Nicolae Bulat

CZU ???
H ??

Redactor: Dorin Cârchelan

Tehnoredactare şi copertă: Andrei Ichim
Foto copertă: Pavel Balan
Desene: Nicolae Bulat

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Bulat, Nicolae
??????.
???? ex.
ISBN 978-9975-??-???-?

Casa editorial-poligrafică “Bons Offices” SRL

Str. Feredeului 4/6, telefon: 500 895, 500 578

ISBN 978-9975-??-???-? © Nicolae Bulat, 2011

 Jupânita
, cea Frumoasă

Om al cetăţii

A
utorul romanului istoric “Jupânița cea Frumoasă”,
Nicolae Bulat, e Cetățean de Onoare al orașului So-
roca – un titlu care nu-i este conferit orișicui și care
obligă. Nicolae Bulat își onorează cu brio titulatura-i
distinctivă.
Dintr-o mare pasiune pentru istoria meleagului
sorocean și a țării în ansamblu, dublată de o dragoste
pentru ele la fel de mare, el a ales să fie muzeograf. În
cei peste 30 de ani de activitate rodnică în acest domeniu Nicolae Bulat a
șters “colbul, mucegaiul” de pe numeroase “cronici bătrâne”, vorba poetului,
a scris și publicat un șir de articole, studii de specialitate (vom aminti aici
doar unul din ele – “Judeţul Soroca: file de istorie”), lucrare de referință în
domeniu; a adunat exponate pentru Muzeul de Istorie și Etnografie din So-
roca, directorul căruia este de ani buni. Din anul 2000 “i se trage” distincția
de Cavaler al Ordinului “Steaua României” (în grad de ofițer).
În plus, din 2007 și până la ora actuală Nicolae Bulat mai desfășoară și
o altă activitate responsabilă – cea de consilier al Consiliului orăşenesc şi
raional. Descendent din Cureşniţa, Soroca, protagonistul nostru cunoaște
locurile și oamenii din partea locului, felul lor de-a fi și de-a vorbi. Astfel
că atunci când Nicolae Bulat a purces să elaboreze o lucrare artistică despre
aceste locuri, nu i-a fost greu s-o facă, el fiind parte din ele. Dacă scriitorul
Ion Druță, să zicem, a cântat în opera sa câmpia Sorocii, dacă Mihail Sa-
doveanu nu a lăsat posterității niscaiva notițe despre călătoriile prin acest
ținut, pentru proaspătul aspirant la titlul de scriitor – Nicolae Bulat toate
subiectele pe care le conține romanul său istoric “Jupânița cea Frumoasă”
duc spre Cetatea Sorocii și spre acei ce s-au încetățit, putem spune așa, slu-
jind-o cu devotament și apărând-o cu jertfire de sine.

3
 Jupânita
, cea Frumoasă

Romanul semnat de Nicolae Bulat e o operă complexă, amplă, panora-

mică. Aici, în filele acestei cărți, își dau întâlnire fapte, evenimente reale ce
s-au derulat cu secole în urmă, cu elemente de basm, baladă, legendă.
Istoricul îi vine-n ajutor scriitorului, și viceversa. Spre deosebire de alți
semnatari de lucrări istorico-literare, care le scriu mai mult din închipu-
ire, neposedând cunoștințe profunde despre timpul pe care încearcă să-l
reconstituie în lucrările lor, Nicolae Bulat scrie cu siguranța omului com-
petent. Sursele de inspirație, pentru autor, sunt multiple: istoria, folclorul,
geografia (asta pentru că aria acțiunilor descrise în roman nu se reduc doar
la ținutul Sorocii). Autorul recurge la diverse “șiretlicuri” scriitoricești:
dialogul, monologul, peisajul, ghicitoarea, descântecul, personificarea (a
se vedea în special capitolul “Lupii”, în care ferocele fiare capătă chiar și
nume!)… Sunt personificați cai, copaci, stânci, Nistrul, pești și, desigur,
e personificată Cetatea – simbol al rezistenței. Atenția și spațiul cel mai
mare autorul îl acordă, bineînțeles, personajelor cărții: domnitorului Vasile
Lupu, fiicei acestuia – Ruxandra (Jupânița cea Frumoasă), pârcălabului de
Soroca, Ștefan zis Slutu pentru chipu-i deloc arătos, însă numit și Esop
Înțeleptul, pentru mintea-i ageră (mă gândeam dacă nu care cumva acel
Esop sorocean, Ștefan pârcălab de Soroca, zis și Slutu e chiar “întemeie-
torul” numelui Slutu, nume atât de frecvent întâlnit până în zilele noas-
tre mai ales în satul Țepilova, satul meu de baștină, unde Ștefan-Esopul își
avea domiciliul?…n.a.); o suită de oșteni viteji (Călin, Ursul), dar și boieri
“hicleni”; curteni, cazaci și tătari... Romanul e scris într-un stil dinamic,
limbajul autorului tinzând a reda specificul “de epocă”.
Sunt binevenite reproducerile din finalul lucrării ale înseși documen-
telor, surselor istorice de care s-a folosit autorul la scrierea romanului său.
Astfel, cititorul cărții se va alege și cu plăceri estetice, și cu noi cunoștințe
din istoria zbuciumată a trecutului nostru. Romanul “Jupânița cea Fru-
moasă” evocă oamenii Cetății Soroca și e scris de un Om al Cetății, Nicolae
Bulat.

Nina Slutu–Soroceanu,
scriitoare

4
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cuvântul
autorului
eripeţiile volumului de faţă îşi au începutul în

P
incinta Cetăţii Soroca, unde însăşi istoria neamului
nostru vorbeşte prin pietrele ce sunt sute şi sute de
ani martorele multor evenimente demne de condeiul
unui povestitor. Nu am pretins la aşa ceva, dar vocea
bătrânei Cetăţi mi-a şoptit povestea celor doi fraţi
hicleni – Simion şi Gligore din Climăuţii Sorocii,
care, din cauza lăcomiei lor nemăsurate, şi-au vân-
dut neamul şi moşia.
Soţia mea Valentina mi-a sugerat ideea că ar fi, pur şi simplu, minunat
ca această mică povestire educativă să vadă lumina tiparului. Şi de ce nu?
Dar era prea scurtă, aşa că…
Mai apoi a apărut “Nicoară Potcoavă”, cavalerul din Secea Zaporojeană,
care de două ori a bătut la poarta Cetăţii Soroca. S-a vrut domn în Ţara
Moldovei, iar sorocenii l-au ajutat să-şi atingă scopul. Şi totuşi nimic nu e
veşnic sub soare! Trecătoare sunt domniile, trecătoare este viaţa, mai ales
cea a unui cavaler înfrăţit cu vântul, calul, sabia şi pistolul…
Iar într-o bună zi, de sub pana mea au izvorât câteva cuvinte – un în-
ceput de basm despre Frumoasa Jupâniţă a lui Vasile-Vodă Lupu. De la
prorocirea unei vrăjitoare am ajuns la o istorie a frumoasei Ruxandra. Is-
toria unei principese în care, ca şi în războiul de ţesut covoare, s-au împle-
tit destine şi evenimente încadrate în adevărul documentelor de epocă. Îi
mulţumesc nurorii mele Rodica, care a fost prima cititoare a “Jupâniţei cele
Frumoase”.
Ţin să mulţumesc din tot sufletul familiei mele care m-a susţinut în
cursul procesului de creaţie, aducându-şi contribuţia la scrierea acestui vo-
lum: Valentina, Rodica, Maxim şi Natalia. Sper că efortul depus nu a fost
zadarnic şi cartea îşi va găsi cititorii. Sper că printre dânşii vor fi nepoţii şi
strănepoţii mei, în frunte cu nepoţica Anastasia.

5
 Jupânita
, cea Frumoasă

Exprim sincere mulţumiri doamnei Vera Ciobanu, care şi de data aceasta

a tapat câteva capitole, ajutân­­du-mă să duc până la capăt povestea jupâni-
ţei.
Datorez enorm de mult celor care şi-au adus aportul financiar – la edi-
tarea “Jupâniţei cele Frumoase” – domnului Vlad Filat, prim-ministru al
Republicii Moldova, preşedintele PLDM, domnului Victor Său, Preşedin-
tele Consiliului raional Soroca şi domnului Alexandru Cimbriciuc, deputat
în Parlamentul R.M.
Numai aşa se fac lucrurile cele mai frumoase!
Nu pretindem la laurii celebrităţii; am scris din inimă, aşa după cum eu
însumi am retrăit cele întâmplate cu eroii mei.

Nicolae Bulat

6
 Jupânita
, cea Frumoasă

Nicoară
Potcoavă
Pentru tatăl meu, Andronie

N oiembrie 1577… Soarele se rostogolise demult după

deal. Roşeaţa apusului s-a stins, dispărând după ste-
jarii ce încununau înălţimile. Întunericul, mistuind
în pântecele lui enorm cele două maluri ale râului,
s-a ridicat din josul apei, învăluind şi brudina Nis-
trului. La cele cinci turnuri ale Cetăţii Soroca, în co-
şurile de fier, focul jucăuş se luase la trântă cu amurgul serii, luminând

7
 Jupânita
, cea Frumoasă

pereţii şi împrejurimile. Priveghetorii din turnuri dădeau glas unul altuia,

iar târgul se pregătea de culcare.
Brudnicii, patru bărbaţi voinici, îndemnându-se unul pe altul, îndrep-
tau podul plutitor către malul drept.
– Unu, doi, trage!
– Unu, doi, trage!
Scripetele de lemn, scârţâind, măsura odgonul ce susţinea podul în dru-
mul lui aiurea, de la un mal la celălalt. De la un mal la celălalt. Zi de zi. An
de an. De la un mal la celălalt, pe brudina Sorocii.
Obosiţi peste măsură şi loviţi de vântul rece ce cobora dinspre Cosăuţi,
podarii în ultimul lor efort au tras podul la mal. Luând caii de căpăstru,
trei călători au păşit pe mal, îndreptându-se spre Cetate. Ajunşi la râuleţul
ce curgea în calea lor, ei au încălecat caii, trecând călare curentul de apă.
Curând lunca Nistrului s-a umplut de glasuri, iar scârţâitul porţilor cetăţii
a vestit sosirea unor musafiri aşteptaţi.
Filaret, vătaful podarilor, a privit lung în urma celor trei călăreţi ce au
dispărut în lunca Nistrului:
– Se vede că iar ne vin oaspeţi de la Praguri.
– Îmi spune inima că tulburi vremuri ne aşteaptă, a oftat Nicanor, legând
podul plutitor de inelele punţii. Andronic, dezdoindu-şi spinarea, a ridicat
faţa spre bolta cerească, privind la stelele ce se aprindeau una câte una.
– Mai astă-noapte, când mă întorceam de la pescuit, de la bulboana de
sub Gradişte, ce se află la cotitura Nistrului, am observat în văzduh un semn
ceresc, o stea cu coadă. Degrabă trebuie să apară. Bunicul meu, fie-i ţărâna
uşoară, spunea că şi el a văzut pe vremea lui Ştefan cel Bătrân, Muşatinul, o
stea, care, spre nenorocul nostru, a prevestit moartea marelui voievod, a zis
Andronic, privind peste umăr la cer, unde urma să apară astrul cu coamă.
– În târg, toată ziua s-a vorbit despre steaua aceasta. Căpitanul Ursul
Dragomir a spus că e o cometă.
– Nu e bine, nu e bine, a mormăit cel de-al patrulea podar, Vasile. Azi-
dimineaţă, când cocoşul cânta zorii zilei, poalele cerului deasupra Podoliei
erau aşa de roşii, de parcă baba Ciomordea boiangiţa şi-a vărsat vadra cu
vopsea roşie peste bolta cerească. Nu e bine deloc.
– La veşnică şi grea cumpănă stau lucrurile lumeşti şi mari năpaste vin
uneori peste marele case boiereşti şi domnii. Oare nu aşa a fost domnia
voievodului nostru Ioan cel Viteaz? şi-a susţinut interlocutorii Filaret. Că
bine a zis dascălul nostru din târg, de la biserica sobornicească a Sfântului
Nicolae Făcătorul de minuni: “Lucrurile războaielor în clipa ochilor se fac”.
Rele semne se prilejuiesc în faţa noastră. Cred că foarte curând, pe brudina

8
 Jupânita
, cea Frumoasă

asta vor forfoti o mulţime de oaspeţi.

Primii de acu au şi dat glas la poarta ce-
tăţii.
***
Gura neagră a turnului de intrare i-a
înghiţit pe cei trei drumeţi, iar deasupra
Nistrului se aşternu liniştea unei nopţi
de început de noiembrie.
O figură de voinic răsări din semiîn-
tunericul cetăţii. Cu braţele întinse, el a
făcut un pas înainte, în lumina făcliilor
ce se luptau cu umbrele:
– E o mare cinste pentru noi să pri-
mim la popas, în sărăcia noastră, aşa vi-
teji ca panul Petre Buzdugan şi însoţitorii dumisale! Bună să vă fie inima,
după cum e şi cătătura Domniilor voastre.
– Cătătura unor lupi încolţiţi de tătari a rămas în stepa sălbatică, deoa-
rece cum am păşit pe pământul ţării, inimile ni s-au şi îmblânzit.
– Pane Dragomir, aceşti doi flăcăi, Mihalachi Trepăduş şi Sandu Păunel,
sunt groaza tătarilor. Baltagele lor nu o singură dată au măsurat spatele
crâmlenilor. Iar la Cahul au fost alături de fratele stăpânului nostru, Ioan-
Vodă.
– Nu suntem mari boieri şi ne bucurăm de pacea căminului şi de o vorbă
bună la un burduf cu vin din rezervele panului Ursul, ce ne va încălzi ini-
mile şi sufletele, a zis Petre Buzdugan, îmbrăţişându-şi prietenul.
– Suntem oşteni, aşa că vom fi bucuroşi să schimbăm şaua de la cal cu
o saltea de paie...
– Şi luna rece din ceruri cu focul unui cămin, i-au ţinut isonul cei doi
însoţitori.
– Mai ales când în aer pluteşte, simt, mirosul unei fripturi din carne de
bivol, ce se pârpăleşte chiar acum în această cetate, aflată în paza Sfântu-
lui Gheorghe, a zâmbit pe sub mustaţă Mihalachi Trepăduş, adulmecând
mâncarea gustoasă cu nările lui ce se mişcau ca un foi ţigănesc.
– Iar auzul este mângâiat de şipotul unei buţi cu cel mai ales vin, a mur-
murat Sandu Păunel, sfredelind cu ochii semiîntunericul cetăţii, în căuta-
rea bunătăţilor râvnite.
– Să mergem, să mergem la mine, în vizuina mea, să scuturaţi de pe
voi oboseala drumului lung şi să daţi odihnă cizmelor. De cai să nu aveţi

9
 Jupânita
, cea Frumoasă

grijă, iar morile voastre vor măcina bunurile ce le avem cu voia milostivu-
lui Dumnezeu, şi-a invitat oaspeţii căpitanul Ursul Dragomir.
Veselia din jurul focului, friptura care răspândea un miros ce gâdila nă-
rile şi lăsa gura apă, precum şi gâlgâitul vinului ce umplea ulcelele, ca şi
când îi îndemnau pe drumeţi:
– Veniţi la noi!
Obosiţi, dar fericiţi de a avea un loc de popas sigur, cei trei drumeţi
şi căpitanul Ursul Dragomir gustau pe rând bucatele. Căpitanul a ridicat
cupa, exclamând:
– Mai întâi să închinăm aceste cupe cu cel mai ales vin în pomenirea
voievodului nostru Ioan-Vodă cel Viteaz, căzut în lupta pentru Credinţa
ţării!
– Mai dă, Doamne, aşa oameni pentru ţară şi neam! au zis într-un glas
voinicii, ca şi cum se sfătuiseră între ei.
– Mai dă, Doamne!
***
Negura nopţii şi frigul ce venea dinspre râu i-a strâns pe cei patru po-
dari lângă uşa bordeiului, în jurul unei vetre cu jăratic, pe care se pârpăleau
câţiva peşti prinşi de cel mai iscusit pescar din partea locului, de Andro-
nic.
– Vremuri de mari nenorociri s-au abătut asupra sărmanei Moldove, a
murmurat Nicanor, trăgând cu coada ochiului la acea parte a cerului unde
îşi făcea drum printre aştrii licăritori o stea cu coadă, ce băga groaza în
sufletele bieţilor oameni.
– Nu e linişte în ţară de când Ioan-Vodă cel Viteaz a luat credinţa stră-
moşească şi a poftit poporul la oaste împotriva turcului, a suspinat Filaret,
cel mai în vârstă dintre podari.
– Fost-ai, bade Filaret, în oastea lui Ioan-Vodă?
– Am fost, şi bunul Dumnezeu a binevoit să nu mă prăpădesc nici la
Jilişte, nici la Chilia, nici la Cahul, lângă Roşcani. Cu cicatrice pe corp am
scris istoria acelor mari războaie...
– Bade Filaret, l-a întrerupt Nicanor, un bărbat extrem de robust şi ager,
zic oamenii că acest Ioan-Vodă ar fi din armeni?
– Lumea-i plină de zvonuri. Vorbesc unii că voievodul nostru a fost fe-
cior de armean, alţii zic că a fost fiul lui Ştefăniţă, nepotul lui Ştefan cel Bă-
trân, dar se mai spune că-i din Mazovia. Era un adevărat viteaz, ca nimeni
altul. Un Hercule venit de pe Olimp. Era atât de voinic, că rar cine se lua cu
dânsul la o trântă ciobănească. Ochii săi, negri ca doi cărbuni, trădau cum

10
 Jupânita
, cea Frumoasă

fierbe într-însul o putere supraomenească. De unul singur, în cele mai grele

clipe, el era în stare să tragă din tun, apărându-se de vrăjmaşi.
– Fost-ai, bade, la acea mare adunare a pământenilor? Zice lumea că,
strigând ţara, se rugă şi le vorbi Ioan-Vodă cu multă blândeţe, ca să le poată
întoarce inimile spre moşie, spre dânsul, nu se lăsa Nicanor.
– Fost-am, şi nu de unul singur, ci cu mazilii de la Cureşniţa, cu cei de
la Burdujeni. Erau şi de la Tătăruşi, de la Voloave, ai noştri de la margine.
Cele spuse de voievod au fost rostite din inimă pentru întreaga ţară.
Filaret a oftat adânc, privind undeva în depărtare, ca şi când căuta ceva
acolo, unde, în întunericul nopţii, ce se îndesa pe ambele maluri ale râului,
au dispărut oaspeţii de la Praguri.
– Bade Filaret, bade Filaret…
Surd la vorbele flăcăului, el privea ţintă în bezna nopţii, de parcă ar fi
vrut să vadă pe cineva sau ceva. Anii petrecuţi în campanii şi războaie?
Umbrele vitejilor ce nu se vor mai întoarce niciodată de pe câmpurile de
luptă? Sau poate că a întrezărit în plopul din zare statura falnică a neînfri-
catului voievod?!
***
Curtea domnească era plină de pământeni. Toţi erau în aşteptare. So-
rocenii se aşezaseră nu departe de Biserica Sf. Nicolae, unde, în acel mo-
ment, se găsea Ioan-Vodă pentru a primi binecuvântarea sfinţilor preoţi.
În biserica împresurată de boieri şi de plăieşi, stătea, îngenuncheat în faţa
altarului, voievodul Ioan:
– Doamne Dumnezeule, înalţă-mă peste vrăjmaşii mei şi cu Tine îm-
preună mă voi arunca asupra duşmanului Ţării mele, urmărindu-l până-l
voi prinde şi nu mă voi întoarce acasă până nu-l stârpesc.
Dă-mi, Doamne, putere pentru bătălie şi fă să cadă potrivnicii sub lovi-
turile mele!
Voievodul se uită îngândurat în sus, spre cupola înaltă, de unde-l privea
cu ochi mari, senini Iisus Hristos.
“Din două alege, Măria ta, cea mai bună cale: sau închină-ţi capul în
faţa sultanului, sau pleacă şi du-te în ţări străine, dar cu turcii nu te lua
la luptă,” loveau dureros în inimă cuvintele celui dintâi dintre sfetnici.
Ioan-Vodă şi-a făcut de trei ori cruce şi, urmat de preoţi şi de boierii din
Sfatul domnesc, a ieşit din Biserica Sfântul Nicolae.
Filaret a sărit în picioare. La câţiva metri de dânsul, înconjurat de bo-
ieri, stătea Ioan-Vodă. Privirile lui de vultur fulgerau deasupra mulţimii
adunate. Primele sale cuvinte s-au înecat în marea de exclamaţii ce au fă-

11
 Jupânita
, cea Frumoasă

cut să sune clopotele Bisericii Sf.

Nicolae.
Vodă a privit atent la supuşii
lui. Vor fi ei oare mereu alături
de dânsul? Doar toate gându-
rile şi faptele sale erau în numele
ţării! Astăzi el le dorea libertate.
Libertate de turcul hapsân, care
cerea de acum dublarea haraciu-
lui până la 120 000 de galbeni.
Patru sute de kilograme de aur!
Patru sute!
Că bine mai zic bătrânii cei cu
plete albe şi gârboviţi de ani: tur-
cul poate fi şi blând la cătătură
Petru Şchiopu, domn al Moldovei (1574- şi la inimă, numai creştinii să i
1577, 1578-1579, 1582-1591). Desen în tuş, se plece şi bani mulţi să-i dea.
după un tablou votiv din interiorul mănăstirii Filaret, mândru de locul unde se
Galata afla, asculta vocea voievodului
ce se rostogolea peste mulţime:
– După cum floarea şi pomii, şi toată verdeaţa pământului se ofilesc
de la bruma căzută înainte de vreme, la fel şi ţara, după greutăţile ce ni le
aduce turcul, se va trece ca să nu mai reînvie, intrând în iarna veşnică. Din
această cauză am strâns boierii şi poporul, că nu mai putem sătura pânte-
cele fără fund al turcului de la Ţarigrad.
Turcul ba dă, ba ia, şi ia din ce în ce mai mult. Iată şi acum păgânii ne
cer, în loc de 60 000 de galbeni, 120 000. E greu să-l rogi pe Selim Hapsânul
să nu facă asupreală peste ţara noastră, ce ne este moşie veacuri în şir.
Drept că niciodată n-aţi avut permisiunea de a vă spune păsul sau chiar
a vă sfătui asupra unor treburi mai anevoioase şi mai apăsătoare ca aces-
tea, ce ne bat astăzi la poarta ţării. Selim-beţivul, cuprins de o nesăbuită
lăcomie, nemulţumit de ceea ce Dumnezeu i-a dat până acum, vrea să ne
jupoaie îndoit.
Dacă veţi îndeplini cererea beţivului, puţin îmi pasă de asta, căci nu eu,
domnul vostru, ci voi şi copiii voştri veţi plăti haraciul. Eu aş putea să-mi
alin bătrâneţea undeva la prietenii mei, dar socot că nici unul dintre voi,
nici bătrânii voştri părinţi, soţiile şi copiii voştri nu se vor putea ţine de
răul turcilor. În caz de refuz, ei ne ameninţă cu oşti şi vor cotropi întreaga
ţară. Vor jefui oraşele şi averile noastre. În această nevoie şi lipsă a ţării,
care e vlăguită de războaiele puse la cale de boierii noştri, cum vom putea

12
 Jupânita
, cea Frumoasă

plăti acest haraci? În ce mă priveşte pe mine, nu mă îndoiesc nici o clipă că

pofta creşte mâncând, aşa că dacă-i vom plăti turcului tributul, Selim nici
cu atâta n-o să rămână mulţumit şi în fiecare an ne va cere tot mai mult şi
mai mult, ca într-o bună zi să ne pomenim fără toate bogăţiile noastre. Ni-
ciodată turcul nu-şi ţine cuvântul înaintea creştinului, nici să-l amăgească
pe bietul creştin nu-i este ruşine.
N-avem de ales: mai bine ne punem în primejdie viaţa, femeile şi copiii
noştri, decât să suferim asemenea batjocură. Şi nu soarta mea este acea ce
mă îngrijorează, fiindcă nu eu, ci voi veţi plăti.
Aşadar, dacă nu vreţi această robie ruşinoasă şi fără de lege, spuneţi fie-
care, fără întârziere, spuneţi care e gândul vostru? Ce e de făcut?
Curatul adevăr enunţat de voievod a căzut ca din cer pe umerii celor
adunaţi. O linişte mormântală s-a aşternut peste piaţă şi tristeţea îi cuprinse
pe mulţi dintre ei.
Filaret a privit la ai săi cu uimire, mirat de faptul acestei tăceri amare, a
smuls sabia din teacă, ridicând-o deasupra capului şi dând răspuns voie-
vodului.
– Strigă ţara, Măria ta! Strigă ţara! glasul lui Filaret a tunat deasupra
mulţimii.
– Strigă ţara, Măria ta! a izbucnit mulţimea de oameni.
Voievodul, înconjurat de boieri, a făcut un pas înainte. Întinzând mâi-
nile, el a răspuns la chemarea pământenilor:
– Eu sunt cu voi şi numai moartea mă va despărţi de ţara dragă a stră-
moşilor mei! Şi de voi muri lovit de mâna vreunui păgân, totuna nu mă voi
despărţi de ea, adăpostindu-mă pe veci în pământul ţării.
Dar înainte de toate, voi avea eu grijă ca Selim, acest câine păgân, să nu
mai capete nimic de la mine, numai voi să nu mă părăsiţi.
– Lângă tine vom pieri, Măria ta! a strigat ţara.
– Preamărite doamne! Îndurare! Dă-mi voie să-mi spun păsul! s-a auzit
vocea unui bătrân. Pământenii s-au dat în lături şi în faţa voievodului apăru
un moş încovoiat sub povara anilor trăiţi, cu plete albe, sprijinit de umărul
unui băiat.
– Măria ta, a continuat cu mai multă îndrăzneală bătrânul, o durere
avem că, precum este obiceiul neamului nostru, mulţi boieri dintre ai noş-
tri se vor rupe de la Măria ta şi se vor duce la turci, ca să te slăbească! Măria
ta, stăpânul nostru, nimic nu strică mai mult credinţa şi fapta celor ce sunt
pentru ţară ca făţăria. Păzea, doamne, de hiclenia celor ce-ţi vreau sfârşitul,
sculându-se cu oaste împotriva Măriei tale la un iezer!
– Dacă ar fi boierii noştri toţi înţelepţi, n-ar pieri aşa de lesne ţara. De
multe ori, lăcomia şi paza propriei averi sunt pricina pieirii şi trădării ţării.

13
 Jupânita
, cea Frumoasă

Iar nesocoteala şi nebunia sunt cele mai mari urgii ale acestui pământ creş-
tin. Dar Dumnezeu mai bine ştie ce va fi! a exclamat Ioan-Vodă.
– Îmi spune inima, Mărite doamne, că, pentru lucrurile, faptele şi toc-
melile casei tale, pentru jertfa capului tău, o sa-ţi zică pe veci Ioan-Vodă cel
Cumplit boierii vicleni şi: Ioan-Vodă cel Viteaz – ţara, noi toţi, Măria ta,
urmaş drept al Marelui nostru voievod, Ştefan cel Bătrân şi Mare. Să jure
boierii pe Evanghelie, Măria ta!
– Să jure! a strigat mulţimea adunată în faţa Bisericii Sfântul Nicolae.
Şi au depus toţi, rând pe rând, jurământul de credinţă, dar nu voievodu-
lui, ci fiecare unul faţă de celălalt:
– Dacă voi fi hiclean, să mă înghită pământul, să mă ardă focul, să mă
lovească crunt apele şi furtunile!
S-a strâns ţara, de pretutindeni. Şi au venit mulţi bărbaţi: arcaşi, lăncieri,
cavaleri în armuri de oţel şi scutierii lor; au sosit cu toţii şi cei de la margi-
nea de răsărit a ţării. Printre ei şi Filaret cu pământenii lui. S-au adunat şi
curtenii, mai puţini la număr. Dar şi mai puţini au fost străinii, circa o mie,
inclusiv două sute de cazaci din Braclaw şi Cerkassî, de pe Bug şi Nipru, cu
un hatman al lor, Swierczewski…
Erau: ţara, războinicii satelor, viteji şi mari meşteri în a mânui suliţa şi
pavăza, plugul şi coasa, furca, securea şi praştia. Harnici la plug, ei udau
cu sudoarea muncii glia strămoşească şi, curajoşi pe câmpul de luptă, stro-
peau cu sângele inamicilor roada neculeasă.
Au mers la Jilişte, la Brăila, în Bugeac, la Cahul. S-au ridicat alături de
domnitor pentru ţară şi au căzut, unul câte unul, până la ultimul oştean. Ei
au preferat să moară în picioare decât să trăiască în genunchi.
Filaret şi-a întors privirea spre jăraticul ce mângâia cu căldura sa sufletul
celor patru podari.
– Toţi până la unul?! Ba nu chiar toţi! a răsunat în liniştea nopţii de
noiembrie vocea năduşită de emoţii a lui Filaret. Eu m-am întors, de pildă,
dar şi alţii... Doar mai era şi cazacul cela voinic peste măsură, ce m-a scos
de sub hoitul unui cal. Fusesem boţit nevoie-mare, dar nici el nu era într-o
stare mai bună – rană lângă rană. Era din moldoveni şi-l văzusem la Iaşi,
însoţindu-l pretutindeni pe voievodul nostru Ioan. Se pare că-l chema Ni-
coară, mai stăruia în amintirile sale Filaret, vătaful podarilor de la brudina
Sorocii.
***
Noaptea era în toi. Luna zăbovea pe undeva în ospeţie. Stelele licăreau
misterios, oglindindu-se în apa Nistrului. Iar cometa înainta pic cu pic

14
 Jupânita
, cea Frumoasă

printre miriadele de aştri, parcă spunându-le oamenilor: “Voi veni din nou,
la căderea altui domn!”
Zgomotul vieţii de garnizoană, al unei cete de voinici, a cucerit întregul
spaţiu. Oştenii luau cu asalt bivolul fript deasupra jăraticului, tot udându-şi
gâtlejurile cu vin ales, ca mâncarea să lunece mai uşor în pântecele lor.
Inspiraţi de rumoarea veselă din ograda cetăţii, oaspeţii căpitanului Ur-
sul Dragomir, fără a tânji mult după vântul rece de toamnă ce-i mânase
spre adăpostul Cetăţii Soroca, s-au pus pe treabă, uşurând masa de bucate
şi burluiul de vin.
– Să ridicăm aceste cupe cu vin, pane Dragomir, în cinstea stăpânului
nostru Nicoară şi a vitejilor lui, ce-şi fac drum prin stepa sălbatică, aducând
în ţară răzbunare şi moarte ciocoilor hicleni, a spus Petre Buzdugan, cioc-
nind vârtos cu stăpânul cetăţii.
– Să le fie, noaptea, luna călăuză, iar ziua, soarele să-i mângâie cu ra-
zele lui, dându-le căldură în suflete şi putere să înfrunte stepa, unde tătarul
pândeşte şi loveşte mişeleşte, a zis căpitanul, privind prin meterez la cerul
înstelat.
– Pesemne că vitejii acum ţin steaua de coadă, ca Nicoară s-o încalece.
– Ce noutăţi mai străbat stepa, pane Buzdugan? a întrebat Ursul.
– Iarăşi vine Nicoară, pane Dragomir, a spus satisfăcut Petre Buzdugan,
fecior de mazili, înfrăţit cu veşnica dorinţă de aventură. Vine din nou, că-
lare pe steaua cu coamă. Vorbeşte stepa în lung şi-n lat de o nouă campanie
a lui Nicoară contra Şchiopului, adus de turci domn în Ţara Moldovei. În
stepă am întâlnit un cazac rănit, ce se îndrepta spre Soroca şi care pe patul
de moarte m-a rugat să ajung aici, înaintea marelui căpitan de Soroca şi să-i
transmit că mâine-poimâine Nicoară, hatmanul, cu cetele lui va fi la vad
şi că foarte mult se bizuie pe prieteşugul Domniei voastre, doar aţi legat
prietenie nu undeva la şipotul unei buţi cu vin, ci luptând umăr la umăr
împotriva turcului, la Jilişte.
Căpitanul Dragomir şi-a netezit creştetul capului, unde albea o cicatrice
lăsata de iataganul unui ienicer. Să nu fi fost alături Nicoară, turcul l-ar fi
trecut prin ascuţişul sabiei, taman atunci când o săgeată îl lovise în braţul
drept, paralizându-i mâna. Nicoară, văzând una ca asta, îl tăie su spada pe
turcul care izbise cu iataganul în coiful căpitanului.
– Da, mare noroc am mai avut atunci la Jilişte! Nu mai vedeam eu ziua
de azi, să nu fi fost alături Nicoară, da şi Salomea doftoreasa, că mult a
mai vrăjit dânsa asupra capului şi braţului lovite de turc! M-au scos de sub
coasa morţii buruienile ei. Să nu fi avut eu aceste răni, eram să fiu alături
de voi la iezerul Cahul.

15
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Greu de tot a fost la Cahul, a oftat din adâncul sufletului Petre Buz-
dugan, petrecându-i cu privirea pe cei doi însoţitori ai lui, Sandu Păunel şi
Mihalachi Trepăduş, ce au luat-o spre bulucul de oşteni, sătui de atâta carne
prăjită şi vin. De vroiai să scapi, îşi continuă el istorisirea, nu era chip, doar
că să te înalţi sus în ceruri, sus, sus de tot, ca cocorii, ca să nu te lovească
săgeţile, căci ocupaseră turcii şi tătarii tot locul.
– După măcelul de la Roşcani, primind învoire de la stăpânii lor din
împărăţie, tătarii s-au pus pe pradă în toată ţara. Ehei, că mare prăpăd şi
jale a mai fost în acele zile de grea cumpănă, de nu mai avea cine sa-i apere
pe bătrâni, femei şi copii… Să vezi că şi până astăzi, la trei ani de la moar-
tea lui Ioan-Vodă, ţinutul Soroca a rămas pustiu, de nu au mai descălecat
oamenii prin părţile acestea, a răsunat glasul trist al lui Ursul Dragomir. Să
vină Nicoară, că-i tot dintr-ai noştri, din boieri! Să vină, că-l aşteptăm să ne
izbăvească de Şchiopul venetic. Mulţi îl mai aşteaptă!
***
Pe Dealul Ţombric de lângă târgul Cotnari se află cam vreo trei fălci şi
ceva de vie, ce au fost mai înainte ale Maneasei, de la care le-a cumpărat
apoi Bogdan Lăpuşneanu şi mama lui, Ruxandra, dăruindu-le după aceea
ca zestre lui Vasile Bălţatul, fost logofăt, la căsătoria acestuia cu Chineajna,
sora lui Bogdan-Voievod.
Într-o după-amiază, undeva la marginea viei, o seamă de ţărani treceau
sub tăişul sapei ultimele buruieni, dând libertate strugurilor să crească şi să
acumuleze energia soarelui, ca în toamnă să-l bucure pe stăpânul podgo-
riei, Vasile Bălţatul, cu un Cotnari fin.
În acest timp, la umbra unui stejar bătrân, ce şi-a adâncit rădăcinile în
coasta dealului, proprietarul viei, cu o duzină de boieri mari şi mici, puneau
ţara la cale, uşurând gândirea şi vorba cu câte o cupă de vin din rezervele
fostului logofăt Vasile Bălţatul.
– Scrie, scrie carte, Simioane, s-a adresat bătrânul Filipovschi feciorului
său, un tânăr de vreo 22 de ani.
– Mult milostivului nostru domn Nicoară, domnul şi binefăcătorul
nostru drag, a cuvântat panul Filipovschi, fostul mare stolnic al lui Ioan-
Vodă.
– După cum cunoaşteţi, Domnia voastră, în ultimii trei ani de la moar-
tea viteazului nostru domn, fratele Măriei tale Ioan-Vodă, multe nevoi s-au
abătut peste această ţară, a continuat Vasile Bălţatul.
– Greutăţile pe care le îndurăm vin nu numai din partea lui Dumne-
zeu, care ne pedepseşte de acum doi ani la rând prin foamete, din pricina

16
 Jupânita
, cea Frumoasă

hicleniei boierilor mari, dar ele vin şi din partea voievodului venetic şi a
stăpânilor lui, care sunt turcii de la Ţarigrad, i-a dezvoltat gândul căpitanul
de mazili, Stoian Uncheş.
– Nemaiputând răbda mai departe nelegiuirile, am ţinut sfat cu toţi pri-
etenii noştri şi ai Măriei tale, domnul nostru, şi aducem la cunoştinţă, prin
cartea noastră şi prin solul nostru, panul Stoian Uncheş, că te aşteptăm,
binefăcătorul nostru milostiv, să vii la domnie şi moşie, de vreme ce de pe
urma fratelui Domniei voastre ţi se cuvine Scaunul domnesc al ţării, fiind
amândoi coborâtori din vechii principi moldoveni, dicta în continuare pa-
nul Filipovschi.
– Rugăm preaplecat pe Domnia voastră să luaţi ţărişoara asta sub scutul
şi protecţia Măriei tale, s-a ridicat de la locul lui un boier mai tânăr, de prin
părţile Lăpuşnei.
– Vă rugăm sfătuitor să binevoiţi a veni la Nistru, către hotar, cu o oaste
care să poată face faţă primejdiilor ce vin, l-a susţinut pe lăpuşnean un
boier de ţară din ţinutul Orheiului, care se afla în bune relaţii cu Vasile
Bălţatul.
– Noi, la rândul nostru… au continuat şi alţi nobili, ce doreau să fie
şi ei părtaşi la cartea pe care o urzeau boierii de ţară împotriva lui Petru
Şchiopul.
Simion Filipovschi a rotunjit cu sârguinţă ultimele litere, terminând
scrisoarea boierilor către panul Nicoară.
– Ia citeşte, băiatul tatei, şi-a bătut feciorul pe spate fostul logofăt Fili-
povschi. Să vedem ce a ieşit.
Simion, simţind importanţa momentului, s-a umflat în pene ca un co-
coş tânăr – într-atât era el de îngâmfat – şi, dându-şi aere, a început să
citească în glas:
– Mult milostivului nostru domn Nicoară, domnul şi binefăcătorul nos-
tru drag… vocea tânără a viitorului diac Simion Filipovschi răsuna solemn
şi nădăjduitor sub stejarul rotat ce-şi înfipse vârtos rădăcinile în coasta
Dealului Ţombric. Noi, la rândul nostru, te vom aştepta cu oastea gata
strânsă pentru a-ţi veni în ajutor la margine, la Vadul-Raşcov. Rugăm umil,
pe Măria ta, domnul şi binefăcătorul nostru, să vină să ne scoată ţara din
impas. Iar noi, în schimb, te asigurăm de supunerea noastră credincioasă
până la moarte, către binefăcătorul nostru milostiv, panul Nicoară.
Ai Domniei tale prieteni şi supuşi – Vasile Bălţatul, fost logofăt,
Filipovschi, fost mare stolnic,
Stoian Uncheş, căpitan de mazili, precum şi alţi boieri mari şi mici din
Ţara Moldovei.
Din Cotnari, în ziua de 15 iunie, veleatul 7085 (1577).

17
 Jupânita
, cea Frumoasă

Spre sfârşitul zilei, când soarele se rostogolise după dealul din depăr-
tare, după multă osteneală, încă două cărţi mai fuseseră ticluite: una către
voievodul Kievului, cneazul Constantin, iar cea de-a doua, către starostele
de Bar, prin care complotiştii cereau susţinere din partea Domniilor lor în
favoarea alesului ţării Nicoară, fratele lui Ioan-Vodă, ca să facă tot posibilul
pentru a-l ajuta să ajungă la Nistru fără obstacole.
La rândul său – Nicoară, primind cărţile de la curtenii şi boierii din ţară,
a plecat la Kiev şi Bar, să se închine pentru a primi ajutor, dar în zadar au
fost bătute de către dânsul cărările de pe la curţile străine, fiecare având
interesele lui.
Bizuindu-se pe norocul chior şi pe voinţa boierilor mici, Nicoară, ajutat
de un oarecare Kapiţki, ce a ridicat nişte cazaci de la Praguri şi căruia n-a
întârziat să i se alăture şi un moldovean, Ţopa, pârcălab de Roman în Sfatul
domnesc al lui Ioan-Vodă, a pornit cu ideea de a ajunge domn în târgul
Iaşi. După înfrângerea de la Roşcani şi moartea lui Ioan-Vodă, pârcălabul
Ţopa se refugiase pe malul stâng al râului Nistru. Acolo, printre străini,
îşi găsise şi el ursita – o femeiuşcă tânără ce-i topi pârcălabului de Roman
inima înăsprită de atâtea campanii militare. Căsătorit, îşi ridică nişte case
deasupra Nistrului, prin părţile Iampolului, de unde, din când în când, se
uita cu melancolie înspre locurile dragi. Să fi fost pasăre, s-ar fi înălţat în
cerul albastru şi ar fi zburat spre luncile Prutului, s-ar fi rotit deasupra ce-
tăţii, unde, pe vremea lui Ioan-Vodă Viteazul, a fost pârcălab. Auzind de
campania lui Nicoară, şi-a sărutat dulcea soţie şi copiii, s-a aruncat în şa şi
dus a fost ca vântul, aderând la oamenii noului domnitor.
Pe la începutul lui septembrie, când strugurii de pe Dealul Ţombricului
se umpleau cu nectar, promiţând un vin de cel ce bea numai popa în bi-
serică, mica oaste a lui Nicoară, gata de luptă, a intrat în ţară prin părţile
târgului Vadul-Raşcov.
Când auzi Petru Şchiopul de năpasta ce s-a abătut asupra lui, a strigat
repede ţara, turcii, a luat tunurile şi a pornit în întâmpinarea cazacilor...
Fiind puţini la număr, cazacii, după ce au pustiit satele de la margine, au
dat înapoi în faţa oştii lui Petru Şchiopul, cu gândul de a se pregăti mai bine
de o nouă burzuluială pentru Scaunul domnesc de la Iaşi.
***
Oferindu-le musafirilor de la Praguri adăpost, căpitanul Dragomir s-a
retras şi el în vizuina sa, pentru a prinde în gene un vis.

18
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cetatea Soroca, cuprinsă de liniştea nopţii, a intrat în stăpânirea lui Moş

Ene, care, încet de tot, pe nesimţite, le dădea târcoale oştenilor, arătându-le
visuri frumoase ca basmele copilăriei.
“Mâine-poimâine o să avem oaspeţi. Vine noul domn, panul Nicoară,
fratele Măriei sale Ioan-Vodă, pierdut la Roşcani din cauza boierilor vi-
cleni. Vai de pielea lor! Ce va face însă ţara? Se va alătura ea, oare, acestui
nou domn, întors din pribegii? Ar trebui să-i chem sub steaguri pe căpi-
tanii de la margine…” – cu aceste gânduri, cuprins de dulceaţa somnului,
Ursul Dragomir adormi buştean.
Vestea că foarte curând la Soroca va sosi de la Braclaw noul domn, pa-
nul Nicoară, s-a răspândit iute prin târg. Mulţi orăşeni, copleşiţi de bucu-
rie, erau în aşteptare, aruncând din când în când priviri curioase peste apa
Nistrului, spre culmea dealului împădurit, de unde aveau să coboare spre
Nistru cazacii lui Nicoară. Cetatea era agitată. Sosiseră vreo câteva duzine
de care pline cu bucate de la Cosăuţi, Trincinţi şi Strijcăuţi.
Călăraşii plecau în susul şi în josul apei, dădeau târcoale satelor din lun-
cile Pârâului Negru – Soloneţ, Camenca Seacă, Răutului – Căinari, Cubolta,
chemând ţara sub drapelul marelui căpitan de la margine Ursul Dragomir.
Bucuria unora dintre orăşeni trezi însă scârba altora. Negustorii evrei,
ştiind bine năravul cazacilor, au luat de pe tarabe şi din magazii mărfurile
cele mai scumpe, dosindu-le cât mai departe de ochii lumii.
Brudnicii şi pescarii şi-au adus în ordine flotila de dubasuri şi şeici, iar
cei patru podari şi-au controlat încă o dată odgonul de cânepă ce lega cele
două maluri de râu.
În timp ce toţi erau preocupaţi de sosirea noului domn, Andronic era
cu gândul la bulboana de sub Dealul Grădiştea. Nutrea o dorinţă ascunsă
- să prindă pentru înaltul oaspete pe stăpânul adâncurilor de la cotitura
Nistrului, un somn uriaş! Şi acum, când avea o dorinţă ce-l sâcâia mereu –
un dar pentru unul dintre cei mai voinici şi curajoşi hatmani de la Praguri,
despre care în Secea Zaporojeană se compuneau şi se interpretau cântece,
Andronic s-a pus pe treabă.
O covată răsturnată şi sprijinită la un capăt cu un băţ legat cu o aţă lungă
de cânepă, un pumn de mălai aruncat sub albie - şi Andronic se lungi pe
iarbă, în aşteptarea prăzii. Peste câtva timp, un stol de vrăbii din tufişul
vecin de cătină s-a năpustit asupra mălaiului, neştiind că, de fapt, podarul
Andronic le-a întins o cursă. Pescarul a tras de sfoară, covata a căzut, aco-
perind stolul de vrăbii. O duzină de vrăbii au fost astfel prinse şi pârpălite la
foc, ca mai apoi, întinse pe o vergea, să fie lăsate trei zile în bătaia soarelui.
Când, în fine, mirosul de la vrăbii a început să-l gâdile la nas, Andronic

19
 Jupânita
, cea Frumoasă

se grăbi să-şi pregătească sculele pentru lupta decisivă cu uriaşul peşte din
bulboana de sub Gradişte – cârlige şi o lance puternică.
Podarii glumeau pe seama lui Andronic, închipuindu-şi-l prins de o
vrabie împuţită cu vreo zece cârlige înfipte în ea. Câteva zile au tot răsunat
râsetele şi glumele podarilor în lunca Nistrului. Prea serios se pregătea An-
dronic de bătălia lui cu somnul gigantic de la cotitură!
Nu odată a coborât el în josul apei, spre locul râvnit, pentru a-şi încerca
norocul. Nu o dată şi-a văzut el prada în vis. Se lupta cu uriaşul peşte, tră-
gându-l mai aproape de mal, ca apoi să-l scape din prinsoare. Îl uimea tăria,
vigoarea cu care peştele se zbătea în apă, stârnind în jurul său vârtejuri.
Nu odată l-a văzut strecurându-se chiar pe sub nasul lui, în ciuda tuturor
capcanelor şi vicleşugurilor subtile, Andronic fiind cel mai bun pescar din
regiune.
Somnul, stăpânul adâncurilor de la cotitura Nistrului de sub Gradişte,
îşi ducea liniştit viaţa, scăldându-se în voie în apa cristalină de izvor, care
cobora de pe înălţimile din jur, adunându-se într-un mic râu ce, în cursul
câtorva mii de ani, a tăiat podişul Sorocii, săpând în piatra moale de cretă
o coşcogeamite râpă adâncă. Deasupra râuleţului se ridica o stâncă, care
tot încerca să-l umbrească. Râuleţul cu multă îndrăzneală răzbătea printre
bucăţile de stâncă, ce din timp în timp mai cădeau de sus, sărea de pe o
piatră pe alta, se zdrobea în mii de picături ca, mai apoi, recontopindu-se,
să rostogolească bolovanii de piatră, croindu-şi drum spre marele fluviu.
Iar în cer, vulturii se roteau în văzduh, de parcă stăteau de pază la această
margine de ţară…
Un zid enorm se înălţa deasupra râuleţului. Localnicii numesc locul
acesta Dealul Gradiştei, în vârful căruia a fost cândva, foarte demult, în
vremuri uitate, o cetate, de la care au rămas doar nişte valuri de pământ,
iar în peretele alb al dealului, sus, unde nu ajung fiarele sălbatice, se vedeau
abia-abia o uşă şi o fereastră - rămăşiţele unui schit săpat în stâncă.
Pe o scară din funii de cânepă urcau în fiecare zi spre schitul de pe stâncă
un băiat de vreo 13-14 ani cu numele Bechir şi un călugăr bătrân cu pletele
albe. De pe pereţii bisericuţei priveau sfinţi cu ochi mari – martorii tăcuţi
ai unor vieţi de călugări ce s-au trecut pe aceste locuri în cele mai vechi
timpuri.
Bătrânul monah şi tânărul lui discipol au apărut prin părţile locului cam
vreo trei ani în urmă, când ţara fusese pustiită de tătari. Ei s-au refugiat în
bisericuţa de sub Dealul Gradiştei, ferindu-se de ochii păcătoşi ai lumii şi
rugându-se zile întregi pentru odihna sufletului celui ucis mişeleşte la Roş-
cani, Ioan-Vodă cel Viteaz.

20
 Jupânita
, cea Frumoasă

Uneori, cei doi asceţi creştini

coborau în târg, unde căruntul
călugăr era chemat să tămă-
duiască nişte bolnavi, întrucât
cunoştea tainele plantelor me-
dicinale şi rugăciuni speciale.
Andronic îl stima mult pe băia-
tul firav ce-l însoţea peste tot pe
bătrân. Nu o dată ei au ţinut de
urât peştilor de la cotitura Nis-
trului!
Ajuns sub Gradişte, Andro-
nic a fluierat îndelung, che-
mându-şi tânărul prieten să îm-
partă cu el feeria pescuitului de
noapte.
Spre dimineaţă o ceaţă
groasă s-a lăsat peste lunca Nis-
Ioan-Vodă cel Cumplit. (După o stampă
trului. Băiatul aţipise, învelit în- veche)
tr-un cojoc, de i se vedea numai
nasul. Tăciunii mai răspândeau
încă în jurul lor valuri de căldură, alungând răcoarea ce venea dinspre săl-
ciile ce-şi spălau părul lor verde şi lung în apa Nistrului.
Andronic, şi el moţăind lângă rugul stins, prinse un somn în gene, în
loc să-l prindă pe somnul din râu. Amorţeala dimineţii îi cuprinsese de-a
binelea pe cei doi amici. Deasupra malului stâng, mai sus de Cetate, unde
pădurea cobora spre zăvoiul Nistrului, printre copaci au început să se în-
trezărească zorii zilei. Capul lui Andronic se apleca tot mai mult, cât pe
ce să cadă în cărbunii deocamdată fierbinţi, ce mai luceau pe ici pe colo
ca nişte steluţe rubinii. Ultimele două scântei s-au stins odată cu primele
raze de soare, ce inundaseră imensa luncă a Nistrului. Nistrul şi el parcă
adormise, ascultând cântecul de leagăn al valurilor line ce se rostogoleau
monoton spre mal, bălăbănind cele patru undiţe aninate de mâna dreaptă
a lui Andronic.
Andronic, care mai-mai nu şi-a ars cârlionţii în tăciunii ce mai fumegau,
tresări brusc. Sfoara uneia dintre cele patru undiţe se întinse cu putere,
trăgându-l de mână. Somnul din gene aşa şi n-a dovedit să-l ducă în ţara
viselor. Pescarul a sărit în picioare; inima lui tresălta de bucurie:
– Somnul! a strigat el.
– S-o-o-o-m-n-u-u-u-l!!!

21
 Jupânita
, cea Frumoasă

Soarele răsări de după dealurile Podoliei şi se uita acum cu curiozitate la

lupta ce se dădea între Andronic şi monstrul bulboanelor.
Cel care înghiţise nada plină de cârlige mari şi ascuţite încerca din răs-
puteri să se rupă din prinsoare.
Somnul se împotrivea, trăgea sfoara, bătea din coadă şi din aripioare;
durerea pătrunzătoare, provocată de cârlige, nu-i permitea să-şi demon-
streze întreaga sa forţă. Slăbit de luptă, peştele uriaş se lăsă legănat de va-
luri, ca pe urmă iarăşi, cu o mai mare înverşunare, să încerce să se înde-
părteze de mal. Somnul se zbătea ca un balaur în apa năvalnică a râului, se
repezea violent spre adâncuri, încercând să scape din prinsoare, dar totul
era în zadar; sfoara îl ţintuise bine de malul care, de fiecare dată, era din ce
în ce mai aproape şi mai aproape.
Băiatul se trezise şi el; sălta în sus de bucurie, parcă ţopăind dansul vic-
toriei. Lancea ce o strângea în mâna dreaptă o tot arunca imaginar în som-
nul ce era sortit pieirii.
Andronic şi Bechir au tras peştele învins la mal, legând sfoara undiţei
de tulpina unei sălcii. Andronic a pus mâna pe suliţă şi a străpuns dihania,
care curând şi-a dat duhul.
Cu o vergea plină cu peşti pe umăr, băiatul a dispărut în râpa adâncă, din
care se auzea chemarea bătrânului călugăr. Andronic şi-a încălecat mâr-
ţoaga şi s-a îndreptat spre cetate. La spatele lui, ajungând cu coada până la
pământ, se odihnea stăpânul bulboanelor de la cotitura Nistrului, somnul
lui Andronic, cel mai bun pescar din Soroca.
Ţanţoş aidoma unui cocoş umflat în pene, călare pe mârţoaga lui şi
înconjurat de o droaie de copii ce încălecaseră nişte prăjini de alun, imi-
tându-l, Andronic a intrat cu mare alai în târgul Soroca.
– Vine, vine! răsunau glasuri ce străbăteau târgul dintr-un capăt în altul.
La auzul acestor cuvinte, Andronic se înfumură şi mai tare, iar sărmana
lui gloabă tot mai des se poticnea, sub greutatea anilor, a peştelui uriaş şi a
pescarului norocos.
Deşi era abia pe la începutul unei zile de toamnă târzie, când negura se
lasă peste casele acoperite cu stuf, târgul părea să fie destul de agitat. Strada,
ce se întindea de-a lungul Nistrului până la cetate, forfotea de oameni. Co-
mercianţii evrei şi poloni aşa şi nu s-au încumetat să-şi deschidă prăvăliile.
Cârciumele nu-şi desfăcuseră încă larg uşile pentru a-i primi pe muşteriii
dornici să-şi petreacă vesel ziua, aruncând cei câţiva gologani din punga lor
crâşmarului pentru una, două, trei sau nouă ulcele cu vin.
Nişte oameni înarmaţi se apropiau de Cetate… Nechezat de cai şi un
zgomot crescând veneau dinspre apa Nistrului. Pe neaşteptate, Andronic
a tresărit, luat prin surprindere de vocea clopotului cel mare de la Biserica

22
 Jupânita
, cea Frumoasă

Sf. Nicolae. Vibraţia lui a pătruns în toate colţurile târgului, s-a rostogolit
peste apele râului, lovindu-se de malul stâng.
– Vine, vine!
– Cine vine? mormăi Andronic. Că doar nu pe mine mă întâmpină cu
dangăt de clopote, cu voinici gata să se ia la harţă cu tătarii, cu crâşmele
închise taman acum când trebuie să-mi încălzesc mădularele amorţite de
frigul nopţii de toamnă…
– Vine, vine Nicoară! striga lumea.
– Nicoară?! a întrebat Andronic. Pescarul mai-mai n-a căzut de pe cal de
bucurie. I-a dat pinteni gloabei, îndreptându-se în grabă spre brudina Nis-
trului, unde cei trei podari curioşi l-au întâlnit cu glume pline de spirit:
– Măi băieţi, ia uitaţi-vă, Andronic al nostru a prins un tătar negru şi
fioros cu mustaţa până la brâu şi cu coadă! a exclamat Nicanor.
– Pesemne, coada i-a crescut când a trecut marea înot, a surâs Filaret,
trăgând somnul de mustăţi.
– Unde vezi tu tătarul? E un peşte pe care nu oricine-l poate prinde!
Mai uşor să-l găbjeşti pe un tătar într-un coteţ cu găini decât un asemenea
somn dolofan, a răspuns tăios Andronic, aruncând captura sa în iarbă. Eu
am prins acest peşte uriaş pentru cel ce ne vine ca domn în ţară - pentru
Nicoară, nu pentru acei ce l-ar înghiţi cu tot cu coadă şi mustăţi...
Vasile, cel mai tânăr dintre podari, a hotărât să-i mai dea o lovitură:
– Baba Ciomordea din târg, cea care îngheaţă apa când priveşte în va-
dră, a zis că băietanul cela de la Gradişte a pescuit somnul, trăgându-l de
mustaţă din bulboană…
– Ia astâmpăraţi-vă, flecarilor! s-a răstit deodată la podari Filaret. Voi
nici un baboi n-aţi prins în viaţa voastră, numai somnul între gene de atâta
trândăvie...
– Păi, este mai lesne să prinzi un somn în gene, decât unul în cârlig, a
bombănit Nicanor.
– Podarilor! a vorbit mai apăsat vătaful. Fără prea multă veste pentru
domnia Şchiopului, Nicoară, fratele domnului nostru Ioan-Vodă cel Vi-
teaz, fie-i ţărâna uşoară, cu o mulţime de călăreţi a apărut la vadul nos-
tru. Hatmanul Nicoară s-a gândit să-şi mai arate încă o dată vitejia asupra
Moldovei, socotind că va cuceri în câteva zile ţara lui frate-său, omorât cu
cruzime la lacul Cahul!
– Bade Filaret, a spus Andronic, noi primii îl vom ajuta s-o facă. Priviţi
la malul stâng - călăraşii ard de nerăbdare să treacă apa Nistrului.
– Şi noi aşteptăm cu nerăbdare ca pungile noastre să se umple cu gal-
beni, i-a ţinut isonul Vasile.

23
 Jupânita
, cea Frumoasă

O ceată numărând vreo două mii de călăreţi se oprise la vadul Sorocii,

gata să intre în ţară. În fruntea lor era Nicoară, hatmanul de la Praguri.
– Podarilor, eu cu Vasile vom măsura primii odgonul podului dintr-un
mal spre altul. Tu, Andronic, pregăteşte-ţi peştele pentru noul domn şi vei
intra în horă ceva mai pe urmă, împreună cu Nicanor, când noi vom simţi
primele semne de oboseală, a distribuit rolurile Filaret, cercetând cu privi-
rea spaţiul dintre cele două maluri ale râului.
Vasile a slăbit funiile ce legau platforma plutitoare de punte, dându-i un
pic de libertate. Cursul râului a început să o îndepărteze încetişor de la mal,
ducând-o cât mai departe în larg, spre matca Nistrului, ca şi cum intenţi-
onând să pună stăpânire pe dânsa şi s-o mâne către mare. Curentul de apă
lovea în luntrele podului plutitor, dar odgonul îl ţinea strâns, îndreptându-l
totuşi spre malul stâng.
Împreună cu podul plutitor, spre malul celălalt au pornit şi opt dubasuri
puse în mişcare de nişte mâini puternice ce adânceau în pieptul râului pră-
jini lungi cu ascuţişuri de fier ca la lănci.
– Unu, doi, trage!
– Unu, doi, trage!
Hatmanul Nicoară, noul domn, păşea în ţară spre Soroca. El a coborât
de pe bac, s-a ridicat sprinten pe malul drept, unde s-a adunat lume de pe
lume şi îl salută pe căpitanul Dragomir, care i-a închinat în acel moment
steagul ţinutului Soroca. Sute de glasuri au tunat ca o singură voce, zgu-
duind zările şi tulburând apele râuleţului Racovăţ, ce se strecoară printre
pietre spre apa Nistrului, pentru a se contopi cu ea într-un torent impetuos,
gata să răstoarne toţi bolovanii din cale.
– Trăiască Măria sa!
– Trăiască Vodă!
Stoluri de raţe sălbatice s-au avântat în înaltul cerului, stârnind cu aripile
lor valuri de aer. Nicoară l-a strâns în braţe pe marele căpitan de Soroca,
sărutându-l pe ambii obraji. Cei doi voinici se îmbrăţişară de parcă se lu-
aseră la trântă, încercându-şi puterile. Prostimea urmărea cu gura căscată
întâlnirea celor doi viteji.
Eliberându-se din încleştarea de urs a oaspetelui, căpitanul Dragomir a
făcut un gest cu mâna, chemându-l pe cineva din mulţime. Andronic - da,
el era acela! -, încovoiat sub greutatea poverii sale, a apărut fericit în faţa
celor doi eroi înconjuraţi de gloată.
– Iartă-mă, Măria ta, că nu pot să tac şi cer glas pentru închinăciune
izbăvitorului nostru!

24
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Te ascult, voinice, a zâmbit binevoitor hatmanul, privind de sus în jos

la tânărul ce stătea în faţa lui. Ce-i cu minunea asta cu pleşcă, mustaţă până
la opincă şi coadă?
– Un somn pentru Măria ta! Un somn, ce l-am prins chiar astăzi în zori,
la cotitura Nistrului, din vale.
Andronic s-a întors cu faţa către lunca Nistrului, arătând cu mâna în
josul apei, spre locul unde, după o noapte de neuitat, i-a surâs pescarului
norocul.
– Somnul acesta a fost cândva stăpânul apelor de sub Pădurea Trifăuţi-
lor şi s-a dat prins pentru osteneala dinţilor Măriei tale şi a credincioşilor
tăi boieri. Primeşte, Măria ta, acest dar de la cei ce sprijină ţara la margine
şi s-au adâncit cu rădăcinile lor vânjoase în stâncile albe de prin împreju-

25
 Jupânita
, cea Frumoasă

rimile Sorocii, a spus cu un ton solemn Andronic, punând peştele uriaş la

picioarele nou-venitului domn.
– Neapărat ne vom da osteneala, voinice, să gustăm din acest peşte fru-
mos, a zis Nicoară, măsurând cu privirea somnul gigantic, ce avea vreo trei
paşi în lungime, apoi, urmat de boieri, s-a îndreptat spre Cetate.
Sorocenii l-au primit cu bucurie şi i s-au închinat ca noului domn; au
mers cu toţii la conacul boierului Dragomir din târg, unde l-au ospătat cu
cea mai gustoasă mâncare moldovenească: mămăligă, vin, mujdei şi peşte
fript - acel tradiţional prânz pescăresc din toate timpurile.
Atunci când în casa boierului din târg gurmanzii fericiţi savurau som-
nul prins şi prăjit de Andronic, sotniile, una după alta, treceau Nistrul.
Spre seară, brudnicii lui Filaret Vătaful obosiseră de-a binelea şi locul lor la
cârma podului plutitor a fost preluat de către oştenii lui Nicoară.
Când soarele îşi făcuse culcuşul undeva după orizont, iar felinarele plă-
pânde ale aştrilor se aprinseseră în spaţiile negre nepământeşti, cazacii lui
Nicoară demult trecuseră Nistrul, instalându-şi tabăra în preajma cetăţii.
Mulţimea curioasă, ce ziulica toată împrejura Cetatea Soroca, s-a mistuit
în liniştea nopţii autumnale. Steaua cea cu coadă mai spinteca încă eterul,
asemenea unui paloş aruncat în zmeu de Făt-Frumos, care veghea din înal-
turi liniştea şi somnul noului domn al ţării.
A doua zi, când soarele şi-a părăsit ascunzişul şi s-a reîntors pe cer să
vadă ce mai este nou prin târgul Soroca, orăşenii au început şi ei a mişuna
pe străzi. Evreii şi polonezii, luându-şi inima în dinţi, şi-au deschis, în sfâr-
şit, prăvăliile; crâşmarii au dat cep buţilor cu vin din podgoriile Sorocii şi
cu horilcă de Braclaw. Gloate de gură-cască au luat drumul spre Cetate,
unde era tabăra celor veniţi de la Praguri. Cuvintele poloneze se amestecau
cu cele româneşti, horilca încălzea măruntaiele, iar vinul limpezea mintea
şi dezlega limba. În iarba verde, care încă nu fusese atinsă de brumă, se
tăvăleau doi voinici, ce se luaseră la trântă… pentru o vadră cu vin. Cei ce
mai aveau câţiva gologani în pungă mizau pe unul sau pe altul. În mulţime,
însoţit de hatmanul Şah de la Praguri, de panul Kapiţki şi de pârcălabul
Ţopa, îşi făcu apariţia şi hatmanul Nicoară.
Lipsea, în această îmbulzeală, doar căpitanul Petre Buzdugan, cel care
sosise înaintea tuturor, aducând ştirea despre reîntoarcerea lui Nicoară în
Ţara Moldovei. Pe la răsărit de soare, însoţiţi de voinicii lor, Mihalachi Tre-
păduş şi Sandu Păunel au urcat dealul Sorocii şi s-au făcut nevăzuţi în zarea
fumurie.
Ieri, când, alături de Ursul Dragomir, făcea cunoştinţă cu Cetatea So-
roca, Nicoară l-a zărit printre voinicii din garnizoană pe Petre Buzdugan,
care demonstra unor viteji mai tineri nişte procedee de luptă cu baltagul.

26
 Jupânita
, cea Frumoasă

Când baltagul lui Petre a încetat să mai zboare în toate direcţiile, lovind,
despicând şi decapitând nişte vrăjmaşi imaginari, Nicoară s-a apropiat de
bravul oştean, salutându-l.
Voinicul a făcut un pas în urmă, aplecând în faţa hatmanului fruntea
acoperită cu broboane de sudoare, apoi a căzut în genunchi, punând cu
pietate baltagul la picioarele lui Nicoară:
– Tăria braţului şi a baltagului meu sunt mereu gata să Vă slujească, Mă-
rite domn, tot astfel cum am mai făcut şi pentru fratele Măriei tale la Jilişte,
la Brăila şi la Roşcani!
Nicoară Potcoavă i-a dat mâna, ajutându-l să se ridice în picioare, l-a
bătut amical pe umăr, a ridicat de jos baltagul şi i l-a înapoiat voinicului,
după care l-a îmbrăţişat strâns, bucuroşi fiind ambii că soarta i-a adus la
această Cetate.
– Am auzit vorbindu-se prin stepă că te întorci în ţară şi, de aceea, eu cu
oştenii mei n-am încetat să călărim încoace, pentru a ne alătura Măriei tale.
Ard de nestăvilita dorinţă de a mă răzbuna pentru domnul nostru, fratele
Măriei tale, Ioan-Vodă сel Viteaz, a zis Petre Buzdugan, prinzându-şi bal-
tagul de brâu.
Bucuroşi că s-au întâlnit, cei doi cavaleri s-au retras într-un colţ al ogră-
zii, spunându-şi unul altuia multe vorbe de duh.
Şi iată acum, mânaţi din urmă de soarele ce le încălzea spinarea, între-
cându-se în galop cu vântul, Petre Buzdugan şi oştenii lui scurtau distanţa
ce trebuia să o parcurgă, pentru a le da de ştire boierilor Filipovschi şi Va-
sile Bălţatul, care aşteptau cu nerăbdare clipa când se vor ridica sub drape-
lul lui Nicoară împotriva lui Petru Şchiopul.
“Cât de repede este scurgerea timpului! se gândea Petre Buzdugan, în
vreme ce călărea alături de Mihalachi Trepăduş şi Sandu Păunel. Parcă mai
ieri stăteam spate la spate cu Nicoară, împresuraţi de turci. N-au putut re-
zista păgânii în faţa baltagului meu, dar şi sabia lui Nicoară n-a avut oste-
neală...”
Tot mai adâncit în amintirile sale din ultimii ani, căpitanul Petre Buzdu-
gan se îndepărta din ce în ce mai mult de Nistru, lăsând în urma sa trecutul
pentru a sfida viitorul.
Oare ce-l mai aştepta acolo, în zarea depărtată?
Nicoară s-a oprit în dreptul celor doi voinici ce se trânteau, anume în
acel moment când unul din ei, un tânăr robust şi înalt, plin de elan, s-a
făcut ghem şi a lovit cu picioarele în pieptul adversarului, proiectându-l pe
acesta pe spate. Bietul luptător, ce îşi pierduse vigilenţa, s-a pomenit întins
la picioarele hatmanului.

27
 Jupânita
, cea Frumoasă

Nicoară a întins mâna, ajutându-l pe cel învins să se ridice, apoi s-a

apropiat de învingător, l-a bătut prieteneşte pe umăr şi i-a pus în palmă
un leu.
– Suntem o ţară de viteji, de feţi-frumoşi ca de prin poveştile spuse la
gura sobei. Rar cine se încumetă să-i aţină calea unui moldovean ce mânu-
ieşte baltagul. Din zbor cade lăstunul lovit de săgeata unui arcaş din Soroca,
darămite un tătar în fuga calului! Cu sabia în mână îşi face cale moldovea-
nul printre duşmani, culcându-i ca pe nişte snopi pe păgâni, a cuvântat Ni-
coară, ciufulind părul unui băieţandru de vreo 13-14 ani, ce se tot învârtea
curios în jurul hatmanului.
Părăsind semeţ locul trântei, Nicoară s-a apropiat de un rădvan, din care
un moşneag albit de ani, înconjurat de o ceată de copii, povestea ceva cu
entuziasm, pufăind din când în când din lulea:
– ...Îl încercuiseră, așadar, turcii pe Ioan-Vodă din toate părţile, de nu
era nici o scăpare, doar să zbori ca pasărea, însă el nu s-a pierdut cu firea,
a apucat cu mâinile sale voinice tunul greu, l-a ridicat şi l-a întors cu țeava
spre străini, a aruncat iute în gura lui neagră cateva pungi cu pulbere, a îm-
pins ghiuleaua şi a dat foc! Ienicerii, care de-acu urcaseră povârnișul şi erau
cât pe ce să pună mâna pe domnul nostru, au fost sfârtecați de lovitura de
tun. Zeci de capete păgâne au zburat în râpa adâncă! Şi iată, dragii moşului,
tot aşa întorcând tunul într-o parte și-n alta, voievodul nostru singur, voi-
niceşte, a alungat urgia busurmană. Tare se mai mâniaseră pe dânsul turcii,
dar n-au avut o altă ieșire şi au luat-o ei la fugă, care încotro, numai să scape
de făt-frumosul nostru domn...
– Moş Flocea , s-a adresat bătrânului un băietan, ochii căruia sclipeau
de încântare, da Nicoară, fratele domnului nostru, Ioan-Vodă, este la fel de
voinic?
– Noi îl mai numim și Potcoavă, începu o nouă poveste moşneagul, pu-
făind fără încetare din lulea, şi-i tot aşa de vânjos cum a fost şi fratele său,
fie-i ţărâna uşoară! Dar poate că e şi mai voinic. Moş Flocea a privit spre
înaltul cerului, făcându-şi cruce.
– Îmi povestea mie, odată, un cazac de la Praguri, să-i fie şi lui ţărâna
uşoară, pentru că a căzut, răpus de o săgeată, alături de hatmanul Sfirciov-
schi, la Roşcani, când s-a bătut domnul nostru cu turcii, păi mi-a spus acest
cazac dârz că-i tare voinic, tare voinic! Cazacii de la Zidul Negru l-au pore-
clit Potcoavă. Nicoară Potcoavă. Şi el are o putere atât de mare că nu numai
potcoave rupe, dar şi taleri.
– Moş Flocea, moş Flocea, da ce-i acela - taler?

28
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Talerul e o monedă pe care este bătut un leu ridicat în două labe. Noi,
cei de aici, din Moldova, precum şi cei din Ţara Românească a Basarabilor,
leu îi spunem. Multe lucruri bune poţi cumpăra cu el de la negustori.
Moşul Flocea a pufăit iar din lulea, continuându-şi istorisirea:
– Apoi iată, după cum vă vorbeam eu, că rupe talerul în două, iar când
înfige un taler în tulpina unui copac, nu poţi să-l scoţi decât cu securea. Şi
asta nu-i totul! El poate frânge și oiştea de genunchi.
– Cum adică frânge oiștea de genunchi? s-a mirat puştanul cel isteț.
– Uite aşa, foarte simplu: o ia cu ambele mâini, o sprijină de genunchi şi
când o trage spre sine, o fărâmă în două.
– Măi, măi, ce forță! și-au exprimat admirația copiii.
– Pentru dânsul nimic nu e peste putere, a zâmbit triumfător moşnea-
gul, tot slobozind rotocoale de fum.
Nicoară Potcoavă, care stătea nu departe, asculta cu maximă atenție po-
vestea bătrânului.
– Iar cu un corn de bou el poate să spargă o poartă de lemn, nu se ogoia
moşneagul.
Nicoară Potcoavă, zâmbind pe sub mustaţă, l-a întrerupt pe moş Flo-
cea:
– Că bine mai spui, moşule, că bine mai spui! Pesemne că şi butoiul cu
miere îl apuc cu dinţii şi-l arunc peste cap?
– Arunci, Măria ta, arunci, i-a răspuns bătrânul, prinzând din zbor lu-
leaua, pe care o scăpase, surprins de apariția eroului. Am fost şi eu la Nemi-
rov, când Măria voastră se trântea cu cazacul cela, fioros ca somnul lui An-
dronic. Apoi, dragii moşului, s-a adresat Flocea băieților, a apucat domnul
nostru cu dinţii de frânghia cu care era legat butoiul cu miere, s-a încordat
de mai-mai să-i plesnească vinele la gât, a făcut un efort şi, cât ai zice peşte,
butoiul a zburat peste capul Măriei sale. Ehei, păcat de miere, că toată s-a
împrăştiat, când polobocul s-a lovit de pământ, sfărâmându-se… Cazacul
a încercat şi el să repete trucul, dar era prea slab pentru așa ceva. S-a ales
numai cu un cucui în frunte, mare cât un corn... Atunci, Măria voastră, i-aţi
biruit pe cei mai mândri luptători de la Zidul Negru, a vorbit din nou către
hatman moşul.
Copiii ascultau povestea bătrânului oştean cu gurile căscate.
– Astă-vară la Nemirov, Măria sa Nicoară s-a prins cu mâinile de roata
din urmă a unui rădvan tras de şase cai, ţinut câtva timp locului. Caii şi-au
ros potcoavele, aruncând în jur scântei, de mai n-au făcut pârjol, dar așa şi
nu l-au putut mişca din loc pe izbăvitorul nostru, căci e foarte voinic! Să
nu-ţi fie de deochi, Măria ta!

29
 Jupânita
, cea Frumoasă

Moş Flocea Lupu şi-a făcut cruce, îndemnându-i pe băiețași să-i urmeze
exemplul:
– Pentru salvatorul nostru, pentru Măria sa, înzestrat cu multă putere
și înțelepciune. Să-l ajute Dumnezeu şi să se împlinească ceea ce Măria sa
a poftit.
Nicoară Potcoavă a zâmbit în barbă, l-a bătut pe moş Flocea pe umăr, a
ciufulit părul de pe capetele copiilor ce-l înconjurau pe veteran, a scos din
pungă un zlot şi i l-a pus moşului în căciula de cârlan.
– Cinsteşte întru sănătatea mea, bătrâne, şi, dacă va fi să mor, răpus
de vreun hain, aprinde o lumânare pentru mântuirea şi odihna sufletului
meu...
Lăsându-l pe moş Flocea să-şi depene mai departe amintirile, Nicoară
s-a îndreptat spre turnul de intrare al cetății, unde apăruse căpitanul Ursul
Dragomir.
Viteazul a ridicat puntea şi a pus piciorul pe podul basculant.
– Ia să vă tacă toaca! s-a răstit căpitanul Dragomir la mulţimea adunată
în faţa cetăţii. Măria sa va ţine fără zăbavă cuvânt.
Hatmanul Nicoară Potcoavă, un bărbat blond, înalt şi voiniс, de vreo 40
de ani, îmbrăcat după cum i cuvine unui oştean, cu o barbă foarte lungă
după obiceiul domnilor Moldovei, a făcut un pas înainte, spre mulţime.
Strângând în palma stângă mânerul sabiei ce atârna spânzurată la şold, de
parcă avea de gând să înfrunte o haită de tătari din stepa sălbatică, a încreţit
fruntea şi a rostit, cuprins de emoții:
– Fraţii mei! Cu mare frică şi cinste întru Dumnezeu, aţi poftit să vin
la voi şi iată-mă-s aici, în faţa Domniilor voastre, cu cavalerii mei: fratele
nostru din partea mamei, Alexandru, hatmanul Şah cu câteva cete de ca-
zaci aleşi pe sprânceană, hatmanul Kapiţki conducând trei sute treizeci de
cazaci mereu gata de luptă şi bunul nostru prieten, pârcălabul Ţopa, ce a
fost alături de fratele nostru, Ioan-Vodă.
Domnul vostru şi fratele nostru Ioan-Vodă, văzând că Moldova a ajuns
pe mâna turcului, s-a hotărât s-o scoată din jug şi ţara, luptând sub dra-
pelul lui glorios, a biruit la Jilişte, la Brăila; dar boierii vicleni, în frunte
cu Ieremia Golia, lup spurcat și îmbrăcat în piele de oaie, şi-au vândut
stăpânul pentru treizeci de pungi cu galbeni! Acest Iuda moldovean şi-a
trădat moșia, domnul și mândria; obrazul lui s-a dovedit a fi mai gros decât
opinca lui moş Flocea.
Au adus vrăjmaşii în ţară grozave ucideri, au pârjolit pământul, au ars
multe sate. Un rău niciodată nu vine singur – v-au murit de foame bătrânii,
părinţii, soţiile, copiii… Au năvălit dușmanii şi l-au adus cu ei pe Petru
Şchiopul, voievodul pustiului.

30
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cinstiţi mazili şi răzeşi de margine! Am venit fiindcă piere ţara Muşati-

nilor din cauza lăcomiei şi a hicleniei. Am sosit cu vitejii mei la chemarea
Domniilor voastre, să alung lotrii din ţară, să dăm viaţă pământului ars, să
ridicăm satele din sărăcie.
Am venit la voi la Soroca, ştiindu-vă drept cei mai iuţi şi mai de is-
pravă!
Să mergem să dobândim ocina fratelui nostru, Ioan-Vodă cel Viteaz!
Să ne ajute Dumnezeu!
Ursul Dragomir a smuls sabia din teacă, ridicând-o deasupra capului.
Mii de glasuri s-au contopit, devenind o singură voce:
– Trăiască Măria sa Vodă!
– Trăiască domnul nostru, Nicoară!
– Moarte mişeilor!!!
În fine, furtuna de glasuri s-a potolit şi pe podul basculant a apărut un
bărbat de şaizeci de ani, cărunt, dar bine făcut pentru vârsta lui.
– Să nu vă fie cu bănat, Măria ta! Măria ta, mie îmi spune Ioniţă Cim-
poieş şi sunt de aici, din părţile Sorocii, din Trincinţi, sat aşezat la gura
Soloneţului şi care stă sub ascultarea Cetății noastre. Mă închin Măriei tale
şi înalţilor boieri! Noi, ca oameni săraci ce suntem, te vom sluji cu credinţă,
atât la noroc, cât şi la nevoie şi, de azi înainte, mereu vom fi alături de tine,
toţi cei ce l-am cunoscut şi l-am servit pe fratele Măriei tale. Vom fi alături
de Măria voastră şi cu cheltuiala familiilor noastre, întru folosul Ţării şi al
Măriei tale şi dacă va trebui, vom arăta chiar cu prețul vieții noastre că ne
dăm silinţa de a te sluji, Măria ta!
Noi ştim şi mulţi dintre noi au admirat nu odată curajul şi credinţa Mă-
riei tale pentru creştinătate.
Dumnezeu să ne ferească însă de necredinţa trădătoare a boierilor noş-
tri, cât şi de cea a unora ce se socot a-ţi fi prieteni, necredinţa pe care, de
mai multe ori, am văzut-o şi am simţit-o pe pielea noastră, tăbăcită de atâta
muncă în câmp, la coasă şi de atâta osteneală în bătălii.
Noi te vom sluji cu dăruire de sine, Măria ta, cu inima curată și fără gân-
duri de viclenie, cum o fac unii, ca afurisitul de Ieremia!
Şi noi, dragul nostru părinte, cum ne vei zice, aşa vom face!
Ţăranul s-a închinat domnului şi celor adunaţi în faţa cetăţii şi, sub stri-
gătele de aprobare ale mulţimii, s-a retras, coborând de pe podul bascu-
lant.
– Încălecarea, Măria ta! A venit timpul să tăiem berbecii!
– Încălecarea! vocifera puzderia de oşteni, fluturând din săbii, suliţe şi
bâte ţintuite.

31
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Buni creştini din ţinutul Sorocii, vă zic şi eu vouă - să mergem înainte,

să rătuim ţara aceasta de fățărie! Încălecarea - în zorii zilei! a strigat din
toate adâncurile ființei sale hatmanul Nicoară Potcoavă.
După o zi furtunoasă de duminică, în care sorocenii au dat un mare
ospăţ în cinstea noului domn şi-a oamenilor lui, târgul Soroca, aflat în paza
stelei cu coadă şi a câinilor vigilenți, s-a dus la culcare.
Buți deşarte, ruguri ce mai fumegau pe alocuri, ciolane roase şi câte un
cazac beat ce umbla pe două cărări – totul s-a cufundat, încetul cu încetul,
în întunericul nopţii de toamnă…
În zorii zilei următoare, cocoşii, care scăpaseră ca prin minune de oală,
au cântat deşteptarea. Târgul Soroca a fost trezit de o adevărată hărmălaie:
lătrau câinii, nechezau caii, se auzeau glasuri dogite, strigăte şi cuvinte de
rămas bun, ca, mai apoi, totul din nou să se liniştească. Sorocenii, dornici
de încăierări, au plecat să-şi pună domn în ţară. Târgul a rămas numai cu
aşteptarea lungă şi chinuitoare.
Oștirea a urcat dealul Sorocii şi a dispărut după culmile din depărtare.
Andronic călărea alături de căpitanul său, Ursul Dragomir.
– Măi Andronic, cred că, de data aceasta, vrei să-l prinzi pe Şchiopul
de barbă, iar pe lupul Golia de coadă, ce zici? i-a vorbit la ureche căpitanul
Dragomir.
– Îl prind eu, cucoane, îl prind în mrejele mele şi-i mai fac o bucurie
domnului nostru, Nicoară!
În perfectă organizare au traversat sotniile lui Nicoară Potcoavă podişul
Sorocii, au trecut Câmpul din Apus, lăsând în urma lor Căinarii, Cubolta şi
Răutul cu bălţile lui. În felul acesta au ajuns la Prut, pe care l-au trecut fără
ca Petru Şchiopul să le aţină calea. Acolo, lângă Posadnici, sub Stâncă, îl
aşteptau şi ceilalţi boieri: Filipovschi şi Bălţatul cu oamenii lor, mici şi mari,
dar supăraţi nevoie-mare pe Şchiopul. Lângă Iaşi, cazacii au fost opriţi de
mica oaste a lui Petru-Vodă. Câţiva slujitori, ce mai rămăseseră pe lângă
domn şi un detaşament de cinci sute de beşlii cu câteva tunuri au încercat
să se opună. Turcii, buni de ispravă, i-au lăsat pe cazaci să se apropie, apoi
descărcară malițios tunurile într-înşii. Gurile de tun au bubuit amenințător,
vestind începutul dansului morţii. Cazacii, meşteri şi ei la arme, nu se pier-
dură cu firea şi, ca la comandă, când s-a slobozit focul din țevile de tun,
s-au culcat la pământ cu tot cu cai, aşa că obuzele zburaseră deasupra lor în
gol. Turcii, crezând că un cazac bun este unul mort, scoaseră iataganele din
teacă şi fluturându-le în razele soarelui, cu strigăte feroce se repeziră spre
cei ce împânziseră câmpul. Nu o dată bucuria se preschimbă în scârbă; se
sculaseră cazacii ce se prefăceau morţi şi-i întâmpinară pe otomani cu toată
puterea lor războinică. Busurmanii s-au luptat cu cazacii până seara târziu

32
 Jupânita
, cea Frumoasă

şi doar noaptea a pus sfârșit luptei dintre dânşii. A doua zi, când soarele a
prins să le încălzească mădularele amorţite de somn şi de frigul de toamnă
ce se strecura în corturi, bătălia reîncepu. S-au luptat ei mult lângă Iaşi şi a
doua zi, apoi dacă a văzut voievodul Petru că n-o poate scoate la capăt cu
cazacii şi că ţara nu i-a sărit în ajutor, ci, din contra, a ieşit în întâmpinarea
celui ce se dădea drept moştenitor al lui Ioan-Vodă, s-a retras cu oștenii lui,
făcând tabără în oraşul Buzău.
Nicoară Potcoavă a intrat în Iaşi.
Rău de tot se supăraseră turcii pe cei ce năvăliră în Ţara Moldovei. În
tabăra de la Buzău începuseră să se adune ajutoare din toate părţile. Beiul
Daud de Silistra, begii din Nicopol, Vidin şi Bender cu spahii şi cu oaste
din Muntenia au mers cu toții spre Buzău, de unde mai apoi să pornească
asupra noului vrăjmaş, după cum avea să arate şi vremea. Au cerut ei ajutor
şi de la Christofor Bathory, voievodul Ardealului, ţară ce era de credinţa lui
Hristos.
Fiind toţi begii de sangeac într-o înţelegere, ajutaţi şi de creştinii legaţi
de mâini şi de picioare cu lanţul umilinţei, au purces din nou să ducă lucrul
început de ei până la capăt, să-i pedepsească cu moartea pe acei tâlhari ce
au călcat cu copitele cailor lor sfânta alianţă care ţinea în supunere sub os-
mani Ţara Moldovei.
La 23 noiembrie 1577, Nicoară Potcoavă a intrat cu triumf în Iaşi. Aşezat
în scaunul domnesc, el porunceşte deschiderea temniţelor, dând libertate
celor ce păcătuiseră pe vremea domniei lui Petru Şchiopul.
Noul voievod aduce şi noi dregători, mulţi dintre ei fiind din oamenii lui
apropiaţi. Prin înalta poruncă domnească, Şah se alege cu vornicia, Ţopa
devine postelnic, iar Kapiţki – pârcălab de Hotin. Noul hatman Burlă, Ale-
xandru, fratele mai mic al lui Ioan-Vodă şi Nicoară Potcoavă se osteneau cu
aranjarea oastei, doar Petru Şchiopul şi stăpânii lui erau nu departe şi aştep-
tau să bată ceasul răzbunării. Iscoadele transmiteau că dobrogenii, bugece-
nii, muntenii şi moldovenii din Ţara de Jos sunt gata să meargă cu război
asupra lui Nicoară. În acelaşi timp şi la Iaşi soseau tot mai mulţi boieri mici
şi mijlocii, pentru a aduce plocoane noului domn, Nicoară Ioan-Vodă.
La 11 decembrie 1577, Petru Şchiopul, cu ajutorul osmanilor şi cu oas-
tea sa, alcătuită în special din marii boieri, a pornit spre Iaşi să-şi recuce-
rească Scaunul domnesc.
Vodă Nicoară, auzind despre pericolul ce creştea pe zi ce trece, i-a ieşit
în cale lui Petru Şchiopul la Docolina. Nicoară Potcoavă şi-a aranjat oastea,
punându-i, la început pe moldoveni în frunte, iar în spatele lor – pe Şah cu
cazacii lui, însă apoi, aducându-şi aminte de trădarea ce călăreşte mereu

33
 Jupânita
, cea Frumoasă

alături de boierii moldoveni, i-a pus pe cazaci în primele rânduri, iar pe

moldoveni, în urma lor.
Petru Şchiopul şi-a aliniat şi el trupele, punând în frunte niște cohorte
ce puteau cauza mari pierderi în armata lui Nicoară: cirezi de vite. Cazacii,
crezând că aceasta și este, de fapt, marea oaste a Șchiopului, făceau mult
haz pe seama lui şi a turcilor.
Cei de la Praguri, plini de arţag, le-au lăsat pe bietele animale să se apro-
pie şi pe urmă au slobozit foc atât asupra inamicilor, cât şi asupra cirezilor
de vite, care, înspăimântate, au dat înapoi, lovind şi călcând în picioare pe
turcii lui Daud. Şi astfel, purtând război vitejeşte, îl bătu Nicoară pe Petru
Şchiopul.
Nicoară Potcoavă, care se numea în domnie Ioan-Vodă, ca şi fratele său
mai mare, a revenit la Iaşi, unde a ţinut sfat cu oamenii lui, ca să decidă ce
să facă mai departe. Din munţii Transilvaniei soseau în tabăra Șchiopului
oştenii lui Christofor Bathory. Forţe noi se tot adunau în jurul lui Petru
Şchiopul, pentru a-l alunga pe Ioan Nicoară-Vodă.
Nu erau fraţii Ioan, Nicoară şi Alexandru cavalerii care să dea înapoi în
fața greutăţilor. Nu erau ei dintr-acei ce mergeau la plăcinte, iar de război să
fugă. Şi totuşi, prea mulţi s-au năpustit asupra lui Nicoară. Poarta otomană
a refuzat să-l confirme ca domn, iar în Transilvania şi în Ţara Românească
se adunau oşti pentru a ataca din nou Moldova. În cele din urmă, Nicoară
hotărî să părăsească urgent capitala şi făcu calea întoarsă, însoţit de oame-
nii lui fideli. Tristă de tot era reîntoarcerea; bucura numai gândul la niște
noi fapte cavalereşti, în timp ce turcii cu sluga lor, Petru, intrau în Iaşi.
În tăcere au străbătut câmpia dintre Prut şi Cubolta, au urcat culmile
Căinarilor şi cu cât mai aproape era apa Nistrului, tristeţea devenea tot mai
apăsătoare. Cineva dintre viteji şi-a scos fluierul şi o doină sfâșiitoare s-a
revărsat peste mulţimea de oameni. La fiecare răscruce de cărări, oştenii de
ţară îşi luau rămas bun de la camarazii lor de arme, întorcându-se la vatră.
– Măria ta, la prima chemare ne ridicăm din nou, cu toţi vecinii! Numai
cheamă-ne, Măria ta, că venim noi! Venim!
Vântul fura de pe buzele oamenilor cuvintele, ducând departe în câmpie
motivul trist al despărţirii.
– Numai să ne chemi, Măria ta, că venim noi, venim... v-e-n-i-i-im!...
Nicoară Potcoavă şi-a strunit calul, oprindu-l pe muchia dealului. Jos, în
vale, o dantelă argintie şerpuia printre malurile abrupte ce se contopeau cu
luncile tainice. Nicoară a întins mâna înainte: era Soroca!
El a aruncat o privire atentă asupra imensului orizont, acoperit de o
plapumă de zăpadă, încercând să cuprindă cu mintea întreaga panoramă
ce se întindea în faţa lui, de la Cosăuţi până la Trifăuţi: maluri stâncoase

34
 Jupânita
, cea Frumoasă

cu cuşme de stejar; o pantă lină ce cobora spre apa Nistrului care se zbătea
între maluri; oglinda apei care strălucea voios; niște căsuţe albe, pitulate la
poalele dealului, ce bucurau inima încrâncenată de atâtea războaie... Ceta-
tea domnea toată lunca şi lumea din jur.
Un turn gigantic şi alte cinci, mai mici, în jurul lui – ca o pată în marele
ocean de culoare aurie.
Un chiot voinicesc, prelung, ieşit din sute de piepturi, a străbătut zăvoiul
Nistrului, lovindu-se de zidurile fortăreţei. Cetatea a răspuns printr-o salvă
de tun.
Oștenii din nou au aprins rugurile, rumenind deasupra jăraticului câţiva
bivoli apetisanți, au dat cep mai multor buți cu vin, ca mai apoi, în zorii zi-
lei, una după alta, sotniile să treacă Nistrul în Ţara Leşească.
Andronic s-a oprit în faţa celor trei brudnici, i-a îmbrăţişat unul câte
unul, i-a ciufulit capul micului său prieten, şoptindu-i la ureche:
– Eu mă întorc, Bechir, mă întorc neapărat şi iarăși vom prinde împre-
ună peşte; pe puiul cela de somn, ce creşte sub Gradişte la bulboana noas-
tră… Vin numaidecât…
Când praful ridicat de copitele cailor s-a aşezat, malul stâng era deja
pustiu.
Primii fulgi de zăpadă au început să acopere pământul cu un covor alb
de nea. Iarna, care cam întârziase, a intrat în ţară la Soroca.
Anul 1578. Sfârşit de august. Vara îşi pregătea desagii pentru plecare.
Soarele cobora tot mai jos, nopţile lungeau plăcerea somnului, devenind
din ce în ce mai răcoroase.
În una din aceste zile, când toamna aurie dădea târcoale prin împre-
jurimile Sorocii, cu frunze îngălbenite, cu păsări zburând în țările calde,
când barza nu mai aducea struguri eroilor din Cetate, doi prieteni stăteau
la taifas în jurul unei vetre cu jăratic. Cel mai în vârstă era însuşi Andronic,
brudnic şi unul din vitejii domnului Ioan Nicoară Potcoavă, iar cel mai
tânăr era Bechir, băiatul de la schit, care, ca şi acum o jumătate de an, tot
mai locuia cu bătrânul călugăr în mica mănăstire din Stâncă. Cei câţiva
peşti, străpunşi cu vergele de corn curăţate de coajă, se pârpăleau în arşiţa
dogoritoare a jăraticului, răspândind un miros de lăsa gura apă. După mai
multe luni de despărţire, cei doi se întâlniseră, în sfârșit, la pescuit la coti-
tura Nistrului, unde somnul străjuiește adâncurile.
– Bade Andronic, şi cum a fost atuncea la curtea domnească, când voie-
vodul nostru Nicoară a intrat domn în Ţară, la Iaşi?
– Prinzând de veste, Petru Şchiopul ne-a ieşit înainte şi ne-am ciocnit
cu oastea lui nu departe de Stâncă, lângă Posadnici. O, multă moarte s-a

35
 Jupânita
, cea Frumoasă

mai făcut în armata Şchiopului, de au început a fugi dușmanii și au umplut

pădurile! a răspuns Andronic, răscolind jarul din vatră.
– Pesemne, bade, cu mare izbândă a sosit voievodul nostru la Iaşi, aşa
e?
– Da, cu mare laudă a intrat Măria sa în Iaşi, a surâs Andronic. Şi a dat
poruncă tuturor boierilor mici şi mari să se adune la domnie. Puţini boieri
mari s-au strâns în jurul scaunului domnesc – mai mulţi boieri mici şi de
ţară. Şi pe toţi vitejii lui i-a copleșit cu daruri Măria sa.
– Cred, bade – când au văzut marii boieri că a venit ţara în ajutorul
Măriei sale, s-au risipit cu toții, ca potârnichile, lăsându-şi în voia soartei
opincile şi moşiile.
– Dar să știi, băiete, că n-a fost să fie linişte în ţară! S-au bulucit şi s-au
gătit oamenii lui Şchiopul de război, iar domnitorul nostru avea numai
ajutor de la talpa ţării, de la cei din prostime. S-au încăierat crunt între ei
la Docolina. Ehei, măi Bechire, a zis mişcat Andronic, şi s-a dat o luptă
vitejească! Mare moarte s-a făcut în ambele tabere… Şi din nou au pierdut
Petru Şchiopul cu osmanii lui.
– Bade, da cum vine asta: să ai izbândă şi să pleci din domnie? i s-a
aprins şi mai tare curiozitatea lui Bechir.
Andronic s-a încruntat şi, cu tristeţe în voce, a continuat:
– Văzând Nicoară Potcoavă atâta pierzanie şi că forţele lui au slăbit, a
poruncit să se ridice tabăra şi, uite aşa, am luat calea Sorocii.
– Iar oamenii lui Petru Şchiopul, pe de altă parte, au intrat în Iaşi, a
murmurat băiatul.
Andronic a întors peştii, dându-le posibilitate să se rumenească pe o
parte și pe alta.
– De un lucru îmi pare rău, a rupt tăcerea Andronic, războiul, ce l-am
purtat cu atâta izbândă, nu i-a adus noroc panului Nicoară în domnie. Vodă
Şchiopul şi-a strâns din nou boierii și își pregăti tunurile ca să meargă la
Iaşi, să-l alunge pe Vodă Nicoară din domnie. Cei din Semigradie porniră
şi ei asupra domnului nostru. Voievodul, ţinând scaun de sfat domnesc cu
oamenii lui, hotărî să părăsească domnia Ţării, plecând în Ţara Leşească. Şi
eu l-am urmat, cu gândul că ne vom întoarce.
– Şi v-aţi întors? l-a întrebat copilandrul.
– Ei, de întors ne-am întors noi, dar nu toţi. Nu l-am putut păzi de rele
şi viclenie pe stăpânul nostru...
Andronic şi-a şters ochii. Să-i fi dat fumul de la rug în ochi de-l usturau
sau, poate, vreun fulg de cenușă a zburat din vatră, nimerindu-i în ochi?
Cine ştie, dar el şi-a şters lacrima şi a mai aruncat nişte vreascuri în foc.

36
 Jupânita
, cea Frumoasă

Andronic a luat de capete o nuia cu un peşte prăjit şi i l-a întins lui Be-
chir:
– Vezi, după cum peştele acesta n-a bănuit nimic de șiretenia noastră
şi s-a lăsat prins și adus pe jăratic, tot aşa şi voievodul nostru, hatmanul
Nicoară, s-a cununat cu moartea din cauza hicleniei mai marilor din Ţara
Leşească.
– Povesteşte, bade, povesteşte cum a fost, că la noi în târg se zvoneşte că
a fost o mare nedreptate, a rostit agitat băiatul.
***
1578, sfârşitul lui martie, Varşovia. Cancelarul Coroanei a luat din mâna
ceauşului sulul de pergament şi a ordonat ca solul turc să fie bine primit.
– Până una-alta, să se odihnească deci caii noştri, care au obosit în tim-
pul războiului şi drumului greu. Și până îşi vor mânca nutreţul, eu voi aş-
tepta porunci noi de la stăpânul meu şi de la regele vostru, a vorbit, plin de
trufie, ceauşul turc.
Dând indicaţii slugilor, cancelarul Coroanei s-a îndreptat spre iatacul
regelui. Pe ambele părţi ale uşii masive, doi paji păzeau liniştea unsului lui
Dumnezeu, Iştvan Bathory.
Cancelarul a bătut timid în uşă, de parcă se temea să nu-l deranjeze pe
stăpânul său. Nu a urmat nici un răspuns. El a bătut mai tare, mai insistent,
dar și de data aceasta nimeni nu i-a răspuns.
Atunci, cancelarul a întredeschis uşa. Lângă cămin, în fotoliu, dormita
craiul polonilor, Iştvan.
– Măria ta! Măria ta, viteazul Ahmat, ceauşul, a adus o carte de la beiul
de Silistra, Daud.
Iştvan Bathory, trezit din moţăială, a luat epistola, a rupt peceţile şi a
alunecat repede cu privirea peste rândurile aşezate iscusit de mâna grămă-
ticului.
– Totul este cum nu se poate mai bine! Scrisoarea e despre biruinţa beiu-
lui de Silistra asupra lui Alexandru, fratele lui Nicoară Potcoavă.
Regele i-a întins scrisoarea cancelarului:
– Citeşte.
Cancelarul a mijit ochii lui mici şi a început să citească în glas epistola
beiului Daud. Vocea lui, cu fiecare cuvânt rostit, prindea tărie, răsunând tot
mai puternic şi mai puternic:
“...Ne-am luptat până seara, dar nu le-am putut face nimic; ei au luat-o
înainte şi s-au adăpostit în oraşul Iaşi. Noi i-am împresurat cu oștirea lui
Petru, domnul Bogdaniei şi i-am păzit ca să nu ne scape din mâini. Nu

37
 Jupânita
, cea Frumoasă

i-am lăsat nici măcar să-şi scoată nasul afară. Zi şi noapte îl pândeam pe
duşman. Un lotru – Şah a fost împuşcat de către unul din vitejii noştri,
iar ceilalţi tâlhari, oameni răi, au vrut să fugă într-o noapte întunecoasă,
risipindu-se în pădurea cea de pe munte. Însă bravii mei oșteni i-au vânat
îndată. Înconjurând muntele, noi i-am nimicit pe toţi. Şi pe Alexandru,
căpetenia lor, l-am prins și l-am tras în ţeapă. Steagurile şi tobele lor le-am
dus la Iaşi.
Dacă se ridică însă cineva împotriva puternicului împărat şi contra
domnilor turci, va isprăvi rău. În toată lumea se va răspândi vestea despre
judecata împărătească a înțeleptului împărat Murat. O mie de capete am
tăiat; am luat şi capul lotrului numit Bălţatul, care a fost una dintre cele mai
mari căpetenii ale lor.
După aceste războaie, dacă o mie, două sau mai multe mii de oameni se
vor mai răscula acolo, în ţara Bogdaniei, Măria ta, omoară-i pe toți până la
ultimul. Omoară-i. Porneşte oaste contra lor şi nimiceşte-i.
Dumnezeu să te ocrotească, Măria ta!”
Cancelarul a terminat de citit epistola şi, zâmbind, a întors-o stăpânului
său.
– Totul e cum nu se poate mai bine. Pregătiţi plecarea lui Nicoară la
Rawa. Şi noi ne vom strădui să-i pedepsim și pe ceilalți tâlhari, s-a rânjit
Iştvan Bathory, craiul polonilor.
***
Înfruptându-se din peşte, alegând oasele din carnea albă, Andronic în-
cepu din nou să-şi depene amintirile:
– Eu şi panul Dragomir, care se află astăzi la Zidul Negru, am fost mereu
alături de domnul nostru, panul Nicoară. Când am ajuns la Braclaw, unul
din marii boieri de prin părţile celea, un oarecare Janusz Zbarski, ne-a che-
mat la el în ospeţie, unde erau mai multe căpetenii de cazaci, tot oameni
de-ai lui Nicoară Potcoavă. Panul Janusz Zbarski ne-a primit cu mare cin-
ste, a dat cep unei buți cu horilcă și astfel, când iarna dansa în jurul casei lui
pan Janusz, noi ne încălzeam mădularele cu focul rachiului. Şi iată, când ne
încălzisem de-a binelea, panul Janusz, cu un ton dojenitor, ne-a zis:
“Voi aţi făcut un lucru foarte urât contra craiului nostru şi a ţării. Măria
sa Iştvan Bathory s-a supărat rău de tot pe Măriile voastre şi panul Nicoară,
întrucât voi aţi stricat pacea la care regele nostru ţinea atât de mult. Cu
toate acestea, voievodul nostru, palatinul Podoliei panul Mikola Sineavski
este gata să vă primească şi să pună un cuvânt bun pe lângă Măria sa, pen-
tru împăcăciune. Îndurarea craiului nostru faţă de Măriile voastre, viteji

38
 Jupânita
, cea Frumoasă

cavaleri, şi mai ales faţă de panul Potcoavă, va aduce pace în regat şi-n alte
împărăţii.”
Uite aşa a cuvântat panul Janusz Zbarski, vulpoi hiclean din Braclaw!
Voievodul nostru, legând mai demult prieteşug cu panul Mikola Sineavski,
hotărî ca, în timpul sărbătorilor de Crăciun, să-l colinde pe acesta, împre-
ună cu căpeteniile sale şi să împace spiritele, dăruind douăsprezece tunuri
palatinului şi două tunuri, lui pan Janusz.
Sărbători creştine – gânduri creştine, dar nu și la cei cu piatra-n sân, ca
panul Mikola Sineavski...
La ospăț erau servite bucate alese, băuturi din pivniţele palatului şi oas-
peţi de onoare. Iar când sărbătoarea clocotea, au tăbărât asupra oaspeţi-
lor oamenii lui Sineavski. Căpeteniile, luate prin surprindere, nici nu s-au
apucat de arme. Ca nişte lei sălbatici au năvălit mișeii asupra hatmanului
Nicoară, de l-au trântit la podea şi l-au legat burduf cu frânghii trainice.
Apoi l-au ferecat în obezi şi l-au trimis la Varşovia, unde l-au predat mer-
cenarilor lui Iştvan Bathory. În aprilie, când copacii se îmbrăcau în straie
verzi, voievodul nostru a fost dus la Rawa, iar de acolo – la Lvov.
– N-a avut noroc, bade, domnul nostru Nicoară, de a păţit atâtea nevoi
nenumărate din partea vrăjmaşilor săi, a oftat băiatul. De una se curăţa și
o altă nevoie, nouă, îl găsea iarăși... Scăpând de oastea plină de turci a lui
Petru Şchiopul, dădu sărmanul peste hiclenia lui Mikola Sineavski, care cu
vicleşug puse mâna pe dânsul...
– Da, băiete, un asemenea voinic, ce rupea potcoavele, numai prin unel-
tire putea fi doborât.
– Povesteşte, bade, despre ultimele clipe din viaţa Măriei sale, că la noi
nu se prea vorbeşte, iar eu vreau să ştiu totul despre domnul nostru Nicoară
Potcoavă...
– Craiul leşilor, Iştvan Bathory, plecând din Varşovia, porunci să-l ducă
pe viteazul nostru la Rawa şi să-l ţină acolo sub pază bună, ca mai apoi, tot
din porunca craiului, să-l mute la Lvov. În acele zile, la mijlocul lunii iunie,
la Lvov sosise un ceauş de la împăratul turcilor, cu scopul de a cere capul
voinicului Nicoară. Cioroii simt mortul de departe. Aşa că, în curând veni
şi un sol de la Iaşi, care a cumpărat viaţa panului Nicoară cu cincizeci de
boi, patru buţi de tămâioasă, două putini de lămâioase sărate şi un cal fru-
mos. Iată vezi, măi băiete, cum a preţuit Scaunul domnesc de la Iaşi viaţa
Măriei sale Nicoară?
Eu cu panul Dragomir şi încă vreo câţiva cazaci din oastea lui Nicoară
l-am urmat peste tot: şi la Rawa, ce se află în provincia Mazovia, şi la Lvov.
Au fost şi cazaci de la Praguri. Ei l-au ameninţat pe crai că, dacă panul Ni-

39
 Jupânita
, cea Frumoasă

coară va fi ucis, vor trece de partea moscoviţilor şi vor răsturna regatul cu

fundul în sus, tulburându-l mai dihai ca tătarii.
Noi chiar vroiam să-l salvăm pe Măria sa, fiindcă la Lvov sosiseră mulţi
dintr-ai noştri. Se temea regele de mânia țărănimii, care ţinea cu Nicoară.
Aşa că prin hiclenie puse el la cale omorul, de nu ştia nimeni gândul lui
ascuns.
Într-o zi de luni, la 16 iunie 1578, craiul plecă din oraş, spunând șleahtei
că merge la vânătoare şi va lipsi două zile. Plecând, Iştvan Bathory porunci
tuturor să se înarmeze şi să închidă porţile oraşului.
Ceauşul, şi el îşi luă tălpăşiţa din oraş, dar nu reuși să fugă prea departe.
Zaporojenii îl aşteptau la o răscruce de drumuri, cu o ţeapă.
În timp ce regele cutreiera codrul, căutând copite de cerbi morţi, panu-
lui Nicoară i-au vestit osânda de moarte. Pe la amiază, l-au adus în piaţă;
nu era legat şi nimeni nu-i ţinea mâinile la spate.
– Bădiţă, dar de ce el nu a fugit? Doar, după cum spui mata, Nicoară nu
era legat, iar oamenii lui erau în târg, în piaţă, pretutindeni.
– Ehei, măi voinice, Măria sa Vodă Nicoară a obţinut mila de a fi liber
cum i se cuvine unui cavaler! Domnul nostru era un cavaler fără teamă și
prihană, care se ține de cuvânt, chiar dacă zic unii din boierii noştri, când o
șterg la Ţarigrad de furia prostimii, că fuga-i ruşinoasă, dar – sănătoasă.
Când Vodă Nicoară a ieșit în faţa mulţimii, bătăile tobelor şi strigătele
oamenilor spărgeau urechile. Totul fierbea; nu se înţelegea nimic în acest tă-
răboi. Domnul nostru, calm de fire, s-a plimbat încolo și încoace, sub ochii
mulţimii ce-şi rupea gâtlejul, urlând și strigând, care ţopăia și fluiera de
cădeau frunzele de pe copaci. Fără a părea speriat de moartea ce-l aștepta,
Măria sa a cerut să se facă liniște. Treptat, piaţa s-a liniştit ca marea după
furtună şi, de la înălţimea eşafodului, Nicoară a vorbit lumii adunate.
“Domnilor polonezi! a rostit voievodul nostru cu glas puternic şi răs-
picat, fără un pic de tremur în acel moment de grea cumpănă. Sunt adus
la moarte şi nu ştiu din care pricină, deoarece nu cunosc să fi înfăptuit în
viaţa mea vreun lucru nedemn de un oștean al creștinătății, pentru care aș
merita un asemenea sfârşit, de lotru. Atâta ştiu, că m-am bătut fără cruţare
şi cu bărbăţie, cum se potriveşte unui cavaler cinstit, împotriva duşmanilor
neamului creştin!”
Strigăte de indignare au izbucnit din inimile celor ce veniseră la Lvov,
în piaţa mare, pentru a-l susține pe Vodă Nicoară. Cuvintele lui Nicoară au
dispărut în această furtună de voci. Ridicând mâinile în sus, Vodă Nicoară
a insistat să se facă din nou linişte, pentru a-şi putea spune până la capăt
durerea.

40
 Jupânita
, cea Frumoasă

“M-am străduit totdeauna pentru binele şi folosul acestei țări şi am avut

o singură grijă: ca să fiu zid şi bastion împotriva necredincioşilor. Dar, așa a
fost să fie ca acela, pe care eu îl socoteam prieten, să mă vândă în schimbul
a treizeci de arginţi, ca să ajung în halul acesta în faţa Domniilor voastre!
Sper că bunul Dumnezeu îmi va auzi ruga şi neprietenul, ca un câine trădă-
tor, își va primi pedeapsa pentru sângele meu nevinovat, ce va păta curând
acest eşafod blestemat!”
La auzul acestor cuvinte, mulţimea s-a avântat spre eşafod, ca să ajungă
cât mai aproape de Măria sa Nicoară.
“Au tăbărât asupra mea şi, ca pe un tâlhar de drumul mare, m-au adus
aici, ca să mor de mâna unui gâde păgân, a spus cu mânie în suflet Nicoară,
arătând spre călăul mascat ce stătea într-o parte, cu gândul să-și facă mese-
ria. Da voi aşteptaţi, că bine aşteptaţi! Vine el, turcul, şi vă încalecă. Tătarii
vă pun în toate zilele piciorul pe grumaz și să ştiţi că același lucru o să-l
facă şi turcul.
Astăzi turcul cere viaţa mea, dar să ştiţi că nu va trece mult timp şi ceea
ce mi se întâmplă mie acuma, vi se va face şi vouă mâine. Avuţiile voastre
şi capetele voastre şi ale regilor voştri vor fi duse la Constantinopol, ori de
câte ori va dori străinul ce s-a înălţat crai în capitala împăratului Constan-
tin.
Cine-i craiul vostru, de stă acum ascuns undeva ca un iepure fricos? Aţi
dori să aveţi în faţa voastră un rege-cavaler? Vai de voi! Te uiţi la el și vrei
să zici că pe dinafară-i pom înfloritor, iar înăuntru – lac împuţit. Mi-e milă
de republica voastră şi de voi toți!”
– Bade, mi-e tare jale de voievodul nostru! Oare cui nu-i este scârbă a
muri, cine n-ar pofti să trăiască fericit, cu dragoste în Dumnezeu şi Ţară?
– Şi mai ales când eşti tânăr, sănătos şi voinic, a continuat Andronic.
Bechir, Dumnezeu, Cel ce este cârmuitorul tuturora şi Căruia ne rugăm cu
credinţă, l-a părăsit pe Măria sa Nicoară.
– Dar cu voi, cu voi ce-a fost?…
– Vorbind mulţimii adunate, Măria sa s-a întors către noi, cei ce-l în-
soţeam: pârcălabul Ţopa, căpitanul Dragomir, cazacul Kapiţki şi încă alţi
patru din Sece, ne-a arătat cu mâna şi a cerut pentru noi îndurare:
“Vă rog ca aceşti dragi prieteni ai mei – slugi, cavaleri de arme, care sunt
tot atât de bravi ca şi mine, după moartea mea să nu fie năpăstuiţi în nici un
fel. Ei, prin vitejia lor, au stat multă vreme în serviciul lumii creştine şi, ca
buni oşteni, au ascultat de căpetenia lor. Rog, de asemenea, ca tot ei să aibă
grijă de rămăşiţele mele pământeşti.”
Nicoară Potcoavă tăcu. Ochii gloatei se umpluseră de lacrimi şi mai cu
seamă la acei bărbaţi ce veniseră la Lvov să moară pentru dânsul. Dez-

41
 Jupânita
, cea Frumoasă

nădejdea îi apucase pe mulți

dintre ei. Să fii alături de vo-
ievod şi să nu poți să-l ajuţi?!
Craiul luase măsuri de preca-
uţie, ca acest șoim, Nicoară,
să nu-i scape cumva. Bărba-
ţii voinici, care nu o dată au
privit moartea drept în față,
lăcrimau, cu mâna pe săbi-
ile lor încovoiate. Căpitanul
nostru Ursul Dragomir a de-
stupat un butoiaş, umplând
o cupă mare cu vin din pod-
goriile Sorocii şi i-a întins-o
voievodului Nicoară, care a
luat-o cu bucurie. A inspirat
zgomotos aerul îmbibat cu
mireasma vinului şi a sorbit
Principele Ştefan (Iştvan) de Bathory – rege al
Poloniei din 1576
din băutură.
“Ridic aceasta cupă în cin-
stea ta, căpitane de Soroca şi
a voastră, cavaleri cutezători, a zis Nicoară Potcoavă, şi în cinstea tuturor
oamenilor de bună-credinţă. Mă închin înaintea voastră şi vă mulţumesc
pentru slujbă! Să vă aibă Dumnezeu în pază!”
Nicoară Potcoavă bău tot vinul, întorcând apoi cupa căpitanului. Se
plimbă din nou încolo și încoace, netezind barba lungă, se opri în faţa bu-
tucului, unde-l aştepta gâdele cu securea ce strălucea în lumina soarelui de
vară. Privirea lui lunecă în jos şi el văzu un mănunchi de paie, pregătit ca
voievodul să aibă pe ce îngenunchea.
“O, Doamne! strigă el în auzul tuturor. Nu sunt eu, oare, demn să înge-
nunchez pe ceva mai nobil decât aceste paie? Eu, domn al Ţării Moldovei,
frate cu Ioan-Vodă şi să-mi sfârşesc zilele ca un godac! Căpitane, du-te cât
mai repede la sipetul cu lucrurile mele şi adă-mi covoraşul care a rămas de
la maică-mea…”
Panul Dragomir îndeplini în grabă ultima dorinţă a celui osândit la
moarte și aduse covoraşul, pe care l-a aşternut lângă butuc. Nicoară Pot-
coavă căzu în genunchi şi începu să se roage lui Dumnezeu. În liniştea ce se
lăsă peste piaţă pluteau cuvintele duioase ale lui Nicoară:
“…Şi iartă-ne nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor
noştri şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuiește de cel rău!”

42
 Jupânita
, cea Frumoasă

Voinicul îşi făcu cruce, închise ochii şi puse capul pe butuc, aşteptând
lovitura gâdelui. Mulţimea de oameni întinseră gâtul pentru a vedea mai
bine ultima sclipire a vieţii unui viteaz. Lovitura însă nu a urmat. Nicoară
deschise ochii, se uită uimit împrejur şi-l întrebă pe călău:
“De ce stai? Loveşte!”
“Stăpâne, lămuri gâdele, trebuie ca gulerul hainei să nu împiedice lovi-
tura.”
Voievodul şi-a aşezat cum se cerea gulerul, şi-a făcut iarăși cruce, a pus
capul pe butuc şi i-a strigat călăului:
“Loveşte, om lipsit de cinste!”
Gâdele, un foarte bun cunoscător al meseriei sale macabre, a ridicat se-
curea şi a dat lovitura fatală. Capul a fost despărțit de trup...
Sluga regelui, care era de față pentru a se convinge că dreptatea s-a făcut,
a luat capul retezat al viteazului şi i l-a arătat de trei ori mulţimii înmărmu-
rite de groază.
Târgul fu cuprins de o mare tristețe, când lumea a văzut cum muri Ni-
coară Potcoavă sub securea călăului.
Când a căzut, măi băiete, capul voinicului, a urmat o tăcere adâncă, apoi
s-a auzit în piață un murmur aşa de puternic, încât dacă nu s-ar fi luat mă-
suri de pază, ar fi izbucnit o nouă răscoală. Ostaşii craiului, ce înconjurau
eşafodul, temându-se de gâlceavă, își pregătiră tunurile de luptă, dar până
la urmă totul s-a aranjat cu bine, povestea mai departe Andronic.
– Bade, cum crezi mata, această moarte a fost în folosul crucii şi creşti-
nătăţii, ori spre bucuria păgânilor şi a vrăjmaşilor?
– Da, a murit ca un mucenic Nicoară Potcoavă, cavalerul de la Praguri.
Cu tătarii şi cu vecinii războaie reușite ducea, dar şi pe turci de multe ori
i-a biruit, de cerea ceauşul mereu capul lui. Şi l-a primit, în cele din urmă.
A picat capul viteazului. Scârbă mare fu în tot târgul Lvov şi în Secea Za-
porojeană, la Praguri, când s-a auzit că a pierit Nicoară Potcoavă de mâna
gâdelui, a zis cu jale în suflet Andronic.
– Vezi, bade, nu se ogoia Bechir, cât de vitregă este soarta! Uite aşa, tot
timpul îi nenoroceşte bunul Dumnezeu pe cei mândri şi puternici, ca să ne
arate cât de fragede sunt lucrurile pământești, mai ales viaţa unui oştean.
Până şi astăzi despre cele întâmplate la Lvov se vorbeşte cu o neţărmuită
indignare – şi la noi, şi în Podolia. Dar spune-mi, te rog, bădiţă, unde se
odihneşte azi corpul neînsufleţit al lui Vodă Nicoară?
Andronic a ridicat capul şi a privit în înaltul cerului.
– Sufletul lui este în Împărăţia lui Dumnezeu. Cred că-i printre oştenii
Domnului Iisus Hristos, alături de Ştefan сel Mare şi Sfânt, alături de fraţii
săi, Ioan-Vodă şi Alexandru…

43
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Da corpul lui de erou, unde se află?

Andronic a oftat din greu şi și-a reluat istorisirea:
– Am luat noi atuncea corpul, i-am cusut capul la loc, l-am pus într-o
ladă verde şi l-am dus la biserica ortodoxă din Lvov, construită pe banii
voievozilor noştri. Uite aşa, cu propria lui viață, a plătit Nicoară Potcoavă
pentru devotamentul său față de lumea creştină, care, de fapt, l-a trădat.
Calea sa de viteaz s-a sfârşit la 16 iunie 1578, în Piaţa mare din Lvov.
Andronic şi bunul său prieten, Bechir, au stat mult timp lângă rugul ce
mai mistuia, din când în când, câte o scurtătură de lemn. Ei ședeau jos, pe
iarba moale, tot povestind unul altuia cele văzute şi auzite. Cei doi amici tot
discutau despre soartă, trădare şi chinul sufletesc, ce îi sunt date omului să
le poarte cu răbdare prin viaţă. Unii mor din cauza trădării iar alţii – tre-
când anumite încercări. Sacrificându-se, eroii reapar în privirea și memoria
noastră ca steaua ceea cu coadă, ca o cruce sau un paloș de foc pe cer.
Ce ne va mai aduce ea, oare, nouă în viitor?…

44
 Jupânita
, cea Frumoasă

Lăcomia
Vinde Neamul
şi Moşia

În memoria socrului meu,

Pavel Ghecean, care a fost mare
iubitor de carte istorică

S
i acum, să vă povestesc o istorie foarte interesantă,
venită atât de pe paginile îngălbenite ale unor cronici
vechi, cât şi de la bătrânii înțelepți, albiţi de trecerea
timpului şi care abia se mai ţin de viaţă, și viața – de
dânșii…
Neliniștite domnii a mai avut voievodul Petru,
zis Şchiopul! Avea ce avea acest Vodă cu cazacii...
Dacă în prima sa domnie nu avea odihnă din cauza
zaporojenilor, apoi la a doua, nu dovedise sărmanul
să se aşeze bine în scaunul Muşatinilor, că imediat cazacii, cât ai zice peşte,
năvăliseră să-i ia acest scaun, iar în a treia sa domnie, ridicatu-s-au o seamă
de cazaci fioroși ca nişte lupi ce sunt porniți în căutarea prăzii și au intrat în
ţară, de au jefuit mult, furând până și bucate, în ţinutul Sorocii.
În acele vremuri tulburi, în anul 1585, doi boieri, Simion şi Gli-
gore din Climăuţii Sorocii, rătăciţi prin ţara Podoliei, înfruntând ierburile
de câmpie şi ocolind potecile bătătorite de caii crâmlenilor, s-au oprit la o
cârciumă. Iar în acea cârciumă, situată la o răscruce de cărări, o ceată de
cazaci, aflați în ascultarea lotrului Petru, hoţ de drumul mare, taman dădea
cep unei buți cu horilcă.

45
 Jupânita
, cea Frumoasă

Bulucul de cazaci, încălzit deja de-a binelea, i-a primit pe mușteriii nou-
veniţi cu ulcelele pline. În scurtă vreme și-au înecat obrazul în ulcelele cu
horilcă și boierii Simion şi Gligore. I-au luat pe dinainte lauda şi prostia:
– La noi, în ţinutul Sorocii, satele-s bogate!
– Şi fetele-s frumoase!
– Şi o să vă pricopsiți cu averi dintre cele mai alese! se întreceau între ei
cei doi boieri flecari.
Iar într-o noapte, când luna se ascundea după nori, ceata lui Petru de la
Praguri a ales calea ce străbate stepa fără margini. Au urcat dealuri, au mers
pe furiş prin văi întunecoase şi prin stepa vastă și pustie, fără vreun suflet
de om, fără fiare, fără păsări și cu cărări bătute de caii tătarilor.
În fruntea haitei de lupi flămânzi cu chip de om călăreau cei doi boieri,
Simion şi Gligore. Acești boieri, hicleni ca mulţi alţii de teapa lor, râvneau
să ia puterea de la Şchiopul, stârnind, cu ajutorul cazacilor de la Zidul Ne-
gru, masacre, pustiiri şi pârjoluri. Gândul că Şchiopul va fugi iepureşte de
cetele zaporojenilor îi mângâia pe cei doi boieri, în timp ce erau stropiţi
de valurile care loveau în şeicile ce pluteau spre malul drept al fluviului
Nistru.
Știrea că la Soroca un lotru a intrat în ţară, iar cu el – doi boieri vicleni,
a ajuns repede la Iaşi. Olacul de Soroca era iute de picior, ca vântul, dar şi
mai ortoman era calul lui. Când olăcarul de Soroca a păşit pragul palatului
domnesc, întunericul, ce inundase străzile ieşene, înghiţea case, biserici și
se aşternea peste întregul târg.
Voievodul nu ezită cu decizia:
– Ordon chiar acum plecarea! Ordia nu aşteaptă. Oastea de viteji să fie
condusă de boierul nostru, panul Andrei, hatmanul. Eu voi merge cu garda
domnească, avându-l la braţul meu stâng pe credinciosul nostru armaş
Şeptelici. Scurgerea timpului ne grăbeşte! Cocoşul e la prima lui cântare,
boieri! La cea de-a doua cântare a cocoşului grămăticului nostru Marco
Pepelea, va fi încălecarea. Afurisitul de cocoş, când e mai dulce somnul,
cântă sub foişor! Ei, da acum, boieri, el ne cântă deşteptarea, căci ţara este
în primejdie...
Lăcomia şi cruzimea le-a răpit cazacilor şi văzul şi auzul. Prea târziu şi-
au dat ei seama de cele întâmplate. Lovitura a fost dată pe neaşteptate. Ca-
lea spre apa salvatoare a Nistrului a fost tăiată de o ceată de viteji, condusă
de armaşul Şeptelici. Panul Andrei, hatmanul și oamenii lui i-au înconjurat
pe cazaci, au tras din sâneţe, după care săbiile şi baltagele lor au început să
danseze cu zor pe spatele tâlharilor.
– Să-i prindeţi de vii pe cei doi boieri hicleni! striga mereu, lovind în
stânga şi-n dreapta, panul Andrei.

46
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Lotrul Petru este al meu! urla armașul Şep-

telici.
Spre finele zilei, când soarele scăpăta spre chin-
die, moartea îşi terminase dansul prin ordia ca-
zacă. Baltagele obosiseră, sâneţele răguşiseră de
atâta război...
Trântiţi în căruţă ca nişte buşteni cetluiţi cu fu-
nii rezistente, cei trei mari păcătoşi – Simion, Gli-
gore şi lotrul Petru îşi încordau toate puterile, spe-
rând să se elibereze. În zadar! Icnind din adâncul
făpturii lor haine, boţiţi, zăcând în pătucul moale
al carului, cu dinţii încleştaţi de spaimă, acum ei
stăteau în mijlocul furnicarului de oameni.
– Moartea ne aşteaptă, frate Gligore!
Târgul Soroca forfotea. Unde să mai vezi un
atare spectacol? Vodă va face judecată domnească!
În ochii oamenilor se ivise nădejdea. Cazacii, ce
din nou tulburaseră liniştea satelor din lunca Nis-
trului, s-au ales cu ceea ce au căutat.
Porţile masive erau deschise şi i se dăduse voie
mulţimii să umple piaţa din faţa cetăţii, cerându-
i-se însă ascultare şi purtare cuviincioasă. Şipotele burdufurilor cu vin udau
ulcelele şi gâturile celor mai însetaţi. Salomea cu un chersin de plăcinte
calde dădea ocol bărbaţilor, în ai căror ochi ardea un foc vesel şi vitejesc,
iar moşnegelul cu burduful tot turna vinul în ulcele.
Privind la oştenii ce dădeau semne de nerăbdare, armaşul Şeptelici i-a
spus căpitanului de Soroca:
– Tâlharul acesta ticălos este al vostru. Iar pe aceşti doi boieri să nu-i
atingeţi, pentru că Măria sa Vodă îi va judeca cu dreptatea sa domnească.
Doi tineri viteji, Ursul şi Oană, imediat ce au auzit de învoiala armaşu-
lui, au pus mâna pe secure şi s-au repezit spre un plop tânăr, ce creştea nu
departe de cetate. Câteva lovituri dibace peste crengile din coroana copa-
cului şi ţeapa a fost gata! Luând-o de capete, ei s-au îndreptat cu ea spre
grămada de oameni ce îi încercuiseră pe cei trei rătăciţi.
– Moartea ne aşteaptă, frate Simion!
Lotrul Petru, văzându-şi destinul ca în palmă şi simţind apropierea
morţii cu întreaga sa fiinţă, a început să tremure, cerând îndurare:
– Creştini! Oameni cu Dumnezeu în inimă! Pe crucea mea, că nu mai
fur! Jur pe maică-mea!

47
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Vai de firea ta hicleană, hoţ de drumul mare ce eşti! Ţi-ai adus aminte
de mamă?
– Măi Oană, ia să-mi spui tu mie, ai văzut vreodată ca un tâlhar pus în
ţeapă să mai fure?
– Nu, Ursule.
– Păi, nici ăsta n-o să mai fure prin coteţe găini şi din foişoare fete
mari!
Un urlet de durere s-a ridicat deasupra Nistrului, tulburând pentru
scurt timp armonia naturii şi speriind raţele sălbatice din lunca Nistrului.
Armaşul Şeptelici, cu sufletul împăcat, a păşit pe podul basculant şi a intrat
în cetate.
– Măria ta, raportă el domnitorului, lotrul Petru a fost tras în ţeapă, iar
cei doi boieri vicleni aşteaptă judecata domnească.
Petru Şchiopul, care stătea la masă cu boierii săi şi savura din vinul din
pivniţele pârcălabului Pârvul, s-a sculat în picioare. Sluga i-a dat caftanul şi
sabia. Voievodul a mai luat o ulcică cu vin spumos şi a dat-o peste cap.
– Bun vin! Bună treabă! Să se facă deci judecata noastră!
Însoţit de suita sa, Petru Şchiopul a pornit spre ieşire. Pârcălabul Pârvul,
mai iute de picior şi dorind să anunţe apariţia domnitorului, a călcat pri-
mul pe podul basculant:
– Măria sa Vodă! Închideţi morile celea stricate şi pliscurile – Măria sa
va ţine scaun de judecată boierilor hicleni!
Bulucul de oameni a muţit la apariţia lui Petru Şchiopul, de parcă toţi
luaseră apă în gură, ca mai apoi să-şi scoată căciulile, trântindu-le la pă-
mânt şi să strige într-un glas:
– Trăiască Măria sa Vodă! Trăiască stăpânul nostru!
– Moartea ne aşteaptă, frate Gligore!
Voievodul a privit iscoditor mulţimea de oameni, s-a uitat la boierii cu
pricina, a surâs când l-a văzut pe cel ce se zbătea ca peştele pe uscat, apoi
şi-a plimbat privirea mai departe, spre apa Nistrului, în care se oglindea
soarele în toată splendoarea lui cerească, spre dealurile înalte, ce se strădu-
iau să-i fure astrului zilei din frumuseţe, acoperindu-l cu culmile încunu-
nate de ceţuri albastre…
La apariţia voievodului, cei doi boieri păcătoşi, simţindu-se cumplit vi-
novaţi, au zbierat într-un glas:
– Iertare, Măria ta! Îndurare!
Petru Şchiopul a privit lung la cei doi boieri, slobozind scântei mâni-
oase din ochii lui de vultur. Frunţile celor doi trădători s-au acoperit cu
broboane reci de sudoare. Vocea voievodului a bubuit ca un tunet din înăl-
ţimile cerului:

48
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Aceşti doi boieri hicleni, când moşia a fost asuprită greu de tot, n-au
stat, ca alţi pământeni, în ţară să îndure povara şi nevoia vremii, ci s-au dus
în Ţara Leşească şi s-au făcut acolo duşmani ai propriului lor neam, ai gliei
în care îşi odihnesc oasele taţii şi bunicii lor! Ei, oameni răi şi făţarnici, au
venit acum împotriva noastră şi au făcut multe prădăciuni…
Petru-Vodă şi-a scos sabia din teacă, s-a apropiat de fratele mai mare şi
l-a împins cu piciorul ca pe un câine:
– Mergi la apa Nistrului şi-ţi spală mâinile, că-s murdare, boierule!
– Curate, Măria ta…
Armaşul Şeptelici, când a văzut îndrăzneala prostului, a scos biciul din
cizmă şi l-a croit aprig pe spate:
– Treci la apa Nistrului, de-ţi spală mâinile – însuşi Măria sa Vodă ţi-a
poruncit!
Simion, eliberat de strânsoarea frânghiilor, îmbrâncit şi huiduit de oa-
meni, coborî spre oglinda apei. El se mişca pe arcurile moi ale picioarelor,
care abia-abia îi mai duceau corpul burduhănos. Ajuns la apa Nistrului, a
căzut în genunchi pe mal, întinzând în ultima sa rugă mâinile spre Măria
sa Vodă:
– Îndurare!
Hârşti!
Un ţipăt înfiorător a izbucnit din mulţime, rostogolindu-se prin intrarea
în Cetate şi umplând ograda fortăreţei. Un răţoi speriat de urletul gloatei,
s-a avântat spre înaltul cerului, bătând înverşunat din aripi.
– Prinde răţoiul de coadă, măi Gligore, că poate o să-ţi prinzi soarta! a
strigat din mulţime moşnegelul cu burduful gol.
Gligore, când a văzut ce s-a întâmplat cu frate-său, se făcu la faţă alb ca
varul:
– Măria ta, iertare! Fratele meu mai mare este acela care m-a împins la
tâlhărie!
Oană, care stătea sprijinit în suliţă, parcă taman aştepta să-şi spună şi el
cuvântul. Se repezi din bulucul de oameni şi înfipse suliţa drept în fundul
păcătosului.
– Treci şi-ţi spală mâinile murdare, că ai furat ţara, neghiobule!
Ce putea să mai spună ciocoiul? Hiclenia se spală cu sânge la români.
Uite aşa, îmboldit din urmă, adus până la apă, îl aplecară voinicii să-şi spele
mâinile murdare de furt de ţară. Vai de speranţa care a zburat îndată ce
voievodul a pus iarăşi mâna pe sabie!
Hârşti! şi al doilea cap nebun s-a rostogolit în apa Nistrului. Două ca-
pete au căzut în acea zi în Nistru şi trebuia să se ducă la fund, măcar sub

49
 Jupânita
, cea Frumoasă

greutatea prostiei lor şi a păcatelor comise!

Nu, nu s-au scufundat, ci s-au dus pe apă
la vale, ca două tărtăcuţe deşarte. Deşarte
de creieri. Oare multă minte trebuie să ai ca
să-ţi jefuieşti ţara, devenind duşman al pro-
priului pământ?!
Multe lucruri spurcate, diavoleşti au fă-
cut aceşti doi boieri desfrânaţi în satele din
ţinutul Soroca. Pe locuitorii acestui ţinut
ei îi omorau ca să le ia avuţia, pe jupânese
le siluiau, că vai de capul bietului om, iar
acum vai de prostul boier, că unde i-au stat
picioarele, îi stătea acum capul!
Petru Vodă, zis Şchiopul, şi-a şters sabia
murdară de sânge de corpul neînsufleţit al
lui Gligore, a dorit să o pună în teacă, dar
s-a răzgândit. A privit lung la furnicarul de
oameni, a zâmbit cu viclenie pe sub mustaţă
şi a întrebat mulţimea:
– Da la voi, cum sunt mâinile?
O linişte absolută s-a lăsat peste mulţime. Frica i-a cuprins pe acei care
se simţeau cu musca pe căciulă. Şi deodată, din gloată s-a făcut auzit un
glas sfios şi cam puţin bâlbâit:
– Cu-cu-rate, Mă-mă-ria ta!
Bulucul de oameni a prins din zbor înţelesul cuvintelor ce deja se to-
peau în lunca Nistrului şi le-a dat o nouă putere:
– Curate, Măria ta! Curate!
Din nou, un bubuit prelung de voci omeneşti s-a rostogolit prin intrare
în Cetate, inundând ograda ei cu energia sincerităţii unor oameni, români
de rând:
– Curate, Măria ta! Curate!
Primăvara anului 1586… Palatul domnesc era plin de oameni, tot astfel
cum şi piaţa din faţa Cetăţii Soroca, când în veleatul 1585, Petru-Vodă a
ţinut scaun de judecată boierilor hoţomani Simion şi Gligore din Climăuţii
Sorocii. Voievodul Petru a apărut pe neaşteptate din semiîntunericul încă-
perii. Mulţimea de boieri a făcut un pas înapoi şi s-a închinat în faţa Şchio-
pului. Un singur om era liber de această ceremonie – grămăticul Dumitru,
ce îşi pregătea tolba cu pene de vultur. În liniştea ce a coborât peste capetele
boiereşti, a răsunat glasul voievodului:

50
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Eu, Petru-Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei,

dăruiesc slugii noastre, panului Andrei, logofăt şi pârcălab de Neamţ, pen-
tru dreaptă şi credincioasă slujbă, satul Climăuţi, aşezat deasupra Nistrului,
fost al fraţilor Simion şi Gligore, care au pribegit câtăva vreme în Ţara Le-
şească şi de acolo ei l-au ridicat pe un oarecare lotru, zis Petru, ca domnitor
şi au năvălit cu sabia asupra Domniei mele. Când am auzit eu despre veni-
rea lor în ţară, am adunat oastea şi le-am ieşit în cale, la Cetatea Soroca. Ei,
aflând de sosirea Domniei mele, au început să fugă. Vitejii Domniei mele,
gonindu-i, i-au prins de vii pe tâlharul de drumul mare Petru, precum şi pe
supuşii noştri, Simion şi fratele lui, Gligore. Prinzându-i de vii, i-au adus
în faţa Domniei mele, la Cetatea noastră, Soroca, unde eu i-am ucis ca pe
nişte duşmani ai mei şi ai Ţării Noastre!...
Era a unsprezecea zi din martie 1586, când Baba Dochia îşi scutura co-
joacele, iar soarele muşca bucăţi mari din norii plumburii, plini de zăpadă.
Vântul mâna norii deasupra luncii Nistrului, lovindu-i de înaltele şi traini-
cele ziduri ale Cetăţii. Ploua şi ningea concomitent. Picături grele, însoţite
de fluturaşi de zăpadă, băteau toba pe acoperişuri. Suflarea vântului ofta şi
şuiera în hornurile Cetăţii Soroca...

51
 JUPÂNIŢA
CEA FRUMOASĂ

52
Pentru familia mea: Valentina, Rodica,
Maxim,nepoţica Anastasia Bulat, Natalia,
Stanislav şi soacra Domnica, sprijinul nostru.

Întru memoria mamei Daria

53
 partea

I
Soroca

54
 Jupânita
, cea Frumoasă

A fost odată ca
niciodată…

A
fost odată ca niciodată – că dacă n-ar fi fost, nici nu
v-aş fi povestit – un voievod, Lupu-Vodă, zis şi Va-
sile, după obiceiurile împăraţilor bizantini. Mulţi ani
în şir a condus el împărăţia sa, având parte doar de
bine şi de mult belşug, fiind plin de avuţie şi simţind
o nespusă fericire pentru neamul său şi ţară. Mica
lui împărăţie era aşezată pe malul mării, sprijinită de
munţi, brăzdată de râuri, împodobită cu codri deşi,
cu câmpii întinse şi aducea numai bogăţie, ca din cornul abundenţei, deoa-
rece, în acele vremuri, nu datora nimic marelui imperiu al turcului.
O soţie dragă, înconjurată de jupânese şi trei copii înfrumuseţau viaţa
de la palat a lui Vasile Lupu.
Ion, Maria, Ruxandra şi mama lor, Tudosca – iată care erau comorile
principale ale domnitorului nostru fericit.
Călătorii rătăciţi prin lume, amatorii de aventuri şi de moşii străine, ca-
valerii atinşi de săgeţile lui Cupidon, pe scurt, toţi cei ce au trecut vreodată
poarta curţilor domneşti de la Iaşi, se minunau de cele văzute. Unii dintre
ei aveau impresia că se află la curtea unui calif oriental.
Curtea domnească era păzită de o sumedenie de viteji şi împrejmuită de
cinci sute de voinici, toţi ca unul. Dacă treceai prin poartă pe lângă prima
gardă, intrai într-o ogradă străjuită de o sută de pedestraşi, aleşi pe sprân-
ceană, iar de acolo mergeai în a treia ogradă, unde stăteau neclintiţi de pază
două sute cincizeci de stegari, ca mai apoi nou-venitul oaspete să păşească,
în definitiv, pragul palatului domnesc, aflat în grija a cincizeci de străjeri
credincioşi şi a unei întregi armate de boieri şi boiernaşi, ce umblau ca nişte
sfârleze, în toate părţile.

55
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Du-te la vistier!
– Vino la panul hatman!
– Adă un burlui de Cotnari!
– Stai, că te conduc eu la panul
comis...
– Du-te! Vino!
– Vino! Du-te!
Şi aşa, de dimineaţă până seara,
de-ţi ameţea capul de atâta osteneală
boierească...
Aleargă logofătul. Grăbiţi sunt
vorniceii. Cu alaiul său trece visti-
ernicul. Hatmanul zăngăneşte cu
spada lui cea mare. Grămăticul fudul
trece şi el, cu pana pusă după ureche.
În aşteptarea scaunului de judecată,
boierii vinovaţi tot se mută de pe un
picior pe altul, adăstând chemarea
pentru dreptate domnească. For-
foteală peste forfoteală, ca la curtea
lui Verde-Împărat. Iuţi ca prâsnelul,
foind prin toate coridoarele şi came- Tudosca, prima soţie a lui Vasile Lupu
rele domneşti, demnitarii îl conduc
pe vizitator la marele logofăt, care, la rândul său, îl duce la Vasile Lupu.
Cei veniţi, oaspeţii poftiţi sau nepoftiţi, sunt întâmpinaţi foarte pompos,
cu mese bogate, talgere, farfurii, cupe, cuţite, linguri şi furculiţe de argint
şi aur, pe care la puţine curţi împărăteşti puteai să le vezi. Îmbrăcăminte
bogată... Foşnete “fru-fru” de rochii scumpe din mătăsuri... Strălucire de
nestemate revărsate pe mâini de jupânese...
Aur, argint şi pietre scumpe!
Care curţi domneşti se mai puteau asemui cu cele de la Iaşi, al căror
stăpân era voievodul Ţării Moldovei, Vasile Lupu?
***
Era luna când se coc merele domneşti, iar copiii scotocesc prin ierburi,
pentru a aduna de sub pomi în coş fructele roşii.
– Marie, uită-te ce măr mare şi frumos, parcă-i din grădina Raiului!
– Ruxandra, Ionică, ia priviţi: acolo, în tufe – un arici ţepos cu mere-n
spate. Fuge, fuge! Vai, ce arici năzdrăvan!

56
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Copii, fiţi atenţi să nu vă mur-

dăriţi hainele! Lăsaţi ariciul în pace
şi duceţi merele la coş...
– Ioane! Of, Doamne, ce mai bă-
iat! Aruncă varga ceea, că totuna nu
vei ajunge până la rod. Te mai po-
meneşti, să nu dea Domnul, că-ţi
loveşti surioarele, se tot răstea la cei
trei copii de sub pomi o dădacă nici
prea bătrână, nici prea tânără, ce se
lupta cu un măceş care se agăţase de
catrinţa ei.
Ciripitul copiilor şi lupta dădacei
cu măceşul au fost întrerupte de un
glas, care răsuna de după gardul de
nuiele, ce înconjura grădina cu meri:
– Faceţi-vă pomană cu o bătrână
Ionaşcu, fiul lui Vasile Lupu, mort de nenorocită, lovită de soartă, pribeagă
tânăr prin lume şi uitată de toţi!...
Copiii au alergat de sub pomi, ca
nişte fluturaşi la floare, spre locul de unde se auzea acea voce slabă şi tre-
murătoare. Ion, băiat de acum mare, a încălecat din fugă gardul, rotind
varga deasupra capului.
– Pleacă de aici, cotoroanţo, că, dacă poruncesc, unde-ţi stau tălpile îţi
va sta capul!
Fetele, fricoase, după cum le este feleşagul, dar totodată şi extrem de
curioase, pâş-pâş în vârful degetelor, s-au apropiat şi ele, strecurându-şi
privirile iscoditoare printre nuielele gardului.
Groază şi uimire: în faţa lor, nu departe de gard, sprijinită într-o cârjă
cioturoasă, stătea însăşi… Baba-Cloanţa, o bătrână gârbovită de timp şi us-
cată la trup de scurgerea anilor. Un nas coroiat despărţea cei doi ochi negri
ca tăciunii. Doi dinţi galbeni înfrumuseţau gura ştirbă.
Fetele, impresionate de înfăţişarea bătrânei, se holbau la urâţenia de
după îngrăditură. O ţigancă vrăjitoare, o biată bătrână care-şi trăia, posibil,
ultimele zile sau poate că însăşi Baba-Cloanţa din poveştile cu Ilene Co-
sânzene şi Feţi-Frumoşi, se ruga acum pentru unul, două ori trei mere din
grădina domnească...
– Baba-Cloanţa! a strigat Maria.
– Să vezi, Mărioară, că-i chiar cotoroanţa, Muma-Pădurii, i-a spus cu
tremur în glas Ruxandra.

57
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Fugi de aici, zgripţuroaico, că acuşi poruncesc să vină gâdele, nu se

liniştea Ionică.
– Aveţi milă de un suflet creştin, pribeag şi flămând, a implorat din nou
bătrânica.
– Suflet creştin?! Iar eu cred că eşti o vidmă, hidoşenie ce îngheaţă apele
cu “frumuseţea” sa. Uite, vezi cum se vestejesc frunzele de pe merii dom-
neşti şi nici aricii nu se mai văd? S-au speriat de tine, nu se lăsa bătut bă-
iatul.
– Ascultă, fătule! bătrâna cocoşată l-a privit pe Ion drept în ochi. Cel ce
îşi bate joc de oamenii săraci îl supără pe Ziditorul Lumii. Cel ce se bucură
de nenorocirea altuia nu va rămâne nepedepsit.
– Ioane, lasă baba-n pace! Nu vezi că de-abia îşi duce în cârcă anii şi
necazurile, a dojenit dădaca odrasla neascultătoare. Şi voi, fetelor, ia fugiţi
de acolo!
Surorile, fără a ţine seama de vorbele dădacei, i-au întins bătrânei câteva
mere roşietice:
– Ţine, bunicuţo, nişte mere! De la noi – mai puţin, de la Dumnezeu
mai mult...
– Iată încă un măr! Uită-te cât e de mare, parcă, într-adevăr, ar fi din
grădina Raiului... Să fii sănătoasă şi să te aibă Dumnezeu în paza Lui, că eu
cu Maria, surioara mea, ne vom ruga şi pentru tine.
– Fugi de aici, ţigancă şireată. Fugi, că văd că ai pus ochii tăi răi pe suro-
rile mele! se tot oţăra la bătrânică Ionică.
– Toate-s în voia Celui de Sus şi a zilei de mâine, care niciodată nu în-
târzie şi bate la uşa fiecăruia anume atunci când nici nu te aştepţi, a spus
cocoşata, întorcându-se spre fetele ce o priveau prin gaura din gard.
– Dragele mele! a mai zis ghicitoarea, privind la fete cu multă milă şi
blândeţe. Am văzut eu destule în lumea aceasta şi multe lucruri se vor în-
tâmpla la ceasul cuvenit. Ascultaţi:
Marie! În ţara aceasta, unde bourul a fost săgetat,
Va veni un prinţ străin, al Vulturului stăpân
Şi vei fi aleasa inimii sale...
Privirea babei a alunecat spre Ruxandra, care, cu nişte ochi mari şi ne-
gri, ce străluceau ca două pietre nestemate, se uita ca vrăjită la sluţenia de
după îngrăditură. Fermecătoreasa continua să prevestească:
– Ruxandra, floricică frumoasă
Şi drăgăstoasă!
Vor sosi călare străinii,

58
 Jupânita
, cea Frumoasă

Să te smulgă din rădăcină,

Să te ducă în altă grădină -
Peste munţi, peste cărunţi,
La părinţi necunoscuţi.
A cazacului mireasă
Tu vei fi aleasă,
Fără noroc în casă.
Dădaca, care în cele din urmă s-a eliberat de crengile ghimpoase ale
măceşului, s-a repezit spre copii, dosindu-i după spatele său, ca o cloşcă
ce-şi salvează puii, când uliul se aruncă din înălţimi asupra prăzii plăpânde.
Ionică, simţind-o alături pe dădacă, a aruncat în zgripţuroaică varga lui,
care a căzut la picioarele vrăjitoarei:
– Las-o baltă, Babă-Cloanţă, nu meni blesteme, că-ţi urzeşti astfel ru-
gul!
– Dumnezeu o să te pedepsească, să ştii, dacă doreşti vreun rău acestor
copii de domn, a susţinut odrasla dădaca.
– Nemulţumitului i se ia darul, le aminti fermecătoreasa. Şi într-o bună
zi va pierde totul: soţia, copiii, casa, masa şi domnia. Va hoinări prin lume,
fără ca să se mai întoarcă la grădina aceasta cu meri domneşti...
Ochii bătrânei au scânteiat şi au fulgerat iarăşi de sub broboada neagră
mânia unui secol trăit în suferinţe:
– A fetelor blândeţe mângâie,
Iar a băiatului răutate sufletul zgârie!
Vei fugi, pierzând
A ta scăfârlie.
Vei trăi în tinereţe,
Fără să ajungi la bătrâneţe,
Băiat slăbănog şi deznodat,
Cu braţul drept uscat!
Bolborosind sub nas ultimele sale cuvinte, vrăjitoarea s-a întors cu spa-
tele şi, păşind încetişor prin colbul drumului, a dispărut după cotitură, ca
şi cum nici n-a fost. Fiori reci au trecut-o pe dădacă, iar o voce a nu se ştie
cui parcă i-a zis în gând:
“Ursitoarele din poveşti vin şi pe la casele voastre, pentru a vă spune
adevărul că nu există destine fericite…”

59
 Jupânita
, cea Frumoasă

Pârcălabul
Ştefan

T
rei călăreţi au urcat cu uşurinţă dealul, oprindu-şi
caii lângă un stejar solitar, cocoţat chiar pe muchie.
Cioturos, brăzdat de încreţituri şi vechi de când lu-
mea şi pământul, stătea acum de unul singur, ca un
oştean cărunt la straja zărilor, nedorind să-şi cedeze
locul altora, mai tineri...
Unul dintre călăreţi, descălecând, s-a apropiat de
copac, mângâindu-i tulpina plină de cute adânci:
– Ce mai faci, bătrâne? Ce se mai aude prin lunca Nistrului? De sus se
vede mai bine, nu-i aşa? Nu ne vin cumva oaspeţi nepoftiţi, pe la trecă-
toare? Ce-ţi mai şoptesc vulturii din înaltul cerului? Zările-s tot albastre
sau, poate, le-au tulburat seninul pârjolurile? De ce eşti atât de zbuciumat,
de-ţi tremură frunzele în vârf şi ramurile se bat unul de celălalt?
Se vede că ştii tu ceva ce nu ştiu eu, nu-i aşa? Ce spui? Zici că ne aşteaptă
vremuri negre şi năpastele vor da peste noi? Oaspeţi nepoftiţi ne vor fră-
mânta pământul strămoşesc în lung şi-n lat? Spui că grele timpuri bat la
poarta ţării?
Dar, oare, când ne-a fost nouă mai uşor?
Dacă nu-i una, vine alta!
Ceilalţi doi călăreţi, ce stăteau mai într-o parte, priveau, zâmbind pe sub
mustăţi, cum cel de-al treilea vorbea cu bătrânul stejar.
– Căline, ia te uită la dumnealui cum stă el de vorbă cu copacul cela ier-
tat de secure. Vorbeşte cu dânsul, de parcă ar avea copacul suflet.
– Şi de ce nu, Ursule, i-a răspuns cel de-al doilea bărbat, doar tu, de
pildă, ţii la sabia ta, ca şi când ar fi o fată mare. O dădăceşti, o netezeşti mai

60
 Jupânita
, cea Frumoasă

ceva decât pe Ancuţa, fiica lui Leuştean din târg. Nu cumva sufletul Ancu-
ţei tale sălăşluieşte câteodată în sabia ce-ţi atârnă la cingătoare?
– Pane Ştefan, al cui suflet se ascunde în această tulpină zbârcită de vre-
muri? Nu cumva al pârcălabului Pârvul? Doar nu în zadar zic unii că în-
suşi duhul pârcălabului Pârvul s-a oploşit prin părţile noastre, pe la Cetate.
Spun bătrânii din târg că mulţi ani la rând a păzit el ţara de tătari şi cazaci,
iar când i-a venit şi lui rândul, ora să bată la poarta Raiului, Sfântul Petru a
făcut în aşa fel ca sufletul lui să mai rămână prin părţile noastre în chip de
stafie, de pază la hotare.
Povestesc străjerii că l-ar fi văzut chiar bătând la porţile Cetăţii în nop-
ţile cu lună plină, s-a adresat către voinicul de sub coroana bătrânului stejar
zurbagiul Ursul, strănepotul lui moş Flocea, acel moş Flocea care l-a întâl-
nit întâmplător pe Nicoară Potcoavă, la Soroca.
Fără ca să mai atragă cu ceva atenţia celor doi însoţitori, panul Ştefan
s-a aşezat jos, sprijinindu-se cu spatele de trunchiul copacului. Privirea lui
a alunecat în jos, spre lunca Nistrului. Scânteia bucuriei s-a aprins în ochii
pârcălabului.
El cunoştea aceste locuri de când lumea şi nu a descoperit nimic nou
în peisajul atât de drag inimii. Acest colţ de ţară, un mic rai pământesc, pe

61
 Jupânita
, cea Frumoasă

care el acum îl admira de pe culmea dealului, era, ca totdeauna, în toată

puterea şi strălucirea lui. Născut în ţinutul Soroca, crescut alături de măre-
ţia Nistrului, râu frumos, îmbrăţişat între maluri abrupte şi înalte ca nişte
ziduri de cetate, deprins cu trilul privighetorilor, cu scârţâitul permanent
al morilor plutitoare, el se simţea un tot întreg cu această frumuseţe de la
margine.
Îi plăcea uneori să şadă pe mal, contemplând apa Nistrului, ce rostogo-
lea spre dânsul valurile murmurătoare. Val după val, timpul trecea în mod
deosebit. Şi iată acum, ca şi altădată, stătea privind la paradisul terestru ce
se aşternea jos, în vale. El nici nu-şi putea închipui o moşie fără râu, fără
zăvoi, fără codrul verde, care, în luna mai, răspândea un miros îmbătător
de lăcrimioare.
Pentru dânsul, atât în acele zile îndepărtate din copilărie, cât şi în pre-
zent, feeria ţinutului natal, acestei lunci de râu, se asemăna cu farmecul şi
mireasma lăcrimioarelor.
– Un mare gânditor este stăpânul nostru, măi Ursule!...
– E chiar Esop în persoană.
– Şi la chip, şi la minte, a adăugat la cele spuse Călin, privind la stăpânul
lor care mai stătea rezemat de tulpină.
Se vede că numai când Dumnezeu este foarte ocupat, permite ca puri-
tatea şi înţelepciunea unui suflet atât de frumos să-şi găsească sălaş într-un
chip atât de urât, pe care îl avea cel ce nu obosea nicicând să se minuneze
de perfecţiunea naturii. Şi acest om, cu un suflet atât de bun şi cald, s-a ales
de la părinţii săi şi de la Dumnezeu cu o înfăţişare respingătoare, ce îi băga
în sperieţi nu doar pe copiii din târg, dar şi pe cei maturi.
De fapt, era un om care îi cucerea pe toţi cu sfaturile lui practice, cu
înţelepciunea sa înnăscută. Mulţi din cei care au călătorit prin ţări stră-
ine spuneau că abia de mai puteai găsi pe undeva un asemenea filozof ca
dânsul. Avea trecere la voievod şi a fost logofăt la curtea domnească a lui
Vasile Lupu, ca mai apoi să i se încredinţeze pârcălăbia Sorocii. Vasile Lupu
prefera ca să nu fie nici un boier în preajma lui, atunci când stătea la sfat
cu pârcălabul Ştefan. Ore întregi. Aşa era el, acest Ştefan, pârcălab de So-
roca – cu spiritul sănătos, chiar dacă avea un corp gârbov, ghebos şi un cap
cucuiat, în formă de ou, slut la chipul său.
– Cu adevărat, măi Ursule, e leit Esop, cu adevărat! Ei seamănă ca două
picături de apă.
– Tu aşa vorbeşti, de parcă l-ai fi cunoscut personal pe acel înţelept
grec...
După ce caii s-au odihnit îndeajuns, călăreţii şi-au continuat drumul,
îndreptându-se spre Cetatea Soroca, ce se înălţa impunător deasupra mi-

62
 Jupânita
, cea Frumoasă

cului târg. În ultimii ani, datorită faptului că în ţară domnea pacea, întrucât
vecinii erau absorbiţi de alte probleme, pârcălabul Ştefan locuia mai mult la
moşia sa, la Ţepilova, ce se afla la un ceas depărtare de Cetate. Din când în
când, mai cobora la Cetate, ca să mai facă vreo judecată după legile împă-
răteşti ale lui Vasile-Vodă. Astăzi era o zi mai puţin obişnuită. Din Ucraina
trebuia să se întoarcă iscoada lui – căpitanul Toader, un bărbat isteţ şi des-
curcăreţ. Războiul dintre polonezi şi cazaci îl îngrijora tot mai mult pe pâr-
călabul Ştefan. La reîntoarcere, căpitanul Toader urma să-şi împărtăşească
bănuielile pe care le avea referitor la mersul războiului din Ucraina şi locul
Moldovei în confruntarea dintre şleahtă şi zaporojeni.
Târgul Soroca era cuprins de pace, şi, în acelaşi timp - preocupat de tre-
burile cotidiene ale târgului.
– Ce se vinde?
– Cât costă?
– Batem palma!
Vitejii din garnizoana Cetăţii Soroca erau şi ei ocupaţi fiecare cu ale lui.
Unul repara hamurile, altul – şaua de la cal, al treilea îşi dregea cizmele...
Bucătarii se învârteau în jurul focului, unde se rumenea un bivol. Vreo doi-
trei inşi mai leneşi aşteptau cu gura apă să le cadă ceva pe limbă. La vadul
Nistrului, o caravană alcătuită din câteva duzine de care, escortate de o
ceată de călăreţi, se îmbarca pe podul plutitor, pentru a trece apa Nistrului
spre Nemirov. Şi tot aşa, fiecare cu problemele lui lumeşti.
La poarta Cetăţii, pârcălabul a fost întâmpinat de un străjer:
– Pane Ştefan, căpitanul Toader s-a întors din Ţara Leşească! El s-a re-
tras în paraclis. A spus că vrea să-i mulţumească Sfântului Gheorghe şi
Preacuvioasei Paraschiva că s-a întors cu bine acasă...
Lăsând calul pe seama însoţitorilor săi, pârcălabul Ştefan s-a îndreptat,
prin galeria Cetăţii, spre paraclis. Ardea de nerăbdare să afle ultimele nou-
tăţi din stepă. Ştefan a deschis uşa portalului şi a intrat în semiîntunericul
încăperii. În bisericuţă, în faţa icoanei Sfintei Paraschiva, se ruga un bărbat
de statură mijlocie, voinic la trup şi îmbrăcat în haine de negustor.
Pârcălabul s-a dat puţin într-o parte de la uşă, permiţându-i căpitanu-
lui să-şi termine rugăciunea. Toader, fără ca să atragă atenţia celui venit,
şi-a continuat cu însufleţire rugăciunea, şoptind cu înflăcărare cuvintele de
taină adresate Preacuvioasei Paraschiva:
– Izbăveşte-ne pe noi, Maică Paraschiva, de toate greutăţile zilei de
mâine, de ciumă, de holeră şi de vrăjmaşi. Scapă-ne pe noi, Cuvioaso, de
tătari şi de toată răutatea. Mântuieşte-ne pe noi, Sfânto, de munca cea de
veci şi de ceasul osândei…

63
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ştefan l-a privit lung, încercând să ghicească ce o fi însemnând această

rugă plină de vervă.
“Cred că a adus din stepă nişte veşti nu prea bune, de a ajuns să se roage
fără odihnă Sfintei Paraschiva, ocrotitoarea şi sprijinitoarea Moldovei...”
cugeta panul Ştefan.
– Ocroteşte-ne şi ne hrăneşte în pace, se ruga cu patos căpitanul Toader,
până la suflarea cea de pe urmă, ca să-ţi cântăm:
Bucură-te, lăută duhovnicească!
Bucură-te, rază cerească!
Bucură-te, nădejdea oamenilor!
Bucură-te, izgonirea dracilor împeliţaţi…
“Izgonirea dracilor?! s-a mirat în sinea lui pârcălabul. Cine sunt aceşti
draci împeliţaţi? Pesemne, vor sosi oaspeţi din stepă. Căpitanul Vasile tot
timpul îi numea pe cei din stepă «draci împeliţaţi».
– Bucură-te, Feritoare de rele!
Bucură-te, a Moldovei Cununătoare!
Bucură-te, a lui Vasile-Voievod şi-a altora miluitori Luminătoare!
Bucură-te, a mea, a păcătosului sprijinitoare!
Bucură-te, Paraschiva, mult folositoare.
Amin!
Terminându-şi rugăciunea, căpitanul Toader şi-a făcut de trei ori sem-
nul crucii, retrăgându-se din faţa icoanei. Cei doi s-au salutat, strângându-şi
voiniceşte mâinile:
– Mă bucur că te-ai întors, căpitane, din iscoada ta prin Ţara Leşească.
Să ştii că-ţi vin bine straiele acestea de negustor. Ai adus ceva noutăţi din
stepă?
– Să mergem, pane Ştefan, la mine, în vizuina mea! Am poruncit să fie
pregătită o gustărică pentru a-mi reface puterile, iar un burlui cu vin nu-i
strică nimănui. Acolo şi vom discuta pe îndelete despre cele auzite şi văzute
prin părţile Nemirovului, de unde, după cum vezi, m-am întors chiar adi-
neauri. Nici n-am dovedit să dau jos de pe mine hainele acestea… nesufe-
rite. Nu-i stă bine unui oştean să se prefacă a fi precupeţ.
– Să lăsăm la o parte prejudecăţile, pane Toader! Cum am fi aflat noi
altfel ce se întâmplă în tabăra cazacilor? Eu mă bucur că te-ai întors viu şi
nevătămat.
Însoţiţi de scârţâitul scărilor şi al podelelor de la terasele cetăţii, cei doi
s-au îndreptat spre locuinţa căpitanului, situată în galeria principală, lângă
turnul căpitanilor.

64
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Să închinăm, pane Ştefan, aceste cupe cu vin auriu întru slava domnu-
lui nostru Vasile-Vodă şi întru sănătatea noastră!
– Întru închinare, l-a susţinut pe căpitan pârcălabul Ştefan. Pentru Mă-
ria sa, mulţi ani înainte!
O bucată de timp, cei doi au mâncat şi au băut în tăcere. Căpitanul se
înfrupta cu delectare dintr-un şold de carne friptă şi, din când în când, îşi
mai uda gâtlejul cu câte un strop de vin. Se vede că de la Nemirov încoace,
spre Soroca, nu a pus, sărmanul, în gură nici o firimitura!
– Să mă ierţi, pane Ştefan, dar sunt flămând ca un lup. Cazacii, pane Şte-
fan, se pregătesc pentru război... Şi tătarii – la fel. Olăcarii lor străbat stepa
în lung şi-n lat. Peste tot se vorbeşte că se vor bate cu muscalii. Oamenii
noştri de încredere de la Nemirov, dar şi de prin alte părţi – de la Braclaw,
de la Cighirin, mi-au şoptit că se zvoneşte prin târguri că i-a poruncit hanul
lui Galga-sultan să meargă cu oşti şi să lovească Ţara Moschicească...
Se mai spune că hanul i-a ordonat şi lui Hmelniţki, hatmanul, să fie gata
să-i urmeze. Mare forfoteală e în stepă acum!
– Să meargă cazacii, alături de tătari, împotriva muscalilor?! Nu cred!
Nu cred şi gata! Împăratul muscalilor este în bună pace cu ei.
Căpitane, crâmlenii, în ziua de azi, au un singur gând: să-şi întoarcă pa-
guba făcută de domnul nostru Vasile-Vodă ordiei lor la Brătuleni, pe Prut.
Eram la curte, la Iaşi, când au venit prutenii cu plângere la Vasile-Vodă,
cum că-i jefuiesc tătarii şi le strică grânele. Domnul nostru, înconjurat de
boieri şi musafiri, taman ospăta, punând la bătaie o bute cu vin ales. Ascul-
tând plângerile despre aceea că tătarii îi sărăcesc ţara, cum era el aşa vesel,
după câteva potire pline, le porunci căpitanilor să pornească fără întârzi-
ere, cu toţi slujitorii din târg, cu toţi doritorii de dobândă şi să lovească
hoarda.
Tătarii, care nu se aşteptau la una ca asta, au fost loviţi fără de veste. La
acea vreme, hoarda era descălecată lângă un sat, la Brătuleni, pe Prut, nu
departe de Răzina. Le-au luat atunci ai noştri toată dobânda ce o aveau ei
din Ţara Leşească...
Mulţi din ei au fost ucişi. Se spune că nişte tătari au scăpat cu zile, ajun-
gând în Bugeac, de unde, cu ajutorul unor soli, au făcut ştire hanului despre
cele întâmplate…
O să vezi, măi Toader, că foarte curând pământul acesta va fi cuprins de
jale şi va fi pârjolit în lung şi-n lat. Răzbunarea tătarilor nu se va lăsa mult
aşteptată. Mândri şi cruzi, nu uită ei chiar atât de uşor jignirea. Să ştii că ne
poartă ei pică mare.
– Şi semnele cereşti, pane Ştefan, semnele cereşti care s-au prilejuit câţiva
ani în urmă, tocmai atunci când au început toate năpastele în Ţara Craiului

65
 Jupânita
, cea Frumoasă

Leşesc, oare nu prin ele a încercat bunul Dumnezeu să ne oprească din

drumul greşit?
– Toate au început de la nenorocita poveste cu Hmil, hatmanul căzăcesc
şi tare mă tem că şi răul ce ne paşte astăzi tot de la el se va trage. Zici că se
pregătesc de război? De fapt şi era de aşteptat. Păi, ce spuneai tu de semnele
celea cereşti? Ştiu că multe domnii le-au văzut, spre nenorocul lor, pe bolta
cerească.
– Pane Ştefan, oare nu s-a trezit domnia lui Vasile-Vodă cu o cometă,
cu steaua ceea cu coadă, care, câţiva ani în urmă, a brăzdat cerul nopţii
dintr-o parte în alta? Da în anul cela, când s-a ridicat hatmanul Hmelniţki
cu zaporojenii lui contra leşilor, în postul cel mare, într-o zi de vineri, îna-
intea sărbătorilor de Paşti, au nu a fost atunci o mare întunecare pe cer, de
a băgat toată lumea în boală? Şi tot în acel an, ţara a fost lovită de lăcuste,
urgia urgiilor. Nemaiauzite şi nemaivăzute până la acele vremuri, ele au
distrus toată pâinea, toată verdeaţa. Înţelepţii şi cititorii în stele din Ţara
Leşească spuneau că o mare nenorocire prevesteau acele semne cereşti, o
mare nenorocire!
– Tare mă tem eu că foarte curând pământul nostru va fi cuprins de
tristeţe. Răzbunarea tătarilor nu se va lăsa mult aşteptată. Cazacii au pus şi
ei ochiul pe noi.
– Ce vrei să spui cu asta, pane Ştefan? Crezi că are de gând acest hatman,
atât de urât de crai, să ne cânte şi nouă din cimpoi?
– Pane Toader, cazacii râvnesc la scaunul domnesc de la Iaşi. Doar ştii că
domnul nostru, Vasile-Vodă are o fată ruptă din soare – Ruxandra. Mulţi
prinţi au tot dat, în ultimul timp, târcoale pe la curtea din Iaşi, cerând mâna
domniţei Ruxandra.
– Am auzit că se vorbeşte prin toată ţara despre nefericitul Sigismund
Rakoczi, căruia i-a căzut tronc la inimioară fiica domnului nostru. Palavra-
giii din târgul Iaşi spun că solii lui Sigismund au ros degeaba sute de opinci
la curtea lui Vodă…
– Da, această căsătorie ar fi fost cea mai sigură, dacă nu se stingea bă-
trânul Rakoczi, principele Transilvaniei. Moartea lui a îngropat şi viitoarea
căsătorie a celor doi tineri.
– S-a dorit ginere şi contele Potocki, dar a fost refuzat de voievodul nos-
tru. Iar acum, după cum am auzit eu vorbindu-se la Nemirov, un alt pre-
tendent îi duce dorul. E unul din principii Wişniowiecki, care, şi el fiind
respins, îşi deplânge nereuşita la una din moşiile sale din Volânia, atunci
când nu ia parte la luptele cu cazacii lui Hmelniţki.
– Pane Toader, eu cunosc povestea acestei dragoste nefericite! Despre ea
s-a vorbit nu odată la curte…

66
 Jupânita
, cea Frumoasă

Acest vlăstar cu întinse moşii în Ucraina şi Volânia, un tânăr naiv şi

zvăpăiat, auzind de frumoasa fată a lui Vasile-Vodă, a apărut într-o bună zi
la curtea din Iaşi. Prefăcându-se că-i un om de rând, ascuns sub un nume
străin, a încercat să cucerească inima Ruxandrei. S-a gândit că dacă ar fi
să-i placă domniţei, apoi nu pentru bogăţiile lui nenumărate sau titlul de
prinţ, ci pentru aşa cum este el, simplu, fără înflorituri.
– Ce fire romantică, pane Ştefan! Uite că mai sunt cavaleri şi în zilele
noastre.
– D-a-a-a!… S-a îndrăgostit la nebunie şi fără nici un rost…
Domniţa a rămas rece la dragostea unui necunoscut. Inima mândră a
Ruxandrei este, deocamdată, necucerită, liberă. Lupta pentru mâna şi zes-
trea ei continuă şi cred că şi noi vom fi printre acei ce vor juca ostropeţul
baltagului, pentru a o apăra de mirii nepoftiţi.
– Ce vrei să spui cu asta, pane Ştefan?
– Câteva luni în urmă, la curtea voievodului nostru a sosit o solie de la
Hmil-hatmanul. Nu cunosc toate amănuntele, dar ştiu că, printre altele,
hatmanul Bogdan ceru mâna domniţei Ruxandra pentru unul din fiii săi.
Şi cred că acest fiu este Timuş. Cât de furios era domnitorul nostru! Tuna
şi fulgera, de se cutremurau ferestrele curţii domneşti.
“Fata mea, odrasla aceasta împărătească – soţie de cazac?! Mai bine
moartă în sicriu, decât femeia unui cazac ieşit din ţărănime!” striga el la cei
din jur. Cu greu l-am liniştit, sfătuindu-l să-i trimită pe cazaci înapoi, spu-
nându-le că nici turcii nu vor recunoaşte o aşa rudenie, între o principesă
şi un cazac de duzină.
Pane Toader, înainte de a te trimite iscoadă în Ţara Leşească, la Iaşi mai
veni o solie de la Hmil-hatmanul. Ştii care a fost răspunsul hatmanului că-
zăcesc la refuzul voievodului? “Dacă nu vrei un mire-cazac, vei avea o sută
de mii de nuntaşi!”
Cred că Hmil-hatmanul va merge cu cimpoiaşii săi nu asupra muscali-
lor, ci asupra noastră.
– Pane Ştefan, dacă spusele matale se adeveresc, apoi va trebui să dăm
veste în Ţară şi la domnie de marea primejdie ce ne paşte. Mă tem că nici
n-o să avem îndeajuns vornicei pentru a ne apăra domniţa de cazacii nun-
taşi.
– Îţi mulţumesc, căpitane, de vinul acesta gustos şi sper că nu vei refuza
nici tu să-mi faci o vizită la Ţepilova, unde vom da cep unei buţi din pivniţa
mea. Acum însă o să mă retrag la casa mea din târg, ca să-i scriu un răvaş
Măriei sale Vasile-Vodă.
Nu uita, căpitane – te aştept, duminică, la Ţepilova!

67
 Jupânita
, cea Frumoasă

Esop din Ţepilova

oarele, obosit după o zi de lucru, s-a rostogolit pe cer

S
după Dealul Gradiştei, grăbindu-se spre culcuşul său,
ascuns undeva dincolo de culmile Carpaţilor. Din
râpa lui Bechir, întunericul a început să se furişeze
încet, ca o fantomă gigantică, spre târgul aşezat în
lunca Nistrului. Ajuns la porţile oraşului, întuneri-
cul s-a strecurat fără multă gâlceavă prin ulicioarele
înguste, trăgând după sine o plapumă lungă, pe care
noaptea a ţesut-o din negreaţa serii şi negura toam-
nei. Ochiuri de lumină s-au aprins în geamurile caselor, luminând calea
drumeţilor întârziaţi. Scârţâitul jalnic ce răsună în liniştea serii a anunţat
târgul că cetatea şi-a închis porţile. Noaptea, la rândul ei, a tras plapuma
groasă peste întregul târg.
Pârcălabul Ştefan, retras în casa lui boierească din oraş, se tot frământa
cu mintea, încercând să găsească o lămurire pentru cele auzite şi întâm-
plate în ultimul timp la Brătuleni, în Ţara Craiului, în Secea Zaporojeană.
În faţa lui, în lumina flăcărilor jucăuşe din cămin, apăreau şi dispăreau, pe-
rindându-se în spaţiul imaginaţiei şi memoriei sale, Sigismunzii, Potockie,
Wişniowieckie, cazacii, tătarii… Dinspre Ucraina adia un vânt rece. Presu-
punerile lui trebuia să ajungă şi la Vodă. Nu se mai putea de stat cu mâinile
în sân, când o mare năpastă putea, în orice moment, să bată la poarta ţării!
Ştefan a privit la foaia de hârtie de pe masă şi, luând din călimară o pană de
vultan, începu să scrie, aşternând cuvintele unul după altul. Scria repede,
de parcă se luase la întrecere cu timpul:
“Facem înştiinţare Măriei tale, precum că astăzi a sosit de la Braclaw
iscoada noastră, căpitanul Toader, care a adus noutăţi de peste Nistru.
După cum ştii, Măria ta, s-au ridicat cazacii împotriva leşilor şi sunt
conduşi de un om din poloni – Hmil este numele său. Şleahta face slujbe

68
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ştefan, pârcălabul de Soroca

în biserici şi se roagă cu toată lumea ca pe acest Hmil, zis şi Bogdan, să-l

pedepsească Preasfânta şi Preacinstita Maică a Domnului şi toţi sfinţii pe
care îi slăveşte biserica lor catolică. Şi cere şleahta să fie blestemat acest
Hmil-hatmanul ca un eretic, pentru toate relele ce s-au abătut împreună
cu dânsul asupra Ţării Leşeşti şi să aibă el soarta lui Iuda ce şi-a vândut
Învăţătorul, tot astfel cum au păţit-o şi alţi duşmani ai bisericii creştine:
Diochiţian, Maximilian şi Iulian, şi toţi ereticii fără nume. Şi se mai roagă
şleahta să cadă peste capul lui anatema lui Arie, pe care l-au vestit Sfinţii
Părinţi la soborul de la Niceea.
Sunt sigur, Măria ta, că vicleanul de Hmil pizmuieşte acum şi pacea din
ţara noastră, aşa că, după cum se vorbeşte prin târg, la Braclaw, foarte cu-
rând, posibil, îşi va băga acest Hmil-hatmanul a lui coadă şi pe la noi, de
vor veni cazacii cu foc şi sabie, şi cu mare război asupra noastră, precum o
fac ei astăzi cu Craiul leşilor.
Islam Ghirai, hanul tătarilor, l-a ridicat pe Galga-sultan cu mari oşti,
strigând că merge să lovească Ţara Moschicească, dându-i totodată de veste

69
 Jupânita
, cea Frumoasă

să meargă contra muscalilor şi lui Hmil, hatmanul cazacilor din Sece. Soli
de la tătari vin necontenit la Hmelniţki. Trimisul meu la Braclaw s-a în-
tors de curând, mânând calul în goana mare, ca să-mi aducă la cunoştinţă
aceste ştiri. Tătarii s-au urcat şi ei în şa, Măria ta, şi merg la război…”
Un fior rece trecu prin ghebul pe care Ştefan îl avea în spate şi pe care îl
purta din copilărie, de când căzuse, odată, de pe cal.
Ştefan s-a sculat de la masă, luă o scurtătură şi o aruncă în foc. Un roi
de scântei roşietice s-a ridicat în sus şi a dispărut în hornul căminului. S-a
întors la masă, a privit lung la foaia de pergament din faţa sa, la grămada de
pene de vultan, apoi la flăcările ce mistuiau cu înverşunare bucata de lemn
de arţar, a luat pana, a muiat-o în cerneală şi a scris ultimele cuvinte din
cartea sa către Vodă.

Punct! După aceea, a mai parcurs încă o dată cu privirea cele scrise.
Avea o atitudine foarte serioasă faţă de alcătuirea scrisorilor şi nu dorea să
se facă de ruşine înaintea voievodului, care era şi dânsul un cărturar.
“…După cum nu odată m-am făcut auzit prin cărţile mele că sunt cre-
dincioasa slugă a Domniei tale şi bun prieten, lucru pe care vreau să-l
mărturisesc mereu Măriei tale...”
Obosit şi emoţionat, el citea pufăind şi ştergând broboanele de sudoare
de pe nas. Dând mai aproape sfeşnicul, el a recitit, rând cu rând, propoziţi-
ile înşirate, corectând unele litere:
“…După cum se zvoneşte prin târgurile din Ţara Podoliei, la Braclaw, la
Nemirov, la Batog, dar şi prin alte părţi, tătarii vin asupra ţării Măriei tale.
Mai alaltăieri, am primit ştiri sigure şi de la prietenul nostru devotat
Luca Miaskowski, judecătorul Podoliei, care adevereşte cele presupuse de
noi. Vin cazacii cu tătarii!
Tătarii voiesc să-şi întoarcă dobânda pierdută la Brătuleni, iar Hmil-
hatmanul urzeşte să se încuscreze cu Măria ta. Pesemne că el a pus ochii pe
Domniţa Ruxandra, fiica Măriei tale.
Binevoiesc, Mărite doamne, să fii cu băgare de seamă, deoarece vrăjmă-
şia acoperită prin cărţi cu cuvinte blânde aduce mai mult rău decât o carte
sinceră, deschisă.
Din partea noastră, vom da înştiinţare despre acele lucruri rele ce se pot
abate asupra ţinutului nostru de la margine din partea lui Islam Ghirai şi
Hmil-hatmanul.
Măria ta, domnul meu milostiv, când voi auzi alte ştiri noi, nu voi zăbovi
să le aduc la cunoştinţa Domniei dumitale. Noi am lăsat, în acele părţi ale
cazacilor, oameni de-ai noştri, ca să facă rost de veşti noi despre Hmil-hat-
manul şi han-tătar.

70
 Jupânita
, cea Frumoasă

…Cinstitului, părintelui meu, Măriei sale Vasile-Vodă, de la milostivul

Domnul Dumnezeu, doresc bună pace şi viaţă lungă Măriei-tale şi întregii
tale case domneşti.
Înalţ laudă lui Dumnezeu, de bună sănătate Măriei tale!
Din Soroca, luna Septembrie, 27 zile,
sluga Măriei tale, Ştefan, pârcălabul Sorocii.”
Focul din cămin se potolise. Căldura din vatră s-a răspândit prin toate
ungherele odăii, încălzind şi inima pârcălabului, sfâşiată de atâtea îndo-
ieli...
– Vai, Măria ta, să vezi câţi nuntaşi vin! Tătarii îţi vor fi vornicei, cuscrul
cel mare – hatmanul Hmil, ginere – Timuş, iar nănaş, însuşi Islam Ghirai.
Chiar colac peste pupăză, zău, i se adresă imaginar pârcălabul lui Vasile-
Vodă.
Culcându-se pe salteaua moale a patului, pârcălabul Ştefan s-a cufundat
în plăcerea somnului mult râvnit.
– Vai ţie, ţară în care se aude zăngănit de arme! a murmurat înţeleptul
Esop din Ţepilova şi adormi buştean.
***
Era sfârşit de septembrie, anul 1650. Doi călăreţi traversau în grabă po-
dişul Sorocii. Soarele, când mai cald, când mai rece, precum este el toamna,
îi tot gonea din urmă, ca şi cum îndemnându-i:
“Mai repede, mai repede, timpul nu aşteaptă, după cum nici eu nu pot
să mă opresc!”
“Mai repede, mai repede”, le sufla în spate vântul...
“Vin tătarii! Vin cazacii!” şopteau frunzele codrului.
– Căline! i-a zis însoţitorului său Ursul. Auzi, măi Căline! şi-a strigat
din nou el prietenul. Să vezi că nu ne prea merge. De când suntem pe lângă
filozoful nostru, ţinem mereu drumurile. Ba la Orhei, ba la Hotin, la marele
căpitan Vasile Mârzacul. Am ajuns şi la Şargorod, şi la Raşcovul polonez.
Am umblat aproape prin toată Ţara de Sus. Filozoful nostru are prieteni şi
iscoade aproape peste tot. Acum uite, vezi, în loc să huzurim lângă o bute
cu vin, măsurăm drumurile acestea, pentru a ajunge cât mai repede la Iaşi,
cu carte de la pârcălăbia Sorocii…
Mai bine petreceam serile lângă Ancuţa lui Leuştean şi nu mă vâna acum
vântul acesta rece printre coline.
– Ghebosul a spus că de noi depinde acum soarta ţării, a răspuns Călin.
După cum am înţeles eu din cele povestite de căpitanul nostru Toader, da şi
din cele auzite de la panul Ştefan, ţara şi domnia, frate Ursule, sunt în mare

71
 Jupânita
, cea Frumoasă

primejdie. Şi toate lucrurile rele vin din Ucraina hatmanului şi din Cri-
meea. Panul Ştefan trimite prin noi carte Măriei sale, ca să-l preîntâmpine
pe Vodă de urgia ce ne paşte pe noi toţi, de la margine şi până la munte…
Punând ţara la cale, după cum înţelegeau cei doi voinici mersul lucru-
rilor, din vorbă în vorbă, ei au urcat culmile Nistrului, au lăsat în urmă o
bună parte din podişul Sorocii şi, fără mare greutate, au cucerit culmea
Băxanilor. La picioarele lor s-a aşternut un ţinut de toată frumuseţea, ase-
menea unui covor multicolor, ţesut de toamna aurie, cum mai rar se găseşte
prin alte părţi.
Ajunşi pe creştetul dealului, cei doi viteji au descălecat, dându-le voie
cailor să-şi tragă sufletul. În faţa lor, ca o mare frământată de valuri uriaşe,
se întindea podişul Sorocii.
– De aici, de pe culmile Băxanilor, se vede până hăt departe. Băxanii este
cea mai înaltă culme de pe podişul Sorocii. Pe vremea străbunelului meu,
aici stăteau de veghe câţiva oşteni care, când se arătau duşmanii, dădeau
şfoară în ţară. La fel se făcea şi de pe culmea de acolo, dinspre soare-răsare
şi de pe culmea Ciripcăului, de lângă Gvozdăuţi, şi de pe dealul Vădenilor.
De când este linişte în ţară, într-o bună zi, în al zecelea an de domnie a
Măriei sale, căpitanii de la margine n-au avut ce face şi au chemat la oaste
străjerii de pe coline. Se pare că în zadar au făcut-o; vremurile rele bat la
porţile Moldovei şi trebuie să dăm din nou sfară în ţară.
– Căline, deşi toamna a pus deplin stăpânire pe plaiurile noastre, învălu-
ind pământul în ceţuri, de aici se văd destul de bine toate împrejurimile.
– De pe Ciripcău, Băxani, Visoca şi Vădeni, podişul Sorocii coboară me-
reu în jos, ridicându-se pe alocuri prin nişte culmi tot mai mici, ajungând
să fie o câmpie întinsă până la Prut. Acolo, în câmpie, dropiile se întâlnesc
la fel de des ca şi păsările cântătoare în lunca Nistrului. E un rai al păstori-
lor…
– Şi al lupilor, nu-i aşa? a spus Ursul, punând mâna streaşină la ochi.
Priveşte – se vede foarte bine până hăt departe.
– Bun loc pentru paza meleagului. Uită-te, Ursule, acolo, în urmă, au
rămas Şeptelicenii şi Şolcanii. Şepteliceni este fosta moşie a armaşului Şep-
telici, o slugă credincioasă de-a lui Petru-Vodă, zis Şchiopul.
– Căline, acest armaş, care a trăit cândva pe aici, a fost un om hain şi
pizmaş. Anume el a pustiit moşia Cureşniţei. Eu, prin porunca stăpânului
nostru, a pârcălabului Ştefan, am însoţit, acum trei ani în urmă, un om de
la domnie, pe Rugină, care a cercetat faptul acestei pustiiri.
Pentru serviciul făcut lui Petru-Vodă, acesta a rânduit să i se aleagă ar-
maşului un loc în pustie, în apropierea Sorocii şi anume între Cosăuţi şi
Şolcani. Pe acel loc ales, săpase cândva o boieroaică de ţară o fântână, de-i

72
 Jupânita
, cea Frumoasă

spuneau pământenii fântâna Caplei. Acel loc l-a şi dăruit Petru-Vodă slugii
sale. Când armaşul Şeptelici şi-a descălecat satul, ce-i poartă şi astăzi nu-
mele, atunci şi satul Cureşniţa s-a ruinat de lăcomia lui Şeptelici, căci a fost
un viclean, un făcător de rele, aşezându-şi satul chiar pe moşia Cureşniţei,
dar nu într-un loc pustiu, după cum era înţelegerea.
– Ursule, după cercetarea ce voi aţi făcut-o cu sluga domnească, stăpâ-
nul nostru, pârcălabul Ştefan, m-a trimis cu o scrisoare către panul Grigore
Ureche, vel-vornic, prin care îl înştiinţa despre această cercetare cu privire
la descălecarea satului Şepteliceni şi pustiirea satului Cureşniţa. A fost o
mare nedreptate faţă de mazilii şi răzeşii de la Cureşniţa.
– Moşiile dimprejur aproape toate au aparţinut pârcălabilor de Soroca,
nu-i aşa, Căline?
– Uite, acolo-n vale, înaintea noastră, unde luceşte apa Căinarului, se află
siliştea Gura Zgurii, sau Zgura, cum îi mai zic pământenii. Moşia aceasta,
ca şi Nicorenii de alăturea, i-a aparţinut cândva lui Voicu, pârcălabul So-
rocii. Zgura este hotarul cel dintâi al moşiei Alboteni, ce aparţine şi astăzi
urmaşilor lui Gheorghe Albotă, fost pârcălab de Soroca. A trăit pe vremea
lui Voicu de la Zgura. Alături de moşia Albotenilor, uite acolo, la dreapta
de Zgura, mai sus pe Căinari, se află Cotoviţa, ce era, pe timpuri, a lui
Marco Ciuciuma, vel-armaş. În spate rămân încă două moşii: Burdujenii,
spre soare-răsare şi Hristicii, în stânga noastră. Şi toate aceste moşii sunt
doar o frântură din ţinutul Sorocii…
– Căline, caii noştri s-au odihnit îndeajuns, aşa că putem porni mai de-
parte.
– Înainte, Ursule, înainte; călăreţul e frate cu drumul! Coborâm dealul
Băxanilor, mergem pe drumul ce este hotar dintre Zgura şi Alboteni, urcăm
culmea ce stă în cale aidoma unui val uriaş, trecem pe lângă cele trei movile
şi încă două vâlcele şi ajungem la Valea Vizuinii, şi să ne ajute Dumnezeu!
Înainte, frate, înainte, că panul Ştefan stă pe Cetate şi ne urmăreşte, acum,
din meterez, cum îi îndeplinim noi porunca!…

73
 Jupânita
, cea Frumoasă

Lupii

-I
ată şi Valea Vizuinii, Ursule! Ştii cum numesc pă-
mântenii locurile acestea, brăzdate de râpe, pline cu
tufari ghimpoşi şi cu rămăşiţe de codru? “Of, scapă-
ne, Doamne!”
– Scapă-ne, Doamne?! De cine să ne scape? a în-
trebat înfiorat Ursul, oprindu-şi brusc calul. De cine,
Căline?!
– De lupi, Ursule, de lupi! Aici sunt foarte multe
vizuini de lupi, căci am ajuns la Valea Vizuinii.
Călin s-a întors cu tot cu cal cu faţa spre răsărit, şi-a făcut cruce şi începu
să spună în surdină rugăciunea salvatoare “Tatăl nostru”.
Ursul, cu toate că era un voinic temerar, şi-a pipăit, pentru orice eventu-
alitate sabia prinsă de cingătoare.
– Izbăveşte-ne pe noi, Maică Paraschiva, de toată boala: de ciumă, de
holeră şi de vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi. Scapă-ne pe noi, Cuvioaso, de lupi
şi de toată răutatea! s-a rugat şi Ursul pentru sine, rotindu-şi privirea în
toate părţile.

Negrilă, un lup viguros, în floarea vârstei, căpetenie a unei haite nu prea

mari de lupi tineri, care avea în supunerea sa feroce tot ce e viu în regiunea
dintre Bulata, Căinari şi Cubolta, stătea tolănit în iarba înaltă de pe culmea
unui deal ce domina Valea Vizuinii. Vântul răcoros fluiera printre tufarii
multicolori melodiile toamnei…
În spatele lui Negrilă, potaia de lupi flămânzi îşi omora timpul, parcă
numărând frunzele ce se desprindeau de crengile mlădioase. De vreo câ-
teva zile, haita nu se pricopsise mai cu nimic, nici măcar cu vreun ciolan cât
de mic. De fapt, aceste fiare cenuşii şi cu colţii mari devoraseră mai alaltă-
ieri nişte iepuri rătăciţi şi câteva dropii ce se încurcaseră în ierburile înalte

74
 Jupânita
, cea Frumoasă

- mai mult puf şi pene decât carne. De pe culmea unde şedea lungit regele
haitei se vedea întreaga vale cu tot cu drumul ce şerpuia printre zdrenţele
codrilor de altădată şi mărăcini. Nu odată acest drum le-a adus câte ceva
de mâncare! Negrilă îşi căpătase numele datorită culorii întunecate a blănii.
Deşi era încă tânăr, obosise să tot scruteze zările. Nici o mişcare. Păstorii
şi-au tras turmele mai aproape de stânele păzite de câini fioroşi. Cirezile
de vite nu mai erau mânate spre vadurile de la Otac şi Soroca. Iar haita lui
neastâmpărată de lupi tineri dorea să mănânce în permanenţă.
La un moment dat, ascultând şuierul vântului printre crengile tufari-
lor şi mângâiat de razele soarelui, Negrilă s-a pomenit furat de un somn
dulce.
Tropa-trop, tropa-trop… Lupul a deschis ochii, a ridicat repede capul,
adulmecând prada. Nimic. A ascultat din nou, mai atent. Iarăşi, nimic…

75
 Jupânita
, cea Frumoasă

Numai vântul cu melodiile lui melancolice. Negrilă s-a culcat la pământ,

încercând să simtă, să perceapă cu corpul său anumite vibraţii sugestive,
mai mult sau mai puţin cunoscute.
Tropa-trop, tropa-trop, tropa-trop…
Căpetenia lupilor a sărit deodată în picioare. Urechile lui ciulite au în-
cercat din nou să desluşească sunetele ciudate. Nările umflate miroseau cu
zel aerul autumnal. Şi-a privit haita întinsă nu departe, printre tufe. Linişte.
A sărit pe un bolovan de piatră, ce se afla în preajmă şi s-a uitat spre gura
văii. Patru cai cu doi oameni călare pe doi dintre ei intrau acum pe terito-
riul său!
Negrilă a mirosit din nou aerul. În văzduh, balsamul toamnei se conto-
pise cu mirosul proaspăt de carne vie.
“Viaţa e frumoasă!” îşi arătă colţii albi Negrilă, ca şi cum zâmbind.
Coborând iute de pe stană, căpetenia şi-a chemat printr-un mârâit po-
runcitor potaia de lupi:
“Sculare, leneşilor, că vă mănâncă puricii şi fuge norocul de voi!”
Cât ai clipi din ochi, haita s-a adunat în jurul căpeteniei. Nasurile negre
şi umede adulmecau prada mult dorită, învârtindu-se în toate părţile, în-
cercând să simtă mirosul plăcut de carne vie.
“Ne plac nespus nouă, lupilor, vânătorii curajoşi si carnea de cal, dacă
nu este în apropiere vreo oaie, un râmător sau un bou.”
“O, carne vie şi, mai ales, de cal!”
“Îmi place la nebunie carnea de cal…”
“Ei, tu, Zbârcea, ia ridică-ţi coada şi vezi de unde bate vântul!” s-a răstit
către un lup tânăr Negrilă.
“Care coadă, jupâne, nu vezi că lipseşte jumătate din ea?! Am pierdut-o
astă-iarnă, când lama unei săbii ascuţite mi-a tăiat-o în două, în timpul
unei tâlhării la o stână de oi…”
“Uitaţi-vă, fraţilor, ce haleală gustoasă ne vine drept în gură. O să-i în-
tâlnim sub streaşina ceea de codru… Trebuie să punem ghearele pe cei doi
cai liberi, necălăriţi. Ei sunt duşi de căpăstru şi aleargă din urma oamenilor
cocoţaţi pe ceilalţi doi cai. Dacă ne ajută Muma-Pădurii să rupem caii de
oameni, îi vom goni, până încap pe colţii noştri, care acum tânjesc după
carne şi ciolane.
Dar să vă feriţi, fraţilor, de oameni, pentru că ei au nişte colţi lungi şi
ascuţiţi, mai ceva ca ai noştri. Oamenii le spun suliţe şi ele muşcă rău de
tot! Mai au ei şi nişte pene lungi, mult mai lungi ca cele de dropie şi-s tare
tăioase – săbii, vasăzică. Zbârcea a simţit o sabie de-aceasta pe coada lui,
din care a rămas doar un ciot, iar Buzea a pierdut o ureche. Voi doi, da-da,
tu, Crăcănici şi tu, Papă-Lapte, să fiţi atenţi cu caii. Ei sunt deseori încălţaţi

76
 Jupânita
, cea Frumoasă

în opinci de fier, numite potcoave şi dacă vă nimereşte vreo opincă de asta

între colţi, n-o mai mistuiţi toată viaţa.
Fârtaţilor, lupi vrednici din marea haită a lupilor întregii lumi, eu cu
Zbârcea, Buzea şi Crăcănici atacăm caii liberi, necălăriţi şi, dacă reuşim
să-i despărţim de oamenii călare pe alţi doi cai, Brânduşa şi cu Papă-Lapte
să-i fugăresc până la mlaştina pârâului, unde mai nu s-a înecat cândva Cră-
cănici. Acolo venim şi noi, ceilalţi, ca să vă ajutăm la ospăţ. Resturile vor fi
date celor care rătăcesc printre ierburi în căutarea iepurilor şi a tot felul de
zburătoare.
Aţi înţeles? Nu uitaţi de poveţele mele, că altfel cineva dintre voi îşi va
pierde şi a doua jumătate a cozii sau colţii, ba chiar şi ultima ureche...
Înainte, pe furiş, s-a rânjit la mica sa haită Negrilă, stăpânul a tot ce se
mişcă între Bulata şi Cubolta. Doar înainte!”
***
– Ei, Ursule, fii atent şi nu căsca gura! Am intrat în Valea Vizuinii, unde
lupii sunt stăpâni.
Privind în jur şi ascultând simfonia toamnei, cei doi viteji rătăceau prin
vale, după cum şi drumul şerpuia printre tufarii şi bucăţile de codru din
Valea Vizuinii, cunoscută de pământeni ca un loc nefast pentru călătorii
singuratici.
– Scapă-ne, Doamne! Scapă-ne, Doamne! şi-a făcut iarăşi cruce Ursul.
Dând pinteni cailor, oştenii au grăbit mersul. Prea sălbatice păreau locu-
rile ce îi înconjurau acum. Armonia amăgitoare a naturii ascundea ceva în
desiş. Totul în jur era plin de viaţă. Fiarele şi fel de fel de jivine se pregăteau
de iarnă. Păsările în crângul cerului de toamnă ţipau a plecare în ţările
calde. Nişte coţofene buclucaşe începuseră un târg păsăresc chiar deasupra
unei coline ce sprijinea Valea Vizuinii. Colina acoperită cu tufe de culoare
roşie vrăjea privirea.
– Ursule, nu este poştă mai repede la Soroca decât taina coţofenelor...
– Da, se vede că ne-a cântat astă-vară cucul în spate! Dacă nu norocul,
apoi lupul ne paşte din urmă.
– Fără odihnă, înainte, înainte! a strigat Călin, repezind caii în galop.
Şi la timp, deoarece din hăţişurile ce împrejurau făgaşul drumului au
ieşit la lumină, atacând caii, patru lupi înfricoşători. Animalele, simţind
pericolul de moarte, n-au mai aşteptat îndemnul stăpânilor şi au luat-o la
goană.
– Fără odihnă, înainte, înainte, spre ieşirea din Valea Vizuinii, acolo-i
rătuirea noastră!

77
 Jupânita
, cea Frumoasă

Călin a scos din colecţia sa de arme suliţa, dotată cu un vârf de fier bine
călit şi ascuţit, a cântărit-o în mâna dreaptă şi a aruncat-o cu putere în fiara
sălbatică, ce tot mai tare se apropia de botul calului. Un tufar, care a apărut
între cei doi, a ascuns lupul, salvându-l de muşcătura lăncii.
Lupul apăru din nou, urmărindu-şi prada. Călin zâmbi. Animalul avea
numai o jumătate de coadă!
“Ptiu, drace, lighioana asta vrea să-şi piardă şi restul cozii…” se gândi
Călin, apucând cu mâna stângă baltagul, pe care îl avea prins de oblâncul
şeii. Ţinându-se cu mâinile de coama celui de-al doilea cal, el s-a aruncat
pe spatele lui. S-a aplecat înainte şi a înfipt baltagul în ţeasta lupului care era
cât pe ce să-l muşte pe cal de bot. Un urlet teribil umplu Valea Vizuinii...
– Alelei, lupule, ţi-ai pierdut cu totul şi coada şi capul! i-a strigat din
mers Călin lui Zbârcea, ce rămăsese în urmă, zbătându-se de durere printre
mărăcinii din Valea Scapă-ne-Doamne.
Ursul, hăituit şi el din ambele părţi de doi lupi, dădea aprig pinteni ca-
lului, care şi aşa alerga din toate puterile. Dihăniile fioroase fugeau nu de-
parte, apropiindu-se cu fiecare săritură tot mai aproape de botul cailor. Un
lup mare şi voinic, ce îşi pierduse pe undeva o ureche, s-a luat la întrecere
cu vântul. Încă vreo două-trei sărituri şi prada va fi în colţii lui! Ursul a
smuls jungherul de la cingătoare şi l-a repezit, ca pe un fulger, în monstrul
ce se pregătea să sară asupra bidiviului. Un jalnic schelălăit a anunţat păsă-
rile din cer că încă pentru cineva vânătoarea s-a terminat. Zvârcolindu-se
de durere printre tufarii ghimpoşi, Buzea încerca să smulgă cu colţii stiletul
înfipt în şoldul său.
În acelaşi timp, un lup tânăr sări din desiş şi nimeri tocmai sub copitele
cailor. O lovitură cumplită şi Papă-Lapte cazu cu botul deschis pe pământul
jilav de toamnă.
O spumă roşie şi abundentă răbufni printre dinţii rânjiţi. Încă un urlet
de durere vesti spectatorilor din ceruri că Buzea prinse între colţi o opincă
metalică de cal.
Rămas singur, Negrilă, căpetenia lupilor, nu s-a mai încumetat să-i taie
calea Ursului. Valea Vizuinii se umpluse de jale. Carnea proaspătă de cal
a dispărut la următoarea cotitură a drumului ce străbătea hăţişurile sălba-
tice.
În depărtare, un lup solitar, urla supărat pe toată lumea:
“Ce-a fost să fie nu mai este…”
La ieşirea din Valea Vizuinii, Călin şi Ursul au încetinit mersul cailor,
oprindu-se lângă un izvor ce curgea într-un jgheab făcut dintr-un trunchi
de stejar. Câteva sălcii umbreau plăcut locul. Frunzele galbene aşterneau

78
 Jupânita
, cea Frumoasă

una câte una pe pământ un covor subţire, dar frumos. Vitejii au descălecat
de pe caii înfierbântaţi, dându-le răgaz.
Au adunat de pe jos câteva uscături şi au dat de lucru amnarului, aprin-
zând un mic rug.
Ursul a scos din traista agăţată de oblâncul şeii o mămăliguţă de mei, o
halcă de slănină şi câţiva căţei de usturoi.
– Păcat că mi-am pierdut jungherul, oftă Ursul.
– Iar eu – suliţa! îi ţinu hangul Călin. Ei, da nu-i nimic, ne ies ele undeva
în cale…
Călin, trăgând sabia din teaca atârnată de şaua calului, i-a întins-o pri-
etenului, zicându-i:
– E la fel de tăioasă ca şi pumnalul tău celebru, cu atât mai mult că, în
cazul dat, e vorba de slană.
Peste puţin timp, câteva bucăţele de slănină, înşirate pe nişte vergi cură-
ţate de coajă, răspândeau deja un miros apetisant.
Strecurându-se printre frunzele gălbui ale salciei, o rază de lumină tot
dansa pe pleoapele celor doi viteji.
– Căline, spuse Ursul, păzeşte bine frigăruia asta, să n-o fure lupul cel
bătrân, că cei tineri îşi ling acum rănile. Dacă n-au fost în stare să ne sfâşie
caii, mai devreme sau mai târziu vin ei după slănină; pesemne că-s cam
flămânzi, de au tăbărât peste noi.
Împrospătaţi de-a binelea, voinicii au încălecat iute caii şi, luându-se
la întrecere cu vântul, au mers în goana mare pe cărările care duceau spre
Cetatea de Scaun a ţării, spre Iaşi.

79
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cetatea de Scaun
a Ţării

F
orfota târgului Iaşi nu i-a fermecat nici de data
aceasta pe cei doi amici. Ei totdeauna puneau dato-
ria de oşteni şi de slugi fidele mai presus de dorinţa
de a trece mai întâi pe la vreo crâşmă ca să usuce do-
uă-trei ulcele cu vin ales. Bodega “La trei burduhoşi”
se bucura de cel mai mare succes la oamenii de la
Curtea Domnească.
Abia pe Uliţa cea Mare, în drum spre curţile dom-
neşti, atenţia lor a fost atrasă de un calic cocoţat pe o buturugă, ce tot cu-
vânta în faţa câtorva gură-cască:
– Vai ţie, ţară, în care se aude zăngănit de arme
Şi mai ales dinspre râul mare de la hotare!
Vai de tine, târg al bunăstării –
De mulţimea cailor se vor acoperi cu praf casele şi palatele voastre,
Se va speria de zgomotul carelor târgul,
Cetăţile şi mănăstirile tale se vor preface în ruine...
Pe poporul tău, Vasile-Vodă, vrăjmaşii îl ucid la margine, la Soroca! Ei
vin încoace. Bogăţiile ţi le vor fura şi bunurile ţi le vor lua. Şi frumoasele
tale curţi domneşti vor rămâne pustii.
Sărmane Vasile, sărmane Vasile!
Oprind calul, Călin i-a strigat profetului zdrenţos, urcat pe buturugă:
– Ei, prorocule, da pe noi ce ne aşteaptă?!

80
 Jupânita
, cea Frumoasă

Calicul vizionar şi-a întrerupt profeţia, a privit lung la cei doi călăreţi,
apoi a închis ochii şi, ridicând mâinile spre cer, a ţipat cu un glas care su-
păra la ureche:
– O, Sfântă Paraschiva, ce nenorocire pe capul nostru, ce nenorocire!
Moartea! Moartea stăpânului vostru!… Dacă o să întârziaţi… Moarte, pe
la apus de soare, dacă o să întârziaţi…
– Puşchea pe limbă! Care stăpân, măi neghiobule?!… Auzi, Ursule, ce
ne cântă nebunul ăsta? Moartea stăpânului nostru! Dacă întârziem...
Făcând ochii mari cât cepele, profund uimit, Călin a întors calul în di-
recţia în care prietenul său se îndepărta de ciot, de prorocul flenduros şi de
droaia de pierde-vară.
– Care stăpân, măi prăpăditule? Auzi, Ursule, ce îndrugă nenorocitul
acesta? Moartea stăpânului nostru! Dacă întârziem! Care stăpân anume,
Ursule? Vodă? Panul pârcălab Ştefan?
Fără a da atenţie la zbuciumul camaradului său, cu gura căscată de fas-
cinat ce era şi cu un gât lung ca de lebădă, Ursul privea acum la frumuseţea
din jur.
– Căline, lasă-mă tu în pace cu basmele păcătosului ăsta! Nu vezi că
aiurează? Care anume? Numai jupâneasa Moartea ştie despre cine e vorba.
Deci să-i păzească bunul Dumnezeu pe amândoi!
– Să mergem mai repede, că drumul nu aşteaptă, norocul ne fuge şi ghi-
citorul, vezi, ne grăbeşte, a bolborosit supărat sub nas Călin.
Ursul şi-a privit cu blândeţe amicul, împungându-l în glumă cu sabia sa
încovoiată, fără a o scoate din teacă:
– Măi Călin-pelin,
De dorul mândruţei plin.
Nici drumul nu ne fuge,
Nici norocul nu ne plânge,
La Valea Vizuinii,
Unde lupii tăbăcesc
Piei de călători
Ce drumul rătăcesc…
Eu de mult vroiam să ajung la Iaşi. Am fost prin multe târguri, în ultimii
ani. Mai mult prin Ţara Leşească am tot călătorit, slujindu-l pe panul nos-
tru Ştefan. Negustorii ce au trecut Nistrul pe la noi, pe la Soroca, spun că
târgul Iaşi de astăzi nu mai este cel care era pe timpul lui Tomşa–Vodă!
– Da, multe s-au schimbat în bine! Tatăl meu îmi spunea că, acum trei-
zeci de ani, târgul Iaşi nu avea nici măcar ziduri de apărare care să încon-

81
 Jupânita
, cea Frumoasă

joare oraşul. Împăratul de la Istanbul nu dădea voie să avem o cetate la Iaşi.

Curtea domnească era, în acele vremuri, împrejmuită cu un zid subţire la
răsărit, fără turnuri şi fără şanţ. În celelalte părţi, curtea domnească fusese
îngrădită cu un simplu zăplaz de lemn. Casa domnească nu prea se deose-
bea de cele mai bune curţi boiereşti, dar înăuntru – povesteau unii – părea
destul de bogată. Casele orăşeneşti se făceau din lemn, de fapt ca şi acum.
Uită-te atent împrejur. Ele sunt pretutindeni. Însă, unii boieri, din cauza
pârjolurilor au început să-şi înalţe case din piatră. Nici bisericile nu erau
acele de astăzi. Distruse, pe alocuri chiar ruinate, ele aveau nevoie de aju-
torul ctitorilor.
Bătrânii cu fire albe în barbă spun că pe timpul Movileştilor şi al lui
Tomşa-Vodă târgul Iaşi era foarte murdar, plin de noroi. Drumurile din
târg încă nu erau acoperite cu bârne, lucru făcut mai târziu de către meş-
terii-podari ai lui Vasile Lupu. Lucru folositor pe vreme uscată, iar pe timp
de ploaie – vai de capul şi de picioarele trecătorilor! Când cerurile fericeau
pământul cu ploi puternice, sub caldarâm se aduna apă cu noroi, care ţâş-
nea la fiecare hurducare a podului, stropindu-i din cap până-n picioare pe
orăşenii cu ghinion.
O! Să vezi, Ursule, după cum zic moşnegii gheboşaţi sub povara anilor,
astăzi Iaşul nu mai este cel ce a fost cândva. E mult mai bogat şi mai străluci-
tor ca odinioară. Priveşte împrejur – suntem chiar în centrul târgului, lângă
curţile domneşti. Uită-te ce biserică falnică se ridică acolo! Călin arătă spre
un locaş sfânt de o rară frumuseţe, ce încununa inima capitalei.
– E biserica pe care a ctitorit-o stăpânul nostru, Vasile-Vodă. I se spune
Trei Ierarhi sau, cum o mai numesc unii, în slavonă – Trei Sfetiteli. Biserica
este nouă, deşi are de acum vreo şase ani. E împodobită cu pietre sculptate
artistic şi cu brâie de marmură neagră. Acum cuprinde şi un zid cu turn.
Priveşte încolo, el se zăreşte după stejarii ceia! Turnul are şi un orologiu, ca
şi cel al primăriei din Lvov, numită Ratuşă. Aşa ceva mai rar vezi pe la noi.
Întreaga biserică e cioplită din piatră. În interiorul ei se află mormintele
doamnei Tudosca şi ale fiilor ei, printre care şi al celui slăbănog.
– Pare-se că-l numeau Ion. Acel copil slăbănog, căruia taică-său, dom-
nul nostru milostiv, i-a dorit scaunul Basarabilor.
– El e, Ursule, acel băiat bătut de soartă şi de Dumnezeu. Eu am auzit
despre dânsul de la panul Ştefan, pârcălabul nostru. Se zice că taică-său,
domnul nostru, vrând să-şi salveze odrasla bolnăvicioasă, l-a trimis la băi
peste nouă mări şi nouă ţări, tocmai la Bursa, în Asia Mică, unde a şi murit,
sărmanul. Gura lumii spune că, pe când era copil, o ţigancă vrăjitoare i-ar fi
prezis, chipurile, acest sfârşit nefericit. O vreme chiar, babele din târg, care
le ştiu pe toate ce se vorbesc din gură în gură, şopteau pe la urechi proro-

82
 Jupânita
, cea Frumoasă

cirea acelei ghicitoare cocoşate. O auzisem şi eu, într-o cârciumă. Stai că

ţi-o spun acuşi:
Neajuns la domnie,
Vei fugi, pierzând a ta scăfârlie.
Vei trăi în tinereţe,
Fără să ajungi la bătrâneţe,
Băiat slăbănog şi deznodat,
Cu braţul drept uscat!
Da tu, Ursule, crezi în profeţii? Dacă totuşi crezi, să mergem numaidecât
la Trei Ierarhi, să ne rugăm pentru stăpânii noştri! Ai auzit ce-a zis prorocul
cela terfegos…
Ne vom duce neapărat şi o să ne rugăm Sfintei Paraschiva, care este ocro-
titoarea ţării noastre. Acolo, în locaşul sfânt, se află sicriul Sfintei Paras-
chiva, ale cărei moaşte au fost aduse din Constantinopol de către voievodul
nostru. Mi-a spus panul Ştefan că Măria sa a plătit bani grei ca s-o avem la
noi pe Sfânta Paraschiva, făcătoarea de minuni. Racla ei este înfrumuseţată
cu cuie de argint şi înconjurată cu candele, tot din argint.
Multe biserici am văzut eu, măi Ursule, dar vreau să-ţi spun că Trei Ie-
rarhi e cea mai frumoasă dintre ele! Toate celelalte, fie ele de la noi, de la leşi
ori de prin părţile cazacilor, sunt prea simple ca să se întreacă în frumuseţe
cu biserica Măriei sale.
O să mergem numaidecât să ne închinăm Sfintei Paraschiva. Nu-mi
place defel ceea ce a spus cerşetorul cela rufos.
– Să nu uităm pe urmă să trecem şi să facem o închinăciune şi unui ur-
cior cu vin la hanul acesta de la răscruce, a arătat Ursul spre uşa unui local
nu prea mare.
– A! “La trei burduhoşi”… Mulţi viteji de la curte sunt muşteriii celor
Trei Burduhoşi. Ajungem şi noi acolo, dar numai după ce îndeplinim po-
runca stăpânului nostru. Suntem aşteptaţi la curte, apoi mergem la Sfânta
Paraschiva şi după aceea – “La trei burduhoşi”.
Discutând aşa între ei, admirând frumuseţile din jur, bisericile Trei Ie-
rarhi şi Sfântul Nicolae, dar şi bodegile de unde venea un miros de vin
şi pastramă, cei doi călăreţi au ajuns, în definitiv, la porţile curţilor dom-
neşti.
La poartă, spre marea uimire a lui Ursul, paza le-a strigat ceva într-o
limbă străină:
– Wer da?
– Sunt nemţi, Ursule! De la un timp încoace, domnul nostru, Măria sa
Vasile-Vodă, ţine în straja palatului său o ceată întreagă de nemţi.

83
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Se vede că şi Vasile-Vodă, ca şi mulţi alţi domni ce i-am avut prin

aceste curţi, se teme de hiclenia boierilor noştri, de are atâta încredere în
nemţi.
– Suntem oamenii pârcălabului Ştefan de la Soroca, cetate a Măriei sale
domnului nostru milostiv. Ursul şi eu, Călin, am sosit cu scrisoare la Măria
sa Vodă. Iată, căpitane, cartea şi pecetea pârcălabului Ştefan, s-a prezentat
Călin, apropiindu-se de mercenarii ce îşi făceau serviciul la poarta princi-
pală.
– O să aşteptaţi până ducem noutatea marelui logofăt. Dacă Măria sa va
binevoi, veţi fi primiţi în odăile domneşti.
Făcând o mică plecăciune, mai-marele gărzii de la poarta principală a
dispărut după nişte carete. Peste un sfert de oră, acesta a apărut din nou,
însoţit de un boier de la curte, care i-a invitat pe cei doi voinici să-l urmeze.
Legând caii de parul de lângă poartă, ei au trecut pe sub arcurile porţii, ur-
mând călăuza. Au suit o scară gigantică, largă de lemn. Au trecut prin mai
multe odăi, în care forfotea o viaţă de palat cu toate grijile ei, prin câteva
coridoare înguste şi, în cele din urmă, au ajuns în sala cu tron, unde era un
jeţ mare, iar deasupra lui – un ceasornic. În sala tronului i-a întâmpinat
secretarul voievodului, care le-a cerut cartea şi a dispărut cu ea în odaia de
alături.
Sprijinindu-se când pe un picior, când pe altul, cei doi curieri priveau
miraţi în jur.
– Ursule, i-a şoptit Călin prietenului său, aici se face Sfatul Domnesc, se
judecă boierii şi sunt primite soliile străine. Ne aflăm chiar în sala tronu-
lui…
Cuvintele lui au fost întrerupte de logofătul care apăru, ca din senin, în
uşa deschisă:
– Bravi oşteni, Măria sa Vasile-Vodă, domnul nostru milostiv, doreşte să
vorbească acum cu Domniile voastre.
Împingându-se uşurel unul pe altul, ei au intrat în odaie. În acea cameră,
la o masă cu cărţi şi sfeşnice, stătea un bărbat ce scria ceva cu pana lui pe
o foaie de pergament. Ursul făcu un pas înainte, gata să îngenuncheze în
semn de respect. Noroc de Călin că a dovedit să-l tragă de mână.
– E grămăticul, i-a şoptit repede la ureche Călin.
Din semiîntunericul încăperii a apărut pe neaşteptate un bărbat nu prea
înalt, de o statură potrivită, cam roşcat, cu sprâncene negre. Un nas acvi-
lin despărţea doi ochi ageri, care pătrundeau până în adâncul sufletului,
pentru a ghici omul de vizavi. Bărbatul avea fruntea înaltă, nişte buze cam
rotunjite, barba şi mustaţa lui erau şi ele roşcovane, pe alocuri – ninse de
fire cărunte. Anii trăiţi nu înnegresc barba, ci o albesc. Avea o faţă severă şi

84
 Jupânita
, cea Frumoasă

multă asprime în privire; Călin şi Ursul au înmărmurit, simţindu-se mici şi

sobri. Bărbatul s-a apropiat de cei doi oşteni cu măreţie de împărat.
– Măria sa Vodă, şi-a ghiontit prietenul Călin.
Celor doi camarazi li s-au muiat, ca la comandă, picioarele şi ei au căzut
în genunchi înaintea regelui:
– Să trăieşti, Măria ta! Iertare şi îndurare! Domnul nostru milostiv!
Vasile Lupu s-a apropiat, mai întâi, de masă, a luat cartea panului Ştefan
şi i-a întins-o secretarului său, apoi s-a apropiat şi de cei doi voinici.
– Sărutaţi mâna Măriei sale, vitejilor, le-a şoptit celor doi amici secreta-
rul voievodului.
Călin şi Ursul s-au conformat regulii şi au sărutat pe rând, mâna întinsă,
după care, sculându-se la semnul domnitorului, au făcut câţiva paşi înapoi,
plecându-se până la pământ.
Logofătul a desfăcut cartea pe care era aplicată pecetea pârcălabului Şte-
fan şi a citit-o voievodului, de la început până la capăt, fără ca să fi fost
întrerupt măcar vreo singură dată de către acesta din urmă. Vasile Lupu a
ascultat cu maximă atenţie conţinutul scrisorii, stând în picioare. Faţa lui,
cu fiecare rând citit, devenea tot mai severă şi mai severă.
– Dar cum stă cu sănătatea boierul nostru panul Ştefan? i-a întrebat pe
cei doi viteji Vasile Lupu, îndată ce secretarul a terminat de citit.
– Slavă Domnului, Măria ta, Dumnezeu îl are în pază bună pe panul
Ştefan, a răspuns cu îndrăzneală Călin.
– Nu mai aveţi nici o rugăminte către mine din partea pârcălabului Şte-
fan, în legătură cu vreo altă chestiune?
– Nu, Măria ta, nu ne-a fost încredinţată nici o altă poruncă, decât aceea
de a aduce fără întârziere Domniei voastre cartea aceasta, i-a răspuns, fră-
mântând căciula, Călin.
– Pane Gheorghe, vorbi voievodul către grămăticul de la masă, ordon
să-i scrii panului Ştefan, ca răspuns, următoarele:
“Noi, Vasile-Voievodul, domnul Ţării Moldovei, scriem boierului nos-
tru, panului Ştefan din Ţepilova, pârcălab de Soroca, precum şi căpitanilor
noştri mari şi mici de la margine de ţară din ţinutul Sorocii, să păzească,
zi şi noapte, toate vadurile de la Nistru spre Ţara Leşească de cazaci şi tătă-
rime. Poruncim slugilor noastre: pârcălabului Ştefan de Soroca, căpitanilor
de la margine şi hânsarilor să afle şi să ne comunice orice ştire folositoare
pentru ţară. Poruncesc slugilor noastre de la margine ca în nici un caz să
nu tulbure liniştea vecinilor noştri, provocându-i cumva la vreo campanie
în ţinutul Sorocii sau în ţară; să rămâneţi cu ei într-o frumoasă şi bună ve-
cinătate, pentru a feri domnia şi ţara de mari năpaste, ce se pot abate peste
noi din Ţara Leşească, din partea vecinilor supăraţi.

85
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cât priveşte vrerea tătarilor şi a cazacilor de a năvăli în ţara Domniei

noastre, nu e nimic altceva decât hiclenia vrăjmaşilor noştri! Sefer Gazi-
aga, vizirul marelui han din Crimeea, prin cărţile Domniei sale ne vorbeşte
că marele han şi aliatul său, Hmil-hatmanul, merg să atace cu oastea lor
Ţara Moschicească.
Pentru credinţă, am iscălit şi am trimis această carte, ca să cunoască slu-
gile noastre, boierul Ştefan şi căpitanii de la margine, cele gândite şi auzite
la curtea noastră şi la alte curţi împărăteşti.
Din Iaşi, anul 7158 (1650), Septembrie, 30 zile.
Vasile-Voievodul, domn al Ţării Moldovei.”

Terminând să dicteze răvaşul său domnesc, voievodul s-a adresat către

panul Kutnarski, secretarul Măriei sale şi către cei doi voinici:
– Ordon ca mâine în zori să purcedeţi la drum, spre cetatea noastră
Soroca, cu cartea Domniei mele către pârcălabul Domniei noastre, panul
Ştefan. Iar boierul nostru, panul Kutnarski, aici Vasile Lupu l-a fixat cu pri-
virea pe logofătul său, să le asigure acestor voinici popas şi primeneală, şi
cai pentru drum întors.
Călin şi Ursul au fost conduşi înapoi, spre ieşire, prin aceleaşi odăi, cori-
doare, scări şi pe lângă aceeaşi mulţime de boieri şi slugi de palat.
– Căline, când ne-am apropiat de curţile domneşti, am văzut o bodegă,
de unde venea un miros plăcut de pastramă. Ce zici, mergem? a spus cu
nostalgie în glas Ursul.
– Mai întâi să ne închinăm Sfintei Paraschiva şi doar apoi vom merge la
bodegă, l-a readus la realitate Călin. N-ai uitat cum se numeşte?
– “La trei burduhoşi”! Cum să uit aşa ceva?!

86
 Jupânita
, cea Frumoasă

Năvala

A
nul 1650. Oraşul Cighirin, în prag de toamnă…
Bogdan Hmelniţki s-a sculat de la masă, a ridicat
victorios cupa, îndemnându-i pe cei prezenţi să în-
chine şi ei:
– Onoraţi polcovnici şi sultani! Să închinăm acest
mied întru slăvirea săbiilor noastre şi a celor puse de
noi tainic la cale.
Băiatului meu neastâmpărat i-a căzut cu tronc la
inimă fata lui Vasile-Vodă, stăpânul valahilor de peste Nistru, care a avut
obrăznicia să-mi refuze încuscrirea. Dacă el nu mă vrea de cuscru, apoi
eu îl doresc pe el în calitatea aceasta, dar totuşi jinduiesc ceva mai mult şi
anume scaunul lui domnesc pentru Timuş, fiul meu. Vă îndemn să mer-
gem la nunta băiatului meu ca nuntaşi şi vornicei, iar eu voi fi cel ce voi
cânta din cimpoi… Pentru norocul şi slava neamului meu!
– Slavă, slavă, slavă! urlau cazacii lui Hmelniţki.

Ascunzându-şi viclenia de ochii lumii şi ai lui Dumnezeu, au pornit în

mare taină oştile lui Hmelniţki-hatmanul şi ale lui Galga-sultan spre Nis-
tru. Ca nişte haite de lupi flămânzi, prin locuri dosnice, cu puţină fiinţă
omenească, au traversat ele în câteva zile câmpia, de n-a aflat nici un suflet.
Sosind deasupra Ţechinăucii, nu au mai stat mult pe gânduri, ci au trecut
repede Nistrul, împânzind întreaga luncă cu tătari şi cazaci.
Pârcălabul Ştefan şi căpitanul Toader, presimţind năpasta ce venea asu-
pra Ţării Moldovei, îndată după plecarea la Iaşi a lui Călin şi Ursul, au dat
un termen de două zile ca să-şi aducă orăşenii toate bunurile lor în Cetate.
Cei din sate au fost de asemenea preveniţi, prin olăcarii pârcălabului, des-
pre cumpăna ce îi aştepta şi rugaţi să-şi ascundă averile în Codrii Sorocii.

87
 Jupânita
, cea Frumoasă

Nu putea pârcălabul Ştefan să le stea în cale vrăjmaşilor, pentru că prea

mulţi erau ei, mai ceva ca potopul de lăcuste şi prea mică era oastea ţinu-
tului Soroca.
Văzând imensa oştire ajunsă la vad, pârcălabul Ştefan a poruncit să se
închidă porţile Cetăţii şi să fie ridicat podul, pentru a nu da Cetatea în
mâna duşmanilor.
De sus, prin creneluri, priveau cu tristeţe pârcălabul Ştefan şi căpitanul
Toader cum cazacii şi tătarii, nestingheriţi de nimeni, trec Nistrul.
– Cum poate să aibă pace o ţară, Toader, când mare tărăboi este la megi-
eşi, după cum şi o casă are pace alături de alta, care arde?
– Pane Ştefan, s-au cutremurat toate ţările dimprejur de năprasnica tul-
burare a Crăiei Leşeşti! Se vede că a venit şi rândul nostru…
Val după val, treceau Nistrul, la Soroca, cazacii lui Hmil-hatmanul şi
crâmlenii lui Islam Ghirai, cu Galga-sultan în frunte. Sus, urcaţi pe zidurile
Cetăţii Soroca, orăşenii priveau, plini de jale, cum sunt mistuite în incendii
şi se duc pe gura lupului toate cele agonisite de ei. Târgul părăsit de stăpânii
lui era acum la picioarele vrăjmaşilor. Oastea căzăcească a invadat târgul
Soroca, umblând prin pivniţe, prin case, prin poduri.
– Iată, au sosit şi oaspeţii! Cheful e în toi şi toţi parcă-s de la o mumă, se
auzea vorbindu-se printre crenelurile Cetăţii.
Trecând Nistrul la Soroca, Hmelniţki şi cu Galga-sultan imediat au îm-
părţit armata lor în două, de au cuprins toată ţara. Şi au purces de la So-
roca-cetate cazacii şi tătarii, pâlcuri după pâlcuri.

88
 Jupânita
, cea Frumoasă

O hoardă a luat drumul Sucevei, altă hoardă a luat-o spre Orhei şi Lăpuşna,
până la Prut. Şi mergeau toţi de-a valma, oaste nomadă cu cazaci ameste-
cată…
Cumplite vremuri au dat peste biata Moldovă şi ziceau bătrânii cu plete albe
că, de când a murit Ioan-Vodă cel Viteaz, nu a mai fost o asemenea urgie în
ţară! Şi dacă atunci năvăliseră turcii, apoi acum – cazacii cu tătari amestecaţi.
Iar Vasile-Vodă nu ştia nimic de ceea ce se întâmplă în ţară. Probabil, nu lu-
ase el în serios cele scrise în cartea pârcălabului Ştefan. Prea îl măgulise tătarul
cu răvaşe dulci, de nu mai credea omul în sfaturile înţelepte. Şi iată deja veneau
veşti de pretutindeni precum că jefuiesc vrăjmaşii moşia!
Alelei, Mărite doamne, să-l crezi şi acum pe Sefer Gazi, vizirul hanului, au
ba?! Să ştii, doamne, că vrăjmăşia ascunsă mai mult rău aduce decât adevărul
ce doare.
Trâmba de oaste ce a luat calea Sucevei a cuprins întregul ţinut al Sorocii
şi ţinutul Iaşi cu târg cu tot, şi Hotinul, şi Dorohoiul, şi Hârlăul, şi Cernăuţii,
până la Cetatea Suceava. Oamenii – lăcuste au ajuns şi la Putna, care a rămas
fără acoperişul de plumb. În fine, Carpaţii i-au oprit totuşi, că de nu, mergeau
ei până la Bistriţa! Câţiva boieri în frunte cu Gavrilaş, logofătul şi încă o droaie
de eroi s-au închis şi ei, ca sorocenii, în cetate, la Suceava, şi nu au cedat-o năvă-
litorilor, în schimb ţara a ajuns pe mâna inamicului. Pământenii rămânând pe
lângă casele lor cu turmele de oi, cu vite, cu herghelii cu tot, au încăput pe gura
lupului. Aceşti naivi nici n-au dovedit să fugă în codri şi munţi, de au căzut în
robie la tătari. Atunci au fost luate în sclavie şi jupâneasa lui Miron Ciogolea,
mare stolnic la curtea lui Vasile-Vodă, şi încă o cucoană de-a lui, care aşa şi
nu au mai scăpat din captivitatea tătară. Cine ştie în care harem şi-au petrecut
restul vieţii sărmanele cucoane…
Ardeau târgurile, satele, locaşurile sfinte… Ajunşi la mănăstirea Drago-
mirna, zaporojenii şi tătarii au prădat locaşul de odăjdii, de obiecte de aur şi
argint, dar şi pe acei oameni şi negustori ce se aflau acolo. Mănăstirea a fost
arsă. Ziduri negre şi o mare pustietate au rămas la Dragomirna.
Galga-sultan cu crâmlenii lui şi-au aşezat tabăra la Ţuţora, iar Hmil-hatma-
nul s-a stabilit pe râuleţul Vladnic.
Vasile-Vodă, băgat în boală de prăpădul ce s-a abătut asupra ţării, s-a refu-
giat din scaunul domnesc de la Iaşi în nişte poieni din Codrii Căpoteştilor. A
lăsat bietul voievod moşia baltă de groaza cazacului.
Câţiva dorobanţi au încercat să apere curţile domneşti, dar când au văzut
ei lăcusta de tătari cu cazaci împestriţată, au dat toate pe una şi au luat-o la să-
nătoasa care încotro. A ars, atunci, tot târgul Iaşi şi biserica Trei Ierarhi. Mulţi
orăşeni s-au pomenit în robie la tătari, alţii de frică şi-au pus capăt zilelor,
înecându-se cu sutele în lacul oraşului.

89
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cealaltă trâmbă de oaste a lovit în plin ţinuturile Orhei şi Lăpuşna, prădând,

robind şi arzând totul în calea sa. Mai puţin au avut de suferit pământenii din
Codrii Tigheciului, o pădure cu copacii nu prea înalţi, îndesată mai mult cu
mărăcini şi brăzdată de râpe adânci. Retraşi în codrul des, tighecenii s-au apă-
rat cu înverşunare, de nu le-au putut face nimic tătarii lui Galga-sultan.
Acum, încolţit de duşmani, şedea ascuns Vasile-Vodă în Codrii Căpoteşti-
lor şi se tot crucea, se văicărea:
– Uite cum se întâmplă uneori, mi-am plecat eu urechea la cuvintele prefă-
cute ale lui Sefer Gazi şi nu le-am ascultat pe cele înţelepte, venite de la boierul
nostru din Ţepilova, de la panul Ştefan, pârcălab de Soroca! Aidoma unui curs
de apă este soarta mea în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos şi pe care El îl
îndreaptă unde doreşte. Parcă mai ieri hălăduiam la Iaşi, fără griji şi nevoi, iar
astăzi stau aici, în această poiană, ca un lup hăituit din toate părţile de vânători.
Vitregă soartă! Vitregă…

Când au aflat Hmil-hatmanul şi Galga-sultan de fuga lui Vasile-Vodă, s-au

mirat mult de această faptă a lui, de parcă ei nu ar fi dat niciodată bir cu fugiţii,
în faţa unei atare năpaste. Atunci au trimis Hmil-hatmanul şi Galga-sultan un
mârzac la Vasile-Vodă cu glas de împăcare, cu condiţia să îndeplinească vrerea
zaporojeanului cea râvnită şi pe fermecătoarea lui fată Ruxandra cu Timuş să o
logodească, apoi sacul să dezlege cu galbeni, pentru pofta nuntaşilor, iar toto-
dată şi prietenia cu polonii să o stârpească. În caz contrar, vai de capul lui!
Ajuns în codru, la strânsoare, n-a avut încotro Vasile-Vodă decât să accepte
nedorita logodnă a Ruxandrei cu cazacul Timuş, dar şi, colac peste pupăză, să
mai plătească un kalâm frumos pentru mireasă. Cine se însoară şi cine plă-
teşte?! Şi a mai plătit Vodă câte un galben fiecăruia din vrăjmaşii săi, numai ca
aceia să se lase de jaf în târgul Iaşi. Pricopsindu-se cu moneda de aur în pungă,
s-au pus cazacii şi tătarii să facă târg cu evreii din Iaşi, de cumpărau unii de la
alţii postavuri şi boarfe de tot felul. Vuia întregul târg de tocmeala lor.
– Ascultă, voinicule, da cât costă caftanul matale? l-a întrebat ispititor Avram
pe un cazac mustăcios.
– Doisprezece bănuţi, a răspuns cazacul.
– Zece?! Auzi, Sara, s-a adresat Avram către soţia sa, tu ai şase bănuţi? Dă-i
omului acesta patru să nu zică dânsul că a venit degeaba la Iaşi.
Curând, după înţelegerea luată cu Vasile-Vodă, şi-au ridicat cazacii şi tătarii
tabăra şi au făcut drum întors pe la Sculeni-Soroca, în Ţara Leşească, lăsând în
urma lor un teritoriu plin de jale şi pustiit.
Şi Vasile-Vodă, dacă a văzut că nu-l mai ameninţă cazacii şi tătarii, s-a reîn-
tors cu curtea sa în Scaunul domnesc de la Iaşi.
Până când însă?

90
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vasile Lupu către

Nicolai Potocki

E
ra a optsprezecea zi a lui martie 1651, o zi ca multe
altele, a unui început de primăvară, cu nori gri, pi-
cături reci de ploaie, fulgi de nea şi căldură la gura
sobei.
Gheorghe Kutnarski, secretarul polonez al vo-
ievodului Moldovei, a ales din evantaiul de pene o
pană de vultan, a probat-o pe unghia de la degetul
mare, apoi, rămânând în aşteptare, şi-a întors capul
spre domn. Vasile Lupu, absorbit de gândurile ce îl frământau, stătea în
picioare lângă un dulap plin cu cărţi. Simţind privirea insistentă a grămăti-
cului, s-a întors către secretar şi s-a apropiat de masă.
– Scrie mai departe, pane Kutnarski:
“…După cum am anunţat noi mai înainte Domniei tale, domnului meu
milostiv, hoardele tătare încă nu au purces. Trimisul meu la Raşcov a sosit
în grabă mare, aducându-mi adeverirea celor spuse mai sus şi făcându-mi,
în acelaşi timp, cunoscute nişte noutăţi ce deloc nu-mi bucură inima. Se
vorbeşte că Nuredin-sultan a plecat de la Perekop cu poruncă de la han să
cerceteze stăruitor, din acel loc, dacă Domniile voastre au oşti puternice.
Marele han îi interzice lui Nuredin-sultan să înainteze, recomandându-i să
se oprească acolo şi să aştepte noi ordine împărăteşti. Se mai vorbeşte că,
după Paşte, hanul va porni curând, cu toată tătărimea lui, asupra Coroanei.
Cu adâncă plecăciune aduc la cunoştinţa panului Nicolai Potocki ştirea
că ginerele lui Sefer Gazi-aga, pe nume Beteg-aga, a fost pus în locul lui
Batâr-aga. Şi se mai spune că acesta, la porunca marelui han, a strigat pre-
tutindeni, prin Bugeac şi prin ţara Dobrogei, ca hoarda întreagă să fie gata
să meargă la război, de îndată ce hanul va purcede.

91
 Jupânita
, cea Frumoasă

Soli de la Hmil-hatmanul vin necontenit

la tătarii din Bugeac. Ei spun că zaporojenii
nu se pot ridica împotriva polonezilor până
la sărbătoarea Sfântul Gheorghe cel rusesc.
Domnul meu milostiv, ştiu că totul este
în puterea Celui de Sus şi noi ne rugăm din
adâncul sufletului ca El să ajute Coroana în
aceste vremuri tulburi, dar mai rămâne un
lucru de făcut – ca tu, Domnia ta, în aceste
împrejurări, când crâmlenii mereu gata de
luptă vin în ajutorul lui Hmil-hatmanul, să
opreşti atacul cazacilor, înainte ca hanul să-i
poată da un sprijin simţitor.
Din Iaşi, 1651, Martie, 18.
Vasile-Voievodul, domn al Ţării Moldovei…”
– Pane Kutnarski, olăcarii aşteaptă în anticameră. De îndată cum închizi
scrisoarea, torni ceară roşie şi pui pecetea noastră domnească, fără opreală
o trimiţi cu oamenii noştri domnului Nicolai Potocki, castelan al Cracoviei
şi mare hatman al Coroanei, ordonă Vasile Lupu, după ce termină de dictat
răvaşul.
Kutnarski a legat cu dibăcie scrisoarea, a turnat ceara, a luat de pe masă
marea pecete domnească şi a aplicat-o pe ceara roşie.
– Amin! a răsunat în încăpere vocea grămăticului.
Varşovia, 26 aprilie 1651.
Palatul regal forfotea ca un roi de albine. Noutăţile parvenite din diferite
ţări erau repede asimilate de către întreaga curte.
– Hmelniţki e la Biala Cerkiew!
– Lituanienii au ajuns la 9 martie lângă Bobrowiec…
– Nuredin-sultan a purces din Crimeea…
– Beteg-aga cheamă în numele lui Sefer Gazi la război şi dă porunci
pretutindeni, cere ajutoare şi îi sfătuieşte pe turci să înalţe cetăţi pe Nistru
şi pe Bug.
– Măria sa regele Jan Cazimir nu se împotriveşte mobilizării generale a
şleahtei. Se vorbeşte la palat că foarte curând, cu această ocazie, va avea loc
un consiliu la Lublin.
– Din Moldova, domnul Kutnarski scrie că i s-a trimis hanului de la
Poartă caftan şi sabie, ca să lupte împotriva noastră şi că au mai plecat po-
runci către paşa de Silistra, ca acesta să se prezinte cu domnii Moldovei,
Munteniei şi Transilvaniei în ajutorul lui Hmelniţki.
– Va fi război, un mare război!
– Să ne ajute Sfânta Fecioară Maria!

92
 Jupânita
, cea Frumoasă

Soroca

Î
i plăcea deseori să se ridice sus în vârful turnului, de
unde se vedea bine drumul de strajă, ce apăra Ce-
tatea din partea de jos a râului Nistru. Tunurile cu
gurile larg căscate vegheau asemenea unor dragoni
păzitori de comori lunca râului, urmărind cum vân-
tul alungă mereu valurile mici şi creţe peste pietrele
ce se iţesc din apă ca nişte gutui şi cum păsările se
luptă cu curenţii de aer.
Prin crenelurile Cetăţii, stând de-a lungul parapetului, o duzină de oşteni
scrutau zările, încercând să-şi strecoare privirile şi intuiţia după cotiturile
Nistrului. Cum să nu veghezi, dacă, dincolo de Nistru, polonezii se luptau
pe viaţă şi pe moarte cu răzvrătiţii aceştia de cazaci, iar mai astă-toamnă,
Hmil-hatmanul intrase cu sabia în ţară tocmai până la Putna?
Acolo, la mare înălţime, unde poţi prinde pasărea din zbor, îi plăcea să
mediteze pârcălabului Ştefan, fugind de monotonia vieţii cotidiene.
Îl treceau fiorii când stătea sus, în partea drumului de strajă, printre
crenelurile înalte, rânduite într-o horă împietrită din ziua în care meşterii-
zidari au întărit ultima piatră la vârful lor. De acolo, de sus, admira el peisa-
jul care îmbina zăvoiul Nistrului cu dealurile uriaşe ce îmbrăţişau râul din
toate părţile, ghiontindu-l de la un mal spre celălalt, de îl făceau să meargă
spre mare, ca un om beat pe două cărări. Cotea ba la stânga, ba la dreapta
şi iar la stânga, şi tot aşa, de la obârşie până la margine.
În ultimul timp, el urca tot mai des în turnul pârcălabului, privind de
acolo, de la înălţime, când la vad, când la drumul ce venea prin Bujărăuca
dinspre Cosăuţi, o altă trecere. Aştepta noutăţi din Ţara Leşească. Acolo,
departe, lângă un sătişor, se încleştaseră avan între ei polonezii cu cazacii.
De rezultatul acelei bătălii depindea şi soarta Moldovei.
Încântat de frumuseţea din jur, de râul cuprins din ambele părţi de co-
line cu culmile învăluite în ceţuri, de murmurul apei şi de dangătul clopo-

93
 Jupânita
, cea Frumoasă

telor de la vechea biserică, situată mai la vale de Cetate, în luncă, fascinat de

Codrii Sorocii, de trilul privighetorilor ce îşi dădeau osteneala, la răsăritul
soarelui, să-i trezească pe cei înfrăţiţi cu drumul, stătea panul Ştefan ore
în şir la creneluri, contemplând armonia dumnezeiască ce se revărsa din
înălţimi peste lunca râului…
Falnicul Nistru curge veşnic spre mare, ocolind cotiturile, care nu se
mai termină niciodată. Râul încreţit de valuri mărunte pare a fi o panglică
argintie, pierdută de Dumnezeu prin aceste splendide locuri.
Sus, în cer, soarele încununat de raze aurii, surâde în marea albastră.
Colinele presărate cu flori exală arome îmbătătoare. O lumină şi o căldură
potolită de apa Nistrului mângâie acest petic de pământ, această luncă de
râu, atât de dragă pârcălabului Ştefan…
Ajungând la picioarele Cetăţii, Nistrul scaldă talpa târgului, revărsân-
du-se din când în când peste întregul târg, ca să-l mai cureţe de colbul şi
murdăria adunate zi cu zi.
Vulturii privesc din înălţimea văzduhului în ochii voinicilor din Cetate,
domolind cu aripile lor vânjoase căldura soarelui ce înfierbântă această
lume, peste care stăpân era pârcălabul de Soroca.
Privirea panului Ştefan cuprinse eternitatea din jur. Ce privelişte mi-
nunată! Târgul Soroca, înghesuit din toate părţile de dealuri şi străjuit de
Nistru ca să nu se mai extindă în continuare, s-a tupilat cam la o sută de
metri de Cetate. Biserica târgului şi Cetatea dominau ca totdeauna împre-
jurimile.
– Prea suntem noi legaţi de această palmă de pământ, de frumuseţile în
care abundă această luncă de râu, ca să vină cineva şi să ne taie rădăcinile
noastre, înfipte adânc în stâncile acestea calcaroase, ce înconjoară ca un zid
târgul Soroca. A ne stârpi înseamnă a rupe legătura noastră de veacuri cu
acest pământ stropit cu sudoarea şi sângele moşilor şi strămoşilor noştri,
i-a furat de pe buze cuvintele-i înţelepte un vântuleţ jucăuş din luncă, rătă-
cit printre crenelurile înalte şi late.
Pârcălabul veghea de pe zid, aruncându-şi privirea asupra râului, spre
drumul ce cobora costişa până la locul de trecere. Culmea dealului, de
unde nu odată s-au scurs spre vad hoarde nenumărate, acum era pustie.
Ştefan şi-a îndreptat spinarea, şi-a scuturat caftanul de praful alb de calcar
şi, dezamăgit de lunga sa aşteptare, s-a îndreptat spre turnul căpitanilor.
Acesta era turnul lui preferat. De acolo se vedea foarte bine, în toată splen-
doarea ei, valea Nistrului, aflată în josul apei, se vedea până hăt departe,
până la locul unde Pădurea Trifăuţilor, sat ascultător de Cetatea Sorocii, se
contopeşte cu malul ucrainean. Acolo, stâncile uriaşe i-au ieşit râului măreţ
în cale, încercând să-l oprească. Împins de Dealul Gradiştei şi ferindu-se de

94
 Jupânita
, cea Frumoasă

malurile înalte, râul face un cot ascuţit. După stâncă, printre pometuri şi
podgorii, se înfiripa un sătuc alcătuit din vreo trei-patru case. Un râuleţ, în
eterna lui fugă spre Nistru, a tăiat malul în două felii albe. În enormul pe-
rete, două pete negre se zăreau abia-abia – uşa şi fereastra unui mic schit.
– Pane Ştefan, pane Ştefan! Cucoane! l-a strigat un oştean, care stătea de
veghe în turnul pârcălabului. Văd trei călăreţi! Trei călăreţi coboară dinspre
Bujărăuca. Vin dinspre Cosăuţi. Pesemne că au trecut râul pe la Iampol–
Cosăuţi.
În pofida celor cincizeci şi cinci de ani ai săi, pârcălabul Ştefan a alergat
imediat spre locul de unde se auzea vocea gărzii. Ajuns la creneluri, el s-a
băgat între dânsele pentru a se convinge dacă într-adevăr vine cineva spre
Cetate. Ştefan privi de pe zidul Cetăţii. Trei călăreţi taman treceau podeţul
de lemn ce unea malurile râuleţului Racovăţ.
– Luca Miaskowski! Sunt oamenii lui Luca Miaskowski! Doamne, Tu,
cel Atotputernic, nu înşela speranţele noastre şi adu-ne veşti bune...
Iute ca prâsnelul, pârcălabul Ştefan a coborât de pe Cetate, îndreptându-
se în grabă spre poartă. Mergând în întâmpinarea mesagerilor, pârcălabul
nu întârzia să dea ordine străjerilor din Cetate:
– Costache, ia pune un berbec pe grătar!
– Oană, adu vin din pivniţele mele din târg!
– Spune-i Mariei să pregătească masa, că ne-au venit prietenii dragi şi,
după cum îmi spune inima, au adus veşti bune…
Pârcălabul Ştefan a păşit cu braţele deschise pe podul basculant:
– Noroc şi bucurie Domniilor voastre! Noroc şi bucurie! Oamenii dom-
nului meu milostiv, Luca Miaskowski, cel mai drept dintre judecătorii Po-
loniei, prietenii domnului judecător au sosit în Cetatea noastră şi, după
cum vă zâmbesc mustăţile, aveţi ştiri bune?! Nu-i aşa?! Ei, da mai bine să
mergem la popas.

– O, pane Ştefan, să-i fi văzut cum, la Berestecico, fugeau ca nebunii

vrăjmaşii Coroanei! Pedestraşul îl întrecea pe călăreţ, râdea cu poftă cel
mai tânăr dintre şleahtici de după un morman de ciolane.
– Iar înaintea tuturora, galopau ereticul Hmelniţki şi Nuredin-sultan! a
adăugat cel de-al doilea şleahtic, un bărbat zdravăn ca un zimbru, ce nu se
putea rupe de la urciorul cu vin.
– Tătarii, de fapt, au fost primii care au luat-o la fugă, părăsindu-l pe
Hmil-hatmanul cu adunătura lui din Sece, s-a lăsat atras în conversaţie şi
cel de-al treilea voinic, un şleahtic de aproximativ patruzeci şi cinci de ani.
– Pane Andrzej, s-a adresat pârcălabul către cel de-al treilea viteaz, care
probabil că era mai-marele lor, povesteşte cum a fost acolo, la târguşorul
cela, Berestecico…

95
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Hmil-hatmanul, şi-a început povestirea Andrzej, cu o oaste mare de

cazaci şi însuşi hanul cu întreaga lui hoardă, adunată de prin mai multe
părţi, de la cerchezi, de prin Dobrogea şi Bugeac, au pornit, de vuia pă-
mântul, asupra regelui nostru milostiv. Noi le-am ieşit duşmanilor în cale
lângă un târguşor şi anume la Berestecico, aflat la trei zile depărtare de
Kameneţ, cetatea craiului nostru de pe Smotrici. Lipseau în armata regelui
doar câţiva voievozi din Lituania. Spuneau sublocotenenţii noştri că aceştia
duceau, în timpul cela, război cu cazacii de peste Nipru.
Grea cumpănă a fost, atunci, pentru mulţi dintre vitejii noştri! Trei zile
a durat bătălia noastră, de la douăzeci şi opt până la treizeci iunie. Obosise
de acum braţul să tot mai taie cu sabia, tunurile se înfierbântaseră atât de
tare că puteai prăji ouă pe dânsele; muschetele răguşiseră că de-abia mai
scuipau foc din ţeavă. Şleahta însă n-a căzut din şa, oştenii noştri nu s-au
întors cu coada calului spre vrăjmaşii Coroanei, ci au mers cu toţii con-
tra răzvrătiţilor ăştia de cazaci şi i-au zdrobit. Drept spune Janusz, băiatul
acesta tânăr, că pedestraşul alerga înaintea călăreţului, iar în fruntea tutu-
rora – Hmil-hatmanul şi hanul din Crimeea…
– Cu o asemenea ocazie, onorabili boieri, să închinăm cupele pline cu
vin bun din pivniţele domnului nostru milostiv, panul Ştefan, în cinstea ca-
valerilor noştri ce au adus această victorie strălucită la uşa cortului Măriei
sale, regelui nostru Jan Cazimir, a zis din tot sufletul panul Andrzej.
– Trăiască în veci Rzeczpospolita! au strigat într-un glas cei trei voinici,
ciocnind cupele cu vin ales.
– Prieteni, zise pârcălabul Ştefan, să mai ridicăm câte o cupă şi pentru
slujba ce ne-aţi făcut-o şi nouă prin această biruinţă! Domnitorul nostru,
Vasile-Vodă, trece şi el printr-o mare încercare. Feciorul hatmanului Hmil,
Timuş, a pus ochii pe domniţa noastră şi o tot cere de soţie, împeliţatul!
Cred că i-a trecut de acum dorinţa de a se căsători cu preafrumoasa dom-
niţă Ruxandra.
– Pane Ştefan, pace în ţară va fi numai după ce vom omorî atât şarpele,
cât şi puii de şarpe, a spus cel mai în vârstă dintre voinici.
– Noroc pentru cinstita casă şi stăpânul ei, panul Ştefan, prietenul stăpâ-
nului nostru, Luca Miaskowski! Îţi mulţumim, pane Ştefan, pentru ospita-
litate, dar omul, ca şi calul, are nevoie din când în când să dea odihnă mă-
dularelor, a pus capăt ospăţului panul Andrzej. Mâine mergem la Raşcov, la
panul magistru. Avem şi acolo de rezolvat nişte chestiuni importante.
– Voi la Raşcov, da eu o să iau drumul spre Iaşi, la Măria sa Vodă, să-i
duc îmbucurătoarea veste. Cât despre odihnă… Cred că Ion a şi pregătit în
Cetate un loc comod pentru un somn voinicesc. Ion o să vă conducă spre
dormitor. Noapte bună, cinstiţi voinici!

96
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ioane! Ioane!
– Vin, cucoane!
A doua zi, îndată ce soarele apăruse, roşu, deasupra pădurii de la coti-
tura Nistrului, de mai sus de Ţichinăuca, două cete de voinici au ieşit din
Cetate şi s-au îndreptat în direcţii opuse. Panul Andrzej cu oamenii lui,
schimbând caii pe o barcă, şi-au dat drumul la vale pe Nistru, iar pârcălabul
Ştefan, însoţit de credincioşii săi oşteni Călin şi Ursul, a urcat dealul Soro-
cii, mergând spre Ţepilova, iar de acolo a apucat-o spre Iaşi.
Pârcălabul Ştefan şi însoţitorii săi s-au înfrăţit repede cu drumul. Dând
pinteni cailor şi schimbându-i unul după altul, ei măsurau fără oboseală
drumul spre Iaşi. Se grăbeau, deoarece aveau un motiv serios. Noutatea
adusă de oamenii lui Luca Miaskowski era de o asemenea însemnătate pen-
tru ţară, că era păcat să o ţii ascunsă în beciurile Cetăţii Soroca. Ea trebuia
să ajungă cât mai curând la Iaşi. O aştepta Vasile Lupu, o aştepta fiica lui
cea mai mică, domniţa Ruxandra, menită de împrejurările ostile să fie soţia
unui cazac.
Ajutaţi de timpul frumos şi uscat al unei zile de vară, îndemnaţi de ci-
ripitul păsărilor din crângul cerului şi petrecuţi de pe coline de melodiile
fluierului ciobănesc, când triste când ceva mai vesele, ei goneau caii spre
Iaşi, spre Cetatea de Scaun a ţării...
Cat în sus şi cat în jos,
Cat în sus, la cei trei munţi.
Colea, este-un ciobănaş,
Are-un fluier el vrăjit,
Cu verigă de argint.
Fluier toarce, turma-ntoarce,
Fluier cântă, turma strânge
Şi o mână prin vâlcele,
Iar apoi – pe măgurele.
– Voi, oiţe bălăiţe,
Ce nu beţi, ce nu mâncaţi?
– De ce-am bea şi am mânca,
C-aţi pus gândul să ne daţi
Şi de turmă să scăpaţi.
Voi pe noi de nu ne-aţi da,
Mare dar v-am dărui
Şi frumos v-am îmbrăca,
În cojoc şi în manta!

97
 Jupânita
, cea Frumoasă

Hoţii

A
juns în dosul unei vâlcele, Şopârlan a descălecat
iute şi, tiptil-tiptil, ca o adevărată şopârlă, s-a furişat
printre copacii şi tufarii de pe costişă, până s-a văzut
pe muchia dealului. A dat într-o parte ramurile unei
tufe şi a privit valea ce se întindea dincolo de deal.
Drumul, ce venea dinspre Soroca peste apa Răutu-
lui, şerpuia pe colinele domoale, acoperite ici, colo
cu tufărişuri.
Pustietate… Numai vântul cald de vară se lua la întrecere cu păsările
din înaltul cerului. Şopârlan a cuprins cu privirea întreaga imensitate. Pus-
tietate, nici ţipenie de călător! Zadarnică vânătoare de pungi! A mai privit
încă o dată şi, nebunul de el, mai că nu a sărit în picioare de bucurie. Pe
coama unei coline îşi făcuseră apariţia trei călăreţi!
Şopârlan, frecându-şi palmele de bucurie, a vrut să plece, pentru a-şi
anunţa amicii, dar s-a oprit. Călăreţii s-au oprit şi ei, iar unul dintre oşteni
s-a dat jos de pe cal şi s-a aplecat, cercetând drumul.
“Ce, naiba, ar mai fi găsit el acolo? se gândi Şopârlan. Să fie, oare, vreo
pungă cu galbeni, pierdută de cineva, iar noi, chiorii de noi, grăbindu-ne
ca nişte proşti, am trecut peste dânsa?! Ei, da lasă că şi aşa ne cade punga-n
sân.”
Călăreţul s-a ridicat, arătând cu mâna spre muchia dealului. Şopârlan,
speriat, s-a retras repede, ca racul, înapoi:
“M-o fi văzut, păcătosul de el!”
Peste un minut, cei trei călători şi-au continuat calea. Ascunzându-se
după tufele dese, Şopârlan a coborât repejor de pe coasta dealului în vâl-
cea, a sărit din fugă în şa şi, dând pinteni mârţoagei, s-a îndreptat spre
răscrucea drumului, unde, răsturnată pe o coastă, stătea înfiptă în pământ
o răstignire îmbătrânită de vreme, de ploi şi soare. Sub paza ei, Haplea şi

98
 Jupânita
, cea Frumoasă

oamenii din gaşca lui – Hărţăgan, Peperig şi Ciocârlan aşteptau ca mortul

colacul.
Ajuns la răstignire, Şopârlan a coborât de pe cal şi s-a repezit bucuros
spre atamanul său, tolănit sub un tufar, lângă crucea înnegrită de vremuri:
– Ei vin, vin, atamane!
– Cine vine, măi tontule? s-a răstit atamanul, aruncând cu un bulgăre de
pământ în Şopârlan. Ai speriat toate ciorile şi coţofenele din jur cu strigătul
tău!
Ca răspuns, Şopârlan îi cântă:
– Cum, cine vine, atamane?!
La Sărata, după deal,
Trei punguţe cu trei moşi
Vin spre noi, toţi bucuroşi.
Gologanii lor din pungă
Drept la noi vor să ajungă.
Leul – lui Hărţăgan,
Talerul – lui Peperig,
Un covrig – lui Ciocârlan,
O pungă pentru ataman,
Şi două, pentru Şopârlan!
– Atamane, lămuri situaţia omul-şopârlă, vin trei călători cu şase cai. Se
vede că merg spre Iaşi, şi nu spre Scumpia. Dacă o să-i scuturăm de pun-
guţe, să ştii că ne pricopsim cu ceva bani de cheltuială.
Haplea s-a uitat şiret la mica lui ceată, apoi a sărit în picioare, asemenea
unui motan gata de bătaie şi s-a apropiat de Ciocârlan:
– Ascultă, Ciocârlane, dacă tu coşti numai cât un covrig, atunci vei fi
calicul cela covrigit, de la marginea drumului, ce-şi pregăteşte o friptură
din această dropie, lovită de ghioaga lui Hărţăgan.
Bunătatea creştinului este soră cu răutatea păcătosului şi, de aceea, că-
lătorii vor dori să-şi arate mila lor faţă de sărmanul Ciocârlan.Dar şi tu,
Ciocârlane, să-ţi arăţi a ta mare milă faţă de bieţii călători, ce nu au odihnă
nici în aşa zile pline de arşiţă şi să-i pofteşti să împartă cu tine mica trapeză,
şi atunci, în loc de urare, tăbărâm toţi de-a valma asupra lor, îi trântim
la pământ şi, după cum se întâmplă uneori, pungile lor devin, ha-ha, ale
noastre!
– Îi dispuiem de toate bunurile lor, nu-i aşa, atamane? Hărţăgan lovi cu
ghioaga sa în pământul tare.
– Atamane, dar dacă totuşi călătorii vor sări la bătaie, ce facem noi în
cazul acesta, că nu sunt doar nişte negustori – mai mult par să fie străjeri.

99
 Jupânita
, cea Frumoasă

Unul din ei este îmbrăcat ca un boier de ţară, iar cei doi – ca nişte oşteni, iar
eu cu străjerii Măriei sale nu mă prea împac, a zis Şopârlan.
– Cu atât mai mult – eu, care mai am şi nişte păcate mai vechi, a spus
îngândurat atamanul, apoi, parcă trezit din amorţeala unor amintiri neplă-
cute, a ţipat la oamenii lui:
– Cum adică: ce facem?! Ghioaga, sabia şi baltagul îşi vor spune a lor
vrere! Ei sunt numai trei – doi străjeri şi un boier răsfăţat, pe când noi sun-
tem tocmai cinci voinici. Cinci lei paralei.
– La plăcinte înainte, la război înapoi! Şopârlan a zâmbit pe sub mustaţă,
mulţumit de cele spuse.
– Eu am să-ţi coc aşa nişte plăcinte, Şopârlanule! l-a apostrofat atama-
nul. După aceea, se adresă către ceilalţi:
– De ce aţi lăsat capetele în jos? Nu cumva v-aţi speriat de doi străjeri şi
de un boier cu punga mare? Îndată ce îi băgăm în boală şi le luăm pungile şi
caii, fac eu împărţeala frăţească! Haplea a surâs, privindu-şi autoritar ceata
de tâlhari. Că bine mai zice acest Şopârlan:
– Două pungi pentru ataman!
Zece taleri pentru Hărţăgan,
Tot atâţia, pentru Ciocârlan.
Zece lei bătuţi pentru Peperig…
– Da mie, atamane? a sărit cu gura Şopârlan.
– Ţie, Şopârlane?
Zece lei bătuţi pentru Peperig,
Iar lui Şopârlan?!
Borta de la covrig! Ha-ha-ha!
Oamenii lui Haplea au început să-şi dea ghionturi, veselindu-se şi îm-
bărbătându-se unul pe altul:
– Bună împărţeală!
– Auzi, Şopârlane, o bortă de la covrig!
– Ha-ha-ha, a răsunat peste toată valea râsul celor cinci hoţi de sub
cruce.
– Gura, zurbagiilor, că o să vă audă mult aşteptaţii oaspeţi, s-a stropşit la
ai săi “bucătarul” Ciocârlan.
– Măi Ciocârlane, bagă de seamă să nu te ia dinţii pe dinainte şi, într-
adevăr, să papi fripturică gustoasă, i-a strigat lui Ciocârlan atamanul, dis-
părând în tufele înalte de la răscrucea drumului.
Peperig, care parcă-parcă dispăruse şi el în tufiş, s-a întors pe neaştep-
tate la cel rămas:

100
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Auzi, Ciocârlane, dacă nu-i facem pe oaspeţii noştri mult doriţi să îm-
partă ultima bucăţică de mămăligă cu noi, nişte bieţi călători ce merg acum
spre a lor cumpănă, dacă boierii nu coboară de pe caii lor ca să-i lovim,
atunci, în loc de dropia asta, ei pe noi o să ne pârpălească. Păcatele noastre
stau cocoţate în spatele nostru, nu de un an şi nu de-o vară. Prea crudă
este domneasca pravilă cu de alde noi. Aşa că mort-copt, da coboară-i cu
vorbe viclene pe cei trei călători de pe bidiviii lor năzdrăvani şi atunci, vai
de pungile lor!
– Măi Peperigule, hai mai repede-n ascunziş, că uite – acuşi au să apară
pe muchia dealului şi cei trei cavaleri ai drumului, şi atunci – vai de hramul
nostru! Ne jupoaie Haplea de vii, a strigat din tufiş Şopârlan.
Peperig a îndesat căciula pe cap şi a sărit în tufişurile ce l-au înghiţit de
parcă nici nu a fost.

– Alelei, oameni buni, ia opriţi trăpaşii! a strigat Ursul, sărind din şa.
Pane Ştefan, uitaţi-vă – nişte urme proaspete de copite de cai!
Ţinând murgul de căpăstru, Ursul s-a aplecat deasupra pământului şi i-a
arătat stăpânului său mai multe urme de copite de cal:
– Cucoane, la numai o jumătate de oră, dar poate o oră în urmă, o ceată
mică a trecut înspre frântura de codru ce ne stă în cale. După felul cum sunt
înşirate urmele, ei se grăbeau. Colbul de pe drum, care încă n-a fost mătu-
rat de vânt, le trădează prezenţa şi graba. Se vede că au niscaiva treburi în
codru.
– Treburi?! raţiona panul Ştefan. Prea tulburi sunt vremurile de astăzi
pentru lucruri paşnice. A fost un timp când Codrul a fost frate cu Româ-
nul. Ar fi o copilărie să trecem pe lângă această rămăşiţă de codru, numă-
rând vrăbiile în zbor. Atenţie vitejilor, atenţie că de nu – rămâneţi cu punga
goală! Astăzi codru-i frate cu tâlharul.
– Hoţii, ca şi lupii, muşcă cel mai tare atunci când nici nu te aştepţi! Nu-i
aşa, Căline? Ursul şi-a bătut prietenul pe spate.
– Voinicilor, continua să dea sfaturi pârcălabul Ştefan, să ştiţi că dacă
cineva merge pe un drum pe care nu are ce căuta, apoi e clar că acesta se
gândeşte doar la hoţie şi furtişag. Acei oameni străini, ce ne-au tăiat, acum
o jumătate de ceas, calea, mergând spre bucata de codru iertată de toporul
tăietorului de lemne, poate că sunt şi ei nişte călători înfrăţiţi cu drumul, ca
de alde noi, dar totuşi paza bună trece primejdia rea. Fiţi cu ochii în patru.
– Nu cred nici eu că ar fi nişte vânători rătăciţi în aceste zile de vară, zise
Ursul, mai ales când afară este luna lui cuptor, iar puii de animale îşi cresc
blăniţa şi corniţele sau să fie ei nişte păstori ce-şi pasc turmele nu pe imaş,
ci în codrul des şi întunecat, unde numai lupii şi hoţii au casă.

101
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Drept spune panul Ştefan că paza bună trece primejdia rea! adăugă
Călin. Prea s-au plodit tâlharii în ţara noastră. Măria sa Vodă judecă la
stânga şi la dreapta, iar lotrii nu se mai împuţinează şi gata!
Tot schimbând câte o vorbă-două, cei trei călăreţi au urcat panta dealu-
lui, ajungând pe creasta lui, împresurată cu tufăriş des – un adevărat rai al
păsărilor cântătoare.
În vale, ascuns în papură, un izvor cu apă rece de-ţi tăia dinţii uda teme-
lia unui deal acoperit de acea bucată de codru, pe lângă a cărui streaşină se
întindea, şerpuind, şleahul spre Sculeni-Iaşi.
Nu departe, la o răspântie de drumuri, o cruce mare de lemn, înnegrită
de vremuri, domnea peste veşnicie.
Călin s-a ridicat în scările şeii, arătând cu un gest larg la frumuseţea ce
se întindea înaintea celor trei călăreţi:
– De la acest izvor cu apa rece ca gheaţa, începe Gârla cea Mare, ce-şi
duce apele până la Prut, până mai la vale de Sculeni. Oamenii de aici mai
numesc aceste ţinuturi “la Gura Sărată”, din cauza unor locuri sărate. Răs-
tignirea pe care o vedeţi în faţa voastră binecuvântează această răscruce
de drumuri de când străbunicul meu era încă flăcău. Este la fel de veche şi
brăzdată de riduri ca şi un om de o sută de ani. Vânturile au tot bătut-o din
toate părţile, de s-a înclinat pe o rână; cred că nu mai are mult timp şi va
cădea cu totul.
– Va cădea ea mai degrabă sub greutatea nevoilor, ce s-au abătut asupra
acestei ţări, decât a vremurilor, surâse amar pârcălabul Ştefan.
– Sau poate chiar mai repede. Uitaţi-vă atent – lângă cruce, se ridică un
fum şi pare-se să fie cineva acolo…
Călin a întins gâtul şi a început să miroase aerul:
– Pare-mi-se că simt un miros de carne prăjită. Pesemne că cineva a
hotărât să ne bucure cu o frigăruie! Să grăbim pasul, altfel rămânem cu
stomacul gol.
Dând pinteni cailor, pârcălabul Ştefan şi cei doi însoţitori ai săi au cobo-
rât panta dealului.
Apropiindu-se de locul unde îşi prepara friptura Ciocârlan, Ursul a fă-
cut semn panului Ştefan să se oprească, iar singur s-a îndreptat cu băgare
de seamă înspre hoţ. Era trecut prin multe încercări şi nu o dată a simţit pe
pielea sa că paza bună trece primejdia rea.
Ciocârlan a tras pe neobservate mai aproape ghioaga sa, răscolind tot-
odată cu altă mână tăciunii. Mirosul cărnii prăjite gâdila fără milă nările
drumeţilor.
Ursul a descălecat şi s-a apropiat de Ciocârlan, care, de fricos ce era, a
strâns şi mai tare în mână ciomagul.

102
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Cred, omule, că ai ieşit la o vânătoare de dropii, nu-i aşa? Numai de ce

cu măciuca? îl întrebă el pe necunoscut.
Ciocârlan s-a rânjit, încercând să păstreze calmul:
– Omule, foamea nu înconjoară, ci dă pe de-a dreptul. Iată, una din pă-
sări n-a avut noroc şi a nimerit pe jăratic…
Ciocârlan s-a sculat în picioare, sprijinindu-se în bâta lui cioturoasă şi
ghintuită. Apoi i-a zis lui Ursul:
– Ascultă, omule, cheamă-ţi prietenii să guste din frigăruia asta. Cred că
sunteţi obosiţi şi veniţi de departe…
Fără a-i răspunde ceva concret, Ursul a privit cu atenţie pământul, că-
utând cu ochii urmele călăreţilor ce au mers înaintea lor spre vadul de la
Sculeni, apoi şi-a ridicat privirea, cercetând meticulos tufarii ce acopereau
întregul câmp din spatele lui Ciocârlan.
– Auzi, omule, eu nu sunt un zgârie-brânză, aşa că, hai, veniţi şi gustaţi
din această minunată friptură. Iată acuşi vine şi fratele meu cu vreascuri şi
facem o masă domnească, insista hoţul.
– Oameni buni, descălecaţi, vă rog, şi poftiţi la trapeza noastră! s-a adre-
sat Ciocârlan deja către pârcălabul Ştefan şi Călin. Panul Ştefan i-a răspuns:
– Laudă Domnului pentru bunătatea ta, dar binecuvântată sa fie şi
această pasăre, ce s-a lăsat lovită de ciomagul tău! Să-ţi spun drept, măi
omule, cu o asemenea bâtă poţi doborî mai curând un bivol decât o pasăre.
Se vede că nenorocita de ea s-a încurcat în ierburile de câmpie, de a ajuns-o
din urmă măciuca ta voinicească.
– Aşa e, omule, după cum zici, n-au avut noroc bietele pasări, în schimb
are noroc omul flămând…
Privind cu coada ochiului la bâta ce se afla sub mâna lui Ciocârlan, Ur-
sul a făcut doi paşi înapoi, ferindu-se de o posibilă lovitură, apoi, întorcân-
du-se cu faţa spre stăpânul său, i-a strigat, făcându-i, în acelaşi timp, pe
neobservate semn să stea locului:
– Pane Ştefan, cucoane, bună frigăruie – lasă gura apă!
Ursul, fără a-l scăpa din vedere pe Ciocârlan, s-a îndreptat încetişor, ca
un om obosit de efortul unui drum lung, către ai săi.
– Pane Ştefan, a şoptit Ursul stăpânului său, în jurul rugului se văd mai
multe urme de cizme, iar sub tufe – nişte haine ce aparţin unui grup nu
prea mare de oameni şi, culmea, urmele de copite de cal duc spre desiş,
unde cred că se ascund acei ce şi-au uitat în pripă boarfele. Fiţi cu ochii-n
patru, că mie tare nu-mi place prietenia cu piatra-n sân pe care ne-o pro-
pune gogomanul acesta, ce pregăteşte friptura.
– Că drept mai spui, Ursule, şi-a susţinut camaradul Călin, prea lesne îşi
dă el prada gata prăjită pe mâna unor necunoscuţi, iar ochii lui fug ca două

103
 Jupânita
, cea Frumoasă

mărgele, în toate părţile, adică îşi ascunde omul privirea şi gândurile. Uită-
te, Ursule, că încearcă să dea dos catrafuselor celea, da ghioaga o ţine lângă
el. Se vede de departe că neobrăzatul vânător de dropii tăinuieşte ceva de
noi, iar adevărul este că în tufăriş stau la pândă fârtaţii lui, gata mereu să
sară asupra sărmanilor călători şi sunt ei cu gând de tâlhărie. După aceea,
i-a vorbit şi lui Esop din Ţepilova:
– Într-adevăr, pane Ştefan, prea s-au plodit în ţară tot felul de lotri şi
căpcăuni. Păzea, stăpâne!
– Şi tu, Căline, nu prinde bondari, i-a zis străjerului său pârcălabul Şte-
fan.
Călin, un arcaş iscusit, cum mai rar întâlneşti prin părţile Sorocii, a
probat cu degetul coarda arcului. Coarda a zbârnâit, cerând o săgeată.
– Dacă trebuie, spuse ferm Călin, chiar acum dau voie arcului să-şi
cânte muzica lui fermecată. Vai de capul acelui hoţ care va îndrăzni să ne
stea în cale! Înfig în el atâtea săgeţi de-l fac să semene cu un arici.
– Cu adevărat, Căline, paza bună trece primejdia rea, zise profetic pâr-
călabul Ştefan şi şi-a îndesat după cingătoare pistolul, de care nu se des-
părţea în ultimul timp, mai ales de când cazacii au adus neliniştea în ţară.
Ţinea foarte mult la noua sa armă; era cadoul lui Luca Miaskowski, stega-
rul Coroanei.
Ursul, fără ca să-şi ia ochii de la Ciocârlan şi de la friptura lui dubioasă,
a scos sabia de la şaua calului şi a prins-o de cingătoare:
– Cu ea mă simt mai sigur, pane Ştefan. Aici, miroase mai mult a gâl-
ceavă decât a frigăruie din carne de pasăre. Mai bine să fii cu sabia în mână
decât cu ciomagul între dinţi…
Ciocârlan, mutându-se de pe un picior pe altul şi învârtindu-se în jurul
jăraticului, se uita pe furiş la cele ce se întâmplă la câţiva paşi de dânsul.
– Măi oameni buni, n-a mai rezistat vânătorul de dropii şi de pungi cu
galbeni, ce v-aţi înarmat voi aşa până în dinţi, de parcă doriţi să luaţi cu
asalt această friptură? Ea n-o să vă facă nici un rău, ci numai o să vă bucure
pântecele.
– Ea – nu, vorbi Ursul, dar iată nişte lupi flămânzi, ieşiţi din tufărişul
cela, ne pot lipsi de plăcerea unui ospăţ savuros. Ar putea să ne fure dro-
pia. Sunt lupi prin părţile acestea? Câte picioare au?
Ursul s-a apropiat din nou, a ridicat un tăciune şi şi-a aprins calm lu-
leaua.
– Ascultă, omule, i-a zis el lui Ciocârlan, văd că friptura este aproape
gata, aşa că îl poţi chema pe fratele tău, ca să se înfrupte şi el din gustoşenia
asta.

104
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ciocârlan a privit la pârcălabul Ştefan şi la oamenii lui, a zâmbit cu gura

până la urechi şi, trăgând aer în piept, a strigat, chemându-şi fratele:
– Hei, Şopârlane, măi leneşule, vino mai repede încoace, că frigăruia nu
aşteaptă! Daţi năvală, că ne fuge pasărea de pe jăratic!…
– Cine, măi tontule, să dea năvală? s-a răstit către Ciocârlan pârcălabul
Ştefan.
Din tufişul cel mai apropiat, dând zor unul altuia cu chiote şi urlete îşi
făcură apariţia patru oameni înarmaţi. Privirile lor fioroase nu promiteau
nimic bun.
– Alelei, Doamne, prea mulţi flămânzi pentru o singură pasăre! a strigat
Călin.
La apariţia tâlharilor, Ursul, fără să mai aştepte chemarea la luptă a pâr-
călabului, a sărit iute peste rugul stins, lovind cu piciorul în ghioagă. Dez-
bătută din mâna lui Ciocârlan, bâta zbură în tufe. Rămas fără armă, Cio-
cârlan a scos jungherul din cingătoare, dar aşa şi nu a reuşit să-l folosească.
Pumnul lui Ursul, greu ca un buzdugan, lovi fără milă în scăfârlia hoţului.
Ciocârlan căzu la pământ, tăind cu mâinile văzduhul, de parcă fluturau
nişte aripi de mori de vânt de pe culmile Răutului. Steluţe de toate culorile,
însoţite de ciripitul vesel al vrăbiilor se roteau în jurul capului său, apoi
întunericul cuprinse întreaga fiinţă a lui Ciocârlan…
Lupta începu când soarele era în zenit, deasupra capetelor combatanţilor.
Feţele năvălitorilor emanau furie. Mâinile puternice strângeau săbiile
strălucitoare.
Călin a întins coarda arcului şi a lansat în hoţi prima săgeată. Coarda
zbârnâi mânioasă, cerând următoarea săgeată, pe urmă încă una… Săgeţile
lui Călin risipiră toată ceata lui Haplea.
Ştefan privi la feţele furioase ale hoţilor, a scos pistolul, ochi şi apăsă pe
trăgaci. Astfel, la Gura Sărată, într-o după-amiază cu cer senin, o limbă de
foc scăpără din arma pârcălabului. Pistolul lui Ştefan scuipă un sâmbure de
plumb, ce îl lovi pe Hărţăgan în umărul drept. Vrăbiile, speriate de împuş-
cătură, împânziră bolta cerului. Hărţăgan, lovit de pilula de plumb, scăpă
sabia din mână. Braţul lui drept, altădată vânjos de atâtea exerciţii cu sabia,
acum atârna precum coada unei vaci. O şuviţă de sânge a început să se
prelingă pe haine. Hărţăgan a strâns cu mâna stângă rana. Pentru el, lupta
aceasta se terminase. Cu ochii plini de groază, lotrul bătu în retragere. Pre-
făcându-se că se prăbuşeşte la pământ, a luat-o la fugă, dispărând în desiş.
– Moarte hoţilor! a strigat belicios pârcălabul Ştefan, trăgând şi el sabia
din teacă.
– Moarte, moarte!
– Prinde hoţul! Uite hoţul! se îmbărbătau Călin şi Ursul.

105
 Jupânita
, cea Frumoasă

Forţele se egalaseră. Acum, erau trei la trei.

Năucit de lovitura în cap, Ciocârlan stătea lungit în iarbă, numărând
furnicile, iar Hărţăgan cu glontele în umărul drept îşi căuta desperat calul
în tufişuri. Fuga-i ruşinoasă, dar sănătoasă!
Călin a aruncat într-o parte arcul şi tolba cu câteva săgeţi, şi-a scos sabia
de la cingătoare şi, ţinând-o pe palme, rosti deasupra ei descântecul stră-
jerilor:
– Preacurată Maică a Domnului, îndură-te de noi, dă-ne vârtoşenie în
braţe şi arme, ochi ageri ca la vulturul din ceruri, tărie în lovituri şi moarte
vrăjmaşilor noştri. Amin!
Unul din tâlhari, şi acesta era însuşi Şopârlan, văzând că viteazul Călin
îşi descântă sabia, s-a repezit să-l omoare.
Călin a întins sabia înainte şi a oprit atacul hoţului. Preţ de câteva mi-
nute săbiile se loveau una de alta. Hărţăgan, care dispăruse în tufăriş, aşa
şi nu s-a mai întors să-şi ajute complicii. Ciocârlan începu încetişor să-şi
vină în fire. A mişcat din picioare, din mâini, a deschis ochii, a ridicat ca-
pul şi a privit cu uimire împrejur, fără să înţeleagă ce se petrece, de fapt. În
fine, dezmeticit, sări în picioare, luă de jos sabia lui Hărţăgan şi se avântă,
clătinându-se, spre locul unde se băteau în mod eroic pârcălabul Ştefan cu
lotrul Peperig. Ştefan mai întreprinse un atac, adăugând încă o rană pe cor-
pul lui Peperig. Cu coada ochiului, observă mişcarea lui Ciocârlan, apucă
jungherul de la cingătoare şi îl aruncă în direcţia hoţului, care se apropia,
cu următoarele gânduri:
“Eu arunc jungherul acesta, iar Dumnezeu îţi va hotărî soarta!”
Lama pumnalului, lovind cu mare precizie, s-a înfipt în piciorul lui Cio-
cârlan, mai sus de genunchi. Peperig s-a repezit cu o mai mare înverşunare
asupra pârcălabului. Deşi pârcălabul Ştefan nu avea fizicul unui bărbat voi-
nic, dar, aşa cum era el ghebos şi nu prea înalt, şi cu capul cucuiat, cunoştea
totuşi multe tehnici de luptă cu armele albe. Serviciul la margine de ţară l-a
învăţat să manipuleze cu măiestrie sabia, jungherul şi lancea.
Pârcălabul Ştefan s-a retras cu câţiva paşi înapoi şi, mânuind cu iscu-
sinţă sabia, opri atacul feroce al lui Peperig şi Ciocârlan, apoi trecu la con-
traofensivă.
Şopârlan, care încrucişă sabia sa cu sabia lui Călin, se simţea deja epu-
izat. Deprins mai mult să ţină în mână cupa cu vin decât sabia, era obosit
de-a binelea.
El a lăsat pe o clipă sabia în jos, pentru a-şi relaxa braţul, şi Călin, sim-
ţind că vrăjmaşul său cade de oboseală, l-a atacat cu o mai mare îndrăz-
neală. Loviturile cădeau peste capul lui Şopârlan una după alta, de abia mai
reuşea, sărmanul de el, să pareze.

106
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Fii mai atent, hoţule, că sabia mea taie urechi ca jungherul curechi.
Uite aşa! făcea haz de necaz viteazul Călin.
Sabia lui Călin, aruncând scântei în razele soarelui, străluci asemeni
unui fulger, orbindu-l temporar pe hoţ. Fulgerul s-a stins, muşcându-i lui
Şopârlan urechea dreaptă. Sângele ce a ţâşnit din rana de la ureche i-a stro-
pit braţul drept. În iarba verde se tăvălea acum urechea hoţului. Şopârlan
acoperi rana cu mâna. Sângele curgea, strecurându-se printre degete. Pică-
turi roşii cădeau în iarba mototolită.
Călin, fără ca să-i dea răgaz tâlharului, continua să-l lovească aprig cu sa-
bia. Şopârlan para loviturile cu greutate. Dându-se înapoi, lotrul se împiedică
de o creangă şi căzu pe tăciunii încinşi. Iţarii săi din cânepă s-au aprins de
îndată, pârlindu-i dosul. Un urlet de durere a răsunat peste Gura Sărată. Şo-
pârlan sări în picioare şi o luă la fugă, lăsând în urma lui o coadă de fum…
– M-ai schilodit, păcătosule! tot zbiera pretenţios hoţul.
– Stai, nenorocitule, că ţi-a rămas o ureche, da şi nasul îţi este prea lung,
de-l bagi în punga drumeţilor! Prinde-l, măi, uite hoţul, prinde hoţul! îi tot
striga din urmă Călin lui Şopârlan, care fugea şi sărea ca ars.
Pârcălabul Ştefan, răsuflând din greu, s-a apropiat de Călin, ce îşi ştergea
sabia de sânge:
– Ia priveşte la Ursul nostru, Căline!
– O, el îi dă lotrului o lecţie de luptă cu sabia! râse Călin.
Loviturile lui Ursul urmau una după alta, fără ca să-i dea lui Haplea vreo
posibilitate să atace şi el. Mai multe răni uşoare acoperiseră braţul stâng
al tâlharului. Murdar, plin de sânge, cu ochii sălbatici, Haplea tot învârtea
capul într-o parte şi-n alta, căutând o cărare de retragere.
– Pane Ştefan, ia priveşte la hoţul ăsta – dacă la început avea inimă de
leu, acum are o inimioară de iepure…
Călin s-a dat în spatele hoţului, tăindu-i orice cale de scăpare:
– Mi te văd după cum eşti,
Nu viteaz de prin poveşti.
Ai hoţit prin ţara-ntreagă,
Omorând oameni de treabă.
Şi acum, te-oi boteza
Cu sfânta săbioara mea!
Ursul lovi din nou, adăugând încă o rană pe corpul lui Haplea. Iar Călin
continua să vorbească în versuri:
– Corbii toţi croncănitori
Au să-ţi fie peţitori.

107
 Jupânita
, cea Frumoasă

Iarba mătăsoasă -
Mireasă frumoasă.
Ţărâna – casă,
Aici în câmpie,
Pentru vecie!
– Ascultă, lotrule, îţi mai dau o şansă să mai trăieşti câteva zile, îi strigă
lui Haplea Ursul, dar predă-te!
– Da ce, eu zac la pământ cu sabia-n burtă, ca să mă predau?! Stai că-ţi
arăt eu ţie, slugă blestemată a lui Vodă! se oţărî Haplea.
Haplea s-a aruncat cu furie asupra voinicului, dar în van! Ursul a respins
toate atacurile.
– Alelei, hoţule, când te-ai gândit să te îndeletniceşti cu tâlhăria, cred
că ţi-ai pus în traistă şi o lumânare cu un amnar? îl tot tachina Călin pe
Haplea.
– Ce să fac cu ele?
– Da pentru că-ţi vine baba cea haină cu coasa-n mână şi e nevoie să-ţi
aprinzi singur lumânarea!

108
 Jupânita
, cea Frumoasă

Pe neaşteptate, Haplea l-a lăsat în pace pe Ursul şi, cu toată iuţeala, s-a
năpustit asupra lui Călin, despicând şi împungând aerul cu sabia. Călin s-a
ferit într-o parte, respingând cu spada atacul fioros al lui Haplea.
– Îţi place iarba din această luncă de izvor, hoţule? l-a întrebat cu ironie
Călin.
– Da ce, n-am mai văzut eu iarbă?! răspunse înfumurat Haplea.
– Păi, ea o să-ţi fie aşternut în somnul tău de veci! i-a explicat vioi Că-
lin.
Hoţul urlă de furie şi a împuns cu sabia văzduhul, pentru a ajunge la
pieptul lui Călin, însă rezultatul a fost cu totul altul – sabia lui Haplea,
prinsă în vârtejul unei mişcări subtile, descrisă de lama sabiei lui Călin, a
fost brusc smulsă din mâna pungaşului. Proiectată în aer, arma căzu la vreo
zece paşi de Călin. Haplea s-a repezit iute după sabie, dar Ursul i-a aţinut
calea şi, punându-i o piedică, l-a trântit la pământ. În acelaşi timp, sabia lui
Călin era deja la gâtul hoţului.
– Până aici, tâlharule! Ai ajuns acolo, unde ai mers toată viaţa ta!
Legându-l burduf, Călin şi Ursul l-au lăsat pe căpetenia lotrilor în doi cu
gândurile lui negre, ce roiau în momentul cela în tărtăcuţa lui.
– Iar acum, voinicilor, s-a adresat fericit pârcălabul Ştefan către cei doi
străjeri ai săi, faceţi repede roată în jurul fripturii de dropie. Se răceşte car-
nea, iar vinul se încălzeşte, dar şi drumul nu aşteaptă…

109
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ionăşcuţ de
Hotin

A
treia zi, după-amiază, pârcălabul Ştefan, Călin şi Ur-
sul au ajuns, în sfârşit, la apa Prutului.
– Căline, nu te băga în apă, că va fierbe Prutul de
căldura pe care ai adus-o în spatele tău, zise Ursul.
– Ursule, dacă va fierbe apa din Prut, vom avea
deci şi o zeamă de peşte! îşi linişti amicul Călin.
Descălecând, călătorii s-au aşezat la umbra unei
sălcii pletoase, ale cărei gâţe verzi atârnau până la apa
râului, oglindindu-se în el.
Caii şi oamenii, cât ai clipi din ochi, s-au băgat în râu, răcorindu-şi în
apa proaspătă corpurile înfierbântate de soarele de vară. Caii însetaţi parcă
vroiau să bea toată apa din râu.
– Ce facem cu hoţul, pane Ştefan? se interesă Călin.
– Îl lăsăm să se prăjească mai departe la soare, căci o merită pe deplin. Se
cuvine să se deprindă de pe acum cu focul veşnic al Tartarului! Sunt sigur
că dracii deja pregătesc pentru el rugul. Rămâne doar ca Vodă să-şi spună
vrerea.
După un mic popas, pârcălabul Ştefan şi vitejii lui şi-au continuat dru-
mul, ca şi cum luându-se la întrecere cu soarele ce se rostogolea tot mai
repede spre culcuşul său de după orizont. Spre seară, când răcoarea stingea
zăduful zilei de vară, cei trei soroceni au intrat în târgul Iaşi.
Amurgul serii, care apăruse inopinat printre plopii înalţi din centrul
oraşului, a început să înghită casă după casă, mahala după mahala, ajun-
gându-i din urmă şi pe cei trei călăreţi.
– Iată şi Uliţa Mare! se bucură Călin.

110
 Jupânita
, cea Frumoasă

– După cotitură, se află cârciuma “La trei burduhoşi”, oftă nostalgic Ur-
sul.
– Acolo, Voichiţa serveşte cu un vin foarte bun, îşi aminti Călin.
– Nu departe de crâşmă, se ridică şi curţile domneşti, le aminti panul
Ştefan.
– La aceste curţi e cam greu de ajuns. Mai degrabă deschizi porţile în
Împărăţia lui Dumnezeu, decât la Vodă! Păzit este el pretutindeni de hicle-
nia boierilor – şi-n ogradă, şi-n curte, spuse în cunoştinţă de cauză Ursul.
– Voinicilor, s-a adresat panul Ştefan către Călin şi Ursul, până duc eu
bucuroasa veste Măriei sale, voi puteţi sărbători răsăritul stelelor pe cer,
uscând câteva ulcele cu vin ales din pivniţele celor Trei Burduhoşi. Pe lotru
îl predaţi în mâna străjerilor.
Căline şi tu, Ursule, îndată ce pun ţara la cale cu Măria sa, o să mergem
cu toţii la popas la Hanul Drăguţei, fata panului Negrilă, un vechi prieten
de-al meu. Ca să nu aveţi tristeţe-n ochi când veţi pune banul pe masă,
ţineţi de la mine o punguţă cu niscaiva gologani! Sunt sigur că ei vă vor
înveseli aşteptarea.
Punguţa aruncată de pârcălab a căzut cu un zornăit plăcut în palma în-
tinsă a lui Călin, care a şi început a cânta de bucurie:
– Ursule, ca să fim noi sănătoşi, să mergem “La trei burduhoşi”!
Ursul i-a ţinut isonul, cântând şi el cupletele sale:

111
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ca să fim noi sănătoşi,

Să ne facem mari, frumoşi,
Mergem “La trei burduhoşi”!
Ca norocul, bucuria
De capul nostru să se ţie,
Să mergem “La trei burduhoşi”!
Celor care au pică pe noi
Să le crească coarne ca la boi,
Urechi ca la vaci,
Corniţe ca la draci.
Ca să fim noi sănătoşi,
Să mergem “La trei burduhoşi”!!!
Pârcălabul Ştefan a privit cu zâmbet în urma celor doi viteji, care, cu-
prinşi de veselie, s-au îndreptat mai întâi spre paza de la curte, de unde apoi
aveau să se ducă “La trei burduhoşi”.
Dând voie însoţitorilor săi devotaţi să-şi omoare un pic timpul şi să mai
bea, la taifas, câteva ulcele cu vin ales şi turnat de frumoasa crâşmăriţă Voi-
chiţa, pârcălabul Ştefan s-a apropiat de porţile curţii domneşti.
– Cine-i acolo? a bubuit un glas puternic, ca răspuns la bătaia pârcăla-
bului în poarta masivă.
Ştefan s-a oprit sub făcliile cu răşină ce ardeau, înfipte în cuiburile lor,
sub bolta neagră a nopţii. De acolo, garda avea să-l vadă mai bine.
– Laudă Domnului! şi-a rostit parola panul Ştefan.
– În vecii vecilor, amin! a binecuvântat salutarea pârcălabului un oştean
aflat de cealaltă parte a porţii.
Ţâţânile au scârţâit lung-prelung, deschizând gura neagră a porţii, ce era
gata să-l înghită pe nou-venitul oaspete.
– Sunt Ştefan, boier de Ţepilova, pârcălabul Sorocii, cetatea de la mar-
gine a Măriei sale, domnul nostru milostiv, s-a prezentat pârcălabul.
Din semiîntuneric au apărut câţiva oşteni din paza palatului.
– Iată şi inelul cu semnul Măriei sale, ce mi l-a dat el însuşi, domnul
nostru milostiv, pentru slujbă credincioasă…
– Treceţi şi cerem îndurare, pane Ştefan, că v-am făcut să aşteptaţi…
Voie panului Ştefan, pârcălab de Soroca! a zis mai-marele străjii.
Zăplazul de lemn, ce înconjura curţile domneşti, şi-a deschis larg intra-
rea înghiţindu-l pe pârcălabul Sorocii.
– Ascultare şi voie panului Ştefan, pârcălab de Soroca!
– Voie panului Ştefan la Măria sa Vodă!
Amurgul serii, care îşi făcea mendrele prin târg, ascunzând în bezna
lui enormă o mahala după alta, s-a oprit la gardul de lemn ce împrejmuia

112
 Jupânita
, cea Frumoasă

curţile domneşti. Făcliile cu răşină, ce aruncau împrejur limbi de foc lungi

şi ascuţite, îl ţineau la distanţă. Supărat nevoie–mare, amurgul s-a ridicat
deasupra curţilor, acoperindu-le cu o căciulă ţurcănească întunecată.
Sus, în ceruri, sora lui mai mică, noaptea, îşi aprindea felinarele astrale
ca să vadă mai bine ce se face acolo, jos pe pământ, unde crepusculul, fra-
tele ei, îi aşternea acum o plapumă neagră, presărată cu nestemate străluci-
toare, căzute de pe firmament.
Trecând o poartă, a doua şi a treia, străbătând câteva ogrăzi pline cu
slugi, oaspeţi şi oşteni, pârcălabul Ştefan a ajuns, în cele din urmă, la curte,
oprindu-se în faţa unei scări mari de lemn, ce ducea la nivelul doi al cur-
ţilor domneşti. Era scara, pe care a urcat-o nu o dată, fiind mare logofăt la
curtea lui Vasile-Vodă.
Curtea sărbătorea. Asta se vedea după hărmălaia ce domnea aici pretu-
tindeni. Slugi de la bucătăria domnească alergau în toate direcţiile cu tăvi
încărcate cu cupe cu vin, halbe cu bere şi dulciuri unse din plin cu miere.
Oaspeţi de toată mâna. Zgomot şi veselie. Şi iarăşi veselie. Prin tot palatul!
Pârcălabul Ştefan a trecut prin mai multe odăi, s-a strecurat prin cori-
doarele ticsite cu boieri mari şi mici, din târg sau de la ţară, cu servitori
de toate felurile, ce s-au adunat la zaiafet precum albinele la un arbore în
floare.
Pe coridoare, ostaşi ai curţii domneşti, înalţi, zdraveni, îmbrăcaţi în
haine roşii, purtând scuturi aurite, păzeau odăile bogat împodobite şi li-
niştea voievodului. Ei stăteau ca nişte stane de piatră, observând totul din
jur şi erau gata oricând să intervină în orice gâlceavă.
“Bine că domnul este în Divan, s-a bucurat în sinea lui panul Ştefan,
altfel nu mai treceai prin coridoarele acestea, căci iubeşte domnul nostru
milostiv să fie cât mai pompos şi mai original în viaţa lui de la palat, ca la
curţile de la Constantinopol.”
Chiar şi atunci când Vodă se ducea la doamna lui, oştenii şi boierii stă-
teau în poziţie de drepţi pe ambele părţi ale coridorului. Trei paznici mer-
geau înainte, înarmaţi cu vergele de argint şi aur. Şi dacă vreun gură-cască
era cumva în picioarele lui Vodă, acela putea să încaseze o vergea de aur în
spate.
Ca să nu uite curtea că domnul are şi spătari, unul îl urma cu sceptrul,
altul purta spada, al treilea – suliţa. Câtă splendoare! Câtă mândrie dom-
nească şi boierească!
– Laudă Domnului, pane Ştefan! i-a zâmbit pârcălabului Toma Canta-
cuzino, care şi el probabil că se rătăcise printre oamenii prezenţi la marele
chef.
– Amin! i-a răspuns în treacăt pârcălabul, făcându-şi drum printr-o
droaie de copii de la curte.

113
 Jupânita
, cea Frumoasă

– O cupă cu vin pentru jupânul Ştefan! s-a auzit deodată o voce.

– Închinaţi sănătos, cucoane Ştefan, şi bine că aţi venit din cuibul vulta-
nilor soroceni aici, la curtea Măriei sale! mai zise cineva.
– Să-l păzească Dumnezeu de toate relele pe domnul nostru milostiv, a
răspuns cu evlavie Ştefan, sorbind fericit din cupa oferită.
Ştefan, trăgând din când în când câte o gură de vin, îşi rotea privirile
prin părţi, încercând să priceapă care e cauza acestei mari veselii. Să fi ve-
nit, oare, nişte peţitori de pe undeva de peste Carpaţi, de la vreo curte re-
gală ori se prea poate că noutatea despre zdrobirea cazacilor a ajuns la Iaşi
înaintea lui?
– O halbă cu bere pentru pârcălabul Măriei sale, jupânul Ştefan!
– Pane Ştefan, pane Ştefan, ce bucurie! în uşa Divanului, cu braţele în-
tinse, stătea Grumadze-căpitanul. Ce bucurie! De unde vine jupânul? De
la Nistru, din Cetatea Sorocii? Chiar acum, direct de acolo – la Măria sa?!
Alelei, Doamne! Să mergem, să mergem la Măria sa, că acolo s-au adunat
boieri dintre boieri. Eroul zilei de astăzi este Ionăşcuţ de Hotin. El a adus,
acum câteva ore, vestea îmbucurătoare despre biruinţa craiului asupra lui
Hmil-hatmanul la Berestecico.
Ionăşcuţ umbla acum ţanţoş ca un cocoş, îmbrăcat într-un caftan cu
blană de sobol. Îl primise chiar din mâinile Măriei sale.
– Pane Grumadze, câteva zile în urmă am fost vizitat de oamenii panu-
lui Luca Miaskowski ce ţineau calea spre Raşcov. Deoarece eu sunt în bune
relaţii cu panul Luca, ei au trecut şi pe la mine, ca să-mi împărtăşească
minunata ştire despre victoria Coroanei asupra lui Hmil-hatmanul, ştire ce
mi-am dorit de îndată s-o aduc la cunoştinţa Măriei sale, dar am întârziat.
Se vede că Ionăşcuţ a fost mai iute la picior! îi vorbi căpitanului pârcălabul
Ştefan.
Însoţit de căpitanul Grumadze, pârcălabul Ştefan a trecut pragul Diva-
nului, unde voievodul Ţării Moldovei,Vasile Lupu, înconjurat de boieri,
şedea în scaunul ţării. Domnia sa număra deja optsprezece ani! Ceasorni-
cul din spatele lui măsura fără osteneală secundele vieţii fiecăruia din cei
prezenţi, dar şi durata vlădiciei lui Vasile-Vodă. Boierii, aşezaţi pe laviţe de
lemn şi cu cupele în mâini, sorbeau vinul din urcioare în cinstea domniei.
În ochi le juca bucuria Victoriei, care nu le aparţinea lor, dar care valora
foarte mult pentru ei şi ţară. Răul ce se oploşise pe malul stâng al Nistrului
şi ameninţa Moldova fusese înlăturat pentru câtva timp prin tăria sabiei
polone. În centrul atenţiei se afla acum Ionaşcu, pârcălabul de Hotin, care
povestea a nu se ştie a câta oară despre izbânda de la Berestecico a leşilor
asupra cazacilor. Un caftan cu blană de sobol înfrumuseţa umerii pârcăla-
bului de Hotin.

114
 Jupânita
, cea Frumoasă

–…Şi a venit un slujitor de-al panului Miron Costin, feciorul panului

hatman Iancu Costin, care a adus pentru Măria ta, domnul nostru milostiv,
luminoasa veste despre biruinţa craiului asupra răzvrătiţilor de la Praguri.
Simţind suflarea rece a morţii, Hmil-hatmanul, da şi han-tătar au spălat re-
pejor putina, dispărând în Câmpia Sălbatică. Iscoadele poloneze, la porunca
panului Nicolai Potocki, castelan de Cracovia şi mare hatman al Coroa-
nei, îl caută, în prezent, peste tot, scotocind prin toate colţurile Ucrainei…

Panul Kutnarski, secretarul Măriei sale, observându-l pe Ştefan, s-a scu-

lat de la masa sa şi s-a apropiat de voievod:
– Iertare, Măria ta, a sosit panul Ştefan, pârcălabul Sorocii!
Ştefan a ieşit în faţă şi a făcut o plecăciune adâncă înaintea voievodului,
cu mâna pe inimă:
– Să trăieşti, Măria ta, domnul nostru milostiv! Iertare şi îndurare, Mă-
rite doamne, dar noutatea ce ne-a bucurat auzul la Soroca nu ne-am do-
rit-o să rămână acolo, închisă între zidurile Cetăţii noastre, ci să cutreiere
întreaga ţară, vestind şi bucurând toată lumea şi de aceea ne-am dat os-
teneala de a sosi cât mai repede la curtea Măriei tale, pentru a îndreptăţi
aşteptările Domniei tale. Vrăjmaşul nostru şi al Coroanei, Hmil-hatmanul,
a fost înfrânt şi slavă Domnului!
– Slavă Celui de Sus, pane Ştefan! cuvântă Vasile Lupu. Dumnezeu e
mare şi atotputernic şi numai prin vrerea Lui se aşază lucrurile spre bine
sau spre rău. Bunul Dumnezeu a dorit înfrângerea răzvrătiţilor, linişte şi
pace în ţara craiului. Coroana s-a ridicat deasupra, aruncându-l la pământ
pe Hmil-hatmanul, astfel făcând şi un bine domniei noastre. Sluga noastră,
panul Ionaşcu de la Hotin, ne-a adus mult aşteptata ştire. Vestea bună s-a
cerut răsplătită şi cred că acest caftan cu blană de sobol îi va fi de folos în
dimineţile reci din lunca Nistrului. Uite cum îl ţine el cu ambele mâini, de
parcă se teme să nu rămână fără de caftan. Alelei Doamne, la curtea noas-
tră, pane Ionăşcuţ, nu se fură!
– La curtea domnească nu se fură, dar la drumul mare trecere nu avem
din cauza tâlharilor de toată mâna, i-a şoptit vecinului său căpitanul Gru-
madze.
– Măria ta, vorbi iarăşi Ştefan de Soroca, dacă am dezlegare să fac şi eu
voroavă, doresc să-ţi spun că dacă la curtea Măriei tale nu se fură, apoi
hoţii, care au împânzit ţara, tot stau la pândă pe la răscruci de drumuri, la
streşini de codru, cu hulpava dorinţă de a număra gologanii din pungile
bieţilor călători! Ceea ce am şi păţit-o, de fapt, eu cu străjerii mei, la Gura
Sărată ce se găseşte nu departe de obârşia Gârlei cele Mari, unde, în ver-
deaţa arborilor domneşti, ies hoţii, iar în vijelia iernii – lupii. Cinci tâlhari

115
 Jupânita
, cea Frumoasă

ne-au tăiat calea la drumul ce străbate acea regiune. Sărmanii de ei, s-au
născut într-o zodie nefericită. În ciuda faptului că erau mai mulţi decât
noi, însoţitorii mei au arătat şi de data aceasta că posedă bine meşteşugul
armelor, ceea ce m-a bucurat nespus, dar, totodată, această năvală a lotrilor
m-a şi întristat…
Măria ta, domnul nostru milostiv, în aceste vremuri grele, când se fră-
mântă împărăţia vecină, când şi noi am fost loviţi mişeleşte de han-tătar
şi Hmil-hatmanul, spre nenorocul ţării, s-au umplut codrii cu tot felul
de oameni rătăciţi, abătuţi de la buna credinţă, răufăcători, care, în loc să
muncească, urzesc năpaste asupra sărmanilor drumeţi. Măria ta, oare nu
războiul, amestecat cu sărăcia i-a adus pe aceşti nenorociţi în codrul verde?
Prea mulţi din supuşii Măriei tale sunt certaţi cu sabia gâdelui, prea repede
se dă moartea la noi, în Ţara Moldovei! Lucru pe care l-am făcut chiar eu,
mai ieri, la Gura Sărată, într-o încăierare cu o ceată de pungaşi. Oare nu ne
lipsesc deseori blândeţea şi mila în judeţul nostru sau compătimirea, atunci
când un ţăran, adus la sapă de lemn de vreun boiernaş hapsân, numai pen-
tru o mică hoţie este ucis?…
– Pane Ştefan, răspunse Vasile-Vodă, eu socotesc nu omul, ci dreptatea,
şi nu lucrul, ci legile. Dacă voi, toţi supuşii mei, aţi face lucruri demne de
moarte, atunci aţi merita şi o osândă potrivită. Dacă ar fi ca jumătate din
Moldovă să fie rea, să piară deci jumătate, ca să rămână doar jumătatea
cea bună. Cu cei buni voi trăi în siguranţă, iar cu cei răi îmi pun viaţa în
primejdie.
Ei, da în această seară, bucuria a bătut la poarta curţilor noastre, aşa că
să se toarne în cupe vinul ghiurghiuliu, iar mâine… mâine – la Divan cu to-
ţii, să facem judecată dreaptă, după cum şi spun pravilele Sfântului Vasile.
Însoţit de panul Kutnarski, Vasile Lupu s-a retras prin uşa din spate,
dispărând în semiîntunericul bibliotecii. Spinările boierilor s-au îndreptat
din închinăciune, şi privirile lor, ce l-au petrecut adineauri pe domn, s-au
reîntors la pahare. Slugile s-au pus pe treabă, tot întrecându-se cu rândul la
turnat vin prin potire, vin ales din pivniţele domneşti.
Uşa s-a închis fără zgomot în urma panului Kutnarski, despărţind che-
ful de afacerile unui domn aflat la cârma Ţării Moldovei.
– Pane Kutnarski, ai poruncit să vină în bibliotecă grămăticul cu toate
cele trebuincioase? a întrebat Vasile-Vodă.
– Da, Măria ta, el ne aşteaptă cu pergamentul, călimara şi penele de vul-
tan, a răspuns secretarul.
La apariţia domnului, grămăticul Dumitraşcu, fiul lui Giurgiulan, s-a
sculat în picioare. Ducând mâinile la piept, el a făcut o plecăciune până la
pământ:

116
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Să trăieşti, Măria ta, domnul nostru milostiv. Porunceşte, Măria ta!

– Dumitraşcu, să scrii aşa…
Tuşind, Vodă şi-a dres glasul şi a început a dicta:
– Preastrălucite, milostive rege, doamne, domnul meu mult milostiv.
Să am mare iertare, dacă mă adresez prea des prin scrisorile mele către
Măria voastră regală. Dar, o fac nu din alt motiv decât numai ca să întăresc
din ce în ce mai temeinic, prin dovezi cinstite, întreaga mea sinceritate,
mulţumire şi neschimbata mea bunăvoinţă faţă de Măria voastră, mai ales
într-un astfel de moment solemn, când, datorită strălucitei biruinţe asupra
răzvrătiţilor, conduşi de Hmil–hatmanul, aţi ridicat şi mai sus coroana re-
gală. Slavă Domnului atotputernic, ce orânduieşte lucrurile lumeşti numai
spre binele regatului Măriei tale, cât şi spre binele micului nostru principat,
aflat sub ocrotirea sceptrului Măriei tale.
Măria voastră, cuprinşi de mare bucurie, felicităm onorata Casă regală şi
rugăm mult să primiţi, în semn de profundă recunoştinţă, cadourile noas-
tre, ce sunt un fel de recompensă pentru marea fericire ce s-a revărsat ca o
lumină cerească şi asupra casei noastre.
Prin solul nostru, panul Kutnarski, vă trimit Măriei voastre un cal sprin-
ten, cu un harnaşament foarte bogat, pe potriva unui asemenea rege ca Mă-
ria voastră. Vă mai trimit trei surguciuri cu pietre scumpe, două covoare
persane, ţesute cu fire de aur şi două bucăţi de brocart persan.
Din Iaşi, în ziua de 20 iulie 1651.
Al Domniei tale, domnul meu milostiv, binevoitor prieten şi slugă, Vasile-
Voievodul, domn al Ţării Moldovei.
Până aici, grămăticule, a zis Vasile Lupu, care şi-a scos de pe degetul
arătător inelul-pecete şi i l-a întins lui Dumitraşcu:
– Pane Dumitraşcu, întăreşte vorbele noastre cu pecetea domniei.
Scribul a tras mai aproape de dânsul o lădiţă, ce se afla în colţul mesei, a
deschis-o şi a scos din ea un beţişor de ceară roşie. La flacăra unei lumânări,
Dumitraşcu a încălzit capătul beţişorului. Ceara roşie a început să picure
pe foaia de pergament, acolo unde urma să fie aplicată pecetea domnească.
Grămăticul a luat inelul şi l-a lipit de plăcinta din ceară roşie, apoi a luat
hârtia, apropiind-o de ochii săi miopi. Numele voievodului înconjura capul
de bour, o legendă mai veche a Moldovei.
– Pane Kutnarski, s-a întors către secretarul său polon Vasile Lupu, pa-
nului Nicolai Potocki, castelan de Cracovia şi mare hatman al Coroanei, şi
bun prieten al Domniei noastre, dăruiesc un cal turcesc cu un harnaşament
bogat, destoinic pentru un prinţ cum este panul Potocki. De asemenea, îi
mai dăruiesc şi bijuteriile lui, lăsate amanet la curtea noastră.

117
 Jupânita
, cea Frumoasă

Pane Kutnarski, întru scârba hoţilor de la drumul mare, o ceată de voi-

nici, aflaţi sub conducerea căpitanului de mazili Andronic, va fi mereu ală-
turi de Domnia voastră. Ordon să purcedeţi la drum dimineaţa, la răsăritul
soarelui.
– Să binecuvânteze, Măria ta, bunul Dumnezeu cele spuse şi poruncite
din îndemnul inimii Măriei tale, a rostit Kutnarski, făcând o plecăciune
respectuoasă în faţa voievodului.
Vasile Lupu le-a făcut semn cu mâna celor doi să se retragă, iar singur s-a
îndreptat spre jeţul său. Cam ostenit după o zi plină de emoţii, el s-a aşezat,
în sfârşit, în jeţul său, lăsându-se pe spate. Pleoapele obosite de truda zilei
s-au lăsat în jos, ascunzând ochii de lumina galbenă a lumânărilor aprinse.
A întins mâna şi a luat una din cărţile de pe măsuţa de alături.
Camera arăta destul de luxoasă, de fapt, ca şi toate celelalte. Pereţii ei
erau împodobiţi cu covoare ţesute cu fire de aur, iar pe covoare atârnau,
agăţate, arme confecţionate de cei mai iscusiţi armurieri. Frumuseţea oţe-
lului ornamentat şi tăria lui, călită în foc şi apă, bucurau mintea şi inima.
Pe pereţi se vedeau podoabe aurite, ce puteau fi găsite numai la curţile
împărăteşti. Lângă jeţ erau dispuse câteva măsuţe pentru dieci şi pentru
cărţi.
Vasile Lupu a ridicat pleoapele grele şi a privit la cartea din mână, intitu-
lată “Carte românească de învăţătură de pe pravilele împărăteşti şi de la alte
judeţe”. Era cartea lui! Codul de legi complete din anul 1646.
Din odăile vecine se auzea zumzetul veseliei, ce copleşise întregul palat
domnesc.
Tare-i schimbătoare firea boierilor, după cum şi bătaia vântului! Azi se
veselesc, iar mâine li se preface bucuria în tristeţe, viclenindu-se.
Vasile Lupu a deschis cartea sa la întâmplare, a alunecat cu privirea peste
rânduri, oprindu-se la versetul cinci, pe care îl ştia pe de rost:
“Cel ce-şi va hicleni moşia şi naşterea de unde au născut, mai cumplit
să-l certe decât pe un ucigător de părinţi, de vreme ce se cade mai bine să-şi
ferească şi să-şi socotească însăşi moşia decât părinţii ce l-au născut.”
Vodă a închis cartea şi, oftând din adâncul sufletului, s-a uitat la icoana
din cui. De după licăririle candelei, Sfântul Vasile privea cu ochii lui înţe-
lepţi la voievodul Moldovei.
– Nimic nu este mai scârbos, Sfinte Vasile, decât hoţia şi trădarea, s-a
adresat Vasile-Vodă celui de pe icoană. Rar boier, mare ori mic, hoţ sau
hiclean, să nu-l fi simţit judeţul nostru pe pielea lui! Bună carte românească
de învăţătură de pe pravilele împărăteşti ale Sfinţiei tale… Vasile-Vodă a
netezit coperta de lemn, căptuşită cu piele de viţel.
– Bună carte, bune pravile, Sfinte Vasile!

118
 Jupânita
, cea Frumoasă

Judecata
Domnească

Z
iua de vineri, îndeosebi seara, a fost destul de furtu-
noasă şi plină de veselie pentru panul Ştefan, pârcă-
labul Sorocii. Primele trei potire cu vin, de câte o oca
fiecare, fuseseră ridicate cu uşurinţă. Unul – pentru
Luminăţia sa Vasile-Vodă, altul – pentru Preasfinţia
sa Mitropolitul Varlaam, iar cel de-al treilea, pentru
victoriosul crai Jan Cazimir al leşilor. Ce a urmat însă
mai departe ştie numai setosul Bahus şi păhărnicelul
de la palat. Petrecerea s-a încununat cu un somn de-o şchioapă la Hanul
Mariţei, fata lui Negrilă. Încă o cupă de vin din beciurile Drăguţei i-a uşurat
durerile de cap, trezindu-l de-a binelea. E un mare noroc să ai pe lângă tine
aşa voinici pricepuţi ca Ursul şi Călin, ce l-au aşteptat la uşa odăii cu un vin
de Cotnari în cupă.
Când soarele de iulie şi-a proptit razele lui fierbinţi în mahalalele Ia-
şului, pârcălabul Ştefan, împrospătat, a urcat Uliţa cea Mare spre palatul
domnesc, unde, după cum s-a vorbit ieri, trebuia să aibă loc Sfatul Dom-
nesc cu scaun de judecată.
Suind scara cea mare de lemn şi trecând prin coridoarele şi odăile curţilor
domneşti, salutându-se cu chefliii de ieri, pârcălabul Ştefan a ajuns în sala
Divanului. Cheful de adineauri se transformase acum într-o aşteptare apă-
sătoare. Unii veniseră la judeţ cu plângeri, alţii – să depună mărturii, iar cei
mai mulţi – cu văzutul şi ascultatul.
Curioasă e firea omenească!
Jeţul înalt al domnitorului era, pentru moment, gol. Boierii, ce erau în
aşteptare, tot şuşoteau între ei cu privire la viitoarele cazuri de judecată.
Deasupra jeţului, ceasornicul uriaş, confecţionat de Gaspar Caille, un cea-

119
 Jupânita
, cea Frumoasă

sornicar francez, stabilit la Iaşi şi care avea

chiar o casă şi bune legături de familie în
târg, măsura, minută cu minută, aştepta-
rea tuturor.
Boierii din Sfatul domnesc, vornicii,
logofeţii, hatmanii, pârcălabii ocupaseră
deja locurile lor pe laviţele de lemn din
sala tronului. Garda voievodului era pre-
tutindeni: pe coridoare, la uşi, printre cei
adunaţi.
– Măria sa Vodă! a anunţat mulţimea
oşteanul de la uşa odăilor domneşti.
– Măria sa Vodă! Ascultare şi supu-
nere!
Vasile Lupu a apărut însoţit de paji îm-
brăcaţi în purpură, cu căciuli lungi, împo-
dobite cu aur şi argint.
Cei prezenţi s-au închinat, ducând mâna dreaptă la inimă:
– Să trăieşti, Măria ta! Laudă Domnului, Măria ta!
Vasile Lupu s-a aşezat în jeţul cel mare. Îndată după alaiul voievodului,
în sala cu tron au intrat curtenii, care, unul după altul, au pus pe masa din
faţa domnitorului Ţării Moldovei Sceptrul, Biblia şi Pravilele domneşti de
la Sfântul Vasile din Bizanţ. Ostaşii curţii, în haine roşii, înalţi ca brazii,
aleşi după sprânceană, scutieri cu paveze aurite au luat sub pază întreg Di-
vanul domnesc.
Boierii mai mari stăteau lângă domn. Cei prezenţi, cu gâturile întinse ca
la nişte lebede, erau gata să savureze cele ce aveau să se întâmple aici în acea
zi de sâmbătă, zi de judeţ domnesc. Căpitanul oştenilor de la curte lovi cu
prăjina suliţei în pardoseală, înştiinţând mulţimea adunată:
– Ascultare Măriei sale Vasile-Vodă, domnul nostru milostiv, care îi va
bucura acuşi pe supuşii săi cu scaun de judecată domnească! Ascultare şi
supunere pentru orice suflare dumnezeiască!
Pârcălabul Ştefan a privit atent în jurul său. Frunţile boierilor se acope-
riseră cu broboane de sudoare, de atâta încordare şi aşteptare. Mulţi dintre
ei, boieri mari sau mici, vicleni ori hoţi, nu odată au simţit pe pielea lor
judecata lui Vodă. Pârcălabul Sorocii a zâmbit pe sub mustaţă.
Vasile Lupu a fulgerat cu ochii lui negri deasupra mulţimii adunate.
– Tot muritorul, cuvântă Vasile-Vodă, este sub judecată, fie ea din ceruri
sau de pe pământ. Noi, domnitorii, suntem sub ascultarea şi judeţul Dom-
nului nostru îndurător Iisus Hristos, atât pentru fapte bune, cât şi pentru

120
 Jupânita
, cea Frumoasă

nedreptatea noastră domnească, ce se abate câteodată peste capetele nevi-

novate ale supuşilor noştri.
Boierul hiclean, mincinos şi strâmb pune la bătaia gâdelui grumazul său,
iar prostimea, pentru încălcarea pravilelor noastre, date de Sfântul Vasile,
pune la bătaie spatele, ce se netezeşte bine cu băţul de corn, că-i mai tare…
Ce vă uitaţi aşa la mine?
Mai tare e cornul, dar şi spatele e uneori cam prea răbdător ca să înţe-
leagă pentru ce este lovit.
Boierilor, oare nu am dus eu război cu toţi tâlharii de la drumul mare,
din codru şi din târguri, cu toţi cei ce sunt lacomi la avuţia altora?! Aţi cerut
nu o dată rânduială pretutindeni: şi-n târg, la Iaşi, ce este a noastră cetate
de scaun, şi la Neamţ, la Roman şi la Suceava, cetate a lui Ştefan-Vodă cel
Bătrân, la Vaslui, Orhei şi Soroca, prin sate şi pe toate drumurile trecute de
negustorii paşnici din Mazovia şi Lvov, dar şi de prin alte părţi?!
– Negustori paşnici şi de bună–credinţă?! Vai, Măria ta! Unde ai mai
văzut aşa ceva? a sărit ca ars de la locul său Gavril, şoltuzul de Iaşi. Mărite
doamne, aceşti precupeţi de prin alte părţi, îndată ce au păşit cu dreptul pe
pământurile Măriei tale, au şi uitat de bunul simţ. Când mergi prin târg, ei
se fac a nu te vedea şi nici nu se salută…
– Pane Gavril, s-a adresat voievodul către şoltuz, te-aş sfătui să nu aştepţi
închinare şi plecăciune până la brâu, ci să faci tu primul pas, scoţându-ţi
işlicul întru închinare cinstiţilor comercianţi. Oare nu ei sunt acei ce aduc
bani în vistieria ţării, spre binele domniei noastre?! Scoate-ţi işlicul, pane
Gavril... Scoate-ţi işlicul şi fă închinăciuni, că doar nu ai înghiţit un par din
gardul curţilor domneşti!
– Măria ta, rog ascultare! s-a ridicat de pe laviţă Ionăşcuţ de Hotin, eroul
zaiafetului de ieri–seară. Oare n-am poftit şi noi alături de Măria ta, dom-
nul nostru milostiv, să avem o ţară de buni creştini, şi nu de hoţi de drumul
mare?! Facă-se voia Măriei tale peste capetele celor strâmbi şi certaţi cu
buna credinţă, precum şi peste capetele celor drepţi.
Supunere Măriei sale, domnului nostru milostiv şi drept, jupâni bo-
ieri! După cum îl ascultaţi pe tătuca vostru, când vă laudă pentru fapte
demne sau vă dojeneşte, când greşiţi, netezindu-vă din când în când spatele
cu varga de corn, aşa să-l ascultaţi şi pe stăpânul nostru milostiv, Vasile-
Vodă.
– Laudă Domnului, pane Ionăşcuţ! Iar acum să se facă judeţele pentru
supuşii domniei noastre. Preacinstite căpitane Grumadze, să se dea voie
primului dintre cei mai pătimiţi ca să-şi spună păsul…

121
 Jupânita
, cea Frumoasă

La ordinul căpitanului, ostaşii din paza palatului, au dat la o parte mulţi-

mea ce se tot bulucea, permiţându-i păgubaşului, vătafului Matei, să treacă
în faţa voievodului.
– Măria ta, rog ascultare păsului meu! Cred că domnul nostru va găsi
rezolvarea cuvenită, vorbi vătaful către Vasile-Vodă.
– Care-ţi este durerea, pane Matei? s-a adresat supusului său Vasile
Lupu.
Vătaful a tras adânc aer în piept, de parcă avea de gând să rostogolească
peste culme un bolovan mare de piatră. Apoi începu să povestească:
– Măria ta, mai astă–vară, la începutul secerişului, am făcut un bine,
împrumutând o pungă cu o sută şaizeci de lei bătuţi, după ce am ajuns la
o înţelegere creştinească de a mi se întoarce punga la Crăciun. Fiind omul
cela la strâmtoare, puteam eu, oare, să nu-l ajut?
A trecut, Măria ta, mai mult de jumătate de an de când datornicul tre-
buia să-mi întoarcă banii, da el, să-l vezi, Măria ta, că se face mort în pă-
puşoi. Eu încolo, el încoace… Eu îi zic: “Bre, omule, ai ruşine, doar la mine
broaştele nu fac nestemate”, iar el nici în ruptul capului nu vrea să-mi îna-
poieze punga; tot spune că la Crăciun. La care Crăciun, Măria ta? Doar în
fiecare an este câte un Crăciun şi la care anume Crăciun îmi va da omul
leii? La anul? La celălalt Crăciun? Peste trei ani ori poate la paştile calului,
sau la sfântu–aşteaptă?!
Am şi martori, Măria ta, pe însuşi cuconul Gavril, şoltuzul de Iaşi şi trei
pârgari din târg, cu carte de mărturie… Iat-o, Măria ta!
Matei–vătaful i-a întins voievodului o foaie de hârtie.
– Şi cine-i, boierule, mortul cela din păpuşoi?
Vasile Lupu a scrutat cu privirea sa de vultur bulucul de oameni, încer-
când să-l ghicească printre cei adunaţi pe păcătosul cu musca pe căciulă.
– Păi, Măria ta… să vezi că… mai ştii… se bâlbâi vătaful Matei.
– Spune, omule şi nu te fâstâci, dacă doreşti dreptate, că nimeni nu are
puterea să înlăture dreptatea ieşită din voinţa şi hotărârea noastră, fie el
chiar şi din os de domn. Toţi sunt egali în faţa pravilelor noastre şi a jude-
ţului nostru.
Cine-i omul cu pricina, cucoane Matei? l-a întrebat din nou pe vătaf
voievodul.
Un boier înalt şi voinic, care era leit Vasile-Vodă, a ieşit din suita domni-
torului, ce înconjura tronul din ambele părţi şi s-a oprit înaintea lui Vasile
Lupu.
– E vorba de fratele Măriei tale, panul Gheorghe, hatman şi pârcălab de
Suceava. El este datornicul meu! a zis în sfârşit, vătaful Matei.

122
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Cum lămureşti asta, frate? l-a întrebat Vasile Lupu pe boierul din faţa
sa. Ai ajuns să-ţi calci în picioare onoarea şi cuvântul?!
– Măria ta… a început să se dezvinovăţească hatmanul.
– Taci, boierule! vorbi Vasile-Vodă. Mai bine un nume bun decât avere
multă. Să întorci cât mai repede punga cu galbeni, iar trei zile petrecute în
beciurile străjii de la curte cred că vor fi o bună învăţătură pentru obrazul
tău de opincă…
Pane Grumadze, dacă în timp de trei zile panul Gheorghe nu-şi plăteşte
datoria, uşa de la beci aşa şi să nu se deschidă pentru el. Sper, cucoana şi
copiii lui vor avea grijă ca panul Gheorghe după trei zile de osândă, să iasă
de la răcoare.
Preacinstite căpitane, să se facă voia domnului şi dreptatea să triumfe în
casa boierului nostru Matei…
Vasile Lupu a cercetat iarăşi cu privirea mulţimea de oameni, şi pe urmă
a zis:
– Cinstiţi boieri, fiecare dintre voi va da la timpul cuvenit socoteala celor
săvârşite. Auzi, frate, un nume bun se preţuieşte mai mult decât o pungă
plină cu galbeni. Uite aşa!
Liniştea ce se aşternu peste mulţimea din Sfat era tulburată doar de un
bondar, care tot încerca să scape din temniţa încăperii, lovindu-se mereu
de sticla ferestrei. Vasile-Vodă nu l-a cruţat nici pe fratele său!
Pârcălabul Ştefan a zâmbit pe sub mustaţă:
– Pane Ionăşcuţ, pesemne că punga panului Gheorghe nu mai are gal-
beni, ci numai bondari. Uite că pe unul l-a şi scăpat din prinsoare…
– Să mergem, neghiobule, s-a auzit deodată, să mergem, că de mult te
pândeşte veşnicul chin! Michiduţă şi cu fraţii lui te aşteaptă la poarta Iadu-
lui şi smoala din ceaunul tău bolboroseşte sub tăria focului, împrăştiind în
jur stropi fierbinţi. Fundul Tartarului, şi nu grădina Raiului va fi veşnica ta
casă…
Doi oşteni, conduşi de căpitanul Toader, mai–marele pe beciurile pala-
tului, unde îşi aşteptau soarta cei certaţi cu legile judeţului domnesc, şi-au
făcut loc prin mulţime, aducându-l pe un om biet ca vai de dânsul.
– Locul sfânt niciodată nu rămâne gol, i-a şoptit la ureche Ionăşcuţ pâr-
călabului Ştefan. Uite, pane Ştefan, că-l şi aduc pe următorul…
– Măria ta, raportă căpitanul Toader, acest om se face presupus de furti-
şag împotriva unui jupân bun şi vestit, cum este cuconul Curtu, starostele
negustorilor din târgul Iaşi. Noi am cercetat cazul şi mărturisim că acest
om rău s-a lăcomit la bunurile din sunducul cuconului Curtu, de unde a
furat multă îmbrăcăminte.

123
 Jupânita
, cea Frumoasă

Oştenii Măriei tale, ce l-au adus pe acest ticălos la judeţul Măriei tale, au
făcut cercetarea cuvenită şi roagă ascultare.
– Cuvântaţi, voinicilor! i-a îndemnat voievodul.
– Măria ta, întrucât furtul este un lucru foarte greu de dovedit, eu cu
cinstitul Petru, feciorul lui Simion viteazul, am cercetat cazul şi l-am presu-
pus de îndată pe acest păcătos, care s-a tot învârtit, acum o săptămână, prin
împrejurimile casei cuconului Curtu, chiar atunci când s-a săvârşit această
faptă rea, de s-a golit sipetul cuconului Curtu de niscaiva haine. Un copil
de casă al jupânului Curtu l-a zărit pe făptaş şi a strigat cu glas tare, a făcut
zarvă, de s-a cutremurat întreaga casă. Da el, mişelul, fiind iute de picior,
s-a strecurat prin fereastră, a coborât repede pe o scară şi a fugit cu cele
furate, urmărit de strigătele copilului speriat.
Un murmur de indiganre trecu prin sală…
– Ca mai apoi, Măria ta, a continuat vorba Simion, să-l prindem în târg,
făcând vânzare în zi de duminică. L-am dus, chiar în acel ceas, la faţa locu-
lui, ca să ne arate cum i-a spart el cuconului Curtu cămara şi lacătul de la
ladă, de unde s-a căpătuit cu mai multe lucruri din averea cinstitului cucon
Curtu.
– Măria ta, cuconul Curtu, starostele negustorilor din târg, fiind un ju-
pân cu credinţă mare în Dumnezeu şi cu nume bun printre târgoveţi, a
depus jurământ şi noi îl credem. Dar şi hoţul a recunoscut al lui furtişag,
dat pe faţă de copilul de casă al cuconului Curtu. Lucrurile furate le-am
întors înapoi stăpânului.
Tâlharul, ajuns înaintea voievodului, s-a prosternat la picioarele domni-
torului, tânguindu-şi soarta lui amară.
– Nevrednicule, s-a adresat borfaşului Vasile-Vodă, cum de ai îndrăznit
tu să te pricopseşti fără trudă, din furtişag, cu bunurile cuconului Curtu,
supusul domniei noastre?
Dezveleşte-ţi ochii, nenorocitule!
Hoţul a tresărit, băgându-şi şi mai mult capul între umeri.
– Dezveleşte-ţi ochii, mişelule! a repetat Vasile-Vodă.
Tâlharul şi-a dezdoit spatele, a luat mâna dreaptă de la faţă, descoperind,
între doi ochi plini de frică şi ură, un nas trecut sub tăişul unui hanger.
– Alelei, Doamne! Da tu eşti de acum însemnat pentru furtişag prin
tăierea nasului. Ia arată şi mâna stângă, ce o tot ascunzi în suman...
Lotrul a ridicat privirea spre domnitor, rânjind gura lui ştirbă.
Ion, văzând îndrăzneala hoţului, l-a tras de funia cu care era acesta le-
gat:
– Mai cutezi încă să-ţi ridici ochii asupra Măriei sale? O să te cert cu
sabia, tâlharule! Întinde mâna şi arată lucrul gâdelui.

124
 Jupânita
, cea Frumoasă

Mănăstirea Dragomirna, devastată de cazacii şi tătarii hatmanului Hmelniţki

Din suman apăru un ciot de mână.

– Măria ta, după semnele ce le are pe corp, se vede clar că nu o dată a
călcat el pravilele creştine.
– După nasul tău şi ciotul de mână se vede că eşti frate bun cu trândăvia
şi vinul, iar viaţa pe care ţi-a dat-o milostivul Dumnezeu ai tăvălit-o în ho-
ţie, dar să ştii că până aici a fost să fie! Ţi-ai stricat cu totul viaţa, omule…
Doar bucăţi au rămas din ea, iar hârburile nu mai sunt de folos nimănui, i-a
zis hoţului Vasile Lupu. Bunul Dumnezeu a binevoit să te aducă la judeţul
nostru, în faţa acestor oameni cuviincioşi, pentru păcatele ce nu ţi le putem
ierta şi care-s atât de numeroase că, uite, ţi s-au cocoţat în spate, de te-au
gheboşat de tot. Câţi ani ai, omule?
– Eu anii nu mi-i păzesc, că nu mi-i fură nimeni. De vrei, Măria ta, ţi-i
fac danie întru mântuirea mea. Eu mai mult număr gologanii ce-mi cad în
palmă. Şi, oricum, viaţa e un lucru trecător, fie ea cu rost sau fără rost...
– Vei lua pedeapsa cuvenită, după cum sunt faptele tale, nenorocitule.
Căpitane Toader! s-a întors Vasile Lupu către oştean. Să se dea jos capul
tâlharului, care se face vinovat de mai multe furtişaguri…
Iar tu, lotrule, să nu ai frică, deoarece gâdele nostru îşi cunoaşte bine
meseria. Nici nu vei simţi. Hârşti şi-ţi va sta capul unde-ţi stau tălpile.
Să se facă judecata Domniei noastre!

125
 Jupânita
, cea Frumoasă

Un fior rece a trecut prin mulţime. Suflarea morţii l-a înşfăcat pe săr-
manul hoţ şi l-a îmbrâncit spre ieşire. Înainte, îl aştepta tunelul negru al
morţii.
Toma–vornicul a făcut un semn lui Ionăşcuţ de Hotin şi lui Ştefan de
Soroca să se aplece către dânsul.
– Prea lesne, boieri, se dă moartea în Ţara Moldovei, le vorbi vornicul
celor doi. Nimeni nu e rău de bună voie. Îi de ajuns ca un biet om să fure
vreun lucru de nimic de la un ţăran, darămite de la un boier, că moartea îl
şi pândeşte pe mişel. De unde atâţia tâlhari, boierilor?
Nu i-a plodit, oare, seceta, ce a sărăcit întreaga moşie, de rătăceau oa-
menii ca nălucile pe drumuri? Apoi au tăbărât Hmil-hatmanul şi han-tătar,
de au călcat toata ţara în picioare, robind şi jefuind în stânga şi-n dreapta.
A ajuns cuţitul la os şi, neavând încotro, s-a pus prostimea pe hoţie. Dacă
goliciunea înconjoară, apoi foamea vine pe de-a dreptul, înmulţind tagma
celor răi.
Deoarece Toma–vornicul era cam surd de–o ureche, vocea lui a răsunat
peste mulţime ca un clopot, ajungând şi la auzul voievodului.
– Alelei, pane Toma, eu am mai spus-o adineauri şi mai amintesc încă
o dată, că nu lucrul, ci legea va sta mereu în capul mesei, şi dacă voi toţi aţi
săvârşi fapte vrednice de moarte, aţi pieri cu toţii. Dacă ar fi, cinstiţi boieri,
ca jumătate de Moldovă să fie rea, atunci să piară şi să rămână numai ju-
mătatea cea bună. Cu cei buni voi trăi în pace, pe când cu cei răi mă pun
în pericol.
Dreptatea, boierilor, e una pentru toţi şi pentru cel ce va fi adus chiar
acum în faţa judeţului nostru. Următorul!
Andrei, căpitanul ocolului domnesc şi încă doi viteji, ce erau nimeni
alţii decât bunii noştri prieteni, Călin şi Ursul, au apărut în tocul uşii. Între
ei, cetluit cu funii, un om necăjit privea speriat la mulţimea de boieri care
umplea odaia Sfatului domnesc. Da, acesta era Haplea! Bulucul de oameni
s-a ferit într-o parte, de parcă intrase un lepros. Boţit de-a binelea, cu faţa
pământie, acoperită cu un păr aspru ca miriştea, încovoiat sub greutatea
păcatelor sale fără număr şi tras de frânghii, el a fost aruncat de cei doi
oşteni la picioarele voievodului. Boierii, la vederea acestui mizerabil, au
început să şuşotească între dânşii.
Hainele cândva bune ascundeau acum o umbră de om, care se agăţa cu
mâinile lui uscate şi cioturoase de firul subţire al vieţii...
– Măria ta, Măria ta, rog ascultare păcătosului de mine! a început a vorbi
lotrul.
– Cuvântează, nenorocitule. Ce fapte rele te-au adus într-un asemenea
hal?!

126
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Măria ta, rog îndurare! Sunt unicul fecior în familie şi am doi părinţi
bătrâni şi şase surori, cu toţii scârbiţi de viaţa mea bezmetică şi fără de griji.
Dorul de avuţie uşoară m-a adus în rândul zaporojenilor de la Praguri. Am
păcătuit Măria ta, venind cu ei nu odată prin părţile în care m-am născut,
jefuindu-i pe bieţii mei pământeni. Mi s-au întunecat minţile de lăcomie şi
am făcut foarte multe furtişaguri prin casele oamenilor. Rog iertare, Măria
ta, pentru a-mi duce mai departe zilele în pocăinţă la vreuna din mănăsti-
rile ţării…
– Pocăinţă?! La una din mănăstirile ţării?! La care, păcătosule? La una
din cele pângărite de tine, de cazaci, de tătari? a sărit din jeţul său Mitro-
politul Varlaam.
– Măria ta, onorabili boieri, vorbi mai departe mitropolitul, am ascultat
numai ce tânguirile acestui om hain şi făcător de rele, care doar prin veş-
nicul chin va simţi greutatea tuturor păcatelor făcute de el în ultimii doi
ani. Eu îl cunosc, dar cred că şi voi îl vedeţi nu pentru prima oară. Despre
dânsul au vorbit şi cuvioşii călugări. Măria ta, rog iertare pentru neastâm-
păratul meu suflet şi îngăduie-mi, Măria ta, să cuvântez asupra faptelor
săvârşite de omul acesta!
– Cuvântează, preacinstite vlădică, cuvântează întru cercetarea faptelor
acestui om, de care boierii noştri s-au ferit, ca şi cum ar fi un spurcat. Se
vede ca mai mulţi din voi aţi auzit de el, nu-i aşa, boierilor?
– Măria ta, după cum a fost să fie voia bunului Dumnezeu, în anul 7158
de la facerea lumii (1650), ţara noastră a fost lovită crunt de lăcusta de
tătari cu cazaci amestecată, venind aceste evenimente să răscumpere acea
pagubă, făcută de pruteni la Brătuleni. Şi au dat năvală Galga-sultan, ne-
credinciosul, cu hoarda lui de tătari, da şi Bogdan Hmelniţki, hatmanul
zaporojenilor, cu ai lui. Au ars şi au prădat pământul nostru în lung şi-n lat,
de la apa Nistrului, de la Cetatea Sorocii până la munte, la Putna. Au mers
ei cu toţii spre Orhei şi Lăpuşna, până la Prut. Şi au ars atunci târgurile
Moldovei şi multe mănăstiri, printre care şi cea a lui Barnovschi. Multă
pagubă pentru mănăstire s-a făcut în acele zile… S-au prefăcut în scrum
hrisoavele de danie asupra satelor Toporăuţi cu multe mori, din ţinutul
Cernăuţi, Şipotele, sat cu mori pe Miletin din ţinutul Hârlău, Munteni, sat
aşezat pe Bârlad, dar şi alte sate, pe care le stăpânea sfânta mănăstire a lui
Barnovschi. Alături de acei răi năvălitori, Măria-ta, a fost şi acest om fără
nume şi fără credinţă în Dumnezeu. El, cu încă vreo câţiva ca de alde dân-
sul şi-au bătut joc de sfintele moaşte, au furat multe obiecte bisericeşti, au
pângărit locaşurile sfinte…
Monahii, Măria ta, au strigat cu glas mare şi au făcut gălăgie, de s-a
cutremurat sfânta mănăstire, când acest nenorocit şi alţii ca dânsul făceau

127
 Jupânita
, cea Frumoasă

mari furtişaguri, atât în sfântul locaş, cât şi prin târg, prin casele târgoveţi-
lor, ale cinstiţilor boieri şi chiar prin casele oamenilor săraci din Iaşi.
Monahii Ioil, Nicodim şi Simion au fost aruncaţi din clopotniţă. Sunt
foarte murdare mâinile acestui păcătos! Ele sunt pătate de sângele bieţilor
călugări.
Cerurile, până şi ele, s-au cutremurat de văzul celor întâmplate pe pă-
mânt, dându-l pe acest hiclean în mâna voinicilor noştri de la Soroca. El şi
încă alţi patru lotri, ce se fac vinovaţi de pustiirea mănăstirii Barnovschi,
s-au năpustit cu arme, acum câteva zile, asupra cinstitului nostru boier,
pârcălabul Ştefan de Soroca, la Gura Sărată, ce este nu departe de obârşia
Gârlei cele Mari.
– Aşa este, pane Ştefan? întrebă Vasile Lupu.
– Da, preacinstite vlădică, au tăbărât asupra noastră hoţeşte, dar să fi
ştiut ei cu cine vor avea de furcă, ar fi fugit din timp peste apa Nistrului,
începu să povestească pârcălabul de Soroca. Măria ta, Ursul şi Călin, care
mereu sunt lângă mine şi aleargă cu slujba în toate părţile, unde cere nevoia
şi care acum se află în faţa Domniei tale şi a înaltului Sfat domnesc, păzin-
du-l pe acest lotru, au pus vitejeşte mâna pe hoţ la Gura Sărată…
– Măria ta, s-a adresat din nou voievodului Mitropolitul Varlaam, mo-
nahii de la sfânta mănăstire a lui Barnovschi au făcut şi ei, mai înainte, ju-
rământ, ca să arate faptele rele ale acestui om, rătăcit de la buna credinţă.
– Ascultă, tu, păcătosule, îi vorbi hoţului Vasile-Vodă, grele de tot sunt
păcatele tale! În loc să-ţi dovedeşti destoinicia şi curajul la iscusinţa arme-
lor întru apărarea hotarelor ţării de cazaci şi tătari, ai intrat în cârdăşie cu
ei şi ai mers cu furtişagul prin locaşurile sfinte, prin casele oamenilor ce
sunt buni supuşi ai domniei noastre. Ai făcut ucideri, pentru a te pricopsi
cu niscaiva galbeni, iar acum mai ai încă îndrăzneala să te plângi de soarta
ta vitregă?!
Ia să-mi spui, din a cui seminţie te tragi, omule? Pesemne că nu eşti din
prostime, ci vreun fecior de boiernaş. Spune-ţi numele de botez! Sunt sigur
că preotul ţi-a făcut scăldătoarea în apa Sfântului botez.
– Sunt Haplea, Măria ta, fiul lui Pitpalac, ce este stăpân peste satul Potâr-
nichi de sub Dealul Corbului, răspunse tâlharul, ştergându-şi broboanele
reci de sudoare, ce acoperiseră miriştea de păr de pe faţă.
– Se vede că eşti din bună seminţie, zâmbi amar Vasile Lupu. Am auzit
mai înainte de tatăl şi bunelul tău, ştiindu-i în tabăra Movileştilor. Bunicul
tău, bătrânul Gliga Potârniche, şi-a pierdut viaţa la Cornul lui Sas, dar tu,
spre nenorocul nostru şi al tău, ai fost crescut într-un burduf de câine şi ai
încolţit, dând o mătrăgună ce otrăveşte totul împrejur.

128
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ascultă, nenorocitule, dar şi voi toţi ceilalţi, boieri mari sau mici, ascul-
taţi: nu este mai cumplită cercetare şi pedeapsă decât pentru cel ce-şi va
ucide tatăl ori maică-sa, sau pe oricare altul din sângele lui, dar cel ce-şi va
trăda moşia şi locul unde s-a născut, cum a făcut-o acest… Haplea al lui
Pitpalac din Potârnichi, va fi cercetat mult mai aspru decât un ucigător de
părinţi! Se cuvine, boierilor, să păzim moşia chiar mai bine decât părinţii
noştri. Cel ce-şi hicleneşte ţara, ajunge într-o bună zi în faţa judeţului nos-
tru, cât şi a celui ceresc. Păzind bine ţara, îi veţi păzi şi pe părinţii voştri, ce
merită şi ei, sub bruma iernii, o viaţă tihnită cu copii şi nepoţi cuminţi.
– Măria ta, îndurare, Măria ta! Haplea a întins desperat mâinile, în ul-
tima sa rugă.
– Ascultă, păcătosule, zise voievodul, tu eşti supusul nostru şi avem asu-
pra ta tot dreptul să-ţi hotărâm viaţa şi moartea. Doreşti iertarea păcate-
lor şi linişte pe celelalte tărâmuri, nepământeşti, unde Sfântul Nicolae are
scrise la catastif faptele bune ori mai puţin bune ale oamenilor, ori rele cum
sunt ale tale? Să te judece, atunci, Sfatul nostru domnesc!
Panul Toma spune că prea uşor se taie capul în Ţara Moldovei… Pane
Toma, dacă nu vom face judeţ hoţilor şi celor ce şi-au hiclenit moşia şi care
s-au plodit, ca lăcustele, prin unele părţi ale ţării, atunci va trebui să scoa-
tem paza hotarelor şi a cetăţilor noastre şi să punem pe lângă fiecare om
bun câţiva oşteni, ca să-i apere viaţa.
Cum crezi, nenorocitule, se adresă iarăşi Vasile-Vodă către căpetenia
lotrilor, cine te aşteaptă la poarta Divanului Ceresc, ca să te conducă la
judeţul Domnului nostru milostiv Iisus Hristos?
– Monahii! Monahii… Ioil, Nicodim şi Simion, cei ucişi la mănăstirea
Barnovschi, ei te aşteaptă, păcătosule! a strigat Mitropolitul Varlaam.
Haplea a ridicat capul. Hoţul se uita acum cu groază la ceasornicul care
încet şi sigur măsura viaţa fiecărei fiinţe din sala tronului. De data aceasta,
acele lui numărau clipele vieţii lui Haplea Pitpalac! Tic-tac, tic-tac, tic-
tac!…
– Boierilor, zise voievodul, mătrăguna, buruiana aceasta otrăvitoare,
crescută din acel burduf de câine şi care a dat acest rod, ce astăzi se tăvăleşte
la picioarele noastre, se cere smulsă din rădăcini, ca să nu-l mai otrăvească
pe nimeni, şi eu cred că înaltul Sfat boieresc va găsi rezolvarea potrivită
pentru cele săvârşite de supusul domniei noastre, Haplea lui Pitpalac din
Potârnichi. Cuvântaţi, cinstiţi cuconi!
Boierii din Sfatul domnesc nu s-au lăsat mult rugaţi şi au început să-şi
propună soluţiile lor, întrecându-se unul cu altul.
Primul vorbi episcopul Ghedeon din Huşi:

129
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ascultă, Haplea, ridică-ţi faţa spre ceruri şi priveşte-n ochii lui Iisus
din Nazareth, Domnul nostru milostiv, ce este veşnic peste noi. El ne şop-
teşte astăzi, cuvântând prin gurile noastre, dezlegarea păcatelor tale!
Cred că, ajuns aici, înaintea cinstiţilor boieri, ai înţeles că cel fără de lege
este prins tot în lanţurile fărădelegilor sale, şi funiile păcatelor comise îl cet-
luiesc, după cum şi s-a întâmplat cu tine şi vei muri în aceste păcate ale tale,
dacă nu vei înălţa rugi bunului nostru Dumnezeu, pentru mântuirea ta! Vei
pieri de patima nebuniei tale, şi nu de securea călăului, pentru că numai un
nebun pângăreşte sfintele locaşuri, ucide fraţii şi surorile sale de-un sânge,
îşi prădează moşia…
Profund dezumanizat, Haplea privi în jurul său cu multă ură, rânjin-
du-şi dinţii precum o fiară încolţită de o haită de câini ciobăneşti.
– Ascultă, tu, fecior de boiernaş scârnav ce eşti, a răsunat deodată deasu-
pra Sfatului domnesc vocea bătrânului Anastasie, episcop de Roman, prin
faptele tale josnice i-ai împodobit pe bătrânii tăi părinţi cu o cunună de
spini şi acum mai îndrăzneşti să ceri îndurare?
Nelegiuiţii nu au niciodată dezlegare de a locui pe pământul hiclenit
de ei. Cel ce umblă după câştig nedrept, săvârşind furtişaguri şi omoruri,
după cum ai făcut-o şi tu, Haplea, îşi croieşte drumul în Iad. Pentru tine,
cărarea spre acele tărâmuri de dincolo este netezită de fărădelegile tale şi
Diavolul te aşteaptă acum la poarta Tartarului, ca să te conducă la cazanul
cu smoală, sub care arde cel mai mare foc din lume. Foalele necuraţilor su-
flă mereu, ca să menţină acest foc, iar smoala îţi va fi scăldătoarea cea bine
meritată. Amin!
– Rău faci, rău ajungi, s-a auzit din nou peste mulţime vocea vornicului
Toma. Bine faci, bine găseşti! Tu, Haplea, fecior neascultător şi netrebnic
al lui Pitpalac, ai găsit ceea ce ai căutat. Cred că a sosit timpul să dai ortul
popii, adică să-ţi plăteşti ultima datorie şi n-ai cum spune acum că eşti
nevinovat şi că ai prins bondari cu cazacii în valea Prutului, iar tâlhăriile
le-au făcut tătarii.
– Drept zice cinstitul vornic Toma, a sărit de la locul lui Grigore Pră-
jescu, marele medelnicer. Multe drumuri i se par bune omului, dar la capă-
tul lor încep potecile morţii.
Tu, Haplea, ai ales calea cea mai rea şi cea mai scurtă, ce te duce în adân-
curile unde arde şi fumegă pucioasa. Să fi urmat tu calea lui Dumnezeu şi
pravilele omeneşti, te alegeai cu un nume bun şi cu credinţa în Cel de Sus,
dar aşa te aşteaptă prăbuşirea în hăul negru al morţii, cu mult mai înainte
decât te-ar fi chemat în mod normal la judeţul său Dumnezeul nostru cel
milostiv…

130
 Jupânita
, cea Frumoasă

Măria ta, cinstiţi boieri, acest om rău şi plin de păcate trebuie să-şi ia
osânda cuvenită, după cum a şi fost viaţa lui. Rău faci, rău găseşti!
– Vinovat, Măria ta, vinovat este hicleanul din Potârnichi! au răsunat
mai multe voci din Sfat.
– Să piară hicleanul acesta, ce s-a strecurat ca o viperă la sânul ţării!
– Gâdele să taie porcul, Măria ta! Moarte hoţului!
Capul acuzatului se rotea în toate părţile, încercând să prindă cu ure-
chile ciulite cuvintele boierilor. Probabil că o pusese de mămăligă sărmanul
de el!
– Măria ta, preacinstite vlădică, onorabili boieri, aveţi milă! Sunt tânăr şi
trebuie să trăiesc şi, apoi, nici urmaşi nu am, imploră Haplea.
– Haplea, tu, cel ce ţi-ai întors urechea de la ascultarea poveţelor bune
şi a pravilelor, ruga ta de îndurare e o urâciune şi să-mi fi căzut tu în calea
mea la vreo răscruce de drumuri, nu mai ajungeai la judeţul Măriei sale! Te
trimiteam de îndată pe celelalte tărâmuri, de unde nu mai este scăpare, a
zis Ghica, marele vornic de Ţara de Jos. Pârcălabul nostru Ştefan de Soroca
este un om pios şi trăieşte respectând legile creştine şi de aceea ai cam lun-
git-o cu zilele pe aceste meleaguri.
– Măria ta, nu este iertare pentru cel ce-şi hicleneşte moşia, s-a alăturat
celorlalţi şi Ionăşcuţ de Hotin.
Vasile Lupu a ridicat mâna, făcând semn boierilor să se calmeze:
– Linişte, preacinstiţi boieri! Dezlegarea voastră este însăşi dezlegarea
Sfântului Vasile Bizantinul. Aşadar, să se facă judeţul, după cum spun pra-
vilele împărăteşti. Căpitane Andrei, să se ducă până la sfârşitul cuvenit vre-
rea noastră. Să piară scârnavul de hoţ!
Auzind sentinţa de condamnare la moarte, Călin şi Ursul, fără a mai
aştepta vreun îndemn, l-au apucat pe Haplea de subsuori şi l-au scos din
sală, dându-l pe mâna voinicilor din paza beciurilor.
– Drum bun şi cărare bătută, Haplea lui Pitpalac! vuia mulţimea.
– Următorul, căpitane Andrei, porunci voievodul.
– Următorul!
Următorul… Şi tot aşa, toată ziua, de au trecut prin judeţul domnului
toţi hoţii şi mişeii, şi cei păcătuiţi cu obrazul, datornicii şi diferite neamuri,
aflate în gâlceavă de la un hotar, de la o crâşmă, de la o moşie. S-au perindat
şi cei ce au tot umblat fără de ruşine cu curvia.
Nu au scăpat, dar nici nu aveau cum să scape de pedeapsă cei vinovaţi de
omucideri. Rău, cumplit de tot au fost supuşi judeţului şi cei ce s-au luat cu
străinii, de au venit în ţară şi au comis multe crime, după cum s-a întâmplat
şi cu Haplea lui Pitpalac din Potârnichi.

131
 Jupânita
, cea Frumoasă

Obosit de zăduful zilei de vară, de truda judecăţii, Sfatul domnesc, cu

învoirea voievodului, a început să se destrame, boierii împrăştiindu-se pe
la casele lor. Marele logofăt Gheorghe Ştefan, preocupat de nişte gânduri,
s-a reţinut în jilţul său, sprijinit cu barba în mânerul toiagului.
– Ce mai zici din fluier, pane logofăt? s-a adresat către Gheorghe Ştefan
mai–marele dintre boieri, marele vistier Iordache, ce trecea pe alături, în-
soţit de panul Ştefan, pârcălabul Sorocii.
– Zic din fluier, ca să mi se coboare caprele de la munte şi ele iată că nu
mai vin, i-a răspuns logofătul cu un foc jucăuş în ochi. Tot îi trag eu din
fluier, da ele, mânca-le-ar lupul, aşa şi nu coboară.
– Auzi, pane Ştefan, dumnealui, panul logofăt Gheorghe, tot cântă din
fluier, ca să coboare turma de la munte…
– O să coboare neapărat, pane Iordache şi încă destul de multe, dar pe-
semne că încă nu le-a sosit sorocul. Se vor coborî multe şi grase, că doar
le-a tot zis din fluier panul Gheorghe. O să vezi, pane Iordache, că o să
umple panul logofăt atât târgul, cât şi ţara cu capre, de o să adune o ladă cu
galbeni – bucurie mare pentru cucoana Safta!

132
 Jupânita
, cea Frumoasă

Marele Căpitan
de Soroca

-P
ane Vasile!
Pârcălabul Ştefan a ieşit din umbra nucului, în-
dreptându-se spre bărbatul ce intră prin portiţă.
Zâmbind, cu braţele deschise, el a grăbit pasul întru
întâmpinarea oaspetelui.
– Căpitane, pane Vasile, dragul meu, dumneata! Nici
nu-mi vine a crede: marele căpitan de Hotin s-a reîntors
la hultanii săi! Pane Vasile, suntem atât de bucuroşi!
– Pane Ştefan!…
Cei doi bărbaţi s-au îmbrăţişat voiniceşte.
– Mai încet, Mârzacule, mai încet, că-mi zdrobeşti ghebul şi n-o să mai
am noroc în viaţă.
– Sunt atât de fericit să te văd din nou, cucoane Ştefan!
Pârcălabul Ştefan şi-a luat oaspetele la braţ şi s-a îndreptat spre măsuţa
de sub nucul de lângă casă.
Ursul, care venise ceva mai înainte pentru a-şi anunţa stăpânul despre
sosirea înaltului oaspete, se tot învârtea în jurul măsuţei, alergând ca un
prâsnel când la beci, când la cămară, împodobind măsuţa cu bucate alese
din rezervele panului Ştefan.
Călin, cel de-al doilea viteaz, care îl însoţise pe marele căpitan de Hotin
de la Cetate până la Ţepilova, legă caii de bârna de la poartă şi privi pe furiş
la întâlnirea celor doi prieteni.
– Seamănă unul cu altul ca un cal arab şi o cămilă. Primul – înalt, fru-
mos, bine făcut şi voinic, iar al doilea – ghebos şi cu capul cucuiat…
Vasile Răghineţ, zis şi Mârzacul, era unul din cei doi feciori ai lui Nico-
lae şi ai Ursei. Datorită curajului său şi serviciului credincios la paza fron-

133
 Jupânita
, cea Frumoasă

tierelor pe Nistru, Răghineţ a ajuns

mare căpitan de Soroca, ca mai apoi
să devină mare căpitan de Hotin.
Frate de sânge cu Gavril Dinţul, cu
Sultana, jupâneasa lui Ciudin, era şi
frate de cruce cu Ştefan, pârcălabul
Sorocii. Nu odată au stat umăr la
umăr, la hotar, împotriva tătarilor
şi a tot felul de vântură-lume veniţi
din Secea Zaporojeană…
După revenirea pârcălabului
Ionăşcuţ la Hotin, marele căpitan
Vasile Mârzacul, frânt de nostalgia
pentru moşia sa de la Cotiujeni, a
apucat drumul Sorocii, luându-se
la întrecere cu vântul şi cu dorul de Gheorghe Rakoczi I, (1593-1648), principe al
Cetatea Soroca. În punga de la cin- Transilvaniei (1630-1648); a întreţinut relaţii
gătoare avea cartea lui Vodă, prin paşnice cu Matei Basarab şi Vasile Lupu
care era iarăşi numit mare căpitan
de Soroca. Se întorcea la Soroca, cu
mare bucurie. La Cotiujeni, el avea o moşie frumuşică şi o casă rămasă de
la părinţi.
La Cotiujeni, holdele aurii îşi aşteptau cosaşii, iar peste Nistru – o mare
furtunoasă era gata să se reverse peste malurile ei, inundând şi pârjolind
ţinutul Sorocii…
Grija faţă de propria moşie l-a grăbit pe Vasile Mârzacul spre locurile
natale. Şi acum, iată-l sub nucul rotat de lângă casa pârcălabului Ştefan de
la Ţepilova, iar de aici până la Cotiujeni mai erau vreo opt ore depărtare.
Patru buturugi, o bute cu vin din podgoriile Sorocii, umbra nucului şi o
vorbă bună i-au adunat pe cei patru amici în jurul măsuţei, împodobită cu
bucate alese pentru asemenea bărbaţi ca dânşii.
Brânza de oi, roşiile, castraveţii, usturoiul şi o pâine de mălai nu i-au
lăsat pe oaspeţii pârcălabului indiferenţi faţă de cele puse pe mica şi sim-
patica masă.
– Pane Vasile, bunii şi fidelii mei oşteni Călin şi Ursul, să ridicăm aceste
cupe cu vin întru sănătatea marelui căpitan de Hotin… şi de Soroca, şi a
soţiei dumisale, jupâneasa Maria.
– Sănătate, pane Vasile!
– Noroc şi Dumnezeu să nu te uite niciodată!
Patru cupe s-au ciocnit deasupra mesei, împroşcând stropi primprejur.

134
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Încă o cupă cu vin, dragi oaspeţi!

– Pentru panul Ştefan!
– Pentru cetăţile Măriei sale, Soroca şi Hotin!
– Să piară duşmanii noştri, cum piere Noaptea, când Soarele îşi aruncă
săgeţile lui de foc…
Din vorbă în vorbă, cu închinări pentru bine şi sănătate, cei patru cama-
razi au început să-şi depene amintirile.
Cum, de exemplu, i-au bătut pe tătari la Brătuleni, pe Prut, ca mai apoi
crâmlenii şi zaporojenii, răzbunându-se, să pârjolească întreaga moşie, de
la apa Nistrului până la Putna, unde se odihneşte de veci Ştefan cel Mare şi
Bătrân şi spre Ţara de Jos, până în Codrii Tigheciului…
– Şi au venit ei, pane Vasile, nepoftiţi şi nedoriţi de ţară. Pretutindeni, pe
unde au mers, au luat bir şi robi, au făcut furtişaguri, de gemea biata ţară
sub copita calului tătar, povestea Ursul.
– Se spune că foarte mult le-au mai plăcut cazacilor moldovencele noas-
tre, de nu puteau, sărmanele, să-şi scoată nasul de după sobă! oftă Călin.
– Nu ştiu, Căline, cât de tare le-au plăcut cazacilor femeile din ţinutul
Soroca, dar se vorbeşte la curtea domnească, că tare i-a mai căzut tronc la
inimă lui Timuş Hmelniţki domniţa Ruxandra, fiica Măriei sale, zise Ursul.
– Ursule, doar erai şi tu de faţă în acea zi de duminică, după judeţul
voievodului, “La trei burduhoşi”, când Andrei, căpitanul ocolului domnesc,
ne-a înşirat povestea cu acest Timuş, peţitor de domniţe.
Să crezi ori să nu crezi, dar atunci când Timuş a văzut-o pe frumoasa
Ruxandra, s-a făcut roşu ca racul în oală. A holbat nişte ochi mari cât ce-
pele, genunchii au început să-i tremure, de parcă-l văzuse pe Chiricuţă.
Spuneau la palat că atunci când domnul nostru milostiv a văzut cum se
topeşte de dor cazacul, l-ar fi întrebat pe acesta ce s-o mai fi întâmplat cu
dânsul, de dă sfârşitul peste el.
Timuş, cum era el obraznic de fire, i-a zis-o pe şleau voievodului nostru
că tare-i mai place jupâniţa valahului Lupu şi tare o mai vrea de soţie.
“Bună poftă, dar mai pune-o în cui, măi omule”, i-a răspuns domnul
nostru.
Mai povestea căpitanul Andrei că domnul nostru Vasile-Vodă i-ar fi zis
tot atunci lui Kutnarski, secretarul:
“Vezi, pane Kutnarski, se termină puiul acesta de hatman de dragoste şi
va trebui să răspund ca pentru un prinţ. Ai văzut tu, pane Kutnarski, vreo-
dată un cazac bun?”
Kutnarski a zâmbit pe sub mustaţă:
“Hm?! Cazac bun? Măria ta, cinstiţi boieri, nu ştiu cum voi, da eu – nu.
Cazacii sunt deprinşi mai mult cu gâlceava; tot dau năvală peste noi, ve-
nind mai des cu luatul decât cu datul, precum şi tătarii, prietenii lor.”

135
 Jupânita
, cea Frumoasă

Spunea căpitanul Andrei, şi-a continuat istorisirea Călin, că feciorul

de cazac, mândru de fire, i-ar fi răspuns tatălui miresei, bunului nostru
domn milostiv, că, dacă nu-şi mărită fata, frumoasa Ruxandra, cu el, atunci
vorniceii lui, câteva zeci de mii, sunt gata să cureţe oraşul de case, pentru
a pregăti un mare maidan pentru jocul de nuntă. Tătarii vor bate tobele,
iar cazacii vor dansa gopacul, până nu se vor surpa toate clopotniţele din
târgul Iaşi.
Ce mai avea să spună Vasile-Vodă, când câteva zeci de mii de vornicei
şedeau de-a gata să dea năvală, de n-ar fi rămas piatră pe piatră din târg şi
ţară?
– Pane Ştefan, zise Ursul, după cum se zvoneşte prin Kameneţ şi în Ho-
tin, la cetate, cazacul acesta de Timuş pare-se că umblă după tronul Mol-
dovei. Pesemne că el cu tatăl său doresc să ia cu hapca moşia Moldovei şi
pe tânăra jupâniţă ca adaos. Dacă e adevărat, în cazul acesta, va da viaţă
jupâniţa Ruxandra unui pui de cazac, nepotul lui Hmelniţki, viitor domn
în ţara mamei sale…
– Fata lui Vodă mult a ales şi uite că mai n-a cules un cazac! se revoltă
Călin.
– Ce să vă zic eu vouă, voinicilor, da şi voi singuri poate ştiţi mai bine
ca mine – când vine vremea, atunci şi sângele fierbe, iar când în jur cântă
privighetorile, mulţi viteji sunt în căutare de lăcrimioare. Fie mirele din
prostime, fie din boieri sau chiar un cazac de la Praguri, totdeauna caută să
smulgă cea mai frumoasă floare, răspunse pârcălabul.
– Şi cum se întâmplă uneori, a oftat iarăşi Călin, nu un viteaz de viţă
nobilă, ci un vântură-lume va bate la porţile curţilor domneşti din Iaşi.
– Care vântură-lume, Căline? s-a ridicat de la locul său Ursul. E talpa
Iadului.
– Cât de liber, prieteni, ar răsufla Ţara Moldovei, dacă o aşa dihanie ca
Timuş, venită din Tartar, ar crăpa, şi-a susţinut amicul Călin.
– Pane Ştefan, s-a adresat Ursul către pârcălabul său, ştiu că aveţi trecere
pe la curte, unde înfloreşte lăcrimioara lui Vasile-Vodă. Oare chiar nimeni
din prinţii de primprejur n-a încercat să rupă floricica domnească?
– Ursule, floricica asta a fost mai întâi un mugur, apoi a înflorit, prefă-
cându-se într-un măr domnesc din grădina lui Vasile-Vodă. Ba mai de-
grabă – măr rumen din grădina Raiului! Mărul s-a copt şi aşteaptă ca să
vină cineva să-l culeagă de pe ram sau să-l fure, după cum şi se pune la cale
pe la unele curţi străine.
– Sa ridicăm, voinicilor, cupele pentru norocul domniţei noastre, şi-a
îndemnat prietenii marele căpitan.

136
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Să-i dea Domnul tot ce-şi doreşte domniţa! spuse entuziasmat pâr-
călabul Sorocii. Ei, dar dacă vă interesează poveştile cu prinţi şi domniţe
Cosânzene, vă spun eu ce ştiu. Ursule şi tu, Căline, fiţi numai ochi şi urechi
şi ascultaţi acum o istorie, care încă nu s-a sfârşit şi s-ar putea întâmpla în
curând ca şi noi să fim părtaşii ei.
Ei, da până una-alta, noroc şi sănătate la toată lumea! Vă rog să vă daţi
osteneala şi să gustaţi din bucate. O cupă cu vin şi un boţ de brânză, ce oare
îi mai trebuie unui voinic în clipele de răgaz?
Pârcălabul Ştefan şi-a golit cupa şi a arătat-o celorlalţi, ca să-i urmeze
exemplul.
– Nici broasca nu cântă fără apă, darămite omul fără un vin bun şi rece,
într-o zi de vară şi într-o aşa ceată de viteji, pane Ştefan, şi-a susţinut cama-
radul marele căpitan, golind şi el cupa sa.
– Multe dintre cele ce am să vă povestesc, dragi prieteni, le-am auzit şi
eu prin odăile curţilor domneşti de la Iaşi. Aşa că vă rog să nu mă judecaţi,
dacă ceva nu-i aşa cum trebuie să fie.
Ruxandra este fiica cea mai mică şi cea mai iubită a domnului nostru,
şi-a început povestea pârcălabul Ştefan. Ea s-a născut în 1630. Tudosca,
nevasta domnitorului nostru, îşi iubea fata din toată inima, iar domnul
nostru furtunatic, în lupta lui negândită cu Matei Basarab, îi ducea mereu
dorul. La numai zece ani după naşterea Ruxandrei, soarta cea rea bate şi la
poarta curţilor domneşti de la Iaşi. Jupâneasa Tudosca, obosită de atâtea re-
trăiri pentru tatăl ei, vornicul Bucioc, vândut turcului Iskender-paşa chiar
de către finul său, Teodor Brănişteanul, care l-a şi ridicat apoi în ţeapă, dar
şi pentru soţul Vasile, care se făcu de curând domn, ocupând tronul lui
Moisei Movilă, s-a stins, în cele din rumă, ca o lumânare.
La numai un an şi jumătate după trecerea în nefiinţă a jupânesei Tu-
dosca, Vasile-Vodă aduce la palat o nouă nevastă, pe frumoasa şi buna
doamnă Ecaterina, ce-şi trage rădăcinile din stâncoşii munţi ai Caucazului.
Odată cu sosirea cucoanei Ecaterina, s-a întors şi îngerul păzitor al copiilor.
Spre bucuria lui Vasile-Vodă şi a odraslelor sale, Ecaterina s-a dovedit a fi o
mamă vitregă cum mai rar găseşti prin părţile noastre – bună ca pâinea cea
caldă, dulce ca apa de izvor şi drăgălaşă ca porumbiţa!
Ruxandra, fiind copilul cel mai drag, a primit deci o educaţie aleasă şi
era pregătită pentru a deveni soţia unui fecior de rege sau de prinţ.
Se zice că norocosul putea să fie chiar Sigismund, cel de-al doilea fiu al
voievodului Transilvaniei Gheorghe Rakoczi, pretendent la scaunul dom-
nesc al Poloniei, rămas, de la o vreme încoace, fără stăpân.
Dar… cum se mai întâmplă uneori, vrerea rămâne vrere şi visul – vis…
Imediat ce moare Gheorghe Rakoczi, piere şi vrerea lui Vasile Lupu. Sigis-

137
 Jupânita
, cea Frumoasă

mund şi mama lui au mai bătut un timp toate pragurile curţilor domneşti
de la Iaşi, însă totul a fost în zadar. Cea mai bogată domniţă era deja în
aşteptarea unui alt mire...
– Şi el n-a întârziat să-şi facă apariţia în târg, a sărit de la locul său Călin.
– Până la urmă, domnul nostru a scăpat de râvnitorul transilvănean,
şi-a continuat povestea pârcălabul Ştefan, fără a da atenţie la cele spuse de
Călin, sluga sa devotată.
La orice cerere în căsătorie, le răspundea cam cu unele şi aceleaşi cu-
vinte.
“Nu-mi dau voie popii să-mi mărit fata cu un om de altă lege, le tot
răspundea peţitorilor domnul nostru. Da şi fata mea nu vrea. Nu vrea şi
gata, măcar să-i tai capul sau s-o duci la mănăstire. Nu vrea nici în ruptul
capului şi gata!”
– Pe urmă, a venit cazacul cela, nu-i aşa, pane Ştefan? a întrebat Ursul.
– Nu, până la cazac au mai fost şi alţii. Al doilea şi al treilea miri…
Celui de-al doilea peţitor îi spune Nicolai Potocki, conte polonez. A bă-
tut şi el nu odată pragurile pe la curţile domneşti, dar, ca şi Sigismund, a
fost refuzat.
După aceea, a urmat prinţul Wişniowiecki, care se trage din una dintre
cele mai bogate familii poloneze.
Prinţul, auzind de nurii Domniţei, a apărut la Iaşi ca un simplu muri-
tor, având şi un nume împrumutat. S-a gândit prinţul Wişniowiecki s-o
cucerească pe Domniţă nu prin imensele sale bogăţii, ci prin frumuseţea şi
înţelepciunea sa naturală. O dorea de soţie nu ca un prinţ, care primeşte tot
ce-i pofteşte inima, dar ca un om de rând.
La curtea domnească de la Iaşi, unde tot străinul se simte ca la el acasă,
prinţul Wişniowiecki o întâlni pe Domniţă, de a cărei graţie se vorbea chiar
şi peste nouă mări şi nouă ţări, o întâlni şi…
– Se îndrăgosti la nebunie, nu-i aşa, pane Ştefan? sări iarăşi Călin de pe
buturugă.
– Până la nebunie, băiete, până la nebunie!
– Da ea?! nu se potolea Călin.
– Ea a rămas rece la dragostea prinţului. Rece ca un ţurţur mare de
gheaţă, ce sclipeşte în razele soarelui ca un foc, dar care aşa şi nu-l încăl-
zeşte pe nimeni…
Vorbesc cumetrele din târgul Iaşi, că atunci când prinţul şi-a deschis
sufletul pârjolit de patima dragostei, Domniţa noastră bosumflată l-a res-
pins.
– Vai, ce fată înfumurată! A refuzat un prinţ frumos, voinic, înţelept şi,
pe deasupra, putred de bogat… hm, ca mai apoi să fie peţită de un cazac
obraznic, se miră Ursul.

138
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ursule, atâta pagubă-n ciuperci, l-a liniştit pe viteaz Vasile Mârzacul.

Vezi, că şi prinţul leah a rămas cu buzele umflate, precum, mai târziu a
păţit-o şi cazacul Timuş. De fapt, Wişniowiecki s-a răzbunat pe rivalul său
lângă Berestecico. Cred că, după înfrângerea suferită, i-a pierit pofta lui
Hmelniţki să se încuscreze cu domnul nostru.
– Cine ştie? Cine ştie? a oftat din adâncurile pieptului pârcălabul Ştefan.
Balaurului fermecat i se taie un cap şi altele două cresc în locul lui. Astăzi
polonezii sunt prea încrezuţi în sine. Nu va trece mult timp şi Hmelniţki va
lovi din nou şi mult mai aprig.
Dar şi voievodul nostru Vasile-Vodă se pare că a uitat că peste Nistru
arde stepa pe care nici viteazul Iaremca Wişniowiecki n-o poate stinge.
– Pane Ştefan, şi-a bătut pe umăr amicul Vasile Mârzacul, dacă lupul
mănâncă undeva o oaie, el revine în locul cela şapte ani la rând. Iar a noas-
tră mâncare este şi frumoasă şi bogată, aşa că foarte curând lupul va da din
nou târcoale stânei noastre. Ar trebui să nu stăm cu mâinile în sân pe la
vaduri, urmărind curgerea Nistrului, ci să le dăm o mână de ajutor polone-
zilor, cât nu-i târziu.
– Cu adevărat, prea lesne s-a liniştit domnul nostru milostiv, pane Va-
sile, a căzut de acord pârcălabul Sorocii, prea lesne! De alte treburi este pre-
ocupată astăzi domnia. Acum trei duminici, când eram la Iaşi, Vasile-Vodă
a tulburat întreaga sa curte. Vornicii au strigat că în această duminică, ce
vine, domnul nostru va cerceta Ţara de Sus, mergând spre Cetatea de scaun
a lui Ştefan cel Bătrân, Muşatinul, cu gândul bun să mai treacă pe la vechile
mănăstiri ale lui Ştefan-Voievod şi ale feciorului său, Petru Rareş.
Se spune că va merge numaidecât la Suceava. Acolo, mai la sud de târg,
se află vechea cetate a Siretului, unde, nu departe, la răsărit, pe deal, se
găseşte o biserică, Sfântul Ioan Botezătorul, zidită demult, tare demult de
Margareta, mama lui Petru şi a lui Roman-Vodă şi bunica lui Alexandru cel
Bătrân şi Bun. Acolo, acea mamă de buni domni îşi ţinea călugării favoriţi.
În ziua de azi, vai de acea mănăstire! Omul, dar şi vânturile năprasnice,
aducătoare de ploi şi nămeţi, au distrus mănăstirea. Dar zic localnicii că Iz-
vorul Sfânt de la acea mănăstire încă mai face minuni. Cred că încolo şi va
merge să cerceteze ţara domnul nostru, după cum şi se vorbeşte la curte.
– Am auzit şi eu de acel Izvor Sfânt. Cam vreo zece ani în urmă, unul
din boierii de prin partea locului a umblat fără voie la Izvorul Sfânt, spur-
cându-l… Mulţimea, supărată foc, i-a luat zilele bietului om, a zis marele
căpitan Vasile Mârzacul.
– Cred că vrea domnul nostru cel milostiv să mai îmbuneze Cerurile, ca
să izbăvească ţara de cazaci şi tătari, şi-a exprimat părerea Călin.

139
 Jupânita
, cea Frumoasă

– De Timuş, Căline, de Timuş, fiindcă acesta a pus ochiul atât pe jupâ-

niţa Ruxandra, cât şi pe întreaga moşie, preciză panul Ştefan.
– Pane Ştefan, cele ce se întâmplă astăzi la curtea domnească s-ar potrivi
de minune celor spuse cândva de răposatul meu părinte, Nicolae Răghineţ:
“Casa arde, da baba se piaptănă.”
– Oare n-a fost nevoit domnul nostru Vasile-Vodă să părăsească, pentru
câtva timp, scaunul domnesc din Iaşi şi să rătăcească pe poteci de codru de
groaza tătarilor şi a cazacilor zaporojeni?!… le aminti tuturor pârcălabul.
– Da, au fugit atunci cu toţii – şi fraţii voievodului, şi Ştefăniţă, nepotul
lui Vodă, de se ascunseseră după puternicele ziduri ale Neamţului, con-
firmă Vasile Mârzacul. Iar Vasile-Vodă, rămas singur, şi-a mutat scaunul
domnesc din Iaşi în Codrii Căpoteştilor.
Puţinii dorobanţi, lăsaţi să apere curtea, la vederea potopului de tătari şi
cazaci, au umplut şi ei lumea. A ars atuncea tot târgul Iaşi.
– Şi toată ţara! adăugă Ursul.
– Coţofenele de la curte trăncănesc că, cică la împărăţie, când au aflat de
fuga domnului nostru, l-ar fi întrebat de ce a făcut una ca asta…
– Zici şi dumneata, pane Ştefan, dar oare de şagă era, la acea vreme, să
rămâi la curte cu aşa oaspeţi nepoftiţi ca zaporojenii şi crâmlenii? E pre-
cum ai sta cu leul într-o cuşcă, raţiona marele căpitan.
– Iar acum, după cum spune panul Ştefan, va călători din nou Vodă prin
ţară, de unul singur şi de nimeni silit, va bate pe la porţi de mănăstiri, ca
să se facă bun în faţa Sfintei Paraschiva, după ce şi-a căsătorit fata cea mai
mare cu un luteran, iar pe cea mică mai-mai n-a luat-o un cazac! s-a rupt
de la urciorul cu vin Ursul.
– Ursule, văd că a secat şipotul! Ia du-te şi mai cotrobăieşte prin beci, de
mai adu vreo bucată de brânză şi un burlui cu vin din butoiul cel mic.
Nedorind să lipsească mult timp de la poveştile panului Ştefan şi ale lui
Vasile Mârzacul, Ursul, ca pe aripi de vânt, a coborât repede în beciul de
sub casă şi, cât ai clipi din ochi, a şi fost înapoi:
– Întru sănătate şi noroc, onorabili meseni!
Patru cupe cu vin s-au ciocnit din nou deasupra mesei:
– Noroc!
– Noroc şi bucurie!
– Nu de unul singur va merge Vodă prin ţară, însoţit de o mică ceată
de oşteni, ci va fi urmat mai că de toată curtea domnească, a preluat tema
discuţiei Vasile Mârzacul. Odată, înainte de a merge cu voievodul nostru
asupra lui Matei Basarab, l-am însoţit şi eu pe Vodă prin ţară. Cu vreo două
săptămâni înainte de plecare, se umpluse toată curtea domnească de la Iaşi
de forfoteală. Forfoteau toţi, de la mic la mare. Se făceau pregătiri de toate

140
 Jupânita
, cea Frumoasă

felurile. Oamenii de la curte nu-şi mai vedeau capul de atâtea treburi. Ala-
iul domnului nostru este mai mare decât cel al regelui polonez…
În drumul lui prin ţară, stăpânul nostru este însoţit de vreo trei mii de
călăreţi şi două mii de pedestraşi. Poţi vedea în tabără şi cam vreo o sută
de ieniceri. Tot timpul, Vodă e păzit de cincizeci de voinici, aleşi pe sprân-
ceană. Îmi zicea şi panul Andrei, căpitanul ocolului domnesc, că oastea
voievodului nostru ajunge uneori până la douăsprezece mii de oşteni.
Dacă ar fi fost numai oştenii! Sute de paji de la curte mişunau în toate
părţile, ca un roi de albine. Îmbrăcaţi în purpură aurită, cu căciuli lungi,
împodobite cu aur şi argint, ei străluceau în toată splendoarea lor. Aproape
o mie de negustori foiau şi ei ca nişte viespi printre oamenii domnului nos-
tru, strângând şi numărând roadele unui târg făcut cu atâta zarvă, doar toţi
aveau nevoie la drum de bucate!
Vorbind pe şleau, mie nu mi-a plăcut niciodată umbletul acesta prin
ţară, cu un alai ce seamănă cu un nor de lăcuste. Şi mai ales că trebuia să
mă hrănesc pe banii mei, tot uşurându-mi punga de galbeni…
– Prea s-a luat la întrecere cu împăraţii lumii domnitorul nostru. Cu
adevărat: casa arde, da baba se piaptănă; nu-i aşa, Ursule? surâse Călin.
– Ştiu eu? Domnul cunoaşte mai bine decât noi mersul lucrurilor… Pe
de altă parte, anume acum, când cazacii ne stau în coaste, Vasile-Vodă ar
trebui să vină să cerceteze hotarele întru paza ţării! răspunse Ursul.
– Domnul nostru iubeşte lux bizantin în toate! Când cercetează ţara,
când o mărită pe fata lui cea mai mare, Maria, când se duce la biserică…
Aşa-i Vasile-Vodă, principe cu sânge de împărat, constată Vasile Mârzacul.
– Odată şi mie, cinstiţi meseni, a început o altă poveste pârcălabul Şte-
fan, mi-a surâs norocul să fiu de Bobotează la Iaşi. Domnul nostru milostiv
ştie a sărbători. Fie Anul Nou, fie Boboteaza sau Paştele.
– Povesteşte, pane Ştefan, povesteşte! Că noi cu Ursul mai mult am fost
fraţi de cruce cu calul, sabia şi vântul, colindând întreaga lume din porunca
stăpânului nostru, a dumitale, pane pârcălab, în loc să umblăm pe la sărbă-
tori, s-a adresat lui Ştefan credinciosul Călin.
– Da, pe la sărbători – mai rar.… oftă Ursul.
– Mai întâi de toate, dragii mei oaspeţi, să nu lăsăm vinul să se înăcrească
în cupe, că se îneacă în el bondarii, zâmbi şiret pârcălabul Sorocii, Ştefan.
– Cine oare, într-o asemenea zi de vară, la umbra unui nuc bătrân, într-o
ceată de bărbaţi cu bune merite în iscusinţa minţilor şi a armelor, refuză
un vin ales din podgoriile Ţepilovei? zicând acestea, noul mare căpitan de
Soroca a ridicat iarăşi cupa.
– Ei, da acum, vorbi cu un glas misterios panul Ştefan, ascultare şi pu-
ţină răbdare, că lungă îmi este povestea despre strălucirea domnului nostru
milostiv, Vasile-Vodă…

141
 Jupânita
, cea Frumoasă

Boboteaza
şa poveşti, dragii mei, vin numai din eternul târg al

-A
lui Constantin cel Mare, dar şi de la curţile domneşti
de la Iaşi, începu să-şi depene istorisirea pârcălabul
Ştefan.
Cred că Domniile voastre cunosc foarte bine mer-
sul lucrurilor din domnie, mai ales înainte de năvăli-
rea lui Hmil-hatmanul şi a lui han-tătar?
Până la acea nenorocire pentru ţară, sărbătorile
aveau la noi o splendoare aparte. Polonezii, care niciodată nu au lipsit de la
curte, de multe ori au rămas cu gura căscată, uimiţi de bogăţia şi frumuse-
ţea sărbătorilor, îndeosebi când erau prezenţi la cele mai mari sărbători ale
noastre – la Naşterea Domnului, la Bobotează şi Paşte.
De fapt, Vasile-Vodă odată este domn. Atunci când domnul nostru merge
la biserică de Bobotează, curtea domnească se cufundă în mare vâlvă.
Mai întâi de toate, nu cunosc odihna căpitanii de la ocolul domnesc, în
frunte cu Andrei, care se învârtesc ca nişte titirezi. Se scot afară toate cetele
de viteji, ce sunt în gazdă la curtea domnească, pentru a asigura ordinea
şi escorta Măriei sale. Când Vodă se duce la biserică, oştenii stau, ca nişte
garduri pe ambele părţi ale potecii ce leagă curţile domneşti cu Trei Ierarhi.
Câţiva voinici poartă steagurile. Mereu pocnesc tunurile. Turnul Babel, nu
altceva!
Când totul este gata de slujbă, domnul nostru milostiv, acompaniat de
preoţime şi de cei cincizeci de oşteni, aleşi unul ca unul, din garda voievo-
dului nostru, porneşte spre biserică.
În fruntea procesiunii merg preoţii, conduşi de Mitropolitul Varlaam,
marele nostru cărturar, însoţit de cei trei episcopi: Anastasie de Roman,
Theofan al Rădăuţilor şi Ghedeon de Huşi. Alături de ei, păşeşte ţanţoş şi
episcopul catolic, urmat de doisprezece copii de vârstă şcolară.

142
 Jupânita
, cea Frumoasă

Dar care sărbătoare fără irozi? Ei nu lipsesc niciodată în suita domnului,

de fapt ca şi cei trei crai din Răsărit: Melchior, Gaşpar şi Baltazar...
– Pane Ştefan – adevăraţii crai? Cei care l-au văzut cu ochii lor pe copilul
Iisus? întrebă mirat Ursul.
– Care crai adevăraţi?! Trei actori îmbrăcaţi ca pe timpurile lui Irod ne-
norocitul creează prin straiele lor impresia că într-adevăr au venit din acele
vremuri îndepărtate.
După crai, sau magi,merg doi copii ce poartă pe cap coroane, care în-
truchipează Soarele şi Luna; alţi doi copii din casa lui Vodă poartă Semnele
ţării şi Stema voievodului nostru.
Cineva duce Icoana Maicii Domnului, precum şi Steaua călăuzitoare a
magilor, care trebuie să aibă şapte colţuri şi care pluteşte deasupra mulţimii
de oameni.
În biserică, pălămarii împart cu zor lumânări, aşezând totodată, pentru
slujbă, masa pe care se pune un lighean de argint cu moaşte din vistiernicia
bisericii.
Domnul nostru Vasile-Vodă, aşezat într-un jeţ, aşteaptă sosirea proce-
siunii.
Mitropolitul şi episcopii din legea noastră, dar şi cei de altă lege, iau
loc lângă domnul nostru. Boierii sunt pretutindeni. Pe mâna dreaptă, ca
totdeauna, stă vornicul cel mare Toma Cantacuzino, iar alături de el – alţi
doi vornici. Lângă pragul bisericii, au încremenit cei trei armaşi; unul cu
Sceptrul, altul cu Suliţa şi cel de-al treilea – cu Sabia voievodului.
Undeva la cinci paşi de prag, pe mâna dreaptă a logofătului, stau hat-
manul Gavril şi ceilalţi boieri. Toţi – cu capetele descoperite, după cum şi
este obiceiul pe la noi. Între domnul nostru şi doamna Ecaterina veghează
o pază de o sută de ieniceri.
Doamna Ecaterina, cercheza, este înconjurată de jupânesele boierilor
noştri. Acestea sunt împopoţonate în tot felul de mătăsuri. Brăţările şi lan-
ţurile groase de aur le înfrumuseţează pe cucoanele boierilor. Oşteni – de
jur împrejur. Buluc peste buluc. În curtea bisericii şi în preajma ei, stă cu
gura căscată întregul târg al Iaşilor. Mulţi dintre aceşti oameni vin să-l sa-
lute pe voievodul nostru, care şi el în drumul său spre Trei Ierarhi îşi dă
osteneala să-şi salute supuşii, ridicând mâna dreaptă spre ceruri.
“Trăiască Măria sa Vodă, domnul nostru milostiv!” răspundeau ieşenii
la salutarea voievodului.
Domnitorul nostru este îmbrăcat ca nimeni altul de bogat; doar nasturii
de pe haina lui costă o sută de mii de galbeni…

143
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Auzi, pane Ştefan, da de unde atâta bogăţie la jupânul Vasile Lupu? l-a
întrerupt pe pârcălab Ursul, asemeni unui elev naiv care vrea să afle de la
învăţător cât mai multe lucruri interesante.
– Ursule, i-a răspuns răbdător panul Ştefan, când domnul nostru a ajuns
în scaunul ţării, Moldova era cu totul secătuită din pricina numeroaselor
schimbări de domnii. În ultimii douăzeci de ani, până la urcarea în domnie
a lui Vasile-Vodă, tronul Moldovei a adăpostit treisprezece domni: Tomşa,
Movilă, Mihnea, Graţiani, Iliaş şi iar Tomşa, Ştefan, şi din nou Radu al lui
Mihnea, Barnovschi – de două ori, Movilă, Moise – şi acesta de două ori.
Sărmana ţară, căci nu degeaba se zice că schimbarea domnilor – bucuria
nebunilor!
Cu fiecare nouă domnie, tot mai multe pungi cu galbeni, stoarse din
această ţară, erau vărsate în vistieria sultanilor din Istanbul. Pofta creşte
mâncând şi la otomani, nu doar la creştini.
Dacă palatul lui Vasile-Vodă străluceşte astăzi alături de cele mai bogate
curţi regale, asta numai datorită gospodăririi chibzuite a domnului nostru,
să-i dea Dumnezeu multă sănătate! Venind în scaunul ţării, domnul nostru
a cerut ca ţara şi boierii să mai uite un pic de chefuri şi pompă.
Aşa că trei ani de zile n-au îmbrăcat boierii noştri de la curte contăş cu
blană de sobol, ci numai cu blană de vulpe. Pe zi se mâncau nu mai mult
de o mierţă de pâine, doi berbeci şi o ialoviţă. Cheltuieli se făceau foarte
puţine, nu mai mult de doi galbeni pe zi. Toate cheltuielile erau controlate
cu mare grijă. Şi tot atuncea moşia ne-a fost invadată de o puzderie de greci
levantini. Doreai să loveşti într-un lup şi dădeai într-un grec de la Constan-
tinopol.
– Aşa e, pane Ştefan, aşa e, zise Ursul.
– Ei bine, mânca-i-ar lupii pe greci, să-i mănânce, să vă povestesc, aşa-
dar, ce-a fost mai departe la Bobotează. Când preoţii de legea noastră şi cei
catolici, cu copii de şcoală, au intrat în Sfânta Biserică a lui Vasile Lupu,
domnul nostru s-a sculat în picioare ca să asculte urări şi laude din partea
celor veniţi.
Mitropolitul Varlaam i-a întins Măriei sale crucea de argint, ca acesta
să o sărute. Unul din cei trei crai din Răsărit şi anume Gaşpar a ridicat în
înaltul cerurilor o sumedenie de cuvinte de laudă, numindu-l pe voievodul
nostru “Solomon”.
– Auzi, Căline, Măria sa a fost botezat de popor a doua oară. Să vezi că
avem şi noi un filozof al nostru, constată Ursul.
– Şi de ce nu! Oare nu el a scos de sub tipar Cartea românească de în-
văţătură a Preasfinţitului Mitropolit Varlaam şi cea de Pravile de la înaltele
împărăţii? a spus cu mândrie Călin.

144
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Cinstiţi voinici, domnul nostru Vasile-Vodă cu adevărat este un mare

cărturar, a intervenit şi căpitanul Vasile Mârzacul.
– Cine dacă nu domnul nostru a deschis patru şcoli de teologie, două de
slavonă-românească şi gramatică, aflate pe lângă Mitropolia Preasfinţitului
nostru Mitropolit Varlaam? îşi reluă povestea pârcălabul Sorocii, Ştefan.
Şi dacă Solomon a fost cel cu înţelepciunea la evrei, al nostru domn are
Cartea lui românească de învăţătură. Se poate de spus că-i un Solomon al
Moldovei.
Gaşpar, un copil de la iezuiţi cu coroană pe cap i-a zis cu glas tare în
limba lui Traian, regele romanilor: “Slavă întru Cel de Sus, Măria ta, dom-
nul nostru milostiv!”
“Veşnica slavă!” i-a răspuns, de asemenea, în latineşte, unul dintre ie-
zuiţi.
Ceilalţi doi copii nu au rămas nici ei în urma iezuiţilor şi l-au felicitat pe
domnitorul nostru cu Anul Nou.
Vocile lor clare răsunau peste mulţimea din biserică asemenea unui ci-
ripit de păsări:
“La mulţi ani, Măria ta!”
“La mulţi ani, domnul nostru milostiv!”
“Laudă domnului nostru!”
Măria sa, impresionat, cu faţa luminată de fericire, s-a ridicat atunci din
jeţul său şi a coborât spre bulucul de oameni, salutându-i.
Pe urmă, serviciul religios a fost celebrat mai departe; preoţii noştri îşi
cunosc bine legea. Ei au făcut rugăciuni fierbinţi pentru Sfinţirea apei.
Spătarul aflat lângă Măria sa i-a întins câteva lumânări, pe care Vasile-
Vodă le-a aprins la chipurile dumnezeieşti ce împodobesc Trei Ierarhi.
Pălămarii, ca şi spătarul, au împărţit boierilor lumânări, ca să se lumi-
neze şi ei cu focul lor sacru şi să nu aibă gânduri negre asupra Măriei sale.
După ce a fost sfinţită apa, au pocnit dintr-o dată tunurile, de i-au băgat
în sperieţi pe cei din biserică. Muzica le-a ţinut hangul. Ce mai tărăboi se
făcuse! Tunurile pocneau, iar muzica încerca să le mângâie tuturor urechile
asurzite; copiii mai mici plângeau, şi cei mari îl slăveau pe Dumnezeu şi pe
Vodă. Ce mai tămbălău!
Cel care a sfinţit apa a fost însuşi Preasfinţia sa Mitropolitul Sucevei Var-
laam.
Boierii au sărutat cu evlavie crucea, răsuflând uşuraţi. Ura ascunsă a fost
spulberată de crucea cea sfântă, care a îmblânzit inimile multora dintre ei.
Când s-a terminat slujba în biserică, alaiul nostru s-a îndreptat spre râu,
să scufunde crucea în apa rece a Bahluiului.

145
 Jupânita
, cea Frumoasă

Acel an a fost foarte geros, mai cu seamă de Bobotează. Râul era încă-
tuşat de gheţuri. Copca făcută în platoşa râului dovedise între timp să se
acopere cu un nou strat de gheaţă şi câţiva voinici au pus repede mâna pe
baltage, spărgând ochiul de sticlă al lui Gerilă.
Alaiul nostru, ce se mişca de la biserica Trei Ierarhi spre râu, era de o
mare frumuseţe. Preoţii mergeau câte doi sub steaguri şi sub lumini de
lumânări.
Mitropolitul Varlaam s-a apropiat de ochiul de apă şi a zvârlit în spăr-
tură o cruce de argint. O seamă de orăşeni se înghesuiau să ajungă la ochiul
lui Gerilă, alţii totuşi au avut grijă să stea cât mai departe de copcă. Ştiau
ei ce ştiau… Câţiva tineri, apucaţi de mâini şi de picioare, au fost aruncaţi
în apa rece a râului, după Sfânta Cruce. Strigăte, râsete şi necaz. Nu e de
glumă să faci baie în apa Bahluiului pe la mijlocul iernii… Vreo câţiva din
cei aruncaţi în apă au dat să iasă din râu, însă gloata, cu chiote, i-a împins
înapoi. Unul din tineri, ceva mai iute decât ceilalţi, s-a scufundat odată, de
două ori şi, spre bucuria tuturor, a ieşit cu Sfânta Cruce. Câţiva boieri din
mulţime le-au întins tinerilor mâinile, rătuindu-i de apa rece ca gheaţa.
Alelei, ce veselie se mai aşternuse peste lunca râului ferecat în gheţuri!
Mitropolitul Varlaam şi-a înmuiat măturica de busuioc în apa sfântă a
râului şi i-a stropit pe toţi delaolaltă.
Primii stropi au acoperit obrajii şi barba voievodului nostru, preschim-
bându-se în diamante strălucitoare de gheaţă. Boierii au primit şi ei porţia
lor de stropi. Mitropolitul s-a străduit să-i sfinţească din toată inima. Stând
cu capetele descoperite, lângă Preasfinţia sa Varlaam, uzi din creştet până
în tălpi, ei păreau să fie mai mult nişte şoareci muraţi decât boieri de viţă
veche.
Când ne-am întors cu toţi boierii de la râu, am mai văzut ceva de toată
frumuseţea. Purificarea cailor domneşti...
– Povesteşte, povesteşte, pane Ştefan! au zis într-un glas Călin şi Ursul.
– În faţa voievodului nostru, care şedea pe un taburet, îşi continuă isto-
risirea pârcălabul Ştefan, au fost aduşi din grajdurile Măriei sale douăzeci
şi patru de armăsari de toată lauda, acoperiţi cu valtrapuri de brocart, îm-
podobite cu mărgăritare şi pietre scumpe.
Să-l fi văzut voi atunci pe Andrei, căpitanul ocolului domnesc! El, cu o
ceată de voinici, au purtat caii prin mulţime, iar Mitropolitul Varlaam i-a
stropit cu apă sfinţită, curăţându-i de draci. Agheasma i-a udat nu numai
pe cai, dar şi pe voinicii de lângă ei. Căpitanul Andrei parcă ieşise şi el din
apa Bahluiului şi semăna cu un ţurţur de gheaţă.
Ce mai veselie a fost, când au apărut comişii cei mici! Ce mai tălălău
s-a pornit! Mulţi din boierii noştri se tăvăleau pe jos de râs. Credeam că

146
 Jupânita
, cea Frumoasă

o să-mi plesnească şi mie burta de atâta haz. Comişii, plini de îngâmfare,

serioşi nevoie-mare, călăreau catârii şi măgarii din grajdurile lui Vasile-
Vodă... Ia măscărici! Mai rar aşa comişi la curtea Măriei sale!
Regele francilor ar fi leşinat de invidie.
Spre sfârşitul zilei, un ospăţ împărătesc a încununat Boboteaza. Lăutarii
se întreceau între ei în măiestria instrumentelor. Boierii nu-şi dădeau rând
să închine cupe cu vin din podgoriile Cotnarilor întru slăvirea voievodului.
Iar logofătul Gheorghe Ştefan era de neîntrecut în arta de a cânta osanale
stăpânului nostru. Pane Vasile, îmi spune mie inima că în ochii acestui nou
logofăt, proaspăt primenit cu un caftan cu blană de sobol, cam prea luceşte
hiclenia. Nu este el cinstit, până la urmă. Se observă o mare prefăcătorie în
cuvintele şi faptele lui. Prea este el mieros cu Vodă...
– Zici, pane Ştefan, că acest logofăt îşi aşteaptă în toiul verii caprele de
la munte? Să nu fie ele cumva din Ardeal, de la Rakoczi sau din munţii lui
Matei Basarab… De fapt, cine ştie? Cine ştie? Poate numai unul Dumne-
zeu, da şi marele logofăt. Doar caprele sunt ale lui?! Dar mai bine să mer-
gem mai departe cu povestea noastră…
– Şi s-a făcut în acea seară de Bobotează un mare ospăţ, zafaiet cum mai
rar se întâmplă pe la unele curţi împărăteşti! îşi tot amintea panul Ştefan.
La masa domnească puteai vedea numai talgere suflate cu aur, candela-
bre de argint, iar în jurul meselor încărcate cu tot felul de bucate – semeaţa
curte a lui Vasile-Vodă. Printre ei eram şi eu, a voastră slugă modestă şi
prieten fidel – Ştefan Hrincovici, pârcălab de Soroca.
Şi cum este deprins Măria sa să-i mai pună uneori pe boieri la încercare
cu mintea, înainte de a începe cheful, mi-a zis să fac dreptate, împărţind
mesenilor o dropie coaptă în cuptor, fără însă a-l supăra pe cineva.
Ce mai friptură a ieşit! Lăsa gura apă, de-i simt şi astăzi mirosul!
Un copil de la curte mi-a înmânat un cuţit atât de mare, de puteai doborî
cu el un râmător. Ce era să fac? Am pus mâna pe cuţit şi – ascultare, Măria
ta!
Boierii de la curte, care au nişte gâturi scurte şi groase, de “viaţă grea”,
şi-au lungit gâturile lor, de parcă erau de acum lebede. Priveau curioşi, de
după talgerele pline cu bucate, la meseria mea de bucătar şi ospătar.
“Capul dropiei – Domniei voastre, Măria ta, doar sunteţi, prin voia Ce-
lui de Sus, capul ţării!” am hotărât eu.
După aceasta, am tăiat aripile şi le-am întins celor două fiice – Mariei şi
Ruxandrei, care, în acele zile, veniseră din Lituania să-şi viziteze tatăl.
“Vouă câte o aripă, le-am spus eu, fiindcă, cum n-ai da, zburaţi din cui-
bul părintesc.”

147
 Jupânita
, cea Frumoasă

Tăind labele cu tot cu pulpe, i-am servit cu ele pe cei mai mari boieri –
panul Toma Cantacuzino, mare vornic şi Toderaşco Ianovici, mare logofăt
la acea vreme:
“Voi să alergaţi cât mai iute, ca să îndepliniţi la timp poruncile Măriei
sale! Dar şi să nu uitaţi, cinstiţi boieri, că uneori acolo unde sunt labele,
adică tălpile, ajunge să stea şi capul.”
Gâtul de dropie i l-am dat cucoanei Ecaterina, doamna lui Vasile-Vodă,
cu următoarele cuvinte:
“Capul Măriei tale, domnul nostru milostiv, este plin de griji şi frămân-
tări şi, ca să nu se răstoarne sub greutatea lor, ai nevoie de o susţinere, şi
cine dacă nu cucoana Ecaterina este sprijinul cel mai de nădejde al Dom-
niei voastre şi deci trebuie să aibă un gât foarte puternic.
Iar restul? Restul – pentru cuconaşul Ştefăniţă, fiul Domniei voastre,
pentru că el mai are de crescut, ca să ajungă în locul Măriei tale, Domn în
Ţara Moldovei şi de aceea trebuie să mănânce cât mai mult.”
“Pane Ştefan, da unde-i partea ta? m-a întrebat cu uimire Măria sa Vodă.
Doar n-o să rămâi nedreptăţit la masa noastră?”
“Bunăvoinţa Domniei voastre faţă de umila mea persoană, slugă cre-
dincioasă, este mult mai însemnată decât o bucată de carne prăjită”, am
răspuns eu.
– Esop din Ţepilova! a exclamat Călin, scărpinându-se la ceafă.
– Şi curgea, prieteni, mierea de pe lingură pe barbă, fără ca să ajun-
gă-n gură, iar şipotul buţilor umplea cupele, uda gâtlejurile, de rămâneau
mustăţile uscate, a zâmbit pârcălabul Sorocii Ştefan, cu scântei jucăuşe ce
ardeau în ochii săi negri. Doar astfel sfârşeşte orice poveste…

148
 Jupânita
, cea Frumoasă

Nicolai Potocki

N
icolai Potocki, marele hatman al Coroanei, s-a oprit
în mijlocul camerei şi s-a uitat lung la micul portret
din faţa lui. Domniţa din tablou, o frumuseţe de fată,
îl privea şi ea cu ochii ei verzi pe cel ce-i ducea de
mai mulţi ani dorul. L-a refuzat şi pe dânsul, unul
din marii polonezi, castelan de Cracovia, mare hat-
man. Dar, oare, numai el a fost refuzat?
Şi astăzi sângerează inima tristă a lui Sigismund,
fiul lui Gheorghe Rakoczi, voievodul Transilvaniei. Îi duce dorul şi Wiş-
niowiecki. Nu se poate linişti nici Timuş al lui Hmil-hatmanul. Multe,
foarte multe inimi a zdrobit mofturoasa domniţă a lui Vasile-Vodă… Vai
de tine, domniţă! Cine alege, la urmă culege…
Hatmanul Potocki şi-a rupt privirea de la tablou şi s-a apropiat de masa,
la care şedea grămăticul său.
– Scrie, Janusz, mai departe…
“…Maiestate, consider că tătarii cu Nuredin-sultan şi cu cazacii zapo-
rojeni vor merge fie în ţările Măriei voastre, fie în Ţara Moldovei, pe care
o tot ameninţă însuşi Hmelniţki, în legătură cu dorinţa sa de încuscrire cu
voievodul valah. Prin urmare, dacă vor aceşti doi inamici ai Coroanei să-şi
verse veninul asupra ţării Măriei voastre, voi căuta, luându-L pe Domnul
Dumnezeu în ajutor, să nu se aleagă duşmanii cu nici un fel de bucurie, iar
dacă vor năvăli asupra Moldovei, nimic n-ar fi mai drept decât să-l salvăm
pe acest vecin şi slugă credincioasă a Măriei voastre, pe care noi l-am pri-
mit în sânul nostru, acordându-i indigenatul. Despre care lucru, Măria ta,
m-am înţeles cu el şi nu voi înceta să mă înţeleg şi mai departe.
Din Kameneţ, în ziua de 10 septembrie 1652.
A preastrălucitei maiestăţi a Măriei voastre regeşti, domnului meu mi-
lostiv, întru totul binevoitoare şi preaplecată slugă.

149
 Jupânita
, cea Frumoasă

Nicolai Potocki, mare hatman al Co-

roanei.”
Pune punct, Janusz. De fapt – virgulă,
deoarece cine ştie ce va fi mai departe?
Cu noi, cu Coroana, cu panul Vasile, vo-
ievodul Moldovei şi cu această frumoasă
Domniţă…
Ce viitor, ce soartă are zâmbetul ei?

Iarna anului 1652 a fost vitregă cu

Ţara Moldovei. Vremea era mai mult
ploioasă, uneori o pojghiţă de gheaţă
se aşternea peste heleşteie, iar bruma
uşoară înălbea câmpiile. În realitate,
nu asta constituia vitregia iernii, când,
în loc de Gerilă, şi-a întins peste ţară
ale sale plete umede Ploilă, dar ciuma, Fiica cea mai mare a lui Vasile Lupu,
care, în pragul Crăciunului, a mers cu a Maria de Radziwill
ei coasă ascuţită prin toate satele şi târ-
gurile Moldovei.
Ciumă în Moldova, război în Ucraina… Moldovenii se luptau pe viaţă
şi pe moarte cu molima adusă de negustori tocmai din India, iar leşii se lu-
aseră la harţă, tot pe viaţă şi pe moarte, cu un alt morb, ce se abătuse peste
capul lor, căci Ucraina s-a ridicat împotriva Coroanei. În fruntea răzvrăti-
ţilor era, fireşte, hatmanul Bogdan Hmelniţki.
Odată cu păsările călătoare, au sosit la treceri, la vaduri, olăcarii. Ca
nişte pajuri negre şi uriaşe zburau, peste stepă, peste coline şi dealuri caii
înspumaţi. Pintenii ascuţiţi nu le dădeau răgaz sau motiv de încetineală.
Înainte, înainte, spre soare-răsare!
La oblâncul şi ciochina şeii – traiste cu scrisori pline de pretenţii, mof-
turi şi dorinţe fără margini:
“Hmil-hatmanul îi tot bate capul voievodului Vasile Lupu cu însurătoa-
rea băiatului său cu Ruxandra…”
“Vasile Lupu îi roagă pe hatmanii polonezi să nu-l lase pradă cazacilor.”
Wişniowiecki şi Potocki, vrăjiţi de frumuseţea Ruxandrei, mai sperau
să cucerească, cumva, inima minunatei principese, trimiţându-i pe ai lor
olăcari la curtea domnească de la Iaşi. În fiecare scrisoare – asigurări de
credinţă pentru familia voievodului moldovean.
Iar, la Belaia Ţerkovi, Janusz de Radziwill, ginerele lui Vasile Lupu şi pa-
latinul Lituaniei, după mai mulţi ani de război cu hatmanul Hmelniţki, plin

150
 Jupânita
, cea Frumoasă

de duşmănie şi dispreţ faţă de cazacul

din Sece, s-a aşezat, în definitiv, la masa
de tratative cu acest rebel nesuferit...
Grămăticul, roşu de încordare, citea
de pe foaia de hârtie înţelegerea dintre
cei doi:
– Şi eu, Bogdan Hmelniţki, hatman al
zaporojenilor, făgăduiesc, la rându-mi,
preastrălucitului rege milostiv, domnul
meu, aşa după cum v-am mai înştiinţat
anterior prin oamenii mei, că voi merge
sincer, Maiestate, pe calea menţinerii
păcii… vocea grămăticului răsuna peste
Janusz de Radziwill (1612-1655),
mulţimea din odaie cu o asemenea fer- hatman al Lituaniei.
mitate, de parcă el şi era acel ce încheia Ginerele lui Vasile Lupu
acordul de pace, şi nu hatmanul zapo-
rojean. Şi voi căuta ca străvechea pace
dintre Coroană şi Secea Zaporojeană să se întărească, uitând de gâlcevile
noastre de odinioară.
Declarăm în faţa lui Dumnezeu că dorim sincer să refacem pacea şi ve-
chea prietenie dintre noi…
Janusz Radziwill a luat din mâna scribului foaia şi, întorcându-se spre
cazacii din suita lui Hmelniţki, li s-a adresat cu un glas moale şi mieros:
– Să binevoiţi, panilor esauli, viteji voinici din Sece, de a avea toată în-
crederea în intenţiile noastre.
S-a aşezat la masă, a luat din călimară pana de vultur şi, printr-o zvâc-
nitură, şi-a aşternut semnătura sub cele scrise, apoi a întins documentul lui
Bogdan Hmelniţki.
Hatmanul a pufăit de câteva ori din lulea, slobozind rotocoale groase de
fum, ca şi cum dorind să se ascundă după această perdea albăstruie, a scos
luleaua din gură, a pus-o deoparte şi, luând documentul, încet, rând după
rând, a citit din nou de unul singur, acordul de pace dintre cazaci şi poloni.
– Minunat! Hmelniţki a luat pana şi a semnat grijuliu documentul. Treaba
merge foarte bine. Să fie, aşadar, pace între noi şi Coroană! Că mai sunt şi
alte probleme importante, care nu aşteaptă şi intră în casa mea prin horn.
– Nu cumva panul Hmelniţki şi-a bătut în scânduri uşa şi ferestrele, de-i
vin oaspeţii în casă prin horn? întrebă palatinul Lituaniei.
– Vă arde de glume, pane Radziwill? a ridicat din sprâncene Bogdan
Hmelniţki. Băiatul meu, încăpăţânat şi mândru nevoie-mare, şi-a pus în

151
 Jupânita
, cea Frumoasă

gând ca, în această primăvară, să se însoare şi, de aceea, nu mai poate răbda
de atâta dragoste! Se stinge, nu alta…
– Şi cine-i acea fericită, care-ţi va deveni curând noră? Nu cumva Baba-
Cloanţa, că doar numai vidma asta vicleană intră în casele bunilor gospo-
dari prin hogeag, călare pe o mătură. Bună noră! Pane Hmelniţki, o să-ţi fie
însurăţeii fericiţi şi cu casa plină de pricolici şi vampiri, căci din trupul ei se
nasc numai vârcolaci şi satiri.
– Cum, adică, cine-i, pane Radziwill? Cumnata ta, bineînţeles, şi nicide-
cum altcineva! Băiatul meu nici în ruptul capului nu vrea să dea vrabia din
mână pe cioara de pe gard. O vrea pe principesa de la Iaşi şi gata! Aşa că
degrabă vom merge după mireasă…
– Ascultă, pane Hmelniţki, Ruxandra nu se mai mărită. Preamilostivul
domn al Ţării Moldovei, cât şi fiica lui Ruxandra, nici n-au de gând să se
înrudească, să ştii, cu încăpăţânatul tău fiu.
– Preamilostivul domn Vasile Lupu, socrul Domniei tale, este un trădă-
tor, un hiclean care se cere pedepsit. Oare nu este el omul căruia eu i-am
încredinţat gândurile mele cele mai tainice? Iar el a povestit la toată lumea
despre planurile mele şi, după asta, mulţi din vitejii mei cazaci au căzut în
luptă lângă Berestecico!
Am să fac totul ca acest domn trădător să fie pedepsit aşa cum ştiu numai
eu. De nu-şi va mărita fata, îl tai în mii de bucăţele şi le arunc corbilor!
Janusz Radziwill a sărit de pe scaun, strângând cu mâna stângă teaca sa-
biei, prinsă de cingătoare, iar cu dreapta era gata să înşface mânerul armei
sale redutabile. Din fericire, mâna sa dreaptă aşa şi a rămas să atârne în aer,
apoi s-a lăsat pe masă. Mustaţa i se zbârlise, faţa îi deveni stacojie; vulcanul
din suflet răbufnise:
– Ascultă, tu, cazacule, îţi permiţi să decizi soarta noastră, să te compari,
tu, cel ieşit din prostime, cu cei din os de domn? Teme-te, omule, de mânia
noastră! Teme-te!
Hmelniţki s-a ridicat în picioare, fulgerând cu ochii lui negri. Esaulii, care
stăteau la spatele hatmanului, s-au dat mai aproape, cât pe ce să se arunce în
vârtejul gâlcevii. Şleahticii, zbârliţi ca nişte cocoşi gata de bătaie, l-au încon-
jurat pe Janusz Radziwill, punând şi ei mâna pe săbii. Încă o mică scânteie
în acest butoi cu pulbere, un cuvânt sau un gest nechibzuit şi pacea numai ce
încheiată putea să se termine cu o încăierare pe viaţă şi pe moarte.
Hmelniţki, care avea nevoie de răgaz pentru a-şi aduna puterile, a po-
tolit spiritele:
– Destul, destul, Domniilor voastre! Dumnezeu e mare şi le aşază pe toate
la locul lor. Azi El doreşte pace. Să fie deci pace şi vă invit pe toţi la nunta
băiatului meu Timuş, care va avea loc în această primăvară la Iaşi!…

152
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vin cazacii!
urând, după încheierea păcii de la Belaia Ţerkovi, în

C
prima duminică a lunii aprilie, cinci călăreţi au apă-
rut la vadul Ţichinăuca-Soroca. La strigătele insis-
tente ale căpitanului, ce se afla în fruntea unui mic
detaşament de călăreţi, brudnicii soroceni au îndrep-
tat imediat podul plutitor spre malul stâng.
Pârcălabul Ştefan, care era, la acea oră, în târg, a
fost înştiinţat de îndată de sosirea unor oaspeţi gră-
biţi de drum şi de circumstanţe. Erau oamenii lui Janusz Radziwill. Porţile
Cetăţii, larg deschise în acea zi de duminică, i-au primit pe oaspeţi fără
scârţâitul lor de altădată.
Pârcălabul Ştefan – o fire extrem de curioasă, îi tot sâcâia pe cei veniţi
din Ţara Leşească cu diverse întrebări:
“Ce se mai aude pe la Şargorod şi Nemirov? E linişte la Braclaw? S-a cal-
mat Hmil-hatmanul ori tot mai caută nod în papură? Nu cumva vin caza-
cii? Da tătarii?” Şi tot aşa, întrebare după întrebare: cine? ce? unde? când?
Noutăţile aduse de oaspeţi n-au fost dintre cele mai îmbucurătoare. La
Belaia Ţerkovi, stăpânul lor, palatinul Lituaniei s-a împăcat cu Hmil-hat-
manul. Cazacii au obţinut răgaz şi se pare că adună forţe noi, aşa că foarte
curând primele lor cete pot apărea deja pe la Movilău, Soroca sau Raşcov.
De aceea, ei merg astăzi în mare grabă şi cu poruncă de la stăpânul lor, ca
să-l avertizeze pe Vodă despre pericolul ce se poate abate asupra ţării şi
familiei sale.
Vin cazacii?! Dar oare au existat vremuri când ei nu năvăleau asupra
Ţării Moldovei, aducând cu dânşii şi hoarde de crâmleni? Şi iată iarăşi spre
Moldova se rostogoleşte carul unui nou război. Vor fi oare în stare pârcă-
labii de la margine să-i oprească pe duşmani sau poate aceasta o va face
Nistrul, năvalnic ca un balaur?

153
 Jupânita
, cea Frumoasă

Dacă nu pârcălabii şi Nistrul zbuciumat, atunci poate aceasta o vor face

hatmanii polonezi?!…
După un popas de câteva ore, împrospătaţi cu bucate şi băutură aleasă,
adusă de la Codru, cei cinci călăreţi au părăsit, în fine, tihna şi bucuria că-
minului frăţesc. Urcând dealul Sorocii, ei au luat drumul zărilor depărtate.
Spre Iaşi, spre domnie!
Duşi pe aripi de vânt, vitejii au dispărut după culmile din zare odată cu
soarele, ce se grăbea şi el pe calea lui eternă…

Îndată ce a sosit la Iaşi, căpitanul lui Janusz de Radziwill a fost fără în-
târziere primit de voievod.
Domnitorul a rupt pecetea şi a deschis scrisoarea cu cele câteva rânduri
scrise de ginerele său, palatinul Lituaniei. Noutăţile relatate nu erau dintre
cele ce inspiră încredere în ziua de mâine. Poate doar că numai la Maria
treburile mergeau bine… De fapt şi ea este cam îngrijorată! Janusz, soţul ei,
se tot războieşte cu Hmil-hatmanul…
Pacea de la Belaia Ţerkovi a liniştit pentru câtva timp căzăcimea beli-
coasă. Se vede că doreau să-şi mai lingă rănile, ca şi lupul cela rănit! Acum
Hmelniţki ameninţă din nou Moldova. Dacă voievodul nu va dori să-şi
mărite frumoasa domniţă cu Timuş, atunci hatmanul Hmelniţki o să-l taie,
chipurile, în mii de bucăţi… Păzeşte-ne Doamne, de nebunia unora! Vrea
numaidecât cazacul să se încuscreze cu toţi principii lumii.
– Rău de tot au pus ochii pe domniţă zaporojenii. Câte năpaste pe capul
meu, Doamne! Câte năpaste! se văieta Vodă.
Vasile Lupu a întins scrisoarea panului Kutnarski:
– Citeşte, pane Kutnarski. Citeşte, că nu-i nici o taină aici!
Kutnarski a citit în fugă cele scrise şi a întors răvaşul înapoi stăpânului
său.
– Ei, ce spui, pane Kutnarski? îl întrebă voievodul. Ce-i de făcut în cazul
acesta?
– Măria ta, hatmanii polonezi nu se vor lenevi să ne ajute, răspunse se-
cretarul. O ştiu eu de unde o ştiu! Roagă-i numai şi ei îţi vor sări în ajutor,
Măria ta! Mai ales Martin Kalinowski, ce se află acum chiar în calea lor,
lângă Pădurea Batog, unde şi-a aşezat tabăra. Şi asta e cum nu se poate mai
bine pentru noi.
Scrie, Măria ta, scrie-i regelui, scrie-i lui Kalinowski, căci nu demult,
mai astă-toamnă, unul din marii poloni, Nicolai Potocki, ne-a încredinţat,
din partea Coroanei, că, dacă Hmil-hatmanul va veni din nou asupra Mol-
dovei, nimic nu este mai important pentru dânsul decât să ne salveze de
năpasta ce ne paşte…

154
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Şi ce folos din toate acestea, pane Kutnarski? obiectă voievodul mol-

dovean. Prietenul nostru Nicolai Potocki de câteva luni se tot plimbă prin
grădina Raiului şi nu mai are cine să mai pună o vorbă bună pentru ţara
asta, atât de năpăstuită de cazaci şi tătari!
– Domnul meu milostiv, după câte ştiu eu, a mai rămas în Coroană un
bun creştin, care mai ţine la Măria ta şi acest om este însuşi panul Kali-
nowski, îl încurajă pe Vasile-Vodă secretarul său. Sluga Măriei tale, pâr-
călabul Ştefan de Soroca, care ţine sub control ţinuturile de peste Nistru,
ne-a comunicat că în momentul de faţă Kalinowski se află cu oştirea sa în
Podolia, la Batog, pe moşia hatmanului. Cam vreo douăzeci de mii de po-
lonezi bine înarmaţi stau de-a gata în tabăra lui Kalinowski. Având o atare
oaste, nu-mi prea vine a crede că hatmanul se va feri să lupte cu pretinsul
cucon mire.
Roagă-l numai, Măria ta, şi el nu va şovăi s-o facă şi, ca să nu fie cu su-
părare din partea Maiestăţii sale, scrieţi şi o carte regelui, celui ce ţine în
mâini sforile de la toate păpuşile. Nici nu ştii de unde sare iepurele.
Porunceşte, Măria ta, şi pana mea va aşterne pe hârtie cele spuse de
Domnia voastră întru salvarea ţării…
Mult a stat de vorbă Vodă cu secretarul său înţelept. Corabia lunii, fără
pânze, dar foarte iute, demult trecuse jumătate din drumul său printre stele,
când toate scrisorile fuseseră, în cele din urmă, pregătite.
– Pane Kutnarski, ia mai citeşte acolo unde eu îi vorbesc Maiestăţii sale
despre Hmil-hatmanul, zise Vasile Lupu, parcă vrând ceva să verifice.
– Aha, uite aici, aşa… Ascultă, Măria ta, panul Kutnarski a tuşit, dre-
gându-şi glasul, apoi începu să citească:
– …Acest om norocos şi obraznic cere cu multă insistenţă ca eu, Ma-
iestate, să i-o dau fiului său pe fiica mea, unica mângâiere la bătrâneţe. Mă
ameninţă cu război, dar şi iscoadele mele îmi aduc veşti alarmante despre
oştile vrăjmaşe, pregătite de luptă, avându-i în fruntea lor pe Timofei şi Ka-
ras-bei, tătarul. Perfidul fecior al lui Hmelniţki, împreună cu prinţul tătar
au învoire să-l omoare pe tatăl fetei, adică pe mine, iar pe fiică s-o răpească
din cuibul părintesc şi, după cum se laudă ei, Ruxandra le va aparţine ca
roabă, fiindcă, doi ani în urmă, tatăl ei a fost impus prin foc şi sabie, să în-
cuviinţeze această căsătorie nepotrivită…
– Până aici, pane Kutnarski, îl opri Vodă, mai departe totul este spus
foarte clar.
Pane Kutnarski, vei merge personal la Maiestatea sa Jan Cazimir şi vei
prezenta scrisoarea noastră. Străduieşte-te să faci tot posibilul ca să-l îmbu-
nezi pe rege, care astăzi nu cunoaşte linişte, nici el, în împărăţia sa din ca-
uza răzvrătitului ăsta de Hmelniţki. Să-i spui că domnia noastră mereu s-a

155
 Jupânita
, cea Frumoasă

bucurat de sprijinul Coroanei. În

ziua de azi, duşmanul nostru co-
mun este Hmil-hatmanul şi toată
casa lui.
Andrei, continua să dea indi-
caţii Vasile Lupu, căpitanul ocolu-
lui domnesc, va merge la Soroca,
de unde, însoţit de cei doi voinici
ai pârcălabului Ştefan, va străbate
stepele sălbatice ale Podoliei, pen-
tru a duce a noastră rugăminte lui
Martin Kalinowski.
Dimineaţa – încălecarea! Vre-
murile de astăzi nu ne mai mân-
gâie cu speranţe dulci. Toate s-au
amestecat în această lume ne- Bogdan Hmelniţki,
bună, de nu mai ştii unde încep hatmanul Secei Zaporojene
lucrurile şi unde se termină…
De fapt, care dimineaţă, pane Kutnarski?! Primele raze de acum privesc
în geam şi cocoşii din târg cântă deşteptarea pentru cei harnici şi neînfri-
caţi, iar cucoana Dimineaţă nu aşteaptă mult timp în prag.
Să vă aibă Dumnezeu şi îngerii Lui în pază, că prea s-au tulburat vre-
murile!
Pane Kutnarski, condu singur mersul pregătirilor pentru plecare...

156
 Jupânita
, cea Frumoasă

Martin
Kalinowski

B
raclaw. 1652, mijlocul lui aprilie. Curţile panului
Martin Kalinowski forfoteau ca un muşuroi, fără
astâmpăr şi osteneală. Un du-te-vino încoace şi în-
colo.
Şleahta era împestriţată cu cazaci. Cazaci aflaţi în
serviciul regelui Jan Cazimir. Chef şi veselie, pariuri
şi trântă. Lupte cu sabia. Râsete şi sudalme. Dar, fără
multă răutate. În vâlva sărbătorii unei tabere ameţite
de succesul ultimelor victorii, apăreau şi dispăreau din când în când, ca
nişte năluci zburătoare, iscoadele panului Kalinowski. Călăreţii soseau şi
apoi plecau după cotiturile drumurilor, spre toate zările. În graba lor nu se
simţea nici un pic de nelinişte ce ar fi fost provocată de apariţia unor cete
de cazaci din Sece.
Bogdan Hmelniţki fusese zdrobit atât de crunt la Berestecico, că de abia
mai era în stare să se răzbune, cu atât mai mult că la Belaia Ţerkovi el a
cerut pace.
Hatmanul polonez nu se plictisea. Martin Kalinowski era un excelent
vânător. Îi plăcea să scoată ursul din bârlog, fără frica de a fi strivit de nă-
prasnica lui năvălire. Mai ales, nu se temea el de ursul încolţit şi zăpăcit, şi
cu blana jerpelită de atâta luptă. Poate că nu era la fel de dibaci ca vânătorii
mai tineri, cu toate acestea nu se eschiva de la o încăierare cu ursul rănit.
Lui Kalinowski îi plăceau şi alte aventuri, de pildă când trofeul era o Dom-
niţă din ţara vecină, frumoasă şi bogată.
Martin Kalinowski, văduv alb la barbă şi la plete, dar cu mintea tot la fete,
îşi făurise un vis ascuns – să aibă o soţie tânără, care i-ar încălzi sângele din
vine şi i-ar aduce şi o zestre frumuşică. O asemenea mireasă, atrăgătoare

157
 Jupânita
, cea Frumoasă

şi înstărită, era, desigur, Ruxandra, sora

Mariei lui Janusz de Radziwill, fiica lui
Vasile-Vodă.
Frământat de idei tainice şi gran-
dioase, hatmanul a organizat pe mo-
şiile sale de la Batog o tabără militară,
bine întărită din toate părţile, şi a mai
dat Dumnezeu ca această tabără să fie
aşezată chiar în calea lui Bogdan Hmel-
niţki, în drumul celui din urmă sau al
fiului său spre Moldova…
În acelaşi timp, mai mulţi cavaleri ti-
neri, din familiile marilor case nobiliare
poloneze, înţelegându-se între dânşii,
au hotărât să-şi pregătească armurile
pentru a merge la Iaşi să apere onoarea Regele Jan Cazimir
fermecătoarei principese şi a tatălui ei,
ameninţat de Hmil-hatmanul şi de fe-
ciorul acestuia, Timuş. Aceşti tineri, încântaţi şi ei, ca şi întreaga Polonie,
de biruinţa de la Berestecico, au depus jurământ că mai bine să moară pe
câmpul de luptă, decât să-i dea voie unui cazac necioplit să o ia de soţie
pe domniţa Ruxandra, scurtând nasul celor ce se numesc Potocki, Wişni-
owiecki, Kalinowski etc. şi care nu au avut trecere la frumoasa jupâniţă.
Însuşi Janusz de Radziwill turba de mânie de la gândul că Timofei Hmel-
niţki putea să-i devină cumnat!
Potockie chiar s-au grăbit să trâmbiţeze precum că Ruxandra s-a cu-
nunat în mare taină cu Petru, voievodul de Braclaw, feciorul regretatului
hatman Nicolai Potocki.
Mulţi gândeau şi decideau pentru Ruxandra. O vremuri, o moravuri!
Vor renaşte, oare, timpurile cavalerilor romantici, care, cu arma în mână,
sunt gata să apere onoarea unei domniţe?

158
 Jupânita
, cea Frumoasă

Bublic
scultă, Bublic, a zis Marius, un tânăr şleahtic din su-

-A
ita panului Kalinowski, care acum îl trăgea de mâ-
neca hainei pe cazacul Bublic, unul din oamenii de
încredere ai hatmanului de campanie. Unde-i panul
Kalinowski? Că i-au sosit oaspeţi de peste Nistru...
– În cămară, Marius, în cămară. S-a ascuns în-
tr-un ciubăr mare cu apă, de i se văd numai mustă-
ţile, da chelia lui parcă ar fi un rac de baltă...
– Cum aşa, s-a ascuns într-un ciubăr? Ce vrei să spui cu asta, omule?!
întrebă nedumerit tânărul şleahtic.
– Se scaldă bătrânul, a explicat cazacul Bublic. A venit panul hatman de
la drum, plin de colb din cap până în picioare. Femeia de la curte i-a spălat
caftanul şi hainele, iar eu, iată, îi tot torn apă caldă.
E clar că panul Kalinowski a nimerit într-un vârtej de pulbere. Afară îi a
zecea zi a lui Florar, da stepa-i uscată şi vânturile suflă numai praf şi nisip.
Uită-te cum se mai frământă plopii, poate că vor aduce ploaie?
Mi-a şoptit pe secret panul hatman că, de la o vreme încoace, Michiduţă
a pus ochii pe el, îi tot taie calea, băgându-şi coada lui păroasă în toate tre-
burile panului Kalinowski.
Astăzi, de pildă, în timp ce panul hatman măsura drumul spre Batog,
dracul a tot învârtit coada lui, de a stârnit un coşcogeamite vârtej şi mai
nu l-a ridicat pe panul Kalinowski până la cer! Noroc că panul nostru este
un bun creştin şi, văzându-se umflat de vântul puternic, s-a rugat la Maica
Domnului să-l apere de spurcăciunea asta de drac. Preacinstita Maică l-a
ascultat pe domnul nostru şi, făcându-i-se milă de el, a stropit din ceruri cu
agheasmă, alungând astfel necuratul.
În felul acesta, a şi ajuns panul hatman…

159
 Jupânita
, cea Frumoasă

– În ciubărul din odaie, nu-i aşa, pane Bublic, mai-marele peste hârdăul
hatmanului? pufni în râs Marius, care a ascultat foarte atent toată păţania
cu dracul şi vârtejul.
– Bublic! Bublic! Auzi, măi nenorocitule, unde eşti? Am să poruncesc
să ţi se taie mustăţile, ciupul şi să ţi se jupoaie pielea pentru tobă, s-a auzit
deodată din cămară vocea supărată a panului Kalinowski.
– Vin, pane hatman! Vin chiar acum. Iată şi cada cu apă caldă! Bublic
s-a repezit spre odaia stăpânului său, stropind cu apă fierbinte totul din jur.
Vin, pane hatman! Marius m-a tot ţinut de vorbă. Spune că au venit oaspeţi
de peste apa Nistrului, de la valahul Vasile, palatinul Moldovei…
– Panului Kalinowski, de la Măria sa Vasile-Vodă, voievod şi stăpân a
toată Ţara Moldovei, adânci plecăciuni! Căpitanul Andrei a făcut un pas
înapoi şi, ducând mâna la inimă, s-a închinat până la pamânt în faţa lui
Martin Kalinowski. Călin şi Ursul i-au urmat exemplul, făcând şi ei acelaşi
ritual:
– Preamilostive pane Kalinowski!
– Porunca, cu care ne-a însărcinat preastrălucitul nostru domn Vasile-
Vodă, cuvântă căpitanul Andrei, este de a-l vedea personal pe panul hat-
man, pentru a-i înmâna această carte cu urări de bine, cu ocazia sfintelor
sărbători de Paşti, dar şi de a vorbi prin viu grai despre cele ce vă transmite
stăpânul nostru, Vasile-Vodă.
– Sunt bucuros să-l salut prin prezenţa Domniilor voastre pe bunul nos-
tru prieten panul Vasile! răspunse hatmanul.
Kalinowski a luat scrisoarea de la căpitanul Andrei, a cercetat sigiliul,
apoi, printr-o mişcare sigură, a deschis-o. A privit scrisul cam mărunt,
după care a întins hârtia secretarului său:
– Citeşte!
Monoton, fără nici o emoţie, secretarul a început să citească în glas, rând
după rând, mesajul:
– …Şi ceea ce va spune Domniei voastre sluga noastră căpitanul Andrei,
prin graiul său, vorbesc chiar eu, viteazului şi preacinstitului nostru prie-
ten, panului Kalinowski.
Vă mai asigurăm întru fidelitatea noastră faţă de Maiestatea sa regele Jan
Cazimir şi faţă de Domnia voastră, prietenul nostru, panul hatman…
Călin, ascuns după umerii laţi ai amicului său Ursul, se uita cu interes la
hatmanul Kalinowski.
Era un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu bruma toamnei în mustaţă. Nu
prea înalt, dar voinic, cu mâinile cioturoase, care decenii în şir nu au lă-
sat să se odihnească sabia. Hatmanul asculta cu maximă atenţie cele citite
de secretarul său. Impresionat de răvaşul voievodului, Martin Kalinowski

160
 Jupânita
, cea Frumoasă

repeta în surdină cuvintele domnului moldovean, tot mişcând din buze.

Mustăţile sale se mişcau şi ele în ritmul buzelor. Amuzat de cele văzute,
Călin era cât pe ce să izbucnească în râs.
– Parcă-i un rac de baltă, ce tot dă supărat din mustaţă, i-a şoptit la ure-
che camaradului său Călin.
Un ghiont prietenesc însă l-a liniştit.
– Ascultă, haiducule, i-a spus Ursul, dacă nu taci, îţi voi rade ţie mus-
taţa!
Secretarul lui Kalinowski continua să citească scrisoarea:
– …Voi aştepta preafericitul prilej de a auzi noutăţi bune din partea pri-
etenului nostru, pentru familia şi ţara noastră.
Vasile-Voievodul, domn al Ţării Moldovei.
Din Iaşi, în anul 1652, luna aprilie, 5 zile.
Mişcarea hazlie a mustăţilor s-a oprit. Hatmanul a luat scrisoarea şi a
cercetat-o din nou din toate părţile.
– Pane Andrei, hatmanul şi-a ridicat privirea de la text, iar acum să-mi
vorbeşti cu graiul tău viu despre aceea ce nu este scris în această carte dom-
nească.
– Pane Kalinowski, povesti căpitanul Andrei, domnul nostru, Vasile-
Voievod, cu inima plecată şi îndurerată, ne-a trimis pe noi către Domnia
voastră, iar pe panul Kutnarski, secretarul domnului nostru – la curtea
Maiestăţii sale regale Jan Cazimir, pentru a spune păsul domnului nostru
milostiv, Vasile-Vodă.
Ne-au sosit, pane hatman, ştiri de prin acele locuri pe unde umblă Hmil-
zaporojeanul, precum că voieşte acesta să se ridice cu toată oastea sa şi cu
crâmlenii, veşnic hapsâni şi buni de gâlceavă, asupra ţării noastre, ca să-şi
verse veninul lor asupra curţilor domneşti de la Iaşi, asupra bieţilor noştri
pământeni.
Noi, pane hatman, nefiind în stare să rezistăm în faţa lor, ne închinăm
în faţa Domniei voastre până la pământ şi vă rugăm, cu lacrimi în ochi, să
binevoiţi a ne ajuta cu îndurarea şi protecţia Domniei voastre întru salvarea
ţării noastre şi a familiei domnului nostru de zaporojeanul Hmelniţki şi
băiatul lui neastâmpărat, Timuş.
– Pane Andrei, cinstiţi voinici! se adresă către solii lui Vasile Lupu hat-
manul polon. Dumnezeu să vă dăruiască sănătate şi victorie asupra vrăj-
maşilor voştri şi ai Coroanei! Cunosc faptul că domnul vostru milostiv şi
sluga preastrălucitului şi a neînvinsului nostru monarh Jan Cazimir, din
mila lui Dumnezeu – rege al Poloniei, mare principe al Lituaniei, Ruteniei,
Prusiei, Mazoviei, Livoniei, al Smolenskului, Cernigovului şi rege ereditar
al Suediei, al goţilor şi vandalilor, este îngrozit de gândul că încăpăţânatul

161
 Jupânita
, cea Frumoasă

fiu al lui Hmil-hatmanul, dar şi însuşi zaporojeanul în cauză doresc să se

ridice cu toată puterea lor şi a crâmlenilor asupra Ţării Moldovei. Cazacii
vor să-şi verse toată furia lor peste bunul nostru prieten Vasile-Vodă, căci
rău de tot au pus ei ochii pe frumoasa domniţă Ruxandra, fiica voievodului
moldovean.
Oare nu merită această jupâniţă drăgălaşă un mire mai acătării?! Ce fe-
ricire poate să obţină ea de la un papă-lapte ca Timuş Hmelniţki? Domniţa
are nevoie de un bărbat adevărat, iar astfel de bărbaţi se găsesc numai prin
părţile noastre, în Ţara Craiului.
Prea au întrecut plebeii ăştia măsura! Prea de tot! Le-au displăcut mâr-
lanilor femeile lor?! Dă-le, mă rog, o principesă şi nu una oarecare, ci pe
cea mai frumoasă şi mai gingaşă din lume! Să-şi mai pună ei pofta-n cui!
Hatmanul Kalinowski clocotea de mânie.
– Căpitane, a spus hatmanul după o scurtă pauză, să-i transmiţi domnu-
lui şi prietenului nostru Vasile Lupu că noi suntem dispuşi să ascultăm ruga
stăpânului vostru milostiv şi vom face tot posibilul ca să nu ajungă domniţa
pe mâna zaporojeanului. Oamenii mei sunt gata de luptă, numai dă-le voie
şi atunci vai de boşorogul cela de cazac şi de fecioraşul lui capricios!
Marek! aici deja Kalinowski s-a întors către şleahticul ce stătea în uşa de
la intrare. Ascultă, băiatul meu, aceşti trei voinici şi vechi amici de-ai noştri
au nevoie de o bună primire. Ştiu că eşti o gazdă foarte ospitalieră. Mânu-
ieşti cupa precum sabia. Uneori nici nu ştiu ce ai în mână. Cupă sau sabie?
– Pane hatman, a răspuns Marek, îndată ce văd o bute cu horilcă, pun
mâna pe cupă, iar când apare un cazac sau tătar, sabia-mi iese singură din
teacă.
– Bine, bine, Marek! Vezi, să ai grijă de aceşti bărbaţi, buni prieteni şi
slugi credincioase ai Maiestăţii sale. Dar stai un pic – să vină la mine ca-
zacul Bublic, auzi, Marek, Bublic să vină! Am eu pentru dânsul o poruncă
aparte.
– De îndată, pane Kalinowski, zise Marek, de îndată vi-l trimit. Să mer-
gem, vitejilor, deoarece cupele se revarsă şi berbecul se rumeneşte deasupra
jăraticului…

Bublic, cetluit de stâlpul din mijlocul maidanului, privea cu ochi trişti

la viaţa din jur. Mai la o parte, un rug slobozea nori de fum spre cerurile
înalte. Doi cazaci meştereau o ţeapă, iar lângă bisericuţa de lemn – o droaie
de copii, în frunte cu un pui de ataman pe nume Harbuz, punea la cale o
campanie militară.
Păzea, Bublic, păzea! Să nu fie cumva pregătite anume pentru tine rugul,
ţeapa şi ceata de puştani, care se înarmează acum cu lăstari de urzică vie.

162
 Jupânita
, cea Frumoasă

Păzea, Bublic, păzea! parcă îi striga inima alarmată.

Mâinile, strâns legate, îl dureau. Apoi amorţiseră cu totul. Cazacii zapo-
rojeanului Hmil l-au primit în furci, ca şi cum ar fi fost lupul ce a sfârticat
iapa iubită a hatmanului. Rău de tot l-au întâlnit cazacii, deşi, cazac şi el, a
vrut să-i salveze de tiran, a dorit să le facă un bine, iar ei tot cu măciuca au
sărit la dânsul.
Păzea, Bublic, păzea!
Bublic a deschis ochii. Hărmălaia copiilor l-a reîntors la realitate. Copi-
landrii, călare pe nişte vergi lungi de salcie, îndemnaţi de puiul de ataman,
s-au repezit, ca nişte corbi, asupra victimei lor, învârtind deasupra capete-
lor săbiile lor imaginare – nişte lăstari de urzică verde. Strigătele lor piţigă-
iate au inundat întregul maidan.
– Înainte! ţipa din toate puterile Harbuz.
– Prinde vrăjmaşul!
– Uite, iscoada, pil, pil!
– În ţeapă, taie, împunge!
– Înainte, înconjoară, taie!
Ştrengarii l-au împresurat pe prizonierul osândit şi, dând pinteni cailor
din nuiele, s-au năpustit cu toată răutatea lor puerilă asupra bietului cazac
Bublic, lovindu-l cu săbiile din urzică. Arsurile i-au acoperit faţa şi chelia;
usturăturile îl frigeau atât de tare, încât abia de le mai putea suporta, sărma-
nul Bublic. Vorba ceea, cu răbdarea treci şi marea...
– Loveşte!
– Taie! nu se potoleau nicidecum viitorii cazaci şi atamani.
– Ia fugiţi de aicea, călăreţilor! Lăsaţi treaba asta pe seama bărbaţilor, a
tunat ca din ceruri o voce puternică. El este al nostru şi nu vi-l dăm vouă.
Aţi auzit, zurbagiilor? Mergeţi de prindeţi bondari, că noi avem de vorbit
ceva cu acest om hain…
Speriaţi de glasul sonor al cazacului, ceata de copii s-a risipit ca un stol
de potârnichi.
– Ei, nenorocitule, câine neghiob al ramolitului de Kalinowski, ce spui
acum? Oamenii buni te-au văzut cum tu, la Batog, sărutai tălpile lui Kali-
nowski. De ce ai sosit la Cighirin? Cu ce scop? Kalinowski te-a trimis, vi-
peră? Vorbeşte! Ce-aţi mai pus voi acolo la cale? Nu cumva ai venit să verşi
veninul tău peste stăpânul nostru, panul Hmelniţki? Taci?!
Bublic a ridicat capul şi s-a uitat cu dispreţ la nămila de cazac ce se înălţa
ca un munte deasupra lui. Era un oarecare Goliat.
– Nu vrei să vorbeşti? Ascunzi hiclenia? Să vezi că o să vorbeşti, şi încă
cum!

163
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Cernomor, s-a adresat Goliat unui ciot de cazac, ce alimenta rugul cu

scurtături, adu încoace un tăciune, să pârpălim oleacă porcul.
Bublic s-a încordat, încercând să se rupă de la stâlp. Curelele şi mai tare
s-au înfipt în mâinile lui amorţite. Zvârcoleala lui Bublic era zadarnică. Cei
ce au îngropat bârna, au făcut-o din toată inima. Cazacul Bublic a zâmbit
cu tristeţe. Păzea, Bublic, păzea. Până aici a fost el, cel care a fost…
“Proastă-i treaba mea, s-a gândit Bublic. Pesemne, cineva m-a urmărit
la Batog. Iscoadele lui Hmelniţki au împânzit întreaga Ucraină!”
O durere ascuţită i-a străpuns toate mădularele, oprindu-se în inima
bătrânului Bublic. Dinţiii s-au încleştat, gata să se sfărâme unul de altul.
Broboane reci de sudoare i-au acoperit fruntea. Durerea pătrunzătoare ce
i-a străpuns corpul aşa şi a rămas în el, sfâşiindu-i sufletul. Grămada de
tăciuni creştea la picioarele lui. Soarele, care privea din înălţimi la chinu-
rile bietului Bublic, s-a ascuns cu jale după un nor, acoperind cu o umbră
imensă tristul pământ, ce trebuia curând să-l înghită pe prizonierul tortu-
rat, salvându-l de cruzimea celor din jur.
Privirea bătrânului cazac s-a întunecat. Lumina din ochii lui s-a stins,
cufundându-l pe Bublic în hăul negru al nesimţirii.
O găleată de apă rece s-a revărsat peste capul lui Bublic, potolindu-i
durerile infernale şi readucându-l la viaţă.
– Cernomor, ia mai hrăneşte focul pentru acest Bublic, ca să mai dea din
picioare! râdea călăul.
Bublic suferea enorm. Durerile veneau val după val. Sufletul lui se zbă-
tea, încercând să se smulgă din temniţa corpului şi doar inima puternică
îl mai ţinea legat de viaţă, după cum şi Bublic stătea priponit de stâlpul de
pe maidan. Glasurile din jurul lui răsăreau şi se stingeau ca şi tăciunii lui
Cernomor...
– Taci? Nu vrei să-ţi recunoşti vina? întrebau zaporojenii.
– El este omul lui Kalinowski, câinele lui credincios! El a fost trimis în-
coace să toarne otravă în cupa panului Hmelniţki. A dorit să ne otrăvească
hatmanul, pe ocrotitorul nostru, pe panul hatman! povestea unul din cei
adunaţi în jurul lui Bublic. Am auzit cu urechea mea, la gaura din peretele
casei lui Kalinowski, cum acest om mişel punea la cale cu stăpânul său, cu
Kalinowski, otrăvirea panului Hmelniţki. El este cel ce ne doreşte răul! Să
piară în focul Iadului. Să-l ghiftuim, cazacilor, pe acest Bublic cu tăciuni, ca
să-i treacă pofta de peripeţii…
– Pârpăliţi porcul, că nu vrea prostul de el să se spovedească, a răsunat
din mulţime o voce scârţâitoare.

164
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Uită-te, neghiobule, a venit şi popa să-ţi facă spovedanie! Spune, re-

cunoaşte-ţi păcatele! Ai uneltit cu Kalinowski moartea stăpânului nostru
milostiv, strigau cazacii furioşi.
Încă o vadră de apă rece l-a readus din nou pe Bublic la realitate. Maida-
nul se umplea cu oameni înarmaţi, şi numărul lor tot creştea. Pe la margine,
apăruseră şi câteva cete de tătari. Pe neaşteptate, lumea s-a dat la o parte,
făcându-i loc unui tânăr voinic, cu faţa ciupită de vărsat. Bublic a privit pe
sub sprâncenele lui stufoase la nou-venitul cazac.
– Hmelniţki… Timuş… şopti cineva.
Un cazac tânăr şi bine făcut, cu nişte mustăţi subţiri şi încovoiate ca o
cobiliţă, ce ascundeau fără prea mare succes o faţă urâtă, cu urme de vărsat
pe obraji, privea acum ostil la sărmanul Bublic.
– Cu ce mă bucuraţi, voinicilor? s-a adresat fiul hatmanului către gâzii
lui Bublic.
Cernomor, un cazac pipernicit ca vai de el, mic cât un drac, cu mustaţa
până la brâu, a ieşit în faţa atamanului.
– Tace, pane Hmelniţki. Tace porcul ăsta! Goliat, mâna lui Cernomor s-a
îndreptat în sus, arătând la un munte de cazac, ce se sprijinea într-o ţeapă,
meşter la dezlegarea limbilor şi la execuţii, s-a tot ostenit, dar în zadar, pane
Hmelniţki – tace lighioana asta de Bublic şi nu vrea să recunoască vrerea
lui şi a stăpânului său de a-şi vărsa veninul lor asupra Domniilor voastre.
Tânărul Hmelniţki s-a uitat rece la spionul lui Kalinowski, s-a întors
apoi spre Cernomor şi, punându-i palma pe umăr, a ordonat:
– Să se facă judecata noastră! Dacă Goliat într-adevăr îşi cunoaşte bine
meseria, atunci ridicaţi-l în ţeapă pe acest hiclean şi… încălecare, vulta-
nilor, pentru că Moldova şi frumoasa domniţă a lui Lupu ne aşteaptă cu
nerăbdare. Scopul nostru este mai presus decât mofturile cuiva. Încălecare,
vitejilor, încălecare!
Cazacul-popă s-a apropiat şi el de cel condamnat, l-a privit lung cu ochii
lui bulbucaţi şi ca de sticlă, în care demult s-a stins candela milei lui Hris-
tos, şi-a făcut cruce şi s-a îndreptat spre murgul său.
Cocoţat pe cal, preotul s-a întors, a privit cu scârbă spre bulucul de oa-
meni, deasupra cărora se înălţa lunganul Goliat, înarmat cu ţeapa, şi-a fă-
cut iarăşi cruce şi a dat pinteni calului. Restul nu-l mai interesa.
– Cazacilor, fraţilor, nu mă lăsaţi pradă corbilor! imploră Bublic.Oare
am ajuns eu, un bun creştin ca de alde voi, să mor în ţeapa lui Goliat? Ui-
taţi-vă cum se rânjeşte acest om crud, ce aşteaptă cu nerăbdare să mă tragă
în ţeapă, de parcă aş fi un porc sălbatic! Oare n-am dorit eu să vă rătuiesc
de tirania lui Hmelniţki şi a haitei lui de lupi flămânzi? Să vedeţi că o să vă
ducă Bogdan la pierzanie! O să umpleţi stepa cu trupurile voastre şi corbii

165
 Jupânita
, cea Frumoasă

o să vă ciugulească ochii. O să fiţi pedepsiţi de Cel de Sus, pentru că aţi

ridicat sabia împotriva unsului lui Dumnezeu, domnul nostru milostiv Jan
Cazimir. Păzea, fraţilor, păzea! Grea e mânia lui Dumnezeu!
– În ţeapă cu el! au urlat câteva glasuri din gloata de gură-cască, ce mai
rămăseseră să admire lucrul lui Goliat.
– Mai ascultaţi croncănitul lui? În ţeapă cu el, porcul! zbierau zaporo-
jenii.
Un cazac ceva mai dibaci în arta mânuirii armelor a tăiat dintr-o mişcare
cu sabia lui curelele ce îl ţineau pe Bublic cetluit de stâlpul maidanului.
Câteva mâini vânjoase l-au înşfăcat pe nefericitul Bublic, ridicându-l în
sus, ca să-l aşeze pe ţeapă.
– Oameni buni, copii ai lui Dumnezeu, iarăşi imploră bietul Bublic, în
numele Creatorului nostru – mai staţi un pic şi lăsaţi-mă măcar să-mi trag
sufletul, înainte de a porni la marele drum, la Tatăl nostru ceresc şi, mai am
şi eu o ultimă dorinţă. O! Mai staţi puţin! Mai am şi eu, înainte de a muri,
o vrere. Ul-ti-ma!
Bărbaţii, porniţi de-a binelea să-l execute pe cel certat cu Hmelniţki,
s-au oprit din treaba lor.
– Am o ultimă vrere, oare nu o merit eu, fiind osândit la moarte? Fiţi
creştini până la urmă! a ţipat iar Bublic, ca din gură de şarpe.
– Ce-ţi mai doreşti tu acolo, strigoiule? s-a răstit la Bublic Cernomor,
meşter la pârlit nu numai râmătorii, dar şi sufletele omeneşti.
– Hai, cazacilor, că n-avem timp – Timuş, fiul hatmanului nostru, şi-a
încălecat de acum armăsarul şi a pornit spre Moldova, după mireasa lui
mult râvnită, zise cineva.
– După fata valahului Vasile Lupu, nu-i aşa, măi Necipor? fu întrebat
acela.
– Aşa-i, omule. După ea, frumoasa lumii! răspunse cazacul Necipor.
– Cazacilor, fraţilor! a început din nou să strige Bublic. Vă rog ca la
urmă, daţi-mi să beau câteva cupe cu horilcă, pentru sufletul meu ce-şi
aşteaptă chinul cel veşnic.
Unul dintre cazaci, mai blajin decât ceilalţi, a alergat de îndată la crâşma
de la marginea maidanului, de unde a revenit cu un urcior plin cu horilcă.
Bublic a luat urciorul cu mâinile tremurânde şi l-a golit dintr-o dată,
sorbind cu mari înghiţituri conţinutul lui. Băutura s-a revărsat imediat ca
un torent de munte, încălzindu-i ca un foc mădularele amorţite. Bătrânul
cazac Bublic a închis ochii şi a început să-i zică un cântec de jale:
– Urlă şi geme sufletul meu,
Prins cu arcanul de un om rău,

166
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vai de el,
Vai de sufletul meu!…
Pe neaşteptate, cântecul, ce se tot înălţa spre ceruri, s-a întrerupt, sfâşiat
de un urlet neomenesc. Găliganul Goliat şi piticul Cernomor au îndeplinit
porunca stăpânului lor...
Privind încă o dată la victima lor, ce se mai zbătea în ţeapă ca un peşte,
cazacii şi-au încălecat caii şi au pornit în goană din urma hoardei de cazaci,
cu tătari amestecată.

167
 Jupânita
, cea Frumoasă

Pe Câmpul de
Luptă de la Batog

H
atmanul polon Martin Kalinowski, aşezat într-un jeţ
împletit din ramuri de răchită, stătea de unul singur
faţă în faţă cu gândurile sale. Un măr rotat, ce îl apăra
cu coroana lui, ca o umbrelă, de razele solare, era
unicul martor al frământărilor panului Kalinowski.
Mireasma primăverii, care era deja pe sfârşite, mai
plutea încă în aerul unei zile de mai. Căldura mo-
leşise întregul conac. Unde şi unde, câte o slugă îşi
vedea de treabă. Oastea lui Kalinowski, campată în tabăra de pe moşia hat-
manului, lângă Batog, amorţise şi ea; numai nişte albine ce luau cu asalt
florile frumosului măr nu cunoşteau odihna.
Hatmanul a ridicat de pe genunchi foaia de hârtie şi a parcurs din nou
cu privirea rândurile scrise:
“Hmelniţki rosian, către hatmanul polonez, salut!
Fiul meu Timuş, băiat încăpăţânat, însoţit de vreo câteva mii de cama-
razi, a pornit la drum, să-şi ia de soşie pe fata voievodului Moldovei. Şi să
vezi, pane hatman, că aflu eu, spre mirarea mea, că o numeroasă armată
polonă vrea să-i curme calea!
Rog, Excelenţa voastră, pentru binele Patriei, să vă retrageţi trupele, cu
atât mai mult că ele ocupă o poziţie strategică nereuşită.
Mă tem că tinerii nuntaşi, arţăgoşi, cum sunt mai toţi tinerii, să nu se ia
din prostie la harţă cu oamenii Domniei voastre, spre nenorocul cuiva şi
râuri de sânge vor curge atunci…”
În tonul aparent nevinovat al scrisorii, Kalinowski a încercat să găsească
acea picătură de nelinişte ce îl tot măcina în ultimul timp.

168
 Jupânita
, cea Frumoasă

Bătălia de lângă Batog (20-21 mai 1652)

Poate oare hatmanul Hmelniţki, acum, când primăvara este în declin,

să se hotărască la o nouă campanie militară? Mai ales, după mult jinduita
pace de la Kiev? Slabă speranţă, dar mai ştii de unde sare iepurele?

169
 Jupânita
, cea Frumoasă

“Ce face oare acum Bublic? cugeta Kalinowski. A reuşit el, oare, să ducă
până la capăt porunca mea? Au trecut mai multe zile, iar din Cighirin – nici
o noutate. Nici bună, nici rea.”
Afară sunau acordurile finale ale unui anotimp ce, uite, azi-mâine pleacă,
cedând locul verii fierbinţi. Vremurile păreau să prevestească, neglijând
fanfaronada lui Hmelniţki despre feciorul său care va merge în Moldova,
că dorinţa hatmanului Timuş ar putea să rămână doar o intenţie.
– Pane Kalinowski, pane Kalinowski!
Hatmanul a tresărit. Glasul lui Marek Sobiecki, care l-a surprins, trăda
o nelinişte ascunsă:
– Pane hatman, vin tătarii!
Panul Kalinowski a privit cu uimire către polcovnicul său:
– Care tătari, pane Sobiecki?
– Crâmlenii, pane hatman! Acolo, peste râu. Vizavi de tabăra noastră.
Şleahta a pus mâna pe arme. Se vede că n-au apărut ei de flori de cuc!
– Mai încet, pane Sobiecki, mai încet, că doar nu vin cazacii, încercă să
pară calm hatmanul.
– Vor năvăli şi ei, pane hatman, zise Marek. Cazacii apar acolo unde
nimeni nu-i aşteaptă. Tătarii sunt pare-mi-se numai nişte iscoade. Cerce-
tează locul. Şi o să vezi, pane Kalinowski, că, după ei, va sosi şi restul alaiu-
lui – mirele Timuş, socrul cel mare Hmil-hatmanul, dar şi nuntaşii...
– În cazul acesta, pane Sobiecki, ridică polcovnicii, ca să vedem ce avem
de făcut. Unde-i panul Sigismund Pcsiemski? Kalinowski s-a sculat din jeţ.
– Panul general e la canonierii săi; pregătesc tunurile. Pedestrimea, pane
hatman, s-a retras în tabără…
La un moment dat, tabăra poloneză a fost vizitată de năluca unei bătălii
inevitabile, dar foarte curând spiritele s-au calmat şi viaţa din tabără a reve-
nit în făgaşul ei. Forfota s-a mistuit ca fumul în bătaia vântului.
Era 15 mai 1652. A doua zi, hoarda tătară a dispărut pe neaşteptate, ca,
peste câteva zile, să apară din nou, chiar sub pereţii taberei polone de lângă
Batog. Împrejurimile au fost cuprinse de panică. Mulţi dintre orăşeni şi-au
luat agărlâcul şi s-au îndreptat spre Vinniţa. În tabără se adunaseră circa
douăzeci de mii de oşteni.
Hoarda tătară a coborât mai jos pe râu, a trecut vadul, ca un lup flămând
ce tot dă târcoale unei stâne şi a început să se învârte îmrejurul taberei,
aruncând din când în când câte un roi de săgeţi. Cu toate că hoarda număra
doar vreo cinci mii de călăreţi, prezenţa ei peste Bug a stârnit îngrijorare în
sufletele multora din tabăra lui Kalinowski.
Hatmanul polon, însoţit de polcovnicii săi, s-a mutat şi el în tabără, pă-
răsind conacul din Batog. Sub paza tunurilor generalului Pcsiemski, şleah-
ticii se simţeau mai în siguranţă.

170
 Jupânita
, cea Frumoasă

Curând, pe malul stâng al râului Bug şi-a făcut apariţia şi zburdalnicul

fiu al lui Bogdan Hmelniţki. Încurajaţi de sosirea cazacilor, tătarii au deve-
nit mai îndrăzneţi. Satele din jurul Batogului, rămase fără stăpâni, au fost
prădate şi incendiate. Văpăile pârjolurilor s-au ridicat până la ceruri, lumi-
nând totul şi prefăcând noaptea în zi. Cazacii au trecut repede râul, alătu-
rându-se tătarilor. În iureşul vântului, crâmlenii se apropiau pe bidiviii lor
de tabăra polonă, aruncând asupra polonezilor mii de săgeţi aprinse.
Un timp oarecare, sâneţele poloneze i-au ţinut pe nomazi la distanţă.
Hatmanul Kalinowski, retras în cortul său, asculta raportul sublocote-
nenţilor despre situaţia creată.
Dând lumea într-o parte, în cort a intrat o iscoadă:
– Pane Kalinowski, la numai o oră depărtare se află zaporojeanul Bog-
dan Hmelniţki cu întreaga lui Sece!
– Toată prostimea s-a ridicat împotriva noastră, pane hatman, oftă unul
dintre şleahtici.
– Da şi contra Maiestăţii sale, domnului nostru milostiv Jan Cazimir,
observă alt nobil.
Kalinowski a privit în ochii ofiţerilor.
– Ei, ce spun panii horunji? Ce-i de făcut? întrebă hatmanul.
Marek Sobiecki, strângând cu tărie mânerul sabiei de la cingătoare, a
făcut un pas înainte:
– Pane hatman, panica a pus stăpânire pe tabăra noastră. Suntem în-
conjuraţi de o puzderie de duşmani. Pe deasupra şi zaporojeanul a venit
pe capul nostru, de parcă nu ne era de ajuns Timuş. Satele dimprejur sunt
mistuite de foc. Mercenarii au înnebunit de groază şi fug. Nu ştiu ce se
întâmplă cu noi, pane Kalinowski… Propun să mergem cu toţi polcovnicii
în subunităţile noastre pentru a organiza apărarea. Din clipă în clipă, lui
Timuş şi crâmlenilor li se vor adăuga şi cazacii lui Bogdan Hmelniţki, toată
Secea…
La 20 mai, tabăra polonă a fost împresurată de cele mai bune trupe ale
lui Hmelniţki. Oastea lui Kalinowski, care număra aproximativ douăzeci de
mii de oameni, s-a pomenit blocată în tabără.
Crâmlenii hărţuiau continuu şleahta. Şuieratul săgeţilor şi urletul în-
grozitor, ieşit din mii de piepturi, au buimăcit oastea polonă. Incendiul, ce
a izbucnit în lagărul polon, a intensificat panica, paralizându-i pe unii din
şleahtici. Spaima are ochii mari!
Cei slabi de înger, buni mai mult de a sta roată în jurul unei buţi cu
horilcă, au început a se gândi cum să-şi ia tălpăşiţa. Fuga-i ruşinoasă, dar
sănătoasă!
Vreo doi-trei şleahtici mai vicleni chemau sublocotenenţii şi horunjii să-l
predea pe însuşi Martin Kalinowski în mâna tătarilor, ca răscumpărare.

171
 Jupânita
, cea Frumoasă

Viermele trădării şi al fricii începuse să roadă cu sârg inimile multor

şleahtici, care s-au şi grăbit să dea bir cu fugiţii.
Kalinowski, ajutat de oamenii lui de încredere, a încercat să salveze si-
tuaţia. Văzând cum câţiva sublocotenenţi au dat pinteni cailor, ca să pă-
răsească în fuga mare campamentul, hatmanul a ordonat pedestrimii să
deschidă focul asupra acestor laşi:
– În numele Maiestăţii sale regale Jan Cazimir, foc asupra hiclenilor!
Moarte mişeilor! Pentru Rege şi Rzeczpospolita – foc! Foc!
Vocea puternică a bătrânului hatman s-a topit în bubuitul muschete-
lor şi în urletul celor împuşcaţi în spate. Kalinowski privea, scrâşnind din
dinţi, în urma celor care, speriaţi de frica morţii, au părăsit tabăra. La ieşi-
rea din tabără, detaşamentele fugare au fost lovite în plin de cazaci şi tătari.
Moartea îşi făcea drum cu coasa printre polonezii uluiţi. Aproape toţi cei
care au părăsit lagărul cu gândul de a-şi salva pielea au acoperit câmpia cu
cadavrele lor; alţii au căzut prizonieri la tătari şi doar vreo câteva sute de
dezertori au reuşit să scape, trecând înot râul Bug.
Curajoşi până la nebunie, unii din polcovnicii lui Kalinowski au încercat
în tot felul să oprească dezastrul ce bulversase întreaga tabără polonă, însă
în zadar. Lângă tabără, cât şi înăuntrul ei, se încinse o încăierare acerbă,
soră cu moartea.
Bogdan Hmelniţki, care taman s-a apropiat şi el cu oastea lui de locul
bătăliei, văzând atâta panică în rândurile polonezilor şi profitând de întu-
nericul de afară, a ordonat ofensiva generală:
– Înainte, fraţilor, pentru Ucraina, pentru Sece! Moarte şleahtei! Moarte
regelui!
Mii de voci, unite într-un singur torent asurzitor, zăngănitul armelor şi
zgomotul infernal produs de copitele cailor s-au prăbuşit ca o calamitate
peste biata oştire polonă.
– Să piară Rzeczpospolita! Şi regele ei! zbierau cazacii.
– Hmelniţki, Hmel-ni-i-i-ţki! răcneau mii de glasuri.
– Kalinowski, Ka-li-now-ski! raspundeau alte mii de guri.
Luminaţi de flăcările pârjolului, ce părea că a cuprins întregul Univers,
polonezii luptau pe viaţă şi pe moarte. Marek Sobiecki se arunca în cele mai
înverşunate hărţuieli; croindu-şi drum cu sabia prin mulţimea de cazaci şi
tătari, el încerca să ajungă ba la Timuş, ba la Bogdan Hmelniţki.
– Înainte! Taie! Dumnezeu şi Regele e cu noi! Să piară vrăjmaşul! Să
piară răzvrătiţii! strigau eroii Coroanei.
– Încă e vie Rzeczpospolita! li s-au adăugat sute de glasuri, în ultima lor
zvâcnire.

172
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Dumnezeu e cu noi! Cu noi… cu noi! se tot auzea peste câmpul de

luptă de la Batog, unde se juca dansul morţii.
Zăngănitul şi pocnetele armelor, urletele de ură şi groază, gemetele şi
suspinele muribunzilor se ridicau spre cer, până, poate, la poarta Raiului...
S-a întristat profund Creatorul, când a devenit martor la cruzimea celor
din lunca râului Bug, la înverşunarea cu care se ucideau unii pe alţii, în acea
zi de primăvară, copiii lui Dumnezeu. Focul luptei se întinse spre împreju-
rimile taberei poloneze; nimicind lagărul, a ajuns până hăt departe.
La văzul măcelului din lunca râului Bug, s-au îngrozit şi sfinţii din ce-
ruri. Dar acesta era doar începutul unui sfârşit amar. Oamenii cădeau unul
peste altul – cazaci peste polonezi, polonezi peste cazaci şi tătari.
S-au aprins şi ardeau căpiţele de fân şi paie. Învălmăşeala a cuprins în-
treaga oştire poloneză, de nu se mai înţelegea nimic. Un glonţ l-a lovit drept
în inimă pe generalul de artilerie Pcsiemski. Marek Sobiecki a fost împre-
surat de un puhoi de tătari. Acum nimeni nu mai era în stare să oprească
dezastrul.
Oastea polonă nu mai exista, dar bătălia continua. Câteva mii de viteji
se luptau cu disperare, dar, unul după altul, oamenii lui Kalinowski cădeau,
răpuşi, luând cu ei pe celelalte tărâmuri şi pe vrăjmaşii lor. Eroii mor o dată,
laşii – de două ori: mai întâi, de frică şi apoi, când sunt loviţi în spate de
duşmani, nefiind în stare să se mai apere din cauza angoasei ce le-a parali-
zat voinţa.
Martin Kalinowski s-a oprit din graba cu care el şi încă vreo cinci sute de
oşteni pedeştri părăseau câmpul de bătaie. Posibil că erau ultimii norocoşi,
care îşi salvaseră viaţa. Pădurea adâncă şi înaltă, care apăruse în calea lor,
şi-a deschis braţele, ca să-i ascundă pe oşteni!
Kalinowski a întors capul şi a privit încă o dată spre tabăra învăluită, în
acel ceas al dimineţii, de foc, fum şi sânge. În spatele lui Kalinowski rămâ-
nea nebunia unui masacru abominabil.
Ajunşi în pădure, oştenii şi-au tras sufletul, iar acei care au simţit pe pie-
lea lor tăişul săbiilor căzăceşti au început să-şi spele şi să-şi panseze rănile,
să-şi caute printre supravieţuitori prietenii.
Armonia pădurii a fost tulburată de trosnetul unor crengi uscate. Oşte-
nii au pus din nou mâna pe arme, gata să-şi vândă cât mai scump pielea,
care, de fapt, nu era mai bună de nimic. Bortelită de gloanţe, străpunsă de
săgeţi şi suliţe, tăiată de săbii, ea nu făcea acum nici două parale.
În poiana verde, unde se opriseră fugarii, şi-a făcut apariţia o ceată de
vreo douăzeci de voinici.
– Suntem oştenii Maiestăţii sale şi am scăpat de urgia tătară. Eu sunt
omul panului hatman Kalinowski, a raportat unul dintre şleahtici.

173
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Pane Marius, tu eşti? Kalinowski cu greu şi-a recunoscut ordonanţa.

– Eu, pane hatman şi rele-s noutăţile mele, stăpâne, zise dezolat Marius.
– Spune: ce s-a întâmplat? Mai rău decât ceea ce este nu mai poate fi! a
exclamat Martin Kalinowski.
– Pane Kalinowski, şleahticul are câteva bucurii esenţiale în viaţa sa, una
din ele, cea mai importantă pesemne, este bucuria de a muri pentru ţară,
pentru Rzeczpospolita.
– Şi cine a mai murit, Marius?…
– Pentru moment, nimeni, dar se poate întâmpla orice. Pane hatman…
băiatul Domniei tale, viteazul şi milostivul Samuel…
– Samuel?! O, Doamne, Matka Boska! Samuel, fiul meu! Ce s-a întâm-
plat cu el, omule?
– A fost capturat de tătari, murmură, în sfârşit, Marius.
Kalinowski s-a apucat cu ambele mâini de cap şi s-a aşezat încet pe o
buturugă. Marius începu să povestească:
– Noi am mers, pane Kalinowski, pe urmele Domniilor voastre, călcân-
du-i pe coadă şi pe cazacii care au avut proasta îndrăzneală de a vă pândi
din desiş. Buimăciţi cum erau, după năprasnica luptă ce le-aţi dat-o, pane
hatman, ei n-au mai fost în putere să ne oprească, dar, cu părere de rău,
nenorocul ne păştea din altă parte. Îndată ce străpunsesem rândurile lor
rare, neorganizate, o ceată de tătari călare ne-a lovit pe neaşteptate în flan-
cul drept. Nici nu-i observasem. Ieşiseră de sub streaşina pădurii ca nişte
fantome. Unul din acei necredincioşi a aruncat cu atâta dibăcie arcanul său,
încât acela a căzut peste capul panului Samuel. Şi l-au smuls tătarii dintre
noi, târându-l prin roua dimineţii… Am încercat, pane hatman, să-l rătuim
din prinsoare, însă, spre jalea noastră, am fost prea puţini, iar crâmlenii
cu cazacii dezmeticiţi au tăbărât asupra noastră din toate zările, că abia
am scăpat cu viaţă. Ne-am bătut aprig de tot cu vrăjmaşii şi mulţi dintre ai
noştri au murit acolo vitejeşte. Dumnezeu să-i ierte: au fost buni oşteni...
Iar pe Samuel l-au robit tătarii şi s-a întâmplat aceasta nu departe de aici, la
o aruncătură de săgeată.
Un oftat greu, venit din adâncul sufletului, a spart liniştea mormântală
ce se aşternuse peste bulucul de oameni. Hatmanul a ridicat, în fine, capul.
Ochii lui mari, înecaţi în lacrimi, fugeau în toate părţile, ca şi când căutau
un sprijin în enorma lui durere ce-l copleşise acum. Oştenii şi-au privit
hatmanul cu multă compasiune. Doar în câteva clipe, Kalinowski se trans-
formase într-un bătrân necăjit, ca de optzeci de ani.
Căruntul hatman, care nu odată a stat la taifas cu moartea, a scăpărat
din ochii lui de vultur, a sărit în picioare, a înşfăcat de la unul din oştenii
săi muscheta şi s-a repezit spre marginea poienii:

174
 Jupânita
, cea Frumoasă

– După mine, voinicilor! După mine! Să-l salvăm pe dragul meu băiat!
– Să mergem, vitejilor, şi-a îndemnat oştenii Marius. O singură bucurie
are leahul – să moară pentru ţară şi rege.
– Pentru Rzeczpospolita! i s-au alăturat câteva voci din mulţime. Pentru
Rzeczpospolita!
Îmbărbătându-se unii pe alţii, călcând în picioare tufarii, oştenii s-au
afundat în frunzişul pădurii. În fruntea lor mergea bătrânul hatman cu cre-
dincioasa lui slugă Marius. Vreo câţiva ostaşi mai fricoşi, cu inima cât un
purice, au dispărut în direcţia opusă…
În curând, la marginea pădurii, în câmp, s-a încins o nouă luptă, care, la
fel ca şi multe alte încăierări de la acel sfârşit de noapte, s-a domolit treptat
către zorii zilei…
Soarele, ce apăruse de după coroanele copacilor înalţi, a privit de sus, din
cer, la împărăţia sa, ce se întindea în lung şi în lat peste apa Bugului şi s-a în-
grozit de cele văzute. Câmpia, ce mai ieri era de un verde proaspăt de primă-
vară, devenise între timp brună de la sângele închegat, iar pe această câmpie,
în iarba fragedă din lunca Bugului, mii de oameni parcă adormiseră în sânul
naturii, cum îi prinsese somnul. Nu erau cufundaţi în odihna nopţii sau în
somnul dulce de pe la revărsatul zorilor, ci moartea trecuse cu-a ei coasă
peste aceşti cazaci, polonezi, tătari… Bogată roadă, bogată…Amestecaţi de-a
valma, zăcând cu moartea în braţe, ei aşa şi au rămas pe veci eroi fără nume,
căzuţi pentru domniile înfloritoare şi mofturile celor mari şi tari.
Cernomor a dat pinteni calului său tărcat şi a urcat movila ce se înălţa
peste câmpie. Acolo, cocoţată în vârful ei, stătea o ceată de cazaci ce privea,
în lumina zorilor, la câmpia moartă, iar printre acei cazaci – zaporojeanul
Hmelniţki şi aliatul său Islam Ghirai, hanul tătarilor.
Mândru de sine şi de trofeul pe care îl avea la oblâncul şeii, Cernomor a
sărit de pe cal şi a aruncat la picioarele hatmanului traista:
– Pane Hmelniţki, hatmanul de campanie Martin Kalinowski, a cărui
oaste doarme cu somn de veci pe această câmpie, ţi se închină până la pă-
mânt şi-ţi doreşte mulţi ani şi sănătate!
– Martin Kalinowski?! Şi unde-i, mă rog, câinele acesta bătrân, care mi-a
ucis atâţia cazaci bravi? se încruntă Bogdan Hmelniţki.
– La picioarele Domniei voastre, pane hatman! În traista asta veche se
odihneşte căpăţâna hatmanului polonez, iar acolo, Cernomor a arătat cu
mâna spre câmpia macabră, oastea lui, care nu mai este oaste, căci mii de
suflete îşi fac acum calabalâcul, pentru a merge la Judecata de Apoi.
– Bună treabă, Cernomor! Foarte bună treabă! s-a bucurat hatmanul
Ucrainei. Îţi mulţumesc pentru darul ce mi l-ai făcut. Cum s-a întâmplat că
leahul şi-a pierdut capul?

175
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Pane hatman, crâmlenii l-au robit pe Samuel, feciorul lui Kalinowski,

şi el, nenorocitul, a ieşit din pădure, unde se ascundea cu câteva sute de oş-
teni, pentru a-l rătui pe băiatul său. Atunci noi am lovit dintr-o dată, iar un
glonţ din pistolul meu l-a pupat pe hatmanul de campanie drept în frunte.
Poc şi gata!
– Bună treabă, nu-i aşa, han-tătar? îl întrebă, zâmbind, Hmelniţki pe
Islam Ghirai.
– Bună treabă, de la care şi noi ne-am pricopsit cu mai multe mii de robi,
a răspuns mulţumit hanul tătarilor.
– Dar şi mai bună ar fi treaba, zise Hmelniţki, dacă aceste câteva mii de
polonezi robiţi l-ar urma pe Kalinowski în Iad. Ascultă, han-tătar, ce răs-
cumpărare doreşti pentru aceşti robi, ce nu costă nici două parale? A?! Ce
zici? Hatmanul se uită iscoditor la Islam Ghirai.
– La pieţele din Crimeea şi Istanbul, dar şi cu răscumpărarea ce ar veni
din Rzeczpospolita, aş câştiga cam o sută cincizeci de mii de taleri. O avere
întreagă, pentru crâmlenii mei, răspunse marele han.
– Care avere, han-tătar?! Mulţi din ei îşi trăiesc ultimele clipe, explică
Bogdan Hmelniţki, şi degrabă vor da pielea popii. Eu vreau să-i cumpăr
de la tine aşa cum sunt ei – pe jumătate morţi şi-ţi plătesc o sută de mii de
taleri. Uite, asta-i bună avere, doar ei nu fac nici cincizeci de mii.
– Ai, vicleanule, ai-ai-ai, după cum văd eu, doreşti să mă jefuieşti?! spuse
dojenitor hanul.
– Să te jefuiesc?! Îţi dau o comoară întreagă pentru nişte mortăciuni, iar
tu nu te bucuri, se revoltă căpetenia cazacilor.
– Bucuri, bucuri! Argintul? Unde-i argintul? Unde-s talerii?!
– Vistiernicul meu îşi va face cinstit datoria, fără amăgeală. Batem palma,
han-tătar. Batem palma!
– Să fie după cum îţi doreşte inima, ghiaurule! Prizonierii – ţie, argintul
– mie, se învoi Islam Ghirai.
Hmelniţki a făcut semn polcovnicilor săi să se dea mai aproape, apoi,
frecându-şi mâinile de bucurie şi nerăbdare, le-a spus noutatea, care pe
unii din ei i-a băgat în sperieţi, întrucât ceea ce pusese la cale hatmanul
părea o nebunie:
– Robii tătarilor, panilor polcovnici, sunt acum robii noştri şi am plătit
pentru ei o sută de mii de taleri. Sultanii vor primi banii de îndată, iar eu
poruncesc ca aceşti sclavi să fie trecuţi cu toţii sub tăişul sabiei. Toţi până
la unul! Neminem captivabimis… N-o să vă luăm captivi, ci o să vă trecem
prin sabie. Ha! ha-ha-ha!
Aţi auzit?! Sub sabie! Prea multă oaste are Rzeczpospolita. Deci, să se
mai împuţineze oştenii din Ţara Leşească, deoarece prea mulţi îi are, spre

176
 Jupânita
, cea Frumoasă

nenorocul nostru. Să se facă judecata noastră, Domniilor voastre. Sub sa-

bie! Prea multă oaste! Prea multă!…
Goliat şi-a suflecat mânicele, a privit dispreţuitor la bieţii prozonieri şi
s-a rânjit ca o fiară la prada ei.
– Ei, cine-i primul? Tu sau poate tu, se tot rânjea la cei osândiţi Goliat-
cazacul, înţepându-i cu sabia pe oamenii din faţa lui.
– Eu sunt primul! a strigat din mulţime un tânăr de vreo douăzeci şi
patru de ani. Eu voi fi primul şi voi muri cu cinste, fără frică, aşa cum se
cuvine unui nobil. Şi-mi spune Marek Sobiecki; să ţii minte, cazacule – So-
biecki mă numesc, Marek. Taie, lighioană!
– O, nu! a zis călăul jignit. Ar fi o moarte prea uşoară pentru o lipitoare
ca tine. Cernomor, ia adu încoace doi armăsari. Şi vezi să fie nişte cai năz-
drăvani, care îl vor ajuta pe panul Sobiecki să zboare în ceruri. Ha-ha-ha!
Înşfăcat de mâini şi de picioare, Marek s-a pomenit legat de cei doi bi-
divii. Trântit la pământ, el repede s-a sculat, a apucat cu mâinile frânghiile,
s-a proptit bine în pământ cu picioarele, gata să oprească murgii ce îi apro-
piau acum clipa morţii. L-a căutat cu privirea pe Hmelniţki şi i-a strigat cu
toată puterea ce-i mai rămăsese:
– Curând o să vin eu după tine, tâlharule; de aceea să-mi ţii minte nu-
mele! Marek mă cheamă!
Goliat a luat o vargă şi a lovit crunt caii, care, smucindu-se, l-au şi rupt
în bucăţi pe tânărul şi mândrul prinţ Sobiecki.
– Următorul! a urlat cazacul. Următorul şi, vă rog, mai repejor, pentru
că sunteţi foarte mulţi!
Din mulţime a mai apărut un tânăr de seama lui Marek Sobiecki.
– Samuel?! se miră uriaşul.
– Samuel Kalinowski! s-a prezentat viteazul şleahtic.
– Feciorul hatmanului?! a întrebat din nou Goliat.
Fără nici o urmă de frică, tânărul s-a apropiat de gâde şi a strigat din
băierile inimii:
– Încă n-a pierit Rzeczpospolita!!!
– N-a pierit Rzeczpospolita! i-au răspuns lui Samuel mii de glasuri so-
lidare.
Tânărul şi-a făcut cruce, a sărutat iconiţa de la piept şi a pus capul la
bătaie.
– Moarte caza…
Capul lui Samuel a sărit brusc în sus, ca o minge şi a căzut la picioarele
cazacului Goliat, stropindu-l pe acesta cu sânge. Corpul neînsufleţit al lui
Samuel Kalinowski, răsturnat la pământ şi cuprins de convulsii, s-a zbătut
de câteva ori şi a înţepenit.

177
 Jupânita
, cea Frumoasă

Aşa a început straşnicul masacru. Două zile au tot curs pâraie de sânge,
de s-a înroşit apa Bugului. Şi au căzut multe capete semeţe pe câmpul de
lângă Pădurea Batog: Odzivolski, onorabilul pan comisar al Coroanei, cas-
telanul Cernigovului; cinstiţii pan Balaban şi pan Nezbâtovski, ajutorul ju-
delui de Braclaw; Cozacovski… Un zaiafet sângeros, cu alte cuvinte.
În timp ce cazacii îşi dădeau osteneala să îndeplinească groaznica po-
runcă a stăpânului lor, Bogdan Hmelniţki s-a aşezat la masa de scris, ca
să-l mire pe rege cu proaspăta veste de la Batog. Iată ce îi scria hatmanul
Ucrainei lui Jan Cazimir:
“…Fiul meu, Maiestate, mergea la nuntă, când pe neaşteptate Kali-
nowski, hatmanul de campanie al Măriei voastre, i-a tăiat calea, pe care mi-
lostivul Dumnezeu o lasă, de obicei, slobodă pe pământul Său, atât pentru
cei buni, cât şi pentru cei răi. Eu îl sfătuisem din timp pe domnul hatman al
Dumneavoastră să fie cuminte, dar să vezi, Maiestate, că n-a vrut să asculte
buna mea povaţă. Rog pe Maiestatea voastră să-i ierte pe cazacii mei. S-au
cam întrecut cu gluma!...”
– Hm! Bună glumă, vocea lui Hmelniţki în rol de grămătic a răsunat
în camera pustie ca ceva străin şi ciudat. Da! Bună glumă! N-a scăpat nici
hatmanul Kalinowski, nici un cap, nici un suflet al celor opt mii de prizo-
nieri, şi din cei douăsprezece mii de călăreţi foarte puţini s-au salvat, foarte
puţini… Dar cei care au fost în fruntea oştii – toţi sub sabie au mers. Dar
aceste detalii nu sunt pentru scrisori…
La 23 mai, Bogdan Hmelniţki a luat drumul înapoi spre reşedinţa sa
oficială de la Cighirin. În Podolia a rămas o bună parte din oştirea sa, care,
după victoria de la Batog, a intrat în luptă cu garnizoanele polone din mai
multe oraşe asediate. Pacea de la Belaia Ţerkovi a dat ortul popii…
“Povestesc istoricii că numai grecii se bat de la Elene Frumoase! Dar nici
noi nu suntem mai prejos ca dânşii. Ne-am încăierat şi am câştigat-o, într-o
luptă pe viaţă şi pe moarte, pe frumoasa Ruxandra lui Vasile-Vodă! Grecii –
sub zidurile Troiei, noi – la Batog, Bogdan Hmelniţki a întors calul, lăsând
în urma sa o câmpie împânzită cu cadavrele eroilor polonezi, din care se
înfruptau stolurile croncănitoare de corbi. Bună treabă! Tare bună treabă!
Drumul băiatului meu spre Moldova este acum deschis, zidurile şi porţile
cetăţilor vrăjmaşe sunt sparte, aşa că foarte curând, Vasile-Vodă, noi venim
după mireasă…
Păzea, domn moldovean, dacă şi de data asta vei dori să ne joci pe de-
gete. Păzea!”

178
 Jupânita
, cea Frumoasă

Crucea din Ceruri

G
heorghe-hatmanul şi bătrânul vornic Toma Canta-
cuzino stăteau în Divan şi aşteptau cu impacienţă ca,
în cele din urmă, voievodul să-şi spună păsul. Vasile-
Vodă, aşezat în jeţul său şi cufundat în gândurile ce îl
deranjau, tot îşi frământa nervos barba încărunţită.
Hatmanul Gheorghe, nerăbdător de fire, i-a fă-
cut semn cu capul prietenului său Toma-vornicul,
arătând spre domnitor. Bătrânul boier a strâns din
umeri, de parcă ar fi vrut să spună: “Ştiu eu?!”
Voievodul, simţind neliniştea boierilor, a ridicat capul şi a privit lung la
cei doi:
– Cinstiţi boieri… Frate Gheorghe, pane Toma, am poruncit Domniilor
voastre să reveniţi cât mai repede la Divan, pentru a ne sfătui asupra acelor
probleme ce mă frământă de mai multe zile încoace...
– Cuvântează, Măria ta, şi spune-ne ce gânduri tulbură tihna domnului
nostru milostiv, şi-a încurajat fratele Gheorghe-hatmanul.
– Zi, Măria ta, că, de nu, ne îneacă nerăbdarea de-a auzi acele lucruri,
mai mari sau mai mici, ce nu-ţi dau pace de mai multe zile, că doar nu de
flori de cuc ne-ai strigat cu sârg la curte, îl îndemnă pe Vodă şi Toma-vor-
nicul.
– Cinstiţi boieri, vrednicii mei prieteni, ce este oare fericirea? întrebă
Vasile Lupu.
– Lipsa veştilor triste, Măria ta, a răspuns Toma Cantacuzino, privind
zâmbind la voievod.
– Da, da, Măria ta, anume lipsa ştirilor rele! căzu de acord panul Ghe-
orghe.
– Dacă-i aşa, apoi să ştiţi că fericirea mea până aici a fost, mai precis
– până la acea blestemată zi a lunii mai, când, la Batog, Hmil-hatmanul

179
 Jupânita
, cea Frumoasă

şi feciorul său Timuş, ajutaţi de Nuredin-sultan, au zdrobit cu desăvârşire

oastea poloneză a lui Kalinowski, măcelărindu-i fără pic de jale chiar şi pe
cei ce fuseseră robiţi de tătari.
Spun unii negustori, dintre acei care, trecând prin Braclaw, soseau la Ce-
tatea Soroca, că la acea vreme, în ceruri, deasupra câmpului de lângă Batog,
unde au fost căsăpiţi eroii lui Kalinowski, ar fi apărut o cruce luminoasă.
– Dumnezeu, Măria ta, înalţă cruci deasupra celor sacrificaţi, întru
mântuirea sufletelor lor. Hmil-hatmanul şi hoarda lui au curmat, fără frică
de Dumnezeu, mii de vieţi nevinovate. Am auzit şi noi despre marea neno-
rocire ce s-a abătut asupra Coroanei, zise Toma-vornicul.
Toma Cantacuzino a aruncat o privire în sus, spre icoanele din colţul
camerei. La el se uita cu ochi trişti Maica Domnului. Apoi vorbi mai de-
parte:
– Povestea şi Ştefan, pârcălabul Măriei tale de la Cetatea Soroca, precum
că a auzit nu odată de la călătorii ce veneau dinspre Braclaw, că două zile la
rând au curs râuri de sânge la Batog. Cred că Însuşi bunul Dumnezeu s-a
îngrozit de cele văzute şi întâmplate şi a plăsmuit din lumina Lui o cruce
pe cer.
– Da, constată Vodă, multe capete mândre s-au rostogolit în băltoace
de sânge. Adevăraţii cavaleri preferă să moară vitejeşte pe câmpul de luptă,
şi nu măcelăriţi de călăii lui Hmil-hatmanul, după cum s-a întâmplat cu
oamenii lui Martin Kalinowski. Se spune că primul care a îmbrăţişat con-
ştient moartea a fost însuşi Marek Sobiecki. A păşit singur pe Golgota şi
fără frică a pus capul lui semeţ sub sabia unui cazac beat de sângele vărsat
în acea bătălie…
– Pe urmă, a mers la moarte Samuel Kalinowski, unicul fiu al hatmanu-
lui, a continuat trista numărătoare Gheorghe-hatmanul. Au căzut răpuşi de
gloanţe Martin Kalinowski, viteazul general de artilerie panul Pcsiemski,
dar şi mulţi alţii, buni şi voinici şleahtici. Măria ta, ei toţi până la unul au
murit pentru Domnia voastră, ca să-i încurce cazacului Timuş s-o ia de
soţie pe domniţa Ruxandra, nepoata noastră dragă, fiica Măriei tale. Ei au
fost nişte vechi prieteni ai Măriei tale, domnul nostru milostiv. Să-i ierte
Dumnezeu!
– Anume că au fost şi nu mai sunt, cinstiţi boieri, iar cazacul cela ne-
suferit vine după domniţă. Am dorinţa să strig la ceruri, dar se vede că
şi cerurile nu mai ţin la mine, la ţara mea, oftă Vasile Lupu. Pane Toma,
frate Gheorghe, a venit poruncă de la Hmil-hatmanul să-i trimit zălog, la
Soroca, câţiva boieri. După bătălia de la Batog, constrâns de împrejurări,
trebuie s-o fac; i-am dat cuvânt zaporojeanului că mărit fata cu băiatul lui
şi că-l poftesc cât mai curând la nuntă, la curţile noastre din Iaşi.

180
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Măria ta, s-a sculat de la locul său Toma-vornicul, da i-ai poruncit

mirelui să-şi lase vorniceii dincolo de apa Nistrului? Că dacă mai năvăleşte
încă o dată cu întreaga lui oaste de cazaci cu tătari amestecată, să ştii, Măria
ta, că vai de bieţii oameni din târgul Iaşi, dar şi de cei din împrejurimi.
– Închide lupul în stână, zise profetic panul Gheorghe, şi…
– Nu-i mioara, glasul lui Vasile-Vodă tremură, înăbuşit de emoţiile ce
puseseră stăpânire pe sufletul şi mintea lui. Timuş Hmelniţki mi-a transmis
prin oamenii săi că va sosi degrabă la Iaşi, dar mai întâi, boierilor, îmi cere
zaporojeanul să-i trimit nişte boieri la Cighirin, pentru a fi sigur de viaţa
lui, zicându-mi că el are în mine încredere ca într-un cui de tei. Să-i trimit
zălog şi gata, şi pe cine credeţi? Nu pe cine doresc eu, da anume pe nepoţii
mei. Şi mai vrea şi o caretă de nuntă, dintre cele mai scumpe, poate chiar
una aurită…
Ce te uiţi aşa la mine, frate Gheorghe, de parcă ţi-au pierit caprele la
munte?
Da, da, da, zaporojeanul acesta afurisit cere să-i trimit zălog pe nepoţii
mei, adică pe băieţii voştri, ai tăi şi-ai lui Gavril, dar şi încă pe doi boieri de
ţară. În ciuda faptului că vrerea zaporojeanului nu-mi prieşte, poruncesc
plecarea acestor patru boieri la Cighirin, ce vor duce şi careta până la Ce-
tatea Soroca; astfel vom plăti mai mult decât o şedere în cuibul lui Hmil-
hatmanul…
Cinstiţi boieri, în cazul dat eu sunt Stan păţitul şi sunt în mare pierdere.
Îmi dau fata mea dragă după un vântură-lume. Oare puteţi voi să simţiţi
toată povara acestei mari dureri, ce-mi sfâşie inima?!
Pane Toma, cum crezi, cine dintre boierii noştri de la ţară ar avea cura-
jul să meargă şi să stea în bârlogul lui Hmil-hatmanul, până când noi vom
termina cu nunta aceasta, atât de nedorită?
– Păi, ştiu eu, Măria ta? Poate, Nicolae al lui Buhuş şi Ion Prăjescu,
amândoi – boieri isteţi, curajoşi, dar şi cu mintea trează.
– Cu adevărat, sunt buni boieri şi se poate de avut în ei încredere.
– Când, zici, Măria ta, că-i plecarea? Va trebui să-i pregătim de drum
lung, că doar nu se duc la Suceava sau la Hotin, ci tocmai la Cighirin, la
Hmelniţki! Dar şi bătrâna mea Grigoroaie, da şi nevasta lui Gavril vor mai
vărsa nişte lacrimi, de se va ridica apa Bahluiului, vorbi resemnat Gheor-
ghe-hatmanul.
– Frate Gheorghe, pane Toma, pe crucea mea că n-aş trimite copiii noş-
tri tocmai în fundul Tartarului, la cazaci, dar tâmpitul acesta de mire îmi
cere zălogirea lor. Timuş e gata să intre în ţară pe la Soroca. Boierii vor
pleca de îndată cum vor fi în stare să o facă, poate mâine sau poimâine, a
răspuns Vodă.

181
 Jupânita
, cea Frumoasă

Of, boierilor, nici nu ştiu cu ce am păcătuit eu în faţa lui Dumnezeu, de

a căzut peste mine şi casa mea o asemenea urgie ca Hmelniţki!

Pârcălabul Ştefan a mai aruncat o ultimă privire în urma bulucului de

oameni ce urca fără prea mare bucurie culmea satului lui Bujor. Înaintea
acestui straniu alai de ostatici mergea careta de nuntă, trasă de şase cai.
Obosită de drumul lung, ea îşi blestema soarta cea rea cu scârţâitul ei pă-
trunzător. Iaşi – Soroca, Soroca – Iampol şi apoi din nou la Iaşi…
Pârcălabul Ştefan Hrincovici s-a întors către Vasile Mârzacul, care
alunga, fluturând din mâini, o albină sâcâitoare, ce tot dădea târcoale mus-
tăţilor marelui căpitan de Soroca.
– Ptiu, naiba! Albina asta nu caută vreo floare mai arătoasă, ci tocmai
mustăţile mele! zise nemulţumit Vasile Mârzacul.
– Să-i aibă Dumnezeu în pază pe boierii noştri, că se duc ei nu de bună
voie în labele ursului, cu careta ceea aurită… Mare cucon, Timuş ăsta! s-a
indignat pârcălabul de Soroca.
– Adevărată neghiobie, pane Ştefan! Cei mai de vază boieri – Ion al lui
Prăjescu, Nicolae Buhuş, dar şi nepoţii domnului nostru, merg zălog, şi
încă la cine? La nişte cazaci, mormăi marele căpitan.
– Nu are o altă ieşire domnul nostru; l-au cam strâns nevoile cu uşa pe
Măria sa Vodă. Cazacii dintr-o parte, turcii din alta; mai apoi o să vezi că şi
boierii noştri o să-l împresoare ca potăile, din toate părţile. Mare bătaie de
cap pe seama omului, mai ales când are o ţară-n spate! lămuri panul Ştefan.
Auzi, căpitane, cândva demult, când străbunicul meu era copil, trăia un
crai în Anglia şi ori de câte ori se îmbrăca regele dimineaţa, în faţa oglin-
zii, de atâtea ori îşi zicea sieşi: “Adu-ţi mereu aminte că a multe gloate de
oameni eşti stăpân şi de ale tale cuvânt şi vrere depind viaţa şi bunăstarea
lor! Nu uita că eşti mai mare peste ei, iar peste tine judecător este Însuşi
Dumnezeu.”
Uite aşa, căpitane! La grea cumpănă se află domnul nostru milostiv şi
nouă ni se cade să-i fim întru ajutor, în caz contrar se spulberă ca zăpezile
toată viaţa şi fericirea noastră, de la vlădică până la opincă.
Pane Vasile, îndată ce boierii noştri vor trece Nistrul pe la Iampol, ajun-
gând pe mâna lui Timuş Hmelniţki, o hoardă de vreo câteva mii de vor-
nicei de la Zidul Negru va tulbura apele de la vadul Iampol-Soroca, după
aceea se va năpusti asupra micului nostru târg, ca un nor uriaş de lăcuste,
pustiind totul în calea sa: sate, cătune, curţi boiereşti… Vor trece Căinarii,
Răutul, Prutul, iar într-o zi vor bate şi la porţile târgului Iaşi. Mirele Timuş
arde de nerăbdare să deschidă uşile iatacului Domniţei. Uite aşa!

182
 Jupânita
, cea Frumoasă

Noi, căpitane, vom merge cu oastea spre Iaşi şi vom încerca din toate
puterile să-i oprim pe Timuş şi pe polcovnicii lui de la furtişag. În acelaşi
timp, ar fi tare bine, dacă totuşi Călin şi Ursul, însoţiţi de o ceată de străjeri,
ar pleca de îndată la Iaşi, strigând oamenilor din ţinuturile noastre Soroca
şi Iaşi ce mare pericol îi paşte. Cazacul nu poate trece pe alăturea, fără a se
pricopsi cu bunurile pământenilor noştri. Sunt sigur că zaporojenii au pus
de acum piciorul în scara şeii şi sunt gata să încalece.
– Fii pe pace, pane Ştefan – o să trimit imediat vitejii să dea veste de pri-
mejdie pentru ţară, l-a asigurat pe pârcălabul de Soroca Vasile Mârzacul.

183
 partea

II
CETATEA DE
SCAUN A ŢĂRII

184
 Jupânita
, cea Frumoasă

Nuntaşii din
Zaporojie

O
linişte apăsătoare s-a lăsat peste Cetatea de Scaun a
ţării. Întreaga suflare amorţise în imensa tensiune a
necunoscutului. Patru boieri, însoţiţi de câteva du-
zine de oşteni şi slugi, s-au dus, din ordinul voievo-
dului, zălog (ostatici) la cazaci. Noutatea despre ple-
carea lor şi despre faptul împlinit că Vodă îşi mărită
fata cu un cazac s-a răspândit destul de repede prin-
tre curtenii de la palat, boierii de la ţară şi locuitorii
târgului Iaşi.
Coarda aşteptării se întinse până la extrem; mai departe putea să ur-
meze doar deznodământul. Mai ales că de curând în târg sosiseră oamenii
pârcălabului Ştefan de Soroca, care au confirmat ştirea precum că degrabă
va fi nunta domniţei lui Vodă!
– Vin cazacii! au răsunat satele din Valea Prutului.
– Vin cazacii! au strigat podarii.
– Vin cazacii! Vin cazacii! a răspuns, ca un ecou, tot târgul Iaşi.
– Preacinstiţi boieri, târgoveţi şi oameni buni, pazea – vin cazacii! Vin
cazacii!
O forfotă intensă a cuprins întregul târg. Oamenii alergau care încotro;
pocneau uşile, ferestrele de la case, se închideau în mare grabă prăvăliile şi
crâşmele.
Amorţeala de adineauri dispăruse. Veneau cazacii! Cu voia ori fără voia
Măriei sale Vasile-Vodă Lupu, veneau în mod real cazacii...
– Vin cu însurătoarea! strigau unii.
– Oare?! se întrebau alţii.

185
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Da poate au uitat ceva data tre-

cută şi s-au întors după comorile pier-
dute?
– Vin cazacii, fata mea! Îţi vine ur-
situl şi, după cum spun pravilele dum-
nezeieşti, de destin n-ai cum să fugi.
Am dorit eu să te văd nevastă de prinţ
sau rege, că meriţi, dar probabil că în
cărţile de sus, din Сeruri, îţi este scris
de către îngeri cu totul altceva… Cu-
rând soseşte Timuş, feciorul lui Hmil-
hatmanul. Vine cu câteva mii de nun-
taşi. Oamenii pârcălabului nostru de
Soroca au adus vestea la curte. Peste
puţin timp, oaspeţii vor fi aici! zi-
când acestea, Vasile Lupu a luat mâi- Ecaterina, cea de-a doua soţie a lui
nile Ruxandrei în palmele sale şi le-a Vasile Lupu
strâns cu gingăşie. Vom juca nunta.
Aşa-i soarta noastră, draga mea fată.
Vremurile-s peste noi, şi nu noi peste ele. Mai-marii lumii se jertfesc şi
suferă deopotrivă cu prostimea, întru binele supuşilor ce sunt sub a lor
oblăduire…
Cocoţat cu picioarele pe şaua calului, Niculae, un băiat de vreo doispre-
zece ani, şi-a făcut apariţia pe Uliţa cea Mare, strigând din băierile inimii:
– Vin cazacii, vin cazacii, tătucă!
– Taci, măi balaurule, ce urli aşa de parcă vin turcii?! s-a răstit de la pâr-
leaz moş Filuţă la nepotul său, care continua să vestească.
– Vin, tătucă!
Nu turcii,
Ci cazacii,
Cu măciuci
Bat în cap,
Jap, jap, jap!
– Alelei de voinicei, i-a ţinut isonul moş Filuţă.
– Şi de bătrânei, ce nu mai au putere de zmei, şi-a sfârşit cântarea Nicu-
lae, sărind în jos de pe cal.
– Şi unde-s cazacii, măi nepoate? întrebă îngrijorat moş Filuţă.
– Au trecut apa Prutului pe la Sculeni, tătucă, şi-s mulţi de tot: călăreţi,
căruţe şi rusoaice. Coţofenele din târg au răspândit zvonul că Vodă va ieşi

186
 Jupânita
, cea Frumoasă

în întâmpinarea oaspeţilor… Tătucă, o să mergem şi noi să-l vedem pe

Vodă?
– Alelei, oameni buni, a pocnit cu ciomagul în pârleaz moş Filuţă, vine
hoţul, prindeţi hoţul! Vino, măi Niculae, de mă ajută să strâng bunurile de
prin ogradă; n-aş dori ca ele să-i ducă în ispită pe musafirii lui Vodă. Ne-
poate, îndată ce terminăm de strâns lucrurile, să mergi pe la toţi ai noştri,
ca să le dai de veste despre marea cumpănă ce ne paşte, căci vai de averile
noastre, dobândite prin osteneala mâinilor!
Foarte curând, toate bunurile agonisite au fost, în fine, strânse. O bună
parte din ele fuseseră înşirate prin podul casei, altele – în pivniţă, iar însăşi
intrarea în pivniţă fu ascunsă sub o căpiţă de paie.
– Eu am plecat, tătucă, şi mă întorc de îndată, ca să mergem să-l vedem
pe Vodă, zise entuziasmat Niculae, nepotul lui moş Filuţă.
– Niculae, îi aminti bunelul, să treci pe la toţi ai noştri. Vezi să n-o scapi
din vedere pe Domnica lui Costache, să treci şi pe la Iustina lui Niculae al
lui Filip, da şi pe la maică-ta, ce ghileşte rufele la râu! Spune-i mai bine să
vină acasă.
Moş Filuţă tot mai dădea poveţe nepotului său, dar băiatul dispăruse
deja după sălciile de la poartă, scăpărând cu opincuţele sale. Putea el oare
să rateze o asemenea sărbătoare, când Vodă va merge întru întâmpinarea
cazacilor, cu tot alaiul său?
Dangătul clopotelor de la bisericile din târg a umplut întregul oraş cu
vibraţia sa. În vocea clopotelor nu era nici un pic de cântare divină ca în
zilele de praznic. Ci în vuietul lor se auzea alarma epocii, vaietul nenoroci-
rilor, frica ce pusese stăpânire pe inimile oamenilor din târg. Ştiau ce ştiau,
orăşenii. Vin cazacii! vuiau clopotele.
– Alelei, oameni buni, strângeţi-vă bunurile, că, de nu, se pricopsesc
străinii cu ele! Păzea, oameni buni! Vin cazacii! se cutremura de strigăte
târgul Iaşi.
Evreii din târg, care au simţit, acum doi ani, pe pielea lor, năvala caza-
cilor, îşi închideau cu zor prăvăliile şi cârciumile, punându-le sub lacăt.
Femeile ce spălau rufele la râu, speriate, au luat-o spre casele lor, ducând în
spate albiturile umede. Şiroaie de apă se scurgeau pe corpurile lor fierbinţi.
Iile ude se lipiseră de piele, arătând frumuseţea de obicei ferită de ochii
lumii. Copiii cu ochii mari cât cepele de curiozitate, uimire şi frică priveau
iscoditor la hărmălaia de primprejur.
Bărbaţii alergau care încotro, femeile îşi chemau odraslele acasă. Poc-
neau uşile şi ferestrele. Oştenii înarmaţi se îndreptau spre curţile domneşti.
Poate că Vodă va avea nevoie de sprijinul lor…

187
 Jupânita
, cea Frumoasă

Niculae, băiat isteţ şi iute ca prâsnelul, şi-a făcut drum cu coatele prin
bulucul de oameni, ieşind în faţa mulţimii de gură-cască, ce inundase piaţa
de lângă palatul domnesc. Moş Filuţă, un bătrân înalt şi uscăţiv de vreo
şaizeci de ani, şi-a urmat nepotul, ajungând şi el, în cele din urmă, spre un
loc cu mai puţină lume, unde s-a postat în aşteptare.
Mulţimea adunată se tot frământa aidoma unei frânturi de codru pe
timp de furtună, când arborii voinici se clatină în bătaia vântului ba încolo,
ba încoace… Glasul gloatei se ridica valuri-valuri, ajungând până la ceruri,
apoi se liniştea, ca să-şi ia din nou tărie. Oamenii adăstau cu nerăbdare
producerea momentului când Vodă va merge în întâmpinarea unui cazac
ce se vrea mire pentru frumoasa domniţă.
Deodată, mulţimea se agită şi mai tare. Parada domnească începu. Se
auzeau ţipete, plânsete, sudalme, vorbe de ocară şi chiote…
– Vine alaiul lui Vodă!
– Lupul iese din vizuină!
– Vezi, tataie, vine Vodă cu curtea lui?!
– Niculae, uită-te, într-adevăr vine Vodă cu întreaga lui curte!…
Cuvintele lui moş Filuţă s-au pierdut în vijelia de glasuri. Bătrânul s-a
aplecat spre urechea băiatului şi, încercând să acopere cu vocea sa tărăboiul
străzii, i-a strigat nepotului:
– Vine Vodă cu toţi boierii şi servitorii, oştenii şi curtenii săi! Când dom-
nul nostru milostiv merge undeva prin ţară sau la o plimbare ca aceasta,
el obişnuieşte să înainteze cu mare alai, după cum şi se cuvine să facă un
principe cum e domnitorul nostru.
– Uită-te, tătucă, a apărut paza domnului; ce ostaşi frumoşi! exclamă
Niculae.
– Nepoate, aceştia sunt archebuzierii. Domnia sa Vasile-Vodă are patru
campanii de archebuzieri, a câte o sută cincizeci de oşteni în fiecare, răs-
punse moş Filuţă.
Băiatul privi cu ochi mari şi gura căscată la bărbaţii înalţi, voinici şi
chipeşi, îmbrăcaţi în straie militare. Pe umerii oştenilor – archebuze gata să
scuipe foc şi gloanţe asupra vrăjmaşilor domniei. După archebuzieri defi-
lau străjerii de la curte, înarmaţi cu săbii, arcuri şi săgeţi.
– Tătucă, uită-te, tătucă, nepotul l-a tras pe bunic de mânecă, iată şi co-
piii de la curtea domnească. Vai, ei sunt aşa de frumoşi! Ce îmbrăcăminte
aleasă şi toţi în cizmuliţe, iar la cingătoare poartă săbii pe potriva lor!
Alelei, Doamne, de mi-ar da şi mie cineva o aşa săbioară, bătu din
palme Niculae. Auzi, bunelule, spune-i lui tătuţa să-mi cumpere o săbioară
ca aceasta!

188
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vocea băiatului s-a rătăcit în zarva de tobe, surle şi trâmbiţe, ce a umplut

întregul univers.
– Iar acum trec stegarii, nepotule. Ah, ce mai suflă sărmanii muzicanţi
în surle! Ce mai umflă, bieţii, obrajii, de parcă ar fi nişte broscoi de baltă…
se amuza moş Filuţă.
– Priveşte, tătucă – turcii Măriei sale!
– Ei, Abdula, vino la mine deseară, că o să pregătesc nişte frigărui din
costiţă de râmător, de o să te lingi pe degete! a strigat din mulţime un omu-
lean şugubăţ.
Garda turcească şi-a continuat ţanţoş drumul, fără să prea dea atenţie
gloatei ce se îmbulzea ca să vadă evenimentul zilei.
– Abdula, ei, Abdula, ce zici? Să te aştept deseară la o frigăruie din cos-
tiţă de porc? nu se astâmpăra omuleanul.
Căpetenia turcilor a ridicat iataganul în sus şi un strigăt puternic a ieşit
din întreaga suflare turcească:
– Ala! Ala! Ala!
Niculae, de frică, şi-a vârât capul între umeri, tupilându-se după bunelul
său.
– Alelei, voinicule, te temi de turci? a râs moş Filuţă. Să ştii că lupul sătul
nu este periculos, dar să te fereşti de cel flămând. Aceştia sunt sătui de tot;
au nu vezi, bietul om îl cheamă pe un oarecare Abdula la o frigăruie de râ-
mător, da turcul nici nu vrea să răspundă la invitaţie… De m-ar chema pe
mine, mă duc cu urciorul meu de vin.
– Tătucă, vin boierii, cuconii noştri de la curtea lui Vodă!
– Da, nepoate, vin bondarii lui Vodă, observă ironic bătrânul. Vezi ce-s
drăgălaşi? Unul mai dihai decât celălalt! Râuri de miere curg la curtea lui
Vodă. Mulţi din aceşti boieri fercheşi s-au deprins cu bucătăria lui Vasile-
Vodă, dar sunt printre ei şi de acei boieri care zi şi noapte muncesc cu mare
osteneală pentru domnul nostru milostiv. Unde ai să mai vezi aşa găteală?!
Haine alese şi bogate, căptuşite cu blană de sobol, samur şi de râşi. Mai rar
aşa curteni, nepoate!
Uită-te, Niculae, îl vezi pe boierul cela cu barba albă? E bătrânul Toma
Cantacuzino; alături de el merg fraţii domnului nostru: hatmanul Gavril,
Gheorghe-paharnicul şi Coste. Mai în urma lor – alţi boieri: Ştefan Cio-
golea-serdarul şi Stamatie Hadâmbul, ce este postelnicul cel mare, dar şi
mulţi alţii...
– Tătucă, da cine-i boierul cela cu buzduganul strălucitor? Niculae a ară-
tat cu mâna spre boierul ce apăruse după cortegiul cuconilor de la curte.
– O, îi răspunse cu un aer savant bunelul, acesta e însuşi Gheorghe Şte-
fan, logofătul cel mare! După moartea milostivului Teoderaşco-logofătul,

189
 Jupânita
, cea Frumoasă

domnul nostru Vasile-Vodă, ştiindu-l pe tatăl lui Gheorghe Ştefan, pe Du-

mitraşco-logofătul, ca om bun şi cu mare cinste la boieri, l-a apropiat de
scaunul domniei şi pe feciorul acestuia.
Ia te uită, nepoate, cum duce el buzduganul aurit al domniei! Pesemne
cuconul Gheorghe Ştefan nu vede acum nimic în jurul său decât doar acest
buzdugan… Parcă ar duce un ou clocit. Taică-său a fost un om credincios
al Măriei sale, cu trup şi suflet, pe când fiul lui îi cam fudul de fire şi prea se
bagă el sub pielea lui Vodă. Nu-mi plac mie, nepoate, asemenea oameni.
– Alelei, bunele, ia te uită ce frumuseţe! Unu, doi, trei… se minună Ni-
culae.
– Opt, nepoate, opt cai turceşti! Cu şeile puse şi hamurile frumoase.
– Vai, ce mai strălucesc caii domnului nostru! La soare te mai poţi uita,
da la dânşii – ba!
– Hamurile acestea, nepoate, explică moş Filuţă, sunt bătute cu pietre
preţioase şi mărgăritare. Spunea mai înainte un călător venit de prin Anglia
că grajdurile domnului nostru le întrec cu mult pe cele ale marelui duce de
Florenţa şi chiar pe cele ale regelui Angliei.
– Niculae, ia vino încoace, Filuţă şi-a apucat nepotul de subsuori şi l-a
aşezat călare pe umerii săi. Uită-te, Niculae, se apropie Vodă, domnul nos-
tru milostiv!
În sfârşit, în faţa mulţimii şi-a făcut apariţia şi Vasile Lupu. Voievodul
călărea un cal alb, ce strălucea orbitor datorită aurului, diamantelor, rubi-
nelor şi a tot felul de giuvaiere, cu care era împodobit.
Gloata, la vederea domnului, făcu un pas înainte, unii oameni – cu gân-
dul de-al vedea mai bine, alţii de-al saluta pe cel ce le-a dat o domnie paş-
nică şi o sumedenie de lucruri bune pentru ţară.
Vodă era un bărbat nu prea înalt, de o statură potrivită. Avea faţa oa-
cheşă, obrajii rumeni, fruntea mare, nasul acvilin, mustaţa şi barba neagră,
dar cu fire cărunte; sprâncenele negre evidenţiau doi ochi de vultur. Nespus
de mândru, cocoţat pe calul său alb, domnitorul privea din şa la mulţimea
din jur. Căutătura severă a feţei trăda o măreţie augustă, nu mai prejoasă
decât cea a împăraţilor Constantinopolului.
– Laudă domnului nostru! Trăiască Măria sa Vasile-Vodă! izbucni
gloata.
Oştenii din paza voievodului s-au luat de mâini şi cu greu reţineau gră-
mada de oameni ce se bulucea să-l vadă pe Vodă.
– Bunele, tătucă, uită-te: careta Măriei sale e toată-n aur! strigă fascinat
Niculae.
– Nici regii francilor n-au aşa caretă, nepoate; toată îi aurită, şi pe dina-
fară şi pe dinăuntru! faţa lui moş Filuţă radia de mândrie.

190
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Şi-i trasă, tătucă, de… unu, doi, trei…

– De şase, nepoate, de şase cai turceşti.
– Şi o păzesc tătarii lui Vodă. Alelei, cât sunt ei de mulţi! Nici nu-mi
ajung degete la mâini şi la picioare ca să-i număr…
– Sunt peste o sută, ei, poate, o sută cincizeci şi stau în slujba domnului
nostru.
Ridicând un nor de praf, suita domnitorului a dispărut dincolo de por-
ţile oraşului. Acolo, avea să se întâlnească voievodul Vasile Lupu cu noul
său ginere Timuş Hmelniţki.
Vodă, care se asemuia atât de mult cu împăraţii bizantini până şi în do-
rinţa sa de a-l uimi pe viitorul său ginere, şi-a ridicat întreaga sa curte. Opt
mii de oşteni au împânzit marginea târgului Iaşi…
Sute de gură-cască, căţăraţi în copaci ca ciorile, priveau de la înălţime la
pomposul alai ce mergea în întâmpinarea unui alt alai, tot atât de semeţ şi
multicolor.
Feterea, cazacul ce avea sub a lui ascultare oastea lui Timuş, a dat pinteni
calului şi s-a apropiat de stăpânul său.
– Pane Hmelniţki, nu-mi prea place mie toată treaba asta! Ia priveşte
încolo, Feterea a arătat cu mâna spre porţile târgului, de unde a apărut pro-
cesiunea lui Vasile Lupu. Ei sunt foarte mulţi, mai mulţi decât noi. Tare mă
tem, atamane, că aici o să ne cânte cucul pentru ultima dată. Valahul ne-a
dus de nas şi ne-a momit în capcană cu însurătoarea asta. O să te pierzi,
atamane, din cauza unei fete, o să te pierzi. Prea departe suntem noi de
Nistru, prea departe…
Hmelniţki s-a întors imediat către esaulul său; ochii lui negri au aruncat
un snop de scântei, iar mâna dreaptă a apucat mânerul sabiei, cât pe ce s-o
tragă din teacă:
– Las-o mai moale, omule, ce tot croncăneşti tu acolo? Mai bine spune-
le cazacilor să fie gata de luptă. Dacă valahul nu se va ţine de cuvânt şi are
gând rău asupra noastră, atunci vai de capul lui şi al boierilor săi, rămaşi la
noi ostatici. Plata pentru pielea noastră o să fie prea mare.
Oastea lui Timuş Hmelniţki număra circa trei mii de cazaci, toţi apţi de
harţă. Călăreau ei nişte cai frumoşi, voinici şi iuţi ca vântul – rasă adusă de
prin stepele tătare, de care au avut şi moldovenii pe vremea lui Ştefan cel
Bătrân şi a urmaşilor săi, rasă pierdută mai târziu. Se cruceau ieşenii de o
asemenea oştire: cazaci la chip, leşi la îmbrăcăminte, deoarece erau ei gătiţi
cu toţii în haine poloneze, căpătate prin jaf, ca pradă de război. Neliniştea
aşteptării şi a necunoscutului era tot alungată de cobzarii lui Hmelniţki,
care loveau cu foc peste coardele cobzelor, interpretând cântece de ale lor,
ruseşti…

191
 Jupânita
, cea Frumoasă

Feterea-esaulul şi Vâgovski-grămăticul s-au apropiat din nou de ata-

man.
– Atamane!
– Pane Hmelniţki! Valahii ne încercuiesc!
– Fiţi pe pace, cazacilor; ce, voi nu vedeţi că aceştia sunt oameni din
târgul Iaşi, care au ieşit mai toţi, unul ca unul, să caşte gura la Domniile
voastre? Da uitaţi-vă încolo, spre porţile târgului, pare-mi-se că a apărut şi
alaiul voievodului.
– Pane Hmelniţki, ei sunt prea mulţi pentru un cortegiu domnesc.
– V-am spus eu să staţi liniştiţi, cazacilor – palatinul Moldovei ne vine
în întâmpinare… răspunse Timuş. Bine, dar de ce cu atâta oaste? Şi ea, într-
adevăr, ne înconjoară, după cum văd eu, şi tunurile, nu multe, dar destule,
stau pe colină şi mă tem că ar putea totuşi să tragă. Pare-se că are dreptate
esaulul meu… Feterea! Ia spune-le cazacilor să fie gata de încăierare.
La apariţia procesiunii domneşti, întru paza lui Vodă, a oamenilor şi a
târgului Iaşi de cazaci, căpitanul Grumadze a poruncit să se facă alinierea.
Cunoştea el foarte bine năravul cazacilor.
Timuş privea cu uimire împrejur, nefiind în stare să stăvilească presu-
pusa încercuire. Instalaţi pe o parte şi pe alta a drumului, îndesând şi mai
tare mulţimea de gură-cască, călăreţii lui Grumadze şi ai căpitanului Andrei
i-au înconjurat pe cazaci, lăsându-le doar o singură portiţă de scăpare, pe
unde veneau, unul câte unul, oştenii din garda domnitorului. Alaiul dom-
nesc s-a oprit şi, repede organizat, s-a împărţit în două, făcându-i drum li-
ber voievodului, ca acesta să meargă nestingherit în întâmpinarea mirelui.
Vasile Lupu, roşu de încordare şi de marea dorinţă de a arăta cât de mult
îi place pădureţul de cazac, şi-a oprit calul în faţa lui Timuş.
Unul din slujitorii de la curte a apucat bidiviul voievodului de căpăstru
şi l-a ajutat pe domnitor să descalece.
Timuş Hmelniţki coborî şi el de pe cal, lăsându-l în grija unui cazac şi
s-a îndreptat încet în întâmpinarea viitorului său socru.
Scribul Vâgovski şi-a urmat fidel stăpânul, mergând mărunţel din urma
acestuia şi tot vorbindu-i ceva, probabil ceea ce trebuia să spună feciorul
lui Hmil-hatmanul în momentul întâlnirii cu viitorul socru. Cei ce sunt
înfrăţiţi cu sabia cam greu însuşesc arta cuvintelor. Feciorul lui Bogdan
Hmelniţki era dintre aceştia – tăia bine cu sabia, dar se încurca în trei cu-
vinte. Grămăticul Vâgovski era sufleorul puiului de hatman.
– Laudă Domnului nostru, pane Hmelniţki! îl salută Vodă pe Hmelniţki-
fiul.
– În vecii vecilor, amin! răspunse Timuş.
Vasile Lupu şi-a îmbrăţişat oaspetele, sărutându-l pe ambii obraji:

192
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ne bucură, Domnia ta, că, străbătând locurile pustii din ţara Domniei
noastre, ai ajuns la noi fără primejdii pentru viaţa Domniilor voastre.
Timuş nu ştia ce să răspundă. Vâgovski s-a aplecat la urechea stăpânului
său şi îi şopti cuvintele salvatoare.
– Şi noi, la rândul nostru, ne bucurăm de bunele tale intenţii de a ne
înrudi cu casele noastre, repetă atamanul fraza compusă de Vâgovski.
Mândru de modestul său rol, Vâgovski s-a aplecat iarăşi la urechea lui
Hmelniţki…
– Pentru această bunăvoinţă a Domniei tale, domnul meu milostiv, voi
rămâne îndatorat să te răsplătesc cu toată recunoştinţa şi consideraţia mea
prietenoasă…
Vâgovski îşi făcu din nou datoria de sufleor, şoptindu-i lui Timuş câteva
cuvinte fermecate.
– Şi suntem noi gata pentru serviciul la curţile domneşti de la Iaşi cu
toată oastea noastră, care a venit cu mine din Ucraina, a zis, în sfârşit, ca-
zacul.
Vasile Lupu făcu semn căpitanului său să se apropie cu calul cel alb al
voievodului. Domnul a apucat calul de hamuri şi i l-a transmis lui Timuş:
– Pane Hmelniţki, după cum este obiceiul la curtea noastră, acest cal
frumos şi voinic este cadoul nostru adus Domniei tale pentru credincioasa
slujbă şi înrudirea caselor noastre.
Mai ascultând şi alte cuvinte mieroase ale grămăticului Vâgovski, spuse
prin gura atamanului Hmelniţki, Vasile-Vodă şi-a invitat oaspeţii să intre
în târgul Iaşi. Oastea lui Vasile Lupu, care era sub ascultarea căpitanilor, a
rămas neclintită, păstrându-şi alinierea. Orice încercare a zaporojenilor de
a trece peste paza voievodului se lovea de zidul viu de ostaşi, ce ţinea în ma-
luri sigure puhoiul de cazaci, care ardeau de nerăbdare să se dedea jafurilor
şi altor vicii, luând tot ce le cade în mână.
Când Vasile Lupu, însoţit de Timuş Hmelniţki, s-a apropiat de porţile
oraşului, tunurile bubuiră aşa de tare, încât îi asurziră pe toţi din jur. Unii
au fugit, căutând un ascunziş mai sigur, alţii au băgat capul între umeri,
închizând de frică ochii. Mulţi din ei au crezut că s-a început războiul cu
cazacii!
Niculae, urcat pe umerii bunelului său Filuţă, privea cu ochi mari la cele
ce se întâmplau.
– Tătucă, da tunurile bubuie ca să-i sperie pe cazaci? întrebă băiatul.
– Nu, nepoţele, a răspuns calm bătrânul. Tunarii noştri în aşa fel îl sa-
lută pe Vodă şi pe oaspetele său. Păcat că tunurile trag în altă parte şi nu în
cazaci…

193
 Jupânita
, cea Frumoasă

Odată demult, când tu erai mic de tot, Măria sa Vasile-Vodă şi-a mări-
tat fata cea mai mare, Maria, cu prinţul de Radziwill, palatinul Lituaniei.
Domnul nostru Vasile-Vodă l-a primit tot aşa de frumos ca şi pe cazacul
acesta ieşit din prostime. Şi iată, măi Niculae, când dădu principele să intre
în curtea palatului domnesc, tunurile pocniră, salutându-l pe nobilul mu-
safir. Unul din canonieri ţinti cam rău şi ghiuleaua căzu chiar lângă calul
prinţului de Radziwill, omorându-l pe unul din oamenii lui. Prinţul a scă-
pat ca prin urechile acului. Mulţi vorbeau atunci, nepoate, că deşi la nuntă
fusese ucis un biet om, această moarte a fost socotită de Domniile înalte
drept un semn bun, venit din ceruri, căci mirele scăpase cu viaţă, trecând
printr-o mare cumpănă.
– Tătucă, cred că tunarul cela, când a împuşcat din tunul său, se uita cu
un ochi la făină şi cu altul la slănină, ca şi vecinul nostru Ienache Capde-
ghindă…
Alaiul trecu de porţile oraşului, inundând străzile înguste ale târgului.
Ieşenii curioşi se înghesuiau, cu gâturile întinse, străduindu-se să vadă mi-
rele.
– Tătucă, nu se ogoia Niculae, care-i mirele? Uite, cela ce duce calul de
căpăstru?
– Nu, băiete, l-a corectat moş Filuţă, e acel ce merge alături de domnul
nostru; el poartă o haină roşie, aproape cărămizie şi o mantie de mătase cu
blănuri de soboli.
– Tătucă, da nu-i deloc frumos mirele ăsta, a observat Niculae. Uită-te
mai bine: are o faţă foarte ciudată, ca şi când a fost bătută cu urzică vie…
– După faţa lui se vede, îi lămuri bunicul, că a fost bolnav de vărsat şi a
avut, să ştii, mare noroc, pentru că mulţi mor din cauza acestei boli! Ei, da
lui i-au rămas niscaiva semne pe faţă. Totuşi, pare să fie voinic şi nu-i de
statură mică, cum taică-tău.
– Tătucă, ca să spun drept, mie el nu-mi place. Parcă l-au ciupit ciorile
pe obraji. Nu ştiu ce a găsit la el fata lui Vodă…
– Alelei, nepoate, nu ea a găsit la el, ci el a descoperit la dânsa o frumu-
seţe cum mai rar întâlneşti în lume!
– Ca la Ileana Cosânzeana din poveştile măicuţei?
– Da, ca la Ileana din poveştile bunicii tale!
Coborându-l pe nepot de pe umerii săi, Filuţă l-a luat de mână şi amân-
doi au mers spre târg, întrecându-se cu cortegiul ce intra în oraş. Din urma
tuturor mergeau căruţele lui Hmelniţki – o căruţă cu bagaje şi încă patru-
zeci de care pline cu sare. Doar nu aveau să vină cazacii în Moldova doar
din cauza unei domniţe, fie ea cât de drăguţă! Ruxandra era pentru Timuş,

194
 Jupânita
, cea Frumoasă

iar sarea – pentru toţi şi comerţul cu sare le aducea profit celor de la Cighi-
rin.
Convoiul lui Timuş, ce însoţea carele, s-a strecurat prin porţile târgului,
uimindu-i pe ieşeni cu pestriţul lor port.
Esaulii aveau cai buni, nu mai răi decât cei ai lui Vasile Lupu. Toţi bidi-
viii erau împodobiţi cu argint, cu aur şi mărgăritare la şa şi hăţuri.
Ceilalţi cazaci parcă erau adunaţi de-a craiul şi de-a mălaiul, îmbrăcaţi
în jupane, cu brâie roşii, cu săbii şi pistoale la cingătoare. Unii purtau pe
cap cuşme de cârlan, alţii mergeau cu capul gol, fudulindu-se cu moţul
din creştet – o modă mai veche, împrumutată de la tătari. Mustăţile lungi
ascundeau lulele ce slobozeau nouraşi de fum.
Vasile Lupu se uita mirat în jur, la poporul său care se îmbulzea pe străzi,
lângă garduri, la localnicii căţăraţi în copaci. Ei petreceau alaiul fără chiote
vesele, fără exclamaţii zgomotoase; numai unde şi unde mai ridica glasul
vreunul dintre orăşeni. În ochii pământenilor sclipea multă teamă şi neîn-
credere. Cazacii priveau şi ei pe sub sprâncenele lor negre la oamenii ce îi
înconjurau. În ochii oaspeţilor mocnea aceeaşi suspiciune.
Zaporojenii erau prea puţini pentru a face faţă unei harţe – numai vreo
trei mii de călăreţi cu tot felul de rude de ale lor, negustori şi altă adunătură
din Sece. Prea proaspete mai erau încă amintirile despre cele întâmplate
doi ani în urmă, când Bogdan Hmelniţki şi Islam Ghirai au trecut prin foc
şi sabie Ţara Moldovei, de la Nistru până la munte, până la Putna, când
târgul Iaşi fusese mistuit de flăcări, iar sute de oameni au fost ucişi de vrăj-
maşi… Şi iată-i acum din nou; nu prea mulţi, dar s-au întors! Cu care însă
intenţii? Ciudat lucru! Cel ce a fugit cândva de cazaci tocmai în codrul des
de la Căpoteşti, astăzi mergea în fruntea lor… Vai de o aşa prietenie, cu sula
în coastă!
Timuş privea cu trufie la lumea adunată de o parte şi de altă parte a dru-
mului. Târgul îl întâmpina în tăcere. Valahii se tot buluceau pe la garduri
şi porţi, iar copiii lor împovăraseră ca nişte ciorchini arborii. Privirea lui
Timuş s-a oprit asupra unui bărbat înalt de vreo şaizeci de ani ce vorbea
cu un copilandru de zece-doisprezece anişori, care tot arăta spre Timuş şi
spre oamenii lui. În privirea bătrânului lipsea licărirea unei bucurii sincere,
bucuria că domnul lor îşi mărită fata cu unul dintre cei mai viteji cazaci din
Sece; ochii lui moş Filuţă exprimau ironie şi îndoială vizavi de loialitatea
venirii cazacilor pe aceste meleaguri.
– Iată vezi, Niculae, cum se întâmplă uneori cu oamenii mari? Au venit
nişte cazaci, ce sunt din prostime, l-au bătut pe Vasile-Vodă, da şi pe craiul
polon Cazimir, şi, fiind aceşti războinici încă în plină putere, i-au cerut
domnului nostru să-şi dea fata după un ataman.

195
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vasile Vodă nu a avut încotro şi a sosit ziua când veni cazacul cu nunta,
însoţit de vorniceii săi, toţi cu săbiile la cingătoare şi pistoalele în brâu, iar
druştele, druştele nu le-am văzut, dar cred că sunt ca de la o mumă. Să-i
mănânce pe ei toţi ciorile! Să mergem acasă, nepoate. Nu ne este sortit
nouă să fim oaspeţi la masa cea mare.
Bătrânul şi băiatul au dispărut în mulţime…
Timuş trecu în fugă cu ochii peste gloată, cu gândul să-l mai vadă pe
moşul cela cu copilul, dar nu reuşi, pesemne că dispăruseră, între timp,
după cum dispăreau în mod enigmatic şi locuitorii din satele pe care le-au
întâlnit în cale. Sate pustii, fără suflet de om, fără păsări, fără animale; unde
şi unde mai vedeai câte un câine rătăcit. Nu-l aştepta nimeni, precum nu-l
aştepta nici acest bătrân cu nepotul său.
La porţile oraşului, Vasile Lupu şi Timuş au fost întâmpinaţi de lăutarii
lui Vodă, care le-au zis cu foc o muzică aleasă ce se cânta, în acele vre-
muri, pe la curţile domneşti, dar şi prin ţară – vers românesc acompaniat
de strună ţigănească. Imediat ce lăutarii lui Vodă şi-au terminat cântarea,
locul lor l-au ocupat cobzarii lui Timuş.
Tunurile bubuiau, cobzele cântau, lăutarii deplângeau cu dor clipa în-
tâlnirii (sau, poate, a despărţirii?). Orăşenii priveau la toate acestea, făcân-
du-şi cruce:
– Ţapului îi cade coada de râie, iar el tot sus o ţine!

196
 Jupânita
, cea Frumoasă

Mirele
grada curţilor domneşti s-a umplut de zgomot, mu-

O
zică, strigăte şi bubuituri de tun. Domniţa Ruxandra,
ascunsă după o perdea de mătase, privea cu inte-
res din geamul său la cele ce se petreceau în curte.
Paza lui Vodă, aflată sub ascultarea căpitanului An-
drei, s-a aliniat de la poartă până la scara cea mare
de lemn. Doi călăreţi au trecut prin poarta deschisă
şi s-au oprit în dreptul scării, unde au şi descălecat.
Ruxandra a scos capul de după perdea şi a privit cu uimire la bărbatul de
lângă taică-său, apoi iarăşi s-a ascuns repede după mătăsuri. Vorbindu-i
ceva necunoscutului, Vasile-Vodă a arătat cu mâna spre fereastra principe-
sei. Inima Ruxandrei începu să bată atât de tare, de parcă vroia să sară din
piept şi să se rostogolească departe-departe, pe trepte, drumuri şi cărări...
“Cine-i, oare, acest om?!” se întrebă domniţa. Un bărbat ca toţi bărbaţii,
nici scund, nici înalt, mustaţa ca mustaţa, cu pistol şi sabie la cingătoare şi
cu privirea iscoditoare. Oare acesta să-i fie mirele?! După haine, părea să fie
polonez, dar se ştie – cazacii din războaie se hrănesc şi se îmbracă. Şi totuşi,
fata îl găsea nu chiar atât de urât, deşi faţa lui era ciupită de vărsat.
O bătaie uşoară în uşă a sustras-o pe Ruxandra de la priveliştea de afară.
Domniţa tresări.
– Intră! Tu eşti, doamnă Ecaterina?
Uşa s-a deschis şi în cameră într-adevăr a intrat doamna Ecaterina, soţia
lui Vasile Lupu.
– A venit cazacul, Ruxandra, anunţă crăiasa.
– Ştiu. L-am văzut prin fereastră. Mă mărită taica… mă mărită! răs-
punse revoltată prinţesa.
Ochii mari şi luminoşi ai Ruxandrei s-au umezit de lacrimi. Câteva pi-
cături mari au şiroit pe obraji.

197
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Aşa-i soarta noastră femeiască, dragă Ruxandra, o consolă fiica mân-

dră a Caucazului, să schimbăm casa părintească pe una străină.
Ruxandra se lipi de pieptul mamei sale vitrege. Sărmana copilă!
– Aşa-i soarta fetelor frumoase – de a fi răpite din cuibul părintesc şi de
a fi duse departe de ţară, de tată, mamă, de fraţi şi surori, îi zise crăiasa.
Doamna Ecaterina a aşezat-o pe Ruxandra în jeţ, iar singură s-a instalat
pe un scăunel, vizavi de domniţă, luând mâna Ruxandrei şi strângând-o la
pieptul său:
– Eu m-am născut departe de aceste locuri, într-o regiune care e la fel de
frumoasă ca şi Moldova. Munţii stâncoşi ai Caucazului sunt atât de superbi!
Creşteam zglobie, în belşug, înconjurată de fraţi şi surori. Ce griji aveam eu
atunci când aici, în Moldova, departe de casa mea, a murit maică-ta, milos-
tiva Tudosca!? Huzuream; mă luam la întrecere cu caprele de munte, sărind
de pe o stâncă pe alta, strângeam flori pe păşunile ascunse între nori, şi de
pe cel mai înalt munte încercam să ajung soarele şi luna cu mâna! Viaţa
mea era minunată şi fără de probleme; erau cele mai fericite timpuri...
Dar, iată că odată a apărut prin părţile noastre un boier dintr-o ţară în-
depărtată de peste Marea Neagră…
Şi acest boier nu era nimeni altul decât sluga Măriei sale, Ienache Ca-
targi, boier credincios şi cu gusturi rafinate. Multe fete a văzut el în ţinutul
nostru, una mai graţioasă decât alta, însă nici una nu i-a plăcut; căuta pro-
babil un mărgăritar ales.
Şi l-a găsit! Uită-te, stă în faţa ta şi-ţi şterge acum diamantele acestea de
pe obraji.
A auzit Catargi de frumuseţea mea deosebită şi, într-o bună zi, a bătut la
poarta casei noastre şi m-a cerut de nevastă pentru un principe necunos-
cut, pentru taică-tău. N-au vrut părinţii să se despartă de mine, dar daru-
rile bogate şi teama că fata lor cea frumoasă ar putea să ajungă pe pieţele
de robi din Crimeea sau Istanbul le-au grăbit decizia. O mie de galbeni au
nimerit în punga părintelui meu, iar cu cinci sute de galbeni s-a pricopsit
mama, buna mea mamă!
În acele vremuri, Cerchezia noastră era sub tătari şi noi cu toţii aparţi-
neam tătarilor, de aceea boierul vostru Catargi, ca să mă aducă în Moldova
la taică-tău, a fost nevoit să mă ceară şi de la han-tătar. Vorba ceea, Ruxan-
dra, sula de aur sparge zidul de piatră, aşa că o mie de galbeni puşi în palma
tătarului din Bachcisaray l-au înmuiat pe neînduplecatul crâmlean, care a
şi îngăduit plecarea noastră peste munţi şi mare.
Astfel, la 19 august 1639, eu, însoţită de micul meu frate şi de o su-
ită numeroasă alcătuită din oşteni moldoveni şi cerchezi, am luat drumul
spre Orkapu, de unde am mers mai departe, străbătând pustiuri sălbatice

198
 Jupânita
, cea Frumoasă

şi tremurând de spaima cazacilor, până am ajuns la Ociakov, unde, spre

nenorocul nostru, se afla paşa de Silistra. Acesta ştia, vicleanul, de frumu-
seţea mea rară şi mă ceru pentru el. Boierul vostru, iar acum şi al nostru
– Ienache Catargi, dar şi solul hanului, care ne însoţea, n-au vrut nici în
ruptul capului să mă dea turcului. Au mers chiar la însuşi paşa, ca să-i dea
cuvenitele tălmăciri. Rău de tot era turcul; nu a şovăit mult şi i-a închis pe
Ienache şi pe solul tătar în temniţă! Înainte însă de a pleca în vizită la paşa,
temându-se ca acela să nu mă fure, boierul nostru a dat poruncă oştenilor
să ridice o tabără de apărare. După ce a pus mâna turcul pe boierul nostru,
a trimis el îndată un călăreţ de-al lui, ca să mă aducă şi pe mine cu forţa
la dânsul. Nu vroia nicidecum să asculte paşaua că eu eram deja dată de
către hanul tătarilor domnului nostru milostiv, lui taică-tău. M-au ascuns
oamenii noştri, atunci, într-un cărucior cu două roţi, îmbrobodită ca o fată
din prostime, însă turcii, răscolind prin tot lagărul, m-au găsit şi m-au dus
la Ociakov, unde se afla paşa de Silistra. L-au luat şi pe frăţiorul meu. Am
plâns mult eu atunci. Mă înecam în lacrimi. Nimeni nu mă putea opri din
jalea mea; eram o creştină ajunsă sclavă la musulmani! Când m-am dus la
boşorogul cela de turc, eram roşie la faţă ca racul din oală…
O, când mă văzu el cât de roşie eram la faţă, îngălbeni pe dată! Chiar am
crezut că s-a terminat cu vrăjmaşul meu. Dar n-a fost să fie aşa.
Eu eram frumoasă pe atunci. Ochii negri, părul ca pana corbului, mâi-
nile îmi erau subţiri, dar tandre, gura – mică, pielea albă ca laptele, mijlocul
mlădios, aveam picioare drăguţe, ascunse sub rochiile lungi.
Ştii, draga mea, neghiobul de turc se îndrăgostise de mine foc, nu alta!
Părea să fie nebun de atâta patimă. Nu mai avea poftă de mâncare, pierduse
somnul şi liniştea. Ar fi vrut să mă cucerească el cât mai degrabă, dar se
vede că nu era în bună înţelegere cu împăratul turcilor şi se temea ca nu
cumva hanul tătarilor să-i facă vreun rău.
Alelei, ce mai luptă se dădea pentru mine! Goneau olăcarii caii de la
Ociakov la Iaşi şi Bachcisaray, de la Iaşi la Istanbul, de la Istanbul la Ocia-
kov. Pe mine şi pe frăţiorul meu ne-au închis într-o cetate. Aveam şi o slugă
cercheză. A poruncit tot atunci paşa de Silistra unui hoge să mă conver-
tească la credinţa lui Mahomed. Vai de el, bietul, a găsit pe cine să rupă de
la creştinism!
Ori de câte ori apărea el pe la mine, eu îl întâmpinam cum puteam mai
bine. El venea cu propovăduirea, iar eu, flămândă cum eram, mă apucam
de mâncat carne de porc…
Alelei, ce mai făcea atunci săracul hogea! Alerga în jurul mesei, mă bles-
tema şi-mi spunea că o să mă înghită pustiurile şi o să ard de vie în fundul
Iadului! Când îi întindeam vreo bucată de carne de porc, hogea o lua la

199
 Jupânita
, cea Frumoasă

fugă, de parcă îl umăreau treizeci de draci. Doamne Dumnezeule! Ecate-

rina şi-a făcut cruce. Peste două săptămâni, a sosit, în sfârşit, şi prima veste.
Hanul îi porunci paşalei să mă lase-n pace, pentru că sunt logodnica lui
Vasile Lupu, domnitorul Ţării Moldovei.
După asta, s-a întristat şi mai tare turcul libidinos…
Taică-tău, domnul nostru milostiv, a trimis şi el un sol de-al său la pa-
şaua din Ociakov, cu un bacşiş de trei mii de galbeni şi cu fierbintea lui
rugăminte de a mă elibera şi a mă întoarce la Iaşi.
Ehei, Ruxandra, să-l fi văzut tu pe turc, în momentul cela – şi de mine îi
plăcea, dar şi banul nu vroia să-l piardă! Se îmbolnăvise grav, şi boala sa nu
era una trupească, ci de la lăcomia lui se trăgea…
Nu ştiu cum s-ar fi terminat toată această peripeţie dacă nu venea ordin
strict de la înalta împărăţie să mă sloboadă şi gata, că, de nu – pedeapsă cu
moartea pentru turc! Văzând că n-are încotro şi socotind că prea puţini îi
sunt cei trei mii de galbeni ca răscumpărare, mai ceru el încă două sute.
Cred că motivul nu era în bani, ci în dorinţa de a o întinde cu despărţirea.
Domnul meu milostiv Vasile-Vodă nu este dintre acei cu brânza ascunsă
în burduf; i-a trimis el turcului hapsân încă două sute de galbeni, ceruţi
adăugător şi, după o lună de grele încercări, ne-am pornit din nou la drum,
având în faţă o altă primejdie – cazacii, dar bunul Dumnezeu a fost cu noi
foarte îndurător, păzindu-ne de tot felul de pericol. Curând, după sosirea
la Iaşi, am făcut nunta. La un an după nuntă, i-am dăruit lui taică–tău un
fecior, pe Ştefăniţă, fratele tău.
Vezi cum este viaţa? O începem în casa părinţilor noştri, ca mai apoi…
cine ştie unde să ne pomenim.
Ruxandra, iar acum hai să ştergem mărgăritarele de pe obraji. Repede
vom juca la nuntă, aşa că nu-i stă bine unei domniţe să fie cu nasul şi ochii
roşii de plâns.
Poate că Timuş acesta e un om bun şi cu suflet de creştin, ca domnul
nostru milostiv… îşi sfârşi lunga ei poveste doamna Ecaterina.

Vasile Lupu şi Timuş Hmelniţki au suit scara cea mare de lemn şi s-au
îndreptat spre odaia lui Ştefăniţă, moştenitorul domnesc. Ei au trecut ne-
numărate coridoare întortocheate şi camere ce îţi încântau privirea cu
bogăţia lor fabuloasă. Cazacul tot învârtea capul, plescăind din limbă la
vederea puzderiei de lucruri luxoase. Palatul plin de agitaţie a amorţit de
îndată… La apariţia voievodului şi a oaspetului din Sece, oştenii din paza
curţilor domneşti s-au aliniat, stând, ca nişte brazi, neclintiţi la zeci de uşi
ce duceau în mulţimea de încăperi. Înalţi, frumoşi şi bine îmbrăcaţi cum nu
mai găseşti pe la alte curţi împărăteşti…

200
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ascultare şi supunere Măriei sale! strigau ei cu vocile lor sonore.

Lângă uşa lui Ştefăniţă, ei au fost întâmpinaţi de doi străjeri ce vegheau
liniştea moştenitorului. Văzându-l pe Vasile Lupu, oştenii au lovit cu prăji-
nile suliţelor în pardoseală, anunţând sosirea voievodului:
– Măria sa Vodă, domnul nostru milostiv!
Unul din străjeri a deschis uşile, permiţându-le celor doi veniţi să intre
în apartamentul micului moştenitor. În cameră, la masă, stătea un bărbat
marcat de noianul anilor, iar în faţa lui – un copilandru de vreo unsprezece-
doisprezece ani, ce ţinea în mâini o carte deschisă. Alte cărţi erau puse gră-
madă pe masă şi pe câteva scaune.
– Pane Hmelniţki, zise Vodă cu mândrie, fă cunoştinţă – feciorul meu
Ştefăniţă şi diacul său, cuconul Dumitraşcu, totodată şi grămăticul nostru
de la curte! Iar acesta, cuconaşule, Vasile Lupu a arătat cu mâna spre ca-
zac, e însuşi Timuş Hmelniţki, fiul lui Hmil-hatmanul din Ucraina, viitorul
nostru ginere şi rudă.
Grămăticul s-a sculat repede de pe scaun şi, retrăgându-se în ungher,
sub icoane, a făcut o plecăciune adâncă în faţa celor doi. Ştefăniţă s-a ri-
dicat şi el şi, apropiindu-se de Timuş, a înclinat uşor capul, apoi s-a întors
către taică-său şi l-a salutat:
– Laudă Domnului, Măria ta!
Timuş a privit cu indulgenţă la odrasla valahului. Un băiat ca oricare
alt băiat. Puţin îngâmfat, ca toţi prinţii din lume, îmbrăcat într-o cămaşă
foarte fină de in, la talie – încins cu un brâu, la care atârna un mic pumnal
de aur cu mânerul şi garda bătute cu nestemate. Pe umeri, Ştefăniţă purta
o feregea pe potriva lui.
– Cu ce vă ocupaţi, cucoane Dumitraşcu? întrebă voievodul.
Nerăbdător ca orice alt copil, Ştefăniţă sări cu vorba înaintea dascălului
său:
– Măria ta, noi am citit chiar adineauri minunatul vers, scris de Înalt
Preasfinţitul Mitropolit al Moldovei Varlaam – “Stihuri în stema domnului
Moldovei”. Măria ta, îndură-te şi porunceşte-mi să citesc acum poezia ce
mi-a plăcut cel mai mult.
Vasile Lupu zâmbi fericit, privi pe rând la cei doi cărturari şi, apropi-
indu-se de Stefăniţă, l-a mângâiat tandru pe cap:
– Zi stihul ce-ţi tulbură liniştea!
Ştefăniţă a tuşit, şi-a umflat pieptul cu aer şi a început să citească din
carte cu vocea lui de copil poezia ce i-a plăcut.
– Bine-i zici, băiatul meu, bine-i zici, şi-a lăudat fiul Vasile-Vodă.
Vasile Lupu s-a întors către cazac:

201
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Preasfinţia sa Mitropolitul Varlaam este un mare cărturar; anume el,

cu ajutorul lui Petru Movilă, Mitropolitul Kievului şi al Rusiei, a adus la
Trei Ierarhi un teasc pentru tipărirea cărţilor, după cum se face în zilele
noastre atât în Ţara Românească, cât şi la Kiev.
Vasile Lupu s-a apropiat de masă şi a ales din teancul de cărţi una mică
şi subţire, şi i-a întins-o lui Timuş:
– Aceasta este prima tipăritură scoasă de sub teasc de către Înalt Prea-
sfinţitul Varlaam, la Trei Ierarhi.
Timuş, care era de fapt absorbit în acea clipă de frumuseţea şi bogăţia
din jur, şi-a rupt cu lene privirea de la pereţii încărcaţi cu covoare scumpe
şi lucruri frumoase din aur şi argint şi s-a uitat cu vădită plictiseală la bro-
şura celebră din mâna domnitorului.
– Măria ta, îngăduie-mi să cuvântez, pentru a lămuri nişte fapte demult
făcute, zise deodată grămăticul.
– Cuvântează, cucoane Dumitraşcu, încuviinţă Vasile Lupu.
Cuconul Dumitraşcu a ieşit de sub icoanele din ungher, s-a apropiat de
domn şi a luat din mâna lui cărţulia.
– Această tipăritură, pane Hmelniţki, începu să explice diacul, este un
text nu prea mare şi se numeşte “Decretul sinodal”, şi nu-i nimic altceva
decât hotărârea sinodului de la Iaşi din anul 1642.
Acestea fiind spuse, Dumitraşcu a pus cartea înapoi pe masă şi a mai
luat din clit alte două cărţi.
– Dar iată această carte, pane Hmelniţki, e cu adevărat prima carte ti-
părită sub îngrijirea Preasfinţitului Mitropolit Varlaam. Îi zicem noi “Caza-
nia” şi este o carte de căpătâi pentru toată seminţia românească. Ea a ieşit
de sub teasc acum nouă ani… Iar această carte sunt de acum “Pravilele” ce
au fost tipărite spre folosul întregului neam românesc.
Fără însă a privi la cele două tipărituri lăudate de grămăticul lui Vodă,
Timuş Hmelniţki s-a apropiat de un perete şi, fără a spune vreun cuvânt, a
arătat spre sabia din cui, ce înfrumuseţa un covor de o rară ţesătură.
– Frumoasă sabie şi operă de maestru, demnă de orice armurier, nu-i
aşa, pane Hmelniţki? Această sabie este darul de nuntă al ginerelui meu,
panul Janusz de Radziwill, soţul Mariei. Văd că-ţi place şi puşca de lângă
ceasornic. Toate sunt cadourile de nuntă ale panului Janusz. Probabil, Va-
sile-Vodă nici nu bănuia care va fi reacţia atamanului la pomenirea nume-
lui palatinului Lituaniei.
La auzul acestui nume, cazacul scrâşni din dinţi, de parcă vroia să-şi
verse toată răutatea lui peste Janusz de Radziwill, dar nu era în stare să o
facă, Radziwill fiind prea departe ca să ajungă pe mâna zaporojeanului.

202
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Acest Radziwill, mormăi Timuş, să-i mulţumească bunului Dumne-

zeu că a scăpat cu viaţă şi n-a fost tăiat în zeci de bucăţi, cum s-a întâmplat
cu Kalinowski-hatmanul şi cu mulţi alţi şleahtici.
La auzul acestor cuvinte, diacul Dumitraşcu s-a retras din nou sub
icoane şi şi-a făcut cruce, şoptind de unul singur:
– Rău pârjol se încinge în casa domnului nostru. Nici cu marea nu mai
stinge Vodă duşmănia dintre gineri. Rău pârjol… Să te aibă în pază bunul
Dumnezeu, Măria ta, căci la grea cumpănă a ajuns casa Domniei tale...
– Ce tot vorbeşti pe sub mustaţă, cucoane Dumitraşcu, spune-ne şi
nouă, ce tot cloceşti tu acolo prin vorbele tale? îl întrebă pe diac Vodă.
– Mă rog la Sfinţii Părinţi, Măria ta, întru norocul însurăţeilor, deoarece
au nevoie de mare noroc, răspunse diacul.
– Bun lucru, cucoane Dumitraşu. Bun lucru…
– Măria ta, îngăduie-mi s-o fac mai bine la Sfântul Nicolae, zise diacul
şi, fără să mai aştepte învoirea voievodului, Dumitraşcu a ieşit din odaia
moştenitorului.
Nu prea îi plăcea lui acest cazac rece, cu ochii hulpavi, gata să înghită tot
ce era mai de preţ în camera moştenitorului.
Ştefăniţă ceru şi el permisiunea să se retragă; băiatul era curios să vadă
ce se întâmplă afară, în ogradă, de unde se auzea gălăgia mulţimii adunate.
Curtea domnească era inundată de vorbe în poloneză, ruteană, română,
rusă. Rumoarea de afară, ce împânzise întreaga curte, îl chema pe Ştefăniţă
să iasă din palat.
Rămas între patru ochi cu oaspetele său, Vasile Lupu şi-a aşezat ginerele
în jeţ şi a început să-i înşire cazacului vrute şi nevrute. Îi vorbea lui Timuş
despre marile perspective ce se deschid în faţa Moldovei şi-a Ucrainei prin
înnemurirea caselor lor, despre marea ură dintre dânsul şi domnul Munte-
niei şi ce păcat că nu mai este în viaţă Ion, băiatul lui, care acum, cu ajutorul
noilor prieteni şi rude, ar fi putut deveni domn în ţara Basarabilor, ca să le
arate el vrăjmaşilor, cu susţinerea ginerelui, unde se ascund dracii.
Vasile Lupu se străduia să-l provoace la discuţie pe viitorul său ginere,
dar totul era în zadar. Încercările lui Vasile-Vodă de a-l face pe Timuş să fie
mai sincer se zdrobeau de zidul tăcerii şi al indiferenţei.
Aşezat în jeţ, Timuş nu-şi putea lua privirile de la bogăţiile din cameră.
Strălucirea aurului, argintului şi a pietrelor scumpe îl hipnotizau, iar ideea
că nu departe, în una din aceste multe odăi, se găseşte domniţa Ruxandra,
îl ameţea ca după o bună beţie. În acelaşi timp, un val de bucurie îi fră-
mânta totuşi sufletul, doar totul ce vedea el aici, într-o bună zi, printr-un
noroc chior, putea să-i aparţină lui. Va veni o zi când şi el va deveni mare

203
 Jupânita
, cea Frumoasă

hatman peste întreaga Ucraină, şi – de ce nu? – peste Moldova şi Ţara Mun-

tenească!
Cine ştie ce se mai poate întâmpla, într-o zi, cu acest domn şi cu băiatul
lui, ce o face pe filozoful, citind stihuri de prin cărţi înţelepte.
El, Timuş, a venit aici, să se însoare şi de îndată se va întoarce cu tânăra
sa soţie în stepele lui natale, unde îl aştepta taică-său, dar şi întreaga Sece
Zaporojeană. Era nevoie de el şi acolo, acasă! Ucraina lupta pe viaţă şi pe
moarte cu Rzeczpospolita. El nici nu avea de gând să se reţină multă vreme
la curtea lui Vasile Lupu. Imediat ce va face nunta, se va întoarce înapoi la
Cighirin. După cum simţea el, nici viitorul lui socru nu ardea de dorinţa
să-l oploşească la Iaşi.
Vasile Lupu şi-a rostit ultimele cuvinte, s-a uitat la cazacul din faţa sa,
care era cu gândurile în alte tărâmuri, s-a ridicat şi, enervat, i-a propus lui
Timuş să meargă în apartamentele lui, pentru a se spăla de colbul călăto-
riei.
Timuş a trecut pragul şi s-a oprit fascinat, fără ca să înţeleagă unde a
nimerit – în baie sau în grădina Raiului? Încăperea era pardosită cu plăci
de marmură lustruită şi atât de iscusit lucrată de meşteri, încât îţi puteai
închipui că te afli într-o grădină cu flori şi păsări fermecate. Apa ciuruia
din ţevi aurite, dând naştere unei melodii exotice, căuşele de aur stăteau şi
ele la îndemână; tot acolo se găseau felurite uleiuri mirositoare, petale de
trandafir şi prosoape de mătase cusute cu fir ales. Unde mai puteai vedea
aşa ceva?
Peste câteva ore, împrospătat după o superbă baie regală, odihnit şi bine
dispus, Timuş apăru, în definitiv, în anticamera sa, unde era aşteptat cu ne-
răbdare de Feterea-esaulul, de scribul său Vâgovski, precum şi de mulţi alţi
cazaci de vază. Boierii moldoveni stăteau mai la o parte şi, ca bune gazde,
erau în aşteptare, pentru a-l servi la prima chemare pe musafirul lui Vodă,
pe care ei, de fapt, nu l-ar fi dorit niciodată ca oaspete.
Fără să le acorde vreo atenţie boierilor de la curte şi întorcându-le ne-
păsător spatele, Timuş, fercheş cum era, a trecut pe lângă ei, lăsându-i cu
gurile căscate. Uimiţi de purtarea cazacului în rol de ginere şi mire, ei ro-
teau nedumeriţi capetele, întrebându-se cu privirea unii pe alţii ce-o mai
fi însemnând şi aceasta. Câtă lipsă de bună-cuviinţă! Câtă bădărănie! Ce
mojic grosolan!
Uimirea boierilor a fost şi mai mare când Timuş şi-a scos briceagul şi a
început să-şi taie unghiile în văzul celor adunaţi în anticameră.
Vai, unde s-a mai văzut una ca asta?!
Pârcălabul Ştefan s-a apropiat de credinciosul său căpitan, Vasile Mâr-
zacul şi i-a dat un ghiont:

204
 Jupânita
, cea Frumoasă

– O, Doamne Dumnezeule, ce mare prăpastie e între domnul nostru şi

Hmil-hatmanul, între casele lor! Mare deosebire între mire şi mireasă, între
sufletele lor… Se vede că până aici i-a mers domnului nostru, pane Vasile.
Până aici, iar de-acum încolo, cred că numai unul Dumnezeu ştie ce-o aş-
teaptă pe această casă domnească…
– Că drept zici, pane Ştefan, oftă marele căpitan de Soroca. Câtă lipsă
de cumsecădenie, de parcă noi am fi fost adunaţi aici de prin prostimea
ţării!…
Uşa de la anticameră s-a deschis şi în faţa mulţimii de boieri şi-a fă-
cut apariţia căpitanul Andrei. Cu o plecăciune adâncă în stil francez, el s-a
adresat către Timuş:
– Pane Hmelniţki, doamna noastră milostivă Ecaterina şi fata Măriei
sale, domniţa Ruxandra, vă roagă să binevoiţi de a le onora cu prezenţa
Domniei tale, în camera doamnei.
Timuş s-a întors bucuros spre căpitan. Ochii lui sclipiră, parcă împrăş-
tiind scântei; atamanul rânji un zâmbet până la urechi şi porni ţanţoş din
urma căpitanului.
Toma Cantacuzino s-a uitat la boieri şi, fără a se adresa cuiva concret, îşi
descărcă deodată sufletul:
– Vine hoţul, prinde hoţul! Nu în coteţe, ci prin castele cu domniţe. L-aţi
văzut? Se furişează precum un lup din codru!
– Păi, dacă vânează căprioare tinere, pane Toma, observă cineva.
– Mă tem eu ca nu cumva astăzi să vâneze căprioare tinere, da mâine-
poimâine – pe noi, a intrat în vorbă panul Kutnarski.
– Păzea, boierilor! se auziră mai multe voci alarmate.
Timuş Hmelniţki a păşit pragul şi s-a trezit într-o încăpere amenajată
foarte bogat şi cu mult gust. Covoare, obiecte scumpe din aur şi argint bă-
tute cu pietre nestemate, mătăsuri şi tot felul de pânze cusute cu fir de aur
şi argint vrăjeau ochii şi inima.
La geam, stătea o doamnă de o statură potrivită, mlădioasă; de sub
sprâncenele fine priveau doi ochi negri; avea gura mică cât o căpşună, pie-
lea albă ca neaua şi nişte mâini subţiri.
Cazacului i se păru că vede o zână care întruchipa toate farmecele fru-
museţii feminine.
Ea a mers un pas înainte, în întâmpinarea lui Timuş şi, făcând o plecă-
ciune, l-a salutat pe cazac:
– Laudă Domnului, pane Hmelniţki!
– Să vă binecuvânteze Cel de Sus, doamnă… ă… ă… se încurcă în cu-
vintele sale cazacul. Păcat că nu era alături Vâgovski!
– Ecaterina, pane Hmelniţki, Ecaterina, se prezentă crăiasa.

205
 Jupânita
, cea Frumoasă

Timuş, cazac neînfricat pe câmpul de luptă, ajuns însă de unul singur în

faţa unei doamne atât de distinse, a simţit cum roşeşte până în vârful ure-
chilor. Mai nu a comis o gafă, confundând-o pe soţia voievodului, viitoarea
lui soacră, cu domniţa Ruxandra! Privi încă o dată la graţioasa doamnă şi
înmărmuri de uimire.
Să ai o soacră aşa de tânără şi frumoasă cum e Ecaterina lui Vasile-Vodă,
mai rară întâmplare! Timuş, biruindu-şi stinghereala ce îl copleşise, a în-
ceput să rotească jur împrejur capul, căutând-o pe cea din cauza căreia el a
venit aici la Iaşi din Ucraina lui natală.
Doamna Ecaterina l-a privit cu interes pe ginerele ucrainean, a zâmbit
tainic şi, întorcându-se spre peretele din spatele ei, şi-a chemat fiica cea
vitregă:
– Ruxandra, draga mea, vino încoace! O uşiţă secretă, mică, bine as-
cunsă în perete, s-a deschis şi…
Timuş, emoţionat, a dat înapoi. Apoi făcu câţiva paşi înainte şi încre-
meni ca o stană de piatră. Înaintea lui, prin uşa deschisă în perete apăru o
fee ca din poveşti…
Ruxandra avea un mers elegant şi firesc, un corp mlădios cu o talie de
viespe. Doi ochi mari şi verzi ca smaraldele luminau o faţă rotundă cu pie-
lea puţin bronzată. O rumeneală uşoară îi înfrumuseţa obrajii. Pielea feţei
sale angelice era acoperită cu un pufuşor auriu. Buzele – două cireşe dulci.
Capul zânei era învăluit cu o maramă de borangic. Purta domniţa o rochie
lungă fără mâneci, iar sub rochie – o cămaşă de in cu mâneci lungi, strâmte
şi răsucite. Cămaşa era brodată la guler, piept şi la mâneci cu fire de mătase
colorate, pe alocuri – cu fir de aur şi de argint. Domniţa era foarte cochetă
şi strălucitoare! Lanţuri lungi de aur, petrecute pe după gât, se încrucişau
în faţă, pe piept. Talia la rochie era înaltă şi încinsă cu o cingătoare scumpă,
având paftalele împodobite cu pietre preţioase.
Înlemnit, cu gura căscată, cazacul privea la frumoasa jupâniţă. Se pier-
duse omul cu firea, unde mai pui că şi aşa nu putea lega nici două cuvinte
mai acătării, iar acum, la vederea acestei fete, spre care a mers doi ani de
zile, aşternându-şi drumul cu mii de cadavre umane, în genere muţise.
Avea senzaţia că îi încremenise inima, îi îngheţase limba şi avea destule
motive. Frumuseţea Ruxandrei, care a cucerit nu odată inimile căpitanilor
de la curte, dar şi ale tinerilor feciori de boieri, care se străduiau să găsească
diferite pretexte pentru a se învârti pe la curţile domneşti de la Iaşi, l-a fer-
mecat. Nu a rezistat nurilor ei nici cazacul din Sece.
Timuş a fluturat din cap, de parcă ar fi dorit să se trezească din dulcele-i
somn, a dus mâna la ochi şi a zâmbit. El a învins în luptă pentru a stăpâni
această perlă, crescută la curtea valahului Lupu! El era eroul care merita

206
 Jupânita
, cea Frumoasă

acest mărgăritar şi inima acestei domniţe, iar ceilalţi – să-şi muşte degetele
de ciudă!
Ruxandra se afla acum înaintea lui, iar restul nu mai conta. Parcă taică-
său nu l-a prevenit pe ramolitul cela de Kalinowski că el, Timuş, merge după
domniţa lui Vasile Lupu? Şi că nu are rost să-i stea în cale, pentru că poate fi
strivit? Nu a vrut să asculte şi iată acum cerşeşte la poarta Raiului…
Ruxandra a privit şi ea la flăcăul din faţa ei. Om ca toţi oamenii, un pic
buimăcit, cu toate că, după cum spuneau unii călători, era un viteaz fără
pereche, ambiţios peste măsură în dorinţele sale, bun de harţă, crud atât
cu duşmanii, cât şi cu prietenii, când aceştia aveau curajul să-l supere cu
ceva.
Fireşte, nu era cine ştie ce frumos; fizionomia lui tânără purta urmele
unei boli care nu prea îl lasă pe cineva să scape cu zile. De fapt, ciupitul
de vărsat se pare că i-a dat o înfăţişare şi mai bărbătească. Dar şi mustăţile
răsucite în sus îi confereau chipului său o bravură cavalerească.
Treptat, rumeneala Ruxandrei s-a transformat într-un pojar. Obrajii îi
ardeau, se înfierbântaseră vârfurile urechiuşelor, genele stufoase se lăsară
în jos, mâinile gingaşe s-au apucat febril de lanţurile de aur de la piept.
Plină de emoţii, prinţesa a uitat cuvintele ce le pregătise să i le spună. În
zbuciumul trăirilor sale interne, Ruxandra a murmurat primele vorbe ce îi
veniseră pe limbă:
– Noi suntem foarte bucuroşi să te primim în casa noastră, pane Hmel-
niţki!
Ruxandra a făcut o închinăciune adâncă înaintea cazacului, apoi, ridi-
când capul, l-a privit ţintă în ochi.
Timuş a rezistat la privirea ce-l străpunse, sfredelindu-i minţile. Inima
cazacului, călită în bătălii, simţi un fior necunoscut şi începu să-i bată aşa
de tare şi repede, de parcă era gata să-i sară din piept. Încă oleacă şi atama-
nul avea să piardă acest duel al privirilor.
Fata marelui valah era frumoasă, cum nici nu îşi imaginase vreodată şi
foarte curând această cuconiţă nurlie era să devină a lui. Foarte curând! De
ce însă – foarte curând? Ea deja era a lui, acum şi aici, şi el nici nu avea de
gând să scape această pasăre măiastră din mână! Timuş răspunse la privi-
rea insistentă a Ruxandrei:
– Eu te voi lua de mireasă, căci te-am ales şi de aceea sunt astăzi aici, în
această casă. Eşti ursita mea de la Dumnezeu, fiindcă nu a vrut El să te dea
în mâinile altor peţitori. Şi trebuie să ştii că, în casa noastră, doresc să cânte
cocoşul, şi nu găina. Iată, acest dar e de la mine…
Timuş a scos din traista de la cingătoare o pereche de conduri, cusuţi
cu fir de aur şi de argint şi i-a întins cadoul său scump domniţei Ruxandra.

207
 Jupânita
, cea Frumoasă

Doamna Ecaterina a luat darul, apoi, ţinând-o de braţ pe Ruxandra, au

dispărut amândouă după uşiţa secretă din perete.
În mijlocul camerei a rămas doar Timuş; stătea de unul singur, cu mâi-
nile întinse, urmărindu-le tăcut cu ochii pe cele două femei, care plecau cu
cadoul lui.
– Ei, ce spui, doamnă Ecaterina? Ruxandra şi-a tras mama vitregă de
mână.
– Ce să-ţi spun, Ruxandra, răspunse crăiasa, nu ştiu cum ţie, dar mie
mi-a plăcut un pic cazacul. E cam sălbatic, ce-i drept, după cum şi sunt
aceşti oameni de peste apa Nistrului. Dar ai văzut – sălbatic, viteaz cum
este el, totuşi şi-a pierdut, sărmanul, calmul, când a văzut o asemenea fru-
museţe ca domniţa noastră. Nu-i aşa, Ruxandra?!
– Doamnă Ecaterina, a zis fata, el şi-a pierdut capul mai întâi când te-a
văzut pe tine, ca şi turcul cela din Silistra… Ce să-ţi mai spun? Mie mi-a
plăcut mirele. Nostim cum este, cu semnele bolii pe faţă, dar el e ursitul
meu şi nici nu am încotro, de fapt – aşa-i vrerea lui tata.
Slujitorii de la curtea domnească ziulica întreagă au tot strigat pe la
curţile boiereşti din Iaşi că Vodă trage pentru bunii bărbaţi ai ţării un zaia-
fet în cinstea ginerelui său din Secea Zaporojeană.
Mesele au fost întinse în curte, butoaiele – ridicate din pivniţele voie-
vodului, iar câţiva bivoli apetisanţi se învârteau deja deasupra jăraticului.
Servitorii iuţi ca prâsnelul îşi dădeau zor unul altuia, aşezând bucatele. De
îndată ce soarele şi-a domolit arşiţa, caretele boierilor au şi început să-şi
facă apariţia, una după alta, la porţile curţilor domneşti, aducând de prin
târg şi de prin împrejurimi toată boierimea dichisită a lui Vasile-Vodă.
Au venit cu toţii, unul ca unul, fraţii lui Vodă: Gavril-hatmanul, Gheor-
ghe-paharnicul şi, desigur, Coste. Nu s-au lăsat pe tânjală, în după-amiaza
acelei zile nici Ciogoleştii, nici Constantin, nici Miron. Vodă mărita fata lui
cea dragă şi deci trebuia să fie un zaiafet cum mai rar s-a făcut la alţi domni.
Vasile-Vodă preţuieşte credinţa şi prietenia, iar într-o asemenea zi de mare
bucurie pentru dânsul, ei nu puteau să fugă de o bună frigăruie la grătar şi
de un vin ales din podgoriile Cotnarilor. Grăbit, a apărut lângă scara cea
mare de lemn şi Ştefan-serdarul, dând diverse porunci utile. Cum mai bine,
de exemplu, să fie organizate treburile, unde să fie puse butoaiele şi multe
altele, deoarece atunci când grija măritişului apasă pe umerii unuia din
boieri, toţi ceilalţi simt nevoia de a se veseli…
Ţanţoşi ca nişte cocoşi umflaţi în pene poloneze, au sosit şi o seamă de
atamani de-ai lui Timuş Hmelniţki. Şi-au lăsat oastea să chefuiască prin
cârciumile şi bodegile din târg, iar singuri au venit să roadă oasele deli-
cioase de la masa domnului valah.

208
 Jupânita
, cea Frumoasă

Când osteneala pregătirilor s-a potolit, dinspre Trei Ierarhi şi-a făcut
apariţia şi vlădica Varlaam, Mitropolitul Moldovei, însoţit de câţiva călu-
gări şi preoţi.
La curte erau şi panul Kutnarski, şi Ionăşcuţ de Hotin, şi pârcălabul Şte-
fan de Soroca, care s-a nimerit a fi la palat în acele zile, dar şi unii oaspeţi
de prin alte ţări, precum, de pildă, neamţul Adresbach.
În ultimul moment, din apartamentul său a ieşit şi pretendentul la mâna
domniţei Ruxandra – cazacul Timuş, urmat de cei doi câini fideli ai săi,
Feterea şi Vâgovski.
Vocile puternice ale străjerilor au anunţat sosirea voievodului:
– Măria sa Vodă!
– Ascultare şi supunere!
Odată cu strigătele gărzii, şi-a făcut apariţia şi marele logofăt Gheorghe
Ştefan. Făcând mai multe plecăciuni galante şi simţindu-se culpabil de în-
târziere, strigă şi el nu ştiu cui acolo, ca să se dezvinovăţească:
– Treburile ţării, treburile ţării, cuconi boieri, nu aşteaptă! De n-ar fi fost
treburile ţării, eram primul la acest zaiafet!
Ospăţul începu cu cele trei cupe tradiţionale de vin, ridicate în cinstea
mai-marilor zilei. O cupă pentru voievod, alta pentru mitropolit şi cea de-a
treia – pentru cuconul mire!
Dornici de o bună mâncare şi băutură, boierii trufaşi şi tot felul de in-
vitaţi, printre care şi polcovnicii lui Timuş, s-au aruncat ca vulturii asu-
pra gustărilor. Cupele nu dovedeau să se usuce, iar câinii – să roadă bine
ciolanele aruncate pe sub mese. O ceată de lăutari se luase la întrecere cu
cobzarii lui Timuş…
Toţi oaspeţii invitaţi la zaiafetul de vineri seara îşi făceau cinstit datoria,
bând şi mâncând ce era mai bun…
Oare poţi să vii la un mare chef domnesc cu pofta pusă în cui?!
Nimeni nu vorbea. Oaspeţii erau preocupaţi, în special, de bucatele şi
băutura din faţă. Se auzea numai: “Daţi! Aduceţi! Turnaţi!” Lăutarii au în-
cercat de câteva ori să anime publicul, dar în zadar. Toată lumea era absor-
bită de plăcerea de a se înfrupta din mâncărurile alese puse pe mese.
Vasile Lupu a încercat şi el să rupă liniştea ce cuprinsese întreaga curte,
vorbindu-le oaspeţilor despre ultimele sale preocupări – că mai doreşte să
mai scoată de sub teascul Mitropoliei încă vreo două–trei cărţi noi, că are
de gând să mai ridice două biserici… Apoi a început să-i mulţumească lui
Dumnezeu că i-a dat un asemenea ginere şi că simte acum că, prin această
nuntă, se întemeiază o trainică prietenie cu un aşa popor viteaz precum
sunt cazacii zaporojeni.

209
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vasile Lupu cuvânta de unul singur; nici unul din boieri nu şi-a susţinut
domnul măcar cu două vorbe. Ei mai mult priveau pe sub sprâncenele lor
stufoase la cazacii lui Timuş, care, fără să le dea vreo atenţie boierilor mol-
doveni, înfulecau şi sorbeau vin, de parcă nu mâncaseră de când au pornit
de la Cighirin. Priveau boierii la cazaci şi se gândeau ei în mintea lor, care
o mai fi, oare, acel mare noroc de a te încuscri cu nişte războinici? Doar se
vedea cale de o poştă nepotrivirea celor două case.
Curând, vinul moldovenesc, uşor la băut, a cucerit nu numai minţile, ci
şi picioarele cazacilor. Încetişor, ochii lor au început să-şi piardă din limpe-
zimea de adineauri, cuvintele – să se încâlcească printre dinţi, iar picioarele
lor... să meargă pe două cărări.
La toate întrebările lui Vasile Lupu, Timuş tăcea, ca dracul în baltă, ca
pe urmă, după câtăva vreme, sătul de-a binelea, să se scoale de la masă şi,
clătinându-se, cu ajutorul lui Feterea, să se retragă în apartamentul aflat la
dispoziţia lui…
Vasile Lupu, rămas fără un pic de atenţie până şi din partea lui Timuş, a
tăcut şi el, în cele din urmă, apoi a luat o cupă mare cu vin şi a băut-o până
la fund. Umbra tristeţii s-a aşternut peste faţa lui. Boierii, în tăcere, mâhniţi
şi ei, priveau la domnul lor.
– Ce vă uitaţi aşa la mine, ca şi cum am vândut cetăţile ţării vrăjmaşilor?
îi întrebă Vodă pe boieri.
Pârcălabul Ştefan, care şedea la masă alături de panul Kutnarski, îi şopti
acestuia la ureche:
– De vândut n-a vândut Măria sa cetăţile ţării, dar zaiafetul din astă-
seară seamănă mai mult cu o pomană…
– Ce-s cu mutrele acestea posomorâte, boierilor? Oare nu sunt eu fericit
că-mi mărit fata cu un aşa mândru flăcău, cum este feciorul lui Hmil-hat-
manul?! întrebă din nou voievodul, oarecum descumpănit.
Pârcălabul Ştefan de Soroca, care nu odată a avut tăria să-i spună cu
îndrăzneală, după cum socotea el mersul lucrurilor, s-a sculat de la masă,
pentru a-i vorbi lui Vasile-Vodă:
– Măria ta!…
Panul Kutnarski l-a tras pe pârcălab de mânecă, încercând să-l aşeze la
loc:
– Pane Ştefan, ducă-se la naiba acest adevăr cunoscut de toată lumea!
E prea târziu de a drege situaţia, mai ales la un zaiafet, când se bea mult şi
sfaturile bune pot fi luate drept rele.
Pârcălabul Ştefan a respins însă mâna lui Kutnarski:
– …Porunceşte-mi, Măria ta, să vorbesc, după cum eu cred că este sta-
rea lucrurilor din această seară.

210
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Vorbeşte, Ştefan de Soroca! îngădui Vodă. Să nu ai frică. Nu aurul şi

pietrele scumpe sunt comorile cele mai de valoare, ci buzele chibzuite –
doar aşa ne învaţă Solomon al iudeilor.
– Măria ta, zise panul Ştefan, întrucât vorbeşti de pildele vechilor înţe-
lepţi, vreau să-ţi amintesc, Măria ta, că, după cum spune, în ale lui istorii,
Herodot, atunci când eşti domn peste oameni, şi nu Dumnezeu peste ei,
apoi, Măria ta, schimbarea lucrurilor pământeşti nu permite ca unii şi ace-
iaşi oameni să fie fericiţi tot timpul.
Să nu dea Domnul, Măria ta, să-l laşi pe duşman să intre în ţară, şi dacă
se întâmplă aşa ceva, noi cu toţii, Măria ta, vom fi în primejdie de moarte,
iar tu, Măria ta, vei fi înfrânt şi moşia o vei pierde.Dar dacă tare doreşti,
Măria ta, să-ţi spun ce cred eu despre bucuria acestei nunţi, apoi, Măria ta,
e mai degrabă un furt de domniţă.
Pârcălabul Ştefan s-a uitat cu coada ochiului la scribul Vâgovski, care tot
încerca să ridice capul dintre talgerele de pe masă, şi iar cădea cu mutra în
salată.
– Măria ta, panul Kutnarski s-a ridicat şi el de la locul său. Hmil-hat-
manul a cutezat cu puterea armelor s-o ceară de nevastă pentru fiul lui pe
jupâniţa Ruxandra. Oare nu este, în cazul acesta, un furtişag?
– Că bine ziceţi, boierilor, fu de acord Vodă, nu de voie bună merge Ru-
xandra pe mâna zaporojeanului. Nu se mai ducea ea după un mişel de ata-
man, ce are numai dorinţa războaielor, dacă nu ne împânzeau cazacii ţara.
– Măria ta, s-a amestecat în vorbă Toma Cantacuzino-vornicul, pravi-
lele noastre nu permit ca cineva, fie el dintre ai noştri ori din străini, să
facă vreo silnicie asupra unei cucoane sau domniţe. Că vai de capul lui,
atunci! Măria ta, pe vremurile domnului nostru Ştefan cel Bătrân şi Bun,
nemernicii ce făceau răpire de fete plăteau scump de tot pentru tâlhăria
lor. Boierii plăteau gloaba, iar toţi ceilalţi mişei erau trecuţi prin ascuţişul
sabiei. Astăzi, Măria ta, ticăloşii stau în capul mesei şi se bucură de isprava
lor. Şi-s beţi turtă, Măria ta!
Boierii şi-au îndreptat cu toţii privirile spre masa unde se ospătau caza-
cii lui Timuş.
Tristeţea unei mari pierderi învălui întreaga masă de ospăţ. Adevărul
enunţat de boieri la un pahar de vorbă l-a muşcat dureros de inimă pe
Vodă. Speranţa că Dumnezeu nu-l va lăsa în voia sorţii şi va face vreo mi-
nune, scăpându-l de zaporojeni, s-a stins de îndată ce mirele a ajuns la Iaşi.
Pentru a alunga neagra dezolare ce i-a cuprins pe toţi, pârcălabul de Soroca
s-a adresat către cei prezenţi la sărbătoare:
– Măria ta, cucoane mare logofăt, pane Kutnarski, pane Toma, cinstiţi
cuconi boieri! Să ridicăm aceste cupe cu vin ales în sănătatea Măriei sale,

211
 Jupânita
, cea Frumoasă

a cuconaşului Ştefăniţă, întru norocul frumoasei domniţe şi să ştii, Măria

ta, că noi suntem alături de Domnia voastră şi la bine şi la rău, şi să judece
Dumnezeu faptele săvârşite, şi să se facă ele într-un ceas bun, că poate nu
este dracul chiar aşa de negru… Să trăieşti, Măria ta! Ştefan a ridicat cupa,
apoi o goli până la fund.
– Să trăieşti, Măria ta! au rostit boierii într-un glas, ridicând şi ei cupele
cu vin.
Vâgovski a ridicat cu greu capul şi a privit cu ochii lui mari şi bulbu-
caţi, ca de broscoi, la boierii ce nu-şi dădeau rândul să închine întru binele
stăpânului lor. Privirea grămăticului, împăienjenită de vinul băut, s-a oprit
asupra lui Gheorghe Kutnarski şi Vâgovski a încercat să spună ceva.
– C-c-c-to v-v-o-o-r? (cine-i tâlharul?) bolborosi cazacul.
Tâlharul era în târg! Dacă Feterea, pisarul Vâgovski şi încă vreo câţiva
ofiţeri de-ai lui Timuş se bucurau de bucatele şi primirea lui Vodă, apoi
cele câteva mii de cazaci, aduse de mirele-ataman, s-au împrăştiat prin târg,
făcând multe pagube bieţilor orăşeni, îndeosebi – evreilor. Mulţi din ei au
fost luaţi ca ostatici, cerându-li-se zălogul.

212
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cheful cel mic

oaptea de vineri spre sâmbătă nu a fost deloc liniş-

N
tită. Pregătirile de nuntă continuau fără odihnă.
Slujitorii de la curte cădeau din picioare de atâta
osteneală. Du-te încolo, vino încoace, adu, ţine, du,
gustă, pune…
Un mare tribut nunţii au plătit râmătorii şi bivolii,
fiind sacrificaţi pe capete şi iată acum, în bătaia lunii,
ei se roteau deasupra jăraticului, rumeni şi gustoşi ca
niciodată. Încă două rotiri de acestea şi vor fi duşi pentru a înfrumuseţa şi
îndestula masa de sărbătoare, bucurând burduhanele flămânde.
Cazacii, preocupaţi de treburile lor, precum le era năravul, s-au împrăş-
tiat cu toţii prin bodegile şi cârciumile din târg. Mult vin a curs la Iaşi în
acea noapte! O bună parte s-a scurs în gâtlejurile nesăţioase ale zaporoje-
nilor, iar restul – de prin butoaiele din pivniţele oamenilor, sparte şi găurite
de cazaci. Sărmanul vin a curs pâraie, inundând beciurile ieşenilor. Mulţi
dintre zaporojeni s-au trezit dimineaţa nu undeva într-un aşternut comod,
ci în pivniţe, în băltoace de vin sau pe sub pârleazuri…
A doua zi, după ce soarele şi-a întins pletele lui lungi şi aurii peste târgul
Iaşi, nunta a continuat cu o mai mare înflăcărare. Curţile domneşti forfo-
teau de mulţimea de oaspeţi, după cum şi târgul Iaşi. Boierii se veseleau
la palat, iar prostimea celebra evenimentul prin bodegile şi crâşmele din
târg.
Lăutarii dădeau zor cu ale lor arcuşuri fermecate, chemând fetele la
horă. Jupâniţele, fetele mari, dar şi unele femei, luându-se de mâini, au în-
cins o horă de mai mare dragul! Era o privelişte de toată frumuseţea. O sută
de femei, făcând câteva cercuri, o tot ţineau într-un dans, luând-o roto-
col, când încolo, când încoace, când înainte, când înapoi, când de-a lungul,
când tropa-tropa mereu pe loc…

213
 Jupânita
, cea Frumoasă

–… Să răsară busuioc,
Ia poftiţi, boieri, la joc,
Ia poftiţi, de mai jucaţi,
Că-i destul să tot mâncaţi!
Cine are patru boi,
Are-o mie de nevoi,
Dar eu n-am nici o pereche,
Şi mă duc, seara, la fete –
Tot striga, sărind, un stolnic bătrân, tare la os, cu un comănac pe cap şi
cu un baston în mână.
Înşfăcat de iureşul horei, moşul sărea ca un ţap, dând ritmul dansului:
– Unu, doi, trei!
Şi cu stângul încă dă-i,
Şi cu dreptul – plămădeală
La genunchi şi la podeală!
Curând, curtea s-a umplut de oaspeţi. Boierii au ieşit de după mese să-şi
admire jupânesele, flăcăii – fetele dragi, bărbaţii - soţiile. Printre curteni se
mai zăreau, în acea zi de sâmbătă, unde şi unde nişte cazaci, dar şi aceştia
erau dintre ofiţerii lui Timuş, ceilalţi – din prostime, ce tot, prin târg, spri-
jineau gardurile crâşmelor.
Căpitanii zaporojeni, ameţiţi încă de vinul băut la festinul de vineri
seara, rătăceau prin mulţime, încercând să mai pişte vreo nevăstuică mai
drăguţă, de care, la drept vorbind, cam lipsea prin părţile lor. Şi dacă totuşi
cineva nu crede, apoi să-mi spună de ce au venit ei din ţara lor după jupâ-
niţa noastră?
Boierii aflaţi, din porunca lui Vodă, sub ascultarea mirelui au mers la
apartamentul lui Timuş, ca să-l invite să se alăture masei de nuntaşi, dar în
zadar le-a fost aşteptarea; cazacul a cerut numai vin şi mâncare, ce i-au fost
imediat aduse în cameră.
La o nouă tentativă a boierilor de a-l scoate pe Timuş din bârlogul său,
ei s-au pomenit faţă în faţă numai cu grămăticul Vâgovski.
– Panul Hmelniţki este ocupat cu pregătirile de nuntă şi a zis să nu-l
deranjaţi. Aduceţi, mai bine, mai mult vin şi bucate. Stăpânul nostru po-
runceşte ascultare şi supunere, de nu, va pune mâna pe sabie! Aţi înţeles?!
a strigat ameninţător la boieri Vâgovski.
La un moment dat, hora s-a oprit. Toate privirile, ca la comandă, s-au
ridicat spre fereastra de la etajul doi.

214
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Alelei, Doamne, câtă neruşinare! Mirele, în loc să fie cu oaspeţii, stă la

geam şi fumează ciubucul său! se indignă cineva.
– Bea vin! observă altul.
– Şi îşi taie unghiile! râdeau mai mulţi.
– Alelei, ce neobrăzare! ţipa gloata.
– Doamnelor, a propus una din neveste, ia să-i cântăm cazacului Timuş
unul din cântecele noastre de nuntă, ca să ne ţină el minte, hoţul de fete!
Unu, doi, trei!
Foaie verde, matostat,
Când am fost de măritat,
M-au cerut flăcăi din sat,
Dar mama i-a refuzat.
Şi-a venit un rău din lume,
S-a fălit cu neamuri bune,
Neamuri bune şi bogate,
Cu averi nenumărate…
Omul din fereastră aşa şi a rămas neclintit, curăţându-şi mai departe
unghiile cu briceagul, iar curtea cânta, dansa şi chefuia.
Vodă îşi mărita fata!
Ştefăniţă, moştenitorul scaunului domnesc, un copilandru de vreo un-
sprezece ani, alerga, sărind şi el în sus de bucurie:
– Vin saltimbancii, scamatorii, măscăricii şi bufonii!
– Vin saltimbancii! Uitaţi-vă în piaţă! s-au bucurat şi alţii.
– Cuconi şi cucoane, boieri mari şi mai mici, jupâni, jupânese şi ju-
pâniţe, Măria sa vă cheamă să vă veseliţi cu noi! tot striga un saltimbanc,
rostogolindu-se peste cap.
– Veseliţi-vă întru bucuria noastră, cuconi boieri! Sora noastră se mă-
rită! Veseliţi-vă! s-a alăturat saltimbancilor, cu chemarea sa, prinţul moş-
tenitor.
O bună parte din nuntaşi părăsiseră hora şi se îndreptară spre locul din
curte, unde copilul domnesc Ştefăniţă Lupu îndemna lumea să admire tru-
curile saltimbancilor.
– Pehlivanii joacă pe funii! Uită-te la dânşii, Ştefăniţă! Alelei, Doamne,
pe crucea mea că-s nebuni – de cad jos, se dezghioacă pe dată ca un ciocă-
lău de cucuruz, zise cineva din mulţime.
O grămadă de copii de la curte au înconjurat un buştean înalt, curăţat de
coajă şi drept ca lumânarea, şi lunecos ca Bahluiul iarna, când vine crivăţul
cel mare. Un băiat de vârsta lui Ştefăniţă Lupu l-a apucat pe moştenitor de
mână şi i-a propus să ajungă în vârful buşteanului.

215
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Te temi, cuconaşule?!
întrebă provocator puştiul.
– Nu mă tem defel, dar
nu se cade unui cuconaş să
facă acele lucruri ce sunt
bune pentru un saltimbanc,
răspunse ferm prinţul.
Băiatul a zâmbit şiret,
s-a apropiat de buştean,
şi-a scos opincile, şi-a fă-
cut vânt în sus şi, sărind,
s-a apucat de stâlp, cuprin-
zându-l cu mâinile, însă a
lunecat în jos, la pământ.
– Puţină mămăligă ai
mâncat, ciocălăule! a râs
un boier, amuzat de cele
văzute.
– Puţină mămăligă, zici,
Ivan Vâgovski. Reproducere după un desen de
cucoane?! Vino de unul Serghei Iakutovici
singur şi te suie până în
vârf, iar eu voi face o mă-
măligă mare pentru tine, răspunse puştiul.
Mulţimea ce privea şi asculta duelul verbal dintre cei doi a pornit să râdă
în hohote. Băieţelul, ca un om matur ce-şi cunoştea bine meseria, s-a apro-
piat din nou de buştean şi, încetul cu încetul, a început să se caţăre pe el.
– Vot hlopeţ! cazacul Feterea şi-a răsucit mustaţa. Ai da hlopeţ, ai da
hlopeţ! Bravo băiat!
Ajuns în vârful stâlpului, băiatul a lunecat înapoi şi, apropiindu-se de
boier, i-a întins un leu, îndemnându-l să se caţăre şi el:
– Ei, da acum e rândul tău, cucoane. Eu plătesc!
Mulţimea se tăvălea de râs:
– Uită-te măi, la dânsul – mic de-o şchioapă, dar curajos ca un leu!
În mulţimea de oaspeţi a apărut un vornicel de la curte, ce îl ducea de
căpăstru pe unul din cei mai voinici şi frumoşi armăsari din grajdurile lui
Vodă, dar totodată dintre saltimbanci a ieşit ţanţoş un om vârtos ca un taur.
Voinicul şi-a legat chica de coada bidiviului, iar vornicelul a început să bată
animalul cu biciul. Scăpărau potcoavele, calul bătea cu copita, se ridica în
două picioare, smucindu-se, însă aşa şi nu a fost în stare să-l mişte pe pe-
hlivan din loc. Aşa de vânjos era el!

216
 Jupânita
, cea Frumoasă

Multe trucuri interesante au arătat, în acele zile, pehlivanii plătiţi de Va-

sile Lupu ca să-i distreze pe oaspeţi. Şi s-au bucurat nu numai oamenii
mari, ci şi toţi copiii de la curte.
– Uită-te, asta-i nuntă! Asta-i sărbătoare! strigau ei.
Fără ca să dea atenţie veseliei generale din curte, doi boieri stăteau mai
la o parte, la un pahar de vorbă, sprijinind un butoi pus la îndemâna oaspe-
ţilor. Pârcălabul Ştefan de Soroca a luat din mâinile slujitorului talgerul cu
carne friptă la grătar, două cupe şi un urcior plin cu vin.
– Pane Toma, da îţi aduci tu aminte de nunta domniţei Maria, când Vul-
turul de Lituania, Janusz din neamul lui Radziwill, a luat-o de nevastă? zise
Ştefan Hrincovici, radiind de fericire. A fost o nuntă fără seamăn! Cinci-
sprezece zile au tot chefuit nuntaşii, pe când nunta domniţei Ruxandra e
mai curând o petrecere ca oricare alta, cu lăutari şi pehlivani.
– Cucoane Ştefan, dar ce oaspeţi de vază a avut Vodă la nunta Mariei?!
Spătarul Dicul Bucescu, nepotul lui Matei-Vodă Basarab, Radul Logofătul,
Mitropolitul Ştefan din Muntenia… începu să enumere Toma Cantacu-
zino.
– Au venit atunci şi oamenii lui Gheorghe Rakoczi, principele Transil-
vaniei şi anume: Janusz Kemeny, Acaţiu Baresai şi Ştefan Marias cu boierii
lor, precum şi alţi oşteni aleşi, continua să-şi depene amintirile pârcălabul
Ştefan.
– Erau ei, de fapt, la vreo o sută! Şi mai erau cu dânşii, pane Ştefan, şi cei
doi mari boieri Szekely şi Gheorghel. Au mai fost şi solii Patriarhului de la
Constantinopol, ai palatinului de Brandenburg, şi cel de Kurlanda, preciză
panul Toma.
– Îţi aduci aminte, cât de fercheşi erau ei?
– Ei şi ce, oricum pe curtenii lui Vodă nu-i întrecuse încă nimeni nicio-
dată la frumuseţe şi îmbrăcăminte!
– Au sosit şi de la Kiev. Printre oaspeţii de cinste a fost şi Preafericitul
Mitropolit al Kievului, Petru Movilă. Spuneau atunci la curte că el venise
înadins ca să cunune fata lui Vodă. Frumoasă şi bogată nuntă a mai fost! Şi
cu totul altceva se joacă acum la Iaşi. Înrudirea domnului nostru cu polo-
nii nu-i place deloc turcului. Povesteau ai noştri de la curtea sultanului că
marele vizir tuna şi fulgera în zi de iarnă.
– Da acum, cucoane Ştefan, o să tune toată Rzeczpospolita. Unde s-a
mai văzut aşa încuscrire – o fată la polonezi măritată, iar alta la cazaci dată,
la duşmanii de moarte ai lui Radziwill?!
– E o cu totul altă nuntă! Nici tu oaspeţi-nuntaşi refinaţi, nici tu mire
frumos la chip şi la fire. Vezi cum se întâmplă, cucoane Toma – creşti fata,
îi dai carte aleasă, îi cauţi un mire pe potriva ei şi, când colo, apare un mojic

217
 Jupânita
, cea Frumoasă

de dincolo de Pragurile Niprului, urât şi grosolan, şi-ţi ia fata, spre nenoro-

cul ei şi-al părinţilor…
– Ia uită-te măi, cum stă el pe la geamuri şi îşi curăţă unghiile ca o mo-
miţă, în văzul tuturor! Ptiu, ce obrăznicie! Mare nepotrivire între domnul
nostru şi Hmil-hatmanul! observă Toma Cantacuzino.
– Să fii sănătos, pane Toma, că grele vremuri ne mai aşteaptă! a ridicat
cupa plină cu vârf pârcălabul de Soroca.
– Sănătate, cucoane Ştefan! a închinat şi panul Toma.
Veselia de afară răbufni prin fereastra deschisă, inundând camera Ru-
xandrei:
– Tot pe loc, pe loc, pe loc,
Să răsară busuioc,
Busuiocul fetelor,
Dragostea băieţilor...
Cânta o jupâniţă din horă, cu voce de privighetoare, inspirându-le şi
pe celelalte fete şi neveste mai tinere, care i s-au alăturat, dând glas tare. În
curând, întreaga horă îi zicea cu dor şi jale un cântec din bătrâni:
– Foaie verde, trei arginţi,
Am fost una la părinţi
Şi părinţii, cu plăcere,
M-au crescut în mângâiere;
M-au crescut, m-au dezmierdat,
Mi-a venit mire din sat,
Dar părinţii nu m-au dat;
Mi-a venit altul, din lume,
Cu cai suri şi hamuri bune,
La părinţi le-a părut bine
Şi-au făcut nuntă cu mine…
Două lacrimi mari s-au rostogolit pe obrajii tandri ai domniţei. Ea s-a
sculat din jeţ şi s-a apropiat de oglindă. Privi şi… O! Doamne! Din oglindă,
la dânsa se utia acum o bătrână gheboasă, cu un car de ani adunaţi pe ume-
rii ei colţuroşi. O gură strâmbă zâmbea cu viclenie. Doi ochi negri, despăr-
ţiţi de un nas coroiat, o sfredeleau până în adâncul inimii…
– Baba-Cloanţa! bătu din palme, ca o copilă, Ruxandra. Apoi, speriată,
şi-a făcut cruce.
Imaginea din spaţiul paralel dispăru, se topi, de parcă nici n-a existat;
rămăseseră în faţa ochilor doar amintirile din copilărie, care s-au trezit
odată cu fantoma din mirază.

218
 Jupânita
, cea Frumoasă

Parcă totul a fost mai deunăzi. Erau copii fericiţi şi strângeau mere dom-
neşti, când, deodată, a apărut la gard acea vidmă hidoasă.
Ruxandra a ridicat cu frică ochii şi a privit din nou în oglindă. Aduceri-
le-aminte o năpădiseră iarăşi. Iată-i: ea, Maria şi Ionică… Stau lângă gard,
cu Baba-Cloanţa, o bătrână veche de când lumea. Vorbeau naivităţi:
“Ţine, bunicuţo, nişte mere! De la noi – mai puţin, de la Dumnezeu –
mai mult.”
“Iată încă un măr… Uită-te, cât este el de mare şi frumos, parcă-i din
grădina Raiului! Să fii sănătoasă şi să te aibă Dumnezeu în bună pază, că eu
cu Maria, soră-mea, ne vom ruga şi pentru tine.”
Ruxandra zâmbi şi bătu iar din palme. Vedenia era ca un vis.
“Fugi de aici, ţiganco! Fugi, că văd că ai pus ochii tăi cei răi pe surorile
mele!” a răsunat din trecut vocea lui Ionică.
Ruxandra şi-a făcut iarăşi cruce. Un fior rece îi trecu drept prin inimă:
– Vai, pesemne că nu era o simplă bătrânică, ci o vrăjitoare adevărată şi
ea atunci ne-a spus ursita, la toţi trei – Mariei, lui Ion şi mie! Ce i-a zis ea
surioarei? Aha! Iată ce i-a vorbit: “Marie! În ţara aceasta, unde bourul a fost
săgetat, a unui prinţ străin, al Vulturului stăpân, vei fi aleasa inimii tu.” Şi
cu adevărat, Maria s-a măritat cu Vulturul de Lituania, Janusz de Radziwill!
Iar Ionică? O, Ionică s-a purtat foarte urât cu bătrâna ceea şi soarta i-a fost,
respectiv, rea.
“A fetelor blândeţe mângâie,
Iar a băiatului răutate sufletul zgârie.
Neajuns la domnie,
Vei fugi, pierzând
A ta scăfârlie.
Vei trăi în tinereţe,
Fără să ajungi la bătrâneţe,
Băiat slăbănog şi deznodat,
Cu braţul drept uscat…”
Cât adevăr era în cele spuse de Baba-Cloanţa! Cât adevăr! Sărmanul
Ionică! Aşa şi a trăit în tinereţe, fără să ajungă la bătrâneţe…
Poate, dacă nu era dorinţa tatălui de a-l ridica domn în Ţara Româ-
nească, trăia şi astăzi. L-a trimis atunci Vodă pe Ionuţ la paşaua din Silistra,
pentru a fi pus domn peste munteni la Târgovişte. Mult a plătit Matei Ba-
sarab pentru a-şi scăpa domnia! Ionuţ nici nu ştia că acest paşa de Silistra
primise poruncă de la vizir să pună mâna pe dânsul şi să-l trimită, legat, la
Istanbul. Mare noroc a avut atunci Ionuţ, de a scăpat temporar cu viaţă, aşa

219
 Jupânita
, cea Frumoasă

după cum şi i-a prezis cotoroanţa: “Neajuns la domnie, vei fugi, pierzând
a ta scăfârlie.”
Noroc de boierul Ienache Catargi, care sosise mai înainte la paşa, unde,
cu ajutorul punguţei sale, a aflat ce se pune la cale, dând de veste de îndată
lui Ionuţ să fugă de la turc. Astfel, şi-a salvat Ionuţ capul, dar… şi l-a pier-
dut, în acelaşi timp.
Ce-i trebuia lui să arunce cu varga în bătrână? Ea l-a blestemat rău de
tot pentru fapta lui nesăbuită, alegând, asemeni Sfinxului, cuvinte speciale
şi iscusit împletite. Ionuţ a început să se usuce ca un păr fără de apă, şi mai
ales – braţul lui drept, cu care a zvârlit nuiaua în băbuţă. Tata a încercat
să-l salveze şi l-a trimis la băi, la Bursa, în Asia, dar sărmanul de el muri în
drum, după cum şi menise vrăjitoarea:
“Vei trăi în tinereţe, fără să ajungi la bătrâneţe.”
Se vede că n-a fost bătrâna o biată femeie, o nenorocită, ci chiar o ur-
sitoare. Blestemul nu poate fi dezlegat de nimeni. E un cerc vicios… Însă
zgripţuroaica i-a spus ursita şi Ruxandrei! N-ar fi crezut niciodată fiica lui
Vodă în aşa ceva, dar ceea ce se întâmpla astăzi, această nuntă şi mirele
cazac, erau tocmai ca în ursirea fermecătoresei:
“Ruxandra, floricică frumoasă
Şi drăgăstoasă!
Vor veni călare străinii,
Să te smulgă din rădăcină,
Să te ducă în altă grădină,
Peste munţi, peste cărunţi,
La părinţi necunoscuţi.
A cazacului mireasă
Tu vei fi aleasă,
Fără noroc în casă…”
Ciudat lucru – şi aceste cuvinte ale vidmei, deloc bune, semănau cu o
imprecaţie… Ruxandra şi-a şters lacrimile şi s-a apropiat de fereastra des-
chisă. Oaspeţii petreceau. Vinul curgea râu, bucatele gustoase nu stăteau
mult timp pe mese. Lăutarii dădeau zor cu coarda şi arcuşul. Jupâniţele,
îndemnate de bătrânul stolnic, roteau fără oboseală hora cea mare:
– Dragă mi-i leliţa-naltă
Şi la mers cam legănată.
Dragă mi-i leliţa-n joc,
Când se leagănă cu foc.
Unde pune ea piciorul,
Înfloreşte-n loc mohorul,

220
 Jupânita
, cea Frumoasă

Unde-aruncă-un ochişor,
Arde cântecul de dor.
Încă nu a dovedit să se aşeze colbul ridicat de cizmuliţele jupâniţelor, că
deja cea de-a treia şi ultima horă de duminică a şi început.
Bătrânul stolnic, cu un glas răguşit, îi tot dădea zor, chemând fetele la
joc:
– Unu, doi, trei,
Trageţi hora peste văi,
Ca să fie veselie,
Nu numai la crâşmă-n vie –
Şi la curtea cea domnească,
Cu domniţă, cu crăiasă,
Şi cu mire-n cap de masă!
Vorniceii de la curte tot dădeau rotocoale nuntaşilor, turnând vin în
cupe, iar fetele de la bucătărie, cu talgere mari pline cu plăcinte calde bu-
curau gustul vinului ales, împărţindu-le mesenilor plăcinte poale-n brâu şi
de cele ferfeniţoase, cum se fac numai pe la noi, delicioase de se topesc în
gură.
Sus în cameră, jupânesele, o îmbrăcau pe cucoana mireasă pentru cu-
nunie, iar în apartamentul lui Timuş – Feterea şi Vâgovski îşi ferchezuiau
stăpânul, gătindu-l pentru a primi din mâna preoţilor verigheta.
Boierii din târg, care au petrecut noaptea pe la casele lor, au început să se
adune pentru a celebra ultima zi de nuntă, cea mai importantă, cu cununie
şi masă mare.

221
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cununia

T
ârgul Iaşi, împânzit de cazacii lui Timuş, se veselea
şi el de voie, de nevoie. Pe la amiază, la curtea dom-
nească se adunase toată floarea boierească, atât din
Iaşi, cât şi cea de prin împrejurimi. Pe măsură ce se
apropia momentul cununiei, creştea tot mai tare hăr-
mălaia şi forfoteala din curte.
La ora douăsprezece, pălămarii de la bisericile din
târg au început să tragă de funiile clopotelor. Întregul
oraş s-a umplut de dangătul lor puternic.
În uşa curţilor domneşti au apărut străjerii Măriei sale, care, strigând cât
îi ţinea pieptul, au chemat, ca de obicei, lumea la ascultare şi supunere.
– Vine cuconul mire şi cucoana mireasă! anunţară străjerii.
Gâturile celor prezenţi au început să se întindă. Unii stăteau în vârfurile
degetelor, de parcă vroiau să-şi ia zborul asemeni cocostârcilor, mai dând,
în plus, şi din mâini ca din aripi, pentru a-şi menţine echilibrul. Cei mai
tineri s-au suit în copacii din apropiere, de nu se înţelegea care e rodul:
merele domneşti sau băieţeii-voinicei?
În cele din urmă, şi-au făcut apariţia şi tinerii căsătoriţi.
Domniţa Ruxandra era îmbrăcată într-o rochie albă, frumoasă, ornată
cu tot felul de dantele. Un văl alb ca zăpada, prins cu două agrafe de aur îm-
podobite cu geme, o acoperea… Giuvaiere scumpe, colierele lungi de perle
şi lanţurile de aur, care ajungeau până mai jos de talia ca trasă printr-un
inel, o făceau strălucitoare şi elegantă.
Mirele proaspăt bărbierit, cu mustaţa pieptănată, îmbrăcat ca un prinţ
polonez, rotea triumfător ochii săi primprejur, ca şi cum vroia să strige la
toată boierimea: “A mea este fata lui Vodă şi eu sunt stăpân peste soarta
voastră!”

222
 Jupânita
, cea Frumoasă

Străjerii voievodului, lucrând cu sârg

cu prăjinile suliţelor, au împins mulţimea
de gură-cască, făcând drum liber alaiului
de nuntă, ce pornise pe calea vieţii de la
curţile domneşti ale lui Vasile-Vodă spre
Biserica Sfântul Nicolae şi mai departe,
până unde duce soarta.
După cum era tradiţia, Vasile Lupu
şi doamna Ecaterina au rămas la palat,
dând porunci cum mai bine să fie aşezate
mesele, atât în apartamentele doamnei –
pentru femei, cât şi masa cea mare pentru
bărbaţi.
La intrarea în biserică, sub picioarele
însurăţeilor, a fost aşternut un covor. Ti-
muş şi Ruxandra, însoţiţi de nănaşi, de Ruxandra, fiica lui Vasile Lupu, soţia
Gavril-hatmanul, fratele lui Vodă şi de lui Timuş Hmelniţki
Gavriloaia, au păşit pe covor şi s-au oprit
în mijlocul bisericii. Mulţimea din jur, cu
un oftat greu, a anunţat că primul care a călcat pe covor a fost cazacul, un
străin pentru ei toţi.
– Cazacul va fi capul casei… a început să şuşotească mulţimea supersti-
ţioasă.
– Cel ce calcă primul pe covor, după cum spune datina noastră, va fi
stăpânul casei! se auziră mai multe voci ferme.
– Cazacul va fi domn în casa lor, şi nu frumoasa crăiasă, tot murmura
lumea adunată.
Gavril-hatmanul a scos punga de la cingătoare şi luând din ea câţiva
galbeni, i-a băgat sub covoraşul din mijlocul bisericii, zicând:
– Să le fie tinerilor viaţa cu noroc şi cu belşug în casă! Călcaţi cât mai
mult mărirea deşartă a galbenilor şi-a arginţilor şi fiţi fericiţi, cuconaşilor,
în căsnicia voastră de împreună…
Vlădica Varlaam, Mitropolitul Moldovei, urmat de un sobor întreg de
preoţi, şi-a făcut apariţia în faţa uşilor împărăteşti. Zgomotul din biserică,
făcut de cei prezenţi, s-a potolit pic cu pic, ca frunzişul dintr-o frântură de
codru, prin care a trecut un vânt jucăuş…
– Dragi creştini, cuvântă Mitropolitul Varlaam, copii ai lui Dumnezeu!
Fraţi şi surori! Trei duminici la rând s-a tot strigat prin bisericile din târgul
Iaşi precum că domniţa Ruxandra, fiica domnului nostru milostiv, care are
douăzeci şi unu de ani de la ziua când maica ei, cucoana Tudosca, s-o ierte

223
 Jupânita
, cea Frumoasă

Dumnezeu, i-a dat viaţă, se logodeşte cu Timuş Hmelniţki, fiul hatmanului

ucrainean Bogdan Zinovi Hmelniţki din Secea Zaporojeană.
Dragi fraţi şi surori, cu “Doamne ajută” să începem taina logodnei şi a
cununiei, ca această împreunare pământească să fie binecuvântată din ce-
ruri şi să aibă harul Duhului Sfânt!
Un şopot se stârni în biserică, de parcă vântuleţul, săturat de oceanul
câmpiilor largi, s-a reîntors în frunzişul Codrului, provocând din nou frea-
măt de frunze.
Un ghiont din mulţime l-a făcut pe pârcălabul Ştefan de Soroca să se
întoarcă spre cel ce l-a lovit. La spatele pârcălabului stătea Gavril, şoltuzul
de Iaşi.
– Pane Ştefan, îi vorbi acesta, opreală nu-i şi nici nu poate fi, de vreme
ce însuşi Vodă a hotărât să-şi sacrifice fata lui cea mai dragă unui cazac ieşit
din ţărănime, pentru un războinic de care, la noi, se întâlnesc pe la răscruci
de drumuri. Cum să fim noi opreala acestei nunţi? Ştii ce, cucoane Ştefan,
la noi la Iaşi, în târg, se zvoneşte că acest Timuş este un om foarte crud, şi
că el ar fi omorât-o pe însăşi mama lui vitregă, a doua soţie a lui Hmil-hat-
manul...
– Cucoane Gavril, pârcălabul de Soroca s-a aplecat la urechea şoltuzului
de Iaşi, iscoadele mele, ce umblă pe la Braclaw şi care ajung până hăt de-
parte în Ucraina, până la Cighirin şi Kiev, mi-au adus şi mie această ştire.
Gura lumii îi ca borta vântului, nimeni nu este în stare s-o astupe.
Se vorbeşte şi astăzi prin Ucraina căzăcească precum că şi-a pus în gând
Hmil-hatmanul să se însoare cu o văduvă, cu Hanna Zolotarenko, sora ce-
lor doi cazaci vestiţi, Vasile şi Ivan Zolotarenko, oameni de-ai lui Hmelniţki,
o femeie frumoasă ce i-a luat minţile hatmanului. Dar în toată această so-
coteală, îi încurca mult cea de-a doua soţie a lui, Marâlica-Elena, o femeie
la fel de nurlie ca şi văduva Zolotarenko. Mulţi cazaci îi duceau dorul, dar
ea l-a ales pe Hmil. I-a născut chiar şi un copil. Într-o noapte întunecoasă,
pane Gavril, oamenii lui Ceaplinski au atacat satul Subbotov, unde locuia
Marâlica-Elena cu fiul lui Hmil-hatmanul.
Femeia lui Hmelniţki a fost răpită de Ceaplinski. În acea încăierare a
fost ucis feciorul lui Hmil şi al Elenei. Hatmanul mult timp a umblat pe la
craiul leşesc după dreptate, dar totul a fost în van. După mai multe chinuri
şi batjocorită de Ceaplinski, femeia a revenit la bărbatul ei, dar sărmana de
dânsa ieşise din plăcerea lui Hmil-hatmanul. Inima şi mintea lui Bogdan
erau ocupate de acum de frumoasa Hanna Zolotarenko. Marâlica-Elena a
rămas numai cu suferinţele ei. Singură de tot…
Cucoane Gavril, odată, când hatmanul era departe de Cighirin, de casa
sa, într-o noapte cu lună plină, când duhurile necurate se bagă în capul

224
 Jupânita
, cea Frumoasă

unor oameni slabi de înger, după o mare

beţie, rămas de unul singur, Timuş şi-a
scos mamă-sa vitregă din culcuşul ei cald,
a aruncat hamurile peste grinda uşii de la
casa lor şi i-a făcut felul.
Întors acasă de la războiul său cu po-
lonezii, hatmanul făcu de îndată cea de-a
treia nuntă. Mireasă i-a fost văduva Zolo-
tarenko. Vorbeau atunci, cucoane Gavril,
pe la Cighirin, Braclaw şi Nemirov, că Ti-
muş a săvârşit acea omucidere la porunca
lui taică-său…
– Pane Ştefan, se vede de departe că
nu a fost lucru curat la mijloc. Dar dacă
Hmil-hatmanul şi-a pus la cale feciorul
să-şi omoare mama vitregă, dacă această
istorie e adevărată, apoi nu prea bune zile
o aşteaptă şi pe domniţa lui Vodă. Mare
păcat are acest cazac pe suflet. Îţi închi- Timuş Hmelniţki, soţul Ruxandrei,
pui?! Să-ţi ucizi mama, fie şi vitregă?! Să „cu chip de om şi hire de lup“
se facă voia Celui de Sus! Totul este în pu-
terea Lui şi lucrurile se aşază după faptele
omului. Făcându-şi semnul crucii, Gavril, şoltuzul de Iaşi, şi-a sărutat cru-
cea de la piept.
Vocea puternică a Mitropolitului Varlaam i-a reîntors pe cei doi boieri
la solemnitatea evenimentului:
– Jupâne mire! Jupâneasă mireasă! Cinstiţi nuni mari, cinstiţi nuntaşi,
ne-am strâns cu toţii în acest Locaş Sfânt pentru a sărbători şi desăvârşi
această cununie aleasă din domnie culeasă. Te întreb pe tine, mire – o iei
din dragoste pe mireasa ta?
Timuş Hmelniţki, dregându-şi glasul şi făcându-şi cruce, a dat, în cele
din urmă, curaj limbii sale. Cele spuse au fost zise în poloneză:
– Eu, Timuş, feciorul hatmanului rosian Bogdan, din neamul de ata-
mani Hmelniţki, te iau pe tine, Ruxandra, de nevastă din… din… dragoste.
Te iau de soţie, ca să fii consoarta vieţii mele, la bucurii şi la nevoie, la boală
şi sănătate, acum şi-n vecii vecilor. Amin!
De mare încordare, faţa deloc simpatică a lui Timuş s-a făcut roşie şi s-a
acoperit cu broboane de sudoare. Era un moment stupid şi penibil.
– Te întreb acum pe tine, mireasă, a răsunat din nou peste mulţime vo-
cea sonoră a Mitropolitului, îl iei tu din dragoste pe mirele tău?…

225
 Jupânita
, cea Frumoasă

Biserica Sfântul Nicolae, ce zumzăia adineauri ca un ştiubei plin cu al-

bine, la auzul acestei întrebări, s-a liniştit imediat.
Toată lumea aştepta: ce va răspunde, oare, domniţa?!…
Ruxandra, fiica lui Vodă, stătea acum în faţa elitei nobile, în mijlocul
bisericii, de nimeni forţată, în paza lui Dumnezeu, în preajma sfintelor
icoane şi trebuia să aleagă, iar nuntaşii şi toţi ceilalţi martori, de voie sau
de nevoie, au ciulit urechile, şi-au întins gâturile ca să vadă mai bine şi au
căscat gurile în aşteptarea răspunsului.
Da ori Ba? Silită sau – din dragoste?
Lumea aştepta, iar prinţesa Ruxandra tăcea ca peştele. Mitropolitul Var-
laam începea deja să dea semne de nelinişte; a prins a roşi de încordare. Da
sau Nu? Ruxandra continua să tacă mâlc. Sau poate că nu auzise întrebarea
Mitropolitului, fiind dusă cu gândurile în alte tărâmuri?
Mulţimea nerăbdătoare începu să şuşotească din nou. Boarea jucăuşă
s-a reîntors în desişul Codrului; trecând printre ramurile stejarilor, ea se
porni să zică din frunze un cântec ştiut numai de dânsa:
“Frunzişoară, siminoc,
Câte fete cu noroc!
Numai una făr’ de el,
Se mărită cu un tinerel.
Tinerel din altă ţară,
Fără dragoste-n cămară.”
– Te întreb, mireasă, pe tine: tu îl iei din dragoste pe mirele tău?
Ruxandra a privit cu ochii larg deschişi la icoana Preacuratei Fecioare;
lacrimi mari se prelingeau pe obrajii ei rumeni şi noduri amare se ridicau
din adâncul pieptului, oprindu-se în gât. Era gata să izbucnească în plâns.
Murmurul din biserică se înteţea cu fiece clipă trecută. Mulţimea aştepta
deznodământul rânduielii.
Da ori Nu? Se mărită domniţa lui Vasile-Vodă cu atamanul sau s-a răz-
gândit? Va primi războinicul de cazac cu cizmuliţa în nas de la domniţă ori
cuconiţa se va supune destinului?
– Te întreb pe tine, mireasă, îl iei tu din dragoste pe mirele tău? spuse
iarăşi, pentru a treia oară, Mitropolitul. Glasul lui era plin de nerăbdare.
Cuvintele s-au rostogolit peste mulţimea prezentă la ceremonie, lo-
vindu-se de pereţii înalţi ai bisericii şi ridicându-se, ca un ecou, până sub
cupolă, până în ceruri:
– Întreb… tine… tine… ine… mireasă… reasă… asă… iei… din… dra-
goste… mirele… tău… ău… ău?…
Ruxandra a coborât privirea în jos şi a şoptit, abia auzit:

226
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Din dragoste… eu, Ruxandra, fiica lui Vasile-Vodă, te iau pe tine,

omule, de soţ, să-mi fii… ultimele cuvinte rostite de Ruxandra s-au topit în
zumzetul mulţimii:
– Ai auzit? Îl ia din dragoste!
– Din dragoste se împreunează…
– Se iau din dragoste chioară, adusă din altă ţară…
Mitropolitul Varlaam şi întregul sobor de preoţi, dar şi alţii de primpre-
jur, au răsuflat uşuraţi. Domniţa Ruxandra şi-a făcut, în fine, alegerea, pe
care mulţi dintre aceşti oaspeţi o aşteptau cu nerăbdare; restul – dezamăgiţi,
au lăsat cu tristeţe ochii în jos. Jertfa a fost făcută! În binele sau răul ţării,
era să se vadă odată cu trecerea vremurilor.
Varlaam, cu un glas sonor, în care se simţeau note de bucurie, înălţă
către ceruri rugăciunea pentru rânduiala cuvenită:
– Dumnezeu cel Sfânt, Carele din ţărână l-ai zidit pre om, şi din coasta
lui ai creat femeia şi i-ai împreunat, dându-i lui ajutor după dânsul, pentru
că aşa au plăcut slavei Tale, să nu fie omul singur pre pământ.
Tu Însuţi şi acum, Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi îm-
preunează-i pre robul Tău Timuş al lui Hmil-hatmanul rosian şi pre roaba
Ta Ruxandra, fiica lui Vasile-Vodă, pentru că de la Tine vine voinţa să uneşti
bărbatul cu femeia.
Împreunează-i pre dânşii întru împreunarea gândului: încununează-i
întru un singur trup şi dăruieşte-le lor roadă pântecelui, câştigare de prunci
buni…
Rugăciunea citită de vlădică se întărea cu fiecare cuvânt rostit şi se ri-
dica tot mai sus, în sferele cereşti:
– Că a Ta este stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea, şi slava, a Tată-
lui, a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea, şi-n vecii vecilor. Amin!
Verighetele de pe Evanghelie au fost puse la locul cuvenit. Mai întâi, cea
mică, apoi – cea mare.
– Doamne, Tatăl nostru ceresc, binecuvântează aceste inele, după cum
şi noi le binecuvântăm…
Timuş a luat verigheta cea mică şi a pus-o pe degetul inelar al Ruxan-
drei. Ruxandra, cu nişte mişcări încete, a luat şi ea verigheta cea mare şi a
pus-o, la rândul său, pe inelarul ursitului ei. Timuş, bucuros nevoie-mare, a
ridicat capul în sus, privind semeţ deasupra mulţimii din biserică.
Ochii Ruxandrei fură inundaţi de şuvoiul de lacrimi, ce răbufnise ca un
izvor de sub o stâncă, ţinut de veacuri ascuns în bezna pământului, unde
gnomii păzesc comorile uitate…
Care era motivul acestor lacrimi?! De ce plângea domniţa? De necaz sau
poate de bucurie?

227
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vlădica Varlaam s-a apropiat de mire, a luat mâna lui dreaptă, bătătorită
de mânerul sabiei şi a împreunat-o cu cea a Ruxandrei. Cazacul a strâns cu
gingăşie mâna prinţesei, de parcă se temea ca nu cumva să i-o fărâme.
Mitropolitul a luat de pe masă cununiile şi a făcut cu dânsele de trei ori
semnul crucii:
– Se cunună robul lui Dumnezeu Timuş cu roaba lui Dumnezeu Ruxan-
dra, în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin!
Cazacul a sărutat cununia, iar vlădica a pus-o pe capul mirelui.
Apoi cununia a fost pusă şi pe capul Ruxandrei, ce stătea nemişcată ca
o stană de piatră:
– Doamne Dumnezeul nostru, cu slavă şi cu cinste ai încununat pre
dânşii…
– S-a făcut, pane Ştefan, şoltuzul de Iaşi şi-a tras vecinul de mânecă.
– S-a făcut, a răspuns pârcălabul de Soroca. Ceea ce avea să se întâmple,
s-a prilejuit. Nu mai are cum să dea înapoi domnitorul nostru. Şi-a măritat
fata, silit de aceşti războinici, veniţi de peste apa Nistrului şi care astăzi bân-
tuie crâşmele şi casele bieţilor evrei-negustori. Nu e nimic de făcut, cucoane
Gavril, aşa se vede că a fost scris în cartea vieţii, acolo sus, în ceruri. Pare-se
cronicarul ceresc a avut pică pe noi, de ne-a dorit o asemenea soartă, după
şaptesprezece ani de belşug şi pace.
Vlădica Varlaam înăbuşi cu glas tare zumzetul şi forfoteala din biserică,
citind pentru toţi ceea ce era de învăţătură celor cununaţi – citi din Cartea
Apostolului Pavel.
Odată cu ultimele cuvinte ale Apostolului, Mitropolitul Varlaam a luat
în mâini paharul mântuirii şi i-a dat să guste din el mai întâi lui Timuş, pe
urmă Ruxandrei. Licoarea plăcută a vinului, roşu ca şi sângele Domnului, a
umplut gura şi a îmblânzit inima celor doi împreunaţi. Tot atunci, vlădica
a luat crucea şi cădelniţa şi, însoţit de însurăţei, cădi de trei ori în jurul
tetrapodului. Corul bisericesc dădu glas, înălţând spre ceruri cântecul lui
Isaia ce dănţuieşte:
Isaia dănţuieşte,
Fecioara a avut în pântece
Şi a născut Fiu pre Emanuil,
Pre Dumnezeu şi Omul.
Răsăritul este numele lui,
Pre care slăvindu-l,
Pre Fecioară o fericim.
Sfinţilor mucenici,
Care bine v-aţi nevoit

228
 Jupânita
, cea Frumoasă

Şi v-aţi încununat,
Rugaţi-vă Domnului,
Să se mântuiască
Sufletele noastre!
Slavă ţie, Hristoase Dumnezeule,
Laudă apostolilor
Şi bucurie mucenicilor,
A cărora propovăduire
Este Troiţa,
Cea de o fiinţă!
După aceasta, Mitropolitul Varlaam a luat cununiile – mai întâi, de la
mire, apoi şi de la mireasă, zicându-i lui Timuş:
– Mărit să fii, mire, ca Avraam şi binecuvântat să fii ca Isaac, şi să te în-
mulţeşti ca Iacov, umblând în pace şi lucrând întru dreptate poruncile lui
Dumnezeu…
– Pane Ştefan, cum crezi, va putea oare acest cazac să trăiască în pace
şi să facă lucruri mari întru dreptatea poruncilor lui Dumnezeu? întrebă
Gavril, şoltuzul de Iaşi.
– De este el creştin sau nu, nu mă apuc să afirm cu toată încrederea
mea, răspunse Ştefan de Soroca, dar că în numele lui Dumnezeu cazacii fac
dreptate cu sabia în mână, având ca drept numai a lor dorinţă, cunoaştem
cu toţii. Poate oare un cazac, deprins cu războaiele, să umble în pace prin-
tre copiii lui Dumnezeu?
– Că bine zici; vai de pacea adusă de aceşti războinici şi de lucrul înfăp-
tuit de ei întru dreptatea dumnezeiască pe pământ… oftă Gavril.
Vlădica Varlaam s-a întors către Ruxandra, zicându-i şi ei:
– Şi tu, mireasă mărită, să fii ca Sara şi să te bucuri ca Rebeca, şi să te
înmulţeşti ca Rahela, veselindu-te cu bărbatul tău, păzind hotarele vieţii, că
aşa bine a voit Dumnezeu…
Aruncate, după tradiţie, zaharicalele cu migdale şi stafide, cofeturile şi
jimblele au zburat peste capetele oamenilor, căzând în mulţime. Oamenii
din biserică, indiferent de rang, jupâni şi cucoane, jupâniţe şi flăcăi de bo-
ieri, vornicei şi druşte, s-au avântat cu toţii şi au adunat cu bucurie dulciu-
rile oferite:
– Sunt de la domniţa noastră!
– De la mireasă şi mire, să fie mulţi ani sănătoşi!
– Îi duc fetei mele, poate că se mărită şi ea.
– S-ar fi măritat demult, dacă numele ei ar fi fost Dragna, dar nu Cio-
mordea! râse cineva.

229
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Taci, Bufniţo, că nici al tău fecior nu-i rupt din soare! De când îl ştiu
eu, îi cu un ochi la făină şi cu altul – la slănină.
Un vornicel cu trecere la vistieria domnească a deschis punga cusută cu
fir de aur şi a zvârlit peste tinerii căsătoriţi galbeni, pe care aceştia de îndată
i-au călcat în picioare.
– Vezi, Salomea, mirii nu cer bogăţia ce este de veci trecătoare, ci ei cer
de la Cel de Sus cinste şi dragoste…
– Taci, cucoană, când punga este plină cu aur, atunci şi cinstea-i mai
curată şi dragostea-i mai aprinsă!
– Mai ales când punga cu bani îi la cheremul tău, iar cel ce-i cheltuieşte
este sluga bărbatului tău.
– Ce vrei să spui cu asta, cucoană?
– Punga cu bani la cingătoare şi un flăcău tânăr pe lângă casă… şi atunci
adio, cinste, bună ziua, dragoste fierbinte…
Pălăvrăgeala celor două cumetre a fost întreruptă de sfârşitul rânduieli-
lor din biserică.
Ruxandra, acoperită pe cap cu un văl alb, primit în dar de la nănaşă –
semn al femeilor măritate, însoţită de Timuş, de neamuri şi oaspeţi, a ieşit
din biserică, luând înapoi calea pe care au venit la taina cununiei, calea
vieţii, care era să fie una şi doar a lor, la bine şi la rău.
Drumul spre curţile domneşti i s-a părut Ruxandrei foarte scurt. Mul-
ţimea, dându-le ultimul onor însurăţeilor, s-a împrăştiat pe uliţele înguste
ale târgului Iaşi, ca, mai apoi, să se îngrămădească pe la pârleazuri şi porţi,
pentru a flecări pe seama nunţii domneşti.
La palat, totul era gata de masa cea mare. Vasile Lupu şi doamna Ecate-
rina au ieşit în calea tinerilor căsătoriţi, la poarta curţilor domneşti. Vorni-
ceii şi druştele de la curte duceau pâine, urcioare cu vin şi dulciuri.
– Amar! Amar! Amar! au strigat din toate puterile străjerii domneşti.
– Amar! Amar! Amar! i-au susţinut, într-un glas, boierii cu cucoanele
lor.
Timuş Hmelniţki şi-a îmbrăţişat soţia şi a sărutat-o cu foc, de mai nu s-a
topit el însuşi în acel sărut. Patima cea mare ce ardea în inima cazacului s-a
potolit, pentru un moment. Dorul lui de a o avea în braţele sale pe această
domniţă s-a realizat. O sărută din nou, lung şi fierbinte, ca un bun seducă-
tor de femei frumoase.
Ruxandra începu să plângă în hohote. Vărsau lacrimi şi cucoanele mai
bătrâne, ce au cunoscut-o pe maica miresei, pe Tudosca. Mai la o parte, îşi
ştergea ochii, cu un colţ de năframă, cărunta dădacă.
În mulţimea de gură-cască stătea şi moş Filuţă cu nepotul său Niculae.
– Tătucă, ştii de ce plâng cu toţii? îl întrebă Niculae pe bunic.

230
 Jupânita
, cea Frumoasă

– De ce, măi ostropeţule? se holbă la el moş Filuţă.

– Tătucă, soacra cea mică plânge de fericire că şi-a măritat fata cea vi-
tregă; mireasa plânge de bucurie că s-a măritat şi nu a rămas fată bătrână
cu cosiţa albă.
– Alelei, măi Niculae, da năstruşnic mai eşti! Ia uite la mire – acesta
râde, de parcă l-a apucat pe Dumnezeu de… picioare.
– Acesta râde, fiindcă nu ştie, sărmanul de el, că, după nuntă, mireasa o
să râdă, iar el o să plângă.
– Alelei, Doamne, uită-te ce înţelepciune mai iese din tine! se miră moş
Filuţă.
– Au nu aşa a păţit-o Chirică Melesteu, vecinul nostru din vale?! începu
să povestească Niculae. Soţul Drăguţei. Lumea spune că, după nuntă, i-a
trecut lui veselia în scârbă. Drăguţa lui îl tot calcă drăguţ cu melesteul peste
coaste, de-i zice lumea Melesteu! Când eram pe toloacă la joacă, nu o dată
l-am văzut cum el alerga speriat în jurul casei, iar Drăguţa lui – după dân-
sul cu melesteul, arma femeilor.
– Să mergem acasă, măi nepoate, că, de nu – vine maică-ta după noi, tot
cu melesteul…
Luându-şi nepotul de mână, moş Filuţă s-a îndreptat spre casa lui de pe
Uliţa cea Mare. Iar în târg, începuse zaiafetul cazacilor.
Timuş, pui de hatman, sărbătorea victoria lui la curte, iar cazacii, ie-
şiţi prin târg, tot umblau după băutură şi gustare nu numai pe la crâşmele
din oraş, ci şi pe la casele oamenilor. Oaspeţi nepoftiţi, iar nepoftitul n-are
scaun.
Sărutul fierbinte al cazacului a lăsat să se ştie şi să se vadă cum pupă cu
foc un zaporojean o moldoveancă. Ajunşi la palat, însurăţeii s-au despărţit
vremelnic, pentru a serba căsătoria. Ruxandra – în apartamentele doam-
nei, împreună cu toate cucoanele şi jupâniţele, şi Timuş – în apartamentul
lui Vasile Lupu, pentru a chefui cu boierii.

231
 Jupânita
, cea Frumoasă

Masa cea Mare

V
asile Lupu, aşezat într-un jeţ căptuşit cu catifea, stă-
tea în fruntea mesei. Alături de dânsul şedea spătarul
Ciogolea, care îi ţinea cuca, spada şi sceptrul. Pahar-
nicul stătea şi el lângă domnitor cu urciorul cu vin,
gata să-i toarne de băut. Uşierii, înarmaţi cu toiege
cu mânere de argint, păzeau liniştea şi ordinea din
sală. Lăutarii cu glas stins îngânau nişte cântece din
bătrâni, aşteptând începutul ospăţului, când vinul şi
berea se revarsă din cupe, iar sufletul vrea nu numai să asculte, dar şi să
cânte. Sub icoane, corul preoţilor de la Biserica Sfântul Nicolae îşi dregea
vocea pentru a-i uimi pe Vodă şi pe oaspeţii lui cu minunate cântece reli-
gioase.
Zeci de slujitori lucrau fără osteneală, aducând bucatele gustoase, aco-
perite cu şervete curate pentru a păstra căldura lor. Marele paharnic, gata
mereu să guste din ele, îşi tot aşeza barba şi mustăţile.
Boierii, încet, fără prea mare forfoteală, s-au aşezat rând pe rând la masa
de sărbătoare. Mai întâi – înaltele feţe bisericeşti, în frunte cu vlădica Var-
laam, apoi – boierii din Sfat, oamenii de nădejde ai lui Vodă, conduşi de
marele logofăt Gheorghe Ştefan. Au venit şi boieri mai mari de prin alte
părţi ale ţării, şi pârcălabii cetăţilor, printre care Ionăşcuţ de la Hotin şi
Ştefan de la Soroca, căpitani de oaste şi rude de-ale voievodului.
Un singur lucru lipsea la cheful nupţial – fudulia. Ea n-a fost pusă, de
data aceasta, în capul mesei, dar nici n-a căutat să fie prezentă aici. Această
nuntă era cu totul alta decât cea a Mariei, care s-a măritat cu însuşi palati-
nul Lituaniei, Janusz de Radziwill, duşmanul de moarte al neamului Hmel-
niţki.
Mulţi dintre invitaţi au venit la masa de duminică, dar au fost şi de acei
care, ţinând minte nunta Mariei, nu s-au mai arătat la cea a Ruxandrei…

232
 Jupânita
, cea Frumoasă

Lipseau Pătraşco Moghilă, feciorul lui Simion-voievodul, Mitropolitul

Kievului, solii lui Rakoczi, prinţul Ardealului; n-au venit nici oamenii lui
Matei Basarab – Ştefan, Mitropolitul Ţării Româneşti, Radul-logofătul, dar
nici Dicul-spătarul, ce se ostenea din toată inima să-l împace pe Vasile-
Vodă cu Matei Basarab, stăpânul său, fără însă prea mare succes până la
acel moment.
Trist de tot părea începutul mesei de sărbătoare. De fapt, tristeţea este un
lucru trecător la o masă mare şi ţine, de regulă, până la prima cupă de vin,
apoi piere, dând viaţă veseliei. Imediat ce oaspeţii şi-au ocupat locurile la
masa de nuntă, Vasile Lupu a luat sceptrul de la spătar şi a lovit în podea:
– Linişte, boieri!
Uşierii de îndată au izbit şi ei cu toiegele lor în pardoseală, strigând
într-un glas:
– Ascultare Măriei sale, domnului nostru milostiv!
– Preaputernice Vlădică, binecuvântează această masă creştină, întru
bucuria zilei de azi şi a sufletelor noastre!… cuvântă Vodă.
Mitropolitul Varlaam s-a sculat şi, făcând cruce lui şi mesei, dar şi oa-
menilor din sală, porunci declanşarea chefului de nuntă.
Primind sfânta binecuvântare, Vasile Lupu s-a ridicat din jilţul său şi
ordonă păhărniceilor să toarne vin ales şi bun, cu dulceaţa soarelui din vara
trecută, ce răbufnea acum prin sclipirea licorii pusă în cupe.
– Pane Hmelniţki, pentru sănătatea Domniei voastre şi a tăriei neamu-
rilor noastre încuscrite. Sus cupa, sus! închină domnitorul.
– O cupă în cinstea domnului nostru milostiv, Vasile-Vodă! hatmanul
Gavril a ridicat cupa de o oca şi, sorbind din ea, i-a îndemnat şi pe boieri
să facă la fel.
– Întru sănătatea Măriei sale, au strigat care mai de care boierii.
– O cupă pentru boierii noştri, care sunt sprijinul ţării, s-a ridicat de la
locul său Gheorghe Ştefan, mare logofăt.
Şi zaiafetul începu. Mâncăruri savuroase, vin şi bere! Un pahar de bere, o
cupă-două-trei cu vin… Dascălii se rugau sub icoanele cu candele aprinse,
lăutarii cântau, tunurile din curte bubuiau de parcă era război, ci nu nuntă
domnească.
Timuş, după multă băutură, s-a înveselit de-a binelea, deschizând şi el,
în cele din urmă, gura şi şoptindu-i lui Kutnarski câteva cuvinte în polonă,
pentru a fi traduse socrului său:
– Mulţumesc foarte mult Măriei tale! Totul e din belşug, ce-mi mai
trebuie? Să ascultăm binecuvântarea dumnezeiască. Să cânte muzica tur-
cească, să bem întru sănătatea tatălui nostru Hmelniţki şi pentru unirea

233
 Jupânita
, cea Frumoasă

caselor noastre. În semn de mare bucurie, porunceşte, Măria ta, să dea dru-
mul tunurilor…
Pârcălabul Ştefan de Soroca, vesel şi dornic de a spune o vorbă în această
zi de sărbătoare pentru Timuş, a cerut ascultare:
– Măria ta, pane Hmelniţki! Ridic această cupă cu vin, în care şi cel mai
mare peşte are loc de înot, întru urare pentru cuconul mire…
Cucon mire!
Sănătate la voi în casă
Şi, întrucât m-aţi poftit să închin,
Uite, această cupă cu vin,
Dumnezeu să vă binecuvânteze
Şi cu cele patru daruri,
Ca la cei patru crai,
Să vă înzestreze:
Cu puterea lui Samson,
Cu mintea lui Solomon,
Cu blândeţea lui David
Şi bogăţia lui Iov!

– Frumoasă închinare, pane Ştefan, că bine i-ai spus cazacului! Curat

filozof de la Soroca, se minună Vodă.
– Măria ta, domnul nostru milostiv, îţi doresc să fii fericit, doar anume
aceasta le lipseşte uneori oamenilor mari, continua să ureze pârcălabul.
– Pane Ştefan, oare nu sunt eu cel mai fericit dintre fericiţi?! Ai întâlnit
sau poate ai auzit despre cineva care a fost ori este mai fericit decât mine?
zise Vasile Lupu. Şaptesprezece ani de domnie, de bogăţie cum nu mai în-
tâlneşti pe la alte curţi domneşti, boieri credincioşi, ce au fost şi sunt spri-
jinul domniei mele, lucruri mari şi folositoare pentru ţară, două fete care
au prins pasărea norocului: Maria, măritată cu unul dintre cei mai mari
lituanieni şi Ruxandra, care acum se căsătoreşte cu viteazul fecior al lui
Hmil-hatmanul.
Oare care bărbat, la o aşa vârstă ca a mea, nu şi-ar dori o nevastă tânără
ca doamna Ecaterina şi un pui de lup moştenitor, cum este băiatul meu,
cuconaşul Ştefăniţă? Oare aceasta nu este fericire, pane Ştefan?
– Cât adevăr, Măria ta! răspunse Ştefan de Soroca. Oare cine dintre noi
nu şi-ar dori comorile lumii, pietre scumpe, aur şi mărgăritare, îmbrăcă-
minte bogată, femeie tânără, ce trezeşte pizmă în ochii celor ce ne încon-
joară, fete frumoase, da şi cu noroc în casa lor, un moştenitor ce ar înmulţi
acele lucruri bune, făcute de părinte, dar, după cum spune Sfânta Scriptură

234
 Jupânita
, cea Frumoasă

prin pildele lui Solomon, Măria ta, fericit este omul care a aflat înţelepciu-
nea şi bărbatul care a dobândit priceperea.
Să dobândeşti sapienţa, Măria ta, e cu mult mai greu decât toate celelalte.
Ea este mai scumpă decât argintul şi cel mai fin aur. Ea este mai preţioasă
decât mărgăritarele şi pietrele nestemate şi toate relele nu se pot apropia de
înţelepciune şi nimic dintre cele dorite de Măria ta şi de noi, boierii Măriei
tale, nu se aseamănă cu dânsa.
– Ai dreptate, pane Ştefan! se învioră Vasile-Vodă. Din gura înţelepciu-
nii ies dreptatea, adevărul, legea şi mila, pe care eu mi le doresc tot timpul,
mie şi ţării mele. Şi totuşi, ia să-mi spui tu mie, Ştefan de Soroca, unul din
cei mai luminaţi boieri ai mei, ai auzit sau poate ai văzut tu vreun bărbat
mai fericit ca mine?
– Ce să-ţi zic, Măria ta?! începu să cugete pârcălabul Ştefan. Nu eşti
nici primul şi nici ultimul care crede despre sine că e cel mai fericit dintre
fericiţi. Pildele gânditorilor de până la Hristos, Domnul Nostru din Ceruri,
vorbesc despre bucuria fericirii ce îi alege pe unii şi-i noroceşte pe alţii,
Măria ta.
– Ce vrei să spui cu aceasta, pane Ştefan?
– Măria ta, cred că ai auzit de împăratul împăraţilor, de bogătanul Cre-
sus, ultimul rege al Lidiei, feciorul lui Aliate şi de înţeleptul Solon din
Atena? zâmbi misterios Ştefan.
Ei, şi ce s-a întâmplat cu acest Cresus, despre care se spune până în ziua
de azi că n-a existat om mai bogat ca el? A fost învins şi ucis de către Cirus
II cel Mare, regele Persiei.
Herodot din Halicarnas, Măria ta, povesteşte despre întâlnirea lui Cre-
sus cu Solon-înţeleptul. Şi acea întâlnire este de învăţătură, Măria ta! Eu
nu odată, citind istoriile lui Herodot, m-am gândit şi la a noastră soartă,
culegând din pildele lui grăuntele sapienţei nemuritoare.
Solon din Atena, cutreierând lumea, a ajuns şi la curţile împărăteşti ale
lui Cresus, unde a fost primit cu pompă. Peste un timp, slugile lui Cre-
sus l-au condus pe Solon prin palat, arătându-i marile bogăţii ale acestuia.
După aceasta, Măria ta, împăratul împăraţilor, mândru de cele arătate, l-a
întrebat pe înţeleptul grec dacă, umblând atâta prin lume, a întâlnit vreun
om care ar fi cel mai fericit dintre toţi…
Măria ta, să mi se ierte îndrăzneala, dar oare nu asta m-aţi întrebat acum
o clipă? Am văzut eu vreun om mai fericit decât Măria ta?
Măria ta, porunceşte să vorbesc adevărul, că nu frica mă ţine s-o fac, ci
teama de a nu fi înţeles corect de către Domnia voastră.
– Vorbeşte, boiere, nu ai frică! Nu odată ai glăsuit gânduri măreţe, iar
buzele tale s-au deschis pentru a spune ceea ce este drept, se bucură Vodă.

235
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Cu adevărat, Măria ta şi cinstiţi boieri! Luaţi învăţătura celor înţelepţi

mai degrabă decât argintul sau aurul cel mai curat – doar aşa se spune în
Sfânta Scriptură. Cunosc destui bărbaţi ai neamului, care au fost fericiţi în
viaţa lor, fiindcă a lor viaţă nu s-a terminat odată cu plecarea lor în lumea
celor drepţi, ci ei rămân alături de Domniile voastre şi noi suntem recunos-
cători lor, şi-i pomenim pentru faptele lor bune făcute pentru ţară şi lumea
creştină.
– Şi cine, aşadar, sunt acei fericiţi, boierule? se interesă Vasile Lupu.
– Alexandru-Vodă cel Bun, de pildă, ce a domnit treizeci şi doi de ani
şi opt luni şi care, după cum spune Grigore Ureche, feciorul marelui vor-
nic Nestor, în Letopiseţul său, multe lucruri bune a făcut acest Alexandru-
Vodă în ţară, de i-a zis poporul “cel Bun”…
– Adevărul vorbeşti, pârcălabule, observă Vodă, în schimb feciorii lui
s-au războit între dânşii de la domnie, de şi-au scos ochii, un frate la altul,
ca mai apoi nepotul să-şi ucidă moşul şi să fie mare dezmăţ în ţara noas-
tră.
– Şi a fost atât de fericit, Măria ta, că nu şi-a văzut fiii şi nepoţii în vrajba
lor de moarte pentru a-şi potoli setea de domnie.
– Dacă Alexandru-Vodă cel Bun a fost fericit, făcând treburi folositoare
pentru ţară şi chiar a înălţat două mănăstiri, Bistriţa şi Moldoviţa, apoi şi
eu prin lucrurile mele bune, prin ceea ce am făcut ţării mele, m-aş socoti
alături de el.
– Nu, Măria ta, îşi continuă discursul Ştefan de Soroca, cele mai mari
lucruri le-a înfăptuit Ştefan, unul din nepoţii lui Alexandru-Vodă cel Bun,
numit şi el de oameni cel Bun, iar unii i-au mai zis şi cel Mare, cu toate că,
după cum scrie acelaşi Grigore, feciorul lui Nestor Ureche, Ştefan-Vodă era
un om nu mare de stat, întreg la fire, neleneş şi lucrul său îl ştia a-l face. La
lucruri de războaie meşter, unde era nevoie, el însuşi mergea înainte, ca,
văzându-l, ai săi să nu dea înapoi ca racul şi de aceea rar război de pierdea.
Dacă se întâmpla să cadă jos, se ridica deasupra biruitorului…
Aşa a fost şi fiul său Bogdan, zis cel Orb, doar din pom bun – roadă bună
iese. Şi a murit Ştefan-Vodă creştineşte, în patul său, înconjurat de soţie,
copii şi boieri, cum şi-ar dori-o mulţi dintre noi.
Fericit a fost, Măria ta, şi Ioan-Vodă, ce i-au zis Armeanul şi pe care unii
l-au supranumit cel Cumplit, şi care, Măria ta, nu şi-a căutat moartea prin
străini, ci s-a luptat pentru ţară cu turcii şi tătarii, dar, fiind trădat de boierii
ţării în frunte cu Ieremia Golia, pârcălabul de Hotin, a murit vitejeşte pe
câmpul de luptă, rupt în bucăţi de cămile.
Când boierii i-au cerut din două lucruri să aleagă unul – să se închine
sultanului sau să plece în ţări străine şi să nu se lupte cu turcul, Ioan-Vodă

236
 Jupânita
, cea Frumoasă

a ridicat armele pentru ţară, preferând să moară mai curând în picioare,

decât să trăiască în genunchi, pentru care fapt este slăvit până astăzi, Măria
ta!
Aşa şi Solon, Măria ta, i-a răspuns lui Cresus, găsind fericirea în fapte
bune şi într-un sfârşit de viaţă demn.
Deoarece, după cum ne învaţă înţeleptul Solon, cel ce are bogăţii nenu-
mărate nu este mai fericit decât cel sărac, care are îndeajuns pentru o zi de
trai. Mare noroc trebuie să ai, Măria ta, ca să-ţi păstrezi bogăţiile până la
capătul vieţii! Iată de ce unii bogaţi, adunându-şi imensele lor averi, rămân
a fi nefericiţi, pe când alţii, ce duc o viaţă simplă, sunt plini de fericire.
Cel ce este sănătos, blajin, ce are copii buni, face lucruri mari pentru
ţară, iar destinul îi urzeşte un apus de viaţă în sânul familiei, înconjurat de
copii, nepoţi şi strănepoţi, poate fi socotit fericit.
Ce e bogăţia? Astăzi este, mâine nu-i. Oare aceasta o fi fericirea adevă-
rată, Măria ta? Fiecare faptă are un sfârşit şi viaţa noastră – de asemenea.
Cum se va termina ea – aceasta este întrebarea care trebuie să ne frământe
pe noi toţi.
Măria ta, ridic această cupă pentru casa Domniei voastre şi vă doresc,
Măria ta, să purcedeţi în căutarea fericirii, având cele patru daruri, la
drum:
Puterea lui Samson,
Înţelepciunea lui Solomon,
Bunătatea lui David
Şi bogăţia lui Iov.

Vasile Lupu a privit lung, încruntat, pe sub sprâncene, la pârcălabul de

Soroca. Mulţi dintre boieri se opriseră şi ei din băut şi mâncat. Ei stăteau cu
gurile căscate, privind când la Vodă, când la Ştefan. Încruntarea lui Vodă,
cam ameninţătoare, părea să culmineze cu o furtună. Ochii lui, ascunşi sub
sprâncene, licăreau tot mai tare. Încă un moment şi vor produce tunete şi
fulgere! Se vede că domnitorul era supărat pe răspunsul pârcălabului Şte-
fan. Ceea ce nu spui la un pahar cu apă, vorbeşti la o cofă cu vin.
În fine, voievodul zâmbi foarte tainic, luă cupa cu vin din faţa lui şi o
ridică sus, ca s-o vadă toţi musafirii. Vasile Lupu zise:
– Pildele lui Solomon, da şi ale acestui nou Solon de la apa Nistrului, ce
a pătruns cu mintea lui alegoriile şi înţelesurile ascunse ale vechilor filozofi,
graiurile celor înţelepţi, ne-a dat un sfat bun, pe care-l primesc. Boieri-
lor, înalţi oaspeţi, închin această cupă cu vin pentru înţelegerea cuvinte-
lor adânci, spuse de acest boier al nostru, pentru dobândirea acelor bune
îndrumări ce sunt de veci, din tată-n fiu, de la Dumnezeu până la noi, şi

237
 Jupânita
, cea Frumoasă

pentru dreapta judecată, pe care o avem de la Sfântul Vasile, prin Cartea

noastră românească de pravile de la împărăţii!
– Să trăieşti, Măria ta! strigară bucuroşi boierii de la mesele lor.
– Laudă Domnului, Măria ta! vuia sala de ospeţe.
Fără a mai aştepta un nou îndemn, boierii au ridicat cupele, golindu-le
de vin. Servitorii, unul după altul, luându-se la întrecere cu pofta nunta-
şilor, aduceau tot felul de farfurii, talgere de argint şi aur pline cu bucate
apetisante. Gheorghe, fratele lui Vodă şi totodată marele paharnic, ridica
rând pe rând şerveţelele fine de bumbac ce acopereau mâncărurile aduse
lui Vasile Lupu şi primul gusta din ele. Dacă unele bucate nu-i plăceau lui
Vodă, acestea erau aruncate câinilor, ce-şi aveau a lor sărbătoare sub masa
de nuntă.
Pe talgere erau puse fel de fel de salate din legume fierte, brânză, urdă,
mezeluri ce lăsau gura apă, găluşte, care, de gustoase ce erau, nici nu do-
vedeau să se răcească. Vinul curgea în cupe, de parcă buţile erau fără fund.
Carnea pregătită cu gutui răspândea o mireasmă îmbătătoare. Prune coapte
cu nuci şi multe alte delicatese cuceriseră ca o vrajă gustul rafinat al mul-
tora dintre nuntaşi. Voievodul şi oaspeţii cei mai de vază se foloseau de
furculiţe de argint cu doi dinţi; ceilalţi oaspeţi împungeau găluştele cu nişte
beţişoare ascuţite.
Gavril, marele hatman şi nănaş al tinerilor căsătoriţi, s-a sculat în pi-
cioare, ţinând în mână cupa sa cu vin de Odobeşti şi cu glas tare i-a îndem-
nat pe meseni să nu dea greş cu bucatele şi băutura:
– Cinstiţi boieri, după cum a mai zis cineva dintre voi, pe uscat nici
broasca nu cântă, tot astfel şi moldoveanul nu poate fără o cupă cu vin ales
din podgoriile Domniei sale. Închinaţi, boieri, în cinstea domniţei noastre
şi a acestui brav voinic, ce astăzi se înrudeşte cu unul dintre cele mai falnice
neamuri – al fratelui nostru. Şi voi, gură-cască! a strigat Gavril către sluji-
tori, aduceţi cât mai repede bucatele!
Încetul cu încetul, veselia nunţii cuprinse întreaga sală; oaspeţii ridicau
cupă după cupă, închinând în cinstea lui Vodă, a doamnei Ecaterina, în
cinstea mirelui şi-a lui taică-său, Hmil-hatmanul. Se făcu o zarvă de nu se
înţelegea nimic nici în cer, nici pe pământ. Uşierii, înarmaţi cu toiege cu
mânere de argint, se plimbau prin sală, păzind ordinea. Ici, colo câte un
toiag cădea pe spatele vreunui boier dornic de gâlceavă. Arţăgoşii, fie ei bo-
ieri mari sau mici, erau de îndată puşi la respect. Vodă, un om de o cultură
aleasă, ce cunoştea mai multe limbi: turca, greaca, poloneza, discuta înfocat
cu cei din jurul său. Conversa cu polonezul în polonă, cu grecul – în greacă,
iar cu turcul, în turca lui dârdâită. Vorbea pe înţelesul fiecăruia, dorind să
fie apreciat cât mai bine. Îi plăcea lui Vodă să discute despre toate. Despre

238
 Jupânita
, cea Frumoasă

nevoile ţării, despre politică, despre poezie, despre legile bizantine şi de la

alte judeţe, despre toate, căci era un om întreg la fire, curios şi mereu însetat
de cunoştinţe.
Sub icoanele cu candele aprinse, un cor bisericesc intona cântece ange-
lice, amintind nuntaşilor despre vrerea şi puterea cerească a lui Dumnezeu.
Imediat ce corul de dieci termina cântecul, într-un alt colţ de sală, lăutarii
ţigani ai lui Vodă dădeau glas unor melodii şi cântece bătrâneşti.
Cu bucurie erau ascultate cântecele de pahar. Curtea celebra. Tunurile
bubuiau.
Paralel, în camera mare a doamnei Ecaterina, jupânesele sărbătoreau
şi ele, aparte de bărbaţi, nunta domniţei Ruxandra… Cucoanele boierilor
noştri, atât de la curtea lui Vodă, cât şi cele de la ţară, erau nişte femei de o
aleasă educaţie şi de o bună cumsecădenie.
De îndată ce s-a sfârşit ceremonia cununiei, crăiasa Ecaterina i-a trimis
pe doi logofeţi să le cheme la masa de nuntă şi pe druştele mirelui, pe acele
câteva femei ce au venit cu Timuş Hmelniţki la Iaşi, împreună cu alaiul de
nuntă. Erau nişte rude mai apropiate de-ale lui.
Logofeţii au plecat fără întârziere la Hanul lui Veveriţă, unde se opriseră
vidmele lui Timuş. Dar ele parcă intraseră în pământ – nici urmă de ru-
soaice la han!
Veveriţă, un om gras şi roşior ca un bujor, îi petrecu pe cei doi logofeţi,
liniştindu-i:
– Cinstiţi cuconi, de când ele s-au oprit la hanul meu, nu le-am prea
văzut, pentru că tot prin târg au umblat, distrându-se, aşa că nu vă faceţi
griji – o să le găsiţi undeva într-o crâşmă. Ieri au fost la Voichiţa, la “Trei
burduhoşi”. Sărmana de ea, cu greu a scăpat de rusoaice! Astăzi trebuie să
fie prin altă parte. Băiatul meu le-a văzut mai înainte lângă Biserica Sfântul
Nicolae. Nu cred că s-au dus să se închine lui Dumnezeu; Domnul lor pare
să fie mai curând un butoi cu vin…
Logofeţii au răscolit toate crâşmele din jurul curţilor domneşti, cele de
pe uliţele alăturate, până ce, în sfârşit, au dat de druşte la cârciuma lui Toa-
der a Brânduşei, aflată hăt departe de palat.
Şedeau la masă, în jurul unui urcior cu rachiu. Cherchelite cum erau,
muierile au fost aduse de logofeţi la masa cea mare de nuntă din camera
doamnei Ecaterina. Mai mare peste ele era o rudă mai apropiată de-a mi-
relui, Hanca Căpriţa, o femeie grasă, cu nişte sâni cât pepenii verzi şi cu
nişte şolduri, de abia încăpeau pe un singur scaun. Rusoaica, fiind afumată
de-a binelea, se purta cam urât, băgându-şi nasul lung prin bucate; apuca
friptura de carne şi găluştele cu mâna, ca mai apoi să-şi lingă cu plăcere
degetele unsuroase.

239
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cucoanele de la palat, doamna Ecaterina şi prinţesa Ruxandra îşi tot

dădeau ghionturi, chicotind de cele văzute. Insolente, needucate, grosolane
în purtări şi vorbe, druştele lui Timuş le-au uimit nespus pe jupânesele de
la curtea aleasă a lui Vasile Lupu.
Cât de schimbătoare sunt vremurile şi moravurile! Rusoaicele, ieşite din
ţărănime, au ajuns să stea la masă cu o asemenea doamnă fină cum era
Ecaterina cercheza.
Turnându-şi din nou vin în cupă, Hanca Căpriţa s-a ridicat de la locul
ei şi, rânjindu-se obraznic şi dezgustător, ceru cuvântul. Fără să mai aştepte
ca doamna Ecaterina s-o prezinte oaspeţilor pe “druşca cea mare”, rusoaica
a şi început să vorbească:
– Bărbaţii noştri sunt nişte vânători iscusiţi. Dacă încolţesc jivina, o ur-
măresc până nimereşte pe mâinile lor. Băiatul nostru Timuş, feciorul ge-
neralului rosian Bogdan Hmelniţki, mare hatman în Sece, a împresurat,
doi ani în urmă, împreună cu taică-său şi Galga-sultan, ograda Măriilor
voastre, cu gândul să prindă căprioara, ce stă acum cu noi la masă. Se pă-
rea că a şi căzut în cursa flăcăului nostru, dar am fost nevoiţi să amânăm
serbarea reuşitei vânători, deoarece, la o altă vânătoare, de prin alte părţi,
un mistreţ încăpăţânat ne-a pricinuit o rană adâncă şi ne-a oprit de la cele
râvnite de noi. Însă ne-am lins rănile, am prins la putere, am pus la jăratic
mistreţul cela şi am venit din nou la curtea Măriilor voastre, ca să ne luăm
căprioara. Am înconjurat atât de bine ograda domnului vostru, că de data
aceasta căprioara a nimerit în mâinile băiatului şi, după ce isprăvim cheful,
o ducem departe de aici, la noi, acolo, acasă, la Cighirin.
Să se dea glas lăutarilor şi cobzelor, să cânte muzica! rusoaica se rânji
iarăşi. Am venit aici după vânat. Sunteţi voi, poate, mai înţelepte, mai fru-
moase, mai alese în purtări, cu toate acestea n-aţi avut încotro şi aţi măritat
fata voastră, puica aceasta de domniţă, cu un cazac!
Uite aşa, rusoaica beată, care mirosea a sudoare, fără să mai ţină seama
de etichetă şi protocol, vulgară cum era, le-a spus lucrurilor pe nume.
– Am venit pentru a vedea înjosirea voastră! continua s-o facă pe gro-
zava vidma lui Timuş. Deşi sunteţi mai bine crescute ca noi, mai îngrijite,
aţi dat jupâniţa voastră după un ataman şi ea va naşte pentru noi o droaie
de pui de cazac, şi chiar poate că unul din ei va domni peste voi…
Masa de nuntă, începută ca o sărbătoare în cinstea domniţei, s-a trans-
format într-o beţie rusească, cum nu au mai văzut cucoanele boierilor noş-
tri de când lumea.

Timuş Hmelniţki, care a devenit vestit pe la curţile domneşti şi în târg ca

un om zgârcit la vorbă, s-a sculat de la locul său şi, lovind cu stiletul într-un

240
 Jupânita
, cea Frumoasă

talger din faţa lui, ceru linişte. Pesemne că, în cele din urmă, vinul îi dezle-
gase limba. S-a aplecat la urechea lui Kutnarski, şoptindu-i acestuia câteva
vorbe în polonă. Panul Kutnarski s-a sculat şi el la rândul său şi, făcând o
plecăciune către Vodă, s-a adresat domnitorului:
– Măria ta, rog ascultare – panul Hmelniţki va spune câteva cuvinte
inspirate, pe care eu, din deosebita lui încredere, am onoarea să vi le tăl-
măcesc din poloneză, atât pentru Măria ta, cât şi pentru Domniile voastre,
cuconi boieri…
Măria ta, panul Hmelniţki îţi mulţumeşte foarte mult pentru primire.
Totul este din belşug: băutura şi bucatele gustoase; ce-i mai trebuie? Mi-
lostivul Dumnezeu a lăsat să fie mângâiat şi cu o vorbă bună de la Domnia
voastră.
Cere să cânte muzica turcească, iar Domniile voastre să ridice cupele
cu băutura aceasta divină întru sănătatea panului Hmelniţki-hatmanul şi a
unirii caselor Domniilor voastre.
Porunceşte, Măria ta, să fie slobozite tunurile, în semn de bucurie şi cu
aceasta am terminat…
Veselia şi zarva din sală reîncepuseră. Se ciocneau cupele, lăutarii au
încins un cântec de pahar, ce a trezit la mulţi ispita de a mai lua o cupă cu
vin, apoi – alta, încă şi încă, fără măsură.
În toiul petrecerii, la una din uşi, a apărut o ceată de muzicanţi, alcătuită
din trei viorişti, un cântăreţ la coarde, un organist, un basist şi un trâmbiţaş
– artiştii lui Hmelniţki, pe care îi însoţea grămăticul Vâgovski. Folosindu-
se de pauza ce s-a creat la apariţia lor, ei au început să interpreteze arii
poloneze.
Cazacii, afumaţi de-a binelea şi înfierbântaţi de vinul cu gust de struguri,
s-au pus pe dans, de n-au mai văzut boierii noştri aşa circ de când sunt ei.
Feterea şi Vâgovski, unul meşter la arme şi altul – la vorbă, făceau mi-
nuni coregrafice, nu alta! Zburdau cazacii aşa, de parcă erau nişte mânji
scăpaţi la libertate, pe iarbă verde.
– Pane Ştefan! secretarul lui Vodă, panul Kutnarski, s-a apropiat de pâr-
călabul Sorocii, ţinând în mână o cupă cu vin. Pane Ştefan, ridic această
cupă întru sănătatea Domniei voastre, pentru fericirea stăpânului nostru şi
pentru norocul bietei noastre jupâniţe. Noroc, pane Ştefan!
– Noroc pentru toţi, pane Kutnarski! răspunse Ştefan de Soroca. Sănă-
tate şi o viaţă lungă şi… plină de fericire pentru jupâniţă!
– Ca la Cresus? zâmbi secretarul.
– Nu, doresc numai fericirea adevărată, cântată în pildele lui Solomon
şi ale lui Solon. Cum n-ai da, dar deşertăciunea deşertăciunilor rămâne
deşertăciune.

241
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ia uită-te, pane Ştefan, la cazacii ăştia – sar ca nişte boi-de-baltă!

– Ştii ceva, pane Kutnarski, mă tem să nu prefacem cu măritişul acesta
toată ţara noastră într-o baltă… de sânge. Prea sunt aceşti oameni, veniţi de
pe-aiurea, setoşi de răzbunare.
– Ce sunteţi voi aşa de trişti, cinstiţi boieri? Toma Cantacuzino s-a apro-
piat de cei doi cuconi.
– Pane Toma, care tristeţe? Ospeţele se fac pentru a gusta plăcerea bu-
catelor, iar dacă este şi o cupă cu vin, viaţa devine veselă, iar grijile dispar
precum cupele se închină. Oare nu aşa este spus în Sfânta Scriptură, pane
Ştefan? Kutnarski vroia să pară cu orice preţ optimist.
Treptat, masa cea mare s-a transformat într-un zaiafet, un chef vesel pe
măsura oaspeţilor. Vinul curgea din buţi ca Bahluiul în sezonul ploilor de
toamnă. Mormanul de talgere, oale, blide cu tot felul de mâncăruri se făcu
aşa de mare, că nuntaşii ce stăteau faţă în faţă nu se vedeau unul pe altul.
Haita de câini domneşti zăcea tolănită pe sub mese, bucuroasă şi ea în fe-
lul ei de enormul noroc ce-i căzuse din ceruri. După un atare ospăţ, câinii
nu aveau nici putere, dar nici dorinţa de a se hârjoni, ci dădeau doar din
coadă.
Toată lumea vorbea şi nimeni nu asculta. Limbile boierilor se împle-
ticeau, numărând dinţii din gură. Cuvintele încâlcite, bolborosite uneori
numai pe jumătate, închegau nişte propoziţii fără prea mult sens. Cazacii
beţi criţă, după mai multe cofe cu vin şi bucate gustoase, pufăind din lule-
lele lor, slobozeau rotocoale de fum dens. Un topor aruncat ar fi atârnat în
aer ca un strugure pe mlădiţă.
Lăutarii rupeau strunele, cobzarii cântau arii poloneze, iar cazacii, ca
nişte ţapi bătrâni, sprijineau pereţii, obosiţi de atâta săritură.
Cazacul Feterea, cherchelit bine de tot, s-a căţărat pe un taburet, de unde
a început să cuvânteze peste mulţimea aburită:
– Ţăranului îi este dat de la Dumnezeu să crească pâine, comerciantu-
lui – să facă negoţ, şi cazacului – să războiască. Pentru războinicii cazaci ai
panului Hmelniţki, închinare! Poruncesc să se toarne vin tuturora. Pentru
Ucraina, pentru stăpânul nostru, panul Bogdan Hmelniţki, u-r-r-a-a-a!
Trecuse de miezul nopţii. Cocoşii din târg, întrecându-se între dânşii,
au ridicat a lor larmă, anunţând hoţilor că păzesc cu mare osteneală pacea
şi liniştea găinuşelor lor.
Timuş Hmelniţki, care a stat la masa mare de nuntă mai mult în tăcere,
făcând doar vreo două-trei gustări din bucate şi uscând o grămadă de cupe
cu vin, s-a sculat repede de la masă şi i-a şoptit câteva vorbe pisarului său
Vâgovski.

242
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Măria ta, îl anunţă Vâgovski pe Vasile-Vodă, stăpânul meu, panul

Hmelniţki, se retrage pentru a se primeni un pic, ca mai apoi să meargă cu
frumoasa lui nevastă în apartamentul tinerilor căsătoriţi.
Vâgovski şi cazacul Feterea, cu paşi mărunţi, ca doi câini credincioşi,
şi-au urmat stăpânul, lăsând mulţimea de boieri şi cazaci să-şi continue
zaiafetul.
Absenţa lor a fost însă de scurtă durată. Curând, peste o jumătate de oră,
ei au apărut din nou, îndreptându-se spre camera unde ospătau cucoanele
în frunte cu doamna Ecaterina şi Ruxandra. Vasile Lupu, panul Gheorghe,
nănaşul şi panul Kutnarski s-au ridicat şi ei de la masă, alăturându-se mire-
lui. Lăutarii ţigani ai lui Vodă au încheiat alaiul de nuntă. Restul nuntaşilor
- boierii, cazacii şi oaspeţii străini s-au bulucit în jurul unei noi buţi cu
vin.
Lăutarii au dat glas instrumentelor. O melodie ce bucură inima, auzul
şi sufletul s-a revărsat peste coridoarele înguste şi întortocheate ale curţi-
lor domneşti, lovindu-se de pereţi, trecând prin uşi şi ferestre şi inundând
camerele din palat. Sunetele întinse vibrau, scoţând strigăte de bucurie şi
tânguiri de dragoste. Lăutarii cântau imnul iubirii…
În odaia doamnei Ecaterina, Ruxandra, înconjurată de cucoane şi susţi-
nută la braţ de mama ei vitregă, îşi aştepta de acum ursitul.
Druştele lui Hmelniţki erau preocupate de ale lor – dădeau şi ele şipot
unui nou butoiaş cu vin, proaspăt adus din pivniţă. Străine înaltelor mora-
vuri şi idealuri, rusoaicele se luaseră la întrecere, cine va bea fără opreală
cupa cea mare de o oca.
– Doamnă Ecaterina, nănaşă şi onorate cucoane, anunţă Vasile Lupu,
intrând în camera crăiesei, fata mea Ruxandra şi noul meu ginere Timuş
– copiii noştri dragi voiesc să se retragă, pentru odihna nopţii, în iatacul
însurăţeilor de la mănăstirea lui Isac Balica. Careta aşteaptă la pragul casei.
Să mergem, pentru a-i petrece la dulcele lor cuib.
Timuş s-a apropiat de Ruxandra şi i-a întins mâna, în semn de sprijin.
Ruxandra, luându-şi soţul la braţ, a făcut o închinăciune adâncă în faţa pă-
rinţilor săi. Timuş a urmat-o, spunând din nou câteva vorbe, dar şi acelea –
în polonă. Vâgovski a tradus imediat cuvântarea stăpânului său:
– Mulţumim, Măria ta, pentru primirea şi orânduiala făcute după legea
Domniilor voastre. Totul ne-a priit cât se poate de bine. Socotesc că am
sfârşit ospăţul şi poftesc să mă retrag cu tânăra mea soţie în iatacul nostru.
Timuş a strâns-o de braţ pe Ruxandra. Un tremurici ciudat a cuprins în-
treaga fiinţă a domniţei. Pierdută, despărţită de părinţi, ea se simţi părăsită,
de una singură în imensa curte domnească. Doamna Ecaterina, fermecă-
toarea cercheză, ruptă şi dânsa din înalţii şi stâncoşii munţi ai Caucazului,

243
 Jupânita
, cea Frumoasă

trecută la timpul ei cam prin aceleaşi emoţii, ce o frământau acum şi pe

Ruxandra, îi făcu cu ochiul frumoasei prinţese, încurajând-o. “Totul va fi
bine! O să vezi!” parcă vroia să-i spună crăiasa. Susţinută de braţul tare al
cazacului şi de privirea plină de blândeţe a Ecaterinei, Ruxandra păşi mai
departe pe calea vieţii sale mature, ce pornea de la Biserica Sfântul Nicolae
şi ducea spre iatacul tinerilor soţi de la mănăstirea lui Balica.
Jos, în ogradă, în jurul celor doi însurăţei, lângă careta aurită, trasă de
şase cai ortomani, se adunaseră, în acel miez de noapte, multe jupâniţe ti-
nere şi feciori de boieri, care au copilărit împreună cu nurlia domniţă a lui
Vasile Lupu. Meşteri la dans, dar şi mai mari meşteri la improvizat versuri
cu melodie, ei îşi tot dădeau ghiont unul altuia, ca cineva să înceapă un
cântec compus după situaţia în care se afla acum domniţa lor, ce s-a măritat
cu un aşa mire nepotrivit şi nedorit ca Timuş Hmelniţki.
Ştefăniţă-paharnicul, nepotul lui Vodă, simţind mai multe priviri aţin-
tite asupra lui şi mai primind, în plus, vreo două-trei ghionturi, dar şi în-
fierbântat de vinul de Odobeşti amestecat cu cel de Cotnari, dădu drumul
glasului său plăcut…
Versul plin de piper şi pelin amar s-a revărsat peste capetele oaspeţilor,
ridicându-se tot mai sus în ceruri, către steaua călăuzitoare a domniţei ce
avea să se ducă, prin întunericul nopţii, spre camera nupţială de la Mănăs-
tirea Frumoasa:
– Vrei să-ţi strângi mireasa-n braţe,
La mănăstirea cea aleasă?
Să iei seama, când vei trece
Apa Bahluiului rece!
Apa curgătoare
E pentru broaşte scăldătoare,
Şi pentru mire – prinsoare…
Muzicanţii, care stăteau mai într-o parte, lângă foişor, au prins repede
melodia şi, sub privirea bătrânului lăutar, s-au alăturat tinerilor, ce au răs-
puns, susţinându-l pe paharnic.
– Şi încă una, măi jupâne! dădu glas o cuconiţă, ce sălta nu departe de
feciorul lui Gheorghe-paharnicul. Şi atunci, a răsunat în noapte:
– Astă-noapte, de îndată
Am făcut Bahluiul baltă,
Să-ţi scalzi vorniceii,
C-au prins rapăn, ca purceii!

244
 Jupânita
, cea Frumoasă

Hohote de râs au însoţit stihurile usturătoare ale tinerilor boiernaşi.

Toma Cantacuzino şi panul Kutnarski şi-au scos batistele şi şi-au şters ochii
înlăcrimaţi:
– Alelei, băieţi isteţi, prea vă este limba ascuţită. Curat zurbagii din târ-
gul Iaşi!
Hohotele vesele ale tinerilor s-au alipit la basurile bătrâne. Stefăniţă
zâmbi şi, întorcându-se către unul din domnişori, îi făcu semn cu capul şi
cu ochii să continue mai departe. Şi s-a auzit din nou:
– Şi asta nu e toată –
Şi ţi-o spunem de îndată!
Cum vei trece, pan Timofte,
Mai în sus, pe povârniş,
Peste Bahlui, în desiş,
Vei vedea un animal –
Vând ai tăi cazaci un cal,
Numai coada le-a rămas,
Să se şteargă pe la nas!
Toată lumea se prăpădea de râs. Cuvintele picante curgeau găleată pe
capul luminat al lui Vâgovski, grămăticul lui Timuş, care ştia şi el două-trei
boabe în valahă. Pisarul uimit stătea ca un porumbac târziu de toamnă la
spatele mirelui, tot tălmăcindu-i cupletele caustice ale tinerilor. Faţa mire-
lui nu exprima nimic – nici uimire, nici dezamăgire.
“Lăsaţi-mă să vă las”, parcă spunea toată făptura lui nerăbdătoare.
– Măria ta, să nu fie cu supărare, i-a zis Ştefăniţă unchiului său Vodă,
dar avem şi noi, cei mai tineri, o socoteală cu panul Timofte. Dacă n-a
plătit hulpea pentru că ne-a luat domniţa, lasă măcar să-şi bucure auzul
cu poeziile noastre. Nu odată, Măria ta, ne-ai spus că omului îi stă bine
cu cuvântul drept, cu toate că uneori cuvântul este usturător ori amar ca
pelinul şi iute ca piperul. Strâmbătatea, Măria ta, nu este un rod bun. Prin
versul nostru, noi am făcut zid în jurul domniţei noastre, ce îmi este mie
verişoară. Lasă să ştie cazacul Timofte ce cântăm noi şi să nu-i fie cu bănat,
doar cu sila se duce jupâniţa Ruxandra după el.
Mai întâi, a venit cu luatul,
Iar acum – cu însuratul.
Înfrăţit fiind cu vântul,
Cu sabia, calul şi gândul,
El caută gâlceavă şi papară,
Dintr-o ţară-n altă ţară.

245
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ajunge, Ştefăniţă, că, de nu – îţi trece bucuria acuşi în scârbă! s-a răs-
tit la nepotul său teribilist Vasile Lupu, apoi, întorcându-se către Timofei
Hmelniţki, a zis cu multă blândeţe acele cuvinte ce le spune fiecare părinte
ce îşi cunună fata:
– Poftim, cucoane mire, primeşte-o pe domniţa mireasă! Noi, până
acum, am păzit-o cum am putut, de foc şi de apă, dar de azi înainte, cum
vei păzi-o tu, aşa vei avea-o.
Careta aurită şi împodobită cu pietre scumpe s-a mistuit în negura nop-
ţii. Străjerii lui Vodă şi cazacii lui Timuş au dispărut şi ei, ca nişte năluci, în
noapte, ţinându-se scai de careta nupţială întru paza tinerilor soţi.
Surugiul a dat zor cailor, împrăştiind lovituri cu biciul în stânga şi-n
dreapta. Careta a coborât pe Uliţa cea Mare spre râul Bahlui, a hodorogit
o vreme pe podul de lemn, întins peste apa Bahluiului, de unde a urcat
povârnişul, după care a coborât spre pârâul Nicolina. Neajungând la pârâu,
careta a cotit la stânga şi s-a oprit la porţile mănăstirii lui Isac Balica. Fer-
mecătoarea jupâniţă şi ursitul ei au ajuns cu bine la Mănăstirea Frumoasa.
Oamenii lui Vodă aşteptau cu nerăbdare venirea oaspeţilor nocturni. La
sosirea însurăţeilor, totul s-a pus repede în mişcare şi tot atât de repede s-a
făcut linişte. Făcliile, încet, una după alta, s-au stins, slobozind şuviţe de
fum spre cerul înstelat al unui început de toamnă… Odihna domniţei lui
Vodă era păzită cu străşnicie de garda domnească.
După plecarea tinerilor căsătoriţi, o bună parte din înalţii oaspeţi, închi-
nându-se voievodului şi doamnei Ecaterina, şi-au luat cărările spre casele
lor. Mulţimea de rădvane şi brişti, ce sprijineau gardul curţilor domneşti,
s-a rărit văzând cu ochii. Liniştea, care părea că a pus, în cele din urmă,
stăpânire pe întreaga curte, a fost spartă de apariţia druştelor lui Timuş
Hmelniţki. Cherchelite, gălăgioase şi îngâmfate de importanţa rolului lor
la acest ospăţ de nuntă, unde unul a plătit, iar alţii s-au veselit, druştele,
mânate din urmă de uşierii lui Vodă, au umplut întregul foişor, umblând ca
şvabii prin toate ungherele şi bolborosind pe sub nas: “Lado, Lado, Dom-
niilor voastre.”
Toate druştele ca druştele, una mai turmentată, alta – mai puţin, dar
iată druşca cea mare, beată turtă, de abia mergea pe două cărări, icnind şi
ţinându-se de stâlpii foişorului.
– De-a pururi sunt bune numai de beţie, druştele cazacului, nu-i aşa,
frate Gheorghe? îşi bătu pe umăr fratele Gavril-hatmanul.
– Alelei, prea ele au tras-o la măsea, până peste urechi! se crucea panul
Gheorghe.
– Se vede că într-un papuc le-a curs vinul din podgoriile Odobeştilor, iar
în celălalt – unul de Cotnari şi uitaţi-vă: papucii au şi luat-o care încotro,

246
 Jupânita
, cea Frumoasă

de nu mai poate cucoana druşcă mare să-şi ţină picioarele împreună. Au

apucat-o razna! se distra jupânul Gavril.
Tocmai pe scară papucii ca înadins au încurcat treptele şi druşca druş-
telor, Hanca Căpriţa, s-a rostogolit de sus până jos, numărând cu coastele
ei toate cele douăzeci şi cinci de trepte. Ajunsă jos, s-a lăţit ca o biată capră
pe gheaţa unui pârâu.
– Alelei, Doamne, plesni din palme Toma Cantacuzino, cu mare cum-
pănă ţi-a fost, cucoană, coborârea pe pământ…
– Măi voinicilor, s-a adresat pârcălabul Ştefan străjerilor, ia daţi-i cucoa-
nei un cep, că prea a luat-o la măsea şi la papuc.
Cu mare veselie, celelalte rusoaice, ajutate de străjerii de la curte, au
strâns-o pe druşca cea mare de pe jos, care semăna deja cu o meduză şi au
aruncat-o în rădvan. Hanca Căpriţa arăta aşa de parcă nimerise sub copi-
tele unui catâr…
După plecarea druştelor, liniştea a cuprins din nou curţile domneşti.

247
 Jupânita
, cea Frumoasă

La Mănăstirea lui
Isac Balica

R
uxandra, condusă de o slujnică, mergea pe coridoa-
rele întunecoase ale mănăstirii. Aici, printre multele
chilii misterioase, exista şi o cameră special pregătită
pentru însurăţei. Făcliile rupeau în bucăţi întuneri-
cul, luminând calea domniţei către iatacul ei. Timuş
s-a reţinut, spre a mai da nişte porunci străjerilor, ca
mai apoi şi el să fie condus în camera amenajată pen-
tru cei doi tineri soţi, unde acum, de una singură, îl
aştepta Ruxandra…
Tatăl ei a rămas undeva în apartamentele lui de la curte. Doamna Ecate-
rina avea de-acum alte preocupări, de exemplu – educaţia moştenitorului
Ştefăniţă. Iar ea, Jupâniţa cea Frumoasă a lui Vodă, aparţinea deja unui
străin, căruia i-a devenit, prin voia lui taică-său şi a lui Dumnezeu, soţie. O
gură invizibilă parcă îi şoptea la ureche:
– A cazacului mireasă
Tu vei fi aleasă,
Fără noroc în casă…
Ruxandra a păşit pragul şi a intrat în odaie. O căldură plăcută o cuprinse
din toate părţile! Privirea domniţei s-a plimblat prin încăpere, oprindu-se,
pentru un moment, asupra căminului, unde pocneau lemnele de brad. Mi-
rosul de răşină s-a contopit cu aroma diferitelor ierburi, aduse de la munte,
culese de prin poienile din codru şi din lunca Bahluiului. Ferestrele erau
ascunse după nişte draperii de catifea. Lumea ei de altădată a rămas afară,
în noapte, iar ea, ferită de ochii tuturor, a fost lăsată în doi cu tânărul soţ.
Bun, rău, dar acum era al ei, pe veci. Trecutul, prezentul şi viitorul se ames-
tecaseră, formând un timp absolut…

248
 Jupânita
, cea Frumoasă

Fără noroc în casă… Buzele principesei au început să spună o rugăciune

auzită în copilărie de la maică-sa Tudosca. O ruga acum pe Maica cea Pre-
cistă să-i dea fericire, noroc – acolo peste Nistru, printre străini!
Ochii domniţei au fugit prin cameră, sărind peste tot felul de măsuţe,
scaune, jilţuri şi s-au oprit asupra unui pat mare, ce ocupa o bună parte din
încăpere. Patru colonete incrustate cu ornamente geometrice şi o pânză
frumoasă de mătase înconjurau patul nupţial, creând un cort frumos cu
draperie pe la colţuri.
Ruxandra a privit atent la frumosul pat cu baldachin şi roşi. Ce căuta
această odaie printre modestele chilii ale locaşului sfânt? Gândurile ce o
copleşiseră pentru moment au fost împrăştiate de slujitoarele care, încet,
una după alta, i-au scos miresei hainele şi bijuteriile. Mai întâi, i-a fost
scoasă rochia de catifea, brodată cu fir de aur şi ornată cu mărgăritare, apoi,
într-o lădiţă de fildeş, incrustată cu aur, de pe o măsuţă, au fost puse toate
brăţările şi colierele ei de aur şi cu pietre nestemate, lanţurile lungi şi grele
de aur, trandafirii din aur ce îi înfrumuseţau părul pe la urechi – ultimul
răcnet al modei cucoanelor şi doamnelor de la curtea lui Vodă. După aceea,
Ruxandra a lepădat de pe dânsa şi cămaşa cusută cu o broderie bogată la
piept şi la mâneci. Ea era acum numai în cămaşa de in cu mâneci lungi,
strâmte şi răsucite, brodată la guler, la piept şi la manşete cu mătăsuri co-
lorate. În definitiv, le făcu semn copilelor de casă să plece. Rămasă singură,
domniţa a privit încă o dată împrejur. O oglindă mare, aurită, stătea atâr-
nată între două ferestre ale camerei. Era cadoul tatălui, făcut în ziua când ei
primiseră bucuroasa noutate precum că zaporojenii lui Hmil-hatmanul au
fost zdrobiţi la Berestecico…
Prinţesa se uită în oglindă, ca şi cum căuta ceva în ea. Pe neaşteptate,
Ruxandra sări înapoi. I se păru că oglinda a vrut s-o înghită, ca un heleşteu
mare, adânc şi tulbure.Tot aşa, pe neaşteptate, Ruxandra a făcut deja un
pas, înainte spre oglindă, dorind să scape de bărbatul ce apăru şi stătea la
spatele ei.
În mirază, chiar deasupra umărului său drept, ea văzu faţa hulpavă a
cazacului. Privirea lui o ardea, o pârjolea şi acest foc astral se ridica de la
tălpi în sus, pătrunzând până în adâncul inimii…
Două braţe voinice au apucat-o de talie, trăgând-o spre sine. Ruxandra
s-a încordat, încercând să scape din îmbrăţişarea fierbinte a lui Timuş. Făcu
încă un pas înainte, cu ideea naivă că oglinda o va înghiţi, după cum un lac
îşi răpeşte jertfa, lăsând numai cercuri pe suprafaţa apei…
Fata privi spre oglindă şi o rugă tainic, în gând, cu toată făptura ei, s-o
salveze, s-o scape de cei doi ochi hrăpăreţi ce se holbau la ea şi de mâinile
ce-i cuprinseseră întregul corp şi nu-i dădeau voie să fugă, să zboare din

249
 Jupânita
, cea Frumoasă

această stranie odaie! S-a pomenit ca o porumbiţă în colivie. Mâinile mi-

relui au lunecat tot mai departe, făcând-o pe Ruxandra să fremete. Această
mângâiere i-a înfiorat inima, de unde fiorul dulce s-a revărsat plăcut peste
întregul corp, ameţind-o. Ea se simţi ca şi un an în urmă, acolo, la palatul
sultanilor, când mireasma fumului îmbătător, poate – de opiu, parcă-i tă-
iase picioarele şi-i luase dorinţa de a mai ţine piept stăruinţelor marelui
vizir Melec Ahmad-paşa de a o avea în braţe. Prea îmbătător a fost fumul
cela, căci, când ea şi-a venit în fire, se afla în iatacul marelui vizir. Avea
marele vizir intenţii mari faţă de dânsa. O visa de acum nu se ştie a câta
oară cadâna lui – din haremul său, dar – noroc de înţeleapta Kiosen, care
a luat-o sub ocrotirea ei. Altfel, să nu fi fost faimoasa Kiosen, îi cânta cucul
în haremul lui Melec Ahmad-paşa.
Kiosen! Kiosen! Celebra Kiosen era o femeie foarte deşteaptă, care a
condus marele imperiu al osmanilor sub patru padişahi, printre care băr-
batul ei şi doi fii, unul din ei fiind Ibrahim. Acel Ibrahim a fost înăduşit de
ieniceri în iulie 1648, eveniment care l-a adus în scaunul sultanilor turci pe
feciorul acestuia, Mahmud, un copil de numai 7 ani. Era Kiosen o femeie
influentă, energică şi de o aleasă cultură.
Aidoma unui înger, norocul o acoperise pe Ruxandra cu aripile lui şi
dintr-o parte, şi din alta. Curând, Melec Ahmad-paşa a fost demis din pos-
tul de mare vizir şi înlocuit cu Mahmud-paşa Derviş. Răsturnarea vizirului
şi atitudinea binevoitoare a mamei-sultane i-au deschis Ruxandrei drumul
de reîntoarcere la curtea tatălui ei de la Iaşi.
Retrăirea trecutului a dat buzna în această cameră, învăluind-o pe dom-
niţă cu un şir de amintiri tulburătoare. Ochii arzători din oglindă o mai
ţineau legată de vizirul seducător, de Melec Ahmad-paşa.
Cazacul s-a aplecat peste umărul Ruxandrei, strângând-o tot mai tare la
pieptul lui vânjos. Încercarea ei de a evada din strânsoarea braţelor lui s-a
terminat cu o supunere inopinată. Atingerea lui Timuş, care a speriat-o la
început, acum a răbufnit cu atâtea emoţii, de i s-au tăiat picioarele. Toate
sentimentele demult trecute au izbucnit din nou, cu o putere şi mai mare.
Întreaga sa făptură fu cuprinsă de un freamăt, de o nelinişte vicleană, de o
agitaţie ce-i provoca dorinţa nestăvilită de a se lipi cât mai strâns de corpul
musculos al soţului ei; ruşinea, care, iniţial, o încătuşa, dispăru, de parcă
nici n-a fost. Ruxandra simţi cum i se învârte capul. Nu căldura din cămin
sau mirozna ierburilor, ci dezmierdările insistente îi curmau răsuflarea.
Degetele mirelui se mişcau cu o asemenea abilitate, ca şi când atingeau
coardele unei harpe. Picioarele domniţei s-au înmuiat, de parcă erau din
vată. Camera pluti înaintea ochilor ei şi Ruxandra căzu în braţele cazacului.
Prinţesa a capitulat.

250
 Jupânita
, cea Frumoasă

Sărutările lui pasionate şi mâinile ce o alintau neîncetat au făcut ca un

tremur chinuitor să se ridice prin tot corpul ei mlădios, din tălpi până în
creştet, ca să se oprească, mai apoi, în inima domniţei, ce se zbătea ca o
porumbiţă prinsă-n laţ.
“În pară de foc arde inima mea prin tine…”
Trei zile nimeni nu i-a văzut pe tinerii soţi, rămaşi între patru ochi în
dormitorul lor paradiziac de la mănăstirea lui Balica. Trei zile gemea târgul
Iaşi de beţia cazacilor. Trei zile îşi lecuia Hanca Căpriţa rănile.
A treia zi, miercuri, când Soarele o ajunsese din urmă pe cucoana
Amiază, sătui de desfătările dragostei, însurăţeii au ieşit, în sfârşit, la plim-
bare prin frumoasele împrejurimi ale Iaşilor.
În cea de-a patra zi, Timuş şi Ruxandra au apărut şi la curte, pentru a se
închina cu recunoştinţă părinţilor şi rudelor apropiate.
Slujitorii au întins mesele în sufragerie; bucătarii iscusiţi s-au luat la în-
trecere pentru a-i mira pe oaspeţii lui Vodă cu delicatesele bucătăriei dom-
neşti. Musafirii nu s-au lăsat aşteptaţi mult timp şi, după prima chemare,
rar de mai găseai vreun loc liber.
La masă erau prezenţi: Vasile Lupu şi doamna Ecaterina, Timuş şi Ruxan-
dra; Gheorghe, Gavril şi Coste – fraţii domnitorului; surorile lui Vodă: Ilinca,
Marga, Ana şi Ecaterina; Alexandru şi Enache – fiii hatmanului Gavril; Şte-
făniţă, fiul lui Gheorghe-paharnicul şi cu osârdie slujitor al lui Vasile Lupu.
Mai veniseră şi neamuri din partea Tudoscăi, prima soţie a lui Vodă şi mama
Ruxandrei, şi anume – neamuri de-ale lui Coste Bucioc şi ale Candachiei. Nu
lipseau de la ospăţ nici verii cei mai apropiaţi ai lui Vodă – Iorga-postelnicul
şi Stica-pivnicerul, Toma şi Iordache Cantacuzino, rude apropiate şi oa-
meni de nădejde. Alături de dânşii, boierii cei mai de credinţă – panul Kut-
narski, panul Ionăşcuţ de Hotin, panul Ştefan de Soroca şi alţii.
Vasile Lupu şi doamna Ecaterina s-au sculat voioşi de la masă, au luat
talgerele cu bucate şi amândoi, ca o bună familie, i-au servit pe tineri cu
bucate de felul întâi, îndemnându-i totodată şi pe oaspeţi să se servească
mai activ cu cele puse pe mese. Boierii nu s-au lăsat prea mult rugaţi pen-
tru a gusta din delicatesele bucătăriei lui Vodă. Felul doi, trei şi alte feluri
de mâncare fuseseră servite tinerilor soţi, dar şi celorlalţi fraţi, şi surorilor
domnitorului. Rudele şi oamenii de încredere ai lui Vodă au încercat prin
blândeţea şi buna lor dispoziţie să-i bucure pe tineri. Zâmbete şi închi-
năciuni, bucate gustoase ce lăsau gura apă, vinuri alese de Odobeşti, de
Cotnari, din podgoriile Orheiului, toasturi întru sănătate, noroc şi roadă
pântecelui – nimic nu lipsea la acel festin domnesc.
Timuş avea nevoie de un moştenitor, care să conducă întreaga lume.
Lumea lui, pe care el şi taică-său o visau încă din 1648. Probabil, aşa planuri
de viitor nu aveau nici Alexandru Macedon cu Caesar…

251
 Jupânita
, cea Frumoasă

Au mai fost discuţii despre grijile ţării şi despre diferite vreri, unele îm-
plinite, altele – rămase, deocamdată, numai vise. Vodă discuta cu toţi, fără
supărare. Sunt de preţ podoabele de aur şi pietrele scumpe şi mulţi se dau
în vânt după ele. Vodă avea comori multe şi ascunse. De fapt, el acum avea
nevoie de minţi înţelepte, ce se dovedesc a fi mai valoroase decât orice po-
doabă. Acum Vodă tot asculta şi tăcea, deoarece vorbeau buzele chibzuite
ale boierilor săi. După mai multe vorbe şi bucate alese servite în familie,
dejunul a luat sfârşit, fiind încununat de invitaţia la dans a mirelui. Ruxan-
dra a răspuns timid la gestul soţului. Acesta îşi dansa nevasta în văzul a zeci
de gură-cască, ce făcuseră ochi mari pe la uşi şi crăpături de uşi. În cele din
urmă, muzica a tăcut, punând capăt stângăciei unui oştean cum era Timuş
Hmelniţki, mai meşter de a ţopăi dansul morţii cu sabia în mână decât a
dansa în ritm de arie cu o femeie.
Vodă porunci să fie deschise uşile, pentru a împărţi darurile de nuntă.
Timuş, făcându-l pe marele mahăr, şi-a scos punga şi a început să îm-
partă celor mai de vază boieri câte o sută de lei.
– Ce-o să faci, măi Ştefane, cu suta asta de lei, ce ţi-a căzut în palmă de la
cuconul mire? l-a întrebat Toma Cantacuzino pe Ştefan de Soroca.
– Pane Toma, răspunse ironic pârcălabul, ce poţi să faci cu o sută de lei
în ziua de azi? Am să aprind nişte lumânări la Sfânta Paraschiva, o să-mi
înnoiesc casa boierească din târgul Soroca şi, dacă zice lumea că dar din
dar – rai se face, mai duc nişte bani şi la mănăstire, la Trei Ierarhi.
Terminând împărţeala banilor, Timuş a aruncat cele câteva pungi goale
unuia din căpitanii săi şi a luat de la Vâgovski un soroc de blăniţe de soboli:
– Măria ta, pentru ospitalitate şi înrudirea caselor noastre, primeşte de
la Hmelniţki aceste pielicele, ce sunt de toată mândria!
Vasile Lupu a făcut semn căpitanului Andrei să ia darul, zâmbi şi apoi îi
spuse mirelui cu blândeţe în glas:
– Sunt bucuros, pane Hmelniţki, de dărnicia voastră pentru casa noas-
tră, da şi pentru boierii noştri. Nu pot, pane Hmelniţki, să-ţi dau ce am mai
de preţ la curtea mea, deoarece comoara nu mai este… Nu-mi aparţine
mie. Şi dacă azi-mâine mă mai pot bucura de odorul casei noastre, apoi
curând el va fi dus de aici, pentru că îţi aparţine ţie. Şi această comoară
scumpă este fata mea cea dragă, Ruxandra.
Vorbeşte lumea că eşti un bun voinic, îndrăzneţ, zvăpăiat şi nestatornic
ca vântul. Pentru un aşa viteaz ca tine, ţi-am pregătit un dar deosebit.
Vasile Lupu s-a sculat de la masă şi l-a îndemnat pe Timuş să se apropie
de fereastră:
– Priveşte acolo, băiatul meu! Uite, îi vezi pe acei patru bidivii: doi tur-
ceşti şi doi moldoveneşti? Sunt ai tăi şi cred că-ţi vor prinde bine. Sunt de
soi bun. La noi, la Iaşi, se preţuieşte mult prăsila, animalele de rasă.

252
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Pane Toma, pârcălabul Ştefan s-a întors spre prietenul său, Vodă iubeşte
caii de rasă, numai că armăsarul de la Cighirin nu prea este de prăsilă.
– Ce să-i faci! oftă Toma Cantacuzino. Cine caută prea mult… găseşte
taman ceea ce nu-şi doreşte. Şi dacă, pane Ştefan, mirele nu-i de rasă, mă-
car caii să fie…
Vâgovski a scos următorul dar şi i l-a întins stăpânului său. Era o rochie
din stofă scumpă de mătase ţesută cu flori.
– Doamnă Ruxandra, s-a adresat Timuş Hmelniţki către fiica lui Vasile
Lupu, de când am auzit de frumuseţea ta şi m-a cuprins dorul de a te lua de
soţie, am pus deoparte această rochie de adamască cu blană de soboli.
Ruxandra făcu o plecăciune şi îi mulţumi soţului său pentru bunătatea
inimii lui şi cadourile foarte scumpe, cu care i-a uimit pe cei din jur.
– Pane Toma, zise pârcălabul Ştefan, trăgându-şi prietenul de mâneca
caftanului, din furat sunt toate aceste daruri. Uită-te la ei, cum sunt îmbră-
caţi cazacii; seamănă la haine cu şleahta poloneză. Tâlhari…
Ruxandra a mai primit daruri scumpe şi de la taică-său, Vasile Lupu –
un covor de o rară frumuseţe şi un sul de brocart.
La un moment dat, solemnitatea a fost întreruptă de gălăgia de la uşi.
Vreo câteva zeci de cazaci mai fercheşi veniseră şi ei după cadouri:
– Da nouă? Vrem şi noi! Că, de nu, ne luăm singuri daruri – din târg, de
la evrei. O să ne ţineţi minte!
Boierii şi toţi cei de faţă au strâns cu mirare din umeri. Unde s-a mai
văzut o asemenea neobrăzare! Dă-i drumul râmătorului în casă şi el se suie
pe masă!
Uşierii, ajutaţi de garda lui Vodă, au păşit ameninţător spre cazacii buclu-
caşi, făcându-i să se dea înapoi. Feterea s-a alăturat străjerilor de la curte şi le
ceru căpeteniilor zaporojene ascultare şi supunere cu primejdie de moarte.
În fine, liniştea şi ordinea au fost restabilite, iar Vâgovski primi şi el un
dar de la voievod: zece coţi de catifea, douăzeci – de satin, o blană de linx
şi trei sute de lei.
– Ce o să facă acesta, cucoane Ştefan, cu atâta materie?
– Nişte berneveci, pane Toma! Nu vezi că şi-a cam ros, băiatul, pantalo-
nii de scaun?
– Păi, pane Ştefan, bernevecii se cos din stofă albă de lână şi-i poartă
doar ţăranii…
– Nu-i nimic, pane Toma, poartă ei şi din catifea ori satin. Nu-i vezi,
cât sunt, cazacii ăştia, de înfloraţi? Mai ceva ca nişte ţigani. Şi de ce să nu
poarte pisarul lui Hmelniţki berneveci?! Doar nu este el de prăsilă, ca ar-
măsarul lui Vodă, ci – din prostime ieşit, şi bernevecii largi i se potrivesc de
minune unui vântură-lume.

253
 Jupânita
, cea Frumoasă

Plecarea

S
osi şi ziua tristă a despărţirii. Timuş Hmelniţki, încă
de joi, le ordonă căpeteniilor zaporojene să adune
oastea împrăştiată de prin crâşme şi hanuri, şi de
prin casele bieţilor oameni.
Vineri s-a strigat şi s-a sunat plecarea. S-a ridi-
cat întreaga curte, oştenii, târgoveţii… Chiulangiii şi
gloatele de gură-cască au ieşit din nou pe la garduri,
ca să-l petreacă pe cel ce, într-un fel, le-a devenit rudă
şi lor, luând-o de soţie pe cea mai frumoasă domniţă, pe fata lui Vodă.
Înainte mergea careta aurită a voievodului, în spatele ei – Vasile Lupu cu
doamna Ecaterina şi, mai în urmă, toată curtea, inclusiv şi pârcălabul Şte-
fan de Soroca, care se întorcea acasă cu cei doi voinici ai săi, Călin şi Ursul.
Au mers ei până la locul unde parcă nu demult l-au întâmpinat pe Timuş
cu întreaga lui armată de vornicei şi druşte. Parcă nu demult…
Ajunşi la locul despărţirii, Vodă şi boierii au descălecat; domniţa a co-
borât din caretă şi, împreună cu Timuş, s-a apropiat de părinţi. Vodă a
îmbrăţişat cu drag fiica iubită. Inima lui mare se zbătea în piept ca o pasăre.
Numai Dumnezeu ştia când se vor mai vedea! Vodă şopti fiicei sale scumpe
câteva cuvinte gingaşe.
Lăsând fiica pe seama doamnei Ecaterina, Vasile-Vodă şi-a îmbrăţişat
ginerele, dându-i în grabă, cam bulversat, tot felul de sfaturi. Dar erau ele,
oare, de vreun folos mândrului cazac?!
Timuş a strâns puternic mâna voievodului şi, ca un stăpân al acestei ţări,
şi-a spus şi el a lui vrere şi povaţă:
– Să ştii, Măria ta, cel care îţi este prieten ţie şi mie îmi este prieten, dar
şi lui taică-meu, panul Hmelniţki, îi este prieten, de asemenea. Cine îţi este
duşman, acela şi mie îmi este duşman de moarte. Unde te vei duce tu cu

254
 Jupânita
, cea Frumoasă

sabia, acolo te va urma şi Hmelniţki cu sabia lui biruitoare. Ţara ta este şi

ţara mea, adică a soţiei mele, Ruxandra.
Şi dacă o să pornim, Măria ta, să facem lucruri mari, mai întâi trebuie să
le venim de hac leşilor, ca mai apoi să ne apucăm de turci şi de prietenii lor
din Valahia şi Semigradie.
Asta-i vrerea mea şi a părintelui meu, panul Hmelniţki-hatmanul, deci
aşa să fie şi vrerea Domniei voastre…
Eliberându-şi mâna, Vasile Lupu făcu semn unuia din boieri să se apro-
pie. Acela apăru de îndată cu un urcior mare de vin şi două cupe de aur.
– Să bem la despărţire, la botul calului, pentru ca norocul să meargă ală-
turi de voi şi să ajungeţi cu bine la Cighirin, îi propuse Vodă lui Timuş.
Doamna Ruxandra, luându-şi rămas bun de la Vasile-Vodă, s-a apro-
piat de crăiasa Ecaterina şi a îmbrăţişat-o cu mult dor. Corpul mlădios al
Ruxandrei tremura ca frunza în vânt. Suspinul ei trecu pe neaşteptate în
hohote de plâns. O pâclă de jale cuprinsese alaiul lui Vodă. Nu se găseau
cuvinte potrivite pentru despărţire, ci numai lacrimi mari şi amare ca pe-
linul.
Timuş s-a apropiat hotărât de nevasta sa şi a luat-o de umeri. Cu greu s-a
desprins Ruxandra de mama ei vitregă. Vitregă, dar bună şi înţelegătoare!
– Pane Hmelniţki, careta va merge până la Cetatea Soroca, de unde oş-
tenii noştri o vor aduce înapoi la Iaşi, zise la sfârşit voievodul.
Să vă aibă bunul nostru Dumnezeu în pază, copiii mei!
Ochii, până atunci uscaţi, ai lui Vasile Lupu s-au umplut de lacrimi.
Acest Om de Stat cu multe ambiţii şi cu multe lucruri văzute în viaţă, şi-a
oprit cu greu sughiţurile de plâns. Parcă alungând o albină, el şi-a şters la-
crimile, a ridicat mâna dreaptă şi a făcut semnul crucii în urma caretei ce
se tot îndepărta în zare. O cotitură, a doua, careta mai apăru încă o dată şi
dispăru pentru totdeauna… Tristeţea sfâşia inimile tuturor.
Mult timp a stat aşa Vodă – în picioare, cu capul descoperit, privind cum
spaţiul imens şi fumuriu asemenea unui ocean înghiţea, cu fiecare clipă ce
trecea, careta domnească, în care se afla visul şi odorul său pierdut.
Ruxandra s-a măritat cu un cazac, care se trăgea din ţărănime. Unde ai
fost tu, prinţ rătăcit prin lume, de te-a înlocuit un cazac?!
Procesiunea tinerilor soţi s-a întins ca un uriaş şarpe, urcând o colină
după alta. De pe colinele Iaşilor şi până la apa Prutului se auzea numai bo-
cet de bucium. Jalea despărţirii a pus stăpânire pe întregul Univers…
Doamna Ruxandra, care, în adâncul inimii, se simţea încă domniţă, stă-
tea la fereastra caretei, privind la lumea din jur. Zidurile Iaşilor, clopotni-
ţele înalte – au rămas undeva după cotitura drumului ce cobora spre lunca
Prutului. Au trecut Prutul la Sculeni, de unde au înaintat mai departe, prin

255
 Jupânita
, cea Frumoasă

imensitatea ţinutului Iaşi. Au măsurat, roată cu roată, câmpia Răutului, mai

mult pustie, numai unde şi unde se vedeau prin lunci de râuleţe stâne cio-
băneşti.
Şi cu cât mai mult se apropiau ei de cel mai de margine ţinut al ţării,
cel al Sorocii, colinele deveneau tot mai ridicate, ajungând parcă până la
ceruri.
Pe alocuri, pe lângă vreo talpă de costişă – sate mici, cu case pitulate pe
sub coroanele copacilor rotaţi, stăteau îngândurate, cu pleoapele streşinilor
până la pământ. Unde şi unde – câte o casă din piatră a vreunui câmpean
mai bogat. Heleşteiele păreau a fi un mare şi lung şirag de frânturi de cer,
agăţate de râuleţele ce-şi făceau drum printre coline.
Belşugul acestor sate nu prea strălucea. Dar de unde să apară el, bel-
şugul?! Locuitorii acestui ţinut de la margine, care acum priveau tăcuţi la
alaiul ce se întindea de pe o costişă pe alta, erau supuşi de veacuri năvăli-
rilor a tot felul de duşmani. Ei ştiau încă din moşi-strămoşi că zadarnice
le sunt toate agonisirile de avuţie. Sclipirea aurului nu-i bucura. Dorinţa
de a aduna aur, argint, pietre preţioase şi multe alte obiecte de lux era doar

256
 Jupânita
, cea Frumoasă

slăbiciunea unora, foarte puţini la număr. Aici mângâia ochiul, în special,

simplitatea casei, la care se mai adăugau şi toate celelalte necesare pentru
o viaţă demnă în aceste locuri pitoreşti, mereu supuse invaziilor străine:
sănătate, casă, masă, bucuria roadei culese, copii mulţi întru sprijinul fa-
miliei, un soare sus în ceruri, un domn bun în ţară precum Dumnezeu şi
vrăjmaşi – o ţâră.
– Vai, ce frumuseţe! Cred că numai aici zânele din grădina Raiului co-
boară pe pământ şi adună mănunchiuri de lăcrimioare, se minună Ruxan-
dra.
Nistrul cotit era îmbrăţişat de prin părţi de nişte maluri albe, abrupte.
La talpa povârnişurilor, de sub pietre zvâcneau izvoare cu apă rece ce-ţi taie
dinţii. Frânturi de codru ascundeau sub frunzişul lor des culmi de dealuri.
La poale, lunca Nistrului era îmbrăcată în ierburi şi tufari.
Măceşul încărcat cu fructe roşii părea împodobit cu rubine. Câmpia
acoperită cu tufăriş şi frunza purpurie parcă ardea în raza caldă a soare-
lui. Ruguri de stânjenei se împrăştiaseră peste costişele ce coborau lin spre
lunca Nistrului.
Cirezi de vite şi turme de oi sorbeau apa răcoroasă din râu. Ciobănaşii
înfrăţiţi cu apa, aerul şi soarele, se odihneau la umbra copacilor înalţi şi
stufoşi. Mii de păsări de pădure şi-au găsit loc de trai în arborii din zăvoi.
De sub dealurile stâncoase, aşezate unele lângă altele, ţâşneau izvoare şi
fântâniţe cu apă vie. Şipotele susurau, strecurându-se printre pietrele ros-
togolite din înălţimea dealurilor spre apa Nistrului. Şiroirea lor repezită
printre bolovanii de piatră trecea treptat într-o curgere lină prin ierburile
presărate, în acele zile de început de toamnă, cu primele frunze roşii-aurii.
Ruxandra, care mai tot drumul de la Iaşi până la Soroca a şezut în caretă,
odată cu apropierea cortegiului de Soroca, s-a cerut să meargă călare. La
încercarea lui Timuş de a o convinge să renunţe la această idee, ea s-a opus
cu îndârjire.
– Uită-te ce frumuseţe, Timuş! Unde ai mai văzut tu aşa locuri dumne-
zeieşti?! argumenta principesa zurlie.
Prins la strâmtoare de mofturile Ruxandrei, Timuş şi-a ajutat soţia cu
veleităţi de amazoană să se ridice în şaua calului. Ruxandra simţi că are
ameţeli.
– Câtă splendoare, câtă pace! ciripi ea din nou. O, Doamne, de-aş trăi eu
în aşa locuri divine, aş fi cea mai fericită din lume…
Pârcălabul Ştefan, ce călărea şi el în alaiul de nuntă al lui Timuş şi a
doamnei Ruxandra, fiind mai într-o parte, alături de cei doi voinici ai săi,
a dat pinteni calului şi s-a apropiat de prinţesă, care, pironită locului, îşi
desfăta privirea cu frumuseţea din jur:

257
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Doamnă Ruxandra, jos în vale curge Nistrul. Aici se termină moşia

Măriei sale, ţara noastră. În luncă se află Cetatea Soroca, groaza vrăjmaşi-
lor. Ea a fost ridicată, cu sute de ani în urmă, de Alexandru cel Bun. În jurul
Cetăţii stă pitulat târgul Soroca. Zidurile fortăreţei sprijină şi un sat mic,
situat uite acolo, mai sus de Cetate. Noi îi zicem Bujărăuca, satul lui Bujor.
Acolo este un pod plutitor ce aleargă, pe o frânghie de cânepă, de la un mal
la celălalt al râului. Falnice locuri, nu-i aşa?!
– Cât de mici şi neînsemnaţi suntem noi în această lume, zidită de Dum-
nezeul nostru milostiv, pane Ştefan, începu să filozofeze Ruxandra.
Suita de nuntă a cazacului, alcătuită din zaporojeni, a scos un urlet de
bucurie. Motivul era că acolo, peste apa Nistrului, în zarea tomnatică, se
întindea Ucraina lor natală. Rădvanele încărcate cu druşte au început să
coboare fără prea mare grabă panta abruptă. Drumul ducea drept spre Ce-
tate.
Micul târg, înghesuit pe la gardurile şi zidurile de piatră şi lut, aşezat prin
foişoare şi-n copaci, petrecea cu chiote şi strigăte voiniceşti alaiul domniţei.
Micuţa biserică din târg, situată mai la vale de Cetate, s-a grăbit să anunţe
cu clopotul cel mare sosirea procesiunii nupţiale. Câteva buciume de pe
Cetate au umplut cu strigătele lor răguşite întreaga luncă…
Locuitorii ţinutului de la margine, din timpuri străvechi – stăpâni pe
aceste meleaguri lăturalnice, după nenumăratele pustiiri şi incendii, după
robirea rudelor şi a prietenilor lor, se agăţau din nou şi din nou de viaţa
de toate zilele. Ei îşi adânceau tot mai mult rădăcinile în pământul acesta
negru şi mănos, uimindu-i până şi pe inamicii nepoftiţi cu statornicia şi
munca lor. Ei iubeau de veacuri aceste locuri, pe cât de frumoase, pe atât şi
de periculoase pentru dânşii.
Puntea Cetăţii fusese coborâtă în jos. Porţile erau deschise, iar străjerii
stăteau la creneluri şi metereze. Tunurile cu pântecele lor pline aşteptau
scânteia arzătoare, ca să-şi scuipe cu ură ploaia de ghiulele…
Sotnicul Pahuta apăru ca din pământ lângă pârcălabul Ştefan:
– Pane Ştefan, azi-dimineaţă a sosit un om de la brudinele Nistrului, din
tabăra de la Otac. La Movilău, pane Ştefan, câteva mii de şleahtici, aflaţi sub
ascultarea lui Kondracki, coboară Nistrul şi vin în întâmpinarea lui Hmel-
niţki. Cred că nu va trece mult timp şi ei vor fi aici! Ne-a spus omul de la
Otac, că polonezii ard de dorinţa să pună mâna pe feciorul lui Hmelniţki.
Noi nu avem nimic împotrivă, chiar i-am ajuta, dar, după cum se vede,
domnul nostru s-a încuscrit cu Hmil-hatmanul şi Timuş îi este ginere, da
şi doamna Ruxandra e aici. Ar fi tare bine, pane Ştefan, dacă ei ar trece mai
repede peste Nistru, la Iampol, unde îi aşteaptă o oaste de-a zaporojenilor.

258
 Jupânita
, cea Frumoasă

Şi lor – bine, dar şi nouă – nu chiar rău. Am scăpa astfel de harţa ce se poate
isca între vitejii lui Kondracki şi cei ai cazacului Timuş…
Cele spuse de sotnicul Pahuta nu-l bucuraseră deloc pe pârcălabul de
Soroca. O luptă fulgerătoare dintre leşi şi cazaci putea să distrugă tot târgul
Soroca, care de abia, după prima navală a lui Hmil-hatmanul şi a lui han-
tătar, îşi revenea din scrum şi tăciuni. Probabil că polonezii lui Kondracki
doreau să-i ia prin surprindere pe cazaci, trofeul principal fiind capul lui
Timuş. De fapt, mai exista o persoană care putea suferi în urma încăie-
rării date – fata lui Vodă. Prea târziu s-au decis leşii iarăşi să intervină,
în această căsătorie, nepotrivită pentru domnul Moldovei. Tinerii demult
şi-au pus inelele, iar preoţii au oficiat taina cununiei. Timuş ca Timuş, un
cazac ca mulţi alţii; ursita cazacilor sunt războaiele, iar doamna misterioasă
cu coasa tot pe lângă ei îşi strânge roadele. Dacă vor pieri zaporojenii, nu-i
mare tragedie, în schimb oamenii din târg pot pătimi, în plus – şi cei de
prin satele de primprejur.
“Ameţiţi de sângele lor războinic, şleahticii lui Kondracki nu vor cruţa
pe nimeni, cugeta pârcălabul de Soroca. Ar fi tare potrivit dacă Timuş ar
pleca imediat peste apa Nistrului, mai ales că la Iampol el este aşteptat de
cetele lui Bogdan Hmelniţki…”
Preocupat de gândurile sale, Ştefan s-a apropiat de Timuş şi i-a spus
cazacului despre primejdia ce-l paşte pe acesta, dar şi pe tânăra lui soţie.
Repeziţi după cum sunt deseori tinerii, atamanul a refuzat, la început, să-l
asculte pe Ştefan. Îşi pusese în gând să facă un popas la Soroca, pentru a da
odihnă dulcii sale soţii, precum şi cazacilor – un mic răgaz, ca să facă aceş-
tia cunoştinţă cu conţinutul prăvăliilor, crâşmelor şi al beciurilor din târg.
Cântărind însă posibilităţile modestei sale oşti, Timuş ordonă, în definitiv,
alaiului său să se pregătească de trecerea râului.
Un cazac bătrân apăru lângă grămăjoara de soroceni ce înconjurase ca-
reta doamnei Ruxandra şi, împingându-i grosolan, porunci ca aceştia să se
împrăştie:
– Aida de aici, măi oamenilor! Ce vă băgaţi voi în sufletul nevestei, nu
vedeţi cât este ea de obosită? Ea nici nu doreşte să vă vadă. A fost cândva
prinţesa voastră, dar, întrucât n-aţi putut a o păzi, acum e a noastră. Grija
ei de azi este stăpânul nostru. Aida, plecaţi de aici de îndată, că, de nu, alelei
Doamne, ţineţi-mă!
– Moşule, nu fi zvăpăiat ca un copilandru, ci fii mai înţelept şi plin de
bună chibzuială, după cum ţi-i carul de ani! i-au răspuns sorocenii.
Cazacul cărunt a încruntat fioros sprâncenele, şi-a zburlit mustăţile şi a
pus mâna pe sabie:

259
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Doamna noastră merge la vad, iar voi îi staţi în cale! Nu este timp de
pălăvrăgeală. Stăpânul nostru o aşteaptă, ca să o conducă pe celălalt mal.
Luntrea e gata. Porneşte, neghiobule, a strigat către surugiu bătrânul cazac.
La trecere! La Nistru!
Doamna Ruxandra privi pentru ultima dată la oamenii din târgul So-
roca, ce au primit-o cu atâta căldură. Necunoscute sunt căile Domnului,
darămite – potecile muritorilor de rând! Ochii ei umezi sclipeau ca două
mari mărgăritare. Principesa a luat o năframă fină de pânză de in, a vrut
să-şi şteargă ochii de lacrimi, dar pesemne că s-a răzgândit, a scos năframa
afară prin fereastra caretei şi a fluturat-o oamenilor la despărţire. Careta
s-a urnit din loc cu puterea celor şase cai şi Ruxandra dispăru în interiorul
ei. În urma smuciturii, năframa căzu din mâna prinţesei şi, plutind lin prin
aer, se lăsă la picioarele lui Pahuta…
Din urma caretei, doi cazaci târâiau un sunduc cu tot felul de boarfe.
Alţii, ca şi dânşii, răsăreau de prin hudiţele târgului, mergând cu toţii spre
Nistru.
Un chiot voinicesc, ieşit din mii de piepturi, străbătu lunca Nistrului,
lovindu-se de malurile înalte. Ruxandra, ajutată de o fată, ce o însoţea, a
urcat în barcă. Un cazac a împins luntrea, care, fiind înşfăcată de curentul
repede, s-a lăsat dusă la vale. Luntraşii şi-au ridicat vâslele, lovind puternic
valurile şi îmblânzind stihia apei.
Un vântuleţ, ce apăru de după cotitura Nistrului, sări în ajutorul râului
năvalnic, încercând să oprească mica flotă a cazacilor… Zadarnică însă i-a
fost străduinţa. Nici râul năvalnic, ce cobora din Carpaţii polonezi, nu a
putut să le stea în cale celor ce o duceau din ţară pe Ruxandra.
Alte câteva zeci de bărci s-au îndreptat şi ele spre malul stâng. În fruntea
flotilei plutea luntrea în care se găseau Ruxandra cu două domniţe de la
curtea din Iaşi. Fără vreun amestec în a lor bunăvoinţă, ele şi-au dat con-
simţământul de a-şi însoţi stăpâna în Ucraina căzăcească, ca să-i fie Doam-
nei sprijin, ajutor şi alinare printre străini.
Podul plutitor lucra şi el fără încetare. Rădvanele, unul după altul, erau
trecute pe malul stâng. Cu cât mai mult se rărea mulţimea de cazaci de pe
malul drept, cu atât creştea ea mai tare pe malul stâng şi cu atât mai intens
sporea bucuria sorocenilor, care urmăreau plecarea oaspeţilor nedoriţi.
O bună parte din cazaci, nerăbdători de fire, dezbrăcându-se şi luând
caii de căpăstru, au trecut râul înotând alături de murgii lor. Apa rece nu
era pentru ei un obstacol . În câteva ore, malul drept a rămas pustiu; numai
la vad stătea, singuratică, trăsura domnească, dar fără cei şase cai vânjoşi şi
frumoşi. Timuş Hmelniţki porunci să fie deshămaţi şi transportaţi pe celă-

260
 Jupânita
, cea Frumoasă

lalt mal. Şi-au schimbat şi ei, bieţii, locul de trai – din grajdurile lui Vodă,
în cele ale lui Timuş Hmelniţki…
– Pane Ştefan, zise Pahuta, vai de capul domniţei noastre! A încăput pe
nişte mâini rele. Nu merita ea aşa ceva. O jupâniţă atât de fină, de o aleasă
educaţie, a ajuns pe laba unui mojic, după cum spun leşii din Ţichinăuca.
Pane Ştefan, sotnicul Pahuta a arătat cu mâna spre trăsura părăsită, ce fa-
cem cu careta aurită a lui Vodă? De nu o ascundem, leşii lui Kondracki pun
mâna pe ea, căci pot apărea din clipă în clipă.
Pârcălabul Ştefan de Soroca a stat un timp pe gânduri, apoi a privit spre
Andrieş Zmăuleţ:
– Cucoane Zmăuleţ, iată ce se cere de la tine – trebuie să doseşti, pentru
mai multe zile, careta domnului nostru. Ştiu că cele mai mari beciuri sunt
la Domnia ta şi unul din ele are chiar o tainiţă, şi-n tainiţa ceea încape nu
doar careta asta, ci vor intra încă vreo câteva care. Ce zici, batem palma?
La momentul potrivit, Vodă nu se va zgârci să te bucure pentru serviciul
făcut. Ei, ce spui?
– Se face, pane Ştefan! Dacă o bag în tainiţă, nu o mai găseşte nimeni în
vecii vecilor, îl încredinţă pe pârcălab Andrieş Zmăuleţ.
– Iar tu, Pahuta, se adresă Ştefan către sotnic, tu vei merge de îndată cu
scrisoare şi pecete de la mine – în întâmpinarea lui Kondracki. O să-i zici
că Timuş a plecat de la Soroca, peste Nistru spre Cighirin, fiind însoţit de
o mare mulţime de cazaci. Ar fi bine dacă panul Kondracki ar întoarce tru-
pele lui înapoi. La treabă, cuconilor, doar nu lenea vă este mămucă!
După câteva zile de aşteptare, sosi, în cele din urmă, prima veste din
Ucraina. Tinerii soţi, Timuş şi Ruxandra, au ajuns cu noroc la Cighirin.

261
 Jupânita
, cea Frumoasă

Furtuna
arna anilor 1652-1653 a fost grea pentru ţară. Nu

I
prin gerurile care pişcă faţa şi crapă pietrele, ci prin
molima ce se abătuse peste Moldova lui Vasile Lupu.
Ciuma a sosit pe neaşteptate, şi-a făcut cuib în ţară
şi şi-a strâns birul – vreo câteva mii de suflete speri-
ate, trecute prin coasa morţii, apoi a plecat, de parcă
nici n-a fost, lăsând în urma sa numai inimi pline
de tânguială faţă de cei plecaţi pentru totdeauna în
nefiinţă. Spre sfârşitul iernii, viaţa în ţară a intrat în făgaşul ei obişnuit. La
începutul lunii martie, iarna a început să-şi pregătească desagii de plecare,
iar primăvara şi-a ivit pe potecile de codru, încălzite de razele calde ale soa-
relui, primii săi vestitori – pâlcuri de ghiocei cu căciuli de omăt.
În pofida evenimentelor şi întâmplărilor care, în ultimul timp, au zgu-
duit Moldova, totul mergea aşa după cum a fost gândit de bunul Dumne-
zeu.
Anotimpurile, schimbându-se unul cu altul, fără să-l întrebe pe cineva
ce vreri are, dăruiau lumii totul pentru normalul curs al vieţii: zile frigu-
roase cu ninsori, zile calde şi senine cu roua dimineţii, cântece de privi-
ghetori, furtuni care aminteau de puterea mare a Cerurilor şi ploi liniştite,
atunci când orice plantă, orice creatură dumnezeiască are nevoie de apa
răcoritoare şi dătătoare de viaţă.
Primăvara anului 1653 a venit fără întârziere. Iarna albă s-a mai zbârlit
un pic, încercând, prin Baba Dochia, s-o sperie pe Zâna primăverii, dar fra-
ţii frumoasei zâne au avut grijă de babă, bucurând-o când cu ploaie, când
cu fulgi de nea şi cu vreme rece, când cu soare fierbinte. Îşi scosese Baba
Dochia cele douăsprezece cojoace, unul după altul, toate până la ultimul,
dar nu a avut încotro şi a dispărut şi ea, bătrâna păstoriţă a iernii, împreună
cu fulgii flocoşi de zăpadă…

262
 Jupânita
, cea Frumoasă

Acum însă înfloreau pometurile, soarele mângâia cu razele lui ierburile

câmpiilor, frunzişul codrilor, pământul negru ca păcura şi verdeaţa viitoa-
relor roade. Se dezvoltau şi se întăreau la coarne cârlanii. Berbecuţii ce
de abia prinseseră la tăria oaselor, se luau deja la harţă, ca şi cum ei erau
stăpâni peste acest imens ocean vegetal, ce creştea din abundenţă în lunca
râurilor, la şes, la munte, pretutindeni.
Vinul de astă-toamnă dădea putere după o zi de trudă. De la heleşteie,
carele cu peşte ţineau drumul spre târguri. O ţară bogată, plină de toate
bunurile existente şi cu o domnie de optsprezece ani, bucura inima.
Părea că nimic nu poate să tulbure acest bun mers al treburilor, şi to-
tuşi… necunoscute sunt cărările pe unde câteodată rătăcesc gândurile
unora.
Dumnezeu, prin faptele şi voinţa Lui, cu ajutorul a tot felul de semne,
bune ori rele, încearcă să ne prevină asupra evenimentelor viitoare.

Firul vieţii, pentru fiecare om, se deapănă după cum a fost hotărât în
Ceruri, la Sfatul Sfintei Treimi, uneori încâlcindu-se, ca mai apoi, descur-
cându-se prin vrerea îngerului păzitor, să se depene mai departe, până la
capăt.
Tot astfel şi firul vremii – pentru cei cărora le-a fost dat să trăiască în aceste
timpuri zbuciumate din ultimul an de domnie a lui Vasile-Vodă Lupu.
Niculae, cu un aer foarte preocupat, ciupea dintr-un strugure, când, de-
odată, un vântuleţ uşor trecu prin cârlionţii lui. Băiatul a ridicat capul şi
încremeni. Bobiţa, în loc să ajungă în gura lui, a căzut din mână pe pământ.
Cocoşul porumbac, care se tot învârtea în jurul băiatului, nu a pierdut oca-
zia de a se înfrupta din dulceaţa boabei de poamă aleasă. Cerul din partea
de nord a târgului Iaşi aşa de tare s-a întunecat, de parcă noaptea a uitat
ceva acolo şi s-a întors înapoi, alungând ziua. Nouri mari, negri şi fioroşi
acopereau o bună parte din bolta cerească. Foarte repede şi soarele s-a po-
menit împresurat de nourii ce ameninţau să-l înghită cu totul. Soarele îşi
arunca razele lui în toate părţile, încercând să alunge vraja cerească, ce ve-
nea năvalnic peste el, dar în zadar. Nourii întunecaţi, pe alocuri – cu pete
albe, se rostogoleau unul peste altul, venind ca o avalanşă, ca un zid asupra
întregii lumi. Târgul Iaşi, ce le-a nimerit în cale, stătea pitit după copacii
înalţi, aşteptându-şi resemnat soarta. În zare, fulgerele spintecau cerul ca
nişte săbii uriaşe. Bubuiturile îndepărtate prevesteau începutul unei mari
bătălii. Suliţe gigantice de foc erau aruncate asupra pământului…
În curtea lui moş Filuţă, ici-colo se stârniseră nişte vârtejuri mici. Ju-
cându-se cu frunzele din ogradă, ele deveneau tot mai puternice în rotirea
lor enigmatică, ca mai apoi, pe neaşteptate, să se potolească, lăsând gu-

263
 Jupânita
, cea Frumoasă

noaiele din ogradă în pace. Pe urmă, au reapărut din nou, fugărindu-se ba

după motanul cel leneş, ce stătea tolănit la umbra nucului, ba se goneau
după vreo găinuşă, furându-i gândacul din faţă.
“Drăcuşorii au ieşit la joacă, s-a gândit Niculae. Tudor spune că atunci
când drăcuşorii ies la plimbare, ei se prefac în vârtejuri mici şi, cu mare
greutate, Michiduţă, căpetenia lor, îi adună şi-i bagă înapoi în fundul Tar-
tarului.”
– Stai că le arăt eu lor! Să-l fugărească ei pe motanul meu şi să-l tot piep-
tene pe Porumbac, de i se zbârlesc, sărmanului, toate penele? Nu, aşa ceva
nu merge, măi încornoraţilor! strigă revoltat nepotul lui moş Filuţă.
Niculae a luat o vargă şi a repezit-o cu tărie în unul din vârtejuri, despi-
cându-l în două, dar în van – vârtejul a început iarăşi să crească, devenind
tot mai mare şi mai intens, fiind gata să-l înşface chiar şi pe Niculae, şi să-l
ridice spre norii întunecaţi.
Cocoşul porumbac, speriat de cele ce se întâmplau acum în cer şi pe
pământ, începu să dea alarma, tot lovind din pinteni şi aripi şi strigând cât
îl ţinea glasul:
“În coteţ! În coteţ, cucoane găinuşe, că vine Vifor Negru!”
Uliţa cea Mare fu cuprinsă de forfotă. Observând oribila năpastă ce se
abătu peste târgul Iaşi, animalele au început să dea semne de nelinişte. Ră-
geau ca balaurii vacile, nechezau caii, alergau mânjii, cotcodăceau găinile,
hămăiau şi urlau înfiorător câinii…
Răcneau oamenii. Părinţii îşi chemau copiii acasă. Erau închise în pripă
ferestrele, se trăgeau obloanele. Gospodarii întăreau căpiţele de fân. Uşile
pocneau de mai nu săreau din ţâţâni.
Soarele, strecurându-şi printr-o mică gaură dintre nori ultima sa rază,
dispăru de parcă a fost înghiţit de către Vifor Negru.
În cele din urmă, furtuna a pus stăpânire pe întreaga boltă cerească.
Norii mari, negri, ce se rostogoleau ca ciulinii în câmpie, mânaţi de vânturi
puternice, coborau până aproape de pământ, atingând vârfurile plopilor
înalţi. Se crea iluzia că bucăţi de nori rămâneau agăţate de crengi, aidoma
unor steaguri negre. Se făcuse întuneric beznă.
– Tătucă Filuţă! Tătucă Filuţă! Bunico! Ce nevoie peste noi! S-au spart
cerurile; vin vârtejuri după vârtejuri. Fulgere peste fulgere… Potop, tătucă!
Mare potop peste casa noastră! Da – tătuţa şi mămuţa nu-s acasă… Alelei,
ce fac ei oare acolo, la munte?
Auzind strigătele nepotului, moş Filuţă apăru în pragul casei, privi la
cerul întunecos şi îşi făcu cruce:
– Niculăeş, fugi mai repede în casă, că, de nu, te loveşte trăsnetul în cap,
iar fulgerul poate să-ţi pârlească urechile!

264
 Jupânita
, cea Frumoasă

Un fulger străbătu cerul şi lovi cu săgeata lui de foc un plop înalt din
lunca Bahluiului. Plopul s-a aprins ca o torţă. Într-o clipită, tunetul zgudui
întregul târg. Zdruncinaţi de-a binelea, nourii obscuri au început să arunce
în jos fulgere după fulgere, fără oprire.
– O, Doamne, uită-te ce se petrece acolo! Nu cumva au venit zilele de
pe urmă?! Anică, Anică, ia priveşte ce se întâmplă! S-au supărat cerurile pe
noi. De mult n-am mai văzut eu aşa ceva. Nu-i a bine, nu-i a bine, deloc!
Treci în casă, viteazule! se crucea înfiorat moş Filuţă.
Băiatul a trecut repede pe lângă bunel şi mai-mai n-a trântit-o la pământ
pe bunică-sa.
– Oho! Mai încet, titirezule, zise Anica, erai cât pe ce să mă dobori din
picioare. Ce se face acolo, măi Filuţă? Ploaie ca toate ploile, cu tunete şi
trăsnete…
Bătrâna a scos capul afară prin uşa deschisă, a privit la vijelia ce se apro-
pia de târgul Iaşi, a plesnit din palme şi şi-a făcut cruce:
– Aracan de mine! Sfârşitul lumii, măi Filuţă!
Bătrâna speriată a dispărut în casă, lăsându-şi moşneagul să contemple
filozofic urgia ce, pas cu pas, acoperea întregul Univers…
Pe neaşteptate, se făcu linişte. Nu se mai zbăteau frunzele în vânt; vâr-
tejurile se potoliseră. Peste târgul Iaşi se lăsase o stranie acalmie. O pace
înainte de potop.
Deodată o rafală de vânt, însoţită de o ploaie năprasnică, a pus începutul
unei mari furtuni, de care rar mai văzuseră bieţii oameni. Fulgere. Tunete.
Pânză de apă. Ziduri de apă!
Cerul de deasupra târgului Iaşi se transformase într-un câmp de luptă
mistic, în Armagedon, unde oastea cerească a Bunului Dumnezeu zdrobea,
cu fiecare fulger, cu fiecare trăsnitură, toate relele ce se abătuseră peste săr-
mana lume, ascunsă în case, bordeie şi colibe.
Alelei, Doamne, vai de cei prinşi de stihie în codru, în câmp, la stână, în
drum, fără adăpost!… Stropii lungi şi grei le sfâşiau hainele de pe corp.
Fulgerele, ca nişte biciuri mari, sfârticau norii, atingând pe alocuri cu
focul lor pământul. De la mulţimea lor, părea că se aprinseseră bolţile ce-
reşti. Bubuiturile, care se auzeau adineauri în depărtare, acum pocneau
chiar deasupra târgului Iaşi. Vântul puternic rupea bucăţi din acoperişurile
de şindrilă, smulgea, jucându-se, stuful şi paiele, ducându-le pe aripi de
vânt… Copacii înalţi se îndoiau ca arcurile, făcând plecăciuni adânci fur-
tunii dezlănţuite de ceruri.
Niculae privea speriat la bunică-sa, care îşi tot făcea cruce sub icoanele
cu candelele aprinse.

265
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Nu ne arde pe noi, Maică Preacinstită, se ruga Anica, şi nu ne băga în

pământ. Cu mulţumire pe tine pururi te mărim, mântuirea noastră celestă!
Izbăveşte-ne, Fecioară Maria, de fulgerul cel mare şi mistuitor, de tunetul
cel prea greu, ce cade pe noi toţi şi nu da, Fecioară milostivă, să piară cu
totul seminţia noastră creştină. Ca nişte robi, strigăm către tine, Maica lui
Dumnezeu: mântuieşte-ne, Maică Preacurată! Doar către tine, Maică, este
îndreptată toată nădejdea noastră, pentru că ne eşti reazem mare, la toată
primejdia…
Un trăsnet teribil mai că n-a băgat casa lui moş Filuţă, cu tot cu oameni,
în pământ. Câteva pietre din hogeagul casei, scoase de lovitură, s-au rosto-
golit pe acoperişul de şindrilă. Fereastra din spatele casei s-a luminat aşa,
de parcă soarele orbitor a zâmbit în ea. Niculae, cu frica în sân, a privit pe
geam afară. La marginea grădinii, ardeau rămăşiţele unui plop, despicat de
uriaşa scânteie cerească; era plopul care mulţi ani în şir stătuse falnic sub
toate vânturile ce suflau asupra lui, încercând să-l înfrângă, să-l facă să cadă
la pământ. El însă a rezistat. I s-au frânt unele crengi, dar i-au crescut altele.
A ajuns să atingă cu creasta lui nourii, să privească de sus în jos la mulţimea
de oameni mărunţi, ce mişunau în jurul lui şi iată acum n-a mai rezistat!
Era bătrân de tot şi avea mai multe ramuri uscate de vreme. I se terminase
veacul.
A fost lovit de fulger… Sabia imensă de foc l-a tăiat în două, doborându-
l la pământ şi l-a aprins ca pe o surcea. Nimeni nu era în stare să stingă
gigantica văpaie, ce-i prăjea tulpina încă vie, provocându-i, posibil, mari
dureri. Copacul murea ca un suflet de om.
Vijelia se înteţea cu fiece secundă; bubuiturile din ceruri nu încetau nici
pentru un moment. Fulgerele zigzagate, ce sclipeau pe sus, mânuite cu di-
băcie de oştile îngereşti, loveau fără milă pământul, arborii, cădeau peste
casele păcătoşilor, aprinzându-le. Adevărată bătălie… Oamenii speriaţi de
moarte săreau din casele lor cuprinse de flăcări, căutând salvare. Foc şi apă,
pretutindeni.
Anica a luat cociorva şi lopata cu care se bagă pâinea în cuptor şi a ieşit
cu cele două unelte afară, în furtună.
– Bunico, ce vrei să faci cu cociorva şi lopata?! strigă din urma bătrânei
Niculae. Nu cumva ai de gând, măicuţă, să te lupţi cu cerurile? O să te trăs-
nească, bunico, fulgerele şi tunetele…
Fără să mai aştepte răspunsul bunicii sale, băieţelul a alergat după bă-
trână. Ajungând la uşă, el s-a uitat, prin crăpătura creată, în semiîntuneri-
cul de afară.
Anica s-a oprit în mijlocul ogrăzii şi făcu cu ajutorul cociorvei şi lopeţii
de pâine semnul crucii. Ploaia i-a străpuns fără milă toate straiele, udând-o

266
 Jupânita
, cea Frumoasă

până la piele… O rafală de vânt a încercat s-o dărâme pe femeie din pi-
cioare, apoi s-a aruncat şi asupra crucii. Un tunet puternic potoli, pentru o
clipă, furia vântului. Niculae a deschis larg uşa, strigându-i bunicii sale să
intre cât mai repede în casă, la dos:
– Ai văzut, bunico? S-a speriat furtuna de crucea matale! Măicuţă, cru-
cea asta este arma matale împotriva prăpădului, ce s-a abătut peste târgul
nostru?
– Nu, măi Niculăeş, nu mă lupt eu cu urgia Tartarului! Dumnezeul nos-
tru, văzând crucea asta în curte, o să ne ocrotească. Lasă să ştie Sfinţii Ar-
hangheli din ceruri, care lovesc cu săbiile lor de foc în Satana şi în oastea
lui, că aici trăim noi, cu credinţă şi cu frică-n Dumnezeu! Să mergem să ne
adăpostim într-un loc sigur, nepoate, că nu a bine s-a dezlănţuit vijelia…
Rele semne, nepoate! Nu-mi prea place mie cum merg treburile.
– Pe pământul păcătos sau în ceruri, bunico?! Niculae era meşter la în-
trebări.
– Şi în ceruri – tot, Niculăeş… îi răspunse blând mătuşa Anica.
Câteva fulgere puternice au scăpărat, unul după altul, chiar deasupra
grajdurilor domneşti. Săbiile de foc au tăiat în două acoperişurile de şin-
drilă, iar vântul i-a dat focului tărie.
Întreaga curte a fost cuprinsă de groază. Pe pământul umed se formau
fulgere globulare, care explodau şi ele… Caii, simţind marea primejdie de
moarte, au lovit sălbatic cu copitele şi, sărind peste îngrăditurile de lemn,
s-au aruncat prin porţile larg deschise. Afară, în ploaie, fulgerele şi tunetele
ce stăpâneau întregul cer, le-au speriat şi mai tare pe bietele animale, de
s-au împrăştiat, buimăcite, prin centrul târgului. Grăjdarii, şi ei zăpăciţi şi
înfricoşaţi de furtună, alergau după cai, încercând să-i întoarcă înapoi. În
jur nu se înţelegea ce se întâmplă – nici în cer, nici pe pământ…
Bubuiau tunetele, scânteiau din înălţimi fulgerele uriaşe, nechezau caii,
strigau cu voce tare bărbaţii, plângeau femeile. În acest haos, părea că tot
târgul a căzut din nou pradă cazacilor şi tătarilor. Ecoul acestei învălmăşeli
a ajuns până la cele mai îndepărtate mahalale ale târgului Iaşi.
Pe neaşteptate, tărăboiul acesta pur omenesc a fost surprins şi oprit de
sclipirea unui nou fulger, mai puternic şi mai luminos, gros ca gâţa unei
fete.
Toată energia fulgerului se descărcă deasupra bisericii mănăstirii Sfânta
Paraschiva. Fulgerul lovi cupola bisericii şi, smulgând crucea, o aruncă
brusc cu vârful în jos. Căzând de la înălţime, simbolul sacru s-a înfipt în
pământ.
Văzând aşa ceva, creştinii şi-au băgat capul între umeri, făcându-şi sem-
nul crucii:

267
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Doamne, Tatăl nostru ce eşti în ceruri, mântuieşte-ne pre noi de urgia

întunericului!
Oamenii, cu ochii ridicaţi spre cer, priveau cu frică la bătălia ce se dădea
sus. Mulţi din ei se rugau, cerând îndurare şi apărare.
Lumea, speriată de cele întâmplate, tot şuşotea prin ascunzişuri:
– Rele semne!
– Rele pentru Vasile-Vodă, dacă s-a legat cu cazacii aceştia nepoftiţi…
– Rău va termina Vodă lunga lui domnie. Se vede că nu numai turcii şi
polonezii s-au supărat crunt pe Vodă din cauza cununiei ce-a făcut-o pen-
tru domniţa lui, dar nici cerurile nu se pot împăca, pesemne, cu un atare
măritiş.
– Nu a bine vestesc ele! Rău va fi pentru ţară.
– Ia tăceţi, măi, că doar la rele vă gândiţi! încercă totuşi cineva să schimbe
tema, dar degeaba.
– Se vede că la mare cumpănă am ajuns noi!
– Nu odată cerurile l-au vestit pe Vodă, prin semne rele, de nenorocirile
ce-l aşteaptă…
– Că bine zici, cumetre, de semnele cereşti, care s-au prilejuit şi mai
înainte… Dumnezeu vorbeşte prin semne!
– Câtă groază a băgat în săracii oameni cometa, adică steaua ceea cu
coadă! Da şi întunecarea soarelui, care s-a întâmplat în anul cela când s-a
ridicat Hmil-hatmanul cu cazacii lui contra leşilor…
– Foarte straşnică întunecare a fost atunci, în postul cel mare, înainte
de Paşti. Şi tot în acel an 7156 de la facerea lumii, au dat năvală peste noi
lăcustele, nemaivăzute de veacuri prin părţile noastre.
– Câtă neputinţă omenească în faţa Creatorului! Multe valuri şi cum-
plite vremi s-au abătut şi se vor mai prăbuşi peste noi…
Furtuna era de acum undeva departe, deasupra Vasluiului, când vitea-
zul băieţel Niculae a ieşit, în fine, din cuibul lui – din fundul cuptorului.
Niculae stătea lângă zăplaz şi privea cum pâraiele mari rostogoleau pe
Uliţa cea Mare pietroaie, crengi şi fel de fel de gunoaie, ducându-le spre apa
Bahluiului.
Moş Filuţă s-a apropiat de nepot şi l-a strâns de umeri:
– Nemărginită putere are Dumnezeu şi nimic nu-i poate sta împotrivă.
Omul este sub vrerea Lui şi El cere ascultare de la toţi, de la prostime până
la boierime.
– Şi de la Vodă, tătucă, El cere ascultare? întrebă Niculae.
– Şi de la Vodă! În primul rând – de la Vodă, pentru că e mai mare peste
noi.

268
 Jupânita
, cea Frumoasă

Rubiconul
Marelui Logofăt
Gheorghe
arele logofăt Gheorghe Ştefan, răsturnat în jeţ, stătea

M
de unul singur în casa lui din Iaşi, copleşit de gându-
rile hulpave ce l-au luat cu totul în cârcă şi îl duceau
naiba cine ştie unde. De încordare, i-au asudat pal-
mele, îi tremurau braţele, picioarele şi barba. Ochii
lui mici fugeau în toate părţile, căutând parcă, în
spaţiu, o soluţie.
Era o zi de joi, înainte de Duminica Floriilor a
anului 1653. Curtea boierului Gheorghe Ştefan, care,
câteva zile în urmă, era asemeni unui muşuroi de furnici, acum amorţise.
Jupâneasa Safta, de vreo trei zile, se afla, cu toată curtea sa, la moşie, sub
munte. Din vrerea ei sau nu, dar Gheorghe Ştefan a trimis-o cât mai de-
parte de Iaşi şi de ideile lui îndrăzneţe. Şi de ce să n-o trimită, dacă avea
biata cucoană atâtea treburi pe capul ei? Lipsa persoanei dragi i-a dezlegat
întrucâtva mâinile. Şi-a luat omul o grijă de pe cap, ca nu cumva să sufere
doamna ţării în urma celor puse la cale de dânsul! Gheorghe Ştefan ţinea
foarte mult la cea de-a doua sa soţie. Prima lui femeie s-a stins de boală,
fără ca să-i nască vreun moştenitor.
Fiind unul din oamenii de încredere ai lui Vodă, Gheorghe Ştefan a cu-
treierat mult drumurile în lung şi în larg, mergând peste munte la ardeleni,
la munteni şi ajungând în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Nu avea pe
atunci, deocamdată, familie, aşa că putea să călătorească liber, îndeplinind
poruncile lui Vasile Lupu.

269
 Jupânita
, cea Frumoasă

Odată, când se afla la drumul mare, a

văzut el, într-un rădvan, o cuconiţă oa-
cheşă, nurlie, care îi căzu tronc la inimă.
Pentru că era o fire care nu stă prea mult
la gânduri, a furat fata de boier, luând-o cu
forţa de soţie. Uite aşa, prin această căsăto-
rie abuzivă, s-a înrudit boierul Gheorghe
cu unul dintre cele mai faimoase neamuri
boiereşti din Moldova, cu rădăcini ce co-
borau până la primii domni.
Safta, cuconiţa furată din rădvan, nu era
altcineva decât fiica vistiernicului Toader
Bour şi a Agafiei Prăjescu. Agafia, la rândul
său, era fata lui Ion Prăjescu şi a Nastasiei
Gane, fiica lui Cozma Şarpe, postelnicul.
Iar tatăl Saftei, Toader Bour, era strănepo- Gheorghe Ştefan, marele logofăt,
tul lui Dragoş Bour, vornicul lui Ştefan cel viitorul domn al Moldovei după
Mare. Safta avea şi un frate – Ştefan Bour, Vasile Lupu
care, în 1639 a fost clucer. El era şi gine-
rele lui Ştefan-Vodă Tomşa. Surorile soţiei sale, trei la număr, erau şi ele
bine aranjate, cu soţi din bune case boiereşti. Paraschiva era soţia baronului
Iuliu Tarquato Frangipani. Aniţa era nevasta lui Pătraşco Ciogolea, fostul
pârcălab de Orhei, iar Maria – a stolnicului Niculachi Siachil, fost mare
stolnic. Acea răpire fusese nu numai un furt de domniţă, ci şi de un nume
nobil, venit din case mari boiereşti.
Cuprins de frământări, Gheorghe Ştefan privea prin fereastra deschisă.
Gândurile lui erau îndreptate acum undeva departe şi erau strâns legate
de viitoarea domnie. Un vântuleţ jucăuş de primăvară s-a strecurat printre
perdeluţele de la fereastră, intrând în odaie. Ocolind camera, unda de aer
proaspăt s-a oprit în mustaţa marelui logofăt, necăjindu-l cu atingerile ei.
– Bate vântul schimbărilor în bine şi eu voi fi creatorul lor, şopti înce-
tişor marele logofăt, de parcă s-ar fi temut ca nu cumva cineva să-l audă.
Cine însă să-l asculte? Casa era pustie; doar vreo doi-trei paji rămăseseră
pe lângă dânsul, restul slugilor şi-au însoţit doamna lor la ţară, la moşia lui.
Gheorghe Ştefan a întors capul, zâmbind cu plăcere. În oglindă iarăşi sclipi o
imagine, care îl urmărea de mai mult timp. Chipul din mirază îl sfredelea cu
ochii lui aprinşi, pătrunzând până în miezul celor mai mici secrete, pe care
el le păstra în adâncurile creierului său. Din oglindă, privea însuşi Caius
Iulius Caesar, zis şi Cezar, care stătea, mândru şi hotărât, pe malul râului
Rubicon. Gheorghe Ştefan trecuse, în taină, Rubiconul lui şi avea nevoie,

270
 Jupânita
, cea Frumoasă

poate, de mai mult curaj şi noroc decât Iulius Cezar. De aceea îl şi chinuiau,
în aceste câteva zile, gânduri pline de îndoieli. Ultima noutate, care i-a venit
în prag odată cu un olăcar trimis de Safta, era că susţinătorii marelui logofăt
au traversat hotarele Moldovei. Aşadar, Rubiconul lui a fost deja trecut! Sau,
încă nu ? Oricum, el, Gheorghe Ştefan, nu mai putea da înapoi. Se asemăna
el, marele logofăt, cu genialul Iulius Cezar? Pesemne, nu prea. Cezar avea
o armată în spatele lui, gata să execute orice ordin, iar el, Gheorghe Ştefan,
nu are altceva decât o înţelegere, clocită în mare taină cu cei doi vrăjmaşi de
moarte ai lui Vasile-Vodă, precum şi cu vreo doi-trei boieri mai mari şi tot
cam atâţia mai mici, rătăciţi şi aceştia în dorinţa lor de mărire.
Multă vreme a chibzuit el cum să fure scaunul domniei de sub Vasile-
Vodă. I-a atras, mai întâi, de partea sa pe cei doi voievozi vecini – Matei-
Vodă şi Gheorghe Rakoczi, principele ardelean. Apoi, printr-o calomnie
scornită de el însuşi, i-a momit în hiclenie şi pe câţiva boieri de la curte, pe
fraţii Ciogolea şi pe Ştefan-serdarul, comandantul oştilor domneşti. Roşu
ca racul din oală, cu broboane de sudoare pe frunte, le-a spus el boierilor
o minciună gogonată – că Vasile-Vodă, muieratic cum este, s-a desfătat de
mai multe ori cu de-a sila cu doamna lui, cu frumoasa Safta. L-a făcut, chi-
purile, Vodă de ruşine, i-a necinstit casa şi acum el, Gheorghe Ştefan, arde
de nerăbdare să se răzbune, să spele această ruşine! Răzbunarea lui, le-a
promis el boierilor, va fi cruntă şi de învăţătură – îi va lua lui Vasile Lupu
scaunul domnesc.
De încordare mare, Gheorghe Ştefan a simţit că-l doare capul. Sufletul
lui, la acea oră, era câmpul de luptă unde cu înverşunare şi-au încrucişat
spadele de foc îngerul păzitor şi demonul cel rău ce l-a tot împins spre tră-
darea stăpânului său.
– Ia puterea, prostule, îi tot cânta la ureche Michiduţă, că este ea dulce şi
nu i se dă nimănui fără luptă!
Da! El, Gheorghe Ştefan, îşi dorea domnia Ţării Moldovei. Şi de ce să
nu şi-o dorească? Doar nu se trăgea din prostime sau dintr-un neam de
boieri mici de la ţară! Nu este instaurat în domnie de prin altă parte, de pe
unde a dus surdul roata şi mutul iapa, cum era, de pildă, acest Vasile-Vodă
Albanezul. Prea s-a lungit domnia lui Lupu, şi, în plus, colac peste pupăză,
se vroia monarh peste toţi valahii, râvnind să stea cu un picior la Iaşi şi cu
altul la Târgovişte, iar cu mâinile să cuprindă Ardealul. Bune gusturi, cu-
coane Vasile! Marele preot de la Ţarigrad avea şi el pică pe Vodă. Doar fără
înalta învoire împărătească s-a înrudit voievodul cu polonezii, măritând-o
pe Maria cu un luteran – cu Janusz de Radziwill. Pe cea de-a doua fiică a
dat-o după un cazac ieşit din ţărănime. Această ultimă căsătorie a şi umplut
paharul…

271
 Jupânita
, cea Frumoasă

Din moment ce acest albanez a uzurpat domnia lui Moise Movilă,

iar acum şi-a pus în gând să curme şi domnia lui Matei Basarab, şi a lui
Rakoczi Ardeleanul, de ce el, Gheorghe Ştefan, să nu răpească tronul lui
Vasile-Vodă?
Principalul era să-l ajute munteanul şi ardeleanul; în caz contrar, vai de
pielea şi de capul lui, doar pusese totul în joc! Dacă ei se vor ţine de cuvânt,
aşa cum au făgăduit şi-l vor elibera de Vasile-Vodă, atunci el, la rândul său,
cu toată puterea lui va face ca întreaga avere a lui Vasile Lupu să încapă pe
mâinile lor.
Amurgul, încetul cu încetul, s-a aşternut peste mahalalele târgului Iaşi,
acoperindu-le cu o pâclă surie. Logofătul a luat de pe masă un clopoţel de
argint şi a sunat din el. Un copil de la curtea marelui logofăt a intrat în ca-
meră cu o surcea aprinsă. Cerându-şi voie, pajul a aprins mai multe lumâ-
nări, aşezate pe câteva sfeşnice. Fără a scoate o vorbă, Gheorghe Ştefan i-a
făcut semn copilului de casă să plece, iar singur s-a cufundat mai departe
în gândurile ce-l preocupau tot mai mult.
Alei, Doamne, câte întrebări I-ar pune el acum Creatorului! A ajuns,
Doamne Dumnezeule, omul la o răscruce de drumuri şi nu ştie încotro s-o
apuce. S-a rătăcit în vrerile lui, caută drumul cel drept, pe care l-ar alege
fără îndoială. Şi aceasta trebuie s-o facă de îndată. Timpul nu aşteaptă. Dacă
ar fi un vântură-lume, setos de comori străine… dar el, Gheorghe Ştefan,
jinduieşte domnia Ţării Moldovei, pe care o merita şi dânsul, deoarece se
trăgea din mari boieri ca şi Vasile-Vodă, ce a fost de asemenea logofăt, însă
nu mare, ci anume logofăt al doilea. Apoi a fost vornic, după care a şi ajuns
Lupu domn. Astăzi, el, Gheorghe Ştefan, cel ce mănâncă pita lui Vodă, este
gata să-l trădeze, ca să-i ia domnia.
“Vreau să fiu domnitor, Doamne! medita boierul trufaş. Făcând acest
pas, atrag toată mânia lui Vodă asupra mea şi a neamului meu, asupra nu-
melui bun al tatălui meu, Dumitraşco Ştefan, care a fost un om vestit la
multe domnii, dar surcica nu sare departe de trunchi şi ea însăşi vrea să
devină trunchi.”
Dumitraşco Ştefan a fost fiul lui Ştefan-logofătul, om de vază la curţile
lui Aron-Vodă, servind ca exemplu şi feciorului său. Dumitraşco, prin cre-
dincioasa şi cinstita lui slujbă făcută ţării şi mai multor domni, a ajuns mare
vornic de Ţara de Sus. De nenumărate ori fusese martor în Sfatul domnesc,
încredinţându-i-se chiar uneori să lege marea pecete domnească. Logofăt
la curte, a învăţat să scrie şi să lege acte domneşti. Om de onoare. Hotar-
nic. Stăpân al unui şir de ocini, întemeiate de dânsul prin mila voievozilor.
Rar de mai exista vreo casă boierească, ce se putea mândri cu atâtea averi!
Poate doar numai Ursachi, despre care se vorbea că nu-şi poate număra

272
 Jupânita
, cea Frumoasă

moşiile. Dumitraşco Ştefan, sau, cum îi mai ziceau unii – Ceaurul, nu era
mai prejos. El şi fraţii săi, Vasile şi Grigore, stăpâneau întreaga vale a Siretu-
lui dinspre munte, de la Buciuleşti până dincolo de râul Trotuş: Răcăciuni,
Valea Rea, Bogdana, Hiltiul de Jos, Maxineşti, Răchitiş, Ionăşeşti, Doljeşti,
Balomireşti, Caşin…
Mătuşa lui, Sinclitichia Bâlăiaşa, fiica lui Gavril-logofătul şi soţia lui Bi-
lăi-vornicul, mama lui Ionaşco-vătaful de Suceava, a dăruit nepotului ei,
Dumitraşco Ştefan, satele Rozno şi Camileşti, şi un loc de dugheană în
Iaşi.
Mama lui Gheorghe Ştefan, soţia lui Dumitraşco Ştefan Ceaurul, a fost
Zinica, fata lui Mogâldea şi se trăgea şi ea din neam bun, bogat.
Şi iată acum, în după-amiaza acestei zile de joi de aprilie, în preajma
sfintelor sărbători de Paşti, el stătea imaginar în faţa părinţilor săi şi a în-
tregului său clan. El – aici, jos pe pământ, cu un car de probleme, pe care şi
le-a creat el însuşi, iar ei – acolo, sus, în ceruri…
Alelei, de ar putea ei, din cer, să-i dea un sfat înţelept urmaşului lor înfu-
murat! Marele logofăt Gheorghe Ştefan simţea că dorinţa lui şi voinţa stră-
moşilor săi nobili nu merg pe acelaşi drum. Vroia să le lămurească multe
lucruri, dar el nu avea timp să ghicească ceea ce ar putea auzi din gura lui
taică-său, om vestit la mai multe domnii ori din gura bunelului său. Vre-
mea nu aşteaptă; muntenii şi ungurii sunt de acum în ţară!
Gheorghe Ştefan s-a ridicat din jilţ şi s-a apropiat de fereastră. Pâcla su-
rie se lăsa tot mai tare peste târg. A închis fereastra, apoi a tras perdeluţele.
Vântul marilor schimbări a rămas afară, jucându-se, de data aceasta, cu
frunzişul din grădină.
Întors la locul său, Gheorghe Ştefan a luat de pe masă o scrisoare şi a
citit-o încă o dată; pe urmă, împăturind-o, a ascuns-o în punguţa sa împo-
dobită cu mărgăritare.
– Frumuşică scornitură de scrisoare! Să vezi cum ţi-l trag eu pe Vodă pe
sfoară, cum îi suflu, îi fur scaunul, a zâmbit marele logofăt, atârnând punga
de cingătoare. Ei, da acum – într-un ceas bun şi, cu milostivul Dumnezeu,
înainte! Timpul, dar şi oamenii, nu aşteaptă! Scaunul domnesc de sub fun-
dul august al lui Vodă se clatină…

273
 Jupânita
, cea Frumoasă

Hiclenii

V
asile-Vodă s-a sculat de la masa plină cu bucate. Îm-
păcat cu sufletul şi pântecele, voievodul porunci să i
se dea caftanul pentru a merge la biserică.
Azi, joi, în preajma sărbătorilor de Paşti, el îşi do-
rea să meargă împreună cu boierii de la curte să as-
culte canonul Sfântului Andrei din Creta.
– Cucoane postelnic, cine dintre boierii de la
curte sunt în ogradă, pentru a merge la biserică? în-
trebă Vasile Lupu.
– Nimeni, Măria ta, în afară de logofătul cel mare. Cam întârzie boierii
noştri, răspunse postelnicul. Dar şi el, Măria ta, a venit să-şi ia ziua bună
de la Măria voastră. Zice panul Gheorghe Ştefan că i-a sosit o scrisoare cu
veste de la moşia sa, de la Răcăciuni, cum că jupâneasa lui, Safta, se află pe
patul de moarte, fiind grav bolnavă. E copleşit de jale logofătul cel mare,
Măria ta!
– Ce om fără socoteală este logofătul nostru cel mare, cucoane postel-
nic – ştiind că nevasta sa este bolnavă, el o trimite cine ştie unde, în loc s-o
ţină aici, lângă dânsul, unde avem şi doctori buni, se miră Vodă. Spune-i
boierului să intre de îndată, fără şovăială, ca să nu zică mai apoi că eu l-am
oprit din drumul lui!
Pocnind cu toiegele în pardoseală, uşierii au anunţat apariţia marelui lo-
gofăt. Făcând câţiva paşi, Gheorghe Ştefan s-a oprit înaintea voievodului:
– Măria ta, rog îndurare şi ascultare! Porunceşte, Măria ta, să vor-
besc…
– Zi, boierule!… Ce s-a întâmplat, pane Gheorghe? De ce ţi-i faţa plină
de scârbă şi-i neagră ca tăciunele? se făcu Vasile-Vodă că nu ştie nimic.
– Măria ta, domnul meu milostiv, jupâneasa mea… cucoana Safta, bâigui
vicleanul logofăt, draga mea soţie, pare-se că s-a gândit să mă părăsească. O

274
 Jupânita
, cea Frumoasă

boală grea a doborât-o din picioare, aducând-o pe patul de moarte. A venit

acum, de mai puţină vreme, un om de-al meu de la moşie, de la Răcăciuni,
cu o scrisoare tristă de tot precum că jupâneasa mea este gata să plece spre
ceruri, la maică-sa Agafia. Cer învoire, Măria-ta, să purced de îndată la
moşia noastră, pentru a-mi prinde soţia cu suflare.
Cu mâinile tremurânde, Gheorghe Ştefan a deschis punga, de unde a
scos scrisoarea, ticluită chiar de el însuşi, despre închipuita boală a jupâ-
nesei Safta.
– Iată, Măria ta, scrisoarea ce mi-a fost adusă de omul meu. Carte cu
ştire rea pentru mine, de mi s-a umplut sufletul de scârbă. Ce năpastă pe
capul meu, Măria ta! Ce năpastă! se tot căina cu prefăcătorie logofătul cel
mare. Ce năpastă! Moare cucoana, iar eu stau fără grijă la Iaşi…
– Bine, boierule, i-a zis Vasile Lupu, nu trebuie să-mi arăţi scrisoarea!
Cu aşa lucruri nu-i de şagă, pane Gheorghe. Mai bine, grăbeşte-te să-ţi gă-
seşti nevasta în viaţa, iar canonul Sfântului Andrei îl ascultăm noi şi în lipsa
ta, rugându-ne totodată pentru mântuirea jupânesei Safta.
Vestea despre boala grea a jupânesei Safta s-a răspândit imediat prin
târg. Se rugau cucoanele boierilor noştri sub icoanele cu candele aprinse
pentru mântuirea jupânesei Safta, jelindu-l, în acelaşi timp, şi pe marele
logofăt, care, la acel moment, fără gând la cucoana lui, gonea caii întru în-
tâmpinarea oştilor străine, ce intraseră în ţară pe la Milcov şi Oituz.
Fără prea multă zăbavă, ieşi Gheorghe Ştefan din târgul Iaşilor şi, ca un
om cu mare grijă pe suflet, a mers de îndată cu careta spre Bogdana, un sat
de-al lui.
Nu dovedise să se aşeze pe drum colbul de sub copitele cailor, dar el
de acum privea, de pe vârful dealului, la sătucul Bogdana, situat în vale,
sub munte. De-ar fi ştiut Cetatea de Scaun a ţării care a fost cauza reală
a grabei atât de mari a vel-logofătului, nu ar fi numărat femeile din târg
viitoarele pomeni. Noutăţile au viaţă scurtă. Şi într-adevăr, foarte curând,
vorbele despre boala cea grea a cucoanei Safta s-au înecat în ştirile ce ve-
neau deja cu totul din altă parte – din Ardeal şi din Muntenia. Pe poteci
de munte, Janusz Kemeny, ardeleanul şi Dicul-spătarul au trecut pe la
Focşani hotarul Ţării Moldovei. Întreaga curte de la Iaşi, pur şi simplu, a
uitat de pomenile pregătite, mai ales Ciogoleştii, ce s-au văzut părăsiţi de
marele logofăt, cu care avuseseră voroavă şi jurământ până la moarte de
a merge împreună împotriva lui Lupu. Simţindu-se cu musca pe căciulă,
Constantin Ciogolea hotărî să dreagă cumva situaţia. Înţelegând că se află
în mare pericol, el l-a trimis pe un copil de la curtea lui să-l cheme la sfat
pe fratele său, Pătraşco Ciogolea, care era, la acele vremuri, mare stolnic la
curtea lui Vasile-Vodă.

275
 Jupânita
, cea Frumoasă

După ce s-au sfătuit între ei şi s-au plâns de perfida soartă ce i-a legat
prin voroavă şi jurământ, în speranţa să pună mâna pe tronul lui Vasile-
Vodă, plini de remuşcări, roşii de încordare, măcinaţi de îndoieli, cu frica
de moarte în cârcă, cei doi complotişti s-au aşezat la masă şi i-au înşirat lui
Vasile Lupu un răvaş.
Ciogolea-spătarul, cel mai cutezător dintre fraţi, a luat scrisoarea şi a
ascuns-o în sân:
– Merg, frate, la duhovnicul nostru Ioasaf. Lasă să ducă el răvaşul nostru
Măriei sale. Poate a da Domnul şi furtuna va trece pe alături de noi.
– Să-i ceri neapărat egumenului prin jurământ să nu ne pârască lui Vodă,
căci altfel… Pătraşco Ciogolea şi-a făcut cruce, privind cu frică la icoanele
din colţul camerei.
Constantin Ciogolea şi-a luat inima în dinţi şi a urcat dealul mănăstirii
lui Aron-Vodă, unde egumen era Ioasaf. Mergea cu greutate. Din când în
când, se tot oprea, ştergându-şi sudoarea, apoi arunca câte o privire înapoi,
spre târgul ce se aşternea la poalele dealului. Îi fugise boierului bucuria-n
scârbă. Se tot căina, sărmanul de el.
Câte numai nu spune omul la un pahar de vin?! I-a fermecat şmecherul
cela de logofăt cu vorbele lui mieroase, viclene… Să vezi, i-a tunat în minte
logofătului să se răzbune pe Vodă, din pita căruia a mâncat ani de zile, bu-
curându-se de diverse favoruri!
Ce nu-i ajungea lui? A fost logofăt, pârcălab de Hotin. În prezent e mare
stolnic. Pătraşco a fost pârcălab de Hotin, mare spătar, mare stolnic. A fost
printre primii boireri din Sfatul Domnesc şi iată că ne-am pomenit cu ne-
norocul în casă! Că drept a zis odată Miron, băiatul cel tânăr al lui Iancu
Costin, fost mare hatman şi pârcălab de Hotin, că nu se ştie niciodată gân-
dul omului spre ce duce!
Ioasaf, egumenul de la mănăstirea lui Aron-Vodă şi confesorul boierilor
de la curtea lui Vodă, a ascultat cu o deosebită atenţie spovedania boierului,
a luat scrisoarea Ciogoleştilor şi a strâns-o la inimă.
– Preacuvioase părinte, îl imploră pe preot vel-spătarul, rog să juri să
nu-mi vei destăinui numele, pentru că e vorba de primejdie de moarte
pentru mine şi casa mea! Sfinte părinte, am putea să fugim, să ne lăsăm
conacele din târgul Iaşi, că doar, după cele puse la cale de marele logofăt,
moartea ne aşteaptă… Dar, cât poţi fugi şi unde-s acele tărâmuri unde să
te ascunzi de tine însuţi?! De aceea am şi hotărât, cinstite părinte, să în-
dreptăm, cât nu este târziu, cele uneltite la o beţie. Că tare ne-a mai tras pe
sfoară vicleanul de logofăt! Părinte Ioasaf, rugăm pe Sfinţia ta să arăţi mai
întâi răvaşul nostru lui Iordache Cantacuzino-vistiernicul şi abia pe urmă
– la domnie.

276
 Jupânita
, cea Frumoasă

Spunând aceste lucruri, a pornit Constantin Ciogolea spre casa sa din

Iaşi, unde, cu mare mâhnire în suflet, îl aştepta fratele său, Pătraşco Ciogo-
lea, marele stolnic al lui Vasile-Vodă. Copleşiţi de chinurile aşteptării, stă-
teau ambii sub icoanele cu candele aprinse şi, cu rugă în glas, cereau iertare
de la Dumnezeu şi de la sfinţi pentru cele făcute de ei contra domniei lui
Vasile Lupu.
Iordache-vistiernicul, imediat ce a citit mesajul Ciogoleştilor, fiind un
om întreg la fire, înţelese ce mare pericol îl paşte pe stăpânul său. Şi, în afară
de aceasta, mai sosiseră nişte scrisori secrete din Muntenia, ce confirmau
spusele Ciogoleştilor, dar şi ungurii din Ardeal dăduseră glas despre înalta
trădare ce se urzea, şi chiar astăzi veni un om de la un turc din Focşani, care
şi el, la rândul său, îl înştiinţa pe Vasile-Vodă despre faptul trădării. Cu aju-
torul răvaşului lui Ciogolea, lucrurile se limpeziseră definitiv la curtea lui
Vodă: boierii cei mai de seamă au clocit o nouă domnie – pe cea a marelui
logofăt Gheorghe Ştefan Ceaurul!
Iordache-vistiernicul i-a întors scrisoarea lui Ioasaf, rugându-l pe acesta,
între patru ochi, să ducă răvaşul direct lui Vodă.
Vasile Lupu cu mirare citi scrisoarea şi nu-i venea a crede. Se dădu mai
aproape de lumina geamului şi buchisi din nou cuvintele din răvaşul deşu-
cheat al lui Ciogolea:
“Milostive Domn, eu, unul din slujitorii Măriei tale, mâncând pâinea şi
sarea Măriei tale de atâţia ani, ferindu-mă de osânda ce poate cădea asupra
mea, îţi fac de ştire, Măriei tale, despre Ştefan-logofătul cel mare, că este
el cu adevărat viclean şi s-a înţeles cu Rakoczi şi cu domnul muntenesc să
năvălească asupra Măriei tale. De care lucru adevărat să crezi, Măria ta, că
nu este într-alt chip.”
– Deci iată ce a pus la cale hicleanul de Ceaur! Cică i s-a îmbolnăvit
jupâneasa şi este pe pat de moarte cucoana Safta… Bravo, jupâneasă, se
vede că eşti dintr-o scăldătoare cu soţul tău! Alei, Doamne, ce vulpişoare!
Stai, că eu vă sunt nănaşul! tuna şi fulgera Vasile-Vodă. Mănâncă pâinea,
sarea mea, se bucură de mila Domniei mele şi iată că unii din ei au şi în-
ceput să mă pizmuiască. Cât de încrezător am fost eu cu acest om, de l-am
făcut şi mare logofăt! I-am deschis cămara sufletului meu, da el, vicleanul,
a şi început să mă vândă. A mers de atâtea ori în solii la Târgovişte, la Cluj
şi pesemne că acolo a uneltit el cu vecinii mei trădarea… Şi-a pus în gând
să-mi fure scaunul domnesc?! Vai de capul tău, cucoane Gheorghe! Vai de
capul tău, boierule! Vasile Lupu se înroşi la faţă de mânie.
– Preacuvioase Ioasaf, cine este boierul ce-a scris răvaşul? Numele lui nu
este aşternut sub cele scrise. Poruncesc să i se spună numele lui blestemat,
că se vede că a fost într-un gând cu logofătul cel mare! ceru Vodă.

277
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Măria ta, sunt legat prin jurământ de spovedanie cu cel ce mi-a încre-
dinţat a lui viaţă, a răspuns cu smerenie bătrânul călugăr.
– Vei fi pedepsit cu moartea, omule! se răsti la el voievodul.
– Măria ta, zise calm egumenul, domnul meu milostiv, moartea nu mă
sperie. Nu suferinţele morţii mă înspăimântă, ci cele veşnice, ce mă pot
aştepta acolo de unde nu este întoarcere pe astă lume. Numai un lucru mă
poate face să vorbesc, Măria ta…
– Spune, omule, nu tăcea! Zi ce trebuie să facem pentru a fi buni cu
Dumnezeu, dar şi tari cu vrăjmaşii domniei, a spus cu fermitate Vasile-
Vodă.
– Dezlegare, Măria ta! Cer să mi se facă dezlegare, ca să vorbesc. Am
nevoie de dezlegare de la vlădica Varlaam, lămuri egumenul.
Cum auzi răspunsul lui Ioasaf, Vasile Lupu porunci îndată să fie chemat
în Sfatul domnesc vlădica Varlaam. Pe urmă, adăugă:
– Să fie chemaţi în Sfat şi boierii noştri, toţi care mai sunt pe la curte.
Alelei, Doamne, ce mişei… Le aprind eu paie în capetele lor proaste!
– Măria ta, toate domniile au duşmani, darămite domnia voastră, a în-
cercat să-l liniştească Iordache Cantacuzino, cumnatul său. De fapt, Măria
ta, voievozii sunt mai bogaţi în neprieteni decât alţi oameni, mai simpli,
precum şi copacii cei mai înalţi şi cei mai falnici sunt loviţi de cele mai
năprasnice vânturi. Şi dacă arborele este putred înăuntru, atunci e zdrobit
de furtuna lui Dumnezeu. Fii tare, Măria ta, fiindcă noi, boierii Măriei tale,
suntem aici, în Sfat. Şi dacă va fi dat să cunoaştem cumplita trădare, atunci,
Măria ta, mulţi vrăjmaşi vom doborî sub noi…
Imediat ce sosi Mitropolitul Varlaam, călugărul Ioasaf ceru dezlegare şi,
primind-o, povesti totul cu de-amănuntul: cine i-a dat răvaşul şi ce a vor-
bit cel ce nu a avut curajul să se arate în faţa lui Vodă… Când călugărul a
terminat de relatat despre cele întâmplate, Vasile Lupu porunci cu frică de
moarte să fie aduşi înaintea lui cei doi boieri fricoşi, Constantin şi Pătraşco
Ciogolea.
Scârboasă treabă este trădarea celor în care ai avut încredere!
Nu mai avea Vasile-Vodă nici cuvinte, dar nici energie, vlagă să-i cerce-
teze pe cei doi boieri vânzători de domnie. I-a mustrat foarte aspru, adu-
cându-le aminte de toate favorurile primite până la acel ceas. S-au apărat
Ciogoleştii cu dârzenie, spunându-i lui Vasile Lupu că ei au fost şi rămân
pentru Vodă… cei mai de nădejde şi dacă Vodă porunceşte, apoi unul din
ei, mort-copt, dar îl va găsi şi îl va aduce pe cel viclean – de grumaz, legat
ca un bou, drept la judecata domnească.
A oftat Vodă din tot sufletul şi le-a zis, cu mâhnire în glas, celor doi
fraţi:

278
 Jupânita
, cea Frumoasă

– În zadar, acum, această slujbă! Să-mi fi spus voi mai înainte, până să
fi fugit logofătul cel mare din Iaşi, se mai putea drege situaţia, dar cui îi
trebuie acum văicăreala voastră întârziată? Să fie puşi la închisoare boierii
vinovaţi, după cum şi merită! M-au trădat şi pe mine, l-au trădat şi pe logo-
făt… Parcă poţi avea încredere în asemenea ticăloşi?
Fără a pierde timpul, a trimis îndată Vasile Lupu două cete de oşteni
după fugar, cu gândul de a-l ajunge din urmă. Pe Sculi, apoi, peste câteva
ore, pe Iacomi, vătafii de aprozi, dar şi pe Alexandru Costin, fratele lui Mi-
ron Costin – cu carte la însuşi Gheorghe Ştefan, ordonându-i să se întoarcă
pe cât se poate de repede, cu mare sârg, la curte, pentru îndeplinirea ur-
gentă a unor porunci venite de la împărăţie, de la Ţarigrad.
Totodată, Vasile Lupu a trimis în grabă, în calitate de olac, un om la Şte-
fan-serdarul, să vină şi el cât mai iute la palat.
Circumstanţele îl impuneau să se grăbească – prea serioasă era năpasta
ce se abătuse peste capul lui. Iar Ştefan-serdarul avea sub a lui ascultare o
mulţime de oaste.
Nu a dovedit însă Vasile-Vodă să trimită scrisoare către Ştefan-serdarul,
că acesta a şi sosit la curte, de parcă simţise că Vodă are nevoie de el.
Când Ştefan-serdarul s-a apropiat de Iaşi, i-a ieşit în cale una din slugile
lui credincioase, care îl cunoştea încă din copilărie şi care i-a comunicat
toate noutăţile din târg şi de la curte. Întregul oraş ştia de acum nu nu-
mai despre fuga logofătului, dar şi despre viclenia boierilor Ciogolea, a lui
Ştefan-serdarul, a lui Vasile Ceaurul, fratele marelui logofăt, a cumnatului
acestuia Alexandru, a baronului Iuliu Torquato de Frangipani, a boierului
Constantin Nacul, a lui Gaspar Hidi, a lui Iacob din Hârsani, a Ieromona-
hului Antonie din Moldova, precum şi-a altor boieri, mai mici şi mai puţin
importanţi.
S-a oprit Ştefan-serdarul din drumul său, căzând pe gânduri. La grea
cumpănă de viaţă ajunsese el la bătrâneţe.
– Întoarce-te, stăpâne! Încotro mergi? plângea fidela lui slugă. Întoarce-
te, că mergi la moarte!
Se ştie că pedeapsa e umbra păcatului şi de ea nu ai scăpare. Mai de-
vreme sau mai târziu, toţi plătesc pentru faptele lor.
Când a auzit Vasile-Vodă că Ştefan-serdarul a sosit la curte de unul sin-
gur, mare i-a fost uimirea. A trimis, în câteva rânduri, oameni de-ai săi să
se convingă că e taman aşa precum se zvoneşte – că Ştefan-serdarul este în
spătărie. După ce totul s-a adeverit, l-a chemat Vodă pe Ştefan-serdarul în
Sfatul domnesc, unde a şi început a-l descoase cum merg treburile în ţară,
pe la Tighina, unde a fost cu slujbă ostăşească. L-a întrebat despre ungurii

279
 Jupânita
, cea Frumoasă

ce stau la pândă pe la poteci de munte cu ideea să coboare în ţară la apelul

marelui logofăt.
Ştefan-serdarul s-a crucit şi a jurat că nu ştie nimic, lipsind de mai multă
vreme de la curte şi păzind ţara pe la margine, dinspre unguri, şi că nu este
legat cu complotiştii ca să facă vreun rău domniei.
– Măria ta, oare n-am fost eu cel mai de încredere în domnie? Au a fost
altul mai cinstit ca mine? Cum să fac una ca asta? Să-mi trădez eu stăpâ-
nul?! O, Doamne, oare nu tu, Măria ta, m-ai scos din obiele, din prostime
şi, din sărac ce eram, m-ai îmbogăţit? tot întreba serdarul.
– Că bine zici, cucoane Ştefan! Aceste lucruri le cunosc şi eu. Faptele
bune cu bine se răsplătesc, cucoane Ştefan. Să mergem, să auzim ce spune
şi Costea Ciogolea-spătarul. Cred că doar el ne va spune adevărul… zise cu
un ton enigmatic Vasile Lupu.
Ştefan-serdarul, neavând o altă ieşire, şi-a urmat domnul la vistierie.
Când au ajuns acolo şi i-a văzut Ştefan-serdarul pe seimeni, acei lefegii
străini, folosiţi de domn pentru garda curţilor domneşti, s-a înspăimântat
de moarte bătrânul oştean. Nu-i mai păreau atunci de glumă vorbele spuse
ca jurământ la acea beţie nenorocită, când îl luase Gheorghe Ştefan şi pe
dânsul, ca şi pe Ciogoleşti, de cumătru întru răsturnarea lui Vasile-Vodă.
Zadarnic încerca boierul Ştefan să-şi salveze pielea.! Vinovat a fost între
vinovaţi. Constantin Ciogolea-spătarul le-a spus lucrurilor pe nume.
L-a chemat, atunci, Vasile-Vodă pe căpitanul seimenilor şi i-a poruncit
ca cei trei boieri hicleni să fie păziţi ca ochii din cap. Vremurile aveau să
arate ce trebuie de făcut cu dânşii. Mai întâi, a vrut Vodă să vadă cum s-au
rezolvat lucrurile pe Trotuş, unde au fost trimişi cei doi vătafi de aprozi
– Sculi şi Iacomi, precum şi Alexandru Costin, cu cărţi către marele logo-
făt.
Nu peste mult timp, s-a reîntors din misiune Alexandru Costin cu veşti
foarte triste. Au murit eroic Iacomi şi Sculi, ucişi de străjile ungureşti ce
intraseră în ţară. Se vede că aşa le-a fost soarta, de vreme ce nu au vrut
să-şi plece urechea la acele câteva sfaturi chibzuite, sugerate de Alexandru
Costin.
Cum au ajuns ei la Roman, Iacomi nu a mers mai departe pe caii lui buni
şi voinici, dar a luat fără gând rău caii de olac, lăsându-i pe ai săi la hrană,
ca să se odihnească. Alexandru l-a sfătuit să nu lase bidivii de lângă dânsul,
îndeosebi în aşa vremuri tulburi. L-a rugat Alexandru prieteneşte să nu
lepede caii cei buni. Nu a ascultat Iacomi, vătaful de aprozi, povaţa utilă, ci
a mers mai departe, spre Bacău, pe cai proşti. Şi cum se întâmplă deseori,
de unde nu te aştepţi, taman de acolo vine nevoia… Lângă o streaşină de
codru le-au ieşit în cale străjile ungureşti şi, dacă i-au văzut pe oamenii lui

280
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vodă, i-au luat îndată la goană. Slabi erau caii lui Sculi şi Iacomi, aşa că ur-
maşii lui Attila repede i-au ajuns din urmă, omorându-i din pistoale. Iar el,
Alexandru şi alţii, ce călăreau nişte cai mai buni, au scăpat cu viaţă.
Când a auzit Vasile-Vodă proastele noutăţi, aduse de Alexandru Costin,
a înţeles, sărmanul, la ce grea cumpănă a ajuns el şi familia sa, precum şi
acei boieri loiali, care l-au servit cu bună-credinţă. Ştiri tot mai proaspete
veneau zi de zi. Fruntea oştilor ungureşti, aflate sub ascultarea lui Jan Ke-
meny, a ajuns la Roman, iar Dicul-spătarul a intrat în Focşani.
Văzându-se Vasile-Vodă înconjurat de inamici din toate părţile, rămas
de unul singur, nepregătit să se apere, cu trădare la curte, porunci seimeni-
lor să-i omoare pe Ciogoleşti şi pe Ştefan-serdarul.
În van a încercat Iordache Cantacuzino să-l înduplece pe domnitor
şă-şi schimbe hotărârea luată, să anuleze executarea marilor boieri, întru-
cât voievodul era, în acel moment, plin de furie.
– Măria ta, îi vorbea pios vistiernicul lui Vasile Lupu, oare nu Ciogoleştii
ţi-au spus despre hiclenia marelui logofăt? Nu vărsa sânge boieresc, Măria
ta, că o să-ţi pară rău pe urmă de cele făcute! Te vor părăsi şi ceilalţi, de vei
rămâne singur de tot în faţa vrăjmaşului perfid. La noi să nu ai gând rău.
Noi cum am fost cu Măria ta, aşa şi rămânem. Şi la nevoie, şi la bucurii.
Doar moartea ne poate despărţi…
În zadar îşi ruga stăpânul boierul Iordache. De neînduplecat era Vodă.
Dar oare putea să asculte în acele clipe inima lui Vodă, plină de atâtea ofense
şi trădări? Surd a rămas el la rugămintea boierului.
Pe la miezul nopţii, seimenii i-au scos pe cei trei boieri din vistierie,
i-au dus înaintea jitniţei, locul din interiorul curţilor domneşti, unde erau
cuptoarele şi acolo i-au omorât fără milă.
L-au adus acolo şi pe Mogâldea-paharnicul, unchiul lui Gheorghe Şte-
fan. Stătea omul şi privea cum cei trei primesc moartea, unul după altul,
aşteptându-şi, după cum credea boierul, propria pieire. Dar nu l-au ucis.
Probabil că încă nu-i venise omului ceasul de pe urmă.
În toiul nopţii sosi la casa lui Iordache-vistiernicul şi sinistra veste pre-
cum că au pierit în dezonoare boierii cei mari. Mare scârbă i-a apucat pe
cei ce erau de faţă, pe Alexandru şi Miron Costin, pe Toma Cantacuzino!
Însuşi Iordache, la auzul tristei noutăţi, a fost în stare doar să exclame cu
mare jale în voce:
– Ah! Ce s-a făcut?! Au pierit acei boieri!

281
 Jupânita
, cea Frumoasă

Fuga lui Vodă

resimţirea sosirii unor vremuri de restrişte i-a cu-

P
prins pe mulţi. Ce s-a întâmplat cu Vodă, de şi-a ară-
tat puterea, de fapt – slăbiciunea faţă de boierii hi-
cleni, fraţii Ciogolea şi Ştefan-serdarul, care, în cele
din urmă, au rămas lângă el, recunoscând păcatul
comis? S-au vândut la un pahar cu vin, cântând în
unison cu marele logofăt, dornic mai mult de dom-
nie decât de răzbunare. S-au pocăit şi au venit să-şi
repare greşeala, deşi avuseseră totuşi şansa de a-şi salva viaţa, găsind un
refugiu sigur undeva departe de Moldova. Se prea poate că au venit cu
capul plecat, crezând în marea milă a lui Vodă? Au cerut una şi au primit
alta – osânda cu moartea.
– Ah! Ce s-a făcut? Au murit trei dintre cei mai mari boieri!
– Şi acum, încotro s-o ei, Vodă? Unde să-ţi găseşti ajutor şi salvare?
– Să mergi la turci? Nu are rost – vei avea de suferit din cauza pieirii
ţării, dar şi firea turcului este cam lunecoasă. Spune una, gândeşte alta, o
face pe a treia.
– Da poate să fugi la cazaci, Măria ta? Dacă doreşti şi mai departe să-ţi
pătezi numele, păi, n-ai decât…
– Poate, mai bine ar fi să le dai război răzvrătiţilor, ce au tăbărât din
toate părţile? Coboară de pe poteci de munte, se strecoară de la şes, ies din
codru… Dacă ai fi avut, Măria ta, oastea gata de luptă, le-ai fi dat duşmani-
lor lovitura de moarte la locul cuvenit, dar de unul singur – slabă nădejde,
mărite doamne!
– Şi ţara, Măria ta, s-a zbârlit împotriva Domniei tale. Tot strigă pe la
colţuri că vrea un domnitor nou…
– Ai putea merge, Vodă, în ţinutul Orhei, dar şi acolo stau oamenii lo-
gofătului cel mare.

282
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Dar ce-ar fi să mergi, Mă-

ria ta, la Cetatea Soroca? Nu,
nu poate să-ţi fie ea sprijin.
Prea mică este Cetatea Soroca.
– Grăbeşte-te spre Hotin,
Măria ta! Acolo îţi este scăparea
– şi cetatea e puternică şi polo-
nezii de la Cameniţa sunt alătu-
rea. Însă înainte de toate, Măria
ta, pune la punct treburile ţării
şi ale familiei domneşti…
Sfătuit în felul acesta de
boierii săi credincioşi, Vasile-
Vodă se hotărî, în definitiv, să
plece spre Cetatea Hotin, dar
Ioan (Jan) Kemeny (1607-1662), general şi mai întâi Vodă l-a trimis de
principe al Transilvaniei (1661-1662) olac la Bogdan Hmelniţki pe
Stamatie Hadâmbul, marele
postelnic.
La Cetatea Neamţului, păstra Vasile-Vodă întreaga sa avere. Încolo
acum erau îndreptate toate gândurile domnitorului. Cum să nu aibă griji,
dacă vrăjmaşii lui erau nu departe de Cetatea Neamţului?!
Orice întârziere putea fi fatală. Tot ce agonisise el de-a lungul anilor risca
să se ducă pe gura lupului. Un lup mai tânăr l-a încolţit pe un alt lup – mai
bătrân, mai credul.
Vasile Lupul, neliniştit de soarta avuţiei sale, i-a poruncit, în mare taină,
nepotului său Ştefăniţă-paharnicul să se retragă îndată la Cetatea Neamţu-
lui şi să-i salveze bogăţiile, ducându-le la Hotin.
Terminând cu poruncile, ce nu puteau fi nicidecum tărăgănate, domnul
Moldovei Vasile-Vodă Lupu şi-a ridicat toată casa şi, împreună cu boierii
de la curte, care mai rămăseseră pe lângă dânsul, au purces în pripă spre
Hotin.
Stând în careta sa, negru la faţă de gânduri şi griji, Vasile-Vodă încerca
să găsească un răspuns potrivit la cele întâmplate în ultimul timp. Părea, la
prima vedere, că nu au fost decât nişte simple întâmplări. Dar oare aceste
întâmplări şi coincidenţe ciudate nu sunt ele toate rezultatul unor idei şi
dorinţe, care uneori îl duc pe om acolo unde poate că el nu şi-a dorit nicio-
dată? Ceea ce se face în trecut, dă roade în viitor. Aşa că Vodă trebuia să-şi
cerceteze faptele din trecut, ca să găsească răspuns şi soluţii la problemele
prezentului.

283
 Jupânita
, cea Frumoasă

Hmelniţki, lacom de stăpânire şi răzbunare, sosise în biata lui ţară cu

fiul său Timuş şi cete de cazaci belicoşi. Deoarece au pus ei mâna pe dom-
niţă, apoi sigur că se visează domni şi în ţara vecină, la munteni! Dar poate
că toate aceste nevoi, ce se abat acum peste capul lui Vodă, vin de la dorinţa
sa de a cuceri glorios Muntenia?
Matei-Vodă, cunoscând bine firea hrăpăreaţă a cazacilor şi fiind alarmat
de încercările lui Vasile-Vodă de a-l aduce domn în Muntenia pe Ion, s-a
adresat după ajutor lui Rakoczi. Nu putea oastea lui Matei-Vodă de una
singură să-i stea în cale lui Hmil-hatmanul. Cine nu ştie adevărul tuturor
vremurilor: unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea creşte?
Probabil, nu o dată au suit mesagerii lui Matei-Vodă potecile din munţi,
spre Clujul ardelean, cerându-i principelui Transilvaniei sprijin şi apărare.
“Să fi fost eu în locul lui Matei-Vodă, oare nu făceam la fel? raţiona Va-
sile Lupu. Fără ajutor de la ardeleni, puţin probabil că acesta ar putea ţine
piept ginerelui meu, care este mare meşter la războaie. Şi dacă Timuş pune
mâna pe Muntenia, ceea ce nu am putut s-o fac eu până acum, atunci ne-
săţiosul Hmil-hatmanul apucă îndată cu mâinile lui rapace picioarele sca-
unului domnesc de la Cluj.
Sunt sigur că aceşti doi vecini ai mei, Matei-Vodă şi Rakoczi, n-au în-
târziat să mă bârfească şi la împărăţie, trimiţând soli cu tot felul de pâre la
adresa mea. Au nu cumva, simţind sprijinul lui Matei-Vodă, al lui Rakoczi
şi al împărăţiei de la Ţarigrad, acest boier, scăldat de mine în favoruri, şi-a
luat inima-n dinţi şi s-a hotărât să-mi smulgă scaunul domniei? Şi pesemne
că acum se grăbeşte din toate puterile spre Iaşi!”
Obosit de atâtea frământări, legănat de arcurile moi ale caretei, în cele
din urmă Vasile-Vodă adormi.
Peste şase ore de la fuga lui Vodă din târgul Iaşi, Gheorghe Ştefan, lo-
gofătul cel mare, urca deja cu un aer solemn scara cea mare de lemn de la
curţile domneşti.
În timpul acesta, alaiul lui Vasile-Vodă suia culmile Ştefăneştilor. Înain-
tea caretei se aşternea şleahul cel mare spre Hotin. Acolo, numai acolo era
salvarea şi speranţa lui Vodă şi a familiei sale.

284
 Jupânita
, cea Frumoasă

Moartea
Pârcălabului de
Soroca
rsule, poţi să zici că suntem de acum acasă! se bucură

-U
Călin. Ultimul deal a rămas în urmă; trecem strea-
şina acestei frânturi de codru şi…
– …Coborâm costişa, şi, după o fugă de cal, ba-
tem la poarta Cetăţii, zâmbi fericit Ursul. Alelei, Că-
line, cum ajungem în Cetate, de îndată punem la cale
un burlui cu vin şi o pulpă rumenă de berbecuţ.
– Modestia ta mă uimeşte! Două burluie şi două
pulpe! Ce, oare nu merităm? Poate chiar un întreg cârlan. După un lucru
bine făcut, se cere şi o răsplată bună. Alei, ce m-aş mai tolăni oleacă… Nu
mai pot merge în galop. Mă dor toate ciolanele.
– Că bine spui. De atâta călărie, să vezi că o să merg ca un arici-crăcă-
nici. Cred că trebuie, după atâtea ceasuri călare, să merg la Petrea-fierarul,
ca să-mi îndrepte picioarele, sărmanele de ele, picioruşele mele!
– Lasă, nu te mai văicări ca un moşneag de o sută de ani! Am făcut şi noi,
Ursule, un lucru bun. Am dus răvaşul cocoşatului fără cumpănă de moarte.
Am primit răspunsul magistratului şi, tot fără de primejdii, coborâm acum
povârnişul ce duce spre Soroca. Şi toate, numai în trei zile!
– Am avut noroc, Căline, că magistratul de la Raşcov era în târg. În aşa
zile tulburi ca acestea, el putea să fie orişiunde, numai nu la Raşcov, ci la
Bar, la Şargorod sau, poate chiar, la Lvov, la Varşovia.

285
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Se vor retrage leşii curând şi la Bar, şi la Şargorod… oftă nemulţumit

Călin. Am auzit vorbindu-se că polonezii se pregătesc să plece din aşezările
lor de peste Nistru. Bogdan Hmelniţki îi împresoară din toate părţile.
– Noi ne-am făcut datoria, iar ei lasă să plece unde vor; n-au decât să
plece!
– Dacă vor rămâne, se vor pomeni în mare impas. Prea sunt înrăiţi pe ei
cazacii lui Hmil-hatmanul, constată Călin.
– Tulburi vremuri am apucat! La Iaşi, logofătul cel mare, cocoţat pe tro-
nul lui Vasile-Vodă, se vrea domn în ţară. Ungurii şi muntenii gospodăresc
prin curţile domneşti. Peste Nistru, polonezii se tot bat fără osteneală cu
săbiile cu cazacii. Oare la ce te poţi aştepta în aşa timpuri, când vecinii se
luptă între ei, iar turcul şi han-tătar zâmbesc pe sub mustaţă, privind la
hărţuielile noastre? se încruntă Ursul.
– Spre rău merg treburile în ţară, Ursule! Vitrege vremuri s-au abătut
asupra lui Vasile-Vodă. Nu a dat el de bună voie scaunul ţării, mai cu seamă
unui boier care i-a mâncat atâţia ani pâinea şi sarea… De aceea a domnit
Vodă ani mulţi cu fericire şi belşug, ca mai apoi să vină un boier viclean şi
să-i smulgă scaunul?!
– Dacă pune mâna Vasile-Vodă pe dânsul, să vezi că-l jupoaie de viu…
Auzi, Căline, da noi, în această gâlceavă a lui Vodă cu Gheorghe, marele
logofăt, de partea cui suntem?
– Cum adică de partea cui?! Suntem de partea pârcălabului nostru.
Unde-i el, acolo – şi noi. După câte ştiu eu, pârcălabul Ştefan ţine mult
la Vodă. Oare nu Vasile Lupu l-a făcut pârcălab şi logofăt?… Să mergem,
că, uite, degrabă soarele se va rostogoli după deal, iar cuconul Ştefan ne
aşteaptă la Cetate.
Călin şi Ursul, ajungând la povârnişul ce cobora încet spre pădurea care
creştea din malul Nistrului spre ceruri, au descălecat şi, luând caii de căpăs-
tru, au pornit în jos, pe cărarea ce se întindea ca un şarpe uriaş…
În faţa celor doi viteji a apărut, în toată frumuseţea ei, o vale de râu, cum
mai rar se întâlneşte prin alte părţi. Caii, care, în cele din urmă, au rămas
fără călăreţi, simţind sfârşitul călătoriei, au înteţit pasul, grăbindu-i şi pe
oşteni, să meargă mai repede. Boturile lor umede îi tot împingeau pe cei
doi voinici în spate, mânându-i din urmă.
Costişa întretăiată de o vâlcea cu izvoare era acoperită cu ierburi înalte
şi tufăriş. Florile de câmp şi măceşii înfloriţi au transformat coasta dealului
într-un covor frumos de primăvară. Un paradis adevărat – luncă de râu,
pădure de stejar, un cer albastru deasupra unor stânci albe, pe culmile că-
rora se înfiripa un sătuc din câteva case. Costişa luneca domol, pe marginea
pădurii, spre râu, apoi se prăbuşea într-o râpă adâncă, pe fundul căreia,

286
 Jupânita
, cea Frumoasă

ascuns de soare, se zbătea între pietroaie un mic pârâiaş cu ape puţine pe

timp uscat, dar năvalnic pe timp de ploaie. Malul stâng al pârâiaşului urca
drept în sus, undeva pe sub bolta cerească. Semăna cu un perete gigantic,
de o albeaţă uimitoare a pietrei compacte din care era constituit, ce se înălţa
aidoma unui zid de cetate. În stânca albă, se zăreau ca şi cum două pete
negre, una mare şi alta – mai mică. Erau uşa şi fereastra unui schit vechi,
săpat în rocă de mâna unui călugăr, rătăcit cândva prin aceste locuri. Sus,
pe vârful stâncii, numită de localnici Gradişte, nişte încreţituri de pământ
mărturiseau despre trecutul glorios al unei cetăţi ce şi-a făcut rostul ei în
negura vremurilor demult apuse.
În micul schit din stâncă, un călugăr atins de bruma vieţii se tot ruga zi
şi noapte la ceruri, menţinând aprinsă o candelă sub icoanele puse în nişte
firide, făcute în piatra moale de cretă. După Dealul Gradiştei, într-un am-
fiteatru înconjurat din toate părţile de dealuri brăzdate de pârâiaşe, stătea
pitulat, la poalele unei cetăţi, târgul Soroca.
– Fermecătoare privelişte, Ursule, nu-i aşa? îşi întrebă Călin camaradul.
– Mai rar aşa locuri! se minună Ursul. Aici, lunca Nistrului pare mai
frumoasă. Şi Raşcov polonez este frumos. Aceeaşi luncă de râu, nişte stânci
sculptate parcă de mâna unui om, stejari înfipţi de veacuri cu rădăcinile lor
puternice în malul stâncos, acelaşi cer albastru, miros de lăcrimioară şi ace-
laşi cântec de privighetoare. Aceleaşi mândreţi, dar totodată nu prea. Aici,
în partea aceasta a Nistrului, e cu mult mai bine şi mi se bucură sufletul.
Aici ochiul cuprinde zări fără de sfârşit, asemenea oceanului. Aici e casa
mea, Cetatea noastră, pământul nostru.
Uită-te la râpa lui Bechir-călugărul, unde, în schitul din perete, sute de
ani a ars candela aprinsă de monahul cela, care, ca şi noi, Căline, a stat la
paza ţării, la straja credinţei noastre, rugându-se zi cu zi pentru mântuirea
noastră. Mulţi călugări s-au refugiat acolo, sus în stâncă. Nimeni nu le mai
ţine minte numele, doar numele lui Bechir a ajuns până la noi.
– Eu îl cunoşteam pe acest monah! Când eram copilandru, el era de
acum un călugăr bătrân de tot, de nu mai putea să se ridice pe scară sus în
schit şi atunci şi-a făcut un sălaş chiar sub stâncă. A murit Bechir acela cu
vreo cincisprezece ani în urmă…
– Spun oamenii cei bătrâni din târg că el l-a văzut pe însuşi Nicoară Pot-
coavă, fratele domnului nostru Ioan-Vodă cel Viteaz, vândut de boieri la
Cahul şi ucis de turci. Cam la fel a murit şi Nicoară, trădat de cei ce s-au pus
ca prieteni pe lângă dânsul. Au tăiat leşii capul lui semeţ în Piaţa din Lvov.
– Ia te uită la schit, se pare că se vede scara? Pesemne, călugărul a cobo-
rât cu tălpile pe pământ.
– Ca şi noi, în luncă…

287
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ursule, eu am auzit povestindu-se în târg, la un pahar de vorbă cu

moşnegii albiţi de trecerea timpului, că atunci când Nicoară Potcoavă a
păşit în ţară pe la Soroca, mergând spre Iaşi ca domn în drept, podari la vad
erau patru fraţi. Unul din ei – Andronic, care a fost bun prieten cu Bechir–
călugărul, a prins aici, în luncă, sub sălciile celea, ce-şi scaldă gâţele verzi în
râu, un somn uriaş. Când Andronic l-a cocoţat pe cal, coada peştelui ajun-
gea până la pământ… Au făcut din el o mâncărică de să-ţi lingi degetele,
din care a gustat şi Nicoară cu voinicii lui.
Păcat că n-am trăit noi în acele vremuri! Eh, poate ne înfruptam şi noi
din peştele cela copt deasupra jăraticului şi eram alături de viteazul Nicoară
Potcoavă… Să-ţi spun drept, îmi cam lasă gura apă toată povestea asta, de
vreau să vin într-o seară cu undiţele aici, la bulboana cu apă neagră, ca să
prind şi eu vreun somn, nu broaşte.
– Până prinzi tu somnul tău, taman sosim la Cetate şi cred că pârcălabul
Ştefan nu se va zgârci şi va pune ceva la bătaie pentru stomăcelele noastre.
Ajungând la apa pârâiaşului, voinicii le-au dat voie cailor să-şi poto-
lească setea, apoi Călin şi Ursul au sărit din nou în şa şi, dând pinteni bidi-
viilor, au pornit în galop spre fortăreaţă.
Morile din lunca Nistrului, aflate în preajma oraşului, i-au întâlnit pe
cei doi călăreţi cu o linişte suspectă. Peste ape, nu se mai auzea scârţâitul
lor tânguitor. Dubasurile erau legate la mal. La fel şi moara de pe pârâul ce
spăla marginea târgului din vale, stătea şi ea fără rost, deşi, ciudat lucru,
carele încărcate cu grâne îşi aşteptau rândul la roata morii. Oamenii dispă-
ruseră undeva. Călăreţii şi-au oprit caii, privind cu mirare primprejur.
– Căline, nu-mi prea place mie tăcerea asta, cu care ne întâmpină mo-
rile. De sus, de pe înălţimi, oraşul părea să fie liniştit, fără război şi pârjo-
luri. Ce s-o mai fi întâmplat în acest timp, cât noi am măsurat drumul până
la Raşcov şi înapoi?
– Ursule, ia priveşte-ncolo, printre case şi copaci… Vezi? Îmi pare că în
piaţa din faţa Cetăţii s-a adunat întregul târg Soroca. Uită-te cât sunt ei de
agitaţi! Flutură armele, strigă… Pesemne că s-a întâmplat ceva şi, dacă nu
greşesc, s-a dus pe apa sâmbetei viaţa noastră paşnică şi cele două urcioare
cu vin cu cele două pulpe de berbecuţ.
Ajunşi lângă Cetate, voinicii au descălecat şi au început să-şi facă drum
prin mulţime, spre podul basculant, de unde vorbeau poporului Vasile
Mârzacul, marele căpitan de Soroca, sotnicul Pahuta şi Andrieş Zmăuleţ,
diacul de Soroca.
Toţi strigau şi nimeni nu asculta. Vocile lui Vasile Mârzacul, Pahuta şi
Andrieş Zmăuleţ de-abia de mai răzbăteau prin furtuna de ţipete.

288
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ursul îl observă în mulţime pe Toader Dumbravă, mai-marele tunarilor

din Cetate, care discuta înflăcărat cu câţiva orăşeni.
Călin şi Ursul s-au apropiat de dânsul, privind totodată cu uimire prim-
prejur, fără ca să înţeleagă, deocamdată, cauza tulburării ce cuprinsese târ-
gul şi Cetatea Soroca.
– Toader! Dumbravă! Auzi, măi omule, ce s-a întâmplat?! Ursul l-a tras
de mână pe căpitanul tunarilor.
– Alei, Doamne, voi sunteţi?! Vai, ce bine că v-aţi întors de la Raşcov! s-a
bucurat căpitanul Dumbravă.
– Ce s-a întâmplat, Toader? De ce sunt oamenii noştri din târg şi străje-
rii Cetăţii atât de supăraţi, de-şi flutură ameninţător armele? Cine, oare, i-a
scos pe soroceni din balamale? interveni în discuţie Călin.
– Vodă, vitejilor, el este vina furiei noastre! a lămurit un moşnegel din
gloată.
– Care Vodă? Cel bătrân sau cel nou? a întrebat Călin, făcându-şi loc
lângă Toader Dumbravă.
– Vasile-Vodă, domnul nostru cel milostiv, răspunse Toader.
– Milostiv?! Taci, măi omule! Unde ai văzut tu milostenie la Vasile-
Vodă? a strigat un omulean, ce părea să fie mai mult unul din cei ce stau
ascunşi pe la vreo răscruce de drumuri.
– Cel bătrân şi fără judecată! zise cu ciudă Dumbravă. Şi-a pierdut omul
minţile, de când a fugit iepureşte de la Iaşi la Hotin. Vai de Vodă al nostru!
Rău de tot s-a sfădit el cu boierii. Din mare fierbinţeală, măi Ursule, dom-
nul nostru, înainte de a merge la Hotin, a ucis trei dintre cei mai mari boieri
ai ţării – pe Iordache-serdarul, da şi pe cei doi fraţi Ciogolea. Ciogoleştii
au avut îndrăzneala de a dezvălui trădarea lui Gheorghe Ştefan, logofătul
cel mare, iar Vasile Lupu a poruncit uciderea lor; uite aşa plăteşte câteodată
Vodă bunătatea unora…
De fapt, cam târziu au făcut-o ei. Logofătul cel mare dovedise să fugă la
unguri. Aşa şi-au pierdut capetele boierii lui Vodă. Şi iată, mergând Vodă
cu întreaga lui curte la Hotin, trimite el un boier de-al lui după ajutor la
zaporojean, la cuscrul său şi anume – pe Stamatie Hadâmbul, postelnicul
cel mare…
– …Care a trecut Nistrul pe la Soroca. Eu cu Călin chiar am vrut să-l
însoţim la Hmil-hatmanul, să împărţim primejdia drumului cu dânsul, dar
prostul de el a refuzat, îşi aminti Ursul.
– Cum a trecut Nistrul, aşa şi s-a întors, peste o zi, surâse amar Toader
Dumbravă. Oamenii lui povesteau că, atunci când au călcat pe locurile săl-
batice de peste Nistru, l-a apucat pe boier o frică soră cu moartea şi a luat
el, omul, şi s-a întors înapoi. Pesemne că i s-a năzărit ceva boierului şi când

289
 Jupânita
, cea Frumoasă

a rupt-o la sănătoasa, a ajuns tocmai la Hotin. Tu şi cu Călin eraţi atunci la

Cetate, preciză căpitanul.
– Da! Şi multe sfaturi înţelepte i-a dat pârcălabul nostru marelui postel-
nic, continua să-şi amintească Ursul.
– Apoi iată, măi Ursule, Hadâmbul ista, îndată ce a ajuns la Hotin, a
făcut pâră împotriva boierului nostru, oftă Toader.
– Contra logofătului Ştefan, pârcălabului nostru de Soroca? se miră vi-
teazul oştean de laşitatea postelnicului.
– Da, i-a răspuns cu tristeţe în glas Toader Dumbravă. Contra stăpâ-
nului nostru milostiv, învinuindu-l de hiclenie, zicând că el l-a încurcat
pe Hadâmbul să ajungă la zaporojeni, ci nu frica acestuia. Se pare că, după
ce le-au tăiat capul celor trei mari boieri, i-a venit rândul şi pârcălabului
Ştefan.
Călin, la auzul acestor vorbe, sări ca fript din loc, s-a repezit la Toader
Dumbravă cu toată agerimea lui, l-a apucat de piept şi, ridicându-l în sus,
l-a scuturat din toate puterile:
– Cum aşa, măi omule, să tai capul pârcălabului nostru?!
– Oho, voinice, stai cuminte, că nu eu sunt cel cu pâra la domnie; ţi-am
povestit numai ceea ce ştiu. Uită-te sus, unde-i podul. Cuconul Vasile Mâr-
zacul, marele căpitan de Soroca, Pahuta-sotnicul, da şi mulţi alţi străjeri
dintre ai noştri, pot mărturisi cu mâna pe Sfânta Scriptură că rău gând au
pus pe pârcălab Hadâmbul cu Vodă! Lasă-mă în pace, că-mi rupi caftanul,
s-a smuls, în sfârşit, din încleştare Toader Dumbravă.
– Cum aşa se întâmplă, măi Toader – să-i iei zilele unei slugi credin-
cioase, cum este pârcălabul de Soroca? Cine nu-l cunoaşte pe stăpânul
nostru?! a întrebat cu mirare Ursul. Spuneţi-mi, cine nu-l cunoaşte pe lo-
gofătul Ştefan? A? Auziţi, oameni buni?! Pe pârcălabul nostru? Pe Ştefan?
Cine nu-l cunoaşte?! E un om care surprinde prin mulţimea lui de poveţe
cu tâlc. Un asemenea înţelept ca el de-abia mai găseşti printre pământenii
noştri. Mai rar oameni de potriva lui! Doar nu odată, rămânând de unii
singuri, Vasile-Vodă şi pârcălabul nostru au stat la taifas ceasuri întregi.
Ştiu eu ce ştiu.
Multe sfaturi înţelepte a auzit Vasile-Vodă de la cuconul Ştefan. Un băr-
bat plin la fire şi mândru de sine. Aţi auzit vreodată ca stăpânul nostru să
cerşească favoruri?
Desigur, nu e rupt din soare. Ghebos, cu capul cucuiat, dar sub a lui
căciulă se ascunde un om cumpătat şi curajos.
– Da unde-i pârcălabul Ştefan, de nu se vede alături de Vasile Mârzacul?
Cred că boleşte cu sufletul de nedreapta învinuire? se interesă Călin.

290
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ascultă, Ursule, dar şi tu, Căline! Nu mai este pârcălabul de Soroca,

l-au luat oamenii lui Vodă. Mai bine ascultaţi ce-a fost mai departe, după
ce pârcălabul v-a trimis la Raşcov. De fapt, totul s-a făcut chiar astăzi, cu
câteva ore înainte de sosirea voastră…
Toader Dumbravă a tuşit, dregându-şi glasul şi a început să înşire cele
întâmplate cu pârcălabul Ştefan de Soroca:
– Solul, pe care l-a trimis Vasile-Vodă la Hmil-hatmanul, după cum voi
şi-l cunoaşteţi pe Hadâmbul-postelnicul, din blestemata lui fire de iepure,
din marea lui ticăloşenie, s-a şi întors înapoi fără un bob zăbavă, l-a ajuns
din urmă pe Vasile Lupu în drumul lui spre Hotin şi, ca să-şi salveze pro-
pria piele şi onoare, l-a pârât lui Vasile-Vodă pe pârcălabul nostru, precum
că acesta e hiclean ca Ciogoleştii şi Iordache-serdarul.
Vasile-Vodă, fiind la mare strâmtoare, de unul singur cu casa lui şi ajutat
doar de câţiva boieri, a trimis îndată de iznoavă pe alţii la Hmil-hatmanul:
pe Nacu Grigore-comisul, pe nepotul său Ştefăniţă-paharnicul, feciorul lui
Gheorghe-hatmanul şi pe Niculae Buhuş-jitnicerul.
Trimiţându-i la zaporojean, le-a mai dat lor Vasile-Vodă ordin să-l
prindă pe cel pârât, adică pe pârcălabul nostru şi să-l aducă legat de la So-
roca la Hotin, la judeţul lui Vasile-Vodă Lupu. Şi ei aşa au şi făcut.
L-au predat unora din Hânţeşti de pe Siret, ce se tot ţineau mai demult
pe lângă Ştefăniţă-paharnicul, nepotul lui Vodă.
– Când s-a întâmplat aceasta? Când au plecat cei din Hânţeşti? a sărit
din nou Călin asupra lui Toader.
– Acum vreo cinci ore, în amiază, a răspuns calm căpitanul tunarilor.
– Şi voi, zeci de voinici înarmaţi, cum de aţi permis ca nişte boieri, ce nu
s-au hiclenit încă, să vi-l ia chiar de sub nasul vostru pe însuşi cuconul Şte-
fan? Cum de aţi stat la o parte, dându-le voie unor străini, veniţi naiba ştie
de unde, să facă mare nedreptate în casa noastră? Voi singuri, prin laşitatea
voastră, aţi îngăduit ca acest om preţios să fie dat în mâna unor venetici
fără nume. Haram de aşa străjeri de la margine!
– Căline, ce te tot răsteşti la noi, la cei mai mici, când mai mari peste
noi sunt Vasile Mârzacul şi Pahuta-sotnicul?! Ei trebuia să le dea o ripostă
hotărâtă boierilor din casa lui Vasile-Vodă, şi tu, Dumbravă, s-au indignat
câţiva oşteni din preajmă. Ei sunt boieri ca şi Ştefan, iar a lor viaţă depinde
de voia domnului nostru. Şi moşiile lor, şi întreaga lor avuţie – la fel. Pe
când noi, străjerii ţării, ce avere avem? Ce poate Vodă să ne ia? Calul? Sa-
bia? Luleaua? Bărbăţia? Viaţa?… Noi şi aşa ne dăm viaţa pentru moşie şi
domnie. Iar doritori să ne-o ia sunt foarte mulţi: cazacii, care s-au cuibărit
în ţară, înrudindu-se cu Vasile Lupu, tătarii – vrăjmaşii creştinilor, polone-

291
 Jupânita
, cea Frumoasă

zii ce se visează stăpâni peste noi şi peste pământurile noastre, turcul care
ne suge măduva oaselor…
Toţi stau la rând să ne fure copiii, femeile, viaţa, ţara! Lor li s-a alăturat
acum şi Vasile-Vodă. El ni l-a luat pe cuconul nostru, pe Ştefan, ce ne-a fost
ani lungi pârcălab şi judecător.
– Căline, Ursule, oamenii lui Vodă au venit cu carte, cu poruncă dom-
nească, de n-a avut încotro marele căpitan de Soroca, Vasile Mârzacul şi a
permis să se facă voia domnului nostru, a conchis Toader Dumbravă.
– Ascultă, Toader, da şi voi toţi: domnii vin şi se duc, iar noi rămânem! Şi
cu noi rămân numai faptele noastre cele bune, dar dacă nu le avem, atunci
rămân cu noi păcatele noastre, neputinţa, frica şi părerea de rău a unui
lucru neîndeplinit, nu s-a dat bătut Călin. Când ziceţi că l-a luat potera lui
Vodă pe pârcălab?
Toader Dumbravă a ridicat capul şi a privit la soarele care deja se rosto-
golea grăbit după dealul Sorocii, încercând să se orienteze în timp şi spaţiu.
– După-amiază. Vreo cinci-şase ceasuri în urmă. Ei ar fi acum undeva
prin părţile Tatăruşilor, zise cu un aer expert căpitanul tunarilor.
Călin s-a întors către amicul său şi, bătându-l pe umeri, i-a spus cu glas
hotărât:
– Să mergem, Ursule, că vremea nu stă pe loc. Pârcălabul nostru aşteaptă
răvaşul de la Raşcov şi se va supăra rău de tot pe noi dacă nu îndeplinim
până la capăt porunca lui. Ei, Dumbravă, câţi oameni număra potera lui
Vodă?
– Patru arnăuţi, şi mai mare peste ei era unul din Hânţeşti, pe nume
Pântea, răspunse Toader Dumbravă.
– Dar mai întâi, măi Călin-pelin, trebuie să facem pentru ţară trei lu-
cruri importante, aminti Ursul. Unu – să schimbăm caii…
– Doi – să punem la cale două burluie cu vin şi un berbecuţ la foc! şi-a
ajutat prietenul Călin.
– Şi-n al treilea rând, au zâmbit voios cei doi voinici, să-i spunem la re-
vedere lui Vasile Mârzacul.
– Patru, a adăugat Călin, să nu ne uităm sâneţele, săbiile, pistoalele şi doi
cai buni, de rezervă.
O, fire omenească, care doreşti să te ridici deasupra vremurilor! Timpul
să-l grăbeşti în fuga lui ori să apuci pasărea destinului de coadă, încercând
s-o reţii din zbor! Soarele să-l ţintuieşti pe cer, zăbovindu-l din mersul lui
circular, oprind cu el şi orice altă mişcare, singură rămânând ca o divinitate
atotputernică, plutind spre zările unde te duce gândul şi visarea. Să adormi
luna pe cer, ca să-ţi lumineze cărările în rătăcirile tale prin nopţile întune-
coase…

292
 Jupânita
, cea Frumoasă

Anume aceasta şi-au dorit-o şi cei doi viteji, când au urcat dealul Soro-
cii, mistuindu-se în taina nopţii, ce se lăsa peste valea Nistrului. Ajunşi pe
culme, ei au privit cu dor, de sus în jos, la târgul ce se întindea la picioa-
rele lor, la Cetatea Soroca, unde au lăsat o părticică din viaţă. Acolo jos, în
luncă, a rămas trecutul lor de buni străjeri. Iar înainte – îi aştepta un viitor
necunoscut, plin de aventuri.
Fără un pic de jale faţă de propria lor persoană şi cu atât mai mult faţă de
cei patru cai, pe care îi aveau la îndemână, Călin şi Ursul îşi goneau bidiviii
fără oprire, călărindu-i când pe unul, când pe altul.
Dădeau zor şi aveau destule motive. Acolo, undeva departe în bezna
nopţii, stăpânul lor, nedreptăţit de Stamatie Hadâmbul, era dus, legat, la ju-
deţul sumar al lui Vasile-Vodă. Judeţ ce nu avea să aducă nimic bun pentru
Ştefan, pârcălabul de Soroca!
– Căline, auzi? Ştii ce spun pravilele lui Vasile-Vodă despre cei ce-şi hi-
clenesc moşia?! i-a strigat camaradului său Ursul. Cel ce-şi va hicleni ţara
şi locul de naştere, să fie cercetat mult mai cumplit decât un ucigător de
părinţi, fiindcă lui i se cade mai bine să-şi păzească ţara şi domnia decât pă-
rinţii ce l-au născut… Alei, Doamne, dacă încape cuconul Ştefan pe mâna
lui Vodă, îl bagă în mormânt degeaba Vodă al nostru!
– Ursule, s-a oţărât la prietenul său Călin, lasă flecăreala şi mai bine dă
pinteni calului. Să nu-ţi fie jale de el. Mai găsim noi şi alte mârţoage. Oa-
meni ca pârcălabul Ştefan sunt mai rar de găsit.
Răsăritul soarelui cei doi voinici l-au întâmpinat deasupra Otacilor, la
Brudina Movilăului. Călin şi Ursul au coborât în luncă, de unde, pe sub
mal, s-au îndreptat mai departe. Înainte îi aştepta un loc de tristă faimă –
un platou ridicat deasupra Nistrului, brăzdat de râpe adânci, ascunse în tu-
fari ghimpoşi, culmile dealurilor fiind acoperite cu cuşme verzi şi creţe de
stejăriş. Călătorii, care nu odată au trecut prin aceste locuri fără de suflare
omenească, călcau, cu inima cât un purice, cărările întortocheate ce străbat
râpele întunecoase. Loc dosnic pentru tâlhari şi oameni răi.
Deodată, atenţia călăreţilor a fost atrasă de un geamăt ce venea din hă-
ţiş.
– Ursule, pare-mi-se că cineva este după tufăriş. Am auzit un geamăt,
uite acolo, după măceşii ceia-n floare, zise Călin.
– Căline, răspunse cumpătat Ursul, aici, prin râpele acestea, acoperite cu
tufişuri, poţi auzi doar gemete. Aici e raiul hoţilor de drumul mare. Multe
vieţi au fost distruse în umbra acestor desişuri, de aici. Să nu fie cumva vreo
şmecherie a vreunui lotru, ce ne ademeneşte în capcana lui de moarte… Să
nu crezi, Căline, că mă tem. N-aş dori, pur şi simplu, să fiu lovit pe neaştep-
tate şi în plin de vreo sâneaţă.

293
 Jupânita
, cea Frumoasă

Geamătul răsună din nou şi, de data aceasta, mult mai puternic.
– Căline, să ştii că într-adevăr este cineva acolo şi vaietul lui nu pare să
fie prefăcut. Cineva are nevoie de ajutorul nostru.
– Ei, da eu ce ţi-am spus! Da tu: lotru, lotru!
Descălecând, cei doi voinici s-au strecurat cu greu printre mărăcinii de
pe marginea drumului, spre locul de unde răzbătea geamătul. Dând la o
parte ramurile unei tufe, cei doi viteji au văzut în faţa lor, culcat la pământ,
un bărbat rănit.
Îmbrăcămintea sărmanului, dar şi iarba proaspătă de primăvară, erau
stropite de sângele ce a curs din rană.
La vederea muritorului, Călin şi Ursul au încremenit pe loc. O clipă, nu
mai mult, au stat ei aşa, ca două stane de piatră, ca apoi, ignorând măceşii
ghimpoşi, să se repeadă spre cel rănit.
– Stăpâne, tu eşti? s-a dumerit Călin. Cucoane Ştefan, ce s-a întâmplat?
Parcă mergeai la Hotin, la judeţul lui Vasile-Vodă şi, când colo, na-ţi-o
bună!
– Alelei, Doamne! Ursul s-a apucat de cap. Cine a îndrăznit să ridice
mâna asupra pârcălabului nostru?!
În faţa voinicilor, cu adevărat, zăcea, în acel loc dosit, logofătul Ştefan,
pârcălabul de Soroca. În jur, măceşii în floare sorbeau razele blânde ale
soarelui de primăvară, ce se înălţase de-a binelea deasupra platoului. Cerul
albastru-deschis, luminat de un soare cald şi dulce, era acum străin şi rece.
Natura, ce se întorcea la viaţă pe zi ce trece, hrănindu-se cu mustul pă-
mântului, focul soarelui şi roua dimineţilor, îmbrăţişa acum un muribund.
Vlaga vieţii se scurgea cu încetul din pieptul pârcălabului.
Undeva în vale, şuşotea râul Nistru, povestind soarelui despre cele în-
tâmplate la o margine de râpă. Fluturii zglobii zburau pe lângă omul culcat
la pământ, fără ca să le pese de ceva. Viaţa lor era tot aşa de scurtă ca şi
cea a întregii omeniri, simbolizată prin patru anotimpuri: primăvara, vara,
toamna, frigul iernii şi veşnicia somnului…
Răsuflarea pârcălabului era rară, iar ochii lui, plini de durere, priveau
ţintă în sus, la azurul cerului.
Câţiva stropi de vin din plosca lui Călin au udat gura uscată a rănitu-
lui, readucându-l puţin la viaţă. Delectându-se cu vinul turnat din ploscă
direct în gură, pârcălabul înghiţi licoarea roşie dătătoare de tărie. Ochii lui
trişti coborâră din înaltul cerului şi priviră cu uimire la cei doi.
– Voi?… şoptiră buzele umede de vin.
– Cucoane, domnul nostru milostiv, noi am îndeplinit porunca Dom-
niei tale, a zis emoţionat Călin, slugă credincioasă şi a scos din sân scrisoa-
rea pecetluită cu ceară. Pane Ştefan, iată răvaşul de la Raşcov!

294
 Jupânita
, cea Frumoasă

Pârcălabul a ridicat mâna, dar, nemaiavând putere, a lăsat-o în jos, prin-

tre ierburile fragede de primăvară. Pierduse mult sânge…
– Bine, foarte bine, i-a lăudat Ştefan de Soroca pe oştenii lui. Sunteţi
buni străjeri, însă aceasta nu mai are nici o însemnătate pentru mine. Eu
mor… Vedeţi cu ce s-a terminat minciuna spusă de Hadâmbul lui Vodă?
– Stăpâne, cine te-a lovit de moarte? îl întrebă pe boier Călin. Care-i
numele lui de botez, ca să-i facem noi spovedanie înainte de a-l trimite în
ospeţie la fundul Tartarului…
– Cel… cel din Hânţeşti, mai-marele poteraşilor, răspunse pârcălabul.
Cel ce mănâncă din pomana lui Ştefăniţă-paharnicul. Oamenii lui îi ziceau
Pântea lui Farfacari… El a vrut să mă taie cu sabia, dar, fiind eu mai precaut
şi mai ager decât dânsul, m-am ferit de lovitură, am dat pinteni calului şi
m-am aruncat în galop pe drumul ce duce înapoi spre Soroca. Călărind
nişte gloabe, poteraşii n-au avut curajul să se ia după mine. Văzând că le
scap din mâini, a luat Farfacarul din Hânţeşti sâneaţa şi a tras din ea. Glon-
ţul m-a ajuns din urmă când eu m-am întors să descarc pistolul în vrăjmaş.
M-a lovit în piept şi am pierdut mult sânge. Căzând de pe cal, m-am târât
în tufişuri, ascunzându-mă, iar aceşti hoţi au pus mâna pe bidiviu şi pe
toată avuţia mea ce o aveam cu mine. Mergeam la voievod fără teamă; ştiu
că obrazul îmi este curat… Hadâmbul, ca un dihor prost, a împuţit totul în
jurul său. El unul e vinovat că nu a ajuns la Hmil-hatmanul; chiar şi un leu,
dacă are inimă de iepure, nu face nici două parale.
Hadâmbul este leul lui Vodă cu inimă de iepure… Vocea pârcălabului
Ştefan slăbea cu fiece clipă, transformându-se într-un şopot ce fremăta ca
şi frunzişul dimprejur…
Călin a luat plosca şi mai turnă câteva înghiţituri de vin în gura pârcă-
labului:
– Stăpâne, totul va fi bine, uite – încă un pic de vin din podgoriile noas-
tre strămoşeşti. Această băutură a lui Dumnezeu e din viţa de vie ce tot
învie şi învie… Pârcălabul a zâmbit cu greu, înghiţind picătura de vin ce s-a
prelins printre buzele lui crăpate.
Adunându-şi ultimele forţe, pârcălabul muribund a strâns mâinile celor
doi voinici:
– Voinicilor, dragii mei, au sosit vremuri de mare cumpănă şi de multă
frământare pentru biata ţară. Jertfe sunt şi vor mai fi. Păziţi-vă, da şi Dum-
nezeu să vă aibă în paza Lui. V-am iubit ca pe nişte copii ai mei... pe care nu
i-am avut niciodată…
Două lacrimi mari au căzut de pe genele lui Călin. Viteazul şi-a înălţat
ochii şi a privit undeva departe… poate spre Soroca, unde a rămas casa
orfană a acestui oştean bătrân, ridicat, prin voia lui Vasile Lupu, sus printre

295
 Jupânita
, cea Frumoasă

boierii cei mari din Sfatul domnesc, apoi aruncat, tot prin voia lui, în hăul
morţii.
Pârcălabul a suspinat şi a mai făcut câteva înghiţituri. Mâinile lui reci
au strâns din toate puterile, ce-i mai rămâneau, mâinile celor doi voinici.
Ochii lui, în care razele soarelui aprinseseră nişte scântei jucăuşe de lumină
celestă, s-au stins. Privirea sa, îndreptată spre bolta cerului, aşa şi a rămas
ţintuită la Scara cerească, ce nu este dată omului să o vadă atât timp cât
păşeşte mândru pe pământ. În felul acesta şi-a încheiat logofătul Ştefan,
pârcălabul de Soroca, călătoria sa prin imensul ocean al vieţii, plecând re-
semnat la judeţul Celui mai mare peste noi toţi: oameni simpli, boieri, pre-
oţi, domnitori, regi, împăraţi, în realitate – egali în faţa Creatorului.
Două capete smerite s-au aplecat până la pământ, plângând deasupra
celui care, până adineauri, a fost stăpânul lor…
– Auzi, Ursule, zise Călin, eu am o datorie sfântă faţă de cuconul Ştefan
şi am jurat, aici, în gândul meu, deasupra acestui om, aflat în ghearele mor-
ţii, să găuresc pielea lui Pântea Farfacari. Eu o să-i fiu umbra morţii.
– Da eu ce să fac, măi Căline? întrebă judicios Ursul.
– Te întorci la Soroca, la cetate. Mortul trebuie să-şi găsească odihna lui
de veci în pământul Sorocii. O să-l înmormântaţi la moşia lui, la Ţepilova.
Nu face să-l lăsăm aici, în această pustietate. El a fost un bun creştin, dar şi
o slugă devotată ţării şi lui Vasile-Vodă. Păcat numai că Vodă, ce este astăzi
hărţuit din toate părţile, a judecat cu atâta strâmbătate. Eu merg la Hotin,
acolo unde, poate, dau de Farfacarul din Hânţeşti.
– Căline, cum îmi fac datoria creştinească faţă de stăpânul nostru, te
ajung din urmă. Vreau să văd spaima morţii în ochii lui Pântea. Să te pă-
zească Domnul nostru milostiv!
– Şi pe tine, frate, la fel!

296
 Jupânita
, cea Frumoasă

În Tabără,
La Zwaniec

D
upă mai multe zile de rătăciri pe cărări ocolite, a
ajuns Vasile Lupu la Hotin, unde şi-a aşezat tabăra
chiar pe culmile Nistrului, deasupra cetăţii.
Tabăra lui Vasile-Vodă nu era cine ştie ce nume-
roasă: Boji, căpitanul lefegiilor, Cara, căpitanul doro-
banţilor înarmaţi cu sâneţe, circa o sută de seimeni
din garda curţilor domneşti şi boierii din Sfat, cu
gloatele lor. Porţile cetăţii însă aşa şi nu s-au deschis
în faţa lui Vodă…
În Cetatea Hotin, înaintea venirii lui Vasile-Vodă, se oploşiseră oamenii
lui Gheorghe Ştefan în frunte cu boierul Hâjdău, numit de marele logofăt
pârcălab de Hotin.
În timp ce Vasile-Vodă îşi instala tabăra deasupra Cetăţii Hotin, Ghe-
orghe Ştefan, ajutat de ardeleanul Jan Kemeny şi Dicul-spătarul, a intrat
cu mult fast în Cetatea de Scaun a ţării. Boierii de la ţară, urmaţi de alţi
oameni, din prostime, au sosit, de prin toate părţile, la Iaşi, la Jan Kemeny,
strigând din băierile inimii:
– Îl vrem domn pe Gheorghe Ştefan!
– Să ne fie domn Gheorghe Ştefan, logofătul cel mare!
Jan Kemeny, însoţit de Dicul-spătarul şi de Gheorghe Ştefan, şi-a făcut
apariţia în foişorul domnesc, salutând mulţimea cu mâinile ridicate. Urle-
tul prostimii s-a avântat spre zidurile curţilor domneşti, inundând mahala-
lele ce înconjurau curţile, îngrijite până mai ieri cu atâta migală de Vasile-
Vodă:
– Să ne fie domn logofătul cel mare!

297
 Jupânita
, cea Frumoasă

În curtea Cetăţii Hotinului (1653)

– Trăiască Măria sa Ştefan-Vodă!!!

Jan Kemeny a ridicat din nou mâinile cu palmele spre mulţime, cerând
linişte:
– Ascultare, Domniilor voastre! Vocea poporului este vocea lui Dumne-
zeu! Aşa este sau nu?
– Aşa este precum vorbeşti, i-a răspuns mulţimea.
– Dacă aşa ziceţi, atunci să se facă voia lui Dumnezeu şi a robilor Lui!
Pre voia voastră, să vă fie domn în ţară şi stăpân peste Domniile voastre –
prietenul nostru, logofătul cel mare Gheorghe. Amin!
Un urlet de aprobare a izbucnit din nou din mulţime.
Primind blagoslovirea poporului, după cum este obiceiul la valahi, a
mers Gheorghe Ştefan, însoţit de mai multe cete de oameni, venite de la
ţară şi de prin târg, la biserica cea domnească a Sfântului Nicolae, unde

298
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ghedeon, episcopul de Huşi, în lipsa Mitropolitului Varlaam, i-a citit mo-

litva şi l-a uns pentru o domnie lungă şi norocoasă.
Vlădica Varlaam s-a retras, în acele zile de mare restrişte pentru domnia
lui Vasile-Vodă, la munte, la mănăstirea Secu a lui Nestor Ureche, fost mare
vornic de Ţara de Jos. S-a refugiat şi el de năpasta ce a intrat în ţara şi în
casa lui Vasile Lupu.
Cât de nestatornică este soarta unui om! Cel ce a fost domn între domni,
cu nume bun la împărăţiile lumii, s-a pomenit, peste noapte, fugar la mar-
gine de moşie, iar altul – dulăul lui credincios, ce a mâncat ani în şir pita
şi mierea domnească, a ros ciolanele cele mai gustoase, sugând măduva
din osul Moldovei, îmbogăţindu-se ca nimeni altul, s-a răzvrătit azi contra
stăpânului său, semănând peste tot răzmeriţă.
Iată aşa a ajuns Vasile-Vodă la margine de ţară, cu duşmanul său urcat
pe scaunul domnesc. Încotro acum, Măria ta?
Jos în vale, pe malul Nistrului, se înalţă cetatea Domniei tale, ce a încă-
put pe mâinile lui Hâjdău, al doilea armaş, devenit, prin porunca logofătu-
lui cel mare, pârcălab de Hotin…
Alelei, Vodă, rele zile ai mai apucat! În spate,se grăbeşte fără osteneală,
ca să te ajungă din urmă, oastea noului domn. Peste Nistru! Fugi peste
Nistru, Măria ta! Acolo îţi este salvarea! La Petru Potocki, starostele de Ka-
meneţ. El te aşteaptă şi-ţi va fi sprijin la nevoie. O mână spală pe alta!
Încă de la Iaşi, auzind Vasile-Vodă de trădarea boierilor, l-a trimis la
Kameneţ, la Potocki, pe feciorul de boier Miron Costin, înştiinţându-l pe
staroste despre primejdia ce-l paşte pe dânsul, pe Vasile Lupu, din partea
supuşilor răsculaţi.
Petru Potocki, feciorul hatmanului Nicolai Potocki, care prin nefericita
lui soartă, a nimerit în robie la han-tătar, a fost scos de acolo cu banii lui
Vasile-Vodă. Şi iată acum, aducându-i aminte voievodului, prin Miron Cos-
tin de buna faptă a Lupului, l-a poftit pe acesta în refugiu sub oblăduirea
Coroanei. Însuşi Petru Potocki, aflându-se la una din multele sale moşii, a
lăsat totul baltă şi a pornit îndată spre Kameneţ, întru ajutorul prietenului
său Vasile-Vodă.
Venind vestea prin iscoadele sale cum că se apropie oastea lui Gheorghe
Ştefan, dar şi simţind totodată o anumită răceală în purtarea micii sale oş-
tiri, porunci Vasile-Vodă trecerea pe malul stâng al Nistrului.
Nu a mai fost nevoie ca Vasile-Vodă să repete porunca şi boierii, cu tot
agărlâcul lor, s-au repezit spre vad, pentru a trece Nistrul şi a săruta cu
evlavie celălalt mal. Târgoveţii din Hotin, dacă au văzut că boierii fug peste
Nistru, s-au năpustit ca nişte ulii asupra carelor boiereşti, făcând tot felul de
furtişaguri nedemne de un creştin exemplar.

299
 Jupânita
, cea Frumoasă

În acest mod a trecut Vasile-Vodă cu casa lui şi cu o seamă de boieri

peste Nistru. L-au urmat pe Vodă: Toma Cantacuzino-vornicul, Gheorghe-
hatmanul, Iordache-vistiernicul… Ceilalţi boieri, precum şi slujitorii cu tu-
nurile, au părăsit şi ei tabăra, luând calea întoarsă spre Iaşi. Nu departe de
Hotin, lângă nişte frânturi de codru des, aceştia s-au întâlnit pe neaşteptate
cu oastea noului domn. Pentru că vrăjmaşii nu se grăbeau să se ucidă unii
pe alţii, au stat aceste două oşti faţă în faţă, cu tunurile şi sâneţele de-a gata,
câteva ore lungi, timp care i-a fost deajuns lui Vasile-Vodă ca să treacă ho-
tarul cu Polonia.
O singură mângâiere a avut în acele zile, atât de tulburi şi periculoase,
Vasile-Vodă: Ştefăniţă-paharnicul, nepotul său, i-a salvat toate comorile pe
care le păstra la Cetatea Neamţului.
Cum se văzu Vasile-Vodă cu comorile în tinda casei, l-a trimis de în-
dată pe Ştefăniţă-paharnicul după ajutor la cuscrul său Hmil-hatmanul şi
la ginerele Timuş, iar singur, la Kameneţ, a început să numere zilele ce se
scurgeau în aşteptarea trupelor de întărire.
Mai puţin de o lună a lâncezit Vasile-Vodă la Kameneţ, în capcana aş-
teptării, până când scânteia speranţei a fost reaprinsă de o ştire îmbucură-
toare, ce a venit de la Soroca. Acolo, Timuş, aflat în fruntea unei armate de
opt mii de cazaci aleşi pe sprânceană, a traversat hotarul, de unde a mers
năvalnic spre Iaşi. Cea de-a doua noutate l-a ridicat pe Vodă de la Kameneţ
şi l-a dus imediat la Zwaniec, unde-i era tabăra.
– Victorie! Victorie, Măria ta! strigau cetele rămase cu Vodă.
– A fugit hicleanul la munteni, Măria ta! Victorie!
– Trăiască Măria sa Vasile-Vodă!
La auzul tărăboiului din campament, Vasile-Vodă a lăsat treburile lui
într-o parte şi a ieşit afară. Boierii, şi ei fiind scoşi din vizuinile lor de gălă-
gia mulţimii, l-au înconjurat pe Vasile Lupu, privind miraţi la euforia ce a
cuprins întregul lagăr. Dinspre Nistru venea un călăreţ, însoţit de mai mulţi
oameni, care strigau, pocnind din pistoale şi sâneţe:
– Victorie, Măria ta! Victorie!
Mulţimea creştea ca un puhoi, apropiindu-se tot mai mult de locul unde
se găsea Vodă cu boierii săi leali. Pocneau sâneţele. Apoi bubui un tun, care
învălui cu un nor de fum alb cerul azuriu de primăvară.
– Victorie! Trăiască Măria sa Vodă, stăpânul nostru cel milostiv!
Călăreţul s-a oprit înaintea lui Vodă şi a pus piciorul pe pământ. Noul
sosit era nimeni altul decât Nacu Grigorie-comisul:
– Slavă Domnului, Măria ta! Porunceşte, Măria ta, să cuvântez!
– Zi, boierule, ce mai aştepţi! răspunse Vodă.

300
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Măria ta, ginerele Domniei tale, Timuş Hmelniţki, i-a lovit cu oaste pe
răzvrătiţi şi, vitejeşte, fără de cruţare, i-a trecut pe vrăjmaşi prin ascuţişul
sabiei! Mulţi din oştenii hicleanului boier au pierit în luptă, alţii, Măria ta,
s-au împrăştiat care încotro, fugind ca lighioanele în pădure…
Măria ta, boierii şi ţara te aşteaptă în Scaunul domnesc de la Iaşi! Duş-
manii domniei stau la picioarele Măriei tale.
– Capul logofătului l-aţi pus în ţeapă? se interesă Vasile-Vodă.
– Nu, Măria ta, răspunse Nacu Grigorie-comisul, dihorul de Gheorghe
Ştefan a spălat putina peste munţi, la Matei-Vodă. L-am gonit din urmă,
dar el, vrăjmaşul, s-a strecurat pe poteci tăinuite, de a ajuns nevătămat la
munteni. Dar, nu-ţi fă griji, Măria ta, că nu scapă el de noi, de judeţul Mă-
riei tale!
Vasile Lupu a zâmbit, şi-a frecat cu multă bucurie palmele şi, întor-
cându-se spre unul din boierii săi, i-a şoptit acestuia ceva la ureche. Acela,
sprinten ca un prâsnel, a dispărut în casă, de unde s-a întors în curând,
ţinând în mâini un caftan.
– Cucoane Nacu, ştirea luminoasă ce mi-ai adus-o de la Iaşi, m-a trezit
la viaţă, mi-a bucurat inima mea cea bătrână, de îmi vine să cred că am
întinerit şi am acum nouăsprezece ani. O asemenea veste, cuconi boieri,
se cere răsplătită fără întârziere şi eu o fac aşa cum i se cuvine unui domn
milostiv. Cucoane Nacu, primeşte în dar, de la mine, acest caftan cu soboli,
pentru munca ta şi credinţă domniei mele. Domnul nu uită faptele bune,
dar nici viclenia n-o iartă.
Spunând acestea, Vasile Lupu a luat caftanul de la boier şi i l-a înmânat
lui Nacu Grigorie.
– Să trăieşti, Măria ta! s-a închinat cuconul Nacu. Laudă Domnului şi
Măriei tale şi să piară duşmanii Domniei voastre, Măria ta…
Vasile Lupu s-a întors spre Nistru cu toată făptura lui şi a fluturat pum-
nul său uriaş în direcţia unde, peste munţi şi râuri, stăteau ascunşi, în vizu-
ina lor, Dicul-spătarul şi Gheorghe Ştefan:
– Păzea, logofete, păzea de mânia noastră!
Era clar că Vodă nu glumeşte.
– Toma, Vasile-Vodă s-a întors către vornicul Cantacuzino, trimite în-
dată un om de-al nostru la panul Petru Potocki, să-l bucure cu vestea des-
pre izbânda panului Timuş Hmelniţki; o carte îi trimit eu ceva mai târziu.
Ştirea bună, adusă de Nacu-comisul, de îndată a dat şipot la câteva buţi
cu vin ales ce le păstra Vasile-Vodă pentru zile mari. Acea zi iată că sosise şi
era nevoie de alungat scârba ce chinuise tabăra lui Vasile Lupu în acea lună
de refugiu. Vodă, împreună cu boierii din Sfat, s-a retras în casa lui, unde
slujitorii au adus cu sârguinţă toate cele necesare pentru un bun zaiafet.

301
 Jupânita
, cea Frumoasă

După câteva ore de veselie, boierii s-au împrăştiat pe la cuiburile lor,

pentru a se pregăti de reîntoarcerea la Hotin, şi de acolo – la Iaşi.
Panul Kutnarski şi boierul Nacu Grigorie, la porunca lui Vodă, au mai
zăbovit pe lângă domn.
– Pane Kutnarski, s-a adresat Vasile Lupu către secretarul său, voiesc să-i
scriu o scrisoare prietenului nostru, panului Petru Potocki. Cred că toate
cele trebuincioase scrisului sunt cu Domnia voastră? Dacă-i aşa, atunci ia
loc la măsuţa ceea şi scrie…
– Cuvântează, Măria ta! Kutnarski era numai ochi şi urechi.
Vasile Lupu s-a aşezat şi el mai comod în jilţul său, a tuşit, dregându-şi
glasul şi a început să-şi dicteze răvaşul:
– Panului Petru Potocki…
Preaputernice, mult milostive al meu domn, voievod de Braclaw, dom-
nul şi prietenul meu preacinstit!
După cum te-am înştiinţat astăzi pe Domnia ta, domnul meu milostiv –
Timuş l-a zdrobit pe acel hiclean boier al meu şi l-a alungat în chip ruşinos
din capitală. La fel şi acum, luând veste mai amplă despre biruinţa dată de
la comisul meu, care a stat pe lângă Timuş până la sfârşit, o împărtăşesc în
această clipă Domniei tale, domnului meu milostiv şi aduc la cunoştinţa
ta că mă gândesc să trec de îndată la Hotin, iar mâine, dacă va da Domnul
Dumnezeu, voi lua în grabă drumul meu spre Iaşi. De aceea, recomand cât
mai stăruitor slujbele mele graţiei Domniei tale, domnului meu milostiv.
Din Zwaniec, în ziua de 3 mai 1653. Al Domniei tale, domnului meu
milostiv, cu totul binevoitor prieten şi slugă, Vasile-Voievodul, domn al Ţă-
rii Moldovei.
Vodă tăcu puţin, apoi vorbi din nou:
– Pane Kutnarski, mai adaugă acolo, sub rândurile scrise, o rugăminte
pentru bunul nostru prieten şi anume:
“Te rog respectuos pe Domnia ta, domnul meu milostiv, ca soţia mea,
ce este astăzi la Kameneţ, să plece, cu voia Domniei tale, domnul meu mi-
lostiv, mâine după mine.”
Vasile Lupu şi-a scos inelul-pecete şi i l-a transmis secretarului său:
– Pane Kutnarski, adevereşte cartea noastră cu pecetea domnească şi
scrie adresa… Preaputernicului şi mult milostivului meu domn şi prieten,
Domniei sale domnului Petru de Potocki, voievod de Braclaw, general al
Podoliei, staroste de Kameneţ şi de Latyczow.

Terminând de scris răvaşul lui Vodă, panul Kutnarski s-a retras pentru
a da ordin ca scrisoarea să fie dusă imediat la moşia lui Petru Potocki, ce
se afla la câteva ore depărtare de Kameneţ. După plecarea lui Kutnarski,

302
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vasile-Vodă a rămas de unul singur cu Nacu Grigorie-comisul, care, ne-

stingherit de nimeni, în linişte, i-a povestit lui Vodă despre cele întâmplate
în ultimele zile, odată cu venirea victorioasă a lui Timuş la Soroca. Ciudat
lucru – atamanul Timuş, care odinioară îl enerva pe Vasile-Lupu, acum l-a
ajutat la nevoie.
– Şi dacă a pornit, Măria ta, Timuş cu oastea lui asupra lui Gheorghe
Ştefan, noi toţi, cei ce eram la Hmil-hatmanul, ne-am îndreptat împreună
cu zaporojenii, spre Moldova. Trecând Nistrul la cetatea Măriei tale, la So-
roca, n-am mai aşteptat ca Domnia voastră să vină la Cetate, ci am mers de
acolo, de la Soroca, direct asupra lui Gheorghe Ştefan. Am mers repede, ca
să nu-i dăm voie trădătorului să-şi adune toată puterea. Gheorghe Ştefan,
auzind că vine, asupra lui, Timuş-cazacul, şi-a strâns oastea ce o mai avea
pe lângă el şi a ieşit împotriva noastră pe la Popricani.
– Vecinii noştri tot erau cu el, boierule? întrebă Vodă.
– Da cum altfel, Măria ta, răspunse Nacu Grigorie, haita tot haită ră-
mâne. În schimb, cei legaţi prin hiclenie se risipesc de îndată ce simt pu-
terea care se năpusteşte asupra lor. Dicul-spătarul cu muntenii lui şi Jan
Kemeny cu călăreţii mai rămăseseră cu marele logofăt, deoarece celelalte
oşti, toată pedestrimea şi toate tunurile, le-au trimis în Ardeal, prin Codrul
Căpoteştilor, pe la Cobâlea, direct spre potecile Oituzului, în ţară.
– Şi ce a fost mai departe, cucoane Nacu?
– Măria ta, după ce am trecut Prutul, am mers îndată asupra lui Ghe-
orghe Ştefan la Popricani. Au ieşit, atunci, oştenii logofătului la harţă, dar
slabă le-a fost opinteala, Măria ta! Cazacii lui Timuş i-au lovit vitejeşte, de
s-a umplut lumea cu ei. Şi ai noştri ce erau cu Timuş, s-au războit voini-
ceşte. Niculae Buhuş, nepotul Măriei tale Ştefăniţă, cerchezii ce erau cu
dânşii, oameni de-ai noştri din Hânceşti şi Hânţeşti. Mulţi din bieţii dără-
bani ai lui Ştefan-logofătul au căzut în acel măcel, Măria ta. Unii, care au
fost mai iuţi de picior, şi-au salvat viaţa, fugind în pădure.
Gheorghe Ştefan şi Jan Kemeny adunaseră vreo douăzeci şi patru de mii
de oşteni împotriva noastră, dar, după prima zi de război, peste noapte,
multora dintre pământenii noştri li s-a urât de bătălie şi au plecat pe la ca-
sele lor, la vin şi plăcinte. Aproape pe jumătate scăzuse oştirea logofătului
şi a lui Kemeny.
A doua zi, cazacii lui Timuş, dar şi slugile Măriei tale, au lovit din nou
gloatele răzvrătiţilor, scoţându-i pe duşmani din oraş. Alungându-i din
oraş, ginerele Măriei tale a descălecat în curţile domneşti, iar zaporojenii
şi-au aşezat tabăra împrejurul curţilor domneşti.
Măria ta, ţara te aşteaptă la Iaşi şi noi suntem gata să te urmăm ori-
şiunde, numai porunceşte, Măria ta!

303
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Plăcută noutate! Laudă Domnului, pane Nacu! zâmbi Vasile-Vodă.

În aceeaşi zi, după-amiază, întreaga tabără a lui Vasile Lupu a trecut
Nistrul, de la Zwaniec la Hotin, unde au început pregătirile de plecare spre
Iaşi.
Înainte de plecare, Vodă iarăşi a încercat să-şi întoarcă în supunere Ce-
tatea Hotinului, unde se oploşiseră târgoveţii hoţomani, ce prădaseră carele
boierilor aflaţi sub ascultarea lui: Mogâldea-paharnicul, adus la Hotin de
Vasile-Vodă şi pârcălabul Hâjdău. În câteva rânduri a trimis Vasile-Vodă
oamenii lui la Hâjdău, însă acela, lacom şi rău cum era, nici în ruptul capu-
lui n-a vrut să se supună domniei.
În timp ce Vodă, împreună cu nişte nemţi, încerca să cucerească vitejeşte
cetatea răzvrătită, panul Kutnarski, izolându-se în cortul său, s-a aşezat iute
la masă şi, luându-şi rechizitele: penele de vultan, hârtia şi tuşul, a scris în
mare taină două scrisori. Una a adresat-o însuşi regelui Jan Cazimir, iar pe
cea de-a doua – marelui cancelar al Coroanei. Evenimentele se desfăşurau
în Moldova cu o repeziciune uimitoare şi informaţia despre ele trebuia să
ajungă şi la urechile celor care îl plăteau, din când în când, cu sume frumu-
şele. Pana lucra cu zor:
“Preastrălucite milostiv rege, doamne, domnul meu mult milostiv!
Plecând din Brzesc, am ajuns, în a opta zi, la Kameneţ, la Măria sa dom-
nul nostru Vasile-Vodă, la care a sosit, odată cu mine, vestea că Bogdan
Hmelniţki, aflând că Jan Kemeny cu spătarul Dicul Buicescu al domnului
Munteniei au pus în scaunul Moldovei un domnitor nou, pe marele logo-
făt Gheorghe Ştefan, iar pe cuscrul său, domnul nostru Vasile Lupu, l-au
alungat din domnie în chip ruşinos, a trimis imediat în Moldova pe fiul său
Timuş cu 12 000 de cazaci şi 200 de tătari. În ultima zi a lui aprilie, Timuş
Hmelniţki s-a oprit la Prut, la o milă depărtare de tabăra noului domn. Tre-
când a doua zi, până în zori, Prutul la Sculeni, Timuş şi-a instalat tabăra în
ordine de bătălie şi a pornit eroic asupra oştirii ungureşti a lui Jan Kemeny,
dar şi asupra celei moldoveneşti, aflată sub ascultarea logofătului cel mare.
Ungurii n-au putut rezista câtuşi de puţin cazacilor, ci dimpotrivă, s-au
retras tot mai mult spre râul Jijia, unde au aşezat la vad câteva sute de pe-
destraşi moldoveni. Călărimea s-a bătut aprig în câmp. Dar cazacii, Măria
ta, lovind puternic călărimea, au zdrobit şi pedestrimea moldoveană, încât
din câteva sute de pedestraşi dacă au scăpat vreo treizeci de norocoşi.
Înspăimântat de înfrângere, generalul transilvănean Jan Kemeny cu oas-
tea lui, luându-l pe noul domn şi lăsându-i pe oştenii moldoveni în plata
Domnului, au rupt-o la fugă. Moldovenii, văzând aceasta, nu au rămas în
urmă de ardeleni şi au luat-o la sănătoasa şi ei, care încotro. Ungurii cu Jan

304
 Jupânita
, cea Frumoasă

Kemeny şi Gheorghe Ştefan s-au oprit din fugă tocmai la graniţa Transil-
vaniei.
Timuş, ginerele domnului nostru, ajungând la Iaşi, i-a scris Măriei sale,
domnului nostru Vasile-Vodă, să se întoarcă în capitala sa.
Măria voastră, domnul meu mult milostiv, rog să binevoiţi să vă băgaţi
în acest conflict armat, deoarece lucrurile nu sunt sigure şi clare. Numai
de unul singur Bogdan Hmelniţki tratează acest război cu un cap neas-
tâmpărat şi atât de pervers! Căci l-a trimis, Măria ta, cu atâta îndrăzneală
pe Timuş cu cazacii lui în Moldova, fără a se uita câtuşi de puţin la oştile
Măriei voastre, domnul meu milostiv. Probabil că prea se încrede acest om
trufaş în puterea sa şi a marelui han, dar nu există deocamdată nici o ştire
precum că acesta din urmă şi-a ridicat la luptă tătarii. Poarta Otomană nu
ştie nimic despre acest complot al lui Rakoczi şi al lui Matei-Vodă contra
domnului nostru.
Bogdan Hmelniţki stă mereu gata cu oştile sale. El şi-a trimis fără nici
un pretext regimentele lui împotriva ungurilor, şi dacă a început un război,
apoi trebuie să-l termine. Timuş i-a trimis pe Bogdan şi pe Gluh cu polcul
din Uman, pe Nosaci – cu polcul din Braclaw şi cu polcul din Korsun.
Comisul Nacu Grigorie al Măriei sale Vasile-Vodă, care era pe lângă
Timuş în această luptă, spune că zaporojenii n-au fost mai mult de opt mii,
însă Jan Kemeny, nefiind cunoscut cu războiul căzăcesc, s-a încurcat tare
şi a fost nevoit să fugă ruşinos. O mare ruşine pentru el – având douăzeci
de mii, ba chiar mai mult, de ostaşi unguri şi moldoveni, a ratat o victorie
pe care o avea, în principiu, în mână. Unde nu-i cap, vai de picioare! Nu au
avut un comandant bun şi de aceea au pierdut.
Măria ta, domnul meu mult milostiv, dacă va da Domnul Dumnezeu
şi ajung eu la Iaşi, mă voi preocupa de un singur lucru: voi afla bine unde
anume înclină străduinţele acestui duşman, Gheorghe Rakoczi II şi cu ce
voinţă va primi el propunerea de pace. Orice voi afla în această privinţă, voi
scrie fără întârziere Măriei voastre, domnul meu milostiv.
Cu aceasta, urez Măriei voastre, domnului meu milostiv, de la Domnul,
sănătate bună şi domnie fericită întru mulţi ani!
Din câmp, sub Hotin, în ziua de 6 mai 1653.
Al preastrălucitei Maiestăţi a Măriei voastre regeşti, domnul meu milos-
tiv, supus devotat, Gheorghe Kutnarski.”
Terminând scrisoarea adresată celui de-al doilea stăpân al său, Gheor-
ghe Kutnarski a mai luat din sul încă o foaie de hârtie şi s-a pus din nou pe
scris. Era lucrul la care se pricepea cel mai bine. De data aceasta – către Şte-
fan de Pilica Koryczynski, mare cancelar al Coroanei, staroste de Varşovia,
de Ojcow şi de Wolbrom:

305
 Jupânita
, cea Frumoasă

“Preaputernice şi al meu mult milostiv domn mare cancelar al Coroa-

nei, domnul şi prietenul meu milostiv!
Am descris Măriei sale regelui, domnului meu milostiv, cum s-a desfăşu-
rat războiul logofătului cel mare Gheorghe Ştefan cu Timuş, fiul lui Hmel-
niţki şi ginerele lui Vasile Lupu. De fapt, bunul meu prieten, în această carte
nu voi repeta cum au decurs luptele, fiind sigur că Domniei tale, domnul
meu milostiv, îţi este cunoscut totul. Această răzmeriţă împotriva Măriei
sale, domnului Vasile-Vodă, a avut loc la îndemnul lui Rakoczi şi al dom-
nului Munteniei, care s-au temut ca domnul Moldovei să nu-l pună cumva
pe fiul lui Hmelniţki în domnia Munteniei, când Rzeczpospolita va încheia
pace cu oastea zaporojeană. Această conspiraţie contra Moldovei s-a fă-
cut fără ştirea lui Hmelniţki şi a Porţii Otomane. Abia acum, când pe tron
s-a aşezat noul domnitor Gheorghe Ştefan, acesta din urmă a trimis după
aprobare la Poartă, însă totul a fost în zadar, pentru că, fiind lovit vitejeşte
de cazaci, a fugit, schelălăind, la Rakoczi.
Alte ştiri, care se cuvin atenţiei Măriei sale regelui, nu voi ezita să le aduc
la cunoştinţa Domniei tale, domnul meu milostiv, din Iaşi. Cu aceasta, mă
încredinţez cât mai stăruitor cu umilele mele servicii graţiei Domniei tale,
domnul şi binefăcătorul meu milostiv.
Din câmp, sub Hotin, în ziua de 6 mai 1653.
Al Domniei tale, domnului şi binefăcătorului meu milostiv, umila slugă,
Gheorghe Kutnarski.
Preaputernicului şi mie mult milostivului domn şi binefăcător, Domniei
sale domnului Ştefan de Pilica Koryczynski, mare cancelar al Coroanei, sta-
roste de Varşovia, de Ojcow, de Wolbrom.”

Bucuros de cele scrise, panul Kutnarski şi-a netezit cu satisfacţie barba.

Lucrurile mergeau spre bine. Vrăjmaşul a fost zdrobit şi alungat din ţară.
Vasile Lupu a căzut de acord să discute cu Hmelniţki şi cu fiul său despre
încheierea unei păci între republică şi cazaci, ce ar fi un beneficiu enorm
pentru Coroană, hărţuită şi schilodită în războiul dintre şleahtă şi cazaci.
Un singur lucru îi încurca lui, panului Gheorghe Kutnarski, să aducă
acest beneficiu în punga regelui – uneltirea care mai exista împotriva lui
Vasile Lupu, uneltire alimentată de rânzoşii Gheorghe Rakoczi II şi Matei
Basarab. Punând mâna în foc, se putea de intuit că hatmanul Hmelniţki îşi
dorea sub buzduganul său şi Muntenia. Şi această teamă avea motive reale.
Timuş era la Iaşi şi nu se ştia unde va merge el mai departe.

306
 Jupânita
, cea Frumoasă

Reîntoarcerea
lui Vodă
u cât mai nebună era bucuria lui Vasile-Vodă, cu atât

C
mai mare erau scârba şi nenorocirea ieşenilor, care
sărăceau pe zi ce trece. Ajunşi din nou în inima Mol-
dovei, cazacii s-au apucat de vechea lor meserie…
Au prădat cazacii lui Timuş întregul ţinut al Iaşilor,
de la drumul Căpoteştilor până aproape de Huşi. Şi
au luat ei atunci cu de-a sila, de la bieţii oameni, vite
fără număr, bucate şi bunuri diferite. Numai sosirea
lui Vodă la Iaşi i-a salvat pe sărmanii creştini de belea. Altfel, îi aduceau
cazacii la sapă de lemn.
Le-a dat Vodă cazacilor câte un zlot pentru fiecare vită nemâncată şi
le-a întors oamenilor dobitoacele. Dar, până la venirea lui Vodă, multă jale
a mai fost în ţară…
Multă lume nevinovată a murit atunci din cauza războinicilor zaporo-
jeni aciuaţi prin târg. Nu era scăpare de ei. Oamenii părăseau casele, fugind
în codru, la munte, cât mai departe de noua urgie ce se abătuse asupra
moşiei.
“Fugiţi, oameni buni, că a intrat ginerele lui Vodă în ţară!!!” se auzea la
fiece pas.
Unii din boierii fără de vină, neimplicaţi în hiclenie, s-au hotărât să
meargă să se închine lui Ştefăniţă-paharnicul, care era împreună cu gine-
rele lui Vodă, cu Timuş. Dar naivii de ei nici nu ajungeau să păşească pra-
gul curţilor domneşti, pentru că le ieşeau cazacii înainte şi… le luau zilele!
Printre nefericiţii ce şi-au pierdut capetele a fost şi Tăutul-armaşul.
Asaltul Cetăţii Hotin, care anterior încăpuse pe mâna lui Hâjdău-armaşul
şi a târgoveţilor lacomi de averi străine, s-a terminat fără succes. În ciuda

307
 Jupânita
, cea Frumoasă

tuturor jurămintelor făcute de Vodă, apără-

torii cetăţii aşa şi nu s-au lăsat înduplecaţi. În
ziua de 6 mai, tabăra lui Vodă, strângându-şi
agărlâcul, porni de la Nistru spre Prut.
La gura pârâului Racovăţ, Vasile-Vodă şi
cu o bună parte din suita sa s-au aşezat în
bărci şi şi-au dat drumul la vale, pe apa nă-
valnică a râului, plutind spre Iaşi. Popasurile
erau scurte; vâslaşii, ajutaţi de râul repede,
împingeau luntrele mari cu toată puterea
mâinilor lor vânjoase, spre Scaunul dom-
nesc de la Iaşi, care, într-o clipă de ceas, a
devenit gol.
În a noua zi a lunii mai 1653, Vasile Lupu,
însoţit de seimenii săi, a dat buzna în Ceta-
tea de Scaun a ţării. Vasile-Vodă a intrat în Gheorghe Rakoczi II,
capitală fără mare pompă. Oraşul aflat sub principe al Transilvaniei
cazaci părea mort. Unde şi unde, pe la gar-
duri, se ivea câte o faţă curioasă. Boierii care
s-au simţit cu musca pe căciulă, odată cu retragerea laşă a lui Gheorghe
Ştefan, au plecat şi ei pe la ocinile lor, cât mai departe de păcat.
Vodă putea să le ierte slăbiciunea lor de a se închina în faţa unui dom-
nitor autoproclamat, dar putea şi să-i cheme la judeţ. Cu legile lui Vodă nu
era de glumit!
Palatul domnesc, ca şi multe alte curţi boiereşti, era devastat. Conacele
bogate, părăsite de stăpânii ce l-au urmat pe Vodă, au ajuns pe mâna oame-
nilor lui Gheorghe Ştefan, a muntenilor şi ardelenilor care nu s-au ruşinat
să se pricopsească în pripă cu niscaiva bunuri, ce mai rămăseseră prin ca-
merele boiereşti. La urmă şi zaporojenii, au trecut, ca o furtună rece, peste
oraşul cuprins de frica războiului.
În acele zile de aprilie-mai, puzderia de tâlhari a simţit lipsa în ţară a
adevăratului domn şi a invadat, din toate ungherele întunecoase ale co-
drilor, întregul ţinut al Iaşilor. Ţara s-a văzut luată în ghearele ascuţite ale
războiului din toate părţile. Oamenii lui Gheorghe Ştefan gospodăreau în
sate şi târguri. O făceau pe stăpânii şi muntenii lui Dicul-spătarul şi arde-
lenii lui Jan Kemeny. Şi, pe deasupra, peste moşie mergeau tot felul de cete
de lotri, amestecate uneori ba cu oastea lui Gheorghe Ştefan, ba cu cazacii,
cerchezii şi tătarii lui Timuş.
Bietul creştin gemea de atâta năpastă ce se abătuse asupra casei sale.
În aşa vreme, când afară totul era pătruns de vraja primăverii, când privi-

308
 Jupânita
, cea Frumoasă

ghetorile se întorceau în luncă, cântând cele mai frumoase melodii, când

din umbra Codrului vântuleţul proaspăt aducea mireasma îmbătătoare a
lăcrimioarelor, când razele calde mângâiau obrajii copilaşilor, Vasile-Vodă
a trecut pragul curţilor domneşti de la Iaşi.
Vodă s-a reîntors în ţară!
Revenit la Iaşi,Vasile Lupu s-a pus imediat pe treabă, doar atâtea pro-
bleme importante avea el de rezolvat! Primul, adevăratul domn trebuia să
aşeze lucrurile în făgaşul lor firesc, în timp ce răzvrătitul logofăt cu preten-
ţii de domnitor avea cu totul alte gânduri, decât cele îndreptate spre liniştea
ţării.
Retras în tabără, după apa Bârladului, Gheorghe Ştefan a încercat să-şi
adune în acel loc rămăşiţele de oaste ce-i mai rămăseseră după bătălia de
la Popricani. Olăcarii lui fără osteneală au trecut munţii, bătând şi cerşind
ajutoare pe la porţile domneşti de la Târgovişte, Cluj şi Varşovia. A fost
ascultat cu maximă atenţie şi bunăvoinţă, primind şi promisiunile dorite.
Matei-Vodă l-a asigurat că ridică patru mii de oşteni, iar Gheorghe Rakoczi
– trei mii. Şi au mai hotărât cei trei crai, dintre care – unul fără domnie, că
nu se vor împăca nici în ruptul capului cu moldoveanul şi cazacul.
Alelei, oameni buni, să-şi fi plecat Vasile-Vodă urechea la înţelepciunea
vremurilor demult apuse, să-şi fi înclinat el inima spre buna chibzuială, să-l
fi ascultat pe Ştefan de Soroca, nu s-ar fi întâmplat cu dânsul ceea ce acum
era nevoit să îndure din cauza poftei sale de expansiune, certându-se crunt
cu vecinii!
Iar începutul unei certe e ca şi slobozirea apei dintr-un iezer. Nimeni nu
este în stare s-o stăvilească şi mătură ea din calea sa şi pe cel strâmb, şi pe
cel drept.
Curând, după urcarea în Scaunul domnesc, bătrânul voievod Vasile
Lupu şi-a strigat îndată boierii de la curte şi din târg la sfat. Avea mai multe
idei Vodă. În primul rând, îl rodea dorinţa de a-i pedepsi pe cei doi vecini
ai săi, pe muntean şi pe ardelean, mai ales că-l avea pe lângă dânsul pe gi-
nerele său Timuş, cu oastea lui de cazaci ortomani, meşteri la războaie şi
la chefuri.
Boierii, aşezaţi fiecare la locul său, aşteptau apariţia domnului. Stăteau
pustii doar scaunele fraţilor Ciogolea, al lui Miron ce a fost mare stolnic,
al lui Constantin-mare spătar şi al lui Ştefan-serdarul, ce şi-au găsit moarte
violentă de mâna gâdelui.
Locul lor l-a ocupat altcineva, care acum se uita la boierii lui Vodă cu su-
perioritate şi obrăznicie. Şi acesta era Timuş, ginerele arogant al lui Vodă.

309
 Jupânita
, cea Frumoasă

Boierii discutau încet, şuşoteau pe la urechi, tot aruncând priviri cu-

rioase la cel ce s-a aşezat pe mâna dreaptă a lui Vodă, ca un stăpân. Dar,
poate, se considera deja stăpân şi peste ei?
Vasile Lupu a apărut fără multă zarvă. Uşierii, ca şi pe vremurile de
altădată, şi-au făcut datoria, anunţând Sfatul domnesc despre sosirea lui
Vodă:
– Măria sa Vasile-Vodă, domnul nostru milostiv!
Boierii s-au sculat în picioare şi, făcând plecăciuni adânci, şi-au salutat
voievodul.
În faţa lor apăru acelaşi bărbat bine făcut, drept, care ducea cu uşurinţă
povara ce i s-a cocoţat, în ultimul timp, în cârcă. De fapt acum, la o lună
şi jumătate de la plecarea sa din Iaşi, Vasile-Vodă era cu mult mai alb la
tâmple şi-n barbă. Totuşi, Vodă şi-a păstrat chipul său frumos şi inteligent
şi arăta bine, precum i se cuvine unui principe. I-a rămas aceeaşi sete de
mai mult şi de mai mare şi-l trădau ochii, prin această vrere absolută a lor.
Faţa-i smeadă era acoperită de o barbă scurtă şi neagră, împestriţată cu fire
cărunte de păr. Mustaţa era lungă şi în furculiţă. Fruntea înaltă şi netedă
acum se împodobise cu nişte încreţituri ceva mai adânci. Grelele încercări
brăzdează deseori foarte adânc pielea feţei, lăsându-şi urmele pentru tot-
deauna. Ochii mari, negri şi migdalaţi aveau aceeaşi căutătură pătrunză-
toare şi te siderau ca nişte fulgere. Câţiva dintre boieri au coborât privirile,
simţind puterea psihologică din ochii voievodului. Deşi complotul a eşuat,
o uşoară viclenie scânteia în ochii lui, după cum şi era el viclean în scopu-
rile sale de a-şi realiza visurile, pe care el le materializa, în fine. Sprâncenele
arcuite şi nasul acvilin destăinuiau o nobleţe pe care o răspândea în jur
întreaga lui făptură augustă.
Şi acest bărbat mai era încă domnul Ţării Moldovei. Mai era, şi de ce
nu?! A domnit nouăsprezece ani, aducând bunăstare în Moldova şi făcuse
destule lucruri demne de un principe.
Mult a discutat Vasile-Vodă cu boierii în Sfat. O dorinţă nestăvilită avea
el, ca domn – să se răfuiască, în cele din urmă, cu rivalul său, cu Matei-
Vodă, dar şi pe Gheorghe Rakoczi să-l pedepsească, mai cu seamă că acum
era momentul cel mai potrivit, pentru că oastea lor fu zdrobită.
– O să pornesc, boierilor, cu toată forţa mea la luptă, asupra lor, apoi o
să-i apuc de grumaz şi o să-i înjug la carul cel cu două proţapuri! zise mâ-
nios Vasile Lupu.
– Pe toţi, Măria ta? s-a sculat din Sfat boierul Toma Cantacuzino.
– Da, pe toţi! Matei-Vodă şi Gheorghe Rakoczi, Dicul-spătarul şi Jan
Kemeny vor trage carul, fiind puşi cu capul în jug, a promis Vodă.

310
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Dar ce va fi cu logofătul cel mare? sări din nou cu vorba Toma-vorni-

cul.
– Legat de păr din urma carului, va fi tras de aceşti patru boi, după cum
şi au stăruit ei să-l tragă de păr în domnie! Voi fi necruţător cu ei, că să se
ţină minte peste secole. Voi ce ziceţi, boierilor? Vodă vorbea ca un fabu-
list.
Toma Cantacuzino, boierul cel fără de frică faţă de domnitor, s-a sculat
iarăşi şi, privind mai întâi în ochii boierilor din Sfat, s-a închinat în faţa
voievodului, după care, fără un pic de jenă, i-a zis cu glas tare:
– Măria ta, domnul nostru milostiv! Grea este sarcina ce am luat-o asu-
pra mea, dar o fac, Măria ta, întru binele domniei şi al nostru, al ţării. Pă-
mântenii noştri, în ultimii ani, au avut mult de pătimit. Nu demult, doar
trei ani în urmă, a tăbărât peste noi lăcusta cea galbenă, venită în frunte
cu han-tătar, da şi împreună cu noii noştri aliaţi, pârjolind şi jumulind în-
treaga ţară, de la ţărmul Nistrului până la munte; pe urmă a fost, Măria ta,
ciumă în Moldova, că de-abia am scăpat de dânsa, slavă Domnului!
Apoi, din nou – război, în care, Măria ta, ca prin minune ai salvat casa
Domniei tale, da şi pe noi, păcătoşii, credincioşii tăi slujitori. Mulţumită,
desigur şi ajutorului ginerelui Măriei tale, viteazului Timuş… Iar acum,
Măria ta, domnul nostru milostiv, pui iar ţara în cumpănă…
– Măria ta, porunceşte să cuvântez şi eu, robul Domniei tale, s-a ridicat
în picioare, alături de fratele său, Iordache Cantacuzino.
– Cuvântează, cucoane Iordache, cuvântează, îngădui Vasile-Vodă.
– Măria ta, ştii cât de nestatornică este firea omului nostru? Îi dai pace,
linişte, trai îmbelşugat cu un domn milostiv şi cu judeţ drept pentru pă-
mânteni, iar el caută gâlceavă. Vine năpasta peste noi şi el îndată se închină
celui ce aduce focul răzvrătirii în ţară… Domnul meu milostiv, după ul-
timul război, ţara e încă împărţită în două tabere. O bună parte din pă-
mânteni este cu Măria ta, cealaltă însă parte s-a grăbit să se plece înaintea
logofătului cel mare, ce s-a visat domn în ţara Domniei tale. Prea mare este
riscul Măriei tale de a merge cu această jumătate fidelă asupra celor doi
voievozi – contra lui Matei-Vodă şi Rakoczi, principele ardelean…
– Cum nu este putere, boierilor? Da cazacii ginerelui meu? Oare nu Ti-
muş i-a pus pe fugă pe Dicul-spătarul, pe Jan Kemeny şi pe uzurpatorul
cela de Gheorghe Ceaurul? întrebă Vasile Lupu.
– Da, Măria ta, sunt ei luptători curajoşi şi lovesc cu vitejie în vrăjmaşi,
dar şi jefuiesc fără milă şi fără frică de Dumnezeu pe toţi laolaltă, fie boier
ori simplu pământean, casă ori mănăstire. Aşa că, Măria ta, ajutorul lor se
preface în necazul oamenilor noştri, conchise Iordache Cantacuzino.

311
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Cucoane Toma şi pane Iordache, eu o să ridic toată ţara; fiecare bărbat

va încăleca şi îi voi ierta fiecărui păcatele lui, dacă a greşit cumva împotriva
domniei noastre. Şi odată cu întoarcerea Domniei mele de la Hotin, eu am
oprit de îndată tâlhăriile cazacilor, plătindu-le câte un zlot.
– Măria ta, fericirea clădită pe nenorocirea altora are o viaţă scurtă. Şi
acest adevăr nu este de azi sau de ieri. Logofătul cel mare, care a dovedit că
are o inimă vicleană, nu va găsi fericire niciodată! Rătăcit, va umbla el prin
lumi străine. Nu sunt profet, dar îmi zice inima că aşa va fi. Matei-Vodă a
greşit amarnic, când s-a legat cu acest dihor puturos şi trebuie pedepsit, dar
dacă vom merge acum cu oaste peste munţi, vom stârni un roi de viespi,
de nu vom fi bucuroşi de ceea ce am făcut… Toma Cantacuzino simţi cum
îi asudă palmele. Înţelegea că prea îndrăzneţe au devenit poveţele, dar oare
nu el şi ceilalţi erau datori să-i spună lui Vodă cele mai chibzuite şi înţelepte
sfaturi, întru binele ţării, al lui Vasile-Vodă şi casei lui, dar şi pentru a lor
proprie bunăstare?
– Măria ta, îşi continuă cuvântarea înflăcărată Toma Cantacuzino, să-l
lăsăm în plata lui Dumnezeu pe acest Gheorghe Ştefan Ceaurul… Măria ta,
domnul meu milostiv, în privinţa domnului Matei-Vodă, nu spune: “Vreau
să răsplătesc cu rău răul ce mi l-a făcut.” Ci nădăjduieşte în Domnul nos-
tru şi El îţi va veni în ajutor. Anume prin înţelepciune, Măria ta, ai ridicat
casa Domniei voastre şi prin bună chibzuială şi dreptate s-o întăreşti mai
departe.
– Da, Măria ta, că bine vorbeşte fratele meu! şi-a susţinut în acea clipă
grea fratele Iordache Cantacuzino. Măria ta, ascultând sfaturile noastre, vei
face după cum spune şi Sfânta Scriptură – mai puternic este un înţelept
decât un voinic şi cel priceput decât unul plin de putere. Cu oricâtă dibăcie,
Măria ta, te vei război, biruinţa se dobândeşte cu mulţi sfătuitori precum
Solomon. Noi am venit aici, în Sfat, anume pentru a-ţi da poveţe ce ar folosi
la toţi. Şi cazacului Timuş, de asemenea.
– Şi lui Timuş?! se miră ironic Vodă.
– Da, Măria ta! Acum, când te-ai întors în Scaunul domnesc şi toate
averile au fost duse în vistierie, iar mulţi dintre boieri şi pământeni iarăşi ţi
s-au închinat, oare n-ar fi mai bine să aşezi din nou ţara spre lucruri bune,
iar ginerele Domniei voastre să revină la treburile Ucrainei sale? Lucru bun
pentru noi toţi…
– Bine cuvântezi, pane Iordache, dar să vedem ce zice totuşi ginerele
meu!
Întorcându-se spre Timuş, Vasile Lupu l-a întrebat în poloneză care este
părerea lui despre un eventual război cu Matei-Vodă şi Gheorghe Rakoczi.

312
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cazacul s-a sculat din jilţul său şi, plimbându-se puţin înaintea boieri-
lor, de parcă se afla în faţa polcovnicilor lui, s-a întors apoi către Vodă:
– Mergem cu toţii şi-l batem pe Matei-Vodă, după aceea – trecem prin
Ardeal spre Moldova, de au să ne ţină minte vrăjmaşii peste vremuri…
Spunându-şi vrerea, Timuş s-a aşezat în jilţul său.
– Iată vedeţi – scurt şi clar, aşa cum i se cade unui oştean! Mergem la
munteni, ca ei să răscumpere strâmbătatea ce ne-au făcut-o Matei-Vodă cu
Ceaurul, pe urmă trecem munţii, la ardeleni; iar voi o tot tărăgănaţi fără
de sfârşit cu chibzuiala şi înţelepciunea voastră! îi probozi pe boieri Vasile
Lupu.
La auzul acestor cuvinte, boierii din Sfat s-au ridicat din jeţurile lor şi
au început să vorbească toţi deodată, recomandându-i lui Vodă să se mai
gândească asupra celor spuse.
În cele din urmă, după mai multe sfaturi şi cuvinte înţelepte, Vodă cedă
doar parţial:
– Ei bine, mergem numai împotriva lui Matei-Vodă şi gata! Cum ră-
mâne cu Rakoczi? Să se bucure de bunătatea noastră! Aşadar, la a treia
strigare – încălecarea, boierilor! Chemaţi-vă îndată gloatele la arme…

313
 Jupânita
, cea Frumoasă

Chip de Om, fire

de Lup
a numai o zi după Sfatul domnesc, veni la Vasile-Vodă

L
un olăcar de la ginerele său, care, în acele zile, se afla
la mănăstirea Galata împreună cu polcovnicii lui şi
ceru curierul învoire ca panul Kutnarski să meargă la
Timuş Hmelniţki. Zicea solul că Timuş avea nevoie
de dânsul, pentru a rezolva nişte probleme, ale căror
cunoscător era doar panul Gheorghe Kutnarski…
Secretarul leşesc al lui Vasile-Vodă era foarte cre-
dincios voievodului, cunoştea foarte bine specificul cancelariei domneşti şi
avea trecere în casele marilor poloni. Era un om priceput la toate lucrurile
mari ce le făcea el cu sârguinţă pentru cele două ţări: Moldova şi Polonia.
Vasile Lupu îşi aprecia enorm secretarul pentru cinstita lui trudă, acor-
dându-i multe favoruri.
Ascultând rugămintea ginerelui său, Vasile Lupu dădu voie ca panul Kut-
narski să plece urgent la Galata. Nu putea Vasile-Vodă să-i refuze ginerelui său
această mică vrere, căci acum el miza foarte mult pe ajutorul zaporojenilor.
Ajuns la Galata, panul Kutnarski, însoţit de curier, s-a îndreptat direct
spre apartamentul lui Timuş Hmelniţki. Coridoarele erau pline cu zaporo-
jeni, iar la uşa ce ducea în camera lui Timuş se bulucea o ceată de cazaci
ieşiţi de curând din beciurile mănăstirii.
Kutnarski privi cu neîncredere la cazacii ce erau pretutindeni. Şi avea
de ce – mergând pe coridor, el trebuia să-şi facă loc printre cazaci, care nu
prea vroiau să-i dea trecere.
Gheorghe Kutnarski primi chiar câteva ghionturi dureroase. Mâna
stângă a panului Kutnarski a strâns cu putere teaca sabiei atârnată la cingă-
toare, de parcă el de unul singur ar fi stat împotriva lor. Prea tare pusese ura

314
 Jupânita
, cea Frumoasă

stăpânire pe cazaci! Acei care aveau de la Dumnezeu acelaşi sânge şi erau

înrudiţi prin originea lor slavă comună, astăzi erau gata să sară ca nişte lupi
la gâtul aproapelui.
Mesagerul a deschis uşa şi a intrat în odaia lui Timuş Hmelniţki. Uşa
s-a închis cu zgomot, lăsându-l pe panul Kutnarski în coridor. Rămas sin-
gur, Gheorghe Kutnarski s-a trezit înconjurat de cazaci, care au început
să-i pipăie hainele, cizmele, sabia, ca şi când probau cum li s-ar potrivi lor
lucrurile panului Kutnarski. Secretarul se tot învârtea, spunându-le caza-
cilor să-l lase în pace, pentru că el este omul lui Vasile-Vodă şi se află sub
bunăvoinţa lui de mai mulţi ani. Kutnarski, care nu era un bărbat dintre cei
sfioşi, îl lovi de câteva ori peste mână pe un cazac ce tot vroia să-i scoată de
la cingătoare sabia sa scumpă. Hărţuiala din coridor, care se înteţea cu fiece
clipă, a fost întreruptă de curierul ce apăru din nou în uşă:
– Panul Hmelniţki pofteşte pe Domnia voastră la dânsul!
Împingându-l cu putere pe cazacul sâcâitor, panul Kutnarski păşi iute
pragul camerei.
“Decât ar merge împotriva lui Matei-Vodă, mai bine şi-ar trimite Vodă
ginerele acasă, în Ucraina lui, că numai probleme cu cazacii aceştia! Pe de
o parte, te ajută, iar pe de altă parte – te curăţă de toate bunurile…” cugetă
în grabă panul Kutnarski, în timp ce trecea pragul.
– Laudă Domnului, pane Hmelniţki! Domnul meu milostiv Vasile-Vodă
şi socrul Domniei voastre mi-a zis că panul Timuş are nevoie de ajutorul
meu pentru nişte treburi urgente, îl salută Kutnarski pe ataman.
– Nu am eu nevoie de tine, leahule! i-a spus Timuş. Mi-am dorit numai
să-ţi pun nişte întrebări, care mă frământă de mai mult timp. Păcat că nu
sunt prezenţi şi fraţii Cantacuzino, că vreau să le pun şi lor câteva întrebări;
ei, da asta – mai pe urmă, că oricum nu scapă ei de mine! Ascultă, boierule,
numele tău te trădează că eşti leah, şleahtic puturos, pe care nouă, cazacilor,
ne place să-l trecem prin ascuţişul sabiei. Şi eu doresc din toată inima ca
aceasta să se întâmple cu tine cât mai curând. Eu te-am chemat ca să te bu-
cur anume cu această noutate. Vei pieri, vrăjmaşule, de sabia căzăcească…
– Ascultă, cazacule! se răsti supărat la Timuş secretarul lui Vasile-Vodă.
Doar stăpânului meu îi este permis să mă judece pentru slujba mea, făcută
domniei. Da, sunt polon şi mă trag dintr-un neam de nobili polonezi cu ră-
dăcini adânci, şi nu vin din ţărănime, precum unii, ce astăzi şi-au îmbrăcat
pene de păun şi se cred păsări din Rai. Frumoase pene, dar străine.
– Bogun! îl chemă pe cineva Timuş. Din odaia vecină îşi făcu apariţia un
cazac spătos, voinic. Toată suflarea lui arăta vigoare.
– Uită-te la acest leah scârnav, ce se crede omul voievodului valah – mai
are îndrăzneală să cuvânteze! nu se liniştea Timuş Hmelniţki. Prea şi-a ri-

315
 Jupânita
, cea Frumoasă

dicat el nasul. Îl vezi – acest şleahtic, da şi alţi doi boieri ai socrului meu,
Toma şi Iordache Cantacuzino, au stăruit tot timpul împotriva mea şi a
căsătoriei mele cu Ruxandra. Acest om şi astăzi lucrează contra mea şi a
neamului Hmelniţki.Zice că el e omul cel mai devotat al valahului. Nu cred!
După ochii lui se vede că este spionul lui Cazimir la curtea socrului meu.
Spionându-l pe Lupu, el ne urmăreşte şi pe noi. Omul acesta, Bogun, s-a
făcut luntre şi punte ca neamul Hmelniţki să nu se înrudească niciodată cu
Vasile Lupu, dar n-a fost să fie aşa.
– Leahul trebuie stârpit după cum mătrăguna din grădina omului, a
spus cu răutate Bogun.
– Toate la timpul lor! Da acum, măi omule, du-te şi ţine minte că îndată ce
îmi cazi în cale, te tai în sute de bucăţi, de n-o să te poată coase nimeni la loc.
O umbră mare şi neagră s-a desprins de cei doi cazaci sălbatici şi l-a
acoperit pe panul Kutnarski. Părea că însăşi umbra rece a morţii umpluse
camera. Roşu ca racul în oală, cu faţa acoperită cu broboane de sudoare,
Gheorghe Kutnarski, omul credincios al lui Vasile-Vodă, stătea acum ca un
copil nevinovat înaintea celor doi cazaci fioroşi.
Kutnarski şi-a încleştat maxilarele, a strâns tare buzele, oprind în acest
mod cuvintele spinoase ce erau gata să răbufnească din adâncurile sufletu-
lui său ofensat. Ar fi scos sabia din teacă şi le-ar fi arătat el unde iernează
dracii, dar, cu părere de rău, nu putea s-o facă, unul din ei fiind chiar gine-
rele lui Vodă. Să ridici sabia asupra lui era ca şi cum ai ridica sabia contra
lui Vodă însuşi. Mai târziu, vremea era să le pună pe toate la locul lor. Mai
târziu. Toate la timpul cuvenit…
– Pleacă, omule, şi păzeşte-te de mânia noastră, Timuş a înturnat spatele
spre panul Kutnarski, arătând că discuţia s-a terminat. Apoi s-a oţărât po-
runcitor la cazacul-curier, accentuând fiecare cuvânt:
– Condu-l pe Domnia sa panul Gheorghe Kutnarski în drumul lui, unde
este aşteptat cu mare nerăbdare şi să se facă vrerea noastră. Amin!
Gheorghe Kutnarski s-a îndreptat spre uşa deschisă şi păşi în semiîntu-
nericul coridorului, gata să-şi facă drum printre cazacii ce se sprijineau de
pereţii mănăstirii.
O rază de soare se strecură din urma lui prin uşa deschisă şi se răsfrânse
în lama unei săbii ridicate deasupra capului său. Sclipirea oţelului îl orbi,
făcându-l neputincios în faţa duşmanilor:
“O să-i iasă pe nas lui Vodă rudenia cu lupii aceştia sălbatici!” zise în
gând Kutnarski şi simţi tot atunci o lovitură de sabie în umărul stâng. O du-
rere acută îi străpunsese întregul corp, oprindu-se cu gheara ei în inimă.
Kutnarski a apucat îndată mânerul sabiei, dar o altă lovitură căzu deja
peste braţul său drept. Lama sabiei duşmane se opri în osul mâinii, tăindu-i
tendoanele. Mâna se lăsă moartă în jos.

316
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Câini turbaţi! urlă Kutnarski, străduindu-se din nou să-şi tragă sabia din
teacă, de acum cu mâna stângă, dar nu reuşi. O împunsătură în pântece îl făcu
să înmărmurească. Apoi, o ploaie de lovituri noi şi noi căzu peste dânsul.
Secretarul lui Vasile-Vodă mai întreprinse o sforţare, încercând să se
apere, însă mai multe săbii au străpuns corpul lui voinic, ţintuindu-l locu-
lui. Pierdu cunoştinţa; sângele curgea şiroaie din rănile făcute de vrăjmaşii
ce l-au atacat pe neaşteptate, mişeleşte. Nu mai simţea nimic. Căzut la pă-
mânt, el acum primea loviturile cu duiumul. Era un sfârşit naiv şi absurd.
Îmbătaţi de sângele lui Kutnarski, cazacii loveau fără milă. Înaintea lor nu
mai era nici urmă de om, ci – o masă de carne hăcuită.
Bietul Kutnarski era demult mort, dar ucigaşii lui continuau să dea în el,
în tăcere, cu o oarecare concentrare şi cu multă răutate.
– Cu un leah mai puţin pe lumea asta, a constatat curierul lui Timuş şi
şi-a şters faţa udă de sudoare şi sânge.
Astfel au fost stropiţi pereţii mănăstirii Galata cu sângele unui mare mu-
cenic: Gheorghe Kutnarski, devotatul secretar al lui Vasile-Vodă…
Vestea despre asasinarea lui Kutnarski a fost adusă la curtea domnească
de unul din călugării mănăstirii Galata şi i-a speriat grozav pe cei doi fraţi
Cantacuzino. Însuşi Vasile Lupu îşi frângea mâinile, când a auzit de la
Toma-vornicul despre cele întâmplate. Scârba acoperise faţa lui Vodă, care,
în acele zile, era plină numai de îndârjire. Toma şi Iordache Cantacuzino,
fiind îngrijoraţi de viaţa lor, au bătut de câteva ori pragul casei domneşti,
cerând învoire să meargă la moşia lor, la ţară, cât mai departe de ginerele
căpiat al lui Vodă.
Vasile Lupu, înţelegând că-i pierde pe boierii săi credincioşi, care mai
rămăseseră pe lângă dânsul, ceru de la ginerele său să-i lase oamenii în
pace, că mai bine să cadă el mort decât să-i fie ucişi boierii, deoarece din
cauza sălbăticiei lui Timuş, o să se teamă şi alţi boieri, de la ţară, să vină la
curtea lui Vasile-Vodă şi asta – înainte de a merge cu toată puterea sa asu-
pra lui Matei-Vodă!
În definitiv, după mai multe demersuri, rugămintea lui Vodă a fost agreată
de Timuş. Panul Kutnarski a fost unicul din boierii fideli ai lui Vasile Lupu,
asupra căruia s-a abătut răzbunarea oarbă a cazacului pentru neacceptarea
de către boierii de la palat a căsătoriei domniţei Ruxandra cu Timuş.
Şi totuşi, paza bună trece primejdia rea. Cei doi fraţi, Toma-vornicul
şi Iordache-vistierul, cu mare băgare de seamă umblau pe la curte. Cău-
tând să nu nimerească în calea cazacului crud, ei se strecurau în Sfat numai
noaptea, dar şi atunci – prin poarta pe care doamna Ecaterina venea la so-
ţul ei,Vasile-Vodă. Iar Vasile Lupu îşi tot muşca degetele de amar pierdere
ce năvăli în casa lui.

317
 Jupânita
, cea Frumoasă

Bătălia de la
Finta

C
urând, după năprasnica moarte a panului Kutnarski,
şi-a ridicat Vasile-Vodă oştile şi a pornit împotriva
lui Matei Basarab şi a duşmanului său de moarte,
Gheorghe Ştefan Ceaurul. Înainte mergea semeţ Ti-
muş cu ai lui cazaci, iar din urmă – Vodă cu oamenii
săi, care tot strigau ţara de la margine la război.
Pe Bârlad, la Podu Înalt, ei au făcut cel de-al doilea
popas, pe care ostaşii lui Timuş l-au salutat cu mare
bucurie, fiindcă slujitorii lui Vodă au împărţit mai întâi cazacilor solda. Îl
însoţeau, în această campanie, pe Timuş doi atamani vestiţi în Sece – No-
saci şi Bogun.
La Podu Înalt, la acel popas, s-a iscat o mică ceartă între Timuş şi Bo-
gun. O vorbă ce nu i-a fost pe plac lui Timuş l-a înfuriat peste măsură şi
acesta, scoţând sabia la lumina zilei, l-a lovit crunt pe Bogun, rănindu-l la
umărul stâng. Rana a fost destul de serioasă şi atamanul se văzu nevoit să
poarte mereu mâna strâns legată. Mândru şi tiran era acest cazac Timuş, de
vreme ce ridica sabia asupra omului doar pentru un cuvânt spus în calitate
de sfat. Nu cuteza nimeni din preajma lui să-i dea poveţe asupra faptului
cum trebuie să fie dus războiul. Bogun însă a îndrăznit să-i dea puiului de
hatman nişte îndrumări utile şi, drept răsplată, a fost lovit fără milă. Numai
el, Timuş, feciorul lui Bogdan Hmelniţki, avea puterea cuvântului, care, de
multe ori, era lipsit de gândire. Fiind încă tânăr şi fără socoteală în mersul
războaielor, ideile şi hotărârile sale erau deseori fără nici un folos, aşa că
lucrurile puse la cale de Vasile-Vodă se puteau termina rău de tot pentru
domnitorul valah.

318
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vasile-Vodă, adunând, în cele

din urmă, circa opt mii de oşteni,
din care cei mai mulţi erau de la
ţară şi susţinut de atamanii lui Ti-
muş, Bogun şi Nosaci, a purces
spre Focşani, unde zaporojenii
au slobozit din prinsoare cocoşul
roşu – focul mistuitor. Ardeau nu
numai Focşanii, dar orice aşezare
omenească, pe unde ajungea copita
calului căzăcesc.
Prima încăierare între Vasile-
Vodă şi Matei Basarab a avut loc
într-o vale, pe Milcovul cel Mare,
ce se mai numea şi Cucata. Acolo,
ajutat de mercenarii germani şi de
cazaci, risipi Vasile-Vodă oastea Matei Basarab, principele Munteniei
muntenilor. Puţini oameni de-ai (1632-1654)
lor au căzut în luptă. Când i-au vă-
zut muntenii pe cazaci, s-au împrăştiat ei care încotro, mai ceva ca potâr-
nichile în câmpie. I-au fugărit pe munteni voinicii lui Vasile Lupu până
la Râmnicul Sărat, de unde Vasile-Vodă şi ginerele său au luat şleahul cel
mare spre Târgovişte, trecând prin foc şi sabie toate localităţile din calea lor.
Ajuns la mare cumpănă pentru dânsul şi domnia sa, Matei-Vodă şi-a stri-
gat întreaga ţară la arme. Adunându-şi toate puterile şi ajutat de Gheorghe
Ştefan, porni Matei-Vodă în întâmpinarea lui Vasile-Vodă.
Ajungând la Finta, sat cuprins între Ialomiţa şi un pârâu mlăştinos şi nu
prea bun pentru trecere, Matei Basarab îl alege ca loc de întâlnire cu oastea
voievodului moldovean.
După o serie de ciocniri cu muntenii, a ajuns şi oştirea lui Vasile Lupu
la locul menit de Matei-Vodă să le fie câmp de luptă. Obosiţi cum erau,
moldovenii şi-au instalat tabăra pentru odihnă, iar Vasile-Vodă şi-a che-
mat boierii şi pe ginerele său să facă sfat, ca să decidă cum vor merge mai
departe treburile războiului.
Mult a încercat Vasile-Vodă să-l înduplece pe Timuş să-i dea răgaz oştii
obosite, dar în zadar. Polcovnicii stăteau chitic, fără să scoată vreo vorbă,
de frica puiului de hatman. În van se silea Vasile-Vodă să schimbe în bine
mersul luptelor cu Matei-Vodă, pentru că Timuş o ţinea morţiş pe-a lui.
Zaporojenii din mers doreau să înceapă hărţuiala. În doar câteva ceasuri

319
 Jupânita
, cea Frumoasă

de la sosire, au şi dat glas trâmbiţele cazacilor zaporojeni, anunţând solemn

şi agresiv începutul bătăliei de la Finta.
Timuş Hmelniţki, împărţindu-şi oastea în trei părţi, porni asupra lui
Matei Basarab. Vasile-Vodă, văzând că sfatul lui nu ajunge la urechile lui
Timuş, a mers şi el cu oştirea sa după cazaci, lăsând totul în voia întâmplării
şi a lui Dumnezeu.
Locul de luptă ales de Matei-Vodă s-a dovedit a fi de folos pentru dân-
sul. Mergeau cazacii lui Timuş prin văgăuni strâmte şi mlăştinoase. La un
podeţ îngust peste pârâul Finta, oastea lui Vasile-Vodă trecu în grabă apa,
ocupând poziţia de luptă. Aşezându-se pe partea stângă, adică în faţa aripii
drepte a trupelor lui Matei-Vodă, Vasile Lupu a lăsat centrul şi aripa dreaptă
pentru cazaci. Dar nu a fost să fie aşa. Ajuns la pârâu, Timuş s-a oprit locu-
lui, dându-i voie socrului său să se bată cu muntenii de unul singur.
– Să-i lăsăm, vitejilor, pe moldoveni să-i bată eroic pe munteni, le-a
strigat Timuş Hmelniţki polcovnicilor săi, arătând cu sabia spre oastea lui
Vodă.
Vasile-Vodă stătea de unul singur înaintea vrăjmaşului său, negru de
mânie, scrâşnind din dinţi şi blestemând clipa când s-a legat cu aceşti ca-
zaci smintiţi.
Matei-Vodă, la rândul său, văzând că vine peste el Vasile-Vodă cu mol-
dovenii şi cazacii, şi-a scos oştirea de după şanţurile pline cu apă din Ia-
lomiţa şi a aşezat-o în ordine de luptă. În partea dreaptă şi-a pus el curtea
boierească, sprijinită de o seamă de oaste de la ţară, de pedestrime şi sei-
meni. Iar singur s-a plasat la mijloc, cu levenţii, marinarii turci din marina
de război, originari din Levant şi Grecia, cu dărăbanii, cu cete de seimeni
înarmaţi cu tunuri. Contra flancului unde trebuia să fie cazacii i-a pus Ma-
tei-Vodă pe leşii şi ungurii lefegii.
Câteva ore la rând l-a tot aşteptat Vasile-Vodă pe ginerele său Timuş
cu cazacii lui, dar zadarnice i-au fost aşteptările! Unul după altul, a trimis
Vasile-Vodă curieri la cazac, însă acela a refuzat să se apropie cu oastea sa.
La toate apelurile, el răspundea una şi aceeaşi:
– Să înceapă dumnealui lupta, că voi veni şi eu întru ajutor!
N-a avut o altă ieşire Vasile Lupu şi a dat ordin oştirii sale să înceapă
bătălia fără de cazaci.
Îndată ce a pornit oastea lui Vasile-Vodă la atac, au deschis seimenii
lui Matei-Vodă foc din tunuri, lovind în plin cavaleria lui Vasile Lupu. I-a
trimis atunci Vasile-Vodă pe nemţii săi să ajute călărimea şi aceştia, fiind
buni oşteni, au stat vitejeşte împotriva seimenilor, împroşcându-i cu foc şi
ghiulele din toate tunurile ce le aveau la îndemână. După ce au slobozit fo-
cul seimenii, mai mult de jumătate din oastea moldovenească a tăbărât cu

320
 Jupânita
, cea Frumoasă

mare elan asupra muntenilor, punând pe fugă curtea lui Matei-Vodă, care
purta haine roşii. Loviţi bărbăteşte de moldoveni, muntenii s-au retras, unii
din ei fugind tocmai peste Ialomiţa. Moldovenii năvăliseră atât de avan,
încât ajunseseră până la curţile muntenilor.
Alelei, Doamne, să fi fost şi cazacii în acel moment alături de Vasile
Lupu, cu focul lor îndreptat asupra locului unde se afla Matei-Vodă şi asu-
pra aripii cele din stânga, ar fi biruit în acea luptă Vasile-Vodă! Dar, de
unde să iei ceea ce nu ai?
Matei Basarab nu s-a pierdut cu firea şi a concentrat tot focul artileriei
sale asupra moldovenilor, iar el de unul singur, cu restul oştirii, a tăbărât
peste oastea lui Vasile Lupu.
Moldovenii, simţind pe pielea lor focul ucigător al muntenilor, încetul
cu încetul, pas cu pas, s-au retras înapoi în tabăra lor. Atunci a apărut şi
o parte din oastea pedestră a lui Timuş, dar fără prea mari rezultate. Atât
doar că un glonţ căzăcesc l-a lovit pe Matei-Vodă lângă încheietura genun-
chiului. Cazacii au atacat destul de curajos, chiar în clipa când Matei-Vodă
a fost rănit şi părea că victoria trece iarăşi în mâinile lui Vasile-Vodă, dar
n-a fost să fie anume aşa.
Cu toate că o parte din oşteni îşi cam pierduseră cumpătul, gata să în-
toarcă imediat caii pentru a se retrage, Matei-Vodă, părăsindu-şi boierii
din suită, a ieşit înaintea oştii, oprindu-i din fuga ce pornise, i-a reorganizat
şi, uitând de rana de la picior, a mers în fruntea lor contra lui Vasile-Vodă.
Mânuind cu pricepere şi tărie sabia, bătrânul voievod a făcut minuni de
vitejie, luptând cu unul, doi ori chiar trei moldoveni, cazaci sau seimeni.
Vocea lui puternică tuna deasupra mulţimii, care, fără cruţare, se sacrifica
în numele celor doi domnitori români, ajunşi, din cauza egoismului lor,
vrăjmaşi de moarte: Matei-Vodă şi Vasile Lupu-Voievod. Doi cai de sub
Matei-Vodă fuseseră omorâţi în timpul acelei lupte.
Norocul nu vine de unul singur. Uneori şi Dumnezeu hotărăşte în ceruri
cui să-i dea victoria. Pe neaşteptate, în toiul luptei, se stârni o furtună cu
ploaie, ce sufla cu putere drept în faţa oştirii lui Vasile-Vodă. Vuietul mis-
terios al vijeliei băgă groaza în oastea moldovenilor. Furtuna năprasnică
îndoia copacii până la pământ; picăturile mari şi reci de ploaie îi loveau
crunt în faţă şi în ochi pe oştenii lui Vasile-Vodă. În plus şi tunurile lui Ma-
tei-Vodă nu rămâneau în urma urgiei, trăgând şi ele fără milă în puhoiul
de moldoveni. Pe o aşa furtună cu ploaie nu mai putea fi vorba de nici un
fel de izbândă. Nimeni nu mai era în stare să oprească din năvala ei oastea
lui Matei-Vodă. Jocul fusese deja făcut. Vasile-Vodă, ginerele său şi o parte
din căzăcime au încălecat în mare grabă caii şi au dat bir cu fugiţii, lăsând
în voia sorţii restul oştirii.

321
 Jupânita
, cea Frumoasă

O mulţime de boieri de vază au căzut la Finta, unde oastea lui Matei-

Vodă a câştigat bătălia cu moldovenii şi zaporojenii. Nu s-au întors acasă
mulţi nobili de seamă ca, de exemplu, Bucium-stolnicul, Hristodul-cămă-
narul şi mai toată pedestrimea, salvându-se numai cei călări.
Vasile-Vodă şi Timuş Hmelniţki n-au mai stat să-şi încerce iar norocul,
ci au luat câmpii, întorcându-se în ţară pe la Gradişte. Au trecut Siretul la
Vădeni, de unde au sosit la Iaşi plini de jale şi de deznădejde.
Cazacii pedeştri, rămânând singuri în faţa inamicului, fără căpetenii,
fiind oşteni viteji, nu şi-au pierdut capul, dar au ales din ei pe unul mai
ortoman şi l-au pus ataman peste dânşii. Apoi, legând tabăra din carele
dispuse în cerc, au luptat până la noapte, rezistând la toate atacurile mun-
tenilor. Pe întuneric, au dat foc la care şi la spini, şi toţi până la unul s-au
retras, revenind în Moldova.

322
 Jupânita
, cea Frumoasă

Moldovenii

P
e neaşteptate, liniştea codrului a fost ruptă de tros-
netul vreascurilor călcate în picioare. Pocnetul lor
răsuna din ce în ce mai puternic, tulburând viaţa ar-
monioasă a pădurii. Un iepure cenuşiu, care rodea
cu sârg o mlădiţă verde, şi-a ciulit urechile, privind
speriat primprejur. Coţofenele au dat glas pădurii,
umplând cerul şi pământul cu trăncăneala lor alar-
mantă:
“Oamenii, ce ascund moartea în prăjinile lor de fier, au intrat în codrul
nostru!”
“Merg repede!”
“Repede, repede!”
“Şi-s foarte mulţi!”
Un bursuc bătrân a apărut de după un tufăriş, grăbindu-se spre vizuina
sa de sub stâncă. Înainte de a dispărea în ascunzişul său, el s-a oprit lângă
stejarul noduros ce-i camufla intrarea în vizuină şi s-a întors către iepure:
“Fugi, fugi, măi amice, că oamenii au dat buzna în codru! Şi au cu ei bâte
ce împroaşcă foc şi plumb şi pocnesc aşa de tare, mai ceva ca cerurile! Fugi
cât mai iute, Urechilă, că o să-ţi bortelească blana, de n-o să dovedeşti să o
cârpeşti până la iarnă.”
“Fii pe pace, cumetre, i-a răspuns voios urecheatul, oamenii astăzi s-au
pus pe vânat oameni! Nu prea au ei timp să se ocupe de noi. Ei se ucid unii
pe alţii, ceea ce n-o facem noi, animalele, fiindcă suntem de un sânge. De-
sigur, ne mai batem şi noi din când în când, dar până la primul sânge.”
“Sunt foarte răi oamenii, răi de tot! nu se liniştea bursucul. Ei nu numai
pe-ai lor îi omoară, dar şi pe noi nu ne miluiesc. Le placi tu lor, Iepurilă,
pentru că ai o blăniţă caldă şi o cărniţă gustoasă, dulce. Grăsimea mea de

323
 Jupânita
, cea Frumoasă

leac le serveşte. Ne ard pe jăratic. Lasă tu ronţăitul cela prostesc şi fugi, mai
bine, că, de nu, prinzi năpasta-n spate…”
Una dintre coţofenele ce ascultau de sus, de pe o creangă, conversaţia
celor doi prieteni, s-a repezit în jos şi l-a apucat pe Iepurilă de-o ureche ,
pişcându-l foarte dureros:
“Fugi, măi urecheatule, că, de nu, te va ajunge focul din urmă!”
Zgomotul ce se apropia tot mai tare l-a pus pe Iepurache pe fugă şi el a
dispărut în inima pădurii, lăsând în urma sa trăncăneala coţofenelor.
Prin desişul codrului, ce acoperea malurile Ialomiţei, îşi făcea, grăbită,
drum o ceată de voinici. Erau cincizeci la număr – ceea ce mai rămăsese din
suta de ostaşi a lui Stancu, sutaş în oastea lui Vasile-Vodă. Însuşi Stancu,
întins pe o targă, rănit şi fără cunoştinţă, era dus de patru oşteni, care se
schimbau din când în când. Acum mâna de oameni se afla sub ascultarea
lui Mihai, feciorul sutaşului – un flăcău de vreo douăzeci şi cinci de ani.
Zdrobită, măcelărită şi risipită prin câmpie, oastea lui Vasile-Vodă, mai
precis – rămăşiţele ei, îşi croiau drum spre Moldova. Ceata lui Stancu, fă-
când un mare înconjur, a ajuns la apa Ialomiţei, apa salvatoare ce le oferea
şansa să se rupă de urmărire. După nişte ploi abundente, căzute la obârşia
Ialomiţei, râul se umflase, devenind o piedică atât în calea celor ce se retră-
geau de pe câmpul de bătaie, cât şi o problemă pentru urmăritori.
Trosnetul vreascurilor de sub picioare, geamătul celui rănit şi şoaptele
înăbuşite ale moldovenilor le trădau prezenţa în acest codru imens şi atât
de străin. Vrăjmaşul, dacă el putea fi numit vrăjmaş, era deja pretutindeni.
Ei, muntenii din cealaltă Valahie, a lui Matei Basarab, călcau pe urmele
supuşilor lui Vasile-Vodă Lupu, căsăpindu-i, înecându-i în smârcuri şi pâ-
raie, ştergându-i de pe faţa pământului. Grăbiţi, dar totodată atenţi la vocile
pădurii, oamenii din ceata lui Mihai, fiul lui Stancu, urcau culmile domoale
ale Ialomiţei, apropiindu-se, cu fiece pas, de râul salvator. Ei ar fi mers ceva
mai repede, dar mulţi din oşteni purtau pe trup urmele luptelor duse cu
muntenii, iar sutaşul lor Stancu stătea acum întins fără mişcare, cufundat
ca un viking în acel tărâm intermediar ce desparte viaţa de cele veşnice.
Faţa lui nebărbierită semăna cu o mirişte. Chinuit de durerile provocate
de mulţimea de răni ce-i acopereau corpul, el cazuse într-un leşin adânc.
Viaţa, pe care Stancu şi-a pus-o în joc pentru firea nesăţioasă a bătrânu-
lui voievod, abia de se mai ţinea cu clonţul ei de şuviţa firavă a existenţei
pământeşti. Sufletul lui, care ani în şir s-a zbătut în viaţa zbuciumată de
oştean al lui Vodă şi de bărbat al casei părinteşti, al cuibului drag, împletit
de el şi de soţia sa, dar apoi pustiit şi pângărit într-o zi de cazaci şi tătari,
suferea nespus.

324
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cea mai periculoasă rană, făcută de lovitura unui baltag muntenesc,

sângera întruna, mustind cârpa ce-i înfăşura capul. Rănile de pe corp – şi
ele, la rândul lor, slobozeau seva roşie a vieţii, slăbindu-i puterile.
Tăcerea care cuprinsese mica ceată a fost deodată spartă de zarva veselă
a unui oştean tânăr…
– Vă închipuiţi, măi băieţi, se mira voinicul, dau eu, vasăzică, într-o parte
ramurile unui tufar şi ce credeţi că-mi văd ochii? O coţofană buclucaşă ori
că-l ghigoseşte pe un urecheat cenuşiu, ori nu! Am călcat întâmplător pe o
creangă uscată, care pocni asemenea unei muschete şi l-a speriat pe bietul
Urechilă atât de tare, că a rupt-o la sănătoasa, de-i scăpărau labele.
– Măi Ştefane, ia las-o mai moale cu hazul ăsta, s-a încruntat un oştean
mai în vârstă decât flăcăul vesel. Cu gălăgia ta o să aduci pe urmele noastre
nu vânători de iepuri, ci ai lui Matei Basarab vânători de oameni şi atunci o
să-ţi pară rău nu de pielicica lui Iepurilă, dar de a ta! Au să ţi-o tăbăcească
muntenii…
Tămbălăul stârnit de Ştefan, Iepurache şi coţofana certăreaţă s-a potolit,
mistuindu-se în hăţişul codrului…
Veselia, care a sclipit pentru un moment în ochii oştenilor, s-a preschim-
bat în tristeţe. Căpetenia lor, Stancu, întins pe patul suferinţei, se lupta acum
cu întunericul veşniciei.
Mihai, care păşea alături de targă, strângea mâna lui taică-său, de parcă
dorea să-i transmită o parte din energia sa vitală pentru lupta cu moartea,
ce stătea deasupra lui cu coasa.
– Acuşi ajungem, tătuţă, la apă, la marginea acestui codru şi totul va fi
bine, şopteau buzele arse de sete ale tânărului oştean. Ne vom opri la apă
şi vom aprinde un rug, îţi vom obloji rănile cu ierburi de leac – coada-şo-
ricelului şi altele, după cum ne-a învăţat măicuţa noastră, un oftat adânc a
ieşit din pieptul lui Mihai, s-o ierte Dumnezeu, că a murit prea devreme.
De n-ar fi venit cazacii aceştia barbari peste noi, ar fi fost cu totul o altă
viaţă… Să-i ducă strigoii nopţii tocmai în fundul Tartarului, în Tataria lor
blestemată – hăul fără fund al nenorocirilor ce tot vin peste capul nostru
ca roiurile de lăcuste, galbene şi verzi, mânate de furtuni negre! Măicuţa
– moartă, surorile-n robie la tătari, frăţiorul – dispărut şi, la urmă, încă o
năpastă – tuţa zace, lovit de un baltag muntenesc.
Ce vânt ne-a adus pe noi pe aceste meleaguri? Nimic altceva decât lăco-
mia de mărire, ce-l tot roade… pe domnul nostru. Ei şi ce? Unde a ajuns el
cu mărirea lui? Fuge de-i sfârâie călcâiele. Un singur lucru nu-l pot eu înţe-
lege: ce nu le ajunge domnilor noştri, de luptă între ei cu atâta înverşunare,
aducând moarte moldovenilor şi muntenilor? Avem o limbă, o credinţă,
suntem de-un neam, că doar de la Râm ne tragem – oare nu aşa ne tot

325
 Jupânita
, cea Frumoasă

spune popa Niculae? Mult oare îi mai trebuie omului la bătrâneţe?! Linişte,
sănătate şi mintea cea de pe urmă a moldoveanului…
Discursul sau, mai curând, monologul lui Mihai a fost întrerupt de un
geamăt prelung şi plin de durere. Stancu, revenit din bezna inconştienţei, a
încercat să se ridice într-un cot, dar s-a prăbuşit din nou pe targa suferinţe-
lor. Vorba ceea – cu scut sau pe scut…
– Încă un pic, tată, şi suntem la apă, vorbi iarăşi fiul sutaşului. Vom face
un mic popas şi-ţi voi obloji rănile. Să ai numai răbdare, că te scot eu din
ghearele morţii…
Pădurea, care îmbrăca în mantia ei verde valea Ialomiţei, a început să
se rărească, dând voie soarelui să dezmierde cu razele lui aurii ierburile şi
vietăţile din regatul său.
Oştenii au suit, în fine, panta dealului, ajungând pe o culme pleşuvă,
acoperită ici, colo cu smocuri de iarbă ce tremurau în bătaia vântului. Un
vântuleţ, strecurat printre culmile Ialomiţei, mângâia feţele necăjite ale
combatanţilor.
Jos, la poalele colinei, cât vedeai cu ochii – se întindea o luncă de râu
care cuprindea între cele două maluri de malahit o panglică argintie ai-
doma unui şarpe uriaş, solzii căruia străluceau în lumina soarelui.
– Ialomiţa! exclamă cineva.
– Ce frumuseţe! Ca şi în lunca Nistrului din ţinutul Orheiului, l-au sus-
ţinut ceilalţi.
– Şi ca Siretul meu! şi-a făcut loc printre oştenii ce admirau emoţionaţi
peisajul ce se deschidea în faţa lor, Ştefan.
– Paradis! O gură de Rai! se bucurau oştenii.
– Paradis ori nu, dar în spate am lăsat ruşinea noastră, a zis unul din os-
taşi, privind cu tristeţe peste culmile Ialomiţei, acolo unde departe-departe
în urmă, în zarea fumurie, a rămas o bună parte din oastea lui Vasile-Vodă,
unde şuviţele negre de fum păreau a fi nişte frânghii sau scări de frânghie
ce uneau cerurile cu pământul, acele scări fiind o legătură între câmpul
morţii, pe care zăceau sute de viteji şi împărăţia astrală a îngerilor. Scări
fantomatice pentru suflete libere.
Mihai, ca şi cum ghicind starea de spirit a micului său detaşament, a
spus cu tristeţe în glas:
– Acolo, departe, unde dorm ai noştri falnici stejari, Dumnezeu şi-a
întins în jos scările pentru a-i lua pe eroii morţi în lumea celor drepţi.
– Mihai, un ostaş cărunt, ce stătea lângă targa suferindului, l-a tras pe
ataman de mână, dacă nu coborâm spre râu şi nu vom face un popas pentru
a obloji rănile lui taică-tău, Dumnezeu va coborî şi aici o scară de-a Lui.

326
 Jupânita
, cea Frumoasă

Fără să mai aştepte un nou îndemn, oştenii au mers în tăcere spre râu,
rostogolind înaintea lor pietrişul de pe culme. Ajunşi în lunca Ialomiţei,
voinicii s-au aruncat însetaţi asupra unui izvoraş, ce se furişa printre ier-
buri către apa Ialomiţei. Lichidul limpede şi răcoritor, ieşit de sub una din
stâncile ce sprijineau malurile râului, i-a reîntors la viaţă, dându-le forţe
noi şi multă speranţă. Mihai a umplut plosca şi a dus-o la gura lui taică-
său, turnându-i puţină apă vie printre buzele întredeschise. Cum şi era de
aşteptat, apa rece l-a reîntors la realitate pe sutaşul Stancu.
Potolindu-şi setea, oştenii se adunaseră în jurul căpitanului lor, culcat
pe targă. Un ostaş bătrân a privit lung la cel rănit, apoi, netezindu-şi barba
căruntă, afumată şi pârlită de focul muschetei, s-a întors către Mihai:
– Dacă nu-l doftorim aici şi acum pe taică-tău, atunci pregăteşte lumâ-
narea, fiule, că nu va mai avea viaţă. Dacă nu mă crezi, întreabă muştele
acestea, ce tot roiesc în jurul lui.
– Eu cunosc o babă ce poate lecui cu ierburi, a intervenit în discuţie un
voinic aflat între două vârste.
– Da de unde o ştii tu, măi Ştefane, măi? Nu cumva ai bătut cărările pe
la fetele din lunca Ialomiţei? zâmbi veteranul.
– Ai, nenişorule, eşti al naibii de clarvăzător! Pesemne, ai fost şi dum-
neata prin părţile acestea, iar noi rătăcim ca nişte motănaşi orbi printre
culmile Ialomiţei…
– Nenişorule?! Să ştii că bine ai spus-o! Cam aşa se numeşte, dacă nu
greşesc, un sătuc pitit iată acolo, undeva după cotitura Ialomiţei. Am fost
prin locurile acestea, mergând la Matei-Vodă. Am pierdut drumul, luân-
du-mă după o căprioară, îşi aminti ostaşul cărunt.
– Da poate ai fost acolo cu însuşi Domnia sa Vasile Lupu, când acesta
fusese înfrânt în luptă de valahul Matei al Basarabilor, în 1639? întrebă un
oştean curios, Petru.
– Nu, n-am fost, altfel nu eram acum cu voi aici, însă, în rătăcirea noas-
tră de la Finta, am ajuns cine ştie unde! De fapt, bine că am apucat-o într-o
parte, plecând din calea muntenilor, de nu – încăpeam pe mâna lui Matei.
– Măi nenişorule, da poate ai fost omul lui Vodă la curtea lui Matei Ba-
sarab? nu-i tăcea gura lui Ştefan.
– Nu, nu! Cum asta – eu, omul lui Vodă? Da, de fapt, al cui sunt eu, dacă
nu chiar al lui Vodă?! Da tu, măi Petre, de pildă, al cui eşti, dacă nu tot al lui
Vodă!? Da tu?… Şi tu, Ioane, eşti al lui Vodă!
– Că bine mai ziceţi, măi zurbagiilor! Noi toţi suntem ai lui Vodă, dar
mai mult – ai lui Dumnezeu, făcătorul de oameni. Oare nu El i-a creat pe
Adam şi Eva?! a intrat în vorbă Mihai. Eu aşez focul pentru a pregăti oblo-
jeala. Iar voi, restul, trebuie să găsiţi sătucul cela, ascuns printre văile aces-

327
 Jupânita
, cea Frumoasă

tea şi vreo babă mai înţeleaptă, care cunoaşte rostul doftoriilor. Un picior
aici, unul acolo!
Dosindu-l pe cel rănit la umbra arborilor şi lăsând lângă el un oştean
mai bătrân şi mai experimentat, care să alunge muştele ce-l tot atacau pe
cel suferind, voinicii lui Vodă au început să adune vreascuri pentru a pune
la cale un rug. O cadă nu prea mare cu apă de izvor arunca sclipiri pe frun-
zişuri…
Mihai, părăsindu-şi pentru câtva timp părintele, s-a pornit de unul sin-
gur să rătăcească prin luncă, rupând de ici, colo smocuri de plante medi-
cinale.
– Ce l-a apucat, măi Ioane, pe Mihai al nostru, de strânge buruienile din
luncă? zise nedumerit unul dintre ostaşii care se ocupau cu facerea focului.
– Culege ierburi tămăduitoare pentru taică-său… răspunse, oftând, Ion,
un alt oştean al lui Vasile-Vodă.
Când focul hulpav a crescut în puterea lui mistuitoare datorită crengilor
uscate aruncate în vâlvătaia lui, din luncă s-a întors voios Mihai cu un braţ
de buruieni de leac.
– De ce ne trebuie nouă o babă doftoroaie, când însuşi voinicul lui
Stancu cunoaşte taina ierburilor? întrebă iarăşi nedumeritul.
– Nu noi avem nevoie de vrăciţă, măi buliharule, ci căpitanul nostru,
lămuri Ion.
– De fapt, nici eu nu sunt un foarte bun cunoscător de ierburi, recu-
noscu Mihai, să ştiţi asta. Sunt oştean ca şi voi, dar măicuţa mea, s-o ierte
Dumnezeu, căci i-a luat zilele un tătar, m-a învăţat cum să-mi tămăduiesc
rănile făcute de duşmani. Aş putea s-o fac de unul singur şi pentru tuţa, dar
prea crunt a fost lovit la cap. Avem nevoie de nişte mâini grijulii şi gingaşe,
care i-ar putea obloji rana. Mâinile noastre sunt deprinse mai mult să ţină
sabia, baltagul, coarnele plugului sau boul de coarne, încât au devenit bătă-
torite şi grosolane, aspre.
Ia te uită, măi ţângăule, la ierburile acestea, că poate-ţi vor prinde bine
odată. Asta-i urzica, de care mulţi se tem, deoarece frige. Da, ea muşcă ase-
meni şarpelui, dar dacă faci oblojirea cu urzică şi mai adaugi încă traista-
ciobanului şi pătlagină, opreşti sângele din rană.
În acest scop, urzica şi traista-ciobanului se opăresc în apă clocotită, în-
trebuinţându-se mai apoi ca oblojeală la rană; totodată fiertura lor se bea,
pentru a distruge răul dinăuntru. Uneori pentru aceasta se foloseşte şi pe-
linul. După ce o să-i spăl lui tuţa rănile cu oblojeală, o să iau sucul de la
aceste ierburi fermecate şi o să-i ung rănile. Ajută foarte mult.
Vezi această buruiană? Ea se numeşte coada-şoricelului, iar aceasta e
pătlagina. Pătlagina şi ea este bună pentru a lecui rănile. Dacă vei merge

328
 Jupânita
, cea Frumoasă

de aici până la marginea ţării – de-a lungul drumului, numai pătlagini vei
întâlni la fiece pas.
Acuşi o să le pisez între două pietre de râu şi o să scurg zeama lor peste
rănile lui tuţa, şi atunci o să vedeţi cât de repede se vor vindeca rănile bă-
trânului meu! În trei-patru zile, nici urmă de răni.
– Trei–patru zile?! se miră cineva. Noi trebuie să mergem cât mai iute
şi cât mai departe de aceste locuri afurisite. Îndată ce se întorc Ştefan şi cu
Petru din căutările lor, ne continuăm drumul, că, de nu, ne mănâncă, zău,
corbii.
– Ascultă, măi omule, de Mihai s-a apropiat un oştean mustăcios şi ne-
gru ca un rac de baltă, eu n-am înţeles de ce l-ai trimis pe Ştefan şi pe băia-
tul cela verde după vrăciţă, dacă tu însuţi te pricepi de minune la tămăduit
rănile?
– Pricep eu ce pricep, dar totuşi ceea ce fac mâinile unei femei, nu fac
mâinile unui bărbat… răspunse feciorul sutaşului Stancu.
Lăsându-i pe voinicii săi să se odihnească, Mihai s-a aşezat lângă rug şi
a început să-şi pregătească doftoriile. Acum el trebuia să aplice toate cele
învăţate cândva de la maică-sa, doar soarta tatălui său depindea acum, în
special, de dânsul. În timp ce Mihai îşi prepara la rug remediile, ostaşii au
făcut un popas. Unii s-au dus prin luncă după vreascuri pentru foc, alţii au
scos din buzunarele de la chimir cârligele de undiţă, le-au legat la capătul
unor sfori de cânepă, pe care le-au prins de nişte vergi flexibile şi s-au pus
pe pescuit. Oştenii care au simţit pe pielea lor tăişurile săbiilor muntene,
au intrat în apa râului ca să-şi spele rănile şi corpurile murdare de sânge
închegat, colb şi sudoare.
Ceilalţi, tolăniţi pe sub tufarii din luncă, s-au lăsat răpiţi de dulceaţa
somnului cu Moş Ene Pe-sub-gene şi fiicele lui, zâne. Nările lor lucrau ca
nişte foale, adulmecând în aer mirosul plăcut al ciorbei de peşte. Patru vi-
teji, din porunca lui Mihai, scrutau împrejurimile, doar vrăjmaşul viclean
putea să apară în orice moment. Deodată, garda a strigat, anunţând:
– Ai noştri se întorc! Auzi, Mihai? Ştefan şi cu Petru al lui Ştirbei se
întorc! Cu ei vin două femei şi doi bărbaţi necunoscuţi. Stai, că au dispă-
rut după tufele din luncă… Iată că au apărut din nou: Ştefan, Petru, două
femei, una – în vârstă, iar alta… aoleu! Ce mai fată! Zmeură, nu altceva…
Bărbaţii? Se vede că sunt oşteni. După portul şi ţinuta lor, par ar fi nişte
oşteni dintre ai noştri. Rătăciţi, ca de alde noi.
– Alelei, voinicilor! V-am adus vrăciţele. Băbăreasa – pentru rănile sân-
gerânde, iar fata – pentru suferinţele inimilor tinere, pentru alinare tămă-
duitoare. Auziţi, fraţilor, cei cu pielea găurită, faceţi roată-n jurul babei! şi-a
strigat camarazii Ştefan. Iar flăcăii tineri – tot pe lângă fetică… Oho, măi

329
 Jupânita
, cea Frumoasă

băieţi, ce aţi dat buzna cu toţii, de parcă aţi scăpat din balamuc? Ia mai bine
daţi-vă la o parte, că speriaţi domniţa. Am eu grijă de ea. Voi veţi fi numai
cu văzutul, dar luaţi seama ca nu cumva să o deocheaţi, armăsarilor!
Cuvântarea lui Ştefan a fost întreruptă de vocea doftoroaiei:
– Care babă, măi Ştefane? Ştii tu, măi vulpoiule, că bătrâneţea şi băbia
vin la optzeci de ani, pe când eu dacă am vreo… femeia începu să-şi fră-
mânte degetele de la mâini, ca şi cum avea de gând să numere toate pri-
măverile ce s-au strecurat printre aceste degete pline de trudă. Iată ce – nu
mai număr eu anii, că altfel nu mai ajung să văd toamna bătrâneţilor mele
senine. Dar de tămăduit, tămăduiesc toate bolile, durerile şi rănile!
Tu, măi Ştefane, tot drumul, de la căsuţa mea şi până aici, în loc să vezi
pe unde-ţi calcă opincile, ai tot furat-o cu privirea pe fiica mea, de mergea,
sărmana de ea, printre oameni, roşie ca racul. Tare mă tem eu că ai deo-
cheat-o. Nu cumva ai ochi răi, tinere? A? femeia a zâmbit şiret, aruncând
scântei din ochii ei jucăuşi. Pesemne că au dat chinurile tinereţii şi peste
tine, băiatul meu! Te arde focul iubirii la inimă, nu-i aşa? Dar nu-i nimic
– ştiu eu un leac bun pentru pojarul ce-ţi mistuie inima. O buruiană şi un
descântec. Îţi iau eu focul dragostei cu mâna mea, că, de nu, te topeşti la
soare ca şi omul de zăpadă.
Femeia a rotit privirea primprejur şi, zărind o tufă de urzică vie, a rupt o
mlădiţă şi a început să-l descânte pe voinic cu buruiana “miraculoasă”, tot
biciuindu-l cu ea peste mâini, peste faţă, zicându-i:
– Ciulică
Al lui Bulică,
Să nu-i fie lui Ştefănică
Din dragoste nimică…
Ştefan, muşcat de urzica usturătoare, a început să dea din mâini, apă-
rându-se cu înverşunare de loviturile băbăresei. Oştenii şi-au lăsat toate
treburile lor, i-au înconjurat pe cei doi (pe pacient şi pe vrăciţă) şi au înce-
put să facă haz de necaz pe seama flăcăului descântat:
– Rabdă, Ştefane, că după cum urzica te arde, tot aşa şi dragostea te
pârjoleşte…
Iar baba continua:
Frunză verde de salcâm,
Ai rămas flăcău bătrân.
Şi ai vrea ca să te-nsori,
Dar fetele nu te vor!

330
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ascultă, femeie, se revoltă Ştefan, doar nu numai eu furam cu ochii

frumuseţea fetei tale, dar şi Călin! Descântă-l şi pe dânsul, ca să i se în-
toarcă vederea. Boteza şi el, omul, pietrele de pe drum, mutându-le dintr-
un loc în altul.
Călin, unul din cei doi bărbaţi necunoscuţi, sosiţi împreună cu Ştefan
şi Petru, a făcut un pas înainte, intrând în cercul de oameni ce o înconju-
rase pe doftoroaie, pe fiica ei şi pe zurbagiul de Ştefan. Scoţându-şi pălăria,
oşteanul s-a închinat cu respect în faţa vitejilor lui Stancu şi, dregându-şi
vocea, le-a vorbit celor adunaţi:
– Laudă numelui lui Isus Hristos, voinicilor! Eu sunt Călin, iar acesta-i
prietenul meu, Ursul, aici Călin şi-a tras ortacul de mână, înfăţişându-l şi
pe el înaintea mulţimii. De fapt, suntem fraţi de cruce. Nu o dată greutăţile
şi bucuriile le-am înfruntat împreună. Contra duşmanilor am stat umăr la
umăr. Suntem oamenii pârcălabului Ştefan de Soroca, ai boierului nostru
din Ţepilova Sorocii…
Un oftat adânc a ieşit din pieptul celor doi amici. Călin şi Ursul, cu pă-
lăriile scoase, s-au întors spre răsărit şi şi-au făcut cruce.
– Să-l ierte Dumnezeu!
Un nou oftat a răbufnit din pieptul lui Călin:
– Un om rău, hain şi lacom l-a ucis pe stăpânul şi binefăcătorul nostru.
Am ajuns prin părţile acestea ca să-l răsplătim pe mârşavul ucigaş pentru
fapta lui necreştinească.
– Şi cine-i acel mare ticălos şi făcător de moarte de om? Nu cumva se
ascunde printre oamenii lui tătuţa? a întrebat Mihai, privind pe sub sprân-
cene la oştenii din jurul său.
Sub privirea lui pătrunzătoare, plină de tărie, nici un cap însă nu s-a
lăsat în jos; nici o pereche de ochi nu s-a ascuns de privirea iscoditoare şi
aprinsă a puiului de vultur.
– E un slujitor ce se află printre oamenii lui Ştefăniţă-paharnicul, şi
anume – Pântea lui Farfacari din Hânţeşti, răspunse, în sfârşit, Ursul.
– Din Hânţeştii Tecucilor? s-a interesat vrăciţa.
– Nu-u-u! Din Hânţeştii ce sunt în ţinutul Sucevei. Sat ce a fost cândva al
lui Coste Bucioc, mare vornic de Ţara de Jos, omul lui Gaşparu-Vodă…
– Acel Coste Bucioc care a fost vândut prin hiclenie vrăjmaşilor săi de
către chiar finul lui, nu-i aşa?! îşi aminti cineva din cei prezenţi.
– Da, acel Bucioc, acel care astăzi, fiind în ceruri, amarnic se căinează de
nenorocul ce l-a avut să-l ia de fin pe Toader Brănişteanul, confirmă Ursul.
Povesteau oştenii mai bătrâni că, după ce s-au bătut la Ţuţora Zolkiewski,
hatmanul leşesc, ajutat de Gaşparu-Vodă, cu Iskender-paşa, rău au păţit-o
boierii ce-l slujeau pe veneticul Gaşparu-Vodă.

331
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Toţi cei ce fac lucruri rele, mai târziu oricum cu viaţa plătesc faptele
lor… zise Mihai.
– Dumnezeu ajută să se facă dreptate! adăugă vrăciţa.
– Aşadar, Gaşparu-Vodă, văzând oastea poloneză pusă pe fugă, părăsit
de oştenii săi, ca de unul singur să-şi salveze viaţa, a trecut noaptea Prutul,
lăsându-i în spate pe vrăjmaşii săi de moarte, îşi continuă povestirea Ursul.
Şi iată atunci, când părea că pasărea norocului s-a aşezat pe umărul voievo-
dului fugar, Şeptelici-hatmanul împreună cu Goia-postelnicul i-au curmat
zilele lui Vodă. Mai zic bătrânii că murdară şi groaznică a fost fapta celor
doi boieri, care, în loc să-l ocrotească pe unsul lui Dumnezeu de primejdii,
l-au dus ei înşişi la pieire. Şi încă pe cine? Pe cel ce a fost pus Vodă de către
bunul Dumnezeu, doar toată puterea peste lume din ceruri vine. Cel ce se
vinde o dată, se vinde şi a doua oară, şi a treia… Bine a făcut Alexandru-
Vodă Iliaş, răsplătindu-i cu dreptate pe boierii trădători. Gâzii le-au tăiat
capetele, iar trupurile lor le-au aruncat în ieşitoare…
– Da ce s-a întâmplat cu marele vornic? a întrebat un ostaş mai tânăr, cu
capul bandajat.
– Bietul Bucioc se vede că se născuse şi el sub o stea nenorocoasă. Dând
bir cu fugiţii, a ajuns, într-o bună zi, la o branişte, unde a tras la popas la
un fin de-al său, zis Toader Brănişteanul. După mai multe rugi şi jurăminte
de credinţă, s-a lăsat acesta pe mâna finului său. Vicleană, foarte vicleană
a fost făgăduiala Brănişteanului! N-a văzut Coste Bucioc hiclenia din ochii
lui Toader. Prea grabnică a fost hotărârea acestuia din urmă de a-şi încălca
jurământul făcut sub icoane. Lesne de tot! A doua zi, l-a legat Toader fe-
deleş pe nănaşul său şi l-a predat lui Iskender-paşa. Se mai povesteşte că
turcul tare îşi mai freca mâinile de bucurie când îl ridicau în ţeapă pe Coste
Bucioc, şi-a terminat trista poveste Ursul.
– Alelei, Doamne, fereşte-ne de aşa fini! şi-a făcut cruce doftoroaia.
– Coste Bucioc a murit, pentru că a servit cu credinţă şi cu sfaturi şi
gânduri luminoase pentru domnie a fost. Aşa se mai întâmplă uneori cu
unii – pentru faptele lor bune se aleg cu o răsplată diavolească, a conchis
Ursul cu tristeţe în glas.
– Aşa a păţit-o şi pârcălabul nostru, Ştefan de Soroca, a intervenit Călin.
L-a slujit pe Vodă cu bună credinţă şi sfaturi, făcând ore în şir voroavă cu
el, fără alţi boieri, iar un oarecare Pântea i-a răpit viaţa… Eu cu Ursul vrem
să-l pedepsim din plin pe acest scârnav Farfacari! Am mers pe urmele lui
până la locul bătăliei, dar când a început învălmăşeala cea mare şi ai noştri
au apucat-o care încotro, de nu se înţelegea nici în ceruri, nici pe pământ ce
se întâmplă cu oastea lui Vodă, ne-a scăpat hicleanul! Mai departe, ce era să
facem? Am luat-o şi noi înapoi, rătăcind spre Moldova.

332
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Probabil că nu i-a sosit, deocamdată, ceasul de pe urmă. Şi totuşi odată

şi odată, cu vrerea şi îngăduinţa Domnului, se va face şi pentru marele pă-
cătos Pântea judecata pământească! Cine scuipă în paharul bunătăţii, ne-
apărat va bea din paharul amarului, chiar de s-ar ascunde el sub pământ,
ca târâtoarele sau s-ar dosi în fundul Tartarului, oricum nu va găsi nici o
salvare. Aşa se va întâmpla şi cu acest Pântea al lui Farfacari. Va veni o zi
când îşi va bea şi el, căpcăunul, paharul răsplăţii până la fund, vorbi vrăciţa
către toţi.
– Încotro mergeţi acum, voinicilor? întrebă iscoditor Mihai.
– Spre Moldova, după Pântea lui Farfacari! au strigat într-un glas soro-
cenii Călin şi Ursul. Apoi, Ursul a fost nevoit să explice:
– Căutând o luntre prin stufărişul din luncă, i-am zărit pe oştenii Mă-
riei sale şi, încredinţându-ne că sunt dintre ai noştri, ne-am alipit lor şi
uitaţi-vă: suntem acum aici, printre voi. Nu-i aşa, Căline?
– Că bine spui, frate! surâse Călin. Numai cu grămada putem răzbate
spre Moldova. Unde-i unul nu-i putere, unde-s doi puterea creşte şi…
– Munteanul nu mai sporeşte, a zis Ursul şi şi-a îmbrăţişat de umeri
prietenul. Mai ales că muntenii lui Matei-Vodă ne pândesc pretutindeni, de
nici nu poţi ieşi din codru! Unii sunt gata să ne ia zilele, iar femeia aceasta,
înzestrată cu harul tămăduirilor şi cu inimă mare de la Dumnezeu, a venit
încoace la prima chemare, fără supărare, ca să-l vindece pe căpitanul vos-
tru.
Voinicul s-a apropiat de vrace şi, luând-o cu gingăşie de umerii rotunzi,
a strâns-o uşor.
– Nu numai cu inimă mare, ci şi cu nume de la Dumnezeu! După botez,
cei din Nenişori şi din împrejurimi îi zic Domnica, s-a amestecat în vorbă
Petru al lui Ştirbei.
– Sunt Domnica, s-a prezentat, în sfârşit, doftoroaia, fata lui Costache,
bătrânul ce are o bodegă în sat, nepoata lui Isaie, care şi el a tămăduit o mul-
ţime de oameni, ajungând să fie vorbit de bine până astăzi. Da fata aceasta
este Valentina, fiică-mea.
– Valentina?! De unde mai vine şi numele acesta? Mihai a privit încă o
dată spre fată, cu un interes şi mai mare. Valentina?!
– Asemenea nume se întâlnesc peste mare, la litalieni, la catolici, sau
papistaşi, lămuri femeia.
– La italieni, a corectat-o Mihai.
– Da, da, la litalieni, că drept spui! căzu de acord Domnica. Atunci când
eram gata să-i dau viaţă fiicei mele, am văzut un vis. Se făcea că un sfânt,
ce şi-a zis Valentin, stătea la poarta casei mele, ţinând în braţe o fetiţă pe
care mi-a întins-o mie. Nu ştiu de unde s-a luat Sfântul Valentin în visul

333
 Jupânita
, cea Frumoasă

meu, în schimb, peste câteva zile, am născut o fată, pe care am şi numit-o

Valentina.
– Nu cumva însuşi Papa de la Roma, prin ruga lui către Dumnezeu, ţi-a
trimis această fată? zâmbi pe sub mustaţă Mihai.
– Papa de la Roma?! Ce spui, măi omule? Care Papă?! se miră femeia,
după care a căzut un pic pe gânduri, ca mai apoi, cu mâinile în şolduri, să
se întoarcă spre cel ce vorbise de însuşi Papa de la Roma:
– Stai, bre, pare-mi-se că ai dreptate. Papa ori nu Papa, dar a fost el cine a
fost. Nu cred că Papa de la Roma s-a rugat pentru fata mea, dar iată că mai
demult, l-am doftorit pe un străin, pe un litalian rătăcit prin părţile noastre,
de l-am scăpat de la moarte cu buruienile mele. Rău de tot se îmbolnăvise,
sărmanul. Băuse apă bâhlită, de nu-l mai ţinea curmeiul la nădragi. Se vede
că el s-a rugat la milostivul Dumnezeu să mă bucure cu o rază de mângâ-
iere pentru bătrâneţile mele.
Alelei, oameni buni, da eu de ce am venit aici – să ascult pălăvrăgeala
voastră, când alături sângerează căpitanul Stancu?! Pane Mihai, tu ce stai
cu mâinile-n sân, alungă-i mai repede pe flecarii ăştia! Ia duceţi-vă, mai
bine, şi prindeţi nişte peşti pentru ciorbă! Căpitanul vostru are nevoie de
putere, iar ea vine de la o ciorbă bine pregătită. Fato, da tu ce stai cu gura
căscată la flăcăii ăştia? Ia desagii şi hai la cel suferind!
Domnica şi fata ei, fără să mai dea atenţie la turuiala oştenilor agitaţi,
s-a îndreptat către izvor, unde, la umbra unei sălcii pletoase, stătea lungit
pe targă căpitanul Stancu.
Oştenii, învioraţi de sosirea prietenilor, au revenit fiecare la ocupaţia lui.
Feţele, adineauri luminate de bunătatea celor două femei, s-au lăsat iarăşi
umbrite de necaz şi amărăciune, de oboseală şi de incertitudinea viitorului.
Cei care au venit în Muntenia călare pe caii albi ai victoriei, acum se furişau
spre Moldova, hăituiţi din toate părţile de ostaşii lui Matei-Vodă.
Vietăţile din lunca Ialomiţei, speriate de apariţia oamenilor, în cele din
urmă, s-au liniştit, revenind la viaţa lor monotonă. Pădurea, ce îmbrăca
în haine verzi şi stufoase malurile Ialomiţei, a prins glas prin trăncăneala
păsărilor sălbatice. Deasupra râului planau, din josul în susul apei, bâtlanii.
Peştii, curioşi nevoie-mare, încercau să sară din apă, pentru a-i vedea cu
ochii lor pe cei ce le tulburaseră liniştea. Cocostârcii au ieşit şi ei la pescuit,
lovind cu ciocurile lor lungi apa râului.
Domnica şi Valentina, ajutate de Mihai şi Ştefan, se tot învârteau în jurul
ostaşului rănit, doftorindu-l. Bărbaţii au adus de la rug apă fiartă, iar vrăci-
ţele au spălat atent rănile. Apoi au aplicat pansamentele, aşa cum pot face
doar nişte mâini tandre şi grijulii de femeie.

334
 Jupânita
, cea Frumoasă

Terminând de legat ultimul pansament, Domnica s-a adresat către Mi-

hai:
– Bună treabă! Ţeastă tare şi baltag tocit. Păi cum altfel ar fi putut ajunge
taică-tău cu firul vieţii până la apa aceasta? a zis femeia, l-a luat pe tânăr de
mână şi l-a strâns uşurel. Mihai, din această clipă, totul e în voia şi puterea
Celui de Sus. Popa botează, dar zile nu dă. Aşa şi eu, am făcut totul ce a fost
în puterile mele. I-am spălat rănile, le-am uns cu doftoriile mele. El a băut
fiertură de buruieni şi o să-i mai dai să bea, iar acum doar unul Dumnezeu
hotărăşte care să fie lungimea firului vieţii lui taică-tău – sau îl taie, sau îi dă
voie să se depene mai departe, până la adânci bătrâneţe… Domnica a privit
spre răsărit şi şi-a făcut cruce:
– Doamne, ajută-l pe robul Tău şi dă-i zile! Blestemată să fie ziua când
încep războaiele. În timp de pace copiii îşi îngroapă părinţii, iar în timp de
război… – femeia a oftat adânc – părinţii îşi înmormântează copiii. Mihai,
din câte eu mă pricep, taică-tău a fost lovit rău de tot la cap, de nu ştiu cum
a mai rămas acea picătură de viaţă în el. Corpul i-a fost bortelit de mai
multe gloanţe. Prin găurile făcute de muschete s-a scurs o bună parte din
sucul vieţii, aşa că astăzi părintele tău este în leagănul ce pluteşte între lu-
mină şi întuneric… Unde se va opri acest scrânciob, depinde nu numai de
dragostea de viaţă a lui taică-tău, ci şi de tine. Dacă veţi merge mai departe,
Stancu nu va rezista la drum. Zdruncinăturile drumului şi arşiţa de vară
îl vor da gata. El are nevoie de odihnă. Asta-i salvarea lui! Doftorii eu am
să-ţi las. Fiertură proaspătă din ierburi poţi să faci de unul singur, iar cu
hrană te vor ajuta oamenii noştri din Nenişori. Eu o să le dau de ştire. Aşa
că va trebui să hotărâţi: mergeţi mai departe ori rămâneţi ascunşi aici, între
aceste maluri împădurite şi sălbatice, unde eu şi cu fata mea ne-am găsit
refugiu. Inima fiecăruia dintre noi ne spune că oriunde ne-am afla, nimic
nu este mai scump ca pragul casei părinteşti, unde măicuţa, fraţii şi suro-
rile te aşteaptă, unde bunelul, încovoiat lângă stâlpul porţii, se uită-n zare,
încercând să-i recunoască, în trecătorii ce apar şi dispar în largul drumului,
pe cei dragi. Aşa-i de când lumea şi pământul.
– Care casă, ţaică Domnica? Cazacii şi tătarii demult au pârjolit-o, de
creşte în pragul casei părinteşti paragina şi vântul hoinăreşte printre pereţii
goi şi negri, împrăştiind cenuşa pojarurilor… La mulţi din aceşti oşteni,
nu le-a mai rămas nimeni, nici o rudă în viaţă. Pe unii i-au omorât, pe alţii
i-au robit şi i-au dus peste apa Nistrului, tocmai în fundul Tartarului, în
Tataria… spunând acestea, Mihai a întors capul spre Ştefan, ce stătea fericit
de vorbă cu fata Domnicăi:
– Da băiatul acesta a rămas singur de tot. Singur cuc!

335
 Jupânita
, cea Frumoasă

În curând, femeile şi-au luat rămas bun de la Mihai şi, încetişor, au por-
nit prin iarba înaltă din luncă spre satul lor, tăinuit undeva printre văile ce
întretăiau pe alocuri lunca Ialomiţei. Ştefan şi-a cerut voie de la Mihai să
le însoţească un timp oarecare. Prea se legaseră privirile şi gândurile lui de
fiica vrăciţei, ca să se despartă aşa de uşor de dânsa!
Când Ştefan s-a întors înapoi, tabăra lui Stancu semăna cu un ceaun
încins. Toţi vorbeau. Nimeni nu asculta. Mihai, cocoţat pe o buturugă, în-
cerca să facă linişte, rugându-i pe ostaşi să-şi spună părerea aşa cum o fac
oamenii cumpătaţi – fără tărăboi şi grabă mare:
– Oameni buni, oşteni viteji, sunteţi în drept de a hotărî dacă mergem
mai departe sau dacă rămânem aici pentru câtva timp, apoi, ceva mai târziu
– ne facem noi drum spre casă. Mai ales că vrăjmaşul a împânzit toate răs-
crucile de drumuri. Dacă ne continuăm calea, taică-meu, căpitanul vostru,
care v-a slujit pe voi cu atâta credinţă, va da ortul popii. Pur şi simplu, el nu
va rezista la drumul acesta anevoios.
– Acasă, acasă! Acolo ne aşteaptă ai noştri, soţiile şi copiii! strigau unii.
– Eu rămân, pentru că nu mai am pe nimeni. Ori la Hârlău, ori aici, la
Ialomiţa, mie îmi este totuna! Dacă trebuie, rămân cu căpitanul nostru. Eu
sunt cu tine, Mihai! zise bărbăteşte un ostaş, ca să fie auzit.
– Şi eu tot, rămân alături de căpitanul nostru şi băiatul lui! l-a susţinut
un alt oştean. Îi datorez lui Stancu viaţa mea şi, dacă va cere Dumnezeu,
pentru mântuirea lui, sufletul meu, îl dau fără şovăire. Doar el m-a scos
din arcanul unui tătar! Acum, el este în arcanul morţii şi dacă îl părăsesc
în această zi de grea cumpănă, cum mă voi întâlni cu dânsul în grădina
Raiului?
Ursul s-a apropiat de Mihai şi, scoţându-şi pălăria, l-a privit pe voinic
drept în ochi:
– Mihai, noi cu Călin am rămâne alături de tine şi de taică-tău, dar un
lucru ne leagă de Moldova noastră: am jurat la mormântul pârcălabului
Ştefan de Soroca precum că-l vom răzbuna numaidecât. Am fost zi de zi
umbra lui Pântea; unde era el, acolo – şi noi, dar ne-a scăpat din mâini Far-
facarul! În îmbulzeala ce s-a creat acolo, departe, peste dealuri, nu l-am mai
putut prinde pe ucigaş, aşa că ne întoarcem la Iaşi ca să-i căutăm din nou
urma… Şi mai apoi, la o margine de ţară, ne aşteaptă o Cetate cu un căpitan
brav în ea. Crede-ne, frate, că nu avem o altă ieşire…
Ştefan, care le petrecuse pe doftoroaie şi se întoarse de curând, privea cu
uimire la hărmălaia ce se stârnise în tabără, de nu se înţelegea nimic nici în
cer, nici pe pământ. Ochii lui mari, căprui se uitau când la un vorbitor, când
la altul, încercând să ghicească acum care va fi finalul sfatului din luncă.

336
 Jupânita
, cea Frumoasă

Pentru a drege cumva situaţia, voinicul s-a căţărat pe crăcana unei sălcii şi,
luând aer în piept, a strigat deasupra mulţimii:
– Oameni buni, Mihai v-a spus care-i durerea lui! Cu adevărat, dacă
mergem mai departe, îl pierdem pe căpitanul nostru. Rănile lui sunt de aşa
fel, că nu ştiu dacă cineva dintre noi le-ar fi suportat. Ele încă nu s-au tămă-
duit şi, de aceea, mai sângerează. Capul i-a fost lovit cu o asemenea putere,
că mai nu i-au zburat creierii. Orice zguduire îl va duce la pierzare. Mihai
vă cheamă pe unii dintre voi să i se alăture, pentru una sau două săptămâni,
până i se va face mai bine atamanului nostru.
– Drept vorbeşti, prietene! i-a strigat Mihai lui Ştefan. Rămânem pen-
tru o săptămână-două sub paza acestor maluri împădurite şi imediat ce
taică-meu se reface, îndată purcedem la drum. Ascultaţi, oameni buni, oş-
teni viteji – cei ce vor să rămână cu mine, vă alăturaţi lui Ştefan; ceilalţi –
adunaţi-vă lângă buturuga ceea…
După mai mult umblet, ceata de voinici s-a împărţit în două grupuri.
Majoritatea stăteau lângă buturuga cu pricina. Printre ei, Călin şi Ursul.
Vreo cincisprezece oşteni mai tineri s-au îngrămădit în jurul lui Ştefan.
– Noi nu avem ce pierde! Ce a fost de pierdut, nu mai este. Am rămas
singuri pe lumea asta. Aşa că locul nostru e lângă căpitanul Stancu şi băia-
tul său, care a dovedit nu odată că este un voinic dintr-o bucată de stâncă, a
declarat cu voce tare Petru Ştirbei, apoi s-a apropiat de Mihai şi, strângân-
du-i mâna voiniceşte, l-a îmbrăţişat ca pe un frate.
A doua zi dimineaţa, când primele raze ale soarelui s-au oprit în vârfu-
rile copacilor înalţi de pe culmile Ialomiţei, oştenii care plecau şi-au luat
ziua bună de la ceilalţi şi, îmbarcându-se în cele două luntre, găsite printre
sălciile pletoase din luncă, s-au îndreptat către malul stâng al râului. Cu
tristeţe în ochi priveau cei rămaşi la moldovenii ce urcau dealurile malului
stâng pentru a dispărea cu totul în lumina aurie a soarelui de vară, ce se
ridica tot mai sus deasupra culmilor Ialomiţei…
***
Revenit în scaunul domnesc, Vasile-Vodă a mai încercat încă o dată, dar
fără succes, să calmeze spiritele aţâţate, să împace lupul cu oile şi capra cu
varza. În curând, în ţinuturile de la margine din nou şi-au făcut apariţia
muntenii împreună cu uzurpatorul Gheorghe Ştefan, însoţit de unii boieri,
ce stăteau pe lângă dânsul cu gloatele lor.
În aerul cald al unui început de vară mirosea a fum de incendii. Umbra
tristă a războiului se aşternea iarăşi peste ţara lui Vasile-Vodă Lupu…

337
 Jupânita
, cea Frumoasă

În lunca Ialomiţei, ascuns între malurile împădurite şi sălbatice, detaşa-

mentul lui Mihai, aflând despre noul război ce bătea la porţile Moldovei,
s-a apucat cu sârg să construiască bojdeuci. Lucrul pus la cale a devenit mai
spornic când în luncă a mai apărut o ceată de oameni – condusă de Dom-
nica şi de fata ei, Valentina. Lunca Ialomiţei s-a umplut de veselie şi cân-
tece. Cei din Nenişori, gospodari crescuţi la coarnele plugului, cu simţul
frăţiei cultivat de veacuri, au venit cu clacă, să pună umărul la înfiinţarea
unui nou sat: Moldoveni.
Iar toamna au făcut şi prima nuntă, la care s-a văzut clar că obiceiurile
sunt cam aceleaşi, după cum la munteni, aşa şi la moldoveni:
– Ştefane! Valentina! Câţi peşti în bărcuţă – atâţia copii în cămăruţă!
Între timp, undeva departe, peste văi şi râuri, Moartea începuse hora ei
milenară…
Nu va rugini nicicând
Coasa Morţii pe pământ.
Vai, sărmană Ţară a Moldovei, cum de mai este suflare omenească în
tine?!
Se învârte Roata Vieţii
Datorită tinereţii…

338
 Jupânita
, cea Frumoasă

Răzbunarea

D
upă reîntoarcerea celor doi soroceni din Muntenia,
Călin a mers la Cetate, unde era aşteptat de marele
căpitan de Soroca, care trebuia să-i dea nişte porunci
imperioase. Călin şi-a asumat răspunderea de a-l
pedepsi pe Farfacari pentru asasinarea pârcălabului;
pentru a discuta detaliile acestei afaceri, el şi-a dat o
întâlnire cu Ursul în prima duminică a lui iunie.
La începutul verii, cei doi ortaci, Călin şi Ursul,
după cum şi le-a fost înţelegerea, s-au întâlnit, în prima duminică a lui
iunie, la faimosul han “La trei burduhoşi”, pentru a pune la cale socoteala
ce o aveau ei cu unul din Hânţeşti şi anume cu Pântea lui Farfacari, care,
din cauza lăcomiei şi a servilităţii lui proaste faţă de domn, i-a curmat viaţa
pârcălabului Ştefan de Soroca.
Aşezaţi la o măsuţă, în cel mai îndepărtat ungher al hanului, cei doi voi-
nici goliseră fără prea multă osteneală un urcior mare cu vin şi au înfulecat
o pulpă apetisantă de berbec, prăjită deasupra jăraticului.
– Ei, ce se mai aude, prietene? Ai avut posibilitatea să-l mai întâlneşti pe
scârnavul cela de Farfacari? în întrebă Ursul pe Călin.
– Mi-a căzut odată în mână, în Duminica cea Mare, în târg, răspunse
Călin. Mi-a căzut pe neaşteptate. L-am tras într-o hudiţă întunecoasă, cu
gândul să-i fac felul, dar pesemne că nu-i venise ceasul de pe urmă. Când
taman mă pregăteam să-i arăt pcartea morţii, au apărut în hudiţă nişte
aprozi de la curte, aşa că am fost nevoit să amân îndeplinirea lucrului juruit
de mine în privinţa ucigaşului stăpânului nostru.
Dar să ştii, Ursule, că am reuşit totuşi să-i citesc pravila judeţului meu.
Când a auzit cine sunt şi ce am de gând să-i fac şi de ce, a început a schelălăi
ca un câine. Asta a şi atras atenţia aprozilor. Astfel, am fost nevoit să mă re-
trag, pentru a nu-mi pune în pericol viaţa mea, la care eu ţin foarte mult.

339
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Atâta pagubă, Căline! Dacă a scăpat Farfacarul atuncea, nu mai scapă

el a doua oară, crede-mă… Eu voi fi alături de tine şi judecata o vom face
de acum în doi. Fii sigur!
– Ursule, tot dând târcoale curţilor domneşti, am aflat un lucru foarte
important pentru noi şi pentru ceea ce ne-am pus în gând în ceasul morţii
pârcălabului nostru…
– Ai aflat unde acest om hain îşi petrece nopţile? se bucură Ursul.
– Nopţile el şi le petrece la curte, cu oamenii din gloata lui Ştefăniţă-
paharnicul, zise Călin. După întâlnirea noastră din târg, Pântea se teme să
iasă de unul singur în oraş. De fapt, am aflat cu totul altceva. Ai răbdare şi
ascultă atent, ca să înţelegi ce se petrece în biata noastră ţară, care a plodit,
în ultimii ani, sute de alde Pântea lui Farfacari! După cum vezi, Ursule, cele
ce s-au întâmplat în aceste câteva luni au dus la situaţia că avem în ţară toc-
mai doi domni, care tare nu se împacă. Unul este domnul nostru în drept,
bătrânul Vasile-Vodă, iar pe cel de-al doilea tu îl cunoşti şi cred că l-ai văzut
la judecata domnească – Gheorghe Ştefan, logofătul cel mare al lui Vodă.
Acest nou Vodă se află acum la moşia sa de la Răcăciuni, unde aşteaptă
ajutoare de la Rakoczi şi de la Matei-Vodă.
– Şi ce legătură are aceasta cu Farfacarul nostru? se miră Ursul.
– Are şi încă cum! se învioră Călin. Zilele acestea, Vasile-Vodă a ales
vreo o mie de oşteni veniţi la noi de la margine, de la Orhei, de prin părţile
Lăpuşnei, da şi de prin părţile Sorocii şi-i trimite el asupra lui Gheorghe
Ştefan, ca să-i încurce să întâlnească la timp ajutoarele. Cu această ceată va
merge Ştefăniţă-paharnicul, însoţit de oamenii lui ce se ţin mai de demult
pe lângă dânsul. Şi ia să-mi spui tu, Ursule, de unde sunt aceşti oameni?
Hai, zi… Din Hân…
– Din Hânţeşti, se dumeri imediat Ursul.
– Şi cine-i din Hânţeşti, dacă nu Pântea Farfacari! Probabil că şi el va
merge, împreună cu ceilalţi, contra lui Gheorghe Ştefan. Iar noi vom fi um-
bra lui Pântea. Unde el, acolo şi noi. Eu zic, Ursule, să pornim pe urmele
lui Ştefăniţă– paharnicul. Nici nu ştii cum ne cade în mâini, la o potecă de
codru verde, Pântea Farfacarul.
– Bun gând şi bună treabă!
– Zis şi făcut, Ursule!
În aceeaşi zi, sub paza amurgului, cei peste opt sute de oşteni, în frunte
cu Ştefăniţă-paharnicul, au apucat şleahul cel mare ce ducea spre Bacău,
unde staţionau primele străji ale lui Gheorghe Ştefan, aflate sub comanda
lui Mogâldea-paharnicul şi a lui Sturza-vistiernicul. La numai o oră după
plecarea lor, doi călăreţi s-au luat din urma cetei lui Ştefăniţă–paharnicul.
Aceşti doi viteji îl vânau pe căpcăunul Farfacari. În drum spre Bacău, Călin

340
 Jupânita
, cea Frumoasă

şi Ursul s-au ţinut mereu în umbră, nedorind să fie observaţi de Pântea Far-
facari. Mai cu seamă că, în acele vremuri tulburi, puteau fi luaţi drept spioni
de-ai lui Gheorghe Ştefan. O atare învinuire avea un singur sfârşit – zbura
capul de pe umeri, şi corbii ciuguleau repede ochii şi creierii…
Călin şi Ursul, ascunşi de ochii cetei lui Ştefăniţă-paharnicul, aşteptau
cu mare nerăbdare harţa ce trebuia, la un moment dat, să se încingă între
gărzile lui Gheorghe Ştefan şi oastea lui Ştefăniţă-paharnicul şi atunci, în
haosul creat...
În curând, iscoadele lui Mogâldea-paharnicul, ce ţineau sub suprave-
gherea lor drumul cel mare dinspre Iaşi spre Bacău, au zărit în depărtare
apariţia cetei condusă de nepotul lui Vodă.
Simţind apropierea oştii lui Vasile-Vodă, cei doi oameni ai lui Gheorghe
Ştefan, Mogâldea şi Sturza, şi-au ridicat străjile, retrăgându-se spre Faraoni.
Văzând că nu se pot rupe de urmăritori, boierii lui Gheorghe Ştefan s-au
oprit lângă o râpă adâncă, numită de localnici Valea Seacă, şi au ocupat o
poziţie avantajoasă de apărare.
În timpul acesta, Călin şi Ursul s-au strecurat din urma gloatei lui Şte-
făniţă, luând laturile prin hăţişul unei frânturi de codru. Lăsând caii sub
scutul desişului verde, ei, ca două şopârle, s-au furişat prin ierburile înalte
ce acopereau panta unui deal, ajungând până în vârful lui, de unde, ca în
palmă, se vedea locul întâlnirii celor două oşti, ale unui şi aceluiaşi popor,
învrăjbit de ambiţiile fără de margini ale celor doi mari şi tari nobili valahi
– Vasile-Vodă şi Gheorghe Ştefan.
Mogâldea şi Sturza, avându-i la dispoziţia lor pe dorobanţii munteni,
şi-au aşezat oştirea pe vârful unui deal, aflat nu departe de locul unde stă-
teau la pândă cei doi prieteni din Soroca. Păziţi de râpa adâncă, ei îl aştep-
tau cu nerăbdare pe inamic, care nu a întârziat să pornească la atac. Ajunşi
la râpă, oamenii lui Ştefăniţă-paharnicul au încercat s-o treacă din mers,
dar trecătoarea îngustă nu le-a permis s-o facă. Ceata lui Ştefăniţă a fost
nevoită să se întindă. Unii au trecut spre malul drept al râpei, alţii de-abia
coborau în ea, ca mai apoi să urce coasta abruptă a culmii pe care se oplo-
şiseră boierii lui Gheorghe Ştefan.
În momentul în care oastea lui Ştefăniţă s-a divizat în două, călăreţii
lui Mogâldea s-au repezit cu toată furia lor asupra ei, lovind cu mult curaj
şi sânge rece în ceata lui Ştefăniţă. În scurt timp, oştenii lui Vodă, aleşi pe
sprânceană, au fost zdrobiţi cu desăvârşire.
– Ursule, îşi ghionti prietenul Călin, începe îmbulzeala cea mare…
Ştefăniţă s-a lăsat ademenit în acest loc, nefavorabil pentru oastea lui şi,
uită-te – culege acum roadele naivităţii sale, ce stau culcate în câmp fără
suflare…

341
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Oastea lui Vodă a pierdut bătălia, Căline! Iată că cei din Hânceşti şi
Hânţeşti întoarnă caii… oftă Ursul. Ce grozăvie!
– Şi în fruntea lor, chiar Ştefăniţă-paharnicul. Fug! S-a terminat cu dân-
şii! Zboară capetele de pe umeri ca titirezii, se crucea Călin.
– Căline, tu ai ochi de vultur, ia vezi, poate-l zăreşti printre ei şi pe Far-
facarul nostru, îl rugă Ursul pe Călin.
– Pe dânsul e uşor să-l găseşti şi anume după cal. Calul lui Pântea este
negru ca pana corbului, precum şi sufletul acestui om hain, i-a explicat
Călin ortacului său.
– Uită-te că vreo câţiva din ei se retrag pe drumul ce duce spre Roman,
chiar pe lângă frântura noastră de codru, constată Ursul. Şi unul din fugari,
cel de la urmă, călăreşte taman un cal negru ca pana corbului! Pare-mi-se
că şi calul îi cam şchiopătează, şi nu este altcineva decât vrăjmaşul nos-
tru. Dacă vom coborî repede, îi ieşim în cale. El de-acum a rămas de unul
singur. Văzând că animalul lui e rănit, nu s-a avântat spre apa salvatoare a
Bistriţei, ci a hotărât să-şi apere viaţa cu pădurea.
– Iar în pădure suntem noi. Hai, Ursule, nu mai are rost să ne ascundem!
În învălmăşeala asta se cere să ne facem cât mai iute datoria şi să ştergem
putina că, de nu, ajungem la poarta Raiului, precum sărmanii oşteni din
gloata lui Ştefăniţă-paharnicul…
Îndată ce au ajuns la caii dosiţi în desişul pădurii, Călin a scos de la
oblâncul şeii o frânghie strânsă şi s-a repezit spre drumul ce despărţea
frântura cea de codru în două. În timpul acesta, în goană mare, pe drum
au galopat vreo douăzeci de călăreţi zbârliţi, care au şi dispărut imediat în
adâncul pădurii.
Călin şi Ursul, fără ca să-şi trădeze prezenţa, au aşteptat ca fugarii să
dispară în inima codrului, au luat repede frânghia şi au legat capetele ei de
doi copaci viguroşi, barând astfel cu ea drumul îngust prin pădure.
Nu au avut mult de aşteptat… Curând, s-a auzit tropotul unui cal. În-
cordarea cu care cei doi voinici îşi aşteptau duşmanul creştea cu fiece clipă.
Călăreţul se ivi în semiîntunericul pădurii. O ploaie de lovituri de bici că-
dea fără milă peste bietul bidiviu, ce n-a îndrăznit să-şi trântească stăpâ-
nul acolo, în fundul râpei, ci aşa cum era el, rănit la un picior de o lance
rătăcită, destinată nu atât lui, cât stăpânului său, şi-a îndeplinit cinstit mi-
siunea, aducându-l până sub frunzişul salvator. Călăreţul a întors capul să
vadă dacă nu cumva îl ajung din urmă oştenii lui Mogâldea. Încă oleacă şi
el va dispărea, şi nu-l vor mai găsi niciodată oamenii logofătului cel mare,
dar nu dovedi Pântea să-şi termine gândul, că se trezi zburând din şa. Fu-
nia întinsă între cei doi copaci l-a scos din şa, proiectându-l jos, la pământ.

342
 Jupânita
, cea Frumoasă

Calul, rămas fără de călăreţ, uşurat de povara ce-i provoca dureri cumplite
cu pintenii în burta lui, a alergat şi mai repede în galop. Pădurea adâncă a
înghiţit tropăiala calului, ce se îndepărta din ce în ce mai mult.
– Stai! a strigat îndată călăreţul rămas fără cal, sărind ca o pisică în pi-
cioare. Stai, dobitoc prost! Cui mă laşi?!
– Nu-i de vină murgul cu nimic, i-a răspuns Călin boierului, cei doi
voinici răsărind ca din pământ. Nouă ni te-a lăsat, acest animal nobil şi
bogdaproste lui pentru binele ce ni l-a făcut!
– Ai căzut de pe cal drept în mâinile noastre, zise voios Ursul. Nu cumva
tu eşti Pântea Farfacarul, omul de pe lângă Ştefăniţă-paharnicul?
– El este, Pântea lui Farfacari din Hânţeşti! strigă furios Călin.
– Iar tu eşti cel din hudiţă?! zbieră prizonierul. Te-am recunoscut. Ai
vrut atunci să-mi curmi zilele, dar stai că îţi arăt eu ţie cum să îndrăzneşti
să ridici mâna asupra unui om din casa nepotului lui Vodă!
Zicând aceste vorbe, Pântea s-a repezit să-şi ia sabia ce se tăvălea mai la
o parte. Dar nu reuşi. Călin, flăcău tânăr şi ager, dar şi un luptător foarte
bun, a întins repede piciorul, punându-i lui Pântea o piedică, de a căzut
acela cu nasul în colbul drumului. Ursul, temându-se ca nu cumva Farfa-
carul să se pună iar pe fugă, îşi făcu vânt şi când îl lovi cu pumnul lui cât
buzduganul drept în cap, îl ameţi pe loc. Voinicii l-au apucat pe Pântea
de subsuori şi l-au tras în tufari. Pe urmă, au dezlegat frânghia de la cei
doi copaci şi, cetluindu-l cu ea pe captivul lor, s-au aventurat pe o cărare
prin pădure, îndepărtându-se de drumul primejdios, pe care mai puteau să
apară oameni din ceata lui Ştefăniţă…
Strigătele şi vuietul luptei cuprinseseră întreaga câmpie. Oastea lui Şte-
făniţă-paharnicul îşi încetă existenţa.
Apa rece de izvor, ce ţâşnea de sub o stâncă, l-a readus pe Pântea la
viaţă. Ucigaşul pârcălabului a deschis ochii şi a fluturat buimac din capul
lui prost. Părea că nici nu înţelege ce s-a întâmplat cu dânsul. A încercat să-
şi elibereze mâinile, dar ele erau strâns legate la spate, la fel ca şi picioarele.
Orice încercare de a fugi era exclusă. De ciudă, el s-a mai încordat încă o
dată, din toate puterile, cu gândul să rupă frânghia cu care a fost cetluit atât
de bine. Muşchii feţei îi jucau, în ochii lui încremenise groaza, iar cei doi
viteji din Soroca zâmbeau şi îşi frecau de bucurie palmele.
– Bine te-am găsit, cucoane Pântea, îşi salută vrăjmaşul Călin. Vreau
să-ţi spun că eu am de la stăpânul meu o carte, la care ţin foarte mult.
Asemenea cărţi nu se găsesc prin toate casele boiereşti, da fiindcă jupânul
nostru a fost un mare cărturar şi cu dreptate la judeţ, vreau să-ţi citesc ţie,
Farfacarule, câteva rânduri din ea. Ascultă, nenorocitule:

343
 Jupânita
, cea Frumoasă

“Cel ce va ucide pe vreun boier sau judecător al vreunui loc, să fie cer-
cetat ca şi cel ce-i va ucide pe părinţii săi.” Aşa… uită-te mai departe, tot
la tine se referă. Iată: “Slugile ce vor umbla şi în sus şi în jos, punând la
cale numai treburi rele pentru a omorî, să fie cercetate ca şi ucigătorii de
părinţi.”
Acestea sunt pravilele lui Vasile Lupu şi noi ţi-am fost judecători pen-
tru faptele tale mârşave. Stăpânul nostru, cu glas de moarte, ne-a spus că,
mergând spre Hotin, la judeţul lui Vasile-Vodă, voi, cei din Hânţeşti, l-aţi
lovit mişeleşte cu un glonţ pe el, pe binefăcătorul nostru, pe cuconul Ştefan,
logofăt şi pârcălab de Soroca. Iar cel ce l-a împuşcat de moarte, ai fost chiar
tu, Pântea lui Farfacari, iar aşa ceva nu se iartă! Tu, păcătosule, ai înlocuit
dreapta judecată a lui Vodă cu o răfuială scârnavă, născocită de tine, ne-
ghiobule! Ai vrut să te pricopseşti cu averea stăpânului nostru şi de aceea
i-ai luat viaţa? Voinicul îl privea pe Pântea cu mare dispreţ.
– Vreau să-ţi mai amintesc că faptele rele n-au trai lung pe pământ, a
spus Călin şi şi-a scos sabia din teacă. Şi Dumnezeu îndreaptă mânia cea
sfântă şi tare asupra celui vinovat, ca să se facă judeţul Lui pe pământ, dând
sufletele mici şi murdare pe mâna lui Sarsailă. Eşti gata să urmezi drumul
ce duce în fundul Tartarului, nenorocitule?
Pântea, la auzul acestor cuvinte, a căzut lat la pământ, de parcă a vrut
să fie înghiţit de el întru salvarea sa. A mai făcut câteva sforţări desperate
pentru a se elibera de funie, dar în zadar. Atunci începu să urle ca un mon-
stru, uitând de dărăbanii lui Mogâldea, care cotrobăiau prin împrejurimi,
în căutarea rămăşiţelor oştii lui Ştefăniţă-paharnicul.
Ursul l-a ridicat pe Pântea de la pământ şi, apucându-l puternic de
umeri, l-a pus în genunchi înaintea lui Călin, care ţinea sabia gata de lovi-
tură. Iniţial, voinicul pregătise şi el un glonţ pentru Farfacari, dar s-a răz-
gândit. Ursul s-a ferit într-o parte, lăsându-l pe Pântea faţă în faţă cu sabia
lui Călin.
– Unu, doi, trei, uf! a strâns pumnii Ursul.
Călin a ridicat sabia; lama ei oglindi o rază de lumină, strecurată prin
frunzişul pădurii, sclipirea aceasta orbitoare luându-i vederea lui Pântea.
Hârşti şi capul lui Farfacari s-a rostogolit în iarbă.
– S-a făcut judecata, stăpâne, şi credem că ţi-ai recăpătat liniştea, acolo,
sus în ceruri, da şi noi – aici pe pământ, răzbunându-te… au rostit vitejii,
privind undeva în spaţii.
Călin şi-a şters sabia de sânge, a băgat-o înapoi în teacă şi a atârnat-o la
oblâncul şeii.
– Ce facem, Ursule, mai departe? îl întrebă el pe prietenul său.

344
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Mergem acasă, la Soroca, la Cetate, să păzim moşia, cuvântă solemn

Ursul. Domnii noştri s-or lămuri, odată şi odată, între ei. Scaunul domnesc
din Iaşi n-a fost niciodată gol. Unul vine în domnie, altul pleacă, aşa a fost
tot timpul, da ţara-i de una singură şi noi suntem cu ea. Pesemne, căpitanii
noştri de la margine s-au cam săturat să ne aştepte. Încălecarea!
Pe căi dosnice, cât mai departe de locul bătăliei, cei doi voinici s-au în-
dreptat spre Iaşi, iar de acolo – peste Prut, la Nistru, la Cetatea Soroca.
În spate rămânea o ţară împărţită în două, invadată de munteni, arde-
leni şi cazaci, care luptau între dânşii pentru Scaunul domnesc de la Iaşi,
tronul în care mai şedea încă Vasile-Vodă Lupu.

345
 Jupânita
, cea Frumoasă

Asediul Sucevei

A
dunându-şi forţele, Vasile Lupu a mers hotărât pe
urmele răzvrătitului logofăt, cu ideea de a termina
odată pentru totdeauna cu răzmeriţa din ţară.
Urmat de două mii de cazaci, ce erau sub ascul-
tarea lui Nosaci şi de încă patru mii de moldoveni,
Vasile-Vodă apăru lângă Sârca, nu departe de Târgu
Frumos. Acolo îşi făcuse tabăra oştirea lui Gheorghe
Ştefan, ce număra trei mii de ardeleni, conduşi de
Berosz Januszy şi patru mii de munteni şi moldoveni. Suita lui Gheorghe
Ştefan era şi ea alcătuită din mai mulţi boieri şi feciori de boieri ca: Andro-
nic-serdarul, Darie-spătarul, Antiohie-aga, Mogâldea-paharnicul, cel care
a scăpat ca prin minune de mânia lui Vodă la Hotin şi Sturza-vistiernicul.
Îndată ce sosi oastea lui Vasile-Vodă, ea s-a pomenit atacată cu îndrăz-
neală şi pricepere de cetele lui Gheorghe Ştefan şi fu risipită destul de re-
pede. Vasile-Vodă, însoţit de vreo două sute de oameni, s-a tot retras, apă-
rându-se, până la Prut, de unde Vodă a mers la Raşcov, situat pe malul
stâng al Nistrului.
În acea bătălie nefericită, l-a pierdut Vasile-Vodă pe fratele său, Gheor-
ghe-hatmanul, care, la un coborâş, a căzut cu tot cu cal…
Gheorghe Ştefan, nestingherit de nimeni, a intrat în Cetatea de Scaun a
ţării, suindu-se iarăşi în scaunul domnesc al lui Vasile-Vodă Lupu.
Aşadar, prin voia lui Dumnezeu, ce pune la cale toate treburile pe pă-
mânt, dându-le mersul lor cuvenit, logofătul viclean a urcat din nou scara
uriaşă de lemn de la curtea domnească din Iaşi şi, fără opreală din partea
cuiva, a păşit, cu inima tresăltândă de măreţia momentului istoric, pra-
gul Sfatului domnesc, după care, fără grabă, pompos, s-a cocoţat pe tronul
ce încă mai păstra căldura voievodului precedent, care nouăsprezece ani a
domnit peste mic şi mare în Ţara Moldovei.

346
 Jupânita
, cea Frumoasă

Din urma boierului, ajuns domnitor cu ajutorul muntenilor şi ardele-

nilor, au dat buzna în Sfat şi cei care au simţit vântul schimbărilor şi fără
prea multă ezitare au trecut în tabăra lui Gheorghe Ştefan: fratele lui Ştefan-
Vodă, Vasile Ceaurul, devenit hatman; boierul Gaspar Hidi; ieromonahul
Antonie din Moldoviţa, duhovnic şi secretar pentru limba română; Iacob
Hârsanu, secretar pentru limba germană şi cea latină; Mogâldea-paharni-
cul; Sturza-vistiernicul; Andronic-serdarul; Darie-spătarul; Antiohie-aga
şi mulţi alţi boieri ce erau cu Gheorghe Ştefan încă din luna aprilie. Cobo-
râţi de pe cai, boierii noului Vodă îşi alegeau deja nişte locuri mai bune în
Sfatul domnesc.
– Cinstiţi boieri! a cuvântat Gheorghe Ştefan şi s-a ridicat puţin de pe
scaunul domnesc, vrând să pară mai înalt, mai impunător. Vrăjmaşul nos-
tru a fugit din ţară fără opreală, pe undeva prin codru. L-au fugărit gonaşii
noştri pe Lupu până aproape de Prut, de unde el ne-a scăpat din mâini,
fiind apărat de oştenii ce mai rămăseseră pe lângă dânsul. Iscoadele mele,
trimise după el peste Prut, mi-au adus vestea că Lupu a traversat Nistrul
la Raşcov, unde s-a aflat acolo câteva zile, de unde a mers mai departe, în
inima Ucrainei, la Volodijin, după ajutoare la Hmil-hatmanul.
Cu toate că Vasile-Vodă a fugit peste Nistru, casa lui se află aici în ţară –
la Cetatea Suceava şi acolo se păstrează tezaurul lui Vodă, păzit, după cum
mi s-a şoptit, de unul din boieri, şi anume de Toma-vornicul, dulăul cel

347
 Jupânita
, cea Frumoasă

mai credincios al lui Vasile Lupu, oploşit acolo împreună cu vreo optzeci de
seimeni şi vreo şaizeci de lefegii.
– Vorbeşte lumea, Măria ta, că în cetate, la Suceava, se află şi cucoana
Ecaterina cu fiul lui Vodă, Ştefăniţă, zise cineva din boieri.
– Da! Ei se ascund în cetate şi în cetate sunt şi comorile lui Vasile Lupu.
Şi eu am hotărât să merg încolo! declară cu trufie Gheorghe Ştefan.
Fiind un om ce nu lasă nimic de azi pe mâine, calitate pe care Gheorghe
Ştefan a demonstrat-o în războiul dus de el cu Vasile Lupu, a aşezat tempo-
rar în scaunul Iaşilor câţiva caimacami, iar singur, în capul armatei sale, a
plecat spre Suceava, ultimul refugiu al învinsului domn.
Când a sosit Ştefan-Vodă cu oastea sa la Suceava, a descălecat el lângă
un sat situat în apropierea cetăţii – la Şcheia. Ca loc de popas, şi-a ales noul
domn curţile lui Toderaşcu-logofătul. Oastea, aflată sub ascultarea boieri-
lor, s-a întărit în jurul cetăţii. În acelaşi timp, ungurii au adus în grabă tunu-
rile de la Hotin şi, instalându-le în câmp, au început să împroaşte cu ghiu-
lele cetatea. După mai multe zile de foc de artilerie, Gheorghe Ştefan a fost
nevoit să oprească tunurile din lucrul lor zadarnic. Cetatea, având ziduri
trainice, stătea întreagă, fără să fi suferit vreo stricăciune considerabilă.
În acele zile de început de septembrie, ţara era fără pic de tihnă. Gheor-
ghe Ştefan tot îşi aduna forţele pentru a pune mâna pe ceea ce mai rămăsese
din domnia fostului voievod, iar acela cerea şi cerea de la cazaci întăriri.
Curând veni şi vestea pentru care cei din cetate ar fi plătit scump ca s-o
cunoască. Pe la Soroca, Timuş, în fruntea câtorva mii de cazaci, a intrat
iarăşi în ţară, unde şi s-a încăierat cu ceata lui Grumadze-căpitanul, care
era prin ţinutul Sorocii cu strajă contra cazacilor. Acel Grumadze, ce nu
demult îndeplinea poruncile lui Vasile-Vodă, acum era deja sub ascultarea
lui Ştefan Ceaurul. Imprevizibile sunt destinele boierilor noştri…
Ştirea parvenită din câmpiile Sorocii nu l-a speriat deloc pe nou-alesul
domn, doar nici el nu stătea cu mâinile în sân. Oamenii lui erau de mult
plecaţi după ajutor la Gheorghe Rakoczi, principele Ardealului şi la Jan Ca-
zimir, neînduplecatul duşman al lui Hmelniţki-hatmanul, supărat acum şi
pe Vasile Lupu pentru legăturile lui de rudenie cu cazacii zaporojeni.
În timp ce Timuş cu oastea sa urma drumul cel mare spre Cetatea Su-
ceava, din munţi cobora semeţ Stephano Petki, serdarul lui Rakoczi, cu
circa patru mii de secui, iar de la Cameniţa, cu ordin de la rege, venea în
galop polcovnicul Ioan Kondracki cu o mie de călăreţi. Gheorghe Ştefan,
ştiind că vin trupele de întărire, a ieşit fără frică în calea lui Timuş Hmel-
niţki, dorind să dea lupta cu el voiniceşte, în câmp deschis, undeva prin
părţile Jijiei.

348
 Jupânita
, cea Frumoasă

La Cotnari, ungurii şi moldovenii s-au unit, luând calea spre Ştefăneşti,

unde trebuia să sosească şi Kondracki cu leşii călări. Dar deşarte le-au fost
speranţele, deoarece Kondracki a întârziat, iar Gheorghe Ştefan şi Stephano
Petki aşa şi n-au îndrăznit să înceapă harţa cu redutabilii zaporojeni.
Nestingheriţi de nimeni, cazacii au trecut, fără a întâlni în calea lor vreo
primejdie de moarte, codrul la Cucoreni, îndreptându-se spre Suceava. Iar
Ştefan-Vodă aşa şi a rămas să păzească, asemeni unui lotru, drumul cel
mare dinspre Prut. Incomensurabilă a fost supărarea lui Ştefan-Vodă, când,
abia în a treia zi după trecerea năvalnică a cazacilor spre Suceava, şi-a făcut,
în cele din urmă, apariţia şi colonelul Kondracki…
Cu fiecare nouă campanie a lui Timuş Hmelniţki în Moldova, ţara prin-
dea o ură din ce în ce mai mare pe ginerele lui Vasile-Vodă, dar şi pe toţi
cazacii din lume. Chemaţi în ajutor, ei veneau mai mult cu jaful. Aşa a fost
şi de data aceasta – cum sosi Timuş cu cazacii lui la Suceava, ei îndată s-au
pus pe devastarea mănăstirilor. Şi au mers mai întâi asupra mănăstirii Dra-
gomirna. Călugării şi oamenii de prin partea locului, simţind pe pielea lor
prima năvală a cazacilor acum doi ani, au închis porţile, ridicându-se pe zi-
duri, întru apărarea locaşului sfânt. Zaporojenii însă au adus tunurile şi au
bombardat mănăstirea Dragomirna câteva ore la rând, de n-au avut încotro
bieţii creştini şi au deschis porţile, cerşind mila veneticilor din Sece.
Au prădat atunci cazacii mănăstirea fără nici o frică de Dumnezeu. Au
luat cu dânşii tot ce au putut duce – podoabe, veşminte cusute cu fir de
aur şi multe alte lucruri scumpe. Au căzut în mâinile lor toţi negustorii şi
boierii ascunşi în mănăstire, dar şi multe femei şi fete, ruşinându-le. S-au
purtat cazacii mai rău ca păgânii. Nu era nimic creştinesc în ei, în afară de
chipul ce îl aveau de la Dumnezeu. Prin ceea ce au făcut ei la Dragomirna,
şi-au bătătorit drumul spre cazanele lui Satan.
Să fie oare astăzi vreun cazac rătăcit prin grădina Raiului, după ce zapo-
rojenii au profanat locaşul Domnului? Cei care jefuiesc şi siluiesc pe slugile
bunului Dumnezeu, nu mai pot ajunge în Paradis.
Să fi dispus Timuş de mai mult timp, nu scăpau de jaf şi viol nici celelalte
mănăstiri de prin împrejurimile Cetăţii Suceava, iar sosirea oştii lui Gheor-
ghe Ştefan i-a împins pe cazaci până pe sub zidurile Sucevei.
Imediat ce s-au întâlnit cu toţii împreună: ardelenii, leşii şi moldovenii
noului voievod, ca nişte foarte buni gonaşi, au mers pe urmele lui Timuş,
trecând codrul spre Cetatea Suceava. Lângă satul Grigoreşti, ce se afla dea-
supra Siretului, cele trei căpetenii: Ştefan-Vodă, Stephano Petki şi Kon-
dracki s-au oprit să facă sfat. În faţa lor stătea o cetate puternică, pe sub
ale cărei ziduri s-a aciuat un vrăjmaş perfid şi crud, ce putea fi zdrobit nu
numai cu ajutorul Celui de Sus, dar şi cu iscusinţa militară a celor trei co-

349
 Jupânita
, cea Frumoasă

mandanţi. Tălmaci în sfat a fost ales Miron Costin, care, în acel timp, slujea
pe lângă polcovnicul Ioan Kondracki.
Casa logofătului Toderaşcu era aşezată pe o costişă, de unde se deschi-
dea, până hăt departe, valea Siretului care şerpuia printre culmile ce încer-
cau să-i taie calea lui spre Dunăre, croită încă de la începutul lumii. Dea-
lurile, care erau acoperite cu tufăriş, iar pe alocuri – cu frânturi de codru,
păreau să fie semănate pe ici, pe colo cu gheme de lână, căzute din coşul
unei ţesătoare uriaşe, mitice. Jocul culorilor toamnei fermeca privirea şi
aducea în suflet linişte. Se părea că te afli la o margine a grădinii Raiului,
departe de harţe, gâlcevi, vreri de domnie, jafuri şi ucideri.
Anume această frumuseţe şi admira de pe costişă tânărul tălmaci…
Miron Costin a privit încă o dată la peisajul feeric din lunca Siretului şi
s-a întors în ogradă, unde, la umbra unui stejar, plantat aici cândva poate
chiar de către unul din primii proprietari ai Grigoreştilor, îl aşteptau că-
peteniile. Localnicii spuneau că satul este foarte vechi şi vine încă de pe
timpul lui Cupcici-vornicul, care a fost stăpân al acestor pământuri. Acel
Ivan Cupcici ce a fost, pe vremea lui Alexandru cel Bun şi a fiilor aces-
tuia, logofăt, apoi – vornic. Odată cu scurgerea timpului, s-au schimbat şi
stăpânii, care au urmat unul după altul: Stanciul Starostescul-pârcălabul,
Ieremia-vistierul, mai zis şi Evlaghie-călugărul, înrudit cu Ştefan cel Mare,
Gavril Hărovici-logofăt al treilea şi grămătic la Petru-Vodă Şchiopul…
Undeva acolo, în depărtare, după culmile Siretului, lâncezeau în aştep-
tarea deznodământului doamna lui Vodă, Ecaterina şi unicul lui fiu, Ştefă-
niţă. Să fi fost Vasile-Vodă, la vremea cuvenită, mai chibzuit şi dacă îngrijea
cu bună ştiinţă şi pricepere Cetatea Hotinului, de punea el acolo chiar de
la început oameni de-ai săi, cu tunuri, ar fi avut acum un bun şi de nădejde
sprijin în lupta lui fatală cu logofătul cel mare! Nu fără temei se neliniştea
panul Kutnarski, Dumnezeu să-l ierte, cu privire la acest fapt.
Cetatea Hotin avea mai multe avantaje la acele vremuri şi era îndestulată
cu toate cele necesare de către ţăranii din satele vecine. Ei, dar ce se poate
de făcut atunci când gândul omului şi vrerea lui se schimbă după mulţimea
de sfătuitori, după cum şi veveriţa sare din pom în pom, căutând cel mai
gustos fruct?
– Cinstiţi boieri şi bravi cavaleri, cuvântă Ştefan-Vodă, eu, cel ce am
ajuns astăzi, cu voia Cerurilor, domn în Ţara Moldovei, sfătuindu-mă cu
fratele meu Vasile, adevărat vă spun că ar fi bine ca, înainte de a porni asu-
pra duşmanului nostru, ce ne jefuieşte şi ne pângăreşte fără milă locaşurile
sfinte, dar şi casele bunilor oameni, să cugetăm cu mai multă socoteală
cum ar fi mai reuşit de mers împotriva lui. Mai întâi, avem nevoie ca unul
dintre noi să ne fie comandant, mai-marele nostru.

350
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Că bine spui, Măria ta! îşi răsuci mustaţa polcovnicul Kondracki.

– Cea mai mare slăbiciune în războaie este când lipseşte buna înţelegere
dintre prieteni, zise sentenţios Stephano Petki.
– La asta m-am şi gândit cu toată înţelepciunea mea, dată de Ceruri. Eu
cred că nu este între noi un oştean mai priceput în cunoaşterea obiceiurilor
căzăceşti ca panul polcovnic Ioan Kondracki, declară ferm Ştefan-Vodă.
– Măria ta, eu, slujitor de încredere al craiului nostru, domnului nostru
milostiv Jan Cazimir, binevoiesc să-ţi mulţumesc pentru onoarea ce mi-ai
făcut-o, fiind, de azi înainte, cu aceeaşi slujbă devotată şi pe lângă Domnia
ta, da şi în preajma panului Stephano Petki, răspunse Ioan Kondracki.
Vreau să vă spun, Domniilor voastre, că precum este dat din Ceruri, aşa
se aşază lucrurile aici, pe pământ. După cum împăraţii între împăraţi, craii
între crai, boierii între boieri şi servitorii între servitori diferă unii de alţii
în ierarhia existentă, unul fiind cu rangul său nobil mai sus, iar altul – mai
jos, tot astfel şi slugile se deosebesc între ele prin cinstea şi credinţa lor. Cu
toate că domnul meu mult milostiv, craiul Poloniei, este mai important de-
cât principele Rakoczi, stăpânul panului Petki şi se bucură de mult respect
la rege. Eu, polcovnicul Kondracki, mă situez mai prejos faţă de stăpânul
meu, craiul. De aceea, Domniilor voastre, eu cred că ar fi cel mai potrivit ca
panul Stephano Petki să stea la cârma oştilor noastre, iar noi... noi – după
cum va fi porunca dumnealui.
– Pane polcovnic, deşi eu în ziua de azi sunt serdar la curtea stăpânului
meu, rog totuşi pe Domnia ta, prietenul nostru milostiv, să fii tu mai mare
cu sfatul tău asupra noastră, doar atâtea războaie ai purtat cu zaporojenii,
de le cunoşti toate stratagemele şi gândurile ascunse, precum şi natura lor
sălbatică, a insistat Stephano Petki.
Panul Kondracki a privit îngândurat la cei doi boieri de vizavi, şi-a fră-
mântat un pic mustăţile şi, cunoscând de ce sunt ei în stare, le-a zis ceea ce
credea el că e mai de folos să le spună:
– De vreme ce Domniile voastre roagă sârguincios ca totul ce va urma
să se facă după sfatul meu şi socoteala mea, atunci vreau să înţelegeţi mai
bine firea acestui fel de armată care sunt zaporojenii, mai ales în situaţia în
care se află ei acum. Dacă oastea căzăcească dovedeşte să sape şanţuri în
jurul unei aşa cetăţi ca Suceava şi să se adăpostească, să se întărească în ele,
nu mai pune mâna nimeni pe cetate, oricât de mare ar fi prada de război
aflată acolo.
După câte ştiu, ei deocamdată nu s-au apucat să sape şanţuri. Cazacii
sunt acum mai mult preocupaţi de jefuirea bieţilor oameni… Dar şi pe noi
nu ne prea consideră buni oşteni. Pesemne, ei nu ştiu că noi suntem aici.
Chiar dacă ar afla cumva, până mâine, de sosirea mea, tot n-or crede. Cel

351
 Jupânita
, cea Frumoasă

care le este astăzi ataman – Timuş, este tânăr şi nebun. Aşadar, dragi pri-
eteni, dacă dorim să terminăm dintr-o dată cu aceşti vrăjmaşi afurisiţi, pe
lângă voia lui Dumnezeu, ce pogoară din ceruri asupra noastră, mai avem
nevoie şi de alte lucruri însemnate. Şi dacă o să faceţi totul aşa cum zic eu,
după socoteala mea, izbânda va fi a noastră!
– Cuvântează, pane polcovnic, că tot ce spui, spui spre binele nostru,
îngădui Ştefan-Vodă.
– Domniilor voastre, cinstiţi boieri! Îndată ce oastea noastră va trece
Siretul, o aşezăm stoluri, adică în cete, îşi expuse ideea Ioan Kondracki.
Fiecare dintre căpitanii noştri să-şi ţină oştenii în ceată, în ordine şi cu
mare ascultare. Noi, leşii, vom merge-n frunte, iar după noi vor urma oştile
ungureşti şi mai apoi – Domnia voastră, pane Ştefan. După câte ştiu, nu
departe de aici, peste Siret, este o dumbravă ce duce până hăt departe, până
aproape de fortăreaţă. Atât timp cât vom merge prin codru, ne vom mişca
încet, fără mare grabă, dar cum vom trece pădurea şi vom ieşi la lizieră, în
câmpie, în văzul cazacilor, va trebui fără opreală să dăm năvală peste zapo-
rojeni în goana cea mai mare, pâlcuri-pâlcuri, mânând din toate puterile
caii. Să fie cineva cu vreun stol de oaste înaintea noastră? N-aş crede. Caza-
cii, imediat ce ne-or vedea, mai întâi se vor repezi să se ascundă ca bursucii
în pământ, pe urmă vor deschide focul din arme asupra noastră, dar asta va
fi în zadar, fiindcă noi le vom sări în cârcă.
De aceea, dragi prieteni, vă rog din tot sufletul, întru biruinţa noastră,
să facem totul aşa după cum este planul meu. Să dăm năvală peste ei, până
n-au săpat tranşeele. Şi mai am o rugăminte către căpitanii voştri… Iureşul
nostru trebuie să-i ia prin surprindere şi e de dorit ca în momentul cela să
nu se facă nici o împuşcătură din sâneaţă.
– Dar dacă, pane Kondracki, vor trage, bubuind, tunurile cetăţii? întrebă
Ştefan-Vodă.
– Ei şi ce, Măria ta? Pocnească ele cât vor de mult, că nu ne-or face nici
un rău! Tunurile şi săcăluşele fac puţine pierderi în acea oştire ce se mişcă
repede, ca pe aripi de vânt. Deci noi n-o să stăm pe loc, că doar numai iu-
ţeala noastră ne poate aduce îndată victorie. Nu toate gloanţele nimeresc
în ţintă, pentru că ostaşii nu stau grămadă, ci la o oarecare depărtare unul
de altul…La noi se vorbeşte din bătrâni că acel ce piere lovit de o ghiulea
de tun e ca şi cum a fost lovit de fulger. Omul cu sabia trasă din teacă este o
ţintă mică. Mai uşor nimereşte puşcaşul într-o vrabie decât într-un călăreţ.
Poate că cineva din Domniile voastre crede că graba strică treaba? Da, aşa
este uneori, dar mai des totuşi izbânda vine călare pe ea! Astăzi noi avem
nevoie de o grabă cât mai mare, că, altfel, nu mai scăpăm de Timuş. Şi dacă
le permitem cazacilor să se întărească în tranşee, nu-i mai scoate nimeni

352
 Jupânita
, cea Frumoasă

din ele! Nici chiar craiul, stăpânul meu, da şi Măria sa, principele Ardea-
lului.
O să fim noi oare în măsură să stăm aici, în câmp, zile, săptămâni întregi
fără hrană? Împotmolirea noastră aici, sub zidurile cetăţii, ar aduce numai
nevoi pentru ţara domnului nostru milostiv, panul Gheorghe Ştefan.
Aceasta este socoteala mea, cinstite căpetenii. Mâine dimineaţă, când
orice suflare doarme – plecarea! Şi să ne ajute bunul Dumnezeu!
Aşadar, după cum a fost sfatul şi înţelegerea celor trei căpetenii, a doua
zi dimineaţă oastea a trecut prin vad Siretul, apoi, sub ascunzişul codrului,
a mers până a ajuns la marginea pădurii. Leşii lui Kondracki, după ce au
ieşit la lumina câmpului, au dat bici cailor, pornind cu mare repeziciune
asupra cazacilor. Ungurii au ajuns la streaşina codrului când polonezii se
luau de acum la harţă cu fruntea cazacilor, printre care erau şi vreo două
sute de crâmleni. Stephano Petki, în loc să-şi grăbească oastea în ajutorul
lui Kondracki, s-a oprit la umbra pădurii, privind de acolo cum leşii se bat
cu cazacii amestecaţi cu tătari. În timp ce ungurii treceau codrul, au cam
uitat de înţelegerea făcută în ajun.
Panul Kondracki i-a lovit pe cazaci cu toată îndrăzneala şi forţa de care
niciodată n-a dus lipsă. Luptând vitejeşte, Kondracki i-a împins pe cazaci
înapoi în tabăra lor, singur oprindu-se pe o culme deasupra taberei căză-
ceşti, aşteptând acolo ajutorul promis de celelalte două căpetenii – Petki şi
Ştefan-Vodă. În van trâmbiţaşii lui Kondracki umflau obrajii şi bulbucau
ochii, chemând ajutoarele, deoarece Gheorghe Ştefan şi Stephano Petki în-
cremeniseră ca vrăjiţi la poalele codrului. Numai circa două sute de cătane
din oastea ungurească şi cam tot atâţia moldoveni au venit fără vreo po-
runcă de sus în sprijinul leşilor ajunşi cu lupta până sub cetate.
Timuş Hmelniţki şi cazacii lui, când i-au văzut pe leşi, s-au repezit să
sape şanţuri. Mare dreptate mai avusese polcovnicul Kondracki, când şi-a
spus socoteala lui celor doi boieri din sfat!
Aproape două ore a aşteptat panul Kondracki să intre în luptă ungurii şi
moldovenii, dar în zadar! I-a suduit el în gura mare pe cei doi aliaţi ai săi,
pomenind toţi sfinţii din ceruri, dar şi toţi dracii din baltă. Serdarul lui Ra-
koczi şi Ştefan-Vodă al Moldovei au rămas neclintiţi la marginea codrului.
Se vede că le trecuse pofta de război…
Dând a lehamite din mână, ordonă Ioan Kondracki trâmbiţaşilor să dea
semnalul la atac şi porni el, ca un erou, asupra cazacilor. Unii din cazaci
au pus mâna pe săcăluşe şi sâneţe, apărându-se cu focul lor de polonii ce-i
atacau întruna; alţii au început în pripă să sape cu sârg tranşee, aruncând
pământ peste căruţe, încât au făcut în scurt timp şanţurile de care aveau ei
nevoie pentru a se adăposti.

353
 Jupânita
, cea Frumoasă

I-au lovit şleahticii pe cazaci dintr-o parte, apoi din alta. La început, au
ajuns chiar până în lagărul cazacilor, dar, rămaşi fără întăriri, s-au retras
înapoi cu tot cu steagurile lor, mergând pe după casele sătenilor din Tătă-
raşi, pe după biserica din sat, poposind în nişte livezi foarte frumoase, unde
au şi omorât timpul, gustând din fructele pomilor. Spre seară, Kondracki
şi ceata lui s-au ridicat, aşezându-se în preajma cetăţii dinspre drumul ce
duce la Ipoteşti. Numai un dâmb îi apăra de loviturile gloanţelor, ce veneau,
şuierând, dinspre cetate.
În cele din urmă, abia către seară şi-au făcut apariţia şi voinicii ce au
păzit copacii şi tufele de la marginea codrului – Stephano Petki cu ungurii
lui şi Gheorghe Ştefan-Vodă cu oastea lui de la ţară. Ungurii s-au instalat
dinspre Iucşeni, iar moldovenii au descălecat nu departe de leşi.
Uitaţi-vă cum se întâmplă uneori – oamenii cu bună chibzuială şi soco-
teală dau nişte sfaturi utile, ca apoi alţii să compromită aceste poveţe într-o
singură clipă. Cu adevărat că nu aduce ceasul ce poate aduce secunda!
Peste noapte, cazacii s-au întărit şi mai tare în tranşee, de nu mai putea
acum Kondracki cu oamenii lui nici în ruptul capului să termine cu unul
dintre cei mai mari duşmani ai domniilor de primprejur.
Iată aşa s-au împlinit cuvintele spuse de către colonelul Ioan Kondracki
în casa lui Toderaşcu-logofătul din Grigoreşti! Şi cum se mai întâmplă în
viaţa aceasta, unii gândesc lucruri înţelepte şi bine chibzuite, iar alţii le dau
peste cap.
Acum nimeni nu mai dădea năvală cu armele, ci doar aşa – numai în
semn de mare bravură, ieşeau din când în când la luptă unii din ceata tăta-
rilor şi a cazacilor lui Timuş.
Tătarii, păsările sălbatice ale câmpului, deprinşi cu libertatea, au venit la
mârzac şi au început să-l roage să se ducă la Timuş, pentru slobozenia lor,
că dacă pierdeau caii, atunci piereau şi ei înşişi. Plecând urechea la păsul
oamenilor săi, mârzacul s-a hotărât, în fine, să meargă la puiul de hatman
pentru învoire. Dar nu cu noroc i-a fost ceasul mârzacului. Ascultându-l,
Timuş s-a supărat foc şi, fără nici o judecată, a smuls sabia din teacă şi,
după cum mai făcuse odată cu Bogun – l-a lovit pe neaşteptate pe nobilul
tătar.
Mârzacul a căzut la pământ, zbătându-se ca un peşte într-o băltoacă de
sânge. Alături de el, se tăvălea capul său retezat. La văzul celor întâmplate,
au scos tătarii un asemenea urlet din piepturile lor, de au băgat groaza în
cazacii care, de fapt, multe lucruri straşnice au văzut în viaţă. S-au gândit
atunci tătarii să sară cu toţii asupra lui Timuş, pentru a-şi răzbuna căpete-
nia, dar prea puţini erau ei – numai vreo două sute. Când s-a lăsat întune-

354
 Jupânita
, cea Frumoasă

ricul, umiliţi de mânia sălbatică a cazacului, crâmlenii au părăsit tabăra lui

Timuş şi au dispărut ca păsările în zbor…
Iar polonezii cu ungurii şi moldovenii şi-au înfipt steagurile lor în ju-
rul cetăţii, închizând orice drum de acces spre cetate sau cale de retragere.
Auzind craiul leşesc că nesuferitul Timuş a fost prins în strâmtoare la Ce-
tatea Sucevei, l-a trimis întru ajutor, la rugămintea lui Gheorghe Ştefan, pe
polcovnicul său Dohnhof cu şase sute de nemţi înarmaţi cu patru tunuri
şi o piuă – un tun mare de asediu. Şi Rakoczi, la rândul său, l-a trimis pe
hatmanul Jan Kemeny cu circa şase mii de ostaşi.
Când a sosit Dohnhof sub zidurile Cetăţii Suceava, el a aşezat, în primul
rând, tunurile şi piua drept deasupra taberei, de unde au şi început nemţii
a-i bombarda meticulos pe cazaci, de nu aveau aceştia unde să se ascundă,
dar nici posibilitatea de a fugi.
Au pornit nemţii şi la asalt, conduşi de bravul lor ofiţer, dar apărătorii
cetăţii au ripostat cu atâta îndârjire, de au fost nevoiţi şi nemţii craiului,
conduşi de Dohnhof, să dea înapoi. Şi asta – cam din aceeaşi cauză ca şi
în timpul asaltului întreprins de Kondracki, întrucât cei care trebuia să-l
susţină pe Dohnhof au cedat în faţa curajului căzăcesc. Armele tăioase ale
cazacilor (coasele), folosite cu mare pricepere în luptă, i-au îngrozit pe un-
guri, de le pierise pofta să dea ochii cu ei.
Când au văzut nemţii că ungurii şi moldovenii nu sunt buni de nici o
ispravă, au dat ei voie să cuvânteze tunurile. Şi aşa ar fi durat acest război
încă mult timp, dacă nu venea clipa cea fatală…
Şuieratul gloanţelor şi al ghiulelelor nu-l prea deranja pe Timuş. Sfidând
moartea, el ba apărea pe zidurile cetăţii, ba se ivea în tabăra de după şan-
ţuri, încurajându-i pe oamenii săi să lupte cu mai mult eroism.
În acea zi de 12 septembrie 1653, după mai multe trageri cu tunul, bă-
trânul canonier Iacob hotărî să mai dea odihnă zmeului său de metal. Se
înfierbântase, dar şi pungile cu pulbere se cam împuţinaseră. O ultimă salvă
de tun şi restul rămânea pentru ziua de mâine! Servanţii au băgat pungile
în pântecele tunului, au împins ghiuleaua în ţeavă şi, astupându-şi urechile,
s-au dat în lături. Iacob a mai reglat încă o dată mecanismul de tragere şi,
făcând cruce deasupra tunului, i-a arătat prin semne unuia din servanţii ti-
neri să dea foc. Bubuitura a spart liniştea ce se aşternuse peste târg şi cetate.
Ghiuleaua grea, aruncată din pântecele gros al tunului, s-a ridicat deasupra
taberei şi, şuierând a moarte, căzu ca un meteorit peste un car. Ghiuleaua,
ruptă în bucăţi de explozie, se împrăştie prin tabăra cazacilor, semănând
moartea printre cei ieşiţi în calea schijelor. Timuş simţi o pălitură dureroasă
la picior. Metalul îi sfârtică muşchii, împroşcându-l cu sânge. Durerea ascu-
ţită i se înfipse direct în inimă, acoperindu-l cu broboane reci de sudoare.

355
 Jupânita
, cea Frumoasă

Durerea însă cum veni pe neaşteptate, aşa îndată şi dispăru. Lovit a doua
oară, el căzu la pământ fără cunoştinţă – în urma exploziei, carul s-a sfărâ-
mat în bucăţi şi una din aşchii l-a lovit pe Timuş Hmelniţki în ochiul drept.
Întunericul şi-a aruncat plapuma peste viaţa lui Timuş. Polcovnicul Ni-
colai Feodorovici, care se afla mai la o parte, auzind şuieratul funest, s-a
trântit iute jos, făcându-se una cu pământul. După ce ploaia de schije s-a
risipit, omorând şi schilodind, el a sărit în picioare şi s-a repezit spre locul
unde adineauri stătea atamanul nesăbuit ce zădăra moartea cu bravura lui
nesocotită. Acum Timuş zăcea într-o baltă de sânge şi cu o aşchie lungă de
lemn în ochiul drept…
Vestea că atamanul lor este rănit s-a răspândit repede printre cazaci.
Boierii moldoveni din cetate, la auzul noutăţii, s-au bucurat, zâmbind pe
sub mustaţă. Chiar dacă Timuş era în pragul morţii, ei se mai temeau to-
tuşi de mânia oarbă a cazacului. În pofida faptului că se aflau în stare de
asediu, înconjuraţi din toate părţile, fără vreo şansă de a fi scoşi de aici de
Bogdan Hmelniţki sau de către Vasile-Vodă, bucuria a umplut inimile lor.
Se săturase întreaga curte boierească de necazurile ce le tot aducea Timuş
aproape în fiecare zi. Stăpâni pe toate beciurile şi butoaiele cu vin, cazacii
umblau beţi prin tabără, mereu gata de harţă cu orişicine, iar libidinosul
Timuş, deşi era căsătorit cu fata lui Vasile Lupu, n-a lăsat să-i scape nici
o catrinţă aflată în cetate, fie doamnă ori domniţă. Lovitura de tun a pus
capăt desfrâului lui Timuş.
Ca şi când ignorând toate primele îngrijiri cei le dăduse doamna Eca-
terina celui rănit, Timuş Hmelniţki a murit în fierbinţeala chinurilor ce-i
paralizaseră întregul corp.

Doamna Ecaterina, înconjurată de boierii de la curtea lui Vodă, ce ră-

măseseră cu crăiasa după a doua fugă din Iaşi, privea acum cu mirare la
mortul de pe laviţă. Pasărea neagră a eternităţii plana acum deasupra ca-
zacului, umbrindu-l cu aripile ei mari. Suflarea rece a morţii cuprinsese
întreaga cameră.
Toma Cantacuzino şi-a scos căciula şi şi-a făcut cruce:
– A plecat Timuş, plutind pe apa veşniciei, având la cârmă desfrânarea,
iar vâslaşi – sălbăticia, firea lui cruntă şi un sac cu păcate.
Cel care se repezea cu ferocitate la jertfele lui nevinovate, sugrumându-
le cu colţii lui de fier, stătea acum fără de mişcare şi doar pe sub mustaţă îi
mai sticlea rânjetul de lup tânăr. Era un rânjet al morţii.
– Încolo i-a fost drumul, spuse calm unul din boieri.
– Până la răspântie, de unde fiecare merge după cum i-au fost faptele,
bune sau rele. Unul merge la Dumnezeu, altul – la dracu. Timuş a luat-o
chiar spre talpa Iadului… vorovi un alt boier.

356
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Eu, când l-am văzut pentru prima oară, a zisToma-vornicul şi, speriat,
şi-a făcut cruce, de parcă răposatul avea să învie, am şi spus că-i tare bun
băiat şi e mare păcat că Domnul nu-l ia. Dar, după cum se vede, nu-i chiar
aşa. Iată că şi l-a luat. Mulţumim Domnului!
– Să-l ierte Dumnezeu, murmură doamna Ecaterina.
– Păcat de Ruxandra – i-a stricat viaţa acest cazac nesocotit… mai trânti
cineva.
Doamna Ecaterina a luat în tăcere o pătură şi a acoperit cu ea mortul, cu
gândul: “Dumnezeu să-l ierte!”

Secretarul lui Ştefan-Vodă a înmuiat pana de vultan în tuş şi a continuat

să scrie după dictarea voievodului:
“…Despre succesele mele, pane Stanislaw Potocki, încă nu pot scrie
Domniei tale, domnului meu milostiv, nimic sigur, decât că, din vrerea Ce-
lui de Sus, în împrejurările de faţă, Timuş a fost rănit de o schijă la picior şi
orbit de o aşchie de lemn la ochiul drept, din care cauză în a treia zi a pierit.
Pe cazacii din prostime, împreună cu polcovnicii şi cu sotnicii, îi ţin încă
sub asediu, abţinându-mă de la asalturile care aduc, de obicei, mari pier-
deri. Sper, cu nădejdea în Dumnezeu, că vrăjmaşii se vor preda cu vremea,
când îi va răzbi foamea ori vor dori să-şi salveze viaţa prin fugă.
Am delegat soli atât în Crimeea, cât şi în Bugeac, de unde aştept no-
utăţi pe care le voi aduce îndată la cunoştinţa Domniei voastre. Atât ştiu
că hoarda din Bugeac stă până acum în linişte. De la pârcălabii mei din
Galaţi am ştire că mesagerii domnului Munteniei, care au fost în vizită la
tătari, întorcându-se din Crimeea, au spus că Bogdan Hmelniţki şi-a trimis
olăcarii la han, cerându-i fierbinte trupe de întărire, ca să le poată trimite
fiului său în Moldova, pentru a-l scoate din impasul în care a nimerit. Dar
hanul le-a răspuns: “Precum fiul lui Hmelniţki a îndrăznit să tulbure Ţara
Moldovei fără porunca şi îngăduinţa mea, aşa şi eu nu numai că nu-i voi da
aceluia ajutoare, ci – nici un suflet viu pentru a-l scoate din încercuire.”
De aceea, domnul meu milostiv, nu cred că hoardele tătare vor merge în
Moldova, doar dacă se vor întoarce cumva, în cursul războiului şi din voia
sorţii, împotriva oştilor Maiestăţii sale regelui, asupra cărui lucru veghez cu
stăruinţă şi voi fi de folos în trimiterea unor astfel de ştiri…”
Mai adăugând, alte câteva fraze despre nestăvilita lui dorinţă de a ajuta
sincer şi devotat Coroana, Gheorghe Ştefan termină, în fine, scrisoarea că-
tre hatmanul Poloniei, Stanislaw Potocki:
“Din tabără, sub Suceava, 18 septembrie 1653.
Gheorghe Ştefan, domn al Ţării Moldovei.”

357
 Jupânita
, cea Frumoasă

Capitularea

R
ămaşi fără de ataman, l-au ales, atunci, cazacii căpe-
tenie peste ei pe un polcovnic de-al lor, pe nume Ni-
colai Feodorovici – un om slab de fire, nu ca Timuş
Hmelniţki. Au ajuns, astfel, la mare strâmtoare caza-
cii, mai ales că au şi început a simţi lipsa de hrană şi îi
cuprinsese spaima morţii, de o vedeau deja pe vidma
cu coasa la orice colţ.
În una din nopţile întunecoase, auzind ţipătul
unei bufniţe, cazacii, speriindu-se de Moarte, au intrat brusc în panică şi au
zbughit-o cu toţii, ca oile, din tabără, spre podul Cetăţii Suceava, şi acolo,
îmbrâncindu-se unul pe altul în spate, au început a cădea în hăul şanţului
de sub zidurile cetăţii. Călcându-se în picioare unul pe altul şi împingându-
se, sărind de bună voie, singuri, de nimeni siliţi, în şanţ, mulţi din ei au şi
pierit acolo. Să fi ştiut Dohnhof de alarma ceea şi de angoasa cazacilor şi să
fi dat atunci năvală cu toţii – cu moldovenii, ardelenii şi muntenii ajutaţi de
lefegiii germani, puneau ei negreşit mâna pe tabăra cazacilor, o dată pentru
totdeauna.
În acele zile de război, olăcarii măsurau drumurile dintr-un colţ al Mol-
dovei în altul, de la Suceava, din tabără, spre Sighişoara, Kameneţ şi Zwa-
niec. La fel şi ştirile, zburau în toate direcţiile, ajungând uneori înaintea
sărmanilor olăcari. Erau ele toate de crezut sau nu, cine ştie? În ţară era
război, iar în acest război se implicaseră şi vecinii Moldovei. Fireşte, nouta-
tea purtată din gură în gură mai conţinea şi fantezia povestitorilor:
– Se spune că Hmelniţki vine zilnic la han, la sfat şi cere insistent întăriri
împotriva lui Gheorghe Ştefan şi a polonezilor!
– Cineva l-a văzut cu ochii lui pe un ceauş trimis din Istanbul la han, cu
mesajul ca Hoarda în nici un caz să nu se amestece în lupta dintre poloni
şi cazaci…

358
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Tătarii au pornit din Crimeea ca să-l ajute pe Lupu şi pentru a-i lua
comorile din Suceava.
– Lupu se află când cu hanul, când cu Hmelniţki şi are pe lângă el nu mai
mult de o sută de oameni!
– Kamamet Mârza a stat la pândă în Moldova, pentru a prinde nişte
limbi. S-a întors doar cu două. Îndată după sosire, a intrat la sfat la han.
– Pe Vasile Lupu l-au trimis în Crimeea; acest bine i l-a făcut noul dom-
nitor Gheorghe Ştefan. Dar şi Hmelniţki l-a părăsit.
– Mârzacii cer mereu permisiunea de a merge la Suceava, dar Sefer
Gazi-aga şi Subehan Gazi-aga i-au convins să nu se ducă-ncolo, căci e ţară
împărătească şi ar supăra prin aceasta Poarta împotriva lor.
– Asan, sluga solului tătar Kasâm Tohtamâş, capturat împreună cu alţi
tătari lângă Ştefăneşti, mărturisea: hanul l-a trimis pe fostul domn Vasile în
Crimeea ca prizonier. Şi a făcut-o el la stăruinţele noului domn. Pereş-aga
şi încă vreo cincisprezece cazaci l-au escortat pe Vasile Lupu în Crimeea.
Pe Timuş nu l-au plâns nici hanul, nici mârzacii. “A vrut la şeitan, la el să
se ducă!” ziceau ei.
– Noul domn al Moldovei, Ştefan, ne dă de ştire că a venit la el un me-
sager de la han, cu urare de bună vecinătate, de fericită domnie şi cere să-i
trimită domnului cel bătrân, lui Vasile Lupu, soţia cu fiul…

Ajunşi la mare strâmtoare, fără provizii, flămânzi ca lupii în toiul iernii

şi străbătuţi de frig, cazacii rămaşi în viaţă, în ciuda asigurării doamnei
Ecaterina precum că Hmelniţki şi Vasile-Vodă le vin în ajutor, s-au hotărât
să încheie pace cu Ştefan-Vodă şi Jan Kemeny.
Polcovnicul Kondracki, îmbolnăvindu-se, s-a retras la Kameneţ; din
acea boală i s-a tras şi moartea.
Nu numai cazacii, dar şi boierii de la curtea lui Vasile-Vodă, aflaţi pe
lângă doamna Ecaterina, s-au convins de faptul că nu mai aveau motive
reale să spere la vreo salvare miraculoasă.
În curând, o solie alcătuită din câţiva boieri şi cazaci a mers la Ştefan-
Vodă şi Jan Kemeny cu textul capitulaţiei, scris de noul ataman al cazacilor
din tabără:
“Eu, Nicolai Feodorovici, ataman al cazacilor, cu toate căpeteniile mele,
jurăm în numele Sfintei Treimi, al Sfintei Fecioare Maria şi-al tuturor sfin-
ţilor că, după ce am simţit graţia şi mila Maiestăţii sale regelui Poloniei,
stăpânul nostru, patron clement şi a ilustrului principe al Transilvaniei şi a
iluştrilor palatini din una şi cealaltă Valahie, promitem o fidelă supunere,
ascultare stăpânului nostru, după cum promitem şi distinsului principe al
Transilvaniei de a nu îndrepta armele contra persoanei sale şi că ne vom

359
 Jupânita
, cea Frumoasă

declara duşmani ai duşmanilor lui. Făgăduind condiţii egale principilor

celor două Valahii, noi ne vom ţine de credinţa noastră jurată. Se va rupe
în bucăţi acela care îl va jigni pe stăpânul nostru, pe principele Transilva-
niei sau pe cel al Valahiei. Dacă nu vor fi respectate obligaţiile asumate, cei
cărora le-am jurat au dreptul să se răzbune pe noi, pe prietenii, copiii şi
urmaşii noştri.
Suceava, 9 octombrie 1653.”

Prezentând actul capitulaţiei, solii au ascultat condiţiile depunerii arme-

lor, expuse de noul domn, precum şi de Jan Kemeny şi, căzând de acord,
s-au întors în tabără, pentru a pregăti capitularea ca atare.
Grele au fost pentru crăiasa Ecaterina acele acorduri finale din viaţa ei
de primă doamnă a Ţării Moldovei, dar le-a suportat cu demnitate, cum i
se cuvine unei soţii de voievod.
Au depus drapelele, tunurile şi echipamentul şi i-au jurat domnului Ma-
kowski, după cum şi Makowski le-a jurat cazacilor, să se ţină de credinţă şi
să lupte contra lui Hmelniţki, doar Măria sa regele şi-a revărsat marea lui
îndurare peste dânşii, în pofida faptului că zaporojenii au avut nesăbuita
îndrăzneală să ridice armele împotriva Craiului.
Boierii, venind în faţa lui Gheorghe Ştefan, au făcut şi ei jurământ, de-
clarând că, aşa cum au fost fideli lui Vasile-Vodă… vor fi ei devotaţi şi lui,
celui care le este astăzi legitim stăpân, nedorindu-l pe nimeni altul.
Doamna Ecaterina şi fiul ei Ştefăniţă, unicul fecior al lui Vodă, au ieşit
din cetate, conduşi de cincisprezece femei, toate frumoase, dar fără acele
bijuterii, pe care le purtau altădată la curtea lui Vasile Lupu. Toate doam-
nele Ecaterinei erau cu ochii plini de lacrimi, deplângând soarta crăiesei
lor. Doamna Ecaterina, care era cea mai frumoasă, îşi păstra însă calmul.
Aşa a luat-o Gheorghe Ştefan pe doamna lui Vasile-Vodă cu toată averea
ei şi cu feciorul Ştefăniţă şi au mers cu toţii de la Suceava la Roman.
Vasile-Vodă, ajuns în refugiu în Ţara Căzăcească, fără domnie, despărţit
de familie şi fără de imensa lui avuţie, dar şi fără vreo speranţă de a-şi în-
toarce tronul şi prietenia cazacilor, s-a dus apoi de unul singur în Crimeea,
la Cetatea Ghiuzlăului, unde se afla Hiram-bei, marele han al tătarilor. De
unde, după aceea, prin poruncă împărătească, marele han l-a trimis la Is-
tanbul. Iar acolo a fost închis de către sultan în Edi Cule, pus la opreală, ca
nu cumva să semene Vasile Lupu răzmeriţă în ţara aflată de acum înainte
sub ascultarea noului domnitor, Gheorghe Ştefan Ceaurul…
Doamna Ecaterina şi fiul ei au fost duşi la moşia lui Gheorghe Ştefan din
Buciuleşti, aşezată pe apa repede a Bistriţei. Tot acolo, au mai fost duşi şi
unii din boierii lui Vasile-Vodă, precum şi unele rude – nepoţii de la frate:

360
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ştefan, Alexandru şi Enache, unde aceştia au şi murit în chinuri groaznice,

chiar sub privirea dârză a cerchezei Ecaterina. Ştefăniţă, unicul fiu al lui
Vasile Lupu, a scăpat cu viaţă, dar cu preţul de a fi însemnat la nas, ca să nu
mai pretindă niciodată la tron.
Ştefăniţă-paharnicul, nepotul cel mai de nădejde al lui Vasile Lupu, şi-a
pierdut capul de pe umeri încă la Suceava, după ieşirea din cetate.
Fraţii Cantacuzino, Toma şi Iordache, au trecut prin multiple umilinţe
la Buciuleşti, ca, în cele din urmă, sărăciţi, fără averi, moşii, podoabe şi fără
cei nouăzeci de mii de galbeni ungureşti ai lor, să fie lăsaţi să plece în lume.
Salvarea lor a venit din Muntenia, de la curtea lui Constantin Şerban, noul
domn, ridicat în scaun după moartea lui Matei-Vodă, unde boierii jecmă-
niţi şi-au găsit refugiu.
Ecaterina şi fiul ei, câţiva ani la rând, au stat închişi la Buciuleşti, ca, în
definitiv, după mazilirea lui Gheorghe Ştefan, în 1658, la porunca vizirului,
să fie trimişi de bătrânul Gheorghe Ghica la Istanbul. De acolo, Ştefăniţă
s-a reîntors curând în ţară domn tânăr. Să fi avut atunci băiatul lui Vasile
Lupu vreo 17 ani! Moştenise însă o domnie nu tocmai fericită, liniştea ţării
fiind mereu tulburată de vecini: de Constantin Şerban, de tătari, de Mus-
tafa, paşa de Silistra…
Se mai abătu asupra ţării şi o foamete cruntă, urmată de pestă – un rău
niciodată nu vine singur! Oamenii flămânzi mâncau papură, iar Ştefăniţă-
Vodă a rămas poreclit de gura lumii, din veac în veac, “Papură-Vodă”.
În 1661, Vasile Lupu moare din cauza unei boli, pe care o căpătase în
pribegia sa pe la curţi străine.
Doamna Ecaterina, devotata şi frumoasa lui soţie, l-a adus la Iaşi, unde
fostul domnitor fu înmormântat în Biserica Trei Ierarhi, alături de prima
lui nevastă, doamna Tudosca.
Doamna Ecaterina a rămas pe lângă băiatul ei, devenit domn în cea de-a
doua Valahie, ca mai încolo să dispară şi ea în vidul rece şi negru al uitării.
Acest lucru s-a produs odată cu moartea lui Ştefăniţă, care, molipsindu-se
şi el de o boală, a dat pielea popii. S-a întâmplat aceasta la Nistru, unde,
însoţit de meşteri şi lucrători, întărea cetăţile de acolo.
Gheorghe Ştefan, rămas fără domnie, s-a pus pe colindat întreaga lume.
În anul 1662, marele logofăt era de găsit în Germania, la mai multe curţi:
la prinţul Wenzel von Lobkowite, la contele de Rothal, în Moravia, apoi la
Viena.
În 1663, merge spre Moscova prin Prusia. În acest timp dă peste el ne-
ruşinata, goala şi flămânda cucoană Sărăcia. Boierii şi servitorii, încetul cu
încetul, unul câte unul, au început să-l părăsească, cum, de fapt, l-a lăsat
şi soţia sa Safta, jupâneasa ajunsă doamnă direct din rădvan, de unde fu-

361
 Jupânita
, cea Frumoasă

sese furată cândva de logofătul cel mare. Copii n-au avut, aşa că nu-i lega
dragostea cea mare. De la Dorpat, doamna Safta a venit în Moldova, unde,
prin 1699, bătrâna, care avea peste optzeci de ani, mai era încă în viaţă.
Finalmente, norocul îl părăsi şi pe Gheorghe Ştefan. Din Rusia se în-
toarce iarăşi în Germania, la Szczecin(Stettin). În 1665 se află la Stockholm,
la regele Suediei. Corespondează intens cu Carol II, regele Angliei, cu Lu-
dovic XVI al Franţei, avându-i iarăşi ca purtători de cuvânt pe Nacu şi pe
spătarul Milescu, viitorul învăţător al ţarului Petru Alexeevici al Rusiei.
Vântul rece de octombrie bătea cu furie în obloane, încercând să pă-
trundă prin crăpături în camera unde, la masă, stătea încovoiat un bătrân,
aflat de mai mulţi ani în exil. Înaintea lui – o foaie de hârtie şi un smoc
de pene de vultur. Sprijinindu-şi cu mâna stângă capul cărunt, el înşira
cuvinte pline de tristeţe. Solicita milă şi ajutor. Nu se mai temea că cineva
l-ar trata cu dispreţ pentru faptul că el cerea de la mai-marii lumii îndurare
faţă de dânsul, cel ce a fost cândva mare logofăt şi domnul Ţării Moldovei.
Cuvintele se aşezau pe foaie încet, unul după altul, şi cu mare grijă. De în-
cordare, bătrânul îşi tot muşca mustaţa sură:
“Preaputernicului şi Invincibilului Domn Carol, care este, graţie lui
Dumnezeu – Regele suedezilor, goţilor şi al vandalilor şi Principe Moşte-
nitor.
Bizuindu-mă pe clemenţa înnăscută a Sacrei Voastre Maiestăţi Regale şi
pe dărnicia augustă cu care Maiestatea Voastră obişnuieşte să-şi recompen-
seze toţi supuşii, eu am recurs din nou cu umilinţă la Prealuminatul Tron
al Maiestăţii Voastre, rugându-l cu plecăciune să-şi amintească totdeauna
de serviciile mele preacredincioase de odinioară, făcute cândva Divinului
Rege de o amintire glorioasă, Mult preastimatului Părinte al Sacrei Voastre
Maiestăţi Regale, care s-a luptat sub soarele sarmaţilor şi şi-a făcut milă
de soarta mea. În realitate, eu nu am mijloacele materiale cuvenite pentru
existenţă, dispunând de puţin din ceea ce Sacra Voastră Maiestate Regală
mi-a dat cândva cu multă generozitate. Eu nu pot să cerşesc o leafă anuală,
iar din bunurile necesare traiului, promise cu îndurare de Sacra Voastră
Maiestate Regală, n-am primit nimic până în prezent. De aceea, eu sunt im-
pus să-l trimit pe Nobilul Domn, Baronul Nicolae Spătarul la Sacra Voastră
Maiestate Regală, să binevoiască a avea grijă nu numai de achitarea lefii,
ci şi de un oarecare loc liniştit, unde eu, fiind deja în etate, aş putea să-mi
petrec în pace restul vieţii. Eu mă voi strădui din răsputeri să merit mul-
ţumirile Maiestăţii Voastre atât timp, cât voi respira şi dacă întâmplarea
îmi va acorda această ocazie. Eu mă rog lui Dumnezeu să binecuvânteze şi
să păstreze Sacra Voastră Maiestate Regală vie şi nevătămată cât mai mult
posibil, cu toată prosperitatea şi tot succesul afacerilor.

362
 Jupânita
, cea Frumoasă

Preaumilul serv al Maiestăţii Voastre Regale,

Gheorghe Ştefan, Principele Moldovei,
Stettin, 17 octombrie 1666.”

Suferea de podagră. Îl dureau picioarele. Era bătrân şi dorea iarăşi să se

întoarcă în Rusia, pentru a-şi trăi acolo în tihnă ultimele zile din viaţă, dar
nu i-a fost dat de la Dumnezeu să o facă. La începutul lui februarie 1668,
Gheorghe-Vodă Ştefan moare ca oricare altul, în braţele amantei sale Şte-
fana Mihailova, femeia care a fost mereu alături de el în lunga lui băjenie
prin ţările Europei.
În acelaşi an 1661, când la Istanbul s-a stins, ca o lumânare, din viaţă
Vasile Lupu, sub zidurile Cetăţii Sibiului, înconjurată de oştile osmane, Ar-
dealul deplângea moartea lui Gheorghe Rakoczi. Epoca apunea împreună
cu eroii săi.
Omul, această fiinţă firavă, adusă pe pământ prin suflarea dumnezeiască,
se crede uneori egal cu Dumnezeu, iar viaţa şi-o închipuie ca pe un capri-
ciu al destinului, ca pe o vrere a lui, o putere a imenselor averi, constituită
din influenţe, bârfe, uneltiri, aluzii şi trişări. Nesăbuită iluzie! Divinitatea
decide, în cele din urmă, pe balanţa subtilă a contrariilor, cum anume va fi,
mai departe, starea lucrurilor terestre, precum şi mersul fenomenelor ce-
reşti. După cum s-a şi hotărât soarta domnului milostiv Vasile-Vodă Lupu
şi a casei lui…
Ba staţi un pic, că nu-i chiar aşa! Atunci când Dumnezeu, prin voia Lui
supremă, aşeza treburile în cele cinci ţări: Moldova, Ucraina, Muntenia,
Transilvania şi Polonia – departe de Iaşi, la Subbotov, în deplină singură-
tate, îşi plângea, uitată poate de toţi, a ei soartă vitregă fata cea frumoasă
şi mândră a lui Vasile-Vodă, doamna Ruxandra, ajunsă văduvă la numai
douăzeci şi trei de ani.
Va trăi ea aşa mai mulţi ani în Ucraina, la Subbotov, apoi la Raşcov,
în nişte locuri sălbatice din lunca Nistrului. Se spune că, aproximativ la
paisprezece ani după moartea soţului său, se va întoarce în Moldova. Erau
acele vremuri şi evenimente la fel de tulburi ca şi la asfinţitul domniei ta-
tălui ei. Se duce din domnie bătrânul Gheorghe Duca şi vine, în locul lui,
Ştefan Petriceicu, ca mai apoi, doar pentru o lună de sfârşit de toamnă, să-l
facă domnitor pe Dumitraşcu Cantacuzino şi să revină din nou domn ace-
laşi Ştefan Petriceicu, după care – iarăşi Dumitraşcu Cantacuzino…
O timpuri, o moravuri!

363
 partea

III
UCRAINA LUI
HMELI

364
 Jupânita
, cea Frumoasă

Paul de Alep

C
âmpia îşi aşternea ierburile, ca pe un covor, la picioa-
rele călătorilor, revenindu-şi încetul cu încetul de
la oboseala ce o cuprinsese acum şase ani, de când
revolta cazacilor a aprins nenumărate incendii în
întreaga Ucraină.
Mulţi viteji şi aventurieri au vizitat aceste melea-
guri frumoase, pitoreşti. Cazacii. Polonezii. Lituani-
enii. Crâmlenii…
Biata câmpie a fost de atâtea ori pârjolită, călcată în picioare, sfârticată
de copitele cailor! Ani de zile. Zi de zi. Acum ea îşi îndrepta la loc ierbu-
rile, cu vârfurile – spre cerul albăstriu, de unde razele calde şi blânde ale
soarelui de iunie se revărsau peste dânsa ca dintr-un urcior plin şi puteau fi
asemuite doar cu nectarul vieţii.
Era anul 7163 de la Facerea Lumii şi respectiv 1654 de la naşterea Dom-
nului Iisus Hristos.
Se bucurau ierburile, tufărişurile, crângurile, privighetorile şi toate,
toate vietăţile din jur. Se bucurau de viaţă, de pacea lumii, ce s-a răspândit,
în cele din urmă, peste întreaga câmpie. Se vindecau rănile pământului,
sfâşiat de ghiulele şi ars de multiplele pojaruri ce prefăcuseră mai alaltăieri
verdea plapumă câmpenească în scrum.
Astăzi câmpia juisa. Viaţa răbufnise din nou, alungând umbra hidoasă
a morţii. Trăiască Viaţa!

Arhidiaconul Paul de Alep, feciorul Preafericitului Macarie, Patriarhul

Antiohiei, a lăsat dârlogii calului la o parte şi, sprijinindu-se în oblâncul
şeii, s-a ridicat în scări, aruncându-şi cu mult nesaţ privirea asupra câm-
pului ce se întindea în lung şi în lat. În spate se înălţau culmile Nistrului,
iar în faţă – murmura o mare imensă, fără început şi fără sfârşit. Cu coline

365
 Jupânita
, cea Frumoasă

domoale. Din când în când, un

vântuleţ uşor mişca ierburile
sălbatice, aromate, făcându-le
să se legene, să unduiască ase-
menea unor valuri, parcă învi-
ind colinele încremenite. Zarea
se lungea în formă de linie on-
dulată, precum era şi câmpia –
domoală. O întindere fumurie –
marginea iluzorie a cerului – se
contopea, departe-departe, cu
pământul. Drumul, netezit de
roţile carelor şi bătut de copitele
cailor, şerpuia printre plantele
înalte, cobora şi urca iar şi iar
colinele câmpiei, ca mai apoi să
dispară după linia orizontului
ceţos.
Un covor uriaş, împletit din
flori şi ierburi, se întindea sub Patriarhul Macarie din Antiohia
picioarele călătorilor. Deasupra
capului, se deschidea un cer tot atât de vast ca şi câmpia. O boltă, o cu-
nună… O câmpie mireasă şi un cer mire. Încă o creaţie a bunului Dumne-
zeu. Câţiva nori albi şi puhavi ca omătul, înşiraţi pe cerul azuriu, încercau
din răsputeri să acopere soarele fierbinte, pentru a-i dărui câmpiei răcoarea
umbrei.
Prin tufişuri, ciripind vesel şi zburând de pe o creangă pe alta, nişte vră-
bii gălăgioase s-au luat la harţă cu o boare şăgalnică, ce le tot zbârlea pe-
nele, alungându-le din tufă în tufă.
Paul şi-a scos pălăria de paie – cadoul unui boier din Iaşi şi şi-a şters cu
o batistă broboanele de sudoare ce-i împodobiseră fruntea lată. Vântuleţul
jucăuş, ce s-a strecurat printre insuliţele de tufăriş, s-a repezit asupra lui,
răsfirându-i cu îndrăzneală părul atins de neaua frământărilor şi a încer-
cărilor..
Era deja un bărbat marcat de maturitate. Paul de Alep. Robul lui Dum-
nezeu, cel care a simţit marea necesitate de a primi mila Domnului. Năs-
cut la Alep, creştin ortodox, ajuns, după multă carte şi slujire Domnului,
arhidiacon. Feciorul Preafericitului chir Macarie, nepotul preotului Pavel
Abdulmasih (Hristodul) Aliprox, cunoscut şi sub numele de Beit Azzaim,
nume pe care îl purta şi nepotul.

366
 Jupânita
, cea Frumoasă

Copilăria a petrecut-o lângă

părintele său, de care era ataşat
foarte tare, refuzând o altă so-
cietate. Rămas fără de mamă
de mic copil, şi la greutăţi şi la
bucurii a fost alături de taică-
său şi a simţit mereu susţine-
rea lui. De la taică-său culegea
sfaturi înţelepte şi preţioase,
cuvinte dătătoare de cunoştinţe
bogate. Mereu era cu tatăl său,
fiind umbra acestuia oriunde ar
fi călcat piciorul Preafericitu-
lui Patriarh. În felul acesta, au
trecut, unul după altul, anotim-
purile vieţii sale de om – copi-
lăria, adolescenţa şi maturita-
tea, lăsând pentru viitor doar
anotimpul amintirilor. Recent Cazaci ucraineni (după un desen din 1650)
numărase patruzeci şi cinci de
primăveri. Era bine făcut. Pu-
ternic la trup şi la minte. Arătos, cu o privire iscoditoare, ce pătrundea
până în adâncurile sufletului. Faţa-i bătută de vânturi era împodobită cu
nişte mustăţi şi o barbă bine îngrijite, tunse scurt, aşa cum se purta prin
părţile Siriei, de unde i se trăgeau rădăcinile.
La cingătoare, mai mult din fudulie sau poate din dragostea lui faţă de
lucrurile scumpe, rare, purta o sabie orientală de toată frumuseţea. Iar la
oblâncul şeii, într-o desagă, ţinea cea mai mare comoară a lui: o călimară,
praf de cerneală, un mănunchi de pene de vultan, un penar cu creioane de
grafit – o adevărată bogăţie la acea epocă, precum şi câteva teancuri de foi
de hârtie, pe care ilustrul arhidiacon îşi scria însemnările de călătorie.
Mereu avea ce să-şi noteze acolo. Chiar şi acum, adunase atâtea file cu
însemnări, că a umplut cu ele un cufăr întreg! Sute de zile se afla Paul de
Alep în drum. Mergeau spre Moscova. Au traversat Balcanii, Muntenia,
Moldova… Acum îşi însoţea părintele printre colinele Ucrainei. Iar până a
ajunge aici, în Ucraina căzăcească, a cutreierat Orientul, a văzut Vaticanul,
Europa şi pe mai-marii ei: regi, împăraţi şi tot felul de principi damnaţi. Cu
mare cutezanţă şi risc pentru viaţă au purces ei în această peregrinare spre
Rusia! Licăreau târguri, oraşe, sate, biserici, mănăstiri şi… oameni de tot
soiul. Buni şi răi, ca pretutindeni.

367
 Jupânita
, cea Frumoasă

Când au pornit în călătorie, Moldova taman trecuse prin invazia cazaco-

tătară. Vasile Lupu şi Matei Basarab luptau între dânşii pentru a se lămuri
care din ei este mai mare şi mai tare, iar polonezii, la Batog, au pierdut o
oaste de douăzeci de mii de oameni, condusă de Martin Kalinowski. Cu-
rând după aceasta, frumoasa principesă Ruxandra se cunună, în Biserica
Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi, cu atamanul zaporojean Timuş, băiatul
zvăpăiat al temutului hatman căzăcesc Ihmili – după cum l-au botezat, în
stilul lor, cronicarii arabi pe Bogdan Hmelniţki. Când au străbătut Moldova,
au vizitat şi Cetatea de Scaun a acestei ţări – târgul Iaşi, reşedinţa principi-
lor moldoveni. Frumos oraş! Cu multe biserici şi mănăstiri, iar dintre toate,
cea mai frumoasă era Trei Ierarhi, ctitoria unui domnitor pe nume Vasile
Lupu, care a avut mult de suferit din cauza acelor ai căror oaspeţi erau ei as-
tăzi. Încuscrindu-se cu hatmanul Ihmili, a pierdut Vasile Lupu al Moldovei
totul – familia, ţara, moşiile, comorile… Multe, nenumărate…
Nu se ştie dacă a fost vreodată linişte prin ţinuturile de la marginea Mol-
dovei. Atâta timp cât au străbătut ţinutul cel mai de la margine – Soroca,
doar groază au citit în ochii sărmanilor băştinaşi. Groază inspirată de ca-
zaci. Acea frică faţă de cazacii belicoşi a cuprins şi alaiul Preafericitului
Patriarh, căci spuneau, cu tremur în glas, locuitorii din acel ţinut Soroca,
precum că vin cazacii să-i jefuiască aidoma unor lupi cu burdufurile nesă-
ţioase!
Şi trăiau ei, acei sărmani, în atmosfera unei necurmate spaime. Faţă de
toţi. Faţă de cazaci, faţă de leşi, faţă de câmpia nemărginită, de unde, în
valuri nestăvilite, poghiazuri de tătari veneau şi veneau! Uneori cu cazaci
amestecate. Veneau să prade. Puhoaie…
Într-o zi de sâmbătă, pe 10 iunie, Preafericitul Patriarh şi oamenii lui
au ajuns, în cele din urmă, la Nistru, lăsând în spatele lor ţinutul plin de
groază. Pe malul drept al râului, cobora spre apă sătucul Vadul-Raşcov. De
cealaltă parte, începea redutabila ţară a cazacilor. De pe culmea Nistrului,
cât cuprindeai cu privirea, se întindea, în toată splendoarea ei, sălbatica
luncă a râului. Să nu fi fost acele două aşezări, nici nu ai fi crezut că între
cele două maluri stâncoase a călcat vreodată picior de om. Pe malul stâng
al Nistrului, pitulat la poalele unor stânci calcaroase şi ascuns printre co-
pacii din luncă, se afla târgul Raşcov, un mic târg care fiinţa la marginea şi
începutul ţării cazacilor. O cetate şi un modest castel din lemn şi din lut,
vechi de când lumea şi pământul, cu câteva guri de tun – le creau iluzia
securităţii celor de la această margine a Coroanei poloneze. Margine, care,
din a doua jumătate a secolului XVI, aparţinea familiei Zamoyski. În 1642,
târgul Raşcov, cu 10 sate şi cu un venit de 140 000 de zloţi, intra, alături de
alte pământuri, în zestrea domniţei Jana Barbara Zamoyski. Nunta ei cu

368
 Jupânita
, cea Frumoasă

palatinul de Sandomierz, Alexandru Koniecpolecki, a avut loc la 11 sep-

tembrie 1642. Astfel, târgul Raşcov devine proprietatea neamului de şleah-
tici Koniecpolecki. Frumuşică avere, care, cu anii, va cuprinde, împreună
cu târgul Şargorod, o imensă moşie – 39 de oraşe şi 136 de sate!
Trecerea peste râu a durat câteva ore. Cei din Raşcovul moldovenesc au
pus la dispoziţia călătorilor luntrele şi dubasurile pe care le aveau, aşa că,
relativ repede, Preafericitul Macarie şi cei patruzeci de însoţitori ai săi au
păşit pe malul stâng. Datorită faptului că şi cazacii, la rândul lor, au trimis
în ajutor a lor flotă de dubasuri, la fel de repede au fost transportate pe
malul stâng toate boccelele oaspeţilor sosiţi de departe. Când au ajuns pe
malul stâng al Nistrului, oamenii Preafericitului Macarie au ridicat, pe o
prăjină, o cruce frumoasă de lemn, aurită de meşterii din Iaşi. Crucea era
dusă de unul dintre preoţii Preafericitului Patriarh. Aşa era tradiţia prin
acele locuri. Patriarhul, îmbrăcat într-o mantie, cu o cruce în mâna dreaptă
şi cu toiagul de argint în stânga, a ieşit în întâmpinarea mulţimii de creştini
ce coborau spre râu din toate părţile, binecuvântându-i.
Aceştia erau locuitorii târgului Raşcov, iar în fruntea procesiunii mer-
geau cei şapte preoţi de la bisericile din târg. Ei, la rândul lor, duceau, ri-
dicate deasupra capului, cruci, urmaţi de diaconii cu prapuri şi lumânări.
Apoi, din urma lor veneau, sotnicul, comandantul cetăţii şi al târgului, ser-
darul cu oştenii şi cântăreţii care, într-un glas, intonau versuri melodioase.
Ajunşi în faţa Patriarhului, oştenii au căzut în genunchi şi au stat aşa până
când Preafericitul a fost condus în biserică. În oraş nu rămăseseră nici un
suflet de om. Cu toţii, de la mic la mare, au ieşit în întâmpinarea Preaferi-
citului Patriarh al Antiohiei.
Musafirii au fost primiţi cu braţele deschise, fiind aşezaţi la popas la
unul din cei mai de seamă nobili din târg.
Chiar din primele zile, cum au călcat pe pământul Ucrainei, oaspeţii au
trecut prin greutăţile slujbei bisericeşti, care se deosebea cu mult de cea din
Antiohia şi de prin alte părţi.
Paul de Alep, obosit, stătea în picioare, privind cu ochi mari la cele ce se
petreceau în jurul său. Era năduf, fum de tămâie şi o căldură insuportabilă.
Mulţime peste mulţime. Şi toate – datorită vizitei Preafericitului Patriarh.
Picioarele îl dureau, se umflaseră de acum; situaţia era cam penibilă, dar ce
putea face?! Aşa era obiceiul.
Vrei, nu vrei, bea, Grigore, agheasmă! Şi cum să nu obosească, dacă sâm-
bătă seara, în ajunul celei de-a patra duminici după Cincizecime (Rusalii),
Preafericitul şi cu toţi preoţii laolaltă, şi cei locali şi cei veniţi, au celebrat
slujba cea de seară, apoi – cea de dimineaţă, pe urmă cea de amiază, care
s-a întins până târziu, de ajunsese soarele pe culmile Raşcovului moldo-

369
 Jupânita
, cea Frumoasă

venesc. Şi în cursul întregii slujbe au stat numai în picioare, în năduf şi

tămâie, fără mişcare, cu excepţia plecăciunilor adânci, făcute în faţa icoa-
nelor. Enoriaşii, unul ca unul, de la mic la mare, cântau rugăciuni. Surpriza
cea plăcută au fost băieţii din corul bisericesc cu cântările lor frumoase,
venite din inimă şi care sunau în armonie cu cântarea maturilor. În pofida
oboselii ce-l copleşise, Paul de Alep se uita cu un viu interes la oamenii din
biserică, oameni care aveau să-l uimească pe parcursul întregii sale călăto-
rii spre Moscova şi înapoi, prin Kiev, spre Cighirin şi Subbotov.
A doua zi, duminică, la 11 iunie, călătorii au părăsit târgul Raşcov şi
au început a număra deja milele ce aveau să le parcurgă de la râul Nistru
până la Nipru şi apoi – mai departe, până la râul Moscova. Trecând două
mile mari, însoţiţi de o ceată de zece cazaci, însărcinaţi cu paza înalţilor
oaspeţi, Preafericitul şi oamenii lui au ajuns într-un alt oraş, ce se numea
Dimitraşco.
Oraşul a apărut pe neaşteptate, după ce călătorii au suit culmile râului.
Alaiul a coborât coasta dealului şi a intrat într-o frumoasă vale, scăldată de
un soare de iunie şi care adăpostea o verdeaţă fragedă, ce încă nu simţise
razele fierbinţi ale unui mijloc de vară. În întâmpinarea călătorilor au ieşit
câteva mii de oameni, atât din Dimitraşco, cât şi din împrejurimi. Valea
se termina cu un deal înalt, accidentat, în vârful căruia şi era aşezat oraşul.
Paul de Alep a descălecat şi, luând calul de dârlogi, a început să urce
culmea. Mai greu le venea echipajului Preafericitului Patriarh, căruţelor
şi rădvanelor însoţitorilor Patriarhului. Caii loveau cu copitele cremenea,
producând cu potcoavele lor fluturi de scântei; cu toate acestea, mişcarea
echipajelor se încetinise. Văzând neputinţa animalelor, câteva zeci de voi-
nici s-au repezit spre căruţele şi rădvanele călătorilor, au pus umăr la umăr
şi au urnit caravana sacră din drum. Echipajul Preafericitului Patriarh a
fost luat pe braţe, ridicat şi pornit din loc, atât de mare era dorinţa şi forţa
oamenilor de a-l ajuta pe mult aşteptatul Patriarh al Antiohiei.
Ca şi în târgul Raşcov, în calea peregrinilor a ieşit o procesiune din cei
mai de vază locuitori ai oraşului. În frunte mergeau căpeteniile, şapte preoţi
cu prapuri şi lumânări, urmaţi de mai-marii târgului şi ai oştii campate în
tabăra de sub zidurile unei mici cetăţi de lemn. Când cortegiul orăşenilor
s-a apropiat de alaiul Preafericitului, acesta a ieşit din echipaj, arătându-şi
respectul deosebit faţă de icoane şi crucifixe. Preoţii i-au ajutat să îmbrace
mantia şi, postându-se în jurul lui, au luat poalele mantiei în mâinile lor
angelice, acordându-i onoarea şi supunerea binemeritată. Închinându-se
icoanelor şi crucilor, el, ca de obicei, cum se procedează în aşa cazuri, a
binecuvântat mulţimea. După ce a făcut gestul binecuvântării, alaiul Prea-
fericitului a pornit înaintea Patriarhului, spre porţile oraşului, acompaniat

370
 Jupânita
, cea Frumoasă

de corale, din care se evidenţia cântecul băieţilor, vocile lor făcând să se

cutremure dealul şi valea. În oraş, Preafericitul Patriarh era aşteptat de sute
şi mii de oameni: bărbaţi, femei, copii…
Paul de Alep a rămas din nou surprins de mulţimea şi evlavia credincio-
şilor. Când Preafericitul ajungea în dreptul lor, creştinii cădeau în genunchi,
atingând cu fruntea pământul cald de vară. Iar când Patriarhul trecea mai
departe, bigoţii se ridicau în picioare, urmând convoiul înaltului cleric. Ui-
mirea generală creştea cu fiecare clipă, generată de apariţia fascinantă a
numeroase cete de copii, care au început a curge de prin uliţe şi hudiţe, ca
nisipul. De toate vârstele. Mii de copii care zâmbeau!
Astfel, oaspeţii şi gazdele evenimentului au ajuns la Biserica Sfântul Du-
mitru. Protoiereul a intrat în altar şi a glăsuit, ca să-l audă toată lumea care
s-a îngrămădit în încăpere ca ouăle în coş:
– Miluieşte-ne pe noi, Doamne şi pe Maiestăţile lor, credincioşii şi iubi-
torii de Dumnezeu, ţarul Alexei şi ţarina Maria, şi pe copiii lor, şi pe Prea-
fericitul Macarie, Patriarhul Antiohiei, şi pe Preafericitul nostru Mitropolit
Silvestru…
De fiecare dată când erau rostite numele mai-marilor neamului creştin,
mulţimea cânta de trei ori “Doamne miluieşte”. Pomenirea ţarului rus şi a
ţarinei se datora ultimului păs al hatmanului Hmelniţki, care, de curând, la
Perejaslav, a depus jurământul de supunere a pământurilor căzăceşti ţaru-
lui Rusiei. După o noapte tihnită la Dimitraşco, Preafericitul şi oamenii lui
şi-au continuat călătoria spre următoarea aşezare omenească. Numai la o
milă şi jumătate, ei au ajuns în târgul Zoracevca, unde au avut parte de ace-
eaşi pompoasă întâlnire – cu preoţi, imnuri bisericeşti, dangăt de clopote şi
sute de creştini veniţi şi ei, ca şi cei din Raşcov şi Dimitraşco, să primească
binecuvântarea Înaltului Patriarh.
După oficiu, Preafericitul şi însoţitorii lui au fost conduşi în trapeză,
unde s-au bucurat nu numai ochii. Nimic nu poate fi mai plăcut decât o
masă la momentul potrivit. Şi caii, de asemenea, au primit porţia lor de
iarbă verde.
Îndată ce s-au întremat puţin călătorii, şi-au continuat drumul spre un
alt târg – Measovca, situat la doar două mile depărtare.
Târgul avea atât un val din bârne şi pământ, cât şi o cetate pentru apă-
rare. O bună parte din locuitorii târgului erau ocupaţi cu săparea şanţuri-
lor. Depunerea jurământului de supunere a teritoriilor căzăceşti ţarului rus
din 8 ianuarie 1654 de la Perejaslav a reaprins focul războiului dintre Sece
şi Coroană.
Ca şi mai înainte, băştinaşii au lăsat totul baltă şi au ieşit, în toată fru-
museţea lor, în întâmpinarea Celui mult dorit. Preoţi îmbrăcaţi în odăjdii,

371
 Jupânita
, cea Frumoasă

cu prapuri şi lumânări, cu cruci şi răstigniri, mergeau în capul procesiunii.

Copiii interpretau cântece creştine cu voci de îngeraşi. Printre credincioşii
care mergeau în convoi era şi polcovnicul Mihail, care poposise în tabăra
de sub zidurile târgului cu o oaste de 12 000 de oşteni şi care ţinea sub
supraveghere hotarele Ţării Moldovei, pentru a respinge atacurile tătarilor
crâmleni şi ale leşilor.
Şi din nou urmă obositoarea slujbă religioasă, în Biserica Maicii Dom-
nului.
A doua zi, de dimineaţă, localnicii, renunţând la somnul dulce, cum
este el atunci când soarele abia se iveşte de după culmile împădurite ale văii
Nistrului, au ieşit, de la mic la mare, să-l petreacă pe înaltul oaspete.
Polcovnicul Mihail, cunoscând situaţia la această margine de sud a ţării
cazacilor, a dat pentru buna pază a Patriarhului o ceată de zaporojeni aflaţi
sub ascultarea unui sutaş (sotnic), meşter în arta armelor şi om de nădejde,
cu relaţii de prietenie la însuşi hatmanul Hmelniţki. Sutaşului, care se gă-
sea în această parte a ţării cu o misiune specială de la hatmanul Hmeli (aşa
îl numeau cazacii pe căpetenia lor, Bogdan Hmelniţki) către polcovnicul
Mihail, i s-a poruncit să-i aştepte pe Preafericitul Patriarh şi pe preoţii lui şi
să-i însoţească, ferindu-i de pericole, până la Boguslav, unde stătea atunci
hatmanul. Sotnicul cela era un cazac ajuns la vreo cincizeci şi cinci de ani
şi trecut prin ciur şi prin dârmon. Când alaiul Preafericitului Patriarh a
pornit la drum, a trimis el îndată câţiva cazaci de-ai lui să cerceteze şlea-
hul ce ducea de la Measovca spre Uman. Deşi avea asupra sa un permis
universal de la hatmanul Hmelniţki, prin care acela declara liberă trecerea
Patriarhului prin Ucraina cazacilor, totuşi – paza bună trece primejdia rea,
mai ales când răspunzi cu capul de viaţa şi liniştea unui asemenea oaspete
ca Preafericitul Patriarh Macarie al Antiohiei!
Precum ţinuturile de la marginea Moldovei trăiau, zi de zi, cu frica faţă
de cazaci, la fel şi cazacii îi urau pe tătari şi leşi. Leşii veniseră ultima dată pe
la mijlocul primăverii; tătarii tăbărau când bieţii oameni nici nu bănuiau.
Crâmlenii apăreau fără de veste, după cum şi le era firea lor de războinici.
Când bărbaţii sunt strigaţi din aulele lor la război, nici un suflet de tătar
nu ştie încotro anume vor merge hoardele, doar poate că numai căpeteniile
mari. Năvălirile lor se făceau prin surprindere, la sute de verste de ţara lor.
Sărmanii oameni nici nu se aşteptau că nenorocirea poate să bată anume
la poarta târgului lor. Tătarii se deplasează foarte repede. Într-o zi parcurg
o distanţă cât alte oşti ar face-o în cinci-şase zile, fiecare crâmlean având
la îndemână câte patru cai. Când oboseşte un cal, nomadul îl schimbă cu
altul, poghiazurile mişcându-se fără oprire, ca nălucile peste câmpie. Une-
ori merg câte o jumătate de lună şi, când ajung la locul jafului, se ascund

372
 Jupânita
, cea Frumoasă

în munţi ori în stepă, ca mai apoi, sub vălul nopţii, prin surprindere, să dea
năvală asupra naivilor creştini.
Jefuind târgurile în lung şi în lat, luând multă lume plean, ei fug, mistu-
indu-se în câmpie, deoarece nu au putere să se mai bată.
La acel început de vară, câmpia părea să fie cuprinsă de o amorţeală
moleşitoare… A dispărut ca fumul euforia Radei de la Perejaslav, câmpia
rămânând în toropeala aşteptărilor. Ce putea aduce, oare, ziua de mâine?
Mai ales că undeva la margine, mai sus de Iampol, pe Murafa, mai fumega
încă Buşa, care a dus lupte crâncene contra leşilor, iar înainte, în calea Prea-
fericitului, cazacii tot găseau, cu lacrimi în ochi, tăciuni care scoteau fum
– era ceea ce mai rămăsese din Obozovca, Talalaevca şi Oradovca, târguri
distruse de flăcări în ajunul sărbătorilor de Paşti.
Tătarii, sperietorile şi urgia lumii creştine, după cum transmiteau iscoa-
dele din stepa sălbatică, se ocupau, în acel moment, de înmulţirea hergheli-
ilor de cai şi a turmelor de oi, umplând stepa cu câşlele lor. Şi totuşi locuito-
rii acestui pământ, ca şi cei din ţările vecine, trăiau cuprinşi de istovitoarea
aşteptare a ceva ce se poate întâmpla cu ei oricând. Ar fi lăsat cazacul sabia
din mână, dând odihnă braţului, dar vai de capul omului lăsător! Duşma-
nul taman atunci şi loveşte.
Necipor Krivonog nu era dintre acei ce se culcă pe o ureche şi visează
mere domneşti din livada hatmanului. Cunoştea foarte bine năravul vi-
clean al tătarilor, dar şi firea spurcată a tâlharilor, fie ei tătari, cazaci, leşi
sau moldoveni. Unde nu te aştepţi, anume acolo îi şi găseşti. De aceea, a şi
trimis el înainte iscoadele sale. Necipor niciodată nu s-a temut de oşteanul
voinic ce, în lupta corp la corp, se foloseşte de meşteşugul armelor, ci – de
cel slab şi laş, care loveşte pe neaşteptate, din ascunziş. Moartea viteazului
de la mâna fricosului se trage.
Anume aceasta l-a şi impus pe sotnicul Necipor să împânzească şleahul
cel mare cu oştenii săi.
După ce au lăsat în urmă târgul Measovca, Necipor Krivonog şi-a aşezat
călăreţii în aşa fel, că indiferent de unde ar fi dat năvală tâlharii sau tătarii,
ei s-ar fi lovit de pavăza căzăcească. Cazacii erau pretutindeni şi răscoleau
împrejurimile în lung şi în lat. Nimic şi nimeni n-ar fi scăpat de privirea lor
ageră. Vroia Necipor să ştie absolut totul: ce se întâmplă, unde şi cum. Dacă
zboară vulturii în înălţimi sau dacă se adună corbii în vreun loc, urmărind
vreo haită de lupi flămânzi, pentru a se înfrupta din viitoarele hoituri…
Sau poate, peste câmpie se aşterne fumul trădător ce descoperă prezenţa
oamenilor? Orice urmă, cât de mică ar fi fost ea, putea preîntâmpina atacul
vrăjmaşilor, mai cu seamă că recent, la sfârşitul lunii mai, un poghiaz de
tătari a apărut fără de veste sub zidurile târgului Koniecpole, semănând

373
 Jupânita
, cea Frumoasă

groază pe şleahul cel mare, ce

ducea spre Uman, şleah de-a lun-
gul căruia erau aşezate o sume-
denie de târguri mai mari şi mai
mici cu o mulţime de locuitori.
Se ivesc tâlharii pe neaşteptate,
ca din pământ. Se strecoară ca
şopârlele printre ierburile înalte,
apoi se aruncă asupra jertfei ca
o haită de lupi. Nu era scăpare
de cetele lor, chiar dacă până nu
demult cazacii şi tătarii mergeau
împreună asupra vecinilor valahi.
Acum, când panul Hmeli şi-a su-
pus ţara moscoviţilor, tătarii, fără
prea multe remuşcări, năvăleau
neîncetat asupra pământurilor
căzăceşti.
Aşezându-şi călăreţii în aşa Necipor Krivonog
ordine încât viaţa Patriarhului să
nu fie supusă primejdiei din partea unor năvălitori rătăciţi, Necipor, la rân-
dul său, veghea sârguinţa oştenilor. De această sârguinţă depindea foarte
mult lungimea vieţii Preafericitului, precum şi bunăvoinţa hatmanului
Ucrainei faţă de sutaşul său.
Din când în când, Necipor dădea pinteni calului său, călărind cu iuţeală
de la un capăt al alaiului spre celălalt. Ochii lui de vultur, iscoditori, priveau
cu un interes sporit nu numai la câmpia din jur, dar şi la însoţitorii Preafe-
ricitului Patriarh. Printre ei se distingea un bărbat bine făcut, îngrijit la faţă
şi îmbrăcăminte, cu toate că, de mai multe zile şi chiar săptămâni, se afla în
drum. Călărea acest bărbat chipeş alături de echipajul Preafericitului.
– Paul, băiatul meu! a răsunat din trăsură vocea bătrânului Patriarh.
Paul!
– Sunt aici, taică!
“Pesemne că pe frumosul străin îl cheamă Paul, şi-a zis în gând Necipor,
privind la călăreţ. Ar fi feciorul Patriarhului, mai ştii?”
În mintea şi ochii cazacului s-a trezit un interes deosebit faţă de cei doi
înalţi oaspeţi, ce conversau acum la fereastra echipajului – bătrânul Patri-
arh şi favoritul său, dar poate chiar fiul lui, la care acesta ţinea tare mult,
precum şi acel bărbat, Paul, îşi venera părintele. De când au plecat din târg,

374
 Jupânita
, cea Frumoasă

Paul călărea tot prin preajma echipajului, permiţându-şi doar uneori să se

depărteze un pic, pentru a savura frumuseţile peisajului.
– Foarte interesanţi mai sunt şi bătrânii aceştia religioşi! În loc să stea
acasă, la sfat cu amintirile lor, îşi iau toiagul şi pornesc prin lumea asta,
atât de vitregă. Bătrân, bătrân, dar, după cum se vede, mai are încă destulă
putere. Este plin de viaţă şi cucul a uitat să-i numere anii. El mai degrabă
ne cântă nouă, celor înfrăţiţi cu calul, sabia şi cu vântul stepelor sălbatice,
decât unui aşa Preafericit! Pe dânsul, pe unsul bunului Dumnezeu pe pă-
mânt, îl păzesc toţi sfinţii şi îngerii din ceruri, în timp ce pe noi – tătarii din
câmpie… zicând acestea, Necipor a dat pinteni calului şi s-a luat din urma
unui vântuleţ ce i-a smuls un surâs trist de sub mustaţă.
Tot mai des Necipor îşi fixa atenţia asupra lui Paul de Alep. Interesul
său enciclopedic pentru acest străin devenea din ce în ce mai pronunţat. Îl
scruta cu privirea lui iscoditoare, îl urmărea atent, când acesta, dând pin-
teni calului, urca vreo colină, de unde, cu mult nesaţ, sorbea din ochi fe-
eria naturii. Ajuns lângă un pâlc de flori, Paul s-a aplecat peste grumazul
murgului şi a rupt o floare de cicoare. Umflându-şi nările, a încercat să-i
desluşească mireasma.
– Miroase a miere, şi-a spus sieşi în glas Paul de Alep, înfundându-şi şi
mai tare, ca un copil, nările în floricica albastră.
Necipor Krivonog a zâmbit.
– Nu cicoarea miroase a miere, ci întreaga câmpie, de curând împrospă-
tată de o ploiţă de iunie. Aerul, vântul, soarele, ierburile şi toate florile din
jur miroase a miere, a zis într-o arabă populară Necipor.
– Îmbătătoare privelişte, omule, nu-i aşa? Paul de Alep s-a întors către
Necipor. Câtă verdeaţă, linişte şi armonie! Minunată creatură a lui Dum-
nezeu…
– Pace, linişte şi bună înţelegere e atunci când leşii stau pe la casele lor,
iar tătarii îşi aşează în câmpie câşlele, răspunse sotnicul.
– De unde, omule, cunoşti araba? Că doar nu eşti negustor umblat prin
lume! Chipul tău spune că te-ai născut cu sabia în mână, se miră Paul.
– De unde cunosc eu vorba voastră? Tătarii din Bugeac m-au ajutat s-o
fac, când am căzut în robie la ei, îi lămuri Necipor, oftând.
– Cum de ţi s-a întâmplat această nenorocire, omule? După tine se vede
că nu prea lesne te laşi dus în sclavie. Mai ales de un tătar sau turc. De vreo
fată nurlie nici vorba nu poate să fie. Sunt sigur că, în tinereţe, nu odată ai
suspinat din adâncul inimii după vreuna din ele, robit de frumuseţea ei.
– Frumuseţea femeii, arz-o focul, pune în cumpănă multe împărăţii. Aşa
s-a întâmplat, de pildă, cu împărăţia Troiei şi cu domnia lui Vasile Lupu,
principele Moldovei, când şi-a măritat, de bună voie sau nu, fata cu feciorul

375
 Jupânita
, cea Frumoasă

hatmanului nostru, cu Timuş – aici Necipor şi-a făcut cruce înspre răsărit
– să-l ierte Dumnezeu… De unde cunosc eu araba?! Alelei, măi străinule,
unde-s tinereţile mele?! S-au spulberat, îngropate fiind sub nisipurile Ara-
biei, la fundul Mării Moarte, în robia osmană. Cum s-a întâmplat aşa ceva,
de am ajuns să-mi petrec tinereţea printre străini? Războiul e de vină. Este
o poveste lungă şi în această poveste lungă şi-a găsit locul o bună parte din
viaţa mea.
Paul, ahtiat de istorii şi întâmplări noi, necunoscute, privea acum cu mai
mult interes la cazacul ce călărea alături de dânsul:
– Vorbesc cu bătrânul meu tată într-o limbă străină acestui meleag, ca
să nu ne înţeleagă alţii, şi, când colo, un cazac, un oştean de-al vestitului
hatman Ihmili, îţi aduce pe talger marea surpriză de a fi un excelent vorbi-
tor de arabă! Mare este puterea Domnului! Da poate vorbeşti şi latina? Sau
limba filozofilor greci?!
– Latina – nu. Este prea grea, dar iată din greacă rup câteva cuvinte,
mărturisi Necipor.
– Probabil că buni învăţători ai avut la vremea cuvenită! exclamă Paul.
– Timpul petrecut printre străini a fost dascălul meu cel mai sever, a
început să povestească Necipor. Dar şi dorul de a ajunge să-mi văd, odată
şi odată, iarăşi casa părintească, măicuţa care a tot stat ani de zile în pra-
gul căsuţei noastre din lunca Teasminului, aşteptându-şi fiul drag. Setea
de viaţă mi-a ascuţit mintea, făcând-o extrem de ageră, ca să prindă graiu-
rile străine, pentru a supravieţui. Poate, să nu fi ajuns rob la tătari, nu mai
cunoşteam eu atâtea lucruri interesante, care, câteodată, când nici nu te
aştepţi, îţi prind bine.
– Zici că la război s-a întâmplat nenorocirea ta, de ai ajuns rob la tătari?
întrebă arhidiaconul.
– La război… făcu cazacul. Mai înţelept era dacă nu porneau căpeteni-
ile noastre acel război, pentru că mare măcel a fost! Blestemată să fie acea
zi când mai-marii noştri s-au luat la harţă cu osmanii… Se vede că aşa a
vrut Atotputernicul, dar şi hatmanul polon Zolkiewski... Au marii boieri
de pretutindeni şi marii palatini, ce sunt stăpâni peste mulţime, trista me-
teahnă de a se tăia cu săbiile pentru putere. Prea dulce este această putere,
ca să o dea altcuiva. Mai dulce ca mierea de mai. Da şi vecinii noştri sunt
buni de gâlceavă. În loc să aibă grijă de propria lor ţară, ei râvnesc la averile
altora. Aşa a păţit-o şi hatmanul leşesc, panul Stanislaw Zolkiewski, când a
mers să-l ajute cu oastea pe un oarecare Graţiani, palatin al Moldovei, vreo
treizeci şi ceva de ani în urmă. Îi fugea acelui palatin pământul de sub pi-
cioare. Nechibzuită sete de domnie! Nimic nu este veşnic sub soare. Mai cu
seamă – domniile boiereşti. A căzut acel principe al Moldovei în disgraţia

376
 Jupânita
, cea Frumoasă

turcilor şi de aceea vroiau să-l schimbe cu altcineva; totodată otomanii au

sărit la bătaie şi la noi. Punând mâna pe cruce, pot să-ţi spun că, de fapt,
căpeteniile noastre din Secea Zaporojeană au fost primele care au aruncat
lemne în focul războiului...
Turcul i-a cerut omului nostru de la Istanbul, panului Ieronim Otwi-
nowski, ca şleahta să-i stârpească pe veci pe toţi cazacii, iar din târgurile
noastre de la margine piatră pe piatră să nu rămână.
Ai văzut, străinule, câtă cruzime au osmanii? Numai venin le curge din
inimă. Să-i şteargă regele pe cazacii noştri de pe faţa pământului! Ce zel
diavolesc! Tătarul a încercat s-o facă, şi i-am muiat repede cerbicea. Ace-
eaşi soartă au avut-o şi polonii. Hatmanul nostru, panul Hmelniţki, nu
odată le-a arătat unde iernează dracii. Tare se mai teme turcul de noi, mai
ales când bărcile noastre apar pe neaşteptate sub zidurile târgurilor osmane
de la Bosfor şi Marea Mediterană…
Oare am fi putut răbda noi ofensa ce ni s-a adus? Să ne şteargă regele
de pe faţa pământului?! Mai bine îi omorâm noi pe dânşii! Uite aşa, ne-am
ridicat noi, cazacii, cu toţii şi am făcut o raită prin părţile turceşti, ajungând
până la vama bulgarilor. Numai foc şi scrum rămânea în urma noastră. Rău
i-am supărat atunci pe turci! Rău de tot. Turcul, la rândul său, a ridicat iata-
ganul său ascuţit asupra palatinului Moldovei, gata să taie în orice clipă acel
nod ce lega Coroana de ţara palatinului Graţiani… Care îţi este numele de
botez, străine? Pare-se că Pavel îţi zice Preafericitul Patriarh…
– Paul îmi este numele de botez şi sunt din Alep, iar Preafericitul Patri-
arh Macarie este tatăl meu. Eu sunt arhidiacon, răspunse oaspetele.
– Ştiam că nu eşti om din prostime! Chiar de la început, când te-am
văzut pentru prima oară la Measovca, am crezut că eşti cavaler, dar ţi-am
observat sub armură sutana, iar crucea ta de la piept vorbeşte de faptul că
stai bine pe lângă Dumnezeu, îşi împărtăşi impresiile Necipor Krivonog.
– Omule, milostivul Dumnezeu are grijă de noi când noi înşine avem
grijă de propria noastră persoană! Nu este nici un rău în aceea ca meşteşu-
gul armelor să fie susţinut de Sfânta Cruce, care înfrumuseţează o armură
de Damasc. Şi dacă totuşi Cuvântul Domnului şi Sfânta Cruce nu sunt în
stare să-i convingă pe nişte hoţi de drumul mare să-i lase pe călători în
pace, atunci sabia nu dă greş... Spui că aţi mers atunci cu mare război asu-
pra osmanilor? reluă tema Paul.
– De îndată ce a ajuns hangerul osmanului la grumazul panului Graţi-
ani, ne-a chemat Domnia sa în ajutor, îşi continuă relatarea cazacul. S-au
adunat, atunci, comandanţii noştri la Moghiliov, ce este mai sus de Iampol
şi au hotărât să meargă cu toţii în sprijinul palatinului Moldovei. Zis şi
făcut. La începutul lui septembrie 1620, am trecut râul Nistru şi am ajuns

377
 Jupânita
, cea Frumoasă

în Ţara Moldovei… Când panul Graţiani a auzit că leşii, ajutaţi de cazaci,

îi vin în ajutor, a dat şi el poruncă supuşilor săi să dea năvală asupra turci-
lor din Iaşi, căsăpindu-i pe toţi până la unul. Prea încrezuţi am fost noi în
puterile noastre. Şi prea mică ne-a fost oastea. Din adunătură, deoarece o
mare parte din şleahta regelui a rămas acasă la dânsa. Cu noi erau numai
cei de la margine: Micola Potocki, voievodul de Braclaw, feciorul lui Iacub,
starostele de Podolia, Alexandru Kalinowski şi cneazul Samuel Korecki…
Cel mai viteaz dintre viteji. Ai auzit vreodată de dânsul? Mai rar aşa om!
– Nu, nu cred să fi auzit eu vreodată de panul… panul… recunoscu
Paul.
– Panul Samuel Korecki, mare cavaler şi aventurier. Merită să-ţi spun
câteva vorbe despre acest bărbat, se învioră sotnicul.
– O! Mie îmi plac istoriile interesante, îndeosebi la un drum lung, se
bucură fiul Patriarhului.
– Atunci ascultă! Încă mai înainte de a merge noi în ajutorul panului
Graţiani, a pornit mai întâi asupra turcilor panul Samuel Korecki, aducând
cu dânsul în Ţara Moldovei un nou palatin din neamul Moghileştilor, oplo-
şiţi pe la curţile nobililor polonezi. Turcii au primit aceasta ca pe o decla-
raţie de război.
– Casus belli? Adică motiv de discordie, nu-i aşa? întrebă Paul de Alep.
– Că bine zici! Motiv de zâzanie, răspunse Necipor. Cu foc şi sabie! Şi to-
tul ar fi fost cum a mai fost. S-ar mai fi tăiat între ei cu săbiile boierii, ca mai
apoi să se împace, la un moment dat, şi coasa morţii ar fi ruginit fără treabă.
Dar n-a fost să fie aşa… Cazacii au lovit din altă parte. Flotila cazacilor a
ajuns tocmai sub înaltele ziduri ale Istanbulului, ca pe urmă bravii noştri
marinari să scufunde în limanul Nistrului mândra flotă turcească. Cazacii-
marinari s-au întors acasă biruitori, cu o mare pradă de război, însă panul
Korecki a pierdut războiul cu osmanii. Şi au fost de vină oştenii lui, dacă iî
putem numi oşteni. Adunătură din adunătură, ci nu oaste gata să stea sub
înţeleapta ascultare a căpeteniilor. Aventurieri şi tâlhari de drumul mare,
deprinşi de când lumea şi pământul să jefuiască pe orişicare, chiar şi pe
propriul lor tată, numai să se pricopsească neapărat cu niscaiva gologani.
Vai de bieţii moldoveni ce au încăput pe mâna lui Korecki! Tâlhăria s-a
aşezat în ţara lor în capul mesei. Însă foarte curând vadra răbdării s-a um-
plut şi a trecut peste margine, revărsându-se peste gloatele cneazului polon.
Cu o furie de nedescris, au pus moldovenii mâna pe arme şi au tăbărât asu-
pra cneazului din toate părţile. Pesemne, şi-au amintit că-s urmaşii dacilor.
Funia s-a strâns şi mai tare la parul panului Korecki când însuşi căpetenia
turcească Iskender-paşa a intrat în Moldova. Era undeva pe la începutul lui
august 1616 sau poate chiar pe la sfârşitul lui iulie, nu mai ţin minte precis,

378
 Jupânita
, cea Frumoasă

da ştiu că se trecuse de seceriş. La Cornul lui Sas, Iskender-paşa, ajutat de

moldoveni, a zdrobit oastea panului Korecki. Da de fapt nici nu prea aveau
ce să zdrobească. Adunătura, adunătură rămâne. S-au împrăştiat aceştia ca
potârnichile printre ierburi…
– Da cneazul? Ce s-a întâmplat cu viteazul cneaz? întrebă curios Paul.
– Panul Samuel Korecki, soacră-sa Elizabeta Moghileanca, împreună cu
fiii ei, Alexandru-Vodă şi Bogdan cel mic, au fost luaţi de turci în robie,
iar soţia sa Catrina-Margareta a ajuns să fie sclavă în casa unui tătar din
Cetatea Albă… oftă sotnicul, de parcă povestea despre rudele sale. Panul
Korecki a fost închis în Castelul celor Şapte Turnuri, chiar deasupra Bosfo-
rului, tocmai în vârful turnului dinspre mare. Korecki n-ar fi fost Korecki
dacă nu evada din acea blestemată închisoare. Se povestea pe la acele vre-
muri că un tânăr francez, care şi-a făcut trecere la paznicii din turn cu
bucate gustoase, i-a transmis, ascunsă într-o plăcintă, o legătură de sfoară.
Cu ajutorul acestei sfori Korecki a pescuit prin fereastra fără zăbrele o scară
de frânghie, pe care i-o agăţase un preot, ce aştepta jos, într-o barcă, la
picioarele turnului. Korecki a ieşit din celulă prin fereastră şi, nestingherit
de nimeni, întrucât paznicii înfulecau plăcintele apetisante, a coborât drept
în barca popii şi – adio, închisoare! A fost după aceea ascuns într-o chilie
scobită cu mare răbdare într-o stâncă de la marginea oraşului. A doua zi,
sacerdotul i-a adus haine preoţeşti. Îmbrăcându-le, fugarul a intrat travestit
în gura leului, în Istanbul. Ziua-n amiaza mare. Curajos bărbat!
Îmi imaginez ce au păţit bieţii paznici… Turcul, când se supără, ori în
ţeapă te ridică, ori prin piuliţa de măcinat orez te trece, de rămâne numai
tocătură de om. Sărmanii paznici! Două luni de zile a stat Korecki ascuns în
casa preotului, grec de neamul lui. Aştepta fugarul momentul prielnic de a
părăsi capitala osmanilor. În acelaşi timp, grecul s-a adresat către Patriarhia
din Alexandria să-i permită să plece în Egipt, pentru slujbă, însoţit de doi
fraţi. Curând sosesc şi paşapoartele, care deschid cu adevărat drumul spre
libertatea jinduită.
Într-o zi, preotul şi cu cei doi “fraţi” ai săi au luat o corabie spre Alexan-
dria, dar, într-un port, ei au fost nevoiţi să schimbe nava, îmbarcându-se
pe bordul unei alte corăbii – olandeze, care plutea spre Messina. Dar ce
ghinion! În largul mării, corabia a fost atacată de corsari.
– O! Pe aceştia îi cunosc foarte bine. Meşteri la războaie. Groaza ne-
gustorilor. Cred că panul vostru aşa şi nu a mai revenit acasă, nimerind pe
mâna hoţilor de mare, iar de la ei – în castelul-închisoare. În cel mai bun
caz…
– Da de unde?! Panul Korecki nu era omul ce prinde muşte, mai ales
când corsarii îţi iau la abordaj ceea ce îţi este mai scump – libertatea. Cu-

379
 Jupânita
, cea Frumoasă

tezător şi încrezut în puterile sale, el a luat în mâini conducerea corăbiei.

Îndemnaţi de curajul cneazului, uniţi printr-o nebună vitejie, călătorii şi
negustorii i-au măcelărit pe corsari, aruncându-i peste bord ca hrană peş-
tilor. Ajunşi la Messina, salvatorul şi fugarul s-au despărţit. Preotul a apu-
cat-o spre Egipt, Korecki – spre Neapole, iar de acolo – spre Roma, Viena,
ca mai apoi, în cele din urmă, să ajungă în Polonia.
– Cred că aceste aventuri şi încercări l-au astâmpărat pe cneazul vostru,
zise Paul de Alep.
– Nu-i chiar al nostru. El e leah, iar eu sunt cazac, a precizat Necipor
Krivonog. Dar îmi pare rău că Domnia voastră nu l-a cunoscut pe acest
bărbat curajos. În ciuda tuturor suferinţelor prin care a trecut, panul Sa-
muel Korecki, însetat de răzbunarea faţă de Iskender-paşa, a pornit din
nou la război, ajutat de panul hatman Stanislaw Zolkiewski, în Moldova.
Era cneazul dornic de răzbunare pentru cei trei ani petrecuţi în captivitate
la osmani. Şi încă un lucru important! Mai avea panul Korecki un gând ce-l
tot rodea la inimă şi-l tot împingea spre Ţara Moldovei – scaunul domnesc
de la Iaşi, ca moştenire de la socrul său Ieremia Moghilă. Iată atunci am
mers şi eu cu dânşii în Moldova! Tânăr, frumos, voinic şi îmbătat de Măria
sa Victoria, ce mă aştepta, se prea poate, undeva pe câmpul de luptă, cu
o cunună de lauri… Dar cum se întâmplă uneori, Măria sa Fortuna s-a
dovedit a fi vitregă cu noi. A trecut, ca o cocotă, de partea vrăjmaşului
nostru, Iskender-paşa. La Ţuţora, pe Prut, oştirea noastră a fost înfrântă.
Palatinul Moldovei, panul Graţiani, trădat de moldoveni, a fost ucis. Panul
Kalinowski s-a înecat în Prut. Mai n-a avut aceeaşi soartă şi viteazul Ko-
recki, care a fost scos totuşi din râu, de semăna cu un şoarece murat. Peste
patru mii de oşteni au murit în acea nefastă bătălie.
Răniţi, obosiţi şi umiliţi de înfrângerea de lângă Ţuţora, am luat noi dru-
mul înapoi spre Polonia. Hăituiţi din toate părţile de turci şi de tătari, am
ajuns, în cele din urmă, la un pas de Nistru. Înainte, la numai o jumătate de
milă distanţă, se afla târgul Moghiliov, scăparea noastră.
O bună parte din oştenii panului Zolkiewski, cuprinşi de nerăbdare, au
părăsit oastea noastră, ce se mişca în formaţie de apărare, dosită după cele
câteva sute de care trase de bivoli. Dorinţa lor de a ajunge primii la apa
Nistrului le-a jucat festa. De unde a apărut cavaleria tătară, nici nu ştiu! De
vreo două zile, nici urmă de vrăjmaşi nu era şi, când colo, ca din senin, i-au
lovit turcii şi tătarii pe fugari, smulgându-i totodată cu arcanele pe mulţi
şleahtici şi cazaci de după carele ce ne mai dădeau o speranţă de salvare...
Panica a cuprins întreaga oaste, adică rămăşiţele ei. A fost lovit mortal pa-
nul Zolkiewski. Multe dintre căpeteniile noastre au încăput pe mâna tătari-
lor. Panul Koniecpolski, panul Korecki...

380
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Acel Korecki?! Samuel Korecki, fugarul de la Istanbul? se miră Paul.

– Da, anume acel Korecki. Şi printre dânşii şi eu… răspunse Necipor.
– Ai scăpat de Ţuţora, de apa Prutului, de hărţuiala turcilor şi, tocmai
când ai ajuns la doi paşi de ţara ta, te-a pândit urgia cea mare – robia la
tătari, a conchis arhidiaconul. Cazacul însă a explicat:
– Năpasta noastră cea mare au fost moldovenii de la margine, care au
trecut de partea inamicilor Coroanei. Groaznica noastră înfrângere s-a da-
torat anume moldovenilor, care, aşezându-se de-a lungul Nistrului, îi vâ-
nau pe bieţii noştri oşteni şi-i dădeau în mâna tătarilor şi-a turcilor. Eram
tânăr şi voinic peste măsură. Rar cine se lua la trântă cu mine. Rupeam cu
mâinile potcoave de cai. Trei cai legaţi laolaltă nu mă puteau urni din loc!
Prietenii mei din Sece mă numeau Samson. Preotul din sat m-a învăţat
taina literelor din cărţi. Tatăl meu, să-l ierte bunul Dumnezeu, nu o dată
m-a luat cu el în Sece, unde am deprins de la căpeteniile noastre multe lu-
cruri folositoare din arta de a lupta. Curând am cunoscut foarte bine meş-
teşugul armelor. Luptam cu două săbii concomitent, respingând atacul a
trei-patru adversari. Aşa a fost şi la Nistru. Cu o sabie tăiam, cu alta mă
apăram. Împungeam, loveam, în stânga şi în dreapta; mă învârteam roată
cu săbiile mele fermecate, făcându-mi drum-cărare printre vrăjmaşii ce-mi
îngrădeau calea spre apa Nistrului, unde eu zărisem o luntre ascunsă, sub
o salcie pletoasă.
Nu departe de mine, luptau Hmelniţki-tata, sutaşul nostru şi feciorul
său Zinovi. Am încercat să le vin în ajutor. Mă roteam ca un prâsnel printre
acele vipere de vrăjmaşi, străduindu-mă să-mi croiesc drum spre camarazii
de arme, dar în zadar! Prâsnel, prâsnel, dar nu am putut să mă feresc de
măciuca unui moldovean şiret, care m-a şi plesnit drept în moalele capului.
Mi s-au înmuiat picioarele. Soarele s-a supărat pe mine şi a dispărut. Ziua-
n amiaza mare! Întunericul s-a aşternut peste întreaga mea fiinţă… Când
mi-am venit în fire, eram de acum predat mârzacului Kantemir. N-am să
uit niciodată rânjetul sălbatic al căpeteniei tătare, ce ţinea înfipt într-o lance
capul bătrânului hatman Zolkiewski. În situaţia delicată în care mă aflam,
totuşi un surâs s-a strecurat pe sub mustaţa mea tânără: capul meu stătea
sigur pe umeri, iar al lui Zolkiewski dispăruse în traista mârzacului. Mulţi
dintre ai noştri au nimerit ostatici la duşmani! Printre ei şi Zinovi, feciorul
sutaşului nostru Mihail Hmelniţki care n-a avut noroc – bietul om a fost
ucis în acea nenorocită retragere, fiind lovit mişeleşte pe la spate.
O mulţime de bravi ostaşi din Sece, dar şi din Ţara Craiului, au acoperit
cu corpurile lor neînsufleţite câmpurile Moldovei. Cred că numai jivinele
şi corbii i-au numărat câţi au fost. Ajuns ostatic la tătari, m-am pomenit
la piaţa de robi din Cetatea Albă, unde, după mai multă târguială, am fost

381
 Jupânita
, cea Frumoasă

cumpărat, ca o vită, de un negustor din Palestina, ce avea un şir de case de

comerţ la Cetatea Albă, Istanbul, Ierusalim, Atena şi prin alte părţi ale Me-
diteranei. Pe noul meu stăpân îl chema Ahmed. Cincisprezece ani m-am
spetit la dânsul. Am cutreierat întreaga Arabie, ţărmurile Mării Medite-
rane. În perioada ceea, am învăţat şi limba arabă. Lucru ce mi-a fost de
folos nu o dată în rătăcirile negustorului Ahmed după bogăţia iluzorie a
târgurilor orientale.
– Orientul este foarte bogat, omule! Ai fost cumva şi în Antiohia?
– Am fost şi în Antiohia, ce este în Turcia şi pe ţărmul Mediteranei, şi în
Alep, ca şi cum se lăudă Necipor.
– Şi în Alep?! De unde venim noi cu Preafericitul Patriarh?
– Nestăvilita sete de a se tot îmbogăţi îl mâna pe stăpânul meu dintr-un
târg în altul, adunând în pungi galbeni, arginţi şi tot felul de nestemate…
– Da de ce – bogăţie iluzorie?! a ridicat sprâncenele Paul.
– Bogăţia aduce fericire atât timp cât eşti sănătos, dar când începi să
stai rău cu sănătatea, dai toate comorile lumii ca să-ţi întorci înapoi ceea
ce ai avut şi n-ai preţuit: forţa vitală. Nu o dată am întâlnit oameni care se
plângeau că sunt săraci. Da eu îi întrebam dacă sunt ei sănătoşi. Apoi, dacă
sunteţi sănătoşi, de ce vă plângeţi întruna de sărăcie? Sănătatea bună e cea
mai scumpă bogăţie pe care o aveţi. Bucuraţi-vă de plăcerea vieţii!
– Dacă ai nimerit rob la acel negustor, Ahmed Palestinianul, cum de ai
ajuns să mă însoţeşti astăzi prin ţara ta? Ai fugit sau poate te-a răscumpărat
vreo rudă apropiată? întrebă intrigat Paul de Alep.
Atunci, Necipor Krivonog povesti:
– Zinovi Hmeli, hatmanul nostru, a stat ostatic la turci doi ani de zile
şi a fost, în fine, răscumpărat; mie însă mi-a mers mai puţin, nu aşa din
plin cum lui. Şi iată că odată, după paisprezece ani de sclavie la Ahmed, în
timp ce noi călătoream cu mărfuri de la Medina spre Damasc, au năvălit
asupra noastră hoţii pustiurilor. Năprasnici, fără jale, iscusiţi în meşteşugul
armelor. Ei erau groaza caravanelor negustoreşti, hapsâni ca toţi tâlharii de
drumul mare şi doreau să posede totul ce se ascundea în boccelele călători-
lor. Pentru a-şi atinge scopul, lotrii ucideau în stânga şi în dreapta. Cu mare
cruzime! Rar cine scăpa cu viaţă după atacul acestor hoţi.
Simţind în arşiţa deşertului suflarea rece a morţii, am smuls sabia din
mâna moartă a unui străjer arab şi m-am aruncat ca un leu paraleu asupra
duşmanilor. Lovindu-l mortal pe primul hoţ ce mi-a ieşit în cale, m-am
pricopsit cu încă o sabie, iar frica morţii m-a ajutat să-mi aduc aminte de
meseria armelor, pe care am învăţat-o în Sece.
Înarmat deja cu două săbii, am început, ca un zeu indian, groaznicul
dans al morţii. Ca în tinereţe. La Ţuţora şi la Nistru. Stăpânul meu, ajutat de

382
 Jupânita
, cea Frumoasă

doi străjeri arabi, îşi apăra din toate puterile nu numai marfa, dar şi viaţa.
Curând, încă unul dintre gardieni căzu răpus, strângând în mâini prăjina
unei suliţe. Cel de-al doilea mai lupta deocamdată. Rănile pe care i le-au
făcut hoţii îi scurtau pic cu pic viaţa; sângele se scurgea din ele, udând ni-
sipul sterp al pustiului. Terminând cu cel de-al şaselea hoţ, ce a încercat să
mă oprească din dansul săbiilor mele, am scos un urlet ce ar fi năruit toate
dunele de nisip şi m-am aruncat să-mi ajut stăpânul. Alţi doi hoţi, care deja
erau ocupaţi de dezlegarea boccelelor, au sărit în calea mea, rânjind colţii
lor de hienă. Dar în faţa lor nu era o mortăciune, ci stătea un cazac reîntors
la viaţă. Nesocotinţă proastă! Nu ştiau ei cu cine s-au luat la harţă. Două
tărtăcuţe nebune s-au rostogolit în nisipul fierbinte. I-am lăsat pe cei doi să
se zbată în ghearele morţii şi m-am repezit din nou în ajutorul lui Ahmed.
La timp! Deoarece o lance aruncată cu dibăcie de unul din lotri l-a lovit
pe stăpânul meu la picior, îngenunchindu-l în faţa morţii. Încurajaţi de lo-
vitura precisă, piraţii pustiurilor au sărit şi mai avan asupra lui Ahmed.
Imediat, am rotit săbiile mele prin mulţimea de năvălitori, asemenea unor
aripi de moară, împrăştiindu-i. Acei tâlhari care n-au înţeles cu cine au ei
de furcă, aşa şi au rămas mumificaţi pe veci în nisipurile Arabiei. Ceilalţi,
iubind mai mult viaţa decât boccelele străine, au părăsit câmpul de luptă şi
au luat-o care încotro, umplând pustia cu strigătele lor sălbatice:
“Şeitan, şeitan!”
Peste o jumătate de an de la acea întâmplare, când am ajuns la Cetatea
Albă, unde stăpânul meu avea o casă de comerţ, Ahmed din Palestina mi-a
întors libertatea, lăsându-mă să mă duc în căutarea norocului.
– Sau: unde te vor duce ochii şi picioarele? se exprimă ca un poet Paul.
– Dorul! concretiză Necipor. Dorul maicii dragi şi al casei părinteşti, al
vântului de câmpie. Eram dorit de patrie şi patria – de mine. Aşa că m-am
întors acasă, la Subbotov, în lunca Teasminului, acolo unde, ani de zile, cu
lacrimi în ochi, m-a aşteptat sărmana măicuţă. S-a stins de tristeţea aştep-
tărilor. Dumnezeu s-o ierte! Necipor s-a întors înspre răsărit şi şi-a făcut
cruce, apoi a scos din geanta de piele, agăţată de şaua calului, un tub de
zinc. După care, vorbi mai departe:
– La despărţire, stăpânul meu Ahmed Palestinianul mi-a dat o scrisoare
specială, ca să o arăt celor ce mi-ar sta în cale. Aceasta este dovada mea că
sunt om liber şi că libertatea mi-am recâştigat-o prin curajul meu. Citeşte,
omule! E actul de eliberare din robie.
Paul a aruncat o privire spre echipajul Preafericitului Patriarh; încredin-
ţându-se că totul este în regulă, a luat tubul şi, deschizându-l, a scos din el
un sul de hârtie.
– Citeşte! Textul e scris în limba arabă, spuse cu mândrie Necipor.

383
 Jupânita
, cea Frumoasă

Paul de Alep a privit încă o dată la echipajul ce se legăna ca o barcă pe

valurile domoale ale unui râu. Linişte… Posibil că Patriarhul, obosit de
drumul lung şi de nenumăratele liturghii, pe care le-a oficiat, a aţipit, legă-
nat de arcurile moi ale trăsurii. Şi cum să nu obosească? Nu era târg întâl-
nit în cale ca băştinaşii să nu-i conducă în biserica lor pentru a participa la
serviciul divin.
Paul a tuşit, dregându-şi glasul. Apoi începu să citească:
– Eu, Ahmed, fiul lui Ibrahim din Ierusalim, mărturisesc în faţa lui Al-
lah, unicul, atotputernicul şi milostivul nostru Dumnezeu, că răsplătesc cu
libertate slujba robului nostru Necipor, care a salvat viaţa mie şi oamenilor
mei, precum şi bunurile noastre în pustiul Arabiei, când ne-am lovit de
moarte cu nălucile pustiului, hoţii de drumul mare.
Necipor, care este, de azi înainte, numai robul lui Allah, are dreptul să
meargă nestingherit de nimeni în ţara sa sau în oricare alta, ca mare răs-
plată din partea mea, cu binecuvântarea stăpânului nostru ceresc, Allah,
unicul şi atotputernicul Dumnezeu, pentru curajul şi credinţa lui faţă de
mine şi familia mea.
Şi-i mai dăruiesc o pungă cu galbeni, de primenire.
Am scris cu mâna mea şi cu îngăduinţa lui Allah.
Ahmed, fiul lui Ibrahim din Ierusalim, Palestina.
Paul a zâmbit din nou:
– Bună treabă! Dumnezeu să-l păzească pe cel ce s-a îndurat de tine şi
ţi-a redat libertatea.
– Aşa e! zâmbi trist sotnicul. Dacă numai Dumnezeu i-a dat zile lungi,
l-a ferit în largul mării de piraţi, iar în pustiurile Arabiei – de cruzimea
hoţilor.
– Ascultă, Necipor, parcă aşa îţi spune, eşti cu adevărat o taină, o curi-
ozitate mare pentru mine, recunoscu arhidiaconul Paul de Alep. Cunoşti
multe. Meşter la arme. Bun de a fi grămătic la curtea vreunui cneaz, întru-
cât cunoşti araba, limba leşilor şi cea a muscalilor, oleacă de greacă… În
vremurile noastre, aşa oameni ca tine nu au preţ.
– Eu, pane Pavel, am fost totdeauna curios şi setos de a cunoaşte cât mai
multe. Aşa-i firea omului bun, lămuri cazacul.
– Necipor, când mergeam prin ţinutul de la marginea Ţării Moldovei,
unde este şi un castel nu prea mare, de pază…
– Soroca! se dumeri Necipor-sotnicul.
– Ce bine zici: Soroca! Locuitorii acelui ţinut aveau o frică deosebită faţă
de voi, de cazaci. De ce? Cine sunteţi voi, cazacii şi de unde veniţi?
– Pane Pavel, asta e o poveste lungă… zâmbi Necipor.
– Dar şi drumul nostru nu este scurt, răspunse Paul.

384
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Bine, ascultă! se învoi Necipor. După cum povestesc bătrânii cazaci,

aşezarea noastră în această parte a lumii a avut loc cu mult timp înainte de
naşterea străbunelului meu. Câmpia ce se întinde mai jos de pragurile Ni-
prului – noi întotdeauna am numit-o Zaporojie, adică situată după praguri.
Anume aici, unde pădurile noastre se învecinează cu câmpia sălbatică, la
marginea lumii creştine şi începutul Tatariei, au apărut primele cete de ca-
zaci.
Povestea bunicul meu, iar lui i-a spus bunicul lui, că acei care au gândit
şi au pus la cale primele cete de străjeri în drumul tătarilor de pe Volga au
fost chiar valahii. Se zice că au avut ei un domn bătrân, viteaz şi înţelept
cum rar mai găseai printre palatinii din acele vremuri; el a şi format cetele
de străjeri de margine. Nu odată a fost nevoit să-şi apere pământurile de
la margine de urgia venită de peste apa râului Volga. Rar de era vreun an
paşnic la hotarul ţării sale. Nici Nistrul nu-l putea salva de năvălitorii din
stepă. Deranjat mereu de atacurile lor obraznice, s-a hotărât acel domnitor
să caute un bărbat curajos care ar aşeza nişte bulucuri de voinici în calea
tătarilor şi ar veghea zi şi noapte izvorul relelor – Câmpia sălbatică.
Vorba ceea – cine caută, găseşte. Îl chema Ostafi al lui Daşcovici. Un
aventurier rătăcit prin luncile Bugului şi ale Niprului. Mereu cu punga des-
chisă, în care rareori se opreau arginţii. Avea acest Ostafi Daşcovici bun
miros la bani, îndeosebi când arginţii cădeau ploaie în punga lui şi sunau
foarte plăcut. Suferind, în acel moment, de o cumplită lipsă de bani, el ac-
ceptă propunerea valahului de a posta la trecerile peste Nipru câteva cete
de războinici, pentru a opri hoardele tătare. Unul din pragurile Niprului şi
acum se numeşte Voloh.
– Cu câteva gloate de războinici, cât de curajoşi ar fi, nu opreşti poghia-
zurile străine, observă Paul de Alep.
– De oprit nu opreşti, pentru că te strivesc sub copitele cailor, zise cu
un aer de expert Necipor, dar a şti ce urzesc tătarii, nu strica nimănui, în
acele vremuri tulburi, mai ales – creştinilor. Oştenii lui Ostafi Daşcovici
supravegheau câmpia, iar numărul lor creştea din an în an. Nu era scăpare
de doritorii de a se încăiera cu tătarul. Daţi-le numai tătarul!
La început, majoritatea plăieşilor erau numai din valahi, dar încetul cu
încetul au început a se aduna la pragurile Niprului viteji de prin toate păr-
ţile: din Ţara Craiului şi Rusia Mică, din pământurile lituaniene, din Mos-
covia, chiar din Crimeea şi Turcia! Peste un timp, când străbunicul meu era
încă flăcău, se plodiseră în Zaporojie mai multe gloate de oşteni iubitori de
libertate, gata oricând să încalece calul şi să meargă la război. Apărându-se
de tătari, au creat ei, la apa Niprului, mai multe tabere militare, cunoscute
până astăzi ca Sece, adică: bătălie, luptă. În Sece se studia arta mânuirii

385
 Jupânita
, cea Frumoasă

armelor. Acolo am învăţat şi eu această artă, în special, măiestria de a lupta

cu sabia. Îndată ce mi-a răsărit mustaţa, tatăl meu Taras nu odată m-a luat
cu dânsul în Sece. Am obţinut multe succese. Eram voinic. După o serie de
vizite în Sece, rar cine se mai lua la harţă cu mine. Aşa de bine deprinsesem
eu arta de a lupta cu două săbii simultan.
Povestesc vecinii noştri că prima Sece a fost întemeiată de cneazul Di-
mitri Baida Wişnewski. Această primă Sece a fost ridicată pe insula Hortiţa
Mică, pe care noi am mai numit-o Insula lui Baida.
– Cum arată o Sece, Necipor? Se aseamănă cu un castel sau cu un târg?
– Cum arată o Sece? Păi cum arată?! Un val de pământ cu un perete din
trunchiuri de stejari groşi şi cu turnuri ce cresc din acel perete. Înăuntru, se
găseşte o biserică. Doar suntem creştini! Şi – multe alte căsuţe, unde locu-
iesc cei ce vin să înveţe măiestria tăierii cu sabia, dar şi meşteşugul arme-
lor de foc. Avem acolo şi diferite depozite cu provizii şi muniţii. De aceste
bucate şi echipamente se bucură cazacii veniţi de pretutindeni pentru a
participa la exerciţiile militare. Aşa cetăţui ca Hortiţa Mică am avut noi mai
multe, şi mai avem şi astăzi pe insulele râului Nipru…
– De unde atunci au apărut cazacii voştri la această margine de lume,
unde, până nu demult, tătarul era stăpân? se interesă arhidiaconul.
– Pane Pavel, povesti mai departe Necipor, noi dintotdeauna umblăm
pe acest pământ, din tată-n fiu. Teritoriile cazacilor se întind la sute de
mile în jos pe Nipru. Avem în stăpânirea noastră vreo două sute şaizeci de
insule, sute de gârle, heleşteie şi pâraie. Bogat ţinut în ape! Peştele cu mâna
îl prinzi. Racii ajung la nouă ţoli lungime, da poate şi mai mult.
Nouă praguri şi alte nouăzeci şi unu de ziduri taie apa râului Nipru,
transformându-l într-un loc foarte primejdios pentru cei ce călătoresc cu
luntrea. Uneori marinarii noştri sunt nevoiţi să-şi ia luntrele în cârcă şi să le
târâie pe uscat, ocolind Zidurile Dracului. Aşa numim noi acele locuri pe-
riculoase. În lunca râului pasc în libertate zeci de herghelii de cai sălbatici.
Iar în balta râului şi în jurul ei vieţuiesc căprioare, mistreţi şi o puzderie de
păsări de apă. Un adevărat colţ de Rai! Dumnezeu, când a creat popoarele,
pe fiecare la locul lui de trai, pe noi, pe cazaci, ne-a aşezat în Zaporojie.
Libertatea noastră i-a atras pe mulţi alţii. Aşa că astăzi printre cazaci
poţi întâlni oameni din Moscovia, boieri de tot felul, şleahtici din Ţara Cra-
iului, dintre cei certaţi cu regele, seminarişti din Kiev, tătari, turci, valahi
şi chiar fugari din ţara neamţului! Craiul leşesc August, cunoscându-i pe
oştenii noştri din Sece ca oameni viteji şi drepţi, le-a plătit soldă, după cum
se cuvine de plătit celor ce mereu stau cu sabia în mână de strajă la fronti-
eră. Ca un rege bun, August-craiul ne-a dat voie să mergem la război contra
vrăjmaşilor creştinilor – contra tătărimii.

386
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Da de unde-i numele acesta al vostru, de Cazac? întrebă Paul.

– După cum mai povestesc unii bătrâni, ce de-abia se mai ţin de cu-
coana Viaţă cu cârjele lor, numele nostru de Cazac provine de la vechea
noastră îndeletnicire de a vâna în bălţile şi luncile Niprului, prin pădurile
ce ascund culmile râului, capre sălbatice, un soi de animal care în limba
noastră “coza” se numeşte.
Da poate că numele acesta se trage de la faptul că oştenii noştri sunt
sprinteni, iuţi ca focul şi sălbatici – ca şi capra pe care noi o vânăm. Adică
suntem nişte căprari, ce iubim la nebunie gustul şi mirosul cărniţei de ca-
pră, prăjită la foc. Alţii zic precum că numele nostru s-ar trage de la tătă-
rescul “hoinar”. Când s-a destrămat Marea Hoardă de Aur în cea de pe râul
Volga, din Astrahan şi Crimeea, în regiunile noastre şi-au găsit refugiu zeci
şi sute de hoinari.
Purtăm mustăţi lungi. Ne radem scăfârlia, lăsând un moţ de păr în moa-
lele capului. De aceea, unii ne mai spun hoholi – moţoşii. Este un obicei pe
care l-am luat cu mult timp înainte de la tătari.
În zilele craiului Ştefan Bathory, împărăţia a făcut o aşezare şi mai mare
peste noi. Ne-au dat un hatman cu steag, tobe şi trâmbiţe, ales de noi în-
şine. Patruzeci de mii de cazaci au fost trecuţi în registru, adică în catastif.
Totodată, am primit permisiunea de la crai de a ne construi vase mari, care
să fie în stare să ajungă la ţărmurile turceşti. Alelei, ce mai supărare s-a is-
cat atuncea între cazaci şi tătari, între turci şi cazaci! Mare supărare a mai
fost!
Nu mai aveau linişte aulele tătăreşti, situate pe coasta Mării Negre, dar
nici turcul nu-şi mai sorbea în tihnă cafeaua! Nu o dată cazacii au pustiit
tărâmurile crâmlene: Anatolia, Sinopul, Trapezondul – toate cetăţi mari şi
puternice. Au căzut de-a pururea pradă în mâinile cazacilor: Varna, Misa-
vria, Ahilo. A ajuns flota căzăcească până la Aitos şi Pravdia! Şi i-am lovit
noi, cazacii, pe osmani până la Ţarigrad, de se închideau de fiecare dată
porţile oraşului de frica cetelor noastre căzăceşti. Au ajuns ai noştri şi la
Eni-Cioi. Cu mare pradă de război se întorceau căpeteniile noastre de prin
acele locuri. Cele mai dulci crâmlence şi turcoaice nimereau în braţele ca-
zacilor noştri.
– Şi ce aţi făcut voi cu acele comori? Le-aţi schimbat pe o bute cu rachiu,
sete a măruntaielor? surâse ironic Paul de Alep.
– Nu vreau să-ţi spun minciuni – da, noi, într-adevăr, nu ne dăm în
lături de la o bute cu horilcă. Totuşi, multe dintre comori au fost folosite
pentru a înălţa biserici şi mănăstiri cu ziduri de piatră. Cea mai frumoasă
dintre ele este cea din Kiev, căreia noi îi zicem Arhanghelul.

387
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vreau să-ţi spun că războaiele noastre contra crâmlenilor şi osmanilor

tare rău i-au supărat pe polonezi. Vroiau ei, în acele timpuri, pace cu păgâ-
nii, dar noi, cei care ne ducem traiul din ceea ce câştigăm cu sabia în mână,
puteam, oare, să ne lăsăm trofeele ce ne aparţineau pe bună dreptate? Nici
în ruptul capului… Ale noastre erau!
Leşii, pentru a ne opri din drumul nostru contra păgânilor, au construit
o cetate, pe care au numit-o Codac, ce stă şi astăzi la primul prag al râului
nostru. A aşezat craiul în cetate mai multă pedestrime din străini, cu tu-
nuri, care, în loc să lovească în duşmanii creştinătăţii, trăgeau în noi, pen-
tru a ne opri din iureşul nostru contra crâmlenilor. Rău de tot s-au supărat
atunci hatmanii noştri pe acea nedreptate! Au mobilizat ei toate căpeteniile
căzăceşti, de pretutindeni şi au mers împotriva leşilor. Nalivaico, Sulima,
Cuzma… Viteji dintre viteji, dar fără noroc în lupte. I-au risipit oştile craiu-
lui. Şi dacă a văzut regele că nu-i poate stăpâni pe cazaci, ne-a ridicat craiul
hătmănia şi ne-a trimis, ca mai-mari peste noi, doi comisari, care cârmuiau
şi judecau după cum le vorbeau inimile lor haine.
Aşa a fost până la domnia lui Vladislaw-craiul, care, având nevoie de
sprijinul nostru, i-a dat, cu uric, lui Barabaş hătmănia peste întreaga că-
zăcime. Cu steag, după cum era obiceiul din moşi-strămoşi. Tot atunci,
Hmeli, hatmanul nostru, să-l ocrotească Dumnezeu de poloni şi să-i dea
mulţi ani înainte, a fost numit pisar de oaste.
– Ascultă, Necipor, zic cei care au auzit despre el şi care l-au cunoscut
personal că este un om neobişnuit.
– Hm, a zâmbit pe sub mustaţă cazacul, e un om ca toţi oamenii, numai
că are un cap ce valorează cât un întreg Sfat domnesc. Mai rar aşa coman-
dant! Cu toţii l-am urmat pentru Ucraina noastră.
Adânciţi în discuţie, cei doi drumeţi nici n-au observat când, dintr-o
vâlcea, ascunsă de un tufăriş, a apărut un călăreţ, care, dând pinteni calului,
s-a îndreptat către dânşii.
– Pane Necipor, pane Necipor! Tătarii! strigă gonaşul. Vin tătarii!
– Tătarii! noutatea a trecut repede din gură în gură. Alarmaţi, oamenii
Preafericitului s-au adunat îndata-mare în jurul echipajului, unde, copleşit
de oboseala drumului, moţăia Patriarhul Macarie.
Tătarii?! Zeci de săbii au sclipit în razele aurii ale soarelui, aruncând
scântei de lumină peste feţele străjerilor. Preoţii au ridicat şi ei deasupra
capetelor toiegele cu mănunchiuri din argint de Damasc, gata să-şi apere
stăpânul. Numai Preafericitul dormita fără griji, ca un copil, pe arcurile
moi ale echipajului!
– Stai, măi omule, că nu te mână din urmă lupii! Care tătari? De unde
crâmleni prin părţile noastre, în inima căzăcimii? Necipor şi-a rotit privi-

388
 Jupânita
, cea Frumoasă

rea peste câmpie, încercând să-i zărească pe oaspeţii nepoftiţi. Nu văd nici
un tătar…
– Sunt la o jumătate de milă depărtare de aici. S-au aşezat la popas, lă-
muri ceva mai calm gonaşul. Am numărat o sută de tătari cu căruţe şi care
– toate încărcate cu boccele. Par să fie nişte negustori, aflaţi în paza unui
buluc de oşteni. Vin dinspre Uman şi coboară spre Bugeac.
– Ar putea să fie caravana lui Ali-bei, presupuse Necipor. Un negustor
bogat ce are legături cu comercianţii din Kiev şi Nejin. Dacă este cu adevă-
rat caravana lui Ali-bei Hapsânul, atunci eu îi sunt nănaşul! Tătarul acesta
nu se linişteşte până nu mai duce cu dânsul vreo duzină de fete frumoase
pentru haremurile din Crâm şi Ţarigrad. Eu m-am ciocnit cu el astă-vară,
când, în loc să meargă pe drumul lui, el şi-a trimis străjerii să numere fetele
dintr-un cătun de lângă Tergovişce. Noroc că le-am ieşit în cale cu ceata
mea. Cum ne-au văzut de îndată au dat înapoi. Atunci i-am promis tătaru-
lui că dacă mai încurcă vreodată târguiala cu năvala, o să-i cânte cucul şi
haremul lui o să văduvească. Au cu ei plean?
– Pare-se că nu. Numai care şi căruţe, încărcate cu lăzi şi fel de fel de
boccele; cinci rădvane acoperite cu pânză, pentru negustori. Nimic sus-
pect, la prima vedere, raportă cazacul-gonaş.
– Ascultă, Nestor, aşa îl chema pe cazac, te întorci înapoi, la băieţii noş-
tri şi-i urmăriţi pe tătari vreo două mile, apoi ne ajungeţi din urmă, cât mai
repede – un picior aici, unul acolo. Ai înţeles? Nu putem să ne fugărim
prin câmpie după nişte corbi, când răspundem de paza Preafericitului Pa-
triarh, oaspetele panului Hmeli.
Necipor Krivonog s-a apropiat de echipajul Patriarhului, unde Paul de
Alep, postat lângă uşa trăsurii, stătea gata să dea ripostă vrăjmaşului:
– Pane Pavel, nimic primejdios! Nu departe de aici, o caravană de ne-
gustori, în frunte cu Ali-bei Hapsânul, merge spre Crimeea. Fiecare cu dru-
mul său, dar totuşi îi ţinem sub supraveghere. Sunt lunecoşi ca lipitorile şi
dacă i-ai scăpat la piele, îţi sug tot sângele.
– Este, omule, o foarte mare deosebire dintre tătari şi lipitori, în fereas-
tra caretei a apărut capul Preafericitului. Tătarii îţi sug tot sângele, pe când
lipitorile – numai pe cel rău, dându-ţi sănătate. Aşa că dacă ai probleme de
sănătate, pot să-ţi dăruiesc, pentru tratament, câteva lipitori!
– Vă sunt foarte recunoscător, Înalt Preasfinţia voastră şi vă rog să mă
binecuvântaţi, Sfinte Părinte, Necipor a sărit de pe cal şi, apropiindu-se de
uşa echipajului, a sărutat mâna întinsă a Patriarhului, după care a aplecat
capul, primind binecuvântarea Preafericitului Patriarh al Antiohiei. Sfinte
Părinte, ţin mult la lipitorile Domniei voastre, dar nu am nevoie de ele. Nu

389
 Jupânita
, cea Frumoasă

departe de locul unde ne aflăm, au apărut alte lipitori, gata să sugă sângele
nostru; uite de acei vampiri am eu mare grijă.
Să nu fi fost eu responsabil de paza Domniilor voastre, demult le numă-
ram carele, rădvanele şi toate boccelele… Ori de câte ori Ali-bei trece prin
ţara noastră, mereu se pune pe jaf ascuns. Mai duce cu el în robie şi câteva
fete tinere şi oacheşe. Fetele nimeresc apoi în haremurile busurmanilor, iar
agoniseala de o viaţă a pământenilor noştri dispare în pungile lui Ali-bei,
largi ca gura morţii, ce n-o satură nimeni niciodată.
– Necipor, zise Paul, stranie prietenie mai aveţi voi cu tătarii aceştia!
La război contra vecinilor voştri mergeţi împreună, cot la cot, cazacii cu
crâmleni amestecaţi, iar când vine pacea mult aşteptată şi negustorii se pun
pe treabă, tătarii vă jefuiesc şi pe voi. La drept vorbind, haram de aşa aliaţi
şi prieteni!
– Pane Pavel, după cum lupul nu-şi schimbă de veci năravul, aşa şi crâm-
lenii – nu se simt fericiţi, până nu dau năvală în ţinuturile noastre de la mar-
gine. Câteodată, poghiazurile lor ajung până hăt departe în inima Ucrainei.
Nici negustorii nu se lasă mai prejos. Fură tot ce le cade în mână.
Alelei, câte fete frumoase au dus ei la Bachcisaray! Lacrimile lor de jale
ar putea crea o nouă mare. Numai unul, panul Hmelniţki, este în putere să
se înţeleagă cu tătarii. De-i cheamă în ajutor contra leşilor, muscalilor ori
valahilor, ei vin imediat, de fapt, cu o condiţie: prada de război le revine
cazacilor, iar ostaticii – tătarilor.
Uneori, când pricopseala este mai mică decât s-au aşteptat, iar posibili-
tatea de a deveni ei înşişi mâncarea ciorilor e foarte mare, fug primii de pe
câmpul de luptă.
– Cu coada între vine, ca şacalii! râse arhidiaconul.
– Cu coada între vine şi capul între umeri, ca să nu-i lovească buzduga-
nul panului Hmelniţki, a pufnit în râs şi cazacul.
După falsa alarmă, alaiul Preafericitului Patriarh, însoţit de străjerii lui
Necipor, a pornit mai departe, lăsând în spate, cu fiecare milă parcursă, că-
tune, târguri şi mii de oameni care ieşeau în cale să primească binecuvân-
tarea Patriarhului. Rând pe rând, s-au topit în zare Jabocrici, cu cele două
biserici superbe – Maica Domnului Născătoare de Dumnezeu şi Sfântul
Mihail, Obodovca, Mociulca, Stepanovca…
Şi pretutindeni, pe unde călca, Preafericitul Macarie era întâmpinat cu
mare pompă: cu procesiunea Calea Crucii, cu cruci, icoane şi prapuri, cu
lumânări aprinse, cu mai-marii oraşului şi căpeteniile militare… Ieşiseră
toţi – de la mic la mare. Cu preoţi şi diaconi – în frunte, îmbrăcaţi în odăjdii
frumoase. Cu multe slujbe bisericeşti şi binecuvântări ale Preafericitului

390
 Jupânita
, cea Frumoasă

Patriarh. Şi tot aşa, dintr-un târg în altul, înaintând din ce în ce mai pro-
fund în inima ţării.
Se bucura lumea, se bucurau călătorii. Se bucurau ochii de atâtea pri-
velişti pitoreşti: dealuri, coline şi vâlcele, păduri de stejar şi livezi, râuri şi
heleşteie bogate în peşte. Bogată ţară şi atrăgătoare! Atât pentru negustori,
cât şi pentru vrăjmaşii ce se hrănesc din roada altora.
Călătorii au urcat o colină şi, în faţa lor, a apărut, în toată splendoarea sa,
cel mai mare oraş din acele locuri.
Necipor a întins mâna, arătând înainte, unde, în lumina soarelui, strălu-
ceau divin cupolele câtorva biserici.
– Uman, a spus sotnicul, radiind de fericire.
– Humano? întrebă Paul, mirat.
– Uman, U-man! Necipor a repetat pe silabe denumirea oraşului. Mare
oraş şi târg.
Odată cu apropierea alaiului Preafericitului Patriarh, porţile oraşului
s-au deschis larg, dând voie locuitorilor să iasă în întâmpinarea oaspeţilor
mult aşteptaţi. Înaintea bulucurilor de oameni, mergeau preoţii şi diaconii
îmbrăcaţi în odăjdii, căpeteniile oraşului. Alături de ei păşea falnic groaza
tătarilor, polcovnicul Simion, a cărui oaste se afla în acele zile în tabăra
de sub zidurile târgului. Avea ca sarcină acest Simion paza hotarelor de
la margine, liniştea cărora era din când în când tulburată de poghiazurile
tătare şi leşeşti. Creştinii purtau cruci, prapuri, lumânări aprinse ce păreau
să fie, toate la un loc, o câmpie plină cu licurici.
Însoţiţi de preoţii şi de stăpânii oraşului, oaspeţii au fost conduşi la o
biserică foarte maiestoasă. Paul de Alep sorbea cu privirile peisajul şi fru-
museţile din jur. Biserica era înaltă, extrem de înaltă! Cupola ei – acoperită
cu tablă de fier, vopsită în verde. Biserica era încăpătoare. Construită din
lemn şi pictată frumos. Corul cânta după note şi era acompaniat de orgă.
De la înălţimea corului, glasurile coriştilor se asemănau cu tunetele ce tul-
bură cerurile…
Oraşul era destul de mare, cu trei cetăţi. Una – dintr-o parte a oraşului
şi alta – din altă parte, iar cea de-a treia, o citadelă, ale cărei creneluri le
atingeau păsările din zbor şi care stătea cocoţată pe muchia unui deal uriaş.
Dar cele mai scumpe podoabe ale oraşului erau totuşi cele nouă biserici: a
Învierii, a Înălţării, a Sfintei Treimi, a Naşterii Maicii Domnului, a Ador-
mirii, a Sfântului Mihail, a Sfântului Nicolae, a Înălţării Sfintei Cruci şi a
Sfintelor Paşti. Casele din oraş erau şi ele înalte şi frumoase, cu ferestre
rotunjite, din sticlă colorată. La multe din ele, atârnau icoane. Câţiva ani în
urmă, casele cele mai bogate din oraş aparţineau leşilor, evreilor şi specu-

391
 Jupânita
, cea Frumoasă

lanţilor armeni. De atunci însă, multe s-au schimbat în oraşul acesta, mai
ales după răzmeriţa cazacilor contra Coroanei.
Popasul în oraşul Uman a fost scurt. După liturghia care s-a terminat
la amiază, Preafericitul, susţinut de polcovnicul Simion, a mers în vizită
la acesta din urmă, unde Patriarhul Macarie a sfinţit apa şi i-a citit soţiei
polcovnicului rugăciunea de iertare a păcatelor. După asta, Preafericitul s-a
reîntors la locul de popas, de unde curând au pornit mai departe, însoţiţi de
viteazul Necipor şi de ceata lui ortomană.
Şi din nou, rând pe rând, înşirate la o distanţă de două-trei mile unul
de altul, în calea peregrinilor apăreau cătune şi târguri căzăceşti cu mii de
oameni dornici să primească binecuvântarea Preafericitului Patriarh Ma-
carie.
Târgul Krasnopolk. Oraşul Manikovka. Oraşul Kalinowski, care s-a do-
vedit a fi destul de mare şi plin de rarităţi istorice, dintre care se evidenţiau
cele trei palate ce au aparţinut cândva celor mai bogaţi poloni din regiune.
Necipor, văzând nesecata dorinţă a lui Paul de Alep de a vedea oraşul,
l-a invitat, după liturghie, să meargă să-i arate curiozităţile locale. Zis şi
făcut. Tentaţia cunoaşterii este mai mare la unii oameni decât ispita unor
mâncăruri gustoase. Omul a fost zămislit de Dumnezeu curios de a şti cât
mai multe lucruri interesante.
– Pane Pavel, ţara leşilor a avut patru mari căpetenii, începu să-şi depene
povestea Necipor. Una din ele a fost chiar panul Martin Kalinowski, fostul
stăpân al acestui oraş. El a stat alături de alţi mari şefi ai leşilor: Potockie şi
Wişniowieckie. Pane Pavel, acest şleahtic Kalinowski avea bogăţii nenumă-
rate. Pământurile lui se întindeau de la Uman până la apa Nistrului, până la
Raşcov, unde Domniile voastre aţi trecut hotarul cu Ţara Moldovei. El avea
patruzeci de cai, unul ca unul, de prăsilă, aduşi din Turcia. Cai ce slobozeau
pară din nări şi fum din urechi. Avea şi o armată, aleasă pe sprânceană, ce
număra douăzeci de mii de voinici, bine îmbrăcaţi şi înarmaţi şi încă alte
câteva mii de oşteni. Era o putere de neclintit. Dar când s-a ridicat Hmeli
împotriva Craiului, au fost zdrobiţi polonezii, de a rămas Ţara Craiului fără
de oaste.
– Aţi fost ajutaţi de tătari, nu-i aşa? se pricepu Paul de Alep.
– Da, Necipor Krivonog a zâmbit pe sub mustaţă. De Islam Ghirai! Mare
jale a mai fost atunci în Ţara Craiului! Mulţi oşteni bravi au căzut pe câm-
pul de luptă de lângă Korsun. Mulţi alţii au fost luaţi în robie de tătari.
Printre ei şi cei doi mari leşi – Nicolai Potocki şi Martin Kalinowski, care au
nimerit pe mâna lui Islam Ghirai. Înfrântă, fără de oştire, Polonia a rămas
lipsită de apărare în faţa hatmanului nostru. Dacă a căzut mărul din pom,
ridică-l, dar cum? Vasile, palatinul Moldovei, şi-a băgat codiţa în treburile

392
 Jupânita
, cea Frumoasă

noastre. Prin oamenii săi la Istanbul, Vasile-palatinul Moldovei a trimis

răvaşe susţinute de pungi cu galbeni, prin care el îi înştiinţa pe osmani că
toată Polonia se ridică la arme. Acele noutăţi false au spulberat încrederea
turcilor cu privire la faptul că năvala noastră şi a tătarilor contra Craiului
s-a încununat de succes şi de mare noroc. Totodată, Vasile Lupu s-a făcut
luntre şi punte pentru a-i scoate pe cei doi leşi din captivitate. Voievodul
Moldovei s-a oferit chezaş pentru dânşii, până hatmanul Kalinowski şi
cneazul Potocki au plătit fiecare tătarului câte optzeci de mii de galbeni.
Ajutându-i pe cei doi poloni, domnul Moldovei spera că, atunci când i se
va apropia şi lui funia de par, leşii îi vor da o mână de ajutor.
– Manus manum lavat! Adică – o mână spală pe alta, nu-i aşa?
– Aşa este precum vorbeşti, pane Pavel. Leşii l-au ajutat. Când domnul
Moldovei a găsit refugiu la Hotin, alungat din ţară de un boier de-al său, de
Gheorghe Ştefan, cneazul Potocki l-a adăpostit la moşia sa de lângă Kame-
neţ-Podolski. Iar cu un an mai înainte, lângă Batog, nu departe de Braclaw,
oastea leşilor, aflată sub ascultarea lui Martin Kalinowski, a încercat să stea
prosteşte în calea lui Timuş, care se ducea în Moldova ca să se căsătorească
din dragoste cu fiica domnitorului Moldovei, Ruxandra.
Teribilă a fost înfrângerea de la Batog! Lăudata oştire a lui Kalinowski a
fost, pur şi simplu, ştearsă de pe faţa pământului. Cu tot cu hatman… Zic
bătrânii că, de când există ţara leşilor, nu au avut şleahticii o mai mare pier-
dere ca aceea. După căsătoria Ruxandrei cu neînfricatul Timuş, l-au părăsit
polonezii pe aliatul lor de altădată Vasile Lupu. Au trimis şi oşti împotriva
lui şi a familiei sale.
Cât de schimbătoare este uneori soarta! Te trădează taman atunci când
nici nu te aştepţi. Când boierul Gheorghe Ştefan a mers cu război asupra
Cetăţii Suceava, unde se găseau soţia palatinului Moldovei şi ginerele aces-
tuia, Timuş, cu toate comorile lui Vasile-Vodă, leşii au venit de au năvălit
şi ei cu oaste asupra Sucevei. Mare tristeţe ne-a adus acest război dintre
popoare! Domnul Moldovei a pierdut tot ce agonisise timp de zeci de ani.
Panul Bogdan Zinovi Hmelniţki şi-a plâns feciorul, ucis la Suceava de po-
lonezi. Panul hatman Martin Kalinowski a fost lovit mortal de un glonţ, la
Batog. Numai palatul lui ne aduce aminte nouă astăzi de măreţia zilelor de
odinioară…
Iată, pane Pavel, acolo sus, pe dealul cela, după zidurile oraşului, se afla
sau se mai află încă palatul lui Kalinowski! Necipor a arătat în depărtare,
unde sus, pe un deal sinistru, se vedeau dărâmăturile unui fost palat–
minune.
Necipor Krivonog şi Paul de Alep au dat pinteni cailor şi s-au îndreptat
în galop spre râul ce-i despărţea de dealul unde stătea ca o fantomă palatul

393
 Jupânita
, cea Frumoasă

lui Kalinowski. Un pod de lemn, aruncat peste râu, le-a uşurat drumul spre
palat.
Palatul era, în principiu, o puternică cetate, ce se înălţa pe muchia unui
deal. În jurul palatului se întindea un şanţ mare, înconjurat de doi pereţi
din buşteni şi ţepuşe. Primul perete, cel exterior, era făcut din ţepuşe, îm-
potriva cavaleriei, iar cel de-al doilea, interior, era un perete neîntrerupt. În
faţa porţilor, două tunuri mici zăceau acum, nefolosite de nimeni de mai
mult timp. Înăuntru, alte câteva tunuri, de acelaşi calibru, căscaseră gurile
lor negre spre deşertăciunea vieţii, supraveghind liniştea mormântală ce
cucerise de curând ruinele palatului lui Kalinowski. Peretele din bârne era
susţinut de mai multe turnuri. O splendidă clădire-palat, construită din
stejar tare, puternic la măduvă, că nici focul nu-l ardea, mărturisea despre
munca enormă depusă de meşterii hatmanului polonez. Pereţii erau aco-
periţi cu scânduri bine şlefuite. Căminurile şi sobele enorme stăteau acum
fără rost. Lângă palat, dormeau pustii grajdurile de odinioară. Paul de Alep
a privit cu interes prin despărţiturile grajdurilor, de parcă el căuta ceva, pe
acolo:
– Se vede că aici îşi ţinea eroul cela, Kalinowski, bidiviii lui năzdră-
vani…
Necipor a strâns din umeri:
– Poate, mai ştii?! Dacă au şi huzurit aici cândva caii lui Kalinowski, apoi
de la dânşii au rămas acum doar cozile şi copitele.
Părăsind grajdurile, Necipor şi Paul au suit câteva scări, ajungând astfel
la un alt palat, ridicat deasupra porţilor. Un palat situat deasupra altui palat,
cu zeci de ferestre deschise către priveliştile din jur…
– Auzi, Necipor, aceste construcţii se aseamănă foarte mult cu zidurile
de pe muntele Sfântului Simeon, se minună arhidiaconul.
– Care munte, pane Pavel? întrebă cazacul.
– Gebali Seman, în Siria de Sus. Acolo, la poalele acelui munte, se află
ruinele Kalaat Semanului. Ele, de asemenea, stau pe o stâncă mare de tot,
vârful căreia a fost netezit de mâna omului şi alcătuiesc un tot întreg –
palatul şi zidul de apărare, unite printr-un tunel cu o biserică acoperită.
Drumurile m-au dus şi pe acolo. Tunelul şi biserica s-au păstrat destul de
bine. Spun înţelepţii noştri că biserica a fost închinată Sfântului Simeon
Stâlpnicul. În rest – ruine, rămăşiţe şi umbre ale unor vieţi demult trăite.
– Totul în această lume este efemer, trecător: viaţa, palatele cândva pline
de măreţie şi splendoare, de lumină şi forfotă, de lume peste lume. La înce-
put, o lungă paradă de regi, prinţi, nobili, slugi, sfinţi, aventurieri rătăciţi,
foşnete de rochii, oftaturi ascunse şi misterioase, lumânări aprinse, semiîn-
tuneric şi, la urmă – întunericul dărăpănăturilor şi al morţii… Ca mai apoi

394
 Jupânita
, cea Frumoasă

să rămână numai epavele, vestigiile unor vieţi trecute, nişte aşchii din lumi
şi destine demult apuse şi păstrate printre aceste ziduri pentru generaţiile
viitoare.
A doua zi, luni, la 19 iunie, Preafericitul Patriarh şi însoţitorii săi şi-au
continuat drumul. Înainte îi aştepta întâlnirea cu marele hatman, groaza
tătarilor, şleahticilor şi a valahilor.
– Pane Necipor, la despărţire, polcovnicul Simion mi-a lămurit că la Bo-
guslaw ne vom întâlni cu hatmanul Ihmili, i-a zis sotnicului Paul de Alep.
– Cu adevărat, stăpânul nostru vă aşteaptă la Boguslaw! a confirmat ca-
zacul. Acum o săptămână, el era la Cighirin, dar s-a reîntors în tabără, de
unde va merge, cu toată oastea lui, asupra leşilor… După ce se va întâlni cu
Domniile voastre.
– Auzi, pane Necipor, cunoşti totul şi cred că ai putea să-mi povesteşti
multe amănunte despre generalul vostru, panul Hmelniţki, îl rugă Paul.
– Alelei, Doamne, se bucură Necipor, despre hatmanul nostru se poate
de vorbit ore întregi! Istoria vieţii unor oameni este scurtă ca un cântec, iar
a altor oameni e lungă, precum viaţa şi epopeea hatmanului nostru Hmel-
niţki…
– Ca şi povestea Şeherezadei – lungă de o mie şi una de nopţi. Sunt
curios să aflu cât mai mult despre acest om ce s-a impus vrăjmaşilor prin
cutezanţa, demnitatea, dar şi cruzimea sa.
– Ascultă deci, pane Pavel, istoria unui general, ce a băgat în sperieţi
toate împărăţiile vecine… Necipor Krivonog a tuşit, dregându-şi glasul.
Ascultă, omule, povestea altui om. Ascultă!
Anul acesta, când câmpia se va acoperi cu zăpadă, Hmeli va sărbători în
Sece cincizeci şi nouă de ani de când a văzut pentru prima oară luciul sabiei
lui taică-său. Odată, la căldura unui rug, Hmeli s-a destăinuit că neamul
lor se trage de prin părţile voievodatului Lublin. După primele victorii, şi
mai ales de când feciorul său, Timuş, a pus ochii pe fata cea mai mică a
domnului Moldovei, s-au găsit unii care să afirme că cică neamul lui Hmeli
provine din valahi – de la unul din primii lor voievozi pe nume Bogdan.
Iată de ce astăzi cazacii îi zic Bogdan Zinovi Hmelniţki! Taică-său, care
dorea să-şi vadă băiatul ştiutor de carte, l-a trimis la învăţătură la Şcoala
iezuiţilor din Iaroslaw–Galici. Povesteau cei care l-au cunoscut pe Hmeli
la Iaroslaw–Galici că era un învăţăcel sârguincios. Eu nu odată l-am auzit
vorbind cu străinii în limbile lor materne.
– Cunoaşte mai multe limbi? întrebă cu admiraţie Paul.
– Da, răspunse sotnicul. În afară de malorusă – limba noastră, vorbeşte
limba poloneză şi latina. În robie, a învăţat limba busurmanilor. Cunoaşte
şi limba francilor. Ca şi mulţi alţi tineri, s-a înscris, la timupl său, în ca-

395
 Jupânita
, cea Frumoasă

tastiful cazacilor, ceea ce am făcut şi eu, urmându-i exemplul. Mai mare

peste noi a fost Mihalca Hmelniţki, tata hatmanului Hmeli. Bătălia ceea din
lunca Nistrului ne-a despărţit pentru un timp; aşa s-a întâmplat…
Lucrurile bune ori rele vin de la oameni, pe când toate încercările – de la
Dumnezeu, evenimentele urmând voia Celui de Sus. Doi ani a robit la turci
Hmeli, de unde s-a întors setos de răzbunare. Dorea să se răzbune pentru
tatăl său, ucis în lunca Nistrului, pentru cei doi ani de sclavie… Pentru su-
ferinţele îndurate la otomani.
În 1629, având sub ascultarea sa mai multe bulucuri de cazaci, el a nă-
vălit, în sfârşit, asupra turcilor, ajungând cu flota sa până sub zidurile Istan-
bulului, de unde s-a întors cu o frumuşică pradă de război.
După acea năvală asupra turcilor, Hmeli a petrecut mai mult timp în Za-
porojie, de unde, mai târziu, s-a întors la baştină, la Cighirin şi s-a căsătorit
cu una dintre cele mai frumoase fete din târg, cu Anna Somco! Tot atunci,
a fost numit ca sutaş. Anna i-a născut patru băieţi şi patru fete. Doi din
ei, au plecat la Domnul de mici; ceilalţi trăiesc şi astăzi: Ostap, Iuri, Elena,
Stepanida şi Ecaterina.
– Cinci! Da unde-i al şaselea copil? observă Paul de Alep.
– Al şaselea? Timuş! Alelei, Doamne! Să-l ierte Dumnezeu, a plecat şi
el, acum opt luni, la Domnul, explică Necipor. Timuş… A fost ucis la Su-
ceava.
– Hm! Iată de ce valahii se tem aşa de Hmeli şi-i trimit cărţi hatmanului
vostru, prin care cer împăcăciune.
– Când crai al polonilor a devenit Vladislaw şi s-a stârnit un mare război
şi tărăboi între Coroană şi muscali, Hmeli a luptat alături de leşi împotriva
oştilor ţarului rus. Atunci, în acel război, pentru vitejie, craiul i-a dăruit lui
Hmeli o sabie de aur. Hatmanul a primit-o chiar din mâinile craiului!
Hmeli era mereu pentru dreptate. Îi apăra pe cazaci de toate fărădele-
gile. Fiind un om ce cunoştea ştiinţele, el nu odată a mers, împreună cu alte
căpetenii, după dreptate, la seim. Dacă scapi ciolanul în gura lupului, el nu
numai ciolanul ţi-l roade, da şi mâna până la cot…
– Sătulul nu crede flămândului. Asta ai vrut să-mi spui? zise arhidiaco-
nul. Corect a făcut Ihmili al vostru că a eliberat ţara aceasta de blestemaţii
leşi. A scos din sclavia catolică milioane de creştini ortodocşi. De ce îi nu-
mesc eu blestemaţi? Da din cauza că aceşti inchizitori s-au dovedit a fi mai
scârboşi şi mai răi decât cei ce se închină la idoli! Leşii, măturându-i de pe
faţa pământului pe creştinii adevăraţi, sperau să distrugă însăşi noţiunea,
firea de ortodox.
Să slăvească în veci bunul Dumnezeu ţara osmanilor!... Ce te uiţi aşa la
mine, Necipore? Da, da! Să-i ocrotească Dumnezeu pe turci! Aceştia, aşa

396
 Jupânita
, cea Frumoasă

cum sunt ei musulmani, cu credinţă sfântă în Profetul lor Mahomed, în

afară de haraci, nu doresc mai mult nimic. Nu-şi bagă nasurile lor în cre-
dinţa noastră, fie ea creştină, evreiască sau samariană.
După cum am văzut şi am auzit eu până acum, călătorind prin ţara voas-
tră, polonii nu numai că au luat de pe voi nouă piei, strângând haraciul şi
desetina, dar v-au mai dat şi în robie la duşmanii lui Hristos, la evrei.
Dumnezeu, Care este atotputernic, atotştiutor şi din ceruri face drep-
tate, l-a trimis peste vrăjmaşii voştri pe Ihmili. Nevoia nu bate de una sin-
gură la uşa leahului.
– În acele vremuri de mare cumpănă pentru neamul nostru, la Subbo-
tov, după mai multe zile de boală, moare Anna, soţia lui Hmeli, povesti
mai departe Necipor. Văduvia lui a fost însă de scurtă durată. Cam peste
o jumătate de an, Hmeli s-a căsătorit cu pani Matrona-Helena, de credinţă
catolică – o fată crescută şi educată la curtea lui Hmeli, de către răposata sa
soţie Anna, când era în viaţă.
Într-o zi, când Hmeli nu era la moşia sa, asupra cătunului Subbotov a
năvălit Daniel Ceaplinski. Acesta a devastat şi a jefuit cătunul, l-a bătut de
moarte pe feciorul cel mai mic al lui Hmelniţki, iar pe Matrona-Helena a
luat-o ostatică. Mai apoi, ca să zgândărească rana lui Hmeli, s-a căsătorit
cu pani Helena după legea catolică. Hmeli al nostru a căutat dreptate în
judecată. La leşi, la lupul ce este paznic la oiţele noastre! Şi-au bătut ei joc
de dânsul, aruncându-i dreptatea la gunoi. Ofensat şi umilit de şleahtă, a
mers Hmeli după dreptate la crai. În zadar. Ce dreptate putea să-i facă un
rege fricos ca Jan Cazimir?
Că drept a mai spus cineva că dreptatea la fundul mării se găseşte! Nu
i-a făcut dreptate regele lui Hmeli, în schimb i-a lămurit unde se află ea,
acea echitate jinduită.
– La fundul mării, nu-i aşa? oftă Paul, fiul lui Macarie.
– Nu, cu totul în altă parte…
“Pane Hmelniţki, i-a spus atunci regele, mă miră faptul că voi, cazacii,
viteji războinici cu arme la cingătoare, căutaţi justiţie pe la curţile craiului,
unde mişună şleahta îngâmfată şi vindicativă. Pane Hmelniţki, acolo unde
nu face cuvântul dreptate, sabia vorbeşte. Şi este ea la fel de ascuţită ca şi
cuvântul. Caută-ţi dreptatea, om viteaz, cu sabia scoasă din teacă, pe care
ai primit-o din mâinile unui crai!”
Întorcându-se de la curtea regelui, Hmeli a ridicat sabia împotriva duş-
manilor săi şi a neamului nostru căzăcesc. Cu arma în mână, şi-a întors el
frumoasa soţie. Cu arma în mână a mers el împreună cu noi contra şleahtei.
– Câtă pasiune! Câtă pasiune! Ca în o mie şi una de nopţi ale Şehereza-
dei. Câtă pasiune! exclamă Paul de Alep.

397
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Pane Pavel, zise cu un ton enigmatic Necipor, istoria acestei pasiuni

nu s-a terminat aici. Pani Matrona-Helena, fiind o muiere cam frivolă în
purtările ei, s-a încurcat cu un fost ceasornicar din Lvov, o corcitură, care,
în lipsa lui Hmeli, tot încălzea aşternutul parfumat al cucoanei…
Ei, da asta încă treacă-meargă; nici Hmeli nu era un sfânt! Avea şi el o
drăguţă. Sora fraţilor Zolotarenko. O femeie demonică, ce înnebunea min-
ţile multor bărbaţi libidinoşi. Ei, da nu doar asta a adus-o la tragedie pe
cucoană; tentaţi şi de alte păcate, ibovnicii au băgat laba în haznaua hatma-
nului, golind-o de arginţi.
– Cred că mânia lui Dumnezeu i-a lovit crunt pe aceşti libertini. Eu, în
locul hatmanului vostru, n-aş fi răbdat ca o asemenea şerpoaică rece ca
pani Matrona-Helena să se încălzească la sânul meu! Cred că groaznică a
fost răzbunarea lui Ihmili, nu-i aşa? se interesă arhidiaconul.
– Anume că Hmeli nu era la Cighirin când a fost descoperită trăda-
rea. Judecătorul celor doi amanţi hoţomani a fost Timuş, care era cam de
aceeaşi vârstă cu mama lui vitregă. La sfârşitul primăverii sau poate chiar
la începutul verii, în anul 1651 de la naşterea lui Hristos, amanţii au fost
prinşi cu mâţa în sac. Timuş, un flăcău zgârcit la vorbă şi crunt la fapte, a
poruncit ca trădătorii să fie cercetaţi şi pedepsiţi, iniţial, cu bătaia şi focul.
Torturaţi cu focul, atât Matrona, cât şi ceasornicarul din Lvov, au dat pe faţă
toate mârşăveniile lor făcute şi gândite contra hatmanului.
Eu eram atunci pe lângă Timuş, cu sotnia mea de cazaci, aşa că am văzut
cu ochii mei cum se zvârcolea târfa goală la picioarele fiului vitreg. Cerşea
îndurare. Dezbrăcaţi până la piele, desfrânaţii au fost spânzuraţi fără milă
de poarta principală a cetăţii Cighirin, în bătaia vântului şi în cântecul cor-
bilor.
A făcut Timuş acea judecată din capul său, răzbunând onoarea pătată a
lui taică-său ori a făcut-o chiar din porunca hatmanului, eliberând în aşa
fel culcuşul lui Hmeli pentru Hanna Zolotarenko… nu ştiu exact. Oamenii
multe vorbesc. Gura lumii e ca o moară stricată.
Drama lui Hmeli de la Cighirin s-a terminat ceva mai departe de locul
spânzurătorii ca atare. Ea a fost, de fapt, o prevestire a unor vremuri mai
grele, legate de trădări şi înfrângeri, la Berestecico, în Volânia…
– O altă femeie? întrebă Paul de Alep.
Necipor Krivonog a zâmbit cu tristeţe:
– Fortuna, Domnia voastră – o altă femeie capricioasă! În timpul bătă-
liei de lângă Berestecico, hanul tătar a dat bir cu fugiţii. Crâmlenii fugeau
atât de repede, de le ajungeau călcâiele la ceafă. În felul acesta, au rămas
cazacii noştri de unii singuri în faţa leşilor. Hmeli a pornit din urma tă-
tarilor, pentru a-i întoarce înapoi, dar ei l-au luat ostatic. Astfel a rămas

398
 Jupânita
, cea Frumoasă

oastea fără căpetenie şi fără ajutoare. Atunci, mulţi au crezut că hatmanul

Hmeli, nădejdea şi Dumnezeul lor, a fugit şi el, lăsându-i în voia soartei.
Alţii încercau să liniştească spiritele, zicându-le zaporojenilor că hatmanul
va reveni degrabă cu noi întăriri. Dar n-a fost să fie aşa. În acele zile negre,
rămaşi fără hatman, comandanţii se schimbau unul după altul: Gegeali,
Matvei Gladki, Ivan Bogun…
Tabăra cazacilor se găsea lângă râul Pleaşov. În spatele ei, era râul; din
trei părţi – tranşee, iar din cealaltă parte, a patra – o mlaştină puturoasă.
Zece zile s-au tot tăiat cu săbiile ai noştri cu polonezii, fără nici o posibili-
tate de salvare sau izbândă.
În cele din urmă, căpeteniile noastre, dar şi alţi cazaci mai de seamă,
s-au înţeles în taină să plece din tabără, pentru că unii din ţărănime propu-
neau să-i dea în mâna leşilor pe comandanţii căzăceşti în schimbul libertă-
ţii. Sub ascultarea lui Bogun, polcovnicul de Vinniţa, s-a pornit construcţia
unor plute pentru a trece râul. Cică peste râu, unde erau păşuni pentru
cai. La 29 iunie, Bogun cu celelalte căpetenii au început trecerea… peste
mlaştină. Într-o linişte absolută. Când, a doua zi, prostimea a aflat că toate
căpeteniile şi alţi cazaci mai de vază au fugit, în tabără a izbucnit o panică
soră cu moartea. Înnebunită de frică, lăsată la voia întâmplării, prostimea,
într-o dezordine de nedescris, s-a repezit spre plute, care n-au rezistat sub
asemenea greutate şi mii de cazaci de rând s-au înecat în smârcurile de
lângă Berestecico.
Leşii, când au înţeles ce se petrece în tabăra cazacilor, au dat îndată nă-
vală asupra rămăşiţelor oştii noastre, tăind în dreapta şi în stânga. Mare
masacru a mai fost! Mare carnaj! În toată Malorusia. O nenorocire nu vine
niciodată singură!
– Dar, pane Necipor, după ploaie iese soarele…
– Şi la noi, tot aşa. În acele zile, când Ucraina era trecută prin foc şi sa-
bie, la Maslov-Brod, ce este pe râul Rusava, hatmanul s-a însurat cu Hanna
Zolotarenko. O să aveţi, posibil, ocazia, pane Pavel, să vă întâlniţi cu ea
personal la Boguslaw.
– Necunoscute sunt căile Domnului, pane Necipor! glăsui Pavel.
– Da noi pe ale lui Hmeli le cunoaştem bine. Intră în orice casă şi orice
copil îţi va povesti despre faptele eroice ale hatmanului nostru, zise cu mân-
drie Necipor-sotnicul.
– Şi sunt multe?
– Da, şi biruinţe şi înfrângeri! Mai întâi, i-a bătut pe leşi la Joltâe Vodî, ce
este lângă Codac, cetate care a stat mereu în calea noastră spre busurmani.
Apoi, la Korsun, i-a zdrobit pe Martin Kalinowski şi pe Nicolai Potocki,
care au fost luaţi ostatici şi au încăput pe mâna lui Tugan-bei, ca trofee vii.

399
 Jupânita
, cea Frumoasă

I-a mai biruit Hmeli pe leşi şi la Konstantinov. A mers cu oastea sa până la

Lvov, băgând o frică de moarte în şleahtă. A ajuns până la Zamostie. Ne-am
bătut cu polonezii la Zborov; atunci craiul Jan Cazimir mai n-a fost luat în
robie de busurmani.
În anul 1650, am mers împreună cu Islam Ghirai asupra valahilor, unde
hatmanul nostru a peţit-o pentru feciorul său Timuş pe Ruxandra, fiica
palatinului Moldovei, panul Vasile Lupu. Atunci am trecut cu foc şi sabie
de la Nistru până la munte.
– Îţi place, Timuş, principesa Moldovei? Îmi place. Da tu – ei? Şi ea mie!
a mimat Paul de Alep. Cam astfel a fost peţirea, nu-i aşa, pane Necipor?
– Dacă ei nu ne-au vrut pe noi, apoi, pane Pavel, noi i-am vrut pe dânşii.
Iar dacă Hmeli al nostru îşi doreşte ceva sau Timuş, nimeni nu le poate sta
în cale. Dacă au vrut o principesă valahă, au şi avut-o. Iar că nu le-a dat
bunul Dumnezeu fericire lungă, asta de acum îi cu totul o altă vorbă.
– Tot timpul femeile frumoase cu sabia în mână au fost cucerite şi tare
multe războaie s-au dus din cauza frumuseţii lor! Aşa a fost când s-au bătut
grecii cu troienii pentru Elena lui Menelau, regele Spartei.
– Leşii au avut a lor Troie, când Timuş a mers, în mai 1652, după mi-
reasa promisă de palatinul valah Vasile. Hatmanul Martin Kalinowski avu
proasta îndrăzneală de a ne sta în cale şi toată oştirea Domniei sale, în
număr de douăzeci de mii de oşteni, a rămas pe veci lângă o dumbravă pe
nume Batog, situată nu departe de satul Ladâjina. Acolo a apus pentru tot-
deauna steaua lui Kalinowski şi a răsărit, sus de tot, cea a lui Hmeli.
Dang-bang, dang-bang, dang-bang!
Discuţia celor doi a fost întreruptă pe neaşteptate de vocea unui clopot,
ce-i chema, prin cântecul său, pe enoriaşi la Sfânta Liturghie.
– Liseanca, pane Pavel, interveni un alt cazac, Cernomor, arătând cu
mâna spre orizont. La numai un ceas depărtare.
Târgul s-a dovedit a fi o aşezare destul de vastă. Cu întărituri de lemn şi
de pământ. Cu patru biserici mari şi frumoase. Era un oraş înfloritor. Pacea
care s-a aşternut peste Ucraina a trezit la viaţă orice suflare omenească.
Ca întotdeauna, Preafericitul, ca un bun păstor, a oficiat, alături de alţi
preoţi, Sfânta Liturghie, care a avut loc în una din cele patru biserici – în
Schimbarea la faţă a Domnului, a cărui clopot îi chema insistent la Sfânta
Liturghie pe locuitorii de prin împrejurimi.
Micul popas, care a urmat după slujbă, i-a permis lui Paul de Alep să-i
scrie hatmanului Hmelniţki o scrisoare din partea Patriarhului Macarie,
informându-l, în cele mai mici amănunte, despre călătoria făcută prin
Ucraina şi despre incomensurabila bucurie de a se întâlni curând la Bo-
guslaw.

400
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ihmili

M
arţi, în a douăzecea zi a lui iunie 1654, călătorii şi-
au continuat drumul spre tărâmurile îndepărtate
ale muscalilor. Alături de oaspeţii din Antiohia, ca
umbra după om, cu ochii pe toate zările, mergeau
cazacii lui Necipor Krivonog. La numai o milă de-
părtare de Liseanca, în calea alaiului Preafericitului
Patriarh Macarie a mai apărut încă un târg, care, de
fapt, nu prea se deosebea de celelalte orăşele, întâl-
nite în imensa ţară a cazacilor.
– Medvin, Domnia voastră, anunţă Necipor şi arătă cu mâna spre ori-
zont, unde, între cer şi pământ, se contura un târg-cetate.
– Madfadkin? întrebă Paul de Alep, foarte comic.
– Nu, pane Pavel, Medvin. Med-vin, a zâmbit cazacul. Veşnic străinii
aceştia schimonosesc anumite cuvinte!
Medvin s-a dovedit a fi un târg obişnuit, ca multe altele, alcătuit din câ-
teva sute de case, pitulate la temelia a trei biserici: Atotstăpânitoarea Noas-
tră, Sfântul Nicolae şi Sfântul Gheorghe. Un nou şanţ cu heleşteie asigura
paza băştinaşilor de relele ce puteau să se abată dinspre stepa tătarilor. Viaţa
din târg era în toi. Forfotea ca un muşuroi de furnici. Un fel de du-te-vino.
Mai cu seamă că, de câteva zile, în târg clocotea un mare iarmaroc, deschis
cu prilejul sărbătorii Naşterii lui Ioan Botezătorul.
Când alaiul Patriarhului a trecut de porţile târgului, agitaţia locuitorilor
a crescut vizibil. Orăşenii, setoşi de tot felul de privelişti şi curioşi după
cum este de veci firea omului, au lăsat baltă tarabele negustorilor, au des-
chis larg uşile crâşmelor, dând buzna afară, pentru a primi binecuvânta-
rea Patriarhului. Lăsând în urmă zgomotosul târg, cortegiul a mai parcurs
două mile prin vasta câmpie a cazacilor. Drumul era îngust şi anevoios,
constituind o mare bătaie de cap pentru surugii. Cam într-o rână şi plin de

401
 Jupânita
, cea Frumoasă

hopuri, drumul exotic aluneca,

aidoma unui şarpe uriaş, într-o
vale ce ascundea în sânul ei un
sat. Mersul a devenit şi mai difi-
cil, când au întâlnit în cale nişte
fortificaţii din buşteni legaţi în-
tre ei în aşa mod ca să împie-
dice năvala cavaleriei vrăjmaşe.
De o parte şi de alta a drumului
se întindea un şir de case bine
amenajate. Erau circa trei sute
la număr. În fundul văii, înşi-
rate în lanţ, străluceau ca nişte
oglinzi, zece heleşteie bogate în
peşte.
Apa curgea dintr-un heleş-
teu în altul, învârtind aripile a
vreo zece mori. Zăgazurile erau Bogdan Zinovi Hmelniţki (copie a unui desen de
Serghei Iakutovici)
sădite cu salcie albă. Sute de
copii se bălăceau în apa caldă,
zguduind cerurile cu glasurile lor piţigăiate. Oglinzile argintii ale heleşteie-
lor erau acoperite cu o puzderie de nuferi galbeni.
Felurite păsări – găini, gâşte, raţe, curcani, transformau împrejurimile
într-un bâlci al lighioanelor. Orătăniile erau pretutindeni. De-a lungul dru-
mului. În câmp. La heleşteie. În pădurile din apropiere. Ele îşi depuneau
ouăle peste tot: în pădure, prin locuri dosite şi se înmulţeau, se înmulţeau
în permanenţă, şi nimeni nu le mai cunoştea numărul şi nu se străduia
să le poarte de grijă, aşa de multe erau ele. Un adevărat rai al păsărilor! Şi
în acest rai nu găseai nici un dihor, nici un vultur, nici o reptilă. De fapt,
călătorii au întâlnit totuşi un şarpe, dar aceasta s-a întâmplat undeva prin
Valahia. Şi mai locuiau oamenii împreună cu animalele. Tâlharii şi aceia
erau o raritate, deoarece groaznică era răzbunarea cazacilor pentru hoţie!
Casele erau pline cu copii, ca şi când oamenii se luau la întrecere unii
cu alţii la făcut prunci. Cu adevărat erau mulţi. Rar de puteai întâlni aşa
ceva prin alte ţări. De la zece copii în sus! Şi toţi – cu părul alb, de parcă
erau nişte moşnegi, numai că mici la stat. Când alaiul Patriarhului trecea
pe străzile târgurilor căzăceşti, localnicii, de la mic la mare, ieşeau să-l în-
tâmpine pe Preafericitul Macarie. Copiii aşezaţi în rând, unul după altul, ca
militarii, după înălţime, se uitau cu uimire la strănii care şi ei, la rândul lor,
priveau cu ochi mari la lumea necunoscută din jur. Era o adevărată plăcere

402
 Jupânita
, cea Frumoasă

să admiri această minune a lui Dumnezeu, desfăşurată în faţa călătorilor.

La margine, stătea copilul cel mai mare, apoi urma cel de-al doilea, cel de-al
treilea… de-al zecelea… de-al paisprezecelea, etc. de trebuia să-i numeri şi
să-i tot numeri. Unul era mai mic decât celălalt cu o palmă.
Uimirea străinilor a fost şi mai mare când ei au aflat că sute de mii de
locuitori ai acestei ţări au murit în cursul războaielor duse de Hmeli cu
leşii, cu valahii şi cu tătarii – prietenii lor vremelnici. Mii de ucraineni au
fost luaţi în robie de către crâmleni. Mult timp molima i-a lăsat în pace,
dar când, câţiva ani în urmă, ea s-a năpustit şi asupra lor, alte sute de mii
de suflete creştine au plecat, prin poarta astrală a Lunii, în livezile Raiului.
Şi totuşi, în ciuda tuturor năpastelor ce au căzut peste capetele lor, ei erau
mulţi de tot, ca furnicile în muşuroaie şi ca stelele pe cer.
Privind la mulţimile de oameni ce-l întâmpinau şi-l petreceau pe Prea-
fericitul Patriarh, îţi venea să crezi că la cazaci femeia gravidă naşte… de
patru ori pe an, şi de fiecare dată – câte trei-patru prunci. Adevărul este că
aproape toate femeile sunt fecunde.
După cum pământul acesta e mănos, tot astfel şi băştinaşii erau mândri
şi înstăriţi. Mai fiecare familie avea în gospodăria ei o sumedenie de ani-
male: cai, vaci, oi, capre, porci, găini, gâşte, raţe, curcani, porumbei. Şi pază
la toate acestea erau câinii, care, cu lătratul lor, uneori agresiv, îi preveneau
pe călători:
“Păzea, omule, noi suntem adevăraţii stăpâni a tot ce zboară şi se mişcă
în ograda noastră!”
Iar porcii? Rar cine dintre oaspeţi mai văzuse undeva prin lume atâtea
specii de porci! Negri, albi, roşii, galbeni şi albaştri, tărcaţi în negru-alb,
alb-roşu, pestriţi. Purceluşii, care alergau care încotro pe sub picioarele pe-
regrinilor, stârneau hohote de râs. Dacă totuşi cineva din suita Patriarhului
reuşea să prindă vreun purcel, în zadar era silinţa omului de a-l ţine în
braţe. Se zvârcolea, de parcă avea spiriduşi în pântece.
Isaiki. Aşa se numea satul cu trei sute de case, care i-a mirat atât de mult
pe călători cu bogăţiile lui. Două biserici sprijineau bolta cerului. Casele
erau înconjurate cu garduri din nuiele, tufăriş sau pomi: vişini, pruni, ci-
reşi, caişi… În grădini – varză, morcovi, pătrunjel. Câmpurile păreau a fi
un covor imens, semănat cu grâu, ovăz, hrişcă şi secară. O ţară îmbelşu-
gată, îndestulată cu multe lucruri folositoare, dar şi cu pofte mari faţă de
bunurile din ţările vecine, mai ales ale moldovenilor, ce şi acum, la un an
de la năvălirile lui Timuş în Moldova, se simţeau cuprinşi de groază când
auzeau de cazaci.
Dar, după cum a aşezat bunul Dumnezeu întâmplările vieţii şi voinţa
Lui, nu era greu de înţeles că rânzosul hatman şi neastâmpăratul său băiat

403
 Jupânita
, cea Frumoasă

Timuş au mers împotriva Atotputernicului. Ei şi-au dorit încuscrirea cu

bogatul şi semeţul principe Vasile al Moldovei, care, spre nefericirea unei
lumi întregi, avea de măritat o jupâniţă frumoasă ce întunecase mintea
multor feciori de crai.
Curând, drumul îngust, plin de hopuri şi de tot felul de întărituri, a ră-
mas în umbra pădurii. După o milă, procesiunea a ajuns la un râu destul de
mare, ce se numea Roş, pe malul drept al căruia se înălţa un oraş gigantic
cu fortificaţii de lemn şi cu o citadelă…
– Pane Pavel, iată şi Boguslawul! Necipor a arătat cu mâna peste râu.
Acolo ne vom întâlni cu Hmeli.
– Boguslafi? iarăşi bolborosi Paul de Alep.
– Boguslaw, adică: Slavă Domnului, lămuri sutaşul.
– Frumos nume şi plăcut pentru auzul Dumnezeului nostru, zâmbi
Paul.
Călătorii, descălecând, au luat caii de căpăstru şi, încet, fără mare grabă,
au început a coborî pe drumul ce şerpuia printre costişe spre apa râului.
Acolo, la vad, un pod plutitor, tras pe funii şi o flotilă de luntre şi dubasuri
aşteptau, legănându-se pe valuri, alaiul Patriarhului.
De îndată ce flotila a pornit spre malul drept, mulţimea de oameni, adu-
nată în lunca râului, s-a îndreptat spre trecere. Curiozitatea şi enorma do-
rinţă de a se închina în faţa unsului lui Dumnezeu, Preafericitul Patriarh
Macarie al Antiohiei, îi împingea tot mai aproape de mal. Înaintea tuturor
mergeau cei şase preoţi de la bisericile din oraş. Îmbrăcaţi în odăjdii fru-
moase, scoase de prin cufere, pentru o aşa zi mare ca aceasta, cu cruci,
icoane, lumânări şi prapuri cu chipul lui Iisus Hristos şi cuprinşi de o mare
nerăbdare, ei frământau cu picioarele prundul malului. Alături de dânşii,
cu feţele roşii de încordare, îşi dregeau glasurile coriştii. Cetele de cazaci
stăteau grămadă sub drapelul lui Hmeli. Curenţii de aer, ieşiţi de printre
vâlcelele ce brăzdau coastele râului, se luau la harţă cu flamura ridicată
deasupra capetelor oştenilor. Flamura cusută din fâşii de mătase neagră şi
galbenă, purtată de curenţii de aer, pocnea, speriind păsările din luncă.
Când Patriarhul a coborât din barcă, puhoiul de oameni a căzut în ge-
nunchi, lovind cu fruntea prundişul. Ca de obicei, Preafericitul a sărutat
crucile şi icoanele, pe urmă, ridicând mâna dreaptă, a binecuvântat mulţi-
mea adunată în luncă. Preoţii, şi ei la rândul lor, au sărutat crucea şi mâna
Patriarhului. Mii de voci au prins din zbor cuvintele “Doamne miluieşte”,
cântate de corişti şi le-au înălţat spre cerul albastru, cutremurându-l. So-
lemnitatea momentului i-a înviorat pe băştinaşi, iar călătorii au şi uitat de
oboseala drumului plin de hopuri.

404
 Jupânita
, cea Frumoasă

Însoţiţi de preoţii şi de căpeteniile din oraş, oaspeţii au fost invitaţi să se

oprească aici pentru un timp, în târgul la care ei ţineau foarte mult, căci era
al lor şi mulţi din locuitori au murit aici eroic, apărându-l de polonezi.
Preafericitul şi preoţii din suita lui au fost conduşi cu mare onoare şi
respect la prima biserică, cu hramul Maicii Domnului. Cea de-a doua ur-
mând să fie Sfânta Treime, iar cea de-a treia – Biserica Sfintei Cuvioase
Paraschiva.
Biserica ce l-a primit pe Preafericitul Patriarh cu uşile larg deschise era
destul de încăpătoare. De pe pereţii suri, priveau chipuri de sfinţi, înne-
grite, după tradiţia bizantină, de vreme şi de fumul lumânărilor. Înaltă, ea
sprijinea cu turlele ei ascuţite bolta cerului. Lumina a sute de lumânări a
alungat din locaş întunericul, descoperind pentru oaspeţi ciudăţenia cea
mai mare a Bisericii Maicii Domnului – o lustră masivă, foarte neobişnu-
ită pentru un Locaş Sfânt. Ea se deosebea cu totul de cele văzute până la
acel moment de Paul de Alep în această ţară a cazacilor. În loc de o lustră
adevărată, deasupra capetelor credincioşilor… atârnau nişte coarne uriaşe
de cerb cu multe ramificaţii, care, fiind prelucrate, ţineau o sumedenie de
lumânări aprinse.
În scurt timp, biserica s-a umplut cu enoriaşii din târg. Lipsea numai
unul – cel ce a zguduit împărăţiile vecine, impunându-şi voinţa şi vrerea sa
mai-marilor lumii. Era absent celebrul hatman al Ucrainei Bogdan Zinovi
Hmelniţki. Hmeli se afla, în acea vreme, nu departe de oraş, în câmpie,
unde era campată oastea sa.
Necipor, lăsând alaiul Preafericitului Patriarh Macarie în grija preoţilor,
le-a dat voie oamenilor săi să-şi mai odihnească un pic mădularele, obosite
de atâta călărit, iar singur s-a grăbit spre locul unde se afla tabăra lui Hmeli,
pentru a-l informa pe hatman despre sosirea înaltului oaspete, precum şi
despre misiunea îndeplinită cu mult zel şi în mare grabă şi, în plus, ca să-l
anunţe pe polcovnicul Mihail, aşezat cu tabăra lui lângă Dumitraşevca, ce
este deasupra Nistrului, să fie gata să meargă cu cei doisprezece mii de că-
lăreţi ai săi, împreună cu hatmanul, asupra vrăjmaşilor.
A doua zi dimineaţă, Necipor Krivonog s-a reîntors în oraş, aducând
vestea îmbucurătoare că miercuri panul hatman va veni să se întâlnească,
în sfârşit, cu Preafericitul.
Miercuri, Necipor şi-a strâns mica lui oaste, postându-se din nou în
preajma Patriarhului, mai ales că mulţimea de citadini şi mulţi alţii, veniţi
de prin împrejurimi, se tot îmbulzeau să ajungă la Preafericitul Patriarh,
pentru a cere binecuvântare, pentru a-l vedea mai îndeaproape şi pentru a
se atinge de odăjdiile lui, în speranţa naivă a unei vindecări miraculoase.

405
 Jupânita
, cea Frumoasă

– La o parte, oameni buni! La o parte! Feriţi-vă din calea Preafericitului

nostru Patriarh! striga peste mulţime sutaşul Necipor. Vă rog, oameni buni,
cu Dumnezeu în suflet, daţi-vă la o parte!
Şi oştenii lui, roşii de încordare, ajutaţi de alţi cazaci, au întins braţele şi
cu putere au început să-i strâmtoreze pe locuitorii oraşului, ce-l împiedicau
pe Patriarh să meargă în întâmpinarea marelui hatman.
Hatmanul a apărut dinspre porţile oraşului, însoţit de o suită impună-
toare. Nu cred că vreun străin l-ar fi cunoscut pe Hmeli în mulţimea de
cazaci fercheşi ce-l înconjurau. Parcă erau cu toţii de la o mumă! La fel de
frumos îmbrăcaţi, cu arme scumpe şi cai ortomani. Hmeli era gătit într-un
contăş din catifea purpurie, încins cu un brâu cusut cu fir de aur şi bătut
cu diamante, care, în lumina soarelui, arunca sute de sclipiri. La cingătoare,
atârna o teacă înfrumuseţată cu diverse incrustaţii, în care se odihnea o sa-
bie demnă de un bun cazac, cadoul regelui Vladislaw pentru vitejie în lupta
contra moscoviţilor. Era înalt, voinic şi bine făcut. Purta cizme galbene-
cărămizii, iar pe cap – o cuşmă înaltă de catifea roşie, garnisită cu blană de
sobol. Două pene de păun îi înfrumuseţau căciula, care, la rândul ei, împo-
dobea un cap rebel, a cărui greutate (aproximativ 6 kilograme) era preţuită
de leşi în aur. Dar poate, ei ar fi dat de două ori mai mult? Văzându-l pe Pa-
triarh de departe, Hmeli a sărit ca un tânăr din şaua calului şi s-a îndreptat
voios către acesta. Cazacii din alai au descălecat şi ei, urmându-l pe hatman
la o anumită distanţă.
– O, Doamne! Le mai dă Dumnezeu unora, la o aşa vârstă, tărie în os şi
vână, i-a şoptit la ureche Patriarhului arhidiaconul Paul de Alep.
– Totul este în voia şi puterea omului, băiatul meu. Şi asta – la fel, răs-
punse calm Preafericitul Macarie.
Hmeli s-a apropiat de Patriarh, şi-a scos preţioasa cuşmă, la care el ţinea
foarte mult – cadoul Hannei Zolotarenko şi a căzut în genunchi în faţa
înaltului oaspete. Cu mâna tremurândă de emoţii, Hmeli a apucat odăjdiile
şi le-a sărutat de două ori, apoi a pupat crucea şi mâna Patriarhului. Oră-
şenii şi ei, la rândul lor, urmând exemplul hatmanului, au căzut cu evlavie
în genunchi.
Patriarhul a ridicat mâna dreaptă şi a binecuvântat mulţimea, după care
a sărutat capul “de aur” al hatmanului şi, apucându-l cu amândouă mâinile
de umeri, l-a îndemnat pe acestasă se ridice în picioare.
Paul de Alep privea cu interes la bărbatul ce stătea îngenuncheat în faţa
Patriarhului, încercând să înţeleagă taina acestui om ce a făcut să se cutre-
mure toate regatele vecine. Întreaga fire a lui Paul era, pur şi simplu, cople-
şită de energia ce răbufnea din el.

406
 Jupânita
, cea Frumoasă

– O, unde-i înţelepciunea voastră, principi ai Moldovei şi ai Valahiei?!

Unde este măreţia şi mândria voastră? Fiecare din voi e mai prejos decât
orişicare din coloneii săi, decât orişicare alt supus de-al lui! Nu degeaba, la
Sfatul Său, Sfânta Treime i-a dăruit tot felul de virtuţi, daruri şi fericire, ce
sunt deseori un vis chiar pentru unii crai, a spus Paul şi s-a lovit cu mâna
peste gură, dându-şi seama că, de fapt, vorbeşte în glas de unul singur…
Ştergând din când în când pe furiş câte o lacrimă sentimentală, Hmeli
s-a sculat şi, cu mare grijă şi respect, l-a luat de subsuoară pe bătrânul Pa-
triarh şi l-a condus spre cetate. Plângea. De bucurie, oare?
Şi lupul în faţa lui Dumnezeu devine miel!
Camera spaţioasă i-a primit pe toţi musafirii lui Hmeli. Hatmanul, stă-
pânul situaţiei şi al încăperii, şi-a aşezat oaspeţii, fiecare la locul său cuve-
nit. Patriarhul a fost aşezat la locul cel mai de cinste, cel mai ridicat, unde
stătea, de obicei, numai hatmanul.
Însuşi Hmeli s-a aşezat ceva mai jos, alături, precum şi polcovnicii săi.
Lucru ce nu l-au făcut niciodată, anterior, principii din Valahia şi Moldova.
Acolo, domnii acelor ţări, ocupau locurile cele mai de onoare, iar pe arhie-
rei îi aşezau mai jos. Lângă hatman s-au aşezat vizirul său şi grămăticul. În
faţă şedeau ceilalţi oaspeţi.
Cuvinte frumoase, pline de înţelepciune ieşeau din gura lui Hmelniţki şi
pluteau în mireasma unei zile de vară:
– Preafericite Părinte Patriarh, mulţumesc milostivului Dumnezeu că
S-a îndurat spre mine şi mi-a permis să trăiesc până la ziua de azi, ca să mă
întâlnesc cu Domnia voastră, Sfinte Părinte!
– Nimic nu se întâmplă fără vrerea şi voia Domnului nostru Iisus Hris-
tos. De aceea şi suntem astăzi aici, la Domnia voastră şi gustăm din pâinea
şi băutura panului Ihmili, cuvântă Patriarhul Macarie.
Discuţia dintre Patriarh şi marele hatman al cazacilor s-a înfiripat re-
pede, trecând de la o temă la alta, de la rugăminţi la formule de mulţu-
mire.
Mersul conversaţiei a fost întrerupt de pocnetul săcăluşelor, venit de
afară… Lângă ziduri, un tun a oftat şi el din greu, aruncând în aer un nou-
raş de foc şi fum. Câteva sute de glasuri s-au contopit în unul singur, făcând
să tremure casa:
– Slavă hatmanului! Slavă lui Hmeli!
Şi iar au pocnit săcăluşele…
– Sfinte Părinte Patriarh, vorbi iarăşi hatmanul, prostimea asta a tre-
cut peste întreaga ţară cu sabia-n mână, alungând nesuferita şleahtă. M-a
urmat şi la vecini, unde, prin foc şi sabie, i-am dobândit feciorului meu o
nevastă prinţesă – pe fiica gospodarului moldovean Lupu-Vodă. Păcat nu-

407
 Jupânita
, cea Frumoasă

mai că nu le-a dăruit Dumnezeu ani lungi de căsnicie… Ţara care mi-a dat
o noră, mai apoi, doar la un an de zile, mi-a luat pe veci feciorul. Să-l ierte
bunul Dumnezeu, că bun cazac a fost!
– Pane Ihmili, zise Patriarhul, şi astăzi domnul Valahiei, chir Constantin
şi boierii săi sunt în mare spaimă din cauza cazacilor Domniei voastre, care
pot să dea năvală în orice clipă, aducând mari pustiiri şi pârjoluri peste
ţara lor. Domnul chir Constantin roagă pe Domnia voastră, pane Ihmili, în
numele Domnului, să iertaţi toate acele lucruri rele făcute de fostul voievod
Matei în luptele cu cazacii şi mai ales când a fost lovit de moarte feciorul
viteazului hatman. Foarte mult regretă domnitorul chir Constantin că Ma-
tei cu armata sa a fost sub zidurile acelei cetăţi, Suceava, unde Timuş al
Dumneavoastră a fost rănit de o ghiulea. Să-l ierte Dumnezeu şi să-l aibă,
în ceruri, alături de Scaunul ceresc!
– Să dea Domnul să fie anume aşa cum spui, Preafericite Părinte! Cât
despre chir Constantin-valahul, nu am nici o răutate contra lui şi nu-i port
nici o pică. Ce a fost, a fost, dar acum să fie pace între noi!
Patriarhul s-a întors către Paul, ce stătea pe mâna stângă de acesta:
– Paul, băiatul meu, scoate, te rog, din lădiţa mea secretă scrisoarea
domnului chir Constantin către panul Ihmili. Scrisoarea cu pecete pe ceară
roşie, domnească. Ea nu ne mai aparţine nouă, ci – panului hatman. Scoate
şi cealaltă scrisoare – a voievodului Moldovei, chir Gheorghe Ştefan.
Patriarhul a luat ambele scrisori şi i le-a întins hatmanului, care îndată
le-a transmis grămăticului său Vâgovski.
– Chir Ştefan vine cu aceeaşi rugăminte – cere iertare pentru marea
nedreptate ce s-a făcut atunci sub zidurile Cetăţii Suceava, când feciorul
Domniei voastre a fost lovit în timpul bătăliei de o ghiulea.
– Ivan, ia scrisorile pentru cancelaria noastră! i-a poruncit Hmeli lui Vâ-
govski. Preafericite Părinte Patriarh Macarie, stăpânul nostru, la plecarea
Domniilor voastre mai departe, eu vă voi da scrisorile noastre către panii
Constantin şi Ştefan, prin care şi noi vom cere iertare Domniilor lor pen-
tru toate stricăciunile ce le-am făcut, acum un an şi ceva. Ce-a fost, a fost,
iar mai încolo va fi ceea ce va dori bunul Dumnezeu şi Domniile noastre.
Hmeli şi-a răsucit mustaţa şi a privit la polcovnicii săi pe sub sprâncenele
sale stufoase. O scânteie abia vizibilă a sclipit în ochii lui şireţi.
Curios, ca orişice fire omenească, hatmanul Ucrainei s-a interesat de
mai multe subiecte, teme, auzite sau citite prin cărţi, dar şi despre locurile
ce se află departe, undeva la capătul lumii:
Despre Antiohia;
Despre Locurile Sfinte;

408
 Jupânita
, cea Frumoasă

Despre Ierusalim;
Despre cărările care au simţit căldura tălpilor lui Iisus Hristos;
Despre cei treizeci de arginţi;
Despre dragostea creştină şi despre ură;
Despre înţelepciune…
Şi despre multe alte lucruri, că dacă ar fi permis timpul, ar fi discutat ei
şi mai mult, dar…
– Pane Ihmili, zise Patriarhul, ceea ce a fost, va mai fi şi aceea ce s-a
făcut, se va mai face. Nu există nimic nou sub soare. Un lucru numai e ne-
cesar de preţuit, un lucru ce nu poate fi cumpărat cu toate comorile lumii.
El este sau nu este. Înţelepciunea! Harul de a cugeta profund şi de a proceda
corect. Doar înţelepciunea deschide larg uşile spre facerea lucrărilor mari
prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Da din partea noastră, pane Ihmili, pentru
Domnia voastră, precum şi pentru soţia Măriei tale – câteva mici cadouri
din cufărul lui Sindbad-navigatorul…
Paul de Alep, ajutat de un alt preot, a început să scoată dintr-un mic cu-
făr tot felul de farfurioare, acoperite cu şerveţele cusute frumos. Sub fiecare
şerveţel se ascundeau cadourile Patriarhului:
O bucată de piatră cu sângele Domnului;
Un urcioraş cu mir sfânt;
O bucată de săpun din mosc;
O altă bucată de săpun mirositor;
Un săpun de Alep;
O cutie de caramele;
Tămâie. Curmale. Orez;
Un covor mare persan scump, adus de doi preoţi,
Altul, mai mic, şi tot atât de preţios…
Şi un vas cu boabe de cafea.
Câtă bucurie poate aduce un mic cadou! Chiar şi o bagatelă! Şi aceasta
se citea nu numai în ochii de vultur ai lui Hmeli, dar şi în ochii celor care îl
înconjurau – pisarul şi cei zece, dintre cei mai apropiaţi, polcovnici ai săi.
Hmeli, bărbat ajuns în iarna vieţii sale, era, în viziunea străinului Paul de
Alep, un om binecuvântat de Ceruri şi înzestrat cu toate darurile pe care şi
le-ar fi dorit orişicare dintre cei ce l-au cunoscut: deschis, liniştit, fără frică
faţă de oamenii ce-l înconjoară, fie ei din prostime sau mai-marii lumii.
Iată, stă de vorbă cu Preafericitul Patriarh, de parcă se cunosc de-o viaţă.
Nu este lacom la mâncăruri şi băutură. Rupe câte o bucăţică din bucate şi
soarbe câte o înghiţitură din băutura ameţitoare.

409
 Jupânita
, cea Frumoasă

Paul de Alep, impresionat de chipul şi personalitatea lui Hmeli, încerca

să-i găsească o asemănare potrivită. E iscusit în aranjarea cuvintelor, doar a
fost bisaraiul (grămăticul) Secei Zaporojene şi cunoştea rostul literelor! Iar
istoriile sale erau atât de proaspete, ca şi cum s-au întâmplat recent de tot
– o zi-două sau poate chiar o lună în urmă. Prin meşteşugul de a istorisi, el
a adus în încăperea asta, cu miros de bucate şi tutun, gustul sărat al mării,
fumul bătăliilor demult trecute, triumful biruinţelor, deplângerea pierde-
rilor când a mers cu cazacii lui contra tuturor: tătarilor, osmanilor, leşilor,
moldovenilor, valahilor…
Mulţi principi şi crai visau să fie ca dânsul, ca neînduplecatul răzvrătit
din Sece, precum şi el, un fost scrib, şi-a dorit mereu nobleţea principilor
de peste apa Nistrosului (Nistrului). Cu cine s-ar asemăna el? Cu Vasile
Macedoneanul (836-886).
Paul de Alep l-a privit din nou foarte atent pe marele hatman, vrând
parcă să se convingă de asemănarea ce a găsit-o pentru acesta: împăratul
bizantin Vasile I (867-886), întemeietorul Dinastiei macedonene.
Paul asculta cu tot sufletul amintirile lui Hmeli şi simţea cum ele se re-
materializează aici şi acum, în sala plină de ostaşi, preoţi şi de năduşeala
unei zile de vară.
Istoriile bătrânului hatman abundau în suferinţe, umilinţe, speranţe şi
victorii. A fost trădat şi vândut, ridicat în slăvi, apoi bătut şi izgonit, per-
manent însoţit de umbra morţii, care mereu îl pândea din urmă, precum
soarta e legată de om şi nimeni nu este în stare s-o dezlege. Ori de câte ori
a căzut jos, a avut tăria să se scoale din nou şi din nou, îngrozindu-i pe toţi
vrăjmaşii săi.
Paul de Alep era fericit. Rachiul ales şi bucatele gustoase, pe care nu le
găseai prin părţile de unde venea el, nu-l prea interesau. Aici, în această
ţară îndepărtată, el a descoperit un popor ce-şi ducea viaţa cu mâinile pe
coarnele plugului şi cu sabia la cingătoare, precum vecinii valahi, cu care
acest brav popor se războia. Popor crescut din seva pământului. Semănat
pe aceste meleaguri de Zeul războiului. Iar în fruntea lui, Ihmili – legenda
lumii, cazacul ce a năruit, ca o stihie, multe lucruri mari, zidite de principii
valahi.
Şi iată acum, el, Paul de Alep, stătea în faţa celui datorită căruia a ajuns
aici şi-i asculta poveştile.
Numai ochi şi urechi, savura, din discuţia celor doi, vraja unor noi isto-
rii, pe care el le scria seară de seară.
Va scrie apoi multe rânduri interesante despre acest bărbat calm, sobru,
cumpătat la vorbă… Mereu înconjurat de o mulţime de oameni, care poate
câteodată îl scoteau din sărite cu absurdităţile lor, el nu fugea de dânşii.

410
 Jupânita
, cea Frumoasă

Asculta. Chiar astăzi, înainte de a se aşeza la această masă, s-a retras pentru
un moment la un colţ al ei şi a vorbit cu cineva dintre aceşti oameni, de care
este legat cu hătmănia sa. A discutat încet, fără a ridica tonul, fără ca să-şi
dea pe faţă emoţiile. Probabil că el şi singur se ocupa de treburile sale şi nu
cerea ajutor la tot pasul. Era reţinut la mâncare. Se vedea după primirea
ce a făcut-o înalţilor oaspeţi. Cu puţin din ce avea, cu băutura ce nu lipsea
niciodată la masa cazacilor…
Cine stătea în faţa lor acum? Un lup bătrân, obosit de atâta luptă? Un
miel? Un miel cu suflet, inimă şi colţi de lup. Lup-luptător. Bătrân şi ostenit
– despre care fapt mărturiseau ochii lui, care au adunat de-a lungul anilor,
în expresia lor, bucurii, trădări şi suferinţe.
– Pane Ihmili, numele şi faima Domniei voastre a făcut înconjurul lu-
mii. Băiatul meu, care a vizitat, acum câţiva ani, ţara francilor, a auzit acolo
poeme şi ode ce proslăvesc războaiele duse de Domnia voastră contra duş-
manilor Credinţei şi faptele vitejeşti demne de orice cavaler, apărător al
Credinţei străbune, îi tot cânta osanele lui Hmeli Patriarhul Macarie.
– Preafericite, cuvântă însufleţit Bogdan Hmelniţki, slava noastră de
buni oşteni şi culegători de biruinţe cu adevărat a făcut ocolul lumii! Încă
în 1636, cete de cazaci au luptat în Belgia şi Luxemburg, băgând groaza în
francezi. Cu ajutorul cazacilor, Vladislaw-craiul a zdrobit oştile ţarului rus
Mihail Romanov. Francezii, care n-au uitat de curajul cazacilor din ultimii
20-24 de ani, au bătut nu o dată cărările la căpeteniile noastre după aju-
toare. Erau gata să ne plătească şi solda cerută, indiferent de mărimea ei.
Habsburgii erau cei mai insistenţi. Ştiau ei ce ştiau despre vitejia şi puterea
zaporojenilor noştri! În anul 1633, patru mii de cazaci, aflaţi sub ascultarea
polcovnicului Taraski, au luptat în Luxemburg şi Belgia împotriva francezi-
lor. Cred că şi astăzi francezii, mari amatori de caşcavaluri şi broaşte prăjite,
nu-şi pot veni în fire de la atacurile noastre. Prima năvală a cazacilor con-
duşi de polcovnicul Taraski a fost nereuşită. Şi atunci, pentru a nu se face
de râs în faţa austriecilor, Taraski şi-a ridicat din nou ostaşii contra fran-
cezilor. De data aceasta, cazacii au dat năvală cu aşa nişte strigăte şi urlete
straşnice, de i-au pus pe francezi pe fugă. De la asemenea strigăte groaznice
li s-a făcut părul măciucă nu numai francezilor, ci şi generalilor austrieci ce
urmăreau mersul bătăliei…
Mai târziu, înşişi francezii au încercat să ne atragă de partea lor. Pe vre-
mea când eu eram grămătic militar în Secea Zaporojeană – împreună cu
alte căpetenii căzăceşti, am avut o întâlnire la Varşovia cu ambasadorul
Franţei, contele de Bregier. După mai multe tratative, francezii au primit
ceea ce şi-au dorit – două mii cinci sute de cazaci, aflaţi sub comanda pol-
covnicilor Ivan Şirko şi Soltenko.

411
 Jupânita
, cea Frumoasă

Cazacii noştri oricând şi oriunde au dovedit că sunt oşteni iscusiţi. Oare

nu aşa a fost când am luat prin asalt Cafa, Trapezondul şi Sinopul?! La fel
a fost şi atunci când, prin porţile maritime, am cucerit cu ingeniozitate de
la spanioli forturile cetăţii Dunkerque. Francezii, mai mulţi ani la rând, au
încercat să supună oraşul Dunkerque, această cheie a La Manche-ului. Noi
însă am reuşit, iar spaniolii au semnat capitularea. De ce, Domniile voastre,
să nu fie preamăriţi cazacii noştri, dacă au meritat-o?
“Cu toate că nu este arătos, totuşi cu dânsul este Dumnezeu! Numai
fiind binecuvântat de Dumnezeu, poţi duce până la capăt vrerile ce ţi le
doreşti…” gândind acestea, Paul a privit la polcovnicii ce stăteau alături
de hatmanul lor, susţinându-l în povestirile lui cu privirea, dând din cap,
tuşind afirmativ, pufăind visător din lulele şi uitându-se pe furiş la damige-
nele pline cu băutură. Grozavi oameni!
“Unde eşti tu acum, Vasile, domn al Moldovei? cugeta intens Paul de
Alep. Rătăceşti pe undeva, pe la curţi străine? Unde eşti tu şi unde-i Ih-
mili?! Nearătosul Ihmili şi măreţul Vasile… Există o mare deosebire între
voi doi. Dumnezeu dă, dar nu pune în traistă, iar câteodată, când nu eşti
bucuros de ceea ce ţi-a dat, îţi ia totul înapoi. Eşti înalt, Vasile, sever şi im-
punător! Fiecare poruncă a ta era îndeplinită imediat. Erai vestit în cercul
tău de principi îngâmfaţi. Erai un fel de Cresus al moldovenilor. Erai mult
mai bogat decât oricare alt principe din regiune. Numele tău avea greuta-
tea comorilor adunate. Anume bogăţiile tale i-au conferit pondere numelui
tău, pe care l-ai împrumutat de la împăraţii Constantinopolului. Ai avut
bogăţii nenumărate, dar ce folos din ele, dacă nu te-au ajutat? După cum ai
pierdut prima campanie, aşa ai pierdut-o şi pe a doua, şi pe cea de-a treia.
Şi asta – pentru că ai ratat mai multe şanse!”
Paul de Alep s-a dat mai aproape de Preafericitul Patriarh şi i s-a închi-
nat:
– Stăpâne, îngăduie-mi să vorbesc…
– Îngădui, băiatul meu! a zis Patriarhul. Apoi, întorcându-se către Hmeli,
l-a prezentat pe Paul:
– Feciorul meu, Paul, arhidiacon şi, totodată, umbra mea. Cunoaşte
multe, câte-n lună şi-n stele. Mândria mea! Vorbeşte, băiatul meu…
– Pane Ihmili, vorbi arhidiaconul, eu, cu ajutorul Celui de Sus, am călă-
torit prin multe ţări străine. Am fost primit la curţi de regi, de împăraţi şi
tot felul de principi. Am auzit şi am văzut multe lucruri curioase. Mi s-au
povestit istorii despre fapte bune şi măreţe, demne de oameni cu credinţă
în Dumnezeu. De unsprezece zile suntem în ţara Domniei voastre. Călăto-
rim fără primejdie pentru viaţa noastră de muritori de rând, cât şi pentru
viaţa Preafericitului nostru Părinte Patriarh Macarie. Şi aceasta, datorită

412
 Jupânita
, cea Frumoasă

indulgenţei Domniei voastre de a încredinţa securitatea noastră curajosu-

lui şi înţeleptului cazac Necipor.
– Bun sotnic, sfinte Părinte Pavel… Trecut prin ciur şi dârmon. El va fi
bine răsplătit din partea noastră. Pane Vâgovski! Hatmanul s-a întors spre
grămăticul său. Să nu uiţi să-mi aminteşti, la momentul potrivit, despre
mila Domniei noastre în privinţa panului Necipor.
– Îngăduiţi să continui, pane Ihmili? întrebă Paul.
– Îngădui şi să ascultăm cu mare atenţie cuvintele Domniei voastre,
sfinte Părinte! spuse Ihmili.
– De vreme ce am vorbit de paza noastră, de panul Necipor, rugăm ca el,
prin îngăduinţa Domniei voastre, să ne aibă în pază până la începuturile
Moscoviei, iar când ne vom întoarce din Moscovia, tot acest viteaz sutaş să
ne însoţească până la Nistros, deoarece l-am cunoscut ca pe un om bun, cu
credinţă şi frică de Dumnezeu.
– Îngădui Domniilor voastre, Preafericite Patriarh şi sfinte Părinte Pa-
vel, să-l aveţi mereu ca pază pe cazacul nostru Necipor! Când o să faceţi
drumul înapoi, el cu ceata lui o să vă aştepte la Putivl. Vâgovski, să se facă
voia mea şi să pregăteşti un permis universal pentru sutaşul meu Necipor.
Vorbeşte, sfinte Părinte! Hatmanul s-a întors iarăşi către Paul. Să revenim
la berbecii noştri, după cum spun francezii, pe care i-am cunoscut acum
unsprezece ani la Varşovia, în persoana ambasadorului de Bregier.
– Deja de unsprezece zile suntem în ţara Domniei voastre. Tot drumul,
cât am mers prin ţinuturile Domniei voastre, n-am încetat să ne minunăm
de belşugul acestui pământ, de mulţimea de oameni care cu sfinţenie cred
în bunul nostru Dumnezeu.
Îmi asum curajul, Domnia ta, pane Ihmili, să cred că toate acestea le ai
numai mulţumită faptului că Tatăl nostru Ceresc a fost şi este cu tine şi cu
poporul tău. El te-a făcut mai mare căpetenie peste acest popor, pentru a-l
izbăvi de nenorocirile ce s-au abătut asupra capului lui din partea leşilor,
vrăjmaşii Ortodoxiei.
Oare nu cam tot aşa a făcut Dumnezeu când, în trecutul îndepărtat, l-a
numit mai mare peste izraeliţi pe Moise, pentru a-i elibera din robia Fara-
onului?! Anume cu puterea lui Dumnezeu, Moise i-a înecat pe egipteni în
Marea Roşie. Aşa şi Domnia ta, pane Ihmili, cu ajutorul Tatălui Ceresc i-ai
distrus şi i-ai stârpit pe leşi cu sabia Domniei tale. Ei au simţit pe pielea lor
mâna puternică, pe care Dumnezeul cosmic a îndreptat-o împotriva Ţării
Craiului.
– Cucernice Părinte, a zis marele hatman, Domnul nostru este tăria mea
şi temeiul cuvintelor mele de laudă, pe care nu odată le-am adresat Ceru-
rilor. El m-a salvat când credeam că totul este pierdut. El este Dumnezeul

413
 Jupânita
, cea Frumoasă

tatălui meu. El este Dumnezeul meu şi pe El îl voi slăvi mereu! Cu mâna

dreaptă a Domnului i-am trântit la pământ pe duşmanii mei, zdrobindu-i.
– Şi pe cuscrul Domniei tale? a remarcat Paul.
– Da de ce nu, dacă s-a dovedit a fi încăpăţânat? zâmbi şiret Hmeli. Apoi
se adresă către toată lumea:
– Preafericite Părinte Macarie, preacinstiţi Părinţi, venerabili polcov-
nici, vorba lungă e sărăcia omului, iar horilca nu aşteaptă. Să se toarne deci
horilcă! Căniţele ce sunt în faţa Domniilor voastre să vă aducă bucurie în
inimi…
Blagosloviţi în felul acesta de căpetenia lor, câţiva dintre polcovnici au
luat damigenele burduhoase, în care înotau zeci de ardei roşii, ca racii în
oală şi au început a turna prin castroane rachiul ce aburea. Mirosul rachi-
ului fierbinte cu iz de ardei iuţi a umplut întreaga încăpere, gâdilind plăcut
nările mesenilor.
– Br-r-r! Paul de Alep tocmai s-a zgribulit la vederea ardeilor înecaţi în
horilcă. Aroma lor semăna cu un parfum ales şi scump.
Pisarul Vâgovski a pus în faţa hatmanului o cupă de argint bătută cu
smaralde şi rubine, în care a turnat rachiu de calitate. Hmeli a ridicat cupa
şi i-a întins-o Preafericitului Patriarh, îndemnându-i încă o dată pe meseni
să închine în sănătatea înaltului oaspete. Coloneii nu s-au lăsat mult rugaţi,
au luat căniţele şi au început să golească repejor castroanele de horilca fier-
binte.
Apoi hatmanul a închinat şi el, ca după aceea să cinstească fericit cu fie-
care în parte din oaspeţii de peste nouă mări şi nouă ţări, mai cu seamă că
aceştia fuseseră aşezaţi în faţa lui.
Horilca face gust de vorbă şi de mâncare. La masă s-a servit mai mult
peşte, în zeamă şi prăjit, cu legume, din belşug fiind folosite în special ceapa
şi usturoiul, cu pâine de secară. Bucatele erau servite în veselă obişnuită –
nici urmă de tacâmuri de aur şi argint, în afară de cupa lui Hmeli, cu toate
că fiecare din slugile hatmanului avea în grija ei câte un cufăr plin cu farfu-
rii, căniţe, cupe, linguri, furculiţe, cuţite, fel de fel de vase din aur şi argint
– pradă de război din comorile leşilor.
Câteva bubuituri puternice s-au rostogolit în sala de ospeţe prin feres-
trele deschise. Bogun, polcovnicul de Vinniţa, a ridicat căniţa, adresân-
du-se mesenilor:
– Cinstiţi polcovnici, înalţi oaspeţi, în cinstea Preafericitului Patriarh şi
a stăpânului nostru Hmeli, slavă! Să cânte tunurile! (Afară iarăşi au bubuit
câteva tunete, precedate de fulgere.) Îngerii cereşti trâmbiţează şi tunurile
pocnesc cu foc întru slava hatmanului nostru! Frumoasă coincidenţă.

414
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Ba nu, sus în ceruri s-au întâlnit zeul Perun cu Arhanghelul Gavriil şi

se bat între ei, de sar foc şi scântei şi cerurile se cutremură, a zis Paul.
– Pentru Arhanghelul Gavriil, slavă!
Picăturile grele au început să ridice în aer colbul drumului. Cu fiecare
picătură căzută, perdeaua de ploaie se îndesea tot mai tare şi mai tare. Încă
un tunet puternic şi porţile cerului s-au deschis larg de tot; izvoarele înaltu-
lui curgeau şiroaie. O ploaie torenţială a acoperit pământul, o ploaie de vară
cu fulgere, tunete şi cu copii ce dansau cu bucurie sub ploaia cu bulbuci.
Înainte de apusul soarelui, Hmeli şi-a luat rămas bun de la Preafericitul
Patriarh.
Deşi părea că ploaia acoperise întreaga lume cu vălul ei umed, hatmanul
a ieşit împreună cu oaspeţii lui din reşedinţa sa şi l-a petrecut pe Preaferici-
tul Patriarh până la porţile cetăţii. Acolo, pe hatmanul Hmelniţki îl aştepta
un echipaj. Simplu, tras de un singur cal, nu cum iubesc sus-puşii lumii,
care se plimbă cu echipaje trase de şase bidivii, carete bogate, căptuşite cu
materie rară, tivită cu fir de aur sau de argint… Şi prin acest fel al lui de a fi,
hatmanul Hmeli l-a încântat pe bătrânul Patriarh Macarie.
Bogdan Zinovi Hmelniţki nu era împărat, ţar, crai sau principe; el era
Hmeli, îmbătător, omul din Sece, din cazaci simpli, dar care putea oricând
să-şi permită multe din acele lucruri ce aduc bucurii amăgitoare.
Deşertăciunea deşertăciunilor oferă destule tentaţii şi plăceri fatale. Dar
dacă i-a dat Dumnezeu cuiva avere şi bogăţii şi i-a îngăduit să profite de ele,
să-şi ia partea leului, să se bucure de roadele muncii lui – acesta e un dar
de la Dumnezeu.
Paralel, există şi acel mare rău, pe care l-am văzut cu toţii: avuţii păstrate
spre nefericirea stăpânului lor.
Hmeli era cazac şi cea mai de preţ comoară pentru un cazac a fost şi
este libertatea lui. Cu ce preţ capătă cazacul această libertate, nu are nici o
însemnătate pentru el.
Încetul cu încetul, zarva zilei s-a potolit. Peste oraşul-cetate s-a aşternut
o plapumă moale, ţesută din păienjenişul întunericului şi razele stelelor, o
plapumă îmbibată cu aroma unei nopţi de iunie, stropită din plin, în acea
seară, cu lacrimi cereşti. Ochiurile de fereastră, rând pe rând, şi-au închis
pleoapele obosite. Era noapte şi linişte.
Şi doar o ferestruică mai licărea în întunericul nopţii… La o măsuţă, la
lumina palidă a unui opaiţ, Paul de Alep – diacon, scriitor şi călător din
Siria, aşternea fără osteneală pe hârtie rânduri inspirate despre întâmplări,
istorii auzite şi clipe trăite:
“…Să ştiţi că Ihmili are în prezent sub comanda sa optsprezece polcov-
nici, adică paşale, şi fiecare din ei cârmuieşte foarte multe oraşe şi cetăţi cu

415
 Jupânita
, cea Frumoasă

o mulţime de locuitori. Din aceştia, sunt vreo patru-cinci polcovnici ce au

sub ascultarea lor până la patruzeci, cincizeci şi chiar şaizeci de târguri.
Tot sub conducerea polcovnicilor se află şi oştirile gata oricând de luptă.
Ele sunt destul de numeroase şi ajung până la patruzeci-cincizeci de mii
de oşteni. Alţi polcovnici au sub ascultarea lor mai puţine târguri, treizeci-
patruzeci, iar oaste – circa douăzeci-treizeci de mii. Iar acei colonei ce sunt
inferiori după funcţie, au fiecare din ei sub comanda lor câte douăzeci de
târguri şi chiar mai puţin, iar oaste – cam douăzeci de mii. Toate aceste
mii şi mii de oşteni se adună sub drapelul lui Ihmili înainte de fiecare cam-
panie militară şi numără, împreună, peste cinci sute de mii de persoane,
care sunt învăţate să folosească diferite stratageme. Acum, hatmanul are
sub ascultarea lui aproape o sută de mii de tineri voinici, buni meşteri la
călărie acrobatică, de înaltă scoală. Până nu demult, aceste oşti erau com-
pletate cu băştinaşi paşnici, care nu au avut anterior nici o experienţă din
domeniul războaielor, dar cu încetul s-au învăţat. Tinerii despre care am
pomenit mai sus, toţi până la unul au deprins de mici copii să fie viteji, să
tragă din arme, să arunce suliţa, să taie cu sabia. Şi, apropo, toţi aceşti oş-
teni nu primesc nici un fel de soldă. Singuri seamănă pâine atât cât doresc,
o seceră, o strâng şi o păstrează acasă în hambare. Nimeni nu le cere să
plătească desetina; ei nu ştiu nici de tribut, nici de haraci, nici de zeciuială,
în schimb Ihmili le-a încredinţat negustorilor colectarea taxelor vamale de
la marginea ţării sale, totodată şi a veniturilor de la vânzarea mierii, berii şi
a horilcii. Şi aceasta îi ajunge lui pentru un an de cheltuieli. În afară de asta,
el nimic nu ia mai mult.
Aceste informaţii despre Ihmili şi cazacii lui, pe care vi le propun cu lux
de amănunte, depunând sârguinţă şi exactitate, eu le-am adunat cu greutate
şi oboseală, după o serie de întrebări şi verificări şi vă asigur că sunt adevă-
rate. Câte nopţi am stat eu scriind, fără ca să am grijă de odihna mea!...”
Liniştea nopţii şi scârţâitul penei de vultan au fost întrerupte de cântatul
cocoşilor. Paul a privit la patul ademenitor, apoi a ascultat iarăşi cu atenţie
cântarea cocoşilor, remarcând că ei cântă la fel ca şi cei din Antiohia, din
Alep şi-i tot îndeamnă cu insistenţă pe cei întârziaţi cu somnul să nu refuze
aşternutul curat, ispititor şi dulce. În cele din urmă, Paul a lăsat într-o parte
pana şi hârtia, ademenit de ispita plăcută a somnului. Moş Ene n-a ezitat
să-l învelească grijuliu cu plapuma lui fermecată, ţesută din vise şi stele,
din umbre şi raze de luceferi. Cocoşul a cântat din nou, anunţând miezul
nopţii, iar pragul casei l-a trecut cea de-a douăzeci şi doua zi de iunie…
A doua zi dimineaţă, după micul dejun, alaiul Preafericitului Patriarh
Macarie şi-a continuat călătoria. Alături de slugile Patriarhului călăreau ca-

416
 Jupânita
, cea Frumoasă

zacii lui Necipor Krivonog. În faţa lor se afla tabăra lui Bogdan Hmelniţki
şi drumul trecea chiar prin mijlocul oştii.
La rândul ei, şi oastea lui Hmeli era gata de ducă, căci războaiele încep
şi se termină deseori pe neaşteptate. Scurtă e calea războiului şi lungă este
întoarcerea celor rămaşi pe câmpul de luptă! Se tot duc oştenii în ceruri
de-a valma, din ambele tabere vrăjmaşe; se tot duc şi nu se mai întorc îna-
poi din drumul lor, atât de lung este el! Şi tot aşa – de zeci, de sute, de mii
de ani… Aşa, pesemne, se va întâmpla şi curând, când undeva în câmpie
se vor încăiera cazacii cu leşii. Vor merge aceste două armate una în întâm-
pinarea alteia, pe un drum mai puţin norocos pentru mulţi dintre oşteni.
De ce – mai puţin norocos? Este o mare cinste de a muri pentru ţară şi a fi
glorificat, peste ani, de urmaşi. În acelaşi timp, cine caută în mod special
fericire pe câmpul de luptă, acest altar al jertfelor, aduse de mai–marii lumii
întru satisfacerea poftelor lor de mărire? Doar Moartea trudeşte pe altarul
jertfelor fără oboseală, înălţând din sutele şi miile de capete omeneşti pira-
mide închinate lui Satan. Câmpul de luptă este altarul eroilor căzuţi pentru
ţară şi neam, dar şi pentru orgoliul sus-puşilor; un ogor al morţii, unde
coasa mistică lucrează fără osteneală.
Hmeli, dorind să-şi binecuvânteze oastea la luptă contra polonilor cu
mâna sfântă a Preafericitului Patriarh, a reţinut pentru un moment pleca-
rea înalţilor oaspeţi şi totodată a hotărât să-şi mai ia încă o dată rămas bun
de la Preafericitul Patriarh Macarie.
Când alaiul Preafericitului a intrat în tabăra lui Hmeli, călătorii au fost
cuprinşi atât de spaimă, cât şi de uimire, când mii de glasuri, contopite în
unul singur, au strigat:
– Slavă Preafericitului nostru Patriarh! Slavă lui Hmeli!!!
– Încă n-a pierit Ucraina! Slavă lui Hmeli!
Călătorii s-au oprit în mijlocul acestei mări de oameni, care cu sutele şi
miile se apropiau în valuri de Preafericitul Macarie ca să primească bine-
cuvântarea lui, să sărute crucea şi mâna Patriarhului. Cădeau la pământ,
făcând un zgomot puternic, de se speriau caii înhămaţi la echipajul Prea-
fericitului; preoţii din suita angelică a Patriarhului Macarie s-au lăsat şi ei
cuprinşi de spaimă.
Să vezi atâtea zeci de mii de oameni cu armele în mână! Mii de săbii
ridicate spre soare, la cuvântul “slavă”…
Iată acum au fost nevoiţi Necipor şi ceata lui de oşteni să arate de ce sunt
ei în stare! Cu greu, alaiul a străbătut mulţimea de cazaci şi a ajuns la cortul
hatmanului. Chiar şi aici, în câmp, Hmeli mira prin sobrietatea lui. Cortul
hatmanului nu se deosebea cu nimic de celelalte câteva corturi, aşezate ca

417
 Jupânita
, cea Frumoasă

nişte stânci sure într-un ocean tulburat de valuri. Prin urmare, nu bătea la
ochi şi iscoadele străine aveau să-l caute o vecie.
Hmeli a ieşit din cortul său şi s-a grăbit în întâmpinarea Preafericitului
Patriarh. Ajungând în faţa lui, hatmanul Ucrainei s-a închinat până la pă-
mânt şi a sărutat crucea şi mâna Patriarhului.
Preafericitul l-a binecuvântat şi a citit deasupra lui o rugăciune cu pri-
vire la război şi victorie, cerând de la bunul Dumnezeu o Binecuvântare
Cerească pentru Hmeli şi oastea lui.
Îndată ce Patriarhul şi-a terminat rugăciunea, hatmanul l-a luat pe Prea-
fericitul Macarie la braţ şi l-a condus în cortul său, care înăuntru era tot atât
de modest ca şi din afară – fără covoare preţioase, ci numai cu un simplu
preş. În cort mai era o măsuţă mică de lemn, cu mâncare pe ea. Se vede că,
înainte de aceasta, marele hatman lua masa. Mâncarea lui era şi ea simplă
de tot – mărar fiert.
Paul de Alep l-a ghiontit uşor pe Necipor:
– Câtă cumpătare are omul acesta, pane Necipor…
– Aşa-i hatmanul nostru câteodată, răspunse sotnicul, în arabă.
Când oaspeţii au intrat în cortul hatmanului, un cazac bătrân a luat o
damigeană burduhoasă şi a turnat în cănuţe băutura ademenitoare.
– Săptămâna trecută, moş Osip Pciolca a murat în horilcă vreo douăzeci
de ardei iuţi. Doresc ca Domniile voastre, înainte de a porni la drum, da el
e lung de nu i se vede capătul, să răsturnaţi pe gât câte o cănuţă de băutură
dătătoare de viaţă, în cinstea Preafericitului Patriarh, ce a binevoit să ne
viziteze pe noi, păcătoşii şi datornicii lui Dumnezeu! zise voios Hmelniţki.
– Slavă Preafericitului! câţiva polcovnici şi-au susţinut hatmanul, în-
demnându-i şi pe ceilalţi să cinstească.
– Trăiască în veci Ucraina! strigară cei prezenţi.
Preafericitul Patriarh a luat cănuţa întinsă de hatman, a mai privit încă o
dată, ca la urmă, cu blândeţe, în ochii lui Hmeli şi a închinat:
– Dumnezeu să vă binecuvânteze întru slava victoriilor voastre împo-
triva vrăjmaşilor credinţei noastre ortodoxe!
Hatmanul l-a luat din nou la braţ pe Preafericitul Patriarh şi l-a condus
spre echipajul său. Acolo stăteau, de acum gata de plecare, oamenii lui Ne-
cipor.
– Preafericite Părinte, îi vorbi Hmeli Patriarhului, omul acesta al nostru,
Necipor Krivonog, cu ceata lui bravă te va conduce şi mai departe, după
cum a fost dorinţa panului Pavel. Se vede că au găsit limbaj comun, nu-i
aşa, Necipore? Ştiu că-i tare bun de vorbă. Cunoaşte multe. Cred că trebuia
să-l pun pe dânsul mai mare peste grămătici, dar nu pe acest leneş şi şme-
cher Vâgovski, căruia, când vede un zlot tătăresc, îi şi strălucesc ochii mai

418
 Jupânita
, cea Frumoasă

ceva ca lama sabiei în razele soarelui. Ei, da unde-i Ivan? Vâgovski, unde
eşti? Răspunde!
– Aici, pane hatman! Iată şi scrisorile, s-a auzit tot atunci şi de după
spatele lui Hmelniţki a apărut grămăticul.
– Preafericite Părinte, cuvântă Hmeli, primeşte scrisorile noastre către
voievozii Valahiei şi Moldovei, prin care le iert toate cele făcute şi gândite
contra mea până acum. Iar această scrisoare este pentru Măria sa panul
Alexei Mihailovici, ţarul Moscovei şi încă o scrisoare, pentru voievodul de
Putivl.
Totodată, având în vedere că pe drumurile noastre mişună tot felul de
“atamani”, vă mai dau un permis universal întru protecţia Domniilor voas-
tre. Polcovnicii şi toate căpeteniile căzăceşti, supuse Domniei mele, vă vor
ajuta cu toate cele necesare – gazdă, bucate, cai, căruţe, care şi, dacă va fi
nevoie – cu pază. Auzi, Necipor, dacă vei avea nevoie de ajutor, polcovnicii
noştri vă vor ajuta cu frică de moarte!
Dumnezeu să vă aibă în pază şi mai ţineţi, din partea mea, câteva pungi
grele cu galbeni. Să aveţi de cheltuială la drum. La întoarcere, Necipor, care
vă cunoaşte atât de bine, o să vă conducă înapoi, şi dacă va binevoi milosti-
vul Dumnezeu, o să ne întâlnim la Cighirin şi Subbotov.
Hatmanul s-a apropiat iar de Preafericitul Patriarh Macarie, a făcut o
plecăciune adâncă, a sărutat mâna şi crucea bătrânului Patriarh, apoi, apro-
piindu-se de uşa echipajului, a deschis-o şi l-a ajutat să urce. S-a închinat
încă o dată. Surugiul a pocnit din bici. Pocnitura s-a mistuit în urletul a
câtorva zeci de mii de voci sonore:
– Slavă! Slavă! Slavă!
Părăsind lagărul lui Hmeli, Paul de Alep, emoţionat până la lacrimi, şi-a
oprit calul şi a privit înapoi, unde, în lunca râului, a rămas cetatea cu oraşul
Boguslaw şi oastea lui Hmeli.
Puternică, înconjurată cu două ziduri de lemn şi pământ, cu două şan-
ţuri pline cu apă, cetatea mai inspira încredere în ziua de mâine. Turnurile,
ce stăteau de strajă deasupra zidurilor, s-au învăluit cu fum.
– Trag din tunuri, pane Pavel, zise Necipor. Îşi iau rămas bun de la Dom-
niile voastre. Cine ştie când mai vine vreun Patriarh la Boguslaw, mai cu
seamă că veacul unui oştean este atât de scurt, de la o bătălie la alta…

419
 Jupânita
, cea Frumoasă

Subbotov

K
orâbutov. Mijlocul lui iunie, anul 1656 de la naşterea
lui Hristos. Undeva la marginea Ucrainei, lângă şlea-
hul cel mare ce duce spre Moscova ţarului.
De o săptămână întreagă, la hanul “Zamoriti cer-
veacica” al lui Taras, o ceată de cazaci, aflaţi sub as-
cultarea sutaşului Necipor Krivonog, fugăreau prin
ogradă bondarii durdulii, care fără de ruşine îşi bă-
gau nasul peste tot şi mai ales la albinele zvelte ale lui
Taras. Erau aruncate din nou şi din nou zarurile, iar gologanii călătoreau
dintr-o pungă în alta ca, în cele din urmă, să ajungă în pungoiul lui Taras.
Rar cazac se pune pe trândăvie. Dacă nu are cazacul de purtat vreun răz-
boi cu un duşman sau altul, atunci numaidecât se trudeşte să usuce vreo
damigeană cu horilcă sau chiar o bute întreagă. Necipor cu ceata lui de
cazaci, după cum a fost mai înainte înţelegerea, dar şi prin suprema învoire
a marelui hatman Hmelniţki, aştepta, după doi ani de zile, reîntoarcerea
Preafericitului Patriarh Macarie din Rusia. Şi din nou Necipor urma să aibă
grijă de paza înaltului oaspete, precum a şi fost învoiala.
Câţiva olăcari care mergeau în graba mare cu scrisori şi veste de la ţarul
ruşilor Alexei Mihailovici la Hmelniţki-hatmanul şi care făcuseră o scurtă
oprire la hanul lui Taras, au adus şi noutatea mult aşteptată: curând, foarte
curând, peste câteva zile, va sosi la Korâbutov şi alaiul Preafericitului Ma-
carie! Oamenii ţarului rus i-au ajuns din urmă pe la Sevsk, oraş situat la o
sută douăzeci de verste de Putivl, iar de acolo până la Korâbutov rămânea o
nimica toată, un zbor de săgeată, ba nu – un zbor de bondar!
Întâlnirea de la Sevsk dintre olăcari şi suita Preafericitului a avut loc la 8
iunie, duminică, şi astăzi iarăşi era duminică, 15 iunie. Aşa că degrabă avea
să se termine obositoarea aşteptare. Dar până una-alta, Necipor Krivonog
şi Ostap Nerazleivoda puneau ţara la cale. Ostap, un cazac tânăr de vreo

420
 Jupânita
, cea Frumoasă

Biserica de la Subbotov

douăzeci şi şapte de ani, mare amator de întâmplări şi istorii curioase, stă-

tea cu gura căscată, ascultând tot felul de pătăranii pe care le povestea sot-
nicul Necipor.
– Măi Ostap, închide gura, că ai să prinzi toţi bondarii lui Taras! zise cu
haz Necipor.
– Pane Necipor, răspunse Ostap Nerazleivoda, mata să nu ai grijă de
bondarii lui Taras, pentru că ei sunt preocupaţi acum de Bondarenco. Îi
ajută să arunce zarurile, că sărmanul de el şi-a golit punga, transformând-o
într-un cuib de bondari. Ei, da cum glumea bunelul meu: bondarii la miere,
noi la vorbă!
Pane Necipor, spun cazacii noştri că stai bine cu Hmeli şi, cu toate că ai
ajuns doar sutaş, ai trecere la dânsul, ori de câte ori îţi doreşte inima.
– Hm! făcu Necipor cu voce tare. Zici că am trecere la marele hatman?!
Crezi că eu nu am ce face, decât să-l tot deranjez pe Hmeli, că vrea Necipor
să-i vorbească sau să-l vadă? El este un om foarte ocupat, cu treburi de ţară.

421
 Jupânita
, cea Frumoasă

Câte lucruri numai nu vin peste capul lui, că de-ar cădea ele peste capul tău,
măi Ostap, te-ar durea scăfârlia.
De cunoscut l-am cunoscut când de acum eram copii zburătăciţi şi sabia
din teacă o scoteam ca pana din călimară. Când taţii noştri, care se cunoş-
teau şi ei din copilărie şi să-i ierte Dumnezeu pe amândoi, mergeau în Sece,
se întâmpla că ne luau şi pe noi încolo…
Hatmanul nostru e un om dintr-o bucată şi meşter la multe lucruri mari
şi la isprăvi. Tot împreună, am pornit cu hatmanul polon Zolkiewski îm-
potriva lui Iskender-paşa. Atunci Hmeli şi-a pierdut tatăl, la întoarcerea la
Nistru, iar noi amândoi am încăput pe mâna turcilor. Hmeli – pe doi ani,
eu – pe mai mult timp…
Cu dânsul şi Dumnezeu merge înainte! Aşa i-a şi spus Preafericitul Pa-
triarh. Faptele lui Hmeli au fost şi sunt binecuvântate de Cel de Sus. Vor-
besc polcovnicii că buzduganul său şi l-a primit chiar din mâinile Arhan-
ghelului Mihail…
– Poate din această cauză a luat el cel de-al doilea nume – Bogdan, adică
dat de Dumnezeu? întrebă Ostap. Cred că în acest buzdugan se ascunde
toată puterea hatmanului. Pane Necipor, ştii ce am observat eu când mer-
geam la război cu leşii? Hatmanul Hmeli întotdeauna arăta înainte cu buz-
duganul său fermecat.
– Nu ţi-am spus eu, oare, că toată tăria Cerurilor e concentrată în buz-
duganul său? Înainte şi iar înainte, ne-a îndemnat odată cineva, Bogun sau
Zolotarenko, nu mai ţin minte cine anume, când un spion de-al lui Cazi-
mir-craiul a vrut să-i fure buzduganul, dar nu l-a putut ridica, iar palmele
lui au căpătat arsuri. Sărmanul de el! Mai pe urmă, a avut şi arsuri mari la
tălpi, de i s-au prăjit şi creierii din cap.
– Da Preafericitul Patriarh i-a binecuvântat şi el buzduganul? se interesă
Nerazleivoda.
– I-a binecuvântat! spuse cu mândrie sotnicul. Şi buzduganul, şi sabia.
Curând, dacă va trebui, va binecuvânta din nou arma hatmanului nostru.
Şi ca lucrul acesta să se întâmple – noi răspundem. Paza Preafericitului este
bunăstarea şi viaţa noastră. Dacă nu ducem până la capăt porunca hatma-
nului, vai de tălpile noastre!
– Da ce, o să le dogorască şi pe ele arşiţa? se înfioră tânărul cazac.
– Nu focul Dumnezeiesc, ci jăraticul de pe tigaia călăului! Însuşi Hmeli
mi-a zis foarte serios că răspundem cu capul şi cu tălpile de securitatea
înaltului oaspete, mai ales acum, când leşii se războiesc cu muscalii pentru
Ucraina. Totodată, vreau să-ţi spun că nu mai este marele hatman chiar atât
de groaznic. Când s-au întâlnit la Boguslaw Preafericitul Patriarh Macarie
din Antiohia şi Hmeli, hatmanul nostru era mai cuminte decât un înger

422
 Jupânita
, cea Frumoasă

din ceruri. Puteai să zici că-i crescuseră aripi, iar deasupra capului i-a răsă-
rit un nimb. Un miel adevărat! Blând, liniştit şi cumpătat la vorbă.
– Bun miel, pane Necipor – cu inimă de lup, observă Ostap. Alelei, câţi
generali au avut de suferit din cauza lui! Câte oşti vrăjmaşe au fost zdrobite
de acest Miel al Domnului… Ferească Dumnezeu să nimereşti în corniţele
sau sub copitele lui! Nu mai departe de taică-său a mers şi feciorul, pe care
l-am cunoscut personal. Tot acelaşi miel blând cu colţi şi gheare de lup.
– Iuri? întrebă Necipor.
– Nu, Timuş, răspunse Ostap. Să-l ierte Dumnezeu, că tare neastâm-
părat a mai fost el, iar împreună cu dânsul – şi noi, cei de-o seamă şi de-o
joacă. Se întâmpla ca prin zbânţuiala noastră copilărească să-l scoatem pe
hatman din ţâţâni şi, atunci, vai de pielea noastră! Bun bici avea Hmeli! Ne
împrăştiam ca potârnichile prin ierburi. Cel mai mult suferea de pe urma
biciului puiul de hatman. Odată, panul Hmeli a dat poruncă aspră ca Ti-
muş să fie legat de un tun şi bătut cu nuiaua, până când acesta s-a jurat pe
Dumnezeu că va fi cel mai cuminte dintre cuminţi.
– Da, aşa este, mâna lui Hmeli se dovedeşte a fi prea grea chiar şi pentru
un oştean, ce să mai vorbim despre un copil, iar dacă se supără, mânia lui
e mai ceva decât un mare pârjol. Nimeni nu este în stare să-l potolească;
de aceea, să-l ferească Dumnezeu pe păcătosul ce stă în calea lui Hmeli!
În rest, după cum îl cunosc de zeci de ani, e amabil, simplu şi deschis cu
acei pe care îi duce la luptă contra leşilor, tătarilor, dar, în acelaşi timp, este
necruţător cu cei ce încalcă disciplina şi voinţa lui, doar fără o disciplină de
fier nu mai scapă el ţara de leşi.
– În schimb, când el era în toane bune, nu găseai un om mai blând ca
dânsul! Atunci şi noi, copilandrii, ne învârteam în jurul lui. E un mare po-
vestitor. Ascultam istorii despre aceea cum el cu ceata lui de cazaci viteji
lupta contra păgânilor. Se aşeza Hmeli printre cazacii cărunţi, scotea lu-
leaua, chiseaua, amnarul, îi îndemna pe mult stimaţii bătrâni să servească
un tabacioc turcesc şi, uite aşa, stăteau ei ore în şir, discutând despre nişte
lucruri pe care noi, copiii, câteodată nu le prea înţelegeam.
Povesteau bătrânii ceia nişte istorii foarte interesante, demult întâm-
plate. Cum, de pildă, au mers ei asupra Bachcisaray-ului. Cum au bătut în
cuie Poarta Sultanului, apoi şi pe cea a leşilor. Dosiţi printre moşnegii albiţi
de timp, noi ascultam şi ascultam! Cu gura căscată.
– Dacă avea o dispoziţie bună… Dar dacă nu, mai bine să nu ajungi sub
privirea lui, de mână nici nu vorbesc. Panul Hmeli, cu adevărat, are o mână
foarte grea şi este iute de fire. Îndată se aprinde, ca păcura…
Am văzut şi eu multe în viaţa mea, şi pe Hmeli l-am văzut cum nu-mi
doresc să-l mai văd… Odată, având Hmeli o discuţie înflăcărată cu una din

423
 Jupânita
, cea Frumoasă

căpeteniile sale, cu Iaşca Parhomenko, fără a se gândi prea mult, a scos hat-
manul sabia din teacă şi a lovit cu ea peste mâna polcovnicului. Uite aşa –
hârşti şi nu-i mâna omului, apoi n-a făcut altceva decât să se închine de trei
ori în faţa celorlalte căpetenii, cerându-şi scuze pentru fapta lui nesăbuită.
După asta, a adus o bute cu băutură tare de mied, servindu-l pe fiecare din
polcovnicii săi în parte, în semn de împăcare. Iată aşa, măi Ostap, hârşti…
şi o bute cu băutură! a conchis Necipor.
– Hârşti… şi o mână a zburat, oftă Ostap cu tristeţe.
– Aprig este uneori hatmanul nostru. Dacă nu crezi, să-l întrebi pe Ivan
Vâgovski, grămăticul lui Hmeli. Acesta, într-o vreme, era bănuit că este
spionul muscalilor. Pentru a afla adevărul, da poate pentru a-l pune pe Vâ-
govski la încercare, pisarul a fost legat de un tun, cu intenţia de a fi trimis
în ceruri, unde, se spunea, era nevoie de un diac în Cancelaria bunului şi
atotputernicului nostru Dumnezeu.
– Da ce-i trebuie lui Dumnezeu un grămătic de-al nostru? Oare nu-i are
pe ai Lui? se miră Ostap Nerazleivoda.
– Are, dar aceia sunt ocupaţi cu sufletele răposaţilor, pe când Vâgovski
avea să ţină catastiful cazacilor ajunşi pe tărâmurile de apoi, lămuri Neci-
por.
– Din fericire, a scăpat cu viaţă Ivan… Bade Necipor, şi feciorul lui
Hmeli, Timuş, să-l ierte Dumnezeu, nu era mai breaz decât tătâne-său.
Odată, când am mers împreună cu Vasile-voievodul Moldovei asupra lui
Matei Basarab, domnitorul valahilor, s-a iscat o discuţie furtunoasă între
polcovnicul Bogun şi puiul de hatman. Ivan Bogun se străduia din răsputeri
să-i explice lui Timuş cum e mai bine să pornească la atac. Toate încercările
lui Bogun s-au spart ca nuca de perete. Înfierbântat de această conversaţie
aprinsă, Timuş a tras iute sabia din teacă şi l-a lovit crunt pe polcovnic.
Acela de-abia a dovedit să se apere, alegându-se cu o rană la mâna stângă.
Acesta a fost Timuş! Sărac la vorbă şi periculos la mânie. Dacă nu-i plăcea
ceva, nu scotea o vorbă, de parcă era mut. În locul lui vorbea sabia. Erau ei
nişte mari vărsători de sânge, atât tata, cât şi fecioraşul…
– Surcica nu sare departe de trunchi.
– Şi din pădureţ tot pădureţ creşte…
Pentru oamenii lui Necipor Krivonog, ziua de luni – a şaisprezecea zi
a lui iunie, părea să fie ca şi toate celelalte zile. Ostap se tot ţinea scai din
urma lui Necipor; dorea omul să asculte şi povestea robiei lui. Câţiva cazaci
căutau cu zor prin iarbă zarurile – se vede că mai aveau niscaiva gologani
rătăciţi prin pungi. În acelaşi timp, alţi câţiva cazaci au făcut roată în jurul
fântânii. Pesemne, horilca de ieri a încins în sufletele lor un pojar ce le ar-
dea măruntaiele. Salvarea lor era acum doar apa răcoritoare.

424
 Jupânita
, cea Frumoasă

Iar mai într-o parte, ascunşi în umbra unui pom rotat, încă un grup de
cazaci îşi omorau timpul, depănând întâmplări din viaţa lor zbuciumată şi
plină de aventuri, aşezată între două maluri existenţiale – război şi pace.
Un cazac ajuns la vreo treizeci de ani, Grigori, povestea cu toată seriozi-
tatea cum a păcălit-o el chiar pe maică-sa, când aceasta a ascuns în grădină,
pentru zile mari ori negre, o garafă cu horilcă:
– Nu-mi venea să cred: mama a luat hârleţul şi, în dosul casei, sub un
măr, a îngropat, ca pe o comoară, o garafă burduhănoasă cu rachiu! Scurtă
a fost viaţa băuturii. Într-o bună zi, când maică-mea era plecată în vizită la
sora ei, m-am înarmat iute cu un hârleţ şi am scos horilca din întunericul
pământului la lumina soarelui. Mi-am strigat prietenii şi, fără prea multă
trudă, am golit garafa.
– Cred că mare a fost mirarea maicii tale, când a descoperit lipsa garafei?
a zâmbit unul dintre cazaci.
– Ba deloc! După ce am băut rachiul, am umplut garafa cu apă din fân-
tână şi am îngropat-o la loc.
Într-o altă zi, când ne-am pomenit cu nişte oaspeţi în casa noastră,
mama s-a dus voioasă în grădină, de unde s-a întors cu garafa cu pricina.
La o oală cu găluşte, tare avea să prindă bine şi un rachiu!
Iată aici, maică-mea a rămas într-adevăr uimită. A turnat horilcă, dar a
băut apă! Minune! Şi eu, la rândul meu, simţindu-mă cu musca pe căciulă,
m-am prefăcut că nu înţeleg nimic, întrebând-o pe mama mea unde a ţinut
ea băutura.
“În pământ am îngropat-o, ca să nu te ducă pe tine în ispită”, mi-a răs-
puns ea.
“Alelei, mamă dragă, de câte ori ţi-am spus să nu îngropi garafa cu ho-
rilcă în pământ, că-i ia pământul tăria băuturii şi apă se face…” îi zic eu.
“Mare meşter mai eşti tu, măi Grigori, la descoperit lucruri pe care sin-
gur le-ai văzut cum alţii le dosesc de tine!” a râs maică-mea.
– Iar acum, fraţilor, am să vă povestesc ce am păţit eu şi nu o dată cu
Anastasia, nevasta mea, care este şi ea mare meşteriţă la ascuns horilcă.
Ea întotdeauna are tăinuită pe undeva o garafă burduhoasă cu ardei iuţi,
muraţi în lacrima cazacului, în rachiu. Ce mai deliciu pentru un bun cazac
ca mine... Nicanor a făcut o pauză, de parcă vroia să-şi adune gândurile şi a
continuat să istorisească mai departe:
– Într-o duminică, când Anastasia mea era pe la vecine, unde mai pu-
neau la cale viaţa din cătun, iar eu stăteam cu cumătrul meu Vasile Nepei-
voda şi număram vrăbiile de pe gard, aşa mi s-a făcut dor de un ardei murat
în horilcă! Stăteam şi mă uitam la vrăbioii ce se scăldau în colbul drumului,

425
 Jupânita
, cea Frumoasă

da în faţa ochilor vedeam garafa cu băutura de foc. Mai ales că, pe undeva
prin casă, Anastasia a ascuns una pentru oaspeţii ei.
Chinuit de dorul garafei şi de dorinţa de a-i face o surpriză cumătrului
meu Nepeivoda, m-am pornit a cerceta toate ungherele. Am întors întreaga
casă cu fundul în sus, ca şi cum căutam aur. Am răscolit prin cele mai
dosite locuri. Mi-am băgat nasul şi în hogeag, de unde am ieşit negru ca
un drac împeliţat. Am ajuns şi prin cocină, dar mama lui de râmător se
făcea mort în păpuşoi, sforăind cu plăcere. Eu îl întreb unde-i garafa, da
el grohăie, porcul. Într-un loc îi era lui, porcului gras şi leneş, de căutările
mele nobile! Am ajuns şi în coteţ, stârnind o cotcodăceală de parcă intrase
vulpea la furat ouă şi la numărat porumbacele. Cocoşul s-a luat la harţă cu
mine, iar pe cloşcă, de cuminte ce era, am netezit-o pe cap, da ea, nebuna,
m-a ciupit de nas. Am răscolit peste tot, dar garafa ia-o de unde nu-i… în
vocea lui Nicanor au apărut câteva note de tristeţe.
– Cred că aşa şi te-ai uscat atuncea, ca peştele pe mal, presupuse unul
dintre cazaci.
– Hm, a zâmbit pe sub mustaţă Nicanor, m-am uscat, zici? Cine ţi-a
spus? Nicanor nu este omul care se pierde cu firea în faţa unei aşa probleme
importante cum este găsirea unei garafe burduhănoase cu zece ardei îne-
caţi în lacrima cazacului... Obosit nevoie-mare, măi cazacilor, m-am aşezat
pe o buturugă şi priveam distrat la ciondăneala a doi cocoşi bătăuşi. Nasul
ciupit de cloşca smintită m-a întors la căutările mele şi... O, Doamne, Dum-
nezeul nostru cel atotputernic din ceruri, ce ne luminezi câteodată minţile
în rătăcirile noastre şi faci de când lumea şi pământul ca găina să devină
cloşcă şi să păzească ceea ce Nastea i-a încredinţat…
– Garafa burduhoasă cu lacrima cazacului! au ţipat cei prezenţi.
– Şi zece ardei în ea! Cu adevărat, garafa era sub cloşcă şi, dacă nu o gă-
seam, avea să clocească în loc de pui numai ardei, se rânji Nicanor.
– Dar cum te-ai priceput, cazace, că garafa era ascunsă în culcuşul cloş-
tii? întrebă cineva.
– Cuibul cloştii era cam prea ridicat, de parcă clocea ouă de curcă, fu
răspunsul.
Şi cum se întâmplă deseori – când adulţii se distrează, tinerii sunt puşi să
stea de veghe. Aşa era şi acum; cazacii mai în vârstă fugăreau bondarii prin
curtea lui Taras, iar cel mai tânăr din ceată, Daniil, a fost trimis în turnul
citadelei, ce ţinea sub pază şleahul cel mare ce ducea spre Putivl. Sărmanul
de el, mai mult privea cum îşi omoară vremea cazacii în ograda lui Taras,
decât cine vine dinspre Putivl! Şi când părea că ziua de azi va repeta ziua de
ieri, mortierul de pe citadelă a dat glas, împroşcând aerul cu foc şi cu fum.
– Pane Necipor! E timpul mesei; mortierul ne dă de veste, zise Ostap.

426
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Da soarele nu-ţi dă de veste că până la prânz mai este? Mortierul ne

spune că dinspre Putivl au apărut oaspeţi, aşteptaţi sau neaşteptaţi; cineva
totuşi vine şi lucrul acesta o să ni-l confirme chiar cazacul nostru. Ai nou-
tăţi, flăcăule? îl întrebă Necipor pe Daniil.
– Toată viaţa noastră este alcătuită numai din noutăţi, pane Necipor,
răspunse Daniil-străjerul. Şi ele sunt bucuria noastră, când…
– Cum asta, ele sunt bucuria noastră? nu înţelese sutaşul.
– Când noutăţile sunt bune. Şi aceasta este una bună! Trândăvia lor,
pane Necipor, s-a sfârşit. Flăcăul a arătat cu mâna spre cazacii adunaţi în ju-
rul mesei, pe care, cu zor, fără osteneală, zarurile demonice se rostogoleau
zgomotos de pe o coastă pe alta.
– Vine alaiul mult aşteptat al Preafericitului Patriarh! îi anunţă pe toţi
Daniil. Oaspeţii sunt undeva la o verstă depărtare, aşa că foarte curând vor
bate la poarta hanului “Zamoriti Tarasa Cerveacica”…
Auzind aceste vorbe, cazacii, adunaţi în jurul lui Necipor şi tânărului, au
izbucnit în hohote de râs.
– Ascultă, prâsnelule, fii cu băgare de seamă, să nu te mureze cumva
Taras pe tine şi pe viermişorul tău, mormăi Nicanor.
– Ei, zurbagiilor, ia terminaţi pălăvrăgeala! strigă Necipor-sotnicul. În-
călecarea şi să mergem în întâmpinarea înaltului oaspete! Korâbutovenii
demult s-au pornit înainte cu căpeteniile şi preoţii lor.
Dând pinteni cailor, Necipor şi oamenii lui au ieşit repede de după zi-
durile citadelei şi au dispărut într-un nor de colb. Întâlnirea a avut loc la o
jumătate de verstă de Korâbutov, de unde alaiul a fost însoţit de toată lumea
cu drapele, icoane şi cruci.
Cu bucurie în ochi, Necipor l-a salutat pe Paul de Alep, închinându-i-se
până la pământ:
– Domnia voastră, pane Pavel, cum aţi fost, aşa aţi şi rămas! Timpul vă
cruţă. Doi ani parcă nici n-au fost.
– Doi ani?! zâmbi arhidiaconul. Că bine zici. Dar să vezi, Necipore, ce
coincidenţă: când doi ani în urmă ne-am luat rămas bun, la Putivl, era joi.
Joi am plecat de la Moscova şi tot joi am ajuns din nou la Putivl. Exact doi
ani au trecut de atunci! Cum îi merg treburile panului Ihmili? Sănătos?
– Sănătos şi vă aşteaptă să-i gustaţi iarăşi pâinea şi sarea, la Cighirin. Nu
va lipsi nici horilca… Dar, să nu stăm locului, că ne fuge norocul. Necipor
a dat pinteni calului şi a pornit din urma căruţelor, iar alături de dânsul
călărea feciorul Patriarhului Macarie, arhidiaconul Paul de Alep.
– Văd că Preafericitul are o nouă trăsură, observă Necipor.
– O, da! făcu Paul. Binecuvântat să fie ţarul ruşilor, Alexei Mihailovici!
Înainte de plecare, prin bunăvoinţa sa, ţarul i-a dăruit Preafericitului un

427
 Jupânita
, cea Frumoasă

nou echipaj, deoarece careta noastră veche se hârbuise cu totul. Mai mult
mergea pe burtă decât pe roţi. Totodată, ţarul ne-a dat numărul necesar de
căruţe pentru a ne căra tot agărlâcul nostru. Şi la 28 mai, am luat drumul
înapoi.
– Dacă aţi plecat din Moscova la sfârşitul lunii mai, da astăzi este a şai-
sprezecea zi a lui iunie, înseamnă că aţi mers foarte repede.
– Aşa şi este! Drumul e foarte lung şi de aceea noi am mers cu mare
grabă. De la Moscova până la Kaluga sunt 180 de verste. Iar de la Kaluga
până la Volhov – încă 110 de verste! Ne-am reţinut numai o singură zi, la
Volhov… Ştii ce ne-a impresionat cel mai mult în această călătorie? Câmpia
rusă. Plecând din Moscova, pentru a vizita şi alte locuri sfinte, am văzut:
câmpia era complet ascunsă sub zăpezi albe, iar la întoarcere, câmpia arăta
ca o mocirlă şi iată acum, când, câteva zile în urmă, am trecut din nou prin
câmpia rusească, ea era deja acoperită cu o plapumă de secară, înaltă, de
statura unui om, bogată în grăunţe.
Cineva, pane Necipor, mi-a spus că moscoviţii au obiceiul de a semăna
pâinea în august sau în septembrie, care, până la sosirea frigului, creşte de-o
şchioapă. Prin noiembrie, ei transformă câmpia în păşune pentru vite, ca să
îngraşe solul. Apoi vine iarna cu zăpezi şi abia în aprilie câmpia îşi revine.
Secara îndestulată cu umezeală creşte repede. În patruzeci de zile, ea dă în
spic. La început, când mi-au povestit acest lucru, nici nu-mi venea să cred.
Minune, nu altceva! Minune pe care, mai apoi, am văzut-o personal.
De la Volhov până la Sevsk, am mers încă 190 de verste, iar de la Sevsk
până la Putivl sunt 120 de verste. În toate oraşele şi târgurile ce ne-au stat
în cale ne-am oprit numai pentru patru zile, iar unsprezece zile am fost în
drum, şi aceasta – datorită faptului că la sosirea convoiului Preafericitului
nostru Patriarh totul era gata: cai, căruţe, bucate… Mergeam zilnic vreo
şaptesprezece ore. Drumul era uşor. Câteodată ne deplasam chiar mai re-
pede decât unii olăcari! După cum am socotit eu, pane Necipor, drumul de
la Moscova până la Putivl este de 600 de verste, dar mulţumită faptului că
schimbam în fiecare zi caii, am parcurs acest drum doar în unsprezece zile.
Pe când cei care folosesc caii lor proprii, sunt în stare să acopere această
distanţă într-o lună. Ne-au întrecut, pane Necipor, numai curierii ţarului,
ce mergeau în galop la panul Ihmili.
– Treburile ţării îi goneau din urmă! zise înţelegător Necipor.
Ajunşi la Korâbutov, însoţitorii alaiului Preafericitului Patriarh Macarie
s-au întors înapoi: căruţaşii cu căruţele lor, streliţii-străjeri, dragomanii. Au
plecat cu bucurie, deoarece fiecare din ei revenea acasă cu cadouri şi cu
scrisori de mulţumire pentru ţar şi Preafericitul Patriarh al ruşilor.

428
 Jupânita
, cea Frumoasă

De acum încolo, toată grija drumului trebuia să o poarte pe umerii lor

Necipor şi cazacii săi. Dintr-un oraş în altul. De la Korâbutov până la Pri-
luki.
Ce mai tărăboi era în târg! Mare iarmaroc cu ocazia sărbătorii Sfântului
Ioan Botezătorul. Cine numai nu era în acel târg! Din toate împrejurimile.
Negustorii greci din Rumelia şi Karamania – cu mătăsuri, cu năframe, co-
voare din Persia, cu pelerine albe, cărora li se mai spune “aba” şi cu tot felul
de alte lucruri, mai scumpe sau mai ieftine.
În a patra duminică după Cincizecime, Preafericitul şi preoţii, la rugă-
mintea stareţului, au mers să viziteze mănăstirea Gustân, unde Patriarhul
din Antiohia a oficiat o liturghie.
Când Preafericitul Patriarh a intrat în locaşul sfânt, ca şi la prima sa
vizită de acum doi ani, el a rămas tot aşa de surprins de frumuseţea iconos-
tasului. Mai rar aşa lux! Nici iconostasul de la Sfânta Sofia din Kiev, nici cel
de la Lavra din Kiev (sectorul Pecersk) nu se puteau compara cu cel de la
mănăstirea Sfintei Treimi din Gustân. Când, mai mulţi ani în urmă, mă-
năstirea a ars, egumenul ei s-a adresat după ajutor către principele Vasile
Lupu al Moldovei. La acea vreme, numele principelui Vasile era pe buzele
fiecărui creştin ortodox. Acest bărbat, domnitorul Ţării Moldovei, bine-
cuvântat de bunul Dumnezeu să facă multe lucruri mari şi frumoase pen-
tru Biserică, prin jertfele sale nenumărate, a construit biserici, mănăstiri,
a tipărit cărţi, s-a făcut celebru departe de hotarele Moldovei. Principele
Vasile Lupu, omul lui Dumnezeu, stâlpul Altarului Ceresc prin bunăvoinţa
sa şi cu binecuvântarea Preafericiţilor mitropoliţi Varlaam din Iaşi şi Petru
Movilă din Kiev, a dat din toată inima ce s-a cerut şi s-a dorit pentru reînăl-
ţarea Sfintei Mănăstiri din Gustân.
Când ţarul ruşilor, Alexei Mihailovici, a auzit de bunătatea principelui
moldovean, a trimis şi el din partea sa 1500 de monede de aur, pentru pic-
tarea iconostasului, suflarea lui cu aur şi împodobirea icoanelor.
Marţi, alaiul Preafericitului Patriarh a părăsit oraşul Priluki. Întregul
târg a ieşit să-l petreacă la drum pe Patriarh. Înaintea tuturor defilau muzi-
canţii, care suflau cu sârguinţă în flautele lor poloneze, apoi – polcovnicul,
care mergea pe jos, preoţii care au înconjurat careta Preafericitului Patri-
arh, intonând cântece religioase, şi din urma lor – locuitorii oraşului.
Când târgul a rămas departe în urmă, localnicii şi-au luat ziua bună de
la Preafericitul Patriarh, dorindu-i călătorie plăcută.
Joi, convoiul Patriarhului a ajuns la Nipru, unde peregrinii au înnoptat
pe malul stâng al râului, faţă-n faţă cu mănăstirea Pecersk. Iar vineri, în
a douăzeci şi şaptea zi a lui iunie, au trecut apa pentru a vizita, pe malul
drept, mănăstirea Pecersk.

429
 Jupânita
, cea Frumoasă

După câteva zile de aflare la Kiev, alaiul Patriarhului s-a îmbarcat în lun-
tre şi a trecut din nou râul, spre malul stâng. De unde au pornit la vale, spre
Cighirin, unde Preafericitul Patriarh Macarie avea iarăşi să se întâlnească
cu Hmeli-hatmanul, precum şi cu nora acestuia, fiica domnului Moldovei,
Ruxandra.
– Mergem spre Hijirin, pane Necipor? întrebă Paul de Alep.
– Mergem, numai că nu spre Hijirin, ci spre Cighirin, zâmbi Necipor.
– Fie şi Gikirin… Ştii, pane Necipor, noaptea pe care am petrecut-o pe
malul râului Nipru, faţă-n faţă cu mănăstirea Pecersk, a fost cea mai liniş-
tită din viaţa mea. Când am văzut sclipirea cupolelor Sfintei mănăstiri, am
simţit în suflet binecuvântarea Domnului din ceruri, iar când s-au atins de
noi miresmele acestui pământ înfloritor, sufletul meu a tresărit de fericire,
de speranţa zilei de mâine, de paza şi dragostea dumnezeiască. Parcă eram
în sânul lui Dumnezeu!
– Aceste pământuri, pane Pavel, sunt nişte grădini ale Domnului şi totul
ce creşte în aceste grădini ori prin ele se află sub aripa păzitoare a lui Dum-
nezeu, lămuri cu mândrie Necipor Krivonog. Iar înainte ne aşteaptă nişte
locuri la fel de frumoase şi binecuvântate de Ceruri. Iată, după cotitură, a
şi apărut târgul Borispol.
– Oraşul lui Boris-mucenicul, zise solemn Paul de Alep.
– O, da, oraşul lui Boris, feciorul lui Vladimir din Kiev, se învioră caza-
cul. Este un târg cu citadelă şi întărituri. Povestea un bun omulean că mai
înainte a fost în acest târg o biserică mare, ridicată din piatră şi lemn, care
se numea Sfântul Gleb–mucenicul, în cinstea unui alt fecior al cneazului
Vladimir. Când au dat năvală peste noi polonii, au distrus-o; piatra, lemnul
şi fierul leşii le-au dus la Kiev. Astăzi în târg sunt alte două noi biserici –
Naşterea Domnului şi Sfântul Arhanghel Mihail.
Cneazul Vladimir a avut doisprezece feciori şi toţi erau creştini, în afară
de unul din ei, care a refuzat să primească Botezul Domnului, rămânând
cu credinţa în idolii strămoşeşti ai slavilor. Şi pentru că era hain şi avea un
suflet păgân, a pus el la cale o răzbunare contra fraţilor săi. Odată, el i-a
invitat la dânsul la palat pe doi dintre fraţii săi, pe Boris şi Gleb, după botez
– David şi Roman şi, prin vicleşug, a reuşit să-i omoare cu mâna lui. Aşa au
devenit ei, pane Pavel, mucenici. Ruşii şi moscoviţii construiesc în numele
lor biserici şi mănăstiri şi serbează numele lor sacre.
Oraşul este frumos. Am avut odată ocazia, pane Pavel, să trec prin el în
luna mai. Vai, Doamne, ce frumuseţe! Se îneacă în livezi. Vişini – pretutin-
deni, în fiecare ogradă, grădină. Fântâni, în fiecare gospodărie. Oamenii de
prin partea locului scot apă cu roata.

430
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Zidirile lui Dumnezeu sunt totdeauna frumoase, pane Necipor, a re-

marcat Paul.
După un scurt popas la Borispol, alaiul a pornit mai departe. De data
aceasta, a luat-o un pic înspre nord, pentru a vizita unul din cele mai pito-
reşti oraşe din Ucraina – Perejaslav, concurentul oraşului Kiev.
Când călătorii s-au apropiat de oraş, ei au rămas fascinaţi de întăriturile
lui. Oraşul, apărat din toate părţile de nenumărate fortificaţii, avea trei porţi
în pereţii bine întăriţi. O poartă ducea spre uscat, iar altele două – spre po-
durile aruncate peste un lac mare, ce înconjura oraşul. Lacul era alimentat
cu apă de un râuleţ ce se revărsa în el. În plus, lacul era îmbrăţişat de nişte
maluri artificiale, care formau mai multe baraje pentru mori şi întărituri,
pentru tunuri.
– Perejaslav este oraşul oraşelor, metropola lor şi aparţine cazacilor de
pe malul stâng al Niprului, povesti Necipor-sotnicul. Până la venirea lui
Hmeli, leşii rar de tot se aşezau cu traiul prin părţile acestea. Mai mult – că-
peteniile oraşului. Acest oraş-cetate, pane Pavel, este de neînvins şi nimeni
încă nu l-a luat cu năvala. Mai mult – prin înţelegere, deoarece cu adevărat
oraşul-cetate rămâne de necucerit.
Când Hmeli a apărut sub zidurile Perejaslavului, cazacii din oraş au pus
mâna pe căpeteniile leşeşti, le-au ucis şi au deschis porţile, spre bucuria
noastră.
Ultima dată când am vizitat acest oraş, a fost în ianuarie 1654. Forfotea
oraşul de atâta căzăcime, venită din toată Ucraina! Atunci, la Perejaslav, la
8 ianuarie, marele nostru hatman a vestit unirea Ucrainei cu Rusia. Rada
a avut loc în piaţa din faţa catedralei. Acolo se adunaseră reprezentanţi
din toate regiunile eliberate de la leşi. Într-un cerc format din cazaci, sub
steagul hatmanului, a ieşit însuşi panul Hmeli, însoţit de judecători, esauli,
polcovnici. A luat cuvântul şi a îndemnat poporul, pe cei prezenţi la Rada
din Perejaslav, să ia o hotărâre în ceea ce priveşte unirea cazacilor cu ruşii.
Căpeteniile, da şi eu printre dânsele, umblau prin piaţă, printre oameni
şi întrebau mulţimea dacă vrea Unirea. Au voit cu toţii. În vecii vecilor.
Atunci omul ţarului, boierul Vasili Buturlin, i-a înmânat hatmanului Hmeli
simbolurile puterii – buzduganul, flamura şi îmbrăcămintea de gală.
N-am mai avut eu odihnă în acele zile de ianuarie… Am mers eu cu
oamenii mei şi boierii din Rusia prin ţară, ca ei să depună jurământul de
închinare. Totul a început aici, la Perejaslav.
Când suita Preafericitului Patriarh s-a apropiat de oraş, în întâmpinarea
înaltului oaspete a ieşit căpetenia oraşului, un polcovnic ce purta un drapel
de-al ţarului rus şi care era însoţit de muzicanţi cu tobe şi flaute leşeşti.
După dânşii, mergeau preoţii şi orăşenii, care purtau prapuri şi cruci. Cu

431
 Jupânita
, cea Frumoasă

mare bucurie şi pompă, oaspeţii au fost conduşi în biserica cea nouă din
oraş, construită din lemn, cu hramul Adormirii Maicii Domnului.
La ieşirea Patriarhului Macarie din biserică, în semn de mare bucurie
pentru vizita lui, au pocnit tunurile cetăţii, şi atât de puternic, de s-au cu-
tremurat cerul şi pământul, iar din fundul Tartarului se auzi vocea nemul-
ţumită a lui Sarsailă.
Era ziua când şi Creatorul îşi permitea o zi de odihnă. Era Sfânta Dumi-
nică. Citadinii se odihneau şi ei. Îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, oamenii
au invadat pieţele oraşului. Bisericile erau pline de mulţimea de credin-
cioşi.
Totodată, era ziua când se împlineau exact patru ani de când Preaferi-
citul Patriarh Macarie al Antiohiei a plecat din Alep într-o lungă călătorie
spre ţara moscoviţilor.
Ca şi în multe alte oraşe şi târguri din Moldova, Ucraina şi Rusia, Prea-
fericitul a sfinţit, după liturghie, apa şi a stropit cu ea mulţimea.
Marţi, în a douăzeci şi doua zi a lui iulie, când Patriarhul şi oamenii
lui au hotărât să-şi continue drumul, toţi locuitorii oraşului au ieşit să-l
petreacă. În frunte era polcovnicul cu drapelul ţarului Rusiei, după care
mergeau muzicanţii cu tobe şi flaute, preoţii ce cântau cu evlavie cântece
bisericeşti şi mulţimi peste mulţimi. Au mers aşa cu toţii până când oraşul
a dispărut din vedere, de unde fiecare a urmat drumul său. Alaiul Patriar-
hului s-a îndreptat spre orizontul fumuriu, iar orăşenii s-au întors fiecare
la problemele lui.
Târgurile întâlnite în cale rămâneau, unul după altul, în urmă. Ghel-
meazov, Zolotonoşa cu două biserici frumoase, Cerkassî – baştina lui Bog-
dan Zinovi Hmelniţki.
– Pane Pavel, de aici, din Cerkassî, pornesc spre mare corăbiile căzăceşti,
tălmăci Necipor. Buni marinari sunt cazacii, după cum şi oşteni cu faimă,
de care se tem busurmanii. E un loc foarte bun pentru port, deoarece, pre-
cum vezi şi singur, oraşul este situat chiar pe malul râului. Aici s-a născut
Hmeli. Tatăl său, Mihail Hmelniţki, să-l ierte Dumnezeu, a avut la Cerkassî
o casă. Bătrânii noştri povestesc, după cum au auzit de la buneii lor, că aici
au apărut pentru prima oară cazacii.
– Pane Necipor, privind la oamenii aceştia, ce au împânzit străzile ora-
şului, îmi vine să cred că ei sunt cam sălbatici, îşi exprimă părerea Paul de
Alep.
– Ştiu eu? Oameni ca toţi oamenii, răspunse Necipor. Numai că ei tră-
iesc la margine, iar de aici, de la Nipru, spre soare-răsare, începe stepa săl-
batică. Locuitorii acestor pământuri din moşi-strămoşi sunt luptători şi au

432
 Jupânita
, cea Frumoasă

un nărav cu adevărat cam feroce, după cum lupii. Ai văzut vreodată, pane
Pavel, lup blând? Oricât l-ai hrăni şi l-ai îmblânzi, tot lup rămâne!
După şapte mile, în zare a apărut, în sfârşit, oraşul unde Hmeli-hatma-
nul îşi avea reşedinţa. Posibil că acum, când alaiul Preafericitului Patriarh
se apropia de oraş, hatmanul, emoţionat de viitoarea întâlnire cu pelerinii
din Antiohia, privea pe fereastră la drumul care se mistuia în nisipurile
aurii ce înconjurau oraşul.
– Cighirin, pane Pavel, îl înştiinţă cazacul pe arhidiacon.
– Higirini?… O, Cighirini. Să mă ierţi, pane Necipor! Ci-ghi-rin, pro-
nunţă în fine corect Paul. O să fiu foarte bucuros şi cred că nu doar eu, da
şi Preafericitul, să ne reîntâlnim cu cel ce ne-a primit foarte bine acum doi
ani… Vai, cât nisip… Pane Necipor! Parcă suntem în Arabia. De când am
trecut râul, numai nisip. Pe ambele părţi ale drumului…
– Pe alocuri, nisipul acesta are adâncimea unui stat de om. Şi caii noştri
merg din greu, se scufundă de-o şchioapă în nisip. Toate împrejurimile
Cighirinului se îneacă în nisipuri, lămuri cazacul.
La o verstă depărtare de oraş, în întâmpinarea înaltului oaspete, în frun-
tea a câtorva sute de cazaci cu flamurile în vânt, a ieşit breazul grămătic
Ivan Vâgovski. La un semn al lui Paul de Alep, surugiii au oprit careta.
Patriarhul, susţinut de un preot, a coborât din echipaj. Picioarele lui s-au
adâncit imediat în nisipul fierbinte al verii.
Ivan Vâgovski, la rândul său, a descălecat şi s-a apropiat de Preafericitul
Macarie, care de acum stătea înconjurat de preoţi. Grămăticul a căzut în
genunchi, a sărutat poala odăjdiilor, mâna şi crucea Patriarhului. Preafe-
ricitul i-a pus palma dreaptă pe creştet şi l-a binecuvântat cu puterea lui
Dumnezeu.
Ivan Vâgovski s-a ridicat în picioare şi s-a închinat adânc în faţa înaltu-
lui oaspete:
– Am fost trimis, Preafericite Patriarh al Antiohiei, de către stăpânul
nostru, marele hatman Hmeli, să vă poftesc să binevoiţi să vă bucuraţi de
ospitalitatea stăpânului nostru. Spre bucuria noastră, a tuturora!
– Mulţumim din tot sufletul luminatului pan Ihmili, zise Patriarhul,
pentru grija pe care el o are faţă de Domnia mea şi însoţitorii mei şi suntem
bucuroşi să gustăm din pâinea şi sarea panului hatman. Să mergem, Dom-
niilor voastre!
La o jumătate de verstă de Cighirin, în întâmpinarea cortegiului au ieşit
toţi oamenii de bună-credinţă din târg în frunte cu Iuri, feciorul mai mic
al hatmanului. Douăzeci şi cinci de muzicanţi cântau fără de osteneală la
flaute. Cazacii-oşteni, aşezaţi în cinci rânduri, toţi aleşi pe sprânceană, stă-
teau pe o parte şi pe alta a drumului. Stăteau neclintiţi, chiar dacă nisipul

433
 Jupânita
, cea Frumoasă

fierbinte le frigea tălpile. Îmbrăcaţi în jupane purpurii şi purtând cuşme de

culoare cenuşie cu fund roşu, ei înfrumuseţau peisajul auriu al nisipurilor.
Săbiile dezgolite aruncau în jur evantaie de scântei. Soarele se juca în luciul
lamelor de oţel.
În citadelă, după parcane, câteva tunuri au oftat adânc, aruncând foc şi
fum din gurile lor negre. Din când în când, printre pocnetele şi bubuiturile
tunurilor se auzea glasul piţigăiat al săcăluşelor. Clopotele de la cele cinci
biserici din oraş au vestit întreaga lume că alaiul Preafericitului a intrat în
Cighirin şi se îndreaptă spre Biserica Adormirii Maicii Domnului, unde
Patriarhul avea să slujească o Sfântă Liturghie.
Necipor Krivonog şi-a adunat ceata obosită de-a binelea, doar tot dru-
mul au fost cu ochii în patru, ca nu cumva cineva să facă vreun rău Preafe-
ricitului Patriarh şi însoţitorilor săi şi le-a dat drumul cazacilor să se odih-
nească.
– Îndată ce Preafericitul Patriarh va merge mai departe pe drumul său,
ne întoarcem la slujbă, voinicilor, luându-l sub paza noastră, lămuri situaţia
sotnicul. Noi îl vom conduce până la apa Nistrului. Dacă până aici totul a
fost bine, mai încolo însă lucrurile sunt mai puţin îmbucurătoare. După
cum mi-a şoptit panul Vâgovski, tătarii au încălecat caii. Va fi, băieţi, o
luptă crâncenă, dar până una-alta, bucuraţi-vă de viaţă!
Duminică, răspunzând la invitaţia hatmanului, Preafericitul Patriarh,
împreună cu un episcop, venit de curând ca sol de la leşi, au celebrat o
Sfântă Liturghie. Osteneala slujbei bisericeşti a fost remediată cu o bucurie
pur pământească: un ospăţ cu marele hatman.
Luni, Patriarhul şi însoţitorii săi au fost conduşi la mănăstirea Sfânta
Treime. Şi acolo, ca şi la Cighirin, Înalt Preafericitul Macarie a oficiat o
Sfântă Liturghie, după care oaspeţii au fost invitaţi să ia masa cu însuşi
pisarul hatmanului, cu panul Ivan Vâgovski, care s-a dovedit a fi întemeie-
torul acestei mănăstiri.
Băuturi şi bucate au fost îndeajuns. Vin – mai puţin. De fapt, deloc. În
ţara cazacilor, vin pur şi simplu nu prea există. Toată lumea bea horilcă!
Dar dacă şi se găseşte pe undeva vin, şi acela adus din Moldova sau de la
crâmleni. Cu butoaiele. În schimb, cazacii beau fiertură de orz. Foarte plă-
cută pentru suflet…
În timpul călătoriei, Paul de Alep a avut, nu odată, posibilitatea să guste
această “magică” fiertură de orz. După cum a făcut-o şi în acea după-amiază,
în ospeţie la Ivan Vâgovski. Fiertura de orz era băută în loc de vin: ce era de
făcut? De nevoie mănânci şi mere acre. Mai ales că afară era luna lui cup-
tor, iar ei se aflau cu adevărat aşezaţi pe o mare tigaie din nisip fierbinte, şi
fiertura respectivă era o salvare răcoritoare pentru trup şi suflet.

434
 Jupânita
, cea Frumoasă

În ceea ce priveşte mierea, sau, cum îi mai zic cazacii – miedul, adică
hidromelul, se folosea de asemenea pentru fierbere. Se obţinea o băutură
ameţitoare. Fierbeau şi vodcă. Din secară şi care era ieftină şi îndeajuns.
Seara oaspeţii s-au întors la Cighirin. Fiecare zi petrecută în ţara lui
Hmeli abunda în surprize. Chiar de la primii paşi făcuţi pe pământul caza-
cilor şi până la Cighirin.
Aproape toţi locuitorii acestei ţări, cu excepţia unora, puteau citi, socoti
şi cunoşteau foarte bine mersul slujbelor bisericeşti. Cu toţii. Şi femeile, şi
copiii, de la mic la mare.
Lui Paul de Alep, de atâtea lucruri uimitoare, nemaiîntâlnite prin alte
părţi ale lumii, i s-au rotunjit cu totul ochii, de parcă erau două mandarine
din Alep.
Au mai întâlnit ei în Ucraina hatmanului o mulţime de văduve şi copii
orfani. La tot pasul. În fiecare târg sau oraş, sat sau cătun. Şi de ce să nu fie
Ucraina atât de văduvită şi orfană, dacă de la apariţia lui Ihmili, din 1648
şi până mai ieri, ţara a tot dus război după război? Cu tătarii. Cu leşii. Cu
valahii…
Seara, când arşiţa zilei s-a retras, târgul Cighirin s-a umplut de glasuri
de copii.
– Orfanii… a oftat cineva dintre oamenii ce îi serveau pe oaspeţii hat-
manului.
Copiii orfani din Cighirin îşi începuseră procesiunea prin târg, trecând
din casă în casă şi cântând imnuri dedicate Sfintei Fecioare. Cântecele lor
pline de vrajă angelică pătrundeau până în adâncul sufletului. Şi tot aşa din
casă în casă. Cu imnuri închinate Sfintei Fecioare. După aceste cântări, gos-
podarii buni la inimă împărţeau copiilor bani, pâine, bucate, îmbrăcăminte
şi încălţăminte de care aveau urgent nevoie orfanii pentru a-şi continua
învăţătura.
Iubirea creştină plutea deasupra Ucrainei cazacilor. Oriunde ar fi ajuns
Preafericitul şi însoţitorii lui, în orice târg, oraş şi chiar cătun, cazacii aveau
pentru cei săraci case de refugiu, aziluri construite la marginea pădurilor ce
duceau spre porţile aşezărilor ori chiar în oraş. Erau uşor de observat. Nu
puteai să treci pe-alături şi să nu le vezi! Pereţii acestor adăposturi pentru
săraci erau înfrumuseţaţi cu fel de fel de icoane cu chipuri de sfinţi. Acolo,
pentru fiecare se putea de găsit o pomană.
Şi erau atât de mulţi săraci şi orfani în ţara cazacilor, că numai milostivul
Dumnezeu cunoştea numărul lor adevărat!
Când s-a lăsat întunericul, Cighirinul a fost cuprins de linişte. Sus pe
cer, rând pe rând, se aprindeau lumânările Domnului – aştrii, luminând
calea îngeraşilor spre leagănele copilaşilor.

435
 Jupânita
, cea Frumoasă

Impresionat de evenimentele zilei, Paul de Alep a oftat din adâncul su-

fletului:
– Toate sunt prin voia Ta, Tatăl nostru Ceresc! Numai prin voia Ta…
Pacea. Războaiele. Văduvele şi orfanii…
Oraşul Cighirin, ca şi celelalte oraşe şi târguri din Ucraina cazacilor,
era bogat în biserici. Erau cinci la număr. Iar citadela Cighirinului nu avea
asemănare cu alte cetăţi – prin înălţimea ei, mărimea podişului pe care
ea a fost înălţată, prin întinderea ei, mulţimea de lacuri şi mlaştini ce în-
conjurau acest oraş-cetate. Prin nisipurile abundente. Anume prin aceasta
Cighirinul era foarte puternic. Şi totuşi, în urma nenumăratelor năvăliri,
citadela a fost parţial distrusă. În interiorul ei erau câteva stânci abrupte.
Mai multe tunuri frumoase străluceau în lumina soarelui, de parcă erau
din aur. Gurile lor negre, căscate ca nişte ochi de ciclopi, priveau cu mirare
la pacea ce se aşternuse în acele zile de vară la talpa oraşului. Ele fuseseră
aduse de Hmeli tocmai din Polonia. Toate – cu inscripţii, blazoane şi alte
semne. Trofee demne de laudă.
În oraş nu era chiar aşa de simplu să intri. Pentru intrare şi ieşire exista
o singură poartă. Aşezat în vale, oraşul era înconjurat de o mare de nisip,
din care cauză era extrem de cald.
… Anul 1656 de la naşterea lui Hristos. Sâmbătă, în a douăsprezecea zi a
lui august, înainte ca Preafericitul Patriarh şi oamenii lui să-şi ia rămas bun
de la oraşul Cighirin, înaltul oaspete fu vizitat de marele hatman Hmel-
niţki, care a primit ultima binecuvântare.
Ieşind din oraş, alaiul Patriarhului a mers o milă întreagă, până a ajuns
la un pod, lung de tot, ce se întindea, aidoma unui balaur fantastic, peste
mulţimea de lacuri, mlaştini, râuri şi peste zeci de insule. Mai mari. Mai
mici. Podul trecea direct pe sub zidurile înalte ale citadelei şi apoi ducea
prin nişte locuri atât de straşnice, încât frica de moarte îl cuprindea pe
orice voinic, darămite pe Preafericitul Patriarh şi însoţitorii săi. Aceste lo-
curi sinistre erau bune numai pentru vârcolaci, spiriduşi şi alte urâţenii.
Noroc de Necipor, care, observând spaima bieţilor călători, a început să
le povestească tot felul de întâmplări hazlii. Dar oare îi era cuiva poftă de
snoavele lui Necipor, când scândurile podului scârţâiau atât de jalnic, de
parcă erau gata să se rupă sub greutatea trăsurii şi a călăreţilor? Străinii
priveau pe furiş şi cu groază la cercurile ce apăreau pe suprafaţa apei, la
bolboroseala misterioasă a mlaştinilor, la orice legănare a sălciilor, aplecate
ca nişte ondine peste maluri. Numai Necipor Krivonog şi ceata lui de oşteni
căliţi mergea repede, apăsat, fără frică spre capătul podului, unde îi aştepta
ca să li se aştearnă sub picioare pământul tare…

436
 Jupânita
, cea Frumoasă

Discuţia cu Necipor l-a ajutat pe Paul de Alep să facă abstracţie de gro-

zăveniile din jur.
– Pane Necipor, zise cu nedumerire arhidiaconul, noi am întâlnit şi am
văzut în ţara voastră multe oraşe şi târguri frumoase, demne de a fi reşe-
dinţa marelui hatman şi, când colo, el s-a instalat aici, în aceste locuri atât
de sălbatice! Nisipuri fierbinţi, ape întinse şi mlaştini puturoase… Care-i
totuşi secretul?
– Hatmanul nostru, pane Pavel, răspunse sotnicul, a ales acest oraş ca
reşedinţă, deoarece el se află la marginea ţării şi se învecinează cu pămân-
turile tătarilor. De fapt, între noi şi tătari se întinde o regiune unde, cale
de cincizeci de zile – nici o suflare de om! Şi începe această ţară a stepelor
fioroase nu departe de Nipru. Mai sus de aceste meleaguri sălbatice, pe am-
bele maluri ale râului Don, mai există o ţară a cazacilor – a celor de pe Don.
Şi au ei până la 300 000 de călăreţi şi fiecare – cu arma lui de foc.
– Auzi, pane Necipor, de când călătorim noi prin ţara voastră… nu am
văzut niciodată evrei. Ce s-a întâmplat cu ei? Se vede că este adevărat ceea
ce ni s-a vorbit în Moldova?… Am întâlnit eu acolo un evreu trist şi speriat
cu numele Iachi, care era fugar din ţara voastră, şi când l-am întrebat ce a
făcut Ihmili cu evreii din Ucraina cazacilor, el ne-a spus că hatmanul şi
căpeteniile căzăceşti le-au pricinuit foarte mult rău bieţilor evrei. I-au ucis
şi i-au bătut atât de tare, încât Ihmili-cumplitul nici nu poate fi comparat
cu Vespasian, împăratul romanilor.
Necipor oftă adânc şi povesti:
– După ce a ajuns panul Hmeli în fruntea cazacilor, el a curăţat toată
ţara noastră de iudei şi leşi, de au plecat evreii cu toate catrafusele lor în
băjenie prin lume… Când Hmeli a început să-i fugărească pe evrei, cei mai
bogaţi dintre dânşii, da şi cei care mai rămăseseră în viaţă, s-au adunat şi
au plecat la Tulcin, o cetate din Podolia. Au luat cu ei tot calabalâcul lor,
toate bogăţiile şi s-au închis în cetate. Aveau acolo de toate: tunuri, ghiulele,
praf de puşcă, bucate, apă. Oastea lui Hmeli a înconjurat cetatea Tulcin şi a
pornit la atac asupra evreilor. N-au rezistat zidurile cetăţii Tulcin. Au cuce-
rit cazacii prin foc şi sabie cetatea ceea. Mare jale a mai fost atunci! Evreii
care au rămas în viaţă au fost bătuţi cu ciomegele, toţi câţi au fost acolo:
femei, copii, bătrâni, bărbaţi… Vreo douăzeci de mii de suflete. Nu aveau
cazacii noştri nici un pic de milă faţă de dânşii. Nu au fost cruţate nici vi-
itoarele mame. Pruncii erau scoşi din burtă cu suliţele şi ucişi. Uite aşa au
scăpat cazacii de evrei: prin mare cruzime. Tot agărlâcul lor, care mirosea
a usturoi şi naftalină, a nimerit pe mâna cazacilor. Şi aurul, şi argintul – de
asemenea. Butoaie întregi cu comori! Tot ce le-a căzut cazacilor în mână

437
 Jupânita
, cea Frumoasă

a fost împărţit între dânşii. După împărţeală, au făcut un târg. Şi vindeau

boarfele şi comorile evreieşti pentru o nimica toată.
Cu un groş sau doi groşi cumpărai liber un talger, o cupă, un sveşnic, o
cădelniţă ori alte lucruri de preţ şi toate – de argint…
– Se vede că nu cunosc cazacii voştri adevărata valoare a obiectelor de
lux, nu-i aşa?! întrebă amărât Paul de Alep.
– Eu, personal, pane Pavel, se destăinui Necipor Krivonog, preţuiesc
mai tare o sabie din oţel bun… În clipa grea numai ea îmi poate salva viaţa.
O asemenea sabie-surioară costă foarte scump şi valorează mai mult decât
tot aurul evreiesc. Din cauza lui se fac atâtea lucruri urâte…
Soarta Tulcinului au împărţit-o şi alte oraşe în care locuiau mulţi evrei.
Aşa a fost şi la Şargorod, unde evreii, încercuiţi din toate părţile de cazacii
noştri, se zbăteau între viaţă şi moarte. Într-o noapte, când au văzut evreii
că nu au scăpare de cazaci, au aruncat toate comorile, aurul şi argintul lor,
în şanţul cu apă ce înconjura oraşul. Au zburat în hăul negru poloboacele
pline cu aur şi argint, pungile cu bijuterii şi tot felul de lucruri scumpe.
Hm, au găsit proştii! Cazacii noştri, oameni înţelepţi şi ageri, au ghicit
imediat vrerea evreilor, aşa că, după ce au cucerit oraşul şi au ucis ultimul
iudeu, au căzut în mâinile cazacilor toate comorile evreieşti. Le-au scos ai
noştri, una câte una, din şanţul plin cu cadavre…
Şi de ce s-au întâmplat toate aceste masacre, nu mă duce capul! Numai
unul Dumnezeu dă suflare vieţii şi tot unul Dumnezeu are dreptul să taie
acest fir de aur… Doar viaţa este comoara comorilor; restul – deşertăciunea
deşertăciunilor.
Într-un alt oraş, pane Pavel, cazacii au bătut şi au ucis şaptezeci de mii
de evrei. Au scăpat cu zile numai acei evrei ce au primit Sfântul Botez, iar
ceilalţi au fost trimişi în împărăţia lui Satan.
– Da oare meritau evreii o soartă atât de crudă? Cu ce sunt ei mai prejos
decât voi, cazacii? Mai ales că unul din voi, mulţi şi voinici, a fost un evreu-
cazac pe nume Berah. De fapt, după cum îmi povestea Iachi, evreul din
ţinutul cel de margine din Ţara Moldovei, printre evreii ruşi din Volân şi
Podolia erau foarte mulţi cavaleri viteji, care cu sabia, cu muscheta şi arcul,
luptau cu mare curaj, oriunde s-ar fi aflat. Evreul Berah a fost cazac în Se-
cea Zaporojeană şi a căzut eroic în luptă. Îmi spunea Iachi din Soroca, că la
mulţi cazaci le-a fost jale de moartea unui aşa viteaz precum a fost cavalerul
evreu Berah, tăiat, într-o bătălie, cu topoarele.
– Mai ştii, pane Pavel? Da Hmeli ne-a zis că nu avem ce ne teme de leşi,
pentru că în oastea lor sunt mulţi evrei.
Tot din vorbă în vorbă, a rămas departe în urmă podul lung cât o viaţă
de cazac. Ceva mai apoi, la numai o milă şi jumătate de Cighirin, călătorii

438
 Jupânita
, cea Frumoasă

făcuseră un nou popas, la moşia marelui hatman. În 1616, Mihail Hmel-

niţki, tata viitorului hatman, a primit ca danie, pentru serviciul lui devo-
tat, moşia Subbotov – un sat nu prea mare. Astfel a răsplătit craiul leşesc
credinţa sutaşului Hmelniţki. După moartea tatălui său şi întoarcerea lui
Hmeli din robia turcească, acesta din urmă devine moştenitor legitim.
Când Bogdan-Zinovi a fost ales hatman al Secei Zaporojene, Subbotov a
ajuns să fie reşedinţa lui informală. Iar castelul de lemn şi pământ, ridicat
deasupra râului Teasmin, la Cighirin, a devenit reşedinţă oficială. Acolo a
şi avut loc ultima întâlnire şi binecuvântare a Patriarhului Macarie cu cel ce
a tulburat apele multor împărăţii, cu Hmeli.
Satul Subbotov este aşezat într-un loc pitoresc, liniştit. Heleşteie, mori, o
prisacă mare şi nouă… Mai rar aşa locuri, mai cu seamă că lângă Subbotov
se afla o mare de nisip ce sufoca prin căldura ei totul din jur. Mândru şi
retras, Subbotov era situat chiar în coastele Cighirinului.
Drumul de la reşedinţa hatmanului şi până la moşia lui, unde, în acele
zile, locuia enigmatica noră a lui Hmeli, Ruxandra, se strecura de-a lungul
râului Teasmin, urcând, coborând şi ocolind colinele ce-i ieşeau în cale.
Pe partea dreaptă a drumului, râul curgea domol spre Nipru, iar pe partea
stângă se întindeau luncile Teasminului, iar mai încolo – dealuri nu prea
înalte. Curând, în faţa călătorilor a apărut şi satul Subbotov: o fântână cu
roata mare, căsuţe din nuiele, unse cu lut şi cu ochiuri mici de ferestre, Bi-
serica Sfântul Ilie…
De pe culmea unui deal, o cetăţuie străjuia împrejurimile Teasminului.
Împrejmuită cu un perete din buşteni de stejari şi salcâmi şi cu un şanţ cu
val, ea părea de necucerit. De sus, din turnul de pază al cetăţii, se vedea,
până hăt departe, lunca verde a Teasminului, stepa brăzdată de coline-va-
luri adormite, şleahul ce ducea spre Cighirin.
Fără un pic de odihnă, străjerii din turnurile cetăţuii scrutează mereu
zările. Aşa îi va eterniza istoria… Gurile negre de tunuri, bombarde şi mor-
tiere, privesc cu bănuială la mulţimea ce forfoteşte prin târg sau apare la
porţile satului.
Localnicii, trecuţi nu odată prin urgiile războiului cu polonezii şi crâm-
lenii, sunt gata să respingă atacurile năvălitorilor. În depozite, sute de mus-
chete, aşezate pe rastele, aşteaptă clipa când vor fi înşfăcate de mâinile calde
şi vânjoase ale luptătorilor. Suliţe, săbii. În lăzi – pistoale. În pulberărie:
mult praf de puşcă, cincisprezece bucăţi mari de plumb – hrană pentru
muschete şi pistoale, şi încă vreo trei mii de încărcături pentru muschete şi
mortiere. Totul – încremenit în aşteptare.

439
 Jupânita
, cea Frumoasă

Să fi fost aceste rezerve atunci când Ceaplinski a năvălit mişeleşte asupra

moşiei, dar şi mâini care să folosească, cu dibăcie, tot acest arsenal, nu era
să fie jefuit şi pârjolit satul!
După atacul şi incendiul cela de tristă amintire, Hmelniţki îşi reînno-
ieşte cuibul, ridicând, în ciuda duşmanilor, o casă nouă – mai spaţioasă
şi mai frumoasă, care şi acum, la câţiva ani de la construcţia ei, respira a
prospeţime. De la vechea zidire a rămas numai ceea ce nu arde – o albie
lungă de gresie, susţinută de trei suporturi în formă de lei-paralei, adânciţi
cu labele lor puternice în pământul lutos. În albie – mereu apă proaspătă,
pentru adăpostirea bidiviilor. Prin nările celor trei lei de piatră trec inele
mari de aramă, întrebuinţate de oamenii hatmanului pentru a lega caii.
Ferestrele ogivale ale casei parcă doreau să atenueze caracterul iute ca
piperul al stăpânului. Geamurile străluceau în razele soarelui, răspândind
în jurul lor un fel de foc rece. Deasupra ferestrelor – sculpturi de ghips,
create după gustul hatmanului: cai ce galopează pe aripi de vânt, tunuri ce
fumegă prin gurile lor căscate… Sau: un mistreţ cu coroana craiului polon
pe creştet, care se năpusteşte, din pădurea întunecoasă, asupra unui pui de
cazac. Vânătorul, un cazac cu chipul lui Hmeli, se aruncă, cu securea în
mână, asupra mistreţului sălbatic…
Un călugăr iscusit în artele plastice a lucrat din tot sufletul aceste sculp-
turi originale. Hatmanul avea gusturi rafinate la lucruri frumoase. Un
pridvor larg, susţinut de şase stâlpi înfrumuseţaţi cu mozaic precum în bi-
sericile catolice, atrăgea privirea oricărui trecător. Deasupra pridvorului,
un fronton triunghiular îi dădea casei un aspect impunător. Pe fronton,
basorelieful reprezenta un urs ce purta aceeaşi coroană a craiului şi se în-
frupta din mierea unui stup. Prisăcarul, un cazac ascuns la spatele ursului,
a ridicat măciuca, ca să-l lovească pe amatorul de miere străină.
O inscripţie de deasupra sculpturii punea la îndoială logica evenimente-
lor ce urmau a se întâmpla sau poate prevestea cele ce puteau să se întâmple
în viitor:
“Ce va fi, va fi, dar va fi ce va dori Dumnezeu!”
Nu departe de clădire, câteva căsuţe, pitite sub trei salcâmi înalţi, se uitau
la lumea din ogradă cu ochii mici ale ferestrelor. Acolo se odihneau, după
slujbă, străjerii şi servitorii lui Hmeli. Dincolo de casă, se întindea o poiană
vastă, înconjurată de vişini şi meri. Iar în centrul ei – o prisacă nouă-nouţă.
Era a doua! Prima – a lui Mihail Hmelniţki, s-a dus pe gura de lup a tâlha-
rului Ceaplinski. La un colţ al casei, un tei rotat – marea dragoste de mai a
albinelor din prisacă, acoperea cu umbra lui o laviţă, pe care, din când în

440
 Jupânita
, cea Frumoasă

când, se refugia, cu vreo carte în mână, frumoasa noră a hatmanului şi fiica

lui Vasile Lupu, voievodul rătăcitor al Moldovei.
La apropierea alaiului de sat, locuitorii au ieşit cu toţii, unul ca unul, în
întâmpinarea Preafericitului Patriarh. Clopotele dăngăneau fără osteneală.
Săcăluşele pocneau fără oprire. De pe citadelă, un tun ofta răguşit, arun-
când pară şi fum prin ţeava lui neagră.
Noutatea că Preafericitul Macarie se apropie de Subbotov, adusă de unul
din cazacii lui Necipor, s-a răspândit repede prin hudiţele satului.
Hatmanul a insistat foarte mult ca Patriarhul Macarie al Antiohiei să
treacă anume pe la Subbotov, unde era înmormântat fiul său Timuş şi îşi
ducea în tristeţe şi cu tânguire viaţa Ruxandra, principesa văduvă.
Înaintea tuturor mergeau preoţii de la biserica din Subbotov cu prapuri
şi lumânări, iar după dânşii – sătenii şi oştenii-cazaci. Mulţimea de credin-
cioşi era acompaniată de câţiva toboşari şi flautişti. Când procesiunea s-a
apropiat de alaiul Preafericitului, Patriarhul, cu închinare faţă de icoane şi
cruci, a coborât din echipajul său. Preoţii care îl însoţeau, l-au ajutat să îm-
brace mantia şi s-au adunat în jurul lui, ţinându-i poalele lungi. Patriarhul
a sărutat crucea, icoanele, a binecuvântat mulţimea, apoi au pornit cu toţii
spre Biserica Sfântul Arhanghel Mihail.
Satul era în culmea fericirii. Unul din marii Patriarhi ai lumii a poposit
la Subbotov! Primul şi poate că ultimul. Fiecare locuitor percepea şi aprecia
în felul său mult aşteptata întâlnire. De doi ani se tot vorbea pe sub icoane
că în drumul său înapoi spre Antiohia Preafericitul va trece şi prin Subbo-
tov. Doi ani de aşteptare, de vis au devenit realitate…
În casa lui Hmelniţki găteala era în toi. În faţa oglinzii, Ruxandra, asis-
tată de câteva fete tinere, îşi aşeza cu dibăcie augustă îmbrăcămintea. Sim-
plă, ca şi tot ce era în acea cameră. Această simplitate accentua frumuseţea
doamnei care stătea înaintea oglinzii. Astăzi ea se va întâlni cu Preafericitul
Patriarh! Avea multe de spus. O frământa o sumedenie de întrebări şi în-
doieli. Avea şi ea nevoie de binecuvântarea Preafericitului Macarie, pentru
a-şi face mai departe drum în viaţa ei văduvită, pentru a-şi găsi un rost al
său în această lume imensă, crudă şi perfidă, în care ea era ca o stea căză-
toare. S-a aprins… A luminat universul şi s-a stins fără urmă! Şi-a dorit să
culeagă luceferi de pe bolta cerului, dar a cules numai iluzii, nenorociri.
Tânără… Văduvă. Fără copii. Departe de ţară, de frate, de soră, de părintele
drag, pribeag şi el prin ţări străine. A avut doi copii gemeni, dar şi aici a
lovit-o nefericirea! Îngeraşii ei s-au ridicat la ceruri…
Cortegiul Preafericitului Patriarh, urmat de o puzderie de oameni, a in-
trat în biserică. În câteva clipe Sfântul locaş s-a umplut cu oameni şi era

441
 Jupânita
, cea Frumoasă

gata să plesnească de mulţimea lor. O bună parte din săteni rămăseseră în

pragul bisericii, de unde, întinzându-şi gâturile, încercau să vadă şi să audă
ceea ce se întâmpla şi se vorbea în Casa lui Dumnezeu.
Paul de Alep, care era curios la toate cele văzute şi auzite în această parte
a lumii, îşi tot rotea privirea prin locaş, admirând frumuseţea bisericii.
Ochii lui deveniseră mari şi rotunzi ca două mere. Subbotov era un sat
nu prea mare, cu biserică nouă, înaltă până la ceruri şi plină cu comori. A
văzut el multe biserici, dar atâtea comori de aur într-o singură biserică Paul
nu a mai întâlnit nicăieri în Ucraina.
Necipor, care stătea în preajma lui Paul de Alep, s-a uitat atent la arhidi-
acon. De pe buzele lui şi-a luat zborul un surâs semnificativ.
– Pane Pavel, i-a spus cazacul oaspetelui, tot ce vezi aici, toate aceste
bogăţii nenumărate au fost aduse de răposatul Timuş, să-l ierte Dumnezeu,
şi provin din năvălirile sale în Ţara Moldovei. Multe din aceste comori au
aparţinut cândva mănăstirilor şi bisericilor din Ţara de Sus a Moldovei –
din Iaşi, Botoşani, Rădăuţi, Suceava… Nu a fost biserică ale cărei uşi să
nu fi fost deschise de către cazacii noştri, da şi de tătari, pe deasupra… Iar
acolo, pane Pavel, se află cavoul viteazului ataman Timuş. S-a călătorit de-a
pururi spre alte tărâmuri – dumnezeieşti… Da poate nu?! După firea lui de
pui de lup, este cam greu de crezut că a luat o altă cale decât cea care duce
în Purgatoriu.
– Din Purgatoriu va merge spre tărâmurile Tatălui nostru Ceresc, zise
optimist Paul.
– Şi de ce nu?! făcu Necipor. A fost un oştean adevărat şi a luptat avan,
şi a luat multe vieţi omeneşti cu ascuţişul sabiei sale. Dumnezeu la toţi le
cere socoteală pentru păcatele comise. Timuş nu s-a născut înger, aşa că
Dumnezeu după fapte face judecata cuvenită.
Vizita în biserică a fost de scurtă durată. Preafericitul Patriarh era totuşi
un om bătrân şi deci mai avea nevoie şi de odihnă. Mai ales că, afară, soa-
rele se rostogolea tot mai repede spre colinele dinspre asfinţit. După masa
de seară a Preafericitului, de Paul s-a apropiat o tânără care, într-o greacă
stâlcită, l-a anunţat că stăpâna ei, doamna Ruxandra, văduva lui Timuş şi
principesa Moldovei, doreşte să-i vorbească Preafericitului.
Oare ar fi refuzat Patriarhul să se întâlnească şi el cu una dintre cele mai
misterioase femei ale epocii?
Principesa, a cărei frumuseţe a adus la gâlceavă ţările vecine, a apărut
pe neaşteptate din partea casei lui Hmelniţki, unde ea locuia împreună cu
servitoarele sale. Paul de Alep, care se afla alături de Preafericitul Patriarh,
la început nici n-a prea înţeles cu cine, de fapt, se întâlneşte Patriarhul.
Înaintea lor au apărut vreo şase fete tinere, îmbrăcate toate la fel, fără nici

442
 Jupânita
, cea Frumoasă

o deosebire, ca nişte sclave din Cerchezia, în nişte haine din postav, fără
horboţele, guleraşe şi bijuterii; pe cap purtau scufiţe din postav cu blăniţă.
O modestie totală! Şi totuşi, era în această sobrietate ceva deosebit. Una din
tinere emana o frumuseţe divină. Anume prin această frumuseţe ea şi se
deosebea de celelalte cinci fete: două din Cerchezia şi trei din Moldova.
Vizita a fost scurtă. Era mai curând o vizită de curtoazie, în acea seară.
Un bun venit aici, într-un sat rătăcit în marele ocean al lumii.
– Binecuvânteaz-o, Sfinte Părinte, pe roaba lui Dumnezeu, păcătoasa
Ruxandra… cântă unul dintre preoţii prezenţi la slujbă.
Doamna a căzut în genunchi, a sărutat mâna şi crucea Patriarhului.
Preafericitul a făcut deasupra capului Ruxandrei semnul crucii şi apoi a
pus mâna pe creştetul ei cald:
– Să te aibă Dumnezeu în pază şi să te îndrepte pe calea cea bună!
Fetele de casă au urmat exemplul stăpânei lor, în felul acesta primind şi
ele binecuvântarea Preafericitului Patriarh.
– Din mila Domnului, Tatălui nostru Ceresc, cuvântă Preafericitul Pa-
triarh Macarie, am ajuns în cele din urmă s-o cunosc personal pe miste-
rioasa prinţesă a Moldovei, de care a vorbit şi mai continuă să vorbească
întreaga lume! Pe unde am călătorit, mereu ai fost, Ruxandra, cu bunătate
în gura oamenilor.
– Sfinte Părinte, binevoieşte să-i spun şi eu câteva cuvinte acestei ono-
rate doamne, a zis Paul de Alep şi a sărutat mâna Preafericitului.
– Binevoiesc, băiatul meu, îngădui Patriarhul.
– Totul este trecător în viaţa aceasta, cu excepţia lucrurilor stabilite de
Domnul, la Sfatul Sfintei Treimi, drept eterne. Voievodul Moldovei, tatăl
milostivei doamne, este acum la cea mai neagră cumpănă a vieţii sale, ră-
tăcind pe la busurmani. Nu din voia lui; se vede că aşa i-a fost predestinat.
Nimeni nu ştie care va fi sfârşitul lui, după cum nimeni nu cunoaşte des-
tinele noastre, în afară de unul Dumnezeu. Dar lucrurile mari făcute de
domnul Moldovei, tatăl Domniei voastre, vor rămâne de veci: ziduri de
biserică, de mănăstire, de cetate, cărţi, danii Domnului. Nenumărate. Ele
vor rămâne, iar cu dânsele – numele lui.
Privesc acum în ochii Domniei voastre şi-mi şopteşte inima: multe lu-
cruri se dovedesc a fi deşertăciune, minciună şi tentaţie, însă cele ce le vei
face singură – vor dăinui. Şi cel mai preţios lucru este marea ta dragoste faţă
de Cel de Sus – Binevoitorul şi Apărătorul nostru. Noi ne vom ruga pen-
tru sănătatea şi marea bunăvoinţă ce o vei avea asupra oamenilor. Acum şi
peste secole! Sunt mândru şi împăcat cu sufletul că am ajuns să vă văd şi să
vă aud şi să vă vorbesc… spunând acestea, Paul de Alep s-a închinat adânc
în faţa Ruxandrei.

443
 Jupânita
, cea Frumoasă

A doua zi, duminică, după slujba de dimineaţă, la rugămintea principe-

sei, Preafericitul Macarie a celebrat un oficiu de pomenire pentru soţul ei,
regretatul Timuş. Pomenirea a avut loc lângă cavoul răposatului. Deasupra
cavoului atârna o flamură mare, un prapur pe care era brodat cu fir de aur
un portret, ce părea să semene cu Timuş Hmelniţki călare pe cal, cu sabia
în mâna dreaptă şi buzduganul – în mâna stângă. Portretul era cusut pe
fundalul imaginii Principatului Moldovei, ţara pe care el a cucerit-o. Prin
foc şi sabie. Prin foc şi sabie şi-a luat el o nevastă principesă.
Inima Ruxandrei, plină de dezolare şi durere, îl ruga pe Domnul să-l
ierte pe cel ce foarte puţin timp i-a fost soţ şi să-l odihnească pe veci.
Paul de Alep, fermecat de faimoasa principesă, privea încontinuu la
această doamnă, încercând să dezlege intuitiv taina ce o înconjura ca un
nimb pe tânăra văduvă de numai douăzeci şi cinci–douăzeci şi şapte de ani.
Înţeleaptă, citită, demnă de numele ce-l purta – anume aşa s-a impus ea în
această ţară a cazacilor, în casa lui Hmeli.
Vorbea mai multe limbi: româna, greaca, turca, polona. Cât de tare a
ţinut Vasile Lupu la dânsa! Ce numai nu a făcut el ca să o scoată din mâinile
turcilor din Constantinopol! Şi iată acum, departe de tatăl ei, de mama ei
vitregă, de frate, de popor şi ţară, ea trăia printre străini, în casa soţului său,
ucis de o ghiulea sub zidurile unei cetăţi moldoveneşti. În jurul casei, unde
Ruxandra a locuit câteva luni, socrul ei, marele hatman Ihmili, a construit
parcane cu şanţuri, iar în faţa acestei case a ridicat o nouă biserică în nu-
mele Sfântului Ilie Prorocul.
După ceremonia de comemorare, Ruxandra şi-a cerut din nou voie să-şi
ia rămas bun de la Preafericitul Patriarh Macarie. Putea oare Preafericitul
să refuze unei asemenea onorate doamne?!
– Sfinte Părinte, soţul meu, să-l ierte Dumnezeu, a fost oştean şi, ca răz-
boinic, după cum este obiceiul în această ţară, care, fără dorinţa mea, a
devenit a doua mea patrie, a adus prin cruzimea lui vină de sânge asupra
casei noastre, recunoscu fiica lui Vasile-Vodă.
– Mare este păcatul sângelui nevinovat vărsat, îi vorbi Preafericitul, dar
să asculţi, înţeleaptă doamnă, de glasul Domnului, care se aude direct în
minte şi să îndeplineşti poruncile şi legile Lui, şi sfatul meu! Mergi la mar-
ginea acestei ţări, la Raşcov, acolo unde, peste apa Nistrosului, se vede ţara
ce ţi-a dat sucul vieţii, ţara de unde vine mireasma trecutului ce hrăneşte
viitorul şi zideşte acolo un locaş al Domnului în numele sfântului vostru
de cununie.
– În numele Sfântului Nicolae? întrebă Ruxandra.
– Cunoşti mai bine numele sfântului care te ocroteşte, zise Macarie.
Dacă vei asculta de glasul subtil al Domnului, păzind şi îndeplinind legile

444
 Jupânita
, cea Frumoasă

şi poruncile Lui, Domnul îţi va deschide şi-ţi va da cea mai mare comoară
a Lui: Cerul. Zideşte! Pentru Dumnezeu, pentru tine, pentru oameni. Tră-
ieşte-ţi viaţa cu rost şi nu mai posti şi plânge după soţul tău. Care-i sensul?
Îi poţi întoarce viaţa? Nu! Cândva vei merge şi tu la dânsul, dar el nu se va
mai întoarce niciodată la tine.
– Mereu cer iertare de la milostivul Dumnezeu pentru păcatele mele şi
ale soţului meu, tărie ţi răbdare pentru a face acele lucruri bune pe care le
binevoieşte Dumnezeul nostru… murmură principesa.
– Şi ce-ţi doreşti, fiica mea? întrebă cu blândeţe Patriarhul.
– Deoarece tatăl meu Vasile, domnul Moldovei, a ctitorit multe biserici
şi mănăstiri, răspunse Ruxandra, a făcut danii locurilor sfinte, chiar şi aici,
în ţara cazacilor, a ajutat cu aur şi argint la ridicarea din scrum a mănăstirii
Sfintei Treimi din Gustân, atunci şi vrerea mea este de a înălţa o mănăstire.
Mai mult nu-mi doresc nimic.
– Fiindcă nu ceri pentru tine nici viaţă lungă, nici bogăţii, nici moartea
vrăjmaşilor care ţi-au adus atâtea suferinţe, se bucură Preafericitul Maca-
rie, da ceri tărie şi răbdare pentru a face lucruri bine primite de Dumnezeu,
El îţi va da neapărat pricepere şi înţelepciune, ca să duci până la capăt cele
dorite şi gândite de tine. Mai mult ca atât, sunt sigur că Dumnezeu îţi va
da şi ceea ce nu ai cerut: slavă şi amintire veşnică despre viaţa şi faptele tale
creştineşti… Peste vremuri, ca să te cunoască şi generaţiile viitoare.
– Nenorocirea nu răsare din ţărână şi suferinţa nu încolţeşte din pă-
mânt… vocea Ruxandrei vibra de emoţii sfâşietoare. Omul se naşte ca să
sufere, după cum pasărea se naşte ca să zboare sub aştri. Am avut casa
mea, tată, mamă, fraţi, soră, soţ, doi copii gemeni, şi pe mulţi din ei i-a luat
moartea – cea care nu se grăbeşte, dar nici nu întârzie. Acum n-am nimic,
în afară de Dumnezeu şi doar Lui doresc să-I slujesc.
– Omul nutreşte multe planuri în inima lui naivă, dar numai voinţa
Domnului se împlineşte şi eu o să mă rog mereu pentru cele gândite de
tine! o consolă Patriarhul.
– Sfatul Domniei voastre va fi ca un soare pentru mine şi nu-mi rămâne
decât să mă plec în faţa Preafericitului Patriarh şi să cer Binecuvântarea
specială, de taină, ce va fi lumina drumului meu, murmură iarăşi princi-
pesa.
Închinându-se şi primind ultima binecuvântare a Preafericitului, Ru-
xandra a dispărut ca o fee în pânza de lumină de după uşa apartamentelor
Patriarhului Macarie.
– Cel ce suferă, Sfinte Părinte, are drept la mila Domnului, şi această
distinsă doamnă – de asemenea, a conchis Paul de Alep.

445
 Jupânita
, cea Frumoasă

A doua zi dimineaţă, suita Preafericitului Patriarh, însoţită de ceata de

voinici a lui Necipor Krivonog, a pornit mai departe în lungul drum spre
Alep.
Jabotin, Kmela, Balakleia, Orloveţ, Beazovok, Olişana – sunt nişte aşe-
zări ce formau hotarul cu ţara tătarilor. Mai departe, au urmat Tarasovka,
Liseanca, Buki şi în cele din urmă – Uman.
Acolo alaiul Preafericitului a aflat o veste cam proastă: hanul tătar a
încălecat calul şi porneşte împotriva cazacilor. Oraşul însă, cu bucurie şi
entuziasm, se pregătea de război. Preafericitul a binecuvântat oastea pol-
covnicului din Uman, binecuvântare care a fost salutată de cazaci cu salve
din toate armele. În aer plutea mirosul unui nou război. De la polcovnicul
din Uman, Necipor Krivonog a primit noi întărituri – încă două cete de
cazaci.
Cu cât suita se apropia tot mai mult de valea Nistrului, drumul se adân-
cea într-o regiune brăzdată de nişte văi adânci, cu stânci ce se ridicau dea-
supra capului, gata să se prăbuşească în abisul ascuns de tufişurile ghim-
poase. Aici era raiul tâlharilor. Cu toate acestea, spre norocul călătorilor
şi nenorocul tâlharilor ori poate prin bunăvoinţa Celui de Sus, convoiul a
străbătut fără primejdii acele locuri frumoase şi atât de sălbatice, mai cu
seamă că două zile în urmă nişte negustori greci, trecând prin aceste văgă-
uni, au fost siliţi să-şi dezlege pungile de la cingătoare, pentru a le goli în
faţa hoţilor de drumul mare ai lui Ivanco Voron.
Vineri, în a cincisprezecea zi a lui august, cortegiul Patriarhului a co-
borât, în sfârşit, pe drumul şerpuitor ce ducea spre Raşcov! Sosind în târ-
gul scăldat de soarele de vară şi mângâiat de lunca Nistrului, peregrinii au
cântat osanale Domnului pentru că au ajuns cu bine sub paza citadelei din
Raşcov. Grija drumului s-a preschimbat în bucuria de a gusta din darurile
luncii Nistrului: struguri din viile Moldovei, pepeni verzi şi galbeni, aduşi
de asemenea de peste Nistru – delicii care le-au lipsit timp de doi ani, atât
cât alaiul Patriarhului a călătorit spre Rusia, până a revenit înapoi în lunca
Nistrului.
Popasul de trei zile a trecut repede de tot. Luni, Preafericitul Patriarh
Macarie al Antiohiei şi arhidiaconul Paul de Alep, împreună cu însoţitorii
lor, şi-au luat rămas bun de la Necipor Krivonog şi oamenii lui neînfricaţi.
Patriarhul i-a binecuvântat, la sfârşit, pe cazaci, dorindu-le ca mereu să fie
cu credinţă în Dumnezeu şi în paza Celui de Sus.
Paul de Alep s-a apropiat de Necipor şi, făcându-i semnul crucii, i-a
dorit sănătate şi noroc pe câmpul de luptă. Apoi, i-a făcut şi o propunere
neaşteptată:

446
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Auzi, pane Necipor, poate totuşi mergi cu noi mai departe, până la
Alep? Vei păzi locurile sfinte…
– Nu, pane Pavel, acolo, departe, e o altă ţară, o lume străină mie, răs-
punse ferm Necipor Krivonog. M-am tot săturat să lupt, pesemne că am
obosit. Nu mai sunt acel care am fost cândva – “şeitanul pustiilor”… Nici
Moldova nu mă atrage. Multe lucruri triste sunt legate de această ţară mân-
dră şi vicleană, care ni l-a răpit pe Timuş.
– Dar v-a dat, în schimb, o principesă cum mai rar găseşti şi prin părţile
noastre! exclamă Paul.
– Străină este această femeie pentru neamul Hmelniţki, străină! oftă ca-
zacul.
– Posibil că ai dreptate, pane Necipor – vocea ei este vocea singurătăţii
într-o ţară străină. O să vezi – curând ea va părăsi moşia soţului, retră-
gându-se aici, la margine, în locurile acestea sălbatice şi atât de frumoase şi
bogate, ca mai pe urmă…
– Ca mai pe urmă să se întoarcă la locul ei de baştină, nu-i aşa? zâmbi
pe sub mustaţă sutaşul.
– Ştiu eu? Viaţa e mai mult vis sau realitate – cum crezi? Totul, absolut
totul e în mâna Domnului… vorbi, ca un sfinx, Paul de Alep.

447
 Jupânita
, cea Frumoasă

În Castelul de
pe Dealurile
Stâncoase ale
Raşcovului

D
upă întâlnirile avute cu Preafericitul Patriarh Maca-
rie din Antiohia, Ruxandra s-a gândit mult şi serios
la situaţia sa de la curtea lui Bogdan Hmelniţki, şi
mai ales – după moartea marelui hatman. La 27 iulie
1657, la Cighirin, hatmanul Ucrainei pleacă în lumea
celor drepţi. Ruxandra rămâne de una singură, sus-
ţinută doar de cele câteva servitoare. Ceea ce o mai
lega de Subbotov, nu mai exista! Socrul murise, iar
ceilalţi erau străini pentru dânsa. Trebuia să aleagă încotro să meargă. În
Moldova? Deşi acolo domnea fratele ei din partea tatălui, Ştefăniţă, situa-
ţia se putea schimba în orice moment. Pericolul răzmeriţei plana deasupra
Moldovei. Să rămână la Subbotov nu mai avea nici un rost. La Raşcov –
acolo îi erau gândurile! Mai ales că târgul Raşcov era totuşi proprietatea ei.
Nu conta cum a ajuns ea stăpână peste împrejurimi. Era un dar al marelui
hatman sau o datorie de 60 de mii de zloţi a lui Alexandru Koniecpolecki?
Nu asta era important! Stăpână este ea, Ruxandra, văduva lui Timuş Hmel-
niţki şi, în plus, mai avea în posesiune încă trei sate: Sănătăuca, Climăuţi, ce
este deasupra Nistrului şi Oxentea. De la tatăl ei. Situaţia incertă de la mar-
gine de ţară a impus-o să caute protecţie pentru moşia sa. I-a scris chiar şi
ţarului rus Alexei Mihailovici, rugându-l, în 1660 şi în 1664, să ia sub a lui
înaltă apărare moşia Raşcov. Ţarul a ajutat-o, eliberându-i un act de veşnică
posesie. Dorea să fie sigură de viitorul ei!
Şi iată-o, acum, undeva departe de Subbotov şi Cighirin, pe malul Nis-
trului, în castelul ei de pe dealurile stâncoase ale Raşcovului… Ruxandra
s-a apropiat graţios de fereastră, a deschis-o grijuliu şi a privit la malul

448
 Jupânita
, cea Frumoasă

drept, ascuns după o bură diafană. Amurgul se strecura încet, încet de tot
printre picăturile reci şi mici de ploaie şi printre pomii întristaţi de so-
sirea toamnei. Stâncile, ce se ridicau deasupra valurilor, suspinau, lovite
de ploaia măruntă. Aerul pătruns de răcoarea toamnei mai păstra mirosul
rodului acestui pământ. Norul cenuşiu, care s-a furişat, printre dealuri, în
lunca Nistrului, şi-a lăsat lacrimile în râu şi s-a retras tot aşa după cum a
şi apărut – uşor şi tainic, făcând loc unui cer senin, care cu încetul se întu-
neca, pe măsură ce stelele se aprindeau tot mai tare, una după alta. Luna s-a
ridicat pe boltă şi, aruncând razele sale palide peste luncă, se oglindi în apa
Nistrului. Ea a luat locul soarelui, ca să supravegheze liniştea ce pusese stă-
pânire, de mai multe zile, pe enigmaticul castel din lunca Nistrului, în care
s-a ascuns de ochii lumii Ruxandra, fiica lui Vasile-Vodă. De când socrul ei,
Bogdan Hmelniţki, a plecat şi el în ceruri, ea s-a mutat cu traiul în această
luncă, mai aproape de ţara ei natală. Deseori, ca şi acum îşi petrecea zilele,
privind de sus, din metereze, la malul drept, unde se afla ţara ei dragă, stră-
ină azi. Liniştea chinuitoare a aşteptării a cuprins întregul castel.
În camera Ruxandrei, în cămin, un foc vesel pâlpâia, proiectându-şi
lumina pe pereţii reci şi trişti. Trosnetul lemnului mistuit cu lăcomie de
flăcări era unicul zgomot din odaie. Lemnul răspândea un miros plăcut de
tămâie. Era încă frig, dar, încetul cu încetul, focul a început să umple cu
căldura lui tandră toată încăperea. De vreo câteva zile, Ruxandra îşi ucidea
timpul, stând aşa în jilţ şi privind la jocul focului din cămin, la sclipirea
fierbinte a tăciunilor. Căldura o îmbrăţişa, mângâindu-i sufletul chinuit de
lipsa noutăţilor. Pe masă, într-un vas nu prea adânc, stătea un mănunchi
de ramuri cu frunze de toamnă, ramuri roşii ca focul de stânjeni şi arţari,
amestecate cu flori târzii autumnale.
Şalul moale şi plăcut, de lână, dar şi căldura căminului, au predispus-o
spre un somn dulce, ameţitor. În aer plutea o seară plină de căldură şi me-
lancolie.
Noaptea a pus stăpânire deplină pe lunca Nistrului şi pe târguşorul pitu-
lat sub dealurile stâncoase. Lumânări mici şi mari au început să licărească,
cu focul lor, în ferestre. Pe sub icoane, candelele aprinse împrăştiau o lu-
mină palidă. Aceste luminiţe, slabe şi plăpânde ca şi viaţa omului, străpun-
geau cu razele lor străvezii întunericul din luncă. Liniştea nopţii a învăluit
amândouă malurile. Lumânările şi opaiţele, după cum s-au aprins, pic cu
pic, aşa şi au început să se stingă, rămânând unde şi unde câte o mică fă-
râmă de lumină.
Aşa e: fiecare om ca lumânarea se trece, răspândind o oarecare vreme
căldura izvorâtă din inimă, apoi se stinge, şi în vidul creat dă buzna frigul
veşniciei…

449
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ruxandra a privit la focul din vatra căminului şi îşi şopti sieşi:

– Cât mai mocneşte focul dragostei în inima mea, nu există pentru mine
Pierdere şi Despărţire…
De afară, din luncă, s-a ridicat spre turnurile castelului un glas duios
de fată. Melodia cântecului prindea încetişor putere, cuprinzând ambele
maluri ale râului:
– Of, toţi cu rude şi cu neam,
Numai eu pe nimeni n-am,
Ca un cuc părăsit!
Multă jale-am îndurat,
Dar de jale n-am murit.
Jalea asta m-a uscat,
Ca pe-un pom dintr-o livadă.
Inimioară cu lăcată,
Când te-ai descuia odată,
Să te vadă lumea toată
Cum eşti de înveninată?!
Cine n-are dor în lume
Şi blestem pe al său nume –
Trimiteţi-l pe la mine,
Că eu am şi mai rămâne.
Ruxandra s-a sculat din jilţul căptuşit cu o catifea de culoarea cerului
azuriu de primăvară, s-a apropiat de o ferestruică şi a deschis-o. Aerul rece
de toamnă a năvălit în cameră, ca şi când căuta şi el un loc mai cald şi mai
comod. Deasupra luncii plutea vocea drăgălaşă a fetei, ce-şi cânta cu jale
dorul.
Luna a aruncat din ceruri o rază, care a sclipit în ochii umezi ai Ruxan-
drei.
Cine n-are dor în lume
Şi blestem pe al său nume –
Trimiteţi-l pe la mine,
Că eu am şi mai rămâne…

450
 Jupânita
, cea Frumoasă

Testamentul

U
n clinchet de zurgălăi a răsunat în ceruri, ca mai apoi
sunetul lor vesel, de sărbătoare, să se reverse peste
târg, rostogolindu-se prin ulicioarele înguste, să bată
pe la porţile gospodarilor, pe la ferestrele caselor,
prin horn să pătrundă în casele oamenilor, chemân-
du-i pe cei curioşi la zăplazuri.
Trei sănii, trase de câte trei cai fiecare, au cobo-
rât valvârtej pe uliţa cea mare spre lunca Nistrului.
Copiii aflaţi la săniuş, speriaţi de chiotele surugiilor, s-au împrăştiat prin
ogrăzi şi prin hudiţele alăturate ca nişte fluturaşi de zăpadă, mânaţi de vân-
turile puternice; pe urmă şi ei, la rândul lor, îndemnaţi de goana săniilor,
au pornit din urma alaiului, făcând o hărmălaie de nu mai înţelegeau bieţii
oameni ce se întâmplă. Cazacii au dat buzna peste nămeţi sau tătarii au
venit la iernat? Mai ales că trăiau aceşti oameni la margine de ţară.
– Ioane, auzi, Ioane! Se întorc colindătorii! strigă cineva.
– Se vede că au uitat pe undeva colacii, glumi Ion.
– Se grăbesc, ca nu cumva să întârzie la Bobotează. Vor să scoată crucea
din râu… presupuse altul.
– Boierii nu scot iarna crucea din râu. Ea rămâne pe seama prostimii, se
rânji un moş.
– Ia lăsaţi pălăvrăgeala, măi cotoilor – aceasta pani se întoarce de la co-
lindele ei, îi apostrofă o baborniţă.
La apa îngheţată a râului, cele trei sănii s-au oprit. Surugiii au coborât pe
gheaţa râului, au mers vreo zece paşi pe pârtia lăsată de alte sănii şi au în-
ceput să sară în sus, de parcă aveau de gând să spargă gheaţa cu picioarele.
Discutau între ei despre grosimea gheţii şi securitatea drumului pe râu:
– Trebuie să fie groasă de vreo trei coţi.
– A îngheţat bine râul! Cred că va rezista sub greutatea săniilor noastre.

451
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Petru, tu mergi primul şi cum ajungi la malul celălalt, porneşte şi Si-

mion cu sania doamnei noastre, apoi vă ajung şi eu din urmă…
Câteva zeci de gură-cască, dar şi o droaie de copii de pe ambele maluri
ale râului s-au îmbulzit pe mal pentru a fi martori la cele ce se întâmplau la
apa îngheţată a Nistrului.
Prima sanie a ajuns cu bine la malul stâng. Platoşa de gheaţă a Nistrului
a rezistat fără a crea probleme surugiului şi persoanelor din sanie. În acel
an de graţie, 1667, iarna s-a dovedit a fi destul de geroasă. Podul plutitor,
care a lucrat cu osteneală din primăvară până la primele gheţuri pe Nistru,
acum stătea, ca şi multe altele (bărci, plute), lângă mal, ascuns sub troiene.
După cea de-a doua sanie, a plecat spre malul stâng şi a treia. Curând
şi malul drept a rămas chel şi pustiu. Copiii au revenit la derdeluşul lor, iar
cei vreo zece gură-cască s-au întors pe la portiţele lor, pentru a discuta cu
vecinii flecari cele văzute.
Malul stâng, dimpotrivă, a intrat şi mai mult în agitaţie.
Glasul sonor al zurgălăilor, care a pornit de pe dealul Raşcovului mol-
dovenesc, mai zis şi Vadul-Raşcov, a zburat peste albia râului şi s-a lovit
de malul stâncos al Raşcovului polonez, răspândindu-se prin lunca ninsă
cu zeci de clinchete zglobii. Părea că toate săniile din ţinuturile Orhei şi
Soroca au fost aduse de surugii la Vadul-Raşcov. Sunetul clopoţeilor a pă-
truns prin ferestrele înguste ale castelului de la Raşcov, stârnind mare vâlvă
printre locuitorii lui:
– Наша пани iде!
– Вона повыртается до дому!
– Наша пани повыртается до хаты!
– De unde aţi mai scos-o că este a voastră, rusoaicelor? a mormăit prin-
tre dinţi Anghelina, una din slugile principesei Ruxandra, o femeie care
de tânără a însoţit-o pe doamna sa, din casa părintească până aici, la Raş-
cov. Femeie care treisprezece ani şi patru luni a fost umbra soţiei lui Timuş
Hmelniţki. La Iaşi, la Subbotov şi acum – la Raşcov…
– Повыртается! Повыртается! А у нас дел целый мешок…
Anghelina a privit din urma slujnicelor blonde care alergau prin ograda
castelului cu pestelcile-n brâu şi a plesnit din palme, crucindu-se:
– Alelei, Doamne, Părintele nostru Ceresc, auzi, Tu, acolo-n ceruri, ce
spun rusoaicele acestea? Cică doamna este a lor şi Raşcovul e locul unde
s-a născut doamna Ruxandra. Într-adevăr, unde e casa, patria ei?! Casa ei
este acolo de unde vine acum. Peste apa Nistrului, peste Prut. Acolo unde
se odihnesc, în somnul lor de veci, părinţii şi fraţii ei. În Moldova, acolo
e casa noastră şi încolo ne duc întruna gândurile şi visurile noastre, doar
nimic n-o mai ţine legată pe doamna Ruxandra de stâncile acestea, care nu

452
 Jupânita
, cea Frumoasă

se mai termină şi de frica necurmată faţă de stepa sălbatică, ce urlă mereu

cu vânturile ei năprasnice, de parcă sute de lupi s-au adunat într-o singură
haită uriaşă şi cântă prelung, într-un glas, cântecul lupului solitar.
Probabil, numai izvorul ei îndrăgit cunoaşte adevăratele gânduri ale
doamnei noastre! Gânduri pe care nu odată le-a şoptit doamna Ruxandra
firului de apă ce se smulge mereu din prinsoarea pământului… Îţi închipui,
Doamne, ce au mai născocit rusoaicele acestea?! Chipurile, din lacrimile
principesei vărsate pentru soţul ei mort, s-a născut izvorul cela de sub deal.
De unde l-au şi botezat Панская криница. Izvorul Doamnei, adică. Ei,
chiar dacă şi e un izvor din lacrimile Ruxandrei, sunt nişte lacrimi limpezi,
ieşite din suferinţe şi răbdare! Şi cât de gustoasă ar fi apa de la Raşcov, cea
de acasă este mult mai bună, dulce ca mierea de mai şi dătătoare de viaţă ca
şi apa vie din poveşti.
Ei, da ce stau eu cu mâinile-n sân? Doamna noastră acuşi va apărea în
pragul castelului. Iar eu trebuie să văd dacă bucatele-s gata şi dacă focul din
cămin dă destulă căldură pentru viaţă. Cred că Doamna ar fi prins vreun pui
de Gerar pe la moşiile ei. Mai rar aşa cucoană ca a noastră, care, după Crăciun,
să meargă şi ea cu colinde pe la moşiile ei de pe celălalt mal, pentru a bucura
prostimea ce-i lucrează pământurile de la Oxentea, Climăuţi şi Sănătăuca.
Câtă bunătate ascunde inima doamnei noastre! Să mergi să-i colinzi pe cei de
la Oxentea, mai ales într-o asemenea iarnă, geroasă, cu omăt şi troiene!
Se vede că a pus ceva la cale doamna… Până acum, la sărbători, du-
cea colacii de Crăciun celor din Oxentea vechilul nostru, iar în acest an
doamna a fost personal pe la toate cele trei moşii ale sale. Pare-mi-se că se
va schimba ceva în viaţa noastră. Auzi, Doamne, să mergi să-i colinzi pe cei
ce-ţi aduc pâinea-n casă, băutura pe masă şi gologanii în pungă?! Bunătatea
cu bunătate se răsplăteşte. Cel bun, omenos pricepe nevoia săracilor, aşa şi
doamna noastră…
Reîntoarcerea doamnei Ruxandra la castelul ei de pe dealurile stâncoase
ale Raşcovului a adus bucurie în mica şi frumoasa curte. Mulţi din locuito-
rii castelului, dar şi mulţi alţii din târgul din vale, o iubeau cu adevărat pe
principesa valahă, care a împărţit cu dânşii viaţa lor, împovărată de atâtea
griji şi primejdii, în care abundă ţinuturile de la margine. Locuitorii de prin
părţile acestea, de regulă cam zgârciţi la vorbă şi la laudă, au fost cuceriţi
de tânăra femeie prin dărnicia ei, cu care ea se străduia să-L bucure atât
pe bunul Dumnezeu, cât şi pe cel sărac, reuşind şi sufletelor morţilor să le
facă parte din mărinimia ei, pentru mântuirea apropiaţilor la care a ţinut
foarte mult.
La cei treizeci şi şase de ani, ce i-au bătut la uşă, unul după altul, ca
şi cum s-ar fi grăbit undeva, Ruxandra a rămas, de fapt, tot aceeaşi zână

453
 Jupânita
, cea Frumoasă

frumoasă, precum a fost la tatăl ei. Doar uneori ochii ei trişti, ce priveau
nostalgic peste apa Nistrului, mai trădau încă amintirea acelor zile lungi,
trăite în zbucium şi aşteptări.
Pe soţul său dacă l-a văzut de vreo câteva ori, când acesta revenea din
campaniile lui militare, ca mai apoi Timuş să dispară fără a se mai întoarce
la nevasta lui din Subbotov. Moartea cumplită l-a pândit sub zidurile Ce-
tăţii Suceava, întâlnindu-se cu el faţă-n faţă. Ea nu i-a dat nici o şansă. Aşa
este ea, Moartea! Unii cred că ea face tot ce-i trăsneşte prin cap, dar nu-i
aşa. Ea nu face altceva decât să ducă până la capăt cele scrise de Dumnezeu
în catastiful vieţii omului. Fără milă. Fie el din prostime ori împărat.
Problemele nu vin niciodată singure. Tatăl Ruxandrei, Vasile-Vodă,
domnul cu 19 ani de domnie fericită, pierde totul într-o zi, aşa cum a şi
prorocit acea bătrână demult uitată:
“Celui ce nu se bucură de ceea ce Domnul i-a dat, într-o bună zi totul i
se va lua: soţia şi copiii, casa, masa şi domnia. Va rătăci prin lume, fără ca
să se mai întoarcă în grădina lui cu meri domneşti…”
Vasile-Vodă, pierzând războiul cu logofătul cel mare, s-a retras în Ţara
Căzăcească, unde el se pomeni căzut de pe tron, fără crăiasa lui mândră,
fără de cuconaşul cel tânăr şi fără avere.
Sunt oare în stare mai-marii lumii să înţeleagă cu mintea şi sufletul lor,
ce poate aduce în viaţa asta scurtă de om Roata Vremii, în veşnica ei ro-
tire?
Rămas de unul singur, fără prieteni – la cazaci, a încăput Vasile-Vodă
pe mâna hanului Islam Ghirai, care a şi poruncit lui Pereş-aga să-l ducă pe
Vasile Lupu în Crimeea, unde bietul domn a fost mai curând ostatic decât
oaspete drag la tătari.
Nu a fost în firea lui Vasile-Vodă să se dea atât de uşor bătut! Fiind la
tătari, pornise să-i îndemne pe aceştia să atace Ţara Moldovei. Prea dulce
este puterea ca să o cedezi, uite aşa, cuiva. Mai ales unui… logofăt.
Şi a pornit cu adevărat să uneltească Vasile-Vodă o reîntoarcere în Mol-
dova, luându-şi ca prieteni pe Şirim-bei şi Karas-bei şi lăsându-l astfel pe
han în neştire despre cele ce se pot întâmpla.
Şi totuşi părea că suferinţele doamnei Ruxandra, legate de soarta incertă
a tatălui ei, se vor termina, odată şi odată.
Moartea lui Islam Ghirai îl aduce pe tronul marelui han pe Mehmed
Ghirai, care, ajuns la putere, îndată a trimis scrisori înalte împăratului de la
Istanbul, rugându-l ca Vasile-Vodă să fie readus în domnie.
Însă din ordinul copilului-sultan Mehmed IV s-a trezit sărmanul Vodă
din prietenia tătară în închisoarea turcească, de i-a devenit Edi Cule casă
şi ermitaj.

454
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ruxandra urmărea cu inima plină de durere peripeţiile bunului ei tată.

Şi totuşi soarta din nou s-a îndurat spre destinul bătrânului voievod. Co-
livia, în care a stat închis Vasile Lupu, îşi deschidea portiţa numai pentru
a primi noi “musafiri” (captivi, de fapt), şi nicidecum de a le permite să
plece. Când Stefăniţă, fiul lui Vasile Lupu, un băiat de vreo şaptesprezece
ani, a devenit domn al Ţării Moldovei, a scăpat şi Vodă din colivia ceea de
aur, ajungând, la turci, omul de încredere al feciorului-domnitor, adică o
capuchehaie. Părea că viaţa plină de bucurii şi vise, la care are dreptul orice
muritor, ţăran sau boier, principe sau rege, a reintrat în făgaşul ei de altă-
dată, dar n-a fost să fie anume aşa.
La începutul anului 1660, vine prima noutate tristă din Vilna. Maria de
Radziwill, fiica cea mai mare a lui Vasile-Vodă şi sora Ruxandrei, dată de
soţie marelui principe Janusz de Radziwill, a fost chemată de Dumnezeu
din lumea aceasta în ceruri.
N-au dovedit să se usuce pe obraji lacrimile vărsate pentru Maria, că,
sus în ceruri, îngerul păzitor închide şi cartea vieţii lui Vasile-Vodă. Prin
băjeniile sale, căpătase Vasile-Vodă o boală care l-a dat gata la Istanbul.
Moartea surorii sale Maria şi cea a tatălui au adăugat mai multe şuviţe
albe în părul frumos al principesei Ruxandra.
Era Ruxandra plină de nelinişte şi faţă de fratele ei Ştefăniţă, ce încă-
lecase scaunul Moldovei la o vârstă destul de tânără, la şaptesprezece ani.
Acest băiat zvăpăiat şi un pic straniu a sosit cu o mică oaste sub zidurile
castelului Raşcov, având intenţia serioasă s-o aducă pe sora sa văduvă în
ţară. Mare însă a fost dezamăgirea tânărului voievod, când nici castelul nu
l-a cucerit, dar nici pe soră-sa n-a văzut-o. Şi cum s-o vadă, dacă ea era
plecată, în acel moment, la una dintre cele mai îndepărtate moşii, tocmai la
Oxentea, sat situat în josul Nistrului?
Ce fire nebunatică! Câtă nerăbdare şi vrere! Doar ştiu înţelepţii, că fe-
meia se lasă furată şi se întoarce la ceea ce-o leagă de trecut, fie şi o copilărie
fericită şi fără de griji, când doar ea doreşte acest lucru.
De fapt acest tânăr domn, cam uşuratic şi cam într-o ureche, era acel fir
ce o mai ţinea legată de casa părintească. Firavă legătură însă!
Ştirea a bătut la poarta castelului de la Raşcov într-o zi posomorâtă,
când cerurile cerneau o ploaie măruntă de toamnă… Era anul 1661. Şte-
făniţă-Vodă, unicul ei frate, în drum spre Nipru, mergând în ajutorul lui
paşa de Silistra, care ridica pe undeva pe acolo, la Niprul de jos, o cetate, s-a
îmbolnăvit de lingoare, sau cum îi mai zic unii – tifos şi peste trei zile după
ce trecuse hotarul Ţării, moare.

455
 Jupânita
, cea Frumoasă

Această ultimă veste neagră i-a mai dăruit Ruxandrei câteva cicatrice
adânci pe suflet, tristeţe în ochi şi lacrimi pe obraji, izvorâte din plânsetul
tăcut al inimii sale întunecate.
Orfană! De una singură între două margini a două ţări!

Clinchetul vesel al zurgălăilor i-a înviorat îndată pe locuitorii târgului

Raşcov. Porţile castelului s-au deschis larg, înghiţind hulpav cele trei sănii
boiereşti. Mai mulţi locuitori din târg au ieşit pe la porţi, pentru a-şi saluta
stăpâna, care s-a reîntors dintr-o călătorie scurtă, de două zile – o tradiţie
mai veche a doamnei Ruxandra de a-şi vizita, după Crăciun, moşiile, mer-
gând cu colaci şi dulciuri pe la casele băştinaşilor.
Tristeţea despărţirii, fie şi pentru o zi-două şi grija faţă de doamna lor
s-au spulberat când deasupra luncii Nistrului au dat glas zurgălăii foarte
cunoscuţi prin sunetul lor sonor, deosebit.
Şi de ce să nu se îngrijoreze?!
Necunoscute sunt căile Domnului, darămite cele lumeşti. Cine ştie cu ce
se poate termina o călătorie pe timp de iarnă, cât de scurtă ar fi ea?
Oare nu aşa a fost cu Nunta cea Îngheţată? N-aţi auzit? Cum aşa? Vai!
Aceasta s-a întâmplat acum cinci ani, în 1662, în ţinutul Sorocii, chiar
sub zidurile Cetăţii, pe moşia Cureşniţei, situată lângă apa Nistrului. Nunta,
ce venea de la Burdujeni spre Şepteliceni, s-a rătăcit într-o viforniţă, care
a apărut ca din senin. Pâcla ninsorii şi vârtejurile de omăt au astupat ochii
surugiilor şi ai tuturor nuntaşilor, iar Michiduţă, care a stârnit viforul, i-a
tot dus în cercuri-cercuri, învârtindu-i pe unul şi acelaşi loc, până au înghe-
ţat cu toţii, întreaga nuntă – circa douăzeci de nuntaşi! Toţi până la unul!
Şi mirele, şi mireasa! Despre această tragedie s-a vorbit pe ambele maluri.
Şi acum, în serile lungi de iarnă, povestesc femeile despre cele întâmplate.
Mai multe cruci arată şi astăzi locul cela blestemat, care, într-o jumătate de
zi, a înghiţit douăzeci de suflete…
Dacă o să aveţi posibilitatea să călătoriţi pe drumul Movilăului dinspre
Soroca, păi nu departe de Şeptelici, chiar la câteva sute de metri de sat, se
înalţă o cruce mare, înconjurată de altele, mai mici. Asta e tot ce a rămas
din Nunta Îngheţată…
Multe năpaste îl pot aştepta pe om pe timp de iarnă! Troiene, viscole,
geruri cumplite care îngheaţă păsările în zbor, tâlhari de drumul mare, lupi
flămânzi şi multe alte coşmaruri reale.
Slăvit este Domnul nostru! Când totul se termină cu bine…
Doamna Ruxandra, stăpâna târgului, s-a întors vie şi sănătoasă, spre bu-
curia tuturora.

456
 Jupânita
, cea Frumoasă

Peste două ore după sosirea sa, Ruxandra, împrospătată şi încălzită de o

baie bună şi de o fiertură de vin roşu cu piper negru şi miere de mai, s-a re-
tras în iatacul ei. Acele câteva domniţe, ce au însoţit-o până la uşa dormito-
rului, au plecat la porunca doamnei. În dormitor, Anghelina făcea ultimele
pregătiri pentru culcare. Căminul, în care focul mistuia cu înverşunare un
nou braţ de lemne, răspândea o căldură plăcută. Stelele de afară încercau să
pătrundă prin ferestrele îngheţate cu lumina lor rece din ceruri. Candela de
sub icoane îşi arunca lumina ei palidă asupra feţelor angelice ale sfinţilor.
Sfântul Nicolae privea cu ochii lui mari şi blânzi la femeia care făcuse atât
de mult pentru a-i preamări numele.
– Anghelina, draga mea, ajunge atâta foc! zise Ruxandra. E destul de
cald. Sunt obosită şi aş vrea să rămân singură. Mâine, după micul dejun, o
să mergem la primărie, unde o să am o întâlnire importantă cu mai mulţi
oameni buni din târgul nostru. Pleacă, eu doresc să rămân de una singură
cu gândurile mele. Dacă o să am nevoie de ceva, dau glas clopoţelului.
Noapte bună şi să te aibă Dumnezeu în paza Lui!
Rămânând singură, Ruxandra s-a apropiat de ungherul cu icoane şi a în-
ceput să-I vorbească încet lui Dumnezeu. Vocea ei catifelată răsuna tot mai
tare, de parcă încerca să acopere pocnetul lemnelor ce ardeau în cămin:
– Doamne, Tatăl nostru Ceresc, trecerea anilor şi mişcarea stelelor duc
la ziua de mâine, când voi sta în faţa Ta. Sunt şi eu o muritoare de rând,
asemenea tuturora şi provin din neamul celui dintâi om, creat din pământ
prin puterea Ta dumnezeiască şi de aceea în pământ voi coborî.
M-am rugat fără osteneală să-mi dai, Doamne, înţelepciune. Primind-o
ca pe un dar divin, am preţuit-o mai mult decât sănătatea şi frumuseţea
mea. Frumuseţea m-a adus în această ţară, care, frământată de atâtea răz-
boaie, se stinge ca o floare în prag de toamnă. Înţelepciunea, ce mi-ai dă-
ruit-o pentru a crede în Tine şi-n Puterea Ta şi de a face lucruri bune, e vie
şi atăzi. Ea mi-a dat de toate: sănătatea pe care o am, tăria de a învinge gre-
utăţile zilei de azi şi cele care ar mai putea bate la poarta casei mele mâine,
bunăvoinţa faţă de apropiaţii noştri, mila pe care am dus-o şi-n casele celor
săraci. Pe cei săraci i-am întărit cu Duhul Sfânt în credinţa lor. Pe cei flă-
mânzi i-am ajutat, fiind alături de ei cu bucatele mele.
Am fost şi sunt cu trup şi suflet un sprijin al Bisericii.
Acum, la atâţia ani de la moartea soţului meu, a lui tata şi a fratelui meu,
am văzut şi am înţeles, Doamne, că dacă rătăceşti pe undeva cumpătarea,
ai pierdut totul!
Ea nu l-a mai ferit pe tatăl meu de duşmani, nu l-a ocrotit de cei ce-i
întindeau curse, nu l-a făcut biruitor.

457
 Jupânita
, cea Frumoasă

Dacă s-a întâmplat ceea ce i-a fost dat să se întâmple, apoi pe mine,
Doamne, fereşte-mă de cele rele!
Ruxandra s-a apropiat de foc, a luat câteva scurtături şi le-a aruncat în
gura flămândă a căminului. S-a uitat lung la flăcările ce au încolţit din toate
părţile bucăţile de lemn, după aceea şi-a oprit privirea asupra sfeşnicului
de pe muchia căminului. S-a apropiat mai tare, l-a apucat cu amândouă
mâinile şi l-a răsucit de două ori în jurul axei sale. În liniştea dormitorului
s-a auzit un scârţâit uşor şi, în aceeaşi clipă, în peretele din cărămizi roşii
s-a deschis o nişă bine ascunsă. Era tainiţa doamnei Ruxandra, stăpâna
Raşcovului.
Ruxandra s-a apropiat de tainiţă şi a scos din întunericul ei o lădiţă din
lemn cu o gravură de toată frumuseţea. Ruxandra a pus lădiţa pe măsuţa
de lângă jilţ, pe urmă a răsucit din nou sfeşnicul. Peretele s-a închis la loc,
ascunzând după zid tainiţa principesei.
Ruxandra a privit încă o dată la sfinţii din ungher, şi-a făcut cruce şi s-a
aşezat în fotoliu. A luat cu mâinile ei mici caseta, a deschis-o şi a scos din
ea un sul de hârtie. L-a desfăcut. A trecut cu privirea peste cele scrise, apoi,
cuprinsă de nişte cugetări secrete, s-a răsturnat pe spate. Ochii ei mari pri-
veau la focul jucăuş din vatra căminului.
Doamna Ruxandra de câteva săptămâni era mereu frământată de o idee,
cultivată de mai multă vreme, de când a rămăs orfană. Când a ajuns sin-
gură, i s-a trezit un dor de casă, de ţară şi pentru locurile unde se găsea acea
grădină cu meri domneşti şi unde mai dăinuiau încă în memoria spaţiului
acele clipe fericite în sânul familiei dragi cu mama Tudosca, cu Ionuţ şi
Maria.
O! Unde erau acum acele timpuri?! Nu se mai întorc niciodată!
Şi totuşi durerea tristeţii, a despărţirii de tot ce a avut mai drag şi mai
scump o rodea din ce în ce mai mult.
Vroia înapoi, acasă. La Iaşi, la Deleni, la Preuteşti. La mormintele rude-
lor sale, unde n-a fost încă nici o dată. S-a rugat pentru ele de aici, de pe
malul stâncos al Nistrului. A cerut pentru ei mântuire. Spre aceasta îi erau
îndreptate acum gândurile.
Supusă destinului, stabilit în ceruri de Dumnezeu prin cartea vieţii a
fiecăruia, ea, o femeie văduvă, dar de bună-credinţă, nu s-a lăsat devorată
de desperare, nici înghiţită de mocirla acaparării avuţiilor deşarte, ci a decis
că mai bine este să lucreze pentru Casa Domnului, pentru mântuirea ei şi
a rudelor răposate.
Agonisise multe. Nu ducea lipsă de nimic. Era stăpâna târgului Raşcov.
A plătit pentru această moşie patruzeci de mii de zloţi. Mai era şi proprie-
tara altor trei moşii, aşezate pe malul drept al Nistrului, în ţară. Trei mori

458
 Jupânita
, cea Frumoasă

pe Nistru, din primăvară şi până-n toamnă, măcinau grâu ales. Mai avea ea
şi o casă în târg, cu acoperiş de şindrilă, cu cămară şi pivniţă încăpătoare.
O velniţă şi multe alte bunuri…
Şi totuşi se visa acasă, peste Prut, dar mai întâi dorea să facă un mare
bine pentru mântuirea sa şi a rudelor defuncte. S-a gândit mult şi s-a hotă-
rât, în fine, să-şi treacă vrerea ei pe foaia de hârtie ce o ţinea în momentul
de faţă în mână. Era o coală pe care literele frumos aşternute închegau un
text bine formulat – Testamentul Ruxandrei.
Mâine, după cum i-a fost anterior înţelegerea cu cinstita lume din târg,
va merge la mănăstirea ei, de dânsa ctitorită, la Sfântul Nicolae, şi acolo, în
faţa lui Dumnezeu şi a stimaţilor pani, îşi va pune semnătura sub Testa-
mentul său.
O va face în numele Tatălui, Fiului şi al Duhului Sfânt, pe scurt – în
numele Sfintei Treimi.
Şi de ce să nu întreprindă acest pas? Doar tot ce a agonisit ea, o femeie
văduvă, rămasă de una singură, fără copii, era acum pentru Casa Dom-
nului! Agonisirea fără de margini şi numai pentru satisfacerea cerinţelor
trupeşti – deşertăciune este. Scurtă e viaţa omului, veşnică este viaţa su-
fletului. Şi după cum trupul are nevoie zilnic de spălare, la fel şi sufletul –
are nevoie de curăţare de păcate. Mântuirea vine de la Dumnezeu. Şi dacă
lucrul acesta îl poate face astăzi ea, Ruxandra, smerita şi nedemna roabă a
lui Dumnezeu, voievodeasă şi doamnă a Ţării Moldovei, cu gând sănătos
şi de bunăvoia ei, ţinând cont de faptul că nu se ştie niciodată precis ceasul
morţii, de ce să nu-l facă?!
Cine, dacă nu ea, trebuia să aibă grijă de viitorul ei, de viaţa sa, în această
lume mizeră şi rea?
Şi Ruxandra s-a străduit mereu să meargă pe calea Domnului. Bunurile
din ţară, cu dreptate obţinute de către dânsa, s-a hotărât să le lase pentru
vecie ca amintire şi ajutor lui Dumnezeu.
În numele Sfântului ierarh al lui Hristos, Nicolae, a ridicat ea la Raşcov
o mănăstire. A fost atunci Ruxandra în mare încurcătură cu alegerea hra-
mului bisericii mănăstirii.
Să fie numele ei Sfânta Vineri, adică – Cuvioasa Paraschiva ori Sfântul
Nicolae? Ambii au lăsat o urmă adâncă în viaţa ei.
Era o copilă de unsprezece ani când tatăl ei, domnul Moldovei Vasile
Lupu, a adus de la Constantinopol moaştele Cuvioasei Paraschiva – floare
aleasă a Bisericii, pildă grăitoare de smerenie şi înfrânare. Mare vâlvă a mai
fost atunci în ţară! Ţinea minte multe detalii legate de acest eveniment, dar
mai multe i-a povestit tatăl ei despre venirea Cuvioasei la Iaşi. Strămutarea
relicvelor a fost făcută în mare taină. Exista teama ca nu cumva să afle tur-

459
 Jupânita
, cea Frumoasă

cii despre ceea ce pusese la cale Patriarhia de la Constantinopol şi Vasile-

Vodă.
Osmanii, după legea lor islamică, interziceau transportarea celor morţi,
cu excepţia trupurilor sultanilor. Dar, în afară de aceasta, chiar mulţi creş-
tini ortodocşi superstiţioşi din Istanbul nu ar fi fost de acord să fie lipsiţi de
ocrotitoarea lor cerească. Vasile-Vodă a cheltuit atunci, cu dragoste, multe
pungi cu galbeni, pentru a-şi vedea visul împlinit. A insistat cum poate
insista doar un domnitor strălucit ca dânsul, avându-l alături, în această
măreaţă realizare, şi pe Mitropolitul Varlaam. Doar se ştie, de când lumea
şi pământul, că sula de aur sparge zidul de piatră!
Într-o noapte întunecoasă, fără lună pe cer, preţioasa comoară creştină
a fost coborâtă de pe zidul ce înconjura Constantinopolul şi dusă la Iaşi.
Racla cu sfintele moaşte fu însoţită de mai mulţi moldoveni. Suita mistică
era alcătuită din clerici şi mireni ortodocşi. Turcii, la rândul lor, pentru
paza cinstitelor moaşte, au rânduit o căpetenie ce avea sub ascultarea sa
mai mulţi oşteni.
Cum să nu alegi hramul bisericii cu numele Cuvioasei, Maicii noastre
Paraschiva, ce a fost adusă pentru sfinţirea şi binecuvântarea ţării – scăpare
sigură de toate nevoile?
Se vede că impresiile din copilărie despre aducerea miraculoaselor re-
licve ale Cuvioasei Paraschiva s-au şters cu anii din memoria prinţesei,
dacă a preferat Ruxandra hramul Sfântului Nicolae…
Cu acest sfânt în inimă, dar şi cu icoana lui de cununie, a fost adusă ea
în ţara soţului ei.
Şi dacă a terminat ea cu bine construcţia şi dotarea locaşului sfânt din
târgul Raşcov, l-a chemat Ruxandra de la mănăstirea Vatoped, de pe Mun-
tele Sfânt Athos, pe lăudatul ieromonah Grigorie, ce fusese mai înainte
acolo egumen şi întâi stătător la multe lucruri creştineşti. A adus cu sine
părintele Grigorie şi călugări cu mare credinţă în Dumnezeu, gata să slu-
jească fără osteneală Domnului. Stabilindu-se cu traiul în noua mănăstire,
asceţii au demonstrat zi de zi că respectă cinstit orânduiala monahală după
regulamentul de la Muntele Sfânt. Şi ca monahii sfintei mănăstiri de la Raş-
cov să nu sufere din cauza unor lipsuri banale, le-a dăruit Ruxandra atât
haine, cât şi bucate, pe care le-a încredinţat părintelui Grigorie. Şi nu nu-
mai! A înfrumuseţat Casa lui Dumnezeu din interior – cu sfinte icoane,
cărţi, instrumente, vase de argint, evanghelii ferecate cu argint aurit, cădel-
niţe de argint şi cu multe alte lucruri utile bisericii.
În măsura posibilităţilor existente, graţie aportului doamnei Ruxandra,
mănăstirea avea chilii, clopotniţă, clopote, dar şi un şir de încăperi absolut
necesare, aşezate lângă zidurile ce înconjurau locaşul sfânt. Şi le-a făcut pe

460
 Jupânita
, cea Frumoasă

toate acestea din dragostea sa nemărginită pentru toţi apropiaţii ei, ce nu

se vor mai întoarce niciodată de pe tărâmurile dumnezeieşti. Ruxandrei îi
rămânea doar să se roage întru mântuirea lor, bucurând Casa lui Dumne-
zeu cu darurile sale.
Buzele Ruxandrei, care şopteau cuvintele scrise pe foaia de hârtie, au dat
voie, la un moment dat glasului să răbufnească, citind mai departe testa-
mentul pe care mâine urma să-l semneze:
– Şi am dăruit pentru acelaşi locaş sfânt şi călugărilor de pe Muntele
Sfânt Athos, ce trăiesc acolo, în folosire şi sprijin, trei sate, care se află în
Moldova, cu numele: 1. Climăuţi; 2. Sănătăuca; 3. Oxentea şi care, cu drept
de veci, cu bani proprii au fost cumpărate şi pentru care am şi zapise. Şi am
mai dăruit mănăstirii: trei mori pe Nistru, în locul acesta – Raşcov şi o casă
în târg, acoperită cu şindrilă, cu cămară şi pivniţă tot acolo; iar de cealaltă
parte a acestui locaş sfânt – o velniţă, un cătun cu tot calabalâcul pentru
folosirea de către acei călugări ai mănăstirii. Acelea le fac danie şi pentru
vremurile veşnice le confirm. Iar cei ce vor uita de frica lui Dumnezeu şi
vor ignora puterea Lui asupra acestui testament al meu, şi vor încerca să
micşoreze moşiile acelui locaş sfânt sau vor îndrăzni să le jefuiască şi să le
pustiască, sau vor încălca regulile stabilite pe Muntele Sfânt, cei ce vor dori
să strice şi să risipească ori altfel să facă vreun rău mănăstirii şi călugărilor
ei, acei, ca nişte mari păcătoşi, prin voinţa Sfinţilor Părinţi purtători de
Dumnezeu, trei sute optsprezece la număr, care-s în Niceea, să fie, ase-
menea făcătorului de rele Arie, împreună cu părtaşii lor, supuşi anatemei
şi să fie aruncaţi în focul veşnic şi nestins, şi să aibă destinul lui Dathan şi
Aviron, pentru crimele lor, ca şi cei care au strigat împotriva lui Moise şi
Aaron, şi pământul să-i înghită, iar la a doua venire a lui Hristos, în faţa
cinstitului judecător să aibă parte de o judecată dreaptă…
Ruxandra a oftat adânc, de parcă, acum o clipă, i-a condamnat la chinuri
infernale pe cei ce vor încerca vreodată să risipească prin lume sau să strice
cele puse la cale de dânsa.
– Iată aceasta este vrerea mea, Sfinţi Părinţi, a zis cu fermitate în glas
Ruxandra, ridicându-şi privirea spre iconostasul cu icoane din ungher. Iar
mâine pun semnătura şi sunt liberă să plec.
A doua zi, în pragul Bobotezei, biserica mănăstirii Sfântul Nicolae era
plină cu oameni: înalte feţe duhovniceşti de la mănăstire, protopopi de la
bisericile de prin împrejurimi, stimaţi pani, fii ai Coroanei şi zaporojeni,
pani polcovnici şi mulţi alţii.
Lângă amvon, în jilţ şedea doamna Ruxandra; alături de dânsa, în pi-
cioare stătea ieromonahul Grigorie şi panul staroste, care aşteptau momen-

461
 Jupânita
, cea Frumoasă

tul solemn când starostele, la rugămintea doamnei, va da citirii voinţa ei

supremă – testamentul.
Tuşind în pumn pentru a-şi drege vocea, panul staroste şi-a îndreptat
spatele, a deschis lădiţa ce se afla pe catedră, în faţa lui, a scos din ea o foaie
de hârtie strânsă sul, a desfăcut-o şi a început să citească cu glas tare:
– În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt, Sfânta Treime de o
fiinţă şi dătătoare de viaţă, nedespărţită acum şi pururi, şi în vecii vecilor,
amin…
“Eu, smerita şi nedemna roabă a lui Dumnezeu, Ruxandra, doamna
Hmelniţki, voievodeasă şi doamnă a Ţării Moldovei, în timpul vieţii mele
şi cu gând sănătos şi de bunăvoia mea, ţinând minte de sentinţa lui Dum-
nezeu că nu se ştie vremea şi ceasul morţii, din această lume mizeră şi în
timpul acestei vieţi, am să mă preocup de viitor. Astfel, fac cunoscut prin
acest testament de bunăvoie, acum şi în timpurile de pe urmă, în prezenţa
feţelor duhovniceşti şi lumeşti…”
Panul staroste de Raşcov, dregându-şi din când în când vocea, citea cu
zel testamentul doamnei Ruxandra.
Rând cu rând, plin de emoţii, a adus el la cunoştinţa oamenilor loiali
din Raşcov şi a celor de prin împrejurimi toate acele lucruri bune, făcute
de Ruxandra pentru sfântul locaş al lui Dumnezeu din târg, cât şi pentru
mănăstirea Vatoped de pe Muntele Sfânt.
Apoi a citit cu glas puternic despre alte lucruri bune:
“Şi am dăruit pentru acelaşi locaş sfânt şi călugărilor de pe Muntele
Sfânt Athos, ce trăiesc acolo, în folosire şi sprijin, trei sate, care se află în
Moldova, cu numele: 1. Climăuţi; 2. Sneateuca (Sănătăuca); 3. Axentiev
(Oxentea)…”
Mai departe a urmat afurisenia la adresa celor ce vor încerca în viitor
să strice sau să risipească bunurile ce au fost făcute danie din bunăvoinţa
principesei Ruxandra.
…Şi a fost citit testamentul în mănăstirea Sfântul Nicolae din Raşcov,
în anul lui Dumnezeu 7175 de la Facerea Lumii, iar de la naşterea lui Iisus
Hristos – 1667, în luna ianuarie, ziua a 15-ea.
Isprăvind citirea, panul staroste, plin de importanţa misiunii îndepli-
nite, i-a întins doamnei Ruxandra sulul de hârtie. Femeile, care dezgoliseră
de sub basmale urechile, pentru a auzi cât mai bine cele citite, acum şi-au
întins gâturile lungi, ca să vadă ce va urma mai apoi. Ruxandra s-a apropiat
de catedra preotului şi, înmuind în călimară pana de vultan, şi-a pus cu
iscusinţă sub textul testamentului semnătura-i augustă:
“Doamna Ruxandra a lui Timuş Hmelniţki”

462
 Jupânita
, cea Frumoasă

Pe urmă, încet, cu mişcări graţioase, şi-a scos de pe degetul inelar inelul-

pecete şi l-a aplicat din toată inima sub cele scrise.
– Aşa să fie! a răsunat sub bolta bisericii vocea catifelată a principesei. Să
se facă vrerea mea, iar bunul Dumnezeu să blagoslovească acest moment
important.
O brumă de şuşoteală a trecut în valuri mici peste mulţimea din bise-
rică, a deschis uşa şi a inundat curtea locaşului sfânt…
Viaţa monotonă a târgului Raşcov părea să fie tulburată pentru multă
vreme. Noutatea, care s-a strecurat afară prin uşa Bisericii Sfântul Nicolae,
s-a răspândit repede prin ulicioarele înguste ale acestui mic târg de la mar-
ginile republicii:
– Probabil, curând doamna Ruxandra ne va părăsi. Cu siguranţă, gân-
durile ei sunt departe peste Nistru…
– Cu adevărat, când lupul va mânca pe săturate iarna şi se vor usca dru-
murile, doamna Ruxandra va pleca la moşiile ei din Ţara Moldovei…
Din secunda în care a fost citit testamentul Ruxandrei, târgul Raşcov fu
curprins de febra discuţiilor. Prima lor Doamnă şi Stăpână a dăruit toată
averea ei mănăstirii Sfântul Nicolae şi călugărilor veniţi tocmai de pe Mun-
tele Sfânt!
Ieromonahul Grigorie, roşu de încordare, cu scântei jucăuşe în ochii lui
negri ca tăciunii, cu greu îşi ascundea bucuria ce-i copleşise întreaga făp-
tură. Luminiţele jucăuşe din ochi păreau că acuşi-acuşi vor izbucni într-
un pârjol mistuitor ce poate înghiţi în câteva clipe jertfa adusă de această
doamnă, ce semăna atât de mult cu una dintre cele mai frumoase zâne din
poveştile auzite în copilărie la gura sobei.
Răvăşit de emoţii, preotul s-a aplecat spre Ruxandra, şoptindu-i cu glas
mieros:
– Doamnă Ruxandra, înţelepciunea pe care o posedaţi, şi aţi dovedit
aceasta nu o dată, este comoara cea mai mare şi nesfârşită pe care v-a dat-o
Dumnezeul nostru, Iisus Hristos.
– Cinstite părinte Grigorie, i-a răspuns prinţesa, sunt şi eu o fiinţă mu-
ritoare, asemenea tuturor care fac parte din neamul celui dintâi om creat
din pământ şi-n pământ voi coborî. Dar ca să nu fiu un simplu boţ de lut,
m-am rugat mult Tatălui nostru Ceresc, ca să-mi dea înţelepciune. Preţu-
iesc înţelepciunea mai mult decât orice altă bogăţie, mult mai mult ca aurul
şi frumuseţea, ce sunt trecătoare precum floarea câmpului. Frumuseţea,
care m-a adus în această ţară, cu timpul se va stinge, pe când înţelepciunea
ce mi-a hărăzit-o Dumnezeu pentru a crede în El şi pentru a face numai lu-
cruri bune, agreate de Tatăl nostru din Ceruri, n-a apus şi nici nu va apune
vreodată. Această sapienţă mi-a adus sănătate, frumuseţe sufletească, bu-

463
 Jupânita
, cea Frumoasă

năvoinţă faţă de apropiaţii noştri, faţă de cei pentru care purtăm răspunde-
rea. Am revărsat mereu această milă a mea peste cei săraci şi bogaţi. Pe cei
săraci cu duhul i-am întărit în credinţa lor, i-am ajutat cu bucatele mele.
– Dumnezeu hărăzeşte înţelepciune fiecăruia, lămuri cucernicul Grigo-
rie, dar nu toţi sunt în stare s-o păstreze. Şi dacă o pierd… rătăcire este calea
lor, cu totul alta decât cea pe care bunul Dumnezeu le-a dat-o la început.
– Că bine zici, sfinte Părinte! Acum, la atâţia ani de la moartea soţului
meu, a bunului meu tată şi frate, am văzut şi am înţeles că dacă ai rătăcit pe
undeva înţelepciunea, ai pierdut totul. Ea nu l-a mai ferit pe părintele meu
Vasile Lupu de vrăjmaşi, nu l-a ocrotit de cei care îi întindeau curse, ea nu
l-a făcut biruitor pe soţul meu Timuş în luptele crâncene duse de acesta.
Înţelepciunea mi-a şoptit, în timpul rugăciunilor mele către Tatăl nostru
Ceresc, să nu mă leg sufleteşte de avuţie, pentru că toate lucrurile pămân-
teşti sunt efemere şi vremea le spulberă…
Sfinte Părinte Grigorie, tata şi mama mi-au dat viaţă, dar ce le pot oferi
eu, fiica lor, în schimb, dacă nu mântuirea cerească, prin jertfa pe care am
făcut-o astăzi în acest Locaş Sfânt?
– Doamnă Ruxandra, ai făcut o bună ofrandă Domnului. Dar te rog
să-mi spui totuşi te-ai hotărât să te reîntorci în ţară… se interesă cuviosul
călugăr.
– Da, sfinte Părinte, nimic nu este mai mistuitor decât vrerea de a reveni
acolo de unde ai plecat! Mă întorc în ţară, la moşiile mele de la Deleni şi
Preuteşti… murmură principesa. Auzind acest răspuns, egumenul Grigo-
rie s-a bucurat nespus şi a cuvântat într-un suflet:
– Să binecuvânteze deci bunul nostru Dumnezeu faptele tale şi să te
aibă în paza Lui! Noi ne vom ruga Tatălui nostru Ceresc pentru mântuirea
Doamnei noastre Ruxandra.

464
 Jupânita
, cea Frumoasă

Doamna
Ruxandra la
Preuteşti

L
a întoarcerea în ţară, principesa Ruxandra s-a aşezat
cu traiul la moşia Preuteşti, din ţinutul Neamţ, pe
care o avea ca moştenire de la părinţi. Ce-i mai tre-
buia unei doamne ajunsă, la treizeci şi cinci de ani,
văduvă tânără şi singură cuc? Avea moşie şi îşi admi-
nistra gospodăria. Încetişor, hambarele se umpleau
cu de toate. La munte creşteau turmele, heleşteul de
pe moşia de la Preuteşti era bogat în peşte, iar albi-
nele, odată cu sosirea primăverii şi până la ultima floare atinsă de bruma
toamnei, munceau fără osteneală…
Trăia în pace cu vecinii. Îi ajuta pe unii. Îi consola pe alţii. Îşi pleca urechea
la orice rugăminte. Era totuşi fiica lui Vasile Lupu, principesa Moldovei!
Curând, după reîntoarcerea Ruxandrei la Preuteşti, vecinul ei de moşie,
postelnicul Vasile Crupenschi, a luat-o pe Ruxandra de cumătră la bote-
zul feciorului nou-născut. Nu a refuzat, deoarece se împăca de minune cu
soţia acestuia. Numele nou-născutului a fost ales tot de Ruxandra. Alelei,
Doamne, şi ce nume! Numele soţului ei mort – Timuş.
În al treilea an de domnie a lui Duca-Vodă cel Bătrân, în 1672, a fost o
iarnă aspră, când Mihalcea Hâncul şi Durac Serdarul au ridicat sorocenii,
orheienii şi lăpuşnenii cu oaste împotriva grecilor ce se oploşiseră pe la cur-
ţile domneşti de la Iaşi. În schimb, la Iaşi veselia stătea în capul mesei. Se săr-
bătorea fără opreală Victoria. Se turna vinul, se aduceau bucatele apetisante,
iar pe la urechi se tot şoptea despre năravul predispus spre răzvrătire al celor

465
 Jupânita
, cea Frumoasă

două căpetenii: “Vodă da şi Hâncu

ba!” În acel an, Crăciunul a fost ce-
lebrat… cu focuri de sâneţe. Când a
văzut Duca-Vodă că s-a stropşit rău
de tot ţara la dânsul şi la grecii aduşi
de el de la Ţarigrad, a lăsat baltă Cur-
tea domnească şi a dat bir cu fugi-
ţii. Răzvrătiţii, fără piedici, neopriţi
de oastea lui Vodă, au intrat în Iaşi,
unde au început să-i vâneze pe greci,
mergând prin casele boierilor şi ale
negustorilor din târg. Sărmanii greci
nu aveau nici o salvare de urgia asta
omenească, ce se abătuse aşa, dintr-o
dată, asupra lor!
Pe mulţi greci i-au prins atunci
răsculaţii şi i-au omorât fără milă.
Numai acei boieri şi negustori care au Inelul-pecete al principesei Ruxandra
fugit împreună cu Vodă peste Dunăre, în Muntenia, şi-au salvat capul de
mânia rebelilor.
A venit apoi Duca-Vodă cu întăriri de la tătari şi cu mare cruzime i-a
bătut pe răzvrătiţi la Iepureni, de i-a împrăştiat prin toată ţara şi fugeau
aceştia iepureşte de la Iepureni!
Iar tătarii, după cum le era firea lor – hrăpăreaţă, au trecut prin ţară ca lă-
custele, luând prizonieri şi jefuind în stânga şi-n dreapta. Multe turme de oi
şi vite a pierdut, în acele zile, şi stăpâna de la Preuteşti. Rămase atunci toată
ţara arsă şi pustiită, iar drumurile erau presărate cu leşuri de oameni…
Pe mulţi i-au ucis atunci tătarii chemaţi de Duca-Vodă în ajutor.
S-a produs şi o minune în acea perioadă, de vorbea despre asta întreaga
ţară! Când slugile i-au povestit doamnei Ruxandra despre minunea de la
Hotin, cucoana îşi tot făcea cruce şi spunea:
– Se vede clar prin semnele dumnezeieşti că grele timpuri ne aşteaptă,
dacă însăşi Maica Precista a început să lăcrimeze…
S-a întâmplat aceasta într-o mică mănăstire, aflată nu departe de Cetatea
Hotinului. A lăcrimat Maica Domnului şi au văzut acest lucru toţi oamenii
care au fost în acea vreme pe la mănăstire.
Călugării au pus sub icoană un vas nu prea mare şi picurau lacrimile mi-
raculoase una după alta pe argintul aurit al farfurioarei. Creştinii se minu-
nau de cele întâmplate. Mare semn ceresc! Prorocire a unor vremuri tulburi,
din moment ce Maica Domnului a început a plânge cu lacrimi adevărate.

466
 Jupânita
, cea Frumoasă

Şi ziceau în acele zile moldovenii că sunt aceste lacrimi cu adevărat un

semn divin, care prevesteşte pieirea multor creştini, dar şi un început de
tulburare şi pustiire a Ţării Moldovei. După cum a şi urmat.
Au mers atunci turcii până la Cetatea Cameniţa, ce este faţă-n faţă cu
Hotinul. Au străbătut ei întreaga ţară, cuprinzând îndată valea Prutului.
Venea împărăţia peste leşi, dar ei nici nu bănuiau de primejdia ce-i păş-
tea. Erau satele de la margine pline cu oameni. Moldovenii le tot strigau:
“Fugiţi, măi oameni buni, că vine turcul peste voi!” Dar ei nici nu credeau,
după cum nu credea nici craiul lor, Mihail Korybut şi nici Jan Sobiecki, hat-
manul polon. A căzut atunci mândra cetate Kameneţ şi mare jale şi vaiet a
fost în Ţara Leşească!
Atunci a murit şi vestitul staroste de Kameneţ, panul Mihail Volodi-
ewski, care s-a aruncat în aer cu toată pulberea… Mai bine mort decât viu
– în mâinile păgânilor!
Războiul nu vine de unul singur. În 1675, pe la începutul verii, ţara în-
treagă a fost bântuită de o oribilă ciumă, care a ţinut opt luni de zile. Tare
mulţi oameni au murit atunci, de nu avea cine să-i îngroape pe bieţii pă-
mânteni! Săpa lumea gropi mari, în care îi înhumau cu sutele. De frica
morţii, Dumitraşcu-Vodă a fugit cu întreaga lui curte la Galata, unde s-a
închis, lăsând ţara de izbelişte.
Maica Precista a avut totuşi grijă de doamna Ruxandra, ocrotind-o de
molima ce se abătuse asupra pământenilor noştri. A scăpat Doamna, dar
populaţia din Preuteşti pe jumătate a murit, de răsunau văile şi codrul de
plânsetul taţilor ce şi-au înmormântat familiile – copiii dragi şi soţiile iu-
bite. Plângeau copiii rămaşi orfani. Plângeau femeile văduvite. Erau casele
pline de morţi, de nu avea cine să-i înhumeze. Jalea cuprinsese întreaga
Ţară a Moldovei.
…Nicidecum nu se putea linişti bătrânul Gheorghe Duca – se vroia din
nou domn în ţară şi dacă sula de aur sparge zidul de piatră, aşa şi pungile
lui Duca i-au adus domnia ţării şi hătmănia Ucrainei căzăceşti.
Dar era hapsân de firea lui, acest Duca. Întrucât a cheltuit mulţi bani, a
vrut să-şi recupereze galbenii. Însă de la cine? De la turci? În nici un caz!
Turcul ia, dar nu dă înapoi. De la cine atunci, dacă nu tot de la biata ţară?
S-a făcut el, Duca-Vodă, foarte rău peste boierime şi prostime, jupuindu-i
pe toţi de nouă piei. Erau pline închisorile de boieri, iar ţara – de săraci.
Foarte mulţi oameni, văzând şi simţind pe pielea lor băţul cel cu opt mu-
chii, făcut anume pentru a–i bate pe boieri şi aurari, au fugit în ţările străine.
Nu i-a fost uşor nici Ruxandrei, în acele zile de grea cumpănă pentru
boierime. Dar a rezistat cucoana, plătind toate dajdiile impuse de Duca-
Vodă. A mai trăit uneori şi din împrumuturi. Totodată, şi-a asigurat paza

467
 Jupânita
, cea Frumoasă

de slugile lui Vodă, obţinând, ceva mai înainte, o scutire de la bătrânul

voievod ce devenise groaza boierilor.
Când îi vedea doamna Ruxandra pe oamenii domniei la poarta casei
sale, scotea ea cartea domnească întru apărare, citindu-le lor cu glas tare:
– Noi, Duca–Voievodul, din mila lui Dumnezeu – domn al Ţării Mol-
dovei, poruncim tuturor slujitorilor din ţinutul Neamţ: pârcălabilor, glob-
nicilor, duşegubinarilor şi altora să lase în pace satul Preuteşti al doamnei
Ruxandra, pe care l-am iertat de: zloţi, lei, taleri, hârtii, galbeni, iliş, sulgiu,
unt, ialoviţă de stat, care împărăteşti, oameni de tras la şeici, chile, cai de
olac, podvezi, cai împărăteşti, branişte, camănă, bezmen de crâşme, cepuri
şi altele, iar cisla lor a fost ştearsă de la vistieria noastră…
Mai târziu, în iunie 1685, deja Constantin-Vodă Cantemir porunceşte şi
el slujitorilor din ţinutul Neamţ să nu o supere pe doamna Ruxandra şi sa-
tul ei Preuteşti cu dările vistieriei, iar cine nu se va supune voinţei lui Vodă,
va fi purtat în mod ruşinos pe uliţe, cu cartea în frunte.
Unde mai greu, unde mai uşor, dar pârâul vieţii curgea înainte fără opreală.
Dacă ajungea la vreo strâmtoare din pricina banilor, mai lua doamna Ru-
xandra şi un împrumut, cu credinţă de întoarcere la timpul cuvenit.
…Constantin şi Frangul, mari vameşi ai lui Constantin-Vodă Cantemir,
au descălecat lângă poarta mănăstirii Galata. O slugă, ce avea în pază un
echipaj, a luat caii de dârlogi şi i-a legat de un buştean cu inele. Nu departe,
se afla un rădvan boieresc. Vizitiul, tolănit la poalele unui pom, îşi aştepta
stăpânul sau stăpâna.
Un tânăr călugăr, căruia de-abia îi răsărise mustaţa, a apărut la poartă
îndată ce cei doi oaspeţi au pus piciorul pe pământ.
– Cuconul Constantin? Cuconul Frangul? a întrebat mieros călugărul şi,
fără să mai aştepte răspunsul celor doi, a continuat:
– Preacuviosul egumen vă aşteaptă în apartamentele sale. Să mergem,
cinstiţi boieri…
Tânărul a deschis uşa de la anticamera apartamentului. Cucernicul că-
lugăr i-a invitat înăuntru, lăsându-i pe cei doi mari boieri să aştepte în an-
ticameră, iar singur a dispărut după cea de-a doua uşă.
– Au sosit oaspeţii mult doriţi din târg, stăpâne, şi aşteaptă voia voastră
ca să fie poftiţi să intre, anunţă tânărul monah.
– Şi tu mai zăboveşti? se miră egumenul. Ţi-am spus doar: când vin, îi
conduci imediat drept la mine. Ei bine, pofteşte-i să intre.
Uşa s-a deschis din nou. Călugărul s-a strecurat ca o umbră afară, invi-
tându-i pe cei doi boieri să intre în camera stareţului.
Marii vameşi au trecut pragul, păşind în semiîntuneric. Un petic de
lumină, ce se strecura prin una din ferestrele deschise, cădea pe o masă,

468
 Jupânita
, cea Frumoasă

la care şedea un călugăr (diac) preocupat cu nişte pene de gâscă. În faţa

lui, se găseau câteva file de hârtie şi o călimară cu tuş. În semiîntunericul
aceleiaşi încăperi stăteau Grigorie, egumenul mănăstirii Galata şi doamna
Ruxandra, fiica lui Vasile-Vodă Lupu. Apariţia lui Constantin şi Frangul a
întrerupt convorbirea celor doi. Constantin a privit cu uimire la doamna
ce a păşit în întâmpinarea lor. Auzise de ea, dar o vedea pentru prima oară.
Acum Ruxandra era o femeie de vreo cincizeci şi şase de ani, dar arăta
mult mai tânără, cu toate că ochii săi trădau semnele unei vieţi trecute prin
multe încercări, iar cutele ce au apărut la buze şi ochi mărturiseau despre
nişte zile pline de necaz şi pierderi. O năframă fină de borangic acoperea
părul atins de bruma anilor trăiţi; faţa-i smeadă se contura prin albeaţa
părului. O feregea superbă, cusută cu mult gust, îi accentua frumuseţea
corpului, ce a rămas tot atât de zvelt şi atrăgător, ca şi acum treizeci de ani.
Sclipirea bijuteriilor, ce îi împodobeau pieptul şi urechile, atenua valul de
tristeţe ce se întrezărea în privirea Doamnei. Tristeţe zidită cu fiecare clipă
a singurătăţii… Arăta foarte bine, era tot aşa de fermecătoare ca şi atunci
când a fost dusă de cazacul Timuş în Ucraina. Câteva inele de aur cu pietre
nestemate înfrumuseţau degetele ei lungi şi mlădioase.
– Pane Constantin, pane Frangul, suntem bucuroşi să vă vedem aici,
alături de noi şi vă mulţumim că nu ne-aţi refuzat să ne onoraţi cu prezenţa
Domniilor voastre! zâmbi evlavios egumenul Grigorie.
Cei doi boieri s-au închinat în faţa egumenului, sărutându-i mâna şi
crucea de la piept.
– Vrerea Domniilor voastre este şi vrerea noastră. Laudă Domnului şi
multă sănătate în această Casă a lui Dumnezeu, da şi-n casa binevoitoarei
doamne, zise solemn Constantin.
– Binecuvântează, sfinte Părinte, a rugat Frangul, sărutând mâna egu-
menului.
– În numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt şi să vă aibă Dumnezeu
în paza Lui, cuconi boieri… preacuviosul Grigorie a făcut, în aer, semnul
crucii.
În acea zi de sfârşit de primăvară cu mult soare şi năduf, aici, în aparta-
mentele egumenului, se păstra o răcoare plăcută, ce salva de zăpuşeala ce
domnea afară. Era a douăzeci şi treia zi a lunii mai, 1686.
– Pane Constantin, cucoane Frangul, a spus Ruxandra, apropiindu-se de
cei doi boieri, fiind în aceste zile la o mică strâmtoare în ceea ce priveşte ba-
nii, l-am rugat pe cucernicul Grigorie să-mi împrumute, până la finele lunii
septembrie, o sută de aslani. Hârtia de împrumut o va scrie diacul preacu-
viosului Grigorie, în greacă – limba Preasfinţiei sale. Şi, deoarece Domniile
voastre cunosc bine greaca, am îndrăznit să vă poftesc să ne fiţi martori la

469
 Jupânita
, cea Frumoasă

această bună înţelegere a noastră. Pane Constantin, pane Frangul, dacă se

va întâmpla cumva să mor, atunci datoria mea va plăti-o moştenitorul meu,
nepotul Vasile Cantacuzino-paharnicul, fiul răposatului Iordache Canta-
cuzino-vistierul.
– Cum aşa, să muriţi, doamnă Ruxandra, când afară bate vara-n uşă?
rămase perplex panul Constantin. Aţi trecut cu bine prin atâtea încercări
şi războaie, molime, tâlhării şi, na-ţi-o bună, vorbiţi de moarte?! Oare nu-i
prea devreme, pentru o aşa doamnă aleasă ca dumneata?
– Hm, surâse enigmatic principesa, ştiţi ce spunea cândva un tânăr bo-
ier de la curtea tatălui meu? “Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul
om sub vremi.”
Ruxandra s-a întors către egumenul ce asculta cu interes discuţia lor şi-i
porunci:
– Preacuvioase Grigorie, să se pregătească hârtiile necesare!
Stareţul s-a apropiat de masă şi, aşezându-se la spatele diacului, a înce-
put să ticluiască împreună cu acesta documentul ce adeverea împrumutul
făcut de Ruxandra. În scurt timp, documentul a fost terminat. Călugărul-
învăţăcel îşi cunoştea bine meseria de pisar în alcătuirea actelor.
– Pane Constantin, pane Frangul, ascultaţi acum cele scrise, s-a adresat
celor doi boieri egumenul Grigorie.
Călugărul de la masă a luat foile de hârtie şi, scoţându-le în raza soare-
lui, a început să citească textul scris în limba greacă.
– Bine, foarte bine! a apreciat conţinutul documentului panul Constan-
tin. Totul este cum nu se poate mai bine. Doamnă Ruxandra, puteţi să pu-
neţi pecetea Domniei voastre.
Ruxandra şi-a scos de pe degetul arătător inelul–pecete şi îl dădu călu-
gărului, care, fără ezitare, îl aplică pe ultima foaie a documentului. Apoi a
luat pana, a înmuiat-o în tuş şi a propus celor trei să-şi aştearnă şi ei semnă-
turile sub zapis. Lucru care s-a făcut îndată. Aruncând nişte praf de cretă pe
hârtie, diacul a întins documentul doamnei Ruxandra, ca ea să se convingă
personal că totul este făcut aşa cum trebuie.
Ruxandra a privit încă o dată la pecete. Se întipărise destul de clar.
Un sigiliu inelar octogonal în fum, având în câmpul scutului un cap de
bour cu o stea între coarne, Soarele şi Luna – prin părţi, deasupra bourului
– o cască cu lambrechine, timbrată de o coroană-crin şi o cruce încadrată de
literele: T-P, din alfabetul chirilic, şi alte două litere slavone, sub scut: T. X.
Aceste litere (nişte iniţiale) vorbeau numai despre trecutul ei, despre
soarta ce i-a fost menită din ceruri: Timuş-Ruxandra şi Timuş Hmel-
niţki…

470
 Jupânita
, cea Frumoasă

Zaiafetul
vrăjmaşilor
n cel de-al doilea an de domnie a lui Constantin-

Î
Vodă Cantemir, s-a hotărât craiul polonez, Jan So-
biecki, să meargă cu toată puterea sa regală asupra
moldovenilor. S-au ridicat atunci toţi hatmanii, toată
Rzeczpospolita.
A trimis craiul multe poghiazuri în toate părţile
ţării, de au ajuns aceste cete înarmate, cu gând rău de
jaf – la Ocnă, la Bârlad, la Bujoreni, de n-a rămas nici
un petic de pământ, care să nu fi fost călcat de copita calului leşesc. Când
au trecut hatmanii poloni hotarul ţării, moldovenii au luat-o care încotro,
cât mai departe de urgia ce s-a abătut asupra capului bieţilor oameni. Mulţi,
foarte mulţi au rupt-o la fugă. Şi nu era nici o scăpare în acele zile de atâta
tâlhărie! Leşii dintr-o parte, hoţii – din altă parte… Satele deveneau pustii,
bisericile erau jefuite, mănăstirile se mai apărau cât mai aveau putere, apoi
cădeau şi ele pradă leşilor. Pretutindeni – numai tâlhari de drumul mare.
La streşini de codru, la răscruci de drumuri, prin mahalale întunecoase şi
sărace care plodiseră şi ele tot felul de Haplea, Hărţăgani, Peperigi şi Far-
facari. Boierii de la ţară, văzând că nu se pot apăra şi salva de atâta prădă-
ciune, au luat lumea-n cap şi au plecat şi ei. Unii – în Ţara Muntenească,
alţii şi-au căutat ascunziş pe unde i-a îndreptat bunul Dumnezeu.
Ursul, sluga şi omul cel mai de încredere al doamnei Ruxandra, văzând
că se îngroaşă treaba şi nu-i scăpare nici pentru distinsa doamnă, i-a zis el
atunci cucoanei să-şi ia cu dânsa tot ce are mai bun şi mai drag inimii şi să
meargă la vreo mănăstire mai întărită, pentru a-şi salva viaţa.
După mai multă chibzuială, s-a hotărât doamna Ruxandra să plece la
Cetatea Neamţului, unde se afla o mănăstire ctitorită chiar de însuşi Vasile-

471
 Jupânita
, cea Frumoasă

Vodă Lupu, tatăl ei. Zis şi făcut! Au luat şi au strâns slugile agărlâcul Doam-
nei, încărcându-l în cele două care ce stăteau gata de drum. Ruxandra şi-a
scos din tainiţa casei lădiţele cu giuvaiere şi galbeni, dosindu-le în rădvanul
ei. A dat porunci în stânga şi-n dreapta şi a strigat plecarea. O ceată de
bărbaţi, conduşi de Ursul, au încălecat, pornind din urma Doamnei lor, ca
sperietori pentru hoţii de drumul mare.
Leşii, coborând în jos de la Hotin şi neîntâlnind nici o opreală din partea
oştii lui Constantin-Vodă, au intrat nestingheriţi în Cetatea de Scaun a ţă-
rii. Imediat ce a încăput oraşul pe mâna leşilor, n-au lăsat aceştia să le scape
nici măcar un capăt de aţă. Totul ce era bun şi scump a fost furat, restul a
fost dat pradă focului. Ardea târgul Iaşi ca şi pe vremea lui Vasile-Vodă
Lupu, când cazacii lui Bogdan Hmelniţki cu tătari amestecaţi au pustiit
capitala Moldovei, lăsând în urma lor numai scrum şi tăciuni. Însuşi regele
Sobiecki, călare pe cal şi cu făclia în mână, dădea ca un piroman foc la lo-
caşurile sfinte din Iaşi… Astfel a ars şi Trei Ierarhi.
Dacă a rămas Scaunul domnesc fără de stăpân, s-a aşezat Jan Sobiecki
domn peste biata Ţară a Moldovei.
A pus mâna craiul Sobiecki şi pe cheile de la pivniţele domneşti, pline cu
bute cu vin din podgoriile Cotnarilor şi Odobeştilor.
S-a făcut, într-o clipă, craiul leşesc paharnic la curtea domnească de la
Iaşi. Curgea vinul pârâu în cupele leşilor.
Ospăţul biruitorilor s-a transformat într-un zaiafet grandios, de se cu-
tremura nu doar bolta cerului, dar şi talpa Iadului, de atâta veselie. Regele
Jan Sobiecki, înconjurat de şleahtă, sărbătorea intrarea lui în Cetatea de
Scaun a Ţării Moldovei. Unii din boieri, rămaşi prin târg cu gând de închi-
năciune înaintea cuceritorilor, acum le slujeau ca păhărnicei, turnând vin
ales în cupele leşilor.
Postelnicul Vasile Crupenschi, fiul cămăraşului Andronic Crupenschi
şi fratele lui Sandu – fost mare medelnicer, a luat urciorul cu vin din mâna
unei slugi şi, apropiindu-se de crai, ceru învoire să-i toarne băutura ame-
ţitoare. Regele Sobiecki a întins cupa, făcând totodată semn ca să se facă
linişte.
Oştenii din paza regelui, aflaţi în spatele jilţului domnesc, au lovit puter-
nic cu prăjinile suliţelor în pardoseală, strigând:
– Linişte!!!
– Maiestatea sa regele cere ascultare!
– Ascultare şi supunere Măriei sale!
– Domnilor şleahtici, oameni liberi din Rzeczpospolita, cuvântă voios
craiul polon, ridic această cupă cu vin ales pentru cel ce astăzi, cu bătrâne-
ţea în cârcă, a apucat toiagul drumeţiei. Auzind noi de fuga domnitorului
moldovean, i-am închinat spre laudă un vers:

472
 Jupânita
, cea Frumoasă

Constantine fugis bene,

Negue dumus habes,
Negue mensam,
Negue charam Dominam!
Un hohot de râs, izbucnit din sute de piepturi, a zguduit palatul dom-
nesc. Molipsitor, râsul mulţimii a cuprins întreaga curte domnească, revăr-
sându-se în stradă. Postelnicul Crupenschi a prins firul versului din zbor şi
l-a tradus repede din latină în română, pentru boierii moldoveni din sală,
mai puţin familiarizaţi cu limba latină:
– Constantine-fuge-bine,
Nici ai casă,
Nici ai masă
Şi nici dragă jupâneasă!
Un nou hohot de râs s-a rostogolit peste masa de ospăţ. Râdea şleahta,
râdeau boierii moldoveni, care acum se linguşeau pe lângă polonezi. Prin-
tre dânşii – şi Vasile Crupenschi, ajuns din postelnic păhărnicel.
– Auzi, pane Crupenschi, regele l-a lovit pe boier cu măciuca de aur al
toiagului său, ia spune tu, da unde-s odoarele domnului vostru? Lădiţele cu
giuvaiere şi pungile cu galbeni?
– Maiestate, răspunse boierul, preastrălucitul meu rege, domnul meu
milostiv, aduc la picioarele Domniei voastre sincerele mele servicii! Deşi
fără a binemerita, totuşi cunoaştem graţia domnească şi binefacerea pă-
rintească a Măriei voastre faţă de mine şi faţă de aceşti boieri ce stau, în
această seară, la picioarele marelui rege Sobiecki, spaima osmanilor.
Crupenschi, făcând o plecăciune adâncă în faţa lui Jan Sobiecki, s-a în-
tors către boierii moldoveni, ce s-au îngrămădit la spatele lui şi le-a porun-
cit:
– Închinaţi-vă, tonţilor, în faţa Măriei sale!
Apoi, iarăşi către rege:
– Maiestate, cădem la picioarele Măriei voastre împreună cu toţi aceşti
boieri, rugând umil pe Măria voastră să binevoiască din domneasca sa bi-
nefacere şi din iubirea sa creştinească şi să ne ia pe noi toţi sub protecţia sa
împărătească. Suntem atât de prăpădiţi de păgâni, da şi de domnul nostru
bătrân şi neputincios!
– Boierule, i-a răspuns craiul polon, ce-mi trebuie mie ca voi să staţi la
picioarele Domniei mele? Eu am nevoie de comorile domnului vostru!
– Maiestate, preastrălucite rege, nu le ai, pentru că nici nu există. Dom-
nul nostru fugar, Constantin-Vodă, nici nu le-a avut, fiind cam sărac la
aşa bunuri. Şi totuşi, slăvite rege, cunosc eu un loc unde sunt ascunse nişte
comori… se lăudă boierul şiret.

473
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Cuvântează, boierule, chiar acum! Spune tot ce ştii, fără a ascunde

ceva! s-a bucurat Jan Sobiecki.
– Preastrălucite şi milostive rege, vorbi Vasile Crupenschi, acum o săp-
tămână, până la coborârea Măriei tale la Iaşi, oamenii mei, furişaţi prin
ascunzişuri, ca să nu-i observe cumva cineva şi să-i bănuiască de gânduri
rele, au urmărit un rădvan însoţit de câteva care încărcate cu bunuri…
– Comorile lui Constantin-Vodă Cantemir? întrebă Sobiecki, fixându-l
pe boier cu privirea.
– Nu, Maiestate! Cu totul alte comori, pe care eu mai demult am pus
ochii şi chiar am încercat, odată, să le capturez, dar nu am reuşit. Însă
anume acum e clipa prielnică pentru a le lua.
– Cine este stăpânul odoarelor, despre care tu vorbeşti?! zbieră craiul.
– Maiestate, stăpâna lor este Ruxandra, fiica lui Vasile-Vodă Lupu, şi
comorile sunt ale lui Vodă, răspunse calm postelnicul Crupenschi.
– Cum adică – ale lui Vasile Lupu? Au trecut mai mult de douăzeci de
ani de când acest Vodă nu mai este-n viaţă, iar toată averea lui a încăput pe
mâna lui Gheorghe-Vodă Ştefan… se miră regele polonezilor.
– Ce a încăput, a încăput, dar nu chiar totul. Se vorbeşte până astăzi că
acel Vodă a fost tare bogat şi a avut el comori destule şi la Cetatea Neamţ.
Atunci când a venit pentru prima oară Gheorghe-Vodă cu muntenii şi ar-
delenii, Ştefăniţă, nepotul lui Lupu, le-a scos din cetate, ducându-le la Ka-
meneţ. Apoi au ajuns acele comori la Cetatea Suceava, unde se ascunseseră
voievodeasa Ecaterina cu odrasla lui Vodă – Ştefăniţă, ce ne-a fost un timp
domn, poreclit de pământeni Lăcustă-Vodă. Au mai fost şi alte comori,
ascunse prin alte locuri… le explică pe toate Vasile Crupenschi. Pe urmă,
continuă:
– Despre avuţia lui Vasile Lupu, capturată de acel Gheorghe-Vodă Şte-
fan, am aflat din vorbele sirianului Paul de Alep, ce a fost, în acele vremuri
tulburi, la Iaşi. Zicea acel străin că noul domn a apucat toate averile lui
Lupu: grămezi de aur şi argint, armuri, îmbrăcăminte aleasă, demnă de
împăraţi şi regi, bijuterii, blănuri de samur, mărgăritare şi o sumedenie de
alte obiecte preţioase, în cantităţi mult mai mari decât ar avea nevoie regii
şi împăraţii.
Maiestate, Vasile-Vodă şi-a salvat comorile din Cetatea Neamţ, trans-
portându-le la Kameneţ. Ele au fost duse cu o sută de care, fiecare din ele
fiind tras de opt, zece şi chiar doisprezece cai! Lucrurile erau numai din aur
şi argint. Mai erau şi tot felul de rarităţi…
Eu am avut norocul să fiu pe lângă nepotul lui Vodă şi am văzut totul cu
ochii mei. A avut el, Maiestate şi comori ascunse în pământ, de mai mulţi
ani, pe care, ajuns la strâmtoare, le-a dezgropat. Printre odoarele ce au fost

474
 Jupânita
, cea Frumoasă

scoase la lumina zilei erau şi treizeci şi cinci de blănuri de samur. Una din
ele, Măria ta, era cusută cu fire de aur, împodobită cu mărgăritare şi pietre
scumpe. Spuneau atunci boierii lui Vodă că preţul ei era de treizeci şi cinci
de mii de galbeni!
Aceste comori, Măria ta, au şi nimerit în mâinile lui Gheorghe-Vodă
Ştefan. La Neamţ se păstrează acum alte comori, nu mai puţin preţioase, pe
care Lupu-Vodă le ţinea, anterior, ascunse în Polonia, Germania, Veneţia,
da şi prin alte locuri dosite şi ştiute de fata lui, Ruxandra.
Şi ca să crezi, Maiestate, domnul nostru milostiv – turcii doar la Istanbul
i-au luat o sută de mii de lei! Vorbeau prin târg, la Ţarigrad, că la Cetatea
Suceava Vasile Lupu ar fi avut la vreo două milioane de lei în aur şi argint.
Da medicul lui Vodă, un italian – Scogardi, dacă nu greşesc, venit de la
Roma, zicea, după moartea lui Vasile-Vodă, că acela ar fi avut şi încă tot
atâtea milioane în obiecte. Bogat a fost acel Vodă, bogată este şi fata lui,
Maiestate.
– Şi unde-i acum, boierule, acea doamnă aşa de bogată? La moşia ei? În
băjenie, după cum şi domnul vostru senil? La munteni, la turci ori prin alte
locuri dosite? ardea de nerăbdare Jan Sobiecki.
– Aici în ţară, la Cetatea Neamţului, în mănăstire… murmură Crupen-
schi.
– În ţară, da eu nu ştiu nimic? Cu ce se ocupă hatmanii mei?! Îi jefuiesc
pe nişte bieţi moldoveni, pe când la numai o zi de aici se găsesc comorile
lui Vasile Lupu?! urlă, revoltat nevoie-mare, craiul leşesc.
– Maiestate, preastrălucite milostive rege, binevoiesc să aduc la picioa-
rele Domniei voastre credincioasa mea slujbă şi nu numai. Dacă îmi va po-
runci Măria voastră să vă aduc tezaurul care a mai rămas de la Vasile-Vodă
şi pe care astăzi îl stăpâneşte Ruxandra, fata lui Lupu, o fac foarte îndată,
numai să porunciţi Măria ta! se închină postelnicul.
– Spun hatmanii mei că Cetatea Neamţ este o fortăreaţă foarte puter-
nică. Nici chiar Mahomed Fatih, care a supus Ţarigradul, nu a fost în stare
să cucerească cetăţile lui Ştefan-Vodă cel Bătrân, printre ele fiind şi Neamţ,
da tu doar cu o ceată vrei să pui mâna pe comori, se încruntă regele.
– Maiestate, domnul meu milostiv, Cetatea Neamţ nu mai este o cetate
ca pe vremurile Muşatinilor, după cum şi apărătorii ei – o mână de oameni
şi încă vreo câţiva călugări bătrâni, nu sunt eroii de altădată.
Prea scumpe podoabe sunt ascunse în această cetate, Măria ta! Dacă-mi
dai o ceată de cazaci, îţi aduc tezaurul, ce-ţi va umple inima de bucurie, iar
strălucirea pietrelor nestemate şi căldura aurului îţi va aprinde focul cre-
dinţei în izbânda de mâine asupra turcilor… îl linişti pe rege Crupenschi.
Intrigat de cele spuse de postelnicul Vasile Crupenschi, Jan Sobiecki
căzu pe gânduri. Prea mare era tentaţia pe care a semănat-o în inima lui

475
 Jupânita
, cea Frumoasă

acest boier moldovean, care astăzi se ospăta la masa lui. Oare nu cumva cu
adevărat l-a adus aici, printre oştenii lui, strălucirea comorilor despre care
el a vorbit cu atâta zel? Cât de tare îi scapără ochii! Probabil, de lăcomie! Se
vede că nu în zadar l-a trădat el pe domnul său. Dar dacă oamenii lui Cru-
penschi, într-adevăr, fără minciună, au mers pe urmele Ruxandrei, până
la Cetatea Neamţ? Doar a auzit şi el nu odată vorbindu-se de bogăţiile lui
Vasile-Vodă… Şi nu doar a auzit; el însuşi a fost martorul ocular la multe
întâmplări din acele vremuri, când, răzvrătindu-se, cazacii, conduşi de că-
petenia lor Hmil-hatmanul, au tulburat nu numai împărăţia craiului, dar şi
pe cele de primprejur. Atunci a murit şi fratele său Marek, ce era staroste de
Krasnostav. Mai că nu şi-a pierdut şi el acolo capul, la Batog, alături de alte
cinci mii de cranii, ridicate în movilă la picioarele zaporojeanului. Noroc că
a fost rănit în timpul unui duel şi se afla, în acele zile tragice pentru Rzec-
zpospolita, la Lvov, unde îşi lecuia rana, că, de nu, la movila ceea din cinci
mii de capete se mai adăuga încă unul, al său… Se vede că Maica Precistă
a vrut ca şi capul lui să nu ajungă în ţeapă, ci sub coroana regală. Şi dacă
acest boier nu amăgeşte, atunci nu ar strica deloc să mai adauge în coroana
lui încă vreo două-trei pietre preţioase.
– Zici, boierule, că comorile sunt la Cetatea Neamţ şi se află în stăpâni-
rea unei femei? întrebă regele polon, după o pauză.
– Da, Maiestate! La Cetatea Neamţ, ce este astăzi mănăstire, confirmă
postelnicul.
– Bine, atunci poruncesc: mâine – încălecarea! Atamanul nostru Har-
buz cu ceata lui de cazaci va merge să-mi aducă, în sfârşit, comorile despre
care mi-ai tot povestit atât de interesant. Da nu spui cumva minciuni, bo-
ierule? Sunt acolo cu adevărat comori? Ei, chiar de n-or fi, mă voi pricopsi
cu odoarele scumpe din mănăstire. Ce zici, boierule? Jan Sobiecki se visa
deja mai bogat ca Cresus.
– Porunceşte numai, Măria ta şi o să vezi toate odoarele: şi ale Ruxandrei
şi cele din mănăstire! Doi iepuri dintr-o împuşcătură… se lăudă boierul.
– Bine, mâine de cu ziuă – plecarea şi te aştept cât mai curând! se învoi
regele lacom.
Vasile Crupenschi s-a închinat regelui şi s-a retras, frecându-şi de bucu-
rie palmele umede.
Craiul leşesc a privit în urma boierului şi, zâmbind maliţios, i-a strigat
din urmă:
– Să nu uiţi să-i spui atamanului nostru să aibă grijă de tine! Apoi şi-a
zis pe sub mustaţă, ca să nu-l audă Crupenschi:
– Cel ce-şi trădează măcar o dată stăpânul, trădează mereu…

476
 Jupânita
, cea Frumoasă

La Neamţ, la
Cetate

A
doua zi, când soarele s-a ridicat bine de tot deasupra
ţării, Vasile Crupenschi, însoţit de o gloată de ca-
zaci cu Harbuz căpetenie, s-a îndreptat spre Vaslui,
anunţându-se, în acelaşi timp, prin târgul Iaşilor, că
postelnicul merge-n Bugeac după Constantin-Vodă,
ca să-l aducă pentru închinăciune la picioarele Ma-
iestăţii sale regele Jan Sobiecki.
Mergând aşa câteva mile spre sud, oastea ceea, cu
Crupenschi şi Harbuz în frunte, a făcut înconjurul Iaşilor şi a ieşit la dru-
mul ce ducea spre Târgu Frumos, de unde a luat-o repede, fără popasuri,
direct spre Cetatea Neamţului. Ajunşi la Boureni, pe malul stâng al râului
Moldova, Crupenschi şi Harbuz au dat poruncă ostaşilor să treacă râul,
folosind vadul şi podurile, iar cu căpitanii au făcut sfat cum mai bine să
atace Cetatea Neamţ. Să meargă îndată încolo, cât soarele mai este sus în
cer sau să-i dea voie acestuia să se ascundă după dealuri, iar ei să lovească
repede cetatea sub vălul nopţii, luându-i pe apărătorii ei prin surprindere?
În cele din urmă, după mai multe vorbe, poveţe şi fandoseli, au hotărât că
ar fi mai înţelept să ia cu asalt acea cetate-mănăstire către dimineaţă, când
somnul este cel mai dulce şi rar om de rezistă ispitei de a mai dormi şi visa
ceva foarte plăcut…
Ajunşi la faţa locului, ceata de cazaci s-a furişat pe întuneric, fără zgo-
mot, apropiindu-se tot mai tare de cetate. Mai rămânea o nimica toată – un
şanţ adânc şi fără apă, un perete înalt şi o poartă de lemn, închisă la acea
oră. Câteva lumini rătăcite prin turnuri păreau să spună că paza cetăţii nu
doarme.

477
 Jupânita
, cea Frumoasă

Spre dimineaţă, când pâcla neagră a nopţii a fost străpunsă de primele

raze de soare, Crupenschi şi Harbuz-atamanul au poruncit căpeteniilor de
cazaci să dea năvală cu toţii din toate părţile şi, fără opreală, cât oastea
mai era încă ascunsă de ochii străjerilor de pe ziduri, să cucerească cetatea.
Tunarii trebuia şi ei, în linişte, fără gălăgie, să aducă tunurile lor pe platoul
din faţa cetăţii, de unde apoi să împroaşte cu ghiulele grele cetatea şi pe
apărătorii ei.
Toader, un tânăr oştean din paza Cetăţii Neamţ, însoţit de Cârstina, o
fetişcană blondă de vreo optsprezece ani din casa unui boier, refugiat şi el la
cetate cu întreaga lui familie, urcau ultimele trepte, ca să ajungă sus la cre-
neluri, de unde se vedea toată câmpia din jurul fortăreţei, ajunsă, prin voia
lui Vasile Lupu, mănăstire. De vreo câteva zile, Toader, care pusese ochii pe
fată, o tot îndemna, rugând-o, să se ridice cu el sus pe ziduri în dimineaţa
zilei, când cocoşii cântă răsăritul soarelui, ca să vadă şi ea luceferii frumoşi,
ce se oglindesc în ochii celor tineri şi visători. După mai multe încercări ale
lui, fata, care nici ea nu era împotrivă să stea alături de Toader, acolo sus, pe
ziduri, de unii singuri, îmbrăţişaţi de imensul univers, a căzut pradă dorin-
ţei băiatului. Şi iată acum, bucuroşi nespus de mult, ei stăteau sus pe ziduri,
iar din înaltul cerului peste ei se revărsa lumina palidă a miriade de stele ce
se stingeau, una câte una. Câteva din ele, neputând să se ţină pe bolta ceru-
lui, au căzut, dispărând, ca nişte scântei roşii, după pădurea din depărtare.

478
 Jupânita
, cea Frumoasă

Luna, aşezată în două coarne, le zâmbi şi ea de pe firmament, vărsându-şi

lumina ei galbenă peste tinerii amorezi, care s-au căţărat sus, ca să culeagă
luceferii de pe bolta cerească. Uneori pe cer pluteau nişte sfere luminoase;
ziceau preoţii şi călugării că ele sunt venite de pe alte planete…
Înşişi ochii lor păreau a fi patru luceferi! Cârstina, care nu se putea să-
tura de frumuseţea fermecătoare ce ieşea la iveală din pâcla sură a dimi-
neţii, se tot apleca peste ziduri, privind la câmpia proaspătă, cuprinsă încă
de vraja nopţii. Un ocean de linişte unduia spre ei şi peste întreaga lume,
amorţită în somnul dulce al dimineţii. Părea că şi vântul adormise – nici
o mişcare… Stelele, luna şi cei doi tineri îndrăgostiţi, refugiaţi între cer şi
pământ… Deodată, Cârstina a zis:
– Toader, ia te uită spre streaşina ceea întunecată de codru! Am impresia
că pădurea vine spre noi sau poate că tufarii se mişcă, legănaţi de vânt…
– Da, dar vântul nu bate, observă prietenul fetei.
Străjerul Toader şi-a încordat privirea. Cu adevărat, părea că arborii,
ciuntiţi la crengi şi vârfuri, veneau înspre cetate! În ceaţa surie, o masă nea-
gră de nu se ştie ce – se mişca, apropiindu-se tot mai mult de şanţul cetăţii.
Pe drumul ce ducea spre porţile cetăţii apăruseră câteva perechi de boi ce
trăgeau ceva după ei. Luna se uimi şi ea din ceruri de cele ce se întâmplau
pe pământ şi, ca să vadă mai bine, a alungat un nor ce se oprise lângă dânsa
pentru a o admira, apoi şi-a îndreptat razele sale aurii spre câmpul din jurul
cetăţii. Ajungând la pământ, razele de lumină s-au lovit de ceva metalic şi
rece, răsfrângându-se în zeci şi sute de licurici.
Luna, prin curiozitatea ei, i-a descoperit pe duşmanii ce se furişau cu
mare precauţie spre zidurile cetăţii. Toader mai privi încă o dată printre
creneluri şi, încredinţându-se că cele văzute nu reprezintă nişte năluciri,
s-a repezit către străjerii care moţăiau, cu somnul prins între genele lungi:
– Alelei, Doamne, vrăjmaşul – la poarta cetăţii! Sculaţi, oameni buni, că
vin leşii peste noi! Sus pe ziduri! La arme, pământeni! Sculaţi, trântorilor, şi
lăsaţi somnul în plata Domnului, că vin leşii ca să ne omoare!
Dând glas din toate puterile, tinerii s-au repezit spre clopotniţa cetăţii,
aflată deasupra paraclisului. Agăţându-se de frânghiile clopotelor, Toader şi
Cârstina au început să tragă de limbile lor de bronz, producând un dangăt
atât de puternic, de-l scula şi pe cel mort din mormânt… Într-o clipă, oş-
tenii din paza Cetăţii Neamţ au împânzit crenelurile, scoţându-şi sâneţele
prin metereze. Primele focuri de arme, ce au venit de după şanţul cetăţii,
au trădat intenţiile năvălitorilor.
Câteva obuze au lovit zidurile trainice, fără însă a le face vreun rău.
Apropiindu-se de şanţurile adânci de nouă metri, cazacii au început să
arunce în ele zeci şi sute de snopi de crengi legate cu funii de cânepă. Pic cu

479
 Jupânita
, cea Frumoasă

pic, şanţul adânc şi de netrecut s-a umplut cu crengi. Leşii aruncau cu arba-
letele căngi cu frânghii, ca să urce spre creneluri. Apărătorii cetăţii-mănăs-
tiri, treziţi din somn, s-au ridicat cu toţii pe ziduri pentru a se apăra.
Primii apărători nu s-au pierdut cu firea şi, luând hangerele de la brâu,
au început să taie frânghiile una după alta. Unde nu tăia hangerul, loveau
cu baltagul, iar cei mai voinici oşteni trăgeau funiile în sus, cu tot cu năvă-
litori şi, desprinzând cangea de zid, îi aruncau pe cazaci în jos… Căzând de
la o asemenea înălţime, atacatorii se loveau cu zgomot de pământ, ceea ce
provoca printre apărătorii cetăţii strigăte de bucurie.
Odată cu răsăritul soarelui, s-a lămurit şi situaţia din jurul cetăţii. Circa
o mie de cazaci au înconjurat Cetatea Neamţului, încercând să se suie pe
crenelurile apărate de o mică garnizoană.
Tunurile aşezate pe platoul din faţa cetăţii, nu departe de podul înco-
voiat ce ducea spre porţile ei masive, scuipau din gurile lor foc şi obuze,
stârnind roiuri de pietre. Zidurile groase de peste cinci metri puteau rezista
şi la lovituri cu mult mai crunte decât ale celor cinci tunuri, luate în grabă
de cazaci în dimineaţa plecării din Iaşi. După primul atac, a urmat al doilea,
pe urmă – al treilea şi tot aşa – o săptămână întreagă, fără nici un rezultat.
Dârzenia cu care se apărau cei din cetate era cu mult mai puternică decât
lăcomia năvălitorilor, care doreau prea multe, în acea situaţie delicată: să
cucerească repede fortăreaţa, să rămână în viaţă şi să fure bogăţiile fabu-
loase, ascunse acolo de moldoveni.
Năzuinţa cazacilor de a pune stăpânire pe cetate şi pe oamenii din ea s-a
risipit ca fumul slobozit din sâneţele ce expulzau de pe ziduri din ţevile lor
foc şi gloanţe. Nu peste mult timp, sosiră şi olăcarii regelui, care ardeau şi
ei de nerăbdare să pună la picioarele lui Jan Sobiecki tezaurul din Cetatea
Neamţ.
Încredinţările că dacă nu astăzi, apoi mâine cetatea va cădea neapărat îi
consola pentru un timp oarecare pe olăcarii regelui. Înconjuraţi din toate
părţile de inamici, apărătorii cetăţii au pierdut legătura cu pământenii din
afară, ce şi ei se împrăştiaseră care încotro, de a rămas ţara de izbelişte.
Domnul – fugar şi ţara toată în băjenie! La sfârşitul primei săptămâni de
asediu, Crupenschi şi Harbuz, văzând că toate eforturile lor de a cuceri
cetatea-mănăstire se lovesc ca nuca de perete, s-au pus pe aşteptat când
înşişi apărătorii, mânaţi de foame, vor deschide singuri porţile, poftindu-i
pe năvălitori să se pricopsească, în fine, cu bunurile râvnite. După două
săptămâni de lupte crâncene, câţiva dintre apărători, încercând să fugă din
cetate, au fost prinşi de cazaci. Fiind aduşi în faţa lui Vasile Crupenschi,
dezertorii au confirmat ideea că în cetate începu foametea, iar printre cu-
coanele de acolo se află şi fiica lui Vasile-Vodă Lupu, Ruxandra.

480
 Jupânita
, cea Frumoasă

Adevărat a zis cine a zis primul că sărăcia mai înconjoară, dar foametea
vine pe de-a dreptul. La finele celei de-a treia săptămâni, apărătorii cetăţii,
ajunşi la desperare, au coborât podul basculant, după care, încet, fără prea
multă dorinţă, ameţiţi de foame şi încovoiaţi de umilinţă, au deschis por-
ţile…
Un urlet triumfător, ieşit din mai multe sute de piepturi, a băgat spaima
în locuitorii şi apărătorii Cetăţii Neamţ. Oamenii, dosiţi prin diverse în-
căperi întunecoase, tremurau de frică. Imediat ce invadatorii au intrat în
cetate, urletele lor de bucurie s-au contopit cu cele de groază ale bieţilor
creştini… Din curtea exterioară, fără nici o piedică, cazacii fioroşi ai lui
Harbuz au pătruns în curtea interioară. Fără a da vreo atenţie apărătorilor
istoviţi de foame, ei acum cotrobăiau peste tot, în căutarea comorilor. Răc-
netele femeilor şi ale fetelor tinere vorbeau despre aceea că începu desfrâul
învingătorilor.
Crupenschi, împins de valul de cazaci, a pătruns în cetate printre primii.
După mai multe căutări, el a ajuns în partea de sud-vest a Cetăţii Neamţ,
oprindu-se în faţa unei uşi de lemn. Lângă uşă stătea în poziţie de luptă, cu
toporul în mână, un bărbat de vreo cincizeci de ani. Crupenschi s-a oprit
în dreptul bărbatului, care privea ameninţător la boier.
Crupenschi a vrut să mai facă un pas, dar a văzut cum muşchii bărba-
tului s-au încordat, gata să pună în mişcare întreaga lui fiinţă – o adevărată
maşină de război. Lama toporului, bine ascuţită, a scânteiat la lumina soa-
relui.
– Da tu ce cauţi aici? Şterge putina, omule, cât nu ţi-au scurtat cazacii
viaţa… se oţărî la oştean boierul.
– Asta tu pleacă de aici, că, de nu, îţi scurtez eu ţie picioarele! răspunse
eroul.
Mâniat, postelnicul Vasile Crupenschi a strâns cu tărie mânerul sabiei,
apoi a arătat cu ascuţişul ei spre ieşirea ce ducea în curtea interioară a cetă-
ţii, unde cheful biruitorilor lua avânt. Bărbatul a privit cu coada ochiului în
direcţia unde a arătat Crupenschi şi s-a retras înapoi, acoperind cu corpul
său robust uşa camerei şi cântărind în mână baltagul.
Crupenschi şi-a schimbat manevra, arătând cu sabia deja spre uşa din
spatele voinicului:
– Cine se află acolo, în odaia ceea? Nu cumva cucoana Ruxandra?
Crupenschi privi pe sub sprâncene la bărbatul care şi mai tare s-a lipit
cu spatele de uşă:
– Dacă acolo-i fata lui Vasile-Vodă Lupu, apoi tu mai bine dă-te într-o
parte şi du-te în pace de aici, că, altfel, voi fi nevoit să-ţi iau zilele.
Bărbatul s-a rânjit la boierul din faţa lui:

481
 Jupânita
, cea Frumoasă

– Încearcă numai!
– Ce, boierule, nu vrea să se dea la o parte? La spatele lui Vasile Crupen-
schi apăru Harbuz, însoţit de un cazac ce ducea în cârcă o boccea cu tot
felul de haine furate.
Ursul – da, acesta era el, sluga credincioasă a doamnei Ruxandra, şi-a
îndreptat spinarea, gata să pareze loviturile mortale ale celor trei năvăli-
tori.
– Îl vedeţi pe nenorocitul ăsta? Crupenschi întinse mâna stângă, arătând
spre Ursul. Se crede un cavaler viteaz… De fapt, aveţi în faţa voastră numai
o sperietoare. Hop!
Pe neaşteptate, sabia lui Crupenschi, făcând o curbă, mai că nu-l îm-
punse pe bravul oştean drept în inimă. Însă Ursul era foarte atent şi, de-
monstrând o iuţeală nemaipomenită, opri voiniceşte lovitura. Lama sabiei,
lovindu-se de tăişul baltagului, a împroşcat un mănunchi de scântei. Lovi-
tura lui Crupenshi a fost un semnal de atac pentru cei doi cazaci. Harbuz-
atamanul şi-a scos de la cingătoare buzduganul, iar cazacul fioros a aruncat
la o parte sacul cu boarfe şi a tras şi el sabia din teacă.
Crupenschi a fandat, împungând cu sabia. În acelaşi timp şi sabia caza-
cului belicos a lovit din altă parte. Ursul a blocat lovitura lui Crupenschi,
dar a întârziat să pareze lovitura cazacului; sabia vrăjmaşă a lunecat peste
braţul lui drept, spintecându-i cămaşa şi tăind până la muşchi. Tăietura i-a
paralizat mâna şi Ursul nu mai putea ţine baltagul. Ursul s-a ferit de o nouă
lovitură, dar nimeri deja sub buzduganul lui Harbuz. Soarele ce privea prin
ferestruica îngustă la lupta ce se dădea în coridor, a dispărut… Lui Ursul i
s-au tăiat picioarele şi el a căzut ca secerat la pământ. O şuviţă de sânge s-a
prelins de sub pălărie, dispărând după gulerul cămăşii.
– O, Doamne, m-a ucis cazacul… au şoptit buzele palide ale lui Ursul.
Străjerul căzu la podea. Corpul lui voinic le-a barat năvălitorilor calea. Ca-
zacul cel fioros, ajutat de Harbuz, l-a apucat pe Ursul de picioare, trăgându-l
într-o parte. Pălăria viteazului s-a rostogolit pe jos, descoperindu-i părul
scăldat în sânge.
– Îi tare la cap, constată postelnicul, mai ceva ca un bour! A leşinat de la
pălitură, dar e încă viu.
Crupenschi a ridicat baltagul, s-a apropiat de uşă şi a împins-o. Uşa grea
din lemn de stejar era bine încuiată. Toate încercările celor trei bărbaţi de a
pătrunde în încăpere s-au lovit de tăria zăvorului şi a ţâţânilor.
Văzând asta, Vasile Crupenschi a strâns cu putere baltagul şi a început
să lovească, cu toată furia, în uşă. Surcele şi bucăţi din uşă săreau în toate
părţile. Cu fiecare nouă lovitură a baltagului, uşa se dărâma tot mai tare,
deschizând o breşă neagră. Acolo, undeva în umbra încăperii, căzută în

482
 Jupânita
, cea Frumoasă

genunchi, o femeie se ruga la bunul Dumnezeu, cerând salvare. Sub icoană,

o candelă lumina chipul lui Iisus Hristos, Care privea cu milă şi înţelegere
la creştina din faţa Lui.
Violenţa şi jaful au pus stăpânire pe întreaga cetate, care gemea ca o
corabie în naufragiu, pătrunzând până în cele mai ferite locuri. Nimeni nu
mai era în stare să oprească nemărginita sălbăticie şi bădărănie ce-i cople-
şise pe cuceritori.
Încă două lovituri violente şi uşa a fost sfărâmată în bucăţi. Vasile Cru-
penschi a împins într-o parte rămăşiţele de uşă şi a intrat în cameră; din
urma lui au dat buzna în odaia secretă Harbuz şi cazacul urât. În fundul
camerei, într-un jilţ şedea o jupâneasă îmbrăcată ca o călugăriţă. Culoarea
neagră a îmbrăcămintei accentua frumuseţea unei femei de vreo cincizeci
şi şase de ani.
Sprijinindu-se în braţele jilţului, femeia s-a ridicat în întâmpinarea oas-
peţilor nepoftiţi. Ea l-a privit drept în ochi pe cel ce i-a stricat şi uşa, şi
liniştea. În ochii doamnei, adânci ca cerul, clocotea o mânie asemenea unui
mare pârjol, care era gata să-i mistuie pe cei ce s-au încumetat să-i calce
pragul chiliei.
– Pane Crupenschi?! se miră doamna.
În faţa lui Crupenschi, în toată măreţia sa, stătea principesa Ruxandra,
fiica lui Vasile Lupu.
În timp ce Vasile Crupenschi s-a oprit sub privirea gravă a doamnei
Ruxandra, cei doi însoţitori ai postelnicului, Harbuz şi cazacul bocciu, s-au
apucat de scotocit prin toate ungherele. Crupenschi, supărat pesemne pe
primirea severă ce i-a făcut-o principesa Ruxandra, s-a răstit la dânşii:
– Tot ce vom găsi în această cameră, da şi în tainiţa cetăţii, aparţine
Maiestăţii sale regelui! Boarfele pe care voi le-aţi adunat nu fac nici două
parale în comparaţie cu ceea ce ascunde această cucoană de ochii noştri.
– Comorile lui Vasile-Vodă Lupu? bâigui cazacul.
– Care comori, cazace? Vasile Crupenschi s-a apropiat de Ruxandra şi a
apucat-o de năframă:
– Scoate-ţi năframa, femeie dragă şi întoarce privirea, ca să-ţi vadă ca-
valerii din Sece bogăţia… Frumuseţea acestei cucoane este, măi Harbuz,
comoara comorilor, pe care mi-am dorit-o să-mi aparţină ani de-a rândul!
Femeia aceasta nurlie mi-a sucit minţile, de mai nu m-am pomenit la bala-
muc. De tânără, cum a rămas văduvă, aşa şi nu s-a mai măritat. Mulţi i-au
dorit mâna şi inima, dar, sărmanii de ei, s-au ales numai cu dorul. Printre
dânşii şi eu, sluga Domniilor voastre!
Cucoană Ruxandra, ceasornicul vieţii îţi bate ultima secundă. Ori te
măriţi cu mine, ori… Crupenschi a ridicat baltagul şi a privit cu un surâs

483
 Jupânita
, cea Frumoasă

răutăcios la tăişul armei, surâs ce nu prevestea nimic bun pentru biata vă-
duvă, ce a încăput pe mâinile hrăpăreţe ale celor trei tâlhari. Cu adevărat
ţi-am dus dorul ani de zile, dar cam mofturoasă te-ai dovedit a fi, cucoană
principesă… Acum însă a sosit momentul să pun capăt la toate visele şi
chinurile mele bărbăteşti; da tu zici, măi Harbuz: comori, comori!
Ruxandra şi-a aranjat năframa şi, ridicând capul, l-a privit direct în ochi
pe postelnicul Crupenschi. Privirea rece a principesei l-a făcut să-i tremure
întreaga lui fiinţă, dar revenindu-şi, s-a uitat la Ruxandra cu neobrăzare.
– Douăzeci şi ceva de ani în urmă, îi zise Ruxandra, ai lovit cu ceata ta
de lotri castelul de pe stâncile Raşcovului. Ai omorât o mulţime de oameni
paşnici din târgul din lunca Nistrului. Ai siluit ca un dulău nesăţios prin
târg, de nu era nimeni în stare să vă oprească, pe tine şi pe câinii tăi. Bo-
găţia a devenit Dumnezeul tău, iar dragostea pe care n-o meriţi te-a înrăit
nevoie-mare şi te-a tot ros pe dinăuntru ca un vierme. Tot timpul ai fost
umbra mea. Te-ai tot zvârcolit prin jurul meu pe la Deleni şi Preuteşti,
adulmecând aidoma unui câine vagabond, în căutarea vreunui hoit sau
vreunei pungi cu gologani. Pentru ce toate aceste jertfe? Cât a trăit biata ta
soţie, parcă ai fost cu totul un alt bărbat. Cumsecade. Ai ţinut la nevastă şi
la fecior.
Oare nu din această cauză am binevoit să-ţi botez vlăstarul, dându-i
până şi numele soţului meu? Cât a fost în viaţă sărmana ta soţie, erai un
om ca toţi oamenii, apoi ai luat dealul şi valea, în căutarea a nu ştiu ce. Şi
ai găsit, nu-i aşa? Ascultă, păcătosule, vuietul de afară. Aşa vuiau doar So-
doma şi Gomora! Acestea sunt strigăte şi vaiete de groază. Moartea ţopăie
dansul coasei în locaşul Domnului. Tu i-ai adus pe aceşti demoni în Sfânta
Mănăstire. Ai adus, spre pieirea neamului tău, nişte lupi flămânzi de carne
vie, care siluiesc în stânga şi-n dreapta. Şi încă unde? În ţara ta! Pe pămân-
tul tău! În mănăstirea Domnului! Şi toate acestea, pentru ce?
Auzi, tu, boierule, da şi voi, nenorociţilor de cazaci?! Blestemele nu cad
pe copaci. Iar pedeapsa pentru scârnăvia pe care o faci tu acum, cu aceşti
oameni rătăciţi de la calea lui Dumnezeu, nu se va lăsa mult timp aşteptată.
Curând vor pogorî din Ceruri arhanghelii cu spadele lor de foc şi te vor
arunca tocmai în fundul Tartarului, unde dracii te vor pârpăli la focul lor
veşnic şi suferinţele tale vor fi, de asemenea, veşnice.
Harbuz şi cazacul fioros, fără ca să acorde prea multă atenţie discuţiei
celor doi, continuau să cotrobăiască prin odaia Ruxandrei. Postelnicul Va-
sile Crupenschi, supărat pe principesa ce l-a întâmpinat cu atâta dispreţ şi
ură, s-a întors furios către cei doi hoţi şi le-a spus:
– Tot ce vom găsi în această cameră, da şi-n tainiţa mănăstirii, aparţine
Maiestăţii sale regelui! Boarfele pe care voi le-aţi furat nu fac nici două pa-

484
 Jupânita
, cea Frumoasă

rale în comparaţie cu odorul acesta de femeie. Da voi căutaţi, căutaţi, doar

craiul aşteaptă comorile…
Harbuz s-a apropiat de Ruxandra şi, privind chiorâş la postelnicul Cru-
penschi, a lovit-o cu putere în umărul drept:
– Unde-s comorile lui taică-tău, vrăjitoareo?
– Care comori, măi omule? zâmbi principesa.
– Pungile cu galbeni, lădiţa cu bijuterii, blănurile de samur cu nestemate
şi mărgăritare! zbieră atamanul. Unde ai ascuns tezaurul?!
– De unde să-ţi iau, măi nenorocitule, comorile pe care alţii le-au vântu-
rat prin ţări străine? Sunt o biată femeie, care îşi duce veacul fără supărare
pe lume, după cum îmi este scris din Ceruri, îi răspunse doamna.
– Lasă, măi Harbuzule, femeia-n pace, mai bine caută şi vei găsi, se rânji
boierul.
– Harbuz? îşi aminti Ruxandra. Băiatul cela ce tot umbla din urma so-
ţului meu Timuş, milogind sabia lui? Erai cât un buzdugan, dar te visai de
acum ataman. Ai fost bun numai să călăreşti prăjinile în loc de cai, iar sabie
ţi-au fost lăstarii de urzică vie…
– Da, eu sunt neastâmpăratul cela de Harbuz, puiul de ataman. Dar
aceasta a fost demult. Eram abia copil… Astăzi pe mine mă interesează
comorile lui taică-tău! Harbuz a apucat-o pe Ruxandra de mână şi a tras-o
brutal spre dânsul. Scoate din sân comorile, cucoană!
– N-am eu nimic aici. Sunt o biată văduvă care îşi duce de una singură
veacul ei, îi lămuri Ruxandra.
– Zici că n-ai nimic, că eşti săracă lipită pământului, iar tatăl tău a fost
unul dintre cei mai bogaţi voievozi! Soţul tău, care a fost un mare războinic,
a cărat bunuri cu carele şi galbeni cu vedrele din toate ţările de primprejur
şi nu cred că au dispărut, uite aşa, toate comorile acestea. Pun mâna în foc
pentru adevărul că ai ascuns undeva pe aici, prin cetate, vreo câteva lăzi cu
aur şi mărgăritare. Nu cumva ai dosit ceva prin sân?! Ha-ha-ha! Sau poate
ţii ascunse comorile sub fustă? Da, da – acolo! Eşti frumoasă de mama
focului! Îmi lasă gura apă după o aşa frumuseţe ca tine. Dacă îmi dă voie
panul Crupenschi, nu mai scapi tu de mine. Ha-ha-ha! Pesemne, atamanul
Harbuz nu glumea deloc.
Ruxandra s-a smuls din îmbrăţişarea lui şi, învârtindu-se iute, l-a lovit
din toate puterile pe Harbuz. Palma doamnei s-a lipit de mutra cazacului
cu un pocnet răsunător, ce a acoperit pentru un moment vuietul ce venea
din ograda interioară a cetăţii: pleosc!
– Dulăule, cum de îndrăzneşti tu să te atingi de o doamnă de sânge
domnesc? Ţi-ai pierdut cu totul obrazul! strigă la ataman Ruxandra.

485
 Jupânita
, cea Frumoasă

Ruxandra a ridicat din nou mâna, cu gândul să-l plesnească pe nătărăul

de Harbuz, dar cazacul a prins mâna doamnei din zbor şi a strâns-o cu
toată puterea lui de urs. Ruxandra a ţipat de durere. Părea că încă oleacă
şi el îi va strivi cu totul mâna. Dar se răzgândi şi i-a sucit braţul la spate.
Întorcând-o cu faţa spre dânsul, s-a înfipt cu gura lui cărnoasă şi scârboasă
în buzele ei dulci. Ruxandra a încercat să se elibereze, dar în zadar. Durerea
ce venea de la mâna îndoită la spate o paraliza. Atunci, cu cea stângă, ce
rămânea liberă, ea începu să-l bată pe Harbuz pe spinare, dar ce putea face
o mână firavă de doamnă?
Cazacul cel hidos s-a apropiat de Harbuz şi l-a bătut pe atamanul său pe
umăr:
– Lasă-mi-o mie, atamane, că eu niciodată n-am gustat din cucoană îm-
părătească. Trebuie să fie dulce podoaba?!
Ruxandra a pipăit cu mâna liberă hangerul de la cingătoarea lui Harbuz,
l-a apucat bine de mâner şi l-a smuls din teacă. Cazacul fioros a cuprins-o
pe Ruxandra cu mâinile lui umede şi păroase, încercând s-o scoată din
îmbrăţişarea atamanului, pentru a se înfrupta şi el cu un sărut. Dar pro-
babil, cartea lui din Ceruri până aici a fost scrisă. Hangerul tras din teacă,
printr-o mişcare precisă, s-a oprit direct în burta mare a cazacului, ce putea
înghiţi o vadră cu vin, darămite o lamă de pumnal.
Cazacul cel fioros dovedi numai să icnească, apucând cu mâinile han-
gerul ce-i ieşea din pântecele străpuns. Picioarele crăcănate de cavalerist i
s-au muiat şi prostănacul libidinos căzu la pământ. Totul s-a petrecut aşa
de fulgerător, că năvălitorii nu deodată şi-au dat seama ce s-a întâmplat.
Harbuz, făcând un pas în lături a lovit-o pe Ruxandra cu pumnul în
faţă. Mai rar aşa pugilist!… Ea a căzut jos fără cunoştinţă, revenindu-şi
doar atunci când o vadră cu apă rece a scăldat-o din cap până în picioare.
Mâinile şi picioarele principesei erau legate.
Harbuz, căţărat pe un taburet, trecea voios o frânghie de cânepă prin-
tr-un inel de fier, întărit în bolta chiliei. Posibil, cândva inelul servea pentru
susţinerea vreunui pătuc, în care, ascultând cântecul duios al mamei sale,
adormea un voinicel.
Se vede că acum cei doi – un boier moldovean de obârşie poloneză şi un
cazac, puneau la cale cu totul altceva: torturile.
– Ei, cucoană, ne povesteşti unde se află comoara lui taică-tău ori ba? o
interoga Crupenschi.
Harbuz a coborât de pe taburet şi a tras de funie. Prin câteva sforţări,
Ruxandra s-a pomenit ridicată până sub tavan. A încercat să se smulgă din
prinsoare, dar în van. Cu fiecare zvârcoleală, funiile intrau tot mai adânc în
carne, tăindu-i pielea, iar braţele legate o dureau nespus de tare. Ruxandra

486
 Jupânita
, cea Frumoasă

se zbătea ca un peşte pe uscat. Să se fi apropiat acum de dânsa vreunul din

călăi, l-ar fi sfâşiat cu dinţii.
– Spune, nenorocito, unde păstrezi galbenii, că nu cred eu că ai venit
încoace să-ţi salvezi numai viaţa! insista boierul viclean.
Ruxandra a privit cu dispreţ la Crupenschi şi i-a zis cu ură în glas:
– Vino mai aproape, păcătosule, şi îţi voi spune totul! Sau te temi?!
Crupenschi s-a apropiat de Ruxandra, apucând-o de talie:
– Ei, zi odată, că nu degeaba am stat eu trei săptămâni sub zidurile aces-
tei cetăţi, alungând bondarii…
Ruxandra zâmbi, apoi, dând un pic capul înapoi, l-a scuipat drept între
ochi.
Crupenschi, ştergându-şi faţa, a scos din cizmă biciul, şi-a făcut vânt şi
a lovit din toată puterea femeia ce atârna între boltă şi podea. Ruxandra a
strigat de durere, dar ţipătul ei nu-l mai putea opri pe călău.
Acesta lovea fără milă. Ca într-un animal. Ruxandra pierdu din nou cu-
noştinţa. O nouă vadră cu apă o readus-o la viaţă.
– Spui ori nu?! zbieră Vasile Crupenschi.
– Spun, chiar acum îţi spun totul, de o să mă pomeneşti până la sfârşitul
veacului! Ascultă deci şi ţine minte, nenorocitule, blestemul meu etern şi
să-l porţi toată viaţa, ce ţi-a mai rămas, în cârcă, până nu te va strivi cu
totul…
Să fii afurisit, măi omule şi supus anatemei de către cei trei sute optspre-
zece Sfinţi Părinţi! Şi firul se topeşte, şi piatra putrezeşte, iar tu să nu mai
putrezeşti, da nici să te topeşti vreodată în vecii vecilor; să trăieşti la un loc
cu Iuda şi cu Arie, şi cu Cain! Să fii tu blestemat…
O lovitură puternică şi foarte dureroasă curmă imprecaţia doamnei Ru-
xandra.
– Harbuz, sloboade frânghia! porunci boierul.
Ruxandra căzu jos, lovindu-se dureros cu capul de podea, dar, în pofida
acestei dureri, a încercat să se ridice în picioare şi a fost doborâtă de o nouă
lovitură cruntă de bici.
– Nu vrei să spui?! spumega de furie Crupenschi. Te încăpăţânezi pros-
teşte, cucoano. Dacă nu vrei să ne dai galbenii, ne vei da atunci viaţa. Sau,
poate, te măriţi cu mine? Asta ţi-ar fi salvarea.
– Mai bine moartă decât soţie de tâlhar! nu ceda principesa.
– Aşa să fie, nenorocito! urlă gâdele Crupenschi.
Vasile Crupenschi a înşfăcat-o pe Ruxandra de mână şi a tras-o spre uşa
fărâmată. Harbuz s-a repezit să-şi ajute complicele.
– Sui, cazacule, pe picioarele ei, nu-i da voie acestei vipere să se zbată, că
eu acuşi… Crupenschi a apucat cu mâna dreaptă baltagul. Cazacul căţărat

487
 Jupânita
, cea Frumoasă

ca un diavol pe picioarele Ruxandrei, o ţinea lipită de podea, încât femeia

nu mai avea putere să se mişte. Crupenschi a pus piciorul stâng pe spatele
Ruxandrei, imobilizând-o. Ruxandra a întors capul şi a încercat să vadă ce
are de gând să facă boierul ce o chinuise atâta fără milă pentru nişte co-
mori, care demult au fost folosite de alţii. Ceea ce văzu ea, o îngrozi. A vrut
să strige, să spună unde-i tainiţa, dar nu dovedi. Baltagul ridicat deasupra
capului căzu, tăind în două firul vieţii sale…
– Pane Vasile, pane Harbuz! se auziră nişte voci agitate.
În coridor au apărut doi cazaci.
– Au fost descoperite tainiţele mănăstirii. S-au găsit pungile şi lădiţele, şi
multe odoare de aur şi argint! strigau ei bucuroşi.
Crupenschi, furios, stropit de sânge din cap până în picioare, şi-a băgat
sub curea toporul şi a pornit cu paşi mari după cei doi cazaci. Harbuz a
apucat desagii cu boarfe şi a mers şi el din urma celorlalţi, însă nu i-a fost
dat să vadă comorile mănăstirii. O lovitură puternică l-a doborât la podea.
A încercat să se mişte, dar corpul său nu-l asculta. Toată firea lui a fost cu-
prinsă de groază. Deasupra lui, clătinându-se, cu toporul în mână, stătea
Ursul, sluga fidelă a Ruxandrei. O adevărată maşină de război! Îşi venise
totuşi în fire.
Atamanul Harbuz a închis ochii, ca să nu vadă lovitura de graţie.

488
 Jupânita
, cea Frumoasă

Sfârşitul

M
are jale a fost, mai apoi, în ţară! Mulţi oameni ne-
vinovaţi au murit, ucişi şi mutilaţi de leşi, printre
care – doamna Ruxandra la cetate, la Neamţ, Andri-
eşoaia, Enache-grămăticul, căruia polonii i-au tăiat
o mână şi mulţi alţii… A fost grav rănit şi Ursul, dar
a scăpat ca prin minune cu viaţă, stând patru săptă-
mâni la pat.
După moartea Ruxandrei, au mers leşii cu craiul
lor în frunte până la Paicu, în jos pe valea Prutului. Acolo le-au ieşit în cale
turcii şi tătarii, de i-au întors cu lupte înapoi şi au fost hărţuiţi întruna de
tătari. Povesteau martorii oculari că dacă ieşea vreun leah din convoi, era
îndată prins de tătari. Şi Constantin-Vodă Cantemir, pe care polonii îl con-
siderau bătrân şi neputincios, i-a tot gonit pe năvălitorii din Rzeczpospolita
până la Siret, spre Harmăneşti.
Multe curţi boiereşti au ars în acele zile de grea cumpănă. S-au mistuit,
înghiţite de flăcări, curţile din Lungani, Obrejeni, Popi, Doroşcani, Leca,
Căcărăzeni, Podobiţi, Prigoreni, Găneşti, în Târgu Frumos şi din multe alte
localităţi.

Încetul cu încetul, după ce năvălirea polonă s-a rostogolit înapoi, spre

marginile ţării, mânată din urmă de turci, tătari şi de moldovenii ortomani
ai lui Constantin-Vodă Cantemir, viaţa din ţară a reintrat în făgaşul ei nor-
mal.
Oamenii rătăciţi prin lume au început să revină pe la cuiburile lor. Pă-
mântenii îşi căutau rudele, îşi deplângeau morţii, îşi adunau bunurile de
prin locurile dosite. S-au întors în ţară din băjenie şi cei buni, dar şi cei
care, în scurta lor viaţă, au dovedit să se hiclenească, slujind năvălitorilor.
După mai multă pribegie la leşi, s-a întors la moşia sa de la Feredeni şi pos-

489
 Jupânita
, cea Frumoasă

telnicul ucigaş Vasile Crupenschi, cel care i-a tăiat Ruxandrei capul. Stătea
acolo, în vizuina sa, fără să-şi scoată nasul afară; se simţea, bestia, cu musca
pe căciulă.
Vasile Cantacuzino, fost paharnic, fiul răposatului Iordache Cantacu-
zino, mare vistier şi nepotul principesei Ruxandra, fugit împreună cu alţii
în Ţara Muntenească şi auzind acolo de acele rele întâmplate cu mătuşa sa,
a revenit şi el imediat din Muntenia, mergând la moşia ei din Preuteşti, de
unde a luat ce mai rămăsese din alimente şi pâine.
Călugării de la mănăstirile Golia şi Trei Ierarhi, aflând despre cele făcute
de moştenitorul Ruxandrei, au mers cu plângere la Vodă, ca să le dea Vasile
Cantacuzino înapoi pâinea şi bucatele ce le aparţineau lor după testamen-
tul doamnei Ruxandra…
La rândul său,Vasile Cantacuzino a mers şi el cu jalbă la domnie împo-
triva călăului doamnei. Strâns cu uşa, fostul postelnic a fost nevoit să resti-
tuie totul ce a furat din Cetatea Neamţ. După o serie de judecăţi domneşti,
fiecare s-a ales cu partea lui din averile doamnei Ruxandra. Vasile Canta-
cuzino, nepotul doamnei, s-a pricopsit cu satul Preuteşti, dând satul său
Lăzoreni de sub Stâncă, cu vad şi mori în Jijia, mănăstirii Golia. Achitând
toate datoriile, împărţind prin voie domnească moştenirea mătuşii sale, a
făcut el, la urmă, o mare masă de pomenire în memoria celei mai frumoase
femei, pe care a avut-o vreodată Moldova – fiica lui Vasile-Vodă, principesa
Ruxandra…

Valurile creţe ale Nistrului, mânate de vântuleţele ce se fugăreau şi se

hârjoneau prin luncă, rodeau de zor pietrele de la mal, parcă trăgând cu
urechea la conversaţia celor patru inşi – doi bărbaţi, ajunşi în toamna vie-
ţii lor zbuciumate şi doi copilandri de vreo zece ani, care păzeau undiţele
aruncate în bulboana cea neagră de la cotitura Nistrului, de sub Gradişte.
Cei patru pescari sfătoşi erau Călin cu nepotul său Ştefănel şi Ursul, cu
al său nepot Hriste.
Jucându-se cu sforile undiţelor, valurile îi tot sâcâiau pe copii, che-
mându-i la mal să-şi controleze uneltele de pescuit.
– Bunelule, uită-te cum se zbate firul undiţei, poate că s-a prins peştele
cel mare? tot striga Hriste.
– Ba nu, răspundea zâmbind Ursul, asta valurile mişcă sfoara. Peştele
cel mare de-abia miroase carnea prăjită de vrăbioi. Încă un pic de răbdare
şi somnul, pe care l-am scăpat noi luna trecută, ne cade pe jăratic de data
aceasta.
– Măi Hriste, lasă în pace somnul cela, că se prinde el odată, mai bine
vino încoace şi ascultă ce povesteşte bunelul meu Călin despre Vodă şi fata

490
 Jupânita
, cea Frumoasă

lui cea frumoasă, se lăudă Ştefănel. Bunele, zi ce a fost mai departe după
moartea principesei Ruxandra.
– Ei, ce a fost?! spuse Călin- voinicul. A luat nepotul Ruxandrei, Vasile-
paharnicul din Cantacuzeni şi a împărţit cinstit toate averile ei, lăsându-şi
lui, ca amintire, doar satul doamnei, Preuteşti. Dar, după câte am auzit eu,
a dat el acest sat rudelor sale – fratelui cumnatului său Vasile Costache,
ce este azi mare vornic, surorii sale Catrina şi fiicei lor Safta, botezată de
dânsul.
– Da unde se află acest sat Preuteşti, în ţinutul nostru? veni – hop! – şi
Hriste cu o întrebare.
– Satul acesta e situat în cealaltă parte a ţării, pe apa Moldovei, în ţinutul
Neamţ, i-a explicat lui Hriste Călin.
– Şi cu doamna Ecaterina-cercheza ce s-a întâmplat, în acele vremuri?
întrebă iarăşi curiosul băieţel.
– Odată cu moartea lui Ştefăniţă Păpură-Vodă, a dispărut şi maică-sa,
Ecaterina. Unii spuneau că s-a retras la una din moşiile ei, alţii ziceau că s-a
reîntors în munţii stâncoşi ai Caucazului. Da eu cred că numai unul Dum-
nezeu ştie tot adevărul… oftă Călin. Aşa e viaţa pe pământ.
– Tătucă, da ce s-a întâmplat cu lotrul cela de boier, care a omorât-o cu
toporul pe sărmana Ruxandra? se interesă Ştefănel.
– Alelei, măi băiete, că bine ai mai zis – lotrul cela de boier! Boier, hoţ
şi ucigaş! Când am fost, acum o lună, la Iaşi cu bunicul tău, măi Hriste, cu
Ursul-viteazul, vorbeau prin târg că-i bolnav tare acel boier Crupenschi;
se spune că-l mânca moartea de viu. Rău l-a blestemat, în pragul morţii,
doamna Ruxandra!
– Multe am văzut noi, Căline, în viaţa noastră… Furtunoase timpuri
am trăit şi un adevăr preţios am pătruns eu, măi băieţi – că trecătoare sunt
lucrurile omeneşti şi se dărâmă chiar şi marile case boiereşti şi domnii,
precum a fost cu casa lui Vasile-Vodă, făcu Ursul.
– Şi de vină la toate este nesăţioasa fire a omului, fie el şi domn în ţară,
dorinţa de a se lăţi şi a agonisi cât mai multă avere. Cu cât are mai mult, cu
atât mai mult râvneşte, cugetă în glas Călin.
– Am avut odată ocazia să-l însoţesc pe marele nostru logofăt Miron
Costin în Polonia şi tot drumul lung, cât am mers, am vorbit de cele ce ni
s-au întâmplat nouă pe vremurile domniilor lui Vasile-Vodă şi a logofătului
cel mare Gheorghe-Vodă Ştefan-pribeagul, le povesti celor prezenţi Ursul.
Spunea atunci boierul nostru, panul Miron Costin, că pofta domnilor şi
a împăraţilor n-are hotar. Cu cât mai mult au, cu atât le pare că nu au ni-
mic. Şi oricât le-ar da bunul Dumnezeu, nu se mai satură! Având domnie,
cinste, casă, masă, copii şi soţii frumoase, ei doresc să stăpânească şi alte

491
 Jupânita
, cea Frumoasă

ţări. Având ţara lor, doresc să o cotropească şi pe cea a vecinului, şi tot lă-
comindu-se, ajung de pierd totul ce au avut! Oare nu aşa s-a întâmplat şi cu
alte regate din lume? Vrând să pună stăpânire pe alte domnii şi împărăţii,
regii şi le pierd pe ale lor proprii…
Aşa a apus, zicea panul Miron Costin, împărăţia lui Darius, împăratul
mândru al perşilor. Da unde-i acum împărăţia lui Alexandru Macedon? A
fost un stat uriaş, dar şubred. Astfel s-a dus pe apa sâmbetei şi Cartagina,
de marea dorinţă să cucerească Roma. Şi ce ghinion – cartaginezii, ei înşişi
au ajuns sub stăpânirea romanilor!
– Că bine spui tu, Ursule – aşa şi Vasile-Vodă al nostru, având fericite
vremuri de domnie, pace-n casă, fără greutăţi de la împărăţie, s-a luat la
sfadă cu domnul muntean pentru domnia acestei ţări, de nu-l încăpea Mol-
dova. Şi cu ce s-a ales? strâmbă din nas Călin.
– Cu ceea ce le-a urzit cândva casei lor domneşti ţiganca bătrână… con-
chise Ursul.
– Bunele, observă Hriste, ia te uită: Nistrul curge în valuri la vale, iar
sfoara undiţei fuge la deal şi cât de repede fuge ea la deal, vai, cât de tare
zvâcneşte aţa!
– Voinicilor, e peştele cel uriaş din bulboană! exclamă deodată Ursul.
– Somnul! Somnul! Somnul! strigară Ştefănel şi Hriste, sărind în sus de
bucurie şi stârnind răţoii din lunca Nistrului.

…Nu sunt vremurile sub cârma omului, ci bietul om sub vremi!

492
 Culegere de documente

Însuşi Vodă
a poruncit!
sau

ceea ce-i scris cu pana

nu tai cu barda

Culegere de documente

493
 Culegere de documente

Gr. Ureche. Letopiseţul Ţării Moldovei, Ch. Hyperion, 1990, p. 109.

…Creţul (Nicoară Potcoavă – n.n.) cu mai mulţi oameni, mai bine s-au gătit şi
au intrat în ţară pre la Soroca. Acolo cumu-şi-i rândul oamenilor, dacă l-au vestit de
domn tânăr, mulţi i s-au închinat.
p.110: Deciia văzându că nu se va putea aşeza la domnie, că şi din Ţara Ungu-
rească se pogorâse a lui Pătru-Vodă oaste întru ajutoriu, au părăsit scaunul şi ţara şi
cu ai săi, cu toţii s-au întorsu înapoi pre la Soroca spre Ţara Leşească.

1578, iulie 12 – Scrisoarea italianului Fillip Talducci din Cracovia către Giovan Battista din
Florenţa.
În scrisoarea de la 12 ale trecutei luni, ca răspuns la cele două scrisori ale domniei
voastre, v-am dat de acum de ştire despre toate noutăţile, iar de atunci n-am avut
nici vreme, nici prilej să vă scriu până la scrisoarea de faţă, din care în primul rând
veţi afla, că la Liov, i-a fost tăiat capul acelui Potcoavă, despre care v-am scris dom-
niei voastre de câteva ori, că a izbutit să ocupe Moldova. Asta a avut loc aproape cu
patru săptămâni în urmă, dar au trecut abia câteva zile, de când am aflat despre cele
întâmplate. Dat fiind că toate astea nu fac cinste acestei naţiuni şi l-au amărât pe
rege, de aceea despre aceasta nu se prea vorbeşte şi eu aşi vrea ca niciodată să nu
se amintească de faptul că eu v-am comunicat această întâmplare. Aceste le aduc la
cunoştinţa domniei voastre aşa, după cum am aflat de la o persoană demnă de încre-
dere, şi la acestea adaog – cu toate că după execuţia aceea nu mai e nici un temei să
se vorbească cu acest prilej că acei cazaci “din jos” (zaporojenii) ameninţau, că dacă el
(Potcoavă) va fi executat, ei vor trece de partea moscovitului şi-i vor tulbura regatul
mai mult decât tătarii şi poate că în legătură cu aceste ameninţări, după cum se vor-
beşte pe aici, ei (cazacii) l-au înjurat şi l-au omorât pe ceauş. Dar ştirea aceasta încă
nu s-a adeverit, cu toate acestea solul Moldovei e cuprins de o frică mare şi a zăbovit
la Liov, aşteptând prilejul să poată trece neprimejduit.

Cracovia, 12 iulie, anul 1578.

Măria sa regele, plecând din Varşovia, a poruncit să-l ducă pe Potcoavă, fostul
domn al Moldovei, la Rava, în provincia Mazovia, şi să-l ţină acolo sub pază bună,
de unde, pe urmă, a poruncit să-l treacă la Liov, unde sosise un ceauş nu cu alt scop,
după cum se vorbea deschis, decât cu acela de a cere capul acestui Potcoavă, şi cu
acelaşi scop îşi făcu apariţia mai apoi un sol al voievodului moldovean, care îi dărui
regelui 50 de boi, 4 buţi de tămâioasă, 2 putini de lămâioare sărate şi un cal frumos.
Din care pricină, când veni ziua de luni, 16 iunie, măria sa a ieşit disdedimineaţă din
oraş, spunând că merge la vânătoare, ca să poată rămâne afară (din oraş) două zile,
dar plecând lăsă porunca, ca toţi acei din oraş să se înarmeze, – aşa porunci ostaşilor
din garda sa, – şi oraşul să fie închis, poruncind mai întâi ca să plece ceauşul, atâta
pentru siguranţa persoanei acestui ceauş, cât şi pentru a nu da de bănuială, în parte,
despre ceea ce avea să se întâmple, neputând să nu ţină socoteala de o oarecare în-
grijorare, prilejuită de sosirea unui număr destul de mare de oameni înarmaţi, pe de
o parte pentru a cinsti prezenţa măriei sale, iar pe de alta, se vede, pentru că aflaseră
că Potcoavă fusese adus la Liov.
După ce măria sa plecă şi după îndeplinirea tuturor poruncilor de care era ne-
voie, pe la orele 14 fu adus în piaţă nenorocitul cneaz, dar adus astfel că nu era legat,
şi nimeni nu-i ţinea mâinile la spate, obţinând el această milă atunci când i s-a vestit
osânda de moarte, şi după ce sosi în piaţă, unde sunetul şi strigătele oamenilor erau
nespus de puternice, după ce se plimbă de două ori, netezindu-şi barba, şi privind
norodul fără a arăta nici un semn de frică în faţa morţii, rugă să se facă linişte pe care

494
 Culegere de documente

obţinând-o, spuse aceste cuvinte: “Domnilor polonezi! Sânt adus la moarte, nu ştiu
pentru care pricină, pentru că nu cunosc să fi înfăptuit în viaţa mea nici un lucru,
pentru care să mi se cuvină un asemenea sfârşit. Atâta ştiu bine, că m-am bătut tot-
deauna cu bărbăţie şi ca un cavaler cinstit împotriva duşmanilor numelui creştinesc,
şi m-am străduit totdeauna pentru binele şi folosul acestei patrii, şi am avut numai
o singură grijă: ca să-i fiu zid şi bastion împotriva necredincioşilor, şi (m-am străduit)
ca să fac astfel ca aceia să rămână între graniţele lor, şi să nu poată trece Dunărea.
Dar buna mea intenţie n-a putut să fie înfăptuită, şi Dumnezeu ştie el pentru care
pricină; dar îndeosebi (ea) a fost împiedicată de acela, în care eu încredinţându-mă
am fost lăsat să ajung la acest pas, dar sper în Dumnezeu că nu va trece mult timp şi
el, ca un cîine trădător va primi pedeapsa pentru sângele meu nevinovat. Nu mai ştiu
altceva nimic, decât că eu am fost adus la aceea că trebuie să mor de mâna acestuia
(arătând spre călău) pentru că turcul, câinele păgân, i-a dat poruncă regelui vostru,
vasalului său, ca să facă aceasta, iar regele vostru îi dă poruncă acestuia; dar faptul
acesta pentru mine unul nu are nici o importanţă, decât ţineţi minte că nu va trece
multă vreme, şi ceea ce mi se face mie acuma, vi se va face şi vouă, şi avuţiile voastre,
şi capetele voastre, şi acelea ale regilor voştri, vor fi duse la Constantinopol, ori de
câte ori acel câine păgân va porunci”; şi tăcând puţin şi întorcându-se către cei opt
oameni, care erau în jurul lui, adăugă: “Vă rog ca aceste slugi şi tovarăşi ai mei, care
sânt tot atât de ispravă ca şi mine, după moartea mea să nu fie năpăstuiţi nici într-un
fel, pentru că sânt oameni cinstiţi şi apoi au adus servicii acestei republici, din care
pricină nu numai că nu se cuvine că să fie năpăstuiţi, ci este în firea lucrurilor ca să fie
răsplătiţi aşa cum merită acţiunile lor vrednice”. Apoi mai adăugase: “De un lucru vă
mai rog încă, căci după cum acest om lipsit de cinste (arătând spre călău) nu e demn
să se atingă de corpul meu cât sânt în viaţă, să nu-l lăsaţi să-l atingă nici după moarte,
dar să-i lăsaţi să facă aceasta pe oamenii mei, care sânt aici, nu pentru alta decât
pentru a-mi face această de pe urmă slujbă”. Şi cu aceasta tăcu, făcând să se umple
ochii poporului de lacrimi, şi mai ales (ochii) acelor soldaţi, care trebuie să fi venit
aici numai pentru cauza lui, dar având în vedere marile pregătiri, ce se făcuseră, nu-i
puteau da nici un ajutor, însă se vedea pe feţele lor durerea ce-o aveau în inimă. Unul
din ei se îndreptă (spre el) cu o mare cupă de vin, şi sânt unii care spun că el singur ar
fi cerut-o, şi după ce i-o prezentă, el o luă cu bucurie şi trase o bună înghiţitură, întors
spre acela de la care o primise, zicând, după obiceiul ţării, că bea pentru amintirea
lui şi a tuturor tovarăşilor săi. După ce făcu aceasta, trecu iar de două ori de-a lungul
pieţii, şi voind să se aşeze pentru a fi căznit, văzu un mănunchi de paie pregătit ca
să îngenuncheze, pe care văzându-l zise imediat cu voce puternică: “O! Doamne, nu
sânt eu demn să îngenunchez pe ceva mai nobil decât aceasta!” Şi întorcându-se
către oamenii săi, zise: “Mergeţi la lucrurile mele şi aduceţi-mi un covoraş, care mi-a
mai rămas încă”. După ce aceasta se îndeplini cu mare repeziciune, el îngenunche şi
spunându-şi rugăciunile şi făcându-şi cruce, după obiceiul rutean, pentru că el apar-
ţinea acestei religii, închise ochii aşteptând lovitura mortală; dar pentru că gâdele nu
ridică securea, el se întoarse către dânsul zicând: “Ce faci?” La care gâdele răspunse:
“Stăpâne, trebuie ca hainele să fie astfel ca să nu împiedice lovitura”, ceea ce auzind
el zice: “Foarte bine”. Şi aşa, aşezându-şi singur hainele, şi zicând gâdelui să-şi facă
slujba, şi lăsându-se în voia lui Dumnezeu, primi lovitura mortală cu mare stăpânire
de sine; iar de unul, care era aici, după cât se pare pentru acest scop, şi pentru a
arăta că justiţia s-a făcut, a fost luat capul şi a fost arătat poporului de trei ori. Şi în
vremea asta poporul a fost cuprins de o mare durere şi s-a auzit printre oameni un
murmur aşa de puternic încât dacă nu s-ar fi luat aşa de mari măsuri (de pază), era
primejdie de răscoală, iar ostaşii temându-se de asta, pregătiră puştile; totuşi până
la urmă totul se reduse la nimic. Dar despre această întâmplare se vorbeşte peste tot

495
 Culegere de documente

cu o neţărmurită indignare, dar se vede că orice lucru devine ceva obişnuit şi totul se
uită. Oamenii lui Potcoavă, luându-i corpul şi cosându-i capul la loc, îl puseră într-o
ladă verde, pe care, se zice, că el singur şi-o pregătise, şi-l duseră într-o mănăstire
ucraineană din vecinătate; despre altele nu se mai vorbeşte nimic.

Relaţiile istorice dintre popoarele URSS şi România,

volumul I (1408-1632) M. “Ştiinţa” 1965, p.161-163.
Letopiseţul Ţării Moldovei, Chişinău, Ed. Hyperion, 1990.
Grigore Ureche (“… de la Dragoş-Vodă până la Aron-Vodă”)
p.113: De nişte cazaci ce venia să apuce scaunul Moldovei vă leat 7092 (1583) octombrie 27.
De noroc era Pătru-Vodă cu cazacii, că în domnia dintăi nu mai avea odihnă de
dânşii, iată că la a doua domnie, bine nu se aşezase la scaun, cazacii veniia să apuce
scaunul, într-această lună octombrie 27 de zile.
1268-1586 mart II < Iaşi> Petru vv., domnul Moldovei, dăruieşte lui Andrei lo-
gofăt şi pârcălab de Neamţ, pentru dreapta şi credincioasa slujbă satul Climăuţi,
deasupra Nistrului, fost al fraţilor Simion şi Gligore pe care domnul i-a ucis, îm-
preună cu domnişorul “Petru, când au venit cu sabia asupra domniei mele”…
Catalogul doc. Din arhiva statului Iaşi, Moldova, vol. I (1398-1595) Buc. 1989,
p. 4711.

Letopiseţul Ţării Moldovei. Grigore Ureche (“… de la Dragoş-Vodă până la Aron-Vodă”)

p.114: Războiul Pârvului, pârcălabului de Soroca, când s-au bătut cu cazacii la Pereiaslaw,
în zilele lui Pătru-Vodă, 7085 (1587) ghinar 8.
Ridicatu-s-au o samă de cazaci ca nişte lupi ce sântu învăţaţi de-a pururea la
pradă, de au intrat în ţară şi au prădat şi multe bucate au luat de la ţinutul Sorocii. Iară
Pârvul pârcălabul Sorocii s-au îndemnat cu hânsarii şi cu alţii, care au vrut de bună
voie şi i-au ajuns la Pereslavu. Acolo cazacii vrând să nu dea dobânda, moldovenii să
scoată două zile bătându-să de abia au spart pe cazaci. Mai apoi dacă i-au biruit, pre
toţi i-au omorât, fără numai unul zic să scăpat; o samă vii i-au prins şi i-au trimis la
Pătru-Vodă pre care-i i-au trimis la împărăţie.

Letopiseţul Ţării Moldovei, Ch. “Hyperion”, 1990.

Miron Costin (“… de la Aron-Vodă încoace”)
Portretul lui Ştefan, pârcălab de Soroca:

p. 205: “Omu de miratu la întregiia lui de sfaturi şi de înţelepciune, cât pre acele
vremuri de-abiia de era pementean de potriva lui cu carile şi Vasile-Vodă singur, de-
osebi de boieri, făcea sfaturi şi cu multe ceasuri voroavă, aşea era de deplin la hire.
Iară la statul trupului său era gârbov, ghiebosu, şi la cap cucuiatu, cât puteai dzice că
este adevăratu Esopu la chip.”

862 – 1633 (7141) martie 2, Iaşi – Alexandru Iliaş vv. Întăreşte uric lui Ştefan
şi fratelui său Ionaşco Hrincovici, cumnaţilor lor Dumitraşco Fulger şi Manole, fe-
ciorii Nastasiei, şi altor rude ale lor, toţi nepoţi şi strănepoţi ai lui Frănţian şi ai fratelui
său, Toader Bucotco clucer, satele: Răchiţeni cu mori în Siret, ţin. Suceava, Iugani şi Tă-
măşeni; răposata Marinca, doamna răposatului Ioan vv., a avut aceste sate de la Toa-
der Bucotco; Barnovschi vv. A luat de la doamna Marinca satul Răchiţeni fără voia ei

496
 Culegere de documente

şi l-a întors cu celelalte sate sus numiţilor, pe temeiul uricelor de la bătrânul Ştefan vv.
Şi de la Bogdan vv. şi a ispisocului de la Iancul vv., în schimbul a 36 mii aspri turceşti,
pentru morile făcute de Barnovschi vv., în Siret, în hotarul Răchiţeni; se dă rămas de
judecată neamul Udreştilor. Frâe 24 zloţi tătăreşti. Credinţa domnului şi a fiului său
Radu vv. Sfat domnesc. Ionaşco Gheanghea mare logofăt. Scrie Cârste Damian.
Catalogul doc. din arhiva centrală a statului, vol. II (1621-1653), Buc. 1959,
doc.862.
Ms nr. 578 f. 266 v – 268
Cop.

1077 – 1635 (7143) apr. 12, Iaşi. – Vasile vv. întăreşte uric slugii sale Dumi-
traşco Fulger diac şi soţiei lui Marica mai multe părţi de ocină cumpărate în sa-
tul Voroncouţi, ţin. Soroca cu vad de moară pe Nistru şi venitul morii de acolo,
de sâmbătă seara până duminică seara, după ispisoc de împărţire de la Gaşpar
vv., privilegii de la Bogdan vv., Alexandru Iliaş vv., Ieremia Moghilă vv., Ştefan Tomşa
vv., Gaşpar vv.; două părţi din siliştea Lupşeni şi locul de iaz din pârâul Soloneţ, ţin
Soroca, cu uric de la Bogdan vv. şi ispisoace de la Ştefan vv., Alexandru Iliaş vv., Moise
Moghilă vv., Ştefan Tomşa vv.
doc. 1077

1143. – 1636 (7144) mart. 30, Iaşi. – Vasile vv. întăreşte uric lui Dumitraşco
Fulger şi soţiei lui Marica, fiica Nastasiei, şi tuturor strănepoţilor lui Bratul Hrin-
covici satele Vâşnovăţul, cu privilegii de la Ştefan vv. şi Ioan vv., şi Rădăuţi pe Prut, ţin.
Dorohoi, jumătate din satul Cochiujca pe Vilovăţ, în acelaşi ţinut Voroncăuţi pe Nistru
la Râpa Roşie, ţin. Soroca, jumătate din satul Păcalouţi, cu mori pe apa Neagră ţin.
Orhei, părţi din satul Melenteuţi, pe apa Neagră, în acelaşi ţinut şi jumătate din satul
Mlinăuţi: întăreşte numai lui Dumitraşco Fulger şi soţiei lui părţi din satul Ţinteni pe
Soloneţ, ţin. Soroca, cu loc de iaz şi mori, parte din satul Voroncăuţi. Hotare: Cruhlic,
Nemirova, valea Soloneţului, Troian, Stoicani, Cereşnovăţ. Credinţa domnului şi a fiu-
lui său, Ioan vv. Sfat domnesc. Gavrilaş mare logofăt. Scrie Ionaşco Mânjea.
doc. 1143

1382. – 1639 (7147) f. L., Iaşi. – Vasile vv. întăreşte uric lui Dumitraşco Fulger
şi jupânesei lui Marica, nepoata lui Gliga Hrincovici, ocina din satul Prodăneşti,
cu mori pe Răut, ţin. Soroca, cumpărată de la Pătraşco Turcul, fost stolnic, cu 125
de taleri bătuţi de argint, pe care Pătraşco Turcul o stăpânise cu zapis de la Gaşpar
vv., care o cumpărase de la Marica jupâneasa lui Chiriţă postelnicul, cu ispisoc de la
Constantin Movilă vv. şi alte ispisoace de la Bogdan vv., Ieremia Moghilă vv., Radul
vv.; îi mai întăreşte a patra parte din satul Voroncăuţi, cu vad de moară pe Nistru,
cumpărată de la Ştefan Hrincovici, fratele jupânesei Marica, cu 80 de taleri bătuţi de
argint, şi “venitul de la morile străine, de sâmbătă seara până duminică seara”. Gavril
Mătias mare logofăt. <Scrie> Ianachi.
doc. 1382

497
 Culegere de documente

1640 (7148) august 4. Iaşi – Carte domnească de judecată de la Vasile Lupu voievod
slujitorilor săi Dumitraşco Fulger, Ionaşco Hrincovici şi Manole pentru un vad cu moară
pe Nistru.
Io Vasile voievod, din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, iată au venit
înaintea noastră şi înaintea tuturor boierilor noştri moldoveni mari şi mici boierul
nostru Ştefan din Ţepilova, pârcălab de Soroca, şi Toader Mălai, vătav de hânsari din
Coşerniţa şi s-au judecat de faţă cu slugile noastre Dumitraşco Fulger şi Ionaşco Hrin-
covici şi Manole, pentru nişte vaduri cu mori, ce sunt pe râul Nistru de la hotarul
satului Voroncăuţi, precum spune Ştefan pârcălab şi Toader Mălai vătavul, că ei şi-au
pus morile pe acele vaduri de la hotarul Voroncăului, iar Dumitraşco Fulger şi Ionaşco
Hrincovici, şi Manole au luat de la acele mori tot venitul, ce le revine lor pe toată
săptămâna şi de sâmbătă seara până duminică seara. Iar sluga noastră Dumitraşco
Fulger şi Ionaşco Hrincovici, şi Manole, de asemenea, au înştiinţat, că le sânt acele
vaduri de mori dreaptă ocină şi moşie din hotarul satului Voroncăuţi, pe râul Nistru.
Şi precum le este vechiul obicei din zilele de demult, cine îşi va pune mori în acele
vaduri pe Nistru, în ocina lor, sau cine nu va avea ocină şi moşie în acele vaduri, cine
îşi va pune mori să aibă a plăti venit de la mori, dar venit ce va avea de sâmbătă seara
până duminică seara.
Şi au arătat ei înaintea noastră drepte privilegii de la Bogdan voievod cel Bătrân şi
de la Petru voievod şi alte documente de întăritură de la Ştefan Tomşevici voievod, şi
de la Alexandru Iliaş, voievod, de asemenea, în uric de întăritură de la însuşi domnia
mea.
Iar domnia mea i-am judecat cu judecată dreaptă, după legea ţării, cu tot Sfatul
nostru. Şi s-au ridicat Ştefan, fost logofăt, pârcălab de Soroca, şi Toader Mălai vătaf de
hânsari din toată legea Ţării noastre, iar mai sus scrisul Dumitraşco Fulger şi Ionaşco
Hrincovici, şi Manole s-au îndreptat şi le-au pus fierie în vistieria domniei mele şi
le-am dat şi le-am întărit lor în acele vaduri pentru mori, pe râul Nistru, din hotarul
satului Voroncăuţi, ca să aibă a ţinea ei după obicei, şi să aibă a-şi lua venitul de la
morile acelor oameni străini, precum a fost din veci obiceiul şi să nu aibă nimeni a
se judeca cu ei, pentru aceasta în veci, şi nimeni să nu se amestece către această
adevărată carte a noastră.
Însuşi domnul a poruncit.
În Iaşi, anul 7148, august.
Pecetea mare domnească de ceară roşie. Legenda: “Io Vasile voievod din mila lui
Dumnezeu domn al Ţării Moldovei”.
Moldova în epoca feudalismului vol.III p. 396, doc. N 191, Chişinău, “Ştiinţa”.

Ştefan logofăt către Luca Miaskowski, Soroca, 16 august 1646.

Îi mulţumeşte pentru cunoştinţa făcută cu stegarul Coroanei şi îi trimite 100 de pepeni
verzi şi 40 de pepeni galbeni.
Mult milostivul meu domn Miaskowski, domnul şi prietenul meu milostiv.
Primind şi aceasta cu recunoştinţă, aduc mulţumiri lui Dumnezeu celui prea înalt
că ne-am învrednicit cu credinţă de asemenea (amin) slujbe ale bunăvoinţei mele
pe lângă domnia ta, domnul meu mult milostiv, care binevoieşti să te mândreşti cu
statornica mea prietenie, pe care numai moartea, iar nu alte întâmplări nenorocite,
o poate abate de la umorul meu natural, iar pe mine să mă ridice împotriva altora,
ca împotriva unui om atât de însemnat şi atât de ţinut în vază la mulţi, ca domnia ta,
domnul meu mult milostiv. Căruia mai întâi urez din străfundul inimii sănătate de la
Creatorul cerului întru mulţi ani şi succesele dorite, apoi şi urmaşilor săi aleşi. Că şi

498
 Culegere de documente

domnia ta, domnul meu mult milostiv, mă recomanzi, în continuare, cunoştinţei şi

graţiei prea puternicului domn stegar al coroanei, pentru care lucru îţi mulţumesc
umil şi ţin să-mi dau silinţa să mă gândesc în orice clipă la îndemâna şi la orice slujbă
a domniei sale, domnului meu mult milostiv, a unui prieten atât de mare al domniei
tale. În a cărui graţie încredinţându-mi deocamdată slujbele mele fără cusur, rămân
al domniei tale, mult milostivului meu domn, binevoitor prieten şi slugă.
Ştefan logofăt, pârcălab al Sorocii.
Din Soroca, 16 august 1646.
În ceea ce priveşte pepenii verzi, într-adevăr, la început s-au arătat… de aceea,
apoi după o mare uscăciune, au crescut. Trimit totuşi 100 de pepeni verzi din cei mai
aleşi ce-au rodit vara aceasta, şi deosebit 40 de pepeni galbeni, care fructe, deşi în
timpul acesta sânt de un gust modest şi mediocru, binevoieşte totuşi, domnul meu
mult milostiv, să le primeşti ca de la un prieten şi slugă a domniei tale, lucru pentru
care te rog preaplecat.
Domnului şi prietenului meu mult milostiv, domniei sale domnului Luca Mi-
askowski, judecător al Podoliei.
Pârcălabul Sorocii.
Din Soroca, 16 august 1646.

<Adresa:> Domnului şi prietenului meu mult milostiv, domniei sale domnului

Luca Miaskowski, judecător al Podoliei.
<Sub adresă:> Pârcălabul Sorocii.
Ilie Corfus. Documente privitoare la Istoria României culese din arhivele
polone. Secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1983, p. 154-155.

Miron Costin. Letopiseţul Ţării Moldovei. Ch., Hyperion, 1990.

p.205:
Zac. 60 Solul pre carele trimisese Vasile Vodă la Hmil hatmanul, precum s-au po-
menit, pre Hadâmbul postelnicul, ori că l-au împiedicat logofătul Ştefan, pârcălabul
de Soroca pre acele vremuri, ori den blăstămată şi lipsită hirea Hadâmbului, s-au în-
torsu înapoi. Şi aflându pe Vasile-Vodă amu în calea Hotinului, au pârât la Vasile-Vodă
pre pârcălabul Ştefan de viclean. Deci i-au căutat a trimite de iznoavă pre alţii de la
Hotin, iară la hatmanul Hmil. Şi au trimis cu al doilea rându pe Grigorie comisul şi pre
nepotul său Ştefăniţă paharnicul, şi pe Nicolai Buhuş jitnicerul şi lor au dat şi pentru
Ştefan, pârcălabul de Soroca, învăţătură, să-l şi trimită legat de la Soroca la Hotin şi
aşea au făcut. Ei singuri au trecut Nistrul la Hmil hatmanul, iară pre pârcălabul Ştefan
l-au datu pre sama a unora den Hânţeşti, carii să ţinea lângă Ştefăniţă paharnicul să-l
ducă la Vasile-Vodă. Ce pentru lăcomia sa, aducătorii să hie a lor ce luasă şi ce mai era
pe lângă dânsul l-au omorât pre cale.

499
 Spiţa genealogică
Ştefan pârcălab de Soroca şi neamurile sale (alc. N. Bulat)

Şandru de Tudora (Hotin, Neamţ)

menţ. 1394 = Marta
Cozma Şandrovici (Şandru) boier (m.
Vornic?), menţ. 1417
= Marena, fc. Ianuş vestier

Iurie Buceaţchi Vasutca Anuşca

Şteful Buceaţ - Bratul Grincovici Şandrul Turcul

500
chi< Muşatin> pr. de Hotin (1510- = Marica, fc. Druje
Danciul Magda de Criva Isaico 28)= Ana, fe Gavril cel Bătrân
portarul
Cârstea Mariţa
Crăciun Toader Bucotco Simion
Culegere de documente

de Criva Nastea pr. de Soroca = Toader

Iurie
Ana
Ion ?
Grincovici (Gliga?)
= Nastasia
Ştefan Grincovici
Pârcălab de Soroca,
Ionaşco Marica fiică logofăt (1640-1653),
Frănţian boier de Ţepilova
Grincovici = Dumitraşco Fulger = Manole
 Culegere de documente

1651 (7159) august 12 – Vasile vv, întăreşte uric m-rii Barnovschi din Iaşi, satele:
Toporăuţi din ţinutul Cernăuţi, cu mori şi heleşteu, cu 1500 de oi, 500 de râmători,
1000 de stupi, dând scutire de deseatină, de dare de zloţi, lei, galbeni, orţi, de solărie;
satul a fost jumătate moşia lui Miron Barnovscki vv şi jumătate a fost cumpărată de
la unchiul său Stoica, fost mare logofăt, cu 1000 de galbeni. Îi mai întăreşte satul
Şipotele de pe Milentin, ţinutul Hârlău, cu heleşteu, mori, vii, 300 de oi, 300 de râmă-
tori, 300 de stupi cu scutire de toate dările, care sat a fost mai de mult a lui Arbure şi
l-a cumpărat Miron Barnovschi vv de la Radul vv cu 1800 de galbeni; satul Munteni,
ţinutul Vaslui, cu vaduri de mori pe Bârlad, fost domnesc, sub ascultarea tr-lui Vaslui,
o parte din satul Negrinţi, ţinutul Hotin şi nişte dughene cu pivniţă în chervăsăria
domnească, pe Uliţa Rusească, în Iaşi, danie de la domnii dinainte, cu ispisoace ce
fuseseră arse la năvala tătarilor lui Galga Soltan şi a cazacilor zaporojeni ai lui Bogdan
Hmelniţki “şi au prădat şi au arsu ţara noastră a Moldovei din Nistru, până la munte şi
târgul nostru Iaşi şi târgul Suceava”.
Catalogul doc. Mold. Din Arhiva istorică centrală a statului vol. II (1621-1653)
Buc. 1959 p. 424, doc. 2198. (CDMAS).

Nicolai Potocki către Ioan Cazimir. Este de părere să se dea ajutor lui Vasile Lupu împo-
triva lui Bogdan Hmelniţki.
Noutăţi n-avem acum nici una, afară de aceea că Hmelniţki a cerut pe domniţa
Moldovei pentru fiul său. Nu ştiu încă de va reuşi sau nu această încuscrire, căci dom-
nul Moldovei spune aşa, că dacă va avea putere, nu-şi va da fiica, iar dacă nu va avea,
trebuie s-o dea.
Oastea noastră s-a aşezat, una pe Nistru până la Murachowa, alta pe o linie în-
cepând de la Nipru până la Nistru, şi stau atât pe domeniile şleahtei, cât şi pe cele
regale şi fac pagube enorme. Din capul locului nu trebuie să ne aşteptăm la pace,
pentru care rugăm stăruitor pe Domnul Dumnezeu, iar dacă nu va putea fi o pace
mai îndelungată, rugăm pe Domnul Dumnezeu să ţină cel puţin până la Rusalii.
Înainte de două săptămâni a plecat Korycki în solie din partea m.s. regelui la
domnii Moldovei şi Munteniei, deşi mie mi s-a spus că nu s-a dus ca să uneltească în
această conjunctură împotriva lui Hmelniţki. Mai mult, ce aş avea să vă înştiinţez, nu-i
nimic aşa ceva. Dacă se va arăta ceva, nu voi pregeta să vă înştiinţez.

Ilie Corfus, Op. Cit., doc. 97 p.164.

Vasile Lupu către Petru Potocki. Timuş a alungat din Iaşi pe Gheorghe Ştefan. Se va
întoarce la Hotin şi apoi la Iaşi. Să-i trimată doamna.
Preaputernice mult milostive al meu domn voievod de Braclaw, domnul şi prie-
tenul meu milostiv.
După cum astăzi te-am înştiinţat pe domnia ta, domnul meu milostiv, că Timuş
a zdrobit pe acel trădător al meu şi l-a alungat în chip ruşinat din capitală, aşa şi
acum, luând ştire mai amplă despre această biruinţă de la comisul meu, care a fost
pe lângă Timuş până la sfârşit, o împărtăşesc în aceeaşi clipă domniei tale, domnului
meu milostiv, şi te înştiinţez că mă gândesc să trec astăzi la Hotin, iar mâine, va da
Domnul Dumnezeu, voi lua în grabă drumul meu la Iaşi. Cu aceasta, recomand cât
mai stăruitor slujbele domniei tale, domnului meu milostiv.
Din Zwaniec, în ziua de 3 mai 1653.
Al domniei tale, domnului meu milostiv, cu totul binevoitor prieten şi slugă, Va-
sile voievod şi domn al Ţării Moldovei.
Io Vasile voievod.

501
 Culegere de documente

Te rog plecat pe domnia ta, domnul meu milostiv, ca soţia mea să plece, cu voia
domniei tale, domnului meu milostiv, mâine după mine.
Adresa: Preaputernicului şi mult milostivului meu domn şi prieten, domniei sale
domnului Petru de Potocki, voievod de Braclaw, general al Podoliei, staroste de Ca-
meniţa şi de Latyczow.

Ilie Corfus, Op. Cit., doc. 106 p.175.

1653. Relaţiile asupra războiului moldo-muntean.
Înfrângerea lui Vasile Lupu şi a lui Timuş la Finta. Luarea tronului Moldovei de Gheorghe
Ştefan. Revenirea lui Lupu şi pierderea definitivă a domniei.
Hmelniţki, fiind lacom de stăpânire şi de război, s-a gândit cum să-l pună pe fiul
său, Timuş, în domnia Munteniei (poate că şi la îndemnul domnului Moldovei, Vasile).
Domnul Munteniei, temându-se de năvălirile lui Lupu, simţind ce planuri are, a trimis
solii săi la Rakoczi, principele Transilvaniei; munteanul nu le poate face singur faţă,
şi aşa, dacă Timuş ar ocupa Muntenia, şi în Ţara Transilvaniei ar fi grabnic însuşi Hmil.
Milostivirea sa principele Rakoczi, văzându-şi oamenii pregătiţi, a trimis solii săi la
împăratul turcesc, înştiinţându-l despre toată primejdia pe care o aduce (Hmelniţki)
cu fiul său. Şi aşa împăratul i-a îngăduit să alunge pe domnul Moldovei, iar în locul
său să pună pe logofătul acestuia, Ştefan, şi Rakoczi să apere Muntenia. Logofătul
Moldovei a plecat cu oştile şi cu ungurii în Moldova. Domnul cel bătrân abia a fugit
cu şase ceasuri mai înainte, îndată ce a fost prevenit, cu comorile ce le-a putut salva
la Cameniţa Podoliei, înainte ca oştile noului domn să sosească, fiindcă (acesta) a
atras şi pe moldoveni de partea noastră. Timuş, voind să se răzbune, a năvălit în Mun-
tenia şi a făcut stricăciuni. A voit să aşeze din nou pe socrul său în domnie. Principele
Rakoczi, adunându-se cu muntenii, au dat lupta cu Timuş şi cu domnul cel bătrân al
Moldovei, în care au fost înfrânţi mulţi cazaci şi moldoveni. Timuş abia a scăpat. L-au
gonit patru mile. A fugit, rănit, şi domnul cel bătrân al Moldovei, şi ungurii au luat
tabăra, au dobândit multe care.
Rakoczi a trimis solii săi la m.s. regele, ca să bată pe Hmil şi pe cazaci, voind să
ajute (polonilor) din altă parte. M.s. regele a trimis solul său mare, pe dumnealui dom-
nul Gembiecki, castelanul, episcop al Cracoviei, la milostivirea sa principele Rakoczi,
legându-se între ei în privinţa războiului împotriva lui Hmelniţki şi a moldovenilor.
Domnul Moldovei fugise la Cameniţa Podoliei, cu comorile şi acolo. Unindu-se
apoi cu cazacii, a plecat din Cameniţa la război.
Din nou a dobândit, cu comorile sale, domnia în Moldova, împotriva muntenilor
şi ungurilor. Câştigând-o din nou, a alungat pe acest nou domn, Ştefan, din Mol-
dova.
Ştefan, prinzând putere şi năvălind căzăceşte cu oştile în Moldova, unde se întă-
rise acum domnul cel bătrân, a împresurat Iaşii, şi i-a luat. Însuşi domnul cel bătrân
abia a scăpat. Doamna bătrână şi cu fiica ei, soţia lui Timuş, au fugit în cetatea Sucevei
cu comorile şi s-au închis acolo.

Ilie Corfus. Documente privitoare la Istoria României, culese din arhivele polone. Secolul
al XVII-lea. Doc. N. 113, p. 184-185. (I. Corfus Op. Cit, sec. XVII).
Ilie Corfus, Op. Cit., doc. 119, p. 193.
Din tabăra de pe Siret, 20 august 1653.
Gheorghe Ştefan către Ştefan Koryczinski.
Timuş s-a strecurat cu cazacii la Suceava, unde s-au întărit în şanţuri. Cele două
asalturi polone au fost respinse. Cazacii sunt, de acum înainte, blocaţi. Regele însă să-
şi trimită armata în Ucraina, pentru a împiedica pe Hmelniţki să dea ajutor fiului său.

502
 Culegere de documente

Preaputernice… Recunosc, că domnia ta, domnul meu milostiv, binevoieşti să

perseverezi temeinic în hotărâta prietenie şi în încrezătoarea corespondenţă cu
mine, de vreme ce domnia ta, domnul meu milostiv, îţi manifeşti prin dese scrisori
dragostea faţă de mine şi mă informezi despre pornirea m.s. regelui, domnului meu
milostiv. Pentru care, după cum aduc domniei tale, domnului meu milostiv, mulţu-
mirile mele recunoscătoare, tot aşa şi eu te voi informa despre succesul treburilor
mele, pe lângă alte lucruri peste care voi da. Aşadar, nu pot aduce la cunoştinţa dom-
niei tale, domnului meu milostiv, altceva nimic sigur decât că fiul lui Hmelniţki, fiind
împuşcat la 12 ale prezentei din tun, a murit în această săptămână. Plebea însă, cu
polcovnicii şi cu sutaşii lor, se apără, reparând şanţurile sub această fortăreaţă, care
este greu de luat prin asalt, doar constrânsă prin foame. De aceea eu sânt nevoit, re-
ţinându-mă de la asalturi ca să nu fie pagubă în oameni, s-o ţin în asediu atâta vreme,
până când sau se vor preda, sau se vor risipi în fugă. Despre tătarii din Bugeac mi se
dă de ştire că stau liniştiţi. Am acolo trimişii mei, la fel şi în Crimeea, care cum îmi
vor aduce veşti de acolo, în aceeaşi clipă le voi trimite domniei tale, domnului meu
milostiv. Îmi scriu, de asemenea, slugile mele din Galaţi, că trimişii domnului Munte-
niei la tătari, întorcându-se la el din Crimeea, au relatat că Hmelniţki şi-a trimis soli la
han, rugându-l fierbinte să-i dea ajutoare ca să le poată expedia fiului său în Moldova
pentru a-l despresura, căruia însă hanul i-a răspuns aşa, că “precum fiul lui Hmelniţki
a mers în Moldova, fără porunca mea, tot să nu se aştepte la nici un suflet viu din
partea mea”. Ca atare, nu cred că tătarii să năvălească în Moldova, afară doar să-şi în-
toarcă grămada lor împotriva oştilor m.s. regelui, lucru pe care îl avea în vedere şi nu
voi pregeta să dau de ştire domniei tale, domnului meu milostiv. În ceea ce priveşte
joncţiunea oştilor noastre cu oştile m.s. regelui, eu, după cum m-am declarat prin
dumnealui domnul sol al m.s. regelui, trimis la mine, tot astfel voiesc să duc aceasta
la bun sfârşit, şi mai ales din partea mea aş porni bucuros acolo, în slujba m.s. regelui,
cu toată oastea mea, dacă Domnul Dumnezeu s-ar îndura să aducă noroc afacerii
mele în dobândirea acestui duşman. Rog mult să fiu informat de domnia ta, domnul
meu milostiv, despre planurile viitoare ale m.s. regelui.
Ilie Corfus. Po. Cit., doc. 119, p. 193.

Vlad Mischevca, Florin Marinescu. Testamentul Roxandrei (Hmelniţki) din 15 ianuarie

1667. Civlizaţia medievală şi modernă în Moldova, Studii, Civitas, Chişinău, 2006, p.
82-96.

Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale, vol. IV, 1676-
1700. (CDMAS)
343 – 1679 (7187) februarie, 20 Iaşi – Duca vv. Porunceşte tuturor slujitorilor
din ţinutul Neamţ, pârcălabi, globnici, duşegubinari şi alţii să lase în pace satul Pre-
uteşti al doamnei Ruxandra, pe care l-a iertat de: zloţi, lei, taleri, hârtii, galbeni, iliş,
sulgiu, unt, ialoviţă de sat, care împărăteşti, oameni de tras la şeici, chile, cai de olac,
podvezi, cai împărăteşti, branişte, camănă, bezmen de crâşme, cepuri şi altele, iar
cisla lor s-a ras de la vistierie.
M-rea Neamţ, LVIII/5.
Orig. (30,5 x 20,8cm.), filigran, semnătura voievodului, sigiliu inelar în chino-
var, şters. Rez., ibid., XXXVI/13 (nr.4).

503
 Culegere de documente

898 – 1685 (7193) (iun.-aug.), Iaşi – Constantin vv, porunceşte slujitorilor din
ţin. Neamţ să nu supere satul Preuteşti al doamnei Ruxandra cu dările vistieriei: bir,
zloţi, hârtii, scrisori, taleri, galbeni, orânduiala lui mai, orânduiala lui august, iliş, chile
împărăteşti, sulgiu, unt, ialoviţă de sat, care împărăteşti, oameni de tras la şeici, cai
împărăteşti, cai de olac, podvezi, branişte, camănă, bezmen de cârciumă, cepărit şi
alte dări şi angării. Cine nu se va supune va fi purtat pe uliţe cu cartea în frunte.
M-rea Neamţ, LVIII/6.
Orig. (30,3 X21,3 cm.), filigran, semnătura voievodului, sigiliu inelar, octogo-
nal, în chinovar. Menţ., ibid., XXXVI/13 (nr.5).

1016.-1686 mai 23, Iaşi. – Domniţa Ruxandra împrumută de la egumenul m-rii

Galata 100 de aslani până la sfârşitul lunii septembrie, iar în caz că va muri, vor plăti
epitropii săi. Martori: Constantin, mare vameş şi Frangul, mare vameş.
M-rea Neamţ, LVIII/7.
Orig., gr. (21,2 x 15cm.) filigran, sigiliu inelar octogonal în fum, având în câmpul
scutului capul de bour cu stea între coarne, soarele şi luna în părţi, cască cu lambre-
chine timbrată de coroana cu crucea încadrată de literele T-P, sub scut: T.X.
(Тимуш – Руксандpа, Тимуш Хмельницкий – п.п.)

1080. – 1687 (7195) apr. 9, Iaşi. – Constantin vv scrie lui Vasilaşco paharnic, fiul
lui Toderaşco vistiernic ca, pentru o datorie de 43 de lei a doamnei Ruxandra către
Ursachi vistiernicul, să dea din vitele ce sânt la ei şi împlinind bani să-i dea omului pe
care-l va trimite Ursachi. Cu menţiunea că s-au dat şase vaci cu viţei.
M-rea Neamţ, LVIII/8.
Orig. (30 x 20,5cm.), filigran, pe v. urma unui sigiliu inelar în ceară roşie.

1142 – 1688 (7196) iun.4 – Negura cu copiii săi Ariton, Drăghiţam şi Axenia,
dăruiesc lui Serafim, fost episcop de Rădăuţi un pomet, pentru pomenirea lui Ion şi a
Ioanei din Pomi, iar un loc sterp, din Pomi până în apa Putnei, îl vând cu 4 lei bătuţi.
Martori: Hristofor, egumenul m-rii Tazlău, Zaharie, fost clucer, Ursul, sluga doamnei
Ruxandra (n.n.), Ion Cirpală şi alţii. Scrie Ştefan Prodan.
M-rea Agapia, 1/11.
Orig. (31 x21,5 cm.) filigran, rupt puţin la îndoituri, pătat semnătură în lb. gr.

1186. – 1689 (7197) apr. 30, Iaşi. – Iacov, fost arhiepiscop al Ţarigradului, face
cunoscut că, venind craiul leşesc în Moldova, câţiva cazaci au ocupat Cetatea Neamţ,
unde era închisă doamna Ruxandra, i-au luat toată avuţia şi i-au tăiat capul. Nepotul
acesteia, Vasile Cantacuzino paharnic, fiul răposatului Toader Iordache vistier, auzind
acestea, a venit la satul Preuteşti şi a luat bucatele şi pâinea, în urma cărui fapt călu-
gării de la Golia şi de la Trei Ierarhi au făcut jalbă la domnul Constantin vv şi, jude-
cându-i, acesta a hotărât să dea Vasile bucatele şi pâinea – călugărilor, iar satele să
fie după cum a scris doamna Ruxandra în diata sa şi anume: satul Preuteşti l-a lăsat
răposatului Toader Iordache vistier, iar acesta să dea m-rii Golia alt sat în schimb.
După judecată, Vasile paharnicul a dat lui Gligorie, fost mitropolit al Laodiceei, care
era atunci la Golia şi lui Antim, egumenul de la Trei Ierarhi, 11 boi şi vaci mari, cinci
gonitori, nouă bivoli mari, nouă bivoli gonitori, 77 de oi mari, 12 cârlani, 15 iepe mari,
6 străjnice, rămânând să mai dea 400 de mierţe de grâu şi de mazăre, 150 de mierţe
de secară şi de mălai, iar lui să i se scadă 130 de lei ce i-a cheltuit cu nişte sărindare
pentru doamna Ruxandra. Fiind plecat Vasile în Ţara Românească un an şi mai bine,
când s-a întors, a fost chemat să dea ce-o mai avea şi le-a dat sus-numitului şi lui

504
 Culegere de documente

Ieremia, egumen de la Trei Ierarhi, 200 de lei bătuţi şi 100 de mierţe de grâu, urmând
să mai plătească 40 de lei lui Gligorie, fost mitropolit al Laodiceei şi 50 de lei m-rii
Galata. Cu aceştia din urmă fiind de fapt datoare doamna Ruxandra lui Balaci hartofi-
laxul, s-a hotărât ca Vasile paharnicul să nu mai fie supărat cu nimic; satul Preuteşti i
s-a dat lui, după cum a lăsat doamna Ruxandra, iar el a dat în schimb m-rii Golia satul
Lăzoreni de pe Jijia.
M-rea Neamţ, LVIII/11.
Orig. difolio (44,2 x 29,7 cm.), filigran, rupt puţin la îndoituri, 2 sigilii mijlocii,
iconografice în fum. Rez., ibid., XXXVI/13 (nr.8).

1187 – 1689 (7197) mai 1, Iaşi. – Constantin vv., la jalba lui Gligorie, fost mitro-
polit al Laodiceei, egumen la Golia şi Trei Ierarhi, împotriva lui Vasile Iordache Can-
tacuzino, fost paharnic, fiul răposatului Toader Iordache, fost mare vistiernic, pentru
bucatele şi pâinea rămasă de la doamna Ruxandra, fata lui Vasile vv., după ce aceasta
a fost omorâtă de cazaci şi pentru satul Preuteşti, hotărăşte împreună cu tot Sfatul,
să dea Vasile toate bucatele şi pâinea rămasă călugărilor de la m-rile Trei Ierarhi şi
Golia, deoarece şi acestea au avut mari stricăciuni de la oştile leşeşti, iar pentru satul
Preuteşti, pe care l-a lăsat doamna Ruxandra prin diată, să dea Vasile alt sat în loc,
m-rii Golia. După judecată, Vasile paharnic a dat călugărilor bucatele rămase, afară
de ce-a cheltuit până le-a scos din mâna lui Crupenschi postelnic, care a vrut să ia
bucatele pentru craiul leşesc “fiind atuncea mare amestecare în ţară” şi ce-a cheltuit
cu iernarea lor, în total 135 de lei, rămânând să mai dea călugărilor 340 de mierţe de
grâu, 60 de mierţe de mazăre şi 250 de mierţe de secară cu mălai. Plecând Vasile în
Ţara Muntenească, unde a stat un an şi mai bine, când s-a întors, m-rea Golia, care-i
sub ascultarea lui Iacov patriarh al Ţarigradului şi Ieremia egumen la Trei Ierarhi i-au
cerut să dea bucatele rămase şi trimiţând domnul pe Velicico Constantin hatman şi
pe Iordache Ruset mare vistier la Iacov patriarhul ca să socotească împreună cu egu-
menul de la Trei Ierarhi, au găsit că Vasile paharnicul mai are să dea 400 de mierţe de
grâu cu mazăre, care fac 400 de lei şi 250 de mierţe de secară şi de mălai, care câte
şase potronici mierţa, fac 125 de lei, scăzându-se cei 135, cheltuiala lui Vasile arătată
mai sus. A plătit Vasile 40 de lei, datoria doamnei Ruxandra către Gligorie mitropoli-
tul, 50 de lei, datoria acesteia către egumenul de la Galata; m-rilor Golia şi Trei Ierarhi
le-a dat 200 de lei şi 100 de mierţe de grâu, iar în schimbul satului Preuteşti a dat
satul Lăzoreni, din ţinutul Iaşi, pe Jijia. La toate acestea, domnul întăreşte lui Vasile
Iordache paharnic stăpânirea peste satul Preuteşti cu toate cumpărăturile ţinute de
doamna Ruxandra, împuternicindu-l să caute pe vecini şi unde-i va găsi să-i adune
cu toate bucatele lor. Andronic de la vistierie.
M-rea Neamţ, LVIII/12.
rig., difolio (44,5x30,3 cm.), filigran, rupt puţin la îndoituri, semnătura voie-
vodului, sigiliu inelar în chinovar. Menţ., ibid, XXXVI/13 (nr.9) şi LVIII/13 b
(nr.2, are mart.).

1192 – 1689 (7197) iun. 1, Iaşi. – Tudose Dubău, mare logofăt, Miron Costin,
fost mare logofăt, Vasile Costachi, mare vornic de Ţara de Jos şi alţi boieri judecă
pricina dintre Gligorie, fost mitropolit al Laodiceei, Antim egumen de la Trei Ierarhi şi
tot soborul m-rilor Golia şi Trei Ierarhi, şi Vasile Iordache Cantacuzino, fost paharnic,
fiul răposatului Toader Iordache, fost mare vistier, pentru bucatele, pâinea şi satele
rămase de la doamna Ruxandra, fata lui Vasile vv., zicând călugării că mănăstirile au
dreptul să ia cele rămase, fiind zidite de Vasile vv., iar Vasile paharnic a arătat diata
doamnei Ruxandra al cărei epitrop a fost şi tatăl său, apoi “când au venit craiul leşesc
cu oştile aicea în Ţara Moldovei, de au mers în Bugeac ” i-au tăiat capul doamnei Ru-

505
 Culegere de documente

xandra şi Vasile paharnic a luat ce a rămas de la aceasta; boierii au socotit să dea Va-
sile m-rilor Golia şi Trei Ierarhi bucatele şi pâinea rămase, deoarece şi aceste mănăstiri
au avut mari stricăciuni de pe urma oştilor leşeşti, iar satele să fie cum scrie în diată.
După judecata domnului Constantin vv., Vasile paharnic a dat călugărilor bucatele ce
le-a luat, afară de ce-a cheltuit el când le-a scos din mâna lui Crupenschi, care a vrut
să le ia pentru craiul leşesc, şi cheltuiala iernatului, 135 de lei, rămânând să mai dea
440 de mierţe de grîu, 60 de mierţe de mazăre şi 250 de mierţe de secară şi mălai.
După aceasta, fiind multă tulburare şi plecând şi Vasile din ţară, când s-a întors, i-au
cerut, Iacov, fost patriarh de Ţarigrad, de care asculta m-rea Golia şi Ieremia, egumen
la Trei Ierarhi, bucatele rămase şi împreună cu boierii trimişi de domn, Velicico Costin,
hatman şi pârcălabul Sucevei şi Iordache Ruset, mare vistier, au socotit că mai are
Vasile de dat 400 de mierţe de grâu cu mazăre, care câte 1 leu mierţa, fac 400 de lei
şi 250 de mierţe de secară cu mălai, care câte 2 ori mierţa fac 125 de lei, ţinându-se
în seamă şi cei 135 de lei cheltuiţi de Vasile. Vasile a plătit 40 de lei lui Gligorie, fost
mitropolit al Laodiceei, datoraţi de doamna Ruxandra, 50 de lei egumenului de la
Galata, datoraţi tot de doamna Ruxandra, iar m-rilor Golia şi Trei Ierarhi le-a dat 200
de lei şi 100 de mierţe de grâu; în schimbul satului Preuteşti a dat m-rii Golia satul
Lăzoreni din ţinutul Iaşi. La toate acestea boierii întăresc lui Vasile Iordache Cantacu-
zino, fost paharnic, stăpânirea peste satul Preuteşti din ţinutul Neamţ cu toate cum-
părăturile pe care le-a ţinut doamna Ruxandra şi cu dreptul de a strânge vecinii.
M-rea Neamţ, LVIII/13.
Orig., difolio (44,5 x 29,6 cm.), filigran, rupt puţin la îndoituri, sigiliu inelar în
tuş. Rez., ibid., XXXVI/13 (nr.10) şi LVIII/13b (nr.1).

1243. – 1690 (7198) mai 2, Iaşi. – Vasile Cantacuzino, fost paharnic, dăruieşte
fratelui şi cumnatului său Vasile Costache, mare vornic, surorii sale Catrina şi fiicei lor
Safta, botezată de el, satul Preuteşti de pe apa Moldovei, ţinutul Neamţ, pe care îl are
de la mătuşa sa, doamna Ruxandra, fata lui Vasile vv. Aceasta a vrut să dea satul m-rii
Golia, iar el a dat, în schimb, acestei mănăstiri satul Lăzoreni, ţinutul Iaşi, sub stâncă,
cu vad de mori în Jijia. Ispisoc de la Constantin vv. Martori: Tudosie Dubău, mare
logofăt, Velicico Costin, mare vornic Ionaşco Balş, fost vornic şi alţii. Cu menţiunea: să
ţină Preuteştii împreună cu alte silişti pe care le-a ţinut doamna Ruxandra.
M-rea Neamţ, LVIII/14.
Orig., difolio (43,5 x29,5 cm.), filigran, rupt puţin la îndoituri, iniţiala stilizată.
Rez., ibid., XXXVI/13 (nr.12).

1347. – 1691 (7199) aprilie 29, Iaşi. – Tudose Dubău, mare logofăt, Vasile Cos-
tache, mare vornic şi Iordache Ruset, mare vistiernic, fac cunoscut egumenilor de
la mănăstirile din jurul m-rii de la Cetatea Neamţ, pârcălabilor de Neamţ, lui Vasile
Vârnav din Săueni, lui Ionaşco Isăcescul şi lui Constantin Arapul că nefiind în Iaşi,
Constantin vv., s-a jeluit lor egumenul şi tot soborul m-rii de la Cetatea Neamţ că
le-au pierit toate zapisele şi dresele ce le-au avut, când au intrat cazacii în cetate şi au
omorât-o şi pe doamna Ruxandra şi acum o seamă de oameni vor să le împresoare
ocinile, de aceea ei să meargă şi împreună cu oameni buni şi megieşi să cerceteze şi
să facă mărturie pe unde a stăpânit mănăstirea ocinile şi anume: satul Vasileuţi de
sub Cetate, satul Măneşti din jos de Neamţ, cumpărat de la Iordache, vistiernic, satul
Oglindeşti, din dosul cetăţii, cumpărat de la Roşca, vistiernic şi de la Vădeanul, cu Sla-
tina din dosul cetăţii şi cu toate poienile numite Timuşul, danie toate de la Vasile vv.,
satul Răuceşti mai jos de Borceşti, pe apa Sărăţii, schimbat cu Costantin, postelnic,
cu satul Brăteni de pe Siret, danie de la Iorga, postelnic şi satul Cozmeşti de pe Prut,

506
 Culegere de documente

danie de la Ştefăniţă vv., cumpărat de la Roşca vistiernic. Pentru această cercetare s-a
făcut şi carte de blestem de către mitropolit.
M-rea Neamţ, LX/20.
Orig., difolio (28,7 x 20,8 cm.), filigran, rupt puţin la îndoituri. Rez., ibid.,
XXXVI/3 (nr. 19) şi CXXXI/43 (nr.41).

1348 – 1691 (7199) aprilie 29 – Sava, mitropolitul ţării, dă carte de blestem în

legătură cu prădăciunea documentelor de la mănăstirea din Cetatea Neamţ, de către
cazaci, când au omorât-o şi pe doamna Ruxandra, fiica lui Vasile vv.
M-rea Neamţ, CXXXI/43 (nr. 42).
Rez.Idem. ibid., XXXVI/3 (nr.20).

1377 – 1691 (7199) iunie 10, Iaşi. Constantin vv., la jalba lui Athanasie egume-
nul şi tot soborul m-rii Neamţ, că intrând cazacii în cetate, au jefuit tot, omorând-o
şi pe doamna Ruxandra, fata lui Vasile vv., (n.n.) luând şi uricele şi dresele mănăstirii,
porunceşte egumenilor mănăstirilor, pârcălabilor de ţinut, boierilor şi târgoveţilor,
cu carte de afurisenie de la Sava mitropolitul Sucevei, să dea mărturie pe unde sânt
ocinele mănăstirii. La mărturia lui Ioan, egumenul de la Neamţ, Iorest, egumenul de
Secul, Nicanor, egumenul de la Agapia, a tuturor orăşenilor din Târgu Neamţ, a preo-
tului Toader de la biserica domnească, a altui preot Toader de la biserica lui Ştefan vv.
şi a altora din Târgu Neamţ, Săcueni, Netezi, Grumăzeşti, Bălţăteşti, Vânători, Uricheni
şi Borceşti, domnul întăreşte m-rii din Cetatea Neamţ stăpânirea asupra moşiilor: sa-
tul Vasileuţi de sub cetate, danie de la Vasile vv., cu poienile Slatina, cu tot Timuşul,
date din locul Târgului Neamţ, satul Măneşti din jos de Neamţ, cumpărat de Vasile
vv, de la Iordache vistiernic, satul Oglindeşti din dosul cetăţii, cumpărat de Vasile vv.,
jumătate de sat de la Roşca vistiernic şi jumătate de sat de la Vădianul, satul Răuceşti
luat de călugări de la Constantin postelnicul, în schimbul satului Brăteni, de pe Si-
reţel şi satul Cozmeşti, de pe Prut, cumpărat de Ştefăniţă vv., de la Roşca vistiernic şi
dăruit mănăstirii. Tudose Dubău, mare logofăt. Scrie Vasile Rugină.
M-rea Neamţ, LX/21.
Orig., difolio (43,8 x29,5 cm), filigran, rupt la îndoituri, pătat, f. A 2-a lipită de
altă hârtie, sigiliu mijlociu timbrat. Cop., ibid., CIX/20, rez., XXXVI/3 (nr.22)
şi CXXXI/43 (nr. 43).

Suret de pe zapisul de Veleat, 7153 mai (1645). “Adecă eu, Lupul Vătavul din
Bodeşti şi fimeea me Catrina şi Crigorie Iremiea Ionaşcul Luchiana fimee me cucoana
şi Toader ficior al lui Alexandru şi Grigore şi Nastasia şi Carp Lucescu iată din Bodeşti
cu ficiorii lor Grigorie şi Tofanei şi Maftei ficioru Tomei de Cotujeni şi Nacul fecior
Bratului de Cotujeni şi Cherechi ficior Sorcăi toţi nepoţi şi strănepoţi Dumei Vătavului
de Hânsări şi cu Neceanu lui Anuschii şi Grigorie şi Radului scriem şi încredinţăm cu
acest a noastre scrisori la mână Dumlui sau sale – Vasile Mârzac marile Căpitan de
Soroca de nimene sâliţi, neasupriţi că de a noastră bună voe am vândut Dumisale a
noastră bună şi dreaptă Ocină din moşia ce avem noi în sat în Cotujeni a treia parte
din giumătate din partea de sus din ţinutu Sorocii pe pârâul Cernei şi cu Vadul şi a
treea parte din ceelantă giumătate de sat din gios, iar din Cotujeni şi cu vadul de
moară şi am vândut Dumisale drept trei sute cincizeci de zloţi tătăreşti şi patru boi şi
doi cai şi iar(ă) şi am vândut eu Lupul şi Grigorie, şi Toader din sat din Bodeşti. Dumi-
sale mai sus pomenit a treea parte din sat din Bodeşti parte de jos ce este pe lângă
Căneşti şi aceasta a treea parte am vândut-o cu cincizeci de talere…(rupt) argent…
şi când am vrut să vindem, au fost mulţi oameni buni ţinutaşi şi megeeşi bătrâni şi
tineri cari mâinile şi peceţile sau pus pe aceea scrisoare ca săi fie Dumisale în veci de

507
 Culegere de documente

veci şi Giupenesei Dumisale care Dumnezeu va trimeti şi fiilor Dumisale, şi nepoţilor,

şi strenepoţilor lui şi noi dacă am văzut în mâinile noastre banii 350 de zloţi tătăreşti
şi patru boi şi doi cai pentru aceste părţi mai sus pomenite sat Cotujeni parte de sus
şi din jos dintr-amândouă jumătăţile de sat şi cincizeci de taleri de argint am luat din
acest (rupt) a treea parte din sat din Bodeşti part… (rupt) din jos este pe lângă Că-
neşti şi noi incă am dat şi de la noi această scrisoare în mâna Dumisale Vasâle Mârzac
cei mai sus pomenet şi noi dintru acest ceas neceodată să nu fim volneci a ne ames-
teca în vece şi a noastre scrisori şi întărituri ce am avut pe aceste părţi din Cotujeni
şi din Bodeşti cu pecete din Cetatea Soroca, când zaporojenii au dobodit? Cetate şi a
noastre mărturii ce am mai avut de la oamenii buni ţinutaşi şi megeeşi de pen împre-
jur leam dat în mâinile Dumisale Vasile Mârzac, marele Căpitan de Soroca şi a noastră
mâini şi peceţi le-am pus pe această scrisoare să fie volnic şi cu atâta sfârşind.
7153 – (1654) mai 4
Neculai Răghineţ
Din “Cetatea” cu monografia oraşului “Soroca” de Melete Răuţu, Oradea,
= Ursa
Tipografia Diecezană, 1932, (Răghinţoaia)
p.20-21.

Vasile Mârzacul
(Răghineţ) căpitan de
Neculai Gavril Dinţul Sultana
1650
1680

Soroca, mare căpitan

Răghineţ (Răghineţ) = Ciudin
de Hotin, şetrar =
Maria Buzescu
Nastasia
Meleghi Lungul Ştefan Dinţul
1700
1728

= Vartic, fiul
stegar, clucer (Răghineţ)
lui Aftenie

Tănase Meleghi Ioniţă Meleghi Vicot Vartic

Casandra
1748
1768

vornic de poartă vornic de poartă = Teodosia

= Agapie Vartic
= Teodosia = Ursa Caraiman

Ileana
Gavril Vartic
= Ion (?)

Maria = Radu Bogdan

ot Cohoreşti căpitan,
ispravnic
Constantin

Zoiţa Dumitrache Meleghi

Grigore

Catinca
Iancul

= Panait vornic de poartă Aniţa

grecul (+1819) (+1830)

508
 Glosar

Glosar
Adică mai multă voroavă de la oameni vechi,
tălmăcită pentru oameni noi

Agă – comandant militar în vechea armată turcă.

Archebuză – armă de foc din evul mediu, asemănătoare cu puşca.
Armaş – dregător domnesc cu sarcini administrative şi judiciare (paza
temniţelor, îndeplinirea execuţiilor etc.).
Baltag – topor mic şi uşor, cu două tăişuri şi cu coadă lungă de lemn,
întrebuinţat ca armă.
Beg de sangeac – guvernator al unei provincii turceşti sau al unui teri-
toriu supus turcilor.
Bezmen – impozit special pentru dugheni, cârciumi şi alte imobile din
oraşe şi târguri.
Băjenie – fugă în masă a populaţiei de altădată, din cauza unei invazii
duşmane.
Boccea (pl. boccele) – bucată de pânză cu capetele înnodate cruciş, în
care se pot pune diverse obiecte, pentru a fi transportate.
Bodegă – bufet, birt, ospătărie, bar.
Boiangiţă – femeie specializată în vopsirea lânii şi a ţesăturilor.
Branişte – pădure, domeniu forestier.
Brudină – taxă specială pentru trecerea apei pe un bac (de la cuvântul
slav “brodu”, adică vad); bac, pod plutitor, brod.
Bucşi – a îndesa, a ticsi.
Buluc – mulţime, grămadă, gloată, pâlc.
Busurman – adept al mahomedanismului.
Bute – butoi, poloboc.
Calif oriental – titlu purtat, după moartea lui Mahomed, de şefii musul-
manilor, care deţineau puterea politică şi religioasă.
Camănă – taxă percepută pentru băuturile spirtoase.
Cămănar – boier însărcinat cu strângerea camenei.
Catastif – condică, registru.
Castelan – persoană care stăpâneşte sau administrează un castel.
Ceauş – curier special (la turci).

509
 Glosar

Cetlui – a lega strâns.

Ciubăr – cadă de lemn.
Comis – boier de divan care avea în sarcina sa grajdurile domneşti.
Contăş – haină luxoasă, lungă, de obicei îmblănită, purtată de boieri.
Descălecarea – întemeierea unei ţări, a unui sat.
Dubas – luntre mare, cu fundul plat, folosită la pescuit, dar şi de morari
pentru a transporta grăunţoasele de pe mal la moara plutitoare.
Duşegubinar – boier însărcinat să cerceteze şi să ia duşegubina pentru
moarte de om.
Epistolă – scrisoare, carte, răvaş.
Eşafod – platformă de lemn, construită în evul mediu în pieţele publice,
pe care erau executaţi condamnaţii la moarte.
Furtişag – furt, hoţie, răpire.
Galga-sultan – moştenitorul tronului în Hanatul Crimeii (sec. XV-
XVII).
Gâlceavă – sfadă, conflict.
Ghili (pop.) – a spăla rufele la râu.
Globnic – boier însărcinat cu colectarea amenzilor.
Godin, godac – purcel până la un an.
Gologan – ban, monedă de mică valoare.
Gopac – dans popular ucrainean.
Grămătic – secretar, pisar, scrib.
Haraci – tribut anual plătit de ţările creştine Imperiului Otoman.
Harnaşament – totalitatea obiectelor necesare pentru înhămarea, înşe-
uarea şi conducerea calului.
Hatman – titlu dat boierului de divan în Moldova, însărcinat de domn
cu funcţia de comandant de oşti, de pârcălab şi de portar al Sucevei; mare
spătar; titlu purtat, în evul mediu, de marii comandanţi ai oştilor polone şi
ai celor căzăceşti.
Heleşteu – lac mic sau iaz, special amenajat pentru creşterea peştilor.
Hiclenie – înşelare, infidelitate, trădare, necredinţă.
Hin – fin de cununie sau botez.
Horunjii – (în Polonia medievală) stegar al Coroanei; din sec. XV, cu
acest termen era numit conducătorul detaşamentului de miliţie al şleahtei
dintr-o unitate administrativă.

510
 Glosar

Hulpav – lacom, hrăpăreţ, nesăţios.

Iatagan – sabie turcească, de lungime mijlocie, cu lama curbă şi lată, cu
două tăişuri.
Ialoviţă – vacă mare şi grasă, de obicei stearpă.
Iliş – (în evul mediu, în Moldova) dare percepută asupra cerealelor.
Iscoadă – persoană care iscodeşte, care culege informaţii pe ascuns în
interesul cuiva; spion.
Ispisoc (de danie) – act emis de cancelaria domnească, prin care se dă-
deau sau se confirmau anumite privilegii feudale; hrisov.
Judeţ – judecată, proces.
Jungher – pumnal, stilet.
Jupâniţă – fiică de boier.
Lesne – uşor.
Logofăt – boier de rangul întâi, care avea în sarcina sa întocmirea acte-
lor oficiale şi totodată îndeplinea funcţii judecătoreşti de prim ordin, refe-
ritoare la proprietatea funciară; şef al cancelariei domneşti.
Lotru – hoţ, tâlhar.
Magistrat – înalt dregător în Polonia cu atribuţii militare, administra-
tive, fiscale, judecătoreşti asupra unui oraş, ţinut.
Mazil – denumire a descendenţilor boierilor de categoria a doua, spre de-
osebire de descendenţii boierilor mari, care se mai numeau neamuri;domn
sau boier scos din funcţie.
Mădular – membru, organ.
Mârzac – nobil tătar, căpetenia unui trib tătăresc.
Medelnicer – rang boieresc inferior; boier care avea sarcina să toarne
apă pe mâini domnitorului, când acesta se aşeza la masă.
Mercenar – ostaş angajat cu leafă într-o armată străină.
Mortier – tun fără recul, de calibru mare şi cu ţeava scurtă, folosit pen-
tru a trage în obiectivele din spatele unor obstacole.
Muscal – locuitor al Moscovei, rus.
Nuredin-sultan – al doilea moştenitor al hanului Crimeii.
Odăjdii – veşminte bisericeşti, purtate de preoţi la oficierea slujbei reli-
gioase sau în împrejurări solemne.
Ocină – pământ moştenit din generaţie în generaţie sau stăpânit din
moşi-strămoşi.

511
 Glosar

Oişte – proţap, cârmă.

Olăcar – curier, poştaş; cal de olac, cal de poştă.
Ordie – hoardă, oaste, ceată.
Osândă – condamnare, pedeapsă, blestem.
Ovrejit – păcătos.
Paharnic – rang boieresc, boier de divan care administra viile şi pivniţele
domneşti, iar la mesele domneşti turna vin în primul pahar al domnului,
după ce mai întâi gusta el. Acesta era “marele paharnic”. În subordonarea
lui se aflau paharnici de rangul al doilea şi al treilea, ajutaţi de păhărnicei.
Paj – tânăr nobil aflat în serviciul unui rege, al unui senior, al unui prin-
cipe etc.; în unele ţări: copil de casă.
Palatin – mare demnitar la curtea regilor din Europa Apuseană; guver-
nator al unei provincii din Polonia sau Germania.
Păgân – nume dat de creştini persoanelor care nu cred în Dumnezeu.
Păs – durere sufletească, necaz.
Pârcălab – înalt dregător cu atribuţii militare, administrative, fiscale, ju-
decătoreşti asupra unei cetăţi, unui ţinut, judeţ, reprezentând pe domnitor
în acel ţinut al Moldovei.
Pârgar – (în evul mediu) fiecare dintre cei 6-12 membri ai sfatului ad-
ministrativ al unui oraş sau al unui târg.
Pârleaz – trecătoare îngustă la un gard, făcută dintr-o scândură aşezată
orizontal pe stâlpi şi servind ca treaptă.
Pedestru – (despre soldaţi, trupe) ostaş care se deplasează sau care acţi-
onează, în luptă, pe jos.
Pergament – piele de oaie, de viţel etc., pe care se scria în trecut.
Pivniţă – beci, hrubă.
Pravilă – veche culegere de legi cu caracter civil sau religios; lege.
Prăvălie – unitate comercială; magazin.
Prâsnel – titirez, sfârlează.
Prilejui – a cauza, a pricinui, a favoriza; a i se întâmpla cuiva ceva (refl.
impers.).
Priveghetori – (aici) străjeri.
Ratuşă – (în Polonia) sediu administrativ urban.
Răzeşi – aşa erau numiţi în Moldova ţăranii liberi, organizaţi în obşti şi
care stăpâneau în comun moşia satului lor.

512
 Glosar

Rătui – (aici) a salva.

Râmător – porc, râtan.
Robi – a subjuga, a ţine în captivitate.
Saltimbanc – clovn, măscărici.
Sâneaţă – puşcă primitivă cu cremene.
Scăfârlie – cap, craniu, căpăţână, ţeastă.
Seimeni – corp de ostaşi mercenari pedeştri (majoritatea sârbi), înar-
maţi cu sâneţe, a căror atribuţie era paza curţilor domneşti.
Serdar – dregător domnesc cu atribuţii militare.
Spătar – rang boieresc, înalt dregător la curtea domnească în perioada
feudalismului, purta spada voievodului, în urma acestuia la ceremonii; pe
câmpul de luptă era unul din comandanţii armatei.
Stolnic – rang boieresc, dregător care purta grija mesei domneşti, fiind
şeful bucătarilor, pescarilor şi al grădinarilor; servea la masa domnului în
zilele de sărbătoare.
Stropşi – a zdrobi, a strivi, a nimici; a se răsti la cineva.
Sufla, fura scaunul – (aici) a lua domnia, puterea.
Sulgiu – dare de vite sau de oi tăiate, percepută la început în natură (oi,
vite) şi apoi în bani.
Sultan (soltan) – titlu purtat de monarhul Imperiului Otoman.
Surugiu – vizitiu la caretă sau la trăsură (care conducea călare pe unul
din cai).
Şeitan – vrăjitor, diavol.
Şleahtă – nume dat în trecut nobilimii poloneze mici şi mijlocii; corp de
armată format din nobili polonezi.
Şoltuz – cârmuitorul unui târg, ales de târgoveţi.
Şlic (işlic) – căciulă de blană sau de postav, purtată de domni, boieri,
jupânese, negustori.
Taler – monedă de argint (austriacă), care a circulat şi în Ţările Româ-
neşti, în sec. XVI-XIX.
Trapeză – sală de mese într-o mănăstire; sufragerie; masă.
Trâmbă – ceată, detaşament de ostaşi.
Uric – act de proprietate veşnică.

513
 Glosar

Ursitoare – (în mitologia populară) fiecare dintre cele trei (rar, şapte sau
nouă) zâne ale destinului, care hotărăsc soarta omului în primele trei nopţi
de la naşterea lui.
Urzi – a pune la cale ceva.
Vandal – persoană dintr-un vechi trib de origine germanică; persoană
necivilizată, ignorantă, care distruge valori culturale şi artistice.
Veghea – a sta de strajă, a păzi, a nu dormi, a sta treaz.
Vistiernic – mare boier, membru al divanului domnesc, care avea în
sarcina sa administrarea financiară a ţării şi păstrarea vistieriei statului.
Vornic – mare boier, membru al divanului domnesc, având atribuţii de
înalt judecător; erau doi mari vornici: unul de Ţara de Sus, altul de Ţara de
Jos.
Zăduf – căldură mare, înăbuşitoare; arşiţă, zăpuşeală.
Zăplaz – gard (de scânduri de uluci).
Zlot – monedă de argint de valoare inferioară talerului, care a circulat în
Moldova până la începutul sec. XIX.
Zaiafet – chef mare (cu lăutari).

514
 Cuprins
om al cetăţii, Nina Slutu-soroceanu...............................................3
Cuvântul Autorului.............................................................................5
Nicoară Potcoavă....................................................................................7
Lăcomia Vinde Neamul şi Moşia................................................. 45
JUPÂNIŢA CEA FRUMOASĂ...................................................................... 52

Partea I
Soroca
A fost odată ca niciodată…...................................................................................................55
Pârcălabul Ştefan......................................................................................................................60
Esop din Ţepilova......................................................................................................................68
Lupii...............................................................................................................................................74
Cetatea de Scaun a Ţării..........................................................................................................80
Năvala...........................................................................................................................................87
Vasile Lupu către Nicolai Potocki........................................................................................91
Soroca...........................................................................................................................................93
Hoţii...............................................................................................................................................98
Ionăşcuţ de Hotin.................................................................................................................. 110
Judecata Domnească........................................................................................................... 119
Marele Căpitan de Soroca................................................................................................... 133
Boboteaza................................................................................................................................ 142
Nicolai Potocki........................................................................................................................ 149
Vin cazacii!................................................................................................................................ 153
Martin Kalinowski.................................................................................................................. 157
Bublic......................................................................................................................................... 159
Pe câmpul de luptă de la Batog........................................................................................ 168
Crucea din Ceruri................................................................................................................... 179

515
 Partea II
CETATEA DE SCAUN A ŢĂRII
Nuntaşii din Zaporojie......................................................................................................... 185
Mirele......................................................................................................................................... 197
Cheful cel mic.......................................................................................................................... 213
Cununia..................................................................................................................................... 222
Masa cea mare........................................................................................................................ 232
La mănăstirea lui Isac Balica............................................................................................... 248
Plecarea..................................................................................................................................... 254
Furtuna...................................................................................................................................... 262
Rubiconul marelui logofăt Gheorghe............................................................................ 269
Hiclenii....................................................................................................................................... 274
Fuga lui Vodă........................................................................................................................... 282
Moartea pârcălabului de Soroca...................................................................................... 285
În tabără la Zwaniec.............................................................................................................. 297
Reîntoarcerea lui Vodă......................................................................................................... 307
Chip de om, fire de lup........................................................................................................ 314
Bătălia de la Finta................................................................................................................... 318
Moldovenii............................................................................................................................... 323
Răzbunarea.............................................................................................................................. 339
Asediul Sucevei...................................................................................................................... 346
Capitularea............................................................................................................................... 358

Partea III
UCRAINA LUI HMELI
Paul de Alep............................................................................................................................. 365
Ihmili.......................................................................................................................................... 401
Subbotov.................................................................................................................................. 420
În castelul de pe dealurile stâncoase ale Raşcovului................................................ 448
Testamentul............................................................................................................................. 451
Doamna Ruxandra la Preuteşti......................................................................................... 465
Zaiafetul vrăjmaşilor............................................................................................................. 471
La Neamţ, la Cetate............................................................................................................... 477
Sfârşitul...................................................................................................................................... 489

516
Însuşi Vodă a poruncit!
sau Ceea ce-i scris cu pana nu tai cu barda
Culegere de documente................................................................................... 493
Glosar............................................................................................................ 509

517