Unitatea de învățare nr.

Statul ca subiect de drept internaţional.

Neutralitatea statelor. Recunoaşterea statelor
şi guvernelor. Succesiunea statelor

CUPRINS
6.1. Statul
6.2. Neutralitatea statelor
6.3. Recunoaşterea statelor
6.4. Recunoaşterea guvernelor
6.5. Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională
6.6. Recunoaşterea insurgenţilor (parte răsculată şi parte beligerantă)
într­un război civil
6.7. Succesiunea statelor
6.8. Lucrare de verificare

Obiectivele unității de învățare nr.6

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

- cunoașteți definiția și trăsăturile statului;
- înțelegeți elementele de bază referitoare la neutralitate, recunoaștere și
succesiunea statelor.

6.1. Statul

6.1.1. Definiţie şi elemente

- Statul este subiectul primar, direct şi nemijlocit al dreptului internaţional, având capacitatea
deplină de a­şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.
- Statele sunt egale din punct de vedere juridic, indiferent de întindere, populaţie sau dezvoltare.
- Calitatea de subiect de drept internaţional este rezultatul suveranităţii statului. Statele sunt
singurele subiecte de drept internaţional ce deţin atributele suveranităţii. Suveranitatea este baza
politică şi juridică a calităţii statului de subiect de drept internaţional.
- Pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal se cer întrunite următoarele patru
elemente:
• populaţia (o colectivitate permanentă, organizată şi relativ numeroasă, cu caracteristici de
omogenitate pentru a fi definită ca popor)
• teritoriul (cadrul spaţial de aşezare a colectivităţii umane)
• un guvern (o autoritate guvernamentală independentă care să dispună de atributele puterii pe un
anumit teritoriu şi asupra unei populaţii stabilite)
• capacitatea de a intra în relaţii cu alte state (conform Convenţiei privind drepturile şi obligaţiile
statelor de la Montevideo, 1933).

6.1.2. Drepturi şi obligaţii ale statelor (identificate de doctrină şi care se regăsesc şi în Carta
drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată de Adunarea Generală a ONU în anul 1974):
 a) Drepturi: la existenţă, suveranitate, la pace şi securitate, egalitatea în drepturi, de a participa la
viaţa internaţională, la legitimă apărare, de a avea acces la descoperirile ştiinţifice şi tehnologice, la
dezvoltare şi progres, la cooperare etc.
b) Obligaţii: de a respecta dreptul internaţional, de a nu recurge la forţă şi ameninţarea cu forţa, de
a respecta inviolabilitatea frontierelor şi integritatea teritorială, de a rezolva toate conflictele pe cale
exclusiv paşnică, de a îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate, de a proteja mediul etc.

6.1.3. Tipuri de state:

• uniunea personală
• uniunea reală
• confederaţia
• federaţia
• statele dependente
• protectoratele
Se mai discută şi despre existenţa unei categorii distincte de state: mini-statele. Sunt însă foarte greu
de stabilit limitele precise în funcţie de care un stat să fie inclus în această categorie.

Temă de reflecție 6.1.

Există o ”egalitate perfectă” între state la nivel internațional?

6.2. Neutralitatea statelor

6.2.1. Tipuri de neutralitate consacrate juridic:

- Iniţial exista (doar) neutralitatea ocazională (poziţia unui stat care nu participă la un război).
- Statul neutru trebuie să se supună următoarelor cerinţe:
• abţinerea (de a nu participa în niciun fel la ostilităţi)
• prevenirea (de a împiedica desfăşurarea oricărei operaţiuni pe teritoriul său)
• imparţialitatea (a trata în mod egal părţile în conflict)
- În secolul al XIX-lea apare neutralitatea permanentă (atât în timp de pace, cât şi de război – o
opţiune de durată). Neutralitatea permanentă presupune şi unele obligaţii suplimentare de
comportament faţă de cele trei amintite.
- După Pactul Briand­Kellogg şi Carta ONU, care interzic folosirea forţei şi ameninţarea cu forţa,
neutralitatea devine diferenţiată (statul neutru are obligaţia de a sprijini pe cei care duc războiul de
autoapărare, de a acţiona împotriva agresorului, desigur, în afara războiului).

6.2.2. Căi de obţinere a neutralităţii permanente:

• acte interne (declaraţii, dispoziţii constituţionale, legi speciale), confirmate de
• acte internaţionale (tratate de recunoaştere şi garantare)
- Principalul drept al statului neutru este cel de autoapărare individuală şi colectivă şi de a cere ajutor
şi de a fi ajutat atunci când statutul de neutralitate este încălcat.

6.2.3. State neutre:

• Elveţia (unilateral – încă din 1648; internaţional din 1815; reconfirmată prin Tratatele de pace din
1919). A devenit membru ONU în septembrie 2002
• Austria (intern – o lege constituţională; internaţional – Tratatul de stat cu Austria, semnat la 15 mai
1955). Este membră ONU din decembrie 1955. Este membru UE
• Laos (intern – declaraţia guvernului din 9 iulie 1962, internaţional – Declaraţia asupra neutralităţii
Laosului - 23 iulie 1962, Geneva)
• Malta [Actul Final al Conferinţei de la Madrid (1983) a CSCE ia act de declaraţia Maltei privind
neutralitatea sa permanentă din 1979]
• Turkmenistan (Rezoluţia Adunării Generale ONU nr. 50/80 din 12 decembrie 1995 privind
neutralitatea permanentă a Turkmenistanului).
 6.2.4. Alte tipuri de neutralitate:
- Neutralitatea pozitivă (fără un statut juridic precizat) desemna participarea la mişcarea de
nealiniere (neparticiparea la blocuri sau alianţe militare);
- Neutralitatea activă (fără consacrare juridică) desemna anumite opţiuni de politică externă ale
unor state relativ mici (de exemplu: Suedia, Finlanda), decise în perioada «războiului rece», în vederea
promovării intereselor lor specifice, decurgând în special din poziţia lor geografică.

6.2.5. S­a discutat în doctrină şi problema compatibilităţii statutului de neutralitate cu calitatea

de membru ONU sau al altor organizaţii internaţionale.

6.3. Recunoaşterea statelor

6.3.1. Definiţie
Recunoaşterea unui stat = actul prin care un stat admite că o entitate politică îndeplineşte condiţiile
specifice unui stat (ia act de apariţia acestui nou subiect de drept) şi îşi exprimă voinţa de a­l considera
membru al comunităţii internaţionale.

Notă: Un stat are dreptul, iar nu obligaţia de a recunoaşte. În acelaşi timp, însă, caracterul
total discreţionar al recunoaşterii este pus astăzi sub semnul întrebării. Astfel, Declaraţia 2625
a Adunării Generale a ONU arată că „nici o achiziţie teritorială obţinută prin ameninţare sau
folosire a forţei nu va fi recunoscută ca legală”. Prin urmare, nici „state” create/apărute ca
rezultat al unei situaţii ilegale nu trebuie recunoscute.

Sunt situaţii în care se consideră că există chiar o obligaţie de a nu recunoaşte un „stat” apărut
ca efect al unui act ilegal, ca formă de sancţionare a acelui act ilegal.
Modalităţi ale recunoaşterii: note diplomatice, declaraţii de recunoaştere, mesaje, telegrame de
felicitare, tratate bi- sau multilaterale.
Noi elemente privind recunoaşterea au fost dezvoltate după finalul Războiului Rece de către
Consiliul de Miniştri al UE (Declaraţia asupra liniilor directoare privind recunoaşterea noilor state din
Europa de Est şi Uniunea Sovietică, adoptată la 16 decembrie 1991). Astfel, statele care candidează
pentru recunoaştere trebuie:
a) să respecte prevederile Cartei ONU, ale Actului Final de la Helsinki şi ale Cartei de la Paris pentru
o Nouă Europă privind statul de drept, democraţia şi drepturile omului;
b) să garanteze drepturile grupurilor etnice şi naţionale şi ale minorităţilor;
c) să respecte inviolabilitatea tuturor frontierelor, care nu pot fi modificate decât prin mijloace
paşnice şi acord comun;
d) să­şi asume toate angajamentele relevante referitoare la dezarmare şi neproliferare nucleară,
precum şi la stabilitatea şi securitatea regională;
e) să reglementeze prin acord, inclusiv prin recurgere la arbitraj (dacă este cazul) toate problemele
privind succesiunea statelor şi disputele regionale.

Notă: Decizia UE din 12 iunie 2006 de recunoaştere a independenţei Muntenegrului nu face însă
referire la Declaraţia din 1991.

- Există în doctrină o controversă între opinia care susţine că recunoaşterea statelor are un caracter
constitutiv şi opinia care afirmă că recunoaşterea are un caracter pur declarativ.
- Recunoaşterea are, în realitate, un dublu efect: declarativ (în privinţa existenţei noului stat care,
ca urmare a întrunirii elementelor sale, se bucură de toate avantajele ce decurg din dreptul internaţional
general) şi constitutiv (în privinţa opozabilităţii acestei existenţe faţă de statul care a făcut
recunoaşterea).
- Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admiterea sa într­o organizaţie
internaţională nu echivalează, în principiu, cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din partea altor
state. De asemenea, aceeaşi concluzie se impune şi în cazul participării sale la un tratat multilateral
general.

6.3.2. Forme de recunoaştere

- de iure (deplină şi definitivă, irevocabilă) şi de facto (limitată şi provizorie, putând fi oricând
revocată; fază pregătitoare pentru recunoaşterea de iure);
- explicită (expresă, prin mesaje, note diplomatice etc.) şi implicită (tacită, prin stabilirea de
raporturi de misiune diplomatică sau încheierea unui tratat bilateral etc.);
- individuală şi colectivă.

6.4. Recunoaşterea guvernelor

Apare în situaţia în care puterea într­un stat este preluată de un guvern nou prin alte mijloace decât
cele constituţionale sau când pe acelaşi teritoriu de stat s-au format două guverne.

6.4.1. Definiţie: Un act unilateral prin care un stat consideră guvernul altui stat ca organ capabil să
intermedieze relaţiile dintre cele două state.

6.4.2. S-au discutat o serie de criterii ale recunoaşterii guvernelor:

- stabilitatea;
- exercitarea efectivă a autorităţii asupra unei părţi însemnate sau a întregului teritoriu;
- sprijinul majorităţii populaţiei;
- capacitatea de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.

6.4.3. Doctrine ale recunoaşterii guvernelor:

- Doctrina Jefferson (1792) recunoaşte orice guvern format în conformitate cu voinţa poporului.
- Doctrina Tobar (1907 şi 1923) refuza recunoaşterea unui guvern ajuns la putere prin revoluţie sau
război civil până când ţara nu este reorganizată în forme constituţionale pe bază de alegeri libere.
- Doctrina Estrada (1930) afirma că nerecunoaşterea noilor guverne ar reprezenta un amestec în
treburile interne ale statelor în cauză (nici un guvern nu are dreptul de a se pronunţa asupra legitimităţii
altui guvern).

6.5. Recunoaşterea mişcărilor de eliberare naţională

Se face prin recunoaşterea organelor lor de conducere.

6.6. Recunoaşterea insurgenţilor (parte răsculată şi parte beligerantă) într­un război civil

Are ca efect capacitatea de dobândire şi, respectiv, de asumare de drepturi şi obligaţii de drept
internaţional de către părţile în conflict.

Temă de reflecție 6.2.

Identificați ”state autoproclamate” care nu sunt recunoscute de România.

6.7. Succesiunea statelor

6.7.1. Problema succesiunii statelor apare atunci când au loc modificări teritoriale, indiferent dacă
acestea duc sau nu la apariţia unor noi state:
a) fuziune sau absorbţie într­un singur stat;
b) dezmembrarea unui stat;
c) separarea sau secesiunea (o parte dintr-un stat se constituie în stat separat);
d) transferul de teritoriu.
 6.7.2. Definiţie = o substituire a unui stat (statul predecesor) cu alt stat (statul succesor) (o substituire
de suveranitate) cu privire la un anumit teritoriu, în principal în privinţa tratatelor, bunurilor şi datoriilor,
întinderea drepturilor şi obligaţiilor fiind stabilită, după caz, în mod suveran de statul succesor, de către
acesta împreună cu statul predecesor (dacă mai există), cu celelalte state succesoare (dacă există), res-
pectiv cu alte state care au avut anterior succesiunii raporturi juridice cu statul predecesor.
- Există două convenţii internaţionale de tip cadru care reglementează această materie:
• Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate (1978), intrată în vigoare la 6
noiembrie 1996
• Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii (1983), neintrată încă
în vigoare.
- În doctrină şi în practică se mai face distincţia între statul succesor şi cel continuator (de exemplu,
raportul interimar al Comitetului privind aspecte ale dreptului succesiunii statelor al Asociaţiei de Drept
Internaţional, adoptat la Conferinţa de la Taipei, 1998):
• statul succesor este cel care se substituie statului predecesor, succesiunea sa la tratate, bunuri,
datorii fiind dependentă de aplicarea normelor privind succesiunea statelor, iar succesiunea/participarea
sa la organizaţii internaţionale fiind supusă admiterii în organizaţie potrivit regulilor acesteia de
admitere a oricărui nou membru;
• statul continuator este un stat considerat identic cu statul predecesor, în pofida anumitor modificări
factuale, el asumându-şi ansamblul drepturilor şi obligaţiilor internaţionale decurgând din tratatele
statului predecesor şi continuând participarea statului predecesor la organizaţiile internaţionale în care
acesta era membru.

6.7.3. Succesiunea la tratate

a) În cazul fuziunii şi dezmembrării, ca regulă generală, operează continuitatea tratatelor, afară de
situaţia în care au intervenit alte înţelegeri între părţi sau când aplicarea tratatelor ar fi incompatibilă cu
scopul şi obiectul lor sau ar modifica radical executarea clauzelor sale. Ele operează numai cu privire
la teritoriul pentru care au fost încheiate sau la întregul teritoriu numai cu asentimentul statului succesor
şi în urma înţelegerii părţilor.
b) În cazul transferului, tratatele încheiate de statul cedent încetează să producă efecte pe teritoriul
cedat, iar tratatele încheiate de statul dobânditor încep să­şi producă efecte pe acest teritoriu. Tratatele
încheiate cu privire la teritoriul cedat, de regulă, îşi păstrează valabilitatea.
- Ca regulă generală, tratatele politice dispar, cele tehnice sunt păstrate.
- O succesiune de state nu afectează frontierele stabilite printr-un tratat, precum şi regimurile
teritoriale specifice (art. 11 şi 12 din Convenţia din 1978).

6.7.4. Succesiunea la organizaţii internaţionale

- De regulă, statul nou nu devine membru al organizaţiei internaţionale decât devenind parte la
tratatul constitutiv al acesteia, în urma manifestării de voinţă exprese în acest sens şi a îndeplinirii
procedurilor prevăzute de actul constitutiv privind primirea de noi membri.

Notă: În cazul Rusiei, această regulă nu s­a aplicat, ea fiind considerată continuatoarea
fostei URSS la calitatea de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU. În cazul
Iugoslaviei, problema succesiunii sale la ONU a fost soluţionată prin admiterea sa, la 1
noiembrie 2000, în organizaţie, în urma solicitării noului preşedinte iugoslav democratic ales
în luna septembrie şi a parcurgerii procedurii obişnuite de admitere.

6.7.5. Succesiunea la bunuri şi arhive

- Regula este că se transmit gratuit şi integral statului succesor, indiferent de locul unde se află.
- În cazul transferului de teritoriu sau al secesiunii, se stabileşte prin tratat cu statul predecesor, iar
în lipsa acestuia bunurile imobile se transmit gratuit şi integral statului succesor, iar cele mobile într-o
proporţie echitabilă faţă de teritoriul cu privire la care se produce succesiunea, în măsura în care aveau
legătură cu activitatea statului predecesor pe teritoriul respectiv.
 6.7.6. Succesiunea la datorii
- Dacă statul anterior mai există, de regulă el rămâne debitor;
- Dacă statul anterior a dispărut:
a) se preiau datoriile de către statul succesor sau statele succesoare, proporţional cu mărimea
teritoriului, populaţiei, respectiv cu bunurile, drepturile etc. care trec la statul succesor .
b) nu se preiau datoriile odioase.
- În cazul transferului de teritoriu, se preiau numai datoriile localizabile.

6.7.7. Situaţii deosebite au existat în cazul:

a) Statelor formate în urma destrămării sistemului colonial:
• tratatele incompatibile (care instituiau tutela sau protectoratul) nu au fost preluate. S­au încheiat
acorduri de succesiune, au fost folosite declaraţii unilaterale, aderări în nume propriu sau renegocieri
de tratate anterioare (s­a considerat că statul nou creat este liber să decidă care obligaţii ce decurg din
tratatele anterioare sunt compatibile cu suveranitatea sa, cu dreptul său la autodeterminare)
• bunurile au fost preluate integral şi gratuit
• datoriile localizabile au fost preluate. Problema datoriilor a fost reglementată prin acorduri cu
metropola.
b) Fostelor state socialiste:
• ele nu erau, de regulă, noi subiecte de drept, dar s­au prevalat de acest argument pentru a selecta
tratatele convenabile caracterului politic şi intereselor economice ale acestor state
• bunurile au fost preluate integral
• datoriile considerate ostile poporului sau intereselor statului socialist au fost suspendate.

6.7.8. Succesiunea statelor şi situaţia particularilor

- Două probleme: problema drepturilor dobândite şi problema cetăţeniei persoanelor fizice care se află
pe teritoriul statului succesor.
- Problema drepturilor dobândite este tratată de Convenţia din 1983 privind succesiunea la bunuri,
arhive şi datorii sub forma recunoaşterii dreptului statului succesor de a naţionaliza proprietatea privată a
cetăţenilor străini, însă cu respectarea principiilor de drept internaţional referitoare la acordarea unei
indemnizaţii corespunzătoare
- Reglementarea chestiunii cetăţeniei indivizilor aflaţi pe teritoriul afectat de succesiune trebuie să
îmbine aplicarea armonioasă a două principii:
• evitarea apatridiei şi
• recunoaşterea, în limita posibilului, a unui drept de opţiune al individului între cetăţenia statului succesor
şi a celor predecesor.
- Există şi o încercare de codificare a practicii secolului XX în materie: Proiectul de articole al CDI asupra
cetăţeniei indivizilor în relaţie cu succesiunea statelor (1999) reia şi dezvoltă principiile enunţate mai sus.

Temă de reflecție 6.3.

Identificați statele succesoare ale fostei Republici Socialiste Federative Iugoslavia.

6.8. Lucrare de verificare

I. Răspundeți la următoarele întrebări:
1. Succesiunea statelor survine atunci când:
a) au loc modificări teritoriale;
b) se modifică denumirea oficială a statului;
c) se modifică sistemul constituțional al statului.
2. Efectul recunoașterii statelor este:
 a) constitutiv;
b) declarativ;
c) dublu, adică declarativ în privinţa existenţei noului stat care, şi constitutiv în privinţa
opozabilităţii acestei existenţe faţă de statul care a făcut recunoaşterea.

II. Se dă următoarea situație de fapt:

Sunteți avocat. Un client al dumneavoastră, investitor român, vă solicită un punct de vedere cu
privire la aplicabilitatea unui tratat pe care clientul îl individualizează ca ”Tratatul privind protejarea
și promovarea reciprocă a investițiilor între România și Iugoslavia” cu privire la o investiție a acestuia
în Serbia. Cum acționați?

Răspunsuri pentru lucrarea de verificare Unitatea 6

I. 1. a); 2. c).
II. Se vor aplica regulile privind succesiunea statelor la tratate internaționale. În primul rând, trebuie
identificată noțiunea ”Iugoslavia”, mai exact dacă este vorba de un tratat încheiat în relația cu Republica
Socialistă Federativă Iugoslavia (anterior 1992) sau cu Republica Federală Iugoslavia (denumire a
statului care cuprindea teritoriul actual al Serbiei și Muntenegrului între 1992-2000). În prima ipoteză,
Serbia are calitatea de stat succesor față de RSFI – motiv pentru care trebuie aplicate regulile în materia
succesiuni statelor la tratate. În a doua ipoteză, Serbia are calitatea de stat continuator, motiv pentru
care tratatul este aplicabil ipso jure.

Bibliografie recomandată

1. C. Andronovici, Drept internaţional public, Ed. Graphix, Iaşi, 1993, p. 112­144

2. D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1997, p. 63­86
3. R.M. Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în dreptul internaţional public, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003, p. 83­121
4. R.M. Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 20-42
5. Al. Bolintineanu, A. Năstase, B. Aurescu, Drept internaţional contemporan, ed. a 2-a, revăzută şi
adăugită, Bucureşti, 2000, p. 73, 74, 79-96
6. I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti, 1993, p. 72-84
7. I. Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 397-
439.