UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE ȘI GEOLOGIE

Forma și dimensiunile
Pământului

PROFESOR:
asist. univ. dr. Ionuţ Vasiliniuc

STUDENȚI:
Bumbari Lenuța
Chișcă Mihai
Constantin Claudia Daniela
 Pământul (numit și Terra sau „Planeta albastră”) se află în Sistemul Solar și
considerată a treia planetă ca distanță față de Soare și a cincea ca mărime. Terra face parte
dintre planetele interioare ale Sistemului Solar (planetele aflate în interiorul centurii de
asteroizi). Este cea mai mare planetă telurică din Sistemul Solar, și singura din Univers
cunoscută ca adăpostind viață.
 Terra s-a format acum aproximativ 4,57 miliarde (4,57×109) de ani, iar singurul ei
satelit natural Luna, numită și Selena după zeița lunii Selene, a început să o orbiteze puțin
timp după aceea, cu circa 4,533 miliarde (4,533×109) de ani în urmă. Pentru comparație,
vârsta calculată a Universului este de circa 13,7 miliarde de ani. Suprafața Pământului este
acoperită în proporție de 70,8% de apă, restul de 29,2% fiind solid și "uscat".

Suprafața exterioară a planetei Terra este împărțită în mai multe plăci tectonice, care
de-a lungul timpului se deplasează unele față de celelalte. Miezul planetei este activ (fierbinte
și lichid), fiind format din mantaua topită și miezul metalic, generator al câmpului magnetic.
Condițiile atmosferice și de la suprafață, care au permis apariția vieții pe Terra, au fost la
rândul lor influențate în mod decisiv de către diversele forme de viață.

Forma Pământului

Problema formei și dimensiunile Pământului a preocupat omenirea încă din cele mai
vechi timpuri dar nu a fost rezolvată decât după îndelungate studii, cercetări şi măsurători. Pe
măsură ce cunoaşterea spaţiului geografic s-a extins, au evoluat şi o serie de discipline
ştiinţifice: astronomia, matematica, filozofia, fizica, etc., care au contribuit la cunoaşterea
formei şi dimensiunii Pământului.

În antichitate erau concepţii naive cu privire la forma Pământului, ca de exemplu:

indienii îl asemănau cu o floare de Lotus, ale cărei petale reprezentau părţile lumii cunoscute
(de la forma de petală a Indiei); vechii greci (prin Homer) îl considerau ca un disc sau taler
înconjurat de fluviul okeanos, în mijlocul căruia se situa Grecia şi Marea Mediterană; discul
era susţinut de nişte stâlpi uriaşi şi acoperit de bolta cerească. Abia mai târziu Thales din
Milet (625-547 î. Hr.) este acela care lansează pentru prima dată ideea sfericităţii Pământului,
ajungând chiar să determine latitudinea prin măsurarea înălţimii Soarelui deasupra
orizontului. Ideea sa a fost împărtăşită ulterior de Pitagora (570-496 î. Hr.).

Eratostene din Cirena în anul 240 î. Hr., a reuşit să determine dimensiunile Globului,
aplicând principiul geometric al determinării circumferinţei unui cerc, prin găsirea unui unghi
la centru şi măsurarea arcului său corespunzător. Pe când era bibliotecar în Alexandria
(Egipt), el a observat că la Syene, pe Nil (Assuanul de astăzi), în apropiere de Tropicul
Racului, razele Soarelui cad la amiază, în timpul solstiţiului de vară (21 iunie), perpendicular
pe fundul unei fântâni verticale adânci. Cu alte cuvinte, Soarele se afla atunci la zenitul
locului iar razele lui formau un unghi drept cu suprafaţa Pământului la latitudinea respectivă.
Mai târziu cu un an, Eratostene a observat că la Alexandria, oraş situat pe acelaşi meridian,
însă la nord de Syene, razele Soarelui cădeau la amiază la acelaşi solstiţiu de vară în mod
oblic, sub un unghi de 1/50 dintr-o circumferinţă (cerc), sau cu 7°12’ faţă de verticala locului.
Rezultă că arcul de cerc dintre Syene şi Alexandria este de 7°12’ sau 1/50 dintr-un cerc.
Măsurând această distanţă în stadii s-au obţinut 5000 de stadii şi înmulţite cu 50, rezultă
circumferinţa Pământului de 250.000 stadii sau 46.250 Km. (o stadie având 185 m). Este un
rezultat apropiat de cel real, de cca 40.000 Km.

Dovezi despre forma sferică a Pământului

Ptolemeu (90-168 d. Hr.) prin observaţiile făcute asupra unei corăbii care, atunci
când pleacă din port în largul mării, dispare la orizont mai întâi corpul său şi apoi catargul.
La sosirea din larg a navei situaţia este inversă, apare întâi vârful catargului şi apoi corpul
navei. Explicaţia rezidă evident în faptul că suprafaţa mării este curbă şi ea ascunde treptat
corpul navei. Acest fenomen se poate observa şi în prezent. Pentru a demonstra că această
curbură este sferică ar fi nevoie de nenumărate observaţii şi măsurători ale gradului de
scufundare aparentă a unei nave pe unitatea de distanţă, într-o serie de direcţii de la punctul
respectiv.

Aristotel aduce prima dovadă concretă asupra formei Pământului, găsind explicarea
eclipselor de Lună prin proiecţia umbrei Pământului pe suprafaţa Lunii atunci când cele trei
corpuri cereşti, Soarele, Pământul şi Luna, se găsesc în linie dreaptă iar poziţia Pământului
este între Soare şi Lună. Se poate demonstra şi geometric fenomenul, că singurul corp care
lasă totdeauna o umbră circulară pe o suprafaţă plană este sfera. Văzută de pe Pământ, Luna
ne apare ca un disc aparent plan. Deoarece în timpul acestor eclipse, Pământul, rareori arată
aceeaşi faţă către Lună, se poate trage concluzia că, indiferent de profilul terestru proiectat pe
Lună, umbrele circulare sunt toate la fel şi deci, Pământul este sferic.

Odată cu începutul Renaşterii (sec. XIV), concepţiile lui Ptolemeu referitoare la forma
Pământului sunt reluate şi popularizate de “Şcoala din Nürnberg” formată de Martin Behaim
(1492), care construieşte un glob terestru.

Din aceste concepţii asupra sfericităţii Pământului s-a născut ideea de a se căuta
drumul spre Indii plecând şi spre apus pentru a se ajunge numai pe mare, evitându-se uscatul.
Această mică greşeală a dus la o mare descoperire a unor noi pământuri spre vest aparţinând
altei lumi – America – prin călătoriile lui Cristofor Columb şi a altor conchistadori.

F. Magellan (1480-1521) este cel care demonstrează practic sfericitatea Pământului

prin realizarea ocolului Globului în expediţia organizată de el (cu 5 corăbii şi un echipaj de
165 oameni). La 20 septembrie 1519 s-a plecat din portul spaniol San Lucar către vest
traversându-se Atlanticul, prin sudul Americii de Sud; s-a intrat în Pacific (oceanul primește
numele în această expediţie sub conducerea lui Magelan) şi apoi s-a ajuns în zona insulară
dintre Asia şi Australia. După o serie de incidente dramatice cu băştinaşii insulari, doar o
parte a expediţionarilor (18 la număr) şi cu o singură corabie reuşesc să ajungă în Oceanul
Indian şi de aici, prin sudul Africii, în Oceanul Atlantic, venind dinspre est; ajung în acelaşi
port la 6 septembrie 1522.
 Observarea Stelei Polare cunoaşte poziţii variate pe bolta cerească în funcţie de locul
de unde este privită: din emisfera sudică ea nu este vizibilă; de la Ecuator apare la orizont în
direcţia nord iar dinspre emisfera nordică, steaua se ridică continuu pe boltă până ce la Polul
Nord, ea apare chiar deasupra capului observatorului. Rezultă că în drumul nostru spre nord,
Steaua Polară “se ridică” pe bolta cerească cu un arc de cerc de 1° la fiecare 111 Km parcurşi
(cei 111 Km = lungimea unui arc de 1° de meridian). În concluzie deplasarea observatorului
se face pe meridianul unei sfere iar ridicarea Stelei Polare pe bolta cerească este de fapt
aparentă.

Măsurarea greutăţii unui corp în oricare punct de pe Glob, la nivelul oceanului, arată
aceleaşi valori constante. Greutatea reprezintă însă forţa de atracţie gravitaţională, care este
egală cu distanţa (raza) faţă de centrul Pământului şi cu masa corpului cântărit sau atras.
Greutatea rămânând constantă în orice punct de pe Glob, rezultă că este şi o rază relativ
constantă, deci forma Pământului este o sferă. Variaţiile gravitaţiei şi deci ale greutăţii
aceluiaşi corp se constată în cadrul masei continentale unde scoarţa este mai groasă şi
constituţia de roci variată atrăgând după sine valori mai mari şi implicit, schimbări privind
forma de amănunt a sferei Pământului.

Dovada cea mai certă a fost oferită de studiul fotografiilor luate din rachete sau din
sateliţi artificiali ai Pământului cum au fost sateliţii meteorologici din seria “Tiros” la
altitudini foarte mari, din care rezultă că orizontul este o linie curbă.

O altă dovadă este reprezentată de fotografiile realizate în zborul spre Lună efectuat de
echipajul american la 21 iulie 1969 cu naveta spaţială “Apollo”, Pămậntul fiind redat ca un
corp sferic.

Elipsoidul de rotaţie

În 1687, fizicianul englez Isaac Newton (1643-1727) descoperă legea atracţiei

universale, prin care se arată că şi Pământul fiind o planetă se supune acestei legi. Datorită
mişcării de rotaţie a planetei în jurul axei sale, apare şi o forţă centrifugă în contrabalans cu
gravitaţia internă. Dacă gravitaţia se manifestă aproximativ egal asupra întregii suprafeţe
terestre, forţa centrifugă este mai mare la Ecuator şi din ce în ce mai mică spre poli unde se
reduce la zero. Ca urmare, sfera se va bomba la Ecuator şi se va turti spre Poli (fig. 20).

Această formă se numeşte sferoid sau elipsoid de rotaţie. În cifre absolute s-au putut
determina elementele sferoidului, care sunt: semiaxa mare (a), semiaxa mică (b) şi turtirea (T)
= 1/297.

Au fost mai mulţi autori care în urma calculelor făcute au stabilit elipsoizi de referinţă
cum sunt: Everest în 1830, Bassel în 1841, Clarke 1880, Hayford în 1909, Crasovski în 1942
şi Astrogeodezic realizat de Fischer în 1960.

Primul elipsoid admis de Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică de la

Madrid în 1924, a fost elipsoidul lui Hayford numit de atunci şi elipsoid internaţional.
 Conform acestui elipsoid se pot distinge următoarele dimensiuni ale Pământului:

• raza ecuatorială = 6378,388 Km (recent 6378,160 Km)

• raza polară = 6356,912 Km (recent 6356,778 Km)

• diferenţa între cele două raze (a – b)= 21,476 Km

• turtirea = 1/297

• axa polară = 12714 Km

• diametrul ecuatorului =12757 Km

• diferenţa = 43 Km

Raportul dintre diferenţa de 43 Km şi diametrul ecuatorului este turtirea la poli.

De aici rezultă:

• circumferinţa ecuatorială = 40 006,594 Km (recent 40 075,161 Km)

• circumferinţa Tropicului = 36 778 Km

• circumferinţa cercului polar = 15.996 Km

• lungimea elipsei meridianului = 40.009,152 (recent 40.008,006 Km)

• lungimea medie a arcului meridian de 1° = 111.136,5 m

• lungimea arcului de 1° meridian la Ecuator = 110.500 m

• lungimea arcului de 1° spre pol = 11.300 m

• Volumul Terrei = 1.083.320 x 106 (sau 1083 md. Km3)

• Suprafaţa Terrei = 510.101 x 103 Km2 (510 mil. Km2)

• Greutatea Terrei = 5,978 x 1024 t (6000 md . t)

• Densitatea medie = 5.515 g/cm3 (recent 5,527 g/cm3) în comparaţie cu apa = 1

g/cm3.

Forma de geoid

Deşi elipsoidul turtit este o reprezentare mult mai bună a formei Pământului decât
sfera, se simte încă nevoia unei precizii şi mai mari. În realitate, scoarţa Pământului nu este
omogenă ca să rezulte un elipsoid de rotaţie propriu zis. Straturile de roci au densităţi diferite,
la exterior apar forme de relief inegale compuse şi ele din roci diferite, apar continente şi
oceane. De aceea, fiecare porţiune de teritoriu se va comporta diferit faţă de forţa
gravitaţională conform masei sale dar şi distanţei faţă de centrul Pământului. Astfel, suprafaţa
reală ce rezultă, respectiv forma Pământului, nu poate fi definită geometric sau matematic,
planeta neavând un corp regulat.

Această formă a fost numită geoid sau formă de tip Pământ (dată de Listing 1870).

Constituie o suprafaţă calculată a câmpului gravimetric şi corespunde în mare parte,

nivelului mediu al Oceanului Planetar, aflat în repaus perfect (suprafaţă la nivelul perfect
zero). Pe continente, suprafaţa geoidului, cu roci mai dense ca apa este cu circa 100-200 m
mai ridicată, prezentând ondulări în funcţie de repartiţia maselor de roci mai grele sau mai
uşoare (fig. 21). Pe oceane suprafaţa geoidului are, de asemenea, uşoare ondulări cauzate de
relieful submarin.

Geoidul pară

Geoidul pară (terroidul, telluroidul sau ovoidul asimetric) este forma dedusă recent
din folosirea datelor obţinute cu ajutorul sateliţilor artificiali împreună cu cele geodezice. Cu
ajutorul acestor date s-a calculat în 1960 (de către Fischer) şi elipsoidul de referinţă
“astrogeodezic”. În urma acestor observaţii s-a constatat că Pământul este mai bombat la
nivelul zonei tropicale australe (aici fiind mai apropiat de suprafaţa sferei, aşa cum prevăzuse
chiar Newton) şi este mai turtit la Polul Sud (cam cu 23 m sub elipsoidul de rotaţie) şi uşor
mai ridicat la Polul Nord (cu circa 17 m deasupra elipsoidului de rotaţie). Polul Sud este mai
aproape de centrul Pământului cu cca 40 m faţă de Polul Nord.

Dacă s-ar exagera scara diferenţelor dintre elipsoid şi teroidul real şi se menţine reală
scara generală a elipsoidului, Pământul ar apărea cu o uşoară formă de pară (sau ovoid
asimetric).

BIBLIOGRAFIE:

GEOGRAFIE FIZICĂ GENERALĂ,GHEORGHE ROMANESCU

GEOGRAFIE FIZICĂ, ARTHUR N. STAHLER