Comentariu literar Glossa

Potrivit precizărilor lui Perpessicius, poezia ”Glossă” datează din timpul studiilor berlineze (1873-1874)
și număra 9 strofe în loc de 10 strofe ale textului definitiv. Poezia cunoaște 11 versiuni, care se situează
între Iași (1876) și București (1882). Versiunea de la Iaşi cuprinde 9 strofe şi poartă titlul ”En
spectateur”. Ultimele două versiuni se plasează în urma Luceafărului (cea din 10 aprilie 1882) și capătă
influențele poemului.

L. Galdi, în studiul său Stilul poetic al Iui Minai Eminescu apreciază că: "Procesul de plăsmuire a
Glossei a trecut în total prin patru faze, iar Maiorescu, în vederea ediţiei sale, s-a oprit la faza a III-a." în
literatura universală majoritatea gloselor se compun dintr-o strofă-temă cu 4 versuri şi dintr-un
"comentariu" expus în 4 strofe.

Pornind de la semnificaţia cuvântului "glosă" (care înseamnă a explica un cuvânt, un fragment) s-a
ajuns la poezia cu formă fixă - una dintre cele mai pretenţioase, faţă de sonet, rondel, gazel. Glossa este
alcătuită dintr-un număr de strofe egal cu numărul versurilor din prima strofă. începând cu a doua strofă
se comentează fiecare vers al strofei-temă, ultima reluând, ca o concluzie, pe prima, în ordinea inversă a
versurilor.

Poezia lui M. Eminescu reprezintă o culme a creației sale. Prin conținut poezia are valoare filosofică,
gnomică, constituindu-se într-un adevărat cod de cunoaştere, de etică, cu valoare de generalizare
maximă. Forma poetică este lapidară, sentenţioasă, concentrată, clară, sobră.

Printre motivele de inspiraţie, G. Călinescu semnalează pe cele antice şi pe cele romantice.

Tudor Vianu, referindu-se la tema vieţii ca spectacol, precizează că aceasta este una dintre cele mai
vechi, care apare în toată filosofia greacă (Poezia lui M. Eminescu, 1930; Lumea ca teatru, în Studii de
literatură universală). Toate studiile de critică şi istorie literară menţionează ca izvor de inspiraţie pe
suedezul Oxenstierna. Lucrarea sa, Cugetări pe teme diferite, a circulat şi la noi, în tălmăcirea franceză a
autorului.
Tema lumii ca teatru l-a inspirat şi pe M. Eminescu. Astfel, Comedia cea de obşte, într-o traducere de la
1750, a fost tipărită în Curierul de Iaşi, din 13 iunie 1876. După Oxenstierna, "Lumea este privelişte,
oamenii sunt comedianţii, (...) Lumea vrea să se înşele, înşele-se, dar... în scurt: acest fel este comedia
lumei acesteia si cela ce vrea să aibă zăbavă cu linişte să se puie într-un unghi mic, de unde să poată cu
odihnă ca să fie privitoriu, şi unde să nu fie nicidecum cunoscut, ca să poată fără de grijă a o batjocori
după cum i se cade".

Perpessicius menţionează influenţa lui Shakespeare. Astfel, M. Eminescu notează în necrologul pentru
Gambetta (publicat în Timpul la 22 decembrie 1882): "Viaţa e o umbră călătoare numai, un comediant
care un ceas strigă şi gesticulează pe scenă şi apoi nu se mai aude; e un basm povestit de un nerod, plin
de furtună şi de zbucium şi totuşi neînsemnând nimic".

Glossa lui M. Eminescu se încadrează între marile creaţii universale şi ale literaturii române, având ca
temă fundamentală timpul, iar ca motive: Fugit irreparabilae tempus (timpul fuge fără să se mai
întoarcă); Fortuna labilis (soartă schimbătoare) şi Vanitas vanitatum (deşertăciunea deşertăciunilor),
prezente în: literatura egipteană - Cântecul Har-pistului; literatura ebraică; literatura latină - la Horaţiu;
literatura franceză - Fr. Villon - Balada doamnelor din alte vremuri şi A de Lamartine - Lacul; literatura
germană: J. W. Goethe - Faust, iar în literatura română la Miron Costin -Viaţa lumii şi mai târziu la
Lucian Blaga.
Glossa este o poezie ce gravitează în jurul condiţiei geniului, care datorită concepţiilor sale superioare
este nevoit să se sustragă lumii înguste în care trăieşte omul comun.
Deşi Eminescu se autodefineşte ca fiind poet romantic ("Eu rămân ce-am fost: romantic"), măiestria
artistică a acestei creaţii poetice constă tocmai în clasicitatea ei, ce reiese în primul rând din respectarea
regulilor pe care le impune o poezie cu formă fixă, cum este glosa, precum şi din lapidaritatea versurilor.

Dar mai există şi alte argumente care ilustrează caracterul clasic al Glossei. De exemplu, faptul că este
scrisă la persoana a treia, când sunt exprimate adevăruri aforistice ("Ce e val, ca valul trece"), sau la
persoana a doua când este vorbi de regulile şi sfaturile privitoare la etica de integrare a lumii şi a vieţii
conform acestor adevăruri. O asemenea constatare conduce la concluzia că geniul trebuie să se detaşeze
de frământările omului obişnuit. Ironia este însă prezentă în detaşarea sa rece, superioară, transformată
într-un act de acuzare, dar şi într-un scut de apărare împotriva unei societăţi corupte.

Eminescu valorifică o serie de idei filosofice care sunt turnate în forme artistice desăvârşite.

Incă din prima strofă, considerată strofa-temă a poeziei, unde verbele sunt puse la "prezentul etern",
cititorul intră în contact cu aceste adevăruri general-valabile, exprimate lapidar în versuri grupate două
câte două.
Ca şi în alte poezii - Scrisoarea I, Odă (în metru antic), Revedere -, poetul meditează asupra
perisabilităţii timpului: "Vreme trece, vreme vine/ Toate-s vechi şi nouă toate", repetiţia cuvintelor
"vreme", "toate" şi antinomia termenilor "vechi" - "nouă" sugerând tocmai această idee.

Cea de-a doua strofă conţine codul de reguli şi sfaturi de provenienţă stoică. De aici rezultă că pentru om
cel mai important lucru este să se cunoască pe sine şi să nu se lase purtat de valurile înşelătoare ale
fericirii efemere. Dar pentru aceasta drumul vieţii trebuie mereu luminat de raţiune, de "Recea cumpăn-a
gândirii", numai aşa putându-se evita orice deziluzie.

In strofa a patra apare lumea ca teatru, motiv preluat de Eminescu din filosofia antică hindusă şi care mai
poate fi urmărit în opera unor scriitori din literatura universală: Lope de Vega, Calderon de la Barca,
Shake-speare.

Ca şi în finalul Luceafărului, în Glossă lumea este văzută ca o imensă scenă de teatru spre care înţeleptul
priveşte ca spectator; "Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui:/ Joace unul şi pe patru,/ Totuşi tu
ghici-vei chipu-i,/ Şi de plânge, de se ceartă,/ Tu în colţ petreci în tine/ Şi-nţelegi din a lor artă/ Ce e rău
şi ce e bine".
Revenind apoi în strofele a şasea şi a opta, această idee devine laitmotivul poeziei. Intr-un univers în care
doar măştile se schimbă ("Alte măşti, aceeaşi piesă,/ Alte guri, aceeaşi gamă"), poetul lansează
îndemnurile: "Amăgit atât de-adese/ Nu spera şi nu ai teamă//(...) Tu pe-alături te strecoară"

O idee schopenhaueriană, exprimată în Scrisoarea I şi mai cu seamă în Cu mâne zilele-ţi adaogi..., este
cea a prezentului etern: "Viitorul şi trecutul/ Sunt a filei două feţe". Singura clipă sigură a existenţei este
prezentul, fiindcă trecutul nu poate fi reconstituit, iar viitorul nu poate fi prevăzut. Astfel: "Tot ce-a fost
ori o să fie/ în prezent le-avem pe toate".

Datorită abundenţei de accente satirice, Glossă este numită de G. Călinescu o "capodoperă a satirei
ideologice".

Critica se face simţită cu precădere în strofele şapte şi nouă. Dacă în partea a doua a Scrisorii III satira
capătă dimensiuni de pamflet, în Glossă aceasta este expresia indiferenţei, a unui adânc dispreţ: "Nu
spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte,/ Te-or învinge nătărăii,/ De ai fi cu stea în frunte". Aici,
termenii "mişei", "nătărăi" nu au valoare de invective. Simţind că autocon-templaţia este o modalitate
certă de a ajunge la o linişte sufletească totală, poetul este capabil să îşi păstreze atitudinea indiferent de
circumstanţe. Un asemenea echilibru se degajă din versurile: "De te-ating, să feri în lături,/ De hulesc, să
taci din gură".

Ultima strofă, care este o reiterare a celei dintâi, dar în care versurile sunt aşezare într-o ordine inversă
celei iniţiale, codul de reguli şi sfaturi etice devine mai evident datorită faptului că acum versul cu
valoare emblematică "Tu rămâi la toate rece" se află la început.

In ceea ce priveşte stilul, acesta se caracterizează prin limpezime şi armonie. Claritatea reiese tocmai din
simplitatea limbajului. Poetul apelează la epitete, simboluri, metafore (raţiunea devine "cumpănă",
viitorul şi trecutul - pagini ale aceleiaşi file), numai când intenţionează să releve în mod deosebit o idee.
Maximele cuprinse în Glossă sunt exprimate în cuvinte şi expresii populare: "Ce e val, ca valul trece",
"Tu te-n-treabă şi socoate", "Tu în colţ petreci în tine".
Referitor la alcătuirea strofelor, remarcăm că sunt compuse din câte opt versuri, iar cele dintâi, fiecare
dintre ele, devin concluzii pentru celelalte strofe.
Ritmul trohaic, accentuat în versurile-sentinţă, întăreşte impresia de neclintire a adevărurilor filosofice.

In final, demne de reţinut sunt cuvintele lui Dumitru Popovici- "Ea amplifică, pe de o parte, sintetizează
pe de altă parte şi dă un caracter aforistic experienţei umanului pe care o făcea Hyperion (...).

Poetul este un Hyperion condamnat să rămână în societate şi să îşi determine poziţia în complexul
raporturilor sociale".

E de remarcat importanţa simbolismului acustic, a paralelismului semantic şi sintactic: "Vreme trece,

vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate;/ Ce e rău şi ce e bine/ Tu te-ntreabă şi socoate;/ Nu spera şi nu
ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă,/ Tu rămâi la toate rece".

Ştefan Munteanu apreciază în studiul referitor la M Eminescu din Limba română artistică: "Dar în scurta
lui existenţă el a făcut ca limba poetică românească să-şi câştige deplina conştiinţă a valorilor estetice.
Pentru aceasta, poetul a luat drumul de la capăt, cernând materialul adunat din izvoare felurite şi
supunându-l unei elaborări ani de zile. «Săritura» despre care vorbea Ibrăileanu nu este un salt din
goluri, ci rezultatul unui proces de continuitate literară care atinge prin Eminescu punctul lui cel mai
înalt.

Limba artistică românească sună prin Eminescu altfel, căci ea este o sinteză a tuturor eforturilor făcute
până la el şi încorporate în ea, o limbă pe care poetul a prefăcut-o într-un instrument cu mii de coarde cu
vibraţii prelungi, line şi abia îngânate uneori, învălmăşite şi sumbre alteori. Ea este o creaţie a poetului,
pentru că e supusă geniului său, dar aparţine şi întregii culturi româneşti, care şi-a găsit prin ea una dintre
expresiile desăvârşite ale geniului naţional".