează printre limbile romanice. Şi cât de „slav" aspect putea să înfăţişeze
limba română medievală, scrisă cu alfabet chirilic şi lipsită de neologismele
neolatine primite mult mai târziu! La 1879 A. Cihac găsea origine slavă pentru două
treimi din cuvintele limbii române. în cele aproape 50 000 de cuvinte din „Dicţio-
narul limbii române moderne" (1958), D. Macrea a găsit un procentaj de 20,02%
latine şi 13,87% slave. Se admite însă îndeobşte că totalul cuvintelor slave este mai
mare decât al cuvintelor latine de bază, moştenite. Prin derivare însă, această situaţie
se modifică în favoarea elementelor latine, deoarece cuvintele latine produc derivate
în raport de 1 * 3,3, în timp ce elementele slave vechi au derivate numai în raportul
de 1 * 2.
Cu tot aportul slav, latinitatea limbii române rămâne fapt incontestabil deoarece
cuvintele latine sunt cele mai importante şi mai frecvente.
' Sinteza românească
Se pot construi în română fraze întregi din elemente latineşti
(romanice), în timp ce nu se pot alcătui nici măcar simple propoziţii
numai din elemente de împrumut. Din acest motiv, în cele 1 000-1
500 de cuvinte de bază ale limbii române (alese după criteriul
întrebuinţării cuvântului de către toţi românii şi după importanţa
cuvântului) există 60% cuvinte de origine latină şi numai 20% de
origine slavă. în privinţa frecvenţei cuvintelor este extrem de
revelatoare statistica întreprinsă asupra celor 3 607 cuvinte care
compun vocabularul poeziilor lui Mihai Eminescu: 46,60% sunt de
origine latină, cu o frecvenţă de 83%, în timp ce slavismele
reprezintă numeric 18,81%, dar cu o frecvenţă de numai 6,93%.
Cele mai importante elemente de vocabular slav în limba română
privesc societatea (boier, voievod etc), familia (maică, nevastă etc),
corpul uman (trup, gleznă etc), diferite activităţi şi unelte (ciocan,
lopată, plug, brazdă, târg, precupeţ, corabie, năvod etc), timpul (ceas,
veac, vreme) etc. De la slavi s-au păstrat numeroase toponime:
Bălgrad (denumirea medievală pentru Apulum: la venirea lor, slavii
văd aici o „cetate albă", castrul legionar din piatră care se păstra în
picioare şi care va fi transformat în prima fortificaţie medievală a
oraşului), Cozia, Ocna, Predeal, Vodiţa, Zlat-na (locul cu „aur"), Soroca
(„coţofană") etc; hidronime: Bistriţa (râul „repede"), Crasna (râul
„frumos") etc.
Este limpede că o serie de topo- şi hidronime au fost preluate şi
traduse de slavi. Dovada o constituie cazul toponimului slav Camena,
jud. Tulcea („piatră"), care în antichitate se chema Petra (atestat aşa
epigrafic). Asemenea situaţii vor fi fost mult mai numeroase.
în sfârşit, de la slavi avem în româneşte o bogată şi importantă
antro-ponimie: Dan („dăruitul"), Radu („veselul"), Pârvu („cel
dintâi"), Dobre („cel bun"), Ioan, Bogdan, Mircea, Vlad, Vlaicu. Se
observă slavismul numelor unor conducători ai statelor româneşti
medievale, începând chiar cu Menumorut, Glad, Litovoi, Seneslau,
Tihomir. Nume de persoane de origine latină nu s-au păstrat în Dacia,
după cum nu s-au păstrat (neîntrerupt) nicăieri în fostul Imperiu
Roman. Onomastica e supusă mult modei, politicii, religiei, unor
influenţe externe (în Franţa medievală majoritatea numelor de
persoane era de origine germanică). Adăugând la aceasta faptul că
penetraţia slavilor în Dacia nu va fi fost totdeauna paşnică, adăugând şi
influenţele slave mai târzii, se va înţelege antroponimia slavă a unor
conducători sau slavismele „voievod", „boier" etc.
După cum s-a văzut, terminologia creştină de bază în limba română
e latină, dovadă a vechimii creştinismului daco-roman. Dar după
creştinarea bulgarilor, în 864, aşadar nu mai înainte de sfârşitul
secolului IX, ori prin secolele X-XI, sunt preluaţi termeni slavi în
legătură cu viaţa bisericească, cultul şi organizarea ierarhică (rai, iad,
utrenie, vecernie, Duh, blagoslovi, vlădică etc). Din aceeaşi perioadă
datează introducerea limbii slave în
125

De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

biserică, mai apoi în cancelariile statelor medievale Ţara Românească
şi Moldova (de fapt, slavona, limba slavă scrisă care avea la bază un
dialect bulgăresc vorbit în sec. IX în jurul Salonicului).
Dacă în privinţa pătrunderii termenilor slavi referitori la creştinism,
biserică şi stat există câteva repere cronologice evidente, pentru multe
cuvinte slave este foarte greu să se stabilească momentul preluării lor în
limba romanicilor din Dacia. Teoretic, aceasta se putea întâmpla în răs-
timpul coexistenţei dacoromano/româno-slave, între sec. VI/VII şi XI-
XII, pe întreg teritoriul de romanizare al Daciei, Moesiei şi Traciei;
totuşi, există temeiuri lingvistice să credem că influenţa slavă în limbă
nu s-a exercitat înaintea sec. IX-X. Slavismele au influenţat o latină
carpa-to-dunăreană care se distanţase deja de celelalte limbi romanice.
Poate fi definită această „latină" populară carpato-dunăreană (care
suferise deja fireşti transformări, altele decât cele din occidentul
european), o lingua romana, răsăriteană în fond, dinaintea pătrunderii
slavismelor, drept „limbă română" sau despre limbă română se poate
vorbi numai după preluarea influenţelor slave? S-a folosit termenul de
„română comună"

126
dar şi de româna medievală împănată de slavisme, existentă prin
sec. IX, înaintea despărţirii celor patru dialecte. Constatarea că o
limbă nu este niciodată formată deplin şi „definitiv" şi o
ingenioasă definiţie a începuturilor limbii române atunci când un
vorbitor al acestei limbi nu mai înţelegea latineşte (A. Graur) —
ceea ce înseamnă, apriori, imposibilitatea şi inutilitatea stabilirii
unui „prag" (care vorbitor, de ce nivel intelectual; cât de mult „nu
mai înţelege" latina etc.) — dovedesc că, dincolo de limite
cronologice, importantă este situaţia obiectivă a limbii române,
limbă romanică, cu fondul ei moştenit (latin şi — într-o mai mică
măsură — traco-dacic) şi cu împrumuturi ulterioare, aportul slav
fiind cel mai important din această categorie.
Pentru determinarea teritoriului de formare al limbii române
un indiciu îl constituie actuala întindere a graiului românesc
împreună cu teritoriul despre care se ştie că a fost romanizat. Din
coroborarea celor două elemente rezultă ca teritoriu de formare al
limbii române spaţiul Daciei, răsăritul Moesiei Superior, Moesia
Inferior, precum şi Tracia de nord-vest. Prin urmare, zona de
formare a limbii primare, străromâne, premergătoare despărţirii în
cele patru dialecte, cuprinde teritoriile moeso-geto-dace,
apreciabile ca întindere.
Deoarece există asemănări în privinţa slavismelor prezente în
unele dintre dialecte, se presupune că despărţirea dialectelor din
trunchiul limbii române (străromâne) comune nu s-a produs mai
repede decât prin secolul al X-lea. Separaţia românei s-a făcut în
două grupuri: nord- şi sud-dună-rean, respectiv daco-român şi
aromân (dialectul meglenoromân este o
 Sinteza românească
variantă a celui aromân, iar dialectul istro-român este o
variantă a dialectului daco-român). Aromânii au locuit în
Acarnania şi Etolia, mai târziu în Thesalia, Epir, în jurul
Pindului, Olimpului şi lângă Salonic. Alţii locuiesc în
Albania şi Bulgaria. Meglenoromâna se vorbea în
Macedonia, pe malul drept al Vardarului. Istroromâna se
vorbea în nord-estul peninsulei Istria, iar românii
semnalaţi în evul mediu în Serbia aparţin grupului nord-
dunărean. Primele menţiuni în izvoare bizantine despre
vlahii din Balcani datează din a doua jumătate a secolului
al X-lea.
 Hibliografie

128
X veistOVUX. Entuziasmul stârnit în anii '60 de posibilitatea
existenţei unui „pre-paleolitic" la Bugiuleşti (jud. Vâlcea) s-a
diminuat după dispariţia conducătorului cercetărilor din acel loc, G.
S. Nicolăescu-Plopşor. In esenţă, descoperirile de la Bugiuleşti ar
putea să ateste un comportament uman, încadrabil la începuturile
procesului de hominizare a Europei. Oasele multor specii de
mamifere datând din villafranchian au fost descoperite acolo sparte,
indicând activitatea intenţionată a unor hominizi care, în lipsa
pietrei, au confecţionat unelte din os. Vechimea lor ar atinge 1,8-2
milioane de ani.
Pentru „Preistorie", datorită faptului că tratează o perioadă extrem
de îndelungată, dar aproape în totalitate lipsită de surse scrise,
stabilirea cronologiei, mai ales a reperelor cronologiei absolute,
favorizează numeroase dispute ştiinţifice şi modificări de opinii.
Două poziţii succesive, mai întâi a încrederii totale în posibilităţile
datărilor prin metoda carbonului radioactiv (C 14), apoi cea a
scepticismului exagerat cu privire la aceeaşi metodă (născut din
eşecuri răsunătoare reale şi amplificate anecdotic) par a fi astăzi
depăşite. Este limpede însă că datările C 14 trebuie neapărat
coroborate cu alte metode (dendrocronologice) şi utilizate prudent.
Recentele analize cu C 14 par să sprijine tendinţa constantă în
cercetarea preistoriei din ultimii 30-40 de ani de a „împinge" înapoi
cronologia. în 1960, în tratatul de „Istoria României", voi. I, se
admitea finalul neoliticului pe la 2000 î.d.Hr. şi începutul epocii
bronzului, după o scurtă perioadă de tranziţie, pe la 1800-1700
î.d.Hr. Două decenii mai târziu, perioada de tranziţie era înţeleasă ca
o etapă de vreo şapte secole (2500-1800 î.d.Hr.). în ultimii ani
definirea unei perioade de tranziţie spre epoca bronzului este
controversată, atât din punct de vedere cronologic (după Al. Vulpe,
această perioadă ar începe în prima jumătate a mileniului IV), cât şi
în privinţa încadrării unor culturi. Totuşi, puţini cercetători admit
astăzi datarea foarte înaltă pentru sfârşitul culturii Cucuteni, care
potrivit recentelor analize C 14 s-ar plasa pe la 3800-3500 î.d.Hr.
Definirea conţinutului tuturor perioadelor de tranziţie din
preistorie este încă deficitară. Terminologia suscită, de asemenea,
discuţii, câtă vreme, de pildă, la începutul „epocii fierului" (Ha A şi
B) suntem abia în faza maximei dezvoltări a metalurgiei bronzului,
fapt pentru care unii cercetători propun termenul de „bronz final"
pentru epoca de până la 750 î.d.Hr. împărţirea pe etape a marilor
epoci ale preistoriei este controversată. Sfârşitul unor culturi cu arii
extinse nu se situează la aceeaşi dată în diferite zone de difuzare,
ceea ce complică din punct de vedere cronologic epoci în-
 Bibliografie
tregi. Rămâne de văzut, de asemenea, dacă unele „aspecte" sau „grupuri"
culturale (în neolitic şi în epoca bronzului) nu au fost declarate prea uşor
entităţi mai mult sau mai puţin separate, care s-ar subscrie, în realitate,
unor arii culturale mai cuprinzătoare.
I. Nestor prezentase nivelul cercetărilor preistorice interbelice într-
un raport a cărui valoare se menţine încă, dincolo de interesul
istoriografie (Der Stand der Vorge-schichtsforschung in Rumănien, în
Bericbt der Romiscb-Germaniscben Komission, 22, Frankfurt am Main,
1932, pp. 11-181). Pentru o apreciere a evoluţiei cercetărilor ulterioare,
până în anii '70, sunt utile două bibliografii speciale: E. Comşa,
Bibliografia paleoliticului şi mezoliticului de pe teritoriul României,
Bucureşti, 1978; idem, Bibliografia neoliticului de pe teritoriul României, 1-
11, Bucureşti, 1976-1977.
O serie de sinteze au fost dedicate istoriei antice a României în
general: Em. Condurachi, C. Daicoviciu, Roumanie, colecţia
„Archaeologia Mundi", Paris-Ge-neve, 1972 sau preistoriei în special: D.
Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966; idem,
România be/ore Burebista, London, 1967; M. Petrescu-Dâmbo-viţa,
Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978; VI. Dumitrescu-Al. Vulpe,
Dacia before Dromichaites, Bucureşti, 1988. Pentru perioada de până la
sfârşitul epocii bronzului dispunem şi de forma lărgită a textului pentru
voi. III al celei de-a treia ediţii a celebrei Cambridge Ancient History: VI.
Dumitrescu, Alexandra Bolomey, FI. Mogoşanu, Esquisse d'une pr&istoire
de la Roumanie, Bucarest, 1983. Pentru problemele artei preistorice, în
general: VI. Dumiirescu, Arta preistorică fn România, Bucureşti, 1974.
încadrarea în contextul central şi est-european, ca şi studiul
influenţelor unor arii culturale învecinate, se face pe temeiul unor lucrări
„clasice": V.G. Childe, The Minoan in/luence on tbe Danubian bronze
age, în Evans-Festschrift, Oxford, 1927; idem, The Danube in prehistory,
Oxford, 1929; M. Gimbutas, Bronze Age Cultures in Central and Eastern
Europe, Paris, The Hague, London, 1965; utile sunt şi mai recentele
precizări ale lui B. Hănsel, Beitrâge zur Chronologie der mittleren
Bronzezeit im Karpatenbecken, I—II, Bonn, 1968; idem, Beitrăge zur
regionalen und chronologischen Gliederung der âlteren Hallstattzeit an der
Unteren Donau, I—II, Bonn, 1976.
Pentru problemele paleoliticului: A. Păunescu, Evoluţia uneltelor şi
armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României, Bucureşti,
1970; s-au publicat şi unele sinteze regionale: M. Bitiri, Paleoliticul din
Ţara Oaşului, Bucureşti, 1972; M. Brudiu, Paleoliticul superior si
epipaleoliticul din Moldova, Bucureşti, 1974; I. Borziac, începuturile
istoriei Moldovei, Chişinău, 1996.
O privire de ansamblu asupra neoliticului: E. Comşa, Neoliticul pe
teritoriul României, Bucureşti, 1987; studii privind aceeaşi epocă în
Transilvania: N. Vlassa, Neoliticul Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1976;
pentru Basarabia: O. Larina, Culturi din epoca neolitică, Chişinău, 1994;
V. Sorokin, Civilizaţiile eneolitice din Moldova, Chişinău, 1994. S-au
publicat relativ numeroase studii de sinteză privind culturi neolitice sau
monografii de mari aşezări neolitice: D. Berciu, Cultura Hamangia,
Bucureşti, 1966; E. Comşa, Istoria comunităţilor culturii Boian, Bucureşti,
1974; VI. Dumitrescu, Hăbăşeşti, Bucureşti, 1954; S. Marinescu-Bâlcu,
Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1976; D. Monah-Şt.
Cucoş, Aşezările culturii Cucuteni pe teritoriul României, Iaşi, 1985; I.
Paul, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992 etc.
Pentru epoca bronzului şi pentru epoca hallstattiană utile corpus-uri
de materiale apar în seria Prâbistoriscbe Bronze/unde de la Miinchen, unde
T. Bader, M. Petres-cu-Dâmboviţa şi Al. Vulpe au prezentat fibulele,
săbiile, secerile, topoarele, pumnalele şi cuţitele. Depozitele de bronzuri
sunt adunate de M. Petrescu-Dâmboviţa, Depozitele de bronzuri din
România, Bucureşti, 1977. Alte sinteze şi monografii de culturi:
129

De la începuturile civilizpţiei la sinteza românească

P. Roman, Cultura Cofo/eni, Bucureşti, 1976; S. Morintz, Contribuţii arheologice la istoria
tracilor timpurii. 1. Epoca bronzului tn spaţiul carpato-balcanic, Bucureşti, 1978; V. Leahu,
Cultura Tei, Bucureşti, 1965; T. Soroceanu, Studien zur Mureş-Kukur, Buch am Erlbach, 1991;
V. Dergaciov, Culturi din epoca bronzului în Moldova, Chişinău, 1994 etc.
Prima jumătate a mileniului I î.d.Hr. a fost înfăţişată mai întâi într-o lucrare fundamentală
a istoriografiei româneşti: V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei2, Bucureşti, 1982.
Monografii de mari situri arheologice: Al. Vulpe, Necropola hallstattiană de la Ferigile,
Bucureşti, 1967; V. Vasiliev, I. Al. Aldea, H. Ciugudean, Civilizaţia dacică timpurie în aria
intracarpatică a României. Contribuţii arheologice. Aşezarea fortificată de la Teleac, Cluj-
Napoca, 1991 etc. Grupul alogen al sciţilor din Transilvania: V. Vasiliev, Sciţii agatârşi pe
teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980; pentru situaţia din Basarabia: O. Leviţki, Culturile
Hallstattului timpuriu şi mijlociu în Moldova, Chişinău, 1994.

130
 j Istoria celei de-a doua jumătăţi a mileniului I î.d.Hr. şi a primului secol
al mileniului următor s-a aflat în mod constant în atenţia cercetării româneşti, cu
rezultate notabile, mai ales în ultimele două-trei decenii.
Izvoarele literare pot fi uşor consultate în: Fontes ad Historiam Dacoromaniae perti-
nentes. Izvoare privind istoria României, I, Bucureşti, 1964; Fontes Historiae
Dacoromanae. Izvoarele istoriei României, II, Bucureşti, 1970.
De spaţiul dobrogean se ocupă mai vechile sinteze: R. Vulpe, Histoire ancienne de la
Dobroudja, Bucureşti, 1938, p. 48-143; D. M. Pippidi, D. Berciu, Din istoria Dobrogei. 1.
Geţi şi greci la Dunărea de Jos din cele mai vechi timpuri pdnd la cucerirea romană,
Bucureşti, 1965; Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 162-215 (Em. Condurachi, D. M.
Pippidi). Din rezultatele cercetărilor arheologice se remarcă seria Histria, Bucureşti, I,
1954 (Em. Condurachi et al.), II, 1966 (necropola tumulară, P. Alexandrescu), III, 1973
(descoperirile monetare, C. Preda, H. Nubar), IV, 1978 (ceramica arhaică şi clasică, P.
Alexandrescu), V, 1979 (ateliere ceramice, Măria Coja, P. Dupont). A se vedea, de
asemenea, D. M. Pippidi, Scytica Minora. Recherches sur Ies colonies grecaues du litoral
roumain de la Mer Noire, Bucarest-Amsterdam, 1975.
In amănuntele istoriei politice a cetăţilor greceşti şi a geţilor dobrogeni există încă
probleme neelucidate ori controversate, datorită neclarităţii izvoarelor, cum ar fi data
foedus-ului Roma-Callatis, localizarea unor „regate" şi etnicul unor „basilei" etc.
Pentru civilizaţia bastarnilor: M. Babeş, Die Poieneşti-Lukas'evka'Kultur, Saar-
briicken Beitrăge zur Altertumskunde, Bd. 30, Bonn, 1993.
Pentru civilizaţia celţilor: D. Berciu, Lumea celţilor, Bucureşti, 1970.
Lucrări de sinteză pentru istoria Daciei, cu referire specială la epoca regatului dac: V.
Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei2, Bucureşti, 1982; C. Daicoviciu, La Transyl-vanie
dans l'Antiquiti, Bucarest, 1945, p. 41-51; Istoria României, I, Bucureşti, 1960, p. 216-
341 (R. Vulpe, D. Popescu, C. Daicoviciu); H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la
cucerirea romană, Cluj, 1972; I. H. Crişan, Burebista şi epoca sa2, Bucureşti, 1977; idem,
Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, I—II, 1993; N. Gostar, V. Lica, Societatea getO'da'
cică de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984.
Monografii arheologice: N. Gostar, Cetăţile dacice din Moldova, Bucureşti, 1969;
Mioara Turcu, Geto-dacii din Câmpia Munteniei, Bucureşti, 1979; D. Berciu, Buridava
dacică, Bucureşti, 1981; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Adriana Rusu, Cetăţi şi aşezări dacice
în Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1988; I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la
 Bibliografie
Căpâlna, Bucureşti, 1989; H. Daicoviciu, St. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăfi
şi aşezări dacice în sud-vestul Transilvaniei, Bucureşti, 1989.
Lucrări speciale dedicate civilizaţiei materiale a geto-dacilor: I.
Glodariu, E. Iaro-slavschi, Civilizaţia fierului la daci, Cluj-Napoca, 1979;
E. Iaroslavschi, Tehnica la daci, Cluj-Napoca, 1997; I. H. Crişan, Ceramica
daco-getică, cu specială privire la Transilvania, Bucureşti, 1969; E.
Moscalu, Ceramica traco-getică, Bucureşti, 1983. Pentru circulaţia
monetară şi comerţ: C. Preda, Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973;
Măria Chiţescu, Numismatic Aspects of tfee History of tbe Dacian State. The
Roman Republican Coinage in Dacia and Geto-Dacian Coins of Roman
Type, (BAR, 112), Oxford, 1981; V. Minai-lescu-Bîrliba, Dacia
răsăriteană fn secolele Vî-l t.e.n. Economie şi monedă, Iaşi, 1990; I.
Glodariu, Dacian Trade with the Hellenistic and Roman World, Oxford,
1976.
Nici una din reconstituirile grafice ale construcţiilor monumentale de
cult, pro-puse mai ales pentru Sarmizegetusa, nu a întrunit adeziunea
tuturor specialiştilor. Nu ştim, prin urmare, nici cum arătau şi nici cum
funcţionau „sanctuarele" patrulatere ori circulare. Pentru arhitectură, în
general: I Glodariu, Arhitectura dacilor, Cluj-Napoca, 1983; D.
Antonescu, Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti, 1984.
Dacă progresele din arheologia dacică se vădesc cu uşurinţă în
sintezele şi monografiile publicate în ultimele două-trei decenii,
problemele „teoretice" — mai ales pentru epoca regatului dac — au
stârnit numeroase discuţii, s-au formulat diverse opinii, nu lipsite de o
anumită încărcătură ideologică. Oricum, dincolo de încercările de
definire a statalităţii dacice, a caracterului formaţiunii politice create de
Burebista, dincolo de analogiile de structură căutate uneori în spaţii
îndepărtate — şi toate acestea pe o bază documentară (instituţii,
organizare) care rămâne foarte lacunară, chiar pentru domnia lui Decebal
— epitetul „centralizat" pentru statul dac este, desigur, nepotrivit. De
asemenea, este de nuanţat ideea unităţii culturii materiale şi spirituale
daco-getice; ea poate fi acceptată doar ca exprimând o tendinţă generală,
începând cu secolele III—II î.d.Hr., dar cercetările recente arată
perpetuarea unor particularităţi evidente în diferitele zone locuite de
geto-daci, în baza mai vechilor uniuni tribale, până la sfârşitul istoriei
Daciei preromane.
în domeniul religiei dacice, dificultăţile provin din penuria şi din
lipsa de claritate a izvoarelor scrise. De aceea surprinderea esenţei religiei
dacice pare aproape imposibilă, ridicându-se în continuare problema
caracterului ei (politeist, ori dualist, ori henoteist cu apropiere de
monoteism), a dualităţii lui Zalmoxis (om-reformator religios/divinitate),
a caracterului chtonian (?) a zeului (suprem?) Zalmoxis (I. I. Russu) şi
eventuala contopire a acestuia (sau înlocuire a sa) cu urano-solarul
Gebeleizis. S-au făcut şi încercări de esenţializare a panteonului dacic la
perechea Marele Zeu (ura-no-solar) — Marea Zeiţă (chtoniană) — cu
trimiteri la imaginile de pe toreutica secolelor V—III î.d.Hr. (I. H.
Crişan), sau la triada Zalmoxis — zeul războiului — Gebeleizis, după
paradigma general-indoeuropeană (I. Glodariu). Izvoarele scrise, cu
întreaga problematică şi bibliografia mai veche la I. I. Russu, Religia geto-
dacilor. Zei, credinţe, practici religioase, .Anuarul Institutului de Studii
Clasice", V, 1944-1948, p. 61-139. Sinteze mai recente: M. Eliade, De la
Zalmoxis la Gengis-Han, Bucureşti, 1980; I. H. Crişan, Spiritualitatea
geto-dacilor, Bucureşti, 1986; I. Glodariu în Istoria României.
Transilvania, I, Cluj-Napoca, 1997, p. 100-104. Cele mai noi contribuţii
în domeniu valorifică mai ales aportul arheologiei la cunoaşterea religiei
dacice: V. Sârbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice fn lumea
geto-dacilor, Galaţi, 1993; S. Sanie, Din istoria culturii şi religiei geto-
dacice, Iaşi, 1995. Pentru practicile funerare a se vedea şi D. Protase,
Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1971.
131

■~*v !
 De Ia începuturile civilizaţiei la sinteza românească
Pentru problemele artei: D. Berciu, Arta traco-getică,
Bucureşti, 1969; P. Alexan-drescu, Le groupe de trăors thraces
du Nord des Balkans, în „Dacia", XXVII, 1983, p. 43-66 (I) şi
idem, XXVIII, 1984, p. 85-97; V. Sârbu, G. Florea, Imaginar
şi imagine în Dacia preromană, Brăila, 1997.
Pentru problemele limbii dacice esenţială rămâne lucrarea
lui I. I. Russu,- Limba traco'dacilor2, Bucureşti, 1967.
Din bibliografia vastă a războaielor daco-romane de la
sfârşitul sec. I d.Hr. şi începutul sec. II d.Hr.: C. Patsch,
Beitrăge zur Vbikerkunde von Sudosteuropa. V, 2, Der
Kampfum den Donauraum unter Domitian und Trajan, Vienne-
Leipzig, 1937; K. Strobel, Die Donaukriege Domitians,
„Antiquitas", 1, 38, Bonn, 1989; idem, Untersuchungen zu den
Dakerkriegen Traians, „Antiquitas", 1, 33, Bonn, 1984; R.
Vulpe, Columna lui Troian. Monument al etnogenezei
românilor, Bucureşti, 1988.

132
 LJacia Felix. Cercetarea epocii romane, mai cu seamă pentru
teritoriile care au aparţinut provinciei Dacia (căci în Dobrogea
cercetarea epocii romane pare să fi fost uneori eclipsată de mai
spectaculoasele rezultate ale cercetării epocii greceşti, elenistice şi a
epocii bizantine timpurii) a fost o constantă a istoriografiei
româneşti. Rezultatele remarcabile nu au lipsit chiar şi în momentele
în care orientările politice preferau alte domenii din cercetarea
antichităţii (prin anii '30—'40, o dată cu accentuarea ideii
autohtoniste şi, mai ales, în anii '70-'80, datorită maniei traco-
dacismului, îmbrăţişată de câţiva oficiali ai istoriografiei
comunismului naţionalist românesc).
Evident, nu toate aspectele romanităţii au fost la fel de intens
studiate. în pofida apelurilor periodice pentru cercetarea lumii rurale,
oraşele şi castrele atrag, în continuare, cercetări mai numeroase.
Problemele administraţiei provinciilor au fost îndelung dezbătute, un
domeniu în care, mai mult decât în altele, s-a dovedit că
descoperirea a noi documente modifică radical cunoştinţele în
materie. Simpla parcurgere a capitolelor referitoare la organizarea şi
reorganizarea provinciilor romane nord-dunărene (în Istoria
României, voi. I, 1960, apoi M. Macrea, Viaţa în Dacia romană,
Bucureşti, 1969, şi CC. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane,
Bucureşti, 1995) dovedeşte cu prisosinţă afirmaţia noastră.
Izvoarele literare referitoare la antichitatea clasică în România,
nu foarte bogate, au fost editate: Fontes ad Historiam Dacoromaniae
pertinentes. Izvoare privind istoria României. I. De la Hesiod la
Itinerarul lui Antoninus, Bucureşti, 1964.
Mult mai numeroase sunt izvoarele epigrafice, iar noile
descoperiri au adus la lumină inscripţii greceşti şi latineşti de foarte
mare valoare ştiinţifică. Inscripţiile latine din Dacia şi Dobrogea se
găsesc editate în mai vechiul Corpus lnscriptionum Latinarum, voi.
III, Berlin, 1873-1902. O editare modernă şi completă a inscripţiilor
greceşti şi latineşti (Inscriptiones Daciae et Scythiae Minoris
Antiquae) sub coordonarea generală a lui D. M. Pippidi şi I. I. Russu
cuprinde seria Inscriptxones Scythiae Minoris grecae et latinae, din
care au apărut volumele I, 1983 (Histria; ed. D. M. Pippidi); II, 1987
(To-mis şi teritoriul; ed. I. Stoian); V, 1980 (Capidava—Troesmis—
Noviodunum; ed. Emilia Doruţiu-Boilă) şi seria Inscriptiones Daciae
Romanae, din care au apărut volumele I, 1975 (diplome militare şi
tablele cerate; ed. I. I. Russu); II, 1977 (Oltenia; ed. Gr. Florescu
şi C. C. Petolescu); III/l, 1977 (Banat; ed. I. I. Russu, Milena
DuSanic, N. Gudea, V. Wollmann); III/2, 1980 (Ulpia Traiana
Sarmizegetusa, ed. I. I. Russu, I. Piso, V. Wollmann); III/3, 1984
(zona centrală a Daciei Superior, ed. I. I. Russu,

;; •.■&->$$,
 Bibliografie
Oct. Floca, V. Wollmann); III/4, 1988 (zona estică a Daciei Superior, ed.
I.I. Russu şi V. Wollmann). La acestea se adaugă volumul întocmit de C.
C. Petolescu, Inscriptions de la Daciee romaine. lnscriptions externes
concernant l'bistoire de la Dacie (l"-lll siecles), Bucureşti, 1996.
Informaţiile oferite de arheologie, numismatică etc. s-au îmbogăţit în
ultimele două-trei decenii într-un ritm necunoscut înainte. Ele s-au
concretizat în numeroase studii asupra unor categorii de material
arheologic şi câteva monografii de monumente ori situri antice.
Relativ obscură rămâne, deocamdată, constituirea provinciei Dacia,
mai ales dacă în acest proces se înglobează şi perioada anilor 102-106.
Aprecierea este întrutotul valabilă şi pentru intrarea Dobrogei în
componenţa Moesiei. Retragerea armatei şi administraţiei romane
comportă încă destule neclarităţi, începând cu însăşi data abandonării
Daciei (sub Gallienus ori sub Aurelian?). Formele de proprietate sau de
posesie a terenurilor, constituirea teritoriilor urbane şi militare sunt încă
prea puţin lămurite.
Locul populaţiei autohtone în mozaicul etniilor din provincia Dacia,
relaţiile dacilor cu celelalte grupuri etnice, aportul băştinaşilor la cultura
şi civilizaţia pe care o numim „daco-romană" constituie subiecte care vor
fi, fără îndoială, abordate în viitor, într-un spirit critic, fără prejudecăţi.
Lucrări de sinteză pentru epoca principatului în Dobrogea: R. Vulpe,
Histoire an-cienne de la Dobroudja, Bucureşti, 1938; D. M. Pippidi, Em.
Condurachi, în Istoria României, I, Bucureşti, 1960, pp. 477-517, 530-
574; V. Pârvan, începuturile vieţii romane la gurile Dunării2, Bucureşti,
1975; R. Vulpe, în Din istoria Dobrogei, 11, Bucureşti, 1968, pp. 11-365;
Al. Suceveanu, Al. Bamea, La Dobroudja romaine, Bucureşti, 1991, pp.
22-153.
Pentru marile monumente şi situri dobrogene: F. B. Florescu,
Monumentul de la Adamclisi — Tropaeum Traiani2, Bucureşti, 1961; Gr.
Florescu, R. Florescu, P. Diaconu, Capidava, Bucureşti, 1958; Al. Barnea,
1. Barnea, Ioana Bogdan Cătăniciu, Monica Mărgineanu Cârstoiu, Gh.
Papuc, Tropaeum Traiani. I. Cetatea, Bucureşti, 1979; M. Sâmpetru,
Tropaeum Traiani II. Monumentele romane, Bucureşti, 1984; Al. Suce-
veanu şi colab., Les tbermes romains (Histria, VI, sub redacţia D. M.
Pippidi), Bucu-reşti-Paris, 1982; C. Preda, Callatis. Necropola romano-
bizantină, Bucureşti, 1980 etc.
Sinteze privind diferite domenii ale romanităţii dobrogene: A.
Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Bucureşti, 1977; V. H. Baumann,
Ferma romană din Dobrogea, Tulcea, 1983; idem, Aşezările rurale antice în
zona gurilor Dunării, Tulcea, 1995; Al. Suceveanu, Viaţa economică în
Dobrogea romană. Secolele I—III e.n., Bucureşti, 1977.
Sinteze privind Dacia romană: M. Macrea, D. Tudor, în Istoria
României, Bucureşti, 1960, pp. 345-476; M. Macrea, Viaţa în Dacia
romană, Bucureşti, 1969; C. C. Petolescu, Scurtă istorie a Daciei romane,
Bucureşti, 1995, alături de mai vechile sinteze regionale: C. Daicoviciu, La
Transilvanie dans l'Antkjuite', Bucarest, 1945, pp. 75-187 şi D. Tudor,
Oltenia romană*. Bucureşti, 1978.
Lucrări referitoare la legiunile din Dacia şi castrele acestora: Doina
Benea, Din istoria militară a Moesiei Superior şi a Daciei. Legiunea a Vil-a
Claudia şi legiunea a IlII-a Flavia, Cluj-Napoca, 1983; V. Moga, Din
istoria militară a Daciei romane. Legiunea a XIII-a Gemina, Cluj-
Napoca, 1985; M. Bărbulescu, Din istoria militară a Daciei romane.
Legiunea V Macedonica şi castrul de la Potaissa, Cluj-Napoca, 1987.
Alte lucrări referitoare la armata Daciei: V. Christescu, Istoria militară
a Daciei romane, Bucureşti, 1937; Ioana Bogdan Cătăniciu, Evolution of
the System of Defence Works in Roman Dacia (BAR International Series
116), Oxford, 1981; C. M. Vlădescu,
133
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza romanească

134
Armata romană tn Dacia inferior, Bucureşti, 1983; N. Gudea, I.
Pop, Castrul roman de la Râşnov-Cumidava, Braşov, 1971; E.
Chirilă, N. Gudea, V. Lucăcel, C. Pop, Castrul roman de la
Buciumi, Cluj, 1972; M. Macrea, N. Gudea, I. Moţu, Praetorium.
Castrulşi aşezarea romană de la Mehadia, Bucureşti, 1993; D.
Protase, A. Zrinyi, Castrul roman şi aşezarea civilă de la
Brâncoveneşti, Tg. Mureş, 1994 etc.
Pentru istoria politică şi administrativă a Daciei romane a se
consulta: I. I. Russu, Dacia şi Pannonia Inferior în lumina
diplomei militare din anul 123, Bucureşti, 1973; I. Piso, Fasti
provinciae Daciae, I, Bonn, 1993; E. Cizek, Epoca lui Traian,
Bucureşti, 1980, pp. 258-264; idem, L'Empereur Aweiien et son
temps, Paris, 1994, pp. 123-152.
Monografii consacrate vieţii economice (pe lângă mai
vechea lucrare a lui V. Christescu, Viaţa economică a Daciei
romane, Piteşti, 1929): G. Popilian, Ceramica romană din
Oltenia, Craiova, 1976; V. Wollmann, Mineritul metalifer,
extragerea sării şi carierele de piatră în Dacia romană. Der
Erzbergbau, die Salzgeuiinnung und die Steinbruche im romiscben
Dakien, Cluj-Napoca, 1996; N. Gudea, Porolissum. 11. Vama
romană, Cluj-Napoca, 1996.
Monumente şi mari situri arheologice: D. Tudor, Oraşe,
târguri şi sate în Dacia romană, Bucureşti, 1968; idem, Podurile
romane de la Dunărea de )os, Bucureşti, 1971; idem, Sucidava.
Une citi daco-romaine et byzantine en Dacie (Coli. Latomus,
LXXX), Bruxelles, 1965; M. Davidescu, Drobeta, Craiova, 1980;
H. Daicoviciu, D. Alicu, Colonia Vipia Traiana Augusta Dacica
Sarmizegetusa, Bucureşti, 1984; D. Alicu, Vipia Traiana
Sarmizegetusa. Amfiteatrul, I, Cluj-Napoca, 1997; O. Toropu, C.
M. Tătulea, Sucidava, Bucureşti, 1987; N. Gudea, Porolissum. Vn
complex arheologic daco-roman la marginea de nord a Imperiului
Roman, I, Zalău, 1989; M. Bărbulescu, Potaissa. Studiu
monografic, Turda, 1994; C. M. Tătulea, Romula-Malva, Bucureşti,
1994; Doina Benea, P. Bona, Tibiscum, Bucureşti, 1994.
Dacii în provincia romană: D. Protase, Autohtonii în Dacia, I,
Bucureşti, 1981; idem, Un cimitir dacic din epoca romană la
Soporu de Câmpie. Contribuţie la problema continuităţii în Dacia,
Bucureşti, 1976; G. Popilian, Necropola daco-romană de la Lo-
custeni, Craiova, 1980.
Limba latină în Dacia şi în Dobrogea: H. Mihăescu, Limba
latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti,
1960; S. Staţi, Limba latină în inscripţiile din Dacia şi Scythia
Minor, Bucureşti, 1961; I. Fischer, Latina dunăreană, Bucureşti,
1985.
Arta şi religia Daciei romane: M. Bărbulescu, Interferenţe
spirituale în Dacia romană, Cluj-Napoca, 1984; D. Alicu, C.
Pop, V. Wollmann, The figured Monuments from Sarmizegetusa
(BAR, 18), Oxford, 1978; Lucia Ţeposu Marinescu, Funerary
Monuments in Dacia Superior and Dacia Porolissensis (BAR,
128), Oxford, 1982; M. Gramatopol, Portretul roman în
România, Bucureşti, 1985; I. Berciu, C. C. Petolescu, Les cultes
orientaux dans la Dacie Meridionale, Leiden, 1976; S. Sanie,
Cultele orientale în Dacia romană. 1. Cultele siriene şi
palmiriene, Bucureşti, 1981; L. Bianchi, Le stele funerarie della
Dacia, una espressione di arta romana periferica, Roma, 1985.

j\on\ănităte şi Barbari. Izvoarele literare ale epocii sunt adunate

în Fontes His-toriae Dacoromanae. Izvoarele istoriei României, 11.
De la anul 300 până la anul 1000. Bucureşti, 1970. Pentru
izvoarele epigrafice: Inscriptiones intra fines Dacoromaniae re-
pertae Graecae et Latinae anno CCLXXIV recentiores.
Inscripţiile greceşti şi latine din secolele 1V-X111 descoperite în
România (ed. Em. Popescu), Bucureşti, 1976.
 Bibliografie
Principalele lucrări asupra istoriei şi arheologiei dacilor liberi, inclusiv
privind răspândirea civilizaţiei romane în afara provinciei Dacia: Gh.
Bichir, Archaeology and History of the Carpi from the Second to tbe
Fourth Century A.D., (BAR, 16), Oxford, 1976; V. Mihăilescu-Bîrliba, La
monnaie romaine chez Ies Daces orientaux, Bucureşti, 1980; S. Sanie,
Civilizaţia romană la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei,
Iaşi, 1981; I. Ioniţă, Din istoria şi civilizaţia dacilor liberi. Dacii din spaţiul
est-carpatic în secolele II-IV, Iaşi, 1982; Gh. Bichir, Geto-dacii din Muntenia
fn epoca romană, Bucureşti, 1984; S. Dumitraşcu, Dacia apuseană
(Teritoriul dacilor liberi din vestul şi nord-vestul României fn vremea
Daciei romane), Oradea, 1993. Despre dispariţia carpilor şi despre
posibilitatea ca aceştia, după migrarea în sudul Dunării, să fi contribuit la
etnogeneza albanezilor: I. I. Russu, Obârşia tracică a românilor şi
albanezilor, Der TbraJcische Ursprung der Rumanen und Albanesen, Cluj-
Napoca, 1995.
Din problematica arheologiei şi istoriei secolelor ce au urmat
retragerii aureliene se desprinde — ca teză fundamentală a istoriografiei
româneşti, începând cu perioada interbelică — continuitatea daco-romană:
D. Protase, Problema continuităţii fn Dacia în lumina arheologiei şi
numismaticii, Bucureşti, 1966, p. 103-202, cuprinzând repertorii şi
interpretări istorice.
Monografiile marilor centre urbane ale provinciei Dacia (enumerate
anterior) înfăţişează şi situaţia acestor aşezări în sec. IV-V.
A se vedea, de asemenea: K. Horedt, Siebenbtirgen in spatromiscber
Zeit, Bucureşti, 1982; Ligia Bârzu, Continuitatea populaţiei autohtone în
Transilvania fn sec. IV-V (Cimitirul nr. l de la Bratei), Bucureşti, 1973; Gh.
Diaconu, Târgşor. Necropola din sec. III-IV, Bucureşti, 1965; Susana
Dolinescu-Ferche, Aşezări din secolele III şi VI e.n. în sud-vestul
Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, Bucureşti, 1974; Al. Diaconescu-
C. Opreanu, Câteva puncte de vedere în legătură cu evoluţia societăţii
autohtone fn epoca daco-romană târzie şi în perioada migraţiilor, în
„Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie", Cluj-Napoca, XXIX, 1989,
p. 571-595.
Penuria izvoarelor, altele decât cele arheologice, îngreunează
reconstituirea istoriei acestei perioade. Cercetarea arheologică însăşi este
încă deficitară pentru secolele IV-VI în spaţiul vechii Dacii. Rămân în
dezbatere aspecte ale pătrunderii diferitelor grupuri de daci liberi în fosta
provincie Dacia, ca şi momentul apariţiei goţilor în Transilvania.
Pendulările istoriografiei româneşti în atribuirile etnice (cultura Sântana
de Mureş-Cerneahov era considerată în anii '70 şi '80 drept cultură
romanică, pentru ca în anii din urmă să fie considerată aproape exclusiv
gotică) demonstrează nu doar dificultăţile obiective ale problemei
cercetate, ci şi perpetuarea unor considerente subiective. Studiile din
ultimii ani au adus însă unele nuanţări privind cronologia unor celebre
monumente arheologice ale migratorilor; începuturile creştinismului
daco-ro-man (acceptate acum de majoritatea istoricilor români ca datând
din sec. II-III); creştinismul populaţiilor migratoare. Se observă şi
defetişizarea treptată a unor concepte şi depăşirea unor tabu-uri:
„problema" continuităţii autohtone este privită cu o anumită detaşare,
benefică pentru viitorul cercetării.
Pentru zona sudică a fostei provincii Dacia, reînglobată Imperiului:
D. Tudor, Oltenia romană4, Bucureşti, 1978, p. 415-470; I. Barnea, Oct.
Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1982; M. Zahariade, Moesia
Secunda, Scythia şi Notitia Dignitatum, Bucureşti, 1988; Doina Benea,
Dacia sud'Vestkă fn sec. III-IV, Timişoara, 1996.
Istoria Dobrogei între secolele IV şi VII: partea redactată de
Al.Barnea, în Al. Suceveanu-Al. Barnea, La Dobroudja romaine,
Bucureşti, 1991, p. 154-297, unde se regăseşte toată bibliografia
anterioară.
135

De la începuturile civilizaţiei la sinteza

românească
Abundenta literatură despre creştinism este
consemnată în masiva sinteză a lui N. Zugravu,
Geneza creştinismului popular al romanilor,
Bucureşti, 1997. Dintre lucrările mai vechi, de
referinţă rămân: V. Pârvan, Contribuţii epigrafice
la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti,
1911 şi I. Barnea, Arta creştină în România, 1.
Secolele 111-VI, Bucureşti, 1979. Utile, mai ales
pentru materialul arheologic: I. I. Russu,
Materiale arheologice paleocreştine din
Transilvania. Contribuţii la istoria creştinismului
daco-roman, în „Studii Teologice", X, 5-6, 1958,
p. 311-340; D. Teodor, Creştinismul la est de
Carpaţi de la origini până in secolul al XJV-lea,
Iaşi, 1991; N. Gudea-I. Ghiurco, Din istoria
creştinismului la români. Mărturii arheologice,
Oradea, 1988; M. Rusu, Paleocreştinismul din
Daciaromană, în „Ephemeris Napocensis", I,
1991, p. 81-112; din ultimele două citate repertorii
trebuie excluse mai multe obiecte, sigur fără
caracter creştin.
Monografii privitoare la tezaure din epoca
migraţiilor: pe lângă clasica şi monumentala
lucrare a lui Al. Odobescu, Tezaurul de la
Pietroasa, în Opere, IV, Bucureşti, 1976 (ed. M.
Babeş), a se consulta: R. Harhoiu, The fifthe
century a.d. Treasure from Pietroasa-România,
in the light of recent researcb, (BAR, 24),
Oxford, 1977; S. Dumi-traşcu, Tezaurul de la
Tăuteni-Bihor, Oradea, 1973. In general pentru
epoca migraţiilor: R. Harhoiu, Romanici şi
migratori în Dacia transilvană în secolele JV-
VJI, în „Academia Română. Memoriile secţiilor
ştiinţifice". Seria IV, tomul XII, 1987 (1990), p.
137-149; idem, Chronologische Fragen der
Volkerwanderungszeit in Rumănien, în „Dacia",
XXXIV, 1990, p. 169-208; volumul de studii
Relations between tfce autochthonous
population and the migratory populations on
the territory of România, Bucureşti, 1975 şi,
mai recent, o parte din studiile reunite în
volumul Siebenburgen zur Zeit der RSmer und
der Vb'lker-wanderung (ed. W. Schuller), Koln,
1994-

136
 românească. Aşezând în fruntea capitolului prezentarea
genezei popoarelor romanice şi a limbilor neolatine am dorit să
subliniem că înţelegerea fenomenelor etnice şi lingvistice petrecute
pe teritoriul României nu este de conceput în afara acelui proces
general, de dimensiuni europene, sesizându-se similitudinile şi
deosebirile. Dar această înţelegere a procesului etnogenezei românilor
este îngreunată de câteva aspecte obiective: a) „ieşirea" timpurie a
Daciei din Imperiul roman, într-o vreme când celelalte provincii
continuau — unele până prin secolul V — viaţa romană târzie, cu
transformări inerente, cu apariţia şi dezvoltarea noilor structuri
social-economice şi etnice, însăşi istoria medievală părând acolo a
creşte firesc din istoria antichităţii; b) cele ce se petrec în Dacia vor
fi, din veacul al IV-lea şi până la sfârşitul mileniului, prea puţin în
atenţia istoriei scrise, pe măsura unui interes diminuat şi inconstant
pe care-1 prezenta un teritoriu de acum periferic al civilizaţiei
romane; nici un nume de conducător nu ne este cunoscut din această
zonă, până în sec. X; c) arheologia are limite, aşijderea obiective, în
posibilitatea sa de a elucida fenomene etnice; d) dacă primele
monumente scrise de limbă franceză, spaniolă ori italiană, păstrate
până la noi, datează din sec. IX-X, cele mai vechi texte în română
păstrate şi cunoscute în prezent, sunt abia din sec. XVI.
Dorinţa de a urmări „pas cu pas", de a face demonstraţii
complete şi a descrie „precis" aceste fenomene în Dacia, atât de
subtile şi de greu reperabile, îngreunează în mod subiectiv înfăţişarea
câtorva secole de istorie (care rămân, în fond, destul de puţin
cunoscute) prin nepotrivirea între o documentaţie lacunară şi
pretenţia de a înfăţişa încheieri, concluzii, delimitări cronologice,
chiar mai „exacte" decât îşi permit isto-

Le.,']*
 Bibliografie
riografiile care se ocupă de fenomene etnice şi lingvistice similare pe
baza unor informaţii istorice mai bogate.
Problema esenţială a celei de a doua jumătăţi a mileniului I este
aceea a etnogenezei românilor. Două teorii opuse (susţinute uneori cu
patimă, pe un fundal de interese exterioare cercetării ştiinţifice) s-au creat
în legătură cu acest proces: a) originea daco-romană şi autohtonia
poporului român în spaţiul carpato-danubian-pontic (admisă de
aproape toţi istoricii români şi de majoritatea istoricilor străini); b) for-
marea poporului român în sudul Dunării, de unde a imigrat în evul
mediu în teritoriul pe care-1 locuieşte în prezent.
Teza imigraţionistă a căpătat o formă închegată în special datorită
lucrării lui Robert Roesler, Romănische Studieri. Untersuchungen zur
ăkeren Geschichte Romăniens, Leipzig, 1871. Principalele argumente ale
lui Roesler, reluate apoi şi de alţii, se referă la lipsa de continuitate a
populaţiei în teritoriile nord-danubiene („extirparea" dacilor la începutul
epocii romane, deplasarea întregii populaţii la sudul Dunării prin retra-
gerea aureliană), slaba romanizare în Dacia, lipsa ştirilor despre populaţia
romanică şi apoi despre români la nordul Dunării în „mileniul întunecat".
Românii ar fi apărut ca popor în Balcani, de unde ar proveni caracterul
sudic (bulgăresc) al elementelor slave din limba română, caracterul
oriental şi slav al bisericii româneşti; tot aşa s-ar explica elementele din
limba română „împrumutate" din albaneză, ori lipsa elementelor ger-
manice din limba română.
Cercetarea istorică românească a combătut argumentele teoriei
imigraţioniste prin dovezile multiple aduse în favoarea teoriei
continuităţii sau explicând alte situaţii (tăcerea izvoarelor, chestiunile
lingvistice). Totuşi istoriografiei româneşti îi lipseşte o lucrare închegată,
fundamentală, asupra subiectului, în limitele documentaţiei obiective
sigure; mai există încă obsesia „demolării" argumentelor imigraţioniste, cu
toate că unele din aceste argumente aparţin demult doar domeniului
istoriei istoriografiei.
Din ignoranţă, ori pentru susţinerea unor idei politice, unele lucrări
contemporane, româneşti sau străine, n-au fost lipsite de exagerări,
interpretări forţate, tendenţioase a surselor scrise ori arheologice, cum se
întâmplă în unele pasaje din Erdeîy Tortânete, I, Budapest, 1986 (a se
vedea R. Harhoiu, Die Beziehungen zvAschen Romanen und Barbaren in
Siebenbiirgen in der Sicht einer ungarischen Geschichte Transilvaniens, în
„Dacia", XXXI, 1987, nr. 1-2) sau în Istoria militară a poporului român,
I, Bucureşti, 1984 (pp. 208-215: poporul român era format în sec. III!).
Pentru bibliografia şi teoriile referitoare la originea românilor, a se
vedea N. Stoi-cescu, Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul
problemei, dovezile continui' taţii, Bucureşti, 1980 şi A. Armbruster,
Romanitatea românilor. Istoria unei idei2, Bucureşti, 1993.
Principalele lucrări generale referitoare la etnogeneza românilor (în
afara celei ci' tate deja, a lui R. Roesler) sunt: A.D. Xenopol, Teoria lui
Roesler, Iaşi, 1884; Al. Phi-lippide, Originea Românilor. I. Ce spun
izvoarele istorice, Iaşi, 1925; G. Brătianu, Une e~nigme et un miracle
historique. Le peuple roumain, Bucureşti, 1937; C. Daicoviciu, E.
Petrovici, Gh. Ştefan, Laformation du peuple roumain et de sa langue,
Bucureşti, 1963; C. C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova,
1973; Gh. Ştefan, Formarea poporu' lui român şi a limbii sale, Bucureşti,
1973.
Cu privire la romanizare, a se vedea: C. Daicoviciu, Romanizarea
Daciei, în „Apulum", VII, 1968; D. Protase, Autohtonii fn Dacia,
Bucureşti, 1980; Al. Suceveanu, In legătură cu unele discuţii recente privind
procesul de romanizare, în „Thraco-Dacica", VI, 1985, nr. 1-2; D. Protase,
Procesul de romanizare şi dăinuirea romanităţii în Dacia, în
137
 De la începuturile civilizaţiei la sinteza românească

138
„Apulum", XXVII-XXX, 1990-1993; M. Babeş, Siebevburgen in
der Romerzeit. Zur Frage der Kontinuităt und der Romanisierung
der Geto-Daker, în Siebenburgen zur Zeit der R&mer und der
VOlkerwanderung (ed. W. Schuller), KSln, 1994. In aceste lucrări
se află indicaţii bibliografice referitoare la romanizare în general,
în Imperiul roman şi bibliografia românească privind acest
proces pe teritoriul României.
Izvoarele literare şi epigrafice ale perioadei de formare a
poporului român au fost editate. Comentarii la izvoarele literare:
St. Brezeanu, Les Roumains et „le silence des sources" dans le
„mille'naire obscur", în „Revue Roumaine d'Histoire", XXI,
1982, nr. 3-4; I. A. Pop, Românii şi maghiarii în secolele ÎX-XÎV,
Cluj-Napoca, 1996.
Mai bogată este documentaţia arheologică, care stă la baza
unor lucrări generale: Ligia Bârzu, La conanuiti de la crâation
materielle et spirituelle du peuple roumain sur le terii-toire de
l'ancienne Dacie, Bucureşti, 1980; D.Gh. Teodor, Romanitatea
carpato-dunăreană şi Bilanţul fn veacurile V-Xl e.n., Iaşi, 1981;
Ligia Bârzu, St. Brezeanu, Originea şi continuitatea românilor.
Arheologie şi tradiţie istorică, Bucureşti, 1991; D. Gh. Teodor,
Meşteşugurile la nordul Dunării de Jos în secolele IV-X1 d. Hr.,
Iaşi, 1996; Şt. Olteanu, Societatea carpato-danubiano-pontică în
secolele IV-X1, Bucureşti, 1997.
Sinteze regionale arheologice: K. Horedt, Untersuchungen zur
Friihgeschichte Siebenburgens, Bucureşti, 1958; O. Toropu,
Romanitatea târzie şi străromănii în Dacia Traiană sud-carpatică,
Craiova, 1976; D. Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile
V-XI e.n. Contribuţii arheologice la problema formării poporului
român, Iaşi, 1988; A. Be-jan, Banatul în secolele IV-XU,
Timişoara, 1995.
Monografii arheologice: Eugenia Zaharia, Săpăturile de la
Dridu. Contribuţie la arheologia şi istoria perioadei de formare a
poporului român, Bucureşti, 1967; eadem, Populaţia românească
în Transilvania în sec. VII-VIII (Cimitirul nr. 2 de la Bratei), Bucu-
reşti, 1977; Măria Comşa, Cultura materială veche românească
(Aşezările din sec. VIÎI-X de la Bucov-Ploieşti), Bucureşti, 1978;
K. Horedt, Meneşti. Grabungen in einer vor- und
fruhgeschichtlichen Siedlung in Siebenburgen, Bucureşti, 1979; D.
Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de.Carpaţi în sec. V-Vll e.n.
(Aşezarea de la Botoşana-Suceava), Bucureşti, 1984; idem,
Continuitatea populaţiei autohtone la est de Carpaţi. Aşezările din
sec. VI-XI de la Dodeşti-Vaslui, Iaşi, 1984; Gh. Postică, Românii
din Codrii Moldovei fn evul mediu timpuriu (Studiu arheologic pe
baza ceramicii din aşezarea Hansca), Chişinău, 1994.
Chestiunea aportului slav în etnogeneza românilor nu este
suficient lămurită.
Istoriografia sovietică susţinea că teritoriul Basarabiei a fost
populat între sec. VI şi XIV de slavi (care au slavizat complet
pe geţi) şi grupuri de nomazi; după această dată în zonă au
apărut şi români, venind din Carpaţi. Poporul moldovenesc sau
voloh şi limba moldovenească ar fi altceva decât poporul
român, respectiv limba română; moldovenii ar fi avut o evoluţie
separată, autonomă faţă de aceea a românilor. Această poziţie se
regăseşte şi în unele lucrări foarte recente (Petre P. Moldovan
(sic!), Moldovenii fn istorie, Chişinău, 1993), cu evidente
conotaţii politice actuale.
Atitudini politice au determinat şi poziţiile schimbătoare ale
istoriografiei din România referitoare la slavi. Dacă la sfârşitul
anilor '40 şi în anii '50 li se atribuiau în mod forţat slavilor
descoperiri aparţinând altor migratori ori autohtoni, în anii '70
şi '80 descoperiri slave au „devenit" autohtone. Este limpede că
începând cu sec. VI-VII în cultura romanică nord-danubiană se
amestecă slavii, în proporţii — obiectiv — greu de stabilit.
Pentru etapa secolelor VIII—XI, geneza şi semnificaţia
culturii Dridu sunt controversate. Pentru unii istorici străini, mai
cu seamă bulgari (S. Vaklinov, I. Bojilov etc.) această cultură ar
 fi exclusiv slavo-bulgară, fără nici un aport romanic, al
populaţiei

Bibliografie
autohtone. In context trebuie remarcat faptul că unii istorici bulgari de marcă (V. Be-şevliev,
Vasilka Tăpkova-Zaimova etc.) se îndoiesc de romanizarea tracilor şi de existenţa unei populaţii
romanice la sudul Dunării: la venirea bulgarilor, acolo existau doar slavi şi puţini traci
neromanizaţi. Şi unii istorici români (de exemplu C. Dai-coviciu după 1970) au avut rezerve cu
privire la caracterul „străromânesc/românesc" al culturii Dridu, considerând că definirea unei culturi
arheologice comune — nord- şi sud-dunăreană — drept „străromânească" ar alimenta teze
imigraţioniste.
Pentru glotogeneză, a se vedea: I. I. Russu, Etnogenezei românilor. Fondul autohton traco-dacic şi
componenta latino-romanică, Bucureşti, 1981, unde se reia, în bună măsură, materialul din cartea
anterioară a savantului clujean, Elemente autohtone fn limba română, Substratul comun româno-
albanez, Bucureşti, 1970. Pentru formarea limbilor romanice — excelenta sinteză a lui C. Tagliavini,
Originile limbilor neolatine, Bucureşti, 1977. In chestiunea limbii române, a se mai vedea I. Pătruţ,
Studii de limbă română şi slavistică, Cluj-Napoca, 1974; I. Coteanu, Originile limbii române,
Bucureşti, 1981; H. Mihăescu, La langue latine dans le sud-est de l'Europe, Bucureşti-Paris, 1978.
 Partea a Ii-a

L)e la geneza statelor româneşti

la naţiunea română
■?
#•••
 VJeneza statelor româneşti
(secolele XI-XIV)

în secolele X-XIII, în urma destrămării dominaţiei

slavilor la nordul şi sudul Dunării, romanitatea răsăriteană
apare din ce în ce mai frecvent în sursele epocii. Românii
din aria carpato-dunăreană şi din Peninsula Balcanică,
numiţi vlahi de străini, în diverse variante, termen care
exprimă în traducere romanitatea lor, sunt semnalaţi nu
numai ca entitate etnică dar şi în cadrul organizaţiilor lor
autonome, cu structurile lor politice, militare şi
ecleziastice, cuprinse în vaste conglomerate plurietnice din
Europa Centrală, Răsăriteană şi Sud-Estică.
Asaltate şi în pericol de a fi anihilate de Imperiul
Bizantin la sfârşitul secolului XII şi de ungurii instalaţi în
Pannonia încă de la începuturile expansiunii lor spre
răsărit, autonomiile româneşti au evoluat în cele din urmă
spre formula statului independent. Cel alcătuit de românii
balcanici la sfârşitul secolului XII a avut existenţă efemeră,
fiind resorbit de masa numeric superioară a slavilor. In
schimb, evoluţia spre stat a devenit un fapt durabil la
nordul Dunării unde elementul românesc era precumpă-
nitor; ea a fost accelerată în cursul secolului XIII şi în
secolul următor de politica Regatului Ungar de anihilare a
autonomiilor româneşti din Transilvania şi de tendinţele
sale de dominaţie la sud şi răsărit de Carpaţi. Rezultatul
acestei accelerări a fost constituirea Ţării Româneşti şi a
Moldovei ca state independente.
Pe măsura consolidării independente a celor două state
româneşti, regalitatea ungară a desfăşurat un vast efort de
îngrădire şi suprimare a libertăţilor românilor din lăuntrul
arcului carpatic.

ixomanitatea răsăriteană: de la autonomie la stat. Apariţia romanităţii

răsăritene în izvoarele bizantine, ruse şi ungare, după câteva secole de
tăcere aproape absolută în privinţa ei, a fost urmarea destrămării în
secolele X şi XI a hegemoniei şi unităţii slave în Europa Centrală şi
Sud-Estică. Instalarea ungurilor în câmpia pannonică şi apoi
cuceririle lor, după
143

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

144
creştinarea Regatului Ungar, în răsăritul şi sud-estul european,
precum şi ofensivele încununate de succes ale împăraţilor Ioan
Tzimiskes şi Vasile II, care în două reprize au anihilat primul Tarat
Bulgar, mai întâi în estul apoi în vestul Peninsulei Balcanice, au
adus în lumina izvoarelor una din principalele realităţi ale
regiunii, anterior acoperită de elementul dominant slav:
romanitatea răsăriteană şi autonomiile ei regionale.
în secolele XI-XIII această populaţie romanică şi structurile ei
politice şi ecleziastice erau răspândite pe o vastă întindere, din
sudul Peninsulei Balcanice şi până în nordul arcului carpatic.
Autonomiile teritoriale ale romanităţii răsăritene poartă în sursele
epocii denumirea de Vlahia, Vlahia de Sus, Vlahia de Jos, Vlahia
Mare, Vlaşca Zemlja, Terra Blacorum, Tierre a Blas,
Walachenland etc, denumiri care exprimă sintetic realităţile lor
constitutive: caracterul lor romanic şi existenţa lor autonomă în
cadrul unor mari complexe plurietnice: Imperiul Bizantin, Regatul
Ungar şi succesivele „imperii ale stepelor" (peceneg, cuman,
tătar). O parte din aceste autonomii au supravieţuit timp de secole
pe temeiul înţelegerilor convenite cu puterile care au dominat
spaţiul est şi sud-est european; compromisuri în cadrul cărora, în
schimbul obligaţiilor de tribut şi de ajutor militar, ţările îşi păstrau
autonomia şi structurile lor tradiţionale.
De întindere şi însemnătate variată, autonomiile româneşti
erau grupări de sate şi cătune, modelate în general după cadrul
geografic în care se alcătuiseră: văile unor râuri, depresiuni
intramontane, zone protejate de munţi şi păduri. In acest cadru şi-
au găsit ocrotire autohtonii împotriva succesivelor invazii ale
călăreţilor stepei şi a raidurilor lor de jaf şi distrugere. Muntele şi
pădurea, fortăreţe naturale, au îndeplinit timp de secole o funcţie
vitală salvatoare în istoria românească şi au intrat adânc în con-
ştiinţa colectivă a poporului român.
Aşezările rurale risipite în cuprinsul unor ţări erau conduse de
cnezi sau juzi cu funcţii judecătoreşti sau administrative (în sudul
Dunării ei apar sub denumirea de celnid). Puterea unora dintre
cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe sate dintr-o arie
geografic-politic delimitată; „ţările", autonomii politice născute
din asocierea mai multor sate, depindeau de un centru de putere
străin, fie direct fie prin intermediul unei căpetenii militare,
voievod în terminologia politică slavă adoptată de autohtoni, dux în
izvoarele străine de limbă latină contemporane. Satul, cadrul
principal de convieţuire socială, grupa familiile de ţărani, populaţie
agricol-pastorală, care folosea în comun o parte din teritoriile aflate
în stăpânirea sa.
în secolele X-XII, autonomiile teritorial-politice ale romanităţii
răsăritene, vlahi, valahi în izvoarele străine, români, armâni în
vorbirea proprie, îşi semnalează existenţa fie direct, sub denumirea
de „ţară a vlahilor", fie prin intermediul structurilor şi acţiunilor
lor politice şi militare.
 Qenezfl statelor romdneţti
în vastul spaţiu balcanic, readus sub stăpânire bizantină în cea
mai mare parte la trecerea dintre secolele X-Xl, sunt semnalate
primele realităţi politice româneşti. în a doua jumătate a secolului X,
în Tessalia, tema Elladei, fiinţa un comandament (arhe) al vlahilor,
nucleul Vlahiei Mari (Megali Vlahia) de mai târziu. în teritoriul
fostului Tarat Bulgar de curând anihilat, împăratul Vasile 11 a înfiinţat
o episcopie a vlahilor „din întreaga Bulgarie" (1020), organizaţie
bisericească autonomă căreia aveau să-i urmeze şi alte manifestări de
autonomie.
Când s-au aşezat în câmpia pannonică la sfârşitul secolului IX,
ungurii au găsit în regiune, potrivit primelor lor cronici, o populaţie
romanică pe care au supus-o, impunându-i diferite obligaţii. Cea mai
specifică dintre acestea sub raport fiscal era darea în animale; cel mai
târziu sub regele Ştefan 1, care a creat Regatul Ungar şi a impus
ungurilor creştinismul, a fost adoptată o reglementare generală a
acestei obligaţii a românilor din cuprinsul regatului, ceea ce lasă să se
întrevadă existenţa unui statut negociat, înlăuntrul arcului carpatic şi
în Transilvania, adusă în etape sub autoritatea coroanei ungare,
cuceritorii au descoperit în cursul înaintării lor structurile politice
româneşti cu care s-au înfruntat cu armele sau au negociat acorduri de
închinare şi suzeranitate. Cel dintâi obstacol pe care l-au întâlnit în
expansiunea lor în Transilvania şi l-au înlăturat a fost, potrivit celei
mai vechi istoriografii maghiare, un voievodat românesc, al cărei con-
ducător a căzut în lupta cu năvălitorii. Preluată de învingători,
instituţia voievodatului avea să rămână timp de secole întruchiparea
cea mai de seamă a autonomiei Transilvaniei în raport cu regalitatea
ungară.
în etapa următoare a expansiunii lor în Transilvania cu ajutorul
unor forţe auxiliare, ungurii au venit în contact cu alte realităţi
politice sau militare româneşti sau de simbioză româno-pecenegă.
Poemul german Niebelungenlied semnalează existenţa unui duce
(Herzog) „Ramunc din ţara Vlahilor" (Walachenland). Până în primele
decenii ale secolului XIII şi-au păstrat caracterul originar de
formaţiuni politice româneşti Ţara Oltului şi Ţara Haţegului din sudul
şi sud-vestul Transilvaniei; tot în această zonă, sursele ungare
menţionează existenţa unei „păduri a românilor şi a pecenegilor" (silva
blacorum et bissenorum), o rămăşiţă a unei mai vechi realităţi politice
înlăturate o dată cu expansiunea spre sud a regatului. Un corp de
oaste al acestor autonomii româneşti a participat între 1211 şi 1213
alături de unităţile militare ale altor autonomii etnice din Transilvania
— saşi, secui, pecenegi — la o expediţie a Regatului Ungar în
Bulgaria, la Vidin.
înaintând la sud şi răsărit de Carpaţi în primele decenii ale
secolului XIII, regalitatea a găsit alte ţări (terrae) româneşti pe care s-
a străduit şi a reuşit să le aducă temporar sub puterea sa, în diferite
grade de dependenţă, în Ţara Severin, aşezată între Carpaţii
Meridionali, Dunăre şi Olt, denumită astfel după centrul fortificat de
la Turnu Severin, coexistau un banat
145
146
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
— comandament militar — întemeiat de regalitatea ungară în deceniul al patrulea al secolului
XIII, o ţară românească, sub un cneaz-voievod român, Litovoi, şi două cnezate subordonate
acum direct regalităţii ungare. în Cu-mania, vast teritoriu care se întindea la răsărit de râul Olt
până departe în stepele nord-pontice, se afla o altă ţară voievodală românească sub voievodul
Seneslau. Şi una şi cealaltă erau produsul unui stadiu avansat de concentrare politico-
teritorială românească.
Şi aceste ţări româneşti, ca de altminteri toate celelalte, dispuneau de structuri militare
(apparatus bellicus) nu neglijabile de vreme ce regalitatea le-a impus, pe lângă alte condiţii, şi
pe aceea de sprijin armat în războaiele pe care le purta împotriva adversarilor săi. Entităţi
politice şi militare, ţările româneşti aveau şi organizaţii ecleziastice corespunzătoare, episcopi şi
episcopii, a căror existenţă în Cumania e semnalată de un act papal din 1234.
Autonomiile româneşti din nordul Peninsulei Balcanice şi din spaţiul carpato-dunărean au
fost supuse unui puternic asalt cu tendinţă de anihilare în secolele XI—XIII din partea
Imperiului Bizantin în sud, din partea Regatului Ungar în nord. Ameninţate să dispară, ele au
reacţionat, marcând, în efortul lor de apărare, trecerea de la ţară, cadrul politic tradiţional, la
stat.
Cel dintâi stat creat de romanitatea răsăriteană a fost opera vlahilor din nordul Peninsulei
Balcanice. După o strânsă cooperare militară cu Imperiul Bizantin, care a culminat în zilele
împăratului Manuel I Comnenul (1143-1180), vlahii din nordul Peninsulei Balcanice şi-au
văzut grav ameninţate privilegiile la sfârşitul secolului XII de fiscalitatea apăsătoare a
dinastiei întemeiate la Bizanţ de familia Anghelos. încercând zadarnic să obţină de la împărat
confirmarea privilegiilor de care se bucuraseră înainte, statutul de autonomie în schimbul
serviciilor militare prestate imperiului, vlahii din Munţii Balcani s-au răsculat în 1185 sub
conducerea fraţilor Petru şi Asan. Sprijinită puternic de cumanii şi vlahii din nordul Dunării,
răscoala, la care s-au asociat mai târziu şi bulgarii, a reuşit să reziste asalturilor repetate ale
oştilor bizantine. în cele din urmă, Bizanţul a fost silit să încheie pace cu statul vlaho-bulgar
format în nordul Peninsulei Balcanice, care a asumat în anii următori o însemnată funcţie
internaţională.
Ameninţat de forţele cruciatei în expansiune în Europa Sud-Estică, noul stat a recunoscut
supremaţia spirituală a Romei, sub cel de al treilea suveran al său, Ioniţă cel Frumos
(Calojoannes, 1197-1207), recunoscut la rândul său de papa Innocenţiu III ca „rege al vlahilor
şi bulgarilor". Legătura cu Roma a prilejuit o puternică afirmare a conştiinţei originii romane
la vlahii nord-balcanici, componentă esenţială a conştiinţei de sine a românilor de
pretutindeni şi din toate timpurile.
Sub Ioan Asan II (1218-1241), statul vlaho-bulgar a atins expansiunea şi influenţa sa
internaţională cea mai largă. Dar, intrat în conflict cu
 Geneza statelor româneşti
Imperiul Latin de Constantinopol şi cu Regatul Ungar, aşadar prins în cleştele
cruciatei, statul vlaho-bulgar a rupt legătura cu Roma şi a revenit la confesiunea
răsăriteană restabilind relaţiile cu patriarhia bizantină. Noul curs politic a
consolidat tendinţa de revenire la tradiţia politică a Taratului Bulgar; tradiţia
politică a statului bulgar devine acum predominantă în vreme ce rolul elementului
vlah se estompează tot mai mult. Desăvârşirea acestei evoluţii a anihilat caracterul
originar al statului creat de vlahii balcanici. Destinul politic al romanităţii
răsăritene s-a înfăptuit de acum înainte definitiv în nordul Dunării.
Expansiunea spre răsărit a ungurilor, instalaţi în câmpia pannonică la sfârşitul
secolului IX, s-a lovit de rezistenţa armată a populaţiilor slave, turanice şi
româneşti dinlăuntrul şi din afara arcului carpatic şi a organizaţiilor lor politice, în
cadrul cărora elementul slav şi turanic s-a asimilat progresiv în masa numeric
superioară a românilor. în nordul Transilvaniei, dominaţia triburilor ungare s-a
instaurat, potrivit primei scrieri istorice ungureşti, Gesta Hungarorum, după
înfrângerea unei căpetenii româneşti locale, dux, anume „Gelou quidam Blacus".
Slavii, care aveau să dispară în secolele următoare în masa românească, lăsând o
bogată moştenire în toponimia Transilvaniei, apar încă menţionaţi în simbioză cu
românii în cronica ungară.
înainte de a intra în Transilvania, ungurii au anihilat prin lupte grele ducatul
lui Menumorut, conducător de origine probabil slavă, în cuprinsul căruia se aflau
şi autonomii teritorial-politice româneşti; una dintre acestea, un castru cu teritoriul
adiacent, a persistat în regiunea Medieşul Aurit până la începutul secolului XIII,
când a fost luată „din mâinile valahilor schismatici" de către regalitatea ungară şi
dăruită unei familii nobiliare ungare.
Cucerirea, subordonarea şi integrarea formaţiunilor politice româneşti a
continuat şi s-a accentuat în secolele XI—XIII şi a luat forme tot mai sistematice pe
măsura înaintării ungurilor spre centrul şi sudul Transilvaniei. Adoptarea de către
regalitatea ungară după anul 1000 a formelor de organizare politică şi ecleziastică
ale lumii apusene a dat şi expansiunii ungare caracter mult mai organizat şi eficace.
în această nouă etapă a cuceririlor lor, ungurii au evoluat de la formele tradiţionale,
tribale, de dominaţie şi exploatare prin tribut şi concurs militar a popoarelor
dominate, la preluarea conducerii directe asupra acestora, la anihilarea structurilor
lor politice ancestrale şi în cele din urmă la asimilarea confesională şi etnică a
elitelor lor social-politice. Comitatul regal, cadru administrativ şi militar, a fost
instalat peste vechile ţări ale autohtonilor, în vreme ce episcopatul catolic a încadrat
sub raport ecleziastic vastul conglomerat teritorial şi etnic supus coroanei Sfântului
Ştefan, cu tendinţe asimilatoare tot mai manifeste pe măsura accentuării
antagonismului dintre Roma şi Bizanţ.
147
■
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

148
 Extinderea stăpânirii Regatului Ungar spre centrul şi sudul
Transilvaniei, până la limita Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni,
s-a înfăptuit cu concursul secuilor, popor de origine controversată
astăzi încă, şi al coloniştilor germani, instalaţi de regii Ungariei
din a doua jumătate a secolului XII pe baza unor largi privilegii.
Secuii, luptători de avangardă ai oştilor ungare, au fost
progresiv deplasaţi spre răsăritul Transilvaniei pe măsura extinderii
puterii regatului. Instalaţi în cele din urmă pe linia Carpaţilor
Răsăriteni pentru apărarea trecătorilor, ei au convieţuit cu românii
din regiune, de la care au împrumutat, potrivit lui Simon de Keza,
cel de al doilea istoric al ungurilor, însemnate elemente de
civilizaţie, mai ales folosirea scrisului. Cu timpul, în secolele XIII şi
XIV, pe baza vechilor lor privilegii, ei au constituit o zonă
autonomă în Voievodatul Transilvaniei, recunoscută de regalitatea
ungară.
Sudul Transilvaniei a fost adus sub controlul efectiv al
Regatului Ungar cu concursul elementului germanic. Sosiţi în
grupuri mici, sub conducerea unor greavi (comites), coloniştii
germani, cunoscuţi în general sub denumirea de saşi (Saxones), s-
au instalat în principal în regiunea Orăştiei, a Sibiului, a
Târnavelor şi în Ţara Bârsei, în sud-estul Transilvaniei. Alt grup
de colonişti germani s-a aşezat în nordul ţării, în regiunea Bistri-
ţa-Năsăud.
Exponenţi principali ai influenţei occidentale în Transilvania,
saşii au întemeiat sate prospere şi au avut o contribuţie de primă
însemnătate la dezvoltarea comerţului, a meşteşugurilor şi a
mineritului. Viaţa urbană a Transilvaniei a cunoscut un puternic
impuls datorită activităţii lor. Oraşe ca Sibiu (Hermannstadt),
Braşov (Kronstadt), Sighişoara (Schâssburg), Mediaş (Mediasch),
Bistriţa (Bistritz) şi altele au cunoscut o excepţională dezvoltare ca
autonomii urbane săseşti, cu instituţii de autoguvernare proprii, în
1211, regele Andrei II a instalat în Ţara Bârsei Ordinul Cavalerilor
Teutoni, cu misiunea de a opri invaziile cumanilor din Câmpia
Dunării în Transilvania şi pentru a deschide calea expansiunii
Regatului Ungar la sud şi răsărit de Carpaţi.
în 1224, tendinţa coloniştilor germani din Transilvania de a se
organiza în comun pe bază autonomă a cunoscut o primă
consacrare, înscrisă în marele privilegiu care le-a fost acordat de
acelaşi Andrei II saşilor din regiunea Sibiului (Andreanum). în
secolele următoare, privilegiul avea să fie extins asupra majorităţii
aşezărilor săseşti din Transilvania, constituind baza autonomiei
saşilor.
Ca şi secuii, şi saşii au intrat în contact cu românii aflaţi în
teritoriile pe care le-au colonizat. Teritoriul ocupat de cavalerii
teutoni în Ţara Bârsei se afla în contact nemijlocit cu o „ţară a
românilor" {terţa blacorum), foarte probabil Ţara Oltului, numită
mai târziu Ţara Făgăraşului, cuprinsă între segmentul transilvan al
râului Olt şi Carpaţii Meridionali.
 Qenezfi statelor româneşti
Ajungând la apogeul extinderii sale teritoriale, în primele decenii ale
secolului XIII, Regatul Ungar a depăşit în forţă linia Carpaţilor la sud şi
răsărit, cu tendinţa de a anexa noi teritorii. După înlăturarea din aceste
regiuni a hegemoniei cumanilor nomazi, regatul a intrat şi aici, ca şi în
Transilvania, în contact cu românii şi cu structurile lor politice tradiţionale pe
care s-a străduit să şi le subordoneze şi, în unele cazuri, să le suprime. Ţările
româneşti din acest spaţiu întins au fost fie anexate Regatului Ungar, sub
căpetenii numite de rege, fie, potrivit unui act regal, „lăsate" românilor în
condiţii de dependenţă faţă de puterea suzerană. între cele din prima
categorie sunt semnalate cnezatele lui Ioan şi Farcaş în Ţara Severinului şi
Regatul Cumaniei la răsărit de Olt. în a doua categorie se aflau „ţara cne-
zatului voievodului Litovoi", despre care regele Bela IV afirmă că a „lăsat-o"
românilor, „după cum au stăpânit-o şi până acum" şi „ţara lui Se-neslav
voievodul românilor", „lăsată" acestora în aceleaşi condiţii ca şi ţara lui
Litovoi. în schimbul libertăţii recunoscute de rege, cele două ţări voievodale
erau îndatorate să participe cu forţele lor armate la războaiele defensive ale
Regatului Ungar.
Concomitent cu expansiunea teritorială a Regatului Ungar în prima
jumătate a secolului XIII s-a manifestat tendinţa bisericii catolice de a
atrage în dependenţa scaunului papal teritoriile şi popoarele intrate în aria de
dependenţă a regilor arpadieni. Puternic stimulat de cucerirea Constan-
tinopolului de către latini în 1204 — interpretată de Roma ca manifestare a
voinţei divine şi ca o îndatorire de a suprima „schisma" bisericii răsăritene în
tot spaţiul pe care îl cuprinsese —, valul prozelitismului catolic nu i-a ocolit
nici pe români.
în 1205, papa Inocenţiu III aproba trecerea în dependenţa arhiepiscopiei
din Calocea a unei episcopii ortodoxe din ţara „cneazului Bela" (Bâlea). Trei
decenii mai târziu, la hotărârea imperativă a papalităţii, regele Andrei II şi-a
luat angajamentul să-i aducă la ascultare faţă de biserica romană şi de ierarhia
catolică locală pe românii din Cumania, în 1234, papa Grigore IX a luat
hotărârea de a-i înlătura pe „falşii episcopi" ai românilor din Cumania care
urmau să depindă în viitor de un vicar al episcopului catolic al cumanilor.
La apus de râul Olt, în „ţara Severin", pe terenul pregătit de misionarii
dominicani, atestaţi în provincie în 1237, regalitatea ungară s-a străduit să
întemeieze o episcopie catolică în dependenţa ierarhiei proprii. Integrarea
spaţiului românesc în aria de acţiune a cruciatei, prezenţa ordinelor călu-
gărilor cavaleri — teutoni şi ioaniţi — înlăuntrul şi în afara arcului carpatic a
dat un puternic impuls prozelitismului catolic în lumea românească.
Lupta împotriva „schismei" şi a „schismaticilor" a fost însoţită de un nou
val de deposedare de stăpâniri de pământ a aderenţilor bisericii răsăritene.
Acum, folosind acest pretext, legalizat de biserica romană, care i-a
149
1 I
150
De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna
asimilat pe schismatici ereticilor, ale căror bunuri erau supuse confiscării,
regalitatea şi nobilimea ungară au acaparat noi teritorii româneşti, aflate în aria
lor de acţiune. Scurt timp după 1204, este preluat castrul de la Medieş „din
mâinile valahilor schismatici" şi tot acum a dispărut „ţara fiilor lui Bela
cneazul"; în acelaşi deceniu Ţara Oltului pierde un teritoriu, „pământ luat de la
români", în favoarea mănăstirii Cârţa. în deceniile următoare regalitatea
ungară impune la conducerea Ţării Oltului o căpetenie ungară, suprimând
astfel una din cele mai puternice autonomii româneşti din Transilvania; în
acelaşi timp, Ţara Haţegului a fost desprinsă din legătura ei politică cu
voievodatul transcarpatic al lui Litovoi şi a fost încadrată în structurile
administrative ale Regatului Ungar.
Dincolo de Carpaţi, unde ostile regale au pătruns masiv în deceniile al
treilea şi al patrulea al secolului XIII, regalitatea ungară a reorganizat din
punct de vedere politic spaţiul cucerit introducând distincţia între „ţările" pe
care le-a „lăsat" românilor, cu titlu vasalic, şi cele trecute direct în stăpânirea
sa.
Expansiunea ungară în afara arcului carpatic a fost puternic frânată ca
urmare a marii invazii mongole în Europa Centrală şi a constituirii unui stat
mongol cu capitala pe fluviul Volga, Hoarda de Aur, evoluţie care a modificat
întreaga situaţie politică a regiunii.
In 1241, după ce, în anii anteriori, zdrobise rezistenţa cnezatelor ruse,
oastea mongolă sub conducerea lui Bătu han s-a îndreptat spre Ungaria a cărei
subjugare, în concepţia conducerii mongole, urma să ofere o bază pentru
asaltul împotriva restului Europei. Una din aripile marii armate a intrat în
Cumania apuseană despărţindu-se în trei aripi: cea dintâi a pătruns în
Transilvania prin Carpaţii Răsăriteni şi, după cucerirea aşezărilor săseşti de la
Rodna şi Bistriţa, s-a îndreptat spre Ungaria; o altă oaste a trecut munţii prin
pasul Oituz şi a zdrobit în Ţara Bârsei oastea voievodatului transilvan; al
treilea corp mongol a avut misiunea de a anihila forţele armate ale „vlahilor
negri" (karaulagh), sau ale „popoarelor ulagh", adică ale voievodatelor şi
cnezatelor din cuprinsul Cumaniei. După înfrângerea acestora, mongolii au
ajuns la hotarul ţării lui Mişelau — identificat cu Seneslav —, a cărui oaste de
asemenea au înfrânt-o. Zdrobirea oştii regale ungare în aprilie 1241 la locul de
vărsare a râului Sâjo în Tisa a precipitat criza de structură a regatului şi a
slăbit considerabil puterea sa de expansiune în deceniile care au urmat.
Pentru a organiza apărarea împotriva mongolilor, care în 1242 s-au retras
în stepele ruse, constituind însă în continuare o mare primejdie pentru
Europa Centrală, Ungaria a făcut din nou apel la forţele cruciatei, în temeiul
privilegiului din 1247 al regelui Bela IV, un detaşament al Ordinului
Cavalerilor Ioaniţi a fost instalat la Dunărea de Jos, la Severin, cu

•
 (jeneza statelor româneşti
misiunea de a apăra regatul împotriva tătarilor şi de a participa la
expediţiile organizate de rege în Peninsula Balcanică.
Şocul suferit de Ungaria ca urmare a invaziei mongole şi scăderea
masivă a resurselor regalităţii a silit conducerea regatului să apeleze
mai mult decât în trecut la forţele militare ale popoarelor din aria sa
de dominaţie şi hegemonie, între care şi românii. în chiar anii invaziei,
românii de pe versantul transilvănean al Carpaţilor Răsăriteni au
organizat, împreună cu secuii, apărarea trecătorilor. Cei din afara
Carpaţilor, care opuseseră rezistenţă invadatorilor mongoli, au fost
integraţi în sistemul defensiv şi ofensiv a cărui organizare a fost
încredinţată cavalerilor ioaniţi. Privilegiul regal din 1247 a statuat
obligaţia ţărilor lui Litovoi şi Seneslau, reconfirmate în autonomiile
lor, de a participa cu forţele lor militare („cum appa~ ratu suo
bellico") la acţiunile militare ale ordinului.
Apelul la forţele militare ale românilor din Transilvania şi din
teritoriile extracarpatice a fost însoţit de o sensibilă relaxare a
presiunii politice şi confesionale. Acţiunea clerului catolic şi a
misiunilor dominicane, foarte active în teritoriile extracarpatice
înainte de invazia mongolă, a pierdut considerabil în intensitate după
1241. în Transilvania, românii încep să se manifeste pe plan politic, se
afirmă tendinţa de încadrare a lor în evoluţia generală spre regimul
stărilor privilegiate, la fel ca nobilii unguri, saşii şi secuii. în 1288,
arhiepiscopul de Esztergom, exponent de frunte al luptei susţinute de
ierarhia catolică împotriva regelui Ladislau Cumanul, a apelat fără
discriminare la cele trei „naţiuni" (stări) privilegiate şi la românii din
„comitatele transilvane de Sibiu şi Bârsa". Şi Ţara Făgăraşului a revenit
sub stăpânire românească după înlăturarea, în urma invaziei tătare, a
familiei nobiliare ungare aşezată anterior în fruntea ei.
A doua invazie mongolă din 1260-1261 a redus şi mai mult
influenţa regatului în spaţiul extracarpatic. Instituirea unui
comandament mongol permanent la gurile Dunării, sub conducerea
gengishanidului Nogai, a apropiat mult primejdia mongolă de Regatul
Ungar şi a constituit un puternic factor de presiune în vecinătatea sa.
Voievodatul românesc din stânga Oltului a ieşit acum din sfera de
hegemonie a Ungariei. Şi românii din dreapta Oltului, din „Ţara
Severin", se răscoală împotriva dominaţiei ungare în deceniul al
optulea al secolului XIII, în împrejurările turburi ale începutului
domniei regelui Ladislau Cumanul. în conjunctura favorabilă creată
de acţiunea forţelor centrifuge din regat, voievodul Litovoi şi fraţii săi
au ocupat teritoriile anexate anterior de regii Ungariei în Ţara Severin,
refuzând în acelaşi timp să mai trimeată regelui veniturile care i se
cuveneau în virtutea stăpânirii de până atunci. în lupta care a urmat,
voievodul Litovoi a fost înfrânt iar fratele său Bărbat a recunoscut din
nou suzeranitatea regelui. Dar, deşi tributul regal „a fost restaurat",
teritoriile pierdute au rămas în stăpânirea voievodatului oltean; fapt
care a marcat o etapă
151
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea romană
însemnată a procesului de emancipare a teritoriului
sudcarpatic de sub dominaţia Regatului Ungar.
Criza regatului la sfârşitul secolului XIII, măcinat de
acute contradicţii interne, sociale, politice şi religioase, şi
supus unor puternice presiuni externe, dintre care cea mai
primejdioasă a rămas şi în aceşti ani statul mongol al
Hoardei de Aur, a precipitat mişcarea de emancipare a
românilor din afara arcului carpatic. Ultimii ani ai domniei
lui Ladislau Cumanul s-au caracterizat printr-o puternică
înfruntare în Ungaria între politica de colaborare cu
mongolii, care au năvălit din nou în regat în iarna 1285-
1286, şi tendinţa reprezentată de ierarhia catolică a ţării de
revenire la programul cruciatei. Procesul de destrămare a
regatului în principate teritoriale cvasiindependente s-a
accelerat. încercarea ultimului rege din dinastia arpadiană
Andrei III (1290-1301) de a opri această evoluţie s-a
dovedit zadarnică.
în convulsiunile de sfârşit ale primei dinastii ungare,
românii de la sud de Carpaţi înlătură cu desăvârşire
suzeranitatea regatului. După o nouă invazie mongolă în
1292 în teritoriile sudice ale Ungariei, banii de Severin au
încetat de a mai figura pe lista demnitarilor unguri.
Dispariţia ultimului punct de control al regatului în „Ţara
Severinului" .a înlesnit desăvârşirea încercării lui Litovoi
de a înlătura dominaţia ungară. Voievodatul de la răsărit
de Olt se desprinsese încă dinainte de sub suzeranitatea
ungară.
Sosit în Transilvania în grabă, în primăvara anului
1291, pentru a soluţiona gravele probleme ale provinciei,
regele Andrei III a consolidat privilegiile nobililor unguri,
ale saşilor şi secuilor, şi în acelaşi timp a anulat din nou
autonomia Ţării Făgăraşului, închizând perspectiva
evoluţiei românilor din voievodat spre statutul de naţiune
privilegiată, egală în drepturi cu celelalte naţiuni.
Dubla evoluţie a situaţiei românilor în raport cu
Regatul Ungar — progresiva emancipare a celor de la sud
de Carpaţi, pierderea autonomiei înlăuntrul arcului
carpatic — a precipitat constituirea Ţării Româneşti ca
stat independent, prelungire în timp şi încununare a
autonomiilor premergătoare cu acelaşi nume, şi a înlesnit
apariţia, câteva decenii mai târziu, la răsărit de Carpaţi, a
celui de al doilea stat românesc.

152
 f
ntemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei. Apariţia pe harta
politică a Europei a Ţării Româneşti şi Moldovei în cursul
secolului XIV, proces care a consacrat politic supravieţuirea
romanităţii nord-dunărene în îndelungata perioadă a migraţiilor, a
fost rezultatul împletirii a trei linii de evoluţie interdependente:
concentrarea formaţiunilor politice în cadre teritorial-politice
unitare; crearea instituţiilor supreme, laice şi ecleziastice, ale
puterii autonome; eliberarea teritoriului celor două state de sub
domi-

Qenezfl statelor româneşti

naţiile străine înlăuntrul graniţelor lor istorice, astfel cum s-au conturat în secolul
XIV. Momentul decisiv al constituirii statelor, exprimat de tradiţia istorică prin
termenii de „descălecat" şi „întemeiere", a fost înlăturarea dominaţiei teritoriale a
Regatului Ungar.
Anihilarea autonomiei Făgăraşului în 1291 de către regele Andrei III a coincis,
potrivit tradiţiei istorice a Ţării Româneşti, cu trecerea munţilor de către „Negru
Vodă", personaj a cărui identitate reală e necunoscută, şi instalarea sa la Câmpulung,
unde şi-a „mutat" scaunul. Câmpulungul, până atunci un avanpost al Regatului
Ungar, sediu al unei înfloritoare comunităţi catolice, alcătuită din saşi şi unguri,
etapă importantă a drumului comercial care lega Transilvania cu Dunărea de Jos şi
cu Marea Neagră, a devenit acum cea dintâi reşedinţă a domniei Ţării Româneşti,
locul unde au fost îngropaţi primii ei domni. Tradiţia e confirmată aşadar de realitatea
istorică. Dispariţia autonomiei româneşti din Făgăraş şi concomitenta pierdere a
Câmpulungului de către Regatul Ungar au marcat momentul final al desprinderii de
coroana ungară a teritoriilor sud-carpatice aflate până atunci sub dominaţia ei.
„Descălecatul" la Câmpulung a fost urmat de „întemeierea" ţării, adică de
agregarea formaţiunilor politice preexistente, cnezate şi voievodate. Potrivit tradiţiei
cronicăreşti a Ţării Româneşti, procesul agregării în stânga Oltului a pornit din
Câmpulung, a cuprins Argeşul, care avea să devină cel de al doilea „scaun" al
domniei, după care ţara s-a „lăţit" „până la Dunăre şi în Şiret" şi probabil, spre
gurile Dunării; integrare teritorială înfăţişată de tradiţie ca un fapt de expansiune
demografică.
Desăvârşirea „întemeierii" Ţării Româneşti a avut loc o dată cu unirea teritoriilor
de la apus de râul Olt cu voievodatul din Câmpulung, care s-a produs ca act de
„închinare" a căpeteniilor voievodatului lui Litovoi faţă de mai puternicul voievod
din stânga Oltului. Actul de închinare a consacrat în cazul acesta nu o simplă
anexiune ci integrarea în Ţara Românească a unei puternice autonomii teritoriale,
autonomie cvasistatală, care a caracterizat timp de secole statutul Olteniei.
Primele ştiri cu privire la statul constituit la sud de Carpaţi vin din sfera
Regatului Ungar. Restaurarea unităţii regatului sub o nouă dinastie, de origine
franceză, casa de Anjou, în persoana regelui Carol Robert, s-a realizat cu sprijinul
masiv al papalităţii şi pe temeiul colaborării cu nobilimea împotriva magnaţilor, după
două decenii de înfruntare între puterea centrală şi forţele centrifuge. într-un stadiu
avansat al efortului restaurator al lui Carol Robert, în cursul luptelor purtate de
ostile sale în Banat, el a avut de înfruntat şi ostilitatea noului stat românesc, realizat
prin unirea voievodatelor din stânga şi din dreapta Oltului. Conducător al noului stat
era acum Basarab, „marele voievod" (7—1352), titlu care exprimă recunoaşterea
întâietăţii puterii sale de către ceilalţi voievozi din cuprinsul ţării, a
153
■&■■

I
154
De Ia geneza statelor româneşti la naţiunea româna
căror urmă, de altminteri, a dispărut definitiv chiar din această vreme. în
1324, când amintea contactele diplomatice stabilite cu „Basarab, voievodul
nostru transalpin", Carol Robert înregistra procesul de unificare teritorială
înfăptuit în deceniile anterioare la sud de Carpaţi, unde formaţiunile politice
multiple se contopiseră într-un singur stat, „Terra Transalpina", „Terra
Bazarab", în terminologia cancelariei ungare, sau, în denumirea proprie „Ţara
Românească". Stat puternic, ale cărui acţiuni politice şi militare îşi găsesc
ecou în textele vremii.
Constituită în opoziţie cu Regatul Ungar, Ţara Românească s-a integrat
într-o largă coaliţie de forţe ostile efortului restaurator al lui Carol Robert,
coaliţie din care făceau parte tătarii Hoardei de Aur, ca factor hegemonie,
bulgarii şi sârbii. Alături de bulgari şi tătari, împotriva Bizanţului a luptat în
1323 un contingent românesc trimis de Basarab în sprijinul aliatului său sud-
dunărean.
După restaurarea autorităţii regale asupra Transilvaniei, care îşi manifestase
viguros tendinţa autonomistă în timpul crizei de structură a regatului, Carol
Robert s-a văzut silit să-şi fixeze atitudinea faţă de coaliţia de forţe ostile din
afara arcului carpatic. în raport cu noua realitate constituită în detrimentul
aspiraţiilor de dominaţie ale regatului său la sud de Carpaţi, atitudinea regelui a
fost oscilantă. Dificultăţile restaurării puterii regale, teama de o realitate
politică nouă a cărei forţă nu o cunoştea exact, au început prin a-i inspira
prudenţă lui Carol Robert şi l-au determinat să se reconcilieze cu Basarab.
Repetatele contacte diplomatice între cei doi adversari, semnalate de un act al
cancelariei regale, s-au încheiat cu un acord (1324) care recunoştea unitatea
Ţării Româneşti sub conducerea lui Basarab şi achiziţiile ei teritoriale, în
schimbul recunoaşterii suzeranităţii regelui şi a încadrării ţării în aria
spiritualităţii catolice.
Acordul încheiat cu Basarab i-a atras lui Carol Robert critici vehemente
din partea forţelor din rândurile nobilimii care îi erau ostile şi care subliniau
marea putere pe care o concentrase în mâinile sale domnul Ţării Româneşti.
Câţiva ani mai târziu, împins de aceste forţe, regele a încercat să suprime noul
stat pentru a restaura dominaţia regatului său la sud de Carpaţi.
Folosind prilejul favorabil ivit în 1330, când un corp de oaste al Ţării
Româneşti a fost înfrânt, alături de oastea ţarului bulgar de la Târnovo şi de
tătari, la Velbujd, de către sârbi, Carol Robert a decis să întreprindă o mare
campanie împotriva Ţării Româneşti pentru a-1 înlătura pe Basarab, în locul
căruia intenţiona să numească un dregător regal; realizarea acestui ţel ar fi
însemnat destrămarea statului românesc constituit în deceniile anterioare şi
readucerea teritoriilor dintre Carpaţi şi Dunăre sub controlul Regatului Ungar,
ca în primele decenii ale secolului XIII.

Qeneza statelor româneşti

In septembrie 1330, oastea ungară, în fruntea căreia se afla regele însuşi, a ocupat
cetatea Severin şi ţinutul înconjurător — vechi obiect de litigiu între cele două ţări —
pe care le-a concedat cu titlu de banat unuia dintre sfetnicii săi. Solia de pace trimisă
de Basarab lui Carol Robert cu oferta de a-i plăti în continuare tribut şi de a îndeplini
toate celelalte obligaţii asumate în anii anteriori cu prilejul restabilirii relaţiilor cu
Regatul Ungar, a fost categoric respinsă de rege, hotărât să suprime statul românesc de
la sud de Carpaţi.
înaintarea oştii ungare înlăuntrul ţării a fost deosebit de anevoiasă. Evitând o luptă
decisivă, Basarab a atras oastea ungară adânc în interiorul ţării. Lipsit de mijloace de
aprovizionare, Carol Robert a fost silit în cele din urmă să ordone retragerea, fără a-şi
fi împlinit ţelul. Dar, pe drumul de înapoiere, în munţi, într-o trecătoare foarte îngustă,
pe înălţimile căreia se instalase oastea lui Basarab, cavaleria regatului a fost prinsă ca
„peştii în mreajă", potrivit cronicii ungare, şi a suferit un cumplit măcel. Regele
însuşi a scăpat cu greu din dezastru în vreme ce o parte însemnată a elitei nobiliare şi
ecleziastice a regatului său a rămas pe câmpul de luptă.
Pentru tânărul stat românesc dintre Carpaţi şi Dunăre, înfruntarea cu marea oaste a
unuia dintre cele mai puternice state ale vremii a fost proba focului. Ea a însemnat
eşecul definitiv al încercării de a lichida Ţara Românească. înţelegând din proprie
experienţă zădărnicia încercării sale, Carol Robert nu a mai întreprins o nouă
campanie, de revanşă. „Prima libertate românească" — cum a numit Nicolae lorga
Ţara Românească a lui Basarab — şi-a manifestat puterea de rezistenţă, devenind un
fapt istoric ireversibil.
Scurt timp după moartea lui Carol Robert, la începutul domniei fiului său Ludovic
I de Anjou (1342-1382), s-a produs o nouă apropiere între cele două state pe temeiul
luptei comune împotriva dominaţiei tătare la gurile Dunării şi în teritoriile de la răsărit
de Carpaţi aflate încă sub hegemonia lor.
Acţiunea comună a Regatului Ungar şi a Ţării Româneşti s-a produs în cadrul
marii ofensive împotriva dominaţiei Hoardei de Aur începută la Halici în 1340 de
Polonia în cooperare cu Ungaria. Fiul lui Basarab, Nicolae Alexandru (1352-1364),
care a asumat un însemnat rol politic încă înainte de încetarea din viaţă a tatălui său, a
restabilit raporturile de colaborare cu Regatul Ungar şi a participat la luptele cu tătarii,
respinşi în cele din urmă departe spre răsărit.
înlăturarea dominaţiei tătare din zonele răsăritene ale teritoriului românesc, după
aproximativ cincisprezece ani de luptă, a deschis problema statutului acestui spaţiu
eliberat, prilejul unei noi înfruntări între Regatul Ungar, Ţara Românească, iar mai
târziu şi Moldova. în centrul acestui conflict de lungă durată s-a aflat legătura cu
gurile Dunării şi cu Marea
155
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

156
Neagră, devenită la această dată una din principalele verigi ale
comerţului euro-asiatic.
în concepţia lui Ludovic I, organizarea politică a acestor
teritorii urma să se efectueze sub controlul şi în beneficiul
coroanei ungare. în 1358, regele Ungariei şi-a manifestat categoric
intenţia de a exercita o dominaţie directă în acest spaţiu, acordând
negustorilor din Braşov dreptul de liberă trecere spre centrele
comerciale dunărene şi spre Marea Neagră. Respingând această
pretenţie a regelui Ungariei şi o dată cu ea şi suzeranitatea ungară,
Nicolae Alexandru asumă în 1359 titlul de domn autocrat (de sine
stăpânitor) şi, în urma negocierilor cu conducerea Imperiului
Bizantin, instituie Mitropolia Ţării Româneşti în dependenţă de
Patriarhia constanti-nopolitană. Prin acest act, Ţara Românească
se înzestra cu instituţiile supreme ale statului de sine stătător,
puterea laică autocrată şi puterea ecleziastică legitimatoare, direct
legată de Constantinopol, unul din cele două centre de legitimitate
spirituală ale lumii medievale. Actul lui Nicolae Alexandru
însemna înfruntarea directă a pretenţiilor de suzeranitate ale
Regatului Ungar asupra Ţării Româneşti; pe plan confesional,
stabilirea legăturii cu Bizanţul şi crearea unui cadru autonom de
viaţă bisericească însemna respingerea efortului regalităţii ungare
de a impune Ţării Româneşti catolicismul, în dependenţă de
ierarhia catolică a regatului. Cu acţiunea lui Nicolae Alexandru s-a
desăvârşit aşadar din punct de vedere teritorial şi instituţional
crearea Ţării Româneşti ca stat de sine stătător.
în direcţia deschisă de aceste iniţiative se înscrie şi acţiunea
fiului lui Nicolae Alexandru, Vladislav I (Vlaicu, 1364-cca 1376)
a cărui domnie coincide cu apogeul puterii regelui Ludovic I,
apogeu marcat de două evenimente: cucerirea Vidinului de către
ostile ungare (1365) şi uniunea personală dintre Ungaria şi
Polonia (1370) în persoana sa. în condiţiile deosebit de grele
create de aceste evoluţii, Vladislav continuă rezistenţa faţă de
presiunea Regatului Ungar, cu scurte intermitenţe de apropiere şi
cooperare cu Ludovic.
începutul domniei lui Vladislav s-a aflat sub semnul unui acut
conflict cu Ungaria: la 5 ianuarie 1365, Ludovic declară război
voievodului considerat rebel. Pacea încheiată în 1366, după
cucerirea Vidinului de Ludovic, s-a dovedit a nu fi decât un scurt
armistiţiu. încercând să aducă la supunere Ţara Românească şi să
o încadreze în planurile sale de politică balcanică, Ludovic
întreprinde în toamna anului 1368 o mare expediţie la sud de
Carpaţi. Cum însă una din ostile sale a fost zdrobitor înfrântă în
Ţara Românească, pe râul Dâmboviţa, Ludovic a fost silit să
abandoneze proiectul de a readuce Ţara Românească sub controlul
său. Luând iniţiativa, Vladislav trece Dunărea, silindu-1 în cele
din urmă pe rege să renunţe la dominaţia directă asupra Taratului
de Vidin. Prin pacea încheiată în 1368, domnul român recunoştea
suzeranitatea regelui, obţinând în schimb, cu
 Qenezp statelor româneşti
titlul de feudă, Severinul şi Făgăraşul. Un element esenţial al păcii a
fost regimul drumului comercial care lega Braşovul cu gurile Dunării:
domnul Ţării Româneşti păstra suveranitatea asupra teritoriului
străbătut de drumul Brăilei dar acorda în schimb un regim vamal
preferenţial negustorilor braşoveni. Compromisul din 1368, care a
consacrat câteva din obiectivele principale ale Ţării Româneşti în
raport cu Ungaria, a devenit un element constitutiv al raporturilor
dintre cele două state timp de un secol şi jumătate.
Un puternic val de prozelitism catolic înlăuntrul regatului şi în
teritoriile cuprinse în aria sa de hegemonie, acţiune în cursul căreia s-
au ilustrat călugării franciscani, a declanşat o rezistenţă generală a
popoarelor ortodoxe împotriva politicii regelui Ungariei în ultimii ani
ai domniei lui. Urmând una din direcţiile principale ale politicii tatălui
său, Nicolae Alexandru, Vladislav a consolidat legăturile cu Patriarhia
din Constantinopol, a înfiinţat o a doua mitropolie, în Oltenia, a
extins influenţa domniei Ţării Româneşti la Muntele Athos, unde a
asumat un rol deosebit de activ în calitate de ctitor al mănăstirii
Kutlmuz. Consolidând dimensiunea ortodoxă a politicii sale, Vladislav
a adâncit conflictul cu suzeranul său, angajat într-un masiv efort de
convertire la catolicism a masei popoarelor ortodoxe, în cursul
războiului care a urmat, a încetat din viaţă Vladislav. Direcţiile de
politică internă şi externă în care s-a înscris activitatea lui Nicolae
Alexandru şi Vladislav au fost continuate de succesorii lor, Radu I (cea
1376-1385) şi Dan I (1385-1386).
Impulsul creator de stat pornit din teritoriile sud-carpatice s-a
manifestat curând şi la răsărit de Carpaţi unde, în contextul favorabil
creat de apariţia Ţării Româneşti, s-a constituit „a doua libertate
românească", Moldova.
încă din ultimul sfert al secolului XIII şi-au găsit ecou în izvoarele
apusene manifestările politice ale românilor de la răsărit de Carpaţi. O
cronică universală consemnează în 1277 conflictul lor cu ruşii din
Halici; incursiunile transcarpatice ale oştilor Regatului Ungar, în
cursul înfruntărilor cu tătarii, în ultimul sfert al secolului XIII, acţiuni
în cadrul cărora românilor maramureşeni le-a revenit un loc însemnat,
au consolidat structurile politice de pe teritoriul viitorului principat al
Moldovei. în 1325, un corp de oaste al nucleului statal est-carpatic
participă alături de ruşii din Halici şi de lituanieni la expediţia de
represalii a regelui polon Vladislav Lokietek împotriva
Brandenburgului, fapt care confirmă existenţa în această regiune a unei
formaţiuni politice româneşti în condiţiile hegemoniei tătare în
Europa Răsăriteană. Trecerea de la această formaţiune la cel de al
doilea stat românesc de sine stătător s-a produs în împrejurările create
de înlăturarea dominaţiei tătare la răsărit de Carpaţi.
157
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

158
 Efortul lui Ludovic de Anjou de a aduce teritoriile est-
carpatice sub puterea sa s-au lovit de o rezistenţă tenace a
localnicilor, accelerând constituirea Moldovei ca stat
independent. Cea dintâi revoltă împotriva dominaţiei Regatului
angevin s-a produs în 1359, concomitent şi nu fără legătură cu
afirmarea de independenţă a lui Nicolae Alexandru în Ţara
Românească. în Moldova, la această dată un modest voievodat pe
valea râului cu acelaşi nume, în teritoriile din nordul ţării care va
purta acest nume în secolele următoare, Ludovic reuşeşte să
domine situaţia, dar cu preţul unei însemnate concesii. în locul
dominaţiei directe pe care o preconizase anterior, el s-a văzut
silit să aducă în fruntea acestei ţări un voievod român din
provincia învecinată a Maramureşului, veche autonomie
românească la nord de Transilvania, unde, în aceeaşi vreme,
instaurarea efectivă a dominaţiei ungare provocase o sciziune în
rândurile păturii nobiliare române. Trecând munţii cu o ceată de
războinici maramureşeni, Dragoş a luat în stăpânire voievodatul
de la răsărit de Carpaţi, ale cărui hotare le-a extins spre nord şi
spre răsărit prin înglobarea altor formaţiuni politice aflate în
dependenţa Haliciului sau a tătarilor. „Descălecatul" lui Dragoş,
cum este numită în tradiţia istoriografică a ţării luarea în stăpânire
a Moldovei de către maramureşeni, a menţinut însă voievodatul în
dependenţa regelui Ludovic al Ungariei, situaţie pe care localnicii
nu au acceptat-o. Cinci ani mai târziu, la sfârşitul anului 1364 sau
la începutul anului următor, concomitent cu o nouă înfruntare
între Regatul Ungar şi Ţara Românească, Moldova se răscoală
împotriva dominaţiei regelui angevin; conducerea răscoalei a fost
preluată de un alt fruntaş român din Maramureş, Bogdan, ostil
politicii lui Ludovic de îngrădire a autonomiei provinciei sale
natale. Descendenţa lui Dragoş a fost alungată şi, sub noul ei
voievod, Moldova devine la rândul ei stat independent.
încercările Regatului Ungar de a anihila rezultatul acţiunii lui
Bogdan şi de a-şi impune din nou dominaţia la răsărit de Carpaţi,
în teritoriul pe care Ludovic îl numea „ţara noastră moldoveana"
(terra nostra moldovana) s-au lovit de rezistenţa tenace a noului
stat. Fără a oferi amănunte comparabile cu cele de care dispunem
cu privire la luptele de independenţă ale Ţării Româneşti, cronica
domniei lui Ludovic, scrisă de Ioan de Târnave, semnalează eşecul
expediţiilor repetate întreprinse de ostile Regatului Ungar şi
rezultatul final al luptei, anume transformarea Moldovei în stat
independent („terra... Moldavie in regnum est dilatata"). Moldova,
Ţara Românească cea Mică (Valahia minor) — cum o numeşte un
izvor contemporan, pentru a o deosebi de celălalt stat românesc,
care apare deseori sub numele de Valahia Major —, îşi câştigase
astfel independenţa prin rezistenţa încununată de succes opusă
tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar.
Succesul rezistenţei militare a accelerat consolidarea statală.
Succesorul lui Bogdan, fiul său Laţcu (1369-1377), a intrat în
legătură directă cu
 Genera statelor româneşti
papalitatea care îi recunoaşte titlul de duce al Moldovei, ţară despre
care actul papal afirmă că era o „parte" a „naţiunii române" (dux
Moldavie partium seu nationis Wlachie), constatând astfel identitatea
de origine a românilor din cele două ţări. Mai mult decât atât, Laţcu
a obţinut din partea papei Urban V un scaun episcopal cu sediul în
reşedinţa sa, oraşul Şiret, desprins din dioceza Haliciului şi aşezat în
dependenţă directă de papalitate. Presiunea exercitată de cele două
regate catolice vecine, Ungaria şi Polonia, l-a determinat pe Laţcu să
caute consacrarea autonomiei sale în legătură directă cu papalitatea.
Cu domnia lui Petru I (cea 1377-cca 1392), Moldova face paşi
hotărâtori în direcţia afirmării internaţionale şi a organizării statale.
îndepăr-tându-se de Ungaria, a cărei hegemonie, consolidată în Europa
Răsăriteană în ultimii ani de domnie a lui Ludovic I, se destramă după
dispariţia acestuia, Petru se apropie de Polonia, aderând la noua şi
puternica grupare de forţe constituită în răsăritul Europei o dată cu
crearea uniunii polono-litua-niene. în 1387, el depune omagiul regelui
Vladislav Jagiello, inaugurând astfel principala direcţie de politică
externă a Moldovei timp de un secol, în cadrul noii legături externe pe
care a stabilit-o cu regele Poloniei, domnul Moldovei i-a acordat şi un
împrumut de 3 000 ruble, garantat de acesta prin concedarea temporară
a oraşului Halici şi a ţinutului înconjurător, act care s-a aflat la
originea unui îndelungat conflict teritorial între cele două ţări.
Eliberat de presiunea ungară în timpul crizei de succesiune şi a
luptei pentru putere prin care a trecut Regatul Ungar după moartea
regelui Ludovic, Petru I creează o mitropolie ortodoxă cu sediul la
Suceava, unde se mută dealtminteri şi reşedinţa domnească. Deşi
conflictul dintre domn şi Patriarhia din Constantinopol în problema
dreptului de a-1 numi pe titularul noului scaun mitropolitan a amânat
ani în şir instalarea unui mitropolit canonic, Moldova şi-a asigurat
sursa proprie de legitimare a puterii, etapă însemnată a consolidării
independenţei ţării.
Sub Roman 1 (cea 1392-1394), care se intitulează domn „din
munţi până la mare", Moldova devine stat riveran al Mării Negre,
desăvârşindu-şi unitatea teritorială prin înlăturarea ultimelor resturi ale
dominaţiei tătare şi prin înglobarea formaţiunilor politice din sudul
ţării. La aproximativ un sfert de secol după Ţara Românească,
Moldova apare pe harta politică a Europei ca stat independent,
constituit teritorial şi instituţional.

LJualismul statal românesc. Apariţia şi persistenţa timp de secole

a două state româneşti în teritoriile dintre Carpaţii Meridionali şi
Răsăriteni, Dunăre şi Marea Neagră a fost precumpănitor rezultatul
situaţiei geo-politice a Europei central-răsăritene, dominată de la
mijlocul secolului XIV
159
160
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
de Regatul Ungar şi de Uniunea polono-lituaniană. întinderea spre
răsărit a Ţării Româneşti sub Basarab şi sub fiul său Nicolae
Alexandru, spre gurile Dunării şi la Marea Neagră, de unde şi
numele de Basarabia atribuit teritoriului situat la nord de Delta
Dunării, cuprinderea de-a lungul Car-paţilor Răsăriteni a unei părţi
însemnate a teritoriului viitoarei ţări a Moldovei, părea să
deschidă perspectiva constituirii unui singur stat românesc în
afara lanţului carpatic. Intervenţia hotărâtă a regelui Ludovic I în
Moldova, cu intenţia de a subordona şi chiar de a domina ţara, a
avut drept rezultat consolidarea voievodatului românesc de la
răsărit de Carpaţi, mai întâi sub egida Ungariei, apoi în opoziţie
faţă de ea. Crearea unui coridor de legătură directă între sud-estul
Transilvaniei şi cursul inferior al Dunării, sub dominaţie ungară, a
urmărit, pe lângă scopuri comerciale, şi separarea celor două state
româneşti printr-o zonă de dominaţie ungară.
Moldova lui Bogdan şi a succesorilor săi şi-a apărat
independenţa în colaborare cu Polonia care, după anexarea
teritoriilor fostului cnezat de Halici-Volhinia, şi-a manifestat
puternic tendinţa de expansiune spre Marea Neagră şi gurile
Dunării.
Cuprinse în aria de expansiune a două forţe rivale — Regatul
Ungar şi cel Polon — Ţara Românească şi Moldova au evoluat ca
state separate: cea dintâi în raporturi de colaborare sau
antagonism cu Ungaria, cea de a doua cu Polonia, situaţie care s-a
consolidat tot mai mult în ultimele decenii ale secolului XIV şi în
secolul următor. Ocazia unităţii statale pentru românii de pe cele
două versante exterioare ale Carpaţilor Meridionali şi Răsăriteni,
pierdută în secolul XIV, nu avea să reapară decât cinci secole mai
târziu.
Două mari drumuri ale comerţului internaţional care legau
Europa Centrală şi Marea Baltică cu Marea Neagră au dat
rivalităţii celor două regate în spaţiul românesc acuitate deosebită
şi caracter de durată, începând din a doua jumătate a secolului
XIV. Pe aceste drumuri se realiza un intens schimb de mărfuri într-
un sens şi în celălalt: postavul şi diverse alte produse ale
manufacturii europene spre Marea Neagră, mătasea şi mirodeniile
din Asia spre Europa Centrală. Prin poziţiile cheie pe care le
ocupaseră la gurile Dunării — Chilia şi Licostomo — şi la gura
Nistrului — Cetatea Albă (Maurocastrum) —, genovezii dominau
segmentul pontic al acestui comerţ, sursă de profituri vamale
considerabile pentru statele al căror teritoriu era străbătut de cele
două drumuri.
Segmentul final al primului drum lega cu gurile Dunării oraşul
Braşov, centru comercial însemnat în sud-estul Transilvaniei,
devenit nodul principal al legăturii comerciale dintre Europa
Centrală şi Marea Neagră; înzestrat de regele Ludovic I cu drept
de depozit, oraşul a cunoscut o excepţională înflorire în secolele
XIV-XV. După eşecul încercării regelui Ludovic I de a crea o
zonă de liberă circulaţie pentru negustorii din Braşov
 Qeneza statelor româneşti
până la mare, regatul a obţinut în favoarea lor un larg
privilegiu vamal din partea domnului Vladislav I al Ţării
Româneşti în 1368. Funcţionarea drumului comercial în
avantajul ambelor state a constituit una din principalele
legături între Regatul Ungar şi Ţara Românească în
secolele XIV-XV; reînnoit în repetate rânduri, privilegiul
acordat de domnia Ţării Româneşti negustorilor din Braşov
a constituit o verigă însemnată a raporturilor dintre cele
două state până în vremea instalării hegemoniei
otomane în Europa Centrală.
Cel de al doilea mare drum continental, care asigura
legătura între Europa Centrală, Marea Baltică şi Marea
Neagră, străbătea, în segmentul său final, teritoriul
Moldovei. în Polonia, funcţia de centru colector al comer-
ţului cu Marea Neagră a revenit oraşului Lvov. înzestrat
cu drept de depozit, Lvovul a îndeplinit în comerţul
pontic al Poloniei un rol similar celui al Braşovului în
sistemul comercial al Ungariei. Reglementarea comerţului
pe acest drum a făcut obiectul privilegiilor comerciale
acordate de domnii Moldovei negustorilor din Lvov; cel
mai vechi dintre privilegiile care s-au păstrat a fost emis în
1408 de Alexandru cel Bun (1400-1432). Legătura
comercială între Lvov şi Marea Neagră a devenit o
componentă însemnată a raporturilor dintre Polonia şi
Moldova în secolul al XV-lea.
Rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia pentru hegemonie
în spaţiul românesc extracarpatic a fost în mare măsură o
competiţie pentru asigurarea legăturii cu Marea Neagră.
Ea a antrenat şi un conflict intermitent între Ţara
Românească şi Moldova al cărui obiect principal a fost
stăpânirea asupra gurilor Dunării şi exploatarea comerţului
pontic.

M\omânii în voievodatul Transilvaniei. Constituirea Ţării Româneşti

şi a Moldovei şi succesul rezistenţei lor împotriva repetatelor încercări
ale Regatului Ungar de a le anihila s-a repercutat puternic şi asupra
situaţiei românilor din Transilvania, al căror statut politic s-a degradat
concomitent cu consolidarea poziţiei categoriilor privilegiate ale
nobilimii ungare, saşilor şi secuilor.
în cursul secolului XIV, procesul de constituire a autonomiei
grupurilor sau păturilor privilegiate s-a accelerat. Nobilimea, care
obţinuse însemnate privilegii sub ultimii regi arpadieni, a beneficiat de
noi concesii majore din partea succesorilor lor din dinastia angevină.
în 1324, regele Carol Robert a acordat scutiri fiscale largi domeniilor
nobilimii; imunitatea fiscală a domeniului nobiliar a fost întregită prin
imunitatea judiciară acordată de Ludovic I, care a transferat nobililor
dreptul de a-i judeca pe ţăranii aflaţi în dependenţa lor. Datorită
acestei evoluţii, comitatul regal a căpătat tot mai mult caracter de
comitat nobiliar.
161
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

162
 Puternic s-a dezvoltat şi autonomia saşilor, emancipată încă din
secolul XIII de sub autoritatea voievodului Transilvaniei. în 1317,
Carol Robert a confirmat marele privilegiu acordat saşilor de către
Andrei II, accelerând astfel integrarea tuturor comunităţilor
germane din cuprinsul voievodatului sub un singur regim juridic.
Supuşi anterior unor comiţi regali, saşii au dobândit la începutul
secolului XIV comiţi proprii, expresie superioară a autonomiei lor.
O evoluţie similară spre formarea unei autonomii teritoriale au
cunoscut şi secuii din Transilvania, în fruntea cărora încă din
secolul XIII apare un comes siculorum.
Cele trei autonomii ale privilegiaţilor — nobili, saşi şi secui
— au devenit încă de la sfârşitul secolului XIII factor de
coguvernare a voievodatului prin mijlocirea organului lor de
reprezentare, congregaţia generală a ţării, care a cunoscut o
puternică dezvoltare în secolul XIV.
în însăşi vremea când se constituia congregaţia generală a
voievodatului transilvan, românii erau înlăturaţi din acest for de
reprezentare a intereselor stărilor privilegiate, ca urmare a unui
întreit proces: desfiinţarea cu desăvârşire a autonomiilor lor
teritoriale, „ţările" româneşti din cuprinsul voievodatului, până la
sfârşitul secolului XIII; înlăturarea confesiunii răsăritene din
cadrul constituţional al Regatului Ungar; deposedarea cnezilor
români de calitatea nobiliară pe acest considerent confesional.
Tendinţa de suprimare a autonomiilor româneşti din aria de
expansiune a regalităţii ungare a fost însoţită de efortul de
unificare confesională a regatului sub egida bisericii catolice, prin
înlăturarea celorlalte confesiuni şi religii; urmărit doar intermitent
în secolul XIII din cauza crizei de lungă durată a Regatului
arpadian, efortul de unificare confesională, de realizare a idealului
de unitate de credinţă, „unitas fidei", înţeleasă ca fundament al
trăiniciei regatului, a fost urmărită riguros în secolul XIV de regii
angevini, îndeosebi de Ludovic I.
Politica celui de al doilea rege angevin în această direcţie,
efortul său de a realiza unitatea de credinţă a regatului, a cunoscut
formele cele mai virulente în etapele când s-a manifestat acut
antagonismul dintre coroana ungară şi statele române recent
constituite la răsărit şi sud de Carpaţi. în 1365 şi 1366, ani când s-
a aflat în acelaşi timp în război cu Ţara Românească şi cu
Moldova, Ludovic I a adoptat măsuri drastice în Transilvania atât
împotriva confesiunii ortodoxe cât şi a păturii nobiliare române,
cne-zii. Acum, regele refuză să mai recunoască cnezilor români
calitatea nobiliară pe temeiul poziţiei lor tradiţionale şi dreptul de a
stăpâni pământul cu calitate nobiliară, dacă aceasta nu le era
confirmată prin diplome regale, iar acordarea diplomelor era
condiţionată de apartenenţa la credinţa catolică, în acelaşi timp,
regele a dezlănţuit o puternică prigoană împotriva
 Qeneza statelor
româneşti
clerului ortodox. Hotărârea regelui urmărea să elimine prin
asimilare confesională sau prin declasare socială nobilimea
română din Transilvania.
Presimţind reacţiile pe care aveau să le provoace
măsurile sale, regele a impus în Transilvania o organizare
judiciară represivă de caracter excepţional, îndreptată
explicit împotriva românilor. Răspunzând chemării „tu-
turor nobililor ţării noastre transilvane", regele a acordat
printr-un decret emis la 28 iunie 1366 nobililor un
privilegiu excepţional care le permitea „să extermine sau
să distrugă din această ţară pe răufăcătorii de orice naţie,
îndeosebi români" (spedaliter olahi).
Prigoana confesională împotriva credinţei răsăritene în
cadrul Regatului Ungar a luat proporţii şi forme
paroxistice în ultimii ani de domnie a regelui Ludovic I.
Interpretul catolic cel mai zelos al acestei politici, misio-
narul franciscan Bartolomeu de Alverna, a divulgat, pe
lângă motivele religioase ale acţiunii de convertire silită a
ortodocşilor, şi pe cele de ordin politic, asigurarea fidelităţii
faţă de regat a „schismaticilor", care pe temeiul afinităţii de
religie şi limbă cu conaţionalii lor din afara hotarelor
regatului acţionau împotriva siguranţei stăpânirii sale.
Politica lui Ludovic de Anjou în raport cu nobilimea
română şi cu confesiunea răsăriteană a desăvârşit
constituirea sistemului de guvernare al Transilvaniei în
evul mediu, sistem bazat pe recunoaşterea unei singure
religii „recepte" (religio recepta), catolicismul, şi a dreptului
de participare la guvernarea ţării doar a „naţiunilor" care
recunoşteau această religie, nobili unguri, saşi şi secui
adică stările privilegiate ale celor trei etnii.
 lările Române
şi primul asalt al puterii otomane
(sfârşitul secolului XIV—1526)

Procesul de consolidare a puterii centrale declanşat o

dată cu constituirea statelor româneşti a continuat până în
secolul XVI în ciuda rezistenţei de care s-a lovit din partea
boierimii şi a forţelor externe care au sprijinit intermitent
eforturile ei de a îngrădi libertatea de acţiune a domniei.
Acest proces ascendent a fost întruchipat de două dinastii,
cea a Basarabi-lor în Ţara Românească şi cea a Muşatinilor
în Moldova, care au reuşit, în ciuda tendinţelor contrarii ale
boierimii, să consolideze prerogativele domniei şi să
stăvilească afirmarea social-politică a marilor stăpâni de
domenii, în Transilvania, dimpotrivă, ca în tot cuprinsul
Regatului Ungar, nobilimea şi-a consolidat considerabil
poziţia socială, provocând, prin agravarea exploatării
senioriale, primele mari răscoale ţărăneşti din istoria ţării.
De la sfârşitul secolului XIV, lumea românească a fost
confruntată cu o nouă mare primejdie, expansiunea
otomană, care atinge acum linia Dunării. La rivalitatea
ungaro-polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti
extracarpatice se adăuga de acum înainte un al treilea
factor: Imperiul Otoman. Cu mijloacele diplomaţiei şi ale
rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova reuşesc
să-şi salveze existenţa statală şi să asigure continuitatea unei
vieţi politice româneşti autonome. Desfăşurarea rezistenţei
antiotoma-ne a apropiat în câteva rânduri cele două state
româneşti de Regatul Ungar, ameninţat şi el de
expansiunea turcă. în cadrul efortului antiotoman al
Ungariei, un rol însemnat a revenit factorului militar
românesc din Transilvania si Banat.

164 t!/conomie şi societate. întemeierea Ţării Româneşti şi

Moldovei, con-
solidarea voievodatului transilvan în cadrul Regatului
Ungar, afirmarea lor politică şi forţa militară remarcabilă de
care au făcut dovadă în secolele XIV-XV, au fost expresia
unui puternic avânt economic şi a cristalizării structurilor
lor social-politice.
 Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
La temelia acestui progres, de altminteri general în Europa Centrală
şi Răsăriteană, s-a aflat un masiv spor de populaţie; numeroase noi
aşezări rurale îşi fac apariţia, îndeosebi din a doua jumătate a secolului
XIV. Calcule aproximative indică pentru Transilvania, în jurul
anului 1300, circa 550 000 locuitori, cifră care pare a fi sporit în
cursul secolului XIV. în secolul XV, Ţara Românească avea
aproximativ 400 000 locuitori. înmulţirea remarcabilă a aşezărilor
rurale în Ţara Românească şi Moldova e un indiciu indirect al
progresului lor demografic.
Tradiţia medievală referitoare la constituirea Ţării Româneşti şi a
Moldovei a sesizat legătura între expansiunea demografică şi fundaţia
statală. Cronica Ţării Româneşti relatează integrarea în „ţara nouă",
întemeiată de legendarul Negru Vodă, a teritoriilor din răsărit, până în
apa Şiretului şi „până la marginea Dunării" ca pe un act de
colonizare, prin înfiinţarea unor sate şi oraşe noi. Cât priveşte
Moldova, constituirea ei ca stat a fost înţeleasă de unii contemporani
ca rezultat al unui spor demic („crescente magna numerositate
Okhorum inhabitantium terram illam"), proces la capătul căruia ţara a
devenit stat („in regnum est dilatata"). în ambele ţări, procesul de
expansiune teritorială şi de colonizare s-a desfăşurat din zona submon-
tană, mult mai populată, spre câmpie, în direcţia răsăritului, în
teritoriile eliberate de sub dominaţia tătară, cu foarte slabă densitate
demografică. Până târziu, actele de danie de pământ emise de domnii
Moldovei menţionează colonizările „în pustiu" în fosta arie de
dominaţie directă a Hoardei de Aur între Prut şi Nistru.
La începutul secolului XV, numărul mare al aşezărilor rurale din
Ţara Românească şi Moldova îl impresiona pe un misionar catolic
în trecere prin spaţiul românesc, care descria existenţa „multor
sate" în cele două ţări.
Sporul natural al populaţiei era însă departe de a suplini nevoile
de braţe de muncă, îndeosebi pentru teritoriile recent integrate în
hotarele celor două ţări; pentru a remedia aceste deficienţe conducerea
acestora s-a străduit constant să atragă imigranţi de peste hotare,
oferindu-le condiţii economice şi fiscale favorabile. Vlad Dracul a
colonizat în Ţara Românească peste zece mii de bulgari fugiţi din sudul
Dunării; şi prizonierii de război, tătari mai ales, erau aşezaţi pe
domeniile boierilor şi mănăstirilor. în cursul unei expediţii armate
împotriva Ţării Româneşti, Ştefan cel Mare a transplantat forţat mii de
robi ţigani în Moldova. Marile devastări provocate de campaniile
otomane, cele din 1418, 1420 şi 1462 în Ţara Românească, cea din
1476 în Moldova, au încetinit progresul demografic, dar nu i-au pus
capăt.
Activitatea predominantă a populaţiei era agricultura şi ramurile
ei anexe. Calitatea şi productivitatea solului, îndeosebi a teritoriilor
extra-
165
166
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
carpatice, asigurau în anii buni recolte bogate şi cantităţi de cereale excedentare faţă de
necesităţile de consum ale localnicilor.
Sporul de populaţie s-a manifestat printr-o însemnată extindere a suprafeţelor
agricole. Ştirile despre defrişări şi punerea în valoare a unor noi terenuri agricole (terrae
extirpatae, prata extirpata) sunt frecvente în Transilvania, iar indiciile indirecte ale
tendinţei apar şi la răsărit şi sud de Carpaţi. Ameliorarea utilajului agricol, îndeosebi
răspândirea brăzdarului de fier la plug, folosirea pe scară largă a tracţiunii animale la arat
şi a îngrăşămintelor permit o exploatare mai eficientă a pământului decât în epoca
precedentă. Câmpia Dunării exportă chiar cantităţi mari de grâne la Constantinopol şi în
diverse centre ale lumii mediteraneene. încă de la mijlocul secolului XIV, comerţul de
grâne la gurile Dunării a devenit un însemnat obiect de litigiu între Genova şi Veneţia.
în cazuri excepţionale se exportau şi în Transilvania cereale din Ţara Românească şi
Moldova şi în sens invers.
Principala marfă de export a Ţării Româneşti şi a Moldovei erau animalele,
achiziţionate în ţările învecinate şi chiar în unele mai îndepărtate. Creşterea oilor era în
chip tradiţional o îndeletnicire de bază a românilor de pretutindeni; însemnătatea
acestei ramuri a activităţii lor economice se reflectă în îndatoririle lor fiscale faţă de stat
(oierit, quinquagesima ovium). Un însemnat capitol al activităţii economice care aducea
venituri prin export era creşterea albinelor; mierea şi îndeosebi ceara, produse în mari
cantităţi în Principatele Dunărene, erau exportate pe mare la Constantinopol şi în
Mediterana sau în Transilvania şi Polonia. în aceleaşi direcţii era valorificat surplusul
de peşte pescuit în bălţile Dunării în imense cantităţi.
Exploatate din antichitate, minele din Transilvania au continuat să furnizeze metale
preţioase şi fier şi în perioadele următoare: cele mai productive erau cele din Munţii
Apuseni, de la Rodna, de la Remetea şi Hunedoara. Politica regilor angevini a dat un
puternic impuls exploatărilor miniere din Transilvania. Aurul se extrăgea şi din nisipul
râurilor atât în Transilvania cât şi în Ţara Românească. în Ţara Românească s-a
dezvoltat în secolul XV exploatarea aramei (Baia de Aramă). în toate cele trei ţări a
cunoscut o puternică dezvoltare exploatarea sării, însemnat obiect de export atât spre
Europa Centrală cât şi în Peninsula Balcanică.
Tot atât de însemnat, dar şi mai evident decât cel al lumii rurale, a fost progresul
vieţii urbane. într-adevăr, în secolele XIII-XV apar sau îşi conturează caracterul urban
cele mai multe dintre oraşele medievale din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova.
în fruntea procesului, atât prin numărul cât mai ales prin stadiul de dezvoltare a oraşelor,
s-a aflat Transilvania, cu centre meşteşugăreşti şi comerciale însemnate ca Braşov şi
Sibiu, dintre care cel dintâi a avut în secolul XV aproape 10 000 locuitori; în

Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane

urma lor se aflau oraşe ca Cluj, Bistriţa, Sighişoara, Sebeş, Mediaş şi Orăştie care
numărau între 1 000 şi 7 000 locuitori. în Ţara Românească cele mai însemnate centre
urbane au fost reşedinţele domneşti Argeş, Câmpulung, Târgovişte, mai târziu Bucureşti, şi
portul dunărean Brăila, care centraliza comerţul ţării cu Marea Neagră. în Moldova, alături de
succesivele reşedinţe domneşti din Baia, Şiret şi Suceava, principalele centre urbane au fost
marile porturi comerciale Chilia şi Cetatea Albă (Mauro-castrum, Akkerman), cel din urmă
cu o populaţie care depăşea 10 000 locuitori.
 însemnătate capitală pentru dezvoltarea economică a celor trei ţări şi a tendinţei lor de
integrare în circuitele şi ritmurile de dezvoltare ale economiei europene au avut drumurile
comerţului intercontinental care le străbăteau teritoriul, drumuri care au atins randamentul
maxim în secolul XV: cel dintâi, care urma cursul Dunării până în interiorul continentului,
avea o însemnată ramificaţie terestră de la Brăila la Braşov de unde continua spre interiorul
Transilvaniei, spre Ungaria şi Boemia; cel de-al doilea, care lega Cetatea Albă şi Chilia, prin
Moldova, cu Lvov-ul şi de aici stabilea contactul cu regiunea Balticei, prin Torun şi Gdansk,
sau cu Germania, prin Cracovia şi Wroclaw. Schimbul de produse între Orient şi Occident
a asigurat excepţionale câştiguri unora din oraşele situate pe itinerariile lor şi în primul rând
celor care îndeplineau funcţia de verigi de legătură precum Braşovul, Brăila, Cetatea Albă,
Chilia, Suceava. Intensificarea schimbului pe aceste artere majore a accelerat şi tendinţa de
urbanizare ale cărei manifestări timpurii aparţin secolului XIII şi XIV. Prin mijlocirea vămilor
şi a marilor venituri percepute din exploatarea lor, domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei şi-
au consolidat considerabil puterea, care nu mai era exclusiv dependentă de exploatarea
directă şi indirectă a agriculturii. Oferind puterii centrale o sursă alternativă de venituri,
comerţul internaţional a consolidat baza politicii de centralizare a domniei. însemnătatea
economică excepţională a celor două drumuri care străbăteau Ţara Românească şi Moldova
a făcut din principalele centre care asigurau legătura între Marea Neagră şi interiorul
continentului — Chilia şi Cetatea Albă — obiectul unor aprige contestaţii între puterile
maritime şi continentale care tindeau să-şi rezerve o parte cât mai mare din exploatarea lor.
Relaţiile internaţionale în spaţiul carpato-dunărean la sfârşitul secolului XIV şi în cursul
secolului XV au fost în mare măsură determinate de concurenţa pentru controlul punctelor
de joncţiune între itinerariile comerciale pontice şi cele continentale. îndeosebi genovezii
din Marea Neagră, Ţara Românească, Moldova, Polonia, Ungaria şi în cele din urmă
Imperiul Otoman s-au înfruntat pentru a-şi asigura controlul asupra celor două cetăţi cheie
ale legăturii dintre Marea Neagră şi Europa Centrală şi pentru a crea astfel cadrul cel mai
convenabil intereselor lor comerciale. In cursul secolului XV, într-o etapă favorabilă a
evoluţiei relaţiilor interna-
167
168
De la geneza statelor româneşti la naţiunea romană
ţionale, de echilibru între puterile care tindeau să le domine, Ţara
Românească şi Moldova au reuşit chiar să rezerve negustorilor
proprii funcţia de intermediari principali ai schimbului de mărfuri
pe cele două mari drumuri care le străbăteau teritoriul.
Dezvoltarea vieţii urbane a atras după sine şi dezvoltarea
meşteşugurilor, care se desprind total de agricultură, îndeosebi în
Transilvania, aflată în avans mare faţă de Ţara Românească şi
Moldova. In oraşele transilvane, săseşti cele mai multe în nucleul
lor originar, sunt atestate aproximativ patruzeci de meşteşuguri,
derivate din câteva activităţi de bază (ţesut, tăbăcit, olărit,
prelucrarea metalelor, a alimentelor etc). în centrele cele mai
dezvoltate
1
din Transilvania, meşteşugarii erau organizaţi în bresle
(sodetas, communitas, Czeh, Zunft), a căror activitate se desfăşura
pe baza unor statute. Alături de negustori, meşteşugarii organizaţi
în bresle ocupau un loc de seamă în administraţia oraşelor, în
asigurarea apărării lor, în construcţia şi întreţinerea fortificaţiilor la
adăpostul cărora îşi desfăşurau activitatea.
Pe măsura dezvoltării producţiei lor meşteşugăreşti, oraşele au
devenit şi însemnate centre de schimb între propriile lor produse
şi cele ale lumii rurale înconjurătoare, îndeosebi în forma
comerţului periodic (târguri, bâlciuri, iarmaroace). Intensele
relaţii de schimb ale Transilvaniei cu Ţara Românească şi
Moldova s-au realizat în cea mai mare măsură prin oraşele Braşov,
Sibiu şi Bistriţa.
Animată de lărgirea producţiei de mărfuri, circulaţia monetară
se intensifică restrângând aria schimbului în natură. Răspunzând
cererii sporite de mijloace monetare, domnii Ţării Româneşti şi
ai Moldovei emit în a doua jumătate a secolului al XlV-lea
monetă proprie: în Ţara Românească ducaţi, dinari şi bani de
argint, care aveau la bază ca unitate ponderală marca de argint,
iar în Moldova groşi şi subdiviziunile acestora, pe temeiul unităţii
ponderale a genovezilor din Marea Neagră (sommo). Sub presiunea
noilor realităţi politice şi economice create de expansiunea
otomană, emisiunile monetare ale celor două ţări aveau să
înceteze în ultimul sfert al secolului al XV-lea, în cazul Ţării
Româneşti, şi în cursul secolului al XVI-lea, în cel al Moldovei.
In Transilvania, în cadrul reformelor monetare ale lui Carol
Robert, se deschid ateliere monetare locale în mai multe centre.
Realitatea socială dominantă au fost în cele trei ţări stăpânii
de pământ, laici şi ecleziastici. La sud şi răsărit de Carpaţi încă
înainte de întemeierea statelor, sursele semnalează existenţa unor
majores terrae sau po-tentes, stăpâni de domenii care par a fi fost
învestiţi cu privilegii în cadrul structurilor politice în care se aflau
stăpânirile lor de pământ.
Vârfurile societăţii româneşti înainte de constituirea statelor
purtau denumirea de cnezi, derivat din slavă, şi juzi, judeci, de
origine latină. Aceştia erau căpetenii ale comunităţilor rurale,
iniţial aleşi, dar care ui-

Ţările Române ţi primul asalt al

 puterii otomane
terior şi-au permanentizat funcţia de conducere ca şi atribuţiile judiciar-
ad-ministrative şi prerogativele economice legate de acestea. Treptat,
delegaţia de puteri de către comunitate s-a transformat în stăpânire
ereditară asupra acesteia şi asupra teritoriului care îi aparţinea. Dreptul
de judecată al cneazului sau judelui asupra comunităţii şi posesiunile şi
veniturile legate de această atribuţie s-au permanentizat iar titularii
funcţiei cneziale s-au constituit lent într-o pătură suprapusă în lumea
rurală. Pe măsura dezvoltării statului, ei au devenit şi una din verigile
de legătură între puterea centrală şi masa populaţiei rurale. Extinderea
atribuţiilor lor asupra mai multor sate a dat naştere unor cnezate
teritoriale mai întinse, multiplele „ţări" de pe întinsul spaţiului
românesc, care au alcătuit treapta pregătitoare a statului.
După întemeierea statelor, stăpânirea devenită ereditară a cnezilor
şi juzilor (ocină şi dedină) a început să fie confirmată de domnie.
Titularii confirmărilor domneşti au intrat în categoria boierilor, pătura
dominantă privilegiată de stat. Cnezii şi juzii care nu au fost învestiţi
cu confirmare domnească au decăzut progresiv, asimilându-se în masa
ţăranilor liberi. Tot în rândurile boierimii, nobilime privilegiată, au
intrat şi cei care primeau în stăpânire pământ din domeniul domniei, în
schimbul slujbelor militare şi civile prestate. Boierii, care cu timpul s-
au diferenţiat în mari şi mici (boiernaşi), în funcţie de averea
imobiliară stăpânită şi a funcţiilor oficiale îndeplinite în slujba
domniei, au alcătuit prin excelenţă clasa politică a Ţării Româneşti şi
a Moldovei.
Pătura suprapusă a cnezilor, întemeiată pe stăpânirea ereditară a
pământului, a subzistat şi în Transilvania în forme similare celor de la
sud şi răsărit de Carpaţi, până când politica regalităţii ungare i-a silit pe
cnezi să opteze între înnobilarea prin privilegiu regal, care presupunea
însă adeziunea la catolicism în cadrul ierarhiei bisericii ungare, sau
declasarea în rândurile cnezilor nerecunoscuţi, adică ale ţărănimii. La
sfârşitul secolului XIV şi în primele decenii ale secolului următor se
constată încă în Haţeg, Za-rand, Maramureş şi Banat existenţa unor
cnezi români tradiţionali, ctitori de biserici întemeiate în tradiţia
bisericească bizantino-slavă. în Ţara Făgăraşului, care s-a aflat mult
timp în dependenţa domnilor Ţării Româneşti, s-a constituit şi s-a
menţinut o categorie de boieri similari celor din sudul Carpaţilor.
Cea mai mare parte a pământului din comitatele transilvane a
intrat încă dinainte în stăpânirea nobilimii ungare şi a clerului catolic.
Politica dinastiei angevine care şi-a consolidat puterea prin alianţa cu
nobilimea mică şi mijlocie împotriva oligarhilor, a consacrat marele
transfer de stăpânire a pământului petrecut sub ultimii arpadieni de la
domeniul regal la cel nobiliar şi patrimonializarea acestuia din urmă.
Reînnodând în 1351 prevederile Bulei de Aur din 1222, Ludovic de
Anjou a sancţionat acest
169
170
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
proces şi a confirmat dreptul de stăpânire ereditară al nobilimii
asupra domeniilor ei.
Atât domeniile laice cât şi cele ecleziastice erau înzestrate cu
privilegii de imunitate, care le scoteau, parţial sau integral, de sub
controlul puterii centrale. în Transilvania îndeosebi, largile
imunităţi judiciare acordate de regii angevini stăpânilor de
domenii au consolidat considerabil puterea lor seniorială asupra
ţărănimii dependente. în fapt, ca urmare a măsurilor regilor
angevini, statul a renunţat la o parte însemnată din atribuţiile sale
judiciare în raport cu masa ţărănimii dependente, transferându-le
stăpânilor de domenii. Acest transfer de atribuţii judiciare avea să
furnizeze nobilimii arma cea mai puternică de subjugare şi
exploatare a ţăranilor de pe domeniile ei.
O evoluţie inversă, în sensul declasării, a înregistrat categoria
greavilor (comites), nobilimea saşilor, care a involuat sub presiunea
oraşelor în ascensiune pe pământul crăiesc (fundus regius), pe
măsură ce acestea şi-au subordonat lumea rurală înconjurătoare.
O parte a ţărănimii fusese cuprinsă în domeniul nobiliar şi
ecleziastic, proces mult mai avansat în teritoriile aflate sub
autoritatea coroanei ungare decât în Ţara Românească şi în
Moldova. Deosebiri mari de statut juridic şi de situaţie economică
fragmentau masa ţărănimii de pe domenii. în Principatele
Dunărene, ţăranii aserviţi (sused în textele slave, adică vecin, sau
rumâni în terminologia textelor româneşti referitoare la Ţara
Românească) au continuat să-şi păstreze pământurile lor (delniţe) şi
drepturile de folosinţă tradiţionale. Ţăranii de pe domenii,
indiferent de condiţia lor juridică, aveau obligaţia de a ceda
stăpânilor domeniilor o parte din produsul pământului lăsat lor în
folosinţă, dijme, şi să presteze diferite munci în favoarea lor.
întrucât stăpânii pământului nu au dezvoltat încă în această vreme
mari exploatări agricole, renta în muncă nu constituia încă o obli-
gaţie foarte împovărătoare. Uneori domnia renunţa explicit sau
implicit prin actele de confirmare a stăpânirii pământului la
veniturile fiscale în favoarea beneficiarilor actelor emise de
cancelarie.
Extinderea domeniului s-a produs, de o parte şi de alta a
Carpaţilor, în detrimentul ţărănimii libere, organizată în
comunităţi rurale. Totuşi, un număr mare de ţărani liberi a reuşit
să-şi salveze timp îndelungat libertatea şi stăpânirile de pământ,
îndeosebi în Ţara Românească (moşneni sau megieşi) şi în
Moldova (răzeşi), unde procesul de feudalizare a fost mai lent şi
mult mai incomplet; şi în secuime s-a păstrat o pătură numeroasă
de ţărani liberi.
Comunităţile rurale şi-au păstrat organizarea arhaică, în fruntea
lor se afla un sfat al „oamenilor buni şi bătrâni" care aveau
atribuţii administrative şi judecătoreşti.
 J&&&

Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane

în Transilvania se disting îndeosebi şerbii
(jobagiones), posesori ai unor loturi de pământ
(sessii) foarte variate ca întindere, şi jelerii, ţărani
lipsiţi de pământ propriu.
In toate cele trei ţări, ţăranii şi-au păstrat până
în secolul XVI dreptul de strămutare de pe
domenii.
Pe treapta cea mai de jos a scării sociale se
aflau robii, categorie alcătuită din ţigani şi, în
Moldova, din tătari, prizonieri instalaţi în satele
boiereşti şi mănăstireşti. Robii ţigani îndeplineau
funcţii domestice sau erau folosiţi ca meşteşugari
pe domenii; doar subsidiar participau la muncile
agricole.

Structurarea puterii. Scurt timp după constituirea Ţării "Româneşti

şi Moldovei, regimul lor politic a evoluat spre formula monarhică în
tiparele generale ale monarhiei feudale, cu trăsăturile proprii,
determinate de specificul societăţii româneşti. Reunirea sub o
conducere comună a multiplelor cnezate şi voievodate din aria
românească extracarpatică, proces încheiat cu constituirea celor două
state, a fost urmarea unui transfer de putere politică din partea cnezilor
şi voievozilor locali în favoarea conducătorului ales, care a asumat titlul
de mare voievod; titlul exprimă atât funcţia primordială, militară, a
conducătorului cât şi întâietatea sa în raport cu ceilalţi voievozi care
de altminteri au dispărut curând din societatea românească
extracarpatică.
Integrarea Ţării Româneşti şi Moldovei în Commonwealth-ul
bizantin, o dată cu înfiinţarea scaunelor metropolitane în dependenţă
de Patriarhia din Constantinopol, a avut drept consecinţă nu numai
consolidarea poziţiei marelui voievod, dar şi modificarea calitativă a
puterii sale; uns de mitropolit, marele voievod adoptă, o dată cu
coroana, semn al suveranităţii, şi titlul de domn (authentis în titulatura
greacă), care a conservat în limba română semnificaţia de dominus
atribuit împăraţilor romani din epoca târzie a imperiului, cea a
dominatului. Prin ungere, domnii deveneau conducători politici „din
mila lui Dumnezeu" (Dei gratia în latină, bojiiu milostiu din textele
slave); afirmare de suveranitate atât externă, în raport cu puterile
vecine, cât mai ales internă, faţă de toţi supuşii, inclusiv pătura
stăpânilor de moşii din rândurile cărora proveneau. Şi mai eficient este
afirmată această caracteristică a puterii domnului prin formula „de sine
stăpânitor" (samoderjavnâi) sau în cea bizantină de „autocrator"
adoptată de Alexandru cel Bun. Introducerea în titulatura domnilor
înaintea numelui lor a cuvântului Io, prescurtare a lui Ioannes, „cel
ales de Dumnezeu", afirmă răspicat sursa divină a puterii domneşti.
Această calitate, domnii o dobândeau prin ceremonia religioasă a
ungerii şi încoronării care le transfera harul divin şi confirma
sprijinul divinităţii pentru puterea lor.
171
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

172
Cooperarea dintre puterea centrală şi biserică, una din realităţile majore ale
sistemului politic al Ţării Româneşti şi Moldovei, încă din vremea constituirii
statelor, a avut în această ceremonie de tradiţie bizantină expresia ei simbolică
supremă.
Domnia era ereditară în familia domnitoare, regulă adoptată probabil o dată
cu constituirea statelor şi a cărei aplicare a dat naştere dinastiilor celor două
ţări, care şi-au prelungit rolul istoric până în vremea consolidării hegemoniei
otomane în a doua jumătate a secolului XVI: descendenţa lui Basarab în Ţara
Românească şi cea directă sau indirectă a lui Bogdan în Moldova, şi-au putut
menţine, în ciuda grelelor vicisitudini ale timpurilor, funcţia conducătoare până
când turcii au acţionat masiv asupra sistemului de guvernare al Principatelor
Dunărene.
Principala afirmare a puterii centrale şi a tendinţei ei de a controla efectiv
teritoriul ţării s-a manifestat, fireşte, în domeniul stăpânirii pământului, cea mai
de seamă sursă de avuţie şi putere. în ambele principate, domnii stăpâneau, pe
lângă domeniul propriu, întinse teritorii care ţineau de prerogativa domniei:
teritoriul care nu se afla în mâinile stăpânilor de pământ laici şi ecleziastici,
pământ pustiu, pe care îl puteau conceda cu titlu condiţionat slugilor (fidelilor)
lor; teritoriul oraşelor în care puteau institui târguri şi iarmaroace, importantă
sursă de venituri percepute prin taxe; întinderi mari de terenuri şi păduri
rezervate în general pentru vâ-nătorile domneşti (branişti).
Una din manifestările cele mai evidente ale tendinţei de centralizare a puterii
a fost afirmarea dreptului superior (dominium eminens) al domniei asupra
întregului teritoriu al ţării, inclusiv asupra moşiilor patrimoniale ale boierilor,
deţinute cu titlu ereditar, nu în virtutea unei danii domneşti. Tendinţa domniei
de a atrage domeniul patrimonial1 (ocina, dedina) în sfera ei de acţiune, de a-şi
impune dreptul de a confirma moşiile deţinute anterior cu titlu ereditar, aşadar
de a asimila această stăpânire ancestrală cu cea derivată din donaţiile proprii,
condiţionate de îndeplinirea unor obligaţii militare sau de altă natură —
„dreaptă şi credincioasă slujbă" în terminologia documentelor — a constituit
unul din aspectele majore ale centralizării puterii. Confirmarea de către domn a
domeniului patrimonial însemna integrarea lui în sistemul de obligaţii vasalice.
Dreptul pe care şi 1-a arogat domnia de a „retrage" domeniul (dreptul de retract),
de a-1 confisca în cazurile de „infidelitate", hiclenie, în limba cronicilor şi a
documentelor, după cum proceda cu pământurile dăruite cu titlu condiţionat, a
constituit un pas însemnat în evoluţia puterii centrale, a identificării domniei cu
suveranitatea pe plan intern. Pe acest teren avea de altminteri să se desfăşoare
o îndelungată luptă între domnie şi boierime, marii boieri îndeosebi, care, în
sens invers cu tendinţa domniei, se străduiau să integreze stăpâ-
 Ţările Române fi primul asalt al puterii
otomane
nirile dăruite de domn cu titlu condiţionat în masa proprietăţilor ei
patrimoniale şi să le elibereze astfel de caracterul originar condiţionat.
Instituirea unui control efectiv asupra teritoriului şi a societăţii
presupunea formarea unui aparat de stat corespunzător acestui
obiectiv. Format, ca şi întreaga societate românească, în aria civilizaţiei
bizantino-slave, aparatul de stat dezvoltat de domnia centralizatoare
a purtat amprenta sursei sale de inspiraţie. Apariţia în secolul XIV a
dregătorilor cu îndatoriri specializate, chiar dacă nu riguros,
răspunzând la diferite funcţii ale statului, e un indiciu al tendinţei de
asumare efectivă de către domnie a controlului asupra teritoriului ţării.
Un pas însemnat a înregistrat politica de centralizare a puterii în
urma apariţiei cancelariei domneşti, care întărea prin hrisoave
stăpânirea pământului cu titlu ereditar. In ambele ţări în fruntea
cancelariei s-a aflat marele logofăt. Primele acte păstrate au fost emise
în a doua jumătate a secolului XIV de cancelariile lui Vladislav I
(Vlaicu) în Ţara Românească şi de Petru I în Moldova.
Afirmarea şi consolidarea prerogativelor judecătoreşti ale
domniei şi-au găsit expresia în instituţia marelui vornic ale cărui
atribuţii judiciare acopereau o vastă arie de cauze civile şi penale.
Domeniul foarte însemnat din punct de vedere social al litigiilor de
stăpânire a pământului şi al hotărniciilor se afla în competenţa
vornicului, ca şi alte numeroase cauze.
Unul din indiciile principale ale progresului centralizării şi ale
afirmării suveranităţii domneşti a fost cuprinderea întregului teritoriu
în sfera fiscalităţii statului. în virtutea funcţiei sale militare de
comandant al armatei, domnul percepea birul, dare în general
destinată acoperirii cheltuielilor de apărare sau răscumpărării păcii
prin tributul impus de puterile străine. Consolidarea poziţiei domnilor
de stăpâni supremi ai întregului teritoriu (dominium eminens) le-a
îngăduit să impună generalizat prestaţiile în muncă şi dările în natură
(dijme), cote din principalele produse ale agriculturii şi ramurilor
anexe: oieritul, goştina (darea din porci), dijmăritul sau deseatina (darea
din stupi), vinăriciul etc.
Gestiunea centrală a veniturilor domniei se afla sub autoritatea
marelui vistier (sau protovistier), care prin însăşi însemnătatea funcţiei
sale ocupa o poziţie cheie în conducerea statului. Veniturile rezultate
din dijme alimentau cămara domnească, potrivit concepţiei
predominant patrimoniale cu privire la stat (funcţia de mare cămăraş e
atestată doar în secolul XVII).
Activitatea diplomatică, primirea solilor străini şi ceremonialul
primirii lor se aflau în grija marelui postelnic, a marelui portar sau a
marelui uşar. Atribuţii precumpănitor militare aveau marele spătar în
Ţara Românească, hatmanul în Moldova.
Iniţial au precumpănit serviciile de curte, legate de persoana
domnilor şi a familiilor lor. Principalii dregători ai curţi erau: marele
paharnic, marele
173
174
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
stolnic (în grija căruia se afla masa domnilor), marele comis (care îngrijea
grajdurile domniei), marele clucer, marele sluger şi marele pitar (cu atribuţii legate
de aprovizionarea cu alimente a curţii domneşti).
Pe măsura extinderii puterii centrale s-a dezvoltat şi aparatul de stat prin
numirea unor dregători subalterni ai marilor dregători (logofătul sau vistiernicul
al doilea şi al treilea, logofeţei, vistiernicei etc). Dregătoriile centrale îşi aveau
exponenţii în judeţe şi ţinuturi.
Dregătorii din aparatul central sau local nu erau salariaţi, retribuţia lor se
făcea, în cazurile importante, prin concesii de pământ, acordate lor „pentru
dreaptă şi credincioasă slujbă", sau pe seama contribuabililor, din adaosurile
impuse la dările percepute de la aceştia.
Sfatul domnesc, organ central al guvernării, era alcătuit iniţial din marii stăpâni
de domenii; cu timpul, pe măsura consolidării puterii centralizatoare a
domnilor, raportul dintre cele două categorii s-a inversat în favoarea
dregătorilor, exponenţi nu ai latifundiului ci ai puterii domneşti. Fireşte, în
sfatul domnesc şi în general în dregătorii erau numiţi boieri, dregătoria fiind
chiar un apanaj al clasei boiereşti. în ciuda permanentei tensiuni dintre domnie
şi boierime, generată de divergenţele majore în problema structurării puterii,
cooperarea dintre cele două realităţi constitutive ale statului a alcătuit temelia
sistemului de guvernare a celor două ţări.
Progresele centralizării s-au manifestat şi în organizarea militară; pe lângă
serviciul feudal al membrilor clasei privilegiate care alcătuiau oastea cea mică,
domnia putea dispune în situaţii de maximă primejdie participarea la apărarea
ţării a întregii populaţii apte de serviciul militar, oastea cea mare. Pe această
bază s-a dezvoltat remarcabila capacitate de apărare manifestată atât de Ţara
Românească cât şi de Moldova în secolele XIV şi XV, sprijinită pe efective de
luptători numeroase faţă de situaţia lor demografică şi în raport cu efectivele
altor ţări mai puternice.
Instituirea vămilor de hotar a marcat puternic afirmarea suveranităţii domniei
în raport cu puterile vecine în planul raporturilor comerciale. Taxele percepute
de domnii celor două ţări pe circulaţia mărfurilor, îndeosebi de-a lungul celor
două mari drumuri ale comerţului internaţional care le străbăteau teritoriul, au
fost o excepţională sursă de venituri pecuniare, care a sporit continuu resursele
domniei şi i-au lărgit în acelaşi timp libertatea de acţiune în raport cu forţele
politice interne concurente.
Autocraţia a constituit formula de guvernare ideală pentru domnie şi pentru
biserica de model bizantin care i-a consacrat puterea din a doua jumătate a
secolului XIV. între acest ideal şi aplicarea sa integrală s-au interpus însă, pe de
o parte, voinţa de putere a boierimii, care s-a luptat îndârjit pentru a-şi apăra şi
consolida privilegiile, şi, pe de altă parte, tradiţiile particularismelor locale,
moştenire a vremurilor anterioare constituirii statelor.
I
 Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
Principala manifestare a tendinţei boierimii de a contracara
aspiraţiile autocrate ale puterii centrale a fost opoziţia desfăşurată faţă
de încercarea domnilor de a-şi asigura singuri succesiunea, în ordinea
firească a primo-geniturii, în linie masculină, pentru a ocoli astfel
tradiţia alegerii marelui voievod. Potrivit acestei tradiţii, conducătorii
ţării, în calitate de voievozi sau mari voievozi erau aleşi în marea
adunare, care îi întrunea pe toţi stăpânii de pământ şi pe reprezentanţii
clerului; alegerea era un mijloc de a menţine pe cei aleşi în dependenţă
faţă de alegătorii lor, care foloseau prilejul pentru a le impune condiţii
şi a le limita prerogativele.
Mari voievozi prin alegere şi domni (autocraţi) prin ungere,
conducătorii celor două state au încercat să ocolească inconvenientele
alegerii, prin asocierea la domnie în timpul vieţii a fiului lor cel mai în
vârstă. Astfel a procedat Mircea cel Bătrân, care 1-a asociat la domnie
pe fiul său Mihai, şi la fel au procedat unii domni ai Moldovei. Soluţie
precară, care nu a reuşit să se impună; la capătul zilelor sale, Ştefan cel
Mare, domn autoritar prin excelenţă, a fost silit să se scoale de pe
patul de moarte şi să reprime în sânge opoziţia boierilor, care refuzau
să-1 recunoască moştenitor al tronului pe fiul său Bogdan, indicat de el
însuşi pentru a-i urma la domnie.
Politica domniei de a impune autoritatea ei supremă ansamblului
teritoriului ţării, aşadar şi domeniului boieresc ereditar, şi de a înlătura
pe această cale o sursă de putere autonomă rivală, a fost întâmpinată
de o puternică rezistenţă din partea boierimii. în cele din urmă,
principiul domeniului eminent s-a impus, dar efectele sale au fost
limitate de imunită-ţile fiscale şi judiciare — scutiri de dări şi
renunţarea la exercitarea unor atribuţii judecătoreşti ale domniei —
acordate marilor stăpâni de pământ. O înfruntare similară de lungă
durată a prilejuit şi efortul stăpânilor de domenii de a refuza
domnului dreptul de a le retrage stăpânirea şi de a aduce stăpânirile
lor în masa funciară controlată de domnie (nu numai în cazurile de
hiclenie dar şi în cele de desherenţă).
Particularismele regionale şi locale au fost o altă stavilă în calea
centralizării puterii. în cadrul Ţării Româneşti, Oltenia a păstrat un
statut aparte, sub conducerea banilor Craiovei, cu atribuţii similare cu
cele ale domniei, inclusiv dreptul de a condamna la moarte. în funcţie
de evoluţia raportului de forţă între domnie şi particularismul regional,
banii Craiovei erau principalii dregători ai domnilor sau expresia cea
mai înaltă a autonomiei Olteniei. Din cadrul acestei puternice
autonomii, care a culminat cu instituirea marii bănii a Craiovei, s-a
manifestat cu succes în secolul XVI tendinţa principalei familii
boiereşti a provinciei, cea a boierilor Craio-veşti, de a prelua
conducerea întregii Ţări Româneşti.
Integrarea târzie a sudului ţării în complexul teritorial al Moldovei
şi-a lăsat până târziu amprenta în organizarea administrativă a ţării,
împărţită între „Ţara de sus" şi „Ţara de jos". Sudura încă imperfectă
a celor două
175

De Ia geneza statelor româneşti la naţiunea română

176
entităţi teritoriale explică desfacerea Moldovei în ţări cvasiautonome în vremea
luptelor dinastice care s-au deslănţuit după moartea lui Alexandru cel Bun între
urmaşii săi. Unele autonomii locale, care s-au sustras politicii centralizatoare a
domniei, s-au conservat până târziu în Moldova, în Vran-cea şi în zona
Câmpulungului Moldovenesc.
Tradiţiile locale, dreptul cutumiar (jus valachicum sau dreptul românesc)
precumpăneau încă în raporturile sociale la nivel local, limitând considerabil aria de
aplicare a justiţiei domneşti. Dreptul scris, codificările de origine bizantină, traduse în
slavă (Sintagma lui Matei Vlastares) îşi fac timid apariţia abia în secolul XV şi tind să
îşi lărgească acţiunea în secolul următor.
în Transilvania, vechea instituţie a voievodatului, convertită de cuceritori în organ
al puterii centrale, simbolizează în continuare autonomia foarte largă a ţării faţă de
regalitate. în secolele XIV şi XV, autonomia transilvană se consolidează, dar într-o
formulă dominată de privilegiu şi de deţinătorii lui.
Sub autoritatea voievozilor Transilvaniei, care concentrau în mâinile lor atribuţii
militare, judiciare şi administrative, se dezvoltă puterea grupurilor privilegiate şi
instituţiile ei. Stăpână pe cea mai mare parte a domeniilor din comitatele transilvane,
nobilimea a dat un conţinut nou organizării politice a acestora. Din instrument al
regalităţii, născut din nevoia de administrare a imensului domeniu arpadian,
comitatul a devenit o instituţie precumpănitor nobiliară. Numiţi de voievozi, comiţii
aplicau deciziile care asigurau guvernarea centralizată; ei împărţeau însă puterea,
îndeosebi cea judecătorească, cu reprezentanţii aleşi ai nobilimii locale, juzii.
Pe baza vechilor privilegii s-au dezvoltat în această vreme şi comunităţile secuilor
şi saşilor. Secuii se aflau sub autoritatea supremă a unui comite (comes Siculorum)
numit de rege. Teritoriul secuiesc era împărţit în scaune (sedes), unităţi judiciar-
administrative în fruntea cărora se aflau un căpitan, cu atribuţii precumpănitor militare,
şi un jude, cu atribuţii judecătoreşti. Tot mai mult în cursul acestei perioade puterea
efectivă în cadrul scaunelor şi al ansamblului secuimii a trecut din mâinile obştei în
cele ale fruntaşilor secuimii. Aceştia au devenit şi factorul de decizie în cadrul
congregaţiilor locale sau generale ale secuimii.
Scaunele şi districtele saşilor din Transilvania erau conduse de doi juzi, unul numit
de rege iar celălalt de obştea săsească (juzi regali şi juzi scăunali). Pe lângă atribuţii
judiciare, cei doi juzi aveau funcţii administrative, fiscale şi militare. Şi în lumea
săsească puterea de decizie în cadrul scaunelor a revenit tot mai mult unui grup
privilegiat din lumea rurală şi apoi din patriciatul orăşenesc, pe măsura dezvoltării
marilor centre urbane de la Sibiu, Braşov şi Bistriţa. Emancipate progresiv de sub
autoritatea regală, organizaţiile teritoriale săseşti s-au constituit într-o universitate a
saşilor
 Ţările Române ?i primul asalt al puterii otomane
(universitas saxonum) a cărei largă autonomie a fost confirmată la
sfârşitul secolului XV.
Aşadar în secolul XIV, comitatele nobiliare şi organizaţiile
teritoriale ale saşilor şi secuilor au evoluat spre autonomie în formule
dominate de privilegiu şi privilegiaţi. Această tendinţă, care avea să
triumfe în secolul XV, s-a reflectat larg în instituţia congregaţiilor
generale ale provinciei. Convocate iniţial din iniţiativa voievozilor,
pentru a dezbate diverse probleme, îndeosebi de ordin judiciar,
congregaţiile generale au devenit tot mai mult în cursul secolului XV
adunări de stări nobiliare, care reuneau pe reprezentanţii categoriilor
privilegiate ale nobilimii, saşilor şi secuilor.
în vreme ce autonomiile celor trei „naţiuni" privilegiate s-au
consolidat, străvechile autonomii autohtone, „ţările" româneşti, au
fost supuse presiunii politicii regale, care tinde să le încadreze în
propriile ei tipare de organizare. Masa populaţiei româneşti a fost
lipsită de un cadru propriu de organizare politică înlăuntrul
Transilvaniei; şi autonomiile judiciare româneşti, încă foarte
puternice, tind a fi îngrădite de regalitate şi nobilime. Din secolul
XIV, românii, adică păturile lor privilegiate, au fost excluşi ca atare din
conducerea politică a Transilvaniei; în 1355, ei figurează ultima oară
între participanţii la o congregaţie generală.
Scoţând în afara legii confesiunea ortodoxă, pentru a se pune de
acord cu directivele papalităţii din Avignon, dar şi pentru a îngrădi
relaţiile românilor din Transilvania cu cei din ţările de dincolo de
Carpaţi, care se organizaseră în state de sine stătătoare, regalitatea
ungară a împiedicat constituirea unei pături privilegiate româneşti în
cadru naţional; nu au avut acces la privilegiu şi la titlu nobiliar decât
acei dintre fruntaşii români care aderau la confesiunea catolică şi se
integrau astfel în masa nobilimii eterogene.
în condiţiile create de această politică, un rol însemnat în
sprijinirea formelor de viaţă româneşti din Transilvania a revenit
protecţiei exercitate de Ţara Românească şi Moldova. Domnii celor
două ţări au obţinut, în cadrul relaţiilor lor de colaborare cu Ungaria,
un şir de feude în Transilvania: Făgăraşul şi Amlaşul, în cazul Ţării
Româneşti, din a doua jumătate a secolului XIV, Ciceul şi Cetatea de
Baltă, cu întinse domenii, în cazul Moldovei, din vremea lui Ştefan
cel Mare; prin aceste feude, o parte măcar din teritoriul Transilvaniei
s-a aflat sub administraţie românească. De importanţă şi mai mare încă
a fost patronatul bisericesc al celor două ţări asupra românilor din
Transilvania lipsiţi mult timp de o ierarhie bisericească superioară
proprie.
177

K^entralizarea puterii şi reacţia nobiliară. La sfârşitul

secolului XIV şi începutul secolului XV, Ţara
Românească şi Moldova şi-au consolidat
 De la geneza, statelor româneşti la naţiunea română

178
structurile statale. Două domnii strălucite, cea a lui Mircea cel
Bătrân în Ţara Românească (1386-1418) şi cea a lui Alexandru cel
Bun în Moldova (1400—1432) ilustrează prin durata şi prin
realizările politicii lor interne şi externe procesul de întărire a
statului în cele două ţări.
Mai mult decât în trecut se afirmă acum caracterul autocratic al
domniei; în evidentă relaţie cu Bizanţul şi sub influenţa ideologiei
politice bizantine, Mircea adoptă, în urma acţiunilor sale militare,
care l-au adus în stăpânirea Dobrogei, titlul de despot; la rândul
său, Alexandru afirmă categoric autocraţia, după ce a restabilit,
încă de la începutul domniei, relaţiile cu Patriarhia din
Constantinopol. Trecând de la afirmarea teoretică la aplicarea
practică a principiului autocraţiei, cei doi domni îşi asociază fiii la
domnie, încercând astfel să instituie automatismul succesiunii şi să
smulgă boierimii unul din mijloacele ei principale de presiune
asupra puterii centrale. în acelaşi sens a acţionat consolidarea de
către cei doi domni a organizării ecleziastice şi administrative a
ţărilor lor şi dezvoltarea activităţii cancelariilor lor, care, din
această vreme, încep să cuprindă o sferă mult mai largă a vieţii
sociale decât în trecut.
Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti şi Moldovei a primit
un puternic impuls din partea celor doi domni. Legăturile
comerciale ale celor două ţări cu Transilvania şi Polonia au fost
reglementate prin marile privilegii vamale acordate de Mircea
negustorilor din Braşov (1412) şi de Alexandru celor din Lvov
(1408; nu se cunoaşte decât indirect privilegiul domnului
Moldovei în favoarea braşovenilor). Mircea cel Bătrân a pus în
exploatare minele de la Baia de Aramă.
Indiciul cel mai sigur al gradului înalt de dezvoltare a puterii
domniei a fost remarcabila forţă militară a Ţării Româneşti şi
Moldovei în această vreme şi excepţionala eficacitate a politicii
lor externe. Sub Mircea cel Bătrân, Ţara Românească cunoaşte
cea mai mare întindere teritorială; domnul nu numai şi-a
consolidat stăpânirile din Transilvania, obţinute ca feude din
partea regalităţii ungare, dar a cuprins şi Dobrogea sub autoritatea
sa. Forţa militară a lui Alexandru cel Bun i-a permis domnului să
împiedice imixtiunea puterilor străine, îndeosebi a Regatului
Ungar, care, prin tratatul de la Lublau, încheiat între Sigismund de
Luxemburg şi Vla-dislav Jagiello, preconizase împărţirea ţării între
Ungaria şi Polonia (1412). Domnul Moldovei şi-a consolidat
legătura cu Polonia prin sprijinul eficace pe care i 1-a acordat în
două rânduri împotriva cavalerilor teutoni: la Griinwald. (1410) şi
la Marienburg (1422).
Consolidarea şi afirmarea celor două ţări s-a reflectat pe plan
extern; cardinalii reuniţi în 1408 la Pisa pentru a pregăti un
conciliu general, cu participarea lumii ortodoxe, s-au adresat şi
domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, situându-i îndată după
împăratul Bizanţului în ierarhia politică a Orientului.

Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane

 Progresul puterii centrale a declanşat reacţia boierimii care a izbucnit
puternic după dispariţia celor doi domni. Larg favorizată de amestecul
puterilor străine — Ungaria, Polonia, Imperiul Otoman — în viaţa
internă a Ţării Româneşti şi Moldovei, reacţia boierească s-a manifestat
în chipul cel mai evident prin reafirmarea dreptului boierimii de a-i
alege pe domni şi prin lupta între facţiunile boiereşti grupate în jurul
diverşilor pretendenţi la domnie. în Moldova, unde statul era mai
recent, luptele pentru domnie, prelungite timp de un sfert de secol
(1432-1457), au vădit şi o puternică tendinţă de fărâmiţare teritorială,
de împărţire a ţării între pretendenţi.
Noua orientare de politică externă a lui Alexandru cel Bun în
ultimii ani ai domniei sale, când s-a asociat unei coaliţii antipolone,
alături de Ungaria, Lituania şi Ordinul Teutonic, în scopul de a anexa
Pocuţia, a dat un nou impuls rivalităţii polono-ungare pentru Moldova,
a cărei politică internă s-a resimţit puternic de pe urma acestei evoluţii.
Lupta pentru domnie care a izbucnit între fiii mai vârstnici ai lui
Alexandru cel Bun, Ilie şi Ştefan, a deschis o îndelungată vreme de in-
stabilitate în Moldova în cursul căreia rivalităţile facţiunilor boiereşti şi
ale pretendenţilor la domnie s-au împletit strâns cu intervenţiile
Regatului Ungar şi ale celui polon care tindeau să-şi subordoneze ţara
şi să îi controleze drumurile comerciale.
Echilibrul de forţe realizat pentru un timp între cei doi fraţi rivali s-a
manifestat pe plan politic printr-o încercare de domnie asociată şi, în
cele din urmă, prin diviziunea teritoriului între Moldova nordică,
„Ţara de Sus", şi Moldova pontică, „Ţara de Jos", cu două reşedinţe
diferite. înlăturarea lui Ilie în 1443 a adus ţara întreagă în orbita
Poloniei; pentru a o readuce în sfera sa de influenţă, Ungaria a sprijinit
un alt pretendent, Petru (1444). Dar, trei ani mai târziu, guvernatorul
Transilvaniei, Iancu de Hunedoara, a fost silit să repete intervenţia în
Moldova, impunându-1 din nou la conducerea ţării pe Petru, care i-a
cedat Chilia unde s-a instalat o garnizoană ungară, garanţie a legăturii
comerciale dintre Regatul Ungar şi Marea Neagră.
La rândul lor, polonii au încercat în 1450 să-şi restabilească cu
ajutorul armelor suzeranitatea asupra Moldovei. Dar la Crasna, în 1450,
Bogdan, domnul Moldovei (1449—1451) a înfrânt zdrobitor oastea
polonă. în cele din urmă, polonii au găsit un vasal obedient în persoana
lui Petru Aron (1451—1457, cu întreruperi), înscăunat în urma uciderii
lui Bogdan.
Tendinţa dominantă a rămas totuşi cea a centralizării şi ea s-a impus
în a doua jumătate a secolului XV, remarcabil reprezentată de două din
cele mai proeminente personalităţi ale istoriei româneşti în evul mediu:
Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti (1456-1462), cunoscut în
izvoarele străine contemporane sub numele de Dracula, şi Ştefan cel
Mare, domnul Moldovei (1457-1504). Efortul perseverent al celui din
urmă, care şi-a
179
180
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
putut urmări ţelul în cursul unei domnii îndelungate, a reuşit să îngră-
dească simţitor tendinţele politice ale marii boierimi.
Manifestările anarhice ale boierimii au fost viguros reprimate de ambii
domni. Vlad Ţepeş, una din cele mai originale şi notorii personalităţi
româneşti, s-a înscăunat cu ajutorul militar al lui Iancu de Hunedoara la
conducerea Ţării Româneşti în primăvara anului 1456, după izgonirea lui
Vladislav II, devenit adversar al guvernatorului Regatului Ungar. Domn
autoritar, până la formele extreme ale represiunii pe scară largă, Vlad Ţe-
peş, poreclit astfel după mijlocul principal de tortură şi execuţie pe care îl
folosea, ţeapă, a încercat cu mijloacele cele mai dure să-şi nimicească
adversarii şi să stârpească viciile societăţii. înlăturarea hoţiei, asigurarea
siguranţei drumurilor şi a mărfurilor, stimularea efortului, fie şi cu metode
represive, instaurarea unei justiţii sumare dar situate deasupra privilegiului
şi a rangului social, sunt câteva din manifestările unei politici de afirmare
a puterii centrale, de asumare a unui control efectiv asupra societăţii. Se-
veritatea sa excepţională, cruzimea chiar pe care a pus-o în slujba realizării
idealului său politic, au impresionat pe toţi contemporanii şi se află la
originea povestirilor despre faptele lui. Adunate şi puse în circuitul larg de
saşii din Transilvania asupra cărora şi-a revărsat în repetate rânduri ostilita-
tea, aceste povestiri au ajuns pe diverse căi atât în Europa Occidentală,
unde au format obiectul unor tipărituri speciale, cât şi în lumea rusă, unde
au servit ca model de inspiraţie autocraţiei în curs de afirmare. Centrul
principal de difuzare a acestor relatări atât în Apus cât şi în Răsărit a fost
curtea de la Buda a lui Matias Corvin, alternativ aliat şi adversar al lui
Vlad Ţepeş.
Guvernarea sa autoritară nu a fost decât o etapă pregătitoare a luptei
deschise de Vlad Ţepeş împotriva turcilor a căror dominaţie a încercat să o
înlăture în colaborare cu Matias Corvin.
Confruntat în câteva rânduri cu crize interne grave, provocate de în-
cercarea unor facţiuni boiereşti de a-1 înlătura din domnie, cu cooperarea
unor puteri străine, Ştefan cel Mare a reacţionat suprimându-i pe boierii
răzvrătiţi. Cu tot atâta perseverenţă, domnul Moldovei i-a urmărit pe di-
verşii pretendenţi la tron, suprimându-i, unul după celălalt, până în ultimii
ani de domnie (1469, decapitarea lui Petru Aron, sprijinit de Ungaria,
1486, executarea lui Hronoda, susţinut de Baiazid II, şi 1501, lichidarea la
cererea sa a unui pretendent aflat în Polonia). Pentru a impune ca urmaş
pe acela dintre fiii săi, Bogdan, pe care îl considera cel mai apt să-i conti-
nuie opera, Ştefan a fost silit să reprime sângeros, în chiar ultimele zile ale
vieţii, rezistenţa unei însemnate facţiuni boiereşti.
Reuşita efortului centralizator a asigurat celor două domnii şi luptei
împotriva expansiunii otomane în care s-au angajat efective militare nume-
roase, disproporţionate cu potenţialul demografic al ţărilor lor. Dar acest
 Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
rezultat reflectă la rândul său o aderenţă largă la politica puterii
centrale, la tendinţele noi dezvoltate de domnia autocrată în această
etapă. într-adevăr, ambii domni au lărgit simţitor baza socială a puterii
lor, deplasând centrul de greutate al acesteia de la marea boierime la
mica boierime, la ţărănimea liberă şi la orăşenime, ale cărei interese
comerciale le-au sprijinit. Obligaţia generală de participare la oaste a
devenit o realitate efectivă datorită sprijinului acordat de domnie
acestor categorii sociale, ocrotite împotriva tendinţelor de acaparare şi
dominaţie ale marilor boieri. Politica de distanţare de marea boierime,
de perseverentă protejare a micii stăpâniri de pământ, s-a reflectat
puternic în conceptul nou de „dreptate", adică de justiţie egală pentru
toţi, cu care s-au identificat ambii domni. Pe temeiul politicii sociale
pe care o exprimă acest concept, ei au putut pretinde şi obţine o
participare foarte largă la lupta pentru apărarea ţării. Atât Vlad Ţepeş
cât şi Ştefan cel Mare au promovat elemente din mica boierime şi din
ţărănimea liberă, care se distingeau pe câmpul de luptă, în corpul de
elită al cavalerilor (viteji). Unităţile recrutate de cei doi domni din
aceste pături sociale au fost un excepţional instrument al politicii de
centralizare.
Şi în Transilvania eforturile de consolidare a puterii centrale au
fost strâns legate de lupta împotriva expansiunii otomane. Tendinţe în
această direcţie se constată şi în unele măsuri ale lui Sigismund de
Luxemburg pentru lărgirea participării la oaste, dar ele aveau să
cunoască dezvoltarea cea mai largă în politica lui Iancu de
Hunedoara, de numele căruia sunt legate ultimele mari încercări de
înlăturare a turcilor din Europa. Ridicat dintr-o familie de mici nobili
români, din Haţeg, care, împreună cu cei din Banat, au furnizat
contingente însemnate în luptele purtate de Regatul Ungar cu
Imperiul Otoman, Iancu de Hunedoara a suit treptele cele mai înalte
ale ierarhiei Regatului Ungar, ocupând funcţiile de ban de Severin
(1438-1441), de voievod al Transilvaniei (1441-1446), de guvernator
(1446-1453) şi de căpitan general al regatului (1453-1456). Cu
activitatea militară a lui Iancu de Hunedoara, Transilvania s-a aflat pe
primul plan al luptei cu puterea otomană în ascensiune, căreia i-a
acordat prioritate de-a lungul întregii sale cariere.
Format în preajma lui Sigismund de Luxemburg, el a urmat, în
condiţiile create de agravarea primejdiei otomane, liniile directoare
ale politicii interne şi externe ale acestuia. în exerciţiul funcţiei sale de
voievod şi de guvernator, el şi-a extins continuu imensul său domeniu
pe care 1-a consolidat prin noi achiziţii personale sau prin donaţii
regale. Situate în cea mai mare parte în Transilvania, stăpânirile de
pământ, cetăţi şi oraşe ale lui Iancu de Hunedoara au sfârşit prin a
depăşi prin întindere şi valoare domeniul regal. Pe această bază el şi-a
putut constitui o întinsă reţea de vasali, familiares, formă specifică a
vasalităţii în Regatul Ungar. Exploatarea cea mai riguroasă a
veniturilor Voievodatului Transilvan, îndeosebi cele prove-
181
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
nite din mine, vămi şi dări, i-a pus la îndemână însemnate
sume de bani, care i-au permis, între altele, să întreţină un
corp de mercenari care au jucat un rol însemnat în
acţiunile sale militare. De asemenea, în spiritul politicii lui
Sigismund de Luxemburg, Iancu a acordat noi privilegii
oraşelor, din care a făcut una din temeliile puterii sale.
Sprijinit pe aceste forţe, dintre care cea mai însemnată a
fost mica nobilime, Iancu a înfruntat cu succes opoziţia
marii nobilimi, ostilă politicii sale interne şi externe.
Lupta antiotomană a lui Iancu s-a desfăşurat în cadrul
efortului de a organiza o nouă cruciadă, efort pregătit de
Unirea realizată în 1439 la Florenţa între Biserica
Apuseană şi cea Răsăriteană, rezultat postum al politicii lui
Sigismund de Luxemburg, care a urmărit constant să
înlăture piedicile din calea unei acţiuni europene comune
împotriva turcilor. Iancu s-a străduit cu fermitate, uneori
chiar cu duritate, până la sfârşitul zilelor sale, să impună
Unirea în masa populaţiei ortodoxe din Ungaria şi în pri-
mul rând în lumea cnezilor români din Haţeg şi Banat,
reazem însemnat al acţiunii sale militare, pe care s-a
străduit să-1 înalţe la funcţia de factor politic în Regatul
Ungar. Şi în raporturile cu Ţara Românească şi Moldova pe
care a urmărit constant, cu rezultate schimbătoare însă, să
le asocieze luptei sale antiotomane, el a încercat să-şi
impună politica cu privire la unirea bisericească.
Politica desfăşurată iniţial de Iancu de Hunedoara în
cuprinsul regional al Transilvaniei a fost apoi extinsă de el
la scara întregului regat în cadrul căruia a combătut
constant tendinţele anarhice ale baronilor şi refuzul lor de
a se angaja în lupta antiotomană. Fiul său, Matias Corvin,
ales rege al Ungariei (1458-1490), a continuat direcţia
centralizatoare imprimată politicii interne de tatăl său.

182
 î\.ăscoalele ţărăneşti din Transilvania. Tendinţa de fond
dominantă în societatea transilvană a secolului XV a fost însă
consolidarea puterii nobilimii asupra ţărănimii dependente, pe
temeiul puterilor discreţionare acordate în secolul precedent de
regii angevini stăpânilor de domenii. înzestrată cu cele mai largi
privilegii, nobilimea transilvană supune unei exploatări sporite pe
ţăranii de pe domeniile ei, străduindu-se să fructifice mai
remunerator drepturile ei tradiţionale. încercarea ţărănimii de a
păstra „libertăţile" vechi, de a se descătuşa din lanţurile exploatării
senioriale care începeau să se strângă a provocat în 1437 prima din
şirul marilor răscoale ţărăneşti din Transilvania. Convenţiile
încheiate de ţăranii răsculaţi cu nobilii pe parcursul răscoalei aduc
la iveală motivele mişcării: sporirea censului în bani şi a dijmelor,
introducerea nonei, dare suplimentară din produse, modalităţile
agravate de prelevare a dijmei bisericeşti, îngrădirea

Viîî,
 Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
dreptului iobagilor de a-şi lăsa moştenire bunurile ca şi a dreptului lor
tradiţional de a se strămuta liber de pe un domeniu pe altul.
Ţăranii români şi unguri din regiunea Someşului, principala zonă a
răscoalei, au atacat castelele, distrugând arhivele nobiliare, şi şi-au
instalat tabăra pe dealul Bobâlna, care avea să dea numele
răscoalei.Victoria obţinută aici de ţărani împotriva oastei nobiliare
(iunie 1437) a dus la încheierea primei convenţii între cele două
tabere, în textul căreia au fost înscrise revendicările răsculaţilor.
Consolidându-şi poziţia, în urma înţelegerii cu pătura privilegiată din
rândurile secuimii şi ale saşilor (septembrie 1437), nobilimea a
redeschis lupta; a doua înfruntare între răsculaţi şi nobili la Apatiu
(octombrie 1437) se încheie nedecis. Noua convenţie încheiată între
nobili şi ţărani după luptă nu a fost decât o pauză înainte de răfuiala
finală. Cu ajutor primit de la secui şi de la rege, nobilimea contraatacă
şi înăbuşe răscoala. La începutul anului 1438, ultima poziţie a răscu-
laţilor, oraşul Cluj, a cărui sărăcime aderase la mişcare, e ocupată de
nobili.
în cursul răscoalei şi după înăbuşirea ei sângeroasă s-a consolidat
cooperarea între nobilime şi cercurile privilegiate ale secuilor şi
saşilor. Reuniţi din proprie iniţiativă, reprezentanţii celor trei
„naţiuni" constituie acum o „uniune" al cărei ţel principal era apărarea
împotriva ţăranilor şi în subsidiar organizarea rezistenţei împotriva
primejdiei otomane. Confirmând o evoluţie îndelungată, „uniunea"
celor trei „naţiuni" a consacrat sistemul constituţional al
Transilvaniei, care avea să dăinuiască timp de câteva secole.
După răscoala de la Bobâlna, exploatarea seniorială a sporit
considerabil, fapt care avea să provoace la începutul secolului XVI a
doua mare răscoală a ţărănimii.
Prilejul răscoalei 1-a oferit proclamarea cruciadei antiotomane în
primăvara anului 1514. Atraşi de făgăduiala că vor fi eliberaţi din
serbie dacă se vor înrola, iobagii s-au înscris în număr mare la oaste,
trecând peste împotrivirea marii nobilimi, care era ameninţată să-şi
piardă forţa de muncă. Actele de violenţă ale nobilimii pentru a opri
plecarea ţăranilor la oaste sau pentru a-i sili pe cei plecaţi să se
înapoieze au schimbat curând sensul cruciadei, care s-a transformat
într-o răscoală ţărănească. Sub conducerea unui mic nobil, Gheorghe
Doja, căruia îi fusese încredinţată comanda cruciadei, ţăranii pornesc
din tabăra de la Răkos, de lângă Buda, unde se aflau în număr mare, şi
înaintează spre Transilvania.
Ţelul răsculaţilor era lichidarea robotei (obligaţia de muncă), a
dijmelor, a dărilor în bani; în variantele ei cele mai radicale, răscoala
şi-a propus suprimarea nobilimii. Dar, după câteva succese iniţiale,
îndeosebi în luptele de la Nădlac şi Cenad, răsculaţii sunt înfrânţi la
Timişoara de oastea regală, condusă de voievodul Transilvaniei, Ioan
Zâpolya (15 iulie 1514). Pentru a deveni exemplară, represiunea a
luat formele cele mai
183
 De la geneza statelor romaneşti la naţiunea română
sălbatice. Conducătorul răscoalei, Gheorghe Doja, a fost
executat prin ardere pe un tron de fier încins, purtând pe
cap o coroană de fier de asemenea încinsă. Treptat,
rezistenţa ţărănimii a fost înfrântă în toate zonele în care
se întinsese răscoala.
După represiune a urmat codificarea obligaţiilor
ţărănimii iobage, la un nivel mult mai ridicat decât înainte
de răscoală. Noile obligaţii au fost înscrise în codul de legi
— Tripartitum — elaborat de juristul Ştefan Werboczi,
care fixează cuantumul dijmei, al nonei, al contribuţiei în
bani şi al robotei (o zi pe săptămână) potrivit legislaţiei
dietale. Mai semnificativ decât aceste măsuri, noul cod
legalizează legarea „perpetuă" a ţăranilor de glie.
Măsurile adoptate după înăbuşirea răscoalelor din 1437
şi din 1514 au consacrat două tendinţe fundamentale în
evoluţia vieţii social-politice a Transilvaniei: constituirea
regimului celor trei naţiuni privilegiate şi legarea de glie a
ţărănimii dependente.

184
Rezistenţa împotriva expansiunii otomane. După vertiginoasele lor
cuceriri în Peninsula Balcanică, turcii au atins în ultimul deceniu al
secolului al XlV-lea linia Dunării şi au intrat în contact direct cu
ţările române şi cu Ungaria în vremea sultanului Baiazid I (1389-
1402). Instalarea turcilor la Dunărea de Jos şi tendinţa lor de
expansiune la nordul fluviului a deschis îndelungata epocă a
confruntării ţărilor române cu puterea otomană. Timp de un secol
şi jumătate, expansiunea Imperiului Otoman la nord de Dunăre şi
în direcţia Europei Centrale a fost oprită de rezistenţa izolată sau
coalizată a ţărilor române şi a Regatului Ungar. în tot acest
interval, Dunărea, redevenită un fluviu al confruntării, a fost
pentru Imperiul Otoman principalul front european.
Opunând o rezistenţă tenace cuceririi otomane, care ameninţa
existenţa statelor lor, românii s-au integrat ca factor de prim plan
în cruciada târzie. Acţiunile lor defensive şi ofensive intră în
circuitul opiniei publice europene şi forţa lor militară devine un
factor prezent în mai toate proiectele de cruciadă alcătuite în
această vreme. Câteva mari personalităţi, comandanţi de oaste şi
oameni de stat proeminenţi, au ilustrat rezistenţa ţărilor române
împotriva cuceririi otomane.
Cea dintâi ameninţată de expansiunea otomană a fost Ţara
Românească sub Mircea cel Bătrân (1386-1418). Timp de câţiva
ani după înscăunarea sa, el a continuat înfruntarea cu Regatul
Ungar urmând direcţia dominantă a politicii externe a
predecesorilor săi. în 1389, el a încheiat alianţă cu regele Poloniei,
Vladislav Jagiello, act cu caracter explicit anti-ungar. Curând însă,
evoluţia evenimentelor în nordul Peninsulei Balcanice, urmare a
marilor succese ale puterii otomane, 1-a determinat să-şi
 Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
reorienteze politica externă spre Ungaria regelui Sigismund de
Luxemburg, la fel de ameninţată ca şi Ţara Românească de
expansiunea otomană. Alianţa cu Ungaria s-a încheiat pe baza
recunoaşterii stăpânirii domnului Ţării Româneşti în Amlaş şi
Făgăraş, în sudul Transilvaniei, cu titlul de feud, şi în Banatul de
Severin.
începuturile conflictului dintre Ţara Românească şi puterea
otomană a fost urmarea intervenţiei lui Mircea la sudul Dunării, în
teritorii a căror stăpânire o revendica şi sultanul Baiazid I. Preluând
stăpânirea Dobrogei, fosta ţară a despotului Dobrotici, al cărui fiu
Ivanco dispăruse în luptele cu turcii, şi intervenind în favoarea lui
Sracimir, ţarul de Vidin, Mircea a declanşat inevitabil conflictul cu
puterea otomană. După o primă invazie a turcilor la nordul Dunării, în
1392, a urmat, sub comanda sultanului însuşi, o mare campanie cu ţel
strategic: cucerirea ţării sau instalarea unui candidat favorabil turcilor.
Episodul principal al înfruntării dintre domnul Ţării Româneşti şi
sultanul Baiazid, în armata căruia se aflau şi contingentele vasalilor săi
balcanici, a fost bătălia de la Rovine, loc neidentificat situat probabil
în regiunea muntoasă a Ţării Româneşti (10 octombrie 1394), unde
turcii au suferit o grea înfrângere. în aşteptarea unei noi ofe*nsive
turceşti, Mircea a încheiat un tratat de alianţă cu regele Sigismund
(Braşov, 7 martie 1395). în mai 1395, Baiazid a revenit în forţă şi a
înfrânt ostile aliate, române şi ungare, victorie câştigată însă cu grele
pierderi. înţelegând dificultăţile soluţiei radicale, cucerirea, Baiazid
inaugurează politica de atragere a Ţării Româneşti în orbita Imperiului
Otoman. în aplicarea acestei politici, sultanul s-a sprijinit pe un
pretendent la domnie, Vlad, care a acceptat să plătească tribut Porţii
Otomane. Fidel cauzei creştine, Mircea a participat în fruntea unui
contingent românesc la cruciada de la Nicopole; în ciuda înfrângerii
oştilor creştine (25 septembrie 1396), el reuşeşte în cursul anului
următor să-şi restaureze puterea în Ţara Românească.
înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara de către Timur
Lenk (1402) a deschis şi epoca marilor iniţiative ale lui Mircea în
raport cu Imperiul Otoman, aflat în plină criză a fărâmiţării puterii ca
urmare a destrămării unităţii sale şi a luptelor dintre pretendenţii la
tron. Ţelul principal al iniţiativelor politice şi militare ale domnului
român a fost să împiedice restaurarea unităţii imperiului. Sprijinind, în
cooperare cu alte puteri, diverşi pretendenţi la succesiunea lui Baiazid,
Mircea a încercat să îndepărteze primejdia otomană de ţara sa. în
1409, perspectiva reintegrării imperiului de către Suleiman îl
determină pe Mircea să-1 sprijine pe Musa, un alt fiu al lui Baiazid,
aliat al beilor de Caraman şi de Sinope cu care domnul Ţării
Româneşti a intrat în legături. Atrăgându-1 în coaliţie şi pe despotul
Serbiei, Ştefan Lazarevici, domnul român îi acordă sprijin militar
pretendentului turc care, după câteva eşecuri, reuşeşte să preia
conducerea
185

De ta geneza statelor româneşti la naţiunea română

I
186
părţii europene a imperiului. în urma acestor acţiuni, Mircea a luat în stă-
pânire întreaga moştenire teritorială a despotului Dobrotici, ceea ce 1-a
adus în conflict cu Bizanţul, care revendica la rândul său aceste teritorii.
înlăturarea lui Musa de către Mehmet I (1413-1421), care a readus sub
o singură stăpânire partea asiatică şi cea europeană a Imperiului Otoman, a
determinat a doua intervenţie a lui Mircea în sprijinul unui pretendent la
succesiunea lui Baiazid, anume Mustafa. Intrând în acţiune de partea
adversarilor lui Mehmet I, între care se afla şi Veneţia, Mircea îl sprijină cu
trupe pe Mustafa. încercare eşuată care a provocat riposta sultanului; la
începutul anului 1417, o mare oaste turcă invadează Ţara Românească,
smulge stăpânirii lui Mircea Dobrogea şi impune domnului român să
plătească tribut Porţii Otomane. Tot acum, turcii ocupă unele puncte
strategice pe ţărmul nordic al Dunării — Turnu şi Giurgiu — de unde puteau
mai lesne lansa raiduri devastatoare în interiorul ţării. Controlul asupra
acestor centre a înlesnit mult instaurarea hegemoniei turceşti în Ţara
Românească.
Reluând hotărât ofensiva, turcii lansează un nou mare atac la Dunărea de
Jos în 1420, încercând să preia controlul întregului curs al fluviului, de la
Porţile de Fier la vărsarea în Marea Neagră; în cursul acestei acţiuni a dispărut
fiul şi succesorul lui Mircea, Mihai (1418-1420). Deşi încercarea a eşuat,
deşi cu concursul împăratului Sigismund de Luxemburg, Ţara Românească a
înlăturat forma apăsătoare de dominaţie pe care i-au impus-o turcii în 1420,
prezenţa otomană se face tot mai mult simţită în această regiune; sub domni
diferiţi, Dan II (1421-1431), Radu Praznaglava (1421-1427), Alexandru
Aldea (1431-1436), Vlad Dracul (1436-1447), ale căror domnii au fost în
repetate rânduri întrerupte de vicisitudinile evenimentelor politice şi militare,
ţara oscilează între alianţa cu Regatul Ungar şi acceptarea păcii otomane.
Mai mult decât atât, turcii întreprind un şir de mari incursiuni devastatoare
în Transilvania, dintre care cele mai cunoscute sunt cele din 1421, 1432 şi
1438. Transilvania era acum, la rândul ei, direct ameninţată de puterea
otomană.
Asaltat deseori de aceste incursiuni turceşti, care urmăreau să atragă Ţara
Românească în aria hegemoniei otomane, Dan II consolidează relaţiile cu
Sigismund de Luxemburg, acceptând condiţii de vasalitate mai stricte faţă de
Ungaria de unde putea aştepta singurul ajutor eficace împotriva agresiunilor
otomane. De câteva ori domnul a trecut Dunărea obţinând succese militare
importante, care însă au fost anihilate de contraofensivele turceşti.
Sub Alexandru Aldea, Ţara Românească a intrat puternic în dependenţa
Porţii Otomane; domnul şi oastea sa au fost siliţi să participe alături de
trupele turceşti la o mare expediţie militară în sudul Transilvaniei în
1432.

Ţările Române şi primul asalt al fmterii otomane

Poziţia ţării de stat tampon între două mari puteri în conflict aproape permanent şi
alternanţele politice pe care le-au provocat au devenit încă mai evidente în timpul
domniei lui Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bătrân. Instaurat la conducerea ţării cu
concursul lui Sigismund de Luxemburg, noul domn a fost curând silit de presiunea
otomană să accepte suzeranitatea turcească. în 1438, el participă la o nouă expediţie
turcească în Transilvania, de data aceasta sub conducerea sultanului Murad II, care
urmărea să slăbească Ungaria şi rolul ei în desfăşurarea cruciadei în curs de pregătire.
Rolul de frunte în lupta antiotomană la Dunărea de jos în următoarele două decenii
1-a asumat Ioan de Hunedoara, cunoscut folclorului sub numele de Iancu, a cărui
activitate a fost dominată de efortul de organizare a rezistenţei împotriva expansiunii
Imperiului Otoman. Cu lupta lui, iniţiativa a trecut din nou, timp de câţiva ani, în
tabăra creştină.
Prima etapă a acţiunii antiturceşti a lui Iancu s-a desfăşurat în cadrul internaţional
nou creat de Unirea de la Florenţa, care părea să asigure condiţii favorabile unei noi
acţiuni europene comune pentru izgonirea turcilor din Europa, şi de realizarea în 1440
a uniunii personale între regatele ungar şi polon în persoana regelui Vladislav Jagiello,
preludiu al coalizării tuturor forţelor regionale direct ameninţate de turci.
înţelegând exact sensul acestei evoluţii pe plan general european, sultanul Murad II
a declanşat noi acţiuni militare preventive la Dunărea de Jos, în 1440-1441, în
Serbia, cu scopul de a cuceri Belgradul. în acelaşi timp, el a reuşit să aducă din nou
sub controlul său Ţara Românească al cărei domn, Vlad Dracul, a fost convocat la
înalta Poartă şi reţinut la Gallipoli.
Hotărât să-şi exploateze avantajul, sultanul organizează sub conducerea beiului de
Vidin o puternică acţiune militară în Transilvania în primăvara anului 1442. După un
prim succes, turcii au fost zdrobitor înfrânţi în sudul ţării de oastea lui Iancu (22 martie
1442). Exploatându-şi victoria, voievodul Transilvaniei a trecut Carpaţii în Ţara
Românească, unde a instalat un domn favorabil cauzei creştine. încercarea turcilor de
a anihila acest succes 1-a adus din nou pe Iancu la sud de Carpaţi unde a înfrânt şi
nimicit oastea otomană de sub conducerea beglerbegului Rumeliei în bătălia
desfăşurată pe cursul superior al râului Ialomiţa (septembrie 1442).
Succesul cel mai de seamă a venit în anul următor, când voievodul Transilvaniei
adoptă hotărât tactica ofensivă.
în contextul unor febrile negocieri pentru organizarea unei noi cruciade, susţinută
de Roma, nu însă şi de celelalte puteri apusene, Iancu pregăteşte şi conduce în toamna
anului 1443 o puternică acţiune militară în interiorul Peninsulei Balcanice la care a
participat şi regele Vladislav. înfrângând rezistenţa opusă de turci, oastea regală
ocupă oraşele Niş şi
188
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
Sofia, dar sosirea iernii şi rezistenţa turcilor în trecătorile munţilor
Balcani
au silit-o să se retragă. Fragilitatea aparentă a puterii otomane în
Peninsula
Balcanică a încurajat o nouă încercare de a-i pune capăt, în anul
următor.
După ce încheiase cu turcii pacea de la Seghedin (iulie 1444),
regele
Vladislav s-a lăsat convins de legatul papal Cesarini să reia
ostilităţile,
întrucât Veneţia acceptase să trimită o flotă care avea să facă
imposibilă
trecerea prin Strâmtori a trupelor turceşti, aflate în cea mai mare
parte, îm
preună cu sultanul, în Asia Mică. începută toamna, cu trupe
puţine, în
temeiată pe speranţa că va fi o acţiune uşoară, de lichidare a
stăpânirii
turceşti în Europa, expediţia regelui Vladislav I s-a încheiat cu un
dezastru
desăvârşit. De teama instaurării la Strâmtori a rivalilor lor
veneţieni,
genovezii din Pera au transportat în Europa pe ambarcaţiunile lor
trupele
sultanului Murad II. Luată prin surprindere de prezenţa unei oşti
turceşti
mult superioară numeric, oastea regatului a fost nimicită la Varna
(10 no
iembrie 1444), iar regele Vladislav însuşi a rămas pe câmpul de
luptă. La
Varna a fost nimicită nu numai armata creştină dar şi ultima mare
speranţă
de salvare a Bizanţului şi de înlăturare a turcilor din Europa. Noua
încer
care a lui Iancu de Hunedoara, numit între timp guvernator al
regatului
(1446), de a relua ofensiva în Balcani în cooperare cu Skanderbeg,
eroul
luptei de rezistenţă antiotomană a Albaniei, s-a încheiat cu o nouă
în
frângere grea la Kossovo (octombrie 1448). ,
Dar, dacă încercarea de a-i scoate pe turci din Europa a eşuat,
Iancu de Hunedoara a reuşit să împiedice înaintarea lor spre
centrul Europei; încercarea lui Mehmed II de a cuceri Belgradul,
în condiţiile favorabile create de ocuparea Constantinopolului, a
fost oprită sub zidurile Belgradului, apărat cu îndârjire de eroul
transilvan (iulie 1456), care şi-a sfârşit aici existenţa, răpus de
ciumă, la scurt timp după victorie.
Câţiva ani mai târziu, apărarea Dunărei de Jos a fost asumată
de Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti. în 1459, papa Pius II a
încercat să relanseze, la Congresul de la Mantua, cruciada
împotriva turcilor. Iniţiativa papală a avut drept rezultat o răscoală
a grecilor în Peloponez, repede reprimată de Mehmed II, şi a
furnizat un imbold spre acţiune puterilor din Asia Mică în frunte
cu Uzun Hasan, hanul turcmen al uniunii de triburi, cunoscute sub
numele de Akkoyunlu. De partea europeană a intrat în acţiune
Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti, în înţelegere cu fiul lui
Iancu de Hunedoara, Matias Corvin, regele Ungariei.
încetând să mai plătească tribut Porţii, Vlad Ţepeş a deschis
lupta cu Poarta Otomană. în iarna anului 1461-1462, într-un
moment când sultanul îşi refăcea forţele greu încercate în timpul
campaniei din Asia Mică împotriva lui Uzun Hasan şi a aliaţilor
acestuia, domnul Ţării Româneşti atacă şi nimiceşte întregul
dispozitiv militar otoman la Dunărea de Jos, încercând astfel să
îngreuneze operaţiile militare ale sultanului împotriva
 'Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
ţării sale. Campania sa pe ţărmul sudic al Dunării a fost
însoţită de acte de maximă cruzime, atât împotriva turcilor
cât şi a localnicilor, descrise pe larg în scrisoarea raport
adresată de Vlad regelui Ungariei.
Acţiunea domnului Ţării Româneşti, care ameninţa
stabilitatea dominaţiei otomane în nordul Peninsulei
Balcanice, a declanşat inevitabil reacţia sultanului.
Asaltul otoman, desfăşurat în stilul nou al strategiei lui
Mehmet II, caracterizat de îmbinarea operaţiilor terestre şi
navale, a început în iunie 1462, când sultanul, care
preluase direct comanda trupelor sale, pătrunde pe
teritoriul Ţării Româneşti. Concomitent cu invazia
otomană, Vlad Ţe-peş a fost silit să facă faţă şi încercării
lui Ştefan cel Mare de a cuceri Chilia. Marea oaste a
sultanului, al cărei efectiv depăşea 100 000 oameni, a
înaintat înlăuntrul ţării, printr-un teritoriu pustiit din
ordinul domnului român, care îi hărţuia necontenit pe
turci. în cursul uneia din aceste acţiuni, Vlad Ţepeş a
pătruns personal noaptea în tabăra otomană în fruntea unei
cete, în speranţa de a-1 surprinde pe sultan, operaţie care s-
a bucurat de o largă notorietate în Europa. După ce a
înaintat până la Târgovişte, capitala ţării, pe care a găsit-o
pustie, sultanul a dat semnalul retragerii, fără a fi reuşit să
angajeze o luptă decisivă cu oastea domnului român. Dar
eşecul a fost transformat de Mehmet II într-un succes
politic graţie acordului încheiat cu boierii Ţării Româneşti
care, pentru a scăpa de regimul apăsător al lui Vlad Ţepeş,
l-au acceptat ca domn pe fratele acestuia, Radu cel Frumos,
favoritul sultanului. Vlad Ţepeş s-a retras în Transilvania
în speranţa de a reveni cu concursul militar al lui Matias
Corvin, care a sosit la hotar în cursul toamnei. Dar în loc
de a-1 ajuta pe aliatul său să-şi recapete tronul, regele
Ungariei, preocupat de confruntarea sa cu Frederic III de
Habsburg, 1-a arestat pe Vlad Ţepeş şi 1-a dus cu sine la
Buda, resem-nându-se cu situaţia creată în Ţara
Românească, redevenită stat tributar al Porţii.

Ştefan cel Mare. Etapa următoare a rezistenţei româneşti la Dunărea

de Jos a fost ilustrată de Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-
1504). Predecesorul său, Petru Aron, fusese silit să se încline în faţa
ultimatumului sultanului Mehmet II, care, îndată după cucerirea
Bizanţului, invitase puterile riverane ale Mării Negre să-i plătească
tribut şi să recunoască, astfel, hegemonia otomană asupra bazinului
pontic. în 1456, Moldova a acceptat aşadar să plătească tribut Porţii şi
să-şi răscumpere pacea din partea sultanului, situaţie pe care a
continuat-o Ştefan în prima etapă a domniei sale. Pe primul plan al
preocupărilor noului domn în această etapă s-au aflat raporturile cu
Ungaria şi Polonia, puteri a căror rivalitate pentru Moldova şi
îndeosebi pentru gurile Dunării şi Chilia a continuat să se
189

190
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
manifeste puternic şi în a doua jumătate a secolului XV. Orientarea spre Polonia, care
asigura Moldovei protecţie împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar, a
rămas şi acum direcţia principală a politicii externe a ţării; ea i-a îngăduit să-şi asigure,
împotriva Ungariei, stăpânirea asupra Chiliei şi a drumului comercial pe care îl controla.
Dar, în sfertul de secol de lupte dinastice care a precedat înscăunarea lui Ştefan cel Mare,
intensificarea rivalităţii polono-ungare pentru stăpânirea Chiliei a atras Moldova, la scurte
intervale, alternativ în aria de hegemonie a celor două mari puteri. Din 1448, Ungaria şi-a
asigurat controlul direct asupra Chiliei unde a străjuit timp de aproape două decenii o
garnizoană ungară.
Scurt timp după preluarea puterii, Ştefan a revenit la orientarea tradiţională a politicii
externe a Moldovei, alianţa cu Polonia. După câteva incursiuni pe teritoriul acesteia, unde
se adăpostea rivalul său înlăturat din domnie, Ştefan încheie, în aprilie 1459, o convenţie cu
regele Cazimir prin care 1-a recunoscut suzeran unic, anulare implicită a angajamentelor
asumate anterior faţă de Ungaria. Ca gaj al fidelităţii sale, Ştefan a lăsat în stăpânirea
regelui polon cetatea Hotin pe Nistru, ocupată anterior de o garnizoană polonă, şi s-a
angajat să respecte bunurile boierilor moldoveni refugiaţi în Polonia. Contravaloarea
acestor concesii, pe care Ştefan avea să le anuleze în anii următori, a fost îndepărtarea de la
hotarul Moldovei a rivalului său, Petru Aron, primejdia cea mai imediată pentru puterea
încă neconsolidată a noului domn.
Restabilirea legăturii cu Polonia însemna implicit îndepărtarea de Ungaria şi Ţara
Românească. Indiciile timpurii ale acestei evoluţii au luat proporţiile unui antagonism
direct în 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mehmet II împotriva lui
Vlad Ţepeş, când Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia. Trei ani mai târziu, în
1465, în urma unui atac prin surprindere, domnul Moldovei a reuşit să aducă în stăpânirea
sa cetatea mult râvnită de la gurile Dunării, subminând grav interesele comerciale ale
Ungariei şi Ţării Româneşti.
Pentru a restabili situaţia, Matias Corvin a intrat în campanie la sfârşitul anului 1467,
înaintând în fruntea unei mari armate spre Suceava, capitala Moldovei, unde nădăjduia să-
1 instaleze pe candidatul său la domnie, în drum însă, la Baia, centru urban şi sediu al
episcopiei catolice a ţării, unde regele se oprise pentru pregătirea asaltului final, Ştefan
dezlănţuie contraatacul; trădat însă de unii boieri el nu a reuşit să nimicească, cum plănuise,
oastea ungară. Lupta a rămas nedecisă, dar avântul ofensivei regale a fost oprit. Incapabil
să-şi continue înaintarea, Matias Corvin a părăsit Moldova fără a-şi fi realizat obiectivul.
Ultima mare încercare a Ungariei medievale de a-şi impune prin forţa armelor dominaţia
asupra Moldovei şi de a-şi asigura legătura directă cu Marea Neagră s-a încheiat cu un
eşec. Reluând pe seama sa încercarea de a smulge Moldovei Chilia,

Ţările Române ji primul asalt al puterii otomane

domnul Ţării Româneşti, Radu cel Frumos (1462-1474), începe la rândul
său ostilităţile împotriva lui Ştefan (1470).
Războiul cu Ţara Românească nu a fost decât preludiul marii înfrun-
tări de forţe cu Imperiul Otoman, declanşată de Ştefan în 1473 când a
instalat un nou domn, fidel lui, în ţara vecină pe care a smuls-o dominaţiei
turceşti. Ţelul imediat al acţiunii lui Ştefan a fost acela de a-şi asigura
controlul asupra gurilor Dunării şi de a înlătura primejdia intrării lor sub
dominaţia otomană. Dar lupta deschisă de domnul român în 1473 s-a în-
cadrat într-un efort mult mai larg de îndiguire a expansiunii otomane; la
acest efort participau, din 1463, Veneţia, ameninţată să-şi piardă pose-
siunile din Egea, Uzun Hasan, reintrat în acţiune, Ungaria şi alte puteri.
Războiul lui Ştefan cu turcii a coincis cu ultima mare încercare a adver-
sarilor Porţii de a restaura libertatea Mării Negre.
Pierderea Ţării Româneşti şi reconstituirea unui front antiotoman la
Dunăre era o primejdie* prea gravă pentru dominaţia Porţii în Peninsula
Balcanică pentru a putea fi tolerată de sultan. Pentru a scoate din luptă
Moldova, Mehmet II a fost silit să organizeze la începutul anului 1475 o
mare expediţie sub comanda beglerbegului Rumeliei, Soliman eunucul.
Speranţa sultanului a fost însă înşelată; la Vaslui, într-o vale îngustă, unde
superioritatea numerică otomană nu putea fi exploatată, Ştefan a prins în
cursă şi a nimicit marea oaste trimisă de Mehmet împotriva sa (10 ianuarie
1475). Răspândită de îndată în toate direcţiile, ştirea a revelat Europei
puterea nebănuită a Moldovei.
înţelegând inevitabilitatea unei noi ofensive otomane, Ştefan a în-
ceput îndată după victorie să pregătească noua fază a luptei. Solii trimise în
toate direcţiile, în Polonia şi Ungaria, la Veneţia şi la Roma, în Hanatul
Crimeii şi la Caffa, au încercat să lărgească coaliţia antiotomană pentru a
da Moldovei posibilitatea să înfrunte în condiţii mai bune noul atac al lui
Mehmet II. în iulie 1475, punând capăt conflictului lor, Ştefan şi Matias
Corvin au încheiat un tratat de alianţă antiotomană care punea pe baze
noi raporturile dintre cele două ţări.
La rândul său, sultanul, pentru a da mai multe şanse de reuşită noii
înfruntări în curs de pregătire cu Moldova, a organizat în prealabil o mare
expediţie în Crimeea, în urma căreia Caffa şi întregul sistem de colonii
genoveze din nordul Mării Negre au intrat sub dominaţie otomană (iunie
1475). Fapt mai grav, Hanatul tătar din Crimeea se supune acum sulta-
nului, devenind un stat vasal Porţii Otomane. Moldova era prinsă în cleş-
tele coaliţiei turco-tătare.
în iunie 1476, Mehmet II a intrat în Moldova în fruntea unei oşti
imense pentru acea vreme care depăşea 100 000 de oameni. Sosirea sa
fusese precedată de raiduri devastatoare ale tătarilor din Crimeea, respinşi
de Ştefan, cu preţul unei mari dispersiuni de forţe. încercarea domnului de
 191

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

192
a opri înaintarea sultanului spre Suceava, capitala ţării, a fost
zdrobită de invadatori. Dar, rezistenţa îndârjită a cetăţilor, din care
nici una nu a putut fi cucerită, 1-a împiedicat pe sultan să tragă
beneficii politice din victoria sa. Cum între timp o oaste
transilvană se îndrepta spre Moldova, periclitând legătura
sultanului cu bazele sale de aprovizionare, cum Ştefan începuse să-
şi reconstituie o nouă oaste, Mehmet II a dat semnalul retragerii
(august 1476). A doua mare campanie împotriva Moldovei se
încheia astfel cu un eşec desăvârşit.
Lipsa de dinamism a coaliţiei antiotomane, care s-a destrămat
încetul cu încetul, a făcut imposibilă exploatarea impasului în care
se afla Imperiul Otoman. Urmând exemplul unora dintre aliaţii săi,
îndeosebi al Veneţiei, Ştefan a încheiat pacea cu sultanul,
revenind la vechile condiţii (1479-1480). Baiazid II (1481-1512),
succesorul lui Mehmet II, a folosit conjunctura favorabilă creată
de pacea pe care a încheiat-o cu Ungaria în 1483 pentru a
întreprinde o mare expediţie împotriva lui Ştefan, cu scop limitat:
cucerirea cetăţilor pontice ale Moldovei, Chilia şi Cetatea Albă. în
iulie 1484, armata terestră şi flota sultanului au sosit la gurile
Dunării, spri-jinită de oastea domnului Ţării Româneşti, Vlad
Călugărul (1481-1495), şi făcând joncţiunea cu tătarii din Hanatul
Crimeii. Asediate terestru şi naval, lipsite de orice perspectivă de
ajutor, cele două oraşe au sucombat în câteva zile. Cu aceasta,
ultimele mari emporii libere din bazinul pontic au intrat sub
dominaţia otomană. Marea Neagră era astfel transformată în lac
turcesc.
înainte de a se resemna cu această pierdere, Ştefan a încercat
să-şi recupereze cetăţile, cu concursul Poloniei, grav ameninţată în
perspectivă de instalarea turcilor în nordul bazinului pontic. Pentru
a obţine concursul polon, Ştefan a prestat la Colomea omagiul
vasalic regelui Cazimir (septembrie 1485), act pe care refuzase,
timp de un sfert de secol, să-1 îndeplinească. Dar concursul militar
polon s-a dovedit insuficient pentru realizarea ţelului lui Ştefan.
Cum de altminteri Polonia a încheiat câţiva ani mai târziu pacea
cu turcii, Ştefan a fost silit să-i urmeze exemplul. în 1489, cel mai
târziu, el a restabilit la rândul său pacea cu Poarta Otomană
reluând plata tributului.
Situaţiile născute din implantarea puterii otomane în sudul
Moldovei s-au mai răsfrânt o dată puternic în politica externă a lui
Ştefan, la sfârşitul domniei lui. Devenit rege al Poloniei în 1492,
Ioan Albert a început, de îndată ce împrejurările externe au
devenit favorabile, febrile pregătiri diplomatice şi militare în
vederea unei expediţii de înlăturare a turcilor de la Chilia şi
Cetatea Albă. Dar programul regelui polon prevedea, ca etapă
premergătoare acţiunii antiotomane, instaurarea controlului polon
direct asupra Moldovei prin înlăturarea lui Ştefan, care din 1489
revenise la alianţa cu Ungaria, obţinând din partea lui Matias
Corvin cetăţile tran-
 Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
silvane Ciceul şi Cetatea de Baltă cu domeniile lor,
compensaţie pentru cetăţile pontice pierdute.
Marea expediţie polonă din 1497, al cărei ţel oficial
proclamat era recuperarea Chiliei şi Cetăţii Albe, şi-a
trădat obiectivul real de îndată ce trupele polone,
comandate de rege însuşi, au intrat pe teritoriul Moldovei
îndreptându-se spre Suceava. Dar rezistenţa prelungită a
cetăţii şi primejdia intervenţiei în luptă a altor forţe,
îndeosebi a Ungariei, l-au silit în cele din urmă pe regele
polon să ridice asediul şi să înceapă retragerea. Pe drumul
de înapoiere, la Codrul Cosminului, o mare parte a trupelor
polone au fost surprinse şi nimicite de oastea lui Ştefan
(octombrie 1497). în ultimii ani ai domniei, Ştefan a
întreprins mai multe expediţii împotriva Poloniei, cu titlul
de represalii dar şi cu speranţa de a câştiga Pocuţia.
Echilibrul de forţe realizat între cele trei mari puteri
vecine cu statele române — Imperiul Otoman, Ungaria şi
Polonia —, raport consacrat prin tratate reînnoite periodic,
le-a scutit de mari invazii străine de felul celor care se
abătuseră asupra lor în perioada precedentă. Tratatele
ungaro-oto-mane, în care erau incluse Ţara Românească şi
Moldova, şi propriile lor negocieri cu Poarta Otomană le-
au asigurat o perioadă de relativă stabilitate în relaţiile cu
turcii; Moldovei în timpul primilor succesori ai lui Ştefan
cel Mare, Bogdan cel Orb (1504-1517) şi Ştefăniţă (1517-
1527), iar Ţării Româneşti în timpul lui Radu cel Mare
(1495-1502) şi Neagoe Basarab (1512-1521).
în Moldova, tendinţa marii boierimi de a-şi consolida
poziţia, mult diminuată în timpul lui Ştefan cel Mare, a
dat naştere unor puternice tensiuni politice. Sub Ştefăniţă
îndeosebi, tensiunea a degenerat în conflict armat. în
septembrie 1523, domnul, sprijinit de „ţară", adică de mica
boierime şi de masa ţăranilor stăpâni de pământ, a zdrobit
răscoala unei părţi a marii boierimi; răsculaţii au fost fie
executaţi, fie au fugit peste hotare.
în Ţara Românească, familia de mari boieri olteni a
Craioveştilor şi-a consolidat mult poziţia ca urmare a
extinderii stăpânirilor ei de pământ şi a legăturilor strânse
pe care le întreţinea cu demnitarii turci de la Dunăre.
Vechea autonomie a Olteniei a căpătat, datorită boierilor
Craioveşti, semnificaţii sporite prin mijlocirea funcţiei de
mare ban al Craiovei, înzestrată cu puteri cvasisuverane la
apus de râul Olt. Mai mult încă, la sfârşitul secolului XV şi
începutul secolului XVI, sub Vlad Călugărul şi Radu cel
Mare, boierii Craioveşti ocupă funcţii însemnate în sfatul
domnesc, exercitând o influenţă considerabilă în viaţa
politică a ţării. încercarea fiului lui Vlad Călugărul, Vlad
cel Tânăr (1510-1512), de a se elibera de sub tutela
apăsătoare a puternicilor boieri Craioveşti s-a încheiat cu
un eşec. Pentru a-şi asigura poziţia eminentă în stat,
dobândită în anii anteriori, boierii Craioveşti, sprijiniţi de
turci, înalţă în scaunul domnesc pe unul din membrii
familiei lor, Neagoe Basarab (1512-1521), care, pentru a-şi
legiti-
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea
română

h
194
ma noua situaţie, a invocat, cu sau fără temei, o înrudire cu familia domnitoare
legitimă a Basarabilor. Domnia lui Neagoe Basarab s-a caracterizat pe plan
extern prin continuarea politicii de echilibru iar pe plan intern printr-un
remarcabil avânt cultural.
Reluarea ofensivei turceşti pe linia Dunării, marcată prin cucerirea
Belgradului (1521) şi apoi prin zdrobirea armatei ungare la Mohâcs (1526) a pus
capăt echilibrului internaţional de forţe, evoluţie care s-a răsfrânt puternic
asupra ţărilor române, în primul rând asupra Ţării Româneşti. Sub Radu de la
Afumaţi (1521-1529, cu întreruperi), Ţara Românească a redevenit teatru de
operaţii; dar încercarea turcilor de a-şi impune dominaţia directă asupra ţării a
fost respinsă, datorită solidarizării boierimii cu domnul.
Rezistenţa îndelungată pe care au opus-o expansiunii otomane, îmbinarea
luptei cu negocierile şi compromisul, au îngăduit Ţării Româneşti şi Moldovei
să-şi salveze entitatea statală, direct ameninţată după cucerirea de către turci a
Peninsulei Balcanice. Lovindu-se de la început la nordul Dunării de o foarte
tenace rezistenţă, temându-se de implicaţiile internaţionale pe care le-ar fi avut
instaurarea unei stăpâniri directe în cele două ţări, turcii au fost siliţi să-şi
modereze aspiraţiile în raport cu acestea.
Odată înţeleasă imposibilitatea sau dificultăţile foarte mari ale cuceririi şi
dominaţiei directe asupra Ţării Româneşti şi Moldovei, turcii şi-au fixat ca ţel
principal menţinerea lor în afara coaliţiilor antiotomane, neutralizarea lor,
obiectiv realizat în linii generale în a doua jumătate a secolului XV.
Cele două state au fost silite să accepte plata tributului — semn al
răscumpărării păcii de la turci şi al recunoaşterii puterii lor — şi să se
resemneze cu pierderea cetăţilor lor dunărene şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia
şi Cetatea Albă), transformate de Imperiul Otoman într-o centură de poziţii
militare, mijloc de presiune asupra teritoriilor aflate în raza lor de acţiune. Sub
raportul tributului şi al altor îndatoriri, Ţara Românească a avut un regim mai
apăsător în secolul XV. în schimbul acestor renunţări, Imperiul Otoman a
recunoscut autonomia celor două ţări şi s-a angajat să respecte întregul lor
sistem de guvernare. Acest statut, recunoscut de Poarta Otomană, a rămas, în
ciuda marilor variaţii ale dominaţiei turceşti în spaţiul românesc, cadrul
fundamental al raporturilor turco-române până la sfârşitul hegemoniei otomane
în Europa Sud-Estică. încă din secolul XV, statutul de autonomie al Ţării
Româneşti şi al Moldovei, renegociat în repetate rânduri în detaliile sale, în
funcţie de situaţiile permanent schimbătoare, a fost înscris în convenţii, care au
luat forma unor acte unilaterale acordate de sultani, aşa-numitele capitularii;
urmele indirecte ale capitula-ţiilor s-au păstrat în izvoarele secolului XV. Prin
îndelungata lor rezistenţă,
 Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
luptătorii secolului XV au salvat moştenirea transmisă de
întemeietorii epocii precedente.

Lradiţia romanităţii şi spiritualitatea bizantino'slavă. Din secolele X-

XI, cea mai mare parte a românilor din nordul şi sudul Dunării a fost
încadrată în aria de organizare bisericească bizantino-slavă. Cuprinsă
între mai multe centre de putere şi de civilizaţie slavă, lumea
românească a adoptat slavona ca limbă de cult şi apoi de cancelarie.
Primele texte care folosesc alfabetul chirilic apar în secolul X, pentru
a cuprinde treptat ansamblul spaţiului românesc. Până la triumful
limbii naţionale în secolele XVI-XVII, limba slavă avea să rămână
mijlocul de comunicare oficial şi de creaţie culturală în scris al păturii
culte româneşti. Textele care slujeau cultului, scrierile literare,
juridice, istoriografice şi actele de cancelarie au folosit limba slavă,
intermediar- al modelului comun de inspiraţie al popoarelor
răsăritene, civilizaţia bizantină.
Puternic sprijinită de domnia centralizatoare, biserica celor două
state româneşti şi-a întărit considerabil poziţia şi influenţa după
integrarea lor în spaţiul controlat de Patriarhia constantinopolitană,
din a doua jumătate a secolului XIV. Preţuind la justa sa valoare
concursul bisericii, domnia a desfăşurat, îndeosebi în etapele de
stabilitate politică, o intensă activitate de sprijinire a puterii spirituale
care îi conferea legitimitatea, sprijin care s-a manifestat prin înălţarea
lăcaşurilor bisericeşti şi mănăstireşti, prin înzestrarea lor cu domenii,
cărţi şi obiecte de cult.
Consolidarea vieţii spirituale în tradiţia bizantino-slavă s-a realizat
în mare măsură prin penetraţia şi răspândirea monahismului de tip
athonit. Puternica influenţă a spiritului dominant la Muntele Athos,
loc de întâlnire a spiritualităţii ortodoxe de pretutindeni, a venit prin
călugărul de origine greco-sârbă Nicodim, care, la sfârşitul secolului
XIV, şi-a statornicit şederea în Ţara Românească după ce întemeiase,
încă din vremea lui Vla-dislav I, mănăstirea Vodiţa şi, sub urmaşii
imediaţi ai acestuia, mănăstirea Tismana, ctitorie desăvârşită sub
Mircea cel Bătrân. înălţarea mănăstirii de la Cozia de Mircea a
constituit momentul culminant al influenţei monahismului dominat de
principiile spirituale şi de organizare de la Sfântul Munte. Condiţia
primă a înfloririi acestui tip de spiritualitate întemeiat pe asceză
riguroasă era autonomia largă faţă de puterea politică şi de ierarhia
bisericească, regim consacrat prin actele de întemeiere emise de
ctitori.
Impulsul renovării vieţii monahale de către Nicodim a fost
continuat de ucencii săi în Ţara Românească sub urmaşii lui Mircea
cel Bătrân. Curentul nou a culminat la începutul secolului XVI cu
ctitoria lui Radu cel Mare de la Dealu şi cu cea de la Curtea de Argeş
a lui Neagoe Basarab
195

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

196
a cărei sfinţire în 1517 a prilejuit o mare reuniune de înalţi ierarhi
ai Ortodoxiei în frunte cu patriarhul din Constantinopol.
Şi Moldova a fost cuprinsă în sistemul monahismului nou,
athonit, în acelaşi regim de autonomie largă, prin ctitoriile lui
Petru I şi ale lui Alexandru cel Bun de la Neamţ şi Bistriţa, care
aveau să se numere vreme îndelungată printre centrele culturale
cele mai însemnate ale ţării.
După W\de\\ingate\e \upte pentru domnie dintre succesorii lui
Alexandru cel Bun a urmat marea epocă de înflorire, şi din acest
punct de vedere, a lui Ştefan cel Mare, care şi-a consolidat opera
politică printr-o excepţională activitate în sfera spirituală şi
culturală. Manifestarea cea mai de seamă a acestei activităţi au
fost numeroasele biserici şi mănăstiri înălţate de Ştefan pe tot
cuprinsul ţării.
Biserica de piatră începe acum să ia tot mai mult locul vechilor
construcţii din lemn. Din iniţiativa domnului apar numeroase
construcţii bisericeşti, de la bisericile înălţate în sate pentru a
răsplăti credinţa locuitorilor lor pe câmpul de luptă sau pentru a
comemora evenimente însemnate — Milişăuţi (1487), Pătrăuţi
(1487), Sfântul Ilie din Suceava (1488), Borzeşti'(1493-1494),
Războieni (1496), Volovăţ (1500-1502), Reuseni (1503-1504) —
la construcţiile solemne din oraşe — Sfântul Ioan din Vaslui
(1490), Adormirea Maicii Domnului din Bacău (1491), Sfântul
Nicolae din Iaşi (1491-1492), Sfântul Gheorghe din Hârlău
(1492), Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Huşi (1495), Sfântul
Nicolae din Dorohoi (1496), Sfântul Nicolae din Botoşani
(1496), Sfântul Ioan din Piatra Neamţ (1497-1498) — şi la
marile fundaţii mănăstireşti, Putna (1466), Voroneţ (1488),
Tazlău (1496-1497), Neamţ (1497), Dobrovăţ (1503-1504).
Moldova se acoperă acum cu o mantie de opere arhitectonice,
îmbinare a simţului măsurii şi al echilibrului, cu un rafinat gust
artistic. Reflectând poziţia ţării, loc de intersecţie a curentelor
culturale ale Orientului ortodox şi ale Europei Centrale,
arhitectura unora din cele mai de seamă din aceste fundaţii
împleteşte original elemente ale tradiţiei arhitectonice bizantine şi
apusene. Antrenaţi de elanul creator al domnului, omniprezent
prin actul de cultură ca şi prin acţiunea sa politică şi militară, unii
din marii boieri ai vremii construiesc şi ei, după aceleaşi modele,
biserici în satele lor de baştină.
Lăcaşurile bisericeşti, mănăstirile îndeosebi, au devenit sediul
unei intense activităţi de transcriere a textelor sacre şi de cult.
Cultura scrisă în statele voievodale româneşti, întemeiate pe
strânsa cooperare dintre domnie şi biserică, s-a dezvoltat în
continuare în cadrul devenit tradiţional al slavonismului, cu
funcţie oficială de stat şi ecleziastică. Nici subordonarea
ecleziastică oficială a Ţării Româneşti şi Moldovei faţă de biserica
bizantină în a doua jumătate a secolului XIV nu a sustras biserica
celor două ţări slavonismului, care dimpotrivă şi-a consolidat
puternic activitatea şi in-
 Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane
fluenţa în urma sosirii unui mare număr de imigranţi din Peninsula
Balcanică, între ei şi clerici cărturari, goniţi din ţările lor de cucerirea
otomană. Adăpostiţi la nordul Dunării, ei au contribuit la multiplicarea
şi răspândirea scrierilor bisericeşti în limba slavă. în Ţara
Românească, printre primii copişti de texte slave bisericeşti a fost
însuşi Nicodim (Evangheliarul de la Tismana). în Moldova s-a format o
remarcabilă şcoală de copişti-miniaturişti încă din vremea lui
Alexandru cel Bun şi a succesorilor săi, al cărei reprezentant de frunte
a fost Gavril Uric de la mănăstirea Neamţul.
Din masa mare de texte religioase transcrise în mănăstirile din
ţările romane, devenite în secolul XV focare intense de activitate
scriitoricească în limba slavă, se disting câteva scrieri originale: un
imn religios compus de un boier călugărit al lui Mircea cel Bătrân, un
text hagiografic, Viaţa Sfântului îoan cel Nou, martirizat la Cetatea
Albă de tătari, scriere atribuită clericului bulgar Grigore Ţamblac, care
şi-a desfăşurat o mare parte din activitate în Moldova lui Alexandru
cel Bun, predici de curte etc.
Realizările cele mai însemnate ale scrisului slavon în ţările române
în secolele XV-XVI aparţin domeniului istoriografiei şi al gândirii
politico-re-ligioase.
Scrisul istoric şi-a făcut apariţia mai întâi în Moldova, în domnia
de puternică consolidare statală a lui Alexandru cel Bun. El s-a
dezvoltat din înregistrarea numelor domnilor, a membrilor familiilor
lor, a prelaţilor şi a unora din boierii ţării în Pomelnicul mănăstirii
Bistriţa şi din sumara însemnare a unor fapte istorice, în principalele
mănăstiri ale ţării (Bistriţa, Putna).
Pe o treaptă superioară, cu finalitate politică, s-a ridicat scrisul
istoric sub imboldul lui Ştefan cel Mare, care a integrat într-o
expunere continuă cursul istoriei Moldovei, de la Dragoş, primul
descălecător, la propriile sale acţiuni. Astfel întregită, cronica
(letopiseţul) Moldovei s-a păstrat în mai multe variante, cunoscute
după mănăstirile în care s-au conservat. Paginile cele mai consistente
ale letopiseţelor sunt consacrate domniei şi faptelor lui Ştefan cel
Mare. De la acelaşi domn s-au păstrat buletine militare de victorie şi
înfrângere şi corespondenţa diplomatică cu valoare istorică.
Pe lângă rostul ei imediat, de consemnare a principalelor
evenimente din trecut şi prezent, opera istoriografică înfăptuită în
Moldova din iniţiativa lui Ştefan cel Mare a avut un dublu scop: să
consolideze tradiţia statului şi a dinastiei aflate la conducerea lui şi să
le facă cunoscute peste hotare. O variantă a cronicii domniei lui
Ştefan, tradusă în limba germană (Cronica breviter scripta), a ajuns în
Germania în ultimii ani ai domniei lui Ştefan. La curtea marelui cneaz
al Moscovei, domnul a trimis o variantă a textului slavon, aşa-numita
cronică moldo-rusă.
în Ţara Românească nu s-a păstrat nici o scriere istorică anterioară
secolului XVI. Tradiţia cu privire la originile statului, la
descălecatul lui
197

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

198
Negru Vodă din Făgăraş şi la întemeiere, a fost consemnată în scris
abia în secolul XVI şi inclusă în compilaţiile de cronici din secolul
următor.
Un loc unic în evoluţia culturii slavo-române îl ocupă
învăţăturile lui Neagoe Voevod către fiul său Teodosie, tratat religios-
moral şi politic, culegere de poveţe desprinse de domn din lecturile
sale şi din experienţa sa proprie şi aşternute pe hârtie pentru a-i
sluji ca îndrumar fiului şi succesorului său la domnie în
desfăşurarea activităţii sale interne şi externe. Paternitatea literară
a textului i-a fost contestată lui Neagoe Basarab fără argumente de-
cisive. Oricum, cea morală, de inspirator al lucrării, îi aparţine cu
certitudine. Scrierea e doar un aspect al remarcabilei opere
culturale înfăptuite de marele boier oltean ajuns domn la începutul
secolului XVI.
Tiparul şi-a făcut apariţia în spaţiul românesc la începutul
secolului XVI. Un călugăr din Muntenegru, gonit din ţara sa de
invazia turcească, s-a refugiat în Ţara Românească, în timpul
domniei lui Radu cel Mare, după ce deprinsese la Veneţia arta
tiparului. Aici, în decurs de patru ani, el a tipărit trei scrieri
bisericeşti: Liturghierul (1508), Octoihul (1510) şi Evari' gheliarul
(1512), care aveau să slujească la uniformizarea cultului. Apoi,
tiparniţa sa şi-a încetat activitatea timp de mai bine de trei
decenii.
Biserica ortodoxă din Ţara Românească şi Moldova şi-a extins
activitatea şi dincolo de hotarele celor două ţări. La sfârşitul
secolului XIV, mi-tropoliţii Ţării Româneşti au fost învestiţi de
Patriarhia din Constan-tinopol cu funcţia de „exarh al întregii
Ungarii şi al plaiurilor", titlu care le conferea autoritate spirituală
asupra masei populaţiei ortodoxe din Regatul Ungar, lipsită de
ierarhie bisericească superioară. O funcţie similară pentru teritoriile
din Transilvania intrate sub stăpânirea lui Ştefan cel Mare şi a
succesorilor săi au îndeplinit episcopii numiţi de ei, cu sediul la
Vad.
O funcţie protectoare din ce în ce mai eficace a asumat
domnia din cele două state româneşti în raport cu centrele
mănăstireşti de la Athos şi din întregul Răsărit ortodox. începută în
secolul XIV, o dată cu integrarea lor oficială în aria spiritualităţii
bizantine, această funcţie a devenit în secolele următoare un
factor important al raporturilor bisericeşti din aria vastă a lumii
ortodoxe.
Apartenenţa la aria de civilizaţie a Bizanţului şi îndeosebi la
principala sa manifestare spirituală, ortodoxia, mediată de lumea
sud-slavă şi adoptată în veşmânt literar slav, a constituit doar una
din componentele principale ale conştiinţei colective româneşti
până în zorile epocii moderne. Mai veche decât aceasta şi mai
profundă a fost tradiţia originii romane, a descendenţei din Roma
şi din coloniştii ei, idee prin care s-a exprimat individualitatea
poporului român în contextul etnic al Europei Răsăritene şi Sud-
Estice.
Conştiinţa derivării din Roma s-a manifestat în primul rând
prin numele însuşi al poporului român, păstrat de toate ramurile
romanităţii
 Tarile Române şi primul asalt
al puterii otomane

Wfe,
răsăritene, cuvânt care îl reproduce cu o imperceptibilă alterare
fonetică pe originalul romanus. Popoarele migratoare şi în
general străinii care au venit în contact cu ei, în primul rând
germanii şi slavii, au tradus în limbile lor acest nume, printr-
un termen care exprimă noţiunea de romanitate: wa-loch,
wloch, voloh, blac, olah, blas etc. Ţara Românească a intrat în
geografia politică a vremii cu denumirea de Walachia sau
Walachia Major spre deosebire de cea de-a doua ţară
românească, Moldova, denumită Walachia Minor,
recunoaştere atât a identităţii de origine a locuitorilor lor cât şi
a primatului celei dintâi.
Pe măsura afirmării politice a românilor, această cunoaştere
a romanităţii lor s-a difuzat în arii mai îndepărtate şi a intrat
în tezaurul de cunoştinţe al cercurilor culte europene. încă de
la începutul secolului XIII, papa Inocenţiu III, într-una din
scrisorile sale către Ioan Asan (Caloian), cel mai ilustru dintre
conducătorii statului vlaho-bulgar din sudul Dunării, se făcea
ecoul acestei conştiinţe afirmată de însuşi conducătorul
noului stat. La mijlocul secolului XIV, când Ţara Românească
a devenit o realitate politică a Europei Răsăritene, papa
Clement VI, referindu-se la românii nord-dunăreni, îi denumea
olachi romani, îmbinând astfel numele pe care şi-1 dădeau
românii înşişi cu traducerea sa de către străini.
Din secolul XV, o dată cu rezistenţa opusă de români
expansiunii otomane şi cu interesul pe care 1-a suscitat în
opinia europeană, afirmarea romanităţii românilor şi a
conştiinţei lor despre propria origine a apărut tot mai frecvent
în literatura savantă europeană.
Puternice erau conştiinţa latinităţii limbii române şi
ataşamentul românilor faţă de ea. Potrivit lui Niccolo de
Modrussa, prelat catolic trimis de Roma la curtea lui Matias
Corvin, românii cu care a venit în contact făceau distincţia
netă între folosirea de către ei a limbii „moesilor, care este
ilirica" (slavona), şi „limba autohtonă, adică latina" pe care „o
vorbesc de la origini". Legătura dintre conştiinţa identităţii
colective proprii şi manifestarea ei principală, limba lor pe
care o numeau română, era atât de puternică încât, afirmă alt
umanist italian, Antonio Bonfini, românii se luptă mai mult
„pentru păstrarea limbii" decât chiar a vieţii.
Limba latină pe care o vorbeau fusese adusă de coloniştii
Romei, din care descindeau, afirmau românii, atât cei de la
sudul cât şi cei de la nordul Dunării. Ioan de Sultanieh,
misionar dominican, a înregistrat, la începutul secolului XV,
această tradiţie la românii din Macedonia, iar un călător italian,
Francesco della Valle, a consemnat-o în secolul următor în
Ţara Românească, în Moldova, tradiţia colonizării romane, a
descălecatului de către ostaşii Romei, apare în legătură cu cea
a misiunii apărării „Panno-niei" împotriva „sciţilor"
(popoarele de stepă aşezate dincolo de Nistru).
Biserica ortodoxă, dominantă în cele două principate, s-a
aflat în permanent contact şi în confruntare cu confesiunea
catolică ai cărei aderenţi,
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna

200
în majoritate de origine germană sau ungară, erau suficient de
numeroşi pentru a justifica crearea unor scaune episcopale
catolice: la Severin şi la Argeş în Ţara Românească, la Şiret şi apoi
la Baia în Moldova. Pe lângă ierarhia ecleziastică, acţionau
ordinele călugăreşti catolice, dominicanii şi mai ales franciscanii,
sub protecţia regatelor catolice vecine.
Prozelitismul catolic în raport cu ortodoxia s-a manifestat şi în
spaţiul românesc, îndeosebi atunci când Unirea dintre cele două
biserici redevenea actuală. în secolul XIV şi în secolul XV, de
câteva ori presiunea lumii catolice, exercitată prin Polonia sau
prin Ungaria, a atras pe unii domni, atât din Moldova cât şi din
Ţara Românească, în obedienţa Romei, fără însă să cuprindă şi
cercuri largi ale societăţii. Acceptată, sub presiune politică, de
biserica bizantină, Unirea cu Roma, realizată în urma conciliului
de la Ferrara-Florenţa, a fost recunoscută şi în Moldova, prin per-
soana mitropolitului ţării, care a urmat consemnul Patriarhiei din
Con-stantinopol; evoluţie de scurtă durată, care nu a lăsat urme
adânci.
în momentele de tensiune politică sau de conflict armat cu
Regatul Polon sau cu cel Ungar, domnii declanşau uneori şi
prigoane împotriva bisericii catolice. Ştefan cel Mare, atunci când
s-a aflat în război cu Polonia, şi-a manifestat în câteva rânduri
ostilitatea deschisă faţă de cultul catolic.
O formă de manifestare a reacţiei anticatolice a fost în
Moldova lui Alexandru cel Bun protecţia acordată husiţilor
refugiaţi din Boemia, care au reuşit să-şi câştige în ţară aderenţi
din mijlocul comunităţilor catolice. Faţă de refuzul domnului de a
reprima erezia husită, denunţată vehement de episcopul catolic al
Moldovei, acesta a invocat sprijinul polon, fără succes de
altminteri.
în urma adoptării creştinismului de către unguri, catolicismul a
devenit religia dominantă în tot spaţiul controlat de coroana
ungară, care a manifestat tendinţe puternic exclusiviste în secolele
XIII-XIV. Coexistenţa popoarelor catolice — unguri, saşi, secui
— cu românii ortodocşi a dat naştere în Transilvania unei situaţii
spiritual-culturale specifice, cu profunde implicaţii politice.
Ierarhia catolică a Transilvaniei s-a organizat în jurul
episcopiei din Alba Iulia, întemeiată în secolul XI sau XII, căreia
îi erau subordonate toate bisericile catolice cu excepţia celor
săseşti din teritoriile aparţinând primului val de colonişti saşi,
dependenţi de arhiepiscopia din Esztergom.
Un rol însemnat în consolidarea catolicismului în Transilvania
a revenit ordinelor călugăreşti catolice: benedictinii, instalaţi în
provincie spre sfârşitul secolului XI; cistercienii stabiliţi la
sfârşitul secolului următor în apusul Ţării Făgăraşului la Cârţa
(Kertz), probabil cu scopuri misionare în raport cu românii din
regiune; dominicanii, foarte activi în secolul XIII îndeosebi în
cadrul efortului de creştinare a cumanilor; franciscanii în secolul
 Ţările Române ţi primul asalt al puterii otomane
XIV, care au asumat un rol de primă însemnătate în îndeplinirea
politicii regilor angevini de înfăptuire a unităţii de credinţă a regatului
lor (unitas fidei) prin suprimarea celorlalte confesiuni şi religii.
Arhitectura bisericească a produs şi îri aria catolică a
Transilvaniei câteva monumente remarcabile, dintre care cel mai
vechi e catedrala catolică de la Alba Iulia, operă romanică din secolul
XIII. Reprezentative pentru avântul economic şi cultural al oraşelor
transilvane în secolul XIV sunt marile biserici parohiale din Sibiu,
Cluj şi îndeosebi Sebeş, aceasta din urmă îmbinând în chip izbitor,
datorită intervalului îndelungat în care s-a realizat, o construcţie
romanică şi una gotică. Cea mai grandioasă dintre aceste construcţii
este Biserica Neagră din Braşov, construită de saşi începând cu ultimii
ani ai secolului XIV. O valoroasă creaţie sculpturală îmbogăţeşte
aceste mari construcţii.
Pe lângă o bogată literatură religioasă, copiată sau originală,
Transilvania de expresie literară latină a produs în această vreme două
scrieri mai însemnate: cea dintâi e o operă istorică, Chronicon
Dubnicense, cronică a evenimentelor petrecute între anii 1457 şi
1480; cea de a doua e un mic tratat despre turci al unui autor
transilvănean căzut în captivitate turceas-că, Tractatus de ritu, rnmbus,
condicionibus et nequitia Turcorum, scriere tipărită în 1482, care avea să
ocupe un rol important în dezvoltarea timpurie a turcologiei europene.
în aria ortodoxiei din Transilvania, viaţa spirituală a urmat în
secolele XI—XIII, ca şi dincolo de Carpaţi, destinele modeste ale
măruntelor formaţii, cnezate şi voievodate, în care se desfăşura viaţa
politică românească. Ca şi acestea, creaţia cultural-artistică a lăsat
doar puţine urme. Manifestarea cea mai tipică a acestui stadiu al
civilizaţiei româneşti sunt bisericile de lemn săteşti, modeste ca
dimensiuni şi material de construcţie, dar care exprimă un puternic
elan spiritual; cele mai reprezentative exemplare ale acestui tip
arhitectonic sunt cele care s-au păstrat, în replici mai târzii, în
Maramureş.
La sfârşitul secolului XIV şi începutul celui următor, într-o vreme
când regele Sigismund de Luxemburg a încercat să realizeze
convergenţa dintre biserica apuseană şi cea răsăriteană, o relativă
toleranţă a suspendat în regat interdicţia impusă ortodoxiei de a înălţa
lăcaşuri bisericeşti. Acestui răstimp îi aparţin mănăstirea de la Peri a
voievozilor maramureşeni Bale şi Drag, cea de la Streisângeorgiu a
jupanului Chendreş (1408), cea de la Leşnic (sfârşitul secolului XlV-
începutul secolului XV), cea de la Râbiţa în Zarand a jupanilor
Vladislav şi Miclăuş (1417), cea din Criscior a voievodului Bâlea
(1411), cea de la Remetea şi cea de la Sfânta Măria Orlea.
201

Hegemonia otomană (1526-1593)

202
 Zdrobirea oştilor ungare la Mohâcs şi succesele ulterioare ale
sultanului Soliman Magnificul în Ungaria au rupt echilibrul
internaţional instaurat în secolul precedent pe linia Dunării. Stăpân
pe cursul fluviului de la Buda până la vărsarea sa în Marea Neagră,
exercitând un puternic control asupra tătarilor din Crimeea şi având
mijloace eficace de a influenţa politica Regatului Polon, turcii îşi
impun acum hegemonia asupra întregului spaţiu carpato-
dunărean a cărui dependenţă faţă de înalta Poartă a sporit
considerabil, îndeosebi în urma constituirii Principatului
Transilvaniei. Presiunea economică mult agravată a puterii
otomane, îndeosebi asupra Ţării Româneşti şi a Moldovei, şi
intervenţia ei în chestiunile interne ale celor trei principate, au
influenţat în mare măsură viaţa lor politică.
încercările Habsburgilor de a prelua moştenirea coroanei ungare
şi mai ales de a-şi impune dominaţia în Transilvania nu au
înregistrat decât succese limitate de scurtă durată şi au provocat
prin reacţie consolidarea puterii otomane. Deşi înfrântă în cele din
urmă, intervenţia politică a Habsburgilor în spaţiul carpato-
dunărean a constituit unul din factorii externi însemnaţi care au
influenţat situaţia principatelor şi au determinat însemnate
evoluţii politice în regiune. Influenţa polonă a fost mult îngrădită
de expansiunea otomană; ea s-a manifestat doar intermitent în
Moldova.
în cadrul extern creat de rivalitatea osmano-habsburgică s-au
dezvoltat luptele pentru putere în ţările române. Ca în ansamblul
Europei Centrale şi Răsăritene, realitatea dominantă în viaţa
Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei a fost afirmarea puterii
sociale şi politice a nobilimii. Mai avansată în Transilvania, unde
stările privilegiate îşi constituiseră încă din epoca anterioară
sistemul instituţional de protecţie a intereselor lor, tendinţa câştigă
masiv teren la sud şi răsărit de Carpaţi, îndeosebi în ultimele
decenii ale secolului XVI.

Instaurarea hegemoniei otomane. După o pauză de trei decenii

în cursul căreia regiunea Dunării de Jos nu a mai cunoscut
confruntări majore,
 Hegemonia otomană
ofensiva otomană şi-a reluat cursul vertiginos în această direcţie în
1521. La adăpostul situaţiei de calm relativ pe care o creaseră la
frontiera dunăreană a imperiului lor prin acordurile încheiate cu
Ungaria, Polonia, Ţara Românească şi Moldova, sultanii Baiazid II şi
îndeosebi Selim I au întreprins un şir de mari campanii în Orient, în
urma cărora dominaţia otomană s-a extins asupra unor vaste teritorii
din Asia şi bazinul răsăritean al Mediteranei.
Masiva angajare a turcilor în Orient a dat un nou impuls
proiectelor de acţiune antiotomană în Europa. în 1516, papa Leon X a
proclamat cruciada antiotomană, proiect a cărui realizare avea să reţină
atenţia cercurilor conducătoare ale Europei şi în anii următori. Mai
grave pentru Imperiul Otoman, prin perspectivele pe care le
deschideau, au fost deciziile Congresului de la Viena (1515) în cadrul
căruia Habsburgii au reuşit să-şi asigure, prin convenţiile încheiate cu
Ungaria şi Polonia, succesiunea la coroana ungară. Acest fapt, care
anunţa constituirea unei puternice grupări de forţe în Europa Centrală
sub conducerea Casei de Habsburg, chemată să preia cu forţe sporite
iniţiativa luptei împotriva Semilunei, a provocat acţiunea preventivă a
Imperiului Otoman. în 1521, Soliman Magnificul cucereşte Belgradul,
iar în 1526 nimiceşte oastea ungară la Mohâcs.
Catastrofa de la Mohâcs a deschis în Ungaria lupta pentru puterea
supremă între Habsburgi, care revendicau coroana ungară în virtutea
acordurilor de la Viena, şi voievodul Transilvaniei, Ioan Zâpolya,
susţinut de majoritatea nobilimii ungare, tradiţional ostilă Habsburgilor
şi sprijinită de turci. Dubla alegere regală, cea a lui Ferdinand de
Habsburg şi cea a lui Ioan Zâpolya în cursul anului 1526, a declanşat
conflictul armat între cei doi pretendenţi.
Succesele înregistrate de Ferdinand de Habsburg în detrimentul
lui Ioan Zâpolya, luat sub protecţie în 1528 de Soliman, l-au silit pe
sultan să se angajeze într-o nouă campanie care 1-a dus sub zidurile
Vienei în 1529. Progresele realizate de Habsburgi în Ungaria în anii
următori i-au impus lui Soliman un nou mare efort militar în Ungaria
şi Austria în 1532. Dar câţiva ani mai târziu, ţelurile politicii ungare a
sultanului au fost din nou grav subminate, de data aceasta de un acord
între Zâpolya şi Ferdinand de Habsburg (Oradea, 24 februarie 1538),
care a consacrat dreptul de succesiune al celui din urmă la coroana
ungară. Acordul dintre cei doi concurenţi la coroana ungară nu era de
altminteri decât o verigă a unei largi coaliţii antiotomane constituite
în Europa în contextul favorabil al complicaţiilor orientale ale Porţii
Otomane. Consecvent cu ţelul politicii sale în Europa Centrală, acela
de a menţine Ungaria în neutralitate, aşadar în afara coaliţiilor
antiotomane, Soliman întreprinde o nouă campanie după moartea lui
Zâpolya (iulie 1540), când Ferdinand a încercat să intre efectiv în
posesia moştenirii ungare. De data aceasta, pentru a opune o barieră
203

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

fermă expansionismului habsburgic spre răsărit, sultanul ocupă Ungaria centrală pe
care o transformă în vyalet (paşalâc) (1541).
Teritoriile situate la răsărit de Tisa au fost lăsate de sultan în stăpânirea fiului lui
Ioan Zapolya, Ioan Sigismund. Centrul puterii noului stat, care avea să devină
principat sub suzeranitatea otomană, se afla în Transilvania. Vechea tendinţă
autonomistă a provinciei, a cărei expresie principală fusese în trecut instituţia
voievodatului şi cea a congregaţiei provinciale, în care erau reprezentate cele trei
naţiuni privilegiate, îşi găseşte desăvârşirea acum în regimul principatului rezemat
pe dietă, care a consacrat uniunea celor trei naţiuni privilegiate (decembrie 1542).
în 1543, solii principatului au dus sultanului la Istanbul tributul ţării.
Desprinderea Transilvaniei din Regatul Ungar şi integrarea ei în acelaşi sistem
internaţional cu Ţara Românească şi Moldova a consolidat mult raporturile dintre
cele trei state şi s-a aflat la originea unor proiecte şi acţiuni comune.
Evenimentele din 1541 au desăvârşit procesul transformării Dunării, de la Buda
şi până la vărsarea ei în Marea Neagră, în frontieră şi linie strategică a Imperiului
Otoman. învăluit în cea mai mare parte la sud şi în apus de această frontieră —
consolidată de un vast sistem de fortificaţii — şi în răsărit de zona de dominaţie
otomană din nordul bazinului pontic, unde Hanatul Crimeii sub dinastia Ghiraizilor
era ţinut în vasalitate de câteva centre fortificate controlate de turci, spaţiul
românesc e cuprins acum puternic în aria hegemoniei otomane. Sistemul de
guvernământ al ţărilor române, viaţa lor economică, structura lor socială şi relaţiile
lor externe au fost profund afectate de acest cadru extern dominant.
Deşi nu au reuşit să realizeze decât intermitent obiectivele lor răsăritene în
secolul XVI, Habsburgii, prin iniţiativele lor, prin înfruntarea lor permanentă, activă
sau latentă, cu Imperiul Otoman, prin reacţiile pe care acţiunile lor le-au provocat
din partea Porţii Otomane, au influenţat puternic desfăşurările politice din ţările
române. Antagonismul dintre Habsburgi şi Otomani pentru succesiunea ungară şi
pentru spaţiul carpato-dunărean s-a răsfrânt abundent asupra istoriei româneşti în
secolul XVI.

204
Statutul ţârilor române. Ţările române au reuşit să-şi păstreze şi
în secolul XVI existenţa statală, în ciuda raportului nou de forţe
creat în Europa Răsăriteană de marile victorii ale sultanului
Soliman I. Proiectele sau încercările Porţii Otomane de a le
transforma în teritoriu islamic s-au lovit de o puternică rezistenţă
şi au fost în cele din urmă abandonate. Autonomia statală s-a
menţinut aşadar, dar ea a fost sensibil diminuată.
Ţara Românească şi Moldova au continuat să fie guvernate de
principi autohtoni, dar Poarta îşi atribuie tot mai mult dreptul de
a-i numi, sub-
 Hegemonia
otomană
stituindu-se astfel principiului dinastiei şi vechiului drept
de alegere al boierimii. Investiţi în domnie cu însemnele
puterii conferite de sultan, domnii tind să fie asimilaţi cu
înalţii dregători ai Porţii Otomane. Unii dintre ei
guvernează sub protecţia unor gărzi turceşti. Teritoriul
ţărilor române e recunoscut intangibil, dar imperiul
procedează în câteva rânduri la amputări teritoriale în
folosul său. In schimb, dreptul ţărilor române de a-şi
conserva administraţia şi instituţiile laice şi ecleziastice,
care le excludeau pe cele ale islamului, a rămas intact.
Domnii continuau să exercite atribuţiile judiciare supreme
în ţările lor: legea musulmană (şeriat) nu avea aplicare în
Ţara Românească şi Moldova, pe al căror teritoriu nu se
puteau construi moschei. Ţări autonome, ele nu erau
supuse tributului de copii (devşirme) destinaţi corpului de
ieniceri. Indiciu de seamă al statutului lor autonom erau
reprezentanţii pe care erau îndreptăţiţi să-i întreţină la
Istanbul (Capukehaya).
Sub presiunea noilor realităţi, Moldova şi Ţara
Românească îşi pierd tot mai mult libertatea de acţiune pe
plan extern. Acţiunile diplomatice ale domnilor români fie
se încadrează în sistemul diplomaţiei otomane, fie se
desfăşoară fără ştirea Porţii, în legătură cu încercările lor de
emancipare de sub tutela otomană. După 1526, obligaţia
de a furniza ajutor militar Porţii, ocolită în practică
adeseori în trecut de domni, devine tot mai mult o
realitate. în câteva rânduri, în cursul secolului XVI, domnii
Ţării Româneşti şi ai Moldovei au trebuit să se conformeze
ordinelor Porţii şi să întreprindă campanii în interesul
acesteia. în acest cadru s-a instituit şi obligaţia impusă de
conducerea imperiului domnilor români de a transmite
informaţii asupra desfăşurărilor politice din Europa
Centrală şi Răsăriteană.
Dispunând de mijloace de presiune mult mai mari
decât în trecut asupra ţărilor române, Poarta Otomană a
intensificat rapid exploatarea resurselor lor economice, cu
atât mai mult cu cât angajarea sa militară permanentă pe
diverse fronturi în urma cuceririlor sultanului Soliman,
necesitatea de a întreţine o puternică flotă de război, au
silit conducerea imperiului să recurgă din ce în ce mai
masiv la resursele supuşilor ei. Prinse în sistemul
hegemoniei otomane, ţările române au fost atrase, tot mai
mult în cursul secolului XVI, şi în mecanismul său de
exploatare economică.
Din simbol al recunoaşterii puterii otomane, cum
fusese în trecut, tributul (haraci) a devenit o realitate
apăsătoare, îndeosebi în a doua jumătate a secolului XVI.
în Ţara Românească, unde în cursul secolului anterior nu
depăşise suma de 10 000 ducaţi, haraciul se ridică după
1540 la 50 000 ducaţi, pentru a atinge în ultimul sfert al
secolului între 60 000 şi 100 000 ducaţi. Moldova, al cărei
tribut se fixase în secolul XV la suma maximă de 6 000
ducaţi, plăteşte în a doua jumătate a secolului XVI între
30 000 şi 60 000 ducaţi. Sporul masiv al haraciului, care
a atins cotele cele mai înalte în deceniul al şaptelea şi al
nouălea al secolului XVI, indică şi gradul
206
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
de dependenţă politică a Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de înalta Poartă.
Haraciul însă nu a constituit în această vreme decât una din modalităţile
exploatării resurselor economice ale celor două ţări; valoarea lui a fost curând
egalată şi apoi depăşită de cea a peşcheşurilor, daruri către sultan şi dregătorii săi,
ocazionale la început, dar instituţionalizate cu vremea.
Anihilarea dreptului Ţării Româneşti şi al Moldovei de a-şi alege domnii şi
transferul deciziei la Constantinopol a oferit Porţii Otomane un excepţional prilej
de a-şi crea o nouă sursă de venit de primă însemnătate din cele două ţări. Punând
domnia la licitaţie, imperiul realizează sume fabuloase pe această cale. Obţinerea
tronului era cumpărată, în ultimele decenii ale secolului XVI, cu sute de mii de
ducaţi; uneori suma depăşea un milion de ducaţi. Cum pretendenţii erau siliţi să-şi
procure aceste sume prin împrumut de la cămătarii şi zarafii din Istanbul, ei erau
nevoiţi să accepte dobânzi oneroase pe care le acopereau prin noi dări impuse
locuitorilor. Deşi foarte ridicat, tributul nu mai reprezenta la sfârşitul secolului XVI
decât o parte modestă din veniturile realizate direct sau indirect de Poarta
Otomană din ţările române.
Dar Imperiul Otoman nu s-a mulţumit să stoarcă prin aceste dări obişnuite
sau extraordinare economia celor două ţări; din a doua jumătate a secolului XVI,
el le-a impus şi un apăsător sistem comercial, în temeiul căruia o parte însemnată
din produsele cerealiere şi din bogăţia animalieră a Moldovei şi Ţării Româneşti a
fost pusă în slujba aprovizionării Istanbu-lului şi a armatei otomane. Pentru a-şi
atinge ţelul, Poarta Otomană a instituit un sistem de livrări obligatorii a
produselor de care avea nevoie şi a interzis sau îngrădit vânzarea lor pe alte pieţe.
Grânele şi animalele sau produsele animaliere solicitate erau fie trimise de
producători în centrele de achiziţionare turceşti la Dunăre, fie erau achiziţionate în
interiorul ţării de negustori specializaţi în astfel de operaţii. înlăturând concurenţa
altor pieţe, Poarta Otomană urmărea nu numai să-şi asigure cantităţile de produse
de care avea nevoie dar şi să le obţină la preţuri convenabile, sub cele ale pieţei
libere.
în 1579 e menţionat pentru prima oară în documentele turceşti preţul fixat
(narh, nart) de înalta Poartă pentru unele produse achiziţionate în Moldova de
negustorii din imperiu, fireşte sub preţul curent. Suspendat temporar la cererea
ţării, regimul nartului avea să se consolideze în anii următori. Livrările obligatorii
de produse în cantităţi însemnate, la preţuri impuse de la Istanbul, a constituit una
din modalităţile cele mai apăsătoare ale exploatării economice a Moldovei şi Ţării
Româneşti.
Interdicţia impusă Ţării Româneşti şi Moldovei de a bate monetă proprie, semn
al suveranităţii pe care sultanii şi-1 rezervau lor înşile, a expus

Hegemonia otomana
cele două ţări penetraţiei masive a monetei turceşti din ce în ce mai
depreciată spre sfârşitul secolului XVI.
în sens negativ pentru economia celor două state a acţionat şi
eşecul încercării lor de a face din negustorii ţării intermediari
obligatorii în schimburile comerciale dintre Imperiul Otoman,
Transilvania şi Polonia; libera circulaţie a negustorilor levantini aflaţi
sub protecţia otomană, pe drumurile dintre teritoriul imperiului şi
centrele comerciale din Transilvania şi Polonia, au lipsit Ţara
Românească şi Moldova de avantajele imediate ale funcţiei de
intermediari privilegiaţi între cele două zone ale comerţului central şi
sud-est european, ceea ce a constituit şi o piedică în calea constituirii
unei clase puternice de negustori autohtoni.
Poziţia Ţării Româneşti şi a Moldovei faţă de Imperiul Otoman s-a
deteriorat considerabil în ultimele decenii ale secolului al XVI-lea
din toate punctele de vedere: economic, juridic şi politic. Sporurilor
necontenite ale cuantumului tributului şi mai ales ale celorlalte
obligaţii în bani şi în natură, livrărilor forţate de produse la preţuri
impuse, datoriilor imense contractate la Istanbul de pretendenţii la
domnie, penetraţiei masive a cămătarilor şi negustorilor levantini pe
teritoriul celor două ţări le-au corespuns în sfera politică numirea
arbitrară a domnilor de către înalta Poartă, aşadar suprimarea
drepturilor lor de a-şi alege conducătorii şi degradarea lor progresivă,
în fapt, la condiţia de reprezentanţi ai sultanilor asimilaţi înalţilor săi
demnitari.
Constituită în principat autonom sub suzeranitate turcească, pe
măsura consolidării şi extinderii dominaţiei otomane în Ungaria,
Transilvania s-a bucurat de un statut superior faţă de cel al Ţării
Româneşti şi al Moldovei. Deosebirea de statut se explică în primul
rând prin poziţia principatului; presiunea habsburgică mult mai directă
şi ameninţătoare în Transilvania i-a silit pe turci să-şi modereze
pretenţiile faţă de această ţară. în acelaşi sens a acţionat şi puterea
mai mare a principatului, care cuprindea nu numai Transilvania
propriu-zisă dar şi Banatul, până în 1552, şi un şir de comitate la apus
şi nord, denumite Partium.
Autonomia principatului s-a manifestat în primul rând prin
dreptul Dietei de a-1 alege pe principe, care era doar confirmat şi
învestit cu însemnele puterii de către Poarta Otomană. împreună cu
instituţia supremă a puterii, ţara îşi conservă şi întregul ei sistem
tradiţional de guvernământ. Ca şi domnii Ţării Româneşti şi ai
Moldovei, principii Transilvaniei întreţineau reprezentanţi permanenţi
la Istanbul.
Şi sub raportul obligaţiilor materiale, statutul principatului
Transilvaniei era superior faţă de cel al Ţării Româneşti şi Moldovei.
Tributul impus principatului, iniţial de 10 000 florini, a sporit, în
1575, la suma de 15 000 florini. Mult mai reduse erau şi peşcheşurile şi
prestaţiile în produse ale principatului.
207

De la geneze statelor româneşti la naţiunea română

Deşi îngrădiţi de supravegherea Porţii Otomane, principii Transilvaniei au
iniţiative de politică externă şi în afara sistemului otoman de interese.
Contactele repetate ale principilor cu Habsburgii şi legăturile lor cu Polonia au
limitat simţitor dependenţa principatului de Poarta Otomană, sub raportul
politicii externe.
208
1 utere nobiliară şi stat. Noua conjunctură externă — instaurarea
dominaţiei otomane şi agravarea exploatării economice de către
Poarta Otomană în cazul Ţării Româneşti şi al Moldovei, luptele
între Habsburgi şi turci în cel al Transilvaniei — au favorizat în
cele trei ţări tendinţa de consolidare a puterii nobilimii pe plan
social şi politic. Mai precoce în Transilvania, unde realizase mari
progrese încă din epoca anterioară, ofensiva seniorială şi nobiliară
înregistrează însemnate succese şi la sud şi răsărit de Carpaţi,
îndeosebi spre sfârşitul secolului XVI, în ciuda rezistenţei puterii
domneşti şi a tradiţiei ei de guvernare autoritară.
Restaurat legal în Ungaria în câteva rânduri de către dieta
regatului (1530, 1536, 1547, 1596) sub presiunea puterii centrale,
vechiul drept al ţăranilor dependenţi de a părăsi domeniul
(migratio iobagionum) nu a fost reintrodus şi în Transilvania, unde
legarea de glie s-a menţinut necontestată în cursul secolului XVI.
în raporturile sociale, nobilimea transilvană îşi impusese categoric
interesele, iar principatul nu le-a mai pus în discuţie.
Controlul exercitat de nobilimea transilvană asupra masei rurale
aflate în dependenţa ei şi exploatarea forţei de muncă şi a
resurselor ţăranilor dependenţi s-a intensificat ca urmare a
tendinţei stăpânilor de domenii de a extinde suprafeţele de pământ
valorificate direct de ei. Tendinţa s-a accentuat în a doua jumătate
a secolului XVI când se generalizează şi obligaţia impusă ţăranilor
de pe domenii de a lucra nelimitat în folosul stăpânului (pro
facultate). Statul nu a intervenit în raporturile agrare lăsându-i pe
cultivatorii dependenţi la bunul plac al stăpânilor de domenii.
La obligaţiile în muncă şi în redevenţe în natură sau bani către
stăpânii de pământ se adăugau cele către stat, dintre care unele
noi, rezultate din situaţia politică modificată a Transilvaniei:
contribuţia în bani pentru plata tributului către sultan, dările în bani
sau corvoade pentru întreţinerea fortificaţiilor şi în general pentru
susţinerea efortului militar şi diverse subsidii impuse de puterea
centrală.
în ritm accelerat s-a desfăşurat procesul acaparării stăpânirii
comunitare a pământului de către elita aristocratică în curs de
consolidare în societatea secuiască. Tendinţa de extindere a
domeniului feudal a fost înlesnită de presiunea fiscală exercitată de
principat asupra secuilor de rând, ostaşi liberi care decad acum în
condiţia serbiei. împotriva acestei evoluţii a izbucnit în 1561 o
puternică revoltă în secuime, reprimată sângeros;
 Hegemonia otomană
situaţie care a generat o stare de tensiune latentă până la sfârşitul
secolului XVI.
Organul de reprezentare a intereselor stărilor sociale privilegiate
era Dieta, continuare adaptată la noile condiţii a congregaţilor din
vremea voievodatului. Fundamental, dieta apăra, în raport cu noua
putere princiară, interesele celor trei „naţiuni" cu drept de reprezentare
şi participare la viaţa politică.
O însemnată inovaţie constituţională a adus în Transilvania
Reforma. Adaptându-se situaţiilor de fapt rezultate din progresul
Reformei, dieta a legalizat luteranismul (1557), calvinismul (1564) şi
antitrinitarismul (1571). împreună cu catolicismul ele alcătuiesc cele
patru „religii recepte" (religiones receptae), adică oficial recunoscute.
Legând în chip explicit noţiunea de naţiune de cea de confesiune,
sistemul constituţional al principatului nu a creat o realitate nouă, ci
doar a adaptat o formulă veche la realităţile confesionale noi, născute
din fragmentarea monolitului confesional catolic. Amalgamând
explicit conceptele de naţiune şi de confesiune într-un tot, constituţia
principatului a legalizat legătura între cele trei „naţiuni" privilegiate şi
cele patru „religii recepte". O naţiune întreagă, cea română, a rămas
însă, ca şi în trecut, lipsită de dreptul de a fi reprezentată în dietă.
Modalitatea înlăturării românilor, care alcătuiau majoritatea
populaţiei, din viaţa politică a principatului, a rămas, ca şi înainte,
confesiunea. Ca şi în trecut, confesiunea ortodoxă pe care o
împărtăşea marea majoritate a poporului român a rămas în afara legii,
tolerată doar ca un rău necesar, până la noi dispoziţii. Aparţinând unei
religii „nerecepte", adică neacceptate de constituţie, românii nu erau
îndreptăţiţi să devină factor de codecizie în viaţa principatului. Nu au
putut acceda la dietă şi la viaţa politică a principatului decât acei
dintre ei care adoptau una din confesiunile recepte şi care se asimilau
astfel „naţiunilor" privilegiate.
Una din atribuţiile principale ale dietei era alegerea principelui,
drept afirmat de dieta de la Cluj din 1543; alegerea trebuia ratificată de
Istanbul. în fapt însă, opţiunea sultanilor, determinată de
considerente de politică generală, era factorul decisiv. în cazul lui
Ştefan Bâthori, „ales" principe de dietă în 1571, desemnarea lui de
către sultan a precedat actul formal al alegerii.
Legile principatului erau adoptate în diete, care îndeplineau astfel
o însemnată funcţie legislativă, chiar dacă interesele principilor au
îngrădit cu timpul considerabil competenţa lor efectivă în această
privinţă. Un rol important a revenit membrilor dietei numiţi de
principi, aşa-numiţii rega-lişti. Totuşi, prin caracterul lor permanent,
prin întrunirile lor anuale sau chiar de mai multe ori într-un an,
dietele au constituit un factor permanent de coguvernare alături de
principi.
209
210
De la genera statelor romaneşti la naţiunea română
înălţată în rang de la voievodat la principat, puterea centrală a
înregistrat în Transilvania un sensibil spor de prestigiu şi
prerogative, expresie a atribuţiilor ei suverane. Un rol de primă
importanţă a revenit în conducerea principatului sfatului
principelui (consilium), ai cărui membri erau numiţi de principi.
Aparatul conducerii centrale s-a dezvoltat cu noi instanţe
administrative şi financiare {cancelaria major, care avea atribuţii
de ordin general, cancelaria minor, cu atribuţii judiciare), iar
titularii acestor funcţii erau numiţi de principi uneori dintre străini
fără legături în princi-at. Armata şi politica externă erau de
competenţa exclusivă a principilor, n persoana membrilor familiei
Zapolya şi Bâthori s-a manifestat puternic tendinţa dinastică în
sistemul politic al Principatului.
Puterea princiară s-a consolidat şi datorită resurselor financiare
considerabile care i-au stat la dispoziţie: câteva sute de domenii se
aflau în administraţia centrală, la care s-au adăugat domeniile
personale ale familiei Bâthori, veniturile vămilor, ale exploatărilor
miniere şi tradiţionalele dări ale saşilor şi secuilor.
Oprimată de o fiscalitate din ce în ce mai apăsătoare care îi
smulgea la scurte intervale însemnate sume de bani, greu lovită de
efectele devalorizării rapide a monetei de argint curente, mica
proprietate ţărănească din Ţara Românească şi Moldova cedează
în a doua jumătate a secolului XVI sub presiunea marelui domeniu
laic şi ecleziastic. înzestraţi cu largi privilegii, întemeindu-se pe
poziţia lor dominantă în stat şi dispunând de însemnate resurse
băneşti, stăpânii de domenii laici şi ecleziastici se dovedesc capabili
nu numai să reziste noii conjuncturi, dar şi să tragă însemnate
avantaje de pe urma ei, acaparând numeroase sate libere. Fapt
semnificativ, stăpânii de domenii cumpără acum nu numai sate
întregi, dar şi parcele din satele libere, pătrunzând în comunitatea
rurală şi asigurându-şi astfel un punct de reazem pentru
acapararea restului satului. O zonă însemnată din stăpânirea de
pământ a ţărănimii libere organizată în comunităţi rurale, care
supravieţuiseră ofensivelor anterioare ale domeniului, cedează
acum tendinţelor acestuia. Marele domeniu îşi asigură un loc
covârşitor în viaţa social-economică a celor două ţări. Un
perspicace observator italian, Franco Sivori, secretarul italian al lui
Petru Cercel, domn al Ţării Româneşti (1583-1585), constată
existenţa unor întinse domenii de peste cincizeci de sate; mai mult
decât atât, el arată că, laolaltă, marile domenii cuprindeau cea mai
mare parte a satelor şi că dominau o însemnată masă de populaţie
rurală dependentă.
împreună cu pământul, ţăranii îşi înstrăinează şi libertatea
intrând în rândul şerbilor (numiţi rumâni în Ţara Românească şi
vecini în Moldova). Numărul şerbilor sporeşte considerabil,
îndeosebi în Ţara Românească, iar forţa lor de lucru, folosită după
plac şi fără considerente de rentabilitate, începe să fie mult mai
intens exploatată acum. împotriva dublei exploatări
 Hegemonia otomana
fiscale şi domeniale, ţăranii se apără prin fugă, fenomen care cunoaşte
spre sfârşitul secolului proporţii de masă. Dominat de boierime, care îşi
impune tot mai mult punctul de vedere, statul răspunde prin legarea
de glie; în ultimul deceniu al secolului XVI, în Ţara Românească, ceva
mai târziu în Moldova, dreptul de liberă strămutare al ţăranilor cedează
progresiv locul legării de glie, ca pretutindeni în Europa Centrală şi
Răsăriteană. Extinderea considerabilă a marelui domeniu în
detrimentul micii stăpâniri de pământ a sporit ponderea social-politică
a marii boierimi şi a trecut sub controlul ei o mare parte a populaţiei
ţării asupra căreia autoritatea domniei nu se mai exercită deloc sau
doar incomplet.
In urma restrângerii veniturilor băneşti din exploatarea vamală a
marilor drumuri ale comerţului internaţional, care funcţionaseră din
plin înainte de transformarea Mării Negre în zonă dominată exclusiv de
puterea otomană, şi a pierderii controlului asupra unei părţi însemnate
a ţărănimii libere, aservită de marea boierime, baza economică şi
socială a puterii domniei Ţării Româneşti şi a Moldovei s-a îngustat
mult. Tot mai mult principalul sprijin al domniei devine puterea
otomană, sursa primordială a autorităţii domnilor; numirea acestora
direct de către înalta Poartă, reconfirmarea lor în domnie la intervale
scurte a făcut tot mai dependentă puterea centrală de conducerea
imperiului care exercită un control din ce în ce mai apăsător asupra
vieţii politice a celor două state româneşti.
Absenţa unui principiu succesoral stabil la domnie, moştenire a
epocii precedente, şi, în ultimele decenii ale secolului XVI,
imixtiunea din ce în ce mai frecventă şi brutală a conducerii din
Istanbul în problemele interne ale Ţării Româneşti şi Moldovei, a dat
luptei pentru putere caracter crud şi sângeros. Domnii, nesiguri pe
puterea lor, au recurs frecvent la acţiuni de decimare a boierilor,
înăbuşind opoziţia lor reală sau potenţială tot mai primejdioasă pe
măsura extinderii puterii sociale şi economice a boierimii. Una din cele
mai vaste acţiuni de reprimare în sânge a boierimii aparţine lui
Mircea Ciobanul (1545-1552 şi 1558-1559), care a masacrat la începu-
tul primei sale domnii circa 200 de boieri; acţiune pe care a repetat-o
în cursul celei de a doua domnii. Măsuri similare a aplicat în Moldova
Alexandru Lăpuşneanu în cursul celei de a doua domnii (1564-1568),
care s-a ilustrat printr-un măcel de mari proporţii în rândul boierimii.
La rândul lor, boierii nu ezitau să-i ucidă pe domnii potrivnici in-
tereselor şi politicii lor; aceasta a fost în Moldova soarta lui Ştefăniţă
(1517-1527), Ştefan Rareş (1551-1552) şi Despot Vodă (1561-1563).
Alternanţa între tendinţele centralizatoare ale puterii domneşti şi
efortul marii boierimi de a-şi consolida poziţia şi de a-şi
instituţionaliza programul de guvernare au împiedicat atât evoluţia
spre autocraţie efectivă cât şi cristalizarea unui regim de precumpănire
legalizată a aristocraţiei funciare, în Moldova ca şi în Ţara
Românească nu s-a putut institui un
211
 De la geneyi statelor româneşti Ui naţiunea română
autentic regim al adunărilor de stări, cu periodicitate fixă,
după modelul dietelor din Polonia sau din Transilvania.
Instabilitatea, larg favorizată de politica otomană, a fost
trăsătura dominantă a vieţii politice a Moldovei şi Ţării
Româneşti în vremea când s-au stins dinastiile
întemeietorilor celor două ţări: Basarabii şi Bogdăneştii.
întârziată de rezistenţa domniei, fidelă încă tradiţiei
centralizatoare moştenită din secolul precedent, puterea
politică a marii boierimi se afirmă mai lent în Moldova şi
Ţara Românească decât în Transilvania. Spre sfârşitul
secolului XVI însă, idealul statului boieresc se conturează
foarte clar în ambele ţări şi cunoaşte chiar un început de
înfăptuire, deşi continuă să fie contracarat de o putere
centrală care nu se resemnează cu despuierea de unele din
prerogativele ei. Tratatul încheiat în 1595 de boierii
munteni în numele lui Mihai Viteazul şi împotriva voinţei
domnului cu principele Sigismund Bâthori, act prin care
au transferat asupra acestuia puterea suverană din Ţara
Românească, cuprinde şi cea mai răspicată formulare a
programului politic al boierimii, devenit o clipă
„constituţie" a ţării. în temeiul acestui act, boierii şi-au
asigurat monopolul dregătoriilor şi stăpânirea pământului,
cele două izvoare fundamentale ale puterii lor. Un alt pas
însemnat au marcat boierii prin articolul care retrăgea
domnului dreptul de a impune pedeapsa capitală.
Legalizând în acelaşi timp legarea de glie a ţăranilor şi
dreptul de aducere la urmă a celor fugiţi, boierii şi-au
consolidat puternic poziţia socială. Subordonându-şi
puterea domnească şi aservind în masă ţărănimea,
boierimea şi-a impus prin acest act programul politic şi
social. Formula statului boieresc care avea să înregistreze
mari progrese în secolul următor cunoaşte încă de la
sfârşitul secolului XVI un început de realizare.

212
 K^onfruntări politice în contextul rivalităţii
otomano'habsburgice.
Viaţa politică a ţărilor române a fost dominată în secolul XVI de
îmbinarea dintre luptele interne, generate de alternativa regim
autoritar sau putere nobiliară, şi opţiunea între suzeranitatea
otomană şi cooperarea cu Habsburgii. Din jocul foarte schimbător
al forţelor care se confruntau în raport cu aceste chestiuni capitale
au rezultat principalele tendinţe şi evenimente în viaţa politică a
celor trei ţări ale căror legături politice s-au consolidat
considerabil după 1526.
Rolul esenţial al Transilvaniei în lupta dintre cele două imperii
pentru succesiunea Regatului Ungar după Mohacs a făcut din
această ţară teatrul unei puternice concurenţe politice. Rivalitatea
dintre Ioan Zapolya, sprijinit de turci, şi Ferdinand de Habsburg a
devenit acum realitatea politică principală, în raport cu care s-a
fixat atitudinea forţelor în joc.

Hegemonia otomana
împotriva aderenţilor lui Ferdinand, care câştigaseră supremaţia în
Transilvania după 1526, intervine în luptă domnul Moldovei, Petru Rareş
(1527-1538), figură de prim plan a scenei politice în această vreme.
Fiu al lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş a continuat tradiţia de consolidare a
puterii domniei, opunându-se tendinţei marii boierimi de a-şi extinde
domeniile, în detrimentul micii stăpâniri de pământ, şi de a aservi ţărănimea
liberă. Ca şi predecesorul său, Rareş s-a sprijinit pe boierimea mică şi
mijlocie care i-au furnizat şi cea mai mare parte a cadrelor sale militare.
Efectivele mari pe care a reuşit să le întreţină i-au permis domnului să
desfăşoare o remarcabilă activitate militară. Concepţia şi practica de
guvernământ autoritar ale lui Petru Rareş erau cunoscute şi dincolo de
hotarele ţării; scriitorul rus Ivan Peresvetov 1-a propus pe domnul Moldovei
ca model de principe autoritar marelui cneaz al Moscovei, Ivan cel Groaznic.
în 1529, după o prealabilă înţelegere cu Zâpolya, Petru Rareş şi-a trimis în
Transilvania ostile care, în urma unui şir de operaţii încununate de succes,
înfrâng rezistenţa partizanilor lui Ferdinand. Acţiunea militară a lui Petru Rareş
şi campania desfăşurată în acelaşi an de sultanul Soliman în Ungaria şi
Austria au asigurat succesul lui Zăpolya. La rândul său, Petru Rareş şi-a
consolidat influenţa politică în Transilvania extinzând în acelaşi timp prin noi
achiziţii domeniul pe care, din vremea lui Ştefan cel Mare, îl stăpâneau în
această provincie domnii Moldovei.
încercarea sultanului de a-şi întări controlul asupra spaţiului carpa-to-
dunărean prin intermediul lui Aloisio Gritti, fiu de doge veneţian intrat în
slujba Porţii Otomane în căutarea unei mari cariere, 1-a determinat pe
^domnul Moldovei să-şi modifice orientarea politică. împotriva aventurierului
veneţian venit în Transilvania pentru a consolida dominaţia otomană asupra
ţărilor române, Petru Rareş se înţelege cu nobilimea transilvană şi cu domnul
Ţării Româneşti, Vlad (1530-1532), şi dezlănţuie reacţia care avea să se
încheie cu uciderea lui Gritti (1534).
 Apropierea de Habsburgi pregătită de acest act s-a desăvârşit prin în-
cheierea alianţei între Petru Rareş şi Ferdinand (1535), într-o vreme când
sultanul se afla angajat într-o campanie în Persia şi când perspectivele de
acţiune antiotomană păreau favorabile. Pacea încheiată la Oradea între
Ferdinand şi Zâpolya (1538) părea să sporească şansele coaliţiei anti-
otomane, la care au aderat şi alte puteri. Riposta sultanului Soliman faţă de
noua primejdie gravă pe care o constituia alcătuirea acestei coaliţii nu a
întârziat, iar primul ei obiectiv a fost Moldova. în vara anului 1538, Soliman
intră în campanie în fruntea unei mari armate căreia i s-au asociat şi tătarii
din Crimeea. Slăbit de conflictul său cu Polonia, redeschis în anii precedenţi
în legătură cu Pocuţia pe care a încercat să o recucerească, şi trădat de o mare
parte a boierimii, care încheiase un acord prealabil cu
213
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

214
sultanul, Petru Rareş e silit să părăsească ţara fără a fi angajat o
mare luptă cu ostile invadatoare şi se refugiază în Transilvania.
Sultanul ocupă Suceava unde instalează, sub protecţia unei gărzi
turceşti, un nou domn, în persoana lui Ştefan Lăcustă (1538-
1540), şi anexează o parte din sudul Moldovei cu cetatea Tighina.
Moldova era acum şi mai puternic decât în trecut cuprinsă în aria
hegemoniei otomane.
Anexarea Ungariei centrale la Imperiul Otoman şi constituirea
principatului Transilvaniei nu au pus capăt rivalităţii otomano-
habsburgice. După moartea lui Ioan Zâpolya, lupta pentru putere
se intensifică în Transilvania al cărei guvernator, episcopul
Gheorghe Martinuzzi, impus de sultan, deschide curând
negocierile cu Ferdinand. Nici campania otomană din 1542, la
care a participat şi Petru Rareş, reconciliat cu sultanul şi readus
de acesta în domnia Moldovei (1542-1547), nu a reuşit să încline
decisiv balanţa în favoarea fiului minor al lui Zâpolya, Ioan
Sigismund, şi a mamei sale, regenta Isabella.
După aproape un deceniu de oscilaţii între direcţia prootomană
încarnată de fiul lui Ioan Zâpolya şi de regentă şi cea
prohabsburgică, personificată de Martinuzzi, acordul încheiat de
acesta din urmă cu Ferdinand deschide larg imperialilor poarta
Transilvaniei, unde trupele lor se instalează sub comanda
generalului Castaldo. Din Transilvania, influenţa habsburgică
încearcă să se extindă şi asupra Moldovei şi Ţării Româneşti; în
cea dintâi ţară, Castaldo intră în legătură cu boierii pentru a-1
înlătura pe Ştefan Rareş (1551-1552), în vreme ce în cea de a doua
el sprijină un pretendent, Radu Ilie, împotriva voievodului Mircea
Ciobanul (1545-1554), fidel turcilor şi care se remarcase printr-o
crâncenă represiune a marii boierimi.
Restaurarea otomană s-a produs în 1556 cu concursul
domnului Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561), şi al
Ţării Româneşti, Pă-traşcu cel Bun (1554-1557). Campaniile lor
simultane în Transilvania l-au readus la putere pe Ioan Sigismund.
O nouă încercare habsburgică de a recâştiga terenul pierdut l-a
adus pe tronul Moldovei pe Iacob Heraclide Despotul (1561-
1563). Născut în arhipelagul grec şi format în mediile intelectuale
ale Occidentului, Despot şi-a făurit o genealogie care legitima
vastele sale aspiraţii, a intrat în contact cu cercurile imperiale
habsburgice şi în acelaşi timp cu fruntaşii din Wittenberg ai
Reformei. Instaurat în scaunul Moldovei cu concurs habs-burgic şi
polon şi nu mai puţin cu conivenţa boierimii moldovene, Despot,
care îşi inaugurase domnia printr-o chemare la lupta
antiotomană, şi-a atras curând ostilitatea ţării, atât prin
prozelitismul său reformat, cât şi ca urmare a conflictului său cu
boierimea. La doi ani după înscăunare, o răscoală generală a pus
capăt domniei şi vieţii lui. Folosind prilejul favorabil,
 Hegemonia otomana
turcii îl readuc în domnie pe Alexandru Lăpuşneanu (1564-1568)
care reia, cu vigoare sporită, politica de reprimare a boierimii.
Influenţa otomană a fost din nou periclitată în 1565 de acordul în
virtutea căruia Ioan Sigismund a cedat imperialilor un şir de teritorii
în Partium şi a recunoscut suzeranitatea împăratului Maximilian.
Pentru a restaura situaţia, Soliman întreprinde o nouă campanie care
1-a dus până sub zidurile Sighetului, unde avea să-şi încheie
existenţa. Pacea încheiată în 1568 de succesorul său cu împăratul
Maximilian lăsa Transilvania în sfera de influenţă a Porţii Otomane.
Efortul otoman de a stăvili expansiunea habsburgică în propriul
interes înregistra astfel un succes hotărât; el avea să fie consolidat de
alegerea la conducerea principatului, sub presiune otomană, a lui
Ştefan Bâthori (1571—1583). Sub noul principe, care avea să devină
în anii următori şi rege al Poloniei, puterea princiară se consolidează
simţitor în detrimentul prerogativelor politice ale marii nobilimi şi ale
dietei.
Cel mai însemnat efort intern de înlăturare a dominaţiei otomane
în a doua jumătate a secolului XVI a venit din Moldova din iniţiativa
lui Ioan Vodă, poreclit de cronica boierească cel Cumplit (1572-
1574). Adus în scaun de Poarta Otomană, care îşi considera periclitată
situaţia în Moldova din pricina strânselor legături pe care Bogdan
Lăpuşneanu (1568-1572) le întreţinea cu Polonia, noul domn s-a
desprins curând după instaurarea sa la putere de dominaţia otomană.
Contestat de o însemnată parte a marii boierimi, îndeosebi de
boierii legaţi de Polonia, noul domn a reprimat necruţător
comploturile boiereşti şi a consolidat prin masive confiscări de moşii
baza materială a puterii sale. înlăturând astfel primejdia imediată a
unei răsturnări dinăuntru, câştigând încrederea straturilor inferioare ale
societăţii moldovene, Ioan Vodă a considerat că poate să respingă
cererea otomană de sporire a tributului şi să rupă astfel legăturile cu
Poarta. Consacrată de o mare adunare a ţării, hotărârea lui Ioan Vodă
a deschis conflictul cu Imperiul Otoman (1573). Dar încrederea
domnului Moldovei de a găsi aliaţi în puterile vecine, îndeosebi în
Polonia, unde domnea Henric de Valois, a eşuat; nu au răspuns la
apelul său decât cazacii din stepele nord-pontice.
Succesul a început prin a favoriza acţiunea domnului revoltat
împotriva Porţii Otomane. Prima încercare a turcilor de a-1 înlătura
cu concursul trupelor domnului Ţării Româneşti şi de a impune în
locul său un nou domn a fost respinsă de oastea Moldovei şi de cazaci
(Jiliştea, 24 aprilie 1574); în urma acestei victorii, trupele
moldoveneşti înaintează până la Bucureşti unde instalează un nou
domn şi atacă apoi poziţiile turceşti de la Dunăre. Dar, când o
numeroasă oaste turcească a trecut Dunărea, secondată de tătari,
disproporţia de forţe şi-a spus cuvântul. La Iezerul Cahulului, unde a
fost părăsit de o importantă grupare boierească, şi apoi la Roşcani,
215

De Ia geneza statelor româneşti la naţiunea română

trupele sale au cedat sub presiunea numărului şi a superiorităţii
armamentului invadatorilor (iunie 1574). încercarea sa temerară de a
elibera Moldova de sub dominaţia otomană s-a încheiat cu supliciul
său. Ioan Vodă a fost executat în chipul cel mai crud din ordinul
comandantului turc în mâinile căruia se predase.
Pacea turco-imperială din 1568 care avea să rămână în vigoare
timp de peste două decenii, instaurarea lui Ştefan Bathori la
conducerea Transilvaniei, sub protecţia otomană, înfrângerea
răscoalei Moldovei sub Ioan Vodă au consolidat mult hegemonia
otomană în spaţiul românesc. Dominaţia otomană, agravată de criza
economică a imperiului, se aşează mai apăsător decât în trecut asupra
Ţării Româneşti şi a Moldovei, care cunosc acum perioada celei mai
grele exploatări a resurselor lor.

216
K^urente spirituale şi culturale. Secolul XVI a cunoscut în lumea
românească cea mai mare înflorire a culturii ortodoxe tradiţionale,
de expresie slavonă, şi începutul declinului ei. Limba slavă
continuă să îndeplinească funcţia „sacră" asumată în secolele
anterioare. Mijloc de comunicare a adevărurilor bisericii, ea a
servit în acelaşi timp cancelariei domneşti şi, în general, scrierilor
inspirate de sfera oficială a domniei.
In mănăstiri, în cele din Moldova mai ales, larg sprijinită de
domnie, continuă cu zel activitatea de transcriere a principalelor
texte bisericeşti, a unor scrieri laice bizantine în traducere slavă şi
a unor opere juridice.
înmulţirea manuscriselor cuprinzând culegeri cu norme juridice
preluate din dreptul bizantin, pravile, exprimă de asemenea efortul
domniei de a-şi impune autoritatea în sfera justiţiei prin extinderea
dreptului scris în detrimentul tradiţiei şi a justiţiei orale
întemeiate pe tradiţie. La loc de frunte în această privinţă s-a aflat
Syntagma lui Matei Vlastares, care a circulat în ţările române încă
din secolul XV dar care a cunoscut o mare răspândire în secolul
următor. La comanda directă a unora dintre domnii Moldovei, un
şir de clerici învăţaţi au redactat în limba slavonă cronici care
înfăţişează istoria ţării de la moartea lui Ştefan cel Mare până în
ultimul sfert al secolului XVI. Aceste scrieri, care fac tranziţia între
analele secolului XV şi cronicile secolului XVII reflectă ideologia
politicii autoritare a domniei şi sprijinul de care aceasta s-a bucurat
din partea bisericii, cu excepţia situaţiilor când domnii au trădat
condiţiile pactului originar, când s-au îndepărtat de învăţăturile
tradiţionale ale bisericii pravoslavnice sau când i-au spoliat
bunurile. Sub raport formal, cronicile moldoveneşti se află în
mare măsură sub influenţa retorismului modelului din care s-au
inspirat, cronica bizantină a lui Manasses în versiune slavă.
Tensiunile generate de înfruntarea dintre domnie şi boierime în
timpul lui Petru Rareş şi-au găsit expresia istoriografică în
letopiseţul (cronica)
 ■ ■ ■ Hegemonia otomană
episcopului Macarie al Romanului. Scrierea sa, redactată la ordinul lui Rareş,
înfăţişează evenimentele petrecute în intervalul 1504-1552 şi reflectă poziţia
domniei, justifică reprimarea marii boierimi şi sprijinul acordat de domn păturilor
inferioare ale societăţii, celor „săraci". Letopiseţul se înscrie pe direcţia colaborării
dintre domnia autoritară şi ortodoxie. Domn evlavios, sprijinitor al bisericii, Petru
Rareş este elogiat de cronicar în toate acţiunile sale, chiar şi cele mai aspre.
Dimpotrivă, fiul său Iliaş e condamnat sever de autor pentru faptul de a fi confiscat
bunuri bisericeşti, de a fi manifestat aşadar o atitudine anticlericală, şi, fireşte,
pentru adoptarea în cele din urmă a religiei islamice. Dimpotrivă, fratele său Ştefan,
care s-a reintegrat în tradiţia colaborării dintre domnie şi biserică şi i-a prigonit pe
„ereticii" din Moldova are parte de elogiile cronicarului Macarie.
Continuitatea istoriografică a fost asigurată în generaţia următoare de călugărul
Eftimie, a cărui cronică, întocmită din ordinul lui Alexandru Lăpuşneanu, expune
evenimentele dintre 1551 şi 1554, fireşte tot în optica domniei. Cronica justifică
executarea boierilor rebeli şi exaltă devotamentul domnului faţă de biserică.
Redactată la îndemnul lui Petru Şchiopul, cronica lui Azarie, călugăr şi el,
înfăţişează istoria Moldovei între anii 1552 şi 1574. Eroii pozitivi ai cronicii lui
Azarie sunt Alexandru Lăpuşneanu şi Petru Şchiopul, ocrotitori ai bisericii şi ai
credinţei tradiţionale. Oprobriul său se revarsă asupra lui Iacob Heraclide Despot şi
a lui Ioan Vodă cel Cumplit, cel dintâi sprijinitor al Reformei pe care s-a străduit să
o impună ţării, cel de al doilea prigonitor al clerului ortodox şi spoliator al bunurilor
bisericii.
Remarcabila continuitate a scrisului istoric în Moldova, din vremea lui Ştefan cel
Mare până în ultimele decenii ale secolului XVI, a însoţit şi exprimat cursul
ascendent al domniei autocrate şi strânsa sa cooperare cu biserica ortodoxă al cărei
mijloc de exprimare scrisă era limba slavonă.
In Ţara Românească, scrierile istorice slavone din secolele XV şi XVI nu s-au
păstrat decât în traducere şi prelucrare românească în compilaţiile de cronici ale
secolului XVII.
Scrierile în limba slavonă erau accesibile doar infimei minorităţi a ştiutorilor de
carte, laici şi mai ales oamenilor bisericii. Marea masă a populaţiei, necunoscătoare
a slavonei, şi în general a scrisului, nu avea acces decât la opere literare în limba
română, care circulau oral în cea mai mare parte. Basmele, provenite din straturile
străvechi ale folclorului, circulau pe ansamblul spaţiului românesc, transmise din
om în om şi continuu îmbogăţite. Fapte istorice reale, intrate adânc în mentalul
colectiv, erau fixate în relatări orale, deseori versificate, modalitate mai lesnicioasă
de a le memora. Vremea şi faptele lui Ştefan cel Mare au transmis posterităţii
numeroase amintiri conservate mult timp de memoria colectivă înainte de a fi
aşternute pe hârtie. Balade şi cântece de vitejie erau recitate la
217
218
De la genezfi statelor româneşti la naţiunea română
curţile domneşti şi la conacele boiereşti, cu sau fără acompaniamentul muzical al lăutarilor.
De o largă circulaţie s-au bucurat şi textele religioase apocrife, multe din ele cu puternică
coloratură bogomilică. Juxtapunerea celor două principii conducătoare ale lumii, în permanentă
opoziţie, binele şi răul, şi a personificării lor, Dumnezeu şi Satana, oferea imaginaţiei publicului
larg, ignorant al dogmelor consacrate de biserică, un mijloc mai accesibil de înţelegere şi
interpretare a realităţilor vieţii. De o largă circulaţie în lumea românească şi de altminteri în
lumea europeană au avut parte povestirea faptelor lui Alexandru cel Mare, Alexandria; din
Orient a pătruns de timpuriu o versiune legendară a vieţii lui Buda, conservată în scrierea Varlaam
şi Ioasaf.
Literatura de circulaţie orală, „o creaţie fără sfârşit" (N. Iorga), a contribuit la mlădierea
limbii române, la pregătirea ei pentru funcţia de limbă a literaturii scrise, evoluţie care începe
să-şi croiască drum în secolul XVI.
Strânsa cooperare între domnia centralizatoare şi puterea din care îşi deriva legitimitatea,
biserica ortodoxă, a cunoscut o realizare superioară în construcţiile bisericeşti şi în pictura
murală înfăptuite în vremea lui Petru Rareş, continuator fidel, şi în această privinţă, al tradiţiei
părinteşti. în timpul domniei lui, arhitectura bisericească a Moldovei s-a îmbogăţit din iniţiativa
domnului sau a membrilor anturajului său, care i-au urmat impulsul, cu câteva din monumentele
ei cele mai de seamă: mănăstirile Pro-bota, Humor, Moldoviţa şi Raşca.
Realizarea cea mai originală şi impresionantă a artei moldoveneşti în secolul XVI e pictura
bisericească exterioară, inovaţie a epocii lui Petru Rareş sau dezvoltare a unor începuturi care se
situează în deceniile anterioare. Înnoire remarcabilă în arta medievală, pictura exterioară
moldoveana a secolului XVI, sigură pe mijloacele ei artistice şi tehnice, îndrăzneşte să înfrunte
vicisitudinile climatului, pentru a aduce la lumina zilei valorile spirituale pe care le exprima.
Larga desfăşurare a acestei picturi, în centrul căreia se afla tema Judecăţii de Apoi, poartă şi
amprenta tensiunilor politice şi confesionale care au dominat societatea moldovenească la mij-
locul secolului XVI. Jocul cromatic original şi apariţia elementului folcloric dau o puternică
amprentă locală acestei ramificaţii însemnate a picturii de tradiţie bizantină.
Avântul creator al vremii lui Petru Rareş s-a prelungit şi sub succesorii săi imediaţi, îndeosebi
Alexandru Lăpuşneanu, ctitor al mănăstirii Slatina, pentru a produce o ultimă floare la trecerea
dintre secolul XVI şi XVII şi de la regimul autocraţiei domneşti la cel al puterii marii boierimi,
cu mănăstirea Suceviţa, ctitorie a familiei Movilă, mari boieri întemeietori de dinastie în
această perioadă.

•i :

%f
Hegemonia otomană
In 1521, un orăşean din Câmpulung-Muscel (Dălgopol), pe nume Neacşu, a trimis judelui
Braşovului, Johann Benckner, un mesaj scris în limba română cu veşti importante privitoare la
pregătirile militare ale sultanului Soliman II. încadrat la început şi la sfârşit de formule de salut
în slavonă, textul scrisorii lui Neacşu exprimă, într-o formulare surprinzător de modernă,
realităţi politice care îi interesau pe contemporanii săi din Ţara Românească şi din
Transilvania. Scrisoarea lui Neacşu dezvăluie aptitudinea scrisului laic din acea vreme de a
înlătura învelişul slavon în care se afla constrâns de câteva secole, puternic apărat de tradiţia
oficialităţilor laice şi ecleziastice. Expansiunea în Europa central-răsăriteană a curentelor
Reformei declanşate de Martin Luther în Germania, extindere care nu a ocolit spaţiul
românesc, a precipitat dacă nu chiar a declanşat un efort susţinut de introducere a limbii române
în biserică, de înlăturare a monopolului slavonei în scrisul şi în cultul bisericesc.
Penetraţia timpurie a ideilor reformatoare ale lui Martin Luther în Transilvania a beneficiat
de condiţii favorabile: pe de o parte, existenţa unor pături sociale apte să recepteze mesajul
Reformei atât în rândurile populaţiei săseşti, în centrele urbane îndeosebi, cât şi în cele ale
nobilimii ungureşti, iar pe de altă parte, un cadru politic propice: prăbuşirea Regatului Ungar
la Mohacs şi, în anii următori, deruta autorităţilor laice şi ecleziastice care se opuseseră iniţial
viguros noii credinţe aduse din Germania de negustori şi studenţi. în urma progresivei slăbiri a
represiunii, în decurs de numai câteva decenii, Reforma a câştigat cea mai mare parte a
populaţiei catolice a voievodatului.
Cei dintâi câştigaţi de noua învăţătură au fost saşii, atât oficialităţile oraşelor cât şi masa
populaţiei. Adoptarea principiilor Reformei lui Luther a fost desăvârşită de braşoveanul
Johannes Honterus, învăţat format în mediile umaniste ale universităţilor din Viena, Cracovia
şi Basel; revenit în Transilvania după anii de studiu, Honterus a reformat biserica săsească a
Braşovului şi a Ţării Bârsei. Cronica braşoveanului Ostermayer notează laconic că în anii 1541-
1542 a început să se oficieze slujba evanghelică în biserica braşoveană, „iar papistaşii au fost
izgoniţi". Principiile Reformei, astfel cum s-a impus în lumea săsească, au fost fixate în scrierea
lui. Honterus Reformatio ecclesiae Coronensis ac totius Barcensis provinciae (1543). Exemplul
Braşovului a fost urmat curând de restul comunităţii saşilor din Transilvania. în 1545,
reprezentanţii „Universităţii" saşilor din Transilvania reuniţi la Sibiu decid adoptarea de către
ansamblul comunităţii lor a învăţăturii lui Luther. în anii următori s-a definitivat organizarea
ecleziastică a bisericii săseşti prin alegerea unui episcop (1553).
Luteranismul a prins rădăcini şi în mediile ungureşti din Transilvania. Prin intermediul
saşilor din Cluj, a început convertirea ungurilor din oraş la noua credinţă. Kaspar Helt, care
şi-a maghiarizat numele în Heltai, a
219
220
De la genezft statelor româneşti la naţiunea română
început să oficieze slujba bisericească în limba ungară. în 1554 s-a instituit episcopia bisericii
luterane ungare.
Şi în Banat şi în teritoriile extracarpatice din Partium s-au organizat biserici evanghelice.
Curând însă succesele luteranismutui în mediile ungureşti au fost subminate de progresul
învăţăturilor reformate de provenienţă helvetică. Dintre acestea, nobilimea ungară s-a fixat
în cele din urmă asupra calvinis-mului, mult mai riguros în exigenţa de a controla viaţa
comunităţii decât luteranismul pe care a început să-l combată. în 1564, sinodul clericilor
unguri reunit la Aiud îşi alege un episcop în persoana lui Ferenc David, moment hotărâtor al
adoptării calvinismului de către populaţia ungară a Transilvaniei, faptul a fost consacrat de
dieta reunită la Turda în acelaşi an.
Pe urmele calvinismului s-a infiltrat în Transilvania doctrina radicală a antitrinitarismului,
adoptat de o parte a populaţiei ungare şi chiar de principele Ioan Sigismund, sub influenţa
medicului său italian Giorgio Bian-drata, adopţiune care a conferit legitimitate noii credinţe.
în 1568, principele edictează libertatea de răspândire şi interpretare a „Evangheliei", adică a
curentelor reformate. Adoptate de „naţiunile" constituţionale ale principatului, cele trei
ramuri desprinse din Reformă au obţinut statut legal.
în ultimul sfert al secolului XVI, sub principii din familia Bâthori, catolicismul recâştigă
teren în Transilvania. în 1579, sub presiunea lui Ştefan Bathori, dieta îngăduie instalarea
iezuiţilor în ţară. La cele trei religii reformate se adaugă catolicismul, definitivând
constituţia principatului întemeiată pe recunoaşterea a trei naţiuni privilegiate şi a patru
„religii recepte". Toleranţa religioasă remarcabilă în Transilvania secolului XVI nu a cuprins
însă şi confesiunea ortodoxă împărtăşită de naţiunea majoritară, care a continuat să fie
tolerată de fapt dar lipsită de drepturi politice.
în Transilvania, ca pretutindeni în Europa unde a pătruns şi s-a impus, Reforma a
consolidat conştiinţa de sine a popoarelor, contribuind în măsură însemnată la desprinderea
lor din învelişul universalismului medieval, cel al bisericii catolice îndeosebi. Promovând
„naţionalizarea" cultului prin folosirea limbilor naţionale în biserică, în detrimentul limbii
latine, Reforma a consolidat legătura între diversele pături ale aceleiaşi etnii şi a slăbit
solidaritatea internaţională a păturilor suprapuse, ecleziastice şi laice. Folosirea pe scară largă
a tiparului ca mijloc de difuzare a noilor doctrine în limbile populare a asigurat un public
mult mai larg decât în trecut textelor bisericeşti, urmate apoi tot mai frecvent de cele cu
conţinut laic. în acelaşi sens a acţionat înmulţirea şcolilor şi lărgirea conţinutului
învăţământului sub dubla influenţă a Umanismului şi a Reformei.
Reforma a dat un puternic impuls şi umanismului transilvan care, în secolul precedent, se
manifestase timid la umbra curţilor episcopale de la Oradea şi Alba Iulia. Reprezentativă în
cel mai înalt grad pentru întâlnirea
 Hegemonia otomană
dintre Umanism şi Reformă în Transilvania a fost activitatea lui
Johannes Honterus. Autor de scrieri geografice, organizator de şcoală
şi pedagog în spiritul nou al Umanismului, editor de lucrări didactice
— gramatici şi crestomaţii — ca şi de texte patristice şi, în sfârşit,
părinte al Reformei săseşti, Honterus a întruchipat în gradul cel mai
înalt spiritul înnoitor care a cuprins Transilvania în primele decenii ale
secolului XVI.
în a doua jumătate a secolului, curentul umanist se amplifică şi se
diversifică, atât în mediul săsesc cât şi în cel maghiar.
Stimulată de puternicele conflicte politice interne şi externe,
istoriografia se dezvoltă remarcabil şi ocupă un loc de frunte în
literatura transilvană. Ea e ilustrată de scrierile lui Johann Lebel,
Johann Sommer, Christian Schaeseus, din mediul german, şi Kaspar
Heltai, Ştefan Szekely şi Ştefan Szamoskozy din cel maghiar.
Gramatica, ştiinţele naturii, medicina, geografia, ştiinţa dreptului
îşi fac şi ele acum apariţia în scrisul transilvan. Polemica socială şi
confesională şi-a găsit cea mai de seamă manifestare în scrierile în
limba latină şi maghiară ale antitrinitarului Francisc David. înmulţirea
şcolilor şi a tiparului a lărgit simţitor accesul la cultură şi creaţie în
lumea săsească şi maghiară şi a contribuit la răspândirea scrisului în
limbile vulgare.
Reforma a declanşat un puternic avânt al tiparului în limbile
germană şi ungară, atât în sfera literaturii bisericeşti cât şi a celei
laice. Numărul tipografiilor sporeşte şi o dată cu el şi cel al cărţilor
ieşite din teascurile lor.
Reforma a acţionat puternic şi asupra lumii româneşti. Primele
contacte cunoscute între noul curent spiritual şi români s-a petrecut în
Moldova, în 1532 e semnalată iniţiativa lui Martin Luther însuşi de a
realiza, în legătură cu un cărturar din Moldova, o ediţie trilingvă —
română, polonă şi germană — a celor patru evanghelii şi a epistolelor
apostolului Pavel. Progresele noii doctrine în rândurile populaţiei
germane din oraşele Moldovei, numeroasă încă la acea dată, şi poate
şi în rândurile ungurilor, au fost neîndoielnic rapide de vreme ce în
jurul anului 1540 aproape toţi locuitorii de confesiune catolică
adoptaseră noua credinţă. Dar tocmai acest succes al doctrinei lui
Luther şi prozelitismul pe care l-a manifestat în rândurile românilor a
început să fie perceput ca o primejdie de către biserică şi domnie, a
căror reacţie a cunoscut o excepţională virulenţă după 1550 dacă nu
chiar dinainte. în timpul domniilor lui Ştefan Rareş şi Alexandru
Lăpuşneanu sunt semnalate violente prigoane împotriva aderenţilor
noii religii, siliţi deseori să se reboteze potrivit ritualului ortodox.
întâlnirea în Moldova a expansionismelor politice şi a influenţelor
culturale pe care le promovau a declanşat, la mijlocul secolului XVI, o
puternică reacţie ortodoxă autohtonistă. Ştefan Rareş, al cărui frate
Iliaş trecuse la religia lui Mahomet, a edictat severe măsuri de
prigoană atât împotriva influenţelor venite din lumea Islamului cât şi
împotriva „ereticilor"
221
222
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
luterani şi armeni. Reacţie autohtonistă întreruptă pentru scurt
timp de moartea violentă a domnului, dar reluată cu aceeaşi
vigoare de Alexandru Lăpuşneanu, care i-a convertit silit la
ortodoxie pe saşi, unguri şi armeni, distrugând bisericile celor
refractari.
Reforma s-a impus la conducerea Moldovei o dată cu
înscăunarea în domnie a lui lacob Heraclide, cunoscut ca Despot
Vodă, grec din Arhi-peleag convertit la noua credinţă. Cu ajutorul
Habsburgilor şi al nobilimii polone reformate, el reuşeşte să-1
alunge din domnie pe Alexandru Lăpuşneanu. Printre primele sale
măsuri a fost restaurarea libertăţii cultului celor persecutaţi în
domnia predecesorului său. Apoi, Despot a încercat să impună în
ţară noua credinţă, a adus cler reformat din Polonia, a confiscat
obiectele de cult preţioase din biserici şi mănăstiri, a întemeiat o
şcoală superioară la Cotnari, care urma să devină un focar de
răspândire a ideilor Reformei.
încercarea lui Despot de a impune Reforma în Moldova a fost
unul din factorii principali ai reacţiei generale a societăţii
moldoveneşti împotriva politicii lui, reacţie care a pus capăt
domniei şi vieţii sale. O aspră politică anticlericală, direct sau
indirect inspirată de Reformă, a caracterizat şi domniile lui Ioan
Vodă cel Cumplit şi lancul Sasul.
Şi mai puternic decât în Moldova a acţionat Reforma printre
românii din Transilvania, aflaţi în contact nemijlocit cu saşii şi
ungurii câştigaţi de diversele curente ale noii credinţe şi care, pe
deasupra, aveau şi conducerea vieţii politice. Pe lângă
prozelitismul inerent oricărei noi credinţe, luteranii şi calvinii, cele
două ramuri principale ale Reformei la care au aderat saşii şi
ungurii, s-au străduit să-şi consolideze poziţia politică atrăgând
masa populaţiei româneşti la credinţa îmbrăţişată de ei înşişi.
Timpurie a fost pătrunderea Reformei în mediile româneşti din
Banat şi Hunedoara pe terenul pregătit de adeziunea la catolicism
în secolul XV a unei părţi a micii nobilimi locale. Un efort
susţinut de captare a românilor la Reformă a venit din partea
saşilor din Sibiu şi Braşov. în 1544, din iniţiativa autorităţilor
municipale sibiene a fost tipărit un Catehism în limba română a
cărui apariţie a stârnit reacţii diverse în rândurile clerului român.
încercarea saşilor din Sibiu de a-i câştiga pe români la
confesiunea lor prin tălmăcirea în limba română a câtorva texte
capitale pentru însuşirea elementelor de bază ale credinţei nu pare
a fi dat roade. O încercare mai energică a întreprins în deceniul
următor sfatul orăşenesc al Braşovului care a recurs la mijloace
de coerciţie pentru a impune românilor din Ţara Bârsei principiile
Reformei; eşecul, consemnat oficial, a fost tot atât de categoric ca
cel înregistrat de sibieni.
Mult mai eficace s-a dovedit prozelitismul calvin care, o dată
cu convertirea principelui Ioan Sigismund, a avut la îndemână
mijloacele de
 Hegemonia otomană
presiune ale statului pentru a-şi duce la îndeplinire politica de
atragere a românilor la calvinism. Mijlocul cel mai sigur pentru
realizarea ţelului pe care şi l-au propus, li s-a părut autorităţilor
principatului numirea unor ierarhi români convertiţi la calvinism.
Episcopul (superintendentul) Gheor-ghe din Sângeorz a fost investit de
dieta Transilvaniei în 1566 cu misiunea de a suprima tradiţia bisericii
răsăritene, de a impune oficierea cultului în limba română, de a
introduce principiile noii credinţe în biserica românească şi de a-i
înlătura pe clericii refractari faţă de noul curs.
Presiunea calvinismului asupra bisericii române din Transilvania a
sporit mult în anii următori din iniţiativa principelui şi a dietei. Sub
un nou superintendent, Pavel din Tordaşi, măsurile adoptate împotriva
preoţilor refractari la noua credinţă s-au înăsprit. Sinoadele convocate
de superintendent au încercat să impună, cu aspre mijloace de
constrângere, elementele de credinţă ale calvinismului şi principiile
cultului noii biserici. Cărţile tipărite în limba română în acest scop,
impuse clericilor români, urmau să asigure succesul prozelitismului
calvin.
Tradiţia ortodoxă a reacţionat puternic împotriva politicii de
calvinizare forţată întreprinsă de principe şi de dietă fără a oferi
românilor din Transilvania posibilitatea de a se ridica din condiţia de
popor doar tolerat, lipsit de drepturi politice; hotărârile dietei şi ale
sinoadelor lasă să se întrevadă rezistenţa opusă de clerul ortodox
efortului de calvinizare desfăşurat de autorităţile principatului.
Spre sfârşitul secolului XVI, influenţa Contrareformei, puternică
sub principii din familia Bâthori, îndeosebi sub Sigismund Bathori, a
pus capăt primului val al prozelitismului calvin în Transilvania. După
ce a rezistat cu succes încercărilor de convertire ale saşilor şi ungurilor,
timp de patru decenii, biserica ortodoxă din Transilvania s-a
reorganizat în forme superioare, sub conducerea unui mitropolit.
După câteva noi cărţi apărute la mijlocul secolului XVI la
Târgovişte, cărţi de cult tipărite în slavonă, tiparul din Ţara
Românească a emigrat în Transilvania, poate şi din cauza suspiciunii
turceşti faţă de cuvântul tipărit, sigur însă pentru că aici condiţiile erau
din toate punctele de vedere mult mai favorabile artei tipografice; o
dată cu tiparul a trecut munţii şi cel mai de seamă slujitor al său în
lumea românească a secolului XVI, diaconul Coresi. Mai mult decât
mijloacele materiale, mult superioare celor din Ţara Românească,
tiparul românesc a fost atras şi reţinut în Transilvania de efervescenţa
curentelor spirituale care, prin acţiune şi reacţiune, au solicitat puternic
timp de aproape jumătate de secol efortul tipografilor care lucrau
pentru lumea românească din lăuntrul arcului Carpaţilor şi din afara
lui.
Sub influenţa directă sau indirectă a Reformei, luterană şi calvină,
au apărut tipăriturile în limba română. Textele sacre care au format
obiectul
223

De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna

acestor tipărituri au fost poate traduse încă dinainte, din iniţiativa unor curente străine
ortodoxiei; dar tipărirea traducerilor a fost opera cercurilor reformate din Transilvania şi a
clericilor români care au aderat la iniţiativa lor.
Curentului reformat îi aparţin: Catehismul tipărit în 1544 la Sibiu şi cel tipărit de
diaconul Coresi în 1559 la Braşov; Tetraevanghelul din Braşov, 1560-1561, care argumentează
pe baza textelor testamentare necesitatea folosirii limbii poporului în săvârşirea ritualului
bisericesc; Pravila, Braşov, cea. 1560-1562; Apostolul, Braşov, 1566; Cazania (în două ediţii,
una din cea. 1567-1568, Braşov, 1580-1581); Moliwenicul, 1567-1568; Psaltirea, Braşov,
1570 (şi alte ediţii); Liturghierul, Braşov, 1570; Palia (Vechiul Testament), Orăştie, 1582.
Din inspiraţie ortodoxă, din iniţiative locale, din rândurile comunităţii româneşti din
Braşov sau urmare a solicitărilor domnilor de peste munţi, au apărut în slavonă Octoihul,
Braşov, 1557; Triodul, 1558; Tetraevanghelul, Braşov, 1562.
 Consolidarea Contrareformei în spaţiul românesc în ultimele două decenii ale secolului
XVI, cooperarea curentului de restauraţie catolică cu reacţia ortodoxiei împotriva curentelor
novatoare în biserică au pus capăt efervescenţei scrisului şi tiparului românesc timp de
câteva decenii.
Deşi încercarea Reformei de a impune limba română în biserică s-a încheiat cu un eşec,
marele curent de traducere în limba română a textelor sacre, dintre care cele considerate mai
însemnate au fost multiplicate prin tipar, a lăsat urme adânci în cultura românească pregătind
marea operă de românizare a scrisului în secolul următor. Sub raport bisericesc, prozelitismul
luteran şi calvin, îndeosebi efortul autorităţii de stat în Transilvania de a supune unei ierarhii
ecleziastice unice pe românii din principat, avea să consolideze tendinţa de integrare a lor
sub autoritatea unei mitropolii ortodoxe unice.
 1 ro Republica Christiana

Secolul al XVI-lea este unul de turnură în istoria europeană, care a

înregistrat efectele revoluţiei atlantice şi deopotrivă ale supremaţiei
otomane. A fost un secol de renovaţie prin ascendenţa structurilor
citadine, al Renaşterii şi umanismului, al revoluţiei cărţii, Reformei,
Contrareformei şi Reformei catolice cu seria infinită de efecte. Noua
dinamică continentală, orizontală şi verticală, a cuprins în sfera ei şi
ţările române care înregistează toate seismele provocate de fenomenele
civilizaţiei moderne. Ele sunt antrenate în vârtejul confruntărilor
politice dintre puterile competitoare: Monarhia habsburgică, Imperiul
Otoman şi Polonia în care se reflectă şi rivalităţi general europene.
Secolul al XVI-lea în cele trei principate prezintă o complexitate
de structuri de civilizaţie care lasă să se întrevadă zorii lumii moderne
pe un fond social încă puternic feudal. Deşi curentele de civilizaţie
europeană pătrund în grade diferite în principate prilejuind
metamorfoze semnificative, servajul cunoaşte un ascendent care nu
poate împiedica amurgul spiritului medieval.
în aceste împrejurări create de relansarea ofensivei otomane şi în
condiţiile în care Imperiul Otoman devine un factor al echilibrului
european, principatele caută proprii răspunsuri la noile probleme
survenite în urma transformării centrului Ungariei în paşalâc. Aşa se
explică şi aderarea la alianţa creştină antiotomană şi dialogul cu
Sfântul Scaun aflat la rându-i în ofensivă spre Răsărit.
Criza otomană cu efectele ei monetare, opresiunea şi deteriorarea
raporturilor otomano-române, sporirea sarcinilor economice şi
interferarea puterii suzerane în sfera politicului, vor fi factorii
afirmării ideii de eliberare într-o vreme când evenimentele lăsau să se
întrevadă zorii unei noi epoci. Pentru ţările române noua conjunctură
politică reprezintă o evoluţie în viaţa spirituală, un ascendent al
conştiinţei de sine care a determinat cristalizarea unor solidarităţi
care prevesteau afirmarea unei conştiinţe
225

De Ia geneza statelor româneşti la naţiunea română

etnice, paralele cu cele religioase sau de stare ce se colorează prin
accente xenofobe.
Personalitatea lui Mihai Viteazul şi opera lui vor sta sub
semnul luptei Republicii Creştine, care, în amurgul cruciadei
târzii, va evidenţia, în planul Europei centro-orientale, evoluţia
spaţiului românesc spre soluţii politice ce izvorau din realităţi
proprii. Acţiunea domnului Ţării Româneşti devine inteligibilă
în raport cu evenimentele scenei Europei centro-orientale,
cutreierată de manifestări politice ce s-au derulat într-un
crescendo continuu, în ultima treime a veacului.
m
226
Dinamica politică internaţională. La sfârşitul secolului al XVI-lea ţările române, prin poziţia lor
geopolitică, înregistrează efectele imperialismului teritorial habsburgic şi opresiunea agresivă a celui
otoman care polarizează viaţa politică răsăriteană. .
Otomanii, prin puterea lor terestră şi sistemul feudalo-militar, au distrus structurile sociale locale
în zona balcanică, deteriorând în consecinţă şi viaţa economică şi socială din spaţiul românesc.
înstăpânirea Occidentului pe mări şi oceane a declanşat revoluţia atlantică, iar controlul Iranului
asupra drumului spre Indii explică războaiele purtate de Imperiul Otoman în răsărit între 1578-1590,
dar şi stagnarea ofensivei spre vestul Europei. încheierea păcii cu Iranul a facilitat relansarea
ofensivei otomane în 1593 în Ungaria, ceea ce a însemnat începutul războiului, încheiat prin pacea
de la Zsitvatorok (1606).
După victoria de la Lepanto (1571), mai mult morală, era evident că invincibilitatea otomană era
de domeniul trecutului, dar totodată şi faptul că resursele imperiului erau departe de a se fi istovit.
Această ambivalenţă deschide calea conflictelor dintre Imperiul Habsburgilor şi otomani aducând în
planul politicii europene ţările române. Reluarea ofensivei Semilunii a fost prilejuită însă şi de
mutaţiile din scena europeană, care a dus la pierderea controlului turcilor asupra provinciilor nord
africane, la declinul supremaţiei în Mediterana, datorită pirateriei creştine care ameninţa traficul
otoman. în aceeaşi măsură tendinţele centrifuge din Egipt, mişcările din Balcani erau tot atâtea
semne ale declinului ce a urmat morţii lui Soli-man Magnificul (1566). La aceasta s-a asociat criza
monetară provocată de penetraţia masivă a argintului pe piaţa otomană, având drept consecinţe
mişcări sociale şi o disponibilitate pentru răscoala antiotomană.
Scena politică a Europei centro-orientale este dominată la sfârşitul secolului al XVI-lea de
Imperiul Otoman, absolutist şi centralizat, de Imperiul romano-german, divizat şi subminat de
contradicţii puternice, de Monarhia habsburgică în proces de agregare şi structurare, în ofensivă spre
Europa Centrală, la care se asociază statul rus în afirmare şi el, militar şi

Pro Republica Christiana

religios. Evoluţia istoriei europene în ultima treime a secolului se îndreaptă spre un nou echilibru, determinat de
factori care îşi au sorgintea în noua structurare a civilizaţiei mondiale. în funcţie de noile forţe active din Eu-
ropa Occidentală, spaţiul Europei central-orientale nu a întârziat să înregistreze consecinţele noii dinamici
prilejuite de relansarea ofensivei Imperiului Otoman în direcţia Ungariei şi de orientarea Monarhiei
habsburgice spre Răsărit.
A doua jumătate a secolului al XVI-lea a însemnat însă şi afirmarea Poloniei care revine la politica
pontică, direcţionată de cancelarul Jan Zamoisky, fapt ce va deschide dosarul rivalităţii medievale ungaro-
polone, asumat de Habsburgi în noile împrejurări. Divergenţele se vor accentua după moartea lui Ştefan
Bâthory, când cancelarul coroanei urmărea ieşirea la Marea Neagră din raţiuni economice şi politice, vizibile în
tratativele cu turcii în 1592 sau în discuţiile cu Liga Sfântă. în 1595 Seimul polon declara că nu va primi să
intre în confederaţie dacă nu i se va asigura plutirea liberă prin Hellespont şi Arhipelag până în Mediterana şi
Italia. Negoţul englez şi tratatul comercial al Angliei cu Petru Şchiopul, domnul Moldovei, se constituie într-
un nou argument în favoarea pretenţiilor poloneze şi a contracarării expansiunii Habsburgilor. Astfel, la
rivalitatea otoma-no-habsburgică se asociază în zona ţărilor române şi interesele Poloniei, un competitor care va
influenţa desfăşurările politice şi militare în vremea lui Mihai Viteazul.
Se poate remarca că în planul intereselor imediate, Monarhia habs-burgică şi Sfântul Scaun la sfârşitul
secolului se îndreptau spre confruntarea cu otomanii, având drept scop prim cucerirea Transilvaniei şi
expansiunea spre Ţara Românească şi Moldova. în această ambianţă politică în care se reflectă mutaţiile
intervenite în scena internaţională, Sfântul Scaun, în vremea lui Clement al VllI-lea (1592-1605), un
cunoscător desăvârşit al problemelor orientale, se orientează spre o politică convergentă la planurile expansiunii
teritoriale ale Habsburgilor, asumându-şi totodată şi contracararea influenţei Reformei în lumea ortodoxă, în
spiritul Conciliului de la Trento. Biserica romană a evoluat de la unirea integrală a bisericilor spre unirile
parţiale cu lumea ortodoxă şi în acelaşi timp spre ideea de resurecţie a catolicismului prin Reforma catolică.
Astfel, Monarhia habsburgică şi Contrareforma devin factori decisivi în confruntarea cu Imperiul Otoman şi,
implicit, în politica faţă de ţările române. Epoca lui Mihai Viteazul a stat sub semnul acestei confruntări pe mai
multe planuri ce explică angajarea Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti în războiul antiotoman.
 227

Jxgravarea dominaţiei otomane. Criza Imperiului Otoman în ultima

treime a secolului al XVI-lea se manifestă şi în zona ţărilor române,
228
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
contribuind la agravarea dominaţiei otomane cu aspectele ei
politice şi economice. Starea precară a imperiului a determinat o
accentuare a exploatării resurselor economice în Ţara Românească
şi Moldova, exprimată în sporirea obligaţiilor tradiţionale, haraciul
şi peşcheşurile, din care cel dintâi capătă semnificaţii economice.
Astfel, plăţile către Poartă au atins după 1580 niveluri pe care nu
le avuseseră într-o perioadă anterioară. în consecinţă, dările către
domnie au crescut şi ele în strânsă dependenţă de contribuţiile
către turci.
Oprirea cuceririlor otomane a avut drept urmare înăsprirea
dominaţiei asupra ţărilor române, imperiul fiind avizat tot mai
mult la resursele lor, ceea ce explică instalarea unui regim politic
controlat de Poartă, care încălca actele ce reglementau raporturile
româno-otomane. în aceste condiţii se încheie perioada de
tranziţie, începută în 1538, odată cu expediţia lui Soliman
Magnificul, în Moldova, şi încheiată prin înfrângerea răscoalei
antiotomane din vremea lui Ioan Vodă Viteazul (1572-1574).
Astfel, în ultima treime a secolului se nesocoteşte tradiţia
dinastică, se degradează principiile juridice statornicite,
introducându-se arbitrariul în numirea domnilor, prin eludarea
deciziei Adunării Stărilor. Succesiunea domnilor, recrutaţi din
lumea pretendenţilor, tot mai numeroşi şi fără legitimare, sumele
exorbitante plătite pentru obţinerea tronului, înrâuresc condiţia
economică a ţărilor, prin destabilizarea gospodăriei libere ţărăneşti
şi accentuarea rumâniei (servajului), efect al fiscalităţii excesive.
între 1591-1592 se înregistrează o augmentare a dărilor, efect al
deselor schimbări de domni care au făcut să sporească exigenţele
otomane. Domnii trebuiau să achite datoriile contractate la
obţinerea tronului şi paralel la plata obligaţiilor băneşti în creştere
faţă de turci. Ca o caracteristică a regimului dominaţiei otomane a
fost sporirea peşcheşurilor comparativ cu obligaţiile faţă de stat.
în condiţiile inexistenţei unui drept ereditar care să
reglementeze succesiunea la domnie, scoaterea la mezat a tronurilor
a determinat, paralel cu instabilitatea politică, şi creşterea
obligaţiilor financiare. La acestea s-a adăugat monopolul comercial
impus de Poartă prin care îşi rezerva prioritatea în cumpărarea
produselor. Fenomenul a avut drept consecinţă exodul negustorilor
turci şi levantini în Moldova şi Ţara Românească ce beneficiau de
un regim de favoare. într-un memoriu către papă se menţionau
cererile nesfârşite ale turcilor, pustiirea ţărilor, incertitudinea
vieţii, în contrast cu bogăţia pământului.
în acest context creat de criza otomană, marasmul politic se
instalează în ţările române, provocat de instabilitatea domniilor, de
schimbările frecvente de domni, în condiţiile încălcărilor
statutului juridic ce reglementa raporturile suzerano-vasalice.
Gravitatea situaţiei este exprimată de faptul că cuantumul
obligaţiilor financiare depăşea capacitatea economică a
 Pro Republica Christiana
ţărilor înrâurind negativ starea ţărănimii libere care îşi pierde
propietăţile în favoarea domeniului boieresc. In aceşti ani
intervine o gravă criză demografică prilejuită de situaţia de
ansamblu economică care influenţează stabilitatea masei rurale.
Regimul dominaţiei otomane, înlesnind penetraţia levantinilor
în ţările române în calitate de cămătari, a determinat şi un transfer
de proprietate, fapt ce a concurat boierimea pământeană. în plus,
prezenţa garnizoanelor otomane în capitalele ţărilor române crează
imaginea unui regim care anunţa o posibilă instalare a paşalâcului.
în preajma domniei lui Mihai Viteazul se produc semnificative
metamorfoze şi în exercitarea puterii politice, boierimea fiind
confruntată cu prezenţa unui număr apreciabil de boieri greci în
instituţiile reprezentative ale statului, în legătură cu cercurile
constantinopolitane de aceeaşi origine, în peisajul social al ţărilor
române se constată existenţa unei boierimi de veche tradiţie care
constituia sprijinul domniilor anterioare, ocupând funcţii în
instituţiile centrale ale statului.
Alături însă se cristalizează o boierime nouă, ostilă elementului
grecesc şi colaborării cu turcii care va constitui sprijinul domnului.
în preajma înscăunării lui Mihai Viteazul se manifestă reacţiunea
împotriva asupririi turceşti şi a susţinătorilor ei din interior, astfel
că se constituie premisele unui regim de Stări. Solidaritatea
boierimii autohtone la sfârşitul secolului a fost determinată de
excesiva asuprire otomană, de ingerinţele acesteia în viaţa internă,
dar şi de exemplul regimului de stări din Transilvania vecină.
Acţiunea solidară a boierimii Ţării Româneşti se face remarcată în
decizia Adunării Stărilor de a se ridica împotriva opresiunii
otomane. Se poate observa că solidaritatea stărilor este evidentă şi
prin acţiunile corporative, ce exprimă colectivitatea în acţiune.
Cronica ţării este foarte clară, relatând motivaţia atitudinii
antiotomane: „Şi se strânsese toţi boierii mari şi mici, din toată
ţara, şi se sfătuiră cum vor face să izbăvească Dumnezeu ţara din
mâinile păgânilor". Hotărârea ridicării la luptă, pornită din inte-
rior, ca rezultat al apăsării turceşti, a avut şi un aspect xenofob,
ostilitatea boierimii române faţă de elementul levantin şi, în
general, faţă de intermediarii dominaţiei otomane.
Ascensiunea lui Mihai la tron s-a întemeiat pe boierimea nouă,
pe legăturile cu boierimea din Oltenia de care îl apropiau puternice
relaţii familiale şi de interese. Un rol important l-au deţinut în
obţinerea domniei raporturile sale cu conspiraţia balcanică, cu
lumea greacă antiotomană, el fiind în strânse legături cu
conducătorii grecilor, cu Andronic Cantacu-zinul, cu mitropolitul
Dionisie Rally, cu negustorii din Balcani care i-au oferit un eficient
sprijin. Disponibilitatea pentru răscoală în Balcani, reflectată în
conspiraţia greacă, a generat o stare de spirit favorabilă închegării
unei mai generale solidarităţi antiotomane. Acesteia i s-a raliat şi
boieri-
229

De la geneza statelor româneşti la

naţiunea română
mea română într-un
moment când
opresiunea atinsese cote
necunoscute în trecut.
De aceea, se constată în
Ţara Românească o
schimbare de optică, în
sensul că ideea
necesităţii revizuirii
raporturilor cu otomanii
devenise imperioasă.
Aşa se explică largul
consens care a
caracterizat răscoala
antiotomană în pofida
divergenţelor şi
reţinerilor care separau
boierimea autohtonă de
cea greacă.

230
LJomnia lui Mihai Viteazul a coincis
cu relansarea de către papa Clement al
VlII-lea (1592-1605), fost nunţiu papal
în Polonia, a unei alianţe la care au
participat Statul papal, Spania, Austria,
ducii de Toscana, Man-tova şi Ferrara, nu
însă Polonia şi Anglia ce s-au dovedit
reticente la idee. Un loc aparte în
planurile antiotomane trebuia să-1
deţină ţările române care prin poziţia lor
erau interesate în acţiunea Ligii Sfinte.
La ligă aderă principatul Transilvaniei,
cu Sigismund Bathory, considerat un
element cheie în atragerea Ţării
Româneşti şi Moldovei. Acţiunea
concertată a Sfântului Scaun şi
Habsburgilor reuşeşte să-1 atragă pe
domnul Moldovei, Aron Vodă, care
încheie un tratat cu împăratul în 16
septembrie 1594. Adeziunea Ţării
Româneşti s-a datorat iniţiativei
domnului care avea acordul Stărilor, în
care boierii Buzeşti au deţinut un loc
central.
Aderarea la ligă a fost precedată de o
vastă acţiune a Contrareformei ce-şi
propunea să restaureze şi, în general, să
revitalizeze episcopatele catolice din
ţările române. Sinodul din 1586, menit
să reorganizeze comunităţile catolice din
Moldova urma să catalizeze opoziţia
antiotomană şi să contracareze influenţa
protestantismului. Influenţa catolică a
fost un preludiu la aderarea principatelor
la ligă şi, în acelaşi timp, un impuls la
integrarea în vastele planuri ale Curiei
romane care evolua în plan ideal spre
unirea cu ortodoxia în spiritul Florenţei.
Misiunile catolice în Polonia, în spaţiul
rutean, în Moldova se încadrau acestui
plan care va îmbrăca, în cele din urmă,
în cazul rutenilor, formula unirii parţiale.
Integrarea ţărilor române în alianţa
creştină a dus foarte curând la răscoala
antiotomană care izbucneşte în 13
noiembrie 1594 la Bucureşti prin
suprimarea creditorilor levantini şi a
garnizoanei otomane. Cucerirea cetăţilor
de pe linia Dunării a declanşat
ostilităţile cu Imperiul Otoman şi a dus
la angajarea Ţării Româneşti în
războiul început cu un an în urmă între
Habsburgi şi turci.
în aceste condiţii fiind previzibilă
reacţia otomană, Mihai Viteazul încheie
la Alba Iulia, prin delegaţia Stărilor, la
20 mai 1595 un tratat cu Sigismund
Bathory, prin care Stările subordonează
Ţara Românească prin-cipelului
Ardealului, devenit autoritatea supremă,
iar pe domn atotputerniciei boierilor.
Potrivit tratatului, domnului i se retrag
prerogativele domniei, ţara urmând să
fie guvernată de un sfat restrâns, alcătuit
din 12

Pro Republica Christiana

boieri, iar domnul degradat la
calitatea de locţiitor al principelui
Ardealului. Tratatul era expresia
unui regim de Stări, care se
manifetă acum în aceste
circumstanţe, boierimea
asumându-şi prerogativele
domniei, cu intenţia nedisimulată
de a se integra stărilor ardelene
reprezentate în dietă. Boierimea
Ţării Româneşti îşi realizează în
acest moment şi dezideratul
antilevantin, prin interdicţia
aplicată străinilor de a deţine
proprietăţi în ţară, o reacţie
evidentă la penetraţia grecilor în
structura proprietăţii şi în Sfatul
domnesc.
Acelaşi tratat prevedea ca
toate bisericile româneşti din
Ardeal să fie aşezate sub
jurisdicţia Mitropoliei de la
Târgovişte. Această prevedere
conţine şi o evidentă tendinţă
anticalvină fiindcă, la scurtă
vreme, în iunie au fost supuse
bisericile din Ţara Făgăraşului,
în care calvinismul făcuse
progrese, autorităţii Mitropoliei
ortodoxe de la Alba Iulia.
Un tratat asemănător a fost
încheiat, la începutul lui iunie,
de către Aron Vodă al Moldovei,
astfel că Sigismund devine
suzeranul celor două ţări, în
spiritul unei tradiţii medievale,
înfăpătuindu-se astfel unificarea
în forma raporturilor suzerano-
vasalice în vederea confruntării
cu Imperiul Otoman.
Suzeranitatea lui Sigismund
Băthory asupra Ţării Româneşti
şi Moldovei semnifica însă şi
necesitatea alcătuirii unui
organism politic şi militar, în stare
să se opună Imperiului Otoman,
Aceasta reprezenta însă o
confederaţie de state separate,

.A
Intre otomani şi imperiali. După răscoala antiotomană se
deschide în istoria sfârşitului de secol o epocă de
confruntări militare între ţările române şi Imperiul
Otoman. Ele sunt iniţiate de domnul Ţării Româneşti pe
linia Dunării prin atacarea cetăţilor turceşti, în timp ce
Aron Vodă al Moldovei intră în sudul ţării, asediind
Tighina. Replica otomană în Ţara Românească este
prefaţată de victoriile lui Mihai Viteazul care ocupă im-
portantul port Brăila şi trece la acţiuni dincolo de Dunăre.
alcătuită din raţiuni militare.
Veleităţilor politice ale lui
Sigismund i se opuneau însă
intenţiile Habsburgilor care nu
vedeau în principele Transilvaniei
decât un vasal al Casei de Austria.
Semnarea la Praga a unui tratat
de alianţă la 28 ianuarie 1595 cu
împăratul stabilea raporturile
dintre Transilvania şi imperiu. în
preajma şi în timpul ostilităţilor
cu turcii, Mihai Viteazul era
confruntat cu reticenţele Poloniei
faţă de integrarea în ligă şi, în
cele din urmă, de ieşirea
Moldovei din alianţă, în urma
intervenţiei militare a lui
Zamoisky care a impus în scaunul
Moldovei pe Ieremia Movilă ce a
încheiat un tratat de vasalitate cu
Polonia. Politica Republicii
nobiliare, ostilă Habsburgilor şi
implicit lui Mihai Viteazul, nu a
răspuns cererilor de ajutor în faţa
invadării ţării.
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

232
se retrage spre nord în aşteptarea intervenţiei ardelene. Campania,
sub conducerea lui Sinan Paşa, ca finalitate a ţintit, potrivit
deciziei otomane, la transformarea principatelor în vilaiete. După
Călugăreni turcii încep organizarea paşalâcului la Bucureşti şi
Târgovişte, introducând garnizoane şi transformând bisericile în
moschei. Reacţia creştină nu s-a lăsat aşteptată astfel că acţiunea
militară a celor trei principate de la începutul lui octombrie a
recucerit Târgoviştea şi i-a aruncat pe turci peste Dunăre la
Giurgiu. Astfel, campania otomană, pornită cu intenţia de a
transforma ţările în paşalâcuri, s-a sfârşit cu un răsunător eşec, cu
ecou în Apusul Europei.
Poarta relansează însă ofensiva în Ungaria unde obţine o
victorie la Keresztes, învingându-i pe Habsburgi (26 octombrie
1596). în acesta situaţie Mihai Viteazul deschide negocieri cu turcii
pe care le încheie printr-o pace la sfârşitul anului, în schimbul plăţii
tributului, domnului recunoscân-du-i-se domnia. Paralel, Mihai
Viteazul se orientează spre Habsburgi, încheind cu ei un tratat
(1598) orientat împotriva otomanilor. Prin această dublă
suzeranitate, otomană şi imperială, el se emancipa de consecinţele
tratatului din 20 mai 1595 prin care ţara intrase sub tutela
Transilvaniei, fiind la discreţia lui Sigismund Bâthory şi a Stărilor
din Ţara Românească.
Spectrul paşalâcului a avut darul de a fi solidarizat o dată mai
mult boierimea, în condiţiile în care tratatul din 1595 practic îşi
pierduse valabilitatea prin intrarea în scenă a Habsburgilor.
Metamorfozele politice din zona ţărilor române au complicat
situaţia în urma defecţiunii moldovene când Ieremia Movilă,
ataşat politicii poloneze a scos principatul din coaliţie. în acelaşi
timp alegerea lui Andrei Băthory, un aderent al politicii lui
Zamoisky, ca principe al Transilvaniei, agrava poziţia Ţării
Româneşti. Principele Ardealului, în cursul tratativelor purtate de
trimişii săi cu Mihai Viteazul, exprima clar intenţia îndepărtării
domnului. Faptul că Ieremia Movilă şi cancelarul Zamoisky
intenţionau să aşeze în scaunul Ţării Româneşti pe fratele
domnului Moldovei, Simion Movilă, ameninţa existenţa coaliţiei.
în aceste circumstanţe, printr-o solie trimisă la Praga, în iulie
1599, Mihai solicita îngăduinţa intervenţiei în Ardeal pentru a
sparge cercul de adversităţi ce-1 împresura. în toamna aceluiaşi an,
el pătrunde în Transilvania şi învinge oastea ardeleană la Şelimbăr
(18 octombrie 1599).
în urma victoriei domnul Ţării Româneşti îşi face intrarea în
Alba Iulia la 4 noiembrie 1599. Trecând peste reticenţele
Habsburgilor la planurile sale Mihai ajunge stăpânul de fapt al
Transilvaniei, dieta recunos-cându-i titlul de locum tenens, aşa
cum se specifică în diplomele latine. El se intitulase însă ca domn
al Ţării Româneşti şi Ardealului în actele slavone, dovadă a
propriei interpretări a stăpânirii principatului.
Prin cucerirea Ardealului, cu suportul activ al boierimii, Mihai
Viteazul deschide o nouă pagină în istoria spaţiului principatelor.
Datorită acţiunii lui temerare el inversează direcţia unificării
celor două state
 Pro Republica Christiana
dinspre Ţara Românească, realizată cu puţin înainte de Sigismund
Bâthory dinspre Transilvania. Niciodată până în acest moment un
domn român nu a întreprins o acţiune de cucerire a Transilvaniei, pe
cont propriu şi cu asentimentul boierimii şi nici cu consecinţele pe
care mersul evenimentelor le-a impus. Pornită din raţiuni ce ţineau de
refacerea unităţii coaliţiei militare, desfăşurarea evenimentelor şi
contactele cu realităţile Transilvaniei asociază semnificaţii nebănuite.
Orientarea spre Transilvania era o opţiune în concurenţă cu planul
balcanic. Ea s-a impus datorită împrejurărilor ivite în urma
destrămării alianţei creştine şi a deciziei boierimii care vedea în
orientarea spre Transilvania împlinirea năzuinţelor ei politice şi
constituţionale în forma unui regim de stări şi o garanţie împotriva
turcilor.
Politica lui Mihai Viteazul, după cucerirea Ardealului a fost
dependentă de planurile Habsburgilor care îşi urmăreau visul
încorporării principatului. Deopotrivă aceasta se desfăşura în funcţie
de propriile obiective care implicau stăpânirea pentru sine a ţării şi de
opţiunile boierilor care se voiau integraţi în structurile sociale,
economice şi politice ale principatului. La aceste considerente se
asociază însă şi „partida" favorabilă continuării războiului antiotoman
şi desăvârşirea proiectului eliberării Balcanilor.
Mihai Viteazul recunoscut de dieta Transilvaniei ca locţiitor al
împăratului, nu a modificat sistemul constituţional de stări. El nu a
intervenit în reprezentarea naţiunilor politice, nobilimea, saşii şi
secuii. A intervenit însă, potrivit organizării constituţionale, în
alcătuirea Consiliului principatului, unde a introdus doi din boierii
săi, aşezând în cetăţi pârcălabii proprii, fără să lezeze administraţia
comitatensă, păstrând vechii funcţionari. El a dublat astfel
administraţia cu proprii săi boieri români în calitate de comisari de
supraveghere fapt ce a provocat reticenţele nobilimii. Ceea ce însă a
nemulţumit profund dieta au fost donaţiile de domenii făcute
boierilor munteni în detrimentul nobilimii maghiare. Domnul a
schiţat şi o politică în favoarea nobilimii mici româneşti şi în special a
boierilor din Ţara Făgăraşului. El a cerut împăratului să i se confere
dreptul de a face donaţii de sate cui va vrea, credincioşilor săi ca
răsplată a serviciilor prestate. Protestele dietei şi rapoartele nunţiului
papal Malaspina mărturisesc tendinţa principelui de a structura o
proprie bază socială română stăpânirii sale.
De o atenţie particulară s-au bucurat secuii cărora le confirmă
vechile drepturi şi privilegii pe care le-au avut şi care fuseseră răpite de
principii Bâthory. Aceleaşi raporturi bune le-a stabilit cu saşii cărora
le-a respectat drepturile şi privilegiile, satisfăcându-le cererile şi
manifestând toleranţă faţă de luteranism.
233
ft
234
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
în calitate de locţiitor al principelui, Mihai Viteazul a luat măsuri pentru a potoli
nesupunerea ţăranilor care s-au răsculat la intrarea lui în Transilvania. A făcut-o în
calitate de principe ce reprezenta feudalitatea, într-o Transilvanie în care puterea era
deţinută, ca de altminteri şi în Ţara Românească, de Stările privilegiate, Mihai
Viteazul era obligat la respectarea ordinii sociale.
Acţiunile domnului român au năzuit la legitimarea stăpânirii sale, la
recunoaşterea ei de către împărat în calitatea lui de voievod al Ţării Româneşti şi
„locum tenens" al Transilvaniei. Un izvor contemporan afirmă, desigur exagerat, că
intenţia principelui era de a nimici nobilimea maghiară, de a restructura ordinea
constituţională. în acest sens boierii lui Mihai Viteazul exercitau presiuni în vederea
limitării şi chiar a anihilării nobilimii maghiare. Nunţiul Malaspina recomanda
împăratului, cu referire la revendicarea lui Mihai Viteazul, respectarea legilor,
instituţiilor, datinilor şi obiceiurilor provinciei. El sugera ca principatul să nu fie
administrat după obiceiurile româneşti — valachico more — ci numai după
obiceiurile observate până atunci de principii ardeleni. Atât solicitările lui Mihai Vi-
teazul adresate împăratului, cât şi reacţiile interne mărturisesc evoluţia politicii lui
Mihai Viteazul de la ideea refacerii alianţei, care a prezidat la cucerirea Ardealului,
spre o politică menită să consolideze propria lui stăpânire într-una efectivă şi de
drept. Această orientare a nemulţumit Stările transilvane şi a stat la baza opoziţiei
nobilimii care protestează în dietele convocate şi în special împotriva tendinţei unei
părţi din boierimea română de a se înstăpâni în Transilvania.
Contactul cu realităţile Transilvaniei şi cu mersul evenimentelor politice central
europene îl determină pe Mihai Viteazul să renunţe la proiectul grec şi să se
orienteze spre soluţia transilvăneană.
Sensul politicii lui Mihai Viteazul rezultă însă cu mai multă claritate din acţiunile
întreprinse în sfera ecleziastică. Confruntat cu ostilitatea naţiunilor politice, domnul
preconizează o orientare menită să contracareze, printr-o bază proprie, socială şi
etnică, naţiunile politice. încă de la perfectarea tratatului din 20 mai 1595 ideea unei
solidarităţi ortodoxe apare în primul plan, nu însă în afara tendinţelor orientate
împotriva infiltraţiilor calvine în unele regiuni româneşti ale Transilvaniei. La
începutul lui iunie acelaşi an lui Ioan de Prislop, mitropolitul Ardealului, i se conferă
autoritatea asupra preoţilor din Ţara Făgăraşului, scoţându-i de sub autoritatea
superintendentului calvin maghiar. Or, decretul din 4 iunie 1595 nu era decât
urmarea prevederilor tratatului semnat în 20 mai 1595 şi satisfacerea unui deziderat
al Contrareformei. Rezultă din politica noului principe ortodox că Transilvania a
încercat, în concordanţă cu politica Contrareformei, să promoveze o politică de
fortificare şi organizare a bisericii ortodoxe care intrase încă din timpul principelui
Ştefan Bâthory în sfera de
 Pro Republica Christiana
iteres a catolicismului. Redresarea ortodoxiei însemna de fapt o
stăvilire a rocesului de calvinizare în rândul românilor prin crearea
unui episcopat smâno-calvin.
Ideea unirii bisericilor devenită centrală în timpul lui
Clement l VllI-lea s-a concretizat în insistenţa pe lângă Mihai
Viteazul pentru tragerea lui la catolicism. Dialogul ortodoxie-
catolicism în Transilvania se lanifestă în anii anteriori cuceririi, în
1596, când Mihai Viteazul a obţinut e la Sigismund Bâthory
îngăduinţa fondării unei mănăstiri ortodoxe la dba Iulia, unde a
rezidat mitropolitul ortodox, numit încă din 1595 şi drotonisit în Ţara
Românească. După cucerirea Ardealului politica princi-ielui se
concretizează în propunerile făcute dietei şi aprobate prin care ireoţii
români erau scutiţi de obligaţiile servile, ceea ce însemna o tentati-'ă
de a-şi crea o bază proprie românească prin ortodoxie. Solicitând, în
icelaşi timp, avantaje în favoarea satelor româneşti, Mihai Viteazul
se »rienta evident spre o politică în care confesiunea şi etnia începeau
să se uprapună în viziunea lui. în politica sa ecleziastică principele a
început un lialog cu catolicismul ţinând seama de noile direcţii ale
Contrareformei :are vizau în Răsărit unirea bisericilor, realizată în
spaţiul rutean prin uni-■ea parţială de la Brest. în acest sens acordul
împăratului la restructurarea sistemului religiilor recepte în
Transilvania, prin eliminarea bisericii calvine şi unitariene şi
introducerea bisericii ortodoxe alături de catolicism şi luteranism,
măturiseşte complexitatea politicii lui Mihai în Transilvania. Existenţa
unui proiect confesional gândit de Mihai Viteazul, prin care se integra
biserica ortodoxă română în sistemul religiilor recepte, este confirmată
nu numai de răspunsul pozitiv al împăratului, ci şi de rapoarte oficiale
din sfera bisericii catolice care atestă intenţia integrării ortodoxiei
bisericii romane.
Măsurile anticalvine ale lui Mihai Viteazul atestă o convergenţă de
interese între ortodoxie, catolicism şi Habsburgi în care principele
vedea un suport în războiul antiotoman. Planul confesional al
principelui prefigura o posibilă restucturare a sistemului politic
întemeiat pe naţiunile politice şi religiile recepte din care românii
fuseseră excluşi. Or, în condiţiile în care sistemul de Stări nu putea
să fie modificat, integrarea românilor ortodocşi în rândul religiilor
recepte putea constitui o deschidere spre considerarea lor ca element
politic.
Acest capitol din istoria stăpânirii lui Mihai Viteazul este
lămuritor dacă îl corelăm cu tendinţele Sfântului Scaun după unirea de
la Brest când acţiunea catolică se extinde şi asupra spaţiului
extracarpatic. Urmărită din această pespectivă, politica confesională a
lui Mihai Viteazul ne apare într-o altă lumină, dacă o raportăm la
ţelurile Contrareformei în Răsărit şi la politica de expansiune a
Habsurgilor. Se poate constata că principele pe această cale a reuşit
să consolideze ortodoxia în Transilvania, rămânând
235
■
236
De la geneza, statelor româneşti la naţiunea română
credincios propriei confesiuni, fapt atestat de sprijinul acordat în Moldova şi
Ţara Românească bisericii ortodoxe faţă de prozelitismul catolic în perioada
unirii de la Brest.
Stăpânirea Transilvaniei şi imperativele luptei antiotomane l-au condus
de la începutul domniei la atragerea Moldovei în lupta comună. Intenţia lui
Zamoisky şi instalarea lui Ieremia Movilă în principatul Moldovei reprezenta
un permanent pericol, cu atât mai mult cu cât intenţiile mol-davo-polone
tindeau la instalarea în Ţara Românească, cu acordul unei părţi a boierimii
din Ţara Românească, a fratelui lui Ieremia Movilă. între 1595-1597 Mihai
Viteazul a căutat printr-o politică maleabilă să păstreze raporturi de bună
vecinătate cu Moldova, dar s-a lovit de o continuă ostilitate, în februarie 1598
îşi declara hotărârea de a cuceri Moldova, dar a abandonat planul în faţa
reticenţelor imperiale. El exprima înainte de a încheia tratatul cu Habsburgii
ideea respectării statutului Moldovei, cu condiţia înlăturării lui Ieremia
Movilă ostil acţiunilor cruciadei. Tratativele pe care le poartă cu Polonia,
proiectele pe care le avansează regelui de a uni voievodatele Transilvaniei,
Ţării Româneşti şi Moldovei şi cedarea lor coroanei polone ca putere
suzerană, cu păstrarea pentru sine a domniei efective şi ereditare, sunt o
dovadă a intenţiei unificării principatelor.
Hotărârea invadării Moldovei s-a precipitat datorită planului lui Sigis-
mund Bathory de a pătrunde în Transilvania. în mai 1600, Mihai cucereşte
Moldova, invocând ca motiv alianţa dintre Ieremia Movilă cu turcii şi
tătarii. El a cerut împăratului recunoaşterea stăpânirii sale in perpetuum
asupra Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, pentru el şi fiul său. Este
evident că prin cucerirea Transilvaniei, Mihai Viteazul şi-a consolidat
stăpânirea în Transilvania, iar prin cucerirea Moldovei a refăcut frontul
antiotoman. Organizarea spaţiului în termenii solicitaţi de principe printr-o
domnie ereditară, sub autoritate suprapusă particularismelor statale, a fost un
pas spre crearea unui organism politic unitar ca directivă politică. De
altminteri, titulatura actelor oficiale şi inscripţiilor de pe sigilii, de „domn al
Ţării Româneşti şi Ardealului şi Moldovei" arată cu claritate intenţiile
nutrite. Deşi principatele rămâneau administrativ şi politic separate, cu toate
că nu ideea unităţii naţionale a prezidat la unificare, ci ideea solidarităţii
creştine, în perspectivă creaţia de o clipă a creat un precedent ce s-a
constituit în timp într-un ideal.
înfăptuirea unirii mânu militari nu a durat, creaţia politică s-a prăbuşit ca
efect al puternicilor competitori ce nu puteau renunţa la propriile pretenţii.
Imperiul Otoman năzuia la restaurarea suzeranităţii sale, Polonia la rândul ei
urmărea, în concurenţă cu Habsburgii, propria ei hegemonie, iar Imperiul
austriac tindea la acapararea moştenirii maghiare în virtutea aranjamentelor
din secolul precedent.

Pro Republica Christiana

In consecinţă, nobilimea din Transilvania, ostilă unei supremaţii româneşti, s-a
alăturat generalului imperial Basta şi 1-a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18
septembrie 1600). în acelaşi timp polonii pătrund în Moldova cu Zamoisky
restaurând dinastia Movilă, cu intenţia de a numi în Ţara Românească domn pe
Simion Movilă. Planurile hegemoniei polone apar cu claritate o dată mai mult,
opuse acelora ale imperialilor. Defecţiunea intervenită în Transilvania, unde
nobilimea s-a decis să-1 reinstau-reze pe Sigismund Băthory 1-a readus în scenă pe
domnul Ţării Româneşti. Curtea apelează la Mihai Viteazul care împreună cu
generalul Basta înfrânge armata lui Sigismund în august 1601 la Guruslău. Dar
Habsburgii, care îşi aveau obiectivele lor precise şi de durată în spaţiul
principatelor, îl înlătură pe Mihai Viteazul printr-un asasinat. Ieşirea din scenă a
domnului Ţării Româneşti a pus capăt reconstituirii organismului militar al Ligii pe
care Mihai 1-a creat de fapt şi a încercat să-1 subordoneze cruciadei anti-otomane.
Mihai Viteazul reprezintă în amurgul cruciadei târzii un capitol de istorie
europeană prin integrarea în Liga Sfântă şi succesele militare care au determinat o
embrionară creaţie statală sub supremaţia domnului Ţării Româneşti. Unificarea
înfăptuită din raţiuni convergente refacerii unităţii de acţiune a ligii a dus, într-o
perioadă de timp, la crearea unui organism politic care s-a interpus veleităţilor
marilor puteri. Această unificare a cunoscut de fapt două etape, una în timpul lui
Sigismund Bathory, a doua dinspre Ţara Românească direcţionată de Mihai
Viteazul. Determinantă a fost într-un sens sau altul poziţia principatelor, interesele
lor complementare convergente.
Odată înfăptuită, unificarea sub Mihai Viteazul ca stăpânire suprapusă
particularismelor statale a declanşat procese istorice latente ce izvorau din evoluţia
secolului care cunoaşte şi în spaţiul central-european o afirmare a conştiinţei etnice.
Dacă unificarea nu a fost motivată de ideea naţională, accentele etnice nu au lipsit,
ci dimpotrivă s-au afirmat în confruntările sociale şi politice.
în epoca lui Mihai Viteazul conştiinţa etnică era evidentă în structura mentală a
boierimii şi nobilimii, în cultură, în opoziţia dintre o populaţie ortodoxă şi alte
confesiuni ce se grefau pe realităţi etnice. Dacă în mai 1595 în tratatul de la Alba
Iulia intrarea boierilor din Ţara Românească în dietă era considerată de către
nobilime firească, după cucerire apar evidente reticenţele faţă de boierime şi de
mitropolia ortodoxă la nivelul episcopatului catolic, în pofida politicii Curiei
romane înclinată dialogului cu ortodoxia în vederea unirii bisericilor. Mutaţiile
intervenite în raporturile dintre Stări, confesiuni şi etnii conferă epocii lui Mihai
Viteazul semnificaţii nebănuite în momentul cuceririi. Politica lui Mihai Viteazul în
Transilvania faţă de ortodoxie, constructivismul său confesional, planul de
237
De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna
restructurare a sistemului religiilor recepte sunt indicii că
societatea evolua într-o direcţie modernă. Moştenirea lui
Mihai Viteazul s-a perpetuat prin efectele ei în raport cu
evoluţia societăţii româneşti care va proiecta, la nivel
intelectual, noi lumini asupra înfăptuirii politice de la
sfârşitul secolului al XVl-lea.
 h/Lonarhia feudala (1601-
1716)

Secolul al XVII-lea reprezintă o perioadă distinctă în

istoria ţărilor române, fixat între două limite istorice,
domnia \ui Mihai Vitea2\i\ şi instaurarea unor noi regimuri
politice, habsburgic în Transilvania şi fanariot în Moldova
şi Ţara Românească. Istoria celor mai bine de o sută de ani
s-a aflat sub semnul moştenirii lui Mihai Viteazul, eroul
cruciadei târzii, care a recâştigat independenţa Ţării
Româneşti şi a înfăptuit pentru o clipă unirea principatelor
sub o singură domnie. A fost, în aceeaşi vreme, o perioadă
de consolidare a civilizaţiei, de refacere treptată a
potenţialului uman, de progrese lente în domeniu\
economiei şi modificaţi xs\ sttuctuta socială, de afirmare în
ambianţa Europei clasice a monarhiei feudale. în intervalul
dintre 1601 şi 1711 se impune tot mai pregnant linia
politică statornicită de Mihai Viteazul de raliere a Ţării
Româneşti şi Moldovei în jurul Transilvaniei, în forma
unor raporturi interdependente, materializate într-un
sistem de alianţă. Secolul al XVII-lea înregistrează după
1683, în raport cu recesiunea otomană, şi o semnificativă
evoluţie spre politica de eliberare de sub dominaţia
otomană. Astfel, trecerea de la mica la marea Europă, de la
un continent divizat de dominaţia otomană la unul
redimensionat de succesul Reconquistei, a însemnat şi
pentru ţările române o mai accentuată mobilitate, încercări
de racordare la o evoluţie mai generală, pe care o exprimă
noţiunea de Europă care străbate în scrierile umaniste.

Restauraţia dominaţiei otomane; statutul juridic al raporturilor tur-

co-romdne. Restaurarea puterii otomane în cele trei principate
răsculate împotriva ei s-a produs lent în urma încheierii păcii de la
Zsitvatorok (1606) între turci şi imperiali, care a stăvilit
expansionismul habsburgic spre răsărit, şi prin îngrădirea treptată, în
anii următori a influenţei polone, puternic reafirmată în spaţiul
carpato-dunărean în condiţiile crizei hegemoniei turceşti.
239
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

240
 Sfârşitul domniei lui Mihai Viteazul a însemnat doar încheierea
unei etape a războiului antiotoman, deoarece Ţara Românească şi,
în parte, Transilvania, continuă alianţa cu Imperiul Habsburgic.
începutul veacului aduce în Ţara Românească domnia lui Radu
Şerban (1601-1611), exponentul boierimii antiotomane, în
Transilvania confruntări între imperiali şi turci, în Moldova un
condominiu polono-otoman favorabil, prin dinastia Movileştilor,
Poloniei.
Primul deceniu cunoaşte o slăbire a dominaţiei otomane,
determinată de marea răscoală antiotomană condusă de Mihai
Viteazul, dar şi de declinul imperiului, marcat de o accentuată
criză monetară, şi de complicaţiile sale externe, situaţie care a
lăsat o mai mare libertate de mişcare ţărilor române. în Moldova,
Poarta îl confirmă în domnie pe Simion Movilă (1606) la moartea
fratelui său Ieremia, recunoscând astfel vechiul drept de alegere
a domnului de către ţară, iar în 1607 reînnoieşte tratatul de
prietenie cu Polonia, ceea ce a consolidat influenţa polonă în
Moldova, în Ţara Românească unde conducerea imperiului nu
reuşeşte să-şi impună propriul candidat, Radu Şerban continuă
politica lui Mihai Viteazul de confruntare cu turcii şi încearcă să
readucă şi Transilvania în frontul antiotoman. Pacea de la
Zsitvatorok între cele două imperii a deschis însă calea restaurării
treptate a puterii otomane asupra celor trei ţări române, tendinţă
care se impune în cel de-al doilea deceniu al secolului al XVII-
lea. Domniile lui Radu Mihnea (1611-1616) în Ţara
Românească, Ştefan Tomşa (1611-1615) în Moldova şi Gabriel
Bethlen (1613-1629) în Transilvania erau menite să readucă cele
trei principate sub suzeranitatea Porţii Otomane, dar în condiţii
diferite faţă de cele care caracterizaseră dominaţia otomană în
secolul precedent. Conştientă de imposibilitatea de a reveni la
vechiul sistem de dominaţie întemeiat exclusiv pe imixtiunea
directă, prin schimbări de domnie după bunul plac, conducerea
imperiului îşi diversifică acum metodele, le adaptează la condiţiile
diferite de la ţară la ţară şi de la o situaţie la alta, îmbinând
soluţiile politice cu cele militare.
Numit de turci, Ştefan Tomşa loveşte în marea boierime
moldoveana polonofilă, dar când împrejurările au cerut-o, turcii au
recurs şi la acţiuni militare pentru a pune capăt hegemoniei
polone. în urma convenţiei tur-co-polone din 1617 şi a celei din
1621, care a succedat marii campanii a sultanului Osman II la
Hotin, influenţa polonă a slăbit considerabil în Moldova fără a fi
înlăturată cu desăvârşire.
înţelegând în cele din urmă imposibilitatea continuării luptei
împotriva Imperiului Otoman, boierimea Ţării Româneşti 1-a
acceptat pe Radu Mihnea, soluţie care prezenta avantajul de a
înlătura spectrul paşalâcului. în Transilvania, Gabriel Bethlen
consolidează orientarea prootomană, cu condiţia recunoaşterii
unei largi autonomii interne, favorabilă calvinismu-lui dominant şi
ostilă Contrareformei sprijinită de Imperiul Habsburgic.
 Monarhia feudală
între soluţiile adoptate de Poarta Otomană pentru a menţine în
ascultare Ţara Românească şi Moldova un loc însemnat a revenit
pătrunderii elementelor greceşti şi levantine în societatea românească,
pentru a slăbi rezistenţa clasei dominante faţă de hegemonia otomană.
în această vreme grecii pătrund în număr considerabil în aparatul de
stat, în ierarhia ecleziastică şi în viaţa economică. în deceniul al
treilea şi al patrulea al secolului al XVII-lea principatele dunărene
apar ca un adevărat „Bizanţ după Bizanţ", cu tendinţa de a asocia
elementul grecesc la dominarea celor două ţări, prefigurare a
regimului fanariot care avea să se impună în secolul următor.
Soluţiile imperiului în faţa opoziţiei hotărâte a boierimii locale faţă
de greci, manifestată prin comploturi boiereşti şi răscoale ţărăneşti,
alimentate uneori chiar de boierime, au fost oscilante. Poarta a
sprijinit domniile favorabile grecilor şi propria ei hegemonie, dar a
tolerat, când nu putea face altfel, şi măsurile antigreceşti cum au fost
cele de la începutul deceniului al patrulea.
Restaurarea a fost prin urmare diferită de ceea ce fusese regimul
dominaţiei otomane la sfârşitul secolului precedent. Urmare a acţiunii
lui Mihai Viteazul, Poarta renunţă la exploatarea excesivă a resurselor
ţărilor române, readucând haraciul la semnificaţia sa iniţială, politică,
de răscumpărare a păcii. în toate trei ţările se constată o scădere
masivă a obligaţiilor materiale faţă de Imperiul Otoman; creşterea
acestora de la mijlocul secolului a exprimat în realitate compensarea
devalorizării monetare. în linii generale, secolul al XVII-lea şi primii
ani ai celui următor au fost o perioadă de respiro. Criza imperiului şi
problemele sale internaţionale au determinat un echilibru între statutul
juridic al raporturilor româno-otomane şi politica generală a
Imperiului Otoman faţă de principate. Datorită convergenţei realizate
la mijlocul secolului între împrejurările externe, favorabile întăririi
autonomiei şi lupta forţelor interne, ţările române cunosc o perioadă
de afirmare în cadrul regimului monarhiei feudale.
Statutul juridic al dominaţiei otomane restaurate exprima raportul
modificat dintre hegemonia imperiului, subminată de dificultăţile
interne şi complicaţiile externe cu care a fost confruntată, criza
monetară, războaiele cu Iranul, rivalitatea cu Imperiul Habsburgic şi
cu Polonia — şi liniile politice directoare ale ţărilor române,
promovate de forţele autohtone.
Rezultatul principal al acţiunii lui Mihai Viteazul a fost păstrarea
autonomiei ţărilor române, prezervarea instituţiilor fundamentale şi
funcţionarea acestora. Principele, în concepţia dreptului islamic, era
un intermediar între autoritatea supremă şi masa supuşilor, ţările
române fiind considerate ca aparţinând unui regim intermediar {dar-
as'Sul sau dar-ul-ahd) între dar'ul'islam (casa islamului) şi dar-ul-harb
(casa războiului) cu care Imperiul a încheiat înţelegeri în urma cărora
principatele plăteau haraciul.
241
242
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
în raporturile cu ţările române au funcţionat principiile de drept
musulman, în virtutea cărora se menţineau conducătorii locali. în
acest cadru, deşi prerogativele puterii centrale de jure aparţineau
sultanului, principii le exercitau în numele şi pe baza autorităţii
supreme.
încă de la începutul secolului, privitor la Moldova, otomanii
recunoşteau necesitatea respectării înţelegerii statuate într-un act
numit ahd-name care prevedea şi acordul ţării la alegerea
domnului. Abd-name-ul era acordat pe termen limitat şi era
condiţionat de plata haraciului. Alături de capitulaţii, cărţi de
legământ, raporturile româno-otomane au fost reglementate de
berate — acte de investitură şi name-i-humayun-uri, — acte
adiţionale beratelor, adresate boierilor prin care li se atribuia
responsabilitatea pentru politica domnească. în virtutea statutului
lor juridic, ţărilor române li se recunoaşte autonomia, garantată
de interdicţia intervenţiei funcţionarilor şi supuşilor otomani.
Ţările române erau asimilate unor provincii otomane cu statut
privilegiat, păstrându-şi entitatea statală, chiar dacă în anumite
momente funcţiile statului erau limitate.
Termenii juridici din secolul precedent nu suferă prin urmare
modificări, deoarece principiul „relaţiilor contractuale" îşi conservă
valabilitatea în concepţia românească. Ceea ce diferă însă este
interpretarea şi funcţionarea lor în raport cu fluctuaţiile de fapt ale
raporturilor româno-otomane. Poarta acceptă la mijlocul secolului,
în condiţii politice precare interne şi internaţionale, domni aleşi
de ţară, iar în anumite momente, chiar o libertate notabilă de
mişcare în planul politicii externe. Atât cadrul juridic, cât şi
realităţile politice nu învederează o supunere totală, domnii
nefiind „sclavi imperiali", dimpotrivă sunt în măsură să desfăşoare
o politică proprie, să încheie alianţe cu caracter defensiv între
ţările române.
în primul deceniu al secolului al XVII-lea se manifestă linia
politică a autonomiei, sprijinită de forţele sociale interne, de
boierime şi nobilime speriate de spectrul situaţiei din Eyalet
(provincii) şi în cazul Transilvaniei de presiunea Contrareformei.
Spre mijlocul secolului se impune tot mai hotărât linia politică
deschisă de Mihai Viteazul, orientarea Ţării Româneşti şi a
Moldovei spre Transilvania care rămâne centrul de greutate al
acestora. Dar şi invers, poziţia Transilvaniei, în calea expansiunii
imperiale, alimentează ideea solidarizării acesteia cu celelalte două
ţări româneşti în formula consolidării autonomiei în condiţiile
acceptării suzeranităţii otomane. Printre altele este de remarcat şi
rolul de preeminenţă al Transilvaniei în comparaţie cu Ţara
Românească şi Moldova. Rezidentul Transilvaniei la Istanbul
reprezenta şi Ţara Românească şi Moldova începând cu secolul al
XVII-lea.
în această perioadă se constată în opinia stărilor privilegiate
conştiinţa convenţiei încheiate între Poartă şi principate, a
autonomiei lor şi a dreptului de a-şi alege domn dintre pământeni.
Ideea păstrării autonomiei şi a
vechilor aşezăminte
a fost reţinută de
misionarul catolic
Petre Deodat Baksic
care a vizitat Ţara
Românească în
vremea lui Matei
Basarab (1632-1654). Conştiinţa unor raporturi
contractuale cu Poarta străbate în istoriografia timpului,
îndeplinind de pe acum o funcţie însemnată în afirmarea
autonomiei ţărilor române, dovadă Dimitrie Cantemir,
principele Moldovei, care argumentează în faţa
încălcărilor otomane dreptul la independenţă.
Spre deosebire de statutul juridic al raporturilor
statelor române cu Imperiul Otoman, în secolul al XVII-
lea continuă existenţa paşalâcurilor (Eyaleturilor), a
complexelor militare şi economice aflate direct sub admi-
nistraţia otomană. în secolul al XVII-lea se organizează un
nou paşalâc, de Oradea, în vecinătatea hotarului
principatului. Acestea au constituit în secolul al XVII-lea
un adevărat cordon militar datorită căruia otomanii au fost
în măsură să supravegheze ţările române şi să-şi asigure pe
linia Dunării o cale sigură şi rapidă spre Europa Centrală.
Aceste enclave efective ale dominaţiei otomane pe
teritoriul românesc au constituit unităţi terito-rial-
administrative în care funcţiona legea musulmană, cu
principiul contrabalansării puterilor provinciale —
beylerbei, kadiu, defderdar — în vederea asigurării
autorităţii centrale. Statutul juridic al acestora a avut
consecinţe economice şi demografice grave, la care se
adăuga şi colonizarea de populaţie otomană în Dobrogea şi
deopotrivă în Eyaletul de Oradea.

Societate şi regim politic. Informaţiile istorice, mai bogate pentru

secolul al XVII-lea, — călătorii străini şi sursele istorice interne —
surprind bogăţia ţărilor române în contrast cu raritatea aşezărilor şi
slaba densitate a populaţiei. In general, secolul al XVII-lea cunoaşte o
situaţie demografică precară, consecinţă a agravării dominaţiei
otomane la sfârşitul secolului precedent. Izvoarele narative străine
înregistrează, încă pentru anii imediat premergători domniei lui Mihai
Viteazul, pustiirea ţărilor, în general o stare de depresiune demografică.
Alte informaţii semnalează pentru începutul veacului scăderea
productivităţii, o acută lipsă de alimente ce prilejuieşte, în cronica
secolului, ani numeroşi de foamete.
Ţările române au fost, ca de altminteri întreaga Europă, sub
imperiul calamităţilor naturale, anilor de secetă, gerurilor, inundaţiilor.
Datele confirmă şi pentru ţările noastre existenţa anilor negri,
generatori de stări economice şubrede cu consecinţe directe asupra
populaţiei.
Dinamica populaţiei stă însă şi în legătură cu frământările
pricinuite ie evenimentele politice şi militare. Ea este influenţată de
mobilitatea ex-:esivă, înăutru şi în afara hotarelor, de factori
adiacenţi, calamităţi natura-e, molimi, care rămân o constantă a
veacului. Izvoarele istorice înregis-rează pentru Transilvania, pe
domeniile princiare, masive părăsiri de sate,
243
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

244
uneori aproape jumătate din locuitori fiind plecaţi. Circulaţia
populaţiei dtntr-o ţară în alta, dinspre Transilvania spre Moldova
şi Ţara Românească, dar şi în sens invers, înregistrează proporţii
semnificative. Negative sunt pentru ţările române îndeosebi
emigrările în afara hotarelor, cu însemnate consecinţe economice.
Acestor stări le urmează perioade în care potenţialul uman se
reface, îndeosebi în anii de stabilitate politică de la mijlocul
secolului, atingând în Transilvania nivelul de la sfârşitul secolului
al XVI-lea.
în această ambianţă se poate constata un spor al aşezărilor în
Ţara Românească de la 2 100 de sate la începutul veacului, la 2
800 spre sfârşitul lui, un număr apropiat în Moldova. Potrivit
estimaţiilor demografice numărul locuitorilor ţărilor române a fost
variabil în secolul al XVI-lea, ridicându-se în general la 500 000
în Ţara Românească şi 400 000 în Moldova. în Transilvania,
numărul de locuitori se poate aproxima la un milion. Sub raport
etnic, românii reprezintă majoritatea absolută a locuitorilor,
constituind adevărate blocuri etnice în Ţara Făgăraşului, în Ţara
Haţegului, în Maramureş, în Năsăud, fiind covârşitori ca număr pe
Fundus Regius (zona locuită de saşi), răspândiţi pretutindeni în
Transilvania. Populaţia rurală locuieşte în aşezări variabile ca
mărime, de la sate cu 15 case, la sate cu 50 şi peste 100 de case.
Marea lor majoritate variază între 15 şi 50 de case în Ţara
Românească şi Moldova, iar în Transilvania, în Ţara Făgăraşului,
sunt sate numărând în medie 70 de unităţi, dar şi multe
apropiindu-se de 150 de unităţi. Satele puternice se găseau în
regiunile populate de ţărănimea liberă, în zonele pericarpatice.
Oraşul în secolul al XVII-lea nu prezintă mari aglomerări
umane. Multe din aşezările orăşeneşti numără între 200-500 de
case, uneori mai puţin chiar, adăpostind o populaţie între 1 500—2
500 locuitori. Estimaţiile călătorilor străini, adeseori contradictorii,
consemnează afirmarea demografică a principalelor aşezări urbane,
Bucureştii şi laşul înregistrând creşteri substanţiale; în
Transilvania, Clujul care număra 8 500 locuitori în 1660, cunoaşte
în 1711 o creştere de numai 500, datorită evenimentelor militare,
determinate de pătrunderea austriecilor.
Şi sub aspect economic perioadele de recesiune alternează cu
cele de prosperitate. Este însă în general un secol de redresare
economică, fenomen aflat în strânsă legătură cu refacerea treptată
a potenţialului uman. După lungul război purtat împotriva
Imperiului Otoman şi o perioadă de intensă exploatare a bogăţiilor,
în ţările române economia se reorganizează.
Viaţa economică reflectă în egală măsură noua conjunctură
economică europeană, prilejuită de deplasarea principalelor
drumuri comerciale din Mediterana în Oceanul Atlantic, şi noua
geografie politică central-sud-est europeană determinată de
organizarea Eyaletului de la Buda. în secolul al XVII-lea
acţionează însă şi alţi factori de influenţare care vin dinspre
 Monarhia feudală
noile dimensiuni politice ale dominaţiei otomane. Uşurarea
obligaţiilor economice faţă de Poartă a creat condiţii favorabile
pentru refacerea economică. Interesul statului pentru problemele
economice s-a manifestat tot mai intens prin măsuri de repopulare a
aşezărilor, prin acordarea de scutiri pentru readucerea fugarilor sau
prin intervenţii menite să reglementeze fiscalitatea. Un factor
stimulativ al vieţii economice a fost şi interesul otoman pentru ţările
române. în condiţiile declinului tot mai accentuat şi ale incapacităţii
Eyaleturilor de a satisface nevoile economice, Imperiul îşi orientează
comerţul spre pieţele româneşti. Cu toată exercitarea dreptului de
monopol, în sensul unei preemţiuni acordată negustorilor otomani,
Imperiul îngăduie relaţii comerciale între ţările române şi legături ale
acestora cu ţările străine. în această ambianţă se interferează şi
interesul stăpânilor de domenii pentru comerţ, antrenaţi în noul mod
de viaţă, manifestând o nevoie sporită de bani.
în contrast cu unele din relatările călătorilor străini care
pomenesc adeseori pământuri nelucrate, documentele interne atestă un
proces marcat de defrişare, o extensiune a frontierei agrare, într-un
ritm mai intens, în detrimentul pădurilor. Ţărănimea în general, în
raport cu creşterea populaţiei va face eforturi pentru a încorpora
spaţiului agrar noi întinderi de pământ. în urma extinderii alodiului,
teren direct exploatat de stăpânii de domenii, iobagii din Transilvania
compensează deposedările de pământ prin cucerirea dealului şi
pădurii pentru agricultură. Un rol deosebit a revenit românilor în
această înaintare a frontierei agricole, deoarece ei locuiseră, mai cu
seamă, zonele pericarpatice.
în secolul al XVII-lea a crescut volumul producţiei agrare prin
extinderea culturilor de grâu, mei, orz, ovăz, pentru ca spre sfârşitul
veacului să se adauge porumbul în Ţara Românească şi Moldova. Mai
buna organizare economică a domeniilor în Transilvania, cu deosebire
a celor princiare, foarte întinse, face să continue primatul acestei
provincii în producţia cerealieră.
Un loc important 1-a avut în economie cultura viţei de vie, în
toate provinciile, constituind una din bogăţiile acestora. Spre mijlocul
secolului al XVII-lea, producţia animalieră îşi reface şeptelul, astfel
că deţine în economie, mai cu seamă în Moldova şi Ţara Româneacă,
un rol important. Ea este complementară agriculturii şi tinde să
satisfacă solicitările crescânde ale comerţului cu Imperiul Otoman, şi
în general ogligaţiile faţă de Poartă, dar şi comerţul cu alte ţări.
Interesul manifestat de puterea otomană faţă de bogăţiile
subsolului a constituit o piedică în calea exploatării lor. în ciuda
acestei dificultăţi, în Ţara Românească extracţia şi prelucrarea fierului
şi a aramei înregistrează progrese datorită aplicării unor tehnici noi.
în Transilvania, mineritul se
245
246
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
redresează datorită reînnoirii privilegiilor minerilor şi colonizării
unor mineri străini.
Meşteşugurile cunosc, în condiţiile diminuării presiunii
otomane, un proces lent de refacere, caracteristică fiind înmulţirea
şi diversificarea acestora. Fenomenul este general şi îmbrăţişează
totalitatea activităţilor meşteşugăreşti, domeniale, săteşti şi urbane.
Semnificativă este şi tranziţia, în prima treime a secolului, de la
frăţii la bresle, fapt ce aduce precum-pănirea aspectului economic
în statute şi limitarea prevederilor religioase, în Transilvania
producţia meşteşugărească rămâne dominantă în secolul al XVII-
lea, cu toate încercările puterii centrale de a limita monopolul
breslelor. în pofida măsurilor protecţioniste ale principilor, baza
tehnică autohtonă a producţiei rămâne mult sub nivelul
necesităţilor de consum; spre sfârşitul secolului se manifestă o
semnificativă tendinţă spre atelierul dezvoltat, patronat de puterea
centrală şi chiar spre forme incipiente de producţie
manufacturieră.
Sub aspect comercial, ţările române înregistrează mutaţii
semnificative, o orientare continentală vestică, deşi modestă, şi
nord-vestică, vizibilă în comerţul transilvănean, cu deosebire la
Cluj, care polariza activitatea comercială internă şi externă spre
oraşele Jaroslav, Lwow, Lublin, Gdansk, prin care se desfăşura
comerţul baltic şi nord-estic. Activ de asemenea a fost comerţul
levantin care se scurgea spre Polonia prin Ţara Românească şi
Sibiu sau prin Moldova. Ţările române exportă îndeosebi produse
naturale, importând produse meşteşugăreşti din Europa Centrală.
Spre sfârşitul secolului, în cadrul unei politici de inspiraţie
mercantilistă, îşi desfăşoară activitatea în Transilvania Compania
orientală, înfiinţată în 1672, stimulativă pentru comerţul ţării.
Viaţa socială rămâne în secolul al XVII-lea puternic marcată de
feudalitate, în Ţara Românească şi Moldova se accentuează
procesul de aservire a ţărănimii şi de extindere a marelui
domeniu pe seama proprietăţii ţărăneşti. Extinderea marelui
domeniu a fost în relaţie cu ascendenţa boierimii, cu tendinţele
acesteia de a contura un regim nobiliar, manifest în rolul pe care-
1 deţin Adunările de Stări, care au îndeplinit o funcţie însemnată
în rezistenţa boierimii autohtone faţă de presiunea elementului
levantin şi a domnilor care-1 susţineau.
Aservirea ţărănimii se realizează prin aplicarea cu severitate,
din 1613, a măsurilor lui Mihai Viteazul, prin suprimarea treptată
a anilor de prescripţie în Moldova. Şerbirea a fost stimulată de
politica fiscală excesivă a statului, de solicitările economice ale
Porţii, de aprovizionarea armatelor otomane, de nevoile mereu
sporite de bani ale boierimii antrenată într-un nou mod de viaţă, de
calamităţile naturale. în aceste împrejurări, valoarea domeniului se
măsoară în raport cu numărul şerbilor.
 Monarhia feudală
Munca servilă, nereglementată de stat şi variabilă de la un
domeniu la altul, a ocupat în secolul al XVII-lea un loc
preponderent pe rezerva feudală constituită ca o realitate
economică.
Momentelor de accentuată aservire le corespund altele de
răscumpărare a libertăţii în raport cu crizele intervenite în
societatea feudală. Comunităţile ţărăneşti libere constituie, în
ansamblul ţărilor române, importante grupuri, cu rol major în
economie şi în viaţa socială.
în Transilvania, unde tendinţele regimului nobiliar sunt
contracarate de absolutismul princiar, procesul de aservire apare în
prima jumătate a secolului limitat de politica puterii centrale, de
măsurile de protejare a structurilor libere, de înnobilarea unor
elemente din ţărănimea liberă. Cu toate acestea se remarcă,
tendinţa evidentă de întărire a servajului ereditar. Constituirea
rezervei de la sfârşitul secolului al XVI-lea se realizează pe baza
muncii obligatorii, a robotei. Dacă în secolul precedent producţia
agricolă rezulta din pământurile ţăranilor dependenţi, în secolul al
XVII-lea, producţia domeniului creşte în proporţii considerabile,
mai cu seamă pe cel princiar. Sporeşte în special robota care
depăşeşte obligaţia prestării unei zile pe săptămână fixată la
începutul secolului al XVI-lea.
în secolul al XVII-lea a existat o comunitate de interese între
principi şi stăpânii de pământ. în special după războiul de 30 de ani
s-a încercat o restaurare a vechilor relaţii agrare, care au fost
bulversate de mobilitatea ţărănimii, fapt ce a determinat o agravare
a condiţiei ţăranilor. Din a doua jumătate a secolului, o dată cu
criza principatului se accentuează regimul nobiliar, fapt ce
determină consolidarea servajului. în ansamblu, procesele sociale
învederează sporul numeric al nobilimii, diferenţiată ca avere, ca
nivel de viaţă, deoarece diplomele de înnobilare, distribuite
generos de principii Transilvaniei, nu erau acompaniate şi de
donaţii. Ţărănimea oferă şi ea un tablou de o mare diversitate, cu
situaţii generale, dar şi cu particularităţi de la o regiune la alta, de
la un statut juridic la altul. Iobăgimea se pauperizează, sesiile se
fărâmiţează, numărul jelerilor creşte. în secolul al XVII-lea în
Transilvania hotarul dintre nobili şi nenobili este tot mai hotărât
trasat. Legiuirile ţării reflectă în ansamblu situaţia unei ţărănimi
aservite, strivită de obligaţii faţă de nobilime, stat şi biserică.
Oraşul în general apare ca o enclavă în ansamblul structurii
feudale, păstrându-şi în linii esenţiale structurile sale sociale
interne. Sporeşte cu deosebire numărul orăşenilor în Moldova şi
Ţara Românească şi totodată cresc în importanţă în Transilvania, în
prima jumătate a secolului, oraşele libere regale. Peisajul social al
oraşului lasă să se remarce un proces de pauperizare a
meşteşugarilor care adânceşte diferenţele între aceştia şi patriciat, în
timpul crizei principatului, odată dispărută protecţia principilor,
oraşele libere capătă o coloratură nobiliară. Un fenomen
caracteristic secolului
 247

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

248
al XVII'lea este şi ascensiunea orăşenilor români în Transilvania,
proces care se va accelera în secolul următor.
Ascendentul boierimii în viaţa socio-economică a secolului al
XVII-lea s-a reflectat în tendinţele ei manifeste de instituire a
regimului nobiliar. Modelul la care aderă este cel al Republicii
nobiliare poloneze, pe care încearcă să-1 împământenească în
Moldova şi Ţara Românească şi al re-gimului de Stări din
Transilvania.
Tendinţa de constituire a regimului politic nobiliar nu urmează
însă un drum constant ascendent, deoarece perioadele de reflux
ale puterii domneşti sunt întrerupte de altele în care puterea
centrală se afirmă autoritar. In general, tendinţa de constituire a
regimului nobiliar a depins de raportul dintre factorii interni şi cei
externi, de evoluţia relaţiilor politice polo-no-otomane sau
otomano-austriece şi de imixtiunea Porţii Otomane în relaţiile
interne, în sprijinul domniei sau al boierimii.
In deceniul al doilea şi al treilea, tensiunile şi conflictele dintre
boierime şi domnie au fost mai degrabă manifestări ale
divergenţelor de politică externă — orientarea spre puterile
creştine sau acceptarea suzeranităţii Porţii Otomane — decât ale
tendinţei de constituire a statului boieresc. Când restauraţia
otomană s-a statornicit, iar procesul de levantinizare s-a
accentuat, eforturile boierimii autohtone s-au concentrat împotriva
intruşilor alogeni.
Din deceniul patru însă, tendinţele spre regimul nobiliar se
cristalizează în atitudini care exprimă idealul unui stat întemeiat
pe regimul de stări. în perioadele de criză, boierimea impune, prin
adunarea de stări, îngrădirea autorităţii domneşti favorabile
elementului levantin şi garantării privilegiilor sale. Prin urmare, în
momentul de criză, tendinţele regimului nobiliar se afirmă mai
limpede ca formă de manifestare a boierimii autohtone, simultan
cu evoluţia spre monarhia feudală reprezentată de Matei Basarab
şi de Vasile Lupu în prima parte a domniei. Datorită unor factori
de influenţare ce veneau din exterior, deşi, spre mijlocul veacului,
regimul de stări se exprimă în forme politice precizate
instituţional, statul nobiliar nu se poate contura deplin, boierimea
fiind obligată să accepte o monarhie feudală puternică, de tipul
aceleia a lui Matei Basarab, care îi reprezenta interesele.
Opoziţia boierimii are de acum înainte ca obiectiv elementul
levantin, pe „greci", grupuri sociale eterogene, grecofone, dar şi
româneşti, sprijinitoare ale politicii domnilor favorabili
levantinilor. în aceste circumstanţe, atitudinile boierimii autohtone
nu năzuiau la instaurarea unui regim nobiliar, ci la îndepărtarea
concurenţei levantine. în ajunul domniei lui Matei Basarab şi
Vasile Lupu, boierimea lezată în interesele sale de influenţa
levantină se orientează, în cadrul solidarităţii de stări, pentru a
instaura domnii favorabile intereselor sale. Vremea lui Matei
Basarab va reprezenta
â
 Monarhia feudală
in consens între stările privilegiate şi domnie. înscăunarea lui Vasile
Lupu i avut loc în condiţiile existenţei unor „legături cu tocmeală",
potrivit mor pacta conventa, care îngrădeau fiscalitatea domnească şi
întăreau privi-egiilor Stărilor. Practica domnească a anihilat însă
veleităţile boiereşti, /asile Lupu instaurând un regim autoritar, cu
evidente tendinţe absolu-iste. „Soarta baronilor şi a nobililor — scrie
misionarul Laniesi — atârnă Ie voinţa principilor", el socoate domnia
voievodului moldovean un „ab-iolutum dominium".
în a doua jumătate a secolului, scindarea boierimii în partide
rivale, Dscilaţiile boierilor între facţiuni, lupta dintre pământeni şi
greci au sporit dificultăţile în calea instaurării unui regim nobiliar.
Reluarea ofensivei otomane în Europa, solicitările materiale
spori-:e pentru nevoile armatei, au impus domnii autoritare, ca cea a
lui Şer-ban Cantacuzino (1678-1688). Alegerea lui Constantin
Brâncoveanu [1688-1714) a prilejuit o nouă afirmare a stărilor în
rândurile cărora apar icum şi negustorii, stare orăşenească. De acum
înainte, în cadrul creat de politica externă se constată o solidarizare a
stărilor cu domnia faţă de Poarta Otomană.
în Transilvania, nobilimea care a resimţit negativ atât încercarea
lui Mihai Viteazul de a crea un organism politic românesc, cât şi
regimul instaurat de Basta, care a suprimat constituţia ţării, tinde să
instituie o formulă convenabilă intereselor ei. Exponentul acestei
politici a fost Ştefan Bocskai, care în urma unei răscoale îi alungă pe
Habsburgi (1604) devenind principe (1604-1606).
Bocskai s-a dovedit un exponent al intereselor nobilimii maghiare şi
al protestantismului. El a adoptat o politică de echilibru între cele
două imperii rivale, a încheiat pace cu Habsburgii (2 iunie 1606),
care recunosc autonomia Transilvaniei şi a contribuit la încheierea
păcii de la Zsitvatorok.
După domnia lui Gabriel Bathory (1608-1613), a cărui încercare
de coalizare a celor trei principate a fost zădărnicită de Poarta
Otomană, Gabriel Bethlen (1613-1629) a inaugurat, contrar
aşteptărilor nobilimii, o politică de consolidare a absolutismului
princiar, care avea să dăinuiască aproape o jumătate de secol. în
opoziţie cu evoluţia din Ungaria Superioară, politica internă a
principilor tinde să creeze o bază socială mai largă pentru politica de
centralizare, ţel urmărit prin masive înnobilări din straturile sociale
libere, prin atragerea nobilimii mici şi mijlocii şi prin măsuri de
sprijinire a secuilor şi a oraşelor libere. Dimpotrivă, principii se opun
privilegiilor săseşti şi tind să limiteze puterea marii nobilimi. Ei se
străduiesc să constituie o nobilime de curte, pătură de mari dregători,
şi rezervă micii nobilimi funcţiile subalterne.
249
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
Principii Gabriel Bethlen, Gheorghe Rakoczy I (1630-
1648) şi Gheor-ghe Rakoczy II (1648-1657) practică o
politică constantă de subordonare a Stărilor obiectivelor
puterii centrale. Deşi dieta continuă să fie convo-cată,
rolul ei este minor în politica ţării, atâta vreme cât
iniţiativa principelui rămâne hotărâtoare prin „propunerile"
sale. Voinţa principelui este discreţionară în materie de
legislaţie, armată, în alegerea consiliului, dieta urmând
totodată deciziile puterii centrale în politica externă. Prin
„propoziţii", principele are iniţiativa în problemele de
proprietate, dieta acor-dându-i lui Bethlen largi posibilităţi
de a dispune de domeniile nobilimii. Stările constituite în
dietă au exclus reprezentarea românilor, neconsideraţi în
rândul naţiunilor politice şi nerecepţi din punct de vedere
religios. Regimul toleranţei religioase, stabilit în secolul
anterior, dobândeşte în secolul al XVII-lea valori şi mai
exclusive prin legislaţia dietală, codificată în Apţrrobatae
Constitutiones (1653) şi Compilatae Constitutiones (1669).
Absolutismul principatului, izvorât din necesitatea
consolidării statutului autonom al Transilvaniei în raport cu
ţelurile expansioniste ale Imperiului austriac şi
Contrareformei, a închegat o ideologie politică apelând la
tradiţia anterioară a statului centralizat şi, sub aspect
teoretic, la sursele ideologice de factură absolutistă.
Ideologia centralizării reflectă opoziţia faţă de stări, cărora
le recomandă respectarea atentă a legilor ţării, protejarea
religiilor reformate împotriva acţiunii Contrareformei şi
raţiunile unei guvernări autoritare. Esenţial, ideologia
absolutistă a principatului postulează o monarhie moderată,
calvină, în care sunt observabile grija pentru popor văzut
ca o sursă de bogăţie. Teoretic, absolutismul reprezintă o
viziune eclectică, orientată spre sursele europene,
raportabilă la opera lui Lipsius, cu determinaţii în structura
societăţii transilvănene, încă puternic feudală. Pentru
aceste raţiuni absolutismul nu s-a cristalizat deplin, deoa-
rece politica puterii centrale operează, oricum, în funcţie
de regimul de Stări, neîntemeindu-se pe burghezie.

250
K^adrul instituţional. Evoluţia structurilor societăţii româneşti şi
noile semnificaţii ale statutului juridic al principatelor în raport
cu puterea otomană, precum şi dialogul tot mai evident cu Europa
Centrală şi Apuseană se reflectă în viaţa instituţională. în funcţie
de aceşti factori instituţiile înregistrează mutaţii care anunţă, în
forma incipientă, aspecte definitorii pentru instituţiile moderne.
Desprinderea treptată de lumea medievală, într-o societate încă
feudală, s-a manifestat printr-o relativă modernizare a aparatului
statal, mai accentuată în Transilvania, mai atenuată în Ţara
Românească şi Molodva.
în linii generale secolul al XVII-lea moşteneşte instituţiile
secolului precedent, le sporeşte chiar, dar mai cu seamă le
precizează şi le diversifică
 Monarhia feudală
în raport cu noua evoluţie. Se fixează mai riguros atribuţiile
dregătorilor, fără ca să se ajungă la o delimitare absolută a acestora.
Fenomenul caracteristic secolului a fost relativa specializare a
dregătorilor în cadrul procesului de separare a atribuţiilor de ordin
politic, tot mai numeroase şi a căror însemnătate se amplifică, de cele
private, care asigurau serviciile domnului şi ale curţii domneşti.
Tendinţa generală a fost însă spre dre-gătoria aflată în serviciul ţării.
începând cu epoca lui Bethlen, Matei Basarab şi Vasile Lupu
instituţiile câştigă în consistenţă şi eficienţă, funcţionalitatea acestora
exer-citându-se pe verticală, dinspre instituţia centrală spre cea
locală.
în secolul al XVII-lea instituţiile centrale, domnul, Sfatul
domnesc, Marea Adunare a Ţării în Moldova şi Ţara Românească,
respectiv principele, Consiliul princiar şi Dieta în Transilvania, nu
înregistrează modificări esenţiale. Domnii şi principii sunt aleşi de
Stările privilegiate în momentele de mai mare libertate de mişcare sau
numiţi direct de Poartă; şi unii şi ceilalţi aveau nevoie de
confirmarea puterii suzerane. în secolul al XVII-lea se desfăşoară o
luptă permanentă între concepţia otomană despre cârmuirea ţărilor
române, a numirii domnului de către Poartă, şi a Stărilor care apără
dreptul de alegere a domnului. în primul caz Stărilor li se rezervă
grija de a-1 primi şi de a i se închina, în al doilea investirea sultanului
avea rolul de a ratifica voinţa Stărilor. în secolul al XVII-lea, sfatul
domnesc primeşte o nouă organizare, astfel că în afara sfatului re-
strâns, alcătuit de mari dregători, funcţionează şi un sfat mai larg,
cunoscut în vremea lui Dimitrie Cantemir sub numele de divan. în
acest secol sfatul domnesc câştigă atributele unui sfat al ţării,
îndeplinind serviciile de ordin public. în Transilvania, Consiliul
princiar a fost subordonat principelui în vremea absolutismului,
câştigându-şi în momentele de declin a puterii centrale un rol
precumpănitor. în Ţara Românească şi Moldova funcţionează şi
Marea Adunare a Ţării, oglindind structura de stări a societăţii
româneşti.
Marea Adunare a Stărilor întrunea în componenţa ei boieri mari
şi mici, clerul superior, pe toţi reprezentanţii categoriilor privilegiate,
deci boierimea, „slujitorii", ultimii alcătuind treapta a doua a
boierimii. Sunt momente când participă toţi reprezetanţii cleru/ui,
mitropoliţi, episcopi, egumeni, protopopi şi preoţi, diaconi. Adunarea.
Stătvloţ \ş\ deftneţYe atribuţiile într-o mai mare măsură în vremea lui
Matei Basarab când în documente apar conturate deosebirile dintre
„Sfat" — Sfatul sau Divanul domnesc, al marilor boieri, „Soborul" —
feţele bisericeşti şi „Adunarea a toată ţara" — care cuprindea pe
reprezentanţii tuturor Stărilor privilegiate, îndreptăţite să participe.
Caracteristic pentru adunările secolului al XVII-lea în Ţara
Românească este reprezentarea „slujitorilor". în această privinţă
Moldova în secolul al XVII-lea oferă o situaţie asemănătoare, Adunări
de
251

De la geneza statelor romaneşti la naţiunea româna

252
 Stări, la care participă toate treptele Stărilor, împrejurare proprie pentru prima jumătate
a veacului, în vremea domniei lui Miron Barnovschi. în timpul lui Vasile Lupu, Adunarea
Stărilor se reduce la consultarea Sfatului, deci la marii boieri cu funcţii.
Marea Adunare avea atribuţii interne şi externe, laice şi religioase, civile şi militare,
fiscale şi judiciare. Convocată în momente importante, ea n-a avut însă un caracter
periodic, nu a devenit o instituţie permanentă şi nici nu şi-a fixat riguros statutul din
punctul de vedere al procedurii şi competenţei. în Transilvania, dieta se întrunea
periodic, având atribuţii permanente şi un statut bine precizat. La lucrările dietei, spre
deosebire de Ţara Românească şi Moldova, nu participă întotdeauna consiliul princi-
pelui, uneori însă este solicitat de Stări, în mod special. Rolul dietei a exprimat evoluţia
raporturilor dintre puterea centrală şi nobilime având, potrivit cu fluctuaţiile acesteia,
un loc mai mare sau mai mic în politica internă sau externă.
Secolul al XVlI-lea păstrează instituţiile ecleziastice ale secolului precedent, cărora li
se asociază altele. Biserica îndeplineşte o funcţie importantă în viaţa statului, domnii
erau unşi de patriarhii de la Constantinopol în calitatea lor de capi ai ortodoxiei. Rolul
bisericii în stat era subliniat şi de prezenţa mitropoliţilor şi episcopilor la înscăunare în
calitate dublă de înalţi ierarhi şi de reprezentanţi ai stării ecleziastice în Sfatul domnesc.
Deşi ca instituţie biserica ortodoxă din Principate se afla în ecumenicitatea
constantinopolitană, în realitate raporturile cu patriarhia aveau un caracter formal, ierarhii
find aleşi de „ţară", alegerea fiind în mâna domnilor care reuşeau să-şi subordoneze
ierarhia.
Clerul era reprezentat în Marea Adunare a Ţării constituind o stare care participa,
alături de boierime, în diverse alcătuiri, la viaţa politică având un rol în deciziile
domniei.
în timpul lui Mihai Viteazul biserica ortodoxă a cunoscut o resurecţie în Ţara
Românească şi Moldova prin sinoadele convocate ce aveau menirea să reorganizeze
viaţa monastică şi să fortifice religia ortodoxă faţă de presiunea catolică al cărei rezultat a
fost uniunea episcopilor de la Brest (1595-1596). în acest timp legăturile dintre biserica
ortodoxă din Transilvania şi Mitropolia Ţării Româneşti se consolidează instituţional
prin subordonarea bisericilor din Transilvania Mitropoliei de la Târgovişte prin tratatul
din 1595. Datorită intervenţiei domnului Ţării Româneşti s-a stabilit reşedinţa
Mitropoliei Ardealului la Alba Iulia, unde a rezidat Ioan de Prislop. Mihai Viteazul
numeşte episcop la Muncaci pe Serghie, originar din Ţara Românească, care funcţiona
paralel cu un alt episcop de la Vad. Astfel domnul român după cucerirea Ardealului a
năzuit la crearea unor episcopii sufragane.

Monarhia feudală
Mihai Viteazul în timpul stăpânirii din Ardeal a încercat restructurarea sistemului
religiilor recepte prin introducerea religiei ortodoxe alături de religiile catolică şi luterană şi
prin eliminarea bisericii calvine şi unitariene. Tentativa a fost agreată de Habsburgi în spiritul
Contrareformei şi a apropierii de ortodoxie în scopul unirii bisericilor. în acelaşi spirit,
catolicismul încercase încă din timpul lui Ştefan Bâthory să amelioreze statutul bisericii
ortodoxe române prin subordonarea ei faţă de patriarhul de la Ipek.
în perioada următoare, de-a lungul secolului XVII, instituţia bisericii în Moldova şi Ţara
Românească se consolidează prin continuarea procesului de reformare a vieţii monastice în
vremea lui Miron Barnovschi. Domnii români, în special Vasile Lupu, sprijină acţiunile de
consolidare şi clarificare dogmatică, oferind cadrul pentru convocarea sinodului de la Iaşi din
1643 care definitivează Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă, aprobată de Patriarhia
constantinopolitană.
Ierarhii şi domnii români încearcă să limiteze acapararea instituţiilor ecleziastice de
greci, proces care se intensifică spre mijlocul secolului.
Biserica ortodoxă din principate şi-a asumat protejarea ortodoxiei ardelene faţă de
presiunea calvină care se accentuează începând cu principele Găbriel Bethleu, peutvu ca spte
mijlocul secolului influenţa calvină să prevaleze subordonând, direct sau indirect,
comunităţile române.
Sub raport instituţonal calvinismul îşi exercită presiunea tinzând la calvinizarea bisericii
româneşti, integrând zone întregi autorităţii super-intendentului şi exercitându-şi şi
influenţe de ordin dogmatic. în secolul al XVII-lea se convoacă soboarele bisericii,
influenţate de instituţiile similare calvine, cazul juraţilor numiţi din rândul laicilor.
Sinoadele sunt convocate de ierarhii ardeleni cu prilejul alegerilor sau în vederea discutării
unor probleme de ordin religios.
Este de remarcat că în diplomele oficiale ale principilor ierarhii de la Alba. Iulia poartă
titulatura de episcopi sau superintendent, în timp ce din perspectivă românească ierarhul este
numit „arhiepiscop şi mitropolit al scaunului Bălgradului, şi al Vadului, şi al Maramureşului
şi a toată Ţara Ardealului".
Nici în secolul XVII principii nu recunosc calitatea de mitropolit a ierarhilor de la Alba
Iulia, aceştia continuând să se sfinţească la Târgo-vişte.
Mitropoliţii Ardealului deţin o jurisdicţie teritorială fluctuantă în raport de politica
principilor şi a bisericii calvine. Ei solicită principilor diplome privilegiate în care se
regăsesc dezideratele formulate de Mihai Viteazul şi acceptate de dieta Transilvaniei în
favoarea preoţimii române.
Mutaţii religioase importante se înregistrează în Transilvania în rândul maghiarilor datorită
supremaţiei calvine care se instalează ca religie de stat.
253
De la genexfr statelor româneşti la naţiunea româna
Curentele protestante au tendinţa să se diversifice printr-
un proces de radicalizare stăvilit de dietă. în secolul XVII,
în timpul lui Gabriel Bethlen se stabilesc în Transilvania
comunităţi anabaptiste.
Catolicismul, care a cunoscut un reviriment încă din
vremea lui Ştefan Băthory şi a lui Sigismund Băthory
datorită acţiunii Contrareformei, îşi reface organizarea
instituţională. în Transilvania seria episcopilor catolici,
întreruptă la mijlocul secolului al XVI-lea a fost reluată în
1600 la Alba Iulia. Episcopii catolici au funcţionat în
secolul al XVII-lea la Satu Mare unde s-a organizat sub
oblăduire habsburgică un episcopat. în 1697 e reînfiinţată
episcopia din Oradea, iar în 1697 în principatul
Transilvaniei. Şi în Moldova şi Ţara Românească se
constată o reafirmare a catolicismului care acţionează atât
în direcţia combaterii Reformei cât şi a influenţării
ortodoxiei.
în ceea ce priveşte religia unitariană, numită şi
sociniană, se afla sub conducerea unui superintendent care
rezida la Cluj. în cadrul bisericii unitariene funcţiona un
sinod, iar superintendentul numea preoţii şi se pronunţa în
problemele majore de ordin religios. Biserica era
organizată în tracte (protopopiate), în număr-de nouă. Sub
raport constituţional în Transilvania funcţiona sistemul
religiilor recepte consfinţite de Aprobate şi Compilate, în
care erau cuprinse religiile catolică, calvină, luterană şi
unitariană. Religia ortodoxă era socotită tolerată, la fel ca
religia mozaică care a cunoscut o modestă receptare şi
între maghiari.
Viaţa religioasă apare diferenţiată sub aspect
confesional, stare materială şi ca nivel de cultură. Deşi în
Transilvania progresele Reformei au contribuit la difuzarea
culturii datorate limbilor vernaculare, religiozitatea
comunităţilor rurale se situa la nivelul religiei populare.
în comunităţile naţiunilor politice şi religiilor recepte
nivelul de cultură al preoţilor era mai ridicat, la saşi,
maghiari sau românii calvinizaţi. Se remarcă o discrepanţă
între religia oficială a bisericii şi religia trăită în care
superstiţiile, vrăjitoriile, miturile cunoşteau o largă
răspândire.
în ce priveşte preoţimea română ca stare materială nu
se deosebea de cea a ţăranilor, iar sub aspect cultural şi
teologic cunoştinţele ei erau precare, preoţii nefiind în
situaţia de a practica o reală pastoraţie. Izvoarele
măturisesc slabe cunoştinţe de citit şi scris ale preoţilor
fapt ce explică calitatea scăzută în ce priveşte credinţa.
Sinoadele bisericii ortodoxe transilvănene din ultimul sfert
al secolului
manifestau o
preocupare pentru
comportamentul
preoţimii şi în
special pentru
derogările de la
conduita corectă.
Religiozitatea în secolul XVII este încă puternic marcată de
feudalitate şi de ignoranţă. Chiar în mediile săseşti unde
numărul şcolilor şi pregătirea preoţilor era superioară,
rezultatele pastoraţiei nu erau de natură să disloce
moştenirea medievală. Folosirea limbilor sacre, latină sau
slavă, au constituit o barieră în calea răspândirii
cunoştinţelor religioase.
 Monarhia feudală
Procesul apare mai izbitor în comunităţile româneşti
lipsite de suportul statului, cu excepţia şcolilor calvine,
puţine la număr. Cu toate acestea, prin traducerea cărţilor
de ritual sau de edificare morală, spre sfârşitul secolului
prin triumful culturii naţionale, educaţia religioasă
pătrunde prin pastoraţie în comunităţi. Asaltul
calvinismului asupra ortodoxiei a determinat replica
ortodoxiei şi o mai consistentă educaţie religioasă a preo-
ţimii. Totuşi se poate spune că progresul educaţiei
religioase nu a fost de natură să schimbe caracterul religiei
populare în comunitatea rurală.
Controversa ortodoxie—calvinism a determinat
ridicarea nivelului pregătirii protopopilor care au
răspândit cunoştinţele teologice în sânul preoţimii, fapt
care a înrâurit viaţa religioasă a comunităţilor. Astfel, la
sfârşit de secol, această elită, care era conştientă de
propriile nevoi organizează înzestrarea bisericilor cu cărţile
necesare cultului şi răspândirii educaţiei religioase.

Involuţia internă şi internaţională- întârziată în Ţara Românescă de

rezistenţa lui Radu Şerban, continuator al politicii lui Mihai Viteazul,
sprijinit de o parte a boierimii, suzeranitatea otomană s-a reinstaurat
durabil o dată cu înscăunarea în domnie a lui Radu Mihnea (1611-
1615). Afluxul în ţară în număr mare al grecilor şi infiltrarea lor în
viaţa politică şi în economia ţării a declanşat ostilitatea boierilor,
reprimată cu asprime de domn. Pătrunderea grecilor a continuat sub
Alexandru Iliaş (1616-1618) şi a culminat sub Leon Tomşa, grec de
origine (1629-1632). Agravată de o asuprire fiscală mult sporită ca
urmare a exigenţelor în creştere ale turcilor, penetraţia elementului
levantin în dregătorii şi în rândurile stăpânilor de pământ a declanşat
o puternică împotrivire a Stărilor din Ţara Românească, solidarizate
printr-o ostilitate comună faţă de politica domnului. Mişcarea,
îndreptată implicit împotriva încercărilor Imperiului Otoman de a
crea o bază socială pentru consolidarea propriei dominaţii, a smuls
în 1631 însemnate concesii încorporate într-un hrisov consacrat de
Marea Adunare a Ţării. Prevederile acestui act urmăreau să-i scoată
din ţară pe grecii nenaturalizaţi şi să readucă sub autoritatea
ecleziastică mănăstirile stăpânite de greci. Hrisovul din 1631 confirmă
dreptul Adunării stărilor de a-i numi pe ierarhi fără intervenţia
patriarhiei ecumenice. Hrisovul a constituit însă şi o „cartă a
libertăţilor boiereşti" (Charta libertatum), în care se prevedea
neimpozabilitatea boierilor şi întărirea stăpânirii lor asupra
pământului. Scutirile de dări, prevăzute în act în favoarea preoţilor şi a
slujitorilor, au urmărit solidarizarea categoriilor privilegiate inferioare
cu rezistenţa antilevantină a Stărilor autohtone.
Restauraţia otomană în Moldova a început efectiv după
înlăturarea dinastiei Movileştilor care guvernase ţara în timpul
domniilor lui Ieremia
255

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

Movilă (1601-1606), a fratelui său Simion Movilă (1606-1607) si
a fiilor lor în strânsă colaborare cu Polonia. Readucerea ţării sub
obediea a, Porţu Otomane a început odată cu domnia lui Ştefan
Tomşa 1611-1615) ce a reprimat cu cea mai mare cruzime
opoziţia mani boienmi,Ţ^^
,^JjJn^,i ^„/w,, « Tnc^i-^c &M-/
iii/an/re din cfomnse (JoU/. C^ana
1/2 Cc/C
din urmă, o nouă răzvrătire sprijinită de o intervenţie polonă 1-a
înlăturat pe Ştefan Tomşa din domnie, Poarta 1-a impus ca domn
pe Radu Mihnea (1616-1619).
Succesorul acestuia, Gaspar Graţiani (1619-1620) croat de
origine, numit de conducerea imperiului pentru a-i întări
controlul asupra Moldovei, s-a răsculat cu concurs polon, dar a
fost înfrânt de turci. Consolidată în urma marii campanii a
sultanului Osman II la Hotin (1621) dominaţia otomană s-a
încrucişat cu influenţa polonă în declin în timpul noilor domnii ale
lui Ştefan Tomşa (1621) şi Radu Mihnea (1623-1626), a lui Miron
Barnovschi Movilă (1626-1629) şi a lui Alexandru Iliaş (1631-
1633) sub care a avut loc o puternică mişcare antigrecească.
Tendinţa de consolidare a Stărilor s-a manifestat, puternic şi în
Moldo
va prin aşezământul lui Miron Barnovschi elaborat în conlucrare
cu diver
sele categorii de privilegiaţi. Aşezământul şi alte anexe au
consolidat imu
nitatea judecătoreacă a domeniilor boiereşti şi mănăstireşti şi a
acordat
scutiri de obligaţii faţă de stat ţiganilor robi de pe domenii, a
instituit un
termen de prescripţie pentru şerbii fugari şi a acordat degrevări
fiscale
curtenilor. ,
In Transilvania, imperialii, care reuşiseră să-şi asigure controlul
după uciderea lui Mihai Viteazul, sunt în cele din urmă alungaţi
din ţară de principele Ştefan Bocskai (1604-1606). Exponent al
intereselor nobilimii şi ale protestantismului, el a desfăşurat o
politică de echilibru între cele două imperii rivale, a încheiat
pacea cu Habsburgii (2 iunie 1606),
care au recunoscut autonomia
Transilvaniei şi a contribuit la
încheierea păcii din acelaşi an dintre
turci şi imperiali.
Politica autoritară a lui Gabriel
Bâthory (1608-1613) care s-a manifes-
tat dur în raporturile cu nobilimea, cu
saşii şi secuii, a declanşat o împotrivire
generală. încercarea sa de a coaliza cele
trei principate, în care scop a întreprins
o expediţie în Ţara Românească (1611)

s-a lovit de împotrivirea turcilor.

Noul principe, Gabriel Bethlen (1613-1629), înscăunat şi cu
concursul domnilor din Ţara Românească şi Moldova a inaugurat,
contrar aşteptărilor nobilimii o politică de consolidare a
absolutismului princiar, care avea să precumpănească în viaţa
principatului timp de aproape o jumătate de secol. El a extins
considerabil baza materială a puterii princiare, a întărit puterea
armată a principatului şi a redus rolul dietei.
 Monarhia feudală
Politica sa externă s-a desfăşurat în general în limitele dictate de
respectarea suzeranităţii otomane. în 1616 Bethlen a sprijinit
expediţia turcă împotriva Poloniei şi a mijlocit pacea între cele două
puteri. în prelungirea ciocnirilor sale anterioare cu Habsburgii, care au
încercat să-i submineze cu mijloace militare şi politice domnia,
principele angajează ţara în marea conflagraţie a Războiului de 30 de
ani, declanşată de politica curţii imperiale de suprimare a
protestantismului în Boemia.
în speranţa de a obţine coroana ungară, Bethlen aderă la alianţa
anti-habsburgică (august 1619), cu asentimentul tacit al Porţii
Otomane. Evoluţia generală a operaţiilor militare 1-a srlit însă să
încheie pacea la Nikols-burg (decembrie 1621); în schimbul renunţării
la coroana regală, principele a primit din partea împăratului, cu titlu
viager, şapte comitate din Ungaria. Eforturile sale de asociere a celor
trei principate sub conducerea sa, în cadrul hegemoniei otomane, s-au
lovit de opoziţia Porţii Otomane şi au eşuat.
La mijlocul secolului al XVII-lea se manifestă din nou, în forme
specifice, tendinţa încercată de Mihai Viteazul de solidarizare a
Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei, de integrare a lor într-un
sistem politic comun. Locul central al Transilvaniei în acest sistem se
menţine; el fusese marcat şi în cadrul planurilor şi acţiunilor lui
Gâbriel Bâthory şi Gâbriel Bethlen menite să aducă sub controlul lor
ţările româneşti de dincolo de Carpaţi. In dieta ardeleană din 3
octombrie 1636 se exprimă fără echivoc că „buna vecinătate a fost un
reazem pentru trăinicia ţărilor, cunoscând noi împreună cu întreaga
ţara noastră buna lor voinţă şi vecinătate" şi când se angajează să ajute
Ţara Românească în orice împrejurare. Aparţinând aceluiaşi cadru
politic, aflându-se sub suzeranitate otomană şi bucurându-se de un
statut autonom, ţările române crează un sistem particular de raporturi
politice.
Alianţa dintre Transilvania şi Ţara Românească a fost statornicită
în 1635 şi reînnoită în repetate rânduri. Dar prevederile diplomelor nu
atestă caracterul lor defensiv, antiotoman, însă formulările din 1636
presupun această posibilitate. De altminteri, când turcii l-au atacat pe
Gheorghe Rakoczi I, Matei Basarab şi-a manifestat solidaritatea cu
principele Transilvaniei, încercările de a atrage şi Moldova în această
alianţă s-au încheiat cu un eşec, în pofida tratatului moldo-
transilvănean din 1638. Pentru a submina alianţa dintre Transilvania
şi Ţara Românescă, Poarta a încurajat iniţiativele lui Vasile Lupu
îndreptate împotriva lui Matei Basarab. După încercările nereuşite din
1637 şi 1639 ale lui Vasile Lupu de a-1 înlătura din domnie pe Matei
Basarab, urmează o lungă perioadă de acalmie în raporturile lor,
interval în care, la mijlocul deceniului al cincilea, e proiectată o ligă
antiotomană cu colaborarea celor trei ţări.
Sfârşitul domniilor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab şi anii următori
au prilejuit noi manifestări ale tendinţei de grupare a Transilvaniei,
Ţării
257
 De Ia geneza statelor româneşti la naţiunea română
Româneşti şi Moldovei în efortul de apărare a autonomiei
şi chiar a eliberării lor de sub suzeranitatea otomană.
Ostilităţile redeschise între Matei Basarab şi Vasile Lupu,
sprijinit de cazacii hatmanului Bogdan Hmelniţki, s-au
încheiat cu victoria celui dintâi la Finta (mai 1653).
Susţinut de Râkoczi şi de Matei Basarab, boierul
moldovean Gheorghe Ştefan ia domnia în Moldova (1653-
1658), în vreme ce în Ţara Românească se instalează în
scaun Constantin Şerban (1654-1658), care şi el s-a
orientat spre Transilvania. Unitatea de acţiune a celor trei
ţări a fost astfel restabilită. Ea s-a manifestat şi în timpul
lui Gheorghe Râkoczi II, în încercarea de a obţine, cu
forţa armelor, coroana polonă, pentru a crea acţiunii
antiotoma-ne condiţii favorabile.
în aceste împrejurări marele vizir înlocuieşte în
Transilvania pe Râkoczi, iar în Moldova şi Ţara
Românescă îi numeşte pe Gheorghe Ghica (1658-1659) şi
respectiv pe Mihnea al III-lea (1658-1659). încercările de
rezistenţă împotriva planurilor otomane continuă, în
condiţiile în care în Transilvania revine la tron învinsul din
Polonia. în aceste circumstanţe se produce intervenţia
turcilor în Transilvania şi a noilor domni numiţi de ei în
Moldova şi Ţara Românească. în Transilvania, greu lovită
de pierderile teritoriale pe seama turcilor — cetăţile Ineu,
Caransebeş şi Lugoj — marele vizir îl numeşte principe pe
Acaţiu Barcsai (1658-1660).
O nouă încercare de răscoală antiotomană, iniţiată
de Mihnea al III-lea în 1659, în colaborare cu Râkoczi şi
Constantin Şerban, care doreau să-şi recâştige tronurile, a
fost anulată de turci cu concursul tătarilor. Deşi înfrânte,
acţiunile antiotomane atestă tendinţa celor trei ţări de a-şi
uni forţele în lupta de eliberare politică.

258
Cjpoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. în aceeaşi perioadă în care
Transilvania se remarca în politica europeană, Ţara Românească
îşi consolidează autonomia internă în timpul lui Matei Basarab
(1632-1654). Accentuarea procesului de pătrundere a elementelor
levantine din deceniul al treilea determină, în Ţara Românească, o
amplă mişcare împotriva domnilor favorabili penetraţiei
elementelor străine în structura feudală a ţării. Ea se îndreaptă
implicit împotriva încercărilor Imperiului Otoman de a crea o bază
socială pentru restaurarea propriei dominaţii.
Din mijlocul acestor frământări sociale care agită scena politică
a vremii se afirmă personalitatea lui aga Matei din Brâncoveni, fiul
unuia din boierii lui Mihai Viteazul. Conducător al boierimii
protestatare, refugiată în Transilvania, el a încercat cu sprijinul
lui Gheorghe Râkoczi I să înlăture o domnie care ameninţa să
prejudicieze principiul monopolului puterii în stat a boierimii
autohtone şi statutul autonom al ţării.

Monarhia feudală
încălcările săvârşite de Leon Tomşa (1629-1632) erau
primejdioase şi pentru Transilvania, în măsura în care ingerinţele
Porţii, schimbând raportul de forţe în favoarea boierimii levantine,
crea un dezechilibru în sistemul de alianţe devenit o necesitate
încă din vremea lui Bethlen. Aşa se explică faptul că prin acordul
lui Abaza Paşa din Silistra şi intervenţia lui Râkoczi la Poartă, dar
mai cu seamă datorită aportului factorilor interni, care reafirmă
programul politic stabilit în 1631, Matei Basarab ajunge să fie ales
de Adunarea Stărilor domn împotriva încercărilor turcilor de a
impune o nouă formulă domnească favorabilă grecilor. înlesnită de
manifestările crizei otomane, domnia obţine confirmarea Porţii,
având la Istanbul sprijinul ferm al boierimii autohtone.
Domnia lui Matei Basarab inaugurează o epocă de consolidare şi
afirmare a monarhiei feudale, cu consensul Stărilor, interesate în
aplicarea şi garantarea programului antilevantin. Politica internă a
lui Matei Basarab a fost consecventă cu principiile exprimate de
Stări, le consolidează rolul preponderent în stat, asociindu-le, prin
desele convocări ale Marii Adunări, la hotărârile puterii centrale.
Matei Basarab, cu acordul Stărilor, hotărăşte reluarea mănăstirilor
închinate celor greceşti din exterior, dovadă evidentă a aplicării
programului statornicit în 1631.
Monarhia feudală tinde şi reuşeşte să stingă conflictele din
interiorul clasei feudale, practicând o politică de conciliere, în
cadrele căreia şi-au găsit loc boierii autohtoni alături de cei străini
împământeniţi. Domnia, interesată în concordia internă, din raţiuni
dictate de politica externă realizează în linii mari o colaborare cu
boierimea, urmărind cu consecvenţă liniile directoare ale
programului acesteia. în acest sens, monarhia feudală a lui Matei
Basarab a pus în aplicare şi prevederile care vizau raporturile
boierime-ţărănime, astfel că a sprijinit tendinţele'boierimii de
aservire a ţăranilor. Epoca lui Matei Basarab a fost marcată de
agravarea servajului, de presiunea asupra ţărănimii libere şi de
fiscalitatea excesivă. Prin aplicarea unui nou sistem de impunere,
domnia a stabilit un domiciliu fiscal contribuabilului, ceea ce
îngăduia o estimare mai precisă a posibilităţilor financiare.
Domnia a intervenit pentru a stimula industria extractivă şi
pentru a readuce sub controlul statului salinele şi vămile aflate în
mâna arendaşilor levantini. Domnul Ţării Româneşti exprimă
idealul unei monarhii puternice, întemeiată pe colaborarea cu
Stările privilegiate şi pe ideea sporirii resurselor materiale ale
statului. Asociindu-şi numele dinastiei Basarabilor, Matei Basarab
cristalizează, prin reînvierea trecutului istoric, un program al
restaurării tradiţiilor medievale ale vechii boierimi, a cărui
finalitate politică şi socială nu a scăpat autorilor scrisului istoric
contemporan, deoarece domnia le întruchipa idealurile.
Politica internă a lui Matei Basarab a provocat în cele din urmă
prin fiscalitatea apăsătoare şi prin extinderea masivă a
servajului, mişcarea
 259

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

260
categoriilor militare împotriva tendinţelor de a le asimila cu
ţărănimea dependentă. Sfârşitul domniei lui Matei Basarab
coincide cu criza regimului de Stări, cu spargerea solidarităţii
categoriilor privilegiate, care a dus la conflictul dintre boierimea
mare şi slujitori. Pe fondul unor nemulţumiri sociale acumulate,
unele categorii militare se răscoală împreună cu treptele inferioare
ale privilegiaţilor, slujitorii de ţară, împotriva domnului şi
boierimii. în acest împrejurări, răscoala seimenilor, o categorie
militară, care a cuprins şi Moldova, se transformă în 1655 într-o
mişcare populară, înfrântă de ostile feudale din cele trei ţări. în
acest context al mişcărilor sociale se evidenţiază şi semnele crizei
monarhiei feudale.
în contextul dezacordului boierimii locale faţă de infiltraţia
levantină în structura socială şi politică moldoveana se afirmă şi
personalitatea lui Vasile Lupu (1634-1653), originar şi el din acel
Levant în mişcare spre ţările române în secolul al XVII-lea. Om de
aleasă cultură, în legătură cu ortodoxia răsăriteană, pătrunde în
rândul boierimii de ţară, dovedind o remarcabilă abilitate politică.
Se opune deopotrivă soluţiei aventuriste antiotomane încercată de
unul din predecesorii săi, Gaşpar Graţiani (1619-1620) şi
curentului levantin; el îşi încadrează acţiunea în coordonatele
politice ale programului boieresc, aşezându-se în fruntea opoziţiei.
Numit de Poartă, având însă asentimentul boierilor, le exprimă
la început, punctul de vedere, făcând loc în sfatul domnesc
băştinaşilor, căutând să potolească spiritele agitate de
nemulţumirea generală împotriva grecilor, lovind însă şi în boieri
care nu erau agreaţi de păturile sociale de jos. Treptat, visurile sale
imperiale de patronaj asupra Orientului ortodox şi planurile sale
politice de dominaţie în spaţiul ţărilor române îl apropie tot mai
mult de lumea greacă şi de interesele politice ale Porţii.
Ascensiunea boierimii greceşti începe să fie evidentă, astfel că spre
sfârşitul domniei în sfat erau 7 boieri greci şi numai 3 moldoveni.
Epoca lui Vasile Lupu se remarcă prin prosperitate economică
datorită comerţului pe care boierimea îl face cu Polonia vecină
valorificând producţia animalieră. într-o vreme în care Europa
Centrală şi Occidentală erau răvăşite de războiul de treizeci de
ani, boierimea moldoveana era atrasă de activităţi lucrative care
au asigurat luxul Curţii domneşti potrivit aspiraţiilor imperiale ale
domnului. în această ambianţă „Vasile Vodă domnia cu mare
linişte şi pace fără grijă ţara de toate părţile, stau cu toţi de
neguţătorii şi agonisite" scrie Miron Costin. Domnul instaurează un
regim autoritar, în care funcţiile regimului de stări erau dacă nu
anihilate, cel puţin estompate prin consultarea doar a sfatului
dregătorilor. Ceea ce însă rămâne prevalent în domnia lui Vasile
Lupu a fost caracterul ei cvasi-absolut care contrastează cu
modelul polonez spre care evoluează simpatia boierimii. Domnul a
reuşit să menţină echilibrul între boierimea partizană a politicii
Porţii şi boierimea favorabilă apropierii de Polonia cu gândul la
 Monarhia feudală
modelul regimului de stări din Republica nobiliară. Domnia lui Vasile Lupu învederează şi o
tendinţă de legitimare a stăpânirii prin apelul la un „istorism" orientat spre simbolurile
trecutului, cultivat în sprijinul potenţării autorităţii domneşti.
în politica internă, epoca lui Vasile Lupu s-a făcut remarcată printr-o fiscalitate excesivă,
prin măsuri de consolidare a servajului, prin suprimarea anilor de prescriere. Domnul sprijină

261

boierimea greacă ce se consolidează economic prin cumpărări de sate şi de prăvălii sau

arendarea strângerii impozitelor. El împarte populaţia în unităţi fiscale, ceea ce a reprezentat
o inovaţie la nivelul aparatului de stat interesat în garantarea perceperii impozitelor. în
sprijinul aceleiaşi politici de consolidare a rolului statului se încadrează şi înlocuirea prin
norme juridice scrise, cu suportul dreptului bizantin, a patriarhalismului boieresc. Vasile
Lupu subordonează Biserica scopurilor statului, de întărire a structurii feudale, încercând
să apere ortodoxia în general de asalturile calvinismului şi, în mod special, pe românii
transilvăneni. El patronează o întâlnire dintre ierahii din Ţara Românească şi Moldova în
care s-a pregătit Răspunsul la Catehismul calvinesc publicat în 1645. Anterior e numit un
moldovean în scaunul mitropoliei Ardealului (1640). Sprijinirea ortodoxiei transilvănene s-
a încadrat într-o politică de anvergură, desfăşurată de Vasile Lupu în Orientul ortodox, de
patronaj asupra Patriarhiei constantinopolitane.
Politica externă preconizată de domnul Moldovei a fost dominată, sub impulsurile
Porţii, de ostilitatea faţă de sistemul de alianţă dintre Ţara Românească şi Transilvania; el
a urmărit să obţină domnia munteană pentru fiul său sau pentru el însuşi. Ostilitatea faţă
de Ţara Românească exprimă şi interesele levantine în dezacord cu politica lui Matei
Basarab. în esenţă, orientarea lui Vasile Lupu reflectă tendinţa sa de supremaţie asupra
ţărilor române urmărită prin apelul la ajutorul Porţii, la alianţa cu Polonia sau la legătura
fortuită cu cazacii zaporojeni. în ansamblu, politica externă a lui Vasile Lupu a fost
neinspirată şi adeseori contradictorie. Moldova obţine totuşi un succes temporar în 1638
când încheie o alianţă cu Gheorghe Râkoczi I, încercând să izoleze Ţara Românească
pentru a prejudicia funcţionarea alianţei acesteia cu Transilvania. Aceste tendinţe politice
oglindeau interesele Porţii şi se sprijineau pe elementul grec, ceea ce le-a făcut neviabile.
Nici alianţa cu Polonia nu s-a arătat mai sigură, iar apropierea de cazaci a avut darul să
trezească suspiciuni. Domnul este înlocuit în 1653 cu Gheorghe Ştefan (1653-1658) prin
colaborarea forţelor interne cu cele externe, transilvano-muntene. încercările sale de a
reveni la domnie se năruie în urma campaniei neizbutite din Ţara Românească, astfel că,
învins, este obligat să părăsească ţara.
Domnia lui Vasile Lupu a reprezentat însă un moment în evoluţia monarhiei feudale,
prin ţelurile politice urmărite în spaţiul ţărilor române,
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna
unde a vizat propria lui supremaţie, întemeiată pe
elementul grec. Succesele şi insuccesele sale au fost în
raport cu concordanţele şi neconcordan-ţele pe care le-a
stabilit cu factorii politici favorabili programului boierimii
autohtone şi autonomiei ţărilor române. Cauzele prăbuşirii
trebuie căutate în neaderenţa lui Vasile Lupu la sistemul
de alianţe transilvano-muntean cu caracter defensiv, care a
năzuit şi a reuşit să solidarizeze forţele interne în jurul unei
politici de consolidare a libertăţii de mişcare a ţărilor
române.

262
 NLonarhia feudală la mijlocul secolului în Transilvania. în
Principatul Transilvaniei, politica de consolidare a autorităţii
puterii centrale cunoaşte o puternică dezvoltare sub principii
Gheorghe Râkoczi I (1630-1648) şi Gheorghe Râkoczi II (1648-
1657). Cel dintâi a înfruntat cu succes atât încercarea nobililor
din Principat de a anula rezultatele domniei anterioare cât şi
tendinţele nobilimii catolice din Ungaria Superioară care năzuia să
încorporeze Transilvania. Consolidarea domeniului princiar, sporit
prin masive confiscări de pământ de la nobilii infideli, a oferit un
reazem economic însemnat puterii centrale, permiţându-i să re-
aducă la supunere stările. Domnia lui Gheorghe Râkoczi I s-a
stabilizat după biruinţa câştigată la Salonta asupra turcilor (1636)
care, neîncrezători în politica lui, au încercat să-1 înlocuiască de la
conducerea ţării.
Urmărind direcţia antihabsburgică şi anticatolică a
predecesorului său, Gheorghe Râkoczi I a reactivat intervenţia
Transilvaniei în războiul de treizeci de ani. în urma alianţei
încheiate la Alba Iulia cu Suedia şi Franţa (16 noiembrie 1643) el
cucereşte, cu asentimentul Porţii, o mare parte a Ungariei
Superioare. După operaţii militare cu succese alternative, Râkoczi
încheie la Linz pacea cu Habsburgii (29 august 1645) care confirma
apartenenţa la principat a celor şapte comitate din nord-vestul
Transilvaniei.
Un indiciu însemnat al consolidării puterii princiare a fost
preluarea fără dificultăţi a succesiunii de către fiul său. Aureolat de
prestigiul câştigat în războiul de treizeci de ani şi de participarea
Transilvaniei la pacea din Westfalia (1648) ca stat independent,
Gheorghe Râkoczi II a făcut proiecte grandioase care aveau să se
dovedească nerealiste. El s-a străduit să-şi subordoneze Ţara
Românească şi Moldova, iar apoi a încercat să obţină, cu forţa
armelor, coroana polonă. Eşecul expediţiei lui Râkoczi în Polonia
(1657) şi intervenţiile otomanilor pentru a pune capăt acţiunilor
sale care îi ameninţau interesele a declanşat criza domniei sale în
Transilvania. Intervenţia militară otomană a readus ţara într-o mai
strânsă dependenţă de Poartă şi a deschis calea reafirmării puterii
nobiliare. încercarea lui Ioan Kemeny (1661) de a continua în
colaborare cu Habsburgii politica anti-otomană a expus ţara unei
intervenţii militare a puterii suzerane, care s-a încheiat cu
desemnarea unui nou principe în persoana lui Mihai Apafi

'•i^-fj:
 Monarhia feudală
(1661-1690) prin reprezentanţii sultanului şi simulacrul unei alegeri
die-tale în 14 septembrie 1661.
Principele impus de otomani a fost confirmat de partizanii
monarhiei habsburgice care controlau o parte a principatului. în aceste
circumstanţe Apafi se orientează spre consolidarea legăturilor cu Ţara
Românească şi Moldova năzuind la închegarea unei confederaţii cu
scopul de protejare a autonomiei ţării.
înclinat mai mult spre îndeletniciri intelectuale decât spre cele de
guvernământ, Mihai Apafi lasă în seama reprezentanţilor facţiunilor
nobiliare treburile publice. Autoritatea principelui se deteriorează, în
condiţiile în care nobilimea se manifestă puternic în viaţa politică şi
socială. Domeniile principatului decad sau sunt înstrăinate în
avantajul nobilimii, puterea centrală pierzând astfel un important
suport material al independenţei. Scena politică a ţării rămâne
dominată de nobilime, de lupta facţiunilor nobiliare, aflate în
permanente dispute pe tema autorităţii în stat. Aşa se explică, de
altminteri, că la intrarea oştilor austriece în Transilvania, Habs-burgii
negociază cu reprezentanţii nobilimii.
în viaţa politică internă dieta câştigă un rol precumpănitor, stările
privilegiate reuşind să răstoarne raportul de forţe în favoarea lor în
materie de iniţative politice. în condiţiile declinului a continuat să
funcţioneze, cu precumpănirea calvinismului, sistemul constituţional
al „naţiunilor" poli-tice şi religiilor „recepte". în acest cadru politic şi
religios românii rămân în afara vieţii constituţionale, toleraţi şi
nerecepţi sub aspect confesional.
Problema românească în secolul al XVII-lea se impune factorilor
politici, intervine tot mai des în preocupările puterii, în dietă şi în
politica religioasă a principatului. Ea se oglindeşte în legislaţia
dietală, dovadă că nu a putut să fie ocolită de conducerea
principatului atâta vreme cât românii reprezentau etnic şi confesional
masa locuitorilor ţării. Principatul, înclinat spre prozelitism în spiritul
unei politicii de anvergură cen-tral-sud-est-europeană, nu a putut s-o
ignore. Dimpotrivă, prin seria de diplome privilegiate acordate
bisericii ortodoxe o ţine mereu la suprafaţa deciziilor sale.
în cadrul acestor intenţii prozelite datorită însemnătăţii crescânde
a românilor din Transilvania, în contextul raporturilor cu Ţara
Românească şi Moldova, principii calvini în secolul XVII conferă
Mitropoliei Ardealului, cu aceleaşi intenţii de a-i atrage la calvinism, o
serie de diplome privilegiale. Solicitate de mitropoliţii români,
diplomele continuă linia politică inaugurată de Mihai Viteazul,
stipulând emanciparea din iobăgie a preoţimii. Principii, interesaţi în
consolidarea calvinismului, prelungesc cu insistenţă prozelitismul în
condiţiile în care Contrareforma se dovedea activă în spaţiul
ortodoxiei. încercând calvinizarea comunităţilor româneşti prin
introducerea de inovaţii sub aspect dogmatic şi prin subordonarea
263

De la genezfi statelor româneşti la naţiunea româna

264
Mitropoliei Ardealului superintendentului calvin ei urmăresc fortificarea Reformei.
Condiţiile impuse ierarhilor români atestă o decisă orientare spre calvinizare prin
inovaţii care alterau credinţa ortodoxă. Principii îşi asumă la mijlocul secolului politica de
calvinizare prin diplomele de numire a ierarhilor. Ei sunt cei care decid în ultimă
instanţă asupra persoanelor mitropoliţilor şi episcopilor, se pronunţă în legătură cu
jurisdicţia teritorială a mitropoliei, ceea ce dovedeşte că acţiunea de calvinizare devenise o
politică de stat.
Prin cărţile editate în limba română se difuzează în mediile româneşti calvinismul,
astfel că Reforma cunoaşte un ascendent fără precedent. Condiţiile formulate de
superintendenţi şi însuşite de principi — Conâitiones episcopi ecclesiarumque valachorum
— au fost răspândite în comunităţile ortodoxe. Aceste condiţii metamorfozau ceremonialul
ortodox şi în bună parte structura dogmatică a credinţei. Românii erau obligaţi să adopte
Catehismul din 1640, să recunoască numai două taine şi să accepte dogma calvină — sola
fides justificat —, predestinarea, să elimine cultul sfinţilor, icoanele etc. în esenţă ierarhul
român devenea un vicar al superintendentului maghiar, limitat în deciziile sale,
nemaiputând să numească şi să destituie protopopii.
în replică, ortodoxia extracarpatică, prin cărţile imprimate şi difuzate în Ardeal, de
largă circulaţie, a contrabalansat acţiunea de calvinizare. Cartea mitropolitului Varlaam,
Răspuns la Catehismul calvinesc se adresa „iubiţilor creştini şi cu noi de un neam români,
pretutindeni tuturor ce se află în părţile Ardealului şi în alte părţi pretutindeni ce sunteţi
cu noi într-o credinţă". îndreptat împotriva „eresiei cea rătăcită", Răspunsul afirma o dublă
solidaritate ortodoxă şi etnică ce indica o evidentă evoluţie de la conştiinţa de sine
confesională la conştiinţa etnică ce se îngemănează cu prima. Astfel, la mijlocul
secolului, într-o vreme de maximă ofensivă calvină, se cristalizează un adevărat curent
cultural-religios de sprijin al religiei ortodoxe din Ardeal.
Rezistenţa anticalvină a determinat însă o resurecţie teologică care a contribuit la
definitivarea Măturisirii Ortodoxe a lui Petru Movilă care devine cartea normativă a
ortodoxiei. în sprijinul apărării ortodoxiei de influenţa calvină s-a apelat la clerici
formaţi în ambianţa Contrareformei, cazul lui Paisie Ligaridis, devenit predicatorul Curţii
la Târgovişte.
Raporturile politice cu celelalte două ţări şi în mod special cu Ţara Românească
determină, în unele momente, o atitudine conciliantă faţă de ortodoxia ardeleană şi, în
ultimă analiză, perpetuarea legăturilor ierarhice dintre biserica ortodoxă şi Mitropolia
Ţării Româneşti.
La mijlocul secolului, în timpul mitropolitului Simion Ştefan, după ce principele a
impus condiţiile calvinizante, Mitropolia recâştigă jurisdicţia
 Monarhia feudală
asupra unor zone întinse, exceptând Bihorul, Maramureşul şi o serie de
protopopiate din comitatele Hunedoarei şi Făgăraş, asupra cărora îşi
va exercita o autoritate limitată după bunul plac al superintendentului
calvin. Principele a intervenit şi în numirea unor protopopi pe care îi
supune jurisdicţiei superintendentului maghiar.
Numirea lui Sava Brancovici în 1656 de către Gheorghe Rakoczi II
a coincis cu lărgirea jurisdicţiei Mitropoliei asupra altor teritorii din
Transilvania. Noului ierarh nu i se mai impun condiţii calvinizante,
posibil din cauza împrejurărilor create de pregătirea campaniei în
Polonia.
Activitatea lui Sava Brancovici s-a orientat spre obţinerea
reconfirmării diplomelor care interesau statutul social al preoţilor
români; această acţiune a fost dublată de măsurile adoptate de
sinoadele convocate care au stabilit îndatoririle protopopilor,
condiţiile de numire a preoţilor, potrivit pregătirii lor, alfabetizarea în
incintele bisericilor şi oficierea slujbei în limba română.
în anii de sfârşit ai secolului, influenţa calvină continuă prin
intervenţia directă a principelui care îi scuteşte pe preoţi de obligaţii
faţă de fisc în speranţa convertirii. Apafi îl demite pe Sava Brancovici
prin hotărârea sinodului, impunând urmaşilor condiţiile formulate la
înscăunarea lui Si-mion Ştefan, asociind altele la numirea lui Varlaam.
Metodele de calvi-nizare sunt aceleaşi cu cele concepute de Rakoczi al
H-lea, care şi-a asumat autoritatea supremă în numirea mitropoliţilor şi
totodată a protopopilor, acţiune care crează adevărate enclave calvine
în eparhia ortodoxă.
Politica principatului faţă de biserica ortodoxă a fost însă
determinată şi de afirmarea autorităţii Mitropoliei Ardealului, de
acţiunile mitropoliţilor care solicită confirmări sau reconfirmări ale
diplomelor privilegiale. Iniţiativele din vremea mitropolitului Sava
Brancovici atestă o creştere a conştiinţei propriilor nevoi în societatea
românească, un curs nou în raporturile cu puterea centrală, care face să
funcţioneze sistemul privilegiilor. Prezenţa, ca invitat, a mitropolitului
român la unele diete şi lărgirea autorităţii mitropoliei asupra unor
întinse teritorii din Transilvania sunt dovezile concludente ale
ascendentului instituţiei.
Raporturile puterii centrale cu mitropolia şi în general ridicarea
prestigiului instituţiei ecleziastice româneşti, datorită consolidării ei
interne, prin măsuri de organizare, se explică şi prin noua optică a
Stărilor privilegiate. Ele abandonează ideea secolului precedent, de
organizare a unei biserici româno-calvine, desfiinţată sub acţiunea
Contrareformei la sfârşitul secolului al XVI-lea, în favoarea acceptării
formulei unei mitropolii ortodoxe subordonată autorităţii principatului
calvin sau în forma unor comunităţi calvine române sub jurisdicţia
superintendentului. Principii au intuit pericolul pe care îl putea
reprezenta, sub raport constituţional, o instituţie româno-calvină,
susceptibilă de integrare în sistemul religiilor recepte. Ca
265

De la geneza statelor româneşti la naţiunea romană

atare, ei renunţă la ideea episcopatului calvin, comunităţile româno-cal-vine intrând
sub autoritatea superintendentului bisericii oficiale. In schimb s-a admis funcţionarea
Mitropoliei Ardealului, fără să se abandoneze inovaţiile instituţionale şi dogmatice
calvinizante, cu avantajul care decurgea din menţinerea Mitropoliei ortodoxe în
limitele statutului de inferioritate al unei religii nerecepte, tolerate.
în acest cadru funcţionarea diplomelor privilegiate şi a raporturilor ierarhice cu
Ţara Românească, opera de organizare internă practicată de mitropoliţi şi conturarea
unei elite ecleziastice, stimulează afirmarea iniţiativelor politice spre sfârşitul veacului
al XVII-lea. Sava Brancovici se apropie de politica antiotomană a lui Şerban
Cantacuzino, îndeplineşte misiuni politice în legătură cu organizarea unei alianţe
antiotomane alături de Monarhia habsburgică şi Rusia. întrevăzând avantajele ce
puteau decurge pentru români, sub aspectul vieţii constituţionale, din schimbarea
suzeranităţii otomane cu cea austriacă, Sava Brancovici se distanţează de direcţiile
politice promovate de principat. După asediul Vienei, Reconquista victorioasă şi
Contrareforma vor întâlni în mediul ortodox o elită ecleziastică în măsură să
negocieze un nou statut politic pentru români în cadrul catolicismului.

266
Afir
irmarea ţărilor
române la sfârşitul
secolului al XVII-lca
şi m-ceputul secolului
al XVIII-lea. Criza
monarhiei feudale,
evidentă la sfârşitul
marilor domnii care au
ilustrat-o, se adânceşte
după expediţia în
Polonia a lui Răkoczi II
şi răscoala antiotomană
a lui Mihnea a III-lea.
Intervenţia turcilor în
Ţara Românească şi
Transilvania, a tătarilor
în Moldova, pun capăt,
pentru moment,
încercărilor de
eliberare. Ocuparea
Oradiei (1660) adaugă
încă un punct de sprijin
dominaţiei otomane.
Noile formule politice
la care apelează
Imperiul Otoman în
ţările române mărtu-
risesc declinul puterii
centrale în favoarea
manifestării autorităţii
boiereşti şi nobiliare.
Ascensiunea regimului
nobiliar în Transilvania
şi a boierimii în
Moldova şi Ţara
Românească a fost
însoţită de accentuarea
servajului, fapt ce dă
naştere la mişcări
sociale ţărăneşti. Scena
politică în ţările
române este agitată de
confruntările boiereşti
care în Ţara
Românească impun
domni convenabili
facţiunilor, în timp ce în
Moldova domni fideli
intereselor Porţii, iar în
Transilvania de
rivalităţile dintre
facţiunile nobiliare.
în acest interval de
timp, care separă
răscoala antiotomană de
înscăunarea lui Şerban
Cantacuzino (1678-
1688), în Ţara
Românească se remarcă
în continuare criza
regimului de stări.
Spargerea solidarităţii
Stărilor, prin dezbinarea
boierimii şi slujitorilor,
contribuie la imixtiunea
otomană în politica
internă, la reactivarea
rolului levantinilor în
structura socială şi
 Monarhia feudală
politică. Solidaritatea Stărilor muntene tinde să se refacă în vremea
lui Radu Leon, în 1669, în forme asemănătoare cu aceea din 1631,
depăşind-o chiar prin chemarea ţăranilor alături de Stări. Domnul se
adresează „cinstiţilor arhierei, prea cuvioşilor arhimandriţi şi
egumenilor de pre toate sfintele mănăstiri, şi tuturor boierilor celor
mari şi al doilea, şi tuturor slujitorilor, popilor, diaconilor şi tuturor
ţăranilor câţi se află vieţuitori în ţara domniei mele..." (hrisovul din 9
decembrie 1669).
în Moldova, aceeaşi perioadă înregistrează influenţa războaielor
dintre Poartă şi Polonia, cu urmări nefaste în politica internă,
adevărate „cumplite vremi de mare cumpănă", în care nemulţumirea
Stărilor inferioare împotriva boierimii greceşti, ajunsă la cârma
statului, se manifestă prin răscoale. Semnificativă este ridicarea
categoriilor inferioare ale Stărilor din 1671 din vremea domniei lui
Duca Vodă când, spre deosebire de revendicările din 1631, boierimea
mare nu participă, un semn evident al spargerii solidarităţii Stărilor.
Dovadă că la alegerea lui Ştefan Petriceicu ia parte un grup restrâns al
boierilor mari reprezentaţi şi în divan, fapt ce vădeşte existenţa unui
antagonism între marea boierime şi slujitori. Astfel, solidaritatea
Stărilor nu se poate închega în vederea unor acţiuni politice orientate
împotriva politicii domneşti care sprijinea elementul grec sau
împărtăşea o altă orientare politică.
în timp ce rolul boierimii şi nobilimii sporeşte în ţările române, în
Imperiul Otoman încercarea de redresare prin vizirii din familia
Kupriilii îşi arată efectele în planul acţiunilor autoritare. Biruitori în
războaiele cu Polonia, turcii cuceresc Cameniţa (1672), fixându-şi un
nou punct de sprijin al dominaţiei în zona ţărilor române, desăvârşind
încercuirea lor. în acest context turcii făuresc planuri de unificare a
stăpânirii din Ungaria, Polonia şi Ucraina şi chiar de transformare a
Moldovei şi Ţării Româneşti în paşalâcuri.
în funcţie de presiunea otomană, de pericolul care se întrevedea,
se afirmă şi replica românească. în timpul victoriei de la Hotin (1673)
a lui Ioan Sobieski se produce defecţiunea moldoveana prin trecerea
de partea Poloniei a domnului Ştefan Petriceicu (1672-1673).
Orientarea politică antiotomană se îndreaptă şi spre tratativele
cu Rusia, astfel că între victoria de la Hotin (1673) şi asediul Vienei
(1683), se afirmă cu putere crescândă, la nivelul domniei şi boierimii
deopotrivă, ideea eliberării de sub dominaţia otomană. Boierimea,
reticentă într-o perioadă anterioară la ideea răscoalei antiotomane,
stimulată de programele domneşti, începe să-şi expună propriul
program politic. Astfel, începând cu 1674, boierii aderă prin memoriile
adresate puterilor străine la programul emancipării politice de sub
dominaţia otomană, formulat de puterea centrală, venind, însă, cu
amendamente pe linia consolidării statului boieresc. Memoriul
boierilor moldoveni din 1684, adresat regelui Poloniei, sub
267

De la geneza statelor româneşti la naţiunea

română
impulsul victoriei creştine la Viena,
mărturiseşte, o dată mai mult, o nouă direcţie
politică antiotomană şi o reafirmare a
idealurilor politice infuzate dinspre republica
nobiliară poloneză. Opţiunile boiereşti,
accentuând ideea consolidării regimului
nobiliar, reprezintă, în aceste momente, un
răspuns la politica domnească de întărire a
autorităţii puterii centrale.
Asediul Vienei (1683), rezultat al relansării
războiului antihabsburgic de către Kara
Mustafa, ca soluţie a redresării otomane, aduce
sub zidurile capitalei imperiale pe principii
celor trei ţări româneşti. Planurile se năruie o
dată cu înfrângerea turcilor la Kahlenberg de
către armatele austro-po-lone. Victoria
coaliţiei a reprezentat, prin consecinţele ce le
declanşează, mutaţii politice în planul
Europei Centrale şi Răsăritene. Ele vor
angaja însă o semnificativă evoluţie în viaţa
politică internă a ţărilor române, confruntate,
după succesele din Ungaria, de competiţia
celor trei mari puteri: Imperiul Habsburgic,
Polonia şi Rusia. în aceste noi împrejurări se
produce instaurarea dominaţiei habsburgice în
Transilvania, întărirea puterii centrale în Ţara
Românească şi însemnate oscilaţii politice în
Moldova, mărturisind şi aici o orientare
politică procreştină.

268
 O/e
fensiva antiotomană şi efectele ei.
Victoria coaliţiei austro-polone a determinat
crearea unei noi ligi, alcătuită prin
participarea statului papal, a Austriei,
Poloniei şi Veneţiei, la care se asociază şi
Rusia. Imperiul austriac, victorios în
Ungaria, a recuperat prin bătăliile de la
Buda (2 septembrie 1686) şi Mohăcs (12
august 1687) teritoriile ce fuseseră mai bine
de un veac şi jumătate sub stăpânirea
otomană. Politica Imperiului năzuia, cu
sprijinul Contrareformei, la vaste proiecte de
cucerire în Sud-Estul Europei pe seama
Imperiului Otoman. Retragerea turcilor peste
Dunăre (1688) întărea convingerea
succesului în continuare în Sud-Est.
Victoriile din Ungaria au deschis şi calea
spre Transilvania, a cărei cucerire se lovea
însă de complicate probleme de ordin
internaţional. Transilvania fiind un stat
autonom, aflat sub suzeranitate otomană,
solicita Imperiului biruitor în Ungaria o
procedură legală la care să consimtă Stările
ţării. Cu alte cuvinte, găsirea unui temei
legal ţelurilor sale expansioniste în condiţiile
în care contestaţii puteau veni oricând
dinspre Polonia lui Sobieski, un rival tot atât
de dornic, cum arată intrarea lui în Moldova
în 1686, să exploateze în favoarea sa
efectele Reconquistei.
Realizarea planurilor austriece trebuia să
ţină seamă şi de interesele altor puteri
europene, ale Franţei, care alimentase, într-o
perioadă anterioară, răzvrătirea nobilimii
maghiare din Ungaria sub conducerea lui
Emeric Thokoly. Era de aşteptat deci
rezistenţa hotărâtă a Stărilor din
Transilvania interesate în păstrarea
statutului autonom şi hotărâte să nu schimbe
suzeranitatea otomană.

I
 Monarhia feudală
In aceste împrejurări politico-constituţionale şi de drept internaţional
încorporarea Transilvaniei presupunea adeziunea factorilor interni şi menajarea
susceptibilităţilor lor. Beneficiind de pretextul dreptului istoric, fac-torii
conducători ai imperiului, pe măsură ce flamurile austriece se apropiau de
hotarele principatului, îşi fixează opţiunile în favoarea tratativelor. Apelează, ca
în atâtea alte rânduri, la serviciile Contrareformei, trimiţându-1 pe iezuitul
Antide Dunod care urma să perfecteze o alianţă între principele Transilvaniei
şi Ţara Românească sub autoritate imperială. în realitate tratativele lăsau să se
întrevadă dorinţa de integrare a Transilvaniei în Liga Sfântă şi, în alt plan, de a
legitima prezenţa trupelor imperiale în ţară prin acordul Stărilor. Acesta a fost
şi motivul pentru care diplomaţia imperială are în vedere tratativele cu
cancelarul Mihai Teleki, cu care încheie o înţelegere secretă la 14 aprilie
1685. în planul oficial însă proiectele de tratat întâmpină reticenţe, opoziţia
Stărilor şi, mai cu seamă, determină definirea unei platforme locale în raport
cu Imperiul, din care se detaşează ideea statutului de stat separat al
Transilvaniei de Ungaria.
Imperiul, însă, alternează dialogul cu presiunea armatei imperiale, care
impune semnarea unor tratate succesive pe măsura înaintării ei. Tratatul din
28 iunie 1686 recunoştea protecţia imperială asupra Transilvaniei şi domnia
ereditară a principelui Apafi. Victoriile imperiale în Ungaria determină
semnarea unui nou tratat la Blaj la 27 octombrie 1687, care marchează o nouă
etapă a instaurării dominaţiei imperiale, fără ca să fie abolite drepturile
constituţionale ale Transilvaniei. Succesele austriece sunt întretăiate însă de
acţiunile în replică ale principatului care caută cu disperare o contrapondere
la Poartă. în consecinţă se încheie la 1 iunie 1685 un tratat de „alianţă
veşnică" şi ajutor reciproc între Transilvania şi Ţara Românească, în care s-a
intenţionat să fie integrată şi Moldova, îndreptat împotriva oricărui duşman.
Se încearcă chiar o apropiere de Polonia, în formula unui Protectorat, şi
intervenţii la Poartă pentru a contracara presiunea austriacă. Acţiunea
hotărâtă a imperiului, în condiţiile victoriei generale în Ungaria împotriva
turcilor, face ca Stările să accepte protecţia imperială o dată cu denunţarea
suzeranităţii otomane (9 mai 1688). Pe acest temei legal încorporarea
Transilvaniei devine o realitate, armata aducând rezolvări acolo unde tratativele
s-au dovedit numai parţial concludente. Opoziţia internă se manifestă însă în
continuare, se împleteşte cu cea externă a Porţii care îl numeşte principe pe
Thokoly şi cu reluarea ostilităţilor în Apus între Imperiu şi Franţa. Cursul
evenimentelor era însă ireversibil, în pofida complicaţiilor militare în Apus şi a
înfrângerii austriecilor la Zărneşti de către Constantin Brâncoveanu, în alianţă
cu Thokoly. Totuşi evenimentele politice şi militare au reuşit să oprească
înaintarea Imperiului austriac, determinând Curtea vieneză la perfectarea
compromisului cu Stările privilegiate. Efec-
269

De la geneza statelor româneşti la

naţiunea română
tele acestuia s-au reflectat în Diploma
leopoldină (4 decembrie 1691), care a
servit de acum înainte de constituţie
provinciei nou achiziţionate. Prin
prevederile ei, diploma oglindeşte
înţelegerea dintre imperiu şi stările
privilegiate, definind, totodată,
raporturile principatului cu puterea
centrală. Menţinând bazele
constituţionale ale ţării, uniunea celor
trei naţiuni medievale (unio trium
nationum) şi statutul religiilor recepte,
catolică, calvină, luterană şi
unitariană, legislaţia principatului,
dieta, administraţia şi justiţia, Imperiul
reuşeşte să integreze Transilvania,
recunoscându-i însă statutul separat.
Instituţiile ţării, Guberniul, armata,
Tezauriatul sunt în realitate
subordonate Vienei prin Cancelaria
aulică (1694). Diploma leopoldină
(1691) statornicind bazele
constituţionale ale principatului şi
rolul naţiunilor politice şi religiilor
recepte în stat, i-a menţinut pe români
în afara vieţii politice a principatului,
situaţie care va declanşa în secolul al
XVIII-lea lupta de emancipare
naţională.

270
 Lntre cele trei imperii. înfrângerea turcilor
la Viena în 1683 deschide o nouă pagină în
istoria spaţiului principatelor. Triumful Ligii
Sfinte, recucerirea Ungariei şi penetraţia în
Transilvania pe fondul recesiunii otomane
determină în Ţara Românească şi Moldova
un curent de opinie la nivelul forţelor
politice favorabil ieşirii din orbita de
dominaţie a Porţii. Reconquista a contribuit
la declanşarea crizei orientale datorită
schimbării raportului de forţe în estul
Europei. In noul cadru creat de
redimensionarea continentului, de
metamorfozarea geografiei politice
continentale apar indicii care lăsau să se
întrevadă posibile succese pentru o acţiune
generalizată antiotomană.
Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-
1688) în Ţara Românească ilustrează
încercarea de recâştigare a independenţei
prin apropierea de Imperiul Habsburgic care
părea o posibilă soluţie. Tratativele cu Viena
reprezintă în anii de până la denunţarea
suzeranităţii otomane în 1688 de către dieta
Transilvaniei, ce coincidea cu anul morţii
domnului, o etapă semnificativă în
tendinţele de schimbare a statutului
internaţional al Ţării Româneşti.
Domnia lui Şerban Cantacuzino şi
planurile de eliberare au favorizat
manifestări politice spre întărirea puterii
centrale prin mijloace absolutiste. Şerban
Cantacuzino a înţeles, încă într-o perioadă
anterioară, în condiţiile afirmării
competiţiei pentru stăpânirea ţărilor
române, necesitatea consolidării puterii
centrale, prin stăvilirea atotputerniciei
marii boierimi. Programul de guvernare al
lui Şerban Cantacuzino a urmărit suprimarea
luptelor între partidele boiereşti şi
realizarea stabilităţii interne. Domnul a
căutat, în aceeaşi vreme, aşa cum
mărturiseşte italianul Del Chiaro, să pună
ordine în administraţia statului, deopotrivă
în viaţa economică, şi să

Monarhia feudală
intensifice comerţul cu alte state, pentru a consolida baza materială a
domniei. Programul său politic prevedea atât domnia ereditară în familia
Cantacuzino, în Ţara Românească şi în Moldova, cât şi un stat autoritar, în
care puterea avea să fie exercitată printr-un domn „autocrat". Refacerea
autorităţii domneşti a solicitat măsuri represive împotriva marii boierimi, care
nu s-au oprit nici în faţa membrilor propriei familii.
Imperativele aplicării programului au fost, în noua configuraţie politică,
creată de succesul Reconquistei, mai puternice decât raţiunile de clasă,
întrucât aveau în vedere încercarea de ieşire din sistemul otoman. în condiţiile
în care politica marilor puteri, în special a Imperiului austriac în Transilvania
şi apetiturile sale de stăpânire asupra Ţării Româneşti se evidenţiază, Şerban
Cantacuzino înţelegea să salveze structura instituţională şi socială pe care o
reprezenta feudalitatea căreia îi aparţinea. Politica auto-ritară a domnului s-a
întemeiat pe un grup restrâns de boieri, care repre-zentau treptele superioare
ale Stărilor, nu însă slujitorii, treptele inferioare ce se confundă cu ţărănimea.
în politica externă Şerban Cantacuzino se" îndreaptă, încă de la asediul
Vienei, spre legături cu Imperiul austriac, pentru ca pe măsură ce Re-
conquista îşi dovedea succesul să înceapă tratativele cu Habsburgii pe baza
programului său de guvernământ. Orientarea spre Austria a fost echilibrată însă
de raporturile stabilite cu Polonia şi Rusia, ca o măsură de contracarare a
expansionismului imperial şi a ţelurilor Contrareformei. Planurile sale politice
se îndreptau spre ideea unei răscoale generale antiotomane în Peninsula
Balcanică, prin atragerea bulgarilor şi sârbilor, şi vizau chiar mai departe, la
stăpânirea Constantinopolului. O dovadă elocventă sunt prefeţele celor două
Biblii, cea greacă apărută la Veneţia în 1687, al cărei sprijinitor a fost, şi
traducerea românească din 1688, în care se afirmă originea imperială a lui
Şerban Cantacuzino, aspiraţiile la tronul Bizanţului şi rolul său de protector al
creştinilor din Imperiul Otoman.
Dacă răscoala antiotomană balcanică nu devine o realitate, succesele
armatelor imperiale din 1688 sunt de natură să contribuie la hotărârea de
acceptare a suzeranităţii austriece pe baza principiilor programului său de
guvernare. Le reafirmă în tratativele cu Curtea vieneză, accentuând ideea de
independenţă a Ţării Româneşti, autoritatea internă absolută, libertatea
religioasă, respectarea vechilor obiceiuri ale ţării şi restituirea raialelor.
Austriecii nu au fost dispuşi să accepte integral acest program, fiind în politica
faţă de Ţara Românească partizanii regimului nobiliar. Recunoscând însă
independenţa, pe această bază, Şerban Cantacuzino trimite o delegaţie solemnă
pentru a încheia alianţa.
Moartea domnului schimbă însă din nou termenii problemei, lăsând noii
domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) alte posibilităţi de
tratative în avantajul ţării.
271

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

272
 Tergiversarea
tratativelor în vremea
lui Şerban Cantacuzino
era determinată, aşa
cum remarca un
observator străin în
1686, de faptul că
roma' nii, deşi urmăreau
să se elibereze de sub
stăpânirea otomană,
erau interesaţi ca
puterea otomană să nu
fie doborâtă, fiindcă
aceasta ar fi deschis
calea dominaţiei
Imperiului austriac şi a
Poloniei. înţelegând
tendinţele politicii de
expansiune ale marilor
puteri, Constantin
Brâncoveanu
condiţionează aplicarea
tratatului, convins fiind
că Imperiul Otoman
mai dispune încă de o
însemnată forţă.
Aceleaşi oscilaţii le
mărturiseşte şi situaţia
poltică din Moldova
unde presiunea
poloneză îl determină
pe Constantin Cantemir
(1685-1693) să încheie
un tratat cu Austria
(1691), în care
condiţionează, ca şi
Constantin
Brâncoveanu,
adeziunea la politica
antiotomană de pre-
zenţa austriecilor în
ţară.
în anii anteriori
păcii de la Karlowitz
(1699), Ţara
Românească şi
Moldova, aflate la
interferenţa marilor
puteri, dau expresie
programului de
eliberare de sub
dominaţia otomană,
având ca principii
directoare: inde-
pendenţa politică,
integritatea teritorială,
domnia autoritară şi
ereditară. Traversând
una din cele mai
complexe şi grave
situaţii ca efect al
cristalizării „problemei
orientale", ţările
române încearcă să-şi
salveze autonomia,
statul cu instituţiile
sale, cadrul de fapt al
afirmării civilizaţiei
proprii.
în preajma păcii
dintre cele două
imperii, habsburgic şi
otoman, Constantin
Brâncoveanu face
propuneri prin trimişii
săi Rusiei în vederea
unui război antiotoman
(1698). Frecvenţa
trimişilor şi propunerile
domnului făcute Rusiei
atestă dorinţa de
eliberare prin noi
alianţe şi acţiuni
antioto-mane. După
victoria de la Zenta
(1697) presiunea
autriecilor a sporit
astfel că domnul Ţării
Româneşti caută o
contrapondere în Rusia
şi Polonia. Ocuparea
Transilvaniei şi
prozelitismul catolic, în
forma unirii bisericilor
erau prilejuri de
îngrijorare pe măsură ce
imperialii îşi dezvăluiau
intenţiile.
Sfertul de secol al
domniei lui Constantin
Brâncoveanu a fost o
epocă de renaştere în
care moştenirea
bizantină se interfera
cu influenţa barocului,
prevalând influenţa
italiană. Aparţinând
marii boierimi, înrudit
cu Cantacuzinii, a
desfăşurat împreună cu
ei şi în final împotriva
lor, o politică de
echilibru într-o vreme
de metamorfoze politice
internaţioanle. El a
încercat să păstreze
autonomia ţării năzuind
la eliberarea ei. A
înţeles competiţia
marilor puteri şi cu
deosebire politica
expansionistă austriacă
în lumina experienţei
din Transilvania.
Anii domniei lui
Brâncoveanu au fost
marcaţi de un progres
economic şi cultural-
artistic, de iniţiative de
modernizare a
aparatului statal, de
reformare a sistemului
fiscal. A organizat
cancelaria statului în
vederea întreţinerii
raporturilor cu puterile
străine, constatându-se
prezenţa unui aparat
specializat. Epoca
brâncovenească s-a
deschis influenţelor
occidentale care au
început să prevaleze
asupra celor orientale.
Astfel s-a creat o
sinteză originală
naţională, prin aportul
tradiţiei răsăritene şi a
celei occidentale.
 Monarhia feudală
Cultura şi viaţa artistică din vremea domniei lui Brâncoveanu
exprimă, într-o epocă de metamorfoze în geografia politică
răsăriteană, propria identitate a ţării.
După pacea de la Karlowitz (1699) în istoria politică a ţărilor
române se accentuează raporturile cu Rusia, pe măsură ce rolul
acesteia, după victoria împotriva suedezilor la Poltava (1709), se
afirmă în politica răsăriteană, în această ambianţă, Ţara Românească,
aderând la o politică de apropiere de Rusia, mărturisea astfel, pe de
o parte orientarea antiotomană, pe de alta reticenţa faţă de politica
expansionistă a Imperiului austriac. Aceeaşi tendinţă spre alianţa
cu Rusia se manifestă şi în Moldova în vremea lui Antioh
Cantemir (1695-1700; 1705-1707), Constantin Duca (1693-1695)
şi Mihai Racoviţă (1703-1705; 1707-1709), tot mai decis orientaţi
spre soluţia ieşirii din sistemul dominaţiei otomane.
în acest climat domnia lui Dimitrie Cantemir (1710-1711),
menită de turci să contracareze emanciparea Moldovei, dovedeşte,
dimpotrivă, în concordanţă cu orientarea factorilor politici interni, o
hotărâtă atitudine antiotomană. Orientarea domnului Moldovei,
pregătită de o seamă de predecesori, exprimă starea de spirit
profund antiotomană a unei părţi a boierimii. Politica externă a lui
Dimitrie Cantemir se înscrie în tradiţia ultimelor decenii, urmărind
independenţa pe baza programului formulat de Şerban Cantacuzino.
Principele avea în vedere o acţiune în unire cu Ţara Românească şi
în alianţă cu Rusia şi popoarele din sudul Dunării. Urmărind o unire
dinastică, obţinând chiar diploma de investitură pentru Ţara
Românească, Dimitrie Cantemir se decide pentru soluţia
antiotomană.
La cristalizarea deciziei au colaborat atitudinea unei mari părţi a
boierimii, partizană a colaborării cu Rusia, şi evenimentele militare
şi politice ce indicau sorţi favorabili războiului antiotoman.
Presiunea boierilor favorabili alianţei cu Rusia, pe baza regimului
boieresc, ostili programului domnesc de avantajare, în spirit
absolutist, a categoriilor sociale mijlocii, a contribuit în mare măsură
la hotărârea de a încheia o convenţie (pacta corwenta) cu Petru cel
Mare la 13 aprilie 1711, la Luck. înţelegerea stabilea emanciparea de
sub dominaţia otomană, în colaborare cu Rusia, asigurarea
independenţei şi înlăturarea regimului nobiliar, domnie ereditară în
familia Cantemir. Clauza de ordin dinastic îşi are antecedente în
tratatul cu austriecii încheiat de Constantin Cantemir. Acest aspect
al succesiunii ereditare învederează existenţa a două tendinţe: una
oligarhică a marilor boieri care preferau „alegerea" domnilor şi alta
ce exprima punctul de vedere al domniei interesată de stabilitate.
Discuţiile purtate cu stările în preajma ciocnirilor armate
descoperă hotărârea boierilor de a-şi perpetua privilegiile. Era de
fapt o confruntare între două principii de guvernare, unul de stare,
altul autocratic. Regimul pe care îl voia Cantemir era inspirat de
practica absolutistă a secolului pe
273
 De Ia geneza statelor româneşti la naţiunea română

274
care domnul o va mărturisi în Descriptio Moldaviae (1716), într-un
moment când era eliberat de presiunea stărilor şi influenţat de
practica reformatoare absolutistă a lui Petru cel Mare.
Ratificată la 28 iunie, după intrarea trupelor ruseşti în ţară,
înţelegerea de la Luck ia forma unui tratat care a semnificat, prin
clauzele de limitare a puterii domneşti, compromisul cu boierimea,
decisă, cu mici excepţii, în aceste condiţii să-1 sprijine pe domn.
Angajarea alături de Rusia, împotriva Imperiului Otoman, în
concepţia lui Dimitrie Cantemir, era legitimată de abuzurile
săvârşite de Poartă şi încălcările tratatelor încheiate în evul mediu
între români şi turci. Principele, în spiritul ideilor manifeste în
gândirea politică europeană, a oferit cel dintâi text (Proclamaţie
către ţară), care dă expresie doctrinară evoluţiei raporturilor
moldavo-otomane, destinat să justifice istoric, potrivit pragma-
tismului secolului al XVIII-lea, acţiunea politică. înfrângerea de la
Stăni-leşti pe Prut, între 18-22 iulie 1711, şi pacea încheiată la 22
iulie au însemnat sfârşitul unei tentative prin care Moldova a
încercat, la nivelul unei soluţii politice interne de expresie
domnească, ieşirea din sistemul dominaţiei otomane. în
consecinţă, defecţiunea cantemiriană a determinat Poarta să
apeleze la formula politică fanariotă.
Instaurarea regimului fanariot a fost prefaţată, în timp, de
fenomenul prefanariot. Atitudinile politice manifest antiotomane,
cristalizate în cadrul unui larg curent de opinie, exprimate
deopotrivă în programele şi acţiunile boiereşti şi domneşti de
emancipare de sub dominaţia otomană, determină un răspuns al
Porţii la orientarea politică independentă a ţărilor române.
Soluţia otomană la noua situaţie politică, favorabilă, în linii
generale, puterilor creştine, rămâne fidelă formulei experimentate
cu succes în vremea restaurării otomane. Ea a reflectat esenţial
fenomenul decadenţei otomane, preferinţa pentru aranjamentul
politic, orientarea spre crearea unei baze favorabile dominaţiei
otomane prin infiltrarea elementului fanariot în structura socială a
ţărilor române. Soluţia la care s-a apelat în cazul ţărilor române
coincidea cu practica otomană, în ansamblu, favorabilă, în
condiţiile ritmului lent al secularismului în Imperiul Otoman,
elementelor greceşti ale Fanarului. Asociate tot mai insistent la
administrarea Imperiului Otoman, elementelor greceşti şi
levantine li se atribuie un rol şi în scena politică a Ţării Româneşti
şi Moldovei prin formula prefanariotă. Cu deosebire după pacea de
la Karlowitz, turcii reactivează o mai veche idee la care ajunseseră
cu prilejul defecţiunii de la Hotin (1673), când domnul Moldovei
Ştefan Petriceicu a trecut de partea lui Sobieski. Dimitrie Can-
temir, în Vita Constantini Cantemiri, mărturiseşte că turcii s-au
gândit să aşeze în Moldova un grec care să-şi aibă casa şi
neamurile la Constanti-nopol, deci o personalitate legată de
destinele Imperiului Otoman, fără legături cu ţara şi ca atare uşor
de controlat. Se remarcă, prin urmare,
 Monarhia feudală
încercarea de aplicare a unei măsuri dacă nu realmente noi, oricum una potrivită crizei pe care o
traversa Imperiul Otoman. în aceste clipe de cum-pană, turcii reactivează rolul elementului grec
constantinopolitan.
Imperiul Otoman apelează insistent în ultima treime a secolului la formula prefanariotă. Sfârşitul
secolului lasă să se observe influenţa crescândă a grecilor constantinopolitani în climatul politic,
aflat acum sub înrâurirea acestor elemente. Pe măsură ce recesiunea otomană se adânceşte, Imperiul
Otoman stimulează penetraţia constantinopolitană în viaţa socială şi po-litică, experimentând prin
Nicolae Mavrocordat o primă domnie moldoveana prefanariotă ce anunţă soluţia radicală a
instalării regimului fanariot în 1711 în Moldova şi, respectiv 1716, în Ţara Românească.
Prefanariotismul, la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în primii ani ai secolului următor, a vizat
deopotrivă structura socială şi instituţia centrală. El s-a accentuat după pacea de la Karlowitz în
condiţiile reechilibrării raportului de forţe din zona ţărilor române. Elementul deosebit pe care 1-a
adus noua situaţie, deşi venea în prelungirea mai vechilor intenţii, de la începutul secolului XVII,
de creare, prin elementele greceşti şi levantine, a unei baze sociale pentru restauraţia otomană, a fost
fără îndoială apelul la grecul constantinopolitan şi nu la cel naturalizat. De aici a rezultat şi
dezaprobarea factorilor politici interni, care în textele istorice ale timpului dau expresie, în forme
variate, reacţiei împotriva acestei soluţii. Ostilitatea se fixează la nivelul unui fapt ideologic,
nefiind confundabilă cu sentimentul antigrec, deoarece ataşamentul pentru elenism este o
constantă a culturii româneşti.
Atitudinile antigreceşti au exprimat orientarea politică a unei părţi a marii boierimi, a unor
factori politici care s-au opus modificării structurii politice interne prin grecii ţarigrădeni, deoarece
aceştia primejduiau statutul autonom al ţărilor române şi prejudiciau lupta pentru independenţă.
Formula prefanariotă însă mărturiseşte factorul de continuitate în politica Porţii. Astfel, în istoria
ţărilor române s-au definit în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea fenomene care au anticipat
regimul fanariot, aşa cum, de altminteri, ostilitatea faţă de prefanarioţi s-a prelungit în plin secol
fanariot.

Umanismul şi integrarea în cultura Europei clasice. Principatele au cunoscut începând cu a

doua jumătate a secolului al XVII-lea o remarcabilă şi complexă activitate culturală, datorită
diversificării domeniilor de creaţie şi numărului în creştere a beneficiarilor acesteia. Afirmarea
scrisului în limbile naţionale şi progresul relativ pe care îl realizează expansiunea lui în societate vor
imprima peisajului cultural, alături de accentuarea procesului de instituţionalizare a culturii,
trăsături distincte comparativ cu
275

276
De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna
perioada precedentă. Cu deosebire însă tendinţele de laicizare a culturii şi caracterul ei general
românesc reprezintă două din marile achiziţii ale perioadei de strălucire de la sfârşitul secolului al
XVlI-lea şi începutul celui următor.
Pe temeiul acumulărilor şi experienţelor anterioare, în cultura ţărilor române se cristalizează,
în afara arcului carpatic, caracteristicile umanismului, în timp ce în Transilvania umanismul târziu
începe să se interfereze cu influenţele barocului. Dezvoltarea civilizaţiei româneşti şi dialogul tot
mai accentuat cu Europa clasică sporesc contactele cu mediile de cultură străine, prin şcolile
misiunilor catolice, franciscane şi îndeosebi iezuite, la care se asociază frecventarea colegiilor
poloneze şi a universităţii din Pa-dova. în Transilvania, unde principatul calvin exercită un
patronaj asupra orientării culturale, studenţii, mai cu seamă maghiari, se îndrumă spre Ţările de
Jos (Utrecht, Leyda), în timp ce luteranii continuă, în ritm sporit, mai vechile trasee universitare
germane. Astfel, în spaţiul cultural al ţărilor române îşi dau întâlnire o diversitate de curente
culturale din sfera Reformei şi Contrareformei, din lumea ortodoxiei constantinopolitane şi
kievene penetrate de noile experienţe ale filozofiei laice, cartezianismul şi raţionalismul ortodox.
în ambianţa mutaţiilor petrecute în perioada precedentă în cultura românească se conturează
tot mai evident procesul de instituţionalizare prin înfiinţarea Academiilor domneşti de la
Bucureşti (c. 1690) şi laşi (1707). Aceste instituţii de învăţământ superior au fost anticipate de
un învăţământ colegial în timpul lut Matei Basarab şi Vasile Lupu sub influenţa catolică. Scola
greca et latina în Ţara Românească şi instituţiile şcolare din Moldova în vremea lui Vasile Lupu au
însemnat un contact cu spiritul educativ european. Noile aşezăminte, întemeiate la Bucureşti şi Iaşi
prin urmaşii lui Teofil Corydaleu, datorită conţinutului învăţământului, prestigiului profesorilor şi
funcţiei lor în societatea sud-est europeană fac din ţările române focare de iradiere a filozofiei
neoaristotelice şi în genere a gândirii înaintate laice, bazată pe clasicismul greco-latin.
Secolul al XVII-lea se remarcă în Moldova şi Ţara Românească prin triumful scrisului în
limbile naţionale fenomen ce se învecinează cu parţiala recesiune a monopolului iniţiatului, a
copiştilor, asupra culturii scrise. în consecinţă, sporeşte numărul acelora care scriu, dovadă
cantitatea manuscriselor păstrate, a scrisorilor şi însemnărilor de carte. Deşi de un învăţământ rural
organizat nu poate fi vorba, şcolile mănăstireşti au fost centre de difuzare a ştiinţei de carte.
Adiacent, şcolile orăşeneşti din vremea lui Vasile Lupu sunt o dovadă evidentă a unui public
beneficiar al actului de cultură.
în Transilvania funcţionează şcolile secolului precedent înfiinţate în vremea Reformei din
care se disting Colegiul din Braşov, cel de la Alba

Monarhia feudală
lulia (1622), Şcoala de la Orăştie condusă de Mihail Halici jr.
Colegiul de la Alba lulia înfiinţat de Bethlen s-a remarcat prin
profesorii de formaţie universitară europeană, Alsted, Opitz,
Bisterfeld etc.
In a doua jumătate a secolului se observă sporirea şcolilor
rurale, cu prioritate cele luterane şi calvine, care au avut suportul
bisericilor recepte, bine organizate şi deschise, în cazul celor
maghiare ideilor prezbiteriene. Un rol important îl deţine
educaţia şi în comunităţile româneşti, dovadă preocuparea
sinoadelor din vremea mitropolitului Sava Brancovici (1673-
1675) când s-a propus organizarea unui învăţământ în incintele
ecleziastice. în acest secol funcţionează şcoli româno-calvine la
Făgăraş, Caransebeş cu suportul principilor interesaţi de
prozelitismul calvin. Cultura scrisă românească indica un aport al
mănăstirilor şi cu deosebire al copiştilor ce îşi păstrează
monopolul asupra răspândirii lucrărilor de conţinut religios şi de
edificare sau juridice. în acest secol se constată preţuirea cărţii
dezvăluind iniţiative colective în achiziţionarea ei. Cartea ajunge
în secolul XVII să depăşească cadrul bisericii fiind cumpărată de
comunităţi, de o parte a acestora, de laici chiar, fenomen ce
atestă progresul şi preţuirea scrisului şi cititului în societate. Ca
efect al Reformei încep să se afirme, în prelungirea secolului
precedent, intelectualii români care acced la poziţii superioare
prin Reformă sau Contrareformă. Astfel Halici jr. ajunge
conducător al şcolii calvine din Orăştie, iar Gabriel Ivul şi
George Buitul, formaţi în mediul Contrareformei, se evidenţiază
în spiritul preceptelor tridentine.
Peisajul cultural din principate se resimte de pe urma marilor
curente culturale care au străbătut Europa. Caracterul
multiconfesional al celor trei principate a colaborat la asimilarea
ideilor culturii postbizantine, a Reformei şi Contrareformei, a
umanismului târziu sau barocului. Transilvania a fost un creuzet
în care s-a cristalizat un multiculturalism prin contacte
nemijlocite cu mediile universitare europene, potrivit propriilor
tradiţii. De-a lungul secolului al XVII-lea intelectualul de
formaţie sud-est europeană, ce profesa raţionalismul ortodox, se
învecina cu cel maghiar sau sas format în spiritul Reformei sau
Contrareformei. Dinamica politică a secolului a contribuit la
schimbul de idei, limitând astfel clivajul dintre intelectuali de
factură formativă diferită. Paralel are loc şi o desacralizare a
culturii în măsura în care intelectualul laic îşi manifestă prezenţa.
Domeniile de creaţie culturală accentuează „nobleţea" conferită
de cultură şi de prestaţia socială în serviciul cetăţii.
Progresul instituţionalizării culturii încorporează tipografiile
aflate sub patronaj princiar în Transilvania, domnesc în Moldova
şi Ţara Românească, subordonate bisericii şi servind ţeluri
confesionale mărturisite. Arta tipografică se resimte de pe urma
contactelor cu centrul tipografic ortodox de la Kiev sau cu cele
din Ţările de Jos. în Olanda îşi însuşesc meşteşugul
277
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

278
 Nicolae Mistotfalusi, Mihail Ştefan, tipografi reprezentativi pentru
ţările române, dar şi pentru alte spaţii răsăritene, ca Georgia, unde
cel din urmă dintre ei organizează o tiparniţă cu litere gruzine.
înmulţirea tipografiilor şi locul pe care încep să-1 ocupe cărţile de
conţinut laic, juridic, filozofic etc, intensifică spre sfârşitul
secolului dialogul carte-societate.
Multiplicarea contactelor culturale şi progresele tipografiei
determină, pe fundalul mutaţiilor petrecute în societatea timpului,
un spor de interes pentru alcătuirea bibliotecilor particulare.
Intelectualii laici ca Stolnicul Constantin Cantacuzino, Valentin
Frank von Frankenstein, Samuel Koleseri sau Mihail Halici,
precum şi o serie de boieri şi nobili, îşi alcătuiesc colecţii
prestigioase de cărţi şi manuscrise prin diversitatea lor şi îndeosebi
prin rarităţile pe care le posedă.
în legătură cu materializarea noilor fenomene, în a doua
jumătate a secolului, îşi face apariţia un nou tip de cărturar, atât
laic cât şi ecleziastic, a cărui muncă intelectuală slujeşte aspiraţiile
societăţii. Antropocentrică în preocupările ei majore şi străbătută
de evidente tendinţe raţionale, opera culturală se deschide noilor
idei care exaltă „nobleţea" conferită de activitatea intelectuală.
Elogiul pe care îl face Miron Costin Italiei, civilizaţiei ei citadine,
mărturiseşte dialogul ţărilor române cu modelul european. în
Transilvania, unde contactele se îndrumă spre valorile filozofiei
carteziene, Apâczai Cserei în Enciclopedia maghiară împrumută
activităţii intelectuale accente de critică socială îndreptată
împotriva feudalităţii.
Apelând la cele mai diverse modalităţi de expresie, umanismul
ţărilor române ilustrează de acum o tematică distinctă, filozofică,
istoriografică şi juridică care echilibrează din punct de vedere
cantitativ literatura religioasă, îndeosebi istoriografia rămâne şi în
a doua jumătate a secolului un gen amplu cultivat, fiind încă,
cantitativ şi calitativ, principalul domeniu al activităţii
intelectuale. Diversitatea genurilor la care aderă autorii (cronici,
istorii, jurnale, memorii sau istorii în versuri) şi în mod special cul-
tivarea acelora specifice istoriografiei umaniste, descrierile istorico-
geo-grafico-etnografice atestă o evoluţie spre istoriografia
modernă. Autorii secolului al XVII-lea, Grigore Ureche în
Letopiseţul Ţării Moldovei, Miron Costin în De neamul
moldovenilor şi Stolnicul Constantin Cantacuzino în Istoria Ţării
Româneşti, dezvoltând ideile perioadei precedente, aşează istoria
românilor pe fundalul originii sale latine. Scrierile istorice, ataşate
modelelor umaniste şi racordate la viziunea lor istoriografică,
reconstituie trecutul istoric cu sentimentul istoricului militant.
îmbrăţişând într-o sferă largă de preocupări spaţiul general
românesc, scrierile istorice din Transilvania oglindesc prin opera
lui Bethlen Iânos, Rerum Transylvanicarum libri quator (1629-1662)
şi Historia rerum Transyl-vanicarum fenomenele politice care au
străbătut istoria veacului. Altele, urmând demersul istoriografiei
barocului ca, de pildă, opera lui Laurenţiu

Monarhia feudală
Toppelt, Origines et occasus Transylvanorum (Lyon, 1667) cercetează originea popoarelor din
Transilvania, manifestând un interes remarcabil pentru originea românilor; preocuparea sa e
continuată de alţi reprezentanţi ai barocului săsesc, ca Johann Troster în Das Alte und Neue
Teutsche Dacia, care subliniază originea romană a românilor.
 Evoluţia istoriografiei secolului al XVII-lea încorporează, la nivelul unei remarcabile expresii
literare şi genul memorialistic, cultivat de Miron Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron
Vodă încoace şi de Kemeny Jânos în Autobiografia pe care o scrie. Mai cu seamă însă istoriografia
românească exprimă argumentat şi la nivelul unei continuităţi remarcabile, de la Grigore Ureche şi
Miron Costin la Stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, prin genuri proprii
umanismului cu un corespunzător spirit critic, ideile originii comune latine a românilor, unităţii lor
în spaţiul Daciei de odinioară, susţinute de o activă conştiinţă de sine. Opera isto-riografică, într-
un moment de răscruce sub aspect politic, încorporează şi o meditaţie politică dedicată rolului
românilor ca apărători ai civilizaţiei europene, dovadă că în această epocă, care a deschis noi
perspective re-inserării spaţiului sud-estic în noua geografie politică, noţiunea de Europa îşi face
loc în scrisul cărturarilor români.
Dacă istoriografia a înscris prin contribuţiile ei o pagină semnificativă, integratoare în cultura
umanistă, fără îndoială că filozofia prin receptarea neoaristotelismului şi ideilor carteziene, în
formule ce estompează înţelesul lor originar, fixează totuşi o nouă dimensiune culturii umaniste.
Dimitrie Cantemir, autor al unei vaste opere, deschisă filozofiei lui Van Helmont, pregăteşte la
rându-i afirmarea raţionalismului veacului următor. Divanul principelui moldovean mărturiseşte,
prin dialogul Orient-Occident şi anti-confesionalismul profesat, paşii însemnaţi pe care cultura
românească i-a făcut în epoca „crizei conştiinţei europene". în acest sens înserarea în Divan a unei
cărţi unitariene redactată de unitarianul Wissowatius şi în Biblia de la Bucureşti (1688) a unei cărţi
necanonice, de inspiraţie protestantă, Tratatul despre raţiunea dominantă, semnifică o poziţie
anticonfesională, un anume indiferentism faţă de credinţă.
Secolul al XVII-lea este reprezentativ şi pentru codificările juridice care numără lucrări
fundamentale ca pravila tipărită la Iaşi în 1646, intitulată Carte românească de învăţătură ce
mărturiseşte, împreună cu altele, interesul statului pentru păstrarea ordinii şi pentru apărarea
stăpânirii feudale. Alături de aceasta, Pravila de la Govora (1640) şi îndreptarea legii (1652) atestă
influenţe în care se reflectă orizontul juridic european. în Transilvania secolul al XVII-lea aduce
redactarea celor două mari colecţii Approbatae constitutiones regni Transilvaniae (1653) şi
Compilatae constitu-tiones (1669) ce conţin legislaţia dietală de la constituirea principatului.
Opera juridică a secolului indică un proces de modernizare a statului, dar,
279
280
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
în acelaşi timp, o concordanţă cu cerinţele societăţii ţărilor române care prin norme juridice tind
să impună controlul puterii centrale asupra autorităţii feudalilor. Literatura juridică din Ţara
Românească, în virtutea dreptului de patronaj al Mitropoliei de la Târgovişte asupra bisericii
ardelene române, tipăreşte pentru Transilvania o ediţie a Pravilei de la Govora. Colecţiile de legi
au un puternic caracter de clasă, întărind ordinea feudală existentă, iar pentru românii din
Transilvania, Aprobatele şi Compilatele statornicesc inegalitatea, statutul de nerecepţi sub aspect
religios. Dintre legiuirile specific locale, Constituţiile Ţării Făgăraşului, ce conţin norme de drept
consuetudinar românesc, şi legile săteşti ale comunităţilor secuieşti, au perpetuat până în epoca
modernă orânduirile juridice ale autonomiilor româneşti şi secuieşti.
Influenţa umanistă a inspirat şi traduceri efectuate în spirit critic, filologic, care prezidează
travaliul celor care transpun în limbile naţionale valorile culturii europene. Traducerea Bibliei
(1688), alături de opere de controversă teologică sau de edificare morală, de la sfârşitul
secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, şi Didahiile lui Antim Ivi-reanul în Ţara
Românească reflectă un spirit novator, îndrăzneli de gândire care anticipează iluminismul,
mărturisind o nouă sensibilitate proprie epocii crizei conştiinţei europene. în ambianţa afirmării
limbii române în cultură, Dosoftei, influenţat de sensibilitatea barocului polonez, dă o nouă şi
originală expresie versificaţiei româneşti.
în secolul al XVII-lea opere de creaţie teologică originală, concordantă marilor curente
europene, aduc în ţările române un suflu înnoitor prin spiritul de controversă ce le animă şi,
totodată, în mediul românesc replica anticalvină la literatura prozelită publicată în Transilvania.
Răspuns Ia Ca-tebismul calvinesc (1645) indică, alături de Cazania lui Varlaam (1643) afirmarea
în societatea românească a unui sentiment de solidaritate sub semnul conştiinţei de sine etnică.
Secolul al XVII-lea, ca secol al supremaţiei calvine în Transilvania, cunoaşte o amplă operă de
traduceri în limba română a cărţii religioase şi apariţia unor lucrări influenţate de doctrina
calvină. în aceste cărţi se regăsesc tezele calvine, predestinarea, repudierea cultului icoanelor,
alături de altele cu un conţinut ortodox ce atestă prezenţa spiritului de controversă care va
pregăti iluminismul.
în secolul redactării Mărturisirii ortodoxe, Nicolae Milescu alcătuieşte un Encbiridion, o
expunere a doctrinei ortodoxe care va fi inserat într-o colecţie jansenistă, dirijată de Nicole.
Editarea unui catechism de George Buitul, care are la bază Catechismul roman (1566) anunţă
spiritul de controversă care nu va întârzia să clatine mentalitatea tradiţională. Astfel prin cultură
şi difuzarea ei în societatea laică îşi face loc în ambianţa literară o sensibilitate în care ideea de
schimbare se opune imobilismului şi autorităţii. Prin scrierile secolului al XVII-lea etniconul
român-românesc cu-
 Monarhia feudală
noaste o semnificativă răspândire ce atestă afirmarea ideii unităţii etnice a românilor.
La mijlocul secolului Noul Testament de la Bălgrad, tipărit la 1648, exprimă prin
Predoslovia lui Simion Ştefan unitatea lingvistică a românilor. Datorită circulaţiei
cărţilor româneşti din Moldova şi Ţara Românească în Transilvania şi operei de
copiere sistematică, limba literară română se impune, contribuind substanţial la
afirmarea conştiinţei de origine la elita comunităţilor rurale.
Acelaşi spirit creator străbate şi în manifestările artistice, în arhitectură îndeosebi,
unde se disting pe fondul tradiţiei locale forme ale Renaşterii târzii, elemente
decorative orientale (Trei Ierarhi) şi puternice influenţe ale artei populare. Secolul al
XVII-lea cunoaşte o remarcabilă diversificare a necesităţilor artistice, o evidentă
îmbogăţire a programului şi apariţia unor aspecte noi. Se remarcă întrepătrunderi
reciproce între cele trei ţări române, fapt ce exprimă intensificarea legăturilor politice
şi culturale, constituirea sistemului de alianţe şi funcţionarea lui. în aceeaşi vreme sunt
prezente şi o seamă de înrâuriri din afara spaţiului românesc, din Rusia, Polonia,
Orientul apropiat, dar şi din Europa Centrală.
Diversificarea formelor artistice în secolul al XVII-lea mărturiseşte noul stadiu de
evoluţie a ţărilor române în care pot fi distinse efectele dialogului tradiţie-inovaţie.
Evidente în castelele domneşti sau princiare, în castelele boierimii şi nobilimii, efectele
influenţelor Renaşterii târzii, barocului şi Orientului atestă profilul social şi intelectual
al clasei conducătoare, mobilitatea ei.
Gabriel Bethlen ilustrează epoca şi sub raport artistic prin mecenatul pe care îl
exercită. Construcţiile civile din capitala Transilvaniei, palatele se fac remarcate prin
înrâuririle renascentiste şi ale barocului care au dat strălucire unei domnii ce se
integrase în formele artistice europene. Un monument arhitectural al epocii lui Bethlen
este Magna Curia de la Deva, precum şi castelul de la Sânmiclăuş-Alba construit
după planurile lui Nicolae Bethlen, una din cele mai strălucite construcţii ale
Renaşterii ardelene. Prezentând un amestec de modele franceze şi italiene, mai ales
veneţiene, aceste monumente mărturisesc comunicarea Transilvaniei cu viaţa artistică
europeană. în acest secol s-au dezvoltat şcoli de sculptură şi orfevrărie care s-au distins
prin ornamentaţia lor. Pentru arta giuvaergiilor reprezentative rămân Sibiul şi Braşovul.
în a doua jumătate a secolului, la biserica mănăstirii Golia din Iaşi, apar evidente
elemente de trecere spre baroc prin decorarea faţadelor cu pilaştri neocorintici. La
sfârşitul secolului se afirmă, prin ctitoriile numeroase ale Cantacuzinilor şi ale lui
Constantin Brâncoveanu (mănăstirile Cotroceni, Hurez, palatul Mogoşoaia, cel al
Cantacuzinilor de la Măgu-reni), stilul brâncovenesc în care se împletesc formele
renascentiste cu cele orientale. Strălucirea artistică brâncovenească a exercitat
influenţe fertile la bisericile şi mănăstirile româneşti din Transilvania.
281

Oecolul luminilor în ţările române

282
 Evenimentele militare şi politice petrecute în Europa la
sfârşitul secolului al XVII-lea antrenează fenomenul
redimensionării continentului. Transformarea Imperiului
Habsburgic într-un stat dunărean, afirmarea Imperiului Rus şi
rivalitatea austro-polonă, în spaţiul ţărilor române, pe fondul
declinului otoman, conferea trecerii de la Europa clasică la Europa
luminilor semnificaţii particulare. Redimensionarea continentului
a semnificat prin integrarea spaţiului central-european în
monarhia habsburgică trecerea de la mica la marea Europă
(Pierre Chaunu). Noilor ritmuri politice şi culturale direcţionate
vest-est, le-au corespuns evidente tendinţe integratoare din
zonele Europei central-orientale. Frontiera viitoarei Europe a
luminilor a întâlnit în expansiunea sa realităţi politice consacrate
de pacea de la Karlowitz (1699), o Transilvanie încorporată
imperiului şi un nou regim politic, cel fanariot, în Moldova şi
Ţara Românească.
Aceste metamorfoze politico-teritoriale au influenţat în
decisivă măsură evoluţia ţărilor române care vor înregistra
dinamica continentală de-a lungul unui secol. Aflat într-un proces
de restructurare prin politica reformistă, imperiul a înrâurit
civilizaţia principatului Transilvaniei, Olteniei şi Bucovinei. La
rândul său, regimul fanariot instalat în 1711 în Moldova şi 1716
în Ţara Românească, nu în afara experimentului reformist
austriac, s-a orientat având acordul Porţii spre politica de
reforme. Astfel ţările române s-au integrat reformismului
european potrivit propriului specific intern şi practicii
habsburgice şi fanariote. Noile regimuri înfăţişează efectele
absolutismului luminat care a iniţiat un proces de renovaţie şi
raţionalizare a instituţiilor statului, reforme sociale care au
culminat cu desfiinţarea dependenţei personale, ceea ce a
însemnat un pas spre elaborarea epocii moderne.
Integrarea principatului Transilvaniei în imperiu a fost însoţită
de acţiunea Contrareformei şi a Curţii vieneze care modifică,
prin restaurarea catolicismului şi unirea ecleziastică a rutenilor şi
a românilor, peisajul confesional şi cultural. Unirea în spiritul
Reformei catolice a contribuit la in-

Secolul luminilor în ţările române

stituţionalizarea confesiunii greco-catolice şi la formarea unei
elite datorate iniţiativelor episcopului Inochentie Micu,

continuate de episcopii Petru Pavel Aaron şi Grigorie Maior.

Unirea a creat un cadru în contact cu ideile absolutismului
terezian şi iosefin favorabil receptării Aufklârungului ce vor
contura începând cu deceniul opt un iluminism erudit, iar din
ultimul deceniu o mişcare culturală orientată spre
emanciparea politică a naţiunii.
în această ambianţă deschisă dialogului cu Occidentul, în
Transilvania, ideile Aufklârungului se impun în mediul
cultural maghiar şi săsesc potrivit coloraturii confesionale şi
propriilor priorităţi. Asimilarea raţionalismului wolffian în
principat contribuie substanţial la cristalizarea unui peisaj
multicultural, în care iluminismul ca numitor comun
colaborează la definirea spiritului identitar, ce se manifestă
potrivit specificului etnic, confesional şi cultural în orientări
 politice distincte. Caracteristic secolului luminilor în
Transilvania a fost afirmarea românilor prin răscoala lui Horea
şi printr-un program ce prezidează o mişcare naţională elitară.
Secolul al XVIII-lea în Ţara Românească şi în Moldova,
în prelungirea umanismului românesc şi preiluminismului
dezvoltă, în instituţiile de cultură, o viaţă intelectuală laică
propulsată de reformismul fanariot. Adiacent, mişcarea
religioasă paisiană promovează asemenea intelectualilor ar-
deleni valorile patristice subsumate reformării vieţii
religioase. Elita boierească orientată în conjunctura creată de
confruntările dintre marile puteri competitoare argumentează
dreptul la recâştigarea independenţei. Deopotrivă însă
ideologia politică este penetrată de ideile revoluţiei demo-
cratice ce conferă iluminismului de inspiraţie franceză accente
proprii unui profil european.
Secolul luminilor în ţările române a deschis o nouă epocă
sub raport politic care evidenţiază în cadrul chestiunii
orientale o problemă românească, iar cultural — o integrare în
sistemul de vase comunicante al culturii europene. Secolul
luminilor este şi unul al afirmării conştiinţei naţionale la nivel
elitar vehiculată treptat de cultura iluministă în societate.

JNoile regimuri politice: habsburgic şi fanariot. Structura instituţională. Opera de

organizare a regimului habsburgic s-a exercitat paralel cu acţiunile militare şi politice încă
înainte de pacea de la Karlowitz. în 4 decembrie 1691 a fost acordată Transilvaniei Diploma
leopoldină care a reglementat pentru o sută cincizeci de ani viaţa constituţională a ţării.
Rezultat al examinării realităţilor principatului, diploma exprimă intenţia unei integrări
depline în monarhie cu observarea situaţiei internaţionale care obliga la păstrarea unei
aparenţe de autonomie. Menţionând separarea de Ungaria, diploma a constituit baza
juridică a administraţiei austriece care subordonează instituţiile transilvănene cu
evidente tendinţe absolutiste
283

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

284
 centralizatoare. Diploma garantează, într-un moment de incertitudine, ideea
continuităţii principatului în persoana lui Apafi II, recunoscând „na-ţiunile" politice şi
religiile recepte, privilegiile stărilor, constituţia, legile principatului, Approbatae et
Compilatae, Tripartitul lui Werboczi, cu excepţia dreptului la rezistenţă. In esenţă se
garanta supremaţia celor trei „naţiuni" politice, a Stărilor privilegiate care aveau
dreptul, dimpreună cu religiile recepte, să designeze pe cei care vor ocupa funcţiile în
stat. Monarhul numeşte un german general comandant, ca reprezentant al său care
trata cu autorităţile interne. Astfel puterea militară a principatului era subordonată
direct Consiliului aulic de război (Hofkriegsrat). Diplomei leopoldine i s-au asociat
rezoluţia lui Alvinczi (1693) şi o diplomă referitoare la religie (1693) care deopotrivă
au sporit drepturile împăratului, devenit de fapt suveranul incontestabil. Guberniul,
instituţia administrativă, organizată în 1693 a creat o reprezentanţă la Viena care se
constituia în Cancelaria aulică a Transilvaniei (1694). Aceasta va fi instituţia supremă
condusă de un cancelar aulic şi şase consilieri îndeplinind atribuţiile unui adevărat
guvern.
Alături de Guberniu funcţionează Tezaurariatul, adaptat şi el noilor cerinţe
centralizatoare, ajungând o instituţie subordonată Camerei cheza-rO'Crăieşti şi în
afara influenţei stărilor. Tezaurariatul aplică, prin funcţionarii săi, politica economică a
imperiului în spiritul ştiinţei camerale prin dicasteriile sale ce îşi exercitau autoritatea
în probleme economice. Sub raport juridic funcţiona Tabla Regia in Magno
Transilvaniae Principatu judiciaria cu sediul la Târgu Mureş. Justiţia se exercita în
două instanţe. In primă instanţă funcţiona Tabula continuă a comitatelor, districtelor şi
scaunelor secuieşti, a doua instanţă era Forum Revizorium care examina cauzele pri-
mului for.
Instituţia militară cuprindea patru regimente de cavalerie şi două de infanterie ce
staţionau permanent în principat, fiind întreţinute de ţară.
Sub aspectul instituţiilor religioase funcţionau confesiunile recepte de la sfârşitul
secolului precedent, la care s-au asociat episcopatele greco-ca-tolice de la Blaj şi
Oradea şi un episcopat ortodox, din 1762, prin restaurarea ortodoxiei ca instituţie. în
secolul al XVIII-lea fiinţa şi confesiunea iudaică cu instituţii proprii.
Politica imperială în principatul Transilvaniei a adaptat vechile instituţii
obiectivelor sale centralizatoare, a organizat altele noi care, prin absolutismul
practicat, au fost transformate în instrumente ale stăpânirii. Tendinţa integratoare a
năzuit la estomparea autonomiilor locale şi la crearea unor instituţii care să contribuie
la omogenizarea imperiului. Aceeaşi funcţie a rezervat-o bisericii catolice care era
subordonată aceloraşi scopuri de realizare a unui echilibru favorabil confesional după
un secol de supremaţie calvină. Astfel, se deschide un nou capitol în istoria
Transilvaniei cu consecinţe asupra structurilor ecleziastice şi politice ce vor
determina o

Secolul luminilor în ţările române

modificare a echilibrului favorabil Reformei şi
stării nobiliare preponderent calvină.

Unirea rutenilor şi românilor cu Biserica Romei. Unirea bisericii ru-

tene şi româneşti a fost o acţiune a Contrareformei constituind o
pagină de istorie europeană care se integrează atât intereselor de
durată ale catolicismului, cât şi politicii Habsburgilor. Catolicismul
continuă ideea unirii bisericilor prefigurate de Conciliul de la
Florenţa, pe care o prelungeşte prin unirea parţială de la Brest şi prin
aceea de la mijlocul secolului al XVII-lea (1646) în zona ruteană din
Ungaria Superioară. Curtea imperială, pe măsură ce Reconquista
progresa, încerca prin Contrareformă să modifice configuraţia
confesională a Transilvaniei prin extinderea catolicismului. Unirea
bisericii ortodoxe româneşti era prevăzută în memoriul cunoscut
sub numele de Einrichtungswerk, redactat în 1686 de o comisie sub
preşedinţia lui Kollonich în care întărirea bisericii romane trebuia
înfăptuită prin unirea „schismaticilor". Memoriul episcopului de
Gyor venea în întâmpinarea politicii imperiale care vedea în
catolicism un principal suport al statului ce avea o componentă
religioasă eterogenă.
Numirea unui vicar apostolic în persoana lui Iosif de Camellis la
Munkacevo (1689) a însemnat crearea unui avanpost al
catolicismului în forma lui greco-catolică în Europa Centrală dinspre
care Unirea urma să se difuzeze în principatul Transilvaniei. Părţile
nord-vestice şi în special Maramureşul devin un spaţiu de
confruntare între catolicism şi ortodoxie, în condiţiile în care
principii calvini ai Transilvaniei susţin numirea unui episcop
ortodox în 1690, tocmai când Iosif de Cammellis a fost introdus la
Munkacevo.
Acţiunea de convertire a românilor din principat avea deci un
precedent în trecerea la unire a clerului rutean din Ungaria
Superioară (1646) şi a unui număr de preoţi români din zona Satu
Mare (începând cu anul 1689). înfăptuirea unirii în aria nordică a
avut un suport hotărâtor în diploma din august 1692 care promitea
avantaje de natură socială pentru cei ce se uneau.
încercând să realizeze unirea religioasă a românilor, monarhia de
fapt aplică parţial, în condiţiile principatului, planurile mai vaste ale
Contrareformei în sud-est. Modalităţile de realizare sugerate de
Propaganda Fide ţineau seama de poziţia constituţională şi socială a
ortodoxiei transilvănene, astfel că încercările se fac de pe platforma
Conciliului de la Florenţa şi după modelul unirii de la Brest, fără
alterarea ritului oriental. Potrivit instrucţiunilor Propagandei Fide,
imperiul acţionează un întreg arsenal de modalităţi, din care nu au
lipsit promisiunile de ordin social şi nici cele naţionale.
285
286
 De la genera statelor româneşti la naţiunea română
Tentativa de unire a românilor din principat aduce în prim plan ordinul iezuit care va acţiona
aparent independent. In realitate, expansiunea catolicismului în Ungaria superioară învederează
implicarea imperiului prin Diploma din 1692, cu influenţă desigur în Transilvania, nu însă
directă, atâta vreme cât provincia nu avea un statut internaţional clarificat.
Acţiunea unionistă în Transilvania întâlneşte o societate în care reticenţele faţă de noua
confesiune se împletesc cu acceptarea ei, cu veleităţile de integrare a elitei româneşti ecleziastice în
sistemul politic. Protopopii cu deosebire erau tentaţi de avantajele ce li se ofereau prin Diploma
din 1692, în condiţiile în care Diploma leopoldină (1691) ignora biserica ortodoxă şi dezideratele
ei, perpetuând sistemul constituţional întemeiat pe cele trei „naţiuni" şi patru religii recepte.
Clerul român era nemulţumit de presiunea calvină care a avut ca efect încercări de alterare a
doctrinei şi ritului, fără să aducă schimbări în statutul clerului român.
Pregătită de iezuiţi, prima tentativă de unire din vremea mitropolitului Teofil (1697) a avut
drept rezultat acceptarea celor patru puncte de la Florenţa şi formularea revendicărilor clerului
român. Acestea din urmă cuprind, indiferent de modalitatea în care faptele s-au petrecut în sinod,
condiţia acordării de privilegii, scutiri şi imunităţi ale clerului latin preoţilor, dregătorilor
bisericeşti, diaconilor şi cantorilor. Dar ceea ce este şi mai important este faptul că s-a solicitat
pentru laicii uniţi accesul la dregătorii, asemenea indivizilor din rândul „naţiunilor" politice şi
religiilor recepte, dreptul la instruire a fiilor preoţilor în şcolile latine. Sintetizând hotărârile
sinodului Declaraţia de unire, semnată de Teofil, reiterează cele patru puncte ale unirii de la
Florenţa formulând trei deziderate adresate împăratului, în care s-au esenţializat postulatele
româneşti: egalul tratament la nivelul religiilor recepte şi dotarea bisericilor cu case parohiale şi
subordonarea faţă de episcop şi nu de puterea politică. Aceste revendicări mărturiseau existenţa
unei conştiinţe a propriilor nevoi care de fapt contraveneau diplomei constituţionale. Ca atare,
chiar dacă sinodul a fost restrâns sau actele lui erau o creaţie parţială a iezuiţilor, revendicările
de natură laică exprimau, cu claritate, deziderate ale românilor pe care numai reprezentanţii lor
le puteau formula.
Unirea hotărâtă în timpul lui Teofil a intrat, din motive neclarificate, în desuetudine, astfel că
s-a ales un nou vlădică în persoana lui Atanasie Anghel, având aprobarea superintendentului
calvin. Sfinţit, potrivit tradiţiei, la Bucureşti, mitropolitul va avea rolul de prim plan în
perfectarea unirii cu Roma.
In urma unor succesive demersuri, prin rezoluţia imperială din 14 aprilie 1689, în faţa
ortodocşilor ce urmau să se unească stăteau privilegiile religiei catolice sau ale altora recepte. Pe
temeiul Enciclicei cardinalului Kollonich din 2 iunie, se ignora însă posibilitatea de unire
individuală cu

-*
«-.
-J>
Secolul luminilor în ţările rotndne
alte religii recepte, fiind îngăduită numai aceea cu biserica romană. Enci-clica emisă de
înaltul prelat, în calitate de primat al Ungariei şi arhiepiscop de Strigoniu, împuternicit de
Sfântul Scaun, condiţionează acordarea privilegiilor clerului român şi protecţia
instituţiilor laice şi ecleziastice, de acceptarea punctelor Conciliului de la Florenţa. Astfel,
Diploma imperială din 1692, Rezoluţia din 14 aprilie 1698 şi Enciclica din 2 iunie acelaşi
an constituie un triptic care explică convertirea clerului la unire. Prin acţiunea concertată
a Contrareformei şi a imperiului, românilor li se oferea prin unire perspectiva emancipării
în pofida opoziţiei stărilor şi a religiilor reformate. Stările vedeau în unire o lezare a
privilegiilor prin anularea obligaţiilor servile ale preoţimii, ceea ce însemna o importantă
pierdere materială pentru nobilime şi un potenţial pericol pentru sistemul constituţional.
Pentru aceste raţiuni stările, indiferent de apartenenţă religioasă, se opun cu înverşunare
unirii care încălca, în opinia lor, prevederile Diplomei \eo~ poldine, ce garanta sistemul
constituţional al principatului.
în această atmosferă, Atanasie Anghel convoacă sinodul care se întruneşte în 7
octombrie 1698, precedând întrunirea dietei. Prin participarea episcopului, protopopilor,
se declară unirea prin semnăturile a 38 protopopi ce reprezentau numai o parte din
protopopiate. Chiar dacă procedurile au fost viciate de intervenţii şi presiuni, unirea se
constituie ca realitate instituţională, dovadă că aceasta devine o referinţă în politica
Guberniului şi stărilor transilvănene.
Avându-şi punctul de plecare în diplomele imperiale şi în Enciclica lui Kollonich
hotărârile sinodului proclamă unirea cu biserica Romei, cu condiţia acordării privilegiilor
preoţimii catolice, promise de Curtea imperială, şi cu respectarea ritului răsăritean. „însă
întru acest chip ne unim şi ne mărturisim a fi mădularele sântei catoliceşti biserici a
Romei, cum pre noi şi rămăşiţele noastre din obiceiul besericii noastre a Răsăritului să nu
ne clatine, ci toate ceremoniile, sărbătorile, posturile cum până acum aşa şi de acum nainte
să fim slobozi a le ţinea după călindarul vechi şi pre cinstitul vlădicul nostru Atanasie
nime păn'n moartea Sânţiei sale să n'aibă putere de a-l clăti din scaunul sânţiei sale".
Condiţiile declaraţiei de unire ale protopopilor şi reiterarea acestora de către episcop au
aşezat temeiurile bisericii greco-catolice unite cu Roma. „Şi aşa ne unim aceşti ce scritn
mai sus cum toată legea noastră, slujba bisericii, leturghia să stea pre loc, iară de n-ar sta
pre loc acele, nici aceste peceţi să n'aibă nici o tărie asupra noastră şi vlădica nostru
Atanasie să fie în scaun şi nime să nu-1 harbă-tăluiască".
Unirea s-a hotărât într-un sinod cu participarea protopopilor, dar şi a unui număr de
preoţi, dimpreună cu 2-3 fruntaşi din parohii. Ea nu a fost însă agreată de stări care se
împotrivesc scutirii preoţilor români şi în general acordării privilegiilor clerului latin.
Opoziţia a fost categorică din
287
288
De la geneza statelor romaneşti la naţiunea română
partea calvinilor care erau dominanţi în starea nobiliară. în aceste
împrejurări Curtea, ezitantă din cauza respectivei opoziţii, în
momentul în care semnează pacea de la Karlowitz, în aceeaşi zi, în
16 februarie 1699, emite o diplomă în care recunoscând unirea le
garantează celor uniţi privilegiile şi protecţia oficială. Diploma
leopoldină se referă direct la preoţii români uniţi cu biserica Romei
pe care-i scuteşte de obligaţiile servile, robote, garan-tându-le
parohiile şi bunurile acestora.
Conferirea diplomei a fost întâmpinată de rezistenţa stărilor
prin intervenţii la curte sau a statusului catolic. S-au organizat
anchete în comitate, efectuate de o comisie în faţa căreia
credincioşii trebuiau să se pronunţe deschis, individual. Deşi
răspunsurile erau evazive, oscilante sau imprecise, preoţimea a
urmat hotărârea vlădicului, astfel că episcopului Atanasie şi
bisericii sale i se deschideau calea unor tratative şi formularea unor
revendicări adresate Curţii imperiale.
în aceste circumstanţe se convoacă sinodul din septembrie
1700 cu participarea protopopilor, juraţilor, preoţilor din fiecare
sat şi trei fruntaşi ţărani. Sinodul a redactat un manifest prin care
se face cunoscută declaraţia de unire cu biserica romană potrivit
decretului imperial şi enciclicelor arhiepiscopului catolic, cu
condiţia acordării privilegiilor promise. Sinodul s-a constituit ca o
reprezentanţă a bisericii româneşti unite, ce încorpora o mare parte
din Ardeal. Hotărârile exprimă însă şi măsuri referitoare la
disciplina ecleziastică în spiritul Reformei catolice care va înrâuri
viitoarea evoluţie a bisericii unite în plan cultural şi educativ.
Tratativele de la Viena purtate de Atanasie în 1701, cu
aprobarea unui sinod restrâns, ocupă un loc important în istoria
unirii, dar şi în aceea a românilor ardeleni. Protocolul recunoaşterii
bisericii unite şi obţinerea egalităţii juridice cu clerul de rit latin,
protecţia oficialităţilor provinciale, întemeierea de şcoli, scutirea
clerului de obligaţii servile mărturisesc existenţa continuităţii,
similitudini semnificative cu hotărârile primului sinod de unire. De
pe o atare platformă revendicativă se acordă românilor o nouă di-
plomă, a doua diplomă leopoldină a unirii (1701), ce
conceptualizează principalele deziderate ale clerului român:
acordarea privilegiilor, scutirilor şi prerogativelor de care
beneficiau, pe baza legilor, episcopii, clerul şi bisericile catolice de
rit latin. Scutirea preoţilor de sarcinile publice, de dări, de vămi,
de dijme asemenea nobililor ţării şi garantarea integrării mirenilor
uniţi în statusul catolic însemna considerarea lor între stări, ca
fii ai patriei.
Diploma cuprinde însă şi prevederea care vizează introducerea
unui teolog latin, un iezuit, ca auditor causarum generalium care
urma să supervizeze actele episcopului şi să asigure puritatea
doctrinei. în spiritul Contrareformei şi a Reformei catolice se
prevedeau măsuri împotriva influenţei calvine, eliminarea
catehismelor calvine, cenzurarea tipăriturilor, înfiinţa-
 Secolul luminilor în ţările române
rea de şcoli la Alba Iulia, Haţeg şi Făgăraş. Diploma impune o
mărturisire de credinţă protopopilor şi preoţilor, potrivit formulei
tridentine, eliminarea din liturghie a pomenirii patriarhului de la
Constantinopol şi introducerea numelui papei în loc. Episcopul urma
să reproducă catehismul catolic tipărit la Tirnavia, fiind obligat să
supună cărţile reviziei teologului, în ce priveşte condiţia preoţilor,
aceştia urmau să fie examinaţi pentru a-şi dovedi pregătirea.
însemnătatea celei de a doua diplome leopoldine a unirii este că ea
a sintetizat principalele revendicări formulate în sinoade şi pe
parcursul tratativelor. Ea a reluat în esenţă principiile tridentine ale
Reformei catolice. Diploma reuneşte astfel deziderate româneşti,
spiritul Contrareformei, interesele imperiului şi principiile Reformei
catolice. Deşi nerecunoscută, diploma reprezintă un succes al clerului
superior greco-catolic care reuşeşte prin tratative să facă cunoscut un
program al emancipării românilor în cadru ecleziastic. De fapt,
prevederile diplomei au exprimat dezideratele formulate de Atanasie
care, la rândul lor, au reflectat poziţia clerului ardelean.
Acţiunea revendicativă a lui Atanasie a avut ca rezultat şi
consacrarea sa ca episcop, în care calitate a fost obligat să supună
protopopii şi preoţii la prestarea mărturisirii de credinţă în termenii
formulei tridentine. El a fost numit de Curtea imperială în 15 iulie ca
episcop al naţiunii române primind şi titlul de consilier imperial. La
25 iunie a avut loc instalarea episcopului la Alba Iulia în prezenţa
autorităţilor, a clerului şi a mirenilor. Unirea a întâmpinat însă
opoziţia stărilor şi a unor comunităţi româneşti din zonele sudice ale
Transilvaniei în Făgăraş, Braşov.
înfăptuirea unirii în principat, în prelungirea acţiunilor din nord-
ves-tul Transilvaniei a avut urmări în durata istoriei românilor din
Ardeal şi, în , general, în spaţiul românesc. Prin unire românii au intrat
într-o altă comunitate spirituală, occidentală, fără ca să părăsească
tradiţia ortodoxă, exprimată în păstrarea ritului grec. într-un imperiu
aflat în plină restructurare, românii transilvăneni vin cu motivaţii
proprii în întâmpinarea politicii Vienei, interesată în revigorarea
culturală şi organizarea imperiului. Unirea s-a înfăptuit într-un cadru
stimulativ pentru conceptualizarea dezideratelor proprii, într-un
moment când se realizează o convergenţă între ţelurile Contrareformei
şi ale imperiului, pe de o parte, şi tendinţele de emancipare ale
românilor, pe de alta. De fapt, unificarea ecleziastică a venit şi în pre-
lungirea programului de emancipare a clerului ortodox, conceput în
vremea lui Mihai Viteazul şi perpetuat prin privilegiile acordate de
principi Mitropoliei Ardealului în secolul XVII.
Deci unirea a fost şi rezultatul unor factori interni, a elitei
ecleziastice, care voia să se emancipeze de sub apăsarea „naţiunilor"
politice şi a calvi-nismului ce tindea la asimilarea elementului
românesc. Ea a creat un cadru pentru afirmarea politică şi culturală,
contribuind la procesul de occiden-
289

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

talizare în spaţiul românesc. Prin unire s-a manifestat, în contextul
central european şi catolic, conştiinţa de sine a românilor, în
prelungirea unei evoluţii care coboară în timp în evul mediu. Acum
se cristalizează un tip de solidaritate care prevesteşte conştiinţa
modernă de naţiune. Efectele au fost însă şi politice şi culturale
colaborând la afirmarea naţiunii în secolul al XVIII-lea. Unirea şi
făuritorii ei au oferit embrionar programul emancipării politice,
cuprins în actele Unirii şi oglindit de Diploma a doua. Aceste
 deziderate au contravenit Diplomei constituţionale (1691), ceea ce a
dus la neaplicarea ei în punctele esenţiale care prejudiciau interesele
naţiunilor politice.

et
290
txăscoala lui Francisc Răkoczi al Il-lea. Regimul austriac, la scurtă vreme după instaurarea lui, a fost
confruntat de răscoala lui Francisc Râ-koczi al Il-lea (1703-1713), care, continuând lupta antihabsburgică,
asociază, prin cuprinderea iobăgimii, un caracter social acţiunilor de eliberare. Râkoczi era un magnat ce
deţinea un imens domeniu, aparţinând unei familii cu tradiţie antihabsburgică, un spirit luminat, îmbibat de
cultură franceză, profesând în materie religioasă o atitudine de toleranţă.
Răscoala a fost determinată de nemulţumirea stărilor din Ungaria Superioară faţă de politica absolutistă a
Habsburgilor care lăsa să se întrevadă tendinţa de micşorare a privilegiilor nobilimii, iar prin acţiunea de
catolicizare leza interesele calvine. Francisc Râkoczi al Il-lea reprezenta „partida naţională" a Ungariei şi
nobilimii ardelene orientate şi în perioada anterioară împotriva Habsburgilor. Profitând de cadrul favorabil
creat de războiul de succesiune la tronul Spaniei, beneficiind de ajutorul Franţei şi al Poloniei, Râkoczi se
angajează în marea confruntare începând cu anul 1703. Răscoala odată declanşată, Transilvania ajunge de fapt
centrul luptei antihabsburgice, datorită nemulţumirilor stărilor, în marea lor majoritate protestante,
reticenţelor provocate de Unirea bisericească şi a unor cauze de ordin social. Deşi extinderea răscoalei era
evidentă şi cu toate că stăpânirea habsburgică a fost denunţată în 1707, cu toate că Râkoczi a fost recunoscut
de facto principe de către Franţa, declinul devine tot mai evident. Caracterul tot mai clar antifeudal al
manifestărilor îndepărtează nobilimea de insurecţie, astfel că ea revine la ideea colaborării cu Habsburgii.
Pacea de la Satu Mare din 1711 semnifică sfârşitul răscoalei şi acceptarea noii stăpâniri.
Răscoala a avut un caracter „naţional" exprimând opţiunile nobilimii, în mare parte protestantă, împotriva
unei stăpâniri ce acţiona în sensul Contrareformei. Acest caracter a fost dublat de cel social imprimat de par-
ticiparea ţărănimii care s-a asociat luptei din raţiuni proprii. Caracterul antihabsburgic, politic prin
excelenţă, rezultă însă şi din atitudinile lui

Secolul luminilor in ţările române

Rakoczi care, deşi catolic, din aceleaşi considerente antihabsburgice
sprijină ortodoxia. Contrapunându-i lui Atanasie un episcop ortodox,
pe Ioan Ţirca, el manifestă o toleranţă care avea însă raţiuni politice,
alinierea la atitudinea stărilor ostile emancipării prin catolicism a
românilor.
Opera de consolidare a regimului evoluează însă paralel cu
expansiunea austriacă. Războiul austro-turc din 1716-1718, pe urmele
victoriilor lui Eugeniu de Savoia, se încheie prin pacea de la
Passarowitz (1718). Imperiul anexează cele două provincii româneşti,
Oltenia şi Banatul, care lărgesc substanţial stăpânirea austriacă,
asigurându-i stabilitatea în interiorul arcului carpatic. Chiar dacă
Oltenia revine la Ţara Românească după pacea de la Belgrad (1739),
principatul Transilvaniei şi Banatul rămân integrate în imperiu,
deschizându-se experimentului reformismului absolutist.

iXegimul austriac şi politica absolutistă. Liniştită pentru moment în

interior şi în avantaj sub aspectul echilibrului politic extern, Curtea
vie-neză trece decis la organizarea regimului. Aflat el însuşi în curs de
nouă structurare în condiţiile afirmării sale politice ca putere
dunăreană, imperiul extinde cursul reformelor la noile teritorii
încorporate. Politica economică şi socială de organizare a statului prin
apelul la ştiinţele camerale şi mercantilism se continuă în timpul lui
Iosif I (1705-1711) şi Carol al Vl-lea (1711-1740). încercările de
reformă sunt stimulate de noua problematică, de stările provinciale atât
de diferite sub raport etnic şi religios, social şi instituţional. Era
necesară, în noile condiţii de linişte, o concentrare în interior, spre
particularismele locale, adânc înrădăcinate şi în general ostile
tentativelor de centralizare.
Atentă la problemele politice interne Curtea imperială caută în
împrejurările în care era obligată să respecte, chiar formal, autonomia, să
păstreze un echilibru, să nu întărească o provincie în detrimentul alteia,
să nu-i sporească puterea în raport cu instituţia centrală. Imperiul a
desfăşurat un larg sistem de măsuri menite să întărească absolutismul,
prin atragerea aristocraţiei la guvernarea provinciei sau încredinţându-i
funcţii în aparatul central. Uzând de principiul divide et impera, Curtea
stimulează animozităţile religioase şi naţionale în afirmare, pentru a
le arbitra apoi în avantajul ei.
Reformismul habsburgic cunoaşte în evoluţia lui un proces de
durată cu intervenţii variabile de la o epocă la alta. In primii ani după
instaurarea regimului, politica lui Leopold I s-a orientat în Transilvania
spre adaptarea şi restructurarea instituţiilor existente şi înfiinţarea
altora noi.
Prima fază a reformismului habsburgic este iniţiată încă din vremea
lui Leopold I care dezvoltă ştiinţele camerale şi promovează
mercantilismul pe temeiul principiilor enunţate de J. J. Becher,
Wilhelm von Schroder şi
291

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

292
Philipp Wilhelm von Hornick în Osterreich uber alles (1686). Sub Iosif I se continuă
demersurile precedente, cristalizându-se tentative reformiste considerate preiosefine, în
special în raportul cu Sfântul Scaun. Politica reformistă în Transilvania înregistrează un
evident interes pentru organizarea şi dotarea bisericii greco-catolice. Episcopia
grecO'Catolică este transferată de la Alba Iulia la Făgăraş şi apoi la Blaj, ultima
localitate devenind, prin transferul de domenii şi acordarea de subvenţii, centrul
religios şi cultural al românilor uniţi cu biserica romană. Politica lui Carol al Vl-lea a
urmărit prin dotarea episcopiei, prin sporirea pietăţii şi şcolarizare, consolidarea unirii.
Reformismul practicat de Habsburgi creează un cadru pentru revendicările
episcopatului român în timpul lui Inochentie Micu care apelează la resursele ştiinţelor
camerale în argumentarea tezelor sale. Reformele pro-priu-zise în provinciile nou
achiziţionate îşi au începuturile în Oltenia, încorporată imperiului (1718) prin pacea de
la Passarowitz. Această parte a Ţării Româneşti a constituit creuzetul în care s-au
experimentat măsurile reformatoare pe terenul raporturilor de proprietate, prin
intervenţia statului care încearcă o reglementare.
Ocuparea Olteniei de către imperiu a determinat boierimea să-şi formuleze
dezideratele privitoare la guvernare. Memoriile boiereşti afirmau ideea de autonomie şi
menţinerea suveranităţii interne, limitarea autorităţii domneşti şi garantarea stăpânirilor
ei fără amestecul puterii centrale şi totodată păstrarea privilegiilor sale. Programul
boieresc năzuia la menţinerea neştirbită a structurii puterii politice şi sociale întemeiată
pe dependenţa personală a ţărănimii. Curtea vieneză voia dimpotrivă o integrare a
provinciei în sistemul politic austriac, la nivelul unei provincii în care împăratul îşi
aroga deplinătatea drepturilor. De aceea a supus Oltenia autorităţii unei instituţii create,
Comisia neoaquistica compusă din reprezentanţi ai Camerei aulice şi Consiliului de
război.
Consecventă politicii sale de integrare, Curtea instituie un directoriu, supus
administraţiei centrale. Austriecii procedează la o restructurare generală începând cu o
reformă fiscală, prin care au introdus o raţionalitate în perceperea obligaţiilor în propriu
avantaj. Reforma care a lezat însă interesele boierimii a fost intervenţia statului în
relaţiile dintre boierime şi ţărănime. Habsburgii urmăreau şi aici ca şi în cazul
Transilvaniei prin dieta din 1714 o reglementare a raporturilor servile pentru a găsi noi
izvoare pentru augmentarea capacităţii de plată a ţării. Stăpânirea imperială în
aşteptarea efectelor măsurilor mercantiliste încearcă o revizuire a fiscalităţii prin
scăderea obligaţiilor faţă de boieri. Stăpânirea habsburgică intenţiona să scoată din
sfera dreptului privat relaţiile dintre boieri şi populaţia servilă.
Noua administraţie procedează şi la reforma sistemului judiciar tradiţional care, la
rândul ei, a îngustat atotputernicia boierimii. Reformismul

Secolul luminilor în ţările române

austriac în Oltenia deschide un proces istoric de durată, solicitat de evoluţia
societăţii din Ţara Românească şi aplicat anterior în sfera financiară de
Constantin Brâncoveanu. Inovaţia austriacă se plasează prioritar în viaţa
socială constituind un model ce se va perpetua prin reformele lui Constantin
Mavrocordat şi pe un teren mai larg în Ungaria şi Transilvania în epoca
 tereziană.

iolitica absolutistă a Măriei Terezia- Epoca Măriei Terezia (1740-1780)

deschide o nouă fază în istoria practicii reformiste la nivelul
întregului imperiu cu repercusiuni în Transilvania care înregistrează
dificultăţile şi adversităţile ce ocupă începuturile domniei. Măria
Terezia inaugurează o :tapă în reformismul austriac în termeni
absolutişti printr-o practică dominată de pragmatism. Prin consilierii
săi, mai cu seamă Haugwitz, con-:epe şi realizează reforme
fundamentale, acţionând împotriva stărilor în rederea redresării
monarhiei austriece. Reformele financiară, judiciară, separarea
afacerilor administrative de justiţie, reforma armatei vor colabora la
Drganizarea statului modern.
Principala reformă
:
care a avut o înrâurire decisivă în
Transilvania a ost reforma socială prin care Curtea a intervenit în
raporturile dintre nobilime şi ţărănime. Seria de intervenţii imperiale
se concretizează pre-iminar în dieta din 1714 când din raţiune de stat
se stabileşte ca iobagii ereditari să slujească patru zile pe săptămână,
jelerii trei zile. Măsurile îietale sunt însă nesocotite de nobilime care
acceptă cu greu intervenţia itatului în raporturile de proprietate.
In aceste împrejurări curtea revine prin ordonanţa din 25
februarie 1747 hotărând ca iobagii care lucrau cu palmele sau
foloseau şi vitele ălora să presteze patru zile pe săptămână, iar cei
care lucrau cu vitele proprii ă presteze trei zile. Confruntată de
masivele emigrări, un adevărat „morbus mnsilvanicus", care prejudicia
capacitatea fiscală a ţării, într-o perioadă de ntensă angajare a
imperiului în exterior, Curtea se decide să extindă regie -nentarea din
Ungaria, din 1767, în Transilvania. Hotărârea Curţii este timulată de
memoriul generalului Hadic (1768) în care se arată limpede ă la
originea fenomenului emigrării se află gravitatea serbiei. In 1769, or-
lonanţa provizorie, Certa puncta, repetă datele celei anterioare din
1747, mplificând dispoziţiile de prestare, pe cele interesând mărimea
pământului tribuit iobagilor şi jelerilor. Alte dispoziţii privesc
monopolurile senioriale, egimul păşunii, pădurii. Admite în materie de
judecată posibilitatea ioba-ului de a apela la comitat şi chiar apelul la
Tabla comitatului. In esenţă, irdonanţa păstrează robota mult mai
ridicată decât în Ungaria, iar pământii atribuit supusului era lăsat" la
bunul plac al stăpânului, ceea ce afirmă, um a remarcat David
Prodan, „proprietatea lui deplină asupra întregului
293
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna

294
pământ din cuprinsul moşiei sale". Răspândirea textului prin tipărire
a contribuit la întărirea conştiinţei drepturilor proprii în mediul
ţărănesc. Făcută publică, problema urbarială deschide, la nivelul
mulţimilor ţărăneşti, un proces istoric care întăreşte convingerea în
posibilitatea schimbării.
încercările de reglementare nu au rezolvat însă problemele
grave ale iobăgiei transilvănene, dar au reuşit parţial să
reglementeze obligaţiile şi să stăvilească mişcările ţărăneşti.
Iobăgia a implicat însă masiv populaţia românească care constituia
majoritatea absolută a locuitorilor. Magnaţii şi nobilimea, în
majoritate zdrobitoare maghiari, sunt cei care tind să împingă la
ultima limită sarcinile servile. în cadrul iobăgiei comune chiar, au
şi sarcini distincte, daturi specifice. Sarcinile lor sunt în genere
mai grele raportate la condiţiile lor economice. Diferiţi etnic de
stăpânii lor, vorbind o altă limbă, românii reprezentau tradiţii
proprii şi o credinţă considerată nereceptă.
Condiţia populaţiei româneşti a fost agravată de statutul politic
neconstituţional, de faptul că nu era reprezentată în administraţia
locală sau centrală a principatului, fiind dezavantajată sub
aspectul cultural şi fără posibilităţi de a dezvolta o viaţă
orăşenească la nivelul celorlalte naţiuni. Masivitatea iobăgiei în
rândul populaţiei româneşti a determinat interesul directivei
reformiste, într-o vreme în care statul avea în vedere sporirea
capacităţii de plată a ţărănimii. Reformismul este însă mai general,
cuprinde întreaga sferă de activitate a statului, prelungindu-se în
domeniul economic prin aplicarea mercantilismului, în domeniul
juridic prin încercarea de separare a justiţiei de administraţie,
oferind ţărănimii posibilităţi de apel împotriva stăpânului feudal.
Reformismul terezian vizează în afara preocupărilor sale şi
problemele culturii, învăţământului şi bisericii. După organizarea
Consiliului de Stat (Staatsrat), acesta ia în dezbatere manifestările
confesionale, starea unirii religioase, şubrezită de mişcările
anticatolice (Visarion Sărai şi Sofronie). Astfel, în Transilvania,
imperiul anticipează în mediul românesc politica de toleranţă din
vremea lui Iosif al II-lea. Catolică convinsă, prin hotărârile
Consiliului de Stat, la propunerea lui Bartenstein, Măria Terezia a
restaurat din raţiuni de stat, prin edictul din 1759, ortodoxia,
pentru a salva unirea religioasă. Noul episcopat ortodox controlat
de Curte satisfăcea însă şi dezideratele populaţiei ortodoxe, care se
ridicase cu rară forţă împotriva unirii. Chiar dacă în deceniul opt
acţiunile Contrareformei vor cunoaşte un ascendent în
Transilvania prin catolicizări forţate, biserica ortodoxă a câştigat
statut legal prin întemeierea episcopatului.
Curtea a decis la mijlocul secolului înfiinţarea regimentelor de
graniţă, două regimente româneşti şi două regimente secuieşti de
infanterie şi unul de cavalerie, la care s-a adăugat în 1768
batalionul din Banat. Prin regimentele de graniţă se servea nevoia
de apărare a ţării, stăvilirea emigraţiei,
 Secolul luminilor in ţările române
dar se sporea în rândul românilor numărul oamenilor
liberi. Destinate să fie un instrument al noii stăpâniri,
regimentele au contribuit, în cazul românilor, la
stimularea conştiinţei de sine prin elita militară care se
creează.
Reformismul terezian a avut consecinţe de durată
asupra evoluţiei viitoare a principatului. Absolutismul
luminat, influenţat de ştiinţele camerale şi de iluminism,
pragmatic prin excelenţă, a căutat să realizeze un echilibru
între ideea de reformare a structurilor instituţionale, juridi-
co-constituţionale, sociale, religioase şi Stările
principatului.
în acelaşi timp a sprijinit organizarea centrului şcolar
de la Blaj, îndeplinind astfel programul preconizat prin
actele unirii şi relansat prin dezideratele formulate de
Inochentie Micu. Datorită politicii practicate la mijlocul
secolului, Curtea s-a aliniat programului Reformei
catolice. în timpul Măriei Terezia, prin politica şcolară, în
special prin Ratio Educationis (1777), paralel cu sporirea
reţelei şcolare rurale şi instrucţia preoţimii, se formează o
elită intelectuală instruită în universităţi catolice, la Roma
sau Viena, care va promova idei în avantajul emancipării
naţionale.
în ansamblu, reformismul terezian a căutat o cale de
mijloc între absolutismul infiltrat de idei iluministe şi
întocmirile juridico-constituţionale pe care se întemeia
regimul de stări. în această etapă, în continuarea ten-
tativelor anterioare, în imperiu ideile devin instituţii,
ieşind din sfera teoreticului pentru a-şi găsi aplicabilitate
în crearea unor noi organisme de stat moderne. Spre
sfârşitul domniei se cristalizează în imperiu pre-
iosefinismul.

1 ractica unui despot luminat. în ultimii ani ai domniei Măriei

Terezia se afirmă în scena politică austriacă personalitatea lui Iosif al
II-lea. Pe la mijlocul deceniului opt el controlează câteva
departamente importante, astfel că anunţă prin iniţiativele sale un
preiosefinism în care se pot descifra mai vechile sale propuneri. Din
1780 când îşi începe domnia şi până în 1790 printr-o serie de edicte
înfăptuieşte o seamă de reforme, potrivit unui program schiţat încă
din 1765. Formată în ambianţa ideilor secolului luminilor practica lui
reformistă a fost înrâurită de ideile Aufklârungului catolic, dar şi de
reformismul de tradiţie austriacă care coboară în timp în vremea lui
Iosif I. în formaţia lui eclectică poate fi distinsă practica politică a lui
Frederic al II-lea, influenţa ştiinţelor camerale şi moştenirea lui Iosif I
în legătură cu relaţiile cu Curia papală. Prin seria reformelor el a
continuat măsurile tereziene, dar a asociat reformelor pe care le-a
practicat încă din epoca coregenţei nota sa personală, alimentată de
ideologia despotismului luminat. Reformele iosefine au năzuit să
confere statului prin
295
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
centralism unitatea care îi lipsea, prin acţiuni menite să fie
aplicate pe tot întinsul imperiului.
Reformele debutează printr-o ordonanţă asupra presei
(1781), scoţând cenzura de sub controlul bisericii,
instituind o comisie destinată revizuirii cărţilor. Hotărât să
centralizeze puterea, el înlătură dependenţa ordinelor
călugăreşti faţă de autoritatea papală, desfiinţează o seamă
de mănăstiri, le secularizează bunurile. în general a ţintit la
un control asupra bisericii pe care o subordonează statului.
Emite Edictul de toleranţă (1781) ce asigura liberul
exerciţiu religiilor necatolice, fără ca să prejudicieze însă
primatul catolicismului.
Politica de centralizare a avut în vedere instituţiile
statului, astfel a unit Cancelaria aulică ungară şi
transilvăneană, a reorganizat administraţia provincială, a
instituit un control asupra comitatelor prin funcţionari nu-
miţi, lovind astfel în autonomia nobilimii, separând
totodată administraţia de justiţie. în general a avut în
vedere suprimarea autonomiilor locale, ale naţiunilor
politice, decretând concivilitatea locuitorilor de pe
Pământul regesc, iar prin Norma Regia a accentuat rolul
învăţământului elementar. însă reforma care a influenţat
ordinea socială feudală a fost desfiinţarea servitutii prin
Patenta din 22 august 1785 care suprima dependenţa
personală.
La sfârşitul domniei, în urma izbucnirii Revoluţiei
franceze, nobilimea impune o restitutio in integrum care a
însemnat anularea reformelor, cu excepţia Patentei de
desfiinţare a iobăgiei.
Prin reformele efectuate împăratul nu a fost un
revoluţionar, cum s-a considerat uneori, ci un spirit
pragmatic care a căutat să confere statului omogenitate, să-
i asigure coeziune internă şi să centralizeze puterea ca mij-
loc de realizare. El a voit de fapt o adaptare a structurilor
statului la nivelul ţărilor avansate printr-un agiornamento
care să preîntâmpine convulsiunile sociale. Iosif al H-lea nu
a fost nici un spirit antifeudal, dimpotrivă, a căutat să facă
din nobilime o clasă utilă, perpetuându-i astfel destinul,
subordonând-o prin desfiinţarea autonomiei stărilor. în
ceea ce priveşte acţiunile sale anticlericale, ele sunt
îndreptate împotriva imixtiunii Curiei papale în imperiu,
reprezentând o faţetă a absolutismului profesat, potrivit
concepţiei sale etatiste. Reformismul iosefin a creat un
cadru de manifestare pentru neprivilegiaţi şi în general
pentru naţiunile împinse pe plan secund.

Losefinismul şi românii. Noul spirit iosefin se manifestă

şi în Transilvania încă din ultimii ani ai domniei Măriei
Terezia, dar cunoaşte o afirmare deplină, o dată cu urcarea
pe tron a lui Iosif al II-lea. Poate nici unul dintre
observatorii străini nu a surprins, aşa cum a făcut-o Iosif al
II-lea (1780-1790), condiţia locuitorilor români în
imperiul pe care se pregătea
 Secolul luminilor în ţările române
să-1 conducă. Preocupat de reformarea şi unificarea structurilor
imperiale în deceniul anterior domniei, Iosif al 11-lea, în calitatea lui
de coregent, începe seria călătoriilor în imperiu. Interesat să-şi formeze
o imagine reală asupra stărilor provinciale, prima călătorie în
Transilvania, în 1773, îi prilejuieşte reflexii semnificative. Românii
sunt potrivit constatărilor sale „cei mai vechi şi mai numeroşi
locuitori", „chinuiţi şi încărcaţi de nedreptăţi, la dispoziţia nobilimii zi
de zi şi poate în fiecare ceas". Transilvania prezenta inechităţi
flagrante, covârşitoare în mediul românesc, pentru aceste motive, seria
reformelor îi vizează în măsura în care directiva oficială ţintea la
sporirea capacităţii productive a locuitorilor, românii constituind o
problemă de prim ordin. Publicarea Edictului de toleranţă (1781) în
Transilvania a avut o semnificaţie particulară în raport cu constituţia
ţării, stârnind opoziţia naţiunilor politice şi religiilor recepte. Acestuia,
adaptat la condiţiile provinciei, i se asociază prevederile circularei din
1782 şi a patentei din acelaşi an, din august, prin care se defineşte
toleranţa ca o ridicare a restricţiilor pentru necatolici. Efectele pentru
Transilvania semnificau, aşa cum va dovedi şi ordinul special din
1783, posibilitatea accesului la funcţii a românilor ortodocşi, a
românilor în general.
Reformele stimulează însă şi lupta comunităţilor româneşti de pe
Pământul regal împotriva tendinţelor saşilor de a-i considera pe români
iobagi, determinând o vastă mişcare petiţională care cuprinde
deopotrivă satele şi oraşele, mai ales negustorimea braşoveană.
Desfiinţând, prin reforma administrativă, autonomiile locale şi
decretând concivilitatea, reformele ofereau noi posibilităţi de afirmare
românilor. Reforma sistemului educaţional prin Norma Regia, cu toate
derogările de la Ratio educationis, fixează şi ea un nou cadru, în care
se manifestă de acum iniţiativele locale, româneşti, cu efecte în
pregătirea unei generaţii noi intelectuale.
în general, în măsura în care reformează instituţiile provinciale şi
limitează puterea privilegiilor, politica iosefină creează posibilităţi de
emancipare românilor. Parţial reformele coincideau cu revendicările
programului politic românesc: egalitatea dintre naţiuni, cetăţenia,
dreptul la funcţii, la şcoală şi meserii. Programul social, la rândul lui,
şi discuţiile în legătură cu aplicarea patentei de desfiinţare a iobăgiei
creează un climat favorabil emancipării sociale, spiritului
revendicativ, pe măsură ce se adâncea opoziţia dintre imperiu şi
nobilime.
Iosefinismul ca ideologie şi practică politică a oferit un cadru mai
larg pentru afirmarea celor neprivilegiaţi, un contact mai direct cu
efectele iluminismului, în relaţie cu ideologia nobiliară şi tendinţele ei
politice, reformismul iosefin a făcut un pas substanţial înainte spre
integrarea în lumea modernă. A creat însă, în primul rând, un climat
favorabil schimbărilor, contribuind prin noul convoi semantic al
reformismului la structurarea unei noi mentalităţi. Răscoala lui
Horea şi mişcarea de emancipare naţio-
 297

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

nală va reflecta, adiacent factorilor interni fundamentali şi
neputinţa iose-finismului de a soluţiona problemele sociale
şi naţionale ale românilor. în Transilvania reformele ating
toate laturile societăţii, împăratul căutând să controleze
viaţa politică şi socială a principatului. Guvernează şi aici
prin decrete, ignoră dieta şi, în general, instituţiile care
contraveneau politicii sale de centralizare. Reforma
administrativă a lui Iosif al Il-lea, de reîmpărţire a
principatului în 10, apoi în 11 comitate, a lovit, din raţiune
de stat, în autonomiile naţiunilor privilegiate. Comitatele au
298
 fost reduse la simple circumscripţii administrative,
subordonate statului.
Iosif al Il-lea separă afacerile administrative de cele
judiciare, căutând să scoată justiţia de sub puterea forurilor
locale, dar mai cu seamă să înlocuiască sau să controleze
justiţia feudală. Codificarea începută în timpul Măriei Terezia
se continuă sub Iosif al Il-lea favorabil unei opinii legale
reprezentată de Beccaria, Sonnenfels şi Martini. El
modernizează Codul criminal prin Allgemeines Gesetzbuch
(1787), astfel că împreună cu ameliorările Codului civil se
face un pas important înainte în organizarea societăţii. Dar
mişcările reformatoare, decretarea concivilităţii a lovit mai
cu seamă în autonomia oraşelor săseşti, lăsând să pătrundă în
oraşe şi în bresle locuitori de altă naţionalitate. în esenţă,
acţiunea reformatoare a lui Iosif al Il-lea a contribuit în
mare măsură la disoluţia sistemului naţiunilor politice,
oferind astfel posibilitatea de afirmare păturilor sociale
nenobiliare. De aici a rezultat şi rezistenţa nobilimii, a
privilegiaţilor, ostili inovaţiilor, convinşi că noul cadru
reformist stimulează revendicările românilor, sârbilor şi
tuturor celor asupriţi. Pornite din cauze ce ţineau de
interesele imperiului, reformele au determinat progresul
social, antrenând forţe sociale noi împotriva feudalităţii pe
care imperiul o voia doar adaptată noilor sale exigenţe
economice. Regimul habsburgic s-a întemeiat în esenţă pe
pactul încheiat de imperiu cu clasele dominante.
Contradicţiile dintre naţiunile politice şi imperiu nu au
modificat consensul oglindit de Diploma leopoldină cel puţin
într-una din problemele cardinale, al nerecunoaşterii
românilor ca naţiune politică. Refuzul constant de care s-au
lovit revendicările româneşti e dovada funcţionării pactului
dintre nobilime şi imperiu de-a lungul secolului al XVIII-lea.
Practica iosefină a creat însă o generaţie intelectuală
reformatoare în Transilvania, selectată din toate etniile,
opusă spiritului aristocratic, recrutată din funcţionari ai
administraţiei locale, din profesori sau din rândul
profesiunilor libere. în timpul lui Iosif al Il-lea se conturează
o elită românească din interiorul celor două biserici
româneşti, care aderă la programul iosefin. Reformele
iosefine au
cultivat în
mediul
ţărănesc
ideea
„bunului
împărat"
opus
nobilimii şi
demofil.

Secolul luminilor în ţările române

 Izbucnirea Revoluţiei franceze şi epoca restituţiilor au
determinat criza iosefinismului şi afirmarea
postiosefinismului în domnia lui Leopold II (1790-1792)
potrivit experimentului reformator italian.

txegimul fanariot în Moldova şi Ţara Românească. La începutul se-

colului al XVIII-lea, după defecţiunea lui Dimitrie Cantemir în
Moldova, în 1711, şi înlăturarea ultimului domn pământean, Ştefan
Cantacuzino (1714-1716), în Ţara Românească, Imperiul Otoman
hotărăşte introducerea unui nou regim politic. Timp de mai bine de o
sută de ani cele două ţări române sunt guvernate de prinţi recrutaţi în
mare parte din influentele familii constantinopolitane fanariote.
Asociaţi la conducerea Imperiului Otoman, fanarioţii devin instru-
mentele prin care puterea suzerană controlează Ţara Românească şi
Moldova, fără ca formal să fie abolită autonomia lor internă. Decizia
Porţii se întemeia pe mai vechea tradiţie a funcţionării „pactului" turco-
fanariot, consolidat în noile împrejurări politice prin atribuirea unui rol
important celor mai active şi mai influente elemente care şi-au legat
destinul de Imperiul sultanilor.
Prezenţi în cele două provincii româneşti încă din perioada experi-
enţelor prefanariote, grecii fanarioţi ocupă acum la începutul
secolului al XVIII-lea un loc important în conducerea imperiului şi în
administrarea directă a Principatelor. Fanariotismul nu a fost un
fenomen particular, exclusiv legat de principatele dunărene, el a avut un
caracter mai general, care se manifestă, potrivit cu statutul juridic al
ţărilor intrate sub stăpânirea otomană, fie la nivelul conducerii politice şi
parţial ecleziastice ca în ţările române, fie în ierarhia bisericii în sudul
Dunării.
Soluţia fanariotă a fost determinată de noua configuraţie politică din
spaţiul Europei Centrale şi Sud-Estice, unde recesiunea otomană
antrenase mişcarea de eliberare, prin încercările pe care le fac ţările
române de a ieşi, cu ajutorul marilor puteri creştine, din sistemul
otoman. Alianţa lui Cantemir cu Rusia şi participarea sa la războiul
antiotoman, aderarea muntenegrenilor, precum şi alăturarea lui Toma
Cantacuzino, un colaborator apropiat al lui Constantin Brâncoveanu,
acţiunii antiotomane, erau argumente convingătoare în sprijinul opţiunii
fanariote. Mai mult, perspectivele economice, în noile condiţii ale
declinului otoman, se arătau şi ele sumbre, astfel că şi acestea contribuie
la aplicarea soluţiei fanariote. Mai grave erau implicaţiile politice ale
vecinătăţii ruse şi austriece la Dunăre, având în vedere politica Rusiei
clar manifestată la 1711, de a stimula, în propriul avantaj, în numele
ortodoxiei comune, lupta de eliberare în Balcani.
299

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

300
 Introducerea regimului fanariot în Moldova şi Ţara Românească a fost replica
Porţii la situaţia internaţională ivită la sfârşitul secolului al XVII-lea prin înlăturarea
Imperiului Otoman din Europa Centrală, încorporarea Transilvaniei Imperiului austriac şi
recunoaşterea acesteia prin pacea de la Karlowitz (1699) a făcut din Principate
avanposturile sale cele mai ameninţate. Astfel, în condiţiile create de pacea de la
Karlowitz care a menţinut Moldova şi Ţara Românească sub suzeranitate otomană,
imperiul sultanilor decide introducerea unui nou regim politic. în 1711 în Moldova şi în
1716 în Ţara Românească, Nicolae Mavrocordat, (1711-1715; 1719-1730), domn şi în
perioada anterioară, a fost chemat să inaugureze noua epocă fanariotă. Ceea ce s-a
schimbat acum nu a fost o domnie cu alta, ci regimul politic care, aducând modificări
statutului juridic al ţărilor române, exprima consecinţele dominaţiei străine în noua
perioadă şi fenomenele noi apărute în societatea europeană.
Modificările intervenite afectează instituţiile fundamentale, domnia, cele adiacente
ei, sfatul domnesc, în general sistemul administrativ-politic. Domnii sunt numiţi direct
de Poartă, din rândul familiilor influente, Mavrocordat, Ipsilanti, dar şi dintre români,
fără asentimentul ţării, prin derogări de la formulele procedurale tradiţionale de alegere.
Perioadele de domnie sunt scurte, cu unele excepţii, domnii fiind degradaţi la nivelul
unor funcţionari ai Porţii, schimbaţi dintr-o ţară în alta. Lipsiţi de iniţiativă în politica
externă, ei ajung executorii fideli ai însărcinărilor otomane în raport cu marile puteri.
Acest statut antrenează şi declinul puterii militare care se reduce la o gardă domnească
chemată să asigure ordinea internă. înconjuraţi de clientela fanariotă, se întemeiază pe
ea, dar şi pe acordul boierimii autohtone care colaborează cu domnia în schimbul ga-
rantării statutului ei de Stare.
Limitările puterii centrale şi presiunea otomană, deşi deosebit de grave, nu anulează
autonomia ţărilor. Amestecul în viaţa internă a celor două ţări este însă vizibil, Poarta
interferându-se cu poruncile sale în conducerea efectivă, estompând atributele domneşti
sau iniţiind măsuri de organizare social-politică. Din a doua jumătate a secolului
pătrunde în ţările române un val de elemente greceşti din afara Fanarului, oameni de
afaceri care ajung adevăraţi „miniştri" şi duc la extrem fiscalitatea. Acestora li se da-
torează seria de răzvrătiri ale stărilor autohtone care apără tradiţia şi aşe-zămintele
moştenite (Gh. I. Brătianu), însoţite de mişcări populare. Este vorba de o reacţiune
populară cu accente xenofobe „împotriva amestecului străin în cârmuirea ţării. Aceste
răzvrătiri nu sunt îndreptate împotriva domnilor numiţi de Poartă, ci mai cu seamă
împotriva acestor venetici, spoliatori, care încălcau întocmirile ţării". Imperiul Otoman
nu a dislocat însă structurile tradiţionale politico-administrative, sistemul proprietăţii
feudale, deşi le-a controlat şi subordonat intereselor sale. Aşa se explică
 Secolul luminilor în ţările române
diferenţele între regimul fanariot şi cel din paşalâcuri, faptul că în principate dominaţia
otomană se exercită indirect prin structurile instituţionale locale, în al doilea caz direct.
Gravitatea regimului fanariot a rezultat însă din exploatarea excesivă şi sistematică a
avuţiilor Principatelor Dunărene de către Imperiul Otoman în declin care nu mai beneficia
de resursele rezultate din cuceriri. Incapabil să-şi satisfacă nevoile prin organizarea
eficientă a propriei economii, imperiul subminat de criza sistemului timarului, conferă
semnificaţie economică obligaţiilor tradiţionale, haraciul, peşcheşurile, la care se adaugă
cumpărarea domniilor.
însemnătatea politică a ţărilor române pentru imperiu şi valoarea lor economică a
determinat elaborarea unui program de reforme cu o dublă finalitate, consolidarea puterii
centrale în raport cu boierimea şi sporirea capacităţii economice a contribuabilului.
Aplicarea reformelor a fost stânjenită de fluctuaţiile dominaţiei otomane, de
intervenţia turcilor care nu îngăduia o necesară continuitate şi, nu în ultimul rând, de
ostilitatea boierimii. Agravarea decadenţei otomane şi seria războaielor ruso-austro-turce
au adus în scena istorică noile soluţii politice antifanariote ale mişcării de emancipare
naţională.

Viaţa politică în vremea fanarioţilor. Noul regim politic a fost inaugurat

deopotrivă în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) de Nicolae
Ma-vrocordat, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, negociatorul
păcii de la Karlowitz. Personalitate ce se distingea printr-o aleasă
cultură, cu preocupări pentru principiile de guvernare, după o primă
domnie (1710) care a nemulţumit boierimea, din a doua domnie
optează pentru o colaborare cu stările care s-a dovedit utilă păstrării unui
echilibru interior. Cronicile moldovene, prin tonalitatea adoptată
surprind sensul noului regim, dezvăluind sentimente antifanariote ce se
vor exprima în orientarea politică spre austrieci şi ruşi.
în practica politică internă se remarcă încă din timpul celui dintâi
domn fanariot tendinţa de a supune controlului boierimii problemele
financiare, ceea ce semnifica recunoaşterea unui atribut al stărilor.
Practica consultării stărilor prin instituţiile reprezentative s-a manifestat
ca o constantă în secolul fanariot, mai cu seamă în vremea
Mavrocordaţilor când Adunările de Stări erau chemate să legitimeze
politica de reforme. Dacă în Moldova în Adunarea Stărilor erau mai larg
reprezentate diferitele categorii boiereşti, în Ţara Românească se
observă o limitare a participării la marea boierime ce va constitui
protipendada. Este de remarcat că fanarioţii primei jumătăţi a secolului,
deşi numiţi direct de Poartă, vor apela constant la colaborarea cu stările.
301

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

302
 Istoria politică din prima jumătate a secolului stă sub semnul
consolidării regimului, care manifesta tendinţa de integrare în
viaţa socială şi politică locală. Cu toate acestea opoziţia stărilor
se transformă adeseori în reacţii evidente împotriva noului regim,
care se vor repeta cu prilejul războaielor ruso-austro-turce.
în istoria secolului fanariot războiul ruso-turc a provocat o
întrerupere a regimului şi în consecinţă o substituire a
administraţiei fanariote cu una rusească. Războiul dintre anii
1768-1774 a deschis la nivel internaţional prin seria de
reglementări o „problemă românească", ca o componentă a
„Chestiunii orientale". în acest context s-a revendicat de către
boierime, prin memorii şi delegaţii, abolirea suzeranităţii
otomane şi înlocuirea ei cu cea rusă. Revendicările boierimii
prezintă diferenţiat, de la o ţară la alta, formula de guvernare care
evoluează de la integrarea în imperiu la o suzeranitate cu păstrarea
autonomiei locale. Spre finalul războiului, atunci când soluţiile
preconizate se dovedesc improbabile, boierimea ambelor ţări se
resemnează la păstrarea autonomiei şi la stăvilirea opresiunii
turceşti. în memoriile prezentate la Congresul de la Focşani
(1772) boierimea argumentează revendicările prin invocarea
înţelegerilor ţărilor române cu Poarta în perioada medievală, aşa-
zisele „capitulaţii", plăsmuiri istorice care însă încorporau o
realitate istorică, existentă în trecut, a afod-name-urilor.
Apelul la dreptul istoric era menit să argumenteze înlocuirea
regimului fanariot care încălca, prin acordul Porţii, privilegiile
ţărilor. Aceste memorii prin conţinutul lor mărturisesc o
atitudine naţională la boierime şi cler, care se manifestă pe
această cale la nivel internaţional, o tendinţă care va constitui
punctul de plecare al programului revendicativ de la sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX. Prin tratatul de la Ku-
ciuk-Kainargi (1774) s-a reconfirmat autonomia Principatelor în
cadrul Imperiului Otoman şi în aceeaşi vreme s-a deschis o nouă
etapă în procesul de emancipare de sub stăpânirea turco-fanariotă.
Restaurarea regimului fanariot ce a urmat păcii a fost rezultatul
raporturilor politice internaţionale, o faţetă a „Chestiunii
orientale" care nu îngăduia suprimarea suzeranităţii otomane şi
substituirea ei cu a Rusiei.
Istoria politică a regimului fanariot înregistrează şi importante
pierderi teritoriale. In 1713 Poarta transformă Hotinul în raia, iar
în urma păcii de la Passarowitz (1718) Ţara Românească pierde
Oltenia, intrată sub stăpânire austriacă, în 1775 imperialii
anexează şi partea de nord a Moldovei. După pacea de la Kuciuk-
Kainargi (1774), care a marcat şi mai insistent declinul otoman şi
ascensiunea Rusiei în Europa Răsăriteană şi Sud-Estică, regimul
fanariot prezintă evidente fenomene de dezagregare. Confruntat
cu intensitatea crizei otomane, sistemul fanariot deşi
funcţionează, dă semne de oboseală cu toate că încearcă să
continue politica de reorganizare prin Alexandru Ipsilanti în Ţara
Românească (1774-1782). în această perioadă încălcările Porţii şi
excesele exploatării otomane, exercitate printr-un nou
 Secolul luminilor în ţările române
val de greci din sfera Fanarului, împiedică politica reformatoare şi stabilitatea la care râvnise
regimul. Viaţa politică se află tot mai mult dominată de confruntările politice şi militare dintre marile
puteri.
Ascensiunea Rusiei a constrâns Imperiul Otoman să ţină seama de revendicările opoziţiei
naţionale care solicita un nou statut juridic al raporturilor româno-otomane. Evoluţia ultimelor
decenii lasă să se întrevadă, prin manifestările politice interne antiotomane, alături de defecţiunile
unor domni care trec de partea adversarilor Porţii, prăbuşirea regimului fanariot. Evenimentele
militare provocate de izbucnirea conflictului ru-so-austro-turc (1787-1792) transformă din nou
teritoriul ţărilor române în teren de confruntare, aducând ocupaţia austriacă în Ţara Românească şi

parţial în Moldova.
Criza Oceacovului, declanşată de expansiunea Rusiei pe seama Imperiului Otoman, convinge
marile puteri şi în special Anglia despre necesitatea menţinerii statu-quo-ulm în zona sud-estului
european. Deşi pacea de la Şiştov cu Austria (1791) şi cea de la Iaşi (1792) cu Rusia, încheiate în
condiţiile evenimentelor petrecute în Apus, insurecţia din Ţările de Jos şi manifestările Revoluţiei
franceze, nu modifică statutul ţărilor române, în istoria Sud-Estului se deschide un nou capitol.
Intensificarea acţiunii marilor puteri în zona ţărilor române stimulează orientările antiotomane în
vremea lui Constantin Ipsilanti (1799-1801) şi Alexandru Moruzi (1802-1807), în legătură cu Rusia
şi în cadrul mai larg al procesului revoluţionar balcanic. Izbucnirea unui nou război între Rusia şi
Imperiul Otoman (1806-1812) oferă prilejul ocupării Principatelor în 1806 de către Rusia şi
participării voluntarilor români la lupta antiotomană. încheierea păcii de la Bucureşti (1812) a
însemnat însă şi pierderea teritoriului dintre Prut şi Nistru pe seama Rusiei şi, totodată, pentru un
timp supravieţuirea regimului fanariot.
Ultimele domnii fanariote mărturisesc semnele tot mai evidente ale dezagregării, manifestate în
criza de autoritate a puterii centrale, care nu mai poate stăvili nemulţumirea generală şi drumul spre
revoluţie. In această perioadă firmanele otomane încorporau o bună parte din revendicările Stărilor,
ceea ce mărturiseşte un evident progres şi faţă de trecut şi deopotrivă încercarea Imperiului Otoman în
noul cadru creat de Revoluţia franceză de a prelungi existenţa regimului prin satisfacerea unor
revendicări. In această fază însă se exercită şi influenţa ideilor revoluţiei democratice asupra
climatului politic românesc în care se va prefigura programul revoluţiei secolului al XlX-lea.
303
 1

Reformele fanariote. Politica reformistă a regimului a debutat în vremea

primului domn fanariot Nicolae Mavrocordat, un remarcabil om de
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

304
cultură, atent la problematica timpului său. El întocmeşte pentru
fiul său, Constantin Mavrocordat, un adevărat program în care se
schiţează viitoare principii călăuzitoare pentru o guvernare
luminată. Practica reformistă fanariotă se manifestă într-o etapă
preliminară prin încercările de stabilizare a masei rurale în
vederea funcţionării sistemului fiscal. Aplicarea reformelor
cunoaşte însă o epocă de maximă intensitate în timpul domniei lui
Constantin Mavrocordat, cu deosebire după pacea de la Belgrad
(1739), care readuce Oltenia în hotarele Ţării Româneşti.
Reintegrarea Olteniei, unde austriecii, prin reformele
înfăptuite, interveniseră în raporturile dintre boieri şi ţărani, pune
în faţa regimului fanariot alternativa continuării procesului
reformator sau a revenirii la vechea situaţie.
Opţiunea fanariotă se fixează în sensul continuării procesului,
reformele fiind condiţia sine qua non a consolidării regimului, în
condiţiile unei mobilităţi rurale excesive, care crea impedimente
funcţionării în bune condiţii a sistemului fiscal. S-a asociat
totodată şi necesitatea de uniformizare a structurilor ţării după
reintegrarea Olteniei şi în urma acordului Porţii, interesată şi ea
în funcţionarea regimului. Constantin Mavrocordat (1730-1769)
care a domnit alternativ în Moldova şi Ţara Românească a
început, având şi aprobarea Porţii, aplicarea programului de
reorganizare a instituţiilor fiscale, administrative şi judiciare în
spiritul ideii de raţionalizare a statului. Formulate în germene în
marele hrisov din 1741, reformele, aplicate succesiv în cele două
ţări, au avut în vedere realizarea unei monarhii moderate prin
puteri intermediare şi corpuri constituite în cadrul adunărilor de
stări, ceea ce mărturiseşte o apropiere nu de despotismul luminat,
cât de absolutismul luminat care a colaborat cu stările. Traducerea
în viaţă a principiului director se împlineşte prin măsuri care
cuprind toate sectoarele structurii social-politice. Reorganizarea
vizează sistemul fiscal în sensul asigurării stabilităţii masei
ţărăneşti şi sporirea competenţei statului în reglementarea
raporturilor de proprietate. Măsurile adiacente administrative şi
judiciare erau menite să întărească controlul statului în vederea
înfăptuirii unei duble finalităţi, politică şi economică. începând cu
reformele lui Constantin Mavrocordat, prin abolirea serbiei în
1746 în Ţara Românească şi condamnarea tendinţei boierilor în
Moldova, în 1749, de a-i reduce pe şerbi la condiţia de robi, prin
fixarea corvezilor, se pune capăt servajului în ţările române.
Reglementarea de către puterea centrală a raporturilor dintre
stăpânii de pământ şi ţărani a încercat menţinerea unui echilibru
prin restrângerea autorităţii şi privilegiilor boiereşti, garantân-du-
se astfel eficienţa politicii fiscale. Reformele sociale din ţările
române au prefigurat alte iniţiative similare din Europa Centrală şi
Răsăriteană.
Programul reformelor, cu toate derogările şi încălcările Porţii,
şi-a dovedit viabilitatea în a doua jumătate a secolului, fiind
reluat de principii
 Secolul luminilor în ţările române
Fanarioţi în ultima treime a secolului şi la începutul
celui următor. Alexandru Ipsilanti (1774-1782, 1796-
1797) a făcut un nou efort de reorganizare,
reintroducând termene fixe de plată la perceperea
birului, fapt ce a contribuit la prosperitatea ţării.
încercarea de separare a justiţiei de administraţie,
crearea de noi instanţe judecătoreşti şi opera de
codificare a semnificat un evident progres pe calea
modernizării statului. Mai mult, datorită reformelor
aplicate succesiv de Constantin Mavrocordat într-o
ţară sau alta, s-a stabilit o unitate între cele două
principate exprimate şi prin alăturarea celor două
steme pe scutul domnitorului. Reformele care au vizat
reorganizarea administraţiei, justiţiei şi bisericii,
difuzarea culturii şi mai cu seamă hotărârile în problema
agrară s-au situat în sensul tendinţelor reformatoare ale
epocii care şi-au propus un aggiornamento al societăţii
feudale, în perspectiva evoluţiei viitoare colaborarea cu
puterile intermediare reprezentative a premers
aşezămintele României moderne (Gh. I. Brătianu).
Plasându-se în sensul evoluţiei societăţii secolului,
programul de reforme a situat ţările noastre la nivelul
unui proces istoric de inspiraţie modernă. Regimul
fanariot, în condiţiile crizei otomane, a războaielor ru-
so-austro-turce, a continuei agravări a exploatării
economice, generează nemulţumiri şi treptat contribuie
la cristalizarea unui program de emancipare naţională
întemeiat pe forţele politice proprii şi pe concursul
marilor puteri. Astfel, în împrejurările declinului
otoman, consacrat de clauzele păcii de la Kuciuk-
Kainargi (1774), în ţările române se conturează o nouă
alternativă, care va propune reorganizarea statului în
termenii ideilor revoluţiei democratice. Prin reformele
practicate de fanarioţi s-a îndeplinit un proces de
unificare treptată a condiţiilor politice şi sociale din
Principate care pregătesc unificarea pe care o va aduce
secolul următor.
Intrarea „problemei orientale" într-o fază acută după
izbucnirea Revoluţiei franceze, propulsează în prim
plan problema reglementării raporturilor cu Poarta,
lupta pentru modificarea statutului politic
internaţional al ţărilor române.

semnul naţionalului Inochentie Micu: confesiune şi naţiune.

Secolul al XVIII-lea reprezintă în istoria românilor momentul de
început al mişcării de emancipare politică, saltul la acţiunea
programatică desfăşurată în numele naţiunii. Elementul nou,
definitoriu, îl aduce intrarea în scena politică a românilor din
Transilvania. Prezentă şi în secolul precedent, la nivelul funcţionării
privilegiilor acordate de principi bisericii ortodoxe, problema
românească câştigă în secolul al XVIII-lea o amploare fără precedent
datorită, iniţial, confesiunii greco-catolice.
Unirea religioasă, în prelungirea unirilor parţiale inaugurate la
Brest, în politica Habsburgilor a avut rostul să stabilească un
echilibru favorabil
305
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna

■".$*■•■
306
dominaţiei proprii, înlesnind de la început cristalizarea unor deziderate politice ale
românilor. Restaurarea catolicismului şi organizarea noii episcopii greco-catolice, precum şi
precizarea statutului ei prin diplomele imperiale conferite de Leopold I şi Carol al Vl-lea
creează un cadru de manifestare pentru acţiunea politică românească. Cel care dă însă
consistenţă şi o nouă funcţionalitate instituţiei este Inochentie Micu, episcopul românilor
uniţi din Transilvania (numit de împărat în 25 februarie 1729), dar în primul rând om
politic, dotat cu capacitatea de înţelegere a noilor probleme ivite. Instalat în 23
septembrie 1732, deţine şi titlul de baron şi un loc în dieta Transilvaniei, calităţi necesare
acţiunii publice în care se integrează.
Conştient de însemnătatea celei de a doua diplome leopoldine (1701), el o invocă de la
început tentat de posibilitatea integrării românilor între Stări ca naţiune aparte. El caută să
consolideze economic ierarhia, s-o emancipeze de servitutile iobăgeşti, pentru a o ridica la
nivelul preoţimii religiilor recepte. Permanent însă dublează revendicările de ordin ecle-
ziastic cu cele naţionale, cerând reprezentarea naţiunii în viaţa publică, în Guberniu, în
dietă, un loc de consilier în Guberniu, în instituţiile centrale juridice, în comitate, la toate
nivelurile ierarhiei administrative. Petiţiile pe care le îndreaptă spre forurile centrale, spre
Curtea imperială sau spre cele provinciale, incriminează regimul Aprobatelor şi
Compilatelor, cerând anularea legilor discriminatorii pentru români. întemeindu-se pe
punctele celei de-a doua diplome leopoldine, în consonanţă cu tentativele imperiale de
reformă a învăţământului şi în spiritul Reformei catolice solicită şi înfăptuirea programului
şcolar promis românilor. Insistenţele lui Inochentie pe tărâm cultural sunt indiciile aderării
la principiile tridentine prezente în actele Unirii şi a receptivităţii societăţii româneşti faţă
de ideile pre-iluministe.
Concordanţa cu ideile veacului poate fi remarcată în ecourile camera-lismului care se
traduc în accentuarea argumentului demografic, prin raportări la.sarcinile prestate de
naţiunea română. Reperele argumentării lui Inochentie se fixează la dreptul natural, în
temeiul căruia el caută să stabilească o concordanţă între obligaţii şi beneficii. Treptat,
revendicările cuprind naţiunea la toate nivelurile sociale, cu deosebire problemele ţă-
rănimii libere de drept, de pe Pământul regesc, asaltată de patriciatul săsesc, dar şi ale
ţărănimii dependente pentru care cere o reducere a ro-botelor în spiritul reglementărilor
anterioare, insistând şi pentru admiterea meseriaşilor români în bresle. Argumentele
invocate cuprind încă din 1735 şi pe cel istoric, vechimea locuitorilor români în ţară şi
continuitatea lor din vremea colonizării romane. „Prioritatea, romanitatea, continuitatea
poporului român pe pământul său se transformă şi ele, de aici înainte, datorită lui
Inochentie din raţiuni istorice (cum fuseseră formulate şi mai
 Secolul luminilor în ţările române
:vreme) în mijloace de luptă politică puse în slujba promovării eman-pării naţionale" (Fr. Pali).
Inochentie Micu articulează astfel programul politic al naţiunii pe care orientează, sprijinit pe
diplomele Unirii, spre obţinerea unui statut po-tic şi social al românilor din Transilvania.
Obiectivele propuse vizează isă de pe acum integrarea lor în sistemul constituţional, punând astfel în
scuţie însuşi sistemul politic al principatului. Acesta a fost şi motivul acţiei violente a Stărilor faţă
de programul revendicativ.
Prima etapă a acţiunii politice româneşti se încheie însă şi cu rezultate otabile, consolidarea
episcopiei, organizarea reşedinţei la Blaj (1737), bţinerea diplomelor imperiale de dotare a episcopiei,
care conferă cadrul gal de funcţionare a viitoarelor instituţii de educaţie. Pe un alt plan, cris-ilizarea
programului şi evoluţia de la confesional la naţional acordă acţiu-ii politice, prin conceptele
vehiculate, o bază socială mai largă pe drumul îschis de episcopul devenit om politic.
Noile împrejurări politice care au confruntat epoca tereziană deschid o ouă etapă în acţiunea
politică românească. Amploarea revendicărilor jmâneşti sporeşte în raport cu frământările politice
din imperiu, cu difi-iltăţile noii domnii. Intuind noul curs al evenimentelor el acţionează irect la
Curte printr-un întins memoriu intitulat Supplex Libellus prevăzut i anexe multiple, un adevărat dosar
al problemei româneşti. încrezător în aloarea argumentelor oferite de privilegii şi diplome, cuprinse
într-o pre-:ntare barocă, el oferă o imagine cuprinzătoare a stării naţiunii, cu referiri i vechimea ei
istorică, dar în special înfăţişând condiţia socială şi politică românilor. Invocă şi acum diplomele
imperiale, stările de drept pe care le Dntrapune abuzurilor şi încălcărilor, opresiunii şi îngrădirilor de
ordin eco-omic şi intelectual.
Nimeni până la această dată în Transilvania nu a oglindit mai exact şi tai larg dimensiunile reale
ale problemei româneşti, însemnătatea ei isto-că şi valoarea potenţialului pe care îl reprezenta. Pe
aceste temeiuri aşează :vendicarea politică fundamentală, cerând ca românii să intre în rândul
aţiunilor recepte, să constituie o „Stare" (statum constituere) şi să fie inte-raţi în constituţie.
Reactualizând cereri mai vechi le grupează în jurul pro-lemei centrale, accentuând în spiritul
meliorismului secolului iraţiona-itatea serbiei, incriminată ca robie, ignoranţa generată de condiţia
servilă, ferind totodată un rol omului învăţat în stat. Apelând la diplome, la is-jria trecutului, dar
mai cu seamă la prezent, la analogii din sistemul onstituţional polonez, el cere declararea naţiunii
române ca a patra naţiu-e recepta, reprezentarea ei în regimul de Stări, în instituţiile provinciale, t
nivelul celorlalte naţiuni.
Semnat în numele clerului naţiunii române unite, memoriul adresat "urţii dă expresie de fapt
programului românesc. Inochentie Micu asociază
307
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
însă şi alte revendicări, în condiţiile dificultăţilor războiului
de succesiune, dreptul de reprezentare a laicilor, sinod
general, promite soldaţi pentru imperiu, regimente
româneşti, agitând însă şi problemele urbariale. Obţinând
instituirea unei comisii aulice pentru examinarea cererilor,
el dovedeşte amploarea problemei româneşti. Rescriptul
imperial (1743), deşi schiţează vagi tendinţe de ameliorare,
este hotărât împotriva cererii fundamentale, pentru a nu
prejudicia sistemul celor trei naţiuni şi patru religii recepte.
El confirmă Diploma leopoldină dar conţine unele prevederi
pentru clerul unit. Discutarea rescriptului în dietă
reprezintă de fapt o respingere a postulatelor româneşti
chiar la nivelul recomandărilor curţii, întrucât drepturile
prevăzute pentru uniţi urmau să se aplice numai celor care
se bucurau de prerogative ecleziastice şi nobiliare.
Respingerea este totală şi în privinţa asimilării religiei
unite cu cea catolică. Replica Dietei (întrunită la Sibiu)
adresată Curţii şi discuţiile purtate mărturisesc poziţia ei
anacronică şi atitudinea nobiliară a naţiunilor politice.
Măria Terezia sancţionează la 7 august 1744 articolele de
lege VI şi VII care priveau şi pe români; astfel Curtea
interesată de concordia cu nobilimea îşi însuşeşte punctul
ei de vedere restrictiv. Presate de acţiunea revendicativă
română, naţiunile privilegiate fixează conduita
istoriografiei partizane care în a doua jumătate a veacului
contestă vechimea şi continuitatea românilor. în această
împrejurare se declanşează o mişcare anticatolică,
îndreptată împotriva Unirii, incitată de un călugăr sârb,
Visarion, care face progrese în sudul Transilvaniei
ameninţând să se transforme într-o mişcare populară.
în 1744 Inochentie Micu convoacă Sinodul general
(25 iunie 1744), cu o reprezentare non-confesională, prin
prezenţa laicilor alături de ecle-ziaşti, a ţărănimii, prin care
prefigurează o adunare a românilor. Inochentie expune cu
acest prilej situaţia creată de refuzul acceptării
revendicărilor în favoarea naţiunii şi cere încuviinţarea
pentru continuarea demersurilor la Viena unde fusese
convocat. Aici, potrivit infromaţiilor, sinodul a condiţionat
Unirea de satisfacerea revendicărilor naţionale. Faptul a
determinat reacţia Curţii, care, confruntată de opoziţia
naţiunilor privilegiate, îl anchetează şi exercită presiuni
asupra lui. La Viena episcopul va redacta un nou memoriu
în care solicită aplicarea punctului 3 din a Doua Diplomă a
Unirii, invocând dorinţa clerului şi a poporului. El cere o
mai largă reprezentare a clerului în dietă şi un post de
consilier în Guberniu. Ostilitatea forurilor imperiale îl
determină la sfârşitul anului 1744 să ia drumul exilului la
Roma..
Plecarea la Roma deschide ultima etapă a acţiunii lui
politice, prin implicarea Scaunului papal şi prin stimularea
demersurilor politice din ţară. V din primul an al exilului
reînnoieşte postulatele ecleziastice şi naţio-
pentru dobândirea egalităţii în drepturi a clerului şi
poporului, aflat
Hirisdicţia sa, cu celelalte „naţiuni". în memoriile adresate lui
Benedict
 Secolul luminilor în ţările
române
XIV, condiţionează, într-un moment în care în Transilvania se
manifestă atitudini anticatolice, soarta Unirii de satisfacerea
revendicărilor politice.
Elita ecleziastică îi continuă lupta, îndeamnă la reluarea acţiunii,
astfel că şi populaţia rurală condiţionează Unirea de ■ reîntoarcerea
episcopului. Solidaritatea e generală, semnul evident al audienţei
programului său politic în societatea românească. De acum
presiunile Curţii sunt tot mai insistente pentru a-1 face să renunţe la
episcopat, pentru a găsi o formulă politică şi culturală care, salvând
Unirea şi atenunând veleităţile politice ale episcopatului să-1 limiteze
la atribuţiile ce i-au fost stabilite. Soluţiile Vienei sunt de ordin
cultural, acordul pentru organizarea învăţământului superior şi
gimnazial la Blaj, în general măsuri destinate să menţină Unirea la
nivelul obedienţei politice.
Programul lui Inochentie este reluat, continuat, prin acţiuni
restrânse. Existenţa unei linii politice de acum este o evidenţă, ea se
sprijină pe ideile formulate coerent de Inochentie, în termeni
naţionali, care ţinteşte în timp la soluţionarea radicală a problemei
politice. înscris în durata istorică, el se dovedeşte rezistent întrucât
corespunde realităţilor şi necesităţilor. Desigur, el este creaţia lui
Inochentie, dar exprimă consensul păturilor libere din societatea
românească, antrenate în lupta naţională, astfel că acestea din urmă
oferă o bază socială mişcării.
Programul, aşa cum a fost formulat, prelungeşte desfăşurările
secolului al XVII-lea, activitatea iniţiată de generaţia precedentă,
înfăptuitoare a Unirii, care s-a dovedit dotată cu un pronunţat simţ
politic. Episcopul Ata-nasie în timpul tratativelor purtate la Viena a
negociat prevederile celei de a doua Diplome a Unirii (1701) care
conţine principala revendicare, încorporarea celor uniţi în sistemul
politic şi asimilarea mirenilor statusului catolic. Din această
perspectivă Inochentie Micu ilustrează, dimpreună cu generaţia lui, a
doua etapă a mişcării naţionale la românii din Transilvania.
Cristalizarea programului politic prin Inochentie Micu, episcopul
bisericii greco-catolice, inversează raporturile din secolul precedent,
direcţionând acţiunea dinspre naţiunea română şi în avantajul ei spre
forurile politice constituite. De acum înainte, datorită programului
politic, locul privilegiilor princiare acordate bisericii ortodoxe, în
stricte limite constituţionale, sau al diplomelor imperiale, este luat de
acţiunea deschisă şi sistematică de anvergură care năzuieşte la
modificarea sistemului politic. Inochentie, în-scriindu-se în acest sens
al evoluţiei, conceptualizează dezideratele naţionale esenţiale în
spiritul ideologiei noi, deşi postulatele se acordau adeseori la stările
politice şi constituţionale. Solicitând drepturi politice în cadrul
sistemului instituţional existent, el le conferă o substanţă şi înţelesuri
naţionale, care năzuiau să ridice naţiunea la rangul de naţiune
politică, într-un sens însă nou, modern, exprimând integral corpul
naţional. In ansamblu, lupta politică desfăşurată la nivelul unei
mobilităţi remarcabile,
309
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
cuprinzătoare datorită aspectelor revendicate, este
relevantă prin spiritul critic ce o însoţeşte, prin soluţiile ce
le oferă, pătrunse de raţionalitate. Ideologic, programul
oferă repere sigure la sistemul de valori europene, la
orizonturile reformiste şi, nu în ultimul rând, la ideile
preiluministe care alimentează vocaţia lui pentru
organizarea instituţiilor culturale. De aici vor porni firele
evoluţiei viitoare, politice şi ideologice, mişcarea politică şi
culturală de la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Cu el
problema românească ajunsă în prim planul forurilor locale
şi centrale devine problema fundamentală a scenei politice
pe care n-o va mai părăsi.

310
 i confesionale în Transilvania şi restaurarea ortodoxiei. La
mijlocul secolului în plină acţiune revendicativă politică a
episcopului Inochentie Micu izbucneşte o mişcare anticatolică cu
scopul de restaurare a ortodoxiei. Provocată de intrarea în ţară a
călugărului sârb Visarion Sărai, mişcarea se răspândeşte din Banat
în sudul Transilvaniei antrenând mulţimile ţărăneşti care părăsesc
unirea. Mişcarea a intervenit pe fundalul unei crize a
episcopatului, determinată de insuccesul acţiunilor revendicative
care nu erau de natură să consolideze biserica greco-catolică.
Chiar la sinodul convocat la Blaj (1744), cu participarea ţărănimii,
indiferent de confesiune, se chestionează oportunitatea Unirii.
Acţiunea lui Visarion a fost un catalizator al unor latenţe care
izbucnesc acum cu o forţă elementară, într-o acţiune tipică
fenomenelor de contagiune mentală. Anchetarea episcopului,
acuzat de a fi provocat mişcarea, se asociază după refugiul său la
Roma la seria de nemulţumiri şi insatisfacţii care au dus la părăsirea
unirii de către personalităţi din ierarhia superioară. Un sinod
organizat la Blaj în 1747 învederează hotărârea elitei ecleziastice
de a continua acţiunea revendicativă naţională, iar la nivelul
comunităţilor rurale unirea este condiţionată de întoarcerea
episcopului în dieceză.
în anii ce au urmat se desfăşoară acţiuni antiunioniste, în
special în zonele sudice ale Ardealului, acolo unde în mare parte
ortodoxia supra-vieţuise. Mişcările sunt permanente, iar preoţimea
revine la ortodoxie, hirotonisindu-se în Ţara Românească şi
Moldova. Ele cunosc un ascendent la sfârşitul deceniului şase când
se declanşează mişcarea lui Sofronie, un călugăr din sudul
Transilvaniei care agită împotriva unirii îndemnând la părăsirea ei.
Desfăşurată în prelungirea puternicelor mişcări din deceniul
şase şi în condiţiile războiului de 7 ani, răscoala lui Sofronie s-a
declanşat cu rară forţă în momentul în care Decretul de toleranţă
(1759) devenise public prin difuzarea în limba română. începută în
comitatul Hunedoarei, revolta a cuprins curând comitatele Alba,
Zarand, scaunul Orăştiei, Ţara Haţegului, ţinutul Abrudului.
Centrul răscoalei devine pentru moment domeniul

Secolul luminilor în ţările române

^latnei, pentru ca mai apoi să se extindă în comitatele Târnava şi Turda, :n zona
Sibiului, Târgu Mureşului, în Maramureş şi Satu Mare, astfel că un :ontemporan
putea să afirme: „când s-a lăpădat Sfânta Unire din toată Para Ardealului au fost
ani 1760".

Răscoala s-a propagat cu o forţă irezistibilă, mărturisind un tipic fenomen de

contagiune mentală în care satele revin la vechea lor credinţă, stimulate desigur de
Decretul imperial care îngăduie restaurarea ortodoxiei şi nu în afara unor stimuli
dinspre Mitropolia sârbă şi Curtea rusească. Ea îşi are propria ei dinamică interioară,
motivaţii ţărăneşti prezente şi în deceniul anterior sau chiar în prima jumătate a
secolului.
Definitorii pentru mişcarea lui Sofronie au fost alungarea preoţilor uniţi,
ocuparea bisericilor, organizarea de adunări ţărăneşti, apelul la false documente,
scrisori circulare îndeobşte, propagarea unor ştiri despre intervenţia Rusiei în
favoarea ortodoxiei transilvănene, acordul Curţii din Viena şi a Mitropoliei de la
Karlowitz. Pe parcursul acţiunii are loc un proces de conceptualizare a dezideratelor
în plângeri redactate de elita preoţească, de atacurile la adresa papalităţii, afirmarea
unor accente sociale şi etnice.
Răscoala lui Sofronie se distinge şi prin redactarea unor memorii adresate
împărătesei ca rezultat al unor sinoade, cum au fost cele de la Zlatna şi Alba-Iulia în
care dezideratele au rezultat din autoexaminarea colectivă. Cu deosebire, sinodul de
la Alba-Iulia din 14 februarie 1761 a fost convocat prin scrisori circulare şi a avut un
program prin care se cerea episcop ortodox, libertatea celor arestaţi, instituirea de
preoţi şi protopopi, scutiri de dări pentru preoţii neuniţi, neamestecul funcţionarilor
statului în afacerile bisericii.
Prin hotărârile sale sinodul învederează încercarea de organizare a bisericii
ortodoxe, intrarea ei în legalitate, dar şi stăvilirea abuzurilor săvârşite de către
ţărănime, potolirea de fapt a mişcării şi păstrarea ordinii religioase în biserică potrivit
canoanelor. în desfăşurarea răscoalei trebuie distinsă propagarea ei în zonele nordice,
în Maramureş şi Satu Mare, în general în părţile ungurene, la nivelul unor atitudini
din sfera religiosului care sugerează o unitate prin manifestări identice cu cele din
principat. Românii din aceste zone se îndreaptă hotărât împotriva Unirii prin mişcări
colective ce mărturisesc o mentalitate comună, convergentă închegării unei
solidarităţi ortodoxe. Răscoala lui Sofronie lasă să se întrevadă însă şi alte aspecte
semnificative: tratativele purtate cu oficialitatea, cu comanda militară, intervenţia
acesteia, represiunea şi refacerea bisericii unite prin comisia de dezmembrare,
impunerea unui episcop pentru românii neuniţi, un instrument al curţii.
Răscoala lui Sofronie a fost o mişcare colectivă de amploare, larg dimensionată în
spaţiu şi desfăşurată pe o durată de cel puţin trei ani. în
311
312
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
timpul evenimentelor se observă existenţa unor similitudini cu evenimentele deceniului
şase, detectabile în formele pe care le-a luat contagiunea mentală care a cuprins satele, în
motivaţiile ţărănimii care urmează cu încredere conducătorii pe care valurile tumultului
popular i-a ridicat. Dar chiar pe un plan mai îndepărtat, în timpul evenimentelor din
vremea lui Visarion, formele în care se manifesta acţiunea ţărănească se regăsesc în
atitudinea mulţimilor din vremea lui Sofronie.
în aceeaşi măsură sunt constatabile aceleaşi reacţii mentale într-o perioadă posterioară,
în mişcările declanşate de Edictul de toleranţă iozefin sau în vremea răscoalei lui Horea.
Toate aceste mişcări colective cu determinaţii adânci sunt declanşate de factori externi,
cazul mişcării lui Visarion Sărai sau Decretul de toleranţă (1759), care au prilejuit o amplă
mişcare de revenire la ortodoxie peste prevederea actului în cauză. Este neîndoielnic că de
la mijlocul secolului acumularea nemulţumirilor se revarsă prin supapele ce se deschid,
transformându-se în fenomene proprii adevăratei răscoale.
Comparând însă faptele la care ne referim cu nivelul mentalităţii ţărăneşti de la
începutul secolului, dezvăluit de reacţiile la Unire, vom observa o conştiinţă activă, bine
conturată, de apartenenţă la religia ortodoxă, exprimată de părăsirea parţială a unirii şi de
conceptualizare a dezideratului restaurării ortodoxiei. Privite aceste manifestări dinspre
răscoala lui Horea, în care problematica religioasă nu a lipsit, se poate remarca o identificare
a „legii româneşti" cu etnia care avea în urmă o mentalitate adânc înrădăcinată în conştiinţa
colectivă. Această conştiinţă populară despre apartenenţa la „legea" românească, în care
trebuie să vedem un mod de existenţă, nu avea la mijloc de secol un suport doctrinar
teologic. în schimb se pot remarca schimbări intervenite în sensibilitatea colectivă,
afirmarea unor solidarităţi de ordin confesional, mărturisite în urma dialogului comu-
nităţilor ţărăneşti cu intelectualitatea rurală. Memoriile redactate în numele comunităţilor,
cu evidente infiltraţii, dinspre convingerile elitei rurale sau dinspre exterior, sunt nu numai
numeroase ci şi convergente la noul curs care se prefigurase în practica reformistă în
materie confesională. Dovada o constituie sinodul de la Alba-Iulia (1761) în care prezenţa
elitei ecleziastice se exprimă în prevederi ce atestă soluţii care se îndepărtează de la
manifestările ţărănimii. Comparând atitudinile ce şi-au găsit expresia în formulările
hotărârilor sinodului cu manifestările mişcărilor colective se poate observa apariţia unui
clivaj între conducătorii mişcării şi masa comunităţilor. După triumful de moment al
ortodoxiei mişcarea trebuia, în opinia elitei locale, să fie zăgăzuită pentru a se putea
instituţionaliza confesiunea răsăriteană.
Evoluţia sinodului în sensul soluţiilor oficiale, încercările de temporizare a tumultului
popular, au fost de natură să contribuie la oprirea
 Secolul luminilor în ţările române
procesului de destrămare a Unirii. Restaurarea ortodoxiei
în forma unui episcopat ortodox a contribuit în chip
esenţial la liniştirea elitei şi la îndepărtarea ei de mişcarea
populară. Refacerea bisericii unite şi recâştigarea parţială a
terenului pierdut, sub oblăduirea oficialităţii şi a
intervenţiei militare, a avut loc şi în condiţiile refluxului
mişcării ţărănimii. După 1761, când are loc organizarea de
fapt a episcopatului lui Dionisie Novacovici, mişcările
anticatolice primesc accente sociale, oglindite de scrisorile
sofro-niene în circulaţie în Transilvania. Situaţia ni se
pare simptomatică dacă raportăm lucrurile la răscoala lui
Horea în care socialul va triumfa asupra confesionalului,
chiar dacă rolul elitei ecleziastice săteşti nu se istoveşte, ci
dimpotrivă este prezent în elaborarea dezideratelor
tăscoalei. Conştiinţa ortodoxă se dovedeşte şi acum mereu
activă împletindu-se cu manifestări sociale şi etnice.

\Jrganizarea ecleziastică şi viaţa religioasă. Istoria ecleziastică în

secolul al XVIII-lea continuă structurile instituţionale anterioare cu
unele discontinuităţi care reflectă impactul noilor regimuri instaurate,
fanariot în Moldova şi Ţara Românească şi habsburgic în Transilvania,
Oltenia, Banat şi Bucovina. în Transilvania la începutul secolului are
loc suprimarea Mitropoliei ortodoxe şi instituirea unui episcopat
greco-catolic ca rezultat al Unirii religioase. Convergenţa de interese a
unei părţi a elitei ecleziastice româneşti şi a regimului habsburgic
modifica peisajul confesional al principatului în favoarea
catolicismului. Ortodoxia, limitată la zonele din sudul Transilvaniei şi
cu deosebire la Braşov în mediul negustorilor români, va renaşte la
mijlocul veacului, urmare a crizei provocate de mişcările anticatolice
din comunităţile româneşti. Curtea vieneză, în urma dezbaterilor din
Consiliul imperial şi a opiniilor lui Bartenstein, emite un edict de to-
leranţă (1759) care a oferit un cadru legal restaurării ortodoxiei.
Organizarea unui episcopat ortodox, în 1761, cu un ierarh de origine
sârbă avea menirea să stăvilească mişcările anticatolice care şi-au
asociat şi accente sociale. în acelaşi timp, Curtea vieneză, având sub
control comunităţile ortodoxe era în măsură să salveze Unirea.
Numirea lui Dionisie Novacovici şi condiţiile restrictive pe care i le-a
impus erau de natură să evite disoluţia bisericii greco-catolice.
Unirea românilor în cadrul creat de Contrareformă şi sub
înrâurirea programului Reformei catolice de inspiraţie tridentină a
determinat o sporire a nivelurilor de cultură între români prin
întemeierea unor instituţii de învăţământ şi prin frecventarea
instituţiilor locale catolice şi reformate sau universitare la Roma,
Viena, Tirnavia. în acest cadru se va forma o elită care va evolua de la
nivelul aspiraţiilor confesionale spre un program revendicativ
naţional.
313
 De la genezfi statelor româneşti la naţiunea română

i I
314
 Instaurarea regimului habsburgic a determinat restaurarea romano-ca-
tolicismului după un secol de predominare a calvinismului. Sub raport instituţional
funcţionează episcopiile romano-catolice de la Alba-Iulia, Oradea şi Satu Mare,
bisericile calvină, luterană şi unitariană conduse de superintendenţi. Spre sfârşitul
secolului s-a organizat o episcopie greco-ca-tolică la Oradea (1775) şi un vicariat
ortodox. Religia iudaică şi secta iudaizantă sau sabatariană completează imaginea
vieţii religioase în principat, fiind considerate tolerate alături de biserica ortodoxă.
în organizarea ecleziastică din Ţara Românească şi Moldova se menţin
mitropoliile şi episcopiile secolului precedent. Epoca fanariotă nu alterează structura
instituţională şi nici apartenenţa etnică a clerului superior. Dacă în Ţara
Românească numărul mitropoliţilor greci reprezintă jumătate, în Moldova rezistenţa
la tendinţele de grecizare a ierarhiei sunt puternice, din nouă mitropoliţi doar unul
este grec. Principii fanarioţi şi iniţiativele mitropoliţilor şi episcopilor au determinat
un proces de reformare a bisericii paralel reformelor iniţiate în celelalte
compartimente ale vieţii sociale sau administrative.
Orientarea spre reformă în sfera ecleziastică este prezentă încă din vremea
primului domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, care anunţă viitoarele intervenţii ale
puterii centrale în afacerile bisericeşti. O etapă hotărâtoare în mişcarea de reformă
din secolul al XVIII-lea este inaugurată în Oltenia de intervenţia austriecilor care
potrivit politicii etatiste încearcă să îngrădească privilegiile clerului şi să exercite un
control asupra bunurilor ecleziastice. Administraţia imperială refuză ridicarea
Episcopiei Râmnicului la rangul de mitropolie, subordonând-o mitropoliei sârbe de
la Belgrad, interzicând legăturile cu biserica Ţării Româneşti şi cu
Constantinopolul.
Intervenţia statului în treburile bisericii se accentuează după revenirea Olteniei la
Ţara Românească, când procesul de reformă se extinde şi se accentuează. în acest
răstimp statul iniţiază măsuri menite să fortifice biserica şi să sporească rolul
preoţimii în comunităţi. Prin marele hrisov (din 1741) Constantin Mavrocordat
intervine în viaţa ecleziastică scutind preo-ţimea de obligaţiile servile, exceptând
preoţimea de la plata birului, precum şi prin interesul pentru instrucţia clerului
inferior. Prin seria de enciclici înalţii ierarhi reglementează viaţa, administraţia şi
disciplina religioasă.
Reformele fanariote şi în special cele promovate de Constantin Mavrocordat în
amândouă principatele în succesivele sale domnii au avut drept ţel răspândirea
ştiinţei de carte în rândul clerului inferior, scutirea lui de dări şi ameliorarea stării
materiale. în secolul XVIII clerul inferior se confunda ca stare socială adeseori cu
condiţia ţărănimii. în aceste împrejurări nivelul cultural şi cunoştinţele teologice
erau scăzute, cu toate măsurile domniei sau ierarhilor. Lipsa de instrucţie
sistematică, moştenire a
 Secolul luminilor în ţările române
epocii precedente, pe fundalul unei stări materiale precare nu a reuşit
să amelioreze starea educaţiei religioase la clerul sătesc. Viaţa
religioasă în cele două principate era dominată de tradiţii, departe de
acurateţea preceptelor teologice, marcată de superstiţii, mituri şi
sărbători păgâne care învederau o religie populară, trăită de
comunităţi. Faptul este explicabil prin instrucţia rudimentară a
clerului inferior care încă la început de secol avea vagi cunoştinţe de
scris şi citit în limba slavonă ce făceau imposibilă educaţia religioasă
în comunităţi. Chiar mai târziu, când cărţile de învăţătură creştină au
fost imprimate în limba română, pregătirea culturală a preoţimii şi
încadrarea materială precară limita răspândirea valorilor credinţei.
împotriva acestor stări de lucruri reformismul fanariot a căutat în-
dreptări prin scutirea preoţimii de obligaţiile servile, iar clerul înalt,
prin reforme pornite din interiorul bisericii. Convergenţa dintre
încercările pe care le făcea domnia în vremea lui Constantin
Mavrocordat şi mitropoliile ţărilor române a avut drept rezultat unele
progrese în ridicarea nivelului cultural al preoţimii şi al pregătirii
teologice prin instituirea de cursuri limitate în timp sau prin
întemeierea unor şcoli.
în viaţa religioasă a Moldovei şi Ţării Româneşti reformele paisiene
au exercitat o puternică influenţă datorită organizării vieţii monastice
prin principiile conţinute de regulile stabilite de Paisie Velicicovschi.
Activând, rând pe rând, la mănăstirile Dragomirna, Secu şi Neamţu, a
infuzat în lumea călugărilor idei pe care le-a cristalizat în mediul
athonit, dar pe care le-a dezvoltat şi instituţionalizat în Moldova cu
concursul domniei. El a declanşat un curent religios reformator în
viaţa monastică care năzuia să instituie un rigorism întemeiat pe
Sfânta Scriptură şi pe învăţăturile scrierilor patristice. Astfel s-a
organizat o adevărată şcoală de traducere în slavonă prin apelul la
originalele greceşti şi româneşti în scriptoriile mănăstirilor şi cu
deosebire la Neamţ. Datorită curentului înnoitor promovat la
mănăstirea Neamţu, Paisie a contribuit la difuzarea valorilor creştine
ale primelor veacuri în spaţiul românesc şi în afara lui. Şcoala
călugărului reformator, având sprijinul domniei, a înfăptuit o
resurecţie a ortodoxiei în prelungirea secolului anterior. Reformele
paisiene realizează în ţările române o mişcare religioasă în care pot fi
descoperite idei care învederează tendinţe asemănătoare cu ale
jansenismului, promovate în congregaţiile religioase catolice. Regulile
vieţii monastice pe care le-a elaborat au însemnat o reformă din
interior a bisericii ortodoxe în care principiile morale şi respectarea
disciplinei se alăturau îndemnurilor spre cunoaşterea textelor genuine
ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, învăţăturile care s-au cristalizat întru
apărarea ortodoxiei în ambianţa Kievului lui Petru Movilă şi au fost
dezvoltate la Athos, au cunoscut o elaborare doctrinară şi
organizatorică în Moldova.
315

../' »-'. i v«».V ^m. i.4L^.

______.» I »
 De la genera statelor româneşti la naţiunea româna

316
 Această reformă monastică este paralelă reformismului
fanariot, fiind expresia unor tendinţe de înnoire specifice secolului
luminilor. Difuzarea manuscriselor traduse sau revizuite a
determinat un suflu nou în ortodoxia din ţările române, contribuind
la luminarea clerului şi la fortificarea credinţei în comunităţi. Deşi
mişcarea paisiană a avut în vedere traducerile slavone, prin
caracterul ei erudit, a înrâurit viaţa religioasă românească în care
triumfa limba română. Spre sfârşitul secolului se produce o
adevărată mişcare de renovaţie religioasă prin cartea românească,
tot mai abundentă, care va fi influenţată de reformele paisiene.
Curentul iradiază în Ţara Românească şi cunoaşte o receptare
largă datorită unor scrieri ce apar la începutul secolului următor.
în acest final de epocă şi de început al unei noi evoluţii, resurecţia
pe care au determinat-o reformele paisiene se întâlneşte cu ideile
naţionale care pătrundeau dinspre Transilvania.
Viaţa religioasă din Transilvania în secolul al XVllI-lea se afla
într-o generală metamorfoză datorată Unirii religioase care
determina spre mijlocul secolului notabile deosebiri în
comunităţile româneşti. Programul cultural al Reformei catolice
prin catehismele publicate în limba română a provocat
răspândirea unor elemente doctrinare în spiritul noii confesiuni,
în aceeaşi perioadă, cartea ortodoxă continua să circule în
Transilvania, mai cu seamă tipăriturile de la Râmnic în limba
română, alimentând credinţa ortodoxă contracarată de efectele
unirii religioase.
Nivelul pregătirii preoţimii ardelene era precar, fapt surprins
de contemporani care semnalând starea lor materială şi condiţia
socială apropiată ţărănimii, menţionează slaba lor pregătire
teologică şi un nivel cultural scăzut. Spre mijlocul secolului, dar
mai cu seamă de la începutul celei de a doua jumătăţi se
ameliorează, deşi scrisul chirilic continuă să fie rudimentar, în ce
priveşte viaţa religioasă a comunităţilor se remarcă prevalarea
religiei populare impregnată de superstiţii, vrăjitorii, descântece,
farmece şi obiceiuri arhaice. Acestea conturau ceea ce se poate
numi religia trăită. Se constată în biserica greco-catolică iniţiative
de răspândire a cunoştinţelor teologice în spiritul Reformei
catolice cu evidenta tendinţă de legitimare a Unirii sub raport
dogmatic. Organizarea şcolilor de la Blaj a contribuit, alături de
publicarea unor cărţi de conţinut teologic, la ridicarea nivelului
cunoştinţelor religiei creştine. Un rol în procesul de ameliorare a
vieţii religioase 1-a deţinut preocuparea pentru calitatea
pastoraţiei evidenţiată de Propovedaniile lui Samuil Micu şi de
Predicile redactate după Segneri de Petru Maior.
în schimb preoţimea ortodoxă după suprimarea Mitropoliei
Ardealului este privată de o instrucţie sistematică, iar după
mişcările religioase anti-catolice cu toate că ortodoxia este
restaurată nivelul ei de pregătire este deficitar în continuare.
Totuşi ştiinţa de carte nu a lipsit din comunităţile ortodoxe
datorită perpetuării vieţii religioase în centrul ortodox de la
 Secolul luminilor în ţările române
Scheii Braşovului şi a legăturilor cu Ţara Românească şi Moldova unde
se hirotoniseau preoţii. în tot acest timp se continua funcţionarea
diecilor şi dascălilor care contribuie la procesul de alfabetizare în
comunităţi. După restaurarea ortodoxiei prin organizarea unui
episcopat în 1761, dinspre instituţia nou creată, se remarcă tentative de
combatere a credinţelor deşarte, a obiceiurilor superstiţioase. Spre
sfârşitul secolului se condiţionează preoţia de însuşirea unor cunoştinţe
necesare cultului în şcoala normalicească, creaţie a reformismului
iosefin.
In general se poate constata la preoţime o pregătire minimală,
relevată constant la început de secol, cunoştinţe modeste teologice, un
nivel care se ameliorează treptat spre mijlocul veacului, mai accentuat
la greco-catolici, mai puţin observabil la ortodocşi. Cu a doua
jumătate a secolului progresele sunt evidente, ca rezultat al instrucţiei
sistematice, sporirii nivelurilor de cultură şi a cunoştinţelor teologice
superioare însuşite datorită difuzării cărţilor. Alături de preoţi, diecii,
dascălii reprezintă un alt nivel al elitei intelectuale din comunităţile
româneşti care înrâureşte formarea preoţilor. Progresul scrisului şi
cititului a fost un factor important în viaţa religioasă a ţărănimii. în
comunităţi se poate observa de-a lungul secolului un proces lent de
răspândire a cunoştinţelor doctrinare care au determinat cristalizarea
unei conştiinţe confesionale. Viaţa satelor ardelene continua să fie
dominată la începutul secolului al XlX-lea de superstiţii împotriva
cărora este îndreptată o literatură ştiinţifică de popularizare.
Viaţa religioasă în comunităţile maghiare, săseşti, ale şvabilor din
Banat şi nord-vestul Transilvaniei a sârbilor cunoaşte un vizibil
ascendent sub incidenţa programului educaţional reformist. Formaţia
clerului, în continuarea secolului precedent, a fost în relaţie cu
apartenenţa confesională, care a determinat legături cu centrele
universitare europene. Tineretul urmează vechile trasee din secolul al
XVII-lea, catolicii frecventează instituţii de învăţământ la Roma,
Viena, calvinii pe cele din Ţările de Jos, luteranii se orientează
precumpănitor spre Halle, centru al pietismului, iar clerul sârb se
formează în legătură cu centrele proprii din monarhie. Un rol formativ
în pregătirea clerului l-au deţinut instituţiile de învăţământ locale,
colegiile de la Alba Iulia, Cluj, Bistriţa, Braşov sau Sibiu.
Beneficiind de suportul forurilor oficiale locale şi de statutul
conferit de religiile recepte, pregătirea clerului cunoaşte un vizibil
progres în comunităţile săseşti şi maghiare, ce înregistrează efectele
unui învăţământ teologic în care Reforma catolică sau pietismul sunt
determinante, alături de politica şcolară habsburgică. Progrese notabile
înregistrează pastoraţia, datorită cărţilor de predici care atestă o
preocupare pentru comunicare. Viaţa religioasă lasă să se întrevadă în
comunităţile religioase posibilitatea unor progrese în răspândirea
cunoştinţelor teologice în raport cu procesul de alfabetizare, mai
evoluat în comunităţile săseşti şi secuieşti.
317
318
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

JyLişcarea politică din Ţara Românească şi Moldova. Concomitent cu acţiunea politică din
Transilvania se desfăşoară şi mişcarea politică din Ţara Românească şi Moldova. Instaurarea
regimului fanariot în ţările române nu a însemnat şi abandonarea încercărilor de eliberare de sub
dominaţia otomană. Ideea recâştigării independenţei pe baza programului lui Şerban Cantacuzino
şi Dimitrie Cantemir a fost reactivată în condiţiile în care conflictele latente dintre marile puteri
europene izbucnesc în seria războaielor austro-ruso-turce. Continuitatea programului eliberării se
manifestă cu prilejul războiului austro-turc (1716—1718) care stimulează în Ţara Românească
acţiunile grupării antiotomane condusă de partizanii Canta-cuzinilor. în Moldova se remarcă
aceeaşi opoziţie antifanariotă, în legătură cu victoriile austriece şi cu o posibilă intervenţie a
Rusiei, pentru care pledează şi fostul domn Dimitrie Cantemir într-un memoriu adresat ţarului
Petru cel Mare.
Declanşarea războiului ruso-austro-turc din 1735-1739 determină renaşterea planurilor de
eliberare a popoarelor balcanice. Intrarea armatei ruse în Moldova face să se manifeste evidente
tendinţe de eliberare de sub dominaţia otomană pe baza alianţei cu Rusia. Un rol important în
acţiunile politice şi militare l-au avut fraţii Cantemir, fiii fostului domn Antioh Cantemir.
în orientarea politică a ţărilor române ocuparea Olteniei de către austrieci şi politica pe
care o practică nu mai lăsa nici o urmă de îndoială asupra intenţiilor de transformare a ţărilor
române în provincii imperiale. Boierimea Ţării Româneşti se îndreaptă din nou spre soluţia
eliberării, în numele drepturilor Cantacuzinilor şi Cantemireştilor la tronul ţărilor române,
trimiţând misiuni politice în Rusia pentru a stabili legături cu membrii familiei Cantemir. în
corespondenţa politică a timpului se vorbeşte în numele ambelor principate „acestei ţări,
Moldova şi a noastră" (Ţara Românească), despre eliberarea lor. în acţiunea politică românească
se manifestă tot mai insistent ideea pericolului reprezentat de Imperiul Habsburgic pentru
independenţa ţărilor române, exprimându-se concomitent şi dorinţa de a readuce Oltenia la Ţara
Românească. Rezultatele demersurilor politice externe ale boierimii muntene au contribuit şi ele
ca la Congresul de pace de la Nimirov (1736) să se discute despre recunoaşterea Moldovei şi
Ţării Româneşti ca principate neatârnate. Deşi înscrierea în actele Congresului a ideii de
independenţă a ţărilor române nu a dat rezultate, acţiunea factorilor politici interni a marcat un
moment însemnat pentru viitoarea afirmare politică.
Corespondenţa politică mărturiseşte interferarea, pe baza demersurilor interne, a problemei
româneşti în „problema orientală". Aceeaşi cores-

Secolul luminilor în ţările române

pondenţă luminează însă şi cristalizarea noului concept modern de patrie, semnul unei
evoluţii remarcabile a societăţii româneşti.
Idealul politic de independenţă s-a manifestat şi mai puternic în vremea războiului
din 1768-1774, când aceleaşi forţe politice, în frunte cu Cantacuzinii, exprimă dorinţa
de eliberare de sub dominaţia otomană. în 1769, Mihai Cantacuzino, în memoriile
prezentate congresului de la Focşani (1772), cere restaurarea vechilor drepturi şi a
neatârnării Ţării Româneşti. Acţiunea forţelor politice locale, amplu diversificată, s-a
exprimat cu acest prilej şi la nivelul unei întinse argumentaţii istorice ce însoţea
memoriile adresate delegaţilor Rusiei, Austriei şi Prusiei în care se dezbăteau raporturile
ţărilor româneşti cu Poarta.
Concomitent, interesul pentru clarificarea raporturilor cu Poarta se manifestă şi în
Moldova, astfel că asistăm la o sincronizare a demersurilor politice clădite pe apelul la
dreptul istoric. Preluând ideile cantemiriene despre raporturile cu Poarta Otomană
(motivaţia principelui despre încălcările puterii suzerane şi invocarea „capitulaţiilor"),
boierimea încearcă să obţină independenţa ţărilor române. în 1772, românii propun un
stat tampon, sub ocrotirea marilor puteri. Principatele, în pofida activităţii intense a
factorilor interni, nu au obţinut independenţa nici cu prilejul păcii de la Kuciuk-
Kainargi (1774). Tratatul confirmă însă privilegiile Principatelor Române, impunând
Porţii recunoaşterea pentru reprezentanţii lor la Constantinopol a privilegiului dreptului
ginţilor. Participarea voluntarilor români la războiul împotriva Imperiului Otoman şi
intensa activitate politică externă, soluţiile oferite de memoriile politice şi discuţiile
din sferele diplomatice interesând un nou statut pentru Principate, au contribuit la
consolidarea curentului îndreptat împotriva regimului fanariot şi implicit a dominaţiei
otomane. Activitatea politică din Principate, prin sincronismul ei şi prin similaritatea
revendicărilor, reflectă intensificarea vieţii politice interne, noul curs al mişcării de
emancipare.
Deceniul al optulea al secolului a marcat, în raport cu „problema orientală", o
evoluţie a mişcării naţionale orientată spre obţinerea independenţei, alimentată de
acum tot mai accentuat de dialogul politică-cultură. Prezenţa acestor idei în scrierile
timpului va asigura o notabilă difuzare a ideologiei politice româneşti. Pe un alt plan,
sincronismul, constatat pentru Moldova şi Ţara Românească, poate fi remarcat şi în
mişcarea politică a românilor din Transilvania, care, în acelaşi deceniu, cu noile
argumente scoase din istoria ţărilor române, încearcă să obţină un nou statut în ierarhia
ecleziastică greco-catolică, demnitatea de mitropolit pentru bisericile din Imperiul
austriac. Astfel, deceniul al optulea al secolului indică o concordanţă între mişcarea de
emancipare politică şi stadiul cristalizării conştiinţei naţionale.
 319

De la geneza statelor romaneşti la naţiunea română

Identică prin opţiunile ei naţionale, mişcarea politică românească
dezvăluie priorităţi în raport cu statutul politic specific, în Principate
îndrumată spre recâştigarea independenţei, în Transilvania spre integrarea |
în sistemul constituţional.

despotismului luminat. Răscoala lui Horea. în mijlocul deceniului

nouă, în plină eră a reformelor, se declanşează în Transilvania, în 1784,
una din cele mai puternice răscoale ţărăneşti europene din secolul al
XVIII-lea, prin proporţiile şi răsunetul ei internaţional.
Anunţată de incidente locale petrecute în Munţii Apuseni încă de la
începutul deceniului, răscoala izbucneşte în legătură cu conscripţia militară
ordonată de Iosif al II-lea în 31 ianuarie 1784 în vederea întăririi siste-
mului de apărare local. Ştirea despre proiectata înrolare în regimentele gră-
nicereşti, organizate într-o perioadă precedentă, provoacă un val de interes
în mijlocul ţărănimii iobage, tentată de statutul de libertate oferit de în-
rolare. Oficialităţile comitatelor asistă consternate la adeziunea satelor, la
proporţiile contagiunii care cuprinde întregi regiuni, ţărănimea iobagă, în
primul rând românească, dar şi maghiară şi săsească din zonele comitatelor.
Pe măsura extinderii fenomenului apar tot mai distincte şi manifestările
antifeudale, intenţiile ţăranilor de a deveni stăpâni pe pământurile lucrate,
de împărţire a celor nobiliare. încercarea de a stăvili fluxul, prin contra-
mandarea conscrierii, nu opreşte revolta care se declanşează în Munţii
Apuseni, într-o atmosferă mereu incandescentă, urmare a incidentelor an-
terioare ce nu se stinseseră încă.
în mijlocul noilor agitaţii se defineşte tot mai clar personalitatea lui
Horea, conducător al delegaţiilor ţărăneşti la Viena, de pe acum figura cen-
trală datorită primirii la împărat (aprilie 1784). Aureolat de nimbul
audienţei, personalitatea lui Horea câştigă dimensiunile conducătorului.
Credinţa comună ţărănească în intenţia salutară a „bunului împărat", sti-
mulată de contactul cu Iosif al II-lea, împrumută lui Horea prestigiul omu-
lui providenţial. Reluarea conscripţiei antrenează în toamna lui 1784, în
octombrie, noul val de interes pentru militarizare care creşte în rândul
moţilor, locuitorii munteni, paralel cu atmosfera generală de nemulţumire
a iobagilor din comitate împotriva sarcinilor feudale.
Creşte însă şi încrederea în demofilia împăratului, grefată pe contra-
dicţiile dintre reformism şi conservatorismul nobiliar. în 28 octombrie, în
comitatul Zarandului, la Brad, unul din viitorii conducători ai răscoalei,
Crişan, un fost soldat imperial, cheamă, în numele lui Horea, ţărănimea la
adunare, pentru a-i face cunoscută „porunca" imperială de a primi arme şi
de a nu presta slujbele domneşti. în 31 octombrie, la Mesteacăn se adună
ţărănime din comitatele învecinate, de unde, în numele lui Horea, sunt

< ^»Hi
 Secolul luminilor în ţările române
îndrumaţi spre cetatea din Alba-Iulia pentru a primi arme. La această
adunare se prefigurează, prin cuvintele rostite de Crişan,
perspectivele eliberării de iobăgie şi reducerea sarcinilor feudale.
De acum înainte răscoala câştigă teren, gândul înrolării se
transformă în hotărârea de a distruge nobilimea. Răsculaţii atacă
deopotrivă nobilimea şi reprezentanţii statului, aparatul funcţionăresc,
sub cele mai variate lozinci, dar mai ales sub una care le domina pe
toate: nobilime şi iobăgie să nu mai fie.
Pe măsură ce răscoala se întinde şi cuprinde satele din câmpia
Transilvaniei sunt antrenaţi şi iobagii unguri, astfel că mişcarea
devine generală, cuprinzând, într-o formă sau alta, toată iobăgimea. în
noiembrie răs-:oala era în apogeu, cuprinsese întreaga ţară, antrenată
de destinul comun în faţa opresiunii feudale. în această situaţie de
ridicare generală, ţărănimea ncrezătoare în biruinţa ei îşi sintetizează
revendicările în ultimatumul din 11 noiembrie 1784 adresat nobilimii
adăpostită în cetatea de la Deva.
In formule lapidare ţărănimea dă expresie gândului de care era ani-
nată: Nobilul comitat şi toţi posesorii lui să jure pe cruce; nobilimea
să nu mai le, nobilimea să trăiască din slujbe, să-şi părăsească
moşiile, să plătească dare ca i poporul, iar pământurile să fie
împărţite ţărănimii. Ideile cuprinse în textul ltimatumului exprimă
dezideratele generale ale ţărănimii iobage de pe do-leniile nobiliare. în
el se sintetizează toate formulele anterioare, lozincile i circulaţie sau
alte condiţii formulate de ţărănime pe parcursul tratati-elor angajate.
într-o formulă condensată şi la nivelul unui radicalism ţă-inesc s-a
cerut desfiinţarea nobilimii şi a proprietăţii feudale, deci des-inţarea
nu numai a raporturilor feudale, ci şi a domeniilor stăpânite de
Dbilime pur şi simplu şi a iobăgiei, fără vreo distincţie naţională,
cuprin-nd întreaga ţărănime, dar în primul rând ţărănimea română
majoritară.
Ultimatumul, aşa cum a fost formulat, subliniază revendicarea
socială
ndamentală, radicală, îndepărtându-se hotărât de la orice tendinţă
de
leliorare a raporturilor feudale, venind ca negaţie a practicii
reformiste.
:est act a oferit astfel soluţia ţărănească a problemei naţionale, pe o
cale
aprie, revoluţionară, fiind îndreptat spre viitor, prin emanciparea
naţiunii
jugul iobăgiei. Expresie a climatului reformist şi a acţiunii
ţărăneşti,
sideralele formulate s-au cristalizat într-un context mai larg
reformist,
fezian şi iosefin, social-politic şi ideologic, în care circulau ideile
privind
(fiinţarea mai cu seamă a privilegiilor şi impozabilitatea nobilimii
discu-
ă la nivelul Consiliului de Stat. Ultimatumul condensează
principalele
endicări sociale ţărăneşti, dar în acelaşi timp a preluat din
atmosfera
 jmismului ideea transformării nobilimii într-o clasă utilă, impozabilă
fa
le stat. Dezideratele în esenţa lor sunt ţărăneşti, deşi prezenţa
preoţimii
de este neîndoielnică în conceptualizarea şi sistematizarea lor, fără'ca
să
:reze revendicările ţărăneşti. >
321
322
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
Evident ultimatumul nu poate să fie considerat „programul
răscoalei" ci „o expresie de moment, fără valoare generală activă"
(David Prodan) atâta vreme cât desfăşurarea răscoalei lui Horea şi
a răscoalelor în general se refuză ideii de program.
Ajunsă la apogeu, răscoala continuă paralel cu încercările de
liniştire ale aparatului administrativ şi ale armatei. Acţiunea
ţărănească este întretăiată, întreruptă de tratative, de intervenţia
conducătorilor ecleziastici, a intelectualilor, care înlesnesc opera
de liniştire. Comanda militară, exploatând încrederea ţărănimii în
Iosif al II-lea, a reuşit să oprească, încă înainte de a avea dispoziţii
precise, cursul ascendent al răscoalei. Atunci însă când împăratul
decide intervenţia armatei, aceasta intră în munţi. Ţărănimea s-a
văzut confruntată de necesitatea apărării. Cu toate succesele pe
care ţărănimea răsculată le înregistrează, la 7 decembrie la
Mihăleni colonelul imperial Kray învinge oastea ţărănească.
Măsurile de pacificare, tratativele şi o armată imperială au hotărât
nu numai soarta răscoalei din munţi, ci în general din ţară. Oastea
lui Horea s-a destrămat şi ea, astfel că la 14 decembrie capii
răscoalei se retrag adânc în munţi. Urmăriţi, au fost arestaţi la 26
decembrie şi încarceraţi la Alba-Iulia. Judecaţi după o insistentă
anchetă, sunt condamnaţi prin sentinţa din 25 februarie 1785,
potrivit codului terezian, să fie frânţi cu roata. La 28 februarie
sentinţa a fost executată în prezenţa mulţimilor ţărăneşti, aduse
spre a vedea un exemplu de pedepsire a îndrăznelii săvârşite prin
ridicarea la luptă.
Răscoala lui Horea a declanşat, datorită proporţiilor ei, un larg
răsunet european, difuzat pe toate canalele diplomatice,
publicistice, literare şi istorice, într-un larg spaţiu, din Peninsula
Iberică până în Scandinavia, în statele italiene şi germane, în
Franţa şi Ţările de Jos, în America. Intervenită într-un moment în
care ideile revoluţiei democratice americane vesteau amurgul
vechiului regim, răscoala dezvăluie Europei eşecul despotismului
luminat, invalidând imaginea monarhului desăvârşit, prezentată de
Lanjuinais.
Răscoala lui Horea i-a prilejuit lui J.-P. Brissot o amplă discuţie
despre practica despotismului luminat, a iosefinismului, în special.
Incriminând sentinţa şi punând în discuţie în termenii lui Beccaria
dreptul de a pedepsi luptătorii pentru libertate, viitorul
revoluţionar, prin exemplul răscoalei lui Horea, ridica în faţa
opiniei publice o problemă de principiu. El s-a pronunţat în
apărarea românilor răsculaţi, în numele dreptului la rezistenţă,
asimilând exemplul românesc celui al revoluţiei americane şi al
ideilor umanitare ale secolului.
Efectele răscoalei s-au răsfrânt şi asupra societăţii timpului, ea
stând la baza Patentei de desfiinţare a iobăgiei în Transilvania (1785).
Deşi aplicată începând cu 1781 în alte ţări ale coroanei, datorită
rezistenţei nobilimii, introducerea ei în principat, s-a amânat.
Datorită răscoalei s-a desfiinţat şi
 / Secolul luminilor în
ţările române
în Transilvania dependenţa personală, redându-se
iobagului dreptului de strămutare, suprimat de legislaţia
dietală de după răscoala lui Doja. Cu toate că nu desfiinţa
raporturile feudale, patenta a grăbit disoluţia lor. Aceasta
stimulează şi alte procese adiacente prin acordarea
dreptului de a învăţa meserii şi a le exercita indiferent de
loc. în general, prin desfiinţarea dependenţei personale se
deschide o nouă fază în raporturile feudale, oferind noi
temeiuri mişcării de emancipare. „In perspectivă istorică
răscoala întregeşte programul naţiunii cu dimensiunea ei
socială, înălţimea conceptului cu greutatea masei sale,
calea de luptă reformistă cu cea revoluţionară" (D.
Prodan).
Răscoala lui Horea indică însă şi profunde mutaţii la
nivelul mentalului colectiv datorită practicii reformiste
care a determinat credinţa în posibilitatea schimbării.
Ţărănimea răsculată manifestă o încredere clar exprimată
în demofilia împăratului şi o nedisimulată ostilitate
împotriva nobilimii. Desfăşurarea evenimentelor atestă o
deplasare de accent de la confesional spre social, deşi
ţărănimea continuă să identifice confesiunea cu etnia.
Botezul nobilimii semnifica o schimbare a identităţii etnice
deoarece „legea" românească, potrivit mentalităţii ţărăneşti
reprezenta mai mult decât o credinţă. Răscoala lui Horea
mărturiseşte o metamorfoză în mentalitatea ţărănimii
comparativ cu răscoala lui Sofronie în care accentul prin-
cipal cădea pe confesional.
însemnătatea răscoalei a fost imensă pentru lupta de
afirmare a românilor. Prin participarea masiv românească,
răscoala are un vădit caracter social şi naţional. Ţărănimea
luptând împotriva stăpânilor feudali se ridică implicit
împotriva acelora care reprezentau structura instituţională
medievală, în 1784 se înfruntă o ţărănime în majoritatea
absolută românească cu o nobilime covârşitor maghiară.
Cele două planuri, social şi naţional con-fundându-se şi
caracterul răscoalei a fost ambivalent. Pornită de jos, răs-
coala a încercat într-o viziune ţărănească să rezolve
problema românească. La scurtă vreme elita intelectuală
va căuta rezolvare în plan politic. Evoluţia ulterioară va
apropia planurile în cadrul luptei naţionale, le va contopi
într-o unică problemă românească. Deşi dezavuată de
iluminiştii români, ca modalitate de emancipare socială,
răscoala a contribuit la apropierea intelectualităţii de
problematica socială a naţiunii.
NYişcarea naţională în timpul revoluţiei democratice. Supplex LU
bellus Valachorum. La sfârşitul secolului al XVIII-lea mişcarea
naţională din centrul şi sud-estul european intră într-o nouă fază de
dezvoltare, înscrisă pe fundalul evenimentelor provocate de Revoluţia
franceză, acţiunea elitei se conturează în funcţie de mutaţiile
intervenite în politica europeană şi, pe un alt plan, de evoluţia
raporturilor interne.
323
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

324
 Moartea lui Iosif al II-lea a fost precedată şi urmată, în
condiţiile expansiunii revoluţiei, de o criză a reformismului iosefin,
manifestată prin revocarea reformelor şi prin ascendentul
nobilimii, interesată în recuperarea terenului pierdut. Militând
pentru o restitutio in integrum, nobilimea încearcă să profite de pe
urma dificultăţilor imperiului, pentru a anula efectele
reformismului, orientându-se în sensul unei restaurări a vechilor
sale prerogative provinciale, pentru a reveni la situaţia politică
anterioară reformelor. Nobilimea organizează o vastă acţiune de
opoziţie faţă de politica centralizatoare a reformismului şi mai cu
seamă a celui iosefin. Revenirea însă la vechile orânduieli trebuie
să ţină seama de progresele spiritului revoluţionar în imperiu, de
împrejurările politice refractare cursului reac-ţiunii, de rezistenţa
generaţiei iosefine şi iluministe şi, în general, a naţionalităţilor.
In acest cadru conflictual se conturează, în timpul lui Leopold al
II-lea (1790-1792), o perioadă postiosefină pe baza experimentului
reformist din Toscana, mai puţin doctrinar şi mai înclinat spre
dialogul cu structurile locale. Păstrând sensul general al cursului
reformator, Leopold al II-lea inaugurează o nouă epocă de atenuare
a centralismului, o politică cu mai mare deschidere spre structurile
juridico-constituţionale, realizând astfel pentru moment un
compromis cu nobilimea. Formula a devenit viabilă datorită
propagării spiritului revoluţionar care obligă nobilimea la dialogul
cu Viena, pentru care pleda şi presiunea mişcărilor naţionale din
Ungaria şi Transilvania. In aceste condiţii politica de restituţii
readuce în scenă, cu putere crescândă, cu stimulul oficial,
revendicările naţiunilor menţinute în afara vieţii constituţionale
sau cu un statut de inferioritate politică.
Unul din primele efecte ale postiosefinismului leopoldin a fost
revenirea în Ungaria şi Transilvania la viaţa constituţională a
regimului de Stări. Convocarea dietei din Ungaria şi apoi a celei
din Transilvania (1790) a oferit naţiunilor privilegiate posibilitatea
formulării dezideratelor lor faţă de Viena, dar a deschis şi
românilor un teren de afirmare. Dieta convocată oglindea însă
caracterul regimului de Stări al naţiunilor politice şi religiilor
recepte. Din cei 417 componenţi, 296 sunt regalişti şi alţi
dregători şi numai 121 reprezentanţi aleşi. Sub aspect social
nobilimea deţinea mai mult de 350 de membri, din care magnaţi
161. Sub aspect naţional, maghiarii (dimpreună cu secuii)
reprezentau aproximativ 90%, saşii 10%, iar românii aveau un
singur reprezentant, episcopul greco-catolic, Ioan Bob, şi el în
calitate de regalist.
Discuţiile din Dietă, reactualizând programul nobiliar
antireformist, afirmă tendinţa de revenire la vechea viaţă
constituţională, la regimul naţiunilor privilegiate, la toate
îngrădirile principatului privitoare la români, cărora le adaugă
noile resentimente provocate de răscoala lui Horea. Ostilitatea a
fost totală faţă de programul social al reformismului, legislaţia
 Secolul luminilor în ţările romdne
iosefină, dreptul de liberă strămutare, pe care îl îngreunează cu noi
restricţii, făcându-1 aproape inoperant.
în cursul acestor frământări, mişcarea revendicativă a
naţionalităţilor cunoaşte accente noi, o nouă şi intensă activitate, în
rândurile românilor, sârbilor etc. Intelectualitatea, de astă dată prin o
nouă generaţie formată în ambianţa iosefină şi iluministă, în atmosfera
de continuitate a programului politic naţional şi în condiţiile
reformismului, aducea o consistenţă numerică remarcabilă, o mai mare
diversitate de structuri socio-profesionale, intelectuali cu studii
superioare la Roma, Viena, care deţineau ierarhia ecleziastică
superioară, dar şi istorici, filologi, jurişti, ofiţeri ai graniţei mi' litare. In
plus, elita intelectuală românească se prezintă substanţial alta la
nivelul funcţiilor ecleziastice inferioare, protopopi, preoţi, dascăli,
funcţio-nari mici, cu o calificare intelectuală însuşită în şcolile
timpului. Sub raport intelectual — o generaţie care a înregistrat, e
adevărat diferit, efec' tele contactului cu iluminismul, cu practica
reformistă, mai interesată în problematica naţională. Generaţia noii
etape a mişcării naţionale se prezenta mai unitară datorită atenuării
confesionalismului, sub impulsurile procesului de laicizare şi solidară
datorită presiunilor nobiliare în urma răscoalei lui Horea.
Primele manifestări politice mărturisesc o activitate diversificată,
în forma petiţiilor adresate individual sau colectiv, în numele ofiţerilor
regimentelor de graniţă, de intelectuali de prestigiu. Prin conţinutul lor
memoriile reiau motivele programului politic anterior, le îmbogăţesc
cu argumentele iosefinismului şi prin contactele cu spiritualitatea
vremii. Ele exprimă prin formulele cunoscute, dar adaptate stărilor
prezente, revendicarea principală, egalitatea cu celelalte naţiuni,
integrarea în viaţa constituţională. Susţinute acum de o nouă bază
doctrinară, doleanţele, potrivit logicii iluminismului, invocă un
contractualism raportat la împrejurările etnice din trecut. Acţiunile se
îndreaptă spre oficialitate, dar presează şi asupra episcopatului, pentru
a reînvia funcţia politică a bisericii, experimentată odinioară. în
această atmosferă, traversând căutări şi soluţii, confesionale însă, ca
redactarea unui Supplex în numele clerului greco-catolic (1 martie
1791), elita românească se fixează în cele din urmă la o formulă
politică neconfesională, la un act reprezentativ naţional.
Centrul acţiunii se stabileşte la Oradea, unde episcopul greco-
catolic Ignatie Darabant, un remarcabil om de cultură, se hotărăşte să
sprijine mişcarea. Operă de colaborare naţională, Supplex Libellus
Valachorum a fost elaborat de personalităţile de prim plan ale vieţii
intelectuale Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Piuariu
Molnar, Iosif Meheşi, Budai De-leanu, Ioan Para, istorici şi jurişti,
ecleziastici şi laici, uniţi şi ortodocşi. Semnat în numele naţiunii de
categoriile sale libere (Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae
Nationis in Transilvaniae Valachicae), SuppleX'ul
325
De la geneza statelor româneşti la naţiunea româna
sintetizează postulatele în cinci puncte esenţiale: 1.
Ştergerea numirilor odioase şi jignitoare de toleraţi,
admişi, şi reaşezarea naţiunii române în uzul tuturor
drepturilor civile şi „regnicolare"; 2. să i se redea naţiunii
locul pe care 1-a avut în viaţa politică în evul mediu; 3.
clerul, nobilimea şi plebea să se considere la nivelul
stărilor care constituie uniunea celor trei naţiuni; 4.
reprezentarea proporţională în dietă şi în funcţii; 5.
unităţilor administrative cu majoritate românească să li se
acorde numiri româneşti sau mixte ori să-şi păstreze
numele după râuri sau cetăţi. în sfârşit, generalizând
programul, memoriul cere ca locuitorii principatului, fără
deosebire de naţiune şi confesiune să se învrednicească,
potrivit stării şi condiţiei lor, de aceleaşi libertăţi şi
beneficii, să poarte aceleaşi sarcini.
Memoriul, amplu argumentat istoric şi susţinut de
considerente de natură demografică, cuprinde
revendicările fundamentale ale naţiunii, aşa cum s-au
cristalizat timp de şase decenii. Fiind de natură
constituţională, postulatele preconizează, potrivit
sensibilităţii epocii restituirilor, reaşezarea naţiunii în
drepturile depline cetăţeneşti, egalitatea în drepturi cu
naţiunile politice, reprezentare proporţională în viaţa
publică. Integrat perfect atmosferei timpului, memoriul, în
ambianţa politică postiosefină, reticentă la înnoiri, cere o
reaşezare, o restituire a vechilor libertăţi.
Orientarea politică a vremii lui Leopold al II-lea îşi
arată pe deplin roadele; politicii de restituiri nobiliare i se
răspunde, dinspre naţiunea română, cu aceeaşi unitate de
măsură, Supplex-ul cerând o reintegratio. Sub această
aparenţă, românii avansează cereri noi care vizau
modificarea sistemului constituţional. Practic,
revendicările, prin formulare şi argumentaţia lor
raţionalistă, marcau o răsturnare de valori politice.
Argumentele moderne ale SuppleX'ului, întemeiate pe
număr, erau îndreptate împotriva principiului regimului de
stări privilegiate, făcând loc unei viziuni non-me-dievale.
Programul naţional al românilor, în măsura în care ar fi
fost acceptat, transforma principatul într-o Ţară
Românească, prin rolul politic al unei naţiuni
precumpănitoare, prin număr şi exercitarea drepturilor sale
politice reprezentative.
Aşa cum au fost redactate, dezideratele reflectau
continuitatea cu etapa precedentă a luptei politice. Ceea ce
în mare parte fusese revendicat în vremea lui Inochentie
Micu, acum capătă un aspect cumulativ, coerenţă, unitate
şi o suplimentară argumentaţie. în ţesătura textului, noua
generaţie introduce idei izvorâte din climatul iluminist, dar
şi conceptele revoluţiei democratice, de egalitate, de
drepturi ale omului şi cetăţeanului. Actul reprezentativ
debutează cu o nedisimulată referinţă la Declaraţia
drepturilor omului şi cetăţeanului. Evoluţia în sens modern
şi concordanţa cu noile aspiraţii sunt observabile şi în
modul în care concepe Supplexul naţiunea. Dacă
Inochentie Micu cerea recunoaşterea ca a patra naţiune
constituţională, politică, generaţia nouă, prin argumentele
de ordin demografic, are
 Secolul luminilor în ţările
române
în vedere o naţiune în termeni moderni, care să integreze întreg
corpul social.
Programul românilor din Transilvania accentuează postulatele
politice în raport cu constituţia ţării. în sistemul ei de priorităţi
generaţia fixează în prim plan dezideratul politic esenţial, convinsă că
satisfacerea acestuia le încorporează pe celelalte. Reprezentarea
politică a naţiunii proporţional cu numărul ei însemna de fapt
prăbuşirea vechiului sistem constituţional, dislocarea autonomiilor
„naţiunilor" constituite pe privilegiu. Revendicarea congresului
naţional urma să creeze un organism constituţional românesc, D forţă
politică având individualitatea ei de acţiune. Supplex-ul mişcării
naţionale este redactat şi înaintat Curţii. în ansamblu, ideile chemate
în îprijinul acţiunii politice reflectau stadiul de dezvoltare a naţiunii, o
slabă iezvoltare burgheză, împrejurări politice ostile în interior, dar şi
aderenţe la :oncepţia iluminist-reformistă care îndrumă spre soluţia
petiţională îndrep-ată spre Curtea imperială, trecând astfel peste căile
procedurale obişnuite, ocale.
Soarta Supplex-ului a fost hotărâtă de raporturile politice interne
ale tnperiului, de compromisul intervenit între Curte şi nobilime în
faţa xploziei revoluţionare europene. Trimis dietei Transilvaniei,
SuppleX'ul îtâlneşte refuzul aceluiaşi bloc solidar al privilegiaţilor,
care hotărăsc, o ată mai mult, menţinerea constituţiei şi a formelor
tradiţionale de con-ucere. Dar mai cu seamă acţiunea românească s-a
lovit de viziunea poli-că centralizatoare şi unificatoare a imperiului
care nu putea să împărtă-:ască soluţii favorabile creării unor
individualităţi naţionale. în faţa îpansiunii revoluţiei democratice,
politica imperială rămâne pe mai de-irte ancorată în imobilismul
structurilor constituţionale provinciale, pre-rând concordia cu
nobilimea în locul inovaţiilor, feudalitatea aspiraţiilor oderne.
Respins de dietă, actul reprezentativ politic este urmat de un al
doilea ipplex (1792), redactat şi înaintat în numele celor doi episcopi,
Ioan Bob Gherasim Adamovici, primul reprezentând confesiunea
greco-catolică, al ilea cea ortodoxă. în pofida plusului de
argumentare istorică şi restrân-rii formulei naţionale la aceea a
instituţiilor ecleziastice, cel de al doilea pplex împărtăşeşte aceeaşi
soartă.
Al doilea Supplex a oglindit orientarea liderilor politici români
spre girea bazei sociale a mişcării naţionale. Autorii acestei petiţii
reactua-;ază în termeni hotărâţi ideea congresului naţional,
formulată şi în pri-il Supplex, cerând o adunare naţională de genul
congresului iliric la care participe deputaţi nu numai din starea
militară, nobilă, bisericească şi ilă, ci şi din cea plebeie. Comparativ
cu primul Supplex tonalitatea celui al doilea este mai radicală,
oglindind evoluţia societăţii româneşti spre alurile revoluţiei
democratice. De altminteri, mişcarea naţională, după
327
 De la genezfi statelor româneşti la naţiunea română
respingerea revendicărilor primului Supplex, înregistrează
accente protestatare. Curtea vieneză, confruntată cu acute
probleme externe, este interesată în asigurarea liniştii
interne pentru a se putea concentra în exterior. Acţiunea
politică deschisă se opreşte pentru multă vreme la acest
punct, episcopilor interzicându-li-se pentru viitor
preocupări de natură politică.
Momentul Supplex-ului însă îşi continuă efectele în
societatea Transilvaniei, mişcarea politică asociindu-şi alte
grupuri sociale, negustorimea românească, care, în
prelungirea acţiunilor revendicative din vremea iosefi-
nismului, se întâlneşte cu intelectualitatea în jurul unor
repere comune naţionale. Evoluţia de la local şi
confesional spre naţional, participarea solidară a
intelectualităţii laice şi ecleziastice, ortodoxă şi greco-
catolică la mişcare, atestă progresul conştiinţei naţionale.
Mişcarea politică organizată în jurul Supplex-ului
reuneşte pentru prima dată într-o acţiune conştientă
diversele pături sociale libere interesate în obţinerea unui
nou statut politic. Deşi obiectivele propuse de mişcare nu
se realizează, afirmarea politică a intelectualităţii îi
dovedeşte forţa şi locul pe care îl deţinea în societatea
Transilvaniei. Continuat pe cele mai variate căi, programul
se menţine mereu prezent, stârneşte dezbateri polemice în
rândul naţiunilor privilegiate, dar şi al intelectualităţii
româneşti, se difuzează pe verticală în societate, fiind
reluat în noi condiţii, prelun-gindu-şi efectele în opera
politică a generaţiei revoluţionare de la 1848.

328
IVLişcarea naţională din Ţara Românească şi Moldova. După
pacea de la Kuciuk-Kainargi, în Ţara Românească şi Moldova
activitatea politică revendicativă din timpul războiului continuă
prin alte memorii redactate de opoziţia internă, la care se asociază
ample mişcări conspirative împotriva noilor domni fanarioţi,
Alexandru Ipsilanti şi Grigore al III-lea Ghica. In noua ambianţă
de revenire la sistemul politic fanariot, îndepărtat pentru moment
în timpul războiului, boierimea militează pentru înlăturarea
domnilor străini. în 1778, complotul din Moldova îndreptat împo-
triva lui Constantin Moruzi s-a transformat într-o puternică
acţiune anti-fanariotă, semnificativă pentru noul curs al acţiunii
opoziţioniste care depăşeşte forma petiţională prin încercări
efective de schimbare a domnitorilor.
Paralel cu acţiunile conspirative şi opoziţioniste se constată,
imediat după 1774, o multiplicare a proiectelor de reorganizare
politică a ţărilor române în legătură cu nădejdile pe care le trezeşte
evoluţia „problemei orientale". Acţiunile petiţionale urmează în
linii generale cursul evenimentelor internaţionale, care continuă să
creeze cadrul de afirmare pentru opoziţia internă. Aşa se şi explică
faptul că între 1802-1807, în relaţie cu politica Franţei
napoleoniene, numărul memoriilor sporeşte, pentru ca în
 Secolul luminilor în ţările române
anii următori să fie în scădere până în preajma Revoluţiei lui Tudor Vla-dimirescu
când ritmul devine iarăşi intens.
Mişcarea antrenează personalităţi din rândul boierimii, oameni de cultură ca
Mihai Cantacuzino, Ienăchiţă Văcărescu, în general autori de memorii şi scrieri
istorice, clerici de prestigiu cum au fost Chezarie din Râmnic, Iacov Stamati şi
Leon Gheuca. Acestora li se alătură, la începutul secolului al XlX-lea, scriitori din
rândul boierimii mici şi mijlocii, inte-lectuali recrutaţi din burghezie, ce exprimă sub
raport teoretic concordanţa mişcării naţionale cu gândirea politică europeană.
Memoriile şi proiectele de reformă abordează problemele caracterului şi
sensului evoluţiei istorice a Principatelor, având ca punct de plecare ideile
formulate de Dimitrie Cantemir, modul de realizare a transformărilor preconizate,
chestiuni social-economice, de reformare a instituţiilor, aspecte ale formei de
guvernământ. în acest ansamblu revendicativ un loc central 1-a ocupat dezbaterea
statutului internaţional al Principatelor, idee dominantă a programului politic
românesc.
Mişcarea naţională, amplu diversificată şi consistentă ca motivaţie teoretică,
datorită impactului iluminist, se exprimă prin mijlocirea broşurilor şi pamfletelor,
a literaturii social-politice şi istorice, pătrunse de spirit critic. Genurile pe care le
cultivă aceasta împrumută mult din modalităţile secolului al XVIII-lea, fapt ce
uşurează comunicarea, conferind o notabilă audienţă ideilor în societate.
Deşi programul politic nu se fixează în Principate într-un act fundamental, în
totalitatea lor memoriile şi proiectele de reformă îl formulează coerent şi îl
articulează în raport cu principala problemă: recâştigarea independenţei prin
abolirea dominaţiei turco-fanariote. Memoriile politice îi învinuiesc pe fanarioţi şi
dominaţia otomană pentru decandenţa Principatelor şi efectuează o analiză amplă şi
critică a sistemului fanariot. Soluţiile pe care le oferă sunt în marea lor majoritate
reformiste. Memoriile manifestă o preocupare în creştere pentru problemele
economice, pentru agricultură, manufacturi, comerţ, afirmând totodată necesitatea
abolirii monopolului turcesc; în schimb, datorită apartenenţei autorilor lor la starea
boierească, interesul acestor memorii pentru fenomenul social e foarte redus, în
schimb, ele accentuează preocuparea pentru guvernământ, în ordine legislativă,
judiciară şi executivă, aducând în discuţie problemele puterii principelui şi originii
sale etnice, alegerea, durata şi limitarea atribuţiilor domniei. Conceptele noi, în
circulaţie în ţările române, adaptate la nivelul intereselor boiereşti, vehiculează un
novator convoi semantic care încorporează idei interesând structura politică şi
formele de guvernământ. Indiferent de opţiunile formei de guvernământ la care se
fixează autorii programului politic, monarhie, republică, monarhie constituţională şi
reprezentativă, absolutism luminat sau de esenţă nobiliară, dezbaterile
329
1.
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
prilejuite au contribuit la familiarizarea opiniei publice elitare cu
alternativele posibile şi cu ideea necesităţii schimbării vechilor
forme.
Cu atât mai mult, referinţele la statutul internaţional al
Principatelor exprimau o stare de spirit generală, favorabilă
recâştigării independenţei sau menţinerii şi consolidării
autonomiei. Revendicarea unui nou statut juridic de către oamenii
politici români era convergentă cu ţelurile unor puteri europene,
angajate direct în „problema orientală", interesul acestora pentru
înlăturarea dominaţiei otomane. Se poate remarca, pe măsură ce
criza regimului fanariot se adânceşte, o evidentă tendinţă
cumulativă, de încorporare a principalelor revendicări într-un
sistem de opţiuni fundamentale. Locul central îl deţine şi de astă
dată, în amurgul regimului fanariot, revendicarea neatârnării
Principatelor pe baza dreptului istoric, independenţa faţă de puterea
suzerană şi revenirea la domniile autohtone, într-o epocă de
restaurare, forţele sociale active sub raport politic cer hotărât, în
termenii logicii iluminismului, o revenire la statutul politic al ţă-
rilor române dinaintea instaurării dominaţiei otomane. Cu alte
cuvinte statul suveran, chiar dacă, la nivelul ideologiei boiereşti,
rămânea prizonierul întocmirilor sociale ale trecutului. în condiţiile
în care burghezia era slab dezvoltată şi eterogenă sub raport
naţional, boierimea devine purtătoarea ideilor noi, pe care le
adaptează, le corectează, îngustându-le semnificaţiile potrivit
intereselor ei diferenţiate şi păturilor ce o alcătuiau, în ansamblu
însă, programul politic, prin revendicările lui naţionale, a reuşit în
faţa revoluţiei lui Tudor Vladimirescu să solidarizeze, într-un fel
sau altul, întregul corp social al naţiunii.
 I

330
Lările române şi chestiunea orientală. Variaţiile „problemei
orientale", progresele pe care le face Revoluţia franceză şi
propagarea spiritului revoluţionar în Europa Sud-Estică se răsfrâng
şi asupra situaţiei politice a ţărilor române. La sfârşitul secolului al
XVIII-lea, în ambianţa problematicii internaţionale continentale,
se cristalizează un nou climat favorabil mutaţiilor politico-
teritoriale în sud-estul european.
După pacea de la Kuciuk-Kainargi care nu rezolvase diferendele
internaţionale, „problema orientală" se complică în funcţie de
noile desfăşurări militare. Imperiul Rus şi Monarhia austriacă
manifestă în continuare tendinţe expansioniste, iar Franţa şi
Anglia devin tot mai active în aria stăpânirilor otomane. întâlnirea
Ecaterinei a Ii-a cu Iosif al II-lea la Mo-ghilev deschide calea unei
viitoare „antante" antiotomane, anticipată de tratative purtate între
cele două curţi. Textul definitiv al tratatului (mai 1781), garantând
mutual stăpânirile celor două puteri, era îndreptat împotriva
Imperiului Otoman. Precizarea ulterioară a obligaţiilor reciproce
ocazionează şi expunerea intenţiilor în privinţa celor două
Principate.
 Secolul luminilor în ţările române
Ecaterina a Ii-a propune crearea unui stat tampon între cele trei
mari imperii sub numele de Dacia, format din Moldova şi Ţara
Românească, sub un suveran de religie creştină ortodoxă. Statul
urma să fie independent, fără a putea să fie încorporat de Rusia sau
Austria sau să cadă sub o altă dependenţă. Atât acest proiect, cât şi
proiectul grec al Ecaterinei a Ii-a s-au lovit de asperităţile „problemei
orientale", împrejurare care face ca „regatul dacic" să rămână doar o
recunoaştere a destinului comun al ţărilor române. în realitate, cele
două imperii continuă să aibă pe mai departe propriile interese faţă de
Imperiul Otoman, astfel că alianţa austro-rusă facilitează expansiunea
Rusiei, care ocupă Oceakovul (1787) pe baza înţelegerii din 1782.
Războiul izbucnit în 1787, victoriile lui Suvorov la Focşani şi
Râmnic şi ofensiva austriacă de la sfârşitul anului 1789 aduc Moldova
şi Ţara Românească în stăpânirea aliaţilor. Ieşirea Austriei din război
şi încheierea păcii de la Siştov (august 1791) a lăsat Rusia singură în
războiul antiotoman. Pacea turco-rusă încheiată la Iaşi (9 ianuarie
1792) a confirmat tratatele precedente, obligând Poarta la respectarea
privilegiilor Moldovei şi Ţării Româneşti. Războiul a oferit un nou
prilej forţelor locale să participe la lupta împotriva stăpânirii otomane
şi totodată diplomaţiei europene să-şi manifeste interesul faţă de
Principate. Proiectul regatului dacic şi tendinţa Austriei de stăpânire
efectivă a teritoriilor ocupate au readus în discuţie statutul
internaţional al Ţării Româneşti şi Moldovei. Incidentul Oceakovului
a dovedit Angliei direcţia intenţiilor politice ale Rusiei, convingând-o
despre necesitatea unei linii politice de protejare a îtăpânirilor
europene ale Imperiului otoman.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea, spaţiul istoric sud-est european
este iitr-o tot mai mare măsură înrâurit de efectele Revoluţiei franceze.
Pe de o 3arte, expansiunea ideilor revoluţionare şi receptarea lor de
mişcarea po-itică românească, potrivit propriului nivel de dezvoltare,
stimulează noile sroiecte de reformă, iar pe de alta politica orientală a
Franţei intră într-o louă etapă. înfiinţarea consulatelor franceze în
Principate (1796), pe de o «arte atestă dimensiunile noi ale „problemei
orientale" şi pe de alta contri-tuie la dialogul noilor idei cu societatea
ţărilor române. Prezenţa însă a Tanţei în zonă, alături de ţelurile
Rusiei, determină un tot mai accentuat nteres politic al Angliei faţă de
soarta Principatelor.
în această ambianţă, politica napoleoniană, pentru care „problema
rientală" reprezenta un mijloc în atingerea scopurilor sale de
anvergură în )rient, stimulează înaintarea unor petiţii către Napoleon
(1802). Boieri-lea munteană cere protecţie împotriva turcilor,
revenind, în 1807, cu un ou memoriu. în legătură cu aceeaşi
prezenţă a Franţei în Sud-Est, alleyrand, după formarea coaliţiei a
treia în 1805, readuce în planul di-lomaţiei europene soarta
Principatelor. El propune lui Napoleon să ofere austriei Principatele
şi Bulgaria, cu gândul să taie Rusiei posibilitatea de
331
 De la genezfl statelor româneşti la naţiunea română
expansiune spre Constantinopol şi s-o opună astfel
Austriei. Evenimentele viitoare nu validează proiectele
făurite pe parcursul evoluţiei „problemei orientale", nici nu
confirmă aşteptările Principatelor. Dimpotrivă, în urma
păcilor care încheie confruntările dintre marile puteri,
Rusia, la 28 mai 1812, încorporează teritoriul dintre Nistru
şi Prut, aşa cum în 1775 Austria anexase partea de nord a
Moldovei.
Pentru Principate bilanţul acestei etape din istoria
„problemei orientale" în secolul al XVIII-lea indică, sub
aspectul revendicărilor româneşti, un progres incontestabil.
Soarta lor politică ajunge în dezbaterile internaţionale,
înscriindu-se pe ordinea de zi a discuţiilor, fiind înserată
în cele din urmă în actele păcilor încheiate. Se poate
considera că între 1774 şi 1802 seria de firmane, seneduri
şi hatişerifuri pe care Poarta a fost obligată să le acorde
Principatelor au modificat statutul lor juridic. Puterea
suzerană a fost constrânsă să garanteze privilegiile
Principatelor şi să ţină seama în exercitarea drepturilor sale
de clauzele tratatelor încheiate cu puterile străine. In
aceste condiţii şi mişcarea naţională a cunoscut un nou
impuls în acelaşi cadru al suzeranităţii otomane, care
continuă, în urma imposibilităţii de a rezolva mulţumitor,
pentru părţile angajate, problemele partajării Imperiului
otoman.
Problema românească, în ansamblul ei, ajunge să fie
cunoscută şi prin evenimentele petrecute în Transilvania,
unde răscoala lui Horea prin răsunetul ei european
pătrunde în sferele diplomaţiei şi ale opiniei publice
europene. Şi într-un caz şi într-altul mişcarea politică
românească se convinge, în urma variatelor experienţe
prilejuite de acţiunea marilor puteri, că o soluţie pentru
ţările române nu putea veni decât din propriile acţiuni,
concordante cu evoluţia raporturilor internaţionale.

332
Ejpoca reacţiunii în Transilvania şi criza regimului fanariot.
Evenimentele anilor 1790-1792 au lămurit curând cele două mari
imperii, otoman şi habsburgic, că noile împrejurări solicitau o
modificare a politicii lor tradiţionale. în timp ce Imperiul Otoman
capitulează în faţa presiunilor interne şi externe, încercând o
politică de concesii faţă de dezideratele Principatelor Dunărene,
Imperiul austriac evoluează cu paşi repezi spre reacţiune.
Războaiele austro-ruso-turce au evidenţiat clar declinul
iremediabil al Imperiului Otoman, marcat de şubrezirea
structurilor sale tradiţionale. înfrângerile militare au fost precedate
de o semnificativă criză de autoritate a sultanatului, de manifestări
de insubordonare în provincii, la care s-a asociat funcţionarea
deficitară a sistemului militar.
însă evenimentele dau la iveală şi o profundă criză a regimului
fanariot, lăsând să se întrevadă de pe acum sensul evoluţiei
viitoare. Pacea de
 Secolul luminilor în ţările române
la Kuciuk-Kainargi (1774), marcând rolul preponderent al Rusiei în
Europa Răsăriteană şi Sud-Estică, accentuează decadenţa regimului
fanariot. Deşi restaurat după încheierea păcii, regimul fanariot în
ţările române prezintă acute fenomene de criză în care se reflectă
transformările înregistrate de societatea sud-est europeană. Astfel,
declinul militar otoman şi intervenţia puterilor europene în
raporturile turco-române crează un cadru larg de manifestare pentru
mişcarea de emancipare naţională. în aceste circumstanţe Imperiul
otoman se vede silit să se deschidă cererilor ţărilor române, în
special să fixeze obligaţiile în bani ale Principatelor şi să-şi
atenueze practicile abuzive în achiziţionarea produselor româneşti.
în aceeaşi măsură în 1802, Poarta corectează sistemul politic
fanariot, stabilind durata domniei la şapte ani. Obligat la concesii,
Imperiul Otoman a încercat să realizeze climatul necesar împăcării
contradicţiilor dintre regimul fanariot şi forţele politice interne
ostile aceluia.
Războaiele şi, în general, complexitatea „problemei orientale",
ritmul mutaţiilor intervenite în scena politică sud-est europeană
determină o modificare în funcţionarea pactului turco-fanariot.
Atenţi la evoluţia situaţiei politice europene, fanarioţii dau semne
de înstrăinare faţă de politica Porţii; domnul Constantin Ipsilanti
(1802-1806) trece decis la o politică de eliberare de sub dominaţia
otomană în legătură cu Rusia şi cu mişcarea de eliberare balcanică,
sprijinind răscoala sârbească sub conducerea lui Caragheorghe
(1804). Planurile de constituire a unei armate proprii şi proiectul
întemeierii unui regat dacic, ereditar în familia Ipsilanti, sunt
dovada evidentă a orientării principelui fanariot spre interesele
naţionale ale ţărilor române. Evenimentele de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea vădesc tot mai
insistent îndreptarea mişcării naţionale din Principate spre o soluţie
politică favorabilă eliberării de sub dominaţia turco-fanariotă, în
timp ce ultimul domn fanariot din Moldova, Mihai Suţu (1819-
1821), se apropie de conducerea Eteriei.
în Transilvania după Leopold al II-lea cursul reformelor se
degradează continuu în timpul lui Francisc I (1792-1835), locul
lui fiind luat în planul politicii interne de reacţiune. Sunt
combătute ideile revoluţiei democratice în cadrul unui regim
poliţienesc, în care cenzura şi intervenţia statului tindeau să
supravegheze orice manifestare a gândirii. Locul raţionalismului
care făcuse vogă în deceniile anterioare este acoperit de valurile
iraţionalismului, de ascendentul catolicismului ultramontan şi al
ordinelor călugăreşti. Regimul, interzicând activitatea politică a
naţionalităţilor, obligă capii bisericii româneşti la stricte preocupări
de ordin ecleziastic, răpind astfel o posibilitate de folosire a cadrului
instituţional tradiţional în scopuri politico-naţionale. Orientarea
spre iraţionalism se remarcă şi în acţiunea culturală sprijinită de
oficialitate, pe care o direcţionează într-un sens religios şi
conformist.
 De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
Imperiul striveşte în 1794-1795 mişcarea iacobină
maghiară condusă de Martinovici care reuşise să cuprindă
în acţiunea ei secretă şi cercuri intelectuale româneşti.
Progresele Revoluţiei franceze decid definitiv nobilimea
pentru soluţia de colaborare cu tronul, astfel că regimul
revine la practicile constituţionale, la activitatea dietală,
convins că opoziţia nobiliară în faţa primejdiei
reprezentată de mişcările sociale ţărăneşti şi de activitatea
politică a naţionalităţilor nu mai era un real pericol
politic. Dieta din 1794 o dovedeşte din plin prin soluţiile
pe care le oferă problemelor presante sociale şi naţional-
culturale, care atestă atitudini convergente cu imobilismul
preconizat de stat.
în noile limite impuse de regim, politica naţională se
acomodează împrejurărilor, căutând un nou limbaj de
exprimare prin cultură care câştigă de acum tot mai
evidente dimensiuni politice. Beneficiind de liniile cul-
turale oficiale care propulsează o literatură de stat utilitară
şi conformistă, mişcarea naţională românească lărgeşte
neîncetat acest cadru, în care infiltrează preocupări cu
conţinut politic şi naţional. Activitatea politică continuă
totuşi din iniţiativa unor intelectuali ai generaţiei
anterioare prin elaborarea unui nou Supplex în 1804, în
care alături de o remarcabilă continuitate a ideilor politice
formulate anterior, se observă o preocupare pentru social şi
o orientare spre spaţiul general românesc. într-un ansamblu
de iniţiative culturale şi politice apar şi interesante mutaţii
sub raport confesional, în încercarea de reunire a
bisericilor pe care clerul ortodox şi greco-catolic o face
spre sfârşitul veacului. Triumful naţionalului asupra
confesionalului, întinsa activitate culturală şi audienţa la
intelectualitate a gravei probleme ţărăneşti oferă şi în
Transilvania, în preajma Revoluţiei lui Tudor, fundalul pe
care se vor clădi noile acţiuni politice. în timp ce factorii
politici din Principatele Dunărene se îndreptau hotărât spre
soluţia independenţei naţionale în raport cu Imperiul
Otoman, în Transilvania continuitatea programului
Supplex-ului din 1791-1792 şi noile accente naţionale ale
acţiunii politice, ca efect al penetraţiei noilor idei în
păturile intelectuale mai largi, vestesc zorii unei noi epoci.

334
Lluminism şi societate. Evenimentele politice de la sfârşitul
secolului al XVIII-lea nu au rămas fără urmări în domeniul
culturii. Trecerea de la „mica" la „marea" Europă a deschis noi
posibilităţi de integrare a spaţiului central-sud-est european în noua
geografie spirituală a secolului luminilor. Ţările române, situate la
interferenţa zonelor culturale, între Occident şi Orientul ortodox,
au înregistrat experienţa umanismului târziu şi afirmarea ideii
originii latine a poporului român. Umanismul s-a fixat însă într-o
diversitate de structuri intelectuale, în care continuau să se
manifeste realităţile lumii ortodoxe şi catolice, diferitele variante
ale Reformei, fiecare cu
 Secolul luminilor în ţările române

aspiraţiile şi tradiţiile sale particulare. In aceeaşi măsură societatea ţărilor române oferea un peisaj
compozit de structuri central-europene şi sud-es-tice, o Transilvanie integrată Imperiului
Habsburgic, Contrareformei şi Reformei Catolice, o Moldovă şi o Ţară Românească aflate în aria
stăpânirii Imperiului otoman şi a influenţelor curentelor de idei ale Sud-Estului, cărora li s-a
suprapus înrâurirea iluminismului occidental, pătruns prin filiera germană şi franceză, direct sau
mediat.
De o demarcaţie riguroasă însă nu putea să fie vorba deoarece structurile intelectuale şi
religioase învecinate se întrepătrundeau, înfăţişând o lume complexă care făcea ca umanismul,
ortodoxia, Reforma şi catolicismul să se subordoneze unor evidente tendinţe sociale şi politice.
Societatea Transilvaniei, datorită pluralismului etnic, lingvistic şi religios, grefat pe o pluralitate de
tradiţii culturale naţionale, învederează un multicul-turalism cu un spectru larg de opţiuni. Tocmai
această eterogenitate culturală, de o deosebită complexitate, evidenţiază ipostazele diferite în care
se manifestă secolul luminilor în zona ţărilor române. Datorită diversităţii, receptarea valorilor
spirituale prezintă un anumit eclectism în care Auf-klărungul german protestant sau de expresie
catolică se întâlneşte cu iluminismul francez sau cu idei ce vin dinspre revoluţia democratică.
Reinserarea Europei central-orientale într-un continent revenit la unitatea lui a avut urmări în
procesul de redimensionare culturală. Astfel se constată o convergenţă a frontierelor culturale Vest-
Est şi Est-Vest, în care expansiunea ideilor occidentale întâlneşte tendinţa de integrare în civili-
zaţia modernă.
La începutul secolului în cultura spaţiului românesc se afirmă, pe fundalul unei societăţi
marcate de mobilitate, noile opţiuni ale preiluminis-mului. Dimitrie Cantemir, care exprimase la
sfârşitul secolului al XVII-lea în opera lui filosofică de tinereţe, în Divan, un spirit
nonconformist în raport cu dogmele ortodoxe, îndrăzneli de gândire care l-au apropiat de ideile
Reformei antitrinitariene, vădea la început de secol XVIII preocupări concordante cu valorile
preiluministe.
în această sferă de interese a iluminismului timpuriu se înscrie lucrarea geografică a învăţatului
principe, Descriptio Moldaviae redactată în spiritul şcolii germane de cunoaştere a statelor
(Staatenkunde); aceleaşi sensibilităţi culturale îi aparţine opera lui Iobann Filstich, Tentamen
Historiae Valachicae, precum şi lucrarea lui Kolesery consacrată mineritului din Transilvania,
Aurăria Romano Dacica (1717). Făcând cunoscute cerurilor ştiinţifice realităţile ţărilor române,
această pleiadă de cărturari evidenţiază originea latină a românilor, făcând-o cunoscută unor mai
largi cercuri intelectuale europene.
Dimitrie Cantemir, animat de ideea emancipării politice a ţărilor române, consacră în
Historia Moldo'Vlachica şi Hronicon a vechimii
335
 De Ia geneza statelor româneşti la naţiunea română

336
românO'moldovO'vlachilor pagini semnificative despre latinitatea
poporului român şi a limbii sale, subliniind ideea apartenenţei
acestuia la aceeaşi civilizaţie pe care o exprima în noţiunea de
„Ţara Românească", ca patrie primitivă a românilor. Principele
român continua la nivelul unei savante argumentaţii opţiunile
umaniştilor din secolul al XVII-lea conferind ideii de latinitate o
formă doctrinară.
Angajat unor evidente scopuri politice, în ambianţa Rusiei
petrine, Dimitrie Cantemir dedică Imperiului Otoman, în legătură
cu evoluţia politică din scena europeană, o substanţială operă în
sfera turcologiei, Historia incrementorum atque decrementorum
Aulae Othomanicae, care, alcătuită pe baza cunoaşterii surselor
otomane, a fost, prin traduceri în limbile engleză, germană,
franceză, un reper în cunoaşterea impactului otoman în sud-estul
european. Principele consacră, în aceeaşi ambianţă a epocii
petrine, o prezentare a religiei mahomedane (Sistema religiei
mahomedane) de largă circulaţie în epocă.
Domeniu prioritar al preiluminismului din ţările române,
cercetarea istorică atestă o asiduă preocupare pentru desluşirea
critică a originii popoarelor, în prelungirea demersurilor
istoriografiei barocului din perioada precedentă, în care se înscriu
Cantemir, Filstich, Kolesery şi Valentin Frank von Frankestein, cel
din urmă cu Breviculum nationum et praecipue — saxonicae in
Transylvania (1696), o primă investigare critică a originii saşilor.
în seria istoricilor preiluminişti Martin Schmeitzel (1679-
1747), profesor la Halle, a consacrat istoriei Transilvaniei un curs
în care a stăruit şi asupra istoriei românilor. El a mai publicat o
istorie ecleziastică De Stătu Ecclessiae Lutheranorum in
Transylvania (1722), la care a asociat o serie de alte lucrări. între
istoricii saşi care au scris despre români, Martin Felmer (1722-
1767) a evidenţiat romanitatea românilor.
în istoriografia maghiară privitoare la Transilvania se continuă
cronis-tica secolului anterior prin Mihai Cserei (1699-1756) şi
Petru Apor (1676-1752) care au oferit informaţii importante
despre ţara şi obiceiurile localnicilor. în ce priveşte istoriografia
română din Transilvania, Istoria bisericii Scheilor Braşovului a lui
Radu Tempea II (1691-1742) reprezintă o pagină de istorie locală,
a unui centru ortodox, în care se dezvăluie rezistenţa la unirea cu
biserica romană.
în aceeaşi perioadă în Ţara Românească se continua tradiţia
secolului anterior prin scrisul istoric din epoca lui Constantin
Brâncoveanu şi alte lucrări de conţinut istoric care acoperă prima
jumătate a secolului. Din pleiada de cronicari, Ion Neculce (1672-
1745) se distinge ca istoric participant şi memorialist cu accente
moraliste. în ce priveşte istoriografia română, cu excepţia lui
Cantemir şi a stolnicului Cantacuzino, prevalează genul cronistic,
istoria participantului care anunţa însă un spirit atent la
 Secolul luminilor în ţările române
roblemele şi atmosfera veacului. Dovadă că încep să circule istorii uni-;rsale
privitoare la evenimentele contemporane, ca Istoria asediului Vienei i legătură
cu Imperiul Otoman.
Istoriografia preiluministă reuşeşte la începutul secolului al XVIII-lea in
lucrări de erudiţie să universalizeze istoria ţărilor şi, în acelaşi timp, să tntureze
un profil scrisului istoric, care prin metodă şi concepţie, câştigă Isături
moderne. Paralel însă, istoriografia aduce o bogată informaţie ispre istoria
primei jumătăţi a secolului fanariot.
Ideile preiluministe atestă în noua ambianţă socio-politică un raport edit cu

societatea, mutaţii semnificative în planul conştiinţei, o aderenţă spiritul

novator, anticonfesional, care prefigurează mobilităţi în mentali-tea
tradiţională. Adoptarea unirii religioase semnifica în Transilvania o uă
atitudine ireverenţioasă faţă de dogme, o anumită desprindere de sub toritatea
lor, o viziune laică ce înclina spre avantajele materiale sau de tură politică. Se
remarca, în general la protagoniştii scenei culturale tşamentul pentru filosofie,
o mai mare independenţă de gândire, preocu-ri pentru o cultură militantă,
deschisă la nevoile societăţii.
Acţiunea Contrareformei în aria Sud-Estului de la sfârşitul secolului a
:erminat replica ortodoxă prin seria de publicaţii în limba greacă sau nană în
care se iau în discuţie principiile doctrinare ale catolicismului, acest sens
contribuţiile lui Antim Ivireanu sunt relevante pentru po-îica anticatolică
orientată împotriva unirii religioase. Tomul bucuriei 05) cuprinde texte
îndreptate împotriva primatului papal şi în general a zelitismului catolic
provocat de cardinalul Kollonich. Aceste scrieri stă spiritul de controversă
confesională îndreptat împotriva catoli-nului.
în această perioadă, cutreierată de o dinamică politică excesivă, im-gnată de
dispute religioase, se afirmă raţionalismul ortodox şi paralel se larcă circulaţia
cărţilor de înţelepciune ca Floarea darurilor sau Pilde ofeşti de provenienţă
occidentală. Semnificativ, la sfârşitul secolului [I şi începutul secolului
XVIII, apariţia temei „translatio studii" este ptomatică pentru aspiraţia
intelectualului român care năzuieşte la area propriului popor în civilizaţia
europeană.
Dincolo de înfruntările confesionale în spaţiul românesc acţiunea
itrareformei şi manifestările Reformei catolice în Transilvania deter-au o
reflexie asupra condiţiei politice şi sociale a românilor. în conul socio-
polvtk. cteat de lefoTmismm habsburgic se manifestă la mijii veacului, sub
influenţa noilor idei, programul politic românesc, eptat de episcopul
Inochentie Micu împotriva încorsetărilor feudale şi piritul emancipării
poporului român. întemeiat pe realităţile politice şi ale ale principatului,
programul politic românesc încorporează ideile uminismului şi ştiinţelor
camerale pe care îşi va sprijini revendicările.
337
I

De la geneza statelor româneşti la naţiunea română

338
Beneficiind de formulările doctrinei latine în viziunea lui Dimitrie Can-temir, latinismul
secolului XVIII se afirma ca mişcare ideologică de anvergură, în care originea naţiunii era
chemată să sprijine revendicările politice, în linii esenţiale, ideologia naţională se
cristalizează la mijlocul secolului într-un program politic modern, la care colaborează
deopotrivă dreptul natural, idei anticonfesionale şi dreptul istoric.
Iluminismul românesc porneşte prin urmare de la idei formulate la început de secol în
ambianţă preiluministă europeană, de la ideile operei lui Cantemir, cărora dezvoltarea
politică şi socială le conferă un suport. Argumentarea contractualistă a emancipării de sub
dominaţia otomană şi ideea latină devin, la nivelul funcţionării dreptului istoric,
leitmotivele noii culturi.
La mijlocul secolului, în împrejurările reformismului terezian, în cadrul absolutismului
luminat, în Transilvania se conturează o orientare care se exprimă prin opera de
instituţionalizare culturală. Alături de centrele culturale existente în secolul al XVII-lea,
Braşov, Sibiu, Aiud, Alba Iulia şi Cluj se dezvoltă la Blaj, devenit reşedinţă a episcopilor
greco-catolici, potrivit promisiunilor actelor unirii şi la iniţiativa românească, un focar
cultural greco-catolic. Aici se organizează instituţii de învăţământ, gimnazial şi superior
(1754), mănăstiri greco-catolice, tipografia şi biblioteci ce respiră o atmosferă spirituală
europeană. Epoca lui Petru Pavel Aaron s-a relevat prin apariţia unor cărţi cu conţinut
teologic care argumentează bazele unirii religioase rezultate din doctrina catolică şi ritul
grec.
Lucrări ca Floarea Adevărului (1750), în versiune latină Flosculus Ve-ritatis (1753), sau
Doctrina Christiana (1757) reprezintă manifestări ale Reformei catolice. Difuzarea noii
doctrine s-a făcut pe filiera catehismelor care îşi aveau originile în Catehismul roman
(1566), prin traducerea Vul-gatei sau a altor cărţi redactate în spiritul Contrareformei şi
ideilor anti-schismatice care se evidenţiază pe măsura expansiunii imperiului. Această
orientare spre erudiţie în spirit catolic preliminează etapa iluminismului de coriţinut laic din
deceniul opt al secolului care dezvoltă ideile profesate de intelectualii de formaţie
confesională.
Mişcarea intelectuală din Transilvania în etapa preiluministă cunoaşte o febrilă
activitate în mediile catolice, calvine, luterane sau unitariene care învederează un
remarcabil progres al erudiţiei în cadre confesionale, dar adeseori şi în domeniul ştiinţelor
naturii unde se distinge J. Fridvaldszky. în general prevalează erudiţia religioasă şi
istoriografia ecleziastică care tinde să cuprindă toate confesiunile.
Traversând o perioadă de organizare a luminilor în care tradiţiile culturii preiluministe se
prelungesc, în deceniul al optulea se conturează o mişcare iluministă care se manifestă prin
instituţionalizarea culturii. Preocuparea pentru învăţământ s-a manifestat la nivel central
prin secularizarea
 Secolul luminilor în ţările române

339

şcolii şi aşezării ei în serviciul statului. Restructurarea învăţământului universitar vienez în timpul Măriei
Terezia a înrâurit viaţa spirituală a timpului. Astfel Allgemeine Ostereichische Schulordnung (1774) infuzează
principiile sale în Ratio Educationis (1777) şi Norma Regia (1785) care aveau în vedere şi realităţile
Transilvaniei.
 Noile iniţiative culturale sub influenţa reformismului luminat determină dezvoltarea istoriografiei şi
filologiei în întregul spaţiu românesc. Istoria era chemată să argumenteze dreptul Ţării Româneşti şi al
Moldovei la independenţă faţă de Poarta Otomană, iar în Transilvania doctrina latină sprijinea ideea de
emancipare a românilor şi integrarea lor într-o mai largă comunitate europeană prin catolicism.
în Principatele extracarpatice se constituie deci un istorism contrac-tualist care vizează emanciparea
de sub suzeranitatea Imperiului Otoman, idee care domină fondul dectrinar al actelor politice, iar în
interiorul arcului carpatic unul aplicat raporturilor interetnice.
In Transilvania iluminismul se conturează în raport cu noile experienţe intelectuale prilejuite de
contactul cu filozofia lui Christian Wolff la care aderă noua generaţie. Datorită traducerilor şi prelucrărilor
filozofice în culturile maghiară, germană şi română are loc o concordanţă cu filozofia secolului. Filologia
la rândul ei a înregistrat netăgăduite succese prin cultivarea limbii, prin mişcarea gramatică, spre exemplu
lucrarea lui Micu, Elementa linguae daco romanae sive valachicae menită dovedirii structurii gramaticale
latine a limbii române. Mişcarea gramatică şi lexicografică pregăteşte instrumentarul comunicării în epoca
luminilor, iar istoriografia tinde să precizeze propria identitate naţională la români, saşi sau maghiari.
Cultivarea filosofiei ca preocupare autonomă, emancipată de religie, datorită raţionalismului wolffian, a
colaborat la desacralizarea culturii şi la asimilarea unor valori europene. Crearea terminologiei filosofice
moderne şi vehicularea noilor concepte împrumută istoriei şi filologiei un plus de raţionalitate. Contactul
cu filosofia a contribuit la restructurarea utilajului mental care a îngăduit însuşirea unor convingeri
iluministe.
în Moldova şi Ţara Românească ideile iluministe, grefate pe o proprie tradiţie culturală, contribuie,
datorită multiplicării contactelor cu cultura occidentală, la integrarea unui corpus de idei iluministe şi
democratice ce au lărgit perspectiva elitei despre societatea proprie în raport cu civilizaţia europeană.
Intelectualii români, recrutaţi din boierime, în ultimele decenii ale secolului XVIII şi mai târziu din
boierimea mică şi mijlocie şi chiar din mediul citadin, angajează discuţii despre formele de guvernământ
ce se reflectă în proiecte de reformă a societăţii. Spre sfârşitul secolului şi la începutul celui următor se
vehiculează idei despre absolutismul luminat, monarhia constituţională, republică ce atestă cristalizarea
spiritului modern la nivelul elitelor şi implicit o schimbare de mentalitate vizibilă în mişca-
340
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română
rea ideologică a timpului. în această ambianţă a dialogului cu
Europa sporeşte conştiinţa etnică ce alimentează patriotismul şi
conştiinţa naţională.
Se poate remarca pentru ultima treime a secolului şi cu
deosebire din deceniul opt, atât în Transilvania cât şi în
Principatele extracarpatice simultaneitatea afirmării conştiinţei
naţionale în mediile ecleziastice şi laice. Dacă în exteriorul arcului
carpatic în deceniul opt se observa o preeminenţă a marii boierimi
în formularea dezideratelor naţionale, în Transilvania mediile
ecleziastice, greco-catolice şi ortodoxe, prin intelectuali de
origine mic-nobiliară sunt purtătoare a ideilor noi de sorginte
iluministă subsumate emancipării naţiunii.
în aceeaşi ambianţă a luminilor în cultura maghiară se
organizează Societatea pentru cultivarea limbii maghiare din
Transilvania de către Aranka, iar în mediul săsesc: Societas
filohistorum Transylvaniae. în domeniul gramaticii apar lucrări
semnificative ca: Observaţii de limbă românească a lui Paul
Iorgovici, o gramatică generală, iar la maghiari dizertaţia lui
Gyarma-thi Samuel, Affinitas linguae hungaricae cum linguis
finnicae originis gram-maticae.
Cultura iluministă în ţările române, cu aportul noii filosofii,
într-o ambianţă politică stimulativă, datorită reformismului, cultivă
pe scară largă istoria într-un spaţiu în care pluralismul etnic era
predominant. Peisajul istoriografie al secolului luminilor este de o
rară diversitate şi bogăţie în domeniul istoriei naţionale, prin istorii
provinciale sau generale consacrate spaţiului românesc.
Complexitatea scenei politice europene în aria cen-tral-orientală a
imprimat scrisului istoric note specifice care reflectau tendinţe
politice naţionale. Exista o evidentă continuitate a genurilor prin
perpetuarea cronisticii secolului precedent, la care se asociază tot
în prelungirea demersurilor anterioare, istoriile. Mihai Cantacuzino
scrie o Istorie a Ţării Româneşti, cu interes pentru problemele
economice, din care nu au lipsit elementele de ordin politic.
Adiacent, acelaşi om politic va redacta o Genealogie a
Cantacuzinilor. Epoca este ilustrată istoriografie de Dionisie
Eclesiarhul cu un Hronograf în care istoria naţională este
impregnată de istoria generală. în aceeaşi orientare se situează şi
Cronica protosinghelului Naum Râmniceanu, o lucrare compozită
în care datele de istorie politică se împletesc cu cele de istorie
economică, financiară, cu istoria instituţională.
Istoriografia modernă propriu-zisă debutează în secolul
luminilor în Transilvania unde contactele cu istoriografia
europeană, în special de sorginte germană, sunt continui
învederând existenţa unor mai vechi tradiţii şi o diversitate de
influenţe din mediile europene potrivit specificului confesional.
Istoriografia română se afirmă prin opera lui Samuil Micu, un
iniţiator al erudiţiei româneşti, prin Brevis Historica Notitia
(1778) adresată cercurilor savante în limba latină, o scriere ce
poartă amprenta umanismului târziu şi în bună măsură a
concepţiei luminilor. Con-
 Secolul luminilor în ţările române
vins de necesitatea difuzării cunoştinţelor istorice el
redactează, după mişcarea Supplexului, Scurta cunoştinţă
a istoriei românilor în care tipul de istorie iluministă se
impune prin capitole în care sensibilitatea luminilor este
prezentă în tratarea istoriei culturii, a vieţii religioase şi a
problemelor politice. Prin Istoria şi lucrurile şi întâmplările
românilor, Samuil Micu a încercat o expunere a istoriei
spaţiului istoric românesc, a naţiunii române care a rămas
însă la formula Historia rerum gestarum într-o naraţiune
încă provincială, întretăiată de capitole de ordin general
consacrate culturii şi vieţii religioase.
Istoriografia secolului al XVIII-lea românesc se impune
şi prin erudiţia individuală datorată lui Gheorghe Şincai,
autorul unei colecţii de izvoare intitulată Rerum
Spectantium ai universam gentem daco romana, care, pe te-
meiul izvoarelor narative, a oferit o imagine a naţiunii din
cele mai vechi timpuri până în secolul al XVIII-lea. Pe
această bază el a alcătuit Hronica românilor şi a mai multor
neamuri care a stat la începuturile sintezei istorice româneşti
în secolul al XlX-lea datorită imprimării sale. Absorbind
informaţia lui Samuil Micu şi ideile acestuia, Şincai a
făcut să progreseze erudiţia istorică şi totodată ideea
integrării fenomenului românesc în istoria europeană.
Istoriografia în secolul luminilor în Transilvania este de
o apreciabilă diversitate în raport de apartenenţa etnică, de
mediile formative care înrâuresc problematica tratată,
concepţiile şi metodele profesate. în ansamblu istoriografia
continuă spiritul erudiţiei secolului al XVII-lea şi
istoriografia preiluministă, cărora le asociază experienţa
istoriografiei luminilor. Existenţa tradiţiilor confesionale
diferite, ortodoxe, greco-catolice, catolice sau reformate, a
pluralismului etnic şi lingvistic determină orientări
istoriogra-fice diferenţiate sub influenţa Aufklărungului
catolic sau luteran. Astfel scrisul istoric din Transilvania
cunoaşte o bogată literatură istorică de expresie maghiară
care continuă tradiţia secolului anterior şi a epocii preilu-
ministe prin Petru Bod care aparţine, prin subiectele
tratate şi metoda istorică practicată, tradiţiei 341
Aufklărungului. Interesat de istoria tiparului, de
bibliografie a scris şi o istorie a românilor .din
Transilvania văzută din unghiul istoriei civile şi
ecleziastice în care a înscris pagini privind istoria unirii
românilor şi a mişcărilor religioase de la mijlocul veacului.
în istoriografia maghiară s-a distins Benko Iosef prin
scrierile sale din sfera istoriei medievale şi mai cu seamă
prin lucrarea de referinţă Magnus Transilvaniae Principatul
în care o vastă erudiţie se împleteşte cu acurateţea
reconstituirii istorice instituţionale.
în aceeaşi perioadă, continuând tradiţia epocii
precedente, în sfera istoriei constituţionale şi ecleziastice se
remarcă istoricul sas Karl Eder care s-a distins deopotrivă
prin publicarea izvoarelor în Scriptores rerum Tron-
silvanicarum, la care a asociat o Historia rerum
Ungaricarum et Transilva'
 De la genezfl statelor româneşti la naţiunea română

342
nicarum. Karl Eder s-a integrat însă şi mişcării polemice orientate
împotriva Supplexului redactând o ediţie însoţită de note critice
în care se dezvăluie un evident spirit partizan.
Dintre istoricii saşi una din personalităţile reprezentative a fost
Iohann Seivert (1735-1785) autor al unui Lexicon bibliografic şi al
lucrării, rămase în manuscris, Specimen Transilvaniae litteratae, şi
profesorul de la Gottingen, Michael Hissmann care a rămas în
legătură cu patria sa.
în aceeaşi atmosferă a afirmării naţionalismului orientat spre
emanci-părea românilor, Petru Maior scrie Istoria pentru începutul
românilor în Dacia (1812) şi Istoria bisericii românilor (1813) în
care spiritul polemic, cu accente voltairiene, se orientează în
direcţia preromantismului. Iluminist ca formaţie, ataşat Reformei
catolice şi reformismului, prelungeşte prin scrisul său mişcarea
politică a Supplexului. Din aceeaşi familie spirituală, Ion Budai
Deleanu prin Historia Populorum Transylvaniae încearcă să
desluşească originea popoarelor Transilvaniei în concordanţă cu
ideile politice ale secolului. Opera lui Budai Deleanu reuneşte
multiple influenţe culturale, iluminismul erudit de factură
germană, aparţinând şcolii Gottingenului, cu evidente înrâuriri ce
veneau dinspre iluminismul francez sau englez. Opera lui Budai
Deleanu, lexicografică şi istorică, se ataşează ideilor lui Schlozer
care influenţează orientarea lui spre conceptul de naţiune modernă
şi spre spiritul democratic. El a fost un anticipator al unităţii
ţărilor române.
în general, se poate considera că istoriografia Transilvaniei
aparţine prin concepţia şi metoda practicată unui iluminism de
factură germană în care tradiţia erudită rămâne preponderentă,
alături de idei ce sunt încadra-bile spiritului veacului luminilor prin
militantismul profesat şi libertatea de gândire. Chiar dacă Historia
rerum gestarum este încă prevalentă, se remarcă o integrare, prin
problematica tratată şi scriitură, unei noi concepţii despre istorie
emancipată de providenţialism. Istoriografia a contribuit în vremea
iluminismului la afirmarea conştiinţei naţionale şi a unui spirit
identitar. Deopotrivă istoriografia a adâncit cunoaşterea reciprocă
a etniilor prin conturarea imaginii celuilalt. Prin subiectele tratate
şi circulaţia lucrărilor în afara hotarelor Transilvaniei s-a propagat
în Europa o imagine asupra istoriei spaţiului românesc.
în epoca luminilor cultura ţărilor române a cunoscut o
diversificare prin domeniile cultivate care ilustrează o anume
evoluţie de la enciclopedism spre autonomia domeniilor. în acelaşi
timp, în Transilvania se remarcă o deschidere, în ultima treime a
secolului, spre difuzarea culturii, prin literatura de stat şi cărţile de
colportaj din domeniul ştiinţific. Astfel, alături de cultivarea
filosofiei wolffiene prin traduceri sau prelucrări, cultura secolului
luminilor se încadrează dinamicii europene în planul ideilor. De o
deosebită însemnătate este literatura de luminare a poporului prin
traducerea şi adaptarea unor cărţi orientate spre înlăturarea
superstiţiilor. Alături
 Secolul luminilor în ţările române
de această literatură calendarele satisfac cerinţele culturale ale
ţărănimii sau ale elitei rurale care, potrivit procesului de alfabetizare,
contribuie la sporirea nivelelor de cultură.
Alături de această „literatură", secolul luminilor aduce reale
contribuţii beletristice, preluând motive ale literaturii europene în
domeniul poeziei sau prozei. Din rândul acestor creatori Ion Budai
Deleanu ocupă prin epopeea Ţiganiada şi Trei viteji un loc proeminent.
în poezie Ienăchiţă Văcă-rescu prin tematica erotică realizează
adeseori accente care tind să depăşească gustul lăutăresc. Un rol
important în penetrarea noilor idei în societatea românească 1-a
deţinut în Principatele dunărene cultura greacă prin Academiile
domneşti de la Bucureşti şi Iaşi şi, totodată, datorită interesului
intelectualilor români pentru cultura occidentală receptată prin
intermediare greceşti dar şi direct. în general, începând cu ultima
treime a secolului, are loc o schimbare în sensibilitate, astfel că pe
fundalul clasicismului se cultivă noi genuri literare ce anunţă
romantismul prin Costache Conachî sau Alecu Văcărescu. în literatura
maghiară Barcsay Abraham a zugrăvit în poeziile sale datinile
poporului; lui i se pot asocia Baroczy Alexandru, Nalaczy Iosef, ei
fiind în egală măsură traducători care răspândesc literatura franceză şi
ideile moderne care pătrund, via Viena, din Franţa. Capitala
imperiului impregnată în secolul al XVIII-lea de cultura franceză
propagă prin lojile masonice un nou gust literar. în secolul al
XVIII-lea Aiudul protestant maghiar a fost un focar al culturii
franceze, în egală măsură Sibiul, datorită activităţii culturale a lui
Samuil Bruken-thal, un propagator al barocului pe aceeaşi filieră a
masoneriei, a fost în a doua jumătate a secolului în centrul vieţii
spirituale.
Sub raport artistic sfârşitul epocii luminilor aduce o dată cu noile
aspiraţii moderne o deplasare de la arhitectura ecleziastică spre creaţia
profană prin apelul la un limbaj propriu în arhitectură sau pictură. în
această epocă sunt detectabile influenţe dinspre arta occidentală
germano-austriacă datorită legăturilor cu Occidentul. Acum apar
construcţii monumentale, palatul de la Bonţida a contelui Bânffy şi la
Cluj a fiului său George Bânffy, excepţională realizare în arta
barocului transilvănean. Aceste exemple au fost determinante pentru
proliferarea construcţiilor nobiliare în Transilvania, în mediul
românesc la Blaj, în a doua jumătate a secolului, se construieşte
catedrala greco-catolică, opera arhitectului Martinelli, dimpreună cu
seminarul şcolar.
în ansamblul său, iluminismul a contribuit la integrarea în cultura
europeană, prin creaţii care poartă amprenta originalităţii datorită
raportului stabilit între lumini şi spiritul naţional. în special, datorită
filologiei, creaţia lexicografică şi gramaticile au colaborat la stabilirea
locului limbii române în familia limbilor romanice prin latinism.
343

Hibliografie
 în aşteptarea unei lucrări de ansamblu consacrată evului mediu românesc în toate
aspectele sale, cu încorporarea rezultatelor cercetărilor vechi şi recente, vor fi consultate
cu folos sintezele generale de istorie românească.

344
\JJenezct Statelor româneşti. Fragmentele romanităţii răsăritene şi autonomiile
lor politice anterioare constituirii Ţării Româneşti şi Moldovei au constituit obiectul
unor valoroase lucrări de specialitate: Răscoala şi statul Asăneştilor. Culegere de studii,
Bucureşti, 1989; Aromânii: istorie, limbă, destin, Bucureşti, 1996; Ş. Papacostea,
Românii în secolul al XÎIÎ-lea. între cruciată şi Imperiul mongol, Bucureşti, 1993;
structura ţărilor româneşti oprite în evoluţia lor spre stat se reflectă în două cazuri
cercetate pluridisciplinar de R. Popa, Ţara Maramureşului în veacul al XÎV-lea, ed. a
Ii-a, Bucureşti, 1997 şi idem, La începuturile evului mediu românesc: Ţara Haţegului,
Bucureşti, 1988; situaţia de la răsărit de Carpaţi a format obiectul cercetărilor lui V.
Spinei, Moldova în secolele XI-XIV, Bucureşti, 1982 şi idem, Realităţi etnice şi politice
în Moldova Meridională în secolele X-XIII. Români şi turanici, Iaşi, 1985.
Constituirea Ţării Româneşti şi Moldovei a fost una din preocupările principale şi
permanente ale medievisticii româneşti. Diversele etape ale cercetării acestei chestiuni
capitale sunt ilustrate de: D. Onciul, Scrieri istorice, I—II, Bucureşti, 1968; Gh. I. Bră-
tianu, Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945;
Constituirea statelor feudale româneşti (volum colectiv), Bucureşti, 1980; Ş.
Papacostea, Genera statului în evul mediu românesc, Cluj-Napoca, 1988; Şt. Gorovei,
întemeierea Moldovei. Probleme controversate, Iaşi, 1997.
Din vasta bibliografie consacrată evoluţiei realităţilor complexe sub raport etnic,
politic şi confesional din Transilvania, semnalăm: K. Horedt, Siebenbiirgen im Fruh-
mittelalter, Bonn, 1986; I. Moga, Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age, Sibiu,
1944; idem, Voievodatul Transilvaniei. Fapte şi interpretări istorice, Sibiu, 1944;
Geschichte der Sachsen auf dem Gebiete Rumâniens (volum colectiv), Bukarest, 1979;
Kurze Qe-schichte Siebenburgens (volum colectiv), Budapest, 1990.

Lările române şi primul asalt al puterii otomane (sfârşitul secolului 'X.YV—

1526). Economie şi Societate. Deşi concepută în spiritul marxist dogmatic,
 Bibliografie
lucrarea semnată de V. Costăchel, P. P. Panaitescu şi A. Cazacu,
Viaţa feudală în Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVI),
Bucureşti, 1957 e încă utilă; de asemeni P. P. Panaitescu, Obştea
ţărănească în Ţara Românească şi Moldova. Orânduirea feudală,
Bucureşti, 1964; o lucrare esenţială a consacrat acestei teme H. H.
Stahl, Contribuţii la studiul satelor devălmaşe româneşti, I—III,
Bucureşti, 1958-1965; v. şi D. C. Giurescu, Ţara Românească în
secolele XIV—XV, Bucureşti, 1973; pentru rolul comerţului în evolu-
ţia societăţii medievale româneşti, v. I. Nistor, Die auswărtige
Handelsbeziehungen der Uoldau im XIV. XV. und XVI. Jabrbundert,
Gotha, 1911; idem, Handel und Wandel in âerMoldau bis zum Ende
des XVI. Jahrhunderts, Cernăuţi, 1912; N. Iorga, Istoria comerţului
românesc, I, Bucureşti, 1925; P. P. Panaitescu, Interpretări româneşti,
ed. a Ii-a, Bucureşti, 1996.
Structura puterii: domnia centralizatoare: Emil I. Vîrtosu,
Titulatura domnilor şi asocierea la domnie în Ţara Românească şi
Moldova până în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1960; Şt. Ştefănescu,
Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965; N. Stoicescu, Sfatul
domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec.
XIV—XVII), Bucureşti, 1968; Istoria dreptului românesc (lucrare
colectivă), I—II, Bucureşti, 1980-1983; Instituţii feudale din Ţările
Române. Dicţionar (lucrare colectivă), Bucureşti, 1988; Valentin Al.
Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul secolului
al XVIII-lea, Bucureşti, 1980; I. Donat, Domeniul domnesc în Ţara
Românească (sec. XIV—XVI), Bucureşti, 1996; Gh. I. Brătianu,
Adunările de Stări în Europa şi în ţările române în evul mediu,
Bucureşti, 1996.
Răscoalele ţărăneşti din Transilvania: D. Prodan, Iobăgia în
Transilvania în sec. XVI, I—III, Bucureşti, 1967; L. Deme'ny, Az
1437-1438 as Ba'bolnai ne'pi felkeles (Răscoala populară de la
Bobâlna din 1437-1438), Bucureşti, 1960.
Centralizarea politică şi reacţia nobiliară. Rezistenţa împotriva
expasiunii otomane. Ştefan cel Mare: P. P. Panaitescu, Mircea cel
Bătrân, Bucureşti, 1944; C. Ci-hodaru, Alexandru cel Bun, laşi, 1984;
I. Minea, Vlad Dracul şi vremea sa, Iaşi, 1928; M. P. Dan, Un stegar al
luptei antiotomane: lancu de Hunedoara, Bucureşti, 1974; I. Bogdan,
Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui. Studiu critic,
Bucureşti, 1896; Şt. Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula). Intre legendă
şi adevăr istoric, Bucureşti, 1976; N. Stoicescu, Vlad Ţepeş,
Bucureşti, 1976; M. Cazacu, L'bistoire du prince Dracula en Europe
Centrale et Orientale (XVe siecle), Geneve, 1988; N. Iorga, Istoria
lui Şte-/an-ce!-Mare povestită neamului românesc, Bucureşti, 1904; I.
Ursu, Ştefan cel Mare, domn al Moldovei de la 12 aprilie 1457 până
la 2 iulie 1504, Bucureşti, 1925; Al. V. Boldur, Ştefan cel Mare,
voievod al Moldovei (1457-1504). Studiu de istorie socială şi politică,
Madrid, 1970; H. Ursu, Moldova în context politic european (1518-
1527), Bucureşti, 1972; Tahsin Gemil, Românii şi otomanii în
secolele XIV-XVI, Bucureşti, 1991; N. Stoicescu, Radu de la Afumaţi,
Bucureşti, 1983.
Tradiţia romanităţii şi spiritualitate bizantino-slavă: A. Armbruster,
Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a Il-a, Bucureşti, 1993;
G. Mihăilă, Contribuţii la istoria culturii şi literaturii române vechi,
Bucureşti, 1972; idem, Cultură şi literatură română veche în context
european. Studii şi texte, Bucureşti, 1979; N. Cartojan, Cărţile populare
în literatura românească, I—II, Bucureşti, 1974; M. Păcurariu, Istoria
Bisericii Ortodoxe Române, I, Bucureşti, 1991; Repertoriul
monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare,
Bucureşti, 1958; Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare.
Culegere ie studii (volum colectiv), Bucureşti, 1964.
345
 De la genexn statelor româneşti la naţiunea română

Hegemonia Otomană (1526-1593). Instaurarea

hegemoniei otomane. Statutul ţărilor române: Tahsin
Gemil, Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI,
Bucureşti, 1991; M. Maxim, Ţările Române şi înalta
Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româ-no-otomane în
evul mediu, Bucureşti, 1993; Cristina Feneşan,
Constituirea Principatului autonom al Transilvaniei,
Bucureşti, 1997.
Putere nobiliară şi stat. Confruntări politice în
cadrul rivalităţii otomano-habs-burgice: I. Ursu, Die
ausuiărtige Politik des Peter Rareş, Fttrst von Moldau
(1527-1538), Wien, 1908; Petru Rareş (volum colectiv),
Bucureşti, 1978; R. Ciocan, Politica Habs-hurgilor faţă
de Transilvania în timpul lui Carol Quintul, Bucureşti,
1945; Şt. Andreescu, Restitutio Daciae, voi. I, Bucureşti,
1980; V. Motogna, Relaţiunile dintre Moldova şi Ardeal
în veacul al XVI-lea, Dej, 1928; Şt. Pascu, Petru Cercel şi
Ţara Românească la sfârşitul sec. al XVI-lea, Sibiu, 1944;
Gh. Pungă, Ţara Moldovei în vremea lui Alexandru Lă-
puşneanu, Iaşi, 1994; D. C. Giurescu, Ion Vodă cel
Viteaz, ed. a Ii-a, Bucureşti, 1966.
Curente spirituale şi culturale: S. Puşcariu, Istoria
literaturii române. Epoca veche, Bucureşti, 1987; P. P.
Panaitescu, începuturile şi biruinţa scrisului în limba
română, Bucureşti, 1965; I. Gheţie şi Al. Mareş, Originile
scrisului în limba română, Bucureşti, 1985; idem,
Diaconul Coresi şi izbânda scrisului în limba română,
Bucureşti, 1994; C. Alzati, Terra romena tra Oriente e
Occidente. Cbiese ed etnie nel tardo 500, Milano, 1982;
M. Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova
secolului a! XVI-lea, Cluj-Napoca, 1996.

346
 i. ro Republica Christiana. Pentru epoca lui Mihai Viteazul
sunt esenţiale sintezele consacrate Imperiului Otoman: Halii
Inalcik, Imperiul otoman. Epoca clasică, Bucureşti, 1996; Aurel
Decei, Istoria Imperiului otoman, Bucureşti, 1978. Din lucrările
monografice: Ion Sârbu, Istoria lui Mihai Viteazul domnul Ţării
Româneşti. Răzmărifile şi politica lui din afară (dimpreună cu
întâmplările atingătoare din Ţările Române), voi. I, Bucureşti,
1904 şi voi. II, partea I, Bucureşti, 1907; N. Iorga, Istoria lui
Mihai Viteazul, voi. I—II, Bucureşti, 1935; P.P. Panaitescu,
Mibai Viteazul, 1936; Al. Randa, Pro Respublica Cbristiana Die
Walacbei im „Langen" Tftrkenkrieg der Katholischen Universal-
măcbte (1593-1606), Miinchen, 1964. Din lucrările speciale
consacrate raporturilor româno-otomane, v. M. Maxim, Ţările
Române şi înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor româno-
otomane în evul mediu, Bucureşti, 1993; Tahsin Gemil, Românii şi
otomanii în secolele XIV—XVI, Bucureşti, 1991; Cristina
Feneşan, Constituirea Principatului autonom al Transilvaniei,
Bucureşti, 1997. Pentru viaţa economică şi socială: C. Giurescu,
Studii de istorie socială, Bucureşti, 1943; I. Donat, Domeniul
domnesc în Ţara Românească (sec. XIV-XVI), Bucureşti, 1996;
O. Iliescu, Economia monetară a Ţării Româneşti în timpul lui
Mihai Viteazul, în „Revista istorică", IV, 1993, nr. 5-6, p. 427-
456; B. Mur-gescu, Plăţi externe, fiscalitate şi economie monetară în
Ţara Românească la sfârşitul secolului al XVI-lea, în „Revista
istorică", IV, 1993, nr. 5-6, p. 457-472. în ce priveşte regimul de
stări şi raporturile lui Mihai Viteazul cu boierimea, v. Gh. I.
Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele
Române, Bucureşti, 1995; Mihai Viteazul. Culegere de studii
(volum colectiv), Bucureşti, 1975, iar pentru stările
transilvănene şi relaţiile cu Ţara Românească, v. Gh. I. Brătianu,
Adunările de Stări în Europa şi în ţările române în evul mediu,
Bucureşti, 1996. Politica de unificare şi caracterul ei au fost
tratate de I. Nistor, Domnia lui Mihai Viteazul în Transilvania,
în „AARMSI", s. III, t. XXVIII

Bibliografie
(1945-1946), p. 448-600; Şt. Andreescu, Restitutio Daciae, voi. I—III,
Bucureşti, 1980, 1989, 1997; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină in
Ţările Române în secolele XV1-XVUI, Bucureşti, 1983; I. Toderaşcu,
Permanenţe istorice româneşti. Factorii unităţii româneşti, Iaşi, 1994;
idem, Unitatea medievală românească, Bucureşti, 1998; I. A. Pop, Istoria
Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai
Viteazul, Cluj-Napoca, 1997; C. Rezachevici, Gândirea politică a lui Mihai
Viteazul şi etapele elaborării planului de dobândire a Moldovei, în voi.
Mihai Viteazul. Culegere de studii, Bucureşti, 1975, p. 51-73; interpretarea
nuanţată a înfăptuirii unificării lui Mihai Viteazul, v. V. Pa-pacostea, Mihai
Viteazul, în Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, 1983;
M. Berza, Mihai Viteazul şi unirea Ţărilor Române, în Pentru o istorie a
vechii culturi româneşti, Bucureşti, 1985; efectele unificării în
Transilvania, v. D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti,
1984; politica ecleziastică a lui Mihai Viteazul în Transilvania în raport de
regimul de stări: P. Teodor, Politica ecleziastică a lui Mihai Viteazul în
Transilvania, în „Revista istorică", III, 1992, nr. 5-6, p. 473-490; Şt.
Andreescu, Restitutio Daciae, voi. III, Studii cu privire la Mihai Viteazul,
 Bucureşti, 1997, p. 227-282.

NLonarhia feudală. Statutul Principatelor în secolul al XVII-lea este înfăţişat de M. Maxim, Le statut des
Pays Roumains envers la Porte Ottomane aux XVe-XVllle si&cles, în „Revue Roumaine d'Histoire", XXIV,
1995, nr. 1-2, p. 29-50; idem, Ţările Române şi înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor romăno-otomane
în evul mediu, Bucureşti, 1993; Tahsin Gemil, Conside'ration sur Ies rapports politiques roumanO'Ottomans
au XVII'e silele, în „Revue Roumaine d'Histoire", XV, 1976, nr. 4, p. 665-686; idem, Ţările Române în
zontextul politic internaţional (1621-1672), Bucureşti, 1979; Călin Felezeu, Statutul principatului
Transilvaniei în raporturile cu Poarta Otomană (1541-1688), Cluj-Napoca, 1996; V. Ciobanu, Românii în
politica Est-Central europeană. 1648-1711, Iaşi, 1997. Pentru in-erpretarea semnificaţiilor convenţiilor
Principatelor cu Imperiul Otoman rămân vala-sile consideraţiile lui Şerban Papacostea, Tratatele Ţării
Româneşti şi Moldovei cu mperiul otoman îh sec. XIV-XVI: ficţiune politică şi realitate istorică, în voi.
Stat, Societate, Jaţiune, Interpretări istorice, Cluj-Napoca, 1982, p. 93-106; pentru organizarea politică i
instituţională, v. Gh. Brătianu, Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele '.omâne, Bucureşti,
1995, iar pentru Transilvania: idem, Adunările de Stări în Europa şi i ţările române în evul mediu,
Bucureşti, 1996; Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi istituţiile româneşti până la mijlocul secolului al
XVlIl-lea, Bucureşti, 1980. Sistemul po-tic al Transilvaniei în secolul XVII a fost discutat de D. Prodan,
Supplex Libellus Va-chorum, Bucureşti, 1984; în ce priveşte baza socială a puterii princiare, v. Benda
K., ÎS bases sociales du pouvoir des princes de Transylvanie, în La Renaissance et la Riformation i Pologne et
en Hongrie, Budapest, 1963, iar ideologia centralizării la Wittman, T., ideologie de centralisation de la
principauti de Transylvanie et ses rapports europeens, în dem; viaţa politică internă şi externă a ţărilor
române şi locul acestora în planurile Dmane şi politica sud-est europeană în sec. XVII, v. Makkai L,
Trecutul comun nâno-maghiar. Lichidarea politicii medievale, în Gheorghe I. Brătianu-Makkai Lâszlo,
inderkert/ Grădina zânelor, Budapest, 1994; FI. Constantiniu, De la Mihai Viteazul la tarioţi: observaţii
asupra politicii externe româneşti, în SMIM, VIII, 1975, p. 101-135; Andea, Transilvania, Ţara
Românească şi Moldova. Legături politice (1656-1688), uj-Napoca, 1996; A. Pippidi, Tradiţia politică
bizantină în Ţările Române in secolele 7-XVJIJ, Bucureşti, 1983; N. Stoicescu, Matei Basarab,
Bucureşti, 1988; Al. Ligor,
347
I
 De la genexfl statelor româneşti la naţiunea română
Prin Moldova în timpul lui Vasile Lupu, Bucureşti, 1987;
Constantin Brâncoveanu (volum colectiv), Bucureşti, 1989;
V. Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie
balcanică, Bucureşti, 1983; idem, Tradiţii româneşti de
istorie şi cultură, Bucureşti, 1996; istoria socială a fost
tratată în lucrările lui David Prodan, Iobăgia în
Transilvania în secolul al XVII-lea, 2 voi., Bucureşti,
1986-1987; C. Giurescu, Studii de istorie socială,
Bucureşti, 1943; P.P. Panaitescu, Dreptul de strămutare al
ţăranilor în ţările române (până la jumătatea sec. XVII), în
SMIM, I, 1956; Ştefan Ştefănescu şi Damaschin Mioc,
Ţărănimea din Ţara Românească şi Moldova în veacul al
XVII-lea, în „Revista de Istorie", 1979, nr. 12; N. Iorga,
Istoria bisericii şi vieţii religioase a românilor, voi. I—
II, Bucureşti, 1928; M. Păcurariu, Legăturile Bisericii
Ortodoxe Române din Transilvania cu Ţara Românească şi
Moldova în secolele XVI-XVIII, Sibiu, 1968; idem,
Istoria Bisericii Ortodoxe Române, 3 voi., Bucureşti,
1990-1991; I. Lupaş, Istoria bisericească a românilor
ardeleni, Cluj-Na-poca, 1995; Emicit> and Religion in
Central and Eastern Europe, ed. by Măria Crăciun, Ovidiu
Ghitta, Cluj-Napoca, 1995. Istoria culturii: P.P.
Panaitescu, Interpretări româneşti, ediţia a II-a, Bucureşti,
1994; N. Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucu-
reşti, 1980; M. Berza, Pentru o istorie a vechii culturi
româneşti, Bucureşti, 1974; A. Arm-bruster, Romanitatea
românilor. Istoria unei idei, Bucureşti, 1993; V. Cândea,
Raţiunea dominantă, Cluj-Napoca, 1979; N. Manolescu,
Istoria critică a literaturii române, Bucureşti, 1997.

348
Oecolul luminilor în ţările române. Pentru cadrul internaţional al
ţărilor române în secolul al XVIII-lea sunt de consultat: ].
Beranger, Histoire de l'Empire Habs-burg, 1273-1918, Paris, 1990;
Ch. Boutant, L'Europe au grand tournant des annees 1680. La
succession politique, Paris, 1988; E. Zollner, Istoria Austriei, I—
II, Bucureşti, 1997; A. Oţetea, Contribution â la question d'Orient,
Bucureşti, 1930; L. Boicu, Principatele Române în raporturile
internaţionale (Secolul al XVIII-lea), Iaşi, 1986; V. Ciobanu,
Relaţiile politice româno-polone între 1699-1848, Bucureşti,
1980; Germaine Lebel, La France et Ies principautes danubiennes,
Paris, 1955. Din lucrările generale consacrate secolului al XVIII-
lea: N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, 2
voi., Bucureşti, 1969; D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum,
Bucureşti, 1984; Toth, Z.I., Az Erdely Roman Nationalismus. Elso
szazada. 1697-1792, Budapest, 1946; K. Hitchins, Tbe Romanians.
1774-1866, Oxford, 1996; idem, Rumanian National Mouvement
in Transilvania. 1780-1848, Cambridge, Massachusetts, 1963;
idem, Tbe Ideea of Nation: Tbe Romanians of Transilvania, 1691-
1849, Bucarest, 1985 şi 1988; N. Djuvara, între Orient şi
Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne, Bucureşti,
1995; Vlad Georgescu, Ideile politice şi iluminismul în
Principatele Române. 1750-1831, Bucureşti, 1972; Enligbtenment
and Romanian Society, ed. by Pompiliu Teodor, Cluj-Napoca,
1980; L. Gyemant, Mişcarea naţională a românilor din
Transilvania între 1780-1848, Bucureşti, 1986; N. Bocşan,
Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986;
Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii
române, Cluj, 1994. In ce priveşte instituţiile, v. Gh. I. Brătianu,
Adunările de Stări în Europa şi în ţările române în evul mediu,
Bucureşti, 1996; Valentin Al. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile
româneşti până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, 1980.
Pentru reformismul fanariot şi austriac, v. Gh. I. Brătianu,
Adunările de Stări în Europa şi în ţările române în evul mediu,
Bucureşti, 1996; Ş. Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă.
1718-1739, Bucureşti, 1998; idem, Contribuţii la problema
relaţiilor agrare în Ţara Românească în prima jumătate a veacului
al
 Bibliografie
XVIIWea, în SMIM, III, 1959, p. 230-321; Florin
Constantinii: şi Şerban Papacostea, Les reformes des
premiers Phanariotes en Moldavie et en Valachie: Essai
d'interpretation, în „Balkan Studies", 13, 1, Thessaloniki,
1972; Şerban Papacostea, La grande charte de Constantin
Mavrocordato, în voi. Symposium. L'Epoque Phanariote,
Thessaloniki, 1-974; D. Prodan, Problema iobăgiei în
Transilvania. 1700-1848, Bucureşti, 1989; Florin
Constantiniu, Relaţiile agrare din Ţara Românească în
secolul al XVlUAea, Bucureşti, 1972; pentru istoria
mişcărilor politice şi sociale: N. Iorga, La Revolution
Francaise et le sud-est de l'Europe, Bucureşti, 1934; D.
Prodan, Răscoala lui Horea, 2 voi., Bucureşti, 1984; idem,
Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, 1984; La
Revolution Frangaise et les Roumains (ed. Al. Zub), Iaşi,
1989; pentru istoria bisericii şi a vieţii religioase: N. Iorga,
Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,
voi. I—II, Bucureşti, 1928; M. Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, 3 voi., Bucureşti, 1990-1991; Z.
Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite, partea I, 1697-
1751, ed. a Ii-a, 1959; partea a Ii-a, 1751-1783, 1991; O.
Bârlea, Biserica Română Unită şi ecumenismul corifeilor
Renaşterii culturale, Miinchen, 1983; idem, Unirea
românilor. 1697-1701, în „îndreptar", XIII, 1990, nr. 49-50;
idem, Ex historia romana. Ioannes Bob Episcopus
Fogarasiensis. 1783-1830, Frankfurt am Main, 1948; S.
Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din
Ardeal în secolul XVIII, 2 voi., Sibiu, 1920, 1930; idem,
Românii din Transilvania şi Unirea cu Biserica Romei,
Cluj-Napoca, 1990; O. Ghitta, O veche dispută
bisericească şi semnificaţiile sale, în Viaţă privată,
mentalităţi colective şi imaginar social în Transilvania, Cluj-
Napoca, 1996, p. 211-223; Etnicity and Religion in Central
and Eastern Europe, ed. by Măria Crăciun, Ovidiu Ghitta,
Cluj-Napoca, 1995; D. Radosav, Sentimentul religios Ia
români, Cluj-Napoca, 1997; Church and Society in Central
and Eastern Europe, ed. by Măria Crăciun, Ovidiu Ghitta,
Cluj-Napoca, 1997.
Pentru istoria culturii sunt esenţiale: N. Iorga, Istoria
literaturii române în secolul al XVîll'lea, 2 voi.,
Bucureşti, 1969; Al. Duţu, Coordonate ale culturii
româneşti în sec. alXVlll-lea. 1700-1821, Bucureşti,
1968; D. Popovici, La litte'rature roumaine ă l'epoque
des Lumieres, Sibiu, 1945; L. Blaga, Gândirea
românească în Transilvania în secolul al XVUI-lea,
Bucureşti, 1966; P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir,
Bucureşti, 1958; Kosâry D., Miivelddes a XVIII szazadi
Magyarorszagon, Budapest, 1980; P. Teodor, Interferenţe
iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984.
 'esăvârşirea naţiunii române
D

Lnceputurile statului modern.

1821-1866

România modernă a început să se contureze în perioada cuprinsă între

boiul pentru independenţa Greciei din 1821 şi Revoluţia de la 1848.
«ldova şi Ţara Românească au făcut paşi către unire şi independenţă
n eforturile depuse de o nouă elită formată din boieri şi burghezie şi prin
srvenţia marilor puteri. Schimbările în domeniul instituţiilor au condus •
3 administraţie guvernată de ordine, la inovaţii în cadrul adunărilor re-
zentative, stimulând totodată formarea de grupări politice, care erau
irate atât din punct de vedere ideologic, cât şi al statutului social. însăşi
ietatea a devenit mai cosmopolită şi mai complexă, odată cu creşterea
;elor ca număr şi ca mărime şi cu accelerarea diferenţelor şi mobilităţii
ale, sub influenţa prefacerii modelelor economice şi culturale. Econo-
s-a caracterizat prin creşterea producţiei industriale şi agricole, dar
cturi rezistente la înnoire au continuat să se perpetueze. La baza schim-
lor economico-sociale au stat contactele lărgite cu Occidentul. Toate
rile vieţii publice şi particulare a elitei şi a celor care aspirau să facă
s din ea purtau pecetea „Europei".
Elementele definitorii ale României moderne au prins contur în pe-
k dintre Revoluţia de la 1848 şi Constituţia din 1866. Profitând de
iţiile rivale ale marilor puteri, conducătorii politici români au înfăptuit
ea Principatelor, consfinţind totodată independenţa acestora. Aceste
:tive au fost atinse în maniera prefigurată de generaţia anterioară —
garanţii internaţionale colective şi nu prin protecţia unei singure pu-
Pe plan intern, instituţiile politice au urmat modelul european, iar
irea politică a atins noi culmi de complexitate în confruntările dintre
iii şi conservatori. Divergenţele de idei au avut tot mai mult ca su-
Europa. Pentru liberali, aceasta constituia o sursă de inspiraţie, iar
u conservatori, un motiv de îngrijorare, pe măsură ce ambele partide
isau în dezbateri aprinse asupra identităţii naţionale şi a căilor de dez-
:e. în sfera vieţii publice şi a celei particulare, rolul statului a crescut
nuu, deoarece ministerele şi aparatul de stat şi-au asumat întreaga
353
!■
 Desăvârşirea naţiunii române
răspundere pentru problemele învăţământului, preluând, de
asemenea, prerogativele civile exercitate vreme
îndelungată de Biserica ortodoxă şi devenind promotoare
active ale dezvoltării economice.

354
J\.nul 1821. în primăvara lui 1821, Ţara Românească a fost
teatrul unei complexe mişcări sociale şi naţionale. O amplă
răscoală, preponderent ţărănească, izbucnită în Oltenia, a cuprins
aproape întreg principatul. Cauzele acesteia au fost generate, pe
de-o parte, de obligaţiile tot mai mari în muncă ale ţăranilor şi, pe
de altă parte, de abuzurile fiscale şi administrative săvârşite de
autorităţile locale. Pe alt plan, o parte din boieri căutau să pună
capăt suzeranităţii otomane, iar alţii urmăreau să-i alunge pe fana-
rioţi din ţară. Acţiunile lor au fost expresia făţişă a înaltului
patriotism şi a puternicei conştiinţe naţionale, manifestate deja în
programele teoretice elaborate de boierii reformatori.
Revendicările economico-sociale ale ţăranilor s-au împletit cu
aspiraţiile politice ale boierilor în cadrul mişcării conduse de
Tudor Vladimirescu, una dintre figurile de seamă din zorii istoriei
moderne a României.
Tudor Vladimirescu, ţăranii şi boierii au fost îndemnaţi să treacă
la acţiune de revolta generală împotriva jugului otoman din Sud-
Estul Europei, începută de grecii uniţi într-o organizaţie secretă,
numită Philike Hetairia (Societatea Prieteniei), întemeiată la
Odessa, în 1814. Intenţia conducătorilor acesteia era să-i elibereze
pe greci de asuprirea otomană, prin organizarea unei răscoale
generale a creştinilor din Sud-Estul Europei. Pentru a-i atrage pe
români de partea lor, ei au pretins că au adeziunea totală a Rusiei,
care se bucura de un mare prestigiu în întreaga zonă, datorită fap-
tului că apăra ortodoxia şi că repurtase importante victorii militare
împotriva turcilor, în veacul anterior. Alexandru Ipsilanti,
conducătorul Eteriei, avea calităţile necesare pentru a împlini
idealurile acesteia. Fiirk fiul domnului Ţării Româneşti,
Constantin Ipsilanti, el avea legături strân se cu boierii români, iar
ca general-maior în armata rusă şi adjutant al ţarului, părea a fi un
garant de încredere al ajutorului rusesc. în plus, Ipsilanti a fost cel
care a decis ca războiul de independenţă a Greciei să izbucnească
în Principatele Române, şi nu în Peloponez, aşa cum plănuiseră
iniţial conducătorii Eteriei. Ipsilanti şi tovarăşii săi nu au pus la
îndoială sprijinul marilor boieri moldoveni şi valahi deoarece, din
punct de vedere cultural, aceştia aparţineau şi ei lumii greceşti. în
felul acesta, Principatele ar fi constituit o sursă de trupe şi provizii,
necesare marşului către sud, spre Grecia.
Dar cursul evenimentelor avea să demonstreze că Eteria
interpretase în mod cu totul greşit starea de spirit din Principate.
Deşi o parte din boierii de vază şi înalte feţe bisericeşti au
întâmpinat cu bucurie vestea insurecţiei din Grecia, ca mijloc de
răsturnare a dominaţiei otomane, ei erau în egală
 începuturile statului modern
măsură hotărâţi să sprijine desfiinţarea regimului fanariot şi să elimine
concurenţa grecească, pentru a obţine astfel funcţii politice şi avantaje economice.
Nu boierii au aprins flacăra revoltei armate a românilor, ci un conducător
local, de origine modestă, pe nume Tudor Vladimirescu (aprox. 1780-1821).
Vlăstar al unei familii de ţărani liberi din Oltenia, el era cunoscut în zonă ca
autoritate locală — fiind comandantul unui corp de voluntari ce luptaseră sub
drapelul rusesc în războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812 —, ca negustor şi
proprietar de pământ, poziţii care îi confereau rangul de mic boier. Vladimirescu

a fost cooptat în organizarea revolţi greceşti din Principate de către Iordache

Olimpiotul, comandantul »ărzii domnului Ţării Româneşti, pe care îl cunoscuse
în timpul războiului uso-turc din 1806-
1812 şi de marele boier Constantin
Samurcaş, înalt Iregător domnesc, sau
caimacam în Oltenia. Vladimirescu se
bucura de faina celui mai destoinic
conducător militar din Ţara Românească.
După îndelungi negocieri, desfăşurate
în perioada noiembrie 1820—ia-iuarie
1821, Vladimirescu a acceptat să sprijine
răscoala generală organi-îtă de Eterie,
dar nu a dorit ca obiectivele sale să fie
o anexă a celor enerale. Ţelul său era să
elibereze Ţara Românească de sub
dominaţia tomană şi să aducă acele
prefaceri politico-economice în folosul
micii oierimi şi ţăranilor. Urmărind
aceste obiective, a ajuns într-o stare con-
ictuală acută cu marea boierime şi cu
grecii.
La sfârşitul lui ianuarie 1821,
Vladimirescu s-a retras în Oltenia natală
i scopul de a-şi constitui oastea şi a
aduna provizii. Pentru a câştiga ade-jnea
poporului la mişcare, a dat o
proclamaţie
generală
către norod,
în re
promitea
tuturor celor
care se înrolau în armata sa calitatea de mem-u al Adunării norodului, organ
reprezentativ, împuternicit să funcţioneze re binele maselor. El a făgăduit, de
asemenea, că va pune capăt „abuzu-or" săvârşite de autorităţi şi „tiraniei"
boierilor împilatori, dar nu a pocnit nimic despre desfiinţarea clătii sau
recunoaşterea drepturilor ţărani-■ asupra pământului pe care îl munceau. Totuşi,
atraşi de perspectiva limbărilor, ţăranii din toate colţurile Olteniei s-au alăturat
oştirii sale.
La începutul lunii martie, Moldova a devenit teatrul unor evenimente :isive.
In ziua de 22 februarie/6 martie, Alexandru Ipsilanti şi o mică ;te eteristă au
traversat Prutul dinspre Basarabia şi au intrat în Iaşi. Ime-it, Ipsilanti a dat o
proclamaţie prin care anunţa izbucnirea războiului teral de eliberare a tuturor
creştinilor din Sud-Estul Europei de sub ninaţia otomană şi promitea
moldovenilor pace şi securitate. Domnul nai Suţu, împreună cu boieri şi înalte
feţe bisericeşti i-au ieşit în întâm-are, deoarece credeau în iminenţa intervenţiei
ruseşti. Ipsilanti a adunat nare grabă provizii şi bani şi a înrolat recruţi pentru
mica sa oaste, iar 1/13 martie, în fruntea a vreo 2 000 de oameni, a pornit spre
Bucureşti,
Desăvârşirea naţiunii române
unde intenţiona să-şi unească forţele cu Tudor Vladimirescu. Dar
sprijinul cauzei eteriştilor începuse deja să slăbească, pe măsură
ce la Iaşi se răspândea zvonul că ţarul condamna acţiunile lui
Ipsilanti, fiind deci puţin probabil să se opună intervenţiei
otomane.
La vestea intrării lui Ipsilanti în Moldova, Tudor Vladimirescu
a pornit din Oltenia spre Bucureşti în fruntea oştirii sale,
numărând vreo 8 000 de oameni. Ajungând la 6/18 martie la
Slatina, pe Olt, el a declarat că ţelul său este independenţa Ţării
Româneşti. Era hotărât să pună capăt nu numai suzeranităţii
otomane, dar şi dominaţiei fanariote de un secol, scop exprimat
clar în angajamentul de a-1 ajuta pe Ipsilanti şi oastea lui să
treacă Dunărea cât mai curând posibil. Pentru aceasta se baza,
evident, pe intervenţia trupelor ruseşti. Totuşi, Vladimirescu nu
intenţiona să transforme Principatul în protectorat rusesc,
deoarece a precizat că, imediat după eliberarea Ţării Româneşti,
ruşii se vor retrage dincolo de Prut, permiţând valahilor să se
autoguverneze, după propriile lor legi.
După ce, la 16/28 martie, Vladimirescu a ajuns la porţile
Bucureştiului, echilibrul de forţe s-a schimbat radical. Pe măsură
ce iscoadele lui Vladimirescu au confirmat absenţa oricăror trupe
ruseşti sau ajutoare pentru Ipsilanti, oamenii şi-au pierdut
speranţa în intervenţia ţaristă. Pentru a face faţă cu forţe sporite
unor posibili inamici, Vladimirescu a ajuns la o înţelegere cu
boierii conservatori. Intenţia sa ascunsă era să devină domn şi
dorea să urce pe tron după obiceiul pământului: ca ales al boierilor
şi uns al Bisericii, nicidecum ca revoluţionar.
Vladimirescu a recunoscut, de asemenea, importanţa
încheierii de urgenţă a unei înţelegeri cu Ipsilanti, care sosise în
Bucureşti la 6/18 aprilie. Din cauză că Rusia nu a mai sprijinit
cauza eteristă, relaţia dintre cei doi a evoluat dramatic, de la
cooperare tacită la rivalitate făţişă privind controlul asupra Ţării
Româneşti. Vladimirescu i-a cerut lui Ipsilanti să părăsească fără
întârziere Principatul; de comun acord, au hotărât să-şi separe
pentru moment forţele. Ipsilanti şi oamenii săi au pornit către
nord, spre Târgo-vişte, în timp ce Vladimirescu a rămas la
Bucureşti, deţinând controlul efectiv asupra guvernului. El încă
mai spera să înfăptuiască o serie de reforme sociale şi economice,
pe care le-a formulat sub titlul „Cererile norodului român".
Până la urmă, Vladimirescu nu şi-a atins nici unul dintre
obiective. La 1/13 mai, trupele otomane au intrat în Ţara
Românească şi Moldova. Ţarul a fost de acord cu „reinstaurarea
ordinii" în Principate, în scopul de a evita o confruntare cu
Imperiul Otoman şi de a nu afecta astfel echilibrul european, al
cărui principal arhitect fusese el însuşi, la Congresul de la Vie-na
din 1815. La 15/27 mai, Vladimirescu şi-a retras oastea din
Bucureşti, îndreptându-se spre Oltenia, unde spera să organizeze
apărarea împotriva invaziei otomane. Acesta a fost punctul
culminant al ostilităţii dintre
 începuturile statului modem
Ipsilanti şi Vladimirescu. Suspectându-1 pe nedrept pe Vladimirescu de
a fi încheiat o alianţă cu turcii împotriva grecilor, Ipsilanti a ordonat
arestarea acestuia. în urma unui simulacru de proces, Vladimirescu a
fost condamnat la moarte şi executat la data de 27 mai/8 iunie.
Aproape imediat, oastea sa, formată din aproximativ 4 000 de
oameni, a început să se risipească. în ciuda rezistenţei îndârjite pe
care a opus-o în Oltenia, restul oştirii lui Vladimirescu s-a destrămat,
neavând un comandant puternic şi nici misiuni precise.
La scurt timp a fost înfrântă şi mişcarea condusă de Ipsilanti. Mica
sa armată, care se deplasase în vestul Ţării Româneşti, a fost înfrântă
de turci la Drăgăşani, pe Olt, la 7/19 iunie. Câteva zile mai târziu,
Ipsilanti a trecut graniţa în Transilvania, unde a primit domiciliu
forţat. Ceea ce a mai ră' mas din forţele eteriste s-a risipit.
Deşi mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu nu a durat mult,
obiectivele pe care şi-a propus să le atingă îşi aveau sorgintea în
experienţa istorică recentă a poporului român. Proclamarea dreptului
la autodeterminare a întruchipat năzuinţa comună de scuturare a
jugului otoman şi fanariot; angajamentul de a desfiinţa apăsătoarele
obligaţii de clacă şi taxe ale ţăranilor şi ecoul acestuia în rândul
maselor au arătat cât de acută era problema agrară; propunerea de a
reduce restricţiile comerciale şi de a anula privilegiile negustorilor
străini a fost expresia aspiraţiilor clasei mijlocii, aflată în ascensiune.
în ciuda înăbuşirii acestei răscoale, mişcarea pentru independenţă şi
curentul reformator politico-economic şi-au urmat cursul nestrămutat.

Ocerux politică. 1821-1848. Ocupaţia militară otomană a

Principatelor a fost de scurtă durată. Sub presiunea Marii Britanii şi a
Franţei, Poarta otomană şi reprezentanţii boierilor români au ajuns în
1822 la o înţelegere prin care se menţinea suzeranitatea otomană, dar
se punea capăt ocupaţiei, reinstaurându-se domnii pământeni în Ţara
Românească şi în Moldova. Prin aceste schimbări, deşi bine primite în
Principate, ca o reafirmare a autonomiei, nu s-au rezolvat principalele
probleme constituţionale interne. Dorinţa noilor domni, doi oameni
destoinici, Grigore Ghica (1822-1828) al Ţării Româneşti şi Ioan
Sandu Sturdza (1822-1828) al Moldovei, de a-şi extinde prerogativele
puterii, le-a atras duşmănia boierilor; aceştia din urmă doreau puteri
sporite doar pentru ei. Drept urmare, îndelungatul con-flict dintre
domnitori şi boieri s-a perpetuat şi în perioada post-fanariotă.
O altă problemă nerezolvată se referea la rolul Rusiei. Noul ţar,
Ni-colae I (1825-1855), era hotărât să apere cu orice preţ interesele
Rusiei în Principate; în 1826 el 1-a silit pe sultanul turc să semneze
Convenţia de la Akkerman. Prevederile acesteia reafirmau
prerogativele Rusiei ca „putere
357
 Desăvârşirea naţiunii române

358
protectoare" şi cereau domnilor, boierilor şi Porţii să respecte
„observaţiile" ambasadorului rus de la Constantinopol privind
Principatele. Guvernul rus părea decis să scoată complet
Principatele de sub suzeranitatea otomană, deoarece a solicitat
domnilor şi boierilor să elaboreze un regulament general, în scopul
reorganizării, pe plan intern, a administraţiei politice şi a vieţii
economice.
Dezacordurile fundamentale asupra Principatelor, Greciei şi
Caucazului au dus la deteriorarea constantă a relaţiilor dintre Rusia
şi Imperiul Otoman, culminând, în aprilie 1828, cu declaraţia de
război din partea Rusiei. Trupele ruseşti au ocupat Ţara
Românească şi Moldova pentru a asigura trecerea efectivelor şi
proviziilor spre frontul de la sud de Dunăre. în august 1829, trupele
ruseşti străpunseseră deja liniile de apărare ale turcilor în Tracia de
răsărit şi erau gata să pornească marşul spre Constantinopol. în
faţa acestei situaţii descurajante, guvernul otoman a acceptat
termenii păcii impuse de Rusia.
încheiat la 2/14 septembrie, tratatul de la Adrianopol s-a dovedit
a fi
un moment de răscruce în dezvoltarea politică şi economică a
Principa
telor. Sultanul a recunoscut autonomia administrativă a Moldovei şi
a Ţă
rii Româneşti şi a retrocedat acesteia din urmă cetăţile turceşti de
la
Turnu, Giurgiu şi Brăila. Prevederile economice ale tratatului au
constituit
un puternic imbold pentru agricultură şi comerţ, deoarece au scutit
Princi
patele de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi le-au
recunoscut
libertatea comerţului cu toate ţările. Poarta a fost, de asemenea, de
acord
cu redactarea unor noi regulamente administrative referitoare la
Principate,
sub supravegherea Rusiei, şi a acceptat ocupaţia rusească din
Principate,
până la plata unor mari despăgubiri de război. Prin tratat s-a
consolidat
astfel poziţia Rusiei în Principate, dar, totodată, s-au făcut paşi
importanţi
pentru împlinirea idealurilor boierilor reformatori, de scuturare a
domina
ţiei otomane. Acum rămâneau valabile doar o parte a elementelor de
suzeranitate otomană — tributul anual şi dreptul sultanului de a
confirma j
alegerea domnilor. '
Ocupaţia rusă a produs schimbări radicale în viaţa politică din
Principate. O importanţă capitală a avut-o introducerea unei legi
fundamentale j pentru fiecare dintre ele numită Regulamentul
Organic, ce oferea cadrul - \ guvernării ordonate şi eficiente.
Oficialităţile ruseşti nu erau nicidecum j mânate de raţiuni
altruiste. Ele promovau ordinea şi eficienţa, ca prerogative ale
claselor înstărite, drept calea cea mai sigură pentru apărarea
intereselor lor pe termen lung în Principate.
Ţarul Nicolae 1-a însărcinat pe Pavel Kiseleff, ofiţer energic şi
bun ad- j ministrator, cu transpunerea în practică a prevederilor
tratatului de la Adrianopol. El a preluat această funcţie în
noiembrie 1829, la Bucureşti. De atunci şi până la încheierea
mandatului său, în aprilie 1834, el a avut
 începuturile statului modem
puteri aproape nelimitate în reorganizarea vieţii politice şi economice
din Principate. Deşi multe dintre acţiunile sale au fost etichetate de
contemporani ca revoluţionare, el nu a dorit să răstoarne ordinea
socială existentă, ci s-a străduit să o menţină prin precizarea
drepturilor şi îndatoririlor tuturor claselor şi prin asigurarea
mecanismului administrativ şi legal, necesar apărării acestora. Cea mai
importantă realizare a sa a fost, fără îndoială, elaborarea unei legi
fundamentale pentru fiecare Principat. Regulamentele Organice au
fost rezultatul strânsei colaborări dintre autorităţile ruseşti şi boierii
români.
Regulamentele Organice au avut ca obiectiv general întărirea
ordinii sociale existente şi menţinerea privilegiilor boiereşti. Ele au
asigurat continuarea dominaţiei boierilor în viaţa politică prin
recunoaşterea dreptului exclusiv al acestora de a fi reprezentaţi în
noua legislatură, prin încredinţarea funcţiilor de conducere în
administraţia centrală, prin scutirea lor de plata impozitelor şi prin
confirmarea dreptului de proprietate asupra moşiilor lor. Dar autorii
Regulamentelor s-au simţit obligaţi să accepte şi participarea, cel
puţin limitată, a clasei mijlocii în conducerea treburilor ţării,
înţelegând importanţa creării unui climat mai favorabil dezvoltării
activităţilor economice ale acesteia. Astfel de favoruri nu au fost
făcute totuşi ţărănimii, al cărei statut economico-social a rămas la fel
de nesigur ca înainte. Regulamentele Organice au introdus, de
asemenea, schimbări fundamentale în toate sectoarele
guvernamentale din Principate. Vechile practici şi instituţii au fost
modificate sau desfiinţate, pe măsură ce funcţiile politice, juridice şi
fiscale ale guvernului au devenit mai precise şi mai sistematice.
Regulamentele Organice au introdus o serie de înnoiri de maximă
importanţă în domeniul administraţiei publice. Un principiu
fundamental a fost acela al separării puterilor între ramurile
executivă, legislativă şi juridică ale guvernului. In acelaşi timp,
Regulamentele păstrau tradiţia unui executiv puternic. Astfel, în
ciuda noilor puteri acordate legislativului, domnitorul rămânea
figura-cheie a sistemului politic. Un alt principiu de bază al
Regulamentelor era cel al centralizării, concretizat în controlul asupra
problemelor de la sate şi asupra administraţiei urbane pe care îl
exercitau oficialităţi numite de guvernul central, subordonate acestuia.
Regulamentele conţineau prevederi privind modernizarea şi
eficientizarea sistemului fiscal, în mod deosebit în adoptarea unui
buget anual bazat pe venituri şi cheltuieli planificate, elaborat de
domn şi aprobat de legislativ. Regulamentele sporeau, de asemenea,
autoritatea statului asupra Bisericii ortodoxe şi reduceau semnificativ
rolul clerului în problemele civile, toate acestea fiind dovezi ale
secularizării tot mai mari a societăţii.
în ansamblul lor, Regulamentele Organice au deschis calea unor
profunde transformări în Principate. Ele au sporit capacitatea
guvernului de a
359

I
 Desăvârşirea naţiunii române

360
planifica activitatea, în special în domeniul finanţelor, oferind
astfel garanţii mai concrete decât înainte pentru investiţii şi
contracte, condiţii esenţiale ale progresului economic. De
asemenea, ele au grăbit momentul unirii Moldovei cu Ţara
Românească, prin crearea, în cele două ţări, de instituţii politice
aproape identice şi prin garantarea cetăţeniei comune pentru
locuitorii lor. Totuşi, în ciuda acestor prefaceri, Regulamentele nu
au marcat o rupere bruscă de trecut. In multe domenii ale vieţii
publice, ele au preluat idei şi proiecte cum ar fi gestionarea
raţională a resurselor financiare, propusă de boierii reformatori în
deceniile precedente. Concentrarea puterii în mâinile domnului şi
extinderea aparatului birocratic în detrimentul administraţiei
regionale şi locale erau în deplină concordanţă cu principiile deja
fundamentate.
Trupele ruseşti au continuat să ocupe Principatele după ce
sultanul a aprobat Regulamentele Organice, deoarece ţarul dorea
să-1 menţină pe Kiseleff în funcţie, pentru a supraveghea
transpunerea lor în practică. Guvernul rus subvenţionase
Regulamentele în primul rând pentru a câştiga sprijinul boierilor şi
pentru a consolida astfel dominaţia rusă în Principate. Când ţarul a
pus capăt ocupaţiei, în 1834, aceasta s-a întâmplat datorită
îmbunătăţirii relaţiilor cu Imperiul Otoman şi certitudinii
manifestate la Sankt Petersburg că Rusia îşi crease o poziţie solidă
în Principate.
în perioada cuprinsă între sfârşitul ocupaţiei ruseşti şi
izbucnirea Revoluţiei de la 1848, societatea românească era în
plină schimbare. Era o vreme a contrastelor ciudate. Rămăşiţe ale
suzeranităţii otomane coexistau cu dorinţa tot mai mare de
independenţă; guvernul reprezentativ câştiga teren, în ciuda
intensificării imixtiunii din partea Rusiei; tradiţia orientală
continua să se opună înnoirilor apusene. Contraste puternice se
manifestau pretutindeni: în îmbrăcăminte, limbaj şi obiceiuri.
Viaţa politică din această perioadă a fost dovada stării evidente
de agitaţie şi speranţă. Domnii se aflau în permanent conflict cu
boierii şi cu consulii ruşi de la Bucureşti şi Iaşi, a căror principală
misiune era să-i convingă atât pe boieri cât şi pe domnitori să
acţioneze în concordanţă cu interesele majore ale Rusiei. Domnul
Ţării Româneşti, Alexandru Ghica (1834-1842) dorea să fie un
monarh naţional, mai presus de interese partinice, dar ideea sa de
conducător cu puteri nelimitate a făcut imposibilă colaborarea cu
boierii liberali şi patrioţi din legislativ. Nici succesorul său,
Gheorghe Bibescu (1842-1848), nu a reuşit să-i domolească pe
boieri, care l-au acuzat de comportament autoritar. Drept urmare,
cu sprijinul consulului rus, el a dizolvat Adunarea şi a domnit,
prin decrete, din 1844 până în 1846.
în Moldova, Mihai Sturdza s-a confruntat cu o opoziţie
similară celei din Ţara Românească, dar a reuşit, într-o oarecare
măsură, să o înfrângă. Deşi s-a simţit întrucâtva solidar cu confraţii
săi aparţinând marii boierimi,
 începuturile statului modem
el nu a intenţionat să devină dependent de bunăvoinţa lor. El avea o
idee complet diferită asupra principelui conducător, care amintea de
absolutismul luminat al secolului al XVIII'lea. în timpul lungii sale
domnii (1834-1849), Sturdza a urmărit constant două obiective:
sporirea puterilor sale şi menţinerea unor relaţii amicale cu Rusia.
în ciuda bunelor intenţii şi a puterilor sale considerabile, care
includeau manipularea alegerilor şi controlul riguros, Sturdza nu a
putut stăvili valul de agitaţie ce cuprinsese elita. Cu toate că,
odinioară, fusese el însuşi un reformator, nu a reuşit să ţină pasul cu
prefacerile fundamentale ce aveau loc în societatea moldovenească.
Drept urmare, neînţelegerile dintre el şi tinerii fii de boieri,
majoritatea educaţi în Apus, au degenerat într-un conflict făţiş.
Aceştia au văzut în Sturdza doar apărătorul vechii orânduiri, al
sistemului politic deficitar, consfinţit de Regulamentele Organice şi al
deferentei umilitoare faţă de o putere străină.

societatea şi economia. 1821-1848. în perioada cuprinsă între

mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu şi restaurarea domniilor
pământene — în 1821-1822 — şi Revoluţia de la 1848, Moldova şi
Ţara Românească au făcut paşi înainte, de la normele economice şi
sociale ale sec. al XVIII-lea la cele ce aveau să caracterizeze statul
naţional unitar de la sfârşitul sec. al XlX-lea. Schimbarea a fost
progresivă şi inegală, dar marcată de două evenimente ce urmau să
aibă consecinţe importante asupra dezvoltării României moderne:
creşterea accelerată a populaţiei şi extinderea legăturilor economice
cu Europa Occidentală. Totuşi, în ciuda eforturilor depuse pentru
creşterea capacităţii productive a pământului, structura agriculturii,
care determina starea de sănătate economică a Principatelor, a rămas
practic neschimbată.
Cel mai spectaculos pas înainte din punct de vedere social, făcut
în acea vreme, a fost — poate — creşterea populaţiei. Acest fenomen la
scară europeană a început în Principate mai târziu decât în Apus. El s-
a caracterizat prin mai mult de o dublare a populaţiei urbane în prima
jumătate a veacului al XlX-lea. Mişcarea de la sate la oraşe şi târguri
şi imigraţia lărgită din alte ţări, a cărei ţintă au rămas în primul rând
centrele urbane, au urmat un curs constant.
Aceste prefaceri demografice au afectat echilibrul social care se
menţinuse în secolul precedent. De asemenea, au deschis calea
restructurării economiei prin stimularea dezvoltării resurselor
materiale ale ţării şi a capacităţii de producţie. Forţa reprezentată de
populaţie a fost resimţită cel mai acut în agricultură. La începutul
secolului, suprafaţa de pământ destinată agriculturii fusese suficientă
pentru populaţia de atunci, chiar cu metodele de cultivare
tradiţionale, deoarece terenurile arabile păreau
361

Desăvârşirea naţiunii române

362
inepuizabile. Dar, către jumătatea secolului, pe măsură ce pădurile şi alte rezerve s-au
împuţinat, a devenit evident că fără schimbări fundamentale în organizare şi metode,
agricultura nu mai putea satisface nevoile unei populaţii în avânt sau acoperi cererile
tot mai mari ale pieţei internaţionale, de care depindea acum, într-o măsură sporită,
economia ambelor Principate.
Schimbarea demografică se vedea pretutindeni. Populaţia Moldovei a crescut de la 1
115 325 în 1826, la 1 463 927 în 1859, iar cea a Ţării Româneşti de la 1 920 590 în
1831, la 2 400 000 în 1860. Cauzele exacte ale acestei creşteri rămân necunoscute,
datorită insuficienţei informaţiilor. Principala cauză a fost, fără îndoială, scăderea ratei
mortalităţii datorată, în parte, încetării războaielor purtate pe teritoriul românesc şi a
ocupaţiilor militare străine, cât şi îmbunătăţirii stării de sănătate şi igienă. Activitatea
economică susţinută şi o mai mare stabilitate financiară au dat multora noi speranţe în
viitor şi, astfel, e posibil să-i fi încurajat să aibă familii mai numeroase. Imigraţia, în
mod deosebit a evreilor în Moldova, a contribuit şi ea la creşterea populaţiei.
Schimbarea demografică a fost mai evidentă la oraşe, a căror mărime şi număr au
crescut rapid. Această creştere fără precedent a populaţiei urbane a avut cauze diverse,
dar sporul natural nu s-a numărat printre ele, deoarece în multe oraşe, cum ar fi laşi sau
Galaţi, rata mortalităţii a fost mai mare decât cea a natalităţii. Populaţia urbană a crescut
mai curând datorită afluxului constant de la ţară la oraş. La rândul său, această migraţie a
fost rezultatul creşterii populaţiei din zona rurală, diminuării suprafeţelor ogoarelor şi
păşunilor aflate în folosinţa ţăranilor şi creşterii datoriilor fiscale şi în muncă, în urma
comercializării neîncetate a produselor agricole.
Structura socială a Principatelor a suferit şi ea transformări semnificative, ca o
consecinţă a creşterii populaţiei şi a dezvoltării economice. Pe la 1840, clasa mijlocie
devenise cea mai dinamică promotoare a expansiunii oraşelor. Negustorii, meşteşugarii
şi liber-profesioniştii erau principalii săi reprezentanţi, dar ei încă nu formau o clasă
omogenă. Idealul la care aspirau mulţi dintre ei era statutul de boier; consolidarea
adevăratei burghezii, caracterizate de o conştiinţă acută a apartenenţei de clasă, avea să
apară abia în ultimele decenii ale secolului.
Schimbările survenite în structura socială au fost deosebit de evidente la sate. Ţăranii
dependenţi, clăcaşii, formau marea majoritate a populaţiei ambelor Principate, iar
numărul ţăranilor liberi a continuat să scadă, pe măsură ce boierii şi-au întărit controlul
asupra pământului. în cadrul fiecăreia dintre aceste largi categorii de ţărani, s-au adâncit
diferenţele, ca urmare a prefacerilor economice şi a acţiunilor oficiale. Discrepanţa dintre
pătura puţin numeroasă de ţărani înstăriţi şi restul satului a devenit mai mare, deoarece
locuitorii cei mai săraci au decăzut la nivelul proletariatului
 începuturile statului modem
rural. Pe de altă parte, a început să se ridice o mică clasă mijlocie
rurală. Pe lângă reprezentanţi ai clerului, ea cuprindea învăţătorii, care
se afirmau în treburile satului o dată cu răspândirea învăţământului
public, precum şi neamurile şi mazilii. Deşi această clasă avea o
structură eterogenă, elementele comune ale membrilor săi erau nivelul
de educaţie, averea şi, în mod special, năzuinţa de a-şi ameliora
statutul social şi de a juca un rol în viaţa politică.
Şi compoziţia socială a clasei boiereşti suferea transformări
importante. Chiar dacă Regulamentele Organice consolidaseră poziţia
politică a marilor puteri, dominaţia acestora era subminată de forţe
sociale şi economice pe care Regulamentele nu le puteau controla. In
primul rând, clasa boierilor, în totalitatea sa, îşi pierdea caracterul
exclusiv, datorită creşterii constante a numărului de boieri, ca urmare
mai ales a cumpărării de funcţii de către negustori şi funcţionari
guvernamentali. Diferenţele de concepţie şi atitudine dintre noua şi
vechea boierime erau adesea surprinzătoare. Noii boieri erau
preocupaţi de viitor şi, în cel mai bun caz, păstrau doar o slabă le-
gătură cu valorile vechiului regim, în timp ce majoritatea marilor
boieri continuau să dea o înaltă preţuire stilului aristocratic. în cercul
restrâns al boierimii apăruse o prăpastie de netrecut între generaţii.
Mulţi dintre fiii de boieri, întorşi acasă după ce studiaseră şi
călătoriseră în Apus, nu mai erau de acord cu viaţa plată, lipsită de
strălucire, a părinţilor lor.
Procesul de îmburghezire, observat înainte de 1821, s-a accentuat
în anii '30 şi '40. Micii boieri, care îşi administrau singuri
proprietăţile, erau nerăbdători să dezvolte comerţul şi să optimizeze
agricultura. Mulţi au investit în mici întreprinderi individuale. Aceste
interese nu erau nicidecum străine marii boierimi. Dar micii boieri
erau cei mai apropiaţi de valorile şi aspiraţiile clasei mijlocii; ei au
fost cei care au contribuit la formarea acelei burghezii liberale care, în
a doua jumătate a secolului, a reuşit să pună capăt dominaţiei marilor
boieri.
în perioada 1830-1840 nu au avut loc schimbări economice
importante în Principate. Volumul producţiei agricole a crescut
constant, iar industria se străduia să satisfacă cerinţele unui număr tot
mai mare de consumatori. Dar structura agriculturii şi cea a industriei
au rămas, practic, neschimbate. Agricultura era încă dependentă de
ţărani pentru mână de lucru, animale şi unelte; nu toţi moşierii şi
arendaşii manifestau spirit întreprinzător. La oraş, acumularea de
capital era încă slabă, se investea puţin, cu excepţia domeniului
latifundiar; producţia de mărfuri era într-o mare măsură în seama
meşteşugarilor.
în agricultură aveau loc schimbări importante în relaţiile dintre
moşieri şi ţărani, mai ales în dezavantajul acestora din urmă.
Regulamentele Organice consfinţeau drepturile depline de proprietate
ale moşierilor asupra unei treimi din moşie şi, de fapt, înlocuiau
dreptul tradiţional, ereditar
363
364
 Jne
. pământului pe care îl munceau (redus la cele două tre-
.1 moşierului) care nu era recunoscut ca proprietate privată,
.mui arendaş. Suprafaţa de pământ atribuită ţăranilor nu mai
x înainte, de nevoile lor, ci de cantitatea de muncă şi alte
care le puteau presta moşierilor.
eceniile trei şi patru, industria s-a menţinut la parametri scăzuţi.
ioducţia a crescut şi s-au introdus îmbunătăţiri tehnologice,
orga-ea producţiei a rămas practic neschimbată faţă de
deceniile precepte. Acumularea de capital era mică, fiind folosită
în primul rând pentru .nanţarea comerţului şi acordarea de
împrumuturi individuale în scopuri personale şi, mai ales, pentru
cumpărarea de pământ. Investiţia în „fabrici" era încă privită ca o
afacere riscantă. Menţinerea sistemului breslelor a fost o piedică în
calea modernizării. Deşi Regulamentele Organice promovaseră
principiul libertăţii economice, sistemul breslelor, cu
nenumăratele sale reglementări, a devenit şi mai puternic.
S-a intensificat schimbul de mărfuri, dar în organizarea
comerţului nu au survenit decât puţine modificări. Târgurile şi-au
păstrat importanţa atât la nivel local, cât şi internaţional, iar în
oraşele mari şi mijlocii negustorii şi-au continuat afacerile aproape
ca înainte. După ce statul a început să exercite un control
sistematic asupra activităţilor lor, s-a observat o importantă
profesionalizare a clasei negustorilor. Totuşi, încă nu se depăşiseră
vechile piedici din calea comerţului interior. Slaba putere de
cumpărare a marii mase a populaţiei, lipsa căilor de comunicaţie şi
a mijloacelor de transport adecvate, folosirea unor facilităţi
bancare şi de credit elementare au împiedicat dezvoltarea pieţei
interne.
Dar cel mai spectaculos progres economic înregistrat în
Principate în acea epocă a fost, fără îndoială, expansiunea
comerţului exterior. Marea Britanie şi Franţa au intrat în competiţia
pentru materiile prime şi pieţele româneşti, alături de Imperiul
Otoman şi Austria, care, până atunci, dominaseră comerţul
Principatelor. Exporturile româneşti în Apus constau, desigur, în
produse agricole, în principal cereale şi animale domestice.
Importurile erau reprezentate în primul rând de bunuri de consum
destinate celor bogaţi, cum ar fi produse textile, sticlărie şi blănuri,
dar puţine articole au contribuit cu adevărat la dezvoltarea
industriei sau la întărirea^ bazei economice a Principatelor.

L aşoptismul. Două generaţii de intelectuali — cei care au

îmbrăţişat tradiţiile Iluminismului şi ale Clasicismului din secolul
anterior, şi romanticii
 începuturile statului modern
şi revoluţionarii preocupaţi de viitor — şi-au pus amprenta asupra
vieţii culturale şi gândirii politice din perioada cuprinsă între tratatul
de la Adrianopol (1829) şi izbucnirea Revoluţiei de la 1848. între ele
nu erau diferenţe mari. Intelectualii din ambele generaţii erau
energici, gata să se confrunte cu orice dificultate, oricât de mare ar fi
fost ea. Entuziasmul lor, adesea naiv, înaltul sentiment patriotic,
proiectele grandioase şi ambiţiile enciclopedice îşi aveau obârşia în
spiritul epocii, definit cel mai bine prin termenul paşoptism. Aceşti
intelectuali erau însufleţiţi de un singur ideal, atotcuprinzător — acela
de a scoate România din starea ei de înapoiere şi de a o introduce în
circuitul valorilor occidentale.
Literatura a reflectat cu fidelitate spiritul epocii. în ansamblu, poezia
şi proza slujeau idealurilor de unitate naţională şi independenţă, de
simpatie pentru clasele de jos, în special faţă de ţărănime, şi erau
rodul eforturilor de inspiraţie din seva naţională, prin aplecarea către
istorie, folclor şi peisajul românesc. De asemenea, multe dintre
scrierile acestei perioade au fost influenţate de crezul moştenit de la
iluminişti, acela că literatura are o valoare preponderent didactică,
astfel că autorii au pus accent pe latura tezistă, în detrimentul
esteticului, considerând binele general mai impor-tant decât
satisfacţia personală. Toate aceste principii s-au constituit ca elemente
definitorii ale paşoptismului.
Pe scena literară de după 1830 şi-a făcut apariţia un nou element:
publicul cititor. Acesta era încă puţin numeros, dar tot mai democratic
din punct de vedere al componenţei sale. A scăzut procentul boierilor
mari şi mijlocii, în timp ce numărul negustorilor, meşteşugarilor,
funcţionarilor de stat şi intelectualilor de la sate (preoţi, învăţători,
notari) a crescut vertiginos. Cititorii de ziare, de exemplu, proveneau
în principal din rândurile clasei mijlocii. în 1834, existau 200 de
abonaţi la Curierul Românesc, care fusese publicat pentru prima dată
la Bucureşti, în 1829, de către Ion Heliade Rădulescu (1802-1872),
cea mai importantă personalitate literară a epocii. Deşi numărul
abonaţilor era modest în comparaţie cu standardele de mai târziu,
aceştia constituiau o prezenţă demnă de luat în seamă. Chiar oameni
ca Ion Heliade Rădulescu, deşi nu erau mânaţi de interese materiale,
erau siliţi să ţină seama de gusturile cititorilor lor, care erau adesea
nesofisticate, pentru a-şi menţine ziarele şi editurile ca factori de
educaţie şi culturalizare.
Dintre toate curentele vremii, Romantismul a avut poate cea mai
mare înrâurire asupra vieţii culturale şi intelectuale din Principate.
Atât în Vfoldova, cât şi în Ţara Românească, trăsătura sa tipică a fost
grija covâr-itoare faţă de naţiune. Conceptul de naţiune suferea o
transformare sem-dficativă faţă de ceea ce însemnase în secolul al
XVIII-lea. O generaţie nterioară de învăţaţi se referise cu mândrie la
originea romană — şi une-iri la originea dacă — a românilor şi
folosise această asociere ca dovadă a
365
366
Desăvârşirea naţiunii române
caracterului şi nobleţii lor. Dar, în operele scriitorilor de după
1800, ideea de naţiune a început să capete sensuri moderne.
Pentru Naum Râmni-ceanu, apartenenţa la naţiunea română era
determinată de cosanguinitate şi religie (ortodoxie), transcenzând
astfel graniţele politice, pe care scriitorul le nega ca fiind
temporare, pentru a-i cuprinde pe românii de pretutindeni. După
1821, în memoriile înaintate de micii boieri pentru a determina
marea boierime să împartă puterea politică cu ei, se sublinia ideea
că toţi aparţineau aceleiaşi naţiuni. Cu alte cuvinte, drepturile
politice egale decurgeau, în mod firesc, din istoria comună şi din
apartenenţa la aceeaşi comunitate etnică. Pe la 1840, astfel de
idei nu mai erau o noutate. Vechea concepţie juridică despre
naţiune, bazată pe privilegii care situau o_ clasă socială mai presus
de toate celelalte, garantând astfel dominaţia politică şi socială a
boierilor, cedase în faţa unei concepţii etnice care avea în vedere
toate clasele sociale, chiar şi pe clăcaşi. Mai ales tânăra generaţie de
intelectuali nu mai socotea rangul sau averea drept criterii de apar-
tenenţă la naţiune. Pentru ei, comunităţile etnice deveniseră
celulele primordiale ale umanităţii.
Scrierile istorice din anii '30 şi '40 se află şi ele sub influenţa
Romantismului şi a noii idei despre naţiune. Istoricii au continuat
să se preocupe de originile naţionale, pentru a aduce noi dovezi în
sprijinul descendenţei romane, deşi această teorie era deja unanim
acceptată în rândurile oamenilor instruiţi. în acelaşi timp, misterul
începuturilor şi emoţia descifrării trecutului prin intermediul
ruinelor şi inscripţiilor care se păstraseră ca prin minune
constituiau o atracţie istorică la fel de importantă. Istoricii îşi
îndreptau atenţia şi asupra vremurilor de glorie. Nu era deloc
întâmplător faptul că se scria mult despre domnul Mihai Viteazul,
care în 1600 — în timpul domniei sale — unise, pentru scurt
timp, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania; aceasta reflecta
fidel preocuparea sporită faţă de unitatea şi independenţa
naţională. Sub pana celor mai talentaţi slujitori ai săi, istoria s-a
transformat în povestea conducătorilor, eroilor şi întregului popor
deopotrivă. Exemplul cel mai elocvent al noii istorii a fost Histoire
de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques Transdanubiens
(Istoria Ţării Româneşti, a Moldovei şi a românilor de dincolo de
Dunăre), publicată în 1837 la Berlin, de către Mihail
Kogălniceanu (1817-1891), care studiase istoria la Universitatea
din Berlin, urmând să ocupe un loc de frunte în viaţa politică
românească din următoarele patru decenii. Ideea de naţiune îl
impresionase profund. El privea istoria ca o creaţie a întregului
popor, nu doar a conducătorilor şi în consecinţă, spunea el, era
esenţial să se facă o cercetare minuţioasă a trecutului pentru a
putea dezvălui în totalitate faptele popoarelor şi, în mod deosebit,
spiritul lor. In concepţia lui Kogălniceanu, societatea nu era simpla
juxtapunere de indivizi sau clase sociale, ci
 începuturile statului modem
reprezenta un tot organic şi interdependent, în cadrul
căruia unitatea unei :omunităţi etnice se realiza printr-o
multitudine de căi.
Sarcina de a direcţiona curentele disparate de gândire
din istorie şi iteratură spre o doctrină culturală coerentă a
fost preluată de scriitorii ;rupaţi în jurul Daciei literare,
revistă fondată de Mihail Kogălniceanu la aşi, în 1840.
Numele ei era simbolic pentru scopul urmărit de
Kogălni-:eanu şi de colegii săi, şi anume promovarea
sentimentului de unitate şi de nenire în rândul tuturor
românilor ce trăiau în interiorul graniţelor isto-iice ale
vechii Dacii, printr-o literatură autentic naţională.
Kogălniceanu ublinia că, pentru a avea un caracter
naţional, literatura trebuia să oglin-lească trăsăturile
caracteristice ale poporului român, aşa cum apar în isto-ie
şi în tradiţia populară, şi să folosească drept principale
surse de inspi-aţie experienţa istorică şi aspiraţiile actuale
ale propriului popor.
O altă caracteristică a vremii a fost înfiinţarea
instituţiilor culturale, ^u apărut societăţi şi asociaţii de
toate felurile, grupând în cadrul lor in-ivizi cu idei
asemănătoare, în scopul de a promova o mare varietate
de auze. în perioada 1830-1840, teatrul a devenit un
element obişnuit al ieţii sociale şi literare; de asemenea, s-
au pus bazele sistemului modern de ivăţământ, începând
cu şcoala primară din sat şi terminând cu univer-tatea;
ziarele şi-au asumat rolul de făuritor al opiniei publice.
Prin toate manifestările sale, paşoptismul a reprezentat o
viziune nouă cuprinzătoare asupra naţiunii. Teoreticienii
săi au unificat curentele de indire despre autonomie şi
reformă politică ce circulaseră începând cu Itimele
decenii ale veacului al XVIII-lea; totodată, au acordat
întreaga enţie dimensiunilor sociale şi culturale ale
procesului de făurire a naţiu-ii. Prin intermediul unor
instituţii de toate tipurile, între care asociaţiile :erare,
şcolile şi ziarele au jucat un rol important, ei au căutat să
răs-indească propria idee despre naţiune în afara
cercurilor lor înguste. în :est sens, s-au apropiat de
„popor" mai mult decât oricare altă generaţie tterioară şi
astfel au conferit modernitate însăşi ideii de naţiune.
Prima are încercare la care a fost supusă noua lor viziune
a avut loc în primă' ra popoarelor de la 1848.

inul 1848 la români. Pentru intelectualii români, anul 1848 a

marcat umful ideii de naţiune. în ambele Principate şi în Imperiul
Habsburgic,
şi-au justificat cererile de independenţă sau autonomie politică prin
rocarea dreptului legitim la autodeterminare al unei comunităţi
etnice.
Moldova şi Ţara Românească, intelectualii au căutat să desfiinţeze
pro-:toratul Rusiei şi să restabilească echilibrul istoric cu Imperiul
Otoman,
timp ce în Transilvania, în regiunea învecinată Banat, aflată sub
stă-nirea Ungariei, şi în Bucovina, ei şi-au propus să unească toţi
românii
 367

368
Desăvârşirea naţiunii române
într-un singur stat autonom. S-a analizat chiar ideea unirii tuturor
românilor de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor, pe baza
puternicelor legături etnice, lingvistice şi culturale dintre aceştia.
Dar astfel de gânduri erau efemere, căci ipotezele şi reveria
contraveneau realităţilor politice, în special pragmatismului Rusiei
şi Austriei. în nici un alt sens nu s-a păstrat mai bine idealismul
paşoptiştilor, ca în solidaritatea manifestată faţă de celelalte mici
naţiuni din Europa, care luptau pentru scuturarea dominaţiei
străine. Acest sentiment deosebit de comunitate se datora în mare
măsură gândirii şi exemplelor apusene şi, astfel, anul 1848 reflectă
gradul de integrare a românilor în Europa.
Revoluţia de la 1848 din Principatele Române a fost, în
primul rând opera intelectualilor liberali, paşoptiştii, care se
maturizaseră pe la 1830-1840. Ei au fost aceia care au iniţiat-o, i-
au definit obiectivele şi au condus-o. Generaţia de la 1848 s-a
deosebit de înaintaşii săi prin cunoaşterea nemijlocită a Europei
Occidentale. Majoritatea îşi desăvârşise studiile în Franţa şi,
câţiva, printre care Mihail Kogălniceanu, obţinuseră diplome ale
universităţilor germane. Oricum, Parisul era a doua lor patrie
spirituală. Ei simţeau cu adevărat că aparţin Europei. Recunoşteau
în Apus un model politic şi cultural demn de urmat în ţările lor şi
nu se îndoiau că tiparul de dezvoltare al acestuia putea fi aplicat în
Principate. Ideile lor despre formele politice şi progresul economic
au fost astfel puternic influenţate de doctrinele liberale şi „laissez-
faire" ale epocii.
în ciuda admiraţiei nutrite faţă de Apus, paşoptiştii nu erau
nişte gânditori abstracţi, care se străduiau să impună poporului
instituţii fără legătură cu experienţa istorică naţională.
Dimpotrivă, fiind pe deplin conştienţi de condiţiile interne, ei au
aplicat foarte selectiv teoriile şi practicile occidentale. O dată cu
o cunoaştere mai profundă a Europei, diferenţele dintre
Principate şi Apus au devenit şi mai evidente pentru ei, ceea ce i-a
îndemnat să treacă mai rapid la înfăptuirea reformei, pentru a
recupera astfel timpul pierdut.
Aspiraţiile generaţiei de la 1848 şi-au găsit expresia practică în
nemulţumirea generală, a tuturor claselor sociale din Principate,
faţă de condiţiile politico-economice existente. Mulţi boieri nu
erau de acord cu metodele autoritare folosite de domni, dorind
putere şi pentru ei, în timp ce alţii cereau reforme moderate în
agricultură şi în administraţia publică; clasa mijlocie, aflată în
plină dezvoltare, protesta împotriva taxelor mari plătite statului şi
perpetuării excluderii sale de la guvernare; ţăranii erau hotărâţi să
lupte pentru desfiinţarea îndatoririlor tot mai mari de clacă şi
obligaţii faţă de moşieri şi pentru a-şi îmbunătăţi nivelul de trai,
care se înrăutăţise în anii 1840.
Evenimentele care aveau loc în Vestul Europei — răsturnarea
regelui Franţei, Louis-Philippe, în februarie 1848, şi extinderea
rapidă a revoluţiei
 începuturile statului modem
la Viena, Budapesta şi în oraşele germane — i-au îndemnat pe
intelectualii români să treacă la acţiune. La începutul lunii aprilie,
boierii şi reprezentanţii orăşenilor au organizat la Iaşi o întâlnire, în
scopul de a denunţa despotismul. Ei au încredinţat poetului Vasile
Alecsandri misiunea de a redacta o petiţie, în care se cerea
instaurarea unui regim politic mode-rat-liberal şi luarea unor măsuri
care să stimuleze dezvoltarea economică. Ei erau hotărâţi să limiteze
puterile domnului Mihail Sturdza prin instituţii reprezentative şi prin
gestionarea cinstită a problemelor publice şi juridice, fără intenţia de
a răsturna structurile politice şi sociale existente, adică de a acţiona
ca revoluţionari. Sturdza răspunse prin forţă revendicărilor lor şi, după
scurte ciocniri, mulţi dintre revoluţionarii de frunte au fost siliţi să
«e exileze.
în Ţara Românească, boierii liberali, educaţi în Occident, au
condus
upta împotriva vechiului regim. în luna martie, C. A. Rosetti, un
radical
iiberal, şi Ion Ghica, un moderat, printre alţii, au format un comitet
revo-
uţionar însărcinat cu organizarea unei revolte armate. Nicolae
Bălcescu,
xponent al spiritului revoluţionar în rândurile studenţimii române
de la
'aris, s-a alăturat comitetului în aprilie. In ziua de 9/21 iunie, la
Islaz, lo-
alitate situată pe malul Dunării, în Oltenia, membrii comitetului şi-au
pus
lanul în aplicare. Ion Heliade Rădulescu a dat citire unei
proclamaţii în
îre se prezenta programul revoluţiei. Acesta culmina cu două idei
larg
ispândite în cercurile învăţate încă din a doua jumătate a
veacului
XVIII-lea, şi anume că apartenenţa la naţiunea română depindea
de
nie, nu de rangul social, şi că principatul Ţării Româneşti era
împuter-
cit printr-un tratat internaţional să-şi păstreze suveranitatea şi
indepen-
;nţa. Comitetul revoluţionar îşi exprima intenţia de a respecta
toate
itatele în vigoare cu Imperiul Otoman, dar nu-şi putea disimula
ostilita-
3 faţă de Rusia, cerând să se pună capăt regimului instituit de
Regula-
;ntele Organice. în continuare, comitetul enumera principiile pe care
îşi

Dpunea să le promoveze în aşezarea principatului pe un nou făgaş:

egali-
:ea în drepturi a tuturor cetăţenilor, împărţirea echitabilă a
datoriilor
 blice prin impozit în raport cu veniturile, larga participare la- viaţa
pu-
că prin vot universal, libertatea presei, a cuvântului şi a
întrunirilor,
jlirea sistemului de clacă prin despăgubirea moşierilor, extinderea
siste-
lui educaţional printr-un învăţământ gratuit şi egal pentru toţi
cetă-
ii, în concordanţă cu capacitatea intelectuală a fiecăruia,
desfiinţarea
uror rangurilor şi titlurilor nobiliare şi alegerea domnilor pe termen
de
ci ani, din toate categoriile sociale.
Proclamaţia de la Islaz a constituit un program tipic pentru
intelectua-:uropeni liberali de la 1848, prin accentul pus pe
libertăţile individuale, i credinţa în instituţiile adecvate şi prin
prevederile referitoare la creş-a rolului cetăţenilor în treburile
publice. Dar aceste idei nu erau pur şi
369
370
Desăvârşirea naţiunii române
simplu împrumutate de români din experienţa Europei Occidentale.
Principiile exprimate cu atâta forţă de comitetul revoluţionar îşi au
sorgintea în evoluţia ideilor cuprinse în memorandum-urile
boierilor reformatori, în proclamaţia dată de Tudor Vladimirescu,
în planurile făurite de cercul Daciei literare şi în aspiraţiile
boierilor liberali din adunările legislative din cele două Principate.
Principalul teatru de acţiuni a fost oraşul Bucureşti, unde
Revoluţia a început la 11/23 iunie prin semnalul dat de clopotele
bisericilor. Străzile erau pline de oameni, cărora li se distribuiau
copii ale proclamaţiei de la Islaz. Domnitorul Gheorghe Bibescu nu
a opus nici un fel de rezistenţă şi a acceptat imediat să semneze
proclamaţia ce urma să fie folosită, temporar, drept constituţie;
totodată, a recunoscut noul cabinet ministerial. Dar, în realitate, el
nu a simpatizat cu aceste reforme, iar la 13/25 iunie a abdicat şi a
fugit la Braşov. In ziua următoare, puterea a fost preluată de un
guvern provizoriu, format în majoritate din tineri intelectuali
liberali.
Noul guvern a încercat să-şi consolideze poziţia prin
promovarea unor reforme şi înfiinţarea de noi instituţii. Una
dintre primele sale acţiuni a fost să'Şi asigure propria apărare prin
crearea unei forţe armate sub conducerea generalului Gheorghe
Magheru. De asemenea, a abordat delicata problemă a reformei
agrare, dar, având în vedere divergenţele de opinie dintre liberali
şi conservatori, în ceea ce priveşte măsurile ce se impuneau a fi
luate, cât şi faptul că părţile se temeau că schimbarea rapidă a
legii agrare ar putea produce o catastrofă economică naţională, nu
s-a înfăptuit nimic substanţial. Guvernul provizoriu nu a reuşit nici
în alte privinţe să-şi ţină promisiunile făcute la Islaz. El a socotit că
elaborarea unei legi fundamentale este un prim pas esenţial şi a
organizat alegeri pentru o adunare constituantă, menită să redacteze
o Constituţie care să înlocuiască Regulamentele Organice. Dar
intervenţia străină a pus capăt activităţii şi existenţei guvernului
revoluţionar şi a curmat eforturile acestuia privind reforma.
Diferenţele dintre Rusia şi guvernul provizoriu au fost
fundamentale şi până la urmă s-au dovedit a fi ireconciliabile. Ţarul
îşi arătase deja intenţia de a menţine protectoratul rus asupra
Principatelor, prin trimiterea de trupe peste Prut, la 25 iunie/7
iulie, pentru a ocupa Moldova. El spera să reprime revoluţia din
Ţara Românească prin cooperarea cu autorităţile otomane şi să
evite astfel posibilele complicaţii internaţionale. Conştient de
pericolul de la răsărit, guvernul provizoriu a dus o politică de
echilibru* căutând să obţină sprijin din partea Franţei şi a Marii
Britanii, dar fără nici un rezultat.
Cooperarea dintre guvernul rus şi Poarta Otomană a spulberat
speranţele guvernului provizoriu că va putea supravieţui,
instigând-o pe una împotriva celeilalte. Cu acordul ţarului, o
armată otomană a intrat în Ţara Românească în septembrie.
Ajungând în Bucureşti în ziua de 13/25, aceste-
 începuturile statului modem
ia i s-a opus o crâncenă rezistenţă, dar a obţinut victoria prin
superioritate numerică. Membrii guvernului provizoriu şi mulţi
dintre susţinătorii acestuia au luat drumul exilului. Dar ţarul şi
consilierii săi au fost dezamăgiţi de superficialitatea cu care
autorităţile otomane i-au urmărit pe revoluţionari în alte părţi ale
principatului. Fiind acum preocupat să înăbuşe revoluţia de pe tot
cuprinsul Europei Centrale, mai ales după surprinzătorul succes al
revoluţiei ungare, ţarul a decis să ocupe Ţara Românească,
mulţumindu-se doar să informeze autorităţile otomane despre decizia
sa. La 15/27 septembrie, trupe ruseşti au trecut Milcovul dinspre
Moldova spre Ţara Românească, ajungând la Bucureşti în ziua
următoare. începând cu această dată, ruşii au instituit controlul asupra
Ţării Româneşti (şi asupra Moldovei). Administraţia lor militară avea
să dureze până la semnarea cu guvernul otoman a Convenţiei de la
Balta Liman, la 19 aprilie/l mai 1849.
Intelectualii români din Imperiul habsburgic s-au alăturat, de
asemenea, prompt şi entuziast evenimentelor ce aveau loc în Europa
Centrală şi Occidentală în primăvara lui 1848. în timp ce vechea
ordine socială se prăbuşea, speranţele de împlinire a obiectivelor
naţionale mult aşteptate îi însufleţeau să treacă la acţiune. Deşi
liberali, ei priveau libertăţile civile şi instituţiile reprezentative în
primul rând ca pe nişte garanţii ale autono^ miei politice naţionale. în
Transilvania, aceste aspiraţii se împotriveau eforturilor făcute de
conducătorii maghiari pentru alipirea Transilvaniei la Ungaria; în
Banat şi în regiunea învecinată Crişana, sau Bihor, antagonismul
dintre români şi maghiari era mai puţin acut, dar românii se opuneau
cu îndârjire controlului sârbesc asupra Bisericii ortodoxe şi a şcolilor
acesteia; în Bucovina, conducătorii români căutau să păstreze
caracterul etnic istoric al provinciei, dar nu au reuşit să atragă de
partea cauzei lor Biserica ortodoxă sau masele.
Revoluţia română de la 1848 din Transilvania a fost, la fel ca şi în
Principate, o revoluţie a intelectualilor. Ei au fost cei care i-au
formulat obiectivele şi au conceput strategia de atingere a acestora.
Scopurile urmărite erau ancorate în ideile specifice evoluţiei societăţii
româneşti din Transilvania şi, astfel, puneau accentul pe
emanciparea naţională. Dar aceşti intelectuali erau, în acelaşi timp,
idealişti. Ei aveau credinţa nestrămutată în progresul uman, în
capacitatea nelimitată a oamenilor de a-şi îmbunătăţi condiţia printr-o
reformă instituţională. Precum confraţii lor din alte părţi ale Europei,
ei îşi afirmau deplina încredere în transformarea rapidă şi glorioasă a
societăţii. Din păcate, cursul evenimentelor avea să arate că ei au
apreciat greşit ritmul schimbării în istorie şi au prevăzut :ăderea
vechiului regim mult mai înainte să existe vreun semn de susţinere i
acestei idei.
Conducătorii români s-au găsit într-o dilemă. Pe de-o parte, ei
au alutat reformele politice şi drepturile civile susţinute de liberalii
maghiari
371
372
Desăvârşirea naţiunii române
din Ungaria, pe care aceştia promiteau să le extindă şi în
Transilvania, dar, pe de altă parte, doreau să asigure existenţa şi
progresul propriei lor naţiuni. Curând, principala lor preocupare a
devenit unirea Transilvaniei cu Ungaria. Unii dintre ei, mai cu seamă
George Bariţiu (1812-1893)7"edfto»— rul Gazetei de Transilvania
care, din 1838, a devenit purtătorul de cuvânt al intelectualilor
români, erau de acord cu unirea în schimbul garantării limbii şi
culturii române. Bariţiu credea că toate dezacordurile cu guvernul
noii Ungarii puteau fi rezolvate în spirit liberal. Simion Bărnuţiu
(1808-1864), aprig apărător al drepturilor naţionale ale românilor,
avea o părere total diferită asupra evenimentelor. El considera
păstrarea naţionalităţii româneşti ca problemă crucială a acelei
perioade, avertizându-şi eoni' patrioţii să nu accepte unirea până
când nu li se vor fi asigurat drepturi depline ca naţiune. Axespins
astfel promisiunile maghiarilor u
sufragiul universal şi alte libertăţi, căci preţul acestora ar fi fost
renunţarea l naţionalitate. El a subliniat că aceste avantaje erau
oferite românilor doar la nivel individual, ca cetăţeni ai Ungariei
Mari şi nu ca entitate sau naţiune care are de urmat propriul său
destin. In felul acesta, a conchis el, libertatea nu avea nici un sens
dacă nu se asigura la scară naţională, iar românii nu puteau spera
să-şi păstreze darul cel mai de preţ, naţionalitatea, decât într-o
Transilvanie autonomă, în care ei reprezentau majoritatea
populaţiei.
Bărnuţiu a devenit în scurt timp cel mai influent dintre
intelectualii laici români, dar a recunoscut că va avea nevoie de
sprijinul clerului românesc, ce avea o înrâurire considerabilă
asupra ţărănimii, în situaţia în care curentul condus de el urma să
se transforme într-o mişcare de masă. Bărnuţiu a găsit în Andrei
Şaguna (1809-1873), episcopul bisericii ortodoxe, un cleric ce
recunoştea forţa ideii moderne de naţiune, fiind în acelaşi timp
un susţinător al progresului social în cadrul valorilor creştine
tradiţionale.
Toate părţile au căzut de acord asupra principiilor şi
programului de acţiune, pe care le-au prezentat unei adunări
naţionale, ţinute la Blaj pe data de 3/15 mai, la care au participat
aproximativ 40 000 de oameni. în fruntea programului se situa
declaraţia de independenţă a naţiunii române şi de egalitate a
acesteia cu celelalte naţiuni din Transilvania, precum şi
angajamentul de a apăra drepturile nou dobândite prin instaurarea
unei ordini politice bazate pe principiile liberale ale epocii.
Acţiunile românilor, îndreptate împotriva unirii Transilvaniei
cu Ungaria, au eşuat. La 18/30 mai, Dieta din Cluj, dominată de
maghiari, a votat majoritar pentru unire. începând de la această
dată, relaţiile între conducătorii români şi autorităţile ungare s-au
deteriorat continuu. Până în toamnă, Bărnuţiu, Şaguna şi
susţinătorii lor se raliaseră Curţii de la Viena, opunându-se astfel
naţionalismului maghiar.
 începuturile statului modem
Românii din alte părţi ale Imperiului habsburgic se ridicaseră, de
ase-
nea, pentru a-şi apăra interesele naţionale. La 15/27 iunie, la
Lugoj, în
nat, s-au adunat circa 10 000 de oameni pentru a-şi declara dreptul
la
:iune. Aceştia erau conduşi de Eftimie Murgu (1805-70), un avocat
cu
ltiple legături în Principatele Române. El era hotărât să contribuie
la
anciparea naţiunii sale, dar recunoştea necesitatea ca toate
naţionalită-
: să se unească în faţa marilor puteri conservatoare din Europa.
Era
Ddată un entuziast susţinător al programului liberal al
reformatorilor
ghiari şi considera că o alianţă între maghiari şi români ar fi cea
mai
ia garanţie în faţa reinstaurării vechiului regim. Programul adoptat
de
marea de la Lugoj conţinea multe dintre ideile sale. El nu critica
făţiş
îl guvern ungar, dar cerea instituirea unei Biserici Ortodoxe
Române,
ependentă de cea sârbă şi recunoaşterea limbii române ca limbă
oficială.
3ucovina, românii au fost conduşi de vestiţii fraţi Hurmuzaki. Deşi
ei şi
inătorii lor doreau să păstreze caracterul etnic românesc al provinciei
şi
nstituie un guvern reprezentativ, le lipseau atât cadrul organizatoric,
cât
Drijinul maselor, pentru a putea influenţa desfăşurarea
evenimentelor.
Către sfârşitul anului 1848, conducătorii români din
Transilvania,
iat şi Bucovina erau convinşi că aveau nevoie de întregul sprijin
al
ţii de la Viena pentru a-şi atinge obiectivele. Delegaţiile tuturor
celor
provincii s-au întâlnit la Olmiitz, în Boemia, unde Curtea se
stabilise
irma izbucnirii unei revolte la Viena. Sub conducerea lui Andrei
Şa-
a, la 13/25 februarie 1849, ei au prezentat împăratului Franz Joseph
un
program naţional, prin care se urmăreau unitatea naţională şi
auto-
lia politică a tuturor românilor din Imperiul habsburgic. Nicicând
îna-
 nu-şi mai exprimaseră românii atât de clar idealul solidarităţii
etnice
adrul Imperiului. Programul mai ilustra credinţa românilor că
fede-
mul era principala soluţie a problemelor naţionale din
Imperiu.
Românii nu au reuşit să-şi atingă obictivele nici la Olmiitz, nici
acasă.
tea de la Viena a respins implicit propunerea lor de autonomie
naţio-
prin noua Constituţie imperială, promulgată la 20 februarie/4
martie,
restabilea provinciile istorice ale Coroanei şi nu făcea nici o referire
la
ralism. în aprilie, românii au fost atenţionaţi să-şi păstreze
loialitatea
de împărat drept singura cale de urmat. In vara lui 1849, în
Transilva-
0 miliţie românească condusă de Avram Iancu — unul dintre
orga-
:orii adunării naţionale de la Blaj din mai 1848 —, a organizat
în
ţii Apuseni rezistenţa împotriva armatei ungare.
In perioada aprilie—iulie 1849, într-o încercare disperată de a
salva luţia naţională şi liberală din Europa Centrală, Nicolae
Bălcescu a cău-
1facă posibilă reconcilierea dintre guvernul ungar şi Avram Iancu.
El
ntâlnit cu Lajos Kossuth, conducătorul Ungariei independente şi
cu
m Iancu, iar la sfârşitul lui iulie a fost încurajat de
disponibilitatea
373
 Desăvârşirea naţiunii române
ambelor părţi de a ajunge la o înţelegere. Dar
evenimentele de pe câmpul de luptă l-au copleşit. La
mijlocul lunii august, forţe superioare austriece şi ruseşti,
care intraseră din mai în Transilvania, dinspre Ţara
Românească, au silit principala armată de câmp ungară să
se predea, pentru ca, până la sfârşitul lunii, orice rezistenţă
organizată să înceteze.
Desfiinţarea Ungariei independente a risipit speranţele
românilor de a forma un ducat unit, autonom. Fragila
alianţă dintre români şi Curtea de la Viena, impusă de
necesităţi, deja tensionată de aspiraţiile de autodeter-
minare naţională, pe de-o parte, şi de restaurare a
Imperiului, pe de alta, s-a destrămat. Un grup numeros de
oficialităţi austriece, condus de un nou guvernator militar
şi civil, a venit în Transilvania, cu instrucţiuni de re-
instaurare a statutului de provincie imperială cât mai
curând posibil. Banatul şi Bucovina au suferit un proces
asemănător. Pretutindeni, noul aparat de stat cerea
românilor să-şi reia locul de supuşi credincioşi şi anonimi
ai împăratului.

374
\Jnirea Principatelor. 1850-1859. Convenţia de la Balta Liman,
încheiată la 19 aprilie/l mai 1849, restabilea ascendenţa
tradiţională comună a Rusiei şi Imperiului Otoman în Principate.
Cele două puteri au numit noi domni — Barbu Ştirbei în Ţara
Românească şi Grigore Ghica în Moldova —, controlând
îndeaproape activitatea acestora, pentru a asigura suprimarea
liberalismului şi a naţionalismului şi menţinerea stabilităţii.
Ştirbei era cel mai conservator dintre cei doi şi aspira să fie un
monarh absolut, dar luminat. Ghica era un adept al programului
liberal moderat de la 1848 şi a permis unui număr de paşoptişti să
se întoarcă din exil, ba chiar i-a acceptat pe unii dintre ei în noul
său guvern. Ambii domni au promovat dezvoltarea economică şi
învăţământul, nefiind în nici un fel simple instrumente ale politicii
ruseşti sau otomane.
O nouă criză internaţională, care a condus la războiul dintre
Rusia şi Turcia în 1853 şi la implicarea Franţei şi Marii Britanii un
an mai târziu, a permis Principatelor să facă noi paşi către unire şi
independenţă. Deşi, ca de obicei, marile puteri intenţionau să
încheie războiul din Crimeea conform propriilor interese, pentru
prima dată, acum, românii înşişi au jucat un rol crucial în
hotărârea propriei soarte.
Deteriorarea relaţiilor dintre Rusia şi Imperiul Otoman, din
cauza unor probleme litigioase, a dus la ocuparea Principatelor de
către ruşi, în iulie 1853, când guvernul turc a respins ultimatumul
dat de ţar. Cei doi domni au plecat în exil în Austria, în locul lor
instaurându-se un guvern militar rusesc. Imperiul Otoman a
ripostat, declarând război Rusiei, la 4/16 octombrie.
 începuturile statului modem
Ocupaţia rusească din Principate a adâncit criza internaţională.
Marea Britanie şi Franţa au privit-o ca pe o dovadă în plus a
intenţiilor sale agresive faţă de Orientul Apropiat, în general. Ele şi-
au respectat angajamentele faţă de Turcia şi, la 16/28 martie 1854, au
declarat război Rusiei. Şi Austria a interpretat acţiunea Rusiei ca o
ameninţare directă la adresa intereselor sale din Sud-Estul Europei, în
special a celor comerciale la Dunărea de Jos. Oficialităţile austriece, în
principal ministrul de externe, Karl von Buol, au profitat de situaţie
spre a extinde sfera de influenţă a ţăcii. IOT. La 2/14 iunie, Austria şi
Turcia au semnat Convenţia de la Boiacikoy, prin care Austria se
angaja să forţeze retragerea Rusiei din Principate, pe care, în schimb,
avea voie să le ocupe şi să le administreze după bunul său plac.
înţelegând gravitatea situaţiei, ţarul a cedat în faţa ultimatumului
Austriei. Pe măsură ce forţele ruseşti părăseau Principatele, în
perioada iulie-sep-tembrie, acestea erau imediat înlocuite de o armată
de ocupaţie austriacă. Din felul în care austriecii au trecut la
organizarea sistemului lor de administraţie se vedea clar că se
pregăteau pentru o şedere îndelungată, în timp ce unele oficialităţi din
Austria salutau chiar ideea integrării Principatelor în structura politică
şi economică a imperiului lor.
Uzura de război, cauzată de campania costisitoare şi nedecisivă din
Crimeea, a adus până la urmă părţile beligerante la masa tratativelor.
Deşi Conferinţa de la Viena, care a avut loc în martie—iunie 1855, nu a
reuşit să pună capăt războiului, puterile occidentale au luat hotărâri
deosebit de importante referitoare la viitorul Principatelor. Ele au
desfiinţat protectoratul Rusiei, au respins pretenţiile otomane la
suveranitate şi au confirmat autonomia Moldovei şi a Ţării
Româneşti, mergând până la propunerea de a se redacta pentru ele o
nouă cartă a drepturilor.
Negocierile ulterioare au adus din nou Aliaţii şi Rusia la masa
tratativelor de pace, de data aceasta la Paris, unde la 18/30 martie
1856 s-a semnat tratatul ce punea capăt războiului. Prevederile
acestuia au influenţat hotărâtor dezvoltarea politică a Principatelor.
Deşi au rămas sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ele beneficiau
acum de protecţia colectivă a marilor puteri, care interziceau unei
puteri unice să intervină în problemele interne ale Principatelor. Toate
părţile semnatare, inclusiv Imperiul Otoman, recunoşteau
independenţa administrativă a Principatelor, dreptul fiecăruia de a
avea o armată naţională, de a emite legi şi de a face comerţ liber cu
alte ţări. Puterile stabileau, de asemenea, modalităţile de revizuire a
legii fundamentale (Regulamentele Organice) a fiecărui Principat. Ele
au creat o comisie specială de anchetă şi au instruit-o să meargă la
Bucureşti, pentru a strânge informaţii şi a face recomandări asupra noii
forme de guvernământ a Principatelor. îndepărtându-se surprinzător
de tratamentul obişnuit pe care-1 aplicau Principatelor, marile puteri
au pregătit alegerea unei adunări consultative speciale, o aşa-numită
adunare ad-hoc, în fiecare
375
 Desăvârşirea naţiunii române

376
Principat, având misiunea de a face cunoscută comisiei părerea
publică asupra tuturor problemelor importante. Toate informaţiile
astfel adunate urmau să fie prezentate unei conferinţe a puterilor,
ţinută la Paris, unde se luau deciziile finale, care se comunicau apoi
Principatelor sub forma unui decret promulgat de sultan. In sfârşit,
puterile stipulau că toate trupele trebuie retrase din Principate de
îndată ce Imperiul Otoman şi Austria vor face aranjamentele
necesare.
Hotărâtoare pentru cursul ulterior al relaţiilor româno-ruse avea
să fie prevederea din tratatul de la Paris cu privire la cedarea de
către Rusia a unor părţi din cele trei judeţe din sudul Basarabiei
către Moldova. Zona respectivă reprezenta doar 5 000 km pătraţi
şi avea o importanţă economică modestă. Dar acum Rusia nu mai
avea acces la Dunăre şi, mai grav, ţarul resimţea pierderea acestui
teritoriu ca pe o umilinţă personală, fiind hotărât să reintre în
posesia acestuia.
Cedarea sudului Basarabiei de către Rusia a sporit tensiunile
existente deja în relaţiile ruso-române. Deşi protectoratul Rusiei
din anii '30-'40 şi rolul jucat de ea în înăbuşirea mişcărilor liberale
de la 1848 au fost cauzele imediate ale ostilităţii Principatelor faţă
de Rusia, nici moldovenii şi nici muntenii nu se împăcaseră cu
anexarea Basarabiei din 1812. Boierii şi intelectualii erau pe
deplin conştienţi de rusificarea neîntreruptă la care fuseseră
supuse biserica ortodoxă, învăţământul şi viaţa culturală, de către
un regim autoritar, centralizator, dar nu dispuneau de mijloace
pentru a pune capăt procesului de integrare a acestei provincii în
Imperiul Rus. După înfăptuirea Unirii şi a Independenţei
Principatelor, Basarabia avea să devină principalul obstacol în
calea relaţiilor prieteneşti dintre noua Românie şi Rusia.
Hotărârile luate la Paris i-au încurajat mult pe cei care
sprijineau unirea Principatelor. La Iaşi şi Bucureşti, ei s-au
organizat cu asiduitate pentru a pregăti alegerile pentru adunările
ad-hoc. Au fost însufleţiţi de întoarcerea din exil a multor paşoptişti,
mai cu seamă C. A. Rosetti şi Ion C. Brătianu. Bălcescu nu se
număra printre ei, deoarece murise de tuberculoză în Italia, în
1852. în ciuda ostilităţii Austriei, Turciei şi caimacamilor, regenţii
temporari care îi înlocuiseră pe domnii Ştirbei şi Ghica, unioniştii
au câştigat până la urmă alegerile pentru adunările ad-hoc din
ambele Principate. Cele două adunări s-au întâlnit în octombrie
1857 şi imediat au dat rezoluţii prin care cereau unirea, autonomia
şi o garanţie colectivă a noii ordini de către marile puteri. Deputaţii
au mai dezbătut viitoarea organizare politică şi economică a
Principatelor. în ambele adunări, o largă majoritate a adoptat
poziţia liberală cu privire la drepturile fundamentale cetăţeneşti şi
reforma guvernamentală, dovedind însă prea puţină disponibilitate
de a se angaja în experimente sociale, cum ar fi reforma agrară.
Adunarea din Ţara
 începuturile statului modem
Românească şi-a încheiat lucrările la 10/22 decembrie 1857, iar cea
din Moldova la 21 decembrie 1857/2 ianuarie 1858.
Acum, centrul atenţiei s-a mutat la Paris. Conform instrucţiunilor,
pe 26 martie/7 aprilie 1858, comisia de anchetă a prezentat raportul
său către marile puteri asupra dorinţelor românilor, exprimate în
adunările ad'hoc. După discuţii prelungite, marile puteri au semnat
Convenţia de la Paris, la 7/19 august. Scopul său principal era de a
oferi Principatelor o formă de organizare definitivă. Deşi marile puteri
nu au dat Principatelor dreptul de a se uni şi le-au lăsat sub
suzeranitate otomană, au fost de acord ca Principatele Unite ale
Moldovei şi Ţării Româneşti să se autoadministreze de acum înainte
nestingherit şi fără imixtiuni din partea Imperiului Otoman. Ele încă
mai plăteau tribut, iar domnii urmau să fie, în continuare, investiţi de
sultan, dar toate părţile semnatare ale acordului erau conştiente că
aceste obligaţii erau acum doar formale. Totuşi, Convenţia era mult
mai mult decât un tratat de reglementare a statutului internaţional al
Principatelor, în ceea ce privea enunţarea drepturilor fundamentale
ale cetăţenilor, a însuşirilor şi îndatoririlor conducătorilor politici, ea
prelua atributele unei Constituţii, iar cei care au redactat-o erau în
mod vădit simpatizanţii ideilor liberale cu care veniseră în contact
la Bucureşti. Astfel, ea prevedea: o adunare legislativă pentru fiecare
Principat, aleasă pentru o perioadă de 7 ani, cu o Comisie Centrală ce
se întrunea periodic la Focşani, la graniţa între Moldova şi Ţara
Românească, pentru a dezbate legi de interes comun; un domn, fie
moldovean, fie muntean, în fiecare Principat, ales pe viaţă de adunare;
un consiliu de miniştri, răspunzător în faţa adunării; armate naţionale
separate, având un singur comandant suprem, numit alternativ de cei
doi domni; inamovibilitatea judecătorilor şi independenţa acestora
faţă de puterea executivă; şi o Curte de Casaţie comună, cu sediul la
Focşani. Convenţia abolea, de asemenea, rangurile şi privilegiile
boiereşti, proclamând egalitatea în faţa legii şi principiul ca fiecare
cetăţean să poată ocupa orice funcţie publică pe baza meritelor sale.
Dar, pentru a avea drept de vot, o persoană trebuia să deţină o
proprietate atât de mare, încât numărul electorilor se limita la câteva
mii de persoane, în majoritate mari moşieri şi burghezia înstărită.
Limitarea dreptului de vot ;ra- o contradicţie majoră. Ea avea să
impieteze cu siguranţă asupra adop-ării reformelor politice şi
economice, în mod special asupra noii legi ce eglementa relaţiile
moşier-ţăran, pe care însăşi Convenţia o recomandase a urgentă. în
sfârşit, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui Principat în rija unei
comisii provizorii, formate din trei caimacami, până la alegerea
Dmnitorilor.
Principala atribuţie a comisiilor provizorii era aceea de a
supraveghea egerea noilor adunări legislative, care, la rândul lor,
urmau să aleagă dom-i. Campania electorală agitată din Moldova
a dus la alegerea unei
377
 Desăvârşirea naţiunii române
adunări favorabile unirii. Au fost mulţi candidaţi la tron,
dar până la urmă au învins liberalii, prin victoria în alegeri
a lui Alexandru Cuza, susţinător al unirii, la 5/17 ianuarie
1859. în Ţara Românească, adunarea a fost dominată de
conservatori, care erau însă puternic scindaţi. Când a
devenit evident că nici o facţiune nu putea să-şi aleagă
propriul candidat, deputaţii au hotărât să-şi declare
sprijinul faţă de unire prin alegerea ca domnitor a lui
Alexandru Cuza. Votul de la 24 ianuarie/5 februarie în
favoarea acestuia a fost unanim. Astfel, românii au realizat
de facto unirea, prin forţe proprii, prin respectarea
întocmai a Convenţiei de la Paris.

378
Domnia lui Alexandru Cuza. 1859-1866. Noul domnitor al Princi-
patelor Unite era descendentul unei familii de dregători, care
ocupaseră posturi importante în administraţia centrală şi locală din
Moldova încă din secolul al XVII-lea, dar care nu se numărau
printre familiile de mari boieri. Alexandru Cuza s-a născut la 20
martie 1820 şi, ca mulţi tineri de rangul său, a urmat cursurile
unui pension francez din Iaşi, iar apoi a plecat la Paris pentru a-şi
desăvârşi studiile. întors acasă, el a făcut parte din mişcarea
reformistă de la 1848 din Iaşi, fiind pentru scurt timp exilat. în
anii '50 a ocupat diverse funcţii administrative şi a fost constant
avansat în grad militar. Când a fost ales domnitor, era
comandantul miliţiilor din Moldova. Cuza şi-a datorat fără
îndoială victoria în alegeri îndelungatei sale activităţi în slujba
patriotismului, poziţiei vădit unioniste şi ideilor politice şi sociale
liberale, dar nu radicale.
Marile puteri s-au adunat la Paris pentru a analiza noua
întorsătură a evenimentelor. Deşi Austria şi Turcia au ridicat
obiecţii, marile puteri, în ansamblu, nu erau dispuse şă redeschidă
„chestiunea românească" şi, la 26T august/7 septembrie 1859,'au
votat pentru acceptarea dublei alegeri a lui Alexandru Cuza. în
realitate, ele au recunoscut şi faptul că avântul unirii Moldovei
cu Ţara Românească era de nestăvilit.
Recunoaşterea finală a unirii Principatelor necesita negocieri
ulterioare între Turcia şi marile puteri. Dar cursul evenimentelor
din Principate a condus la deznodământul scontat, pe măsură ce
instituţiile şi serviciile publice din cele două ţări au fuzionat.
Armatele lor fuseseră deja unificate sub comandă unică. Acum,
liniile telegrafice şi serviciile vamale erau unitare. Oficialităţile
din cele două capitale erau în contact direct, fără a mai trece prin
ministerele Afacerilor Externe, iar Comisia Centrală cu sediul la
Focşani lucra din plin pentru unificarea legilor şi a procedurilor
administrative.
Recunoaşterea oficială a unirii de către marile puteri avea să
vină curând. La Conferinţa de la Constantinopol, acestea au
convins sultanul să dea un firman (decret) în acest sens, la 22
noiembrie/^lîecembrie 1861.1
 începuturile statului modem
Alexandru Cuza a acţionat rapid pentru a profita de momentul
favorabil, proclamând la 11/23 decembrie unirea şi naşterea naţiunii
române. Actul final în crearea noului stat unificat a fost legeajiin
9/2J februarie 1862, prin care se desfiinţa Comisia Centrală
deTa~Focşani. TermenuTde~„Ro-mânia", care fusese frecvent, dar
neoficial, folosit în anii '50 cu referire la un stat unitar, situat între
Marea Neagră şi Munţii Carpaţi, a devenit acum numele curent al
Principatelor Unite şi, începând din 1862, a fost folosit în actele
oficiale ale ţării.
în timpul perioadei critice de dinainte şi după unirea administrativă
a Principatelor, un sistem politic modern a căpătat treptat formă
palpabilă. Instituţiile statului naţional au fost create, înlocuind o
suprastructură bazată pe monopolul de putere al unei singure clase,
boierii. Partidele politice au devenit maşinăria indispensabilă
funcţionării acestor instituţii şi circulaţia liberă a ideilor a servit drept
catalizator puternic al schimbării. Gândirea politică, reprimată sau
cenzurată anterior, s-a ridicat la suprafaţa vieţii politice cu toată forţa,
pe măsură ce indivizii şi grupurile îşi exprimau deschis preferinţele.
Ciocnirile de idei, la rândul lor, i-au încurajat pe cei cu vederi
comune să se unească pentru a apăra înaltele principii şi a înfăptui
obiective sociale şi economice precise. Convingerea lor că succesul va
depinde de consecvenţă şi coerenţă a condus până la urmă la formarea
partidelor politice şi la apariţia sistemului partinic. Grupările unificate
ale anilor '60 se situau undeva între cercurile de boieri din epoca
fanariotă şi un partid modern. Pe de-o parte, ele nu mai erau alcătuite
din aristocraţi nemulţumiţi, care căutaseră să pună mâna pe putere
pentru a promova interese înguste, de clasă, şi care acţionaseră de
obicei într-o manieră conspirativă, bazându-se pe sprijinul guvernelor
străine sau pe gruparea întâmplătoare a nemulţumiţilor din interiorul
ţării. Dar, pe de altă parte, noilor grupări le lipseau unitatea şi
disciplina.
Cele două principale tendinţe politice ale domniei lui Cuza au fost,
în mare, liberalismul şi conservatorismul. Primul reprezenta o sinteză a
ideilor boierilor reformatori din perioada Regulamentelor Organice,
ideologia de la 1848 şi aspiraţiile mai radicale de la sfârşitul anilor
'50 şi începutul anilor '60. Majoritatea conducătorilor liberali fusese
deosebit de activă în 1848, sprijinind continua transformare
economică şi socială. Pe de altă parte, conservatorismul era
moştenitorul tradiţiilor şi privilegiilor epocii premergătoare
momentului 1848. Reprezentanţii săi doreau să menţină structurile
social-economice existente, să restrângă dreptul de vot şi să păstreze
funcţiile publice pentru clasele înstărite. Atât liberalii moderaţi, cât şi
cei radicali şi-au îndreptat privirile către Europa Occidentală, pentru a
găsi modelul progresului politic şi economic, în timp ce conservatorii
manifestau o oarecare temere faţă de acel model şi insistau ca
dezvoltarea să fie compatibilă cu specificul şi nevoile societăţii
româneşti.
379
380
Desăvârşirea naţiunii române
După unirea administrativă a Principatelor din 1862, a survenit scindarea
forţelor în rândul liberalilor. Aceasta a fost mai profundă în Ţara Românească
decât în Moldova. In Ţara Românească, un grup radical, numit „roşii" de către
oponenţii săi, s-a separat de moderaţi. Ei fuseseră cei mai revoluţionari dintre
paşoptişti şi cei mai hotărâţi dintre unionişti, fiind conduşi de C. A. Rosetti şi
Ion C. Brătianu. Erau bine organizaţi. Aveau un sediu central sau comitet la
Bucureşti, care servea drept cartier general al unei reţele de cluburi similare
din oraşe şi târguri de pe tot cuprinsul Ţării Româneşti, folosind propriul ziar,
„Românul", efectiv pentru a-şi răspândi ideile şi a menţine coeziunea partidului.
Ei au introdus o serie de prefaceri în politica românească prin mobilizarea
maselor din oraşe ca mijloc de contracarare a avantajelor politice ale
conservatorilor. Printre armele lor favorite se numărau marile adunări publice
şi demonstraţiile de stradă, care au devenit o caracteristică a campaniilor
electorale. Liberalii moderaţi, care erau deosebit de puternici în Moldova, s-au
pronunţat şi ei pentru reforma politico-economică, dar nu au fost de acord cu
ritmul de schimbare preconizat de radicali. Reprezentantul lor de seamă a fost
Mihail Kogălniceanu, ale cărui idei şi personalitate au dat coeziunea
liberalismului din Moldova în perioada sa de formare.
Relaţiile dintre Cuza şi adunarea legislativă au fost tensionate încă de la
începutul noii guvernări naţionale. Cauzele au fost complexe, pe de o parte
ideologice, referitoare la diferenţele programelor de^xefarrnă, şi pe de altă parte
politice, izvorând din hotărârea lui Cuza de a conduce autoritar şi dorinţa de a
nu tolera ca cineva să se opună proiectelor sale.
Cuza avea multe vederi comune cu liberalii. Ca şi ei, dorea să aducă
schimbări fundamentale în organizarea socială, economică şi politică a ţării.
în ceea ce priveşte reforma politică, era mai apropiat de moderaţi, dar, în
acelaşi timp, mai radical decât ei în problemele legate de înnoirea socială.
Totuşi, prefera să conlucreze cu moderaţii decât cu radicalii, iar în primii ani de
domnie a sperat să creeze un puternic partid de centru, spre a servi ca instrument
de aprobare rapidă a programului său de către legislativ. El nu avea încredere în
radicali, din cauza activităţii lor revoluţionare secrete din trecut şi a intenţiei
lor declarate de democratizare a sistemului politic, printre altele, prin
restrângerea puterii domnitorului. Cuza se opunea mai ales eforturilor lor de
trezire a maselor, ceea ce el considera o agitaţie dăunătoare unui stat nou, care
trecea printr-un proces de transformare fundamentală şi era permanent
ameninţat de intervenţia străină.
Cuza a fost nemulţumit de propria incapacitate de a face ca programul său să
fie acceptat de adunare, în special privind reforma electorală şi noua lege agrară.
Evenimentele au atins punctul culminant în 1864. Nemulţumit de tendinţele
manifestate de guvernul parlamentar, Cuza a dizolvat adunarea la 2/14 mai
1864.
I
 începuturile statului modem
Pentru a-şi consolida poziţia, Cuza a promulgat o nouă lege electorală
şi o nouă Constituţie (Statut). în ciuda prevederilor liberale din ambele
documente, conţinutul lor nu era predominant liberal. Deşi legea
electorală a determinat o creştere substanţială a numărului persoanelor cu
drept de vot, sistemul colegiilor electorale şi alegerile indirecte de
deputaţi au diminuat semnificativ forţa electorală a majorităţii, în special
a ţăranilor. Cu toate că, la suprafaţă, drepturile electorale se apropiau de
nivelul sufragiului universal pentru cetăţenii de sex masculin, noua lege
nu constituia o profesiune de credinţă a lui Cuza în procesul democratic.
Era, mai curând, o încercare de reconciliere a spiritului democratic,
reprezentând idealul său, cu o putere executivă autoritară, concesie
făcută cu greu faţă de cerinţele politicii practice. Statutul reflecta, de
asemenea, nemulţumirea lui Cuza faţă de adunările reprezentative, ducând
astfel la schimbarea fundamentală a relaţiei între ramura executivă şi cea
legislativă a guvernului. Noua constituţie a subordonat legislativul
domnitorului, deoarece îi garanta acestuia puteri cum ar fi dreptul unic de
a iniţia o lege şi dreptul suprem de veto asupra proiectelor de lege
adoptate de adunare.
Lovitura de stat a lui Cuza, de la 2/14 mai, a netezit drumul de punere
rapidă în aplicare a reformelor sale economice şi sociale. Pivotul a fost
aşa-numita lege rurală, decretată la 14/26 august 1864, prin care se insti-
tuia o mare reîmpărţire a pământului. Ea recunoştea drepturile depline de
proprietate ale clăcaşilor asupra pământului pe care îl aveau conform
prevederilor legale anterioare, care le alocaseră suprafeţe agrare pe baza
numărului de animale de tracţiune, adică de capacitatea de producţie a
fiecărui ţăran. Acei ţărani care încă nu posedau suprafaţa de pământ la
care aveau dreptul urmau să primească un supliment, dar văduvele fără
copii, minorii şi cei de la sate ale căror ocupaţii nu erau legate de
agricultură şi care nu făcuseră clacă primeau doar o casă şi o grădină.
Legea limita, de asemenea, suprafaţa de pământ disponibilă ţăranilor la
două-treimi din moşia proprietarului. Pădurile, element esenţial al
bunăstării economice a multor gospodării, nu intrau în aceste calcule.
Legea mai desfiinţa definitiv claca şi zeciuiala, cât şi alte dări şi obligaţii
în muncă, pe care ţăranii le aveau de secole faţă de moşieri. Dar ţăranii
au fost nevoiţi să accepte ca moşierii să-şi ia partea leului prin
despăgubirile ce li s-au acordat.
Dintre consecinţele imediate ale legii agrare, cea mai evidentă a fost
acordarea a 1 810 311 hectare de pământ unui număr de 463 554 familii
de ţărani, deci, în mare, 4 ha de familie. Totuşi, aproximativ 60 000 dintre
aceste familii au primit doar pământul necesar pentru o casă şi o grădină.
Ulterior, încă 48 432 familii de tineri căsătoriţi au primit 228 329 ha.
Deşi în acest mod o vastă suprafaţă de pământ a trecut în alte mâini,
marile proprietăţi agrare s-au menţinut. După reformă, moşierii, împreună
cu statul încă mai deţineau aproximativ 70% din suprafaţa arabilă şi
păşuni, în
381
382
Desăvârşirea naţiunii române
timp ce proprietatea ţărănească (aflată în posesia foştilor clăcaşi şi
răzeşi, ţărani liberi) reprezenta cam 30%.
Cuza era dornic să dezvolte, pe lângă agricultură, şi alte ramuri
economice, dar îi lipseau resursele financiare necesare, deoarece
majoritatea veniturilor de stat continuau să provină din taxele care
apăsau asupra claselor celor mai puţin capabile să plătească. El a
fost aşadar forţat să recurgă la capital străin, dar a renunţat curând
la ideea greşită că puterile occidentale, care puseseră România
sub protecţia lor colectivă, se vor simţi obligate să dea ajutor
financiar. Când a acordat unui consorţiu anglo-francez concesia de
a fonda Banca României, în 1865, Cuza era sigur că noua bancă
va aduce în ţară o mare parte de capital. Dar avea să fie foarte
dezamăgit.
Cuza a făurit planuri ambiţioase de înzestrare a noului stat cu
instituţii moderne. El a acordat o atenţie deosebită sistemului
juridic, pe care era nerăbdător să-1 reorganizeze în conformitate cu
nevoile unui stat european. Demnă de semnalat a fost promulgarea
unui nou cod civil în 1864, care asigura individului libertăţi
personale, garanta egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi apăra
proprietatea privată. în scopul formării unei populaţii informate şi
productive, el a propus ca învăţământul să fie accesibil tuturor
claselor sociale şi să asigure satisfacerea nevoilor reale ale societăţii
româneşti, în acest sens, a promulgat legea învăţământului
general din 1864, care reglementa instruirea la toate nivelurile,
acordând o atenţie particulară învăţământului primar, prin
stabilirea principiului de gratuitate şi obligativitate a acestuia.
întreaga legislaţie din vremea lui Cuza a fost marcată de
tendinţa guvernului central de a-şi spori autoritatea faţă de
instituţiile autonome. Noi legi referitoare la biserica ortodoxă stau
mărturie elocventă în acest sens. De la începutul domniei sale,
Cuza s-a dovedit a fi un partizan înfocat al statului secular. El era
hotărât să aducă în totalitate biserica ortodoxă sub supravegherea
statului, excepţie făcând problemele strict religioase, obiectiv pe
care 1-a atins într-o mare măsură. în mod special, o serie de legi
au diminuat sever rolul Bisericii în treburile civile şi au sporit
dominaţia statului în structura administrativă a acesteia. Din punct
de vedere economic, cea mai importantă dintre legile referitoare la
Biserică se referea la secularizarea pământurilor mănăstireşti, care
reprezentau aproape un sfert din teritoriul naţional. Legea, care a
intrat în vigoare în 1863, a transferat aceste întinse suprafeţe
agricole sub controlul statului şi a pus astfel capăt rolului
important pe care mănăstirile îl jucaseră în viaţa economică a ţării
încă din Evul Mediu.
în ciuda faptului că domnitorul Cuza a reuşit să pună în
aplicare ambiţiosul său program legislativ şi de organizare a unor
noi instituţii, precum şi de control strict asupra aparatului
birocratic guvernamental, poziţia
 începuturile statului modem
fost subminată progresiv. Duşmanii săi de dreapta şi
de stânga s-au în „monstruoasa coaliţie", alcătuită din
elemente altfel incompatibile, ar fi conservatorii şi
liberalii radicali. Conservatorii l-au condamnat •u că
îl considerau prea liberal şi nu l-au putut ierta pentru
reforma ă şi electorală; radicalii l-au abandonat
pentru că nu era destul de li-. Dar grupurile au lăsat la
o parte diferenţele dintre ele, în scopul de idepărta pe
Cuza de la domnie şi de a-1 înlocui cu un principe
străin. t din punct de vedere politic şi bolnav, Cuza
însuşi s-a gândit la abdi-după cum a mărturisit în
mesajul său către adunările reprezentative lecembrie
1865. Toate aceste semne de slăbiciune i-au încurajat
pe jlotişti să meargă mai departe.
Donduşi de radicali, în frunte cu Ion C. Brătianu şi C.
A. Rosetti, enţii lui Cuza au decis să dea o lovitură de
stat rapidăy pentru a evita dinea publică şi intervenţia
străină, care adesea surveniseră paralel cu i de
evenimente. Ei au atras de partea lor elemente-cheie
din armată, l-au arestat pe Cuza în noaptea de 11/23
februarie 1866. Domnitorul opus nici un fel de

Făurirea României Mari

 Anul 1866 reprezintă un moment semnificativ în dezvoltarea politică a României moderne,
pentru că, la acea dată, se creaseră, în linii mari, cadrul instituţional şi climatul intelectual
caracteristice acestei perioade. Nu cu mult timp înainte se realizase Unirea Moldovei cu Ţara
Românească şi se asigurase independenţa Principatelor Unite, dacă nu încă de jure, cel puţin de
facto. Se puseseră bazele politice interne ale „României", aşa cum românii îşi numeau acum ţara:
în 1866 se adoptase Constituţia, ce va servi drept lege fundamentală, cu modificări impuse de
unele împrejurări, până în ajunul celui de-al doilea război mondial; în acelaşi an, a acces la tron
o nouă dinastie — ramura Sigmaringen a familiei Hohenzollern —, mărind perspectivele de
stabilitate politică; fuseseră legiferate principiile care aveau să determine guvernarea ţării — un
executi'v puternic şi o administraţie centralizată —, iar filozofiile dominante ale statului modern
— liberalismul şi conservatorismul — erau reprezentate de partide politice în formare. De
asemenea, la acea dată, elita intelectuală şi politică a ţării asimilase pe deplin ideea modernă de
naţiune şi acceptase îndatorirea pe care aceasta i-o atribuise, de a retrasa graniţele politice ale
ţării în concordanţă cu frontierele etnice.
în anii 1860, contactele cu Europa Occidentală deveniseră regulate şi de o importanţă
crucială pentru evoluţia ţării. Occidentul sau „Europa", după cum o numeau mulţi români,
servea elitei intelectuale şi politice drept model de urmat sau de evitat, niciodată ignorat însă.

384
independenţa. 1866-1881. Cei care au organizat detronarea lui Alexandru Cuza au
instalat un guvern provizoriu şi au început imediat demersurile pentru a pune un domnitor
pe locul rămas vacant. Atât liberalii, cât şi conservatorii erau în majoritate în favoarea
aducerii la conducerea ţării a unui prinţ străin ca modalitatea cea mai eficientă de a asigura
stabilitate socială şi politică. în final, ei au oferit tronul lui Carol de Hohenzol-
 Făurirea României Mari
lern-Sigmaringen (1839-1914), şi acesta 1-a acceptat la 25 aprilie/7 mai 1866.
Noul prinţ aparţinea ramurii catolice a familiei Hohenzollern care domnea în
Prusia. El cunoştea puţine lucruri despre ţara pe care fusese invitat să o conducă şi doar
prin încercări şi greşeli avea să înveţe dedesubturile vieţii politice româneşti. Măsura
succesului său constă în faptul că, pe parcursul îndelungatei sale domnii, el a ocupat
poziţia-cheie în afacerile publice ale ţării. încă de la început, a jucat un rol primordial
în afacerile externe şi în problemele militare, deşi, în viaţa politică internă, rolul său a

fost la început limitat deoarece nu avea popularitate şi nu era familiarizat cu oamenii şi

cu problemele.
Puterile au acceptat acest ţait accompli al României aşa cum au procedat şi în cazul
răsturnării lui Cuza. Sultanul 1-a recunoscut pe Carol drept prinţ ereditar în octombrie
1866, dar, în mod nerealist, şi-a menţinut ideea că Principatele Unite vor trebui să
rămână parte integrantă a Imperiului Otoman.
între timp, în aprilie, guvernul provizoriu organizase alegeri pentru o nouă Cameră
a deputaţilor. Servind ca Adunare Constituantă, aceasta şi-a propus drept primă
îndatorire să elaboreze şi să aprobe noua Constituţie. După dezbateri aprinse între
liberali şi conservatori la 29 iunie/11 iulie Adunarea a adoptat în mod unanim
Constituţia iar Carol a promulgat-o a doua zi.
Deşi conservatorii, care-i reprezentau în principal pe marii moşieri, câştigaseră
majoritatea bătăliilor celor mai importante din Adunarea Constituantă, în mod
paradoxal, Constituţia din 1866 era, în esenţă, un document liberal. Ea limita
prerogativele domnitorului la cele ale unui monarh constituţional, crea condiţiile
pentru alegerea unui guvern reprezentativ, stipula responsabilitatea miniştrilor pentru
acţiunile lor şi întărea principiul separării puterilor. De asemenea, stabilea în detaliu
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, cărora li se garantau, de acum înainte, egalitatea în
faţa legilor, libertatea deplină a conştiinţei, a presei, de a organiza întruniri publice,
dreptul de asociere şi protejarea domiciliului şi persoanei împotriva percheziţiei şi
arestului arbitrar. în timp, exercitarea acestor drepturi, în ciuda faptului că în unele
ocazii ele au fost încălcate de autorităţi, a atras un număr mai mare de oameni în
viaţa politică; de asemenea, schimbul liber de idei, în special prin presă, a contribuit în
mare măsură la formarea unei opinii publice democratice. Constituţia a garantat
proprietarilor dreptul deplin la posesiune, declarând proprietatea sacră şi inviolabilă şi
promiţând ca exproprierea să se facă doar pentru utilitate publică. Scopul principal al
acestor prevederi era de a proteja marile moşii împotriva oricărei noi reforme agrare,
deşi articolul 20 al Constituţiei stipula că pământul acordat ţăranilor prin legea agrară
din 1864 nu trebuie atins.
385
ii
I

Desăvârşirea naţiunii române

I .
386
 Sistemul parlamentar instituit în 1866 s-a caracterizat, lucru imediat evident, prin rolul preponderent al
Legislativului. Acesta a devenit aproape partener egal cu domnitorul în elaborarea legilor şi a dobândit
dreptul de a pune întrebări miniştrilor cu privire la linia politică urmată şi abuzurile puterii şi chiar de a-i
supune unor investigaţii parlamentare. Constituţia reducea, de asemenea, puterea domnitorului: el putea să
exercite doar acele atribute care-i erau acordate în mod expres şi, astfel, a domni prin decrete, aşa cum
făcuse Cuza, devenea imposibil. Totuşi, domnitorul deţinea o auto-ritate considerabilă şi, dacă era abil şi
hotărât, putea manipula maşinăria politică în avantajul său. El păstra un rol decisiv în procesul legislativ.
Putea înainta Parlamentului propriile sale proiecte de legi şi avea dreptul de a se opune prin veto, acţiune
ce nu putea fi contracarată de Adunarea legislativă.
Constituţia din 1866 se asemăna cu alte constituţii liberale în vigoare în Europa occidentală.
Asemănarea dintre ele era una dintre consecinţele principale ale faptului că începând din anii 1830-1840,
România îşi trimisese intelectualii în Occident. Sursa principală de inspiraţie, ca formă şi conţinut, a fost
Constituţia Belgiei din 1831. Dar Constituţia din 1866 nu era câtuşi de puţin o simplă imitaţie a celei
belgiene, deoarece în articolele referitoare, de exemplu, la proprietate, învăţământ, alegeri şi guvernare
locală autorii ei luaseră în consideraţie condiţiile specifice ale României.
Dar, întrebarea fundamentală este dacă această Constituţie din1 1866 era în concordanţă cu realităţile
sociale din Principate. La prima vedere, s-ar părea că nu, pentru că era un document burghez pregătit
pentru o ţară a cărei burghezie forma doar o pătură subţire a populaţiei. în vârful scării sociale rămâneau
boierii, hotărâţi să-şi menţină dominaţia economică şi politică. La celălalt capăt se afla o ţărănime care
reprezenta peste 80% din populaţie şi care avea puţină experienţă politică. Lipseau în mare măsură opinia
publică educată şi o populaţie formată din cetăţeni cu experienţă, capabili să facă mecanismul politic
sofisticat prezentat în Constituţie să funcţioneze, aşa cum intenţionaseră autorii ei. în consecinţă, lumea
reală nu concorda întotdeauna cu textul scris şi, în ceea ce priveşte principiile înalte, trebuia să se ajungă la
un compromis pentru a menţine structurile şi ficţiunile constituţionalismului. Şi totuşi, deşi curentele
intelectuale conservator şi liberal au criticat motivele lor, nu există indicii în sursele contemporane că acei
care au dezbătut şi aprobat Constituţia, articol cu articol, atât conservatorii, cât şi liberalii, ar fi avut vreo
clipă sentimentul că se ocupă de lucruri abstracte. Dimpotrivă, ei erau siguri că instituţiile pe care le creau
erau bine acordate la condiţiile sociale existente.
Formarea a două partide mari, predominante în deceniul de după adoptarea Constituţiei din 1866, a
completat în mare măsură suprastructura politică a perioadei de dinaintea primului război mondial. Cu

Făurirea României Mari

3
artidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator, sistemul parlamentar a
nceput să funcţioneze din plin.
în politica externă, atât liberalii cât şi conservatorii au înţeles că
tomânia nu poate dobândi independenţa sau deveni o putere regională
acă rămâne singură. Liberalii au preferat, la început, să conlucreze cu
îrile vecine din Europa de Sud-Est pentru a nu depinde de marile puteri
are, aşa cum erau îndreptăţiţi să considere, se preocupau numai de intere-
:le lor în zonă. Dar conservatorii, care au fost la putere între 1871-1876,
1 Lascăr Catargiu ca prim-ministru, considerau că este mai înţelept ca
omânia să aibă un patron sigur între marile puteri. Cu toate acestea, ei au
xeptat în silă tutela Austro-Ungariei, Germaniei şi Rusiei, puteri conser-
itoare unite în Liga celor trei împăraţi, care nu dovedeau vreo înclinaţie
: a permite popoarelor din regiune să-şi câştige independenţa prin ele
sele. Adaptându-şi politica în funcţie de împrejurări, prinţul Carol şi
nservatorii au elaborat o strategie subtilă pentru a câştiga sprijin interna-
»nal în vederea obţinerii independenţei, încheind tratate comerciale cu
este state, fără aprobarea prealabilă a guvernului otoman.
Tratatul comercial dintre Austria şi România din 1875 a avut îndeo-)i
avantaje politice şi a contribuit considerabil la apropierea de Aus--
Ungaria, fapt care a culminat cu aderarea României la Tripla Alianţă,
1883. Dar, din punct de vedere economic, efectul a fost contrar. A
eriorat relaţiile între cele două ţări, permiţând ca piaţa românească să
invadată de produse austriece, ceea ce a dat o lovitură fatală producţiei
şteşugăreşti locale şi, în acelaşi timp, a împiedicat dezvoltarea unei in-
trii moderne.
Criza internaţională, precipitată de răscoalele din Bosnia şi Herţe-ina
din vara anului 1875 împotriva dominaţiei otomane, a oferit con-
ătorilor români prilejul de a încheia cu succes îndelungata luptă pentru
spendenţă. Dar eforturile lui Mihail Kogălniceanu, acum ministru de
:rne, din primăvara şi vara anului 1876, de a grăbi procesul, amenin-
1 guvernul otoman că va trece la acţiune dacă acesta nu recunoştea
diat independenţa României, nu au reuşit să atragă sprijin internaţio-
în august, noul guvern condus de Ion C. Brătianu a reluat atitudinea
leutralitate şi a hotărât să se alinieze la politica Austro-Ungariei şi
ei.
în a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relaţiile dintre
Rusia şi ;riul Otoman s-au deteriorat, guvernul român a apreciat
că era impe-
necesar să se ajungă la o înţelegere cu Rusia. In negocierile
care au it, prinţul Carol şi Brătianu au insistat asupra încheierii
unui tratat ral, care să acopere nu numai chestiunile militare, ci şi
să asigure recu-terea independenţei României şi să garanteze
integritatea teritorială a
Dar ţarul şi miniştrii săi doreau numai o convenţie limitată,
care să
387

Desăvârşirea naţiunii române

388
permită armatelor ruse să traverseze teritoriul României pentru a
ajunge la Dunăre, evitând chestiunile politice. Ambele părţi au
rămas pe aceste poziţii până în aprilie 1877, când, războiul dintre
Rusia şi Imperiul Otoman fiind iminent, Rusia a cedat. Convenţia
pe care Rusia a acceptat-o şi România a semnat-o la 4/16 aprilie
garanta armatei ruse dreptul de trecere prin România şi obliga
guvernul rus să respecte „drepturile politice" şi „integritatea
existentă" a României. Parlamentul român a ratificat convenţia la
17/29 şi 18/30 aprilie şi a declarat război Imperiului Otoman la 30
aprilie/12 mai. Majoritatea liberală şi opinia publică au cerut
declararea imediată a independenţei. Ca răspuns, Mihail
Kogălniceanu, din nou ministru de externe, a subliniat că
ratificarea convenţiei cu Rusia dizolvase toate legăturile care mai
existau cu Imperiul Otoman şi, la 9/21 mai, Parlamentul a adoptat
o rezoluţie care confirma „independenţa absolută" a ţării.
In timpul operaţiunilor militare împotriva armatelor otomane
de la sud de Dunăre, relaţiile dintre cei doi aliaţi au fost încordate.
Prinţul Carol dorea ca armata română să angajeze pe deplin lupta
şi, prin aceasta, să câştige pentru ţară statutul de cobeligeranţă şi
să asigure recunoaşterea independenţei de către marile puteri. Dar
ţarul şi comandanţii militari ruşi afirmau că nu aveau nevoie de
ajutorul militar al românilor. Atitudinea lor s-a schimbat în august
1877, când forţele otomane au oprit ofensiva rusă la Plevna, în
nordul Bulgariei. Pentru a-şi menţine poziţiile şi a împiedica ar-
mata otomană să lanseze o contraofensivă generală, ţarul şi
comandanţii ruşi au făcut apel la trupele române şi au acceptat
condiţiile lui Carol ca armata română să aibă propria bază de
operaţii şi comandă separată. Totodată, i-au oferit lui Carol
comanda supremă a forţelor aliate de la Plevna. în luptele şi
asediul care au urmat, din septembrie până în decembrie, armata
română a contribuit în mod decisiv la înfrângerea forţelor otomane,
ceea ce a deschis calea pentru înaintarea rapidă a armatelor ruse
spre Constantinopol.
Dar maniera Rusiei de a încheia pacea a adus relaţiile cu
România în pragul rupturii. Guvernul otoman a acceptat condiţiile
Rusiei pentru încheierea armistiţiului la 19/31 ianuarie 1878, dar
reprezentanţii României: nu au fost invitaţi la negocieri, nici măcar
nu li s-a cerut să întocmească o listă cu cererile lor. Oficialii ruşi au
urmat aceeaşi conduită şi în întocmirea tratatului de la San Stefano
de la 19 februarie/3 martie, care confirma condiţiile armistiţiului.
Aceasta nu a făcut decât să sporească descurajarea şi amărăciunea
resimţite la Bucureşti. Desigur, pacea recunoştea independenţa
României, dar, totodată, impunea retrocedarea sudului Basarabiei
către Rusia. Chiar dacă Rusia oferea Dobrogea şi Delta Dunării în
compensaţie, prinţul Carol şi Cabinetul său i-au acuzat pe oficialii
ruşi că îşi încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea
teritorială a ţării.
 Făurirea României Mari
Ruşii au replicat pur şi simplu că garanţia fusese îndreptată
împotriva Turciei şi au susţinut, fără ingeniozitate, că, în orice caz,
districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei şi nu
României în 1856. Nu este deci surprinzător că România s-a alăturat
celorlalte puteri europene şi a cerut revizuirea tratatului de pace.
La Congresul de la Berlin, care s-a deschis la 1/13 iunie 1878,
puterile occidentale au revizuit tratatul de la San Stefano pentru a
micşora influenţa Rusiei în Europa de Sud-E^ţ. Dar ele au lăsat în
mare măsură intacte prevederile referitoare la România, pe care nu o
acceptaseră membră a Congresului. Tratatul final, semnat la 1/13
iulie, recunoştea independenţa României, dar punea două condiţii:
eliminarea tuturor restricţiilor religioase în exercitarea drepturilor
politice şi civile cuprinse în articolul 7 al Constituţiei din 1866 şi
acceptarea retrocedării sudului Basarabiei către Rusia. In compensaţie,
România urma să primească Delta Dunării, Insula Şerpilor şi Dobrogea
până la linia trasată de la est de Silistra, pe Dunăre, până la Mangalia,
pe coasta Mării Negre.
Pentru România, rezultatul cel mai important al Congresului de
la Berlin a fost evident recunoaşterea independenţei. Ea a rupt în cele
din urmă legătura juridică care durase timp de patru secole cu Imperiul
Otoman. Deşi după 1829 suzeranitatea otomană devenise în mare
măsură nominală, încetarea ei oficială a dat un impuls puternic
sentimentului de mândrie naţională. Practic, obţinerea independenţei
a permis politicienilor şi intelectualilor români să-şi îndrepte atenţia
asupra desăvârşirii naţiunii. Totuşi, în ciuda entuziasmului momentului,
ei au rămas realişti. Recunoscând limitele independenţei, au înţeles că
o ţară mică care urmărea obiective de politică externă chiar limitate şi
dezvoltarea unei economii naţionale prospere nu îşi putea permite să
ignore interesele marilor puteri, iar dacă o făcea, acest lucru nu era
decât în detrimentul său.
O consecinţă logică a independenţei a fost proclamarea României
ca regat şi a lui Carol ca rege, la 14/26 martie 1881. Evenimentul
pare să fi luat populaţia ţării prin surprindere. Sărbătorile publice de
la Bucureşti, care au urmat proclamării, reflectă mai de grabă măiestria
organizatorică a oficialităţilor locale decât entuziasmul poporului,
pentru că, după cincisprezece ani de domnie, Carol rămăsese o figură
rece, distantă. Pe plan extern, puterile nu au ridicat obiecţii serioase,
şi recunoaşterea lor a urmat la timpul cuvenit.

JS/Lodele de dezvoltare. Venirea Hohenzollernilor, promulgarea

Constituţiei în 1866 şi realizarea independenţei în 1878 au pus în faţa
oamenilor politici, economiştilor şi teoreticienilor vieţii sociale din
România problema dezvoltării naţionale. Aspectele specifice erau
numeroase şi variate, dar
389
390
Desăvârşirea naţiunii române
două direcţii generale s-au impus de la sine. Prima, inspirată din experienţa
Europei Occidentale, urma să ducă la industrializare şi urbanizare şi să
determine schimbări radicale în fiecare aspect al societăţii româneşti; a
doua se baza pe tradiţia României de ţară agricolă şi accentua menţinerea
structurilor sociale şi valorilor culturale tradiţionale.
Contururile acestei dihotomii erau deja vizibile înainte de jumătatea
secolului al XlX-lea. în ceea ce priveşte organizarea politică, dorinţa de a
imita Occidentul era evidentă în modul de receptare a teoriilor liberale de
guvernare şi în elaborarea noilor coduri de legi; în economie, în cererile
pentru o industrie modernă şi un sistem modern de credite; iar în cultură,
în receptarea masivă a literaturii franceze şi în proiecte ca înfiinţarea unui
colegiu francez la Iaşi. în tabăra opusă, din anii 1840, cercul din jurul Da-
ciei literare reprezenta o reacţie la preluarea fără simţ critic a tot ce prove-
nea din Occident. Le amintea românilor de moştenirea naţională unică şi-i
imboldea să caute inspiraţie literară şi scopuri sociale în experienţa autoh-
tonă. Paşoptiştii, ca grup, nu aparţineau în mod exclusiv niciuneia dintre
tabere dar, în căutarea soluţiilor la problemele economice şi politice pre-
sante, ei s-au inspirat considerabil din experienţa Occidentului. Şi totuşi,
abia după Revoluţia din 1848 aceste idei şi tendinţe, deseori disparate, au
fost transformate în curente ideologice distincte. Abia atunci „europeniştii"
şi „tradiţionaliştii" s-au unit şi au inaugurat o dezbatere naţională de am-
ploare, care avea să dureze până la începutul celui de-al doilea război
mondial.
Primele poziţii critice coerente, organizate, privind cursul pe care îl
luase societatea românească, au fost exprimate de un grup de tineri din
Iaşi, care studiaseră la universităţile din Europa Occidentală şi care erau
dornici să ridice viaţa culturală şi intelectuală din România la nivel euro-
pean. Ei au susţinut că, după tratatul de la Adrianopol din 1829, care
pusese capăt oficial monopolului comercial otoman, Principatele Române
intraseră precipitat în lumea economică şi culturală europeană şi-şi „des-
chiseseră uşile prea larg" inovaţiilor de tot felul. Ei se plângeau că tineri
bonjurişti împrumutau şi imitau, ignorând criteriile de selecţie bazate pe
experienţa şi obiceiurile locale. Rezultatul inevitabil era că, după cum suna
acuza lor, contactul cu Europa atingea doar suprafaţa societăţii româneşti,
care rămânea încă lipsită de un fundament şi o substanţă proprii. Astfel de
idei aveau să se afle la baza curentelor de gândire tradiţionaliste privind
dezvoltarea României timp de aproape trei sferturi de secol. Dar aceşti
critici nu erau de fapt tradiţionalişti. Ei împărtăşeau mai degrabă idei care
ar fi adus România într-o comuniune mai strânsă cu Europa. Plini de opti-
mism în ceea ce privea viitorul naţiunii lor, în anii care au urmat unirii
Principatelor, şi încrezători în propria lor capacitate de a pune ţara pe fă-
gaşul de dezvoltare adecvat, aceşti intelectuali tineri, educaţi în Occident,
■•«■ti.'
 Făurirea României Mari
au înfiinţat în 1863 o societate care să propage ideile lor şi să câştige sprijinul
opiniei publice. Au numit-o „Junimea".
Figura dominantă a societăţii, de la început până la sfârşitul ei real, la cumpăna
dintre cele două secole, a fost Titu Maiorescu (1840-1917). Influenţa pe care
Junimea a exercitat-o asupra vieţii culturale româneşti în această lungă perioadă s-a
datorat, în mare măsură, calităţilor sale intelectuale, de conducător, organizator şi
administrator. El a fost secondat de multe figuri proeminente. Petre--Carp (1837-
1919), descendentul unei vechi familii de boieri români, a contribuit substanţial la
crearea unui spirit junimist distinct, un amestec de critică plină de intensitate,
erudiţie, jovialitate. Printre cei care au contribuit la prestigiul şi influenţa Junimii s-
au numărat istoricul A. D. Xenopol şi filozoful Vasile Conta. Marii creatori ai
literaturii române moderne din a doua jumătate a secolului au aflat surse de inspiraţie
în valorile intelectuale şi spirituale promovate de Junimea, în special Mihai
Eminescu, Ion Creangă şi Ion Luca Caragiale. Toţi au contribuit la revista lunară a
Junimii, Convorbiri literare, revista culturală care în ultimele trei decenii ale secolului
se bucura de cea mai mare influenţă în România.
Maiorescu a fost cel care a dat expresie incisivă rezervelor junimiştilor faţă de
direcţia de dezvoltare pe care o luase România modernă, rezerve pe care le-a rezumat
în celebrul său dicton „formă fără fond". A descoperit o neconcordanţă fundamentală
între instituţiile şi structura socială a României contemporane. Pentru el existau doar
două clase în societatea românească — moşierii şi ţăranii — negând existenţa unei a
treia clase — burghezia. Maiorescu a fost izbit de faptul că formele culturale şi
politice fuseseră importate şi pur şi simplu grefate pe obiceiurile ancestrale şi viaţa
spirituală patriarhală a marii mase a populaţiei. Aceste forme introduse, după părerea
junimiştilor, la întâmplare şi în grabă, nu corespundeau câtuşi de puţin condiţiilor
sociale predominante din România; ele erau în concordanţă cu acele schimbări
profunde din Occident, care aduseseră burghezia la putere. Dar, insista Maiorescu,
România nu avea o burghezie şi acesta era motivul pentru care, după părerea lui,
sistemul constituţional din România era în parte ineficient — el nu avea motiv să
existe.
La sfârşitul secolului, au luat amploare câteva curente agrariene, care împărtăşeau
unele dintre ideile fundamentale ale junimiştilor cu privire la modul în care s-au
dezvoltat societăţile şi în care au avut loc schimbările în cadrul lor. Cel mai dinamic
dintre acestea a fost o vreme semănăto-rismul, creat de colaboratorii unui săptămânal
cultural, Semănătorul, care a început să fie publicat la Bucureşti în 1901. Ca şi
junimiştii, aceştia susţineau că România fusese deviată pe o cale falsă, aceea a
capitalismului occidental şi a liberalismului burghez, total nepotrivite cu experienţa sa
istorică.
391
I
392
Desăvârşirea naţiunii române
Principalul animator al semănătorismului a fost istoricul şi
eruditul Nicolae Iorga (1871-1940), care a devenit director la
Semănătorul în 1904. El îşi câştigase deja un loc de frunte în viaţa
culturală încă de la vârsta de 24 de ani, prin cursurile sale ca
profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, şi prin măiestria
sa polemică în probleme culturale. Doctrina semănătorismului a
apărut, în liniile sale generale, din scrierile sale voluminoase.
La baza teoriei lui Iorga de dezvoltare socială a stat credinţa sa
că schimbarea, pentru a fi benefică şi de durată, trebuie să se
producă treptat şi în mod evolutiv. Studiile sale cuprinzătoare de
istorie universală l-au convins că omenirea, şi în special naţiunile
etnice, au urmat de-a lungul timpului o dezvoltare esenţial
organică. Ca urmare, susţinea el, orice ruptură cu tradiţia nu se
putea face decât în detrimentul naţiunii, deoarece fiecare popor
trebuia cu necesitate să urmeze o linie de dezvoltare determinată de
„spiritul naţional", care s-a format încet şi prin experienţă de-a
lungul a multor secole. Prin urmare, un popor nu trebuie în nici o
împrejurare să-şi abandoneze moştenirea, imitând modele străine
sau angajân-du-se în experienţe sociale abstracte.
Iorga a manifestat o simpatie nereţinută faţă de ţărănime,
deoarece considera că satul era locul în care legile schimbării
sociale operau în forma cea mai pură. Pentru el, satul era prin
definiţie păstrătorul unei tradiţii formate şi hrănite timp de secole,
locul unde schimbarea avea loc cu „respectarea deplină" a
structurilor organice. El admira satul în special ca depozitarul
înaltelor valori morale, şi făcea o distincţie foarte clară între acesta
şi oraşul industrial modern, în care relaţiile mecanice impersonale
creau un mediu steril.
Prin urmare, oraşul era pentru Iorga simbolul a tot ce era
greşit în evoluţia României din secolul al XlX-lea. îl identifica
drept locul în care înflorea industria capitalistă şi drept esenţa noii
ordini sociale şi economice care submina temeliile morale ale
societăţii tradiţionale. Întregul proces politic, şi în egală măsură
economic, prin care se născuse România modernă, îl percepea ca
fiind artificial, un „exerciţiu de ideologie" impus arbitrar unui
popor care, până atunci, urmase o evoluţie naturală, organică.
Complet odioasă, în ochii săi, fusese încercarea generaţiei
paşoptiste de a integra România în curentele generale ale
civilizaţiei europene, un act care nu putea decât să compromită
valorile morale ale unei societăţi patriarhale. El i-a acuzat pe
paşoptişti că erau romantici şi visători naivi, care considerau
poporul român suficient de matur pentru a îndura orice fel de
inovaţie socială. Era chiar şi mai aspru cu cei care realizaseră
Constituţia din 1866. O numea o calamitate şi lucrarea unor
ideologi care urmaseră noţiuni abstracte precum făurirea statului,
care nu aveau nici o legătură cu cursul anterior al dezvoltării
politice a României.
 Făurirea României Mari
Şi totuşi, în ciuda acestor critici vehemente, Iorga recunoştea
imposibilitatea întoarcerii la un stadiu anterior. într-o conferinţă
publică din 1907 despre relaţia sat-oraş el a acceptat oraşul drept
caracteristică a epocii moderne şi a recunoscut chiar că, în final,
acesta va domina satul. Ca istoric, nu putea face altceva decât să
recunoască caracterul inevitabil al schimbării; el cerea doar ca
formele de vişţa socială din trecut să fie înlocuite cu grijă, iar
acestea să nu fie nici false, nici străine.
Iorga întruchipa în mod evident spiritul semănătorismului. Când
şi-a dat demisia din funcţia de director al revistei, în 1906, curentul a
început să se dizolve lent. In 1910, încetase să reprezinte o forţă
semnificativă în viaţa intelectuală.
Contemporan cu semănătorismul era poporanismul. Susţinătorii
acestuia împărtăşeau cu semănătoriştii anumite idei de bază cu privire
la caracterul agrar al societăţii româneşti, la deviaţiile care apăruseră în
dezvoltarea României în secolul al XlX-lea şi la necesitatea de
întoarcere la temeliile anterioare ale dezvoltării organice. Dar, spre
deosebire de semănătorişti, ei nu se mulţumeau cu speculaţiile asupra
meritelor relative ale culturii şi civilizaţiei şi cu chemările la renaştere
morală. Ei erau angajaţi într-o reformă de amploare a structurilor
agrare şi urmăreau să atingă obiective economice şi politice imediate.
Principalul teoretician al poporanismului a fost Constantin Stere
(1865-1936), care se născuse în Basarabia şi fusese profund influenţat
de populismul rus. El s-a stabilit la Iaşi în 1891 şi s-a integrat repede în
viaţa culturală şi politică a României. A acordat o atenţie specială
ţărănimii şi a definit poporanismul ca fiind dragoste pentru popor,
apărarea intereselor sale şi munca neobosită pentru ridicarea acestuia
la nivelul unei forţe sociale independente şi conştiente. în 1906 a
înfiinţat, împreună cu câţiva colegi, revista lunară Viaţa românească,
devenită apoi cea mai prestigioasă revistă culturală a perioadei şi
principalul apărător al ideilor poporaniste.
Stere (şi poporaniştii, în general) vedeau dezvoltarea în special în
termeni economici, spre deosebire de junimişti şi semănătorişti, care
acordau locul de frunte culturii. La baza teoriei sale, pe care a
elaborat-o în celebra sa polemică cu socialiştii, Social-democraţie sau
Poporanism — o serie de articole publicate în Viaţa românească între
1907 şi 1909 — se afla respingerea noţiunii că fiecare ţară era menită
să urmeze aceeaşi cale de dezvoltare ca Europa Occidentală. El a
declarat că România era o ţară de ţărani şi considera că dezvoltarea
sa economică şi socială era legată de gospodăriile mici independente.
Stere şi poporaniştii erau pe punctul de a realiza două dintre
scopurile lor principale — reforma agrară şi votul universal —, când
a izbucnit primul război mondial, care a determinat Partidul Liberal,
care sponsorizase ambele măsuri, să-şi amâne acţiunile în acest sens.
Poporanismul avea să
393
 Desăvârşirea naţiunii române
iasă dinjĂzboi mai puternic decât oricând sub forma
ţărănismului, care propunea viziunea unui stat ţărănesc,
sprijinită de Partidul Naţional Ţărănesc. Stere avea să
joace un rol crucial în ambele.
La stânga eşichierului politic a apărut o altă concepţie
despre viitorul României. Conducătorii tinerei mişcări
socialiste susţineau că România nu poate fi izolată de
curentele mai largi ale dezvoltării economice şi sociale
europene. Astfel, ei erau convinşi că industria şi nu
agricultura era cheia dezvoltării viitoare a României.
Principalul teoretician al dezvoltării socialiste a
României a fost Constantin Dobrogeanu-Gherea (1855—
1920), care se născuse în Rusia şi se stabilise în România
în 1875. Ca şi semănătoriştii şi poporaniştii, recunoştea
înapoierea economică a României, dar respingea formele
prin care ei urmăreau să valorifice dezavantajele
subdezvoltării. El punea accentul pe eradicarea reţelei de
structuri economice şi sociale care stăteau în calea
dezvoltării depline a instituţiilor politice liberale de tip
occidental şi a formelor economice capitaliste. Denumea
structurile existente „neoiobăgia" şi într-o lucrare cu acest
titlu, publicată în 1910, a urmărit să descopere trăsăturile
unice ale dezvoltării sociale a României în secolul al XlX-
lea şi să identifice principalele obstacole în calea
progresului ei.
Ca marxist, Gherea se simţea obligat să demonstreze
de ce România nu era menită să rămână în veci un stat
agricol, şi era nerăbdător să justifice necesitatea existenţei
industriei şi a unui proletariat. El nega clar importanţa
agriculturii sau minimaliza seriozitatea problemei agrare şi
nu avea nici o îndoială că viitorul României, capacitatea ei
de a învinge subdezvoltarea economică vor depinde în
primul rând de industrializare. Pentru România, avertiza el,
aceasta era o chestiune de „a fi sau a nu fi".
Dar concepţiile despre dezvoltare nu erau exclusiv
apanajul filozofilor culturii şi teoreticienilor vieţii sociale.
Economiştii români au abordat problema de pe poziţii
394 pragmatice, înarmaţi cu statistici şi rezultatele experienţei
lor în acest domeniu. Şi ei au ajuns însă la concluzii
extrem de diferite în cea ce priveşte drumul cel mai bun pe
care trebuie să îl urmeze ţara lor pentru a deveni un stat
modern.
La baza concepţiilor lor cu privire la dezvoltarea
economică a ţării stătea dezbaterea meritelor relative ale
agriculturii şi ale industriei. O economie naţională bazată
pe o agricultură puternică era o idee care avea mulţi
susţinători pasionaţi. Printre aceştia se număra Ion Strat
(1836-1879), profesor la Universitatea Bucureşti, care îşi
exprima convingerea că în viitorul apropiat, România era
menită să rămână o ţară agricolă. Propovăduitor al
comerţului liber, el considera că activitatea economică este
guvernată de forţe naturale cum ar fi populaţia şi clima şi,
prin urmare, ar trebui să fie eliberată de toate limitările,
inclusiv cele impuse de stat, în chiar interesul producţiei.
Astfel, deocamdată, el nu vedea nici o posibilitate de
 Făurirea României Mari
dezvoltare a industriei în România, deoarece condiţiile pe
care le considera esenţiale lipseau cu desăvârşire. Ion
Ionescu de la Brad (1818-1891), pionier al studiilor
asupra condiţiilor de la sate, era şi el convins că viitorul
României era o agricultură perfectă. Dar el era unul dintre
puţinii economişti ai timpului care vedea în principal
agricultura bazându-se pe mici proprietăţi şi nu pe mari
moşii şi era interesat în primul rând de bunăstarea
ţăranului-producător independent.
Susţinătorii industrializării aveau putere de convingere
şi influenţă la fel de mari. Dionisie Pop Marţian (1826-
1865), directorul noului Oficiu Statistic Central din
Bucureşti între 1860-1865, cerea crearea unei puternice
industrii naţionale şi se opunea hotărât tuturor planurilor
care limitau dezvoltarea economică la agricultură. El se
temea că absenţa unei industrii moderne ameninţa însăşi
existenţa ţării, deoarece ar fi implicat dependenţa perpetuă
de ţările dezvoltate din punct de vedere economic din
Europa. Un alt susţinător influent al industriei era Petre S.
Aurelian (1833-1909), agronom de meserie şi personalitate
de frunte a Partidului Liberal. Pornind de la ideile lui
Marţian, el asemăna competiţia economică internaţională
cu un război în care marile puteri industriale reprezentau
una dintre tabere şi ţările agrare cealaltă. Singura salvare
pentru cele din urmă în această luptă inegală, aşa cum o
vedea el, era industrializarea. El i-a prevenit pe
concetăţenii săi că România îşi putea apăra independenţa
doar urmând aceeaşi linie de dezvoltare ca Occidentul,
aceea a industrializării, cu aspectul ei complementar,
urbanizarea.
Această dezbatere între economişti şi susţinătorii unor
diferite filozofii ale culturii nu era numai un exerciţiu
academic. Polemica s-a mutat din tărâmul teoretic în cel
practic atunci când partidele politice au adoptat
argumentele uneia sau celeilalte dintre tabere ca fiind ale
lor proprii. Interesele economice agrare şi valorile sociale
tradiţionale au fost reflectate în politica guvernelor
conservatoare, în timp ce Partidul Liberal, care reprezenta
clasa de mijloc în creştere în comerţ şi industrie, încerca să
impună construirea unei economii naţionale inspirate
după modelul occidental. Dar chestiunile în discuţie nu
au fost rezolvate, ele au continuat să genereze controverse
o bună parte din secolul al XX-lea.

Viaţa politică şi partidele politice. Structura politică a regatului

României între 1881-1914 a rămas, în esenţă, aceea a Principatului.
Constituţia din 1866, modificată în 1884 — de remarcat, în aspecte
care priveau dreptul de vot —, a asigurat cadrul general de activitate
politică.
Motoarele care puneau în funcţiune mecanismele complexe ale
guvernării erau partidele politice. Două erau partidele principale:
Conservator şi Liberal. în general, conservatorii au continuat să
reprezinte interesele
395
396
Desăvârşirea naţiunii române
marilor moşieri,/iar liberalii pe cele ale clasei de mijloc, industriale
şi comerciale urbane, în creştere. Dar, în ultimele decenii ale
secolului al XlX-lea, rolurile economice şi sociale se schimbau.
Marile proprietăţi de pământ treceau din mâinile clasei moşiereşti
tradiţionale în posesia clasei de mijloc, care devenise prosperă.
Diferenţele în politica economică au persistat. Marii moşieri (şi cei
care conduceau moşiile lor, arendaşii) erau în favoarea comerţului
liber, aşa cum era susţinut de conservatori, pentru că le permitea
să-şi exporte grânele şi animalele mai uşor, în timp ce clasa de
mijloc, reprezentată de liberali, îşi vedea cel mai bine protejate
interesele prin tarife protecţioniste.^Dar şi aici graniţa între cele
două partide era departe de a fi rigidă. Burghezia urbană, în special
negustorii şi bancherii, care părăsiseră ocupaţiile comerciale şi
cumpăraseră pământ, adoptau deseori atitudinea moşierilor
conservatori, în timp ce moşierii care îşi vânduseră sau pierduseră
moşiile aveau tendinţa, pe măsură ce dobândeau funcţii în cadrul
birocraţiei, să se alăture rândurilor clasei de mijloc urbane.
Practic, mari segmente ale populaţiei erau excluse de la
procesul politic şi, astfel, exercitau o influenţă redusă asupra
cursului evenimentelor. Ţăranii, în cea mai mare parte, continuau
să fie doar spectatori. Puterea votului lor era diluată de cotele
înalte de venit impuse pentru exercitarea dreptului de vot şi, în
ciuda unor încercări nobile, înainte de primul război mondial un
partid ţărănesc nu a reuşit să se dezvolte. Clasa muncitoare urbană
era, de asemenea, subreprezentată, dar o ducea oarecum mai bine
decât ţărănimea. ,După o perioadă de criză, în 1910 a apărut un
partid social'democrat care a promis apărarea hotărâtă a intereselor
economice şi politice ale muncitorilor. Dar faptul că numărul
susţinătorilor lui era redus i-a împiedicat pe socialişti să reprezinte
o ameninţare serioasă la adresa partidelor principale şi, în ajunul
războiului, ei nu aveau deputaţi în Cameră.
Regele a jucat un rol-cheie în a determina rezultatul alegerilor,
prin atribuţia sa constituţională de a-1 numi pe viitorul prim-
ministru. în ultimele decenii ale secolului procedurile de
schimbare a guvernelor funcţionau perfect. Procesul începea cu
demisia guvernului aflat la putere, consultări între rege şi
politicienii de frunte şi alegerea unuia dintre aceştia pentru a
forma un nou guvern. Prima sarcină a primului-ministru desem-
nat, după ce-şi alegea cabinetul, era de a organiza alegeri pentru
Cameră şi Senat. Aceasta era responsabilitatea ministrului de
interne, care-i mobiliza pe prefecţii din judeţe şi restul aparatului
administrativ al statului, a căror loialitate fusese verificată, pentru a
se asigura că opoziţia va fi copleşită în următoarele alegeri. între
1881-1914, ca rezultat al zelului lor, nici un guvern desemnat de
rege nu a fost vreodată dezamăgit de rezultatul urnelor. „Rotaţia"
partidelor a devenit, de asemenea, regula generală în această
perioadă, iar regele alterna de obicei la putere cele două partide
principale
 Făurirea României Mari
— liberal şi conservator, care-i includea (pe junimişti) —, ca mijloc
de a rezolva problemele economice şi politice serioase şi de a-şi
păstra propria putere, menţinând echilibrul de forţe între cele două
partide şi determi-nându-le să se afle în competiţie pentru favorurile
sale. Practica a fost acceptată drept normală şi necesară, cu excepţia
partidelor care erau excluse, pentru că acorda o garanţie suplimentară
a stabilităţii politice. In ciuda unor neajunsuri, sistemul politic oferea
o protecţie substanţială a libertăţilor civile ale cetăţenilor. Erau
respectate prevederile constituţionale referitoare la libertatea de
asociere şi cea de întrunire, iar presa se bucura de cea mai largă
libertate de exprimare.
'Intre războiul pentru independenţă şi primul război mondial, atât
liberalii, cât şi conservatorii au creat instituţii noi şi o legislaţie
semnificativă în multe domenii ale vieţii publice. După războiul
pentru independenţă, liberalii au dominat viaţa politică timp de zece
ani, între 1878 şi 1888, fapt fără precedent. Prim-ministrul şi omul
politic de frunte al acestei epoci a fost Ion C. Brătianu. Având o
experienţă politică enormă, care data din 1848, el a rezolvat cu
deosebită măiestrie problemele complexe care au decurs din lupta
pentru independenţă şi proclamarea regatului. In felul acesta a
devenit indispensabil atât regelui cât şi partidului său. Dar, după
proclamarea regatului, şi în special în timpul controversei legate de
modificarea Constituţiei în 1884, Brătianu a devenit din ce în ce mai
autoritar în dubla sa calitate de prim-ministru şi şef de partid. El nu
avea de ce să se teamă de membrii propriului său partid sau ai opoziţiei
din sau din afara Parlamentului deoarece se bucura de încrederea
totală a regelui Carol. Intre cei doi se crease o relaţie de muncă
eficientă, bazată pe idei similare în problemele majore ale politicii
interne şi externe. Brătianu acceptase orientarea progermană a lui
Carol în politica externă şi reorganizarea armatei după modelul
prusac, în timp ce Carol i-a dat lui Brătianu o mână relativ liberă în
desfăşurarea politicii interne atâta timp cât respecta prerogativele
Coroanei. Şi totuşi, relaţia lui Brătianu cu regele nu a fost niciodată o
relaţie de prietenie. Carol îşi aprecia prim-miniştrii exclusiv pe baza
utilităţii lor. .
Guvernul Brătianu a pus în practică planuri economice şi politice
majore, care au apropiat ţara de formele moderne de dezvoltare.
Revizuirea Constituţiei în 1884 şi organizarea autorităţilor locale au
jalonat dezvoltarea democraţiei de tip burghez şi centralizarea
administraţiei publice, în timp ce politica protecţionistă în comerţ şi
sprijinirea industriei au pus bazele unei economii naţionale
diversificate.
Intre 1888 şi 1895, după liberali, au urmat la putere câteva
guverne ale. conservatorilor. Cel mai important a fost aşa-numitul
„mare guvern conservator", condus de Lascăr Catargiu între 1891-
1895. Această perioadă a însemnat ordine şi schimbare bine chibzuită.
In 1892, conservatorii au
397
398
Desăvârşirea naţiunii române
aprobat legi care extindeau controlul autorităţilor centrale asupra judeţelor şi subdiviziunilor
acestora prin transferarea unui număr mare de atribuţii ale administraţiei locale de la primari şi
consilii comunale la prefecţi şi ajutorii lor, iar în 1893 au înfiinţat o jandarmerie rurală, având
câte un post în fiecare comună, pentru a se preîntâmpina tulburările sau a le suprima îndată ce
izbucneau. Costurile necesare pentru întreţinerea noii poliţii au căzut din nou asupra populaţiei
rurale şi aşa împovărată de taxe. Conservatorii s-au preocupat, de asemenea, de dezvoltarea
economică, în general în concordanţă cu interesele lor agricole tradiţionale. O excepţie de
remarcat a constituit-o legea minelor din 1895, al cărei principal promotor a fost Petru Carp. El a
urmărit să dezvolte resursele de petrol ale ţării cât mai repede posibil, încurajând investiţiile
capitaliştilor străini şi asigurând cooperarea acestora cu marii moşieri. Acesta era modul în care
Carp adapta economia României la nevoile şi oportunităţile oferite de Europa Occidentală fără a
modifica serios structurile sociale şi politice interne.
HDupă 1895 şi până la primul război mondial, guvernele liberale şi conservatoare s-au succedat
la putere. Printre realizările remarcabile ale liberalilor s-au numărat măsurile luate de ministrul
Educaţiei, Spiru Haret (1851-1912), pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor prin legi care au în-
fiinţat băncile locale de credit (băncile populare), în 1903, şi au permis ţăranilor să înfiinţeze
cooperative săteşti în 1904. |La rândul lor, conservatorii, prin legislaţia promulgată de guvernul
Petre Carp între 1910-1912, au abordat la nivel global problemele majore ale dezvoltării
economice şi sociale a ţării. Promovând legi care încurajau industria şi sporeau intervenţia
guvernului în economie, în special în sprijinul agriculturii, Carp a încălcat principiile
conservatoare în favoarea măririi productivităţii şi asigurării stabilităţii sociale. Acest sistem,
dominat de liberali şi conservatori, nu a creat condiţii favorabile pentru manifestarea altor partide.
Cu toate acestea, în ultimele decenii ale secolului s-au făcut eforturi serioase pentru a organiza
ţărănimea şi proletariatul urban.
Organizarea politică sistematică a ţărănimii a început prin strădaniile unui tânăr învăţător,
Constantin Dobrescu-Argeş (1859-1903), de a-i ridica pe ţărani la luptă politică. Sprijinit de
învăţători şi de ţăranii înstăriţi din judeţul său natal, Argeş, şi din judeţele învecinate, el a
înfiinţat, în 1880, Comitetul sătesc, care a formulat cereri economice şi politice menite să
îmbunătăţească condiţiile de viaţă şi de muncă ale ţăranilor. Pe măsură ce noua organizaţie s-a
extins, liderii ei au căutat din ce în ce mai perseverent soluţii politice la problemele agrare. în 1895
ei au înfiinţat Partidul Ţărănesc, primul partid oficial din România care sprijinea interesele ţăra-
nilor. Dar nu a prosperat şi, după ce în alegerile din 1899 nu a avut succes, partidul s-a dizolvat.

Făurirea României Mari

Cauza reprezentării politice a ţăranilor a fost
preluată şi susţinută apoi de Vasile Kogălniceanu, fiul
lui Mihail Kogălniceanu, şi de Alexandru Va-lescu,
redactorul influentei reviste Gazeta ţăranilor. Eforturile
 lor au culminat cu înfiinţarea Partidului Ţărănesc în
1906, dar au fost anihilate de marea răscoală
ţărănească din anul următor.
în ultimii ani de pace, înainte de primul război
mondial, susţinătorii cei mai fermi ai ţărănimii au fost
învăţătorii rurali. La congresul naţional al
învăţătorilor, care a avut loc la Bucureşti, în 1913, Ion
Mihalache (1882-1963), un avocat hotărât al
drepturilor ţăranilor, a fost ales preşedinte al Asociaţiei
învăţătorilor. El a criticat politica agrară şi legislaţia
socială şi politică promovată atât de liberali, cât şi de
conservatori şi a cerut reducerea dimensiunilor marilor
moşii, împărţirea pământului celor care îl munceau şi
acordarea de drepturi politice depline ţărănimii ca clasă.
Pentru a asigura realizarea acestor reforme, el a iniţiat
şi organizat un partid ţărănesc de masă, dar izbucnirea
primului război mondial i-a întrerupt activitatea.
Clasa proletariatului orăşenesc a început viaţa
politică organizată în 1893, odată cu înfiinţarea
Partidului Social Democrat al Muncitorilor din
România. Apariţia acestuia a fost rezultatul dezvoltării
industriei şi al schimbărilor economice şi sociale care
au însoţit-o. Dar ea s-a datorat mult şi maturizării
gândirii socialiste, în special a marxismului şi aplicării
sale în condiţiile României de către un număr mic de
intelectuali care s-au angajat cu pasiune în această
activitate. în elaborarea programului, membrii
fondatori ai partidului au îmbrăţişat interpretarea teoriei
marxiste de către Constantin Dobrogeanu-Gherea,
acceptând rolul crucial al proletariatului în
transformarea societăţii româneşti şi au cerut ca
industrializarea ţării să aibă loc cât mai curând posibil.
Scopul primordial era să pună bazele burghezo-
capitaliste ale trecerii definitive la socialism. Ei
intenţionau să grăbească acest proces prin ridicarea
conştiinţei politice şi de clasă a maselor muncitoare şi
prin democratizarea vieţii publice. Şi totuşi, partidul a
rămas mic şi divizat şi a jucat doar un rol modest în
viaţa politică din această perioadă.

Societatea şi economia. A doua jumătate a secolului al XlX-lea, până la izbucnirea

primului război mondial, a fost o perioadă decisivă pentru dezvoltarea economică şi
socială a României. în multe domenii aceasta a înaintat către forme moderne. Populaţia
a sporit constant şi a devenit într-o mai mare proporţie urbană, industrializarea a luat
avânt şi a început să se completeze infrastructura unei economii avansate. Partidele Liberal
şi Conservator au încurajat întreprinderile private, dar rolul statului ca întreprinzător şi
regulator s-a dovedit indispensabil pentru progresul economic.
399

400
Desăvârşirea naţiunii române
în acelaşi timp au persistat însă numeroase caracteristici ale unei ţări subdezvoltate. Agricultura a rămas baza
economiei şi marea majoritate a populaţiei a continuat să trăiască la ţară. în ciuda creşterii producţiei şi a
reformei agrare, în 1914 agricultura rămăsese în esenţă în stadiul pe care îl avusese la mijlocul secolului trecut iar
locuitorii satelor nu se bucurau, în general, de avantajele progresului economic. Sărăcia era larg răspândită, iar
rata mortalităţii rămăsese ridicată, din cauza alimentaţiei precare, a condiţiilor sanitare şi a asistenţei sociale
necorespunzătoare. Industrializarea, în ciuda unor avantaje impresionante, era inegală, deoarece industriile-
cheie şi relaţia reciproc avantajoasă cu agricultura se dezvoltau încet. Legăturile economice ale României cu
Europa au sporit în complexitate, dar relaţia nu era stabilită pe picior de egalitate. Pieţele străine pentru
produsele agricole, furnizorii externi de produse manufacturiere pentru industrie şi pentru piaţa de consum, şi
capitalul extern au devenit indispensabile pentru sănătatea economică a României, ceea ce sporea dependenţa
ţării de marile puteri din Europa Occidentală.
în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, populaţia României a crescut constant. în 1861, Moldova şi
Ţara Românească aveau împreună 3 790 000 locuitori. Până în 1899, când s-a făcut ultimul recensământ
înainte de război, populaţia atinsese 5 957 000 locuitori. Creşterea nu a fost continuă. în anii 1870, populaţia a
scăzut în principal din cauza unei secete serioase şi a recoltelor slabe din 1873 şi 1874. în anii 1880, a avut loc
o creştere rapidă urmată de o creştere constantă, chiar dacă nu spectaculoasă, în cele două decenii de dinaintea
primului război mondial. Majoritatea populaţiei, aproximativ 82% în 1912, locuia la ţară, dar populaţia urbană
era în creştere, într-o proporţie de aproximativ 90% între 1859 şi 1899. Aceasta se datora în mare măsură
migraţiei de la sate, care era îndreptată în special către oraşele cu ritmul de dezvoltare cel mai dinamic —
Bucureşti, principalul centru industrial, cele două mari porturi la Dunăre, Galaţi şi Brăila, şi Ploieşti, centrul noii
industrii petroliere.
Structura socială la cumpăna secolelor păstra, în linii mari, configuraţia vizibilă din 1850, dar, cu toate
acestea, se produceau schimbări semnificative precum dezvoltarea oraşelor. Izbitoare era dispariţia formală a
vechii clase a boierilor. Statutul din 1864 al lui Alexandru Cuza a abolit toate privilegiile de clasă şi, prin
extensie, a eliminat rangurile de boieri, acţiune confirmată de Constituţia din 1866. Dar această lege era departe
de a fi revoluţionară. Ea recunoştea pur şi simplu starea de lucruri care exista deja pentru că ierarhia boierească
fusese subminată constant de schimbările economice şi ascensiunea noii clase de mijloc dinamice. Şi totuşi,
numeroasa clasă a moşierimii rămânea o forţă economică la ţară, deţinând un loc-cheie în economia generală a
României.
 Făurirea României Mari
Locul marilor moşieri de la ţară era luat nu de burghezia urbană ci
de către arendaşi, care formau o pătură subţire între marii moşieri şi
ţărănime. Arendaşul tipic era de origine rurală, dar avea puţin de-a
face direct cu agricultura. Iniţial era un cămătar, proprietarul unui mic
magazin sau un agent care se ocupa cu achiziţionarea şi vânzarea de
grâne, care a acumulat capital şi 1-a investit în pământ. Prin ocupaţia
sa iniţială, prin temperament şi lipsa de respect pentru tradiţiile rurale,
el era principalul aliat al burgheziei la sate.
Ţărănimea nu era numai segmentul cel mai mare al populaţiei
rurale ci reprezenta clasa cea mai numeroasă din societatea
românească în general. Ea era însă departe de a fi omogenă. La nivelul
cel mai de jos erau ţăranii care nu aveau pământ şi lucrau ca muncitori
agricoli şi care, în 1913, reprezentau aproximativ 14% din populaţia
activă în agricultură. La capătul celălalt al scării sociale se aflau
ţăranii înstăriţi, care deţineau între 10 şi 12 hectare, ceea ce le asigura
o viaţă destul de îndestulată. Deşi numărul lor era de doar 36 000, din
punct de vedere economic ei erau puternici, posedând 18% din totalul
proprietăţilor ţărăneşti şi formând nucleul clasei de mijloc de la sate.
între cele două extremităţi se afla marea majoritate a ţăranilor. O
pătură importantă, care număra aproximativ 750 000 de ţărani era
compusă din cei care posedau sub 5 hectare, nivelul considerat
minimum necesar pentru a întreţine o familie formată din cinci per-
soane şi care duceau o viaţă plină de privaţiuni. în jumătatea de secol
de dinaintea primului război mondial o mare importanţă pentru
dezvoltarea României moderne a avut ascensiunea clasei de mijloc în
prim-planul vieţii economice şi politice. Compusă din negustori şi
industriaşi, funcţionari civili şi cei ce practicau profesiunile libere, în
special avocaţi şi profesori, aceasta era în primul rând o burghezie
românească, care a înlocuit clasa comercială şi de cămătari eterogenă,
de origine preponderent străină, din secolul al XVIIl-lea şi de la
începutul secolului al XlX-lea. Expansiunea sistemului administrativ
şi creşterea, în consecinţă, a personalului acestuia precum şi
promovarea unei politici economice naţionale după Unirea
Principatelor din 1859 au încurajat dezvoltarea burgheziei române. O
importanţă deosebită a avut crearea Băncii Naţionale a României de
către guvernul Brătianu, în 1880. Aceasta a dat un impuls dezvoltării
burgheziei, în special păturii sale superioare, deoarece a pus bazele
întregului sistem bancar, pe care cercurile financiare liberale l-au
folosit pentru a câştiga o poziţie dominantă în economia naţională. O
dată cu dezvoltarea sistemului jancar, a industriei şi a comerţului, un
număr din pe în ce mai mare de uncţionari şi membri ai profesiunilor
libere au intrat în rândurile clasei de lijloc. Administraţia publică a
contribuit şi ea în mod constant la creş-;rea burgheziei pe măsură ce
administraţia centrală şi sucursalele ei din ideţe şi-au asumat
responsabilităţi noi.
401
402
Desăvârşirea naţiunii române
La cumpăna dintre secole, muncitorii manuali deveneau o componentă însemnată a populaţiei
urbane. Ei erau angajaţi în special în industria alimentară şi alte industrii orientate spre consum, în
minele de cărbune, producţia de ţiţei şi transporturi. La izbucnirea primului război mondial, numărul lor
era de aproximativ 200 000 sau 10% din populaţia activă. Această nouă muncitorime urbană era
formată din diferite elemente. Majoritatea proveneau de la ţară, unde suprapopularea devenise o
problemă economică şi socială critică. Nou-veniţii găseau de lucru în fabrici, transporturi şi comerţ
aproape întotdeauna la nivelul inferior, ca muncitori necalificaţi. De obicei ei îşi păstrau legăturile cu
satul natal şi continuau să obţină o parte a venitului lor din agricultură. Alţi muncitori proveneau din
rezervorul în creştere al meseriaşilor sărăciţi, ale căror deprinderi erau căutate în industrie. Şi totuşi, în
ciuda creşterii permanente din ultimele decenii ale secolului, industria şi alte întreprinderi urbane
erau încă prea puţin dezvoltate pentru a oferi oportunităţi tuturor celor ce căutau de lucru. Consecinţa a
fost un exces de durată de mână de lucru necalificată, în special, ceea ce a menţinut salariile la nivel
scăzut, pentru mulţi condiţiile de viaţă fiind aproape insuportabile.
în perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XlX-lea şi 1914, populaţia României a fost, din
punct de vedere etnic şi religios, remarcabil de omogenă. în 1899, dintr-o populaţie totală de 5 957
000, 92,1%, adică 5 489 296 erau români. Ca religie, ortodocşii reprezentau 91,5%, majoritatea
covârşitoare fiind români (mai erau în număr mic greci, bulgari, ruşi şi sârbi).
Evreii formau singura minoritate semnificativă în România în această perioadă. Numărul lor a
continuat să crească în a doua jumătate a secolului, în special datorită imigrărilor din Rusia şi din
Imperiul habsburgic. în 1912 numărul lor era de 240 000 sau 3,3% din populaţie. Evreii locuiau în
special în oraşe, ei formând 14,6% din locuitorii oraşelor. Această concentrare era izbitoare în special în
Moldova, unde evreii formau aproape 32% din populaţia urbană.
în a doua jumătate a secolului şi până la primul război mondial, agricultura a continuat să formeze
baza economiei româneşti. Marea majoritate a populaţiei depindea de pământ şi trăia din agricultură.
Chiar şi în 1900 agricultura reprezenta două treimi din produsul naţional brut şi furniza peste trei
pătrimi din exporturile ţării. Totuşi, în ciuda progreselor din industrie şi din sistemul bancar, a celor în
întărirea infrastructurii şi creşterea producţiei agricole, în organizarea agriculturii nu s-au produs
schimbări semnificative. Responsabilitatea directă pentru producţie a rămas în mâinile ţăranilor, care
deţineau cea mai mare parte dintre animale şi unelte şi foloseau metode tradiţionale de cultivare a
pământului. Relaţiile agrare au suferit schimbări minore. în ciuda unor încercări lăudabile de
reformă,
 Făurirea României Mari
majoritatea ţăranilor a rămas la cheremul moşierilor sau intermediarilor arendaşi.
Efectele reformei agrare din 1864 au fost departe de aşteptări. Deşi ţăranilor li s-au acordat
drepturi de proprietate asupra pământului pe care îl lucraseră pentru moşierii lor şi ei şi-au
câştigat libertatea economică, nu s-a dezvoltat o clasă prosperă de ţărani cu proprietăţi mici şi
independente, care să formeze coloana vertebrală economică şi socială a unei monarhii
constituţionale. Dimpotrivă, un mare număr de ţărani au rămas dependenţi de foştii lor moşieri.
Treptat, pe măsură ce agricultura a dobândit un caracter comercial distinct şi pe măsură ce
producţia de cereale a devenit din ce în ce mai strâns legată de cererile de pe piaţa
internaţională, ţăranul a devenit tot mai puţin capabil să aibă controlul asupra propriului mod de
viaţă. Construirea primelor linii de cale ferată între 1869-1875 a influenţat hotărâtor acest
comerţ deoarece a redus costurile transportului cerealelor către porturile de la Dunăre şi a făcut
posibilă exportarea acestora direct către centrele industriale din Europa Centrală. Nici o altă

ramură a activităţii economice nu a cunoscut o creştere atât de rapidă într-o perioadă atât de scurtă
ca exportul de grâne. La sfârşitul secolului, producţia de cereale reprezenta aproximativ 85% din
valoarea totală a exporturilor româneşti. In deceniul al doilea al secolului al XX-lea, România se
afla pe locul patru în lume ca exportator de grâu şi pe locul trei ca exportator de porumb. Nu
numai marele moşier era legat indisolubil de piaţa internaţională, ci, datorită organizării
agriculturii româneşti, micii producători ţărani erau afectaţi direct de fluctuaţiile preţurilor şi
cererii pe plan mondial.
Ţăranii au răspuns la condiţiile grele pe care le îndurau în singurul mod pe care îl aveau la
dispoziţie — violenţa. Răscoala de amploare din 1907, care a dus la pierderea câtorva mii de
vieţi omeneşti, după unele calcule — şi la distrugeri fără discriminare ale proprietăţilor, a zguduit
conştiinţa naţiunii. Evenimentul a fost perceput drept o tragedie naţională atât de politicienii de
dreapta, cât şi de cei de stânga, care au cerut să se pună capăt unei stări de lucruri pe care primii
o considerau nedreaptă din punct de vedere moral, iar cei de-ai doilea o barieră în calea
progresului economic.
Reforma agrară s-a făcut încet şi treptat. Susţinătorii ei cei mai consecvenţi în Parlament
erau liberalii. în 1913, Ion I. C. (Ionel) Brătianu, preşedintele partidului, şi fiul lui Ion C.
Brătianu, au propus exproprierea parţială a marilor moşii pentru a împărţi mai mult pământ
ţăranilor. Brătianu şi colegii lui erau în principal preocupaţi de întărirea păturii de ţărani înstăriţi,
pe care-i considerau un stâlp al sistemului economic şi social existent. Izbucnirea primului război
mondial a pus capăt planurilor de reformă agrară.
403
I
404
Desăvârşirea naţiunii române
în această perioadă, industria s-a modificat semnificativ, chiar dacă inegal. A avut loc dezintegrarea
definitivă a vechiului sistem al breslelor, iar subminarea industriei meşteşugăreşti şi-a continuat cursul
inexorabil atât la sat, cât şi la oraş. Cauzele trebuie căutate în creşterea industriei pre-lucrătpare şi
manufacturiere şi continuarea integrării României în sistemul economic al Europei Occidentale, care a
făcut-o să-şi deschidă larg porţile pentru bunurile manufacturiere străine şi capitalul extern. Prin
legislaţie şi prin agenţii care reglementau procesul, statul s-a situat de partea industriei moderne în
detrimentul metodelor tradiţionale de producţie. Deşi, până în 1914, industria României, în general,
realizase progrese remarcabile, au rămas totuşi unele diferenţe considerabile. Elemente-cheie ale bazei
industriale moderne, cum ar fi metalurgia şi construcţia de maşini, erau practic inexistente, industria a
rămas strâns legată de agricultură, iar prelucrarea materiilor prime — alimente, produse din lemn şi
prelucrarea petrolului — a continuat să predomine.
Capitalul extern a jucat un rol crucial în dezvoltarea industriei grele şi a economiei în general. Acesta
a început să curgă spre România în sume substanţiale după războiul pentru independenţă şi, pe lângă
industrie, s-a investit în bănci, comerţ şi asigurări. Până la primul război mondial, capitalul străin investit
în industrie devenise predominant în gaz şi electricitate (95,5%), petrol (94%), zahăr (94%) şi metalurgie
(74%). Capitalul an-glo-olandez şi cel franco-belgian deţineau împreună aproximativ 57% din capitalul
investit în industrie. După 1880, pe măsură ce sistemul naţional de instituţii de credit a devenit pe
deplin funcţional, capitalul străin a reprezentat o prezenţă masivă şi în sistemul bancar. în toată această
perioadă, industria a beneficiat în mare măsură de patronajul Partidului Liberal. Cu începere din 1886,
acesta a promovat o politică consecventă în domeniul industriei, bazată pe tarife protecţioniste şi
sprijinul direct al statului pentru întreprinderile mari şi mijlocii. Scopul pe termen lung al acestor
măsuri şi ale altora similare, luate ulterior, a fost crearea unei industrii capitaliste moderne după modelul
Europei Occidentale. Dar liberalii au cerut insistent ca, în ciuda acestui model, controlul asupra noii
industrii naţionale să fie în mâinile românilor.
Dezvoltarea industriei şi a afacerilor în general, creşterea volumului comerţului exterior în a doua
jumătate a secolului al XlX-lea au sporit în mod accentuat cererea de capital şi au determinat schimbări
fundamentale în sistemul financiar din România. Bănci mari şi moderne, de stat şi private, au înlocuit
pe cămătari şi casele de comerţ care prosperaseră înainte de jumătatea secolului. Băncile româneşti s-au
asociat cu instituţii financiare europene de prestigiu şi au instrumentat fluxul de capital străin în sume
record. Noile bănci au fost motoarele unor activităţi economice
 Făurirea României Mari
importante — înfiinţarea industriei moderne, exploatarea
resurselor naturale, construirea căilor ferate şi a altor
reţele de transport.
Reţeaua de căi de transport a fost extinsă pentru a se
adapta la creşterea producţiei industriale şi agricole.
Construirea căilor ferate a început în 1865 şi, până în
1914, existau 3 500 km de cale ferată. La fel ca în multe
alte ramuri ale dezvoltării economice, statul şi-a asumat
răspunderea pentru întregul sistem de căi ferate, care a
devenit monopol de stat în 1889. Construirea căii ferate a
stimulat economia, facilitând exporturile şi importurile.
între 1880-1914, cantitatea de bunuri transportate pe căile
ferate s-a triplat, de la trei milioane la aproape nouă
milioane tone pe an. Totodată, căile ferate au contribuit
direct la dezvoltarea industriei, fiind principalele
consumatoare de cărbune intern, adică a aproape 90% din
producţia anuală şi erau principalii cumpărători de
locomotive, vagoane de pasageri şi marfă şi şine.
în felul acesta, structurile existente până în 1914 au
oferit politicienilor, economiştilor şi teoreticienilor vieţii
sociale cu cele mai diverse concepţii şi scopuri, speranţa în
progresul economic şi social continuu. Primul război
mondial avea să-i confrunte pe ei şi pe concetăţenii lor cu
testul suprem de rezistenţă şi coeziune naţională, pe care,
după ce l-au trecut, crearea României Mari în 1918 şi 1919
a stârnit speranţe de dezvoltare şi bunăstare fără precedent.

txomânii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia. în a doua jumătate a

secolului al XlX-lea un număr mare de români au continuat să trăiască
în afara graniţelor Principatelor Unite şi a Regatului României. La
1900, 2 785 000 de români trăiau în Ungaria (principatul istoric al
Transilvaniei şi regiunile învecinate Banat, Crişana şi Maramureş),
230 000 în Bucovina şi 1 092 000 în Basarabia. în unele privinţe,
cursul evoluţiei lor sub administraţiile ungară, austriacă şi rusă a fost
similar. Deşi trăiau în comunităţi etnice distincte, ei nu au reuşit să
participe la viaţa politică şi viaţa lor culturală s-a aflat sub presiunea
constantă a autorităţilor guvernamentale care nu o priveau cu ochi
buni. Dintre cele trei comunităţi, românii din Transilvania au apărat
cel mai ferm existenţa lor naţională. Ei erau conştienţi de drepturile
istorice ale naţiunii lor în Transilvania şi aveau în urmă o lungă
perioadă de luptă comună, care le-a conferit unitate. Au beneficiat de
asemenea de două instituţii naţionale puternice — Biserica ortodoxă şi
Biserica greco-catolică, cu centre puternice la Sibiu şi respectiv Blaj —
şi, cu începere din ultimele decenii ale secolului al XlX-lea, de
legăturile din ce în ce mai strânse cu oamenii politici din Regatul
României. Românii din Bucovina şi Basarabia au fost mai puţin
norocoşi. Despărţiţi brusc de patria lor, Moldova, în 1774 şi
respectiv 1812, şi supuşi
405
406
Desăvârşirea naţiunii române
imediat tendinţelor centralizatoare ale două imperii absolutiste, ei
au suferit din cauza lipsei unor instituţii naţionale puternice şi a
unei identităţi politice distincte în statele în care au fost incluşi.
în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea şi până la
izbucnirea primului război mondial, mişcarea românilor din
Transilvania a fost condusă de o clasă de mijloc de dimensiuni
reduse, dar în creştere. Aceasta era formată din oameni de afaceri
şi membri ai profesiunilor libere, în special avocaţi, care i-au
înlocuit treptat pe preoţii ortodocşi şi greco-catolici ca lideri
naţionali. Obiectivul lor principal era autonomia politică şi, după
cumpăna secolului, autodeterminarea.
Ei erau totodată preocupaţi de dezvoltarea economică. Starea
de înapoiere care exista în toate domeniile activităţii economice
româneşti îi mâhnea profund pentru că erau convinşi că
incapacitatea de a realiza progresul economic va înăbuşi
dezvoltarea politică şi culturală şi-i va condamna pe români la o
condiţie de inferioritate perpetuă faţă de maghiari şi germani.
Conştienţi că o economie viabilă se poate organiza numai pe baze
naţionale, ei au urmărit să creeze o agricultură românească, o
industrie românească şi bănci româneşti.
Deşi recunoşteau primatul agriculturii ca o realitate imediată a
vieţii, majoritatea liderilor români erau convinşi că, în cele din
urmă, industrializarea şi urbanizarea erau cheia dezvoltării
naţiunii române. Ei au înţeles că absenţa industriei în zonele
locuite de români era cauza fundamentală a înapoierii economice a
acestora şi vedeau în industrializare din ce în ce mai mult soluţia
la problema agrară şi temelia unei mişcări naţionale puternice.
Deocamdată însă îşi propuseseră obiective modeste. Ei au hotărât
să sporească forţele româneşti şi, prin urmare, şi-au concentrat
eforturile pentru a dezvolta meşteşugurile. La cumpăna dintre
secole, ei au respins ideile semănătoriste din România cu privire
la influenţa socială nefastă a capitalismului şi a oraşului şi au făcut
din crearea unei clase de mijloc româneşti, pe care o considerau
clasa cea mai dinamică a societăţii moderne, şi din românizarea
oraşelor din Transilvania sarcina lor cea mai imperioasă.
Ei erau deplin conştienţi de amploarea scopului care le stătea
în faţă, pentru că societatea românească a timpului era în mod
covârşitor rurală. în 1900, 87,4% din românii din Ungaria îşi
câştigau preponderent veniturile din agricultură. Majoritatea erau
mici proprietari, iar productivitatea lor era scăzută şi nivelul de
trai pe măsură, deoarece dispuneau de suprafeţe mici de pământ,
foloseau metode anacronice de cultivare a pământului şi nu
beneficiau de credite pentru a finanţa amenajările funciare. Clasa
de orăşeni români rămânea redusă. Deşi crescuse de la 82 000
(3,4% din numărul total al românilor din Ungaria) în 1880 la
134 000 (4,5%) în 1910, este evident că migraţia de la sat la
oraş în această perioadă de
'* v.sS?*t?
 Făurirea României Mari
treizeci de ani a fost modestă. Puţini ţărani erau atraşi de oraşe, pe de
o parte pentru că nu aveau deprinderi de pe urma cărora să poată
câştiga şi, pe de altă parte, pentru că industria era relativ puţin
dezvoltată în zonele locuite de români. Astfel încât, în 1910,
populaţia românească a principalelor oraşe din Transilvania era
scăzută: Braşov (28,7%), Sibiu (26,3%) şi Cluj (12,4%).
Conducătorii românilor erau preocupaţi de lupta politică. Ei au
respins pactul dualist din 1867, prin care se crease Austro-Ungaria ca
parteneriat între germanii din Austria şi unguri, pentru că distrugea
existenţa politică separată a Transilvaniei, unind-o cu Ungaria. In
felul acesta, românii au încetat să fie populaţia majoritară în
principatul istoric al Transilvaniei şi au devenit o minoritate, deşi
importantă, în Marea Ungarie.
Liderii românilor nu puteau fi mulţumiţi nici de legea
naţionalităţilor din 1868, prin care noua Ungarie oferea românilor
autonomie culturală şi bisericească limitată. Conduşi de George
Bariţiu şi Ion Raţiu, ei şi-au manifestat ostilitatea faţă de noul regim,
boicotând alegerile pentru Parlament şi cerând restaurarea autonomiei
Transilvaniei, pe care o considerau drept apărarea primordială a
naţiunii române. Tactica lor a devenit cunoscută sub numele de
„pasivism", dar ea nu însemna inacţiune. „Pasiviştii" rezistau împotriva
legilor şi a celorlalte măsuri ale guvernului ungar menite să
submineze solidaritatea naţională a românilor la fel de ferm ca şi colegii
lor „activişti". Aceştia din urmă erau conduşi de mitropolitul ortodox
(din 1864), Andrei Şaguna, care-i îndemna pe conaţionalii săi să
folosească toate mijloacele constituţionale pe care le aveau la
dispoziţie pentru a-şi apăra interesele. în cele din urmă, activiştii şi
pasiviştii şi-au unit forţele în 1881 pentru a crea Partidul Naţional
Român, a cărui principală sarcină a fost aceea de a coordona întreaga
activitate politică, economică şi culturală a românilor. Dar pasivismul
a rămas politica sa oficială.
Restaurarea autonomiei Transilvaniei a continuat să fie obiectivul
esenţial urmărit de mulţi dintre conducătorii partidului în anii 1880.
Concepţiile lor se bazau pe credinţa că românii şi ungurii care fuseseră
înconjuraţi de secole de slavi şi germani vor vedea în cele din urmă
cât este de înţelept să trăiască în armonie şi să coopereze.
în anii 1890, atitudinea românilor s-a schimbat perceptibil. Actele
legislative şi administrative ale unor guverne ungare succesive au
distrus treptat chiar şi speranţele conducătorilor politici români celor
mai optimişti, care credeau posibilă cooperarea între maghiari şi
români. Anul 1879 a marcat un punct de cotitură în relaţiile dintre
naţiuni, pentru că Parlamentul ungar a adoptat o lege prin care
predarea în limba maghiară devenea obligatorie în şcolile elementare
române ortodoxe şi greco-cato-lice. Aceasta era prima dintr-o serie
de legi menite să pună educaţia românilor (şi a altor naţionalităţi) în
consonanţă cu ideea de Ungarie ca
407
408
Desăvârşirea naţiunii române
stat naţional maghiar. Ea a fost urmată în 1883 de o lege similară
care afecta şcolile secundare cu altă limbă de predare decât
maghiara şi, în 1891, de o lege care impunea folosirea limbii
maghiare în grădiniţele nemaghiare. S-a votat, de asemenea, o
legislaţie care era menită să submineze autonomia Bisericii
Ortodoxe Române şi a Bisericii Greco-catolice, în special legea
din 1893, care prevedea plata de către stat a salariilor învăţătorilor
din şcolile confesionale româneşti şi legea din 1899, prin care
statul oferea prime preoţilor români. Scopul celor două legi era de
a extinde controlul guvernului asupra învăţătorilor şi preoţilor
români care erau consideraţi drept instigatori la rezistenţa
împotriva politicii de asimilare.
Guvernul ungar şi-a folosit puterea administrativă considerabilă
pentru a reduce activitatea politică a românilor. De exemplu, în
1894, a intentat proces comitetului executiv al Partidului Naţional,
acuzându-1 de agitaţie împotriva securităţii statului pentru faptul
că a publicat şi răspândit Memorandumul, un protest împotriva
politicii guvernului faţă de naţionalităţi. Procesul s-a soldat cu
condamnarea şi întemniţarea majorităţii membrilor comitetului pe
termen de până la un an. De asemenea, în 1894, Ministerul de
Interne a dizolvat Partidul Naţional, deşi acesta a continuat să
existe sub formă de comitet electoral. Astfel de acţiuni au distrus
şi ultimele nădejdi într-o înţelegere româno-maghiară. în
consecinţă, politicienii români au căutat alte soluţii la problemele
naţionale.
O manifestare clară a schimbării care a intervenit în gândirea
politică a liderilor români a fost faptul că ei au abandonat ideea
unei Transilvanii autonome în favoarea unei idei noi despre
naţiune, pe care Aurel C. Po-povici a expus-o în termeni
elocvenţi. într-o serie de lucrări cu acest subiect, publicate în anii
1890, el a susţinut că forţa motrice creatoare în Europa
contemporană era ideea de naţionalitate, pe care a definit-o drept
aspiraţia fiecărui popor de a se dezvolta în concordanţă cu propriul
său caracter distinct. Considera că o dată ce un popor devine
conştient de sine, aşa cum făcuseră românii, el capătă toate
atributele unui organism viu, fiind astfel înzestrat de natură cu
dreptul inerent la supravieţuire şi dezvoltare liberă. El era convins
că nici legislaţia guvernamentală, nici graniţele politice nu puteau
împiedica un popor să-şi realizeze cele mai înalte aspiraţii. Teoria
lui Popovici a găsit expresie practică în cererea elaborată de
conducătorii Partidului Naţional Român în Memorandum, în care
au pledat cu hotărâre pentru autonomia românească în cadrul
monarhiei habsburgice. în cartea sa, care s-a bucurat de o influenţă
deosebită, intitulată Die Vereinigten Staaten von Gross-Qsterreich
(Statele Unite ale Austriei Mari) (1906), Popovici însuşi şi-a extins
concepţia, propunând federalizarea Imperiului austro-ungar.
în 1905, datorită unei conduceri mai tinere, Partidul Naţional
a aban donat în cele din urmă atitudinea pasivă şi, cu începere de
la acea dată şi
 Făurirea României Mari
până la primul război mondial, a jucat un rol activ în alegeri şi în
viaţa politică parlamentară. Dar, din cauza numărului lor redus,
deputaţii români din Parlamentul ungar nu au reuşit să exercite o
influenţă semnificativă asupra legislaţiei şi politicii guvernului.
în ciuda deceniilor de suspiciune şi ostilitate, Partidul Naţional
şi guvernul ungar au încercat să ajungă la o înţelegere în timpul
unor negocieri care s-au extins între 1910-1914. De partea ungară,
contele Tisza Istvăn, liderul Partidului Naţional al Muncii, care
câştigase o victorie impresionantă în alegerile din 1910 şi prim-
ministru între 1913-1917, era de părere că sosise momentul pentru
o rezolvare de ansamblu a problemei române (şi a problemei
naţionalităţilor în Ungaria, în general). Dar scopul său principal
nu a fost de a da satisfacţie naţionalităţilor, ci de a întări statul
ungar, în concepţia sa, viitorul Ungariei ca stat suveran depindea
de viabilitatea în continuare a sistemului dualist şi de menţinerea
Austro-Ungariei ca putere europeană majoră. Pentru el, era
axiomatic ca un acord între guvernul ungar, pe de o parte, şi
români şi slavi pe de alta, să promoveze aceste ţeluri, asigurând
pacea internă şi consolidând structurile constituţionale existente.
Deşi obiectivul lui Tisza era realizarea unei păci generale cu
toate naţionalităţile, el a hotărât să-şi concentreze eforturile asupra
românilor, deoarece îi considera cheia oricărei înţelegeri durabile.
Pentru a-şi atinge obiectivele, el intenţiona să asculte
nemulţumirile românilor şi să acorde concesii modeste. Dar el nu
s-a abătut nici o clipă de la principiile fundamentale care-i
ghidaseră pe toţi predecesorii săi. Devotamentul său faţă de ideea
Ungariei ca stat naţional şi hotărârea sa de a menţine supremaţia
politică maghiară drept garanţie a unităţii acestui stat explică
modul în care a tratat problema românească.
Conducătorii români erau dornici să înceapă un dialog cu
Tisza, dar erau sceptici în ceea ce priveşte realizarea unei
înţelegeri reale, pentru că obiectivele lor erau diametral opuse
eforturilor lui Tisza de a întări caracterul maghiar al Ungariei.
Principalul purtător de cuvânt al românilor a fost Iuliu Maniu
(1873-1953), care datora alegerea sa la conducerea Partidului
Naţional luptei consecvente pentru apărarea aspiraţiilor românilor
şi devotamentului faţă de democraţia politică. Obiectivul său (la fel
ca al majorităţii celor din comitetul executiv al Partidului
Naţional) era autonomia naţională, considerând totodată că
federalizarea Imperiului habsburgic era modul cel mai adecvat
pentru a o realiza practic. Dar el a mers dincolo de chestiunile de
organizare politică şi a cerut schimbări în însăşi structura politică
şi socială a Ungariei. în primul rând, considera esenţială introdu-
cerea votului universal. Dreptul tuturor cetăţenilor de a vota liber îi
părea cheia soluţionării generale a problemei naţionale pentru că,
în felul acesta, fiecare grup etnic era reprezentat proporţional în
Parlament şi fiecare
409
ii-
1
F
410
Desăvârşirea naţiunii române
dintre ele s-ar fi putut organiza pe baze autonome în acele domenii
în care reprezentau o majoritate a populaţiei. In cele din urmă, în
februarie 1914, negocierile dintre Tisza şi Partidul Naţional au
ajuns în impas. Tisza a respins propunerile de autonomie ale
românilor deoarece împărţirea administrativă a ţării pe baza
principiului naţionalităţii şi ideea că românii trebuie să fie conduşi
de către români l-au izbit ca fiind incompatibile cu evoluţia
Ungariei din cei patruzeci de ani anteriori. în ceea ce-1 priveşte,
Maniu a considerat drept cauză imediată a eşecului negocierilor
insistenţa lui Tisza de a păstra caracterul naţional maghiar al
statului ungar. în final, se plângea Maniu, el nu a reuşit să
reconcilieze interesele legitime ale unui stat unitar cu aspiraţiile la
fel de legitime ale diferitelor grupuri etnice de a-şi păstra
caracterul naţional şi de a-şi continua dezvoltarea politică, econo-
mică şi culturală.
Este evident că negocierile dintre Tisza şi conducătorii
românilor au eşuat deoarece ambele părţi deveniseră convinse că
ceea ce negociau nu era un compromis politic obişnuit sau un
amendament constituţional, ci se afla în joc însăşi supravieţuirea ca
naţie. în consecinţă, deoarece Tisza şi românii urmăreau idealul
statului naţional, terenul intermediar între asimilarea minorităţilor
şi dizolvarea Ungariei istorice a dispărut treptat.
Structura socială şi preocupările economice ale românilor din
Bucovina, pe care Austria o luase de la Moldova în 1774, erau
similare cu cele ale românilor din Transilvania. Agricultura se afla
la baza ambelor domenii. Dar meşteşugurile, comerţul, sistemul
bancar se dezvoltaseră mai puţin, iar clasa de mijloc şi
intelectualitatea erau mai slabe şi mai puţin unite decât cele din
Transilvania. între 1880 şi primul război mondial populaţia
românească a crescut într-o proporţie medie de 10% pe deceniu.
în 1880 ea număra 190 000 adică 33% din populaţia totală a
provinciei şi, în 1910, 273 254 (34%). în aceste trei decenii,
românii au încetat să fie populaţia cea mai numeroasă a
provinciei, fiind întrecuţi de ruteni. Majoritatea copleşitoare a
românilor (88% în 1910) îşi câştigau existenţa din agricultură.
Activitatea politică a românilor din Bucovina nu a atins
niciodată nivelul de coeziune din Transilvania. Abia în 1892 s-a
format un partid naţional şi acesta s-a aflat în permanentă
competiţie cu alte partide româneşti.
Biserica ortodoxă, care a fost ridicată la rangul de mitropolie
în 1873, a avut o contribuţie semnificativă la viaţa culturală a
românilor prin sprijinul acordat şcolilor şi profesorilor şi prin
Facultatea sa de teologie de la Universitatea din Cernăuţi. Dar,
datorită caracterului său multinaţional (român şi rutean), ea nu
putea servi mişcarea naţională română cu aceeaşi constanţă ca în
Transilvania.
între 1890 şi primul război mondial două au fost problemele
care i-au preocupat pe conducătorii românilor. Cea imediată, era
aşa-numita proble-
 Făurirea României Mari
mă ruteană, care-i făcea să se teamă că, în propria lor provincie, românii vor fi
înghiţiţi de ruteni. Pericolul era cât se poate de evident dacă privim cifrele care
indicau creşterea populaţiei. Până în 1870 românii fuseseră mai numeroşi decât
rutenii, dar, conform recensământului din 1880, ei au trecut pe locul doi, cu 190
000 români, faţă de 239 690 ruteni, o situaţie care a predominat până la primul
război mondial. Numărul rutenilor a crescut în primul rând datorită imigrării
permanente din Galiţia austriacă.
Cea de-a doua problemă majoră era iredentismul. Mulţi români acuzau guvernul
austriac că subminează caracterul istoric românesc al provinciei încurajând
imigrarea rutenilor şi favorizându-i pe germani în administraţia civilă şi pe evrei în
economie. Dar în ajunul primului război mondial se pare că existau puţini
iredentişti români, în ciuda activităţilor diferitelor organizaţii şi persoane
particulare din România, care luptau pentru unitatea politică a tuturor românilor.
Absenţa unei puternice mişcări iredentiste trebuie atribuită, într-o mare măsură,
eficienţei şi integrităţii relative a birocraţiei, în special la alegeri, şi recunoaşterii de
către aceasta, deşi moderată şi inegală, a individualităţii şi aspiraţiilor diferitelor
naţionalităţi. Era de asemenea importantă dorinţa acestora, în ciuda unor diferenţe
marcate între ele, de a ajunge la un compromis. Această stare de lucruri con-
trastează dramatic cu modul în care, în aceeaşi perioadă, minorităţile naţionale
erau tratate în Ungaria.
încă de la anexarea Basarabiei în 1812, Rusia a urmărit să integreze total
această parte a Moldovei dintre Prut şi Nistru în structura administrativă generală
a imperiului. Ca urmare, caracterul românesc al provinciei a fost erodat în mod
constant. Populaţia a devenit din ce în ce mai amestecată, în special în oraşe, pe
măsură ce a crescut imigraţia din provinciile învecinate. în timp ce, în 1877,
moldovenii formaseră 86% din populaţie, la sfârşitul secolului, conform
recensământului rus din 1897, ei nu reprezentau mai mult de 56%. Majoritatea
boierilor care ar fi putut asigura conducerea comunităţii moldovene au fost
asimilaţi gradat de nobilimea rusă. Biserica ortodoxă a fost supusă unui proces
inexorabil de centralizare şi rusificare din momentul în care activităţile şi clerul său
au trecut sub controlul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Sankt
Petersburg. Viaţa intelectuală şi culturală au stagnat deoarece rusa a devenit limba
de predare în şcolile de stat şi româna a încetat să fie obiect de studiu, publicaţiile
în limba română s-au redus foarte mult, iar creaţiile literare practic au încetat.
Şi totuşi, limba maternă şi tradiţiile au supravieţuit la nivelul satelor, acolo
unde populaţia era moldovenească în proporţie covârşitoare, şi în parohii, unde
preoţii şi credincioşii au rezistat sau pur şi simplu au ignorat instrucţiunile de la
Sankt Petersburg.
411
..'.Iii

Desăvârşirea naţiunii române

Când sistemul ţarist a fost zguduit de revoluţia din 1905, un mic grup de intelectuali,
format în special din studenţi, care au rămas fideli moştenirii naţionale, au trecut la
acţiune. Şi-au spus naţionali-democraţi şi au cerut recunoaşterea moldovenilor ca
naţionalitate dominantă şi acordarea autonomiei Basarabiei în conformitate cu caracterul
său istoric tradiţional. Ei au folosit jurnalul pe care-1 înfiinţaseră de curând, Basarabia,
pentru a-şi expune ideile şi a câştiga sprijin în rândul opiniei publice. Dar au fost prea slabi
pentru a-şi susţine mişcarea în favoarea drepturilor naţionale împotriva reacţiunii
conservatoare care s-a instalat după 1906. Acţiunile politice organizate au încetat, iar
mişcarea naţională a lâncezit până în 1917, din cauza lipsei fondurilor şi instituţiilor şi
pentru că numărul celor dispuşi să facă sacrificii pentru o cauză care părea lipsită de sorţi
de izbândă era prea mic.
412
 Relaţiile internaţionale. 1881-1914. Evenimentele din timpul războiului pentru
independenţă şi de la Congresul din Berlin au atras atenţia regelui Carol şi oamenilor
politici asupra riscului de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau
a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinşi că numai afilierea la un sistem de
alianţe va putea să promoveze interesele de politică externă ale ţării şi să ofere protecţie
faţă de presiunile externe periculoase. Hotărârea de a lega ţara de una dintre marile puteri
s-a luat treptat. Crearea Ligii celor trei împăraţi la Berlin, în 1881, a jucat un rol
important în calculele lor deoarece a semnalat sfârşitul politicii externe relativ
independente pe care reuşiseră s-o urmeze cu începere din timpul domniei lui Alexandru
Cuza. Conform termenilor acestei înţelegeri, Austro-Ungaria şi Rusia erau de acord să-şi
tempereze rivalitatea în Europa de Sud-Est şi să-şi promoveze politica astfel încât să evite
să tulbure statu-quo-ul. Deşi oficialii români nu cunoşteau prevederile tratatului, ei şi-au
dat seama că nu vor mai putea să profite de diferenţele care separau Austria şi Rusia, că
venise vremea să facă angajamente care obligă.
Regele şi Brătianu au analizat diferite posibilităţi de încheiere a unei alianţe. Franţa
era, din punct de vedere sentimental, favorita opiniei pu-blice. Literatura şi cultura
franceză se bucurau de prestigiu enorm şi numeroşi conducători politici români îşi
făcuseră studiile în Franţa. Dar atitudinea guvernului francez faţă de România la
Congresul de la Berlin şi în anii imediat următori fusese de natură să diminueze
entuziasmul faţă de ea. Franţa fusese una dintre ultimele puteri care recunoscuseră
independenţa României şi relaţiile sale comerciale cu România erau relativ modeste.
Chiar şi pieţele sale financiare au rămas închise pentru România, investitorii francezi
preferând să facă împrumuturi prin bănci germane.

Făurirea României Mari

Poate că decisivă pentru români a fost percepţia lor că Franţa
era izolată din punct de vedere diplomatic şi, prin urmare,
incapabilă să ofere avantaje semnificative într-o alianţă.
Oamenii politici români, în special liberalii, şi opinia publică
în general considerau Rusia drept un inamic şi deci un candidat
foarte puţin probabil pentru o alianţă. Au găsit însă avantajele
politice şi economice pe care le-au căutat în Tripla Alianţă
dintre Germania, AustrO'Ungaria şi Italia. Principalul punct de
atracţie a fost, fără îndoială, Germania.
Posibilitatea unei alianţe cu Austro-Ungaria a stârnit
îndoieli profunde. După Congresul de la Berlin, relaţiile dintre
cele două ţări fuseseră serios puse la încercare de disensiunile
economice şi politice. Acum, România simţea pe deplin
efectele convenţiei comerciale. Concesiile vamale duseseră la
triplarea exporturilor austro-ungare între 1876 şi 1881 şi la
invadarea pieţei româneşti cu produse manufacturiere de toate
felurile, în special textile şi produse din metal. Totodată, au fost
realimentate vechile suspiciuni cu privire la intenţiile Austriei.
Deşi în relaţiile dintre România »i Austro-Ungaria situaţia
românilor din Ungaria nu devenise încă o pro-Dlemă critică, ea
era în atenţia oamenilor de stat din ambele ţări. Prin Dresa
tipărită, problema românilor din Transilvania îşi făcea treptat loc
în :onştiinţa opiniei publice din România.
Aderarea României la Tripla Alianţă a luat forma unui tratat
bilateral
u Austro-Ungaria, datat 18/30 octombrie 1883. Noii aliaţi au
hotărât să-şi
corde ajutor unul celuilalt în cazul unui atac din partea Rusiei,
deşi aceas-
i din urmă nu era numită explicit, şi au promis să nu se alăture
unei alte
liante îndreptate împotriva unuia dintre ei. Germania a aderat
la acord în
:eeaşi zi, printr-un act separat. Regele Carol şi Brătianu au
insistat ca
:ordul să fie menţinut secret deoarece ştiau că va stârni o
furtună de pro-
ste în rândul politicienilor şi al opiniei publice, care erau în
marea majo-
:ate profrancezi. Astfel, din motive întemeiate, tratatul nu a
fost nici-
Iată înaintat Parlamentului pentru dezbatere şi ratificare şi,
prin urmare,
ecutarea prevederilor sale a depins în primul rând de
rege.
Alianţa cu Puterile Centrale a fost piatra de temelie a politicii
externe
României timp de treizeci de ani, deoarece regele şi o mână de
oameni
litici liberali şi conservatori au perceput Puterile Centrale ca
fiind cea
i puternică forţă militară şi economică din Europa. Dar ei au
urmărit cu
nţie schimbările în atmosfera politică a Europei şi în
echilibrul între
emele de alianţă rivale. Au fost deosebit de sensibili la
schimbările în
iţiile dintre Germania şi Austro-Ungaria. Cu Germania aveau o
strânsă
lunitate de interese şi erau permanent îngrijoraţi de
perspectiva ca
stro-Ungaria să ia, pe neaşteptate, conducerea Triplei Alianţe.
Românii
lăreau, de asemenea, atent şi evoluţia alianţei franco-ruse după
1891 şi
413

i !'■! . I.
414
Desăvârşirea naţiunii române
apropierea dintre Marea Britanie şi Franţa, semnalată de Antanta Cordială din 1904.
O dată cu trecerea timpului, în alianţa României cu Puterile Centrale au apărut numeroase fisuri.
Problema românească din Ungaria, în special, a devenit motiv de îngrijorare crescândă pentru toate
părţile implicate. Ac-- ţiunile întreprinse de guvernul ungar împotriva conducătorilor români din
Transilvania în chestiunea Memorandumului şi împotriva bisericilor ortodoxă şi greco-catolică şi a
şcolilor lor în anii 1890 au devenit chiar subiect de conflict public între liberali şi conservatori,
fiecare dintre cele două partide folosindu-se de ele pentru a câştiga avantaj politic în detrimentul
celuilalt. Pledoariile regelui Carol la Viena şi Berlin de a se exercita presiuni asupra guvernului
ungar pentru a-1 determina să facă unele concesii românilor nu au dus la nici un rezultat, iar opinia
publică românească a devenit din ce în ce mai ostilă faţă de Austro-Ungaria.
Războaiele balcanice au constituit testul cel mai sever al alianţei României cu Austro-Ungaria.
Victoria rapidă şi decisivă a Bulgariei şi a aliaţilor săi asupra Turciei în primul război balcanic din
1912 a stârnit profundă îngrijorare la Bucureşti pentru că ameninţa să tulbure echilibrul de putere
din zonă. Guvernul român a cerut compensaţii teritoriale din partea Bulgariei, dar a primit sprijin
redus din partea Austriei, al cărei scop principal era de a atrage Bulgaria în Tripla Alianţă. Când, în
vara anului 1913, Bulgaria şi-a atacat foştii aliaţi Serbia şi Grecia, ca urmare a disputei aprinse cu
privire la împărţirea teritoriilor luate de la Turcia, România a declarat război Bulgariei, în ciuda
apelurilor la reţinere ale Austriei şi Germaniei. Al doilea război balcanic a fost scurt şi dezastruos
pentru Bulgaria şi, prin tratatul de la Bucureşti din 28 iulie/10 august 1913, Bulgaria a cedat
României sudul Dobrogei. în urma războiului, România şi-a sporit prestigiul datorită posturii de
garant al echilibrului de putere din Balcani şi şi-a mărit încrederea în forţele proprii. Nu este nici o
îndoială că această criză balcanică din 1912-1913 a desăvârşit alienarea României faţă de
AusttO'Ungaria şi Triph Ahanţă.
în primăvara anului 1914, apropierea dintre România şi Tripla Antantă (Marea Britanie, Franţa
şi Rusia) era un fapt real. Relaţiile oficiale dintre Franţa şi România s-au încălzit perceptibil după
ce diplomaţii francezi acordaseră României un sprijin total în timpul celui de-al doilea război
balcanic şi aprobaseră termenii tratatului de la Bucureşti. Ei şi-au coordonat politica cu cea a Rusiei
care, la îndrumarea ministrului de externe Sazonov, a curtat asiduu România. Vizita ţarului la
Constanţa la 1/14 iunie 1914 a marcat începutul unei noi ere în relaţiile dintre cele două ţări. Dar
primul ministru Ionel Brătianu a refuzat să-şi angajeze ţara în Tripla Antantă. El era dornic să
continue apropierea de Rusia, dar nu dorea să amplifice tensiunile cu Austro-Ungaria şi respecta
puterea militară
 Făurirea României Mari
şi economică a Germaniei. Intenţiona să-şi croiască drumul
printre marile puteri rivale cu aceeaşi prudenţă ca şi tatăl
său la începutul crizei orientale din 1875-1878. Politica sa
era de a nu risca nimic din ceea ce fusese deja câştigat şi de
a se apropia mai strâns de Franţa şi Rusia fără a precipita o
ruptură deschisă cu Austro-Ungaria şi Germania.

1 rimul război mondial. în săptămânile care au urmat asasinării

arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului habsburgic, la
Sarajevo, la 15/28 iunie 1914, regele Carol şi politicienii liberali şi
conservatori au urmărit deteriorarea situaţiei internaţionale cu
nelinişte crescândă. Ei aveau motive întemeiate să se teamă de război
pentru că poziţia geografică a României făcea inevitabilă prezenţa ei
într-un conflict european în expansiune. Ţara a întâmpinat criza
departe de a fi unită. Existau dezacorduri politice serioase între rege şi
un mic grup de germanofili pe de o parte şi majoritatea politicienilor şi
opinia publică, favorabile Antantei, pe de altă parte. Dar ambele părţi
erau de acord că era imperativ necesar să se evite războiul.
La întrunirea Consiliului de Coroană din 21 iulie/3 august,
guvernul român a hotărât oficial să adopte o politică de neutralitate.
Şedinţa a fost prezidată de rege şi la ea au participat membrii
guvernului, foşti primi-mi-niştri şi conducătorii principalelor partide
care au cântărit două opţiuni posibile. Prima — intrarea imediată în
război de partea Puterilor Centrale — era susţinută de Carol, care şi-a
exprimat încrederea în victoria Germaniei şi a făcut apel la
sentimentul onoarei celor prezenţi pentru îndeplinirea angajamentelor
din tratat faţă de Germania şi Austro-Ungaria. Dar el a rămas singur,
nefiind susţinut decât de liderul conservator Petre Carp, care a tratat
cu uşurinţă puternicul sentiment al opiniei publice în favoarea
Antantei, numindu-l irelevant şi şi-a exprimat lipsa de interes faţă
de situaţia românilor din Transilvania. Dar acestea erau tocmai
problemele care-i preocupau în gradul cel mai înalt pe toţi ceilalţi. în
faţa puternicului curent în favoarea neutralităţii exprimat de
conducătorii de partide care au declarat că nu-şi pot asuma
responsabilitatea unui guvern care se angajează în război alături de
Puterile Centrale, regele a consimţit la hotărârea lor, evidenţiind astfel
rolul său de monarh constituţional.
La 27 septembrie/10 octombrie 1914, când a murit regele Carol,
responsabilitatea politicii externe a fost asumată de Brătianu. Deşi
simpatiile sale mergeau spre Antantă, nici el şi nici succesorul lui
Carol, Ferdinand, nu aveau vreo intenţie de a abandona starea de
neutralitate până în momentul în care cursul războiului devenea clar şi
ei puteau fi siguri că-şi vor realiza obiectivele naţionale.
415
416
Desăvârşirea naţiunii române
Brătianu a purtat negocieri cu Antanta intermitent în 1915 şi
la începutul lui 1916. El a pus un preţ ridicat pentru intrarea
României în război şi era hotărât să nu angajeze ţara în conflict
prematur. La loc de frunte printre condiţiile sale era garanţia scrisă
că România va primi Transilvania, Bucovina şi Banatul ca
recompensă pentru serviciile acordate. Era acut conştient de
izolarea geografică a ţării faţă de Aliaţii occidentali şi urmărea să
obţină garanţii din partea lor cu privire la fluxul continuu de
armament şi provizii care puteau fi transportate numai prin Rusia.
Aliaţii occidentali au acceptat în cele din urmă condiţiile lui
Brătianu în iulie 1916. Dar nici chiar atunci, el nu a luat uşor
hotărârea de a intra în război. Au mai urmat şase săptămâni de
negocieri pentru a stabili toate detaliile legate de intrarea României
în război de partea Antantei. Rusia în special considera condiţiile
lui Brătianu exagerate, iar ceilalţi Aliaţi erau mai puţin interesaţi
de satisfacerea aspiraţiilor naţionale ale României şi mai mult de
folosirea armatei sale pentru a deschide un nou front de luptă
împotriva Puterilor Centrale. Franţa a oferit o formulă care s-a
dovedit acceptabilă: Rusia va garanta, în scris, tot ce dorea
Brătianu, chiar egalitate cu ceilalţi Aliaţi la conferinţa de pace, dar
dacă, la sfârşitul războiului, nu vor putea fi satisfăcute toate
condiţiile României, atunci principalii Aliaţi vor forţa pur şi
simplu România să accepte mai puţin decât i se promisese.
în cele din urmă, la 4/17 august, Brătianu şi reprezentanţii
diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti
au semnat convenţiile politice şi militare care stipulau condiţiile
intrării României în război. De importanţă imediată erau
prevederile referitoare la un atac împotriva Austro-Ungariei nu
mai târziu de 15/28 august şi recunoaşterea dreptului românilor
din Austro-Ungaria la autodeterminare şi la unirea cu Regatul
României. Consiliul de Coroană român a aprobat oficial tratatele
şi a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august. în ziua
următoare Germania a declarat război României. Turcia şi
Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august şi respectiv 19
august/l septembrie.
Principalele obiective încredinţate armatei române erau
ambiţioase, şi, după cum aveau să arate curând evenimentele,
nerealiste. înaltul Comandament a urmărit întâi să cureţe
Transilvania de forţele duşmane şi apoi să înainteze până la văile
Tisei şi Dunării pentru a lipsi armata austro-ungară de principala
sursă de alimente. Trei pătrimi din forţele disponibile, adică
aproximativ 420 000 oameni au fost repartizaţi pentru îndeplinirea
acestor operaţii. în sud a desfăşurat o armată de 142 000 oameni
pentru apărarea frontierei împotriva unui atac bulgaro-german şi
pentru acoperirea debarcării trupelor ruse în Dobrogea. O dată ce
aceştia îşi ocupau poziţiile, armatele română şi rusă urmau să
înceapă ofensiva în nord-estul Bulgariei şi să stabilească o linie de
apărare permanentă între Rusciuk şi Varna.
 Făurirea României Mari
Prima fază a campaniei a început în noaptea de 14-15/27-28
august, când trupele române au trecut frontiera în Transilvania. Ele au
înaintat constant ocupând un număr de oraşe, printre care Braşov în
ziua de 17/30, dar, la 26 august/8 septembrie înaltul Comandament a
oprit ofensiva. Situaţia în sud, de-a lungul Dunării, devenise alarmantă
deoarece în Dobro-gea fusese declanşată o ofensivă bulgaro-germană
condusă de feldmareşalul August von Mackensen. înaltul
Comandament a transferat rapid trupe din Transilvania care au
încetinit şi apoi au oprit ofensiva inamică. La 18 septembrie/l
octombrie armata română sub comanda lui Alexandru Averescu a
lansat un contraatac puternic dincolo de Dunăre, lângă Giurgiu,
atingân-du-şi obiectivele iniţiale. Dar operaţiunea a fost brusc oprită la
21 septembrie/4 octombrie şi trupele au fost retrase traversând din
nou Dunărea pentru a întări frontul din Transilvania, unde o ofensivă
austro-germană periculoasă începuse să ia amploare. Trupele române
din nord, acum comandate de Averescu, au apărat timp de două luni
trecătorile împotriva încercărilor austro-germane de a pătrunde prin
Bran şi Predeal şi de a înainta spre Bucureşti, cu scopul de a separa
trupele române din Moldova de cele din Muntenia.
Dar linia de apărare mai spre vest nu a putut rezista împotriva
ofensivei puternice lansate de armatele austriacă şi germană pe valea
râului Jiu la 29 octombrie/11 noiembrie. Craiova a căzut pe 8/21 şi
armata română s-a retras la est de râul Olt. Armatele austriacă şi
germană au înaintat către râurile Argeş şi Neajlov, unde, între 17/30
noiembrie şi 20 noiembrie/3 de-. cembrie a avut loc bătălia decisivă.
înfrângerea armatei române a dus la o retragere generală şi armatele
germane au intrat în Bucureşti la 23 noiembrie/6 decembrie. în final,
frontul s-a stabilizat la 28 decembrie/10 ianuarie 1917 în sudul
Moldovei, de-a lungul Dunării şi a râului Şiret.
Armata română a suferit pierderi grele în efective,
aproximativ 250 000 ostaşi, adică aproape o treime din efectivele
mobilizate în august 1916 fiind morţi, răniţi sau prizonieri şi în
echipament, două treimi din armele individuale ale soldaţilor,
jumătate din mitralierele armatei şi un sfert din piesele de artilerie.
Mai mult de jumătate din teritoriul ţării, care cuprindea regiunile
agricole şi centrele industriale cele mai importante, fusese ocupat de
inamic.
Una dintre primele acţiuni pe care Brătianu le-a întreprins
imediat după evacuarea regelui şi a miniştrilor de la Bucureşti la Iaşi
a fost formarea unui guvern de uniune naţională, pe 11/24 decembrie
1916. Take Ionescu, om politic conservator de frunte şi câţiva alţi
conservatori democraţi s-au unit cu liberalii, deşi majoritatea
conservatorilor au rămas de-o parte. Conştient de moralul scăzut din
rândul ostaşilor, în urma înfrângerii suferite, şi temându-se de tulburări
sociale de amploare, cauzate de greutăţile extreme cu care se
confruntau toate segmentele populaţiei, Brătianu
417
 naţiunii române

418
a făcut din reforma agrară şi cea electorală principalele obiective
interne ale guvernului de coaliţie.
Revoluţia rusă din martie 1917 a dat impuls reformelor.
Posibilele repercusiuni ale revoluţiei asupra soldaţilor şi ţăranilor
români au stârnit nelinişte reală în cercurile guvernamentale. Mulţi
politicieni se temeau că epidemia se va răspândi repede din Rusia,
peste Prut, în Moldova. Sub presiunea acestor evenimente, la 23
martie/5 aprilie 1917, regele a emis o proclamaţie către trupele
sale, promiţându-le pământ şi dreptul la vot imediat după
încheierea războiului. Gestul său a fost susţinut atât de liberali, cât
şi de conservatori şi pare să fi avut efectul dorit asupra moralului
armatei. Războiul s-a reluat cu înverşunare pe frontul din Moldova
în iulie 1917, când generalul Averescu a pornit ofensiva de lângă
Mărăşti, în cadrul efortului general aliat pe fronturile din est şi vest
de a învinge Puterile Centrale. Dar după câteva zile de succese,
Averescu a oprit operaţiunea pentru că situaţia din Galiţia se
agravase, iar trupele ruse din Moldova se dezorganizau, lipsite de
disciplină şi demoralizate. La 24 iulie/6 august, Mareşalul von
Mackensen a lansat la rândul său o ofensivă puternică al cărei
obiectiv era să dea o lovitură decisivă armatelor română şi rusă şi
să oblige România să iasă din război. Luptele îndârjite au atins
punctul culminant la 6/19 august, la Mărăşeşti, când armata română
a oprit înaintarea trupelor austriece şi germane şi a pus practic
capăt ofensivei acestora.
Dar s-a ivit un nou pericol. La sfârşitul verii lui 1917
evenimentele revoluţionare din Rusia ameninţau să dezorganizeze
frontul de luptă şi să submineze stabilitatea socială şi politică din
Moldova. în timp ce soldaţii ruşi obosiţi de război erau din ce în ce
mai mult atraşi către cauze radicale prin promisiuni de dreptate
socială şi economică, Brătianu şi regele se temeau că astfel de
idei vor submina hotărârea soldaţilor ţărani români de a lupta.
Revoluţia bolşevică din noiembrie a agravat criza.
Această situaţie instabilă a fost complicată şi mai mult de
evenimentele care se derulau dincolo de râul Prut, în Basarabia.
Căderea sistemului ţarist îi pusese pe moldovenii din toate clasele
sociale în mişcare. Ţăranii începuseră să ocupe şi să împartă
pământurile care aparţinuseră marilor moşii, în timp ce ofiţerii
moldoveni din armata rusă, preoţii, intelectualii liberali şi
proprietarii de pământ conservatori cereau autonomie politică.
Activităţile lor au culminat cu convocarea la 21 noiembrie/4
decembrie a unui Sfat al Ţării ales, în care majoritatea
moldovenească a proclamat înfiinţarea unei Republici
Democratice Federative Moldovene între râurile Prut şi Nistru.
Pentru a supravieţui, noua republică avea nevoie de ajutor
extern. Când forţele bolşevice au ocupat capitala, Chişinău, şi au
dispersat Sfatul Ţării, la 5/18 ianuarie 1918, membrii moldoveni
ai acestuia au făcut apel la guvernul român de la Iaşi, cerând
ajutor. Acesta a răspuns cu o divizie
 Făurirea României Mari
de trupe care i-a alungat pe bolşevici din Chişinău la 13/26 ianuarie.
La 24 ianuarie/6 februarie, Sfatul reînfiinţat a declarat independenţa
Republicii Moldova, iar la 27 martie/9 aprilie majoritatea
moldovenească din Sfat a votat unirea cu România în anumite
condiţii.
Guvernul român se putea bucura prea puţin de dobândirea
iminentă a Basarabiei. La 18 februarie/3 martie 1918, noul guvern
bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile
Centrale şi a ieşit din război, lipsind România de sprijinul rus şi
izolând-o de Occident. Două luni mai târziu, guvernul român, acum
condus de conservatorul pro-german Alexandru Marghiloman, a
semnat tratatul de la Bucureşti, prin care România devenea
dependentă politic şi economic de Puterile Centrale.
Dar evenimente hotărâtoare pe câmpurile de luptă au schimbat
repede soarta României. Pe frontul de vest Aliaţii au zădărnicit
ofensiva germană finală din iulie 1918 şi au început să înainteze
constant spre Germania, iar în nordul Italiei au respins armatele
austro-ungare şi au obligat Austro-Un-garia să accepte un armistiţiu la
21 octombrie/3 noiembrie. La 28 octombrie/10 noiembrie regele
Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război şi la 1 decembrie a
intrat în Bucureşti în fruntea trupelor sale.
România Mare s-a născut curând după aceea. O dată cu
dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar, la 15/28 noiembrie, românii
din Bucovina şi la 18 noiembrie/l decembrie cei din Transilvania s-au
declarat pentru unirea cu Regatul României. Zece zile mai târziu,
Sfatul Ţării din Basarabia a renunţat la toate condiţiile pe care le
stabilise în martie în vederea unirii.
La Conferinţa de pace de la Paris, care a început la 18 ianuarie
1919, obiectivul primordial al lui Ionel Brătianu a fost acela de a
obţine recunoaşterea internaţională a noilor graniţe ale ţării sale,
asigurându-se că ţara sa va primi tot ceea ce Aliaţii îi promiseseră în
tratatul din 1916 şi, în plus, Basarabia. Dar modul în care România a
fost tratată la conferinţă a fost un şoc brutal. Cei patru mari (Marea
Britanie, Franţa, Statele Unite şi Italia) care împreună cu Japonia
formau Consiliul Suprem intenţionau să ia singuri hotărârile finale şi
nu aveau de gând să trateze România ca partener egal la încheierea
acordurilor de pace.
Brătianu a pledat cauza României cu forţă maximă. Pentru el,
problema teritorială cea mai importantă era Transilvania şi era hotărât
să împingă noua frontieră cu Ungaria până la Tisa. Pentru aceasta, a
trimis armata română să pătrundă adânc în Ungaria. Ofensiva acesteia
a dus la căderea Republicii ungare a sovietelor conduse de Bela Kun la
1 august 1919 şi la ocuparea Budapestei trei zile mai târziu. Brătianu
intenţiona să instaleze un guvern dornic să încheie pacea în condiţii
favorabile României, dar din cauza intransigenţei sale în problemele
teritoriale, Aliaţii occidentali s-au întors împotriva lui.
419
420
Desăvârşirea naţiunii române
în timp ce disputa pentru frontiera româno-ungară era în
desfăşurare, Brătianu s-a angajat într-o dezbatere cu Aliaţii în
problema drepturilor minorităţilor. în esenţă, problema în litigiu
era identică cu cea care cauzase atâta amărăciune în relaţiile dintre
România şi puterile occidentale la Congresul de la Berlin din
1878: statutul civil al evreilor din România. Acum Aliaţii
inseraseră în propunerea de tratat cu Austria garanţii de drepturi
egale pentru aceştia şi un angajament de a lua ulterior alte măsuri
pe care Aliaţii le-ar putea considera necesare. Toate aceste drepturi
urmau să fie consemnate în detaliu într-un tratat separat al
minorităţilor, pe care Aliaţii îl vor întocmi, iar România va fi
obligată să semneze. Brătianu a promis Aliaţilor, la 3 mai, că
România va asigura egalitatea absolută şi libertăţi politice largi
pentru toate minorităţile etnice, dar a refuzat să accepte o ştirbire a
suveranităţii ţării sale permiţând altor state să dicteze politica
guvernului. Discuţiile au ajuns în impas. România nu a semnat
Tratatul de la Saint-Germain cu Austria din 10 septembrie 1919 şi,
două zile mai târziu, Brătianu, reîntors la Bucureşti, şi guvernul
său au demisionat.
în ciuda acestor dificultăţi, în decurs de un an problemele
teritoriale care au afectat România au fost rezolvate. Sub
puternica presiune a Consiliului Suprem, guvernul de coaliţie al
aşa-numitului bloc parlamentar condus de Alexandru Vaida-
Voevod, conducător al Partidului Naţional Român din
Transilvania, a semnat tratatele cu Austria şi pe cel al minori-
tăţilor la 9 decembrie 1919. Celelalte chestiuni teritoriale au fost
rezolvate relativ uşor. Tratatul de la Neuilly, din 27 noiembrie
1919, a lăsat intactă frontiera din Dobrogea între România şi
Bulgaria stabilită prin Tratatul de la Bucureşti din 1913. în ceea ce
priveşte Banatul, însuşi Consiliul Suprem a trasat graniţa între
România şi noua Iugoslavie, acordând României aproximativ două
treimi din această regiune pe care armata română le-a ocupat în
iulie 1920.
Recunoaşterea dobândirii Basarabiei de România de către
principalii Aliaţi a întârziat o vreme deoarece aceasta a fost
condiţionată de rezolvarea disputelor majore cu Ungaria. Această
condiţie a fost îndeplinită la 4 iunie 1920, când România a semnat
Tratatul de la Trianon care acorda României întreaga Transilvanie
şi o parte din estul Ungariei, incluzând oraşele Oradea şi Arad.
Consiliul ambasadorilor, care luase locul Conferinţei de Pace a
recunoscut dobândirea de către România a teritoriului între Prut
şi Nistru prin Tratatul din 28 octombrie 1920. Dar detaliile acor-
dului au fost lăsate pentru a fi stabilite prin negocieri directe între
România şi Rusia.
Deci, până în toamna anului 1920 toate noile achiziţii
teritoriale ale României fuseseră ratificate internaţional. Ele
adăugau 156 0002 km2 (astfel, în 1920, România avea o suprafaţă
de 296 000 km ) şi o populaţie de 8,5 milioane de locuitori (în
1920, populaţia era de 16 250 000) la regatul
 Făurirea României Mari
de dinainte de război. Dar în procesul realizării aspiraţiilor
naţionale nutrite de veacuri, românii dobândiseră
minorităţi substanţiale. în 1920, aproximativ 30% din
populaţie era neromână, în comparaţie cu procentajul de
8% de dinainte de război. Noile provincii au sporit
capacităţile de producţie ale României. De exemplu, în
1919, potenţialul industrial al ţării reprezenta 235% faţă de
cel din 1916, o creştere care se datora în special
Transilvaniei şi Banatului.
Obiectivele de realizat erau temerare. Mai întâi trebuia
să fie reparate stricăciunile produse de război şi, apoi, noile
provincii şi noii cetăţeni trebuiau să fie integraţi în
structurile şi instituţiile unui stat naţional modern, mai
perfecţionat. Ca şi în secolul anterior, intelectualii au fost
cei care au furnizat planurile.
 ÎXomânia modernă la zenit. 1919-
1940

422
 în perioada dintre cele două războaie mondiale, pe măsură ce
România şi-a cristalizat expresia plenară ca stat naţional, curentele
de dezvoltare politică, economică şi socială, perceptibile deja cu
un secol sau chiar mai mult înainte, s-au maturizat. A fost o epocă
plină de vitalitate şi creativitate în care românii din toate straturile
sociale au experimentat idei noi, de la filozofie la poezie şi de la
politică la marile afaceri. Dar a fost, totodată, şi o epocă de dispute
şi diviziuni, pentru că românii au fost obligaţi să reorganizeze
instituţii înfiinţate cu mult timp înainte, să reexamineze tradiţii
respectate şi să se confrunte cu problemele unei societăţi burgheze
în ascensiune, pe calea spre urbanizare, fenomen comun întregii
Europe.
Viaţa economică a urmat tipare familiare în anumite privinţe.
Agricultura a rămas temelia economiei româneşti, a continuat să fie
ocupaţia principală a majorităţii populaţiei şi a furnizat grosul
exporturilor, de care de-pindea în mare măsură situaţia financiară
sănătoasă a ţării. Dar, în acelaşi timp, industria făcea progrese
substanţiale, mărind constant contribuţia sa la venitul naţional. în
ceea ce priveşte structura socială, ca şi înainte de primul război
mondial, ţărănimea forma majoritatea populaţiei. Clasa muncitoare
urbană a continuat să crească pe măsură ce industria şi comerţul se
extindeau şi atrăgeau tot mai mult interesul oamenilor politici şi
planificatorilor din sfera socială. Dar clasa care şi-a pus amprenta
asupra perioadei interbelice a fost burghezia. Deşi încă relativ
redusă ca număr în aceste două decenii, ea s-a definit drept forţa
conducătoare atât în viaţa economică, cât şi în cea politică.
în politică, problema critică a zilei a fost supravieţuirea şi
întărirea democraţiei parlamentare confruntată cu provocări
serioase din partea forţelor autoritarismului. în anii 1920 când
principalele partide politice — Naţional Liberal şi Naţional
Ţărănesc —, ambele angajate în susţinerea guvernării
parlamentare, erau în competiţie pentru putere, perspectivele
democraţiei păreau favorabile. Dar în deceniul următor,
incertitudinile din viaţa economică şi socială au pus sub semnul
întrebării viabilitatea, ba
 România modernă Ia zenit
chiar şi adecvarea la condiţiile României a instituţiilor
liberal democratice. Mişcări şi partide de dreapta au răspuns
temerilor şi îndoielilor larg răspândite cu soluţiile lor
proprii, autoritare.
Rolul României în relaţiile internaţionale şi, într-
adevăr, însăşi securitatea ei depindeau în primul rând de
scopurile şi manevrele marilor puteri. Guverne româneşti
succesive s-au aliniat cu Franţa şi Marea Britanie pentru că
acestea erau principalele garante ale acordurilor de pace
de după primul război mondial şi, deci, ai României Mari.
Dar la sfârşitul anilor 1930, pe măsură ce puterile
occidentale au demonstrat în mod repetat că nu doresc să
se opună planurilor agresive ale Germaniei după venirea la
putere a lui Hitler, în 1933, conducătorii români au ajuns
la concluzia că era recomandabil să ajungă la propria lor
înţelegere cu Germania.
Toate aceste aspecte ale politicii interne şi externe au
fost incluse într-o amplă dezbatere naţională cu privire la
căile de dezvoltare pe care România era de dorit să le
urmeze. Se punea problema dacă România trebuia să
urmeze modelul occidental şi astfel să se alăture rapid
naţiunilor europene moderne sau să păstreze tradiţiile sale
ţărăneşti, agrare şi ortodoxe şi, în felul acesta, să rămână
credincioasă sie însăşi, sau dacă exista şi o a treia cale care
oferea românilor posibilitatea de a păstra tot ce era mai bun
în modul lor de viaţă tradiţional, dându-le în plus
posibilitatea de a participa la progresul general social şi
economic al Europei. Problemele puse au atras pe
politicienii şi sociologii cu convingerile ideologice cele
mai diverse într-o amplă dezbatere intelectuală efervescentă
care prin entuziasmul şi disperarea ei a constituit esenţa
perioadei interbelice.

. iVxarea Dezbatere. Intelectualii preocupaţi de cursul viitor de

dezvoltare al ţării lor formau două grupări largi, care pot fi desemnate
sub numele de europenişti şi tradiţionalişti. Primii tratau România ca
parte componentă a Europei şi insistau că ea nu avea de ales, că trebuia
să urmeze calea dezvoltării economice şi sociale bătută deja de
Occidentul urbanizat şi industrializat. Pe de altă parte, tradiţionaliştii
subliniau caracterul agrar al României şi căutau modele de dezvoltare
bazate pe moştenirea sa socială şi culturală unică. Afinităţile ambelor
grupuri cu curentele de gândire antebelice sunt izbitoare, dar nu
surprinzătoare, pentru că ele s-au inspirat copios din concepţiile
anterioare, agrară şi industrială, cu privire la viitoarea Românie. Ei au
fost la fel de originali ca şi înaintaşii lor, reinterpretând locul
României în Europa în lumina experienţei proprii şi a speranţelor lor
în noul secol.
Europeniştii, deşi abordau problema dezvoltării din perspective
diferite, împărtăşeau o concepţie similară despre istoria modernă a
României şi locul ei în Europa. Două personalităţi ies în evidenţă:
criticul literar Eugen
«23
424
Desăvârşirea naţiunii române
Lovinescu şi economistul şi sociologul Ştefan Zeletin. Pentru prima
dată în literatura ştiinţifică ei au întreprins o investigaţie
cuprinzătoare a cauzelor care au determinat dezvoltarea României
moderne. Amândoi au legat acest proces de introducerea
capitalismului de tip occidental în Principatele Române şi au
tratat Revoluţia de la 1848 şi Constituţia din 1866 ca jaloane care
i-au asigurat supravieţuirea. Dar Lovinescu considera că forţa
motrice s-a aflat în schimbul de idei, în timp ce Zeletin a pus
accentul pe cauzele economice şi sociale. Cu toate acestea,
amândoi erau de acord că „occidentalizarea" era o etapă istorică
necesară, prin care era menită să treacă fiecare ţară, şi ei nu se
îndoiau că factorul catalizator principal pentru dezvoltarea
României moderne l-au constituit influenţele exterioare, europene,
şi nu forţele interne.
Eugen Lovinescu (1881-1943), criticul literar cel mai influent
din această perioadă, a datat originile României moderne în prima
jumătate a secolului al XlX-lea, perioadă care a marcat începutul
contactelor intelectuale şi culturale de amploare cu Europa
Occidentală. în lucrarea sa în trei volume Istoria civilizaţiei române
moderne (1924-1926), el tratează această întâlnire drept o luptă
între sistemele de gândire occidental şi autohton. Primul dintre
ele a triumfat, susţine el, pentru că elitele din Principatele Ţara
Românească şi Moldova considerau Europa ca fiind superioară
Orientului. Astfel, aceste elite şi-au propus să umple golul enorm pe
care îl percepeau ca separându-i de Occident prin preluarea
instituţiilor, eticii şi metodelor occidentale, în concordanţă cu ceea
ce Lovinescu numea „sincronism", în concepţia sa, această „lege"
era cheia pentru a înţelege relaţia între România agricolă,
patriarhală, pe de o parte, şi Occidentul industrializat, urbanizat,
pe de alta. în consecinţă, cel inferior imita pe cel superior —
popoarele subdezvoltate pe cele avansate, iar satul imita oraşul. La
început imitarea era completă, superficială şi lipsită de selectivitate,
dar apoi, pe măsura maturizării, ea se transforma în adaptarea a tot
ceea ce se considera în mod conştient ca fiind necesar şi superior,
o etapă, în concepţia lui Lovinescu, pe care România o atinsese în
anii 1920. Dar, insista el, sincronismul nu însemna doar imitare; el
era, de asemenea, integrare. Era convins că întreaga Europă
devenea tot mai unită ca urmare a dezvoltării mijloacelor moderne
de comunicaţie, subliniind că societăţile cele mai diverse
deveneau omogene mai repede ca oricând.
Ştefan Zeletin (1882-1934), sociolog materialist, considera că
destinul României era legat în mod indisolubil de capitalismul
occidental. Lucrarea sa care s-a bucurat de cea mai mare influenţă,
Burghezia română: originea şi rolul ei istoric (1925), oferă o
interpretare economică a „occidentalizării" României, care este
complementară şi echilibrează analiza făcută de Lovinescu fazelor
intelectuale şi culturale ale procesului. El a încercat să arate că
România modernă era produsul unor schimbări economice
fundamen-
 România modernă la zenit
tale, determinate de introducerea capitalului occidental după tratatul
de la Adrianopol (1829) care eliberase Principatele Române de efectul
stran-gulant al îndelungatei dominaţii otomane asupra comerţului
acestora. A arătat apoi modul în care din procesele de schimbare
economică a apărut burghezia autohtonă, clasa care avea să ghideze
ţara prin toate etapele succesive ale modernizării.
Majoritatea scriitorilor grupaţi în jurul revistei „Viaţa românească"
pot fi, de asemenea, consideraţi europenişti, cu menţiunea că ei
acordau o mai mare atenţie realităţilor autohtone decât Lovinescu şi
Zeletin. în primul rând, ei au păstrat ceva din concepţia poporanistă
antebelică, fapt în special evident în opoziţia lor la industrializarea de
amploare, fără discriminare. Dar, figurile proeminente din rândul lor,
criticul literar Garabet Ibrăi-leanu (1871-1936) şi sociologul Mihai
Ralea (1896-1964), s-au delimitat cu grijă de agrarienii radicali. Ei s-
au declarat în favoarea triumfului în România a marilor principii ale
liberalismului european — libertate şi drepturi egale pentru toţi — şi
pentru răspândirea învăţăturii umaniste şi tehnologiei Occidentului
mai avansat.
Europeniştilor li se opuneau grupări şi personalităţi care căutau
modelele de dezvoltare a României în trecutul autohton, real sau
imaginar. Cuvântul „tradiţionalist" îi caracterizează cu precizie, dar ei
nu erau câtuşi de puţin unanimi în a stabili ce constituia tradiţia
românească. în general, ei împărtăşeau credinţa în caracterul
predominant rural al dezvoltării istorice a României şi se opuneau
ferm oricăror importuri instituţionale şi culturale „anorganice" din
Occident. Toţi se inspirau din curente de idei care apăruseră în viaţa
intelectuală a Europei în a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi
începutul secolului al XX-lea. Este poate paradoxal faptul că datorau
atât de mult gândirii occidentale, pentru că erau înclinaţi să respingă
instituţiile economice şi politice occidentale. Influenţa germană era
predominantă. Romanticii germani i-au învăţat pe tradiţionaliştii
români să aprecieze superioritatea „culturii" (definită drept expresie
unică, organică a spiritului unei comunităţi sau unei naţiuni) faţă de
civilizaţie (concepută, în principal, drept progres material sau
tehnologic). Mai târziu, alţi sociologi germani au întărit credinţa
tradiţionaliştilor în sat, ca principal factor formator şi protector al
caracterului naţional.
Dintre toate curentele tradiţionaliste din perioada interbelică nici
unul nu a avut o influenţă mai mare asupra vieţii culturale sau
intelectuale şi nu a contribuit mai mult la dezbaterea dezvoltării
naţionale a României decât cel creat de fondatorii revistei literare
„Gândirea". „Gândiriştii", acesta era numele sub care au ajuns să fie
cunoscuţi, erau atraşi de gândirea speculativă, de experienţele mistice
şi religioase, de spiritualitatea primitivă a folclorului şi erau dornici
să-şi comunice ideile proprii într-o formă com-
425
 Desăvârşirea naţiunii române

426
plet modernă. Aceste preocupări şi nu o ideologie specifică au
conferit coeziunea cercului de la „Gândirea".
Nichifor Crainic (1889-1972) a fost reprezentantul unuia
dintre cele două curente principale din cadrul cercului de la
„Gândirea". Susţinător înfocat al valorilor tradiţionale, el era
alarmat de ceea ce percepea drept decăderea morală şi spirituală
continuă a societăţii româneşti începând din secolul al XlX-lea. A
căutat să modifice această tendinţă în sens contrar, preconizând
întoarcerea la „valorile autentice" ale spiritului românesc, adică
la învăţăturile Ortodoxiei răsăritene. Accentul pe care îl punea pe
spiritualitatea ortodoxă diferenţiază tipul lui de autohtonism de
semănă-torism şi poporanism, care puseseră accentul pe mijloacele
culturale, respectiv economice, de regenerare naţională. Teoriile
lui Crainic au reprezentat sufletul gândirismului.
Poetul şi filozoful Lucian Blaga (1895-1961) a fost
reprezentantul de frunte al celuilalt curent principal din cadrul
cercului de la „Gândirea". El şi colegii săi, poeţii şi romancierii
cărora li se datora în mare măsură preş-tigiul literar imens de care
se bucura revista, priveau dincolo de Ortodoxie căutând surse şi
mai adânci ale tradiţiei autohtone şi ale căii celei mai adecvate de
dezvoltare naţională. Ei recunoşteau contribuţia pe care Ortodoxia
o avusese în trecut la viaţa culturală şi spirituală a României, dar
şi-au extins investigaţiile şi la sufletul popular, aşa cum era el
revelat în folclor şi mitologie, la religiile orientale şi la curentele
sociale şi filozofice contemporane din Europa Occidentală. Blaga a
avut o modalitate de abordare mai europeană a caracterului
naţional şi a căilor de dezvoltare decât Crainic.
Cheia care ne permite să descifrăm modul în care el înţelegea
aceste idei se află în teoria stilului, pe care a expus-o în Orizont
şi stil (1935). Blaga a aplicat această teorie generală la poporul
român în Spaţiul mioritic (1936), în care arată că spiritualitatea
românească, care determină în primul rând caracterul naţional,
fusese păstrată intactă în lumea rurală. în analiza finală, căutările
sale au mers mai în profunzime, dincolo de descoperirea
caracterului naţional. El a căutat în lumea ancestrală a satului
secretele uitate ale epocii inocenţei de dinainte ca păcatul
cunoaşterii să-1 alieneze pe om de natură şi de adevărata sa
esenţă.
Ideile tradiţionaliste au apărut sub o varietate de forme.
Filozoful Nae Ionescu (1888-1940), teoreticianul trăirismului, era
convins că Europa se afla în pragul unei noi epoci de spiritualitate,
care va înlocui pustiul moral şi etic al unei lumi dominate de
ştiinţa şi tehnologia moderne. El a găsit sursele spiritualităţii
româneşti în Ortodoxie care, insista el, îi diferenţiase întotdeauna
pe români de Europa catolică şi protestantă şi astfel le stabilise un
curs de dezvoltare diferit.
 România moderna la zenit
Ionescu s-a bucurat de o susţinere extraordinară în rândul tinerei
generaţii de intelectuali care s-a maturizat în anii 1920. în rândul
acestora, remarcabil era cercul Criterion, printre membrii căruia se
număra Mircea Eliade (1907-1986), care avea să devină un renumit
istoric al religiilor, şi Emil Cioran (1911-1995), viitorul filozof al
destinului tragic al omului. Şi ei au vorbit pozitiv despre rolul pe care
1-a jucat Ortodoxia în modelarea destinului naţiunii române şi au fost
atraşi de sat ca loc al spiritualităţii româneşti, dar erau dornici să
exploreze sensul vieţii ca indivizi.
Alături de europenism şi tradiţionalism, au existat şi alte curente
de idei încercând să găsească o a treia cale de dezvoltare, care să
îmbine moştenirea agrară a României cu nevoia de a asimila de la
Europa ceea ce era mai util ţăranului şi în consonanţă cu cultura
satului. Dintre toate aceste curente, ţărăniştii au fost susţinătorii cei
mai consecvenţi şi eficienţi ai unei Românii în concordanţă cu
„caracterul său eminamente agrar". Ei se asemănau cu poporaniştii şi
erau, într-un sens, succesorii acestora. Atât ei, cât şi poporaniştii
pledau pentru un sistem economic şi social pe care urmăreau să-1
bazeze pe tradiţiile şi instituţiile autohtone, privind cu suspiciune
burghezia, societatea industrială şi oraşul. Dar ţărănismul nu era doar
o extensie a poporanismului. Deşi susţinătorii lui împrumutaseră
masiv de la înaintaşii lor intelectuali, ei au fost totodată puternic
influenţaţi de progresele din gândirea sociologică şi economică din
perioada interbelică. Contribuţia cea mai originală adusă de ei la
gândirea socială românească a fost probabil elaborarea sistematică a
doctrinei României agrare ca o lume a treia, situată între
individualismul capitalist la Vest şi colectivismul socialist la Est.
Această doctrină, la rândul ei, se baza pe două presupuneri
fundamentale: prima, că gospodăria familială era un mod distinct de
producţie şi forma însăşi temelia economiei naţionale, şi a doua, că
sistemul existent trebuie înlocuit cu „statul ţărănesc", o entitate
politică administrată de majoritatea populaţiei şi răspunzătoare în faţa
ei.
Elaborarea principiilor economice ale ţărănismului se datorează în
principal lui Virgil Madgearu (1887-1940) care în anii 1920 şi 1930 a
publicat o serie de lucrări şi articole referitoare la agricultură şi la
probleme economice în general. El făcuse o analiză de ansamblu a
situaţiei agriculturii româneşti după reformele agrare postbelice şi
ajunsese la certitudinea că ţărănimea se afla în pragul unei noi ere.
Considera că sosise în sfârşit momentul pentru a crea o a treia cale
între capitalism şi socialism. Pentru el, agricultura românească fusese
„ţărănizată", şi prin aceasta înţelegea că pământul arabil era în cea mai
mare parte compus din gospodării mici. Statisticile susţineau această
opinie. Ca urmare a reformelor, aproximativ şase milioane de hectare
fuseseră expropriate din cuprinsul marilor moşii şi, până în 1934, trei
milioane de hectare şi jumătate intraseră în posesia unui număr de
aproximativ un milion şi jumătate de ţărani. Astfel încât, cu
 427

Desăvârşirea naţiunii române

începere din acel an, micile proprietăţi reprezentau aproximativ 90% din
întreaga suprafaţă de teren arabil, în comparaţie cu circa 52% înainte de
reformă.
Madgearu căuta să creeze un nou tip de stat ca bază politică care să
satisfacă, o dată pentru totdeauna, nevoile şi aspiraţiile marii mase a
populaţiei şi să recunoască în acelaşi timp faptul că dezvoltarea socială şi
economică a României era destinată să rămână diferită de cea a Occidentului
capitalist. Implicită era presupunerea sa că ţărănimea reprezenta o clasă
distinctă, diferită atât economic, cât şi psihologic de burghezie şi de
proletariatul urban şi că, în consecinţă, statul care reprezenta ţărănimea
trebuia, de asemenea, să se deosebească de structurile politice burgheze şi
socialiste. El a numit noua entitate statul ţărănesc.
La baza doctrinei sale cu privire la statul ţărănesc se afla convingerea că în
urma reformelor puse în practică după primul război mondial, ţărănimea
devenise forţa decisivă în viaţa politică românească. După părerea sa, venise
timpul să se creeze o organizaţie politică puternică a ţăranilor pentru a face să
se maturizeze scopurile economice şi sociale ţărăniste. El considera ţărănismul
ca fiind începutul unei „renaşteri politice", care Va transforma complet
structura socială şi politică a ţării. In ceea ce priveşte formele politice care ar
fi fost cele mai avantajoase pentru electoratul său, Madgearu opta fără ezitare
pentru democraţia parlamentară.
Toţi participanţii la dezbaterea privind căile de dezvoltare şi caracterul
naţional erau de acord cel puţin asupra unui fapt şi anume că în secolul
anterior România trecuse prin schimbări de amploare care se derulaseră
rapid. Dincolo de formulările retorice, ei recunoşteau că ţara lor începea să
semene cu Europa Occidentală. Dacă acest proces de europenizare fusese un
lucru bun sau mai puţin bun, cât de profund afectase structura societăţii
româneşti şi dacă va continua sau nu erau chestiuni asupra cărora nu puteau
însă să cadă de acord. Dar cauzele economice şi politice interne şi situaţia
nesigură pe plan internaţional în perioada interbelică au constituit un test
dificil pentru concepţiile lor cu privire la viitorul României.

Viaţa politică. Principala problemă din viaţa politică românească în

perioada interbelică a fost lupta între democraţie şi autoritarism. La începutul
anilor '20, perspectivele pentru consolidarea sistemului parlamentar bazat pe
practicile din Europa Occidentală păreau luminoase. Adoptarea votului
universal pentru bărbaţi îndreptăţea speranţa că guvernarea realizată de o
oligarhie va fi în curând o relicvă a trecutului. Conducătorii Partidului
Naţional Român din Transilvania şi ai Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat,
partide care se bucurau de un sprijin larg, erau angajaţi să susţină ideea
participării depline a tuturor cetăţenilor la viaţa politică şi a
 România modernă la zenit
consultării alegătorilor prin alegeri corecte. Atât ţărăniştii, care erau
altminteri sătui să urmeze modelele occidentale, cât şi europeniştii,
care erau convinşi că România era menită să urmeze calea occidentală
de dezvoltare, erau susţinători fervenţi ai guvernării parlamentare. în
rândul publicului larg, de asemenea, exista cel puţin sprijin latent
pentru experimentul politic democratic. Când acesta a avut ocazia de a-
şi exprima liber preferinţele, cum s-a petrecut în alegerile din 1928,
alegătorii au votat în proporţie copleşitoare în favoarea partidelor care
s-au declarat pentru democraţie.
Dar în calea schimbărilor politice stăteau obstacole formidabile. în
primul rând obiceiuri încetăţenite de o jumătate de veac. Apatia şi
lipsa de experienţă a masei de ţărani, cauzată în special de aproape
totala lor excludere de la procesul politic, nu au fost niciodată
surmontate în totalitate şi, ca urmare, impactul votului universal a
fost limitat. Erau necesare schimbări şi în spiritul care domina viaţa
politică. Politica de dragul politicii, în vederea obţinerii unor
avantaje tactice pe termen scurt, în locul susţinerii principiilor înalte,
nu numai că nu a fost eradicată, dar s-a şi intensificat. Partidul
Liberal, organizaţia politică cea mai puternică în anii 20, a modificat
doar foarte puţin obiceiurile. Deşi teoretic angajat în susţinerea
sistemului parlamentar, în practică a preferat să desfăşoare alegerile n
maniera care se afla la loc de cinste în această perioadă şi să
guverneze ntr-un mod autoritar, printr-o oligarhie financiară şi
industrială de propor-:ii reduse. în afara vieţii politice existau multe
grupări sau personalităţi :are se opuneau la tot ceea ce reprezenta
Europa modernă — urbanism, ndustrie, naţionalism şi instituţiile
politice democratice. Astfel, partizanii ui Nichifor Crainic şi Nae
Ionescu, printre alţii, au creat un climat de tpinie favorabil
mişcărilor politice naţionaliste extremiste şi autoritare.
Deceniul al patrulea a fost deceniul crizei democraţiei româneşti. Re-
esiunea mondială a exacerbat problemele economice şi tensiunile
sociale
xistente şi a dat un impuls tuturor acelor forţe care au urmărit să
submi-
ieze democraţia parlamentară. Amplificarea crizei a sporit apelul la
anti-
smitism printre anumite elemente ale societăţii, care l-au folosit
pentru a
obândi sprijin pentru tipurile lor specifice de naţionalism. Printre
organi-
iţiile care au făcut din antisemitism nucleul ideologic al noii
Românii, la
3C de frunte se afla Garda de Fier, care a atins apogeul popularităţii
la
tijlocul anilor '30. Venirea la tron al lui Carol al II-lea în 1930 a fost
de
iu augur pentru democraţie: el nu făcea nici un secret din dispreţul
pe
ire-1 nutrea pentru instituţiile parlamentare, şi din intenţia sa de a se
erija
:ept sursa incontestabilă a puterii în stat; în plus nu se pot ignora
nici
himbările în echilibrul de forţe la nivel european. Ascensiunea
Germa-
iei naziste şi comportamentul agresiv al Italiei fasciste, combinate cu
po-
 :ica de conciliere adoptată de democraţiile occidentale i-au încurajat
atât
: cei care se opuneau pe faţă democraţiei, cât şi pe cei care ezitau
să
429

Desăvârşirea naţiunii române

430
ajungă la concluzia că viitorul aparţineau autoritarismului.
Principalele partide democratice păreau să-şi fi pierdut o bună
parte din elanul care le caracterizase în deceniul anterior. Ele s-au
dovedit incapabile să reziste asaltului atât din exterior, cât din
interiorul ţării şi au consimţit la instituirea dictaturii lui Carol în
1938, eveniment care a marcat sfârşitul experimentului democratic
în România.
în perioada interbelică, viaţa politică a fost dominată de două
partide — liberalii şi naţional ţărăniştii. Partidului Liberal nu i-a
mers niciodată mai bine — el a deţinut puterea pe perioade
lungi, în special între 1922-1926. Forţa motrice a partidului a
provenit din aşa-numita oligarhie financiară, grupată în jurul
marilor familii de bancheri şi industriaşi în frunte cu familia
Brătianu. împletirea afacerilor bancare, a industriei şi puterii
politice la o scară atât de mare era pur şi simplu consecinţa
faptului că statul îşi asumase rolul principal în promovarea
dezvoltării economice, în felul acesta interesele economice şi
financiare se împleteau cu conducerea politică iar aparatul
birocratic al statului şi controlul industriei, băncilor şi guvernării
au trecut inevitabil în mâinile aceloraşi oameni.
în anii '20, anumiţi gânditori liberali, de remarcat Ştefan
Zeletin şi Dimitrie Drăghicescu, au încercat să facă opinia
publică să accepte ideea că Partidul Liberal, datorită locului său
dominant în viaţa politică şi economică, reprezenta întreaga
naţiune. Conducătorii liberali înşişi îşi prezentau partidul ca
aflându-se deasupra claselor, un promotor al unor măsuri în urma
cărora beneficiau toate elementele societăţii. Ei au justificat aceste
pretenţii evidenţiind faptul că partidul lor iniţiase reformele agrară
şi electorală şi transpusese în realitate ideea de unitate naţională
prin crearea României Mari. în 1923, Ion G. Duca (1879-1933), la
vremea aceea ministru al afacerilor externe în guvernul Brătianu
şi, ulterior, prim-ministru, a subliniat că partidul era ghidat de
ideea de progres, pe care îl crea nu prin violenţă şi salturi bruşte,
ci printr-o activitate treptată, organizată, bazându-se pe
proprietatea privată, armonia socială, democraţie şi conştiinţă
naţională. Ionel Brătianu era de aceeaşi părere. El susţinea că
liberalii luau în consideraţie nevoile şi interesele tuturor grupărilor
sociale şi se străduiau să le armonizeze. Deoarece partidul lor era
„partidul naţiunii", Brătianu şi colegii săi au denunţat partidele
care susţineau interesele unei clase ca fiind străine de spiritul
românesc. în concepţia lor, atât Partidul Ţărănesc, cât şi Partidul
Socialist reprezentau un pericol pentru România Mare deoarece,
promovând interese de clasă înguste, ele ameninţau să dis trugă
înseşi temeliile statului naţional.
Liberalismul practicat de Partidul Liberal se deosebea
considerabil de varianta sa din Europa Occidentală. în politică,
liberalii foloseau toate mijloacele pe care le aveau la dispoziţie
pentru a-şi asigura victoria la urne: mobilizau poliţia, funcţionarii
civili şi pe prefecţii autotputernici pentru
 România modernă la zenit
.-şi promova propriile scopuri şi a descuraja opoziţia. Ei conduceau
eco-lomia într-o manieră autoritară similară. Fără nici o ezitare
organizau car-eluri, stabileau tarife, distribuiau subsidii şi alte favoruri
financiare pentru i-şi realiza obiectivele principale — industrializarea
şi crearea unei infra-tructuri moderne, bazate pe modelele
occidentale. Astfel de politici erau n beneficiul oligarhiei financiare
şi industriale, dar lăsau nemulţumite :elelalte clase şi grupuri sociale.
Partidul Naţional Ţărănesc, celălalt partid principal din perioada
nterbelică, s-a format în 1926, când Partidul Ţărănesc din Vechiul
Regat -a unit cu Partidul Naţional din Transilvania. Deşi ambele
partide împăr-ăşeau anumite idealuri fundamentale — fiecare se
declara în favoarea :xtinderii instituţiilor politice democratice şi a
libertăţilor civile la toate livelurile populaţiei —, conducătorii lor au
considerat iniţial că progra-nele lor sunt incompatibile şi, prin
urmare, un obstacol insurmontabil în :alea fuziunii. în primii ani după
război, Partidul Ţărănesc avea ca scop o eformă agrară radicală, în
timp ce Partidul Naţional, deşi se bucura de un prijin substanţial în
rândul ţăranilor români din Transilvania, era în esen-:ă burghez în
concepţiile sale şi mai degrabă naţionalist decât ţărănesc în :eea ce
priveşte ideologia. Prin urinare, fuziunea dintre cele două partide -a
surprins pe contemporani.
Partidul Ţărănesc, înfiinţat la Bucureşti la 18 decembrie 1918
având :a preşedinte pe Ion Mihalache, a urmărit ca principal obiectiv
problema igrară. Soluţiile pe care le-a propus au reflectat ideile lui
Constantin Stere ii principiile ţărănismului elaborate de Virgil
Madgearu în anii 1920: ţăra-lul care lucrează pământul ar trebui să
exercite controlul asupra mijloa-:elor de producţie, organizarea
agriculturii ar trebui să se bazeze pe gospodăriile mici, independente,
iar producţia ar trebui să se realizeze în cadrul nişcării cooperatiste.
Partidul Naţional din Transilvania, condus de Iuliu Maniu, era
repre-lentantul tuturor elementelor populaţiei româneşti din
Transilvania, aşa :um fusese şi în perioada de dinaintea primului
război mondial. Deşi con-Jucerea sa rămăsese burgheză, el continua
să se bucure de aceeaşi bază socială largă ca şi partidul care apărase
drepturile naţionale ale românilor în Ungaria antebelică. Masele de
ţărani îl susţineau evident. La fel şi intelectualii şi mica clasă a celor ce
practicau profesiunile libere din oraşe. El reprezenta, de asemenea,
burghezia bancară şi industrială care, după 1918, se simţea ameninţată
de oligarhia financiară liberală din Vechiul Regat, într-adevăr, partidul
a devenit duşmanul declarat al liberalilor.
Conducătorii Partidului Ţărănesc şi ai Partidului Naţional au
surmon-tat în final diferenţele ideologice şi politice în 1926 şi au
format un singur partid. Ceea ce i-a îndemnat să treacă la acţiune a
fost conştientizarea Faptului că, separat, nu vor fi niciodată suficient
de puternici pentru a-i
431
 Desăvârşirea naţiunii române

432
înlocui pe liberali la putere. Ei au promis să adauge în Constituţie
garanţii explicite pentru libertăţile civile şi drepturile politice, să
descentralizeze administraţia de stat şi să lărgească atribuţiile
guvernării locale. Ei au recunoscut primatul agriculturii şi şi-au
făcut cunoscută intenţia de a întări pe micul gospodar independent
şi de a promova mişcarea cooperatistă. Au fost, de asemenea, de
acord să încurajeze industria, acordând tratament egal capitalului
străin şi celui intern şi înlăturând tarifele protecţioniste
împovărătoare. Maniu a devenit preşedintele noului Partid
Naţional Ţărănesc, Mihalache vicepreşedinte, iar Virgil Madgearu
secretar general.
Ameninţările la adresa celor două partide majore veneau şi
dinspre dreapta şi dinspre stânga. In anii '20, se părea că
ameninţarea cea mai serioasă, în special pentru liberali, o
reprezenta Partidul Poporului, iar în anii care au urmat imediat
înfiinţării acestuia în 1918, el s-a bucurat de o popularitate
considerabilă, în special pentru că la conducerea lui se afla
Alexandru Averescu, eroul din marele război. Dar acest partid era
mai de grabă o uniune de grupuri şi indivizi cu concepţii comune
decât un partid unit, şi, în locul unui program coerent, susţinătorii
lui au trebuit să se mulţumească cu nişte principii generale largi,
cum ar fi guvernarea eficientă şi respectarea strictă a Constituţiei.
Averescu şi asociaţii săi credeau că, pentru a ajunge la putere,
trebuiau să realizeze o înţelegere cu liberalii, şi, într-adevăr,
scurtele lor guvernări din 1920-1921 şi 1926-1927 îi datorau mult
lui Ionel Brătianu. Dar, după ce a părăsit puterea în 1927, din
cauza slăbiciunii sale interne, partidul nu a mai jucat un rol
politic semnificativ în viaţa politică.
Partidele de stânga, care erau susţinute de clasa muncitoare
urbană şi urmăreau să reprezinte interesele acesteia, au avut o
influenţă directă redusă asupra vieţii politice în perioada
interbelică. Lipsa lor de eficienţă s-a datorat proporţiilor modeste
ale electoratului lor — proletariatul a rămas un procentaj scăzut al
populaţiei active —, faptului că au neglijat tradiţiile naţionale şi
religioase şi, cel puţin în cazul comuniştilor, persecuţilor puternice
din partea guvernului. Nici socialiştii şi nici comuniştii nu au reuşit
să atragă un sprijin de masă sau să realizeze mai mult decât o
reprezentare simbolică în Parlament.
Partidul Social Democrat a ieşit din război puternic divizat
între moderaţi, care urmau tradiţia socialistă occidentală, şi
radicali, care-i aveau drept model pe bolşevicii din Rusia. Aceste
disensiuni s-au manifestat făţiş la Congresul general al Partidului
Socialist, care a avut loc la Bucureşti, între 8-12 mai 1921, şi au
dobândit un caracter permanent în octombrie 1922, când la
Ploieşti, comuniştii au pus bazele instituţionale ale Partidului
Comunist Român. Ei şi-au confirmat afilierea la Internaţionala
Comunistă, au ales un comitet central şi au aprobat statutul care
mandata o organizaţie secretă.
 România modernă la zenit
Din motive diverse, partidul nu a prosperat. Guvernul 1-a declarat
ilegal la 11 aprilie 192-4 şi, începând de la acea dată până la al doilea
război mondial, el a fost obligat să-şi desfăşoare activitatea în ilegalitate
sau prin organizaţii paravan. Nici una dintre aceste modalităţi nu era
de natură să ducă la recrutarea unui număr mare de susţinători sau la
desfăşurarea activităţilor partidului într-un mod democratic.
Persecuţiile din partea guvernului au întărit tendinţele autoritare
prezente în cadrul partidului încă de la începuturile sale. Caracterul
clandestin al partidului a accentuat dependenţa acestuia de Partidul
Comunist Sovietic, care, prin intermediul Cominternului, şi-a arogat
dreptul de a-i alege pe conducătorii de partid şi de a hotărî asupra
liniilor politice. Congresele partidului au instalat neromâni ca
secretari-generali ai partidului, întărind opinia larg răspândită în
România că partidul era o organizaţie străină, care punea interesele
Uniunii Sovietice mai presus de cele ale României. Dominaţia sovietică
asupra partidului a fost amplificată prin prezenţa la Moscova, în anii
'30, a unui număr mare de comunişti români, care au format „biroul"
comunist român, de fapt, o ramură a Partidului Comunist Sovietic.
O mare parte dintre socialiştii care au respins afilierea la
Internaţionala Comunistă au înfiinţat o nouă organizaţie, Federaţia
Partidelor Socialiste din România, o asociaţie destul de largă între
Partidul Social-Democrat din Vechiul Regat (după 1922 Partidul
Socialist din România) şi partidele socialiste din Transilvania, Banat
şi Bucovina. în 1927, Constantin Titel Petrescu, figură dominantă a
social-democraţiei româneşti în perioada interbelică, împreună cu alţi
social-democraţi, au înfiinţat un nou Partid Social-Democrat. Acesta
unea într-o singură organizaţie politică toate partidele regionale şi
urma să înlocuiască Federaţia care se dovedise prea greoaie pentru a
servi drept nucleu al unei mişcări socialiste şi muncitoreşti puternice.
Totodată, se angaja să înlocuiască oligarhia politică şi financiară a
vremii cu o societate democratică, bazată pe principiul egalităţii civile
a tuturor cetăţenilor şi socializării mijloacelor de producţie. Noul partid
făcea eforturi pentru a se diferenţia de comunişti, insistând asupra
faptului că reformele pe care le solicita trebuiau realizate prin procesul
democraţiei parlamentare şi nu prin preluarea puterii prin revoluţie.
Acest program a rămas documentul de bază al democraţiei sociale din
România până după cel de-al doilea război mondial.
Social-democraţii s-au bucurat de mult mai puţin succes în viaţa
politică dură din perioada interbelică decât speraseră. Punctul maxim
al campaniilor lor electorale pentru alegeri în Parlament a fost anul
1928, când au câştigat nouă locuri în Camera Deputaţilor, dar, după
această dată, numărul voturilor primite a scăzut constant şi, după
1932 şi până în 1946 ei nu au fost reprezentaţi în Parlament.
433
IlUi
434
Desăvârşirea naţiunii române
Formaţiunile politice de dreapta erau relativ nesemnificative în anii '20.
Diferitele încercări în primii ani ai acestui deceniu, de a înfiinţa în România o
mişcare fascistă după modelul celei conduse de Mussolini în Italia, nu au reuşit să
atragă mai mult de o mână de oameni şi nici experimentele cu naţional socialismul
nu au dat rezultate mai bune. Până la sfârşitul deceniului lozincile lor de schimbări
economice şi sociale radicale au stârnit un interes redus, în special deoarece
economia era relativ stabilă şi majoritatea populaţiei era încă încrezătoare că
democraţia politică va reuşi să rezolve problemele economice şi politice presante.
Mişcările de dreapta erau însă alimentate în continuare de antisemitism. Acesta
nu era câtuşi de puţin un fenomen postbelic ci începuturile sale, în forma sa
modernă, puteau fi datate în primele decenii ale secolului al XlX-lea, când
imigraţia evreiască în Principate a dobândit proporţii de masă. în perioada
interbelică, un susţinător de frunte al acţiunii contra evreilor a fost Alexandru C.
Cuza (1857—1947), profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi. în
1923 Cuza a înfiinţat Liga Apărării Naţional-Creştine, care avea ca scopuri
primordiale expulzarea evreilor din toate domeniile vieţii economice şi culturale şi
educarea tinerilor în spirit creştin şi naţionalist.
Unul dintre aderenţii cei mai fervenţi ai lui Cuza, cel puţin la început, a fost
Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), care a creat propria sa organizaţie
naţionalistă mai extremistă, Legiunea Arhanghelului Mihai, în 1927. Trei ani mai
târziu el a înfiinţat o aripă militară a Legiunii, pe care a numit-o Garda de Fier,
nume ce a ajuns curând să se aplice la întreaga organizaţie. Pe măsură ce şi-a
definit forma de manifestare caracteristică, Garda a început să semene cu fascismul
german sau italian, cu uniformele şi saluturile specifice şi glorificarea
conducătorului mişcării — căpitanul —, dar toate acestea erau doar formă.
Substanţa fascismului românesc — antisemitismul, creştinismul ortodox (într-o
formă distorsionată) şi cultul ţăranului ca întruchipare a omului natural nepervertit
— avea rădăcini autohtone. Aici şi-au aflat o expresie ostilitatea tradiţională
primitivă faţă de cosmopolitism, raţionalism şi industrializare. Dar lipsea o
ideologie. Conducătorii Gărzii au ignorat propunerile lui Mihai Manoilescu de a
face din România un stat corporatist, din motiv că apariţia omului nou trebuie să
preceadă adoptarea programelor, pentru că altminteri, instituţiile nu vor face altceva
decât să întărească societatea „coruptă" existentă.
între alegerile din 1931 şi 1937 Garda de Fier a devenit o mişcare de masă,
voturile câştigate de aceasta ridicându-se de la 1% la 15,58%. Electoratul său era
format cu precădere din tineri locuitori ai oraşelor, dar cuprindea membri ai tuturor
claselor sociale, atrăgându-i în acelaşi timp pe ţărani şi clerul rural, elemente ale
muncitorimii şi burgheziei de la oraşe şi periferia societăţii. Conducerea Gărzii din
acel timp, perioada sa de glorie,
 România modernă la zenit
era formată din elemente din clasa de mijloc care aveau educaţie
univer-sitară, dar naţionalismul mişcării îi atrăgea pe toţi acei care se
simţeau alienaţi de un sistem politic şi social, care li se părea a fi fost
creat în afara graniţelor şi în detrimentul „realităţilor româneşti".
Alegerile din 1937 au reprezentat un test critic pentru a compara
forţa democraţiei şi a autoritarismului. în luna noiembrie, când şi-a
încheiat mandatul, guvernul liberal şi-a prezentat demisia, iar Carol 1-
a invitat pe Ion Mihalache să formeze un guvern naţional-ţărănesc.
Dar Mihalache a refuzat. în consecinţă, Carol a apelat din nou la
fostul prim-ministru liberal, Gheorghe Tătărescu. în timpul
desfăşurării campaniei electorale, Iuliu Maniu şi-a asumat conducerea
opoziţiei. Obiectivul său principal era de a răsturna guvernul
Tătărescu şi, în acest scop, a semnat un pact electoral cu Corneliu
Codreanu şi Gheorghe Brătianu, şeful unei facţiuni liberale disidente.
Desigur că Maniu nu avea nici o simpatie faţă de Garda de Fier sau
faţă de dictatură, dar credea că Garda ar fi putut descuraja guvernul
să folosească tradiţionala tactică de mână de fier în timpul alegerilor.
Rezultatele votării au fost şocante. Partidul Liberal a obţinut într-ade-
văr majoritatea voturilor (35,9%) şi cele mai multe locuri în
Parlament (152) dar nu şi procentajul necesar — 40% pentru a
primi prima şi a câştiga odată cu acesta majoritatea în Cameră.
Extrema dreaptă a câştigat teren considerabil. Garda de Fier prin
partidul său Totul pentru Ţară a dobândit 66 de locuri, devenind astfel
al treilea partid ca mărime din Parlament, după Partidul Naţional
Ţărănesc, care a obţinut 86 de locuri.
Tătărescu şi-a prezentat demisia la 28 decembrie 1937, şi în aceeaşi zi
Carol 1-a invitat pe Octavian Goga, şeful Partidului Naţional
Creştin, să formeze guvernul. Carol era încântat de posibilitatea de a-şi
realiza propriile ambiţii. Aducând la putere un partid care obţinuse
mai puţin de 10% din numărul de voturi şi un guvern slab, divizat, el
intenţiona să arate că alegerile, care fuseseră în egală măsură şi pentru
el, ca şi pentru liberali, o "nfrângere, nu au schimbat în realitate
lucrurile şi la urma urmelor voinţa ;a era cea care conta. în orice caz,
regele nu dorea să instaleze un guvern DUternic, deoarece, gândea el,
sosise vremea să instaureze o dictatură re-;ală. El a acţionat repede şi
fără prea multă vâlvă la 10 şi 11 februarie 938, când pur şi simplu a
înlocuit guvernul Goga cu un „guvern consul-ativ" condus de
Patriarhul Bisericii Ortodoxe, Miron Cristea, având în omponenţa
sa câţiva foşti prim-miniştri şi pe Ion Antonescu ca ministru I
apărării.
Carol a manevrat repede pentru a-şi consolida puterea, dizolvând
in-ituţiile sistemului parlamentar. La 20 februarie, el a abolit
Constituţia din 323, înlocuind-o cu una nouă care se baza pe
principii corporatiste şi mcentra puterea în mâinile regelui.
Constituţia stipula clar că funcţiile ; care le îndepliniseră partidele
politice în cadrul fostului regim parla-
435
436
Desăvârşirea naţiunii romane
mentar erau incompatibile cu noua ordine. în consecinţă, la 30
martie, Carol a decretat dizolvarea tuturor partidelor şi grupărilor
politice, dar a promis că după o perioadă de „calm" şi „adaptare la
noile împrejurări", se va elabora o lege care va statua condiţiile în
care se pot forma şi funcţiona „asociaţiile" politice. Dar o serie de
decrete-legi emise între aprilie şi septembrie, care impuneau
pedepse severe în cazul oricărei opoziţii la noua ordine, arătau clar
că regele nu avea intenţia să restaureze vechiul sistem al partidelor
politice.
Carol a luat măsuri drastice împotriva Gărzii de Fier pe care o
considera drept principalul său inamic. El i-a dat instrucţiuni lui
Armând Căli-nescu, ministrul de interne şi omul forte al noului
cabinet, s-o distrugă prin orice mijloace, legale sau ile"gale, pe care
le considera necesare. Membrii Gărzii sau simpatizanţii acesteia au
fost arestaţi în număr mare şi internaţi în lagăre de concentrare
înfiinţate în acest scop. Forţa şi brutalitatea măsurilor pe care
Carol le-a luat împotriva Gărzii de Fier în 1938 şi după aceea par
a fi fost motivate iniţial nu de opoziţia făţişă a acestei organizaţii, ci
de faptul că o percepea drept o agentură a Germaniei. Dovezile
care susţin o astfel de opinie sunt convingătoare. Guvernul a
început arestarea masivă a membrilor gărzii la scurt timp după
Anschluss-ul dintre Germania şi Austria în martie 1938, iar
uciderea lui Codreanu şi a alţi treisprezece membri ai Gărzii „în
timp ce încercau să scape" în luna noiembrie a avut loc imediat
după vizita lui Carol în Germania, în timpul căreia Hitler ceruse
cu insistenţă eliberarea membrilor Gărzii şi formarea unui cabinet
condus de Codreanu.
Carol şi sfătuitorii săi au recunoscut necesitatea unei noi
organizaţii politice care să ia locul vechilor partide şi să întărească
dictatura regală. Ei au adoptat un proiect elaborat de Armând
Călinescu pentru crearea unui singur partid, ca instrument pentru a
mobiliza şi canaliza sprijinuf masefor pentru noul regim. Călinescu
era de părere că dictatura regală nu putea să supravieţuiască, dacă
rămânea doar un cabinet de funcţionari. Ea trebuia să aibă la
dispoziţie un instrument prin care să poată angrena masele de cetă-
ţeni la guvernare. în caz contrar, s-ar fi dizolvat şi ar fi permis altor
forţe politice să canalizeze interesele populaţiei în direcţii favorabile
acelora. Dar Frontul Renaşterii Naţionale, numele sub care a fost
cunoscută noua organizaţie, inaugurat la 6 decembrie 1938, s-a
dovedit incapabil să ralieze sprijinul maselor pentru dictatura
regală. Carol a recunoscut tacit eşecul la sfârşitul anului 1939,
când a invitat vechile partide politice să se unească în jurul regelui
pentru a apăra ţara împotriva pericolelor internaţionale din ce în ce
mai serioase.
în noua atmosferă de criză, Garda de Fier a cunoscut o
perioadă de reînviere. Sub conducerea lui Horia Sima, succesorul
lui Codreanu care s-a refugiat în Germania pentru a scăpa de
persecuţiile lui Carol, ea şi-a reluat
 / România modernă la zenit
activitatea politică cu toate forţele. Dar nu mai era
organizaţia care fusese înainte de 1938. Din cauza
persecuţiilor lui Carol, se transformase dintr-o mişcare de
masă într-un partid compus din conducători şi birocraţi.
Schimbări dramatice în situaţia internaţională au
subminat eforturile lui Carol de a menţine controlul asupra
forţelor politice interne. Căderea Franţei în iunie 1940 i-a
stricat în final toate socotelile. L-a obligat să se deplaseze
şi mai mult spre dreapta. El a decretat înfiinţarea Partidului
Naţiunii, un partid unic, „totalitar", a cărui misiune sub
conducerea supremă a regelui era de a ghida întreaga
viaţă spirituală şi materială a naţiunii. Noul partid era însă
un factor lipsit de importanţă, pentru că evenimentele
internaţionale, şi nu voinţa lui Carol, aveau să determine
evoluţia situaţiei politice a ţării.

Societatea şi Economia. între cele două războaie mondiale, România

prezenta contraste izbitoare între subdezvoltarea înrădăcinată puternic
şi înflorirea, chiar dacă inegală, a industrializării şi urbanizării. Pe de o
parte, structura sa economică şi socială a păstrat în linii generale
configuraţia pe care o avusese înainte de război. Agricultura a rămas
baza economiei ţării, iar organizarea acesteia s-a schimbat foarte
puţin, în ciuda reformei agrare de amploare. Marea majoritate a
populaţiei a continuat să trăiască la ţară şi să-şi obţină veniturile în
principal din agricultură. în relaţiile internaţionale, România a rămas
dependentă de Occident ca piaţă de desfacere pentru produsele sale
agricole şi materii prime, şi ca sursă de diferite produse finite şi capital
pentru investiţii. Dar semnele schimbărilor erau evidente.
Industria s-a dezvoltat şi a devenit din ce în ce mai capabilă să
satisfacă nevoile consumatorilor, iar importurile de materii prime şi
bunuri semiprelucrate au crescut într-un ritm mai rapid decât cele de
articolele finite. Populaţia urbană a sporit pe măsură ce a crescut rolul
oraşelor în organizarea şi conducerea economiei. Chiar şi agricultura a
dat semne de schimbare: în mod tradiţional ea se baza pe producţia de
cereale, iar acum s-a înregistrat o uşoară deplasare spre cultivarea
legumelor şi a plantelor industriale. în toate ramurile economiei, statul
şi-a asumat un rol conducător din ce în ce mai accentuat. Deşi
respecta proprietatea privată asupra pământului şi a mijloacelor de
producţie, şi garanta capitalul privat, fie intern fie extern, şi numeroase
avantaje, îşi arogase responsabilitatea planificării şi controlului asupra
a ceea ce a ajuns să fie numită „economia naţională".
în anii '20, soarta economică a României s-a aflat în mâinile
liberalilor. Ideile oamenilor politici cu privire la unele probleme
fundamentale ale dezvoltării au fost puternic influenţate de marele
teoretician al liberalismului românesc, Ştefan Zeletin. Ca şi el,
liberalii atribuiau burgheziei,
437
 Desăvârşirea naţiunii române

438
adică lor înşişi, rolul conducător în transformarea României într'O
naţiune europeană modernă. Vintilă Brătianu, ministru de finanţe
în guvernele liberale dintre 1922-1928, a fost principalul promotor
al teoriilor lui Ze-letin. El nu a urmărit numai scopuri economice,
ci a fost preocupat şi de consolidarea statului naţional român.
încrezător că sub conducerea burgheziei şi a liberalilor, diferenţele
vor dispărea gradat, pe măsură ce economia se dezvolta şi
moderniza, el prevedea că, în final, se va crea o societate, lipsită de
conflicte sociale, bazată pe o clasă de mijloc cuprinzătoare. El şi
colegii săi se bazau considerabil pe intervenţia statului pentru
realizarea acestor obiective economice şi sociale ambiţioase. Ei au
fost cei care au promovat aşa-numita doctrină a neoliberalismului,
formulată de Zeletin, care susţinea că epoca libertăţii economice,
care fusese utilă în secolul al XlX-lea, îşi trăise zilele de glorie şi
trebuia acum să facă loc organizării şi îndrumării sistematice şi
promovării unor scopuri clar definite.
Liberalii, naţionalişti în domeniul economiei, erau hotărâţi să-
şi împartă cât mai puţin puterea cu străinii. Deşi recunoşteau
necesitatea de a menţine relaţii bune cu statele industrializate din
Europa, pentru simplul fapt că ele dominau comerţul internaţional
şi pieţele financiare, liberalii doreau să evite subordonarea
economică faţă de Occident. Ei insistau ca infrastructura şi
principalele ramuri industriale să fie în mâinile românilor, adică ale
lor. In conformitate cu motto-ul lor „Prin noi înşine", ei chiar
cochetau cu ideea de a finanţa programul lor economic ambiţios
exclusiv cu capital autohton.
Naţional-ţărăniştii, care au venit la putere în 1928, au
urmărit obiective economice în aparenţă foarte diferite de cele ale
liberalilor. Interesul lor major era, desigur, agricultura, dar ei
recunoşteau şi importanţa unei infrastructuri moderne şi a unor
finanţe sănătoase. Pentru a-şi realiza planurile ambiţioase, ei au
încurajat investiţiile străine în conformitate cu o politică care a
ajuns să fie cunoscută sub numele „Porţi deschise capitalului
străin". Motivaţia venea parţial din conştientizarea faptului că sur-
sele autohtone de capital erau insuficiente, dar totodată şi din
dorinţa de a da o lovitură puterii imense pe care o acumulase
oligarhia industrială şi financiară liberală.
Reforma agrară, alături de industrializare, a avut un rol
fundamental în determinarea dezvoltării economice în perioada
interbelică. Reformele agrare promise în 1917 au fost realizate în
1918 şi 1921. Ele au diferit de la o provincie la alta, în ceea ce
priveşte unele detalii, fapt ce reflectă condiţiile economice şi
sociale specifice în care evoluase fiecare dintre ele. De exemplu,
legislaţia din Transilvania şi Basarabia era mai radicală decât cea
din Vechiul Regat şi Bucovina, probabil pentru că în primele două
atmosfera revoluţionară din 1917 şi 1918 fusese intensă, iar
posesia pământului şi diferenţele naţionale nu putuseră fi
separate. Cu toate acestea, aceste
 România modernă la zenit
legi au avut drept scop primordial împărţirea pământului ţăranilor şi
erau determinate într-o mai mare măsură de cauze sociale decât de
cauze strict economice.
In analiză finală, reforma agrară a fost realizată pentru că toate
clasele, chiar şi moşierii, au ajuns în cele din urmă să recunoască
inutilitatea şi chiar pericolul de a încerca să menţină vechiul sistem
agrar. Mulţi conservatori, acceptând inevitabilul, au încercat să
folosească acest prilej pentru a impune o nouă organizare a
agriculturii, care să mărească eficienţa şi productivitatea, în ceea ce-i
priveşte pe liberali, ei erau în principiu în favoarea reformei agrare, dar
mulţi doreau să fie siguri că agricultura va continua să servească
nevoile industriei. Pe de altă parte, agrarienii considerau reforma drept
un pas uriaş spre ţărănizarea agriculturii şi crearea unui stat ţărănesc,
o concepţie care în timp s-a dovedit a fi prea optimistă. Fără îndoială,
în primii ani ai perioadei interbelice toate aceste grupări au fost
îndemnate să acţioneze şi de spectrul tulburărilor sociale violente şi de
nevoia de a menţine solidaritatea naţională, pentru a apăra teritorii
dobândite de curând împotriva vecinilor nemulţumiţi.
Dar indiferent de motivele politicienilor şi sociologilor, reforma
agrară a realizat un transfer masiv al pământului din proprietatea
marilor moşieri în cea a micilor gospodari. Au fost expropriate
aproximativ 6 milioane de hectare de pământ pentru a fi împărţite
ţăranilor şi aproximativ 1 400 000 de ţărani au primit pământ.
Rezultatul cel mai evident şi izbitor a fost scăderea numărului şi
dimensiunilor marilor proprietăţi în favoarea gospodăriilor mici şi
mijlocii. Dar schimbarea nu a adus prosperitate în agricultură pentru
că multe proprietăţi erau prea mici pentru a fi viabile din punct de
vedere economic şi au continuat să fie împărţite prin moştenire.
Efectele legilor de reformă agrară asupra organizării agriculturii
sunt greu de măsurat, dar ele nu par să fi schimbat într-un mod
semnificativ structurile existente. Marii moşieri rămaşi au folosit într-
o mai mare măsură maşinile agricole şi mâna de lucru angajată pentru
a compensa lipsa muncii ţăranilor. Dar în timp, s-a constatat o
întoarcere la situaţia care existase înaintea reformei, deoarece un
număr tot mai mare de ţărani erau siliţi să ia pământ de la moşieri în
arendă pentru a completa ceea ce primiseră din moşiile expropriate şi,
astfel, au revenit la starea de dependenţă economică. Iar permanentele
neajunsuri din agricultură nu se datorau exclusiv reformei agrare.
Existau în acţiune forţe care determinau dezvoltarea economică şi
socială a României Mari care aveau foarte puţină legătură cu legislaţia
din anii 1918-1921, şi printre acestea se remarcau creşterea rapidă a
populaţiei, fragmentarea permanentă a proprietăţilor ţărăneşti prin
moştenire şi vânzări parţiale, fluctuaţiile pieţei internaţionale,
dezvoltarea lentă a industriei şi propriile priorităţi economice ale
guvernului României.
439
i

i
440
Desăvârşirea naţiunii române
Legile reformei agrare nu au afectat în mod hotărâtor nici preponderenţa
producţiei de cereale în agricultura românească, deşi s-a manifestat ten-
dinţa în cadrul a diferite categorii de ţărani de a diversifica culturile. To-
tuşi, în 1939 grânele ocupau 83,5% din pământul arabil, în comparaţie cu
84,7% în 1927.
In anii '20 industria s-a însănătoşit rapid şi substanţial după distru-
gerile imense cauzate de război. Progresul ei în perioada interbelică s-a
datorat mult liberalilor şi noilor provincii, în special Transilvania şi
Banat, care au contribuit semnificativ la creşterea capacităţii productive a
Vechiului Regat. Dinamismul anilor '20 este sugerat de creşterea
producţiei între
1924şi 1928, în minerit de 189% şi în industria prelucrătoare de 188%.
Dezvoltarea industriei petroliere, stimulată de investiţii substanţiale de
ca
pital, în special extern, a fost spectaculoasă. Producţia a crescut de la
968 000 tone în 1918 la 5 800 000 tone în 1930, România ocupând
locul
şase pe plan mondial. Industria metalurgică a cunoscut, de asemenea, o
dezvoltare impresionantă, producţia de oţel crescând de la 38 000 tone
în
1925la 144 000 tone în 1928.
Criza economică de la începutul deceniului al patrulea a oprit tempo-
rar dezvoltarea promiţătoare a industriei, deşi între 1934-1938, după ce
industria a contracarat efectele depresiunii mondiale, ea a atins noi nivele
de productivitate. Până la sfârşitul anilor '30 multe ramuri ale industriei au
progresat suficient pentru a fi capabile să satisfacă aproape toate nevoile
interne de alimente, textile şi produse chimice. Dar ea nu putea încă fur-
n/za in cantităţi suficiente maşini şi alte echipamente necesare pentru
propria ei dezvoltare.
în ciuda creşterii impresionante a multor ramuri ale industriei, structu-
ra economică de bază a ţării nu s-a schimbat în mod semnificativ. în 1939,
78% din populaţia activă continuă să se bazeze pe agricultură drept prin-
cipala sursă de venit, în timp ce doar 10% din aceasta era angajată în
industrie. România depindea încă de importuri în ceea ce priveşte echipa-
mentele industriale şi furnizarea unei game largi de mărfuri.
Societatea românească din deceniul al treilea se deosebea semnificativ
de cea din perioada antebelică. în primul rând, populaţia era mai nume-
roasă şi mai variată din punct de vedere etnic. în 1930, când s-a făcut
singurul recensământ complet din perioada interbelică, populaţia totală
era de 18 052 896, o cifră care prezenta un spor de aproximativ 2,5
milioane faţă de populaţia estimată în 1920. în 1939 populaţia era de 19
933 802 locuitori. Astfel că în perioada interbelică ea a sporit cu aproape
patru milioane. Sporul demografic s-a datorat ratei înalte a natalităţii,
aproape dublă în comparaţie cu Europa Occidentală şi de nord, şi o
scădere uşoară a ratei mortalităţii. Totuşi, în perioada interbelică, rata
natalităţii a fost semnificativ mai mică faţă de cotele ei din anii imediat
anteriori primului
 România modernei la zenit
război mondial şi a continuat să scadă de la 39,4 naşteri la mia de
locuitori în 1921 la 28,3 în 1939.
Din punct de vedere etnic, românii formau vasta majoritate a
populaţiei. în 1930 ei reprezentau 71,9% (12 981 324) din totalul
populaţiei, în timp ce maghiarii, minoritatea cea mai numeroasă,
formau 7,2% (1 415 507), urmaţi de germani 4,1% (745 421), evrei
4% (728 115) şi ucrainieni 3,2% (582 115). Dar aceste proporţii
variau în mod semnificativ de la regiune la regiune. De exemplu,
maghiarii formau 29% din populaţie în Transilvania şi 23% în Crişana
şi Maramureş, în timp ce germanii reprezentau 24% din numărul
locuitorilor din Banat şi 8% din Transilvania. Evreii erau cei mai
numeroşi în Bucovina (10,8% din populaţie) şi Basarabia (7%).
Minorităţile au constituit un segment important al populaţiei urbane.
Evreii reprezentau 30% din populaţia urbană în Bucovina, 27% în
Basarabia şi 23% în Moldova. în Transilvania, între 1910-1930, în
ciuda schimbării graniţelor, proporţia de neromâni care trăiau în oraşe
a crescut, chiar dacă populaţia urbană românească a sporit şi ea de
peste două ori. în 1930, 27% din maghiari, 23% din germani şi
10,1% din români (faţă de 10,6% în 1910) locuiau în oraşe.
Societatea românească se îndrepta treptat tot mai mult spre
oraşe, chiar dacă majoritatea populaţiei continua să trăiască la ţară. în
1930, locuitorii oraşelor reprezentau aproximativ 20% din populaţia
totală. în deceniul care a urmat, ritmul de urbanizare s-a intensificat,
iar populaţia oraşelor a crescut cu peste 14%. Creşterea s-a datorat
aproape exclusiv migraţiei de la sat, care fusese sursa majoră a
populaţiei urbane şi înainte de primul război mondial.
Oraşul Bucureşti ocupa un loc aparte în procesul de urbanizare. S-a
dezvoltat ca centru administrativ, economic şi cultural complex, într-
un ritm mult mai rapid şi a exercitat o influenţă mult mai mare în
afacerile publice decât oricare alt oraş. între 1918-1939, s-a înregistrat
creşterea cea mai susţinută din istoria oraşului, de la 382 000 la 870
000 locuitori. Bucu-reştiul datora această expansiune dramatică rolului
său de capitală a României Mari, fapt ce necesita instituţii
administrative noi şi mai mart şi o birocraţie mai numeroasă. Dar
principalul motiv era de natură economică. Nicăieri în ţară industria
nu s-a extins atât de repede. în 1938 producţia industrială a oraşului
reprezenta 17% din totalul producţiei la nivelul ţării (20% dacă se
consideră şi zona pe o rază de 30 kilometri din jurul oraşului). Viaţa
financiară, economică şi socială a întregii ţări era afectată în mod
decisiv de industria acestui oraş.
La sfârşitul deceniului trei, criza economică mondială a întrerupt
dezvoltarea economică promiţătoare a României şi a făcut loc
incertitudinilor economice şi politice. Criza a lovit România cu
deosebită putere, în special datorită faptului că economia sa se baza
preponderent pe agricultură. Lipsa
441
 Desăvârşirea naţiunii române

442
de diversificare i-a micşorat capacitatea de a reacţiona la criză.
Fiind dependentă de exportul de grâne, ea se afla la discreţia pieţei
internaţionale. Stabilitatea economică şi financiară a României a
fost pusă în pericol nu numai de scăderea preţurilor agricole în
Occident dar şi de noile tarife ridicate impuse de statele
industrializate produselor agricole româneşti, pentru a-şi proteja
proprii agricultori. Guvernul român nu putea face prea mult pentru
a influenţa marile puteri. Nu se punea problema represaliilor
împotriva bunurilor produse de acestea, pentru că ele erau
indispensabile şi, în orice caz, guvernul trebuia să evite să
provoace ostilitatea Occidentului, care era singura sa sursă de
împrumuturi şi alte mijloace financiare, însăşi această dependenţă
de capitalul extern a exacerbat criza. Investitorii străini au retras
mari părţi de capital în căutarea unui venit mai sigur şi mai
ridicat, un exod care nu a făcut decât să sporească numărul de
întreprinderi comerciale şi industriale şi de bănci falimentare.
Depresiunea a avut o influenţă profundă şi de durată asupra
gândirii economice a politicienilor români atât din Partidul
Liberal cât şi din cel Naţional Ţărănesc. Dependenţa ţării lor de
marile puteri industriale, relevată pregnant în timpul crizei prin
restricţiile pe care acestea le-au impus importurilor de produse
agricole româneşti şi refuzul lor de a lua în consideraţie problemele
unice ale statelor agrare, i-a convins pe conducătorii ambelor
partide să sprijine o politică de industrializare accelerată. Reacţia
lui Virgil Madgearu a fost tipică. După ce anterior se opusese
industrializării pe scară largă, acum el cerea insistent dezvoltarea
unei industrii puternice, pentru a asigura independenţa economică
şi politică a ţării.
Liberalii, care s-au aflat la putere între 1934-1937, au făcut din
industrializare o preocupare centrală a programului lor intern. Au
pus accentul pe industria grea, pe care intenţionau s-o transforme
în baza unei economii naţionale moderne. Toate activităţile lor
revelează existenţa unui plan pentru intervenţia tot mai
accentuată şi controlul statului asupra economiei. Ei erau convinşi
că încurajarea şi protecţia de către stat a industriei erau
indispensabile pentru că mijloacele private se dovediseră
neadecvate. Dar nu erau singurii care gândeau astfel. Devenise
evident şi pentru politicienii din alte partide, cu alte convingeri
ideologice, că problemele industriei şi ale economiei puteau fi
rezolvate în general doar prin îndrumare fermă de sus. Dar
liberalii nu aveau o politică coerentă în domeniul agriculturii şi
au realizat industrializarea în detrimentul agriculturii, deturnând
grosul capitalului pentru investiţii spre industriile favorizate. Ca
urmare, ei au lăsat intactă organizarea agriculturii şi au făcut
foarte puţin pentru mărirea productivităţii sau pentru creşterea
nivelului de trai al majorităţii ţăranilor.
Dictatura regală a lui Carol al II-lea dintre 1938-1940 a
urmărit aceleaşi scopuri economice ca şi liberalii. Intervenţia
statului a devenit mai
 România modernă la zenit
pronunţată pe măsură ce proiectele de industrializare au
fost accelerate, cu accent special pe nevoile apărării
naţionale. în agricultură ţăranii mijlocaşi şi înstăriţi au fost
favorizaţi faţă de majoritatea care deţinea posesiuni mai
mici de 5 hectare. Guvernul a pus noi credite la dispoziţia
ţăranilor merituoşi şi şi-a propus să raţionalizeze şi să
intensifice producţia agricolă conform unui plan global pe
cinci ani elaborat în 1940.
Toate aceste iniţiative au devenit tot mai nesigure pe
măsură ce România era atrasă în criza politică generală de
la sfârşitul deceniului al patrulea din Europa. Pierderile de
teritorii şi schimbarea regimului politic în vara şi toamna
anului 1940 precum şi războiul împotriva Uniunii Sovietice
din iunie 1941 au imprimat o nouă direcţie economiei
româneşti.

JXelaţiile internaţionale. Obiectivul principal al politicii externe a

României pe tot parcursul perioadei interbelice a fost menţinerea
frontierelor trasate la sfârşitul primului război mondial. Toate
partidele politice româneşti, cu excepţia Partidului Comunist, erau
susţinătoare consecvente ale sistemului tratatelor de pace de la
Versailles, o poziţie care a dictat alegerea aliaţilor şi a asigurat
continuitatea cu politica externă urmată în anii imediat înainte de
izbucnirea războiului. Politicienii români considerau Franţa, şi într-o
măsură mai mică, Marea Britanie, drept principalii garanţi ai
acordurilor de pace şi se bazau pe ele pentru a contracara ame-
ninţările la adresa status-quo-ului teritorial din Europa de Est
împotriva Uniunii Sovietice, Germaniei şi statelor revizioniste mai
mici, Ungaria şi Bulgaria. Guvernele româneşti au urmărit să păstreze
sistemul de la Versailles şi prin alte mijloace. Ei au susţinut
securitatea colectivă şi pentru acesta au sprijinit eforturile de a
transforma Liga Naţiunilor în apărător de nădejde al păcii şi
stabilităţii în Europa, şi au promovat alianţe regionale cum au fost
Mica înţelegere şi înţelegerea Balcanică, pentru a descuraja
revizionismul din Europa de Est. Asupra acestor probleme
fundamentale liberalii, naţional-ţărăniştii şi chiar Carol al II-lea erau
în general de acord. Recunoşteau cu toţii că frontierele României Mari
vor fi sigure atâta timp cât echilibrul politic stabilit în regiune în
1919 nu va fi deranjat şi prin urmare urmăreau să împiedice atât
Germania cât şi Uniunea Sovietică să domine afacerile din această
regiune.
Deşi conducătorii români au continuat să se bazeze pe Franţa
pentru a contracara orice ameninţare la adresa sistemului versailles,
până în a doua jumătate a deceniului patru, interesul politic al Franţei
faţă de România a rămas destul de moderat, deşi România era o
membră a sistemului de alianţe din Europa de Est sprijinit de Franţa.
Lipsa de interes a Franţei este sugerată de faptul că un tratat oficial de
alianţă între cele două ţări a fost semnat doar la opt ani după
încheierea războiului. Chiar şi atunci, românii
443
I
444
Desăvârşirea naţiunii române
au fost cei care au avut iniţiativa. Ei au propus garantarea status-quo-uli teritorial şi promisiunea
din partea fiecărei părţi de a veni în ajutorul cele lalte în cazul unui atac neprovocat. Dar
guvernul francez nu era interes: de o alianţă militară cu România, deoarece considerau armata
acesteia ii capabilă să întreprindă o campanie militară serioasă. în final, s-a ajuns 1 un
compromis, şi cele două părţi au căzut de acord ca statele lor majoi generale să se consulte în
cazul unei agresiuni. Deşi tratatul semnat 1 10 iunie 1926 nu angaja Franţa să vină în ajutorul
României, conducător României îl considerau ca având o valoare politică deosebită, deoarec»
presupuneau ei, acesta exprima comunitatea puternică de interese într cele două ţări. Guvernul
francez a acordat tratatului o mică importanţă considerându-1 pur şi simplu drept un mijloc,
printre multe altele, de menţine influenţa franceză în Sud-Estul Europei. Reînnoit în 1936, e
oferea puţine modalităţi practice de a pune în practică simboluri şi pre supuneri.
Relaţiile politice între România şi Marea Britanie au avut o intensi tate redusă. Marea
Britanie nu a avut o strategie politică clară în Europa d Sud-Est în cea mai mare parte a perioadei
interbelice şi abia în mai 193i Foreign Office-ul a analizat posibilitatea unor angajamente politice
şi eco nomice faţă de România, ca răspuns la creşterea pericolului german. îi orice caz,
guvernul britanic considera România ca aflându'Se în totalităţi în orbita Franţei, deci nu merita
a fi cultivată. Dar Marea Britanie ave; interese economice puternice în România. Amploarea
investiţiilor face c; rolul jucat în dezvoltarea economiei româneşti să fie depăşit doar de Ger
mania. Punctul de atracţie principal era petrolul. Investiţiile britanice îr industria petrolieră
românească erau cele mai mari în vreo ţară străină, re prezentând peste jumătate din capitalul
total şi un sfert din capitalul străir investit în România. Şi în ceea ce priveşte comerţul, Marea
Britanie se afle pe locul doi (10% din exporturile şi importurile României) după Germania (25%).
Dar, dacă luăm în consideraţie interesele britanice pe plan mondial, aceste activităţi financiare şi
comerciale apar ca fiind de o importanţă modestă.
Guvernele româneşti au promovat consecvent alianţele regionale ca mijloace de a menţine
sistemul acordurilor de pace de la Versailles şi şi-au asumat un rol principal în crearea Micii
înţelegeri. Aceasta s-a format ca reacţie la nevoia resimţită de România, Cehoslovacia şi
Iugoslavia de a-şii asigura propria lor securitate, pe măsură ce au început să se îndoiască de
eficienţa garanţiilor cuprinse în tratatele de la Trianon şi Neuilly. Ele erau puţin interesate de o
federaţie dunăreană. în primul rând pentru că o considerau drept o limitare a independenţei lor,
şi apoi pentru că îşi dădeau seama că pentru a fi eficientă, o federaţie va trebui să includă
Austria şi Ungaria, şi ele se temeau că acordându-le acestora statut egal, vor încuraja
 România moderna la zenit
o revigorare a dominaţiei austro-ungare asupra regiunii. Propria lor
Antantă era formată din trei acorduri bilaterale între Iugoslavia şi
Cehoslovacia (semnat la 14 august 1920), România şi Cehoslovacia
(23 aprilie 1921) şi România şi Iugoslavia (7 iunie 1921), semnatarele
angajându-se în fiecare dintre ele să vină în ajutorul partenerului său în
caz de atac neprovocat din partea Ungariei. Tratatul româno-iugoslav
era, de asemenea, îndreptat împotriva Bulgariei.
România a jucat un rol activ în realizarea înţelegerii Balcanice,
care a reprezentat extinderea în Europa de Sud-Est a principiilor
securităţii regionale, întruchipate de Mica înţelegere. Tratatul prin
care s-a creat alianţa, semnat de reprezentanţii României,
Iugoslaviei, Greciei şi Turciei la 9 februarie 1934, s-a declarat a fi
pur defensiv, dar era în mod clar îndreptat împotriva Bulgariei,
principala ţară revizionistă din regiune. înţelegerea Balcanică crea
condiţiile pentru colaborarea permanentă dintre membrii ei dar la fel
ca Mica înţelegere nu a reuşit să creeze un front unit în problemele
internaţionale vitale.
Toate eforturile depuse în perioada anilor '20 şi '30 de guverne
româneşti succesive pentru a asigura inviolabilitatea noilor frontiere
ale ţării lor la nord şi la est s-au dovedit până la urmă lipsite de
succes. Ele nu au putut atenua diferenţele dintre România şi cei doi
mari vecini revizionişti — Ungaria şi Uniunea Sovietică, care nu se
puteau împăca cu pierderea de teritorii de la sfârşitul primului război
mondial. Problema Transilvaniei stătea în calea oricărei apropieri
semnificative între Ungaria şi România. Pe tot parcursul perioadei
interbelice, guverne ungare succesive nu au încetat să spere la
redobândirea unui teritoriu pe care îl considerau drept parte integrantă
a Ungariei istorice, dar nici un guvern român n-ar fi luat în
consideraţie nici cea mai mică concesie care ar fi putut diminua
suveranitatea sa asupra provinciei.
Obiectul în disputa dintre România şi Uniunea Sovietică era
Basarabia. Reîncorporarea acesteia în România în 1918 a precipitat o
ruptură în relaţiile dintre ele şi avea să rămână obstacolul principal în
calea reluării acestora în 1934. în anii '20 guvernele român şi sovietic
au negociat cu intermitenţe statutul Basarabiei, dar nici unul nu s-a
clintit din poziţia iniţială. Iuliu Maniu, prim-ministru între 1928-
1930, a impus ca reluarea relaţiilor normale între cele două ţări să
depindă de recunoaşterea de către Uniunea Sovietică a graniţei dintre
ele de-a lungul Nistrului, în timp ce Maxim Litvinov, ministrul de
externe sovietic, a respins la fel de ferm o astfel de condiţie. Din cauza
absenţei unui comerţ dezvoltat între cele două ţări, nu exista un
stimulent de natură economică pentru a se ajunge la un acord. Dar
presiunile exercitate de alte cercuri au determinat în cele din urmă
cele două părţi să-şi atenueze intransigenţa. în 1931, ţările pe care
România le considera drept aliaţii săi cei mai importanţi — Franţa
şi
445
 Desăvârşirea naţiunii române

446
Polonia — au dat semnale că sunt gata să negocieze tratate cu
Uniunea Sovietică, şi au presat România să facă la fel. Dar discuţiile
între delegaţiile română şi cea sovietică, care au avut loc la Riga,
în Letonia, în ianuarie 1932, s-au împotmolit din nou din cauza
problemei Basarabiei. Polonia, care considerase propriul acord cu
Uniunea Sovietică dependent de rezultatul întâlnirii de la Riga, a
hotărât totuşi să treacă la semnarea pactului de neagresiune cu
Uniunea Sovietică, ceea ce s-a realizat la 25 iulie 1932, iar Franţa a
avertizat România că nu va putea amâna sine die normalizarea
relaţiilor sale cu Uniunea Sovietică.
Exemplul Franţei care căuta să semneze un pact cu Uniunea
Sovietică pentru a menţine status-quo-ul internaţional, era un
stimulent puternic pentru mulţi români ca ministrul de externe
Nicolae Titulescu, care se bazau pe Franţa ca principal garant al
sistemului versailles, pentru a urmări realizarea unui angajament
similar cu Uniunea Sovietică. La 9 iunie 1934, sub auspiciile Micii
înţelegeri, Litvinov şi Titulescu au făcut la Geneva schimb de
scrisori şi au stabilit relaţii diplomatice normale. Dar ei nu au făcut
nici o referire specifică la Basarabia.
Guvernul român nu realizase încă garantarea graniţei sale de
Est care fusese principalul scop al negocierilor sale cu Uniunea
Sovietică. După lungi discuţii între Litvinov şi Titulescu s-a ajuns
în cele din urmă la crearea cadrului general al unui tratat. Ca şi
tratatele Uniunii Sovietice cu Franţa şi Cehoslovacia din mai
1935, el stipula ajutor reciproc în cadrul Ligii Naţiunilor, dar spre
deosebire de acestea, era îndreptat împotriva oricărui agresor, nu
doar a Germaniei. Totuşi, cele două părţi au afirmat că vor trebui
să-şi îndeplinească obligaţiile numai dacă Franţa trece la acţiune.
La 21 iulie 1936 la Montreux, Titulescu şi Litvinov au definitivat
acordul, articol cu articol, însă semnarea oficială a fost programată
pentru septembrie. Dar la 29 august Titulescu, care prin eforturile
pentru realizarea apropierii cu Uniunea Sovietică îşi atrăsese
duşmani puternici de dreapta şi a cărui ambiţie şi succese
internaţionale stârniseră animozitatea regelui, a fost brusc scos din
funcţie într-o remaniere de cabinet. Guvernul sovietic a luat
demiterea lui Titulescu drept un semn că politica externă a
României îşi schimbase cursul şi a declarat înţelegerea din 21 iulie
nulă şi neavenită, în condiţiile deteriorării situaţiei internaţionale
de la sfârşitul anilor '30, nici una dintre părţi nu a făcut o
încercare serioasă de a reînvia tratatul.
Demiterea lui Titulescu ca ministru de externe a simbolizat o
schimbare subtilă în politica externă a României în favoarea
Germaniei. Obiectivul general rămânea acelaşi — securitatea —
dar acum regele Carol şi unii colaboratori ai săi considerau că este
necesar să lărgească baza de susţinere a integrităţii teritoriale a
ţării. Regele şi majoritatea politicienilor şi intelectualilor ar fi
preferat să continue alianţa tradiţională cu Franţa şi Marea
Britanic Relaţia cu Franţa nu era doar politică; ea se născuse din
1
 România moderna la zenit
ceea ce românii percepeau drept o comunitate de interese între cele două
ţări, sentimente de înţelegere reciprocă şi chiar afecţiune, care lipseau cu
totul din contactele cu Germania. Dar incapacitatea Franţei şi Marii Bri-
tanii de a se împotrivi atacului german împotriva sistemului versailles i-a
făcut şi pe simpatizanţii cei mai fermi ai Occidentului să reconsidere sis-
temul de alianţe pe care îl construiau de la sfârşitul războiului. Eşecul
normalizării relaţiilor cu Uniunea Sovietică sporea neliniştea cu care ei au
reexaminat politica externă. Atât susţinătorii cât şi adversarii lui Carol
aveau o frică aproape iraţională de Uniunea Sovietică. Pentru ei, ac,easta
era inamicul ereditar al României, întotdeauna prezent, întotdeauna o
ameninţare la existenţa ei. Germania de la mijlocul anilor '30 nu părea la
fel de periculoasă.
Până la acea dată relaţiile României cu Germania nu depăşiseră cadrul
diplomatic obişnuit. Războiul, în special rigorile ocupaţiei, a reprezentat o
ruptură brutală în tradiţia de dinainte de 1914, de respect faţă de puterea
economică şi militară germană şi apreciere pentru realizările sale culturale;
şi de fapt opinia publică românească nu-şi revenise pe deplin. Criza econo-
mică mondială a determinat relaţii economice oarecum mai strânse, dar
conducătorii români, inclusiv Carol, erau foarte precauţi în ceea ce priveşte
pătrunderea Germaniei în economia ţării.
Criza cehoslovacă din primăvara şi vara anului 1938 a restrâns opţiu-
nile posibile ale conducătorilor României. Problema imediată pentru Carol
şi miniştrii săi era dacă să vină sau nu în ajutorul aliatului lor din Mica
înţelegere. în final, ei au hotărât să nu o facă. Ajunseseră la concluzia că
în relaţiile internaţionale iniţiativa fusese luată de Germania şi se temeau
că în absenţa unei conduceri hotărâte exercitate de Franţa, orice acţiune
pe care o vor întreprinde în folosul Cehoslovaciei va pune în primejdie
integritatea teritorială a propriei lor ţări. Nici Carol şi nici alţi conducători
români nu au luat în consideraţie cu seriozitate posibilitatea de a-şi uni
forţele cu Uniunea Sovietică. în schimb, ei au continuat să spere că Franţa
şi Marea Britanie se vor trezi în cele din urmă şi vor realiza pericolul pe
care ambiţiile germane îl reprezentau pentru propria lor securitate. Dar
acordul de la Miinchen din 29 septembrie, prin care Franţa şi Marea
Britanie au consimţit la dezmembrarea Cehoslovaciei, a convins opinia
politică din Bucureşti, de la Carol la Maniu, că strângerea relaţiilor cu
Germania era acum esenţială pentru apărarea graniţelor ţării împotriva
revizionismului sovietic şi ungar.
O măsură a influenţei crescânde a Germaniei în România şi în general
în Europa de Sud-Est a fost tratatul economic încheiat între cele două ţări
la 23 martie 1939. Valabil timp de cinci ani, acesta asigura o legătură mai
strânsă între economiile celor două ţări prin planificare, coordonare şi
companii mixte. Ambele părţi au fost de acord că planul lor economic
447
I*..

448
Desăvârşirea naţiunii române
comun va acorda atenţie specială nevoilor şi capacităţilor
României, Germania angajându-se să furnizeze capital şi bunuri
industriale pentru a moderniza economia românească. Principala
sarcină a companiilor mixte era de a dezvolta resursele minerale
ale României — cupru, crom, mangan şi în special petrol.
Interesul crescut al Germaniei faţă de petrolul românesc era legat
de pregătirile pentru război şi de nevoia de a deveni independentă
de livrările de dincolo de ocean, care puteau fi întrerupte de o
blocadă britanică. Din aceleaşi motive, Germania dorea să se
asigure de livrările regulate de produse agricole româneşti. Dar şi
România beneficia de pe urma tratatului. Pe lângă ajutorul pentru
dezvoltarea economiei, ea găsise în Germania un furnizor de
echipament militar modern şi un cumpărător sigur de mari cantităţi
de cereale, la preţurile cele mai bune care se puteau oferi.
Guvernul român nu-şi pierduse încă speranţa în Occident. în a
doua jumătate a lunii martie 1939 el a cerut insistent Marii Britanii
şi Franţei să anunţe public că nu vor mai tolera modificări de
graniţe în Europa de Est şi vor veni în ajutorul fiecărei ţări
angajate în apărarea independenţei sale. La 13 aprilie, după
negocieri complicate şi sub efectul ocupării de către Hitler a
Cehoslovaciei în luna anterioară, după acordul de la Munchen,
Marea Britanie şi Franţa au promis să ajute România să reziste
oricărei ameninţări la adresa independenţei sale. în ciuda
caracterului limitat al garanţiilor britanică şi franceză — ele se
refereau la independenţa României şi nu la integritatea sa
teritorială —, cercurile politice din Bucureşti le-au întâmpinat ca
pe un semn că puterile occidentale şi-au abandonat în sfârşit
politica de conciliere.
Pactul de neagresiune din 23 august 1939 între Germania şi
Uniunea Sovietică a venit ca un şoc pentru conducătorii României,
pentru că ei îşi bazaseră politica externă pe presupunerea că exista
o ostilitate profundă între nazism şi comunism. Acum ei se simţeau
mai lipsiţi de siguranţă ca oricând, şi deşi nu cunoşteau detaliile
protocolului secret, prin care Germania recunoştea interesul
special al Uniunii Sovietice în Basarabia, însăşi existenţa tratatului
anula strategia lor de echilibru între cele două puteri. Carol şi
miniştrii săi au acceptat ceea ce era evident: politica externă a
anilor '20 şi '30 care se bazase pe un sistem de alianţe
interconectate sprijinit de Franţa şi pe afilierea la acorduri
internaţionale, care promovau securitatea colectivă, nu mai putea
să apere frontierele României.
Evenimentele de pe frontul de vest din primăvara anului 1940
au determinat o schimbare drastică în politica externă a României.
Victoriile germane în Ţările de Jos şi nordul Franţei în luna mai
l-au convins pe Carol că în acel moment cauza Aliaţilor era
pierdută. La 29 mai el a hotărât că rămânea o singură alternativă
de acţiune — de a se baza pe Germania pentru a proteja
integritatea ţării.
 Romdnia moderna la
Curtarea Germaniei nu putea împiedica pierderea de teritorii în fa-
voarea vecinilor revizionişti ai României. Prima a acţionat Uniunea
Sovietică. La 26 iunie, ministrul de externe Molotov a înmânat
ministrului român de la Moscova un ultimatum prin care se cerea
cedarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord în decurs de 24 de ore.
Carol a cerut imediat ajutor german, dar nu 1-a primit, deoarece Hitler
asigurase deja guvernul sovietic de „lipsa sa de interes" faţă de acest
teritoriu, în concordanţă cu pactul sovieto-nazist. Carol şi consilierii
săi nu au văzut o altă alternativă acceptabilă decât să cedeze.
Acum Carol nu precupeţea nici un efort pentru a câştiga favorurile
lui Hitler într-o încercare disperată de a preîntâmpina cererile
teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei. La 1 iulie guvernul român a
renunţat la garanţiile britanice din aprilie 1939 şi pe 4 iulie Carol a
adus la putere un cabinet progerman condus de Ion Gigurtu. în chiar
ziua în care a preluat puterea, guvernul şi-a declarat dorinţa de a adera
la Axa Roma-Berlin şi la 11 iulie el a anunţat retragerea României din
Liga Naţiunilor. în timp ce aveau loc aceste evenimente, Carol a
cerut Germaniei să garanteze frontierele existente ale României şi să
trimită la Bucureşti o misiune militară pentru a stabili o cooperare
strânsă între armatele celor două ţări. Dar la 15 iulie, Hitler a răspuns
că putea analiza aceste cereri numai după ce vor fi rezolvate
problemele referitoare la graniţele cu Ungaria şi Bulgaria.
Negocierile cu Bulgaria pentru fâşia din sudul Dobrogei, pe care
România o dobândise prin tratatul de la Bucureşti din 1913, au
început la 19 august şi s-au încheiat repede. Tratatul de la Craiova din
7 septembrie restaura frontiera din 1912 dintre cele două ţări.
România ceda 7 412 km2 şi aproximativ 360 000 locuitori. Tratatul
prevedea şi un schimb de populaţie: aproximativ 65 000 de bulgari
la nord de noua frontieră şi 110 000 de români la sud de aceasta
aveau să fie transmutaţi. -. în timp ce se derulau tratativele cu
Bulgaria, România era angajată în negocieri mult mai importante cu
Ungaria, referitoare la viitorul Transilvaniei, provincie pe care opinia
publică din România o considera drept leagănul naţiunii. Presiunile
exercitate de Berlin şi Roma în iulie, pentru a se ajunge la o
soluţionare rapidă, paşnică, a problemei, l-au determinat pe Carol să ia
legătura cu guvernul ungar. Punctele de vedere divergente ale celor
două părţi nu au putut fi reconciliate şi negocierile care au început la
Turnu-Severin la 16 august au fost întrerupte pe 24-
între timp, au apărut tensiuni de-a lungul graniţelor româneşti atât
cu Ungaria cât şi cu Uniunea Sovietică. în a doua jumătate a lunii
august, Uniunea Sovietică a concentrat efective numeroase de-a
lungul râului Prut, noua frontieră cu România după ocuparea
Basarabiei între 28 iunie şi 3 iulie, iar Ungaria a desfăşurat 23 de
divizii în regiunile din apropierea graniţei cu România. în faţa acestor
forţe se aflau 22 de divizii româneşti
449
450
Desăvârşirea naţiunii române
în Moldova şi nordul Bucovinei şi opt în Transilvania. Deoarece concentrarea trupelor a continuat,
izbucnirea ostilităţilor şi chiar ocuparea de către sovietici a zăcămintelor petroliere din România îi
păreau lui Hitler acţiuni posibile. Pe 26 august a trecut la acţiune. A deplasat trupe în Polonia
ocupată, spre regiuni mai apropiate de România, şi 1-a instruit pe ministrul de externe Ribbentrop
să-i invite pe miniştrii de externe ai Ungariei, României şi Italiei la Viena pentru „consultări" asupra
viitorului Transilvaniei. Era hotărât să rezolve disputa asupra frontierei cât mai grabnic posibil pentru
a evita războiul în Est şi pentru a proteja sursele vitale de materii prime din România.
Discuţiile de la Viena cu privire la Transilvania s-au limitat pur şi simplu la eforturile miniştrilor
de externe german şi italian de a convinge delegaţiile ungară şi română să accepte soluţia lui Hitler
care îşi rezervase privilegiul de a lua hotărârea finală, cu privire la noile frontiere ale Transilvaniei. In
trasarea noilor graniţe a ţinut cont atât de scopurile sale strategice cât şi de cele economice. El
considera că era necesar atât să satisfacă Ungaria dar totodată să evite mutilarea României, a cărei
valoare pentru efortul de război german nu încetase s-o recunoască. Şi totuşi, a menţine ambele ţări
nemulţumite era un mijloc clar, în viziunea sa, de a-şi asigura cooperarea lor în noua ordine germană
din Europa. Astfel, Ungaria va sprijini Germania cu speranţa de a obţine mai mult din Transilvania,
iar România va face acelaşi lucru pentru a redobândi teritoriul pierdut. în plus, noua frontieră din
Transilvania, care ajungea aproape de Braşov, oferea protecţie substanţială pentru zona petrolieră
românească, permiţând aducerea trupelor germane (cu cooperarea Ungariei) în această zonă în
decurs de câteva ore.
Românii au rezistat dictatului lui Hitler. Mihail Manoilescu, ministru de externe şi susţinătorul
corporatismului, adusese la Viena un număr de experţi, şi era nerăbdător să pledeze detaliat pentru
cauza ţării sale, în schimb, i s-a prezentat oferta de „arbitraj" a lui Hitler şi i s-a dat posibilitatea s-o
accepte sau să se confrunte cu un război declanşat de Ungaria şi sprijinit de Axă. Totuşi, Ribbentrop
a propus ca în schimbul acceptării soluţiei lui Hitler, România să primească din partea Germaniei
garanţii militare ale tuturor frontierelor sale, o ofertă pe care Ribbentrop a caracterizat-o drept
„excepţională", nu numai pentru că nu fusese făcută nici unei alte ţări, ci pentru că avea să reprezinte
piatra de temelie a noii politici germane în Est. Manoilescu, zdruncinat, a cerut timp pentru a-1
consulta pe rege. în dimineaţa zilei de 30 august, Consiliul de Coroană din Bucureşti a analizat
opţiunile posibile fără a şti precis ce proporţie din Transilvania va fi pierdută. Maniu, Constantin
Brătianu, conducătorul Partidului Liberal şi alţii au cerut respingerea „arbitrajului" lui Hitler, dar
Carol şi
 România modernă la zenit
tajoritatea au hotărât că acceptarea lui, împreună cu
garanţiile germane
le noilor frontiere, era singura cale pentru a împiedica
distrugerea ţării. Decizia lui Hitler a fost citită oficial la
Viena la 30 august. Abia atunci
idegaţia română a aflat măsura exactă a pierderilor
suferite de ţara lor.
Jngaria primea o regiune tăiată din nordul Transilvaniei
de la Oradea în iud şi Maramureş în nord, şi cuprinzând
Clujul şi regiunile de-a lungul pantelor vestice ale
Carpaţilor, până în vecinătatea oraşului Braşov. România
era deposedată de 42 243 km 2 şi o populaţie de
aproximativ 2 600 000 locuitori, circa 50% dintre ei
români şi 37% maghiari şi secui, în schimbul acestora
România primea angajamentul din partea Germaniei că
aceasta îi va apăra frontierele. Dar acesta însemna
pierderea independenţei sale în afacerile externe şi
subordonarea economiei efortului de război german.
Ca rezultat al cedărilor de teritorii către Uniunea
Sovietică, Ungaria şi Bulgaria, România care se născuse la
sfârşitul primului război zmondial a pierdut o treime din
suprafaţa sa (97 790 km ) şi din populaţie (6 161 317).
Domnia lui Carol nu putea supravieţui catastrofei
naţionale.
 i\ăzboi şi pace. 1940-
1947

452
 Datorită instituţiilor care i-au călăuzit dezvoltarea şi spiritului
în care evoluase, începând cu jumătatea secolului al XlX-lea,
România se apropiase de Europa. Pe plan politic, modelul de urmat
a fost democraţia parlamentară, deşi, uneori, practica nu se ridica la
înălţimea idealului. Mai lent, dar tot atât de ferm, şi economia
făcuse paşi spre sistemul occidental orientat spre întreprinderi
capitaliste şi piaţă liberă; structura socială dobândise treptat un
aspect occidental, manifestat prin predominanţa clasei de mijloc în
viaţa politică şi economică din perioada interbelică; dar
majoritatea intelectualilor şi oamenilor politici nu se îndoiseră nici
o clipă că făceau parte din Europa. însuşi procesul edificării
naţiunii — crearea României Mari şi apărarea ei — era în esenţă
un fenomen european.
Dar această realitate românească a fost curând înlocuită de
alta. Procesul a început cu al doilea război mondial. Dictatura de
patru ani a lui Ion Antonescu şi eforturile războiului împotriva
Uniunii Sovietice au acţionat extrem de violent asupra instituţiilor
şi mentalităţilor şi nu mică a fost contribuţia lor la pregătirea
terenului pentru accederea la putere a unei ordini sociale şi
politice străine. După răsturnarea dictaturii lui Antonescu, în august
1944, cursul de dezvoltare a ţării a cunoscut o schimbare bruscă,
îndepărtându-se de Europa şi îndreptându-se spre Est. Ocuparea
ţării de armata sovietică şi ascensiunea rapidă la putere a Partidului
Comunist, prin sprijinul autorităţilor sovietice, au dus la demolarea
structurilor existente şi la îngroparea afinităţilor intelectuale şi
spirituale cu Occidentul într-un etos străin. în viaţa politică,
autoritarismul fără precedent a înlocuit experimentul de un secol al
democraţiei parlamentare; în viaţa economică, planificarea şi
conducerea centralizată rigidă au înlocuit amestecul liber de
întreprinderi private şi coordonare de la nivel de stat; iar în ceea
ce priveşte domeniul intelectual şi spiritual, intelectualii şi
creatorii au fost obligaţi să-şi pună talentele în slujba creării unei
„societăţi noi".
 Război şi pace

Al doilea război mondial. 1940-1944. Cedarea Basarabiei şi a

Bucovinei
de Nord, a sudului Dobrogei şi a nordului Transilvaniei în vara
anului
1940 au sporit aversiunea făţişă a partidelor Naţional Ţărănesc şi
Naţional
Liberal faţă de dictatura regală, iar tendinţele ucigaşe ale Gărzii de Fier
faţă
de rege l-au obligat pe Carol, al cărui prestigiu ajunsese la nadir, să
apeleze
la generalul Ion Antonescu (1882-1946), ca singura persoană capabilă
să
ţină sub control această situaţie dificilă. Alegerea lui Antonescu nu a
fost
un lucru uşor pentru că acest devotat ofiţer de carieră nu făcea nici
un
secret din dispreţul pe care-1 nutrea faţă de Carol şi nici din propriile
sale
ambiţii. j-.
Ceea ce 1-a determinat pe Carol să-1 aleagă pe Antonescu pentru
a forma guvernul a fost dorinţa de a se salva. Dorea să folosească
legăturile lui Antonescu cu Garda de Fier pentru a realiza o
reconciliere între liderii acestora şi tron, relaţiile sale bune cu naţional-
ţărăniştii şi naţional-liberalii pentru a le neutraliza opoziţia la dictatura
regală şi contactele sale strânse cu membrii legaţiei germane de la
Bucureşti pentru a demonstra ataşamentul ferm al României la noua
ordine a lui Hitler în Europa, cu scopul de a asigura sprijinul
Germaniei faţă de regele ei şi independenţa politică a ţării. Dar Carol a
făcut o gravă eroare de calcul. El nu a perceput amploarea ambiţiilor
lui Antonescu şi nici profunzimea urii sale faţă de rege.
Antonescu a acceptat sprijin din partea Germaniei şi a
principalelor partide politice fără a-şi schimba câtuşi de puţin
concepţia cu privire la viitorul României. El a fost şi a rămas un
naţionalist, al cărui scop era crearea unui stat etnic puternic şi prosper,
o putere de mărime medie respectată, care-şi îndeplineşte îndatoririle
internaţionale la nivel regional, în armonie cu sistemul mai larg al
statelor europene. Era totodată un susţinător al autoritarismului,
convins că, în condiţiile dezvoltării politice şi economice a României
şi ale pericolelor externe care ameninţau ţara, el îşi putea atinge
scopurile numai dacă îşi asuma controlul absolut asupra destinelor
naţiunii.
Antonescu nu avea nici o intenţie de a accepta vasalitatea politică
şi economică faţă de Germania. în primul rând, el nu era filogerman.
Ca majoritatea ofiţerilor români, era profrancez şi proenglez, iar în
decembrie 1937 şi-a condiţionat participarea la guvernul lui Goga de
evitarea de către acesta a unor legături strânse cu Germania. Fusese
chiar de părere că România ar fi trebuit să se alăture eforturilor ţărilor
occidentale de a-1 împiedica pe Hitler să distrugă Cehoslovacia.
Când, în cele din urmă, a hotărât să-şi lege soarta de Germania, a
făcut-o fiind convins că acest lucru era necesar pentru salvarea ţării.
Sentimentele sale faţă de Occident au rămas aceleaşi, dar situaţia
internaţională se schimbase în mod dramatic. Fusese profund afectat
de înfrângerea Franţei, izolarea Marii Britanii de
453
 Desăvârşirea naţiunii române

454
continent şi comportamentul agresiv al Uniunii Sovietice faţă de
vecinii ei mai mici. Convins că Germania va câştiga războiul, în
vara anului 1940 el a avut convorbiri cu oficialii de la legaţia
germană şi a pus bazele alianţei sale politice cu Germania.
înţelegerea cu Antonescu era extrem de satisfăcătoare pentru
Germania. Deşi, prin Garda de Fier, aveau la îndemână un
instrument în slujba politicii germane, mulţi oficiali germani se
îndoiau de eficienţa acesteia, pentru că mişcarea nu avea în
rândurile sale nişte oameni capabili şi era lipsită de un program
clar. Antonescu, pe de altă parte, oferea acele garanţii de ordine şi
stabilitate pe care ei le considerau esenţiale pentru continuarea
efortului de război german.
La începutul lui septembrie, în timp ce Antonescu desfăşura
negocieri cu diverşi lideri politici pentru formarea guvernului, a
devenit evident că soluţionarea crizei politice era imposibilă atâta
timp cât Carol se afla la putere. Pe data de 5 septembrie,
Antonescu i-a cerut categoric regelui să abdice şi să părăsească
ţara. Carol a ezitat, dar, în final, a cedat unui ultimatum din partea
lui Antonescu în sensul că, dacă nu abdica imediat, viaţa sa se va
afla în pericol, iar ţara va fi sfâşiată de război civil şi confruntată
cu ocuparea de către o „putere străină". La 6 septembrie, Carol a
renunţat la tron în favoarea fiului său de 19 ani, Mihai, şi a doua
zi a părăsit ţara.
în acest moment de criză pentru dinastie, Antonescu pare a fi
luat în consideraţie posibilitatea abolirii monarhiei. Dar nu a trecut
la acţiune din cauza opoziţiei principalelor partide politice faţă de
o schimbare atât de radicală. Maniu şi Constantin Brătianu, care
au întâmpinat cu bucurie abdicarea lui Carol, au cerut insistent
păstrarea monarhiei constituţionale. Antonescu se temea totodată
că ţăranii, care trăiseră în spiritul veneraţiei faţă de rege, vor
recurge la violenţă dacă ar fi acţionat împotriva monarhiei. Dar el
nu era dornic să suporte tutela unui nou Carol şi, în consecinţă, a
hotărât să reducă puterea noului rege la atribuţii cu caracter cere-
monial, în timp ce adevărata autoritate era exercitată de el însuşi.
La 6 septembrie, la urcarea sa la tron, Mihai a emis un decret
prin care îi acorda lui Antonescu puteri depline, în funcţia sa de
conducător al statului român. Dar decretul conţinea o prevedere
importantă: regele numea preşedintele Consiliului de Miniştri. La
vremea respectivă prevederea a trecut neobservată dar, patru ani
mai târziu, aceste câteva cuvinte au furnizat justificarea juridică
pentru demiterea lui Antonescu de către Mihai şi numirea unui nou
şef al guvernului. Antonescu a pus capăt crizei politice la 15
septembrie, formând un guvern de coaliţie cu Garda de Fier. El a
preluat preşedinţia Consiliului de Miniştri şi a devenit ministru al
Apărării Naţionale, în timp ce Garda de Fier s-a instituit drept
forţa politică dominantă în noul guvern. Horia Sima, succesorul lui
Codreanu ca lider al Gărzii de Fier, era vicepreşedinte al
Consiliului de Miniştri şi gardiştii
 Război şi Jxice
deţineau cinci ministere, inclusiv cel de Interne, Afaceri Externe şi
învăţământului şi Cultelor. De asemenea, Garda controla presa şi
serviciul de propagandă, majoritatea posturilor de secretari şi directori
permanenţi din cadrul ministerelor şi 45 din cele 46 prefecturi de
judeţ. Mihai Antonescu (1904-1946), profesor de drept la
Universitatea din Bucureşti şi prieten apropiat, dar nu rudă a
generalului, a devenit ministrul justiţiei, în timp ce experţi care nu
aparţineau unor partide politice au fost numiţi la Ministerul
Economiei Naţionale şi la departamentele acestuia. Anunţarea noului
cabinet a fost însoţită de proclamarea României ca „Stat naţional
legionar" în care singura mişcare politică autorizată era Garda de Fier.
Antonescu a trecut imediat la înlocuirea vechii ordini politice cu
una nouă, pe care a descris-o ulterior drept „statul naţional totalitar".
El şi-a exprimat clar dezgustul total faţă de partidele politice şi
practicile democraţiei româneşti pe care o considera deficitară. La
baza eşecului acesteia, se afla, după părea sa, cultivarea libertăţii care
punea interesele indivizilor mai presus de cele ale colectivităţii şi ale
statului. în consecinţă, în noua sa ordine, el nu a făcut loc partidelor
politice. Propunerile anterioare adresate lui Maniu şi Brătianu pentru
formarea unui guvern de unitate naţională fuseseră doar o modalitate
care să-i permită să se inspire din experienţa Partidelor Naţional
Ţărănesc şi Naţional Liberal, iar faptul că împărţea puterea cu Garda
de Fier era un expedient strict temporar.
în afacerile externe, preocuparea cea mai urgentă a lui Antonescu
a fost consolidarea alianţei cu Germania. Succesul acestei acţiuni
necesita îndeplinirea prevederilor dictatului de la Viena, pe care, deşi
personal îl ura, era hotărât să-1 pună în aplicare repede. De
asemenea, Antonescu a pus bazele noului rol pe care România avea
să-1 joace într-o Europă de Sud-Est dominată de Germania, întărind
legăturile militare şi economice cu Germania. Astfel, el a repetat
cererea făcută anterior Germaniei de a trimite o misiune militară şi a
început negocieri pentru încheierea unui nou tratat economic
româno-german.
Viteza cu care Berlinul a răspuns la avansurile lui Antonescu arată
cât de importantă devenise România în planurile strategice ale
Germaniei pentru Europa de Sud-Est. în urma eşecului invaziei
italiene în Grecia, Hitler hotărâse că era necesară o operaţiune
germană de salvare şi că aceasta va trebui să treacă prin România şi
Bulgaria. Dar rolul României în Est nu avea să se limiteze exclusiv la
cel de bază de organizare şi sursă de materii prime. înrăutăţirea
relaţiilor cu Uniunea Sovietică îl determinase pe Hitler să accelereze
elaborarea planurilor pentru rezolvarea diferendelor germano-sovietice
prin mijloace militare. în cazul unui război, el intenţiona să atribuie
României rolul-cheie de ancoră sudică a frontului german de est.
Primele trupe germane au sosit în România la 10 octombrie 1940.
455
Desăvârşirea naţiunii române
Pentru a se asigura de cooperarea totală a românilor,
între 21-24 no
iembrie, Hitler 1-a invitat pe Antonescu la Berlin. Motivul
oficial al vizite
a fost definitivarea condiţiilor de aderare a României la
pactul germa
no-italo-japonez, pe care Antonescu 1-a semnat, de fapt, pe
23 noiembrie
Mult mai importante au fost însă convorbirile dintre
Hitler şi Antonesci
din 22 noiembrie, care au avut o influenţă hotărâtoare
asupra cursului reia
ţiilor germano-române. Antonescu i-a făcut lui Hitler o
impresie favora
bilă, de om vrednic de încredere, o convingere pe care
Hitler a nutrit-c
până la căderea-lui Antonescu, în august 1944. într-o
expunere de dous
ore a năzuinţelor României şi a propriilor planuri de
cooperare, Antonesci
a insistat asupra revizuirii dictatului de la Viena. Hitler nu
a făcut nici c
promisiune, afirmând pur şi simplu că după război situaţia
va fi diferită, dai
Antonescu a luat aceste cuvinte ca un angajament de a
schimba termenii
dictatului. începând de atunci, şi pe tot parcursul
războiului cu Uniunea
Sovietică, el s-a gândit în mod constant la Transilvania,
fiind sigur că o
cooperare strânsă cu Germania era singura cale pentru a
asigura redobân
direa teritoriului pierdut. ,
în timp ce Antonescu îşi realizase astfel obiectivul
principal al politicii externe — o alianţă fermă cu
Germania —, cooperarea sa pe plan intern cu Garda de
Fier nu a reuşit să creeze liniştea publică şi progresul
economic pe care le dorise. Gardiştii s-au dovedit a fi
parteneri incompetenţi şi iresponsabili, care, era evident,
nu împărtăşeau viziunea lui Antonescu despre noua
Românie.
Ambiţiile conducătorilor Gărzii nu aveau limite. Ei au
contestat autoritatea lui Antonescu, încercând să
dobândească controlul asupra poliţiei şi armatei, instituţii
care anterior fuseseră imposibil de penetrat de către
influenţa gardistă. Ei au creat, de asemenea, o forţă
separată, poliţia legionară, pentru a fi folosită împotriva
opozanţilor. Membrii acesteia erau recrutaţi din rândul
elementelor celor mai joase ale societăţii şi nu aveau nici o
meserie. în armată, Garda de Fier nu a avut succes. Corpul
ofiţeresc fusese întotdeauna ostil mişcării legionare, pe
care o privea drept un element de dezordine şi
subordonare faţă de Germania. Garda a reuşit să câştige
câţiva aderenţi doar în rândul gradelor inferioare.
Antonescu a luat măsuri drastice pentru a împiedica
„spiritul legionar" să prindă rădăcini în armată. La 5
decembrie 1940, el a emis un decret care impunea
pedepse severe pentru „rebeliune" şi „insubordonare",
inclusiv moartea, pentru instigatorii la astfel de acţiuni.
Aceste măsuri erau fără îndoială o reacţie la atrocităţile
comise de detaşamentele legionare ale morţii în ultima
săptămână a lunii noiembrie. Printre victime se numărase
Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, ridicaţi de la casele lor şi
împuşcaţi, şi un număr de foşti miniştri şi alţi oficiali aflaţi
printre cei 64 prizonieri ucişi într-o acţiune gardistă
sângeroasă în închisoarea Jilava de lângă Bucureşti.
 Război şi pace
Conflictul între Antonescu şi Garda de Fier, care acum ajunsese în punctul
culminant, provenea din diferenţe fundamentale în concepţia cu privire la
statul totalitar şi modul de administrare a acestuia. Horia Sima a cerut ca ţara să
fie guvernată în „spirit legionar", adică puterea să fie exercitată exclusiv de
Gardă, iar activitatea politică a oricăror alte grupuri să înceteze. A mers până
acolo încât, la 28 octombrie, 1-a acuzat pe Antonescu că, permiţând partidelor
Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal să funcţioneze, el a violat decretul care
înfiinţa statul naţional legionar. O astfel de activitate politică, avertiza el,
contravenea principiilor statului totalitar. Sima a criticat şi sistemul de
organizare economică a ţării, cerând o „revoluţie economică". Prin această
sintagmă înţelegea aplicarea în România a principiilor naţional-socialismului
german, pentru ca toate domeniile vieţii economice să treacă sub control
centralizat. I-a cerut insistent lui Antonescu să desfiinţeze structura economică
liberală care exista la vremea aceea şi să introducă un sistem economic
compatibil cu ordinea politică naţional legionară. Dar Antonescu nu avea
intenţia de a permite ca statul sau economia să fie conduse de către legionari.
Până la sfârşitul toamnei, acumulase dovezi numeroase ale perfidiei şi
incompetenţei acestora, şi-şi întărise convingerile anterioare referitoare la
incapacitatea Gărzii de a guverna. Totuşi, disputa sa cu Garda de Fier nu a fost
legată de eficienţa administraţiei sau de o politică economică coerentă, ci a
avut drept cauză lupta pentru putere, Antonescu urmărind să subordoneze
mişcarea legionară propriei sale viziuni, aceea a unui stat disciplinat, în care
domneşte ordinea.
Deoarece relaţiile tensionate dintre Antonescu şi Horia Sima se îndreptau
inexorabil spre un conflict făţiş, Antonescu 1-a consultat pe Hitler. La o întâlnire
din 14 ianuarie 1941, el i-a acuzat pe conducătorii Gărzii de Fier că aduseseră
ţara în pragul anarhiei şi a propus să preia conducerea exclusivă a statului
naţional legionar. La început, Hitler a fost evaziv. A explicat cum el însuşi se
confruntase^ cu o provocare similară cu câţiva ani în urmă în cadrul propriului
său partid şi fusese obligat să lichideze acele elemente, dar, apoi, i-a sugerat lui
Antonescu că ar putea face acelaşi lucru. Ulterior, înainte ca Antonescu să plece
spre casă, Hitler 1-a asigurat că era singurul om capabil să conducă destinele
României. Această scurtă convorbire a risipit ultimele îndoieli ale lui
Antonescu cu privire la poziţia lui Hitler faţă de lupta pentru putere cu Garda
de Fier.
Antonescu s-a întors la Bucureşti în seara de 14 ianuarie, hotărât să elimine
Garda de Fier. El se bucura de sprijinul deplin al armatei şi nu se îndoia de
rezultatul favorabil al ciocnirii dintre aceasta şi Gardă. Pe 21 ianuarie, când a
părut că cedează cererilor legionarilor de retragere a armatei în cazărmi şi de
schimbare a unor miniştri în guvern, Sima a considerat
457
■
 Desăvârşirea naţiunii române

458
această acţiune drept semn de slăbiciune şi a cerut „retragerea"
lui Ante nescu şi formarea unui guvern legionar „pur".
In ziua următoare, Antonescu a hotărât să treacă la acţiune şi a
trim armata împotriva fortăreţelor Gărzii din Bucureşti. Până
seara, situaţia fost decisă. Sima şi ceilalţi conducători ai Gărzii au
solicitat în van ir tervenţia oficialităţilor germane, acestea i-au
sfătuit să capituleze, prom ţând doar că vor cere lui Antonescu
permisiunea ca liderii Gărzii să s refugieze în Germania.
Considerau că era înţelept să menţină Garda într-formă oarecare,
pentru a putea exercita presiuni asupra lui Antonesc dacă, în
viitor, acesta ar fi decis să acţioneze contrar intereselor germane
La 23 ianuarie, trupele legionare s-au predat, dar şeful serviciului
secre german în România a aranjat scoaterea din ţară, în secret, a
conducătorilc Gărzii şi ducerea lor în Germania.
După înăbuşirea rebeliunii, toate acţiunile lui Antonescu arată
clar c nu avea intenţia de a repune Garda într-o poziţie puternică;
el i-a exclui pe membrii acesteia din noul guvern. A încercat din
nou, aşa cum făcuse ş în septembrie, să stârnească interesul
Partidului Naţional Ţărănesc şi ; altor partide pentru formarea
unui guvern de unitate naţională, dar nu s reuşit. Iuliu Maniu,
liderul recunoscut al forţelor democratice, a refuzat dir nou
participarea la un guvern care dispreţuia democraţia parlamentară
ş interzicea practicile normale de partid. Astfel, cabinetul pe care
Antonesci 1-a anunţat la 27 ianuarie 1941 era compus în special
din militari, a căroi principală misiune era de a asigura ordinea
publică şi o administraţie efi cientă. Cu această echipă, el a început
să pună bazele tipului propriu de autoritarism. La 5 februarie a emis
un decret care impunea pedepse severe celor ce tulburau ordinea
publică, un act care, în consecinţele sale, atingea toate domeniile
vieţii politice şi publice. în practică, interzicea înfiinţarea oricărui
tip de organizaţie, politică, religioasă sau culturală fără acordul
guvernului şi interzicea adunările publice, oricât ar fi fost de mici
şi întâmplătoare, considerându-le a fi subversive.
Regimul instituit de Antonescu nu poate fi caracterizat drept
fascist. 0 descriere mai exactă ar fi dictatură militară. Spre
deosebire însă de dictatura lui Hitler în Germania şi a lui
Mussolini în Italia, aceasta era lipsită de o ideologie, nu era
susţinută de un partid politic de masă. Existenţa acesteia nu era
justificată de consideraţii filozofice, ci de ordine şi securitate, pe
care Antonescu le considera esenţiale pentru progresul oricărei
societăţi. El nu se baza nici pe mase, nici pe politicieni. în locul
acestora, folosea armata şi aparatul de siguranţă pentru a conduce
şi a suprima disidenţa.
După instituirea dictaturii sale militare, Antonescu a strâns şi
mai mult relaţiile cu Germania. El a declarat în mod repetat că
România se afla în Axă din motive de conştiinţă şi nu din
calcule politice. Deşi
 Război şi pace
asemenea cuvinte pot fi clasate cu termenul de floricele retorice, ele
măsoară totuşi exact profunzimea angajării sale în slujba noii ordini
politice şi economice germane în Europa. El şi-a demonstrat credinţa
sprijinind campaniile germane din Balcani în lunile aprilie şi mai, şi
participând din toată inima la invadarea Uniunii Sovietice în iunie.
în primăvara anului 1941, în timp ce se pregătea atacul împotriva
Uniunii Sovietice, Hitler şi comandanţii de armată germani prevedeau
un rol limitat pentru armata română, deoarece aveau îndoieli cu
privire la capacitatea acesteia de a desfăşura acţiuni ofensive
independente. Ei erau mult mai preocupaţi de apărarea zăcămintelor
petrolifere româneşti împotriva unui atac sovietic, încredinţând
apărarea acestora şefului misiunii forţelor aeriene germane în
România. Nu se îndoiau că, o dată cu declanşarea războiului, livrările
româneşti de petrol vor deveni decisive, deoarece, evident,
transporturile din Uniunea Sovietică, celălalt furnizor important al
Germaniei, vor înceta. La 12 iunie, Hitler 1-a informat pe Antonescu,
la Miinchen, despre planul său de a ataca Uniunea Sovietică. Ca
răspuns, Antonescu a promis participarea economică şi militară
deplină a ţării sale în această campanie.
La 22 iunie 1941, la câteva ore după ce începuse invazia germană a
Uniunii Sovietice, regele Mihai şi Ion Antonescu au proclamat
începerea „războiului sfânt" pentru eliberarea Basarabiei şi a
Bucovinei de Nord de ocupaţia sovietică. Acest război s-a bucurat de
sprijinul covârşitor al poporului român, care vedea în el un mijloc de
a îndepărta ameninţarea sovietică la adresa existenţei ţării sale odată
pentru totdeauna.
Ofensiva generală pe frontul românesc s-a pus în mişcare abia la 2
iulie deoarece era mult mai departe spre est decât baza din Polonia de
unde Grupul de Armate Sud german începuse operaţiile. Până la
mijlocul lui iulie, armatele română şi germană atinseseră cursul
superior şi de mijloc al Nistrului. în sud, Armatei a IV-a române i se
alăturaseră unităţi din Do-brogea, care traversară Dunărea pe 21 iulie,
şi, până la 26 iulie, ajunseseră la cursul inferior al Nistrului. Astfel, în
decurs de o lună de la începerea ostilităţilor, obiectivele militare
principale ale românilor — eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de
Nord — fuseseră atinse. Dar Antonescu hotărâse deja să trimită trupele
române dincolo de Nistru. Era încredinţat că victoria germană va
urma în viitorul apropiat şi intenţiona, după cum îi scrisese lui Hitler
pe 20 iulie, să lupte alături de Germania până când aceasta îşi va
realiza scopul final, distrugerea Uniunii Sovietice. La 6 august, când
Hitler şi Antonescu s-au întâlnit la Statul Major al Grupului de
Armate Sud, ei au căzut de acord că armata română va ocupa
teritoriul între Nistru şi Nipru, că anumite unităţi vor fi folosite la est
de Nistru şi că zona dintre Nistru şi Bug, numită acum Transnistria, va
trece sub administraţie civilă românească.
459
 Desăvârşirea naţiunii române

460
 La sfârşitul anului 1941 România se afla în război cu Aliaţii
occid tali. Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a
declarat răz: României la 7 decembrie. După intrarea în război a
Statelor Unite, G mania a obligat România să-şi onoreze
angajamentele cuprinse în Pac Tripartit din noiembrie 1940 şi să
declare război Statelor Unite, lucru c s-a produs la 12
decembrie. Statele Unite au răspuns declarând răz României la 5
iunie 1942. Era evident că Antonescu şi majoritatea pe ticienilor
români erau parteneri lipsiţi de tragere de inimă în războiul î
potriva Aliaţilor occidentali.
In vara anului 1942, un număr mare de efective româneşti
au li parte la ofensiva germană de amploare din sudul Rusiei şi
din Cauc Aproximativ opt divizii au fost angajate în operaţii la
est de Marea Azov, iar grosul forţelor române a participat la
ofensiva spre Volga. F ziţiile repartizate se aflau la flancurile de
nord şi sud ale forţei princip: germane. în timpul ofensivei de
iarnă, care a început la 19 noiembrie, f« ţele sovietice au reuşit să
facă o breşă hotărâtoare în aceste zone. Până sfârşitul lunii
decembrie, ele au reuşit să încercuiască Armata a Vi-a g« mană la
Stalingrad. Unităţile române luptaseră bine dar, fiind lipsite
blindate şi artilerie suficiente, nu au putut face faţă atacului
sovieti Românii au suferit pierderi imense: cea mai mare parte
dintre cele optspr zece divizii, două-treimi din forţele lor de pe
frontul de est, au fost distrus
Dezastrul de la Stalingrad a avut o influenţă hotărâtoare
asupra pol ticii româneşti. L-a convins pe Antonescu că
Germania nu poseda for militară pentru a înfrânge Uniunea
Sovietică şi că trebuiau găsite al mijloace pentru a proteja ţara
împotriva unei invazii a Armatei Roşii. El făcut apel la Occident.
în primăvara anului 1943, 1-a autorizat pe Mih; Antonescu,
adjunct al preşedintelui Consiliului de Miniştri, să iniţie;
contacte cu Marea Britanie şi Statele Unite.
Pe măsură ce războiul continua, şi pierderile, sacrificiile
ceru) populaţiei civile sporeau, dictatura militară a intensificat
controlul asupi frontului intern. în perioada în care Antonescu a
exercitat puterea absc Iută în calitate de Conducător al Statului
Român, ordinea şi supunera era cuvintele-cheie. El avea
autoritatea de a iniţia şi promulga toate legile ne şi de a le
modifica pe cele în vigoare; de a numi şi concedia orice func
ţionar al statului, inclusiv miniştrii, de a încheia tratate, a declara
război ş a încheia pacea. Pentru acţiunile sale interne sau externe
nu dădea soco teală nimănui.
Principiile autoritare de guvernare s-au extins la toate nivelele
admi nistraţiei. Prefecţii erau stăpânii necontestaţi ai guvernării
locale. Ei erai numiţi de conducător şi răspundeau doar în faţa lui.
în octombrie 1942 puterile acestora, deja substanţiale, au fost
lărgite pentru a le permite con trolul asupra tuturor domeniilor
administraţiei şi personalului din jurisdic-
 Război şi pace
;ia lor. Cetăţenii nu aveau nici un cuvânt în alegerea autorităţilor
locale, din moment ce ministrul de Interne îi numea pe primarii
oraşelor, iar prefectul pe primarii localităţilor rurale. Consiliile locale
alese au fost dizolvate şi înlocuite cu organisme compuse din oficiali
din administraţie şi, cu începere din octombrie 1942, din reprezentanţi
ai industriei, corner' ţului şi profesiilor libere, numiţi de prefect, şi alte
oficialităţi locale.
Dictatura antonesciană a tratat economia în acelaşi mod în care a
tratat partidele politice şi administraţia publică. Controlul şi
înregimentarea erau la ordinea zilei. Decretul din 18 februarie 1941
era caracteristic; acesta prevedea militarizarea întreprinderilor de stat
şi particulare ori de câte ori „interesele superioare ale statului" o
cereau. Acest proces a adus atât conducerea economică, cât şi
angajaţii sub îndrumarea generală şi la ordinele ofiţerilor din armată.
Un alt decret, din 10 martie 1941, impunea populaţiei rurale servicii
obligatorii în muncă şi acorda Ministerului Agriculturii şi comitetelor
agricole comunale puteri aproape nelimitate de rechiziţionare a forţei
de muncă şi coordonare a producţiei. La 15 mai, aceste prevederi s-au
extins la toate persoanele adulte. începând de la acea dată, persoanele
capabile să muncească, dar care nu erau angajate într-o slujbă în
producţie, puteau fi mobilizate să lucreze pentru „binele public".
Războiul împotriva Uniunii Sovietice a intensificat pretenţiile asupra
populaţiei active şi înregimentarea acesteia.
între 1941-1944, economia românească s-a dezvoltat sub presiuni
germane ferme de creştere a producţiei de materii prime necesare
efortului de război, rezistând încercărilor tot atât de tenace ale
germanilor de a dobândi controlul asupra industriilor-cheie româneşti.
Oficialii germani de la toate nivelurile au descoperit, spre regretul lor,
că Antonescu era foarte puţin înclinat să facă concesii economice
majore faţă-de Germania. El era influenţat în mare măsură de cercurile
economice şi bancare liberale, care abandonaseră desigur politica
„prin noi înşine" dar căutau cu disperare să păstreze controlul
românesc asupra resurselor economice şi asupra dezvoltării.
Antonescu a încercat în diferite moduri să limiteze pătrunderea
Germaniei în economia românească. Un decret din 17 iulie 1942
reducea volumul de capital străin în industria petrolieră, în favoarea
capitalului românesc şi făcea concesii speciale acelor firme în care
etnicii români aveau cel puţin 75% din acţiuni. Nici una dintre aceste
măsuri de autoapărare economică nu a fost eficientă în totalitate, în
special după începerea războiului împotriva Uniunii Sovietice,
deoarece, la acea dată, economia românească devenise prea strâns
legată de cea germană pentru a funcţiona independent.
„Problema evreiască", cum a fost numită începând din a doua
jumătate a secolului al XlX-lea, a fost cea mai importantă în domeniul
minorităţilor cu care s-a confruntat regimul antonescian. Factorii
care au determinat
461
462
Desăvârşirea naţiunii române
încercările de „rezolvare" a acesteia au fost sentimentele naţionale puternice şi unele scopuri tactice
de politică externă şi nu un antisemitism doctrinar. Populaţia evreiască se ridica în 1940 la 800 000.
După cedarea de teritorii către Uniunea Sovietică şi Ungaria, populaţia evreiască rămasă în cele
două treimi din România Mare a scăzut la 315 000, dar s-a ridicat din nou la 375 000 în vara anului
1941, când Basarabia şi Bucovina de Nord au fost redobândite.
Pe măsură ce România s-a apropiat de Germania, în vara anului 1940, situaţia evreilor s-a
deteriorat continuu. Legate direct de alinierea României în politica externă, deciziile luate de
Cabinetul Gigurtu, la 9 iulie 1940, de a îndepărta toţi evreii din rândul funcţionarilor publici şi,
la 8 august, de a redefini situaţia juridică a evreilor au fost acţiuni care i-au deposedat efectiv pe
aceştia de drepturi politice şi civile.
După înfiinţarea statului naţional legionar în luna septembrie, Anto-nescu şi Garda de Fier au
trecut la românizarea economiei. Garda s-a folosit de acest prilej pentru a da frâu liber
antisemitismului său violent. Dar, pentru Antonescu, românizarea economiei era un mijloc de a crea o
burghezie puternică, care să se bazeze pe forţele proprii, care să formeze coloana vertebrală politică
şi socială a ţării. într-un răstimp scurt, după venirea sa la putere, el a iniţiat îndepărtarea evreilor şi a
străinilor din structurile economice ale ţării şi înlocuirea lor cu etnici români. O serie de decrete au
avut ca scop exproprierea proprietăţilor rurale deţinute de evrei (4 octombrie 1940), a celor
forestiere (17 noiembrie 1940), a transporturilor pe râuri (4 decembrie 1940) şi a proprietăţilor
urbane (28 martie 1941). Un alt decret (16 noiembrie 1940) cerea firmelor şi întreprinderilor
industriale particulare şi organizaţiilor fără profit să-şi înlocuiască angajaţii evrei cu etnici români
până la 31 decembrie 1941. Deşi statisticile oficiale arătau că numărul evreilor fusese redus de la 28
225 în noiembrie 1940, la 16 292 până la termenul acordat, şi apoi la 6 506 până la 1 martie 1943,
rapoarte secrete mai credibile estimau numărul de angajaţi evrei la 21 000 în primăvara anului 1943.
Ei şi-au păstrat locurile de muncă pentru că activitatea lor era esenţială pentru funcţionarea eficientă a
întreprinderilor respective. Şi în celelalte domenii ale economiei, românizarea pare să fi făcut
progrese modeste.
Măsurile luate împotriva evreilor înaintea atacului împotriva Uniunii Sovietice au fost în primul
rând de natură economică, cu excepţia actelor violente comise de legionari împotriva unor persoane
particulare. Deportarea evreilor a început după recuperarea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord. Un
număr mare de evrei, probabil aproape 130 000, fugiseră deja de acolo în Uniunea Sovietică în timp
ce armatele română şi germană înaintau spre aceste provincii. Uciderea a 4 000 de evrei la Iaşi şi în
timpul deportării lor în Muntenia, la 28-30 iunie, de către trupele germane şi
 Război şi pace
române a confirmat înţelepciunea celor care se refugiaseră. îndată ce
armata română a ocupat Transnistria, autorităţile române au început
să-i deporteze în masă pe evreii din Basarabia şi din Bucovina de Nord
cât mai departe spre est posibil. Tratatul de la Tighina, din 30 august
1941, prin care se recunoştea administraţia civilă românească a
Transnistriei, specifica faptul că evreii trimişi acolo vor fi ţinuţi în
tabere de concentrare şi folosiţi ca mână de lucru. Probabil că în
perioada 1941-1943 aproape 100 000 au fost deportaţi în Transnistria.
Din cauza condiţiilor groaznice şi a atrocităţilor comise au pierit mii
de evrei.
Regimul antonescian nu a participat la deportarea în masă a
evreilor pe care oficialii nazişti au organizat-o în cadrul „soluţiei
finale" a lui Hitler la problema evreiască în Europa. La început, a
arătat un oarecare interes faţă de această problemă şi a consimţit ca,
începând din septembrie 1942, evreii apţi de muncă forţată din
judeţele Arad şi Timişoara, din Banat şi Turda, din Transilvania să fie
ridicaţi şi trimişi la Lublin. Deportările păreau a fi început conform
planurilor, dar curând după aceea, în decembrie 1942, ele au încetat,
deoarece guvernul şi-a schimbat politica faţă de evrei, în primul rând
ca reacţie la deteriorarea situaţiei militare pe frontul de est după bătălia
de la Stalingrad şi pe măsură ce se făceau încercări pentru a se ajunge
la o înţelegere cu Aliaţii occidentali.
Pe lângă războiul de pe frontul de est, între 1941-1943, problema
de politică externă cea mai presantă pentru guvernul român era
redobândirea nordului Transilvaniei. Departe de a fi rezolvat situaţia,
dictatul de la Viena nu a făcut decât să exacerbeze relaţiile tensionate
între România şi Ungaria. Nu a rezolvat problema naţională,
separându-i pe toţi maghiarii de toţi românii. Aproximativ 1 150 000-
1 300 000 români sau 48 până la 50% din populaţia teritoriului cedat,
în funcţie de provenienţa statisticilor care se folosesc, au rămas la nord
de noua frontieră, în timp ce aproximativ 500 000 maghiari (unele
surse ungureşti apreciază numărul lor la 800 000, iar sursele româneşti
la 363 000) au continuat să locuiască în sud. Pe toată durata războiului,
cele două guverne au eşuat total în rezolvarea diferendelor.
Dezastrul de la Stalingrad a fost un punct de cotitură decisiv în
participarea României la al doilea război mondial. Convins că
Germania nu mai putea acum câştiga războiul, Antonescu şi-a
concentrat toate eforturile spre a proteja România de „marele pericol"
din est. Acesta, de fapt, fusese motivul principal pentru care intrase în
războiul împotriva Uniunii Sovietice. Astfel, în ciuda tensiunilor
crescânde în relaţiile cu Germania, pe măsură ce forţele sovietice
înaintau implacabil spre vest, politica sa demonstrează o continuitate
remarcabilă. El a menţinut alianţa cu Germania şi i-a furnizat, ca şi
până atunci, oameni şi materiale pentru efortul de război, dar, în
acelaşi timp, a întreprins acţiuni pentru a câştiga înţelegerea
463
f

464
Desăvârşirea naţiunii române
Aliaţilor occidentali faţă de „situaţia dificilă" a României. L-a
încurajat astfel pe colaboratorul său cel mai apropiat, Mihai
Antonescu, să-i contacteze pe aceştia şi să le atragă atenţia asupra
pericolului pe care îl reprezenta Uniunea Sovietică pentru întreaga
Europă, nu numai pentru partea de răsărit a acesteia.
Până în primăvara anului 1944 şi alte forţe politice se uniseră
în efortul de a scoate ţara din război. Figura-cheie era Iuliu Maniu,
conducătorul opoziţiei democratice la dictatura antonesciană. între
noiembrie 1942 şi martie 1943, acesta trimisese, prin diferite
canale, inclusiv diplomaţi elveţieni şi turci, un şir de mesaje
guvernului britanic, în care explica rolul României în război şi
aspiraţiile sale. El a subliniat că opinia publică din România se
opusese continuării războiului împotriva Uniunii Sovietice dincolo
de Nistru şi acum cerea doar apărarea integrităţii teritoriale a ţării,
inclusiv a Transilvaniei de Nord. Pretindea că românii purtau în
suflet aceleaşi idealuri ca şi puterile anglo-saxone, dar nu puteau
acţiona în concordanţă cu propriile convingeri deoarece ţara lor era
efectiv ocupată de armata germană. Maniu îşi exprima convingerea
că opinia publică era gata să acţioneze în favoarea cauzei aliate şi
nu se îndoia că şi armata română putea fi câştigată pentru a susţine
această cauză, dar, pretindea el, toată lumea avea reţineri până când
guvernele britanc şi american nu vor garanta integritatea teritorială
a ţării. în toate aceste mesaje era evident că Maniu, ca şi Mihai
Antonescu şi politicienii români în general, considerau Uniunea
Sovietică drept ameninţarea cea mai importantă la independenţa
României şi vedeau în Occident singura speranţă pentru a evita o
catastrofă.
Răspunsul iniţial din partea Marii Britanii a fost descurajator.
în ianuarie 1943, Foreign Office-ul l-a informat pe Maniu că,
după război, graniţele României vor fi trasate în conformitate cu
obiectivele generale aliate şi cu recunoaşterea de către Marea
Britanie a intereselor de securitate ale Uniunii Sovietice de-a
lungul frontierei sale vestice. Se afirma clar că România nu va
putea spera să trateze doar cu Aliaţii occidentali, ci va trebui să
ajungă la o înţelegere cu Uniunea Sovietică.
Atât Maniu, cât şi Mihai Antonescu aveau acum contacte
directe cu guvernul sovietic, dar scopul lor principal era mai de
grabă de a testa atitudinea acestuia faţă de România, decât de a
începe negocieri, deoarece încă mai sperau că vor capitula în faţa
Aliaţilor occidentali. Maniu a obţinut sprijinul lui Eduard Benes,
şeful guvernului cehoslovac în exil la Londra, de a prezenta cazul
României în faţa guvernului sovietic. Benes a avut convorbiri cu
Molotov şi Stalin între 14-18 decembrie 1943 la Moscova, în
timpul cărora aceştia din urmă au fost aparent de acord să
considere regimul Antonescu şi nu poporul român responsabil de
atacul împotriva Uniunii Sovietice şi să favorizeze România în
detrimentul Ungariei în rezolvarea problemei Transilvaniei.
 Război şi pace
Celălalt canal românesc spre Moscova trecea prin Stockholm,
unde, între decembrie 1943 şi ianuarie 1944, ministrul român
Frederic Nanu a avut convorbiri cu oficialii de la legaţia sovietică în
ceea ce priveşte interesul exprimat de „anumite cercuri" din România
(evident Mihai Antonescu) de a negocia retragerea României din
război. în februarie, Nanu a informat Bucureştiul că guvernul sovietic
promisese să respecte suveranitatea şi independenţa României şi să o
ajute să recupereze Transilvania dacă ieşea din război. Mihai
Antonescu nu a dat însă nici un răspuns pentru că i se părea mai sigur
ca România să trateze cu Occidentul.
La vremea aceea, Maniu şi Mihai Antonescu erau profund angajaţi
în iniţiativele de pace cu Marea Britanie şi Statele Unite. La sfârşitul
anului
1943, Aliaţii occidentali acceptaseră propunerea lui Maniu privind
trimite
rea unui reprezentant al opoziţiei pentru a negocia direct cu puterile
occi
dentale. Maniu şi colaboratorii săi l-au ales pe prinţul Barbu Ştirbey,
care
prezidase un cabinet de tranziţie în 1927, şi, în februarie 1944, l-au
trimis
la Cairo, unde se afla statul major al Comandamentului Aliat pentru
Ori
entul Mijlociu.
Ion Antonescu a continuat să coopereze cu Germania, în ciuda
dovezilor tot mai clare ale catastrofei militare, pentru că nu vedea nici
o altă alternativă posibilă. Deşi dorea cu orice preţ să evite subjugarea
ţării de către Uniunea Sovietică, el se confrunta cu pericolul mult
mai direct al unui regim germano-legionar, care, era convins, va
distruge în totalitate suprastructura politică şi economică a ţării,
lăsând-o la discreţia „altora". Acest pericol nu era câtuşi de puţin
imaginar, deoarece, la 26 ianuarie
1944, Hitler ordonase elaborarea planurilor de ocupare a României în
cazul
unei lovituri antigermane. Dar tensiunea din relaţiile româno-
germane a
fost atenuată de un nou acord economic semnat la 9 februarie şi,
în
special, de reînnoirea asigurărilor de sprijin din partea lui Antonescu
date
la întâlnirea cu Hitler din 28 februarie. în ziua aceea, Hitler,
recăpă-
tându-şi încrederea în Antonescu, a ordonat încetarea elaborării
planurilor
pentru ocuparea României.
în aprilie 1944, negocierile între Ştirbey şi Aliaţi de la Cairo au
ajuns într-un punct critic. Uniunea Sovietică a început să-şi asume
un rol tot mai activ pe măsură ce armatele sale au ajuns la Prut şi erau
pe punctul de a intra adânc în România. Pentru a grăbi capitularea
României, Molotov a anunţat la 2 aprilie că Uniunea Sovietică nu
urmărea să dobândească nici un teritoriu românesc sau să modifice
sistemul social din ţară. La 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo
i-a prezentat prinţului Ştirbey condiţiile sovietice minime, elaborate
după consultări cu guvernele britanic şi american pentru încheierea
unui armistiţiu. Ele au fost comunicate lui Ion Antonescu şi luliu
Maniu prin diplomaţii români de la Ankara. Se cerea ruperea totală
de Germania şi lupta comună a armatelor române şi aliate
465
 Desăvârşirea naţiunii române

466
împotriva Germaniei; restabilirea frontierei româno-ruse de la 22
iunie 1941; plata despăgubirilor către Uniunea Sovietică;
eliberareea tuturor prizonierilor de război aliaţi; mişcarea
nestingherită a Armatei Roşii pe teritoriul României, anularea
dictatului de la Viena şi sprijinul sovietic pentru revenirea la
România a nordului Ardealului.
Reacţia la Bucureşti a fost complexă. Maniu a răspuns la 19
aprilie cu contrapropuneri. Deoarece, evident, acorda puţină
crezare promisiunilor sovietice de respectare a suveranităţii
României, el a acceptat propunerea de armistiţiu, dar a insistat ca
nici un fel de trupe străine (prin care înţelegea sovietice) să nu
aibă permisiunea de a intra în ţară, cu excepţia cazului în care
erau invitate. Dornic să evite ocupaţia sovietică, ceruse deja
Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu să trimită în
România două divizii aeropurtate. La 21 aprilie, Aliaţii au refuzat
continuarea negocierilor şi au cerut acceptarea sau respingerea
clară a condiţiilor armistiţiului. După ce câteva noi încercări de a
modera ultimatumul aliat au eşuat, la 10 iunie, Maniu a acceptat
fără entuziasm armistiţiul pe baza celor şase puncte din 12 aprilie.
Dar chiar şi acum, în loc să-i contacteze direct pe ruşi, el a preferat
să lucreze prin Cairo, pentru a se asigura că Marea Bri-tanie şi
Statele Unite erau parteneri cu puteri depline în orice înţelegere.
La 15 mai, guvernul Antonescu a respins condiţiile Aliaţilor.
Cei doi Antonescu le-au considerat drept o capitulare în faţa
Uniunii Sovietice, convinşi fiind că o astfel de acţiune punea în
pericol însăşi existenţa ţării. Sperau totodată că, în urma unei
întorsături favorabile a situaţiei, trupele occidentale vor putea
ajunge în România şi, prin urmare, intenţionau să aştepte cât mai
mult posibil înainte de a se angaja.
în primăvara anului 1944, grupările politice din România care
se opuneau războiului şi dictaturii lui Antonescu au devenit tot
mai îndrăzneţe. Nevoia de coordonare a condus Partidele
Naţional Ţărănesc, Liberal, Social Democrat şi Comunist să
creeze, la începutul lunii iunie, Blocul Naţional Democrat.
Obiectivele declarate ale acestuia erau încheierea imediată a unui
armistiţiu cu Aliaţii; retragerea din Axă şi sprijinirea totală a
efortului de război aliat; răsturnarea dictaturii antonesciene şi
înlocuirea acesteia cu un regim democratic. Totodată, blocul a
afirmat clar că membrii săi, deşi sunt de acord să coopereze pentru
atingerea scopurilor imediate, intenţionează să-şi păstreze
caracterul ideologic şi politic distinct.
Intre timp, hotărârile care afectau dezvoltarea politică a
României fuseseră deja luate. La jumătatea lunii mai 1944
guvernele britanic şi sovietic au căzut de acord să împartă Europa
de Sud-Est în zone militare operative. Britanicii, care luaseră
iniţiativa, au propus ca Grecia să se afle în zona lor, iar România
în zona sovietică. Apoi au întrebat guvernul american dacă poate
accepta acest plan. Dar, înainte de a se primi vreun răspuns, la 8
iunie, Churchill a propus ca Bulgaria să fie inclusă în zona
 Război ţi pace
sovietică iar Iugoslavia în cea britanică. La 12 iunie, Roosevelt, fără
prea multă tragere de inimă, şi-a dat acordul pentru acest angajament.
Nici una dintre părţi nu a intenţionat să considere aceasta drept o
delimitare finală a sferelor de influenţă, dar cursul ulterior al
evenimentelor a confirmat totuşi apartenenţa României la sfera de
influenţă sovietică.
Situaţia a ajuns într-un punct critic o dată cu ofensiva sovietică
iniţiată la 20 august pe frontul românesc. Armata Roşie a străpuns
poziţiile defensive în câteva locuri. La 22 august, Antonescu a vizitat
statele majore de campanie şi şi-a dat seama imediat de gravitatea
situaţiei. Dacă trupele sovietice pătrundeau prin linia de apărare
Focşani-Galaţi între Carpaţi şi Dunăre, soarta României era
pecetluită „definitiv".
Succesiunea rapidă a evenimentelor, în special prăbuşirea
frontului, a luat opoziţia democratică prin surprindere. Deşi în cadrul
Blocului Naţional Democrat se purtaseră discuţii cu privire la forma
şi componenţa noului guvern şi la aspectele militare ale loviturii de
stat plănuite, până la 20 august nu se stabilise ziua răsturnării lui
Antonescu. In condiţiile ofensivei sovietice, această hotărâre devenise
imperativă. Maniu şi Brătianu, în strânsă cooperare cu regele Mihai,
principalii organizatori ai loviturii de stat, au stabilit data de 26
august ca dată a acţiunii, dar, când au aflat că Antonescu urma să
plece din nou pe front la 24 august, au schimbat data pentru ziua de
23. în după-amiaza acelei zile, regele 1-a invitat pe Antonescu la Palat.
Când Antonescu a refuzat să accepte încheierea imediată a
armistiţiului, regele a ordonat arestarea lui şi a lui Mihai Antonescu,
care îl însoţise. Ceilalţi colaboratori apropiaţi ai lui Antonescu au
fost convocaţi la Palat pentru o presupusă întâlnire a Consiliului de
Coroană şi arestaţi. Apoi regele, exercitându-şi prerogativele
constituţionale, 1-a numit prim-ministru pe generalul Constantin
Sănătescu (1885—1947), unul dintre comandanţii armatei care
contribuise la elaborarea planurilor de răsturnare a lui Antonescu. La
rândul său, el a numit prin decret membrii guvernului. Acesta era
compus în principal din militari, dar îi includea, de asemenea, pe
Maniu, Brătianu, Constantin Titel Petrescu, şeful Partidului Social
Democrat, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, din partea Partidului Comunist, ca
miniştrii fără portofoliu, care aveau rolul de a îndruma noul guvern
din partea Blocului Naţional Democrat. In seara zilei de 23 august, la
ora 10, postul de radio a difuzat proclamaţia regelui adresată naţiunii
în care anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi încheierea
armistiţiului cu Naţiunile Unite. El a declarat că România se alăturase
Aliaţilor împotriva Axei şi îşi va mobiliza toate forţele pentru a
elibera nordul Transilvaniei. Sănătescu a transmis instrucţiuni
emisarilor români la Cairo să accepte armistiţiul pe baza condiţiilor
propuse de Aliaţi la 12 aprilie.
întorsătura dramatică a evenimentelor i-a luat pe reprezentanţii
diplomatici şi militari ai Germaniei în România prin suprindere. Deşi
un număr
467
 Desăvârşirea naţiunii române
de ofiţeri au cerut insistent evacuarea tuturor forţelor
germane din România spre teritoriul controlat de trupele
ungare, unde se putea organiza o nouă linie de apărare,
Hitler a ordonat forţelor germane să ocupe Bucu-reştiul şi
să înfiinţeze un nou guvern, condus de un general
progerman. Dar acţiunea a eşuat. Comandanţii germani
aveau la dispoziţie trupe prea reduse pentru a învinge o
armată şi un popor hotărâte să schimbe tabăra. Până la 28
august, trupele române neutralizaseră pericolul german care
ameninţa oraşul Bucureşti, iar la 31 august, forţele germane
se aflau în retragere pe tot cuprinsul ţării. în ziua acea,
Armata Roşie a ocupat Bucu-reştiul. începea o nouă eră în
istoria României.

468
Lranziţia. 1944-1947. Sarcina cea mai presantă a guvernului
Sănătescu era stabilizarea relaţiilor cu Aliaţii, în special Uniunea
Sovietică. Armata Roşie invada România şi comandanţii sovietici
tratau ţara ca pe un teritoriu cucerit. La insistenţele lui Iuliu Maniu
şi ale lui Constantin Brătianu, care erau nerăbdători să reducă
amestecul ofiţerilor sovietici în problemele civile, înfiinţând zone
libere de ocupaţia Armatei Roşii, Sănătescu s-a străduit să încheie
un armistiţiu oficial cât mai curând posibil. Guvernul sovietic a
fost receptiv la această idee, deoarece era dornic să-şi asigure
liniile de comunicaţie cu frontul din Transilvania şi Ungaria, în
nord şi cu Balcanii, în sud şi să beneficieze pe deplin de angajarea
forţelor şi resurselor române în luptă.
Proiectul unui armistiţiu, întocmit de oficialităţile sovietice, a
fost comunicat guvernelor american şi britanic la 31 august.
Pentru acestea era foarte clar că Uniunea Sovietică trata România
ca pe o ţară cucerită. Ei au obiectat în special la articolul care
prevedea controlul exclusiv al îndeplinirii condiţiilor armistiţiului
de către înaltul Comandament Sovietic. La insistenţele americane
şi britanice, Molotov şi-a schimbat puţin poziţia. El a consimţit la
crearea unei Comisii Aliate de Control pentru România, care să
cuprindă reprezentanţi ai Statelor Unite şi Marii Britanii, dar a
afirmat clar că înaltul Comandament Sovietic îşi va rezerva toate
hotărârile importante referitoare la România.
Delegaţia română la Moscova, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu,
a primit proiectul la 10 septembrie şi a făcut eforturi intense pentru
a-i modera termenii. S-a dorit, în special, ca României să i se
recunoască statutul de cobeligeranţă în războiul împotriva
Germaniei, să se stabilească termene precise pentru perioada
ocupaţiei sovietice, autorităţilor române să li se: acorde mai multă
libertate în ceea ce priveşte administraţia internă, îndeosebi în
probleme de siguranţă şi poliţie, şi să se obţină angajamentul!
Aliaţilor că întreaga Transilvanie va reveni la România.
 Război şi pace
Armistiţiul a fost semnat în noaptea de 12 spre 13 septembrie şi
cuprindea, în principal, condiţiile detaliate prezentate în timpul
negocierilor de la Cairo. Cerea guvernului român să se angajeze în
efortul de război aliat cu cel puţin douăsprezece divizii de infanterie
echipate complet, să permită deplasarea liberă a Armatei Roşii pe
teritoriul său şi să sprijine financiar şi logistic operaţiile militare ale
Aliaţilor împotriva Germaniei şi Ungariei. România îşi asuma, de
asemenea, povara de a plăti despăgubiri care se ridicau la 300
milioane dolari către Uniunea Sovietică pentru pierderile cauzate în
operaţiile militare de pe teritoriul acesteia şi să înapoieze toate bunurile
luate de pe teritoriul ei. Singurul punct favorabil pentru România era
abrogarea dictatului de la Viena şi redobândirea Transilvaniei de Nord,
deşi hotărârea finală cu privire la apartenenţa teritoriului era
rezervată pentru conferinţa generală de pace de la sfârşitul războiului.
Delegaţia română a părăsit Moscova cu sentimentul că, având în
vedere situaţia de ansamblu, ţara lor scăpase uşor. Dar, în ţară, liderii
partidelor politice democratice erau profund îngrijoraţi de modul în
care autorităţile sovietice vor interpreta şi pune în practică termenii
armistiţiului. Neliniştea lor era împărtăşită de Averell Harriman,
ambasadorul american la Moscova, care luase parte la negocierile în
vederea semnării armistiţiului şi discutase cu membrii delegaţiei
române. El nu avea nici o îndoială că armistiţiul dăduse Uniunii
Sovietice control politic şi economic total asupra României, cel puţin
până la încheierea tratatului de pace final.
Preocuparea principală a sovieticilor în toamna anului 1944 a fost
campania împotriva forţelor germane şi ungare rămase la nord şi est
de Carpaţi. Trupele române, numărând aproximativ 385 000 militari,
au fost concentrate cu o viteză remarcabilă în vederea desfăşurării
acestei campanii. La 20 septembrie a început o ofensivă de amploare a
trupelor sovietice şi române şi, până la 25 octombrie, întregul teritoriu
al României de dinainte de război a fost recucerit. Pierderile
românilor în bătălia pentru Transilvania au fost considerabile —
aproximativ 50 000 morţi şi răniţi»
în ciuda cooperării pe câmpul de luptă, guvernul Sănătescu şi
autorităţile de ocupaţie sovietice s-au aflat întotdeauna în conflict.
Consilierii sovietici, civili şi militari, prezenţi în număr mare în ţară,
erau cei care hotărau direcţia dezvoltării politice a României. O
dovadă izbitoare a predominanţei sovietice era lipsa de autoritate a
Comisiei Aliate de Control, înaltul Comandament Sovietic emitea
pur şi simplu instrucţiuni către guvernul român în numele acesteia.
Puterile occidentale împărtăşeau răspunderea pentru consecinţele
acestor acte, dar nu aveau nici un rol în formularea lor. Preşedintele
sovietic al Comisiei Aliate de Control o considera drept un instrument
pentru înfăptuirea politicii sovietice şi îi trata pe colegii săi
occidentali ca pe nişte simpli observatori. Totuşi, guvernele
469
 Desăvârşirea naţiunii române

470
american şi britanic au decis să nu transforme problema într-un
litigiu atâta timp cât războiul împotriva Germaniei era încă în
plină desfăşurare.
în viaţa politică internă din România, toamna anului 1944 a
fost o perioadă de mobilizare pentru principalele partide. Toate
suferiseră în urma întreruperii activităţii lor normale în timpul
dictaturilor lui Carol şi An-tonescu, iar acum, după şase ani, ele
şi-au concentrat toate eforturile pentru reînfiinţarea organizaţiilor
naţionale şi locale şi creşterea numărului de membri. în acest
proces, coaliţia care a înfăptuit răsturnarea lui Antonescu la 23
august, Blocul Naţional Democratic, s-a dezmembrat sub
presiunea unor ambiţii politice contradictorii.
Dintre cele patru partide care compuneau blocul, Partidul
Comunist era cel mai slab. în timpul războiului, numărul
membrilor săi fusese redus la aproximativ 1 000, iar înainte de
lovitura de stat din august majoritatea liderilor erau în închisoare.
în zilele de declin ale dictaturii antonesciene, câţiva dintre ei,
printre care Gheorghe Gheorghiu-Dej, care fusese întemniţat din
1936 din cauza rolului pe care îl jucase în greva muncitorilor
ceferişti, au scăpat din puşcărie sau au fost puşi în libertate. Dar li
s-au alăturat alţi comunişti români care petrecuseră mulţi ani la
Moscova, cum era Ana Pauker, şi care acum au sosit la Bucureşti,
pe urmele Armatei Roşii. încercarea comuniştilor locali şi a aşa-
numiţilor „muscoviţi" de a reînvia partidul a beneficiat enorm de
prezenţa autorităţilor sovietice de ocupaţie şi de sprijinul
diplomatic al Moscovei. La o săptămână după răsturnarea lui
Antonescu, Comitetul Central al Partidului Comunist Român şi-a
declarat intenţia de a transforma Blocul Naţional Democratic
într-o organizaţie de masă şi i-a chemat pe muncitori să
organizeze propriile lor comitete politice sub egida Blocului.
Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal, care au ajuns
să fie cunoscute în această perioadă sub numele de partide
istorice, acţionau şi ele intens pentru a-şi revitaliza organizaţiile
din Bucureşti şi din provincie, în octombrie, Iuliu Maniu şi Ion
Mihalache au anunţat noul program al partidului. în aproape toate
privinţele acesta rămânea fidel vechilor teze economice şi
sociologice ţărăniste şi ideii de stat ţărănesc elaborate în perioada
interbelică. în toamna anului 1944, liberalii au constatat că se află
într-o stare de dezorganizare considerabilă. Multe dintre
organizaţiile din provincie ale partidului nu aveau lideri, fiind
pradă fracţionării, iar conducătorii partidului nu au reuşit să
întocmească un program la fel de cuprinzător ca acela al
Partidului Naţional Ţărănesc. Brătianu a dat publicităţii o
declaraţie generală conform căreia partidul va rămâne credincios
principiilor sale tradiţionale şi va apăra drepturile politice şi
civile ale tuturor cetăţenilor. Problema internă cu consecinţele
cele mai dăunătoare pentru Partidul Liberal a fost disputa între
acesta şi facţiunea condusă de
 Război fi face
Gheorghe Tătărescu, dispută care s-a transformat într-o ruptură în momentul în care Tătărescu a
format un Partid Naţional Liberal disident.
Până la mijlocul lunii octombrie a prins contur noua coaliţie politică promovată de Partidul
Comunist, Frontul Naţional Democrat. Pe lângă comunişti, el cuprindea Partidul Social Democrat
şi Frontul Plugarilor, o organizaţie a ţăranilor săraci înfiinţată de Petru Groza în Transilvania, în
1933. Programul Frontului evita retorica revoluţiei sociale. Acesta era menit să atragă sprijinul larg
al organizaţiilor democratice şi persoanele care nu doreau o reîntoarcere la sistemul social şi viaţa
politică din perioada interbelică.
Frontul Naţional Democrat a fost înfiinţat oficial la 12 octombrie. în aceeaşi zi, a invitat
Partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal să i se alăture, dar Maniu şi Brătianu au refuzat
categoric. Două zile mai târziu, Pătrăşcanu şi Titel Petrescu i-au informat că partidele lor părăseau
Blocul Naţional Democratic, act ce a pus capăt coaliţiei care răsturnase dictatura antonesciană şi
armistiţiul politic incomod pe care îl crease.
Formarea Frontului Naţional Democrat a precipitat declanşarea crizei în cadrul guvernului
Sănătescu. Acesta se bucurase doar de un sprijin simbolic din partea comuniştilor, care-l
considerau, în mod corect, drept un instrument al celor două partide politice şi al regelui. Ei au
atacat constant guvernul în presa comunistă şi la demonstraţiile publice, iar în septembrie şi la
începutul lui octombrie, atacurile s-au intensificat. La 16 octombrie comuniştii şi social-democraţii
au părăsit guvernul, iar pe 18 octombrie, Consiliul Naţional al Frontului a cerut formarea unui nou
guvern în frunte cu Petru Groza, conducătorul Frontului Plugarilor. Naţional-ţărăniştii şi liberalii
au respins ideea, dar, la 4 noiembrie, cabinetul a fost reorganizat. Naţional-ţărăniştii şi liberalii au
primit zece locuri în cabinet, Frontul şapte, Groza fiind yiceprim-ministru, Gheorhiu-Dej, liderul
Partidului Comunist, ministru al Comunicaţiilor şi Pătrăşcanu, ministru al Justiţiei. Faptul că
Frontul era reprezentat oficial în Cabinet indică sporirea forţei sale şi, în special, susţinerea lui de
către Uniunea Sovietică, care era principalul responsabil pentru contestarea guvernului Sănătescu;
Sănătescu, simţindu-se tot mai frustrat din cauza incapacităţii sale de a guverna ţara în condiţiile
obstrucţiilor comuniste şi ale amestecului sovietic, şi fiind izolat de proprii săi susţinători (printre
care se număra şi Maniu, care era de părere că nu fusese destul de dur în modul de a-i trata pe
comunişti), a demisionat la 2 decembrie.
La 6 decembrie a fost instalat un nou guvern, care nu diferea prea mult de cel precedent. Era
condus de generalul Nicolae Rădescu (1876—1953), cunoscut pentru modul său tăios de a se
exprima, caracteristică a personalităţii din cauza căreia, în timpul războiului, a ajuns într-un lagăr de
concentrare pentru că denunţase ocupaţia germană din România.
471
 Desăvârşirea naţiunii române

472
Dar, de această dată, iniţiativa politică era în mâinile comuniştilor,
iar guvernul Rădescu a exercitat o influenţă redusă asupra cursului
evenimentelor, pentru că hotărârile cruciale erau luate în altă parte.
La mijlocul lunii ianuarie 1945, Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker au
plecat la Moscova pentru convorbiri cu liderii de partid sovietici.
Această întâlnire s-a dovedit hotărâtoare pentru România,
deoarece Gheorghiu-Dej şi compania au fost asiguraţi de ajutorul
de care aveau nevoie în ofensiva pentru luarea puterii. După ce
delegaţia s-a întors acasă, Frontul Naţional Democrat — de fapt,
comuniştii — au început o campanie sistematică în vederea în-
locuirii guvernului Rădescu cu un guvern comunist.
Pe măsură ce lupta pentru putere a luat amploare, autorităţile
sovietice au intervenit direct şi decisiv. Situaţia a ajuns într-un
punct critic la 28 februarie, când Andrei Vâşinski, ajunctul
ministrului de externe, trimis de la Moscova pentru a conduce
ofensiva comuniştilor pentru preluarea puterii, a cerut regelui să
înlocuiască imediat guvernul Rădescu cu un guvern al Frontului,
condus de Petru Groza. Când regele i-a replicat că va trebui să
aştepte rezultatul consultărilor cu liderii partidelor, Vâşinski i-a
dat două ore pentru a-1 demite pe Rădescu şi a-1 numi pe
succesorul acestuia. Era clară implicaţia că Vâşinski, care acţiona
pe baza unor instrucţiuni precise de la Moscova, va folosi toate
mijloacele necesare pentru a instala un guvern prosovietic. In plus
a declarat el, dacă regele nu accepta un guvern Groza, el nu putea
răspunde de existenţa în continuare a României ca stat
independent, o ameninţare care pare să fi fost decisivă în
rezolvarea crizei. Groza a trimis regelui un mesaj mai liniştitor:
oficialităţile sovietice îi promiseseră o îmbunătăţire substanţială a
relaţiilor sovieto-ro-mâne în momentul formării unui guvern al
Frontului, inclusiv o atenuare a condiţiilor armistiţiului şi
înapoierea Transilvaniei de Nord. Neavând nici o promisiune
semnificativă de ajutor din partea Aliaţilor occidentali, regele nu
a mai putut rezista presiunilor sovietice, şi la 6 martie, a anunţat
formarea unui guvern prezidat de Petru Groza.
Uniunea Sovietică a acţionat ferm pentru a-şi consolida
poziţiile câştigate în România mai curând decât în toate celelalte
ţări de Europa de Est, pentru că, ca şi pe vremea ţarilor, România
era poarta spre Balcani şi spre Strâmtori. Declaraţia cu privire la
Europa eliberată, la care Uniunea Sovietică aderase împreună cu
Statele Unite şi Marea Britanie la Ialta, la 12 februarie 1945, cu
câteva săptămâni înainte de numirea lui Petru Groza în funcţia de
prim-ministru, nu a jucat nici un rol în determinarea politicii
sovietice faţă de România. Declaraţia cerea înfiinţarea, prin
alegeri libere, a unui guvern larg reprezentativ şi democratic, care
să răspundă dorinţelor cetăţenilor, ceea ce contravenea teoriei şi
practicii sovietice, şi dacă prevederea s-ar fi pus în aplicare
întocmai în acest caz, ea ar fi împiedicat instalarea la Bucureşti a
unui guvern prosovietic docil. Antipatia pe care
 Război şi pace
majoritatea românilor o simţeau faţă de Uniunea Sovietică şi dorinţa
lor de a păstra legăturile tradiţionale cu Occidentul făceau foarte
puţin credibilă perspectiva venirii la putere a unui regim prosovietic
prin alegeri libere. Liderii comunişti români, conştienţi de lipsa de
popularitate a partidului lor, nu doreau să lase alegerea guvernului la
latitudinea electoratului.
In momentul în care sovieticii au încălcat pe faţă acordul de armistiţiu
cu România, Aliaţii occidentali nu au făcut altceva decât să
protesteze, o acţiune care nu putea avea efect asupra cursului
evenimentelor. Deoarece războiul se afla încă în desfăşurare, iar
aspectele mai largi ale acordului general european nu fuseseră încă
reglementate, în plus, atacul final împotriva ]aponiei nefiind încă
întreprins, guvernele american şi britanic s-au simţit obligate să-şi
tempereze opoziţia faţă de atitudinea sovieticilor.
Guvernul prezidat de Petru Groza era un guvern minoritar, impus de
către Uniunea Sovietică şi nu reprezenta voinţa majorităţii românilor. Nici
un membru al celor două partide mari — Naţional Ţărănesc şi Naţional
Liberal — nu făcea parte din acest guvern în care toate poziţiile-cheie
erau deţinute de comunişti. Deşi Gheorghe Tătărescu, liberalul
disident, era ministru de externe, iar Anton Alexandrescu, disident al
Partidului Naţional Ţărănesc, ministru al cooperativelor, ei reprezentau
doar facţiuni
restrânse ale partidelor respective.
Lipsit în ansamblu, de sprijin intern, noul guvern a luat o serie de
măsuri pentru a se întări şi pentru a lovi opoziţia. Cele mai importante
au fost schimbările de amploare din administraţia locală, introduse de
Ministerul de Interne în mai 1945. In fiecare judeţ au fost numiţi
prefecţi co-muîiîşti şi au fost create consilii cu puteri largi, dominate
de comunişti. Aceste consilii erau formate din câte un membru al
partidelor reprezentate în guvern, naţional-ţărăniştii şi liberalii fiind, în
felul acesta, excluşi. Absenţa partidelor care, în mod tradiţional,
exercitaseră o influenţă crucială asupra afacerilor locale a facilitat
activitatea noilor consilii. Ele aveau rolul de a pune în practică politica
guvernului central şi erau împuternicite să se ocupe de toate problemele
importante ale zilei — reconstrucţia economică, reforma sistemului
administrativ, ordinea publică şi „democratizarea aparatului de stat" —,
purtând răspunderea pentru mobilizarea sprijinului acordat acestei
politici de către populaţia locală. Organisme similare au fost instituite
la oraşe şi sate. De asemenea, guvernul Groza a creat „comitete
vigilente" locale, care au preluat atribuţiile poliţiei şi ale jandarmeriei
în multe locuri şi, asemenea consiliilor politice, au servit drept
instrumente ale politicii sale. în zonele rurale, guvernul a încurajat
comitetele ţărăneşti nou formate să exproprieze şi să împartă marile
moşii, iar în centrele urbane a instigat comitetele muncitoreşti să ia
controlul asupra fabricilor şi a altor întreprinderi, deposedându-i pe
proprietari, chiar dacă aceste organi-
473
474
Desăvârşirea naţiunii române
zaţii nu aveau autoritatea juridică să acţioneze astfel. Toate aceste orga
nisme administrative şi comitete ad hoc aveau ca scop final subminarea
structurilor politice şi economice existente, ca mijloc de a netezi calea spre
instaurarea noii ordini. *
Naţional-ţărăniştii şi liberalii lui Brătianu au continuat să reprezinte principala forţă de opoziţie la
guvernul Groza şi comunişti. Maniu a devenit liderul tuturor celor care doreau să creeze o adevărată
democraţie parlamentară, după modelul occidental, şi să protejeze ţara împotriva dominaţiei sovietice.
Dar, în ceea ce priveşte viitorul, el nu era prea optimist. în iunie, ajunsese la concluzia că România
nu mai era un stat suveran, deoarece guvernul era format aproape în totalitate din persoane dornice
să îndeplinească ordinele Moscovei şi pentru că acordurile economice propuse între cele două ţări
aveau să instituie controlul sovietic asupra industriei româneşti şi, prin urmare, vor „comuniza"
întreaga structură economică a , ţării. Cu toate acestea, el era pregătit să rişte o confruntare cu Groza
şi comuniştii, recomandând regelui să demită guvernul ca fiind nereprezentativ, ceea ce viola
prevederile armistiţiului şi acordurile ulterioare cu Aliaţii. Dar considera că o astfel de iniţiativă
riscantă trebuie să depindă de sprijinul american şi britanic pe care, în final, nu a reuşit să-1 obţină.
Oficialităţile americane i-au declarat clar că politica Statelor Unite se baza pe armistiţiu şi pe
Declaraţia cu privire la Europa eliberată şi că ele vor interveni în afacerile României doar în
măsura în care acest lucru era necesar pentru a asigura îndeplinirea prevederilor acestor două
acorduri.
înfrângerea Germaniei, în luna mai, a pus capăt grelelor încercări prin care a trecut România în
cei patru ani de război. Contribuţia sa la campaniile din Ungaria şi Cehoslovacia fusese substanţială.
Unsprezece divizii române luptaseră în aşa-numita operaţie Budapesta, în centrul şi nordul Ungariei,
desfăşurată de la sfârşitul lui octombrie 1944 până la mijlocul lunii ianuarie 1945, înregistrând
pierderi care s-au ridicat la 11 000 morţi şi răniţi. între decembrie 1944 şi mai 1945, aproape 250 000
de soldaţi români se aflaseră chiar în centrul acţiunii ofensive întreprinse prin Slovacia şi Moravia
către Boemia, ajungând până la 80 de km de Praga, locul unde se aflau pe data de 12 mai, când au
primit ordinul să se oprească. Şi aceste forţe au suferit pierderi grele: 70 000 morţi şi răniţi, adică
aproximativ 30% din cei angajaţi în luptă.
în vara şi toamna anului 1945, Partidul Comunist şi aliaţii lui au devenit mai puternici în lupta
politică care s-a intensificat în România. Liderii comunişti şi-au îndreptat atenţia spre instituirea
disciplinei de partid şi, la 16 octombrie, au convocat prima conferinţă naţională a partidului.
Delegaţii au ales un comitet central şi un birou politic, formate din Gheor-ghiu-Dej, secretar general,
cu Ana Pauker şi Teohari Georgescu, ministru de interne, ca secretari. Aceştia trei, împreună cu alţi
câţiva colegi aveau,
 Război şi pace
în realitate, să conducă România până în 1952. Se pare că la această
conferinţă rolul principal a fost jucat de Ana Pauker. Fapt
surprinzător, Lu-creţiu Pătrăşcanu, ministrul justiţiei, care se bucura
de un sprijin larg în rândul intelectualilor din cadrul partidului nu a
fost ales într-o funcţie înaltă. Deşi era devotat programului comunist
şi, în următorii doi ani, se pare că nu a obiectat la metodele pe care
partidul le-a folosit pentru eliminarea opoziţiei şi întărirea
controlului asupra ţării, este posibil să fi fost suspectat de colegii săi,
şi în special de sovietici, probabil pentru că era înclinat mai de grabă să
conducă decât să se supună conducerii.
în timp ce evenimentele din România erau în curs de desfăşurare,
la Conferinţa de la Moscova, din 16-26 decembrie 1945, Occidentul
şi Uniunea Sovietică au căzut în cele din urmă de acord asupra unui
plan pentru soluţionarea propriei dispute asupra reorganizării
României. Uniunea Sovietică a fost de acord cu includerea în guvern
a unui ministru din partea Partidului Naţional Ţărănesc şi unul din
partea Partidului Naţional Liberal, reprezentanţi autentici ai
partidelor respective. Guvernul urma apoi să stabilească data
alegerilor anticipate şi să garanteze tuturor partidelor libertate totală
de asociere, libertatea de întrunire şi libertatea presei. In schimb,
Statele Unite şi Marea Britanie au promis recunoaşterea noului
guvern. O lună mai târziu, Emil Haţieganu, membru al Partidului
Naţional Ţărănesc şi Mihai Romniceanu, membru al Partidului
Naţional Liberal, cu state vechi în partidele lor, dar nu din rândul
membrilor marcanţi, au luat locul în guvern ca miniştri de stat fără
portofoliu. Groza a consimţit să organizeze alegeri fără întârziere şi,
la 4 februarie 1946, Statele Unite şi Marea Britanie au recunoscut
guvernul lui Groza.
Acest aranjament a reprezentat o înfrângere severă atât a
partidelor istorice din România, cât şi a ţărilor occidentale. Noul
cabinet nu era câtuşi de puţin reprezentativ pentru voinţa majorităţii
românilor şi a continuat să fie- dominat de comunişti şi de mentorii
lor sovietici. Recunoaşterea lui de către occidentali, înainte de
desfăşurarea alegerilor, a fost o gafă tactică, pentru că Statele Unite
şi Marea Britanie au renunţat la singurul mijloc eficient pe care-1
aveau la dispoziţie de a face presiuni asupra guvernului Groza pentru
ca acesta să respecte hotărârile de la Moscova. După cum aveau să
dovedească evenimentele, nici guvernul, nici Uniunea Sovietică nu
aveau intenţia de a permite desfăşurarea unor alegeri libere, de care se
temeau, pe bună dreptate, pentru că ele ar fi adus la putere partidele
istorice. De aceea, comuniştii, care nu erau siguri că vor fi capabili să
controleze rezultatul alegerilor dacă acestea ar fi avut loc imediat, le-
au amânat până în noiembrie.
încă de la preluarea puterii, în primăvara anului 1945, guvernul
Groza fusese angajat în eliminarea rămăşiţelor dictaturii din vremea
războiului. Un aspect important al acestei campanii a fost judecarea
unor persoane
475
476
Desăvârşirea naţiunii române
acuzate de comiterea unor crime de război sau de responsabilitate
pentru situaţia dezastruoasă în care se afla ţara. O lege promulgată
la 21 aprilie 1945 a definit larg aceste categorii de persoane şi a
înfiinţat noi organisme judecătoreşti, printre care sunt de remarcat
tribunalele poporului, în care procedurile legale obişnuite au fost
eliminate pentru a se obţine rezultatele dorite. Ţinta campaniei au
constituit-o înaltele oficialităţi din guvernul Antonescu şi
funcţionarii de toate felurile. Arestarea lor avea avantajul
suplimentar de a slăbi opoziţia, pentru că guvernul însuşi era cel
care hotăra cine era şi cine nu era „criminal de război". Cel mai
spectaculos a fost procesul lui Ion şi Mihai Antonescu, început la 4
mai 1946. în privinţa rezultatului nu a existat nici un dubiu pentru
că atât judecătorii, cât şi avocaţii apărării, care fuseseră numiţi de
către guvern, ştiau ce se aştepta din partea lor. La 17 mai
curtea~.i-a declarat pe acuzaţi vinovaţi şi i-a condamnat la moarte.
Amândoi au fost împuşcaţi în închisoarea Jilava, la 1 iunie.
La jumătatea lunii octombrie 1946 guvernul a stabilit în cele
din urmă data alegerilor, 19 noiembrie, dar, de* fapt, campania
începuse încă din vară. Atât Blocul Partidelor Democrate,
dominat de comunişti, cât şi na-ţional-ţărăniştii, care se aflau în
fruntea opoziţiei, au considerat alegerile drept bătălia decisivă în
lupta pentru putere. Comitetul Central al Partidului Comunist a
încredinţat organizarea alegerilor Ministerului de Interne, condus
de comunistul Teohari Georgescu. El a avut misiunea de a forţa
magistraţii din întreaga ţară, care aveau responsabilitatea de a
interpreta legea electorală, să urmeze directivele ministerului,
adică, ale Partidului Comunist. Comunişti de frunte au fost trimişi
în toate colţurile ţării pentru a se ocupa de campania electorală. Un
aparat administrativ impresionant a fost mobilizat pentru a
promova candidaţii Blocului şi, în special, pentru a împiedica
opoziţia să organizeze o campanie eficientă. Poliţia şi alte autorităţi
au împiedicat distribuirea ziarelor şi manifestelor opoziţiei şi,
împreună cu echipe, special formate, de comunişti şi simpatizanţi
ai acestora, au împrăştiat întruniri ale partidelor naţional-ţărănesc
şi liberal. S-au străduit, de asemenea, din răsputeri, să excludă un
număr cât mai mare de alegători ai opoziţiei de pe listele
electorale, iar în zonele rurale, unde naţional-ţă-răniştii erau
deosebit de puternici, au amplasat urnele la distanţe mari de
centrele populate pentru ca ţăranilor să le fie greu să voteze. Pe
măsură ce se apropia ziua alegerilor, poliţia şi jandarmeria au fost
întărite cu un nu-măr mare de trupe auxiliare recrutate din rândul
comuniştilor, „pentru a menţine ordinea". Protestele din partea
opoziţiei adresate guvernului şi oficialităţilor sovietice din cadrul
Comisiei Aliate de Control au fost ignorate. Gheorghiu-Dej nu a
făcut nici un secret din intenţiile Partidului Comunist. în toiul
campaniei electorale, i-a informat pe membrii misiunii americane
de la Bucureşti că alegerile sunt o luptă în care inamicul,
 Rărfjoi şi pace
partidele istorice, trebuie să fie învinse, şi a recunoscut deschis că, în
dorinţa de a câştiga alegerile, guvernul profită de orice slăbiciune a
opoziţiei. A mărturisit, de asemenea, că autorităţile sovietice se
aşteptau ca guvernul român să câştige.
Alegerile de la 19 noiembrie s-au desfăşurat într-o atmosferă de
tensiune maximă. Guvernul era aşteptat să anunţe rezultatul alegerilor
pe 20, dar, din motive pe care nu le-a putut explica satisfăcător, a
întârziat 48 ore. Abia în 22 noiembrie cifrele au fost în sfârşit
publicate. Acestea indicau o victorie copleşitoare a Blocului, cu
aproximativ 70% din voturi şi 349 de locuri în noua Adunare, faţă de
32 de locuri ale naţional-ţărănistilor şi 33 ale altor partide care nu
făceau parte din Bloc. Dar dovezile descoperite după 1989 arată că, în
ziua alegerilor, s-a întâmplat exact contrariul, că naţional-ţărăniştii
erau pe punctul de a câştiga o victorie zdrobitoare. Se pare că în
momentul în care liderii comunişti şi-au dat seama de amploarea
înfrângerii lor iminente, ei au suspendat anunţarea rezultatelor şi au
trimis instrucţiuni tuturor prefecţilor „să revizuiască" cifrele, astfel
încât ele să indice o victorie a Blocului. Se pare că Ana Pauker şi alţi
comunişti au consultat Moscova şi au primit aprobarea de a falsifica
rezultatele alegerilor. Aceasta a fost cauza neobişnuitei întârzieri în
anunţarea rezultatului alegerilor.
Deşi Statele Unite şi Marea Britanie au denunţat alegerile ca fiind
nereprezentative pentru voinţa poporului român şi au învinuit
guvernul Groza că nu şi-a respectat promisiunea de a organiza alegeri
libere, nici una dintre ele nu era pregătită să meargă mai departe în
sprijinul celor pe care, mai înainte îi încurajaseră să se opună
presiunilor comuniste şi sovietice. Alegerile au reprezentat sfârşitul
încercărilor celor trei aliaţi din timpul războiului de a hotărî
împreună situaţia României. După acea dată, influenţa occidentală
asupra cursului evenimentelor din România practic a încetat.
Negocierile pentru încheierea acordului final de pace cu
România, care începuseră la Paris în august 1946, au fost finalizate la
începutul anului următor. Tratatul, semnat la 10 februarie 1947, a
inclus hotărâri luate anterior, în cadrul armistiţiului din 1944,
referitoare la graniţe şi reparaţiile de război. Trebuie menţionată
confirmarea reintegrării nordului Transilvaniei în România, care s-a
produs în 1945, la scurtă vreme după instaurarea guvernului Groza.
Uniunea Sovietică a fost de acord să-şi retragă armata din România
la trei luni după intrarea în vigoare a tratatului, cu excepţia acelor
unităţi care erau necesare pentru menţinerea comunicaţiilor cu forţele
de ocupaţie din Austria (forţe terestre şi aeriene sovietice numeroase
au fost, de fapt, staţionate în România până în 1958). în articolul 3,
guvernul României se angaja să apere drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, inclusiv libertatea de exprimare şi cea a presei, libertatea
de
477
478
Desăvârşirea naţiunii române
asociere şi de întrunire, dar, aşa cum aveau să arate evenimentele,
el nu avea câtuşi de puţin intenţia de a respecta aceste
angajamente.
Noul guvern, care s-a instalat în urma alegerilor, la 1 decembrie
1946, era prezidat de Petru Groza şi dominat de comunişti, care
deţineau toate ministerele importante. El se confrunta cu
probleme imense. Una dintre cele mai urgente era redresarea
economiei după război, pentru că agricultura, industria şi întreaga
infrastructură economică suferiseră mari distrugeri şi pierderi în
timpul celor aproape patru ani de război, întâi împotriva Uniunii
Sovietice, apoi împotriva Germaniei.
O povară în plus pentru economia românească era prezenţa
copleşitoare a Uniunii Sovietice. Plata despăgubirilor, în care se
includeau alimente şi materii prime de toate felurile, pradă de
război, în special echipament industrial şi obligaţia de a furniza
armatelor sovietice din teren tot felul de bunuri au secătuit ţara de
resurse de care avea mare nevoie pentru propria redresare
economică. Autorităţile sovietice îşi făceau rechiziţiile fără a lua
în consideraţie capacitatea României de a le furniza. în acelaşi
timp, în perioada de după război, guvernul sovietic era hotărât să
monopolizeze producţia românească şi comerţul exterior printr-o
serie de tratate pe termen lung. Dintre acestea, tratatul cu
implicaţiile cele mai ample pentru dezvoltarea politică şi
economică a ţării fusese deja semnat la 8 mai 1945, la Moscova.
Acesta stipula înfiinţarea unor companii mixte sovie-to-române,
Sovromurile, care, teoretic, erau înţelegeri între parteneri egali,
menite să asigure relaţii economice reciproc avantajoase, dar care,
în practică, au devenit instrumente prin care sovieticii au exploatat
resursele economice ale României.
In prima jumătate a anului 1947, Partidul Comunist a acţionat
pentru a-şi mări controlul asupra tuturor ramurilor economiei.
Planificarea şi conducerea centralizată erau la ordinea zilei, şi toate
măsurile pe care le-a luat s-au dovedit a fi doar faza pregătitoare în
vederea naţionalizării industriei şi colectivizării agriculturii. La 5
aprilie, un nou Minister al Industriei şi Comerţului, care combina
atributele a numeroase alte agenţii de stat, şi-a asumat puteri largi
în strângerea şi distribuţia bunurilor agricole şi industriale de
consum, alocarea materiilor prime pentru industrie, regularizarea
investiţiilor în întreprinderile particulare şi deţinute de stat şi în
controlarea creditelor. Transformarea economiei româneşti în
conformitate cu modelul sovietic a fost însoţită de integrarea ei
în blocul sovietic. Un tratat comercial cuprinzător, semnat în
februarie 1947 la Moscova, referitor Ia schimburile de mărfuri şi
plăţi, a pus bazele relaţiilor economice româ-no-sovietice. O
consecinţă nefastă a pătrunderii masive a Uniunii Sovietice în
economia românească a fost ruperea legăturilor tradiţionale cu
Occidentul, o izolare şi mai completă decât cea din timpul
suzeranităţii otomane din secolul al XVIII-lea.
 R&jboi şi pace
în viaţa politică, comuniştii erau hotărâţi să elimine ceea ce
rămăsese din opoziţie. Ei au considerat că venise vremea unui atac
frontal împotriva Partidului Naţional Ţărănesc. Maniu, Mihalache şi
ceilalţi conducători ai partidului au fost judecaţi de curtea marţială
la 29 octombrie 1947. Procesul avea ca scop preluarea totală a
puterii de către comunişti, fiind totodată o nouă rundă în lupta
inegală dintre Est şi Vest pentru România, căci Uniunea Sovietică
urmărea să distrugă influenţa democraţiilor occidentale prin
înlăturarea reprezentanţilor celor mai de frunte ai acestora din viaţa
publică.
Maniu şi colegii săi au fost acuzaţi de trădare, şi, în mod specific,
de a fi conspirat cu agenţi secreţi de la legaţiile americană şi
britanică din Bucureşti pentru a răsturna guvernul Groza. în
momentul în care şi-a justificat acţiunile, Maniu a subliniat că
fusese angajat într-o luptă pentru restaurarea alegerilor libere, a
libertăţilor politice, şi a drepturilor fundamentale ale omului şt a
declarat că era hotărât să folosească toate mijloacele pe care le avea
la dispoziţie pentru a atinge aceste scopuri. El a recunoscut că
avusese contacte frecvente cu reprezentanţii americani şi britanici,
dar a evidenţiat că discutarea problemelor interne şi internaţionale
era una dintre îndatoririle fiecărui om de stat. Demnitatea cu care s-a
purtat pe tot parcursul acestui proces nedrept i-au sporit reputaţia
de probitate şi curaj. Dar verdictul nu a fost nici o clipă în
cumpănă. La 11 noiembrie 1947, tribunalul i-a condamnat pe
Maniu şi Mihalache la închisoare pe viaţă şi pe ceilalţi acuzaţi la
termene cuprinse între cinci ani şi închisoare pe viaţă. Maniu a
murit în închisoare în 1953, Mihalache în 1963.
Comuniştii şi-au îndreptat atenţia şi asupra celorlalte grupări
politice aflate încă în afara controlului lor. în toamna anului 1947,
atacurile susţinute s-au îndreptat împotriva Partidului Socialist
Independent şi a conducătorului acestuia, Constantin Titel Petrescu.
Socialiştii independenţi au devenit anatema pentru comunişti nu
numai pentru că erau susţinători ai democraţiei parlamentare, ci şi
pentru că reprezentau un punct de unire pentru ceilalţi socialişti
care se opuneau fuziunii cu Partidul Comunist. Prin urmare,
curentul împotriva socialiştilor a fost covârşitor, iar în final, la un
congres comun care a avut loc la 21-23 februarie 1948, Partidul
Social Democrat Român a fost „unit" cu Partidul Comunist, astfel
formându-se Partidul Muncitoresc Român. Partidul lui Titel
Petrescu a fost dispersat prin intimidarea şi arestarea activiştilor
săi, el însuşi fiind arestat în mai 1948 şi întemniţat fără judecată.
în cele din urmă a sosit ziua socotelilor şi pentru Tătărescu şi
facţiunea sa liberală, singura grupare politică semnificativă din
guvern care nu era încă controlată de Partidul Comunist. Atâta timp
cât comuniştii consideraseră necesar să menţină aparenţele acesta
se dovedise util ca ministru de
479
Desăvârşirea naţiunii române
externe în relaţiile cu puterile occidentale. Ei l-au păstrat,
dar incompatibilitatea dintre ei era evidentă. Comuniştii l-
au obligat să demisioneze din funcţia de ministru de
externe la 6 noiembrie, fiind imediat înlocuit de Ana
Pauker.
Pe măsură ce comuniştii s-au îndreptat inexorabil spre
monopolul asupra puterii politice, monarhia devenise o
anomalie. Temându-se că acest ultim vestigiu al vechii
ordini ar putea încă să mai servească drept centru de
opoziţie faţă de noua societate, Partidul Comunist a făcut
ultimul pas logic în asigurarea dominaţiei sale asupra ţării,
forţându-1 pe regele Mihai să abdice la 30 decembrie
1947. Proclamarea Republicii Populare Române în aceeaşi
zi a reprezentat punctul culminant al campaniei pentru
preluarea puterii. La un nivel, acţiunea a marcat
subordonarea ţării modelului politic şi economic sovietic
pe plan intern şi intereselor sovietice în relaţiile
internaţionale. La un nivel mai profund, a marcat
momentul în care epoca modernă a istoriei României, care
începuse o dată cu slăbirea legăturilor cu Estul şi
deschiderea faţă de Vest, a luat sfârşit.

I
 Bibliografie

începuturile Statului modern. 1821-1866. Relatarea clasică a mişcării

lui Tudor Vladimirescu este Andrei Oţetea, Tudor Vladimirescu şi
mişcarea eteristă în ţările româneşti, 1821-1822, Bucureşti, 1945.
Interpretarea prezentată aici poate fi comparată cu relatarea
ulterioară a aceluiaşi autor, Tudor Vladimirescu şi revoluţia din 1821,
Bucureşti, 1971. Mircea T. Radu, 1821, Tuior Vladimirescu şi
revoluţia din Ţara Românească, Craiova, 1978, respinge multe
supoziţii esenţiale.
Două eseuri cuprinzătoare descriu condiţiile politice, economice şi
sociale ale anilor 1830 şi 1840: Gheorghe Platon, Geneza revoluţiei
române de la 1848, laşi, 1980, şi idem, isAoldova şi începuturile
revoluţiei de la 1848, Chişinău, 1993. Rămân fundamentale două lucrări
mai vechi de loan C. Filitti: Principatele Române de la 1828 la
1834, Bucureşti, 1934, care tratează ocupaţia rusească şi
Regulamentele Organice, şi Domniile române sub Regulamentul
Organic, 1834-1848, Bucureşti, 1915, care este o mină de informaţii
despre condiţiile interne din Principate şi relaţiile lor cu Rusia. Despre
agricultură, lucrarea lui llie Corfus, Agricultura Ţării Româneşti în
prima jumătate a secolului alXIX-lea, Bucureşti, 1969, este
cuprinzătoare. Tendinţele demografice sunt analizate de Ecaterina
Negruţiu, Satul moldovenesc în prima jumătate a secolului al XlX-
lea; contribuţii demografice, laşi, 1984. Valoroasă pentru viaţa
economică şi socială a oraşelor este Istoria oraşului laşi, voi. 1, laşi,
1980.
Literatura despre generaţia de la 1848 şi paşoptism este
abundentă. O prezentare cuprinzătoare a spiritului vremii este Paul
Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972. Măria
Platon, Dacia literară, laşi, 1974, descrie bazele paşoptismului literar,
iar Alexandru Zub, Mibail Kogălniceanu istoric, laşi, 1974, excursul
intelectual al principalului animator al curentului. Mircea Anghelescu,
Ion Heliade Rădulescu, Bucureşti, 1986, oferă un sensibil portret
intelectual al marelui întreprinzător literar al
acelei perioade.
Câteva lucrări tratează revoluţia română de la 1848 atât din
Principate cât şi din Imperiul Habsburgic: Cornelia Bodea,
Lupta românilor pentru unitatea naţională, 1834-1849, Bucureşti,
1967, şi Apostol Stan, Revoluţia română de la 1848, Bucureşti,
1987. Dintre conducătorii din Principate, Nicolae Bălcescu se
bucură de cea mai mare atenţie. O analiză profundă a carierei sale
este Gheorghe Zâne, N. Bălcescu: Opera, omul, epoca, Bucureşti,
1975. Anastasie lordache, Goleştii: locul şi rolul lor în istoria
României, Bucureşti, 1979, oferă o interpretare a contribuţiei
Goleştilor la revoluţie. Despre aspiraţiile românilor din Transilvania,
Silviu Dragomir, Studii şi documente privi-
481
Desăvârşirea naţiunii române
toare la revoluţia românilor din Transilvania în anii 1848-
49, voi. 5, Cluj, 1946, rămâne fundamentală. Lucrarea
aceluiaşi autor, Avram lancu, Bucureşti, 1965, descrie
ideile şi activităţile eroului militar român. In legătură cu
problemele largi ale dezvoltării naţionale şi urmările
revoluţiei avem Keith Hitchins, Ortodoxie şi
naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania,
1846-1873, Bucureşti, 1995. îndrumări preţioase pentru
evenimentele din alte provincii sunt: I. D. Suciu,
Revoluţia de la 1848-1849 în Banat, Bucureşti, 1968, şi
Mihai Iacobescu, Din istoria Bucovinei, voi. 1,
Bucureşti, 1993.
Tema principală a istoriografiei anilor 1850 şi 1860
este lupta pentru unirea Prin' cipatelor şi pentru
independenţă. Dan Berindei, Epoca Unirii, Bucureşti,
1979, oferă o trecere în revistă a epocii. Thad W. Riker,
Cum s-a înfăptuit România, Bucureşti, fără dată, rămâne
relatarea standard despre manevrele diplomatice ale
marilor puteri. Lu' crarea trebuie citită împreună cu
studiul bine documentat despre aspiraţiile românilor şi
rivalităţile dintre marile puteri, de Leonid Boicu,
Diplomaţia europeană şi triumful cauzei române, 1856-
1859, Iaşi, 1978. In legătură cu domnia lui Alexandru
Ioan Cuza, Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui
Cuza Vodă, Bucureşti, 1966 este un studiu cuprinzător,
iar N. Adăniloaie şi Dan Berindei, Reforma agrară din
1864, Bucureşti, 1967, cercetează cea mai importantă
problemă economică şi socială a acestei perioade.
482
făurirea României Mari. 1866-1919. Nicolae Iorga, Istoria
Romanilor, voi. 10, Bucureşti, 1939, ne oferă o relatare generală
a evenimentelor politice şi diplomatice ale întregii perioade. O
altă descriere, incluzând şi dezvoltarea economică şi socială,
este cea a lui Keith Hitchins, România. 1866-1947, Bucureşti,
1996. Tendinţele şi organizaţiile politice sunt analizate de Apostol
Stan, Grupări şi curente politice în România între unire şi
independenţă, 1859-1877, Bucureşti, 1979. Acelaşi autor descrie
politica şi ideologia figurilor marcante ale epocii în Ion C.
Brătianu şi liberalismul român, Bucureşti, 1993. Cu privire la
noile relaţii internaţionale ale României, Nicolae Corivan,
Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Bucureşti,
1984, prezintă legăturile dintre politica internă şi cea externă. N.
Adăniloaie, Independenţa naţională a României, Bucureşti,
1986, dezbate evenimentele de la 1877 şi 1878.
Există din abundenţă studii ale curentului junimist referitoare
la larga dezbatere între intelectuali asupra căilor de dezvoltare pe
care ar trebui să le urmeze România independentă. Z. Ornea,
Junimea şi junimismul, Bucureşti, 1975, este o prezentare com-
plexă, scrisă din perspectivă sociologică. Contribuţiile Junimii la
istorie ca artă şi stare de spirit este tema lucrării lui Alexandru
Zub, Junimea: implicaţii istoriografice, Iaşi, 1976. Studiul clasic
asupra carierei lui Titu Maiorescu este Eugen Lovinescu, T.
Maio-rescu, 2 voi., Bucureşti, 1940. Cele mai bune studii despre
curentele agrariene de la finele secolului sunt cele scrise de Z.
Ornea, Sămănătorismul, ediţia a II-a, Bucureşti, 1971, şi
Poporanismul, Bucureşti, 1972. Lucrarea aceluiaşi autor, Viaţa lui
C. Dobrogea-nu'Gherea, Bucureşti, 1982 analizează viziunea
socialistă asupra dezvoltării României.
In lipsa unei monografii asupra politicii între războiul de
independenţă şi primul război mondial se pot consulta: P. Câncea,
Viaţa politică din România în primul deceniu al independenţei de
stat, Bucureşti, 1974; Traian Lungu, Viaţa politică în România la
sfârşitul secolului aiXîX-lea (1888-1899), Bucureşti, 1967;
Mircea Iosa şi Traian Lungu, Viaţa politică în România, 1899-
1910, Bucureşti, 1977; Anastasie Iordache, Viafa politică în
România, 1910-1914, Bucureşti, 1972. Valoroasă este şi Istoria
parlamentului şi a vieţii
 Bibliografie
parlamentare din România până la 1918, Bucureşti, 1983,
care analizează programele şi legislaţia guvernelor succesive.
în ce priveşte dezvoltarea socială şi economică sub
domnia lui Carol 1, s-a acordat cea mai mare atenţie
agriculturii şi ţărănimii, dar nu s-a scris nici o monografie
cuprinzătoare. Folositoare prin descrierile condiţiilor din
agricultură sunt: N. Adăniloaie, Răscoala ţăranilor din 1888,
Bucureşti, 1988, Marea răscoală a ţăranilor din 1907, Bucu-
reşti, 1967, şi Vasile Liveanu, ed., Relaţii agrare şi mişcări
ţărăneşti în România, 1908-1921, Bucureşti, 1967. Două
lucrări clasice tratează dezvoltarea clasei de mijloc: Ştefan
Zeletin, Burghezia română: originea şi rolul ei istoric,
Bucureşti, 1925, şi Mihail Manoilescu, Rostul şi destinul
burgheziei româneşti, Bucureşti, 1942. Despre industrie
Gheorghe Zâne, Industria din România în a doua jumătate a
secolului al XYX-lea, Bucureşti, 1970, care punctează
schimbări însemnate. Carol lancu, Les juifs en Roumanie,
1866-1919, de l'exclusion a l'imancipation, Aix-en-Provence,
1978, descrie situaţia evreilor şi lupta lor împotriva
antisemitismului.
Lupta pentru autodeterminare naţională a dominat
istoriografia despre românii din Imperiul Habsburgic şi
Rusia. Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român,
2 voi., Bucureşti, 1983, oferă o istorie a mişcării naţionale în
Transilvania, în timp ce Liviu Maior, Mişcarea naţională
românească din Transilvania, 1900-1914, Cluj-Napoca, 1986,
tratează politicile militante ale Partidei Naţionale Române.
Literatura savantă despre românii din Bucovina este în
general depăşită, dar Ion Nistor, Istoria Bucovinei, Bucureşti,
1991, este un studiu folositor. Despre Basarabia, P. Cazacu,
Moldova dintre Prut şi Nistru, laşi, fără dată, rămâne o lectură
esenţială.
Cele două obiective ale politicii externe româneşti —
apărarea independenţei şi crearea unui stat naţional
reîntregit — sunt cercetate din unghiuri diferite de Gheor-
ghe Cazan şi Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla
Alianţă, 1878-1914, Bucureşti, 1979, şi Vasile Vesa, România
şi Franţa la începutul secolului al XX-lea, 1900-1916, Cluj-
Napoca, 1975. Studii bune despre rolul României în primul
război mondial sunt: Constantin Kiriţescu, Istoria războiului
pentru întregirea României, 2 voi., Bucureşti, 1989, şi Victor
Atanasiu, ş.a., România în primul război mondial, Bucureşti,
1979. Pentru mişcările în favoarea unirii cu Vechiul Regat,
în 1918, vezi: Ştefan Pascu, citat mai sus, pentru
Transilvania, şi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei: studiu şi
documente, Bucureşti, 1929, şi Ion Nistor, Unirea Bucovinei
cu România, 28 noiembrie 1918: studiu şi documente,
Bucureşti, 1928. în legătură cu Conferinţa de pace de la Paris,
Gheorghe I. Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României
în 1919, Bucureşti, 1940, explică rolul lui Ionel Brătianu.

IVoîndr
inia modernă la zenit. 1919-1940. O bună introducere în
dezbaterile intelectualilor din perioada interbelică asupra căilor de
dezvoltare este Z. Omea, Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al
treilea, Bucureşti, 1980. Enorma varietate de opinii este evidentă în
antologia realizată de Iordan Chimet, Dreptul la memorie, voi. 4, Cluj-
Napoca, 1993. Dumitru Micu oferă o amplă introducere în
tradiţionalism cu „Gândirea şi gândirismul", Bucureşti, 1975, care
critică toate curentele acestuia. Z. Or-nea, Ţărănismul: studiu sociologic,
Bucureşti, 1969, oferă numeroase aprecieri asupra unei a treia căi de
dezvoltare economică şi socială. Mircea Vulcănescu, Nae lonescu, aşa
cum l-am cunoscut, Bucureşti, 1992, este o amintire caldă, şi Ion Mihail
Popescu, O perspectivă românească asupra teoriei culturii şi valorilor,
Bucureşti, 1980, este o dezbatere
483
 Desăvârşirea naţiunii române

484
pătrunzătoare despre filozofia culturii la Lucian Blaga. Pentru
ideile altor figuri reprezentative trebuie cercetate: Nichifor
Crainic, Puncte cardinale în haos, Bucureşti, 1936, şi idem,
Ortodoxie şi etnocraţie, Bucureşti, 1940, şi Virgil Madgearu,
Agrarianism. Capitalism. Imperialism, Bucureşti, 1936.
Numeroase monografii aruncă lumină asupra diferitelor
aspecte ale politicii interbelice: I. Ciupercă, Opoziţie şi putere în
România anilor 1922-1928, Iaşi, 1994, descrie preponderenţa
Partidului Naţional Liberal şi eforturile pentru subminarea sa;
Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Bucureşti, 1994,
evaluează rolul formidabilului conducător liberal; Ioan Scurtu,
Istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, 1994, descrie
mărirea şi decăderea principalului oponent al liberalilor şi
principala speranţă a democraţiei româneşti; Francisco Veiga,
Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, Bucureşti, 1993, şi Eugen
Weber, Dreapta românească, Cluj-Napoca, 1995, cercetează
punctele forte şi slăbiciunile Gărzii de Fier; A. G. Savu,
Dictatura regală, Bucureşti, 1970, analizează dictatura lui Carol
al Il-lea şi cauzele căderii lui. Nu există o istorie amplă şi
serioasă a Partidului Comunist, dar M. C. Stănescu, Mişcarea
muncitorească din România în anii 1924-1928, Bucureşti, 1981,
oferă informaţii. Soarta socialismului democratic este discutată
în Nicolae Jurca, Social-Democraţia în România, 1918-1944,
Sibiu, 1993.
Economia României interbelice este tratată de Virgil
Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial,
Bucureşti, 1940, un studiu profund şi echilibrat, şi de Ioan Saizu,
Modernizarea României contemporane (perioada interbelică),
Bucureşti, 1991, care trece în revistă strategiile de dezvoltare
economică. Marcela Felicia Iovanelli, Industria românească,
1934-1938, Bucureşti, 1975, descrie refacerea şi creşterea
industriei după marea depresiune. în ce priveşte agricultura, D.
Şandru îi analizează situaţia imediat după război în Reforma
agrară din 1921 în România, Bucureşti, 1975, şi Vasile Bozga
descrie persistenţa neajunsurilor în Criza agrară în România
dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, 1975. O
introducere indispensabilă în studierea tuturor aspectelor vieţii
rurale, cu excepţia religiei, este D. Şandru, Populaţia rurală a
României între cele două războaie mondiale, Iaşi, 1980. Punctul
de plecare într-o analiză a chestiunilor demografice este Sabin
Manuilă şi D. C. Georgescu, Populaţia României, Bucureşti,
1937.
Un studiu folositor despre relaţiile externe în perioada
interbelică: Viorica Moi-suc, Premisele izolării politice a
României, 1919-1940, Bucureşti, 1991. Relaţiile politice şi
economice cu Marea Britanie sunt tratate în Valeriu Florin
Dobrinescu, Relaţii ro-mâno-engleze (1914-1933), Iaşi, 1986.
Acelaşi autor analizează contactele diplomatice cu Uniunea
Sovietică în Bătălia pentru Basarabia, Iaşi, 1991. Cea mai amplă
şi serioasă istorie a relaţiilor cu Germania în anii 1930 rămâne
Andreas Hillgruber, Hitler, Regele Carol şi Mareşalul Antonescu,
Bucureşti, 1994.

£\ăzboi şi pace. 1940-1947. Lucrarea deja citată a lui

Hillgruber este indispensabilă pentru referirile la România în
cel de-al doilea război mondial, mai ales în privinţa relaţiilor
politice şi economice cu Germania. Un studiu cuprinzător este
Constantin I. Kiriţescu, România în al doilea război mondial, 2
voi., Bucureşti, 1995. A. Simion, Regimul politic din România în
perioada septembrie 1940—ianuarie 1941, Cluj-Napoca, 1976,
descrie alianţa Antonescu-Garda de Fier şi destrămarea ei.
Dintre cărţile mai recente despre Antonescu, Gheorghe Buzatu,
Mareşalul Antonescu în /aţa istoriei, 2 voi., Iaşi, 1990, o
antologie de scrieri de şi despre el, este folositoare pentru
 Bibliografie
înţelegerea politicii şi obiectivelor sale. A. Simion, Preliminarii
politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944,
Cluj-Napoca, 1979, este o relatare amănunţită despre
alunecarea României spre înfrângere şi eforturile, atât ale lui
Antonescu cât şi ale opoziţiei, de a încheia pacea cu Aliaţii
occidentali.
Rămân multe hiatusuri în istoriografia anilor dintre
răsturnarea lui Antonescu şi proclamarea Republicii Populare
Române. Un ghid util despre disputele dintre Aliaţii occidentali
şi Uniunea Sovietică referitor la viitorul României este Paul D.
Quinlan, Ciocnire deasupra României, laşi, 1995. Valeriu Florin
Qobrinescu, România şi organizarea postbelică a lumii (1945-
1947), Bucureşti, 1988, descrie aranjamentul internaţional
între România şi Aliaţi. Eseurile din 6 martie 1945, Bucureşti,
1995 aruncă lumină asupra începuturilor preluării puterii de
către comunişti din perspectivă internă şi internaţională.
Economia este tratată într-un studiu de Ion Alexandru,
Economia României în primii ard postbelici (1945-1947),
Bucureşti, 1986, şi în analiza creşterii conducerii şi dirijării
centralizate de Măria Curteanu, Sectorul de stat în România
anilor 1944-1947, Bucureşti, 1974.
¥
Partea a XV-a

txomânia sub regimul comunist (decembrie 1947-

decembrie 1989)
D
o
m
i
n
a
ţ
i
a

s
o
v
i
e
t
i
c
ă
ş
i

d
i
c
t
a
t
u
r
a

c
o
m
u
n
i
s
t
ă
(
1
9
4
7
-
1
9
5
5
)

Situaţia internaţională. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial,

opinia publică din Occident spera ca, prin cooperarea dintre Aliaţii victo-
rioşi, să se asigure pacea lumii prin menţinerea ordinii şi apărarea
libertăţii. Totuşi, doar la un an după înfrângerea Germaniei, Andrei
Vâşinski, adjunctul ministrului de externe sovietic, şi Ernest Bevin,
ministrul de externe britanic, se insultau reciproc în cadrul sesiunilor
Adunării Generale a Naţiunilor Unite, iar în 1947, propaganda
sovietică îi acuza pe „imperialiştii americani şi pe şacalii lor, laburiştii
britanici, că merg pe urmele lui
Hitler".
La Conferinţa de la Potsdam au apărut în public abordări
divergente
asupra naturii regimurilor postbelice, care urmau să se stabilească în
Europa Răsăriteană şi în privinţa rolului forţelor de ocupaţie ale
Armatei Roşii, impedimente în calea alegerilor libere prevăzute la
Ialta. Obiectivul comun, care îi unise pe Aliaţi în timpul războiului,
se prăbuşea acum, dar acest proces va continua încă doi ani, timp în
care relaţiile interaliate au
fluctuat.
Problema centrală era Germania. La Potsdam, Aliaţii din timpul răz-
boiului căzuseră de acord ca, până la încheierea unui tratat de pace,
această ţară să rămână o entitate, administrată de o Comisie de
Control, cuprinzând pe şefii celor patru zone în care Germania fusese
împărţită din raţiuni administrative. Cu toate acestea, noii stăpâni nu
au reuşit să cadă de acord asupra mecanismelor de stabilire a bazei
economice a Germaniei, ceea ce a făcut ca Marea Britanie şi Statele
Unite să-şi unească zonele în ianuarie 1947 şi ca Stalin să înfiinţeze
în mai o autoritate economică separată în zona sovietică. Din zonele
de ocupaţie americană, britanică şi franceză s-a născut Germania
Occidentală, iar din cea sovietică a apărut Germania
Răsăriteană.
 Ocuparea de către Stalin a Europei Răsăritene şi refuzul său de a
slăbi
controlul sovietic asupra acesteia au modelat politica externă
americană şi
489
 România sub regimul comunist
britanică după cel de-al doilea război mondial. Ţelurile
lui în privinţa Europei au fost în modul cel mai
spectaculos demonstrate prin atitudinea sa faţă de Planul
Marshall, gândit de Statele Unite ca un program uriaş
pentru ajutorarea procesului de refacere a economiilor
zdruncinate ale Europei. Ajutorul prevăzut de acest plan
era menit să fie aplicabil „peste tot la vest de Asia". Stalin
1-a respins, motivând că îi primejduia propria stăpânire
asupra Europei „sale", pe care, până atunci, Aliaţii
occidentali o încuviinţaseră.
Ca răspuns la Planul Marshall (iunie 1947), Stalin a
accelerat consoli-darea sferei sovietice din Europa
Răsăriteană, prin constituirea Kominfor-mului (Biroul
Informativ al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti) în sep-
tembrie 1947, cu scopul de a dirija politica partidelor
comuniste din Europa şi pentru a pune capăt ultimelor
ambiguităţi din Europa Centrală prin dobândirea
controlului asupra Cehoslovaciei în februarie 1948.
Intransigenţa sovietică din această perioadă a provocat,
începând din 1948, o reacţie americană exprimată în
termenii doctrinei „îndiguirii", menită să sprijine o politică
de limitare a expansiunii sovietice, prin trasarea unei linii
geopolitice din Europa de Nord până în Europa de Sud-Est
şi din Orientul Mijlociu până în Asia de Sud şi Asia
Răsăriteană şi prin crearea unor „situaţii de forţă" bazate pe
puterea americană. „îndiguirea" a acceptat ca un dat
competiţia postbelică dintre Statele Unite şi Marea
Britanie, pe de o parte, şi Uniunea Sovietică, pe de altă
parte. Ca atare, Statele Unite au stabilit baze militare în
întreaga lume, în special de-a lungul graniţelor Uniunii
Sovietice, şi au încheiat alianţe militare cu peste 40 de
state. Alianţa din timpul războiului se destrămase în mod
clar şi începea să apară „războiul rece".

490
 V^rearea statului totalitar. în România, Partidul Comunist a luat
iniţiativele menite să reducă ţara la starea de obedienţă faţă de
Uniunea Sovietică. Acest lucru s-a realizat prin intermediul
sistemului politic, al sindicatelor şi al sistemului de învăţământ.
Pe plan intern, scopul urmărit a fost acela de a distruge structurile
sociale existente şi a fost încununat de succes. Actul final a fost
abdicarea silită a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947, sub
ameninţarea unui război civil. în aceeaşi zi, a fost proclamată
Republica Populară Română. Aceasta nu era expresia unei voinţe
populare, liber exprimate, ci rezultatul unui dictat al unui grup
politic care se manifesta ca marionetă a stăpânului din exterior.
însăşi legalitatea actului de proclamare a republicii era suspectă.
Stenograma oficială a sesiunii speciale a singurei camere a
Parlamentului, convocată în seara zilei de 30 decembrie 1947,
menţionează că şedinţa a durat doar 45 de minute. în acest
interval, se presupune că proiectul de lege a fost prezentat, că a fost
propus

I
 Dominaţia sovietică ţi dictatura comunistă
un prezidiu şi că ambele măsuri au fost adoptate prin vot cu bile albe
de către un număr de 295 de deputaţi. în plus, se menţionează că s-a
ovaţionat de 19 ori, ceea ce a întrerupt de tot atâtea ori prezentarea. S-
au formulat dubii în primul rând în privinţa posibilităţii reale de a aduna
într-un timp atât de scurt, la Bucureşti, un număr atât de mare de
deputaţi, în zilele când Parlamentul de afla în vacanţă de Anul Nou şi,
în al doilea rând, dacă lucrurile s-au consumat atât de rapid cum se
pretinde.
O dată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului
totalitar. Primul pas era înregimentarea României din punct de vedere
militar în blocul sovietic. Acest lucru s-a înfăptuit la 4 februarie 1948
printr-un tratat de prietenie, colaborare şi ajutor reciproc între România
şi Uniunea Sovietică şi s-a bazat pe ideea unei apărări comune împotriva
„Germaniei sau oricărei alte puteri care ar putea fi asociată cu
Germania, fie direct, fie în orice alt mod". Semnificaţia deplină a
acestui articol a fost explicată de către Viaceslav Mihailovici Molotov,
ministrul de externe sovietic, care a spus că tratatul era „deosebit de
important acum, când instigatorii unui nou război din lagărul
imperialist se străduiesc să creeze blocuri politice şi militare îndreptate
împotriva statelor democrate". Regimul se asigurase pe plan extern.
Al doilea pas către totalitarism a fost consolidarea partidului unic de
masă, constituit dintr-o elită şi membri devotaţi. Acest lucru s-a
realizat prin desfiinţarea principalelor partide de opoziţie, Partidul
Naţional Ţărănesc şi Partidul Naţional Liberal, în vara anului 1947 şi
prin contopirea forţată a Partidului Social Democrat cu Partidul
Comunist la 12 noiembrie 1947, ca rezultat al infiltrării comuniste. La
ultimul congres al Partidului Social Democrat, la 5 octombrie 1947, la
care au participat ca invitaţi Petru Groza, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi
Ana Pauker, a fost adoptată cu aclamaţii o rezoluţie cu privire la unirea
cu Partidul Comunist. Potrivit cifrelor prezentate la Congres, Partidul
Social Democrat avea la acea dată circa o jumătate de milion de
membri, dintre care doar jumătate par să se fi înscris în noul partid,
obţinut prin fuzionare, cunoscut sub numele de Partidul Muncitoresc
Român, care aduna una peste alta 1 060 000 membri.
Partidul Muncitoresc Român şi-a ţinut primul congres la 21-23 fe-
bruarie 1948. Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost reales secretar general,
Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au devenit ceilalţi trei
membri ai Secretariatului. Se punea accentul acum pe caracterul de elită
al partidului şi au fost introduse criterii mai stricte privind calitatea de
membru de partid. Nu era admis nici un membru al „fostelor clase
exploatatoare"; cei ce făceau cerere de intrare în partid trebuiau
verificaţi şi era obligatoriu stagiul de „candidat". S-a procedat la o
campanie de verificări ca urmare a unei rezoluţii a Comitetului Central
din noiembrie 1948, campanie de verificări dusă de ceea ce s-a numit
„activul fără de partid", constituit din
491
 România sub regimul comunist

492
aproximativ 200 000 de cadre, eufemism care acoperea
participarea Se rităţii, Armatei şi a oficialităţilor din Ministerul
de Justiţie. Perioada i verificări a ţinut din noiembrie 1948 până în
mai 1950 şi a vizat diversele' valuri de membri care fuseseră
recrutaţi în partid.
Un prim val a cuprins muncitorii care nu făcuseră anterior
parte din alte partide şi tinerii legionari, cărora li se dăduseră
funcţii de răspundere în fabrici şi în sindicate ca o recompensă
pentru aderare. Acest grup includea şi servitori care fuseseră atraşi
de comunişti să intre în rândurile partidului ca instrumente utile de
informare cu privire la activitatea stăpânilor lor. Al doilea val
intrase în partid în anii 1946-1947 şi provenea din unităţile
militare, precum Divizia „Tudor Vladimirescu", care fusese consti-
tuită din prizonieri de război în Uniunea Sovietică. Aceasta
includea şi personal administrativ român ce lucra pentru Armata
Sovietică. Un al treilea val, fusese generat de unificarea cu
Partidul Social Democrat în 1948, iar al patrulea era format din cei
care intraseră în noul aparat birocratic de pe statele instituţiilor,
create să înfăptuiască revoluţia comunistă în toate sectoarele de
activitate. Printre cei din urmă se aflau angajaţii sfaturilor
populare, ţăranii care intraseră în gospodăriile colective şi de stat,
precum şi studenţii şi profesorii din sistemul de învăţământ de
după reformă. Majoritatea celor recrutaţi considerau calitatea de
membru de partid fie ca o cheie pentru avansare şi privilegii, fie
ca o asigurare că nu vor fi dezavantajaţi sau chiar arestaţi. în
motivaţia lor era o doză foarte mare de oportunism, mai ales în
rândurile celor mai în vârstă.
Procesul de verificare a înlăturat din Partidul Comunist 192
000 de „elemente exploatatoare şi duşmănoase", iar eliminarea lor
nu putea decât să mărească sentimentul de teroare ce cuprinsese
cea mai mare parte a societăţii româneşti. Acesta epurare, menită
să creeze o elită, coincidea cu programul Partidului de
revoluţionare a agriculturii, de industrializare a economiei şi de
transformare a societăţii. Aplicarea acestui program necesita
instituţionalizarea noului regim comunist şi, în acest scop, a fost
creată o structură de partid care să supravegheze fiecare domeniu al
activităţii. Au fost înfiinţate secţii ale Comitetului Central pentru
femei, tineret, ţărani, sindicate, transporturi, aprovizionare,
industrie şi comerţ, cu structuri corespunzătoare la nivel local. O
importanţă deosebit de mare a fost acordată învăţământului
ideologic, care nu numai că era menit să contribuie la
consolidarea sentimentului de apartenenţă la o elită, dar inculca şi
fidelitatea faţă de partid, apărându-i pe membrii acestuia de
influenţe externe insidioase. Sentimentul elitismului şi al
exclusivităţii a servit de asemenea la sporirea coerenţei şi unităţii
rândurilor Partidului, cu toate că ambele erau ameninţate de
disensiuni interne, până când această ameninţare a fost eliminată,
în 1952, prin îndepărtarea de către Gheorghiu-Dej a lui Teohari
Georgescu, Vasile Luca şi Ana Pauker.
 Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă
Un al treilea pas în impunerea modelului totalitar sovietic în România
a fost adoptarea Constituţiei Republicii Populare Române în aprilie 1948 şi
introducerea sistemului judecătoresc de sorginte sovietică. Constituţia pre-
lua tiparele constituţiei sovietice din 1936. Parlamentul, numit Marea
Adunare Naţională, avea o singură cameră, definită ca „organul suprem al
puterii de stat". Un prezidiu, compus dintr-un preşedinte, un secretar şi 17
membri, acţiona în numele Adunării când aceasta nu se afla în sesiune,
ceea ce se întâmpla destul de des, în timp ce Consiliul de Miniştri era or-
ganul executiv suprem. Toate aceste organisme se aflau, desigur, supuse
autorităţii Partidului Comunist. Erau prevăzute garanţii pe cât de multe, pe
atât de lipsite de conţinut, în privinţa libertăţilor civile, după cum o
dovedeşte articolul 32: „Cetăţenii au dreptul de asociere şi organizare dacă
scopurile urmărite r/u sunt îndreptate împotriva ordinii democratice, sta-
bilite prin Constituţie". Această ordine democratică a fost definită de Par-
tidul Comunist şi/consolidată de Securitate.
Partidul a acţionat cu rapiditate pentru a transforma România, urmând
modelul sovietici şi folosind normele şi practicile staliniste. Naţionalizarea
întreprinderilor/industriale, a băncilor şi a societăţilor de asigurări, a mine-
lor şi întreprinderilor de transport în iunie 1948 nu numai că a permis
introducerea planificării centralizate cantitative, ci şi distrugerea bazei eco-
nomice a celor stigmatizaţi ca duşmani de clasă. Confiscând micile pro-
prietăţi agricole şi ameninţându-i pe proprietari fără înconjur, agricultura a
pus probleme din ce în ce mai complexe. La 2 martie 1949, proprietatea
asupra pământului a fost luată complet din mâinile particularilor. Aceasta
a permis lichidarea rămăşiţelor fostei clase moşiereşti şi a chiaburilor,
echivalent al termenului sovietic kulak, definind „ţăranii înstăriţi", aceia
care angajau forţă de muncă sau îşi închiriau propriile maşini, indiferent de
mărimea proprietăţii lor. Pământul, efectivele de animale şi echipamentul
proprietarilor de pământ, care posedaseră terenuri până la maximum 50 ha,
în temeiul legii agrare din 1945, au fost expropriate fără compensare. Prac-
tic peste noapte, Miliţia a acţionat şi a scos 17 000 de familii din casele lor
şi le-a mutat în zone de reaşezare. Pământurile confiscate, totalizând aproa-
pe 1 milion de ha, au fost comasate fie pentru a crea gospodării de stat, fie
gospodării colective, care, teoretic, erau proprietate colectivă, dar, în fapt,
erau conduse de stat, întrucât Ministerul Agriculturii indica tipurile de
culturi şi fixa preţurile. Membrilor gospodăriilor colective li s-a permis să
păstreze mici loturi de pământ, care să nu depăşească 0,15 ha.
Cei mai mulţi ţărani, începând cu cei lipsiţi de pământ, până la cei
care îşi lucrau pământul folosindu-se doar de braţele de muncă ale familiei,
au fost organizaţi în gospodării de stat sau în gospodării colective. Acest
proces s-a făcut prin măsuri de coerciţie pe scară largă. Rezistenţa faţă de
colectivizare a avut drept rezultat aruncarea în închisoare a circa 80 000 de
493
 «gf*

494
România sub regimul comunist
ţărani, pentru opoziţia lor, 30 000 dintre aceştia fiind judecaţi
public. Co lectivizarea a fost încheiată în 1962. Ca urmare, 60 la
sută din totalii suprafeţei de 15 000 000 ha»de ţe/pA agricol au
revenit gospodăriile colective, 30 la sută gospodăriilor de sat, 9
la sută rămânând în proprie tate personală. Aceste din urmă
terenuri de aflau în zona de deal şi d munte, inaccesibilitatea
făcând colectivizarea lor nepractică.
Distrugerea partidelor de opoziţie a fost urmată de lichidarea
presei loi astfel că mijloacele de informare publică au intrat total
sub controlul sta tului. Bibliotecile şi librăriile au fost epurate de
titlurile necorespunzătoar din punct de vedere politic, activităţile
ziariştilor, scriitorilor, artiştilor s muzicienilor au fost puse sub
controlul Secţiei de Agitaţie şi Propagând; (Agitprop) a
Comitetului Central al Partidului. Nimic nu putea fi publicai jucat
sau interpretat fără aprobare.
învăţământul a avut aceeaşi soartă. în august 1948, legea pentru
refor ma învăţământului a închis toate şcolile străine, inclusiv
acelea adminis trate de culte. S-au făcut epurări în rândurile
profesorilor şi studenţilor dt la universităţi. Eminenţi profesori au
fost scoşi de la facultăţile de istorie ş filosofie, iar locurile lor au
fost luate de îndoctrinatori stalinişti, cel ma notoriu dintre aceştia,
în domeniul istoriei, fiind activistul Agitprop Miha Roller.
Ministerul învăţământului a interzis folosirea unor materiale di
dactice şi a autorizat manuale incorporând precepte marxist-
leniniste Marxism-leninismul, în interpretarea lui Stalin, a devenit
obligatoriu de 1: şcoala secundară în sus; predarea religiei a fost
total interzisă.
Biserica a fost ultimul obstacol major în calea impunerii
modelului sovietic, dar în acest caz Partidul Comunist Român nu a
urmat ad litteran soluţia sovietică. Atât Biserica Ortodoxă
Română, cât şi Biserica Gre co-Catolică sau Unită din Transilvania
avuseseră un rol esenţial în prezei varea sentimentului coeziunii şi
identităţii naţionale de-a lungul secolele XVIII şi XIX, ambele
beneficiind de fidelitatea a milioane de români. Daci aceste biserici
puteau fi manipulate pentru a servi ţelurile regimului, ni avea rost
să fie distruse. Potrivit Constituţiei din 1923, Biserica Ortodox;
fusese declarată dominantă şi i se acordase privilegii speciale,
precum plat; salariilor clerului de către stat. Partidul Comunist avea
să folosească aceas tă dependenţă pentru a aduce ierarhii ortodocşi
sub controlul său. Biserici Unită ridica o problemă diferită. Ea
fusese creată la sfârşitul secolului XVI ca urmare a convertirii de
către iezuiţi a multor români ortodocşi din Tran silvania, pe baza
acceptării a patru puncte, printre acestea supremaţii papală. Atâta
timp cât autoritatea asupra Bisericii se afla la Roma, ar fi fos dificil
pentru noul regim să şi-o subordoneze. Astfel, Partidul Comunist
deşi condamna oficial credinţa religioasă, o tolera în cadrul unor
limite prescrise de lege. în acest sens, era mai îngăduitor decât
regimul sovietic Toleranţa faţă de cultele recunoscute cerea
supunerea faţă de partid ş
 Dominaţia sovietica şi dictatura comunista
validarea de către acestea, cu glas tare, a politicii partidului, fie
internă, fie externă.
Legea cultelor religioase din 4 august 1948 a conferit Ministerului
Cultelor controlul în problemele legate de treburile cultelor legal
recunoscute. Deşi articolul 1 afirma garantarea „libertăţii de
conştiinţă şi de credinţă", această libertate era strict circumscrisă de o
prevedere ambiguă potrivit căreia religia practicată era în armonie cu
Constituţia, securitatea internă, ordinea publică şi moralitatea
generală (articolele 6 şi 7). Recunoaşterea legală a unui cult putea fi
revocată oricând se considera justificat (articolul 13). Restricţii
similare se regăseau implicit în articolul 32, care prevedea că „preoţii
care exprimau atitudini antidemocratice puteau fi lipsiţi temporar
sau permanent de salariul lor, asigurat de către stat." Această
prevedere a fost invocată cu regularitate în timpul perioadei
ceauşiste, în încercarea de a suprima activitatea pastorilor baptişti.
Tuturor cultelor li se cerea să supună aprobării Ministerului Cultelor
un statut reglementând activitatea lor, în conformitate cu legile
statului; în schimb, ministerul avea să plătească salariile clerului
cultelor recunoscute.
Aplicarea legii a pus alegerea episcopilor sub controlul statului, a
înţesat Sfântul Sinod cu membri ai Partidului Comunist şi a impus
Bisericii Ortodoxe — principala biserică — având aproape 10,5
milioane credincioşi, un nou statut, centralizând administrarea sa
sub autoritatea unui patriarh. Toate acestea au permis regimului să
manipuleze biserica mai uşor. în acelaşi timp, toate proprietăţile şi
fondurile bisericii au fost naţionalizate, instituţiile sale de învăţământ
au fost preluate de către stat sau închise, instruirea clerului fiind sever
limitată, iar practicile religioase, precum celebrarea publică a
Crăciunului şi a Paştilor fiind interzisă. Biserica Ortodoxă a făcut un
compromis cu regimul, ceea ce i-a asigurat supravieţuirea în dauna
autorităţii ei morale.
Alte biserici au suferit mult mai mult, în mare măsură din cauză că
au rezistat impunerii controlului de către stat. Strânsele legături ale
Bisericii Romano-Catolice şi ale Bisericii Greco-Catolice (Unite) cu
Occidentul le-a îmbărbătat, dar trebuie să recunoaştem că şi episcopii
lor au dovedit o remarcabilă demnitate, curaj şi fidelitate faţă de
crezul lor. Exista, cu toate acestea, o deosebire majoră în modul în
care au fost tratate cele două biserici aflate la cheremul regimului:
Biserica Unită a fost desfiinţată, Biserica Romano-Catolică nu, deşi
nici aceasta nu a scăpat persecuţiei. Explicaţia rezidă în faptul că
majoritatea credincioşilor romano-catolici erau maghiari, iar regimul
din România se baza în politica sa faţă de această biserică pe nevoia
de a evita acţiuni care să poată fi interpretate de către vecinul său
frăţesc, Ungaria, ca anume îndreptate împotriva minorităţii
maghiare. în consecinţă, politica Partidului Comunist faţă de Biserica
Romano-Catolică a fost nu de a o desfiinţa, ci de a o manipula,
urmărind
495
România sub regimul comunist
înlocuirea controlului Vaticanului prin controlul
Bucureştilor. Această politică a reuşit doar în parte. Deşi
a tăiat legăturile bisericii cu Roma, regimul nu a fost
niciodată în stare să-şi impună autoritatea asupra ei. în
timpul perioadei comuniste, Biserica Romano-Catolică a
fost ţinută într-o poziţie ambiguă, fiind tolerată, dar
nerecunoscută. Nu s-a ajuns niciodată la o înţelegere cu
Ministerul Cultelor în privinţa statutului legal al bisericii şi
astfel cea de-a doua biserică din România ca mărime, care
a supravieţuit, a rămas efectiv ilegală.
Fidelitatea uniţilor faţă de biserica lor a avut drept
consecinţă o brutală campanie de distrugere a acesteia.
Ultimele cifre disponibile — de dinaintea suprimării ei
— indicau 1,5 milioane uniţi, ce dispuneau de 1 725
biserici. Biserica a fost creată în 1699, aderenţii ei
practicau ritul grec, dar recunoşteau supremaţia Papei. Aşa
fiind, faptul era supărător atât pentru ortodocşi cât şi
pentru comunişti. Unirea cu Roma a fost înfierată în
publicaţiile oficiale din perioada comunistă drept
„antinaţională şi antiistorică" întrucât rupsese unitatea
poporului român. Aceste argumente au fost readuse pe
tapet cu regularitate de-a lungul anilor ceauşişti, întrucât
poziţiile sale ultranaţionaliste cereau mobilizarea în jurul
său de către aparatul propriu de propagandă a unei
„naţiuni" unitare, nedivizate, „strânsă în jurul fiului său
unic". Nu este nici un accident că preoţii ortodocşi au jucat
rolul de marionetă a ventrilocului Ceauşescu, în special,
mitropoliţii succesivi din Transilvania ale căror dioceze au
primit bisericile unite confiscate şi alte proprietăţi ce nu
fuseseră naţionalizate în 1948 şi ale căror congregaţii au
fost umflate ca număr de sutele de mii de uniţi cărora li s-
au interzis propriile biserici în care să se roage.
Regimul, cu ajutorul Bisericii Ortodoxe, a manipulat
contopirea celor două Biserici, proces în care a fost folosită
Securitatea pentru a smulge consimţământul clerului unit.
Aceia care s-au opus contopirii au avut parte din plin de
„atenţiile" Securităţii. Bisericile unite au fost predate
Bisericii Ortodoxe, în timp ce mănăstirile au fost închise.
Existenţa legală a Bisericii Unite s-a încheiat la 1
decembrie 1948; diocezele şi instituţiile sale au fost
desfiinţate, iar clădirile sale încredinţate Bisericii
Ortodoxe.
496
Securitatea şi represiunea comunistă. Un val de teroare a fost iniţiat
acum. Marin Jianu, secretarul general al Ministerului de Interne,
şi Alexandru Nicolski, anchetatorul său şef, au primit ordinul să
însceneze un număr de procese de sabotaj şi spionaj. Primul din
această serie a început la 24 mai 1948, când şase industriaşi, în
frunte cu Anton Dumitriu şi Radu Xenopol, au fost acuzaţi în grup
de sabotarea propriilor lor mine în scopul de a crea o criză
energetică în ţară. Trei luni mai târziu, Pintilie Bodnaren-co, un
agent N.K.V.D. de origine ucraineană, care îşi românizase numele
 Dominaţia sovietică şi dictatura
comunistă
luându-şi-1 pe acela de Gheorghe Pintilie, a devenit şeful structurii,
re-botezate Direcţia Generală a Securităţii Poporului (D.G.S.P.) sau pe
scurt, Securitatea.
Securitatea era împărţită din punct de vedere administrativ în 10
departamente, numite „direcţii", acoperind întreaga ţară. Fiecare
regiune avea să dispună de birouri raionale, orăşeneşti şi comunale.
Serviciul Special de Informaţii (S.S.l.) a lucrat în paralel cu direcţiile
răspunzătoare în materie de contrasabotaj şi investigare penală. Noul
nume semnala o nouă misiune încredinţată securităţii. Rolul său,
potrivit decretului de înfiinţare nr. 221/30 august 1948, era de „a
apăra cuceririle democratice şi a asigura securitatea Republicii
Populare Române împotriva complotului duşmanilor externi şi interni".
Apărarea „cuceririlor democratice" însemna menţinerea comuniştilor
la putere şi, astfel, noua Republică Populară Română s-a auto-certificat
în mod oficial drept un stat poliţienesc. Conducerea superioară a
Securităţii era alcătuită în totalitate din agenţi ai serviciilor de
securitate sovietice. Cu toate acestea, activităţile lor au fost
supravegheate de consilieri ai Ministerului sovietic al Securităţii
Statului.
Brutalitatea a fost trăsătura caracteristică a oamenilor aleşi de
Moscova pentru a conduce Securitatea din România.
Comportamentul atât al lui Pintilie, cât şi al lui Nicolski vorbeşte de
la sine. Cel dintâi, ca şef al Secţiei Politice şi Administrative a
Comitetului Central, în ale cărei atribuţii intra şi securitatea
Partidului, a dus la îndeplinire sentinţa de condamnare la moarte dată
în cazul fostului secretar general al P.C.R., Ştefan Foriş, în 1946.
Pintilie 1-a omorât pe Foriş zdrobindu-i ţeasta cu o bară de fier. Apoi a
dat instrucţiuni pentru uciderea mamei lui Foriş. Aceasta a fost
înecată, în râul Criş, cu pietre de moară legate în jurul gâtului.
în ciuda secretului în care era învăluită activitatea personalului de
securitate, reputaţia lui Nicolski în privinţa brutalităţii i-a adus
dubioasa distincţie de a fi devenit primul ofiţer superior ce a dobândit
notorietate în afara României. într-o declaraţie făcută la Paris, în
ianuarie 1949, Adriana Georgescu Cosmovici, o femeie de 28 de ani,
arestată la Bucureşti în iulie 1945, pe motivul că ar fi aparţinut unei
mişcări de rezistenţă, a relatat cum „anchetatorii poliţiei secrete
comuniste" au bătut-o în mod repetat cu un săculeţ de piele umplut
cu nisip, cum au lovit-o cu capul de pereţi şi cum au pocnit-o în faţă
şi în bărbie până când a rămas doar cu şase dinţi în maxilarul de jos.
Ea a indicat numele a trei anchetatori, care au ameninţat-o cu armele:
Stroescu, Bulz şi Nicolski.
Consultarea cifrelor primare, care s-au păstrat în arhivele
Ministerului de Interne, în legătură cu efectivele Securităţii indică
faptul că numărul ofiţerilor din cele 10 direcţii naţionale era, la scurt
timp după înfiinţare, de 1 148, din care 848 erau înregistraţi ca
personal de secretariat sau muncitori manuali. Cei din urmă aveau toţi
grade militare, precum acela de ser-
497
 Romănia sub regimul comunist

498
gent major, fie că erau dactilografe, şoferi, instalatori sau
chelneriţe. Cele 13 direcţii regionale foloseau 2 822 ofiţeri,
aproximativ două treimi dintre aceştia îndeplinind munci manuale
sau lucrând ca personal auxiliar. în 1956, numărul lor crescuse la
13 155 ofiţeri şi 5 649 angajaţi civili. Aceste ■, cifre nu includ
reţeaua de informatori care a permis Securităţii să funcţioneze atât
de eficient.
Consilierii sovietici erau ataşaţi pe lângă fiecare dintre
direcţiile naţionale pentru a supraveghea instruirea celor recrutaţi
dintre români şi pentru a monitoriza activitatea lor; comunicarea
se realiza prin interpreţi, mulţi dintre aceştia provenind din
Basarabia. S-a pus accentul pe cadrele de încredere. în ochii
consilierilor sovietici, mulţi români instruiţi erau consideraţi
nesiguri şi compromişi din cauza alianţei regimului antonescian cu
Germania. în plus, foarte puţini români se arătaseră de bunăvoie
entuziasmaţi de Partidul Comunist Român înaintea propulsării
acestuia la putere, în timp ce, dimpotrivă, membrii minorităţilor
etnice au făcut-o. Ca atare, nu trebuie să surprindă faptul că vom
găsi în posturile superioare d'm Securitate mai mulţi indivizi
recrutaţi din cele două categorii de persoane: din rândul
minorităţilor etnice şi din acela al muncitorilor manuali ne-
calificaţi.
La începutul anului 1949, au fost înfiinţate alte două organe
principale ale Securităţii interne din Republica Populară Română.
La 23 ianuarie, a fost creată Direcţia Generală a Miliţiei, chemată
să înlocuiască Poliţia şi Jandarmeria, iar la 7 februarie, au fost
create trupele de' securitate. Ambele organisme au fost plasate sub
autoritatea Ministerului de Interne. Printre îndatoririle Miliţiei era
şi aceea de a emite permise de şedere, ceea ce îi facilita sarcina de
reglementare a mişcării populaţiei, de monitorizare a suspecţilor şi
de pregătire a deportărilor. Potrivit datelor estimative, Miliţia avea
în anul 1953 un efectiv de 40 000 de oameni, în timp ce efectivul
trupelor de securitate era de 55 000 ofiţeri şi soldaţi, organizaţi în
brigăzi şi echipaţi cu artilerie şi tancuri. Principalele îndatoriri ale
trupelor de securitate erau menţinerea ordinii publice în
principalele centre industriale şi înăbuşirea oricărei rezistenţe faţă
de măsurile guvernamentale, precum colectivizarea, confiscarea de
bunuri şi proprietăţi. în tot deceniul al şaselea, au fost chemate să
anihileze rezistenţa partizanilor din zonele de munte şi au fost
folosite să păzească lagărele de muncă.
Un cadru legal pentru acţiunile Securităţii, ale Miliţiei şi
trupelor de securitate a fost oferit de un nou sistem de justiţiei, a
cărui principală caracteristică era subordonarea faţă de partid şi de
stat. Potrivit articolului 65 al Constituţiei Republicii Populare
Române, adoptată în 1952, rolul justiţiei era acela „de a apăra
regimul de democraţie populară şi cuceririle oamenilor muncii, de
a asigura respectarea legalităţii populare, a proprietăţii publice şi a
drepturilor cetăţenilor". Judecătorii erau asistaţi de „asesori
si dictatura
 comunista

practlcat

.-8w. 73 detoşu wB , Ubetai , teroriste * ^im.soata

 499

8
si Constanţa. 25 de
apor
 & „Haiduc^
^ muU a fo fot
aceStel

Musce
 România sub regimul comunist

500
maţiuni a fost Elisabeta Rizea, care a făcut şi o relatare a primelor
luni d activitate a grupului. Arestarea ei curând după aceea face ca
pentru resti poveştii să ne bazăm pe versiuni obţinute la mâna a
doua, oferite de rudei participanţilor. Multe dintre date şi
incidente sunt confirmate de doci mentele Securităţii, deşi, deloc
surprinzător, aceasta din urmă oferă o intei pretare diferită de a lor.
De pildă, aceste documente pretind că civili ne vinovaţi au fost
ucişi de către partizani, în mod constant numiţi „terorist fascişti".
Ceea ce reiese clar din ambele surse este că acest grup, care nu
numărat niciodată mai mult de 30 sau 40 de persoane, a fost
constituit di către doi foşti ofiţeri de armată, Gheorghe Arsenescu
şi Toma Arnăuţoii în judeţul lor natal Muscel, de la poalele
Carpaţilor. Potrivit documentelo Securităţii, Arsenescu ascunsese
arme într-un schit din satul Cetăţeni, îi vara anului 1947, iar în
primăvara următoare a organizat o grupare „teroris tă" din care
făceau parte Gheorghe Hachenzelner, Petre Cojocaru, Longhii
Predoiu, Ion Mica, precum şi Ion şi Gheorghe Purnichescu.
Arsenescu şi-î petrecut toamna şi iarna în Bucureşti unde, la
sfârşitul anului 1948, Tom. Arnăuţoiu 1-a contactat în vederea
creării unui grup de rezistenţă în zons Nucşoarei. Potrivit
relatărilor recente ale contemporanilor lui, Arsenesct pare să-şi fi
pus speranţele într-o insurecţie armată generală, ce urma să fie
condusă de foşti ofiţeri de armată în vestul ţării, speranţă care nu s-
a materializat niciodată. Arsenescu a fost de acord să-i furnizeze
lui Arnăuţoiu arme uşoare, iar cel de-al doilea s-a reîntors la
Nucşoara cu Nicolae Niţu şi 1-a recrutat pe fratele său Petre
Arnăuţoiu, pe Ion Chirca şi pe preotul satului, Ion Drăgoi. în
martie 1949, Arsenescu a sosit la Nucşoara pentru a se alătura
grupului, iar în lunile următoare acesta s-a lărgit cuprinzând şî alţi
săteni.
Ministerul de Interne era evident îngrijorat că simbolul
rezistenţei în
truchipat de această formaţiune ar putea deveni contagios şi,
pentru acest
motiv, a împânzit regiunea cu trupe şi cu ofiţeri ai D.G.S.P. Ajutaţi
de
cunoaşterea terenului muntos dificil şi cu sprijinul mai multor
familii din
comuna Nucşoara, în special al lui Gheorghe şi Elisabeta Rizea,
Ion Săn-
doiu şi Ion Sorescu, gruparea şi-a asigurat provizii şi a scăpat de
arestare. în
noaptea de 18 iunie 1949, membrii grupului au fost prinşi într-o
ambusca
dă în timp ce veneau să strângă provizii, iar în schimbul de focuri
ce a ur
mat au fost ucişi doi ofiţeri de securitate. Fuga grupului, la
adăpostul întu
nericului, printr-un cordon de securitate dispus în jurul zonei, a fost
urmată
de o operaţiune masivă de căutare, efectuată de două batalioane de
armată
şi de unităţi ale trupelor de securitate şi de arestarea familiilor
suspectat^
de a-1 fi ajutat. j
Printre cei arestaţi se afla Elisabeta Rizea. Aceasta relatează
cum a fost dusă la primăria din Nucşoara, unde a fost lovită de
mai multe ori cu o bâtă de locotenentul de securitate
Constantinescu. A fost apoi ţinută în
 ietică5 i dictatura
comunista
fost
transportată

partă oamenii în doua g*^ ^ n cuprma- £ ^

MV
fugit din zona şi a dus o , MămăU ga a reuşit
w u
r js.. «rmâ Ptins m ^° - e-
{ost n

V oit să se separe
Jubleanu. «*
lot Tică, şi de focurl ce a
a fost împuş reuşit să scape

501
 România sub regimul comunist
a fost, de asemenea, condamnat la moarte şi executat, iar
Măria Plop a fo condamnată la închisoare pe viaţă şi a
murit în temniţă. Alte persoane ji decate cu acest grup au
fost, potrivit documentelor Securităţii, Ilie Drago mirescu
şi Ion Grigore, arestaţi la 22 iunie 1958, Nicolae Vasilescu,
arest, la 4 iulie 1958, şi Ion Dumitrescu, arestat la 6
februarie 1959. Toţi au pr mit condamnări la închisoare
pe termen lung. Procesul lui Arsenescu avut loc în
februarie 1962, la doi ani după capturarea sa. A fost
condamna la moarte şi executat la Jilava la 29 mai 1962.
Soţia sa, Măria, şi tatăl săi Gheorghe, au fost de asemenea
judecaţi pentru ajutorul pe care i l-au dat s au primit
pedepse cu închisoarea pe termen de 10, respectiv, 15
ani.
Un al doilea grup notabil de rezistenţă a fost cel
condus de Ion Ga vrilă'Ogoreanu din Munţii Făgăraş.
Gavrilă-Ogoreanu, student la Univer sitatea din Cluj, şi-a
format grupul în 1948 din 11 colegi de la liceul dir oraşul
Făgăraş. Timp de şapte ani, aceştia au fost urmăriţi de mai
mult« companii ale trupelor de securitate, înainte de a fi
capturaţi şi condamnat la moarte în 1957. Gavrilă-
Ogoreanu a scăpat arestării şi, cu ajutorul prietenilor, a
evitat detectarea sa până în iunie 1976, când, în cele din
urmă a fost prins în Cluj. Gavrilă-Ogoreanu relatează în
autobiografia sa, publicată după Revoluţie, un episod din
1952, care ilustrează motivaţia grupurilor de rezistenţă. în
scopul de a distrage atenţia forţelor de urmărire ale
Securităţii, Gavrilă-Ogoreanu a dus o parte din grupul său
la o cabană turistică din apropierea Lacului Bâlea. După ce
i-a scos cu forţa pe turişti din cabană, Gavrilă-Ogoreanu li
s-a adresat după cum urmează: „Spuneţi, vă rog, oamenilor
din ţară că mai există un colţ din Regatul României care
nu şi-a plecat capul înaintea comuniştilor. Şi, atâta timp
cât ne vor sta capetele pe umeri, acest colţ de ţară va fi
liber. Spuneţi-le să-şi păstreze încrederea că într-o zi toată
România va fi liberă. Rugaţi-vă să vă ajute şi să ne ajute
Dumnezeu."

502
IS/Lunca forţată. Nimic nu ilustrează mai pregnant natura
coercitivă a politicii centralizate urmărită de regimul comunist
decât folosirea de către acesta a muncii forţate. La fel cum
Lavrenti Beria, şeful securităţii sovie-tice, era la moartea lui
Stalin, în 1953, cel de-al doilea în ierarhia celor mai mari
utilizatori de forţă de muncă din Uniunea Sovietică, tot aşa Mi-
nisterul de Interne din România a fost efectiv însărcinat cu
administrarea unei părţi a economiei. Munca forţată a fost
introdusă potrivit Codului Muncii din 30 mai 1950. O Direcţie
pentru unităţile de muncă a fost constituită în Ministerul de
Interne, sarcina ei fiind „să reeduce prin muncă elementele ostile
Republicii Populare Române". Ascunsă sub eufemismul „serviciu
temporar de muncă", pe care Consiliul de Miniştri avea dreptul
să-1 ceară cetăţenilor, munca forţată a fost folosită drept un
instrument de
Ş>;
 -—

să-si schimbe
 „misa
era v«™ ata Vpl l o c ^
ia
in .
u

fittnatea
503
504
România sub regimul comunist
de a acorda suport financiar acestui proiect care, altfel, nu ar fi fost
asigurat altor planuri economice româneşti. Indiferent de scopul
său, acest proiect necesita cea mai mare mobilizare a forţelor din
lagărele de muncă din ţară, în care erau concentraţi deţinuţii
regimului din toate straturile societăţii. Oameni cu studii
superioare lucrau cot la cot cu ţărani deposedaţi de pământ,
preoţi ortodocşi şi uniţi cu conducători sionişti, sârbi din Banat cu
saşi din Transilvania, toţi victime ale încălcării drepturilor omului,
care însoţea programul regimului român de revoluţie politică şi
economică.
Cifra exactă a celor arestaţi după 1944 nu va fi probabil
niciodată cunoscută, fapt dovedit şi prin descoperirea
întâmplătoare din vara anului 1992 a rămăşiţelor pământeşti a
sutelor de victime ale unor probabile execuţii ale Securităţii.
Câteva cranii dezgropate din grădina unui conac din secolul al
XlX-lea din satul Căciulaţi, la aproximativ 20 km nord de Bucu-
reşti, poartă, după cum de spune, urmele găurilor de glonţ. Faptul
că autorităţile române nu au reuşit să efectueze o examinare
corespunzătoare a celor 316 schelete dezgropate din groapa
comună şi că nu au pornit o anchetă privind provenienţa acestora
oferă o dovadă în plus a reticenţei oficiale de a cerceta trecutul, în
special acolo unde a fost implicată Securitatea (sediul local al
acesteia funcţionase în casa respectivă în 1948 şi a fost mutată într-
o altă clădire din acelaşi perimetru, în 1951). Dacă scheletele
aparţin persoanelor asasinate pe loc sau, potrivit credinţei
localnicilor, familiilor care au rezistat colectivizării în anii '50 şi ale
căror trupuri au fost aduse spre a fi îngropate în acest loc
îndepărtat, nu poate fi stabilit fără vreo urmă de investigare, dar
ceea ce este clar este că nici unul dintre ofiţerii securităţii locale
din perioada respectivă nu au fost chestionaţi. Comandantul
Isidor Iştoc a murit în 1992, dar ofiţerii subordonaţi lui, Ion Foţi
şi Aurel Madăr, erau încă în viaţă în 1995.
Mulţi dintre cei deţinuţi erau ţărani care rezistaseră reformei
agrare din 2 martie 1949, potrivit căreia orice proprietate agricolă
depăşind 50 de hectare era expropriată de către stat. Pentru a
înfrânge această opoziţie, au fost aduse trupe de securitate şi, în
câteva regiuni, ţăranii, sprijiniţi uneori de „grupuri de partizani",
s-au angajat în ciocniri violente cu trupele care au încercat să-i
organizeze în brigăzi de muncă. în unele zone, ţăranii au dat foc
nou createlor cooperative agricole. Aşa s-a întâmplat în judeţul
Arad, unde potrivit documentelor Securităţii, publicate în 1993,
după distrugerea unei gospodării de stat, la 31 iulie 1949, trupele de
grăniceri au restabilit ordinea în urma arestării unui număr de 98
de persoane şi a împuşcării pe loc a 12 ţărani. Rapoartele Direcţiei
de securitate din Timişoara oferă detalii privind această
„rebeliune", menţionând că alţi doi ţărani au fost împuşcaţi
mortal, „în timp ce încercau să scape de sub escortă". într-un
raport către Comitetul Central al Partidului Comunist Român, din
decembrie 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej a recunoscut că
arestarea celor
Primele «enurt
£
cat e le
lăţea doar o parte 5Q5
 România sub regimul comunist

506
riş de paie, în aşezări speciale, dintre care unora li se dăduseră
nume sovietice. Alţii, chiar şi Securitatea a recunoscut-o, au fost
„aruncaţi literalmente în necunoscut, în arşiţa nemiloasă a
soarelui, fără mijloacele necesare de adăpost". Aceleaşi
documente vorbesc de lipsa apei de băut şi de aprovizionarea
neregulată cu pâine, de multiplele cazuri de copii suferind de
insolaţie. în ciuda acestor probleme, deportaţii şi-au folosit hăr-
nicia şi spiritul întreprinzător, tipice populaţiei din Banat, pentru a
ridica noi aşezări, care ulterior au devenit caracteristice zonei
respective.
Un număr de închisori a fost destinat unor anumite categorii de
deţinuţi. Sighetul, în nordul Maramureşului, a fost ales „dată fiind
vecinătatea cu Uniunea Sovietică" drept centru de încarcerare a
celor pe care regimul îi considera a fi cei mai periculoşi oponenţi
ai săi. închisoarea a fost construită în 1897, dar primii deţinuţi
politici au intrat pe porţile ei la 22 august 1948. între această dată
şi anul 1956, în cele 72 de celule ale ei s-au aflat patru foşti prim-
miniştri ca, de pildă, Iuliu Maniu, conducătorul Partidului Naţional
Ţărănesc, Constantin Brătianu, conducătorul Partidului Naţional
Liberal, precum şi episcopii Bisericii Romano-Catolice şi Gre-co-
Catolice. Circa 180 de membri ai elitei conducătoare a României
antebelice au fost deţinuţi în închisoare, mai mult de două treimi
din ei fiind trecuţi de vârsta de 60 de ani, iar câţiva, cum a fost
cazul lui Iuliu Maniu, trecuţi de etatea de 70 de ani. Mulţi dintre
aceştia n-au fost niciodată judecaţi pentru vreo vină, ci au fost pur
şi simplu arestaţi la ordinele emise de Ministerul de Interne şi au
fost duşi direct la Sighet. Deţinuţii erau de obicei puşi câte doi într-
o celulă şi li se cerea să îndeplinească munci grele, precum gătitul,
curăţirea coridoarelor, strângerea apei de la o pompă de mână din
curtea închisorii şi transportarea acesteia la nivele mai înalte.
Erau pedepsiţi pentru cea mai mică abatere de la regulile închisorii,
care prevedea, între altele, interzicerea vorbitului în timpul
plimbării în curtea închisorii. Cei care încălcau aceste reguli erau
biciuiţi şi puşi să stea capră, în timp de gardienii săreau peste ei.
închisoarea a fost închisă în cele din urmă în 1974. Foşti membri
ai Gărzii de Fier au fost concentraţi în închisoarea de la Aiud, iar
mulţi învăţători, profesori şi avocaţi au sfârşit la Gherla. Membri
ai Partidului Naţional Ţărănesc au fost trimişi la Galaţi, iar foşti
poliţişti au fost deţinuţi în închisoarea de la Făgăraş.
O închisoare, din oraşul Piteşti, aflat la aproximativ 120 km
nord-vest de Bucureşti, a devenit renumită pentru un experiment
de o originalitate sadic-grotescă, aplicat pentru prima dată acolo la
6 decembrie 1949. Denumit „reeducare", experimentul a fost
folosit cu câteva luni înainte la închisoarea de la Suceava. Acesta
folosea tehnici de abuz psihiatric, menite nu numai să inculce
teroarea în opozanţii regimului, dar şi să distrugă personalitatea
individului. Natura şi monstruozitatea acestui experiment efectuat
de ofiţerii de la penitenciare, sub conducerea lui Alexandru
Nicolski
 —*-

Wtucât un
tului „reeducan^ m Este o
507
508
România sub regimul comunist
Gheorghiu-Dej de a demonstra valabilitatea pretenţiilor sale că a
pus capăt regimului de teroare iniţiat de cei trei. Faptul că un ofiţer
din Direcţia penitenciarelor din cadrul Ministerului de Interne,
colonelul Zeller, direct implicat în program şi prieten cu Ana
Pauker, s-a împuşcat la puţin timp după demiterea acesteia, dă
temei unei asemenea explicaţii. Dar tot aşa cum prietenia Anei
Pauker cu Stalin şi cu Molotov au scăpat-o de un proces, legăturile
lui Nicolski cu N.K.V.D.-ul i-au asigurat acestuia imunitatea.
Pregătirile pentru procesele lor au durat doi ani. Pentru a absolvi
regimul de orice vină derivând din programul de reeducare,
torţionarii au fost descrişi ca agenţi ai lui Horia Sima, fostul
conducător al Gărzii de Fier. Acest scenariu cerea ca toţi torţionarii
care nu aveau nici o legătură cu Garda de Fier să fie judecaţi
separat. Astfel, doar foştii legionari, conduşi de Eugen Ţurcanu, au
fost judecaţi împreună.
La procesul secret al lui Ţurcanu şi al acoliţilor săi, desfăşurat
în octombrie 1954, s-a pretins că Horia Sima, de la locul său de exil
din Spania, i-ar fi dat ordine lui Ţurcanu, în 1949, să ducă la
îndeplinire un program de tortură la Piteşti pentru a compromite
regimul comunist. Actul de acuzare, datat 20 septembrie 1954,
afirma că 22 de deţinuţi, conduşi de Ţurcanu, au fost trimişi în
judecată „pentru uciderea a peste 30 de deţinuţi, pentru abuz şi
tortură exercitate asupra unui număr de 780 deţinuţi, dintre care
100 au rămas cu grave leziuni. Unii dintre aceştia s-au sinucis
pentru a evita tortura, în timp ce alţii au înnebunit din cauza
presiunilor psihice şi fizice la care fuseseră supuşi". Nu s-a spus
nimic despre implicarea sovieticilor sau a lui Nicolski, dar s-a
recunoscut asocierea unor membri ai personalului închisorii la
acţiunile grupului Ţurcanu. Potrivit termenilor actului de acuzare
„în închisoarea de la Suceava, legionarul Eugen Ţurcanu a acţionat
împreună cu comandantul Tiron şi sublocotenentul Măriei la re-
educarea deţinuţilor şi a aranjat mai târziu cu acesta din urmă
transferul său la închisoarea de la Bucureşti pentru a organiza
acolo aşa-numita reeducare. Atât inspectorul general al
închisorilor, Farkaş, şi consilierul său politic, Stângă, au avut
cunoştiinţă de acest transfer". In cazul închisorii de la Piteşti, actul
de acuzare îl incrimina pe comandantul închisorii, Alexandru
Dumitrescu, pe consilierul politic, Marina, pe inspectorul general,
Iosif Nemeş şi pe locotenenţii Mihai Mircea şi Nicolae de a-1 fi
ajutat pe Ţurcanu.
Totuşi, aceste oficialităţi din Ministerul de Interne erau
plevuşcă, iar nevoia de a găsi un ţap ispăşitor la un nivel superior
a dictat probabil dezvăluirea prezentată la interogatoriu de către o
parte dintre acuzaţi în legătură cu rolul jucat în acest program de
Marin Jianu, adjunct al ministrului de interne. Gheorghe Popescu
pretindea că Jianu ar fi spus conducătorilor închisorii de la Piteşti
să „folosească bătaia pentru intimidare... apoi
 Dominaţia sovietică şi dictatura
comunistă
el i-a ales pe cinci dintre noi şi ne-a spus că vom primi hrană
suplimentară dacă, la rândul nostru, îi băteam pe ceilalţi".
La proces — prezidat de colonelul Alexandru Petrescu — nu s-a
făcut nici o distincţie între cele două categorii de acuzaţi: aceia care nu
fuseseră supuşi programului (Ţurcanu, Popa, Nuţi Pătrăşcanu şi
Livinski) şi cei care deveniseră torţionari tocmai datorită acestui
program (Gheorghe Popescu, Cornel Pop, Dan Dumitrescu şi Octavian
Voinea). La 10 noiembrie 1954, Tribunalul Militar Bucureşti i-a găsit
vinovaţi pe acuzaţi şi i-a condamnat pe toţi la moarte. Cei 22 erau:
Eugen Ţurcanu, Alexandru Popa (Ţanu), Nuţi Pătrăşcanu, Mihai
Livinski, Gheorghe Popescu, Cornel Pop, Dan Dumitrescu, Octavian
Voinea, Vasile Puşcaşu, Vasile Păvăloaie, Ion Stoian, Grigore
Romanescu, Aristotel Popescu, Maximilian Sobolevschi, Constantin
juberian, Cornel Popovici, Ion Voiu, Ion Cerbu, Cristian Paul Şerbă-
nescu, Constantin Ionescu, Octavian Zrbanca şi Nicolae Colibaş.
Ţurcanu a fost executat împreună cu alţi 15 la 17 decembrie 1954. Nu
au fost executate toate condamnările la moarte. Cei care urmau să fie
judecaţi pentru alte acuzaţii legate de acest program, precum Ţanu şi
Voinea, au rămas în închisoare şi au beneficiat de graţierea din 1955,
prin care toate sentinţele de condamnare la moarte au fost comutate în
muncă silnică pe viaţă.
Tratamentul cu şocuri electrice este descris în unele relatări ale
deţinuţilor de la Piteşti, dar nu se face nici o menţiune cu privire la
administrarea nejustificată din punct de vedere medical a
medicamentelor neuro-leptice şi a tratamentului cu şocuri de insulina,
ca parte a programului de reeducare aplicat de Bacu şi de Ionescu. Cu
toate acestea, din literatura memorialistică de închisoare reiese clar
că într-un număr de penitenciare de mare securitate, precum Jilava şi
Aiud, s-au folosit medicamentele ca metodă de pedeapsă. Frecvenţa
folosirii lor şi numărul de ani în care această practică a continuat sunt
greu de stabilit, dată fiind sărăcia mărturiilor disponibile. Nu se ştie de
asemenea scara la care s-au folosit în mod abuziv, din cauze politice,
metodele psihiatrice, după încheierea experimentului de la Piteşti. Este
foarte probabil ca folosirea acestora să fi diminuat datorită
sensibilităţii regimului faţă de opiniiile internaţionale exprimate în
problema drepturilor omului, date fiind încercările acestuia de a obţine
admiterea României în Naţiunile Unite. Când acest lucru s-a
întâmplat, în 1955, condiţia impusă a fost o mai mare libertate în
ţară. Ca răspuns, Gheor-ghiu-Dej a închis câteva penitenciare, printre
care şi Sighetul, aproximativ 8 000 de deţinuţi politici fiind mutaţi
la ]ilava. în lumina tuturor represiunilor şi încălcărilor drepturilor
fundamentale ale omului, comise de la impunerea regimului comunist,
admiterea României în Organizaţia Naţiunilor Unite a fost şi a rămas
un simulacru de respect pentru principiile Cartei O.N.U.
509
 România sub regimul comunist

510
L/upta internă de partid. Metodele folosite pentru eliminarea
opoziţiei în întreaga ţară şi pentru asigurarea supunerii ei faţă de
regim au început să fie folosite de către conducători în lupta lor
pentru putere în interiorul partidului şi în afara lui. în acest proces,
Securitatea a jucat un rol important. Comportamentul brutal al lui
Pintilie şi al tovarăşilor săi apropiaţi a inoculat în rândurile
Securităţii o cultură a violenţei, care a generat frică nu numai
printre opozanţi, ci şi printre activiştii de partid, care încercaseră să
justifice teroarea poliţienească şi ale căror personalităţi
conducătoare, şi anume Teohari Georgescu, Ana Pauker şi Vasile
Luca, deveniseră victimele acestei terori. Modelul acestei acţiuni,
ca de altfel în toate celelalte domenii ale vieţii, era Uniunea
Sovietică.
Supunerea faţă de Moscova la nivelul Securităţii statului, după
1944, a fost însoţită de o supunere la nivel de partid. Consolidarea
puterii lui Gheorghiu-Dej depindea de măsura în care acesta
reuşea să nu dea stăpânilor săi sovietici vreun motiv să-i pună sub
semnul întrebării loialitatea, în toată perioada 1944-1952, Dej a
acţionat potrivit scenariilor date de Stalin, însă, doar în ultimul an
al respectivei perioade, i s-a oferit prilejul de a distribui rolurile.
Acest lucru a fost demonstrat cu prisosinţă în momentul când a
primit ordinul lui Stalin de a-i epura pe sionişti. în afară de
impactul politic, epurarea a mai însemnat şi o continuare a
luptelor interne ce caracterizau istoria P.C.R., revitalizând astfel
cultura violenţei şi a fricii, care a cuprins societatea românească de
sus până jos în perioada postbelică.
La vremea apariţiei sale pe scena politică a României
postbelice, în conducerea Partidului Comunist erau trei grupuri:
cei care rămăseseră în ţară şi, cei care se aflaseră la Moscova în
timpul războiului, iar cei dintâi, la rândul lor, se delimitau în cei ce
se aflaseră în închisori şi cei care activaseră cu succes în
ilegalitate. Primul grup, numit în mod convenţional „grupul din
ţară", condus de Gheorghiu-Dej, era compus în mare măsură din
muncitori şi activişti întemniţaţi în timpul grevelor din anii '30.
Acest grup şi-a petrecut anii de război în lagărul de la Tg. Jiu şi
includea pe Gheorghe Apostol, Nicolae Ceauşescu, Miron
Constantinescu, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu şi
Alexandru Moghioroş. Cel de-al doilea grup cuprindea unii
membri ai conducerii comuniste interbelice, care se refugiaseră la
Moscova pentru a scăpa de arestare, de unde şi numele lor „Biroul
de la Moscova". Acest grup era condus de Ana Pauker, membru al
Comitetului Executiv al Kominternului şi şef al Biroului extern al
P.C.R. Ana Pauker a realizat legături strânse cu Molotov şi
Vâşinski. Printre tovarăşii ei se aflau Vasile Luca (Laszlo Luka),
Leonte Răutu (Lev Oigenstein) şi Valter Roman (Ernst
Neulander). Cel de al treilea grup era format din comunişti
veterani, care rămăseseră în România şi acţionau în ilegalitate.
 Dominaţia sovietică şi dictatura
comunistă
Membrii de frunte erau Ştefan Foriş, un maghiar care a fost confirmat
secretar general al P.C.R. de către Komintern în 1940, Remus Koffler,
Constantin Pârvulescu, Iosif Rangheţ, Constantin Agiu şi Lucreţiu
Pătrăş-canu. Configuraţia acestor grupuri a determinat în mare măsură
obiectivele epurărilor.
Nu este clară măsura în care ascensiunea lui Dej de la nivelul luptei
interne de partid până la conducerea acestuia a fost rezultatul propriei
sale iniţiative sau al instrucţiunilor de la Moscova (cu toate că este
notoriu faptul că Stalin îl prefera pe Dej, întrucât dorea un lider
satelit care să nu fie evreu). Ceea ce arată documentele în mod clar
este faptul că, dănţuind după muzica lui Stalin, Dej şi-a consolidat
controlul grupului său asupra partidului, prin înlăturarea de la
conducere a principalilor membri ai „Biroului de la Moscova", Ana
Pauker şi Vasile Luca. Dej nu ar fi fost însă capabil să facă acest lucru
fără extraordinara sa abilitate de a crea alternative de acţiune ca
măsuri de siguranţă împotriva următorilor paşi ai lui Stalin.
Căderea Anei Pauker a fost rezultatul procesului de „verificare" a
calităţii de membru de partid, care viza eliminarea elementelor
„carieriste şi oportuniste". Verificările au durat din noiembrie 1948
până în mai 1950. Ele au condus la o epurare prin care au fost scoase
din Partid 192 000 de „elemente exploatatoare şi duşmănoase", cărora
li se acordase calitatea de membru de partid de către Ana Pauker, în
1945, pe vremea când răspundea de programul de recrutări în masă. în
1950, sionismul înlocuise titois-mul ca erezie la ordinea zilei şi, din
această cauză, Ana Pauker devenise suspectă. A fost săpată în
continuare la alegerile de partid din 13 martie 1951. în spiritul
„românizării" partidului, care era corolarul mişcării antisemite lansate
la ordinul lui Stalin în toate partidele satelite, Dej a reuşit să facă să
fie aleşi propriii lui oameni. în mai 1951, la sărbătorirea celei de a 30-
a aniversări a Partidului, Dej a recunoscut că Ana Pauker şi Vasile
Luca erau cei mai vechi membri care au slujit conducerea partidului,
iar aceştia l-au recunoscut pe Dej ca unicul conducător. Din acel
moment, Dej a câştigat supremaţia.
Arestarea lui Rudolf Slanski, secretarul general al Partidului
Comunist din Cehoslovacia, la 24 noiembrie 1951, ca participant la o
„conspiraţie" sionistă i-a dat un semnal Anei Pauker că, în ciuda
relaţiilor ei strânse cu Stalin şi cu Molotov, nu era imună şi un alt
semnal al lui Gheorghiu-Dej că aceasta nu era de neatins. Rămâne de
domeniul speculaţiei dacă presiunile din partea lui Stalin sau lupta
internă pentru putere din cadrul Partidului Comunist au fost
răspunzătoare, într-o măsură mai mare sau mai mică, de atacurile
împotriva lui Vasile Luca, Anei Pauker şi lui Teohari Georgescu la
Plenara Comitetului Central din 29 februarie-1 martie 1952 care au
dus în cele din urmă la epurarea lor.
511
fr
512
România sub regimul comunist
Cu toate acestea, putem împrăştia îndoielile cu privire la interpretările date
epurărilor. în primul rând, ele nu au constituit o manifestare a luptei între grupul celor
„din ţară" al lui Dej şi grupul „moscovit" al Anei Pauker. Teohari Georgescu, care era
de etnie română şi-şi petrecuse anii de război împreună cu Dej, a fost inclus printre
„deviaţioniştii de dreapta". în al doilea rând, atacul împotriva Anei Pauker nu trebuie
văzut doar ca o dovadă de antisemitism. Atunci când a venit ordinul lui Stalin de
epurare a presupuşilor sionişti în întreg blocul sovietic, faptul că Ana Pauker era
evreică a fost un accident fericit pentru Dej; el a folosit prilejul de a o înlătura nu doar
pe Ana Pauker, ci şi pe Vasile Luca, care nu era evreu, dar era ungur din Transilvania.
în plus, doi dintre acoliţii lui Dej în această acţiune de a profita de mania paranoică a
lui Stalin privind o „conspiraţie" sionistă erau ei înşişi evrei: Iosif Chişinevski
(Roitman), care a devenit o figură proeminentă în Secretariatul Partidului şi Leonte
Răutu, şeful Propagandei de partid. Că acest grup, la care s-au adăugat Petre Borilă şi
Miron Constanti-nescu, a fost în stare să înlăture chiar grupul ce se aflase la Moscova
în timpul războiului demonstrează cât de riscant era să-ţi pui soarta în mâinile
dictatorului sovietic.
în fine, epurarea nu trebuie interpretată ca un embrion al politicii autonome a lui
Dej de la începutul anilor '60. Dej s-a arătat nu mai puţin stalinist decât Pauker şi
Luca. La Conferinţa Kominformului de la Bucureşti, din iulie 1949, Dej a fost acela
care a dat glas ideilor lui Stalin de denunţare a lui Tito, iar în anul următor tot el va fi
acela care va ordona deportarea sârbilor ce locuiau la graniţa cu Iugoslavia într-o zonă
la est de capitală. Dacă semnalul epurării venea de la Stalin, identitatea victimelor era
de la sine înţeleasă, iar Dej n-a făcut decât să se conformeze sfatului consilierilor
sovietici. Acuzaţiile împotriva „deviaţioniştilor", aşa cum fuseseră etichetaţi Pauker,
Luca şi Georgescu, au fost pregătite de către Miron Constantinescu, Iosif Chişinevski
şi Alexandru Moghioroş, sub stricta supraveghere a consilierilor sovietici, principalul
dintre aceştia fiind Ale sandr Mihailovici Saharovski, consilier sovietic în probleme
de securital| în cadrul Ministerului de Interne.
Plenara Comitetului Central, ţinută la 29 februarie—1 martie 1952JJ 1-a criticat pe
Luca pentru a fi permis „gravele" greşeli şi „fraude" comise de* Ministerul de Finanţe şi
Banca Naţională cu ocazia aplicării reformei monetare în ianuarie. Adoptând o „linie
conciliatoristă" şi apărându-1 pe Luca, Ana Pauker şi Teohari Georgescu au fost
implicaţi în aceste erori. La 26-27 mai, Luca a fost exclus din partid. Ana Pauker a fost
aspru criticată în aceeaşi plenară, dar i s-a permis să-şi păstreze postul de ministru de
externe. Teohari Georgescu a fost eliberat din postul său de ministru de interne.
înlocuitorul său, Alexandru Drăghici, fusese adjunctul lui Pintilie
 Dominaţia sovietică şi dictatura
comunistă
şi succesorul acestuia la secţia Comitetului Central ce se ocupa cu
spionarea membrilor de partid.
Preeminenţa lui Dej în Partidul Comunist din România a fost
pecetluită prin numirea sa, la 2 iunie 1952, ca preşedinte al
Consiliului de Miniştri (prim-ministru), funcţie pe care o cumula cu
aceea de secretar general al Partidului. De aici înainte va intensifica
atacurile împotriva lui Luca, Pauker şi Georgescu. într-o cuvântare
rostită la 29 iunie, el 1-a acuzat pe Luca pentru „întârzieri în
dezvoltarea industriei grele", pentru protejarea a mii de chiaburi,
ascunşi sub titulatura de ţărani mijlocaşi şi pentru încurajarea
capitalismului şi profitorilor. Pauker a fost condamnată pentru
obstrucţionarea organizării gospodăriilor colective, iar Georgescu
pentru că a permis abuzurile comise de către Luca şi de către Pauker.
Pauker şi Georgescu au scăpat de arestare, dar lichidarea politică a
celei dintâi a progresat cu paşi repezi. Securitatea a lansat o campanie
de zvonuri că( Ana Pauker avea contacte cu agenturile de spionaj
occidentale prin fratele ei care trăia în Israel şi că avea bani depuşi
într-un cont personal din Elveţia. A fost scoasă din toate funcţiile pe
care le ocupa. Asocierea ei cu Stalin şi cu Molotov poate să explice
eliminarea ei treptată din viaţa publică, spre deosebire de arestarea
bruscă a lui Luca. Modul în care şi-a făcut ieşirea din politică,
precum şi faptul că a fost urmată în funcţia de ministru de externe de
Simion Bughici, evreu şi el, arată că demiterea ei a avut prea puţin
de-a face cu acţiunea antisemită ce înregistra momentul ei de vârf la
vremea aceea în restul Europei de Răsărit. A dus o viaţă retrasă la
Bucureşti până la moartea ei în 1960.
Luca a fost mai puţin norocos. A fost torturat, poate pentru a i se
smulge mărturii care să-1 implice alături de Pătrăşcanu. Moartea lui
Stalin, la 5 martie 1953, precum şi procesul şi executarea lui Beria, în
decembrie acelaşi an, au eliminat presiunile asupra lui Dej în sensul
organizării unui mare proces şi au deschis calea unei lupte pentru
putere la Kremlin. Această luptă i-a plasat într-o stare de confuzie pe
conducătorii de partid din statele satelite, dar nu a afectat relaţia
stăpâni—servitori. în politica ei internă şi externă, România,
asemenea celorlalte state satelit din Europa de Est, a continuat să
imite Uniunea Sovietică. Dej s-a dovedit pe cât de isteţ, pe atât de
prevăzător în exploatarea repercusiunilor succesiunii politice so-
vietice. Continuând procesele „spionilor" şi „teroriştilor", el a putut să
se înarmeze împotriva unor posibile critici de slăbire a „vigilenţei"
faţă de duşmanii „imperialişti" şi a câştigat timp ca să vadă cum
bătea vântul la Moscova. în momentul în care Hrusciov a fost ales
prim-secretar al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice în
septembrie 1953, iar Gheorghi Malenkov a fost făcut prim-ministru a
devenit clar că separaţia puterilor urma să fie la ordinea zilei. Această
separaţie a puterilor din Uniunea Sovietică a fost cea care i-a oferit
lui Dej mai mult spaţiu de manevră, iar
513
 România sub regimul comunist

514
acesta a rezistat presiunilor sovietice de a separa propriile sale
puteri de secretar general şi de premier prin introducerea
conducerii colective până în aprilie 1954. înainte de a face acest
lucru însă, el a luat poate cea mai cinică hotărâre din cariera sa,
presărată cu acte ruşinoase de represiune. Pentru a elimina un
rival posibil la puterea sa personală, despre care bănuia că s-ar
putea bucura de sprijinul conducerii sovietice „reformiste", el a
ordonat să se dea curs procesului lui Lucreţiu Pătrăşcanu arestat
încă din 1948.
Vulnerabil la neîncrederea şi invidia conducătorilor sovietici
şi, în egală măsură ale tovarăşilor săi de partid, Pătrăşcanu şi-a
subminat propria sa poziţie publică prin manifestări nechibzuite
de patriotism, care atunci când erau interpretate ca „şovinism"
apăreau în concepţia comunistă de atunci ca una dintre cele mai
grave crime. Catalizatorul prăbuşirii sale a fost, cu toate acestea,
refuzul lui Stalin de a tolera planurile de creare a unei federaţii
balcanice (deşi comunistă) lansate de Gheorghi Dimitrov,
conducătorul comunist bulgar, în ianuarie 1948. Aparenta
disponibilitate a României de a se alătura acesteia a fost sever
condamnată de Kremlin, iar Partidul Comunist din România a
primit instrucţiuni să se elibereze de „elementele şoviniste".
Pătrăşcanu a fost arestat în august 1948. Interogatoriul său, cel
al soţiei sale şi al unor acoliţi, făcut de Securitate, a urmat doar
cinci luni mai târziu, în ianuarie 1949. A durat până în octombrie,
când sarcina a fost transmisă Serviciului Special de Informaţii.
Această procedură a permis ca investigarea să se desfăşoare în
concordanţă cu epurările ereticilor „titoişti" din celelalte state
satelit, culminând cu executarea lui Laszlo Rajk în Ungaria şi a lui
Traiko Kostov în Bulgaria, în septembrie şi, respectiv, în decembrie
1949. Pătrăşcanu a fost ţinut în arest şi a fost interogat fără înce-
tare, din 1952 din nou de către Securitate şi de omniprezenţii
consilieri sovietici, ce direcţionau cursul şi metodele anchetei.
Pătrăşcanu nu a apărut ca principal acuzat într-un proces public ca
Rajk şi Kostov. Procesul lui s-a ţinut cu uşile închise în aprilie
1954. Lista presupuselor sale crime şi ale coinculpaţilor avea 36 de
pagini. în principal, îl acuzau pe Pătrăşcanu că fusese „agent al
poliţiei fasciste burgheze şi al serviciilor secrete britanice" şi că îl
sprijinise pe Antonescu în războiul împotriva Uniunii Sovietice, că
colaborase cu imperialiştii anglo-americani pentru răsturnarea
regimului instituit la 6 martie 1945 şi că dăduse informaţii secrete
în legătură cu securitatea statului serviciilor secrete engleze şi
americane. Aceste acuzaţii au fost aduse în faţa unui tribunal
militar şi au condus la condamnarea sa la moarte, pe care o
stipulase Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu aprobarea sovieticilor. Dej
scăpase de ultima alternativă la conducere şi a evitat orice în-
cercare sovietică de a impune o restructurare post-stalinistă a
Partidului.
 Dominaţia sovietică şi dictatura comunista
De fapt, Dej a rămas el însuşi un stalinist convins.
Moartea lui Stalin, la 5 martie 1953, nu a influenţat cine
ştie ce politica internă a României: nu s-a operat nici o
schimbare majoră în conducerea Partidului, nu s-a realizat
descentralizarea economiei şi nu s-a pus capăt
colectivizării agriculturii. Cu toate acestea, a fost dată o
amnistie de scurtă durată a deţinuţilor politici în 1955, iar
în politica culturală a intervenit o uşoară liberalizare.
Moartea lui Stalin a avut o influenţă ceva mai mare
asupra relaţiilor României cu Uniunea Sovietică, care, în
retrospectivă, se poate numi emblematică. Lucrările la
Canalul Dunăre—Marea Neagră au fost abandonate,
Hrusciov neîmpărtăşind interesul lui Stalin pentru acest
proiect. Guvernul sovietic a desfiinţat sovromurile —
companii mixte înfiinţate la sfârşitul anilor '40 pentru
exploatarea resurselor naturale ale României — vânzându-
le românilor părţile lor în vara anului 1954. Companiile
care au supravieţuit — cele din domeniul exploatării
petrolului şi a uraniului şi din domeniul mineritului — au
fost vândute în 1955-1956.
 Autonomie
şi destindere internă
(1956-1969)

Un semn clar că nu aveau să se facă nici un fel de

concesii sociafl mului igienizat al lui Hruşciov a fost
reluarea de către Gheorghiu-De| funcţiei de prim-secretar
şi realegerea, în Biroul Politic, la cel de-al doill Congres al
Partidului Muncitoresc Român, în decembrie 1955, a
aceloraşi persoane care fuseseră alese în mai 1952, când
avusese loc epurarea Anei Pauker şi a lui Luca. Au fost
adăugaţi doi noi membri, Nicolae Ceauşescu şi Alexandru
Drăghici, confirmând ascensiunea paralelă a celor doi pe
scara ierarhică a Partidului. N-a durat mult însă ca
Gheorghiu-Dej să se confrunte cu implicaţiile unei noi
evaluări a moştenirii staliniste făcute de către noul
conducător sovietic.

516
l\oua linie a lui Hruşciov. Raportul secret al lui Hruşciov la
cel de-al XX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice, în februarie 1956, 1-a debusolat complet pe Gheorghiu-
Dej şi i-a trebuit o lună întreagă să-şi revină. Gheorghiu-Dej
condusese delegaţia română la congres (ceilalţi membri ai
delegaţiei fuseseră Iosif Chişinevski, Miron Constan-tinescu şi
Petre Borilă). Primul său comentariu asupra congresului a fost
exprimat la 23 martie, într-un raport al delegaţiei române, prezentat
în faţa unei plenare lărgite a Comitetului Central al P.M.R.,
publicat într-o formulă prescurtată de „Scînteia", şase zile mai
târziu. Gheorghiu-Dej a recunoscut doar că Stalin îşi pătase
reputaţia complăcându-se în cultul personalităţii sale şi permiţând
poliţiei politice să folosească teroarea; el a adăugat că
„îndepărtarea lui Stalin de la conceptul marxist-leninist al rolului
personalităţii" a avut o „influenţă negativă". Nu s-a spus nimic
despre raportul secret al lui Hruşciov.
Gheorghiu-Dej a încercat în raportul său să anticipeze şi să
abată critica vizând propriul său stalinism, îndreptând-o, fără să-i
numească, spre Pauker, Luca şi Georgescu ca adevăraţii stalinişti
din Partid. De la înlăturarea celor trei conducători, Partidul,
pretindea el, luase măsuri decisive
 Autonomie şi destindere internă
pentru democratizarea sa, evocând în acest sens cel de-al doilea
Congres al Partidului din decembrie 1955 ca început al unei noi etape
prin care fuse-seră reintroduse conducerea colectivă şi democraţia
internă. într-o aluzie privind folosirea terorii de către Securitate, el a
recunoscut că, deşi forţele de securitate înregistraseră mari succese, în
special în demascarea spionilor occidentali, acestea au depăşit limitele
legalităţii, lăsând astfel să se înţeleagă că aceste abuzuri s-au
întâmplat în perioada în care Teohari Geor-gescu a deţinut mandatul
de ministru de interne. Singura modalitate de a le contracara a fost
consolidarea controlului de partid asupra Securităţii. Drăghici nu a
fost atacat, dar, ironia soartei, argumentele folosite, 21 de ani mai
târziu, de către Ceauşescu, pentru a-1 denunţa pe Drăghici şi pentru a
cere o reîntoarcere la legalitate a Ministerului de Interne, vor fi, în
mod surprinzător, asemănătoare celor prezentate de către GheorgKiu-
Dej la această plenară.
Vulnerabilitatea lui Gheorghiu-Dej pe fondul condamnării lui
Stalin a fost pusă în evidenţă de atacurile îndreptate împotriva sa în
timpul plenarei de către doi alţi membri ai delegaţiei, Miron
Constantinescu şi losif Chişinevski, care l-au acuzat de a fi urmat
principiile staliniste şi de a fi folosit metodele staliniste. Convergenţa
opoziţiei lor faţă de Dej i-a apropiat pe cei doi. Chişinevski a fost
condus probabil de prietenia sa cu Ana Pauker, pe umerii căreia
Gheorghiu-Dej încerca să arunce povara greşelilor trecute. Chişinevski
era el însuşi profund implicat în afacerea Pătrăşcanu, tot aşa cum era
şi Constantinescu. Acesta din urmă vedea în raportul lui Hruşciov un
prilej de a discuta nevoia de liberalizare în cadrul Partidului şi a ţării.
Pentru Gheorghiu-Dej, pe de altă parte, demolarea cultului perso-
nalităţii lui Stalin era un factor deosebit de demoralizant, ţinând
seama de maleabilitatea lui în mâinile dictatorului sovietic şi, în
consecinţă, a făcut tot ce i-a stat în putinţă să-1 minimalizeze,
limitându-1, aşa cum remarca o sursă americană, la „o problemă de
intrigă de partid şi nu de discuţie publică".
Precauţia lui Gheorghiu-Dej în această privinţă se dovedeşte prin
convocarea de către acesta a unei şedinţe secrete la sala Floreasca, la
sfârşitul lunii martie 1956, doar la câteva zile după plenara
Comitetului Central. Cei 3 000 de participanţi aflaţi în sală
reprezentau elita partidului. Şedinţa a fost prezidată de către
Gheorghiu-Dej şi s-a anunţat că luarea de notiţe era interzisă.
Gheorghiu-Dej a dat citire unei versiuni prescurtate a raportului
secret al lui Hruşciov, prezentat la cel de-al XX-lea Congres al
P.C.U.S., comentând că acest raport nu avea nici un fel de relevanţă
pentru Partidul Comunist Român, întrucât „mulţumită politicii
consecvente marxist-leniniste a Comitetului Central" excesele
cultului personalităţii fuseseră eliminate în 1952. în cele şase
discursuri ce au urmat, toate rostite de figuri minore din partid, doar
unul a făcut notă discordantă, cerând o
517
■m.
România sub regimul comunist
evaluare a activităţii conducătorilor de partid în lumina criticilor formulate de către Hruşciov.
Discursul lui Gheorghiu-Dej a stabilit linia partidului pentru următorii câţiva ani. Acesta a
plasat Partidul Comunist Român printre partidele cu linia cea mai dură din lagărul
comunist. Şedinţa însăşi a avut o semnificaţie majoră. A fost singura din România în care
textul lui Hruşciov a fost prezentat în public; a dovedit rezistenţa conducerii Partidului la
procesul de destalinizare; în sfârşit, a scos în evidenţă slăbiciunea opoziţiei din rândul
Partidului faţă de Gheorghiu-Dej. Refuzând să purceadă la destalinizare cu sprijinul cadrelor
de partid, Gheorghiu-Dej a reuşit să-şi consolideze propriul control asupra Partidului şi să-1
lege mai strâns de persoana sa.

518
Impactul revoltei ungare. Revolta ungară a permis conducerii
româneşti să-şi demonstreze în mare măsură fidelitatea sa faţă de
Uniunea Sovietică. Revolta a început cu o masivă demonstraţie
populară la Budapesta, la 23 octombrie 1956, în cursul căreia a
fost distrus monumentul lui Stalin şi a fost dat jos drapelul naţional
cu emblema Republicii Populare Ungare. Repercusiunile s-au
făcut simţite în curând în România. La 27 octombrie au avut loc
demonstraţii studenţeşti şi muncitoreşti la Bucureşti, Cluj, Iaşi şi
Timişoara. Accentul protestelor studenţeşti a fost pus pe abolirea
învăţării limbii ruse în şcoli şi universităţi. La Politehnica din
Timişoara, câţiva studenţi, şi anume Caius Muţiu, Teodor Stanca,
Aurel Baghiu, Ladislau Nagy şi alţii, sprijiniţi de un conferenţiar,
Gheorghe Pop, au ţinut o şedinţă secretă în care, la 28 octombrie
1956, au hotărât să convoace o adunare generală a studenţilor din
toate instituţiile de învăţământ din Timişoara, pentru a discuta
hrana proastă din cantinele studenţeşti şi lipsurile din învăţământ.
Adunarea a fost pregătită peste capetele celor din administraţia
Politehnicii şi din organizaţia de partid şi a avut loc la Facultatea
de Mecanică la 30 octombrie. Au participat mai mult de 1 000 de
studenţi. Potrivit unui raport întocmit de Comitetul regional de
partid de la vremea aceea, reprezentanţii partidului, conduşi de
Petre Lupu şi Ilie Verdeţ, au fost batjocoriţi şi obligaţi să
părăsească sala. Au fost chemate unităţi ale armatei, care au închis
clădirea Politehnicii şi s-au operat arestări. Protestele totuşi au avut
efect. La 5 noiembrie, Miron Constantinescu s-a adresat unei
adunări studenţeşti de la Cluj şi a promis că orele obligatorii de
limba rusă în universităţi vor fi desfiinţate şi că vor fi îmbunătăţite
condiţiile de trai. Două săptămâni mai târziu, Miron
Constantinescu a fost numit ministru al învăţământului.
La 29 octombrie, ceferiştii de la Atelierele „Griviţa" din
Bucureşti au ţinut o adunare de protest, cerând condiţii mai bune
de muncă, iar la Iaşi au avut loc demonstraţii de stradă pentru o
mai bună aprovizionare cu
 Autonomie şi destindere internă
alimente. O recoltă teribil de proastă redusese drastic producţia de
alimente, iar cozile deveniseră un lucru obişnuit şi în alte oraşe mari.
Pentru a pune capăt crizei, Gheorghiu-Dej şi o delegaţie română şi-a
scurtat vizita în Iugoslavia la 28 octombrie. Au fost operate mii de
arestări în locurile unde au avut loc manifestări de protest, în special
printre studenţii care au participat la adunările din Cluj, capitala
Transilvaniei, şi din Timişoara. Una dintre cele mai mari adunări a
avut loc la Bucureşti. în cadrul măsurilor ce au fost adoptate,
persoanele amnistiate în anul 1955 au fost rearestate. Hruşciov însuşi
a făcut aluzie la aceste demonstraţii într-un cuvânt adresat organizaţiei
de Comsomol din Moscova la 8 noiembrie 1956, în care a spus că
exista „un spirit cam nesănătos" printre studenţi „într-una din
instituţiile de învăţământ din România" şi a felicitat Partidul Comu-
nist Român pentru modul rapid şi eficient în care a rezolvat
problemele. La 30 octombrie, regiunile Timişoara, Oradea şi Iaşi au
fost puse sub conducere militară. Trupe sovietice au trecut graniţa de
est a României şi s-au concentrat la frontiera din vestul României, la
graniţa cu Ungaria. Pentru a-i linişti pe muncitori, guvernul a anunţat
la 29 octombrie că salariul minim va fi ridicat şi că se vor face
concesii speciale ceferiştilor, sub formă de călătorii gratuite. La 2
noiembrie, Gheorghe Apostol s-a adresat unei adunări a ceferiştilor,
cărora le-a promis sprijin. Gheorghiu-Dej, el însuşi ceferist, s-a ţinut
de-o parte.
Convergenţa intereselor cu Uniunea Sovietică, şi nu doar o
obedienţă servilă, a determinat poziţia adoptată de Gheorghiu-Dej şi de
tovarăşii săi. Aceştia aveau două mari preocupări: o revoltă victorioasă
la Budapesta împotriva regimului comunist s-ar fi putut întinde până la
comunitatea celor două milioane de maghiari din Transilvania, ceea
ce ar fi constituit scânteia unei revolte anticomuniste în România; o
Ungarie necomunistă ar fi putut formula pretenţii asupra unor părţi ale
Transilvaniei. Temerile lor erau alimentate de participarea studenţilor
şi muncitorilor maghiari la demonstraţiile de la Cluj, Timişoara şi din
Regiunea Autonomă Maghiară. Hruşciov şi Malenkov au efectuat o
vizită secretă la Bucureşti la 1 noiembrie 1956 pentru a discuta criza
ungară cu conducătorii români, bulgari şi cehoslovaci şi, potrivit unor
rapoarte occidentale, Hruşciov a cerut ca trupele române să fie folosite
pentru zdrobirea revoltei de la Budapesta. Gheorghiu-Dej şi Bodnăraş
se pare că au replicat că, datorită numărului mare de maghiari din
armata română, precum şi simpatiei generale pentru Ungaria, armata
nu prezenta suficientă încredere pentru astfel de operaţiuni.
Rezistenţa română faţă de o implicare militară directă putea să fie
atribuită şi temerii unui conflict ireparabil cu minoritatea maghiară din
România, dar o astfel de poziţie este contrazisă de Hruşciov în
memoriile sale, care pretind că ar fi primit ofertă de ajutor militar din
partea conducătorilor români şi bulgari.
519
I

520
România sub regimul comunist ^-^ »
Un lucru este clar, Gheorghiu-Dej şi Bodnăraş au insistat
pentru o intervenţie militară fermă împotriva guvernului lui Imre
Nagy, iar trupele sovietice, staţionate în România, au fost printre
primele care au trecut graniţa ungară la 26 octombrie pentru a
consolida prezenţa sovietică acolo. Unul dintre principalii
sprijinitori, din cadrul Partidului Comunist Român, ai unei
intervenţii în Ungaria a fost Emil Bodnăraş. în timpul revoltei,
Bodnăraş a fost numit ministru al transporturilor şi comunicaţiilor
şi, în această calitate, a supravegheat lărgirea drumurilor de
importanţă strategică pentru trupele sovietice aflate în tranzit prin
România. Se pare de asemenea că a avut un rol în aranjamentele
pentru deţinerea lui Imre Nagy în România, întrucât la 21
noimebrie, atât el, cât şi Gheorghiu-Dej i-au făcut o vizită lui
Janos Kadar, noul prim-secretar al Partidului Muncitoresc
Socialist Ungar, iar a doua zi Nagy a fost răpit de ofiţeri K.G.B. şi a
fost transportat la Bucureşti cu avionul, unde i s-a acordat ceea ce
ministrul de externe român, Grigore Preoteasa, a numit „azil". De
fapt, acesta a fost deţinut împreună cu alţi membrii ai guvernului
său într-o casă conspirativă a Securităţii, într-o localitate de la
nord de Bucureşti. Interogatoriul lor a fost coordonat de Boris
Şumilin, consilier şef K.G.B. „pentru probleme
contrarevoluţionare". Nu au fost permise vizitele oficialităţilor
O.N.U. promise de Preoteasa, menite să dovedească că Nagy nu era
privat de libertate. Şumilin i-a permis lui Valter Roman, un membru
marcant al P.C.R., să le pună întrebări asociaţilor lui Nagy. Mulţi
alţi sprijinitori de vază ai lui Nagy au fost interogaţi în România,
printre aceştia aflându-se şi criticul marxist Gyorgy Lukacs.
Un alt scop al vizitei lui Gheorghiu-Dej şi a lui Bodnăraş la
Budapesta, sub pretextul acordării de alimente şi medicamente de
care era nevoie urgentă acolo ca urmare a revoltei, a fost de fapt să
ajute la reorganizarea serviciului de securitate ungar, A.V.H., care
fusese decimat. Câteva sute de agenţi de securitate de origine
maghiară din Transilvania au fost trimişi la Budapesta, iar şederea
prelungită a lui Bodnăraş în capitala ungară arată că acesta a fost
profund implicat în această operaţiune.
Preocuparea lui Gheorghiu-Dej în legătură cu reacţia
minorităţii maghiare din Transilvania faţă de revoltă 1-a făcut să
ducă o politică de integrare şi prima măsură a fost restrângerea
învăţământului în limba maghiară în şcoli, îngreunând
învăţământul în limba maghiară în România, inclusiv până la
nivelul universitar. Culmea sistemului de învăţământ de toate gra-
dele în limba maghiară o reprezenta Universitatea „Bolyai" cu
predare în limba maghiară din Cluj, Liceul agricol „Dr. Petru
Groza" din acelaşi oraş şi Facultatea de Medicină şi Farmacie din
Tg. Mureş. După 1956, sistemul a fost trunchiat. învăţământul în
limba maghiară a fost mutat din şcoli cu predare într-o singură
limbă, în şcoli cu predare în două limbi. Acest lucru a diminuat
statutul distinct al acestei limbi, fapt care a avut drept conclu-
 iii

Autonomie şi destindere interna

zie logică contopirea Universităţii „Bolyai" din Cluj cu
Universitatea „Babeş" cu predare în limba română din
acelaşi oraş, în 1959.
România a fost cel mai activ aliat al Uniunii Sovietice
în timpul crizei ungare. Sprijinul dat Uniunii Sovietice a
trecut dincolo de arena politică, în domeniul asistenţei
practice şi al încurajărilor deschise. Gheorghiu-Dej şi
Bodnăraş au fost primii conducători străini care au vizitat
Budapesta după invazia sovietică, iar în comunicatul lor
oficial şi-au exprimat părerea că acţiunea sovietică „era
necesară şi corectă". Guvernul român s-a făcut ecoul
propagandei sovietice, denunţând „contrarevoluţia" ca
operă a „fasciştilor reacţionari" provocaţi de „imperialiştii
occidentali". Forţelor sovietice li s-au oferit baze
suplimentare pe pământ românesc, drumurile au fost lărgite,
iar traficul feroviar a fost întrerupt pentru a permite
transporturile militare. Satisfacţia sovietică faţă de rolul
României în timpul lunilor octombrie şi noiembrie 1956 a
fost în avantajul ţării, doi ani mai târziu, când Hruşciov. a
hotărât să retragă trupele sovietice.

jKetragerea trupelor sovietice din România. Potrivit memoriilor lui

Hruşciov, în timpul vizitei sale din iunie 1955, Bodnăraş a fost cel
care, în calitate de ministru al forţelor armate a ridicat primul
problema retragerii trupelor sovietice din România. Hruşciov era
convins că problema fusese deja discutată în conducerea Partidului
Comunist Român şi că Bodnăraş fusese fără îndoială ales să abordeze
subiectul datorită recomandărilor sale impecabile: serviciile aduse în
trecut Uniunii Sovietice, încrederea şi respectul pe care Hruşciov
recunoştea că-i erau acordate de conducătorii sovietici şi funcţia
superioră pe care o ocupa (era unul dintre cei trei vice prim-miniştri).
Hruşciov consemnează că Bodnăraş a argumentat subliniind că
interesele de securitate sovietice nu erau ameninţate, întrucât România
era încercuită de alte ţări socialiste şi că „nu se afla nimeni altcineva
la Marea Neagră, cu excepţia turcilor". A sugera o astfel de măsură
atât de curând după moartea lui Stalin era un act de extremă cutezanţă
şi ar putea implica, aşa cum scrie Sergiu Verona, „o oarecare
clarviziune şi poate chiar un joc politic". Situaţia internaţională în
anul 1955 nu-i permitea conducătorului sovietic să reacţioneze
imediat la această propunere, dar ideea retragerii îi fusese inoculată şi
a folosit-o la momentul pe care 1-a considerat cel mai oportun.
Acest raţionament trebuie făcut, în primul rând, în contextul unui
scenariu mai larg avut în vedere de Hruşciov pentru politica sa
privind o nouă deschidere către Occident şi, în al doilea rând,
ţinându-se seama de capacitatea Partidului Comunist Român de a
asigura securitatea internă. Elementul cheie de politică externă a fost
măsura unilaterală sovietică de a retrage un număr limitat de trupe din
întreaga Europă Răsăriteană care, aşa
521
 România sub regimul comunist
cum spera Hruşciov, ar fi putut provoca un răspuns similar
din partea-N.A.T.O. Nu este nici o coincidenţă faptul că
sovieticii au anunţat retragerea din România la 24 mai
1958, în aceeaşi zi când au fost reduse cu 119 000 de
oameni efectivele sovietice din Europa Răsăriteană. Poziţia
strategică a României, flancată de alte state membre ale
Tratatului de la Varşovia, a făcut ca propunerea de retragere
a trupelor să nu neliniştească Uniunea Sovietică din punct
de vedere al securităţii, orice temeri în legătură cu
România ca aliat demn de încredere fiind risipite de
acţiunile acesteia din timpul revoluţiei ungare. Din acelaşi
motiv, măsura de precauţie de a menţine un număr mare de
trupe sovietice în Ungaria după revoluţie, i-a permis lui
Hruşciov să compenseze parţial orice reducere generală de
trupe sovietice în zonă.
La 25 iunie 1958, ultimii 35 000 de militari sovietici au
părăsit România. Impactul cel mai semnificativ al retragerii
sovietice asupra conducerii române a fost de natură
psihologică. România era încă strâns legată în cadrul
blocului sovietic, bazele navale şi aeriene sovietice
rămăseseră pe teritoriul românesc, iar diviziile sovietice
din Ucraina de Sud şi de dincolo de Prut, în Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească, puteau să intre
oricând în caz de necesitate. Cu toate acestea, oricare ar fi
fost raţiunile sovietice pentru retragere, Gheorghiu-Dej
putea s-o privească ca o concesie obţinută de la sovietici
şi, cu încrederea astfel obţinută, putea să se anga-jaze, deşi
cu prudenţă, într-o politică ce plasa România deasupra
intereselor sovietice.

522
w nouă perioadă de teroare. Pentru a compensa retragerea
sovietică şi pentru a micşora temerile sovietice că aceasta ar putea
să afecteze sprijinul regimului din România, Dej a aprobat
introducerea imediată a unor măsuri de securitate internă stringente
pentru a menţine controlul Partidului. S-au adus amendamente la
Codul Penal, care au fost mai draconice decât articolele ce
prevedeau pedeapsa cu moartea adoptate în 1949. Prin Decretul
nr. 318 din 21 iulie 1958 au fost definite noi infracţiuni ce
atrăgeau pedeapsa cu moartea. Articolul 9 impunea pedeapsa cu
moartea oricăror români care contactau străini pentru a comite un
act „care ar putea provoca statul român să se implice într-o
declaraţie de neutralitate sau într-o declaraţie de război". Acest
articol era în mod clar menit să-i descurajeze pe cei care ar fi fost
tentaţi să urmeze exemplul lui Imre Nagy din Ungaria care, în
timpul revoluţiei din 1956, proclamase neutralitatea ţării sale şi,
implicit, retragerea din Tratatul de la Varşovia. Această tentaţie se
putea dovedi şi mai mare în absenţa forţelor de ocupaţie sovietice.
Definiţia „sabotajului economic" a fost lărgită, pentru a include
furtul şi mita, şi tot aşa a fost lărgită definiţia actelor „huliganice"
comise de tineri. Prin toamna
 Autonomie ji destindere internă
anului 1958, au fost aplicate primele sentinţe de condamnare la moarte pentru noile crime.
Aplicarea acestor noi măsuri, în special acelea prevăzute de Decretul nr. 89 din 1958, care
prevedea arestarea foştilor membri ai Gărzii de Fier, a condus la o rapidă creştere a
numărului deţinuţilor politici. Dacă în 1955, potrivit cifrelor oficiale, erau 6 406 persoane în-
chise pentru delicte împotriva securităţii statului (această cifră nu include pe cei întemniţaţi
fără judecată, în cazul acestora neavând la dispoziţie date), numărul acestora a scăzut la 6 211
în ianuarie 1958, pentru a creşte în luna decembrie a aceluiaşi an la 10 125, iar în ianuarie
1960, la 17 613 persoane.
Cei condamnaţi la muncă silnică, potrivit noilor măsuri, au fost trimişi în lagăre în zonele de
mlaştină ale Deltei Dunării, în special la Periprava, ca să strângă stuf pentru fabricile de
celuloză nou construite de la Ma-liuc-Mahmudia şi Chişcani, lângă Brăila, finanţate în comun
de către România, Polonia, Cehoslovacia şi Germania Răsăriteană. S-a apreciat în 1957 că ar fi
necesară forţa de muncă a 25 000 de persoane şi acest număr a fost obţinut prin transferarea
deţinuţilor politici şi de drept comun destinaţi să se alăture noilor condamnaţi. Un articol din
„Scânteia" din 5 februarie 1959 aducea elogii realizărilor muncitorilor din Delta Dunării, fără
să facă nici o menţiune privind statutul lor sau condiţiile îngrozitoare în care trăiau şi lucrau.
Deşi mulţi intelectuali şi ţărani au trecut prin aceste lagăre, majoritatea muncitorilor erau tineri
opozanţi ai regimului, având vârsta între 16 şi 25 de ani. O mare parte a acestora a sucombat
ca urmare a ravagiilor făcute de malarie şi tuberculoză. De fapt, cifrele de producţie din lagăr
erau atât de dezamăgitoare încât regimul a fost forţat să recruteze „voluntari", ale căror condiţii
de muncă erau de departe mai bune decât acelea ale condamnaţilor, respectivii primind în plus
un salariu.
Un fost deţinut descrie condiţiile din aceste lagăre într-un jurnal din emigraţie, la începutul
anilor '60. Lagărele erau situate în patru zone ale Deltei: în Balta Brăilei, la nord de Hârşova,
unde se aflau aproximativ 10 lagăre; în apropiere de Feteşti, unde se aflau câteva lagăre mai
mici; în jurul satului Periprava, unde s-a aflat numărul cel mai mare de lagăre; în jurul lacului
Dranov. Cele mai mari lagăre, precum cel de la Salcia, din Balta Brăilei, cuprindea până la 6
000 de deţinuţi. S-a apreciat că numărul total al deţinuţilor din Deltă se apropia de 40 000.
Condamnaţii trebuiau să lucreze exclusiv cu braţele, stând în apă până la brâu şi să taie stuf cu o
coasă. După ce adunau snopuri cântărind aproape 50 de kg, erau obligaţi să le care în spinare pe
o distanţă mai mare de un km, fără ca stuful să atingă solul. Câini special antrenaţi îi muşcau pe
oameni de călcâie dacă se împiedicau. Norma zilnică pentru fiecare condamnat era de 15 snopi,
iar cei care nu reuşeau să o îndeplinească îşi vedeau redusă raţia de mâncare şi erau uneori
bătuţi la tălpi. Deţinuţii care purtau pe dosul mâinii literele
523
''%-M
•v«2
524
România sub regimul comunist
CR, însemnând „contrarevoluţionar" erau deosebit de maltrataţi.
Hrana consta din câteva felii de pâine cu marmeladă şi o ceaşcă cu
înlocuitor de cafea, dimineaţa, şi o bucată de mămăligă rece şi
ciorbă la prânz şi seara.
Zona care urma să fie recoltată era înconjurată cu garduri de
sârmă ghimpată, branşate la curent de înaltă tensiune şi erau
patrulate de gardieni călare şi de câini cu însoţitori. Guri de
mitralieră şi reflectoare era dispuse de jur-împrejurul perimetrului
îngrădit. Deţinuţii se întorceau în fiecare zi, după ce lucraseră în
apă, în colibe de lemn neîncălzite şi neizolate; nu este surprinzător
că mulţi dintre aceştia cădeau în mod regulat pradă bolilor, în
special malariei. Asistenţa medicală era practic inexistentă, în
unele lagăre lipsind în totalitate medicamentele şi pansamentele.
Rata mortalităţii era ridicată, făcând să te gândeşti că autorităţile
urmăreau să-i lichideze pe deţinuţi, dar asemenea gânduri sunt
greu de acceptat dată fiind necesitatea îndeplinirii sarcinilor de
producţie. Condiţiile de muncă şi de viaţă din lagăr sunt o
mărturie a mentalităţii potrivit căreia deţinuţii erau sclavi care nu
meritau decât strictul necesar pentru a le asigura capacitatea de
muncă, dar cărora li se refuza orice grijă ce ar fi putut să mărească
această capacitate sau să o protejeze.
Populaţia coloniei din Deltă a sporit la începutul anului 1959,
după cum arată exemplul lagărului Stoieneşti din Balta Brăilei.
Aproape 2 000 de studenţi deţinuţi au fost aduşi în februarie 1959
în acest lagăr cuprinzând şi 1 400 de ţărani care se opuseseră
colectivizării. Mulţi dintre studenţi fuseseră prinşi pe când
încercau să părăsească ţara clandestin. Ei fuseseră încartiruiţi în
trei saivane, fiecare de 6 m lăţime şi 8 m lungime, cu pereţi cu
înălţimea doar de 1 m. Sărăcăcios îmbrăcaţi pentru temperaturile
foarte scăzute pe timp de iarnă, lipsiţi de apă curentă şi de condiţii
sanitare adecvate, mulţi dintre studenţi s-au îmbolnăvit de
dizenterie şi febră tifoidă. în ciuda acestora, au fost forţaţi să
construiască un dig la temperaturi sub zero grade. După trei
săptămâni, mai mult de 400 de deţinuţi au trebuit să fie mutaţi la
Galaţi, pentru tratament, 40 dintre aceştia murind în timpul
transportului. O comisie medicală a fost trimisă în lagăr şi s-a
apreciat că peste 1 500 de deţinuţi aveau nevoie de tratament
spitalicesc. Dar, în loc să fie expediaţi la Galaţi, autorităţile
închisorii, Direcţia Generală a Penitenciarelor, i-au mutat în
colonia de la Periprava, unde mulţi dintre aceştia au decedat după
câteva zile. Efectivul lor a sporit cu peste 1 000 de deţinuţi
transferaţi de la închisoarea Gherla la începutul lui aprilie 1960.
Cei din urmă au fost înghesuiţi ca vitele în vagoane de cale ferată
în noaptea de 2/3 aprilie şi au petrecut patru nopţi fără sanitaţie
corespunzătoare sau hrană, înainte de a ajunge la Periprava. Unii
nu au supravieţuit călătoriei.
Un alt decret din 1958 a anunţat un nou val de epurări; de astă
dată erau vizaţi slujbaşii statului provenind din rândul foştilor
ofiţeri din armata
 Autonomie fi destindere interna
regală, foştilor moşieri, persoanelor cu cazier politic şi
copiii tuturor acestora. La o scară mult mai mică,
divulgarea locului în care se aflau arhivele româneşti
atrăgea de asemenea pedeapsa cu moartea. în închisori,
disciplina devenea din ce în ce mai aspră. Annie Samuelli,
deţinută timp de aproape 12 ani, între 1949 şi 1961, îşi
reaminteşte cum comportamentul gardienilor s-a înăsprit
peste noapte. „Brusc au primit mână liberă să aplice
regulamentul ad litteram, iar acest lucru a inclus o gamă
nouă de pedepse distribuite cu răutate".
Nu doar severitatea excepţională a acestor măsuri a dat
un semnal clar românilor că regimul de teroare nu avea să
fie uşurat; faptul că aceste documente legislative nu au fost
publicate în presă sau difuzate la radio (prevederile acestuia
au fost tipărite doar în „Monitorul Oficial") a generat un
sentiment de nesiguranţă, amplificând teama ce cuprinsese
populaţia. Aplicarea aparent la voia întâmplării a legislaţiei
de către instrumentele poliţiei de stat servea perfect
regimului în acţiunea de înăsprire a controlului statului
prin teroare într-un moment când, ironia soartei, cel mai
cunoscut simbol al puterii sovietice, Armata Roşie, fusese
retrasă.

Jxutonomia faţă de Uniunea Sovietică. în spatele acestei ironii se gă-

seşte o explicaţie: Gheorghiu-Dej făcea distincţie între modelul
sovietic şi Uniunea Sovietică. Optând pentru cel dintâi, Gheorghiu-
Dej şi-a pus partidul şi ţara pe un nou făgaş de autonomie faţă de
stăpânul sovietic, refuzând să accepte pentru România, în cadrul
C.A.E.R., rolul de „coş de pâine" pentru membrii industrializaţi ai
acestuia, precum Germania Răsăriteană şi Cehoslovacia. Aşa cum a
subliniat Michael Shafir, în atitudinea lui Gheorghiu-Dej există un
paradox. Angajarea sa faţă de valorile leni-nist-staliniste ale
industrializării l-au transformat într-un „comunist naţional", în plus,
consecvenţa sa ca stalinist a dus în cele din urmă la micşorarea terorii
instituţionalizate.
Dezacordul cu Moscova s-a manifestat treptat şi inegal, cu
fluctuaţii, în ceea ce priveşte începuturile sale, Ştefan Fischer-Galaţi
are oarecum dreptate atunci când afirmă că „cel puţin încă din 1955,
Gheorghe Gheorghiu-Dej şi tovarăşii săi au urmat cu precauţie o
politică naţională, formulată mai întâi în 1945, şi au prevăzut o
posibilă afirmare, în cele din urmă, a independenţei faţă de Kremlin",
dacă ar fi să dăm crezare dezvăluirii lui Hruşciov, menţionată mai sus,
că ar fi fost abordat de Bodnăraş în august 1955 în vederea retragerii
trupelor sovietice. Practic, totuşi, argumentul lui Kenneth Jowitt că
România a pornit pe calea autonomiei după 1962 este mai
convingător.
Campania de stabilire a unui nou curs al României a fost în
acelaşi timp activă şi reactivă. Nu a fost doar urmărirea de către
Gheorghiu-Dej a
525
526
România sub regimul comunist
scopului de a distanţa România de Uniunea Sovietică, prin
aceasta câştigând o mai mare popularitate pentru partidul său, ci şi
o reacţie faţă de cele două evoluţii majore care au constituit o
ameninţare pentru noul curs al României. Prima evoluţie majoră a
fost planul lui Hruşciov, prezentat la Moscova membrilor C.A.E.R.,
la 3-5 august 1961, conferind organismului un rol de planificare
supranaţională, care dacă ar fi fost acceptat de România ar fi
obligat-o să rămână un furnizor de materii prime şi să abandoneze
programul său de industrializare rapidă, riscând astfel haosul
economic în interior. O asemenea măsură ar fi făcut ca ţara să rişte
în continuare exploatarea economică de către Uniunea Sovietică,
ceea ce Gheorghiu-Dej a căutat — cu tot dinadinsul — să evite
prin angajarea pe drumul politicii de industrializare.
Cea de-a doua evoluţie majoră a fost conflictul sino-sovietic, ce
a apărut pentru prima dată la suprafaţa la cel de-al treilea congres al
Partidului Comunist Român, în iunie 1960. Gheorghiu-Dej a folosit
formula egalităţii tuturor statelor socialiste pentru a justifica propria
sa politică de autonomie faţă de Uniunea Sovietică şi a primit
sprijinul chinez pentru respingerea planului C.A.E.R. Conflictul
era indispensabil pentru sfidarea de către Gheorghiu-Dej a lui
Hruşciov, dar conducătorul român a manifestat grija de a-şi păstra
neutralitatea în dispută. într-un efort de a media în acest conflict,
o delegaţie română a vizitat Beijingul în februarie 1964, dar ea s-a
reîntors cu mâinile goale şi aceasta a condus doar la alte
presiuni din partea lui Hruşciov pentru a-i aduce din nou pe
români în rânduri. O sursă afirmă că Hruşciov a ridicat formal, dar
nu public, în timpul escalei făcute de români la Moscova, la
reîntoarcerea lor din China, chestiunea revizuirii teritoriale în
Transilvania şi a indicat chiar disponibilitatea de a organiza un
plebiscit atât în Basarabia, cât şi în Transilvania. Legarea problemei
Transilvaniei cu aceea a conflictului sino-sovietic i-a dezumflat pe
români. Presiunea din partea Moscovei a sporit în aceeaşi lună,
când, în capitala sovietică, s-a lansat un plan pentru crearea unei
regiuni economice cuprinzând mare parte din R.S.S.
Moldovenească, jumătate din România şi o parte din Bulgaria.
Cunoscut drept Planul Valev, după autorul său, care era profesor de
economie la Universitatea din Moscova, acesta a primit un răspuns
ostil din partea guvernului român, care 1-a condamnat în mod
public în mijloacele de informare din România.
Aceste semnale din partea lui Hruşciov, asociate cu faptul că
românii şi-au dat seama că Beijingul era incapabil să-i ajute din
punct de vedere economic, i-au împins pe români să facă o
declaraţie publică privind autonomia lor, care, în afară de faptul că
dorea să prevină orice mişcare din partea Kremlinului, solicita
sprijin politic şi economic din partea Occidentului împotriva
Moscovei. Politica românească a fost formal legitimată în
Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc Român in
problemele miş-
 Autonomie şi destindere interna
carii comuniste şi muncitoreşti internaţionale, care a fost publicată în
„Scânteia" la 23 aprilie 1964- în acelaşi timp, Comitetul Central al
Partidului a autorizat — drept replică deliberată la ameninţările
sovietice — publicarea unui manuscris al lui Karl Marx, cuprinzând
referiri la problema Basarabiei.
Potrivit defectorului român Ion Minai Pacepa, înlăturarea lui
Hruş-ciov, la 14 octombrie 1964, din calitatea de lider sovietic, i-a
oferit lui Gheorghiu-Dej o şansă în plus pentru a consolida ruptura cu
Moscova.
Exploatând schimbarea din conducerea sovietică, Gheorghiu-Dej
1-a convocat pe ambasadorul sovietic la 21 octombrie şi i-a cerut
retragerea consilierilor K.G.B. din România. Moscova a reacţionat
rapid şi furios. A doua zi, preşedintele K.G.B., Vladimir Efremovici
Semiceastnâi, i-a trimis o telegramă lui Alexandru Drăghici,
amintindu-i că România trăia sub „umbrela protectoare a Moscovei"
şi că va regreta acţiunea lui. O telegramă similară din partea
generalului Aleksandr Saharovski, şeful Direcţiei Principale I şi fost
consilier la Bucureşti, a aterizat pe biroul generalului Nicolae Doicaru,
şeful D.G.I.E. în noiembrie, Saharovski a sosit pe neaşteptate la
Bucureşti, urmat de Semiceastnâi.
Discuţiile dintre Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Leonid Ilici Brejnev
în legătură cu retragerea consilierilor K.G.B. de la Bucureşti au
continuat, după cum se spune, până la sfârşitul lunii noiembrie şi l-au
implicat şi pe Aleksandr Nikolaevici Şelepin, care fusese până în
decembrie 1961 preşedinte al K.G.B., iar acum era preşedinte al
Comitetului pentru Controlul de Partid şi de Stat, care supraveghea
munca K.G.B. Saharovski s-a simţit deosebit de lezat, dat fiind că
moşise naşterea Securităţii în 1948, dar, în cele din urmă, conducerea
sovietică s-a înduplecat şi, în decembrie 1964, consilierii au fost
retraşi, permiţându-li-se să ia toate lucrurile din apartamentele pe care
le rechiziţionaseră. Astfel, serviciile române de securitate şi de
informaţii au devenit primele agenţii de acest gen dintr-o ţară membră
a Tratatului de la Varşovia care s-au dispensat de consilierii sovietici,
iar în ceea ce priveşte Direcţia Generală de Informaţii Externe
(D.G.I.E.) aceasta a fost singura agenţie de informaţii externe din
blocul răsăritean care s-a bucurat de acest privilegiu până la
prăbuşirea comunismului în 1989. Acest lucru nu înseamnă, desigur,
că a încetat să mai colaboreze cu K.G.B.
Ruptura lui Gheorghiu-Dej cu Moscova, atingând mai toţi românii
la coarda sensibilă antirusească, a atras regimului un oarecare sprijin.
Stimularea sentimentului inerent antirusesc i-a oferit lui Gheorghiu-
Dej o cale simplă de creştere a popularităţii regimului, distanţându-1
în acelaşi timp de stăpânul său sovietic. O serie de măsuri antiruseşti
introduse în 1963, printre care închiderea Institutului „Maxim Gorkl"
din Bucureşti, eliminarea limbii ruse ca materie obligatorie în şcoli şi
înlocuirea numelor ruseşti ale străzilor şi ale unor clădiri publice,
cu nume româneşti anunţau o
527
 România sub regimul comunist
autonomie mai mare faţă de Moscova. O dată cu aceste
schimbări în relaţiile României cu Uniunea Sovietică, s-a
produs o mutaţie de seamă în severitatea puterii
poliţieneşti.

Slăbirea terorii. Numărul de persoane condamnate la

închisoare pentru delicte „împotriva securităţii statului"
(adică a statului monopartit) se ridica în ianuarie 1960 la
17 613. Prima scădere mai importantă a avut loc între
ianuarie şi decembrie 1962, când numărul acestora s-a
redus de la 16 327 la 13 017 în urma eliberării multor foşti
legionari. în următoarele douăsprezece luni, ca urmare a
amnistiilor decretate de Gheorghiu-Dej în 1963 (nr. 5 şi nr.
767), cifra s-a micşorat la 9 333, iar în 1964 (nr. 176 din
aprilie şi nr. 411 din iulie), majoritatea celor rămaşi în
închisori au fost eliberaţi. Amnistia a marcat sfârşitul unei
ere de teroare politică care costase viaţa a zeci de mii de
români, provenind din elita politică, economică şi culturală
precomunistă, însă instrumentul terorii, Securitatea, a
rămas intact, nereformat şi omniprezent. Securitatea şi
puternicul şi ambiţiosul ei şef, ministrul de Interne,
Alexandru Drăghici, care s-a menţinut în funcţie din mai
1952, a rămas un memento al trecutului şi a ameninţare
pentru viitor.
La sfârşitul lunii ianuarie 1965, au apărut primele
semne de boală la Gheorghiu-Dej. Era tratat de cancer
pulmonar, dar boala i-a atacat şi ficatul şi au fost chemaţi
medici străini. în după-amiaza zilei de 19 martie,
secretarul Partidului a intrat în comă şi a murit. Trei zile
mai târziu, la 22 martie 1965, Nicolae Ceauşescu a
devenit prim-secretar al Partidului Comunist Român.

528
Ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu. Partidul era încă legat fără
ieşire de teroarea din perioada istoriei României postbelice. Născut
al treilea din zece copii, la 26 ianuarie 1918, într-o familie de
ţărani săraci din nord-es-tul Olteniei, Ceauşescu însuşi ar fi putut
fi o dovadă a unei tinereţi petrecute în conflict cu autorităţile.
După ce a părăsit casa părintească la vârsta de unsprezece ani,
pentru a se duce la Bucureşti, în căutare de lucru, a intrat din
adolescenţă în Partidul Comunist şi a fost întemniţat de patru ori,
între 1933 şi 1938, din cauza convingerilor sale politice (din 1924,
Partidul Comunist fusese scos în ilegalitate). în 1936, era secretar
al unui comitet regional al Uniunii Tineretului Comunist, iar doi
ani mai târziu avea să fie promovat în funcţia de secretar al
Comitetului Central al U.T.C. în septembrie 1939, a fost judecat
în lipsă şi condamnat la trei ani
 Autonomie şi destindere interna
şi jumătate închisoare. A continuat să activeze în ilegalitate până în iulie
1940 când a fost prins în cele din urmă.
în timpul războiului, Ceauşescu a fost deţinut în diverse închisori până
când, în august 1943, a fost transferat în lagărul de la Tg. Jiu, unde a rămas
până la răsturnarea lui Antonescu în august 1944. Aici i-a cunoscut pe
membrii marcanţi ai Partidului Comunist Român, printre care Gheor-
ghiu-Dej, Chivu Stoica — care va ajunge preşedinte al Consiliului de Stat
după alegerea lui Ceauşescu ca prim-secretar — şi Ion Gheorghe Maurer,
care a deţinut funcţia de prim-ministru atât sub Gheorghiu-Dej, cât şi sub
Ceauşescu. După eliberarea din închisoare, Ceauşescu a ocupat o sumă de
funcţii de partid, înainte de a ajunge secretar al Comitetului de partid al
Regiunii Oltenia în noiembrie 1946, în pregătirea alegerilor generale pro-
gramate în acea lună. în timpul acelei campanii se pare că, datorită irasci-
bilităţii sale, Ceauşescu a avut o dispută cu un director de bancă la Slatina,
conflict care s-a terminat cu înjunghierea celui din urmă. Nu este clar dacă
cel vinovat de moartea acestuia a fost Ceauşescu însuşi sau unul dintre oa-
menii lui de încredere, dar incidentul, dacă este adevărat, a pus în evidenţă
atât temperamentul violent al lui Ceauşescu, devenit notoriu mai târziu,
cât şi tacticile brutale folosite de Partidul Comunist.
Experienţa dobândită de Ceauşescu în activitatea locală de partid l-a
făcut deosebit de folositor lui Gheorghiu-Dej, atunci când se puneau bazele
comunizării României. Când s-a anunţat programul de colectivizare a agri-
culturii, în martie 1949, Ceauşescu a fost mutat la Ministerul Agriculturii
în calitate de ministru adjunct. în anul următor a fost transferat în aceeaşi
funcţie la Ministerul Forţelor Armate, răspunzând direct de Direcţia Poli-
tică Superioară a Armatei, un organism de partid înfiinţat pentru crearea
Armatei Populare. în această calitate, Ceauşescu şi-a făcut o ucenicie ex-
trem de valoroasă pentru a-şi asigura controlul complet al forţelor armate
atunci când, mai târziu, a dobândit puteri dictatoriale.
Când şi-a epurat principalii rivali în mai 1952, Gheorghe Gheorghiu-
Dej l-a promovat pe Nicolae Ceauşescu ca membru plin în Comitetul
Central, iar după executarea lui Pătrăşcanu, în aprilie 1954, i-a făcut atât
pe Ceauşescu, cât şi pe Drăghici membri supleanţi ai Biroului Politic, pen-
tru ca în anul următor aceştia să devină membri plini. Creşterea compo-
nenţei numerice a Partidului cerută de Gheorghiu-Dej la Congresul P.C.R.
din 1955 a fost supravegheată de Ceauşescu în calitatea sa de secretar al
Comitetului Central cu probleme organizatorice şi de cadre. Acest control,
exercitat în privinţa promovărilor pe linie de partid, în cea mai mare parte a
deceniului următor, i-a oferit lui Ceauşescu o bază puternică pentru a-şi
urmări alegerea în funcţia de conducător al Partidului după Gheorghiu-Dej
şi, ulterior, pentru a-şi consolida poziţia.
529
 România sub regimul comunist

530
 Pe hârtie, Ceauşescu era doar unul dintre activiştii de frunte ai
Partidului, care putea să aspire la alegerea sa la conducerea
acestuia. Dintre toţi aceştia, doar el, Drăghici, Chivu Stoica şi
Gheorghe Apostol nu erau excluşi de pe lista candidaţilor la acest
post din cauza originii lor etnice, ceilalţi membri ai Biroului
Politic fiind de origine bulgară (Coliu), ucraineană (Bodnăraş) sau
germană (Maurer). Manevrele care i-au permis lui Ceauşescu să
ajungă prim-secretar nu au fost făcute publice şi doar după 1989 s-
a aruncat o oarecare lumină asupra lor. Deşi se pare că Gheor-
ghiu-Dej l-ar fi desemnat pe Gheorghe Apostol drept succesor al
său, Ion Gheorghe Maurer, care fusese ales preşedinte al
Consiliului de Miniştri încă de la 12 martie, 1-a propus pe
Ceauşescu ca prim-secretar. Maurer şi-a motivat alegerea în câteva
interviuri acordate după răsturnarea lui Ceauşescu, principala
raţiune evocată de el fiind aceea că îl considera pe Ceauşescu
destul de curajos să-i înfrunte pe ruşi; în acelaşi timp, Maurer a
lăsat să se înţeleagă că a regretat ulterior actul său. Drăghici, cu
state vechi de serviciu în funcţia de ministru al afacerilor interne,
era temut de toată lumea. Chivu Stoica nu era considerat la
înălţimea funcţiei, iar Apostol era socotit prea încăpăţânat.
Potrivit unei surse din interior, Maurer încheiase un târg cu
Ceauşescu: Ceauşescu urma să sprijine numirea lui Maurer ca
prim-ministru (ceea ce a şi făcut la 12 martie), iar Maurer, în
schimb, după moartea lui Dej, avea să-1 propună pe Ceauşescu ca
prim-secretar. în felul acesta, Maurer i-a dejucat planurile lui
Apostol. Chivu Stoica a fost cumpărat cu postul de preşedinte al
Consiliului de Stat.
Cel mai surprins de propunerea lui Maurer a fost Drăghici, care
se considera tot atât de apropiat de Gheorghiu-Dej ca şi toţi
ceilalţi din Biroul Politic. Ceea ce Drăghici nu a luat, sau nu a
vrut să ia, în calcul, a fost faptul că o alegere a sa în funcţia de
prim-secretar ar fi compromis Partidul, pentru că, în calitatea de
ministru de interne, oblăduise prea multe crime şi abuzuri. Această
slăbire a terorii, instituită de Gheorghiu-Dej, a fost cea care a
caracterizat primii ani de conducere de către Nicoale Ceauşescu a
Partidului Comunist Român.
Ceauşescu a continuat acele linii politice ale predecesorului
său, Gheorghiu-Dej, care îl definiseră pe acesta drept naţional
comunist: industrializarea rapidă, însoţită de o linie autonomă în
politica externă. Urmărind o politică externă autonomă, Ceauşescu
a reuşit nu numai să ofere Occidentului prilejul să exploateze o
breşă aparentă în blocul comunist, dar şi să stimuleze antipatia
poporului faţă de stăpânul sovietic. România a fost prima ţară din
blocul răsăritean care a stabilit relaţii diplomatice cu Germania de
Vest în 1967 şi care nu a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul
după războiul de şase zile. Autonomia a dus în mod axiomatic la
o mai mare popularitate şi, inevitabil, la cultivarea
sentimentului naţional, la
 Autonomie şi destindere interna
care s-a făcut apel în încercarea de a rezolva situaţia
minorităţii maghiare din Transilvania şi de a ridica
problema Basarabiei.

JSfLinoritatea maghiară. Unii observatori au detectat o îmbunătăţire

iniţială a situaţiei minorităţilor, observând o folosire mai largă a limbii
maghiare în Transilvania, dar evidenţiind încă restricţii în privinţa
schimburilor culturale. Periodicele şi cotidianele din Ungaria nu erau
disponibile decât în număr limitat, deşi o editură din Bucureşti, ce se
ocupa în mod expres de publicarea literaturii în limbile maghiară şi
germană, a continuat să publice în tiraje mari operele originale ale
scriitorilor maghiari şi germani din Transilvania, precum şi romane şi
volume de poezii ale unor autori unguri şi germani. O măsură de
prudenţă dovedită de Ceauşescu faţă de minorităţi a fost faptul că
primele sale vizite interne, după ce a devenit conducător de partid, s-
au efectuat în zone cu o populaţie maghiară numeroasă, iar
discursurile sale au trasat limitele politicii sale în privinţa
minorităţilor. Pe de o parte, a recunoscut dreptul maghiarilor la
propria cultură şi la folosirea limbii materne, dar, pe de altă parte, a
condamnat cu fermitate „naţionalismul şi şovinismul". în scurt timp,
preferinţa sa pentru integrarea minorităţilor a reieşit clar din
propunerile sale de reformă administrativă din 1967. Pe măsură ce
autoritatea sa se dezvolta, integrarea ameninţa să se transforme în
asimilare.
în 1967 şi 1968, „problema maghiară" a regimului s-a plasat în
contextul reformei administrative şi teritoriale a întregii ţări. Pentru a
domoli îngrijorarea minorităţii maghiare că reorganizarea teritorială ar
putea înlătura şi puţina autonomie de care se bucura, Ceauşescu a
explicat că „situaţia geografică şi condiţiile social-politice, compoziţia
naţională a populaţiei, legăturile culturale tradiţionale... vor trebui să
fie luate în considerare la formarea [noilor] judeţe", şi a subliniat că
„organele administrative locale vor avea grijă ca prevederile
Constituţiei cu privire la folosirea limbii materne în administraţia de
stat, în şcoli şi în instituţiile culturale să fie respectate cu stricteţe în
acele localităţi în care trăiesc naţionalităţi conlocuitoare".
Promovarea doar cu puţin timp în urmă a lui Mihai Gere şi a lui
Janos Fazekas, personalităţile maghiare cele mai marcante din
conducerea Partidului în funcţii înalte a conferit minorităţii maghiare
o spoială de siguranţă. Fazekas a propus în Biroul Politic crearea unui
„judeţ puternic", cuprinzând zonele cu cea mai mare densitate de
populaţie maghiară. Propunerea sa nu a fost, totuşi, acceptată de
comisia de partid însărcinată cu stabilirea noilor unităţi
administrative. în schimb, s-a ajuns la un compromis care permitea o
puternică concentrare de maghiari, doar în două judeţe, nu într-unui
singur.
531
 România sub regimul comunist

532
 Noua formă de organizare pe judeţe adoptată de Marea
Adunare Naţională în februarie 1968 lăsa vorbitorii de limbă
maghiară să fie majoritari în mai multe judeţe decât înainte, pe
vremea regiunilor, dar fără posibilitatea de a crea un singur bloc,
monolit, clar delimitat de maghiari, care ar fi putut formula o
pretenţie mai convingătoare de autonomie. Unele judeţe cu
populaţia preponderent maghiară au fost selectate pentru investiţii
speciale în cadrul planului de dezvoltare menit să egalizeze nivele
de industrializare în vederea accelerării creşterii economice a ţării. E
greu de stabilit măsura în care raţiunile administrative şi
economice au cedat unei planificări demografice conştiente.
Oricum, noile delimitări teritoriale au transformat o majoritate
maghiară într-o minoritate.
Spre deosebire de reacţia sa la desfiinţarea Regiunii Autonome
Maghiare în 1960, guvernul ungar nu şi-a manifestat în nici un fel
dezaprobarea faţă de această reorganizare teritorială. Relaţiile
Ungariei cu România erau condiţionate de atitudinea sovietică
faţă de cea din urmă, iar fidelitatea conducerii române faţă de
Moscova în timpul revoltei ungare din 1956 a făcut ca pentru o
scurtă perioadă, până la începutul anilor '60, tratamentul acordat
minorităţii maghiare să nu constituie o problemă. Pe măsură însă
ce Gheorghiu-Dej îşi dezvolta politica de autonomie faţă de
Moscova, s-a auzit exprimat interesul ungar pentru Transilvania.
Deşi n-au ridicat niciodată în mod oficial chestiunea minorităţilor,
personalităţi de vază din Partidul Muncitoresc Socialist Ungar au
făcut aluzii la ea cu numeroase prilejuri.
Conducerea română a pus acest interes ungar reînnoit pentru
minoritatea maghiară pe seama iritării Moscovei din cauza noului
curs adoptat de Bucureşti în politica sa internă şi externă. în
replică, Partidul Comunist Român a sponsorizat publicarea
studiilor istorice în sprijinul drepturilor românilor din Basarabia —
mai ales Notele despre români ale lui Karl Marx — în decembrie
1964, fapt care a înlăturat tabuul de a vorbi deschis despre anexarea
Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi identitatea română a
populaţiei ei. Reacţia „dinte-pentru-dinte" a lui Gheorghiu-Dej a
fost prima dintr-o serie care va puncta relaţiile româno-sovietice
până la dezintegrarea Uniunii Sovietice. Astfel, Transilvania nu era
numai o problemă româno-ungară, ci şi un impuls pentru ca
România să facă aluzie la redeschiderea chestiunii Basarabiei.
Chiar şi astăzi, după afirmarea independenţei Republicii
Moldova, interesul legitim al României pentru noua republică este
invocat de Budapesta în paralel cu interesul ungar pentru
Transilvania.
Invadarea Cehoslovaciei în 1968, de către Uniunea Sovietică
şi unii dintre aliaţii ei din Tratatul de la Varşovia 1-a confruntat pe
Ceauşescu cu prima provocare majoră privind minoritatea
maghiară. Convergenţa intereselor sovietice şi ungare s-a
oglindit din nou în critica severă pe care
 Autonomie şi destindere interna
ambele guverne au adresat-o lui Ceauşescu pentru condamnarea
invaziei. Temerile că tulburările din rândul minorităţilor ar putea fi
folosite de către liderii sovietici ca un pretext pentru a interveni în
România l-au determinat pe Ceauşescu să facă la sfârşitul lui august o
vizită în principalele centre urbane cu o populaţie maghiară
semnificativă. Discursurile sale din cele două judeţe cu populaţie
preponderent maghiară, Covasna şi Harghita, au fost concesive: zece
întreprinderi importante urmau să fie construite acolo în cadrul
planului cincinal în curs, „pentru că nu poate fi o adevărată egalitate în
drepturi, problema naţională nu poate fi considerată rezolvată, dacă nu
sunt asigurate condiţiile materiale". Două telegrame din partea unor
grupuri de intelectuali maghiari şi germani în sprijinul poziţiei Par-
tidului faţă de Cehoslovacia s-au bucurat de mare publicitate. în
septembrie, Ceauşescu a vizitat judeţele de la graniţa cu Ungaria şi
Iugoslavia, evident pentru a înăbuşi în faşă orice posibile probleme
etnice şi pentru a-şi consolida poziţia de conducător al tuturor celor ce
trăiau în România. Frica lui Ceauşescu de izbucnirea unor nemulţumiri
ale minorităţilor era probabil exagerată. Participarea Ungariei cu
trupe la invadarea Cehoslovaciei a stârnit tot atâta dezaprobare
printre ungurii din Ungaria, cât şi în rândurile minorităţii maghiare
din Transilvania, iar teama comună de Uniunea Sovietică a contribuit
la îmbunătăţirea relaţiilor dintre grupurile etnice din Transilvania.
Această îmbunătăţire s-a reflectat în numărul sporit de programe de
radio şi televiziune în limbile maghiară şi germană şi mărirea tirajelor
la publicaţiile în limbile minorităţilor. O reprezentare mai mare a
intereselor maghiare şi germane a fost sugerată prin constituirea, în
1969, a Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară şi a
Consiliului Oamenilor Municii de Naţionalitate Germană.
Sensibilitatea românilor faţă de statutul naţionalităţii germane a
crescut ca o consecinţă a hotărârii guvernului polonez de a permite
membrilor propriei minorităţi germane să emigreze în Germania de
Vest, după semnarea tratatului de neagresiune dintre cele două state, la
7 decembrie 1970. Hotărârea poloneză i-a stimulat pe germanii din
România să ceară permisiunea de a emigra în număr mai mare decât
până atunci. Guvernul român le-a replicat printr-o campanie de presă
în care se scoteau în evidenţă dificultăţile întâmpinate de cei care
plecaseră deja. Ceauşescu însuşi s-a exprimat cu tărie împotriva
emigrării germanilor, subliniind că nu va exista niciodată vreun
„acord sau înţelegere cu oricine privitor la strămutarea populaţiei
germane sau de oricare altă naţionalitate", în timp ce purtătorii
oficiali de cuvânt evidenţiau avantajele aduse economiei româneşti de
către muncitorii germani calificaţi. Nu s-a făcut nici o menţiune cu
privire la înţelegerea secretă convenită de Ceauşescu cu Germania de
Vest la vremea stabilirii relaţiilor diplomatice în 1967, potrivit căreia
guvernul român urma să primească, pentru fiecare cap de locuitor de
origină
533
 România sub regimul comunist
germană, căruia i se permitea să emigreze, o plată în mărci
vest-germane. Sumele ce urmau să fie plătite de către
guvernul vest-german variau între 4 000 şi 10 000 DM, în
funcţie de vârsta şi de calificarea profesională a persoanelor
respective. Aceşti bani au fost transferaţi guvernului român
sub formă de credite. în plus, sume similare au fost cerute
neoficial de către funcţionarii Direcţiei Paşapoarte din
Ministerul de Interne de la Bucureşti sau de comandanţii
unităţilor locale de securitate din provincie, prin inter-
mediul cărora trebuiau să se adreseze cererile de emigrare
de către solicitanţi. Practic, răscumpărarea pentru
germanii din Transilvania şi din Banat se plătea de două
ori, o dată de către guvernul vest-german şi o dată de către
familie. Ne putem forma o idee privind sumele implicate
dacă vom menţiona că aproape 200 000 de germani au
emigrat din România între 1967 şi 1989.
De la minoritatea maghiară nu se putea obţine o pradă
similară de valută forte. Moneda ungară era slabă şi nu
prezenta mare interes. Din punct de vedere ideologic,
emigrarea unei minorităţi etnice dintr-o ţară socialistă
frăţească într-alta putea fi interpretată drept o nereuşită în
rezolvarea „problemei naţionale" în statul de origine.
Guvernul ungar avea toate motivele să descurajeze
emigrarea pe scară largă a maghiarilor din Transilvania în
Ungaria. Aceasta ar fi pus probleme sociale şi economice
enorme, dat fiind că ar fi fost implicată o masă
considerabilă, ce se ridica la circa o cincime din populaţia
totală a Ungariei.

534
K^eauşescu îşi consolidează autoritatea. Promovarea interesului
naţional a fost pretextul care a stat la baza politicii lui Ceauşescu
de autonomie faţă de Uniunea Sovietică, dar eforturile sale de a
promova această exigenţă, după ce a dobândit puterea în 1965, au
fost compromise de asocierea Partidului Comunist Român
(titulatură la care s-a revenit în iulie 1965 în locul celei de Partidul
Muncitoresc Român) cu teroarea celor două decenii anterioare, iar
prezenţa lui Alexandru Drăghici în fruntea Ministerului de Interne
a constituit un permanent memento al acestei asocieri. Mai mult
decât atât, în manevrele făcute pentru succesiunea lui Gheor-ghiu-
Dej, Drăghici a apărut ca un oponent al lui Ceauşescu, fiind, după
cât de pare, singurul care s-a abţinut de la votul exprimat în
Biroul Politic pentru alegerea lui Ceauşescu ca prim-secretar.
înlăturarea lui Drăghici din puternica sa poziţie i-ar fi permis lui
Ceauşescu nu numai să-şi consolideze propria poziţie de lider
necontestat al Partidului, ci şi să atenueze legătura care se făcea
între regim şi teroare. Faptul însuşi că Ceauşescu a căutat, ca prim
obiectiv, să aducă Ministerul de Interne sub deplinul control al
Partidului, în ultimă instanţă sub controlul său personal, este un
indiciu al priorităţilor sale.
 Autonomie şi destindere internă
Prima măsură a fost îndreptată împotriva Ministerului
Afacerilor Interne şi a Departamentului Securităţii
Statului. O măsură de supraveghere judecătorească a fost
impusă activităţilor ambelor organisme, prin aplicarea
principiului „legalităţii socialiste", înscris în noua
Constituţie adoptată în 1965, care proclama România drept
Republică Socialistă, înlocuind vechea titulatură de
Republică Populară. Instanţele judecătoreşti au fost
investite cu mai multă putere şi s-a stabilit o limită de
douăzeci de patru de ore pentru deţinerea fără acuzaţie a
unui cetăţean. Ca majoritatea prevederilor legale, şi
aplicarea acesteia era arbitrară.
A doua măsură a fost înlocuirea, în iulie 1965, a lui
Drăghici din funcţia de ministru al afacerilor interne cu
adjunctul lui, Cornel Onescu, un protejat al lui Ceauşescu,
care studiase la Şcoala de Partid de la Moscova în anii '50
(Onescu a fost înlocuit în aprilie 1972). înlăturarea lui
Drăghici a fost rezultatul unei schimbări importante în
Statutul Partidului, pusă la cale de Ceauşescu la Congresul
al IX-lea al P.C.R., ţinut între 19 şi 24 iulie 1965. Articolul
13 (b) din Statut a fost amendat astfel încât să interzică
oricărui membru să deţină mai mult de o funcţie cu normă
întreagă în aparatul de partid sau de stat. Pentru a se
conforma cu prevederile acestui articol, Drăghici a fost
nevoit să renunţe la Ministerul Afacerilor Interne, pe care
îl condusese din 1952, pentru a rămâne membru al Secre-
tariatului Partidului. Cu toate că a continuat să
supravegheze problemele de securitate, împărţind în
Secretariat cu Vasile Patilineţ răspunderea pentru
problemele militare şi de securitate, scoaterea sa de la
Ministerul Afacerilor Interne l-a lipsit de baza sa de putere
şi i-a înlesnit lui Ceauşescu acţiunea de a-1 denunţa şi de
a-1 înlătura de la conducerea Partidului în aprilie 1968.
Denunţarea de către Ceauşescu a abuzurilor Securităţii
şi reformele din 1965—1968 au dat naştere la o atmosferă
de optimism şi de speranţă privind o liberalizare şi mai
mare. „Primăvara de la Praga" a stârnit un ecou de simpatie
din partea P.C.R. întrucât evenimentele din Cehoslovacia
se potriveau cu promovarea de către români a ideii că
fiecare regim comunist avea dreptul să-şi hotărască propria
sa politică, fără amestec din afară, o părere exprimată în
mod explicit după ciocnirea din cadrul C.A.E.R. în
declaraţii publice şi în cuvântări, precum cea rostită de
către Ceauşescu la plenara Comitetului Central din martie
1968, această părere a fost reiterată: „Nimeni nu poate
pretinde că deţine monopolul adevărului absolut în
privinţa dezvoltării vieţii sociale; şi nimeni nu poate
pretinde că are ultimul cuvânt în domeniul practicii,
precum şi în gândirea socială şi filosofică".
Totuşi, trebuie să avem grijă să nu facem o paralelă prea
apropiată între experienţa cehoslovacă şi cea românească
de la începutul anului 1968. Nici una dintre reformele
interne emanând de la Partid în România, ca de
536
România sub regimul comunist
pildă reîntoarcerea la împărţirea precomunistă a ţării în judeţe şi
restructurarea învăţământului, nu a slăbit cu nimic rolul său
conducător. Aceasta nu înseamnă că o oarecare „liberalizare" nu a
fost admisă de Partid. într-adevăr, în aceeaşi cuvântare din martie,
Ceauşescu i-a chemat pe intelectuali să participe la o discuţie cu
privire la viaţa politică din România, le-a cerut să nu manifeste
„nici cea mai mică temere sau rezervă în dezbaterile publice cu
privire la politica internă". De aceeaşi importanţă pentru scriitori
şi intelectuali a fost plenara din 22-25 aprilie a Comitetului
Central, la care Lucreţiu Pătrăşcanu, executat în 1954, a fost
reabilitat şi au fost condamnate abuzurile ministrului de interne,
Alexandru Drăghici.
In acelaşi timp, la nivel economic, românii începuseră să se
bucure de o îmbunătăţire a nivelului de trai pe care a simţit-o, cu
excepţia Albaniei, întreaga Europă Răsăriteană la sfârşitul anilor
'60 şi la începutul anilor 70. Deţinerea de maşini în proprietate
personală a crescut semnificativ din momentul în care varianta
românească a mărcii „Renault", denumită „Dacia", a început să
iasă de pe linia de asamblare a noii fabrici de la Piteşti; numărul
de automobile vândute anual a sărit de la 9 000 în 1965 la 25 000
în 1970 şi 45 000 în 1975. Au sporit şi vânzările de televizoare,
frigidere şi aspiratoare, majoritatea de fabricaţie românească. Cu
toate că aceste cifre trebuie privite cu precauţie şi nu trebuie luate
drept bune din cauza înclinaţiei fabricilor de a-şi umfla cifrele de
producţie, acestea reflectă o tendinţă evidentă la nivelul
populaţiei. O slăbire a controlului ideologic asupra surselor de
distracţie ale populaţiei a permis Televiziunii Române să difuzeze
ecranizări de romane occidentale şi seriale, mai ales „Sfântul", ceea
ce a făcut să se golească străzile Bucureştilor între 20 şi 21 sâmbăta
seara. Deschiderea unei linii de îmbuteliere Pepsi Cola la Con-
stanţa în 1967 a reprezentat simbolul suprem al concesiilor făcute
„capitalismului" occidental. De o importanţă şi mai mare pentru
moralul populaţiei, dată fiind lipsa acută de locuinţe pentru
muncitorii mutaţi la oraşe ca să asigure mâna de lucru necesară
noilor fabrici, a fost programul regimului de construire de blocuri şi
toleranţa statului cu privire la construirea de locuinţe proprietate
personală la sate. Numărul locuinţelor construite a crescut de la
56 000 în 1955 la 133 000 în 1960 şi la 192 000 în 1965. In
perioada 1966-1970, au fost terminate 648 000 de apartamente şi
case, iar în 1971-1975, numărul acestora a fost de 751 000.
O consecinţă a campaniei masive de industrializare sub
Gheorghiu-Dej fusese crearea a ceea ce putea fi numită o clasă
mijlocie de tehnicieni, oameni de ştiinţă şi economişti.
Capacitatea noii clase de a exprima un interes de grup era legată
de măsura în care conducerea de partid era pregătită să slăbească
monopolul planificării centralizate şi să introducă o oarecare
autonomie managerială, aşa cum urma să demonstreze noul me-
canism economic în Ungaria în 1968. Cu toate acestea, orice şi
oricâte
 Autonomie şi destindere interna
idei reformiste ar fi putut avea Ceauşescu, acestea au
fost abandonate de către el în 1967. A fost menţinut
controlul rigid al Comitetului Central asupra
planificării centralizate, sufocând astfel orice părere pe
care tehnocraţii ar fi putut-o formula pentru
influenţarea politicii. Faptul că Ceauşescu nu a
procedat la reforme a împiedicat orice pas către
socialismul de piaţă, precum şi apariţia oricărui
electorat politic în cadrul Partidului, pe care o abordare
economică mai pluralistă l-ar fi putut genera.

Invadarea Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la Varşovia

(1968). înăbuşirea tehnocraţiei a lăsat intelectualitatea în prim-
planul vieţii publice. Ironia soartei a făcut ca invadarea
Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la Varşovia, în august
1968, să fie cea care i-a permis lui Ceauşescu să descopere că apelul
la sentimentul naţional constituia un mecanism eficient de control
social şi de dictatură personală. Aceasta 1-a convins de avantajele pe
care le-ar putea câştiga de pe urma accentuării simbolurilor naţionale
şi a propriei sale importanţe. Marea adunare din Bucureşti de la 21
august 1968 şi aclamarea de către aceasta a denunţării de către
Ceauşescu a invaziei s-au dovedit a fi cel mai fast moment al său. L-a
marcat definitiv şi i-a trezit pofta pentru excesele cultului personali-
tăţii, în mod semnificativ, sfidarea lui Ceauşescu din acea zi i-a
determinat pe mai mulţi scriitori de vază să intre în Partidul Comunist
Român. Actul lor arată cât de superficial ar fi să se considere toate
poziţiile scriitorilor ca fiind dictate de oportunism sau de interese
egoiste.
Cea mai puternică afirmare de independenţă faţă de ordinele
sovietice a constituit-o refuzul lui Ceauşescu de a participa la
intervenţia Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia în 1968 şi
condamnarea acestei invazii. în lumina politicii Partidului de
„neamestec în treburile interne ale altui stat", expusă în 1964, în
timpul rupturii cu Uniunea Sovietică, n-a fost aproape deloc
surprinzător refuzul lui Ceauşescu de a se alătura celorlalţi membri
est-europeni ai Tratatului de la Varşovia în invadarea de către aceştia
a Cehoslovaciei la 21 august. Denunţarea invaziei de către Ceauşescu
a fost un act de curaj, pentru care el şi ţara sa au câştigat respectul
lumii întregi. Sfidarea Uniunii Sovietice de către Ceauşescu pare cu
atât mai remarcabilă dacă ar fi să dăm crezare spuselor serviciilor de
informaţii militare române, D.I.M.S.M., potrivit cărora la întâlnirea
şefilor de state membre ale Tratatului de la Varşovia ce a avut loc în
luna iulie în Crimeea, la care Ceauşescu şi Dubcek nu au fost invitaţi,
s-a luat hotărârea de invadare a României, precum şi a Cehoslovaciei,
la 22 august. Invazia a fost preîntâmpinată doar în urma unor
convorbiri delicate de rezolvare a crizei purtate între Nicolae
Ceauşescu şi Leonid Brejnev.
537
România sub regimul comunist
Seriozitatea cu care a fost privită de către Ceauşescu
ameninţarea cu o invazie din partea ţărilor Pactului de la
Varşovia poate fi evaluată din două decizii: anunţarea de
către el, la 21 august, a constituirii Gărzilor Patriotice, o
miliţie muncitorească, în rândurile căreia au fost
mobilizaţi toţi adulţii, bărbaţi şi femei, pe de o parte, şi
ordinul său secret dat în acelaşi timp, cu privire la
elaborarea unui plan de salvare de către Consiliul
Securităţii Statului. S-a trecut de îndată la elaborarea
planului în cadrul Direcţiei XI (Direcţia Tehnică) a
Consiliului Securităţii Statului, aceasta fiind încheiată în
1970. Esenţa planului, denumit codificat „Rovine-IS-70"
era, ca în cazul unei invazii, C.S.S. să organizeze rezistenţa
armată la nivel naţional, antrenând în aceasta întreaga
populaţie. Dacă rezistenţa eşua, Ceauşescu urma să fugă
într-o ţară străină. De-a lungul anilor, planul a fost
permanent modificat, în special atunci când Ceauşescu a
fost informat de D.I.E. (Direcţia Informaţii Externe) despre
complotul sovietic, cu nume de cod „Dnestr" (Nistru),
pentru înlocuirea lui cu un conducător mai agreat de
Moscova.
Fuga conducătorului de partid urma să fie efectuată
folosindu-se reţeaua de canalizare ce lega clădirile publice
şi locuinţele cu puncte de ieşire secrete. Au fost pregătite
case conspirative pentru şederea temporară a
conducătorului, în cazul în care rutele de salvare erau
blocate. Protecţia lui trebuia asigurată de către Armată,
Securitate, Miliţie şi Gărzile Patriotice. Urmau să fie
desemnate locurile de aterizare a elicopterelor şi
avioanelor ce l-ar fi transportat pe conducător şi au fost
alese locuri de refugiu în zone muntoase, împădurite,
pentru ca accesul duşmanului să fie dificil şi o apărare
prelungită mai uşoară. în alegerea ascunzătorilor, planul
indica preferinţa pentru localităţile cu o conotaţie istorică
specială, unde populaţia ar fi mânată de puternice
sentimente patriotice pentru a asigura adăpost şi protecţie
conducătorilor de partid. Această din urmă prevedere
spune mult despre psihologia lui Ceauşeascu şi despre
credinţa sa că moştenise mantia apărătorilor patriei şi a
conducătorilor naţionali. Puţini ar fi putut prezice că, după
trei ani de la triumful său din 1968, Ceauşescu îşi va
dezvălui tendinţele autocrate, intolerante şi capricioase
care mai târziu vor deveni dominante.
 JN eostalinism fără teroare (1970
—1989)

Reacţia lui Ceauşescu faţă de invadarea Cehoslovaciei, de către

ţările Tratatului de la Varşovia, sub conducerea Uniunii Sovietice, îşi
găsea justificarea politică în declaraţia Comitetului Central al P.C.R.
din 1964. Această declaraţie a rămas, de-a lungul întregii perioade de
domnie a lui Ceauşescu, premisa fundamentală a politicii româneşti de
autonomie în cadrul Tratatului de la Varşovia. Politica externă a
României sub Ceauşescu a dovedit o continuitate care a lipsit în
politica internă. în politica externă, Ceauşescu a demonstrat aceeaşi
îndemânare, sensibilitate şi ingeniozitate pe care le-au dovedit
Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ion Gheorghe Maurer în conducerea
României pe calea autonomiei, iar lucrul acesta îi face cinste. în
politica internă, a dovedit opusul acestei atitudini, devenind tiran şi
insensibil la nevoile populaţiei.
Un comunist, care a împărţit aceeaşi celulă cu Ceauşescu înainte
de război, a detectat în acesta, chiar la acea vârstă fragedă, „o
încredere nelimitată în propria sa persoană, hrănită printr-o tot atât de
nelimitată lipsă de încredere în oricine altcineva şi mai ales în cei
cărora le era subordonat din punct de vedere profesional". Această
lipsă de încredere a început să devină evidentă în refuzul său de a
accepta sfaturi, un refuz care însemna că nu accepta decât lingăi în
jurul său, iar aceştia au apărut în număr din ce în ce mai mare în toţi
anii '70 şi '80. Intoleranţa sa faţă de alţii 1-a apropiat de soţia sa,
Elena, o femeie cu o ambiţie şi cu un spirit de răzbunare nemăsurate,
care a exploatat paranoia crescândă a soţului ei, încu-rajându-1 să dea
frâu liber prejudecăţilor şi ambiţiilor sale. Influenţa ei nefastă s-a
manifestat cel mai puternic în ridicolul cult al personalităţii, care a
fost generat în jurul persoanei soţului ei şi care, în cursul anilor '70, a
cuprins-o şi pe ea, atunci când a început să-şi asume unele din
prerogativele soţului ei. Inconsecvenţa, imprezivibilitatea şi capriciul
au devenit trăsăturile definitorii ale domniei lui Ceauşescu. Acest
lucru nu numai că i-a umilit pe români, dar le-a furat demnitatea vieţii
de zi cu zi şi i-a redus
539
I

România sub regimul comunist

I
în anii '80 la o stare animalică, preocupaţi fiind doar de
problemele supravieţuirii de la o zi la alta.
Marele paradox al domniei lui Ceauşescu în această
perioadă este că proasta administrare a treburile interne
ale României contrasta atât de puternic cu modul în care a
dus politica externă. La începutul anilor 70, Ceauşescu se
mai putea încă scălda în aplauzele şi respectul pe care co-
munitatea internaţională i le acordase în august 1968, iar
el le-a exploatat la maximum. Faptul că România era
considerată folositoare din punct de vedere politic, ca un
ghimpe în coasta Uniunii Sovietice, a determinat
Occidentul să-i facă curte din ce în ce mai mult lui
Ceauşescu, exemplul cel mai edificator fiind vizita
preşedintelui Nixon în august 1969. Conducătorul român
i-a întors vizita în octombrie 1970. A urmat o serie de
favoruri economice. în 1971, România a fost primită în
Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (G.A.T.T.), iar în
1972, a fost acceptată în Fondul Monetar Internaţional
(F.M.I.) şi în Banca Internaţională pentru,Recon-strucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.). Totuşi, această cultivare a lui
Ceauşescu de către Occident a produs un al doilea paradox,
ea având loc exact atunci când el aluneca în ceea ce un
observator a descris ca „neostalinism fără teroare". Dacă
românii considerau la sfârşitul anilor '60 că Ceauşescu
făcea paşi înainte, la începutul anilor '70 îl vedeau făcând
paşi înapoi.

i
540
L/egenerarea. Este firesc să ne întrebăm „de ce n-a reuşit Ceauşescu să fie la
înălţimea promisiunilor făcute la sfârşitul anilor '60?" Una dintre explicaţiile date ar
fi aceea că acest lucru făcea parte dintr-o strategie a consolidării adoptată de către
Ceauşescu. Neutralizând vechea gardă a lui Alexandru Drăghici, Gheorghe Apostol
(trimis ambasador în Argentina), Chivu Stoica (înlăturat din funcţia de preşedinte al
Consiliului de Stat în 1967), Ceauşescu a fost în stare să arate că era un reformator.
La Congresul al X-lea al Partidului, din 1969, Ceauşescu îşi înţesase Comitetul
Executiv al Partidului cu proprii săi sprijinitori, precum Manea Mănescu, Paul Nicu-
lescu-Mizil, Vasile Patilineţ, Virgil Trofin şi Ilie Verdeţ. Emil Bodnăraş şi Ion
Gheorghe Maurer erau singurii care mai supravieţuiau din conducerea de pe vremea
lui Gheorghiu-Dej pentru a-1 însoţi pe Ceauşescu în Prezidiul Permanent. Maurer s-a
retras din politică în martie 1974, iar Bodnăraş a murit în ianuarie 1976, lăsându-1
pe Ceauşescu înconjurat doar de lingăii pe care-i promovase. Fiecare dintre aceştia
din urmă a devenit o victimă a capriciilor patronului lor, întrucât „rotaţia cadrelor" a
constituit pârghia principală în manevrele politice ale lui Ceauşescu. Remaniind
permanent haita sa de personaje de carton umile, secretarul general al Partidului a
reuşit să nu lase pe nici unul dintre ei să-şi formeze o clientelă de partid serioasă şi să
dobândească o poziţie în ochii opiniei publice, eliminând prin
 Neostalinism fără teroare
aceasta orice opoziţie posibilă. Deziluzia faţă de politica internă a
apărut în iulie 1971. Cu o lună înainte, Ceauşescu vizitase China şl
Coreea de Nord. Acum este clar că această vizită i-a stârnit admiraţia
pentru revoluţia culturală şi pentru spectacolele grandioase dedicate
cultului personalităţii. Adularea regizată a lui Mao şi a lui Kim Ir Sen,
atât de meticulos coregra-fiată, i-a aprins imaginaţia lui Ceauşescu,
care a cerut acelaşi lucru după reîntoarcerea în România. Deşi s-ar
putea ca Ceauşescu să fi crezut cu adevărat că era necesară o luptă
împotriva inerţiei, propunerile sale pentru „îmbunătăţirea activităţii
politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de
partid, a tuturor oamenilor muncii", prezentate la o şedinţă a
Comitetului Executiv al CC. al P.C.R., din 6 iulie 1971, i-a adus la
disperare pe majoritatea intelectualilor. Cele 17 propuneri sau „teze",
aşa cum au fost ele popular denumite, au fost ridicate la statutul unei
„minirevoluţii culturale" de către majoritatea observatorilor. Deşi
ascunse sub termenul de „umanism socialist", ele nu constituiau, de
fapt, decât o reîntoarcere la metoda realismului socialist şi au fost, ca
atare, o reafirmare a unei baze ideologice pentru literatură care,
teoretic, de-abia fusese abandonată de către partid.
Aplicarea acestor propuneri trebuia supravegheată constant şi
îndeaproape de către Partid. Din fericire, totuşi, eficienţa aplicării lor
în literatură a fost jalnică în comparaţie cu realizările realismului
socialist din anii '50. Propunerile făceau o chemare la „creşterea
continuă a rolului conducător al partidului în toate domeniile
activităţii politico-educative", cereau sublinierea „marilor realizări ale
poporului român — constructor al socialismului", îmbunătăţirea
„formelor de învăţământ politico-ideologic al membrilor şi cadrelor de
partid", „un control mai riguros... pentru a evita publicarea operelor
literare care nu sunt la nivelul cerinţelor activităţii politico-ideologice
a partidului, a cărţilor care promovează idei şi concepţii dăunătoare
intereselor construcţiei socialiste". în repertoriul teatrelor, operelor şi
teatrelor de varietăţi trebuia să se pună accentul „pe promovarea
producţiilor naţionale cu un caracter militant revoluţionar".
Comunitatea artistică a fost siderată de aceste propuneri şi împinsă
să formeze temporar un front unit împotriva lor. Veterani ai regimului,
ca Za-haria Stancu şi Eugen Jebeleanu, s-au alăturat unui număr mare
de colegi mai tineri, printre care Augustin Buzura, Adrian Păunescu,
D. R. Popescu şi Marin Sorescu, proorocind sfârşitul literaturii
române. Leonid Dimov şi Dumitru Ţepeneag, care se aflau la Paris în
acel moment, au insistat, într-o emisiune difuzată de Radio „Europa
Liberă", asupra necesităţii libertăţii de creaţie în literatură. Nicolae
Breban, aflat în Germania a demisionat din funcţia de redactor şef al
„României literare" şi a atacat propunerile într-un interviu acordat
ziarului „Le Monde". în încercarea de a-i izola pe aceşti „disidenţi",
printre care se număra şi Paul Goma, s-a recurs la intimidare.
541
542
România sub regimul comunist
în decembrie 1971, o nouă lege privitoare la secretul de stat
interzicea difuzarea sau publicarea în străinătate a oricărui material
scris ce putea aduce prejudicii intereselor statului. Mai mult decât
atât, legea interzicea cetăţenilor români să aibă orice contacte cu
posturile de radio sau ziarele străine, a căror activitate era
considerată ostilă României. E clar împotriva cui era îndreptată
această nouă lege.
La începutul anilor '80, deveniseră din ce în ce mai evidente
implicaţiile acestor „teze". Ele generaseră o nouă ideologie pe care
unii scriitori au folosit-o ca un bun prilej fie pentru a-şi reimpune o
influenţă care pălea, cum e cazul lui Eugen Barbu, fie pentru a-şi
crea o influenţă, cum e cazul lui Adrian Păunescu, care, spre
deosebire de Eugen Barbu, criticase iniţial aceste „teze". Noua
ideologie era protocronismul. îmbrăţişarea protocronis-mului, ale
cărui trăsături principale erau promovarea unei perspective
naţionaliste asupra trecutului şi negarea influenţelor externe în
cultura românească, a introdus un al treilea element în conflictul
dintre Partid şi Uniunea Scriitorilor şi anume protocroniştii.
Aceştia din urmă s-au aliat cu conducerea Partidului pentru a avea
un control asupra publicaţiilor şi cenzurii. După ce au fost excluşi
de la Conferinţa scriitorilor din 1981, ei au lansat o campanie de
represalii pentru a desfiinţa Uniunea Scriitorilor.
Drept rezultat, fondurile Uniunii au fost parţial îngheţate şi a
fost imposibil să se mai acorde membrilor acesteia împrumuturile
de care aveau uneori nevoie pentru a supravieţui, atunci când nu
aveau un venit din publicarea unei cărţi. Partidul a impus noi
cerinţe la intrarea în Uniune, inclusiv aprobarea din partea unei
organizaţii locale de partid. După 1981 n-au mai fost permise
conferinţele naţionale ale Uniunii Scriitorilor. Au fost admişi
puţini noi membri, în parte deoarece conducerea de partid insista
să fie luaţi în considerare doar cei care au acreditări politice bune
şi în parte pentru că conducerea Uniunii a blocat luarea în
considerare a celor propuşi să devină membri ai Uniunii de teamă
ca nu cumva, în cele din urmă, aceştia să ocupe o poziţie
preponderentă. Şedinţele secţiilor de proză şi poezie ale Uniunii au
fost interzise, ca şi cele ale organelor regionale, având drept
rezultat paralizarea activităţii Uniunii, inclusiv acordarea de premii
literare. în aceste condiţii de stricteţe din ce în ce mai mare,
promovarea protocronismului a oferit o bază de avansare şi de
influenţă în cadrul lumii literare şi mulţi critici şi scriitori s-au
repezit să profite de împrejurare. în acelaşi timp, micul număr de
scriitori dispuşi să vorbească împotriva reimpunerii de către Partid
a acestei ideologii culturale au fost depistaţi fără dificultate.
Reîntoarcerea lui Breban în România în mai 1972 şi reinstalarea lui
ca redactor şef al „României literare" erau o recompensă pentru
conformitate. în schimb, izolarea lui Ţepeneag a fost confirmată în
mod oficial, când i s-a ridicat cetăţenia în 1975, în timp ce se afla
în Franţa, pe motivul fals că ceruse azil politic acolo. Goma, deşi
demis în 1973
 Neostalinism fără teroare
din comitetul redacţional al „României literare" şi exclus
din partid a rămas pe o poziţie de sfidare şi a stânjenit şi
mai mult regimul. în aprilie 1977 a fost arestat, după ce a
făcut cunoscut public conţinutul unei scrisori adresată lui
Pavel Kohout, spiritul ce se afla în spatele „Cartei 77" în
Cehoslovacia, şi după ce a trimis două scrisori lui
Ceauşescu în care denunţa Securitatea. Eliberat la scurt
timp după aceea, lui Goma i s-a permis să părăsească
România, împreună cu soţia şi copilul său, la 29 noiembrie
1977.
Un alt semn al degenerării domniei lui Ceauşescu a
fost hotărârea lui Ion Gheorghe Maurer de a se retrage în
1974. Maurer era cel care, mai mult decât oricine, dădea
stil şi clasă conducerii Partidului Comunist Român. Spre
deosebire de Gheorghiu-Dej şi de Ceauşescu, avea
rădăcini etnice mixte şi provenea dintr-o familie de
intelectuali. Gheorghiu-Dej 1-a preţuit pe Maurer pentru
înţelepciunea, moderaţia şi obiectivitatea sa. A dovedit o
deosebită îndemânare în configurarea noului curs al
României în relaţiile ei cu Uniunea Sovietică la sfârşitul
anilor '50 şi a fost tovarăşul cel mai de nădejde al lui
Gheorghiu-Dej. Când acesta din urmă s-a îmbolnăvit grav,
în martie 1965, Gheorghiu-Dej 1-a însărcinat cu treburile
de partid şi de stat. Ceauşescu a fost ales prim-secretar cu
sprijinul lui Maurer, dar, când Ceauşescu a început să
manifeste tendinţe despotice, iar poziţia lui Maurer şi
altora a căpătat un caracter mai mult decorativ, Maurer,
invocând leziunile suferite într-un accident de automobil,
a demisionat din funcţia de prim-ministru în martie 1974.
Demisia lui şi alegerea lui Ceauşescu în nou creata funcţie
de preşedinte al Republicii, la 28 martie 1974, au dat o
lovitură zdrobitoare tuturor celor care şi-ar fi dorit să-1 ţină
în frâu pe conducătorul de partid.

JL/eclinul economic. Motivul principal al deziluziei românilor în ceea

ce-1 privea pe Ceauşescu a fost eşecul din domeniul economic. într-o
oarecare măsură, acesta a devenit o victimă a realizărilor economice
ale regimului din anii '60. Speranţele într-un viitor economic din ce
în ce mai luminos au fost sporite de existenţa unei cantităţi din ce în
ce mai mari de bunuri de larg consum la sfârşitul anilor '60, dar când
reducerile au ajuns un lucru la ordinea zilei în anii '70 şi '80, aceste
speranţe au fost violent zdruncinate, în lumina admiraţiei lui
Ceauşescu pentru Stalin, nu este surprinzător faptul că politica
economică a fost caracterizată de obsesia pentru industrializare şi
opoziţia totală faţă de orice formă de proprietate privată, în
consecinţă, Ceauşescu a fost cu atât mai iritat de faptul că promotorul
reformelor economice în blocul răsăritean, în 1985, avea să fie noul
lider sovietic, Mihail Gorbaciov, şi, ca atare, la şedinţa Comitetului
Central din noiembrie 1985, şi-a exprimat opoziţia implacabilă faţă de
schimbare.
543
544
 România sub regimul comunist
Această fosilizare ideologică nu însemna că Ceauşescu a lăsat
economia neatinsă. De fapt, lucrurile au stat exact invers. A
intervenit în mod constant în probleme economice şi, tipic pentru
preocupările sale, a continuat „vizitele de lucru" în întreprinderi,
unde dădea „indicaţii preţioase". Aceste indicaţii erau consemnate
de către activiştii de partid într-un ritual al notiţelor ce caracteriza
astfel de vizite şi erau aplicate conştiincios, dar acest lucru
însemna că se proceda la ajustări continue ale politici şi practicii
economice care-i năuceau pe conducătorii de întreprinderi şi pe
muncitori, având prin creşterea ineficientei un efect opus celui
dorit.
Ceauşescu şi-a întors privirea către Occident pentru
împrumuturi, dar solvabilitatea ţării fusese evaluată pe baza unor
estimări supraoptimiste cu privire la capacitatea ei de a plăti
datoriile prin exporturi, întrucât acestea s-au dovedit a fi de slabă
calitate. Nu numai că exporturile nu au reuşit să asigure venitul
anticipat, dar industria grea a devenit o din ce în ce mai mare
consumatoare de energie datorită conducerii ineficiente a uzinelor.
La mijlocul anilor 70, Ceauşescu a extins capacitatea României de
rafinare a petrolului peste producţia internă de petrol, din 1976
fiind nevoit să se importe ţiţei. Când preţul petrolului a crescut pe
piaţa internaţională în 1978, România a fost prinsă pe picior greşit
şi s-a confruntat cu un deficit major. Această problemă a fost
agravată de revoluţia din Iran, principalul furnizor de petrol al
României, care a stopat livrările.
Natura a fost şi ea împotriva regimului. Cutremurul
catastrofal din 1977 şi inundaţiile din 1980 şi 1981 au dat o
lovitură producţiei industriale şi au avut drept efect reducerea
exporturilor de alimente către care se îndrepta acum privirea lui
Ceauşescu pentru a plăti datoria externă acumulată prin
industrializare. La sfârşitul anului 1981 datoria externă a ţării se
ridica la 10,2 miliarde de dolari (în 1977, era de numai 3,6
miliarde de dolari), iar Ceauşescu a cerut o reeşalonare. La
recomandarea Fondului Monetar Internaţional, au fost reduse
importurile şi au crescut exporturile, mai ales de maşini,
echipamente şi produse petroliere. Implicaţiile acestor reduceri ale
importurilor nu au fost suficient luate în consideraţie de către
analiştii străini la vremea aceea. în 1981, România era deja un
importator de alimente din Occident. Importurile de alimente din
Occident totalizau în acel an 644 milioane de dolari, iar
exporturile în aceeaşi direcţie se ridicau la 158 de milioane de
dolari. în acelaşi an, potrivit statisticilor sovietice, România a
exportat 106 000 tone de carne congelată în Uniunea Sovietică.
Faptul că a redus importurile de alimente şi a continuat să exporte
carne în Uniunea Sovietică 1-a obligat pe Ceauşescu să introducă
raţionalizarea cărnii.
Mai important decât atât, faptul însuşi că era obligat să accepte
condiţiile băncilor occidentale a constituit o grea lovitură dată
mândriei exacerbate a conducătorului român. A urmat o izolare
politică, care 1-a făcut
■
 Neostolinistn fără teroare
mai puţin dependent de sprijinul guvernelor sttăme, cate
ar. fi putut să exercite o oarecare influenţă pentru a-1
convinge să-şi modereze politica faţă de popor. El a
declarat în mod sfidător, în decembrie 1982, că va plăti
datoria externă până în 1990 şi, pentru a realiza acest
lucru, a introdus o serie de măsuri de austeritate fără egal
chiar şi în istoria neagră a regimurilor comuniste est-
europene. La începutul anului 1982, a fost introdusă în
unele oraşe de provincie raţionalizarea pâinii, a făinii, a
zahărului şi a laptelui, iar în 1983 raţionalizarea s-a extins
aproape în întreaga ţară, cu excepţia Capitalei. Raţiile
lunare personale au fost reduse progresiv până într-atât
încât, în preajma revoluţiei din 1989, în unele regiuni ale
ţării ajunseseră la un kilogram de zahăr, un kilogram de
făină, un pachet de margarina de 500 g şi cinci ouă. în
acelaşi timp, industria grea a fost chemată la rândul ei să
contribuie la această cursă a exporturilor, dar, întrucât
nevoile ei de energie depăşeau capacitatea ţării, în 1981 s-
au introdus măsuri drastice de economisire a energiei, care
au inclus o raţie lunară de benzină de 30 de litri pentru
proprietarii de automobile. Alte restricţii stipulau o
temperatură maximă de 14° în birouri şi o limitare a
alimentării cu apă caldă (în mod obişnuit, o zi pe
săptămână în apartamente). în iarna 1983, aceste restricţii
au fost sporite, ducând la întreruperea alimentării cu elec-
tricitate în principalele oraşe şi la reducerea presiunii
gazelor în timpul zilei, astfel că nu se putea găti decât
noaptea. în timpul iernii grele 1984/1985 — potrivit unor
surse din spitalele Capitalei — s-a aflat că muriseră peste
30 de copii, din cauza întreruperilor neanunţate de curent
ce au afectat incubatoarele.

DrLinorităţile naţionale. Acordul de la Helsinki din 1975 a deschis

uşa către examinarea internaţională a evenimentelor interne din
România. Acordul a marcat o cotitură prin importanţa dată de
comunitatea internaţională respectării drepturilor omului şi, prin
extensie, drepturilor minorităţilor. Respectarea acestor drepturi a
devenit o preocupare legitimă a comunităţii internaţionale şi, în
practică, a condiţionat creditele şi comerţul de performanţele unei ţări
în acest domeniu. „Palmaresul" României în privinţa drepturilor
omului a fost de-a lungul întregului regim comunist unul dintre cele
mai rele din blocul socialist. Deşi regimul ratificase sau semnase un
număr de instrumente internaţionale garantând drepturile individuale
şi ale minorităţilor naţionale, respectarea lor s-a dovedit total
arbitrară.
Tratamentul aplicat de regim minorităţilor maghiară şi germană
din Transilvania şi din Banat era acum adus la lumină şi guvernele
care doreau să ridice problema erau încurajate de Acordul de la
Helsinki. în timp ce autorităţile vest-germane aveau grijă să nu
prejudicieze emigrarea germa-
545
546
România sub regimul comunist
nilor din România, guvernul ungar nu era legat de astfel de
considerente, într-adevăr, acesta din urmă era conştient de
presiunea pe care o putea exercita asupra Bucureştilor prin
exploatarea oricărei publicităţi nefavorabile unui stat a cărui politică
externă autonomă depindea în parte de aprobarea Occidentului. Au
fost şi alţi factori care au făcut ca problema minorităţilor să fie o
chestiune delicată şi au agravat relaţiile dintre Ungaria şi România.
Unul dintre aceşti factori a fost inegalitatea dintre nivelele de trai
ale celor două ţări. Reforma economică şi subsidiile sovietice au dat
posibilitate guvernului ungar să asigure cetăţenilor ţării o mai mare
prosperitate şi o calitate a vieţii care o depăşea pe cea din România,
provocând în acelaşi timp admiraţie în rândurile minorităţii
maghiare şi invidie printre unii români. La nivelul oamenilor de
rând, priveliştea ungurilor care aduceau în România, rudelor lor din
Transilvania, bunuri care nu se găseau aici, era comentată adesea cu
resentimente în convorbirile pe care le-au avut românii cu străinii
care vizitau această provincie.
Acordul de la Helsinki a oferit minorităţii maghiare posibilitatea
de a da frâu liber furiei până atunci reţinute faţă de ceea ce
considera a fi o politică discriminatorie. A făcut acest lucru în
publicaţii de tip „samizdat" realizate ilegal în România, care au
sporit considerabil volumul de informaţii în legătură cu situaţia
minorităţii maghiare şi, în consecinţă, a forţat Bucureştii să-şi
justifice politica. Maghiarii din Transilvania au început să vorbească
cu glas tare despre modul în care erau trataţi; în acelaşi timp, un
număr mic de intelectuali români, precum Paul Goma, adresau
regimului propriile lor critici cu caracter general. In primăvara
anului 1977, au început să se facă auzite o serie de proteste din
partea maghiarilor din Transilvania. Un caz particular a fost cel al lui
Janos Torok, un textilist din Cluj, care s-a plâns în mod public, în
martie 1975, în legătură cu procesul de preselectare a candidaţilor
pentru Marea Adunare Naţională care, potrivit declaraţiilor sale, nu
reprezentau interesele muncitorilor din fabrici, în special cele ale
minorităţiii maghiare. A fost reţinut în timp ce vorbea, bătut
zdravăn de ofiţerii de securitate şi apoi internat la spitalul psihiatric
„Dr. Petru Groza", unde i s-au injectat mari doze de droguri. A fost
eliberat în 1978, dar i s-a cerut să se prezinte periodic la control.
Majoritatea maghiarilor arestaţi pentru proteste împotriva
regimului au fost mânaţi de resentimentele determinate de
eroziunea prevederii referitoare la învăţământul în limba maternă.
Unii chiar au murit în condiţii misterioase. Lajos Kuthy, un
învăţător maghiar din Braşov, a fost găsit în 1976 împuşcat mortal
într-o pădure din apropierea oraşului. înaintea morţii sale, adunase
semnături pe o petiţie în care solicita înfiinţarea unor clase cu
predare în limba maghiară în regiunea Braşov. Jeno Szikzai, alt în-
văţător din Braşov, a fost ridicat de Securitate în primăvara anului
1977 şi acuzat de faptul că încerca să-i convingă pe maghiari să-şi
trimită copiii la
 Neostalinism fără teroare
secţiile maghiare şi nu la cele româneşti. A fost bătut în timpul
interogatoriilor şi după eliberare s-a sinucis.
Problema învăţământului a dominat memoriile elaborate în 1977
de doi maghiari din Transilvania, Gyorgy Lazar (un pseudonim) şi
Lajos Takacs. Memoriul lui Takacs a fost de departe cel mai
semnificativ. în afară de faptul că autorul acestuia a avut curajul să nu
se ascundă în spatele unui pseudonim, funcţiile înalte pe care Takacs le
deţinuse în Partidul Comunist Român au dat protestului său o pondere
şi credibilitate deosebite. Ca fost rector al Universităţii „Bolyai" din
Cluj şi ca instrument al regimului, care a forţat unificarea acestei
universităţi, în 1959, cu Universitatea „Babeş" şi ca vicepreşedinte al
Consiliului Oamenilor Muncii de Naţionalitate Maghiară în momentul
elaborării memoriului, Takacs era bine plasat pentru a furniza date
sigure în legătură cu eroziunea predării în limba maghiară şi pentru a
face comentarii în legătură cu eficienţa Consiliului Oamenilor Muncii
de Naţionalitate Maghiară. Din referirile făcute în acest document, se
pare că a fost scris în noiembrie 1977, dar a ajuns să fie cunoscut de
presa occidentală de-abia în primăvara anului 1978.
Referitor la măsurile din învăţământ, Takacs a afirmat că unirea
secţiilor română şi maghiară într-o singură şcoală dusese la o reducere
gradată a numărului de şcoli cu predare în limba maghiară. El a
subliniat că maghiarii aveau mai puţine posibilităţi de a-şi continua
educaţia în limba maternă şi cita în acest sens cifrele pentru anul de
învăţământ 1976/1977, care arătau că, din 34 738 elevi de liceu, 15
591 urmau licee tehnice, în care materiile erau predate exclusiv în
limba română.
Poziţia lui Ceauşescu în legătură cu aceste probleme reieşea clar din
cuvântările sale. în iunie 1973, a declarat că „nu putem înfiinţa
institute speciale de fizică, chimie sau de alte specialităţi pentru tinerii
care nu ştiu limba română". Din punctul de vedere românesc, exista o
raţiune în cuvintele lui Ceauşescu, întrucât crearea unei discriminări
pozitive în favoarea maghiarilor, fie ea în învăţământ, fie în politica
de ocupare a forţei de muncă era un lux, pe care un stat în curs de
dezvoltare nu şi-1 putea permite. Totuşi, maghiarii din Transilvania ar
fi putut susţine că, în anii '50, se bucuraseră de o astfel de discriminare
pozitivă, când dezvoltarea economică a ţării era mai puţin avansată.
Toate acestea i-au făcut pe maghiari să privească cu suspiciune politica
de egalizare prin modernizare. Investiţiile sporite în judeţele cu
populaţie preponderent maghiară, pentru a nivela dezvoltarea, erau
considerate drept un mijloc mascat de subţiere a concentraţiei de
populaţie maghiară şi de promovare a asimilării.
Asimilarea era încurajată pe trei căi: în primul rând prin migrarea
românilor în Transilvania şi mişcarea din această provincie a
maghiarilor şi germanilor (cei din urmă prin emigrare); în al doilea
rând, prin micşorarea numărului şcolilor cu predare în limba
minorităţilor, în cazul acestora
547
România sub regimul comunist
stabilindu-se drept criteriu de funcţionare un număr minim de
elevi; în al treilea rând, prin promovarea folosirii limbii române ca
limbă a majorităţii, esenţială pentru mobilitatea socială, chiar şi
pentru minorităţi. Nu există aproape nici un dubiu că egalizarea a
generat asimilare; problema se pune însă dacă politica de egalizare
fusese menită să producă asimilare. Sprijinitorii politicii lui
Ceauşescu răspundeau „nu", iar membrii minorităţii maghiare
spuneau „da". Migraţia românilor către oraşe, inclusiv cele din
Transilvania, a coincis cu dezvoltarea urbană, întrucât, până la
aplicarea planului de dezvoltare a României, majoritatea românilor
locuiau în zonele rurale, în timp ce maghiarii, germanii şi evreii
locuiau în proporţie mai mare în oraşe. Pe de-o parte, emigrarea
germanilor şi evreilor redusese caracterul cosmopolit al oraşelor
transilvănene, eliberând proprietăţi ce urmau să fie ocupate de
români şi, pe de altă parte, strategia regimului de dezvoltare a
industriei pe întreg teritoriul ţării şi de stimulare a urbanizării
asigurase o migraţie a populaţiei rurale către oraşe. Potrivit unui
raport favorabil Bucureştilor, „întrucât maghiarii formează mai
puţin de 8 la sută din populaţia României, este inevitabil ca
raportul dintre maghiari şi români în aceste oraşe să continue să
se micşoreze". Necesităţile economice şi nu afilierea etnică,
susţineau apărătorii regimului, determinau repartiţia muncii.
 i

548
Upoziţia publică. Greva minerilor din 1977 din Valea Jiului a
fost cea mai importantă sfidare lansată de un grup de muncitori
puterii comuniste din România de la potopul de proteste din
Bucureşti, Iaşi şi Cluj, prilejuit de revolta ungară din 1956. Prima
relatare a unui martor ocular despre grevă aparţine lui Istvan
Hosszu, un miner din Valea Jiului, care a părăsit România în 1986,
şi a fost difuzată într-un interviu acordat postului de radio
„Europa Liberă" la 17 iulie 1986.
Scânteia grevei a constituit-o legea din iulie 1977 care desfiinţa
pensiile de invaliditate pentru mineri şi ridica vârsta de pensionare
de la 50 la 55 de ani. In semn de protest faţă de această hotărâre,
minerii de la Lupeni au hotărât să intre în grevă iar Hosszu, care
lucra într-o mină învecinată, a hotărât să vadă cu ochii lui ce se
întâmplă la Lupeni. A sosit la 1 august şi a găsit cam 35 000 de
mineri înghesuiţi în subteranele minei, încercând să audă ce
spuneau Ioan (cunoscut şi drept Constantin) Dobre, şef de brigadă
la mina Paroşeni, G. Jurcă, inginer la mina Lupeni şi o femeie, al
cărei nume Hosszu nu şi-1 mai amintea, care era şefa tineretului
comunist din Lupeni. Potrivit lui Hosszu, aceste trei persoane
încercau să calmeze spiritele minerilor, care cereau o întâlnire cu
Ceauşescu. Mulţimea începuse să scandeze „Lupeni 29!", „Lupeni
29!", o referire la greva minerilor din 1929 de la Lupeni, ce fusese
folosită de propaganda comunistă ca simbol al
 Neostalinism fără teroare
luptei muncitoreşti împotriva capitalismului. Nu era nici urmă de director de
mină sau de Securitate şi acest lucru 1-a făcut pe Hosszu să creadă că era o
mişcare tactică deliberată a autorităţilor ca să preîntâmpine agravarea
situaţiei. Dobre şi Jurcă au căzut de acord ca cel dintâi, fiind miner şi, ca
atare, mai aproape de ortacii săi (Jurcă era inginer), să alcătuiască o listă a
cererilor minerilor pe care s-o prezinte la o adunare de masă la mina
Lupeni. Se cerea reducerea zilei de muncă de la 8 la 6 ore, revenirea la vârsta
de pensionare de 50 de ani, o reevaluare a criteriilor de concediu de boală,
locuri de muncă pentru soţiile şi fiicele minerilor, recrutarea unui personal
medical competent, care să lucreze în mine şi prezentarea obiectivă a grevei
de către mijloacele de informare în masă. Dobre a prezentat aceste revendicări
la adunarea de masă de la 3 august, unde au fost aprobate în unanimitate.
Ceausescu a convocat de urgenţă o comisie guvernamentală care să se
ocupe de criză şi s-a decis ca llie Verdeţ, membru al Comitetului Politic
Executiv, care răspundea de economie, Constantin Băbălău, ministrul mi-
nelor, Clement Negru, primarul oraşului Petroşani, şi Ghinea, primarul
oraşului Lupeni, să fie trimişi să discute cu minerii. Aceştia intenţionau, fără
îndoială, să-i convingă pe mineri să înceteze greva, dar nu li s-a dat prilejul să
procedeze în acest fel. Au fost înghesuiţi de mineri şi chiar loviţi când au
încercat să-şi croiască drum spre biroul directorului minei. Lui Verdeţ i s-a
spus că minerii nu aveau încredere în el, dat fiind că înşelase Comitetul
Central cu privire la adevărata situaţie din Valea Jiului şi i s-a indicat să-1
contacteze pe Ceausescu, cerând ca secretarul general să vină la Lupeni să
discute direct cu minerii plângerile acestora. în acest scop, Dobre, Jurcă şi
femeia anonimă de la U.T.C. au hotărât să-1 transfere pe Verdeţ la Palatul
Culturii din Lupeni, de unde-l putea chema pe Ceausescu pe o linie telefonică
specială. Acolo, sub supravegherea unui grup de mineri, Verdeţ a repetat
cuvintele care i-au fost dictate: „Veniţi imediat, vă rog, situaţia este gravă!".
Pentru a preîntâmpina transmiterea oricăror alte detalii şi pentru a-1 face pe
Ceausescu să înţeleagă că Verdeţ era efectiv sechestrat, unul dintre minerii din
escortă a trântit telefonul în furcă.
Ceausescu a sosit în aceeaşi zi cu un convoi de maşini negre, care au
încercat să forţeze trecerea prin masele de mineri. Nu au reuşit, iar Ceausescu
a fost nevoit să se dea jos din maşină, pentru a-şi croi drum către biroul
directorului minei în timp ce minerii scandau lozinci: „Ceausescu şi minerii!",
„Ceausescu şi poporul!" pe care Dobre îi convinsese în prealabil să le
rostească în semn de încredere în conducătorul partidului. Potrivit lui Hosszu,
Ceausescu a fost total luat prin surprindere la vederea unui număr atât de mare
de protestatari. Ochii-i fugeau de la dreapta la stânga şi era clar zguduit de
scena văzută. Dobre a întrebat mulţimea dacă să lase mai întâi pe secretarul
general să vorbească sau dacă trebuie să se facă mai întâi
549
|
550
România sub regimul comunist
cunoscută lista plângerilor lor. Minerii au optat pentru cea de a
doua variantă, iar revendicările au fost citite în prezenţa
greviştilor.
Ceauşescu a luat atunci microfonul din mâinile lui Dobre şi a
declarat cu o voce tremurătoare: „Tovarăşi! Nu aceasta este calea...
Aceasta este o ruşine pentru întreaga naţiune... O ruşine! Am luat
notă de plângerile voastre." A început direct cu cererea de scurtare
a zilei de muncă. In încercarea de a distorsiona raţiunea care a stat
la baza hotărârii de a o mări, Ceauşescu a pretins că, de fapt,
conducerea partidului hotărâse să reducă orele de muncă, dar
această decizie s-a ciocnit de opoziţia minerilor. • Această
insultă la adresa inteligenţei minerilor a provocat replica: „Nu
noi! Bandiţilor! Hoţilor!". Ceauşescu a propus atunci ca scurtarea
programului de lucru să se introducă treptat la minele din Lupeni
şi apoi şi la alte mine. Această propunere a fost întâmpinată cu
lozinca: „Şase ore pe zi de mâine". Ceauşescu s-a înfuriat vizibil
surprins de cutezanţa oamenilor, care îndrăzneau să-şi exprime
punctul de vedere în prezenţa sa. A coborât la nivelul
ameninţărilor: „Dacă nu vă întoarceţi înapoi la muncă, vom fi
nevoiţi să nu ne mai purtăm cu voi cu mănuşi!" Aceste ameninţări
au fost întâmpinate cu huiduieli prelungite şi cu strigăte de „Jos
Ceauşescu!". Atmosfera s-a mai liniştit doar după ce Dobre a apelat
la calm şi le-a cerut minerilor să-1 lase pe secretarul general să
termine ce avea de spus. Ceauşescu a folosit prilejul pentru a vorbi
pe o notă mai conciliantă, acceptând o reducere a zilei de muncă la
şase ore în întreaga Valea Jiului şi fiind de acord să construiască
fabrici care să dea de muncă familiilor minerilor. A promis că nu
vor fi luate măsuri de represalii împotriva celor care organizaseră
greva şi că toţi cei care se făcuseră vinovaţi de nemulţumirea mi-
nerilor vor fi traşi la răspundere. După ce s-au făcut aceste
promisiuni, minerii s-au dispersat şi unii chiar s-au reîntors la
muncă în schimbul de noapte la 3 august. Dar a doua zi, în ciuda
promisiunilor lui Ceauşescu, Valea Jiului a fost declarată „zonă
închisă", a fost trimisă armata, iar securitatea a început
reprimările. A fost deschisă o anchetă pentru a se afla cine era la
originea grevei, iar în lunile următoare câteva sute de mineri au fost
trimişi în alte zone miniere, în timp ce unii, se spune, ar fi fost
trimişi în lagăre, la Canalul Dunărea-Marea Neagră.
Faptul că mijloacele de informare în masă române nu au relatat
despre greva din Valea Jiului dovedea totala subjugare a presei, ca
unealtă manipulată de regim, şi ilustra tactica interdicţiei totale în
materie de difuzare folosită de autorităţi în întreaga perioadă
postbelică pentru a bloca ajungerea unor informaţii potenţial
dăunătoare până la populaţie. Accesul la informaţie este esenţial
individului pentru a se apăra împotriva autorităţii, după cum
manipularea este importantă pentru guvernanţi care caută să se
protejeze. Acest control al mijloacelor de informare şi „igienizarea
ştirilor" s-au dovedit foarte eficiente în limitarea protestului şi în
inculcarea unui
 Neostalinism fără teroare
simţământ de izolare şi de dezamăgire printre protestatari, jucând în
acelaşi timp un rol de automulţumire: dacă nu se relata nici o
opoziţie faţă de regim, atunci majoritatea opiniei publice nu numai
că presupunea că nu a existat aşa ceva, dar, ghidată de această
presupunere, punea sub semnul întrebării însuşi rostul exprimării
opoziţiei.
Greutăţile economice crescânde impuse de Ceauşescu ţării au
provocat mai multe greve la începutul anilor '80. Minerii din şapte
mine metalifere din regiunea Maramureş, din nordul Transilvaniei,
au declanşat grevă în septembrie 1983, în semn de protest faţă de
micşorările de salarii introduse de noua lege a salarizării. Securitatea a
fost trimisă să spargă greva. Ca urmare a reducerii raţiei zilnice de
pâine la 40 la sută pentru nerealizarea normei, muncitorii români şi
maghiari au făcut grevă în noiembrie 1986 la Fabrica de maşini grele
şi la Fabrica de frigidere din Cluj, precum şi la Fabrica de sticlă din
Turda. în Cluj circulau fluturaşi cerând în ambele limbi „carne şi
pâine" şi „lapte pentru copiii noştri", demonstrând astfel solidaritate
interetnică. Oficialităţile de partid au trimis în grabă alimente în
fabrici şi au promis că vor rezolva plângerile muncitorilor, după care
greviştii s-au întors la muncă. La fel ca şi în Valea Jiului, în 1977,
Securitatea a pornit o anchetă cu privire la organizarea grevei şi
câţiva muncitori au fost mutaţi în alte zone. în decurs de trei luni,
tulburările se întinseseră în Răsăritul ţării, cuprinzând pentru prima
oară de mai multe decenii atât muncitori, cât şi studenţi. Din nou,
scânteia care a dat naştere acestor tulburări au reprezentat-o
reducerile de salarii impuse pentru nerealizarea normelor de producţie
şi problemele de aprovizionare cu alimente. La 16 februarie 1987,
circa 1000 de angajaţi de la Atelierele de material rulant „Nicolina"
din capitala Moldovei, Iaşi, s-au îndreptat în marş către sediul
partidului, protestând împotriva reducerilor de salarii. Cererile lor au
fost rapid satisfăcute. A doua zi, la ceea ce se pare că a fost o acţiune
spontană, mai multe mii de studenţi de la Universitate şi de la
Politehnică au măr-şăluit în centrul oraşului în semn de protest faţă de
oprirea curentului electric şi a căldurii în căminele studenţeşti,
scandând: „Vrem apă să ne spălăm şi lumină să-nvăţăm!".
Autorităţile au cedat şi, de data aceasta, nu s-a luat nici o măsură
represivă împotriva studenţilor. La Atelierele „Nicolina" totuşi 150 de
persoane dintre greviştii de bază au fost concediaţi, după obişnuita
„anchetă" condusă de Securitate.
în spatele acestei serii de proteste împotriva politicii economice a
lui Ceauşescu se aflau introducerea unor măsuri draconice, menite să
reducă consumul de alimente şi de energie, precum şi reducerile de
salariu. în loc să ţină seama de semnalele pe care le reprezentau
aceste tulburări din ce în ce mai numeroase, Ceauşescu s-a avântat
orbeşte înainte, cu aceleaşi măsuri, indiferent — se pare — la
consecinţele acestora. Cupa privaţiunilor se umpluse şi un semn în
acest sens a apărut la 15 noiembrie 1987, la
551
 România sub regimul comunist

552
Braşov, al doilea mare centru industrial al ţării.
Tulburările au început doar la cinci zile după aplicarea
decretului lui Ceauşescu de reducere cu 30 la sută a cotelor de
încălzire pentru consumatorii casnici şi de instituire a unor amenzi
pentru depăşirea cotelor. Adăugându-se reducerilor de salarii
aplicate a doua lună consecutiv pentru nerealizarea sarcinilor de
producţie (ele nu puteau fi realizate, lipsind comenzile, întrucât
piaţa internă stagna iar exporturile scăzuseră), lipsei cronice de
alimente, în special de cartofi, hrană de bază a locuitorilor Bra-
şovului, restricţiile în privinţa încălzirii au fost ultima picătură
pentru oamenii muncii. Câteva sute de muncitori de la „Steagul
Roşu" (22 000 de angajaţi) au ieşit din schimbul de noapte şi s-au
adunat aparent să voteze, în acea zi având loc alegeri locale la
nivelul întregii ţări. Au pornit în marş de la uzină, cam pe la 9
dimineaţa, în direcţia sediului partidului, aflat în centrul oraşului,
cântând imnul revoluţiei de la 1848 „Deşteaptă-te române!" şi
scandând „Jos dictatura!" şi „Vrem pâine!". Li s-au alăturat munci-
torii de la Uzina „Tractorul" din Braşov (25 000 angajaţi), precum
şi mulţi alţi locuitori în drumul către centrul oraşului, unde au
intrat cu forţa în sediul partidului şi au devastat clădirea. După
tulburări, au fost făcute arestări.

LJisidenţa. Faptul că acest protest a avut loc într-un mare centru

industrial, a cărui producţie de camioane şi de tractoare era în
mare parte destinată exportului şi ai cărui muncitori fuseseră
înainte printre cei mai bine plătiţi din România, arăta cât de
adâncă ajunsese nemulţumirea faţă de politica lui Ceauşescu.
Acest lucru a fost subliniat nu numai de către Doina Cornea, o
disidentă de frunte, dar şi de către un fost membru marcant al
Partidului Comunist Român. Mihai Botez, un matematician,
cândva consilier economic, un critic de vază al lui Ceauşescu, a
dat o declaraţie, subliniind că protestele indicau „respingerea
strategiilor economice şi politice ale conducerii" şi constituiau „un
avertisment sever adresat de către clasa muncitoare
conducătorilor". Botez a atras atenţia că „o represiune ar fi cea
mai costisitoare opţiune, cu implicaţii dezastruoase pentru ţară".
Şi mai semnificativă, şi fără precedent, a fost intervenţia lui
Silviu Brucan, redactor şef adjunct al cotidianului partidului
„Scânteia" în anii 1944-1956 şi ambasador al României în Statele
Unite (1956-1959) şi la Naţiunile Unite (1959-1962). în seara
zilei de 26 noiembrie 1987, acesta a invitat acasă la el doi ziarişti
occidentali şi le-a înmânat o declaraţie destinată corespondenţilor
occidentali din Bucureşti, punând în discuţie autoritatea Partidului
şi alertându-1 pe Ceauşescu cu privire la faptul că s-a deschis „o
perioadă de criză în relaţiile dintre Partidul Comunist Român şi
clasa muncitoare". După ridicarea nivelului de trai din anii '60
şi 70,
 Neostalinism fără teroare
„situaţia muncitorilor s-a deteriorat, iar explozia de la Braşov este un
semn că s-a umplut paharul furiei şi că clasa muncitoare nu mai este
pregătită să fie tratată ca un slujitor ascultător". El a atras atenţia că
„represiunea poate fi urmată de o izolare totală, de data aceasta nu
numai din partea Apusului, ci şi a Răsăritului". Extrase din declaraţia
lui Brucan au fost difuzate a doua zi seara la B.B.C., iar textul
românesc a fost transmis în întregime de serviciul român al B.B.C., de
Radio „Europa Liberă" şi de „Vocea Americii", dând posibilitatea unor
milioane de români să audă pentru prima oară un avertisment dat lui
Ceauşescu de către o personalitate importantă a Partidului.
Faptul că Ceauşescu a fost zguduit de tulburările de la Braşov s-a
putut vedea din hotărârea sa de a amâna cu o săptămână Conferinţa
naţională a partidului şi din aceea de a nu participa la informarea pe
care Mihail Gorbaciov urma s-o facă în Berlinul Răsăritean
conducătorilor statelor membre ale Tratatului de la Varşovia şi de a-şi
trimite în schimb ministrul său de externe. în acelaşi timp, pentru a
preîntâmpina alte critici la adresa regimului într-o vreme de nelinişte,
la începutul lunii decembrie câţiva disidenţi de vază au fost arestaţi
sau li s-a impus domiciliu forţat. Printre aceştia s-au numărat Doinea
Cornea, lector la Universitatea din Cluj, care fusese demisă din acest
post în septembrie 1983 pentru că, în cursurile sale, folosise texte
filosofice occidentale şi fiul ei, Leontin Juhas care, împreună cu Doina
Cornea, împărţise manifeste în faţa fabricilor clujene, exprimân-du-şi
sprijinul pentru muncitorii braşoveni. Printre cei cu domiciliu forţat
sau arestaţi s-au aflat soţia lui Mihai Botez, Mariana Celac, arhitectă,
care a criticat programul de sistematizare urbană şi rurală, Ion Puiu,
veteran al Partidului Naţional Ţărănesc, politician şi critic al
regimului, Florian Russu, conducătorul grupării de tineret a
Partidului Naţional Ţărănesc, aflat în ilegalitate, Radu Filipescu, un
tânăr electronist care fusese condamnat la 10 ani închisoare în
septembrie 1983 pentru că tipărise şi împărţise manifeste anticeauşiste,
dar fusese eliberat în aprilie 1986, Nicolae Stăn-cescu şi Ion Fistioc,
ambii membrii de partid, care înaintaseră propuneri de reformă
conducerii Partidului Comunist Român şi Ambasadei sovietice de la
Bucureşti, cu rugămintea de a-i fi transmise lui Gorbaciov, Nelu
Prodan, un tânăr baptist şi Gabriel Andreescu, un geofizician de 36 de
ani, care trimisese, la sfârşitul lunii august 1988, o scrisoare deschisă
unei conferinţe dedicate drepturilor omului, desfăşurată sub egida
„Solidarităţii" la Cracovia, cerând cetăţenilor români să adopte o
politică de necolaborare cu regimul.
împotriva lui Silviu Brucan s-au luat măsuri care să-1 aducă la
tăcere. După difuzarea declaraţiei sale, acesta a primit domiciliu forţat.
Doi miliţieni au fost postaţi în faţa casei sale, iar alţi doi la capătul
străzii pentru a-i opri pe diplomaţi şi pe reporteri să se apropie de
locuinţa sa. Telefonul
553
 România sub regimul comunist

554
i-a fost deconectat şi a fost informat, de către un ofiţer superior, că
nu putea părăsi casa decât o dată pe zi, dimineaţa, pentru a merge
la cumpărături. Când Brucan pleca de acasă, era însoţit de patru
ofiţeri de securitate în civil, care descurajau pe oricine ar fi
încercat să vorbească cu el.
Restricţile împotriva lui Brucan au fost ridicate la 8 februarie
1988, după vizita la Bucureşti a lui John Whitehead, subsecretarul
de stat al Statelor Unite. Brucan a fost invitat la o recepţie găzduită
de Whitehead la Ambasada americană, la 5 februarie, dar i s-a spus
de către maiorul de securitate care-1 păzea că nu poate părăsi
casa. A doua zi dimineaţa, Thomas Simons, asistent al
subsecretarului de stat al Statelor Unite, care lucrase la Ambasada
americană din Bucureşti în anii 70 şi vorbea limba română, a
încercat să-i facă o vizită lui Brucan, dar, în ciuda prezentării
paşaportului, i s-a refuzat intrarea în casă de către ofiţerii de
securitate. Două zile mai târziu, telefonul lui Brucan a fost
reconectat, a început să-i parvină corespondenţa şi i s-a permis să
plece şi să vină cum dorea, cu toate că mai era urmărit de la
distanţă de doi agenţi de securitate. Libertatea lui de mişcare a fost
şi mai mult lărgită, permiţându-i-se să dea curs unei invitaţii
oficiale de a face o vizită în Statele Unite şi în Marea Bri-tanie în
noiembrie 1988, unde avea să prezinte un referat cu privire la
„criza comunismului". La conferinţa din Statele Unite, Brucan a
fost invitat să prezinte acelaşi referat şi la Moscova. După
încheierea vizitei sale la Londra, în cursul căreia şi-a dezvăluit
intenţia de a vizita Moscova, Brucan a plecat cu avionul spre
capitala sovietică, unde a fost primit de către Mihail Gorbaciov şi
de Anatoli Dobrânin, fostul ambasador sovietic la Washington.
într-o relatare a acestei întâlniri, Brucan a dezvăluit că Gorbaciov
era în favoarea răsturnării lui Ceausescu, dar cu condiţia ca aceasta
să se realizeze în aşa fel încât Partidul Comunist să rămână forţa
politică conducătoare în România, pentru că altfel s-ar fi creat un
haos. Liderul sovietic a fost categoric în refuzul său de a interveni
în România. Totuşi, la insistenţele lui Dobrânin, Gorbaciov a fost
de acord să găsească un mijloc de a-1 proteja pe Brucan, ştiut fiind
că securitatea acestuia din urmă era ameninţată. Pentru aceasta, i
s-au dat instrucţiuni lui Stanislav Petuhov, corespondentul ziarului
„Pravda", să menţină un contact regulat cu Brucan. Modul în care a
fost primit în toate cele trei ţări i-a indicat clar lui Ceausescu
favoarea de care se bucura Brucan, cu atât mai puternică cu cât
trecea peste prăpastia ideologică dintre Apus şi Răsărit. Se
dovedea astfel izolarea lui Ceausescu, despre care vorbise Brucan în
prima sa declaraţie de după Braşov, precum şi succesul pervers al
preşedintelui român în unirea Apusului cu Răsăritul împotriva lui
însuşi.
Nici un alt caz nu a atras mai mult atenţia asupra măsurilor
draconice de politică internă ale lui Ceausescu ca acela al Doinei
Cornea. îndoielile ei în legătură cu impactul regimului lui
Ceausescu asupra societăţii roma-
 Neostalinism fără teroare
neşti au fost făcute publice pentru prima oară la Universitatea din
Cluj în 1982. La 15 septembrie 1983, ea a fost demisă din postul de
lector. într-o serie de scrisori deschise, adresate lui Ceauşescu, şi de
reflecţii difuzate la Radio „Europa Liberă" între 1982 şi 1989, Doina
Cornea a denunţat starea de umilinţă în care fusese adusă populaţia de
către conducătorul român. La prima vedere, seria ei de proteste ar
putea fi interpretată ca un act pur politic, în ele regăsindu-se
programe de reformă democratice, denunţarea demolării satelor în
cadrul programului de sistematizare şi expresii de solidaritate cu
ceilalţi disidenţi. Totuşi ele aveau şi un profund conţinut moral. La
baza mesajelor Doinei Cornea se află credinţa că fiecare individ
trebuie să se simtă răspunzător pentru actele sale şi să recunoască
faptul că lipsa acţiunii responsabile din partea fiecăruia avea
repercusiuni asupra întregii societăţi.
Aflând despre revolta muncitorilor de la Braşov, din 15
noiembrie
1987, Doinea Cornea a scris câteva manifeste pe care le-a distribuit
îm
preună cu fiul ei în faţa Universităţii şi a fabricilor din Cluj,
chemând
muncitorii să se solidarizeze cu cei din Braşov. Amândoi au fost
arestaţi şi
reţinuţi de către Securitate până la sfârşitul lunii decembrie, când au
fost
eliberaţi ca rezultat al protestului public găzduit de mijloacele de
informare
occidentale şi în special al unui documentar despre România sub
Ceauşes
cu, realizat de Christian Duplan, transmis de televiziunea franceză la 10
de
cembrie, conţinând un interviu înregistrat anterior cu Doinea
Cornea.
Recunoscând rolul mass media în eliberarea sa şi exprimând
mulţumiri
tuturor celor care au demonstrat în favoarea ei la Paris, Geneva şi
Londra,
Doina Cornea a formulat un protest împotriva interceptării
corespondenţei
de către autorităţile române, a întreruperii de către acestea a
convorbirilor
ei telefonice şi a urmăririi persoanelor care o vizitau. Pe scurt,
conchidea
ea, autorităţile făceau tot ceea ce puteau pentru a o izola, atât pe ea,
cât şi
pe toţi cei care încercau să-şi exprime fără rezerve opiniile în mijlocul
de
zastrului ce îi înconjura.
Vestitul plan de sistematizare al lui Ceauşescu, accelerat pentru a
reduce la jumătate numărul satelor României până în anul 2000, a
reprezentat un autogol spectaculos dat de liderul român, întrucât a
reuşit să atragă atenţia internaţională asupra exceselor regimului şi a
adus Doinei Cornea, pe cale de consecinţă, cel mai mare sprijin intern
posibil. 27 de profesori, scriitori şi muncitori din oraşele Cluj, Sibiu,
Făgăraş şi Zărneşti, din Transilvania, între care se numărau lulius
Filip şi Dumitru Alexandru Pop, membri fondatori ai sindicatului liber
„Libertatea", şi-au pus semnătura pe cea de a treia scrisoare deschisă
adresată de către Doina Cornea lui Ceauşescu. Această scrisoare a
constituit un exemplu rar în România de protest colectiv disident din
partea intelectualilor şi a muncitorilor. Scrisă în iulie
1988, dar difuzată de Radio „Europa Liberă" doar la începutul lunii
sep-
555
556
România sub regimul comunist
tembrie, şi publicată de „The Spectator" şi „Le Monde", scrisoarea
era dedicată în întregime planului de sistematizare şi reprezenta o
condamnare răsunătoare a acestuia. Argumentele Doinei Cornea
erau formulate în limbajul tradiţionaliştilor români, care plasau
viaţa de la sate în miezul identităţii naţionale: „Lovind în casa
ţăranului, dumneavoastră loviţi în sufletul naţiunii".
După publicarea acestei scrisori, Doinea Cornea a primit
domiciliu forţat, acesta ridicându-i-se de-abia la 22 decembrie
1989. Tratamentul la care a fost supusă de regim a rămas singular
până în martie 1989, când a împărtăşit aceeaşi situaţie dificilă cu
scriitori şi personalităţi politice precum Mircea Dinescu şi Silviu
Brucan. De remarcat că ea şi-a manifestat poziţia mult înainte ca
schimbările din Uniunea Sovietică să ofere o umbrelă, oricât de
permeabilă era aceasta, celor care prin relaţii profesionale sau de
familie erau legaţi de patria comunismului. Doina Cornea a rămas,
timp de aproape şapte ani, o figură în mare măsură izolată şi,
totuşi, întrucât vederile ei erau rezultatul propriei experienţe de
viaţă cotidiană, o experienţă împărtăşită de cei ce o ascultau,
mesajul ei a devenit şi mai puternic. Cele mai grave crime comise
de regimul ceauşist erau, după părerea ei, deposedarea oamenilor
de demnitatea umană, reducerea lor la o starea animalică, în care
principala lor preocupare zilnică era lupta de a găsi de mâncare,
instituţionalizarea mizeriei, atomizarea şi omogenizarea populaţiei
României. Faptul că puţini cetăţeni au răspuns acestui mesaj nu
trebuie privit ca un eşec al ei, ci ca o confirmare a sarcinii uriaşe
pe care şi-a asumat-o şi a succesului lui Ceauşescu în brutalizarea
propriului său popor. Sfidarea ei singulară adresată dictatorului,
refuzul de a renunţa la propria-i demnitate şi de a păstra tăcerea în
faţa persecuţiilor şi a intimidărilor sunt o mărturie a puterii
interioare a unei doamne remarcabile, care, o bună parte a unui
deceniu, a reprezentat conştiinţa românilor.
Nu este nici o exagerare să spunem, în ceea ce o priveşte pe
Doina Cornea, că nici un alt caz nu a atras mai mult atenţia asupra
abuzurilor din România în privinţa drepturilor omului şi, în
consecinţă, asupra punerii ţării în carantină, deşi tardiv, de către
comunitatea internaţională. In faţa avalanşei de critici venite atât
de la Apus, cât şi de la Răsărit, Comisia Naţiunilor Unite, de la
Geneva, pentru drepturile omului a adoptat, la 9 martie 1989,
cu 21 de voturi pentru şi 7 împotrivă, o rezoluţie care cerea o
anchetă în privinţa presupuselor abuzuri din România împotriva
drepturilor omului, prima investigaţie de acest fel autorizată în
ultimii cinci ani în vreo ţară. Un semn al izolării din ce în ce mai
mari a României a fost faptul că de la vot s-au abţinut aliaţii ei din
blocul răsăritean, Uniunea Sovietică, Bulgaria şi Germania
Răsăriteană, în timp ce Ungaria a mers chiar mai departe şi s-a
alăturat susţinătorilor rezoluţiei. Această rezoluţie punea accentul
pe planul de sistematizare rurală şi tratamentul aplicat de Ro-
 Neostalinism fără teroare
mânia minorităţilor ei etnice, atrăgând atenţia asupra miilor de
refugiaţi maghiari, care fugiseră din Transilvania în cursul lunilor
precedente.
Aceste măsuri luate de comunitatea internaţională au coincis cu
lipsa de loialitate crescândă faţă de Ceausescu în rândul cercurilor
politice superioare. La 10 martie 1989, o scrisoare deschisă adresată
preşedintelui a fost făcută publică de către B.B.C. şi ea purta
semnăturile a şase veterani ai partidului. Trei dintre aceştia erau foşti
membri ai Comitetului Politic Executiv sau ai Biroului Politic:
Gheorghe Apostol, prim-secretar al partidului din aprilie 1954 până în
octombrie 1955; Alexandru Bârlădeanu, economistul de frunte al
partidului, care jucase un rol cheie în elaborarea politicii de
autonomie a României faţă de Uniunea Sovietică, şi Constantin
Pârvulescu, membru fondator al P.C.R. în 1921 şi unul dintre secretarii
acestuia pentru o scurtă perioadă de timp, din aprilie 1944 până în
1945. Ceilalţi semnatari erau Silviu Brucan, Corneliu Mănescu,
ministru al afacerilor externe din 1961 până în 1972 şi preşedinte al
Adunării Generale O.N.U. (1967/1968) şi Grigore Ion Răceanu,
veteran al partidului. Tuturor li s-a impus domiciliu forţat.
Obsesia regimului privind siguranţa sa a fost confirmată de
demiterea, la 17 martie 1989, a poetului Mircea Dinescu din corpul
redacţional al săptămânalului „România literară" şi de faptul că i s-a
impus domiciliu forţat. Nici lui, nici soţiei sale nu li s-a permis să
primească vizitatori. Ca şi Doina Cornea, Mircea Dinescu a primit, în
perioada arestului la domiciliu, care a ţinut până la 22 decembrie
1989, scrisori de ameninţare nesemnate, cu chenar negru de ferpar.
Câteva săptămâni înainte de deschiderea, la 20 noiembrie 1989, a
celui de al XlV-lea Congres al Partidului, protestul împotriva lui
Ceausescu a primit o expresie semnificativă prin circulaţia clandestină
a două scrisori, una sub formă de apel adresat delegaţilor la Congres de
a nu-1 realege pe Ceausescu, cealaltă conţinând un număr de întrebări
adresate acestuia în legătură cu proasta conducere a economiei şi cu
încălcarea drepturilor omului. Ambele scrisori au fost redactate în
numele Frontului Salvării Naţionale şi au fost trimise în Occident în
vara anului 1989, fiind difuzate de Radio „Europa Liberă" la 27
august şi, respectiv, 8 noiembrie. Compoziţia acestui Front a rămas un
mister până la scurt timp după revoluţie şi, fireşte, s-a pretins că
Frontul Salvării Naţionale, care şi-a asumat puterea după răsturnarea
lui Ceausescu, era unul şi acelaşi lucru cu acest grup clandestin. Cu
toate acestea, cele două scrisori trimise cu şase luni înainte în numele
Frontului Salvării Naţionale au fost scrise, după spusele lui Silviu
Brucan, de Alexandru Melian, profesor la Universitatea Bucureşti, care
nu avea nici o legătură cu vreunul dintre membrii de frunte ai
postrevoluţionarului Front al Salvării Naţionale. Acest lucru a fost
contrazis de generalul Nicolae Militaru, care a pretins că el şi Ion
Iliescu au fost membri de
557
558
România sub regimul comunist
frunte ai clandestinului Front al Salvării Naţionale şi că „Iliescu a fost de acord cu titulatura de Front
al Salvării Naţionale încă de la bun început. El a fost cel care a avut ideea de a se adresa un apel
Congresului din noiembrie, apel ce a fost apoi scris de către un profesor, Alexandru Melian".
Scrisorile nu au avut nici un fel de impact asupra lucrărilor Congresului, pentru că, imediat după
intonarea imnului naţional în deschiderea lucrărilor, cei 3 308 delegaţi au izbucnit în aplauze şi, în
acompaniamentul bătăilor ritmice din palme, s-a scandat din ce în ce mai tare „Ceauşescu reales, la
al XlV-lea Congres!", „Ceauşescu, P.C.R.!", „Ceauşescu şi poporul!", „Ceauşescu, România!" şi
„Ceauşescu, pace!". Prima rezoluţie prezentată congresului de Manea Mănescu, membru al
Comitetului Politic Executiv, propunea desemnarea lui Ceauşescu ca preşedinte al Congresului, şi ea a
fost primită cu urale. Aceasta a dat linia votării mecanice a propunerilor venite de la prezidiu,
repetată pe tot parcursul lucrărilor Congresului.
Conducerea partidului şi delegaţii se comportau ca şi cum îşi vârâseră capetele în nisip, uitând de
avertismentele formulate în scrisoarea redactată în numele Frontului Salvării Naţionale. Un alt front
îşi semnalase existenţa în capitala Moldovei, Iaşi, la 10 decembrie, când manifeste scrise de mână, în
numele Frontului Popular Român, au fost afişate la Facultatea de Istorie a Universităţii, chemând
studenţii la un miting de protest la orele 14,00, în ziua de 14 decembrie, în Piaţa Unirii, împotriva
„politicii nebunului şi a nebunei sale". Pentru a împiedica desfăşurarea mitingului au fost aduşi
miliţieni şi pompieri care au făcut cordon în jurul pieţii; a fost mutată şi o staţie de tramvai, pentru a
evita ca oamenii să coboare acolo. în timp, a fost organizată în grabă o adunare de partid a cadrelor
universitare, la orele 14,00, la Universitate, pentru a împiedica corpul didactic să se alăture
studenţilor. Ca o măsură de precauţie în plus, s-a organizat în acelaşi timp la Iaşi un concurs naţional
de judo şi multe dintre camerele hotelului „Unirea" ce dădea spre scuar au fost ocupate de membrii
echipei „Dinamo", clubul sportiv al Ministerului de Interne. Aceste măsuri au reuşit, întrucât
studenţii au fost obligaţi să stea în grupuri dincolo de cordon. Securitatea locală a reuşit să identifice
pe câţiva dintre membrii Frontului Popular Român, unul dintre aceştia fiind o poetă pe nume Cassian
Măria Spiridon, şi i-a arestat, dar au fost eliberaţi la 22 decembrie.

yjprimarea. Deşi nu s-a bizuit pe metodele extreme de teroare din anii jj de început ai stăpânirii
comuniste în România, regimul Ceauşescu a dovedit că era capabil să recurgă la practicile trecutului
pentru a-şi menţine dominaţia asupra societăţii româneşti. Instituţiile şi coerciţia legalizată au rămas
neschimbate. Unele prevederi ale Codului Penal n-au fost aplicate
 Neostaîinism fără teroare
până când lui Ceauşescu nu i-a convenit să le reactiveze; aşa a fost cazul
cu decretul privind înregistrarea maşinilor de scris la Miliţie,
reactualizat prin alt decret intrat în vigoare în aprilie 1983, şi cu
prevederea, de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, introdusă în 1958,
conform căreia neraportarea unei convorbiri cu un străin constituie un
delict penal (decretul nr. 408, din decembrie 1985). Aparatele de
fotocopiere erau o raritate şi puţinele care se găseau în bibliotecile
naţionale erau supravegheate îndeaproape, fiind nevoie de o aprobare
specială pentru folosirea lor. Materialele utilizate şi numărul de
exemplare erau înregistrate cu grijă de către un bibliotecar.
Gradul de amestec al lui Ceauşescu în viaţa cetăţenilor era cel
mai bine ilustrat de măsurile de planificare familială. Avortul la cerere
fusese legalizat în 1957 şi devenise mijlocul principal de planificare
familială. Când, în 1966, rata natalităţii a scăzut, la 14 la mia de
locuitori (cam aceeaşi ca şi în Anglia), prevestind un declin al forţei
de muncă şi o ameninţare la adresa ritmului de industrialare a ţării,
legea a fost modificată în sensul că avortul era permis doar femeilor
peste 40 de ani, mamelor a patru sau mai mulţi copii, victimelor
violului sau incestului şi în cazurile de anomalie a foetusului. După
intrarea în vigoare a legii din 1966, rata mortalităţii la femei, pusă în
legătură cu avorturile, a crescut de zece ori mai mult decât în orice
altă ţară europeană. întrucât contraceptivele, deşi legale, erau practic
de negăsit, multe femei recurgeau la avort ca principală metodă de
control a naşterilor şi erau nevoite să îl facă ilegal.
De la 21 de naşteri la mia de locuitori, rata natalităţii a înregistrat
un declin anual, atât din cauza creşterii numărului de avorturi ilegale,
cât şi din cauza scăderii nivelului de trai la sfârşitul anilor '70.
Cifrele pentru anul 1981, arătând o rată a natalităţii de 6 naşteri la
mia de locuitori, l-au făcut pe Ceauşescu să insiste pentru luarea unor
măsuri care să inverseze această tendinţă. Primul-ministru Constantin
Dăscălescu a abordat această temă într-o cuvântare din septembrie
1983. în martie 1984, Ceauşescu a adresat o chemare în acest sens în
faţa Consiliului Naţional al Femeilor, la Bucureşti, spunând; „să faceţi
copii, tovarăşe femei, aceasta este datoria voastră patriotică". în
acelaşi timp, Ceauşescu a dat una dintre renumitele şale indicaţii,
nepublicată însă, în virtutea căreia femeile la vârsta de reproducere
trebuiau supuse unui examen ginecologic obligatoriu, pentru a se
constata dacă nu încălcau legea prin folosirea de mijloace
contraceptive. Doctoriţelor li se cerea să facă lunar controale ale
muncitoarelor din fabricile bucurestene şi să le chestioneze pe fiecare
dacă erau gravide şi dacă nu, de ce nu erau. De fapt, aceste cadre
medicale falsificau cu consecvenţă registrele în favoarea pacientelor şi
le vindeau pilule anticoncepţionale pe care le obţinuseră din alte ţări
est-europene.
Pentru a-şi susţine campania de creştere a natalităţii, Ceauşescu a
impus o serie de măsuri fiscale punitive, printre care un impozit
suplimentar
559
 România sub regimul comunist
pentru toate cuplurile fără copii, având vârsta de la 25 de
ani în sus. în 1986, a ridicat vârsta minimă a femeilor
cărora li se permitea să facă avort de la 40 la 45 de ani, şi
a micşorat-o pe cea la care puteau să se căsătorească, de la
16 la 15 ani. Cu toate că a crescut între 1986 şi 1988, rata
natalităţii a înregistrat un nou declin în 1989, şi anume de
16 naşteri la mia de locuitori. Aceste măsuri au avut urmări
tragice. A crescut spectaculos numărul avorturilor empirice
şi autoprovocate, mai ales printre muncitoarele tinere, în
ciuda sancţiunilor severe ce se aplicau celor implicaţi.
Medicii riscau nu numai amenzi, dar şi închisoarea dacă
acordau ajutor medical fără autorizare legală, atunci când
avorturile autoprovocate erau urmate de complicaţii, iar
întârzierile în acordarea unor astfel de aprobări duceau
adesea la deces. în fiecare maternitate erau trimişi ofiţeri
de securitate, care să asigure respectarea cu stricteţe a
legii privitoare la avorturi, în anumite cazuri, aceştia aveau
o atitudine binevoitoare făcându-se că nu observă ce se
petrecea.
Numărul de decese printre femeile din România,
provocate de aplicarea legii împotriva avorturilor,
constituie cea mai puternică acuzaţie ce poate fi adusă
lipsei de umanism a regimului Ceauşescu. în cei 23 de ani
în care această lege a fost în vigoare, ea a provocat
moartea unui număr de peste 10 000 de femei, decedate
din cauza unor avorturi efectuate în condiţii improprii. în
marea lor majoritate, femeile mureau din cauza unei
hemoragii post-abortum sau a septicemiei. Ironia amară a
acestei tragedii o constituie faptul că a avut loc într-o ţară a
cărei „Primă Doamnă", Elena Ceauşescu, era lăudată în
presă ca „Femeia-Mamă" pe un pământ cu un „minunat
cult al Femeii-Mamă".

560
Izolarea internaţională. Confruntaţi cu măsurile severe de
austeritate pe care le-a introdus Ceauşescu pentru a plăti datoria
externă a ţării, cei mai mulţi dintre români au început să se întrebe
dacă autonomia merita sacrificiul, întrebarea s-a pus şi mai des
după ce Mihail Gorbaciov a ajuns lider de partid în martie 1985. în
momentul vizitei lui Gorbaciov în România, în mai 1987, s-a
produs o remarcabilă întoarcere de 180 de grade în perceperea de
către români a Uniunii Sovietice şi a relaţiilor acesteia cu
România. Această schimbare de atitudine ţinea de evoluţia lui
Ceauşescu însuşi: dacă în 1965, Ceauşescu prezenta o faţă tânără,
dinamică, a comunismului, în comparaţie cu reacţionarul Brejnev,
ce se apropia de bătrâneţe, acum, douăzeci de ani mai târziu,
Gorbaciov era cel care îmbrăcase mantia lui Ceauşescu, iar
Ceauşescu pe cea a lui Brejnev. într-un discurs transmis în direct,
în timpul vizitei sale la Bucureşti, la 26 mai 1987, Gorbaciov a
prezentat românilor conceptele sale — „perestroika" şi „glas-nost"
— şi, prin aceasta, a criticat implicit rezistenţa lui Ceauşescu faţă
de
 Neostolinism fără teroare
reformă. Entuziasmul pentru reformă putea fi văzut în
cozile ce s-au format în iulie 1988 în faţa agenţiei
„Aeroflot" din Bucureşti, unde bucureştenii erau lăsaţi să
intre câte cinci deodată nu ca să cumpere bilete de avion,
ci ca să primească gratuit exemplare ale versiunii în limba
română a raportului liderului sovietic la cea de-a XIX
Conferinţă a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, în
presa românească publicându-se doar măsurile ce fuseseră
luate deja în România. Iată o altă ironie a domniei
neîntrerupte a lui Ceauşescu: arhinaţionalistul reuşise să-i
facă pe români să-şi îndrepte speranţele spre Uniunea
Sovietică!
Ceauşescu şi-a reafirmat angajamentul faţă de
planificarea economică centralizată rigidă şi în cuvântarea
rostită la 14 decembrie 1987 în deschiderea Conferinţei
Naţionale a P.C.R., a subliniat că mecanismele de piaţă
erau incompatibile cu societatea comunistă. Referindu-se la
reformele promovate de Gorbaciov, Ceauşescu a
argumentat că el aplicase deja măsuri similare în România.
Ca atare, „Scânteia", în materialele despre cea de-a XIX-a
Conferinţă a P.C.U.S. din 1988, a restrâns comentariul
despre discursul lui Gorbaciov la acele măsuri ce fuseseră
deja adoptate în România, sugerând prin aceasta că liderul
sovietic urma exemplul lui Ceauşescu. Mai mult decât atât,
faptul că Gorbaciov recunoscuse că Uniunea Sovietică
luase hotărâri importante „fără consultarea prietenilor" i-a
oferit lui Ceauşescu o justificare pentru neaplicarea policii
de „perestroika" şi „glasnost".

Sistematizarea. Din miile de indicaţii date de Nicolae Ceauşescu

poporului român, nici una nu a fost devorată cu mai mult zel de presa
internaţională decât chemarea sa că „trebuie să reducem radical
numărul de sate, de circa 13 000 în prezent, la 5 000, cel mult 6
000", formulată în cuvântarea sa la cea de-a IV-a Conferinţă a
preşedinţilor consiliilor populare din 3-4 martie 1988. Intenţia sa a
fost luată drept bună de către mijloacele de informare occidentale, ca
un plan de demolare fizică a unui număr de 7-8 000 de sate. Apărut
într-un moment când conservarea mediului şi grija pentru acesta
fuseseră promovate în capul listei preocupărilor politice occidentale,
planul lui Ceauşescu a avut efectul unor unde de şoc asupra capitalelor
europene şi în America de Nord. Lipsa de respect a lui Ceauşescu
pentru moştenirea arhitectonică a României a fost adusă la cunoştinţa
opiniei publice occidentale prin materiale care s-au strecurat peste
hotare la începutul anilor '80. Acestea evocau ştergerea de pe faţa
pământului a centrului Bucureştilor pentru a face loc unui nou
complex administrativ de proporţii ciclopice. Piesa de bază a acestui
proiect era un palat prezidenţial, al cărui nume iniţial „Casa
Poporului" a căpătat rezonanţe orwelliene, dat fiind că 40 000 de
cetăţeni nefericiţi au fost daţi afară cu
561
562
România sub regimul comunist
forţa din casele lor pentru a face loc construcţiei. în timp ce
lucrările înaintau, palatul a fost rebotezat „Casa Republicii",
întrucât în jurul său urmau să fie concentrate ministerele şi alte
instituţii publice, unele dintre ele funcţionând în edificii construite
în secolul al XlX-lea.
Stimulentul acestei acţiuni de sistematizare a fost cutremurul
din martie 1977. Ceauşescu a fost zguduit de prăbuşirea câtorva
clădiri din centrul Bucureştilor şi a cerut urbaniştilor săi să caute o
zonă în oraş, rezistentă la cutremure, unde să poată fi ridicat noul
centru administrativ. „Ideea construirii unui centru pentru
Capitală îi aparţine desigur tovarăşului Ceauşescu", a declarat
Petre Vraciu, un arhitect de la Direcţia de sistematizare a oraşului
Bucureşti. în concepţia lui Ceauşescu, acest centru era nucleul
unei vaste acţiuni de sistematizare, reprezentativă pentru realizările
sale politice în general. „Caut o reprezentare simbolică a celor două
decenii de lumină pe care le'am parcurs; am nevoie de ceva
măreţ, ceva foarte măreţ, care să reflecte ceea ce am realizat", se
afirmă că ar fi declarat el. Dacă centralizarea era o caracteristică a
domniei lui Ceauşescu, este de înţeles că instrumentele puterii
sale trebuiau să fie concentrate într-o singură zonă: în apropierea
Casei Poporului urma să fie construită Casa Ştiinţei şi a
Tehnologiei, o găselniţă a pesudocalificatei „savante de renume
mondial" Elena, Ministerul de Interne, Arhivele Statului şi
Biblioteca Naţională.
Datorită apropierii de centrul istoric al oraşului şi a amplasării
într-o zonă mai înaltă, cartierele Uranus, Antim şi Rahova au fost
alese ca loc pe care urma să se ridice centrul administrativ. Trebuie
remarcat că acestea constituiau zonele cele mai vechi ale oraşului,
cu o mare concentrare de monumente istorice, în primul rând
mănăstiri şi biserici, unele dintre acestea mai vechi de 300 de ani.
Zonele rezidenţiale ale acestor cartiere aveau unele dintre cele mai
elegante clădiri ale capitalei, de la case familiale de unu până la
două etaje, cu grădini mari, până la clădiri cu trei sau patru etaje,
proiectate de arhitecţi de renume, precum Ion Mincu şi Horia
Creangă. Pentru proiectul „Casei Poporului" Ceauşescu a
organizat un concurs, care a fost câştigat de Anca Petrescu, o tânără
de 25 de ani, care de-abia părăsise băncile Institutului de
Arhitectură. Ea a fost aceea care a conceput a doua clădire publică
ca mărime din lume, după Pentagon, înaltă de 86 de metri, cu
faţade lungi de 276 metri, întinzându-se pe o suprafaţă de 6,3
hectare. Faţada principală trebuia să privească spre un bulevard
drept, larg, triumfal, flancat de blocuri masive, cu apartamente
pentru favoriţii regimului, care depăşea lungimea parizianului
Champs-Elysees. Adiacente bulevardului, botezat „Victoria
Socialismului", şi Casei Republicii, erau clădirile diverselor
ministere şi alte edificii publice. Proiectul având drept autor pe
Anca Petrescu prevedea distrugerea întregului cartier Uranus şi a
unei părţi din cartierele Rahova şi Antim.
 Neostolinism fără teroare
Anca Petrescu nu a făcut nici o încercare de a stabili un
echilibru între clădirile de interes istoric din zonă şi noile construcţii.
Ceauşescu a luat pur şi simplu planul, i-a adăugat câteva înfrumuseţări
personale şi l-a prezentat diverselor organe de partid şi de stat, apelând
la termenul „indicaţii", obişnuitul eufism pentru dictatele
preşedintelui. Finanţarea planului, cunoscut oficial ca „Ansamblul
Bulevardul Victoria Socialismului", a fost asigurată printr-un decret
prezidenţial, dat la 29 decembrie 1981. Pe măsură ce lucrarea se
extindea, cuprinzând noi zone adiacente cartierului Uranus, s-a emis
un nou decret, la 5 decembrie 1984, pentru asigurarea unor fonduri
suplimentare. Aşa cum a mărturisit Anca Petrescu după răsturnarea lui
Ceauşescu, preşedintele era obsedat de proiect, iar pofta sa de
reconstrucţie creştea o dată cu avansarea lucrărilor. Nicolae Ceauşescu
şi Elena Ceauşescu vizitau şantierul în fiecare sâmbătă dimineaţă,
„foarte oficiali, foarte practici, neadresând nici o laudă. El arăta o
consideraţie mai mare muncitorilor decât arhitecţilor, strângând mâna
meşterilor, vorbind neprotocolar cu maiştri". Ceauşescu avea dificultăţi
în probleme de detaliu. La început, Anca Petrescu a fost nevoită să
realizeze machete în mărime naturală, din carton presat, ale coloanelor
sau ale ancadramentelor pentru ferestre, astfel ca Ceauşescu să
aprecieze efectul modificărilor pe care le recomanda. Dar şi în acest
caz, Ceauşescu se răzgândea frecvent. întrucât preşedintele nu era
capabil să se descurce în probleme de perspectivă şi scară, ansamblul
creştea iar zona înconjurătoare se extindea. în consecinţă, Casa
Poporului „începea să arate mai mică, aşa că o dorea acum mai
mare".
Toate acestea implicau alte demolări. Mii de locuinţe şi câteva
biserici au fost puse la pământ înainte ca protestul internaţional să-l
oblige pe Ceauşescu să fie de acord cu mutarea a vreo două biserici, ce
au fost deplasate pe role imense de lemn. Reacţia iniţială din România
faţă de planurile de sistematizare urbană a Bucureştilor şi a altor
localităţi s-au limitat la exprimarea îngrijorării cercurilor intelectuale
în legătură cu impactul acestora asupra clădirilor de interes istoric
din mai multe oraşe. între 25-27 mai 1979, s-a ţinut o şedinţă specială
la Muzeul de Istorie a Transilvaniei din Cluj, având tema „Reînnoirea
urbană şi problemele contemporane", la care 24 de arhitecţi şi istorici
din Bucureşti, Cluj, Piteşti, Sibiu şi Timişoara au subliniat nevoia
inventarierii clădirilor istorice pentru a putea fi protejate. în luna
decembrie a aceluiaşi an, un eveniment similar a avut loc în
Bucureşti, iar lucrările acestuia au fost date publicităţii. Au urmat
câteva evenimente similare, menite să pună în discuţie planurile de
sistematizare a Bucureştilor. în vara anului 1982, s-au deschis expoziţii
de fotografii ale Bucureştilor din perioada interbelică, iar când, în
1984, a început demolarea pe scară mare a cartierului Uranus, s-a
publicat o ediţie specială a revistei „Arhitectura", dedicată moştenirii
arhitectonice din acea
563
564
România sub regimul comunist
zonă. Toate clădirile din cartier, cu o singură excepţie, au fost
demolate: vile, case cu un etaj sau două, mici blocuri de locuinţe
şi clădiri publice. Au supravieţuit doar Biserica „Mihai Vodă" şi
clopotniţa acesteia, construite în secolul al XVI-lea, care a fost
mutată 225 de metri mai departe, în 1985, fiind înconjurată de
câteva noi blocuri înalte de locuinţe. în 1984, au fost dărâmate
cinci biserici ortodoxe, iar în anul următor alte trei; în 1986 au fost
demolate încă trei biserici ortodoxe şi o sinagogă. Alte câteva
biserici au fost mutate sau ascunse complet privirii de noile clădiri.
Nu s-a făcut auzit nici un protest din partea înaltului cler ortodox.
în schimb, la 14 decembrie 1984, o scrisoare semnată de către trei
membri ai Comisiei Centrale de Stat pentru Patrimoniul Cultural
Naţional, profe-sorul Grigore Ionescu, arhitect, Răzvan
Theodorescu, istoric de artă şi profesorul Dinu Giurescu, istoric al
civilizaţiei româneşti, a fost trimisă Secţiei de Presă şi Propagandă
a Comitetului Central al P.C.R., cerând oprirea demolării
Mănăstirii Văcăreşti. Cu toate că mănăstirea şi anexele sale fuse-
seră folosite drept închisoare între 1864 şi 1970, în 1974 se
începuse o lucrare de restaurare a decoraţiei sale interioare, ce
includea picturi de sfinţi în stil bizantin. Aceeaşi scrisoare a fost
trimisă încă o dată, o lună mai târziu, celor patru semnături
adăugându-li-se acele ale arheologilor prof. Dionisie Pippidi şi
dr. Radu Popa, aceea a istoricului de artă dr. Vasile Drăguţ şi a
arhitectului dr. Aurelian Trişcu. A urmat o a treia scrisoare, la 22
octombrie 1985, semnată de G. Ionescu, D. Giurescu, R.
Theodorescu, V. Drăguţ şi dr. Virgil Cândea, conducătorul
Asociaţiei „România", un organism de propagandă în rândurile
emigraţiei. Toate acestea au fost însă zadarnice. Printre celelalte
monumente istorice distruse s-au numărat Spitalul Brâncovenesc,
construit în secolul al XlX-lea, şi casa lui Nicolae Iorga (1871—
1940), distinsul istoric român, fost prim-ministru, aflată pe Bulevar-
dul Ilie Pintilie nr. 6. Demolarea a avut loc la 2 iulie 1986, în
ciuda faptului că Primăria Municipiului Bucureşti şi Institutul de
Istorie ce poartă numele lui Nicolae Iorga completaseră
formalităţile de mutare a clădirii cu cinzeci de metri, pentru a evita
demolarea ei. Andrei Pippidi, nepotul lui Iorga, a trimis o
scrisoare de protest unor importante reviste culturale, printre care
„România Literară", „Luceafărul" şi „Contemporanul", dar textul
acesteia nu a fost publicat niciodată. Pentru a i se face auzit
glasul, Pippidi a încredinţat scrisoarea unui istoric în vizită la
Bucureşti, Dennis Deletant, cerându-i s-o transmită lui Vlad
Georgescu, directorul secţiei române a postului de radio „Europa
Liberă". Ea s-a difuzat în octombrie 1986. „Vine o vreme când
învăţăm să exprimăm cu voce tare un protest gândit mult timp, dar
nerostit înainte — scria el —. Mutilarea oarbă a oraşului nostru
trebuie oprită". Dintr-o tristă abandonare a conducerii morale,
Biserica Ortodoxă nu numai că nu a sprijinit aceste iniţiative, dar a
încercat chiar să înăbuşe protestul. Un memoriu adresat de Dinu
Giurescu Con-
 Neostalinism fără teroare
siliului Arhiepiscopiei din Bucureşti, la 8 decembrie 1985, cerând
sprijin pentru cererea sa privind încetarea demolării bisericilor, a fost
respins.
Dacă protestul a trecut fără să fie luat în seamă, pe plan intern
arhitecţii români au încercat să stârnească preocuparea internaţională.
Unul dintre aceştia, Ştefan Gane, a înfiinţat — la 1 martie 1985, la
Paris — o Asociaţie Internaţională pentru Protejarea Monumentelor şi
Locurilor Istorice din România, menită să atragă sprijinul agenţiilor
guvernamentale şi neguvernamentale faţă de demolarea centrului
Bucureştilor. încercarea acesteia de a convinge U.N.E.S.C.O. să
intervină pe lângă guvernul român n-a avut ecou cu toate că noul
director general avea să reacţioneze pozitiv în vara anului 1987. Unii
cercetători au argumentat că doar după ce politica lui Gorbaciov a
evidenţiat „stalinismul demodat" al lui Ceauşescu, presa occidentală s-
a hotărât să pună sub microscop dictatele preşedintelui român şi
suferinţele umane pe care le produceau. Sistematizarea satelor şi
distrugerea Bucureştilor au fost văzute ca două exemple dintr-o listă
de aberaţii ce includea interzicerea controlului naşterilor, reducerea
încălzirii casnice şi a aprovizionării cu alimente. Acest lucru este doar
în parte adevărat. Demolarea masivă a Bucureştilor a început doar cu
câteva luni înainte de venirea la putere a lui Gorbaciov, în martie 1985,
şi, de aceea, era inevitabil ca spaţiul ce i se acorda în presă să crească
pe măsura ritmului distrugerii. O analiză a spaţiului acordat
problemelor româneşti de presa din Marea Britanie, Germania de
Vest, Franţa şi Statele Unite consemnează abundenţa de articole
despre demolări în 1985. Este de presupus că acest lucru a fost
determinat de impactul vizual izbitor al acestei noi ilustrări concrete a
megalomaniei lui Ceauşescu. Atenţia presei s-a îndreptat din nou
asupra României, în timpul demonstraţiilor muncitoreşti, din no-
iembrie 1987, de la Braşov. în această atmosferă de interes sporit al
străinătăţii pentru situaţia internă din România, Ceauşescu a anunţat,
în martie 1988, reluarea procesului de sistematizare. Alături de
dezvăluirile cu privire la demolarea bisericilor din Bucureşti — în
cadrul unui proces din ce în ce mai larg de extindere a suprafeţei
ansamblului prezidenţial —, planul de sistematizare a determinat
grupările ecologiste din Occident să-şi coordoneze acţiunile de protest
la nivel naţional şi internaţional. Cea mai eficace, în termenii atragerii
atenţiei presei şi în oferirea unui sprijin moral poporului român, a fost
„Operation Villages Roumains".
Această mişcare a recomandat satelor din Europa să le „adopte"
pe cele româneşti. Zeci de mii de scrisori din partea comunităţilor din
Europa adresate primarilor din satele României, cu propunerea de
„adoptare", au fost trimise pe măsură ce creştea numărul satelor
adoptive: la începutul lunii mai 1989, 231 comune din Belgia, 95 din
Franţa şi 42 din Elveţia adoptaseră sate româneşti. Campania britanică,
organizată în iunie cu sprijinul Alteţei sale regale Prinţul de Wales,
care, într-o intervenţie fără pre-
565
 România sub regimul comunist

566
cedent din partea unui membru al familiei regale, a condamnat
programul de sistematizare, într-un discurs rostit la 27 aprilie
1989, s-a concretizat în 52 de adopţii până în luna septembrie.
îndată ce un sat din Occident adopta un sat românesc, ştirea era
difuzată de serviciile române ale B.B.C. şi ale postului de radio
„Europa Liberă", iar vizitatorii ce se întorceau din România relatau
gratitudinea exprimată de români pentru sprijinul din afară, în
toamna anului 1989, copii din întreaga Belgie au construit 250
000 de căsuţe de hârtie, ca dar simbolic pentru copiii din România
şi le-au expus în satul Floreffe. Un an mai târziu, în 1990, expoziţia
a fost găzduită de „Casa Republicii", fosta „Casă a Poporului" a lui
Ceauşescu.
Prin planurile sale de sistematizare, Ceauşescu a reuşit pentru a
doua oară în cariera sa să impună România în conştiinţa Europei.
Prima oară, cu ocazia condamnării, la 21 august 1968, a invadării
Cehoslovaciei de către statele membre ale Tratatului de la
Varşovia. Dar, dacă atunci a câştigat admiraţia Europei şi a restului
lumii pentru cutezătoarea sa sfidare a Uniunii Sovietice, actul său
din 1989 i-a adus notorietatea de căpcăunul Europei. Presa
internaţională a cercetat mai adânc caracterul regimului său de
represiune. Ca urmare, ministrul român de externe a primit în mai
1989 instrucţiuni să contracareze campania mişcării „Operation
Villages Rou-mains", pretinzând că planul de sistematizare urma
să fie aplicat într-un ritm mai lent. De fapt, planurile lui
Ceauşescu continuau să se îndeplinească aşa cum fuseseră
concepute iniţial. La 24 mai, un mare număr de case particulare au
fost demolate în Otopeni, Dimieni şi Odăile, la nord de Bucureşti,
iar molozul a fost cărat de 200 de basculante şi aruncat în două
gropi mari. Populaţia dislocată din aceste trei sate a primit locuinţe
în blocurile cu patru etaje din Otopeni. în cazul satelor Buda şi
Odoreanu, din judeţul Giurgiu, ele au fost evacuate pentru a face
loc unui mare bazin ce urma să fie construit ca parte a Canalului
Bucureşti—Dunăre.
Dacă, în cele din urmă, campania internaţională l-a făcut pe
Ceauşescu să-şi mai tempereze, în vara şi toamna anului 1989,
politica de trecere a buldozerelor peste locuinţe, aşa cum pretindeau
unii diplomaţi străini, rămâne o întrebare deschisă. Oricum ar fi
nu există nici o dovadă că ar fi fost accelerată, aşa cum s-a
întâmplat cu lucrările de ridicare a ansamblului prezidenţial în
centrul Bucureştilor. Ceea ce a reuşit campania, totuşi, a fost să
aducă la cunoştinţa poporului român că satele lui, aşa cum a scris
un militant al acestei campanii, împrumutând un vers al poetului
Dylan Thomas, nu „sunt singure în bezna nopţii", uitate de restul
Europei. Ceea ce nu a putut să prevadă nici unul dintre cei
asociaţi cu această campanie a fost faptul că legăturile stabilite
între comunităţile din întreaga Europă şi satele din România vor
constitui trambulina perfectă pentru ajutoare umanitare ce se vor
trimite la destinaţii precise după răsturnarea lui Ceauşescu.
Enormitatea domniei dictatorului şi suferinţele provocate de ea
au deter-
 Neostalinism fără teroare
minat comunităţile adoptive din Europa să facă din satele
româneşti destinatarii alimentelor, îmbrăcăminţii,
medicamentelor şi a altor ajutoare. Mii de cetăţeni
obişnuiţi din Europa au călătorit în convoaie către satele
adoptate cu ajutoare, iar după ce au evaluat nevoile
comunităţilor respective au revenit.
Sistematizarea din timpul lui Ceausescu nu a fost un
simplu proces de planificare; a fost o încercare de inginerie
socială. Aceasta ameninţa să distrugă meşteşugurile şi
obiceiurile tradiţionale, un mod de viaţă specific
pământului şi individualitatea satului şi a locuitorilor lui.
Obstinaţia lui Ceausescu a asigurat, în termenii lui, reuşita
planului său, dar aplicarea planului a călcat în picioare
fiinţa morală a cetăţenilor României. Acest plan, ca tot
atâtea edicte scandaloase, precum decretul privind
avorturile, a provocat în cele din urmă o reacţie din partea
acelei fiinţe morale care a dus la prăbuşirea dictatorului.
Puţine localităţi din România nu poartă amprenta
sistematizării, însă suferinţa provocată de acest plan este
mai greu de identificat.

LXelaţi
ţiile cu vecinii. Dintre ţările vecine, Ungaria a simţit cel mai pu-
ternic impactul politicilor eşuate ale lui Ceausescu. Greutăţile
economice înspăimântătoare ale ţării au gonit mii de maghiari din
România în Ungaria. Numărul celor care au căutat azil acolo s-a
triplat aproape, de la 6 500 în 1987 la 15 000 în 1988 (cifrele pentru
1985 şi 1986 au fost de 1 700 şi, respectiv, 3 300). în 1988 unui
număr de 13 400 de refugiaţi li s-au acordat permise de şedere
temporară în Ungaria, marea lor majoritate fiind maghiari din
Transilvania şi doar 8 la sută români, în august 1989, numărul lor
ajunsese la 25 000. Soseau în ritm de peste 300 în fiecare săptămână,
aproape 25 la sută dintre ei fiind români (din ianuarie până în mai
1989, 5 000 de refugiaţi au intrat în Iugoslavia). în 1988, 1 650 de re-
fugiaţi au fost retrimişi în România, dar în martie 1989 Ungaria a
semnat Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la refugiaţi (încheiată
în 1951), fiind prima ţară din blocul răsăritean care a procedat în felul
acesta. Ca urmare, doar 29 de azilanţi au fost trimişi înapoi în iulie
1989. într-un efort de stăvilire a acestui val, Ceausescu a aprobat, la
sfârşitul anului 1988, construirea unui gard de-a lungul frontierei cu
Ungaria, dar lucrarea nu s-a încheiat niciodată, întrucât emigrarea —
ca un subprodus derivat al calamităţii economice —, avea meritul de a
reduce numeric minoritatea maghiară. Refugiaţii români, la rândul
lor, continua să-şi croiască drum peste graniţă, exemplul cel mai
renumit fiind cel al gimnastei Nadia Comăneci, în noiembrie 1989, iar
performanţa cea mai răsunătoare revenind celor doi păstori care au
trecut graniţa cu o turmă de 300 de oi. în aceeaşi lună, potrivit
cifrelor oficiale ungare, numărul refugiaţilor din România se ridica
567
568
România sub regimul comunist
la 24 000, o şesime fiind etnici români. Afirmaţia este moderată.
Adevărul în legătură cu acest exod este spus doar pe jumătate, dat
fiind că mulţi români nu se înregistrau la autorităţile ungare,
tranzitând Ungaria spre Austria şi alte ţări din Occident.
Iritarea lui Ceausescu din cauza politicii de glasnost şi
perestroika a avut un ecou în pseudoscrierile istorice ale fratelui
său, generalul-locotent Ilie Ceausescu. într-un atac proferat într-un
articol scris de acesta şi apărut în numărul din aprilie 1989 al
revistei militare „Lupta întregului popor", despre „revizionismul"
ideologic, politica de glasnost şi cea de perestroika erau puse pe
picior de egalitate cu „revizionismul" teritorial practicat de
Ungaria şi Uniunea Sovietică în 1940 împotriva României.
Nicolae Ceausescu a reluat paralela, cu toată că într-o formă puţin
diferită, în cuvântarea rostită la cel de-al XlV-lea Congres al
Partidului la 20 noiembrie 1989. în procesul reformei, s-au făcut
concesii, argumenta el, „duşmanului de clasă internaţional"
(capitalismul) ceea ce a dus la „dezideologizarea" relaţiilor
internaţionale şi la apariţia unui nou „imperialism internaţional".
Aceste concesii erau similare celor făcute de Uniunea Sovietică
Germaniei prin Pactul Molotov-Ribbentrop din august 1939, la care
Ceausescu a făcut aluzie fără să-1 menţioneze însă. Cerând
anularea consecinţelor acestor pacte, Ceausescu, de fapt,
argumenta pentru reîntoarcerea Basarabiei la România. Reacţia
sovietică a fost, în termenii unui comentator al agenţiei TASS, că
„nici un politician serios sau responsabil" nu putea ridica problema
frontierelor postbelice, inclusiv cea a „graniţei sovietice cu
România".
în spatele încercării evidente a lui Ceausescu de a face încă o
dată apel la sentimentul naţional românesc, se afla teama de o
posibilă intervenţie sovietică în treburile interne ale României.
Adresându-se şefilor de delegaţii nord şi sud americane în preziua
deschiderii, Ceausescu s-a referit nominal la pactul Molotov—
Ribbentrop şi şi-a exprimat temerile în legătură cu o nouă
înţelegere între Statele Unite şi Uniunea Sovietică „în
detrimentul altor popoare". Aşteptata întâlnire la vârf, de la Malta,
dintre preşedintele Bush şi secretarul general Gorbaciov, era
privită, de aceea, de către Ceausescu ca un al doilea pact Molotov
—Ribbentrop, care va aduce din nou suferinţe României, întrucât,
în viziunea sa egocentrică asupra afacerilor internaţionale, cele
două supraputeri nu aveau nimic mai bun de făcut decât să
comploteze pentru prăbuşirea sa. Remarcile erau menite să fie un
avertisment dat lui Gorbaciov ca nu cumva să intervină în Româ-
nia, avertisment întărit de anularea interdicţiei de publicare în
România a ştirilor despre mişcările naţionale din R.S.S.
Moldovenească, izbucnite doar cu câteva zile în urmă.
 Neostalinism fără teroare

L răbuşirea. Printre criticii stăruitori ai amestecului Partidului

Comunist în treburile Bisericii Reformate Maghiare din Transilvania
se număra şi Istvan Tokes, vicar episcopal al acestei biserici, şi fiul său
Lazslo, un pastor, care fusese iniţial numit într-o parohie din oraşul
transilvănean Dej. Laszlo fusese colaborator al publicaţiei clandestine
în limba maghiară „Ellen-pontok", editată la Oradea în anii 1981—
1982, iar printre articolele sale s-a numărat şi unul referitor la
încălcarea drepturilor omului în România, ceea ce a dus la hărţuirea sa
de către Securitate. El şi cu prietenii săi au fost urmăriţi şi, în cele din
urmă, din ordinul episcopului Nagy, Tokes a fost scos de la parohia sa
din Dej şi numit în satul Sânpetru de Câmpie, la vreo 40 de kilometri
depărtare de Cluj. Tokes a refuzat să se prezinte şi s-a dus în schimb la
Cluj, unde a locuit în casa părintească, neavând de lucru timp de doi
ani. A folosit o parte din timp, lansându-se în 1985 într-o campanie de
scrisori adresate conaţionalilor din Transilvania pentru a strânge date
în legătură cu condiţiile de învăţământ în limba maghiară. Situaţia sa
grea a fost adusă la cunoştinţa Comitetului pentru Relaţii Externe al
Senatului S.U.A. şi, drept urmare, episcopul Papp a primit în 1986
instrucţiuni din partea autorităţilor să-1 numească pe Tokes capelan în
Timişoara, un oraş cu o populaţie mixtă, română, maghiară şi
germană.
Pe măsură ce programul de sistematizare a satelor căpăta avânt,
Tokes şi-a folosit predicile pentru a încuraja rezistenţa faţă de acesta. A
făcut apel la solidaritatea dintre maghiari şi români, care sufereau
deopotrivă din cauza regimului şi nu a pledat în mod special pentru
satele cu populaţie preponderent maghiară. în vara anului 1988, a
vorbit cu reprezentanţi din toate cele 13 vicariate ale Bisericii
Reformate apelând la aceştia să organizeze rezistenţa faţă de
propunerile de distrugere a satelor. La întrunirea propriului său
vicariat, desfăşurată în luna septembrie, la Arad, a vorbit împreună cu
alţi trei pastori maghiari în sprijinul unei declaraţii care să denunţe
programul de sistematizare.
Această declaraţie a fost trimisă episcopului Papp şi, în răstimp
de 24 de ore, toţi semnatarii acesteia au fost vizitaţi de ofiţeri de
securitate şi interogaţi în legătură cu adunarea. De dosarul lui Tokes s-
a ocupat şeful Securităţii timişorene, colonelul Traian Sima, care a
autorizat vizita unor anonimi în locuinţa parohială a lui Tokes unde
urmau să-i adreseze insulte şi ameninţări. Organizarea unei
manifestări culturale cu sprijinul Bisericii Catolice din Timişoara, la
31 octombrie, a fost urmată de ameninţări cu expulzarea proferate
împotriva studenţilor care participaseră la acea adunare. Episcopul
Papp i-a trimis lui Tokes o scrisoare prin care interzicea toate
activităţile tineretului din dioceza Oradea, în care era inclusă şi Ti-
mişoara. De neclintit, Tokes a hotărât să organizeze altă festivitate în
primăvara anului 1989, la Biserica Ortodoxă, având aprobarea
mitropolitului
569
 România sub regimul comunist

570
acesteia. La 31 martie, la instigarea Departamentului Cultelor şi a
Securităţii, episcopul Papp i-a ordonat lui Tokes să nu mai predice
în Timişoara şi să se mute la Mineu, o parohie izolată din nordul
Transilvaniei. Tokes a refuzat să se conformeze ordinului şi
congregaţia sa şi-a exprimat sprijinul faţă de el. Episcopul a deschis
procedura civilă pentru scoaterea lui Tokes din locuinţa parohială.
întrucât nu mai era considerat de către autorităţile locale drept
cetăţean al oraşului, i s-a retras cartela de alimente şi i s-a tăiat
curentul electric. Membrii parohiei i s-au alăturat şi i-au adus lui,
soţiei sale şi copilului, alimente şi combustibili. Acţiunea lor
contrasta cu aceea a colegilor lui pastori. Teama de a nu provoca
supărarea episcopului Papp — 70 la sută din cei 200 de pastori din
dioceză nu fuseseră promovaţi şi depindeau direct de Papp — la
care se adăuga sentimentul că sfidarea lui Tokes era lipsită de sens
făceau că autorii unei scrisori deschise, în care se apela la episcop
să pună capăt hărţuirii lui Tokes, să nu găsească un singur pastor
dispus să-şi adauge semnătura.
Exista totuşi un loc pe care Tokes se putea bizui pentru sprijin.
Acesta era Ungaria. Abilitatea şi disponibilitatea presei şi
autorităţilor ungare de a face publică situaţia grea a lui Tâkes îl
deosebeau de disidenţii de origine română, care nu aveau luptători
gata pregătiţi aşteptând momentul favorabil să le preia cauza, şi
făceau ca Tokes să rămână un ghimpe în coasta regimului
Ceauşescu. Soţia lui Tokes a fost una dintre primele persoane care
a confirmat acest lucru. După revoluţie, a declarat: „Publicitatea
internaţională i-a ţinut deoparte. Dacă ar fi fost un simplu anonim
l-ar fi ucis mai devreme sau mai târziu".
Pe de altă parte, publicitatea a fost probabil aceea care a
determinat autorităţile să se folosească atât de acoperirea legii, cât
şi de intimidarea fizică pentru a-1 îndepărta pe Tokes din
Timişoara. La 24 iulie 1989, Televiziunea ungară a difuzat un
interviu cu Tokes, în care acesta a vorbit împotriva planului de
sistematizare, pe care îl descria drept o încercare de distrugere a
culturii maghiare din Transilvania. La 6 august a fost reţinut de
Securitate şi interogat, fiind ulterior eliberat. La 25 august,
episcopul Papp 1-a scos pe Tokes din rândurile clerului, act ce
încălca legile bisericii. Elod Kincses, avocatul lui Tokes, a subliniat
că, potrivit statutului Bisericii Reformate, doar consiliul disciplinar
al Bisericii avea dreptul de a demite preoţii. La 14 octombrie, 8
membri ai consiliului disciplinar al Bisericii Reformate au fost
aduşi cu forţa la o şedinţă şi au votat pentru excluderea lui Tokes;
ceilalţi 23 de membri se ascunseseră.
între timp, membri ai congregaţiei lui Tokes au fost arestaţi şi
bătuţi. Un enoriaş, Erno Ujvarossy, care în mai îi adresase o
petiţie episcopului Papp în sprijinul lui Tokes, a fost găsit asasinat
în pădurile din împrejurimile Timişoarei la 14 septembrie. Istvan
Tokes a fost arestat pentru scurt timp în luna octombrie, când a
sosit la Timişoara pentru a-şi vizita fiul. La
 Neostalinism fără teroare
20 octombrie s-a emis un ordin judecătoresc pentru evacuarea lui
Laszlo Tokes. Acesta a făcut apel. Tudor Postelnicu, ministrul de
interne, i-a ordonat colonelului Traian Sima, de la Securitatea
timişoreană, să pună în aplicare ordinul. La 2 noiembrie, înarmaţi cu
cuţite, 4 atacatori au intrat în apartament sub privirile agenţilor de
securitate, dar au luat-o la goană, după ce Tokes şi prietenii săi au
reuşit să-i dea afară cu forţa. După acest incident, în care Tokes s-a
ales cu o tăietură la frunte, ambasadorul român la Budapesta a fost
convocat la Ministerul de Externe ungar şi i s-a comunicat îngrijorarea
guvernului ungar pentru securitarea pastorului.
Enoriaşii continuau să ducă pe furiş alimente şi lemne de foc pentru
Tokes în sacristia bisericii, în ciuda vigilenţei arătate de agenţii de
securitate. La 28 noiembrie, Tokes a fost informat că apelul său a fost
respins şi că se va proceda la evacuarea lui la 15 decembrie. întrucât se
apropia Crăciunul, enoriaşii veniţi în grup aduceau daruri în alimente
în sacristie, iar apoi se strângeau în faţa locuinţei lui Tokes de lângă
biserică, pentru a-şi manifesta sprijinul. Cei doi indivizi ce-1
supravegheau pe Tokes n-au reuşit să-i gonească şi acest lucru a dat
speranţe sprijinitorilor lui. în ziua evacuării, s-a format un cordon viu
în jurul blocului în care locuia Tokes, ceea ce a făcut ca Miliţia să nu
poată pătrunde în bloc. Tokes s-a aplecat pe fereastră şi a mulţumit
celor adunaţi, însă i-a sfătuit să plece. Sfatul său a fost întâmpinat cu
strigăte de „nu plecăm" şi câteva sute de oameni au rămas în apropierea
locuinţei lui Tokes. Persecutarea lui Tokes şi a familiei sale a afectat-o
pe Edit, soţia lui, gravidă, care, deprimată şi epuizată din cauza
hărţuielor şi a nopţilor nedormite în aşteptarea evacuării, s-a
îmbolnăvit, în dimineaţa zilei de 16 decembrie, Tokes a rugat un vecin
să transmită un mesaj medicului de familie — o doctoriţă -— iar
aceasta a sosit la timp. în decurs de o jumătate de oră, a apărut însuşi
primarul Timişoarei, împreună cu trei medici. Din dorinţa disperată de
a dezamorsa situaţia, primarul a încercat s-o convingă pe doamna
Tokes să meargă la spital, însă doctoriţa familiei a încurajat-o să
reziste. Primarul a renunţat. Curând după aceea, au apărut nişte
lucrători şi au început să repare ferestrele apartamentului, sfărâmate
cu o lună în urmă într-o tentativă de intimidare. Uşa spartă de cei 4
atacatori a fost şi ea reparată spre uimirea sprijinitorilor lui Tokes,
care stăteau de veghe afară. în timpul dimineţii, numărul acestora a
crescut, adăugându-li-se tineri români, atraşi de priveliştea unei
mulţimi atât de mari şi de zvonul că Securitatea nu era în stare să o
disperseze.
Tokes a confirmat primarului că situaţia se îmbunătăţea, iar acesta
din urmă a profitat de prilej şi i-a cerut să spună mulţimii să se
disperseze. Tokes a fost de acord şi s-a dus la fereastră. Mulţumindu-le
celor de faţă pentru sprijin, i-a sfătuit să plece, spunându-le că
adunarea lor era ilegală. Mulţimea şi-a exprimat cu glas tare
nemulţumirea, scandând în cor „Nu-1 credeţi!" Furios, primarul a
ieşit în goană din apartament, batjocorit de
571
572
România sub regimul comunist
mulţime. La amiază, el a revenit, plângându-i-se furios lui Tokes că protes-
tatarii nu plecaseră. Tokes 1-a condus la fereastră şi 1-a invitat să se adre-
seze oamenilor. Primarul le-a dat asigurări că Tokes nu va fi evacuat, dar în
zadar. Unele persoane din mulţime l-au acuzat pe pastor că ar colabora cu
autorităţile. „Să ne-o daţi în scris", strigau ei şi au adăugat o cerere de re-
vocare a hotărârii privind transferarea lui Tokes la Mineu şi o confirmare a
numirii sale ca pastor în Timişoara.
Fără să stea pe gânduri, primarul a promis să aducă un astfel de do-
cument într-o oră, dar, fiind sâmbătă, era nerealist să spere aşa ceva. Minis-
terele se închideau la prânz în ziua de sâmbătă. La orele 14, a sosit vicepri-
marul. Acesta a atras atenţia demonstranţilor că dacă nu vor pleca.Tâkes
va răspunde pentru consecinţe. Tokes a propus să fie aduşi în apartamentul
său conducătorii diverselor biserici din oraş, care să cauţioneze promisiu-
nile primarului, iar viceprimarul i-a telefonat acestuia din urmă comuni-
cându-i ideea. A fost respinsă. Pastorul a propus atunci să fie lăsată să intre
o delegaţie a celor din stradă. Viceprimarul a fost de acord: 6 români şi
4 maghiari s-au instalat în cancelaria bisericii şi au discutat situaţia cu el.
Primarului i s-au raportat progresele făcute, iar aceasta, în mod straniu, a
promis că un document va fi trimis de la Bucureşti într-o oră, iar repre-
zentanţii congregaţiei îl vor putea ridica de la primărie. Aceştia s-au dus
după o oră la primărie, dar nu au găsit nici un document. în schimb, pri-
marul a trimis prin intermediul lor un ultimatum ce preciza că dacă mul-
ţimea nu se va dispersa până la orele 17 vor fi trimişi pompierii să-i
împrăştie cu tunurile cu apă.
Sfidarea demonstranţilor fusese alimentată de convingerea că în apar-
tamentul lui Tokes se aflau membrii ai Securităţii şi că aceştia fie că îl
ţineau acolo împotriva voinţei lui, fie că se pregăteau să-1 evacueze. Te-
merea lor era stimulată de provocatori infiltraţi în mulţime, care puteau fi
văzuţi clar strigând. în timp ce nucleul celor adunaţi era format din oa-
meni care se alăturaseră veghei împotriva evacuării, noii veniţi, în majori-
tatea lor, fuseseră atraşi de priveliştea protestului iniţial sau de veştile care
se răspândiseră. După avertismentul primarului, Tokes a cerut insistent
mulţimii să se ducă acasă, dar oamenii erau convinşi că aceasta acţiona sub
ameninţările Securităţii şi au refuzat să plece. Unii l-au chemat să coboare
în stradă şi să-i conducă, dar Tâkes şi-a dat seama că acest lucru ar putea
face jocul regimului, care ar putea arunca vina pentru proteste asupra mi-
norităţii maghiare.
La orele 19, mulţimea a umplut străzile ce duceau la biserică. Printre
participanţi se aflau mulţi studenţi de la Politehnica şi Universitatea din
Timişoara. Români şi maghiari şi-au dat mâna, formând un lanţ viu în ju-
rul bisericii şi s-au cântat imnuri. Cam 30 de minute mai târziu s-au putut
auzi, şovăitoare, primele acorduri ale imnului „Deşteaptă-te Române!", un
I
 Neostalinism fără teroare
imn românesc care în epoca lui Ceauşescu a mai fost cântat în public, în
timpul protestelor de la Braşov din noiembrie 1987. Necunsocut comunităţii
maghiare, cântecul era un imn al rezistenţei faţă de oprimare şi un semn că
protestul maghiar se transformase într-o revoltă română.
După imn, s-au auzit lozinci îndrăzneţe: „Jos Ceauşescu!", Jos regimul!" şi
„Jos comunismul!". Mulţimea a început să se îndepărteze de biserică şi să
treacă podul către centrul oraşului şi sediul Partidului. Oamenii au aruncat cu
pietre în geamuri, înainte ca întăririle Miliţiei, aduse cu puţin timp înainte de
orele 22, să reuşească să-i împingă pe demonstranţi înapoi spre biserica lui
Tokes, unde au îndreptat tunurile cu apă împotriva lor. Mulţimea a pus mâna
pe tunuri, le-a distrus şi a aruncat părţile dislocate în Bega. Mărşăluind prin
oraş, oamenii au început să spargă vitrinele magazinelor şi au intrat cu forţa
într-o librărie, dând foc cărţilor lui Ceauşescu şi despre Ceauşescu etalate la
loc de onoare. Pe la mijlocul nopţii, strada pe care se afla locuinţa lui Tokes şi
biserica era relativ liniştită, dar violenţele continuau în alte părţi ale oraşului.
Trei ore mai târziu, în dimineaţa zilei de 17 decembrie, chinurile lui Tokes
au reînceput. Uşa apartamentului său a fost spartă de agenţi de securitate în
civil, dar el, soţia sa şi doi prieteni s-au strecurat către o altă ieşire ce dădea în
curte şi au urcat o scară a bisericii. S-au baricadat în sacristie, dar şi uşa
acesteia a fost spartă şi toţi cei dinăuntru capturaţi. Un prieten al lui Tokes a
fost lovit cu pumnii şi picioarele de către agenţi, în timp ce un ofiţer în
uniformă, pe nume Veverca, îşi înfunda pumnul, cu mânuşa albă, în faţa şi
stomacul lui Tokes însuşi şi îl înjura. Cu faţa acoperită de sânge, Tokes,
îmbrăcat în sutană şi cu papuci galbeni în picioare, a fost târât în biroul său de
jos, unde 1-a găsit pe şeful Departamentului Cultelor, Ion Cumpănaşu. Bătaia
a continuat până când Cumpănaşu a ordonat să fie oprită. Acesta i-a cerut lui
Tokes să semneze o foaie de hârtie albă pe care urma să fie înscris acceptul
pastorului pentru evacuarea şi demiterea sa. Tokes a refuzat, a fost pocnit din
nou, apoi s-a conformat. El şi soţia sa au fost îmbrânciţi în maşini separate şi
duşi la sediul Securităţii din Timişoara. Acolo, şoferul care conducea maşina lui
Tokes a coborât şi s-a întors după 10 minute, după care ambele maşini au
pornit în trombă către satul Mi-neu. Două zile mai târziu, la 19 decembrie, a
început interogatoriul lor în oraşul Zalău.
Laszlo a fost interogat la sediul comandamentului militar din Zalău, iar Edit
la spital. Au fost mai multe echipe de anchetatori, care au folosit când violenţa,
când bunăvoinţa, în încercarea de a smulge de la ei mărturii că ar fi agenţi
străini. Interogatoriul lor a continuat încă două zile, dar în dimineaţa zilei de
22 decembrie cei de la Securitate, care urmau să-i ia de la Mineu la Zalău, n-au
mai apărut. Miliţienii au rămas postaţi în faţa casei din Mineu în maşinile lor
de teren, până când au apărut nişte maşini de
573
m\
574
România sub regimul comunist
teren ale armatei şi s-a ordonat miliţienilor să plece. Socrii lui
Tokes au sosit curând după aceea şi au auzit împreună, la radio,
vestea fugii lui Cea-uşescu. Dintr-un reflex de supunere, cuplul
Tokes s-a prezentat la sediul Securităţii din Zalău, unde celor doi li
s-a spus că erau liberi să plece. Doar cu 24 de ore în urmă,
episcopul Papp făcuse o declaraţie în care pastorul era acuzat de
„indisciplină", de „încălcare grosolană a statului de organizare şi
funcţionare a Bisericii Reformate din România şi a legilor statului
român" şi de „denigrare şi prezentare tendenţioasă a realităţilor
din ţara noastră". O săptămână mai târziu, episcopul a fugit din ţară
în Ungaria, de unde s-a dus la Metz, la fiul său.
Doar o săptămână s-a scurs între demonstraţiile din faţa casei
lui Laszlo Tokes şi fuga lui Nicolae Ceausescu de pe acoperişul
clădirii Comitetului Central. Veghea din 15 decembrie în sprijinul
lui Tokes s-a transformat în mari demonstraţii a doua zi, iar pe data
de 17 decembrie, acestea au fost curmate prin intervenţia armatei,
ce a deschis focul împotriva mulţimii. Numărul pierderilor umane
a fost estimat la câteva mii, dar investigaţiile ulteriore au stabilit
cifra de 122 de morţi. La ordinul Elenei Ceausescu, 40 de morţi au
fost transportaţi cu camionul la Bucureşti, unde au fost incineraţi,
pentru a face imposibilă identificarea lor. Iată un semn clar al
cruzimii şi neîndurării ei. La 18 decembrie, zeci de mii de muncitori
timişoreni au organizat proteste paşnice în curţile fabricilor, dar la
20 decembrie s-au revărsat pe străzi şi au pus efectiv capăt
controlului regimului comunist în oraş. Mulţimea a proclamat
Timişoara oraş liber, iar aceasta s-a întâmplat cu două zile înainte
ca Nicolae Ceausescu să fugă din Bucureşti.
La 20 decembrie, Ceausescu se întorsese dintr-o scurtă vizită în
Iran şi a făcut primele sale trei greşeli fatale.
într-un mesaj televizat către naţiune, în aceeaşi seară, el a
judecat total greşit starea de spirit a poporului, nearătând nici o
umbră de compasiune faţă de victimele de la Timişoara — despre
care se zvonea, la ora aceea, că ar fi în număr de zeci de mii — şi
a calificat demonstraţiile ca „opera fasciştilor" şi a „elementelor
huliganice", inspirate de iredentismul ungar.
A doua sa greşeală a fost convocarea unui miting de sprijin
pentru dimineaţa zilei următoare. Spre uimirea sa, cuvântarea a
fost întreruptă cu strigăte de „Nu suntem huligani!" aparţinând
unui protestatar, pe care îl chema Nica Leon, care, aflându-se
foarte aproape de microfoane, a fost auzit de părţi ale mulţimii.
Cei aflaţi în apropierea lui Nica Leon au intrat în panică, de teamă
să nu fie identificaţi de către Securitate drept complici şi au
aruncat pancardele ce exprimau sprijinul pentru Ceausescu, care
au fost călcate în picioare. Pârâitul provocat de ruperea braţelor de
lemn ale pancardelor, aducând a focuri de armă, a făcut mulţimea
să o ia la goană. Zarva s-a auzit în fundalul transmisiunii
televizate şi radiodifuzate a cu-
 Neostolinism fără teroare
vântării lui Ceauşescu, iar emisia a fost întreruptă câteva minute. Când
şi-a reluat cuvântarea, Ceauşescu a încercat să liniştească mulţimea,
anunţând creşteri de salarii şi de pensii, dar acesta stratagemă n-a
făcut decât să o înfurie şi mai mult. După încheierea cuvântării sale,
mari grupuri de tineri au rămas în centrul oraşului şi, încurajaţi de
vremea blândă, necaracte-ristică pentru acel anotimp, au zăbovit până
seara. în momentul acela s-a tras asupra lor de unităţi ale armatei şi
ale trupelor de securitate, mulţi fiind împuşcaţi mortal.
în dimineaţa zilei următoare, la 22 decembrie, Ceauşescu a comis
cea de a treia eroare fatală a sa. A mai convocat un miting în numele
său, dându-i-se în acelaşi timp ordin ministrului apărării, Vasile Milea,
să folosească armata dacă lucrurile scăpau de sub control. Acesta a
refuzat şi s-a sinucis. Când Ceauşescu a apărut pentru scurt timp la
fereastra balconului Comitetului Central, pentru a se adresa mulţimii,
s-a arucat cu pietre. Comandanţi superiori ai armatei, aflând despre
moartea lui Milea, au ordonat unităţilor din faţa Comitetului Central să
se retragă, acesta fiind semnalul dat mulţimii pentru a lua clădirea cu
asalt. Ceauşescu a fugit de pe acoperiş cu un elicopter, însoţit de soţia
sa şi de doi dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai săi, Manea Mănescu şi
Emil Bobu, precum şi de două gărzi de corp. Ceauşescu a ordonat
pilotului să aterizeze la Snagov, cam la 30 km nord de Bucureşti, unde
avea o vilă, şi de aici, el şi soţia sa, şi-au luat o valiză cu
îmbrăcăminte. Manea Mănescu şi Emil Bobu au rămas la sol, în timp
ce elicopterul a decolat din nou cu cei doi Ceauşescu şi cu gărzile lor
de corp în direcţia Piteşti. Lipsa de carburant 1-a făcut pe pilot să
aterizeze pe şoseaua de la sud de Târgoviste. Aici au rechiziţionat o
maşină condusă de un medic, care i-a dus la marginile oraşului. Apoi,
au luat cu forţa o a doua maşină şi au încercat să ajungă la sediul
local al Partidului, dar au fost recunoscuţi. Şoferul i-a dus la o staţiune
de cercetări agricole, unde au fost închişi într-o încăpere până a sosit
Miliţia locală. Cuplul a fost dus în cele din urmă la garnizoana din
Târgoviste, unde a fost judecat şi executat în ziua de Crăciun a anului
1989.
Soarta îşi are propriul ei mod de a-i recompensa pe cei curajoşi şi
de a-i pedepsi pe tirani. în ciuda politicii lui Ceauşescu vizând să-i
opună unii-altora pe locuitorii de diferite naţionalităţi ai României,
suferinţa lor comună sub stăpânirea sa i-a apropiat. Sfidarea lui Tokes
a fost catalizatorul exprimării solidarităţii etnice ce a generat revolta
populară împotriva lui Ceauşescu. Concurenţa tuturor acestor
împrejurări a declanşat o serie de evenimente care au dus la
răsturnarea dictatorului. S-ar putea argumenta că nu mai era decât o
chestiune de timp până la căderea lui Nicolae Ceauşescu, dată fiind
izolarea sa pe arena internaţională şi opoziţia crescândă din ţară. Dar a
fost meritul lui Tokes şi al enoriaşilor săi că au protestat în
continuare împotriva abuzurilor de putere ale unui episcop,
575
România sub regimul comunist
caracteristice negării drepturilor omului în timpul
regimului Ceauşescu. Atitudinea lui Tokes, bazată pe
dreptul bisericii sale de a apăra interesele credincioşilor ei,
transcende îngustimea unei revendicări sectare şi dobân-
deşte valoare de simbol al unei cauze comune a oamenilor
uniţi împotriva oprimării totalitare.
 hiibliografit

Nu există nici un fel de studiu important asupra întregii

perioade de dominaţie comunistă în România.
Constrângerile ideologice şi-au lăsat amprenta asupra lucrării
Istoria poporului român, editată de Andrei Oţetea, Bucureşti,
1970, revizuită în versiu-nea engleză: A Concise History of
România, editată de Andrew MacKenzie, Londra, 1985 şi
asupra lucrării lui Dinu C. Giurescu, Illustrated Histor^ of tbe
Romanian People, Bucureşti, 1981. în afara României, Istoria
românilor de la origini până în zilele noastre, Los Angeles,
1984, a lui-Vlad Georgescu oferă o relatare neîngrădită a
istoriei României până în anul 1980. Versiunea engleză a
acestui volum, intitulată The Romanians. A Historji,
Columbus, Ohio, 1991, a fost publicată după moartea
autorului şi include un epilog semnat de Matei Călinescu şi
Vladimir Tismăneanu, ce prezintă evenimentele din ultimul
deceniu al domniei lui Ceauşescu, inclusiv revoluţia din
1989. Alte lucrări oferă analize detaliate ale unor părţi din
perioada interbelică. Printre acestea amintim: Gbiţă
lonescu, Communism in România. 1944-1962, Londra,
1964; R.R. King, A History ofthe Romanian Communist
Part}, Stanford, 1980; Michael Shafir, România. Politics,
Economics and Societ^, Londra, 1985 şi Mary EUen Fischer,
'Nicolae Ceauşescu. A Study in Political Leadership, Boulder,
Colorado, 1989.
Cititorii vor găsi articole referitoare la experienţa
României sub comunism în următoarele publicaţii
occidentale dedicate Europei de Răsărit: „Problems of Com-
munism", „Studies in Comparative Communism", „Orbis",
„Soviet Studies", „Survey", „Osteuropa", „Sudosteuropa" şi
„Est et l'Ouest".

'ominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955).

Lucrări folositoare cu privire la tensiunile care au avut loc după cel
de-al doilea război mondial între Aliaţii occidentali şi Uniunea Sovietică
sunt: T.H. Anderson, Tbe United States, Great Britain and the Cotd War,
1944-1947, Columbia, Missouri, 1981 şi V.M. Mastny, Russia's Road to
tbe Cold War, New York, 1979.
Controlul Partidului Comunist a făcut ca înainte de 1990 să nu apară
în România nimic obiectiv cu privire la crearea statului totalitar.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, Bucureşti, 1952 şi
Articole şi cuvântări, Bucureşti, 1963, oferă cadrul ideologic, la fel ca şi
pe un arc tematic mai restrâns, Partidul Muncitoresc Român. Congresul
al II-lea al P.M.R. 23-28 decembrie 1955, Bucureşti, 1956 şi Partidul
Muncitoresc Român. Congresul al III-lea al P.M.R. 20-25 iunie 1960,
Bucureşti, 1960. Captive Rumania. A Decade of Soviet Rule, Londra,
1956, este o colecţie de articole care se
577
 România sub regimul comunist

578
ocupă de economie, viaţă religioasă şi culturală, învăţământ, justiţie şi
forţele armate şi poate fi folosită pentru a completa lucrarea lui Ghiţă
Ionescu, Communism in România. 1944-1962, Londra, 1964. După
revoluţia din 1989, în România au fost publicate câteva studii
notabile despre politica culturală a regimului: Ana Selejan este
autoarea a patru lucrări: Trădarea intelectualilor, Sibiu, 1992;
Reeducare şi prigoană, Sibiu, 1993; Literatura în totalitarism. 1949-
1951, Sibiu, 1994 şi Literatura în totalitarism. 1952-1953, Sibiu, 1995,
care acoperă anii 1944—1953. M. Niţescu, Sub zodia
proletcultismului. Dialectica puterii, Bucureşti, 1995, continuă această
analiză până la sfârşitul domniei lui Ceauşescu. Persecutarea
conducătorilor Bisericii Greco-Catolice este descrisă în S.A.
Prunduş şi C. Plăianu, Cardinalul Alexandru Todea, Cluj, 1992.
Detalii privind organizarea Securităţii pot fi găsite în istoria
oficială Cartea albă a Securităţii, 6 voi., Bucureşti, 1994-1995 şi în
Dennis Deletant, Ceauşescu and the 'securitate'. Coercion and
Dissent in România. 1965-1989, Londra, 1995. Cea dintâi constituie o
privire sterilizată a activităţii Securităţii, dar cea de a doua descrie şi
metodele folosite de aceasta pentru a teroriza societatea românească.
Mai multe detalii cu privire la reprimarea comunistă se pot găsi în Ion
Ioanid, închisoarea noastră cea de toate zilele, 5 voi., Bucureşti, 1991-
1997 şi în volumele Memoria ca formă de justiţie, Bucureşti, 1994 şi
Instaurarea comunismului — între rezistenţă şi represiune, Bucureşti,
1995, publicate de Fundaţia Academiei Civice. Acestea conţin analize
academice şi literatură memorialistică, aparţinând supravieţuitorilor
torturilor şi închisorii. Revista „Memoria", care apare sub auspiciile
Fundaţiei Culturale „Memoria" începând din anul 1990 este în mare
parte dedicată publicării relatărilor făcute de victimele terorii. Ororile
experimentului Piteşti sunt relatate în totalitate de Dumitru Bacu,
The Anti-Humans, Monticello, Illinois, 1977; Virgil Ierunca, Piteşti,
Paris, 1981 şi Fenomenul Piteşti, Bucureşti, 1991; Aristide Ionescu,
Dacă vine ora H pe cine putem conta, Piteşti, 1992 şi în Memorialul
ororii. Documente ale procesului reeducării din închisorile Piteşti,
Gherla, Bucureşti, 1995. Lena Constante, L'ivasion silencieuse, Paris,
1990, tradusă de către autoare sub titlul Evadarea tăcută, Bucureşti,
1992, apărută în limba engleză sub titlul The Silent Escape, Berkeley
şi Los Angeles, 1995, este o relatare memorabilă şi impresionantă a
celor aproape 3 000 de zile din anii '50 petrecute de Lena Constante
în regim celular.
Până în 1990, s-au cunoscut puţine lucruri de fond despre
grupările de partizani anticomuniste ce au activat în anii 1945-1960.
Pentru a realiza o schiţă folositoare a activităţii lor, împreună cu
bibliografia aferentă, trebuie consultat articolul lui Ştefan Andreescu,
A Little-Knoum Isswe in the History of România: The Armed Anti-
Communist Resistance, în „Revue Roumaine d'Histoire", t. 33, nr. 1-
2, 1994, pp. 191-197. Lectura poate fi completată cu relatările
originale ale supravieţuitorilor acestor grupări, care au apărut în
revista „Memoria". Pentru relatări ale unor grupări anume, vezi:
Ştefan Bellu, Pădurea răzvrătită, Baia Mare, 1993, descrie activitatea
grupării conduse de Nicolae Pop în Munţii Ţibleş din Maramureş;
două grupări de partizani din Banat formează subiectul lucrării lui
Filon Verca, Paraşutaţi în România vândută. Mişcarea de rezistenţă.
1944-1948, Timişoara, 1993; Ion Gavrilă-Ogoreanu a relatat faptele
unei grupări din Munţii Făgăraş în Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc,
voi. 1, Timişoara, 1993 şi voi. 2, Timişoara, 1995. Elisabeta Rizea,
care i-a ajutat pe fraţii Arnăuţoiu, îşi relatează pro-pria-i experienţă în
Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara, Bucureşti, 1993.
Ca urmare a autorizării consultării selective a documentelor din
arhiva Comitetului Central al P.C.R. a fost posibil să se pună într-o
lumină nouă lupta internă de partid între Gheorghiu-Dej şi Ana
Pauker. Atât Robert Levy, Did Ana Pauker Prevent
 Bibliografie
a ,Rajk Trail" in România? în „East European Politics and
Societies", voi. 9, nr. 1 (iarna 1995), pp. 143-178, cât şi Dennis
Deletant, New Ligbt on Gheorghiu-Dej's Straggle for
Dominance in the Romanian Communist Party, în „The
Slavonie and East European Re-view", voi. 73, nr. 4
(octombrie 1995), pp. 659-690 au folosit acest material.
Acestea trebuie citite împreună cu Vladimir Tismăneanu,
Arheologia Terorii, Bucureşti, 1992, care scrie cu vervă
despre personalităţile implicate.

Autonomie şi destindere internă (1956-1969). Impactul noii

linii a lui Hruşciov asupra lui Gheorghiu-Dej este disecat cu
minuţiozitate de Georges Haupt, La Genese du Conflit
Sovie'to-Roumain, în „Revue Franţaise de Science Politique",
voi. 18, 1968, nr. 4 (august), p. 676 şi în articolul lui Vladimir
Tismăneanu, Miron Constan-tinescu or the împossible
Heresy, în „Survey", voi. 28, nr. 4 (iarna 1984), pp. 175-187.
Agravarea controlului Securităţii în România, ca urmare a
revoltei ungare din 1956, este descrisă în volumul 2 al Cărţii
albe a Securităţii.
Condiţiile retragerii trupelor sovietice în iulie 1958 sunt
analizate cu luciditate de către Sergiu Verona, Militar?
Occupation and Diplomacy. Soviet Troops in România. 1944-
1958, Durham şi Londra, 1992. Valul de arestări care a urmat
retragerii şi soarta celor trimişi în lagărele de muncă forţată
din Delta Dunării sunt descrise în articolul nesemnat Les
Camps de la Mort du Delta du Danube, din „La Nation
Roumaine", nr. 215 (noiembrie 1962—ianuarie 1963), p. 6.
Stephen Fischer-Galaţi în lucrarea sa The New Rumania.
From People's Democracy to Socialist Republic, Cambridge,
1967, consideră că, încă din 1955, Gheorghiu-Dej ducea cu
prudenţă o politică naţionalistă, formulată pentru prima oară
în 1945, care viza o posibilă afirmare a independenţei faţă de
Kremlin, deşi există prea puţine mărturii convingătoare care
să sprijine această idee. Kenneth Jowitt, Revoluţionar^
Breakthrougbs and National Development: The Case of
România, 1944-1965, Berkeley şi Los Angeles, 1971, aduce
argumente mai convingătoare că linia autonomă a României
a început după 1962.
Ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu este discutată în
detaliu în Mary Ellen Fischer, Nicolae Ceauşescu. A Study in
Politica! Leadership, Boulder, Colorado, 1989. Baza
ideologică a consolidării autorităţii lui Nicolae Ceauşescu
poate fi identificată în cuvântările sale strânse în România pe
drumul desăvârşirii construcţiei socialiste, voi. I—III,
Bucureşti, 1968-1969.
Un capitol notabil cu privire la soarta minorităţii
maghiare din România în această perioadă se găseşte în R.R.
King, Minorities under Communism. Nationalities as a Source
ofTension among Balkan Communist States, Cambridge,
Massachusetts, 1973.

Neostalinism fără teroare (1970-1989). Proasta reputaţie a

acestei perioade din domnia lui Ceauşescu a generat o abundenţă de
cărţi apărute în Occident după 1989, urmărind prăbuşirea acestuia. Multe
dintre ele sunt superficiale, însă o lucrare de valoare este Mark Almond,
The Rise and Fall of Nicolae and Elena Ceauşescu, Londra, 1992. O
analiză concisă, distilată cu fineţe, dar incisivă a domniei lui Ceauşescu,
din 1968 până în 1985, poate fi găsită în J.F. Brown, Eastern Europe
and Communist Rule, Durham şi Londra, 1988. Nicolae Ceauşescu,
România pe drumul
579
580
România sub regimul comunist
construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, 29 voi.,
Bucureşti, 1970-1989, defineşte în mod explicit dogma de partid care
a dictat politica în această perioadă.
Limitele autonomiei României în politica externă în anii 70 sunt
definite de Aurel Braun, The Political and Military Limits of Autonomy,
New York, 1978. Cultivarea lui Ceauşescu de către Occident a fost
criticată aspru în România: A Case of „Dynastic Communism", New
York, 1989, sintetizând o discuţie între intelectuali de marcă ai
emigraţiei româneşti.
Un factor crucial al nemulţumirii populare faţă de Ceauşescu 1-a
constituit politica economică şi este analizat cu competenţă de Alan
H.Smith, The Romanian Enterprise, în Industrial Reform in Socialist
Countries, editat de I. Jeffries, Londra, 1992. Exagerarea pe de altă
parte a cultului personalităţii se reflectă în scrierile apoteotice ce
proslăvesc pe Ceauşeşti. Printre acestea, se pot cita: Din fiecare inimă
a ţării, Bucureşti, 1983, Pentru cel ales, Bucureşti, 1985 şi Prinos de
sărbătoare, Bucureşti, 1985.
Problemele ce confruntau minoritatea maghiară în anii '70 şi '80
sunt conturate în George Schopflin, Hugh Poulton, ■ România's
Ethnic Hungarians, Londra, 1990. Documentul din 1977 al lui Gyorgy
Lazar ce descrie experienţa minorităţii maghiare în România
comunistă şi înşiră măsurile considerate de către autor a fi profund
discriminatorii a fost publicat în Witnesses to Cultural Genocide,
New York, 1971.
Protestul deschis este descris concret în relatarea unui martor
ocular despre greva minerilor din 1977 din Valea Jiului: La greve des
mineurs roumains en 1977. Un te-moignage, în „L'Autre Europe", 11-
12, 1986. Disidenţa individuală este evidenţiată în Dossier Paul
Goma. Ecrivain face au Socialisme du Silence, Paris, 1977. Textele
scrisorilor deschise, adresate de Doina Cornea lui Ceauşescu, sunt
adunate în Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti,
1991. Exploatarea de către partid a scriitorilor pentru propriile sale
scopuri este prezentată în Anneli Ute Gabanyi, Partei und Literatur in
Rumănien seit 1945, Miinchen, 1975, în timp ce Katherine Verdery
identifică convergenţa de interese dintre regim şi anumiţi intelectuali
în studiul ei deosebit National Ideolog^ under Socialism, Berkeley,
1991.
încălcarea drepturilor omului în anii '70 formează subiectul unui
raport al Amnesty International U.S.A. intitulat România. Forced
Labor. Psychiatric Repression of Dissent. Persecution of Religious
Believers. Ethnic Discrimination and Persecution. haw and the
Suppression of Human Rights, New York, 1978. Consecinţele
tulburătoare ale măsurilor împotriva avorturilor sunt discutate în P.
Stephenson, M. Wagner, M. Badea, F. Şerbănescu, Tfee Public Health
Consequences of Restricted lnduces Abortion — Lessons from
România, în „American Journal of Public Health", octombrie
1992, pp. 1328-1331.
Presimţirile lui David Funderburk în legătură cu politica Statelor
Unite faţă de România în anii '80 l-au determinat să demisioneze din
postul de ambasador al Statelor Unite, iar cartea sa Pinstripes and
Reds, Washington DC, 1987, a sporit îngrijorarea internaţională
provocată de politica nemiloasă a lui Ceauşescu. Părerea
Departamentului de Stat al Statelor Unite este consemnată în J.F.
Harrington şi B.J. Courtney, Tweaking tbe Nose of the Russians: Fifty
Years of American-Romanian Relations. 1940-1990, Boulder,
Colorado, 1991. O relatare revelatorie din interior a deteriorării
relaţiilor dintre cele două ţări este cuprinsă în Roger Kirk, Mircea
Răceanu, România versus the United States. Diplomacy of the Absurd.
1985-1989, New York, 1994. Silviu Brucan oferă detalii cu privire la
rolul său de minge de fotbal politică în această relaţie în lucrarea sa
autobiografică Generaţia irosită, Bucureşti, 1992.
 Bibliografie
Dinu C. Giurescu, The Razing of România's Fast,
Washington DC, 1989, oferă cea mai cuprinzătoare
prezentare a efectelor sistematizării urbane din anii '80
asupra centrelor oraşelor româneşti. Baza ideologică a
sistematizării şi daunele aduse de aceasta imaginii lui
Ceauşespu în străinătate sunt prezentate în capitolul 8 al
lucrării lui Dennis Deletant, Ceauşescu and the Securitate.
Coercion and Dissent in România, 1965-1989, Londra, 1996. '
Laszlo Tokes oferă propria sa relatare a evenimentelor
care au dus la arestarea sa la Timişoara în decembrie 1989 în
With God. For the People, as told to David Porter, Londra,
1990. Prăbuşirea lui Ceauşescu este descrisă în Mark
Almond, The Rise and Fall ofNicolae and Elena Ceauşescu,
Londra, 1992 şi în George Galloway şi Bob Wylie, Downfall:
The Ceauşescus and the Romanian Revolution, Londra, 1991.
Nestor Ratesh, România: The Entangled Revolution, New
York, 1991, încearcă să descurce iţele revoluţiei. Nu dispunem
încă de un studiu de autoritate cu privire la cele şase zile care
au trecut între protestele de la Timişoara şi fuga Ceauşeştilor.
In timp ce dispunem de ad' mirabile relatări asupra
demonstraţiilor din Timişoara în Miodrag Milin, Timişoara.
15-21 decembrie '89, Timişoara, 1990 şi Titus Suciu, Reportaj
cu sufletul la gură: traseele revoluţiei, Timişoara, 1990 şi
asupra conflictului dintre Armată şi Securitate de la Sibiu în
Paul Abrudan, Sibiul în revoluţia din decembrie 1989, Sibiu,
1990, informaţiile în legătură cu împuşcarea demonstranţilor
la Cluj, Braşov şi Arad au trebuit să fie culese din ziarele
locale. O imagine exactă a celor întâmplate la Bucureşti, din
după-amiaza zilei de 21 decembrie până la executarea
Ceauşeştilor, în ziua de Crăciun, este greu de realizat în
absenţa unui studiu cronologic care să integreze informaţiile
pertinente. Relatări ale martorilor oculari ai incidentelor din
Capitală au apărut din abundenţă în presa română, dar nu s-a
făcut nici o încercare de a le plasa în contextul general.
Transcrieriile complete ale emisiunilor televizate din 22 şi 23
decembrie sunt reproduse în Revoluţia română în direct,
Bucureşti, 1990.
i
i
 Indice

Aaron, Petru Pavel, episcop 283, 338.

Abaza paşa 259.
Abrittus 82; v. şi Razgrad.
Abrud 310.
Acamania 127.
Acaţiu Barcsai, principe al Transilvaniei
258.
Achile 84, 88. Acornion 40, 41. Ada-Kaleh, insulă 11.
Adam, peşteră 77.
Adamclisi 56; v. şi Tropaeum Traiani. Adamovici, Gherasim, episcop
ortodox de
Transilvania 327. Adormirea Maicii Domnului, biserică în
Buzău 196. Adrianopol, Tratatul de la ~ 102, 358,
365, 390, 425. Aegyssus 54; v. şi Tulcea. Aelius, onomastic 68.
Aelius, Aristides 55, 118; ~ Catus 42. Aesculapius, zeul medicinei
75, 77, 87,
88, 90.
Africa 66, 67, 77,88, 113, 114. Afrodita, zeiţă 32, 89.
Agathodes 38 Agighiol 37. Agiu, Constantin 511. Aiton,
localitate 98.
Aiud 11, 78, 80, 220, 338, 343, 506, 509. Ajax, zeu 84. AWcerman,
Convenţia de la -167, 357; v.
şi Cetatea Albă. Akkoyunlu, uniune de triburi 188.
Alba (judeţ, comitat) 15, 18, 22, 24-26, 35, 46, 47, 56, 66, 77-80,
98, 111, 120, 310.
Alba Iulia (episcopia, colegiul, mitropolia, Sinodul de la ~) 7, 25, 72,
200, 201, 220, 230-232, 235, 237, 252-254, 262,
277,289,292,311,312,314,317,321, 322, 338; v. şi Apulum,
Bălgrad.
Albania 127, 188, 536.
Albocenses, trib geto-dac 35.
Alimrnus Maior 56, 69, 78, 79, 83, 85; v. şi Roşia Montană.
Alcedar, localitate 34, 107, 123.
Alecsandri, Vasile 369.
Alexandrescu, Anton 473.
Alexandria 73.
Alexandru Aldea, domn al Ţării Româneşti 186; ~ cel Bun, domn al
Moldovei 161, 171, 176, 178, 179, 196, 197, 200; ~ Iliaş, domn
al Ţării Româneşti şi al Moldovei 255, 256; - Lăpuşneanu, domn
al Moldovei 211, 214, 2i5, 217, 218, 221, 222; ~ Ma-cedon (~ cel
Mare) 31, 33, 38; 218.
Alpi, Munţi 7, 111.
Alsacia 115.
Alsted, profesor la colegiul de la Alba Iulia 277.
Alutus v. Olt.
Alvinczi, revoluţia lui ~ 284.
America (~ de Nord) 322, 561.
Amlaş, feudă a domnilor munteni 177, 185.
Ammon, zeu 91.
Ampelum, 72, 78, 79, 105.
583
 Istoria României

584
Anastasius, împărat 102.
Anatolia 12, 15, 16.
Ancyra 81.
Andreescu, Gabriel 553; ~ Nicolae 501.
Andrei al Il-lea, rege al Ungariei 148, 149, 162; ~ al Iîl'lea, rege
al Ungariei 152.
Anghelos, dinastie 146.
Anglia v. Marea Britanie.
Angustia, castrul de la ~ 54, 55, 57; v. şi Breţcu.
Anjou, dinastie 153.
Ankara 185, 465.
Antim, cartier în Bucureşti 562, 563.
Antim Ivireanul, mitropolit al Ţării Româneşti 280, 337.
Antiochia 81.
Antonescu, Ion, (general, mareşal, regimul lui ~) 435, 452-463,
465-467, 470, 476, 514, 529; ~ Mihai 455, 460, 464, 465, 467,
476.
Antoninus Pius, împărat roman 53, 55,
87, 93.
Antonius Hybrida, Caius, guvernatorul
Macedoniei 40. Apafi Mihai, principe al Transilvaniei
262, 263, 265, 269, 284. Apahida 80, 110, 119. Apatiu 183.
Apollo (~ „Medicul", ~ Granus), zeu 32,
77, 84, 87-90.
Apollodor din Damasc 71, 86. Apollonia (azi Burgas, Bulgaria)
29, 41. Apor Petru, istoric maghiar 336. Apostol, Gheorghe 510,
519, 530, 540,
557.
Apulon 35. Apulum (Colonia Aurelia Apulensis) oraş
roman în Dacia 7, 52, 53, 56, 57, 59,
60, 62-64, 67, 71-75, 77, 83-85, 87,
88, 91, 97, 98, 104-106, 118, 125; v. şi
Alba Mia.
Apuseni, Munţii -117, 166, 320. Aquae, aşezare romană în
Dacia 75, 78,
86; v. şi Călan. Arad, (judeţ, localitate) 20, 24, 35, 107,
123, 420, 463, 504, 569. Aranlca 340.
Arcar, castru roman 61; v. şi Ratiaria. Archiud, localitate 98,
120.
 Arcidava, aşezare geto-dacă 100.
Ardaric, rege gepid 110.
Ardeal v. Transilvania.
Ares, zeu 89.
Argamum v. Or game.
Argedava, aşezare geto-dacă 35, 40.
Argentina 540.
Argesis v. Argeş.
Argeş (Argesis), judeţ 35; ~ râu 36, 99,
417; v. şi Curtea de ~. Arieş, râu 53, 71. Aristotel 30. AriMşd-
Cucuteni, cultură eneolitică 16; v.
şi Tripolie. Arnăuţoiu, Petre 500, 501; ~ Toma 500,
501.
Aron Vodă <Tiranu!> 230, 231. Arrian 38.
Arrubium, castru roman 56; v. şi Macin. Arsenescu, Gheorghe
500, 502; ~ Măria
502;-Toma 501, 502. Artemiaa, zeiţă 87. Artemis, zeiţă 89.
Asan, frate cu Petru 146. Asclepios, zeu 89. Asia (~ Anterioară,
-Mică, ~ de Sud)
11, 16-18, 24, 32, 80, 88, 90, 160, 188,
203, 490.
Asiani, asociaţie negustorească 80. Asklepeion, templu închinat
zeului Asciepios 77.
Asparuch, han al bulgarilor 122. Atanasie Anghel, mitropolit 286-
289, 291,
309.
Atena 30.
Atfcanaric, rege vizigot 102, 107, 108. Atbeas, rege scit 32-34.
Atfcos, Munte 157, 195, 198, 315. Atlantic, Oceanul - 244. .
Attalos, martir creştin 106. Attila, conducător al hunilor 100,
109,
110.
Attis, zeu 89, 91.
Augusta Treverorum 73; v. şi Trier. Augustalilor, palatul ~74.
Augustalium, ordo ~, asociaţie politico-re-
ligioasă pentru cinstirea Romei 69. Augustus <Octavianus>,
împărat roman
41,42,55, 113.

Indice
Aulus Gellius, istoric 71.
Aurelia Apulensis (Chrysopolis), colonie
60. Aurelian, împărat roman 53, 61, 95-97,
99, 100.
Aurelian, Petre S. 395. Aurelius, onomastic 68. Aurelius, Victor 61.
Austria (Casa de ~) 203, 213, 230, 231,
271, 303, 364, 374-376, 378, 383, 407,
410, 412, 420, 436, 444, 477, 568; v. şi
Imperiul Habsburgic, Viena. Austro-Ungaria 387, 407, 412-416, 419.
Averescu, Alexandru 417, 432. Avignon 177.
Axiopolis 54, 56, 106; v. şi Cernavodă. Azarie, cronicar 217. Azizos,
zeu 89.
B
Babadag, cultură din epoca hallstattiană 24.
Bacău, judeţ 45, 107; ~ localitate 196.
Bacu, Dumitru 507, 509.
Baden, cultură 19.
Baghiu, Aurel 518.
Baia, târg (reşedinţă domnească, sediul episcopiei catolice) 167, 190,
 200; ~ de Aramă 166, 178; ~ de Criş 23; - de Fier 13.
Baian, cagan mongol 102, 111.
Baiazid (l şi II), sultani 180, 184-186, 192, 203.
Baksic, Petre Deodat, misionar catolic 243.
Balak, ţara -123.
Baie, voievod maramureşean 201.
Balcani v. Peninsula Balcanică.
Balcanică, Peninsula ~ (zona, munţii ~) 9, 12, 14,
15,36,39,41,51,81, 102, 104, 111, 122, 127, 143, 144, 146, 151,
166, 184, 187-189, 191, 194, 197, 226, 229, 271, 299, 414, 459,
468, 472; v. şi Haemus.
Balcic 40.
Baka Brăilei 523, 524; ~ Liman (Convenţia de la ~) 371, 374; ~
Verde (necropola de la ~) 26.
Banat (-ui) (~ de Severin, Sârbesc) 10, 13-15, 20, 21, 25, 38, 40, 42-
44, 50, 52-54, 57, 67, 70, 78, 97, 99, 100, 105, 110, 111, 119, 121,
164, 169, 181, 182, 185, 207, 220, 222, 291, 294, 310, 313, 317,
367, 371, 373, 374, 405, 416, 420, 421, 440, 441, 463, 499, 504-
506, 533, 545.
Banatska Palanka 54, 99; v. şi Lederata.
Bând, cimitirul de la ~ 111.
Bânffy George 343.
Baniabic, topoare de tip ~ 19.
Bărboşi 48, 53, 104, 106, 119.
Barbu, Eugen 542.
Barcsay Abraham 343.
Baridustae, grup de mineri dalmatini 67.
Bariţiu, George 372, 407.
Barnowcbi, Miron, domn al Moldovei 252, 253, 256.
Băroczy Alexandru 343.
Barot, O. 8.
Bartenstein 294, 313.
Bartolomeu de Alverna, misionar franciscan 163.
Basarab 1, voievod al Ţării Româneşti 153-155, 160, 172.
Basarabi, dinastie 164, 194, 212.
Basarabi, cultura -25, 34.
Basarabia9, 13, 16, 19-21, 23-25, 33, 34, 36, 52, 92, 94, 120, 121,
123, 160, 355, 376, 388, 389, 393, 405, 411, 412, 419, 420, 438,
441, 445, 446, 448, 449, 453, 459, 462, 463, 498, 526, 527, 531,
532, 568; v. şi UoldovaR.S.S.
Basel2l9.'
Basta, general imperial 237, 249.
Băthory, familie 210, 220, 223, 233.
Bâthory Andrei, cardinal şi principe al Transilvaniei 232; ~ Gabriel
249, 256, 257; ~ Sigismund, principe al Transilvaniei 212, 223,
230-233, 235-237, 254; ~ Ştefan, principe al Transilvaniei 209,
216, 220, 227, 234, 253, 254.
Bătu, han 150.
Băbălău, Constantin 549.
Băiceni 37.
Băile Herculane 13, 14, 75, 78.
Bălăneşti 47.
Bălcescu, Nicolae 7, 369, 376.
585
586
Istoria României
Bălgrad 125, 253, 281; v. şi Alba Mia.
Bălteni 109.
Baniţa 48.
Bărăgan 11, 505.
Bărbat, fratele voievodului Litovoi 151.
Bărnuţiu, Simion 372.
Băşoiu, Nicolae 501.
Bdiea, lac 502.
Bdlea, voievod 201; v. şi Bela.
Bâlvăne?ti 25.
Bârlad 108.
Bârlădeanu, Alexandru 557.
Bârsa, comitat 151.
Bârseşti, necropola de la -25; ~ complex
cultural 34. Bdtca Doamnei 35, 48. Beccaria, Cesare Bonesana 298, 322. Becher,).]. 291.
Bega, râu 36, 573. Beidaud, localitate 24, 29. Beijing 526. Beiuj 8. Bejan 46. Bel, zeu 105. Bela
(Bâlea), cneaz 149, 150; - al IV-lea,
rege al Ungariei 123, 149, 150; ~ Kun
419.
Belgia 386, 565, 566. Belgica, provincie romană 81. Belgrad (mitropolia sârbă de la ~; Pacea
de la ~) 53, 187, 188, 194, 203, 291,
304, 314.
Benckner, Johann, jude al Braşovului 219. Benedict al XlV-lea, papă 308. Benko îosef, istoric
341. Benei, Eduard 464. Beria, Lavrentie 502, 507, 513. Berlin (Congresul de pace de la ~)
366,
389, 412-414, 420, 449, 455, 456, 458,
553.
Berzovia (Berzovis) 52, 54, 62, 63. BeUlen, familie 251, 259, 277. Be'tfclen Gabriel, principe
al Transilvaniei
240, 249, 250, 253, 254, 256, 257, 281;
~ lânos 278; ~ Nicolae 281. Bevin, Ernest 489.
Biandrata, Giorgio, medic italian 220. Bibescu, Gheorghe, domnitor al Ţării Româneşti 360,
370.
Biertan 105.
Biepbi, trib geto-dac 35.
Biharea, localitate 120, 123.
Bibor, judeţ 20, 22, 47, 110, 120, 123,
265, 371.
Biserica Neagră din Braşov 201. Bisterfeld, profesor la colegiul de la Alba
Iulia 277. Bistreţ 99. Bistriţa, oraş 148, 150, 167, 168, 176,
317; ~ mănăstire 196, 197; ~ râu 125. Bistriţa-Năsăud, judeţ 24, 36, 54, 98, 111,
120, 148. Bizanţ (Imperiul Bizantin) 50, 102, 103,
106, 119, 121, 122, 143, 144, 146, 147,
154, 156, 178, 186, 188, 189, 198, 241,
271. B;'elgorod Dnestrovkij, localitate 52; v. şi
Tyras.
Blaga, Lucian 426. Blaj (Tratatul de la ~, episcopia de la ~)
269, 284, 292, 295, 307, 309, 310, 316,
338, 343, 372, 405. Blidarii, localitate 48. Boarta 66.
Bob, Ioan, episcop greco-catolic 324, 327. Bobâna, dealul ~ 183. Bobu, Emil 575. Bod Petru
341.
Bodnarenco Pintilie v. Pintilie Gheorghe. Bodnăras, Emil 519-521, 525, 530, 540.
Bodrogkeresztur, cultură neolitică 16. Boemia 167, 200, 257, 474. Bogdan, onomastic 125.
Bogdan I, voievod al Moldovei 158, 160,
172; ~ al IMea, domn al Moldovei 179;
~ al Hl'lea (~ cel Orb), domn al Moldovei 175, 180, 193; ~ Lăpuşneanu,
domn al Moldovei 215. Bogdăneşti, familie 212. Boiacikb'y, Convenţia de la - 375. Boian,
cultură neolitică 16. Bologa, castrul roman de la ~ 54, 98. Bon/ini, Antonio, umanist italian
199. Bonţida, palatul de la ~ 343. Borilă, Petru 512, 516. Bornij, localitate 94. Borzeşti,
mănăstire 196.
 Indice
Bosnia 387.
Botez, Mihai 552, 553.
Botoşana, localitate 107, 120.
Botoşani, oraş 109, 196; - judeţ 13, 18, 25, 31, 109, 123.
Brad, localitate 24, 45, 48, 320.
Brad-Cozia, cultură 24.
Bran, pasul ~ 55, 417.
Brancovid, Sava, mitropolit 265, 266, 277.
Brandenburg, markgrafiat 157.
Braşov (Kronstadt), oraş 21, 148, 156, 157, 160, 161, 166-168, 176,
178, 185, 201, 219, 222, 224, 276, 281, 289, 313, 317, 338, 370,
407, 417, 450, 451, 499, 546, 552-555, 565, 573; - judeţ 48, 55,
109.
Bratei, localitate 98, 110, 111, 120, 121.
Bratei-Moreşti, cultură 120, 122.
Bratislava 41.
Brăila 34, 157, 167, 231, 358, 400, 523.
Brăiliţa, necropola de la ~ 34.
Brâtianu, Constantin 450, 454, 455, 467, 468, 470, 471, 474, 506; ~
Gheorghe 300, 305, 435; ~ Ion C. 376, 380, 383, 387, 397, 412,
413; ~ Ionel 401, 414-417, 419, 420, 430, 432; ~ Vintilă 438.
Brâncoveanu, Constantin 249, 258, 269, 271-273,281,293, 299,336.
Breban, Nicolae 541, 542.
Brejnev, Leonid Ilici 527, 537, 560.
Brest, unirea religioasă de la - 235, 285, 305.
Brest-Litowk, Pacea de la - 419.
Breţcu v. Angustia.
Brigetio, inscripţia de la - 93.
Brissot, J.P. 322.
Britannia, provincie romană 57, 65, 117.
Brucan, Silviu 552-554, 556, 557.
Brucla 78; v. şi Aiud.
Brukentfcal, Samuil, guvernator al Transilvaniei 343.
Bucium, localitate 105.
Buciumi, localitate 58.
Bucovina (~ de Nord) 119, 123, 282, 313, 367, 371, 373, 374, 405,
410, 416, 419, 438, 441, 449, 450, 453, 459, 462, 463.
Bucureşti 11, 45, 47, 95, 107, 121, 167, 230, 232, 244, 276, 279,
286, 303, 343, 355, 356, 358, 370, 371, 376, 377, 380, 388, 389,
391, 392, 399, 400, 414, 416, 417, 420, 432, 441, 447-450, 453,
455-458, 466, 468, 470, 472, 476, 479, 491, 496, 497, 500; 504-
506, 508, 509, 512, 513, 518-520, 527, 528, 531, 532, 534, 536,
537, 546, 548, 552-554, 557, 559-566, 572, 574, 575.
Buda, localitate 180, 183, 189, 202, 204, 244, 268, 566.
Budai-Deleanu, Ion 325, 342, 343.
Budapesta 41, 369, 419, 474, 518-521, 532, 571.
Budureasca, localitate 34, 107, 120.
Bug41,459.
Bugeac9, 11,29,38.
Bugbici, Simion 513.
Buitul, George 277, 280.
Bujoru, tumulul de la ~ 25.
Bulgaria (Taratul Bulgar) 40, 51, 54, 61, 82, 122, 127, 144, 145, 147,
331, 388, 414, 416, 420, 443, 445, 449, 451, 455, 466, 514, 526,
556.
Bulz, anchetator 497.
Bumbeşti 106.
Buneşti, localitate 37.
Buol, Kari von ~ 375.
Burcă, Mibail 505.
Burebista 39-43, 45, 48.
Buridava 35, 45, 48.
Buridavenses, trib geto-dac 35.
Busb, George 568.
Bussumarius, zeu 90.
Bussurigius, zeu 90.
Buteridavenses, vicus 80.
Buzău, judeţ 13, 20, 45, 120, 121; ~ râu 10, 102, 107; Munţii ~
102; v. şi Musaeos.
Buzeşti, familie boierească 230.
Buzura, Augustin 541.
Byzantion (Byzantium) 30, 81.

Cabirii din Samothrake 32. Caelistis, zeiţă 83, 89. Caesar,

Caius lulius 41.
587
 Istoria României

588
Caffa 191.
Cahul, lac 9.
Cairo 465-467, 469.
Calbor 67.
Callatis 29, 30, 32, 33, 39, 41, 42, 56, 64, 72-77, 79, 89.
Calocea, arhiepiscopia de ~ 149.
Camena, topic 125; v. şi Petra.
Cameniţa 267.
Campanile, E. 114.
Canlia, necropola de la ~ 29.
Cantacuzino, familie 271, 281, 318, 319.
Cantacuzino, Andronic 229; ~ Constantin, stolnicul 278, 279, 336; ~
Mihai 310, 319, 329, 340; ~ Şerban, domn al Ţării Româneşti 249,
266, 270-273, 318; ~ Ştefan, domn al Ţării Româneşti 298; ~
Toma 299.
Cantemir, familie 318.
Cantemir, Antioh, domn al Moldovei 273, 318 ~ Constantin, domn al
Moldovei 272, 273; ~ Dimitrie, domn al Moldovei 9, 243, 251,
273, 274, 279, 299, 318, 329, 335, 336, 338.
Capidava 54, 56, 59.
Capitoliu 85.
Cappadocia 65, 107.
Capul Dolojman 29.
Caracal 99.
Caracalla, Marcus Aurelius Antoninus, împărat roman 58, 68, 69, 71,
72, 86, 118.
Caragheorghe, conducătorul răscoalei sârbilor 333.
Caragiale, Ion Luca 391.
Caraman, bei de - 185.
Caransebeş, cetate 54, 258, 277.
Caraş-Sewrin, judeţ 13, 52, 65, 80, 99, 123.
Carol I, domnitor şi rege al României 384, 385, 387-389, 397, 412-
415; ~ al U-lea, rege al României 429, 430, 435-437, 442, 443,
446-451, 453, 454, 470; ~ al Vl-lea, împărat 291, 292, 306; ~
Pleşuvul 115; ~ Robert de Anjou, rege al Ungariei 153-155, 161,
162, 168.
Carp, Petre 391, 398, 415.
Carpaţi (~ Occidentali, Orientali, Meridionali, Răsăriteni), munţi 7-
9, 13-15, 19, 36, 46, 51, 54, 64, 67, 69, 79, 93, 108, 121, 143, 145,
148-158, 160, 162, 166, 168-170 177, 187, 201, 202, 208, 223, 257,
368, 379, 451, 467, 469, 499, 500.
Carsium 54, 56, 82, 102; v. şi Hârşova.
Cassandra 84.
Castaldo, general imperial 214.
Caşolţ 67.
Catalpug, lac 9.
Catargiu, Lascăr 387, 397.
Caucaland, ţara -108.
Caucaz, Munţi 358, 460.
Caucoenses, trib geto-dac 35.
Cavalerii Danubieni, cultul ~ 89, 90.
Cavalerul Trac, cultul ~ 90.
Cazimir al IV-lea, rege al Poloniei 190, 192.
Căciulaţi, localitate 504.
Călan 46, 75; v. şi Aquae.
Călinescu, Armând 436.
Călmăţui, râu 10.
Călugăreni, bătălia de la ~ 231, 232.
Căpălna 35.
Căscioarele 18.
Căşeiu, aşezare romană la ~ 54, 58; v. şi Samum.
Câineni 71; v. şi Pons Vetus.
Câmpia Aradului 93; ~ Munteană 38, 42, 108, 120, 121; - Română 9,
10, 25; ~ Tisei 9; ~ Transilvaniei 15.
Câmpina 9.
Câmpulung 9, 153, 167, 219; v. şi Dăl-gopol; ~ Moldovenesc 8, 176.
Căndea, Virgil 564.
Cândeşti, localitate 120.
Cârlomăneşti 45, 48.
Cârţa, mănăstire 150, 200; v. şi Kertz.
Ceahlău, masivul - 13, 14.
Ceauşescu, Elena 539, 560, 562, 563, 574; ~ ilie 568; ~ Nicolae
(regimul ~) 496, 499, 503, 507, 510, 516, 517, 528-531, 533-541,
543, 544, 547-563, 566-568, 570, 573-576.
Cehoslovacia 444-448, 453, 474, 490, 511, 523, 525, 532, 533, 535,
537, 539, 543, 566.
 Indice
Celac, Mariana 553.
Celei 64; v. şi Sucidava.
Cenad 183. '
Ceparilll.
Cerbu, Ion 509.
Ceres, zeu 88.
Cerna, râu 54.
Cernat66, 121.
Cernavoda 18, 54; v. şi Axiopolis; - I,
cultură eneolitică 16; ~ III, cultură din
epoca bronzului 19. Cernăuţi 24, 410. Cernunnos, zeu 90. Cesarini, legat
papal 188. Cetatea Albă (Maurocastrum) 160, 167,
192-194, 197; v. şi Akkerman; ~ de
Baltă 177, 193.
Cetăţeni, localitate 35, 48, 500. Cetăţuia, dealul ~ 20. Cbarnabon,
„rege" get 29. Cbaunu, Pierre 282.
Cheile Turzii-Lunca Nouă, complex cultural 15.
Cbendreş, jupan 201. Cbezarie, episcop al Râmnicului 329. Childe, G. V.
15. Chilia, cetate 95, 160, 167, 179, 189, 190,
192-194; ---Militari, complex cultural
93,95, 119. Cbina526, 541. Cbios, insulă 30-32. Chirca, Ion 500, 501.
Cbişcani (necropola de la ~) 34, 523. Cbişinău418,419.
Chişinevski, (Roitman) Iosi/512, 516, 517. Cburcbill, Winston 466. Ciceu,
feudă a domnilor Moldovei 177,
193.
Ciceu-Corabia 24. Cibac, A. 124. Ciobrucin, localitate 23.
Cioclovina 13, 14. Ciolan, Nae 501. Cioran, Emil 427.
CioroiuNou 77, 99. Cipău, localitate 66, 120. Cireşanu,
localitate 120. Cmc 8. Ciumăfaia 80.
Ciumeşti 36.
Ciurea, localitate 121.
Ciurel, cartier în Bucureşti 121.
Claudius II „Gotbicus", împărat roman 62; ~ Fronto, Marcus, general
roman 56.
Clement al Vl-lea, papă 199; ~ al VlII-lea, papă 227, 230, 235.
Clodius Albinus 58
Clotbo, moira - 91.
Clows, rege franc 114, 115.
Cluj, judeţ 15, 46, 54, 56, 66, 79, 80, 83, 98, 105', 109, 110, 120, 123; ~
Baciu 98; ~ Mănăştur 98, 123; ~ (Napoca), oraş 15, 98, 119, 167, 183,
201, 209, 219, 244, 246, 254, 317, 338, 343, 372, 407, 451, 499, 502,
518-521, 546-548, 551,553,555,563,569.
Cnidos 31.
Coada Malului 47.
Codreanu, Corneliu lelea 434-436, 454.
Codrul Cosminului 193; -Vlăsiei 11.
Cogealac, comună 29.
Cojocaru, Petre 500.
Colibaş, Nicolae 509.
Coliu (membru al Biroului Politic al PCR) 530.
Colomeea 192.
Comalău, localitate 98.
Comăneci, Nadia 567.
Commodm, împărat roman 57, 58, 70, 72.
Comosicus, rege geto-dac 42.
Comozous, antroponim 117.
Conacbi, Costacbe 343
Conceşti, localitate 109.
Concordia, zeiţă 77, 89.
Constantin cel Mare, împărat roman 71, 92, 98-101, 105, 106; ~ Şerban,
domn al Ţării Româneşti 258.
Constantinescu, Ion, locotenent de securitate 500, 501; ~ Miron 510,
512, 516-518.
Constantinopol (Patriarhia de ~; Conferinţa de pace de la ~) 101, 108,
110, 149, 156, 157, 159, 166, 171, 178, 188, 196, 198, 200, 206, 252,
271, 289, 314, 319, 332, 358, 378, 388.
Constantius II, împărat 101; ~ Cblorus, împărat 99, 103.
589
 Istoria României

590
Constanţa, judeţ 18, 23, 29, 30, 54, 56, 65, 77, 85; ~ oraş 414, 499,
536; v. şi Tomis.
Conta, Vasile 391.
Copăceni, complex cultural 19.
Core, zeiţă 89.
Coreea de Nord 541.
Coresi, diacon 223, 224.
Corint 30.
Carnea, Doina 552-557.
Cornelius Clemens, Sextus, guvernator al Daciei 56; ~ Fuscus, general
roman 43; ~ Lentulus, Cnaeus 42.
Corydaleu, Teofil 276.
Coryllus 42, 66; v. şi Scorilo.
Cosmovid, Adriana Georgescu 497.
Costeşti, cetatea de la ~ 35, 40, 48.
Costin, Miron 260, 278, 279.
Costini 46.
Costişa, localitate 120.
Costişa-Botoşana-Hansca, complex cultural 120-122; v. şi
lpoteşti'Cândeşti.
Costoboci, trib geto-dac 35.
Coşlogeni, cultură 21.
Cotiso, rege geto-dac 42.
Cotmeana, râu 13.
Cotnari 31, 34, 35, 222.
Cotroceni, mănăstire 281.
Coţofeni, cultură din epoca bronzului 19.
Covasna, judeţ 16, 22, 47, 54, 66, 98, 105, 120, 121, 533.
Cozia, mănăstire 125, 195.
Cracovia 167, 219.
Crainic, Nichifor 426, 429.
Cra<ova37, 175, 193, 417, 449, 499, 553.
Craioveşti, familie 175, 193.
Craiva, sat 35.
Crasna, râu 125, 179.
Crăsani, localitate 45.
Creangă, Horia, arhitect 562; - Ion, scriitor 391.
Cremenea-Sita Buzăului, localitate 13.
Cricău, comună 35, 46.
Crimeea (hanatul -) 191, 192, 202, 204, 213, 374, 375, 537.
Criscior, mănăstirea din ~ 201.
Crisius v. Criş(ul).
Cristeşti 78, 86.
Criş(ul) (Crisius) (~ Repede), râu 36, 54, 66, 497.
Cri?an320, 321.
Crişana, 52, 93, 108, 111, 371, 405, 441.
Critasiros, comandant al boilor 40.
Criton 43.
Cruceni, cultură 21.
Cserei Apăczai 278; - Mihai 336.
Cuciulat, grota de la ~ 14.
Cucuteni-Tripolie, complex cultural 17, 19.
Cumania 146, 149, 150.
Cumidava, castru roman 55; v. şi Râşnov.
Cumpăna, localitate 85.
Cumpănaşu, Ion 573.
Curcani, localitate 95.
Curtea de Argeş 9, 153, 167, 195, 200.
Curteni, localitate 31, 34.
Cuza, Alexandru C. 434; ~ Alexandru loan, domnitor al Principatelor
Române 378-386, 400, 412.
Cybele, zeitate 89.
D
Dada 34, 35, 39, 41, 43, 45, 48, 50-53, 55-70, 72-74, 76, 78-96,
100, 104, 105, 107, 108, 110, 112-114, 116-120, 122, 123, 125,
126, 279, 331, 367; ~ Apulensis 57; ~ Inferior 53, 54, 57, 63, 67; ~
Malvensis 57, 60; ~ Mediterranea 99; - PoroUssensis 53-55, 57; ~
Ripensis 99, 100; ~ Superior 53, 54, 57.
Daizus 117.
Dalboşeţ 80.
Dalmaţia 65, 81.
Dan, antroponim 125.
Dan 1, domn al Ţării Româneşti 157; -a! H-lea, domn al Ţării
Româneşti 186.
Daphne, nimfă 84, 99.
Dapyx, rege geto-dac 42.
Darabant, Ignatie, episcop greco-catolic de Oradea 325.
Dardania 67.
Darius, rege persan 29.
DavidFrancisc, episcop 220, 221.
Davideni, localitate 107.
Dăbâca, localitate 123.
Dălgopol v. Câmpulung.
 Indice
Dăscălescu, Constantin 559.
Dâmboviţa, judeţ 22, 95; - râu 156.
Dâmbovnic, localitate 13.
Dârjovului, valea -13.
Dealu, mănăstire 195.
Dealul Turcului, localitate 20; v. şi
Wietenberg. Decebal (Diurpaneus) rege geto-dac 28,
39,43,44,47,49,51,52,93. Decebalus, antroponim 117.
Decebalus Luci 66. Deceneu 39, 42, 48. Decibalus, antroponim 66.
Dedus, Traianus, împărat roman 60, 86,
104, 105, 108. Dej, oraş 105, 569. De! Chiaro, Anton Măria 270.
Deletant, Dennis 564. Deliormanul 11. Delos 30. Deman, A. 113.
Demeter, zeu 32, 89. Demetrios, geograf şi istoric 32. Desa 99, 109.
Despot Vodă (lacob Heraclide Despot),
domn al Moldovei 211, 214, 217, 222. Deus Azizus, zeitate 60.
Deva 46, 54, 80,281,321. Devin 41.
Diana, zeiţă 77, 87-90. Dicomes, rege geto-dac 42. Didius Iulianus
58. Diegis 43. Dierna 54, 64, 65, 72, 91, 99, 106, 107; v.
şi Orşova.
Dimient, localitate 566. Dimitrov, Gheorghi 514. Dimov,
Leonid 541. Dindeşti 111.
Dinescu, Mircea 556, 557. Dinogeţia 56, 59, 106; v. şi Garvăn. Dio
Cassius, istoric 40, 42, 43, 48, 53, 57,
58, 65, 71, 94. Dioclefian, împărat roman 97, 98, 101,
103.
Diodor din SiciUa 33, 37, 38. Diomedes 85. Dionisie Eclesiarbul
340. Dionysopolis 40, 41. Dionysos, zeu 32, 77, 87-89.
Dioscoride 49.
Dioscurii, zeităţi ale comerţului 32, 88, 89.
Dis Pater, zeitate 88.
Diuppaneus 66.
Diurpaneus v. Decebal.
Dobrânin, Anatoli 554.
Dobre, antroponim 125.
Dobre, Ioan (Constantin) 548-550.
Dobrescu-Argeş, Constantin 398.
Dobrogea 10, 11, 15, 19, 21, 24, 27-29, 31—33, 40-42, 50-52, 54-
57, 59, 60, 62, 63-65, 68, 71-73, 78-86, 88-92, 95, 101-104, 106,
111, 113, 117, 118, 178, 185, 186, 243, 388, 389, 414, 416, 417,
420, 449, 453, 459; v. şi Scythia Minor.
Dobrogeanu-Gberea, Constantin 394, 399.
Dobrotici, despot 185, 186.
Dobrovăţ, mănăstire 196.
Doicaru, blicolae, general 527.
Doja Gheorghe, răscoala condusă de ~ 183, 184, 323.
Dolinean 48, 94.
Dolj, judeţ 15, 66, 77, 86, 99, 109.
Domitius Ulpianus 64.
Domiţian, împărat roman 42, 43.
Domele 8.
Doroboi 196.
Dosoftei, mitropolit al Moldovei 280.
Doştat 77.
Drag, voievod maramureşean 201.
Dragomirescu, Ilie 502.
Dragomiresti, comună 94.
Dragomima, mănăstire 315.
Dragos, voievod (descălecatul lui -) 158, 197.
Dranov, lac 523.
Drăgăşani 357.
Drăghicescu, Dimitrie 430.
Drăgbici, Alexandru 510, 512, 516, 517, 527-530, 534-536, 540.
Drăgoi, Ion 500, 501.
Drăguţ, Vasik 564.
Dridu, cultură 122, 123.
Drina 40.
Drobeta, castru roman (podul de la ~; Colonia Septimia ~) 44, 62,
65, 71, 72, 75, 78, 97, 99, 100, 105-107. 120; v. şi TumU'Severin.
591
 Istoria României
Dromichaites, rege geto-dac 38.
Dubcek, Alexander 537.
Duca, Constantin, domn al Moldovei 267, 273; ~ Ion G. 430.
Dudeşti, cultură neolitică 15, 16.
Dulceanca, localitate 109.
Dumitrescu, Alexandru 508; ~ Dan 509; ~ Ion 502.
Dumitriu, Anton 496.
Dunărea (~ de jos) 8-11, 14, 16, 21, 24, 25, 29, 31-34, 36,
38-44, 50-54, 56, 57, 59-63, 65, 70, 71, 82, 92, 94, 99,
100-104, 108, 109, 111, 120, 122, 123, 143-147, 150, 151,
153-155, 157, 160, 161, 164-167, 184-192, 194, 195, 197,
199, 202, 204, 206, 215, 230, 232, 243, 268, 273, 299, 356,
358, 369, 375, 388, 389, 400, 416, 417, 459, 467, 503, 515,
550, 566; câmpia ~ 7, 10, 34, 121, 148; Delta ~ 9, 54, 102,
160, 388, 389, 523, 524; ~ Mijlocie, circumscripţie finan-
ciară 65.
Dunăreni 54; v. şi Sacidava.
Dunod, Antide, călugăr iezuit 269.
Duplan, Cbristian 555.
Duras, rege geto-dac 42, 43.
Durostorum 54, 82, 102, 106; v. şi Silistra.

Ecaterina a lî-a 330, 331.

Ecbimăuţi, localitate 123.
Eder.Karl, istoric 341, 342.
Edineţ, raion 13.
E/timie, cronicar 217.
Egipt 30, 37, 48, 78,81, 107,226.
Eliade, Mircea 37, 427.
Eliogabal 86.
Ellada, thema ~ 145.
Elveţia 513, 565.
Eminescu, Mibai 125, 391.
Emona 81.
Enisala, necropola de la ~ 29, 31.
Epir 127.
Epona, zeiţă 90.
Eru^enus, zeitate 90.
Esztergom, arhiepiscopia de ~ 151, 200.
Eteria v. PhiliJce Hecairia.
Etolia 127.
592
Eufrat, fluviu 53.
Eugeniu de Savoia, feldmareşal austriac 291.
Europa (~ Centrală, de Sud-Est, Răsăriteană, Occidentală) 7,
10, 11, 13, 14, 16, 21, 22, 28, 33, 46, 71, 89, 96, 119, 143,
146, 150, 152, 157, 159-161, 165-167, 180, 181, 184, 187-
189, 191, 194, 196, 198, 199, 202-205, 211, 219, 220, 226,
227, 232, 239, 243, 246, 249, 250, 260, 268, 270, 275-277,
281, 282, 285, 299, 300, 302, 304, 322, 330, 333-335, 340,
342, 353, 354, 361, 368, 370, 371, 375, 379, 384, 386, 387,
389, 390, 393, 398, 400, 403, 404, 412, 423, 426, 428, 430,
438, 440, 443-445, 447, 448, 452, 453, 455, 459, 463, 464,
466, 472, 489, 490, 513, 521, 522, 536, 565-567; v. şi
Occident.
Europa, răpirea ~ 84
Eusebiu din Caesareea 104.
Eutropius, istoric 53, 61, 67, 117.

Fanar 274, 300, 303.

F'arcaş, cnezatul lui -149.
Far/caş, inspector general al închisorilor
508.
„Farnese", statui tip ~ 87. Fausta 103. Fazekas Janos 531.
Făgăraş (Ţara ~, feudă, Munţii ~) 8,
151-153, 157, 169, 177, 185, 198, 200,
231, 233, 234, 244, 265, 277, 280, 289,
292, 502, 506, 555; v. şi Ţara Oltului. Fântânele,
necropola de la ~ 36. Felmer, Martin, istoric 336.
Ferdinand I, regele României 415, 419;
~ de Habsburg, împărat german 203,
212-214.
Ferigele, necropolă 25, 34. Ferrara, ducii de ~ 230.
Ferrara-Florenţa, Conciliul de la ~ 182,
187, 200, 230, 285-287. Festus, istoric 61.
Feteşti 523. Feţele Albe 48.
 Indice
Filip al lî-lea, regele Macedoniei 33; ~ Arabul, împărat roman 55,
59, 60, 73; ~ Iulius 555.
Filipescu, Radu 553.
Filippos 106.
Filstich, Johann, istoric 335, 336.
Finta 258.
Fischer-Galaţi, Ştefan 525.
Fistioc, Ion 553.
Flandra 115.
Flavia, dinastie 63, 65.
Flămânda, castrul de la - 54.
Floreasca, sala -517.
Floreffe, sat în Belgia 566.
Florenţa v. Ferrara-Florenţa.
Florus 8, 40.
Focşani 302, 319, 331, 376, 378, 379, 467.
Folteşti-Cernawdă II, complex cultural din epoca bronzului 19.
Foriş, Ştefan 497, 511.
Fortuna, zeiţă 87, 89, 90.
Foţi, Ion 504.
Francesco deUaValle, călător italian 199.
Francisc I, împărat german 333.
Franţa 7, 58, 115, 125, 262, 268, 269, 290, 322, 328, 330, 331,
343, 357, 364, 370, 374, 375, 412-414, 416, 419, 423, 437, 442-
448, 453, 565.
Frânt Ferdinand, arhiduce 415; ~ Joseph, împărat german 373.
Frederic al îl-lea, împărat german 295; ~ a! III-!ea de Habsburg,
împărat german 189.
Fridvaldszky,]. 328.
Fundu-Herţii, aşezare 123.

Q
Gabriomarus, rege al cvazilor 58. Galatae, asociaţie negustorească
80. Galaţi, judeţ 34; ~ oraş 53, 362, 400, 499,
505, 506, 524.
Galerius, împărat roman 101. Galiţia 411. Gallia 40, 55, 61, 65,
67, 80, 90,
113-115.
Gallia Narbonensis 113. Gallienus, împărat roman 53, 60-62, 87.
Gallipoli 187.
Gane, Ştefan 565.
Ganytnedos, mitul lui ~ 84.
Gardizi, istoric 123.
Garvăn v. Dinogeţia.
Gaspar Graţiani, domn al Moldovei 256, 260.
Gâva, cultură 24.
Gavril Vrie, miniaturist 197.
Gavrilă-Ogoreanu, Ion 502.
Găina, munte (târgul de fete) 8.
Gâmbaş, localitate 111.
Gârbou 77, 80.
Gârla Mare, cultură 20, 23.
Gdahsk 167, 246.
Gebeleizis (Nebeleizis), zeitate geto-dacă 37.
Gelou, „dux Blachorum" 122, 123, 147.
Geneva 555, 556.
Genii, zeităţi 89.
Genova 166.
Genucla, cetate 42.
Geoagiu-Băi 66; v. şi Germisara.
Georgescu, Teobari 474, 476, 491, 492, 505, 507, 510-513, 516,
517; ~ Vlad 564.
Georgia 278.
Gepidia 119.
Gere, Mibai 531.
Germania 60, 67, 70, 73, 90, 167, 197, 219, 387, 413-416, 419, 423,
429, 435, 436, 443, 444, 446-449, 451, 453-456 458, 459, 460-
463, 465-470, 474, 478, 489, 491, 498, 523, 525, 530, 533, 541,
556, 565, 568.
Germisara 66, 75, 78, 82, 83; v. şi GeoagiU'Băi.
Gheorghe din Sângeorz, episcop calvin 223.
Gbeorgbe Ştefan, domn al Moldovei 258, 261.
Gbeorgbiu-Dej, Gbeorgbe 470-472, 474, 476, 491, 492, 504, 508-
522, 525-530, 532, 534, 536, 539, 543, 559.
Gherla 83, 98, 105, 106, 506, 507, 524.
Gheuca, Leon 329.
Ghica, Alexandru, domn al Ţării Româneşti 360; - Gheorghe 258;
~ Gri-gore III, domn al Moldovei 328, 357, 374,376;- Ion 369.
593
 Istoria României

594
Ghighen 51.
Ghinea, primarul oraşului Lupeni 549.
Ghiraizi, dinastie 204.
Gigurtu, Ion 449, 462.
Giurescu, Dinu C. 564, 565.
Giurgiu, judeţ 18, 566; ~ (oraş, cetate)
186, 194, 232, 358, 417. Glod, voievod 125. Glina, cultură 20.
Glykon, şarpele ~ 87, 89, 90. Goga, Octavian 435, 453. Goma, Paul
541, 543,546. Gomolava 41. Gorbaciov, Mihail 543, 553, 554, 560,
561, 565, 568.
Gordian al Hl-lea, împărat roman 59, 64. Gorj, judeţ 13, 47, 75.
Gorki, Maxim, Institutul ~ 527. Gornea 99.
Gothia (episcop al ~) 106, 119. Gottingen 342.
Govora, Pravila de la ~ 279, 280. Govora-Sat, localitate 34. Graur,
Alexandru 126. Grădiştea Muncelului 45; v. şi Sarmize-
getusa. Grecia 24, 32, 39, 55, 67, 88, 94, 114,
353, 354, 358, 414, 445, 455, 466. Grigore al IX-lea, papă 149.
Grigore, Ion 502. Gritti, Aloisio 213. Groza, Petru 471-473, 475,
477-479,
491.
GrttnwaU 178.
Gumelniţa, cultură neolitică 16-18. Gura Baciului'Cărcea, cultură
neolitică
15; ~ Dobrogei 77. Guruslău 237. Gyarmathi Samuel 340.
Gyor, episcop de ~ 285.
H
Habsburgi 202-204, 208, 212, 213, 222, 230, 232, 233, 235-237, 240,
241, 249, 253, 256, 257, 262, 263, 266, 285, 290, 292, 305; v. şi
Imperiul Habsburgic, Viena.
Hacbenzelner, Gh. 500.
Hades, zeu 84-
Hadic, general imperial 293.
Hadrian, împărat roman 52-56, 65, 67,
71,96, 118.
Haemus v. Peninsula Balcanică. Halici, dioceza 155, 157-159.
Haliri, Mihail jr. 277,278. Halici-Volhinia, cnezatul de ~ 160. Halle
317, 336. Hamangia, cultură neolitică 15, 17, 18,
23.
Hambidge 85. Hansca, localitate 120. Haret, Spiru 398.
Harghita, judeţ 47, 66, 77, 98, 120, 533. Harriman, Avere/1 469.
Haţeg 8, 52, 169, 181, 182, 289; v. şi
Ţara Haţegului. Haţieganu, Emil 475. Haugwitz, consilier
austriac 293. Hăbăşeşti, aşezarea de la ~ 17. Hatman,
localitate 109. Hânceşti, raion 34. Hârlău 196.
Hârşova 523; v. şi Carsium. Hecateu din Milet 29. Hector
84. Hekate, zeiţă 87, 88 Heliade Rădulescu, ion 365, 369.
Helios, zeu 32. Helis, cetate 38. Hellespont 227.
Helsinki, Acordul de la ~ 545, 546. Helt (Heltai) Kaspar 219, 221.
Henric de Walois, rege al Poloniei 215. Heracleea Lyncestis 41; ~
Pontică 29, 31. Herakles, întemeietorul legendar al cetăţii
Callatis 89. Herăstrău 47.
Hercules, zeu 75, 84, 87, 88, 90, 91. Hermannstadt v. Sibiu.
Hermes, zeu 32, 89. Hernac, comandant al hunilor 102. Herodot
26, 29, 37, 47. Herţegovina 387. Hestia, zeiţă 37. Hexapolis 59.
Hinova 24, 99. Hispania67, 78,80, 114. Hissmann, Michael 342.
 Indice
Histria (Istria, Istros) 29-33, 39-41, 56,
59, 64, 65, 72-77, 80, 89, 103. Hitler, Adolf 423, 436, 448-451, 453,
455-459, 463, 465, 468. Hlincea 121.
Hmelniţki, Bogdan, hatman cazac 258. Hoarda de Aur 150, 152, 154, 155,
165. Hobiţa 80.
Hobenzollern, familie 384, 389. Homer 83, 84. Homoroade 7. Honos,
zeitate 89. Honterus, Johannes 219, 221. Horea (răscoala condusă de ~)
283, 297,
312, 313, 320, 322-325, 332. Horia, localitate 80. Horodiştea, cultură
din epoca bronzului
19.
Hosszu htvan 548, 549. Hotin, raion 48; - cetate 190, 240, 256,
267, 274, 302.
Hornick, Pbilipp Wilbelm von ~ 292. Hronoda 180. Hruşciov, Nikita
Sergbeevici 513, 515-519,
521, 522, 525-527. Humor, mănăstire 218. Hunedoara, judeţ 13, 23-
25, 35, 40,
45-48, 52, 66, 75, 80, 166, 222, 265,
310.
Hurmuzaki, familie 373. Huşi 196.
Huzun Hasan, han turcmen 188, 191. Hygia, zeiţă 75, 77, 87, 88, 90.
I
Iacob Heraclide Despot v. Despot Vodă.
Iacobeni, necropola de la ~ 66.
Ialomiţa, judeţ 45, 107; 505; - râu 187.
Ialoveni, localitate 120.
lalpug, lac 9.
lalta 472, 489.
Iancu, Avram 373; ~ (Ioan) de Hunedoara, voievod al Transilvaniei 179—
182, 187, 188;— Sasul, domn al Moldovei 222.
Iaşi, judeţ 16, 17, 31, 37, 109, 121, 519; ~ oraş 109, 121, 196, 244, 253,
276, 279, 303, 331, 343, 356, 362, 369, 376, 378, 390, 393, 417, 418,
434, 462, 518, 548, 551, 558.
Iazuri 93.
Iberică, Peninsula- 113, 114, 322.
Ibrăileanu, Garabet 425.
Iclod, cultură neolitică 15.
Iernut 98.
Ierunca, Virgil 507.
Iezerul Cabulului, bătălia de la ~ 215.
Igliţa 51.
Ilfov, judeţ 18, 35, 95, 109, 122.
Ilias Rare? 217, 221.
Ilie, voievod 179.
Iliescu, Ion 558.
Ilişua 54, 58.
Uliria 39, 40.
Illiricum 55, 99, 106.
Imperiul Bizantin v. Bizanţ.
Imperiul Habsburgic 225-227, 231, 232, 268, 269, 271-273, 282, 288,
289, 291, 300, 307, 308, 313, 318, 319, 327, 328, 330-332, 335, 371,
373, 402; v. şi Austria, Habsburgi, Viena.
Imperiul Latin de Constantinopol 147.
Imperiul Otoman (Poarta Otomană, înalta Poartă, Semiluna) 164, 167,
179, 181, 184-189, 191-194, 202-208, 211, 214, 215, 225-228, 230,
231, 236, 240-246, 249, 251, 256, 257, 259, 260, 262, 266-271, 274,
275, 282, 299-305, 319, 330-334, 336, 337, 339, 356-358, 360, 364,
367, 369, 370, 374-377, 385, 387-389; v. şi Turcia.
Imperiul Roman 8, 46, 50, 52, 61, 63, 65, 67, 71, 78, 79, 81, 83, 86, 87,
90, 94, 96, 104, 108, 110, 113, 114, 116, 118, 119, 123; ~ de Apus 114;
~ de Răsărit 100, 106; v. şi Roma.
Imperiul Romano-German 226.
Independenţa, localitate 56.
India 226. '
Ineu, cetate 258.
Ingenuus, uzurpator 60.
Inlăceni, localitate 58, 77.
Inocenţiu al III-Iea, papă 146, 149, 199.
Insula Banului, cultură 24.
Insula Şerpilor 389.
Ioan, antroponim 125.
Ioan, cnezatul lui - 149; ~ Albert, rege al Poloniei 192;~ Asan (Caloian),
ţar bulgar 146, 199; ~ de Prislop, mitropolit al Ardealului 234; ~ de
Sultanieb, misio-
595
 Istoria României

596
 nar dominican 199; ~ de Târnave 158; ~ Sigismund, principe al
Transilvaniei 204, 214, 215, 220, 222; ~ Tzimiskes, împărat 103,
144; ~ Vodă cel Cumplit, domn al Moldovei 215-217, 222, 228.
Ioaniţi, Ordinul Cavalerilor ~ 150.
loannes Tzetses 71.
îonescu, Constantin 509; ~ de la Brad, Ion 395; ~ Grigore 564; -
Nae 426, 427, 429; -Take 417.
Ioneştii Govorei 71; v. şi Pons Aluti.
Ioniţă cel Frumos (Calojonnes), „rege al vlahilor şi bulgarilor"
146.
îordanes 37, 39, 42, 43, 49, 51, 61, 110, 119.
lorga, Nicolae 96, 116, 155, 218, 392, 393, 456, 564.
lorgovici, Paul 339.
losifl, împărat habsburg 291, 292, 295; ~ al U-lea, împărat
habsburg 294-298, 320, 322, 324, 330; ~ de Camellis, vicar
papal 285.
Ipek, patriarhia de ~ 253.
Ipotesti, localitate 120.
Ipoteşti-Cândesti, cultura 120-122; v. şi Costişa'Botoşana-
Hansca.
Ipsilanti, familie 333.
Ipsilanti, Alexandru, domn al Ţării Româneşti 302, 305, 328, ~
Alexandru, conducător al Eteriei 354-357; ~ Constantin, domn
al Ţării Româneşti 303, 333, 354.
Iran 226, 241,544, 574.
Isabella, regentă 214.
lsaccea 54; v. şi Noviodunum.
his, zeitate 89.
Islaz, Adunarea de la ~ 369.
Ismail, raion 52.
Israel 513, 530.
Istanbu! 204-207, 209, 242, 259.
Istria, comună 30.
Istria v. Histria.
îstros, profesor de literatură 32.
Istros v. Histria.
Iştoc, îsidor 504.
Italia 7, 55, 58, 64, 65., 80, 102, 106, 111, 113, 114, 118, 227,
278, 376, 413, 416, 419, 429, 434, 450, 458.
Iugoslavia 54, 420, 444, 445, 466, 467,
503, 505, 512, 519, 533, 567. Mia Domna 58, 86, 87. Iulian
Apostatul, împărat 99, 106. Iulius, antroponim 68. lulius
Produs, C. 79. Iuno, zeiţă 88, 89. lupiter 87, 88. Iustin, istoric
35. lustinus 33.
Iustus, fiul lui Daizus 187. Ivan cel Groaznic, cneaz al Moscovei
213. Ivanco, fiul lui Dobrotici 185. lvul, Gabriel 277. Izvoarele
99. Izvorul Frumos 99.

Jabăr 105.
Jagello, Vladislav, rege al Poloniei 159,
178, 184, 187. Japonia 419, 473. Jaroslav 246. Jaspers, K. 51.
Jebeleanu, Eugen 541. Jianu, Marin 496, 508. Jigodin, grup
cultural 19. ]ilava, închisoarea de la ~ 456, 476, 501,
502, 509. Jiliştea 215. Jirecek, „linia ~" 81. Jiul, râu 9, 417.
Jowitt, Kennetb 525. Juberian, Constantin 509. Jubleanu,
Constantin 501; ~ Măria 501; ~
Titu501.
Juhas, Leontin 553. Jupa 54; v. şi Tibiscum. Jupiter, zeu 89, 90; -
Dolichenus 89; ~
Heliopolitanus 89; ~ Hierapolitanus 89. ]urcă, G. 548, 549.
Justin 1, împărat 102.; ~ al II-lea, împărat
102.
Justinian 1, împărat 100, 102, 107, 121. Justiniana Prima,
arhiepiscopia ~ 120. ]ustitia, zeitate 89.
K
Kadar Jdnos 520. Kahlenberg 268.
 Indice
Kamasis 106.
Kara Mustaţa 268.
Karlowitz (Pacea de la ~, mitropolia de
la ~) 272-275, 282, 283, 288, 300,
301,311.
Kemeny han (]dnos) 262, 279. Keresztes 232. Kertz v. Cârţa. Kiev
277, 315. KimIrSen541. Kincses Elod, avocat 570. Kiseleff, Pavd
358, 360. Kniva, conducătorul goţilor 60. Koffter,Remus5U.
Kogaionon 37, 40. Kogălniceanu, Mihail 366-368, 380, 387,
388; ~ Vasile 399. Kobout, Pavel 543. Kollonich, cardinal primat
al Ungariei
285-287, 337. Kominform (Komintern) 432, 433, 490,
505, 510-512.
Koleseri Samuel 278, 335, 336. Kossovo 188. Kossutb Lajos
373.
Kostolac, cultură din epoca bronzului 19. Kostov, Traiko 514. Kray,
colonel imperial 322. Kremlin 513, 514, 525, 526. Kronstadt v.
Braşov. Kuciuk-Kainargi, Pacea de la ~ 302, 305,
319, 328, 330, 333. Kuthy Lajos 546. Kutlumuz,
mănăstire 157.

Lacu! Roşu 10.

Ladislau Cumanul, rege al Ungariei 151,
152.
Lapoş 14.
Larciesi, misionar 249. Lares, zeitate 89. Laslea 66, 98.
Laţcu I, voievod al Moldovei 158, 159. Lazar Gyorgy 547. Lăpuş,
tumulul de la - 24. Lebel, ]ohann 221. Lechinţa de Mureş 26, 66.
Ledei, mitul ~ 84.
Lederata, castrul roman de la ~ 54, 100;
v. şi Banatska Palanka. Leon al X-lea, papă 203; ~ Tomşa, domn
al Moldovei 255, 259. Leopold I, împărat habsburg 291, 306;
- al IWea, împărat habsburg 299, 324,
326, 333.
Lepanto, victoria de la ~ 226. Lesbos, insulă 30, 81. Leşnic,
mănăstire 201. Letonia 446. Leţcani, localitate 109. Leu 66.
Levant 260. Leyda 276. Lezoux 80.
Liber Pater, zeu 56, 77, 87-91. Libera, zeiţă 88, 90. Libida 63; v. şi
Slava Rusă. Licinius, împărat roman 106; - Crassus,
Marcus, guvernator al Macedoniei 41,
42,51.
Licostomo 160. Ligaridis, Paisie 264. Lin?, Pacea de la ~
262. Lipita, cultură 93, 94. Lipova 107. Lipsius 250.
Lisimab, diadohul Traciei 31, 33, 38. Litovoi, voievod 125, 146,
149-153. Lituania 179.
Litvinov, Maxim 445, 446. Livinslci, Mibai 509. Locusteni 66.
Londra 464, 554, 555. Longinus, general roman 44, 51, 52. Lot,
Ferdinand 115. Louis-Pbilippe, rege al Franţei 368. Lovinescu,
Eugen 424, 425. Loviştea 8.
Lublau, Tratatul de la ~ 178. Lublin 246, 463. Luca, Vasile (Luka
Laszlo) 491, 492, 507,
510-513, 516. Luciu, localitate 107. Lucius Verus, împărat
roman 55. Luck, înţelegerea de la ~ 273, 274. Luconochos, preot
107.
597
 Istoria României

598
Ludovic I de An/ou, rege al Ungariei 155, 156, 158-163, 169; ~
Germanicul 115.
Lugdunum, bătălia de la ~ 58, 73, 81; v. şi Lyon.
Lugoj (cetate, adunarea de la ~) 258, 373.
Luka Laszlo v. Luax Vasile.
Lukacs GyBrgy 520.
Lukaşevka, cultură 36.
Lupeni, oraş 548-550.
Lupu, tezaurul de la ~ 47.
Lupu, Petre 518.
Luther, Martin 219, 221.
Lvov (Lwov), oraş 161, 167, 178, 246.
Lwov v. Lvov.
Lyon 58; v. şi Lugdunum.

M
Macarie, episcop de Roman 217. Macedonia 25, 33, 39-41, 51, 94,
127,
199.
Mackensen, August von ~ 417. Macrea, D. 124. Maaar, Aurel 504.
Madgearu, Virgil 427, 428, 431, 432, 442,
456.
Magberu, Gbeorgbe 370. Mahmudia 29. Maior, Grigore 283; ~
Petru 316, 325,
342.
Maiorescu, Titu 391. Makarenko, Anton 507. Malaspina, nunţiu
papal 233, 234. Malenkov, Gheorghi 513, 519. Maliuc-Mahmudia,
localitate 523. Malta 568.
Malu Roşu, localitate 13. Manasses, Constantin 216. Mangalia 29,
389. Maniu, Uiu 409, 410, 431, 432, 435,
445, 447, 450, 454, 455, 458, 464-468,
470, 471, 474, 479, 499, 506. Manoilescu, Mibail 434, 450.
Mantova, ducii de ~ 230. Mantua, Congresul de la ~ 188. Manuel l
Comnenul, împărat bizantin
146. Mao Tze-Dun 541.
Maramureş 8, 13, 24, 46, 52, 93, 111, 121, 158, 169, 201, 244, 253,
265, 285, 311,405,441,451,506,551.
Marcellinus Ammianus 71, 108.
Marcius Turbo, Quintus, general roman 53.
Marcomania, provincie 50.
Marcus Antonius, general roman 42; ~ Aurelius, împărat roman
55, 57, 62, 71, 72, 74, 84.
Marea Azov 460.
Marea Baltică 108, 160, 161, 167.
Marea Britanie (Anglia) 115, 227, 230, 303, 330, 331, 357, 364, 370,
374, 375, 414, 416, 419, 423, 443, 444, 446-448, 453, 460, 464-
466, 468, 472, 475, 477, 489, 490, 554, 559, 565.
Marea Caspică 10.
Marea Egee 12, 191.
Marea Mediterană 10, 11, 16, 166, 203, 226, 227, 244.
Marea Neagră (Pontul Euxin) 9-11, 28-30, 33, 35, 38, 39, 41, 51,
63, 77, 153, 155, 156, 159-161, 167, 168, 179, 186, 189-192, 202,
204, 211, 227, 379, 389, 503, 505, 515, 521, 550.
Marga 65; v. şi Pons Augusti.
Măria Terezia, împărăteasă 293—296, 298, 308, 339.
Măriei, sublocotenent 508.
Marienburg 178.
Marina, consilier politic 508.
Marinescu, Ion 501.
Marisus v. Mureş.
Marş, zeu 88.
Marş Camulus, zeu 90; ~ Uîtor, monument închinat lui ~ 86.
Marshall, planul ~ 490.
Marsilia 106.
Mars^as 84.
Martinelli, arhitect 343.
Martini 298.
Martinovici 334.
Martinuzzi, Gheorghe, episcop 214.
Marx, Karl 527, 532.
„Mastai", statui tip - 87.
Matei Basarab, domn al Ţării Româneşti 243, 248, 251, 257-261,
276.
 Indice
Matias Corvin, rege al Ungariei 180, 182,
188-192, 199. Matres, zeu 90. Uauxer, lan Gbeorghe 529, 530, 539,
540,
543. Mauritius Tiberius, împărat roman 100,
102, 122.
Maurocastrum v. Cetatea Albă. Mavrocordat, familie 301.
Mavrocordat, Alexandru Exaporitul 301; ~
Constantin 293, 304, 305, 314, 315 ~
Nicolae 275, 300, 301, 303, 314. Maximilian, împărat 215.
Maximinus Thrax, împărat 59, 71. Maximus Liberius, guvernatorul
Moesiei
Inferior 44. Macin v. Arrubium. Măgureni, palatul de la ~ 281.
Mămăligă, Titi 501. Mănăştur v. Cluj. Mănerau 80. Mănescu,
Cornelia 557; ~ Manea 540,
558, 575. Mătăsaru 95.
Mecu, subofiţer de securitate 501. Mediasch v. Mediaş. Mediaş
(Mediasch), oraş 24, 98, 120, 121,
148, 167. Medieş, castrul roman de la ~ 150;
- Aurit 93, 95, 147. Mediolanum v. Milano. Megara 29,
30. Mehadia 54.
Mehedinţi, judeţ 14, 24-26, 37, 54, 99. Mehedinţi, Simion 7. Mebesi,
losif 325.
Mefemet (I şi II), sultani 186, 188-192. Meiian, Alexandru 557, 558.
Menumorut, duce 125, 147. Mercurius, zeu 87, 88, 90, 91. Meresti,
localitate 34, 120. Mesembria (azi Nesebăr, Bulgaria) 29, 41.
Mesopotamia 15. Mesteacăn 320. Metz 574. Mica, Ion 500. Micăsasa
78, 79.
Micia, castrul roman de la ~ 54, 58, 63-65, 67, 75-78, 82, 83, 86,
88, 90, 98; v. şi Vefel.
Miclăus, jupan 201.
Micoşlaca 66.
Micu, Inocbentie Klein, episcop 283, 292, 295, 305-310, 326, 337; ~
Samuil 316, 325, 339, 341.
Mifcai I, domn al Ţării Româneşti 175, 186; ~ I, rege al României
454, 459, 467, 480, 490; ~ Viteazul 212, 226, 227, 229-243, 246,
249, 252, 253, 255-258, 263, 289, 366.
Mibai Vodă, mănăstire 564.
Mihalacbe, Ion 399, 431, 432, 435, 470, 479.
Mibăileşti, comună 35.
Mibăleni, localitate 322.
Mibnea al IIMea 258, 266.
Milano (Mediolanum), Edictul de la ~ 81, 105.
Milcov, râu 371.
Milea, Benone 501; ~ Vasile 575.
Milescu, Nicolae 280.
Milet 29.
Milisăuţi, mănăstire 196.
Militari, cartier în Bucureşti 95, 121.
Militaru, Nicolae 558.
Mincu, Ion, arhitect 562.
Minerva, zeiţă 88.
Mineu, localitate 570, 572, 573.
Minucius Rufus, Marcus, preconsulul Macedoniei 39.
Miorcani, localitate 109.
Mirăslău 237.
Mircea, antroponim 125.
Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti 175, 178, 184-187,
195, 197; ~ Ciobanul, domn al Ţării Româneşti 211,214.
Mircea, Mihai 508.
Miron Cristea, patriarh al României 435.
Mist(5t/alusi Nicolae, tipograf 278.
Miselau, ţara lui ~ 150; v. şi Seneslau.
Mithras, zeu 77, 87-90.
Mitbridates al Vl-lea Eupator, regele Pontului 39, 40. NMitoc 13.
Mizil 100.
599
600
Istoria României
Moesia (Prima, Secunda, Inferior, Supe-rior) 42-44, 50-54, 56, 57,
59, 61, 62, 65, 67, 82, 94, 95, 99, 100, 102, 118, 126.
Moghilev 330.
Mogbioroş, Alexandru 510, 512.
Mogoşoaia, palatul de la ~ 281.
Mohâcs, bătălia de la - 194, 202, 203, 212, 219, 268.
Moigrad, localitate 54, 123; v. şi Poro-lissum.
Moise din Choren 123.
Moldova (~ de Sus, ~ de Jos, Valahia Minor, Walachia Minor) 8, 9,
13-16, 19-21, 24, 25, 28, 31, 33, 34, 38, 39, 42-44, 50-54, 56, 92,
94, 95, 108, 109, 119-121, 126, 143, 152, 155, 157-162, 164-180,
182, 189-194, 196-200, 202-208, 210-217, 221, 222, 227-232,
236, 237, 239-248, 250-258, 260-263, 266-277, 281-283, 299-
304, 310, 313-315, 317-319, 328, 331-333, 335, 339, 353, 355-
358, 360, 362, 365-367, 370, 371, 375-377, 380, 384, 389, 400,
402, 410, 417, 418, 424, 441, 450, 551, 558.
Moldova, R.S.S. 522, 526, 532, 568; v. şi Basarabia.
Moldoveana, Alexandru 501.
Moldoveneşti, localitate 123.
Moidovifa, mănăstire 218.
Molotov, Viaceslav Mibailovtci (pactul ~ Ribbentrop) 449, 464, 465,
468, 491, 508,510,511,513,568.
Mommsen, Theodor 69.
Mongolia 111.
Monteoru, cultură 20, 22.
Montreux 446.
Morava 40.
Moravia 474.
Măreşti, localitate 111, 119, 120.
Moruzi, Alexandru 303; ~ Constantin 328.
Moscova 197, 213, 433, 449, 464, 465, 468-470, 472, 474, 475, 477,
478, 510-513, 519, 525-528, 532, 538, 554; v. şi URSS.
Moskon, basileu geto-dac 33.
Movilă, dinastie 218, 237, 240, 255.
Movilă, leremia, domn al Moldovei 231, 232, 236, 240, 256; ~ Petru
253, 264, 315; ~ Simion, domn al Ţării Româneşti şi al Moldovei
232, 237, 240, 256.
Mugeni 66, 98.
Muncaci 252.
Muncelul de Sus 94.
Munidpium Aelium Hadrianum Napocense 71; ~ Aurelium Apulum 72;
~ Septimium Apulum 72; ~ Septimium Porolissense 72.
Munfeacevo 285.
Muntenegru 198.
Muntenia v. Ţara Românească.
Murod II, sultan 187, 188.
Mureş, cultură v. Periam Pecica.
Mureş (Marisus), judeţ 26, 66, 78, 98, 108, 111, 120; ~ râu 7, 9, 20,
22, 25, 26, 36, 53, 54, 56, 66, 71, 99, 109, 111.
Mureş-Cerneahov, cultură 98.
Murgu, Eftimie 373.
Murigbio! 29.
Musa, pretendent 185, 186.
Musaeos v. Buzău.
Muscel, judeţ 500.
Mussolini, Benito 434, 458.
Musta/a, pretendent 186.
Muşatini, dinastie 164-
Muţiu, Caius 518.
Muncben, Acordul de la - 447, 448, 459.
N
Nagy, episcop 569.
Nagy Imre 520, 522.
Nagy Ladislau 518.
Naissus, localitate 62; v. şi Ni$.
Nalâczy îosef 343.
Nandru 13.
Nanu, Frederic 465.
Napoca (Colonia Aurelia ~) 53, 64, 67,
70-74, 77, 86, 97, 105, 106, 118; v. şi
Cluj-Napoca. Napoleoni 331. Nădlac 183. Năsăud
244.
Neacşu din Câmpulung 219. Neagoe Basarab, domn al Ţării
Româneşti
193-195, 198.
 Indice
Neajlov, râu 417.
Neamţ, judeţ 13, 35, 45, 94, 107, 120; ~ mănăstire 196, 197, 315.
Neculce, Ion, cronicar 336.
Nedao, lupta de la ~ 110.
Negru, Clement 549.
Negru Vodă (din Făgăraş) 153, 165, 198.
Nemesis, zeiţă 77, 89.
Nemeş Iosi/508.
Neptunus 88.
Nero, împărat roman 42.
NeuiRy, tratatul de la ~ 420, 444.
Niccolo de Modrussa, prelat catolic 199.
Niceta, episcop al Ramesianei 105.
Nica, Leon 574.
Nichita, martir creştin 107.
Nicodim de la Tismana, călugăr 195, 197.
Nicolae, locotenent 508.
Nicolae l, ţar al Rusiei 357, 358; ~ Alexandru, domn al Ţării Româneşti
155-158, 160.
Nicole 280.
Nicolina 109.
Nicopole 185.
Nicoreşti 34.
Nicukscu-Mizil, Paul 540.
Niculiţel 80, 106.
Niebelungeniied, poem german 145.
Nikolsburg, Pacea de la ~ 257.
Nikolski, Alexandru 496, 497, 506, 508.
Nimfe, zeiţe 88, 89.
Nimirov, Congresul de pace de la ~ 318.
Nipru, râu 16, 20, 108, 121, 459.
Nil 62, 187; v. şiNaissus.
Nistru, râu 7, 9, 14, 19, 36, 41, 52, 94, 102, 107, 109, 123, 160, 165,
190, 303, 411,418,420,459,464.
Niţu, Nicolae 500, 501.
Nixon, Richard 540.
Nogai, han mongol 151.
Noricum 40, 65, 67.
Noşlac 66, 98, 111.
Noua, cultură 20, 21, 24.
Novacovici, Dionisie, episcop 313.
Noviodunum 54, 56, 59, 72, 87, 101, 102, 106; v. şi îsaccea.
Nucşoara, localitate 500, 501.
Nuntaşi, localitate 30.
Nuşfalău, necropola de la ~ 121.
O
Oaş 13, 93.
Obreja 66, 98, 120.
Occident 81, 115, 167, 214, 226, 279, 283, 334, 343, 390, 391, 394,
419, 423-425, 428, 437, 438, 442, 447, 448, 452, 453, 464, 465, 473,
475, 478, 489, 495, 507, 521, 526, 530, 540, 544, 546, 557, 565, 566,
568; v. şi Europa.
Oceakov303, 331.
Ocna, toponim 125.
Ocna Dejului 46; ~ Mureşului 35, 46, 78; v. şi Salinae; ~ Sibiului 66.
Ocnele Mari 46.
Ocniţa, localitate 45.
Odăile, localitate 566.
Oder, fluviu 503.
Odessa 354.
Odessos 41.
Odoacru 114.
Odoreanu, localitate 566.
Odorhei 7.
Oescus, castru roman 51, 61, 71, 99.
Obaba-Ponor 13, 14.
Oituz, pasul ~ 54, 57, 150.
Olanda 277.
Olbia, cetate 41.
Olimp, munte 127.
Olimpiotul, lordacbe 355.
Olmutz, întâlnirea de la ~ 373.
Olt (Alutus), judeţ 13, 45, 47, 64, 95, 120; ~ râu 7, 9, 13, 36, 53-55, 59,
66, 70, 71, 145, 146, 148, 149, 151-153, 193,356,357,417.
Olteni 107.
Oltenia 7, 10, 15, 16, 20, 34, 38, 43, 46, 50-52, 57, 99, 100, 105, 109,
110, 119-121, 153, 157, 175, 193, 229, 282, 291-293, 302, 304, 313,
314, 318, 354-357, 369, 528, 529.
Ombarus, conducător germanic creştin 110.
Onescu, Cornel 535.
Opitz, Martin, profesor la colegiul de la Alba Iulia 277.
Oppius Sabinus, Caius, guvernatorul Moe-siei 42.
Oradea (cetate, episcopia greco-catolică, paşalâcul de ~) 203, 213, 220,
243, 254, 266, 284, 314, 325, 420, 451, 499, 519, 569.
601
 Istoria României

602
Orăştie (munţi, şcoala de la ~) 25, 42,
148, 167, 224, 277, 310. Orăştioara de Sus, comună 35. Ordessos
35; v. şi Argeş. Orgame (Argamum) 29, 31. Orhei, raion 36.
Orient(ul) (~ Apropiat, Mijlociu) 11, 17,
38, 39, 53, 62, 67, 81, 88, 167, 178,
203, 260, 261, 279, 281, 331, 334, 375,
490.
Origenes 104. Orlea9\. Orlovka 52, 53.
Oroles, căpetenie geto-dacă 39. Orosius, istoric 61. Orşova 54; v. şi
Dierna. Osman al U-lea, sultan 240, 256. Ostermayer, cronicar
braşovean 219. Ostrovul Banului 99. Otomani, cultură 20, 22.
Otopeni, localitate 566. Ovidiu 42, 83, 84.

Pacepa, Ion Mihai 527.

Pacorus al îî-lea, regele părţilor 44.
Padova 276.
Pali, Francisc 307.
Pan, zeitate 88.
Pannonta (~ Inferior, Superior) 42, 53,
57, 60, 65, 67, 93, 97, 100, 106, 109,
111, 123, 143, 199. Pantelimonu! de Sus, localitate 78; v. şi
Ulmetum.
Papp, episcop 569, 570, 574. Para, îoan 325. Paribeni, R. 71.
Paris, 368, 369, 375-378, 419, 477, 541,
555.
Paris (personaj homeric) 84, 88. Paroşeni, mina de la ~ 548.
Partium 207, 215, 220. Partos 25, 72. Parţal7, 18.
Passarowitz, Pacea de la ~ 291, 292, 302. Paternus, episcop de Tomis
103. Paăineţ, Vasile 535, 540.
Pauker, Ana 470, 472, 474, 475, 477, 480, 491, 492, 505, 507, 508,
510-513, 516,517.
Pavel din Tordaşi, superintendent 223.
Pălatca, localitate 105, 109.
Pătraşcu cel Bun, domn al Ţării Româneşti 214.
Patrăşcemu, Lucreţiu 467, 468, 471, 475, 511, 513, 514, 517, 529,
536; - Nuţi 509.
Pătrăuţi, mănăstire 196.
Păunescu, Adrian 541, 542.
Păvăloaie, Vasile 509.
Pârvan, Vasile 46.
Pârvu, antroponim 125.
Pârvulescu, Constantin 511, 557.
Pecica, complex arheologic 20, 35, 47.
Pelopones 188, 354.
Penates, zeitate 89.
Pentagon 562.
Tentapolis 59.
Pera, genovezii din ~ 188.
Peresvetov, han 213.
Peretu 37.
Peri, mănăstirea din ~ 201.
Periam, complex arheologic 20.
Periam —Pecica, cultură 20; v. şi Mureş.
Pericie 30.
Peripraw 523, 524.
Perşinari 22.
Pertinax, Publius Helvius 58.
Pescari 123.
Pescennius, Niger 58.
Petra, toponim 125; v. şi Camena.
Petrescu, Alexandru, colonel 509; ~ Anca, arhitect 562, 563; ~
Constantin-Titel 433, 467, 471, 479.
Petreşti, cultură eneolitică 16.
Petrihov, Stanislav 554.
Petrodava 35.
Petroşani 549.
Petru, frate cu Asan 146.
Petru 1, domn al Moldovei 159, 173, 196; ~ a! Il-Iea, domn al
Moldovei 179; ~ Aron, domn al Moldovei 179, 180, 189, 190; ~
Cercel, domn al Ţării Româneşti 210; ~ ce! Mare, ţar al Rusiei
273, 274, 318; ~ Rareş, domn al Moldovei 213, 214, 216-218; ~
Şchiopul, domn al Moldovei 217, 227.
 Indice
Peutinger, harta lui ~ 71.
Philike Hetairia (Eteria), organizaţie 333, 354, 355.
Phocas, împărat bizantin 102.
Pianul de Jos, localitate 18.
Piatra Craivii 35, 48; ~ Neamţ 35, 196; ~ Roşie 48.
Piephigi, trib geto-dac 35.
Pieporus, „rex Coisstobocensis" 94-
Pietroasa, tezaurul de la ~ 109.
Pini, munte 127.
Pintilie, Gheorghe (Bodnarenco) 496, 497, 510, 512; ~ llie 564.
Pippidi, Andrei 564; ~ Dionisie 564.
Pirenne, Henri 114.
Pireu 30.
Piroboridava 34; v. şi Poiana. -
Pirustae, grup de mineri dalmatini 67.
Pisa 178.
Pişcolţ 36.
Piteşti 504, 506-509, 563, 575.
Piuariu-Molnar, loan 325.
Pius al ll'lea, papă 188.
Plautius Silvanus Aelianus, Tiberius, guvernatorul Moesiei 42.
Plevna, luptele de la - 388.
Plinius cel Bătrân 35, 65, 94, 113; ~ cel Tânăr 71.
Ploieşti 11, 400, 432, 499.
Poarta Otomană v. Imperiul Otoman.
Pocuţia 179, 213.
Podişul Central Moldovenesc 74; ~ Getic 9; ~ Moldo'Basarabean 9,
10, ~ Transil' vaniei 7.
Poenărei, localitate 501.
Poetovio (Ptuj) 60.
Poian 105, 121.
Poiana (Piroboridava) 34, 35.
Poiana Coţofeneşti 37; - Dulceşti 94.
Poieneşti, cultură 36, 94.
Pojejena 99.
Polonia (Republica nobiliară, Uniunea polono-lituanină) 155, 156, 159-
161, 166, 167, 178-180, 184, 189-193, 200, 202, 203, 207, 208, 212,
213, 215, 222, 225, 227, 230, 231, 236, 240, 241, 246, 248, 256-258,
260-262, 265-269, 271, 272,281,290,446,450,459,523.
Polovragi 47.
Poltava 273.
Pompei 41.
Pons Aluti („Podul Oltului") 71; v. şi Io-neşdi Govorei; ~ Augusti
(„Podul împărătesc") 65, 71; v. şi Marga; ~ Vetus („Podul vechi")
71; v. şi Câinent.
Pont(ului), regatul ~ 39.
Pontes, castru roman 71.
Ponto Bithyni, asociaţie negustorească 80.
Pontos, zeu 87.
Pontul Euxin v. Marea Neagră.
Pop, Cornel 309; ~ Dumitru Alexandru 555; ~ Gheorghe 518; ~
Măria 501, 502; ~ Marţian, Dionisie 395.
Popa, Alexandru (Ţanu) 509; ~ Radu 564.
Popescu, Aristotel 509; ~ Constantin 501; ~ Dumitru Radu 541; ~
Eremia 505; ~ Gheorghe 501, 508, 509.
Popeşti 35, 48.
Popovici, Aurel C. 408; ~ Comei 509.
Porecka, râu 99.
PoroinaMare 37.
Porolissum, castru roman 54, 55, 57, 58, 63, 65, 71, 73, 75-77, 86,
88, 91, 94, 97, 98, 105-107; v. şi Moigrad.
Portugalia 123.
Porţile de Fier 14, 37, 186.
Poseidon, zeu 32, 89.
Postelnicu, Tudor 571.
Postumus, uzurpator 61.
Potaissa, castru roman 7, 56, 58-60, 62-64, 67, 70-72, 74-78, 80,
85, 87, 97, 98, 104-107, 110, 118; v. şi Turda.
Potsdam, conferinţa de la ~ 489.
Potulatenses, trib geto-dac 35.
Praga 231, 232, 474, 535.
Prahova, judeţ 14, 34, 35, 37, 47, 107, 109, 120.
Precucuteni-Cucuteni, cultură neolitică 16, 17.
Predavenses, trib geto-dac 35.
Predea! 8, 125,417.
Predoiu, Longhin 500.
Preoteasa, Grigore 520.
Priam (personaj homeric) 84, 88.
Principatele Române (~ Dunărene), passim.
Priscus Panites, ambasador 100, 110.
Prisbp 8.
603
fe.

I
604
Istoria României
Probota, mănăstire 218.
Procopius din Cezareea 71, 120, 121.
Prodan, Dat/id 293, 322, 323; ~ Nehi 553.
Proserpina, zeiţă 88.
Protase, Dumitru 122.
ProcosesWo, ceramică tip ~ 15.
Prusia 319, 385.
Prut 9, 13, 19, 94, 165, 274, 303, 332,
355, 356, 370, 411, 418, 420, 449, 465,
522.
Przeworsk, cultură 93. Pseudo-Apuleius 49. Ptolemaeus 94. Ptuj v.
Poetovio. Pudidta, matroană 87. Puiu, Ion 553. Purnichescu,
Gheorgbe 500. Puşcaşu, Vasile 509. Putna, mănăstire 196, 197.
Pythagoras 37.
Q
Quintionis, vicus 65, 80; v. şi Sinoe.
R
Racoş 48.
Racoviţă, Mihai 273.
Radu, antroponim 125.
Radu 1, domn al Ţării Româneşti 157; ~ de la Afumaţi, domn al Ţării Româneşti
194; ~ cel Frumos, domn al Ţării Româneşti 189, 191; ~ llie, pretendent la tronul
Ţării Româneşti 214; ~ Leon, domn al Ţării Româneşti 267; ~ cel Mare, domn
al Ţării Româneşti 193, 195, 198; ~ Mihnea, domn al Ţării Româneşti 240, 255,
256; ~ Praznaglava, domn al Ţării Româneşti 186; ~ $er-ban, domn al Ţării
Româneşti 240, 255; - Tempea li 336.
Rahova, cartier în Bucureşti 562, 563.
Rajk Laszlo 514.
Răkoczi Francisc 11 290, 291; ~ Gheorghe 1, principe al Transilvaniei 250,
257-259, 261, 262; ~ Gheorghe 11, principe al Transilvaniei 250, 258, 262,
264, 266.
Râkos, tabăra de la ~ 183.
Ralea, Mihai 425.
Rally, Dionisie, mitropolit 229.
Ramunc, duce din ţara vlahilor 145.
Rangheţ, losif 511.
Ratiaria, castru roman 61, 99; v. şi Arcar.
Raţiu, Ion 407.
Ravenna 114, 119.
Razgrad v. Abriltus.
Răcari 86, 106.
Răcătău 45.
Răceanu, Grigore Ion 557.
Rădescu, Nicolae, general 471, 422.
Răutu, Leonte (Lev Oigenstein) 510, 512.
Războieni, mănăstire 196.
Râbiţa, mănăstire 201.
Râmnic (episcopia de ~, tipografie) 314,
316, 329, 331.
Râmniceanu, Naum 340, 366. Raşca, mănăstire 218. Râşnov v.
Cumidava.
Reci, aspect cultural regional 24; ~ localitate 120.
Regalianus, uzurpator roman 60.
Remesiana 105.
Remetea, mănăstire 166, 201.
Reşca 53.
Reuseni, mănăstirea de la ~ 196.
Rezina, raion 107.
Rheinzabern, vase de lux de la ~ 80.
Rhemaxos, căpetenie geto-dacă 33, 39.
Rhin (Rin) 50, 109, 503.
Rhodos 30, 31.
Rholes, rege geto-dac 42.
Ribbentrop, Joachim von ~ 450.
Riga 446.
Rin v. Rhin.
Ripae Thraciae 65.
Ripiceni-lzvor 13.
Rizea, Elisabeta 500; ~ Gheorghe 500.
Rodna 150, 166.
Roitman v. Chişinesvski, îosif.
Roller, Agitprop Mihai 494.
Roma 41-44, 51, 52, 57, 65, 69, 73, 76, 78, 81, 85, 86, 90, 94, 105, 112, 114-
116, 146, 147, 149, 187, 191, 198-200, 286, 288, 295, 308, 310, 313,
317, 325, 449, 458, 494, 496; v. şi
Imperiul Roman, Vatican.
Roman, oraş 217.
Roman 1, voievod al Moldovei 159.
 Indice
Roman, Valter (Ernst Neulander) 510, 520.
Romanescu, Grigore 509.
România, passim.
Romniceanu, Mibai 475.
Romula, castru roman 53, 64, 66, 70-74, 79, 83, 84, 88, 91, 99, 100,
105, 106.
Roosevelt, Franklin Delano 467.
Roşeai, CA. 369, 376, 380, 383.
Rosmerta, zeu 90.
Roşcani, bătălia de la ~ 215.
Roşia Montană v. Albumus M.aior.
Rotopăneşti, localitate 109.
Rovine, bătălia de la - 185.
Rubobostes, rege geto-dac 39.
Rudi, localitate 123.
Rufius, Festus 53.
Rubr 503.
Rumelia, beglerbegul de ~ 187, 191.
Rusciulc 416.
Rusia (Imperiul Rus) 266-268, 271-274, 281, 282, 299, 302, 303,
311, 318, 319, 330-333, 336, 354, 356-358, 360, 361, 367, 368-
370, 374-376, 387-389, 402, 412-416, 418-420, 432; v. şi
Moscova.
Russu, Florian 553.

Sabatinovka - Noua - Coşlogeni, complex

cultural 21. Sdbazios, zeu 89.
Sabinus, Iulius, guvernator al Daciei 52. Sacidava 54, 59; v. şi
Dunăreni. Sabarna - Solonceni, cultură 24-Sabarovsld, Alelcsandr
Mibailouici 512, 527. Saint-Germain, tratatul de la ~ 420. Sdjo, râu
150. Salacia, zeitate 90. Salcia, localitate 523. Salinae 78; v. şi Ocna
Mureş. Salonic 126, 127. Salonta, victoria de la - 262. Salus, zeu 89.
Samnelli, Annie 525. Samos, insulă 30, 32. Samum, castru roman 54,
58, 71, 77; v. şi
Căşeiu. Samurcaş, Constantin 355.
Samus v. Someş.
Sanislău 35.
Sania Petersburg 360, 411.
San Stefano, Tratatul de la - 388.
Sărai, Visarion, călugăr 294, 308, 310,
312.
Sarajevo 415.
Sardeates, grup de mineri dalmatini 67. Sardinia 123. Sarinasuf 29.
Sarmizegetusa Regia 8, 40, 42-49, 55; ~
Ulpia Traiana Augusta Dacica 52, 56,
62-64, 67, 71-78, 83-88, 91, 97, 118. Satu Mare, judeţ 35, 36, 93,
111; - oraş
254,285,290,311,314. Satu Nou 29. Saturninus, Claudius
85. Saturnus, zeu 89. Satyros Peripateticul, literat 32. Sava, râu
41-
Sava Gotul, martir creştin 102, 107. Sazonov, Sergbei Dmttrievici,
ministru de
externe rus 414. Săbâoani 94-Sâcelu 75. Săiacea 22. Sălaj, judeţ 14,
77, 80, 105, 110, 121,
123.
Sălcuţa, cultură eneolitică 16, 17. Săliştea 47.
Sănătescu, Constantin 467-469, 471. Săndoiu, Ion 500, 501.
Sărata-Monteoru 20, 22, 121. Sărăţeni 98. Săsciori 35. Sătmar 93.
Sâncrăieni 47. Sângeorz 223.
Sânmiclăuş - Alba, castelul de la ~ 281.
Sânpetru de Câmpie 569.
Sântana (cetate, cultură) 24, 93, 98.
Sântana de Mureş — Cerneabov, cultură
107-109. Scandinavia 322. Schaeseus, Cbristian 221.
Schăssburg v. Sighişoara. Schela Cladovei, cultură 14.
Schlozer 342. Scbmeitzel, Martin 336.
605
606
Istoria României
Schneckenberg, cultură 19.
Schrdder, Wilhelm von ~ 291.
Scorilo, onomastic 94.
Scorilo v. Coryllus.
Scribonius Curio, Caius, preconsul al Macedoniei 40.
Scythia Minor, provincie 33, 92, 95, 99, 101-105, 119; v. şi
Dobrogea.
Sebeş98, 120, 167,201.
Secu, mănăstire 315.
Secundini, vicus 65, 80.
Seghedin, Pacea de la - 188.
Segneri 316.
Seivert, Johann, istoric sas 342.
Selim I, sultan 203.
Semiceastnâi, Vladimir Efremovid 527.
Semiluna v. Imperiul Otoman.
Seneslau, voievod 125, 146, 149-151.
Septimius Severus, Pertinax 58, 67, 71, 72, 87, 118.
Serapis, zeitate 89.
Serbia 40, 62, 99, 127, 185, 187, 414.
Serdica 81; v. şi Sofia.
Serghie, episcop 252.
Severi, dinastie 58, 72.
Severin (Ţara ~) 145, 149-152, 157, 181, 200.
Severus Alexander, împărat roman 58.
Sfântul Gheorghe (Hârlău), mănăstire 196.
Sfântul llie (Suceava), mănăstire 196.
Sfântul loan (Piatra Neamţ), mănăstire 196; ~ (Vaslui),
mănăstire 196.
Sfântul îoan Cassian 109.
Sfânta Mina 107.
Sfânta Măria Orka 201.
Sfântul Nicolae (Botoşani), mănăstire 196; ~ (Dorohoi),
mănăstire 196; ~ (Iaşi), mănăstire 196.
Sfântul Scaun v. Vatican.
Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Huşi), mănăstire 196.
Shafir, Michael 525.
Sibiu (Hermannstadt), depresiunea 13; ~ comitat 151; ~ judeţ 24,
35, 45, 66, 78, 98, 105, 111, 120; ~ oraş 7, 148, 166, 168, 176,
201, 219, 222, 224, 246, 281, 308, 311, 317, 338, 343, 405, 407,
555, 563.
Sic, localitate 98.
Sighet 215, 506.
Sighişoara (Schâssburg) 20, 110, 120, 148,
167. Sigismwnd de Luxemburg, rege al Ungariei,
împărat romano-german 178, 181, 182,
185-187,201. Sigmaringen 384.
Silistra 54, 259, 389; v. şi Durostorum. Silvanus, zeu 77, 88-90.
Sima, Horia 436, 454, 457, 458, 508; ~
Traian 569, 571.
Simion Ştefan, mitropolit 264, 265, 281. Simon de Keza 148.
Simoneşti 66. Simons, Thomas 554. Sinan Paşa 232.
Singidunum, castru roman 53, 81, 99. Sinoe 65; v. şi Quintionis.
Sinope, bei de ~ 31, 185. Şiret, oraş (episcopia catolică de ~)
159,
167, 200; - râu 9, 10, 43, 45, 121, 153,
165,417. Siria 57, 65. Sirona, zeitate 90. Sivori,
Franco 210. Skanderbeg 188. Slanski, Rudolf 511.
Slatina, oraş 13, 356, 513, 529; ~ mănăstire 218. Slava Rusă v,
Libida. Slăveni 99, 100, 105. Slimnic, localitate 66, 111. Slobozia,
raion 23. Slovacia 40, 93, 121,474. Slovenia 60. Snagov 575.
Sobari 94. Sobieski, loan, rege al Poloniei 267, 268,
274.
Sobolenski, Maximilian 509. Socetu 95.
Sofia (Serdica) 188. Sofocle 29.
So/ronie, călugăr 294, 311, 312, 323. Soliman (Eunucul),
beglerbegul Rumeliei
191. Soliman (Suleiman) I Magnificul, sultan
202-205, 213, 215, 219, 226, 228. Sommer, Johann 221.
 Indice
Someş (Samus), râu 9, 14, 15, 20, 36, 54,
64, 66, 71, 183. Someşeni, complex arheologic 110, 119,
121.
Sonnenfels 298. Sopor 98.
Soporu de Câmpie 66, 79, 110. Soranus, zeu 90. Sorescu, Ion 500; ~
Marin 541; ~ Nicolae
501.
Soroca 14, 94, 125. Spania 230, 290, 508. Spanţov 109.
Spiridon, Cassian Măria 558. Sprâncenata 45. Sracimir, ţar de Vidin
185. Stalin, îosif Vissarionovici 464, 489, 490,
494, 502, 503, 507, 508, 510-512,
514-518, 521, 543. Stalingrad 460, 463. Stamati, lacov 329. Stanca,
Teodor 518. Stancu, Zaharia 541. Starcevo-Criş, cultură neolitică 15.
Statele Unite ale Americii (USA) 419, 460,
465, 466, 468, 472, 475, 477, 489, 490,
507, 552, 554, 565, 568, 569. Stăncescu, Nicolae 553. Stănileşti
274.
Stânceşti, cetatea de la ~ 25, 3,1, 34, 35. Stângă, consilier politic
508. Stejaru, comună 95. Stere, Constantin 393, 394, 431. Stockholm
465. Stoian, Ion 509. Stoica, Chivu 529, 530, 540. Stoieneşti 524.
Stolniceni 34, 35. Strafeo35, 37, 39-41,45, 48,65. Strassburg 115. Strat,
Ion 394.
Străuleşti, cartier în Bucureşti 121. Strâmtori 188, 472.
Streisângeorgiu, mănăstire 201. Strigoniu, arhiepiscop de ~ 287.
Stroescu, anchetator 497. Sturdza, Ioan Sandu, domn al Moldovei
357; - Mibai, domn al Moldovei 360,
361, 369.
Suceava, judeţ 34, 107, 109, 120; ~ oraş
9, 121, 159, 167, 190, 192, 193, 214,
218, 499, 506, 508. Suceveanu, Alexandru 80. Sucidava 62, 64,
65, 70, 71, 78-80, 85,
91, 97, 99, 100, 105, 107, 120; v. şi
Celei.
Suciu de Sus, cultură 21. Suedia 262. Suetoniu 51.
Suletman, emir 185. Surcea 47.
Suţu, Mibai, domn al Moldovei 333, 355. Suvorov, general rus 331.
Svintţa 99. Syria, zeiţă 89. Szamoskozy Ştefan 221. Szekely Ştefan 221.
Szikzai jeno 546.

Şaguna, Andrei, mitropolit 372, 373, 407.

Scfceii Braşovului 317.
Şeica Mică 24, 26.
Şelepin, Aleksandr Nikolaevki 527.
Şelimbăr 232.
Şerbănescu, Cristian Paul 509.
Şimleu Silvaniei 110.
Şincai, Gheorghe 325, 341.
Siştov, Pacea de la ~ 303, 331.
Şoimuş, complex cultural 19.
Şoldăneşti, raion 34.
Şona 26, 35.
Şopteriu, localitate 120.
Şpălnaca 22, 66.
Ştefan I, rege al Ungariei 145; ~ al Il-lea, domn al Moldovei, fiul lui
Alexandru cel Bun 179; ~ Bocskai, principe al Transilvaniei 249,
256; ~ cel Mare, domn al Moldovei 10, 165, 175, 177, 179-181,
189-193, 196-198, 200, 213, 216, 217; ~ Lazarevici, despot sârb
185; ~ Lăcustă, domn al Moldovei 214; ~ Mibaii, tipograf 278; -
Petriceicu, domn al Moldovei 267, 274; ~ Rareş, domn al
Moldovei 211, 214, 217, 221; ~ Tomşa, domn al Moldovei 240,
256.
Ştefăniţă, domn al Moldovei 193, 211.
607
 Istoria României

.~i
608
Ştirbei, Barbu, domn al Ţării Româneşti
374, 376; - prinţ 465. Şumilin, Boris 520. Şura Mică 66.

Taban-Gellerthegy 41.
Tacitus 42, 117.
Tagliavini, C. 113.
Takacs Lajos 547.
Talleyrand-Perigord, Charles Maurice de ~
331.
Tamasidava 45. Tanagra, teracotă de ~ 32. Tapae 43, 44. Tariverde 29, 31.
Tawanus, zeu 90. Tazlău, mănăstire 196. Tărtăria 15. Tăşad 47.
Tâtărăscu, Gheorghe 435, 471, 473, 479. Tăuteni, localitate 110. Târgovişte 167, 189,
223, 231, 232, 252,
253, 264, 280, 356, 575. Tărgşor 109. Târgu Jiu 510, 529; ~ Mureş 284, 311,
520. Târnava, comitat 148, 311; ~ Mare, râu
71.
Târnovo, taratul bulgar de la ~ 154. Tei, cultură 20. Teiuş 111. Teleac 24-26. Teleki
Mihai, cancelar 269. Teleorman, judeţ 25, 31, 37, 54, 95, 107,
109.
Teleorman, topic 11. Teliţa 80.
Teodosie 1, fiul lui Neagoe Basarab 198. Teodosius al lî-lea, împărat roman 100,
102.
Teofil, mitropolit 286. Terentius Varro Lucullus, Marcus, guvernatorul Macedoniei 40.
Terra Bazarab v. Ţara Românească. Terra Blacorum v. Ţara Românească. Terra
Transalpina v. Ţara Românească. Tertullian 104, 118.
Teslui, râu 71.
Tessalia 145.
Tettius lulianus 43.
Teutoni, Ordinul Cavalerilor ~ 148, 179.
Thassos, insulă 31, 32.
Theodorescu, Răzvan 564.
Theodoric, căpetenia ostrogoţilor 102,
114.
Theodosius v. Teodosius. Theofilact Simocatta 102, 104. Theos Hypsistos, zeitate 89.
Thesalia 15, 127. Thiamarcos, basileu geto-dac 48. Thokoly Emeric 268, 269. Thoneas,
Dylan 566. Thracia (Tracia) dioceză 25, 33, 38, 40,
41, 51, 59, 67, 94, 100-102, 126, 358. Tiatus, tarabostes dac 94. Tibiscum, castru
roman 54, 71, 72, 77,
79, 82-84, 97, 100, 105, 106; v. şi
Jupa.
Tibiscus v. Timiş. Tibisis v. Timiş. Tighina 214, 231, 463. Tihomir 125. Tilişca 35, 45.
Timiş (Tibiscus, Tibisis), judeţ 17, 20,
105; - râu 36, 54, 66. Timişoara 183, 463, 499, 504, 518, 519,
563, 569-574.
Timur Lenk, han mongol 185. Tinosu 35. Tirnawa289, 313.
Tiron, comandantul închisorii de la Suceava 508. Tisa, cultură neolitică 15; ~ fluviu
7, 20,
36, 43, 44, 52, 54, 56, 93, 150, 204,
416, 419.
Tismana, mănăstire 195, 197. Tisza Istvân 409, 410. Tiszapolgdr, cultură neolitică 16.
Tito, losifBroz 512. Titulescu, Nicolae 446. Tokes Edit 571, 573; ~ lstvan 569, 570; -
Laszlo 569-574, 576. Tomeci, Gheorghe 501. Tomis 29, 30, 32, 39, 41, 42, 56, 59, 64,
68, 72-76, 79, 82, 83, 87, 89, 101, 103,
104, 106; v. şi Constanţa.
 Indice
Topliţa 8.
Toppelt, Laurenţiu 279.
Toîdaşi 223.
Torok Janos 546.
Toruri 167.
Toscana, ducii de ~ 230, 324.
Tours, Conciliul de la ~ 115.
Tracia v. Thracia.
Traian, împărat roman 43, 44, 51-55, 61-63, 65-67, 69, 71-73, 81, 99,
113.
Traian, localitate 107.
Transilvania (Ardeal) 7, 8, 10, 13, 15, 16, 19-22, 24, 26, 27, 34-36, 38-
40, 42, 43, 46, 50-53, 57, 66, 67, 92, 95, 97, 105-108, 110, 111, 119-
123, 143, 145, 147-154, 158, 160-164, 165-171, 176-189, 198, 200-
204, 207-210, 212-216, 219-224, 227, 229-237, 239, 240, 242, 244-
254, 256-259, 261-266, 268-270, 272, 276-286, 288-294, 296-298,
300, 305-311, 313, 316-324, 327, 328, 332-343, 366, 367, 371-374,
405-408, 410, 413-417, 419-421, 431, 438, 440, 441, 445, 449-451,
453, 456, 463-469, 471, 472, 477, 494, 496, 504, 512, 519, 520, 526,
531-534, 545-548, 551, 555, 557, 567, 569, 570.
Transmarisca 99.
Transnistria 459, 463.
Trei Ierarhi (Iaşi) 281.
Trento, Conciliul de la ~ 227.
Trianon, Tratatul de la ~ 420, 444-
Trier (Augusta Treverorum) 73.
Tripolie 16; v. şi Ariuşd-Cucuteni.
Trişcu, Aurelian 564.
Troesmis 51, 54, 59, 62, 63, 72, 74, 78, 101.
Tro/in, Virgil 540.
Trogus Pompeius 35, 39.
Tropaeum Traiani 56, 59, 63, 74, 82, 86, 102, 103, 117; v. şi Adamclisi.
Troster Johann 279.
Truşeşti 18.
Tucidide 32.
Tulcea (Aegyssus), judeţ 24, 29, 37, 51, 54, 56, 63, 80, 106, 125; ~ oraş
54.
Turcia 374-376, 378, 389, 414, 416, 445; v. şi Imperiul Otoman.
Turda (Potaissa) 7, 46, 56, 79, 110, 111,
119, 220,311,463,551. TMrmasgades, zeitate 89. Turnu, cetate 186,
194, 358; ~ Măgurele
100; ~ Severin 145, 449; v. şi Drobeta. Ţylis, localitate în Tracia 33.
Tyras (Bjelgorod Dnestrovskij) 9, 41, 52,
57.

Ţaga, localitate 98, 110, 120.

Tamblac, Grigore 197.
Ţara Ardealului v. Transilvania.
Ţara Bârsei 8, 54, 148, 150, 219, 222; ~ Haţegului 145, 150, 244, 310; v.
şi Haţeg; ~ Oltului 145, 150; v. şi Făgăraş.
Ţara Românească (Muntenia, Terra Baza-rab, Terra Blacorum, Terra
Transalpina, Valahia Major, Walachia Major) 7, 13-16, 19-21, 27, 28,
31, 33, 34, 38, 40, 42, 43, 50-54, 92, 93, 95, 98, 100, 107, 109, 111,
119, 120, 126, 143, 144, 152-162, 164-175, 177-180, 182, 184-195,
197-200, 202-208, 210-212, 214, 216, 217, 219, 223, 226-237, 239-
248, 250-258, 261-263, 266-277, 280-283, 291-293, 299-304, 310,
313-319, 328, 331, 335, 336, 339-343, 353-358, 360, 362, 365-367,
369-371, 374, 375, 377, 378, 380, 384, 400, 417, 424, 462.
Taratul Bulgar v. Bulgaria.
Ţările de Jos 276, 277, 303, 317, 322, 448.
Ţepeneag, Dumitru 541, 542.
Ţibriţa, râu 51.
Ţirca, Ioan, episcop 291.
Ţu/alău, descoperirile de la ~ 22.
Ţurcanu, Eugen 508, 509.
U
Ucraina 16, 48, 52, 93, 108, 121, 267,
522.
Vioara de Sus, localitate 22. Ujvarossy Erno 570. Ulfila, episcop al
„Gothiei" 102, 106. Ulmetum 78, 102; v. şi Pantelimonu de
Sus. Ulpius, onomastic 68.
609
 Istoria României

610
Ungaria (Regatul ungar) 16, 93, 143-164, 167, 177-182, 184-193, 198, 200, 202-
204, 207, 208, 212-214, 219, 225-227, 232, 249, 257, 262, 267-270, 283, 285-
287, 290, 293, 324, 367, 371, 372, 374, 405-407, 409-411, 413, 414, 419, 420,
431, 444, 445, 449-451, 362-464, 468, 469, 474, 495, 514, 518-520, 522, 531-
534, 536, 546, 556-568, 570, 574.
Uniunea Sovietică (URSS) 433, 443, 445-449, 451, 452, 454-456, 459-466, 468,
469, 471, 473-475, 477-479, 490-492, 502, 506, 510, 513-516, 518, 519, 521,
522, 525, 526, 528, 532-534, 537, 539, 540, 543, 544, 556, 557, 560, 561, 566,
568; v. şi Moscova.
Uranus, cartier în Bucureşti 562-564.
Urban al V-lea, papă 159.
Ureche, Grigore 278, 279.
Uroiu 46.
USA v. Statele Unite ale Americii.
Utrecht 276.

Vad, episcopia de ~ 198, 252, 253. Vaida-Voevod, Alexandru 420. Valahia Major v.
Ţara Românească. Valahia Minor v. Moldova. Valea Florilor 46; ~ Jiului 548-551;
~ Râul
Doamnei 501; ~ Seacă 108; ~ Someşului
110; ~ Vâlsanului 501. Valens, antroponim 117. Valens, împărat roman 97, 102,
108. Valentin Frank von Frankenstein 278, 336. Valentinian I, împărat roman 97.
Valerianus, împărat roman 60, 105. Valescu, Alexandru 399. Valev, planul -526.
Vardar, râu 127.
Varlaam, mitropolit 264, 265, 280. Vama 188, 416. Varşovia (Tratatul de la ~,
Pactul de la
~) 522, 527, 532, 537-539, 553, 566. Vasile al Il-lea, împărat bizantin 144, 145;
~ Lupu, domn al Moldovei 248, 249,
251-253, 257, 258, 260-262, 276. Vasilescu, Nicolae 502.
Vaslui, judeţ 31, 36, 37, 94, 108; - oraş
191,196.' Vatican (Curia romană, Statul papal,
Sfântul Scaun) 225, 227, 230, 235,
237, 308, 496; v. şi Roma. Vatina, cultură din epoca bronzului 20. Văcărescu,
Alecu 343; ~ Ienăcfciţă 329,
343.
Văcăreşti, mănăstire 564. Vădastra, cultură neolitică 16, 18. Vâlcea, judeţ 25, 34,
35, 45, 46, 71. Vâşinski, Andrei 472, 489, 510. Vedea, râu 13, 54. Velbujd, bătălia
de la ~ 154. Velicicovschi, Paisie 315. Venera, zeiţă 87. Veneţia 166, 186, 188,
191, 192, 198,
271.
Venus, zeiţă 88. Verbicioara, cultură 20. Verdeţ, llie 518, 540, 549. Vergiliu 83, 84.
Verona 81. Verona, Sergiu 521. „Versailles", statui tip ~ 87. Versailles, tratatele de
pace de la ~ 443,
444.
Vespasian, împărat roman 50, 51. Vesta, zeiţă 88. Vettius Sabinianus, îulius
Hospes Caius,
guvernator al Daciei 57, 93. Veţel v. Micia.
Veverca, ofiţer de securitate 573. Vezinas, vicerege geto-dac 43. Via Traiana 70.
Victoria, zeiţă 55, 89. Victorianus, uzurpator 61. Vidin (beiul de ~, taratul de la ~)
145,
156, 185, 187. Vidra 18. Viena (Curtea de la ~) 203, 219,
266-268, 270, 271, 284, 288, 289, 295,
308, 309, 311, 313, 317, 320, 324, 325,
337, 343, 356, 369, 373-375, 414, 450,
451, 455, 456, 463, 466, 469; v. şi
Imperiul Habsburgic. Vinca'Turdaş, cultură neolitică 15-18. Vinicius, Marcus 42.
Vinţu de Jos 25.
i
 Indice
Virtus, zeitate 89.
Vit, râu 99.
Vlad, antroponim 125.
Vlad Călugărul, domn al Ţării Româneşti 192, 193; ~ Dracul, domn
al Ţării Româneşti 165, 186, 187; ~ înecatul, domn al Ţării
Româneşti 213; ~ cel Tânăr, domn al Ţării Româneşti 193; ~
Ţepeş, domn al Ţării Româneşti 179-181, 188-190; ~ 1
<Uzurpatorul>, domn al Ţării Româneşti 185.
Vladimirescu, localitate 123; divizia ~ 492.
Vladimirescu, Tudor 329, 330, 334, 354-357, 361, 370.
Vladislav, jupan 201.
Vladislav, rege al Ungariei 187, 188; ~ Lokietek, rege al Poloniei 157;
~ 1 Vlai-cu, domn al Ţării Româneşti 156, 157, 161, 173, 195; ~
al ll-lea, domn al Ţării Româneşti 180.
Vlahia (~ de Sus, de Jos, Mare, Megali Vlahia) 144, 145.
Vlaicu, antroponim 125.
Vlastares, Matei, Sintagma lui ~ 176, 216.
Vlaşca, „ţara vlahilor" 121.
Vlaşca Zemlja 144.
Vodiţa, mănăstire 195. ^
Vodiţa, topic 125.
Voinea, Octavian 509.
Voiu, Ion 509.
Volga, fluviu, 150, 460.
Volovăţ, mănăstire 196.
Voroneţ, mănăstire 196.
Vraciu, Petre 562.
Vrancea, judeţ 8, 25, 176.
Vucedol, cultură din epoca bronzului 19.
Vulcanus, zeu 88.
w
Walachenland 144, 145.
Walachia Major v. Ţara Românească; ~
Minor v. Moldova. Wales, prinţul de ~ 566. Wartburg,W.
114. Washington DC 554. Werboczi Ştefan 184, 284.
Westerndorf 80.
Westfalia, Pacea din - 262.
Whitehead, John 554.
Wietenberg (Dealul Turcului), cultură din
epoca bronzului 20, 22. Wissowatius, unitarian 279.
Wittenberg 214. Wolff, Cristian 339. Wrodaw 167.

X
Xenopol, A.D. 8, 391; ~ Radu 496.

Zalău 54, 573, 574.

Zalmodegikos, rege geto-dac 33, 39.
Zamfir eseu, subofiţer de securitate 501.
Zamoiskyjan 227, 231, 232, 236, 237.
Zamolxis, zeu 37, 38, 47, 48.
Zâpolya, familie 210.
Zâpolya loan, voievod al Transilvaniei
183, 203, 204, 212-214. Zarand, comitat 169, 201, 320.
Zargidava 45. Zămeşti 269, 555.
Zeletin, Ştefan 424, 425, 430, 437, 438. Zeller, colonel 508. Zemplin
40. Zenovius (menţionat în inscripţia de la
Biertan) 105. Zenta, bătălia de la ~ 272. Zernes, castru
roman 100. Zeus 32, 84, 89. Zia94. Zidovar 40.
Zimnicea 31, 3'4, 35, 38. Ziridava 35, 48. Zlatna\25, 311. Zoltes,
căpetenie tracă 33. Zopyrion, general macedonean 38. Zosimos 59.
Zotikos 106. Zrbanca, Octavian 509. Zsiwatorok, Pacea de la ~ 226,
239, 240,
249. Zyraxes, basileu geto-dac 42.
611
 u
Prins

Cuvă
nt înainte

3
 i

9 -33
70

Apari
fa p european...
108

128
614
Istoria României
PARTEA A II-A
De la geneza statelor româneşti la naţiunea română....... 141
Geneza statelor româneşti (secolele Xl-XW) (ŞERBAN PAPACOSTEA) 143
Romanitatea răsăriteană: de la autonomie la stat........ 143
întemeierea Ţării Româneşti şi a Moldovei................. 152
Dualismul statal românesc........................................... 159
Românii în voievodatul Transilvaniei......................... 161
Ţările române şi primul asalt al puterii otomane (sfârşitul secolu-
luiXW—1526) (ŞERBAN PAPACOSTEA)............................. 164
Economie şi societate................................................... 164
Structura puterii........................................................... 171
Centralizarea puterii şi reacţia nobiliară...................... 177
Răscoalele ţărăneşti din Transilvania........................... 182
Rezistenţa împotriva expansiunii otomane.................. 184
Ştefan cel Mare............................................................ 189
Tradiţia romanităţii şi spiritualitatea bizantino-slavă.. 195
Hegemonia otomană (1526-1593) (ŞERBAN PAPACOSTEA). . . 202
Instaurarea hegemoniei otomane................................. 202
Statutul ţărilor române................................................. 204
Putere nobiliară şi stat.................................................. 208
Confruntări politice în contextul rivalităţii otomano-habsburgice 212
Curente spirituale şi culturale...................................... 216
Pro Republica Christiana (POMPILIU TEODOR)....................... 225
Dinamica politică internaţională................................. 226
Agravarea dominaţiei otomane.................................... 227
Domnia lui Mihai Viteazul...........................................* 230
între otomani şi imperiali............................................. 231
Monarhia feudală (1601-1716) (POMPILIU TEODOR)......... 239
Restauraţia dominaţiei otomane; statutul juridic al raporturilor
turco-române............................................................ 239
Societate şi regim politic.............................................. 243
Cadrul instituţional...................................................... 250
Evoluţia internă şi internaţională................................ 255
Epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu....................... 258
Monarhia feudală la mijlocul secolului în Transilvania 262
Afirmarea ţărilor române la sfârşitul secolului al XVII-lea şi
începutul secolului al XVIII-lea.............................. 266
Ofensiva antiotomană şi efectele ei............................. 268
între cele trei imperii................................................... 270
Umanismul şi integrarea în cultura Europei clasice.... 275
 Cuprins
Secolul luminilor în ţările române (POMPILIU TEODOR)... 282
Noile regimuri politice: habsburgic şi fanariot. Structura institu
ţională....................................................................... 283
Unirea rutenilor şi românilor cu Biserica Romei........ 285
Răscoala lui Francisc Răicoczi al II-lea........................ 290
Regimul austriac şi politica absolutistă........................ 291
Politica absolutistă a Măriei Terezia............................ 293
Practica unui despot luminat....................................... 295
Iosefinismul şi românii................................................. 296
Regimul fanariot în Moldova şi Ţara Românească..... 299
Viaţa politică în vremea fanarioţilor........................... 301
Reformele fanariote...................................................... 303
Sub semnul naţionalului. Inochentie Micu: confesiune şi naţiune
...................................................................................... 305
Mişcări confesionale în Transilvania şi restaurarea ortodoxiei
......................................................................................310
Organizarea ecleziastică şi viaţa religioasă.................. 313
Mişcarea politică din Ţara Românească şi Moldova... 318
Criza despotismului luminat. Răscoala lui Horea........ 320
Mişcarea naţională în timpul revoluţiei democratice.
Supplex
Libellus Valachorum................................................. 323
Mişcarea naţională din Ţara Românească şi Moldova 328
Ţările române şi chestiunea orientală.......................... 330
Epoca reacţiunii în Transilvania şi criza regimului fanariot
......................................................................................332
Iluminism şi societate................................................... 334
Bibliografie....................................................................... 344

PARTEA A III-A:
Desăvârşirea naţiunii române (KEITH HITCHINS)........... 351
începuturile statului modern. 1821-1866.......................... 353
Anul 1821..................................................................... 354
Scena politică. 1821-1848........................................... 357
Societatea şi economia. 1821-1848............................. 361
Paşoptismul................................................................... 364
Anul 1848 la români.................................................... 367
Unirea Principatelor. 1850-1859................................. 374
Domnia lui Alexandru Cuza. 1859-1866.................... 378
Făurirea României Mari..................................................... 384
Independenţa. 1866-1881............................................ 384
Modele de dezvoltare................................................... 389
Viaţa politică şi partidele politice................................ 395
Societatea şi economia................................................. 399
Românii din Transilvania, Bucovina şi Basarabia...... 405
615
 Istoria României
Relaţiile internaţionale. 1881-1914............................
......................................................................................412
Primul război mondial..................................................
......................................................................................415
România modernă la zenit. 1919-1940..............................
...........................................................................................422
Marea dezbatere............................................................
......................................................................................423
Viaţa politică................................................................
......................................................................................428
Societatea şi economia.................................................
......................................................................................437
Relaţiile internaţionale.................................................
......................................................................................443
Război şi pace. 1940-1947................................................
...........................................................................................452
Al doilea război mondial. 1940-1944..........................
......................................................................................453
Tranziţia. 1944-1947....................................................
......................................................................................468
Bibliografie.......................................................................
..........................................................................................481

616
PARTEA A IV-A
România sub regimul comunist (decembrie 1947—decembrie
1989) (DENNIS DELETANT).............................................. 487
Dominaţia sovietică şi dictatura comunistă (1947-1955). . . 489
Situaţia internaţională.................................................. 489
Crearea statului totalitar.............................................. 490
Securitatea şi represiunea comunistă........................... 496
Rezistenţa armată......................................................... 499
Munca forţată............................................................... 592
Lupta internă de partid................................................. 510
Autonomie şi destindere internă (1956-1969).................... 516
Noua linie a lui Hruşciov............................................. 516
Impactul revoltei ungare.............................................. 518
Retragerea trupelor sovietice din România................. 521
O nouă perioadă de teroare.......................................... 522
Autonomia faţă de Uniunea Sovietică........................ 525
Slăbirea terorii.............................................................. 528
Ascensiunea lui Nicolae Ceauşescu............................. 528
Minoritatea maghiară................................................... 531
Ceauşescu îşi consolidează autoritatea......................... 534
Invadarea Cehoslovaciei de către ţările Tratatului de la
Varşovia
(1968)....................................................................... 537
Neostalinism fără teroare (1970-1989).............................. 539
Degenerarea.................................................................. 540
Declinul economic....................................................... 543
Minorităţile naţionale.................................................. 545
Opoziţia publică........................................................... 548
Disidenţa....................................................................... 552
 Cuprins
Oprimarea.....................................................................558
Izolarea internaţională..................................................560
Sistematizarea...............................................................561
Relaţiile cu vecinii........................................................567
Prăbuşirea......................................................................569
Bibliografie........................................................................577

Indice.................................................................................
..........................................................................................
583
Cuprins..............................................................................613