Mononucleoza infecţioasă (MNI) denumită şi “boala sărutului” este o afecţiune

umană, contagioasă, cu evoluţie autolimitantă, care îmbracă diverse manifestări clinice

(febră, angină, adenopatie, şi mai rar, hepatosplenomegalie, exantem), caracterizată
hematologic prin sindromul mononucleozic şi imunologic, prin apariţia anticorpilor specifici
şi a celor heterofili.

Virusul Epstein-Barr (virus EB, VEB, Herpesvirusul uman 4) este un herpesvirus din
genul Lymphocryptovirus (subfamilia Gammaherpesvirinae, familia Herpesviridae) care
provoacă mononucleoza infecțioasă

Este unul dintre cele mai comune virusuri umane. Virusul Epstein-Barr este găsit
peste tot în lume. Cei mai mulți oameni au luat infecția cu Virusul Epstein-Barr, la un
moment dat în viața lor. Virusul Epstein-Barr se răspândește, cel mai frecvent, prin fluide
corporale, în primul rând prin salivă. Virusul Epstein-Barr poate provoca o inflamație
glandulară( mononucleoză) și alte boli foarte grave. Virusul a fost descoperit în anul 1964,
când Sir Michael Anthony Epstein și Yvonne Mr. Barr l-au găsit într-o linie de celule de
limfom Burkitt. În 1968, virusul a fost legat de boala glandulară. Infectia cu virusul Epstein -
Barr este foarte comună și apare de obicei în copilărie sau la tinerețe. Este cauzată de
inflamarea ganglionilor limfatici (mononucleoză), boală asociată cu febră, durere în gât,
umflarea ganglionilor limfatici la gât, axile, zona inghinală și, uneori, se observă o splina
mărită. Mai puțin frecvent, poate provoca boli mai grave. Virusul Epstein-Barr, probabil, are
un rol în dezvoltarea unor tipuri de cancer, inclusiv anumite limfoame și cancer nazo-
faringian. Este un virus contagios, care se răspândește de la persoană la persoană și apare în
întreaga lume. Virusul contine ADN dublu catenar și se multiplică în limfocite umane
(limfocitele sunt un tip de celule albe din sânge) și alte celule, cum ar fi cele ale mucoasei
gurii, limbii, și nasului. Sistemul imunitar uman, de obicei, conține virusul și, în mod eficient,
reduce, dar nu elimină virușii. Câțiva viruși persistă într-o linie de limfocite, pentru tot restul
vieții unei persoane. Acest lucru este cunoscut sub numele de "latență" infecție. Ocazional,
virusul poate multiplica (reactivare), dar acest lucru nu cauzează simptome, excepție făcând
cazul în care sistemul imunitar al unei persoane nu lucrează în mod corect, fiind un sistem
imunitar slăbit. Odată ce virusul este dobândit, este nevoie de aproximativ patru-șase
săptămâni pentru ca simptomele să apară.

Virusul Epstein-Barr infectează aproximatv 90% din populaţie persistând pe întreaga durată a
vieţii sub forma unei infecţii latente.

La om, infecţia cu Virusul Epstein-Barr survine în urma contactului cu secreţiile orale.

Virusul, odată pătruns în organism, se multiplică direct în limfocitele B sau în celulele
epiteliului orofaringian (limfocitele B fiind ulterior afectate prin contactul cu aceste celule).
Mononucleoza infectioasa poate fi considerata o boala usoara daca este contractata in
copilarie, dar poate antrena complicatii in cazul adultilor.
 In societatea moderna, datorita progresului igienei, prima infectie cu virusul care
determina aceasta boala apare din ce in ce mai tarziu, ceea ce poate duce la complicatii grave.

Manifestări clinice

Incubaţia variază între 3 şi 7 săptămâni, uneori ajungând la 60 de zile. Debutul

bolii este, de regulă, insidios (4-5 zile), cu manifestări generale: febră, cefalee, stare generală
influenţată, astenie importantă, mialgii. Triada caracteristică constă în febră, faringită,
limfadenopatie.

Perioada de stare

– Febră - este o manifestare constantă (80%), care se poate prezenta ca febră în platou,
septică, remitentă sau intermitentă, cu valori de 38-40°C, avînd o durată de 7-28 de zile.
– Angină – prezentă la 80-95% din pacienţi, poate fi eritematoasă, eritematopultacee şi
pseudomembranoasă (se diferenţiază de angina difterică prin facilitatea cu care se poate
îndepărta exudatul inflamator – cu ajutorul unui tampon sau cu spatula). Persistă aproximativ
2 săptămâni.
– Adenopatie - este, de asemenea frecventă (80%); poate interesa orice grupă ganglionară,
dar, mai ales, ganglionii laterocervicali şi submandibulari. Aceştia sunt de consistenţă fermă,
nedureroşi şi nesupurativi.
– Splenomegalie - prezentă în 50% din cazuri, este friabilă, cu risc de ruptură datorită
hemoragiilor lacunare, subcapsulare. Persistă 2-3 săptămâni şi chiar mai mult.

Diagnostic:

Diagnosticul de mononucleoza infectioasa se stabileste pe baza simptomelor resimtite

de pacient, a duratei lor și în urma unei examinari fizice. În timpul exanemului clinic,
medicul va examina amigdalele, ficatul și splina și va căuta o eventuală adenopatie . Sunt
necesare analize de laborator și testul pentru mononucleoză în vederea determinarii
anticorpilor heterofili. Acest test va detecta daca exista anticorpi pentru Virusul Epstein-Barr,
însa există posibilitatea ca rezultatele sa nu fie concludente în primele saptamani de la
aparitia infectiei. În acest caz este necesara efectuarea unor teste hematologice
suplimentare, pentru a determina: daca numarul de limfocite este crescut, dacă sunt prezente
limfocite atipice, dacă este scăzut numărul trombocitelor și a neutrofilelor, ceea ce poate
confirma existenta unei posibile infecții cu EBV; de asemenea poate fi modificată funcția
hepatică, manifestată prin creșterea transaminazelor și uneori icter.

Diagnostic diferenţial
Diagnosticul diferenţial se face în funcţie de manifestările clinice:
– Angina - cu anginele bacteriene, adenovirale, angina difterică, anginele secundare (din
agranulocitoze, post ingestie de substanţe caustice);
– Adenopatia - cu adenopatiile determinate de coci patogeni, din boala zgârieturii de pisică,
toxoplasmoză, tuberculoză ganglionară, limfoame;
– Sindromul eruptiv - cu erupţia din rubeolă, rujeolă, scarlatină, toxoplasmoză, alergia
medicamentoasă, boala serului, sifilis;
– Febra - cu febrele prelungite din sepsis, febră tifoidă, bruceloză, infecţii de focar, etc;
– Hepatita - cu hepatitele virale, hepatita medicamentoasă, alcoolică etc;
– Sindromul mononucleozic - poate apare în infecţia cu: citomegalovirus, HIV, virusuri
herpetice, v. Rubeolic, v. Hepatitice A, B, C, Listeria monocytogenes, Mycoplasma,
Treponema palidum, Toxoplasma gondii, şi în leucozele acute sau cronice.

Tratament
Nu există o terapie specifică pentru mononucleoza infecţioasă. Deşi medicamentele
antivirale (oseltamivir,aciclovir) inhibă multiplicarea şi reduc eliminarea virusului, nu au
niciun efect asupra simptomelor din mononucleoza infecţioasă, nefiind, deci, recomandate.
Aciclovirul este eficient doar în terapia leucoplaziei păroase a limbii, dar recăderile sunt
frecvente după stoparea terapiei. Corticosteroizii scurtează durata stărilor febrile şi a
simptomelor orofaringiene, dar, nu sunt recomandaţi decât în formele complicate de
mononucleoză infecţioasă: obstrucţii ale căilor respiratorii superioare, anemie hemolitică
acută, afectare cardiacă severă, sau afectare neurologică. Pot fi necesare tratamente asociate,
cum ar fi:

- Tratarea unor infecții secundare - există cazuri în care poate sa apară o infecție cu
streptococ, o infecție a sinusurilor sau a amigdalelor.
- Tratarea erupțiilor cutanate - exista anumite medicamente care nu sunt recomandate
persoanelor care au mononucleoză, deoarece pot provoca apariția unor erupții
cutanate. În cazul in care apar erupții cutanate de cauză medicamentoasă, este necesar
a se schimba medicația.

Evoluţie şi prognostic

Mononucleoza infecţioasă este o boală benignă, cu evoluţie spontană spre vindecare şi

cu imunitate durabilă după boală. În condiţii de imunodepresie, virusul EB persistent în
limfocite, se poate reactiva determinând apariţia unor afecţiuni neoplazice şi
limfoproliferative.

Complicatii mai puțin comune

 Anemia - o scădere a numărului de celule roșii din sânge si a hemoglobinei;

 Trombocitopenia - scăderea nivelului de trombocite, celule vitale pentru
coagularea sângelui;
 Problemele cardiovasculare - (miocardita);
 Afecțiuni la nivelul sistemului nervos - precum meningita, encefalita sau
sindromul Guillain-Barré;
Prevenție

Infecția cu Virusul Epstein-Barr poate fi prevenită prin evitarea contactului cu saliva

altei persoane infectate. Aceasta presupune evitarea sărutului, a folosirii aceluiași pahar sau a
veselei contaminate. Virusul poate sa persiste în saliva timp de cateva luni de la apariția
infecției. Virusul Epstein-Barr poate sa ramana inactiv în organism de-a lungul vieții, mai
ales daca sistemul imunitar este puternic. Însă infecțiile sau anumite boli pot slăbi capacitatea
de protecție a organismului, momente în care virusul poate deveni activ.

Boli infecţioase. Diagnostic şi tratament, U.M.F. Iaşi

Wikipedia - EBV