6
6
6
CUPRINS
6.1. Statul
6.2. Neutralitatea statelor
6.3. Recunoaşterea statelor
6.4. Recunoaşterea guvernelor
6.5. Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională
6.6. Recunoaşterea insurgenţilor (parte răsculată şi parte beligerantă)
întrun război civil
6.7. Succesiunea statelor
6.8. Lucrare de verificare
6.1. Statul
6.1.2. Drepturi şi obligaţii ale statelor (identificate de doctrină şi care se regăsesc şi în Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 1974):
a) Drepturi: la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, egalitatea în drepturi, de a participa la
viaţa internaţională, la legitimă apărare, de a avea acces la descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, la
dezvoltare şi progres, la cooperare etc.
b) Obligaţii: de a respecta dreptul internaţional, de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de
a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate conflictele pe cale
exclusiv paşnică, de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate, de a proteja mediul etc.
6.3.1. Definiţie
Recunoaşterea unui stat = actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte condiţiile
specifice unui stat (ia act de apariţia acestui nou subiect de drept) şi îşi exprimă voinţa de al considera
membru al comunităţii internaţionale.
Notă: Un stat are dreptul, iar nu obligaţia de a recunoaşte. În acelaşi timp, însă, caracterul
total discreţionar al recunoaşterii este pus astăzi sub semnul întrebării. Astfel, Declaraţia 2625
a Adunării Generale a ONU arată că „nici o achiziţie teritorială obţinută prin ameninţare sau
folosire a forţei nu va fi recunoscută ca legală”. Prin urmare, nici „state” create/apărute ca
rezultat al unei situaţii ilegale nu trebuie recunoscute.
Sunt situaţii în care se consideră că există chiar o obligaţie de a nu recunoaşte un „stat” apărut
ca efect al unui act ilegal, ca formă de sancţionare a acelui act ilegal.
Modalităţi ale recunoaşterii: note diplomatice, declaraţii de recunoaştere, mesaje, telegrame de
felicitare, tratate bi- sau multilaterale.
Noi elemente privind recunoaşterea au fost dezvoltate după finalul Războiului Rece de către
Consiliul de Miniştri al UE (Declaraţia asupra liniilor directoare privind recunoaşterea noilor state din
Europa de Est şi Uniunea Sovietică, adoptată la 16 decembrie 1991). Astfel, statele care candidează
pentru recunoaştere trebuie:
a) să respecte prevederile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru
o Nouă Europă privind statul de drept, democraţia şi drepturile omului;
b) să garanteze drepturile grupurilor etnice şi naţionale şi ale minorităţilor;
c) să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi modificate decât prin mijloace
paşnice şi acord comun;
d) săşi asume toate angajamentele relevante referitoare la dezarmare şi neproliferare nucleară,
precum şi la stabilitatea şi securitatea regională;
e) să reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (dacă este cazul) toate problemele
privind succesiunea statelor şi disputele regionale.
Notă: Decizia UE din 12 iunie 2006 de recunoaştere a independenţei Muntenegrului nu face însă
referire la Declaraţia din 1991.
- Există în doctrină o controversă între opinia care susţine că recunoaşterea statelor are un caracter
constitutiv şi opinia care afirmă că recunoaşterea are un caracter pur declarativ.
- Recunoaşterea are, în realitate, un dublu efect: declarativ (în privinţa existenţei noului stat care,
ca urmare a întrunirii elementelor sale, se bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional
general) şi constitutiv (în privinţa opozabilităţii acestei existenţe faţă de statul care a făcut
recunoaşterea).
- Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admiterea sa întro organizaţie
internaţională nu echivalează, în principiu, cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor
state. De asemenea, aceeaşi concluzie se impune şi în cazul participării sale la un tratat multilateral
general.
Apare în situaţia în care puterea întrun stat este preluată de un guvern nou prin alte mijloace decât
cele constituţionale sau când pe acelaşi teritoriu de stat s-au format două guverne.
6.4.1. Definiţie: Un act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ capabil să
intermedieze relaţiile dintre cele două state.
6.6. Recunoaşterea insurgenţilor (parte răsculată şi parte beligerantă) întrun război civil
Are ca efect capacitatea de dobândire şi, respectiv, de asumare de drepturi şi obligaţii de drept
internaţional de către părţile în conflict.
6.7.1. Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale, indiferent dacă
acestea duc sau nu la apariţia unor noi state:
a) fuziune sau absorbţie întrun singur stat;
b) dezmembrarea unui stat;
c) separarea sau secesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat separat);
d) transferul de teritoriu.
6.7.2. Definiţie = o substituire a unui stat (statul predecesor) cu alt stat (statul succesor) (o substituire
de suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, în principal în privinţa tratatelor, bunurilor şi datoriilor,
întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind stabilită, după caz, în mod suveran de statul succesor, de către
acesta împreună cu statul predecesor (dacă mai există), cu celelalte state succesoare (dacă există), res-
pectiv cu alte state care au avut anterior succesiunii raporturi juridice cu statul predecesor.
- Există două convenţii internaţionale de tip cadru care reglementează această materie:
• Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrată în vigoare la 6
noiembrie 1996
• Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (1983), neintrată încă
în vigoare.
- În doctrină şi în practică se mai face distincţia între statul succesor şi cel continuator (de exemplu,
raportul interimar al Comitetului privind aspecte ale dreptului succesiunii statelor al Asociaţiei de Drept
Internaţional, adoptat la Conferinţa de la Taipei, 1998):
• statul succesor este cel care se substituie statului predecesor, succesiunea sa la tratate, bunuri,
datorii fiind dependentă de aplicarea normelor privind succesiunea statelor, iar succesiunea/participarea
sa la organizaţii internaţionale fiind supusă admiterii în organizaţie potrivit regulilor acesteia de
admitere a oricărui nou membru;
• statul continuator este un stat considerat identic cu statul predecesor, în pofida anumitor modificări
factuale, el asumându-şi ansamblul drepturilor şi obligaţiilor internaţionale decurgând din tratatele
statului predecesor şi continuând participarea statului predecesor la organizaţiile internaţionale în care
acesta era membru.
Notă: În cazul Rusiei, această regulă nu sa aplicat, ea fiind considerată continuatoarea
fostei URSS la calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. În cazul
Iugoslaviei, problema succesiunii sale la ONU a fost soluţionată prin admiterea sa, la 1
noiembrie 2000, în organizaţie, în urma solicitării noului preşedinte iugoslav democratic ales
în luna septembrie şi a parcurgerii procedurii obişnuite de admitere.
Bibliografie recomandată