Umanismul si Renasterea in Tarile Romane

Umanismul este un curent filozofic ce are ca principală idee pretuirea în primul

rând a omului și a valorilor umane și interesul față de valorile antichității.
Umanismul stă la baza Renașterii.
Renașterea este o mișcare culturală ce a inceput în secolul XIV în Italia în
perioada Evului mediu Târziu și s-a răspândit apoi și în restul Europei, până în
secolul al XVII-lea.
Ca trăsături principale ale Renașterii putem desprinde:
- reîntoarcerea la textele antichității greco-romane, care servesc ca modele ale
modului de viață, de gândire și de creație artistică.
- considerarea omului ca ființă liberă, rațională cu capacitate de
autoperfecționare.

În comparație cu Europa Occidentală, în Țările Române umanismul s-a

manifestat târziu.
Umanismul românesc este legat de demonstrarea originii romane a poporului
român şi a originii latine a limbii române.
Umanismul românesc este orientat către istoria în limba română, care s-a
născut odată cu ridicarea noii boierimi în secolele XVI-lea şi XVII-lea, renunţarea la
uzul limbii slavone în actele de cancelarie, ideea apartenenţei poporului român şi a
limbii sale la familia limbii latine, a originii comune şi a legăturilor de neam şi limbă
între toţi românii, alături de îndemnul la studiul limbii latine şi al autorilor clasici.
Un rol însemnat în dezvoltarea istoriografiei, mai ales a celei moldoveneşti, l-a
jucat umanismul târziu al şcolilor iezuite din Polonia, cunoscut de viitorii cronicari în
mod direct.

Prin aderarea la principiile umaniste manifestate în Europa se realizează și o

comuniune de spirit la nivel european pentru apărarea valorilor creştine în fața
agresiunii altor religii.
În Țara Românească primii reprezentanti ai umanismului romanesc sunt:
 domnitorul Negoe Basarab, care prin lucrarea Invataturile lui Neagoe
Basarab catre fiul sau Teodosie realizeaza o sinteza a intelepciunii
românești la epoca respectiva si
 carturarul Udriste Nasturel. A trăit în secolul XVII a fost boier si logofăt
în timpul domniei lui Matei Basarab, autor de versuri și traducător.
A achiziționat cărți valoroase din această epocă și a avut o contribuție de
seamă la introducerea limbii române în biserică și în activitatea tipografiilor de
la Govora și Târgoviște.
A contribuit la schimbul de tipărituri românești între Țara
Românească, Moldova și Transilvania.
 A tradus în limba română, după un intermediar slav, romanul „Varlaam și
Iosaaf” în anul 1649 și a scris prefața la „Cazania de la Govora” în 1642.
A relizat si prima traducere cunoscută în limba slavonă a lucrării lui Thomas a
Kempis, Imitatio Christi, traducere realizată și tipărită la Mănăstirea Dealu.
n Transilvania, receptarea umanismului a fost favorizată de contactele orășenilor unguri și sași,
precum și a nobililor români cu lumea catolică germană și italiană. În Moldova și Țara
Românească, aflate ambele în sfera Bizanțului, umanismul s-a afirmat în totalitatea formelor sale
caracteristice abia în secolul al XVII-lea, deși sunt cunoscuți intelectuali care încă din secolul
precedent erau legați la cultura apuseană, printre ei Luca Stroici, boier moldovean, și Petru
Cercel, domnul Țării Românești între 1583-1585. [1]

Printre umaniștii transilvăneni au fost Toma Pellei – adept al lui Erasmus din
Rotterdam – Nicolaus Olahus, Johannes Honterus, Gaspar Hentai, Johannes Sommerus, Filip
More din Ciula, Martin Hacius din Hațeg, Mihai Valahul din Ciac și Mihai Halici („nobil român,
cetățean din Caransebeș”).[2]

Ulterior, într-un Tratat despre dărnicie, în tipic stil umanist, el făcea recurs nu la textul biblic, ci la
clasicii antichității, printre ei Aristofan, Homer, Platon, Suetoniu și Plutarh Alte figuri de umaniști ai
secolului al XVII-lea au fost spătarul Constantin Cantacuzino, în Țara Românească, și Grigore
Ureche, Miron Costin, Nicolae Milescu și Dimitrie Cantemir, în Moldova.[4]

Literatura română umanistă se dezvoltă începând cu secolul al XVII-lea, prin figuri de cărturari
cunoscători ai limbilor greacă, slavonă și latină, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Ion
Neculce, Dimitrie Cantemir,Udriște Năsturel și stolnicul Constantin Cantacuzino.

Imediat după apariția tiparului, s-au înființat centre de tipărire a cărților laice și religioase. Un rol
important l-au avut aici domnitorii care au construit școli sau biblioteci voievodale: Matei
Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir.

Activitatea cronicarilor moldoveni și munteni înscrie prima pagină în cultura română. În concepția
lor, istoria este purtătoarea unor valori educative și de aceea principala lor preocupare este de a
recupera trecutul prin scris.

Primul în ordine cronologică şi cel mai important centru umanist din Transilvania a fost cel din
Oradea; unde, începând chiar din secolul al XIV-lea, scaunul episcopal catolic era ocupat de un
episcop italian de origine. Numai în prima jumătate a secolului al XV-lea s-au succedat aici nu mai
puţin de cinci episcopi italieni, care au menţinut tot timpul contactele cu mediile intelectuale din
patria lor de origine, au adus la curtea lor artişti şi erudiţi umanişti italieni, implantând şi
continuând aici tradiţiile italiene ale umanismului - ca, de exemplu, episcopii Andrea Scolari şi
succesorul săuGiovanni de Dominici. În acest timp, mulţi canonici din Oradea - cel puţin 18 -
studiază la universităţile din Padova, Bologna, Ferrara, Roma, Perugia şi Napoli. – Tot în secolul al
XV-lea şi urmând exemplul predecesorilor săi, episcopul Ioan Vitéz creează la curtea sa un strălucit
centru umanist, în care se puteau întâlni numeroşi poeţi, literaţi, istorici, oameni de ştiinţă
transilvăneni, francezi, italieni sau polonezi; înfiinţează o bogată şi reputată bibliotecă, precum şi
un observator astronomic unde activau renumiţii astronomi Johann Müller (Regiomontanus) şi
Georg Peurbach, autorul „tabelelor orădene” (tabulae voradiensis), în care stabileşte meridianul
zero la Oradea.

După înfrângerea de la Mohács (1526), centrul culturii umaniste transilvănene devine Alba
Iulia, unde activează erudiţi care îşi făcuseră studiile, ca bursieri, la universităţile din Padova. Odată
cu consolidarea puterii politice a principatului Transilvaniei centrul umanismului devine Clujul,
unde principele Ştefan Bŕthory înfiinţează o universitate catolică cu trei secţii - teologie, drept,
filosofie, - în cadrul căreia predau umaniştii Gaspar Heltai, italianul Grigorio Biandrata şi germanul
Johann Sommer.

Un rol asemănător în răspândirea umanismului în Transilvania - de astă dată cultivat nu de

mediile catolice, ci de cele reformate, luterane, - 1-au avut şcolile saşilor, în frunte cu vestitul
gimnaziu din Braşov, condus de renumitul umanist Johannes Honterug, - urmat de şcolile din Sibiu,
Orăştie, Bistriţa şi Mediaş. - Honterus (1498 - 1549) a înfiinţat şi o tipografie în care s-au tipărit 37
de cărţi - texte de Aristotel, Platon, Cicero, Seneca (precum şi opere ale lui Luther), - în limbile
latină, greacă şi germană. În opera sa Rudimenta cosmographica (tipărită în 1530 la Cracovia)
Honterus a introdus, în studiul geografiei, şi noţiuni de matematică şi astronomie.

Cel mai mare umanist transilvănean a fost Nicolaus Olahus (1493-1568).

Român de origine (într-o scrisoare adresată lui Erasm, Olahus îşi aminteşte de „tatăl meu care
s-a născut din sângele lui Vlad Dracula, voievodul Ţării Româneşti”) - se trăgea din familia
domnitoare în Ţara Românească - era înrudit şi cu Huniadeştii (bunica lui era fiica lui Ioan Huniade
şi sora lui Matei Corvinul). După studiile făcute la şcoala capitulară din Oradea - cu limba de
predare latina şi programa de învăţământ copiată după cele din Occident, şi cu profesori provenind
din universităţile din Padova, Leipzig şi Viena - ajunge paj la curtea regelui Ladislav, apoi secretar
episcopal şi canonic de Pecs (ulterior, de Strigoniu). Secretar regal, o urmează pe regină la Viena,
Lirrz, Innsbruck şi în Ţările de Jos, mai mulţi ani. Bun cunoscător al limbii latine (şi, fireşte,
maghiare), avea cunoştinţe şi de germană, franceză, română şi turcă. În timpul şederii în Ţările de
Jos întreţine o intensă corespondenţă cu Erasm (29 de scrisori ne sunt cunoscute, dintre care 13 sunt
scrisorile trimise de Erasm), care îi adresează cuvinte deosebit de cordiale („Nu pot să-ţi cer nimic
altceva decât să continui a fi Olahus, căci în acest nume sunt cuprinse toate binefacerile prieteniei”;
,, admir cu bucurie acest nume al tău, umanissime Olahus; numele tău îl voi înscrie printre cei mai
de seamă prieteni ai mei”; „Chipul lui Olahus s-a întipărit atât de adânc în sufletul meu, încât nu
mai poate fi scos sau şters de acolo”; „In scrisoarea ta am sărutat acest suflet al tău cum nu se poate
mai sincer”) şi în memoria căruia va compune cinci epitafuri şi versuri latine si greceşti. După
reîntoarcerea în Transilvania, Olahus organizează învăţământul de toate gradele, îndeosebi
învăţământul superior, pentru care se alcătuiesc manuale după indicaţiile lui. Totodată înfiinţează o
tipografie în Tyrnavia; iar ca episcop de Strigoniu, îl încoronează pe Maximilian II ca rege al
Ungariei.

Opera poetică a lui Olahus (în care - după prof. Bezdechi -predomină trei teme: iubirea de frate,
dragostea de ţară şi devotamentul faţă de prieteni) însumează câteva zeci de Carmina, în genuri
diferite, care poartă amprenta influenţei lui Ovidiu; versuri apreciate de contemporani
caelegantissima carmina, scrise de un poeta ornatissimus. - Pe lângă aceste versuri şi numeroase
epistole trimise (s-au păstrat 631), Olahus este şi autorul a două lucrări istorice: Attila - o descriere
a celor trei expediţii ale conducătorului hun; şi Hungaria - o amplă monografie istorică, geografică,
economică şi etnografică. În aceasta din urmă, aproape jumătate din numărul capitolelor (8 din 19)
se ocupă de toate teritoriile locuite de români, - totodată afirmându-şi şi orginea valahă („Ţara de
peste Carpaţi (Ţara Românească - n. n.) a străbunilor, dintr-o vestită/ viţă viaţa-mi dădu; fost-am
doar oaspe aici” (în Transilvania - n. n.) - în original: Maiorum genuit me Transalpinia tellus,
Stemate praeclaro, ast hic velut hospes eram.

În Moldova, în scurta sa domnie de numai doi ani (1561-63), Iacob Eraclide Despot a întemeiat
o „Schola latina” la Cotnari, - oraşul cu cel mai mare număr de locuitori după Suceava; a pus
bazele unei biblioteci umaniste de curte (în genul celei din Buda a lui Matei Corvinul, sau a celei
din Viena a împăratului Maximilian), dotând-o cu o clădire specială; şi a proiectat înfiinţarea unei
academii după modelul celor din Italia timpului (prin urmare, concepută ca un cerc de învăţaţi, o
reuniune de erudiţi, de oameni de litere şi filosofi.

Om de arme, aventurier, dar şi persoană instruită, cultivată (cunoştea latina, italiana, franceza şi
spaniola), animat de asemenea remarcabile ambiţii, culturale şi politice - visa unirea Moldovei cu
Ţara Românească, - în proclamaţia pe care o dă la ocuparea tronului (textul păstrat este în limba
italiană) Despot enunţă, pentru prima dată, ideea originii noastre latine: „Voi coborâţi din vitejii
romani, care au făcut să tremure lumea!”.

„Schola latina” de la Cotnari - şcoală elementară plus şcoală secundară teoretică, gimnaziu (cu
limba de predare latina, evident) - era în acelaşi timp colegiu cu internat, în care copiii, în număr de
150-200 (fii de mici boieri şi de răzeşi) erau instruiţi, educaţi, hrăniţi şi îmbrăcaţi pe cheltuiala
vistieriei personale a Domnitorului. La această şcoală, pusă sub conducerea tânărului umanist
Johann Sommer (1542-74) (Venit din Germania, la vârsta de numai 20 de ani, Sommer va fi
directorul colegiului din Cotnari; apoi, doi ani director şi profesor de latină şi greacă al şcolii
fondate la Braşov de Honterus; alţi doi ani director al gimnaziului unitarian din Cluj, precum şi
rector al gimnaziului săsesc din Bistriţa. A scris Viaţa, lui Iacob Heraclide, Despotul
Moldovei, dedicând protectorului său şi 15 encomiastice elogii, în limba latină). Despot invitase şi
alţi savanţi renumiţi - ca Gaspar Peucer, ginerele lui Melanchton şi rector al Universităţii din
Wittenberg; sau ca Georg Ioachim Rheticus, profesor de matematică şi astronomie la Universitatea
din Cracovia (şi înainte, la Nürnberg, Leipzig, Wittenberg şi Praga) - care însă, dată fiind
precaritatea situaţiei Domnului moldovean, n-au răspuns invitaţiei. – Gimnaziul-colegiu din Cotnari
a continuat să funcţioneze mai bine de un secol, ca şcoală catolică de gramatică.

Aşadar, în concepţia întemeietorului ei, Şcoala de la Cotnari -elementară şi secundară - pregătea

calea spre un învăţământ superior, având clădire proprie, profesori calificaţi, internat şi burse pentru
copiii „aduşi din diferite părţi ale ţării”. Dar şcoala constituia doar un punct dintr-un program
cultural mai vast, care cuprindea şi o bibliotecă umanistă de curte, şi o academie. Prin relaţiile
personale ale lui Despot cu Melanchton şi cu alţi remarcabili erudiţi germani, în Moldova s-au
stabilit primele contacte cu umanismul german, ceea ce, în mod firesc, ar fi. condus Şcoala din
Cotnari la promovarea şi difuzarea protestantismului în Moldova; fapt care explică şi reacţia
boierilor şi a clerului ortodox care a dus în cele din urmă la finalul tragic al lui Despot. A fost o
reacţie îndreptată nu împotriva culturii antice şi a umanismului, ci contra protestantismului, încât,
pe bună dreptate se poate afirma că „pentru secolul al XVI-lea Cotnarii, şi implicit Moldova, au
reprezentat punctul cel mai avansat al umanismului din Sud-EstuI Europei” (St. Bârsănescu).

(O personalitate legată într-o mică măsură de perioada începuturilor umanismului românesc,

dar o figură de Renaştere cu o frumoasă cultură literară şi cu o viaţă aventuroasă încheiată tragic
-domn al Ţării Româneşti între anii 1583-85, peregrinând pe la curţile princiare din Italia şi Franţa,
întemniţat şi ucis la Istanbul, - este Petru Cercel; despre care secretarul şi biograful său Franco
Sivori afirma că ajunsese să cunoască 12 limbi; şi care este autorul unui lung imn, de 27 de terţine,
în limba italiană, închinat Creatorului - scris „în parte sub influenţa evidentă a lui Ariosto”).

În spiritul umanismului occidental (deşi o relaţie directă cu acesta nu se poate susţine), Matei
Basarab va fonda la Târgovişte o Schola graeca; iar Vasile Lupu, un colegiu asemănător Ia Iaşi
(„Academia Vasiliană”).

În Ţara Românească, reverberaţiile caracterelor definitorii ale umanismului renascentist

occidental se întâlnesc la Udrişte Năsturel (1596-1657). Tipul eruditului, pasionat om de bibliotecă
(„Are o bibliotecă personală cu rarităţi - prima bibliotecă personală a unui cărturar român despre
care ne-au rămas mărturii, - şi în care se găseau, pe lângă tipărituri ucrainiene şi ruseşti, scrieri
occidentale” (G. Ivaşcu)), cumnat şi consilier intim al domnului Matei Basarab, trimis în ambasadă
în Polonia, la Viena, în Transilvania, cunoscător al limbilor clasice, cititor de opere antice şi
occidentale, obişnuit cu motivele literaturii scumpe umaniştilor vremii lui, Năsturel era si un foarte
bun cunoscător al limbii slavone, pe care o considera „capabilă să vehiculeze valorile Antichităţii
clasice”. Ca atare, urmărind „să promoveze un umanism românesc în limba slavonă”, traduce
celebra scriereImitaţia Christi în slavonă (în schimb traduce în româneşte învăţăturile lui Neagoe
Basarab, Viaţa lui Nifon, sau romanul faimos în toată Europa medievală: Varlaam şi Ioasaf) şi
„scrie un concentrat dar substanţial Tratat despre dărnicie, întemeiat nu cum ne-am aştepta, pe
texte biblice, ci dimpotrivă, pe autoritatea autorilor antici. Aristofan, Simonide din Keos, Homer,
Aristotel, Strabon, Theognis din Megara, Suetoniu, Platon sau Plutarh, sunt citaţi direct sau prin
aluzie... Acest mic tratat este considerat prima operă umanistă din literatura română” (C. Gândea)
(„Ciudat este că, în opusculul său, Udrişte Năsturel foloseşte un autor ca Lucian, deşi acesta a
satirizat corosiv nu numai mitologia greco-romană, ci şi creştinismul” (Gh. Cazan, Ist.filos. mod. şi
contemp., 1984, p. 79).

Mai semnificative pentru a ilustra similitudinile sau reverberaţiile umanismului occidental la

noi, şi în acelaşi timp mai bine cunoscute sunt contribuţiile originale la Istoria umanismului
românesc ale lui Gr. Ureche: afirmaţiile lui privind originea noastră latină, a unităţii tuturor
românilor din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească; sau a legăturilor strânse existente între
limba română şi limba latină (în sfârşit, „Ureche insistă asupra conceptului de „glorie”, concept
scump umaniştilor, când evocă biruinţele moldoveneşti asupra otomanilor (V. Cândca). - Sau, ale
lui Miron Costin(fost elev al colegiului iezuit din Bar - Polonia, - unde şi-a însuşit o cultură de tip
occidental) cu privire la latinitatea românilor, la unitatea lor din orice zone geografice s-ar afla, şi la
originea latina a limbii române. - Sau, ale Spătarului, ale poliglotului Nicolae
Milescu, primul uomo universale din cultura română, a cărui operă umanistă se concretizează în
traducerea în limba română a Vechiului Testament, traducere efectuată după versiuni latine şi
greceşti, şi folosind normele filologice ale criticii de texte; precum şi prin traducerea unui text
filosofic în româneşte, celebrul Tratat despre raţiunea dominantă („Scriere atribuită fals scriitorului
evreu Josephus Flavius, mai degrabă datorată unui cărturar din epoca elenistică [...], text apocrif
prelucrat de Erasm din Rotterdam în 1517 si tradus apoi în cehă, franceză, germană, spaniolă,
italiană, olandeză şi engleză” (Idem), care pledează pentru superioritatea raţiunii asupra pasiunilor,
- text nerecunoscut de Biserică, dar mult apreciat de Erasm („... care 1-a parafrazat si comentat.
Filosofia cuprinsă în această scriere este influenţată de doctrina stoică” (J. S. Fim)). - Sau,
afirmaţiile Stolnicului Const. Cantacuzino,strălucitul fost student al Universităţii din Padova, care
insistă de asemenea asupra originii latine a românilor, a vechimii instituţiilor lor şi asupra unităţii
românilor din cele trei mari regiuni. - Sau, în fine, ale lui D. Cantemir, care „în Divanul, prima sa
operă, citează cu dezinvoltură autori creştini, greci, latini sau persani”; iar în Hronic, „desfăşoară o
caldă pledoarie pentru latinitatea poporului român” (Idem).

Sintetizând contribuţiile umanismului românesc şi subliniindu-le (când este cazul)

originalitatea, istoricul V. Gândea îl apropie de umanismul florentin şi veneţian, considerându-1 un
umanism eminamente civic, preocupat a fi larg difuzat în masele populare (P. P. Panaitescu remarcă
lipsa - faţă de umanismul occidental - a „individualismului manifestat prin scriitorii culţi”: fapt
datorat spiritului Contrareformei, specific scolii iezuite în care s-au format umaniştii români; si care
ar fi o negaţie a adevăratului spirit umanist, a libertăţii spiritului critic).

Prima şi fundamentala idee vehiculată este conştiinţa originii noastre latine, a unităţii de limbă
şi tradiţii a poporului român. Apoi: „ideea capacităţii limbii populare de a exprima adevăruri înalte
sau de a servi în creaţiile literare”. - În continuare, „întâlnim motivul atât de tipic umanist
alînnobilării (omului - n. n.) prin virtuţi şi cultură”. - Totodată „apare în umanismul românesc şi o
valorificare a raţiunii, care duce la o nouă viziune asupra omului raţional” în concepţiile acestuia
despre viaţă şi comportare. Ca o „consecinţă a antropocentrismului şi a dominaţiei raţiunii, spiritul
critic se va afirma în cugetare şi în scris”. - în fine, nu lipseşte - atât umaniştilor noştri cât şi celor
occidentali - conceptul de „glorie”; cu deosebirea că, în cazul umanismului românesc, „nu este o
insistenţă asupra gloriei în sine, ci, din nou, o aplicare a unui concept umanist la un imperativ
politic românesc al secolului al XVII-lea - lupta pentru libertate”. În acelaşi scop, sunt mereu mai
frecvent afirmate „ideea de patrie şi datoria sacrificiului pentru neatârnarea ei”.

Alţi istorici relevă, nuanţează sau adaugă noi trăsături caracteristice umanismului românesc.

Astfel, N. Iorga subliniază caracterul său militant şi sentimentul de mândrie naţională pe care îl
insuflă poporului nostru prin faptul că susţine ideea unităţii şi umanităţii sale. - P. P. Panaitescu
relevă şi alte aspecte general umaniste: cunoaşterea limbilor şi literaturilor clasice, o concepţie
umanistă a istoriei, cultul civilizaţiei, note de umanism creştin, raţionalism, aristotelism. - Tudor
Vianu consideră că „umanismul românesc al secolelor 17 şi 18 este un curent istoric, expresia
aspiraţiei poporului român la libertatea naţională şi soci ală”. - Iar Mihai Berza nota, printre
caracteristicile umanismului românesc (reţine V. Gândea) „o conştiinţă vie a valorilor Antichităţii
clasice... o trezire a spiritului critic... o mai largă curiozitate intelectuală legată de un sentiment nou
al valorilor umane, convingerea potrivit căreia cultura, dezvoltând capacităţile spirituale şi morale,
îl înnobilează pe om... ideea unei misiuni speciale a cărturarului, care face din umanist un militant
pentru ridicarea poporului său”. - în timp ce, în concluzie, Al. Duţu rezumă, concis: „Aspectele
specifice ale umanismului românesc sunt patriotismul, toleranţa şi înţelepciunea morală”.

prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA

Gregorius Moler a pictat mult mai mult, însă operele sale au fost distruse de-a lungul
timpului. El a fost cel care a împodobit cu o frescă sala mare a cetăţii Bran în anul 1535, n-am
reuşit să aflu cine şi când a decis „curăţarea” pereţilor. Tot Gregorius Moler a pictat în 1536
principalele porţi ale oraşului Braşov: frontispiciul Porţii Portica (intrarea din strada
Republicii de azi) a fost decorat cu o frescă prezentând scene din Vechiul Testament, iar pe
zidul bastionului de laPoarta Vămii (intrarea pe strada Mureşenilor de azi) a pictat portretul
împăratului Sigismund, cel care în 1395 a permis Braşovului să se fortifice. Din păcate Poarta
Portica a fost demolată în 1857 după ce fusese afectată de un cutremur în 1802, iar Poarta
Vămii a fost demolată în 1836, fiind avariată de un cutremur în 1738. Nu ştiu dacă există pe
undeva copii ale frescelor lui Gregorius Moler de pe aceste clădiri, dar dacă ar fi fost salvate
azi cu siguranţă puteau avea un loc de cinste în orice muzeu al lumii.

ocumentele din arhivele Braşovului aruncă unele raze de lumină asupra acestui pictor
renascentist de la Braşov. Ştim că din 1520 apare în listele de meşteri ale breslei tâmplarilor
(pictorii şi sculptorii făceau parte din această breaslă). La scurtă vreme, în 1525 este cooptat
în rândurile Centumviratului braşovean (o instituţie locală, 100 de reprezentanţi aleşi pe
viaţă ai locuitorilor oraşului, dar şi din târgurile şi satele dependente de oraş, din rândurile
lor erau aleşi anual 12 senatori, care la rândul lor îl alegeau dintre ei pe judele-primar).
Trebuie că Gregorius Moler era destul de bogat şi influent ca să fie ales în rândurile
centumvirilor braşoveni – de asemenea avea cel puţin 30-35 de ani la data alegerii, era
însurat şi proprietarul unei case în oraş. Mai ştim că în 1540 a fost ales şi staroste al breslei
tâmplarilor, aici încheindu-se cariera lui publică, iar în 1553 a murit, cel mai probabil în jurul
vârstei de 60 de ani.

2.Umanismul românesc
; in Transilvania, in acelasi timp se afirma Nicolaus Olahus.
Acelaşi curent cultural şi literar a influenţat stilul cronicarilor, oferindu-le modele de
întocmire şi redactare savantă a letopiseţelor. Fraza lui Miron Costin, influenţată de
construcţia latină, se distinge prin claritate, precizie şi naturaleţe.
Scrisul cronicăresc s-a născut dintr-o necesitate stringentă: provinciile româneşti
parcurseseră veacuri de istorie, care riscau să fie înecate în uitare. Prima intenţie a istoricilor
– cronicari a fost să recupereze trecutul: „ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu
să ştie ce s-au lucrat…” ( Gr. Ureche ); „ca să nu să uite lucrurile şi cursul ţării…” ( Miron
Costin ). În viziunea umaniştilor noştri, un popor fără istorie, care îşi ignoră trecutul, nu va şti
să-şi construiască prezentul şi nici să-şi imagineze viitorul. Un astfel de popor nu are
conştiinţă, nici forţă vizionară, asemănându-se „fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără
minte” ( Gr. Ureche ). Aşadar, istoria unui neam este purtătoarea unor valori educative şi
scrierea ei devine o responsabilitate integral asumată: „Eu voi da samă de ale mele, câte
scriu”( Miron Costin )
În celebra Predoslovie la opera cu cel mai pronunţat caracter umanist pe care a redactat-
o,De neamul moldovenilor, Miron Costin critică vehement activitatea copiştilor iresponsabili
care modificaseră cronica originală a lui Grigore Ureche, afirmând că moldovenii ar fi
provenit din tâlharii Romei exilaţi pe teritoriul Daciei, făcând, în acest mod, „neamul de
ocară”. Miron Costin e convins că „a scrie ocară vecinică unui neam” înseamnă a-i leza
mândria devenirii istorice.
Ideile, atitudinile, sentimentele – evidenţiate atât în Predoslovie, cât şi în opera
propriu-zisă despre etnogeneza românilor – nu sunt doar ale lui Miron Costin, ci aparţin
tuturor cronicarilor: patriotismul discret, dar clar exprimat, preocuparea faţă de originea
noastră romanică, dar şi convingerea de sorginte umanistă că românii trebuie să iasă din
întunericul neştiinţei, conştiinţa că scrisul lor este dator să slujească adevărul ( devenind un
act de responsabilitate istorică ), sentimentul unei continuităţi ( prin contribuţia fiecăruia ) a
efortului de „a scoate la ştirea tuturor” istoria poporului român.
Ion Neculce îmbină relatarea istorică şi ficţiunea pilduitoare ( în cele 42 de legende
aşezate înaintea cronicii propriu-zise, sub titlul O samă de cuvinte ), devenind un evocator
autentic al trecutului şi, când povesteşte întâmplări la care el însuşi a luat parte, găsind
accente elegiace sau dramatice ale unui memorialist neîntrecut. Ironia este calitatea
principală a expunerilor lui Ion Neculce, cronicar moralist, ca şi Miron Costin, dar cu o vădită
predispoziţie spre jovialitate.
Cronicarii munteni ( anonimi sau cunoscuţi ) sunt mai puţin individualizaţi decât cei
moldoveni, dar au o pronunţată fizionomia colectivă, toţi fiind vehement polemici, pamfletari,
împingând riposta până la invectivă. S-a afirmat că, din punct de vedere documentar, se
cuvine maximă precauţie în judecarea cronicilor muntene, părtinitoare faţă de anumiţi
voievozi. Din punct de vedere literar, însă, tocmai subiectivitatea, tendinţa spre satiră şi şarjă
caricaturală fac din autorii acestora veritabili scriitori. Cel mai vehement dintre istoriografii
munteni este Radu Popescu, cronicarul oficial al domnitorului Nicolae Mavrocordat, ale cărui
pamflete vor fi valorificate, apoi, în literatura română, de Ion Heliade – Rădulescu, N. D.
Cocea sau Tudor Arghezi.
O figură aparte printre cronicarii munteni o reprezintă stolnicul Constantin
Cantacuzino, care a studiat la Pavia, însuşindu-şi ideile umaniste. În Istoria Ţării Româneşti,
discutând despre cucerirea romană în Dacia, stolnicul – cărturar insistă, dintr-o perspectivă
umanistă, asupra rolului civilizaţiei aduse de coloniştii care „prea mari oameni au fost şi atâta
întru viteji au fost ispitiţi, educaţi şi aleşi, şi atât întru înţelepciunea lumească de iscusiţi, cât
nice un neam, nice o limbă pe lume, niciodată ca ei n-au stătut”. În opinia intelectualului
instruit şi rafinat, conceptul de civilizaţie are un sens pur umanist: civilizat – în accepţia lui
Constantin Cantacuzino – este omul „supus şi cuprins” în „legi şi dreptăţi”, omul care trăieşte
după anumite norme ale societăţii ( numită de el „soţiire” ), nu acela care dă frâu liber
instinctelor ca „varvarul” ( Barbarul ).
Tot un umanist a fost şi Nicolae Milescu, traducător în limba română al Bibliei ( al
cărui manuscris a fost ulterior folosit de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, traducătorii Bibliei de
la Bucureşti, în 1688 ) şi autor al unui faimos Jurnal de călătorie, scris în limba slavonă şi
intitulat Descrierea Chinei.
Cu opera lui Nicolae Milescu apare alta direcţie de dezvoltare a literaturii române
vechi, consecinţă firească a orientării religioase şi istoriografice precedente: direcţia
superioară estetic a literaturii de concepţie şi de imaginaţie. Ea s-a concretizat artistic în
două specii noi, eseul şi romanul, ambele reprezentate de un singur autor, voievodul
Moldovei, mai târziu consilier intim al ţarului petru cel Mare, Dimitrie Cantemir. Eseul lui
Cantemir, Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul, a fost
redactat în limbile elină ( greaca veche ) şi română, apărând la Iaşi în 1698. Volumul este un
mic tratat de etică, realizat după tehnica dialogurilor platoniciene, pe tema fortuna labilis
( soarta schimbătoare ), citând chiar şi versuri din poemul Viaţa lumii, de Miron Costin.
Romanul Istoria ieroglifică, al lui Cantemir, scris la Constantinopol, în 1705, este o
fabulă alegorică, personajele aparţinând lumii animale, sub ale căror măşti se ascund
protagoniştii certurilor dintre casa domnitoare a Ţării Româneşti, în frunte cu Brâncoveanu
( „Corbul” ) şi aceea a Moldovei, conduse de Cantemir însuşi ( „Inorogul” ). Făcând dovada
culturii sale clasicizante, savantul român împrumută procedeul tehnic din Etiopica lui
Heliodor, decorurile fabuloase din Halima, măştile din Bestiarii şi cugetări din Homer, Hesiod,
Horaţiu, Sfântul Augustin. Deşi epicul este sărac şi adesea sufocat de încifrarea întâmplărilor
adevărate în hieroglife şi de ascunderea fizionomiei eroilor sub nume de animale reale sau
himerice, în schimb darul de a construi portrete groteşti, caricaturale fiinţelor satirizate,
fantezia umoristică şi gustul proiecţiilro fantastice sunt tot atâtea aspecte ale talentului unui
scriitor veritabil, ale unicului scriitor propriu –zis din literatura română veche. O alta lucrare
reprezentativa este Descrierea Moldovei, in care eruditul domnitor prezinta pentru prima data
stiintific una din tarile romane; de asemenea, se afirma drept primul care valorifica folclorul
ca stiinta. Moldova descrisa de Cantemir devine o matrice a spiritualitatii romanesti, un
teritoriu ideal. Ultima sa lucrare, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scrisă în limba
română, este opera unui umanist care demonstrează – pe baza a peste 150 de izvoare – nu
numai romanitatea şi continuitatea românilor în Dacia, dar şi rolul urmaşilor acestora, de
apărători ai civilizaţiei europene în faţa invaziilor barbare tătăreşti şi turceşti: „De le vom
căuta firea, nima şi cea eroicească vitejie, aieve este că a hotarălor româneşti împotriva
sirepelor neamuri tătărăşti, ca nişte ziduri de aramă puşi şi nebiruiţi apărători s-au socotit”.
Fiind un spirit încrezător în forţa providenţei, D. Cantemir opinează – precum Nicolae
Bălcescu mai târziu – că această misiune a fost hărăzită poporului român de o raţiune
superioară a progresului: „Acea de sus pronie, purtând de grijă mântuiţii acestor crivăţene
noroade, cu neamul româno-moldo-vlahilor ca cu un zid prea vârtos şi nebiruit să se fi slujit,
spre carile împotriva a vrăjmaşe săriturile păgânilor punându-i cu pieptul lor, întregi încă,
până acum şi în scaunile sale înfipţi şi odihniţi să-i fie păzit”.
Umanismul şi renaşterea ne-au redat sentimentul comunităţii de civilizaţie,
limbă şi cultură cu ţările Europei Apusene, conştiinţa unităţii teritoriale a provinciilor
româneşti, idealuri din care ne-am tras învăţămintele duratei noastre ca neam,
permanenţă spirituală şi ca misiune istorică.