Florilegii Vasiliene

Sfântul
Vasile cel Mare
Despre monahism

selecție texte, introducere și comentarii de

Preot Adrian Agachi

Editura Cuvântul Vieţii

a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei
București • 2019
Notă editorială

La împlinirea a 1640 de ani de la trecerea la

cele veșnice a Sfântului Vasile cel Mare, arhie­
piscopul Cezareei Capadociei, Editura Cuvântul
Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei oferă
publicului cel de-al patrulea volum al colecției
Florilegii Vasiliene intitulat Sfântul Vasile cel
Mare, despre monahism. Este cunoscut faptul că
ierarhul capadocian este unul dintre marii înte-
meietori ai monahismului răsăritean, iar această
lucrare reunește o parte din îndemnurile și regu-
lile pe care acesta le-a transmis fie comunităților
monastice din vremea sa, fie celor care doreau să
urmeze viața monahală, fie diferitelor persoane
care erau încă nelămurite în ceea ce privește viața
și rolul fraților și surorilor de mănăstire.
Temele abordate de Sfântul Vasile cel Mare în
ceea ce privește specificul vieții monahale sunt
reunite în special în patru lucrări de anvergură,
respectiv: Regulile mari, Regulile Mici, Cuvintele

5
 N o tă e d it o r ia l ă

ascetice și Constituțiile ascetice. Ceea ce se poate

remarca încă de la început este că Sfântul Vasile
cel Mare a fost unul dintre susținătorii și înteme-
ietorii vieții de obște. În pofida personalității sale
serioase și hotărâte, trăsături care se regăsesc în
special la pustnici sau la monahii care duc o viață
semi-anahoretică1, ierarhul capadocian a insistat
adesea asupra pericolelor care pot afecta viața
duhovnicească a monahilor care viețuiesc singuri,
respectiv: căderea în mândrie sau slavă deșartă,
ieșirea din minți, trândăvia și neascultarea. Viața
de obște este considerată drept o modalitate exce-
lentă de curățire sufletească de păcate, pentru că
în mijlocul comunității întemeiate pe ascultare,
sărăcie de bunăvoie și castitate – cele trei voturi
monahale – patimile pot fi ușor dezrădăcinate
din sufletele celor care au intrat în mănăstire.
Un alt aspect ușor de remarcat în scrie-
rile Sfântului Vasile cel Mare este diversitatea
sfaturilor sale. Avem precizări legate de muncă
și rugăciune, lupta cu patimile, dar și sfaturi
la obiect despre îmbrăcămintea monahului,
comportamentul acestuia la masă și în relația cu

1
Viața semi-anahoretică semnifică fie viețuirea numai cu doi
sau trei monahi, cum a fost cazul Sfântului Petru Damaschin,
fie locuind singur cinci zile pe săptămână și petrecând sâm-
băta și duminica cu ceilalți frați din obște, cum a fost cazul
Sfântului Nicodim de la Tismana.

6
 N o tă e d it o r ia l ă

rudele sale, păstrarea tăcerii în general și a unei

conduite creștine în tot ceea ce privește comuni-
carea cu ceilalți.
Sfaturile și explicațiile Sfântului Vasile cel Mare
în ceea ce privește viața monastică constituie, atât
pentru cei care nu cunosc semnificația vocației
monastice, cât și pentru cei care își doresc să o
aprofundeze, cel mai bun îndrumar creștin. Stilul
scrierile vasiliene este sobru, limpede și ușor de
înțeles pentru toți cei care dedică timp și atenție
operelor în cauză.
În perioada actuală, când viața monastică
este înțeleasă din ce în ce mai puțin și conside-
rată fără sens mai ales de cei care critică Bise-
rica fără a cunoaște aproape nimic din viața și
învățăturile acesteia, este important să oferim
răspunsuri pe înțelesul tuturor astfel încât să
nu mai existe nici defăimări, nici neînțelegeri.
Așadar, volumul al IV-lea din colecția Florilegii
Vasiliene constituie o introducere în ceea ce
privește principiile de bază ale vieții monahale
de obște și se adresează atât celor care viețuiesc
în mănăstiri, cât și celor care doresc să cunoască
mai bine specificul vieții monastice și îndemnu-
rile patristice privitoare la aceasta.

Editura Cuvântul Vieții

7
IN T RODUCE R E

Sfântul Vasile cel Mare,

ascet și înnoitor
al monahismului

În lucrarea sa fundamentală dedicată isihas-

mului, părintele Andrei Scrima oferă un răspuns
extraordinar îndoielilor exprimate în special de
lumea modernă despre rolul și sensul monahilor:

„Nouă, oameni ai vremilor de față, ne este câteo-

dată greu să depășim îndoiala: la urma urmei, ne
putem întreba, retragerea de bună voie a călugă-
rilor în pustie nu era cumva o fugă de la îndato-
rirea de creștin? Nu se îndepărtau ei cumva ast-
fel de Biserică și de lucrarea ei evanghelică? Or,
dintru început, pustia monahală ne liniștește în
această privință, prin cuvântul și pilda ei: nu este
vorba nicidecum de ieșirea din sânul Bisericii,

9
 Pre ot Adr i an Agachi

ci, dimpotrivă, de înaintarea tot mai adâncă în

Biserică, până la atingerea inimii ei. Departe de
a însemna o evadare colectivă sau o aventură în
afara comunității, monahismul de la începuturi
întruchipează și proclamă, la limita extremă
a angajării, responsabilitatea celui botezat în
lumea aceasta, până la venirea Domnului. El
rămâne înalta școală a tainei milei creștine”1.

În secolul al IV-lea – un veac înnoitor și deo-

sebit în istoria Bisericii –, monahismul cunoaște
o amploare nemaivăzută până la vremea re-
spectivă. Dacă în primele trei veacuri retrageri-
le creștinilor din lume, fie în apropierea marilor
așezări, fie ceva mai departe de acestea – așa cum
este cazul Sfântului Pavel Tebeul – sunt sporadice
și se concretizează doar în separări individuale în
vederea sporirii în lucrarea rugăciunii, începând
cu secolul al IV-lea, monahismul se organizează
și se permanentizează.
În urma eforturilor depuse de monahi sporiți,
precum Sfinții Antonie și Pahomie, dar și ca re-
zultat direct al acțiunilor întreprinse de Sfinții Ie-
rarhi Atanasie al Alexandriei și Vasile cel Mare,

1
André Scrima, Despre isihasm, trad. Maria-Cornelia
Ică, Anca Manolescu, Toader Saulea și Sorana Corneanu,
București, Ed. Humanitas, 2003, p. 27.

10
 I NT RODU CE R E

monahismul capătă o organizare clară, atât în

comunități cu viață de obște, cât și în mici chino-
vii cu viață semi-anahoretică, în care viețuitorii
petrec prima parte a săptămânii în chiliile lor,
separate unele de altele, dar slujesc împreună
sâmbăta și duminica, împărtășindu-și reciproc
experiențele ascetice spre folosul și alinarea su-
fletească a fiecăruia dintre ei.
Ca urmare a acestei dezvoltări tot mai mari a
monahismului, încep să apară și unele disensiuni
în interiorul mănăstirilor, fiind necesară crea-
rea unor reguli de viață clare, care să determine
cu exactitate atât exigențele vieții ascetice, cât și
condițiile de împreună-viețuire, astfel încât orice
neascultare, orice prilej de ceartă și discuție inu-
tilă să poată fi eliminate din start.
Această misiune de a stabili cu multă acrivie
cele exprimate mai sus prin o întreagă literatură
canonică și prin o minuțioasă prezentare a reguli-
lor de bază și a celor excepționale a fost preluată și
încheiată cu mult succes de Sfântul Vasile cel Mare.

 reluarea unei tradiții orale

P
și stabilirea ei în scris

„Orice om care se angajează pe calea Duhu-

lui pătrunde într-o Tradiție, așa cum Tradiția

11
 Pre ot Adr i an Agachi

pătrunde în el și îl poartă mai departe, mai sus”2,

ne spune tot părintele Scrima. Spirit monastic
prin excelență, dornic încă din tinerețe să ducă
o astfel de viață, Sfântul Vasile cel Mare a condus
cercetările sale duhovnicești în această direcție
cu maximă atenție și dedicare. Primul context în
care a luat contact cu monahismul din vremea
sa a fost propria familie. Sora sa Macrina cea
Tânără și fratele său Navcratie au urmat calea
monastică, cea dintâi mustrându-l chiar în câte-
va rânduri pe Sfântul Vasile atunci când acesta,
tânăr fiind și proaspăt întors de la studii, părea
să fie tot mai atras de ideea unei cariere laice.
Prin urmare, realizând că viața sa în lume
nu-i va aduce decât iluzia unei existențe
duhovnicești, Sfântul Vasile cel Mare va apro-
funda mai întâi prin propria sa experiență, apoi
prin câteva pelerinaje de mare anvergură, tot
ceea ce însemna, în secolul al IV-lea, viața mo-
nastică a Bisericii. Izolarea sa inițială într-o chi-
novie de mici dimensiuni, situată pe malul râu-
lui Iris pe un teren deținut de propria sa familie,
l-a condus la dorința de a înțelege în amănunt
cum trebuie să viețuiască un monah. În timp
și-a dat seama că, pentru a aprofunda aceas-
tă existență, are nevoie de sprijinul și sfătuirea

2
A. Scrima, Despre isihasm, p. 95.

12
 I NT RODU CE R E

monahilor experimentați care trăiau la vremea

respectivă în Egipt.
Astfel, după o serie de călătorii întreprinse în
regiune și ca urmare a multor convorbiri avute cu
monahii care trăiau viața de obște și cu sihaștrii
care duceau o viață anahoretică, separați de tot
ceea ce însemna așezare omenească, Sfântul Vasile
cel Mare devine pregătit să realizeze cea mai mare
sinteză scrisă privitoare la viața monastică din în-
treaga istorie creștină. Minuțiozitatea cu care de-
scrie în operele sale conduita și exigențele vieții
ascetice este, așadar, rodul experienței personale
și al sintezei duhovnicești concretizate în sfaturile
și exemplul personal al monahilor desăvârșiți pe
care îi întâlnise în cursul pelerinajelor sale ample.
Tradiția orală pe care se bazase în mare mă-
sură monahismul, cu excepția Vieții Sfântului
Antonie cel Mare notată de Sfântul Atanasie cel
Mare sau a Regulii Sfântului Pahomie cel Mare,
este acum concentrată practic spre folosul tutu-
ror celor care vor alege calea monastică. Într-un
pasaj celebru, Sfântul Vasile cel Mare observa
unitatea coerentă a celor două părți ale Tradiției
creștine: orală și scrisă.

„Dintre dogmele păstrate în Biserică, pe unele

le avem din învățătura scrisă, iar pe altele
le-am primit din tradiția Apostolilor. Ambele

13
 Pre ot Adr i an Agachi

forme de transmitere au aceeași putere pentru

credință. Și oricine are o inițiere cât de mică
în chestiunile bisericești nu va ridica obiecții
împotriva acestei afirmații. Fiindcă, dacă am
încerca să lăsăm la o parte obiceiurile care n-au
temei scris, ca și când n-ar avea mare însem-
nătate, am greși, păgubind Evanghelia în cele
esențiale. [...] În același fel, Apostolii și Părinții,
care au rânduit de la început cele ale Bisericii,
au păstrat în taină și în tăcere caracterul sacru
al tainelor. Altfel, încetează să fie taină ceea
ce cu ușurință poate fi aflat de oricine. Un fel
de tăcere este obscuritatea de care se servește
Scriptura, prin care îngreuiază înțelegerea dog-
melor în folosul cititorilor. [...] Nu-mi va ajunge
o zi ca să vorbesc despre învățăturile nescrise
ale Bisericii. Dar le las pe celelalte. Prin urmare,
când există atâtea învățături nescrise, care au
atâta însemnătate pentru credință, nu ne vor
permite să folosim un cuvânt care ne-a venit de
la Părinți, pe care noi l-am găsit menținându-se
în virtutea unui obicei cvasi-natural, în Biseri-
cile care păstrează dreapta credință, un cuvânt
a cărui rațiune nu este mică și nu puțin contri-
buie la întărirea credinței?”3.

3
Sf. Vasile cel Mare, „Despre Sfântul Duh”, XXVII, în:
Scrieri III (Părinți și Scriitori Bisericești, 12), trad., introd.,

14
Cuprins
Notă editorială / 5
Introducere
Sfântul Vasile cel Mare, ascet și înnoitor
al monahismului
Pr. Adrian Agachi / 9
Despre amintirea vieții în lume / 25
Despre ascultare și încălcarea acesteia / 27
Despre citirea Psaltirii / 47
Despre citirea Sfintei Scripturi / 55
Despre comportamentul evlavios / 59
Despre cugetarea la înfricoșătoarea Judecată / 69
Despre hrana monahului / 73
Despre iconom / 75
Despre ieșirea din chilie / 79
Despre ieșirea din mănăstire / 83
Despre iubirea vrăjmașilor / 87
Despre iubirea aproapelui / 91
Despre îmbinarea muncii cu rugăciunea / 95
Despre îmbrăcămintea monahului / 101
Despre îndemnarea aproapelui / 105
Despre înfățișarea monahului / 111
Despre înfrânare / 115
Despre întâistătătorul mănăstirii / 123
Despre judecarea aproapelui / 133
Despre lăcomia pântecelui / 137

279
 Cupr ins

Despre liniștire / 143

Despre lepădarea de lume / 149
Despre luarea-aminte la sine / 163
Despre mărturisirea dreptei credințe / 171
Despre mărturisirea gândurilor / 175
Despre nepătimire / 177
Despre nestatornicie și plecarea din obște / 181
Despre postire / 189
Despre primirea în monahism / 203
Despre primirea străinilor / 209
Despre purtarea la masă / 217
Despre relația cu rudele după trup / 221
Despre slujirea lui Dumnezeu / 235
Despre smerenie / 237
Despre somn și priveghere / 241
Despre tăcere / 243
Despre urmarea lui Hristos / 247
Despre votul castității / 251
Despre votul sărăciei / 259
Despre viața de obște / 265

280