forme incipiente

[câmpurile suburbane] [parcurile private puse la dispoziția publicului]

[fortificațiile de pământ transformate în promenade urbane] [piețele plantate]
parcul public urban modern
spațiul verde urban

(1) Spre deosebire de piață și de stradă, parcul public urban este un tip de spațiu public de dată
recentă, care își afirmă prezența în oraș pe parcursul secolului al XIX-lea. Devenit o necesitate în
contextul urban dens, aglomerat și poluat, parcul public urban are ca funcțiune principală
destinderea, asociată în mod firesc promenadei, activităților sportive și culturale. Cu precedente
precum câmpurile suburbane, parcurile private puse la dispoziția publicului, fortificațiile de pământ
transformate în promenade urbane și piețele plantate, parcurile publice urbane au devenit
componente indispensabile ale orașelor, ajungând, în cele mai fericite cazuri, să facă parte din
adevărate sisteme de spații verzi. [Fig. 1. St. James's Park, Londra (foto: 2012)]

F O R M E I N C I P I E N T E

Parcurile private, atât urbane cât și rurale, aparținând caselor domnitoare și aristocrației, au
precedat parcurile publice, constituind o expresie a statutului proprietarului și un loc al destinderii
în diverse forme pentru apropiații sau invitații acestuia (contemplare, promenadă, jocuri,
vânătoare). Cu timpul, unele dintre aceste parcuri private au fost deschise, condiționat, către un
public mai larg, întruchipând astfel, temporar, o formă incipientă, rudimentară, de parc public. 1 În
Europa secolului al XVII-lea, putem aminti astfel de exemple: în Londra, (2) grădinile Palatului
Whitehall, dar și Hyde Park; în Roma, Villa Borghese; în Berlin, Tiergarten. [Fig. 2. Parcurile private
ale caselor domnitoare și aristocrației au precedat parcurile publice, constituind o expresie a
statutului proprietarului și un loc al destinderii în diverse forme: cu timpul, unele parcuri private au
fost deschise, condiționat, către un public mai larg. Vechiul palat Whitehall, Westminster, Londra,
văzut dinspre vest, din St. James's Park (pictură de Hendrick Danckerts, c. 1675). Planul palatului
Whitehall, în 1680, cu St. James's Park spre vest (stânga)]

(3) O situație asemănătoare, de mult mai mică anvergură și de dată mai recentă, întâlnim în Cluj, în
cazul grădinii vilei contelui Imre Mikó, care o donează Societății Muzeului Transilvan, înființată în

1
Cu sensul, aici, doar de parc deschis publicului, nu și în proprietate publică. În unele cazuri, această formă de
"parc public" se perpetuează până în zilele noastre; un exemplu londonez sugestiv este Hyde Park, desfășurat
pe proprietăți ale Coroanei.
1
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
1859. Începând cu 1872, profesorul Kanitz Ágoston va demara aici organizarea grădinii și muzeului
botanic, al căror director va fi până în 1896. [Fig. 3. Contele Imre Mikó donează vila cu grădină din
Cluj către Societatea Muzeului Transilvan, înființată în 1859: începând cu 1872, profesorul Kanitz
Ágoston va demara aici organizarea grădinii și muzeului botanic, al căror director va fi până în 1896.
Fosta casă de vară a conților Mikó, în grădina muzeului, Cluj]

Atâta timp cât legătura dintre oraș și ținutul înconjurător a existat, (4) necesitatea parcurilor publice
nu a fost resimțită. Ținutul înconjurător era accesibil, preluând toate funcțiunile pe care astăzi le
atribuim parcului public. Ruptura dintre oraș și ținutul înconjurător, afirmată uneori prin elaborate
sisteme defensive bastionare (începând cu sec. XVII), alteori prin suburbiile industriale (începând cu
secolul XVIII), iar mai recent prin extinderea urbană nemăsurată, a atras după sine necesitatea
integrării în oraș a spațiilor plantate, accesibile public. [Fig. 4. Prezența terenului liber cuprins în
limitele orașului: grădini pentru fructe și legume aflate în spatele caselor, parcuri ale reședințelor
nobiliare, fortificațiile plantate. Nu foarte departe de zona construită se aflau izlazurile comunale și
terenurile folosite pentru recreație, alături de dezvoltările suburbane. Bruxelles și împrejurimile, în
harta lui (Joseph de) Ferraris, 1777: ansamblu (stânga), detaliu (dreapta)]

Pe de o parte, nu rareori, fortificațiile sunt apropriate (întâi spontan, apoi amenajat) în scopul
destinderii și promenadei publice urbane: în Anvers și Lucca încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea; în
Paris de la mijlocul secolului al XVII-lea; în Bordeaux, Berlin, Hanovra, Graz pe parcursul secolului al
XVIII-lea; în Bruxelles de la începutul secolului al XIX-lea; în Viena, după cea de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea. Fortificațiile Sibiului (5) primesc amenajări de promenadă în urma unei hotărâri
din 1791. Acestea sunt vizibile deja în cea de-a doua ridicare topografică militară a Imperiului
Austriac (1806-1869) sub forma unor aliniamente de arbori conduse de-a lungul laturii sud-estice a
fortificațiilor. [Fig. 5. Fortificațiile sunt apropriate (întâi spontan, apoi amenajat) în scopul destinderii
și promenadei publice urbane. Reprezentarea orașului Sibiu (Hermannstadt) în cea de-a doua hartă
militară a Imperiului Austriac (1806-1869): amenajări de promenadă sunt semnalate în zona
fortificațiilor]

Pe de altă parte, ca o reacție la efectele nefaste ale revoluției industriale asupra calității vieții urbane
(aglomerarea, segregarea socială), parcul public se afirmă, începând cu secolul XIX, ca element
necesar pentru restabilirea legăturii cu natura, pentru promovarea unui mediu sănătos și pentru
prilejuirea întâlnirii dintre clase, destinat fiind poporului în ansamblul său: Englischer Garten în
München (1789-1808), Birkenhead Park lângă Liverpool (1843), Victoria Park în Londra (1842-1846),

2
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
Central Park în New York (1857) devin modele ale acestei noi funcțiuni urbane. În Transilvania
perioadei, (6) Parcul-promenadă din Cluj (1838), Parcul „Sub arini” și Dumbrava din Sibiu (1857),
Parcul Coronini (1858) și Parcul Scudier (1870) din Timișoara reprezintă noul tip de spațiu public, cel
al parcului public urban. [Fig. 6. Ca o reacție la efectele nefaste ale revoluției industriale asupra
calității vieții urbane (aglomerarea, segregarea socială), parcul public se afirmă, începând cu secolul
XIX: .pentru restabilirea legăturii cu natura .pentru promovarea unui mediu sănătos .pentru
prilejuirea întâlnirii dintre clase, destinat fiind poporului în ansamblul său. Parcul promenadă din Cluj
(Kolozsvár) în cea de-a doua hartă militară a Imperiului Austriac (1806-1869)]

În mare parte tot din dorința de a promova un mediu sănătos, încă din sec. XVIII sunt create sau
reamenajate unele piețe sub formă de piețe plantate. Fără să putem vorbi propriu-zis de parcuri, 2
deși uneori capătă prin denumire această calitate, piețele plantate – în funcție și de suprafețele lor –
au capacitatea de a îndeplini o bună parte din rolurile parcului public, astfel înrudindu-se, cel puțin,
cu el. De fapt, ca tip de amenajare a spațiului urban, piețele plantate premerg parcul public. Primele
lor ipostaze le regăsim în Anglia, fără să fi fost vorba deloc de piețe publice; dimpotrivă, aceste piețe
plantate deserveau, ca grădină rezidențială închisă, locuințele care delimitau piața. Astfel, în prima
lor fază de constituire, aceste grădini reprezentau pentru publicul larg doar un peisaj vizual.
Asemenea parcurilor private ale claselor superioare, în timp, unele dintre piețele plantate au rămas
private, altele au devenit realmente publice, 3 iar alte piețe plantate noi au fost
amenajate/reamenajate de la bun început pentru accesul liber al publicului. (7) Berkeley Square
(1766), Grosvenor Square (1774) în Londra, iar în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea
Jackson Square în New Orleans, plaza spaniolă din Santa Fe, Plaça Reial din Barcelona sau Piazza
Vittorio Emanuele din Roma, toate ilustrează tipul pieței plantate. [Fig. 7. Din dorința de a promova
un mediu sănătos, încă din sec. XVIII sunt create sau reamenajate unele piețe sub formă de piețe
plantate. Berkeley Square și Grosvenor Square în harta Londrei din 1799]

Oricum, prezența amenajărilor plantate în piețele publice ale orașelor a avut adesea și alte cauze
decât simpla dorință de a promova un mediu sănătos. Amenajarea spațiului public, înzestrat cu un
puternic potențial de reprezentare, a fost folosită dintotdeauna de clasa conducătoare pentru a-și
afirma autoritatea în oraș. Astfel, reamenajările succesive ale piețelor principale ale orașelor
reflectă, de multe ori, dorința unei noi clase conducătoare de afirmare a schimbării față de regimul
anterior. Amenajările plantate – fie ele create, desființate sau modificate - s-au numărat, nu de

2
Suprafața relativ mică nu permite această încadrare. În plus, funcțiunile pieței, păstrate, chiar dacă alterate, și
în aceste cazuri, nu se suprapun întru totul funcțiunilor parcului.
3
Cel puțin în sensul accesului public, chiar dacă nu și în sensul de proprietate publică.
3
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
puține ori, printre instrumentele întrebuințate în aceste reamenajări. În context local, întâlnim
numeroase astfel de exemple de utilizare a elementului vegetal în reamenajări cu scop de
reprezentare a piețelor, pe parcursul secolelor XIX și XX: Piața Unirii din Cluj, Piața Mare din Sibiu,
Piața Unirii din Timișoara, (8) Piața Libertății din Satu Mare, Piața Millennium din Baia Mare sunt
doar câteva dintre cazuri. [Fig. 8. Amenajarea spațiului public, înzestrat cu un puternic potențial de
reprezentare, a fost folosită dintotdeauna de clasa conducătoare pentru a-și afirma autoritatea în
oraș: reamenajările succesive ale piețelor principale ale orașelor reflectă, de multe ori, dorința unei
noi clase conducătoare de afirmare a schimbării față de regimul anterior. Piața Libertății din Satu
Mare, așa-numită „Parcul Central” (foto: 2017)]

Câmpurile suburbane
Terenul liber cuprins în limitele orașului nu a fost niciodată un fapt neobișnuit. Pentru că activitățile
ținutului rural nu se opreau strict la porțile orașului, grădini pentru fructe și legume, aflate în spatele
caselor, etalau petice de verdeață împrăștiate prin forma urbană. Totodată, islazurile comunale în
care vitele orășenilor puteau paște erau adesea nu foarte departe de zona construită și alăturate
terenurilor folosite pentru recreație.

În mod firesc, o mare parte din spațiul deschis aflat în folosință comună se afla dincolo de limitele
orașului. Principalele scopuri practice erau terenurile pentru pășunat și terenurile agricole, terenurile
de instrucție militară și cimitirele. Pretențiile publice pentru aer și destindere s-au lovit de aceste
utilizări specializate, dar și de invazia proprietății private. Terenurile cele mai apropiate de limita
orașului, datorită accesibilității lor pentru oamenii de rând fără trăsuri, au fost cele a căror utilizare a
fost cel mai puternic contestată.

În Anglia, conform unui precept al dreptului comun, folosirea unei proprietăţi pe o perioadă lungă de
timp conferea dreptul folosirii sale continue. Astfel, la începutul secolului al XV-lea, Londra (9)
dispunea, prin Moorgate, de un acces facil înspre Moorfields, folosit pentru destindere de către
orăşeni, care renunţau astfel la drumurile pavate, intrând pe câmpuri pentru a se recrea. Arendaşii
proprietăţii s-au opus ferm acestei folosiri a terenului, împrejmuind câmpurile cu șanțuri și
îngrădindu-le, dar orăşenii au reumplut şanţurile şi au doborât gardurile, iar legea a fost de partea lor
în virtutea folosirii îndelungate a acestui loc în acest fel. [Fig. 9. în Anglia, parcurile își au începuturile
în folosirea publică a câmpurilor deschise şi a parcurilor regale. Londra, detaliu dintr-o hartă de pe la
1557-59, prezentând zona dintre Moorgate (stânga) şi Bishopgate (dreapta). Înăuntrul zidurilor se
află țesutul dens al oraşului, eliberat doar prin curțile și grădinile aşezămintelor monastice. În afara

4
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
zidurilor, în Moorfields, imediat ieşind prin Moorgate, oameni şi câini iau aer, iar spălătorese sunt la
lucru. Mai departe se află Finsbury Field, cu morile sale de vânt şi terenurile pentru tras cu arcul. Un
drum uneşte cele două câmpuri. La nord de Bishopgate, o suburbie lineară se dezvoltă de-a lungul
drumului, delimitată fiind de câmpuri prin grădini cu împrejmuiri din gard viu]

Încă din secolul XVI, acte și decrete regale au încurajat lupta pentru statornicirea „accesului comun”.
Un episod emblematic pentru Londra l-a reprezentat confirmarea de către Henry VIII a dreptului
locuitorilor orașului de a practica tragerea cu arcul în Finsbury Fields. Ulterior James I a confirmat
drepturile orășenilor la accesul în Lincoln's Inn Fields, învecinat cvartalului studenților în drept aflat
între Londra și Westminster. Deținătorii proprietăților respective au dus de asemenea o luptă
îndelungată pentru a-și putea folosi terenurile în alte scopuri, dar corpul studențesc, prin continua sa
vigilență și recurs la lege, a reușit să păstreze liberă de construcții o mare suprafață deschisă
dreptunghiulară, care s-a păstrat astfel până în zilele noastre. La fel s-a petrecut cu Gray's Inn mai la
nord.

Și mai târziu, londonezii au luptat pentru a păstra Hampstead Heath și alte spații libere ca terenuri
comune lipsite de delimitări și construcții.

Parcurile private puse la dispoziția publicului

Veche este, de asemenea, practica de a da tuturor acces în grădinile clădirilor publice și în grădinile
private ale celor foarte bogați, cu respectarea anumitor condiții și conform anumitor orare. În China,
mai ales în timpul dinastiei Sung, grădinile urbane erau deschise publicului în timpul festivalurilor și
al zilelor de sărbătoare. Obiceiul a continuat până în secolul al XIX-lea, așa cum o dovedește o sursă
scrisă din 1865: „Primăvara ei își deschid grădinile iar oamenii hoinăresc prin ele pentru a le admira,
rămânând până când luna este plină”.

Roma antică avea un număr mare de grădini speciale deschise tuturor. Clădirile publice vestite
pentru grădinile lor includeau porticul Liviei de pe Esquilinus, porticul Teatrului lui Pompeius, și
grădinile împădurite ale Mausoleului lui Augustus. Dintre grădinile particulare folosite de fapt ca
parcuri publice, putem aminti grădinile lui Caesar din Trastevere, puse la dispoziția poporului roman
din dorința dictatorului, precum și grădinile lui Agrippa din Campus Martius, care cuprindeau un lac
artificial, un canal, și peluze deschise înierbate. Idea marelui parc privat de agrement (horti / grădini),
a fost introdusă în Roma pentru prima dată în sec. II îC. Inspirația era elenică. Orașul Alexandria, de
exemplu, era cunoscut pentru amplele sale terenuri plantate, care acopereau peste o pătrime din

5
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
întreaga sa suprafață. Cele mai bine cunoscute horti (grădini) ale Romei imperiale erau cele ale lui
Maecenas, Sallust și Lucullus de pe Mons Pincius.

În secolul XVII, accesul comun a început să fie practicat pe proprietățile Coroanei. Charles I a deschis
grădinile Palatului Whitehall, iar peluza pentru jocul de bowling de acolo a devenit în curând un loc
public de întâlnire. (10) Hyde Park a fost de asemenea deschis pentru public cândva între 1630 și
1640, existând relatări atât despre curse de cai cât și despre curse pedestre care aveau loc acolo; de
altfel, curând după deschiderea sa către public, o cursă regulată de cai, denumită "the Ring", a fost
înființată. [Fig. 10. În sec. XVII, accesul comun a început să fie practicat pe proprietățile Coroanei.
Hyde Park din Londra a fost, ca proprietate regală, deschis publicului în anii 1630 şi democratizat
doar treptat. Tabloul lui John Ritchie din 1858 surprinde vizitatori de diverse stări, de la foarte bogaţi
până la copii murdari și desculţi, dar în cea mai mare parte vizitatori "respectabili". În planul
îndepărtat al imaginii sunt vizibile Marble Arch și casele din Park Lane]

Tradiţia princiară sau aristocratică de a da acces public limitat în grădini are o istorie lungă.
Deschiderea periodică a parcurilor regale sau a grădinilor vreunei vile nobile ca Villa Borghese din
Roma, era un obicei stabilit pe la 1700. (11) Tiergarten (domeniu regal de vânătoare) din Berlin era
deschis publicului în 1649 pentru „plimbarea de plăcere”. După Revoluţia franceză, parcurile
aparţinând anterior aristocraţiei sau bisericii, precum Parc de la Colombière din Dijon şi Jardin
Thabor din Rennes, au fost incluse permanent în domeniul public. [Fig. 11. Deschiderea periodică a
parcurilor regale sau a grădinilor vreunei vile nobile era un obicei stabilit pe la 1700. Berlin,
Tiergarten; gravură de Daniel Chodowiecki, 1772: în dreapta, în planul îndepărtat, se observă, sub o
pânză de cort, o zonă pentru gustări şi băuturi.]

Fortificațiile de pământ transformate în promenade urbane

(12) În 1670, la Paris, odată cu distrugerea zidurilor medievale şi umplerea cu pământ a fostelor
şanţuri cu apă, aceste locuri s-au transformat în promenade largi înălţate, plantate cu şiruri duble de
arbori şi accesibile trăsurilor şi trecătorilor. Ele se intersectau doar cu puţine străzi în dreptul vechilor
porţi ale oraşului, care au fost înlocuite prin mari arce triumfale. Valurile de pământ cu aliniamente
de arbori au devenit până la urmă un sistem de promenade publice legate, formând o zonă de
recreaţie la marginea oraşului. Când, în Parisul de secol XVIII, acest inel de fortificaţii reabilitate a
depăşit faza primelor amenajări, promenadele erau aliniate cu cafenele şi alte locuri de amuzament.
[Fig. 12. Detaliu din planul oraşului Paris (Turgot 1734-39) prezentând amenajarea peisageră a

6
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
valurilor de fortificaţie de lângă Poarta St.-Antoine, lângă Bastilia (în imagine sunt vizibile bastionul
Grand Boulevart şi Piaţa Regală - acum des Vosges - prima dintre pieţele regale proiectate: 1605-12)]

Exemple timpurii de promenade publice create în mod intenționat sunt Le Peyrou din Montpellier,
1688-1693; La Papinière din Nancy, încheiată în 1766; Jardin de la Fontaine din Nîmes, pe un sit
roman, 1745-60.

Piețele plantate
(13) Zonele centrale ale scuarurilor engleze, asociate în prezent cu platani imenși și vegetație, au fost
inițial spații austere. Schimbarea de atitudine față de amenajarea acestor spații a devenit posibilă
odată cu votarea în Parlament a legilor din 1766 și 1774, care au permis, întâi pentru (14) Berkeley
Square, apoi pentru (15) Grosvenor Square, colectarea unei taxe de pe urma căreia iarba și arborii să
poată fi întreținute.
[Fig. 13. Bedford Square, Londra, creată c. 1775-84: suprafața centrală, închisă, a pieței, a primit în
sec. XIX plantația de platani, ajunși imenși în prezent]
[Fig. 14. Odată cu votarea în parlamentul englez a legii din 1766, a fost posibilă colectarea unei taxe
de pe urma căreia iarba și arborii piețelor plantate să poată fi întreținute. Berkeley Square, Londra, c.
1827 (stânga) în harta lui Greenwood, respectiv 2014 (dreapta)]
[Fig. 15. Grosvenor Square, Londra, cu diverse amenajări ale grădinii: c. 1730 (stânga sus), c. 1827
(stânga jos) în harta lui Greenwood, respectiv 2008 (dreapta)]

Totuși, aceste începuturi ale prezenței vegetației în spațiul public nu erau lipsite de critici. Un
pamfletar din 1771 trata cu dispreț aceste amenajări pe care le considera chiar necuviincioase:
„Aproape fiecare piață din Londra pare să fi fost formată urmând un plan diferit; sunt grădini, sunt
parcuri, sunt pășuni pentru oi [în (16) Cavendish Square erau ținute „câteva oi speriate într-o
îngrăditură din lemn”], pe scurt sunt de toate în afară de ceea ce ar trebui să fie. Rus in urbe [ruralul
în urban] este, în cel mai bun caz, o idee lipsită de noimă”. [Fig. 16. Începuturile prezenței vegetației
în spațiul public nu au fost lipsite de critici. Cavendish Square, Londra, cu câteva din amenajările sale
succesive: 1800 (stânga sus), 1820 (dreapta sus), c. 1827 (stânga jos) în harta lui Greenwood,
începutul sec. XXI (dreapta jos)]

Datorită criticilor aduse prezenței grădinilor în cadrul piețelor, multe dintre acestea au rămas
neplantate până după 1800.

7
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
Dar pe la jumătatea secolului al XIX-lea, modelul piețelor plantate era deja stabilit. Un ghid al Londrei
din 1851 explica în mod rațional proiectarea piețelor rezidențiale ale orașului – inclusiv a fondului
construit împrejmuitor – prin prisma calităților favorabile pentru sănătate ale vegetației urbane.

Arborii și straturile vegetale abundau acum în vechile pieţe ale oraşelor. (17) Jackson Square din New
Orleans, piaţa vechiului oraş francez, a primit o astfel de amenajare, odată cu o statuie ecvestră a lui
Andrew Jackson. [Fig. 17. Jackson Square, New Orleans, SUA: în 1885 într-o gravură de W.P. Snyder
(stânga), în 2014 (dreapta)]

(18) Plaza spaniolă, pe vremuri aridă, din Santa Fe a fost plantată, într-o perioadă în care vechile sale
ritualuri publice nu mai contau pentru ocupanţii americani. [Fig. 18. Santa Fe (New Mexico, devenit
teritoriu al Statelor Unite în 1850 și dobândind statutul de stat în 1912). Plaza mayor a fost plantată
ca grădină publică, după modelul american, începând cu 1866: porticurile din plaza şi de pe străzile
ce porneau de la ea erau descrise încă din Legile Indiilor ca fiind „deosebit de convenabile
negustorilor care se adună de obicei aici”]

De asemenea, multe pieţe grădină au fost nou create. Dacă multe dintre ele sunt doar pitorești
grădini-capsulă închise în cvartalul urban, există de asemenea și proiecte excepţionale ca (19) Plaça
Reial din Barcelona cu cadrul său neoclasic plin de demnitate şi palmierii săi măreţi dispuși pe
suprafaţa pavată, sau Piazza Vittorio Emanuele din Roma, a cărei amenajare peisagistică include
ruinele romane ale Trofeelor lui Marius. [Fig. 19. Plaça Reial din Barcelona, proiectată în sec. XIX de
către Francesc Daniel Molina i Casamajó, pe locul unei foste mănăstiri capucine demolată în 1835:
cadru neoclasic plin de demnitate şi palmieri măreţi dispuși pe suprafaţa pavată. (stânga) 1879
(dreapta) 2007]

Întâlnim piața grădină și în Germania (Gartenplatz), Franța (square) sau Spania (salón). Totuși, ceea
ce în Spania se numește salón poate fi considerat mai degrabă ca o fază timpurie a pieței grădină de
secol XIX. Salón-ul era o suprafață pavimentată cu dale de piatră, izolată printr-o bordură plantată
înaltă și ridicată deasupra nivelului străzii, din care se accedea prin intermediul unei rampe cu trepte.
Amenajat cu mobilier elegant, fântâni și plante exotice, salón-ul cultiva exclusivitatea, într-o
încercare „de a raționaliza comsumul spațiului urban prin separarea câtorva amplasamente în folosul
clasei dominante”. Sevilia avea două astfel de salones la marginea orașului, amenajate în anii 1820, la
vremea demolării fortificațiilor. (20) Jardín de Delicias era atât un spațiu social urban cât și o grădină
botanică modernă, în care, pentru irigare, era folosită energia aburilor. Dacă amestecul social de

8
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
nestăpânit din spațiile publice, caracteristic Spaniei, s-a opus pretențiilor acestor salones, influența
lor s-a resimțit ceva mai târziu, pe parcursul secolului al XIX-lea, în amenajările de tip plaza și în
dezvoltarea parcurilor urbane. [Fig. 20. Jardín de Delicias, Sevilla, amenajată în această formă de Juan
Manuel de Arjona la înc. sec. XIX, era atât un spațiu social urban cât și o grădină botanică modernă,
în care, pentru irigare, era folosită energia aburilor]

P A R C U L P U B L I C U R B A N M O D E R N

Parcul public propriu-zis, adică un spațiu deschis aparținând de drept publicului și înzestrat cu o
diversitate de echipamente pentru plăcerile destinderii, își are propria sa poveste, legată de epoca
industrială.

(21) Parcul public urban este un parc proiectat în mediul urban, în principiu pe teren public (deși pot
exista și excepții), și destinat destinderii și agrementului publicului larg. El nu formează cadrul
vreunei reședințe sau instituții, ci este de sine stătător. Construcțiile din cadrul lui sunt construcții de
parc, de obicei de nu prea mare anvergură, destinate de asemenea destinderii și agrementului
tuturor. [Fig. 21. München, Englischer Garten (Grădina Engleză): lunca alungită]

Desigur, publicul are în prezent acces într-un număr mai mare de tipuri de parcuri:
.parcuri private accesibile publicului în virtutea interesului suscitat de amenajare;
.parcuri care, în timp, au devenit publice;
.parcuri specializate (cum ar fi grădinile botanice sau parcurile termale);
.dar și parcul public urban propriu-zis, proiectat astfel de la bun început.

În ce priveşte începuturile așa-numitului parc public urban modern, (22) o candidată la această
poziție este Englischer Garten din München, începută în 1804 după un proiect de Friedrich Ludwig
Sckell şi un american numit Benjamin Thompson. Pentru a susţine această pretenţie, de prim parc
public modern, putem cita amplasamentul urban, şi faptul că noul peisaj creat în stil englez nu
încadrează nici o clădire oficială, cum ar fi un castel sau un palat, ci se află acolo pe cont propriu.
Doar patronajul aşează parcul în tradiţia princiară, comandat fiind de Principele Elector Karl Theodor
atunci când reşedinţa sa de guvernare a fost mutată de la Mannheim la München. [Fig. 22. München,
Englischer Garten (Grădina Engleză). Concepută în 1789 de americanul Benjamin Thompson (conte
de Rumford), ministrul bavarez de război, ea a fost proiectată de Friedrich Ludwig Sckell în pitorescul
stil englez şi încheiată în 1808. Monopteros-ul circular a fost adăugat de Leo von Klenze în 1838]

9
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
(23) Englischer Garten a fost o încercare timpurie de a crea o Volksgarten – concept german de
sfârșit de secol XVIII, care prezenta parcul drept un mediu pentru educația publică și pentru
amestecul dintre clasele sociale. Parcul din München urma să aibă clădiri cu reprezentări din istoria
națională, statui de eroi, și monumente dedicate evenimentelor importante. [Fig. 23. Harta Grădinii
Engleze din München în 2015]

Amestecul social este important de amintit, întrucât mai înainte, atât parcul regal deschis publicului
cât și promenada publică avuseseră adesea o înclinație către mondenitate și elitism. Aceasta s-a
dovedit și în preferința pentru plimbarea cu trăsura sau plimbarea ecvestră. Tabourile de epocă
arată de obicei personaje elegante aflate în trăsuri cochete sau călare. (24) Pentru a te plimba în
Regent's Park din Londra, deschis publicului în 1838, trebuia să „fii un om avut, și să practici călăria
sau să te afli în trăsură”, și nicio facilitate de nici un fel nu era oferită pietonilor. Mai devreme încă, în
timpurile lui George II, când Kensington Gardens au fost deschise vizitelor publice în zilele de
duminică, marinarii, soldații și servitorii în uniformă sau livrea erau în mod explicit excluși. St.
James's Park a fost vreme îndelungată deschis doar pentru cei care primiseră permisiunea regală de
a-l folosi și cărora li se eliberase o cheie. Iar în Danemarca, atunci când grădina regală a castelului
Frederiksborg a fost deschisă publicului la începutul secolului al XVIII-lea, mici împrejmuiri au fost
păstrate „în care oamenii obișnuiți să poată fi conduși, atunci când familiei regale i-ar fi făcut plăcere
să ia aer în grădină”. [Fig. 24. Regent's Park, Londra, 1833]

Persoana căreia cel mai adesea i se atribuie faptul de a fi propus idea unui parc public așa cum îl
percepem în prezent este John Claudius Loudon, în anii 1820. Loudon gândea că parcul ar fi un
mijloc de a „dezvolta caracterul intelectual al claselor celor mai de jos ale societății” și considera
acest ideal ca fiind împlinit în (25) Derby Arboretum, pe care l-a amenajat pe un sit pe atunci
periferic dăruit orașului de către un filantrop. Parcul era destinat să trezească interesul general
pentru arbori și arbuști. [Fig. 25. Derby Arboretum, John Claudius Loudon, anii 1820]

Dar primul parc veritabil, deosebit de arboretum sau de grădina botanică, a fost probabil (26)
Birkenhead Park, la traversarea râului Mersey dinspre Liverpool, proiectat de Joseph Paxton în 1843.
El se distinge prin separarea diferitelor tipuri de trafic. Această trăsătură l-a influenţat, câțiva ani mai
târziu, pe Olmsted atunci când a proiectat (27) Central Park în New York. Despre Birkenhead Park,
Olmsted scria: „în America democratică, nu exista nimic care să poată fi asemuit cu această Grădină
a Poporului... Și tot acest magnific teren pentru destindere este în întregime, fără opreliști și pentru

10
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
totdeauna bunul poporului. Cel mai sărac țăran britanic este la fel de liber ca și regina pentru a se
bucura de el în oricare din părțile sale”.
[Fig. 26. Planul parcului Birkenhead, lângă Liverpool, amenajat de Joseph Paxton în 1843. Schema a
fost cea de suburbie grădină timpurie: locuinţe înşiruite, în configuraţii lineare sau arcuite,
înconjoară un parc central animat de lacuri cu forme sinuoase şi traversat de drumuri şerpuitoare
pentru trăsuri şi alei intime pentru pedeştrii. Ilustraţia a fost publicată de Alphand, arhitectul
peisagist al lui Haussmann, în marele său volum, Les Promenades de Paris (1867-73)]
[Fig. 27. Central Park din New York a fost destinat de la bun început, din 1857, destinderii şi refacerii
clasei muncitoare. Proiectantul său, Frederick Law Olmsted, a dispus în amenajare un lac de factură
naturală şi alei sinuoase, unele doar pedestre, dar şi o zonă geometrică în jurul Fântânii Bethesda;
aici, într-o hartă din 1875]

Un alt candidat pentru începuturile parcului public modern, ceva mai discutabil întrucât situl era o
proprietate regală, este (28) Victoria Park în estul Londrei, destinat îndeosebi claselor muncitoare și a
cărui amenajare a fost promulgată de parlament în 1842. A fost creat într-un context urban
aglomerat, intenționându-se compensarea faptului că toate parcurile Londrei la vremea respectivă –
Hyde, St. James's, Kensington, Regent's, proprietăți ale Coroanei chiar și atunci când erau deschise
publicului - se aflau în partea vestică, elegantă, a orașului. Aceasta era întreaga amploare a
fenomenului parcului public până la jumătatea secolului al XIX-lea, chiar dacă „după 1837, în mare
parte datorită eforturilor lui Joseph Hume in Camera Comunelor, tuturor actelor de urbanizare
trecute prin parlament li s-a cerut să cuprindă rezerve pentru spațiul public deschis”. [Fig. 28. Victoria
Park, Londra, proiectat de Sir James Pennethorne și amenajat între 1842-1846; aici, într-un desen
publicat în 1841 al amenajării propuse (stânga) și într-o perspectivă aeriană (în zilele noastre)]

Pe la 1860 majoritatea cartierelor Londrei și a orașelor industriale nordice avea parcuri publice, deși
niciunul atât de deosebit ca cel din Birkenhead. Între timp parcul a devenit parte integrantă a
planului de oraș în (29) Parisul lui Haussmann, în care Alphand și alții au reamenajat Bois de
Boulogne și au creat Parc Monceau, Parc Montsouris și Buttes-Chaumont precum și 24 de grădini
publice sau scuaruri mai mici. Central Park și Prospect Park (Brooklyn) ale lui Olmsted și Vaux au
introdus parcul public în orașele americane. Iar ideea s-a răpândit mai departe. O proclamație a
Cabinetului din 1873 cerea fiecărei prefecturi a Japoniei să desemneze amplasamente potrivite
pentru parcuri. [Fig. 29. Paris, plan al realizărilor urbane din timpul celui de-al Doilea Imperiu (1852-
1870) (reconstituire: Dimitri Destugues). Cu roșu sunt reprezentate bulevardele și străzile construite
de Napoléon III și Haussmann. În această perioadă au fost de asemenea amenajate Bois de Boulogne

11
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
(zona verde din stânga), Bois de Vincennes (zona verde din dreapta) cu o grădină zoologică, Parc
Monceau, Parc Montsouris, Parc de Buttes-Chaumont, precum și 24 de grădini publice sau scuaruri
mai mici]

Importanța lui Olmsted este, în plus, de a fi înțeles că orașele pot fi planificate luând în considerare
problematica parcurilor, și de a fi creat sisteme de promenade precum cele din (30) Buffalo și
Boston. [Fig. 30. Orașele pot fi planificate luând în considerare problematica parcurilor. Sistemul de
parcuri și promenade propus de Olmsted în Buffalo, New York, 1914]

Parcul olmstedian urma de asemenea să fie destinat tuturor claselor, iar năzuința era, la vremea
respectivă, de a îmbunătăți purtările celor din clasa muncitoare la contactul, în aceste ambianțe
contemplative, cu celelalte clase sociale, potențial superioare. În America epocii, muncitor era un
termen pozitiv pentru desemnarea imigrantului disprețuit. Prin experiența pozitivă a parcurgerii
(frecventării, folosirii) parcului, Olmsted spera să nimicească distincția identităților etnice ale
grupurilor de imigranți, cultura străzii din cartierele italiene și irlandeze, și să creeze americanul
uniformizat. În ambianța parcului, Olmsted refuza muncitorului plăcerile grosolane ale sportului,
insistând asupra unei experiențe pure, cu caracter rural, de parcurgere a amenajării peisagere.

Sporturile au reprezentat o problemă controversată încă din istoria timpurie a parcului public. La
Birkenhead jocurile au fost integrate prin dispunerea unui spațiu simplu deschis destinat sporturilor.
(31) În Manchester, Joshua Major a pledat, încă din 1844, pentru asigurarea de astfel de suprafețe.
Dar senzația că sporturile erau incompatibile cu destinderea liniștită în natură era puternică. Doar
după ascensiunea sporturilor organizate în anii 1870 s-a schimbat percepția în favoarea deschiderii
parcurilor înspre o diversitate de activități fizice și culturale. [Fig. 31. Sporturile au reprezentat o
problemă controversată încă din istoria timpurie a parcului public. Philips Park, Clayton, Manchester;
amenajat de Joshua Major, în 1846. Parcurile proiectate de Joshua Major cuprindeau zone pentru
sport, destindere și promenadă. Aici, într-un plan de la 1900 (sus) și într-o reprezentare schematică
din 2015 (jos)]

S P A Ț I U L V E R D E U R B A N

(32) Anii 1920, culminând cu anul 1933, al Cartei de la Atena, oficializează modificarea radicală a
modelului urbanistic, trecând de la modelul tradițional, al urbanismului închis, la cel deschis,
modernist. Dacă parcul public al sec. XIX și al primelor trei decenii ale sec. XX este un spațiu cu limite

12
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban
clare și cu un caracter aparte, „spațiul verde” al orașului modernist reprezintă un nou mod de
integrare a spațiilor plantate în oraș; în mod ideal, acesta ar fi urmat să devină o vastă grădină
urbană plină de clădiri obiect. [Fig. 32. Influențat de idei despre funcționalitate și igienă, dar și de
disponibilitatea noilor sisteme structurale, Le Corbusier a simulat orașul pe un plan continuu al
terenului, ca o vastă grădină urbană plină de clădiri obiect. Paris, Plan Voisin, Le Corbusier, 1922-
1925]

studiu individual PDF (A4 landscape) (fotografii și/sau reprezentări grafice + scurtă descriere) sau
studiu individual DESEN (A4) (desene de plan și perspective + însemnări scrise punctuale)
• pentru un oraș din România, identificați pe o hartă de secol XIX / început de secol XX (ex.:
https://mapire.eu/en) un parc public urban creat ca atare. Informații minime aferente: denumirea
hărții, anul / anii redactării ei, numele parcului identificat, etc. Discutați poziția parcului față de
oraș în perioada creării sale, precum și forma amplasamentului.

studiu AMPLASAMENT (PDF A4 landscape) (fotografii și/sau reprezentări grafice + scurtă descriere)
• identificați și prezentați un amplasament posibil pentru proiectul de specialitate peisagistică din
semestrul 2. Amplasamentul trebuie să se afle în intravilanul Clujului și să aibă o suprafață
cuprinsă între 3-20 ha (corespunzătoare pentru o grădină urbană). Adecvarea amplasamentului
pentru studiu trebuie argumentată.

termen înscriere studii individuale: vineri, 1 noiembrie, ora 23.00: [email protected]

cel mult UN STUDIU / SĂPTĂMÂNĂ: un studiu individual poate fi inițiat doar în săptămâna
următoare cursului în care a fost lansat

13
PEISAGISTICĂ
C4: parcul public urban